Rhidian Brook — Dragoste si ura

RHIDIAN BROOK 


DRAGOSTE ȘI URĂ 


RHIDIAN BROOK 


DRAGOSTE ȘI URĂ 


Original: The Aftermath (2013) 


Traducere din limba engleză de: 
CIPRIAN ȘIULEA 


virtual-project.eu 


VP - 


„Vei fi numit meșter al zidurilor sparte”. 
— Isaia, 58:12 


„Nu pare să aibă nicio logică - o singură 
familie într-o locuinţă atât de mare”. 


— Întoarcere la Brideshead, Evelyn Waugh 


VP-3 


Septembrie 1946 


1. 


— A venit Bestia. Am văzut-o. Și Berti a văzut-o. Și Dietmar a 
văzut-o. Cu blana ei neagră, ca o haină simandicoasă de damă. 
Și dinţii ăia ca niște clape de pian. Trebuie s-o omorâm. Dacă n- 
o omorâm noi, cine o s-o omoare? Englezii? Yankeii? Rusnacii? 
Francezii? N-o s-o facă niciunii, pentru că sunt prea ocupați să 
vadă de alte lucruri. Vor și aia, și aia. Sunt ca niște câini care se 
luptă pentru un os fără carne pe el. Trebuie s-o facem noi. S-o 
omorâm înainte să ne omoare ea pe noi. 

Băiatul pe nume Ozi își potrivi casca, în timp ce îi conducea 
pe ceilalţi prin peisajul pulverizat al orașului bombardat de 
englezi. Purta o cască englezească, furată din spatele unui 
camion de lângă Alster. Deși nu era la fel de elegantă precum 
căștile americane sau chiar cele rusești pe care le avea în 
colecția lui, i se potrivea cel mai bine și îl ajuta să înjure în 
engleză atunci când o purta, ca sergentul britanic pe care îi 
văzuse cum ţipă la prizonieri în gara Dammtor din Hamburg: 
„Alo! Ridicaţi dracului mâinile. Am zis să le ridicaţi dracului! Să 
le văd io! Nemţălăi nenorociţi și idioţi ce sunteți”. Doar pentru o 
clipă, bărbaţii aceia nu ridicaseră mâinile; nu pentru că nu 
înțelegeau, ci pentru că erau prea slăbiți de nemâncare. 
Nemţălăi nenorociţi și idioţi! Mai jos de gât, hainele lui Ozi erau 
o amestecătură de improvizații din zdrenţe și articole de mare 
preţ: halatul unui dandy, vesta unei fete bătrâne, cămașa fără 
guler a unui bunic, pantalonii suflecaţi ai unui parașutist, legați 
cu o curea făcută din cravata unui funcţionar, și pantofii rupţi la 
vârf ai unui șef de gară mort de mult. 

Sălbaticii - albul ochilor le era mărit de frică și accentuat de 
fețele murdare - își urmau liderul prin molozul zdrobit. 
Ajunseseră, șerpuind printre morenele de cărămidă și piatră, 
într-un luminiș în care racheta conică a unei clopotnițe zăcea 
întinsă pe o parte. Ozi ridică o mână ca să-i oprească pe ceilalţi 
și o băgă pe cealaltă sub halat, să ia Lugerul. 

— E aici, spuse el amușinând aerul. Îi simt mirosul. Simţiţi? 

VP - 4 


Sălbaticii amușinară ca niște iepuri febrili. Ozi se lipi de 
clopotnița doborâtă și avansă încet spre deschizătura ei, cu 
pistolul scos care îl îndruma ca o nuia magică. Se opri și bătu cu 
el în con, transmițându-le celorlalți că probabil Bestia era 
înăuntru. Apoi: o străfulgerare neagră, atunci când ceva ţâșni 
dinăuntru în spaţiul deschis. Sălbaticii se ghemuiră, dar Ozi 
avansă, se postă cu picioarele depărtate, închise un ochi, tinti și 
trase. 

— Mori, Bestie! 

Focul de armă fu înăbușit de atmosfera înnorată și umedă, iar 
un ricoșeu răsunând metalic trimise înapoi mesajul că Ozi ratase 
ținta. 

— Ai nimerit-o? 

Ozi lăsă pistolul jos și îl băgă sub curea. 

— O prindem noi altcândva, spuse el. Haideţi să căutăm ceva 
de mâncare. 

* 

— V-am găsit o casă, domnule. 

Căpitanul Wilkins își stinse ţigara și puse degetul îngălbenit pe 
harta Hamburgului de pe peretele din spatele biroului său. De la 
acul care marca locul cartierului lor general temporar, trasă o 
linie spre vest, departe de cartierele bombardate Hammerbrook 
și St. Georg, dincolo de St. Pauli și Altona, spre vechea suburbie 
de pescari Blankenese, unde Elba cotea și se vărsa în Marea 
Nordului. Harta - scoasă dintr-un ghid german de dinaintea 
războiului - nu arăta faptul că aceste aglomerări urbane erau 
acum un oraș fantomă, compus doar din cenușă și moloz. 

— E un palat superb, lângă fluviu. lată. 

Degetul lui Wilkins încercui cotul de la capătul lui 
Elbchaussee, șoseaua care mergea în paralel cu marele fluviu. 

— Cred că îl veţi găsi pe gustul dumneavoastră, domnule. 

Cuvântul ţinea de o altă lume: o lume a surplusului și 
confortului civil. În ultimele câteva luni, gusturile lui Lewis se 
limitaseră la o listă simplă a nevoilor imediate și elementare: 
2.500 de calorii pe zi, tutun, căldură. „Un palat superb, lângă 
fluviu” i se părea dintr-odată cerința unui rege frivol. 

— Domnule? 

Lewis „plecase” iar; plecase în acel parlament recalcitrant din 
capul lui, locul în care, din ce în ce mai mult, se trezea 
polemizând aprins cu colegii lui. 


VP-5 


— Acolo nu locuiește deja cineva? 

Wilkins nu știa cum să răspundă. Comandantul lui era un om 
cu o reputaţie excelentă și un palmares de război impecabil, dar 
părea să aibă aceste ciudățenii, un mod diferit de a vedea 
lucrurile. Tânărul căpitan recurse la recitarea a ceea ce citise în 
manual: 

— Oamenii aceștia nu au niciun fel de busolă morală, 
domnule. Sunt un pericol pentru noi și pentru ei înșiși. Au nevoie 
să știe cine e la comandă. Au nevoie de conducere. De o mână 
de fier, dar în același timp dreaptă. 

Lewis dădu din cap și îi făcu semn căpitanului să continue, 
economisindu-și cuvintele. Frigul și caloriile îl învățaseră să le 
normeze. 

— Casa aparţine unei familii pe nume Lubert. Luuu-ber-t. Cu 
„t” accentuat la sfârșit. Soţia lui Lubert a murit în 
bombardament. Era dintr-o familie de mahări ai comerțului cu 
alimente. Legături cu familiile Blohm și Voss. Aveau și mai multe 
mori. Herr Lubert era arhitect. Încă nu a fost exonerat, dar noi 
credem că e probabil alb sau, în cel mai rău caz, o nuanţă 
acceptabilă de gri; nu are legături vădite cu naziștii. 

— Pâine. 

— Poftiţi? 

Lewis nu mâncase nimic toată ziua și de la „moară” făcuse 
imediat legătura cu pâinea, fără să se gândească; pâinea pe 
care și-o imagina în mintea lui deveni dintr-odată mai prezentă, 
mai reală decât căpitanul care stătea lângă hartă, de cealaltă 
parte a biroului. 

— Continuă. Cu familia. 

Lewis se strădui să pară că ascultă, dând din cap și 
înclinându-l într-o expresie curioasă. 

Wilkins continuă: 

— Soţia lui Lubert a murit în '43. În marele incendiu. Au un 
copil, o fiică: Frieda, de 15 ani. Au câţiva servitori, o fată în casă, 
un bucătar și un grădinar. Grădinarul e un meșter de prima 
mână, a fost în Wermacht. Familia are niște rude la care se 
poate muta. Putem să încartiruim personalul sau puteţi să-i 
preluaţi. Sunt suficient de curaţi. 

Procesul prin care Departamentul de Informaţii al Comisiei de 
Control cernea sufletele, evaluându-le curăţenia, se numea 
Fragebogen, adică chestionarul: o sută treizeci și trei de 


VP-6 


întrebări prin care era determinat gradul de colaborare cu 
regimul al cetățenilor germani. În funcţie de acesta, erau 
categorisiţi în trei grupuri cu nume de culori: negru, gri și alb, cu 
nuanțe intermediare pentru mai multă claritate - fiind apoi 
repartizaţi în consecinţă. 

— Ei se așteaptă la rechiziție. Nu mai rămâne decât ca 
dumneavoastră să vedeţi palatul și apoi să-i dăm afară. Nu cred 
că o să fiţi dezamăgit, domnule. 

— Crezi că ei o să fie dezamăgiţi, căpitane? 

— Ei? 

— Familia Lubert. Când o să-i dau afară. 

— Nu-și permit luxul de a fi dezamăgiţi, domnule. Sunt 
germani. 

— Bineînţeles. Ce naivitate din partea mea. 

Lewis o lăsă așa. Dacă ar mai fi pus astfel de întrebări, acest 
ofițer tânăr și capabil, cu banduliera lui sclipitoare și jambierele 
impecabile, i-ar fi făcut raport la Psihiatrie. 

leși din Cartierul General al Misiunii Militare Britanice în frigul 
prematur al unei zile de sfârșit de septembrie. Suflă aburi groși 
și își trase mănușile din piele de căprioară pe care căpitanul 
McLeod, ofițerul american de cavalerie, i le dăduse în primăria 
din Bremen, în ziua în care Aliaţii anunțaseră liniile de 
demarcaţie ale noii Germanii. 

— Se pare că voi luaţi resturile, spusese căpitanul citind 
directiva. Francezii iau vinul, noi luăm priveliștea și voi luați 
ruinele. 

Lewis trăise printre ruine deja de atât de mult timp, încât nici 
nu le mai observa. Uniforma lui era o ţinută adecvată pentru un 
guvernator al acestei Germanii noi, cvadripartite - un fel de 
haine civile internaţionalizate care, în mijlocul dezorientării și re- 
reglementării de după război, erau acceptate fără comentarii. 

Mănușile americane erau preţuite, însă haina lui de blană de 
oaie de pe frontul rusesc era cea care îi furniza cea mai multă 
plăcere. Originea ei putea fi urmărită, prin intermediul 
americanilor, până la un locotenent al Luftwaffe care o luase, la 
rândul lui, de la un colonel al Armatei Roșii făcut prizonier. Dacă 
vremea o ținea tot așa, avea să o poarte în curând. 

Era o ușurare să scape de Wilkins. Tânărul ofiţer făcea parte 
din noua brigadă de funcţionari care constituiau Comisia de 
Control din Germania, CCG, un corp supradimensionat de 


VP -7 


hârțogari care se considerau arhitecţii reconstrucției. Puţini 
dintre ei luaseră parte la lupte - sau măcar văzuseră un german 
- ceea ce le permitea să ia decizii plini de încredere și să le 
justifice cu teorii. Wilkins avea să devină în curând maior. 

Lewis scoase o tabacheră placată cu argint din haină și o 
deschise, făcând să se reflecte lumina soarelui pe suprafața ei 
clară și lustruită. O lustruia în mod regulat. Tabachera era 
singura comoară materială pe care o avea la el, un cadou de 
despărţire pe care Rachael i-l dăduse la poarta ultimei case în 
care locuise el - în Amersham, cu trei ani în urmă. „Să te 
gândești la mine când fumezi”, fusese indicaţia ei, iar el 
încercase să facă întocmai, de 50, 60 de ori pe zi, timp de trei 
ani; un mic ritual care să păstreze aprinsă flacăra iubirii. Lewis 
aprinse o ţigară și se gândi la acea flacără. Odată cu depărtarea 
și timpul, fusese ușor s-o facă să pară mai fierbinte decât era. 
Amintirea cărnii voluptuoase și netede a soţiei lui și a 
momentelor în care făceau dragoste îl susținuse de-a lungul 
lunilor reci și singuratice (carnea ei părând să devină din ce în 
ce mai netedă și mai voluptuoasă pe măsură ce războiul 
avansa), însă această versiune imaginată de el, acest surogat al 
soţiei lui devenise atât de confortabil, încât perspectiva 
iminentă de-a o atinge și mirosi efectiv îl tulbura. 

Un Mercedes 540K negru și lucios, cu un fanion britanic pe 
capotă, opri în fața treptelor Cartierului General. Drapelul de la 
oglinda laterală era singurul lucru care părea nelalocul lui. În 
ciuda asocierilor pe care le inspira, lui Lewis îi plăcea vehiculul, 
forma lui și torsul domol al motorului. Era echipat ca un vapor 
transatlantic, și maniera ultra-atentă de a conduce a șoferului - 
Herr Schroeder - sporea impresia că seamănă cu un vapor. Însă 
oricâte însemne britanice ar fi avut, această mașină nu putea fi 
degermanizată. Personalul militar britanic era făcut pentru 
Austinul 16 zumzăitor și borcănat, nu pentru aceste mașinării de 
cucerit lumea, de o frumusețe animalică. 

Lewis cobori treptele și schiţă un salut către șofer. 

Schroeder, un bărbat subţire și nebărbierit, cu șapcă și 
pelerină negre, sări de pe locul șoferului și ocoli sprinten 
mașina, spre locul din dreapta spate. Se înclină o dată în direcţia 
lui Lewis și deschise ușa cu o fluturare a pelerinei. 

— Mă mulţumesc cu locul din faţă, Herr Schroeder. 

Schroeder păru tulburat de autoretrogradarea lui Lewis. 


VP-8 


— Nein, Herr Kommandant. 

— Zău, e sehr gut, repetă Lewis. 

— Bitte, Herr Oberst. 

Schroeder închise portiera din spate și întinse mâna, încă 
neacceptând ca Lewis să ridice un deget. 

Lewis se trase în spate, făcându-i jocul, dar deferenta 
germanului îl deprima: mișcările lui erau cele ale unui om înfrânt 
care se agaţă de patronajul cuiva. Ajuns înăuntru, Lewis îi 
întinse lui Schroeder bucăţica de hârtie pe care Wilkins 
mâzgălise adresa casei care avea să fie, probabil, locuința lui în 
viitorul previzibil. Şoferul miji ochii spre ea și, văzând adresa, 
dădu din cap aprobator. 

Schroeder era obligat să facă slalom printre gropile de obuze 
care găureau drumul pietruit și șuvoaiele de oameni care 
mergeau amețiţi și apatici, nicăieri anume, purtând rămășițele 
materiale ale fostelor lor vieți în pachete, saci, lăzi și cutii de 
carton, precum și o neliniște apăsătoare, aproape vizibilă. Erau 
ca un popor aruncat în trecut, în stadiul evolutiv al culegătorilor 
nomazi. 

Deasupra scenei plutea fantoma unui zgomot formidabil. 
Ceva de pe altă lume distrusese acest oraș, lăsând în urmă un 
puzzle imposibil, din care trebuia reconstruită vechea imagine. 
Orașul nu mai putea fi refăcut, nu mai putea reveni la vechea 
imagine. Acum era Stunde Null. Ora Zero. Acești oameni o luau 
de la zero, creându-și o viaţă din nimic. Două femei împingeau 
și trăgeau o căruţă plină cu mobilă, una în faţă, alta în spate, în 
timp ce un bărbat cu o servietă în mână mergea ca și cum ar fi 
căutat biroul în care lucrase cândva, fără să arunce nicio privire 
înspre distrugerea uriașă din jurul lui, de parcă această 
arhitectură apocaliptică ar fi fost starea firească a lucrurilor. 

Un oraș zdrobit care se întindea cât vedeai cu ochii, în care 
molozul se înălța până la primul etaj al oricărei clădiri care mai 
rămăsese în picioare. Era greu de crezut că acesta fusese 
cândva un loc în care oamenii citeau ziare, făceau prăjituri și se 
gândeau ce fotografii să pună pe pereţii sufrageriilor lor de la 
stradă. Pe o parte a străzii se înălța faţada unei biserici, având 
doar cerul pe post de vitralii și vântul pe post de congregaţie. 
De cealaltă parte, blocurile de apartamente - intacte cu 
excepția fațadelor, care fuseseră spulberate complet, lăsând să 
se vadă camerele și mobila dinăuntru - se înălțau ca niște 


VP-9 


gigantice căsuțe pentru păpuși. Într-una dintre camere era o 
femeie care, ignorând vremea de afară și faptul că era expusă 
privirilor, pieptăna afectuos părul unei fetițe, în faţa unei măsuţe 
de toaletă. 

Mai încolo, grămezile de moloz erau înconjurate de femei și 
copii care căutau mijloace de subzistență sau încercau să 
salveze fragmente ale trecutului lor. Cruci negre marcau locurile 
unde cadavrele așteptau să fie îngropate. Și pretutindeni ieșeau 
din pământ hornurile făcute din ţevi ale unui oraș subteran, 
revărsând fum negru spre cer. 

— lepuri? întrebă Lewis, văzând cum din gropi nevăzute, din 
pământ, apar niște făpturi. 

— Trummerkinder! spuse Schroeder cu o furie subită. 

Și Lewis văzu că făpturile săltărețe erau „copii ai molozului” și 
că mașina îi făcea să iasă din gropile lor. 

— Ungeziefer! strigă Schroeder cu o vehemenţă inutilă. 

Trei copii - era greu să-ţi dai seama dacă erau fete sau băieţi 
- ieșiră în fugă drept în fața mașinii. Schroeder claxonă ca să-i 
avertizeze, însă apropierea masei negre a Mercedesului nu-i 
descurajă. Rămaseră pe poziţie, obligând mașina să oprească. 

— Weg! Schnell! ţipă Schroeder. 

Venele umflate de la gât arătau că era cuprins de o furie 
intensă. Claxonă iar, însă unul dintre copii - un băiat în salopetă 
și cască englezească - se apropie neînfricat de partea pe care 
era Lewis, sări pe treapta mașinii și începu să bată la geam. 

— Ce ai, Tommy? Sandviș nenorocit? Cioco? 

— Steig aus! Sofort! 

Schroeder stropi cu salivă fața lui Lewis, în timp ce se apleca 
peste colonel și ridica pumnul la copil. Intre timp, ceilalți doi 
copii se cățăraseră pe capota mașinii și încercau să smulgă 
emblema triunghiulară din crom a Mercedesului. 

Schroeder se întoarse și sări jos din mașină. Se repezi după 
copiii care încercară să se salveze sărind de cealaltă parte a 
capotei și reuși să prindă coada unei cămăși de noapte. 
Schroeder trase copilul pribeag spre el, îl prinse cu o mână de 
gât și începu să-l lovească cu cealaltă. 

— Schroeder! 

Era prima oară când Lewis ridica vocea după luni de zile, și 
propria lui surpriză o făcu să sune spart. 

Schroeder nu păru să audă și continuă să bată copilul cu o 


VP - 10 


forţă sălbatică. 

— Halt! 

Lewis cobori din mașină ca să intervină, iar ceilalți copii se 
retraseră, de frică să nu păţească la fel. De data asta, șoferul 
auzi și încetă, cu o expresie curioasă de rușine și convingere că 
face întocmai ceea ce trebuie. Dădu drumul copilului și se 
întoarse la mașină, murmurând și gâfâind din cauza efortului. 

— Hierbleiben! le strigă Lewis copiilor. 

Băiatul cel mai mare se îndreptă din nou spre mașină, iar 
prietenii lui îl urmară ezitant în direcția englezului. Alţi sălbatici 
apărură acum ca să caute resturi, copii camuflaţi de mizerie. De 
la mică distantă emanau duhoarea înfometării. Toţi întinseră 
mâna rugător spre acest zeu englez binevoitor aflat în trecere 
cu trăsura lui neagră. Lewis își scoase din mașină raniţa, în care 
erau o tabletă de ciocolată și o portocală. Oferi ciocolata 
băiatului cel mai mare. 

— Verteil! îi ordonă el. 

Apoi dădu portocala celui mai mic copil, o fetiţă de vreo cinci- 
șase ani - vârsta războiului - și repetă ordinul de a o împărți. 
Dar fetița mușcă imediat din portocală, de parcă ar fi fost un 
măr, și începu să mestece, cu tot cu coajă și sâmburi. Lewis 
încercă să-i arate că fructul trebuie curăţat, dar fetița protejă 
cadoul, temându-se că va trebui să-l dea înapoi. 

Deja începuseră să se înghesuie și alți copii cu mâinile întinse, 
inclusiv un băiat cu un singur picior, care se sprijinea pe o crosă 
de golf. 

— Cioco, Tommy! strigau ei. Cioco, Tommy! 

Lewis nu mai avea mâncare de dat, dar avea ceva și mai 
valoros. Își scoase tabachera și o bătu până ieșiră zece ţigări 
Player's. Le întinse celui mai mare băiat, ai cărui ochi deja ieșiți 
din orbite se holbară la vederea și senzaţia aurului din mâinile 
lui. Lewis știa că această tranzacţie e ilegală - se solidarizase cu 
germanii și, în plus, încurajase piața neagră - dar nu-i păsa: 
acele zece țigări puteau fi schimbate pe mâncare la un ţăran pe 
undeva. Legile și reglementările impuse de noua ordine fuseseră 
ticluite într-o dispoziție a temerii și răzbunării de niște oameni 
care stăteau la birou, iar deocamdată - până la un moment 
necunoscut din viitor - în acest ţinut anume, legea era el. 


Ștefan Lubert stătea în faţa servitorilor rămași - grădinarul 


VP -11 


șchiop, Richard, fata în casă care abia își trăgea suflarea, Heike, 
și bucătăreasa îndărătnică din ultimii treizeci de ani, Greta - 
dându-le ultimul set de instrucţiuni. Heike plângea deja. 

— Fiţi respectuoși și serviţi-l așa cum m-ați servit pe mine. Și, 
Heike, și voi toţi, dacă vă oferă de lucru, aveți toată libertatea 
de a accepta. Nu o să mă simt ofensat. M-aș bucura ca voi să 
rămâneţi aici și să aveţi grijă de lucruri. 

Se aplecă în față și șterse o lacrimă de pe obrazul rotund al lui 
Heike. 

— Haideţi, nu mai plângeţi. Fiţi recunoscători că nu ne vin 
ruși. Chiar dacă sunt inculti, englezii nu sunt cruzi. 

— Vreţi să servesc ceva, Herr Lubert? reuși să întrebe Heike. 

— Bineînţeles. Trebuie să fim politicoși. 

— Nu avem biscuiţi, le aminti Greta. Doar prăjitură. 

— Foarte bine. Fă ceai, nu cafea. Deși cafea nu avem. Deci cu 
atât mai bine. Și serviţi-l în bibliotecă. Aici e prea multă lumină. 

Lubert sperase ca ofițerul să vină într-o zi mohorâtă și 
cenușie, dar soarele de început de toamnă își trimitea cea mai 
frumoasă lumină prin vitraliile art deco care împodobeau 
ferestrele înalte, de vizavi de galeria de la etaj, și cădea pe 
podeaua holului, făcându-l și mai primitor. 

— Dar unde e Frieda? întrebă el. 

— În camera ei, domnule, spuse Heike. 

Lubert se îmbărbătă. Războiul se terminase de peste un an, 
dar fiica lui încă nu se predase. Trebuia să reprime imediat acest 
puci. Urcă trudit scările. Ajuns la ușa camerei Friedei, bătu și o 
strigă pe nume. Așteptă un răspuns pe care știa că n-o să-l 
primească și intră. Frieda stătea întinsă pe pat, cu picioarele 
ridicate la vreo 10 centimetri deasupra saltelei. Pe picioarele ei 
era ţinută în echilibru o carte - un exemplar cu autograf din 
Muntele vrăjit a lui Thomas Mann, pe care soţia lui, Claudia, i-l 
dăruise la cea de-a treizecea lui aniversare. Frieda nu reacţionă 
la prezenţa tatălui ei, ci continuă să se străduie să-și ţină 
picioarele împovărate în aer, care începeau să tremure din 
cauza încordării. De când stătea în poziţia asta? De unu, două, 
cinci minute? Frieda începu să respire furios pe nas, încercând 
să-și mascheze efortul, refuzând să lase să se vadă slăbiciune. 
Puterea ei era impresionantă, dar tristă, încă un exerciţiu Mädel? 


1 Der Bund Deutscher Mädel (în limba germană în original) a fost organizaţia pentru 
fete a Partidului Naţional Socialist German, aripa feminină a Hitlerjugend (N. red.). 


VP - 12 


pe care îl practicase cu religiozitate după război. 

Numai putere, nicio bucurie. 

Faţa Friedei începu să se înroșească și pe fruntea ei apăru o 
diademă de transpiraţie. Nu lăsă picioarele să cadă, când 
acestea începură să se legene dintr-o parte în alta; în schimb, le 
cobori în mod controlat, ca din proprie voinţă. 

— Ar trebui să încerci cu Shakespeare. Sau poate cu atlasul, 
spuse Lubert. Așa ţi-ai testa mai bine puterea. 

Deși glumele lui aveau tendinţa de a-i fi trimise înapoi cu 
viteză dublă, jovialitatea era arma lui preferată împotriva 
dispoziţiilor ei înverșunate și lipsite de umor. 

— Nu cărţile sunt importante, spuse ea. 

— Vine ofițerul englez. 

Frieda se ridică brusc în capul oaselor, fără să folosească 
mâinile. Cobori energic picioarele pe podea și își șterse 
transpiraţia peste părul împletit. Expresia urâtă și sfidătoare pe 
care o adoptase în ultimii câţiva ani îl îndurera pe Lubert. Frieda 
se uită lung la tatăl ei. 

— Aş vrea să-l întâmpini, îi spuse el. 

— De ce? 

— Pentru că... 

— Pentru că o să cedezi casa mamei fără luptă. 

— Freedie. Te rog, nu vorbi așa. Te rog, vino. De dragul lui 
Mutti? 

— Ea n-ar fi plecat. N-ar fi permis niciodată aşa ceva. 

— Vino. 

— Nu. Roagă-mă. 

— AȘ vrea să vii cu mine. 

— Cerșetorule! 


Neputând să o facă pe fiica lui să coboare privirea, Lubert se 
întoarse și plecă, în timp ce inima îi bubuia. La baza scărilor, se 
zări în oglindă. Faţa lui era suptă și pământie, iar nasul își 
pierduse din definiţie, dar el spera ca asta să fie de ajutor. Se 
îmbrăcase cu costumul cel mai mâncat de molii. Știa că avea să- 
și cedeze casa - era una dintre cele mai frumoase de pe 
Elbchaussee, niciun ofițer englez de rang mediu, înfometat de 
lux, nu ar fi putut să-i reziste - dar era important ca el să lase 
impresia corectă. Auzise povești despre modul în care forţele 
aliate furaseră tot felul de comori după capitulare, iar englezii 


VP - 13 


imperialiști și filistini erau niște agresori recunoscuţi ai altor 
culturi - era neliniștit mai ales din cauza tablourilor de Fernand 
Léger și a xilogravurilor de Emil Nolde expuse în camerele 
principale - dar avea această idee că, dacă se lasă deportat așa 
cum trebuia, ofițerul englez ar putea să-și facă o părere bună 
despre el și să fie mai puţin înclinat să abuzeze de posesiunile 
sale. Băgă vătraiul în cenușa focului din seara precedentă și o 
re-aranjă ușor, ca să se vadă că arseseră mobilă. Apoi își scoase 
haina, își slăbi cravata și adoptă o poză undeva între demnă și 
respectuoasă: cu mâinile pe lângă corp și un picior puţin pieziș. | 
se păru prea nonșalantă, prea informală, prea încrezătoare, prea 
aproape de cine era el în realitate. Își luă iar haina, strânse 
cravata, își netezi părul pe spate și stătu mai drept, cu mâinile 
împreunate supus în poală. Așa era mai bine: conduita unui om 
care era pregătit să își predea casa fără ranchiună. 
* 


Lewis și Schroeder nu mai spuseră nimic tot restul călătoriei. 
Lewis vedea cum se mişcă buzele lui Schroeder, în timp ce 
acesta relua întâlnirea cu sălbaticii și recita expresii mute de 
dezgust și iritare, dar preferă să nu mai spună nimic despre 
asta. Maşina ajunse curând la granița oraşului, la marginea a tot 
ceea ce britanicii și americanii bombardaseră atât de minuțios 
cu trei ani în urmă. Drumul era acum neted, mărginit de platani 
și de case întregi, în spatele gardurilor și porților înalte. Aceasta 
era  Elbchaussee și acestea erau casele bancherilor și 
comercianților care îmbogăţiseră Hamburgul și făcuseră din 
portul și cartierele lui industriale ţinte atât de dezirabile pentru 
Comandamentul Aviației de  Bombardament. Erau mai 
somptuoase, mai moderne și mai impresionante decât orice 
locuinţe văzute de Lewis în apropierea Londrei sau decât orice 
casă în care s-ar fi așteptat el să locuiască. 

Vila Lubert era ultima casă de pe șosea, înainte ca aceasta să 
se îndepărteze de Fluviul Elba, iar când o văzu prima oară, Lewis 
se întrebă dacă nu cumva căpitanul Wilkins făcuse o greșeală. 
Vila se afla la capătul unei alei lungi, mărginite de plopi: o 
construcție măreață și albă, ca un tort de nuntă, într-un stil 
maiestuos, cu porticuri și un balcon mare, semicircular, cu 
colonade. Parterul casei era înălţat la un metru de pământ și 
despărţit de o scară impunătoare de piatră, care urca spre o 
terasă. Stâlpii îmbrăcați în glicine susțineau un balcon de 


VP - 14 


deasupra, de unde locatarii puteau să vadă cum curge Elba la o 
distanță de o sută de metri. Lewis era șocat de eleganta 
strălucitoare și dimensiunile acestei case. Nu era chiar un palat, 
dar era o locuință mai potrivită pentru un general sau un rector 
decât pentru un colonel care venea de jos și nu deținuse 
niciodată o casă. 

În timp ce Mercedesul intra pe aleea circulară, Lewis văzu trei 
siluete - două femei și un bărbat despre care presupuse că era 
grădinarul - care alcătuiau garda de onoare. O altă siluetă - un 
gentleman înalt, într-un costum larg - cobori scările și li se 
alătură. Schroeder parcurse aleea curbată și opri drept în faţa 
comitetului de primire. Lewis nu așteptă ca șoferul să-i deschidă 
ușa; cobori singur imediat și se îndreptă spre bărbatul despre 
care presupunea că e Lubert. Lewis dădu să salute, dar în ultima 
clipă își reorientă mâna și o strânse pe cea a gazdei sale. 

— Guten Abend, spuse el. Colonel Lewis Morgan. 

— Bine aţi venit, Herr Oberst. Vă rog. Putem vorbi în engleză. 

Lubert prinse mâna lui Lewis cu o forță prietenoasă. Chiar și 
prin mănuși, mâna lui Lubert părea mai caldă decât a lui. Lewis 
dădu din cap către femei și grădinar. Servitoarele se înclinară, 
iar cea mai tânără dintre ele îi aruncă o privire curioasă, ca și 
cum Lewis ar fi aparţinut unui trib pierdut. Părea amuzată de el 
- de accentul lui sau poate de uniforma lui ciudată - și Lewis îi 
zâmbi și el. 

— lar acesta este Richard. 

Grădinarul pocni din călcâie și întinse mâna. 

Lewis luă mâna goală și bătătorită a acestuia și permise 
acelui braţ energic să i-l smucească pe al lui în sus și în jos, ca 
un piston. 

— Vă rog - intraţi, spuse Lubert. 

Lewis îl lăsă pe Schroeder pe locul șoferului, cu picioarele 
așezate pe treapta Mercedesului, încă îmbufnat din cauza 
mustrării primite, și urcă treptele casei în urma lui Lubert. 

Casa lăsa să se vadă adevărata ei natură în interior. Lui Lewis 
nu-i păsa prea mult de stilul ei - mobila în colţuri și futuristă, 
precum și operele de artă stingheritoare și dificile erau prea 
moderne, prea excentrice pentru gustul lui - însă calitatea 
construcţiei și măiestria proiectării erau la un standard superior 
oricărei case englezești pe care o văzuse el vreodată, inclusiv 
cea a familiei Bayliss-Hillier, care locuia în conacul din 


VP -15 


Amersham, la care Rachael râvnea, considerându-l superlativul 
oricărei locuinţe. In timp ce Lubert îl conducea prin casă, 
explicându-i cu eleganţă funcţiile diverselor camere și istoria 
edificiului, Lewis începu să-și imagineze momentul în care 
Rachael avea să pășească în această locuinţă pentru prima 
oară. Parcă o vedea pe soţia lui studiind lumina și liniile clare ale 
acestor camere, făcând ochii mari în faţa grandorii întregului - 
banchetele de marmură de la ferestre, pianul, liftul de la 
bucătărie, camerele servitoarelor, biblioteca, fumoarul, operele 
de artă - și, în timp ce își imagina asta, îl cuprinse o speranţă 
subită și neașteptată că această casă ar putea compensa cumva 
anii de lipsuri și depărtare pe care războiul îi pusese între ei. 

— Aveţi copii? întrebă Lubert, în timp ce urcau scările spre 
dormitoare. 

— Da. Un fiu. Edmund. 

Lewis spusese numele ca și cum ar fi încercat să și-l 
reamintească. 

— Atunci poate că Edmund ar vrea camera aceasta? 

Lubert îl conduse pe Lewis într-o cameră plină de jucării - mai 
ales pentru fete. Pe cealaltă latură a ei era un cal de lemn cu 
ochi negri, bulbucaţi, încălecat de o păpușă de porțelan cu 
ambele picioare pe o parte. La baza unui pat mic cu baldachin 
era așezată o căsuță pentru păpuși de mărimea unui coteț de 
câine, care imita o vilă georgiană. 

Pe acoperișul ei erau mai multe păpuși de mărime medie, cu 
picioarele atârnând deasupra dormitoarelor, un șir de giganţi de 
porțelan stând pe casa altcuiva. 

— Pe fiul dumneavoastră n-o să-l deranjeze lucrurile de fete? 
întrebă Lubert. 

Lewis n-ar fi știut să spună sigur ce i-ar plăcea sau displăcea 
lui Edmund - fiul lui avea 10 ani atunci când el îl văzuse ultima 
oară - dar puţini copii ar fi obiectat în faţa unui spaţiu atât de 
mare și a atâtor comori. 

Cu fiecare nouă cameră minunată și cu fiecare nouă 
informaţie intimă - „De aici ne plăcea nouă să privim bărcile”, 
„Aici ne plăcea nouă să jucăm cărți” - Lewis se simţea tot mai 
puţin confortabil, ca și cum Lubert ar fi îngrămădit cărbuni 
aprinși pe capul lui. Ar fi preferat o anumită ostilitate sau cel 
puţin o opoziţie tensionată și tăcută - ceva, orice, care să-l 
poată înăspri suficient pentru a-i face această sarcină mai 


VP - 16 


ușoară - însă acest tur al casei politicos, aproape șarmant, făcea 
ca totul să fie și mai rău. Atunci când au ajuns în dormitorul 
matrimonial - al optulea de la acest etaj, cu patul masiv, înalt și 
îngust, în stil francez și un tablou în ulei înfățișând clopotnițele 
verzi ale unui oraș medieval atârnat imediat deasupra tăbliei lui 
- se simțea execrabil. 

— Orașul meu german preferat, spuse Lubert văzând că Lewis 
privește lung clopotnițele și încearcă să-l identifice. Lübeck. Ar 
trebui să-l vizitaţi, dacă aveţi posibilitatea. 

Lewis se uită, dar nu zăbovi. Se îndreptă spre ferestrele mari, 
până în podea, și privi spre grădină și dincolo de ea, spre Elba. 

— Claudiei, soția mea, îi plăcea să stea vara aici, afară. 

Lubert se duse la ferestrele care dădeau spre un balcon și le 
deschise. 

— Elba, anunţă el ieșind afară și descriind cu braţul un arc de 
cerc de 180 de grade, de la un capăt al panoramei la celălalt. 

Era cu adevărat un fluviu european impunător, mai lat și mai 
lent decât oricare altul din Anglia, și aici, la cot, era aproape 
lățimea lui maximă - peste jumătate de kilometru. Acest fluviu 
și marfa pe care o transporta el construiseră această casă și 
majoritatea celor de pe malul nordic. 

— Se varsă în Nordsee a noastră, spuse Lubert. Marea 
Nordului a voastră? 

— E aceeași mare, până la urmă, spuse Lewis. 

Răspunsul păru să-i placă lui Lubert, care repetă expresia. 

— Aceeași mare. Da. 

Alţii ar fi putut vedea în reprezentaţia lui Lubert o încercare 
de a-l face pe Lewis să se simtă prost, sau ar fi depistat în 
postura lui verticală toată trufia și aroganţa unei rase care 
încercase să distrugă lumea și care acum trebuia să suporte 
consecinţele, dar Lewis nu vedea lucrurile astfel. El vedea în 
Lubert un om cultivat și privilegiat, care se umilea și se agăța de 
ultima stâncă a politeţii ca să limiteze distrugerile aduse unei 
vieți deja ruinate. Lewis știa că acest întreg spectacol era o 
încercare de a-l cuceri, de a îndulci cumva lovitura, poate chiar 
de a-l face să se răzgândească, dar nu-l putea condamna pe 
Lubert pentru că încerca asta și nici nu putea să simuleze furia 
superficială cu care să facă pe bărbatul rece, ferm și expeditiv. 

— Casa dumneavoastră este minunată, Herr Lubert, spuse el. 

Lubert se înclină, în semn de recunoștință. 


VP - 17 


— E mai mult decât am eu nevoie. Decât are nevoie familia 
mea, continuă Lewis. Și, cu siguranţă... e mai mult decât 
locuințele cu care suntem noi obișnuiți. 

Lubert aşteptă ca el să termine, cu ochii strălucind, simțind o 
retragere surpriză. 

Lewis privi peste impunătorul fluviu care curgea spre „marea 
lor comună” - marea care chiar acum îi purta familia înstrăinată 
spre el. 

— Eu aș vrea să vă propun un alt aranjament, spuse el. 


2. 


— „Sunteţi pe cale să întâlniți un popor necunoscut, dintr-o 
țară necunoscută. Trebuie să-i evitaţi pe germani. Nu trebuie să 
vă plimbaţi cu ei, să le strângeţi mâna sau să le vizitaţi casele. 
Nu trebuie să vă jucaţi cu ei sau să participaţi la evenimente 
sociale. Nu încercaţi să fiți amabili - acest lucru este considerat 
o slăbiciune. Puneţi-i pe germani la locul lor. Nu manifestaţi ură: 
germanii se vor simţi flataţi. Afișaţi în permanenţă o concizie și o 
rezervă rece, corectă și demnă. Nu trebuie să fraterni... zaţi...” 

— „Fraternizaţi”? repetă Edmund cuvântul. Ce înseamnă? 
Mamă? 

Rachael tocmai căzuse pe gânduri după „rece, corectă și 
demnă”, imaginându-se afișând aceste trăsături unor germani 
necunoscuţi. Edmund citea „în vizită în Germania”, broșura 
informativă oficială pe care o primea fiecare familie care 
mergea în Germania, ca parte a pachetului de călătorie, 
împreună cu cantități însemnate de dulciuri și reviste. Devenise 
tactica lui Rachael să-și pună fiul să citească tot felul de lucruri 
cu voce tare, o modalitate simplă de a-l încuraja să învețe 
despre lumea exterioară și, în același timp, de a-și crea 
posibilitatea de a medita. 

— Hmmm? 

— Spune că nu trebuie să fraternizăm cu germanii. Ce 
înseamnă? _ 

— Înseamnă... să fim prietenoși. Înseamnă că nu trebuie să 
intrăm în relații cu ei. 

Edmund se gândi la asta. 


VP-18 


— Nici dacă ne place cineva? 

— N-o să avem de-a face cu ei, Ed. Nu va trebui să-ţi faci 
prieteni printre ei. 

Însă curiozitatea lui Edmund era asemenea Hidrei: imediat ce 
Rachael tăia capul ultimei întrebări, alte trei apăreau în locul ei. 

— Germania o să fie un fel de nouă colonie? 

— Da, într-o anumită măsură. 

Cât de multă nevoie avusese de Lewis în ultimii trei ani, ca să 
facă față întrebărilor permanente. Mintea sclipitoare și curioasă 
a lui Edmund avea nevoie de un termen de comparaţie și de o 
placă de rezonanţă. Cum Lewis era plecat și eul ei vechi, cel 
atent, dezertase temporar, Rachael întâmpina de regulă 
întrebările lui Ed dând din cap absentă și preocupată. De fapt, 
Edmund se obișnuise atât de mult cu reacţiile întârziate ale 
mamei lui, încât repeta totul ca și cum aceasta ar fi fost o 
mătușă bătrână și surdă, căreia trebuia să-i facă pe plac. 

— Vor trebui să învețe să vorbească engleza? 

— Presupun că da, Ed. Mai citește-mi. 

Edmund continuă: 

— „Când veţi întâlni germani, vi se va părea, probabil, că 
seamănă foarte mult cu noi. Germanii arată ca noi, în afara 
faptului că mai puţini dintre ei sunt vânoși, mai mulți fiind 
masivi, cărnoși și blonzi, și bărbaţi, și femei, mai ales în nord. 
Dar nu seamănă cu noi atât de mult pe cât par. _ 

Edmund dădu din cap, ușurat să audă asta. Insă partea 
următoare îl descumpăni. 

— Germanii  îndrăgesc foarte mult muzica. Beethoven, 
Wagner și Bach au fost cu toţii germani. 

Edmund se opri, nedumerit. 

— E adevărat? Bach a fost german? 

Bach fusese german, dar lui Rachael îi era greu să recunoască 
asta. Lucrurile minunate trebuiau să fie de partea îngerilor. 

— Germania era altfel pe atunci, spuse ea. Citește mai 
departe. E interesant... 

Broșura stârnea în Rachael o emoție primitivă și liniștitoare, 
simțind cum confirmă mesajul esenţial al acesteia: la urma 
urmelor, germanii sunt răi. Această idee servise obiectivului 
general de a-i ajuta să treacă prin război, creând un consens 
care îi împiedicase să învinovăţească pe altcineva. Germania 
putea fi învinovăţită pentru aproape tot ce se întâmplase rău în 


VP-19 


lume: recoltele proaste, prețul pâinii, moralitatea laxă a tinerilor, 
împuţinarea gravă a celor care mergeau la biserică. O vreme, 
Rachael acceptase acest lucru, lăsându-l să-i servească drept 
explicaţie universală pentru diversele ei nemulțumiri domestice 
de nivel inferior. 

Apoi, într-o zi de primăvară a lui 1942, o descărcare aleatoare 
a unei bombe rămase într-un Heinkel He 111 care se întorcea 
dintr-un raid asupra rafinăriilor din Milford Haven îl omorâse pe 
fiul ei de 14 ani, Michael, distrusese casa surorii ei și o aruncase 
pe ea în cealaltă parte a sufrageriei, ca pe o zdreanţă. Chiar 
dacă scăpase nevătămată dintre ruine, un șrapnel spiritual se 
înfipsese adânc în ea, undeva unde chirurgii nu puteau ajunge, 
otrăvindu-i gândurile și făcând-o să gândească șchiopătat. 
Bomba absurdă îi zdrobise credința în bunătatea primordială a 
vieții, aruncând-o în aer asemenea prafului și lăsându-i în cap un 
țiuit care, odată cu sfârșitul războiului, devenise și mai puternic. 

Chiar dacă era depășită de pierderile statistice din cercul ei 
îngust de cunoștințe - familiei Blake îi fuseseră uciși doi fii în 
debarcarea din Normandia, George Davies se întorsese dintr-un 
lagăr de prizonieri de război ca să descopere că soţia și copiii lui 
fuseseră uciși într-un raid de bombardament asupra Cardiff-ului 
- Rachael nu găsea niciun fel de consolare în poveștile 
nenorocirii celorlalţi. Durerea era numai a ei și nu era diminuată 
de democraţia suferinţei. 

Insă învinovăţirea germanilor furniza doar o ameliorare 
temporară. După explozie, Rachael privise spre cer printre 
căpriorii încă mocnind, rămași fără acoperiș, imaginându-și cum 
râd aviatorii, pe drumul de întoarcere în Germania, dar 
învinovățirea unor oameni care își făceau datoria i se părea 
deșartă. Se gândise pentru o clipă la  culpabilitatea 
conducătorului lor, dar i se păruse că, dacă se gândește la acel 
om, înjosește amintirea fiului ei. 

După câteva săptămâni, când îi revenise simţirea, se trezise 
incapabilă să se roage, așa cum făcuse întotdeauna, și odată cu 
asta veni senzaţia neașteptată de a se întreba asupra existenţei 
lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu, pe care ea și-l imaginase 
întotdeauna ca fiind de partea ei, i se păru dintr-odată la fel de 
îndepărtat și generalizat ca un Fuhrer. Reacţia ei nu fu chinul 
sufletesc pasional al cuiva care crede (ca să strigi la Dumnezeu, 
e nevoie de credinţă), ci mai degrabă tăcerea cuiva care se 


VP - 20 


întreabă dacă crezuse vreodată. Cuvintele reverendului Pring, 
„ceea ce învăţăm din suferinţă ne sporește”, nu făcură decât să- 
i intensifice senzaţia absenței divine. Atunci când preotul 
încercă s-o consoleze, spunându-i că ei credeau într-un 
Dumnezeu care pierduse și el un fiu, Rachael îi răspunse 
neașteptat de tăios că „Cel puţin El L-a primit înapoi după trei 
zile”. Preotul, uimit, lăsă cuvintele ei să plutească în aer pentru 
câteva secunde, apoi îi spuse, cu cea mai liniștitoare cadență de 
care era în stare, că toţi cei care credeau în acea înviere 
împărtășeau aceeași speranţă. Rachael scutură din cap. Văzuse 
trupul zdrobit al fiului ei, îl scosese de sub grinzi, cu faţa lui 
neprihănită albă din cauza prafului și a morţii. Pentru Michael nu 
avea să existe înviere. 

În vremuri austere, autocompătimirea era o marfă strict 
raționalizată, ceva ce nimeni nu ar fi trebuit să manifeste în 
public. Și totuși, senzația lui Rachael că ieșise prea prost din 
acel război, că împotriva ei se greșise mai mult decât greșise ea 
împotriva altora, nu se diminuă. În lipsa unui Dumnezeu pe care 
să-l învinovăţească, revenise pe pământ ca să caute un vinovat. 
Și găsise unul. Nu era ceva la care s-ar fi așteptat, și la început 
încercă să reprime această idee, considerând-o încă o dovadă a 
„nervilor ei fragili”, cum spunea doctorul Mayfield. Lewis - care 
ieșise bine din război, ca erou - era la kilometri distanţă, 
instruind recruți în Wiltshire atunci când se întâmplase asta, și 
chiar dacă fusese ideea lui să plece spre Amersham, spre 
siguranţa Vestului, „mult dincolo de bătaia și interesul 
Luftwaffe-ului”, și chiar dacă el insistase ca băieţii să meargă cu 
ea, el n-ar fi avut cum să anticipeze aceste bombe aruncate 
leneș de un echipaj german care voia doar să ajungă acasă mai 
repede. Dar suferința, amestecată cu alte resentimente 
nerostite, poate să declanșeze un cârd de gânduri cârâitoare 
care, odată scăpate din cușcă, sunt greu de băgat înapoi. Faţa 
lui Lewis era cea care se ivea cel mai proeminent atunci când 
Rachael vitupera cel mai zgomotos și absenţa lui era cea care 
nu făcea decât să-i sporească vinovăția. Dacă învinovățea pe 
cineva, Rachael îl învinovățea pe el. 

— Mamă? spuse Edmund. Cu cine vorbești acum? 

Reveria o acaparase din nou și, din nou, cel care o chema 
înapoi era sărmanul Edmund, fiul ei cel mic și singurul rămas. 
Tabuul suferințelor ei împinsese totul înăuntru, în domeniul ei 


VP -21 


privat, îndepărtând-o atât de mult de lume, încât uneori pierdea 
orice legătură cu timpul și spaţiul. Rachael încercă să revină cu 
picioarele pe pământ. 

— Cu nimeni, Ed, spuse ea. Mă gândeam doar... Mă gândeam 
doar... că mai am un cartonaș pentru tine. 

Scoase pachetul de Wills din geantă și aprinse una dintre 
țigările despre care doctorul Mayfield sugerase că „i-ar face bine 
la nervi”. Îi întinse cartonașul din pachet lui Edmund, care îl luă 
entuziast, apoi îl respinse. 

— ll am deja, spuse el. 

Rachael se uită la cartonașul care ilustra modul în care 
trebuia protejată o fereastră de explozie. 

— Țigările astea încă mai au cartonașe cu informaţii 
plictisitoare de război, îi explică Edmund. N-ai putea să fumezi 
altele? 

— Tatăl tău trebuie să aibă unele noi. Mi se pare că fumează 
tot Player's. 

Rachael scutură scrumul în scrumieră și îndepărtă câţiva fulgi 
de pe fusta ei din tweed. Era prima oară după mai bine de un an 
când se îmbrăcase gândindu-se la Lewis; prima oară, de fapt, de 
când îl văzuse în acele trei zile scurte și ciudate de după Ziua 
Victoriei în Europa, când ea se simţise singura persoană din 
Britania care nu putea să se lase luată de val. Rachael purta 
acel tweed despre care el spusese, într-un mod care nu-l 
caracteriza, că o face să arate „extraordinar” și se dăduse cu 
parfumul Je Reviens Worth („o bombă”) pe care el i-l adusese 
din Franța. După ani de zile în care își făcuse haine din perdele 
și folosise suc de sfeclă în loc de ruj, ţinuta ei i se părea aproape 
ostentativă. 

În timp ce își privea imaginea din fereastra vagonului, Rachael 
observă femeia și copilul - o fată de vreo 10 ani - care stăteau 
vizavi de ea, citind una o broșură, alta o carte de benzi 
desenate. Femeia părea să țâțâie din ochi. 

— Cred că e ceva important, Lucy, îi spuse ea fetei. E un 
mesaj din partea prim-ministrului Attlee. 

Femeia citi din broșură: 

— „Soţiile britanice vor fi considerate de către germani drept 
reprezentante ale Imperiului Britanic, iar după comportamentul 
lor și cel al copiilor, germanii îi vor judeca, mult mai mult decât 
după cel al forţelor armate, pe britanici și modul britanic de 


VP - 22 


viaţă”. Nu trebuie să uităm acest lucru. 

Deși femeia se uitase spre fiica ei când spusese asta, Rachael 
simţi că vorbele îi erau adresate. Fără îndoială, această soție 
britanică exemplară ajunsese la concluzia că doamna absentă, 
distrată și îmbrăcată prea elegant de vizavi, care abia părea să 
conștientizeze prezenţa fiului ei și dezbătea în șoaptă cu ea 
însăși, trebuia să fie o soţie egoistă, o mamă foarte rea, cel mai 
rău tip de persoană care putea să reprezinte ţara ei. 


— După ce a căzut bomba, a urmat un fel de întârziere, când 
totul a rămas nemișcat, spuse Edmund, făcând o pauză pentru 
efect. Apoi toate sunetele și aerul au fost absorbite și mama 
mea a fost aruncată... 10 metri în cealaltă parte a casei. 

Edmund era un băiat de 11 ani care trăia într-o epocă 
palpitantă: traversa Marea Nordului pe un vas militar german 
modificat ca să-și regăsească tatăl - erou de război în viaţă - și 
ca să locuiască într-o țară în care cândva existase cel mai 
puternic și mai malefic regim din istorie; mai mult, era un băiat 
înarmat cu niște povești de război care se puteau egală cu 
poveștile oricui. 

Bomba care îl omorâse pe fratele lui Edmund o aruncase pe 
mama lui - la trei, la șase metri (la zece, pentru un anumit 
public) - în cealaltă parte a sufrageriei mătușii lui. Deși în urma 
acestui incident mama lui tremura ușor și plângea imediat 
(plângea din nimic - o piesă de muzică clasică de la radio, o 
pasăre care șchiopăta în grădină), el putea să-i ierte aceste 
ticuri. Sursa lor evidentă era moartea lui Michael și scăparea ei 
in extremis. Faptul că mama lui fentase moartea îi dădea lui 
Edmund un fel de mândrie și o poveste bună de înfrumusețat. 

lar acum o înfrumuseţa în faţa a ceea ce lui i se părea a fi un 
public cu siguranță „de 10 metri”, constând dintr-o fată de 
aproximativ 13 ani cu aluniţă, un băiat roșcat care părea de 
vreo 11 ani și unul mai mare, poate de 16 ani, cu o geacă sport 
cu model romboidal. Deși diferenţele de clasă fuseseră anulate 
temporar de însuflețirea traversării, era imposibil să nu-ți 
calculezi mental locul din această nouă societate și, încă 
dinainte ca rangurile taţilor lor să fie dezvăluite, Edmund 
estimase că era cel puţin egal ca clasă socială cu Roșcatul și 
Fata cu Aluniţă și aproape sigur superior Băiatului cu Geacă 
Sport care stătea de o parte, simulând dezinteresul față de 


VP - 23 


povestea supraviețuirii mamei lui Edmund, scuturând un chiștoc 
de ţigară și dându-și pe spate părul mătăsos dat cu briantină. 

În ciuda indiferenţei ostentative a băiatului, Edmund simţea 
că povestea lui îl prinde. Tocmai descrisese momentul în care 
bomba lovise casă, împreună cu zgomotul „înăbușit” al 
impactului și senzaţia ciudată de „tras și împins” a exploziei, pe 
care mama lui încercase să i-o explice. Povestea era riguroasă 
în majoritatea privinţelor, în afara acelui „zum! zum! zum!” al 
artileriei antiaeriene care în realitate nu existase în orășelul 
Narberth care se afla într-o zonă rurală galeză. Și nici nu simţea 
nevoia să amintească faptul că, în ziua în care căzuse bomba, el 
era la o fermă din apropiere. 

— Zece metri? Asta e aproape... de trei ori cât cabina asta. 

Roșcatul descrise arcul imaginar al Mamei Zburătoare rotind 
capul și indicând punctul de aterizare undeva dincolo de punte, 
cu un „Doamne!” concludent. Ca și cum ar fi încercat să înlăture 
orice dubiu, Edmund își încheie povestea cu faptul incontestabil 
al morţii lui Michael, ale cărei detalii nu necesitau niciun fel de 
potenţțare: 

— Insă fratele meu nu a fost la fel de norocos. 

După ce le câștigase respectul cu Faptul Că Mama Lui Sfidase 
Moartea, Edmund le obţinu compasiunea cu lar Fratele Lui 
Murise. 

Se spunea că toată lumea are o „poveste cu 
bombardamentele”, dar Edmund încă nu întâlnise pe cineva 
care să se poată pune cu povestea lui. Așteptă să vadă dacă 
vreunul dintre cei trei avea să atace. Roșcatul își drese vocea și 
aminti ezitant despre un văr care murise în timp ce urmărea Pe 
aripile vântului la Cinematograful Alhambra din Bromley, 
împreună cu alţi zece oameni, însă el nu-l cunoscuse foarte 
bine. Băiatul cu Geacă Sport păstră tăcerea, dar Edmund estimă 
că expresia lui afectată indica faptul că avea să-i conteste 
povestea cu povestea lui: Moarte Datorată unei Rachete V-1? 
Pilot German Agăţat în Pom? Nu conta. Dacă era nevoie, 
Edmund mai avea încă o poveste ca atu. 

Edmund scoase un pachet de cărți de joc. 

— Ştiţi să construiți un castel din cărți de joc? întrebă el. 

Răsfiră cărțile și etală fundaţia piramidală pe măsuţa pliantă. 
Tangajul și ruliul vasului adăugau o dificultate suplimentară. 

— Noi trebuie să împărțim cabina cu încă o familie, spuse Fata 


VP - 24 


cu Aluniţă. Tatăl meu e doar căpitan. 

Fata remarcase deja configuraţia  cantonamentului lui 
Edmund, un spaţiu pe măsura gradului tatălui său. 

— Dar mama mea speră ca el să devină maior curând, atunci 
o să obţinem o casă mai bună în Germania. Ce grad are tatăl 
tău? 

Edmund aruncă o privire rapidă spre Băiatul cu Geacă Sport, 
să fie sigur că acesta ascultă. lată o modalitate ușoară și 
decentă de a-și juca cele mai bune cărți. Dacă Faptul Că Mama 
Lui Sfidase Moartea era un ful, Faptul Că Tatăl Lui Câștigase O 
Medalie era chintă regală. 

— La începutul războiului era doar căpitan. A ajuns maior 
imediat, a câștigat o medalie și a fost promovat iar. A sărit de la 
maior, peste locotenent-colonel, direct la colonel. 

Fără să mai aibă nevoie de încurajări, Edmund le povesti cum 
tatăl lui sărise în râul Ems ca să salveze doi geniști prinși sub un 
camion și cum trebuise să respingă atenţiile unui lunetist 
german ca să facă asta. Nu era prima oară când spunea 
povestea, învățase să facă o pauză exact înaintea părţii în care 
tatăl lui, după ce plonjase ca să îi elibereze pe cei prinși sub 
camion, reușise să iasă la suprafaţă și să-l elimine pe lunetist cu 
o grenadă. După ce el tăcu, se așternu o tăcere înfiorată, până 
când Băiatul cu Geacă Sport întrebă: 

— Ce medalie a primit? 

— OPA?-ul. Ordinul Pentru Abnegaţie. 

— Oricine Poate Asta, vrei să spui. 

Băiatul cu Geacă Sport râse sâsâit și, odată cu asta, în 
încăpere se infiltră îndoiala, precum apa într-un camion căzut în 
râu. Edmund simţi cum povestea lui se scufundă. Fata cu Aluniţă 
refăcu oarecum unitatea printr-o declaraţie cu care toţi puteau fi 
de acord: 

— Un german bun e un german mort. 

Edmund și Roșcatul aprobară din cap, în timp ce Fata cu 
Aluniţă oferi încă o informaţie despre adevărata natură a 
germanilor, învățată pe genunchii bunicii ei: 

— Bunica mea spunea că, dacă te uiţi în ochii lor, îl vezi pe 
diavol... 


? Distinguished Service Order (în limba engleză în original), decorație militară 
britanică ce se acordă începând din 1886 pentru fapte de vitejie deosebite în luptă (N. 
red.). 


VP -25 


Roșcatul se documentase și el: 

— Nu avem voie să vorbim cu ei și nici măcar să le zâmbim. Și 
ei trebuie să ne salute și să facă ce spunem noi. 

— Și nu putem să ne solidarizăm cu ei, adăugă Edmund, 
fericit că poate folosi noul cuvânt. 

Băiatul cu Geacă Sport se lumină la faţă și scutură din cap. 
Edmund admira în secret modul în care acesta sufla fumul prin 
nări și nu credea absolut nimic din ce ziceau ceilalți. 

— Voi auziţi ce spuneţi? Voi habar n-aveţi, nu-i așa? Un singur 
lucru trebuie să știți despre germani... 

Băiatul scoase ţigara din gură. 

— Cu o singură ţigară de-asta poţi să cumperi o pâine. Cu o 
sută, faci rost de-o bicicletă. Dacă ai suficiente ţigări, trăiești ca 
un rege. 

După care, Băiatul cu Geacă Sport trase ostentativ din ţigară 
și suflă fumul spre ei, obligându-i pe toţi să clipească, în afară 
de Edmund, care ţinu ochii larg deschişi suficient ca să vadă 
cum castelul lui din cărți de joc se prăbușește. 


Soţiile Bărbaţilor Aflaţi Deja în Germania se strânseseră în 
salonul vasului. Se făcuseră mari eforturi pentru mascarea 
provenienţei navei; orice urmă care arăta că aceasta cărase 
cândva soldaţii SS spre porturile nou cucerite Oslo și Bergen 
fuseseră șterse cu var, vopsea crem și steaguri vesele. Doar 
pasagerii cu privire foarte ascuţită ar fi remarcat o veche 
inscripţie de pe balustrada punţii, care spunea încă lumii că 
soldatul Tobias Messer stătuse acolo suficient cât să-și 
cioplească numele pentru posteritate. 

Empire  Halladale era vasul de paradă al Operațiunii 
Regăsirea, având ca încărcătură reprezentanţii unei puteri 
mondiale încă măreţe, o naţiune care, chiar și în vremuri 
vitrege, era capabilă să ofere cetăţenilor ei privilegii. Pentru 
„încărcătură”, era un moment bun de plecat din Anglia, departe 
de rațiile alimentare, ciorapii desenaţi direct pe picioare și 
cumpătarea fără sfârșit. Acest mic colț plutitor al Imperiului 
părea să-și bată joc de toate acestea și să sugereze o viață 
luxuriantă de altundeva. 

Rachael era cu trei soţii de ofițeri, comparând împreună 
inventariile gospodăriilor. Fiind soţie de colonel, lista ei avea trei 
pagini; lista doamnei Burnham (soţie de maior) avea două și 


VP - 26 


jumătate, iar listele doamnelor Eliot și Thompson (soţii de 
căpitani) aveau două. Era o dovadă a miracolului birocraţiei 
britanice faptul că, până și în aceste vremuri falite, găsea în 
sinele ei zdrobit și distrus mijloacele de a decide că o soţie de 
căpitan nu are nevoie de un set de ceai de patru persoane, că o 
soție de maior are nevoie de un serviciu pentru cină complet și 
că doar soțiile de comandanţi trebuie să aibă o carafă pentru 
porto. 

Rachael era „soţia cea mai mare în grad” din acest grup, însă 
aici doamna Burham era liderul înnăscut și Rachael nu avea 
nimic împotrivă să se lase pe mâna ei. Această femeie 
fermecătoare și plină de încredere era întrucâtva atotștiitoare, 
iute și grosieră, dar crea o senzaţie conspirativă la întâlnirile lor, 
dându-le tuturor impresia că plecarea în Germania era o 
aventură, o șansă care trebuia înșfăcată cu ambele mâini. 
Doamna Thompson, o femeie snoabă și plină de agrafe, îi 
sorbea cuvintele. Doar doamna Eliot părea să nu se simtă prea 
bine. Incă din momentul în care vasul plecase din Tilbury 
avusese rău de mare și paloarea ei se potrivea nuanţei obișnuite 
de gri-verzui a ceștilor și farfurioarelor. 

— Te simţi mai bine? o întrebă Rachael. 

— Ceaiul îmi face bine. 

— Bucură-te de el cât poţi, spuse doamna Burnham. Germanii 
s-or pricepe ei la cafea, dar habar n-au cum se face ceaiul. 

Doamna Burnham aruncase deja o privire asupra listei, 
remarcând lipsa condimentelor, a șervetelor și a cupelor, iar 
acum își îndreptă atenţia spre Rachael. 

— Sunt toate acolo? 

Rachael avea doar câteva nemulțumiri, însă avansarea cu 
două grade a lui Lewis o promovase în zone noi și nefamiliare 
ale privilegierii, ceea ce o forţa să arate că face parte din clasele 
superioare. 

— Ar fi fost frumos dacă erau și pahare de sherry. 

Doamna Burham emise o nemulțumire ironic-serioasă: 

— Mda, ce să zic? Marea doamnă trebuie să aibă neapărat 
pahare de sherry, altfel vor fi probleme la conac! 

Râseră toate, iar Rachael se bucură că cineva o face să râdă. 
Doamna Burnham exprima ceea ce Rachael simțea că nu poate 
să formuleze. Tot ce era monoton, reţinut și rigid trebuia lăsat în 
urmă, în Anglia cenușie și incendiată. Acolo, era foarte posibil ca 


VP - 27 


doamna Burnham să fie categorisită drept băgareaţă și vulgară, 
dar aici, în lipsa protocolului, într-un teritoriu necunoscut, ea 
putea să vorbească cu încrederea nereţinută a unui explorator 
al Lumii Noi. 

Doamna Eliot puse o întrebare practică, abătându-se de la 
atmosferă. 

— E adevărat că există o penurie de case adecvate pentru 
familii din cauza bombardamentelor? Când ne-a scris ultima 
dată, George nu știa sigur unde o să locuim. 

Doamna Burnham înăbuși aceste îndoieli. 

— Au început să rechiziționeze case. O să fie spaţiu suficient. 

— Am auzit că la ei casele sunt bine făcute, interveni doamna 
Thompson. Mai ales bucătăriile. 

— Pe mine nu bucătăria mă preocupă, spuse doamna 
Burnham, ci dormitorul. Și contez pe un pat mare și confortabil. 

Doamna Burnham râse și Rachael observă o pată roșie pe 
gâtul ei, ca o broșă extravagantă. 

Însă doamna Eliot era în continuare îngrijorată de 
consecinţele penuriei locative. 

— Însă unde o să-i trimită pe e? 

— Pe cine? 

— Familiile germane... cei ale căror case sunt rechiziţionate? 

— O să fie încartiruiţi, spuse doamna Burnham, proiectând 
cuvântul ca pe un glonț. 

— Încartiruiţi? 

— Încartiruiţi, repetă ea. 

Doamna Eliot încercă să-și imagineze cum și unde vor fi 
încartiruite familiile germane. 

— Groaznic, spuse ea. 

— Nu cred că ar trebui să ne pară rău pentru ei, spuse 
Rachael cu o energie surprinzătoare. 

— Exact, o aplaudă doamna Burnham. N-au decât să se mute, 
să ne facă loc. Măcar atât pot să facă și ei. 

— Și eu cred la fel, fu de acord doamna Thompson. 

Odată luată această decizie majoritară, neplăcutul subiect al 
familiilor germane și al încartiruirii lor fu abandonat. Femeile 
începură să discute între ele și doamna Burnham se întoarse 
spre Rachael, coborând vocea, confidenţial. 

— Deci așa. Când ţi-ai văzut ultima oară soțul? 

Pata doamnei Burnham părea să strălucească, și Rachael 


VP - 28 


simţea mirosul pielii ei, pe sub masca respingătoare a 
parfumului; era un miros dulce, aproape aromat. 

— De Ziua Victoriei în Europa. Timp de trei zile. 

— Ei, atunci aveţi multe să vă spuneți. 

— Mă tem că m-am obișnuit prea mult să dorm singură în 
ultimii câţiva ani. 

Rachael era ea însăși surprinsă de declaraţia ei, însă această 
femeie plinuţă și vivace părea să solicite o astfel de francheţe. 

În realitate, Lewis devenise o himeră pentru Rachael: 
jumătate om, jumătate idee. Bineînţeles, cândva fuseseră 
apropiaţi. Insă atunci asta nu fusese deloc o problemă; pur și 
simplu se întâmplase. Fusese întotdeauna ceva direct, 
necomplicat și - era sigură de asta - plăcut și echitabil prin ceea 
ce dadea și primea fiecare. Cu toate acestea, ea nu-și putea 
aminti această intimitate - nu și-o putea nici măcar imagina - 
ceea ce făcea întrebarea doamnei Burnham cu atât mai 
tulburătoare. Rachael se îndrepta spre un ţinut ostil ca să 
înceapă o viaţă nouă și incertă, însă cea mai mare incertitudine 
a ei nu avea legătură cu inamicul, ci cu soțul ei. Trecuse mai 
bine de un an de când avuseseră „un moment special” (cum îi 
plăcea lui să spună când erau proaspăt căsătoriţi) sau „făcuseră 
dragoste” (cum îndrăznise ea să spună, savurând profunzimea 
discretă a expresiei), însă acel eveniment era acum vag și 
crepuscular, o îmbrăţișare pierdută în dezamăgirea sfârșitului de 
război. 

— Ei, nu ştiu ce crezi tu, dar eu am de gând să recuperez anii 
pierduţi, spuse doamna Burnham. 

Apoi trase adânc și sugestiv din ţigară, se aplecă în faţă și 
lăsă să cadă încă un cubuleţ de zahăr în ceaiul ei. Deși nu mai 
pusese zahăr în ceai de cinci ani, Rachael luă două bucăţi și le 
lăsă să cadă în ceașcă. 


3. 


Lewis se uita la soldaţii britanici care se strângeau pe peronul 
gării Dammtor din Hamburg. Aproape toți veniseră aici ca să-și 
aștepte soțiile, iar în cazul unora trenul de Cuxhaven avea să 
pună capăt unei despărțiri care durase luni, chiar ani de zile. 


VP - 29 


În cazul lui, trecuseră 17 luni de la acele trei zile ciudat de 
dezamăgitoare în care se sărbătorise victoria la Londra; 17 luni 
de când o văzuse pe Rachael în carne și oase, simţise mirosul 
de ferigă al respirației ei, o auzise cântând la pian. Acum nu mai 
trebuia să recurgă la fotografia ei - făcută într-o zi epuizantă de 
iulie pe o plajă din Pembrokeshire - pe care o ţinea sub elasticul 
tabacherei. Rachael părea în poza asta să fie și ea la apogeu, ca 
și vara: rochia largă cu motive florale, înclinarea degajată a 
capului - chiar și în alb-negru, obrajii ei păreau îmbujoraţi. Lewis 
nu era un om vizual, dar se surprinsese singur cu imaginile și 
amintirile pe care reușise să le invoce în timpul în care fuseseră 
despărțiți. Nu aveau perfecțiunea stilizată și afectată a 
cinemaului romantic, erau mai degrabă momentele intime și 
neprevăzute pe care filmul nu reușea sau nu avea voie să le 
înfăţișeze. Cel mai adesea, Lewis revenea la momentul când o 
prezentase pe Rachael familiei lui - sora lui, Kate, fusese uluită 
de calitatea cuceririi lui, aprobând-o instantaneu - și la acea 
noapte în care le venise să înoate goi în Golful Carmarthen, în 
timp ce algele lipicioase unduiau în jurul membrelor lor. 

Iminenta ei încarnare ameninţa toate acestea și, în timp ce 
stătea acolo fumând, Lewis începu să se gândească la persoana 
care avea să coboare din tren. Cum avea să fie Rachael cea 
reală în comparaţie cu Rachael din fotografie, pe care o putea 
băga în buzunar și admira cu ușurință, care îi zâmbise de-a 
lungul întregului război, pe orice vreme și în orice situație? 

Lewis băgă imaginea ei sub elastic, puse deasupra poza mai 
mică cu Michael și închise tabachera. Mai trase un fum din 
țigară și o aruncă spre șinele de jos. Deasupra lui, în cadrul fără 
geam al acoperișului gării, păsările își făceau cuib pe unde 
puteau. O exclamaţie subită de încântare îl făcu să privească la 
picioarele lui, unde un bărbat costeliv de vreo 60 de ani stătea 
pe șine și manevra ţigara încă arzând a lui Lewis, cercetând-o să 
vadă dacă mai are tutun și murmurând la nesfârșit „Danke, 
danke, danke”. În vremuri normale, mulțumirile entuziaste ale 
bărbatului pentru acest cadou neînsemnat ar fi părut sarcastice; 
în Stunde Null, o ţigară aruncată era mană cerească 
neașteptată. Lewis scoase trei ţigări din tabachera de argint, se 
aplecă și i le dădu bărbatului. Pentru o clipă, acesta se holbă la 
țigările noi, neîndrăznind să le ia, de teamă că se vor dovedi a fi 
un miraj. 


VP - 30 


— Nimm Sie! Schnell! spuse Lewis. 

Își dădea seama că majoritatea soldaţilor din jur nu ar fi privit 
cu ochi buni bunăvoința lui. Bărbatul luă ţigările, le prinse în 
palmă și apoi le ascunse în interiorul hainei. 

În timp ce revenea la verticală, Lewis văzu doi bărbaţi care se 
îndreptau pe peron spre el. Unul era căpitanul Wilkins, în mod 
evident însufleţit de perspectiva de a-și vedea soția pe care o 
numea mereu, fără jenă, „floarea mea”. Lewis, căruia îi venea 
greu să-și exprime afecțiunea pentru Rachael chiar și faţă de ea, 
cu atât mai mult faţă de alţii, admira în taină această dispoziţie 
tandră a aghiotantului său. Wilkins era complet pueril în privința 
aceasta, comunicând lucruri intime ca un tânăr îndrăgostit 
incapabil să se abţină, ba chiar, odată, citi o poezie scrisă de el, 
„Către floarea lui”, unul din versurile acesteia spunând „Te voi 
uda, floarea mea, și te voi inunda cu dragostea mea”. 

Bărbatul de lângă Wilkins avea pe epolet o coroană de maior. 
Era exotic, cu aspect ne-englezesc, păr negru și mătăsos și ochi 
frumoși, dar atenţi. Lewis simţi că în prezenţa lui trebuia să fie 
în gardă. 

— Domnule, acesta este maiorul Burnham, spuse Wilkins. De 
la Departamentul de informaţii. A venit să-i sorteze pe negri de 
albi și cenușii și ce-or mai fi. 

În loc să salute, Burnham îi strânse mâna lui Lewis. Cei de la 
Informaţii aveau ierarhia lor și nu obișnuiau să arate deferență 
militarilor normali, pe care îi considerau prost pregătiţi pentru 
sarcina de a reconstrui un stat distrus. Lui Lewis nu-i păsa de 
lipsa salutului, însă detectă imediat în mișcările eficiente și 
declarațiile exacte ale lui Burnham un om aflat în misiune. 

În timp ce Burnham privea încruntat spre cerșetorul costeliv, 
Wilkins întrerupse tăcerea. 

— l-am găsit chiar ieri o casă maiorului. Nu departe de 
dumneavoastră, domnule. Pe Elbchaussee. 

Aghiotantul lui Lewis începea să devină sensibil la bizareriile 
superiorului său, la ce-i plăcea sau nu-i plăcea acestuia, la 
tendinţa lui de a spune ce gândește. Wilkins presimţea deja un 
conflict. 

— Veţi fi aproape vecini, continuă el. 

Atenţia lui Burnham era încă reținută de cerșetor, care acum 
se căţărase pe peron și întinsese mâna, fără îndoială sperând ca 
și prietenii colonelului să fie la fel de binevoitori. Maiorul îi spuse 


VP - 31 


într-o germană impecabilă: 

— Dacă nu pleci, pun să te aresteze. 

Bărbatul ridică mâinile și se trase cu spatele, înclinându-se și 
târșâindu-și picioarele slăbite cât de repede putea. 

— Cum pot să miroasă oamenii ăștia, spuse Burnham 
schimonosindu-se. 

— Așa pățești dacă ai o dietă de 900 de calorii pe zi, replică 
Lewis. 

— Cel puţin când sunt înfometați creează mai puţine 
probleme, spuse Burnham zâmbind fără umor. 

— Bine spus, interveni Wiklins, încercând să aplaneze 
lucrurile. 

Burnham dădu din cap, fixându-l pe Lewis cu o privire 
interogativă, îndelung exersată. Șuieratul locomotivei îl scuti pe 
Lewis să-i explice lui Burnham că se înșela. Că se înșela 
complet. 


— De ce aleargă toţi copiii aceia după noi? 

Edmund scosese capul pe fereastra pe jumătate deschisă a 
vagonului. Afară, hoarde de copii alergau cu mâinile întinse pe 
lângă trenul care sosea și care acum încetinise suficient pentru 
ca ei să poată ţine pasul cu el. Copiii strigau numele sfintei 
treimi - „cioco, ţigări, sandviș” - însă pasagerilor acestui tren nu 
le era familiar ritualul așteptat și acceptat de a azvârli raţii 
alimentare, așa că nimeni nu aruncă daruri. 

— Poate că vor să vadă cum arătăm, fu tot ce reuși să spună 
Rachael. Aproape am ajuns. 

— Sunt germani? 

— Da. Haide. la-ţi haina. 

— Nu prea arată a germani. 

Rachael îndreptă cravata lui Edmund, își linse degetul, îi 
șterse cu el un semn de pe obraz și îi netezi părul. 

— Uite în ce hal arăţi. Ce-o să creadă tatăl tău? 

Hamalii, mai numeroși ca pasagerii, erau pregătiţi să le ia 
celor sosiți bagajele și să le dea posibilitatea de a-și căuta soții 
și taţii. După ce îi întinse valiza unui bătrân zelos și cenușiu, 
Rachael cobori din tren într-un râu agitat de tweed, pălării, 
pudră și ruj care curgea spre bărbaţii care așteptau. Vedea deja 
cupluri regăsite care se îmbrăţișau în mijlocul aburilor. Așa cum 
promisese, soția maiorului recupera deja timpul pierdut. 


VP - 32 


Doamna Burnham se îndreptă spre soţul ei, îi luă bărbia în 
palmă și îl sărută cu gura deschisă. Era ceva impudic, și pe 
Rachael o cuprinse un fior de invidie. Ea nu l-ar fi sărutat 
niciodată pe Lewis în modul acesta în public; chiar și în anii 
tinereţii lor, așa ceva ar fi fost prea îndrăzneţ. 

Înainte ca el s-o vadă, Rachael îl văzu pe Lewis - ţinându-se la 
o parte de mulţime, cu o expresie ușor temătoare și vulnerabilă 
în acel moment - și ea simţi că, exact ca în poveștile din revista 
Woman's Own, inima ei tresare, înteţindu-i pulsul de la gât și 
respiraţia. Pentru o clipă, Rachael simţi o afecţiune intensă, care 
se estompă însă imediat ce el o văzu și se mulțumi să-și dilate 
ochii, pentru ca apoi să-i zâmbească lui Edmund, care fugise să- 
și salute tatăl. Lewis își întâmpină fiul ciufulindu-i părul abia 
aranjat și amintind nervos cât de mult timp trecuse: 

— la uită-te la tine. Ca fasolea cățărătoare. 

— Bună, tată. 

Lewis continuă să se uite la Edmund, mut în fața schimbărilor 
care adulţilor li se par întotdeauna atât de surprinzătoare, iar 
copiilor atât de prozaice, până când, nemaiputând să-și 
folosească fiul ca pretext, se uită la Rachael și o sărută ușor, 
jumătate pe gură, jumătate pe obraz. 

— A fost plăcută călătoria? întrebă el. 

— Traversarea canalului a fost puţin agitată. 

— Haideţi să bem niște ceai. Poate mâncăm și niște ștrudel, 
dacă avem noroc. 

— Germanii nu știu să facă ceai, interveni Edmund, încercând 
să se facă plăcut. 

Lewis râse. Era unul dintre puţinele clișee despre germani 
care se întâmpla să fie adevărate. 

— Încep să învețe, spuse el. 

Edmund era cu ochii cât cepele, absorbind fiecare detaliu din 
jurul lui. Dintr-odată, ceva care se întâmpla de cealaltă parte a 
șinelor îl umplu de însufleţire. 

— Ce fac? 

— O, Doamne, șopti Rachael. 

Doi copii de pe un pod ţineau un băiat în aer, cu capul în jos, 
în fața unui tren care venea spre ei. Băiatul atârnat ţinea în 
mâini o crosă de golf și pentru o clipă locomotiva păru că avea 
să-l lovească, dar trenul trecu pe sub el la mai puţin de jumătate 
de metru și, în timp ce trenul trecea, băiatul dobori niște cărbuni 


VP - 33 


de pe tender pentru femeile care așteptau jos să îi prindă în 
fuste. 

— Au voie să facă asta? întrebă Edmund plin de admiraţie. 

— Oficial nu, răspunse Lewis. 

— Nu îi oprești? 

— Nu văd niciun vapor, spuse Lewis făcând cu ochiul 
conspirativ spre fiul său. 

Apoi îi conduse către ieșire, înainte să apară alte întrebări și 
mai dificile. 


Cel mai impunător hotel din Hamburg, Atlantic, supravieţuise 
războiului și era o oază de extravaganță într-un deșert de 
cumpătare. Această impresie era amplificată de salonul 
principal cu palmieri, unde muzicienii cântau printre ghivecele 
cu plante pentru britanicii care beau ceai și care, timp de câteva 
ore, reușeau să uite anii cenușii și să-și imagineze că Hamburgul 
e cea mai însufleţită garnizoană. Lewis era încrezător că 
grandoarea estompată, faptul că se servea ceai, zgomotele 
antifonice ale tacâmurilor ciocnite și covoarele groase aveau să 
creeze ambianța de confort și siguranţă de care avea nevoie 
pentru dificilul lui anunț. Dar nu era încântat de muzică. 
Muzicienii de aici interpretau de obicei melodiile voioase și 
populare preferate de englezi; interpreţii de azi - un pianist și o 
cântăreaţă - își dădeau sufletul pe un cântec melancolic în 
germană, care era opusul melodiei la care se așteptase Lewis. 
Veștile dificile necesitau o coloană sonoră veselă; ceea ce 
cântau muzicienii trebuia schimbat. 

Rachael recunoscu imediat melodia ca fiind unul din /ieauri/e 
lui Schubert și se abandonă adâncului ei torent. Ștrudelul din 
faţa ei rămase neatins în timp ce ea se hrănea cu muzică, 
ascultând, în această încăpere, cu o concentrare intensă și 
unică. Lângă ea, Edmund își înghiţi ștrudelul, asediindu-și tatăl 
cu întrebări. Acumulase o grămadă de întrebări de-a lungul 
războiului, la care avea nevoie de răspunsuri imediate. Lewis 
fuma și se străduia să-i răspundă, în timp ce aștepta momentul 
potrivit pentru a cere schimbarea melodiei. 

— Acum Germania e colonie? 

— Nu tocmai. Cu timpul o să le-o dăm înapoi, după ce o 
punem la punct. 

— Noi am primit cea mai bună zonă? 


VP - 34 


— Se spune că americanii au luat priveliștea, francezii au luat 
vinul și noi am luat ruinele. 

— Nu mi se pare corect. 

— Păi noi am creat ruinele. 

— Şi rușii? 

— Rușii? Ei au luat fermele. Dar asta e altă poveste. Cum e 
ștrudelul, draga mea? 

Lewis observă cum Rachael își șterge rapid o lacrimă. Soţia lui 
înghiţi apoi puţin ștrudel, ca să abată atenţia, dar era prea 
târziu: 

— Mami plânge iar. 

