Douglas Preston — Pendergast 06 Dansul mortii

PN 


d 


AL ŞASELEA VOLUM DIN SERIA 


7 


PENDERGAST 


DOUGLAS PRESTON 
LINCOLN CHILD 


DANSUL 
MORŢII 


DOUGLAS PRESTON 
LINCOLN CHILD 
Dance of Death 


Lincoln Child dedică această carte 
fiicei sale, Veronica. 


Douglas Preston dedică această carte 
fiicei sale, Aletheia. 


MULŢUMIRI 


Vrem să le mulţumim următoarelor persoane din cadrul 
editurii Warner Books: Jamie Raab, Larry Kirshbaum, Maureen 
Egen, Devi Pillai, Christine Barba şi echipa de vânzări, Karen 
Torres şi departamentul de Marketing, Martha Otis şi 
Departamentul de Promovare şi Publicitate, Jennifer Romanello, 
Dan Rosen, Maja Thomas, Flag Tonuzi, Bob Castillo, Penina 
Sacks, Jim Spivey, Miriam Parker, Beth de Guzman şi Les 
Pockell. 

Mulţumiri speciale redactorei noastre, Jaime Levine, fiindcă 
este o susținătoare neobosită a romanelor semnate Preston- 
Child. O mare parte a succesului nostru se datorează redactării 
sale excelente, precum şi entuziasmului şi sprijinului ei. 

Le mulţumim de asemenea şi agenţilor noştri, Eric Simonoff 
de la Janklow Nesbit şi Matthew Snyder de la Creative Artists 
Agency. Ghirlandele de lauri pleacă spre agentul special 
Douglas Margini, Jon Couch, John Rogan şi Jil Novak, pentru 
sprijinul lor de orice fel, acordat în diverse privinţe. 

Şi, ca întotdeauna, vrem să le mulţumim soțiilor şi copiilor 
noştri pentru dragostea lor şi pentru susţinere. 

Nu este nevoie să mai spunem că personajele, corporaţiile, 
evenimentele, localitățile, secţiile de poliţie, periodicele, 
muzeele şi organismele guvernamentale descrise în paginile 
romanului sunt imaginare sau plasate într-un context fictiv. 


Capitolul 1 


Dewayne Michaels stătea în rândul doi al amfiteatrului, 
holbându-se la profesor cu speranţă că expresia feţei sale putea 
trece drept interes. Işi simţea pleoapele atât de grele, încât 
avea impresia că de ele i se cususeră plumbi de pescuit. Capul îi 
zvâcnea în ritmul bătăilor inimii, iar gustul propriei limbi îl făcea 
să creadă că pe ea se ghemuise ceva care-şi dăduse acolo 
duhul. Ajunsese târziu, numai ca să găsească sala aceea imensă 
plină ochi, cu doar un singur loc liber: în centrul celui de-al 
doilea rând, chiar în faţa conferenţiarului. 

Mda, grozav. 

Dewayne studia de fapt ingineria electrică. Se hotărâse să 
frecventeze cursul ăsta din acelaşi motiv pentru care o făcuseră 
toţi studenţii la inginerie din ultimele trei decenii -era o 
bagatelă. „Literatura Engleză - O Perspectivă Umanistă” fusese 
întotdeauna un curs pe care-l puteai absolvi fără să fii nevoit 
nici măcar să frunzăreşti vreo carte. Profesorul care-l preda de 
obicei, un rahat fosilizat pe nume Mayhew, nu-şi ridica aproape 
niciodată ochii din notițele sale de curs vechi de patruzeci de ani 
şi zumzăia monoton, ca un hipnotizator, pe un ton al vocii numai 
bun să te-mbie la somn. Bătrânul nătărău nu schimba niciodată 
subiectele de examen şi tot dormitorul lui Dewayne era plin de 
copiile lor. Insă ăsta fusese norocul lui, cursul era predat 
- numai şi numai în semestrul acela - de un individ renumit, 
doctorul Torrace Hamilton. Era ca şi cum Eric Clapton ar fi 
acceptat să cânte la balul de sfârşit de an, aşa se gudurau cu 
toţii pe lângă acest Hamilton. 

Dewayne se foi, dezolat. li amorţise deja fundul pe scaunul 
rece, de plastic. Se uită la stânga, apoi la dreapta. Peste tot, 
studenţii - în marea lor majoritate din ultimii ani - luau notite, 
înregistrau pe reportofoane, nu scăpau niciunul dintre cuvintele 
profesorului. Sala de curs se umpluse în întregime pentru prima 
oară. Nu se zărea niciunul dintre studenţii la inginerie. 

Ce tâmpenie. 

Dewayne îşi reaminti că mai avea la dispoziţie încă o 
săptămână în care putea să renunţe la curs. Dar i-ar fi prins bine 
o notă mare şi era totuşi posibil ca profesorul Hamilton să fie 
indulgent la examen. La naiba, toţi studenţii ăia n-ar fi apărut 
acolo într-o dimineaţă de sâmbătă dacă s-ar fi gândit că aveau 


să fie trataţi cu severitate... nu-i aşa? 

Intre timp, aşezat în faţă şi în centru, Dewayne se gândi că ar 
fi fost de preferat să facă un efort ca să pară treaz. 

Hamilton se plimba încoace şi încolo pe podium, cu vocea lui 
profundă reverberând. Semăna cu un leu cenuşiu, cu părul dat 
pe spate ca o coamă şi purtând un costum elegant, gri-închis, în 
locul obişnuitelor haine ponosite, din tweed. Accentul lui era 
neobişnuit, nu semăna cu cel din New Orleans, caracteristic 
localnicilor, şi nu era cu siguranţă yankeu. De fapt nici nu prea 
suna a accent englezesc. Pe scaunul din spatele profesorului 
stătea un asistent, care lua sârguincios notițe. 

— Şi astfel, spunea Hamilton, astăzi ne vom ocupa de 
Tărâmul pustiu, poemul lui Eliot - poemul care descrie secolul 
douăzeci, cu întreaga sa alienare şi deşertăciune. Unul dintre 
cele mai grandioase poeme care s-au scris vreodată. 

Tărâmul pustiu. Dewayne îşi aducea acum aminte. Ce titlu. 
Bineînţeles că nu se ostenise să-l citească. De ce-ar fi făcut-o? 
Era o poezie, nu un afurisit de roman; o putea citi chiar atunci, 
în timpul cursului. 

Luă cartea cu poeziile lui T.S. Eliot - o împrumutase de la un 
prieten, ca să nu-şi irosească banii pe un obiect pe care n-avea 
să-l mai folosească niciodată - şi o deschise. lnăuntru, alături de 
pagina de titlu, se afla fotografia unui bărbat, el însuşi cu 
adevărat insignifiant, ochelari minusculi, de bunicuţă, buzele 
strânse de parcă i-ar fi îndesat cineva în fund o coadă de mătură 
de jumătate de metru. Dewayne pufni şi începu să răsfoiască 
paginile. Tărâmul pustiu, Tărâmul pustiu... iat-o. 

Oh, rahat. Nu era un limerick?. Blestemăţia continua, pagină 
după pagină. 

— Primele versuri ne sunt de acum atât de bine cunoscute 
încât ne vine greu să ne imaginăm senzaţia - şocul - oamenilor 
care le-au citit pentru prima oară în The Dial, în 1922. Nu era 
ceea ce înțelegeau oamenii prin poezie. Era mai degrabă un soi 
de antipoezie. Nu se ştia cine e poetul. Cui îi aparţineau 
gândurile acela sumbre, neliniştitoare? Gândiţi-vă la imaginile 
de la început. „Prăsind liliac din ţărâna moartă”?, „rădăcini 
amorţite”, „uituc omăt”. Dragi prieteni, niciun alt poet din istoria 


1 Poezie umoristică din cinci versuri, cu formă fixă. (n. tr.). 


2Traducerea fragmentelor din poem a fost preluată din România Literară Nr. 29 (n. 
tr.). 


lumii n-a mai scris vreodată astfel despre primăvară. 

Dewayne răsfoi poemul până la sfârşit, descoperind că avea 
peste patru sute de versuri. „Oh, nu. Nu...”. 

— Ne intrigă faptul că Eliot a preferat, în versul al doilea, 
liliacul în locul macului, care, la vremea respectivă, ar fi 
reprezentat o alegere mult mai tradiţională. Macii creşteau 
atunci din belşug în Europa, o asemenea abundență nu se mai 
pomenise de secole întregi, datorită nenumăratelor cadavre din 
Războiul Mondial, intrate în putrefacție. Dar, cu mult mai 
important, macul -având drept conotaţie somnul narcotic 
- pare să se potrivească mai bine cu imagistica lui Eliot. Aşa că, 
de ce a ales liliacul? Dacă aruncăm o privire asupra modului în 
care foloseşte Eliot aluziile, aici e cel mai probabil vorba despre 
o referire la elegia lui Whitman, When Lilacs Last în the Door- 
yard Bloom'c£. 

Oh, Doamne, era ca un coşmar: stătea în partea din faţă a 
sălii şi nu pricepea nici măcar un singur cuvânt din tot ce 
spunea profesorul. Cine-ar fi crezut că e posibil să scrii patru 
sute de versuri despre o nenorocire de ţinut pustiit, distrus? 
Apropo de distrugeri, i se părea că are capul plin cu bile de 
rulment. Aşa-i trebuia, fiindcă-şi pierduse vremea până la patru 
dimineaţa, bând votcă Grey Goose. 

Îşi dădu seama că se făcuse linişte, că vocea de dincolo de 
catedră amuţise. Îşi ridică privirea spre doctorul Hamilton şi 
văzu că profesorul stătea nemişcat, cu o expresie ciudată pe 
chip. Elegant sau nu, bătrânul arăta de parcă tocmai i-ar fi 
scăpat un rahat aburind în pantaloni. Devenise dintr-odată 
ciudat de tras la faţă. Sub ochii lui Dewayne, îşi tamponă 
meticulos fruntea cu o batistă scoasă cu mişcări încete, pe care 
o împături apoi cu grijă şi şi-o puse la loc, în buzunar. Işi drese 
glasul. 

— Scuzaţi-mă, zise, întinzând mâna către paharul cu apă de 
pe catedră, din care sorbi o mică înghiţitură. Aşa cum spuneam, 
să examinăm metrica folosită de Eliot în prima parte a 
poemului. În versurile sale cu lungime neuniformă, frazele 
continuă cu agresivitate de la unul la altul şi în ritm apar pauze 
numai acolo unde sfârşitul versului şi al frazei coincid. 
Remarcaţi şi verbele extrem de accentuate:  prăs/na, 
amestecând, stârnind. Sunt ca nişte bătăi de tobă disparate, de 


3Când a înflorit ultima oară liliacul din curte (n. tr.). 


rău augur; sunt amenințătoare; zguduie înţelesul frazei; creează 
un sentiment de nelinişte. Ne anunţă că în poemul ăsta o să se- 
ntâmple ceva şi că n-o să fie ceva plăcut. 

Curiozitatea pe care i-o stârnise lui Dewayne pauza 
neaşteptată  păli. Expresia stranie dispăruse de pe faţa 
profesorului cu aceeaşi rapiditate cu care apăruse, iar tenul lui 
- deşi încă palid - nu mai era cadaveric. 

Studentul îşi îndreptă din nou atenţia asupra cărţii. Putea să 
treacă poemul repede în revistă, să deducă despre ce era vorba 
în blestemăţia aia. Aruncă o privire asupra titlului, apoi îşi cobori 
ochii către motto, sau epigraf, sau cum s-o mai fi numit. 

Se opri. Ce naiba mai era şi asta? Nam Sibyllam quidem... 
Indiferent ce-o fi fost, nu era în engleză. Şi acolo, îngropată chiar 
în mijlocul citatului, apărea o mâzgăleală de-a dreptul bizară, 
care nici măcar nu făcea parte din alfabetul obişnuit. Se uită la 
notele explicative din subsolul paginii şi află că prima parte era 
în latină, iar a doua în greacă. 

Urma dedicaţia: Pentru Ezra Pound, i/ miglior fabbro’. Nota 
explicativă spunea că ultima parte e în italiană. 

Latină, greacă, italiană. Şi afurisitul de poem nici măcar nu 
începuse încă. Ce mai urma, poate nişte hieroglife? 

Era un coşmar. 

Citi prima pagină, apoi a doua. Păsărească, nici mai mult nici 
mai puţin. „ţi arăta-voi frica într-un pumn de praf.” Asta ce mai 
voia să-nsemne? Ochii îi căzură pe versul următor: Frisch weht 
der Wincf... 

Inchise brusc cartea, simțind că i se făcea rău. Asta-i pusese 
capac. Doar treizeci de versuri din poem şi deja patru limbi. 
Avea să-şi înceapă ziua următoare cu un drum la secretariat, ca 
să scape de acest fiasco. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, cu capul zvâcnind. Decizia 
odată luată, se întrebă cum avea să suporte următoarele 
patruzeci de minute fără să se urce pe pereţi. Măcar dacă ar fi 
stat undeva, în spate, de unde ar fi putut să iasă neobservat... 

Sus, pe podium, profesorul continua cu voce monotonă. 

— Toate acestea fiind spuse, să trecem acum la examinarea... 


4Citat din Satyricon, satiră atribuită lui Gaius Petronius, consilier al împăratului 
Nero. (n. tr.). 

5Cel mai priceput meşter (n. tr.). 

Vântul suflă înfiorător (n. tr.). 


Hamilton amuţi din nou, pe neaşteptate. 

— Scuzaţi-mă. 

Căpătă din nou o expresie vlăguită. Părea - cum? Derutat? 
Agitat? Nu: părea îngrozit. 

Dewayne îşi îndreptă spatele, brusc interesat. 

Mâna profesorului fâlfâi către batistă, o scoase bâjbâind şi o 
scăpă când încercă să şi-o ducă la frunte. Se uită nehotărât în 
jur, cu mâna încă fluturând, de parcă ar fi vrut s-alunge o 
muscă. Işi căută faţa şi începu să şi-o atingă uşor, ca un orb. 
Degetele tremurătoare îi pipăiră buzele, ochii, nasul şi părul, 
apoi loviră din nou aerul. 

In sala de conferinţe se lăsase liniştea. Asistentul aşezat în 
spatele profesorului îşi puse jos stiloul, cu o expresie îngrijorată. 
„Ce se petrece? se minună Dewayne. Are un atac de cord?”. 

Profesorul făcu un pas mic înainte, clătinându-se şi lovind 
catedra. Şi acum cealaltă mână i se avântă către faţă, pipăind-o, 
de data asta mai apăsat, întinzând pielea, trăgându-se de buza 
de jos, dându-şi câteva palme uşoare. 

Se opri brusc şi îşi plimbă privirea prin încăpere. 

— E ceva în neregulă cu faţa mea? 

Tăcere de mormânt. 

Incet, foarte încet, doctorul Hamilton se relaxă. Inspiră 
tremurând, o dată şi încă o dată, şi trăsăturile i se relaxară 
treptat. Işi drese glasul. 

— După cum spuneam... 

Dewayne îi văzu degetele unei mâini prinzând din nou viaţă, 
zvâcnind, tremurând. Mâna i se reîntoarse pe faţă, trăgând de 
piele, trăgând. 

Era prea ciudat. 

— Spuneam... începu profesorul, dar mâna îi întrerupse 
discursul. 

Gura i se deschise şi i se închise, fără să scoată altceva decât 
o respiraţie hărâită. Un alt pas târşâit, ca de robot, dând din nou 
peste catedră. 

— Ce sunt chestiile astea? întrebă şi vocea i se frânse. 

Doamne, acum se trăgea de piele, întinzându-şi grotesc 
pleoapele, zgăriindu-se cu ambele mâini - apoi urmă mişcarea 
unei unghii, prelungă, în zigzag, şi pe un obraz îi apăru o dâră 
de sânge. 

Prin sală se propagă o undă, ca un oftat stânjenit. 


— S-a întâmplat ceva, domnule profesor? întrebă asistentul. 

— Am... pus... o întrebare. 

Hamilton răspunsese mârâind, aproape fără voia lui, cu vocea 
înăbuşită şi distorsionată de mâinile care îl trăgeau de pielea 
feţei. 

Un alt pas împleticit, după care îi scăpă pe neaşteptate un 
țipăt. 

— Faţa mea! De ce nu-mi spune nimeni ce nu e în ordine cu 
fața mea? 

O altă tăcere de mormânt. 

Degetele începură acum să sape şi pumnul lovi în nas, care 
trosni uşor. 

— Luaţi-i de pe mine! Mănâncă din fata mea! 

Oh, rahat! Sângele îi ţâşni din nări, împroşcându-i cămaşa 
albă şi costumul gri-închis. Pe faţa lui, degetele erau ca nişte 
gheare, rupând şi sfâşiind; apoi un deget i se înălţă ca un cârlig 
şi - văzu Dewayne cu o groază cumplită - pătrunse într-una 
dintre orbite. 

— Afară! Scoateţi-i afară! 

Urmă o mişcare bruscă de rotaţie, care îi aduse aminte lui 
Dewayne de extragerea unui polonic de îngheţată, şi globul 
ochiului se proiectă brusc în exterior, grotesc de mare, 
legănându-se şi uitându-se drept la el, dintr-un unghi de 
neimaginat. 

În sală răsunară ţipete. Studenţii din primul rând se traseră 
înapoi. Asistentul sări în picioare şi alergă spre Hamilton, care-l 
respinse cu violenţă. 

Dewayne se pomeni pironit de scaun, cu mintea goală, cu 
membrele paralizate. 

Profesorul Hamilton făcu încă un pas mecanic, apoi încă unul, 
smulgându-şi smocuri de păr şi clătinându-se de parcă ar fi fost 
gata să cadă drept peste el. 

— Un doctor! ţipă asistentul. Aduceţi un doctor! 

Vraja se rupse. Agitaţia se stârni dintr-odată, toată lumea 
ridicându-se în acelaşi timp, se auziră cărţile căzând, o babilonie 
sonoră de voci panicate. 

— Faţa mea! zbieră profesorul, acoperind vacarmul. Unde e? 

Începu haosul, studenţi alergau spre uşă, cineva plângea. Alţii 
se grăbiră spre partea din faţă a sălii, către profesorul cuprins 
de spaimă, încercând să pună capăt atacului său sinucigaş. 


Hamilton îi lovea orbeşte, scoțând un sunet ascuţit, pătrunzător, 
chipul său fiind o mască roşie. Cineva care înainta pe rândul de 
scaune croindu-şi drum cu forţa călcă apăsat pe piciorul lui 
Dewayne. Faţa lui fusese împroşcată de stropi de sânge; îi 
simţea calzi pe piele. Totuşi, nu se clinti. Descoperi că era 
incapabil să-şi ia ochii de la profesor, că nu era în stare să fugă 
de coşmar. 

Studenţii se luptaseră cu Hamilton, aducându-l lângă catedră, 
şi alunecau pe sângele lui, încercând să-i imobilizeze braţele 
care se zvârcoleau şi trupul care se zbătea cu violenţă. Sub ochii 
lui Dewayne, el îi respinse cu o forţă demonică, înşfăcă paharul 
cu apă, îl izbi de catedră şi începu să-şi înfigă urlând cioburile în 
propriul gât, răsucind şi extrăgând, ca şi cum ar fi încercat să 
sape ca să scoată ceva. 

Pe urmă Dewayne descoperi pe neaşteptate că se putea 
mişca. Se ridică ajutându-se de mâini, alunecă, alergă de-a 
lungul rândului către intervalul dintre scaune şi sprintă în susul 
treptelor, către uşa din spate a amfiteatrului. Unicul lui gând îi 
cerea să se îndepărteze de oroarea inexplicabilă la care fusese 
martor. În timp ce se năpustea pe uşă afară şi se lansa cu toată 
viteza pe coridor, în minte îi răsuna, iarăşi şi iarăşi, o singură 
propoziţie: 

Îți arăta-voi frica într-un pumn de praf. 


Capitolul 2 


— Vinnie? Vin? Sigur n-ai nevoie de ajutor? 

— Sigur! Locotenentul Vincent D'Agosta se strădui să-şi 
păstreze vocea calmă şi egală. Sigur că nu. E în ordine. Incă 
două minute şi gata. _ 

Işi ridică privirea spre ceas: aproape ora nouă. Incă două 
minute. Da, cum să nu. Dacă reuşea se pună cina pe masă la 
ora zece, se putea considera norocos. 

Bucătăria Laurei Hayward - încă o mai considera bucătăria ei; 
el nu se mutase acolo decât de şase săptămâni - era de obicei o 
oază de ordine, tot atât de liniştită şi de imaculată ca ea însăşi. 
Acum semăna a zonă de război. Chiuveta era plină ochi de oale 
murdare. In jurul coşului de gunoi zăceau o jumătate de duzină 
de cutii de conserve goale, din care picura sos de roşii şi ulei de 
măsline. Pe masă erau deschise aproape tot atâtea cărţi de 
bucate, cu paginile ascunse sub coji de pâine şi viscole de făină. 
Singura fereastră, cu vedere către intersecţia înzăpezită dintre 
77th şi First, era împestriţată de grăsimea cârnaţilor fripţi. Şi, cu 
toate că ventilatorul funcţiona la putere maximă, mirosul de 
carne arsă se încăpăţâna să zăbovească în aer. 

De câteva săptămâni, ori de câte ori le permiseseră 
programele lor de lucru să-şi petreacă timpul împreună, Laura 
reuşise să pregătească în grabă -după toate aparențele 
aproape fără efort - o masă delicioasă. D'Agosta fusese uluit. 
Pentru în-curând-fosta-lui-soţie, aflată în momentul respectiv în 
Canada, gătitul fusese întotdeauna un chin, acompaniat de 
oftaturi histrionice şi zăngănit de cratiţe, cu rezultate - cel mai 
adesea - dezastruoase. Faţă de Laura, deosebirea era ca de la 
cer la pământ. A 

Dar, pe lângă uimire, D'Agosta se simţea şi uşor ameninţat. În 
calitate de căpitan în cadrul NYPD”, Laura Hayward îi dădea 
clasă nu numai în privinţa gradului, ci şi în bucătărie. Toată 
lumea ştia că bărbaţii erau cei mai buni bucătari, mai ales 
italienii. li uluiau pe francezi. Aşa că el îi tot promisese că avea 
să-i ofere o cină italienească adevărată, exact cum o pregătea 
bunica lui. Masa părea să devină din ce în ce mai complexă şi 
mai spectaculoasă de fiecare dată când el îşi repeta 


7Departamentul de Poliţie din New York (n. tr.). 


promisiunea. lar seara aceea era, în sfârşit, cea în care urma să 
facă lasagna napoletana, după reţeta bunicii sale. 

Numai că, odată intrat în bucătărie, îşi dăduse seama că nu-şi 
amintea cu exactitate reţeta. Oh, îşi văzuse bunica gătind de 
zeci de ori. 

O şi ajutase adesea. Dar ce se punea de fapt în acel ragi pe 
care-l turna peste straturile de paste? Şi ce ingrediente folosea 
- pe lângă cârnaţi şi diverse sortimente de brânză - pentru 
chifteluţele minuscule, cum făcea umplutura? Disperat, apelase 
la cărţile de bucate ale Laurei, însă indicaţiile oferite în fiecare 
se contraziceau între ele. Şi iată-i aici, după câteva ore, cu toate 
componentele în diverse stadii ale preparării şi din ce în ce mai 
frustrat pe secundă ce trecea. 

O auzi pe Laura spunând ceva în camera de zi, locul ei de exil. 

— Ce este, iubito? 

— Mâine o s-ajung târziu acasă. Rocker ţine pe 22 ianuarie o 
şedinţă de informare, cu toţi căpitanii. Aşa că numai luni seara 
mai am timp să actualizez rapoartele şi informaţiile despre 
personal. 

— Rocker şi hârţoagele lui. Apropo, ce mai face amicul tău, 
comisarul? 

— Nu e amicul meu. 

D'Agosta se întoarse la ragu, lăsat să scadă pe maşina de 
gătit. Rămăsese cu convingerea că îşi recăpătase vechiul post şi 
gradul numai fiindcă Laura pusese o vorbă bună pe lângă 
Rocker. Nu-i plăcea, dar aşa stăteau lucrurile. 

O bulă imensă de sos se înălţă din oală, erupse ca un vulcan 
şi îl împroşca pe mână. 

— Au! ţipă el, vârându-şi mâna sub jetul de apă, în timp ce 
dădea focul mai mic. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic. Totul e perfect. 

Amestecă în sos cu o lingură de lemn, îşi dădu seama că se 
prinsese de fundul tigăii şi se grăbi să-l mute pe un ochi mai 
mic. Îşi duse lingura cu prudenţă la buze. Nu era rău, nu era rău 
deloc. Mulţumitor de gros, senzaţie plăcută în cerul gurii, doar 
un uşor gust de arsură. Insă nu era ca al bunicii. 

— Ce altceva se mai pune în ragu, nonna? murmură el. 

Dacă vreun cor invizibil îi oferi vreun răspuns, D'Agosta nu 


8Sos bolognez de carne (n. tr.). 


putu să-l audă. 

Dinspre maşina de gătit veni pe neaşteptate un şuierat 
puternic. Apa sărată din oala imensă dădea în foc. Işi înghiţi o 
înjurătură, micşoră flacăra, desfăcu o cutie de paste şi lăsă să 
cadă înăuntru aproape jumătate de kilogram de lasagna. 

În bucătărie pătrunse muzica din camera de zi; Laura pusese 
un CD cu Steely Dan. 

— Jur că mâine vorbesc cu proprietarul despre portar, spuse 
ea, de dincolo de uşă. 

— Care portar? 

— Cel nou, angajat acum câteva săptămâni. E cel mai ursuz 
tip pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Ce soi de portar nu-ţi 
deschide uşa? Şi-n dimineaţa asta nu mi-a chemat un taxi. S-a 
mulţumit să clatine din cap şi să plece. Nu cred că vorbeşte 
engleza. Sau cel puţin pretinde că n-o ştie. 

„La ce te aştepţi pentru două mii cinci sute pe lună?” îşi zise 
D'Agosta în sinea lui. Dar apartamentul era al ei, aşa că îşi ţinu 
gura. Şi chiria era plătită din banii ei - cel puţin deocamdată. Era 
hotărât să schimbe lucrurile în privinţa asta cât mai curând cu 
putinţă. 

Se mutase acolo fără să-şi facă niciun fel de speranţe. 
Trecuse pur şi simplu prin cea mai proastă perioadă din viaţa lui 
şi refuza să se gândească la viitor, nu cu mai mult de o zi 
înainte. Şi se afla, totodată, în primele etape ale unui divorţ care 
promitea să fie neplăcut; o nouă relaţie de iubire nu era, 
probabil, cel mai inteligent lucru pe care l-ar fi putut face. Dar 
situaţia evoluase cu mult mai bine decât ar fi putut spera 
vreodată. Laura Hayward era mai mult decât o prietenă sau 
decât o iubită - devenise un suflet pereche. Se gândise că faptul 
că aveau aceeaşi meserie şi că ea era mai mare în grad aveau 
să le creeze probleme. Însă se întâmplase exact invers: aveau 
un limbaj comun, o şansă de a se ajuta unul pe altul, de a 
discuta despre cazurile lor fără să-şi facă griji în privinţa 
confidenţialităţii sau a criticilor. 

— Vreun indiciu nou despre Bălăngănilă? 

Bălăngănilă era porecla dată de NYPD unui individ care furase 
de curând bani de la bancomate cu un card fals, expunându-şi 
apoi penisul în faţa camerelor de luat vederi. Majoritatea 
incidentelor se petrecuseră pe teritoriul secţiei lui D'Agosta. 

— O posibilă martoră oculară la furtul de ieri. 


— Şi ce-a văzut cu ochii ei? întrebă Laura, cu subiînţeles. 

— Mutra tipului, fireşte. 

D'Agosta amestecă în paste, uniformizând fierberea. Aruncă o 
privire spre cuptor, asigurându-se că ajunsese la temperatura 
dorită. Pe urmă îşi îndreptă atenţia către dezordinea de pe 
masă, trecând totul în revistă în gând. Cârnaţi: bifat. Chifteluţe: 
bifat. Ricotta, parmezan şi mozzarella fiordi/atte: bifate, toate. 
„La urma urmelor, s-ar părea că mi-a reuşit ca prin farmec...” 

La naiba. Încă mai avea de ras parmezanul. 

Trase un sertar şi începu să-l răscolească frenetic. Timp în 
care avu impresia că sunase cineva la uşă. 

Poate că nu fusese decât imaginaţia lui. La Laura nu veneau 
nicidecum mulţi oaspeţi, iar la el era al naibii de sigur că nu 
venea nimeni. Era probabil o livrare de la restaurantul 
vietnamez de la parter, adusă din greşeală unde nu trebuia. 

Mâna i se strânse pe mânerul răzătorii dreptunghiulare. O 
scoase dintr-o smucitură, o puse pe masă şi înşfăcă un calup de 
parmezan. Alese cea mai fină dintre cele patru feţe şi apropie 
brânza de oţel. 

— Vinnie? spuse Laura. Ar fi bine să vii încoace. 

D'Agosta nu ezită decât o singură clipă. In tonul ei era ceva 
care-l făcu să scape totul pe masă şi să iasă din bucătărie. 

Ea stătea în cadrul uşii din faţă a apartamentului, discutând 
cu un străin. Chipul bărbatului era în umbră, dar purta un trenci 
scump. Avea un aer familiar. 

Pe urmă înaintă cu un pas, ajungând în lumină. D'Agosta îşi 
tinu răsuflarea. 

— Dumneata? spuse el. 

Bărbatul făcu o plecăciune. 

— lar dumneavoastră sunteţi Vincent D'Agosta. 

Laura îi aruncă o privire. „Cine e?” întrebau ochii ei. 

D'Agosta expiră încet. 

— Laura, zise el, vreau să ţi-l prezint pe Proctor. Şoferul 
agentului Pendergast. 

Ea făcu ochii mari, surprinsă. 

Proctor se înclină din nou. 

— Sunt încântat de cunoştinţă, doamnă. 

Ea se mulţumi să răspundă cu o înclinare a capului. 

Şoferul se întoarse din nou spre D'Agosta. 

— Acum, domnule, sunteţi amabil să veniţi cu mine? 


— Unde? 

Dar ştia deja răspunsul. 

— Pe Riverside Drive, la numărul opt sute nouăzeci şi unu. 
D'Agosta îşi linse buzele. 

— De ce? 

— Fiindcă acolo vă aşteaptă cineva. Cineva care v-a solicitat 
prezenţa. 

— Acum? 

Proctor răspunse cu o nouă plecăciune. 


Capitolul 3 


D'Agosta stătea pe bancheta din spate a Rolls-Roycelui de 
epocă Siver Wraith, privind pe geam fără să vadă de fapt nimic. 
Proctor îl dusese spre vest, prin parc, şi maşina imensă 
străbătea acum Broadwayvul ca o rachetă. 

D'Agosta se foi în interiorul căptuşit cu piele albă, abia 
reuşind să-şi înfrâneze curiozitatea şi nerăbdarea. Se simţea 
tentat să-l bombardeze pe Proctor cu întrebări, dar era sigur că 
şoferul nu i-ar răspunde. 