Era ca și cum Edmund ar fi aruncat o rachetă de semnalizare 
pe masă și ar fi luminat ultimele 17 săptămâni, pentru ca tatăl 
lui să le poată vedea. Lumina îi arăta lui Lewis și unele lucruri pe 
care el nu ar fi vrut să le afle sau cu care nu era pregătit să se 
confrunte. Acest rezumat compact al ultimei perioade a lui 
Rachael era doar vârful a ceva ce el sperase că doctorii, timpul 
și distanţa ar fi putut să vindece. 

— Nu fi prostuţ, Ed, spuse Rachael. E doar muzica. Ştii că 
muzica tristă mă face să plâng mereu. 

Atunci când cântăreaţa termină, fără să primească aplauze, 
Lewis văzu o ocazie de a risipi posomoreala. In timp ce el se 
ridica în picioare ca să se ducă să ceară schimbarea muzicii, 
Rachael îi ghici intențiile: 

— Te rog, nu face asta... 

— Avem nevoie de ceva puţin mai vesel, nu crezi? 

Rachael aprobă, dând din umeri dezamăgită și, după ce el 
plecă, se întoarse spre Edmund: 

— Te rog, nu-i mai spune tatălui tău astfel de lucruri despre 
mine. Nu faci decât să-l superi. 

— Scuze, spuse Edmund. 

În timp ce Lewis îi șoptea cântăreţei cererea lui, Rachael 
observă zâmbetul ei îndurerat și scrâșnit; poate că era o 
interpretă de renume internaţional, rămășiță a unei orchestre 
decimate, obligată să se încline în fața cererilor unor clienţi 
filistini. În timp ce Lewis se întorcea, pianistul făcu să răsune 
primele acorduri ale lui „Run, Rabbit, Run”, iar cântăreaţa trecu 
fără niciun efort de la profunzimile suferinței existenţiale 
germane la apele puţin adânci ale frivolităţii englezești. 

— Acum e mai bine, spuse Lewis. Țara asta are nevoie de un 


VP - 35 


cântec nou. 

În vreme ce melodia vioaie crea o nouă atmosferă Lewis, 
nemaiputând să aștepte timp de încă o ţigară, se hotărî să 
termine odată cu asta. Nu era un comerciant înnăscut, așa că își 
baza de obicei încercările pe o folosire exagerată a 
superlativelor „absolut minunat” „absolut fantastic”, plus 
adverbul „cu adevărat”. 

— Am vești despre noua noastră locuință. E, cu adevărat, 
absolut fantastică. Mult mai mare decât cea din Amersham. 
Chiar mai mare decât cea a mătușii Clara. Are sală de biliard. Și 
pian de concert. 

Aici făcu o pauză, ca să-i permită lui Rachael să și-o 
imagineze. 

— Priveliști minunate spre fluviul Elba. Casa e plină de 
tablouri interesante ale unor artiști destul de celebri, cred. Ce 
altceva? A, da. Are un lift pentru bucătărie. 

— Avem lift? întrebă Edmund. 

— Doar pentru mâncare. Și trei servitori, o fată în casă, o 
bucătăreasă și un grădinar. 

— Vorbesc engleză? întrebă Rachael. 

— Majoritatea germanilor știu câteva cuvinte. lar voi o să 
învăţaţi rapid. 

Lewis făcu o pauză. Exersase de mai multe ori în capul lui 
acest moment. Oare să apeleze la sentimentele lor umanitare, 
să-i facă să compătimească familia Lubert, cum îi compătimise 
el? Sau să rămână la realităţile materiale, anume faptul că 
această casă era suficient de mare pentru a găzdui și 20 de 
oameni și că ar fi fost pur și simplu o dovadă de lăcomie să-i dea 
afară pe proprietari? În oricare dintre variante, Lewis încerca să 
împacheteze un obuz în vată. 

— Proprietarul acestei case este Herr Lubert. E arhitect. Un 
om civilizat. Soţia lui a murit în război. Are o fiică, nu mult mai 
mare ca tine, Ed. O cheamă Frieda, cred. În orice caz, casa lor 
e... mă rog, e imensă. Suficient de mare pentru ca în ea să 
locuiască 20 de oameni. Și are un apartament complet separat 
la etajul de sus... 

Rachael inspiră apăsat și își schimbă poziţia. 

— Realitatea e că această casă e suficient de mare pentru noi 
toţi. Ei o să locuiască în apartamentul de la etaj și noi dispunem 
de tot restul casei. 


VP - 36 


Rachael nu era sigură că auzise bine. 

— O să locuim împreună cu ei? întrebă ea. 

— Nici n-o să observăm că sunt acolo. Sunt doar doi oameni. 
Pot să folosească altă intrare, să stea complet izolaţi. Au acolo, 
la etaj, tot ce le trebuie. 

— O să locuim împreună cu niște germani? întrebă Edmund. 

— Nu tocmai. Dar, da, o să împărţim casa cu ei. Gândește-te 
că e un bloc de apartamente și ei stau la ultimul etaj. 

56 

Rachael simțea nevoia să facă ceva. Așa că își turnă niște 
ceai, fără să-l vrea sau măcar să se uite. Răsturnă carafa cu 
lapte și Lewis, bucuros că are de făcut ceva practic, întinse un 
șervet peste pată și chemă un chelner. 

— Dar nu înţeleg, spuse ea. Și alte familii fac la fel? 

— Celelalte familii nu au rechiziţionat o casă ca asta. Nu e 
aceeași situaţie. 

Rachael nu putea să accepte așa ceva. Nu conta cât de 
grandioasă era casă, cât de plină de camere, ce opere de artă 
extraordinare avea sau ce efect dădea pianul; și dacă ar fi fost 
un palat cu aripi separate și dependinţe, tot n-ar mai fi rămas 
loc pentru germani. Căută o ţigară în geantă. Era hotărâtă să 
nu-l lase pe Lewis să i-o aprindă, cum avea el obiceiul; dar el 
deja deschisese bricheta lui americană, iar când ea se aplecă el 
îi prinse mâna care acum tremura în mâna lui și îi aprinse ţigara. 

— Stai s-o vezi. E o casă minunată. 


Lewis se gândea întotdeauna la două modalităţi de atac. Dacă 
abordarea delicată eșua, atunci îi lovea dur cu disparitatea și îi 
ducea prin tot ce avea mai rău de oferit Hamburgul. Îi ordonă lui 
Schroeder să îl urmeze cu un Austin 16 cu bagajele, pe o rută 
ușor ocolitoare printre ruine, astfel încât „Frau și Sohn să 
înțeleagă situaţia mai bine”. 

Lewis manevră cu o grijă exagerată printre gropile de obuz de 
pe drum, dar în primele câteva minute reacţia însuflețită a lui 
Edmund față de Mercedes îl împiedică să-și rostească 
prelegerea rectificatoare. Aflat între mama și tatăl lui, băiatul 
exclama cu respiraţia tăiată, entuziasmat fără reţinere în fața 
capodoperei de inginerie pe care o reprezenta această mașină. 
In același mod în care fusese descumpănit de faptul că Bach era 
german, frumuseţea desăvârșită a acestei bestii demonta 


VP - 37 


senzaţia lui de superioritate. 

— Prinde până la două sute. 

— Asta înseamnă kilometri pe oră. 

— Putem să încercăm? 

— Nu cred că drumurile ne permit asta, Ed. 

Apoi, Lewis emise prima din statisticile lui distrugătoare: 

— Știaţi că, într-un singur weekend, am aruncat asupra 
Hamburgului mai multe bombe decât au aruncat germanii 
asupra Londrei în întreg războiul? 

Spusese asta către Edmund, dar voia ca Rachael să audă 
vorbele lui, să simtă deplinul lor impact; să îi elimine 
prejudecățile și autocompătimirea. Aproape ca la un semnal, în 
fața lor se iviră ruinele Hamburgului și, dacă la început ele 
părură asemenea imaginilor mentale pe care le aveau despre 
Londra, Coventry, Bristol, amploarea distrugerii sporea la fiecare 
metru. Nu exista nicio construcţie rămasă în picioare în faţa lor, 
în spatele lor sau pe cele două laturi, doar moloz și pâraie de 
oameni care mergeau pe marginea drumului. 

— Dar ei au început, nu-i așa, tată? 

Lewis aprobă din cap. Desigur. Ei au început. Ei au început, 
atunci când nemulțumirile lor au fost amestecate în creuzetul 
unui vrăjitor; ei au început, cu fiecare braț ridicat și fiecare 
banderolă purtată, cu fiecare participare la manifestații și 
fiecare drum construit, cu fiecare ovaţionare a discursurilor; ei 
au început, cu fiecare magazin distrus, fiecare avion lansat și 
fiecare bombă aruncată. Ei au început. Dar unde erau ei? Unde 
era acum rasa de stăpâni care înghiţise continente? Doar nu 
puteau fi acești troglodiţi cu haine jalnice și membre slăbite care 
mergeau trudnic pe marginea drumului distrus? 

— Nu arată ca niște germani, tată. 

— Nu. 

Deocamdată niciun răspuns din partea lui Rachael. 

— Vedeţi crucile alea negre? Ele arată cadavre îngropate sub 
moloz. Sunt peste un milion de germani care nu ies la socoteală. 

Lewis se uită la Rachael, să vadă dacă vorbele lui au vreun 
efect, însă ea era hotărâtă să păstreze o expresie neutră. 

Deci vrei să ai expresia asta, se gândi Lewis. O să-ţi dai 
seama cât de curând. 

Trecură pe lângă mai multe familii care își cărau rămășițele 
vieţii cu cărucioarele. 


VP - 38 


— Unde merg toți oamenii aceștia? întrebă Edmund. 

— Sunt PS. Persoane Strămutate care se întorc în oraș. Adică 
oameni care au fost daţi afară din case ca să facă loc pentru cei 
ca noi. 

— Mama spune că ei sunt încartiruiți. 

— Așa e. Dar nu există suficiente locuri. Construim o nouă 
tabără în fiecare lună. 

La un moment dat, trebuia să le arate o tabără pentru 
Persoane Strămutate. 

— Sunt ca lagărele pe care le-am văzut în ///ustrated News? 

— Nu. Nu seamănă cu ele. 

— Dar merită asta, nu-i așa? Pentru ce-au făcut în lagărele 
acelea? 

Lewis trebui să-și stăpânească iritarea. Trage aer în piept. 
Băiatul nu avea cum să știe. 

— Tată? 

Afară, oamenii se revărsau pe ambele margini ale drumului, 
cu fețele preocupate de nimic altceva decât de ziua de azi, de 
pâinea cea de toate zilele și de posibilitatea de a scăpa de alte 
nenorociri, dar Lewis nu-și putea apleca spatele și mai mult ca 
să-i susțină. Trebuia să spună și ceva despre dreptate... 

— Unii merită, Ed. Da. 

Cu asta, Rachael rosti singurele ei cuvinte din acea scurtă 
călătorie: 

— Bineînţeles că merită. 

* 

Când straniul convoi - Austinul britanic scund și rotunjit din 
urma Mercedesului german elegant și atotcuceritor - se apropie 
scrâșnind pe aleea cu pietriș, Stefan Lubert se uită la ceas și 
cobori treptele ca să-i întâmpine pe noii ocupanţi. Își îndreptă 
haina și făcu un efort să arate demn, umil și recunoscător în 
același timp - o combinaţie dificilă pentru un om cu 
temperamentul lui. Lângă el, Heike și Greta stăteau în șir, gata 
să-și ofere serviciile noii familii. Lubert le simțea agitația și auzi 
comentariile lor șoptite. 

— Nu sunt așa de urâţi ca englezii ceilalţi. 

— Îmi plac hainele lor. 

— Sărmanul Stăpân, încearcă să pară curajos. 

— Doamna e frumoasă... 

— Nu la fel de frumoasă ca stăpâna noastră. 


VP - 39 


Desigur, Greta era loială amintirii stăpânei lor, dar Claudia nu 
fusese frumoasă. Atrăgătoare, elegantă, graţioasă, acvilină, dar 
nu frumoasă. În timp ce Frau Morgan era categoric frumoasă, 
cum observase Heike în mod spontan, iar faţa ei fără de zâmbet 
și împietrită nu putea să ascundă asta. Păr roșcat-închis, ochi 
mari migdalați, buze mici și pline, siluetă minionă dar plină, 
piele măslinie. De unde era? Sigur nu din Anglia. Trebuia să fie 
celtă. Sau spaniolă. 

— Nu pare prea fericită. 

— Poate că e obișnuită să stea într-un castel. 

Colonelul veni și strânse cu căldură mâna lui Lubert. 

— Frieda a vrut să vă întâmpine, dar nu se simte prea bine, 
spuse Lubert. Sper că îi veți ierta absenţa. 

— Bineînţeles, răspunse Lewis, făcându-i semn lui Rachael să 
se apropie. Ea este soţia mea, Frau Morgan. 

Lubert întinse mâna, dar Rachael nu răspunse cu un gest 
similar. 

— Bună ziua, spuse Lubert retrăgându-și mâna cu un nou gest 
larg de conducere și prezentare. Personalul meu. Heike. Greta. 
Pe Richard l-aţi întâlnit la poartă. Vi-i recomand. 

Heike făcu o reverență amplă, Greta una minimă. 

Rachael încă nu spusese nimic, remarcă Lubert. Poate că 
drumul printre ruine o făcuse catatonică. 

— Și Edmund, spuse Lewis. 

Lewis se întoarse și își chemă fiul: „Ed!” Plin de însufleţire, 
Edmund ajunsese pe peluză și acum alerga cu brațele întinse ca 
un avion, scoțând zgomote specifice războiului. Băiatul nu-și 
dădea seama și Lubert râse, ca pentru a arăta că nu-i pasă. Dar 
Rachael se simţi stânjenită. 

— Ed! Termină! Vino să dai bună ziua. 

Lubert fu surprins să-i audă vocea. Vorbește! 

Edmund se apropie în fugă ca să-l salute pe Lubert și 
personalul. Heike chicoti în fața poznelor lui. 

— Bună ziua, îi spuse Edmund lui Lubert. 

— Bine ai venit în noua ta casă, răspunse Lubert. Să te simți 
bine aici. 

* 

Lewis nu exagerase, se gândi Rachael. Casa chiar era 
minunată. Cel mult, Lewis îi subestimase valoarea, probabil 
nedându-și seama ce o făcea să fie specială, dar și din cauză că 


VP - 40 


nu se simţea pe de-a-ntregul confortabil cu grandoarea ei. Lewis 
nu era prizonierul pretențiilor sociale și aspirațiilor materiale 
care îi mânau pe colegii lui, o caracteristică pe care Rachael, 
mai atentă la social, o apreciase întotdeauna la el, dar care 
acum, din cine știe ce motiv, o irita. În timp ce Herr Lubert le 
oferea turul casei, ea se simţi prinsă între nevoia de a-i arăta 
germanului că înțelegea excelența și aprecia foarte bine cultura 
și cea de a-și manifesta îndoielile. Cu fiecare cameră pe care o 
prezenta, Herr Lubert părea să sporească senzaţia ei de 
inferioritate și dislocare. Indiferent ce-ar fi spus el, Rachael nu 
auzea decât: „Sunteţi bineveniţi, dar aceasta rămâne casa 
mea”. Când ajunseră la balconul care dădea spre fluviu, Rachael 
se săturase deja. lar când Lubert se oferi să le arate și 
apartamentul lui - din partea de sus a casei - ea puse capăt 
turului, spunând că e obosită din cauza călătoriei. Șocul 
confruntării cu noua ei situaţie mai degrabă îi alungase 
epuizarea, însă nu mai putea să suporte prezența acestui 
german rafinat și - oare își imagina ea? - ușor impertinent, care 
vorbea engleză cu o cadență perfectă și fără tărăgănelile 
ridicole ale pronunţiei artificiale. Rachael sperase cumva că, 
neexistând o limbă comună, lucrurile aveau să rămână simple și 
separate, însă lejeritatea acestui bărbat avea să complice 
lucrurile, dacă nu erau trasate niște graniţe ferme și clare. 


Mai târziu, când Lewis se duse să-i spună lui Edmund noapte 
bună, își găsi fiul întins pe podea. Edmund trăsese căsuţa pentru 
păpuși în mijlocul camerei și Lewis văzu cum acesta 
reamenajase casa ca pe un simulacru al vilei Lubert, punând 
mobilă pe acoperișul sub care locuia acum familia germană și 
două păpuși de mărimea unui deget la locurile lor respective: 
una masculină și una feminină, reprezentându-i pe Lubert și fiica 
lui; și câte una pentru el, Lewis și Rachael. 

— E ora de culcare, Ed. 

Edmund se ridică de pe podea și se sui pe patul cu baldachin. 

Lewis nu mai venise să-i spună noapte bună fiului său de mult 
timp și nu știa sigur care ar trebui să fie procedura. Să-i citească 
o poveste? Să-i spună câteva cuvinte? Să rostească o 
rugăciune? În loc de asta, Lewis îl acoperi pe băiat cu pătura, 
peste soldatul lui păpușă, Cuthbert. Lewis ar fi vrut să atingă 
faţa fiului său și să-i dea o șuviţă de păr din ochi, dar îi lipsea 


VP - 41 


încrederea necesară, așa că îl bătu ușor pe soldatul păpușă. 

— Îţi place casa? întrebă el. 

— E mare, răspunse Edmund. 

— Crezi că o să te simți bine aici? 

Ed dădu din cap. 

— De ce n-a venit fata să ne salute? întrebă el. 

— Cred că nu se simte bine. Dar o s-o cunoști curând. Poate o 
să vă jucaţi împreună. 

— O să am voie? 

— Bineînţeles. După ce ne instalăm. 

Edmund făcu o pauză, ca și cum ar mai fi vrut să spună ceva, 
dar tatăl lui stinsese deja veioza. 

— Noapte bună, Ed. 

— Noapte bună, tată. 

După asta, Lewis ieși din cameră. Edmund se gândea că 
poate n-ar fi bine să-i spună despre întâlnirea pe care o avusese 
cu o oră mai devreme, în timp ce se plimba pe palierul care 
ducea la scările spre ultimul etaj, unde era apartamentul familiei 
Lubert. 

Vrusese doar să arunce o privire, nimic mai mult. Urcase 
primul șir de trepte, iar când ajunsese la capătul lor, dăduse 
peste fata cu coadă blondă și braţele întinse, cu mâinile lipite de 
cei doi pereți și picioarele suspendate în aer în faţa ei, ca și cum 
ar fi evoluat la un cal cu mânere. 

— Bună, spusese Edmund. 

Rămăsese acolo intrigat, privind-o lung și întrebându-se dacă 
ea era Frieda. Fata părea perfect sănătoasă și în putere, deloc 
bolnavă. 

— Tu ești Frieda? o întrebase el. 

Însă fata nu făcu decât să-l privească și ea. Apoi începu foarte 
încet să-și depărteze picioarele, lăsând să i se vadă chiloţii. Era 
ca hipnotizat, nereușind să-și dezlipească ochii. Nu-și dadea 
seama cât timp privise - i se părea că minute întregi -, dar fata 
îi întrerupse brusc holbatul atunci când începu să șuiere la el - 
șuiera exact ca o pisică -, iar el cobori scările cu spatele, 
continuând s-o privească în tot acest timp, ca nu cumva ea să 
se repeadă la el. 


Lubert se trezi dintr-un coșmar într-o cameră nefamiliară și o 
casă care nu mai era a sa. In primele secunde ezitante ale 


VP - 42 


treziei, nu-și dădu seama exact unde se află, iar mintea lui, care 
căuta indicii senzoriale, îi cârpi la repezeală confuzia memoriei 
cu acel loc și moment, dându-i senzaţia că e în patul individual 
din casa de vacanţă a bunicii lui de pe insula Sylt, același pat în 
care făcuse cândva dragoste cu Claudia, în timp ce la parter, în 
bucătărie, surorile lui găteau homari și crabi pentru cină. Cât de 
bine se folosiseră tinerii îndrăgostiţi de spargerea carapacelor 
pentru a masca scârțâitul patului și strigătele lor extatice! 

Lubert deschise ochii, și lumina care se strecura printre 
perdelele pe jumătate trase risipi acea iluzie: nu era în patul lui 
(acum în el stăteau alt bărbat și altă soţie), era în camera pe 
care o avusese fostul lui șofer, Friedrich, înainte ca războiul să-i 
oblige să reducă personalul, aceeași cameră pe care Claudia o 
folosise apoi ca anexă a budoarului ei mereu prea plin de haine. 
Era în casa lui, dar nu mai era el stăpânul, iar stăpâna casei era 
moartă și nu avea să mai poată niciodată să o miroasă sau să o 
mângâie. Și totuși, simțea mirosul ei - sau o amintire a timpului 
petrecut cu ea. Plapuma de mătase sub care stătea întins acum 
aparținuse cândva acelei case de vacanţă de pe Sylt, înainte ca 
locuințele de pe insulă să fie rechiziționate de Luftwaffe pentru 
baza ei de hidroavioane; păstrase mirosul de mare - cel care 
stârnise acea asociere vie. 

Lubert trase plapuma sub nas și inspiră parfumul care îl 
transportă iar în acea zi în care coborâse scările cu logodnica lui 
înroșită, pentru ospăţul pregătit de surorile lui; mirosul de 
ierburi și pește sărat al Claudiei se amesteca cu cel de 
bouillabaisse și Claudia îi zâmbea de pe cealaltă parte a mesei, 
în timp ce el își amușina degetele pe furiș, ca dovadă a pasiunii 
ei. In timp ce Lubert se abandona acestei amintiri, mirosul 
propriei lui excitări ieși de sub plapumă, invitându-l să 
reconstituie acea scenă. 

Nu simţi niciun fel de vină după aceea, doar o umilinţă de 
joasă factură că acum îi mai rămăsese doar asta: amintiri 
editate și remontate pentru un efect mecanic rapid. Se ridică în 
capul oaselor, pipăind masa de spermă de pe stomac care se 
răcea deja. Risipită. Lipsită de finalitate. Aceasta era consecința 
la care Lubert se gândea cel mai mult, mai mult decât la ruine, 
distrugerea materială sau atrocități: retezarea și rearanjarea 
unor relaţii care cândva păruseră indivizibile, un milion de 
îndrăgostiți care își pierduseră iubirea vieții și trebuiau s-o ia de 


VP - 43 


la capăt. Bineînţeles, pentru unii - cei nefericiţi în căsnicie, cei 
nepotriviți - întreruperea fusese o șansă. Potrivit glumițelor 
bărbaţilor de la fabrică, penuria de bărbaţi germani era un lucru 
bun pentru oricare dintre ei. Pur și simplu erau mai multe femei 
din care puteai să alegi și mai multe femei care alegeau. Era 
„noua” economie a cererii și ofertei, însă Lubert nu voia să 
aleagă sau să fie ales; cea pe care o alesese el - și care Îi 
alesese pe el - era, chiar și moartă, mai prezentă pentru el 
decât orice relaţie posibilă. 

Își șterse mâna de cămașa de noapte și se ridică din pat ca să 
tragă perdelele de tot. Camera era în continuare aglomerată cu 
bunurile aduse în grabă din dormitorul principal și din birou, 
după neașteptata păsuire oferită de colonel. Erau lucrurile pe 
care Lubert își imaginase întotdeauna că le va înșfăca primele în 
eventualitatea unui incendiu: bancul de lucru și instrumentele 
lui de arhitect, florile presate din ziua nunţii și două dintre cele 
mai valoroase și preţuite obiecte din casă - autoportretul lui 
Leger și servitoarea nud a lui Carolsfeld. Dar în loc să fie afectat 
de pierderea unor lucruri, Lubert simţise o neașteptată euforie 
când trebuise să renunţe la o parte din bunurile lui - o senzaţie 
că e aproape gol, suficient de ușor ca să meargă oriunde. 

Privi de la fereastră spre peluza luminată. Luna în creștere se 
vedea pe cerul rece, limpede și mov, însă lumina aruncată 
deasupra grădinii emana din dormitorul principal unde, fără 
îndoială, ofițerul britanic amabil și integru și soţia lui frumoasă 
dar iritată se regăseau după o lungă despărțire. Lubert încercă 
să nu se gândească la asta, dar astfel reuși doar ca în minte să îi 
răsară o imagine și mai clară: cei doi în patul lui; poate lăsau 
lumina aprinsă ca să vadă mai bine ce pierduseră; poate că 
vorbeau la nesfârșit înainte să facă dragoste sau poate că 
făceau dragoste mai întâi, apoi vorbeau și apoi făceau dragoste 
iar. Oare stăteau întinși în pat neacoperiţi, așa cum lui și 
Claudiei le plăcuse întotdeauna, sau erau tipul de amanți tăcuți 
și secretoși care se ascundeau sub așternuturi? 

Lumina din dormitorul de dedesubt se stinse, scufundând în 
întuneric balconul, grădina și copacii și lăsând să se vadă un cer 
mai plin de stele. Presupunând că ocupanţii fostului său pat își 
încheiaseră ritualurile regăsirii, Lubert plecă de la fereastră și se 
băgă iar sub plapuma cu miros de sare a patului său individual. 


VP - 44 


Rachael stătea la noua ei măsuţă de toaletă din noul ei 
dormitor și își pieptăna părul. Își imagină cum undeva, exact 
deasupra ei, în apartamentul de sus, Herr Lubert se pregătește 
de culcare, râzând de grosolănia acelei femei și de incapacitatea 
ei de a recunoaște autorul unuia dintre tablourile pe care el i le 
arătase în sala de biliard - cum îl chema? Leger? Nu mai auzise 
de el. 

Rachael nu voia să plece de pe taburetul în formă de rinichi. 
Dacă din partea bărbatului de deasupra ei se bucura de 
condescendenţă, din partea bărbatului din spatele ei se bucura 
de aprobare (și așteptare). Vedea în partea laterală a oglinzii 
cum Lewis, îmbrăcat în pijamale, stă pe patul înalt și îngust și o 
privește, și simţea amestecul lui de iritare și excitare. Lui Lewis 
nu-i plăcea nicio formă de neomenie și probabil că nu-i vorbise 
deloc până acum lui Rachael din cauză că spera ca ei doi să aibă 
„un moment special”. Rachael încetă să-și mai pieptene părul; 
nu voia să-l inducă în eroare. Așteptatul moment al regăsirii lor 
fizice venise, dar ea nu era pregătită să i se ofere. 

— Nu-ţi place casa? o întrebă Lewis. 

Fusese o întrebare blândă, dar după standardele lui era 
aproape conflictuală. 

— Aş prefera ca proprietarul să nu locuiască în ea. 

Rachael se uită cum Lewis întinde mâna după tabacheră, ia o 
țigară și o aprinde. Era un reflex de luptă: muniţie pentru 
bătălie; un teren dificil de traversat: aprinzi o ţigară. 

— Puteai să fii ceva mai prietenoasă față de el, spuse Lewis. 

Din nou rezonabil - Rachael fusese neprietenoasă, însă nu 
avea nevoie de motiv ca să-l învinuiască pe proprietar. Râsul ei 
păru mai isteric decât credea ea, însă își alese cuvintele cu grijă. 
O ceartă ar fi amânat sexul pentru altă dată. 

— Și ce? Să ne prefacem că suntem buni prieteni? Toţi în 
aceeași tabără? 

— Păi suntem în aceeași tabără, spuse Lewis. 

Rachael se ridică și traversă camera spre patul îngust, 
ridicându-și cămașa de noapte de pe sâni. Aranjă pernele astfel 
încât să poată sta în fund. Cartea ei - întâlnire cu moartea de 
Agatha Christie - era deja pe noptieră: portiţa ei de fugă, dacă el 
insista. Poate văzând că șansele lui se pierd, Lewis întrebă: 

— Nu vrei... un moment special? 

— Trebuie? Acum? 


VP - 45 


— Nu trebuie. 

— Adică mi se pare puţin straniu. Cu ei sus, acolo. Au fost trei 
zile grele. 

— E în regulă. Ești obosită. E în regulă. 

Poate că, dacă ar fi îmbrăţișat-o pur și simplu fără să spună 
nimic, dacă ar fi surprins-o, ea ar fi acceptat; poate că ar fi fost 
ca înainte. 

Rachael întinse mâna după carte. 

— Chiar ai plâns în fiecare zi? 

Rachael se încordă. Lewis voia să discute. 

— Ed e un nătărău că ţi-a spus asta. 

— Dar... e adevărat? 

— Mayfield spune că nervii mei sunt încă fragili. 

— Dar Pring? Aţi mai discutat? 

— Nu mai merg la biserică. 

În mod ciudat, îi făcu plăcere să recunoască asta. Dar nu 
explică de ce. Pentru Lewis, care nu prea avea angoasă (curiosul 
cuvânt nou folosit de Mayfield), asta era o întrebare practică. Ce 
voia el să spună de fapt era: ai socializat cu alți oameni sau ai 
stat izolată? Cu siguranţă, el nu avea să deducă din răspunsul ei 
că nu există Dumnezeu, din cauză că El îngăduise unei bombe 
rătăcite să aterizeze exact în acel loc, exact în momentul în care 
Michael coborâse la parter pentru că îl strigase ea. 

Rachael simțea presiunea de la porțile ecluzei. Se abţinuse 
mai multe zile, dar se apropia. 

— Pentru tine e în regulă, spuse ea. Tu n-ai fost acolo. Se pare 
că nu simţi lucrul ăsta așa cum l-am simţit eu. 

— Nu am avut prea mult timp pentru sentimente, spuse 
Lewis. 

Era onest, dar nepotrivit. 

— Dar de ce nu simţi asta? 

Apoi Rachael îl scuti de efortul de a se exprima. 

— E în regulă. Tu ai munca ta. Trebuie să reconstruiești... 

Dar odată cu asta, apele zăgăzuite începură să erupă. 

— ... ţara care l-a omorât... pe minunatul meu băiat! 

Plânsul care o cuprindea atunci când își amintea de Michael 
era similar cu modul în care plângea când era mică; îi cutremura 
întreaga diafragmă și o obliga să-și tragă răsuflarea convulsiv. 
Lewis îi puse mâna pe spate și o mângâie, însă nu putea să 
pătrundă în camera durerii ei. 


VP - 46 


— Și acum mă obligi să trăiesc împreună cu oamenii ăștia. 

— Toţi cei de-aici, din această casă, au pierdut pe cineva. 

— Nu-mi pasă. Nu-mi pasă și dacă toţi oamenii din lume ar fi 
pierdut un fiu. Durerea mea ar fi aceeași. Eu n-am fost de acord 
cu asta... 

— Niciunul dintre noi n-a fost de acord cu tot ce s-a-ntâmplat. 
Dar trebuie să luăm ce e mai bun... 

— Ce e mai bun. Intotdeauna ce e mai bun! Pari mai 
preocupat de nevoile inamicilor noștri. 

— Rach. Te rog. Acum nu mai sunt inamicii noștri. Au fost 
distruși complet. Totul trebuie reconstruit. 

Rachael se lovi cu mâna în stern, oprindu-se să-și tragă 
răsuflarea între suspine. 

— Dar asta poţi să reconstruiești? îl întrebă ea. 

Pe jumătate, ar fi vrut ca el să facă faţă provocării, dar în 
același timp și-ar fi dorit ca el să plece pur și simplu și s-o lase în 
confortul inimii ei zdrobite. 


4. 


Frieda își termină exerciţiile de dimineață cu mingea 
medicinală și începu să se îmbrace pentru școală. Nu avea 
uniformă (după Catastrofă nu prea se mai ţinuse școala) așa că 
decise să-și ia fusta Mädel de paradă, o bluză albă și pantofii de 
sport - o mică provocare pentru autorități și un motiv de 
enervare pentru tatăl ei, care îi spusese să ascundă hainele 
vechiului regim. După umilitoarea lor retragere în apartamentul 
din partea de sus a casei, tendinţa Friedei de a-l sfida se 
accentuase și mai mult. El o încurajase să-și facă dormitorul 
ceva mai îmbietor, spunând că arăta „puţin spartan” și 
sugerându-i să pună pe pereţi niște fotografii și să-și aducă din 
fosta ei cameră calul de lemn, dar ei îi plăcea așa. Își imagina că 
e un copil spartan, expulzat din confortul familiei lui în molozul 
unui ţinut distrus în care trebuia să învețe să supravieţuiască. 
Singura decoraţiune pe care și-o îngăduise era un instantaneu 
înrămat făcut de mama ei, care înfățișa trei siluete - un bărbat 
cu un metru de tâmplărie în mână, o femeie cu un buchet de 
flori și o fată care o ţinea pe femeie de mână - stând în faţa unei 


VP - 47 


case de lângă un râu, cu o barcă roșie cu pânze la orizont. 
Mama ei i-o dăduse la împlinirea a 11 ani. Era în iulie 1942, în 
ziua în care britanicii începuseră să bombardeze Hamburgul, cu 
un an înaintea marelui incendiu. 

Cel puţin mutarea la ultimul etaj îi oferise șansa de a scăpa de 
vechile jucării și de acele cărţi englezești pe care tatăl ei 
insistase ca ea să le citească în timpul raidurilor - A/ice în tara 
minunilor, Prințul fericit, Robinson Crusoe - încercând să-i abată 
atenția de la zumzetul bombardierelor și de la zgomotul de 
kakakak al tunurilor Heimwehrului care ripostau. „Apărarea 
noastră o să fie imaginaţia”, îi plăcea lui să spună. Insă poveștile 
nu o puteau readuce la viaţă pe mama ei. 

Frieda puse mingea medicinală în mijlocul cercului de sport și 
se lăsă pe vine deasupra oalei de noapte. După ce termină, luă 
oala de noapte și ieși cu ea pe palier. Cobori scările spre vechea 
ei cameră din „zona britanică”, unde își găsi ţinta jucându-se cu 
căsuta ei pentru păpuși. Se uită prin ușa deschisă cum Edmund 
reconstituia o scenă dintre o păpușă bărbat și una femeie aflate 
la mansarda casei și, chiar dacă ea nu înţelegea tot dialogul, era 
evident, din modul în care le plasase, pe cine reprezentau 
păpușile. 

— Băieţelul se joacă cu păpușile, spuse Frieda în engleză, 
râzând la el. 

Edmund ridică privirea și o văzu pe Frieda în cadrul ușii, cu 
oala de noapte în mână, și se întrebă dacă nu cumva ea vrea să 
iniţieze un schimb cultural. 

— Bună, spuse el. 

Apoi testă salutul pe care tocmai îl învățase: 

— Guten Tag, Fräulein Lubert. 

Frieda ridică oala de noapte ca pentru a spune „E pentru tine” 
și o puse pe podea, în mijlocul camerei. Apoi îi zâmbi ciudat și 
se retrase cu spatele, închizând ușa după ea și lăsând cadoul 
fierbinte și auriu la picioarele acestui Prinţ Fericit. 

În drum spre școală, Frieda trecu pe lângă mai multe 
Trimmerfrauen? cu salopete groase și eșarfe, care mergeau 
spre oraș, unde aveau să lucreze la munţii de moloz, sortând 


3 Sub acest nume, femeile ruinelor (în limba germană în original) sunt cunoscute 
femeile germane care au curățat ţara de dărâmături, după terminarea celui de-Al 
Doilea Război Mondial, ajutând la reconstrucţia ei. Au fost mobilizate atunci toate 
femeile între 15 și 50 de ani, mare parte dintre ele văduve de război sau soții de 
prizonieri, ca să strângă cele patru milioane de metri cubi de ruine din Germania. 


VP - 48 


mormane de piatră și cărămidă refolosibile pentru un bol de 
supă, o bucată de pâine și niște bonuri de mâncare, dacă aveau 
noroc. Multe dintre ele aveau lopeţi și câteva glumeau, fericite 
că au de lucru. Frieda ar fi vrut să meargă cu ele. Incepând cu 
vara lui 1943, când bombardierele britanice distruseseră 
aproape toate școlile din oraș, nu mai mersese regulat la școală. 
Insă acum britanicii redeschiseseră vechea primărie și 
împărţiseră o sală imensă - cu pereţi de placaj - în „clase”. 
Deoarece districtul era plin de refugiaţi, erau prea mulţi copii 
pentru acel spaţiu, ceea ce însemna că destui trebuiau să stea 
pe podeaua rece. |n ciuda acestor dificultăţi și a lipsei 
rechizitelor elementare - creioane, hârtie și manuale - britanicii 
făcuseră din educarea copiilor germani o mare prioritate. Erau 
obsedaţi de asta. După ce îi despăducheaseră, se porniseră să 
le pună la punct minţile: să-i învețe că Fuhrerul (căruia ei îi 
spuneau pe numele mic, fără niciun respect) și național- 
socialismul erau rele care trebuiau eradicate complet de pe 
suprafața pământului. Vorbeau despre democraţie, le puneau 
copiilor întrebări ca să vadă ce știu sau nu știu și erau uluiţi de 
ignoranţa lor. Deși profesorul, domnul Groves, îi spunea 
fiecăruia pe numele de botez și încerca să fie prietenos, 
preferând să stea în mijlocul clasei și nu în faţa ei, Frieda găsea 
lecțiile umilitoare. Se hotărâse să nu mai răspundă deloc la 
întrebările puse, chiar dacă știa răspunsul. 

Când se apropie de primărie, Frieda văzu că porţile erau 
încuiate și că mai mulţi copii se strânseseră sub un anunț afișat 
pe zidul de cărămidă. Anunţul spunea, în germană, „Școala este 
închisă din ordinul CCG“”. Nişte polițiști militari britanici stăteau 
prin preajmă, iar trei camioane de armată cu prelată erau 
parcate de-a lungul balustradei. Un căpitan le vorbi copiilor în 
germană: 

— Aceia dintre voi care au sub 13 ani sunteţi liberi să vă 
întoarceţi acasă; cei peste 13 ani, care sunteți suficient de 
puternici, puteţi ajuta la îndepărtarea molozului. Veţi fi plătiţi 
pentru munca voastră cu bonuri de mâncare, veţi primi o masă 
și apoi veţi fi aduși înapoi în acest loc înainte de lăsarea serii. 


+ CCG/BE — Control Commission for Germany - British Element (Comisia de control 
pentru Germania, acronim englezesc în original), organismul care a preluat gradual 
puterea asupra zonei germane administrate de Anglia, de la guvernul militar, după 
1945 (N. red.). 


VP - 49 


Se auziră ovaţii și toţi copiii care aveau acea vârstă - și mulţi 
care în mod evident nu o aveau - începură să se îndrepte spre 
camioanele care mergeau înspre ruine. Perspectiva unei mese 
astăzi și poate una mâine era irezistibilă. Deși Frieda mâncase 
relativ bine la micul dejun și avea să fie hrânită din nou la 
întoarcerea acasă, prefera să fie afară decât acolo; se luă după 
turma înfometată și se sui în spatele unuia dintre camioane. 
Băiatul de lângă ea avea cam 14 ani și era un veteran al „cursei 
ruinelor”. În timp ce erau smuciţi și săltaţi înspre suburbia 
vestică Altona, acesta începu să se laude cu isprăvile lui: 

— Nu e prea rău, să știi. Eu am găsit un lănţișor și l-am dat pe 
un pui. Și am primit o masă bună. La ultima tură am primit 
pâine și supă cu cârnaţi. 

— Erau cârnaţi adevăraţi? întrebă alt băiat. De obicei sunt cu 
carne de câine. Sau mai rău. 

— Cârnaţi adevăraţi! spuse băiatul. Bierwurst, Bratwurst, 
Rindswurst, Jagdwurst, Knipp, Pinkel, Landjäger... 

Rostea încet numele fiecărui cârnat, reverenţios și afectuos, 
creând o întreagă mezelărie în aerul din faţa lor. Ochii deja 
dilataţi ai copiilor se bulbucară la ideea acestui banchet. 

Peste 20 de minute săriră de sub prelată și se treziră printre 
ruinele Altonei, unele atât de aplatizate, încât puteai vedea, 
peste St. Pauli, până la vechile depozite și canale rămase în mod 
miraculos intacte din insulele Kehrwieder și Wandrahm. O 
armată de femei forma un lanț uman, trecându-și una alteia 
molozul. Unele din ele părură nemulţumite la vederea copiilor 
veniţi să ajute: „Uite-i și pe șobolanii ăștia mici, au venit să ne 
fure rațiile”. 

Frieda își ocupă locul din lanț. Persoana care îi dădea 
cărămizile era un tânăr de vreo 17 ani, care părea cumva 
deasupra agitaţiei celor din jurul lui. Avea o energie apatică, o 
forță liniștită, și era bine îmbrăcat, cu un sacou albastru care 
avea toţi nasturii. În timp ce îi întindea bucăţile de moloz, Frieda 
se trezi cântând, fără să-și dea seama, un vechi cântec al Mädel 
(„Vom continua să defilăm, chiar dacă totul se sfărâmă, pentru 
că astăzi Germania ne aude, iar mâine întreaga lume. Și din 
cauza Marelui Război lumea zace în ruine, dar ce contează, o s-o 
construim iar!”). 

Când ajunse la al treilea vers, simţi mâna lui caldă pe 
încheietură. 


VP - 50 


— Fii atentă, domnişoară! o întrerupse el, cu ochii aţintiţi 
asupra paznicilor britanici. Unii din ei ar putea recunoaște ce 
cânțţi. 

— Nu-mi pasă, spuse ea. 

Frieda se simţi puternică și eliberată pentru că îi spunea asta 
atrăgătorului tânăr cu nasturi. El o privi, încercând s-o evalueze. 
— Ştii, nu ești prea tânără ca să nu fii împuşcată. Câţi ani ai? 

— Șaisprezece, minţi ea. 

La doar câţiva metri distanţă, doi soldaţi britanici spuneau 
glume și fumau, supraveghind nepăsător lucrările. 

— Sunt atât de proști, spuse ea. Se poartă de parcă ar fi 
stăpâni aici. 

— Noi suntem cei care muncesc, spuse tânărul râzând. Ei sunt 
cei care stau și se simt bine. Asta înseamnă că noi suntem 
proștii. 

Frieda se înroși: el îi surprinsese inexperienţa. Reîncepu să 
întindă cărămizi, tăcând din gură. Apropierea tânărului era 
plăcută. Simţea mirosul ca de carne afumată al transpiraţiei lui 
și îi admira antebraţele vânoase și spâne. De fiecare dată când îi 
întindea o cărămidă, Frieda întrezărea o cicatrice sau un semn 
din naștere de pe partea inferioară a braţului lui. Avea forma 
numărului 88. Când observă că ea se uită la semn, tânărul se 
opri ca să-și tragă mâneca în jos. 

— Hei! Blondule! Dă-i drumul! Schnell! 

Strigătul subit al unuia dintre soldaţi o făcuse pe Frieda să 
tresare. Tânărul încheie nasturele de la mânecă și își reluă 
lucrul. După puţin timp, prinse privirea Friedei și se uită la ea 
ezitant, dar interogativ. 

— Pe mine mă cheamă Albert, spuse el. Pe tine? 

— Frieda. 

— Frieda, repetă el. 

Friedei nu-i plăcuse niciodată numele ei și nici diminutivul, 
Freedie, dar în gura lui numele părea cu totul nou, foarte distins. 

— Îmi place numele ăsta, continuă el. Un nume cu adevărat 
german. 

Admiraţia lui o învălui ca o pătură. 

— Înseamnă... doamnă, spuse Frieda. 

La asta, el îi luă mâna și i-o strânse politicos. 

— Ceea ce și ești, spuse el. O adevărată doamnă germană. 

De undeva din lanţ se auzi un strigăt - „Cadavru!” - și toată 


VP -51 


lumea se opri, îndreptând privirea spre femeia care strigase și 
care acum se retrăgea din faţa a ceea ce descoperise. Alte 
femei i se alăturară și începură să dea la o parte cărămizile, 
scoțând la lumină dintre ruine un braţ scheletic, cu mâna îndoită 
într-o parte, într-un unghi implorator. Femeile începură să dea 
cărămizile la o parte și mai repede, de parcă timpul era preţios 
pentru salvarea unui posibil supravieţuitor; după câteva 
secunde, reușiră să descopere și restul scheletului, apoi încă 
unul întins deasupra lui, între picioarele trupului mai mic, într-o 
poziţie coitală. Descoperirea arheologică intimă le amuţi pe 
femeile care priveau lung într-acolo. 

Frieda ieși din lanţul uman și se duse să vadă mai de aproape. 
Se holbă la amanţii morţi în încleștarea lor finală și, în locul 
repulsiei manifestate de ceilalţi, simţi mai degrabă o stranie 
atracţie. 

— Gata, oameni buni. Daţi-vă la o parte. Haideţi. Nu suntem 
la cinema, ce dracu'! 

Doi soldaţi englezi se apropiară și îi alungară pe privitori, apoi 
se duseră să se uite și ei. Unul dintre aceștia se opri cu 
picioarele de o parte și de alta a micii caverne care servise drept 
mormânt cuplului și privi în jos. 

— Nu-i un mod rău de-a o mierli, îi spuse unul colegului său. 
Un ultim futai înainte să se ia lumina. 

— Par că se simt bine și acum, răspunse celălalt. 

Râseră amândoi, până când își dădură seama că exista încă 
un public care îi privea cu dispreț. 

— Haideţi, înapoi la muncă! 

Frieda nu putea să se miște. Ochii ei erau aţintiți asupra 
verighetelor de la degetele cuplului mort. Cel puţin muriseră 
împreună, în același timp. Nu ca părinţii ei. Soldatul care stătea 
călare deasupra gropii văzuse și el verighetele. Se aplecă și le 
luă, rupând un deget în graba lui; apoi le ridică să vadă câte 
carate au și întinse una colegului său. 

— Doar nu le luaţi cu voi, spuse el băgând verigheta în 
buzunar. 

Apoi strigă către femei, în germană: 

— Impachetaţi oasele astea! 

Frieda se întoarse la locul ei din lanţ, lângă Albert, cu ochii 
încețoșați de lacrimi. Lacrimile se datorau mai puţin compasiunii 
față de cuplul mort și mai degrabă dispreţului violent faţă de 


VP - 52 


oamenii care le puseseră capăt vieții; și pentru moartea mamei 
ei, al cărei trup nu fusese descoperit. 


— Am nevoie de mai multă lumină aici. Aș vrea să mutăm 
astea. Heike? Plantele? 

Rachael arătă spre vegetaţia vinovată care umplea una din 
ferestrele mari și, după părerea ei, bloca lumina la care ea 
tânjea atât de mult după lunile de zile petrecute în casa 
ponosită, cu tavane joase, din Anglia. Cu excepţia serelor și a 
omniprezentei aspidistra, Rachael nu mai văzuse niciodată 
atâtea plante în partea principală a unei case. Poate că în 
Germania asta era culmea bunului gust, să umpli o cameră cu 
tufișuri, dar ea nu putea să accepte așa ceva. 

Heike se duse la prima plantă vinovată, o yucca verde, ca de 
ceară - aproape ca plasticul - și se aplecă s-o ridice. Ezită în 
ultima clipă și privi spre Rachael, arătând cu degetul spre ușă ca 
să se asigure încă o dată că asta era ceea ce voia stăpâna. 

— Da. Du-le în altă cameră. Mulţumesc. 

Rachael compensa necunoașterea germanei rostind cuvintele 
mai apăsat și accentuă fără să vrea „mulțumesc”, ceea ce păru 
s-o facă pe servitoare să zâmbească. Heike scoase planta din 
cameră chicotind, apoi roși din cauza propriului ei râs. Probabil 
că se datora mai mult nervozităţii decât subversiunii, dar pe 
Rachael o irită amuzamentul ei, ca și cum solicitarea pe care i-o 
adresase ar fi probat vreun fel de ciudăţenie. 

Rachael emitea prima ei declaraţie teritorială din noua casă, 
cu o claritate laconică pe care fără îndoială că prim-ministrul 
Attlee ar fi aprobat-o. Și dacă necunoașterea limbii și lipsa 
experienţei cu servitorii făceau ca spusele ei să sune mai răstit 
decât ar fi vrut, era important să se impună de la început și să 
traseze graniţele după care puteau să trăiască sub același 
acoperiș. Insă oricâte farfurii și pahare oferite de armata 
britanică ar fi avut și oricât ar fi rearanjat mobila, asta nu putea 
să schimbe faptul că trăia în casa altcuiva, dormea în patul 
altcuiva, se mișca prin spaţiul altcuiva. Cel mult, schimbările 
provocate de ea - îndepărtarea plantelor, acoperirea pudică a 
sculpturii nud din hol cu o pânză, înlocuirea scaunelor de la 
masa din sufragerie cu scaune mai confortabile de răchită - 
serveau doar la a consolida și mai mult caracterul casei. În timp 
ce se plimba prin camerele ei, Rachael avu impresia că aude o 


VP-53 


șoaptă batjocoritoare și condescendentă venind dinspre pereţi: 
Locul tău nu e aici, nu va fi niciodată. 

Această siguranţă de sine părea să se extindă și asupra 
servitorilor, care, cu toată deferenţa lor exterioară, plecăciunile 
și înclinările din cap mecanice, o priveau - Rachael era sigură de 
asta - ca pe o impostoare. Era atât ingenua, cât și parvenita - 
mai ales pentru obosita și tăcuta Greta, care servise familia 
Lubert cel mai mult și a cărei loialitate mergea cel mai departe 
în trecut. Privirile nimicitoare și dezaprobatoare pe care i le 
arunca lui Rachael erau asemenea celor ale unui servitor regal 
care a asistat la succedarea mai multor regine, fără ca vreuna 
să se ridice la înălțimea celei dintâi dintre ele. Rachael simţea 
că această casă este încă sub pavăza, sub vraja fostei ei 
stăpâne, a cărei prezență se manifesta cel mai puternic prin 
privirile și postura servitorilor, ale căror ezitări și reacţii ambigue 
la poruncile ei abia puteau să ascundă adevărata lor atitudine: 
Doamna noastră n-ar fi făcut niciodată așa. 

După ce se plimbă pentru prima oară prin casă, Rachael se 
trezi într-un mic conflict cu aceasta. Nu era vorba doar de 
plante: mobila și majoritatea dotărilor și accesoriilor îi păreau că 
o resping. Ştia că se află în prezența unui anumit tip de 
excelență, dar nu era un stil pe care ea să-l îndrăgească sau la 
care măcar să aspire; deși aprecia spaţiul și proporțiile 
camerelor, se simțea mai degrabă intimidată decât eliberată de 
minimalismul dotărilor. Voia lumină și spaţiu, dar avea nevoie 
de confort și familiaritate. Dacă i s-ar fi cerut să descrie casă, 
Rachael ar fi folosit cuvântul „modern”, în sens peiorativ. 
Scaunele, de exemplu, păreau să fi fost lipsite de funcţia lor 
elementară - nu aveau deloc moliciune, confort sau farmec, 
niciuna din calităţile pe care Rachael le considera necesare la un 
scaun. Același lucru era valabil pentru bufete, veioze și mese. 
Niciuna din ele nu avea nimic drăguţ, frivol sau îmbietor. Toate 
obiectele din casă păreau puţin deștepte, puţin clinice și lipsite 
de suflet. Erau prea multe lucruri care ofensau privirea unei 
galeze de clasă mijlocie crescută în mijlocul mobilei victoriene 
din lemn închis la culoare, cu focuri de cărbuni, pianine, gravuri 
cuminţi și inofensive cu castele și desene botanice. Doar salonul 
cu pianul cu furnir de abanos Bosendorfer și divan turcesc se 
apropia cât de cât de o cameră în care ei i-ar fi plăcut să stea; 
dacă ar fi putut să mute scaunul straniu din colţ - poate să-l 


VP - 54 


înlocuiască cu canapeaua pătrăţoasă, cu două locuri, din 
dormitorul principal - atunci poate că s-ar simţi oarecum acasă. 

Rachael privi mai atent scaunul rabatabil cu cadru de crom. 
Oare funcţia lui chiar era să stai pe el? Semăna cu un scaun pe 
care ar putea să aibă loc o operaţie dureroasă. Poate că nu era 
scaun; poate era un artefact. Poate era ambele. Poate asta era 
ideea. Însă lui Rachael nu-i plăcea, indiferent care era ideea din 
spatele lui. 

— Ar trebui să-l încercaţi. 

Rachael se întoarse și îl descoperi pe Herr Lubert, îmbrăcat în 
mod inexplicabil într-o salopetă bleumarin de mecanic și ţinând 
un inel mare cu chei în mână. Părea răvășit, cu părul neîngrijit și 
ciufulit în toate părțile, ca și cum ar fi dormit pe el ud. Lewis își 
pieptăna întotdeauna părul pe spate și îl dădea cu gel, îl păstra 
lustruit și imaculat ca pe un articol al uniformei; freza liberă și 
băieţească a lui Lubert părea cea a unui dezertor sau artist care 
se străduie să fie nonconformist. 

— E un Mies van der Rohe. „Casa Construcţiilor”? 

Rachael era atât de descumpănită de apariţia lui - de ţinuta 
lui, de părul, de dezinvoltura lui - că nici nu-i auzi cuvintele. 

— Scaunul, explică Lubert. Merită încercat. E gândit să fie 
unul din cele mai confortabile scaune inventate vreodată. 

— Nu pare, spuse Rachael. Pare... exact opusul. 

Lubert zâmbi puţin prea înfumurat, puţin prea familiar. 

— Ei bine, asta e o observaţie interesantă. Scaunul a fost 
proiectat de cineva care voia să respingă „ornamentele inutile”? 
Așa se spune? 

Rachael încă se întreba cum să se comporte în această scenă. 
Care era mina potrivită? Ce credea ea despre acest răspuns? De 
ce purta Lubert salopetă? Și engleza lui... Engleza acestui om 
era atât de naturală că Rachael trebuia să-și reamintească 
singură că e un german cu care nu trebuie sub nicio formă să 
fraternizeze, în afara comunicării detaliilor esenţiale. Însă el 
continua să vorbească pentru amândoi. 

— Era din școala Bauhaus, care voia să simplifice lucrurile, 
continuă Lubert. Să le facă din nou funcţionale. Asta era filosofia 
lor. 

— E nevoie de o filosofie ca să faci un scaun confortabil? 

Rachael era ea însăși surprinsă că spusese asta, dar simţea 
că fusese suficient de concisă ca să pună punct acestei 


VP-55 


conversații deja inconfortabil de lungi. 

Fața lui Lubert se lumină. 

— Dar tocmai asta e! În spatele oricărui artefact, în spatele 
oricărui obiect se află o filosofie! 

Rachael trebuia să pună capăt dialogului care crea un 
precedent foarte prost pentru interacţiunea lor viitoare. Liniile 
de demarcaţie atente pe care avusese de gând să le traseze - 
pe care începuse să le traseze - erau deja încălcate. 

Herr Lubert ridică inelul cu chei. 

— Ca stăpână a casei, ar trebui să ţineţi dumneavoastră 
astea. Cheile tuturor camerelor, cu etichete care arată de unde 
sunt. 

Rachael luă cheile. „Stăpâna casei”. Nu se simţea așa și nu 
credea că ar putea juca în mod convingător acest rol. 

— Sper că aţi dormit bine, Frau Morgan, adăugă Lubert. 

Preferând să vadă în această banalitate nevinovată o 
familiaritate necuvenită, Rachael decise să se impună. 

— Herr Lubert, aș vrea să fiu foarte clară cu dumneavoastră 
de la bun început. Nu mă simt confortabil cu aranjamentul 
nostru, cel de a împărţi casa cu dumneavoastră, și cred că cel 
mai potrivit ar fi să comunicăm doar despre lucrurile esenţiale. 
Trebuie să fim politicoși, bineînţeles, dar nu se cuvine să... ne 
prefacem că suntem prietenoși când... nu ajută... nu ne ajută cu 
nimic în situaţia asta. Trebuie să avem linii de demarcaţie foarte 
clare. 

Lubert dădu din cap în fața conciziei ei peremptorii, însă nu 
părea deloc convins de aceasta și - în mod uimitor pentru 
Rachael - continuă să zâmbească cât se poate de nepăsător. 

— Voi face tot posibilul să nu fiu prea prietenos, Frau Morgan, 
spuse el. 

După care se înclină și ieși din cameră. 


— Guten Morgen, alle. 

— Guten Morgen, Herr Guvernator. Guten Morgen, Herr 
Oberst. 

— Es ist... kalt. 

Lewis se îmbrățișa singur, bătându-se pe braţe cu mâinile 
înmănușate. Toată lumea fu de acord, era foarte kalt. 

Lewis începuse să se oprească sistematic ca să-i salute pe 
germanii care așteptau la poarta cartierului general - o fostă 


VP - 56 


bibliotecă rechiziţionată - al districtului Pinneberg. Astăzi erau 
mai mulţi oameni ca de obicei. Apropierea iernii se vedea în 
aburii respirației lor, și mulţimea, de obicei ascultătoare și 
docilă, părea irascibilă; odată cu schimbarea anotimpului, 
nevoia de a găsi un pat într-una dintre taberele pentru 
strămutați devenea urgentă. 

Le dădu bună dimineaţa, înclinându-se în faţa femeilor, 
zâmbind copiilor, salutându-i pe bărbaţi. Copiii chicotiră, femeile 
făcură reverenţțe, iar bărbaţii îi răspunseră la salut, fluturând 
hârtii cu care ei sperau să obțină pașaportul către pat și un 
acoperiș. Prin această relaţionare, Lewis spera să transmită 
faptul că totul avea să fie bine, că normalitatea era pe cale să 
fie restaurată, chiar dacă duhoarea respirației înfometate pe 
care maiorul Burnham o identificase atât de nemilos și la care el 
se antrenase să nu reacționeze era un memento înțepător că - 
după mai bine de un an de ocupaţie - încă nu reușeau să 
satisfacă nevoile fundamentale ale oamenilor. 

Odată ajuns în incintă, Lewis își notă în cap să pună să scoată 
sârma ghimpată care înconjura birourile lor. Nu era sigur pe cine 
sau ce ţinea aceasta la distanţă, însă CCG părea să creadă că 
are nevoie de protecţie împotriva unei adevărate panoplii de 
fiare: Werwolf, legendara rezistenţă militară faţă de victoria 
aliată, copiii sălbatici care căutau prin moloz, germancele 
prădătoare care bântuiau în căutare de bărbaţi. Apoi mai era 
zvonul că, în timpul bombardamentelor de la Tiergarten 
Hagenbeck, scăpaseră animale care erau încă în libertate, în 
suburbiile Hamburgului. Cel mult, metalul hidos în care 
autorităţile se înfășuraseră făcea din britanici niște animale de 
grădină zoologică și din indigeni vizitatori curioși, care se 
strâmbau la făpturile nervoase și străine din spatele sârmei. 

Căpitanul Wilkins era instalat confortabil la biroul lui și citea o 
broșură. 

— Bună dimineaţa, Wilkins. 

— Bună dimineaţa, domnule. 

— Ce citești acolo? 

— Se intitulează „Caracterul german”, de general W.E. van 
Cutsem. CCG insistă să ne refamiliarizăm cu ea. Vor foarte mult 
ca noi să ne ocupăm de elementele periculoase ale 
personalităţii germane înainte să punem lucrurile în funcţiune. 
Generalul spune bine. lată: „E posibil să nu se vadă o 


VP - 57 


manifestare exterioară de ură, dar ea există, mocnește ascunsă, 
gata să iasă în față, în toată ferocitatea și înverșunarea ei. Fiţi 
atenţi: acest popor este unul care nu-și dă seama că a fost 
înfrânt”. 

Lewis rămăsese în picioare, amânând ceea ce lui i se părea a 
fi emascularea de a te așeza în spatele unui birou. Se uită la 
tânărul lui aghiotant cu o exasperare abia reprimată. 

— Wilkins. De cât timp ești aici? 

— De patru luni deja, domnule. 

— Și cu câţi germani ai vorbit? 

— Dar nu avem voie să vorbim cu ei, domnule... 

— Dar trebuie să fi conversat cu câţiva. Să-i fi observat. Adică, 
să te întâlnești cu ei. 

— Cu câţiva, domnule. 

— Și ce ai simţit când te-ai întâlnit cu ei? 

— Domnule? 

— Ţi-e frică? Simţi ura lor? Te uiţi la ei și ţi se pare că la 
primul foc de armă o să declanșeze insurecția? Un popor care 
abia așteaptă un semnal ca să ne răstoarne? 

— E greu de spus, domnule. 

— Dar încearcă: încearcă să spui. l-ai văzut pe oamenii de la 
poartă? Te uiţi la toţi copiii ăia vagabonzi, la oamenii ăia fără 
adăpost scheletici, galbeni și împuţiţi, care se înclină, se gudură 
și trudesc pentru mâncare și un acoperiș și te gândești: 
Dumnezeule, trebuie să le reamintesc acestor oameni că au fost 
înfrânți? 

Wilkins încercă să murmure ceva, dar Lewis nu aștepta un 
răspuns. 

— N-am întâlnit un singur german care să aibă dificultăţi în a 
crede că au fost înfrânți, Wilkins. Cred că au acceptat asta până 
la unul, bucuroși, cu o anumită ușurare. Adevărata diferenţă 
dintre noi și ei este că ei au fost înfrânți definitiv, și categoric și 
ei știu asta. Noi suntem cei cărora ne ia prea mult timp ca să ne 
adaptăm la această situaţie. 

— Domnule. 

Wilkins lăsă broșura supărătoare și luă alt document mai 
puţin controversat. Părea aproape jignit. Astăzi, tonul șefului său 
era neobișnuit de tăios. 

Lewis ridică imediat mâna a scuză. Era foarte convins de ceea 
ce spusese, dar o făcuse prea emfatic, cu ţâfna și dezamăgirea 


VP -58 


acumulate de la sosirea lui Rachael în Hamburg. Nu dormise 
bine deloc și, chiar dacă își spusese - și îi spusese și lui Rachael 
- că e din cauză că trebuia să împartă patul, după lunile în care 
își întinsese picioarele în colțurile răcoroase ale paturilor din 
hotelurile rechiziționate, adevărul era că regăsirea lor nu fusese 
acea împlinire la care sperase el. Se așteptase ca ea să se 
dedice noului ei mediu cu același elan pe care îl manifestase la 
prima lor casă, locuinţa închiriată, sinistră și incoloră, din 
Shrivenham. Rachael fusese cândva binevoitoare în vremuri de 
schimbare, dar aici părea complet demotivată, găsea totul 
rebarbativ. Inclusiv pe el. Michael o apăsa mai tare decât se 
așteptase el și Lewis nu doar că se înșelase în privinţa asta, dar 
agravase situaţia prin vorbe nepotrivite, apoi prin lipsa vorbelor. 
Aici, la muncă, avea elocvenţă, emoție și convingere; cu 
Rachael simţea un blocaj inept. Și, după două săptămâni, încă 
nu avuseseră „un moment special”. 

Bineînţeles, Wilkins nu era vinovat sau preocupat de nimic din 
toate acestea. 

— Îţi sugerez să ieși mai mult în oraș, Wilkins. Să cunoști 
oameni. E cel mai bun antidot pentru exagerările teoretice. 
Faptul că avem cartierul general aici nu e de ajutor, trebuie să 
vezi care e realitatea situaţiei câţiva kilometri mai la est. 
Amestecă-te cu ei. E un ordin. 

— Domnule... 

Se auzi un ciocânit și capul rotund și voios al căpitanului 
Barker apăru la ușă. Acesta examină scena, simţi care era 
atmosfera și decise să-și lase restul trupului pe coridor. 

— Domnule, au venit femeile la întâlnire. 

— Bine, Barker. Mulţumesc. Câte sunt? 

— Le-am triat până la doar trei, domnule. 

— Cum ai reușit să faci asta? 

— Le-am ales pe cele mai frumoase, domnule. 

Lewis zâmbi chiar și el. Poate că zona britanică devenise o 
Meca a inadaptaţilor - coloniști excedentari din India, 
aventurieri, funcționari civili rataţi și polițiști indolenți -, dar din 
când în când dădeai de o piatră prețioasă. Și Barker era o piatră 
prețioasă, muncind din greu la tot ce făcea, dar cu multă 
abilitate; nici nu căuta beneficii meschine, nici nu fugise de un 
eșec în alt domeniu; el spunea că venise în Germania ca să facă 
ceva important și părea lipsit de aroganţa sau afectarea cu care 


VP -59 


soseau atât de mulți dintre tinerii ofițeri de tip nou. O astfel de 
probitate se făcea remarcată și îi dădea lui Lewis speranţa că 
avea cu ce să lucreze. 

— Vorbesc bine engleză? 

Barker aruncă o privire pe coridor, făcând semn că femeile 
pot să audă. 

— Toate vorbesc fluent, spuse el. Ca să le selectez, le-am 
cerut să numească toate echipele englezești de fotbal pe care le 
știu. Una dintre ele a spus Crewe Alexandra”. 

— Crezi că serviciile de informaţii folosesc metode de 
recrutare atât de rafinate? 

— Bineînţeles că nu, domnule. Informaţiile le-ar alege pe cele 
urâte. 

Crewe Alexandra intră prima. Lewis se ridică și îi făcu semn să 
se așeze pe scaunul din faţa biroului. Împinse la o parte 
dosarele care îi blocau vederea. Femeia cu pălărie cu bor și 
haină de catifea semăna cu o sufragetă aristocrată, aspect 
cumva accentuat de bocancii de armată prea mari. Avea o față 
mare și ascuţită, cu sprâncene groase și niște ochi oculţi, de 
lupoaică, ce priveau în același timp și la Lewis, și prin el. Acesta 
avu senzația ciudată că o mai întâlnise undeva și, chiar dacă nu 
era adevărat, roși, ca și cum acest gând ar fi fost dovada unei 
emoţii mai profunde, necuvenite. Se reculese și examină 
raportul scris la mașină, întocmit în grabă de Barker. 

— Ursula Paulus. Născută pe 12 martie 1918. In Wismar? 

— Da. Întocmai. 

După război devenise mult mai greu să ghicești vârsta 
oamenilor. Pierderea celor apropiaţi, despărțirile, lipsurile și 
hrana constant sărăcăcioasă îi îmbătrâniseră pe toţi, mai ales pe 
femei. Ridurile se transformau în falduri bătrânești de grăsime, 
părul se înălbea și se rărea, era smuls sau își pierdea culoarea și 
vigoarea din cauza șocurilor. Lewis sesiză în expresia ei mai 
multă viaţă trăită, mai multă înţelepciune și durere decât la o 
femeie de 28 de ani obișnuită. 

— Sunteţi de pe insula Rugen? 

— Da. 

— Cum aţi ajuns în Hamburg? 


5 Crewe Alexandra — echipă de fotbal din liga a doua britanică, fondată în 1877, 
cunoscută mai ales pentru fanii săi fideli decât pentru vreo performanţă sportivă 
deosebită (N. red.). 


VP - 60 


— Pe jos, spuse ea privind spre bocanci. Îmi pare rău. Încă n- 
am reușit să găsesc niște pantofi mai buni. 

— N-o să iau o decizie în funcţie de modă, Frau Paulus. Unde 
ați învăţat engleză? 

— Am predat la o școală generală de pe insulă. 

— N-aţi vrut să mai staţi acolo? 

Femeia scutură din cap și Lewis îi decodă răspunsul: 

— Rușii. 

— Nu se poartă frumos cu germancele. 

— Asta e un eufemism. 

— Adică... e puţin spus? întrebă ea, căutând cuvântul corect. 

Lewis aprobă din cap. Era deșteaptă, cum spuneau 
americanii. 

— Ştiţi rusă? 

— Puțin. 

— Ne-ar putea fi de ajutor. Dacă Sovietele își ating scopul, o 
să ajungem să vorbim rusește cu toţii. 

Lewis se uită iar la notițele lui Barker. 

— Aţi lucrat la baza navală din Rostock în timpul războiului. Pe 
ce post? 

— Eram... ceea ce voi numiţi stenografă. 

— Și soţul dumneavoastră? El lucrează? 

— A murit la începutul războiului. 

— Îmi pare rău... aici scrie că sunteţi căsătorită... 

— Păi sunt... până mă căsătoresc iar. 

Lewis ridică o mână a scuze. 

— Înţeleg. Și răposatul dumneavoastră soț a făcut parte din 
Luftwaffe. 

— Răposat... adică mort? 

— Da. 

— Da. A murit în Franţa. În primele săptămâni ale războiului. 

— Îmi pare rău. 

Lewis ridică o palmă, zgâlţâindu-și impacientat un picior. 

— Frau Paulus, sunt sute de nemţoaice care solicită postul de 
interpret. De ce artrebui să vă aleg pe dumneavoastră? 

Ursula îi zâmbi într-un mod curios. 

— O fată trebuie să aibă un acoperiș. 

Lewis zâmbi la răspunsul ei onest. Dădu să se uite rapid în 
dosarele celorlalte două femei, dar era doar un gest simbolic. Se 
hotărâse. Trebuia să le intervieveze și pe celelalte candidate, 


VP - 61 


dar niciuna din ele nu avea să răstoarne decizia pe care o luase 
deja. Se datora în parte nevoii lui presante de a trece mai 
departe și a alergiei lui faţă de statul la un birou, dar Frau 
Paulus îl cucerise încă dinainte ca el să reușească să evalueze 
calitatea englezei ei sau cât de potrivită era pentru acel post. 
Lewis simţea nevoia de a fi în preajma unor oameni care 
emanau o astfel de graţie modestă. Și voia să afle ce e cu 
bocancii aceia - de unde proveneau, pe ce drumuri călătoriseră, 
experiențele avute în ei. Lewis își imagină cum - mai târziu, 
poate în mașină - o întreabă despre ei și ea îi povestește cum a 
mers pe jos din insula Rügen în Hamburg, ca să scape de ruși. 
Întinse mâna spre una din cutiile tocmai aduse, în care erau 
chestionare, luă unul și i-l dădu. 

— E obligatoriu să completaţi un astfel de chestionar. Scuze 
pentru neghiobia unor întrebări. 

Apoi scoase altceva dintr-un sertar al biroului: un cotor cu 
bonuri ale Forţelor Armate Britanice. Rupse două și i le întinse. 

— Luaţi-vă niște pantofi noi cu astea. 

Femeia luă bonurile ezitant, ca și cum nu era sigură de 
intenţiile lui; poate era un test. 

— Vă rog, o încurajă Lewis. Interpreta unui guvernator trebuie 
să arate corespunzător. 

La asta, Ursula își pierdu stăpânirea de sine; oftă ca și cum ar 
fi dat drumul unei respirațţii îndelung reţinute, apoi se întinse și 
luă mâna lui Lewis, strângând-o cu ambele ei mâini și 
mulțumindu-i spontan în germană. Apoi își luă seama și spuse în 
engleză: 

— Mulţumesc, domnule colonel. Multumesc. 


Englezoi, rusnaci, francezi și yankei. Englezoi, rusnaci, 
francezi și yankei. 

În fiecare zi ne iau ce e al nostru, 

În fiecare zi simţim duhoarea de pe ei, 

Englezoi, rusnaci, francezi și yankei. 

Englezoi, rusnaci, francezi și yankei! 


Sălbaticii începeau cântecelul încet, apoi o ţineau în 
crescendo până la acel „yankei!” aproape scuipat-vomat. 
Cântau mai puţin ca sfidare și mai mult din nevoia de a-și abate 
atenţia de la frigul atotpătrunzător. De data asta, cântecul se 


VP - 62 


stinse după două reprize. 

_ Ozi se așeză pe o valiză și aruncă o carte de rugăciuni în foc. 
In timp ce flacăra trecea de la verde la albastru și portocaliu, 
sălbaticii se traseră mai aproape de marginea focului dintr-o 
groapă de obuz, ca să-i simtă căldura slabă. Ozi se gândea ce să 
spună. Obosiseră să se tot mute, dar asta trebuiau să facă. 

Biserica abandonată fusese casa lor după ce plecaseră de la 
Tierpark Hagenbeck, unde locuiseră nedescoperiţi timp de trei 
luni, în peștera de sub piscul artificial al muntelui cu maimute. 
Casele distruse ale Domnului erau ascunzători sigure, dar aveau 
limitele lor. Christuskirche avea în acoperiș o gaură prin care 
intrase o bombă și o groapă de mărimea unei mașini în altar. 
Scobitura aceea mare era un loc natural de făcut focul și copiii 
fuseseră risipitori cu stranele din lemn tare, iar după ce frigul se 
înteţise, trecuseră la cărţi, începând cu textele sacre din jurul 
lor. Cărţile se aprindeau ușor, dar erau un combustibil prost, 
ardeau rapid și strălucitor, dând puţină căldură. Dietmar 
adusese într-o roabă Operele complete ale lui Walter Scott, 
găsite în vechea bibliotecă a universităţii, dar le terminaseră în 
doar câteva ore. Un milion de cuvinte ca să încălzească cinci 
copii pentru o singură noapte! Acum nu mai rămăsese nimic de 
ars. Ozi se uită cum ultimele pagini de imnuri se înnegresc, se 
desprind și zboară spre bolta de deasupra, și se hotărî să 
acționeze. 

— Ascultați, spuse el pocnind din palme. Mâine ne ducem pe 
Elbchaussee. Lângă fluviu sunt case în care stau englezoii. Case 
cu gazon până la apă, cu câte o baie pentru fiecare persoană. 
Englezoii iau toate casele frumoase, dar nu le ocupă pe toate. 
Uneori pun în faţa casei un semn pe care scrie „Rechiziționat”, 
dar casa rămâne goală până vine familia englezoiului. Și uneori 
nu mai vine și casa rămâne goală, se uită că acolo nu stă 
nimeni. Berti a găsit o casă în care zice că o să ne putem muta 
curând. 

— Mie îmi place aici, în casa Domnului, susținu Otto. Aici 
suntem în siguranţă. Și nu ne zice nimeni ce să facem. 

— Nu mai putem să stăm aici, insistă Ozi. Mă treziţi mereu cu 
tremuratul vostru. O să ne ducem să găsim o casă de bancher 
grăsan, cu scaune, paturi și robinete de aur. O să avem fiecare 
baia lui. Băi suficient de mari ca să-ţi acopere apa genunchii. Nu 
ca în Hammerbrook, unde îl auzeam pe bătrânul Langermaid de 


VP - 63 


alături cum se bășește în cadă. Apoi, după ce găsim o casă, ne 
ducem și-i pungășim pe refugiații ăia din Polonia și Prusia, din 
taberele de strămutați. Nenorociţii ăia sunt așa de disperaţi că-s 
în stare de orice. Toţi vor acte, muncă și mâncare. Putem să 
facem negoţ bun cu ei. Ajungem imediat milionari și ne luăm o 
vilă a noastră lângă fluviu. 

— Și dacă nu găsim o casă goală? întrebă Otto. 

— Atunci primim firimiturile de la masa englezoilor. 

Ozi trase aer în piept, impacientat. 

— Ernst? continuă Ozi. Te bagi? 

Ernst dădu din cap. 

— Siegfried? 

Siegfried ridică mâna. 

— Dietmar, tu te bagi? 

Dietmar nu era atent. Își trecea degetele peste filigranul unei 
bucăţi prăbușite și crăpate a iconostasului care înfățișa 
succesiunea vieţii lui lisus, în patru scene: nașterea, botezul, 
crucificarea și învierea. Dietmar mângâie granitul cioplit alb, 
încercând să descifreze povestea spusă în acea piatră rece. 
Purta o vestă de salvare umflată, de care atârnau un fluier și o 
lanternă, și luă lanterna ca să examineze mai atent lucrarea. 
Bucata se desprinsese din altar la explozie și se prăbușise pe 
podea,  despicându-se în jumătate. Ozi avea nevoie de 
aprobarea lui Dietmar. Părea mai mare decât ei și cunoștea 
orașul. 

— Didi? 

Dietmar era în continuare preocupat de artefactul religios. 

— Ce era asta? întrebă el urmărind cu degetul silueta lui lisus. 

— E lisus Christos, spuse Otto. Mântuitorul lumii noastre. 

Se așternu o liniște pe jumătate reverenţioasă, pe jumătate 
incertă. 

Dietmar lumină cu lanterna slabă scena botezului. 

— De ce are o pasăre pe cap? spuse el începând să se legene 
pe vine. De ce stă pasărea acolo? 

Dietmar voia un răspuns și era important ca Ozi, liderul lui, să 
i-l dea. Ozi se uită la porumbelul care plutea deasupra 
mântuitorului pe jumătate afundat în apă. In mintea lui se 
amestecară mai multe fragmente de povești înrudite, aflate de 
la mama lui, ca să formeze un răspuns. 

— lisus a trăit într-o barcă plină de animale. Dar lui îi plăceau 


VP - 64 


păsările. Mai ales vrăbiile. 

Dietmar trecuse la lisus pe cruce, ceea ce îl neliniști profund. 

— De ce îl omoară? întrebă el. De ce îl omoară? 

— Liniștește-te, Didi! Nu e adevărat. 

— De ce-l omoară? De ce? 

— Era evreu, spuse Siegfried. 

— Era evreu, era evreu, repetă Dietmar, ceea ce păru să-l 
îmbuneze pentru o clipă. Era evreu. Vorbea cu animalele. Trăia 
într-o barcă. 

— Tatăl meu mi-a dat un nume german, nu creștin, spuse 
Siegfried. Zicea că creștinii sunt slabi. 

— Englezoii sunt creștini? întrebă Ernst. 

— Englezoii cred în democraciune, și în regele din Vindsor, 
spuse Ozi definitiv, vrând să treacă mai departe. 

— Cum putem s-avem încredere în englezoi? obiectă 
Siegfried. Acum ne omoară, în clipa următoare ne dau cioco. 

— Ajunge cu atâta trăncăneală! spuse Ozi, cu vocea răgușită 
de iritare. 

În urma fumului și prafului inhalate în timpul marelui incendiu, 
rămăsese cu plămânii slăbiţi și o voce răgușită, șoptită. 
Englezoii îi răseseră casa și îi incineraseră vecinii, dar inspirarea 
prafului morţilor pulverizaţi îi oferise un avantaj neașteptat: un 
mârâit scrâșnit care părea să-i sperie pe copii, făcându-i să i se 
supună, și să-i amuze sau îngrozească pe adulţi, făcându-i să-i 
ofere una și alta. Ozi se ridică în picioare pe valiza lui. 

— Eu știu, mai bine ca oricare dintre voi, ce-au făcut 
bombardierele englezești când au aprins focul cel mare. L-am 
văzut și aproape că mi-au fiert ochii în cap când m-am uitat la 
el. Am în cap fotografia asta, nu trebuie să mă duc în Einplatz să 
plătesc ca s-o văd. Văd cum se prăbușesc pereţii caselor cu 
fotografii pe ei, văd cum un pian zboară și se sfărâmă cu un 
bubuit, pagini de cărţi. Am totul în cap. Uneori imaginile astea 
îmi vin la sfârșitul zilei, chiar dacă eu nu le chem. Dar eu nu 
vreau imaginea aia. Acum sunt alte imagini. De exemplu, Henry 
al Cincilea și Vrăjitorul din Oz. Și englezoii nu sunt așa de răi. 
Știu că au mașini grase și inutile. Dar ne-au dat și niște lucruri 
bune. Acum nu mai trebuie să ne prefacem fericiţi, ca înainte. 
Ridică-te, așază-te și salută la fiecare patru secunde. Acum poţi 
să spui ce vrei, fără ca un prieten să-ţi tragă un glonte în cap 
sau să te reclame. Asta se cheamă democraciune. Și englezoii 


VP - 65 


glumesc despre orice. Chiar și despre ouăle Fuhrerului. 

Ernst râse tare, dar ceilalți se uitară unul la celălalt. Chiar și 
acum, părea o blasfemie prea mare. 

Ozi sări jos de pe valiză și se îndreptă. 

— Eu nu mai stau aici. Hai să mergem. 

— Eu nu vreau să plec, spuse Otto. Imi place casa Domnului. 

— Uite ce e, Otto, spuse Ozi. Dacă vrei, poţi să rămâi, dar noi 
o să facem rost de o vilă cu baie, fir-ar a naibii, și un pat așa de 
moale că de fapt o să te crezi în cer. M-am săturat de gropi în 
pământ. Şi de biserici. In curând o să trăim precum Kaiserul. 

Otto mai avea puţin ca să se lase convins de profeția lui Ozi, 
care sări pe ultimii tăciuni ai focului și îi stinse. 

— Cine vine cu mine? 

Ernst se ridică primul. Siegfried își trase căciula și spuse: 

— Hai să facem baie, fir-ar al naibii. 

În sfârșit, Dietmar ridică privirea de la iconostas și completă 
noua liturghie: 

— Hai să facem baie, fir-ar al naibii. 


5. 


Toamna se transforma în iarnă și Rachael simțea cum zilele 
tot mai scurte nu se mai termină. Cu Lewis care lucra din greu 
toată ziua și servitorii ce făceau muncile care în mod normal i-ar 
fi revenit ei, avea prea puţine lucruri de rezolvat și prea mult 
timp în care să le rezolve. Ca și cum ar fi anticipat asta, Lewis o 
încurajase să se apuce iar de pian. 

— Mi-e dor să te aud cum cânţi, spusese el. 

Adăugase că asta „i-ar face bine”. Lewis manifestase 
întotdeauna un entuziasm autentic faţă de talentul ei și o 
considera, cu o loialitate oarbă, mai bună decât era; însă 
Rachael știa că, de fapt, el voia ca ea să nu se mai gândească la 
„acele lucruri nefolositoare”. Astfel că, în fiecare dimineaţă, în 
timp ce Edmund făcea meditații cu Herr Koenig, profesorul găsit 
de Lewis într-o tabără de refugiaţi, Rachael se ducea să cânte la 
pianul BOsendorfer. 

Faptul că avea un instrument atât de încântător la dispoziție 
ar fi trebuit să fie o binefacere, dar nu era așa de simplu. După 


VP - 66 


moartea lui Michael, Rachael nu mai cântase la pian. Fiul ei cel 
mare fusese un elev foarte capabil și ea asociase pianul cu el 
mai mult decât cu oricine altcineva. Michael obișnuia să se 
învârtă mereu în jurul vechii pianine Norbeck (cumpărată cu 
multă greutate de Lewis din salariul lui amărât de ofițer de rang 
inferior), cerându-i să cânte iar și iar la pian și voce straniul 
„Regele lelelor” al lui Schubert, care, cu nota lui amenințătoare 
și insistentă și parcursul tragic, povestește despre băiatul 
bolnăvicios care îl roagă pe tatăl lui să călărească mai repede, 
deoarece e convins că Regele ielelor vine să-i ia viaţa. 