„Numărul opt sute nouăzeci şi unu de pe Riverside Drive.” 
Casa -una dintre casele -agentului special Aloysius 
Pendergast. Prietenul şi partenerul lui D'Agosta în investigarea 
mai multor cazuri neobişnuite. Misteriosul agent FBI pe care îl 
cunoştea şi totuşi nu-l cunoştea şi care părea să aibă tot atât de 
multe vieţi ca o pisică... 

Până într-o zi, cu mai puţin de două luni în urmă, când îl 
văzuse pe Pendergast pentru ultima oară. 

Se întâmplase în Italia, pe panta abruptă a unui deal din sudul 
Florenței. Pendergast se aflase mai jos de el, înconjurat de o 
haită de câini voraci, antrenați pentru vânătoarea de mistreți şi 
secondaţi de o duzină de bărbaţi înarmaţi. Se sacrificase ca să 
scape D'Agosta. 

lar el îl lăsase s-o facă. 

Se foi neliniştit în timp ce rememora totul. „Cineva care v-a 
solicitat prezenţa”, spusese Proctor. Era oare posibil ca, în ciuda 
tuturor celor petrecute, Pendergast să fi reuşit cumva să scape? 
N-ar fi fost prima oară. Îşi reprimă un val de speranţă... 

Dar nu, nu era posibil. În inima lui, ştia că Pendergast murise. 

Rolls-ul mergea acum pe Riverside Drive. D'Agosta se foi 
iarăşi, cu ochii la indicatoarele străzilor pe lângă care treceau: 
125th Street, 130th. Cartierul bine îngrijit din jurul Universităţii 
Columbia ceda cu repeziciune locul caselor dărăpănate din 
gresie şi ruinelor. Frigul din ianuarie îi gonise înăuntru pe 
obişnuiţii pierde-vară şi, în lumina palidă a serii, strada părea 
pustie. 

D'Agosta desluşi acum, drept în faţă, dincolo de 137th Street, 
vila lui Pendergast, faţada ei cu ferestre bătute în scânduri şi 
terasa cu balustradă. Contururile întunecate ale clădirii imense îl 
înfiorară. 


Rollsul trecu de porţile din gardul de fier cu vârfuri ascuţite şi 
se opri sub portalul de la intrarea trăsurilor. D'Agosta cobori fără 
s-aştepte să-i deschidă Proctor portiera şi privi liniile familiare 
ale vilei asimetrice, cu ferestrele acoperite cu tablă, arătând în 
ochii lumii aidoma tuturor celorlalte clădiri abandonate de pe 
Riverside Drive. Însă interiorul era al unei case a minunilor şi a 
secretelor aproape incredibile. Işi simţi inima bătând din ce în ce 
mai tare. Poate Pendergast era la urma urmelor înăuntru, în 
obişnuitul lui costum negru, stând în bibliotecă, în faţa focului, 
cu flăcările unduitoare aruncând umbre stranii pe tenul lui palid. 

„Dragul meu Vincent, ar fi spus el, îţi mulţumesc c-ai venit. Ţi- 
aş putea stârni interesul cu o sticlă de Armagnac?” 

D'Agosta aşteptă ca Proctor să descuie şi apoi să deschidă 
uşa grea. Lumina de un galben palid se revărsă pe peretele 
vechi de cărămidă. Inaintă în timp ce şoferul încuia cu grijă uşa 
în spatele lui. Inima începu să-i bată şi mai repede. Simplul fapt 
că se afla în interiorul vilei îl umplea de un amestec straniu de 
emoţii: entuziasm, anxietate, regret. 

Proctor se întoarse spre el. 

— Pe aici, domnule, vă rog. 

Şoferul deschise drumul de-a lungul coridorului şi pătrunse în 
holul cu tavan albastru, boltit. Acolo, în zeci de vitrine din sticlă 
ondulată, se vedeau o multitudine de exponate fabuloase: 
meteoriți, geme, fosile, fluturi. Privirea lui D'Agosta se furişă, 
alunecând pe parchet către partea opusă a încăperii, unde erau 
deschise uşile duble ale bibliotecii. Dacă Pendergast îl aştepta 
cumva, acolo ar fi trebuit să fie: aşezat pe un fotoliu cu 
rezemători laterale pe care să-şi sprijine capul, cu o jumătate de 
zâmbet jucându-i pe buze, savurând efectul acelei mici drame 
asupra prietenului său. 

Proctor îl conduse către bibliotecă. El trecu pragul cu inima 
bubuindu-i puternic şi făcu primul pas în încăperea somptuoasă. 

Locul mirosea aşa cum îşi aducea aminte: a piele şi a pânză 
de legătorie, cu un uşor iz de fum de lemne. Dar în ziua aceea în 
cămin nu ardea niciun foc vesel. În cameră era frig. Rafturile 
furniruite, înţesate cu volume legate în piele cu ornamente de 
aur, erau estompate, neclare. Nu strălucea decât o singură 
lampă -din sticlă Tiffany, aşezată pe o masă din lateral 
- aruncând un cerc de lumină pe întinsul lac de întuneric. 

După o clipă, D'Agosta desluşi o siluetă, lângă masă, chiar 


dincolo de marginea cercului de lumină. În timp ce o privea, 
silueta începu să se apropie, traversând covorul. El o recunoscu 
imediat pe tânăra fată ca fiind Constance Greene, pupila şi 
asistenta lui Pendergast. Avea probabil douăzeci de ani şi purta 
o rochie lungă, demodată, din catifea, ajustată pe talia ei subţire 
şi căzând în falduri aproape până la podea. In ciuda tinereţii 
evidente, ţinuta ei îi conferea echilibrul unei femei mult mai 
mature. Şi ochii ei - D'Agosta ţinea minte ochii ei stranii, plini de 
experienţă şi de cunoaştere, exprimările ei de modă veche, 
uneori chiar arhaice. Şi mai era ceva, ceva aproape dincolo de 
normal, ceva care părea să nu se dezlipească de ea, aidoma 
aerului antic al hainelor ei. 

In ziua aceea, ochii ei arătau altfel. Păreau bântuiţi, 
întunecaţi, îngreunaţi de o pierdere şi de... spaimă? 

Constance îi întinse mâna dreaptă. 

— Domnule locotenent D'Agosta, spuse, pe un ton stăpânit. 

El îi luă mâna, nereuşind, aşa cum i se întâmpla întotdeauna, 
să se hotărască dacă să i-o strângă sau să i-o sărute. Nu făcu 
niciuna nici alta şi mâna ei se retrase după o clipă. 

Constance era de obicei excesiv de politicoasă. Dar în seara 
aceea stătea pur şi simplu în faţa lui D'Agosta, fără să-i ofere un 
scaun sau să-l întrebe cum se simţea. Părea nesigură. Şi el 
putea să ghicească de ce. Speranţa care încolţise în sufletul lui 
începea să pălească. 

— Aţi auzit ceva? îl întrebă, cu o voce atât de joasă, încât abia 
se făcea auzită. Orice? 

D'Agosta clătină din cap şi flacăra speranţei se stinse. 

Constance îi susţinu privirea încă o clipă. Pe urmă, dând din 
cap a înţelegere, îşi îndreptă ochii spre podea, cu braţele 
fâlfâindu-i pe lângă trup, ca nişte fluturi de noapte albi, derutaţi. 

Rămaseră aşa, în tăcere, un minut întreg, sau poate chiar 
două. 

Ea îşi ridică din nou privirea. 

— E o prostie din partea mea să continui să sper. Au trecut 
mai bine de şase săptămâni fără absolut nicio veste. 

— Ştiu. 

— E mort, zise ea, cu vocea încă şi mai scăzută. 

D'Agosta nu spuse nimic. 

Ea se dezmetici. 

— inseamnă că e timpul să vă dau asta. 


Se îndreptă spre polita căminului şi luă o casetă mică din 
lemn de santal, cu incrustaţii de sidef. O descuie cu cheia 
minusculă pe care o ţinea deja în mână şi i-o întinse 
locotenentului fără s-o deschidă. 

— Am întârziat deja prea mult acest moment. Am tot avut 
senzaţia că mai există o şansă să apară. 

D'Agosta se holbă la casetă. | se părea cunoscută, dar, preţ 
de o clipă, nu reuşi să-şi dea seama unde o mai văzuse. Apoi îşi 
aminti: se întâmplase chiar acolo, în aceeaşi casă şi în aceeaşi 
încăpere, în octombrie trecut. Intrase în bibliotecă şi îl deranjase 
pe Pendergast, care scria un bilet. Agentul strecurase hârtia 
chiar în caseta aceea. Se întâmplase în noaptea dinaintea 
plecării în călătoria lor fatidică în ltalia - în noaptea în care 
Pendergast îi povestise despre fratele lui, Diogenes. 

— Luaţi-o, domnule locotenent, îl îndemnă Constance, cu 
vocea frântă. Vă rog, nu prelungiţi momentul ăsta. 

— Îmi cer scuze. i 

D'Agosta luă cu delicateţe cutia şi o deschise. lnăuntru nu era 
decât o coală de hârtie de un crem intens, împăturită o singură 
dată. 

Extragerea acelei foi deveni deodată ultimul lucru din lume pe 
care şi-l dorea D'Agosta. Întinse mâna cu o presimţire, sumbră, 
despături hârtia şi începu să citească: 


„Dragul meu Vincent, 

Dacă citeşti această scrisoare, înseamnă că sunt mort. Şi am murit 
înainte de a putea duce la îndeplinire o misiune care este de drepta 
mea şi a nimănui altcuiva. Misiunea de a-l împiedica pe fratele meu 
Diogenes să comită o crimă despre care afirma cândva cu fală că va fi 
„perfectă”. 

Aş vrea să-ţi fi putut spune mai multe, dar nu ştiu decât c-o 
plănuieşte de mulţi ani, că vrea să fie propria apoteoză. Indiferent în 
ce ar consta, această crimă „perfectă” va fi infamă. Va transforma 
lumea într-un loc mai întunecos. Diogenes e un om cu standarde 
excepţionale. N-o să fie mulţumit cu mai puţin. 

Mă tem, Vincent, că sarcina de a-l opri pe Diogenes trebuie să cadă 
acum în seama ta. Nu-ţi pot spune cât de mult regret asta. Nu i-aş 
dori-o nici celui mai mare duşman al meu şi, mai ales, nu i-o doresc 
cuiva pe care am ajuns să-l consider un prieten de încredere. Dar cred 
că tu eşti cel mai în măsură ca să poţi face faţă acestei încercări. 


Amenințarea lui Diogenes mi se pare că e prea amorfă ca să 

încredinţez misiunea FBl-ului sau unei alte agenţii de impunere a legii, 

fiindcă el şi-a înscenat propria moarte acum câţiva ani. O persoană 

consacrată acestui scop, care acţionează de una singură, are cele mai 

mari şanse de a împiedica săvârşirea crimei plănuite de fratele meu. 
lar această persoană eşti tu. 

Diogenes mi-a trimis o scrisoare cu o singură informaţie: o dată, 28 
ianuarie. După toate aparențele, e data la care va comite crima. 
Totuşi, n-o să fac niciun fel de presupunere -e posibil ca data 
respectivă să fie lipsită de semnificaţii. 

Va trebuie să-ţi iei un concediu de la Departamentul de Poliţie 
Southhampton sau de oriunde altundeva eşti angajat în prezent. Asta 
nu se poate evita. Obține toate informaţiile posibile de la căpitanul 
Laura Hayward, dar, pentru binele ei, implic-o cât mai puţin. Diogenes 
e expert în proceduri judiciare şi poliţieneşti şi orice indiciu lăsat la 
locul faptei - presupunând, Doamne fereşte, că nu vei reuşi să 
împiedici crima - va fi, fără nicio îndoială, o creaţie inteligentă, menită 
să conducă poliţia pe piste eronate. Oricât de bun ofiţer ar fi, Hayward 
nu e pe măsura fratelui meu. 

Am lăsat un bilet separat pentru Constance care, în momentul când 
vei citi acestea, va cunoaşte toate amănuntele poveştii. O să-ţi pună 
la dispoziţie casa mea, toate rezervele mele financiare şi toate 
resursele de care dispun. O să-ţi ofere un cont bancar de cinci sute de 
mii de dolari, deschis pe numele tău, ca să-l foloseşti aşa cum o să 
crezi de cuviinţă. lţi recomand să profiţi de calităţile ei inestimabile de 
cercetător, însă, din motive evidente, îţi cer s-o ţii departe de 
investigaţiile tale directe. Nu trebuie să iasă niciodată din vila asta. ŞI 
trebuie să veghezi asupra ei cu foarte, foarte mare atenţie. E încă 
fragilă, atât psihic, cât şi fizic. 

Ca un prim pas, ar trebui să-i faci o vizită strămătuşii mele Cornelia, 
care se află într-un spital din Little Governors Island. L-a cunoscut pe 
Diogenes în copilăria lui şi o să-ţi ofere toate informaţiile personale şi 
de familie de care vei avea cu siguranţă nevoie. Tratează-le - ca şi pe 
ea - cu multă băgare de seamă. 

Şi o ultimă menţine. Diogenes e extrem de periculos. E egalul meu 
din punct de vedere intelectual, dar s-a maturizat, cumva, fără nicio 
fărâmă de conştiinţă morală. In plus, a fost puternic afectat de o boală 
gravă din copilărie. E motivat de o ură eternă împotriva mea şi de un 
dispreţ total faţă de omenire. Nu-i atrage atenţia mai devreme decât e 
necesar. Fii vigilent în permanenţă. 

Rămas-bun, prietene, şi mult noroc. 

Aloysius Pendergast” 


D'Agosta îşi ridică privirea. 

— 28 ianuarie? Dumnezeule, până atunci nu mai e decât o 
săptămână. 

Constance se mulţumi să-şi încline fruntea. 


Capitolul 4 


Ceea ce o făcuse să se simtă din nou ca acasă la muzeu, îşi 
spuse ea, era mirosul: amestecul acela de naftalină, praf, lac 
vechi şi putreziciune. Inaintă de-a lungul coridorului imens de la 
etajul cinci, trecând pe lângă uşile de stejar ale birourilor ce 
afişau numele custozilor cu litere aurite în chenare negre. 
Numărul redus al numelor o surprinse. În şase ani se 
schimbaseră o mulţime de lucruri, dar acolo, în muzeu, timpul 
părea să se scurgă într-un alt ritm. 

Işi făcuse griji - mai multe decât era dispusă să recunoască 
- întrebându-se cum avea să se simtă reîntorcându-se în muzeu 
la mai mulţi ani după cea mai înspăimântătoare experienţă din 
viaţa ei. Ingrijorarea o făcuse de fapt să amâne reîntoarcerea. 
Dar, după primele două zile relativ neplăcute, fu nevoită să 
admită că foarte puţine lucruri continuau să o îngrozească în 
locul acela.  Coşmarurile şi sentimentul prelungit de 
vulnerabilitate se estompaseră de-a lungul anilor. Evenimentele 
de demult, întâmplările cumplite, erau deja istorie antică. lar 
muzeul continua să fie o clădire veche superbă, un castel gotic 
de dimensiuni colosale, plin de oameni minunati, excentrici - şi 
abundând de exponate bizare, fascinante. Cea mai mare 
colecție de trilobiţi din lume. Inima lui Lucifer, cel mai preţios 
diamant descoperit vreodată. „Snaggletooth”*, cea mai mare şi 
cea mai bine conservată fosilă cunoscută a unui Tyrannosaurus 
Rex. 

Cu toate acestea, avusese grijă să nu hoinărească pe nivelul 
de sub subsolul clădirii. Şi nu din lene limitase numărul serilor în 
care rămânea să lucreze cu mult după ora închiderii. 

Işi aducea aminte de vremea când străbătuse acel culoar 
maiestuos pentru prima oară, în calitate de doctorand lipsit de 
importanţă. In ierarhia muzeului, doctoranzii ocupau o poziţie 
atât de joasă, încât nu erau nici măcar dispreţuiţi - erau pur şi 
simplu invizibili. Nu se putea spune că ar fi avut resentimente: 
fusese un ritual de trecere, de care avea parte toată lumea. Pe 
atunci era o nimeni -o „tu” sau, în cel mai bun caz, o 
„domnişoară”. 

Cât de mult se schimbaseră lucrurile. Acum era „doctor”, 


9Colţ rupt. 


uneori chiar „profesor”, şi după numele ei tipărit urma un şir de 
titluri: Membru al Societăţii de Cercetare Pierpoint (cuvântul 
„membru” o făcea întotdeauna să zâmbească), profesor asistent 
de etnofarmacologie; şi cel mai recent dintre titlurile ei, 
redactor-şef al revistei Museology. Îşi spusese întotdeauna că 
titlurile nu însemnau nimic, aşa că fusese surprinsă să 
descopere că, odată obţinute, i se păreau cât se putea de 
agreabile. Profesor... cuvântul suna frumos, rotund, mai ales pe 
buzele custozilor bătrâni şi scorţoşi care, cu cinci ani în urmă, 
nici măcar n-o salutau. Acum se dădeau peste cap ca să-i ceară 
părerea sau ca să-i prezinte monografiile lor. Chiar în dimineaţa 
aceea, un personaj care era nici mai mult nici mai puţin decât 
şeful Departamentului de antropologie şi şeful ei oficial, Hugo 
Menzies, ceruse cu solicitudine informaţii despre subiectul 
discursului ei, de mare interes pentru participanţii la apropiatul 
congres al Societăţii Americane de Antropologie. 

Da: o schimbare cu adevărat revigorantă. 

Biroul directorului se afla la capătul coridorului, într-una dintre 
mult jinduitele încăperi din turn. Se opri în faţa uşii imense de 
stejar, cu lemnul întunecat de patina secolelor. Ridică mâna, 
apoi o lăsă în jos, cuprinsă brusc de nervozitate. Respiră adânc. 
Era încântată fiindcă se întorsese în muzeu şi se întrebă încă o 
dată dacă neaşteptata controversă în care era pe punctul să se 
lanseze nu era cumva o greşeală gravă. Işi reaminti că fusese 
silită să se implice în disputa respectivă şi că, în calitate de 
redactor-şef la Museology, trebuia să ia poziţie. Dacă o evita, 
avea să-şi piardă imediat credibilitatea, ca arbitru al eticii şi al 
libertăţii cuvântului. Mai rău decât atât, n-avea să fie împăcată 
cu sine însăşi. 

Mâna i se apropie cu fermitate de uşa de stejar, o dată, de 
două, de trei ori, fiecare bătaie fiind mai hotărâtă decât 
precedenta. 

Un moment de tăcere. Pe urmă, doamna Surd, secretara 
sarcastică şi eficientă a directorului muzeului, îi deschise uşa. 
Ochii albaştri, pătrunzători, o examinară cu rapiditate din cap 
până-n picioare în timp ce posesoarea lor făcea un pas într-o 
parte. 

— Doctor Green? Doctorul Collopy vă aşteaptă. Puteţi intra 
chiar acum. 

Margo se apropie de uşa interioară, care se deosebea de 


cealaltă prin faptul că era mai întunecată la culoare şi mai 
masivă, îi înşfăcă mânerul de alamă rece ca gheaţa, îl răsuci şi o 
deschise, rotind-o în balamalele bine unse. 

Acolo, în spatele unui birou enorm din secolul al 
nouăsprezecelea, sub un tablou uriaş al Cascadei Victoria, pictat 
de De Clefisse, stătea Frederick Watson Collopy, directorul 
muzeului de istorie naturală din New York. Se ridică în picioare 
cu eleganţă, cu faţa lui frumoasă încreţită într-un zâmbet. Purta 
un costum gri, sobru, cu o croială de modă veche, cu albul părţii 
din faţă al cămăşii apretate însufleţit numai de roşul strălucitor 
al papionului. 

— Ah, Margo. Ce bine c-ai venit. la loc, te rog. 

„Ce bine c-ai venit.” Biletul pe care-l primise sunase mai 
degrabă a convocare decât a invitaţie. 

Collopy ocoli biroul şi îi arătă un fotoliu îmbrăcat în piele 
moale, aflat în faţa şemineului de marmură rozalie. Margo se 
aşeză şi directorul îi urmă exemplul, instalându-se vizavi de ea. 

— Doreşti ceva? Cafea, ceai, apă minerală? 

— Nu, mulţumesc, doctore Collopy. 

El se lăsă de spătarul fotoliului, stând degajat picior peste 
picior. 

— Suntem atât de bucuroşi să te-avem din nou la muzeu, 
Margo, spuse, cu accentul lui tărăgănat, specific vechii societăţi 
din New York. Am fost încântat când ai acceptat funcţia de 
redactor-şef la Museology. 

Ne-am simţit extraordinar de norocoşi fiindcă te-am putut 
atrage înapoi, de la GeneDyne. Lucrările de cercetare pe care 
le-ai publicat ne-au impresionat cu adevărat, iar activitatea în 
domeniul etnofarmacologiei, pe care ai desfăşurat-o aici în 
trecut, a făcut din dumneata candidata ideală. 

— Mulţumesc, doctore Collopy. 

— Şi cum ţi se pare? Eşti mulţumită întru totul? 

Vorbea pe un ton exagerat de politicos, ba chiar amabil. 

— Totul e bine, mulţumesc. 

— Mă bucur. Museology e cea mai veche revistă din branşă, a 
apărut fără întrerupere încă din 1892 şi continuă să se bucure 
de cel mai mare respect. E o mare responsabilitate şi ai 
acceptat o provocare, Margo. 

— Sper c-o să pot continua tradiţia. 

— Şi noi sperăm acelaşi lucru. Işi duse meditativ mâna la 


barba tunsă scurt, de culoarea cenuşie a fierului. Vocea 
editorială extrem de independentă a revistei e unul dintre 
lucrurile cu care ne mândrim. 

— Da, încuviinţă Margo. 

Ştia încotro băteau toate astea şi era pregătită. 

— Muzeul n-a încercat niciodată să influenţeze opiniile 
redacţionale exprimate în Museology şi nici n-o s-o facă 
vreodată. Independenţa editorială e aproape sacră. 

— Asta mă bucură. 

— Pe de altă parte, nu ne-ar plăcea să vedem că Museology 
decade, devenind un... cum să-i spun? Un organ de presă care 
exprimă opinii personale. 

Pronunţă cuvântul ca şi cum ar fi fost vorba de un cu totul alt 
tip de organ. 

— Independenţa implică responsabilitate. La urma urmelor, 
Museology poartă numele Muzeului de Istorie Naturală din New 
York. 

Deşi şi-o menținea într-o tonalitate scăzută, vocea lui avea 
ceva strident. Margo aşteptă. Intenţiona să-şi păstreze 
atitudinea calmă, profesională. De fapt îşi pregătise deja 
răspunsul - ba chiar îl scrisese şi îl memorase, ca să se poată 
exprima cât mai elocvent cu putinţă - dar era important să-l 
lase pe Collopy să spună ce avea de spus. 

— De aceea redactorii precedenţi ai revistei au fost 
întotdeauna excesiv de prudenţi în privinţa manifestării 
independenţei lor editoriale. 

Lăsă cuvintele să atârne în aer. 

— Presupun că vă referiţi la editorialul pe care am de gând să- 
| public şi care va avea drept subiect cererea de repatriere 
trimisă de indienii tano. 

— Intocmai. Scrisoarea din partea tribului, prin care se solicită 
înapoierea măştilor din Kiva? cea Mare, a sosit abia săptămâna 
trecută. Comisia de curatori n-a luat-o încă în discuţie. Muzeul n- 
a avut timp nici măcar să-şi consulte avocaţii. Nu e oarecum 
prematur să scrii un editorial despre ceva care nici n-a început 
să fie evaluat? Mai ales când ocupi poziţia asta de atât de puţină 
vreme? 

— Eu găsesc că e vorba de o chestiune de onoare, spuse ea, 
cu glas scăzut. 


10Loc sacru, pentru ceremonii religioase (n. tr.). 


Ceea ce îl făcu pe Collopy să se lase pe spătarul fotoliului, cu 
un zâmbet condescendent. 

— Margo, aici e vorba de orice altceva, numai de onoare nu. 
Măştile alea fac parte din colecţiile muzeului de o sută treizeci şi 
cinci de ani. Şi vor fi piesa centrală a expoziţiei „Imagini Sacre”, 
cea mai mare expoziţie organizată în Muzeu după cea dedicată 
superstiţiilor, de acum şase ani. 

O altă tăcere apăsătoare. 

— Bineînţeles că n-am de gând să-ţi cer să modifici demersul 
editorial, continuă Collopy. Vreau doar să subliniez că s-ar putea 
să existe câteva lucruri pe care nu le ştii. Apăsă un buton 
aproape invizibil de pe biroul său şi vorbi într-un interfon tot atât 
de puţin vizibil: Dosarul, doamnă Surd? 

Secretara îşi făcu apariţia o clipă mai târziu, ţinând în mână 
un dosar de-a dreptul antic. Directorul îi mulţumi, aruncă o 
privire către obiectul adus, apoi i-l întinse lui Margo. 

Ea îl luă. Era foarte vechi, sfărâmicios şi mirosea a praf şi a 
putregai. Il deschise cu grijă. Inăuntru erau hârtii scrise de 
mână, caligrafiate mărunt, aşa cum se obişnuia la mijlocul 
secolului al nouăsprezecelea, un contract, câteva desene. 

— E dosarul original de achiziţionare a măştilor din Kiva cea 
Mare, pe care pari atât de nerăbdătoare să le înapoiezi indienilor 
tano. L-ai văzut? 

— Nu, dar... 

— Poate-ar trebui să-l studiezi înainte de a face planul 
editorialului. Primul act e o factură de vânzare, care 
menţionează că pentru măşti s-au plătit două sute de dolari: 
ceea ce reprezenta o grămadă de bani în 1870. Muzeul n-a 
achitat cu bijuterii false şi cu mărgele. Al doilea document e un 
contract. X-ul ăla reprezintă semnătura căpeteniei Societăţii 
Kiva cea Mare - a bărbatului care i-a vândut măştile lui Kendall 
Swope, antropologul muzeului. lar al treilea document e o 
scrisoare de mulţumire adresată respectivei căpetenii, trimisă 
de muzeu prin intermediul agentului său indian, care i-a şi citit- 
o, O scrisoare care garantează că măştilor urma să li se poarte 
de grijă. 

Margo se uită îndelung la hârtiile vechi. Tenacitatea cu care 
se înregistra în muzeu totul şi mai ales cu care se păstrau 
documentele, nu înceta s-o uimească. 

— In esenţă, Margo, muzeul a cumpărat măştile astea în mod 


cinstit. A plătit un preţ foarte bun pentru ele. În momentul de 
faţă, le deţinem de aproape un secol şi jumătate. Le-am purtat 
foarte bine de grijă. Mai presus de orice, se numără printre cele 
mai importante exponate din întreaga noastră colecţie de 
obiecte care le-au aparţinut băştinaşilor americani. În fiecare 
săptămână le văd mai multe mii de oameni - care îşi fac astfel 
educaţia, care se decid, datorită lor, să devină antropologi sau 
arheologi. Într-o sută treizeci şi cinci de ani, nu s-a întâmplat 
niciodată ca vreun membru al tribului tano să se plângă sau să 
acuze muzeul că le-ar fi dobândit în mod ilegal. Ei, nu pare pur 
şi simplu oarecum incorect din partea lor să le ceară pe 
neaşteptate înapoi? Şi asta chiar înainte de o expoziţie bombă, 
în care aceste măşti sunt principala atracţie? 

În imensul birou din turn, cu ferestrele sale enorme cu vedere 
către Museum Drive şi cu pereţii cu lambriuri întunecate 
înfrumuseţaţi de tablourile lui Audubon, se lăsă tăcerea. 

— Pare oarecum incorect, spuse Margo, cu voce egală. 

Faţa lui Collopy se încreţi într-un zâmbet larg. 

— Ştiam c-o să înţelegi. 

— Dar n-o să-mi schimb opinia editorială. 

Aerul păru să-ngheţe încetul cu încetul. 

— Poftim? 

Era momentul să-şi ţină discursul. 

— Nimic din ceea ce cuprinde dosarul de achiziţionare nu 
schimbă faptele. E foarte simplu. În primul rând, căpetenia 
Societăţii Kiva cea Mare nu era proprietarul măştilor. Nu-i 
aparţineau. Erau ale întregului trib. E ca şi cum un preot ar 
vinde relicvele din biserică. Conform legii, nu poţi să vinzi ceea 
ce nu posezi. Factura de vânzare şi contractul din dosar nu sunt 
valabile din punct de vedere legal. In plus, Kendall Swope ştia 
asta în momentul în care a cumpărat măştile, fapt care reiese 
clar din cartea scrisă de el, Ritualurile Tano. Ştia că respectivul 
conducător n-avea voie să le vândă. Ştia că măştile reprezentau 
o componentă sacră a ritualului din Kiva cea Mare, pe care n-ar 
fi trebuit s-o părăsească niciodată. Admite chiar şi că şeful 
indian era un escroc. A scris asta în Ritualurile Tano. 

— Margo... 

— Vă rog, doctore Collopy, lăsaţi-mă să termin. Aici e pus în 
pericol un principiu mult mai important. Pentru indienii tano, 
măştile sunt sacre. Toată lumea e de acord în privinţa asta. Nu 


pot fi înlocuite sau reconstituite. Tano cred că fiecare mască are 
un Spirit al ei, că este vie. Şi nu e vorba de nişte credinţe 
oportuniste, inventate pe moment; sunt convingeri religioase 
sincere, profunde. 

— Dar după o sută treizeci şi cinci de ani? Ei, haide. De ce n- 
au spus oamenii ăştia nimic, în atâta timp? 

— N-au ştiut unde dispăruseră măştile înainte de a citi despre 
expoziţia care se va deschide în curând. 

— Pur şi simplu nu pot să cred că au jelit pierderea măştilor 
atâta amar de vreme. Le-au dat de mult uitării. Margo, e mult 
prea avantajos pentru ei. Măştile valorează cinci, sau poate 
chiar zece milioane de dolari. Aici e vorba de bani, nu de religie. 

— Nu, nu e aşa. Am stat de vorbă cu ei. 

— Ai stat de vorbă cu ei? 

— Bineînţeles. Am dat telefon şi am discutat cu şeful 
indienilor tano pueblo. 

Masca implacabilă a lui Collopy căzu pentru o clipă. 

— Asta are nişte implicații legale incredibile. 

— Eu mi-am făcut pur şi simplu datoria, ca redactor al 
revistei. Indienii îşi aduc aminte, au ţinut minte tot timpul 
- conform propriei noastre datări cu carbon, măştile aveau o 
vechime de aproape şapte sute de ani în momentul când au fost 
incluse în colecţiile muzeului. Credeţi-mă, tano îşi aduc foarte 
bine aminte de pierderea suferită. 

— Nu vor fi conservate în bune condiţii - indienii nu dispun de 
facilităţile necesare ca să le poarte de grijă. 

— În primul rând, n-ar fi trebuit să fie scoase din Kiva. Nu sunt 
„exponate de muzeu” - sunt o parte vie a religiei tano. Credeţi 
că osemintele Sfântului Petru, de sub Vatican, sunt conservate 
în condiţii bune? Locul măştilor e în Kiva, indiferent dacă acolo 
există sau nu un climat controlat. 

— Dacă înapoiem măştile, creăm un precedent 
înspăimântător. O să fim potopiţi de cereri din partea tuturor 
triburilor din America. 

— Poate. Numai că ăsta nu e un argument valid. Înapoierea 
măştilor e soluţia corectă a problemei. Dumneavoastră o ştiţi, 
iar eu o să scriu un editorial care o va susţine! 

Tăcu şi înghiţi în sec, dându-şi seama că, ridicând tonul, îşi 
încălcase propria hotărâre. 

— lar aceasta este decizia mea editorială finală şi 


independentă, adăugă, cu voce mai scăzută. 


Capitolul 5 


În faţa intrării în biroul lui Glen Singleton nu exista nicio 
secretară, nicio recepţioneră, niciun soi de lacheu din eşalonul 
inferior. Încăperea în sine nu era mai mare decât oricare dintre 
celelalte câteva zeci de birouri împrăştiate prin interiorul 
înghesuit şi prăfos al clădirii secţiei de poliţie. Pe uşă nu exista 
nimic care să indice poziţia înaltă a ocupantului. Dacă nu erai tu 
însuţi poliţist, nu aveai de unde să ştii că acela era biroul şefului. 

Dar ăsta era stilul căpitanului, reflectă D'Agosta, apropiindu- 
se. Singleton aparţinea unei specii rare de ofiţeri de poliţie, 
avansase în mod corect şi nu-şi consolidase reputaţia pupând pe 
cineva în fund, ci rezolvând cazuri dificile în urma unei munci 
serioase. Trăia şi respira pentru un singur motiv: ca să adune 
infractorii de pe străzi. Era poate cel mai sârguincios poliţist pe 
care-l cunoscuse vreodată, în afară de Laura Hayward. D'Agosta 
lucrase cu mai mulţi birocraţi incompetenţi, ceea ce îl făcea să 
respecte cu atât mai mult profesionalismul lui Singleton. Simţea 
că şi căpitanul îl respecta şi asta însemna foarte mult pentru el. 

De aceea i se părea încă şi mai dificil să ducă la bun sfârşit 
ceea ce îşi pusese în gând. 

Uşa lui Singleton era larg deschisă, ca întotdeauna. Nu-i 
stătea în obicei să limiteze accesul cuiva - orice poliţist care 
voia să i se adreseze o putea face oricând. D'Agosta bătu, 
aplecându-se pe jumătate peste prag. Singleton era acolo, în 
spatele biroului său, vorbind la telefon. 

Nici măcar când stătea pe scaun nu dădea impresia că asta 
făcea. Se apropia de cincizeci de ani, era înalt şi subţire, cu 
constituţie de înotător - înota zilnic în piscină, la şase dimineaţa, 
fără excepţie. Avea faţa prelungă şi profil acvilin. Din două în 
două săptămâni îşi tundea părul încărunţit la o frizerie cu preţuri 
ridicol de mari de la subsolul hotelului Carlyle şi era întotdeauna 
tot atât de pus la punct ca un candidat la preşedinţie. 

Îi zâmbi scurt lui D'Agosta şi îl invită cu un gest să intre. 

Locotenentul trecu pragul. Singleton îi arătă un scaun, dar el 
clătină din cap: energia neîntreruptă a căpitanului avea ceva 
care-l făcea să se simtă mult mai în largul său stând în picioare. 

Singleton vorbea, evident, cu cineva din departamentul de 
relaţii cu publicul al NYPD. Tonul era politicos, dar D'Agosta ştia 
că, în sinea lui, căpitanul fierbea la foc mic: era interesat de 


munca de poliţie, nu de PR. Detesta conceptul în sine, obişnuia 
să-i spună lui D'Agosta: „Sau îl prinzi pe făptaş sau nu-l prinzi. 
Ce altă interpretare le-ai putea da lucrurilor?” 

Locotenentul se uită în jur. In birou existau atât de puţine 
decoraţiuni, încât interiorul arăta aproape anost. Nicio fotografie 
de familie; niciuna dintre pozele convenţionale, în care căpitanul 
dă mâna cu primarul sau cu comisarul. Singleton era unul dintre 
cei mai decoraţi poliţişti din serviciul activ, dar nu se vedea 
niciun elogiu pentru bravură, nicio plăcuţă şi nicio citare prin 
ordin de zi pusă în ramă pe perete. În schimb, pe colţul biroului 
se aflau câteva hârtii şi cincisprezece sau douăzeci de dosare 
lucioase stăteau pe un raft din apropiere. D'Agosta văzu, pe un 
al doilea raft, manuale de tehnică judiciară şi de investigare a 
locului faptei şi o jumătate de duzină de cărţi de jurisprudenţă, 
des răsfoite. 

Singleton închise telefonul cu un oftat de uşurare. 

— La naiba, spuse, am impresia că-mi petrec mai mult timp 
organizând grupuri comunitare de acţiune decât prinzându-i pe 
băieţii răi. E suficient ca să-mi doresc să fac din nou parte dintr- 
o patrulă stradală. Se întoarse spre D'Agosta cu un alt zâmbet 
scurt. Cum merge, Vinnie? 

— OK, răspunse el, dar fără să se simtă deloc în largul lui. 

Stilul prietenos şi înţelegător al căpitanului făcea mica lui 
vizită şi mai dificilă. 

Căpitanul nu-l ceruse pe D'Agosta, care fusese repartizat la 
secţia lui de Biroul comisarului. Alţi ofiţeri pe care-i cunoştea 
- de exemplu Jack Waxie -l-ar fi primit din pricina asta cu 
suspiciune şi cu ostilitate. Waxie s-ar fi simţit ameninţat, l-ar fi 
ţinut pe D'Agosta la o lungime de braţ distanţă şi i-ar fi 
încredinţat numai cazuri care să nu-l scoată în evidenţă. Însă 
Singleton se situa exact la polul opus. Îl primise cu braţele 
deschise, îl ajutase el însuşi să se pună la curent în privinţa 
amănuntelor şi a procedurilor specifice secţiei, mersese până la 
a-i încredința anchetarea cazului lui Bălăngănilă - şi, pe 
moment, în secţie nu exista niciun caz care să atragă mai mult 
atenţia. 

Bălăngănilă nu împuşcase pe nimeni. Nici măcar nu se folosea 
de vreo armă. Dar săvârşise ceva aproape la fel de rău: 
ridiculizase în public poliţia din New York. Un hoţ care golea 
bancomatele de bani gheaţă, apoi îşi arăta mătărânga în folosul 


camerelor de supraveghere, era subiectul ideal pentru 
cotidienele de scandal. Până atunci, Bălăngănilă făcuse vizite la 
unsprezece bancomate. Fiecare jaf nou însemna mai multe 
titluri pe primele pagini ale ziarelor, mai multe zâmbete 
atotcunoscătoare, pline de aluzii răutăcioase. De fiecare dată, 
NYPDului i se bătea din nou obrazul. „Seria succeselor lui 
Bălăngănilă se prelungeşte”, trâmbiţase Post după ultimul furt, 
cu trei zile în urmă. „Poliţia deţine foarte puţine indicii.” 

— Ce spune martora ta? întrebă Singleton. A reuşit să-l vadă? 

Stătea în spatele biroului, uitându-se la D'Agosta. Avea ochi 
albaştri, pătrunzători şi, ori de câte ori te privea, era ca şi cum 
te-ai fi aflat în centrul universului: cel puţin în aceea scurtă 
clipă, aveai parte de deplina lui atenţie. O senzaţie enervantă. 

— Mărturia ei confirmă înregistrarea camerei de luat vederi. 

— Bun, bun. La naiba, ar fi de crezut că-n era asta digitală 
băncile pot să acopere mai bine zona cu camerele lor de 
supraveghere. Tipul pare să ştie exact ce surprind în imagine, 
care e raza lor de acţiune - crezi c-o fi lucrat vreodată în 
domeniul sistemelor de pază? 

— Facem investigaţii în sensul ăsta. 

— Unsprezece lovituri şi nu ştim cu certitudine decât că e 
caucazian. 

„Şi circumscris”, îşi spuse în gând D'Agosta, fără nicio umbră 
de amuzament. 

— Le-am cerut detectivilor noştri să ia legătura cu directorii 
filialelor bancare de pe lista fierbinte. Se instalează camere 
suplimentare, ascunse. 

— Făptaşul ar putea lucra la firma care le furnizează. 

— Facem deja investigaţii. 

— Eşti cu un pas înaintea mea. Asta-mi place să aud. 

Singleton se întoarse spre mormanul lui de hârtii şi începu să 
le frunzărească. 

— Individul operează mereu în aceeaşi zonă. Toate jafurile au 
fost săvârşite într-un pătrat cu latura de douăzeci de cvartale. 
Aşa că următoarea etapă constă în punerea sub supraveghere a 
bancomatelor la care încă n-a ajuns. Dacă nu reuşim să 
reducem lista potenţialelor atacuri, o să ne întindem prea mult 
ca să putem face faţă. Slavă Domnului că, pe moment, nu ne 
ocupăm de rezolvarea nici unei crime. Vinnie, te las pe tine să ţii 
legătura cu toate forţele noastre care se ocupă de caz, să faci o 


listă cu bancomatele care ar putea fi ţinta viitoarelor atacuri, 
bazându-te pe loviturile precedente şi să repartizezi oameni 
pentru supraveghere. Cine ştie? Poate o s-avem pur şi simplu 
noroc. 

„Acum e-acum”, se gândi D'Agosta. 

— De fapt, nu despre asta voiam să vă vorbesc. 

Singleton se întrerupse şi îl fixă din nou cu privirea lui intensă. 
Fiind atât de captivat de munca lui, căpitanului nu-i trecuse prin 
cap că D'Agosta ar fi putut veni ca să discute despre altceva. 

— Despre ce e vorba? 

— Adevărul e că nu ştiu cum s-o spun, dar... domnule, vreau 
să solicit un concediu. 

Singleton înălţă surprins din sprâncene. 

— Un concediu? 

— Da, domnule. 

D'Agosta ştia cum sunase. Dar, oricât de multe repetiţii ar fi 
făcut în gând, cuvintele nu erau niciodată mulţumitoare. 

Singleton îi susţinu privirea pentru încă o clipă. Nu spuse 
nimic, nu era necesar. „Un concediu. Eşti aici de şase săptămâni 
şi vrei concediu?” 

— Se întâmplă ceva despre care ar trebui să ştiu, Vinnie? 
întrebă el, cu voce scăzută. 

— E o problemă de familie, răspunse D'Agosta, după o scurtă 
pauză. 

Se detesta fiindcă începea să se bâlbâie sub privirea lui 
Singleton, se detesta încă şi mai mult fiindcă minţea. Dar ce 
naiba ar fi trebuit să-i spună? „Îmi pare rău, căpitane, dar îmi 
iau concediu pe timp nelimitat ca să urmăresc un tip considerat 
mort din punct de vedere oficial, un tip despre care nu se ştie 
unde se află, şi asta pentru o crimă pe care încă n-a comis-o?” 
în mintea lui nu exista nicio îndoială, absolut niciuna, era un 
lucru care trebuia făcut. Pendergast îl considera atât de 
important încât lăsase instrucţiuni de dincolo de moarte. Era 
mai mult decât suficient. Dar nu simplifica situaţia şi nu-l făcea 
să se simtă mai onest. 

Singleton îl învălui într-o privire îngrijorată şi în acelaşi timp 
speculativă. 

— Vinnie, ştii că asta nu se poate. 

Având senzaţia că se scufundă, D'Agosta înţelese că era chiar 
mai dificil decât se aşteptase. Dacă trebuia să demisioneze, 


avea s-o facă - dar asta ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. Un 
poliţist putea să demisioneze o dată, dar nu de două ori. 

— E vorba despre mama, spuse el. Are cancer. Cred că e 
fatal. 

Singleton rămase o clipă nemişcat, cântărind sensul 
cuvintelor. 

Apoi se legănă uşor pe călcâie. 

— Îmi pare foarte rău. 

O altă tăcere. D'Agosta îşi dori să bată cineva la uşă, să sune 
telefonul, să cadă un meteorit peste clădirea secţiei de poliţie 
- să se întâmple ceva care să distragă atenţia căpitanului. 

— Tocmai am aflat, continuă el. A fost un şoc, un adevărat 
şoc. 

Se întrerupse, deprimat. Trântise pur şi simplu prima scuză 
care-i trecuse prin minte, dar ideea i se părea deja îngrozitoare. 
Propria mamă, cancer... rahat, după asta trebuia să meargă la 
spovedanie, neapărat. Şi să-şi sune mama, la Vero Beach, şi să-i 
trimită două duzini de trandafiri. 

Singleton dădea încet din cap. 

— De câte zile ai nevoie? 

— Doctorii nu ştiu. De o săptămână, poate de două. 

Căpitanul dădu din nou din cap, încă şi mai încet. D'Agosta se 
simţi roşind din cap până-n picioare. Se întrebă ce credea 
căpitanul. 

— Nu i-a mai rămas mult timp, adăugă. Ştiţi cum este. N-am 
fost tocmai un fiu model. Simt pur şi simplu că trebuie să mă 
aflu alături de ea, acum, când se întâmplă asta... Exact aşa cum 
ar face orice fiu, încheie el, neconvingător. Aţi putea să-mi tăiaţi 
zilele din viitorul concediu de odihnă sau de boală. 

Singleton îl ascultă cu atenţie, dar nu mai dădu din cap. 

— Desigur, spuse. 

Rămase multă vreme cu ochii la D'Agosta. Privirea lui părea 
să spună: „O mulţime de oameni au părinţii bolnavi, trăiesc 
adevărate tragedii personale. Dar sunt profesionişti. Ce e atât 
de deosebit în situaţia ta?” întrerupse în sfârşit contactul vizual, 
se ridică şi se întoarse, luând un teanc de hârtii de pe birou. 

— O să-i pun pe Mercer şi pe Sabriskie să coordoneze 
supravegherea, zise el cu răceală, peste umăr. la-ţi liber oricât 
ai nevoie, domnule locotenent. 


Capitolul 6 


Deasupra bălților cu apă stătătoare de pe Little Governors 
Island plutea o ceaţă deasă. Din întuneric răzbătu răbufnirea 
jalnică a sirenei unui remorcher purtat de curent în josul East 
River. Manhattanul era la mai puţin de un kilometru şi jumătate 
distanţă, dincolo de apa neagră, rece ca gheaţa, dar prin vălul 
de pâclă nu se întrezărea niciuna dintre luminile peisajului 
urban. 

D'Agosta stătea în faţă, pe locul pasagerului, strângând cu 
înverşunare mânerul portierei, în timp ce maşina fără însemne a 
Laurei Hayward se zguduia pe drumul accidentat, cu o singură 
bandă pe sens. Fasciculele farurilor străpungeau bezna, ca două 
lănci galbene gemene, ricoşând frenetic în sus şi-n jos şi 
iluminând scurt şoseaua plină de făgaşe şi siluetele scheletice 
ale castanilor de pe margini. 

— Cred că tocmai ai ratat o groapă, spuse el. 

— Lasă asta. Dă-mi voie să mă lămuresc. l-ai spus lui 
Singleton că mama ta are cancer? 

D'Agosta oftă. 

— A fost primul lucru care mi-a venit în minte. 

— Doamne, Vinnie. Mama lui a murit de cancer. Şi ştii ce? N-a 
lipsit de la serviciu nici măcar o singură zi. Înmormântarea a fost 
într-o duminică. Toată lumea ştie povestea. 

— Eu n-o ştiam. 

Strânse din ochi, aducându-şi aminte ce-i spusese căpitanului 
în dimineaţa aceea. „Ştiţi cum este. Simt pur şi simplu că 
trebuie să mă aflu alături de ea, acum, când se întâmplă asta... 
Exact aşa cum ar face orice fiu.” Bună treabă, Vinnie. 

— Şi încă nu-mi vine să cred că ţi-ai luat concediu ca să-l 
vânezi pe acest frate al lui Pendergast, bazându-te pe o 
scrisoare şi pe o bănuială. Să nu mă-nţelegi greşit: nimeni nu l-a 
respectat pe Pendergast mai mult decât mine, a fost cel mai 
strălucit om al legii pe care l-am cunoscut vreodată. Dar avea o 
slăbiciune fatală, Vinnie, şi tu ştii despre ce e vorba. Nu respecta 
regulamentele. Se credea mai presus de noi, ceilalţi, bădăranii 
ţinuţi în frâu de reguli. Şi nu-mi place să văd că preiei aceeaşi 
atitudine. 

— N-o preiau. 

— Căutarea fratelui lui e foarte departe de regulament şi nici 


măcar n-are nimic amuzant. Aş vrea să ştiu exact cum ai de 
gând să procedezi ca să dai de urma acestui Diogenes. 

D'Agosta nu răspunse. Încă n-ajunsese atât de departe. 

Maşina se zgâlţăâi când cauciucul din stânga faţă se afundă 
într-un făgaş. 

— Eşti sigur că n-am greşit drumul? întrebă ea. Nu pot să cred 
că acolo, în faţă, e vreun spital. 

— N-am greşit drumul. 

Formele vagi dinaintea lor prinseră să se contureze treptat, 
devenind vizibile prin ceaţă. Şi, pe măsură ce maşina ajungea 
tot mai aproape, se transformară în drugii ascuţiţi ai porţii de 
fier forjat dintr-un zid de cărămidă acoperită cu muşchi, înalt de 
trei metri. Berlina opri în faţa porţii închise, dincolo de care se 
afla ghereta extrem de veche a unui paznic. Pe placa fixată de 
aceeaşi poartă scria: Sanatoriul Mount Mercy pentru Psihopați 
Criminali. 

Un paznic îşi făcu apariţia, ţinând în mână o lanternă. 
D'Agosta se aplecă peste Hayward, arătându-şi insigna. 

— Locotenent D'Agosta. Am întâlnire cu domnul doctor 
Ostrom. 

Bărbatul se retrase în gheretă şi se uită pe un registru. O clipă 
mai târziu, poarta scârţâi, deschizându-se cu încetinitorul. 
Hayward intră şi conduse maşina pe o alee pavată cu piatră, 
îndreptându-se către o clădire ce se întindea în mai multe 
direcţii, cu parapetele şi turnurile ascunse în ceața purtată de 
vânt. D'Agosta remarcă de-a lungul muchiei de sus un şir de 
creneluri din piatră, ca nişte dinţi sparţi profilaţi pe fundalul 
întunecat. 

— Dumnezeule, făcu Hayward, uitându-se prin parbriz. 
Strămătuşa lui Pendergast e aici, înăuntru? 

Locotenentul încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— După toate aparențele, locul ăsta era pe vremuri un 
sanatoriu scump pentru milionari periculoși. Acum e un 
container singuratic pentru criminali consideraţi nevinovaţi din 
cauză că sunt nebuni. 

— Şi ea ce-a făcut de fapt? 

— Constance spune că şi-a otrăvit toată familia. 

Hayward îi aruncă o privire. 

— Toată familia? 

— Mama, tatăl, fratele, bărbatul şi doi copii. A crezut că erau 


posedaţi de demoni. Sau poate de sufletele soldaţilor yankei 
împuşcaţi de tatăl ei. Nimeni nu pare să fie pe de-a-ntregul 
sigur. Indiferent care ar fi adevărul, ai grijă să stai la distanţă. S- 
ar părea că se pricepe foarte bine să facă rost de lame de ras şi 
să le ascundă în haine. În ultimele douăsprezece luni a trimis doi 
infirmieri la urgenţă. 

— Serios? 

În interior, clădirea sanatoriului Mount Mercy mirosea a alcool 
sanitar şi a piatră umedă. D'Agosta reuşi să întrezărească, sub 
vopseaua maroniu-gălbuie specifică instituţiei, ceea ce mai 
rămăsese dintr-o clădire elegantă, cu plafoane de lemn sculptat 
manual, pereţi lambrisaţi şi podelele coridoarelor din marmură 
uzată. 

Doctorul Ostrom îi aştepta într-o „încăpere silenţioasă” de la 
primul etaj. Era un bărbat înalt, într-un halat medical scurt, 
imaculat, care izbutea, chiar şi fără să scoată vreo vorbă, să 
creeze impresia că avea de făcut multe lucruri mai importante. 
Rotindu-şi privirea în jurul spaţiului mobilat cu zgârcenie, 
locotenentul observă că totul - masa, scaunele de plastic, 
monturile lămpilor - era fie prins cu buloane de podea, fie plasat 
în spatele unei plase de oţel. 

D'Agosta se prezentă şi i-o prezentă pe Hayward lui Ostrom, 
care răspunse dând politicos din cap, dar nu le întinse mâna. 

— Aţi venit s-o vedeţi pe Cornelia Pendergast, spuse el. 

— La cererea strănepotului ei de frate. 

— Şi sunteţi familiarizați cu, eh, cerinţele impuse de o 
asemenea vizită? 

— Da. 

— Staţi tot timpul la o distanţă considerabilă. Nu faceţi 
mişcări bruşte. N-o atingeţi niciodată şi n-o lăsaţi să vă atingă. 
N-o să puteţi petrece mai mult de câteva minute împreună cu 
ea; după mai mult timp, e posibil să devină foarte agitată. Şi e 
extrem de important să nu se agite. Dacă observ ceva care 
indică o stare de agitaţie, voi fi nevoit să pun imediat capăt 
întrevederii. 

— Înţeleg. 

— Nu-i place să primească străini şi s-ar putea să nu accepte 
să vă vadă, iar eu n-am cum să-i impun asta. Chiar dacă aveţi 
mandat... 

— Spuneţi-i că sunt Ambergris Pendergast. Fratele ei. 


Era numele pe care i-l sugerase Constance Greene. 

Doctorul Ostrom se încruntă. 

— Nu sunt de acord cu înşelătoriile, domnule locotenent. 

— Atunci n-o numiţi înşelătorie. Numiţi-o minciună necesară. 
E important, domnule doctor. Ar putea fi în pericol mai multe 
vieţi. 

Ostrom păru să mediteze asupra spuselor lui. Apoi dădu brusc 
din cap, le întoarse spatele şi ieşi printr-o uşă de oţel masiv din 
peretele din spate. 

Pentru câteva minute, totul rămase cufundat în tăcere. Pe 
urmă se auzi - ca de la o mare depărtare - vocea unei femei 
bătrâne, înălțându-se nemulțumită, irascibilă. D'Agosta şi 
Hayward schimbară o privire. 

Replicile răutăcioase crescură în intensitate. Pe urmă uşa de 
oţel se deschise iarăşi şi Cornelia Pendergast îşi făcu apariţia, 
adusă într-un scaun cu rotile. _ 

Scaunul era îmbrăcat în întregime în cauciuc negru, gros. In 
poala Corneliei stătea o perniţă brodată, pe care i se odihneau 
mâinile zbârcite. Scaunul era împins de Ostrom în persoană, iar 
în spatele lui mergeau doi infirmieri în costume de protecţie 
vătuite. Bătrâna purta o rochie lungă, demodată, din tafta 
neagră. Părea minusculă, cu braţele ca nişte bețe şi trupul 
mărunt, cu faţa ascunsă de un văl de doliu. Lui D'Agosta i se 
părea imposibil ca o fiinţă cu un aspect atât de fragil să fi 
ciopârţit de curând doi infirmieri. Când intră în câmpul lor vizual 
şi scaunul se opri, se întrerupse şi şirul de invective. 

— Ridicaţi-mi vălul, ordonă ea. 

Vorbea cu un accent sudic rafinat, cu modulaţii aproape 
britanice. 

Unul dintre infirmieri se apropie - dar nu mai mult de o 
lungime de braţ -şi îi săltă vălul cu o mână înmănuşată. 
D'Agosta se aplecă în faţă fără să-şi dea seama, holbându-se 
plin de curiozitate. 

Cornelia Pendergast îi întoarse privirea. Avea o faţă ascuţită, 
ca de pisică, cu ochi de un albastru palid. În ciuda vârstei 
înaintate, pielea cu pete hepatice avea o strălucire bizar de 
tinerească. În timp ce o studia, inima lui D'Agosta îşi acceleră 
bătăile. Vedea -în privirea ei atentă, în liniile pomeţilor şi ale 
maxilarelor - conturul vag al feţei prietenului său dispărut. 
Asemănarea ar fi fost şi mai puternică dacă n-ar fi existat licărul 


de nebunie din ochii ei. _ 

Pentru o clipă, în cameră se lăsă o tăcere deplină. In timp ce 
strămătuşa Cornelia îi susţinea privirea, locotenentul începu să 
se teamă că urma să-şi iasă din fire, furioasă din cauza minciunii 
lui. 

Însă ea zâmbi. 

— Dragul meu frate. Ce frumos din partea ta că ai bătut atâta 
drum ca să mă vizitezi. Te-ai ţinut departe atât de mult, 
creatură afurisită. Dar bineînţeles că nu te condamn - traiul aici, 
în nord, printre yankeii ăştia barbari, e aproape mai mult decât 
pot suporta. 

Râse uşurel. 

OK, îşi spuse D'Agosta. Constance îi povestise că strămătuşa 
Cornelia trăia într-o lume imaginară şi că era posibil să se 
creadă într-unul din două locuri: fie la Ravenscry, proprietatea 
soţului ei, situată la nord de New York, fie în vechea vilă din New 
Orleans a familiei Pendergast. Evident că în ziua aceea se 
credea în cea dintâi. 

— Mă bucur să te revăd, Cornelia, alese el un răspuns 
convenţional. 

— Şi cine e această tânără încântătoare de lângă tine? 

— E Laura... soţia mea. 

Hayward îl fulgeră cu privirea. 

— Minunat! M-am întrebat întotdeauna când o să-ţi iei o 
mireasă. Era de mult timpul ca neamul Pendergast să fie 
învigorat cu sânge proaspăt. Pot să vă ofer ceva răcoritor? Poate 
ceai? Sau şi mai bine, sirop de mentă, preferatul tău? 

Se uită la infirmieri, care se opriseră cât mai departe cu 
putinţă de ea. Aceştia nu se clintiră. 

— Ne simţim foarte bine oricum, mulţumesc, zise D'Agosta. 

— Presupun că n-are importanţă. În vremurile astea avem 
slujitori atât de îngrozitori. 

Îşi flutură mâna către cei doi infirmieri din spatele ei, care 
aproape săriră în sus. Pe urmă se aplecă în faţă, ca şi cum ar fi 
vrut să-i încredinţeze întregii încăperi un secret. 

— Te invidiez. Viaţa e mult mai rafinată în sud: Oameni de aici 
nu se mândresc dacă fac parte din tagma servitorimii. 

În vreme ce dădea compătimitor din cap, D'Agosta simţi o 
irealitate stranie, ca de vis, instalându-se în jurul lui. lat-o pe 
această bătrână elegantă, sporovăind amical cu un frate pe 


care-l otrăvise cu patruzeci de ani în urmă. Se întrebă cum avea 
să se descurce cu ea. Ostrom îi spusese să nu prelungească 
întâlnirea. Era mai bine să treacă la subiect. 

— Cum, eh, o mai duce familia noastră? 

— N-o să-l iert niciodată pe soţul meu fiindcă ne-a adus aici, 
în casa asta în care suflă vântul din toate părţile. Nu e vorba 
doar de clima mohorâtă, dar şi lipsa de cultură e şocantă. 
Scumpii mei copii sunt singura mea alinare. 

Zâmbetul afectuos care însoţi ultima remarcă îl înfioră pe 
D'Agosta. Se întrebă dacă îi privise murind. 

— Bineînţeles că nu există niciun vecin potrivit să ne ţină 
companie. Ca urmare, zilele mele îmi aparţin numai mie. Incerc 
să mă plimb, spre binele sănătăţii mele, dar aerul e atât de 
umed şi de rece încât sunt adesea nevoită să mă întorc 
înăuntru. Am ajuns să fiu palidă ca o stafie. Uită-te şi tu. 

Şi ridică de pe pernă o mână subţire, tremurătoare, oferindu-i- 
o spre inspecţie. 

D'Agosta se apropie din reflex cu un pas. Ostrom se încruntă 
şi îi făcu semn cu capul să revină în poziţia iniţială. 

— Dar restul familiei? întrebă D'Agosta. N-am mai primit nicio 
veste de la ei - de la nepoţii noştri, de multă vreme. 

— Aloysius vine din când în când să mă viziteze aici. Zâmbi 
din nou, cu ochii licărind. E un băiat atât de bun. Atent cu 
vârstnicii. Nu seamănă cu celălalt. 

— Cu Diogenes, spuse D'Agosta. 

Strămătuşa Cornelia dădu din cap. 

— Diogenes. Se cutremură. A fost diferit din ziua în care s-a 
născut. Şi a mai fost şi boala... şi ochii lui stranii. Se întrerupse. 
Ştii ce se spune despre el. 

— Povesteşte-mi. 

— Vai de mine, Ambergis, ai uitat? 

Preţ de o clipă stânjenitoare, D'Agosta avu impresia că pe 
faţa femeii trecuse o umbră de scepticism, care dispăru însă 
curând, pe măsură ce revenea la vechea expresie. 

— Sângele neamului Pendergast a fost alterat de secole. Noi 
doi am scăpat nevătămaţi prin graţia divină, Ambergris. 

Afirmația fu urmată de o pauză mulţumitor de pioasă. 

— Tânărul Diogenes a fost atins de la bun început. Un 
adevărat soi rău. După boală, partea întunecată a sângelui 
nostru a prosperat în el pe de-a-ntregul. 


D'Agosta păstră tăcerea, nemaiîndrăznind să spună şi altceva. 
O clipă mai târziu, strămătuşa Cornelia se foi în scaun şi 
continuă. 

— A fost mizantrop de când îl ştiu. Bineînţeles că amândoi 
băieţii erau singuratici - ca orice Pendergast - dar cu Diogenes 
lucrurile stăteau altfel. Tânărul Aloysius îşi făcuse un prieten 
apropiat, de vârsta lui, îmi aduc aminte - a ajuns pictor celebru. 
Şi, Doamne, petrecea o grămadă de timp în mlaştini, alături de 
cajuni şi de alţii de soiul lor, iar eu eram evident împotrivă. Insă 
Diogenes n-avea absolut niciun prieten. Imi aduc aminte că 
niciun alt copil nu voia să se apropie de el. Îi speria de moarte. 
Boala a-nrăutăţit cu mult lucrurile. 

— Boala? 

— S-a îmbolnăvit dintr-odată -au spus că era scarlatină. 
Atunci i s-a schimbat culoarea ochiului, a devenit alburiu, lăptos. 
Ştii, nu vede cu ochiul ăla. 

Bătrâna se cutremură. 

— Însă Aloysius era exact contrariul. Bietul băiat era bătut. 
Ştii că noi, cei din familia Pendergast, suntem adesea obiect de 
batjocură pentru oamenii simpli. Cred că Aloysius avea zece ani 
când a început să-l viziteze pe tibetanul ăla bătrân şi bizar de pe 
Bourbon Street - a avut întotdeauna cunoştinţe cât se poate de 
ciudate. Moşul i-a băgat în cap prostia aia tibetană, ştii, cu 
numele - de nepronunţat, chang, sau choong, sau cam aşa 
ceva. Şi l-a învăţat şi stilul ăla straniu de luptă, mulţumită căruia 
n-a mai fost niciodată sâcâit de bătăuşi. 

— Dar bătăuşii nu se legau niciodată de Diogenes. 

— Copiii au un al şaselea simţ când vine vorba de lucrurile 
astea. Şi când te gândeşti că Diogenes era mai mic decât 
Aloysius, ca vârstă şi ca statură. 

— Cum se-nţelegeau cei doi fraţi? întrebă D'Agosta. 