Rachael începu cu ceva mai ușor ce știa pe de rost - „Fata cu 
părul bălai” de Debussy. Reuși să ajungă la mijloc, dar apoi se 
opri. Sugestiile muzicii erau prea puternice, își lipi fruntea de 
marginea capacului și încercă să se adune. Avea nevoie deo 
muzică nouă. Cum spusese Lewis în acea primă zi, la Hotelul 
Atlantic? „Tara asta are nevoie de un cântec nou”. Rachael se 
repezi la taburetul pianului, în căutarea unor acorduri fără 
asocieri împovărătoare. Scaunul dublu era plin de partituri 
dezordonate: un preludiu de Bach (prea familiar), o nocturnă 
înșelător de dificilă de Chopin (prea melancolică) și chiar sonata 
ei preferată a lui Beethoven - ultima lui sonată (prea dificilă). 
Partea de sus a fiecărei partituri era marcată de o semnătură în 
cerneală: „C. Lubert”. Dacă stăpâna anterioară a casei cântase 
tot ceea ce semnase, atunci era mai mult decât o interpretă de 
salon, căci nimeni nu ar fi atacat aceste partituri pentru 
amuzament fără a avea o tehnică formidabilă. Ideea stârni în 
Rachael atât curiozitate, cât și spirit de competiţie; văzu în 
minte o imagine rapidă cu Claudia Lubert la pian, cântând 
(bineînţeles) eterica și complexa Sonată nr. 32, pentru o 
încăpere plină cu ce își imagina Rachael că ar constitui înalta 
societate germană: boemi, artiști, poeţi și arhitecți, împreună cu 
militari cu cizme înalte. Bineînţeles, în această imagine 
idealizată, fantomatica rivală era perfectă: Claudia Lubert, o 
interpretă strălucită și rafinată, numai echilibru, pasiune și 
reținere. Și perfect modestă prin felul în care primea aplauzele 
furtunoase. Scena avea toate detaliile posibile, în afara feței 
eroinei. 

Rachael alese în cele din urmă o scurtă compoziţie a lui 
Schumann intitulată „Warum?”. Nu cunoștea piesa, dar se 
pricepea la citit partituri, învăţa repede. Pianina șubredă a 


VP - 67 


părinţilor ei îi oferise posibilitatea de a ajunge departe de lumile 
provinciale. Ar fi putut să-și facă din pian o vocaţie, însă 
căsătoria, copiii și războiul îi limitaseră evoluţia la cântările de 
Crăciun și de zilele de naștere și la reprezentațiile ocazionale de 
la petreceri. Piesa asta părea interesantă. Era suficient de lentă 
și aerisită ca să găsească o modalitate ușoară de a accede la ea, 
iar după ce trecu de simpla stăpânire a liniei muzicale, Rachael 
dădu de o compoziţie cu pauze profunde și melodie melancolică 
și atractivă. Era ca și cum ar fi dat de un lac mic, dar foarte 
adânc. Rachael plonjă în el, cântând piesa la nesfârșit, ca o 
elevă silitoare care tocește pentru un examen, hotărâtă să 
stăpânească materia și, în ultimă instanţă, să se piardă în ea. 
Pentru prima oară după luni de zile, simţi semnificaţia a ceea ce 
îi curgeau prin vene. Găsise un leac neașteptat în cântat; nu 
doar că îi abătuse atenţia de la lucrurile nefolositoare, dar 
Rachael reușise chiar să uite de ea. 


Într-o după-amiază, în prima săptămână a lui noiembrie, 
Rachael se dusese să repete o oră, înainte ca Lewis să ajungă 
acasă. Când se apropie de salon, auzi că cineva cântă - prost - 
„noua ei melodie”. Intră în cameră și îl descoperi pe Herr Lubert, 
îmbrăcat cu salopeta lui albastră, aplecat asupra clapelor și 
cântând piesa lui Schumann cu concentrarea intensă a cuiva a 
cărui hotărâre trebuie să compenseze lipsa talentului. Cânta 
trudit, folosind mult prea mult pedala de susținere. lar faţa lui, 
de obicei atrăgătoare, era abrutizată de efort. 

— Herr Lubert? 

Acesta se străduia atât de mult să nu greșească încât la 
început nu o auzi. 

Rachael avansă în fața capacului ridicat, acolo unde el nu 
putea să n-o vadă, și îi repetă numele mai tare. 

— Herr Lubert! 

Lubert tresări din cauza surprizei și își ridică mâinile vinovat a 
scuză. Se ridică brusc, hârșâind taburetul pe podeaua de stejar, 
și cobori capacul deasupra clapelor. 

— Bitte verzeihen Sie mir, Frau Morgan. 

Era prima oară când ea îl auzea vorbind germană. 

— Ar fi trebuit să cer voie, continuă el. lertaţi-mă, Frau 
Morgan. 

Rachael nu știa ce să spună, și în tăcerea de o clipă care urmă 


VP - 68 


își potrivi părul, inhibată. 

— Intotdeauna repetam jumătate de oră, spuse el. E un obicei 
vechi... care nu e ușor să moară. 

Ea se gândi să-i corecteze exprimarea, dar nu voia să-l 
încurajeze. Insă Lubert continuă, în maniera lui familiară: 

— Eu cânt foarte prost. Indiferent cât repet. Cânt groaznic, 
știu. Dar mă ajută... nu cânt ca să evoluez. Doar ca să... îmi 
aduc aminte și să uit. Am auzit că dumneavoastră cântaţi foarte 
bine. Fiul dumneavoastră îmi spune că sunteți o pianistă 
excelentă. 

Chiar și în puţinele și concisele lor dialoguri, Rachael simţise 
cum Herr Lubert aruncă cârlige și o momește cu întrebări și, 
deși ar fi vrut să-i răspundă, se retrase pe poziţia ei iniţială, în 
spatele rândurilor tratatului lor iniţial. 

— Credeam că am convenit anumite limite, Herr Lubert. 

— Da. Imi cer scuze. Am vrut să vin să vă cer voie. Dar astăzi 
m-am întors de la fabrică mai repede. A fost un protest. 
Simţeam nevoia să uit ziua asta, dar am ajuns să uit de mine. 
Imi cer scuze, Frau Morgan. 

Din nou, el avansă în tăcerea ei nesigură. 

— „Morgan”. Mă întrebam, e un nume obișnuit în Anglia? 

— E galez, spuse ea tatonând momeala. 

— Tara Galilor, reflectă Lubert. Am auzit că e o ţară mică, dar 
minunată. 

— A fost suficient de mare ca să fie bombardată. 

Cât de iritant era să se trezească prinsă în acest rol - unul 
dintre multiplele roluri pe care Rachael se trezea că le joacă, 
fără chef, cu oamenii: Mama Suferindă, Soţia Distantă și 
Ocupanta Laconică. Acest ultim rol era cel mai greu de simulat, 
iar Lubert nu părea prea convins de el - sau nici nu-l lua în 
seamă. Lubert lăsă pur și simplu să treacă sarcasmul ei, dând 
din cap înțelegător, și ei nu-i rămase altceva de făcut decât să 
roșească în faţa umilinţei încasate și a amabilităţii lui. 

— Voi vorbi cu colonelul Morgan să vă permită sa folosiţi 
pianul, spuse ea cu cel mai conciliator ton pe care îl putu găsi. 

— Mulţumesc, Frau Morgan... v-aș fi foarte recunoscător. 

Lubert zâmbi, părând să manifeste o recunoștință sinceră. 

— Văd că soţia dumneavoastră cânta? întrebă Rachael 
arătând spre semnăturile de pe partituri. 

— Claudia avea multe talente... Era... 


VP - 69 


Lubert tăcu. Pomenirea soţiei lui îl descumpăni. Lăsă garda 
jos și aroganţa lui însufleţită se evaporă. 

— Claudia era complet afonă. Mama ei era pianista. 

Vestea o ușura pe Rachael, dar destrămarea iluziei soţiei 
perfecte și strălucite a lui Lubert îi stârni și mai mult 
curiozitatea. Felul în care el vorbise despre ea, expresia din ochii 
lui când făcuse asta, ezitarea dintre cuvintele lui... 

— Mă întrebam ce înseamnă titlul acestei piese? „Var-um?” 
Înseamnă „de ce”? 

Pronunţarea, la fel ca întrebarea, era o concesie. Până acum, 
Rachael refuzase cu încăpățânare să transforme W-urile 
autohtone în V-uri. _ 

— Nu există o traducere exactă. Inseamnă „de ce?”, dar mai 
degrabă „de ce s-a întâmplat asta? Din ce motiv?” Ceva de 
genul acesta, cred. 

— E... minunată. 

— E... sublimă. 

Rachael aprobă dând din cap. Piesa era divină. „Totală”, 
cumva. Insă, așa cum un călător își dă seama dintr-odată că s-a 
avântat prea mult pe un drum necartografiat dintr-un teritoriu 
necunoscut, Rachael își consultă busola interioară și își înfrână 
pașii. 

— Voi vorbi cu colonelul Morgan, spuse ea. 

După care se înclină ușor și se retrase din cameră. 


Edmund își trecu mâna peste cotoarele cărților din bibliotecă, 
lumi întregi aflate la vârfurile degetelor lui. Nu căuta o carte de 
citit - atingerea era suficientă deocamdată - încerca doar să 
evalueze noul lui teren de joacă. Cu camerele ei spaţioase și 
misterioase, cu mobila ei science fiction şi întâlnirile 
imprevizibile, casa îi oferea toate poveștile și incidentele de care 
avea nevoie. Intr-adevăr, era mai puţin o casă și mai mult un 
decor viu și organic al unei piese de teatru în care el avea rolul 
principal; în timp ce mama lui pășea ca o dublură agitată, 
Edmund umbla, împreună cu camaradul lui, Cuthbert, dintr-o 
cameră în alta, ca un protagonist al unui mister pe care era 
destinat să-l soluţioneze. 

In mod evident, adversarul lui pe această scenă era Frieda, iar 
acţiunile ei, în loc să-l îndepărteze, o făceau și mai ispititoare. 
Imaginea acelei prime întâlniri de pe scări - întrezărirea a ceva 


VP - 70 


ce el nu înţelegea, dar ar fi vrut să mai vadă - îl atrase spre 
baza scărilor familiei Lubert, în speranţa ca asta să se întâmple. 
Darul oalei ei de noapte pline părea un avertisment, dar și o 
invitaţie. Ar fi trebuit să-l dezguste, să-l avertizeze în privința 
unui pericol (Edmund se întreba dacă ar trebui să reclame 
părinţilor comportamentul ei), dar el știa că asta îl duce spre 
ceva interesant, ca un pod șubred care traversează o râpă spre 
o junglă deasă și exotică, plină de mirosuri și sunete secrete. 
Până și vasul de Delft plin cu urina ei mirosise misterios și 
scosese un sunet incitant în timp ce îl vărsa în veceu. 

— Cautţi o carte anume? 

Herr Lubert intrase în încăpere în drum spre salon, încă 
îmbrăcat cu salopeta lui albastră. Dacă Frieda era adversarul lui 
Edmund, atunci scânteietorul Herr Lubert era surprinzătorul lui 
aliat. Nu părea să aibă nimic din trăsăturile germane expuse 
atât de categoric în ghid. Nu era nici arogant, nici mândru, doar 
încrezător și prietenos; nu era serios sau taciturn, avea o 
anumită bună dispoziţie, iar expresia lui - ochii licăritori, nările 
mobile și gura cu colțuri ridicate - era mereu pe punctul de a 
râde. De fapt, în ultimele câteva săptămâni, Edmund 
descoperise că îi plăcea acest german, care părea sincer 
interesat, voind să afle totul despre Țara Galilor („Cum e ţara 
asta?”), viaţa din timpul războiului („Tatăl tău a fost plecat mult 
timp?”), întrebând chiar dacă mama lui se instalase confortabil 
(„Aș vrea să se poată simţi bine aici.”) Și cunoștea multe. Ultima 
oară când Edmund se întâlnise cu el în hol, Herr Lubert îi 
explicase că soldaţii de plumb cu haine roșii cu care se juca el 
pe scări erau după modelul trupelor trimise de Regele anglo- 
german George al Ill-lea ca să lupte cu americanii rebeli. 

— Mă uitam doar, spuse Edmund. Toate sunt în germană? 

— Cele mai multe. Dar unele sunt în engleză. Mai ales cărțile 
pentru copii. Ești binevenit să citești orice carte de aici. Și dacă 
vei căuta suficient, vei găsi o încăpere secretă. 

Herr Lubert adoptă un aer conspirativ, se uită peste umeri să 
vadă dacă nu vine vreo servitoare sau mama, apoi își trecu 
degetul peste al doilea șir de rafturi și se opri la o carte de la 
jumătatea lui. O scoase afară și îi arătă lui Edmund coperta 
înfățișând o schiță în cărbune, cu patru siluete într-o șaretă 
șubredă, care încercau să fugă de un pericol nevăzut, și 
intitulată vom Winde verwent. 


VP -71 


— Pe aripile vântului, spuse el. Era cartea preferată a soţiei 
mele. 

Apoi tăcu și, pentru o clipă, deveni trist și meditativ. Asta îi 
aminti lui Edmund de reveriile mamei lui, dar Herr Lubert își 
reveni rapid și continuă. 

— Am văzut filmul ăsta în primii ani ai războiului. Ei nu i-a 
plăcut la fel de mult precum cartea. Ne-am certat în privinţa 
asta. Dar mie mi-a plăcut enorm. Clark Gable. „Sincer, draga 
mea, nu-mi pasă deloc!” 

Edmund nu cunoștea această replică, dar îi plăcea faptul că 
Lubert putea să imite accentul american și să spună „nu-mi 
pasă” cu atâta plăcere și stil. 

— Ai văzut filmul ăsta? A 

— Mama l-a văzut, spuse Edmund. Impreună cu mătușa mea. 

— E un film foarte palpitant. Mama ta îmi amintește puţin de 
actriţa Vivien Leigh. În fine. Uită-te în golul de acolo. 

Lubert arătă spre spaţiul rămas pe raft, băgă mâna în el și 
scoase o cutie viu colorată de trabucuri cubaneze. Apoi o 
împinse înapoi și puse cartea la loc. 

— Să nu spui la nimeni. Nici măcar soţia mea nu știa despre 
spaţiul ăsta. Bărbaţii trebuie să aibă secretele lor. 


Mai târziu, Edmund o ajuta pe mama lui să verifice vasele 
care sosiseră în sfârșit, cu o lună întârziere, și zăceau întinse pe 
masa din sufragerie, ca un model al unui oraș futurist. Tocmai 
terminase de numărat serviciul de masă  verde-salvie, 
impresionând-o și tulburând-o pe mama lui prin modul în care 
număra până la doisprezece într-o germană sigură și corectă. 
Rachael numărase jumătate din tacâmuri, ușurată că acestea 
sosiseră și că nu va mai trebui să accepte oferta lui Herr Lubert 
de a folosi între timp serviciul lui din argint masiv, într-adevăr 
minunat. 

— Mamă. Cum arată Vivien Leigh? 

— Vivien Leigh? 

— E frumoasă? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că Herr Lubert a spus că semeni cu ea. 

Edmund împărtășise acest lucru în speranța că avea s-o 
îmbuneze pe mama lui față de fostul stăpân al casei, dar din 
cine știe ce motiv asta o făcu să roșească, arțăgoasă. Poate că 


VP- 72 


Vivien Leigh era urâtă. 

— Când ai... sau mai degrabă de ce ai vorbit cu Herr Lubert? 

— Voia doar... să-mi arate niște lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Nişte... jucării și niște cărți. 

— Nu trebuie să-l încurajezi, Edmund. Dacă suntem prea 
familiari, situaţia o să devină stânjenitoare. 

— Dar pare foarte drăguţ... A... 

— Dacă cineva pare drăguţ, nu înseamnă neapărat că și e, 
spuse Rachael. Trebuie să fii atent să nu vorbești prea mult cu 
el sau cu fiica lui. Asta ar crea resentimente. 

Edmund dădu din cap. În niciun caz nu avea de gând să-i 
spună mamei sale de tratativele lui viscerale cu Frieda. Dacă 
era tulburată de afabilitatea lui Herr Lubert, sigur ar fi explodat 
în faţa farselor fiicei lui, care îi arăta chiloţii și îi oferea oala de 
noapte. 

— Pot să mă duc să mă joc în grădină? 

— Bine. Dar nu te îndepărta prea mult. Și ia-ţi bluza. E frig. 


În drum spre ieșire, Edmund dădu peste Heike, care încercase 
să fugă neobservată, în vârful picioarelor, de la un etaj la altul. 
„Guten Morgen, kleine Mădehen”, spuse Edmund când Heike se 
repezi pe lângă el, încercând o combinaţie de cuvinte proaspăt 
învăţate. Îi plăceau aceste cuvinte germane: erau oneste și 
precise, iar când le legai laolaltă aveau o muzică percutantă. 

Heike făcu o reverență și apoi își reluă urcarea la etaj, 
deosebit de amuzată de ceva. 

Edmund intră în seră și ieși pe ușa de sticlă. Traversă gazonul 
în fugă, spre rododendronul care forma graniţa naturală a 
domeniului. Plantele erau de trei ori mai înalte decât el și 
suficient de mari ca să conţină între ele o lume, cu o încâlceală 
matură de alei întretăiate. Florile lor târzii trecuseră de apogeu 
și se îndreptau spre moartea lor anuală, însă erau încă suficient 
de atrăgătoare ca să amintească de o junglă adevărată, iar 
Edmund intră în tufăriș ca un Pizarro sau Cortés, respingând 
crengile cu o macetă imaginară și abandonându-se acestei 
fantezii, până când ajunse la un gard de plasă de sârmă - 
graniţa artificială a domeniului. 

În faţa lui se întindea o porţiune de pajiște accidentată, având 
de o parte fluviul care amintea și de izolarea, și de apropierea 


VP-73 


lor față de consecințele brutale ale războiului. Câmpul era 
presărat cu tufișuri și petice de pământ goale. În celălalt capăt 
al său, niște grajduri și cotețe de găini fuseseră transformate în 
bordeie de locuit. Lângă aceste colibe, Edmund văzu niște 
siluete în jurul unui foc mic - păreau să fie copii. lar în mijlocul 
pajiștii stătea un măgar costeliv și nemișcat, cu burta umflată. 

Edmund sări gardul și o luă peste câmp, ca să vadă mai bine 
animalul. In ciuda apropierii lui, acesta rămase complet 
nemișcat, fără să tresară, cu coada inertă. Avea gâtul plin de 
răni și părea că abia mai are putere să-și susțină capul; oasele 
proeminente păreau că o să-i iasă prin pielea obosită. 
„Sărmanul măgar”, spuse Edmund. Ochii i se umeziră, în faţa 
stării disperate și a expresiei pe măsură a acestei făpturi. 
Rămase surprins de lacrimile lui. Nu vărsase lacrimi nici măcar 
pentru fratele lui, și iată-l plângând pentru un animal atât de 
fără valoare, și încă unul german - deși nu era sigur dacă 
animalele au naţionalitate. Băgă mâna în buzunar și scoase o 
bucată de zahăr pe care o luase din bucătărie atunci când Greta 
era undeva la etaj. O puse sub gura măgarului, dar nici măcar 
zahărul nu-i stârni vreo reacţie. 

— Mein Mittagessen! 

Edmund se întoarse când auzi acel strigăt și se trezi în fața 
unei fantome nebunești a unui băiat cu căciulă rusească și halat 
care se îndrepta spre el, vorbind în germană, cu o voce răgușită 
și hârșâită. În urma lui, la câţiva metri, veneau alţi copii. 

— Finger weg! strigă băiatul. 

Avea un ton agresiv, dar Edmund nu se simţi ameninţat; 
comportamentul lui avea ceva comic și afectat: băiatul juca 
puțin o scenă pentru banda lui. „Das ist mein Mittagessen!”, 
repetă el, și Edmund își retrase mâna de sub gura măgarului. 
Ceilalţi copii se apropiară și se opriră în spatele liderului lor cu 
păr încâlcit, care acum îi dădea ocol lui Edmund, amușinând 
aerul din jurul lui. Copiii erau îmbrăcaţi într-o varietate de haine 
care arătau de parcă ar fi fost înșfăcate în grabă din camera cu 
costume ale unei trupe de vodevil. Edmund se simţi dintr-odată 
strident în hainele lui perfect normale - pantofi maro, ciorapi de 
lână trei sferturi, pantaloni scurţi gri, cămașă cu pătrăţele și 
bluză cu anchior -, iar banda începu să-i dea ocol, atingându-l. 
Unul dintre ei, un băiat cu o vestă de salvare umflată, chiar se 
aplecă să atingă bombeul strălucitor al lui Edmund, apoi îl 


VP - 74 


împunse în coaste, ca o avangardă a unei civilizaţii străvechi 
trimise să intre în contact cu o fiinţă din viitor, care vrea să vadă 
dacă aceasta este reală. 

— Englisch? întrebă liderul. 

— Da, răspunse Edmund. 

Se opriră cu toţii, la auzul acestui răspuns dintr-un singur 
cuvânt. 

— Da! repetă liderul cu căciulă extravagantă, încercând să 
imite pronunția clară a lui Edmund. 

— Da! repetară copiii sălbatici. 

— Să te fut în cur, căpitane! spuse băiatul dintr-odată. 

Edmund fu uluit de nerușinarea băiatului, care folosea cuvinte 
interzise. Îi veni să râdă, dar se abţinu. 

— La dracu’ naibii de avortoni căcat și pizde! Sunteţi niște 
jeguri afurisite și proaste de nemţălăi, căcat! 

Băiatul continua să arunce ocări în engleză, de parcă ar fi fost 
grenade. Apoi îi făcu semn lui Edmund să reacționeze la 
pronunția lui - și chiar s-o corecteze. 

— Tu. Tommy... Zi tu „la naiba!” Tu. 

— La naiba, spuse Edmund. 

Îi făcu plăcere s-o spună, ca și reacţia pe care o obţinu. Un cor 
de „la naiba” se auzi din partea bandei, iar liderul ei făcu un 
efort intens de a pronunţa perfect: 

— Laa... naiba! Laa naiba. Mai zi „laa naiba”, bitte! 

— La naiba, spuse Edmund. La naiba și... pișat... și... căcat și 
poponar! 

— Pișat und căcat! Pișat una căcat! Und poponar! 

Edmund dădu din cap, aprobând pronunția. Schimbul cultural 
părea să meargă bine și toată lumea se relaxă. Liderul radia, 
însă băiatul cu vestă de salvare voia și altceva decât înjurături și 
continuă să-i dea ocol lui Edmund, mângâind bluza de Shetland 
cu un rânjet invidios și murmurând cuvinte pe care Edmund nu 
le auzea. Liderul se răsti la Vestă de Salvare: 

— Didi! Lass ihn in Ruhe! 

Arătă spre el, apoi îi făcu semn să se dea la o parte, însă 
Vestă de Salvare fie nu se putea opri, fie nu auzi, pentru că 
începu să tragă de vesta lui Edmund și, chiar dacă acesta 
încercă s-o respingă, mâna scheletică continuă să se agaţe cu 
disperare, întinzând și deformând bluza, în timp ce Edmund 
încerca să se desprindă. Apoi, neștiind prea bine ce face, 


VP-75 


Edmund îl prinse pe băiat de umeri și îl ridică de la pământ cu o 
ușurință care îl șocă și îl inspiră în același timp. Timp de câteva 
secunde, îl ţinu pe băiat în sus, răsucindu-l în aer, apoi îi dădu 
drumul și îl împinse dintr-o singură mișcare. În clipa în care 
ateriză, Vestă de Salvare se repezi iar la Edmund, scoțând un 
sunet grav și bolborosit. Își îndoi degetele ca pe niște gheare și 
începu să dea spre faţa lui Edmund cu unghiile lui crăpate și 
murdare. Ceilalţi copii formară în jurul lor un amfiteatru, 
strigând și chiar mârâind. Vestă de Salvare îl prinse pe Edmund 
pe după gât și încercă să-i tragă capul în menghină, dar nu avea 
deloc putere, doar o energie nervoasă care se risipea rapid, și 
Edmund ajunse cu ușurință deasupra lui, ţintuindu-l de pământ, 
cu un genunchi pe pieptul lui. Vestă de Salvare se răsuci, se 
zvârcoli și scuipă, dar nu ajungea la Edmund. In jurul lor, 
râsetele se transformaseră în ţipete frenetice „Bring ihn um” și 
Edmund își dădu seama că acești copii nu îl aclamau pe al lor, îl 
aclamau pe el, cerându-i prin ţipete și gesturi de împungere să-l 
termine. Vestă de Salvare încetă să se mai zvârcolească. 
Epuizat sau resemnat, rămase întins, pregătit să accepte orice îi 
va aplica Edmund. „Bring ihn um” strigau copiii, iar Edmund știu 
ce înseamnă acest cuvânt fără să-i trebuiască traducere. Liderul 
avansă și îi dădu lui Edmund un băț cu care acesta să-i dea 
lovitura finală. Edmund îl luă din politeţe, dar nu avea de gând 
să-l folosească. Ridică genunchiul de pe băiatul copleșit și se 
trase în spate, în timp ce acesta se târa la o parte, în râsetele 
batjocoritoare ale pretinșilor lui prieteni. 

Liderul se uită la Edmund cu o admiraţie amuzată, în timp ce 
acesta își scutura de praf pantalonii scurți. 

— Bun englez, spuse el. Englez al dracu’ de bun. /ch heisse 
Ozi. 

Edmund întinse mâna: 

— Edmund, spuse el. 

Ozi se uită la mâna lui Edmund, dar nu i-o strânse; doar o 
privi lung și apoi începu o conversaţie cu altcineva. 

— Mutti. Er ist in Ordnung. Er ist ein guter Tommy. Er wind 
mir helfen. 

Apoi păru să aștepte un răspuns, o aprobare din partea unui 
spirit călăuzitor, înclinând capul într-o parte, apoi, părând că-l 
primește, dădu din cap. 

— Tommy bun, adu ţigări. 


VP - 76 


Băiatul trase dintr-o ţigară imaginară și arătă spre pieptul lui. 

— Țigări, spuse el din nou. 

Își frecă stomacul cu speranţă, arătând spre grajdurile unde 
ardea focul și unde se învârteau alte siluete. 

— Tu adu. Das ist mein Hans. 

Apoi privi peste câmp, spre graniţa de gard a vilei Lubert, și 
întrebă: 

— Ist das dein Haus? 

Edmund, care nu dispunea de nuanțele necesare pentru a 
explica complicata relație de proprietate, dădu din cap și 
răspunse și el în germano-engleză: 

— Das ist casa mea. 


Lewis asculta cu jumătate de ureche atunci când Rachael 
ridică, în timpul cinei, chestiunea dacă Lubert să cânte sau nu la 
pian. 

— Crezi că ar trebui să-l lăsăm? Eu nu sunt foarte sigură, îmi 
fac griji că asta ar complica situaţia. 

— De ce s-o complice? întrebă Lewis. 

— Nu știu. Ar putea să transmită un semnal greșit. Nu vreau 
să fiu rea. Dar dacă permitem un lucru, o să ajungem să 
permitem totul. Poate că ar fi mai sănătos pentru noi toți să 
rămânem în apartamentele noastre. Fiecare la locul lui. Nu știu. 

Nu știu. Era sufixul și prefixul a jumătate din gândurile lui 
Rachael. Această indecizie începea să devină caracteristica ei. Și 
Lewis nu o ajuta. Măcar o asculta? Rachael îl vedea că e 
preocupat. Preocupat de cei ocupați. Mintea lui era împărțită în 
două zone, cea mare, de departe cea mai interesantă, fiind zona 
muncii, cu subdiviziunile ei solicitante. Lewis era în regulă, atâta 
timp cât cealaltă zonă - zona domestică locuită de ea și de 
Edmund, de familia Lubert și de servitori - putea să-și poarte 
singură de grijă, cu o contribuţie minimă din partea lui. Rachael 
ar fi trebuit să-l întrebe cum a fost la lucru, știa că asta e mai 
important; însă, măcar de data asta, voia ca Lewis să 
interacționeze cu domeniul ei, oricât de mic era el. 

— Ei bine? 

— Cum crezi tu, draga mea, spuse el. Nu văd ce rău ar putea 
să facă. 

Rachael se uită la el și, detectând încercarea de eschivare, 
continuă: 


VP - 77 


— Când crezi că ar fi momentul potrivit? Dimineaţa, înainte să 
meargă la lucru? Sau după-amiaza? Seara probabil că nu ar fi 
convenabil. 

Lewis lăsă jos cuțitul și furculita, ca să arate că gândește. 

— Lasă-l să cânte jumătate de oră, când îţi convine ţie. 

Rachael își dădea seama ce face el. Juca un meci de tenis cu 
cineva care avea mai degrabă nevoie de antrenament decât de 
o înfrângere la scor. Lewis ar fi putut să paseze fără drept de 
apel, dar voia ca ea să rămână în joc, așa că returna frumos și 
ordonat în partea dreaptă a terenului, lăsându-i spaţiu să trimită 
înapoi. Era modul lui de a nu juca deloc. g 

Rachael se întrebă de ce era totul atât de dificil. li lăsase lui 
Lubert impresia că se bucură că el va cânta. Chiar se bucura că 
el va cânta, nu-i așa? Și știa foarte bine că pe Lewis asta nu-l 
deranjează. Rachael ar fi putut să-și dea acordul chiar atunci, în 
faţa pianului, fără să-l mai deranjeze pe soţul ei, așa că la ce 
bun această conversaţie absurdă și constipată care îl deranja? 
De ce să se aștepte ca el să soluţioneze dispute neînsemnate 
referitoare la piane și plante, când el se confrunta cu oameni 
care aveau nevoie de mâncare și haine? Rachael știa că e 
nerezonabil, dar nu se putea abţine. 

— Foarte bine. Atunci o să-l informez pe Herr Lubert că poate 
cânta... în fiecare după-amiază. La ora 4. Timp de jumătate de 
oră. O oră. 

Și doar rostirea acestor cuvinte i se părea o realizare crucială. 

— Bun, spuse Lewis cu o anumită ușurare. Atunci așa rămâne. 

O vreme continuară să mănânce toţi trei în liniște. Lewis 
termină primul, puse cuțitul și furculita în partea dinspre el a 
farfuriei și apoi își tamponă gura cu un șervet de damasc. Bătu 
cu palma în braţul scaunului. 

— Mă bucur să văd că imprimi casei personalitatea ta. 
Scaunele astea sunt mai bune decât chestiile alea de piele. 

Făcu scaunul de răchită să scârţâie și să trosnească, 
manifestându-și aprecierea. În realitate, Rachael schimbase 
prea puţin, dar o lăsă așa. 

— Cum ţi se pare personalul? continuă el în acel mult prea 
evident mod compensator. 

— Încă se uită la mine ca și cum n-ar înţelege nimic din ce 
spun. 

— Nu vrei să asiști la meditaţiile lui Ed? Să prinzi câteva 


VP - 78 


cuvinte de bază? 

— A, eu cred că ei mă înţeleg foarte bine. Doar că nu vor să 
înțeleagă. Uneori mi se pare că râd toţi de mine. 

Lewis nu comentă. Se întoarse spre Edmund, care se juca cu 
mazărea din farfurie. 

— Și cum merge treaba cu Herr Koenig? Sehr gut? 

Rachael își turnă un pahar de apă ca să-și potolească iritarea, 
apoi începu să strângă farfuriile, uitând că acum asta era treaba 
altcuiva. 

Edmund, care terminase de mâncat, monta propriile lui 
bătălii: mazărea debarca pe sos, formând un cap de pod acolo, 
apoi avansa spre continentul de piure. 

— Sehr gut, Vater. 

Lewis râse. 

— Eşti aici de o lună, spuse el, și deja ai o pronunție mai bună 
ca mine. 

— Dar de ce învăţ germană dacă nu avem voie să vorbim cu 
ei? întrebă Edmund. 

— Poţi să vorbești cu ei, Ed. De fapt, chiar te încurajez s-o 
faci. Cu cât ne înțelegem mai bine, cu atât mai rapid punem 
lucrurile la punct aici. 

— Cât o să dureze ca să punem lucrurile la punct? 

De data asta Lewis se uită la Rachael. Trebuia să-și calibreze 
răspunsul cu grijă. 

— Optimiștii spun 10 ani. Pesimiștii spun 50. 

— Atunci, cu siguranţă, tu spui că o să dureze cinci, spuse ea. 

Lewis zâmbi concesiv: ea îl cunoștea prea bine. 

— Deci, Ed, ai reușit să vorbești cu Frieda? 

Edmund scutură din cap. 

— E puţin mai mare decât mine, spuse el. 

— Poate ar trebui să jucăm toţi canastă sau cribbage într-o 
seară. Sau să ne uităm la un film la proiector. 

Heike intră în cameră cu o tavă pe care să strângă farfuriile. 
Servitoarea se mișca cu obișnuita ei nervozitate, încercând să 
intre și să iasă cât mai repede posibil, ca o rândunică venită să 
fure seminţele păzite de un fermier. 

— Delicios, Fräulein Heike, spuse Lewis în germană. 

— Eşti delicioasă, Fräulein Heike, îl copie Edmund tot în 
germană, fără să-și dea seama de greșeală. 

Heike își înăbuși un chicotit, se înclină și strânse farfuriile, 


VP - 79 


oprindu-se la Rachael, care mâncase mai puţin de jumătate din 
ce avea în farfurie. 

— Sind Sie fiertig, Frau Morgan? 

Rachael îi făcu semn să ia farfuria. 

Edmund se uită la servitoare cum duce farfuriile la lift și le 
bagă înăuntru. Heike trase de frânghie și farfuriile fură lăsate în 
jos de un scripete acţionat de o mână nevăzută. 

Rachael așteptă ca Heike să iasă din cameră, ca să poată 
vorbi. 

— Ai văzut? A făcut-o iar. Zâmbea afectat. 

— E nervoasă, asta e tot. E îngrozită că o să facă o greșeală și 
o să-și piardă slujba. Toţi germanii care au slujbă stau ca pe ace. 

— De ce ţii neapărat să-i aperi tot timpul? 

Lewis dădu din umeri. După standardele lui, era aproape o 
expresie de disperare. Scoase tabachera, o deschise și-i oferi o 
țigară. 

Rachael ar fi vrut o ţigară, dar refuză. 

— O să-mi fumez ţigara după aceea. 

Lewis bătu capătul ţigării, o puse în gură, o aprinse și inspiră 
adânc, scoțând fum pe nas cu un pufăit relaxat. 

Scârțâitul scripeţilor anunţă sosirea budincii cu liftul. 

— Liftul merge până la etajul familiei Lubert? întrebă Edmund. 

— Aș prefera să nu te joci cu liftul, Ed, spuse Rachael. Nueo 
jucărie. 

Edmund dădu din cap. 

— Când ne întoarcem în Anglia, întrebă el, o să avem 
servitori, cum avea mătușa Clara? 

— Doar oamenii foarte bogaţi o să-și permită servitori acum, 
spuse Lewis. 

— Dar Herr Lubert are servitori, și el lucrează la fabrică. 

— Asta doar până e exonerat. După ce-o să fie exonerat, 
poate să fie iar arhitect. 

— Exonerat? întrebă Rachael. 

— Că... nu a avut legături cu naziștii. 

— Nu a fost exonerat deja? 

— Sunt sigur că e doar o formalitate. 

— Ei bine, credeam că măcar o să verifici înainte. 

— Lubert e curat. Nu-ţi face griji din cauza asta. 

— Dar tu n-ai cum să știi. 

— Barker a făcut verificări suplimentare. Nu l-aș fi lăsat 


VP - 80 


niciodată să stea aici dacă ar fi existat cel mai mic indiciu de 
ceva urât. Rachael... te rog. 

Edmund decise să folosească momentul ca să spună noapte 
bună. Era una dintre acele conversații în care Adulții nu își 
doreau Copiii prin preajmă. 

— Pot să cobor acum? întrebă el. 

— Da, sigur, răspunse Rachael. 

Edmund o sărută, iar tatăl lui îi ciufuli părul. 

— Fă doar ce știi c-aș face și eu, spuse el. 


În timp ce ieșea din cameră, Edmund auzea cum părinţii lui 
reluau conflictul nesoluționat. Vocile lor urcau și coborau, 
scoțând acele accente încordate de pledoarie sau justificare, 
cum făceau uneori. O ceartă a părinţilor era paravanul perfect. 
Urcă la etaj să-l ia pe Cuthbert, găsi un creion și hârtie în biroul 
lui și se duse cu ele la ușa liftului de la primul etaj, chiar în faţa 
dormitorului părinţilor lui. Ridică ușa culisantă, dând la iveală 
frânghia care se legăna în golul puțului care parcurgea cele trei 
niveluri ale casei. Trase de ea și, după câteva clipe, liftul veni de 
la bucătărie. Edmund îl puse pe Cuthbert pe platformă, mâzgăli 
un bilet și îl băgă sub căciula de blană de urs a grenadierului. 

— Găseşte cât de mult zahăr poţi, căpitane, și adu-l la bază. 

— Sunteţi sigur că e voie, domnule? 

— Fă ce-ţi spun, Cuthbert, așa, bravo. Ne întâlnim la ora 
douăzeci, la subsol. Ai grijă pe drum la Adulţi. 

— Da, colonele. 

Edmund trase de frânghie și, după câteva secunde, Cuthbert 
coborî. Edmund închise ușa culisantă și cobori în vârful 
picioarelor scările către bucătărie, călcând doar pe covor ca să- 
și înăbușe pașii. 

În bucătărie o găsi pe Heike, care frământa aluatul și cânta 
melodia de la radio; era o melodie în engleză, cântată de o 
femeie cu voce răgușită și accent străin, iar lui Heike îi făcea 
mare plăcere să imite mârâitul grav al cântăreţei. 

— Guten Abend, Fräulein Heike. 

Servitoarea ţipă scurt la intrarea surpriză a lui Edmund, apoi 
se comportă ca și cum ar fi fost prinsă în timp ce asculta 
emisiunile inamicului. Închise radioul și își șterse mâinile de sort. 

— Guten Abend, Herr Edmund. 

Edmund se duse direct la lift. Ridică ușa, scoase biletul de sub 


VP - 81 


Cuthbert și i-l întinse lui Heike, care se uită la el și citi cu voce 
tare: „Zucker?” 

— Bitte. 

Heike mimă dezaprobarea, dar îi făcea plăcere să ia parte la 
joc. Se duse la cămară și se întoarse cu trei bucăți de zahăr. Le 
așeză pe o farfurie și, înțelegând jocul, puse farfuria în lift, lângă 
soldatul păpușă. Edmund îi ordonă lui Cuthbert: 

— Du proviziile la bază, căpitane. 

— Da, colonele. 

Trase de frânghie, închise ușa, îi mulțumi lui Heike și urcă 
scările în fugă, ca să-și întâmpine eroul. Când ajunse la primul 
etaj, deschise larg ușa liftului, dar platforma nu era acolo. Trase 
de frânghie iar și așteptă, dar nu mișca nimic. Mai trase încă o 
dată și aşteptă. Tot nimic. Indrăzni să bage capul în puţul liftului, 
ca să se uite în jos. Nu se vedea decât negru. Își răsuci capul ca 
să privească în sus și văzu partea de dedesubt a liftului, care se 
oprise la etajul de deasupra, la apartamentul familiei Lubert. 
Poate că Herr Lubert interceptase transportul și credea că 
zahărul era pentru el. Nu conta. Edmund era multumit ca 
zahărul să le rămână lor. Aveau nevoie de calorii. Scoase capul 
din puț, trase de frânghie încă o dată și de data asta se mișcă: 
liftul începu să coboare. Frânghia vibră și platforma cobori, 
scârțâind din roţi. Când apăru în câmpul vizual și opri în dreptul 
ușii, Edmund își dădu seama imediat că ceva nu era în regulă: 
capul lui Cuthbert lipsea. Luă trunchiul decapitat de pe 
platformă și îl examină. Din golul unde fusese capul atârnau 
lână albă și umplutură galbenă. Era posibil să i se fi prins capul 
la lift - nici nu era prins foarte bine - și să cadă în puț, dar 
mecanica procesului nu părea în regulă. Abia atunci observă 
Edmund că zahărul de pe farfurie dispăruse. 


Lewis se dezbrăcă încet, așteptând un semnal, un semn din 
partea lui Rachael că în noaptea asta puteau să facă dragoste. 
Se opri în ușa cămăruței lui pentru haine, în pantaloni, și își 
scoase cămașa, nasture cu nasture, oprindu-se să se uite la 
ceva de la mânecă, prefăcându-se că e acolo un fir de aţă 
desprins, prelungind secundele pentru ca Rachael să poată pune 
capăt jocului. Existase o vreme când acest dans subtil nu era 
necesar, când ea iniţia lucrurile la fel de des ca el și când lui îi 
era ușor să ceară; însă acum, dintr-odată, toată treaba asta 


VP - 82 


necesita capacitatea de a interpreta și înțelege nuanțele unui 
dialect pe care Lewis nu îl mai vorbise de peste un an. 

Lewis își scoase cămașa și rămase acolo, gol de la talie în sus. 
Se întâmpla rar ca ei să facă dragoste odată ce se îmbrăcaseră 
cu hainele de noapte. Dacă el se grăbea prea tare să-și ia 
pijamalele, ea ar fi luat asta ca pe un semn să închidă taraba 
pentru noaptea aceea. Trebuia să se folosească de șansa acelui 
moment de dezbrăcare sau a celui imediat de dinaintea lui, 
când unul dintre ei - de obicei el - putea sugera să aibă un 
moment special. Din cauza asta, a face dragoste iarna era și 
mai dificil. Rachael era friguroasă și, după primii lor ani de 
căsătorie, de obicei nu zăbovea mult între hainele de zi și cele 
de noapte; deși camera era încălzită - de fapt, întreaga casă era 
menținută cu ușurință la o temperatură care dezminţea frigul de 
afară -, Lewis trebuia să acționeze înainte ca aerul dintre ei să 
se răcească prea tare. Faptul că el o apărase pe servitoarea 
chicotitoare și apoi chestiunea statutului incert al lui Lubert o 
supăraseră, însă Lewis era hotărât. Această secetă trebuia să ia 
sfârșit. Trebuia să acționeze. 

Rachael era la măsuţa de toaletă, rămasă doar în furou. Cu o 
mână își dădea părul pe spate, cu cealaltă se demachia. Lewis 
se uită la ea cum își face ritualul obișnuit, cu brațele dezgolite și 
umerii mici și drepţi, chinuindu-l cu frumuseţea lor. 

— Vrei să... 

Vocea lui se stinse. 

Rachael deschisese unul dintre micile sertare ale măsutţei de 
toaletă, unde găsi un colier cu granate înlănţuite, care zornăiră 
și pocniră atunci când ea le ridică în lumina veiozei. 

— Probabil că a fost al... ei. 

Își puse pietrele reci la gât, apoi pe palma deschisă, simţindu- 
le greutatea. 

— Sunt frumoase. 

— Draga mea? Vrei să avem un...? 

Lewis spusese asta cu mai multă fermitate, cu mai multă 
energie ca de obicei. Oare nu făcuseră cândva un jurământ să-și 
cinstească unul altuia trupul? Lewis era pregătit să folosească 
această replică, dacă ea îl refuza acum. 

Rachael puse jos colierul și aruncă o dischetă de vată 
murdară în coșul de gunoi. 

— Ai o chestie din aia? 


VP - 83 


Expresia ei era neutră, nesugerând nici dorință, nici 
neplăcere. Dar era suficient. Lewis simţi imediat cum se pune în 
mișcare. Ameţit de nerăbdare, scotoci prin trusa de ras, în 
căutarea prezervativelor distribuite împreună cu ţigările tuturor 
militarilor din Germania. Toate dorinţele și dependenţele unui 
soldat erau acoperite. 

Lewis o văzu pe Rachael, în furou, cum se ridică și se 
strecoară sub așternuturi. În continuare, mișcările ei nu trădau 
niciun fel de emoție sau măcar nerăbdare, însă lui nu-i păsa. 
Lewis rupse un prezervativ din banda de șase bucăţi și se 
îndreptă spre pat, cu erecţia ridicându-i deja pantalonii. Se 
așeză pe pat cu spatele la ea, sperând ca ea să nu observe, și își 
scoase ciorapii, încercând să se liniștească. 

Rachael se aplecă spre partea lui de pat și îi luă tabachera de 
argint. 

— Te-ai gândit la mine în timp ce fumai? îl întrebă ea. 

— De 60 de ori pe zi. 

— Nu trebuie neapărat să spui asta. 

— E adevărat. Am calculat. Am fost despărțiți timp de 32.000 
de ţigări. 

— Și când te gândeai la mine, la ce te gândeai de fapt? 

Lewis îi răspunse sincer. 

— De obicei, chiar la momentul acesta de acum. 

Rachael îl privi, surprinsă. 

— L-ai pregătit? 

Lewis rupse învelișul metalic cu dinţii, scoase prezervativul și 
îl puse pe pernă, în timp ce își dădea jos pantalonii și chiloţii. 
Rachael puse tabachera la loc și se ridică în capul oaselor, ca să- 
și tragă furoul peste cap și umeri. Și doar această mișcare 
mecanică, abia întrezărită, i se părea minunată lui Lewis, care 
se strecură sub așternuturi, continuând să se ascundă și 
simțindu-se vulnerabil și nesigur. Ea se întinse pe o parte, cu 
fața la el, sprijinită în cot. Imediat ce ajunseră goi unul lângă 
celălalt, toată siguranţa și încrederea se transferară de la el la 
ea. Era ca și cum Lewis ar fi coborât în grad de la colonel la 
soldat, în timp ce ea ar fi avansat la mareșal. 

Rachael luă manșonul de cauciuc. 

— Vrei să ţi-l pun eu? 

Lewis nu era în stare să răspundă. Dădu din cap, dar când ea 
întinse mâna spre el, pe sub pătură, el i-o interceptă și o trase în 


VP - 84 


sus s-o sărute. Voia să încetinească lucrurile, trebuia să 
încetinească lucrurile care se precipitau foarte tare. Se sărutară, 
dar buzele ei rămaseră pungite, nedeschise. Rachael se 
desprinse ca să continue ce începuse și dădu pătura la o parte 
ca să-i pună prezervativul. Lewis se întinse pe spate, lăsând-o să 
facă asta, și încercă să se concentreze asupra plafonului, cu 
cornișele lui unduite, orice ca să evite să termine prea repede, 
dar până și mișcările mecanice ale primei ei atingeri reci fură 
prea greu de suportat și Lewis ejaculă, scoțând un icnet de 
plăcere, ușurare și disperare în același timp. 

— Ah! Am terminat prea repede. Îmi pare rău. 

— Nu e nimic, spuse Rachael. 

— Imi pare rău, repetă el. 

— Ai coborât în Fratton. 

— Abia dacă am plecat din Waterloo. 

Aparenta lipsă a dezamăgirii lui Rachael spori dezamăgirea lui 
Lewis. Disciplina și răbdarea lui înnăscute îl părăsiseră atunci 
când avusese mai mare nevoie de ele. lar faptul că ea pomenise 
de Fratton (ultima gară înainte de Portsmouth) nu făcu decât să- 
i amintească o vreme în care dorinţa lor prevala mereu în faţa 
bunului lor simț. 

Luă șervetul de lângă el și se șterse. 

— A trecut prea mult timp. Nu sunt obișnuit să... 

— E în regulă. 

Rachael îi atinse fața, mângâindu-i fruntea. 

— Eu... 

— Ssst. E de înţeles. 

— Și tu? întrebă el. 

— Eu sunt în regulă. 

— Sigur? 

— Da. Sunt în regulă. Dar mi-e frig. 

Rachael se ridică în capul oaselor, scoase cămașa de noapte 
de sub pernă și începu s-o îmbrace. 

Lewis se ridică și el și își cobori picioarele pe podea. 
Dezamăgirea lui începea deja să se estompeze, până și această 
satisfacere ciuntită era mai bună decât nimic. Descărcarea 
aceasta întrerupsese iritarea acută și înăbușită pe care o simţise 
în aceste ultime săptămâni. La momentul în care ajunse sub 
așternuturi, îmbrăcat în pijama și cu lumina stinsă, mintea lui se 
întorsese deja în zona în care el se simţea cel mai eficient și în 


VP - 85 


siguranţă: nevoile mai puţin complicate ale milioanelor de 
germani anonimi și reabilitarea unei țări. 


Mult după ce Lewis adormise, Rachael rămase întinsă pe 
partea stângă, cum stătea întotdeauna, ascultându-i respiraţia. 
Privea lung spre mormanul sclipitor al colierului de granate de 
pe noptiera ei, care reflecta lumina dinspre perdelele trase pe 
jumătate. Se hotărî să i-l înapoieze lui Lubert cât mai curând 
posibil, din cauză că era al lui, dar și din curiozitate. Adevărul 
era că voia să afle mai multe despre femeia care îl purtase 
cândva. Colierul declanșase în mintea ei un șir de scene 
sclipitoare, în care evolua Frau Lubert. Și, chiar dacă această 
Frau imaginată era graţioasă și elegantă în fiecare secvenţă, 
fața ei rămânea imprecisă și generică, doar un compozit al 
eleganței cosmopolite. Rachael voia să dea chip acestei imagini. 
Aproape că îi trebuia o reprezentare în mintea ei, ca să poată 
scăpa de ea. Poate că Lubert avea să tranșeze chestiunea 
arătându-i o fotografie a ei. Sau altceva. Prefăcându-se că e 
prietenoasă și corectă, Rachael avea să poată tranșa un lucru 
care o sâcâise de când intrase în această casă. 


— Și unde stai? o întrebă Albert pe Frieda. 

Stăteau la coadă la camion, după o tură lungă de curățat 
rămășițele unei școli demolate din St. Pauli. Frieda muncise din 
greu toată ziua, cu capul plecat. Mulțumită lui Albert, ceea ce 
începuse să pară umilitor și punitiv devenise ceva ce ea își 
dorea să mai facă - chiar plăcut. 

— Pe Elbchaussee, lângă Jenischpark. 

— Într-una din casele alea mari? 

Ea dădu din cap, neștiind sigur dacă asta era bine sau rău. 

— Deci ești dintr-o familie bogată? 

— Eram, spuse Frieda dând din umeri. 

— Dar stai în continuare în casa ta? 

Ea dădu din nou din cap, stânjenită de tema întrebărilor; îi era 
groază să nu trebuiască să-și explice situaţia curentă. 

— Eu stau în apropiere, spuse el. 

— Unde? întrebă ea, ușurată că statutul ei social nu îl 
îndepărtase pe Albert. 

— O să-ţi arăt, dacă vrei. 

Căutătorii de Moloz din spatele camionului erau, în majoritate, 


VP - 86 


locuitori de clasă mijlocie din Hamburg și rămășițele, și 
rebuturile muncitorilor care veneau dinspre Est. Femeile cu 
părul prins în turbane strânse și îmbrăcate cu paltoanele prea 
mari ale soţilor morţi semănau cu nevestele de pescari din 
Landungsbrucken. Și miroseau la fel de urât. Bărbaţii erau în 
inferioritate numerică și, în afara lui Albert, de vârstă mijlocie. 
Indiferent de fostul lor statut, toţi se agățau de bonurile de 
mâncare primite ca plată a acelei zile de muncă, care 
deveniseră singurul obiect al ambiţiei lor. 

Frieda stătea lângă Albert, picioarele lor se atingeau. Ascultau 
amândoi corul de nemulțumiri din jurul lor. Văicăritul de azi era 
condus de un bărbat efeminat, care voia ca toată lumea să afle 
adevărata lui profesie. 

— E imposibil să nu-ți fie frig la munca asta. Mai întâi te 
încingi și transpiri, apoi transpiraţia devine rece și lipicioasă. 

— Cel puţin suntem plătiţi, replică una dintre femei. 

— Eu sunt dentist. Eu am o profesiune. Nu sunt făcut pentru 
tipul ăsta de muncă. 

— Și ce e așa de deosebit să smulgi dinţi? îi răspunse 
doamna. Magda, aici de față, e soţie de general. Și eu am fost 
prezentatoare la sala de concert. 

Dentistul, a cărui faţă era cenușie din cauza prafului și a 
dezamăgirii, avea dorinţa de a se plânge, dar nu și de a se 
certa. Cearta necesita energie. 

— Ziceam și eu, murmură el. 

După ce vorbele lui se stinseră, un bărbat solid și chel, al 
cărui păr semăna cu barba nerasă, băgă mâna în buzunar și 
scoase un pumn de acadele, dulciurile colorate puse pe băț care 
sosiseră odată cu britanicii. Le ridică în aer ca pe un buchet de 
lalele pipernicite. 

— Nu-s prea bune pentru dinţi, nu, Steytler? Dar sunt bune 
pentru respiraţia ta de canal și ca să-ţi potolească junghiurile 
foamei. Dacă vrei, poţi să le faci să ţină o oră. 

Bărbatul băgă una în gură, ţinând să arate cât de mult îi 
place. 

— Atunci dă și celorlalţi, spuse soţia de general, vorbind cu 
autoritatea unei femei obișnuite să se impună. 

— Pe bani, răspunse prusacul lăudăros. 

— N-ai pic de rușine? spuse Magda scuturând din cap. 

— Am o familie de hrănit. Bonurile astea nu-s de ajuns. N-am 


VP - 87 


bani nici de lumină. De fiecare dată când bag bani în contor, iau 
din banii pe care i-aș putea da pe mâncare. 

— Mai bine să stai pe întuneric decât înfometat, spuse fosta 
prezentatoare. 

— Dacă ești dispus să furi puţin pe ici, pe colo, nu faci 
foamea. Până și episcopul din Köln zice că e în regulă să furi 
cărbune dacă trebuie să supraviețuiești. E a unsprezecea 
poruncă. 

— Ne obligă să ne comportăm ca niște criminali, spuse 
dentistul. 

— Păi deja ne cred criminali. 

— Eu nu sunt criminal, continuă dentistul. Și am conștiința 
curată. 

— Mă rog, spuse prusacul. Suntem toţi băgaţi în asta. Nu pot 
să ne întemnițeze pe toţi. 

— Dacă vrei să-ţi faci mea culpa, fă-o pentru tine, replică 
dentistul. Eu nu sunt vinovat de altceva decât că mi-am făcut 
datoria. Dinţii și cariile sunt la fel, nu contează a cui gură e. Am 
un jurământ al lui Hipocrate de respectat. 

La asta râseră toți. 

Frieda voia să-l pună la punct pe bărbatul neghiob și era gata 
să spună ceva când Albert îi puse iar mâna pe braţ, așa cum 
făcuse când ea fredonase cântecul Mädel în fața englezilor care 
fumau și spuneau glume. Albert îi aruncă o privire conspirativă, 
care părea să spună Oamenii ăștia nu merită. lar ea simţi, cu o 
dulce încântare, cum între ei se constituie o mică alianţă. 

— Semnul acela... de pe braţul tău. E un semn din naștere? 

— Nu aici, spuse el aruncându-i o privire prohibitivă. 

Pe neașteptate, Albert se ridică și bătu de două ori cu palma 
deschisă în partea laterală a camionului, cerând să oprească. 
Şoferul se conformă și Albert și Frieda săriră din camion în satul 
Blankenese, aflat la câţiva kilometri de vila Lubert, acolo unde 
Elbchaussee cotea dinspre marele fluviu spre interior. Soarele 
tocmai cobora spre orășelul Stade de pe cealaltă parte a apei, 
împrumutând pământului o strălucire roșie. 

— Nu veni cu mine, spuse Albert ridicând reverele hainei ca 
să-și ascundă fața. Rămâi cu cel puţin 20 de pași în urma mea. 

— E departe? 

Albert porni fără să răspundă; mergea atât de rapid că Frieda 
începu să creadă că încearcă să scape de ea; trebuia mereu să 


VP - 88 


o ia la fugă ca să nu-l piardă din vedere. 

Fostul sat de pescari Blankenese era unic în această regiune 
de câmpie deoarece avea un deal abrupt, în jurul căruia se 
înghesuiau, în stil medieval, case de ţară vechi și vile noi. 
Inainte de război, Frieda obișnuia să vină aici cu mama ei, să se 
uite la vapoarele care treceau în sus și în jos pe Elba, dintr-o 
cârciumă de pe debarcader în care erau difuzate imnurile 
tuturor vaselor de transport internaționale care mergeau spre 
Hamburg. Astăzi, fluviul era gol, cu excepţia unui crucișător 
masiv al Marinei Britanice; pe cer pândeau nori de zăpadă denși, 
negru-cenușii, gata să îmbrace satul în haine de basm. 

Albert urcă dealul cu Frieda imediat după el, întrebându-se 
care e casa lui. In cele din urmă, Albert ieși de pe drum și intră 
pe poarta grădinii unei Strohdachhaus. Merse pe alee până la 
ușa din față a casei acoperite cu stuf, se uită în stânga și-n 
dreapta și o luă spre ușa de serviciu, uitându-se înăuntru prin 
ferestrele îngheţate cu zăbrele. Frieda avansă pe aleea cu dale 
de piatră, gândindu-se cum Hänsel și Gretel se pierd în pădure 
și dau peste o casă din turtă dulce. Amestecă poveștile și îl 
distribui pe Albert în rolul prinţului care o trezise dintr-un somn 
lung și o salvase de un tată, care, din fericire, se dovedea că nici 
nu era tatăl ei. 

— De când stai aici? întrebă ea, intrând înăuntru în urma lui. 

— Nu de mult, răspunse el. 

Casa era plină de covoare, perne și alte lucruri de prin 
gunoaie. Albert puse un covor turcesc greu pe un fotoliu și se 
așeză să-și scoată ghetele. 

— Aparține unui medic militar. Maiorul Scheibli. A rămas într- 
un lagăr de strămutați, își așteaptă certificatul de exonerare. 

Frieda văzu o fotografie cu doctorul așezat în atașul unei 
motociclete, undeva în deșert, cu ochelari de motociclist plini de 
praf la ochi și o cruce roșie pe cască. La gât purta Crucea de 
Fier. 

— Cunoști un erou de război? spuse Frieda luând fotografia ca 
să se uite la ea. 

— Nu-l cunosc. Doar îi împrumut casa pentru scurtă vreme. 
Dacă britanicii pot să facă asta, noi de ce nu? 

— Poate că o să-l bage la închisoare. Dacă e erou. 

— După ce o să afle că a luptat cu Rommel, britanicii o să-i 
dea drumul. Oricum, eu trebuie să mă mișc încontinuu. Deja m- 


VP - 89 


au văzut prea mulţi oameni venind și plecând. Am găsit deja 
altă casă. Lângă tine. Pe Elbchaussee. 

— Atunci o să fim vecini, spuse Frieda. 

Albert dădu din cap. 

— ȘI... ce a făcut familia ta ca să fie așa de bogată? 

— Taică-meu e arhitect... și familia maică-mii avea legături cu 
șantierele navale. 

Ochii lui Albert se luminară. 

— Blohm și Voss? 

Frieda dădu din cap. 

— Nu-i deranjează că tu umbli aiurea? 

— Maică-mea e moartă. Și... nu-mi pasă ce crede taică-meu. 

— N-o să te caute? 

— Lucrează la fabrica Zeiss în timpul zilei. Pot să plec și să vin 
când am chef. 

Albert își scoase prima gheată, apoi pe a doua. Se ridică, se 
duse în zona bucătăriei și începu să caute combustibil pentru 
sobă. Cuva era goală și în coș nu erau lemne. Privi prin încăpere 
și ochii lui se aţintiră asupra unui scaun sculptat de mână, cu 
trei picioare, din colţ. Se duse acolo și din trei lovituri puternice 
în pardoseala de piatră îl sfărâmă în bucăţi. 

— De-abia așteptam să-l ard pe ăsta. 

Băgă așchiile în sobă și aprinse focul. Apoi umplu o cratiţă 
mare cu apă și o puse deasupra la fiert. 

— Dar cum se face că încă mai stai în casa ta? Credeam că 
englezii le-au luat pe cele mai bune. 

Frieda își curăța unghiile, dar apoi începu să explice, cu tot 
mai multă însufleţire și animozitate, cum ajunseseră să împartă 
casa cu acea familie engleză, despre decizia ciudată a 
colonelului de a-i lăsa să stea acolo, când ar fi putut - ar fi 
trebuit - să-i dea afară, despre soţia colonelului, care vorbea 
singură și căreia îi tremură o mână, și despre băiatul lor care se 
juca cu căsuţa ei pentru păpuși și mergea peste tot cu un soldat 
păpușă. 

— Cu ce se ocupă colonelul englez? 

— E guvernatorul Pinneberg-ului. Nu știu ce face. Nu e 
niciodată acasă. E rușinos. Merge cu același tip de mașină în 
care mergea Fuhrerul. 

Frieda adăugase asta ca să-l impresioneze, dar lui Albert 
această informaţie îi induse o expresie meditativă. 


VP - 90 


— E guvernatorul? întrebă el iar, începând să umble prin 
cameră. 

Frieda aprobă din cap, încă nedându-și seama dacă el era 
încântat sau îngrozit. 

— Asta e bine. Asta e foarte bine. 

Frieda simţi o căldură interioară. Umilinţa rechiziţionării părea 
dintr-odată să aibă un scop. Albert o făcea să simtă că are multe 
de oferit acestui tânăr. Albert se întoarse spre cratiţă și încercă 
apa cu degetul. Apoi se dezbrăcă la chiloţi. Fizicul sau mișcările 
lui nu aveau nimic nelalocul lor. În ochii Friedei, Albert era 
perfect. Până și cicatricea lui cu numărul 88. 

— Încă nu mi-ai spuse ce e aia, spuse ea. 

El atinse cicatricea și se uită la Frieda. 

— E un semn al mișcării de rezistentă. Cei care încă nu au 
acceptat înfrângerea. Uite. 

Albert întinse braţul și o lăsă să-l atingă. Frieda urmări cu 
degetul primul opt, apoi pe al doilea, pipăind marginile în relief 
ale țesutului cicatrizat. 

— Cum ţi l-ai făcut? 

Albert se duse la un bufet și scoase un pachet de ţigări. 

— Cu astea. 

Aprinse o ţigară și, după ce trase un fum adânc, i-o oferi 
Friedei. Ea luă ţigara, o puse stângaci în mijlocul gurii și inhală. 
Începu imediat să bolborosească și să tușească, iar Albert râse 
într-un mod neașteptat de spart și ascuţit - era râsul unui băiat, 
mai degrabă decât al unui bărbat. 

— Prea mult! Trage încet. Uite așa. 

Albert îi luă ţigara, arătându-i cum să facă. 

— Doar puţin, spuse el. 

Trase un fum rapid și îi dădu ţigara înapoi. Frieda o luă și o 
tinu așa o clipă, uitându-se la ea. În loc să mai tragă un fum, o 
ţinea ca un magician care urmează să faca o scamatorie. Se 
asigură că el e atent și apoi întoarse ţigara astfel încât capătul 
aprins să fie îndreptat spre palma celeilalte mâini, pe care o 
ținea desfăcută în fața ţigării. Apoi începu să apropie ţigara de 
mâna cealaltă, ca și cum ar fi vrut să și-o stingă în palmă. 

Albert îi interceptă mâna și îi luă ţigara. 

— Strici o ţigară bună. 

Frieda simţi că îi dau lacrimile. Acum era autentica lui doamnă 
germană, imediat apoi, o fetiță proastă. 


VP - 91 


Albert ridică dosurile palmelor lui spre ea. 

— Vezi astea? 

Frieda se uită la ele, neștiind ce are el de gând. 

— Ce vezi? 

Albert se apropie, astfel ca ea să îi poată vedea pielea, 
degetele și unghiile. Frieda păstră tăcerea, temându-se să nu 
dea un răspuns de novice. Dacă voia să fie pe placul lui, mai 
bine tăcea. lnăuntru, unde nu îl vedeau oamenii, Albert se 
transforma dintr-un tânăr atent și prudent într-unul mult mai 
energic. Ceva din ceea ce el își înăbușea și reţinea începu să 
răzbată. 

— Vezi unghiile astea? 

Unghiile lui, ca și ale ei, erau încă negre de la săpat. Albert 
scoase cu degetul mare niște praf de sub unghia din mijloc și îl 
ridică, să îl vadă și ea: mici fărâme de cenușă și praf coagulate. 

— Praful orașului nostru, spuse el. Cenușa oamenilor noștri. 
Uită-te. Aici. 

Albert ridică niște fărâme. 

— Rămășițele unei tinere domnișoare germane. Le vezi? 

Albert puse „rămășițele unei tinere domnișoare germane” în 
palmă, apoi duse palma la gură și linse praful de pe ea, îl 
amestecă cu saliva și îl înghiţi. Mai scoase niște praf și întinse 
palma spre Frieda, ca să îl lingă. 

— Cenușa copiilor germani nevinovați, spuse el, care nu vor 
ști niciodată ce știm noi și nu vor vedea niciodată ce vedem noi. 

Frieda îi prinse mâna și linse „cenușa copiilor germani 
nevinovați”, preluându-i în ea. Albert întinse mâinile și o prinse 
de încheieturi. li trase mâinile spre ea și le desfăcu. 

Trecu cu degetul de la palma ei peste partea interioară a 
brațului, până la cot și înapoi. 

— Nu poţi să ajuţi Germania dacă îţi faci rău singură, spuse el. 
Dacă locuiești acolo, poţi să fii foarte utilă... cauzei. Avem 
nevoie de lucruri pe care să le vindem pe piaţa neagră: ţigări, 
medicamente, bijuterii, haine. Orice lucru de valoare pe care îl 
putem vinde. Ne poţi ajuta? 

Frieda dădu din cap. 

— Ce înseamnă „noi”? 

— Rezistenţa. O să-i cunoști în curând. 

— Sunteţi mulți? 

Dintr-odată, Albert îi ridică bărbia și o sărută, băgându-i limba 


VP - 92 


în gură, astfel că ea simţi gustul neplăcut al rămășițelor acelei 
zile de muncă. Frieda mai fusese sărutată și atinsă - în cabana 
mucegăită de bușteni din tabăra de vară, unde fetele Mädel și 
Tineretul Hitlerist erau încurajați să stea împreună, să exploreze 
și să caute „încântarea sănătoasă a existenței” - dar asta era 
altceva. Tânărul care își băgase degetele în ea atunci era un 
băiat, iar câţiva prieteni de-ai lui insistaseră să se uite, în timp 
ce ea stătea întinsă și nu simţea nimic. În comparaţie cu el, 
Albert era bărbat. 

— Trebuie să afli pentru mine niște lucruri despre colonel. 
Dacă el e guvernatorul, atunci știe tot felul de lucruri. 

Frieda dădu iar din cap. 

După sărut, era în stare să meargă în zona rusească, dacă îi 
cerea el. 

Albert o trase mai aproape de el. 

— Dar nu trebuie să spui nimănui despre mine. Înţelegi? 

Strânsoarea lui era dureroasă, iar expresia lui o sperie. 

— Da. 

— Eu nu exist. Spune! 

— Tu nu... exiști. 

Apoi el slăbi strânsoarea și zâmbi. 

— Bun. 

Se duse la haina atârnată de spătarul unui scaun și scoase din 
buzunar ceva ce părea a fi un tub cu pastile. Scoase una și o 
înghiţi cu un pahar de apă. Incepu să umble prin cameră, apoi 
se așeză pe marginea unui fotoliu, zgâlţâind din picior cu o 
energie nervoasă. Părea să-și fi pierdut toată stăpânirea de sine. 

— De ce iei medicamente? 

— Mă ajută să rămân treaz. 

Dintr-odată, Albert păru speriat și înfricoșat. La început, 
Frieda refuză să creadă asta: nu se potrivea cu modul în care îl 
vedea ea, îl făcea mai puţin bărbat; însă o făcu să simtă și 
altceva. Întinse mâna să-i atingă faţa și să-l mângâie pe frunte, 
așa cum îi făcea mama ei când nu putea să doarmă din cauza 
zumzăitului bombardierelor și a fricii de a muri într-un incendiu 
groaznic în somn. „Ce se întâmplă dacă atunci când mor sunt în 
mijlocul unui vis?”, întreba ea. Și mama ei răspundea 
întotdeauna: „N-o să-ți facă rău nimeni”. Frieda se trezi 
repetând aceleași cuvinte, în timp ce îl mângâia pe faţă. 

— N-o să-ţi facă rău nimeni. 


VP - 93 


La început, Albert tresări, neștiind cum să primească gestul 
ei, ca o făptură care nu mai fusese niciodată atinsă în acest 
mod. O lăsă să facă asta o dată, apoi iar, după care se trase, 
murmurând că trebuie să se spele de praf. Ceea ce îl tulbura pe 
el nu putea fi îmblânzit prin atingere. 


În timp ce familia Morgan stătea în faţa șemineului din salon 
și juca cribbage, Herr Lubert apăru pe trepte; la câţiva pași în 
spatele lui era Frieda, rușinată și șovăitoare. 

— Vă rog să scuzaţi deranjul, spuse Lubert cu o faţă gravă. 

Lewis se ridică. 

— Herr Lubert, spuse el. Tocmai discutam... tocmai spuneam, 
nu-i așa, draga mea, că ar trebui să veniţi într-o seară să jucăm 
împreună, poate să ne uităm la un film. E totul în regulă? 

Lubert dădu din cap, așteptând-o pe Frieda, care rămase cu 
un pas în spatele lui, unde el nu putea s-o vadă, obligându-l să 
se întoarcă spre ea. 

— Am venit... Frieda a venit... să-și ceară scuze. 

Rachael își aţinti privirea asupra fetei: stătea cu ochii în 
pământ, ţinându-și cu un braţ celălalt braţ întins pe lângă corp și 
scărpinându-l nervos cu degetele. 

— Pentru ce? întrebă Lewis. 

— Asta. 

Lubert întinse capul lui Cuthbert. 

— L-aţi găsit! spuse Edmund. 

— Frieda? 

Lubert făcu jumătate de pas în spate, dându-i cuvântul. 

După o tăcere lungă și chinuitoare, pe care Rachael vru s-o 
umple spunând că, indiferent despre ce era vorba, cu siguranţă 
nu conta, Frieda vorbi, abia audibil. 

— Es tut mir leid. 

— În engleză! se răsti Lubert la ea, cu o expresie în 
continuare stânjenită și forțată. 

— Îmi pare rău, spuse Frieda. 

Rachael rămase surprinsă s-o audă pe Frieda vorbind engleză 
- Și chiar vorbind bine. 

— Mulţumim pentru cuvintele tale, Frieda, spuse ea. 

— Şi lui Edmund, insistă Lubert. 

— Îmi pare rău, spuse Frieda privind spre Edmund. 

— Nu face nimic, spuse el. Nu are nicio importanţă. 


VP - 94 


— Cu tot respectul, are importanţă, Edmund, spuse Lubert 
întinzând capul lui Cuthbert. Asta îţi aparţine. 

— Ei gehort mir! strigă Frieda. 

Se întoarse și părăsi scena, urcând treptele câte trei. 

Lubert strigă după ea - „Komm sofort zurück! Frieda! - și, 
pentru o clipă, păru gata să fugă după ea. 

— Herr Lubert, interveni Rachael. Vă rog. E de ajuns... cât a 
făcut. Acceptăm scuzele Friedei. 

— Ah! exclamă Lubert ridicând brațele într-un gest de 
disperare. Fiica mea e... plină de furie. Imi cer scuze... 

— Herr Lubert, interveni Lewis. Eu... noi... apreciem și 
acceptăm scuzele Friedei. Pentru ea trebuie să fie mai greu 
decât pentru oricine altcineva. 

— Atâtea probleme... spuse Lubert. Poate ar trebui să 
plecăm... să stăm la cumnata mea, în Kiel. 

— Nu este necesar, spuse Rachael ferm. Vreţi să-mi dați mie 
asta? 

Rachael întinse mâna și Lubert îi dădu capul retezat. 

— Pot să-l repar foarte ușor, continuă ea. 

— Mulţumesc, spuse Lubert înclinându-se către Rachael. 
Domnule colonel. 

Fără să vrea, Lubert pocni din călcâie către colonel. Apoi se 
întoarse spre Edmund. 

— Îmi pare rău pentru asta, spuse el. Promit că nu o să se mai 
întâmple nimic de felul acesta. 


6. 


— Îţi place coafura mea? Fii sinceră. 

— Da. 

— Nu ţi se pare că arăt ca un pudel? 

— Nu, îţi vine bine. 

— Hmm. Ce înseamnă asta, Rachael Morgan? Pare un 
compliment fals. Crezi cumva că sunt o vacă răsfăţată și 
cocolită? În fine. Coafeza mea, Renate, a spus că e ultima modă. 
„Katharina Hepburn”. Are niște dinţi groaznici și cântă cântece 
americane populare cu un accent ridicol, dar e o mare maestră 
a acelor și bigudiurilor. Ar trebui să încerci și tu. 


VP - 95 


— Crezi? 

Susan Burnham făcu o pauză și îi aruncă lui Rachael o privire 
exagerată de exasperare. 

— Păi da, bineînţeles. Uită-te la tine: ești o grădină neîngrijită. 
Nu obţii de la tine tot ce poți. Și nu uita că ai concurenţă. 
Femeile germane sunt de două ori mai numeroase ca bărbații în 
orașul ăsta. Trebuie să ne protejăm soţiorii de ei înșiși. Să le 
păstrăm privirea unde trebuie! 

După asta, doamna Burnham execută un salut de defilare 
sexi, iar Rachael auzi sunetul rar al propriului ei râs, acel chicotit 
ca de vrăjitoare la care nu te-ai fi așteptat din partea ei și 
despre care Lewis spusese întotdeauna că fusese unul dintre 
motivele pentru care se îndrăgostise de ea. 

Rachael râse mult mai mult în timpul deplasării de 20 de 
minute cu mașina până la NAAFI, în centrul Hamburgului. 
Stăteau pe bancheta din spate a mașinii cu faruri bulbucate și 
formă de insectă, unul din acele „Volkswagen”-uri noi cu care 
mergea toată lumea și care acum erau cunoscute drept Mașina 
Ocupaţiei. Erau la fel de inconfortabile ca o strană și la fel de 
zgomotoase ca un avion biplan; trebuiau să strige ca să acopere 
motorul din portbagaj, dar asta le făcea să zâmbească. 

leșirea era mai mult o expediţie decât o excursie la 
cumpărături. Susan Burnham glumea despre orice, de la mașină 
(„O chestie mică și ciudată, pe dos, seamănă cu o gărgăriță, dar 
îmi place”) la detalii conjugale intime („De când am ajuns aici 
suntem ca iepurii”), cât pe ce să descrie chiar actul sexual. „Nu 
știu care e cauza, dar aici plutește ceva în aer. Tu nu simţi? Pur 
și simplu e altă senzaţie; ca și cum ni se permite să ne dăm 
drumul. E o senzaţie puternică de eliberare”. In ciuda vulgarităţii 
evidente a doamnei Burnham, Rachael îi acorda cu plăcere 
prezumția de nevinovăție. Doamna Burnham era nerușinată, dar 
inimoasă; era obscenă, dar era onestă și spunea doar ceea ce 
gândeau ceilalţi deja; în plus, chiar dacă era hotărâtă să urce pe 
scara socială, părea la fel de dispusă să arunce această scară la 
o parte. Și nu rata nicio șansă. 

— Și voi doi? Aţi recuperat timpul pierdut? 


6 Navy, Army and Air Force Institutes (în limba engleză în original) este o organizaţie 
creată de guvernul britanic în 1921 care are drept scop oferirea de produse de larg 
consum și servicii recreaţionale angajaţilor armatei britanice și familiilor lor. NAAFI 
deține magazine, cluburi, restaurante, spălătorii ș.a. în cadrul bazelor militare, 
precum și cantine la bordul vaselor militare britanice (N. red.). 


VP - 96 


Rachael aruncă o privire înspre șofer - un tânăr nu mult mai 
mare decât Michael și cu aceeași ceafă pufoasă în formă de V ca 
fostul ei fiu. Probabil că i se înroșiseră urechile de sub boneta 
ascuțită de vatman. 

— Nu-ţi face griji din cauza lui Erich. Nu înțelege nimic. Nu-și 
așa, Erich? 

— Bitte, Frau Burnham? 

— Nimic. Vezi-ți de treabă. 

Doamna Burnham începu să se rujeze în oglinda retrovizoare 
a șoferului, aplecându-se prin centru peste Rachael și strivindu- 
și pieptul amplu în timp ce se sucea ca să se vadă. Erich privi în 
aceeași oglindă, apoi întoarse privirea, cu mâinile zvâcnindu-i pe 
volan. 

— Ei bine? Cum a fost? 

— Nu am nimic de raportat. 

— Haide acum, Rachael Morgan. Nu merge așa. Mătușa Susan 
vrea să știe. 

— Serios... 

— Nimic? 

— Nu prea. Cum ţi se pare situaţia cu servitorii? 

— A, nu, nu, nu, nu. Nu poţi să mă fentezi așa de ușor. Nue 
bine ce se întâmplă, Rachael. Ţi-ai pierdut dorința? 

Rachael pur și simplu nu avea un precedent pentru o discuţie 
despre viaţa ei sexuală; nici măcar doctorul Mayfield, cu ideile 
lui ultramoderne despre nevroze, manii și libido nu se angajase 
în așa ceva; Rachael presupusese întotdeauna că despre sex, ca 
și despre religie, nu ar trebui discutat cu nimeni, nici măcar cu 
persoana cu care făceai sex. 

— Care e problema, mai exact? 

Rachael scutură din cap, încercând să-și reprezinte problema. 
Nu reușea să vadă decât tavanul dormitorului lor, cu cornișele 
subtile și abajururile în formă de aripă de lebădă, și pe Lewis 
mușcând marginea învelișului prezervativului. 

— Ca să fiu sinceră, nu ne-am văzut prea mult. El lucrează... 

— ... foarte mult. Da, da. Dar nu fac toţi la fel? Trebuie să 
preiei controlul. Nu poţi să te bazezi doar pe faptul că există un 
moment oportun. 

Rachael simţi o perturbare în gât. 

— Susan... Aș prefera să nu discut despre asta. 

— Păi da, bineînțeles. E stânjenitor că ceea ce ar trebui să fie 


VP - 97 


natural și bun devine atât de dificil și stingheritor. Dar e 
important. La fel de important ca orice muncă pe care ar putea- 
o face soțiorii noștri. Cel mult, asta îi ajută să lucreze mai bine. 

— Ar trebui să fie o chestiune privată. 

— Nu sunt de acord. Ar trebui să discutăm despre asta mai 
mult decât o facem. O căsnicie cu o viaţă sexuală sănătoasă are 
asupra oamenilor o influenţă mai mare decât ai crede. Războaie 
întregi puteau fi evitate dacă oamenii ar fi dedicat la fel de mult 
timp și efort vieții lor sexuale ca și încercării de a cuceri lumea. 
Eu sunt sigură de asta. Bărbatul ăla mic și șleampăt pe nume 
Hitler ar fi trebuit să-și ia o soţie adevărată, în locul acelei târfe 
de secretare. Stalin era curvar. Mussolini avea o grămadă de 
amante... Dar cine știe? Până la urmă, războiul a fost câștigat de 
bărbaţii căsătoriţi care au o viaţă sexuală regulată, sunt sigură 
de asta! 

Teoria doamnei Burnham o făcu pe Rachael să zâmbească, 
dar provocă o succesiune de imagini bizare și nedorite: Hitler în 
pijamale, Stalin în braţele unei fetișcane caucaziene durdulii și 
Mussolini și servitoarea lui întinși, umflaţi și loviți, spânzurați de 
o rampă... 

— Imediat o să mă învinovăţești pe mine că declanșez un 
război! 

— Atâta timp cât suntem prietene, o să continui să te întreb. 
Și să verific, și să-mi bag nasul. E datoria mea. Keith zice că 
săptămâna viitoare se întâlnesc cu socialistul ăla zdrențuros. 
Shaw? Presupun că Lewis o să fie acolo? 

— A spus ceva, că îl așteaptă câteva zile importante. Dar el 
îmi spune foarte puţine despre munca lui. Preferă să lase totul la 
ușă. 

— Ai exonerat-o deja pe interpreta lui? 

— Ar trebui? 

— Eu am insistat pe lângă Keith să o aleagă pe cea mai urâtă 
posibil și, Dumnezeule, e o adevărată sperietoare. Să o inviţi 
neapărat pe a lui Lewis la un ceai, cât mai curând, și uită-te 
atent la ea. Dacă e cât de cât atrăgătoare, pune-l s-o dea afară. 

Ideea că altă femeie ar putea să-l dorească pe Lewis era 
ciudat de reconfortantă, căci, dacă Rachael era sigură de un 
lucru, acesta era că el nu ar ceda niciodată în direcția aceasta. 

— Trebuie să controlezi mai bine situaţia. Eu nu l-aș lăsa 
niciodată pe Keith să mă păcălească cu expresii de felul „mă 


VP - 98 


așteaptă câteva zile importante”. Cât de importante sunt ca să 
nu-mi poţi spune de ele? insistă asupra informaţiilor. Nu te 
multumi până nu obţii informaţii. O, da, eu mă asigur că știu ce 
se întâmplă și până la urmă reușesc. Ştii, Keith a învăţat 
majoritatea tehnicilor de interogare de la mine. 

— Îi place meseria lui? 

— Mi s-a spus că e foarte bun. Are răbdare. Cred că asta e 
important. Eu aș fi o anchetatoare groaznică. 

— Tu îi spui totul? 

— Tot ce trebuie să știe. 

Doamna Burnham făcu cu ochiul și termină conturul buzelor, 
plescăi din buze și se lăsă pe spate pe locul ei. 

— Nu-ţi face griji. Secretele tale sunt în siguranţă. Keith nu e 
bun de nimic când vine vorba să-mi smulgă mie informaţii. 

Nu era deloc liniștitor. Rachael nu-i împărtășise nimic 
important și totuși avea impresia că trădase prea mult despre 
ea - despre Lewis - și lăsase posibilitatea a tot felul de supoziții. 