— Ambergris, nu te lasă memoria din cauza vârstei înaintate, 
nu-i aşa? Ştii că Diogenes îl ura pe fratele lui mai mare. 
Bineînţeles că Diogenes n-a ţinut niciodată la nimeni, în afară de 
mama lui, dar părea să-l încadreze pe Aloysius într-o categorie 
aparte. Mai ales după boală. 

Se întrerupse şi ochii ei atinşi de nebunie părură să se- 
ntunece pentru o clipă, ca şi cum ar fi privit într-un trecut 
îndepărtat. 

— Îţi aduci cu siguranţă aminte de şoarecele cu care se juca 


Aloysius. 

— Oh, sigur că da. Bineînţeles. 

— Îl botezase Incitatus, după numele calului favorit al 
împăratului Caligula. La vremea respectivă îl citea pe Suetonius 
şi obişnuia să se plimbe cu micul animal pe umărul lui, 
scandând: „Ave Incitatus, frumosul şoarece al lui Caesar!” Ştii 
că eu am oroare de şoareci, dar creatura aia mică şi albă era 
atât de prietenoasă şi de liniştită, încât am descoperit c-o 
puteam suporta. Aloysius avea atât de multă răbdare cu ea, o 
iubea atât de mult. Oh, şi ce scamatorii o învățase să facă! 
Incitatus putea să meargă în poziţie verticală, pe picioarele din 
spate. Şi cred că răspundea la vreo douăsprezece comenzi 
diferite. Putea să-ţi aducă o minge de ping-pong şi s-o ţină în 
echilibru pe vârful nasului, ca o focă. Îmi amintesc cum râdeai tu 
de asta, dragă, încât mă temeam c-o să-ţi plesnească o venă. 

— Îmi aduc aminte. 

Strămătuşa Cornelia făcu o pauză. Până şi paznicii impasibili 
păreau s-o asculte. 

— Şi pe urmă, într-o bună dimineaţă, tânărul Aloysius s-a 
trezit şi a găsit la picioarele patului o cruce de lemn. O cruce 
mică, de nu mai mult de cincisprezece centimetri înălţime, 
lucrată frumos, cu dragoste. Pe ea fusese răstignit Incitatus. 

D'Agosta o auzi pe Laura Hayward inspirând scurt. 

— Nimeni n-a trebuit să pună întrebări. Toată lumea ştia cine- 
o făcuse. Întâmplarea l-a schimbat pe Aloysius. După Incitatus, 
nu şi-a mai luat niciun alt animal de casă. Cât despre Diogenes, 
ăsta a fost începutul, ah, experimentelor lui pe animale. Au 
început să dispară pisici, căţei, ba chiar şi păsări de curte şi vite. 
Îmi aduc aminte un incident deosebit de neplăcut, cu capra unui 
vecin... 

După care strămătuşa Cornelia tăcu şi începu să râdă, foarte 
încet, ca pentru sine. Ceea ce continuă timp îndelungat. 
Alarmat, doctorul Ostrom se încruntă la D'Agosta şi arătă cu 
degetul spre ceas. 

— Când l-ai văzut ultima dată pe Diogenes? se grăbi 
locotenentul să întrebe. 

— La două zile după incendiu, răspunse bătrâna. 

— După incendiu, repetă D'Agosta, încercând să nu lase 
impresia că pusese o întrebare. 

— După incendiu, fireşte, spuse strămătuşa Cornelia, cu 


vocea brusc agitată. Când altcândva? Incendiul ăla groaznic, 
groaznic, care ne-a distrus familia şi l-a convins pe soţul meu să 
ne aducă pe mine şi pe copii în casa asta în care te trage 
curentul din toate părţile. Departe de New Orleans, departe de 
toată povestea aia. 

— Cred c-am terminat aici, zise doctorul Ostrom. 

Dădu din cap către paznici. 

— Povesteşte-mi despre incendiu, insistă D'Agosta. 

Pe faţa bătrânei, care devenise aproape sălbatică, apăru 
acum o expresie extrem de tristă. Buza de jos începu să-i 
tremure şi mâinile îi zvâcniră, scăpate de sub control. 
Locotenentul nu reuşi să nu se minuneze de bruscheţea cu care 
se petreceau aceste schimbări. 

— Ei, ascultaţi-mă, începu doctorul Ostrom. 

D'Agosta ridică o mână. 

— Încă un minut. Vă rog. 

Când se întoarse din nou spre strămătuşa Cornelia, văzu că se 
holba drept la el. 

— Gloata superstiţioasă, duşmănoasă, ignorantă. Au dat foc 
casei noastre străvechi, fie blestemul lui Lucifer asupra lor şi a 
urmaşilor lor, pentru vecie. La data respectivă, Aloysius avea 
douăzeci de ani şi era plecat la Oxford. Insă Diogenes era acasă 
în noaptea aia. Şi-a văzut mama şi tatăl arzând de vii. Expresia 
feţei lui, când l-au scos autorităţile din beci, unde se 
ascunsese... Bătrâna se cutremură. Peste două zile s-a întors 
Aloysius. Între timp ne mutaserăm în Baton Rouge, la nişte rude. 
Îmi aduc aminte că Diogenes l-a chemat pe fratele lui mai mare 
într-o altă cameră şi a închis uşa. N-au stat acolo decât cinci 
minute. Când a ieşit, Aloysius era palid ca un mort. lar Diogenes 
a plecat imediat pe uşa din faţă şi dus a fost. N-a luat nimic cu 
el, nici măcar un schimb de haine. De atunci nu l-am mai văzut 
niciodată. În puţinele dăţi când am mai aflat câte ceva despre 
el, a fost fie printr-o scrisoare, fie prin bancherii sau avocaţii 
familiei, apoi n-am mai ştiut nimic. Până când a sosit vestea 
morţii lui, bineînţeles. 

Urmă o clipă de tăcere încordată. Tristeţea dispăruse de pe 
faţa bătrânei, lăsând în urmă un calm imperturbabil. 

— Acum cred într-adevăr că e timpul pentru siropul ăla de 
mentă, Ambergris. Se răsuci brusc. John! Trei pahare de sirop cu 
mentă, foarte rece, te rog. la gheaţă din depozit, e mai dulce. 


— Îmi pare rău, dar oaspeţii dumneavoastră trebuie să plece, 
interveni Ostrom, cu voce tăioasă. 

— Păcat. 

Sosi un infirmier, aducând un pahar de plastic, plin cu apă. l-l 
întinse cu delicateţe bătrânei, care îl luă în mâna ei zbârcită. 

— E suficient, John. Eşti liber. Se întoarse spre D'Agosta. 
Dragă Ambergris, laşi o femeie bătrână să bea de una singură, 
ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Îmi pare bine că te-am văzut, zise D'Agosta. _ 

— Sper că tu şi frumoasa ta mireasă veţi reveni. Imi face 
întotdeauna plăcere să te văd... frate. 

Pe urmă îşi dezgoli brusc dinţii, pe jumătate zâmbind şi pe 
jumătate mârâind; ridică o mână pătată; şi îşi trase din nou vălul 
în josul feţei. 


Capitolul 7 


De undeva se auzi o pendulă care bătea miezul nopţii, cu 
sunetul ei profund, ca de clopot, estompat de draperiile de pluş 
şi de tapiseriile atârnate pe pereţii bibliotecii din vechea vilă 
situată pe Riverside Drive, la numărul 891. 

D'Agosta se retrase de lângă masă şi se întinse în fotoliul 
capitonat cu piele, masându-şi şalele cu vârfurile degetelor, într- 
o încercare de a scăpa de cârcei. De data asta, biblioteca avea o 
înfăţişare mult mai veselă: focul trosnea în şemineu, deasupra 
grătarului din fier forjat, şi lumina unei jumătăţi de duzini de 
lămpi scălda până şi cele mai îndepărtate colţuri în strălucirea ei 
discretă. Constance stătea lângă foc, sorbind ceai medicinal 
dintr-o ceaşcă de porțelan şi citind Faerie Queene, poemul 
neterminat al lui Edmund Spenser. Proctor, care ţinuse minte 
preferinţele lui D'Agosta, se strecurase de câteva ori înăuntru, 
înlocuind paharele pe jumătate pline cu bere Budweiser caldă cu 
altele, în care licoarea era rece. 

Constance scosese la lumină toate materialele referitoare la 
fratele lui Pendergast adunate de agentul FBI şi D'Agosta îşi 
petrecuse seara studiindu-le. Acolo, în încăperea familiară, cu 
zidurile ei de cărţi şi cu mirosul de piele şi de fum de lemne, 
aproape că reuşea să şi-l imagineze pe Pendergast stându-i 
alături, ajutându-l să parcurgă acel traseu îndelungat, cu ochii 
lui spălăciţi scânteind de curiozitate la începutul urmăririi. 

Numai că existau foarte puţine indicii pe care le-ar fi putut 
urmări. Locotenentul aruncă o privire asupra documentelor, 
tăieturi din ziare, scrisori, fotografii şi rapoarte vechi, toate 
împrăştiate pe masă. Era evident că Pendergast luase în serios 
ameninţarea fratelui său: colecţia era foarte bine organizată şi 
adnotată. De parcă ar fi ştiut că, atunci când urma să sosească 
în sfârşit momentul, el unul n-avea să se afle în preajmă, ca să 
primească provocarea; că sarcina ar fi putut să cadă pe umerii 
altcuiva. Se părea că păstrase chiar şi cele mai sumare 
informaţii pe care reuşise să le obţină 

În ultimele câteva ore, D'Agosta citise tot ce se afla pe masă 
de două ori, sau, în unele cazuri, chiar de trei ori. De când 
rupsese legătura cu clanul Pendergast, imediat după moartea 


11 Regina zânelor 


părinţilor săi, Diogenes stătuse ascuns în cea mai mare parte a 
timpului. Nu dăduse niciun semn de viaţă, aproape pe durata 
unui an întreg. Apoi sosise o scrisoare, din partea unui avocat al 
familiei, prin care se solicita virarea sumei de o sută de mii de 
dolari la o bancă din Zurich, în beneficiul lui Diogenes. După 
încă un an, urmase o scrisoare similară, cerând de data asta 
două sute cincizeci de mii de dolari, care trebuiau transferați la 
o bancă din Heidelberg. Familia respinsese a doua cerere şi 
solicitase un răspuns din partea lui Diogenes. Scrisoarea 
acestuia stătea acum pe masă, sigilată între două folii acrilice 
transparente. D'Agosta aruncă încă o privire asupra scrisului 
mărunt, meticulos, ciudat de nepotrivit cu un băiat de 
şaptesprezece ani. Data şi locul nu erau menţionate şi i se 
adresa lui Pendergast: 


„Ave, frater... 

Mi se pare dezagreabil să-ţi scriu despre acest subiect sau despre 
oricare altul. Dar îmi forţezi mâna. Fiindcă nu mă îndoiesc că în 
spatele refuzului cererii mele de fonduri te afli tu. 

Nu e necesar să-ţi aduc aminte că, peste foarte puţini ani, voi intra 
în posesia moştenirii mele. Până atunci o să cer din când în când 
anumite sume neînsemnate, cum este cea de luna trecută. 

O să descoperi că onorarea unor asemenea cereri e în interesul tău 
şi al altora, pe care s-ar putea să-i cunoşti sau nu. Credeam că prin 
ultima noastră discuţie, cea de la Baton Rouge, te-am făcut să-nţelegi 
foarte bine asta. In prezent sunt extrem de preocupat de diverse 
direcţii de cercetare şi studiu şi n-am timp să câştig bani într-o 
manieră convenţională. Dacă sunt silit, o să obţin fondurile de care 
am nevoie într-un mod amuzant pentru mine. Dacă nu vrei să constaţi 
că atenţia mi-a fost distrasă în acest mod, îndeplineşte-mi cererea cu 
cea mai mare grabă. 

Data viitoare când îţi voi scrie, mă voi referi la un subiect ales de 
mine însumi, nu de tine. Această temă nu va mai fi adusă în discuţie. 
Rămas-bun, frate. Şi bonne chance.” 


D'Agosta lăsă scrisoarea deoparte. Documentele demonstrau 
că banii fuseseră trimişi cu promptitudine. În anul următor 
fusese virată o sumă similară, către o bancă din Londra, de pe 
Threadneedle Street. Peste încă un an, o altă sumă ajunsese la 
o bancă din Kent. La cea de a douăzeci şi una sa aniversare, 


Diogenes ieşise la suprafaţă pentru foarte scurt timp, 
pretinzându-şi moştenirea - optzeci şi şapte de milioane de 
dolari. Două luni mai târziu, fusese consemnată moartea lui, 
într-un accident de maşină de pe Canterbury High Street. 
Cadavrul arsese prea tare ca să mai poată fi identificat. Nimeni 
nu mai reuşise să dea vreodată de urma moştenirii. 

D'Agosta răsuci în mâini certificatul care atesta decesul fictiv. 

„In prezent sunt extrem de preocupat de diverse direcţii de 
cercetare şi studiu.” Dar ce studiase de fapt? Era evident că 
Diogenes nu o spusese, iar fratele său păstra în această privinţă 
o tăcere desăvârşită. Sau aproape desăvârşită. Locotenentul îşi 
cobori privirea asupra teancului de tăieturi din presă. Erau dintr- 
o diversitate de ziare şi reviste din străinătate. Fiecăreia i se 
ataşase o etichetă cu numele publicaţiei şi cu data, iar celor 
scrise în limbi străine li se alăturase o traducere - Pendergast 
gândise din nou totul cu un pas înainte. 

Articolele respective se refereau mai ales la crime 
nerezolvate. 

O familie întreagă din Lisabona fusese ucisă, moartea fiind 
provocată de botulism, fără ca în stomacurile victimelor să se fi 
descoperit vreo urmă a toxinei fatale. Un chimist de la 
Universitatea Sorbona din Paris fusese descoperit cu arterele 
radiale de la ambele mâini tăiate şi cu trupul exsanguinizat cu 
grijă. Insă la locul crimei nu exista nicio urmă de sânge. Se 
descoperise lipsa mai multor dosare ale experimentelor 
chimistului decedat. Alte tăieturi descriau alte omucideri, mai 
oribile, în care morţii păreau să fi fost victimele unei diversităţi 
de torturi şi de experimente - cadavrele erau mult prea mutilate 
ca să poată exista vreo certitudine. lar alte articole erau pur şi 
simplu necrologuri. Decesele nu păreau să se încadreze în vreo 
logică sau vreun tipar, iar Pendergast nu lăsase niciun 
comentariu care să explice ce anume i se păruse interesant. 

D'Agosta ridică teancul şi îl răsfoi. Erau şi articole despre o 
serie de jafuri. Raportul unei companii farmaceutice, despre 
furtul unui frigider plin cu medicamente experimentale. O 
colecţie de diamante, dispărută în mod inexplicabil dintr-un seif 
din Israel. O bucată de chihlimbar cât pumnul, conţinând o 
singură frunză -a unei specii de plante de mult dispărute, o 
adevărată raritate, furată din apartamentul unui cuplu bogat din 
Paris. Un coprolit lustruit de Tyrannosaurus Rex, un unicat, 


datând cu exactitate de la limita dintre cretacic şi terțiar. 

Reaşeză tăieturile din ziare pe masă cu un oftat. 

Ochii îi căzură apoi pe un mic pachet de hârtii de la 
Sandringham, o şcoală particulară din sudul Angliei unde 
încercase Diogenes -fără ştirea familiei sale - să-şi termine 
ultimul an de liceu. Reuşise să fie admis în baza mai multor acte 
măsluite şi a unei perechi de părinţi falşi, angajaţi special în 
acest scop. În ciuda raportului şcolar din primul semestru, care îl 
plasa printre primii la toate obiectele de studiu, fusese 
exmatriculat peste câteva luni. Judecând după hârtiile 
respective, şcoala nu precizase motivul exmatriculării şi 
răspunsese la întrebările lui Pendergast evaziv, ba chiar cu o 
oarecare nervozitate. Alte hârtii demonstrau că agentul FBI 
luase în mai multe rânduri legătura cu un anume Brian Cooper 
- coleg de cameră cu Diogenes la Sandringham, pentru scurtă 
vreme - numai că băiatul refuzase să-i ofere vreun răspuns. 

O ultimă scrisoare de la părinţii lui relata că fusese internat 
într-un sanatoriu, unde era tratat de catatonie acută. 

După exmatriculare, Diogenes se făcuse cu desăvârşire 
nevăzut pentru mai mult de doi ani. Apoi reapăruse, ca să-şi 
solicite moştenirea. Patru luni mai târziu, îşi înscenase propria 
moarte la Canterbury. 

Pe urmă, doar tăcere. 

Nu -nu era întru totul adevărat. Exista un ultim mesaj. 
D'Agosta se întoarse spre foaia de hârtie din fibre de in, 
împăturită şi aşezată departe de celelalte, pe un colţ al mesei. 
În partea de sus se afla un blazon în relief, un ochi fără pleoapă, 
având dedesubt două luni sub care stătea ghemuit un leu. lar în 
mijlocul foii se vedea o dată, scrisă, după cum recunoştea acum 
D'Agosta, de mâna lui Diogenes, cu cerneală violet: 28 ianuarie. 

Gândurile i se întoarseră din nou, inexorabil, la ziua de 
octombrie în care ţinuse pentru prima oară în mână scrisoarea 
aceea - chiar acolo, în aceeaşi încăpere, în ajunul plecării în 
Italia. Pendergast i-o arătase şi îi vorbise pe scurt despre planul 
lui Diogenes de a comite o crimă perfectă. 

Dar D'Agosta se întorsese din ltalia singur. lar acum era 
datoria lui şi a nimănui altcuiva, să ducă totul la bun sfârşit în 
locul partenerului său mort, să împiedice crima care avea să fie 
probabil săvârşită pe 28 ianuarie. 

Peste mai puţin de o săptămână. 


Se simţi tot mai panicat; mai rămăsese atât de puţin timp. 
Colegul de cameră de la Sandringham: ei, asta era o pistă. Avea 
să-i sune pe părinţii lui a doua zi, să afle dacă băiatul vorbea. lar 
dacă asta nu dădea rezultate, la şcoală mai fuseseră fără 
îndoială şi alţi băieţi care-l cunoscuseră pe Diogenes. 

Împături hârtia cu grijă şi o repuse pe masă. Alături de ea era 
o singură fotografie, alb-negru, zgâriată şi încreţită de trecerea 
vremii. O ridică şi o ţinu în lumină. Un bărbat, o femeie şi doi 
băieţi, stând în faţa unui grilaj de fier forjat, construit cu migală. 
În planul mediu se vedea o vilă impunătoare. Era o zi 
călduroasă: băieţii purtau pantaloni scurţi, iar femeia o rochie de 
vară. Bărbatul privea fix aparatul de fotografiat, cu o figură de 
patrician. Femeia era frumoasă, cu păr deschis la culoare şi cu 
un zâmbet misterios. Băieţii aveau probabil opt şi cinci ani. Cel 
mai mare stătea drept, cu mâinile la spate, uitându-se cu 
seriozitate în obiectiv. Părul lui blond-deschis era pieptănat 
îngrijit, cu cărare, hainele erau călcate. Forma pomeţilor şi 
trăsăturile acviline aveau ceva care-i spunea lui D'Agosta că se 
uita la fotografia agentului Pendergast. 

Lângă el stătea un băiat mai mic, cu părul castaniu-roşcat, 
apăsându-şi palmele una peste alta, cu degetele îndreptate 
către cer, ca şi cum s-ar fi rugat. Spre deosebire de fratele său 
mai mare, aspectul lui Diogenes părea oarecum dezordonat. Dar 
asta n-avea nimic de-a face cu hainele sau cu grija acordată 
înfăţişării sale. Poate ţinea de postura membrelor, relaxată, 
aproape apatică, total nepotrivită cu puritatea poziţiei palmelor. 
Sau de buzele întredeschise, prea pline şi prea senzuale pentru 
un copil atât de mic. Ochii păreau identici - fotografia fusese 
probabil făcută înainte de a se îmbolnăvi. 

D'Agosta se simţea totuşi atras de ochi. Nu se uitau la 
aparatul de fotografiat, ci undeva, dincolo de el, ca şi cum ar fi 
privit în gol. Păreau insensibili, aproape morţi, nelalocul lor pe 
faţa copilăroasă. D'Agosta începu să simtă o senzaţie neplăcută 
în stomac. 

Auzi ceva foşnind alături şi tresări violent. Constance Greene 
îşi făcuse brusc apariţia lângă el. Părea să aibă, ca şi 
Pendergast, abilitatea de a se mişca aproape fără niciun 
zgomot. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. N-am vrut să te sperii. 

— Nicio problemă. Oricine se uită la chestiile astea are motive 


suficiente ca să intre-n sperieţi. 

— Poftim? Ai intrat în sperieţi? 

— E doar un fel de a spune. 

— Ai găsit ceva interesant? Orice? 

Locotenentul clătină din cap. 

— Nimic despre care să nu fi vorbit mai devreme. Numai că, 
adăugă el după o pauză, aici nu văd nimic despre boala lui 
Diogenes. Scarlatină, după spusele mătuşii Cordelia. Zicea că l-a 
schimbat. 

— Aş fi vrut să-ţi pot oferi mai multe informaţii. Am căutat în 
colecţii şi în actele familiei, pentru cazul că Aloysius ar fi trecut 
ceva cu vederea. Dar a fost foarte vigilent. Nu există nimic 
altceva. 

Nimic altceva. Locul unde se afla Diogenes, înfăţişarea lui, 
activităţile lui, ba chiar şi crima pe care intenţiona s-o comită: 
despre toate astea nu se ştia nimic. 

Nu exista decât o dată: 28 ianuarie. Lunea următoare. 

— Poate că Pendergast  s-a-nşelat, spuse D'Agosta, 
străduindu-se să pară optimist. Mă refer la dată. Poate nu se 
referă la anul ăsta. S-au poate înseamnă cu totul altceva. Arătă 
către hârtiile împrăştiate pe masă. Totul pare atât de îndepărtat, 
s-a petrecut cu atâta timp în urmă. E greu de crezut că urmează 
un eveniment de proporții. 

Constance se mulțumi să răspundă cu un zâmbet uşor, 
pasager. 


Capitolul 8 


Horace Sawtelle îi înapoie cu uşurare chelnerului meniul 
supradimensionat, tipărit pe hârtie velină. Îşi dorea să vină 
clientul la el - măcar o singură dată. Detesta junglele de beton, 
atât de întinse, în care lucrau cu toţii: Chicago, Detroit şi acum 
New York. Odată ce ajungeai să-l cunoşti, Keokuk nu era un loc 
chiar atât de rău. El ştia toate barurile, mari şi minuscule. Unora 
dintre clienţii lui ar fi putut chiar să le placă anumite atracţii din 
lowa. 

De partea cealaltă a mesei, clientul său comanda ceva care 
suna ca o flegmă de vițel. Horace Sawtelle se întrebă dacă tipul 
ştia într-adevăr ce anume cerea. El, unul, cercetase meniul 
neîncrezător, mai întâi pe o parte şi apoi pe cealaltă. Denumiri 
franţuzeşti scrise de mână, ceea ce însemna că erau de 
nepronunţat. Alese ceva numit biftec tartar. La naiba, cât de rău 
putea să fie? Nici măcar francezii nu aveau cum să strice 
biftecul. Şi îi plăcea sosul tartar de pe fileul de peşte. 

— Vă deranjează dacă mai arunc o privire asupra lor înainte 
de a le semna? întrebă clientul, ridicând în mână un teanc de 
contracte. 

Sawtelle încuviinţă din cap. 

— Daţi-i drumul. 

N-avea importanţă că-şi petrecuseră ultimele două ore 
studiindu-le cu o afurisită de lupă. Ai fi zis că tipul cumpăra o 
proprietate de un milion de dolari la Palm Beach, nu nişte piese 
de schimb pentru maşini, în valoare de cincizeci de mii. 

Clientul îşi vâri nasul în hârtii şi Sawtelle se uită în jur, 
ronţăind alene o crochetă. Se aflau în ceea ce lui i se părea o 
cafenea cu pereţi de sticlă, plasată pe trotuar, în prelungirea 
salonului principal al restaurantului. Toate mesele erau pline. 
Newyorkezii ăştia cu feţele ca de aluat aveau nevoie de toată 
lumina solară la care puteau avea acces. La masa de alături 
stăteau trei femei, cu părul negru, sfrijite, ciugulind din porții 
imense de salată de fructe. In capătul opus, un businessman 
gras făcea săpături într-o farfurie cu ceva galben, alunecos. 

Cu un scrâşnet strident al cutiei de viteze, un camion trecu pe 
lângă peretele de sticlă, la o distanţă ce nu părea mai mare de 
câţiva centimetri şi mâna lui Sawtelle se strânse instinctiv, 
frângând crocheta. Îşi şterse dezgustat palma de faţa de masă. 


De ce naiba insistase clientul să mănânce acolo, afară, pe frigul 
din ianuarie? Se uită prin plafonul de sticlă la copertina roz, pe 
care erau brodate cu alb cuvintele La Vielle Ville:?. Deasupra se 
înălța un edificiu ca o stâncă imensă, care în New York trecea 
drept bloc cu apartamente. Sawtelle se uită la şirurile de 
ferestre identice, urcând către cerul plin de funingine. Ca o 
închisoare al naibii de înaltă. Adăpostea probabil vreo mie de 
oameni. Cum de puteau suporta? 

La uşa bucătăriei se stârni agitația şi el aruncă o privire 
dezinteresată într-acolo. Poate era prânzul lui. Preparare lângă 
masa dumneavoastră, aşa scria în meniu. Şi cum dracu' aveau 
să-l prepare: intenționau să aducă un grătar Weber pe rotile şi 
să facă focul cu cărbuni? Dar adevărul era că se apropiau, o 
întreagă procesiune de bărbaţi în costume de lucru albe, 
împingând în faţa lor ceea ce semăna cu o targă de dimensiuni 
reduse. 

Bucătarul-şef o parcă mândru lângă cotul lui Sawtelle. Lătră 
câteva ordine scurte într-o franceză grăbită şi ajutoarele sale 
începură să se foiască în jur, unul tocând ceapă, altul bătând un 
ou cu frenezie. Sawtelle trecu în revistă masa cu rotile. Conţinea 
câteva triunghiuri mici de pâine albă prăjită, un morman de 
chestii rotunde, verzi, despre care presupuse că erau capere, 
mirodenii, vase cu lichide neidentificate și o cană plină cu 
usturoi tocat mărunt. În mijloc se afla un cocoloş de carne crudă 
pentru hamburgeri, de mărimea unui pumn. Nici urmă de biftec 
şi de sos tartar. 

Cu gesturi ceremonioase, bucătarul-şef puse hamburgerul 
crud într-un vas de inox, turnă peste el oul crud, usturoiul şi 
ceapa şi se apucă să amestece totul. Peste câteva minute, 
scoase cocoloşul lipicios şi îl lăsă să cadă la loc, pe masa cu 
rotile, unde îl frământă încet între degete. Sawtelle se uită în 
altă parte, punându-şi în gând să ceară ca hamburgerul să fie 
foarte bine fript. „Nu se ştie niciodată ce boli pot transmite 
newyorkezii ăştia.” Şi, oricum, unde era afurisitul ăla de grătar? 

În clipa aceea, lângă client apăru un chelner care strecură pe 
masă o farfurie. Swartelle îşi ridică surprins privirea când un 
altul se repezi şi plasă ceva între cuțitul şi furculiţa lui. Se uită în 
jos şi nu-i veni să-şi creadă ochilor când văzu că turtiţa 
strălucitoare de carne crudă - acum bătătorită sub forma unei 


12Oraşul vechi. 


moviliţe îngrijit construite - stătea în faţa lui, înconjurată de 
triunghiurile de pâine prăjită, de felii de ouă fierte şi de capere. 

Se grăbi să se uite din nou în sus, neînţelegând. De partea 
cealaltă a mesei, clientul dădea aprobator din cap. 

De dincolo de masă, bucătarul-şef le adresă un zâmbet radios 
şi se retrase cu un pas în timp ce subalternii săi îndepărtau 
dispozitivul cu rotile. 

— Nu vă supăraţi, spuse Sawtelle, cu voce scăzută. Nu l-aţi 
prăjit. 

Bucătarul se opri locului. 

— Pourquoi? 

Arătătorul lui Sawtelle zvâcni în direcţia farfuriei sale. 

— Spuneam că nu l-aţi prăjit. Ştiţi, căldură. Foc. Flambat. 

Bucătarul scutură din cap cu vigoare. 

— Nu, monsieur. Nu se prăjeşte. 

— Biftecul tartar nu se pune la fript, spuse clientul, 
întrerupându-se când era gata să semneze contractul. Se 
serveşte crud. Nu ştiaţi? 

Pe buze îi înflori scurt un zâmbet de superioritate, care 
dispăru imediat. 

Swatelle se lăsă pe spătarul scaunului, rostogolindu-şi ochii 
spre cer şi făcând eforturi ca să nu-şi iasă din fire. Numai în New 
York se putea întâmpla aşa ceva! Douăzeci şi cinci de dolari 
pentru un morman de carne crudă pentru hamburgeri. 

Înlemni dintr-odată. 

— Sfinte Sisoe, ce naiba mai e şi asta? 

Cu mult deasupra lui, un om se legăna pe fundalul cerului: 
membrele îi fâlfâiau cu mişcări ample, biciuind fără zgomot 
aerul îngheţat. Pentru o clipă, i se păru că bărbatul plutea pur şi 
simplu, ca susţinut de o vrajă. Pe urmă zări frânghia subţire, 
tensionată, ca o săgeată pornind dinspre gâtul lui către înălţimi. 
Dispărea dincolo de o fereastră de deasupra, întunecată şi 
spartă. Sawtelle se holba cu gura căscată, ca lovit de trăsnet. 

Alţi clienţi din restaurant îi urmăriseră privirea. Inspirară cu 
toţii scurt, icnind brusc, surprinşi. 

Silueta zvâcni şi se cutremură, cu spatele arcuindu-i-se în 
agonie, până când păru pur şi simplu să se îndoaie. Sawtelle 
privea transfigurat de groază. 

Pe urmă frânghia se rupse subit. Bărbatul cădea drept spre el, 
cu braţele fâlfâind şi cu picioarele bătând aerul. 


Descoperi, la fel de brusc, că se putea mişca iarăşi. Scoase un 
țipăt nearticulat şi se aruncă pe spate, cu tot cu scaun. Geamul 
explodă cu o fracțiune de secundă mai târziu şi ceva trecu prin 
el într-o ploaie de sticlă, zdrobindu-se când se prăbuşi cu un 
zgomot asurzitor peste femei şi peste salatele lor de fructe, care 
se dezintegrară într-o erupție stranie de nuanţe pastelate de 
roşu, galben şi verde. Aşa cum stătea, cu spatele pe podea, 
Sawtelle simţi ceva cald şi umed izbindu-l cu putere în lateralul 
feţei, urmat aproape instantaneu de o rafală de cioburi de sticlă, 
farfurii, căni, furculiţe, linguri şi flori, toate aruncate de forţa 
impactului. 

Se lăsă o tăcere stranie. Apoi începură ţipetele, urlete de 
durere, de oroare şi de spaimă, însă păreau bizar de neclare, de 
îndepărtate. Pe urmă îşi dădu seama că urechea dreaptă i se 
umpluse cu o substanţă neidentificată. 

Zăcând pe spate, reuşi să priceapă pe deplin ce se 
întâmplase. Neîncrederea şi groaza îl cuprinseră iarăşi. Preţ de 
un minut sau chiar două, nu fu în stare să se mişte. Ţipetele 
creşteau constant în intensitate. 

În cele din urmă, cu un efort eroic, îşi sili membrele 
încăpăţânate să-l asculte. Se săltă în genunchi, apoi reuşi să 
stea în picioare clătinându-se. Şi alţii începeau să se ridice şi 
încăperea se umplu de ţipete înăbuşite şi de gemetele răniților. 
Cioburile de sticlă erau pretutindeni. Masa din dreapta lui se 
transformase într-un morman inform în care se amestecau 
mâncarea, sângele închegat, florile, şervetele de pânză, faţa de 
masă şi lemnul sfărâmat. Masa la care stătuse el însuşi era plină 
de sticlă. Moviliţa de carne crudă pentru hamburgeri, în valoare 
de douăzeci şi cinci de dolari, era singurul lucru care fusese 
cruțat şi aştepta acolo, în solitara ei splendoare, proaspătă şi 
strălucind. 

Ochii i se îndreptată spre clientul său, care continua să şadă 
neclintit pe scaun, cu costumul împroşcat de ceva indescriptibil. 

Membrele lui Sawtelle se puseră brusc în mişcare, fără voia 
lui. Se răsuci pe călcâie, descoperi uşa, făcu un pas, îşi pierdu 
echilibrul, se redresă, făcu pasul al doilea. 

Vocea clientului îl ajunse din urmă. 

— Ple... Plecaţi? 

Întrebarea era atât de lipsită de sens, atât de nepotrivită, 
încât Sawtelle începu să chicotească răguşit. 


— Dacă plec? repetă, curăţându-şi urechea cu o mişcare a 
capului. Da, plec. 

Se împletici spre ieşire, înecându-se de râs, cu sticla spartă şi 
cu celelalte resturi trosnindu-i sub tălpi, nedorind altceva decât 
să părăsească locul acela cumplit. Ajunse pe trotuar, o luă spre 
sud şi începu să alerge, în vreme ce trecătorii se împrăştiară, 
ferindu-se din calea lui. 

De-acum încolo, clienţii lui nu vor avea de ales, trebuiau pur şi 
simplu să vină la Keokuk. 


Capitolul 9 


William Smithback Junior cobori din taxi, aruncă o bancnotă 
mototolită de douăzeci de dolari pe geamul deschis al portierei 
pasagerului din faţă şi se uită spre Broadway şi Lincoln Center. 
Desluşi o masă imensă de oameni, la câteva cvartale distanţă. 
Se revărsase pe Columbus şi apoi pe 65th Street, creând un 
ambuteiaj de proporţii. Se auzeau claxoane apăsate cu 
disperare şi urletele sirenelor, iar câte un claxon vehement de 
camion răbufnea din când în când, cutremurând pământul. 

Smithback îşi croi drum prin marea de vehicule imobile, apoi o 
luă spre nord şi începu să alerge pe Broadway cu aburul 
răsuflării vizibil în aerul rece de ianuarie. Pasul măsurat şi demn 
al asului reporterilor de la New York Times dispăruse. Se grăbea 
să-şi predea materialele la timp, se grăbea să-şi îndeplinească 
orice însărcinare nouă ar fi primit şi uneori să scrie chiar două 
reportaje pe zi. Nora Kelly, care îi devenise soţie în urmă cu 
două luni, nu era fericită. Ea sperase că vor cina împreună pe 
îndelete, că îşi vor povesti unul altuia evenimentele zilei înainte 
de a se retrage, bucurându-se de plăcerile prelungite ale nopţii. 
Dar Smithback descoperise că îi rămânea prea puţin timp, atât 
pentru mâncare, cât şi pentru plăceri. Da, în zilele acelea era pe 
fugă şi asta dintr-un motiv întemeiat. Şi Bryce Harriman o ţinea 
tot într-o alergătură şi era chiar în spatele lui. 

Smithback avusese unul dintre cele mai urâte şocuri din 
întreaga sa existenţă când se întorsese din luna de miere şi îl 
găsise pe Bryce Harriman trândăvind în uşa biroului lui, rânjind 
cu infatuare, purtându-şi obişnuitele şi insuportabilele haine de 
băiat de bani gata şi urându-i bun venit cu ocazia întoarcerii la 
„Ziarul nostru”. 

Ziarul nostru. Oh, Doamne. 

Totul mersese după placul lui. Fusese o stea în ascensiune la 
Times, scrisese, în tot atâtea luni, reportaje în exclusivitate 
despre o jumătate de duzină de evenimente. Fenton Davies, 
redactorul-şef, începuse să apeleze automat la el ori de câte ori 
se făceau declaraţii importante pentru presă. In cele din urmă, 
reuşise s-o convingă pe Nora, prietena lui, să renunţe la 
vânătoarea de oseminte vechi şi la dezgroparea oalelor şi să se 
căsătorească. lar luna lor de miere la Angkor Wat avusese 
splendoarea unui vis - mai ales săptămâna pe care şi-o 


petrecuseră în templul pierdut din Banteay Chhmar, hălăduind 
prin junglă şi sfidând şerpii, malaria şi furnicile pişcătoare în 
timp ce explorau ruinele. Îşi aducea aminte că, în avion, pe 
drumul de întoarcere, se gândise că viaţa nu putea fi mai bună 
- totul fusese perfect. 

Şi avusese dreptate. 

Îi fusese clar, încă din prima zi, că, în ciuda colegialităţii sale 
slugarnice, Harriman urmărea să-l distrugă. Nu era prima oară 
când îşi încrucişau săbiile, dar n-o mai făcuseră niciodată 
lucrând la acelaşi ziar. Cum reuşise să se reangajeze la Times în 
vreme ce el era de cealaltă parte a lumii? Modul în care se 
gudura Harriman pe lângă Davies, aducându-i în fiecare 
dimineaţă cafea espresso cu lapte şi sorbindu-i fiecare cuvânt 
de parcă ar fi fost Oracolul din Delphi, îi întorcea lui Smithback 
stomacul pe dos. Însă părea să dea rezultate: cu numai o 
săptămână în urmă, Harriman pusese mâna pe povestea despre 
Bălăngănilă, care îi aparţinea de fapt lui Smithback. 

Ziaristul începu să alerge mai repede. Intersecţia dintre 65th 
şi Broadway - locul unde se zvonea că ar fi căzut de la etaj un 
tip, chiar în mijlocul zecilor de oameni care-şi luau prânzul - era 
acum chiar în faţa lui. Zărea grupurile de camere de televiziune, 
ziariştii verificându-şi  reportofoanele, tehnicienii de sunet 
instalând microfoane girafă. Era şansa lui de a-l eclipsa pe 
Harriman, de a profita de moment. 

Deocamdată nu se dăduse niciun comunicat, slavă Domnului. 

Clătină din cap, bombănind în sinea lui în timp ce-şi croia 
drum cu coatele prin mulţime. 

Vedea chiar în faţă localul La Vielle Ville, cu pereţii lui de 
sticlă. În interior, poliţiştii mai lucrau încă la locul faptei: flash- 
urile aparatului fotografului lor luminau când şi când 
restaurantul. Banda care izola locul era drapată pretutindeni, 
părând pânză galbenă de steag. Privirea i se înălţă spre 
acoperişul de sticlă, spre gaura imensă, cu margini zdrenţuite, 
prin care căzuse victima, şi apoi mai departe, spre faţada amplă 
a turnului Lincoln, până când se opri asupra ferestrei sparte de 
la care se aruncase victima. Şi acolo se vedeau poliţişti, se 
zăreau exploziile de lumină strălucitoare ale bliţului încorporat 
în aparatul fotografic. 

Se împinse mai în faţă, în căutarea unor martori oculari. 

— Sunt reporter, spuse, cu voce sonoră. Bill Smithback, New 


York Times. A văzut cineva ce s-a-ntâmplat? 

Mai multe feţe se întoarseră spre el, privindu-l în tăcere. 
Ziaristul le trecu în revistă: o matroană respectabilă din West 
Side, cu un câine, un pomeranian microscopic; un curier cu 
bicicletă; un bărbat cu o cutie mare, ticsită de pachete cu 
mâncare chinezească, în echilibru pe un umăr; şi alţi câţiva, 
cam o jumătate de duzină. 

— Caut un martor ocular. A văzut cineva ceva? 

Tăcere. „Poate cei mai mulţi nici măcar n-or fi ştiind 
englezeşte”, se gândi. 

— Ştie cineva ceva? 

De data asta îi răspunse un tip purtând o şubă groasă, dând 
energic din cap. 

— Un bărbat, spuse el, cu accent indian foarte puternic. A 
căzut. 

Ceea ce nu-i era de niciun folos. Smithback se avântă şi mai 
mult în mulţime. Văzu chiar în faţa lui un poliţist care striga la 
oamenii, încercând să-i trimită pe trotuar, cu intenţia de a 
elibera strada. 

— Hei, domnule poliţist! zbieră Smithback, dând din coate ca 
să-şi facă loc prin turma de gură-cască. Sunt de la Times. Ce s- 
a-ntâmplat aici? 

Polițistul îşi întrerupse urletele atât cât era necesar ca să 
arunce o privire în direcţia lui. Pe urmă îşi văzu de treabă. 

— Victima avea vreun act de identitate? 

Polițistul îl ignoră cu desăvârşire. 

Smithback îl privi retrăgându-se. Tipic. Alţi reporteri s-ar fi 
mulţumit să aştepte informarea oficială, dar nu şi unul de talia 
lui. Avea de gând să facă toate eforturile posibile ca să obţină 
ceva în exclusivitate. 

Aruncă o altă privire în jur şi ochii i se opriră pe intrarea 
principală a blocului turn. Clădirea era imensă, adăpostea 
pesemne cel puţin câteva mii de apartamente. lnăuntru se aflau 
probabil oameni care o cunoscuseră pe victimă, care ar fi putut 
da culoare relatării, ar fi putut face speculaţii asupra celor 
întâmplate. Îşi întinse gâtul şi numără etajele până ce ajunse din 
nou la fereastra spartă. Douăzeci şi trei. 

Reîncepu să-şi facă loc prin mulţime, evitând poliţiştii cu 
megafoane şi îndreptându-se în linie cât mai dreaptă spre 
intrarea clădirii. Era păzită de trei poliţişti voinici, care păreau 


să-şi facă datoria cu toată seriozitatea. Oare cum ar fi putut să 
intre? Să pretindă că locuia în bloc? Era foarte puţin probabil să 
fie crezut. 

Când se opri să privească numeroşii reporteri care se agitau 
afară, îşi regăsi cu repeziciune stăpânirea de sine. Aşteptau cu 
toţii, ca nişte oi neliniştite, apariţia unui ofiţer superior de poliţie 
şi declaraţia lui. Îi privi cu milă. El nu voia aceeaşi poveste pe 
care urma s-o afle toată lumea: o relatare simplistă a 
autorităţilor, dezvăluind numai ce voiau să dezvăluie şi ataşând 
indispensabila interpretare convenabilă a situaţiei. Il interesa 
adevărata poveste: cea de la etajul douăzeci şi trei al turnului 
Lincoln. 

Se întoarse şi se îndepărtă de mulţime, îndreptându-se în 
direcţia opusă. Toate blocurile atât de mari aveau o intrare de 
serviciu. Merse pe Broadway, pe lângă faţada clădirii, până ce 
ajunse în sfârşit la margine, la aleea îngustă care o despărţea de 
blocul alăturat. Îşi afundă mâinile în buzunare şi o porni pe aleea 
aceea, fluierând cu nepăsare. i 

O clipă mai târziu, fluieratul i se stinse pe buze. In faţa lui era 
o uşă mare, metalică, cu înscripţia /ntrare de serviciu - Livrări. 
Lângă uşă stătea un alt poliţist. Îl fixa cu privirea şi vorbea într-o 
staţie radio minusculă, prinsă de guler. 

Fir-ar să fie. Ei, nu putea să se oprească pur şi simplu şi să 
facă stânga-mprejur - ar fi trezit suspiciuni. Avea să treacă 
exact pe lângă poliţai, ca şi cum ar fi vrut să ajungă în spatele 
clădirii pe o scurtătură. 

— 'Neaţa, domnule poliţist, spuse, când ajunse lângă omul de 
pază. 

— 'Nă ziua, domnule Smithback, răspunse acesta. 

Ziaristul îşi simţi muşchii maxilarelor crispându-se. 

Indiferent cine se ocupa de ancheta crimei era un 
profesionist, făcea totul ca la carte. Însă nici Smithback nu era 
un corespondent de presă de mâna a treia. Dacă exista vreo 
altă cale de a pătrunde înăuntru, atunci avea s-o găsească. şi 
continuă drumul, ocolind clădirea prin spate, până când aleea îşi 
schimbă direcţia în unghi drept, îndreptându-se iarăşi spre 65th 
Street. 

Da. Acolo, la nici treizeci de metri în faţa lui, era intrarea 
personalului din restaurantul La Vielle Ville. Pustie, în faţa ei nu 
tândălea niciun poliţist. Dacă nu putea ajunge la etajul douăzeci 


şi trei, putea face măcar nişte cercetări în locul unde aterizase 
bărbatul. 

Se grăbi să înainteze, cuprins de un entuziasm care dădea 
mersului său un plus de elasticitate. După investigația din 
restaurant, ar fi putut găsi chiar şi vreo cale de a pătrunde în 
blocul-turn. Probabil existau pasaje de legătură, poate la subsol. 

Ajunse la uşa uzată de metal, o întredeschise, dădu să pună 
piciorul dincolo de prag. 

Şi încremeni. lnăuntru, lângă o pereche de maşini de gătit 
masive, mai mulţi poliţişti luau declaraţii de la bucătari şi de la 
chelneri. 

Toată lumea se întoarse încet către el. 

Făcu un pas, de probă, ca şi cum ar fi vrut să ajungă undeva 
anume. 

— Fără presă, se răsti unul dintre poliţişti. 

— Scuze, spuse el, temându-se că nu reuşea să schiţeze 
decât un zâmbet şters. Am greşit drumul. 

Apoi închise foarte încet uşa şi se retrase, ocolind din nou 
clădirea până ce ajunse în faţă, unde îl dezgustă din nou 
imaginea imensei turme de reporteri, aşteptând cu toţii ca oile 
duse la tăiere. 

Nici vorbă să accepte asta, nu el, nu Bill Smithback de la 
Times. Îşi aruncă privirile în jur, căutând un alt unghi de atac, 
vreo idee care nu le venise celorlalţi - şi atunci găsi soluţia: un 
comisionar care livra pizza, pe o motocicletă, străduindu-se cu 
disperare să-şi facă drum prin mulţime. Era un tip costeliv, fără 
bărbie, cu o pălărie caraghioasă, pe care scria Pizzeria Romeo, 
cu faţa roşie de frustrare. 

Smithback se apropie de el, arătând cu capul către 
portbagajul montat în spate. 

— Ai de dus o pizza acolo, în bloc? 

— Două, răspunse omul. Uită-te la rahatul ăsta. Or să se 
răcească de-a binelea şi-o să rămân fără bacşiş. Unde mai pui 
că, dacă n-ajung înăuntru în douăzeci de minute, nici nu mai 
trebuie să-mi plătească... 

Smithback îl întrerupse. 

— Cincizeci de dolari pentru cele două pizze şi pentru pălărie. 

Bărbatul îl privi fără nicio expresie, ca un idiot desăvârşit. 

Ziaristul scoase o bancnotă de cincizeci. 

— Poftim. la-o. 


— Dar ce-o să... 

— Spune-le c-ai fost jefuit. 

Bărbatul nu reuşi să se abţină şi luă banii. Smithback îi smulse 
pălăria din cap, o îndesă pe al său, deschise portbagajul din 
spatele motocicletei şi scoase cutiile cu pizza. O porni prin 
mulţime către uşă, ţinând cutiile într-o mână şi scoţându-şi cu 
cealaltă cravata, dintr-o smucitură, pentru a şi-o vâri apoi în 
buzunar. 

— Livrare de pizza, faceţi loc! 

Se apropie de faţada clădirii dând din coate şi ajunse la 
barierele albastre, cu banda care se întinde de obicei la locul 
faptei drapată peste ele. 

— Livrare de pizza pentru echipa SOC*¥, la etajul douăzeci şi 
trei. 

Merse ca pe roate. Polițistul gras care păzea bariera o împinse 
într-o parte şi Smithback trecu de partea cealaltă. 

Și acum triumviratul de la uşă. 

Se apropie de poliţişti cu paşi mari, încrezător în sine. 

— Livrare de pizza, etajul douăzeci şi trei. 

Cei trei îi blocară calea. 

— Duc eu pizza sus, spuse unul. 

— Îmi pare rău. Contravine regulamentului companiei. 
Trebuie să fac livrarea direct la beneficiar. 

— Nimeni n-are voie înăuntru. 

— Da, dar astea sunt pentru echipa SOC. Şi dacă le duci 
dumneata sus, cum îmi încasez banii? 

Poliţiştii schimbară priviri nesigure. Omul ridică din umeri. 
Smithback se învioră. Avea să meargă. Era ca şi înăuntru. 

— Haideţi, se răcesc. 

Ziaristul înaintă. 

— Cât face? 

— Cum spuneam, trebuie să i le livrez direct clientului. Îmi 
permiteţi? 

Făcu încă un pas nesigur, aproape dând peste burdihanul 
voluminos al poliţistului din faţă. 

— Nimeni n-are voie înăuntru. 

— Da, dar e doar... 

— Dă-mi cutiile. 

— Cum spuneam... 


13 Scene of crime - Scena crimei. 


Polițistul întinse mâna. 

— Eu spuneam să-mi dai afurisitele astea de pizze. 

Şi Smithback înţelese brusc că pierduse. Întinse docil cutiile şi 
polițistul le luă. 

— Cât face? 

— Zece dolari. 

Polițistul îi dădu zece, fără bacşiş. 

— Pentru cine sunt? 

— Pentru echipa SOC. 

— Clientul tău n-are nume? În echipă sunt o duzină de 
oameni. 

— Ah, cred că-l cheamă Miller. 

Polițistul mormăi şi dispăru în hol cu tot cu pizza, iar ceilalţi 
doi strânseră rândurile, blocând uşa. Cel care ridicase din umeri 
se întoarse spre el. 

— |lmi pare rău, amice, dar ai putea să-mi aduci o pizza 
pepperoni mare, cu usturoi, ceapă şi cu multă brânză? 

— Du-te-n mă-ta, spuse Smithback, întorcându-i spatele şi 
îndreptându-se spre bariere. 

În timp ce se strecura printre reporterii înghesuiți, îi auzi pe 
câţiva chicotind şi cineva îi strigă: 

— Frumoasă încercare, Bill. 

lar un altul i se adresă cu voce stridentă, efeminată: 

— Zău, Bill, scumpule, pălăria aia arată feeric pe capul tău. 

Smithback o scoase dezgustat şi o aruncă. De data asta 
geniul său de reporter dăduse greş. Avea deja presimţiri rele în 
privinţa acestui caz. Abia începuse şi deja nu-i mirosea a bine. În 
ciuda aerului îngheţat din ianuarie, aproape că simţea în ceafă 
răsuflarea fierbinte a lui Harriman. 

Făcu stânga împrejur şi - cu inima grea - îşi ocupă locul în 
mulţime, în aşteptarea relatării oficiale. 


Capitolul 10 


Simţindu-se frânt de oboseală, locotenentul Vincent D'Agosta 
împinse uşa şi intră în McFeeley'Ale. Era un bar irlandez, atât de 
confortabil cât poate fi un asemenea local în New York şi, în 
momentul acela, D'Agosta avea nevoie de confort. Incăperea 
era întunecoasă, lungă şi îngustă, cu un bar din lemn protejat cu 
un strat gros de lac într-o parte şi cu separeuri de-a lungul laturii 
opuse. Pe pereţi atârnau afişe din lumea sportului, de nedesluşit 
sub praful care le acoperea. Dincolo de tejgheaua barului, şase 
rânduri de sticle puteau fi văzute în faţa peretelui acoperit cu 
oglinzi. Lângă uşă se afla un tonomat vechi, de genul celor pe 
care titlurile melodiile irlandeze sunt tipărite cu cerneală verde. 
Găseai întotdeauna bere la halbă, Guinness, Harp şi Bass. 
Mirosul berii vărsate era secondat de cel de mâncare grasă. 
Lipsea o singură tentă nostalgică, mirosul fumului de tutun, dar 
asta nu-l deranja câtuşi de puţin pe D'Agosta: renunţase la 
trabucuri cu ani în urmă, când demisionase din poliţie şi se 
mutase în Canada, ca să se-apuce de scris. ` 

Localul era pe jumătate gol, exact aşa cum îi plăcea. Işi alese 
un taburet şi îl trase lângă bar. 

Patrick, patronul, îl zări şi se apropie. 

— Salut, locotenente, spuse, împingând o farfurioară care 
alunecă până-n faţa lui. Cum merge? 

— Merge. 

— Ca de obicei? 

— Nu, Paddy, o bere Guiness cu bitter, te rog. Şi un 
cheeseburger cu brânză puţină. 

O clipă mai târziu, îşi făcu apariţia o halbă şi D'Agosta îşi 
afundă meditativ buza de sus în spuma de culoarea cafelei. Nu- 
şi mai permitea aproape niciodată să se răsfeţe astfel - în 
ultimele câteva luni scăpase de vreo nouă kilograme şi nu 
intenţiona să le pună la loc - dar în seara aceea avea să facă o 
excepţie. Laura Hayward urma să se întoarcă acasă târziu: se 
ocupa de cazul bizar al tipului spânzurat la ora prânzului, în 
Upper West Side. 

El îşi petrecuse dimineaţa căutând indicii, fără niciun rezultat. 
La Biroul de înregistrări Publice nu exista nimic despre 
Ravenscry, proprietatea  strămătuşii Cornelia din Ţinutul 
Dutchess. Cu ajutorul departamentului local de poliţie, făcuse 


cercetări legate de reşedinţa lui Pendergast din New Orleans, 
arsă cu mult timp în urmă, şi rezultatul fusese similar. În niciuna 
din situaţii nu găsise nimic despre Diogenes Pendergast. 

Plecase de la secţia de poliţie, revenind la numărul 891 de pe 
Riverside Drive, unde reexaminase colecţia sărăcăcioasă de 
dovezi strânse de Pendergast. Sunase la banca din Londra 
desemnată cu multă vreme înainte de Diogenes, conform 
înregistrărilor agentului FBI, drept loc de depunere a banilor. 
Contul era închis de douăzeci de ani şi nu existau alte informaţii 
disponibile. Cercetările făcute la băncile din Heidelberg şi Zurich 
se încheiaseră cu răspunsuri identice. Vorbise cu familia 
băiatului din Anglia care-şi împărţise pentru scurtă vreme 
camera de la Sandringham cu Diogenes, doar ca să afle că 
tânărul se sinucisese la numai o zi după ce fusese eliberat din 
chingile care îl împiedicau să-şi facă rău. 

Pe urmă dăduse telefon la firma de avocatură care 
intermediase corespondenţa dintre Diogenes şi familia lui. Acolo 
birocraţia păruse fără limite: fusese transferat de la un 
secretariat la altul, fiind necesar să-şi repete cererea de fiecare 
dată. În cele din urmă, intrase în legătură cu un avocat care 
refuzase să-şi divulge identitatea şi care-l informase că 
Diogenes Pendergast nu mai era clientul firmei; că relaţia 
avocat-client interzicea comunicarea informaţiilor unei terţe 
persoane; şi că, în plus, toate dosarele relevante fuseseră 
distruse cu mult timp în urmă, la cererea clientului. 

După alte cinci ore şi alte cel puţin treizeci de convorbiri 
telefonice, D'Agosta nu reuşise să afle absolut nimic. 

Işi întorsese apoi atenţia asupra tăieturilor din ziare 
colecţionate de Pendergast, toate cele cu referiri la diverse 
crime bizare. Se întrebase dacă n-ar fi fost bine să-i sune pe 
poliţiştii care se ocupaseră de cazuri, dar respinsese ideea. Era 
sigur că Pendergast o făcuse deja; dacă ar fi existat informaţii 
demne de a fi împărtăşite, le-ar fi pus în dosare. D'Agosta n- 
avea oricum încă niciun indiciu care să-i sugereze de ce 
considerase Pendergast că erau importante acele articole din 
ziare despre crime săvârşite pe tot globul, toate fiind într-adevăr 
stranii, dar aparent fără nicio legătură între ele. 

Între timp trecuse de ora două. Locotenentul ştia că şeful lui, 
căpitanul Singleton, nu era la masa lui de lucru: îşi petrecea, 
invariabil, toate după-amiezile pe teren, urmărind personal 


rezolvarea tuturor cazurilor importante. Aşa că D'Agosta plecase 
din Riverside Drive numărul 891 şi se dusese la secţia de poliţie, 
unde se furişase în propriul birou, îşi deschisese computerul şi 
îşi tastase parola. Îşi petrecuse restul după-amiezii folosindu-se 
de mouse ca să-şi croiască drum prin toate bazele de date ale 
forţelor de ordine şi ale guvernului pe care le putuse accesa: a 
NYPDului, a poliţiei statale, a poliţiei federale, a WICAPS, a 
Interpolului, ba chiar şi a Administraţiei Securităţii Sociale. În 
ciuda întregului număr copleşitor de documente generate de 
birocraţiile guvernamentale, interconectate într-o aceeaşi 
încâlceală, Diogenes reuşise să se strecoare ca o fantomă, 
nelăsând nimic în urmă. De fapt era aproape ca şi cum ar fi fost 
mort cu adevărat. 

D'Agosta se dăduse bătut şi plecase la McFeeley's. 

| se aduse cheeseburgerul şi începu să-l mănânce, abia 
simţindu-i gustul. Nu-şi începuse investigația nici măcar de 
patruzeci şi opt de ore şi era deja pe punctul de a epuiza toate 
pistele cunoscute. Resursele generoase puse la dispoziţie de 
Pendergast păreau să-i fie de prea puţin folos în lupta împotriva 
unei stafii. 

Mai luă câteva înghiţituri din burger, fără prea mare tragere 
de inimă, îşi termină băutura, lăsă câteva bancnote pe 
tejgheaua barului, îl salută pe Patrick cu o înclinare a capului şi 
plecă. „Obține toate informaţiile posibile de la căpitanul de 
detectivi Laura Hayward, dar, pentru binele ei, implic-o cât mai 
puţin.” De fapt, după vizita la strămătuşa Cornelia, D'Agosta îi 
povestise Laurei foarte puţine lucruri despre investigaţiile sale. 
Într-un mod pervers, aşa părea să fie cel mai bine. 

De ce? 

Îşi îndesă mâinile în buzunare, aplecându-se ca să ţină piept 
vântului rece de ianuarie. Să fi fost din cauza lucrurilor spuse de 
ea, de al căror bun-simţ nu se îndoia el? „Vinnie, e o nebunie. O 
scrisoare care nu conţine nimic altceva decât o dată. Câteva 
ameninţări imature, rostite acum douăzeci sau treizeci de ani. 
Nu-mi vine să cred că-ţi iroseşti timpul.” 

Şi poate - poate - se temea că Laura avea să-l convingă că 
era într-adevăr o nebunie. 

Se apropie de intersecţia dintre 77th şi First Avenue mergând 
fără grabă. Clădirea urâtă, din cărămidă albă, unde se afla 
apartamentul pe care-l împărțea cu Hayward, se înălța pe colţ. 


Se uită la ceas tremurând. Opt. Probabil că Laura nu se 
întorsese încă. Avea să pună masa pentru ea, să încălzească la 
microunde ce mai rămăsese din lasagna napoletană. Era curios 
să afle mai multe despre noul ei caz de omucidere. Să audă 
orice i-ar fi putut împiedica gândurile să alerge în cerc. 

Portarul făcu o încercare tardivă, insolentă, de a-i deschide 
uşa. D'Agosta trecu pe lângă el, intră în holul îngust şi îşi căută 
cheile în buzunar. În faţa lui aştepta un lift deschis, invitându-l 
să intre şi să apese butonul etajului paisprezece. 

Când uşile erau aproape închise, nişte degete înmănuşate se 
strecurară între ele, silindu-le să se redeschidă. Era nesuferitul 
de portar. Intră, apoi se întoarse cu faţa înainte, încrucişându-şi 
braţele la piept şi ignorându-l pe D'Agosta. Spaţiul îngust se 
umplu de mirosul neplăcut al trupului său. 

Locotenentul îl privi cu iritare. Era un tip brunet, cu faţa 
cărnoasă, cu ochi căprui, supraponderal. Ciudat: nu apăsase 
niciun buton. D'Agosta îşi desprinse privirea de el, pierzându-şi 
interesul, şi urmări indicatorul etajelor la care ajungea 
ascensorul. Cinci, şase, şapte... 

Portarul se aplecă şi-şi puse degetul pe butonul stop. Liftul se 
opri brusc. 

D'Agosta îi aruncă o privire. 

— Ce-ai păţit? ă 

Portarul nu se obosi să se uite la el. In schimb, scoase din 
buzunar o cheie pentru comenzi prioritare, o introduse în panoul 
de control, o răsuci şi apoi o scoase. Liftul începu să coboare cu 
o smucitură. 

„Laura nu s-a înşelat, se gândi D'Agosta. Nemernicul are o 
problemă serioasă de comportament.” 

— Uite ce e, habar n-am ce naiba crezi că faci, dar poţi s- 
aştepţi până ajungem la etajul meu. 

Şi apăsă încă o dată pe butonul cu numărul paisprezece. 

Liftul nu preluă comanda. Continuă să coboare, ajunsese deja 
la parter şi se îndrepta spre subsol. 

Furia lui D'Agosta se transformă cât ai clipi în panică. Radarul 
lui de poliţist intră în funcţiune la capacitatea maximă. Prin 
minte îi străfulgerară avertizarea din biletul lui Pendergast. 
„Diogenes e extrem de periculos. Nu-i atrage atenția mai 
devreme decât e necesar.” Aproape fără să se gândească, îşi 
duse mâna sub haină şi-şi scoase revolverul dintr-o mişcare. 


Dar portarul se răsuci spre el în aceeaşi fracțiune de secundă 
Şi, cu o mişcare uimitor de rapidă, aproape cu viteza fulgerului, 
îl lipi de peretele ascensorului, ţintuindu-i mâinile la spate, într-o 
strânsoare ca de menghină. D'Agosta se zbătu, numai ca să 
constate că fusese imobilizat de un expert. Îşi trase răsuflarea, 
gata să strige după ajutor, dar - acţionând aproape ca şi cum s- 
ar fi bazat pe telepatie - mâna înmănuşată îi apăsă gura. 

Locotenentul se zbătu încă o dată, scurt, nevenindu-i să 
creadă că putuse fi dezarmat şi pe deplin imobilizat cu atâta 
repeziciune. 

Şi apoi portarul făcu ceva bizar. Se aplecă, ajungând cu 
buzele chiar lângă urechea lui. Şi, când vorbi, D'Agosta auzi cea 
mai firavă dintre şoapte: 

— Îmi cer sincer scuze, Vincent... 