— Nu avem niciun secret. Suntem în regulă. O să fim în 
regulă. 

La asta, Susan Burnham se uită la Rachael așa cum un adult 
se uită la un copil care tocmai a declarat că vor zbura până la 
lună și înapoi. 


Magazinul Familiilor Britanice - sau NAAFI - era adăpostit într- 
o clădire intactă, de două niveluri, de lângă Alster. Ca să ajungă 
acolo, mașina trecu pe lângă operă, cu sala ei bombardată, și 
cinematograful Astra, unde după-amiaza era prezentat Laurence 
Olivier în Henry al V-lea, în engleză și seara Laurence Olivier în 
Heinrich al V-lea, în germană. Existau chiar și două afișe 
alăturate care dovedeau asta. 

— O oră, Erich, spuse doamna Burnham, în timp ce mașina 
trăgea în faţa magazinului. Zurück in einer Stunde. 

Pe stradă erau mai multe nemţoaice cu pancarte la gât. La 
început, lui Rachael i se păru că sunt protestatare, dar când se 
apropie văzu că pe fiecare pancartă e fotografia unui bărbat - 
fie soț, fiu sau frate - o scurtă biografie, o adresă de contact și o 
rugăminte referitoare la informaţii despre persoana dispărută. 
Pe Rachael o atrase fața bărbatului de pe pancarta primei femei. 
Îl chema Robert Schloss și fusese casier. Purta o șapcă 
neameninţătoare de infirmier și avea ochelari cu ramă de baga. 


VP - 99 


Ceva din curba bărbiei și din expresia sinceră a acestuia îi 
aminti de Michael. Dintr-odată, Rachael dori să afle totul despre 
Herr Schloss. Adresa de contact era... 

— Bitte? spuse femeia, plină de speranţă. Haben Sie ihn 
gesehen? 

Rachael ridică privirea de la pancartă spre fața femeii. Pălăria 
elegantă a acesteia era prinsă pe cap cu o eșarfă legată sub 
bărbie, iar borul era îndoit în sus, sub forma unei bonete; o 
făcea să semene cu o păstoriţă. Femeia avea o expresie de 
așteptare disperată și ridicolă, ca și cum Rachael chiar ar fi avut 
informaţii despre soţul ei dispărut și venise aici tocmai ca să-i 
dea vestea cea bună. 

— Haben Sie ihn gesehen? repetă femeia. 

Rachael simți pe cot mâna doamnei Burnham. 

— Bineînțeles că nu! Lassen Sie în Ruhe! 

Doamna Burnham făcu semn doamnei îndurerate să plece și îi 
murmură lui Rachael „Nu uita, ne vor bărbaţii”. Apoi o conduse 
pe lângă ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie intrarea 
principală a clădirii, spre o ușă inofensivă de pe o străduță 
laterală. Dacă nu știai ce e, nu ţi-ar fi trecut prin cap să intri pe 
acolo. Ușa de sticlă a magazinului fusese înnegrită, astfel încât 
să nu se vadă nimic din ceea ce era de vânzare. 

— Nu vor ca germanii să vadă ce e înăuntru, ca să nu se 
simtă și mai vitregiţi decât se simt acum, îi explică doamna 
Burnham. Eu cred că, de fapt, așa e și mai rău. 

Rachael era de acord. Cel mult, invizibilitatea îi stârnea pe 
trecători. Ascunderea a ceea ce era în interior devenea mai 
puţin un camuflaj umanitar și mai mult o recunoaștere că 
bunurile dinăuntru nu le erau accesibile celor care treceau pe 
acolo și că - în ciuda eforturilor Comisiei de Control, care spunea 
opusul - în această zonă funcţiona o economie duală: una 
pentru autohtoni, alta pentru ocupanțţi. 

— Ştii ce cred eu de fapt, continuă doamna Burnham. Eu cred 
că CCG vrea ca germanii să creadă că noi suntem mai bogați 
decât suntem în realitate. E o chestiune de onoare ca ţara 
ocupantă să fie percepută în continuare drept bogată și 
puternică. 

După ce intrară, această viziune cinică păru și mai 
îndreptăţită. Nu stânjeneala britanicilor față de bogăţiile lor 
fusese cea care dusese la înnegrirea ferestrelor, ci rușinea faţă 


VP - 100 


de lipsa acestora. Dacă germanii ar fi putut să vadă gama 
completă a bunurilor oferite, ar fi fost surprinși să-și dea seama 
cât de meschină era ea și probabil s-ar fi alarmat că ţara care o 
conducea pe a lor abia putea să-și procure existenţa. 

— Să vin aici la cumpărături ar fi insuportabil dacă n-aş ști că 
e mai multă marfă decât are sora mea în East Sheen. În Anglia 
au început să raţionalizeze pâinea. Îţi vine să crezi? Pâinea! N- 
au făcut asta nici măcar în timpul războiului. 

Bineînţeles, exista gin. Pereţi întregi: Gordon's, London Dry, 
Booth's. În mod liniștitor, mărcile familiare erau prezente și în 
regulă, fabricarea lor nepărând să fi fost afectată de problemele 
cu care se confruntau producătorii altor bunuri. Poate că 
mărfurile vitale erau rare, dar stimulenţii și supresorii Imperiului 
continuau să se reverse ca ţiţeiul dintr-un depozit adânc. Nu 
exista nicio defecţiune. După cum știau toţi comisarii, generalii 
și guvernatorii, ginul putea să ofere rafinament celui mai 
mohorât avanpost și să ridice moralul celor mai descurajați 
funcţionari britanici. Producerea și distribuirea lui era o prioritate 
naţională. 

La peretele cu gin o conduse doamna Burnham mai întâi. 

— Keith se plânge că fără tonic ginul are gust de parafină, dar 
calul de dar nu se caută la dinţi. Dumnezeu știe când o să mai 
vedem tonic. Dar, atâta timp cât avem vermut, o să bem gin cu 
vermut. Atâta timp cât avem Angostura Bitters”, o să avem gin 
roz și, bineînţeles, dacă avem concentrat de portocale o să 
avem gin cu suc de portocale: gin, concentrat și un strop de 
apă! Nu s-a plâns nimeni niciodată. Cu aceste elemente, o să 
supraviețuim până când reapar acele încântătoare mărci de 
tonic. Uite ce ieftin e! Patru șilingi sticla! E evident că vor să ne 
îmbătăm cu toţii și să socializăm cât mai mult posibil. Ei bine, o 
să le facem pe plac. In plus, eu cred că e timpul ca soţia 
guvernatorului să-și îndeplinească prima ei funcţie socială. 

După care doamna Burnham înșfăcă de gât patru sticle și le 
lăsă să cadă în sacoșa ei. 

Cei care conduceau NAAFI nu făceau niciun efort să expună 
bunurile într-o lumină favorabilă. Toată mâncarea și băutura 


7 Angostura Bitters este numele unei băuturi de culoare roșu-închis, cu o concentraţie 
mare de alcool (44,7%), fabricată din plante, în 1824, de către un medic german aflat 
în Venezuela. Folosită la început drept medicament, băutura face parte acum din 
compoziția multor coctailuri clasice (N. red.). 


VP - 101 


erau lăsate pur și simplu în șiruri pe jos, nescoase din lăzi, puse 
grămadă, fără nicio tentativă de aranjare. Lui Rachael, lipsa 
pretențiilor i se părea straniu de liniștitoare. Nu-i plăcuseră 
niciodată cumpărăturile, iar asta i se părea o modalitate mai 
puţin complicată de a le duce la bun sfârșit. Era mai simplu când 
culoare întregi erau pline cu un singur produs. Faptul că fiecare 
articol trebuia plătit cu vouchere BAFS8 sau cu imitaţiile 
octogonale de monede, făcute din carton presat, sporea 
senzația că totul e o închipuire. 

În jurul ei, femeile britanice - erau aproape numai femei - 
cumpărau cu o isterie abia mascată. Mai multe dintre ele erau 
îmbrăcate elegant, ca și cum ar fi mers la teatru. Rachael se 
silise să facă un efort pentru această ieșire și alesese o bluză cu 
jachetă din lână puţin mai elegante decât ar fi fost necesar; unui 
observator i s-ar fi părut că se potrivește perfect în mulţimea 
îmbrăcată în lână și nailon, cu miros de parfum și pudră de talc, 
însă ea se simţea nelalocul ei, și nu era doar senzaţia de 
dislocare și nici măcar „fragmentarea sinelui” pe care i-o 
diagnosticase doctorul Mayfield. Mersul la cumpărături i se 
părea întotdeauna foarte nesatisfăcător. 

— Eşti gata pentru etaj? 

Doamna Burnham o îndrumă pe Rachael spre liftul care 
transporta oamenii între Mâncare și Băutură de la parter la 
Haine și Jucării de la etaj. Era un ascensor cu funcţionare 
continuă, fără uși, în care se putea urca și cobori cu ușurință. 
Rachael, care nu mai văzuse așa ceva, ezită la apropierea de el, 
temându-se să nu rămână prinsă în no-man's-landul dintre liftul 
care urca și cel care cobora. Se așeză lângă un băiat care radia 
de încântare că merge la cumpărături cu mama și care învârtea 
în palmă roţile unei mașinuţe de jucărie. 

— Ce mașină frumoasă, spuse Rachael. De unde ai luat-o? 

— De la etaj, e o Lagonda Tourer, spuse băiatul ridicând 
mândru miniatura pentru ca Rachael s-o poată vedea. Și azi o să 
primesc mașina Auto Union Grand Prix. Aici le au pe toate cele 
noi. 

În dimineaţa aceasta Rachael nu se gândise nici măcar o dată 
la Edmund, dar se gândi acum, că stă acasă și face lecţii cu 
scheleticul și puţin intimidantul Herr Koenig, și se mustră în 


8 Bancnote proprii pe care armata britanică (British Armed Forces) le-a emis începând 
cu 1946, pentru a fi folosite în zonele germane aflate sub administraţia ei (N. red.). 


VP - 102 


sinea ei. Devenise neglijentă și neatentă și, chiar dacă un 
mecanism de autojustificare încerca s-o convingă că spaţiul și 
libertatea pe care i le acorda lui Edmund compensau orice 
deficit de afecţiune și atenţie de care el ar fi putut suferi, îl 
lăsase să hoinărească prea departe și, dacă nu era atentă, avea 
să-l piardă. Cu o grabă subită, se duse la etaj, cumpără o 
Lagonda și apoi se întoarse la mașină aproape în fugă. 

— Ai grijă la gheaţă! o avertiză doamna Burnham, înainte de a 
o îndruma dinspre spatele mașinii spre faţă. Dincolo! Motorul e 
în portbagaj. 

Rachael îi întinse lui Erich punga de hârtie grea, plină de gin, 
whisky și ţigări, dar păstră cadoul pe care îl cumpărase pentru 
Edmund. 

— Vrei să ne oprim la Clubul Carlisle? Să bem o cafea? Să 
luăm Woman's Own? 

— De fapt, Susan, aș vrea să mă întorc... acasă, spuse 
Rachael, surprinsă ea însăși de termenul pe care îl alesese. 

— Bun. Păi atunci hai să vedem palatul ăla al tău. 

În timp ce treceau pe lângă gara Dammtor, văzură iar femeile 
cu pancarte, strânse ca într-o pâlnie. Sute de bărbaţi cu haine 
groase soseau din diverse colțuri ale țării, revărsându-se în 
gară. Capetele femeilor unduiau, se întindeau și se ițeau, 
încercând să vadă dacă bărbatul dispărut plutea pe râul de 
refugiaţi care se revărsa din trenuri. Rachael văzu cum un 
bărbat aleargă și o îmbrățișează pe una din femei. Bărbatul căzu 
în genunchi și sărută fotografia lui care atârna la gâtul femeii, 
apoi reveni în picioare și o ridică în aer ţinând-o de coapse și 
șolduri, învârtind-o la nesfârșit. 

— Capul înainte! 

Dar doamna Burnham se înșela dacă i se păruse că o prinde 
pe Rachael într-un acces de empatie nepatriotică. Nu era o 
capcană a compasiunii, ci una a invidiei. Invidie față de cuplul 
întregit, învârtindu-se ca un carusel. Dacă Lewis ar fi dispărut, ar 
fi făcut ea o pancartă și ar fi stat în faţa gărilor în frigul 
mușcător, ca să-l aștepte să apară? Nu era sigură de asta. 


— Ich heisse Edmund. Ich bin englisch. 

— Engländer, îl corectă Scheletul cu blândeţe. 

— Engländer. Ich heisse Edmund. Ich bin Engländer. 
— Ai un accent excelent. 


VP - 103 


Scheletul tremura și încerca să ascundă asta frecându-și t 
palmele și ţinându-le încleștate strâns, ca un preot. Edmund nu 
se lăsa păcălit dar, din simpatie și respect, se prefăcea că nu 
observă, așa cum se prefăcea că nu observă mirosul de lac și 
ceară al lui Herr Koenig. Deși camera era la fel de caldă ca 
oricare alta din casă - din Hamburg, poate din întreaga zonă 
britanică -, Koenig rămânea cu haina pe el în timpul lecţiei, ca și 
cum ar fi încercat să înmagazineze acea căldură pentru mai 
târziu sau să topească o gheaţă groasă din interiorul lui. Aruncă 
o privire plină de dorință spre felia de prăjitură și paharul de 
lapte pe care Heike le adusese pentru el. De obicei, servitoarea 
le aducea după lecţie, dar astăzi le adusese înainte și le lăsase 
pe masa cu picior, făcându-i cu ochiul lui Koenig toată 
dimineața. 

— Aţi vrea să mâncaţi prăjitura acum? îl întrebă Edmund. 
Kuchen? 

Herr Koenig murmură în germană, abia șoptit, „Dumnezeule, 
da”. Apoi spuse tare, în engleză: 

— Mulţumesc. 

Edmund se ridică de la masă, aduse farfuria cu prăjitură și 
paharul cu lapte și le puse în fața meditatorului său. Herr Koenig 
luă paharul și îl goli, rapid dar atent. Il puse jos și își linse 
mustățile de lapte, dând discret cu limba. Apoi mâncă prăjitura 
folosindu-se de mâini, ca un șoarece meticulos, după care băgă 
arătătorul în pahar, îi umezi vârful și îl apăsă pe o rămășiță din 
farfurie, strângând toate fărâmiţele într-o ultimă îmbucătură, ca 
un magnet care adună pilitura de fier. La sfârșit, farfuria lui 
Koenig era strălucitoare și curată de parcă ar fi fost linsă de un 
câine. 

Tatăl lui Edmund spunea că Herr Koenig fusese directorul unei 
scoli din Kiel și un om cu o mare înzestrare multilaterală - un 
adevărat encicloped -, astfel că Edmund fusese surprins de 
îmbrăcămintea zdrenţuită a meditatorului său și de condiţia lui 
fizică precară. Părea prea bătrân și prea împuţinat ca să fie 
director de școală: prea puţin din aspectul lui sugera autoritate 
sau erudiție. Dar după câteva ore petrecute în compania lui, 
Edmund începuse să înţeleagă laudele tatălui său. Herr Koenig 
se dovedise a fi la fel de priceput la matematică pe cât de 
versat era în istorie și literatură engleză. Și era la fel de precaut 
ca o făptură a pădurii. Așa cum pe trupul lui nu exista niciun pic 


VP - 104 


de grăsime, nici în vorbirea lui nu exista nimic în plus; tot ce 
spunea el părea să fi fost filtrat și curăţat de impurități înainte 
de a fi rostit. Asta, ca și sugestia unui trecut mai respectabil, îi 
oferea o anumită demnitate. 

— Hai să ne uităm în atlas. 

Contemplarea atlasului marca sfârșitul orelor și îi permitea lui 
Koenig să îi ofere lui Edmund o lecţie sintetizată de istorie și 
geografie în germană. Edmund aduse vechiul lui atlas Cassell și 
îl deschise la harta lumii. Koenig îi ceru să spună ce culoare au 
țările pe care le indica el, și prima oară puse degetul pe Canada. 

— Rosa. 

— Statele Unite ale Americii. 

— Grün. 

— Brazilia. 

— Ăă... gelb? 

— Bine. 

Apoi India. 

— Rosa. 

Apoi Ceylon. 

— Rosa. 

Australia. 

— Rosa. 

— Warum sind sie rosa? îl întrebă Koenig. 

— Toate fac parte din Imperiul Britanic? 

— Bine. Înveţi repede. 

— Tatăl meu spune că Imperiul Britanic o să se reducă acum, 
din cauza războiului. Spune că nu mai avem bani și că acum 
America și Uniunea Sovietică sunt cele mai puternice. 

— Atlasul acesta va suferi multe schimbări. Nu o să mai fie la 
fel de roz ca acum. 

Edmund se întrebă ce gândește cu adevărat Herr Koenig 
despre britanici și Imperiul lor. Oare era politicos atunci când 
indica marea întindere și dominație a acestuia? Putea fi o 
întâmplare, însă degetul lui Koenig ignorase Japonia maronie, 
ltalia galbenă și, cel mai izbitor, Germania albastră care, chiar și 
cu teritoriul redus, stabilit după tratatul de la Versailles, era în 
centrul scenei, un ax puternic din inima Europei. Era 
surprinzător că doar câteva ţări ale lumii - Tanganica, Togo, 
Namibia - erau colorate cu același albastru. 

— Hitler era invidios pe Imperiul nostru? 


VP - 105 


Întrebarea avu un efect instantaneu asupra lui Koenig: acesta 
înţepeni, se îndreptă de spate și își pocni cartilajul încordat al 
gâtului, în timp ce făcea un calcul fulger în cap. 

— Nu am voie să discut despre astfel de lucruri, spuse el. 

Edmund înţelese pe jumătate. 

— E în regulă. Mama nu e aici. 

Koenig continuă să tacă, deloc fericit. 

— Asta din cauză că așteptați să fiți expurgat? îl întrebă 
Edmund. 

— Vrei să spui „exonerat”, îl corectă Koenig. Germanilor nu le 
place să vorbească despre vremurile acelea. 

— Dar dumneavoastră ați fost director de scoală. O să fiţi în 
regulă, nu-i așa? O să primiţi certificatul alb? 

— Așa sper. 

— Veţi fi un Persi/schein? 

— Cunoști această expresie? 

— Am învăţat-o de la un prieten. 

— Un prieten german? 

Edmund aprobă din cap. 

— El spune că germanii vor doar să obţină un Persi/schein. 

Koenig își frecă mâinile iar, ca și cum ar fi încercat să smulgă 
ceva din ele. 

— Da. Să fie ca rufele. Fără nicio pată. 

— Unii oameni cumpără un certificat de pe piaţa neagră. 
Costă 400 de ţigări. 

— Ești foarte bine informat despre aceste chestiuni, Edmund. 

— Poate că aș putea să fac rost de unul pentru 
dumneavoastră. 

— Nein, spuse Herr Koenig ridicând mâinile. Trebuie să 
urmez... procedura normală, ca toată lumea. 

Desigur. Koenig era director de școală, și directorii de școală 
respectă regulile. 

— Atunci o să fiţi din nou director? 

Pentru prima oară, Herr Koenig deveni meditativ. Se uită la 
atlas și la națiunea mare și grün de peste apa albastră. 

— Fratele meu m-a invitat în America, spuse el. El a emigrat 
acolo după Marele Război. A inventat o mașină care mulge 
vacile mai repede decât oricare altă mașină și acum are un 
Buick și trăiește într-o casă cu lac. El îmi spune că în America 
totul e mai mare. Vacile. Porţiile de mâncare. Mașinile. Buickul 


VP - 106 


lui are megafoane pe capotă. 

Edmund era gata să plece și el în această călătorie. 

— Și atunci vă duceţi? 

Herr Koenig privi lung atlasul și atinse Wisconsinul. 

— Pentru mine e deja prea târziu. 

— De ce? 

— Peste câţiva ani o să am 60 de ani. 

Pentru Edmund, toţi adulţii peste 40 de ani se contopeau 
indistinct într-o singură categorie. Nu înţelegea diferența subtilă 
dintre așteptările și ambițiile unei persoane de 41 de ani, încă în 
formă, și cele ale uneia de 59 de ani, aflate la începutul 
declinului, mutaţiile de vitalitate și niveluri ale energiei, apariţia 
suferințelor care limitează și modelează parcursul vieţii cuiva. 
De ce să fie vârsta o barieră pentru așa ceva? 

— Dar veţi avea aceeași vârstă și dacă rămâneţi în Germania. 

Koenig zâmbi și rămase cu gura închisă, dar scoțând mici 
șuierături de râs pe nări. 

— E din cauză că e scump? 

— Atâtea întrebări. E ca un mic Fragebogen. Nu. Fratele meu 
ar plăti prețul călătoriei. 

— Atunci... puteţi să mergeţi? 

Edmund savură încântarea indirectă de a-și imagina cum 
meditatorul lui se îndreaptă spre America și ideea de a juca un 
anumit rol în propulsarea lui Koenig peste Atlantic, spre o viaţă 
nouă. Însă Koenig părea să fi ajuns la capătul unei explicaţii 
confortabile. Își schimbă poziţia pe scaun și se îndreptă de 
spate, încercând să impună ceva mai multă autoritate. 

— E... complicat, spuse el. 

Koenig închise atlasul și, odată cu el, posibilitatea altor 
explorări. 

Edmund își dădu seama că întrebările lui trebuiau să se 
oprească acolo. Imediat ce un adult folosea acest cuvânt, nu 
mai puteai continua. 

Ceasul portabil bătu ora 12, mascând momentul stânjenitor. 

— Gata, spuse Herr Koenig cu ușurare. Mâine o să ne uităm la 
populaţie și resurse. Putem lucra la cifrele mari. 

— Mulţumesc, domnule. Mi-ar face plăcere. 

Herr Koenig ieșea de obicei pe ușa de serviciu, dar acolo 
zăpada formase un troian și Richard încă nu ajunsese să sape 
un luminiș. În absenţa oricărui adult, Edmund îl conduse pe Herr 


VP - 107 


Koenig la ușa din față, unde meditatorul lui avu nevoie de ceva 
timp ca să-și lege pălăria de cap cu o eșarfă, cu aceeași 
meticulozitate de rozător pe care o manifestase faţă de 
prăjitură. O pală de vânt rece se repezi prin ușa deschisă, 
împrăștiind cristale fine de zăpadă în hol. Koenig îl instrui pe 
Edmund să închidă imediat ușa în urma lui, ca să nu scape 
căldura prețioasă; însă un anumit instinct îl făcu pe Edmund să 
menţină ușa întredeschisă. Vântul era de așa natură că ar fi 
trebuit să-l izbească pe Koenig în spate ca să închidă ușa, și nu 
voia să facă asta. În schimb, menţinu ușa deschisă și aşteptă 
până plecă meditatorul lui, împingându-se în ea ca să 
contrabalanseze forța vântului. Koenig pășea rapid, ca un om pe 
gheață, fără să se oprească, pentru a evita alunecarea: o pată 
gri-neagră tot mai mică, într-o lume Persi/schein, albă ca 
zăpada. 

Edmund alergă la etaj, în camera părinţilor, și începu să caute 
țigări. Pipăi sacourile tatălui său și găsi tabachera lui de argint. 
Era goală - tatăl lui încă nu transferase țigările din cartuș în 
tabacheră - însă atenţia lui Edmund fu imediat atrasă de două 
fotografii prinse sub elastic. Prima era cu mama lui, pe o plajă 
din Pembrokeshire unde el și cu Michael încercaseră să 
stăvilească marea printr-un dig de nisip; a doua, băgată sub 
prima, era un instantaneu ferfeniţit cu Michael, în grădina lor din 
Amersham. Edmund simţi un șoc să-și vadă atât de viu fratele 
mort, cu bluza de cricket cu model împletit și un zâmbet ușor 
afectat, ca și cum ar fi glumit cu fotograful, care, în cazul 
acesta, trebuie să fi fost mama lor. Edmund își aminti în culori 
vii ziua următoare, mama lui ștergându-și nasul și obrazul în 
grădina din Narberth, tatăl lui prea preocupat de toți ceilalţi ca 
să se ocupe de emoţiile lui și deja pe cale să se întoarcă la 
război, iar el încercând să împiedice lacrimile adunate în ochi să 
i se prelingă pe obraji, deoarece nu voia ca verii lui să vadă. 
Acum, Edmund simţea înăuntrul lui aceeași senzaţie de golire și 
umplere, ca și cum apa i-ar fi fost trasă din burtă spre piept și 
spatele nasului, apoi împinsă în ochi. Dar asta nu pentru 
Michael, ci pentru el însuși. Nu exista nicio fotografie cu el în 
tabachera tatălui său. De ce nu avea acesta o fotografie cu el? 
Poate avea una în portofel. Poate că tatăl lui nu avea nevoie de 
o fotografie cu el, pentru că el era viu. Sau poate că Edmund 
trebuia să moară în mod dramatic pentru ca fotografia lui să 


VP - 108 


ajungă în acea galerie intimă? Edmund își imagină cum moare, 
într-o varietate de moduri eroice și minunate - într-un incendiu, 
în război, într-un viscol - în timp ce mama lui cântă energic în 
fundal notele staccato ale „Regelui Ielelor”; apoi cum tatăl lui 
caută într-o cutie de pantofi și alege o poză ca să și-l 
amintească pe sărmanul Edmund, tăindu-i marginile ca să 
încapă în tabachera de argint. 

Edmund închise tabachera cu un pocnet și o băgă înapoi în 
buzunarul sacoului, inspirând mirosul de carne și mușchi de 
copac al tatălui său. Edmund își iubea tatăl într-un mod simplu; 
o iubea și pe mama lui, dar sentimentele lui faţă de ea erau ca 
un labirint în comparaţie cu drumul drept al afecțiunii pentru 
tatăl lui. Cumva, era mai ușor să iubești o persoană care nu era 
prezentă. 

Felul în care tabachera alunecă în buzunarul căptușit - și 
greutatea ei - erau perfecte, iar Edmund repetă acţiunea de mai 
multe ori. Apoi reluă căutarea tutunului, scotocind prin geanta 
cu cosmetice a tatălui său, care mirosea a săpun cu gudron și 
eucalipt. lnăuntru era un pieptene de broască ţestoasă, o cârpă 
umedă și medalia Ordinul Pentru Abnegație. Edmund scoase din 
geantă crucea cu smalţ alb și margini aurite și o examină. Ce 
căuta acolo? Trebuia să fie un sacrilegiu să arunci o medalie 
într-un receptacul atât de puţin distins. Ar fi trebuit să stea într-o 
cutie căptușită cu catifea sau, și mai bine, prinsă permanent pe 
pieptul paltonului tatălui său, așa cum își purtau medaliile 
militarii ruși - chiar și când mergeau la luptă. Data la care 
fusese decernată medalia - mai 1945 - era gravată pe spatele 
ei, iar un strop de săpun se prinsese de ea și pătase panglica 
roșu cu albastru. Edmund dădu săpunul la o parte și puse 
medalia pe pieptul lui. Tocmai era pe cale să se elogieze pentru 
acţiunile lui eroice când un strigăt pătrunzător de la parter îl 
făcu să alerge la adăpost. 


Doamna Burnham trecea prin casă ca un vânt fierbinte și 
învolburat, lăsând vârtejuri și valuri în atmosferă, schimbându-i 
temperatura. Rachael regreta că eliberase o forță atât de 
puternică și venea în siajul ei, rugându-se ca Herr Lubert să nu 
se întoarcă acasă mai devreme. 

— Pornim de aici, începu doamna Burnham, rechiziționând 
casa pentru fanteziile ei. Ne scuturăm de zăpadă și ne încălzim 


VP - 109 


la foc. Bem niște ginuri roz. Sau poate riesling cald. Familia 
Thompson o să întârzie. Nu sunt capabili să nu întârzie; e ceva 
la modă. Îți sugerez să le dai o oră mai devreme. O să 
pălăvrăgim despre una și alta, despre nimicuri. Bineînţeles, 
toată lumea o să spună lucruri politicoase despre casă, 
încercând cu disperare să-și ascundă invidia. Apoi ne vom 
plimba spre... 

Doamna Burnham spusese asta dându-și seama instinctiv 
încotro să se îndrepte și intrând prin ușile duble... 

— ... spre - Dumnezeule mare. E o sală adevărată de biliard! 
Uită-te la fotografiile astea. Presupun că nu sunt ale voastre. Ce 
Dumnezeu e asta? 

Doamna Burnham se uită la fotografie ca și cum aceasta ar fi 
vrut s-o muște. 

— Artă modernă. Nu o înțeleg. Ştii, Keith se pricepe la așa 
ceva. Deci. Trecem... pe aici... 

Intră pe ușa sufrageriei, care era deja deschisă. 

— ... și intrăm în... Așa mai merge. Deși cred că am fost prea 
strictă cu lista de invitaţi. La masa asta putem pune cel puţin 
șaisprezece oameni? Poate ar trebui să-i chemi pe mareșalul de 
aviaţie și pe soţia lui? Lor le plac locuințele grandioase. Așa. 
Deci se servește cina. Cinci feluri de mâncare? Te rog, fără 
varză murată. Are gust de sărăcie și crâșme. In fine. O să 
ajungem la discuţia inevitabilă despre situaţia din ţară. Cineva o 
să amintească de ruși. Pălăvrăgeală. Cineva o să amintească de 
lipsa combustibilului. Pălăvrăgeală. Cam pe la momentul 
budincii - o să aduc eu un desert - o să simţim toţi efectele 
ginului sau ce o să bem. Keith o să fie puţin congestionat din 
cauza lui. O să se certe cu cineva și o să vină momentul în care 
bărbaţii... Nu! Poate inversăm lucrurile și îi lăsăm să stea aici, în 
timp ce noi ne retragem... 

Doamna Burnham deschise ușa arcuită și intră în cea mai 
încântătoare încăpere a casei, atât de încântătoare încât nu se 
putea hotări s-o complimenteze: 

— Hmm. Da. Merge. Un pian. Excelent. O să fim cu toții 
suficient de zgomotoși ca să cântăm ceva de Gilbert și Sullivan. 
O s-o lăsăm pe Diana să ciripească și o să pretindem cu toţii că 
are o voce extraordinară. Tu cânţi, presupun? Și la instrumente? 
Bun. Poate un joc de mimă... 

Doamna Burnham se întrerupse ca să privească pe fereastra 


VP - 110 


principală spre poartă. 

— Ea e fiica? 

Frieda venea pe alee cu pași hotărâți prin zăpadă. Semăna, cu 
părul ei împletit, cu un copil dintr-o poveste a fraţilor Grimm, 
vulnerabilă în fața vrăjitoarelor și lupilor. 

— Astăzi s-a întors mai devreme. 

— Ar fi bine să facă ceva cu cozile alea ca de porc. Ar trebui s- 
o dai pe mâna lui Renate. 

În timp ce se uita la Frieda, Rachael simţi un acces de 
remușcare pentru că nu-și dăduse seama de asta. Işi promise 
să-i ofere Friedei o oră cu coafeza, când aceasta avea să mai 
vină. Doamna Burnham își schimonosi ochii pentru o ultimă 
fotografie și apoi se întoarse iar spre cameră, ca să-și termine 
turul. 

— În orice caz, presupun că putem bea aici ultimul pahar 
înainte de plecare... sau nu... Ah. Aici ajungem... 

Trecură prin a doua ușă, care ducea la șemineul din holul de 
la intrare, iar doamna Burnham încheie circuitul cu o fluturare a 
mâinii: 

— lată! De unde am plecat. Ei, ăsta e locul în care să ne bem 
întăritoarele. O să privim cum se sting ultimii tăciuni și apoi... la 
mașini. Mi-a scăpat ceva? 

— Ai stabilit un standard foarte înalt, Susan. 

— Asta a fost repetiţia generală. În realitate o să fie mult mai 
bine. 

— Nu știu dacă eu pot să ofer ceva atât de... eficient. 

— Prostii. Eşti o fată deşteaptă. Și ai servitori. 

Rachael dădu din cap, recunoscătoare că aceștia lipseau de la 
această vizită ca un vârtej. 

— Însă ai spus că ai probleme cu ei? 

— Îmi vine greu să deleg. 

— Trebuie să fii fermă. Arată-le că ești obișnuită să ai 
servitori. Dacă nu ești, o să-și dea seama și apoi o să se simtă 
ofensați. 

— Cred că deja s-a întâmplat. 

Ușa bucătăriei era deschisă, iar de jos se auzea zgomotul 
descărcării cărbunilor. Rachael închise ușa. 

— Mai ales bucătăreasa, adăugă ea. 

— E mult mai bine să le arăţi cine e șeful. E mai bine pentru 
toată lumea. 


VP - 111 


Susan Burnham continua să absoarbă și să catalogheze 
încăperea cu ochii. 

— Și familia? Cum merg lucrurile? Unde Dumnezeu mănâncă? 

— Au o bucătărie la etajul de sus. Și există un lift pentru 
mâncare. 

— Există vreo interacţiune? 

— Nu prea. Ed a dărâmat niște ziduri. 

— Eu le-aș păstra cât mai înalte dacă aș fi în locul tău. 

Rachael decisese deja să nu amintească de povestea cu 
Cuthbert; Susan Burnham ar fi amplificat-o și ar fi transformat-o 
într-o crimă reală; în mai puţin de o săptămână ar fi aflat tot 
districtul. 

— Ah, iată, spuse doamna Burnham, atrasă de locul de 
deasupra șemineului. Văd că l-au dat jos. 

Rachael se uită la locul la care se uita și doamna Burnham: un 
dreptunghi de tapet nedecolorat, sub formă de portret, 
amprenta unei fotografii absente. 

— Pe cine? 

— Pe Fuhrer. Acolo trebuia atârnat. Casele germane sunt 
pline de spaţiile astea întunecate pe pereţi. Numai că mulţi sunt 
suficient de deștepţi ca să le acopere. De ce pari atât de șocată? 
Toţi aveau așa ceva. Keith o numește „pata care nu poate fi 
înlăturată”. 

Rachael se uită la pată și reuși să-și imagineze tabloul cu 
ușurință. De ce nu o observase până acum? 

— Cred că până și Keith ar trece cu vederea niște nuanțe de 
gri ca să stea într-o casă ca asta. 

— Nu cred că Herr Lubert a avut de-a face cu Partidul Nazist. 
Din câte am înţeles. 

— Păi, bineînţeles. Toţi pretind acest lucru. 

Doamna Burnham se uită la casă și ridică brațele, încheindu-și 
pledoaria. 

— Crezi că toate astea sunt posibile fără compromisuri? O 
familie germană bogată și puternică trebuie să fi avut ceva de-a 
face cu regimul. 

Rachael avea senzaţia că aceste judecăţi nu erau ale doamnei 
Burnham, că discutase deja despre această chestiune cu soțul 
ei. 

— Eu sunt sigură că s-au ferit de asta. 

— Ah, zău așa, Rachael. O fi creștinesc să ai o părere cât mai 


VP - 112 


bună despre oameni, dar nu trebuie să fim naivi în astfel de 
probleme. 

Rachael nu îl suspectase pe Herr Lubert în această privinţă. 
La urma urmei, dacă era de acord cu doamna Burnham, asta ar 
fi făcut ca ea să pară o proastă, Lewis un nătărău nechibzuit și 
șederea lor în vilă de neconceput. 

— Nu pot fi toți vinovaţi, Susan, spuse ea citându-și acum 
soțul. Chiar nu cred că Herr Lubert a fost implicat. 

— Draga mea, toți au fost implicaţi. Singura chestiune e de a 
stabili în ce măsură. 


7: 


— Englez bun. Englez bun, creștin. Îmi place mod de viață 
englez. Îmi place Rege și Reghina din Vindsor. Îmi place 
democraciunea. Am învăţat despre Dominion Noua Zeelandă. 
Vreau să trăiesc în Dominion. Mă ajuţi merg acolo, englezule? 

— Dispari, nenorocit mic ce ești. 

— Englez bun. Eu știu Londra. Aveţi Râul Ritz. Centrală 
electrică Bater-zee! 

— la auzi-l! Mișcă. Tai-o de-aici! Schnell! 

— Tu sprechensiedeutsch bine, englezule. 

— Schnell! 

— Nu rusnaci. Nu Stalin. Eu vrau Mod de Viață Englez. 

— Ar trebui să fii la scoală acum. Schule? 

— Nu Schule. Nu Haus. Nu Mutti. Nişte ţigări, Tommy. Te rog. 
Ai să-mi dai? Mutti a mea e moartă. 

— Şi a mea. Acum dispari. Nu mă mai freca la cap. 

— Ah... /ch glaube, ich werde... ohnrnächtig. 

— Of! Termină odată! Nu face asta! 

Ozi leșină ca mort în fața santinelei. Trupul lui se prăbuși pe 
perna zăpezii proaspete, scoțând un scrâșnet scârțâit la 
aterizare. Semăna cu o vulpe împuşcată, cum zăcea așa întins, 
în haina lui de blană. Soldatul care păzea intrarea Cartierului 
General al Armatei Britanice rămase la postul său, încercând să 
pară hotărât, cu ochii drept în față, ignorându-l pe băiat. Insă o 
femeie cu un cărucior de copii plin cu cartofi se opri drept în faţa 
băiatului întins pe trotuar. Se uită la soldatul nemișcat și arătă 


VP-113 


cu un zvâcnet al bărbiei spre băiat. 

— Schămen Sie sich, Soldat! spuse ea, aruncându-i o privire 
ucigătoare. 

Alţi civili germani începură să caște gura. Nevrând să creeze 
un spectacol, santinela își sprijini pușca de gheretă, se aplecă 
deasupra lui Ozi - lăsându-se pe vine în loc să îngenuncheze, ca 
să nu se ude la genunchi - și îl ridică în capul oaselor, trăgându-l 
de partea din spate a gulerului. 

— Haide, puștiule. Trezește-te. 

ÎI bătu încet pe obraji cu mănușile îngheţate. 

— Uită-te la tine. Ce naiba porți? Arăţi ca Noël Coward?, fir-ar 
al naibii. 

Ozi bătu din gene teatral și jucă scena îndelung exersată a 
delirului: 

— Domnule Attlee. Danke. Regele George. Danke. Santinela 
engleză. Danke. Țigări. Țigări pentru Ozi. Țigări pentru pâine. 
Englezii sunt creștini. Dau ţigări. 

Soldatul scoase din buzunarul de la piept un pachet de ţigări 
și îl bătu, cu gesturi ostentative, ca să iasă câteva pentru băiat. 

— Ţine, puștiule, spuse el oferindu-i nu una, nu două, ci trei 
țigări. 

Satisfăcut că își făcuse datoria de relaţii publice, santinela se 
ridică, parcă așteptându-se la aplauze, dar când se uită în jur 
văzu că nu exista niciun martor al gestului său. 

— Acum valea, pacoste mică ce ești. 

În schimbul complimentelor demente la adresa culturii 
engleze, Ozi primi trei ţigări și trei noi cuvinte pentru repertoriul 
lui englez deja plin de obscenităţi. 

— Valea. Pacoste. Mică! 

Ozi repetă propoziţia, își scutură hainele și porni cu pas 
sprinţar pe Ballindamm înspre Alster, cu roadele greu câștigate 
ale carităţii în mână. După înaltele lui standarde pentru 
cerșetorie și furat, era o recoltă slabă. Umblase toată ziua după 
mâncare și provizii prin magazinele și hotelurile rechiziționate 
de britanici și în jurul lor, pe marginea lagunelor Alster-ului, 
făcându-și numărul de „lăudat cultura engleză și leșin”, dar în 
zadar. Englezoaicele care făceau cumpărături în magazinele 


? Noël Coward (1899-1973) — om de teatru englez deosebit de talentat și prolific în 
perioada Interbelică și implicat ca voluntar în cel de-Al Doilea Război Mondial (N. 
red.). 


VP - 114 


NAAFI păreau imune la complimentele referitoare la coafurile și 
pălăriile lor, iar containerele de gunoi, de obicei îmbelșugate, 
din spatele hotelului Atlantic fuseseră închise. Când cerșise 
resturi de mâncare pe scările clubului Victory - „Hei, yankeule, 
ce faci aici? Du-mă în America, yankeule” - fusese alungat de un 
american: „Dispari!” 

Ozi se întreba dacă englezii erau reticenţi din cauza hainelor 
lui. Astăzi purta maximul de amestec: cască de aviator din piele, 
cu căptușeală, haină de blană pentru o femeie din societatea 
înaltă, cu halat de mătase deasupra și cizme de călărie cu trei 
numere prea mari. Găsise haina la împărţeala săptămânală a 
Armatei Salvării, iar cizmele le primise de la Crucea Roșie. Poate 
era prea bine îmbrăcat ca să le atragă compasiunea, dar pe 
frigul acela nu-și permitea să poarte mai puţin, cu problemele 
lui cu pieptul. 

Ozi băgă ţigările în penar. Trei ţigări pentru o zi de muncă. 
Putea să ia o pâine cu ele, dar nu ar fi fost de ajuns să-l 
îmbuneze pe Berti, care în ultima vreme devenise mai 
pretenţios; nu mai voia doar ţigări sau medicamente, voia 
documente și permise: lucruri greu de obţinut și scumpe. Ozi 
trebuia să-l găsească pe Herr Hokker de la Centrul de Informare 
și să-i ofere ceasul lui ca să obţină ce voia Berti. 

Ozi strânsese mare parte a cunoștințelor lui despre cultura 
britanică în timpul vizitelor la atrăgătorul Centru de Informare, 
construit lângă Rathaus, în centrul orașului. La începutul acelei 
veri, Burgermeister îl inaugurase cu un discurs pompos despre 
prietenie și învăţare. „Die Brücke” - podul - a fost construit, 
spusese Bürgermeister; „ca să-i educăm pe vizitatorii germani 
cu privire la principalele instituţii și realizări britanice”. Centrul 
avea o sală de lectură mare, o galerie expoziţională, o sală de 
proiecţie și o bibliotecă de împrumut și era mereu aglomerat. 
Germanii păreau avizi de informaţii despre lumea aflată în afara 
experienţei lor și erau curioși să afle mai multe despre modul de 
viaţă britanic. Dar, deși era adevărat că germanilor le plăcea să 
înveţe despre râurile britanice sau drepturile femeilor, ce voiau 
ei de fapt era un loc cald în care să stea și în care să facă rost 
de câteva bonuri. Orice german cu minte la cap știa: die 
Brucken erau locuri nu doar pentru schimburi culturale, ci și 
comerciale. 

Ozi băgă mâna în buzunarul moale al hainei lui de blană și se 


VP - 115 


uită la ceas. Era un Holdermann und Sohn, dar Ozi s-ar fi 
descotorosit bucuros de el. Il luase din buzunarul unui strămutat 
mort dintr-o casă a scărilor din Altona. Nu părea corect să ticăie 
ceasul în continuare, după ce ticăitul propriu al bărbatului se 
oprise; asemenea unghiilor care continuă să crească mult după 
ce sufletul și-a luat zborul, era cumva neloial. De asemenea, la 
fiecare oră o lua cu 20 de minute înainte. Cronometrul zilelor 
arăta că e marţi, când de fapt era luni; în ritmul acesta, avea să 
ajungă în 1950 înainte de sfârșitul lunii. 

Centrul era înăbușitor din cauza căldurii trupurilor înghesuite. 
Ozi aproape leșină când simţi schimbarea temperaturii. Era greu 
să vezi exponatele din galerie din cauza mulţimii de oameni 
care căutau beneficiile gratuite ale ziarelor și căldurii. Un afiș al 
nou-înfiinţatului Frauenclub anglo-german anunţa o prelegere 
despre „O călătorie de la Cairo la lerusalim”, urmând a fi ţinută 
de doamna T. Harry, și o apropiată vizită a marelui poet englez 
T.S. Eliot, „care va ţine o conferinţă în germană, ca și în engleză, 
despre unitatea culturii europene”. Ozi se opri ca să se uite la 
fotografia poetului cu bărbie severă, fără să-și dea seama dacă 
e bărbat sau femeie. Lângă el era un alt afiș care făcea reclamă 
la un film intitulat „Britania va reuși” și o proiecţie de fotografii 
cu tribul Pathan de la graniţa anglo-afgană. 

Hokker stătea la locul lui obișnuit și citea ziare englezești, 
ținute în mape sau pe lanţuri, pentru ca oamenii să nu le poată 
fura. Hokker își petrecea aici mare parte a timpului. Nu trebuia 
să iasă afară, dacă lumea venea la el. Prin Hokker se 
tranzacționau mai multe mărfuri ilegale decât prin oricare alt 
speculant al pieţei negre din Hamburg. Toate pâraiele, 
râușoarele și șuvoaiele necurate curgeau spre și dinspre Hokker. 
Dacă îţi trebuia un obiect, Hokker putea să ţi-l găsească - asta 
dacă puteai să plătești. 

Ozi se năpusti prin mulţime ca să ajungă la el. Cu haina și 
pălăria lui negre, Hokker arăta ca un cioclu. Stătea cu capul 
aplecat deasupra unui ziar, urmărind cu degetul rândurile 
textului. Pe borul pălăriei așezate pe masă, lângă el, se topea o 
băltoacă de zăpadă. 

— Bună, Herr Hokker! Ce se mai întâmplă azi în ţara 
englezoilor? 

Hokker nu ridică privirea. Era complet absorbit și mișca 
buzele, șoptind în timp ce citea în engleză. 


VP - 116 


— Ozi Leitman. Situaţia nu e prea bună în ţara englezoilor. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Englezoilor nu le place să plătească pentru ocupaţia asta. 
Ei zic, de ce să mănânce germanii când noi n-avem mâncare nici 
pentru noi? 

Lui Herr Hokker îi plăcea să facă paradă de engleza lui, ca și 
de capacitatea lui de a o traduce. Inainte să încheie o tranzacţie, 
Ozi încerca întotdeauna să-l facă să citească ceva; de obicei, 
asta reducea cu câteva ţigări preţul a ceea ce voia să cumpere. 

— Și iarna asta nu ne ajută cu nimic, spuse Hokker. 

— Otto zice că o să dureze o mie de ani, se hazardă Ozi. E o 
pedeapsă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut. In Stade n- 
o să înflorească niciun cireș. N-o să fie niciun măr în livezi. 
Niciun răsărit de soare la geam. N-o să mai înotăm goi în Alster. 
Doar o mie de ani de gheaţă și zăpadă. Dumneata ce crezi, Herr 
Hokker? 

— Așa pare. Toate râurile din Germania sunt îngheţate. Până 
și Rinul. 

Hokker își linse degetul cu un aer distins și dădu pagina 
ziarului. 

— Suntem celebri. Uită-te aici. Suntem pe pagina șapte a 
ziarului Daily Mirror din Anglia: o fotografie cu Hamburgul. 

Ozi era stupefiat. Acolo, în mijlocul unui ziar englez, era 
cartierul distrus Hammerbrook, unde locuise el cândva. Asta se 
întâmplase atunci când văzuse ferestre topindu-se, drumurile 
bolborosind și un vânt termic invizibil smulgând hainele de pe 
trupul unei femei. Parcă auzea iar sunetul acelui vânt - ca și 
cum cineva ar fi cântat toate notele unei orgi de biserică în 
același timp. Parcă vedea fulgii de cenușă căzând ca o ninsoare 
roșie, tocurile ușilor arzând precum cercurile de foc prin care sar 
leii de la circ. Sorbenstrasse. Mittelkanal. Oameni împotmoliţi în 
asfaltul topit. Părul lui Mutti arzând! Creieri picurând prin nasuri 
și prin tâmple despicate. Trupuri ca niște manechine de croitor, 


reduse la jumătate din mărimea lor. 
„Bombenbrandschrumpfleisch”, așa li se spunea. „Cadavre 
micșorate de foc”. 

— Mutti... 


— Te simţi bine, băiete? 
Ozi închise ochii și îi deschise iar, ca să facă să dispară aceste 
imagini. Se mai uită o dată la fotografia fostului său cartier, 


VP - 117 


transformat în ruine. Peste ea era suprapusă schiţa unui nou 
complex de locuințe. 

— O să-l facă din nou pentru noi? întrebă el. 

— E pentru englezi, aici o să stea. O să-i mute pe toţi de acolo 
ca să-l construiască. Titlul spune: „160 de milioane de lire pe an. 
Ca să-i învăţăm pe germani să ne disprețuiască”. 

— Ce-i asta? întrebă Ozi arătând spre o caricatură. 

Caricatura înfățișa un cuplu britanic în faţa unei case în ruine, 
iar bărbatul spunând: „Hai să ne mutăm în Germania. Am auzit 
că acolo sunt case mari și frumoase”. 

— Ce vrea să spună? 

— Glumesc. Vor să spună că în Germania e mai bine decât în 
Anglia. 

— Englezii sunt nebuni. Ei glumesc cu orice. 

— Deci. Ai nevoie de ceva, Ozi Leitman? 

Ozi puse ceasul pe Daily Minor, iar Hokker îl făcu să dispară 
sub pălărie, ca un prestidigitator. 

— Ce vrei în schimb? 

— Nu te uiţi la el? 

— M-am uitat. E un ceas bun. Marcă germană de calitate. 

— Imi mai trebuie niște medicamente și un permis de șofer de 
camion. 

— Îmi ceri niște lucruri dificile, spuse Hokker uitându-se la Ozi. 

Ridică pălăria și se uită la ceas. Îl luă și îl puse la ureche. Dacă 
nu asculta prea mult, nu avea să-și dea seama. 

— A fost al tatălui meu, spuse Ozi. 

— Niciun bărbat din Hammerbrook nu avea un ceas din ăsta. 

— Poţi să faci rost de permis? 

Hokker scoase dintre dinţi o fărâmă de ceva și o examină. 
Părea grăsime de șuncă. Băgă fărâma în gură, cu un aer absent. 

— Ceasul nu-mi folosește la nimic. Zilele astea, nimeni nu 
vrea să știe cât e ora. Timpul e irelevant în acest moment zero. 
Totul a încremenit. Nu mai e timp pentru timp. 

— Valorează ceva. 

Hokker băgă mâna sub haină și puse pe ziar un șir de trei 
cupoane pentru mâncare. 

Ozi scutură din cap. Toată ziua fusese respins de englezi, și 
acum Hokker încerca să facă la fel. 

— Zece, spuse el. 

Hokker râse și ridică pălăria de pe ceas, dându-i lui Ozi 


VP - 118 


posibilitatea de a și-l lua înapoi. 

— Trei sau nimic. 

Ozi se uită la cupoane. Unul pentru pâine, unul pentru lapte și 
ouă și unul pentru margarină. Avea să aibă de-a face iar cu 
Berti, trebuia să găsească o nouă scuză, însă deja își imagina 
cum gătește micul dejun pe care avea să-l mănânce a doua zi. 

Hokker împinse cele trei cupoane spre Ozi. 

— la-le. Nu poţi mânca un ceas. 


Lewis era la oglindă și se rădea, încercând să n-o trezească pe 
Rachael, scoțând perii de sub lamă cu unghia, în loc s-o bată de 
chiuvetă. Toate băile din casă fuseseră decorate cu lespezi de 
marmură muștar cu auriu și Lewis nu se putea obișnui cu asta: 
de fiecare dată când se rădea, se simțea ca un ofițer din Armata 
Indiană care se lasă răsfățat de larghețea unui nabab. Nici 
măcar la gândul propriei lui bunăvoinţe de a-i lăsa pe autohtoni 
să-și păstreze casa nu putea să-i înlăture senzaţia că și el e doar 
un aventurier. 

Termină să se radă, se șterse pe faţă și făcu ordine. În spatele 
paharului, era banda argintie de prezervative de armată, 
arătând că în trei luni fusese folosit unul. Era un calendar trist. 
Lewis le lăsase acolo în speranţa vagă că Rachael le va vedea în 
timp ce își făcea toaleta și va dori cumva să îmbunătățească 
acest palmares. Era o abordare a sexului de o circularitate 
ridicolă, pe cât de puţin susceptibilă de succes, pe atât de 
nedreaptă; însă Lewis își pierduse încrederea de sine, 
capacitatea de a se purta direct cu ea. (De fapt, când încerca 
să-și amintească momente din trecut în care manifestase 
deschidere în astfel de chestiuni, își amintea doar perioada lor 
de curtare, când el îi spusese fără teamă că avea să fie doamna 
Morgan înainte de sfârșitul anului.) Lewis își spuse că dispariţia 
apetitului ei sexual era, ca și durerile de cap și somnul prelungit, 
încă un simptom al stării ei, a ceea ce el rezumase prin expresia 
eufemistică „tristeţe postbelică”, și că situaţia avea să se 
amelioreze cu timpul. Cel puţin, el așa spera; era pur și simplu 
prea ocupat ca să se gândească la vreun alt tratament. 

Rachael dormea, întinsă pe o parte. Scotea plescăituri slabe și 
seci cu limba și buzele, iar faţa îi zvâcnea, probabil din cauza 
unui vis. Doctorul Mayfield sugerase că somnul putea fi atât un 
simptom, cât și un leac al stării ei, dar Lewis ar fi preferat ca ea 


VP - 119 


să fie mai activă. Dacă avea o filosofie, aceasta era: fii mereu 
ocupat. 

Vestea bună era că Rachael ieșea în oraș iar și acceptase 
oferta de a face încă o excursie în Hamburg cu Susan Burnham. 
Lewis făcuse cunoștință cu soţia ofițerului de Informaţii la 
popotă; deși era băgăreață, avea o dispoziţie plină de viaţă și 
era implicată în tot felul de treburi culturale și sociale, iar Lewis 
era recunoscător pentru orice putea s-o scoată pe Rachael din 
casă. 

Alese haina lui rusească de front; era una dintre puţinele 
haine care ofereau trupului său lipsit de grăsime protecție 
împotriva virulenţei unei ierni care deja stabilea recorduri. 
Existau relatări despre înghețarea Mării Nordului la Cuxhaven și 
despre oameni care traversau Baltica pe jos ca să fugă din zona 
rusească. Lewis se uită la rezerva lui de ţigări din comodă; oare 
compensa lipsa satisfacţiei fizice prin mai mult fumat? Rezerva 
părea să fi scăzut cu câteva pachete. Luă doza obișnuită de 60 
de țigări, reamintindu-și să o reducă la 20 până la Crăciun - 
dacă nu de altceva, măcar ca să-și manifeste solidaritatea faţă 
de oamenii din oraș pentru care ţigările însemnau pâine. Se uită 
iar la Rachael, se gândi s-o sărute pe frunte, dar decise să n-o 
facă; ieși fără zgomot din cameră, lăsând-o cu visele ei și 
îngăduindu-și să-și dorească să apară în vreunul dintre ele. 

Chiar și pe zăpadă, mașina era la fel de stabilă și decisă ca un 
crucișător de război care despică oceanul. Când Schroeder se 
pensionase, din cauza agravării unei vechi răni de război, Lewis 
ar fi trebuit să găsească pe cineva care să-l înlocuiască, dar îi 
plăcea prea mult să conducă mașina. Mercedesul devenise o 
plăcere cotidiană importantă; o mănăstire călduroasă și mobilă 
în care era liber să mediteze. Imediat ce ajungea la volan, 
agitația din mintea lui se risipea și Lewis se simţea iar sigur pe 
el. 

Peisajul de afară era reconfortant: cerul se descotorosise de 
norii de ninsoare cenușii ca ardezia din ziua precedentă și era la 
fel de albastru și curat ca uniforma unei asistente-șefe. Soarele 
înclinat făcea ca totul să scânteieze, iar zăpada groasă era 
moale și liniștitoare, la fel de albă și unduitoare ca așternuturile 
de spital. Era minunată, dar iritantă. Avea să-i dea ministrului o 
impresie greșită. Într-o astfel de zi, era de înțeles dacă unui 
vizitator care tocmai sosise i se părea că Hamburgul își revine 


VP - 120 


spectaculos. Zăpada masca trauma, aruncând o pătură 
egalizatoare asupra a tot, oferind metalului colţuros și 
cărămizilor sparte un înveliș nou și optimist. Nu era o zi bună 
pentru un tur menit să demonstreze cât de urâtă și de cenușie 
era viaţa printre ruinele germane. 

Lewis intră pe ușa turnantă a hotelului Atlantic și trecu pe 
lângă recepţie. Un tablou cu ducele de Wellington fusese 
atârnat pe peretele din spatele recepţionerului, transformând 
clădirea într-un fel de Whitehall mai mic. Ministrul nici nu avea 
să-și dea seama că plecase din ţară. 

Ursula stătea în fața șemineului mare, ca să se încălzească. 
Avea un aspect în același timp elegant și modest, cu bluza 
croșetată din lână, fusta cu model în zigzag și pantofi negri cu 
baretă și toc pană. Se coafase în maniera obișnuită și adecvată 
a interpretelor CCG - cu părul pe spate și pe după urechi -, dar 
dacă intenţia fusese de a-și masca frumuseţea, efectul era 
tocmai de a o spori: sprâncenele energice, gâtul zvelt de 
antilopă. Lewis se trezi că o complimentează stângaci. 

— ... Schon. 

Nu era cuvântul cel mai adecvat, dar Lewis începuse să 
vorbească înainte să știe ce cuvânt o să folosească. „Lieb/ich” ar 
fi fost probabil mai bun, dar nu părea potrivit s-o roage să 
traducă și să corecteze un compliment la adresa ei. 

— Mulţumesc. 

— Scuze pentru întârziere... Die Strassen sind eisig. E corect? 
Eisig? 

— Da. Îngheţate. 

După ce Edmund îi pusese o întrebare într-o germană clară și 
precisă, Lewis ţinuse să vorbească cu Ursula în germană cât mai 
mult posibil. Fiul lui avea o fluentă care îl făcea de rușine. 

— Azi nu au mers tramvaiele. 

— Eine schlechte Reise? 

— A fost în regulă. Am o haină călduroasă, a fost o plimbare 
plăcută. lată programul dumneavoastră pentru astăzi. 

Ursula îi întinse un itinerar bătut la mașină. Lewis îl privi rapid 
și văzu sus titlul complet al ministrului Shaw. 

— Vedeţi vreo greșeală? 

— Nu... Nein. Ist. Perfekt. Însă e Kensington. Nu Kensingtown. 

— Ah! 

Ursula părea sincer supărată pe sine însăși. Citi cuvântul cu 


VP - 121 


voce tare: 

— Ken-zing-tonn. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. E o greșeală minoră. Nu o să deranjeze pe 
nimeni. /st der Minister schon hier? 

— E în salon. 

— Să sperăm că e unul de-ai noștri. 

— De-ai noștri? 

— Adică nu „de-ai lor”. Vreau să spun, să sperăm că e de 
partea noastră. Că e unul din cei buni. 

Ursula îi arătă că are ceva pe bărbie, atingându-și bărbia ei. 

— Sunteţi murdar de sânge. 

Lewis atinse acel loc și rămase cu o pată de sânge pe deget. 

— Așa-mi trebuie dacă încerc să mă rad fără săpun. O 
neînsemnată încercare de a economisi resurse. 

Lewis își linse degetul și curăţă tăietura cu salivă. 

— Mai curge? 

Ursula scoase o batistă din buzunarul hainei și o ridică spre el, 
ca să-i tamponeze tăietura. Se opri, așteptând permisiunea lui. 
Lewis scoase bărbia în față, sperând că niciun general sau 
Burgermeister nu trece pe acolo exact în acel moment. 

— Bitte. 

Ursula îngriji tăietura ca o mamă și, chiar dacă făcuse asta 
într-un mod simplu și firesc, atenţia ei îl făcu pe Lewis să 
roșească. De aproape, Ursula mirosea a cearșafuri proaspăt 
spălate. 

— Gata. Acum sunteţi pregătit să vă întâlniți cu ministrul din 
Kensing-ton. 

Ursula făcu un pas în spate, simțind stânjeneala lui. 

— Mulţumesc. Auf in den Kampf? 

— Auf in den Kampf, răspunse ea dând din cap. 

Porniră amândoi spre salonul principal, „la luptă”. 


Bărbaţii stăteau în grupuri învăluite în fum de doi sau trei 
oameni, iar zarva vocilor lor era intensă. Era o adevărată 
adunare: generalul Surtees venise împreună cu șefii cei mari ai 
CCG, Burgermeisterul rotofei era acolo, fumându-și trabucul 
cubanez mare ca un Churchill neamt, iar printre ei era și 
Vaughan Berry, comisarul, cu o expresie tensionată și 
îndatoritoare. Shaw era ușor de depistat, era unul dintre cei doi 
bărbaţi care nu purtau uniformă și era înconjurat de un grup de 


VP - 122 


petiționari atenţi, doritori să smulgă ceva de la parlamentar cât 
aveau ocazia. 

Lewis îi explică rapid Ursulei cine e fiecare. 

— Cel slab e generalul Surtees. Șeful meu suprem. Și al tău. 

— Unul de-ai noștri? 

Lewis zâmbi. Ursula învăţa repede. Apoi scutură din cap. 

— Și cel în costum de bancher? 

— Acela e comisarul. 

Vaughan Berry era al doilea bărbat din încăpere care nu purta 
uniformă. Lewis avea o părere foarte bună despre el. Acesta 
făcuse vâlvă refuzând să poarte uniforma bluemarin a CCG, 
pentru că îi amintea de cea a unui supraveghetor de apărare 
antiaeriană. „E unul de-ai noștri”, spuse Lewis. 

— Și cel care vorbește acum cu ministrul? 

Lewis simţi cum se zbârlește. Era maiorul Burnham, care 
părea că deja încearcă să-l aducă la ascultare pe parlamentar. 
Lewis era supărat pe sine însuși că nu ajunsese acolo înainte ca 
Burnham să aibă șansa de a polua gândirea parlamentarului. 
Shaw arăta ca un om care se străduie să soluţioneze o dilemă 
dificilă: ţinea gânditor o mână la bărbie și capul înclinat 
înțelegător, ca și cum ar fi încercat să audă și să reţină tot cei 
se spunea. 

— Maiorul Burnham. Informaţii. 

— Unul de-ai lor, spuse Ursula fără să mai trebuiască să 
întrebe. 

La micul dejun, Lewis se trezi în faţa lui Burnham și a unui 
american aflat în vizită, generalul Ryan Caine, venit să vadă 
cum se descurcă britanicii și să le împărtășească unele lucruri 
despre viaţa din zona americană. Caine avea tunsoarea scurtă 
pe care până și generalii americani cu trei stele păreau s-o 
prefere; îl făcea să pară viril și tânăr, în timp ce pistruii de pe 
pielea lui sugerau o viaţă trăită din plin în clime mai însorite. 
Emana dezinvoltura unui om care se bucura de timpul petrecut 
în Germania și infatuarea moderată a cuiva care își vizitează 
verii săraci, aflaţi în dificultate. 

— Nu e oare momentul să relaxaţi legile solidarizării? Am 
auzit că în zona voastră numai dacă discuţi cu o nemţoaică e ca 
și cum ai trata-o drept prostituată. 

— Eu cred că, deocamdată, germanii preferă o separare clară. 

— Ştiţi, noi în Frankfurt avem deja un birou special pentru 


VP - 123 


căsătorii între militari americani și civili germani. Ei, asta e o 
modalitate simplă de a te integra într-o societate. 

Caine o mânca din ochi pe Ursula. 

— Dacă vreodată veţi vrea să treceţi într-o zonă mai 
prietenoasă, Fräulein... 

Lewis observă satisfăcut că Ursula rămase amabilă, dar 
neimpresionată. 

— Zona britanică are multe alte probleme, domnule general. 

— Ei, aici aveţi dreptate. 

Un chelner aduse farfuriile cu micul dejun: ouă, cârnaţi, felii 
de șuncă, bucăţi de roșii, ciuperci și ceapă fripte, sângerete, 
ficat. 

— Chiar dacă sunteți faliţi, mă bucur să văd că nu faceți 
economii la ospitalitate, spuse Caine. 

Apoi americanul deveni serios. 

— Nu credeţi că e timpul să-i lăsăm din nou pe germani la 
volan? Trebuie să acţionam rapid. Dacă nu suntem atenţi, o să 
înceapă să creadă că Sovietele sunt o perspectivă mai bună. 
Trebuie să le punem pe picioare afacerile. Să le dăm capitalul de 
care au nevoie. Apoi să le dăm înțelepciunea. Să le dăm 
instrumentele... Se discută despre un plan de a le oferi, lor și 
Europei, un ajutor masiv. Se dezbate la Washington chiar în 
clipa asta. Cu toţii avem nevoie de o Germanie puternică. 

— Dar mai întâi avem nevoie de o Germanie curată, domnule 
general, spuse Burnham. 

Caine tăie o bucată de ficat în două și duse una la gură. 

— Ei, bineînţeles, spuse el. Mai întâi să-i stârpim pe 
nenorociți. Scuzaţi-mi limbajul, Fräulein. 

Ursula indică printr-un zâmbet ușor că era mai degrabă 
amuzată decât ofensată. 

Lewis mâncase jumătate de ou și o felie de șuncă, dar 
conversaţia îi tensiona stomacul, i-l strângea. Voia cu disperare 
să spună ceva. Se uită în jurul mesei. De Billier conversa cu 
mareșalul Sholto, prea departe ca să-l audă. Insă Shaw, care 
stătea vizavi de Ursula, asculta acum dialogul. 

— Mi-a plăcut ce aţi spus mai devreme, domnule maior: „Nu 
poţi construi o casă pe o fundaţie putredă”. 

Lewis se întristă. Auzise exact aceleași cuvinte din gura lui 
Wilkins. Și acum Burnham continua să răspândească vorba, 
după ce o strecurase, fără îndoială, în discuţia dinaintea micului 


VP - 124 


dejun. În modul acesta, prejudecățile nefondate se transformau 
în opinii ferme și deveneau apoi decizii. 

— Germanii au trecut prin 12 ani de ignoranță și 
analfabetism, spuse Burnham, încurajat de ministru. Asta i-a 
transformat pe oameni în animale. Putem începe procesul de 
reconstruire a sufletelor lor după ce am impus domnia legii și 
am refăcut infrastructura de bază, dar până atunci trebuie să 
fim vigilenţi. Bunătatea e un lux pe care nu ni-l permitem. 

Burnham clipi spre Lewis. 

— Credeţi că există riscul unei insurecţii? întrebă Shaw, 
ducând lucrurile în direcţia pe care Lewis nu și-o dorea. 

— Haosul de pe teren și deplasările masive ale celor 
strămutați oferă paravanul perfect pentru ca naziștii să dispară, 
apoi să reapară, dându-se drept „nevinovați”. 

— Aveţi un chestionar, sugeră Caine. 

— Chestionarul e util, dar trebuie să-l rafinăm puţin, trebuie 
să sondăm ceva mai adânc trecutul oamenilor ca să ajungem la 
adevăr. Avem nevoie de mai mult personal care să se ocupe de 
restanţe. Dar avem nevoie și de informaţii mai bune ca să-i 
descoperim pe adevărații criminali. Nu e vorba doar de oi și 
capre, ci de capre care sunt oi și de oi care sunt lupi. Sau 
Werwolf. 

Cuvântul atrase atenţia tuturor. 

— Există și aici? întrebă Caine. 

— A existat săptămâna trecută un convoi atacat de doi rebeli. 
Au deturnat un camion plin de gin. 

— Știu unde să vă lovească, glumi Caine. 

— Rebeli? întrebă Lewis. Sau oameni care căutau mâncare? 

— Cei doi pe care i-am arestat păreau destul de bine hrăniţi, 
replică Burnham. Amândoi erau convinși că Hitler e viu și 
sănătos și se va întoarce să ne pedepsească. Când le-am spus 
că Fuhrerul e mort, unul dintre ei mi-a cerut s-o dovedesc, 
spunând că rușii nu le-au arătat niciodată cadavrul. 

— Scoate cadavrul! exclamă Caine. De parcă Fuhrerul ar fi 
însuși lisus Christos! 

— Valoarea Werwolfului ca propagandă întrece cu mult 
realizările lui, spuse Lewis. 

Era hotărât să distrugă acest mit și să readucă discuţia la 
ceea ce conta. Însă Burnham îi împinsese pe toţi acolo unde 
voia. 


VP - 125 


— Amândoi aveau tatuaje cu numărul 88, continuă el. Arse pe 
antebraţ. 

— Optzeci și opt? întrebă ministrul. 

— E un cod. Ea opta literă a alfabetului. 

Show enumeră literele. 

— H. HH? 

Burnham aprobă din cap. Voia ca Shaw s-o spună cu voce 
tare. 

— Heil Hitler? 

Lewis simți nevoia urgentă de a interveni. 

— Este un nonsens, spuse el. Peste tot în oraș vezi 88 pe 
ziduri și pe ruine. Asta arată doar cât de proastă e situația, dacă 
oamenii se gândesc să revină la ce-a fost. 

— Poate că unii germani nu și-au învăţat lecţia? sugeră Caine. 

— Trebuie făcută dreptate, spuse Shaw. Cei din ţară cer asta. 

— Cu siguranţă e mai bine ca dreptatea să fie făcută efectiv 
decât doar să pară că e făcută. ă 

— Dumneavoastră nu sunteţi politician, domnule colonel. In 
lumea mea, percepţia reprezintă nouăzeci la sută din adevăr. 

— Vânarea câtorva fanatici nu e deloc prioritatea noastră, 
spuse Lewis. 

Începea să-și piardă reținerea. Era conștient că Ursula 
amuţise, în timp ce bărbaţii îi disecau ţara. 

— Atunci care credeți că sunt priorităţile noastre? întrebă 
Shaw. 

Lewis se îndreptă de spate și își depărtă mâinile pe masă. 

— Nu poți să introduci democraţia într-un popor înfometat și 
fragmentat. Dacă îi hrănim și adăpostim pe oameni, dacă îi 
ajutăm să-i regăsească pe cei dragi, dacă creăm slujbe, atunci 
nu avem de ce să ne temem. Însă în clipa aceasta există 
milioane de germani apți care nu pot munci din cauza procesului 
de „curăţare”. Familiile încă sunt despărțite. Mii de oameni sunt 
în lagărele de concentrare. 

— Într-adevăr, spuse Shaw dând din cap gânditor. 

Însă litania de priorităţi a lui Lewis nu fusese la fel de 
convingătoare ca poveștile despre Werwolf. 

— Aveţi o mare empatie faţă de autohtoni, domnule colonel, 
observă Caine. De aceea vi se spune Lawrence al Hamburgului? 

Probabil că Burnham îi transmisese asta. 

— Poate vreţi să le vorbiţi ministrului și generalului despre 


VP - 126 


aranjamentul special din locuința dumneavoastră, domnule 
colonel, sugeră Burnham. 

Apoi se întoarse spre Shaw și Caine. 

— Colonelul Morgan testează o nouă abordare în relaţiile 
anglo-germane. 

Lewis invidiase întotdeauna abilitatea băieţilor de la Informații 
de a discuta cu miniștrii și de a spune ce gândesc fără vreun 
apel la autoritate, însă Burnham abuza grav de tendinţa 
egalitară a lui Lewis. lar acum direcţiona conversaţia după bunul 
lui plac. 

Lewis se trezi explicând fără niciun chef cum ajunsese să 
împartă casa cu o familie germană. După ce termină, se așternu 
o liniște prelungă, stigmatizatoare. Ceea ce înainte păruse un 
act umanitar, acum părea aproape scandalos. 

— Asta chiar e solidarizare, domnule colonel, spuse Caine. 

— Mă întrebam, dacă astfel nu se înmulţesc resentimentele? 
întrebă Burnham pe un ton perfect rezonabil. Adică, acești 
germani n-ar prefera să fie împreună cu compatrioţii lor? În 
tabere? 

Cei de la masă se uitară la Lewis, așteptând răspunsul. 

— In barăcile din Nissen? Unde aproape mor de frig? 

Știa că prin asta submina linia oficială, dar Shaw trebuia să 
afle. 

— Am auzit că stau destul de confortabil, spuse acesta. Au 
căldură. Și mâncare. Lucruri de care peste jumătate din Anglia 
încă nu beneficiază. 

— Cred că cei mai mulţi dintre noi am prefera să stăm în 
casele noastre, dacă am avea posibilitatea, spuse Lewis. 

— Ei bine, să sperăm că bunătatea dumneavoastră nu se va 
răzbuna, zise Shaw. 

Lewis spusese deja prea multe și vedea că generalul de Billier 
se agită din cauza criticilor lui la adresa eforturilor britanice în 
fața ministrului. Se lăsă în seama speranţei că vizita avea să-i 
arate parlamentarului care e situaţia reală din tabere. 


Lubert stătea în anticamera cu miros de lapte acru a Centrului 
de Interogare Directă, încercând să-și amintească orice - orice 
în afară de faptul că era german - care ar fi putut să-l 
incrimineze în ochii Informaţiilor britanice. 

Centrul fusese creat în vechea școală de artă din spatele 


VP - 127 


Binnenalster. Lubert fusese aici ultima oară în 1937, cu Claudia, 
ca să vadă operele artistului Bocklin, unul dintre puţinii artiști 
germani decenţi pe care regimul nu îi declarase degenerați. Se 
spunea că Hitler cumpărase opt lucrări de-ale lui. După aceea, 
Lubert și Claudia se certaseră foarte tare din cauza sa: ei îi 
plăcea mesajul moral clar al lui Bocklin, el spunea că tocmai 
asta era problema lui. Ea spusese că Lubert era un „snob” 
incapabil să vadă arta așa cum era ea, iar el mersese până la a 
o face populistă; însă cearta nu se referea de fapt la artă sau 
gust, ci la regim. : 

Lubert își spunea că nu are de ce să se teamă. Indeplinise 

actul de reflecţie de sine - Besinnung - pe care toți germanii 
erau încurajați să-l facă în cadrul procesului de recunoaștere a 
rolului pe care îl jucaseră în marile crime comise de poporul lor. 
Îi displăcea ideea de vinovăţie colectivă, dar nu era una din 
fostele somităţi care îi învinovățea pe Aliați pentru actualele 
nenorociri ale Germaniei, și nici nu regreta deloc spânzurarea 
acuzaților de la Nuremberg. Completase Fragebogenul lui - cele 
133 de întrebări care aveau să-i stabilească viitorul profesional - 
mai ușor decât se așteptase. De fapt, era greu de înțeles cum își 
închipuise cineva că putea să-i identifice pe vinovaţi cu ajutorul 
lui. Părea prea politicos, îi lipseau viclenia și întrebările 
pătrunzătoare. Existau câteva întrebări ciudate care îl făcuseră 
să râdă, dar în general îl completase plin de încredere, cu 
conștiința curată. Chiar îi plăcuse exercițiul de „a-și aminti cine 
era”. 
Cineva îi strigă numele și el se îndreptă spre camera de 
interogare. inspiră adânc în timp ce se apropia de ușă, 
reamintindu-și să nu fie combativ, să rămână umil și politicos. 
Se zvonea că britanicii nu găseau suficienți germani de „culori 
nepotrivite” și deveniseră mult mai energici la interviuri. 

Anchetatorii lui stăteau amândoi la un birou de stejar. Unul 
dintre ei, care fuma, îi făcu semn să se așeze. Celălalt nu ridică 
privirea, ci continuă să examineze documentul din faţa lui, pe 
care Lubert îl vedea - după cerneala verde și scrisul groaznic și 
buclat, era chestionarul completat de el. Bărbatul dădu paginile 
înainte și înapoi, înainte și înapoi, ca și cum l-ar fi nedumerit o 
discrepanţă. Ceva nu se potrivea sau lipsea. Dacă pauza 
prelungă și teatrală a bărbatului fusese plănuită să tulbure, 
atunci reușise. Lubert devenise agitat încă dinainte să înceapă. 


VP - 128 


— Herr Lubert? întrebă primul bărbat. 

— Da. 

— Eu sunt căpitanul Donnell, iar acesta este maiorul 
Burnham, șeful Informaţiilor. Vom purta acest interviu în 
engleză și germană, în funcţie de necesități. Din câte am 
înțeles, vorbiți engleză fluent. 

— Da. 

Maiorul încă nu privise spre Lubert, ci continua să pară uluit 
de chestionar, sau poate de unele din răspunsurile acestuia. 
Când vorbi, vocea lui era joasă și moale, iar germana lui 
perfectă. 

— Sunteţi un om norocos, Herr Lubert. 

Herr Lubert nu contestă acest fapt. Așteptă, știind că 
„norocul” lui urma să fie disecat și etalat de acest om cu 
sprâncene deosebit de lungi. 

— Aţi supravieţuit războiului în bună stare. Aţi fost prea tânăr 
pentru primul, prea bătrân pentru al doilea. Continuaţi să locuiţi 
în casa dumneavoastră. Aveţi în continuare bunurile. Aveţi un 
proprietar înțelegător. 

Lubert ar fi vrut să conteste partea referitoare la bunuri, dar 
păstră tăcerea. 

Burnham ridică mâna și Lubert se uită la el. Ochii lui erau cu 
adevărat prea frumoși pentru ochii unui anchetator. Lubert 
căută în ei o urmă de înțelegere. 

— Sunt recunoscător, spuse el în engleză, ca să echilibreze 
lucrurile. 

— Zău? răspunse Burnham. 

Se uită la chestionar și dădu la pagina care părea să-l 
deranjeze. 

— In unele din răspunsurile dumneavoastră am detectat un 
anumit ton nerecunoscător. Chiar de dispreţ. 

Era o critică destul de întemeiată. Lui Lubert nu-i plăcuse 
niciodată să fie obligat să răspundă la întrebări, mai ales la 
întrebări oficiale. li stârneau o anumită încăpățânare și 
adversitate. 

— Cred că era o întrebare referitoare la soldaţii de plumb. 
Nu... mi s-a părut relevantă. 

— Aceste chestionare au fost întocmite cu multă grijă și 
răbdare. 

— Da. Dar... N-am înțeles ce relevantă au soldații de plumb. 


VP - 129 


— V-aţi jucat vreodată cu soldați de plumb? 

— Îi veţi aresta pe toţi bărbaţii care s-au jucat cândva cu 
soldați de plumb? nu se putu abţine Lubert. 

— Herr Lubert, un ton arogant vă poate plasa într-o categorie 
pe care nu o doriţi. V-aţi jucat sau nu cu soldaţi de plumb? 

— Da. Ca orice băiat normal. 

— Bine. Asta voiam să aflu. 

Burnham făcu un semn în căsuţa goală. 

— Și mai era această... 

Degetul lui Burnham trecu la o întrebare ulterioară, iar faţa lui 
se schimonosi, adoptând o expresie nedumerită. 

— Întrebarea Riiii. Ce aţi vrut să spuneţi prin acest răspuns? 
Dacă îl pot numi răspuns. Pare... o modalitate glumeaţă de a 
răspunde la o astfel de întrebare serioasă. 

Lubert își dădea seama că Burnham era un om inteligent și că 
acesta știa de ce răspunsese așa la acea întrebare: pentru că 
era o întrebare ridicolă. La momentul acela, Lubert trebuise să o 
citească încă o dată, spunându-și că probabil fusese prost 
tradusă sau introdusă special doar ca să-l testeze. Hotărâse că 
era doar o întrebare insensibilă, compusă de vreun funcţionar 
nepăsător de la Whitehall sau Washington. Și că nu merita un 
răspuns serios. 

— Ei bine? 

— Cel care a considerat că e o întrebare bună... nu putea fi 
serios. Sau nu avea idee cum e să... 

—E o întrebare perfect serioasă, Herr Lubert. 
„Bombardamentele au afectat sănătatea dumneavoastră sau a 
familiei?” Dacă vreţi să reveniţi pe un post calificat, cu program 
întreg, trebuie să ne asigurăm că nu aveţi probleme de sănătate 
mentală. A răspunde prin semne de exclamaţie nu e deloc 
reacția unei minţi stabile. 

— Cred că bombardamentul a afectat sănătatea soției mele, 
domnule maior. A murit în iulie 1943, împreună cu alţi 40.000 de 
mii de oameni. În ziua în care britanicii au distrus acest oraș prin 
marele incendiu. 

Burnham nu păru mișcat, ci mai degrabă încântat că Lubert 
deschisese acest subiect. 

— Haideţi să vorbim despre soţia dumneavoastră. Pentru un 
arhitect de case, locuiţi în condiţii grandioase. Aveţi o colecţie 
de artă înregistrată. Inclusiv lucrări de Leger, Nolde. Presupun 


VP - 130 


că soția era cu banii? 

— Provenea dintr-o familie bogată, da. 

— Și cum a fost dobândită această bogăţie? 

— Prin comerț. 

— Comerț cu ce? Și cu cine? 

— Cu orice. Aveau mai multe șantiere navale. 

— Șantierele navale obișnuiau să transporte arme naziste? 

— Începând cu 1933, au făcut comerţ cu ce li se spunea. 

Ar fi putut să explice cât de multe nave călătoriseră spre și 
dinspre Anglia, dar probabil că maiorul știa asta foarte bine. 

— Deci această colecţie de artă a fost plătită prin comerţ 
nazist? 

Cât de simplă era această matematică: o ecuaţie care sfârșea 
întotdeauna prin „egal vinovăţie”. Cifrele și fracțiile care te 
duceau acolo erau neimportante. 

Lubert scutură din cap. 

— Hamburgul a continuat cu afacerile lui, era vorba doar de 
comerţ, spuse Lubert scuturând din cap. Nu aveam nicio 
legătură cu Partidul. Doar fratele Claudiei... 

— Da, spuse Burnham privind pagina respectivă. Martin 
Fromm. 

Lubert nu voise să scrie nici măcar numele cumnatului său, 
sau titlul de Gauleiter!0. Pe pagina aceea nu era suficient loc 
pentru a aborda nuanțele ambițiilor lui de partid și consternarea 
pe care o provocase intrarea lui Lubert în acea familie. 

— Să trecem la altă întrebare. Întrebarea Fiii. „Aţi sperat 
vreodată într-o victorie germană?” Aici ați scris... „Voiam ca 
războiul să se termine rapid”. 

— Bineînţeles. Toată lumea voia asta. 

— Voiaţi ca Germania să învingă? 

— Eram, și sunt, un naţionalist, dar asta nu înseamnă că sunt 
nazist. 

— Cred că ăsta e un sofism. În 1939, naţionalist însemna 
nazist. 

— Eu nu mi-am dorit deloc un război. 

— Vorbiţi-mi despre fiica dumneavoastră. 