Capitolul 11 


Căpitanul de detectivi Laura Hayward traversă camera de zi şi 
se uită pe fereastră, având grijă să nu se frece de masa care 
fusese aşezată sub pervaz. Prin gaura din geamul spart, văzu că 
jos, departe, pe Broadway, era în sfârşit linişte. Le dăduse 
oamenilor ei ordine foarte stricte, cerându-le să izoleze locul 
faptei, şi făcuseră treabă bună: răniții fuseseră luaţi foarte 
repede de ambulanţe, iar mulţimea de curioşi, de gură-cască, 
obosise şi îngheţase în cele din urmă, sfârşind prin a se 
împrăştia. Reporterii fuseseră mai insistenţi, dar şi ei se 
mulţumiseră în final cu relatarea succintă pe care le-o făcuse în 
ultima parte a serii. La locul faptei totul se dovedise complicat, 
totul era răvăşit, şi asta era valabil atât pentru apartament, cât 
şi pentru restaurantul de dedesubt, dar coordonase ea însăşi 
echipele care se ocupau de anchetă şi acum - în sfârşit - se 
încheiase şi activitatea judiciară de pe teren. Examinatorii 
amprentelor, tehnicienii foto şi analiştii criminalişti plecaseră 
deja. Nu mai rămăsese decât femeia care lua în custodie 
probele, dar avea să plece şi ea peste cel mult o oră. 

Investigația bine făcută a unei omucideri îi dădea Laurei 
Hayward o satisfacţie imensă. Moartea violentă implica extrem 
de multă dezordine. Dar, pe măsură ce se analiza locul faptei 
- după ce investigatorii judiciari, medicii legişti, tehnicienii şi 
criminaliştii soseau în valuri succesive şi îşi făceau datoria ca la 
carte - haosul şi oroarea erau compartimentate, puse în ordine 
şi etichetate. Era ca şi cum ancheta însăşi ar fi refăcut, în parte, 
acea ordine firească a lucrurilor pe care o distrusese crima. 

Şi totuşi, când trecea în revistă locul acelei crime, nu simţea 
absolut nicio satisfacţie. Avea în schimb o senzaţie inexplicabilă 
de nelinişte. 

Se înfioră, îşi suflă în pumni şi îşi încheie nasturele de sus al 
paltonului. Cu fereastra aia spartă şi cu instrucţiunile ei de a nu 
atinge nimic (nici măcar instalaţia de încălzire), temperatura din 
cameră nu era decât cu câteva grade mai ridicată decât cea de 
afară. Pentru o clipă, se surprinse dorindu-şi ca D'Agosta să fi 
fost acolo. Dar nu conta: oricum avea să-i povestească despre 
caz când ajungea acasă. Ştia că avea să fie interesat şi 
sugestiile lui practice, creative, o surprindeau adesea. Poate 
asta putea să-l scape de obsesia nesănătoasă a poveştii cu 


fratele lui Pendergast. Tocmai când reuşise să treacă peste 
moartea agentului FBI, când sentimentul lui de vinovăţie păruse 
să se estompeze, fusese invitat de blestematul ăla de şofer... 

— Doamnă? spuse un sergent, strecurându-şi capul pe uşa 
camerei de zi. A venit domnul căpitan Singleton. 

— Invită-l aici, te rog. 

Singleton era căpitanul secţiei de poliţie locale şi Hayward se 
aştepta să-şi facă apariţia. Era unul dintre acei căpitani de modă 
veche, care simțeau că trebuie să se afle alături de oamenii pe 
care-i coordonau, pe stradă sau la locul crimei. Hayward mai 
colaborase cu el şi descoperise că era unul dintre cei mai buni 
căpitani din oraş când era vorba să conlucreze cu Brigada 
Omucideri - cooperant, cu tot respectul faţă de opiniile 
medicilor legişti, dar implicându-se şi fiind foarte util în toate 
etapele anchetei. 

Şi în clipa aceea îl văzu în cadrul uşii, elegant în paltonul lung, 
cu părul său frumos tuns arătând impecabil, ca de obicei. Se 
opri, cu ochii rotindu-i-se neobosiţi prin încăpere, înregistrând 
toate amănuntele. Pe urmă zâmbi, făcu un pas înainte şi îi 
întinse mâna. 

— Laura. 

— Glen. Mă bucur că ai venit. 

Strângerea lui de mână era scurtă, ca a unui om de afaceri. 
Se întrebă dacă ştia despre relaţia ei cu D'Agosta şi decise 
imediat că nu-i era cunoscută: avuseseră amândoi grijă s-o ţină 
cât mai departe de fabrica de zvonuri din NYPD. 

Singleton arătă întreaga cameră cu o fluturare a braţului. 

— Frumos lucrat, ca de obicei. Sper că nu te deranjează că-mi 
bag nasul. 

— Nicidecum. Aproape c-am reuşit să punem totul la punct. 

— Cum merge? 

— Bine, bine. 

Ezită. N-avea de ce să nu-i spună lui Singleton adevărul: spre 
deosebire de majoritatea ofiţerilor superiori din poliţie, lui nu i 
se părea distractiv să-şi înjunghie pe la spate potenţialii rivali în 
materie de avansare -nici nu se temea c-o să fie tratat cu 
superioritate de poliţiştii de la Omucideri. În plus, avea tot grad 
de căpitan - se putea baza pe discreţia lui. 

— De fapt, nu sunt chiar atât de sigură, adăugă ea, cu voce 
mai scăzută. 


Singleton se uită la femeia care aduna probele - stătea în 
capătul opus al încăperii, notând ceva pe un clipboard. 

— Vrei să-mi povesteşti? 

— Uşa din faţă a fost descuiată cu şperacilul, de un expert. 
Apartamentul e mic, n-are decât două dormitoare, din care unul 
transformat în atelier de pictură. Criminalul a pătruns fără să fie 
observat şi, după toate aparențele, s-a ascuns aici... Arătă spre 
colţul întunecat de lângă uşă. A sărit pe victimă când aceasta a 
intrat în camera de zi şi a lovit-o probabil în cap. Din nefericire, 
în cădere trupul a suferit atât de multe leziuni, încât ar putea fi 
extrem de dificil să ne dăm seama ce armă a folosit agresorul. 
Işi îndreptă arătătorul spre peretele de alături, unde un jet de 
sânge pătase tabloul care înfăţişa lacul plin de bărci din Central 
Park. Uită-te la stropii împroşcaţi. 

Singleton îi examină. 

— Picături foarte mici, cu viteză medie. Un obiect bont? 

— Asta e presupunerea noastră. Tiparul de împrăştiere, aici şi 
aici, ne susţine ipoteza. Înălţimea relativă la care a lovit jetul 
peretele indică o lovitură în cap. Judecând după traseu - uită-te 
la cununa de picături întinsă pe covor - victima a făcut câţiva 
paşi clătinându-se, apoi a căzut acolo, unde s-a strâns sângele 
din pata marcată. Şi cantitatea sugerează o rană la cap - ştii ce 
mult sângerează. 

— Să presupun că nu s-a găsit nicio armă? 

— Niciuna. Indiferent ce obiect ar fi folosit, făptaşul l-a luat cu 
el. 

Singleton dădu încet din cap. 

— Continuă. 

— S-ar părea că agresorul şi-a tras victima năucită pe 
canapea, unde - şi asta e ciudat - i-a îngrijit rana pe care abia i- 
o făcuse. 

— A îngrijit rana? 

— A tamponat-o cu tifon din dulapul cu medicamente din 
baie. Lângă canapea s-au găsit mai multe ambalaje goale, iar în 
coşul de gunoi erau pansamente pline de sânge. 

— Amprente? 

— Tipii de la Amprente latente au luat vreo cincizeci, din tot 
apartamentul. Au extras câteva şi din sângele lui Duchamp, 
victima, cu o soluţie de amido black şi metanol. Toate sunt ale 
lui Duchamp, ale asistentului lui sau ale unor cunoştinţe. Altele 


nu există: nici pe dulăpiorul cu medicamente, nici pe mânerul 
uşii, nici pe pachetele cu pansamente. 

— Criminalul purta mânuşi. 

— Din cauciuc chirurgical, dacă ne bazăm pe reziduuri. 
Laboratorul o să ne ofere o confirmare până mâine dimineaţă. 
Hayward arătă spre canapea. Pe urmă victimei i s-au legat 
braţele la spate, cu o serie de noduri complicate. Aceeaşi funie 
groasă a fost folosită pentru ştreang. Le-am cerut tehnicienilor 
criminalişti să îndepărteze frânghiile de pe cadavru şi să le pună 
în pungi. Nodurile nu seamănă cu nimic din ce-am mai văzut 
vreodată. 

Dădu din cap către o serie de pungi mari de plastic, etichetate 
şi sigilate, plasate deasupra unei lăzi albastre, pentru probe. 

— Şi frânghia arată ciudat. 

— E aproape singura probă lăsată în urmă de criminal. 
Frânghia şi câteva fibre din hainele lui. 

„E singura veste bună legată de caz”, îşi spuse Hayward. 
Frânghiile au aproape tot atât de multe particularităţi ca 
amprentele: tipul de  răsucire, numărul de  răsuciri pe 
centimetru, numărul de fire răsucite laolaltă, caracteristicile 
firului. Din toate astea, la care se adăugau tipul şi stilul aparte al 
nodurilor, se puteau deduce volume întregi de informaţii. 

— Când şi-a revenit, Duchamp era probabil deja legat. 
Criminalul a împins biroul ăla lung sub fereastră. Pe urmă l-a silit 
cumva pe Duchamp să se urce pe birou şi să păşească dincolo 
de geam, aşa cum îşi sileau piraţii victimele să meargă pe 
scândura scoasă în afara bordului. Dar aş putea spune că 
Duchamp a alergat pe scândură. Tipul a sărit pur şi simplu pe 
fereastră, spânzurându-se singur. 

Singleton se încruntă. 

— Eşti sigură? 

— Uită-te la birou. 

Hayward îi arătă o serie de urme însângerate de tălpi care 
traversau tăblia, toate însemnate şi etichetate. 

— Duchamp s-a îndreptat spre birou călcând prin propriul 
sânge. Vezi că, atunci când a lăsat prima pereche de urme, 
stătea nemişcat? Cât despre celelalte, pe măsură ce se apropie 
de fereastră, distanţa dintre ele e tot mai mare. ŞI uite aici, la 
ultima urmă dinainte de geam, biroul n-a fost atins decât de 
vârful pantofului. Urmele astea sugerează accelerarea. 


Singleton rămase cu ochii la birou cel puţin un minut. Pe urmă 
se uită la Hayward. 

— Nu e posibil să fi fost măsluite? Criminalul n-ar fi putut, să 
zicem, să scoată pantofii lui Duchamp, să facă urmele şi să i-i 
pună apoi la loc? 

— Şi eu mi-am pus întrebarea asta. Dar băieţii de la Judiciar 
spun că ar fi fost imposibil. Urmele nu se pot falsifica aşa. In 
plus, tiparul spărturii din geam sugerează mai degrabă că a sărit 
cineva prin el, nu că a fost aruncat sau împins. 

— Drăcia dracului! 

Singleton înaintă cu un pas. Fereastra spartă părea un ochi 
zimţat, privind în noaptea Manhattanului. 

— Imaginează-ţi-l pe Duchamp stând acolo, cu braţele legate 
la spate şi cu un ştreang atârnat de gât. Ce anume i-ar fi putut 
spune cineva ca s-o ia la fugă şi să sară pe geam? 

Se întoarse din nou spre ea. 

— În afara cazului când a făcut-o de bunăvoie. Sinucidere 
asistată. La urma urmelor, nu s-a găsit nimic care să sugereze o 
luptă. A fost ceva? 

— Nimic. Dar, dacă a fost aşa, de ce-a deschis făptaşul uşa cu 
şperaclul? De ce-a purtat mănuşi? De ce l-a atacat pe Duchamp 
înainte de a-l lega? Urmele de pe birou nu sugerează nicio 
pornire ratată, nicio ezitare, aşa cum se întâmplă în cazul 
tentativelor de sinucidere. În plus, am luat declaraţii preliminare 
de la vecinii lui, de la nişte prieteni, de la câţiva clienţi. Toţi au 
spus că era cel mai amabil şi cel mai agreabil tip pe care l-au 
întâlnit vreodată. Avea întotdeauna câte o vorbă bună pentru 
oricine, era întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Doctorul lui le-a 
întărit spusele. N-avea nicio problemă psihologică. Necăsătorit, 
dar nu există niciun indiciu că s-ar fi despărţit recent de cineva. 
Stabilitate financiară. Câştiga o grămadă de bani cu tablourile 
lui. Hayward ridică din umeri. Niciun factor de stres care să ne 
fie cunoscut. 

— Vecinii au văzut ceva? 

— Niciunul n-a văzut nimic. Am confiscat înregistrările video 
ale camerelor de supraveghere. Probabil că acum sunt 
vizionate. 

Singleton îşi ţuguie buzele, dând din cap. Pe urmă îşi duse 
mâinile la spate şi străbătu tacticos încăperea, uitându-se cu 
atenţie la resturile de pudră pentru amprente, la etichete şi la 


marcajele probelor. În cele din urmă se opri lângă ladă. Hayward 
i se alătură şi se uitară împreună la bucata de frânghie din 
punga sigilată. Era dintr-un material foarte neobişnuit, mai 
degrabă lucios decât aspru, şi culoarea era tot atât de ciudată: 
un violet închis, bătând în negru, culoarea vinetelor. Ştreangul 
avea cele treisprezece bucle necesare, dar erau cele mai stranii 
pe care le văzuse vreodată Hayward: masive şi complicate, ca o 
masă de intestine încâlcite. Într-o altă pungă, mai mică, era 
frânghia cu care fuseseră legate mâinile lui Duchamp. Hayward 
le ceruse oamenilor ei să taie frânghia, nu nodul, care arăta 
aproape tot atât de exotic ca serpentina ştreangului. 

— Uită-te la ele, fluieră Singleton. Nişte noduri mari, idioate. 

— In privinţa asta nu sunt sigură, răspunse Hayward. O să pun 
un specialist să le compare cu tot ce se găseşte în baza de date 
despre noduri a FBl-ului. Ezită. Aici e ceva neobişnuit. Frânghia 
din care a fost făcut ştreangul a fost tăiată parţial cu un cuţit 
foarte ascuţit, poate cu un brici, chiar în mijloc. 

— Vrei să spui că... 

Singleton amuţi. 

— Exact. S-a dorit să se rupă exact aşa cum s-a rupt. 

Se mai uitară o clipă la colacul straniu de frânghie, care 
licărea uşor în lumina fluorescentă. 

In spatele lor, femeia care se ocupa de păstrarea probelor îşi 
drese glasul: 

— Scuzaţi-mă, spuse ea. Pot lua asta acum? 

— Bineînţeles. 

Hayward se retrase cu un pas în timp ce femeia aşeză cu grijă 
pungile în cutia cu probe, o încuie şi începu s-o împingă spre uşă 
pe rotilele cu care era prevăzută. 

Singleton o urmări din priviri în timp ce părăsea încăperea. 

— A dispărut ceva? Obiecte de valoare, bani, tablouri? 

— Absolut nimic. Duchamp avea aproape trei sute de dolari în 
portofel şi bijuterii vechi, într-adevăr de valoare, în comodă. Ca 
să nu mai vorbim de atelierul lui, plin de tablouri scumpe. Totul 
e neatins. 

Singleton o fixa cu privirea. 

— Şi sentimentul de nelinişte despre care vorbeai? 

Hayward se întoarse spre el. 

— Mi-e greu să-l definesc. Pe deoparte, la locul faptei totul 
pare mult prea clar, prea rece - ca un decor de teatru. Crima a 


fost săvârşită cu meticulozitate, aproape magistral. Însă nimic n- 
are sens. De ce l-a pocnit pe tip în cap, ca să-i îngrijească apoi 
rana? De ce l-a legat, de ce i-a pus un ştreang în jurul gâtului, 
de ce l-a silit să sară pe fereastră, dar a slăbit intenţionat 
frânghia, făcând posibilă căderea fatală, după o scurtă 
zvârcolire? Ce i-a spus lui Duchamp, ca să sară pe propria 
fereastră şi să-şi găsească astfel moartea? Şi, mai presus de 
toate: la ce bun tot acest efort pentru uciderea un pictor în 
acuarelă inofensiv, care n-a făcut rău nici măcar unei muşte? 
Am senzaţia că această crimă are un motiv profund, subtil, 
despre care deocamdată nu putem face nici cea mai mică 
presupunere. l-am cerut deja unui psiholog să întocmească un 
profil. Nu pot decât să sper c-o să aflăm ce-l stârneşte. Fiindcă, 
dacă nu descoperim care-a fost motivul, cum naiba ne-am putea 
aştepta să găsim criminalul? 


Capitolul 12 


D'Agosta se crispă pentru o clipă, şocat, nevenindu-i să 
creadă. Vocea era familiară şi în acelaşi timp stranie. Incercă 
instinctiv din nou să vorbească, dar mâna înmănuşată îi apăsă 
mai tare buzele. 

— Şşi. 

Uşile liftului se deschiseră cu un clinchet firav. Continuând să-l 
imobilizeze cu putere, portarul aruncă o privire prudentă afară, 
pe coridorul de la subsol, scrutându-l precaut în ambele sensuri. 
Pe urmă îl împinse pe locotenent cu blândeţe pe culoarul 
prăfuit, conducându-l printr-o serie de pasaje înguste, cu 
plafonul înalt, din blocuri galbene de zgură. În cele din urmă, îl 
opri scurt în faţa unei uşi zgâriate, de metal, fără niciun marcaj 
şi de aceeaşi culoare cu pereţii. Se aflau în apropierea centralei 
termice a clădirii; huruitul cazanelor se auzea clar, într-o 
tonalitate joasă. Bărbatul se uită iarăşi în jur, apoi studie o mică 
pânză de păianjen, întinsă pe marginea unuia dintre canaturi. 
Abia după aceea scoase din buzunar o cheie, descuie şi îl vâri 
repede pe D'Agosta înăuntru, închizând apoi uşa şi încuind-o cu 
grijă. 

— Mă bucur c-arăţi atât de bine, Vincent. 

D'Agosta nu reuşi să scoată nicio vorbă. 

— Scuzele mele sincere pentru purtarea grosolană, zise 
bărbatul, traversând încăperea cu paşi iuți şi verificând singura 
fereastră a subsolului. Aici putem vorbi fără grijă. 

D'Agosta rămase uimit de nepotrivirea dintre vocea 
bărbatului - acele inflexiuni sudice inconfundabile, melodioase, 
având consistenţa lenevoasă a melasei - şi înfăţişarea lui: un tip 
cu desăvârşire străin, într-o uniformă de portar pătată, îndesat, 
cu ten de culoare închisă, păr castaniu, ochi căprui şi faţă 
rotundă. Nici măcar ţinuta şi mersul nu-i erau familiare. 

— Pendergast? întrebă el, recăpătându-şi în sfârşit glasul. 

Bărbatul făcu o plecăciune. 

— Chiar el, Vincent. 

— Pendergast! 

Şi, înainte de a-şi da seama ce făcea, îl strivi pe agentul FBI 
într-o îmbrăţişare de urs. 

Pendergast se crispă pentru câteva secunde. Apoi se 
desprinse cu delicateţe, dar ferm, şi se retrase cu un pas. 


— Vincent, nu-ţi pot spune ce încântat sunt să te revăd. Mi-ai 
lipsit. 

D'Agosta îi luă mâna şi i-o scutură, stinghereala 
amestecându-i-se cu surpriza, cu uşurarea şi cu bucuria. 

— Te credeam mort. Cum...? 

— Trebuie să-ţi cer scuze pentru înşelătorie. Intenţionam să 
rămân „mort” pentru mai multă vreme. Dar circumstanţele mi- 
au forţat mâna. Se întoarse cu spatele. Acum, dacă n-ai nimic 
împotrivă... 

Işi scoase haina de portar, căptuşită cu ingeniozitate, după 
cum avu D'Agosta ocazia să vadă, în dreptul umerilor şi al 
abdomenului, şi o atârnă de tăblia uşii. 

— Ce ţi s-a-ntâmplat? întrebă locotenentul. Cum ai scăpat? 
Am întors castelul lui Fosco cu susu-n jos căutându-te. Unde 
naiba ai fost? 

Pe măsură ce îi dispărea şocul iniţial, simţea nevoia să pună o 
mie de întrebări. 

Pendergast zâmbi uşor sub tirul lui de baraj. 

— O să afli totul, îţi promit. Dar, pentru început, instalează-te 
comod - nu lipsesc decât o clipă. 

După care se răsuci pe călcâie şi dispăru într-o cameră din 
spate. 

D'Agosta se uită în jur pentru prima oară. Se afla în camera 
de zi a unui mic apartament întunecos. De un perete se sprijinea 
o canapea jerpelită, flancată de două fotolii cu rezemătoare 
pentru cap, cu braţele pline de pete. O măsuţă ieftină susţinea 
un teanc de numere din revista Popular Mechanics. Lângă un alt 
perete se afla un birou uzat, cu rulou, cu suprafaţa destinată 
scrisului goală, cu excepţia unui Apple Powerbook lucios: 
singurul lucru nelalocul lui din încăperea monocromă. Pe pereţii 
de nedescris atârnau câteva tablouri de Hummel, estompate, 
înfăţişând copii cu ochii mari. Pe un raft erau înghesuite cărţi în 
ediţie broşată, în marea lor majoritate romane populare şi 
bestselleruri de duzină. D'Agosta se amuză descoperind una 
dintre cărţile lui preferate, /ce Limit Ill: Return to Cape Horn! 
printre volumele care păreau cel mai des răsfoite. În partea 
opusă a camerei de zi, o uşă deschisă dădea într-o bucătărie 
mică, dar ordonată. Locul se deosebea de apartamentului 


14,„La marginea ghetii III: întoarcerea la Capul Horn”, traducere aproximativă, este 
una dintre cărţile autorilor Preston & Child, publicată în 2000. (n. tr.). 


închiriat de Pendergast în Dakota şi de vila lui de pe Riverside 
Drive cât se poate de mult. 

Se auzi un foşnet uşor şi D'Agosta tresări dând cu ochii de 
Pendergast - de adevăratul Pendergast - în cadrul uşii; înalt, 
zvelt, cu ochii argintii scânteind. Părul era în continuare castaniu 
şi tenul rămăsese oacheş, dar faţa îşi recăpătase trăsăturile 
frumoase, acviline, atât de familiare locotenentului. 

Pendergast zâmbi din nou, de parcă i-ar fi citit gândurile. 

— Perniţe pentru obraji, spuse el. Eficienţa cu care-ţi schimbă 
înfăţişarea e remarcabilă. Însă acum mi le-am scos pentru 
moment, fiindcă mi se par destul de incomode. Ca şi lentilele de 
contact căprui. 

— Sunt uluit. Ştiam că eşti un maestru al deghizărilor, dar 
asta le dă clasă tuturor... Adică, până şi camera... 

D'Agosta arătă cu degetul spre cărţile de pe raft. 

Pendergast păru îndurerat. 

— Din păcate nici măcar aici nu trebuie să apară nimic 
nelalocul lui. Trebuie să menţin imaginea unui portar. 

— Şi încă a unuia ursuz. 

— Am descoperit că afişând o personalitate nesuferită te poţi 
feri de cercetările prea atente. Odată ce mă cataloghează drept 
un portar morocănos şi obraznic, oamenii nu se mai străduiesc 
să descopere şi altceva. Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Bere? 

Agentul FBI se cutremură fără să vrea. 

— Deghizarea mea are limite. Poate nişte Pernot sau 
Campari? 

— Nu, mulţumesc, rânji D'Agosta. 

— Presupun că ai primit scrisoarea mea. 

— Aşa este. Şi de-atunci încoace mă ocup de caz. 

— Progrese? 

— Extrem de puţine. l-am făcut o vizită strămătuşii tale. Dar 
despre asta putem vorbi ceva mai târziu. Acum, prietene, 
trebuie să-mi dai nişte explicaţii sincere. 

— Fireşte. 

Pendergast îl invită cu un gest să se aşeze şi se instală pe un 
scaun din faţa lui. 

— Mi-aduc aminte că ne-am despărţit în grabă, pe povârnişul 
unui munte din Toscana. 

— Aşa s-ar spune. N-o să uit niciodată cum te-am văzut ultima 


oară, înconjurat de o haită de câini dresați pentru vânătoarea de 
mistreți, cu toţii foarte nerăbdători să ia o îmbucătură din tine. 

Pendergast dădu încet din cap şi ochii lui părură să privească 
undeva, foarte departe. 

— Am fost luat prizonier, legat, sedat şi dus înapoi, în castel. 
Amicul nostru corpolent a cerut să fiu transportat în adâncul 
tunelelor de dedesubt. Acolo m-a înlănţuit într-un mormânt al 
cărui fost ocupant fusese scos afară într-un stil cât se poarte de 
neceremonios. lar contele s-a apucat - în cel mai politicos mod, 
fireşte - să mă zidească înăuntru. ă 

— Doamne Sfinte, se cutremură D'Agosta. In dimineaţa 
următoare am adus poliţia în căutarea ta, dar n-a ajutat la 
nimic. Fosco înlăturase toate urmele prezenţei noastre. Italienii 
m-au crezut nebun. 

— Am auzit mai târziu despre moartea stranie a contelui. Tu 
ai fost? 

— Bineînţeles. 

Pendergast dădu aprobator din cap. 

— Ce s-a-ntâmplat cu vioara? 

— N-am putut s-o abandonez în castel, aşa că am luat-o şi... 

Se întrerupse, neştiind ce sentimente avea să-i trezească lui 
Pendergast gestul lui. 

Agentul FBI înălţă întrebător din sprâncene. 

— l-am dus-o Violei Maskelene. l-am spus că ai murit. 

— Înţeleg. Cum a reacţionat? 

— A fost extrem de şocată, extrem de tulburată. Deşi a 
încercat să mascheze asta. D'Agosta ezită. Cred că ţine la tine. 

Pendergast păstră tăcerea, cu faţa ca o mască. 

El şi D'Agosta o cunoscuseră pe Viola Maskelene în luna 
noiembrie a anului precedent, în timp ce se ocupau de un caz în 
ltalia. Pentru D'Agosta fusese clar că, din clipa în care se 
văzuseră, între Pendergast şi tânăra englezoaică se petrecuse 
ceva, ceva inefabil. Acum nu putea decât să ghicească la ce se 
gândea Pendergast. 

Agentul FBI se dezmetici brusc. 

— Ai făcut ceea ce trebuia şi acum putem considera cazul 
viorii Nor-de-Furtună cu desăvârşire închis. 

— Dar cum ai scăpat din castel? întrebă D'Agosta. Cât timp ai 
rămas zidit acolo? 

— Am fost înlănţuit în mormânt aproape patruzeci şi opt de 


ore. 

— În întuneric? 

Pendergast dădu din cap. 

— Şi, aş putea adăuga, sufocându-mă încetul cu încetul. Am 
descoperit că o anumită formă specializată de meditaţie e foarte 
utilă. 

— Şi apoi? 

— Am fost salvat. 

— De cine? 

— De fratele meu. 

Încă zdruncinat de pe urma apariţiei aproape miraculoase a 
lui Pendergast, D'Agosta simţi că şocul îl paraliză. 

— De fratele tău? De Diogenes? 

— Da. 

— Credeam că te urăşte. 

— Aşa e. Şi, fiindcă mă urăşte, are nevoie de mine. 

— Pentru ce? 

— În ultimele şase luni, Diogenes s-a ocupat de monitorizarea 
tuturor mişcărilor mele, ca parte a pregătirii crimei. Trebuie să 
spun, cu regret, că n-am avut habar. Am crezut întotdeauna că 
sunt cel mai mare impediment în calea succesului lui şi că într-o 
bună zi va încerca să mă ucidă. Dar m-am înşelat - m-am înşelat 
prosteşte. Lucrurile stau exact pe dos. Când a aflat că sunt într- 
un foarte mare pericol, Diogenes s-a lansat într-o operaţiune 
temerară de salvare. A pătruns în castel deghizat în localnic - e 
un maestru al deghizărilor, într-o mai mare măsură decât mine 
- şi m-a eliberat din mormânt. 

Prin mintea lui D'Agosta trecu un gând neaşteptat. 

— O clipă. Are ochii de culori diferite, nu-i aşa? 

Pendergast încuviinţă cu o nouă înclinare a capului. 

— Unul e căprui, iar celălalt de un albastru lăptos. 

— L-am văzut. Acolo, pe coasta dealului, deasupra castelului 
lui Fosco. Imediat ce ne-am despărţit. Stătea în umbra unei 
lespezi de stâncă, urmărind calm tot ce se petrecea, ca şi cum 
ar fi asistat la prima cursă de cai de la Aqueduct. 

— El era. M-a eliberat şi m-a dus la o clinică particulară, lângă 
Pisa, unde mi-am revenit după deshidratare, după expunerea la 
frig şi după muşcăturile câinilor lui Fosco. 

— Totuşi nu-nţeleg. Dacă te urăşte -dacă a pus la cale 
această aşa-numită crimă perfectă - de ce nu te-a lăsat zidit în 


castel? 

Pendergast zâmbi iarăşi, de data asta fără nicio urmă de 
amuzament. 

— Vincent, trebuie să-ţi aduci întotdeauna aminte că avem 
de-a face cu o minte criminală aberantă, unică în felul ei. Eu i- 
am înţeles într-o atât de mică măsură adevăratele planuri! 

După care se ridică brusc şi se duse în bucătărie. O clipă mai 
târziu, D'Agosta auzi clinchetul gheții într-un pahar. Când se 
întoarse, agentul FBI ţinea o sticlă de Lillet? într-o mână şi un 
pahar mare, fără picior, în cealaltă. 

— Eşti sigur că nu vrei să bei nimic? 

— Da. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, explică-mi ce vrei 
să spui. 

Pendergast turnă câteva degete de vin în pahar. 

— Dacă aş fi murit, aş fi stricat totul - pentru Diogenes. Vezi 
tu, Vincent, eu sunt principalul obiect al crimei lui. 

— Tu? Tu o să fii victima? Atunci de ce...? 

— N-o să fiu. Sunt deja. 

— Poftim? 

— Crima a-nceput. Se săvârşeşte cu succes în timp ce stăm 
de vorbă. 

— Glumeşti. 

— În toată viaţa mea n-am fost mai serios. Pendergast sorbi 
prelung din Lillet, apoi îşi reumplu paharul. Diogenes a dispărut 
în timpul tratamentului meu de recuperare de la clinica 
particulară din Pisa. Eu m-am întors la New York de îndată ce 
mi-am revenit, incognito. Ştiam că planurile lui erau deja bine 
puse la punct şi New Yorkul părea cel mai potrivit loc pentru o 
încercare de a i le zădărnici. Eram aproape sigur că o să-şi 
săvârşească aici crima. Oraşul ăsta oferă cel mai mare grad de 
anonimat, cele mai bune ascunzători, cele mai multe posibilităţi 
de a adopta un alter ego, de a-şi perfecționa planurile de atac. 
Aşa că de data asta - ştiind că fratele meu îmi urmăreşte 
mişcările -am rămas „mort”, ca modalitate de a mă mişca 
neobservat. Ceea ce însemna să vă las pe toţi în beznă. Chiar şi 
pe Constance. La aceste cuvinte, faţa lui trădă pentru o clipă 
durerea. Regret asta, mai mult decât o pot spune. Însă părea cel 
mai prudent lucru. 

— Aşa că ai devenit portar. 


15Vin franțuzesc pentru aperitiv (n. tr.). 


— Poziţia mi-a permis să nu te pierd din ochi şi să urmăresc, 
prin tine, alte persoane pe care le consider importante. Din 
umbră am mai multe şanse să-l vânez pe Diogenes. Şi nu m-aş 
fi deconspirat dacă evenimentele nu mi-ar fi forţat prematur 
mâna. 

— Ce evenimente? 

— Spânzurarea lui Charles Duchamp. 

— Crima aia bizară de la Lincoln Center? 

— Da. Şi aia şi cealaltă din New Orleans de acum trei zile. 
Torrance Hamilton, profesor emerit. Otrăvit în faţa unei săli de 
curs aglomerate. 

— Care e legătura? 

— Hamilton a fost unul dintre preceptorii mei în timpul 
liceului, omul de la care am învăţat franceza, italiana şi 
mandarina. Am fost foarte apropiaţi. Duchamp era cel mai bun 
prieten al meu din copilărie - de fapt singurul. Singura mea 
cunoştinţă din tinereţe cu care am păstrat legătura. Amândoi 
ucişi de Diogenes. 

— N-ar putea fi o coincidenţă? 

— Imposibil. Hamilton a fost otrăvit cu o toxină greu de găsit, 
care atacă nervii, pusă în paharul lui cu apă. E sintetică, foarte 
asemănătoare cu otrava secretată de un păianjen din insula 
Goa. Un străbun de-al tatălui meu, care a avut un post de 
funcţionar minor în India, în timpul dominaţiei britanice, a fost 
ucis de muşcătura acestui păianjen. Pendergast sorbi din nou 
din pahar. Duchamp a fost spânzurat cu un ştreang care s-a 
rupt, lăsându-l să cadă de la o înălţime de douăzeci de etaje, ca 
să-şi găsească sfârşitul. Stră-stră-unchiul meu Maurice a murit 
exact în acelaşi mod. A fost spânzurat la New Orleans, în 1871, 
pentru uciderea soţiei sale şi a amantului ei. Pentru că 
spânzurătoarea suferise stricăciuni grave în timpul tulburărilor 
din ultima vreme, l-au spânzurat de una dintre ferestrele de sus 
ale tribunalului din Decatur Street. Dar, datorită zvârcolelilor lui 
violente şi a funiei de proastă calitate, aceasta s-a rupt şi 
Maurice a murit după ce-a căzut ca un bolovan. 

D'Agosta se holba îngrozit la prietenul său. 

— Morţile astea, precum şi modul în care-au fost puse în 
scenă, reprezintă metoda aleasă de Diogenes ca să-mi atragă 
atenţia. Vincent, presupun că acum înţelegi de ce vrea să rămân 
în viață. 


— Doar nu vrei să-mi spui că... 

— Ba da. Am presupus întotdeauna c-o să fie vorba de o 
crimă împotriva umanităţii. Însă acum ştiu că eu sunt ţinta. Aşa- 
numita crimă perfectă a fratelui meu constă în uciderea tuturor 
celor care-mi sunt apropiați. Asta e adevăratul motiv pentru 
care m-a salvat din castelul lui Fosco. Nu mă vrea mort, mă vrea 
viu - trebuie să fiu viu, ca să mă poată distruge într-un mod 
mult mai rafinat, lăsându-mă să sufăr şi să-mi fac reproşuri, să 
mă torturez singur, gândindu-mă că n-am fost în stare să-i 
salvez pe aceşti câţiva oameni, din întreaga lume... Se 
întrerupse şi respiră profund, calmându-se. Pe aceşti câţiva 
oameni la care ţin cu adevărat. 

D'Agosta înghiţi în sec. 

— Nu-mi vine să cred că monstrul ăsta ţi-e rudă. 

— Acum, după am aflat adevărata natură a crimei lui, am fost 
nevoit să-mi abandonez planul iniţial şi să fac altul. Nu e perfect, 
dar e cel mai bun în actualele circumstanţe. 

— Spune-mi-l. 

— Trebuie să-l împiedic pe Diogenes să mai ucidă şi pe 
altcineva. Ceea ce înseamnă că e necesar să-l găsesc. Şi aici am 
nevoie de ajutorul tău, Vincent. Trebuie să ne folosim de 
posibilităţile tale de acces, în calitate de om al legii, ca să aduni 
cât mai multe dovezi cu putinţă de la locul faptei. 

Îi întinse locotenentului un celular. 

— O să folosesc mobilul ăsta ca să ţin legătura cu tine. Fiindcă 
timpul e esenţial, o să începem de aici, cu asasinarea lui Charles 
Duchamp. Scotoceşte şi adu-mi toate probele pe care le poţi 
găsi. Nicio fărâmitură nu e prea mică. Află cât mai multe de la 
Laura Hayward - dar pentru numele lui Dumnezeu, nu-i spune 
ce urmăreşti. Nici măcar Diogenes nu poate lăsa în urmă un loc 
al faptei perfect curat. 

— E ca şi făcut. D'Agosta se întrerupse. Şi ce-i cu data din 
scrisoare? Cu 28 ianuarie? 

— Acum sunt sigur că e vorba de ziua în care plănuieşte să-şi 
încheie crima. Dar e vital să nu uiţi că această crimă e deja în 
desfăşurare. Azi suntem în 22. Fratele meu pune la cale infamia 
de ani de zile, poate de decenii. Şi-a terminat toate pregătirile. 
Mă cutremur când mă gândesc pe cine-ar putea ucide în 
următoarele şase zile. 

Pendergast făcu un pas înainte, privindu-l fix pe D'Agosta, cu 


ochii scânteindu-i în încăperea întunecoasă. 

— Dacă Diogenes nu poate fi oprit, toţi oamenii care-mi sunt 
apropiaţi - şi printre care tu, Vincent, te numeri cu siguranţă 
- se află-n pericol de moarte. 


Capitolul 13 


Smithback îşi ocupă locul obişnuit, în colţul cel mai întunecat 
din Bones, restaurantul din spatele muzeului, locul unde 
preferau să-şi omoare timpul după program angajaţii acestuia, 
care - după toate aparențele -nu se săturau niciodată de 
priveliştea  scheletelor. Localul se numea, oficial, taverna 
Blarney Stone şi îşi căpătase porecla fiindcă proprietarului îi 
plăcea să bată în cuie, pe pereţi şi pe tavan, oase de diferite 
forme, dimensiuni şi proveniente. 

Smithback se uită la ceas. Minunea minunilor, sosise cu zece 
minute mai devreme. Poate reuşea şi Nora să ajungă mai 
repede, ceea ce le-ar fi oferit câteva minute de conversaţie în 
plus. Avea senzaţia că nu-şi mai văzuse soţia de o veşnicie. Ea îi 
promisese o întâlnire la un burger şi la o bere înainte de a se 
întoarce la muzeu, să lucreze până târziu la pregătirea 
apropiatei expoziţii. Şi el însuşi avea de scris şi de predat un 
reportaj până la două dimineaţa, la închiderea ediţiei. 

Clătină din cap. Ce viaţă: era căsătorit de două luni şi nu se 
mai culcase cu nevasta de o săptămână. Dar nu era vorba atât 
de a face dragoste, cât de faptul că îi lipsea compania Norei. 
Discuţiile. Prietenia. Ea îi era de fapt cel mai bun prieten şi în 
clipa aceea avea nevoie de prietenul lui cel mai bun. Reportajul 
despre asasinarea lui Duchamp nu mergea bine: nu ştia nimic 
mai mult decât rahatul pe care-l aflaseră toate ziarele. Poliţiştii 
păstrau cu rigurozitate secretul asupra informaţiilor şi sursele la 
care apela de obicei nu-i putuseră oferi nimic. Asta era el, 
Smithback de la Times, şi ultimele lui articole nu conţineau 
nimic altceva decât resturile reîncălzite ale câtorva informări 
oficiale. 

Între timp, aproape că simţea izul ambiţiei lui Harriman de a 
pune mâna pe subiect, de a i-l lua, de a-l lăsa cu afurisita aia de 
poveste despre Bălăngănilă, de care se descotorosise cu atâta 
abilitate la apariţia cazului Duchamp. 

— De unde până unde privirea asta întunecată? 

Smithback se uită în sus şi o văzu pe Nora. Nora, cu părul de 
culoarea bronzului revărsându-i-se pe umeri, cu nasul pistruiat 
încreţit de un zâmbet, cu ochii verzi scânteind de viaţă. 

— Locul ăsta e liber? îl întrebă. 

— Îţi arde de glume? Isuse, femeie, eşti o privelişte plăcută 


pentru ochii îndureraţi. 

Ea-şi lăsă geanta să alunece pe podea şi se aşeză. Nelipsitul 
chelner cu urechi clăpăuge şi mutră de câine bătut îşi făcu 
apariţia, ca un cioclu la înmormântare, şi rămase tăcut alături 
de ei, aşteptându-le comanda. 

— Cârnaţi cu piure, cartofi prăjiţi şi un pahar cu lapte, spuse 
Nora. 

— Nimic mai tare? întrebă Smithback. 

— Mă-ntorc la lucru. 

— Şi eu, dar asta nu m-a oprit niciodată. O să iau un păhărel 
din whisky-ul ăla Glen Grant vechi de cincizeci de ani, secondat 
de un cotlet şi de-o plăcintă cu rinichi. 

Chelnerul dădu nehotărât din cap şi se îndepărtă. 

Smithback luă mâna Norei. 

— Mi-e dor de tine. 

— Şi mie de tine. Ce viaţă nebunească ducem. 

— Ce căutăm noi aici, în New York? Ar trebui să ne-ntoarcem 
la Angkor Wat şi să ne petrecem restul vieților într-un templu 
budist din junglă. 

— Şi să facem legământ de castitate? 

EI îşi flutură mâna. 

— Castitate? O să fim ca Tristan şi Isolda în propria noastră 
grotă cu pietre preţioase, făcând dragoste cât e ziua de lungă. 

Nora roşi. 

— Întoarcerea la realitate după luna noastră de miere a fost 
un adevărat şoc. 

— Da, mai ales când l-am găsit pe Harriman, maimuta aia de 
circ, rânjind şi ţopăind în pragul uşii mele. 

— Bill, eşti prea obsedat de acest Harriman. Lumea e plină de 
oameni ca el. Ignoră-l şi mergi mai departe. Ar trebui să-i vezi 
pe indivizii cu care sunt nevoită să lucrez la muzeu. Unii ar 
trebui etichetaţi şi puşi într-o vitrină de sticlă. 

Mâncarea comandată sosi peste câteva minute, odată cu 
băutura lui Smithback. El o ridică şi ciocni cu paharul de lapte al 
Norei. 

— Sănătate. 

— Noroc. 

Smithback luă o sorbitură. Treizeci şi şase de dolari paharul şi 
merita fiecare bănuţ. O privi pe Nora mâncând. Era o femeie cu 
un apetit sănătos - n-o interesau porţiile minuscule de salată cu 


zorzoane. Îşi aduse aminte de un anumit moment din ruinele de 
la Banteay Chhmar, care ilustra foarte bine asta, şi simţi o 
zvâcnire în vintre. 

— Ei, cum merg lucrurile la muzeu? o întrebă. Faci instrucţie 
cu ei ca să pună la punct expoziţia aia? 

— Nu sunt decât un asistent de custode, ceea ce înseamnă că 
de obicei alţii fac instrucţie cu mine. 

— Aoleu. 

— Nu mai avem decât şase zile până la vernisaj şi un sfert 
dintre artefacte încă n-au fost montate la locurile lor. E ca la 
grădina zoologică. Nu mai am la dispoziţie decât o singură zi ca 
să scriu explicaţiile de pe etichete pentru treizeci de exponate, 
după care trebuie să iau în primire şi să organizez o întreagă 
expoziţie despre obiceiurile de înmormântare ale indienilor 
anasazi. lar astăzi mi-au spus că trebuie să ţin o prelegere 
despre epoca preistorică din sud-vest, în cadrul unui ciclu de 
conferinţe. Îţi vine să crezi? Treisprezece mii de ani de preistorie 
din toată zona respectivă în nouăzeci de minute, inclusiv o 
prezentare de diapozitive. 

Luă o altă îmbucătură. 

— i se cer prea multe, Nora. 

— Toată lumea e în aceeaşi barcă. „Imagini Sacre” e cel mai 
important eveniment care se-ntâmplă în muzeu, după ani de 
zile. Şi, ca să pună capac la toate, geniile de la conducere au 
decis să modernizeze sistemul de pază. [ii minte ce s-a- 
ntâmplat cu sistemul ăsta ultima dată când au organizat o 
expoziţie de proporţii? Ştii, „Superstiţii”. 

— Oh, Doamne. Nu-mi aduce aminte. 

— Nu vor să existe nici cea mai mică posibilitate ca lucrurile 
să se repete. Numai că, de fiecare dată când modernizează 
sistemul din câte o sală trebuie să-nchidă şi să zăvorască locul 
ăla. E imposibil să te deplasezi dintr-o parte în alta - nu ştii 
niciodată ce-o să găseşti închis. Partea bună e că peste şase zile 
o să se termine totul. 

— Da, şi o să fim gata pentru o nouă vacanţă. 

— Sau pentru întemnițarea într-o celulă capitonată. 

— O să avem întotdeauna Angkorul, rosti Smithback pe un ton 
dramatic. 

Nora râse şi-l strânse de mână. 

— Cum stai cu reportajele despre Duchamp? 


— Groaznic. Căpitanul de la Omucideri care se ocupă de caz e 
o femeie pe nume Hayward, un adevărat zbir. Conduce totul cu 
o mână de fier. Nu există nicio scurgere de informaţii. Nu pot 
obţine o exclusivitate care să-mi salveze viaţa. 

— Îmi pare rău, Bill. 

— Nora Kelly? 

Îi întrerupse o voce vag familiară. Smithback ridică ochi şi 
văzu că de masa lor se apropia o femeie - micuță, viguroasă, 
păr castaniu, ochelari. Înlemni de uimire, ceea ce i se întâmplă 
şi ei. Se holbară unul la altul în tăcere. 

Ea surâse pe neaşteptate. 

— Bill? 

Smithback zâmbi larg. 

— Margo Green! Credeam că locuieşti în Boston, că lucrezi 
pentru compania aia, cum îi spune? 

— GeneDyne. Am fost, am lucrat, dar viaţa de corporație nu-i 
de mine. Bani mulţi, dar nicio satisfacţie. Aşa că m-am întors la 
muzeu. 

— N-aveam idee. 

— N-am început decât de şase săptămâni. Dar tu? 

— Am mai scris câteva cărţi, după cum ştii, probabil. Acum 
sunt la Times. Abia m-am întors din luna de miere, cu câteva 
săptămâni în urmă. 

— Felicitări. Asta înseamnă că n-o să-mi mai spui Floare de 
Lotus. Presupun că ea e norocoasa? 

— Evident. Nora, îţi prezint o veche prietenă de-a mea, Margo 
Green. Nora lucrează tot la muzeu. 

— Ştiu. Margo se răsuci. Bill, nu vreau să te supăr, dar de fapt 
o căutam pe ea, nu pe tine. Întinse mâna. Poate că nu-ți aduci 
aminte, doctore Kelly, dar sunt noul redactor-şef al revistei 
Museology. Ne-am întâlnit la ultima şedinţă de departament. 

Nora răspunse strângerii de mână. 

— Mi-aduc aminte, bineînţeles. Am citit despre tine în Relicva, 
cartea lui Bill. Cum merge? 

— Pot să stau jos? 

— Ca să fiu sinceră, noi... 

Vocea Norei se stinse când Margo se aşeză. 

— Nu vă rețin decât o clipă. 

Smithback rămase cu ochii la ea. Margo Green. Părea să fi 
fost dintr-o altă viaţă, cu atât de mult timp în urmă. Nu se 


schimbase prea mult, cu excepţia faptului că părea mai 
relaxată, mai încrezătoare în sine. Tot cochetă şi atletică. Purta 
un costum elegant, de comandă, foarte departe de cămăşile 
lălâi L.L. Bean şi de blugii Levi's de pe vremea când abia 
terminase facultatea. Îşi cobori privirea spre propriul costum 
Hugo Boss. Se mai maturizaseră puţin cu toţii. 

— Nu-mi vine să cred, spuse el. Două dintre eroinele cărţilor 
mele, pentru prima oară împreună. 

Margo înclină întrebător din cap. 

— Oh, da? Cum adică? 

— Nora e eroina cărţii mele Nor de furtună. 

— Oh. Scuze, n-am citit-o. 

Smithback continuă să zâmbească vitejeşte. 

— Cum e să te reîntorci la muzeu? 

— S-a schimbat mult de când am fost aici ultima oară. 

Smithback simți privirea  Norei. Se întrebă dacă ea 
presupunea că Margo era o fostă iubită şi că existau anumite 
amănunte picante pe care nu le indusese în memoriile sale. 

— Pare să fi fost cu secole în urmă, continuă Margo. 

— Chiar aşa a fost. 

— Mă-ntreb adesea ce s-o fi întâmplat cu Lavinia Rickman şi 
cu doctorul Cuthbert. 

— Nu mă-ndoiesc că infernul are un cerc special, rezervat 
pentru ei doi. 

Margo chicoti. 

— Dar polițistul, D'Agosta? Şi agentul Pendergast? 

— Nu ştiu nimic despre D'Agosta, răspunse Smithback. Dar la 
biroul nostru de ştiri din străinătate se zvoneşte că Pendergast a 
dispărut acum câteva luni, în împrejurări misterioase. A plecat 
într-o misiune în Italia şi nu s-a mai întors. 

În ochii lui Margo apăru o privire şocată. 

— Serios? Ce ciudat. 

În jurul mesei se lăsă o scurtă tăcere. 

— Oricum, reluă Margo, întorcându-se din nou spre Nora. 
Voiam să-ţi cer ajutorul. 

— Da, cu plăcere, răspunse Nora. Despre ce e vorba? 

— Am de gând să public un editorial despre importanţa 
repatrierii mâăştilor din Kiva cea Mare tribului Tano. Ai auzit de 
cererea lor? 

— Da. Am citit şi editorialul. Ciorna circulă prin departament. 


— M-am lovit, fireşte, de opoziţia administraţiei muzeului, în 
particular a doctorului Collopy. Am început să iau legătura cu 
toată lumea din Departamentul de Antropologie, să văd dacă 
putem face un front comun. Trebuie să păstrăm independenţa 
revistei Museology, iar măştile alea trebuie înapoiate. E bine să 
fim uniţi, ca departament. 

— Ce vrei să fac eu? întrebă Nora. 

— Nu pun în circulaţie o petiție sau altceva de genul acesta. 
Cer doar sprijinul neoficial al membrilor departamentului pentru 
cazul în care se va ajunge la desfiinţarea revistei. Nu vreau 
decât o garanţie verbală. Atâta tot. 

Smithback zâmbi. 

— Sigur, nicio problemă, poţi conta întotdeauna pe Nora... 

— O clipă, spuse aceasta. 

Smithback amuţi, surprins de tonul ei tăios. 

— Margo vorbea cu mine, adăugă sec Nora. 

— Aşa e. 

Smithback se grăbi să-şi netezească o şuviţă rebelă de păr şi 
bătu în retragere, concentrându-se asupra băuturii. 

Nora se întoarse spre Margo cu un zâmbet mai degrabă 
glacial. 

— Îmi pare rău, n-o să te pot ajuta. 

Smithback se holbă, surprins, când la ea, când la Margo. 

— Pot să-ntreb de ce? întrebă calm Margo. 

— Pentru că nu sunt de acord cu tine. 

— Dar e evident că mâăştile din Kiva cea Mare le aparţin 
indienilor tano. 

Nora ridică o mână. 

— Margo, problema măştilor şi argumentele tale îmi sunt pe 
deplin familiare. Ai dreptate într-o singură privinţă. Le 
aparţineau indienilor tano şi n-ar fi trebuit luate. Dar acum 
aparţin întregii omeniri - fac parte din arhivele istoriei. Mai mult 
decât atât, retragerea lor din expoziţia „Imagini Sacre” ar fi 
devastatoare în această etapă atât de avansată -iar eu mă 
număr printre custozii care se ocupă de organizare. Ca ultim 
argument, eu sunt arheolog specializat în zona de sud-vest. 
Dacă începem să înapoiem toate obiectele sacre din muzeu, n-o 
să mai rămână nimic. Pentru băştinaşii din America, totul e 
sacru - ăsta e unul dintre cele mai frumoase aspecte ale culturii 
lor. Făcu o scurtă pauză. Ce s-a făcut e bun făcut, iar lumea e 


aşa cum e, şi nu se pot îndrepta toate nedreptăţile. Îmi pare rău 
că nu-ţi pot da un alt răspuns, dar ăsta e adevărul. Trebuie să 
fiu sinceră. 

— Dar problema independenţei editoriale... 

— În privinţa asta sunt în totalitate de partea ta. Publică-ţi 
editorialul. Dar nu-mi cere să-ţi susţin argumentele. Şi să nu ai 
pretenţia ca departamentul să subscrie la opiniile tale. 

Margo se holbă mai întâi la Nora, apoi la Smithback. 

Ziaristul îi răspunse cu un zâmbet nervos şi sorbi iarăşi din 
pahar. Margo se ridică. 

— Mulţumesc pentru sinceritate. 

— Cu plăcere. 

Ea se întoarse spre Smithback. 

— E minunat să te revăd, Bill. 

— Desigur, murmură el. 

O urmări pe Margo îndepărtându-se. Apoi îşi dădu seama că 
Nora îl fixa cu privirea. 

— Floare de Lotus? făcu ea, cu sarcasm. 

— Era o simplă glumă. 

— E fosta ta prietenă? 

— Nu, nicidecum, se grăbi el să răspundă. 

— Eşti sigur? 

— Nici măcar n-am sărutat-o. 

— Mă bucur. Nu pot s-o sufăr pe femeia asta. 

Se răsuci, cu ochii la silueta tot mai îndepărtată a lui Margo. 
Apoi se întoarse din nou spre Smithback. 

— Şi când te gândeşti că nici n-a citit Nor de Furtună. Vreau 
să spun că e o carte mult mai bună decât majoritatea chestiilor 
pe care le-ai scris înainte. Îmi pare rău, Bill, dar Relicva, ei, să 
spunem că te-ai maturizat foarte mult, ca scriitor. 

— Păi ce cusur are Relicva? 

Nora îşi luă furculiţa şi termină de mâncat în tăcere. 


Capitolul 14 


Când ajunse D'Agosta la Omleteria, Hayward ocupase deja 
separeul lor obişnuit, de lângă fereastră. N-o mai văzuse de 
douăzeci şi patru de ore -ea îşi petrecuse toată noaptea la 
serviciu. Se opri s-o privească din uşa restaurantului. In soarele 
dimineţii, părul ei de un negru lucios era aproape albastru, iar 
pielea palidă avea strălucirea marmurei de bună calitate. Scria 
cu asiduitate ceva la un PE de buzunar, mestecându-şi buza de 
sus, cu sprâncenele unite de concentrare. Se simţi vibrând de 
dragoste la simpla ei vedere, atât de intens, încât era aproape 
dureros. 

Nu ştia dacă avea să fie în stare să ducă la bun sfârşit ceea 
ce-şi propusese. 

Ea-şi ridică brusc ochii, ca şi cum ar fi fost conştientă de 
privirea lui. Expresia concentrată îi dispăru şi un zâmbet îi 
lumină trăsăturile frumoase. 

— Vinnie, spuse, la apropierea lui. Îmi pare rău c-am ratat 
lasagna ta napoletana. 

El o sărută, apoi se aşeză în partea opusă a mesei. 

— E OK. Lasagna ca lasagna. Dar sunt îngrijorat fiindcă lucrezi 
prea mult. 

— Asta e natura muncii. 

În clipa aceea îşi făcu apariţia o chelneriţă costelivă, plasă în 
faţa ei o farfurie cu o omletă albă şi începu să-i reumple cana cu 
cafea. 

— E suficient să laşi cafetiera aici, spuse ea. 

Chelneriţa dădu din cap, apoi se întoarse spre D'Agosta. 

— Vrei un meniu, scumpule? 

— Adu-mi două ochiuri tari şi nişte pâine prăjită, de secară. 

— Eu am comandat dinainte, spuse Hayward, sorbind cu 
lăcomie din cafea. Sper că nu te superi. Trebuie să mă-ntorc la 
birou şi... 

— Te duci înapoi? 

Ea se încruntă, apoi scutură cu putere din cap, o singură dată. 

— O să mă odihnesc la noapte. 

— Presiuni de sus? 

— Întotdeauna se fac presiuni de sus. Nu, e vorba de caz, în 
sine. Pur şi simplu nu reuşesc să-l înţeleg aşa cum artrebui. 

D'Agosta o privi mâncându-şi cu poftă omleta şi se simţi tot 


mai îngrozit. „Dacă Diogenes nu poate fi oprit, toţi oamenii care- 
mi sunt apropiaţi se află-n pericol de moarte”, spusese 
Pendergast în noaptea dinainte. „Află cât mai multe de la Laura 
Hayward.” Trecu în revistă restaurantul, privind feţele în 
căutarea cuiva cu un ochi albastru-alburiu şi cu celălalt căprui. 
Dar Diogenes purta probabil lentile de contact, ascunzându-şi 
cea mai izbitoare caracteristică. 

— Ce-ar fi să-mi povesteşti despre caz? spuse, cu tot calmul 
de care era în stare. 

Ea luă o altă bucată de omletă şi şi-o îndesă în gură. 

— Au sosit rezultatele autopsiei. Din punctul ăsta de vedere, 
nicio surpriză. Duchamp a murit din cauza numeroaselor leziuni 
interne provocate de căzătură. Mai multe oase faringiene au fost 
fracturate, dar spânzurarea în sine n-a provocat moartea, 
măduva spinării n-a fost secţionată şi nu s-a produs asfixierea. 
Şi asta e prima ciudăţenie. Frânghia a fost tăiată dinainte, 
aproape cu totul, folosindu-se o lamă de bărbierit foarte 
ascuţită. Ucigaşul a vrut să se rupă în timpul spânzurării. 

D'Agosta simţi fiori reci. „Stră-stră-unchiul meu Maurice a 
murit exact în acelaşi mod...” 

— Duchamp a fost mai întâi doborât în apartamentul lui, apoi 
a fost legat. Are o contuzie pe tâmpla stângă, dar, în cădere, 
capul i s-a zdrobit într-un asemenea hal, încât nu ne putem da 
seama dacă asta a fost cauza întregii pierderi de sânge din 
apartament. Insă această rană a fost îngrijită şi bandajată, după 
toate aparențele de către asasin. 

— Inţeleg. 

Cazul avea sens pentru D'Agosta. Prea mult sens. Şi nu-i 
putea spune nimic lui Hayward. 

— Pe urmă, făptaşul a-mpins un birou lung lângă fereastră, l-a 
convins pe Duchamp să se urce pe el, s-o ia la fugă şi să sară pe 
geam. 

— Fără ajutor? 

Hayward dădu din cap. 

— Cu mâinile legate la spate şi cu ştreangul de gât. 

— Ucigaşul a fost văzut de cineva? 

D'Agosta simţea o apăsare în piept. Ştia cine era făptaşul şi 
nu-i putea spune acest lucru, de-a dreptul. Era o senzaţie teribil 
de neplăcută. 

— Nimeni, din tot blocul, nu-şi aduce aminte să fi zărit pe 


cineva suspect. Nu există decât o singură posibilă înregistrare 
video, luată de camera de supraveghere de la subsol. Un bărbat 
într-un trenci, văzut din spate. Înalt, subţire. Păr de culoare 
deschisă. Am cerut o prelucrare digitală a imaginii, dar 
specialiştii nu-şi fac speranţe că rezultatul va fi util. Tipul ştia de 
existenţa camerei şi a trecut precaut prin câmpul ei vizual. 

Işi termină cafeaua şi îşi mai turnă una. 

— Am răscolit hârtiile şi atelierul victimei, în căutarea unui 
motiv, continuă ea. Nimic. Pe urmă i-am folosit rolodexul ca să-i 
sunăm prietenii şi cunoştinţele. Dintre toţi cei cu care am vorbit, 
nimănui nu i-a venit să creadă. Un adevărat domn, acest 
Duchamp. O, şi există o coincidenţă bizară. Duchamp îl 
cunoştea pe agentul Pendergast. 

D'Agosta îngheţă. Nu ştia ce să spună, cum să reacționeze. 
Cumva, nu putea s-o mintă pe Laura Hayward. Îşi simţi toată 
faţa înroşindu-se. 

— Se pare că erau prieteni. Adresa lui Pendergast din Dakota 
era în rolodexul lui. Conform înregistrărilor din agendă, anul 
trecut cei doi au luat masa împreună de trei ori, întotdeauna pe 
o dată de „21”. Păcat că Pendergast nu se poate ocupa de asta 
de dincolo de mormânt. Ajutorul lui ar fi fost binevenit. 

Se opri brusc, zărind expresia de pe chipul lui D'Agosta. 

— Of, Vinnie, spuse, întinzându-şi mâna peste masă şi 
strângând-o pe-a lui. Imi pare rău. A fost o nechibzuinţă din 
partea mea să spun aşa ceva. 

Ceea ce îl făcu pe locotenent să se simtă de zece ori mai rău. 

— Poate asta e crima despre care m-a avertizat Pendergast, 
în biletul lui. 

Hayward îşi retrase încet mâna. 

— Poftim? 

— Păi... se bâlbâi D'Agosta. Diogenes îşi ura fratele. Poate 
plănuieşte să se răzbune pe Pendergast omorându-i prietenii. 

Hayward îl privi cu ochii mijiţi. 

— Am auzit că de curând a mai fost ucis un prieten de-al lui 
Pendergast. Un profesor din New Orleans. 

— Dar, Vinnie, Pendergast e mort. De ce i-ar ucide fratele lui 
acum prietenii? 

— Cine poate şti cum gândesc nebunii? Nu vreau decât să 
spun că, dacă ăsta ar fi cazul meu, aş considera coincidenţa 
dubioasă. 


— Cum ai aflat despre crima asta din New Orleans? 

D'Agosta se uită în jos, aranjându-şi şervetul în poală. 

— Nu-mi aduc aminte. Cred că e posibil să-mi fi spus... 
secretara lui, Constance. 

— Ei, cazul are o mulţime de aspecte dubioase. O să ţin cont 
de asta, oftă Hayward. E greu de crezut, dar o să fac cercetări. 

Chelneriţa reapăru, aducând comanda. _ 

D'Agosta nu îndrăznea să se uite în ochii Laurei. Işi luă în 
schimb cuțitul şi furculiţa şi tăie oul sclipitor. Un jet galben 
împroşcă farfuria de-a curmezişul. 

Locotenentul se retrase cu o tresărire. 

— Chelneriţă! 

Femeia, care ajunsese deja la câteva separeuri distanţă, se 
întoarse încet înapoi. 

El îi întinse farfuria. 

— Ouăle astea au gălbenuşul lichid. Am spus că le vreau tari. 
N-am spus moi. 

— Bine, scumpule, ţine-ţi firea. 

Femeia luă farfuria şi plecă. 

— Au, făcu Hayward, cu voce scăzută. Nu crezi c-ai fost prea 
dur cu biata femeie? 

— Detest ochiurile moi, zise D'Agosta, holbându-se la cana lui 
cu cafea. Nu suport să le privesc. 