Bărbatul știa cum să-i tragă mereu covorul de sub picioare. 
Lubert simţi cum își pierde echilibrul. 


10 Gauleiter (în limba germană, în original) — șef al unei organizaţii regionale a 
Partidului Nazist (N. red.). 


VP - 131 


— Ce e cu fiica mea? 

— Păi, presupun că a fost afectată de bombardamente. De 
pierderea mamei ei? 

— E... încă... furioasă din cauza asta. 

Pentru prima oară, vorbea pe un ton defensiv și nesigur. 

— Și... i-a fost foarte dificil să împartă casa cu o familie 
britanică. 

— Furioasă? Faţă de ocupaţie? 

— Furioasă din cauza pierderii mamei ei. 

— A făcut parte din Hitler Mädel. 

Lubert aproape că nu scrisese asta - dar era adevărat. 

— Era obligatoriu, începând cu 1936. 

— Nu aţi împiedicat-o? 

— Noi... eu și cu soţia mea... eram în dezacord în privinţa 
asta. Eu am fost împotrivă ca ea să se înscrie... dar, în cele din 
urmă, nu am avut de ales. Mă simt vinovat din cauza asta. Dara 
refuza ar fi însemnat trădare. Și nu ar fi fost deloc bine pentru 
noi. 

— Dar un om cu conștiință ar prefera răului închisoarea, nu-i 
așa? 

— Păreţi hotărât să îmi descoperiţi o vinovăţie, domnule 
maior. 

— Pentru mine, vinovăția dumneavoastră e doar o chestiune 
de grad, Herr Lubert. Misiunea mea e de a-i stabili culoarea, 
nuanța. Așa că spuneţi-mi... Mă intrigă cum puteți suporta să 
locuiți împreună cu fostul inamic? 

— Sunt politicoși faţă de noi. 

— Și ce părere are fiica dumneavoastră? 

— Ea e... ursuză din această cauză. 

— Și cum se manifestă asta? 

— E... mă rog... Fiica mea nu înțelege... cât de favorizați 
suntem că încă locuim în casa noastră. 

— Și de ce-ar înțelege? spuse Burnham. După ceea i s-a 
întâmplat mamei ei. Ce face acum - după ce s-au închis școlile? 

— Lucrează la dărâmături. 

— Când vedeţi toate aceste dărâmături probabil vă întrebaţi 
dacă arhitectura are vreun rost, Herr Lubert. Sunteţi sigur că 
vreți să reveniţi la această carieră? 

— Nu mă pricep la altceva. Aș vrea să fiu... 

Lubert încercă să găsească cuvântul. 


VP - 132 


— ... implicat în reconstrucţie. La fabrică sunt un muncitor 
prost. 

— Vă e dor de vremurile în care construiați case de vacanță 
pentru oficialii Partidului? 

Era adevărat că Lubert profitase de sporirea comenzilor 
pentru vile de vacanță de la acel moment - inclusiv „un mic 
palat” pentru Harold Armfeld, producătorul de armament - însă 
comenzile nemilitare fuseseră puţine. 

— După 1933 au existat puţine posibilităţi. Nu ajuta cu nimic 
nici faptul că Partidul dispreţuia școala de arhitectură din care 
proveneam eu. 

Burnham dădu încă o pagină din Fragebogen. 

— Vă e dor de trecut? 

— Singurul lucru din trecut de care mi-e dor e soţia mea, 
domnule maior. 

— Nu vă e dor de frumoasele vremuri de odinioară? 

— Nu știu la ce vremuri frumoase vă referiți. După 1933, 
Germania a devenit o închisoare pentru cei mai mulţi dintre noi. 

Burnham se lăsă pe spate, deschise un sertar și scoase un 
teanc de fotografii. Le aruncă pe birou și le răsfiră ca pe niște 
cărţi de joc. 

— O închisoare ca asta? 

Luă o fotografie cu un prizonier evreu scheletic. Apoi încă una. 
Și încă una. În tot acest timp, examina faţa lui Lubert, căutând 
reacţiile lui exacte. Lubert văzuse aceste fotografii în primele 
luni de după război, expuse pe pereţi, ca să le vadă toți 
germanii. Acum le privi în silă, apoi întoarse privirea. 

— Oricâte neplăceri ați avut de suferit, Herr Lubert, v-aș sfătui 
să nu vă comparaţi niciodată situaţia cu asta. 

Burnham luă chestionarul și dădu la ultima întrebare, de pe 
ultima pagină. Întrebarea Y. 

— Văd că aţi lăsat goală rubrica „Alte observaţii”. Aveţi să 
spuneţi ceva acum? 

Lubert îl privi pe maior cât mai pocăit și curtenitor posibil și 
spuse: 

— Nu cred, domnule maior. 


— De ce aţi pus acest tablou fără să mă întrebaţi? 
— Aici era un tablou înainte. A lăsat o urmă galbenă. M-am 
gândit că poate v-ar plăcea... 


VP - 133 


— Ei bine, nu-mi place. 

Rachael era în hol, umblând nervos prin încăpere. | se adresa 
cu o privire fixă și o postură băţoasă, ca și cum ar fi învățat de la 
o guvernatoare severă cum să trateze un elev recalcitrant. 
Lubert tocmai intrase pe ușă. Era înfometat, înfrigurat și furios. 
După interviu, se dusese la lucru, dar numai ca să descopere că 
fabrica fusese închisă. Britanicii pretindeau că e din cauza 
vremii, dar toată lumea știa că făcuseră asta ca să pună capac 
nemulțumirilor care mocneau acolo. Colegul lui de muncă, 
Schorsch, era la poartă și împărțea broșuri. Plănuiau o mare 
manifestaţie și îi încurajau pe toţi muncitorii din zona britanică 
să-și picheteze fabricile și să protesteze împotriva desființării 
lor. „Nu uita de partea cui ești, Herr Lubert”, îi murmurase 
acesta în timp ce îi întindea broșura. Lubert se săturase să i se 
tot spună ce să facă. 

Se uită la tabloul pe care în dimineaţa aceea îl rugase pe 
Richard să-l atârne. Nu îi fusese ușor să-l aleagă, să ţină cont de 
sensibilităţile provinciale ale familiei Morgan: nimic prea 
excentric, nimic prea abstract. Iniţial, alesese minunatul peisaj 
de Liebermann, dar acesta nu acoperea vechea decolorare 
lăsată de portret. „Femeia jumătate nud” de von Carolsfeld era, 
după părerea lui, perfectă: elegantă și discretă, acoperea pata și 
însufleţea întreaga cameră; era o capodoperă rară, demnă de 
orice perete din orice salon din orice ţară. Doar un filistin ar fi 
putut să aibă obiecţii împotriva lui, sau poate un pudibond. 

— A fost unul dintre marii artiști germani ai secolului XIX. 

— Nu-mi pasă cine a fost, spuse Rachael încrucișându-și 
braţele și refuzând să ia în seamă blânda încântare a servitoarei 
din spatele ei. 

— Nu vă place? 

— Nu despre asta e vorba. 

Era din cauza nudităţii? se întrebă Lubert. Tabloul era, poate, 
ușor erotic, dar era prea reţinut și delicat ca să ofenseze. ÎI 
copleși brusc un impuls de a face acest moment cât mai dificil 
posibil pentru Rachael, de a o pune la locul ei. 

— Poate aţi prefera descrieri ale zonei rurale. O scenă de 
vânătoare? Sau poate cineva îmbrăcat? 

In timp ce spunea asta, se simţi ca un frate mai mare și 
disprețuitor, care îi vorbește condescendent surorii mai mici și 
snoabe. Nu-i păsa de nimic, ceea ce îl încânta. 


VP - 134 


Rachael întoarse privirea, simțind cum roșește. Doamna 
Burnham avea dreptate: germanii erau niște oameni aroganti, 
iar ea îi permisese acestuia să ajungă mult peste nivelul cuvenit 
lui. 

— Herr Lubert, nu-mi place deloc tonul dumneavoastră... 

Însă Lubert nu se mai putea opri. 

— Aș vrea să știu de ce nu vă place tabloul. E un tablou onest. 
Nu e... nu știu care e cuvântul în engleză... unschicklich: doar de 
dragul de a șoca. Uitaţi-vă doar la ea. E o lucrare minunată. 
Credeam că o s-o apreciaţi. Că sunteți o femeie cu gust. 

Făcu o pauză pentru efect. 

— Se pare că m-am înșelat. 

Asta păru să declanșeze explozia. 

— Ce vreţi să spuneţi? Bineînţeles că-mi dau seama că eo 
lucrare bună. Nu-mi place insinuarea dumneavoastră. Nu știți 
nimic despre gustul meu sau despre educaţia mea. 

— E adevărat, spuse el. 

La sfârșitul unei zile grele și iritante, discuția aceasta era o 
ocupaţie plăcută. 

— Ce aţi putea ști dumneavoastră despre preferinţele mele? 
Sau gusturile mele, ce anume consider eu artă bună? Nu știți 
nimic despre mine sau despre proveniența mea. 

— Asta e problema! spuse el, cuprins de nesăbuință. Cum 
putem să ne înțelegem unul pe altul când amândoi avem un 
trecut despre care celălalt nu știe nimic? 

— Dar pe mine mă neliniștește trecutul dumneavoastră, Herr 
Lubert. 

Cuvintele ei avuseseră o tonalitate diferită. Rachael se uită la 
tablou - sau mai degrabă la spațiul locuit de noul tablou. 

— A fost un tablou cu „el”, nu-i așa? 

Lubert amuţi, șocat de disprețul și stupefacţia pe care 
întrebarea ei i le induseseră. 

Rachael respira energic pe nări; începu să dea din cap. 

— Asta a fost, nu-i așa, un portret al Fuhrerului? spuse ea, 
evitând groaznicul nume. 

Lubert emise un râset care părea mai frivol decât vrusese el 
să fie. 

— Ei bine? întrebă ea împingându-l în colț, convinsă că îl 
dovedise. A fost sau nu un portret al Fuhrerului? Știu că cei mai 
mulţi aveati așa ceva. Aș vrea doar confirmarea. 


VP-135 


Pe Lubert nu îl convingea suspiciunea ei. Părea împrumutată. 
Învăţată pe dinafară. 

Rachael nu se putu abţine să dea o ultimă lovitură: 

— M-aţi dezamăgit, Herr Lubert. Credeam că măcar 
dumneavoastră ați avut bun-gust. i 

Încăpăţânarea îl îndemna pe Lubert să nu spună nimic. Însă 
ignoranța ei era prea provocatoare pentru ca el să-i poată 
rezista. 

— Uitaţi-vă în jur, Frau Morgan. Uitaţi-vă la mobilă. La cărți. 
Uitaţi-vă... la partiturile muzicale din taburet. E muzică de 
Mendelssohn și Chopin, doi compozitori interziși de Partid; 
examinaţi biblioteca. Veţi găsi lucrări de Hesse, Marx, Fallada, 
cărţi care ar fi trebuit arse. Și uitaţi-vă la operele de artă. Vi le- 
aș arăta eu, dacă aș crede că vă interesează, lucrări de artă 
interzise acum 13 ani. Artă degenerată. Până și această 
xilogravură de Nolde. 

Lubert arătă spre o gravură simplă a unui vas de pescuit de 
pe peretele primului șir de scări. 

— Toate sunt negermane. Evrei bolșevici. Artiști care nu 
puteau să lucreze sau să vândă, pentru că nu erau pe gustul 
Fuhrerului. 

Lubert începu să dea ocol holului, declamând către diversele 
dotări ale încăperii. 

— Știu că cineva trebuie blamat. Și probabil că ajută să ai pe 
cineva pe care să-l blamezi. Sunt sigur că e util pentru 
dumneavoastră să aveți o față pentru asta. Dar credeţi că eu aș 
oferi un loc de onoare acelui om... a cărui gândire stupidă a dus 
la interzicerea și arderea acestor lucruri? A fost un vandal. 
Singurul lui... crez era să distrugă, nu doar artă, ci și vieți, 
familii, oameni. Orașe, țări, până și pe Dumnezeu! A lăsat în 
urma lui doar moarte și ruine. 

Lubert încetă să mai dea ocol camerei și făcu o pauză ca să-și 
tragă răsuflarea. A 

Rachael simțea nevoia să se miște. intoarse privirea de la 
portretul vinovat, înspre șemineu. Începu să-și facă de lucru cu 
vătraiul; mâna îi tremura. 

— Cred că aţi spus destul, Herr Lubert. 

— Nu, nu am spus destul. 

Lubert abia intra în subiect. 

— Aveţi dreptate. Nu știm nimic unul despre celălalt. 


VP - 136 


Dumneavoastră nu știți nimic despre mine. Despre trecutul 
meu. Prezentul meu. Viitorul meu. Da, exact. Am speranţe 
pentru viitor. Da, până și eu: un german! 

Rachael puse vătraiul înapoi în ladă. Își încrucișă braţele, ca 
să-și ascundă tremuratul mâinilor. 

— Spuneţi că trecutul meu vă tulbură, dar eu cred că de fapt 
vă tulbură trecutul dumneavoastră. Eu știu prea puţine despre 
el. În afară de ce mi-a spus Edmund. Dar cel puţin am încercat 
să mi-l imaginez. Să văd dincolo de suprafaţa lucrurilor. 

— Ce v-a spus Edmund? 

— Mi-a spus despre fiul dumneavoastră, Michael. Despre... 
suferința dumneavoastră. El zice că înainte erați mai fericită. Se 
pare că spuneaţi multe glume și cântaţi. El zice că mi-ar fi plăcut 
mai mult de dumneavoastră dacă v-aș fi cunoscut atunci. Că nu 
mai sunteți cum aţi fost. 

Lubert își dădea seama - după respiraţiile ei profunde - că 
asta o rănise. 

— Și simt compasiune faţă de această pierdere, faţă de faptul 
că v-aţi mutat, faţă de dificultatea de a trăi aici împreună cu 
fostul inamic și cu un soț pe care abia îl vedeți. Așa e mai ușor 
de crezut că nu sunteţi doar o femeie înăcrită, plină de 
prejudecăţi. Aveţi o durere. Am văzut asta în ochii 
dumneavoastră, am auzit asta în felul în care cântați. Dar sunt și 
alții la fel. Treziţi-vă! Nu sunteţi singura. 

Acum Lubert stătea drept în faţa ei, hotărât. 

— Aţi spus destule, Herr Lubert. Trebuie să încetați. 

— Și ce-o să faceţi? O să mă daţi afară? Nu asta aţi vrea? Ei 
bine. lată. O să vă ușurez sarcina. 

Lubert o prinse brusc de umeri și o sărută. Sărutul lui aspru și 
rapid nu nimeri exact gura ei. Lubert se trase în spate, 
așteptând izbucnirea ei, oferind ca ţintă faţa înclinată puţin 
înainte. 

— Gata, am făcut-o, spuse el, neștiind prea bine ce făcuse. 
Palma așteptată nu veni. Rachael se întoarse, atingându-și 
colţul buzei de sus. 

Lubert nu gândea limpede. Prin el circula prea multă 
adrenalină. Trebuia să plece, înainte să facă ceva și mai rău. 
Ridică mâinile și se trase cu spatele. 

— Eu plec acum, spuse el. Mă duc să fac bagajele noastre. 
Sunt convins că asta doriţi. 


VP - 137 


Se întoarse și porni spre scări. 

— Nu, Herr Lubert, spuse ea cu un calm neașteptat. Nu e 
deloc necesar. 

Lubert se opri cu o mână pe balustradă și un picior pe treaptă. 

— Eu... nu ar fi trebuit să vă aduc acea acuzaţie. V-am 
provocat. A fost o neînțelegere. Haideţi s-o lăsăm așa. 

Lubert nu se uită la ea, ci, după o lungă pauză, bătu cu palma 
în balustrada scării, ca să transmită acceptarea armistițiului, și 
porni în sus spre apartamentul lui. 


Edmund plimba noua lui mașinuţă pe marginea palierului, de 
la casa păpușilor până la sursa ţigărilor și înapoi. Surprinse 
sunetele unor cuvinte care veneau de jos - „uitat”, „trecut”, 
„tablou” - conștientizând oarecum tonul lor riscant, însă era 
prea concentrat asupra misiunii lui ca să distingă ce se spunea. 
Unei mame sau servitoare aflate în trecere i s-ar fi părut că el 
face ce ar fi făcut orice băiat normal și sănătos cu noua lui 
mașinuţă de jucărie; însă pentru Edmund, asta era doar o 
viclenie menită să ascundă un joc mult mai important. 

Intră în dormitorul lui cu mașinuţa care încă mai emana 
parfumul mamei lui, care făcuse mare caz atunci când i-o 
dăduse: îi spusese să vină să stea pe genunchii ei, îi luase fața 
în mâini și îl sărutase pe frunte, înainte de a-i oferi cadoul. 
Spusese că era un cadou de Crăciun anticipat, adăugând că 
acesta nu avea să scadă din ceea ce urma să aducă Moș 
Crăciun. Părea foarte dornică să-i facă pe plac, și asta îl obligase 
să se simtă puţin încurcat. 

— Știu că nu ţi-am arătat prea des, dar vreau să știi... că te 
iubesc, spusese ea. 

A exprima astfel acest lucru însemna mai degrabă a-l pune la 
îndoială decât a-l dovedi. Edmund considerase întotdeauna 
iubirea ei de la sine înţeleasă, ca gravitația sau oxigenul. 

Insă era încântat de mașinuţă. Deși modelul și scara lui erau 
greșite, Lagonda era acum principala recuzită în încercarea lui 
de a reproduce Vila Lubert. Dacă producătorii aceia de mașinuţe 
de jucărie s-ar fi decis să facă un Mercedes 540K, reproducerea 
ar fi fost perfectă. Edmund avea o păpușă până și pentru 
grădinarul Richard, evidenţiat printr-o lopată făcută artizanal din 
carton. După ce parcă mașina în faţa căsuței pentru păpuși, 
Edmund puse păpușa Richard să ia cumpărăturile, în timp ce 


VP - 138 


păpuşa Edmund lua ţigările reale. Asigurându-se că păpuşa 
Mama era în salonul din faţă și cânta la pian, că păpușa Lubert 
se uita la ea, că păpușile Greta și Heike erau la bucătărie, 
păpușa Frieda la mansardă și păpușa Tatăl pe gazonul covorului, 
păpușa Edmund alergă cu două pachete gigantice spre marele 
dormitor central. Edmund se uită spre ușă, ascultând dacă vine 
cineva. Convins că nu vine nimeni, mută mobila spre pereţii 
dormitorului principal și ridică covorul persan miniatural. Sub el 
erau opt pachete de ţigări; cu cele două noi, avea deja cele 200 
de țigări pe care i le ceruse Ozi: raţia lunară a unui soldat, o 
avere pentru un orfan. Era timpul să transporte această pradă 
pe calea aerului, peste tundra acoperită de zăpadă a pajiștii, 
către Băieţii Fără Mame. 

Zăpada de pe pajiște era virgină și Edmund fu încântat să fie 
primul care își lasă urmele pe ea, savurând sunetul cizmelor de 
cauciuc afundându-se și faptul că acestea erau exact atât de 
înalte cât să nu intre zăpada. Vedea în fața lui un foc în aer 
liber; fumul lui negru marca punctul în care terenul atingea 
cerul, ai cărui nori cenușii erau atât de jos, încât se contopeau 
cu pământul, anihilând orizontul. O rămășiță neagră a fluviului 
întrerupea albul omniprezent, însă forța atotdevoratoare a 
frigului îi decimase lăţimea, îngheţându-l zeci de metri de la 
maluri spre interior și lăsând ici și colo, pe arhipelagul de 
gheaţă, șuvoaie de dimensiunea unor pârâuri. Pe o albie 
secundară, acum complet îngheţată, o barcă cu pânze fusese 
prinsă de îngheţ, cu prova ridicată în sus și pupa împinsă în jos, 
prinsă de un val mort și rece. Forţa râului care continua să curgă 
împinsese în sus bucăţi de gheaţă care împungeau în toate 
direcţiile: ele îi aminteau lui Edmund de câmpurile de gheaţă 
stranii pe care le traversase Scott în fatala lui călătorie. Pe 
mijlocul râului, unde apa încă mai curgea, coborau barje de 
gheaţă ca niște dricuri. Pe una din ele era un stol de ciori. 
Natura nu te făcea să-ţi fie milă de o cioară, dar vederea acestor 
păsări îl mișcă pe Edmund. Prea înfrigurate ca să zboare, prea 
umflate prin zbârlirea penelor, păreau să fi renunţat la căutarea 
de stârvuri, resemnându-se să meargă cu barca lor de gheaţă 
spre mare. 

Edmund se apropie de tabără, cu punga de hârtie maro de la 
NAAFI sub braț, convins că mărinimia lui avea să trezească 
respect și consideraţie în inimile sălbaticilor. Ozi și compania 


VP - 139 


stăteau în jurul unui foc, mai aproape de flăcări decât era 
omenește posibil. Unul dintre băieți alimenta focul cu 
fragmentele unui coteţ de găini zdrobit. Erau mai puţine anexe 
ca înainte: magazia de lemne dispăruse, ca și grajdul; părea că 
sălbaticii arseseră jumătate din locuinţa lor. Ozi stătea pe valiza 
lui, ca un bătrân care așteaptă un tren ce întârzie mult; era atât 
de nemișcat, încât semăna cu o pasăre înghețată. Unul dintre 
băieți îl înghionti ca să-l trezească. 

— Englez bun. 

Ozi sări în picioare, salută pe cineva din foc, apoi se întoarse 
spre Edmund, care se apropia ocolind focul, dar rămânând în 
circumferința căldurii lui, cu faţa despicată de un zâmbet 
extravagant, pe jumătate dement, pe jumătate extatic. 

— Ed-mund, spuse Ozi, încântat de modul în care o spusese. 
Țe ai adus? 

Edmund ajunse la marginea noroioasă a focului. Căldura 
alungase zăpada, creând un cerc nămolos maro pe o rază de un 
metru în jurul focului, pe care sălbaticii stăteau fără să se 
clintească, de parcă s-ar fi adaptat să suporte căldura intensă. 

— Țe ai adus? întrebă iar Ozi. Te ai adus? Țe ai adus? 

După fiecare „adus”, dinţii lui clănţăneau. 

— Țigari. 

Edmund îi întinse geanta, întorcându-se ca să-și protejeze de 
căldură una din părțile feţei. Vederea mărfii de contrabandă îl 
transformă pe Ozi dintr-un copil nerăbdător într-un profesionist 
detașat. Băgă mâna în geantă și scoase un pachet de Player's, îl 
mirosi, apoi se uită să vadă dacă sigiliul e rupt. Bun. Pachetele 
erau proaspete ca ouăle de dimineaţă. Sigiliul nerupt îi oferea 
mai multă putere de negociere. Ozi ridică pachetul și declară: 

— Player's. Țigări ce-lebre. 

Celofanul începea să devină maro și să se cojească din cauza 
căldurii. 

— Țigări gut, spuse Edmund. Player's. 

— Țigări engleze al dracu’ de bune, spuse Ozi. 

În timp ce el dădea pachetul din mână în mână, sălbaticii îl 
aprobară prin înjurături apreciative. Băiatul pe care Edmund Îl 
doborâse la pământ atât de ușor stătea puţin mai în spate, 
privind indiferent. Edmund folosi acest moment de maximă 
recunoaștere ca să arate că nu are niciun fel de resentiment. 
Scoase un pachet din geanta din brațele lui Ozi și i-l întinse 


VP - 140 


fostului său adversar. Băiatul rezistă o clipă, apoi se apropie și îl 
luă, cu mândria învinsă de nevoie. 

Din foc se simţea și mirosul a altceva decât lemnul ars. Copiii 
găteau ceva. Un animal era fript pe o ţepușe. Era greu să-ţi dai 
seama ce anume e: capul și picioarele fuseseră îndepărtate; 
părea mai mare ca un porc, dar mai mic și mai slab ca o vacă. 
Indiferent ce era, mirosea bine. Ozi îl luă pe Edmund de braţ și îl 
conduse în jurul focului spre animalul care sfârâia. Tăie o fâșie 
de pulpă slabă și i-o întinse. Carnea era înnegrită și crocantă. 

— Was ist los? 

Se auziră chicoteli, pe care Edmund le interpretă drept reacţii 
faţă de germana lui proastă. 

— Esel'!, spuse Ozi. 

Edmund știa cuvintele germane pentru porc, câine, vacă și 
leu, dar nu recunoscu acest cuvânt. Poate era alt cuvânt pentru 
vită. Nevrând să-și ofenseze gazdele, băgă bucăţica în gură și o 
mestecă. 

— Englezul place? întrebă Ozi. 

Edmund continuă să mestece, în timp ce toate privirile 
așteptau răspunsul lui. Carnea era tare, cu o aromă de ceva ce 
el nu putea identifica. Era ca vita, dar mai dulce, însă era atât 
de arsă că putea fi orice. 

— Ich liebe, spuse el în sfârșit. 

Nu era sigur dacă exact asta voia să spună, dar părea 
răspunsul corect. 

— Tommy liebt Esel! spuse Ozi. 

Râseră cu toţii, aclamând și făcând gesturi de aprobare și, din 
cine știe ce motiv, măgarul necheză. Edmund simţi că trecuse 
un fel de ritual de iniţiere. Apoi își aminti că mai avea ceva de 
împărţit. Băgă mâna în buzunarul hainei și scoase o batistă 
făcută trăistuță. Căută un loc unde să o pună jos. Ozi îl îndrumă 
spre valiza lui, pe care o întoarse pe o parte ca pe o masă. 

— Muttis Haus, zise el. 

Edmund puse batista pe valiză, în timp ce băieţii se 
înghesuiau în cerc în jurul lui. Desfăcu nodul și o despături, 
lăsând să se vadă un munte scânteietor de cuburi de zahăr. 
Priveliștea îi făcu imediat pe toţi să tragă aer în piept, ca și cum 
ar fi asistat la un număr de magie. Neștiind dacă ei aflaseră 
măcar ce e zahărul, Edmund luă un cubuleț din vârf și îl ţinu în 


11 Măgar (în limba germană în original) (N. red.). 
VP - 141 


lumină. Granulele cubuleţului scânteiau. 

— Zahăr, spuse el. 

Îi dădu cubuleţul lui Ozi, care îl băgă direct în gură. 

Ozi îl ţinu așa, fără să miște gura, apoi îl sfărâmă cu măselele. 
Apoi tresări. Dintr-o parte a gurii i se prelinse o salivă groasă și 
roșie. Ozi pipăi în interiorul mandibulei și trase afară triunghiul 
însângerat al unui dinte îngălbenit și cariat. Se schimonosi, ca 
să-l vadă toţi, apoi privi în jos spre dintele stropit de sânge din 
palma lui roz-neagră. Îl strânse în pumn și îl băgă în buzunar. 
Edmund se întrebă ce putea să facă cu el. Nu mai putea fi 
reparat și nicio zână măseluţă nu ar fi vizitat ieslea puturoasă a 
lui Ozi. Asta în cazul în care mai vizita cumva vreun copil 
german: cu siguranţă aceștia coborâseră mult pe lista ei de 
destinatari merituoși - sub italieni și japonezi, chiar la capătul 
cozii. 

Ozi se aplecă, luă niște zăpadă și o lipi de gingia care 
continua să sângereze. Cineva strigă: 

— Mann auf dem Fluss! 

Se întoarseră toți să privească și văzură un bărbat care 
traversa albia secundară spre ei. La distanţa asta nu avea 
vârstă, dar era sprinten și suplu și se îndrepta fără îndoială spre 
ei, mergând hotărât pe apa îngheţată a Elbei, o hotărâre care 
păru să se transmită copiilor, transformându-i într-o turmă 
agitată. Poate că nu știau sigur cine e, dar toți păreau să știe 
cine n-ar fi vrut să fie. 

— Tsss. Ist er es? 

— Nein. 

— Ich kann ihn nicht erkennen. 

Cel care venea pe gheață continuă să se apropie și, pentru o 
clipă, aerul deformat de căldura focului îl făcu să pară că merge 
pe apă. 

Ozi era singurul neimpresionat. 

— E Berti, nerozilor. 

— N-o să fie prea mulţumit, spuse Siegfrid. N-am șterpelit 
aproape nimic. 

Silueta ajunse pe mal și acceleră, cu o postură mai verticală și 
un pas mai lung după ce trecu de pe gheaţă pe zăpadă; în timp 
ce bărbatul traversa pajiștea, compus doar din negru și cenușiu, 
o singură licărire portocalie a unei ţigări lumina în leșia incoloră 
a atmosferei de iarnă. 


VP - 142 


— E doar Berti, repetă Ozi. Am ce vrea el. 

Dar era clar că, dincolo de această bravadă, Ozi se pregătește 
pentru ceva. 

Edmund simţi că i se face rău de teamă. Ar fi vrut să zboare 
peste pajiște către siguranţa casei, dar era prea târziu. 

— Ed-mund! 

Ozi băgase capul în valiză. Abia îi ridicase capacul, ascunzând 
conţinutul. Scoase o căciulă rusească și i-o aruncă lui Edmund, 
arătând spre cap. 

— Nu vorbește. 

Edmund își puse căciula și se postă în spatele bandei; își 
simţea picioarele groase și amorțite în cizmele de cauciuc, iar 
căciula rusească mirosea a motorină și era înghețată bocnă, ca 
o cască. 

De aproape, acest Berti nu părea ceva foarte de temut - nu 
era mult mai în vârstă decât ceilalți băieţi; nici mult mai înalt, 
statura lui fiind diminuată de haina prea mare - dar la momentul 
la care ajunse în bătaia focului, băieţii se îngrămădiseră unii în 
alţii, muţi și tremurând. Edmund simţi cum e împins spre foc, în 
timp ce banda dădea înapoi fără să vrea. Doar Ozi rămase la o 
parte, menținându-și indiferența prefăcută. lar Berti se duse la 
el, aproape fără să bage în seamă prezența celorlalţi, și îl 
întrebă ceva încet, nevrând ca să audă ceilalți. Ozi îi întinse o 
foaie de hârtie și începu să mormăie și să ciripească în timp ce 
aceasta era inspectată. Tânărul nu părea nici încântat, nici 
nemulţumit. Împături atent foaia de hârtie și o băgă în interiorul 
hainei. 

— Was hast du fur mich? 

Această întrebare declanșă în Ozi un întreg repertoriu de 
înălţat din umeri, întins rugător mâinile și scuturat din cap. Apoi 
Ozi arătă cu degetul mare peste umăr, spre un complice 
imaginar care îl lăsase baltă. La jumătatea neconvingătoarei lui 
partituri - până și lui Edmund i se părea că Ozi e un mic vierme 
care se zbate și se sustrage - Berti îl reduse la tăcere prinzându- 
i fața în cleștele unei singure mâini. Prin violenţa și apropierea 
ei, această mișcare trimise în organismul lui Edmund un val de 
adrenalină și groază. Simţea că îi vine să vomite. 

Eliberat din strânsoare și părând să uite imediat agresiunea, 
Ozi se transformă într-un șef de sală care îl îndrumă pe Berti 
spre ţepușă ca spre cea mai bună masă a unui restaurant. Berti 


VP - 143 


se apropie de animal. Îl studie pentru o clipă, apoi se întoarse 
spre Ozi și spre ceilalţi. Părea încă și mai furios. 

— Wir essen Esel, während die Engländer Kuchen essen! 

Din nou acel cuvânt. Esel. Şi ceva despre britanicii care 
mănâncă prăjitură. 

Ozi încercă să abată atenția lui Berti cu următorul lui număr, 
fluturând ceva ce părea un flacon de medicamente. Era ca un 
dresor de lei care pocnește din bici către animalul de pe scaun, 
făcându-i semn să sară prin cercul de foc și nelăsându-i timp să- 
și amintească esenţa lui de leu. 

— Berti, schau mal, was wir für dich haben! Pervitin! 

Berti înșfăcă flaconul și scoase imediat două tablete. 

Ozi bătu apoi din palme spre ceilalţi, să dea ce au prin 
buzunare. Otto produse o tavă de colectă de biserică și o puse 
pe pământ. Sălbaticii aruncară în ea tot ce aveau, o ofrandă 
măruntă dar eclectică: niște medicamente pentru boli venerice, 
prezervative, cubuleţe de zahăr. Fără niciun chef, Ozi adăugă 
mare parte a contribuției lui Edmund. 

Aceasta atrase atenţia lui Berti. 

— Wo hast du den Zucker gefunden? 

Nimeni nu răspunse. 

Ozi spuse ceva despre hoteluri, dar lui Berti nu-i plăcu 
răspunsul. Il prinse pe Dietmar în menghină și apropie vârful 
portocaliu al ţigării la câţiva centimetri de o pleoapă a lui. 
Dietmar gemu, în timp ce ţigara îi pârjolea genele. 

Edmund înghiți bila care îi urcase în gât. Simţi pe coapsă 
arsura urinei fierbinți. Voia ca Berti să înceteze, dar îi era prea 
teamă ca să vorbească, chiar dacă știa că, într-un fel, el era 
responsabil pentru tortura aplicată. Ce-ar fi făcut tatăl lui? 

— Oprește-te! Te rog... oprește-te. 

Cuvintele englezești anihilară imediat atacul. Berti îl eliberă 
pe Dietmar și grupul se despică, creând un canal între Berti și 
Edmund. 

— Tipul e în regulă, Berti, spuse Ozi. Ne aduce ţigări... și ne-a 
adus zahăr. E un englez bun. 

Un adevărat șuvoi de urină fierbinte inundă chiloţii lui 
Edmund, prelingându-se pe interiorul pantalonilor până în 
cizme. Căldura fu reconfortantă pentru moment, dar își simţea 
picioarele moi și slabe: și dacă ar fi vrut, n-ar fi putut să fugă. Se 
gândi din nou la tatăl lui. Nu asta era moartea eroică pe care și- 


VP - 144 


o imaginase. Dacă îl găseau, aveau să vadă pata galbenă din 
zăpadă. Cei care câștigau decoraţii nu făceau pe ei. Edmund 
Morgan: a fost un om cu adevărat pișăcios. 

Dar, din cine știe ce motiv, Berti nu se mișca. Rămase unde 
era, calculând ceva. Se consultă în șoaptă cu Ozi, privind din 
când în când spre Edmund. În cele din urmă, se întoarse spre el, 
precaut. Privi în jos, spre tavă, și luă un pachet de Player's. 

— Adu ţigări, spuse el în engleză. Aici. Fiecare săptămână. 

— Da... 

— Sau o să fac asta, spuse Berti ridicând ţigara spre ochi. Ţie. 

Ozi se întoarse spre Edmund. 

— Englez bun. Adu ţigări... aici... mâine und... 

Ozi descrise un arc de cerc în față, ca să indice intervalul unei 
săptămâni. 

— ... und următoarea. 

Edmund dădu din cap energic. 

Berti aruncă apoi cubuleţele de zahăr în foc. Acestea aterizară 
pe plasa de sârmă a coteţului de găini care ardea, iar Ozi scoase 
un cârâit și sări după ele, să le ia; însă căldura era prea intensă 
și Ozi sări înapoi aproape din aceeași mișcare, ca o broască. 
Ateriză pe pământul din afara focului, cu poalele hainei aprinse. 
Ceilalţi râseră de el, în timp ce se rostogolea pe zăpadă ca să 
stingă flăcările. 

Berti luă restul cadourilor sălbaticilor și arătă spre Edmund, 
apoi spre Vila Lubert. Edmund nu trebuia să înţeleagă exact, 
simțea intenţia și se supuse. Se retrase cu spatele din fața 
greutăţii feroce a privirii bărbatului și o luă la fugă, cu picioarele 
cedându-i de frică și împleticindu-se. 


Barăcile Nissen din Hammerbrook erau îngropate în zăpadă 
până la acoperiș, iar strălucirea aurie a lămpilor cu petrol de la 
ferestre oferea impresia unui sat confortabil și mulțumit care se 
ascunde. 

— Ah, vino, vino, Emmanuel, spuse ministrul Shaw. 

Recunoscuse melodia, în timp ce Lewis îl conducea pe cărarea 
curățată de zăpadă dintre barăci, spre oamenii de la punctul de 
distribuire. 

Așa cum prezisese Lewis, ninsoarea susținută din ultimele 
două zile eliminase orice semn de conflict, ţinându-i pe oameni 
în casă și alungând protestatarii de pe străzi. Până acum, tot ce 


VP - 145 


văzuse ministrul în turul său îi dăduse impresia unei situații 
dificile strălucit gestionate: până și protestatarii de la fabrică își 
lăsaseră jos pancartele, iar aici, în tabără, unde Lewis sperase 
să-i prezinte lui Shaw (și fotografului de la ziarul Die Welt care îl 
însoțea) imagini irefutabile ale greutăților, acţiunile de caritate 
se desfășurau în forță. Crucea Roșie, Societatea Quakerilor și 
Armata Salvării erau prezente, iar orchestra de alămuri a 
acesteia cânta colinde în timp ce colegii lor împărțeau supă și 
pachete cu mâncare strămutaţilor așezați la cozi. 

— Mă bucur să văd că îi hrăniţi, domnule colonel. 

— Luna asta au murit de foame 20 de oameni, domnule 
ministru. Și o să fie și mai rău. Fără pachetele cu mâncare, 
oamenii ăștia ar muri de foame. Germania nu se poate hrăni 
singură. 

— Dar peste tot în jur e teren agricol fertil. 

Fotograful încerca să-l așeze pe Shaw pentru următoarea 
fotografie. 

— Grânarul e la ruși, care nu împart cu noi, răspunse Lewis, 
știind că Shaw îl ascultă doar pe jumătate. Proviziile orașului vin 
de regulă de pe terenuri agricole care sunt acum în zona 
rusească, dar rușii nu vor să ne dea cereale până nu dezafectăm 
mai multe fabrici. In consecinţă, 90% din mâncarea din zona 
britanică e importată. Asta înseamnă două milioane de tone de 
mâncare pe zi, domnule ministru. Și deja vapoarele nu mai pot 
străbate prin gheaţă. Dacă dezafectăm fabricile, germanii nu o 
să aibă de lucru. Intre timp, mulți dintre ei nu pot lucra oricum, 
până nu sunt exoneraţi prin procesul de denazificare. E un cerc 
vicios. 

Shaw dădu din cap gânditor, dar Lewis simțea că-i oferise 
prea mult, o ploaie de alice în locul unui singur glonț precis. lar 
acum intervenea fotograful. 

— Domnule ministru. Dacă sunteți bun să vă așezați în 
spatele postamentului. Aş vrea să fac o fotografie cu 
dumneavoastră înmânând un pachet. 

Pentru Leyland, ofiţerul supraveghetor de la Die Welt, 
misiunea era simplă: să îi prezinte pe britanici germanilor într-o 
lumină favorabilă, alături de ei în greutăţile lor. Avea deja 
pregătite câteva fotografii de salvare a reputației: Shaw cocoţat 
pe o bancă de școală primară, lângă trei fete germane 
zâmbitoare, care examinau sârguincios o carte de istorie 


VP - 146 


înfățișând parlamente („Copiii germani învață bazele 
democrației”), Shaw aplecat deasupra unei matrițe tipografice la 
Die Welt („Germanii se bucură din nou de o presă liberă”). Insă 
„Ministrul  înmânează pachete cu mâncare germanilor 
recunoscători” urma să fie cu siguranță poza zilei, oferind 
sincretismul de care avea nevoie toată lumea: să le arate 
germanilor că britanicii erau plini de compasiune și competenti, 
să domolească criticile îndreptate împotriva Comisiei de Control 
și să-l facă pe Shaw să pară un om de acţiune. Shaw cunoștea 
rutina: pune o întrebare, strânge o mână, pari preocupat. 

Shaw o salută în germană pe o bătrână și se opri, mărinimos, 
să-i ofere cadoul. Femeia îl luă cu o grimasă și plecă fără să 
spună nimic, nemișcată de compasiunea studiată a ministrului. 
Fotograful se răsti, dar unde e recunoştinţa? Trebuia să 
surprindă recunoștinţa. O mamă cu un copil mic pe șold se 
îndreptă apoi spre masă. Fotograful se apropie. Shaw o 
binecuvântă instinctiv pe fetiță cu mâna înmănușată și îi întinse 
pachetul cu mâncare, ca un Moș Nicolae în haine civile. 
Fotograful se lăsă pe vine, ochi și făcu fotografia. 

Un tânăr ciufulit, care îi urmărise de când sosiseră, strigă la 
Shaw: 

— Englezilor, gibt uns mehr zu essen, sonst werden wir Hitler 
nicht vergessen! 

Aceste cuvinte îi mai fuseseră strigate lui Lewis: o dată de o 
femeie care fura cărbune în gara Dammtor și altă dată de un 
băiat din Goosemarket. 

Leyland îi spuse bărbatului să treacă mai departe și își ceru 
scuze față de Shaw pentru grosolănia acestuia. 

— Dar ce-a spus? întrebă Shaw, privind spre Ursula. 

— A spus: „Englezilor, daţi-ne mai multă mâncare, altfel n-o 
să-l uităm pe Hitler”. 

Shaw păru mai degrabă încântat decât ofensat. Această 
provocare îi oferea șansa de a demonstra ceva. 

— Întreabă-l dacă vorbește serios, îi ceru el. 

Ursula îi transmise bărbatului întrebarea lui Shaw, iar acesta 
răspunse ferm, cu un dispreț cutezător. 

— Spune: „Înainte ne era mai bine ca acum. Situaţia nu a fost 
niciodată atât de proastă - nici măcar în ultimele zile ale 
războiului”. 

Fotograful, un bărbat care fără îndoială se temea să nu-și 


VP - 147 


piardă valoroasa slujbă, îi spuse scandalagiului să se potolească. 
Însă Shaw părea sincer interesat și se întoarse iar spre Ursula. 

— Întreabă-l dacă e recunoscător că e liber. 

Drept răspuns, bărbatul arătă spre baracă. Ursula traduse iar: 

— „Asta pare cumva libertate? De la sfârșitul războiului am 
fost în trei tabere. În Belgia, în Köln și acum aici. Nu mi-am 
văzut soția de nouă luni. De ce? Pentru că am luptat pentru ţara 
mea?” 

— Ce-ar trebui ca să fie mai bine? întrebă Shaw. 

Bărbatul murmură ceva cu voce scăzută. 

Ursula își reprimă un zâmbet și se uită la dosul palmelor ei. 

— Cea spus? 

— E doar... furios, spuse Ursula, încercând mai degrabă să-l 
protejeze pe bărbat de ce făcuse, decât pe Shaw de insulte. 
Vorbește foamea din el. 

Shaw voia să arate că e un bărbat dur, venit de jos. 

— E liber să vorbească, spuse el. Nu mă deranjează. Haide. 
Ce-a spus? 

Ursula ezită, căutând din ochi aprobarea lui Lewis. 

— Cred că e important ca domnul ministru să știe ce a spus, 
interveni Lewis. 

— A spus „Nu ne mai trataţi pe toţi ca pe niște criminali”. Și 
apoi... „Întoarceţi-vă în Anglia”. 

— Mi se pare că era ceva mai tare... 

Lewis se strădui să nu zâmbească și îi făcu semn Ursulei să 
traducă tot. 

— S-ar traduce aproximativ prin „Duceţi-vă dracului înapoi în 
Anglia”. 


Lewis o duse pe Ursula acasă, prea puţin atent la drum, cu 
capul plin de lucrurile pe care voise să i le spună lui Shaw. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aţi încercat să spuneţi ce e dificil. 

— N-am spus nici pe departe destul. N-am reușit să explic 
clar. Am avut ocazia să fac ceva care să conteze. Acum el o să 
se întoarcă la Londra și nimeni n-o să știe că situația de aici e 
extrem de gravă. 

— Sunteţi prea dur cu dumneavoastră înșivă. 

— Sunt un nerod. Mi-am ratat șansa. 


VP - 148 


— Nu puteți face totul. 

Sunase ca o mustrare. În faţa lor, un camion abandonat zăcea 
de-a latul drumului, îndoit de la articulație. 

Cabina urcase pe trotuar, iar urmele accidentului erau deja 
acoperite de zăpada proaspătă. In timp ce treceau pe lângă el, 
Lewis văzu o siluetă fugind din cabină cu ceva în mână. Se 
prefăcu că nu vede. 

— Nu trebuie să mă duceţi până acasă. 

— Nu te las să mergi pe vremea asta. 

— Dar dumneavoastră mergeţi în cealaltă direcţie. 

— Insist. 

Radiatorul puternic al mașinii trimitea aer cald spre picioarele 
lui Lewis, iar căldura începuse să urce spre piept, învăluindu-l; 
simți cum îl furnică vârfurile degetelor, în care sângele 
reîncepea să circule. Pe măsură ce temperatura creștea, 
mirosurile lânii ude, tutunului și hainelor Ursulei se amestecau în 
mașină. 

— Cum v-au spus? Lawrence al Hamburgului? E o poreclă 
bună sau rea? 

— Depinde cine o spune. 

Barker îi dăduse porecla și, la momentul acela, Lewis nu 
obiectase: îi satisfăcea o vanitate secretă. 

— Se referă la T.E. Lawrence. Lawrence al Arabiei? 

Ursula nu auzise de el. 

— A fost un locotenent britanic inadaptabil. Încartiruit în Egipt, 
în timpul Primului Război Mondial. Avea o mare cunoaștere și 
înțelegere a autohtonilor. Beduinii. A scris o carte intitulată Ce; 
șapte stâlpi ai înțelepciunii. E un fel de biblie pentru mine. O 
port pretutindeni. Barker îmi spune uneori Lawrence. Probabil că 
cineva de la birou l-a auzit. 

— M-ar interesa să cunosc acest personaj. 

— Supăra mereu autorităţile. Lua partea localnicilor. Armata îl 
considera insolent. Îl detestau pentru că îi prefera pe autohtoni 
în dauna alor lui. O să-ţi împrumut cartea mea. Are autograf. M- 
am întâlnit odată ca pasager cu Lawrence. La un chef al 
armatei. 

— Cum era? 

— Arăta de parcă ar fi vrut să fie altundeva. 

— Deci îi preferaţi pe autohtoni? 

— E o critică destul de răspândită. Până și soţia mea spune la 


VP - 149 


fel. 

Zgomotul scos de mașină pe drum se transformă din 
împroșcat într-un scârțâit înăbușit, iar Lewis simţi diferența în 
vibraţiile atenuate ale volanului. Pomenirea lui Rachael îl făcu să 
strângă volanul mai tare. 

— Cred că e foarte curajos din partea ei să împartă casa cu o 
familie germană. Nu mulţi ar putea să facă acest lucru. 

Lewis știa că asta era adevărat, dar nu se gândise că Rachael 
ar fi curajoasă. 

— S-a... instalat deja? 

Instalat. Asta da cuvânt. 

— Cred că... o să reușească în curând. Nu a fost... nu s-a 
simţit... prea bine. Are nevoie de un timp îndelungat ca să 
depășească pierderea fiului nostru cel mare. 

Lewis îi transmisese Ursulei faptul simplu al morţii lui Michael, 
după ce descoperise pierderea suferită de ea. Păruse un schimb 
echitabil - un soț mort în schimbul unui fiu mort - dar nu dăduse 
detalii. Și nici nu avea intenţia. 

— Cred că mie mi-ar fi foarte dificil. Să locuiesc împreună cu 
fostul inamic. În timp ce i-aș blama pentru moartea fiului meu. 
Și în plus să am un soţ căruia a început să-i pese de inamic. E 
greu. 

Ursula înțelesese asta din foarte puţine informaţii. Cum 
ajunsese aici atât de rapid? 

— Da. Dar... ea trebuie să... 

Lewis se opri. Era pe punctul de a spune prea mult. 

— Trebuie să? 

— Ea... Eu sperasem că în timp... ar putea să depășească 
momentul. 

— De ce? Timpul nu face nimic. 

Lewis nu avea un răspuns la asta. 

— Moartea unui fiu nu se vindecă, spuse Ursula. 

Lewis expiră, suficient de prelung și tare ca să aburească 
partea interioară a parbrizului. Întinse mâna și îl șterse cu 
mănușa. 

— vremea asta e nemaipomenită, spuse el. 

Ursula înţelese mesajul codat. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu e treaba mea. 

— Nu, nu. E în regulă. 

Urmă o pauză. 


VP - 150 


— Și mai aveți un fiu, nu-i așa? 

— Da. 

— Cum e? . 

Lewis se gândi la Edmund și îi veni să zâmbească. li plăcea de 
el, voia să-l cunoască mai bine; dar faptul că nu-l cunoștea 
suficient îl rodea și îl împiedica să spună asta. 

— E... un băiat bun... 

Volanul i se smulse brusc din mână, smucindu-se în sensul 
acelor de ceasornic apoi invers, ca și cum ar fi fost manevrat de 
un șofer-fantomă beat. Când Lewis redobândi controlul, mașina 
alunecase deja într-o parte, intrând într-o mișcare de rotire 
înșelător de calmă și elegantă; în loc să i se opună, Lewis lăsă 
mașina să plutească pe drum și să aterizeze unde putea. La un 
moment dat se auzi strigând „Ține-te”, apoi întinse braţul drept 
înţepenit peste mijlocul Ursulei, ţintuind-o acolo până când 
mașina ateriză încet și fără zgomot într-un troian adânc. Deși 
mașina se oprise, el își păstră brațul peste Ursula și, pentru o 
fracțiune de secundă, ignoră impulsul de a și-l retrage. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, spuse el. Pur și simplu... volanul 
a... 
Braţul lui era în continuare ca o barieră care nu mai oferă 
protecţie. Lewis îl privi fix, așteptând să vadă ce va face ea. 
Ursula puse mâna stângă pe antebraţul lui și îl ridică. 

— Îmi pare rău. A fost... 

— E în regulă, domnule colonel. A fost o greșeală de înţeles. 

Mașina era înfiptă bine în troian. Lewis decise să o conducă pe 
Ursula acasă și apoi să se ducă la Clubul Ofiterilor de pe 
Jungfemstieg, să găsească un mijloc de transport spre casă și 
să-i pună pe cei de la REME” să scoată mașina când aveau 
timp. Simțea o nevoie disperată să fumeze. Până și 
ascunzătoarea din rezemătoare era goală. 

— O să vă conduc acasă. 

— Nu e nevoie, domnule colonel. 

— E în regulă. 

Merseră pe pustia Neuer Steinweg din partea veche și intactă 
a orașului. Stânjeneala provocată de gafa lui îl făcea pe Lewis să 
meargă puţin prea repede. 


12 Royal Electrical and Mechanical Engineers (în limba engleză în original) — 
detașament al armatei britanice cu rol de întreţinere și reparare a echipamentelor 
militare (N. red.). 


VP - 151 


Rachael îl tachinase întotdeauna pentru naivitatea față de 
sexul opus. Era cel mai bun mecanism de apărare al lui atunci 
când era departe de casă: fidelitatea lui simplă îi permisese să 
supravieţuiască mereu unor situaţii care pentru alţii erau prea 
tentante. Înșelăciunile sexuale erau destul de răspândite în 
rândul colegilor lui, iar lumea se prefăcea adesea că nu vede 
aventurile lor frecvente. Însă Lewis nu fusese asaltat niciodată 
de tentaţia care adesea consuma și uneori distrugea bărbaţi 
perfect raţionali. Se întrebase odată dacă era ceva în neregulă 
cu el în această privinţă. Odată, într-o noapte din Bremen, 
adjunctul lui de atunci, Blackmore, îl acuzase că e un „călugăr 
fără viaţă”. Era în primele săptămâni de pace, când sărbătoarea 
devenise orgiastică și plutoane întregi de soldaţi se cuplau cu 
fete germane din oraș. Lewis trebuise să-l salveze pe căpitanul 
proaspăt căsătorit de la a renunţa la tot pentru o barmaniţă. 
„Eşti un nenorocit de călugăr fără viață, Morgan. Un călugăr fără 
viață”, îl batjocorise acesta pe Lewis, care aștepta în cadrul ușii 
ca adjunctul lui să se îmbrace. „Adică, uită-te puţin la ea! Cum 
ai putea să-i reziști? Tu nu vrei asta?” Fata dormea adânc, 
epuizată, cu un picior peste așternuturi. Era albă, moale și 
ispititoare, dar nu, Lewis nu vrusese asta. Și nu, cum îl acuzase 
Blackmore, din cauza lipsei de celule roșii sau excesului de 
autocontrol. El chiar nu se uita în modul acela decât la soția lui. 
Însă acum, privind-o pe Ursula cum sare ca o antilopă, ca să nu 
se afunde în porțiunile mai adânci de zăpadă, Lewis se întrebă 
dacă se mai putea baza pe acel mecanism de protecţie. 
Observase la ea unele lucruri - mici mișcări, mici priviri - pe 
care n-ar fi crezut vreodată că o să le observe la altcineva în 
afară de Rachael; observații clare, acute, detaliate. Era ca și 
cum ar fi primit o pereche de ochelari care scoteau în evidenţă o 
miopie de-o viaţă. Ce-ar fi văzut Rachael acum, dacă ar fi privit 
dintr-o firidă? Ar fi văzut un ofiţer britanic care făcea un lucru 
onorabil sau un soţ la primii pași către o aventură? Ştia ce ar fi 
crezut Blackmore - de fapt, jumătate din oamenii de la cartierul 
general - dar ce credea e/? Oare doar își conducea interpreta 
acasă, sau insistența lui galantă era un paravan pentru unele 
intenţii neonorabile? Frigul făcea din mintea lui o maimuţă și din 
simţurile lui o brută. 

Ajunseră la o clădire de șase niveluri, de vizavi de o veche 
casă de negustori. Ursula începu să-și caute cheile în poșetă. 


VP - 152 


— E apartamentul mătușii mele. 

Bineînţeles. Locuia împreună cu mătușa. De asta încercase să 
ajungă în Hamburg după ce fugise de ruși. 

— V-aș invita la o cafea, dar mătușa mea e bârfitoare. 

— Nu e... nicio problemă. Nu mă aşteptam la așa ceva. 

— Mulţumesc că m-aţi condus. Ne vedem mâine la birou. 
Dacă îngăduie vremea. 

— Da. Dacă îngăduie vremea. 


Rachael stătea în pat, reluând la nesfârșit ciorovăiala cu 
Lubert, cuvânt cu cuvânt, cum și le amintea cu însufleţire, până 
la momentul la care el o sărutase. Deși sărutul o șocase, nu se 
simţea ofensată din cauza lui. Sărutul avusese ceva aproape 
înduioșător: felul în care el îi ratase buzele, așteptarea lui 
copilărească să fie pălmuit. Rachael se surprinsese singură prin 
rapiditatea cu care pusese capăt ostilităţilor, dar după aceea 
desigur că nu mai avusese liniște. Ar fi vrut să-l întrebe de ce 
spusese anumite lucruri despre ea: trecutul ei, pierderea 
suferită, căsătoria ei. Lubert îi descrisese starea cu o anumită 
precizie care o tulburase: era senzaţia de a fi înţeles, pe care la 
început nu o recunoscuse. 

„Mi-ar fi plăcut mai mult de dumneavoastră dacă v-aș fi 
cunoscut atunci... nu mai sunteți cum ați fost”. „Nu mai sunteți 
cum aţi fost”. Lewis îi zisese asta de mai multe ori după moartea 
lui Michael, și probabil că și Edmund îl auzise pe tatăl lui. Lewis 
nu spunea asta ca o critică - cel mult încerca s-o încurajeze - 
însă exista în cuvintele lui o dorință implicită, o speranţă că ea 
avea să redevină acea persoană pe care el putea să o iubească 
mai ușor. Să fie persoana care fusese înainte de acea bombă, 
„cum fusese” ea atunci când nu se gândea dacă e cu adevărat 
„ea însăși”, fericită, sau dacă vrea să facă dragoste sau nu. Insă 
ea nu se putea întoarce. Acea inocenţă fusese pierdută. Bomba 
o distrusese și ea nu știa cum ar mai putea vreodată să 
redevină acea persoană. lar dacă Lewis știa, atunci nu o putea 
ajuta deloc. Când ea îl întreba „Ce îţi plăcea la mine înainte, 
Lew?”, el spunea doar: „Nu știu, Rach. Nu pot să-ţi explic”. Dacă 
era ca ea să se vindece vreodată, avea nevoie de cineva care 
să-i explice asta. 

Rachael întinse braţul în spațiul de lângă ea. Era rece și gol și, 
chiar dacă ea se obișnuise să fie singură în pat, trupul cald al lui 


VP - 153 


Lewis ar fi trebuit să fie acolo. Însă mâna ei bâjbâi și găsi sub 
pernă pijamalele lui împăturite, care îi confirmau absenţa. Pipăi 
cămașa de bumbac și cordonul șnur. Un an întreg după 
căsătoria lor se duseseră la culcare goi, chiar și iarna. Pe atunci 
nu exista nicio barieră între ei, nicio rușine. Bineînţeles, 
avuseseră energia tinereţii, încrederea și libertatea unor 
trecuturi nepătate, dar de-a lungul anilor începuseră să se 
ascundă tot mai bine, să se îmbrace tot mai mult. lar după ce 
îmbrăcase hainele groase de doliu pentru moartea lui Michael, 
Rachael se întreba dacă va mai putea să le dea jos vreodată. 

Se ridică în capul oaselor. Undeva în casă exista o lumină 
aprinsă care lumina o fâșie de podea prin crăpătura perdelelor. 
Rachael aprinse veioza. Simţea nevoia puternică de a-și încălzi 
niște lapte: un obicei pe care și-l făcuse în timpul războiului, 
când Lewis era plecat. 

Ascultă liniştea nopţii. Nu se auzea nimic în afara 
radiatoarelor care clincheteau și trosneau. În cele din urmă, se 
dădu jos din pat și se duse să se uite printre perdele. Lumina 
aprinsă era la parter. Poate că Lewis se întorsese și își prepara o 
băutură înainte de culcare. Băgă picioarele în papuci, își luă 
halatul și se duse să vadă. 

In șemineul din hol licărea un singur tăciune portocaliu. 
Rachael ridică privirea spre disputatul tablou cu servitoarea 
goală și se enervă că permisese spiritului dominator al doamnei 
Burnham să o transforme în ventrilocul ei. În felul său, Rachael 
aprecia tabloul: era superb - minunat și inofensiv, compus din 
cele mai ușoare tușe. Poate că avea să-l întrebe pe Herr Lubert 
despre povestea secretă a tabloului. Apoi, avea să-l întrebe 
despre povestea /ui secretă. 

Lumina din salon era aprinsă și Rachael intră în încăpere 
așteptându-se să-l vadă pe Lewis cu un pahar de whisky în 
mână, întins pe scaunul Mies van der Rohe. Însă încăperea era 
goală. 

Se duse la fereastra largă care dădea spre peluza din spate, 
înclinată ușor spre fluviu. Dincolo de fluviu scânteiau câteva 
lumini și zăpada continua să cadă susținut. Rachael privi lung 
spre Elba, pe care nu o vedea, dar știa că e acolo, curgând spre 
o Anglie pe care ea și-o imagina cu tot mai multă dificultate. 

Apoi ceva mișcă pe peluză. Era de mărimea unei căprioare 
sau a unui câine foarte mare, însă prea alungită ca să fie 


VP - 154 


ambele, și avea o coadă groasă și curbată de lungimea unui 
braț. Rachael stinse lumina ca să vadă mai bine și atunci apăru 
o felină mare și întunecată - nu un câine sau o căprioară, ci o 
felină - pășind cu indiferenţă pe peluza acoperită cu zăpadă, 
suficient de masivă ca să fie un leopard sau chiar o mică 
leoaică, apatică și nepăsatoare. N-ar fi trebuit să fie acolo, dar 
era, și părea să se simtă acasă, ca în habitatul ei natural. 

— Stai, spuse Rachael. Intoarce-te înapoi. 

Voia ca felina să se oprească - să se asigure că era într- 
adevăr ce i se părea ei că vede. Voia ca aceasta să se oprească 
și să o vadă că privește; să se întoarcă și să se uite în ochii ei, 
să îi arunce o privire complice, plină de semnificaţie; dar 
animalul merse mai departe fără să privească în urmă, 
mistuindu-se în noapte. 


8. 


Lubert și Frieda mâncară la cină ouă fierte și pâine neagră cu 
margarină Petersen și Johannsen. Lubert se minuna de 
capacitatea omului - a lui, de fapt - de a se adapta la condiţii 
mai proaste și de a-și recalibra așteptările în consecinţă. Chiar și 
în disperatul ultim an de război, o masă precum aceasta ar fi 
fost considerată proastă; acum, Lubert savura fiecare 
îmbucătură. Până și cleioasa margarină Petersen avea gust bun. 

— Frieda? Îmi dai te rog margarina? 

Frieda împinse tubul de porțelan pe masă și continuă să își 
înmoaie pâinea în capătul mai subțire al oului ei fiert. Stătea 
aplecată, cu fruntea uleioasă pe care îi apăreau câteva coșuri; 
mâinile și părul ei împletit erau încă murdare de praful 
molozului. Tăcerile ei din timpul meselor deveniseră atât de 
normale, încât Lubert începuse să citească - lucru pe care 
Claudia l-ar fi deplâns, încă un semn că influența răposatei lui 
soţii scădea. „Stefan. Vrei să ni te alături?”, ar fi întrebat ea la 
mijlocul unei mese la care el fusese prezent doar trupește, 
deoarece era captivat de ziar. „Lumea bărbaţilor care se ceartă 
chiar e mai interesantă ca mine?” 

Acum Die Welt stătea desfăcut pe masă, sub mâncarea lui, 
deschis la un articol despre numărul germanilor care trăiau în 


VP - 155 


taberele din zona britanică. După nesăbuita sărutare a lui Frau 
Morgan, se aștepta pe undeva la un preaviz de evacuare. Deși 
ea uitase rapid incidentul, Lubert simțea cum consecințele 
acestuia mocnesc în apartamentul de dedesubt. Amândoi erau 
încăpăţânațţi și puţin impetuoși. Și, asemenea ei, Lubert simțea 
prea puţine remușcări pentru acţiunile lui. 

— Noaptea trecută am văzut pe cineva care încerca să intre în 
casa lui Petersen, îi spuse Lubert Friedei. 

Gândul la Claudia îl determinase să facă o încercare cu fiica 
lui. 

— Am vrut să-l împiedic, continuă el, dar apoi m-am gândit, 
nu, ar putea să-i fie de folos. E un scandal ca toate casele astea 
să stea goale. Nu are niciun sens. 

Frieda continuă să mănânce, fără să se uite la el. 

— Sărmanul Petersen, spuse Lubert. 

Mai unse niște pâine neagră cu margarină. Dacă faptul că 
trebuia să mănânce în fosta chicinetă a Gretei era o 
retrogradare, gândul la vecinul captiv într-o baracă din Nissen 
punea lucrurile în perspectivă. Magnatul margarinei avusese 
cândva un Rolls-Royce, un cal de curse și un velier imens cu 
care naviga în sus și în jos pe Elba, ca un surogat al lui von 
Spee}. Vila lui fusese prima casă rechiziționată de pe 
Elbschaussee, împreună cu vasul, mașinile, caii și mândria lui; 
nu suferise doar umilința de a fi reamplasat în barăcile Nissen 
din Hamm, dar, la nouă luni după rechiziţionare, locuinţa lui 
rămăsese goală, deoarece britanicii fie nu reușiseră, fie uitaseră 
să o populeze. 

— Cum merge treaba la moloz? 

— E muncă grea. 

— Mama ta ar fi mândră de tine. 

— Ai uitat? Mama e moartă. 

— N-am uitat, Freedie. Cum aș putea uita? Știu că în acele 
luni în care nu voiam să accept asta am căutat-o. Acum am 
acceptat. 

Doar până aici putea să ajungă cu încercările de a intra în 
legătură cu fiica lui, mai departe se izbea de zid. Acesta era 
stratul prin care nu putea fora, fundaţia dură a întregii ei mânii. 


13 Maximilian Johannes Maria Hubert Reichsgraf von Spee - ofițer naval al marinei 
germane Kaiserliche, care a comandat Squadronul Asiei de Est în timpul Primului 
Război Mondial. 


VP - 156 


Un ciocănit în ușă îl scuti de alte excavări inutile. 

— Intră, spuse Lubert, așteptându-se să fie Heike. 

Era Rachael. Lubert se ridică în picioare, mai mult din cauza 
unei nervozităţi subite decât a politeţii. Sigur avea să se 
întâmple. Din câte știa el, era prima oară când Rachael venea în 
apartamentul lor de la ultimul etaj. Probabil colonelul aștepta jos 
să vorbească cu el. Aveau să discute despre vreme, apoi avea 
să-l provoace pe Lubert la duel. 

— Frau Morgan. 

Rachael studie rapid - și respectuos - ambianța chicinetei 
umile, calculând suprafaţa în comparaţie cu bucătăria lor. 

— Am găsit asta... într-un sertar, spuse ea. M-am gândit că ar 
trebui să-l înapoiez. 

Rachael întinse colierul cu granate al Claudiei. 

Lubert îl luă și, în timp ce cântărea colierul în mână și auzea 
clinchetul cristalelor, îl străfulgeră o amintire. l-I cumpărase 
Claudiei în vremea în care îi făcea curte, și fusese neliniștit că 
nu va fi pe potriva podoabelor ei moștenite. Încântarea ei 
evidentă atunci când îl văzuse îi potolise panica și îi confirmase 
speranţa, anume că ei nu-i păsa de bogăţie. 

— Mulţumesc, Frau Morgan. Frieda, ăsta ar trebui să fie al tău. 

Dădu mai departe colierul fiicei lui. Frieda îl luă și îl ascunse în 
buzunarul salopetei, fără să scoată un cuvânt. 

Apoi Rachael i se adresă direct Friedei. 

— Mă întrebam și dacă tu, Frieda, ai vrea să-ţi coafezi părul. 
La noi... la mine o să vină mâine o coafeză. 

Rachael se uită spre Lubert, așteptând ca el să traducă. 

— Freedie, spuse el în germană. Frau Morgan se oferă cu 
multă amabilitate să te lase să te coafezi. Ți-ar plăcea? 

— Ce are părul meu? 

— Nimic. Dar... cred că ar fi un lucru bun... pentru o 
domnișoară. Este... o ofertă amabilă. 

Rachael părea să simtă disconfortul Friedei. 

— Doar dacă vrei... spuse ea. 

Apoi se întoarse spre Lubert. 

— Nu trebuie să-mi dea un răspuns acum. Renate vine mâine. 
Dacă vrea să vină, să fie aici după-amiază. 

Lui Lubert i se păru că Rachael arăta foarte diferit. Carapacea 
ei căzuse. 

— Mulţumesc. Frieda? 


VP - 157 


— Danke. 
Fusese un murmur, totuși o mulțumire. 


Scheletul întârzia. Poate era din cauza vremii, dar până atunci 
asta nu-l împiedicase niciodată pe Herr Koenig. Putea fi din 
cauza problemelor lui la plămâni - slăbiciunea pulmonară 
despre care el spunea că îl împiedicase să intre în Wermacht -, 
deși în ultimele săptămâni arătase bine: mai puțin cadaveric ca 
de obicei, cu o oarecare nuanță de roz a pielii; nu mai era 
bărbatul îmbătrânit pe care îl cunoscuse la început Edmund. 
Prăjitura și laptele aduse de Heike și batoanele de ciocolată pe 
care i le strecura Edmund îl rotunjiseră puţin. Începuse să-și 
scoată haina la lecţii. Vorbea până și despre speranțele lui. 

Edmund urmărea intrarea la fel de atent ca o santinelă, 
așteptând ca o siluetă întunecată să sfâșie peisajul alb. Era 
nerăbdător să-l vadă sosind pe meditatorul său. Astăzi era 
ultima lecție dinaintea Crăciunului și el avea să-i ofere lui Koenig 
un cadou anticipat surpriză: cele 400 de ţigări care i-ar fi dat 
posibilitatea să obţină un Persi/schein și, astfel, libertatea de a 
începe o viaţă nouă în Wisconsin, alături de fratele cu Buick cu 
megafoane. După ce la început refuzase oferta de ajutor a lui 
Edmund, Herr Koenig se răzgândise, spunând că, dacă „Robin 
Hoodul din Hamburg” putea să-l ajute să ajungă în America, el i- 
ar fi fost foarte recunoscător (atâta timp cât nu spunea nimănui 
despre asta). Măgulirea de a fi comparat cu cel mai mare erou- 
tâlhar al Angliei îl stimulase pe Edmund să fie ceva mai 
îndrăzneţ la șterpelit: să ia ţigări pentru sălbatici se dovedise a fi 
un lucru ușor, iar pentru a lua ce îi trebuia pentru meditatorul lui 
avusese nevoie de doar două misiuni. Cele patru sute de ţigări - 
coborâte pe ascuns în geanta de doctor în care își ţinea jucăriile 
- se aflau acum la piciorul scaunului gol al lui Koenig. 

Heike intră cu o felie de prăjitură și un pahar cu lapte - dar 
Koenig tot nu sosise. 

— Bună, Edmund. 

— Bună, Heike. 

Pe măsură ce germana lui Edmund se îmbunătăţise, cei doi 
începuseră să discute unul cu celălalt, plini de o încredere 
cochetă și adoptând ca salut o formă a gafei lingvistice iniţiale a 
lui Edmund. 

— Cum te mai simţi astăzi? 


VP - 158 


— Astăzi mă simt foarte bine. 

— Ești o fată delicioasă. 

— Și tu ești un băiat delicios. 

Heike puse tava pe măsută. 

— Unde e Herr Koenig? 

Edmund dădu din umeri. 

Heike se duse la perdele ca să se uite afară, iar picioarele ei 
trecură periculos de aproape de darul capital al lui Edmund. 
Heike îl imită pe Koenig, ridicând mâinile ca pe niște lăbuţe și 
încreţindu-și gura și nasul ca pe cele ale unui rozător. 

— Poate că... încă n-a ieșit de sub pământ! 

Servitoarea era comică în orice limbă și Edmund chicoti, în 
ciuda unei ușoare senzaţii că nu-i este loial meditatorului său. 
Heike amușină prin cameră și privirea ei căzu pe cartea lui 
Edmund. 

— Ce-i asta? 

Edmund privi spre traducerea germană ilustrată a Că/ătoriilor 
lui Gulliver pe care Lubert i-o împrumutase și pe care Herr 
Koenig îl pusese s-o citească cu voce tare. li arătă lui Heike 
gravura color preferată: Gulliver țintuit la pământ de liliputani. 
Heike o privi cu uimire. 

— Citește-mi și mie... îi ordonă ea. 

Edmund deschise cartea la o pagină oarecare și citi cu o 
germană sigură și fluidă: 

— „Această priveliște m-a făcut să mă gândesc la pielea 
catifelată a doamnelor noastre din Anglia, care ne par atât de 
frumoase numai pentru că sunt la fel de mari ca noi, iar 
defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e lucru știut că pielea 
cea mai netedă și mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană 
și urâtă la culoare.”!* 

— Doamnele din Anglia au cea mai frumoasă piele, spuse 
Heike. Uită-te la mama ta. Are o piele minunată. 

Edmund aprobă, deși până atunci nu-i trecuse prin cap că 
pielea mamei lui era minunată și nici nu le comparase suficient 
pe englezoaice și nemţoaice. 

Heike începu să se uite la propria ei piele în oglinda de 
deasupra politei șemineului, întorcând mandibula într-o parte și- 
n alta, ciupindu-se de obraji ca să se înroșească și uitându-se 


14 Călătoriile lui Gulliver, traducere de Leon Leviţchi, Editura Adevărul Holding, 2009, 
p. 100. (N. trad.). 


VP - 159 


după pete. 

— Eu primesc de la domni multe complimente referitoare la 
piele. Unii spun că e ca o piersică. Tu crezi că e ca o piersică, 
Edmund? 

Edmund nu era sigur ce înseamnă cuvântul „piersică”, dar 
înțelese foarte bine atunci când Heike mimă mâncarea unui 
fruct. 

— Îţi place pielea mea? 

Edmund dădu din umeri. 

— Ce băiat englez nepoliticos, spuse ea. Nu crezi că am 
admiratori? 

Edmund nu înțelese nici acest cuvânt: „admiratori”. Dar Heike 
continuă, împărtășindu-i și alte confidenţe intime. 

— Josef al meu a fost pe Frontul de Est. Și nu s-a mai întors. 
Va trebui să găsesc un englez. Crezi că ar trebui să mă 
căsătoresc cu un englez? Tu ce crezi, Edmund? 

Oare îmi cere să mă căsătoresc cu ea? Edmund ridică iar din 
umeri. 

Heike ridică un deget, prefăcându-se că-l ameninţă: 

— Să nu te atingi de prăjitura lui Herr Koenig! 

Mai făcu o dată faţa de rozător și ieși din încăpere. 

Edmund privi lung la felia de prăjitură și paharul cu lapte, însă 
acestea nu-i trezeau dorința. Doar îl întristau. De fiecare dată 
când venea momentul ca Herr Koenig să-și bea laptele și să 
mănânce prăjitura, Edmund întorcea privirea ostentativ sau 
citea din cartea lui. In parte din respect - părea a fi un moment 
intim care nu trebuia observat deloc -, dar și pentru că 
procedura meditatorului său, acele zgomote ale mestecării, 
plescăiturile ușoare, strângerea fărâmiţelor, lingerea laptelui de 
pe buze, i se păreau la fel de scârboase precum frecarea unui 
pulover de lână aspră de un perete zugrăvit. 

Ceasul ticăia, iar ticăitul lui era amplificat într-un sâcâitor 
„Koe-nig, Koe-nig, Koe-nig”. După câteva minute, Edmund lăsă 
cartea jos și se duse la fereastră. 

— Koen-ig, Koen-ig, Koen-ig, unde ești? 

Incă nu se vedea nici urmă de Koenig, dar în timp ce privea 
spre poartă, Edmund văzu cum apare Mercedesul tatălui său, 
care urcă pe alee ca un vapor negru despicând sloiurile unei 
mări antarctice. Tatăl lui nu venea niciodată acasă pe lumină; 
de fapt, cum pleca înaintea micului dejun și se întorcea după 


VP - 160 


apus, putea foarte bine să fie o creatură nocturnă. Ce căuta 
acasă atât de devreme? Poate că îl luase pe Herr Koenig cu 
mașina de pe drum? 

Însă din mașină coborî doar tatăl său, care se aplecă și băgă 
capul înăuntru ca să-și ia servieta și un dosar. Apoi făcu ceva 
puţin ciudat: în loc să o ia direct spre treptele intrării, rămase 
acolo privind spre casă, ca și cum ar fi meditat la ceva 
important. Apoi inspiră foarte adânc și oftă amplu, cum se văzu 
după volumul aburilor. Urcă treptele încet și intră pe ușa din 
faţă. Tocurile lui cu placheuri de oțel răsunau tot mai puternic, 
pe măsură ce el se apropia de cabinet. Edmund se uită la 
geanta cu prada, dar era prea târziu ca s-o ascundă. Tatăl lui se 
oprise deja în cadrul ușii. 

— Bună, Ed. 

— Bună, tată. 

Tatăl lui încercă un zâmbet care nu reuși să-i ajungă până la 
ochi. Închise ușa în urma lui și se duse să se așeze pe scaunul 
lui Herr Koenig. Se aplecă în faţă, spre fiul lui, aprinse o ţigară și 
suflă fumul oftând. Mișcările lui erau precise și minuţioase, însă 
atât de exersate, încât păreau facile. Edmund remarcă totul: 
felul în care își mușca buza de sus după ce sufla fumul și în care 
își scărpina dosul palmei, ţinând ţigara fără degetul mare. Tatăl 
lui era un animal pe care era plăcut să-l privești și cu care era 
mai ușor să concurezi decât cu mama lui, care era mai 
complexă și mai cameleonică. Însă astăzi tatăl lui părea mai 
serios ca de obicei. Oare suspecta ceva? Rareori tatăl lui 
manifestase mânie faţă de el; lungile lui absente și faptul că de 
disciplina din viaţa lui Edmund se ocupase aproape exclusiv 
mama sa însemnau că acesta nu-și amintea nici un singur caz în 
care tatăl lui să-l fi mustrat. Cu toate acestea, Edmund era 
convins că îl așteaptă o dojană. 

— Ești în regulă? îl întrebă tatăl lui. 

Edmund aprobă din cap. 

— Bine. Asta e bine. 

Tatăl său nu părea supărat, însă avea expresia cuiva căruia îi 
vine greu să spună ceva. Edmund își aminti brusc de momentul 
când tatăl lui venise să „aibă o mică discuţie” cu el, după 
moartea lui Michael. Un dialog care decursese aproximativ așa: 

— Ești în regulă? 

Aprobat din cap. 


VP - 161 


— Bine. Asta e bine. Păi, dacă vrei... dacă simţi nevoia să 
discuţi despre... ceva... să-mi spui. 

Înălţat din umeri. Aprobat din cap. Asta fusese tot. 

Tatăl lui se uită acum la el aproape în același mod. 

— Mă tem că Herr Koenig nu o să vină astăzi, spuse Lewis. Nu 
o să mai vină deloc. Are probleme. 

— E vina mea... îi scăpă lui Edmund. 

— Ce anume? 

— Eu i-am spus să se ducă în America. 

Tatăl lui părea nedumerit. 

— Eu... încercam să-l ajut. Să înceapă o nouă viaţă. 

Cele patru sute de ţigări constituiau un pachet al vinovăţiei de 
dimensiuni brobdingnagiene și aveau fie să ardă geanta, fie să o 
facă transparentă. Tatăl lui îi urmări privirea. 

— E ceva în geanta aceea? Pentru Herr Koenig? 

Edmund dădu din cap. 

Lewis se aplecă în față, cu ţigara în mijlocul gurii și ochii 
schimonosiţi din cauza fumului, și deschise geanta. 

— Mama spune că încerci să fumezi mai puţin. M-am gândit 
că nu ai nevoie de toate. 

Lewis studie prada. 

— Mă întrebam eu unde au dispărut. 

— Avea nevoie de patru sute pentru un Pers;/schein. 

— Patru sute? 

— Un Persilschein costă patru sute. Un permis de călătorie 
două sute. O bicicletă cinci sute. 

— De unde știi toate astea, Ed? 

Tatăl lui părea amuzat - aproape impresionat. 

— De la... prietenii mei. Cei de dincolo de pajiște. Băieţii Fără 
Mame. 

— l-ai... „ajutat” și pe ei? 

Rușinea îl făcu pe Edmund să plece capul și să coboare vocea. 
„Da”-ul lui aproape că nu se auzi. Prin stipendiile regulate 
pentru Ozi, probabil că îi înmânase acestuia în ultimele două 
luni zeci de pachete. 

— Făceam doar ce-ai fi făcut și tu. 

Lewis strivi ţigara în scrumiera de onix de pe birou. 

— Să dai e bine. Dar să furi nu e, Ed. Chiar dacă vrei să-i ajuţi 
pe oameni, nu e cea mai bună modalitate. Ar fi trebuit să mă 
întrebi. 


VP - 162 


Edmund dădu din cap. Simţea povara tristă a dezamăgirii 
tatălui său. Își trecu unul din degetele mari peste unghia 
celuilalt, încercând să ţină emoţiile la distanță. Nu putea privi 
spre tatăl lui, ca nu cumva să plângă. Nu trebuia să plângă. 

— În orice caz, mai bine că nu i le-ai dat lui Herr Koenig. Nu 
era ce părea a fi. Nu a fost director de școală. A lucrat pentru 
Poliţia Specială Nazistă. ` 

— Dar nu putea să lupte. Avea probleme cu plămânii. II 
auzeam cum șuieră, toată lecţia. Nu-i plăcea de Hitler. Nici 
măcar nu voia să vorbească despre el. 

— Nu. 

— Dar... nu înţeleg. Ești sigur? Nu părea un om rău. 

— Nu poţi întotdeauna să judeci o carte după copertă, Ed. 
Uneori... răul din cineva... e îngropat adânc. 

Edmund simţi un nod în piept. Oricât de odioase ar fi fost 
crimele comise de meditatorul lui, îl întrista ideea că n-o să-l mai 
vadă, că acesta nu va ajunge niciodată la noua viață din 
Wisconsin. Asta era încă și mai rău decât faptul că îi păcălise. 

— Ce o să se întâmple cu el? 

Tatăl lui își scărpina firele de păr negre de pe dosul mâinii. 

— Probabil că o să ajungă la închisoare. 

Prăjitura și laptele păreau abandonate. Koenig nu avea să mai 
bea acel lapte și să mănânce acea prăjitură niciodată. Edmund 
începu să râcâie cu unghia coperta Că/ătoriilor lui Gulliver. 

— Și ţii cu cei care sparg oul la capătul subţire sau la cel gros? 
îl întrebă tatăl lui. 

Edmund dădu din umeri. Ştia că tatăl lui se referă la războiul 
din carte, dintre cei care mâncau ouăle fierte începând de la 
capătul gros și cei care le mâncau începând de la cel subțire, 
dar nu putea să răspundă în glumă. 

— Mă gândeam că l-am putea aduce pe Herr Lubert să te 
ajute cu lecţiile - cel puţin până găsim un nou meditator. 

Edmund încerca să-și amintească fiecare moment petrecut cu 
Koenig, încerca să găsească indiciile pe care le ratase, ca să-l 
poată reevalua în lumina acestei groaznice dezvăluiri. 

— Dar nu părea un om rău, repetă el. 

— Și mie mi s-a părut a fi un om bun. L-am crezut pe cuvânt. 
M-am înșelat. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ai 
încredere în oameni. Uneori trebuie să ai încredere în unii 
oameni răi ca să-i ajuţi. Chiar dacă ei îţi trădează încrederea. 


VP - 163 


— Îmi pare rău că ţi-am luat ţigările. 

Tatăl lui dădu din cap. 

— Ce o să faci cu ele? întrebă Edmund. 

— Păi, aș putea să le fumez. 

Edmund privi lung spre geantă. 

— AȘ putea să le dau... prietenilor mei? Au nevoie de ele ca să 
le dea pe mâncare. 

— Ar trebui să primească mâncare din tabără. Unde stau 
prietenii tăi? 

— Nu sunt sigur. Se mută mereu. 

— Sunt orfani? 

Edmund dădu din cap. 

— Câţi sunt? 

Tatăl lui părea mai degrabă curios decât supărat. 

— Cred că șase sau șapte. 

Tatăl lui privi spre geantă o eternitate. Începu iar să 
smucească piciorul, așa cum făcea când se gândea la ceva, apoi 
împinse ţigările pe podea spre Edmund. 

— Ai grijă să nu le cheltuie pe toate deodată. 


Rachael inscripţiona ultimul cartonaș cu locul atunci când 
Lewis intră în sufragerie. Scrise numele - maior Burnham - cu 
italicele ei curgătoare, apoi împături cartonașul și îl puse pe 
scaunul de lângă ea. 

— Cum ţi se pare? îl întrebă ea. 

— Minunat, spuse Lewis. |ţi stă bine așa. 

— Mă refeream la masă, dar mulţumesc, spuse Rachael 
atingându-și buclele. Am pus-o pe Renate să ne facă pe mai 
multe. După mine a coafat-o pe Heike. Și apoi pe Frieda. Deși la 
ea a fost nevoie de puţină convingere. 

— Probabil că Herr Lubert ţi-a fost recunoscător. 

— Da. 

— Lucrurile astea ajută. Sunt sigur că Frieda o să-și 
amintească. 

Rachael fusese mișcată să vadă cum Renate pune mâinile pe 
umerii Friedei, folosește cuvinte blânde ca să-i distragă atenţia, 
apoi îi desface cozile împletite strâns și îi mângâie părul, 
pieptănându-l la ceafă. „O, Doamne. Ce-avem noi aici? E ca al 


VP - 164 


Veronicăi Lake!”, spusese ea. 

— Gata, spuse Rachael îndepărtându-se de masă. 

Lewis contemplă masa pusă pentru opt persoane și încărcată 
cu tot ce trebuia: serviciul de masă Wedgwood verde-salvie, 
primit din partea Armatei Maiestăţii Sale, sfeșnicele de argint 
care aparținuseră mamei lui (singurul obiect de argint pe care îl 
avusese familia lui), suporturi pentru farfurii cu peisaje celebre 
din Londra și cristalurile lui Lubert desăvârșind elegant întreaga 
paradă. Ce toasturi fuseseră ţinute cu aceste cupe? Ce feţe pline 
de speranţă se oglindiseră pe suprafeţele lor? Era încurajator că 
Rachael reluase vechea ei practică de a face semne individuale 
pentru locuri din carton alb, desenând un motiv floral diferit sub 
numele fiecărei invitate și spade sau puști încrucișate pentru 
bărbați. 

— Arată splendid, spuse Lewis. 

Işi reprimă gândul că la doar câţiva kilometri distanţă erau 
oameni care aproape mureau de foame. In plus, această cină 
fusese în parte ideea lui; era provocarea lui către Rachael, iar ea 
îi făcuse faţă. Se trezise la viață când primise o sarcină de 
îndeplinit, și Lewis simţi o veche însufleţire privind-o. 

— Susan insistă să stea lângă tine, așa că, pentru simetrie, eu 
voi sta lângă maiorul Burnham. O s-o pun pe doamna Eliot la 
mijloc, lângă căpitanul Thompson, de cealaltă parte faţă de 
maior. Crezi că o să se înțeleagă? 

— O să se înţeleagă perfect. 

— N-o să începi să te cerți cu maiorul, Lewis? Susan spune că 
nu prea aveţi aceleași păreri. 

— O să mă port ireproșabil. 

— Puteți discuta despre orice: cricket, vreme, chiar politică. 
Dar nu despre serviciu. Faceţi-vă că nu s-a întâmplat nimic. Te 
rog, Lewis. Pentru mine. 

Rachael avea ceva nou: după acel viscol, preluase cu 
adevărat rolul de stăpână a casei. Personalul asculta de ea, 
ceea ce era foarte bine. Se dusese la o cafea de dimineaţă cu 
„Echipajul”, cum își spuneau doamnele care se cunoscuseră pe 
Empire Halladale. lar termenii de alint reveniseră în uz. 

— Stau bine? Nu pare bine. 


15 Veronica Lake (1922-1973), actriță americană de teatru și film, celebră în anii '40 în 
special datorită coafurii sale, copiate apoi nu numai de alte actrițe de la Hollywood, ci 
și de femeile din lumea întreagă (N. red.). 


VP - 165 


Rachael începuse să așeze cartonașele cu numele pe 
farfurioare, dar se oprise la mijlocul turului mesei. 

— Punem numele pe farfurioare sau pe suporturile pentru 
farfurii? 

— Nu o să observe nimeni. 

— E exact genul de lucru pe care o soţie de guvernator ar 
trebui să-l știe. Celia o să aibă ceva de spus. Cu ce s-a luat de 
mine... la cafeaua de dimineaţă? A, da: eu am spus „Pardon?” Și 
ea a zis „Se spune <«Poftim?», nu «Pardon»”. Rachael imită 
pufnetul răsunător al doamnei Thompson. 

— Apoi s-a referit la ceva despre servirea de legume la cină. 
„Nu se spune «legume»”, a zis ea. „Se spune «vegetale», draga 
mea”. 

Rachael o luă înapoi, mutând fiecare cartonaș cu numele de 
pe farfurioare pe suporturile pentru farfurii. Lewis mută 
cartonașul lui de pe farfurie pe suport, observând că Rachael îi 
dăduse suportul lui preferat, cel care înfățișa trupele defilând pe 
Mall. Se uită la cartonașul făcut de mână, cu încântătorul desen 
al puștilor încrucișate. 

— Mi-ai dat arme. 

— Ai fi preferat o floare? 

Tachinarea ei și privirea pe sub sprâncene erau neașteptat de 
cochete. 

— lată. Gata. Cum ţi se pare? Sincer! 

— Mi se pare... 

Lewis căută, de data asta, un cuvânt mai bun decât 
„Splendid”. 

— ... că arată extraordinar. 

O atinse pe umăr și rămase surprins când ea îi strânse mâna. 
Lewis nu putuse niciodată să descifreze complet o femeie ca 
Rachael, dar nu avea nevoie de geniile de la Bletchley Park: ca 
să spargă acest cod. 

— Vrei? 

— Va trebui să fim rapizi. 

— Și Ed? 

— L-am trimis la Coventry. 


16 pe domeniul de la Bletchley Park a funcţionat, în timpul celui de-Al Doilea Război 
Mondial, organizaţia de criptanaliză cea mai importantă din Anglia, cea care a 
descifrat coduri inamice de importanţă vitală pentru soarta războiului, precum Enigma 
sau Lorenz (N. red.). 


VP - 166 


— De ce? 

— Venea seara târziu, se juca cu niște băieţi din zonă. E în 
regulă. Am avut o mică discuţie. O săptămână trebuie să vină 
acasă devreme. 

__ Heike intră în cameră și făcu o plecăciune, privind în podea. 
Işi dădea seama că întrerupsese un moment intim. 

— Bitte. La telefon, Herr Morgan. 

— Mulţumesc, Heike. 

Lewis așteptă ca Heike să plece. 

— Cine o fi? spuse Rachael. 

Lewis oftă. Știa că acel telefon, instalat ca branșament al 
centralei telefonice militare, primea apeluri dintr-un singur loc: 
cartierul lui general. Și un singur tip de apeluri: urgente. 

— Nu răspunzi? 

Era ca și cum ar fi fost sfârtecat de cai: calul de tracţiune 
puternic al datoriei și pursângele arab jucăuș al dorinței. 

— Du-te tu, că vin și eu imediat. 

După câteva minute, o găsi pe Rachael în fața oglinzii de la 
baie, doar în chiloti, încercând un colier peste sânii goi. 

— Ar fi bine să încui ușa, spuse ea. 

Lewis închise ușa, dar nu o încuie. 

— S-a întâmplat ceva rău? îl întrebă ea, privind spre el acum. 

— A fost o revoltă la fabrică. 

— Ah. 

— Au fost împușcați niște oameni. 

— Dar... Lewis, nu poţi să pleci acum. Oaspeţii o să sosească 
peste o oră și ceva. 

— Draga mea, îmi pare rău. O să încerc să mă întorc înainte... 
de sfârșitul serii. 

Rachael lăsă colierul greu să cadă în chiuvetă și își acoperi 
sânii cu braţul drept. 

— Atunci du-te. Du-te să salvezi Germania. 

Spusese asta cu o veche silă, mai mult resemnare decât furie. 
Apoi, continuând să-și acopere sânii cu braţul drept, îl concedie 
cu o fluturare indiferentă a mâinii și se întoarse. 


Rachael deschise ușa de la intrare îmbrăcată în rochia de 
seară albastru-păun, decoltată și cu paiete, care nu fusese 
întrecută niciodată la seratele doamnelor de dinainte de război. 
Părul era ridicat, lăsând să se vadă gâtul și conturul mandibulei; 


VP - 167 


colierul de lapislazuli atrăgea atenţia asupra altor atuuri ale ei. 
Se îmbrăcase ca să reducă la tăcere vocile din capul ei și ca să 
le demonstreze oaspeților că era plină de viaţă și perfect 
capabilă să funcţioneze și fără soțul ei alături. Avea 39 de ani. 
Încă nu era terminată. 

Susan Burnham își recunoscu înfrângerea încă dinainte să-și 
dea jos haina: 

— Rachael Morgan, ne-ai făcut praf! spuse ea înmânându-i o 
tartă cu fructe într-un bol greu de sticlă șlefuită. Tarta asta are 
suficient sherry pentru o petrecere separată. Și să nu mă lași să 
uit bolul după aceea. 

— Arăţi... à la Tolstoi, spuse doamna Eliot. 

— O s-o iau în sensul bun, Pamela. Și voi arătați minunat. 
Amândouă. 

În timp ce invitaţii îi înmânau hainele lui Richard, Rachael 
anunţă degajat: 

— A avut loc o criză. Lewis vă transmite scuze tuturor și speră 
să se întoarcă până la desert. Sau se spune „budincă”, Celia? 

— Întotdeauna „budincă”. „Desert” e pentru alte grade. 

Doamna Thompson era atât de sigură pe rolul ei de Ministru 
al Etichetei, încât nu sesizase ironia. 

Rachael era hotărâtă ca absenţa lui Lewis să nu fie discutată 
mai mult decât era necesar. Le permise o singură rundă de 
reacţii - „Ce păcat!”, „Ce dezamăgire”, „Sărmanul de el” - apoi 
le făcu semn înspre șemineu, unde Heike aștepta cu paharele. 
Atunci când soţii Eliot, Thompson și Burnham începură să soarbă 
din ginul roz și să toasteze pentru regăsirea „Echipajului 
Halladale”, Lewis fusese aproape uitat. 

— Ei bine, iată-ne din nou împreună, spuse Rachael ridicând 
paharul. Pentru Echipaj. 

— Pentru Echipaj, o aprobară femeile. 

— E ciudat cu cât drag mi-amintesc de el, spuse doamna Eliot. 
La momentul acela mi-era foarte rău. 

— Bine că nu sunteţi pe vasul acela acum, spuse căpitanul 
Eliot. Marea a îngheţat. 

— Oficial, e cel mai rece decembrie înregistrat vreodată, 
declară căpitanul Thompson. Toată lumea din Camberley spune 
că nu-și mai amintește altul la fel. Zăpadă de trei metri în Kent. 
Minus 20 de grade în Devon. 

— Cel puţin ei au încălzire. Și mâncare. 


VP - 168 


Puteau conta pe faptul că doamna Eliot, permanenta 
conștiință sâcâitoare a Echipajului, avea să-i readucă, peste 
Marea Nordului, pe terenul dur și venerabil al Hamburgului. 

— Am găsit cerneală îngheţată în călimările de la școala pe 
care o folosim noi. Și ieri am văzut un băiat care scotocea în 
containerele noastre de gunoi și lingea o cutie goală de budincă 
de orez. Era îmbrăcat cu un halat și avea pungi de hârtie în 
picioare. Era deplorabil. 

Doamna Burnham oftă. 

— Pamela, spuse ea, nu putem să petrecem o seară fără să 
ne gândim la suferința din lume? 

— Sunt sigură că o să reușești să faci asta, Susan, spuse 
Rachael. 

Îi aruncă lui Susan o privire care spunea Eu o să dau tonul în 
această seară, apoi, fără pauză, o încurajă pe doamna Eliot să 
continue: 

— Cum mai merge grupul acela al vostru, Pamela? Grupul de 
discuţie? 

Doamna Eliot descoperise un debușeu natural, pentru ieșirea 
din agitația ei, într-unul din numeroasele grupuri de femei în 
care Rachael evitase cu mare grijă să se înscrie: un grup anglo- 
german inițiat de preotul districtului, colonelul Hutton, în 
încercarea de a-i încuraja pe germani să dezbată liber. 

— Devine foarte popular. Deși eu bănuiesc că cei mai mulţi 
vin pentru biscuiţii gratis și camera încălzită. Stau acolo, destul 
de rigizi la început, dar cu ajutorul unui ceai se dezgheaţă 
curând. Am avut unele discuţii minunate, chiar și dispute. Una 
dintre ele a fost fascinantă și s-a referit la diferenţele dintre 
caracterul englez și cel german. lar săptămâna trecută am 
dezbătut: „Locul unei femei trebuie să fie acasă?” 

— Asta depinde de casă, interveni Susan. 

Nu făcuse nicio încercare de a-și ascunde nerăbdarea 
evidentă faţă de toată această „indulgență umanitară”, însă pe 
Rachael o interesa. Doamna Eliot găsise ceva practic de făcut cu 
seriozitatea ei nervoasă și părea că asta o revigorase. 

— Continuă, îi spuse Rachael. 

— Nu sunt deloc obișnuiți să dezbată sau să fie în dezacord 
public cu majoritatea. Dar încep să deprindă asta. Pentru cei 
tineri e mai greu. Nu au o problemă cu jocurile. Însă discuţiile 
sunt o provocare. Cei mai mulți sunt deziluzionați și suspicioși și 


VP - 169 


par să nu mai aibă nicio speranţă. 

Rachael se gândi la Frieda. 

— Colonelul Hutton încearcă să le arate că au un viitor, 
continuă doamna Eliot. Că viaţa are un sens și un scop. 

— Cum ar fi să mănânci și să bei și nu să pălăvrăgești despre 
sensul vieții! spuse Susan. 

In seara asta chiar era într-o dispoziţie combativă. 

— N-o băga în seamă, Pamela, spuse Rachael luând carafa de 
gin de la Heike și întorcându-se spre bărbaţi. Mai doriţi gin, 
domnilor? 

Lewis era aproape clarvăzător în privința momentului în care 
să servească pe cineva, și Rachael își pusese în minte să 
păstreze paharele tuturor pline. Căpitanii erau în regulă, 
discutau cu aprindere festivalul de puncte înscrise de Edrich și 
Compton în sezonul de cricket care tocmai se încheiase. Insă 
maiorul stătea puţin la o parte, învârtindu-și paharul aproape gol 
deja. Rachael se duse și i-l umplu, fără să mai întrebe. 

— Mă bucur să vă cunosc în sfârșit, domnule maior. Susan mi- 
a vorbit foarte mult despre dumneavoastră. 

De fapt, maiorul nu era bărbatul pe care și-l imaginase 
Rachael: tabloul compozit pe care și-l făcuse despre el, alcătuit 
din relatările lui Lewis și anecdotele doamnei Burnham, înfățișa 
un ideolog rece și ambițios, a cărui hotărâre nemiloasă de a 
curăța zona britanică de virusul nazist îl transformase într-un 
plicticos fără umor; nu se aștepta la acest bărbat timid, aproape 
sfios, de o frumuseţe întunecată, levantină. Modestia lui 
exterioară - probabil era o autocritică studiată - îi submina 
reputația de severitate. Poate că Lewis îl înţelesese greșit. 

— Văd că ai acoperit pata. 

Ochii lui Susan Burnham se opriră, cum era de așteptat, 
asupra noului tablou de deasupra șemineului. 

— Da. 

— Cu siguranţă e mai bine decât ce era înainte. 

— Nu era... ce-am crezut noi. 

— L-ai întrebat? 

— A fost foarte... ofensat. 

— Și tu l-ai crezut? 

— Da. 

Rachael nu voia să zăbovească acolo; bătu din palme, ca să 
atragă atenţia invitaţilor. 


VP - 170 


— Mergem mai departe? 

Doamna Burnham își îngustă ochii. 

— Doamnă Morgan, în seara asta lăsaţi să se vadă ceva nou. 

Heike servi primul fel, o supă limpede de ceapă cu un gust 
apetisant care îi făcu pe toţi să-l laude pe bucătar după a treia 
lingură. Conversaţia rămase superficială și generalizată până 
când sosi felul principal, iar Rachael decise să se dedice 
maiorului Burnham, pe care îl așezase lângă ea. Dacă în timpul 
pălăvrăgelii generale maiorul fusese tăcut și evaziv, în discuţia 
unu la unu era foarte concentrat. 

— Trebuie să fie ceva serios. Dacă Lewis nu a putut amâna pe 
mâine dimineaţă. 

Rachael nu era sigură ce ar fi trebuit să știe sau să spună 
despre asta. Asemenea majorităţii soțiilor de militari, era atât de 
obișnuită să nu discute despre manevre sau misiuni, încât îi 
venea ușor să rămână la un nivel vag al informaţiei. 

— E foarte atent la tot ce se întâmplă în district, răspunse ea. 

— Renunţă la ziua de azi pentru mâine? întrebă Burnham. 

Era o ironie extrem de subtilă, dar care o provocă pe Rachael 
să răspundă la fel: 

— Cu siguranţă luptă pe timp de pace la fel de dur ca pe timp 
de război. 

— În anumite moduri, pacea e mai dificilă. Inamicul e mai 
greu de depistat. 

— Lui Lewis nu-i place cuvântul „inamic”. E interzis, însă el 
iartă mai ușor decât mine. 

— Poate că are mai puţine de iertat decât dumneavoastră. 

Lewis spusese o dată că iertarea era cea mai puternică armă 
din arsenalul lor. Și, chiar dacă lui Rachael i se părea, într-un 
mod abstract, că asta era adevărat, Burnham exprima ceea ce 
ea credea, dar nu putea să spună: că lui Lewis îi era mai ușor să 
ierte pentru că el nu trăise acea pierdere așa cum o trăise ea. 
Pentru el totul fusese la distanţă; ea fusese acolo. Rachael se 
autocită: „Nu știu dacă asta se poate măsura”. Insă o ducea 
exact în direcția pe care voia s-o evite. 

— Susan m-a avertizat că sunteţi un bun anchetator. Cum 
merge procesul de interogare? li eradicaţi pe criminali? 

— E ușor să-ți pierzi urma. De aceea ţin eu să intervievez cât 
mai mulţi oameni posibil. În cele din urmă, nimic nu poate să 
înlocuiască privirea drept în ochi. 


VP - 171 


— Și vă puteţi da seama? Doar privindu-i în ochi? 

Burnham o privi pe Rachael în ochi. Ochii lui - cu gene lungi și 
iriși galben-tigru - erau dezarmant de frumoși. 

— Cei despre care crezi că ar putea fi vinovaţi, după 
comportamentul sau trecutul lor, de multe ori nu sunt. 
Săptămâna asta am interogat un fost colonel care încerca să 
intre în afaceri. După aparenţe, era un prusac clasic: autoritar, 
beligerant, nepocăit. li ura pe sudiști. Obișnuit să-și impună 
voinţa. Dar îi dispreţuia total pe Hitler și Partidul. Ca mulţi alți 
militari prusaci. Oamenii pe care aș vrea eu cu adevărat să-i 
intervievez - pe care trebuie să-i intervievez - evită complet 
procesul completării de formulare. Peștii mari tind să aibă relații 
- sau resurse - să n-aibă nevoie de slujbă, așa că nu-și bat capul 
cu formularele. 

— Aţi prins mulţi? 

— Nu suficienţi. Am băgat la închisoare cam 3.000. 

— Par foarte mulți. 

— Nu și dacă te gândești că au fost completate un milion de 
chestionare. 

— Cu câţi v-aţi declara satisfăcut? 

Burnham își puse cupa de cristal în faţa flăcării lumânării, 
unde reflecta lumina. 

— Nu e vorba de cifre, doamnă Morgan. 

Rachael simţi pentru o clipă ceea ce probabil că simțea un 
interogat supus examinării lui. Indiferent care era motivaţia lui 
Burnham, ea părea să fie mai profundă decât simpla îndeplinire 
a misiunii lui. În ciuda autocontrolului și a separării dintre 
emoție și intelect, maiorul avea o reţinere exagerată. Rachael 
bănuia că motivaţia lui nu era atât de raţională pe cât voia el să 
pară. 

— Ce v-a făcut să alegeţi interogatoriul? 

Burnham puse jos cuțitul și furculița și își tamponă gura cu 
șervetul. 

— Acum dumneavoastră mă interogaţi pe mine, doamnă 
Morgan. 

Rachael râse. 

— Imi pare rău, spuse ea. Eram doar... curioasă referitor la ce 
v-a făcut să alegeţi această meserie. 

Burnham își turnă un pahar de vin. Era reflexul unui om 
obișnuit să controleze ritmul și direcţia unei conversații, iar el 


VP - 172 


semnala sfârșitul acesteia. 

— E un riesling bun, spuse el. 

Rachael o lăsă așa. Până la sfârșitul felului principal, discutară 
despre meritele mâncării germane comparativ cu cea 
englezească, subiect deturnat rapid de doamna Thompson. In 
timp ce Heike lua farfuriile, doamna Eliot remarcă faptul că 
Lewis încă nu apăruse, își exprimă speranţa că era bine și 
propuse un toast: „Pentru guvernatorul Pinnenberog-ului”. 

Rachael uitase că avansase o oră la care Lewis avea să se 
întoarcă. Spusese asta ca să-l protejeze și ca să-i facă pe 
oaspeți să se simtă bine, dar nu crezuse nicio clipă că el chiar o 
să apară. De fapt, acum își dădea seama că seara trecuse fără 
să se gândească nici măcar o dată la el. Simţise o anumită 
eliberare datorată faptului că trebuise să conducă ea totul și 
cochetase cu ideea că frumoasa ei comportare putea fi atribuită 
absenței lui. Oare îi era mai bine în lipsa lui? Când ridică 
paharul, simţi că toastează nu pentru soţul ei, ci pentru un 
oficial anonim pe care nu îl întâlnise niciodată. 

— Și un toast pentru gazdă, adăugă căpitanul Eliot. Aș spune 
că a fost o masă de prima mână, doamnă Morgan. Pentru 
Rachael. 

— Pentru Rachael. 

— A fost doar opera bucătăresei, Greta. Nu a mea. 

— Atunci complimente și ei. 

— O să mă asigur că ajung la ea - deși e cu totul altă 
chestiune dacă le va „primi” sau nu. E foarte recalcitrantă față 
de încercările mele de a fi politicoasă. 

— Bucătăreasa noastră e îngrozitoare, spuse doamna 
Burnham. Tot felul de fasoane: „Tata mei a vost aristograt!” ȘI 
apoi s-a dovedit că nu minţea. Nu crezusem niciun cuvânt până 
nu mi-a arătat bijuteriile. Dumnezeule! 

Doamna Burnham își dădu șalul pe spate, lăsând să se vadă 
broșa de la piept, care avea un topaz de mărimea unei nuci. 

— Trei sute de ţigări și o sticlă de Gibley's. 

— Dumnezeule mare, icni doamna Thompson aprobator. E 
superbă. 

— Păi, Keith s-a lăsat de fumat. Avem un supliment de 
cheltuit. Și trebuie să facem ce putem ca să ajutăm. Cred că a 
fost încântată. 

Rachael tresări la vederea pietrei semiprețioase zălogite și la 


VP - 173 


gândul că bucătăreasa trebuia să-și vândă bijuteriile de familie. 
În seara asta, Susan Burnham era prea repezită. Părea iritată de 
ceva: să fi fost oare vorba de faptul că nu era ea soarele aflat în 
centrul acestui mic sistem solar? 

— „Aristocrat” e de obicei un alt nume pentru producător de 
arme, nu-i așa? întrebă căpitanul Eliot, privind pentru 
confirmare spre ofițerul cu denazificarea. 

Burnham își dădu peste cap vinul. 

— Dacă ar fi așa de simplu, spuse el, i-am ridica pe toţi von-ii 
din Germania. 

— Ce mai face „aristogratul” tău, Rachael? întrebă Susan. Se 
poartă cum trebuie? 

Rostise întrebarea suficient de tare ca să audă toată lumea și 
ca Rachael să trebuiască să răspundă. 

— Există unele momente stânjenitoare, dar cred că merge pe 
cât de bine te-ai putea aștepta. 

— Dar povestește-ne despre momentele stânjenitoare. 

— Sunt lucruri mărunte, zău, bătu Rachael în retragere. Ce 
farfurii împărţim. Cine folosește ușa de serviciu. Lucruri de felul 
asta. 

— Nu-mi pot imagina cum e să stai sub același acoperiș cu ei, 
spuse doamna Thompson. Cum reușiţi? 

Întrebase ca și cum l-ar fi întrebat pe un pacient suferind de o 
boală mortală. 

— Mie mi s-ar părea tulburător, continuă ea. 

— Ne descurcăm. Cum ai spus tu, Pamela: noi suntem cei 
Norocoși. 

Rachael anunţă, printr-o fluturare a șervetului, următoarea 
fază a serii. 

— Cred că e timpul să cântăm ceva. 

Grupul se strânse în jurul pianului. Cartea cu colinde era deja 
pe suport, iar Rachael își ocupă locul și se lansă într-o 
interpretare exuberantă a melodiei „| Saw Three Ships”, după 
care cântă energic „God Rest Ye Merry, Gentleman”. In timpul 
fiecărui refren, maiorul Burnham începea să bată vestea marii 
bucurii! pe partea laterală a Bosendorfer-ului, cu palmele 
întinse și într-un ritm necoordonat, cântând tare în contratimp. 
Probabil că beţia lui nu era foarte evidentă în această companie 


17 Trimitere la versurile colindului „God Rest Ye Merry, Gentleman", în care este vorba 
despre vestea nașterii lui Isus (N. red.). 


VP - 174 


relativ ameţită, însă pe Rachael o irita: îl cuprinsese rapid, și 
bărbatul subtil și civilizat cu care discutase tot felul de lucruri la 
cină devenise o brută. Rachael stabiliză puntea vaporului prin 
„In the Bleak Midwinter” și încercă să liniștească lucrurile cu 
„Silent Night”, pe care Burnham insistă s-o cânte cu toţii în 
germană și o strică, pronunţând cuvintele cinic, cu accent, ca să 
obțină un efect sarcastic. 

— Dar ceva de Gilbert și Sullivan? întrebă căpitanul 
Thompson. 

Găsise în spatele pianului ediția completă, legată în piele, și 
deschise un volum la Piratii din Penzance. 

— Uitaţi una pentru dumneavoastră, domnule maior. 

Burnham își lăsă jos ochelarii și se îndreptă de spate. 

Rachael simţea mirosul de vin al respirației lui și furia 
reprimată care ieșea la suprafaţă. Maiorul cântă în ritm cu 
pianul, agresiv și fără inhibiţii: 


Sunt modelul epocii noastre de general. 

Am informaţii despre vegetal, animal și mineral. 
Știu regii Angliei și enumăr luptele istoric. 

De la Marathon la Waterloo, în șir categoric... 


Rachael încetini tempoul, ca să-i permită să ţină ritmul, însă 
galopul spiritual al versurilor era prea copleșitor. După ce 
termina primul vers al fiecărei strofe, maiorul lălăia restul, izbind 
din ce în ce mai violent în capacul pianului. La mijlocul ultimei 
strofe, vibraţiile făcură ca vaza din spatele pianului să se 
prăbușească pe podea. 

— Hopa! spuse Burnham. 

Rachael se opri din cântat și se ridică să examineze pagubele: 
vaza se spărsese frumos, în patru bucăți. 

— Keith! exclamă Susan. 

— Scuzele mele, spuse Burnham. Sunt sigur că se poate 
repara. 

— Nu e vaza mea, domnule maior. Aparține casei. 

— Ah. Ah, bun. Atunci e în regulă! 

Maiorul Burnham râse și, spre spaima lui Rachael, ceilalți 
râseră și ei. În timp ce ea lua de jos bucăţile sparte, se deschise 
ușa. Pentru o clipă, Rachael se gândi că era Lewis care se 
întorcea, dar era Herr Lubert. 


VP - 175 


Lubert arăta de parcă făcuse sau era pe cale să facă ceva 
îngrozitor: avea o tăietură urâtă pe frunte, imediat deasupra 
unei sprâncene, în care sângele încă mai scânteia, și întregul lui 
trup se cutremura din cauza respirației gâfâite. Stătea acolo 
privindu-i fix pe toţi, ca un profet care dă peste o orgie. 

— Herr Lubert? spuse Rachael, pe jumătate lămurindu-i 
identitatea pentru oaspeţii ei, pe jumătate tatonând următoarea 
lui acţiune. Sunteţi în regulă? Sângeraţi. 

Lubert se uită la vază, apoi la Burnham. Nările lui erau 
umflate, iar înălţarea și coborârea ritmică a pieptului și umerilor 
lui îl făceau să pară că se pregătește să ridice pianul și să-l 
strivească pe maior sub el. 

— Îmi pare rău pentru vază, amice, spuse Burnham. Sunt 
sigur că, cu ajutorul lui... Moș Crăciun... Frau Morgan poate să o 
facă la loc... 

— Haide, Keith, spuse Susan în sfârșit. Cred că ţi-ajunge. 

— Ce? Hai să mai cântăm un cântec. Poate că Herr Lubert 
vrea să cânte cu noi? 

Și maiorul începu să bată ritmul melodiei săltăreţe care 
continua să cânte în capul lui. 

— V-aș ruga să nu loviți pianul astfel, spuse Lubert. Acum îl 
privea pe Burnham în mod fățiș ameninţător, cu mâinile 
încleștate ca niște ciocane. Nu încetase să se uite la el de când 
intrase. Burnham era suficient de treaz ca să se enerveze și lovi 
pianul și mai tare, făcând corzile să zăngăne. 

— Cred că ar trebui să știți că acest pian e rechiziţionat, Herr 
Lubert. Ceea ce înseamnă că aparţine Comisiei de Control. Ceea 
ce înseamnă, de fapt, că e al meu. 

Convinsă că Lubert urma să-l lovească pe maior, Rachael se 
ridică în picioare, puse bucăţile vazei pe pian și se plasă între cei 
doi bărbaţi. Apoi îi vorbi lui Lubert, direct și blând: 

— Toţi am exagerat puţin. 

Lubert se uită la ea și își descleștă pumnii. Se mai uită o dată 
la Burnham, apoi se întoarse și ieși din cameră, murmurând „Sie 
ekeln mich an!” 

— Ha! strigă Burnham. Aţi auzit? „Mă dezgustaţi!” El spune că 
noi îl dezgustăm. Wo; îl dezgustăm pe e/! 

Burnham se întoarse spre Rachael, cerându-i să obţină 
imediat scuze și să aplice o anumită pedeapsă. 

— Cred că se referea la tine, Keith, spuse doamna Burnham. 


VP - 176 


De data asta îl luă pe soţul ei de braț și îl conduse spre ieșire, 
înainte să se producă și alte prejudicii. 

— E timpul să ne culcăm, spuse ea. 

— „Dar eu sunt modelul epocii noastre de general...”, 
protestă el. 

Seara luase sfârșit. Nu era sfârșitul pe care îl plănuise Rachael 
- ar fi trebuit să facă schimb de felicitări și să joace mimă lângă 
șemineu - însă ea voia ca toată lumea să plece cât mai repede. 
Acum, singurul ei gând era să-l găsească pe Lubert. Oaspeţii se 
retraseră politicos, cu complimente, multumiri și scuze 
amestecate. Zece minute mai târziu, Rachael închise ușa în 
urma tulburatei doamne Eliot, care spera ca totul să fie în regulă 
și ca Rachael să vină la grupul anglo-german, și poate să-l 
aducă și pe Herr Lubert. 

Rachael era pe punctul de a urca scările spre apartamentul de 
sus, când auzi un geamăt. În fotoliul din faţa focului, aplecat în 
față, cu capul prins în mâini, cu mâinile peste ochi, era Herr 
Lubert. Respira gâfâit printre dinţi, scoțând un sunet slab ca 
valurile pe o plajă cu pietricele. 

— Stefan? 

Lubert deschise ochiul sănătos - celălalt era acum închis 
complet - și privi prin grilajul degetelor. Vedea șoldurile ca un 
violoncel ale lui Rachael și paietele de pe rochia ei, care 
scânteiau în lumina focului. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

Lubert simţi mâna ei pe umăr și cobori mâna lui, lăsând să se 
vadă rana, apoi ridică privirea pentru ca ea s-o poată examina 
mai îndeaproape. Rachael tresări la vederea crestăturii. 

— Cum s-a întâmplat? 

El se gândi: era să fiu omorât de o pancartă pe care scria 
„Lăsaţi Germania să trăiască!”, dar nu știa cum s-o spună și 
oricum îl durea să vorbească, așa că se mulțumi să geamă. 

— Stai să aduc ceva de pansat, spuse ea. Vin într-o clipă. 

Rachael urcă la etaj să aducă tratamentul. Rochia cu paiete 
scoase un foșnet zornăit în timp ce ea pleca. 

Lubert își sprijini coatele pe coapse și capul din nou în mâini, 
simțind mirosul rănii pe palme și gustul de metal al sângelui. 
Evenimentele serii erau reluate într-un vârtej însufleţit și 
ametitor. Își amintea pancartele de protest: „Vrem să lucrăm!”, 
„Bevin, oprește dezafectările!”, „Lăsaţi Germania să trăiască!” 


VP - 177 


Se dusese la protest fără entuziasm, presat de colegii de muncă 
să li se alăture. Se temea să nu-și pericliteze exonerarea; și mai 
și detesta mulțimile. Îl făceau să fie agitat și mizantrop, cu 
înclinația lor către brutalitate, către necugetare. Insă această 
mulțime ponosită și înghesuită era liniștitoare, iar el avusese 
brusc convingerea că era mai bine să fie împreună cu fraţii și 
surorile lui în frig decât în compromisul confortabil al casei sale. 
Ascultaseră discursul inteligent al lui Schorsch, care făcea apel 
la fairplay-ul britanic și îi întreba unde le e simţul umorului, 
arătându-le germanilor că era în regulă să râdă și era posibil să 
dea cu tifla autorităţii - ceva ce ei nu mai avuseseră încrederea 
să facă de ani de zile. Cântaseră chiar și imnul german, mai 
degrabă stoic decât sfidător, și fără zelul dement al ultimilor ani. 
Era sunetul unui popor care își regăsește vocea. Apoi, dintr- 
odată, se auzise zgomotul distonant al unui claxon și al unui 
motor ambalat, atunci când o mașină britanică de armată 
intenţionase să ajungă la poarta fabricii. Oamenii încercaseră să 
se dea la o parte. Câţiva începuseră să izbească în plafonul 
mașinii, ca sa-și exprime frustrarea. Apoi unul dintre ei se 
sprijinise cu amândouă mâinile de partea laterală și împinsese, 
făcând mașina să se clatine. Alţii i se alăturaseră, părându-li-se 
o distracție potrivită. Legănau mașina atât de tare, încât roţile 
acesteia se ridicau de la pământ. Lubert îl vedea pe ofițerul 
dinăuntru, a cărui expresie trecea de la furie la frică. Apoi, ca și 
cum nu și-ar fi dat seama câtă putere au, tinerii răsturnaseră 
mașina pe o parte, aruncându-l pe ofițer în acoperiș, rășchirat, 
cu fața lipită de geam, ca un peștișor auriu cu gura căscată. Era 
aproape comic, dar Lubert simţise că ceva groaznic e pe cale să 
se întâmple. Apoi se auziseră focurile de pușcă. Primul îi făcu pe 
toţi să încremenească, înfioraţi. Al doilea crea panică, făcându-i 
să se întoarcă și să fugă toţi în aceeași direcţie, ca niște oi 
mânate de gloantele invizibile. Lubert merse împreună cu 
turma, simțindu-se luat pe sus; ceva îl lovise în frunte, dar el 
continuase să meargă; făcuse câţiva metri fără să-și folosească 
picioarele. Apoi văzuse scântei și simţise o vibraţie atunci când 
un genunchi îl lovise în tâmplă. Era în patru labe și avusese 
nevoie de o vreme ca să-și dea seama că punctele roșii pe alb 
erau, de fapt, sângele lui care păta zăpada. 
Rachael se întoarse în hol cu vată, bandaje și iod. 
— Stai să văd. 


VP - 178 


Aplecată deasupra lui Lubert, îi ridică încet bărbia cu degetul, 
ca să ajungă la tăietură. 

— S-ar putea să-ţi fi intrat nisip în rană, spuse ea. 

Rachael trase taburetul pentru picioare și se așeză în faţa lui. 
Înmuie vata în iod și materialul alb se îngălbeni. 

— O să te doară, îi spuse ea. 

Lubert tresări și se cutremură din cauza usturimii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Lubert își putea reprezenta ce se întâmplase, dar nu putea 
explica. Capul îi zvâcnea prea tare. 

— Ei... ah! 

— E în regulă. 

Rachael ţinu vata acolo, apăsând cu mâna și lăsându-și 
greutatea în faţă, ca să-i fie mai ușor. Lubert gemu din cauza 
durerii adânci a curăţării și o prinse de braţ, drept alinare. 
Rămaseră o vreme în această poziţie și, în ciuda durerii - sau 
din cauza ei -, Lubert o ţinu de braţ cât mai mult posibil, iar ea 
nu se supără. După o vreme, Rachael luă tamponul ca să se uite 
la tăietură. 

— Pare curată. Bun. Stai să pun asta... 

Desfăcu bandajul și îl înfășură în jurul unui tampon nou de 
vată, înmuiat și el în iod; când îl ocoli pe Lubert ca să ajungă la 
ceafa lui, burta ei trecu la câţiva centimetri de nasul lui; Rachael 
închise cercul și prinse bandajul cu un ac de siguranţă. 

— Gata. Asta înseamnă să fii cercetașă. Cum e? 

— Ustură. Dar mulțumesc. 

— Îmi pare rău pentru maior. Era beat. 

— Mulţumesc că ai intervenit. Cred că altfel ar fi fost un 
incident internaţional. 

Fata lui era la câţiva centimetri de a ei. Rachael observă 
ridurile din jurul ochilor lui și văzu o tristeţe pe care la întâlnirile 
lor precedente nu o observase. Işi imagină că-l sărută și, în clipa 
aceea, își dădu seama că voia și putea s-o facă. Ținând bandajul 
cu o mână, îl mângâie pe obraz cu cealaltă și îl sărută ușor pe 
buze, acțiunea suprapunându-se peste intenție ca pe un 
palimpsest. Rămase cu buzele așa suficient pentru ca 
respiraţiile lor să se amestece. Rachael aşteptă ca gardurile 
electrice și sârmele capcană să se declanșeze, alarme și 
reflectoare, dar nu apăru nicio constrângere. Intrase pe acest 
nou teritoriu fără s-o oprească nimeni. Fusese foarte ușor. 


VP - 179 


— Prefer acest sărut celuilalt, spuse Lubert. 

Rachael privi în jos, dându-și seama din nou unde era. 

— Asta... face parte dintr-un plan de a mă da afară din casă? 
întrebă el. 

— E un... mulţumesc, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-ai trezit. 


9. 


Proiectoarele fabricii luminau un câmp cu zăpadă călcată în 
picioare, pe care pancartele aruncate zăceau ca niște berze 
moarte. Mașina militară răsturnată fusese înconjurată cu bandă, 
ca epicentru al locului crimei. Câţiva polițiști germani stăteau în 
jur, în întuneric, părând că nu știu prea bine ce fac acolo. Lewis 
examină rămășițele revoltei și fu copleșit de senzaţia că 
pierduse controlul situaţiei, oricât de slab fusese el. 

Polițistul militar care dăduse ordin să se tragă - un anumit 
maior Montagu - îi explică ce se întâmplase, însă modul și 
motivul nu puteau schimba ce se întâmplase. Se produsese o 
monumentală încurcătură - și asta în tura lui. 

— Ofiţerul încerca să intre pe poartă, când a fost înconjurat de 
o mulțime furioasă. Au început să atace mașina. Am tras focuri 
de avertisment, dar ei au continuat să legene mașina până când 
au răsturnat-o. Din fericire, n-au putut să ajungă la el mașina 
fiind aplecată pe-o parte. 

Montagu descria incidentul cu o detașare mecanică. Lewis 
așteptă ca el să-și încheie raportul, dar Montagu se opri acolo. 

— Apoi aţi deschis focul asupra unor civili neînarmaţi, spuse 
Lewis. 

— N-am avut de ales, domnule. 

— Morţii nu au de ales, domnule maior. Trei oameni, fir-ar al 
naibii! 

Lewis ocoli mașina, spre locul în care era sânge pe zăpadă. 
Răsturnat pe o parte, Volkswagenul semăna și mai mult cu o 
insectă. 

— Dacă îi lăsam, l-ar fi linșat. 

— Eşti sigur de asta? 


VP - 180 


— Fără niciun dubiu, domnule. Deja deveniseră... o gloată 
iraţională. Credem că în mulţime existau elemente subversive. 
Oameni care au venit doar să stârnească scandal. Poate din 
Werwolf, domnule. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu. Aţi arestat pe vreunii din 
ei? 

Montagu își umflă pieptul și murmură un răspuns concis: 

— Am reţinut șase pentru interogatoriu. 

— Copii, nu-i așa? 

De curând, poliţia militară fusese aspru criticată pentru 
arestarea a peste o sută de copii prinși că furau cărbune. Presa 
aflase povestea, însă datele - vârsta copiilor - fuseseră 
modificate. 

Lewis luă una din pancarte, pe care scria „Daţi-ne uneltele și 
facem ce trebuie făcut! și o ridică în fața lui Montagu. 

— Ştii pe cine citează? îl întrebă el. 

— Și dumneavoastră aţi fi făcut la fel, dacă eraţi aici. 

Lewis aruncă pancarta. 

— Le oferim democrație și apoi îi pedepsim pentru că o 
exercită. 

* 

Barker îl duse pe Lewis cu mașina la o întrunire de urgență cu 
şeful lui, generalul de Billier. 

— Maiorul are dreptate, spuse Lewis. Ar fi trebuit să fiu acolo. 
Sau cel puțin ar fi trebuit să trimit un detaşament mai mare ca 
să-i sprijine. 

— Trebuia să fie o demonstrație pașnică, domnule. Sindicatul 
ne-a asigurat că așa o să fie. Și soldații s-au panicat. Asta nu a 
fost vina dumneavoastră. 

— Prevăd o concediere. 

— Mă îndoiesc de asta, domnule. 

— De ce altceva m-ar chema de Billier la o întâlnire în miez de 
noapte? 

— Poate că are un whisky bun și vrea să vă ceară părerea, 
domnule. 

Lewis reuși să zâmbească. Generalul era un pasionat al 
whisky-ului și se știa că alegea oameni pe baza capacității lor de 
a distinge un amestec de un whisky pur de malt. 

— Nu pot să vă dea afară, continuă Barker. Sunteţi unul dintre 
puținii oameni care înțeleg ce fac aici. Bănuiala mea e că e 


VP - 181 


vorba de altceva. 

— Sunt departe de a fi atât de indispensabil pe cât crezi tu, 
Barker. 

Dacă în exterior Lewis respinsese complimentul, în interior îl 
primi, păstrându-l ca antidot față de secreta lui îndoială de sine. 
În armată, un simplu „Bravo” era ceva rar. Atunci când primeai 
laude, de obicei ele erau contrabalansate de jigniri. Reticenţa de 
a încuraja sau complimenta nu era doar o problemă militară, lui 
Lewis i se părea că ea are și ceva foarte englezesc. Ea provenea 
dintr-o combinaţie de rezervă și realism pe care Lewis o 
recunoștea la el însuși, ca și din teama de a permite cuiva să și- 
o ia în cap: după cum le plăcea englezilor să spună, era unul 
dintre motivele pentru care ei n-ar fi acceptat niciodată dictatori 
cu ușurința vecinilor lor continentali. 

— Aproape am terminat registrul acela, domnule, continuă 
Barker. 

— Registrul? 

— Registrul persoanelor dispărute. Cel pe care mi l-aţi cerut. 

Lewis auzea sunet de vase sparte: câte alte farfurii începuse 
să învârtească, dar uitase de ele? Ideea lui de a alcătui o listă a 
„morţilor dispăruţi” - cei care nu ieșeau la socoteală după 
bombardamente - și de a o confrunta cu numele tuturor celor 
din regiune aflaţi încă în spitale, mănăstiri sau convalescențţi 
acasă, fusese unul din lucrurile pe care le începuse, dar care 
fusese lăsat deoparte pe măsură ce alte chestiuni mai urgente 
se impuneau. 

— Am uitat de tot. Sper că n-ai pierdut foarte mult timp cu ea. 

— Ah, mi-a acaparat viaţa complet, domnule. Dar în curând o 
să pot compara numele cu registrul de pacienţi. Mai am nevoie 
doar de câteva săptămâni. 

— Cum merge celălalt, raportul bunurilor? ` 

— li deranjează pe unii ofițeri. Nu le place. Incă n-o să fiu 
promovat. 

— Bun. : 

_ Lewis vorbea serios. In primul rând, avea nevoie de Barker. 
Insă el credea sincer că mulţi oameni care ajungeau sus își 
pierdeau motivaţia care îi propulsase acolo și se trezeau în roluri 
nepotrivite cu capacitățile lor, care le lăsau talentele să se 
atrofieze. Mottoul lui fusese întotdeauna „rămâi de cealaltă 
parte a biroului”. 


VP - 182 


* 


De Billier mai mult se sprijinea pe biroul lui decât să stea în 
spatele acestuia, atunci când Lewis intră. Generalul îi oferi 
imediat un loc, un whisky și o ţigară - deloc preambulul unei 
muștruluieli. Prezenţa comisarului Berry sugera că era posibil ca 
Barker să aibă dreptate: îi pregăteau lui Lewis altceva decât 
concedierea. 

— L-ai cunoscut pe domnul comisar? 

— Da, domnule. Am avut o scurtă întâlnire, pentru vizita 
ministrului. 

Lui Lewis îi plăcea Berry: avea o slujbă imposibilă și 
nepopulară, pe care o îndeplinea cu graţie și demnitate. 

Berry îi strânse mâna cu căldură. 

— Mă bucur să te văd iar, colonele. Omul care își împarte 
casa. 

— Nu e casa mea, dar așa e. 

— Consilierii germani au cuvinte de laudă pentru dumneata. 

— Și tocmai de asta, spuse de Billier, făcând o pauză ca să 
aprindă ţigara lui Lewis, te-am chemat în această seară. Pentru 
capacitatea dumitale de a vedea și cealaltă parte. 

Lewis se așeză, amintindu-și că până și prizonierilor li se 
oferea o ţigară înainte să fie împușcați. La atâtea lingușiri, era 
clar că aveau pentru el o misiune oribilă. Din scaunul lui, Lewis 
vedea prin fereastra din spatele generalului luna plină, suficient 
de clar ca să distingă gropile de pe suprafaţa ei. Poate că-l 
trimiteau acolo. 

— De oricâtă simpatie m-aș fi bucurat, s-a pierdut la fabrica 
Zeiss, domnule. 

— Ce s-a întâmplat în seara asta a fost regretabil, începu de 
Billier, dar face parte dintr-o problemă mai vastă. Dezafectările 
ne creează probleme reale în întreaga zonă. Au existat proteste 
în Köln. În Hanovra. Bremen. În Ruhr. Stârnește tensiuni imense, 
pe care vremea și lipsa hranei le exacerbează. Germanii încep 
să ne urască. Ei încă mai cred că vrem să transformăm tara într- 
o imensă fermă și că am distrus industria navală ca să oferim un 
avantaj Belfastului și Clydelui. 

— Chiar am aruncat în aer un șantier naval complet 
funcţional, de prima mână. 

— Blohm și Voss au fost o eroare. Acum știm asta. Însă ţintele 
și obiectivele se schimbă rapid. Aproape în fiecare lună. Acum 


VP - 183 


un an, intenţia noastră era să demilitarizăm. Apoi a fost să 
denazificăm. Apoi să reducem capacitatea industrială. Apoi a 
fost pur și simplu să-i hrănim pe oamenii ăștia. Acum e clar 
pentru toată lumea (în afară de francezi și ruși) că avem nevoie 
de o Germanie puternică. A fost convenită contopirea zonei 
noastre cu zona americană. În Noul An vom deveni Bizonia. Și 
poate Trizonia, atunci când francezii o să înțeleagă mai bine 
locul pe care-l ocupă în univers. Ce devine clar e că rușii par tot 
mai puţin dispuși să dea înapoi zona lor. Și cu cât ne ia mai mult 
să demontăm industria grea germană, cu atât par mai puţin 
dispuși să facă asta. 

Generalul abia dacă amintise tragicele evenimente ale serii și 
era clar că nu avea de gând s-o facă. Din punctul lui de vedere, 
erau doar o trepidaţie locală, în comparaţie cu mutațiile 
tectonice care aveau loc între naţiuni. Lewis era aproape 
dezamăgit. Perspectiva de a fi concediat, pe care o întreținuse 
pe drumul încoace, nu fusese chiar atât de neplăcută. 

— Mai avem încă o șansă de a evita un faliment total în 
relațiile cu Rusia. Primul pas pentru a evita acest lucru e să 
onorăm Acordul de la Potsdam referitor la reparații. Dacă nu 
facem asta, ei o să întrerupă furnizarea de hrană. Agenţia Inter- 
Aliată pentru Reparaţii va impune sancţiuni pe care noi nu ni le 
permitem, dacă nu terminăm rapid demontarea. Americanii vor 
trebui să plătească pentru hrănirea a milioane de oameni, și 
această Cortină de Fier despre care bate câmpii Churchill va 
deveni realitate. 

De Billier îi întinse lui Lewis un dosar cu numele: „Lista 
dezafectărilor. Locaţii de categoria 1. Confidenţial”. 

— In regiunea asta sunt patru locaţii de categoria unu. Rușii 
trimit o echipă cu Agenţia pentru Reparaţii, să se asigure că ele 
vor fi demontate. Vrem ca dumneata să fii purtătorul nostru de 
cuvânt. Și trebuie să-ţi preiei postul imediat. 

Lewis se uită la document, răsfoind locațiile. 

— Heligoland? 

Putea la fel de bine să fie pe lună. 

— O să adune toată muniţia la un loc și o s-o arunce în aer. 
Avem nevoie de cineva pe care germanii îl plac și care poate să 
comunice aceste imperative, cineva a cărui empatie răzbate. 
Dumneata ai o astfel de reputație, colonele. Maiorul vorbește 
foarte frumos despre dumneata. 


VP - 184 


Unui neiniţiat asta i s-ar fi părut o laudă, dar Lewis știa că 
aceasta era modalitatea în care se descotoroseau de cineva 
care făcea zarvă. Nu voiau ca el să se plângă miniștrilor și 
presei. Lewis criticase în faţa lui Shaw eforturile lor de pe teren. 
Trebuia să fie disciplinat - în mod constructiv. 

— Asta nu este... zona mea de competenţă. 

— E vorba de oameni, colonele, spuse de Billier. Și dumneata 
te pricepi la oameni. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi nevoie de cineva care să arunce 
lucrurile în aer cu compasiune. 

De Billier își drese vocea printr-un mârâit impacientat. Își 
folosise puterea de convingere; nu avea de gând să 
înfrumusețeze și mai mult situaţia pentru Lewis. 

— Colonele, eu îi disprețuiesc pe ruși și detest reparaţiile 
acestea. Dar dacă vrem să evităm un nou război trebuie să 
facem asta. Înainte de sfârșitul iernii. 

Tatonarea se transformă în ordin. 

— Îi vei însoţi pe Kutov și pe observatorii lui. Un observator 
francez și unul american vor călători în permanenţă împreună 
cu dumneata. Ințeleg că interpreta dumitale vorbește rusă. 
Dacă totul merge bine, vei fi plecat doar câteva săptămâni. 
Omul dumitale poate să-ţi ţină locul în district până te întorci. 

De-a lungul întregii conversații, Lewis se imaginase în cameră 
cu Rachael. Cum avea să primească ea această ultimă numire? 
Avea să fie ultima picătură? 

— Să aștept până după Crăciun? 

— Rușii nu mai sărbătoresc Crăciunul, colonele, ripostă de 
Billier. In plus, ar fi un moment perfect pentru a îndeplini acest 
lucru neplăcut. In timp ce noi cântăm colinde, dumneata arunci 
lucrurile în aer fără să audă nimeni. 

Generalul nu ajunsese de acea parte a biroului pentru că era 
un sentimental. Chiar și atunci când Michael fusese ucis, lui 
Lewis nu i se oferiseră - și nici el nu ceruse - acele zile 
suplimentare de permisie după înmormântare. 

— Domnule, am petrecut abia câteva luni cu familia mea, și 
chiar și atunci, abia am avut timp să stau cu ei. Asta va exercita 
o presiune imensă asupra noastră... 

— Colonele, eu conduc o ţară, nu o agenţie matrimonială. 


— Herr Morgan vă roagă să vă duceţi în salon, domnule. 


VP - 185 


— Părea... furios? 

Heike trebui să se gândească. 

— Nu. Nu cred, domnule. 

Nu. Bineînţeles că nu. Colonelul nu era niciodată furios. Și 
dacă ar fi descoperit că soţia lui sărutase un alt bărbat, probabil 
că ar fi discutat cu el despre vreme și apoi i-ar fi oferit mașina. 

— Mulţumesc, Heike. O să cobor. _ 

Lubert puse jos peniţa și închise călimara. Işi pieptănă părul 
cu mâna, apoi se gândi mai bine și îl ciufuli la loc, în starea lui 
naturală. 

Lubert îl găsi pe Lewis așezat la pian, meditând și privind 
dincolo de fluviu. Era îmbrăcat cu uniforma completă, cu mănuși 
și manta, pe punctul de a pleca undeva - din nou. Lewis înălţă 
puţin colțurile gurii, într-o tentativă de a zâmbi. 

— Herr Lubert. Intraţi. Vă rog. Luaţi loc. 

Lubert se duse și se așeză pe pervazul ferestrei. 

— Cum mai e capul? întrebă Lewis atingându-și tâmpla. 

Fruntea tăiată a lui Lubert era o carapace hidoasă și 
multicoloră, dar în curs de ameliorare. 

— De obicei mă vindec repede, spuse el. 

— Se pare că a fost o seară ieșită din comun. 

Lubert așteptă ca Lewis să spună ce avea de spus, apoi se 
întrebă dacă nu cumva colonelul aștepta ca el să vorbească mai 
întâi. Englezii aceștia erau sortiți să sufere de un fel de 
constipație emoţională. Poate că Lubert trebuia să îi ușureze 
sarcina oferind laxativul unei scuze. Să-i spună că nu era vina lui 
Frau Morgan, ci a lui; fusese lovit la cap, nu era în apele lui și 
așa se întâmplase. 

— Îmi pare rău pentru acel incident. 

Lewis se uită la el întrebător și ridică mâinile ca să-l oprească. 

— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereţi scuze, Herr Lubert. 
Mă simt prost în numele dumneavoastră. Pentru vază. Pentru 
orice stricăciuni aduse proprietăţii. Și pentru comportamentul 
unui anumit invitat din seara aceea. 

Lewis mângâie spatele Bâsendorfer-ului, o încercare de a 
compensa izbiturile brutale primite din partea lui Burnham. 

— Rachael mi-a spus că aţi manifestat o reţinere admirabilă. 
Date fiind circumstanţele. 

Lubert începu să bâlbâie o retragere a grăbitei lui confesiuni: 

— Ei bine... este... eu nu învinovățesc pe nimeni. A fost doar 


VP - 186 


entuziasm. Vaza. Nu contează. Nici măcar nu-mi plăcea. 

— Nu, dar asta nu scuză ce s-a întâmplat. Cum aţi spus chiar 
dumneavoastră, Herr Lubert, este proprietatea dumneavoastră. 

— Da. 

Colonelul prefera din nou să ascundă totul. 

— Și îmi pare rău și că aţi fost prins în situaţia de la Zeiss. 

— Nu-mi amintesc prea multe. Ascultam un discurs. Apoi au 
început focurile de armă. 

Trăsăturile lui Lewis se prăbușiră. 

— Ce s-a întâmplat la fabrică e de nejustificat. De fiecare dată 
când ni se pare că am făcut un progres, se întâmplă ceva de 
felul ăsta. Cineva se pierde cu firea sau se panichează și totul o 
ia razna. Suntem într-o etapă foarte delicată a întregii situaţii. 
Totul atârnă de un fir foarte subţire. In fine, mă bucur că sunteți 
în regulă. 

— Aveţi o misiune foarte dificilă, domnule colonel. Nu vă 
invidiez. 

— Nici n-aveţi de ce. În fine, motivul pentru care voiam să 
vorbesc cu dumneavoastră, în afara scuzelor pentru seara 
trecută, e să vă cer o favoare. Trebuie să găsim un nou 
meditator pentru Edmund. Știu că pe moment nu mai puteţi 
lucra la fabrică. Așa că mă întrebam dacă aţi fi dispus să-i dați 
meditații lui Edmund, și Rachael... să-i învăţaţi puţină germană. 
Eu nu voi putea găsi un înlocuitor cât sunt plecat. Și ar fi o 
ocazie bună pentru Rachael să se apuce de limba aceasta. Știu 
că pe ea o frustrează necunoașterea ei, mai ales vizavi de 
personal. 

— Bineînţeles, spuse Lubert. Dumneavoastră plecaţi? 

— Pentru câteva săptămâni. În Heligoland. 

— Deci... Nu veţi fi aici de Crăciun? 

— Din nefericire, armata funcţionează după propria ei 
liturghie, Herr Lubert. V-aș fi recunoscător dacă ați avea grijă de 
tot în locul meu. V-aș încuraja să vă simţiţi mai acasă decât 
poate că v-aţi simţit. Știu că... la început nu a fost ușor. După 
cum poate că v-aţi dat seama, Rachael... nu era în apele ei când 
a sosit... dar acum văd din nou semne ale vechii Rachael. Cred 
că ea vrea să socializeze mai mult, poate să meargă cu Frieda la 
cumpărături. Compania îi face bine. Nu-i face bine să stea 
singură. Mai ales în această perioadă a anului. Și, cum spun eu 
mereu, dacă e ca lucrurile să meargă bine aici, oamenii trebuie 


VP - 187 


să se solidarizeze, să se cunoască unii cu alţii. Cred că ceea ce 
vreau să spun, Herr Lubert, e să nu staţi izolat. Vă rog, nu ezitaţi 
să vă simţiţi acasă. 

— Mulţumesc, domnule colonel. A 

Lui Lubert îi plăcea Lewis. Respecta generozitatea acestuia. li 
era recunoscător pentru ea. Și admira lipsa aerelor de 
superioritate. Însă îi venea greu să-i asculte cuvintele fără să-l 
considere orb. Fie era complet naiv, fie mintea îi stătea la 
altceva. În oricare dintre variante, priorităţile acestui om erau 
complet greșite. 

* 

— Am vești foarte proaste, Rach. 

Rachael citea noul ei roman de Agatha Christie și era prinsă în 
rețeaua și țesătura lui delicioase, într-un moment cheie al 
revelației poveștii. Când puse cartea jos, două gânduri 
nepotrivite concurau în mintea ei: mă întreb cine e criminalul și 
sper că Lewis n-o să-mi spună că Stefan nu e „curat”, asemenea 
lui Herr Koenig. 

— Ce e? întrebă ea. 

Lewis avea faţa de comunicat știri. Rachael o mai văzuse - de 
neuitat fusese atunci când o anunţase că trebuie să se întoarcă 
imediat la bază, după ce ajunseseră acasă de la înmormântarea 
lui Michael. 

— Mi s-a cerut să supraveghez dezafectările. Vor să încep de 
mâine. Asta înseamnă că o să fiu plecat câteva săptămâni. 

— Ah, spuse ea. 

— Știu, e ultima picătură, spuse el înţelegând-o greșit și 
căutându-și servieta în camera cu haine. 

În Rachael existau undeva platitudinile soţiei îndatoritoare, 
acele expresii pe care soțiile de militari trebuiau să le aibă 
pregătite de fiecare dată când permisia era scurtată sau 
întreruptă de tot. Dar nu îi venea să facă asta și simţea că nici 
Lewis nu se așteaptă ca ea să le emită. 

— Așa e armata, spuse ea. 

Lewis se uită spre ea și dădu din cap. 

— Îmi pare rău, Rach. 

În timp ce el începea să-și caute echipamentul, Rachael privi 
spre carte. Nu voia deloc să-l ajute pe Lewis să-și facă bagajul. 
Nu și de data asta. Poate că era datoria ei, dar ea terminase cu 
datoria. Voia doar să ajungă la capătul acelui paragraf afurisit și 


VP - 188 


să afle cine e criminalul. 

Însă priveliștea neîndemânării lui Lewis era prea mult. Puse 
cartea deoparte și îl ajută să caute ciorapi în coșul cu rufe 
proaspăt spălate adus de Heike în dimineața aceea. 

— Câte? 

— Cinci-șase ar trebui să-mi ajungă. 

Rachael îi aruncă ciorapii făcuţi ghem unul câte unul, iar el 
făcu mâinile căuș ca un portar de cricket, trimițându-le mai 
departe în geantă printr-o mișcare continuă. Văzând cât de 
dezordonat îşi făcuse bagajul, Rachael începu să i-l 
reorganizeze. 

— Această nouă misiune e cumva o promovare? îl întrebă ea. 

— Cred că e o pedeapsă pentru că n-am susţinut linia oficială 
în faţa ministrului. Se pare că am spus prea mult. 

— Asta nu-ţi seamănă deloc. Cine o să conducă districtul? 

— Barker. l-am spus să vină pe aici. Să aducă poșta. O să vă 
descurcati, tu și Ed? 

— Tu ce crezi? 

Lewis dădu din cap. O întrebare prostească. 

— Mă gândeam ca, după ce mă întorc... Poate... am putea să 
mergem undeva. Noi doi. După ce se mai încălzește puţin. Să ne 
ducem în Travemunde. Sau într-una din staţiunile alea mari de 
la Baltica. 

— Da, ar fi frumos. 

— Dar... nu o să fie imediat. 

— Nu... 

Lewis nu mai știa ce să spună; iar ea nu avea de gând să-l 
ajute. 

— Ei, ar trebui să plec, zise el. 

Își închise valiza și se întoarse să-și ia la revedere. Vrând să 
evite o scenă apăsătoare, ea îl sărută de rămas-bun pe obraz, 
ca și cum ar fi sărutat un vizitator care pleca sau o cunoștință 
întâmplătoare. 


10. 


Dosarul cafeniu prins între ciorapi și burtă o împungea pe 
Frieda în coaste în timp ce mergea. Nu știa prea bine ce conține 


VP - 189 


- cuprinsul era în engleză - însă cuvântul „Limitat”, marginea 
roșie și fotografiile cu diverse locaţii industriale și militare o 
asigurau că ceea ce luase din servieta colonelului era ceva ce 
avea să-l impresioneze pe Albert. Gândul că avea să i-l 
înmâneze îi dădea o mândrie ameţitoare. 

„R”-ul într-un cerc negru al ordinului de rechiziționare atârna 
de grilajul magnatului margarinei. Frieda se uită în stânga și în 
dreapta să nu vină mașini și, după ce se asigură ferm că drumul 
e liber, se cățără pe zidul scund în locul în care Albert așezase o 
sanie de lemn peste sticla spartă pusă acolo de Petersen pentru 
descurajarea hoţilor. Inainte de război, măsurile de pază ale lui 
Petersen produseseră consternare în rândul vecinilor. Mama 
Friedei, care îl considera un arivist banal, spusese că niciun hoţ 
care se respectă nu ar fi furat nimic din casa acelui parvenit: 
familia lui făcuse bani rapid și ușor - mai întâi din sisal, în 
coloniile din Africa de Est, apoi din unt contrafăcut - și „cu cât 
faci banii mai repede, cu atât mai repede îi pierzi”. Frieda fusese 
prea mică atunci ca să înțeleagă ierarhiile subtile ale familiilor 
bogate vechi faţă de cele noi, însă acum, în timp ce se îndrepta 
spre cea mai mare casă de pe Elbchaussee, văzu că profeția 
mamei ei se împlinise: vila imensă, în formă de cub, alui 
Petersen era tristă, tăcută și pustie. 

Intră în casă pe fereastra joasă de la bucătărie, așa cum o 
instruise Albert. În timp ce urca scările din spate spre parter, 
simţi miros de lemn și ceară de lumânare arse și auzi voci 
agresive de băieţi. Urmă vocile către salonul din spatele casei, 
unde se trezi în fața unei scene nebune: o încăpere iluminată de 
lumânări și decorată cu artefacte africane - scuturi, lănci, piei 
de animale și măști. Patru băieţi stăteau în jurul unui puști, 
ascultându-l. Puștiul era suit pe o masă de biliard și ţinea în 
mâini o cutie plină cu ceva ce păreau a fi clești de zahăr; purta o 
cască colonială și o blană de zebră pe umeri și striga ca un 
vânzător de pește de la St. Pauli. 

— Tocmai sosiți de la Dammtor! strigă băiatul. 

Scutură cutia și scoase o pereche de clești, pocnind fălcile 
acestora una de alta. Lumânările aruncau o umbră grotescă pe 
peretele din spatele lui, transformându-l pe el într-un pitic 
gigantic, iar cleștii într-o langustină metalică. 

— La ce sunt buni? se plânse un băiat. Nici n-avem zahăr. 

— Priveşte și învaţă, Otto. Poate că pentru tine sunt clești de 


VP - 190 


zahăr, dar pentru o doamnă frumoasă care vrea să rămână 
astfel... 

Băiatul puse cutia jos, luă o pereche de clești și începu să 
demonstreze, închizându-i ca pe o pensetă și trăgând de 
sprâncene. 

— Sau... 

Băiatul deschise gura și se prefăcu că își scoate un dinte, 
folosind cleștii de zahăr ca pe un clește dentar. 

— Sau... 

Folosi cleștii ca să-și prindă nasul și mimă că trage un vânt. 

— Sau... 

Se aplecă și se prefăcu că ia cu ei ceva dejos. 

— Sau... 

Băgă mâna în buzunar și scoase o ţigară. Prinse un capăt al ei 
cu cleștii, o duse la gură și pufăi ca un dandy. 

— Doamnele o să se înnebunească după ei. 

Sălbaticii nu păreau impresionați; un băiat cu suliță conducea 
corul criticilor: 

— Oamenii nu vor clești de zahăr. Vor cartofi. 

— Ai irosit ţigările pe ei, Ozi. 

— Faci târguri foarte proaste. 

Băiatul ridică mâinile. 

— Staţi încet. Am luat ceva foarte special. Mulțumită băiatului 
englez. Ceva foarte special. 

Băiatul băgă mâna sub blana de zebră și scoase un tub în 
formă de trabuc. Frieda recunoscu medicamentul pe care îl lua 
Albert: Pervitin'*, pastilele care le fuseseră date soldaţilor tineri 
în ultimele zile încrâncenate ale războiului, ca să-i menţină 
„optimiști”. 

— O pastilă de-asta te face puternic. Îţi ţine de cald. Și nu ţi-e 
foame niciodată. Cutia e la Berti. Dar eu am câte un tub pentru 
fiecare din noi. 

Băiatul se opri și privi spre ușă. 

— la te uită cine-a venit. 

— Astea nu sunt pentru copii, spuse Frieda rămânând cu o 
mână pe ușă, în caz că trebuia să fugă. 

Sălbaticul cu suliță o duse la umăr; axul subţire al armei 


18 Medicament produs începând cu anul 1938, pe bază de metamfetamină (un drog 
psihostimulent, care reducea teama, printre altele), folosit pe scară largă de către 
soldaţi în cel de-Al Doilea Război Mondial și nu numai (N. red.). 


VP-191 


tremura. 

— Cine ești, domnișorico? 

Puștiul cu cască colonială sări jos de pe masa de biliard. 

— E în regulă, e fata lui Berti. 

Prietenul puștiului lăsă sulița jos. 

— De unde știi cine sunt? îl întrebă Frieda. 

— Te-am văzut. 

— M-ai văzut unde? 

— Te-am văzut... 

Puștiul băgă arătătorul drept prin inelul format de arătătorul și 
degetul mare de la stânga. Înăuntru, afară, înăuntru, afară. 
Prietenii lui chicotiră. 

Ar fi trebuit să-l lovească pentru această impertinenţă. Oare 
cum îi văzuse? În casa din Blankenese? Sau aici? 

— El unde e? 

— E sus, cu prietenul lui. 

— Ce prieten? 

Băiatul ridică tubul de Pervitin. 


Albert era în dormitorul principal, dar nu în pat; dansa pe un 
disc pus la un fonograf portabil; era una dintre acele melodii 
americane primitive pe care Heike le asculta la Radio Hamburg: 
numai tobe africane, alămuri zgomotoase și dezordine. Frieda se 
enervă să vadă că Albert dansa pe asta. Era dezbrăcat până la 
talie și se mișca dezarticulat, ca o păpușă mânuită de un 
păpușar beat, pășind la întâmplare, ca și cum ar fi strivit furnici 
pe covor. Era atât de absorbit de dans că nici nu observă 
intrarea ei. Frieda se simţi stânjenită că îl privește; acest tânăr 
care sărea, ţopăia și se legăna nu era acel Albert eficient, calm 
și controlat pe care îl cunoștea ea: tânărul părea temporar 
posedat. 

— Albert? Ce faci? 

El se întoarse, dar nu păru surprins. Continuă să danseze pe 
muzică. 

— Adevărata mea doamnă germană... 

Păși spre ea cu mișcări exagerat de feline, furișându-se spre 
ea pe ritmul muzicii și întinzând o mână ca să o cheme. Pielea 
lui strălucea și ochii erau puțin prea măriţi și bulbucaţi ca să ai 
încredere în ei. 

Frieda scoase dosarul furat de sub fustă și i-l întinse. 


VP - 192 


— Am ceva important. 

— Benny Goodman, spuse el continuând să danseze. Benny 
Goodman. Dansează! 

Întinse mâna spre ea, insistând. Albert era sclipitor și lipicios. 
Cicatricea cu optzeci și opt de pe biceps zvâcnea. Frieda ar fi 
vrut să-i facă pe plac, dar nu putea să danseze. 

— Nu pot, spuse ea. 

— Ba poţi... adevărata mea doamnă germană. 

Albert îi puse mâna pe șold și o conduse cu cealaltă. Frieda 
lipi dosarul de piept și începu să miște mecanic picioarele dintr- 
o parte în alta, dar nu simţea dansul. Muzica aceasta modulată 
era prea anarhică, prea greu de prins. Și ea ar fi vrut ca Albert 
să fie... mă rog... nu așa! Cu fiecare pas și smucire a trupului, 
Albert îi părea tot mai străin. 

— Nu pot! 

Albert se trase înapoi spre fonograf, continuând să danseze. 
Ridică acul de pe disc. 

— Așa. Așa. Fata nu vrea să danseze. Un soldat ar trebui să 
știe să se distreze. Bine atunci, nerăbdătoarea mea prietenă. 
Arată-mi ce-ai adus. 

Frieda îi întinse dosarul. Albert oprise muzica, dar continua să 
danseze pe melodia din capul lui. Luă dosarul și îl mângâie. 

— „Limitat”... citi el. Asta e bine. 

Dădu elasticul la o parte și deschise dosarul. Citi fără să se 
grăbească, mișcând buzele în timp ce traducea. După câteva 
secunde, începu să dea din cap apreciativ. 

— De unde ai asta? 

— De la colonel. 

Albert citi mai departe, scoțând murmure satisfăcute. 

— E bun? întrebă ea. : 

El puse dosarul jos și o privi, de data asta vorace. Işi puse 
mâinile fierbinți pe bicepșii ei. Frieda vedea pulsul puternic și 
rapid de la gâtul lui și îi simţea erecţia lipită de ea. Amintindu-și 
puterea pe care o avusese înainte asupra lui, Frieda începu să-i 
desfacă cureaua. El scoase iar acel sunet murmurat, 
împingându-se în ea. li ridică fusta și ea își dădu jos chiloţii, 
lăsându-se pe spate pe capătul cadrului patului. Albert emise 
sunete de plăcere în timp ce intra în ea, ceea ce o făcu să se 
simtă din nou mândră și puternică. Frieda începu să răspundă și 
ea cu sunete care să îi facă plăcere lui Albert, apoi descoperi că 


VP - 193 


le scoate involuntar, pentru el și pentru ea deopotrivă. De data 
asta el avu nevoie de mult mai mult timp ca să termine, ceea ce 
ei îi lăsă timpul necesar să simtă plăceri noi. După ce termină, 
Albert rămase lipit de ea, prăbușit și inert. Apoi se îndepărtă și 
își încheie pantalonii. Frieda se simţea ca și cum ar fi putut să 
audă și să vadă totul din cameră și totul din afara casei. 

— Vrei să-mi faci semnul? 

El râse, înghițind încă un Pervitin. 

— Bine. 

Scoase o ţigară din pachetul de pe noptieră. O aprinse, trase 
un fum și apoi se apropie de ea. 

— O să te doară. 


— Nu-mi pasă. 
— Unde îl vrei? 
— Aici. 


Frieda întinse antebraţul ei alb ca un crin și încercui pielea de 
pe partea interioară. 

— Poţi să iei o tabletă, n-o să simți nimic. 

— Vreau să simt, spuse ea scuturând din cap. 

Albert o prinse tare de încheietură și îi înfipse ţigara în braţ, 
ținând-o acolo până se stinse. Frieda încercă să nu strige, 
scoțând un geamăt printre dinţii încleștaţi. Albert aprinse din 
nou ţigara și mai făcu un „O” deasupra arsurii, ca să completeze 
8-ul. Ea se uită la noua cicatrice, deja roșie și crudă. Mirosul de 
piele arsă era extraordinar. Frieda și-o imagină pasager pe 
mama ei, în foc, în timp ce tot trupul ei era însemnat, și îi făcu 
semn din cap lui Albert să continue. El încercă să reaprindă 
ţigara, dar o apăsase atât de tare încât se turtise și nu mai 
pornea. Aprinse alta și făcu următorul „O”; usturimea primului 8 
contracara execuția celui de-al doilea. La ultimul „O”, Frieda se 
trezi că scoate un sunet de plăcere, nu foarte diferit de sunetele 
pe care le scosese cu câteva minute mai devreme. După ce se 
termină, prinse fața lui Albert în mâini într-o manieră despre 
care credea că e adultă - căci asta era ea acum, fără nicio 
îndoială - și îl privi în ochi. Din cauza drogurilor, ochii lui 
zvâcneau și fluturau, iar ea ar fi vrut ca ei să s-o privească cu 
atenţie. Își lipi iar mâinile de faţa lui, într-o parte și în alta a 
ochilor lui. 

— De ce iei drogurile astea? 

— Trebuie să fiu vigilent. Sunt multe lucruri la care trebuie să 


VP - 194 


mă gândesc. Mă ajută la misiunile mele. 

— Mie nu-mi spui nimic despre misiunile tale. Despre planurile 
tale. 

— Toate la timpul lor... 

— Spui asta întruna. Nu ai încredere în mine? 

— Bineînţeles că am. Dar... e mai bine ca tu să nu știi. Ai 
fost... de folos. 

Frieda voia să fie mai mult de atât. 

— Vorbești despre faptul că suntem soldaţi. Dar... eu nu te 
văd luptând. Te văd dansând. Și luând droguri. Nu faci nimic. 

Albert se crispă și își îndepărtă capul de ea. 

— Nu-ţi face griji, doamna mea germană. Știu ce fac, îi zâmbi 
Friedei condescendent. 

— Da? Tu vorbeşti despre o armată. Dar unde e ea? Eu nu-i 
văd decât pe acești Trimmerkinder. 

Albert se uită la ea, încercând să se concentreze. 

— Adevărata mea doamnă germană... ești ca un val de 
bombardiere englezeşti. Ca  bum-bum-bum-ul tunurilor 
antiaeriene. Nu-ţi face griji. Eu știu ce fac. Am văzut deja. Am 
văzut totul. 

Albert se ciocăni în cap, ca să arate unde văzuse totul. 

— Și va fi ceva măreț. 

* 

Mickey Mouse stătea la intersecție, protejat doar de o 
umbrelă. Se duse să bată la uşa casei, în căutarea unui adăpost, 
însă veranda se prăbuși, lăsând să se vadă altă ușă deschisă. 
Vântul împingea casa în stânga și în dreapta, aproape aruncând- 
o de pe fundaţii. În timp ce Mickey intra în casă, ușa se trânti în 
spatele lui și lacătul se încuie singur. Camera era plină de lilieci 
și Mickey sări îngrozit într-o oală, apoi ieși în fugă din cameră, 
strigând „Mami!” 

Toţi cei din casă, în afara Gretei, care refuzase invitaţia lui 
Rachael, erau strânși în jurul proiectorului Ace Pathescope și se 
uitau la ultimul film al serii: Casa bântuită a lui Mickey Mouse. 
Proiectorul fusese cadoul lui Rachael pentru Lewis la a zecea 
aniversare a nunţii lor (nunta de cositor), dar ar fi putut la fel de 
bine să i-l fi dat lui Edmund, deoarece el era cel care îl folosea 
cel mai mult și care obținea cea mai multă plăcere de pe urma 
lui. lar acum era în elementul lui: proiecţionist, vânzător de 
dulciuri, diplomat și interpret, servea acadele și biscuiţi în relief 


VP - 195 


Spekulatius cu ghimbir și scorţişoară, anticipând toate 
momentele amuzante posibile ale filmului („Partea asta e bună; 
o să vă placă partea asta”), râdea și apoi se uita să se asigure 
că și ceilalţi râd. Sub strălucirea hipnotică a acestor filmuleţe 
copilărești, casa ajunsese la o unitate fericită: Heike ezita, apoi 
izbucnea în chicotit; Richard era captivat de aspectele 
mecanice, dar apoi începea să râdă când Popeye își încorda 
mușchii; fața împietrită a Friedei începea să facă riduri 
surprinzătoare la cascadoriile prin care Buster Keaton sfida 
moartea, iar râsul ei, când se produse în sfârșit, era o versiune 
neexperimentată a râsului tatălui ei. 

Lubert hohotea fără nicio reţinere, un rafinat care savura 
plăcerile simple. Rachael se întreba dacă era captivat cu 
adevărat de film sau dacă își manifesta în mod exagerat 
aprecierea, ca să vadă ceilalţi. Oare simţea - așa cum simţea ea 
- că acesta era preludiul pentru ceva și mai interesant? Când 
filmul se transformă în puncte și zgârieturi, ochii lor se întâlniră 
și ei i se păru că vede o anumită așteptare la el. 

— Sfârșitul! spuse Herr Lubert dramatic, aplaudând energic. 

Edmund aprinse iar lumina și toată lumea clipi la strălucirea ei 
surprinzătoare. - 

— Mulţumesc, Edmund. Asta e un viitor pentru tine. Eu cred 
că într-o bună zi o să faci filme. Ce credeţi, Frau Morgan? 

Edmund, care nu se gândise niciodată să se facă altceva 
decât soldat, ca tatăl său, se uită la mama lui să vadă dacă ea 
era de acord cu alegerea unei profesiuni atât de extravagante. 

— Cred că da, spuse Rachael. 

Edmund înflori în fața dublei susţineri. 

Richard îi mulțumi lui Edmund pentru spectacol. 

— Popeye marinarul, spuse el încordându-și bicepsul și 
chicotind de unul singur. 

Heike rămăsese fără grai și își atingea pieptul ca să-și arate 
recunoștinţa, în timp ce făcea mici plecăciuni. Rachael era 
sigură că o auzise spunându-i lui Edmund „Delicios”. 

Frieda, al cărei păr era din nou împletit - chiar dacă acum într- 
o singură coadă -, nu spuse nimic. 

— Mulţumește-le lui Edmund și Frau Morgan, Frieda. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Apoi se uită spre Rachael, încercă să zâmbească și spuse în 
engleză: 


VP - 196 


— Acum aș vrea să merg la culcare. 

— Desigur, Frieda, spuse Rachael. Frohe Weihnachten. 

— Putem să ne mai uităm o dată la Mickey, mamă? Te rog? 

Edmund deja înfășură la loc negativul. 

— Cred că deocamdată ajunge, Ed. Cu cât te culci mai 
repede, cu atât mai repede o să-ţi poţi deschide cadourile. 

— Nu le deschidem acum? Așa cum se face în Germania? 

— Credeam că procedăm ca în Anglia, spuse Lubert făcându-i 
cu ochiul. 

Edmund se luptă puţin cu ideea de a amâna pentru viitor 
această satisfacţie, dar o acceptă din partea lui Lubert. 

— Bine atunci, spuse el, sărutând-o pe mama lui. Noapte 
bună, mamă. 

— Noapte bună, dragul meu. 

Heike începu să strângă farfuriile. 

— Poţi să le lași, Heike, spuse Rachael. Zău. O să le strâng eu. 

Heike ezită, căutând îndrumare în ochii lui Lubert. 

— la-ţi liber pentru azi, Heike, spuse Lubert reluându-și cu 
ușurință rolul de stăpân al casei. 

— Noapte bună atunci, spuse ea înclinându-se, roșind și 
retrăgându-se cu spatele. 

Rachael și Lubert așteptară ca toţi să dispară în camerele lor 
de sus. Lubert se prefăcu că examinează lentila proiectorului, în 
timp ce Rachael punea farfuriile una peste alta. În sfârșit, 
scârțâitul podelelor încetă și trosnetul focului deveni singurul 
zgomot din casă. 

— Ei, a fost foarte plăcut, spuse Rachael. A fost minunat să 
vezi pe toată lumea râzând așa. 

— Acesta este miracolul lui Mickey Mouse, spuse Lubert. 
Poate că el ar putea să ne aducă tuturor pacea mondială. 

— Vrei un ultim pahar înainte de culcare? 

— La britanici, un pahar nu e niciodată ultimul. 

— Ei bine? 

— Bitte. 

Rachael puse whisky tare de armată în două pahare, 
adăugând câte un strop de apă. Îi întinse unul lui Herr Lubert și 
își trase un taburet în fața focului, invitându-l să facă la fel. Se 
uitară la flăcări în tăcere, unul lângă celălalt, la doar câțiva 
centimetri distanță. Un foc era un teatru de sine stătător, iar 
acesta era zgomotos și energic, plin de intrigi principale și 


VP - 197 


secundare. Rachael stătea cu ochii ațintiţi asupra cărbunilor de 
sus, care tocmai deveniseră portocalii. 

— Îmi place că aici daţi mai multă importanţă Ajunului 
Crăciunului, spuse ea. Mie întotdeauna mi-a plăcut mai mult 
postul Crăciunului decât Crăciunul. 

— Eşti o femeie religioasă? 

Rachael scutură din cap, mai degrabă încet decât definitiv. 

— Mi-au plăcut întotdeauna ornamentele lui. 

— Dar lucrul în sine? În afara ambalajului? 

— Cred că credința mea, atâta câtă era, a fost spulberată. 

— Poate că n-ar trebui să vorbim despre astfel de lucruri. 

— Ba nu, ar trebui, spuse Rachael, simțind nevoia de a 
exprima o convingere mai profundă. Rareori discutăm despre 
lucrurile care contează. Ne furișăm cumva pe lângă ele. Eu cred 
că ăsta e spiritul vremii. O reminiscență a victorienilor. Sau a 
prea multor războaie. Nu știu. Dacă viitorul ar putea fi oricum, 
eu aș vrea să fie unul în care oamenii pot să discute despre 
ceea ce contează. 

Ceasul din birou bătu miezul nopții. 

— Crăciun fericit, spuse ea. 

— Prost, spuse Lubert, ridicând paharul ca să ciocnească cu 
ea. 

— Prost. 

— Pentru o nouă epocă în care să discutăm despre ceea ce 
contează, sugeră Lubert. 

Însă ceea ce conta încă nu fusese rostit. 

— Dar tu? întrebă ea, neputând încă să-l numească. Tu crezi? 

Lubert ținu paharul în lumina focului, făcând whisky-ul să se 
aprindă și să ardă. 

— Într-un Dumnezeu care devine copil mic? E cam greu. 

Înclină lichidul din pahar; auriul se refractă în cristal. 

— E mai ușor să crezi într-un om puternic decât într-un 
Dumnezeu slab. 

Conversaţia rămăsese un dans, niciunul nu prelua 
conducerea. Rachael văzu că tăietura de pe fruntea lui Lubert se 
vindecase rapid. 

— Colonelul a spus că se duce în Heligoland, spuse Lubert. 
Insula Sfântă. Acolo obișnuiau sfinţii să meargă. 

— Atunci o să se simtă ca acasă acolo. 

Replica îi scăpase înainte să apuce s-o prelucreze. Rachael 


VP - 198 


privi iar în jos, spre flăcări. Cărbunele asupra căruia își aţintise 
ochii îi aprinsese pe cei de lângă el. 

— Când colonelul mi-a spus că o să plece, am fost... încântat, 
spuse Lubert. 

Rachael agită whisky-ul cu apă din pahar. Simţea manevrele 
subtile și ocolite ale inimii ei. 

— Și eu la fel, spuse ea. 

Hotare. Graniţe. Frontiere. Mai traversase câteva, însă aceste 
patru cuvinte păreau cel mai mare pas de până atunci. 

Lubert îi luă mâna, cu mâna lui mult mai caldă decât a ei, și o 
sărută tandru. Rachael îi strânse mâna și o trase, conducându-i 
gura spre a ei, înclinându-și capul ca să-l sărute. Rachael fu 
uimită iar de rapiditatea și ușurința intimităţii. Când se 
desprinseră, Lubert încercă să spună ceva, dar ea îl făcu să tacă 
printr-un nou sărut. Dacă discutau despre ce se întâmplă, ea ar 
fi fost obligată să se gândească la asta, poate s-ar fi oprit. Când 
se desprinseră a doua oară, ea dădu să-l sărute iar, dar de data 
asta el se opuse, dându-și capul pe spate ca o pasăre și lăsând 
sărutul ei în aer. 

— ... €u o să mă duc în camera mea, spuse el. Așteaptă până 
se aprinde lumina, o vei vedea pe fereastra cea mare. O să las 
ușa deschisă. 

Instrucţiunile erau atât de precise, încât cu siguranţă se 
gândise la ele înainte. Lubert se ridică, dădu drumul mâinii lui 
Rachael, dar rămase cu ochii aţintiţi asupra ei. Duse un deget la 
buze, apoi îl ridică în sus ca să arate unde se duce și cât de 
scurtă avea să fie pauza. 

Rachael numără până la șaizeci, ca o fetiță care se joacă de-a 
v-aţi  ascunselea, închizând ochii și ascultând scârţâitul 
podelelor. Așteptă să audă vocile - ale raţiunii, bunului-simţ, 
conștiinței - care să-i spună să nu se ducă la el. Dar nu apăru 
nicio voce; auzea doar zăngănitul dorinţei ei. Ar fi fost nevoie de 
ceva excepţional ca să se oprească acum - o intervenţie 
cosmică, un cutremur, ceva la fel de aparte precum o felină care 
ar traversa peluza. 

Când ajunse la 60, deschise ochii și văzu prin fereastra cea 
mare lumina de la camera lui Lubert. Porni, urcând scările cu 
grijă, pășind pe covor și evitând marginile dezgolite și 
gălăgioase de lemn, atentă la scârțâieli, servitoare iscoditoare, 
copii neadormiţi. Pe lângă viclenie și secret, un adulter părea să 


VP - 199 


necesite și toată îndrăzneala și inventivitatea inocente ale unui 
copil. Asta devenise deja? Un adulter? Rachael nu avea impresia 
asta. Dar avea oare vreodată un soţ adulter impresia asta? Ce 
definea adulterul? Un simplu gând era de ajuns? Un sărut? Sau 
avea să devină oficial adulter când i se dăruia cu totul lui 
Lubert? 

Trecu pe lângă ușa deschisă a dormitorului ei. La baza celui 
de-al doilea șir de scări, privi spre camera lui Edmund. Puse 
piciorul pe prima treaptă, încercând să audă cel mai mic 
zgomot. Totul deveni mai intens și mai lent. Rachael observa noi 
detalii: capetele în relief ale stâlpilor scării, ţiuitul ascuţit din 
urechile ei, aerul mai cald din partea de sus a casei. Ușa 
camerei lui Lubert era puţin întredeschisă, emițând un isoscel 
de lumină. Păși înăuntru cu un picior, își privi pantoful, același 
pantof care o dusese, fără nicio vină, în tot felul de camere, 
pentru îndeplinirea mecanică a unor acţiuni domestice; nu părea 
pantoful unui adulter, împinse ușa lui Lubert, din fericire 
nescârțâitoare, și intră în această nouă ţară. 

Lubert stătea la fereastră, cu spatele la ea. Rachael închise 
ușa și se sprijini cu spatele de ea, rămânând cu mâinile pe 
clanță, închizând întrebările în urma ei. Clanţa o împungea în 
noadă. Lubert se întoarse, cu trăsăturile schimonosite de 
anticiparea plăcerii - sau poate de agitaţie? Pentru o clipă, 
Lubert lăsă impresia că nu era sigur, că ar putea să 
contramandeze totul. Apoi făcu un singur pas spre ea și o 
sărută, și în timp ce se sărutau începură să se dezbrace. Nu era 
o îndepărtare conștientă a hainelor; acestea zburau ca într-un 
balet burlesc. Rachael trebui să ducă singură mâinile la spate ca 
să-și descheie fermoarul; Lubert își sfâșie cămașa când o trase 
peste cap și mânecile i se agăţară. După ce rămaseră goi, el 
păru că vrea să se oprească, să o contemple, însă ea îl conduse 
spre pat. 

La început, Rachael abia îl remarcă pe Lubert, mirosul lui, 
gustul lui, diferenţa lui; nu voia particularitatea lui, și evită să îl 
privească în ochi sau să-i deschidă pe ai ei. Nu voia tandreţe. Nu 
voia bunătate. La apogeu, ea strigă mai tare decât s-ar fi 
așteptat, suficient de tare ca să eclipseze extazul lui. Suficient 
de tare pentru ca el să-i pună mâna pe gură, ca s-o amuţească. 

— O să ne audă. 

Ei nu-i păsa. 


VP - 200 


Rachael rămase așa, inhalând mirosul actului lor, simţindu-i 
dovada în interior, cum acesta emană din mijlocul ei, radiind 
spre extremități. 

— Ţi-e bine? întrebă el. 

— Da, spuse ea. 

— Mi te-am imaginat așa. Atât de... aprigă. 

Ea nu răspunse. Stătea întinsă, cu ochii acum deschişi. Se 
țineau de mână, cu antebraţele și coapsele lipite. Rachael se 
simţea foarte receptivă față de detaliile acelui moment, faţă de 
el și de încăpere: un semn din naștere de mărimea unei monede 
de șase pence de pe coasta lui, pulsul care se vedea la înălţarea 
și coborârea burții ei, soldurile lui osoase, venele mici și albăstrii 
din jurul pieptului lui. Gol, Lubert părea mai lung și mai zvelt, iar 
pielea lui era alburie, cu câteva tonuri mai deschisă decât a ei. 

Datele simple ale camerei improvizate începură să se 
precizeze. Rachael studie accesoriile luate în grabă din camerele 
de jos și depozitate aici ca să îi facă ei loc: planșa de arhitect și 
instrumentele de desen, cărțile stivuite pe podea. Și un tablou 
mare sprijinit de perete, neatârnat și întors cu spatele. Avea 
aceleași dimensiuni cu pata din hol. 

Lubert începu să o mângâie pe umăr. 

— Acesta e tabloul? întrebă ea. 

Lubert nu răspunse. 

— Stefan? 

— Da. 

— Acum am voie să-l văd? 

Reticenţa lui nu făcu decât să sporească dorința ei de a-l 
vedea. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. 

Rachael își cobori picioarele pe podea, trase cuvertura și se 
înveli cu ea, mai mult de frig decât din pudoare. Ingenunche pe 
podea și întoarse tabloul. Ştia cine e fără să mai întrebe. 
Imaginea ei speculativă nu era foarte departe, iar asemănările 
familiale erau prea pronunţate ca să nu fie ea. 

— Claudia. 

Lubert aprobă din cap. 

— E extraordinară. O văd pe Frieda în ea. De ce ai dat-o jos? 

— Nu voiam să mă mai privească. Rachael. Vino înapoi. 

Lubert bătu cu palma pe pat, nevrând să mai zăbovească 
asupra subiectului. 


VP - 201 


Curiozitatea înfrânse jena lui Rachael. 

— De ce nu mi-ai spus... atunci când te-am acuzat? Că era 
ea? 

In Lubert părea că se duce o luptă. 

— Pentru că... am încercat să uit. Și pentru că, dacă ţi-aș fi 
spus, poate că nu te-aș mai fi sărutat. Și apoi ţie ţi-ar fi fost milă 
de mine. Și ai fi crezut că sunt încă îndrăgostit de soția mea. 

— Și ești? 

— Te rog. Întoarce-l la loc. 

— Eşti? 

— Nu pot fi îndrăgostit de o amintire. Vreau mai mult decât 
atât. 

Rachael se mai uită o dată la portret, apoi îl puse la loc cu 
fața la perete și se întoarse în patul lui Lubert. 


Lewis stătea ghemuit în spatele zidului de protecție, împreună 
cu Ursula și trei delegaţi ai Agenţiei Inter-Aliate pentru Reparații, 
așteptând prima explozie controlată din turneul dedicat 
demontărilor. Delegatul rus, colonelul Kutov, țipa ceva, dar 
Lewis nu auzea nimic. Își scoase amortizoarele de pe urechi și 
se întoarse spre Ursula. 

— Ce-a spus? 

— Ceva despre faptul că o să trimită grâu în zona voastră. 

Lewis își puse amortizoarele la loc. 

— Nemernicului ăstuia îi face plăcere. 

Lewis reflectă la logica absurdă a ecuaţiei: aruncau în aer o 
fabrică de săpun care angaja două mii de germani, producea 
ceva de care avea nevoie toată lumea, dar niciun fel de valoare 
militară, în schimb rușii trimiteau germanilor pâine. Era o 
echilibristică pe marginea ladului. 

Cei câţiva protestatari adunați la poarta fabricii de săpun 
Henkel erau controlaţi cu ușurință de duzina de polițiști germani 
cu pelerine negre. Generalul avea dreptate: Crăciunul era 
momentul ideal pentru demolări. 

Agenţia calculase că explozia urma să fie auzită la optzeci de 
kilometri distanță. Când se produse, detunătura fu neviolentă, 
de o frumuseţe stranie: fumul se umflă simetric de ambele părți 
ale clădirii, iar apoi, ca un om care cade în genunchi, dar 
rămâne cu spatele vertical ca să-și păstreze demnitatea, 
întreaga structură se plisă la pământ, dispărând într-o aureolă 


VP - 202 


de fum care se răspândi ca o conopidă de praf, ajungând 
aproape până la zidul de protecţie și la delegaţi. Bubuitul 
zidăriei prăbușite avea să fie resimţit până departe, confundat 
cu un fulger imens, multiplu, sau cu trecerea unui tren masiv 
prin apropiere. Poate că unii vor crede că e ultimul val-fantomă 
al unor escadroane pierdute, care veneau să termine ce 
începuseră. 

Prăbușirea unui coș de fum înalt oferi lovitura de graţie, după 
care Kutov se ridică și aplaudă demolarea, ca și cum ar fi asistat 
la un foc de artificii. Avea dreptate să fie impresionat, din punct 
de vedere tehnic fusese splendid: geniștii britanici deveneau 
foarte buni la aceste explozii controlate. Jean Bolon, membrul 
francez al delegaţiei, și locotenent-colonelul Ziegel, americanul, 
se ridicară și aplaudară și ei. 

In timp ce se uita cum se împrăștie praful, scoțând la lumină 
mormanul de cărămizi și moloz de dedesubt, Lewis îl văzu dintr- 
odată pe Michael prins sub grinzile, noroiul și lutul casei din 
Narberth. Deși Rachael îi descrisese scena, el nu își îngăduise 
niciodată să și-o imagineze cu adevărat, construind în schimb o 
imagine pe care putea s-o accepte - constând doar dintr-o 
grămadă ordonată de cărămizi, diferită de cea care se afla acum 
în faţa lui, și nu indusese niciodată în ea trupul fiului său. 

Kutov începu să ţipe altceva la delegaţi, repetând de mai 
multe ori și arătând spre ceas. 

— Acum ce spune? întrebă Lewis. 

— E miezul nopţii, spuse Ursula. Spune „Crăciun fericit”, în 
rusă. 

Delegaţia fusese încartiruită într-un mic hotel de pe drumul 
spre Cuxhaven. Când ajunseră se făcuse ora unu, dar pentru 
Kutov călătoria aceea era o vacanţă și n-avea de gând să-i lase 
să meargă la culcare prea ușor. Se duseră toți cinci la bar, ca să 
toasteze pentru operaţiunea îndeplinită cu succes din ziua 
aceea și pentru salvatorul umanităţii. Generalul a adus o sticlă 
de votcă. 

— Băutura cu care s-a câștigat războiul, spuse Kutov ridicând 
alcoolul pur. 

Kutov se întoarse spre Lewis. 

— Voi, englezii, aveţi ginul. 

— Băutura care ne-a ajutat să uităm războiul, spuse Lewis. 

— Și dumneavoastră, domnule? 


VP - 203 


— Pastis, răspunse Bolon. Băutura celor care au evitat 
războiul. 

— Dar trebuie să bem pentru câștigarea păcii, sugeră Ziegel. 
Martini: cea mai mare invenţie americană. N-o subestimați. Eu 
rezist la două. După trei sunt sub masă. După patru sunt sub 
gazdă. Însă chestia asta, continuă el ridicând păhărelul de 
vodcă, mă rog... nu pare să mă influenţeze. 

— Dar dumneavoastră, Frau Paulus? întrebă Kutov. Ce 
băutură are de oferit ţara dumneavoastră? 

Ursula observa în liniște lucrurile, iar Lewis simţea că rusul îi 
stârnește o reacţie alergică. 

— Aș spune bere, domnule colonel. Dar ne-aţi luat hameiul și 
grâul. 

Ursula îl privi lung pe Kutov, nedând niciun semn că spusese 
asta în glumă. Kutov o privi și el, cu ochi rotunzi și ameninţători. 
Ursula îi susţinu privirea, făcându-l să plece ochii. Apoi Kutov 
izbi cu mâna în masă și râse ca un bărbat imposibil de ofensat. 
Era îndesat, fără gât, și puternic. Întreaga masă se cutremură la 
lovitura lui. 

— Aveţi umor, Frau Paulus. Îmi place asta. Și mi-aţi amintit de 
un joc de băut pe care îl jucam în Armata Roșie. 

Jocul presupunea ca să bată cineva din palme în faţa ochilor 
tăi, iar tu să nu clipești cât mai mult posibil. Kutov jucă rolul 
celui care bătea din palme și îl elimină pe Bolon după zece 
secunde, iar pe Ziegel după treizeci. Lewis rezistă aproape un 
minut, însă mai mult de oboseală decât de abilitate; Ursula 
câștigă jocul cu ușurință, clipind abia după trei minute, când 
Kutov găsi de cuviinţă să strige brusc „Ha!” către ea. 

Apoi Kutov cântă un cântec popular rusesc plângăreţ; Lewis 
nu reușea să decidă dacă acesta e un suflet sensibil sau un 
sentimental antipatic. Era pe punctul de a se duce la culcare, 
când Ziegel sugeră alt joc. 

— Când omoram timpul înaintea debarcărilor, jucam un joc 
numit „Dacă nu era războiul”. Îl știți? E simplu. Trebuie doar să 
spui ce-ai fi făcut acum dacă n-ar fi fost război. Lucruri bune sau 
rele, nu contează. Dar trebuie să fie adevărat. Ceilalţi pot să te 
întrerupă și să te provoace, dacă nu te cred sau vor să afle mai 
multe. 

Kutov aprobă izbind în masă. 

— Excelent! spuse el. Nu cunosc jocul ăsta, dar deja îmi place 


VP - 204 


foarte mult! 

Lewis prinse privirea Ursulei. Mări ochii, prefăcându-se 
speriat. Era gata să se retragă, dar simţul datoriei și o anumită 
curiozitate îl făcură să nu se ridice. 

— Sticla e în faţa mea, ca să arate că eu vorbesc, continuă 
Ziegel. Mergem de la dreapta la stânga. Încep eu. Așa. Bun. 
Dacă nu era războiul... aș fi vândut și acum asigurări de viaţă în 
Philadelphia. Dacă nu era războiul, n-aș fi văzut niciodată Turnul 
Eiffel. Dacă nu era războiul, probabil că aș fi avut deja patru 
copii, în loc de doi. Dacă nu era războiul, aș avea câteva 
kilograme în plus. Gata. Ajunge deocamdată. Daţi sticla mai 
departe când vreți. Și fiţi gata în orice clipă. 

Îi trecu sticla lui Kutov. 

Kutov luă sticla în mână, cu degetele lui groase și pline de 
tăieturi. Mângâie sticla cu cealaltă mână și atmosfera deveni 
solemnă. 

— Dacă nu război, spuse el cu o voce îndurerată. 

Apoi tăcu câteva secunde. Ceilalţi se pregătiră pentru o 
poveste plină de atrocități, pentru reamintirea faptului că rușii 
suportaseră cel mai greu cost uman al războiului. 

— Dacă nu război, atunci în noaptea asta aș fi în Leningrad, 
cu soţia mea. 

Din nou tăcere. Nimeni nu știa prea bine ce să înțeleagă. 
Kutov părea amărât, aproape distrus; apoi inspiră histrionic prin 
nările umflate. 

— Îmi pare rău, Vasili, spuse Ziegel întinzând mâna ca să 
atingă mâinile brutei. 

Dintr-odată, faţa lui Kutov se însenină; zâmbea larg și viclean, 
cu gura până la urechi. 

— Și în fiecare zi mulțumesc stelelor că nu sunt lângă scorpia 
aia! 

Râseră și mai tare din cauza ușurării. 

— Deci, dacă nu război, spuse Kutov gândindu-se puţin, dacă 
nu război aș fi și acum cu soţia și cei trei copii: Mașa, Sonia și 
Piotr. Aș fi un tată rău care ţipă. Aș lucra la Oficiul pentru 
Comunicaţii. Aș pescui la copcă la sfârșit de săptămână. Și, dacă 
nu război, nu aș avea nicio scuză. 

Kutov tăcu iar. 

— Scuză? întrebă Bolon. 

Kutov dădu pe gât încă o votcă și își umplu paharul. Apoi se 


VP - 205 


ridică brusc. 

— Dacă nu război... 

Işi trase cămașa în sus, lăsând să se vadă pieptul proeminent; 
avea burta însemnată cu cicatrici negre. 

— Asta pentru furat vaci. Un ţăran din Polzin. 

— Și unde e acum acest ţăran? întrebă Bolon. 

Kutov arătă spre pământ. 

— Muu! spuse Ziegel. Bună poveste, colonele! Bună poveste. 

Apoi Kutov îi trecu sticla lui Bolon. 

Lewis nu putea să-l ghicească deloc pe francez. Cu siguranţă 
nu era militar. Funcţionar public? Sau poate universitar? 

— Dacă nu era războiul... nu m-aș bucura de această 
experiență internaţională tovărășească... începu el. 

Kutov aprobă exprimarea lui, cerând tuturor delegaților să 
ciocnească și să spună noroc. 

— Tovarăși! exclamă el. 

— Dacă nu era războiul, continuă Bolon, nu aș fi aici, 
bineînţeles, ci aș lucra încă în Beaune. Dacă nu era războiul, aș 
fi reușit să-mi termin doctoratul. Dacă nu era războiul, încă... aș 
fi cu Angele. Dacă nu era războiul, n-aș fi cunoscut-o niciodată 
pe soţia mea. 

— Domnul a dat, Domnul a luat, spuse Ziegel. 

— Dar ce-i cu fata asta, Angele? întrebă Kutov. 

— Când ne-au invadat germanii eu eram în Paris. Nu puteam 
să mă întorc în Beaune. Angèle era secretară la facultate. Nu 
avea unde să stea. 

— Ne-am prins, Jean... ne-am prins, spuse Ziegel. 

Ziegel era de departe cel mai vizibil beat, însă Lewis se 
simţea și el ameţit; era convins că, dacă se mișcă, va cădea, în 
ciuda acestui fapt, mai acceptă un păhărel din partea rusului. Se 
dovedea un mijloc eficient de a ţine la distanţă valul. 

— Și unde e acum această Angèle? vru să știe Kutov. 

— A fost arestată. Profesorul meu a denunţțat-o autorităţilor 
germane. Era evreică. După asta, am plecat de la universitate. 
Dar... am cunoscut-o pe soția mea, Juliette. Și așa. Comme ga... 
ajunge deocamdată. 

Bolon îi trecu sticla lui Lewis. 

— Domnule colonel Morgan. Văd la dumneavoastră niște 
povești. 

O, da. Lewis era plin de povești - viaţa lui era la fel de 


VP - 206 


influențată de consecințele războiului ca și viaţa altora - dar nu 
era pregătit să le spună. Nu la masa asta, și nici la oricare alta. 
Nu suporta concursul de cicatrici. In ultima oră, fumase în ritm 
accelerat, încercând să se ascundă în spatele unei perdele de 
fum. 

— Colonele? 

Lewis îi trecu sticla Ursulei. 

— Scuze. Nu-mi vine nimic. Încercaţi dumneavoastră, 
Fräulein. 

— Trebuie să spuneți ceva, domnule colonel. Orice. 

— O să ajungă iar la mine, spuse el. Incercați dumneavoastră. 

Ursula înconjură sticla cu mâna. 

— Dacă nu era războiul... încă aș fi căsătorită, spuse ea. Poate 
că aș avea copii. Și mi-ar fi plăcut să am patru. Aș preda încă în 
Rugen. Nu mi-aș fi pierdut fratele din cauza... regimului. Dacă 
nu era războiul, n-aș fi traversat niciodată marea înghețată. 

— Aţi fugit de noi? interveni Kutov. 

Ursula aprobă din cap. Kutov râse. 

— Aţi crezut că englezii aceștia o să vă trateze mai bine! 

— Da, spuse Ursula privindu-l pe rus. 

— Ei nu au trebuit să se confrunte cu ce ne-am confruntat noi, 
răspunse el. 

Durase până acum, însă mândria celui care suferise mai mult 
ieșea în sfârșit la suprafaţă. 

— Există unele lucruri pe care războiul nu le scuză, domnule 
colonel. Indiferent cu ce te-ai confrunta. 

— Continuaţi, domnişoară Paulus, spuse Ziegel. 

— Dacă nu era războiul... nu aș fi mers din Rügen la Hamburg. 
Și nu aș fi văzut... pe drum, cât de cruzi pot fi oamenii. Și cât 
de... buni. 

— Detalii, Fräulein! ceru Kutov. Detalii! 

Ursula îl privi dur pe rusul care o testase toată ziua și toată 
noaptea. Kutov părea aproape mândru că îi obținuse indignarea. 

— Dacă nu era războiul, n-aş fi văzut cruzimea soldaţilor ruși 
care au violat o bătrână și apoi au omorât-o în bătaie. Dacă nu 
era războiul, nu aș fi văzut bunătatea liderului lor, care și-a 
convins oamenii să mă cruţe și să mă lase să plec. 

Kutov făcu imediat un semn de respingere. 

— Consideraţi-vă norocoasă. 

Urmă o nouă competiţie de privit în ochi între Ursula și Kutov, 


VP - 207 


pe care acesta o câștigă zâmbindu-i și apoi râzând din toată 
inima. Dar de data asta ceilalți nu mai râseră odată cu el. Lewis 
era bucuros că o recomandase pe Ursula pentru o detașare la 
Londra și că ea acceptase. Dacă ea și Kutov ar fi stat timp deo 
lună atât de aproape unul de celălalt, cu siguranţă s-ar fi produs 
un incident internaţional. 

Ziegel încercă să facă lucrurile să avanseze. 

— Dar, domnule colonel, aveţi un avantaj incorect față de noi 
toţi. Noi nu știm nimic despre dumneavoastră. 

Lewis bătea darabana cu degetele pe masă. 

— Aş vrea să mă duc la culcare. Mâine ne trezim devreme. 

— Zău așa, încercă să-l convingă Ziegel. Cât de rău poate fi, 
domnule colonel? 

— Nu e genul meu de joc, domnilor. 

Ursula era agitată de dialogul ei cu Kutov și acum îndreptă 
acea agitaţie către Lewis. 

— l-aţi ascultat pe toţi ceilalți. Corect ar fi să ne împărtășiţi și 
dumneavoastră ceva. 

— Exact, o aprobă Ziegel, lovind în masă. Trebuie să puneţi 
ceva pe masă, domnule colonel. Noi ne-am dezgolit toți 
sufletele. Cu fairplay-ul, cricketul și așa mai departe. 

Ursula luă sticla și o puse în fața lui Lewis. Acesta se uită la 
ea, dar nu voia s-o ia. Ursula o luă nervoasă înapoi și o puse în 
faţa ei. 

— Foarte bine. Ca interpretă a dumneavoastră, o să 
interpretez pentru dumneavoastră. Cred că știu ce-ar spune 
domnul colonel. 

Ursula se uită la Lewis și, dintr-odată, acestuia îi veni să-i ia 
sticla din mâini. 

— Dacă nu era războiul, colonelul Morgan nu ar fi fost aici să- 
mi ofere această slujbă. N-aș fi avut ocazia să merg la Londra. 
Așa că mulțumesc pentru asta. Dacă nu era războiul, colonelul 
Morgan ar fi putut să aibă o viaţă plăcută undeva în Anglia sau 
Țara Galilor. Nu știu. Dacă nu era războiul, colonelul Morgan ar fi 
putut să petreacă mai mult timp cu familia lui. Dacă nu era 
războiul, nu și-ar fi pierdut fiul și apoi n-ar fi încercat să fie cât 
mai ocupat, să lucreze atât de mult, încât să nu trebuiască să se 
gândească la asta. Chiar dacă acest lucru există. În inima lui. 

După asta, Ursula mută sticla din faţa lui Lewis în centrul 
mesei. 


VP - 208 


Kutov aplaudă. Ziegel dădu din cap aprobator. 

Lewis simţea cum crește ceva în el, în sinusuri și în piept. Se 
străduise din greu să ţină la depărtare această fantomă, care 
acum se înghesuia în el, venită să-și ceară drepturile. Simţi că îi 
dau lacrimile și trebui să înghită ca să le oprească. Se ridică în 
picioare. Amorţeala dulce a votcii părea să se fi concentrat în 
spatele coapselor lui. Incercă să-și ţină echilibrul, puse mâna 
peste cea a Ursulei și o bătu foarte ușor. 

— Bună traducere. 

Lewis se înclină către bărbaţi, apoi continuă: 

— Eu mă duc la culcare. Domnilor. Frau Paulus. Noapte bună. 
Spokoynoy nochi. Bonne nuit. Gute Nacht. 


11. 


Richard încetini, ca s-o lase pe Rachael la poarta familiei 
Burnham. Cală Austinul și smucitura acestuia o obligă pe 
Rachael să pună mâna pe bord. 

— Dieses englische Auto ist Scheiße! murmură el, simțindu-se 
apoi stânjenit de izbucnirea lui. Entschuldigung! 

Chiar și fără lecţiile ei zilnice, Rachael ar fi înțeles destul de 
bine spusele lui. 

— Nu-ţi face griji, Richard. E din cauza frigului. Sunt de acord, 
nu e cea mai bună mașină din lume. Mulţumesc că m-ai adus. 
De fapt, e mult mai aproape decât credeam. 

Rachael spusese asta cu gesturi însoţitoare și compensatorii 
ale mâinilor: mers din degete, indicat distanţa scurtă cu mâna, 
apoi o atingere ușoară și liniștitoare a braţului lui. 

— Sunteţi doamnă bună, spuse Richard în engleză. 

In timp ce parcurgea aleea familiei Burnham, Rachael se 
simţea deopotrivă flatată și jenată de complimentul lui. Nu se 
simţea o „doamnă bună”. Evenimentele ilicite ale ultimelor 
câteva săptămâni o descalificaseră de la primirea acestei 
distincţii. 

Dacă era cineva care să poată demola o asemenea pretenţie, 
aceasta era Susan Burnham. Invitaţia ei la ceai părea acum o 
posibilă ambuscadă. Sentimentele vii ale lui Rachael și situaţia 
ei erau exact tipul de carne din care Susan adora să muște. În 


VP - 209 


timp ce serveau ceaiul în impresionantul salon din faţă al lui 
Susan Burnham, Rachael se hotărî să-i ofere acesteia o 
diversiune. 

— Presupun că ai aflat despre Herr Koenig? Meditatorul lui 
Edmund? 

— Da. Mi-a spus Keith. Poliţia Secretă. Bănuiesc că va fi 
împușcat. 

Rachael dădu din cap. 

— Nu i-aţi verificat povestea? 

— Ba da, dar în mod evident era altă poveste decât cea pe 
care ne-a spus-o nouă, spuse Rachael. A completat un formular, 
ca toţi ceilalţi. Însă a evitat categoriile incriminante. A spus că a 
fost director de școală în Kiel. Lui Lewis i s-a părut în ordine. 

— Cum l-au prins? 

— Cineva care îl cunoștea l-a reclamat. 

— Mă rog. Procesul de selecție al soţului tău lasă mult de 
dorit. 

În loc să-l apere pe Lewis, Rachael duse ceașca la gură și se 
arse. Suflă pe suprafaţa ceaiului, producând mici valuri ale 
lichidului, și studie ceașca. Rachael avea o slăbiciune pentru 
ceramică. Se pricepea la porțelanuri, iar acesta era un set 
extraordinar, decorat cu splendidul model Ceapa albastră. 
Ridică ceașca, se uită dedesubt după marca producătorului și 
văzu sigla albastră cu săbii încrucișate care însemna orașul Elbe 
de lângă Dresda, unde se producea cel mai bun porțelan din 
lume. Cât de curios era faptul că această ceașcă fusese produsă 
într-un oraș amplasat lângă același fluviu care curgea la doar 
câteva sute de metri distanţă! In aprilie era aniversarea a 20 de 
ani de căsătorie pentru ea și Lewis, iar ea îi dăduse întotdeauna 
un cadou din materialul adecvat. Douăzeci de ani însemna 
porțelan. 

— Meissen, spuse ea. 

— E din casa asta. E plină de porțelanuri. 

Casa soților Burnham era mai maiestuoasă decât lăsase 
Susan să se înţeleagă. Supralicitase atât de mult măreţia vilei 
Lubert, încât Rachael își imaginase că locuiește în niște condiții 
mult mai puțin salubre decât acestea. Deși de dimensiuni mai 
mici decât vila Lubert, casa avea o măreție a ei, poate chiar 
puţin prea rafinată, puţin prea cultivată pentru cei asemenea lui 
Susan Burnham. Nu că Rachael ar fi spus așa ceva. Amândouă 


VP - 210 


erau ca niște cuci necultivaţi în cuiburile elegante ale altor 
păsări. 

— V-am fi invitat de Crăciun, dar noi nu-l sărbătorim cu prea 
mult avânt. Keith nu suportă asta. 

— Eşti amabilă că spui asta. Am avut un Crăciun foarte 
frumos. 

— Soţiorul tău este marele absent. Cred că l-am întâlnit o 
singură dată de când am venit aici. 

— Cred că o parte a lui se bucură că e plecat. 

Nu asta era ceea ce intenţionase să spună. Susan Burnham 
simţi miros de sânge. 

— Și-a luat traducătoarea cu el? 

— Nu mi-a zis. Presupun că da. 

— Keith a văzut-o acum câteva zile, la prânz. A spus că „Lewis 
are o interpretă ca o zeiță”. De regulă, soţiorul meu nu bagă în 
seamă lucrurile astea, așa că trebuie să fie. N-ai verificat, nu-i 
așa? 

— Nu. 

— Și asta nu te face așa... puţin-puţin suspicioasă? Ai auzit ce 
s-a întâmplat cu căpitanul Jackson? 

Rachael nu auzise - și nici nu voia să audă - ce se întâmplase 
cu căpitanul Jackson, dar Susan avea de gând să-i spună. 

— A fugit în Suedia cu traducătoarea lui. A lăsat trei copii în 
urmă. Și nici măcar un bilet. 

— De ce-mi spui asta, Susan? 

— Pentru că mă uit la voi doi și mă întreb cum vă descurcați. 
Îmi fac griji pentru voi. 

Rachael nu știa dacă să creadă asta sau nu. Era grijă sau 
curiozitate ceea ce o motiva pe prietena ei? 

— Dar voi? Ce face Keith? Nu l-am mai văzut... din seara 
aceea. 

— Dumnezeule! Cred că el nici nu-și mai amintește. 

Susan Burnham râse, însă făcu o mică pauză la pomenirea 
acelei seri. 

— Când se îmbată devine animalic, continuă ea. Îmi fac griji 
că, de când am venit aici, e și mai rău. 

— Părea foarte furios. 

— E din cauza lucrului. Keith are o misiune. Nu vrea să-i lase 
să scape. 

— Pe cine? 


VP - 211 


— Pe naziști. 

— Nu. Nici noi nu vrem. 

— Eh... El a fost foarte afectat de fotografiile din lagăre, în 
săptămâna în care au fost publicate pozele, a cerut să fie 
transferat la programul de denazificare. S-a simţit chemat să 
stârpească acel rău. 

Privirea lui Rachael se concentră asupra unui șir de lăzi de 
transport și presupuse că tocmai sosiseră din Anglia. 

— Încă n-aţi despachetat tot? 

— Trimitem unele lucruri înapoi. 

— Dar aveţi spaţiu suficient... 

— Noi... înţelegi... expediem unele mici chestii. 

— Mici chestii? 

— Haide, Rachael. Pradă de război. Oricum sunt bunuri de 
furat. Tablourile alea din casa ta... tu crezi că Herr Lubert n-are 
niciun pic de sânge pe mâini? 

Ce proastă am fost, se gândi Rachael. 

— Nici... nu mi-ar trece prin cap. 

— Pentru voi e în regulă. 

— De ce? 

— Voi proveniţi din familii bune. Aveţi bijuterii de familie și 
obiecte de artă. Noi venim de jos. 

— Nu e adevărat. Nici Lewis, nici eu nu suntem din familii 
bogate. 

O servitoare intră cu un platou cu tarte cu fructe. 

— Nein! Dumnezeule mare! 

Dintr-odată scoasă din țâțâni, Susan Burnham îi făcu semn 
servitoarei să pună platoul pe bufet. 

Rachael începu să-și tamponeze gura cu șervetul. Voia să 
plece din casa aceasta. 

— Te-a cucerit, nu-i așa? o întrebă Susan. 

— Cine? 

— Arhitectul tău arătos. 

Rachael nu putea opri mecanismul care făcea legătura dintre 
conștiința ei și fluxul de sânge către obraji. 

— Ce vrei... să spui? 

— Am văzut cum ai sărit în apărarea lui când s-a spart vaza 
aia. 

— Era casa lui, Susan. Spărgeam lucrurile lui. Lucrurile /ui 

— Ştii ce vreau să spun. 


VP - 212 


— Nu. Nu știu ce vrei să spui. 

— Când te-ai dus la el, ca să-l împiedici să-l lovească pe Keith, 
v-aţi privit într-un mod... 

— Susan! Te rog. 

— Eh, fii atentă. Ei nu sunt ca noi. Sunt diferiţi. Foarte diferiţi. 
Nu că l-aș învinovăţi pentru asta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vrea să profite. 

— Te rog, Susan. 

— Ești o doamnă atrăgătoare. De care practic nu are grijă 
nimeni. Spun asta doar pentru că te invidiez. 

— Pe mine? 

— E mult mai complicat, spuse Susan. 

Pielea ei se pătă dintr-odată în jurul ochilor și nasului, unde 
izbucniră semne acute ale emoţiei. 

— Nu suport locul ăsta. 

— Credeam că-ți place. 

— Încerc să par curajoasă. Când ești căsătorită cu un beţiv 
începi să te pricepi la asta. 

Susan râse frivol și nervos ca să-și minimalizeze spusele, dar 
cuvântul fusese rostit. 

Armata era plină de alcoolici ascunși, însă Rachael nu îl 
considerase pe maiorul Burnham unul din ei. 

— Nu mi-am dat seama că e atât de rău. 

Susan Burnham puse dintr-odată mâna peste cea a lui 
Rachael. 

— N-o să spui nimănui? Te rog să nu spui nimănui. 

— Nu. 

— Şi nici de cealaltă chestie. 

— Care? 

Susan Burnham se uită la lăzile pline care aşteptau să fie 
duse. 

— Despre porțelan și celelalte. 

* 

Edmund răsfiră un pachet de cărți cu fața în jos pe podeaua 
camerei lui, în timp ce Frieda stătea întinsă pe o parte pe covor, 
cu fusta ridicată până la coapse. Examina cusăturile de la gâtul 
lui Cuthbert. După vizionarea de Crăciun, Frieda începuse să fie 
mai prietenoasă față de el, și Edmund încercase să se disocieze 
de soldatul păpușă și de orice formă de joc pe care ea ar fi 


VP - 213 


putut-o considera juvenilă. Nu mai alerga cu mașinuţe de jucărie 
pe palier și nu mai vâna animale imaginare în grădină. Acum era 
vorba doar de filme și cărți de joc. 

— Soldatul englez se simte mai bine, spuse Frieda într-o 
engleză mult mai bună decât ar fi crezut Edmund că vorbește. E 
un soldat al regelui? 

— E din Garda de Grenadieri. 

Edmund ar fi vrut să continue jocul de Pelmanism, însă Frieda 
își trecea degetul peste cusăturile lui Cuthbert, în sus peste 
căciula de blană de urs, zâmbind de una singură. Poate că urma 
să i se destăinuie. 

— Mama ta l-a însănătoșit. După stummer Diener. 

Edmund ridică din umeri nonșalant, ca să arate că depășise 
etapa soldaţilor și lifturilor de la bucătărie. Acum se uita la 
picioarele ei goale și se plasase în așa fel încât să le vadă mai 
bine. Se simţea atras de Frieda într-un mod care sfida raţiunea 
și capacitatea lui de înţelegere. Noaptea, când nu putea să 
doarmă, mintea lui revenea întruna la manifestarea ei sportivă, 
la chiloţii albi din adâncitura coapselor și la mirosul citric, de 
amoniac, al urinei din oala de noapte. Plecând de la aceste 
momente, Edmund putea să construiască o întreagă secvenţă 
de noi fantezii. 

Prefăcându-se că răsfiră cărţile mai uniform pe covor, îi atinse 
carnea cu mâna și o lăsă acolo. În delicioasele lui aventuri 
mentale o atinsese deja. Dar să facă asta în viaţa reală... 
Acestea erau jocurile pe care voia să le joace. Voia să-i mângâie 
pielea acolo, într-un cerc de deasupra genunchiului, să o frece 
ca și cum ar fi șters aburul de pe o fereastră. Acest gând părea 
conectat cu vintrele lui, de unde îi venea o senzaţie de umflare. 
Ar fi vrut ca mâna lui să avanseze mai departe în sus, spre acea 
albeaţă imposibilă a chiloţilor, până când ajungea la materialul 
lor. Și apoi? Și-ar fi strâns ea coapsele, prinzându-i mâna între 
picioare? ` 

Frieda nu lăsa să se vadă că observase atingerea lui. II puse 
jos pe Cuthbert și își îndreptă atenția spre căsuţa pentru păpuși, 
ridicându-se în genunchi și studiind configuraţia păpușilor. Arătă 
spre păpușa mică băiat din dormitor. 

— Asta tu. Asta... 

Frieda arătă spre păpușa de la pian. 

— ... Frau Morgan. Asta... 


VP - 214 


Frieda arătă spre păpușile de pe acoperiș. 

— ... tatăl meu și cu mine. 

Edmund aprobă din cap. Ar fi vrut să revină la celălalt joc, dar 
Frieda părea absorbită de scenografia lui. Schimbă păpușa 
Frieda cu păpușa care o reprezenta pe Rachael, punând-o pe 
Frieda împreună cu Edmund la parter și pe mama lui Edmund cu 
Herr Lubert pe acoperiș. Apoi îi puse pe adulți împreună, în 
dormitorul principal. Păru amuzată de această rearanjare. 
Edmund râse și el, deși în sinea lui nu era sigur că e amuzant. 
Vederea păpușii Lubert și a păpușii mama împreună în dormitor 
îl făcea să se simtă ciudat. 

— Unde e tatăl lui Edmund? întrebă Frieda. 

Edmund arătă spre mașina de pe o insulă de haine de lângă 
calul de lemn. 

— În Heligoland. 

Frieda se ridică și se duse la cal, îl mângâie pe spinarea 
lucioasă și puse piciorul pe mașină, rostogolind-o înainte și 
înapoi pe covor. 

— Poţi să-l trimiţi înapoi, spuse Edmund. 

— Acum? 

— Acum. 

Frieda împinse mașina cu piciorul pe covor, suficient de 
puternic ca să cutremure peretele căsuței pentru păpuși și să se 
răstoarne pe o parte. 


Rachael vedea ceva mișcând în pădure: siluete care îi 
urmăreau în paralel, trecând de la adăpostul unui copac la altul. 
Rachael privi, încetini și îl trase pe Lubert de braț, obligându-l să 
privească și el. 

— Cred că ne urmărește cineva. 

— Trummerkinder, spuse Lubert privind spre copaci. 

Siluetele se opriră, iţindu-se din spatele unui copac. 

Una dintre ele părea să ducă un băț mare care semăna cu o 
suliță. Era cam de aceeași vârstă cu Edmund. 

— Nu-ţi face griji din cauza lor. O să creadă că suntem 
refugiați sau îndrăgostiţi care ne plimbăm prin parc. 

Lui Rachael, termenul de „îndrăgostit” i se părea prea 
degajat. Descoperise că, pentru a fi îndrăgostit, era nevoie de 
mai mult secret și viclenie, de mai multă urzire și planificare 
decât lăsau să se înțeleagă scriitorii de ficţiune sentimentală. 


VP - 215 


Petrecuseră multe seri în fața focului, în discuţii profunde, însă 
casa avea ochi și urechi, și cum lunile de iarnă îi făceau pe toţi 
să stea înăuntru, nu era locul cel mai bun pentru intimitate. 
Până și pentru această scurtă escapadă fusese nevoie ca ea să 
iasă prima din casă, iar el să vină după aceea: ea „ca să ia niște 
aer”, el „să caute lemne”. Lewis era plecat de aproape două 
luni, însă era prima oară când reușiseră să fie cu adevărat 
singuri după acea noapte de Crăciun. 

În timp ce se plimbau prin Jenischpark, Rachael se gândi că 
iarna era anotimpul potrivit pentru o aventură. Era mult mai 
ușor ca trupurile furișate să găsească anonimatul când totul 
trebuia învelit. De la depărtare, toţi arătau la fel, iar astăzi și ea, 
și Lubert erau atât de încotoșmănaţi - ea cu galoși și o haină 
neagră de lână, Lubert cu căciulă de schi și un rucsac plin cu 
combustibil pentru coliba paznicului de vânătoare -, încât 
puteau fi luaţi cu ușurință drept strămutați care mergeau spre 
tabăra din apropiere. 

Parcul era la doar 15 minute de mers față de casă, dar părea 
altă ţară. Zăpada era virgină, cu excepţia urmelor de căprioare. 
De arhitrava casei mari din centrul parcului atârnau ţurțuri. 
Lubert îi explică, în timp ce mergeau, istoria parcului. 

— Parcul a fost conceput de un om pe nume Casper Beck. Un 
om talentat. Chiar dacă un personaj oarecum tragic. A încercat 
prin opera lui să găsească un limbaj universal și a eșuat. L-a 
copleșit disperarea și și-a luat viaţa. 

În timp ce se apropiau de coliba paznicului de vânătoare, 
Lubert îi explică faptul că relaţiile familiei Claudiei îi furnizaseră 
un permis de vânătoare în parc și acces privat la el. Coliba era o 
construcție stranie, o imitație de cabană de bușteni în stil 
american, lângă un iaz care vara funcţiona ca bazin de înot 
privat. Înconjurată de zăpadă și pini, semăna perfect cu o 
baracă de la o frontieră pustie. Lubert scoase o cheie, dădu 
zăpada și gheaţa de pe lacăt și îl descuie. 

Înăuntru, cabana era dotată cu scaune groase de lemn și 
covoare; un rastel pentru puști și un cap de cerb decorau 
peretele cu șemineul, unde fusese instalată o sobă. Lubert 
scoase din rucsac combustibil - o ladă spartă, un număr din Die 
Welt - și se apucă să le aprindă. Podeaua era acoperită cu 
insecte moarte care scrâșneau și pocneau sub picioarele lor. 
Rachael le mătură sub ușă cu o creangă de brad și curăţă un loc 


VP - 216 


în faţa șemineului, unde puse toate covoarele ca să facă un pat. 
Apoi se așeză și se uită la Lubert cum face focul. El așteptă ca 
flacăra așchiilor să se stingă, apoi adăugă niște cărbuni, 
punându-i atent, unul câte unul, printre crenguţele aprinse. Apoi 
se așeză lângă ea pe patul din covoare și priviră amândoi cum 
focul își face treaba, ca niște cercetași aflaţi în tabără. În ciuda 
semnificației a ceea ce făcea ea - ce făceau ei -, Rachael nu se 
putea abține să se gândească la faptul că aventura lor încă 
părea un joc de copii. 

Zăpada de pe hainele lor începu să scoată aburi în jur. Lubert 
își scoase căciula și eșarfa și Rachael făcu la fel. Apoi el o sărută 
și o lăsă pe spate, ţinându-i capul cu o mână. Se sărutară 
îndelung și apoi începură să facă dragoste, de data asta 
rămânând cu majoritatea hainelor pe ei. Nu era la fel ca în acea 
primă noapte. Temperatura impunea grabă și bâjbăieli 
stângace. Insă, în ciuda hainelor, Rachael se simțea mai expusă 
decât atunci când stătuse goală lângă el pentru prima oară. De 
data asta era prea conștientă de ea însăși, și prea conștientă de 
timpul și viaţa care presau. După aceea, rămaseră întinși pe 
spate, privind pânzele de păianjeni de pe grinzile de deasupra. 
Rachael se întrebă cât timp mai puteau să ţină la distanţă 
realitățile lumii. 

— Când o să pot lucra iar, o să proiectez cabane în stil vest- 
american. 

Lubert se ridică și începu să deseneze ceva cu arătătorul pe 
fereastra aburită a colibei. 

— De fapt, oamenii nici nu au nevoie de altceva, spuse el. 

— Când o să primești certificatul? 

— İn curând. Deși maiorul acela pare hotărât să găsească 
ceva. Orice care să dovedească că nu sunt curat. Imaginează-ţi 
dacă ne-ar vedea acum... 

— Taci, spuse ea. 

Niciunul dintre ei nu era curat, însă ideea ca Burnham să afle 
despre această aventură o făcea pe Rachael să se simtă 
deosebit de soioasă. 

Lubert continuă să deseneze pe geam cu degetul. 

— O singură cameră, însă cu galerie suspendată și verandă 
mare. Cred că nu avem nevoie de altceva. 

Rachael se uită la el cu o plăcere sinceră. Atunci când își 
imagina, Lubert era în starea lui de graţie. Ceea ce la început i 


VP - 217 


se păruse a fi la el insolență și înfumurare era de fapt un 
entuziasm recunoscător și creativ. Dorinţa lui de a vorbi și de a 
o face pe ea să vorbească despre orice - religie, căsătorie, artă, 
suferinţă, pierdere și moarte - era inepuizabilă. Rachael avea 
impresia că în ultimele câteva săptămâni avusese mai multe în 
comun cu Lubert decât cu Lewis în douăzeci de ani. 

— Gata cu vilele pentru milionari. Gata cu comenzile pentru 
negustori  hamburghezi  supra-alimentaţi, dar prea puţin 
preocupaţi, care încearcă să-și întreacă vecinii. De acum înainte, 
o să proiectez clădiri pentru binele social. 

După ce termină, se trase în spate, ca s-o lase să vadă. 

— Gata. Cum ţi se pare? Ai putea locui în asta? 

Rachael se uită la desenul lui de pe fereastra aburită, o 
întreagă construcţie sugerată de doar câteva linii. Insă, în 
realitate, era o imposibilitate bidimensională, care nu oferea 
niciun răspuns la unele întrebări iminente și practice - despre 
Edmund. Și Lewis. 

— Cred că da. 

— Cu mine? 

Lubert întrebase asta cu mai multă seriozitate. 

La fereastră, în mijlocul planului construcţiei, apăru o cască 
de soldat britanic. Rachael se ridică în capul oaselor și trase în 
jurul ei așternuturile. Silueta bătu la fereastră și își lipi faţa de 
geam. Era o față de potlogar. Unul dintre Trummerkinder. 

— Weg! ţipă Lubert, bătând și el în geam. 

Băiatul făcu un gest obscen cu degetul mare și arătătorul și 
continuă să se holbeze la ei, zâmbind vesel. Lubert se duse la 
ușă și îl alungă. Un val de aer rece străpunse căldura închisă și 
Rachael își strânse mai bine haina. Se ridică și se duse la 
fereastră să privească. Lubert îl alungase pe băiat la câţiva 
metri și aruncă în joacă după el cu un bulgăre de zăpadă. 
Băiatul o luă la fugă spre pădure, strigând cuvinte pe care ea nu 
le putea traduce. 

Lubert intră iar, râzând. 

— Javră mică. Cel puţin a ratat spectacolul. 

Rachael închise nasturii hainei, jenată de ideea că intimitatea 
lor ar putea fi un spectacol. 

— Bun, spuse Lubert, scuturându-și gheața de pe mâini. E 
timpul pentru picnic. 

Băgă mâna în rucsac și scoase la iveală o bucată de brânză, 


VP - 218 


un borcan cu murături, jumătate de pâine, un vas de porțelan cu 
margarină și o sticluță cu șnaps de piersici. Lubert adusese o 
faţă de masă cu pătrăţele și niște tacâmuri, ca și două căni de 
cositor. Așeză totul cu precizie, ca un om care mai făcuse asta. 

— Ai venit aici cu Claudia? 

Pe faţa lui trecu umbra unei iritări. 

— Bineînţeles. De ce? 

— Îmi pare rău. Ea... sunt doar curioasă să știu cum era, asta 
e tot. 

— Ce-ai vrea să-ţi spun? 

Tonul lui Lubert devenise precaut. 

— Nu știu. Doar fii sincer. 

Lubert oftă. Părea că această depănare a amintirilor nu făcea 
parte din planul lui. 

— Era trufașă. Nemiloasă faţă de orice stupiditate. Elegantă 
până la a deveni ofensatoare. Se pricepea să scoată ce e mai 
bun din oameni. Încăpăţânată. O introvertită mondenă. O 
cititoare, dar nu foarte citită. O melomană afonă. Și un om mai 
bun decât mine. 

— De ce mai bună? 

— Ea ar fi manifestat... mai mult autocontrol într-o situaţie ca 
a mea. 

— Asta o face mai bună ca mine? 

— Nu. Vreau să spun că ea nici n-ar fi acceptat să împartă 
casa. 

— Încă ţi-e dor de ea, nu-i așa? 

Nu fusese de fapt o întrebare. 

— O vreme, cu puţin înainte să sosești tu, aproape că nu mă 
puteam gândi la altceva. După marele incendiu, mi-am petrecut 
luni de zile căutând-o. Am uitat orice altceva și pe oricine 
altcineva. Mai ales pe Frieda. Frieda a suferit din cauza asta. 
Cred că atunci am pierdut legătura cu ea. Și încă nu am 
redobândit-o. Însă venirea ta... venirea ta a schimbat asta. 

Lubert o privi, vrând ca ea să recunoască adevărul acestui 
lucru. 

— Însă acum văd că gândești prea mult. 

— Scuze. Cred că e din cauza acelui băiat straniu. 

Băiatul cu față de gargui o speriase, destrămând atmosfera 
idilei lor. 

Lubert turnă puţin șnaps într-o cană și i-o întinse. 


VP - 219 


— Te gândești. Te gândești la situaţia asta, la ce facem noi. 

Până astăzi, Rachael nu își îngăduise să privească mai clar la 
ce făcea. Abia începuse să i se strecoare într-un colț al ochiului, 
dar era suficient ca el să observe. 

— Și eu am astfel de gânduri, spuse Lubert. Soțul tău a fost 
bun. Și a avut încredere în mine. 

Lubert o luă de mână. 

— Dar între noi e ceva preţios, nu-i așa? Ne înțelegem unul pe 
celălalt. M-ai făcut să simt iar. Și îmi place să cred că și eu am 
făcut același lucru pentru tine. 

Rachael se aplecă și îl sărută tandru. Aici, în această colibă, 
era mai ușor să ai astfel de gânduri. Acum, în prezent. 

— Aproape că mi se pare că trebuie să plec ca să pot gândi. 
să plec din casă, departe de fantomele ei. Undeva unde putem 
vorbi fără teama de a fi auziţi sau priviţi. 

— Atunci o să te duc undeva. O să te duc în cel mai frumos 
oraș din Germania. Lübeck. Orașul meu natal. Câteva zile. 
Putem să luăm trenul din Hauptbahnhof. Știu un loc în care 
putem sta. Un hotel drăguţ. Heike și Greta pot să aibă grijă de 
copii. Putem s-o facem, Rachael. Putem pleca mâine, 
săptămâna viitoare. 

Rachael nu-și putea imagina prea departe în viitor; ar fi 
însemnat să se gândească la alte responsabilităţi. 

— Rachael? 

— Da. Da. Dar hai să nu discutăm despre asta deocamdată. 


12. 


Ozi îi plăti lui Hokker cele o mie de ţigări și se duse să ia 
pușca de la un bărbat pe nume Grün, care stătea într-un 
apartament din Altona. Grun avea aproape culoarea numelui 
său: era palid ca o ceașcă de ceai ieftină și purta un costum la 
două rânduri și o pălărie asemănătoare cu a lui Hokker; avea doi 
dinţi de aur pe care se străduia să-i etaleze, astfel că tot ce 
spunea Ozi i se părea amuzant și demn de un zâmbet larg. 
Pușca era înfășurată ca un bebeluș într-o pătură de pe un pat de 
campanie dintr-un colț al magherniţei lui puturoase. Grün dădu 
pătura la o parte ca să-i arate lui Ozi marfa. 


VP - 220 


— Mosin-Nagant 91/30, cu lunetă Carl Zeiss care mărește de 
patru ori. Comoditate rusească. Precizie germană. Și două cutii 
de cartușe. 

Arma era un obiect impresionant, care părea real. Ozi 
mângâie ţeava până la gură, dând din cap cu un aer versat, 
prefăcându-se un cunoscător al acestor lucruri. 

— Pare destul de bună, spuse el. 

Grün râse la băiat. 

— Bineînţeles că e bună. E pușca cu care Rusia a câștigat 
războiul. Mi-ai adus cadoul? 

Hokker îi spusese lui Ozi că Grün trebuia plătit cu un cadou în 
aur sau bijuterii. Berti îi dăduse lui Ozi un colier de granate, pe 
care acesta îl scoase din buzunar și i-l întinse lui Grün. Grün îl 
ridică spre becul fără abajur. 

— Nu sunt rubine, spuse el mușcând o piatră. Dar merge. 

Băgă colierul în buzunar, satisfăcut. Apoi acoperi arma cu 
pătura și i-o înmână lui Ozi. 

— Dar pentru ce e? 

Ozi avea instrucţiuni stricte de la Berti să spună că arma era 
pentru vânătoare. 

— O să împușc iepuri cu ea. Poate o s-o pun la încercare și pe 
ciorile alea grase care plutesc pe fluviu. De ce să trăiască 
nemernicele alea când noi facem foamea? 

Grün îl privi sceptic pe Ozi. 

— Tu n-ar trebui să mergi la școală sau așa ceva? 

— Școala mea e un morman de cărămizi. Dar mă duc la 
conferințele englezilor. Întreabă-mă ceva despre modul de viaţă 
englez. Despre Regele din Vindsor. Știu. 

— Ştii, hm? 

Ozi își adusese valiza pentru pușcă. O deschise și așeză arma 
pe diagonală, în compartimentul de sus. Băgă cele două cutii cu 
cartușe în colț și închise valiza. 

— Ei, sper să împuști cu ea niște fazani grași și buni. La cum 
arăţi, ţi-ar prinde bine niște carne. 

Ozi se duse cu tramvaiul până în capătul lui Elbchaussee, apoi 
o luă pe drumul spre casa lui Petersen. În timp ce mergea, 
începu să se întrebe pentru ce era pușca de fapt, și cu cât se 
gândea mai mult la asta, cu atât valiza i se părea mai grea. 
Trebuia să se oprească la fiecare 100 de metri să schimbe mâna 
și să frece dungile adânci și roșii lăsate de mâner. Berti cocea 


VP - 221 


un plan să-i lovească pe englezi. Nu voia să spună ce, doar că e 
ceva important. Ozi încercase să-i explice că englezii nu sunt 
chiar așa de răi, dar Berti nu se răzgândise. Era ca piatra. Nu 
asta îi spusese mama lui? Asta se întâmpla când nu puteai să 
uiţi greșeala cuiva: te transformai în piatră. Berti nu putea uita 
ce se întâmplase în acele raiduri de noapte, când îl văzuse pe 
prietenul lui, Gerhardt, întors pe dos. Nu-i putea ierta pe englezi 
pentru asta sau pentru ce i se întâmplase mamei lui, verilor, 
mătușilor și unchilor lui și tuturor celorlalţi din marele incendiu. 
Medicamentul îl ajutase, dar încă mai avea coșmaruri. Și nu 
dormea suficient. Poate că i-ar fi prins bine un medicament mai 
puternic. 

Ozi luă valiza și porni mai departe, dezbătând cu voce tare. 

— AȘ putea arunca arma în râu și să-i spun lui Berti că m-au 
fugărit niște englezi. 

— Berti o să afle. 

— AȘ putea s-o arunc și să plec naibii din Hamburg. 

— O să te urmărească. 

— L-aș putea avertiza pe Edmund. Să mă duc la poarta casei 
lor, când nu e nimeni atent. 

— Prea periculos. Dacă află Berti, atunci... 

— Cine l-ar putea opri? 

— O singură persoană îl poate opri. 

— Cine? 

— Eu. 

— El nici n-o să te audă. Ştii că eu sunt singurul care te aude, 
Mutti. 

— O să-mi recunoască vocea. Dacă mă vede, atunci o să 
Clipească de două ori... Lasă-mă să vorbesc eu cu el. 

— Da. O să te asculte. Faţă de tine, el e tot micul Berti, care 
plângea noaptea și ne făcea să râdem cântându-ne cântece sub 
apă. Berti, cel care își băga benzile desenate în pantaloni când 
știa că o să primească o bătaie. Și care cândva zâmbea ca Lew 
Ayres”. Nu l-am mai văzut pe fratele meu zâmbind de mai 
multe ierni, dar pentru tine o să zâmbească, Mutti. 

Ozi îl găsi pe Berti moţăind în fotoliul tras în fața focului din 
sufragerie. judecând după poziţia braţului și după zâmbetul lui 


19? Lew Ayres, actor de filme american (1908-1996), devenit celebru pentru rolul 
ofițerului german sensibil și pacifist, Paul Baumer, din ecranizarea Nimic nou pe 
frontul de vest (N. red.). 


VP - 222 


distant, tocmai își injectase noul medicament. 

— Hei, Berti. 

Albert nu păru să-și fi dat seama de venirea lui Ozi. Ozi îl 
prefera când lua vechiul medicament: cel puţin atunci 
interacționa cu lumea; noul medicament îl transporta la mare 
distanţă. 

— Incă nu e pregătit. Mai bine discutăm altă dată. 

— Trebuie neapărat acum. 

— Dar uită-te la el. Are expresia aia confuză. Crede-mă pe 
mine, Mutti, nu e bine să vorbești cu el când e așa. 

— Trebuie neapărat acum! 

Albert deschise un ochi și se îndreptă de spate. 

— Ai luat-o? 

— Am luat-o, Berti. Are comoditate rusească și precizie 
germană. 

— Și ai spus că e pentru vânătoare. 

— Am spus că e pentru vânătoare, așa cum mi-ai zis tu. 

— Unde e? 

Ozi deschise valiza, scoase arma înfășurată în pătură și o 
puse la picioarele fratelui său. Albert se aplecă în faţă, pe scaun, 
ca să se uite la ea. Mâinile îi tremurau și faţa îi strălucea. Dădu 
pătura la o parte, luă pușca de pat și o potrivi la umăr. Îndreptă 
țeava spre perete, spre tavan și apoi spre Ozi. 

Acum că are arma n-o să mai vorbească, se gândi Ozi. 

— Crede-mă pe mine. 

— Te-a văzut cineva venind? întrebă Albert. 

— Nici nu m-a auzit, Mutti. Cum o să te audă pe tine? 

— Lasă-l să mă vadă. 

— Cu cine trăncănești? întrebă Albert. 

— Cu nimeni. 

— Da. Vorbeai singur. Încă mai vorbești cu mama? 

— Nu. 

— Ba da. Te-am auzit spunându-i pe nume. 

— Lasă-l să mă vadă acum. 

Albert se ridică și se îndreptă spre Ozi, continuând să 
ochească cu arma și să potrivească luneta în timp ce făcea asta. 

— Vrea să vorbească cu tine, Berti. Ea spune că știe că tu ai 
rămas același băiat care zâmbea și râdea, și strângea toate 
sticlele din Hammerbrook. Spune că știe că tu ai văzut ceva 
rău... dar crede că planul ăsta de a-i lovi pe englezoi e rău. 


VP - 223 


Trebuie să existe vreun rusnac. Sau francez. Sau un strămutat 
amărât din Silezia. 

— Asta spune, nu-i așa? 

— Da. Vino, Berti. 

Ozi îi făcu semn să se întoarcă la valiză. 

— Vino să vezi. 

Albert se apropie. 

— Sub capac. 

Cu ajutorul puștii, Albert ridică despărțitorul, scoțând la 
lumină ceea ce se afla în compartimentul de jos al valizei. 

Înăuntru erau capul și cutia toracică a unui trup pe jumătate 
schelet, pe jumătate fosilizat, cadavrul mumificat și micșorat al 
cuiva surprins într-o anumită fază a marelui incendiu, îmbrăcat 
într-o rochiţă de botez cu dantelă, îngălbenită de timp și de 
aerul închis. Craniul era gri-maroniu și încă mai avea puţin păr 
negru, încreţit și ars. Era micșorat, ca un trofeu al unui vânător 
de capete. 

— Bombenbranaschrumpffleisch? spuse Albert. De ce naiba ţii 
chestia asta? 

— E Mutti. Uită-te, Berti. E Mutti a noastră. Am găsit-o în faţă 
la fabrica de cafea Wendenstrasse. La trei zile după marele 
incendiu. A trebuit să-i pun rochia asta. Era goală. Și mă 
simţeam prost. O parte a ei s-a rupt. Și bombele englezești au 
făcut-o mai mică. 

Albert se holbă la păpușa scheletică. 

— E doar un cadavru vechi oarecare. 

— E ea. Uită-te. Uite ce are la gât. 

Ozi arată spre lănţișorul de argint și crucea topite și 
deformate. 

— Voia să te vadă, Berti. Și eu sunt sigur că dacă asculţi o s-o 
auzi vorbind... Poţi s-o auzi. Știi ce spune? Eu o aud. Spune: 
„Lasă jos pușca. Uită greșeala!” Așa cum spunea ea. N-o auzi, 
Berti? 

Albert se uită la cadavrul înfricoșător și gura începu să-i 
tremure, cuprinsă de un dezgust turbat. 

— Ai auzit? îl întrebă Ozi. Vorbește cu adevărat. 

— Idiot nebun ce ești, spuse Albert. Dement nenorocit și fără 
creier ce ești! 

ÎI luă pe Ozi de reverele halatului de lux și îl trase pe fratele 
lui spre el, ochi în ochi. 


VP - 224 


— Ţi-ai pierdut capul. Căldura ţi-a topit creierii! E moartă. 
Moartă! Moartă! Moartă! Moartă! 

— Dar știi că are dreptate, continuă Ozi să obiecteze. 

— Nu! Nu are dreptate, pentru că e moartă! Nu știe nimic 
despre asta, pentru că e moartă. Nu vorbește, pentru că e 
moartă. Nu mai există. La revedere. Moartă! 

— Dar ea ar spune... ar spune... asta. 

— Nu, n-ar spune asta. Ar vrea ca eu s-o fac. Și Gerhardt ar 
vrea ca eu s-o fac, și toți prietenii mei ar vrea la fel, și verii 
noștri. Și mătușile, și unchii noștri. Ea m-ar asculta pe mine... nu 
pe tine. Pe mine m-a ascultat întotdeauna. Eu eram preferatul 
ei. Tu erai un dement. Născut cu căiță! 

— Ea spunea că asta poartă noroc. 

— Nici măcar nu te-a vrut! Am auzit-o când i-a zis asta tatei. 
Tu ai fost o greșeală. O planificare proastă... 

Albert îl împinse de lângă catafalcul valizei. Apoi scoase 
cadavrul - ușor și fărâmicios ca o cușcă de păsări din răchită - 
din valiză și îl duse spre șemineu. În timp ce o ducea, o coastă 
căzu pe jos. Ozi se repezi și o luă, băgând-o la curea. 

— Ce faci, Berti? N-o rupe. 

Albert ridică sus cadavrul, apoi îl aruncă în flăcări. Stofa 
uscată a rochiţei de botez se aprinse rapid, ca niște vreascuri 
uscate. Ozi încercă să stopeze rugul funerar, dar Albert îl 
împinse iar înapoi și rămase lângă șemineu ca un paznic al 
focului, privind până când oasele se prăbușiră și mama lor se 
transformă în cenușă. 


— O să te descurci aici... în timp ce eu sunt în Kiel? În vizită la 
familia Buckman? 

— Da, mami. M-ai întrebat de trei ori în dimineața asta. 
Rachael descoperise că o aventură necesita un eșafodaj de 
minciuni care să o susțină, până când - presupunea ea - 
construcţia devenea suficient de solidă ca să se susţină singură. 
Fiecare zi părea să-i ceară să adauge construcţiei încă o 
scândură. Interacțiunea cu Edmund testa fundaţiile acesteia mai 
mult ca orice altceva. 

— Dacă nu vrei, nu plec. 

— O să mă descurc. 

— O să fii cuminte? Nu te du prea departe. Fă ce-ţi spun Greta 
și Heike, bine? 


VP - 225 


— Da. 

Rachael nu se putea abţine să-i atingă fața, părul pufos de pe 
obraji care cândva avea să se transforme în ţepi aspri. 

— E în regulă dacă pun iar filmele pentru Frieda? o întrebă el. 
Mi-a spus că cel mai mult îi place Buster Keaton. 

— Bineînţeles. Mă bucur că acum e mai prietenoasă. 

— Înainte era invidioasă. Cred că din cauză că ea n-are 
mamă. 

Rachael fu ușurată să audă că Edmund încă mai credea că a 
avea mamă are vreo valoare. 

— Mami, e adevărat ce se spune? Că o să fie încă un război? 

— Sunt sigură că n-o să fie. 

— Tata încearcă să-l oprească? 

— Da. Într-un fel, da. 

— Te supără că tata e plecat așa de mult? 

Păruse o întrebare destul de inocentă, dar Rachael trebuia să 
se gândească la eșafodajul ei. 

— Da, foarte mult. 

Așa cum o spusese, nu părea o minciună totală. 

— De ce mă întrebi? 

— Nu mai pari nefericită. 

Rachael era convinsă că remarcabila receptivitate a lui 
Edmund nu era doar înzestrarea obișnuită a tuturor copiilor, ci 
un fel de rezultat aberant al propriilor ei neatenții și greșeli, o 
abilitate pe care el o dobândise rapid deoarece fusese silit s-o 
facă. Asta o determina să se întrebe dacă neglijenţa ei nu a 
însemnat un avantaj pentru el. 

— Mamă? 

— Da? 

— Tu crezi că Herr Lubert e curat? 

— Da. Sunt sigură de asta. 

— Nu ca Herr Koenig. 

Se auzi soneria de la intrare. 

— Nu. Nu ca Herr Koenig. 

— E în regulă dacă îmi place de Herr Lubert foarte mult? 

— ... Sigur. Trebuie să deschid. 

Rachael deschise ușa unui căpitan rotofei și inocent, care 
ținea în braţe un dosar cu șină, peste care erau puse un pachet 
și niște scrisori. Volkswagenul lui încă mai pârâia pe alee. 
Rachael nu se mai întâlnise cu el, însă ghici cine era după 


VP - 226 


numeroasele descrieri făcute de Lewis aghiotantului său. 

— Doamnă Morgan? 

— Da. 

_ — Căpitanul Barker, spuse bărbatul întinzându-i mâna. 
inlocuitorul soțului dumneavoastră. Sau dezertorul soţului 
dumneavoastră, părerile sunt împărţite. 

— Mă bucur să vă cunosc. Lewis vorbește foarte frumos 
despre dumneavoastră. 

— N-o s-o mai facă după ce o să vadă ce am făcut din 
departamentul lui. In orice caz, m-a rugat să vă transmit acest 
mesaj. 

Căpitanul era prea vesel ca să fie solul unor vești proaste, 
însă atunci când el citi banda unei telegrame din vârful 
teancului, un val de adrenalină făcu inima lui Rachael să intre în 
fibrilaţie. 

— Telegrama a fost dictată la baza marinei regale, în 
dimineaţa aceasta. „Intârziere în Heligoland. STOP. Logistica 
necesită rămânerea aici. STOP. Așteaptă sosire pe 1 martie. 
STOP”. 

Nu cu mult timp în urmă, Rachael ar fi tresărit, bucuroasă, la 
alintul codat al datei de 1 martie - ziua Sfântului David -, ziua în 
care Lewis încercase întotdeauna să-i ofere narcise; acum, 
Rachael nu auzea decât cuvintele dintre rânduri: STOP ce faci. 
STOP oprește-te cât mai e timp. STOP oprește-te cât nu e prea 
târziu. 

Să se întoarcă Lewis peste câteva zile? Era plecat de două 
luni, dar lui Rachael i se păruse mult mai mult. Telegrama era o 
readucere brutală la o cronologie mai autentică. 

— Mulţumesc. 

— lar astea ar fi trebuit să le aduc mai devreme. Erau la birou. 
Sunt de două luni, dar mai bine mai târziu decât niciodată... 

Barker îi întinse scrisorile și pachetul în hârtie maro adresat 
lui Edmund. Era de la sora lui Lewis, Kate, și, judecând după 
moliciunea și greutatea lui, părea că aceasta croșetase 
puloverul de cricket promis. Gândul la cumnata ei îi aduse 
alinare și regret. Rachael avea o afecţiune specială faţă de ea. 

— lar acesta este pentru colonel, să se uite la el când vine. 

Barker bătu în coperta dosarului și i-l întinse. 

— Ce e? 

— Un alt proiect grozav comandat de dumnealui. N-aș vrea să 


VP - 227 


se piardă în eter. 

Barker făcu un pas în faţă, ca s-o ajute să rearanjeze pachetul 
din vârful teancului. 

— Vreţi să le duc eu înăuntru? 

— Nu. Mulţumesc. Mă descurc. 

Rachael se întrebă dacă Barker putea să vadă vârtejul ei 
interior, sub aparenţa soţiei de colonel model - sigură pe ea, 
loială, având un oarecare interes față de munca soțului. 

— Scuze că n-am trecut mai devreme. Treaba nu se termină 
niciodată. Presupun că totul e în regulă aici. Pare că faceți faţă 
situaţiei. 

— Ne... descurcăm cu toţii. Cum merg lucrurile... la 
departament? 

— Lăsând gluma la o parte, mi-ar prinde bine dacă soțul 
dumneavoastră s-ar întoarce înainte să se ducă totul de râpă. E 
ca una din acele roţi dințate esenţiale, pe care o observi doar 
când dispare. 

Lauda era greu de suportat, însă cuvintele lui Barker îi 
provocară o senzaţie de mândrie neașteptată. 

— In fine, mă duc, spuse Barker. 

Începu să coboare treptele cu spatele, înspre mașină, și ridică 
mâna în cinstea cerului. 

— În sfârșit senin! spuse el. 

Rachael îl urmări cum pleacă, simțind că pielea i se încălzise. 
Vântul sufla din vest, nu din est, și ridica stratul de nori cenușii 
sub care stătuseră săptămâni de zile, lăsând cerul albastru ca 
porțelanul de Meissen. 

Rachael intră în casă și se duse în birou. Puse dosarul pe 
masa lui Lewis și deschise scrisorile: două felicitări de Crăciun - 
una de la mama lui Lewis, alta de la sora lui. Felicitarea de la 
soacra ei era simplă și la obiect - Lewis moștenise aversiunea 
mamei lui faţă de zorzoane. Felicitarea surorii lui - care înfățișa 
un măcăleandru pe creanga unui copac și un sat idilic printre 
dealuri, cu lumini de un galben bolnăvicios - avea o lipsă de 
gust intenţionată. 

În interior erau mâzgălite câteva rânduri: 


Draga mea Rach, Aici e o iarnă groaznică. Eu și cu 
Alan am fost blocați timp de patru săptămâni într-un 
hotel Trust Houses din Ross-on-Wye! Nu știu dacă 


VP - 228 


scrisoarea asta o să ajungă vreodată la tine. Aici lumea 
se plânge de tot. Cuvântul de ordine e austeritate. Am 
auzit că viața de acolo e splendidă. E adevărat că aveti 
servitori? Tânjim cu disperare după soare. La hotel ne 
servesc niște mese jalnice, oferite cu un fel de mândrie 
sumbră care echivalează cu o ură împotriva umanității 
și a nevoilor ei! În fine, vă urăm tuturor, cu mare 
întârziere, Crăciun fericit și La Mulţi Ani. Cel putin 
vremea asta e bună pentru croșetat. Sper să i se 
potrivească! 
Cu drag, K și A. 


Kate era singura persoană din lume, în afară de Lewis, care îi 
spunea Rach. Kate ţinea enorm la fratele ei, ceea ce îi dădea 
dreptul de a-l tachina fără milă. Când Rachael și Kate se 
întâlniseră prima oară, Kate se uitase la fratele ei și spusese: „E 
prima oară când aduci acasă o fată care nu are două capete și 
solzi! Ce se întâmplă, Lewis?” 

Rachael se uită la dosar. Ce spusese Barker? „Un alt proiect 
grozav comandat de dumnealui”. Complimentele devotate ale 
căpitanului păreau să meargă dincolo de simpla admiraţie 
profesională. Oare își imaginase ea sau Barker încercase să-i 
transmită ceva - ceva ce Lewis era prea modest ca să-i spună - 
că soțul ei era subapreciat? 

Rachael deschise coperta dosarului. Documentul era intitulat 
„Registrul persoanelor dispărute.  Aziluri și spitale. Kreis 
Pinnenberg”. In partea de sus a paginii era prinsă o notă scrisă 
de mână: „NB Vezi dosarul de pacient de la pagina 27. Vreo 
legătură? Poate nu e nimic. Barker”. 

Rachael scoase documentul de câteva sute de pagini din 
dosar și dădu la pagina 27. 

Era un profil de pacient. Foaia de hârtie bătută la mașină avea 
o fotografie prinsă la note. Era imaginea neclară a unei femei în 
cărucior, într-o grădină înconjurată de ziduri, vara. Femeia 
privea ușor pe lângă aparat, ca și cum ar fi pozat pentru un 
portret de revistă, și nu pentru o fotografie de identificare 
medicală. Deși era mai slabă și nemachiată și avea părul 
neîngrijit, Rachael o recunoscu imediat pe Claudia. Acea Claudia 
din portretul neexpus: sprâncenele groase, inteligenţa hotărâtă. 
Citi notele. 


VP - 229 


Internată în septembrie '44, după externarea dintr- 
un spital din Buxtehude. A suferit leziuni prin unde de 
explozie. Pacienta nu a putut să meargă mai multe 
luni. Deficiențe auditive. A început să vorbească anul 
trecut. Suferă de amnezie cronică, dar face progrese 
constante. Îşi amintește câteva detalii despre viata ei. 
Spune că o cheamă Lubert și că e căsătorită. Are o 
fiică. Și locuia lângă o apă. 


Rachael verifică încă o dată detaliile - ca să se asigure, să mai 
amâne -, dar nu reuși să ajungă la capătul paginii și nici nu era 
nevoie. Cuvintele i se întipăriseră în minte instantaneu. Se uită 
la fotografie și se trezi atingând faţa Claudiei. 

— Ești chiar tu, spuse ea. 

Apoi se prăbuși în fotoliu și plânse amar pentru cele două 
stăpâne ale casei. 


Rachael își trăsese pălăria peste ochi și își ridicase gulerul 
hainei, ca să reducă posibilitatea de a fi recunoscută. La gară 
începu să vadă la toți necunoscuţii urme ale feţelor familiare: 
hamalul ar fi putut să fie Richard - sau fratele lui geamăn, în 
timp ce vânzătorul de bilete durduliu îi amintea de căpitanul 
Barker. 

— Două bilete dus-întors pentru Lubeck, vă rog, spuse ea în 
germană, arătându-și pașaportul ca să beneficieze de bilete 
gratuite. 

Germana ei era mult mai bună acum, dar nu suficient de bună 
ca să-l împiedice pe vânzător să treacă la engleză. 

— Pentru cine e celălalt bilet? 

— Un prieten. 

— Prietenul dumneavoastră e aici? 

— Încă nu. Să revin când ajunge? 

— Prietenul dumneavoastră e englez? 

— German. 

Vânzătorul se uită la actul ei de identitate. 

— Care este scopul călătoriei? Afaceri sau agrement? 

— Scopul... 

— Da. Scopul? 

— Agrement. 

— În acest tren nu există vagon pentru personalul Ocupaţiei. 


VP - 230 


Veţi sta cu germanii. 

— Bine. 

— E totul în regulă, domnișoară? 

— Da... sunt... răcită. 

— Poftim biletul. Pentru prietenul dumneavoastră. 

Rachael își șterse nasul și se duse sub ceasul fără limbi, cum 
se înțeleseseră. Puse valiza între picioare, strângând-o cu 
gleznele de o parte și de alta ca s-o imobilizeze, dar după 
câteva clipe i se păru că nu e în siguranţă așa că o ridică, își 
băgă braţul pe sub mâner și o ţinu sub cot. 

Işi aprinse o ţigară. Păsările intrau și ieșeau prin geamul lipsă 
al acoperișului gării. Fumatul nu îi calma nervii deloc, așa că 
după doar două fumuri aruncă ţigara pe peron. Un bărbat se 
aplecă s-o ia și Rachael se simţi jalnic pentru risipa ei. Îi întinse 
restul pachetului, cu un gest vinovat. 

Un grup de militari britanici trecu pe lângă ea și Rachael își 
reluă masca, înclinând borul pălăriei în jos. În timp ce ei treceau, 
surprinse frânturi de conversaţie - ceva despre faptul că 
„Brighton e mai frumos decât Travemunde”. Ea nu avea nicio 
legătură cu acea staţiune englezească, și nici vreo nostalgie față 
de ea, dar numele sau ideea ei o făcură să-i fie dor de ţară. 

Lubert apăru la poarta cu arcadă și, chiar și de la 50 de metri, 
Rachael văzu însuflețirea care îl cuprinde la vederea ei. Ținea un 
ziar în sus, cu braţul ca un periscop care îl ghida spre ea prin 
oceanul de oameni. Când ajunse la ea, o sărută fără nicio 
inhibiţie pe buze. 

— Stefan... 

Rachael trebuia să-l ţină la distanţă. 

— VUite-ţi biletul, spuse ea. Trebuie să ne ocupăm locurile. 

Părea că toată lumea din Hamburg ia trenul de Lubeck. Mulţi 
erau Hamsterer pregătiţi cu coșuri și genţi pentru mâncarea pe 
care ar fi putut s-o găsească la ţară și s-o depoziteze. Pe peron 
erau deja trei-patru șiruri de oameni, iar când trenul sosi, 
mulţimea se împinse ca un singur om, în încercarea de a găsi 
locuri; tinerii fără bilete săriră între tampoane, de unde paznicii 
cu fluiere îi traseră brutal înapoi. Trenul era într-o stare 
groaznică: pereții vagoanelor erau găuriţi de gloanțe și locurile 
erau rudimentare. Rachael se înfipse pe banca tare între două 
femei, păstrând valiza pe genunchi, în loc s-o pună pe raftul 
pentru bagaje. Lubert se așeză vizavi și îi făcu pe pasageri să se 


VP - 231 


dea mai încolo, ca să fie aproape de ea. Vagonul mirosea a 
înlocuitor de tutun și trupuri umane. Lubert amușină aerul, 
sugerând răutăcios că doamnele care o încadrau pe Rachael 
erau sursa mirosului. 

Una din ele își schimbă poziţia, ca să-și manifeste 
nemulțumirea. Rachael îi făcu semn din ochi să tacă, dar Lubert 
se aplecă spre ea. 

— Vreau să te întreb ceva. Întrebarea 134 din Fragebogen: e 
în regulă să te simţi atât de fericit? 

Rachael trebui să privească pe geam, ca să nu trebuiască să-i 
răspundă. 

Cerul se înseninase de trei zile deja și soarele putea să-și facă 
treaba, să topească zăpada de pe câmpurile unui peisaj puţin 
unduitor și cu aspect străvechi care părea mai degrabă Sussex 
sau Kent decât Schleswig-Holstein. Văzu un muncitor agricol 
care spărgea cu o sapă gheaţa dintr-o troacă. Pe un alt câmp, 
un echipaj de cai trăgea un plug pe pământul care fusese 
acoperit de zăpadă luni de zile. Când apărură celebrele 
clopotniţe verzi ale Lubeck-ului, Lubert se ridică de pe locul lui 
ca să le vadă mai bine. 

— Orașul meu natal, spuse el mândru. Vezi clopotniţele... 

Rachael vedea clopotniţele verzi-aurii care străpungeau cerul. 

— Clopotnița de la Marienkirche lipsește, spuse el. Dar chiar și 
așa: e cea mai încântătoare biserică din Germania. O să vezi 
imediat. 

La gară îi luă valiza și, în timp ce se îndreptau spre vechea 
poartă a orașului, o luă de braţ. 

— Vrei să mergem mai întâi la hotel sau să vedem orașul? o 
întrebă el. 

— Hai să profităm de lumina zilei, spuse ea. 

Lubert era un ghid erudit și emoţional. Îi arătă casa în care se 
născuse și în care locuiseră părinţii lui, chiar în fața porții 
orașului. 

— Periferia a avut mult de suferit. RAF? a testat aici bombele 
pe care le-a folosit în Hamburg. Casele vechi de lemn au ars 
uşor. 

Lubert se întunecă în timp ce contempla casa, copleșit de 
amintirile fostei lui vieţi. 

— Bunul meu prieten Kosse stătea chiar aici, spuse el arătând 


20 Royal Air Force — aviația militară a Marii Britanii (N. red.). 
VP - 232 


spre coaja unei case. Era obsedat de filme. Ar fi vândut-o pe 
bunică-sa pentru un bilet. Acum o să-ţi arăt clădirea mea 
preferată din toată Germania. 

Lubert porni mai departe, dornic să-i împărtășească altă parte 
esenţială a lui. Trecură pe sub Holstentor - turnul medieval de la 
intrarea orașului - traversară canalul și urcară spre biserica din 
cărămidă roșie Marienkirche. Era o construcție impunătoare dar 
moderată, afectată de bombardamente și poate cu atât mai 
frapantă. Turnul principal fusese distrus de incendiu, acoperișul 
era deschis către intemperii și transeptul cu arcade mari 
împărțea un tavan de aer. Lubert intră în naos și începu imediat 
să o reconstruiască în cap, apoi să deseneze planuri cu mâinile. 

— Vezi cât de frumoasă e? Chiar și așa. O ruină minunată. 
Poate că o să reconstruiască turnul, din lemn. 

Pe Rachael o atraseră cele două clopote sparte care căzuseră 
din turn și acum zăceau pe podeaua din piatră, crăpată și 
ciobită, a capelei de sud. Zona fusese demarcată și clopotele 
lăsate acolo, ca memento sau poate ca scuză din partea 
britanicilor. Ce priveliște trebuie să fi fost: greutatea tăcută a 
unei căderi de 100 de metri, apoi zăngănitul teribil al zdrobirii 
calotelor și mijlocurilor, al crăpării buzelor vibrante. Cele două 
clopote zăceau unul lângă altul. Suferiseră o cădere 
îngrozitoare, însă reușiseră cumva să rămână împreună. 

Lubert înţelese greșit lacrimile lui Rachael. 

— Ești mișcată. Pe bună dreptate. E ceva extraordinar. Ceva 
extraordinar. 

O prinse de cot, ca să o îndrume mai departe. 

— Mai sunt multe de văzut, spuse el. Străzile pe care m-am 
jucat în copilărie; fosta mea școală, cel mai bun magazin de 
marțipan din lume. 

Turul personalizat continuă și, cu cât el îi împărtășea mai 
multe amintiri, cu atât ea devenea mai conștientă de ale ei. 
Când se căsătorise cu Lewis, preotul spusese că două biografii 
deveneau un singur trecut. Oare povestea lor luase sfârșit? In 
ciuda a tot ceea ce uneltise și poate că avea să continue să 
uneltească să-i pună capăt, Rachael nu își dorea asta. 

La hotelul Alter Speciher, Lubert trecu în registru „Domnul și 
doamna Weiss”, în așteptarea Persi/schein-ului care spera să-i 
fie acordat curând. Camera lor era modestă, decorată într-un stil 
agreabil. Deasupra patului era atârnat un tablou sentimental, cu 


VP - 233 


o scenă rurală de munte din Bavaria. 

— Lucrarea e proastă, spuse Lubert. Dar potrivită pentru 
camera asta. 

Rachael își scoase pălăria și își scutură părul, așezându-și 
masca pe masa de la fereastră. Afară încă se mai vedea soarele 
sângeriu. Lubert veni lângă ea la fereastră și îi studie fața, în 
timp ce ea studia priveliștea. li urmări cu două degete conturul 
mandibulei. 

— Acum mă cunoști ceva mai bine. 

Lubert o sărută, însă ea se desprinse și își lipi obrazul de 
haina lui, îmbrăţișându-l mai puţin ca o amantă și mai mult ca o 
soră. Îl ţinu așa, încercând să găsească cuvintele cu care să 
înceapă. 

— Această lungă iarnă se apropie de sfârșit, spuse ea. 

— Acum vorbești despre vreme! 

Lubert îi ridică bărbia cu degetul, ca să-i citească mai bine 
gândurile. 

— Ce înseamnă acest mesaj codat? La ce te gândești? Chiar 
în clipa asta. 

— Mă gândesc că mă bucur pentru tine, Stefan. Mă bucur că 
tu... că ai un viitor. 

El încercă din nou să o sărute, însă ea se trase înapoi. Voia ca 
el să coboare de pe înălțimile acelei zile. li luă mâna și se uită la 
liniile din palma lui. Văzu o hartă de drumuri bifurcându-se și 
intersectându-se, cu capete abrupte sau estompate. 

— Cred că vei avea un viitor bun, Stefan. Ai planuri. Planuri 
bune. Să-ţi reconstruiești viaţa. Și orașul. Trebuie să le 
îndeplinești. 

Pe fruntea lui apăru o încrețitură. 

Rachael se duse să deschidă valiza și scoase dosarul de sub 
singurul ei schimb de haine. Era cel mai neglijent bagaj pe care 
îl făcuse în viaţa ei. Își uitase trusa cu cosmetice și luase o carte 
pe care cu siguranță nu avea s-o citească. Deschise dosarul. In 
partea de sus a lui era încă biletul scris de mâna lui Barker. 

Rachael dădu la pagina importantă și ridică dosarul ca să 
vadă Lubert. 

Lubert îl luă și se uită la fotografia Claudiei. O privi fix, fără să 
trădeze nicio emoție, atât de mult timp încât Rachael începu să 
se îndoiască de veridicitatea fotografiei. Lubert rămase așa, fără 
să miște, o lungă vreme. Apoi capul lui se mișcă dintr-o parte în 


VP - 234 


alta, foarte încet, și trăsăturile lui alcătuiră o expresie de 
incomprehensiune îndurerată. Scoase fotografia de sub agrafă și 
o tinu cu braţul întins, privind într-o parte. Încercă să i-o dea 
înapoi lui Rachael. 

— E un truc, spuse el. Am căutat-o. Luni de zile. E moartă. 

Rachael refuză să ia fotografia înapoi. 

— Stefan. E ea... 

Lubert se uită iar, continuând să scuture din cap și încercând 
să facă să dispară adevărul. În sfârșit, atinse conturul feţei 
Claudiei. Încă nu se uitase la datele simple din note, pe care 
Rachael le citise dintr-o privire. 

— Stefan. Citește asta. Citește notele. E la Azilul Franciscan 
din Buxtehude. Tocmai a început să vorbească iar. Și-a pierdut 
memoria, dar face progrese constante, Stefan... progrese 
constante. 

El încă era prea șocat ca să citească, așa că ea continuă: 

— „Spune că o cheamă Lubert”. E numele tău, Stefan, își 
amintește numele tău. Pacienta spune că locuia lângă o apă. Ea 
e. Soţia ta. E în viaţă. 

Lubert se uită la ea. 

— Dar... noi începusem ceva. 

Deja folosea timpul trecut. 

— Tu m-ai trezit, Stefan. M-ai trezit la ceea ce eu uitasem. 
Dar... 

Rachael tăcu, nevrând să-i sporească suferinţa, dar fiind 
nevoită să spună adevărul. Îi prinse mâinile în care el continua 
să ţină fotografiile. 

— Pe noi ne-a adus laolaltă pierderea. Și tu ai regăsit ceea ce 
ai pierdut. 

La asta, Lubert începu să plângă, iar Rachael îl ţinu de mână 
în timp ce el se prăbușea, frângându-se de mijloc. 


13. 


Lewis se trezi cu faţa lângă geamul locului din dreapta, pe 
care îl udase cu salivă. Barker, care conducea Mercedesul, îl 
privi cu o preocupare amuzantă. 

— Sunteţi în regulă, domnule? 


VP - 235 


— Un coșmar, explică el ștergându-se la gură și ridicându-se 
în capul oaselor. Am spus ceva? 

— Aţi strigat de câteva ori. 

— Sper că n-am trădat secrete de stat. 

— Aţi strigat numele soţiei dumneavoastră. 

După ce Barker îl luase de la cartierul general, Lewis 
adormise, legănat de mișcarea marină a mașinii. In vis, vila 
Lubert se înălța în fața lui, pe fundalul unui anotimp în care el nu 
o mai văzuse: peluza era de un verde intens și totul era înflorit - 
iar straturile pline de narcise. Insă scena avea ceva prea 
însuflețit, ceva nefiresc prin modul în care narcisele dominau 
imaginea. 

— Cât am dormit? 

— Zece minute. 

Lewis se frecă pe față și își pălmui obrajii. 

— Parcă au fost ore. 

În timpul războiului, un mic somn ca ăsta l-ar fi înviorat și i-ar 
fi permis să reziste mai multe nopţi fără somn, însă acum se 
simțea complet epuizat. În Heligoland începuse să simtă o 
enervare pe care n-o mai simţise până atunci. La început o 
atribuise umezelii insidioase din aer și apatiei induse de o 
misiune fără sens, supravegherea pregătirilor pentru cea mai 
mare explozie nenucleară din istorie. Dar de când părăsise 
insula se agravase. Nu putea s-o descrie altfel decât ca pe o 
durere în măduva spinării, de care se plânsese și Rachael în 
urma morții lui Michael. 

— E totul în ordine? 

— Cam ca înainte, domnule. 

— Atunci e destul de rău. 

— Absolut groaznic, domnule, spuse Barker zâmbind larg. 

Lui Lewis i-ar fi prins bine compania lui Barker în Heligoland. 
După ce Ursula plecase la Londra, iar Kutov, Ziegel și Bolon 
văzuseră ce trebuiau să vadă, zilele abia se târâseră. 

— CCG o lasă mai moale cu solidarizarea. Acum, când băieţii 
de la Informaţii trebuie să-și îndrepte atenţia spre Est, 
Fragebogen e revizuit. Marea veste e pachetul de ajutor pe care 
îl sugerează americanii. E o cifră așa de mare că nici nu mi-o 
amintesc. Rușilor nu le place asta. Se pare că ne îndreptăm spre 
două Germanii. Dar încă nu mi-aţi spus ce voia generalul. 

Lewis încă încerca să asimileze consecințele a ceea ce voia 


VP - 236 


generalul. 

— Să-mi ofere o slujbă. 

— Aţi văzut? Dacă distrugi lucruri primeşti mai multă 
apreciere decât dacă le repari. In Berlin? 

— În Berlin. 

Barker părea ușor oropsit. 

— Fir-ar a naibii! Următoarea linie a frontului. Aţi acceptat? 

— Cu două condiţii. Să nu-mi ceară să împart casa cu un rus, 
un francez și un american. 

— Niciun pericol. Acolo sunt doar apartamente. 

Barker glumea, dar nu-și putea ascunde dezamăgirea față de 
perspectiva plecării lui Lewis. 

— Care a fost cealaltă condiţie? 

— Ca tu să vii cu mine. 

— Să fiu al naibii! spuse Barker privind spre Lewis. 

— Nu trebuie să-mi dai un răspuns imediat. Poate peste cinci 
minute. 

— Să fiu al naibii! 

Lewis observă un teanc substanţial de documente „în 
așteptare”, pe care Barker i le adusese să le examineze. 

— Alte dosare pe care să le rătăcesc pe undeva? 

— Scuze. E un raport despre exportul ilegal de obiecte 
preţioase pe care trebuie să-l vedeţi destul de urgent. Niște 
nume familiare. E... o lectură neplăcută. În fine. Ceva de citit în 
timpul unei băi. 

O baie era exact ceea ce Lewis își dorea. Peste câteva minute 
aveau să ajungă acasă: Mercedesul trecea deja pe lângă casele 
aristocratice de pe Klopstockstrasse. Se bătu pe obraji ca să 
prindă puţină culoare și se uită în oglindă să vadă cum îi stă 
părul. Potrivit propriei evaluări, arăta groaznic. Avea părul mai 
lung decât permitea regulamentul și nu se mai bărbierise de 
câteva zile. Până și cea mai mică lipsă de somn îi dădea 
cearcăne. Lui Lewis nu-i păsase niciodată prea mult cum arată - 
i se părea că are nasul puţin prea lung și faţa prea subţire - și 
atunci când Rachael îl complimenta era întotdeauna surprins. 
Deși nu avusese niciodată nevoie de confirmarea ei, când se 
uită la faţa epuizată din oglindă descoperi că și-o dorea. 

Mașina intră pe Elbchaussee și Lewis văzu fluviul pe stânga, 
prin intervalele dintre copaci. Elba fusese îngheţată timp de 100 
de zile - un record despre care se spunea că nu avea să fie 


VP - 237 


depășit niciodată -, dar se vedea puţină apă curgătoare; gheaţa 
începea să se topească. 

— Probabil v-a părut rău să vedeţi că Frau Paulus pleacă. 

— Cei de la Whitehall m-au întrebat dacă știu o interpretă 
care să fie dispusă să lucreze la Londra. Am recomandat-o pe 
ea. 

— Păcat. Nu cred că fetele din Berlin sunt bune de asta. 

Lewis văzu brândușe și ghiocei într-un crâng. 

— În Germania sunt narcise? 

— N-am văzut niciuna. 

— Dacă vezi, să oprești. 

În parbriz apăru o crăpătură care se întinse ca o pânză de 
păianjen. Lewis presupuse că o pietricică sau un bolovan lovise 
geamul; abia când mașina începu să vireze de-a curmezișul 
drumului observă că Barker era prăbușit cu capul pe spate, cuo 
gaură clară, negru-mov, deasupra sprâncenei. Lewis apucă 
volanul și ridică piciorul lui Barker de pe acceleraţie, apoi trase 
frâna de mână; mașina se cală, smucindu-se, zgârie un platan și 
se opri jumătate pe drum, jumătate în afara lui. 

Bancheta și geamul din spatele lui Barker erau împroșcate cu 
sânge și țesut. Lewis știu că acesta e mort încă dinainte să-i 
caute pulsul la gât. Se lăsă în jos și luă pistolul din torpedou. 
Când se uită în camera cartușului, văzu sângele de pe mâinile 
lui, roșu-aprins și cald. Parbrizul spart se albise, așa că privi 
peste drum prin geamul lateral, în spatele lui, Elbchaussee se 
curba și dispărea din vedere; în faţă mergea drept, cu copaci pe 
ambele părţi, după care cotea la dreapta și se îndepărta de râu. 
Împușcătura trebuia să fi venit din una dintre casele mari de pe 
malul apei. La câteva sute de metri distanță, văzu o siluetă care 
traversă drumul în fugă, înspre fluviu. 

Lewis cobori din mașină, își dădu haina jos, o aruncă înăuntru 
și porni în urmărirea ei. Alergă tare, adrenalina îi ascundea 
epuizarea și lipsa de formă fizică - până când ajunse la curba 
ușoară care se îndepărta de drum. Urmă linia naturală a 
terenului înspre fluviul spre care silueta continua să se îndrepte. 
Silueta ajunse la marginea apei și începu să traverseze Elba 
îngheţată, dar când unul din picioarele ei străpunse gheața se 
întoarse pe mal și avansă pe lângă apă, căutând o porţiune mai 
solidă. O găsi și porni iar peste fluviu, privind în urmă și văzând 
probabil pentru prima oară că Lewis se apropie. Silueta grăbi 


VP - 238 


pasul și începu să alunece în lateral pe gheaţă. După trupul 
zvelt și mișcările suple, Lewis își dădu seama că era un tânăr. 
Aproape doar un băiat: 17 ani, poate, nu mai mult. 

Acum, Lewis înlocuise alergatul cu un mers rapid. Avea un 
junghi în umăr și simţea cum inima îi izbește în gât. Când ajunse 
la mal, tânărul era la vreo sută de metri în interiorul fluviului. 
Lewis se aplecă și își puse mâinile pe genunchi, încercând să-și 
tragă răsuflarea. Verificase deja camera cartușului, dar o mai 
verifică o dată. Tot șase gloanțe. Tot șase șanse de a-l ucide pe 
cel care-l ucisese pe Barker. 

Tânărul se oprise din traversarea fluviului și se uita ezitant la 
gheaţa din faţa lui, încercând-o cu gheata. Gheaţa cedă și el sări 
înapoi. Apoi se auzi cum gheaţa se rupe în mijlocul râului, cu un 
scârțâit ca al unei uși vechi. Lewis se uită cum tânărul caută o 
altă cale de traversare. 

În faţa lui crăpă altă porţiune de gheaţă. Nu mai avea pe unde 
să avanseze. 

Lewis simţea transpiraţia rece pe piele. Se simţea imaterial și 
se așeză pe trunchiul unui copac doborât. Tânărul nu avea unde 
să fugă și, din câte vedea Lewis, nu era înarmat. Așteptă să 
vadă ce avea să facă. Tânărul umbla pe gheaţă, plin de o 
energie nervoasă. Apoi începu să strige în germană. 

— Guten Morgen, Morgan! ţipă el. 

Râse la gluma lui și o repetă de mai multe ori, până când 
Lewis înțelese semnificaţia spuselor lui. De unde îi știa numele? 

— Sunt aici! 

Tânărul întinse braţele în lateral, oferind o ţintă mai amplă. Se 
oprise la limita bătăii unui pistol. De unde era, Lewis ar fi putut 
încerca să-l nimerească, dar dacă voia să fie sigur, putea să 
avanseze pe un dig solid de gheaţă care intra în fluviu și să-l 
împuște de acolo. Însă Lewis rămase unde era, în timp ce 
respiraţia îi revenea la normal. Avea senzaţia că e un spectator 
al unui eveniment sportiv de iarnă. 

— Vino, colonele! 

Lewis nu voia să-l împuște. Dar voia să-l vadă murind. 

— Glonţul ăla era pentru tine, colonele. Dar nu contează. Un 
prieten al tău e un dușman al meu. 

Se auzi încă un scârțâit, de data asta dinspre gheaţa pe care 
stătea tânărul. 

— Se sparge gheaţa. E timpul să plecaţi din Germania! Asta e 


VP - 239 


țara mea! Și ăsta e fluviul meu! Și ăsta e cerul meu! 

Tânărul se plimba într-o parte și-n alta pe bucata de gheaţă, 
trăncănind. Era o adevărată reprezentaţie. Râdea și gesticula 
maniacal, iar în însufleţirea lui, vocea i se frângea și devenea iar 
o voce de copil. Dar cu cât trăncănea mai mult, cu atât tăcerea 
lui Lewis părea să-l enerveze și să-l irite mai tare. Lui Lewis i se 
părea că aude cum vocea băiatului răgușește de frică și 
continuă să nu spună nimic, lăsând frica să se instaleze. Era o 
senzație plăcută. 

— Vino și arestează-mă. 

Din diferite părţi ale fluviului se auzeau sunete ca de sonar. 
Apa de dedesubt și soarele de deasupra unelteau să zdrobească 
gheața. Soarele lăsa urme pe retina lui Lewis, care clipi să scape 
de ele. Timp de câteva secunde văzu conturul tânărului, care 
apoi începu dintr-odată să ţopăie pe gheaţă, în timp ce 
platforma de sub el se spărgea într-o duzină de piedestaluri. 
Tânărul sări pe cel mai mare pe care îl văzu - o bucată de 
gheață de mărimea unei uși - și ateriză pe ea cu braţele întinse 
în lateral pentru echilibru. Gheaţa nu reuși să-i susțină greutatea 
și îl răsturnă în apa înghețată, în care plonjă dând disperat din 
mâini. Șocul apei reci îl făcu să ţipe și să încerce să se prindă de 
gheaţă, dar nu găsea nicio priză. Se zbătu câteva secunde, apoi 
înotă spre marginea următorului mic aisberg. Incercă să se urce 
pe micul bloc, dar acesta se înclina întruna spre el. Încercă încă 
o dată și încă o dată să se suie pe el. După a treia oară renunţă 
și începu să plutească în apa neagră. 

— Hei! Ajutor! 

Acum nu mai era nicio sfidare, doar frică. 

— la o creangă. Copac! 

Spusese acest ultim cuvânt - „copac” - în engleză. 

Chiar și de unde era, Lewis auzea tremurul din cuvintele lui. 
Se uită într-acolo, simțind o vagă tristeţe din cauza propriei lipse 
de preocupare faţă de acel tânăr. 

— Te rog... colonele! 

În mai puţin de un minut, tonul lui trecuse de la un dispreţ 
sfidător la panică și apoi la implorare. 

— Copac! strigă el din nou în engleză. 

Tânărul ajunsese acum la 25 de metri de dig. Dacă Lewis ar fi 
vrut să-l salveze, trebuia să ia creanga acum. Însă el era 
paralizat de vechea justificare; o justificare pe care se străduise 


VP - 240 


din greu, întreaga lui viaţă, s-o respingă. Ochi pentru ochi. Băiat 
pentru băiat. În continuare, așa funcţiona lumea de fapt. 

Cuvintele tânărului care abia mai respira veneau câte unul, 
sacadat. 

— Frieda! Tu. O știi. Frieda! 

Lewis conștientiză cu greu numele. 

— Frieda... adevărată... doamnă... germană. 

Lewis se uita, numărând secundele. Avea să se termine 
curând. Tânărul călcase apa mai mult decât părea posibil pe un 
astfel de frig, iar acum începu să avanseze foarte încet, odată 
cu curentul, înspre mijlocul marelui fluviu. Lewis auzea icnetele 
lui neputincioase. Tânărul mai scoase un ultim țipăt scâncit - 
cuvântul semănase cu „Mutti” - apoi se scufundă. 

Lewis rămase acolo, privind suprafaţa apei. Privi fluviul și 
ascultă formarea zgomotoasă a striaţiilor, marea mișcare a 
topirii, pe măsură ce apa își revenea după ocupaţia gheții. 
Privea, gândindu-se că are unele lucruri de făcut, dar că se 
săturase să mai facă lucruri. Simţea cum în interiorul lui se rupe 
ceva. Continuă să privească orizontul, simțind cum se 
dezintegrează şi el. Era asemenea geamului crăpat al 
parbrizului mașinii. Dacă putea ajunge acasă înainte ca să-l 
atingă cineva, poate că scăpa de sfărâmarea completă. 

* 


Durerea de la umărul lui Lewis se intensifică. Era junghiul pe 
care Îl simțea întotdeauna după ce alerga mult, exacerbat de 
vârstă și de prea multe țigări. Își frecă umărul și roti brațul ca 
să-l atenueze, dar junghiul continuă. E aproape gata, își spuse 
el. Aproape gata. 

Până acum își păstrase cumpătul. Chiar și când examinase 
trupul neînsuflețit al lui Barker și capilarele sparte din ochii lui, 
în timp ce dădea declaraţie polițiștilor militari pe care îi găsise 
acolo atunci când se întorsese la locul faptei. Reușise cumva să 
nu facă nicio legătură între acea carcasă prăbușită și acel 
Barker pe care îl îndrăgise atât de mult. Insă acum, când ajunse 
la poarta vilei Lubert, nu mai era sigur ce anume însemna să-și 
păstreze cumpătul. 

Plecase în urmă cu două luni din casa ca de basm, din peisajul 
alb și imaculat, însă trecerea bruscă de la iarnă la primăvară 
crease petece de iarbă urâte în zăpadă și un nămol cu nuanţe 
maro, gri și negre printre alb. Intră pe ușa laterală, bucuros că 


VP - 241 


nu era nimeni care să-l întâmpine, își scoase haina și își frecă 
fața nedumerit, neștiind ce să facă apoi: voia să se așeze, voia o 
ceașcă de ceai, voia să fumeze, voia să bea ceva, voia să-i vadă 
pe Edmund și Rachael - însă nu încă. Își turnă un whisky și îl 
dădu pe gât, lăsând usturimea alcoolului să-l pună puţin pe 
picioare. Își mai turnă unul și apoi urcă la etaj. 

Edmund era în camera lui, în faţa unei măsuţe de toaletă, 
admirându-se în oglindă. Purta un pulover de cricket ca al lui 
Michael, cu excepţia benzii turcoaz de la anchior. În numai două 
luni, singurul lui fiu crescuse. Lui Lewis îi venea să-l îmbrăţișeze. 

— Ed. 

— Tată. 

Edmund radia, însă părea stânjenit că fusese surprins 
examinându-se. 

— Ai un pulover frumos. 

— E de la mătușa Kate. L-a croșetat chiar ea. 

Lewis își dădu seama că se sprijinea de ușă. Urcarea scărilor 
fusese de ajuns ca să-l facă să-l doară picioarele. Nu leșinase 
niciodată, dar se întrebă dacă senzaţia rarefiată din braţe nu era 
un precursor al leșinului. 

— Mami nu e aici? 

— Cred că astăzi se întoarce din Kiel. 

— S-a dus în vizită la familia Buckman? 

— Da. 

— Totul a fost în regulă? 

— Da. Totul a fost foarte bine. 

Fiul lui îl privi puţin alarmat. 

— Te simţi bine, tată? Te-ai tăiat? 

— Am avut... un accident... E în regulă. 

Lewis se uită la sângele de pe mâinile lui. Arăta mai rău decât 
crezuse el. Trebuia să se așeze. Imediat. 

— Deci ai avut grijă de lucruri în lipsa mea? întrebă el, 
așezându-se în fotoliu. 

— Da. 

— Și familia Lubert e bine? 

— Da. Dar Herr Lubert nu e aici... Cred că a plecat. Undeva. 
Ceva legat de exonerare. Nu știu sigur. 

— Deci... tu ești singur aici? 

Edmund aprobă din cap. 

— Îmi... pare rău că am fost plecat atât de mult. Am pierdut 


VP - 242 


iar Crăciunul. 

— E în regulă. Ai aruncat multe lucruri în aer? 

— Câteva fabrici. Buncăre de submarine. Cea mare urmează. 
Strâng toată muniţia rămasă în Germania după război într-un loc 
și o aruncă în aer. O să se simtă până la Londra. Poate că și 
mătușa Kate o s-o simtă în Berkshire. 

Lewis scoase tabachera din buzunarul hainei. Era prima din 
ziua aceea, iar primul fum îl ameţi. 

— Mami ţi-a dat tabachera aia? 

— Da. 

Lewis i-o dădu lui Edmund. Edmund o deschise și se uită la 
fotografia lui Michael, care purta puloverul lui de cricket. 

— De ce n-ai și o poză cu mine? întrebă Edmund de-a dreptul. 

Lewis nici nu-și dădea seama dacă știe de ce, dar simţea că 
urmează să mintă ca să dreagă situaţia. 

— Din cauză că Michael a murit? întrebă Edmund, încercând 
să-l salveze. Și că trebuie să-ți aduci aminte de el? 

— Da... de-asta. Nu aveam nevoie de o fotografie de-a ta, Ed, 
pentru că te am petine. 

Edmund păru să accepte asta. 

Lewis începu să-și dea seama că hainele de pe podea nu 
fuseseră aruncate acolo, ci alcătuiau o topografie intenţionată. 
Urmări bulevardul de ciorapi, printre căsuţa pentru păpuși și 
insula puloverului, și văzu mașinuţa Lagonda pe drumul dintre 
ele. 

— Și ce se întâmplă aici? întrebă Lewis. 

— A fost doar un joc prostesc, răspunse Edmund sfios. 

— Pare distractiv. 

— Mașina trebuia să fie Mercedesul tău. Dar Dinky încă n-a 
făcut-o, așa că e doar o Lagonda. Și ăla e Heligolandul. 

Edmund arătă spre mormanul de pulovere și bluze, în vârful 
căruia se afla un soldat de plumb solitar. 

— Eu sunt cel de-acolo? 

Edmund aprobă din cap. 

Lewis privi iar spre căsuţa pentru păpuși. Îi văzu pe cei doi 
copii din dormitor și păpușile bărbat și femeie sprijinite de pianul 
de la parter. 

— Și ei sunt mami și Herr Lubert cântând la pian? 

— Nu eu am pus păpușile așa. Frieda le-a pus... ea le-a 
înlocuit unele cu altele. 


VP - 243 


Apoi Edmund roși, părând supărat pe sine însuși că spusese 
asta. 

Lewis se uită la versiunile miniaturale ale lui Rachael și Lubert 
și dădu din cap. 

— Pare un cămin fericit, spuse el. Pare că toată lumea se 
înțelege foarte bine. Și asta e important. 


Când Rachael ajunse acasă era deja întuneric. Se vedeau trei 
lumini - în salon, în camera Friedei de la ultimul etaj și în 
camera ei. Pentru Rachael, casa arăta ca și cum și-ar fi mijit 
ochii spre ea. Înserarea făcea ca jaluzelele de pe balcon să pară 
o grimasă. Mercedesul lui Lewis nu era pe alee, însă gândul că 
avea să-l revadă o emoţionă. 

Heike o întâmpină în hol. Servitoarea se înclină și îi luă valiza. 
Era încă și mai agitată ca de obicei și privea nervos în direcția 
salonului. Lui Rachael i se păru că cineva cântă începutul 
staccato, într-o singură notă, al „Regelui Ielelor”. 

— E totul în regulă, Heike? 

— Colonelul... spuse ea. 

Apoi privi din nou spre salon. Rachael îi întinse haina. 

— Edmund e bine? 

— Da. E în pat. 

Rachael se duse în salon și îl găsi pe Lewis la pian, aplecat 
asupra clapelor, cu fruntea sprijinită într-o mână. 

Nu ridică privirea când ea intră, ci continuă să bată în clape, 
încercând în zadar să cânte arpegiul care urma. 

— Lewis? 

Lewis nu ridică privirea, insistând să cânte acea notă. 

— Lew? De ce cânţi asta? 

Lewis se opri din cântat, dar rămase cu fruntea sprijinită de 
braţ. Era palid și Rachael observă că pe mânecile hainei avea 
sânge. 

— Prima parte e ușoară, spuse el. Dar apoi următoarea... Nu 
știu cum o poți cânta. 

Primul gând al lui Rachael fu că el cumva aflase - totul. Se 
duse lângă el. 

— Lew...? 

Se așeză lângă el, pe taburetul dublu. Pe suport era partitura 
„Warum?”. Lui Lewis îi curgea nasul. Rachael vru să-i ridice 
capul, ca să vadă ce e în ochii lui, dar el rămase cu faţa înspre 


VP - 244 


claviatură, în timpul ce nasul îi curgea pe ea. 

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva... 

Lewis se șterse la nas cu mâneca și Rachael văzu sângele 
uscat de pe dosul mâinii lui. Îi prinse mâna între mâinile ei; era 
rece ca gheaţa. 

— Mâinile tale. Ai sânge... 

— Nu e sângele meu... 

— Dar al cui? Lew? Mă sperii. 

— Al lui Barker... El a insistat să conducă... N-ar fi trebuit să-l 
las... Glonţul era pentru mine. 

— Ce glonț? 

— Tânărul pe care l-am lăsat să moară. 

— Pe cine ai lăsat să moară? Ce tânăr? 

— Tânărul care l-a împușcat pe Barker. Tânărul... care a spus 
că o știe pe Frieda... 

Rachael nu putea ţine pasul cu salturile lui. 

— N-am văzut pericolul. Dar el exista. Chiar sub ochii mei. 
Chiar în casa mea. 

Rachael îi întoarse fața spre a ei, obligându-l să se uite la ea. 
Pentru ea, acest Lewis îndurerat și zdrobit era tulburător și 
fascinant. 

— L-am fugărit... Aș fi putut să-l salvez. Dar l-am lăsat să 
moară... Am vrut să moară... Nu doar pentru Barker... ci și 
pentru Michael... pentru tot. 

Lewis întinse mâinile, cu dosurile palmelor pline de sângele lui 
Barker, ca o constelație roșie-maronie. 

— Am ales calea greșită, Rach. Am susţinut cauza greșită. 
Burnham avea dreptate... Dacă ai încredere în toată lumea, 
cineva o să plătească pentru asta. 

Rachael îi prinse faţa în mâini. 

— Nu spune asta... 

— Dar știi și tu că e adevărat. Spune-mi... Rach. Spune-mi. 
Am fost prea încrezător? 

Lewis o privi în ochi. 

— Da... 

Rachael își trecu degetele în sus peste partea laterală a feţei 
lui și îi dădu părul pe spate. 

— Dar... am nevoie ca tu... să ai încredere iar... am nevoie de 
asta, Lew... 

Rachael îl sărută pe frunte, rămânând cu buzele și nasul lipite 


VP - 245 


de pielea lui, inhalându-i mirosul. 

— Îmi pare rău. 

— Mie ar trebui să-mi pară rău. Și îmi e. Îmi pare rău. 

— Suntem o pereche jalnică, spuse el. 

Rachael îi trase capul spre pieptul ei. 

— Odihnește-te, îi spuse ea. 

Lewis puse capul acolo, în timp ce ea îl ţinea în braţe și îl 
legăna ușor. Rareori îl văzuse pe Lewis plângând. El spusese 
cândva că ea plânge pentru amândoi. În timp ce ea îl legăna, 
Lewis scotea un geamăt încet, dar continuu; era un sunet de 
care ea nu l-ar fi crezut în stare, însă unul pe care îl recunoștea: 
sunetul cuiva care își jelește fiul. 


Lewis nu putea nici să se ridice din pat, nici să doarmă. Șocul 
și epuizarea îl paralizaseră; acum, scârba de sine și un fel de 
disperare plăcută îl ţineau treaz. Putea să înțeleagă zicala care 
spunea că și leneșii, și harnicii mor la fel, așa că de ce să-ţi mai 
baţi capul? Dacă rămânea să zacă, ar fi făcut la fel de multe ca 
și atunci când s-ar fi agitat. De fapt, ţinând cont de strădaniile 
lui recente, era rezonabil să crezi că lumii i-ar fi fost mai bine 
dacă el nu se mai dădea jos din pat niciodată. A aduce laolaltă 
lucruri și oameni necesita un nivel de robusteţe și răbdare pe 
care el nu îl mai avea și un sistem de gândire în care nu mai 
credea. Era mult mai ușor să demolezi decât să construiești: un 
oraș ridicat în mai bine de un mileniu putea fi ras într-o zi; viața 
omului lua sfârșit într-o fracțiune de secundă. Peste ani, Edmund 
și copiii lui aveau să știe numele avioanelor, tancurilor, luptelor 
și invaziilor și își vor aminti cu ușurință atrocitățile acestei epoci, 
numele celor care le comiseseră. Dar ar fi putut vreunul dintre 
ei să numească un singur reparator al fisurii, cineva care să 
dreagă zidurile sparte? 

Lewis rămase așa, complăcându-se în acest solipsism. | se 
părea aproape satisfăcător. Poate că își ratase vocaţia. Ar fi 
trebuit să fie poet sau filosof, sau poate nihilist. 

Simţea mirosul săpunului cu gudron. Ridică mâna și văzu că 
Rachael îi spălase sângele de pe degete. De asemenea, îi 
scosese ghetele și îi deschisese câţiva nasturi de la cămașă. La 
un moment dat, probabil că trăsese perdelele, în lumina care se 
revărsa printre ele dansau particule de praf. Probabil că 
dormise, pentru că nu-și amintea ca vreunul din aceste lucruri 


VP - 246 


să se fi întâmplat. Își amintea că Rachael îl ţinuse în braţe la 
pian, îi mângâiase faţa și îl studiase ca pe o comoară regăsită. 
Ce îl făcuse, dintr-odată, să fie atât de atrăgător și preţios? 
Faptul că fusese cât pe ce să fie ucis? Ea spusese că a făcut o 
greșeală groaznică. Îi spusese că soţia lui Lubert fusese găsită. 
Și apoi, fără să folosească niciun mesaj codat sau măcar 
tamponul unui alint, îi spusese că îl iubește, o expresie pe care 
ea nu o folosea ușor; de fapt, nu o mai folosise... Lewis nici nu 
mai știa de când. 

Ușa se deschise și în cameră intră Edmund, cu o tavă cu micul 
dejun - un ou fiert într-un suport de argint, o felie de pâine 
tăiată soldăței și o ceașcă cu ceai pe o farfurioară. Edmund 
avansă andante prin cameră, străduindu-se din răsputeri să nu 
verse vreo picătură. Lewis se ridică în capul oaselor și își săltă 
picioarele de pe partea de jos a patului, pentru ca Edmund să 
poată așeza tava pe suprafaţa dreaptă. Il durea ceafa și 
tendoanele genunchilor lui erau încordate din cauza alergăturii. 

— Mama a spus să te trezesc la amiază. Ca să-ţi amintesc că 
trebuie să te duci la cartierul general. 

— E amiază? Dumnezeule! 

Edmund se uită la el, așteptând. 

— Nu-ţi mănânci oul? Eu l-am făcut. Mi-a arătat Greta cum. 

Lewis duse cuțitul spre capătul subţire al oului, își aminti și îl 
întoarse cu vârful gros în sus. 

— Și mami mănâncă ouăle de la capătul gros. Toţi mâncăm 
ouăle de la capătul gros. 

Lewis sparse vârful și înmuie capul soldățelului de pâine în 
gălbenușul puţin moale. 

— Perfect. Exact cum îmi place. 

— Herr Lubert mănâncă ouăle de la capătul subțire. Și Frieda 
la fel. Mă întreb dacă și doamna Lubert face la fel. 

— Vom afla în curând. 

Lewis se folosi de soldăţei ca să absoarbă gălbenușul, apoi luă 
linguriţa ca să ajungă la albuș. 

— Tată? Dacă te gândești la ceva rău, e la fel ca atunci când o 
faci în realitate? 

Părea să fie unul dintre acele răspunsuri pe care nu avea voie 
să le greșească. 

— Depinde. Trebuie să-mi dai un exemplu. 

— Păi, când era să fii omorât ieri... eu m-am bucurat... că în 


VP - 247 


locul tău a murit căpitanul Barker. Chiar dacă e ceva trist. 

Lewis dădu tava la o parte și îi făcu semn lui Edmund să vină 
mai aproape. Fiul lui se apropie și Lewis îi prinse fața ovală, cu 
puf pe obraji, între mâini și îl sărută. Edmund se aplecă puţin de 
jenă, așa că Lewis îi rată fruntea, nimerind puntea nasului. 

— E rău? 

— Nu e rău, Ed. E rău doar că... ai fost pus în poziţia să 
trebuiască să te gândești la așa ceva. 

— Tu ai gânduri rele? 

— Da. Am gânduri rele. Azi deja am avut câteva. 

— Cât de rele? 

— Păi, m-am gândit că aș putea să nu mă mai scol din pat. 
Pentru că și dacă mă scol nu are nicio importanţă. Nu mai voiam 
să-i ajut pe oameni. Începusem să cred că asta n-o să mă ducă 
nicăieri - și nici pe altcineva. Nu mai voiam să ajut Germania. 
Sau pe britanici. Sau pe Herr Lubert. Sau pe Frieda. Sau pe 
mami. Sau pe tine. Sau pe mine însumi. Voiam să renunţ. lată. 
Crezi că e ceva rău? 

Edmund părea ezitant. 

— Dar n-o să faci asta, nu-i așa? 

— Poate câteva minute. 

— Nu ţi s-ar potrivi. 

— Nu. 

— Știai că Frieda a fost arestată? 

— Nu. 

— Ştii ce-o să-i facă? 

— Tu ce crezi că ar trebui să-i facă? 

Edmund se gândi. 

— Dacă ar ști că mama ei e în viaţă... ar putea să-i dea 
drumul. 

Celor de la Informaţii le-ar fi prins bine un băiat ca asta, se 
gândi Lewis. l-ar fi scutit de luni de zile și de munţi de hârțoage. 
Îi venea să-l sărute pe Edmund din nou, să-l îmbrăţișeze așa 
cum făcea când el era mic. Dar două săruturi într-o zi părea 
puțin prea mult. 

— Te-ai hotărât ce-o să faci? îl întrebă Edmund. 

— Cred că da. Dar mai întâi trebuie să-mi dai mâna. Lewis 
întinse mâna. Edmund o luă cu amândouă mâinile și îl trase pe 
tatăl său în picioare. 


VP - 248 


14. 


Stătea într-un fotoliu și cosea un model. Avea o șuviţă nouă 
de păr alb; fața ei era mai plină, dar îi stătea bine. Părea calmă - 
mai calmă decât o văzuse Lubert vreodată - și părea la fel de 
sănătoasă mental pe cât o descrisese sora: faţa ei era atentă și 
contemplativă, ochii clipeau rapid și avea acel zâmbet ușor, dar 
familiar. 

Sora de gardă acceptase solicitarea lui „să o văd înainte ca ea 
să mă vadă pe mine” și acum stătea lângă Lubert, în timp ce 
acesta o observa pe Claudia prin ferestruica anticamerei. 

— Coase toată ziua, spuse sora. A fost foarte prolifică. Avem 
multe modele pe care să le înrămăm și să le expunem în 
saloane. Când nu coase, scrie: își aduce aminte. 

— Avea o minte atât de pătrunzătoare, spuse Lubert mai mult 
sieși decât surorii. E în deplinătatea facultăţilor? 

— Ştie ce-i cu ea, chiar dacă unele părți ale minţii ei sunt încă 
în proces de recuperare. E o femeie foarte inteligentă. Isteață. 
Creativă. Rapidă. 

Lubert se gândi la disputele lor. Pe care de obicei le pierdea! 

— Își amintește unele lucruri? 

— Are fragmente de amintiri, unele foarte detaliate, însă apoi 
le pierde iar. Dar se formează un tablou. Bucată cu bucată. Și 
după ce obţine o bucată, asta poate să ducă la următoarea. In 
ultimele câteva luni a făcut mari progrese. Noi am încurajat-o să 
își ia notițe. Uitaţi. Asta face acum: își amintește. 

Claudia puse modelul în poală și luă un carneţel și un creion 
de pe masa cu picior de lângă scaunul ei. ` 

— Asta se întâmplă din ce în ce mai des. In fiecare zi scrie 
ceva. Și desenează imagini. 

Claudia scria rapid, fără să facă pauze. 

Oare ce scria? se întrebă Lubert. Ce își aducea aminte? Făcea 
el parte din amintirea ei? Avea să-l pomenească uneori pe el? 
De ce era mai bun în el? Sau mai rău? Avea să se ridice el la 
înălțimea amintirii ei? 

— Menţionează vreodată ce i s-a întâmplat? În noaptea 
marelui incendiu? 

— Nu a vorbit despre asta. Și nici n-a scris, până acum. Dar eu 
cred că nu e pregătită să-și amintească. Până acum își 


VP - 249 


amintește de lucruri bune, tot ce implică relații. Familie. Prieteni. 
Casă. E ceva obișnuit în astfel de cazuri. Mintea își amintește 
ceea ce sufletul poate suporta. La momentul potrivit de 
Dumnezeu. 

Lubert o invidia: să o iei de la capăt și să construiești doar pe 
teren bun. Exista un fel de puritate în asta. Claudia părea 
mulțumită. Poate că el avea s-o lase în această stare. Cu foaia ei 
albă de hârtie. Cu acest Stunde Null al sufletului. De ce să 
mânjească lucrurile cu complicațiile lui supărătoare? 

— Nici eu nu mai sunt aceeași persoană. Nu am fost... nu am 
fost credincios amintirii ei. 

Sora studie faţa lui Lubert. El se simțea atât de nedemn de 
bunăvoința ei, încât încercă să întoarcă privirea dinspre ea, dar 
bunătatea ei îl făcu să-și continue mărturisirea. 

— Am crezut că e moartă. Am încercat s-o iau de la capăt. Cu 
altcineva. O femeie pe care credeam c-o iubesc. 

Sora luă mâinile lui Lubert, deloc tulburată de confesiunile lui. 

— Încă vă mai iubiţi soţia, Herr Lubert. Porniţi de la asta. 

Îi strânse mâinile, transmiţându-i certitudinea ei. 

— Haideţi. Daţi-mi voie să vă arăt ceva. Haideţi. 

Îl conduse la o masă pe care fuseseră așezate trei modele 
terminate. Unul era abstract, plin de zigzaguri și motive florale, 
al doilea un alfabet școlar cusut din cruciulițe, al treilea era 
figurativ. 

— Când o să putem, o să le înrămăm, spuse ea. 

Apoi luă modelul figurativ și așeză materialul peste mâinile lui 
Lubert. 

— E primul pe care l-a făcut. 

Modelul înfățișa o casă cu colonade, o alee lungă, mărginită 
de copaci, și o grădină care dădea spre un fluviu cu o barcă cu 
pânze. In fața casei se aflau trei siluete: un bărbat în haine 
tradiţionale germane, cu o riglă de arhitect, o femeie cu pălărie 
și fuste de modă veche și, între ei, o fată cu codite. 

— A spus că e o copie a unei imagini pe care a mai făcut-o. 
Nu era sigură dacă e casa ei sau familia ei. Nu putea să ne 
spună decât că barca e un simbol al sperantei. Dar 
dumneavoastră îl recunoașteți... 

Lubert nu dăduse niciodată prea multă atenţie originalului - și 
își pierduse dreptul de a comenta după ce o ridiculizase nemilos 
pe Claudia pentru „hobby-ul ei popular” -, dar într-adevăr îl 


VP - 250 


recunoscuse. Era o copie exactă a modelului pus acum în noua 
cameră a Friedei. 

— Este casa dumneavoastră? 

Lubert aprobă din cap. 

— Și bărbatul acesta sunteţi dumneavoastră? 

— Da. 

— Și fata? E fiica dumneavoastră? 

— Frieda. 

— Şi soția dumneavoastră. 

Lubert dădu din cap. 

— Lipseşte ceva? 

Lubert scutură din cap. 

— Nu. E... complet. 


— la loc, colonele. 

Lewis se așeză pe singurul scaun aflat de cealaltă parte a 
biroului față de Donnell și Burnham. Încă mai păstra căldura 
ocupantului anterior. Cei doi bărbați stăteau amândoi în picioare 
și păreau că au nevoie să-și dezmorțească picioarele și să 
respire aer proaspăt după o zi lungă de interogatorii. Era 
evident că, în această echipă de interogare, rolul lui Donnell era 
de a furniza preambulul și de a îndeplini amabilitățile; al lui 
Burnham era să privească și să aștepte. 

— Ne pare rău pentru Barker, spuse Donnell. Evident, facem 
tot ce putem ca să-l găsim pe ucigașul lui. Avem niște piste. Am 
arestat mai mulţi insurgenți, printre care Frieda Lubert. 

— Aţi intervievat-o? 

— Am început, replică Donnell. Însă a trebuit să întrerupem 
discuţia. S-a plâns de crampe stomacale. Acum o consultă 
doctorul. 

Probabil că își dăduseră frâu liber cu ea, se gândi Lewis. 
Instrumentele de tortură ale lui Burnham erau întinse pe masă: 
fotografiile cu atrocitățile naziștilor - lagăre,  linșaje, 
experimente. Lewis vedea una dintre fotografii: o fată goală și 
îngrozită, de vârsta Friedei, care privea fix spre un atacator 
nevăzut, a cărui invizibilitate făcea fotografia încă și mai 
înfricoșătoare. 

— Am găsit-o în una dintre casele rechiziţionate de pe 
Elbchaussee. În mod evident, insurgenții foloseau casa ca bază 
de operații. 


VP - 251 


— Aţi declarat-o vinovată? întrebă Lewis. 

— Vinovată? întrebă Donnell. 

— De toate astea. 

Lewis făcu semn din cap spre colajul grotesc. Burnham simţi 
că e momentul să intervină. 

— Ție ţi se pare grosolan, colonele, dar e un turnesol foarte 
simplu și eficient: sunt unii care nu pot privi, unii care privesc și 
întorc privirea și unii care privesc și zăbovesc. Unii se uită și 
plâng. Alţii se uită și se bucură. Unii chiar se uită și râd. Și mai 
sunt multe nuanţe între toate astea. Am observat că dumneata 
te-ai uitat și apoi ai întors privirea rapid, reacţie care sugerează 
o reticenţă normală în faţa acestui subiect, dar poate și lipsa 
dorinței de confruntare cu răul expus, sau o tendinţă de a te 
preface că el nu există. 

Burnham rostise aceste cuvinte pe un ton neutru, ca și cum ar 
fi fost un fapt empiric. Căpitanul Donnell, care probabil că le mai 
auzise, dădu din cap îndatoritor. 

— Și care a fost reacţia lui Fräulein Lubert? întrebă Lewis 
căutându-și țigările. 

Era mai agitat decât ar fi trebuit să fie, se temea puţin de 
confruntarea care urma. 

— N-a vrut să se uite la ele. A insistat să mă privească fix. 

— Cine a clipit primul? 

— Poftim? 

— Nu contează. Deci voi credeţi că are legătură cu povestea 
asta? 

— Știm sigur, spuse Donnell. lată ce am găsit în casă. 

Donnell scoase la iveală dosarul cu dezafectări pe care Lewis 
crezuse că îl rătăcise și îl împinse peste masă. 

— A fost găsit împreună cu multe alte probe incriminatoare. 

Donnell își verifică notițele. 

— Casa era o adevărată farmacie. Cartele de raţie, gumă de 
mestecat, penicilină, chinină, zaharină, sare, chibrituri, cremene 
pentru brichete, prezervative. Aveau de toate. Până și o valiză 
plină cu clești pentru zahăr. 

Lewis se uită la dosar, dar nu-l atinse. Deschise tabachera, 
bătu o țigară și o aprinse. 

— Și asta dovedește ce anume? 

— Fata a mărturisit că a furat dosarul, explică Burnham. Dar 
și multe altele. 


VP - 252 


Modul de operare al lui Burnham era interesant. Ca la un 
jucător de cărți, imobilitatea expresiei lui sporea odată cu 
certitudinea că se află în avantaj. 

— Frieda Lubert făcea parte dintr-un grup condus de 
potenţialul dumitale asasin, spuse Donnell. judecând după 
modul în care vorbea despre el, erau apropiați. Ea pretinde că n- 
a știut nimic despre planul lui de a te asasina, dar asta pare 
puțin probabil. Îl chema Albert Leitman. 

Donnell îi întinse lui Lewis o fotografie. 

— Avea asta în geantă, atunci când am arestat-o. La sfârșitul 
războiului, a fost încartiruit la bateria antiaeriană Alster din 
Schwanenwik. 

Lewis se uită la fotografie și se simți îngrozitor. Albert era 
îmbrăcat în uniformă de artilerist antiaerian; zâmbea mândru de 
pe un postament de tun, cu părul strălucind de briantină. Un 
tânăr mândru și arătos, pregătit să-și apere ţara. 

— E singura fotografie care i-a stârnit lui Fräulein Lubert o 
reacție emoţională, adăugă Donnell. _ 

— Văd că îl recunoști, colonele, observă Burnham. Il știi pe 
acest bărbat? 

— Mie mi se pare mai degrabă un băiat, spuse Lewis. 

— Bărbat sau băiat, l-a împușcat pe aghiotantul dumitale. Și 
credem că el și cu banda lui sunt responsabili pentru deturnarea 
unor camioane și furtul unor bunuri aparținând CCG. Grupul lor 
se potrivește cu profilul altor grupuri de insurgenți inspirate de 
Werwolf din această zonă. 

— Și ce profil e ăsta, domnule maior? Subnutrit? Orfan? Sub 
șaisprezece ani? E doar o fată care are o suferință. A fost 
manipulată de cineva mai puternic decât ea, cineva care avea și 
el o suferinţă. 

— Povestea întregii naţiuni: „Am fost manipulaţi, domnule 
judecător!”, glumi Donnell. 

— Manifestă o remarcabilă lipsă de recunoștință pentru 
cineva căruia i s-a arătat atâta bunătate, spuse Burnham. Ne 
învinovățește pentru distrugerea țării ei, orașului ei, mamei ei. 
Pentru că i-am furat casa. Se plânge de orice, până și de soţia 
dumitale. 

— Rachael s-a străduit foarte mult să fie prietenoasă. 

— Puțin prea prietenoasă, potrivit acestei fete. Să vedem. 

Burnham își căută notițele de la interviu. 


VP - 253 


— „Frau Morgan a încercat să-mi fure tatăl”. 

Lewis își aţinti ochii asupra lui Burnham, așteptând să vadă 
dacă maiorul știe ceva în plus faţă de ce știa el însuși. 

— Evident, e furioasă și delirantă, iar vederile ei nu trebuie 
luate prea în serios. Dar se pare că nu aţi reușit s-o cuceriti, 
domnule colonel. 

— Are cincisprezece ani. 

— Amândoi știm că vârsta ei nu e o scuză. Semnul de pe 
brațul ei e suficient ca să fie împușcată. 

Burnham se uită iar în notițele lui. 

— „Nu pot să vă spun unde e. Nici dacă mă ţineţi aici o mie de 
ani nu pot să vă spun!” Ai observat că fanaticii gândesc 
întotdeauna în intervale de o mie de ani? 

Inima lui Lewis bătea tare, așteptând urmarea. 

— Din tăcerea dumitale, domnule colonel, trebuie să înţeleg 
că nu te interesează deloc prinderea lui Leitman? 

— Spune-mi, domnule maior. Dacă l-ai prinde, care ar fi 
sentința dumitale? 

— Legea l-ar condamna la moarte. 

— Vreau să spun, asta te-ar satisface pe dumneata? 

— Când va fi prins, va fi executat. 

— Albert Leitman a fost deja executat. 

În sfârșit, calmul aparent al lui Burnham se perturbă: o frunte 
încreţită, o privire ciudată și laterală către Donnell, un oftat 
precaut. 

— L-am fugărit pe Elba. A încercat s-o traverseze, dar gheaţa 
a început să se spargă. A căzut în apă. M-am uitat la el cum 
moare. 

— L-ai împușcat? 

— S-a înecat. 

Donnell se opri din scris. 

— Ca să înțeleg mai bine, domnule colonel: l-ai văzut cum 
moare? Ești sigur? N-a scăpat cumva, n-a înotat pe malul 
celălalt? 

— L-am lăsat să moară. N-o să uit asta. 

— Ai uitat atunci când ai relatat incidentul poliţiei. 

— Eram... în stare de șoc. 

Reacţia lui Burnham la auzul cuvintelor lui - o tresărire 
disprețuitoare - i se păru lui Lewis ciudat de liniștitoare. Merse 
mai departe. 


VP - 254 


— Îmi amintesc că ai spus cândva ceva despre faptul că vrei 
să reconstruiești sufletul acestui popor abrutizat, domnule 
maior. Nu așa ai spus? În discursul pentru Shaw? „Doisprezece 
ani de ignoranță și analfabetism i-au transformat în animale”. 

Burnham nu răspunse. Afișă un fel de plictiseală, pe care 
Lewis nu o crezu. 

— Înţeleg că încă intenţionezi să faci asta. 

— In cazul lui Fräulein Lubert, n-o să fie timp. 

— Este timp. 

— Nu fi absurd, domnule colonel, protestă Donnell. L-a ajutat 
pe asasin. Avem probe. 

— O să puneţi să fie împuşcată pentru că a furat un dosar? 
Uitaţi ce e. Vreau să vă propun un târg. Dacă îi daţi drumul, eu îi 
reconstruiesc sufletul într-o zi. 

Lewis nu așteptă răspunsul. 

— Am aici două rapoarte pe care trebuie să i le prezint lui de 
Billier. Barker lucra la amândouă. Se referă la lucruri diferite, dar 
au legătură. Primul e un registru al pacienţilor dispăruţi din 
toate spitalele și azilurile, care încă nu și-au regăsit familia. E o 
muncă substanțială, iar meritul meu e doar de a fi declanșat-o. 
Insă ea a dus la descoperirea că soţia lui Herr Lubert e în viaţă, 
într-un azil franciscan din Buxtehude. O informaţie pe care sunt 
convins că n-aveţi de gând să o ascundeţi unei fete care crede 
că mama ei e moartă și care a fost împinsă spre o serie de 
acțiuni motivată fiind de această credinţă. Aș vrea să-i arăt asta 
Friedei și să o duc să-și vadă mama. 

— Foarte interesant, spuse Burnham. Dar nu schimbă faptul 
că Fräulein Lubert e complice la o crimă, domnule colonel. 

Era timpul să-și joace toate atuurile. 

— Celălalt raport prezintă un interes și mai direct. 

Lewis scoase un dosar albastru din servietă și îl împinse peste 
masă. Burnham se uită la titlu: „Exportul neautorizat de bunuri 
de valoare de pe proprietăţile germane”. Deschise raportul, 
nelăsând să se vadă nimic din reacţia lui interioară, începu să 
examineze paginile relevante - subliniate îndatoritor de Barker. 
Lewis fusese șocat de cantităţile implicate. Soții Burnham nu 
dosiseră o cantitate discretă de bunuri; prădaseră de-a dreptul. 
Lewis așteptă ca Burnham să spună ceva. 

Maiorul închise raportul, rămânând cu ochii plecaţi, și chiar 
dacă expresia lui nu trăda prea multe, Lewis simţi cum echilibrul 


VP - 255 


de putere se modifică în avantajul lui. După o tăcere 
îndelungată, maiorul clipi. Apoi se uită la Lewis. Era o privire 
ciudată, una de sinceră curiozitate și nedumerire. Burnham 
continuă să ţină dosarul în palmă, ca și cum ar fi încercat să-i 
ghicească greutatea. 

— Capacitatea dumitale de a... trece cu vederea... greșelile 
celorlalţi nu cunoaște limite. Ești un... adevărat mister pentru 
mine, colonele. 


Cincisprezece minute mai târziu, Lewis se afla în faţa barelor 
groase ale ușii celulei din centrul de detenţie și se uita la fată 
prin vizetă. Frieda stătea ghemuită pe o bancă, cu genunchii 
strânși la piept. Părea nevătămată, dar complet zdrobită; mai 
degrabă o fată de 15 ani, decât o insurgență. Doctorul militar o 
examinase și spusese că nu găsește niciun simptom de 
malnutriție, edem, tuberculoză sau alte suferinţe care îi afectau 
pe compatrioţii lui. Insă crampele stomacale le putea explica. 

— Nu e nimic îngrijorător, domnule, deși părinţii ei s-ar putea 
să fie de altă părere, spuse el. E însărcinată. 

Când Lewis intră în celulă, Frieda tresări și se făcu mică. Ca să 
o liniștească, Lewis rămase în cadrul ușii și întinse mâna. Frieda 
se lipi de perete și strânse genunchii și mai tare. Sfidarea și 
ranchiuna de la exterior se dădură la o parte, lăsând să se vadă 
o frică simplă, animalică. 

— Eu n-am știut... N-am știut ce plănuia el. 

— E în regulă. Vino. 

— Unde? 

— Acasă. 

— De ce? 

— De ce? Păi, pentru că acolo ar trebui să fii. 

— Nu mai e casa mea. 

— E mai bine decât aici. 

— Dar omul acela a spus că o să merg la închisoare. 

— Mașina mea e parcată pe Ballindamm. Te aștept afară. 

Lewis plecă, lăsând-o pe Frieda privind lung spre ușa 
deschisă. li spuse gardianului să o lase pe fată să plece când 
avea ea să fie gata și ieși afară. Işi aprinse o ţigară pe treptele 
centrului de detenţie și așteptă, uitându-se la doi tineri care 
lansau o barcă cu pânze pe apele dezgheţate ale lacului 
Binnenalster. Jungfernstieg era plin de trecători; toţi mergeau 


VP - 256 


undeva, păreau hotărâți. O sută de vieți care luau decizii, făceau 
greșeli, încheiau târguri, își dădeau întâlnire, rosteau promisiuni. 

După încă o ţigară, Frieda apăru la intrare. Se opri la câţiva 
metri de el. Lewis strivi chiștocul sub gheată, îi arătă direcţia în 
care o lua și porni. Mergea cu câţiva metri în faţă, uitându-se să 
vadă dacă ea îl urmează, dar lăsând-o să păstreze distanţa, 
acceptând jocul de a se preface că nu sunt împreună, pentru ca 
ea să nu se simtă încă și mai umilită decât probabil că se simţea 
deja. 

La capătul lui Jungfernstieg era un magazin nou-nouţ, din 
lemn, vopsit în alb, cu acoperiș de tablă ondulată, care vindea 
dulciuri și ziare. Lewis se opri și cumpără o pungă cu bomboane 
de mentă și Die Welt. Pe prima pagină era o fotografie aeriană a 
Heligolandului, sub titlul „Insula se pregătește pentru marea 
explozie”. Lewis examină primul paragraf: „Rămășițele mașinii 
de război naziste urmează a fi distruse printr-o detonare 
masivă”. 

Frieda se oprise la un metru distanţă. Lewis păstră dulciurile, 
știind că ea l-ar fi refuzat dacă i le oferea pe stradă. Un convoi 
lung de camioane care transportau moloz parcurse șerpuit 
strada. Nisipul și pietricelele căzute pe stradă scoteau sunete 
zornăitoare. Așteptară trecerea camioanelor, apoi traversară 
spre Volkswagenul plin de noroi al lui Lewis, care deschise 
portiera pentru Frieda și îi întinse dulciurile. 

— Astea sunt pentru tine. 

Ea le luă și urcă în mașină. 

Se îndreptară spre sud, apoi spre est, trecând pe lângă 
întinsele depozite HafenCity. Urmară cursul lui Nordelbe, până 
ajunseră la Hammerbrookul pustiit. 

Frieda păstră tăcerea, făcută covrig și cu faţa întoarsă de la 
Lewis. Când intrară pe autostrada spre Buxtehude, ea se ridică 
în capul oaselor. 

— Nu e pe aici. 

— Știu. 

— Mergi în direcţia opusă. Casa mea e încolo. 

— Știu, spuse Lewis. Dar o s-o luăm pe alt drum. 

— Dar e un drum greșit. O să dureze mai mult. 

— Ai încredere în mine. E un drum mai bun. 


VP - 257 


15. 


În drum spre biroul de certificare, Lubert trecu pe lângă zidul 
vechiului muzeu de artă - zidul „aţi văzut cumva pe” - încă plin 
de solicitări de informaţii despre rude dispărute, multe 
suprapuse peste solicitări mai vechi. Acum fusese adăugată și o 
secțiune de fotografii, cu copii pierduţi care își căutau părinţii. 
Un bărbat și o femeie stăteau aplecați în fața ei, privind cu 
atenţie fiecare fotografie. În lunile de după Catastrofă, când 
oamenilor li se permisese în sfârșit să revină în oraș, Lubert 
venise aici aproape în fiecare zi. Deși la momentul acela era 
toamnă, cu vegetaţia se întâmplase ceva straniu: copacii și 
tufișurile, care arseseră la raidurile din timpul verii, înfloriseră 
iar dintr-odată, iar liliacul și castanii făcuseră boboci complet în 
afara sezonului. Noua toleranţă a solului supus fierbinţelii 
îngăduise o colonizare anormală a ruinelor de către plante și 
flori: piciorul-cocoșului bulbucate, studeniţe, nalbe pitice și 
zburătoare erau pretutindeni, crescând din cenușa celor dragi. 
Lubert refuzase să creadă relatarea de martor ocular a 
însoțitoarei Claudiei, Trudi, că aceasta pierise în uraganul de 
foc, și insistase să adauge un bilet la colajul de alte o mie de 
bilete similare. Astăzi era prima oară când trecea pe lângă zid 
fără să trebuiască să se uite. 

— Sper să-i găsiţi, spuse el unui cuplu care căuta pe cineva. 

Apoi merse mai departe, spre biroul din capătul lui 
Steindamm. 

Speranţele lui se concentrau acum spre primirea exonerării, 
astfel încât să poată practica iar. Lubert se strădui din răsputeri 
să-și țină în frâu așteptările. Nu toţi cei care veneau să-și ridice 
certificatul plecau fericiţi; mulţi rămâneau cu mâna goală, 
spunându-li-se să vină la noi audieri, adesea fără să știe de ce. 
însă după întoarcerea Claudiei, Lubert începuse să aibă idei, 
viziuni complet articulate ale unor clădiri care să se înalțe din 
moloz: un nou Rathaus, un pod peste Elba, o sală de concerte în 
port. Erau idei fanteziste, prea ambiţioase, probabil simple 
lamentări vizuale ale unui arhitect ratat și frustrat, însă ele 
continuau să vină. Claudia îi spusese să-și scoată vechile 
planuri. Lubert nu se mai uitase la ele dinainte de război, și 
operele lui de tinereţe îl făcură să zâmbească și să tresară în 


VP - 258 


același timp. Era idealismul și aroganţa perioadei lui de 
studenţie - semăna puţin cu citirea unei scrisori de dragoste 
vechi. Găsi proiectul lui pentru o „Casă fără istorie”, satul pentru 
muncitori, cu grădini și canale, fântâni și spaţii de agrement. 
Numele era o vanitate tinerească: cine proiectase vreodată, cu 
atât mai puţin construise, o casă fără nicio referință la trecut? 
Profesorul Kramer, îndrumătorul lui de la institut, îi respinsese 
proiectele ca fiind contaminate ideologic și prea burgheze. 
Lubert fusese prea novice ca să poarte o dispută cu un astfel de 
rafinat, însă acum, după 20 de ani, avea impresia că vede în 
proiecte ceva ce i se păru de o relevanţă urgentă. 

În anticameră erau doi oameni: o femeie care își rodea 
unghiile și un bărbat care citea un roman. Lubert se așeză pe 
banca de vizavi de ei și, în timp ce stătea acolo, încercă să-și 
dea seama care dintre ei avea să primească certificatul și care 
nu. Estimă că femeia, care se uita încontinuu la picioarele ei ca 
să se asigure că sunt perfect paralele, era, în ciuda nervozităţii, 
de o nuanţă de gri acceptabilă; în timp ce bărbatul care își citea 
cartea și dădea paginile cu mâinile înmănușate era prea calm ca 
să fie nevinovat. Lubert și-l putea imagina cu ușurință cu 
banderola de SS, lustruindu-și capul de mort în fiecare 
dimineaţă. Cu siguranță se îmbrăca mai puţin elegant decât în 
viața lui anterioară. Oare ce căuta el în aceeași încăpere cu 
acest bărbat? 

— De când așteptați? îl întrebă Lubert, căutând vreun 
element biografic care să-i confirme suspiciunile. 

— Am uitat. 

Bărbatul nici măcar nu ridicase privirea din carte. 

— Dar dumneavoastră? o întrebă Lubert pe femeie. 

— Ea treia oară când vin aici, spuse femeia fără să-i răspundă 
la întrebare. Le-am spus de atâtea ori ceea ce ei știu deja. Nici 
măcar n-am fost căsătoriţi. Nici măcar n-am fost amanți! Am 
fost cu el la teatru de câteva ori, atâta tot. Și acum ei vor să mă 
arunce într-un lagăr de internare. 

Lubert ghici de unul singur detaliile: bărbatul fusese sigur 
Cineva în Partid, iar ea fusese parașuta lui nevinovată. Era o 
poveste destul de răspândită. 

— Liniștește-te, femeie, spuse Cap de Mort. Cu cât trăncănești 
mai mult, cu atât te cred mai puţin. Economisește-ţi energia. 
Rămâi la povestea ta. Dacă rămâi la povestea ta, n-ai de ce să 


VP - 259 


te temi. 

Bărbatul își reluă lectura. Lubert era sigur: tipul acesta era la 
fel de negru ca pantofii lui. 

Așteptarea se prelungea. Poate că asta făcea parte din plan: 
să îi lase suficient pentru ca îndoielile să iasă la suprafaţă; să-i 
lase să stea în această cameră fetidă împreună cu alți oameni 
mânjiţi și să aștepte să înceapă să se acuze unii pe alţii. 

— Rosa Turnweg? 

Femeia se apropie în grabă de ghișeul care semăna cu unul 
bancar, cu geam și o gaură sub el, prin care erau livrate veștile 
bune sau rele. Lubert încercă să asculte ce se spunea, dar era 
greu de auzit. Femeia primi ceva peste tejghea. 

— Ce e asta? întrebă ea. 

Dintr-odată scoase un țipăt ascuţit și lovi cu mâna în tejghea. 

— Nu! Nu mai vreau interviuri! Te rog, Doamne! Nu mai e 
nimic altceva. V-am spus tot ce știu. Am nevoie de certificatul 
acesta! Lăsaţi-mă să-mi trăiesc viaţa! 

Oficialul aflat de cealaltă parte a geamului nu îi oferi nicio 
consolare. Doar tăcere. Când femeia continuă să protesteze, 
militarul de serviciu se apropie și o conduse afară, înainte ca ea 
să-și continue scena. Deși fusese respinsă de trei ori, Lubert era 
convins că femeia fusese calomniată. 

După câteva minute, oficialul ascuns îl chemă pe Cap de Mort. 

— Herr Bruck. 

Un nume parcă predestinat Partidului, dacă aşa ceva ar 
exista. Herr Brück pare atât de sigur pe el. Nemernicul o să aibă 
un ŞOC. 

Cap de Mort se apropie de tejghea. Aceeași voce înăbușită din 
spatele geamului, după care ceva fu împins peste tejghea. Herr 
Brück se uită la acel obiect și îl ridică. Era un certificat: un 
certificat minunat, alb imaculat. 

Claudia avea dreptate: Lubert era prea impulsiv. Lua decizii 
prea rapid. Asta era ceea ce - cum îi spusese Kramer 
întotdeauna - făcea din el și un arhitect foarte bun, și unul 
foarte prost. 

Lubert nu se gândise la posibilitatea de a fi respins - credea în 
nevinovăția lui și chiar într-o noţiune nebuloasă de justiție 
britanică - însă acum îndoielile îl asediară. Poate că găsiseră 
ceva ce el nu știa, făcuseră o legătură cu cineva aflat undeva în 
familie, depistaseră un văr al lui Bormann, un unchi al lui 


VP - 260 


Himmler. Poate descoperiseră adulterul lui cu Rachael. 

— Stefan Lubert? 

Un început prost. Oficialul britanic îi pronunţase numele în stil 
francez, cu un „t” mut. Când se ridică, Lubert își simţi picioarele 
slăbite, furnicându-l. Funcţionarul din spatele geamului purta 
uniforma bleumarin a CCG și avea o mustață periuță, precum 
cea care devenise celebră datorită Fuhrerului. Lui Lubert nu-i 
plăcuse niciodată niciun fel de mustață și, în secret, mustata 
Fuhrerului i se păruse o afectare prostească. Era ciudat că atât 
de mulți militari britanici încă alegeau această modă. Oare nu-și 
dădeau seama cu cine seamănă? Când te gândeai că un englez 
sosie a lui Hitler putea să-i refuze libertatea! 

— Certificatul dumneavoastră. 

Peste tejghea veni un carnet alb, pe care scria „Certificat de 
exonerare, Comisia de Control pentru Germania”. Lubert îl privi 
fix. Abia dacă era scris ceva. Jumătate era ocupat de ștampila 
CCG și de semnătura ofițerului de informaţii. Semnătura era 
precisă și controlată, cu excepţia înfloriturii primei litere a 
numelui de familie. Burnham. 

Lubert mângâie certificatul, îl mirosi și chiar îl lipi de piept, ca 
și cum ar fi fost o scrisoare de dragoste. Avea un Persi/schein! Îi 
venea să o sărute pe sosia lui Hitler, să fluture certificatul în aer 
și să spună întregului Hamburg: „Sunt curat! Sunt liber să 
lucrez! Liber să călătoresc! Liber să trăiesc!” 

Lubert ieși din clădire în stradă. Inspiră adânc și traversă, 
oprindu-se la marginea ruinelor. Steindamm marca limita 
exterioară până la care ajunsese marele incendiu și, după patru 
ani, acest lucru încă se mai vedea clar: de o parte a străzii se 
înălțau clădiri de șase etaje, de cealaltă, o zonă de ruine 
aplatizate care se întindeau spre sud până în Hammerbrook, ca 
o câmpie întinsă care dă de niște stânci abrupte și zimţate. 
Zona era lipsită de viaţă, în afara codroșilor negri care căutau 
hrană în zăpada topită și molozul caselor. 

Lubert se uită la păsări și începu să-și imagineze: tot molozul 
curăţat, săparea fundațiilor pentru noile clădiri, rădăcinile 
viitoarelor clădiri care înfloreau din pământ; o bibliotecă cu o 
logie deasupra unei curți, un spital cu arcadă, o școală cu muluri 
și reliefuri! Un cinematograf nou, cu o galerie în stilul lui, pentru 
proiecţii exterioare. Drumuri pentru mașini. Piste pentru 
biciclete. Trotuare pentru oameni. Copaci plantați pe bulevarde 


VP - 261 


încântătoare. Debarcadere pe lac. Trenuri pe șine suspendate, 
trecând pe deasupra acoperișurilor caselor. Fântâni care aruncă 
apă în modele florale. Parcuri și grădini în care oamenii să 
gândească, să discute, să se joace, să poarte controverse și să 
stea împreună. Parcă vedea un întreg oraș nou care se naște din 
ruină. Un oraș frumos, potrivit pentru copii, părinţi și bunici, 
îndrăgostiţi și căutători, pentru cei distruși și cei întremaţi, cei 
dispăruţi și cei care le simțeau lipsa, cei pierduţi și cei regăsiți. 


Epilog 


Ozi și Ernst mergeau pe malul Elbei, pe drumul lăturalnic spre 
casa englezului bun. 

— De ce nu ai omorât-o? îl întrebă Ernst. Ai avut ocazia. 

Era adevărat. Ozi avusese Bestia în luneta lui Zeiss X4, în 
timp ce ţinea degetul pe trăgaciul Mosin-Nagant-ului, cu patul 
înfipt bine în umăr, așa cum îi arătase Berti. Umblaseră ca niște 
vânători prin parc, cu picioarele îndreptate spre exterior și 
genunchii îndoiţi, încercând să împuște un fazan, când drept în 
fața lor dăduseră peste o panteră neagră cu capul în 
măruntaiele unei căprioare și mușchii gâtului zvâcnind, în timp 
ce smulgea carnea de pe oase. Ozi vedea dinţii ca niște clape de 
pian, blana neagră ca o haină simandicoasă de damă și ochii ca 
niște smaralde. „Haide!”, îi șoptise Ernst. „Ce mai aștepți?” Ozi 
ar fi putut s-o doboare pe loc, dar nu fusese în stare s-o facă și, 
în acel moment al nehotărârii lui, felina ridicase privirea, clipise 
din ochii de smarald și plecase furișat. 

— Nu știu, spuse Ozi dând din umeri. Nu pot să explic. 

Din mers, Ozi alungă escadronul de muște care îi 
înconjuraseră capul. 

— Jur că ne așteaptă o mie de ani de muște. Nemernicele 
astea mici au cucerit orașul. Și nu sunt mofturoase. O muscă 
rechiziționează un rahat, își invită întreaga familie și toți verii să 
stea acolo și îl declară casa lor. 

— Acum mi-e dor de zăpadă, spuse Ernst. Cel puţin ţinea 
mirosul sub obroc. 

Ajunseră la cotul fluviului, la locul în care Ozi aruncase cenușa 
mamei lui, în capătul digului. Se întrebă unde era ea acum. Nu 


VP - 262 


aveai cum să-ţi dai seama unde te putea duce un fluviu dacă îl 
lăsai. Poate era în Cuxhaven. În Heligoland. Sylt. Doar să nu se fi 
prins în aluviunile noroioase din Grunendeich, ca să o mănânce 
nemernicele alea de ciori grase la micul dejun. In timp ce vântul 
îi arunca înapoi cenușa, peste ghete și în gură, existase un 
moment în care Ozi se gândise că de fapt ar fi trebuit s-o arunce 
peste ruinele Hammerbrookului sau s-o presare pe peluzele din 
Jenischpark. Însă apoi își amintise ce spusese ea întotdeauna: 
„Aș vrea să stau lângă fluviu”. Așa că Ozi așteptase ca vântul să 
se domolească, apoi luase cenușa din cutia de prăjituri, dintr-un 
singur pumn, și o aruncase departe. De data asta, cenușa se 
lăsase pe apa Elbei ca niște fulgi de zăpadă, plutind înspre vest, 
către mare. 

În timp ce se apropiau de casă, Ernst începu să devină agitat. 

— Nu sunt sigur că e bine să facem asta. Tu crezi că e bine să 
facem asta? 

— Edmund e prietenul nostru. Ne dă ţigări mereu. 

— Poate că poliţia ne mai caută încă. 

— O să mergem printre copaci, pe ascuns, ca Bestia. 

Se abătură de la fluviu, traversară grădinile și trecură drumul, 
avansând de la un copac la altul, până ajunseră vizavi de poarta 
casei. Se urcară într-un copac ca să vadă mai bine peste zidul 
grădinii. Ozi luase luneta Zeiss de la Mosin. O scoase din 
buzunar și începu să cerceteze. 

— ÎI vezi? întrebă Ernst. 

Vechea mașină a colonelului nu mai era pe alee, iar steagul 
britanic nu mai flutura pe catarg. Nu se vedea nici urmă de 
Edmund, colonel sau soţia colonelului. Nimic. 

— Nu-i văd pe englezoi. 

— Poate s-au întors acasă, presupuse Ernst. Acum probabil că 
stau lângă Falezele Albe de la Vindsor și fac glume despre 
boașele lui Hitler. 

Ozi simţi o tristeţe imensă la acest gând, și nu doar din cauză 
că avea nevoie de ţigări. Continuă să cerceteze casa și parcul, 
sperând să-l zărească pe prietenul lui - sau pe vreun altul dintre 
englezii buni. 

Printr-o fereastră de la parterul casei, Ozi văzu ceva mișcând. 
Ajustă luneta și văzu picioarele unui bărbat suit pe o scară. Tatăl 
iubitei lui Berti aranja ceva: un tablou pe perete. Ozi urmări asta 
o vreme, apoi continuă să cerceteze: fereastră-perete-fereastră- 


VP - 263 


grădină. Văzu o doamnă care stătea pe un scaun, cu faţa la 
fluviu. Lucra la ceva cu un ac și aţă, însă Ozi nu putea să 
distingă ce anume. 

— Acum ce vezi? 

— O doamnă. Dar nu e Mutti a lui Edmund. N-am mai văzut-o 
până acum. Dar pare drăguță. Chiar dacă nu se compară cu 
Marlene D. 

— Vine cineva prin grădină, spuse Ernst. O fată grasă. 

Ozi se trase de lângă lunetă și văzu o fată care traversa 
grădina spre doamna de pe scaun. 

— E iubita lui Berti, spuse Ozi privind iar prin lunetă. Cineva i- 
a băgat o minge medicinală sub fustă. 

— Ce? 

Ozi lăsă jos luneta. 

— lubita lui Berti o să fie Mutti. 

Îi întinse Zeissul lui Ernst și continuă să urmărească scena cu 
ochiul liber. Se gândi la fratele lui. El ar fi trebuit să afle despre 
așa ceva. 

— Acum vine un bărbat, spuse Ernst. 

Ozi îl văzu pe tatăl iubitei lui Berti traversând grădina spre 
ceilalţi, cu o tavă cu cafea și prăjituri. Puse tava pe măsuţa de 
grădină și își trase un scaun lângă doamnă. li spuse ceva și o luă 
de mână. 

— Să venim mai târziu? întrebă Ernst. Ozi? Ce zici să facem? 

— Hai să ne mai uităm puţin, spuse Ozi. Aș vrea să văd ce se 
întâmplă. 


VP - 264 


MG 
(a) 
y 
e) 
ja 
Z 
z 
lazi 
[aa 


virtual-project.eu 


VP - 265