Se lăsă o scurtă tăcere. 

— Ce nu merge, Vinnie? întrebă ea. 

— Povestea asta cu Diogenes. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dar ar fi timpul să nu mai 
umbli după potcoave de cai morţi şi să te-ntorci la lucru. N-o să-l 
aduci pe Pendergast înapoi. lar Singleton n-o să permită ca 
treaba asta să continue la nesfârşit. Şi, mai presus de toate, te 
porţi ca şi cum n-ai fi tu. Nimic nu te scapă de nostalgie mai 
bine decât munca. 

„Ai dreptate”, se gândi el. Se purta ca şi cum n-ar fi fost el 
fiindcă nu se mai simţea el însuşi. Era destul de rău că nu-i 
putea spune ei adevărul. Dar mersese mult mai departe de-atât: 
iată-i stând acolo şi bombardând-o cu întrebările, ca să obţină 
informaţii, în timp ce el îi ascundea faptul că Pendergast era în 
viaţă. 

Schiţă un zâmbet pe care-l spera stânjenit. 

— Îmi pare rău, Laura. Ai dreptate: e timpul să mă întorc la 


serviciu. lar eu stau aici, făcând-o pe irascibilul, în timp ce tu 
eşti cea care n-a dormit deloc. Ce altceva mai e cu cazul ăsta, 
cum de te-a ţinut trează toată noaptea? 

Ea îl privi cercetător pentru o clipă. Apoi luă o altă îmbucătură 
din omletă şi îşi împinse farfuria într-o parte. 

— N-am mai văzut niciodată o crimă săvârşită cu atâta grijă. 
Nu vreau să spun doar că avem foarte puţine indicii, ci şi că 
acelea pe care le-avem sunt atât de al naibii de derutante. În 
afară de funie, făptaşul a mai lăsat în urmă doar câteva fibre din 
hainele lui. 

— Ei, asta vă oferă cel puţin trei indicii de care să vă ocupați. 

— E adevărat. Fibrele, frânghia şi tipul nodurilor. Şi, până 
acum, niciunul nu ne-a condus nicăieri. lată ce m-a ţinut toată 
noaptea: asta, plus obişnuita hârțogărie. Fibrele sunt dintr-un 
soi de lână exotică, de un tip necunoscut celor de la judiciar. Nu 
există în niciuna dintre bazele de date locale sau federale. l-am 
cerut unui expert în materiale textile să rezolve misterul. Nu e 
vorba de nimic fabricat în America, Europa, Australia şi Orientul 
Mijlociu. 

— Şi nodurile? 

— Sunt cu atât mai bizare. Specialistul în materie de legături 
- pe care l-am scos din pat la ora trei, apropo - a fost fascinat. 
La prima vedere, sunt masive şi par făcute la nimereală, de un 
nebun pentru care imobilizarea e un fetiş. Dar lucrurile nu stau 
aşa. Sunt opera unui expert. Foarte complicate. Specialistul a 
fost descumpănit, a spus că n-a mai văzut niciodată un 
asemenea nod, că pare să fie de un tip cu totul nou. S-a lansat 
într-o serie de remarci despre matematică şi despre teoria 
nodurilor, pe care n-am reuşit nici măcar să le urmăresc. 

— Aş vrea să văd o fotografie a nodurilor, dacă se poate. 

Ea îi aruncă o altă privire interogativă. 

— Hei, am fost cercetaş, zise el, cu o frivolitate care n-avea 
nimic real. 

Ea dădu din cap. 

— Am avut un instructor de la Academie, Ruderback. ÎI ţii 
minte? 

— Nu. 

— Era fascinat de noduri. Spunea că sunt manifestarea 
tridimensională a unei probleme cvadridimensionale. Indiferent 
ce-o fi însemnând asta. Ea sorbi din nou din cafea. Mai curând 


sau mai târziu, nodurile astea ne vor ajuta să rezolvăm cazul. 

Chelneriţa se întoarse şi aşeză ouăle în faţa lui D'Agosta cu o 
privire triumfătoare. Acum erau zbârcite, aproape deshidratate, 
cu margini crocante. 

Hayward aruncă o privire în farfurie, cu zâmbetul revenit pe 
buze. 

— Poftă bună, spuse, chicotind. 

Haina lui începu deodată să vibreze. Surprins, D'Agosta se 
crispă pentru o clipă. Apoi îşi aminti de celularul pe care i-l 
dăduse Pendergast, îşi afundă mâna în buzunar şi îl scoase. 

— Un telefon nou? întrebă Hayward. Când ţi l-ai luat? 

Locotenentul ezită. Apoi decise brusc că nu mai era în stare s- 
o mintă iarăşi. 

— Scuze, spuse, ridicându-se. Trebuie să plec. Îţi explic mai 
târziu. 

Hayward se ridică la rândul ei, cu o expresie surprinsă. 

— Dar, Vin... 

— Plăteşti tu micul dejun? întrebă el, punându-i mâinile pe 
umeri şi sărutând-o. Data viitoare plătesc eu. 

— Dar... 

— Ne vedem diseară, iubito. Succes la rezolvarea cazului. 

Susţinu privirea ei întrebătoare pentru nu mai mult de o 
scurtă clipă, o strânse de umeri în loc de rămas-bun, se răsuci 
pe călcâie şi se grăbi să iasă din restaurant. 

Se uită încă o dată la mesajul afişat pe ecranul minuscul: 

„Colţul de sud-vest al intersecţiei dintre 77 şi York. ACUM.” 


Capitolul 15 


Limuzina mare, neagră, care mergea în viteză spre sud pe 
York Avenue, îşi făcu apariţia la câteva secunde după sosirea lui 
D'Agosta la colţul străzii. Viră brusc şi se opri; portiera se 
deschise imediat. Chiar înainte de a apuca D'Agosta să o închidă 
în urma lui, limuzina se desprinse de bordură accelerând, cu 
şoferul apăsând pe claxon şi cu maşinile din spatele lor frânând 
ca să permită trecerea imensului vehicul. 

D'Agosta se răsuci, uluit. Alături de el stătea un tip cu 
desăvârşire străin, înalt, suplu, foarte bronzat, îmbrăcat într-un 
costum gri impecabil şi ţinând pe genunchi o servietă diplomat 
subţire, de culoare neagră. 

— Nu te alarma, Vincent, spuse vocea familiară a lui 
Pendergast. O urgenţă m-a silit să-mi schimb din nou 
ascunzătoarea. Azi sunt bancher de investiţii. 

— O urgenţă? 

Pendergast îi întinse o foaie de hârtie plastifiată atent cu mai 
multe straturi de folie transparentă. Pe ea era scris: 


„Nouă de spade: Torrace Hamilton 

Zece de spade: Charles Duchamp 

Rege de spade, Inversat: Michael Decker 
Cinciul de Spade...?” 


— Diogenes îşi anunţă mutarea următoare în avans. Mă 
momeşte. 

Deghizat sau nu, expresia feţei lui Pendergast era mai sumbră 
decât o mai văzuse vreodată D'Agosta. 

— Ce sunt astea, cărţi de tarot? 

— Pe Diogenes l-a interesat întotdeauna tarotul. După cum ai 
ghicit probabil, cărţile astea implică moartea şi trădarea. 

— Cine e Michael Decker? 

— Mi-a fost mentor când m-am transferat la FBI. Înainte am 
făcut parte din, ah, servicii guvernamentale mai exotice şi el m- 
a ajutat să trec peste o perioadă de tranziţie mai degrabă 
dificilă. Mike ocupă acum o poziţie înaltă în ierarhia de la 
Quantico şi mi-a oferit un ajutor de nepreţuit în ce priveşte 
metodele mele de lucru, cumva neortodoxe. Mulțumită lui am 


putut convinge astă-toamnă FBl-ul să se implice atât de repede 
în cazul lui Jeremy Grove şi tot el m-a ajutat să netezesc nişte 
pene zburlite după micul caz din Midwest de care mă ocupasem 
înainte. 

— Prin urmare, Diogenes îţi ameninţă un alt prieten. 

— Da. Nu pot să dau de Mike nici pe telefonul mobil, nici 
acasă. Secretara lui îmi spune că are o misiune la nivel înalt, 
ceea ce înseamnă că n-o să-mi ofere niciun fel de amănunte 
- chiar dacă o să-i dezvălui că sunt unul dintre colegii lui. 
Trebuie să-l avertizez personal, dacă-l pot găsi. 

— Totuşi, fiind agent FBI, trebuie să fie destul de dificil de 
eliminat într-o înfruntare. 

— E unul dintre cei mai buni agenţi de teren. Dar mă tem că 
asta n-o să-l împiedice nicidecum pe Diogenes. 

D'Agosta se uită din nou la scrisoare. 

— Fratele tău a scris asta? 

— Da. E ciudat că scrisul nu seamănă cu al lui -e mai 
degrabă o încercare grosolană de a şi-l modifica. De fapt, mult 
prea grosolană pentru el. Însă are totuşi ceva ciudat de 
familiar... 

Vocea lui Pendergast se stinse. 

— Cum ai primit-o? 

— A sosit la apartamentul meu din Dakota în dimineaţa asta, 
devreme. Am angajat acolo un portar, Martyn, care se ocupă, în 
locul meu, de nişte lucruri mai speciale. El i-a dus-o lui Proctor, 
care mi-a trimis-o mie. 

— Proctor ştie că trăieşti? 

— Da. Şi, începând de azi-noapte, ştie şi Constance Greene. 

— Dar ea? Încă te mai crede mort? 

D'Agosta nu pronunţă numele - nu era necesar. Pendergast 
avea să înţeleagă că vorbea despre Viola Maskelene. 

— N-am luat legătura cu ea. Aş pune-o într-un pericol extrem 
de mare. Oricât de dureroasă ar fi, ignoranţa o s-o ţină în 
siguranţă. 

Urmă o scurtă tăcere stânjenitoare. 

D'Agosta schimbă subiectul. 

— Prin urmare, fratele tău a dus scrisoarea asta la Dakota? N- 
ai pus să fie supravegheat locul? 

— Ba da, fireşte. Cu foarte mare grijă. A lăsat-o un cerşetor. 
Când l-am prins şi l-am luat la întrebări a spus că un bărbat de 


pe Broadway l-a plătit ca s-o livreze. l-a făcut o descriere prea 
vagă ca să fie de vreun folos. 

Limuzina traversă strada către ieşirea spre FDR Drive, 
înclinându-se în timpul virajului, cu pneurile fumegând. 

— Crezi că prietenul tău din FBI o să te-asculte? 

— Mike Decker mă cunoaşte. 

— S-ar părea că graba cu care te străduieşti să-l anunţi pe 
Decker e exact ceea ce-şi doreşte Diogenes. 

— Corect. E ca o mutare forţată la şah. Cad într-o capcană şi 
nu pot face nimic ca s-o evit. Pendergast se uită la D'Agosta, cu 
ochii scânteindu-i chiar şi sub lentilele căprui de contact. 
Trebuie să inversăm cumva tiparul, să trecem la ofensivă. Ai 
aflat ceva în plus de la Hayward? 

— Au recuperat câteva fibre textile de la faţa locului. Fibrele 
astea şi frânghia sunt singurele probe solide de până acum. Mai 
există şi alte lucruri bizare în privinţa crimei. De exemplu, s-ar 
părea că Diogenes l-a ameţit pe Duchamp cu o lovitură în cap, 
apoi s-a ocupat de rana lui şi i-a pansat-o înainte de a-l ucide. 

Pendergast scutură din cap. 

— Vincent, trebuie să aflu mai multe. Neapărat. Până şi cel 
mai mărunt şi mai neînsemnat detaliu ar putea fi, de fapt, de o 
importanţă crucială. În New Orleans am, ca să zic aşa, o 
legătură care-o să-mi facă rost de dosarul întocmit de poliţie în 
cazul otrăvirii lui Hamilton. Dar n-am o astfel de legătură şi aici, 
pentru cazul Duchamp. 

D'Agosta dădu din cap. 

— Inţeleg. 

— Mai e ceva. S-ar părea că Diogenes îşi alege victimele în 
ordine cronologică. Ceea ce înseamnă că te-ai putea afla curând 
în pericol. Am lucrat împreună la primul caz într-adevăr de 
amploare pe care l-am rezolvat ca agent FBI - crimele de la 
muzeu. 

D'Agosta înghiţi în sec. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. 

— S-ar părea că lui Diogenes a-nceput să-i placă să trimită 
avertismente. Am putea presupune că toate celelalte ţinte 
potenţiale nu sunt temporar în primejdie -cel puţin până 
primesc următorul mesaj. Chiar şi aşa, Vincent, trebuie să-ţi iei 
toate precauţiile posibile. Cel mai sigur e să te întorci imediat la 
lucru. Stai în mijlocul poliţiştilor, rămâi în clădirea secţiei când 


nu eşti în misiune. Cu atât mai important, modifică-ţi toate 
obiceiurile - absolut toate. Schimbă-ţi temporar reşedinţa. la 
taxiul în loc să mergi pe jos sau cu metroul. Du-te la culcare şi 
trezeşte-te la ore diferite. Schimbă tot ce te-ar putea pune în 
pericol - pe tine sau pe cei la care ţii. Un atentat la viaţa ta ar 
putea avea drept rezultat rănirea colaterală a altora, în 
particular a lui Hayward. Vincent, eşti un poliţist bun -nu e 
nevoie să-ţi spun eu ce să faci. i 

Limuzina se opri în scrâşnet de cauciucuri. Intinderea neagră 
de asfalt a heliportului de pe East 35th Street se afla chiar în 
faţa lor, cu soarele dimineţii aşternând un luciu mai pe pista de 
nouăzeci de metri, scurtă şi lată. Un elicopter Bell 206 Jet 
Ranger aştepta, cu rotoarele în mişcare. Pendergast căpătă 
brusc expresia unui bancher de investiţii, trăsăturile i se 
relaxară, iar ura şi hotărârea care îi scânteiau în ochi dispărură, 
lăsând în loc o amabilitate atrăgătoare. 

— Ar mai fi ceva, spuse D'Agosta. 

Pendergast se întoarse spre el. 

Locotenentul îşi duse mâna în buzunarul hainei, găsi obiectul 
pe care-l căuta şi îl scoase în pumnul strâns. Pendergast întinse 
mâna şi el lăsă să-i cadă în palmă un medalion de platină, uşor 
topit pe o muchie, agăţat de un lanţ. Pe o parte se zărea 
imaginea unui ochi fără pleoapă, plutind deasupra unei Păsări 
Phoenix înălțate din cenuşă. Pe cealaltă fusese stanţat un soi de 
blazon. 

Pendergast se holbă la el şi pe chip i se aşternu în treacăt o 
expresie stranie. 

— Îl purta contele Fosco, când m-am întors la castel cu poliţia 
italiană. Mi l-a arătat, numai mie, ca dovadă că erai mort. O să 
vezi că nemernicul şi-a gravat propriul blazon pe revers -un 
ultim truc folosit împotriva mea. M-am gândit că-l vrei. 

Pendergast îl răsuci, îl privi lung, îl răsuci la loc. 

— | l-am luat în noaptea când... i-am făcut ultima vizită. Poate 
o să-ţi parte noroc. 

— În general dispreţuiesc norocul, dar pe moment am o 
neobişnuită nevoie de el. 

Vocea lui Pendergast era aproape prea scăzută ca s-acopere 
zgomotul rotoarelor cu turaţia în creştere. Îşi puse medalionul la 
gât şi-l vâri sub cămaşă şi strânse mâna lui D'Agosta. 

Pe urmă, fără niciun alt cuvânt, traversă pista cu paşi mari, 


îndreptându-se spre elicopterul în aşteptare. 


Capitolul 16 


Elicopterul ateriză pe heliportul unei corporaţii din Chevy 
Chasse, Mayland, unde aştepta o maşină fără şofer. La ora 
nouă, Pendergast intra în D.C. Era o zi rece şi senină de 
ianuarie, cu un soare palid întrezărindu-se printre crengile 
golaşe ale copacilor, fără niciun efect asupra chiciurii din locurile 
umbrite. 

Peste câteva minute, conducea pe Oregon Avenue, printre 
două şiruri de vile impunătoare - într-una dintre cele mai 
exclusiviste suburbii ale Washingtonului. Încetini când trecu pe 
lângă casa lui Mike Decker. Clădirea în stil georgian, bine 
întreţinută, cu faţada de cărămidă, părea la fel de somnolentă 
ca restul cartierului. Alături de ea nu era parcată nicio maşină, 
dar asta nu însemna nimic. Decker închiria o maşină cu şofer ori 
de câte ori avea nevoie. Pendergast îşi continuă drumul pe 
întinderea aceea încă unui cvartal, apoi opri lângă bordură. 
Scoase un celular şi îl sună din nou pe Decker, acasă şi pe 
mobil. Niciun răspuns. 

Dincolo de şirul de vile se întindea fortăreaţa de lemn a 
parcului Rock Creek. Pendergast ieşi din maşină cu servieta 
diplomat şi intră gânditor în parc. Era sigur că Diogenes 
urmărea scena şi că avea să-l recunoască în ciuda deghizării - în 
aceeaşi măsură în care avea certitudinea că el însuşi şi-ar fi 
recunoscut fratele în orice condiţii. 

Dar nu văzu pe nimeni şi nu auzi nimic în afară de susurul 
estompat al apei, venind dinspre Rock Creek. 

Merse cu paşi grăbiţi pe marginea parcului, apoi traversă în 
fugă o alee şi o grădină şi ajunse în spatele casei lui Decker, 
trecând printr-un gard viu. Curtea bine îngrijită se întindea pe o 
distanţă considerabilă în jurul clădirii, pierzându-se printre 
copacii deşi din parc. Stând în locul acela, unde tufele stufoase îl 
ascundeau de ochii vecinilor, aruncă o privire către ferestre. 
Erau închise, acoperite de draperii albe. Traversă curtea 
uitându-se la casele din jur, cu o nepăsare îndelung exersată, şi 
intră pe uşa din spate, punându-şi o pereche de mănuşi şi 
lăsându-şi servieta pe verandă. 

Se opri iarăşi, în alertă, studiind toate detaliile. Pe urmă, fără 
să bată la uşă, aruncă o privire pe fereastra de dimensiuni 
reduse. 


Bucătăria lui Decker era modernă şi aproape spartană, cu 
puţine piese de mobilier, în stilul unui burlac. Un ziar împăturit 
stătea pe masă, lângă telefon; haina unui costum îmbrăca 
spătarul unui scaun. Într-o parte a încăperii, o uşă - închisă - o 
despărţea, fără îndoială, de scările subsolului; în partea opusă, 
un coridor întunecos ducea către camerele din faţă ale casei. 

Pe podeaua coridorului zăcea o siluetă, vag conturată în 
lumina sărăcăcioasă. Zvâcni uşor, o dată, de două ori. 

Pendergast se hotărî cât ai clipi să descuie uşa cu şperacilul, 
numai ca să descopere că încuietoarea fusese spartă şi mânerul 
i se rotea uşor în mână. Văzu firul tăiat al unui dispozitiv de 
supraveghere; un sistem de siguranţă fusese scos din funcţiune. 
Alături, tot tăiat, era firul telefonului. Se strecură înăuntru, 
repezindu-se spre silueta de pe coridor şi îngenunchind lângă 
ea. 

Era a unui weimaraner mascul, cu ochii sticloşi şi cu picioarele 
din spate încă agitându-i-se, în spasme firave. Pendergast îşi 
plimbă degetele înmănuşate pe trupul câinelui, cu o mişcare 
grăbită. Avea gâtul rupt în două locuri. 

Agentul FBI se ridică, ducându-şi mâna la buzunar. Când o 
scoase, ţinea un revolver strălucitor, Wilson Combat TSGC, de 
calibrul 45. Verifică parterul casei mişcându-se repede şi într-o 
tăcere deplină: trecu din cameră în cameră schimbându-şi brusc 
direcţia, cu arma în mâna întinsă, măturând cu privirea toate 
suprafeţele şi toate ascunzătorile. Camera de zi, sufrageria, 
baia; toate pustii, cufundate în tăcere. 

Pe urmă urcă în goană scările, oprindu-se pe palierul de sus 
ca să se uite în jur. Patru camere dădeau într-un hol central. 
Razele soarelui pătrundeau ca nişte sulițe prin uşile deschise, 
luminând câteva firicele de praf care dansau alene în aerul 
aproape neclintit. Cu arma pregătită, intră cu o răsucire pe 
prima uşă, pătrunzând într-un dormitor din partea din spate a 
casei. Înăuntru, paturile pentru oaspeţi erau făcute cu o 
perfecţiune aproape cazonă, cu saltelele şi pernele acoperite de 
cuverturi bine întinse. Pe fereastra de dincolo de ele se zăreau 
copacii desfrunziţi din parcul Rock Creek. Totul era învăluit de o 
linişte deplină. 

De alături se auzi un sunet slab. 

Pendergast înlemni, cu simţurile sale extrem de ascuţite 
încordate la maximum. 


Fusese un singur sunet, numai unul: o expiraţie lentă, ca un 
suspin languros. 

leşi din dormitorul din spate, traversă în goană coridorul şi se 
opri la intrarea în camera de vizavi. Prin uşa deschisă se zăreau 
un corp înalt de bibliotecă şi marginea unei mese: un birou. Aici, 
mai aproape, se distingea un alt sunet - o răpăială grăbită, de 
parcă un robinet n-ar fi fost bine închis. 

Încordat, cu arma înainte, Pendergast intră rotindu-se, cu 
spatele lipit de cadrul uşii. 

Mike Decker stătea pe un scaun de piele, cu faţa către birou. 
Ca fost militar, se mişca întotdeauna cu economie şi precizie, 
însă nu aceasta din urmă îl ţinea atât de drept în scaun. O 
baionetă grea, de metal, îi fusese înfiptă în gură, înclinată în jos, 
către gât, ţintuindu-l de spătarul înalt. Vârful baionetei vechi 
ieşea prin spatele scaunului, proiectându-se în afară, cu 
muchiile grosolan prelucrate pline de sânge. Picăturile desprinse 
de pe vârful ei cădeau pe covorul deja îmbibat. 

Din gâtul sfârtecat al lui Decker ieşi un alt suspin gros, ca şi 
cum s-ar fi golit burduful unor foaie. Se stinse cu un gâlgâit slab, 
însângerat. Bărbatul se holba la Pendergast cu ochi orbi, cu o 
pată de un roşu uniform pe cămaşa albă. De-a lungul mesei 
continuau să şerpuiască domol pârâiaşe de sânge cu meandre 
leneşe, răpăind când ajungeau pe podea. 

Pendergast rămase nemişcat o clipă, ca trăsnit. Pe urmă îşi 
scoase o mănuşă şi - aplecându-se cu grijă, ca să nu calce 
cumva în băltoaca de sânge de sub scaun - îşi lipi dosul palmei 
de fruntea lui Decker. Pielea bărbatului era suplă, elastică şi 
nicidecum mai rece decât a lui însuşi. 

Se retrase cu o mişcare bruscă. În casă era linişte - cu 
excepţia picuratului neîntrerupt. 

Ştia că suspinele erau scoase postmortem: aerul se scurgea 
din plămâni în timp ce se relaxa trupul imobilizat de baionetă. 
Însă Mike Decker murise cu nici cinci minute în urmă. Probabil 
nu se scurseseră nici măcar trei. 

Ezită din nou. Momentul exact al morţii era irelevant. Cum 
mult mai important era faptul că, aşa cum înţelese brusc, 
Diogenes aşteptase să intre el în casă înainte de a-l ucide pe 
Decker. 

Ceea ce însemna că fratele lui putea fi încă acolo, în clădirea 
aceea. 


La urechi îi ajunse urletul îndepărtat al sirenelor unor maşini 
de poliţie. 

Mătură încăperea cu privirile ochilor scânteietori, străduindu- 
se să descopere un cât de mic indiciu care l-ar fi putut ajuta să 
ia urma fratelui său. Ajunse în cele din urmă pe baionetă - şi o 
recunoscu brusc. 

O clipă mai târziu, ochii îi căzură pe mâinile lui Decker. Una 
atârna fără vlagă, cealaltă avea pumnul strâns. 

Ignorând sunetul tot mai apropiat al sirenelor, Pendergast 
scoase din buzunar un stilou de aur, de care se folosi ca să 
desfacă degetele încleştate. În palmă erau trei fire de păr blond. 

Îşi extrase din buzunar o lupă de ceasornicar, se aplecă şi 
studie firele. Îşi duse din nou mâna la buzunar şi schimbă lupa 
cu o pensetă. Culese cu multă băgare de seamă toate firele din 
mâna neclintită. 

Sirenele se auzeau cu mai multă putere. 

Diogenes plecase cu siguranţă între timp. Pusese decorul la 
punct, în cele mai mici detalii, se ocupase de numeroasele 
variabile, atingând perfecțiunea. Intrase în casă, îl imobilizase 
fără îndoială pe Decker apelând la un vreun soi de drog, apoi 
aşteptase să sosească Pendergast înainte de a-l ucide. Era 
posibil să fi declanşat intenţionat instalaţia automată de alarmă 
când ieşise din casă. 

Un agent FBI din vârful ierarhiei zăcea acolo, mort, aşa că 
locuinţa avea să fie întoarsă pe dos în căutarea indiciilor. 
Diogenes n-ar fi riscat să rămână în apropiere -şi nici 
Pendergast nu şi-o permitea. 

Auzi scrâşnete de cauciucuri şi o babilonie de sirene când o 
întreagă cohortă de maşini de poliţie străbătu în viteză Oregon 
Avenue, fiind deja la numai câteva secunde distanţă de casă. 
Pendergast îi aruncă prietenului său o ultimă privire, îşi şterse 
cu un gest scurt excesul de umezeală din colţul unui ochi şi se 
repezi în josul scărilor. 

Uşa din faţă era acum larg deschisă, cu o lumină roşie clipind 
pe panoul sistemului de alarmă de alături. Sări peste trupul inert 
al câinelui, ieşi pe uşa din spate, îşi înhăţă servieta diplomat, 
sprintă în lungul curţii şi - aruncând firele de păr într-un morman 
de frunze uscate -dispăru ca o fantomă în adâncurile 
întunecate ale parcului Rocky Creek. 


Capitolul 17 


Margo Green sosi prima în imensa şi vechea sală de 
conferinţe Murchinson a muzeului. În timp ce se instala pe unul 
dintre vechile scaune de piele care flancau masa din lemn 
masiv, de stejar, din secolul al nouăsprezecelea, conştientiză 
detaliile minunate - dar cumva tulburătoare - ale trofeelor de 
vânătoare a unor specii acum pe cale de dispariţie, cu care 
fuseseră împodobiţi pereţii: măşti africane, leoparzi, zebre şi 
blănuri de lei. Murchinson îşi desfăşurase activitatea de teren în 
Africa, cu mai bine de un secol în urmă, şi se bucurase deo 
carieră de mare vânător alb, pe lângă mai serioasa lui ocupaţie 
de antropolog. Exista chiar şi o pereche de coşuri de hârtie 
făcute din picioare de elefant şi plasate în capetele opuse ale 
încăperii. Insă acela era un muzeu şi muzeele nu trebuie să 
arunce nimic, indiferent cât de mult ar contrazice concepţiile 
prezentului. 

Margo profită de cele câteva momente de linişte de dinaintea 
sosirii celorlalţi angajaţi din departament ca să arunce o privire 
peste propriile notite şi să-şi organizeze gândurile. Simţea o 
nervozitate crescândă şi avea impresia că nu şi-o putea stăpâni. 
Oare ceea ce făcea era corect? Se afla acolo de numai şase 
săptămâni şi, cu primul ei număr din Museology, se interpunea 
deja în mijlocul unei controverse. De ce era atât de important 
pentru ea? 

Dar ştia deja răspunsul. Din punct de vedere personal, trebuia 
să se situeze pe o poziţie bazată pe convingerile ei sincere. lar 
din punct de vedere profesional, ca redactor-şef al revistei 
Museology, făcea doar ceea ce se cuvenea să facă. Cititorii se 
aşteptau să găsească în numărul următor comentarii pe 
marginea problemei respective. Tăcerea sau un editorial 
ambiguu, ezitant, ar fi fost remarcate de toată lumea. Ar fi dat 
tonul pentru întreaga ei activitate de redactor-şef. Nu - era 
important să demonstreze că Museology avea să rămână o 
publicaţie relevantă, de actualitate, fără să se teamă de niciun 
subiect controversat. Avea ocazia de a dovedi că aborda totul cu 
seriozitate. 

Işi  reîndreptă atenţia asupra notiţelor.  Custozii din 
Departamentul de Antropologie, în a căror proprietate se aflau 
obiectele în cauză, erau implicaţi în cea mai mare măsură. N- 


avea să i se mai ofere o a doua şansă de a-şi susţine cauza în 
faţa întregului departament, aşa că voia s-o facă în cel mai bun 
mod posibil. 

Toţi cei zece custozi erau acum prezenţi. 

Ultimul sosi Hugo Menzies, preşedintele departamentului de 
după moartea prematură a doctorului Frock, petrecută cu şase 
ani în urmă. li adresă lui Margo un zâmbet aparte, salutând-o cu 
o înclinare a capului, şi îşi ocupă locul în capul mesei imense. 
Pentru că marea majoritate a articolelor din Museo/ogy tratau 
subiecte legate de antropologie, primise rolul de supervizor. Şi 
- bănuia Margo - jucase şi un rol esenţial în angajarea ei. Spre 
deosebire de toţi ceilalţi membri ai personalului - care preferau 
servietele de avocat - Menzies umbla peste tot cu o geantă de 
umăr de cea mai bună calitate, din pânză groasă, de la John 
Chapman & Company, o firmă engleză de top, producătoare de 
echipamente de vânătoare şi pescuit. In clipa aceea tocmai 
scotea din ea nişte hârtii, pe care le îndrepta şi le sistematiza. 
Pe urmă îşi puse ochelarii de citit, îşi aranjă cravata şi îşi netezi 
claia ciufulită de păr alb. In cele din urmă, se uită la ceas, îşi 
ridică ochii de un albastru intens către grupul în aşteptare şi îşi 
drese glasul. 

— Mă bucur să vă văd pe toţi aici, spuse, cu voce stridentă, 
de modă veche. Începem? 

li răspunse un foşnet general de hârtii. 

— In loc să luăm în discuţie problemele obişnuite, continuă el, 
uitându-se la Margo, să trecem direct la subiectul spre care ştiu 
că se îndreaptă gândurile tuturor: măştile din Kiva cea Mare. 

Alte foşnete de hârtii, priviri către Margo. Ea îşi îndreptă 
spatele, păstrându-şi o expresie a feţei de un calm neutru. În 
adâncul sufletului, era încredinţată că avea dreptate, ceea ce îi 
oferea puterea şi siguranţa care-i erau necesare. 

— Margo Green, noua ocupantă a postului de redactor-şef al 
revistei Museology, a cerut să vă vorbească tuturor. După cum 
ştiţi, indienii tano cer să le fie înapoiate măştile din Kiva cea 
Mare, care se numără printre principalele exponate ale 
apropiatei noastre expoziţii. În calitate de preşedinte al 
departamentului nostru, am datoria de a-i face directorului o 
recomandare în această privinţă: fie renunţăm la măşti, fie le 
păstrăm, fie găsim o soluţie de compromis. Nu suntem o 
democraţie, dar vă pot promite că voi ţine seama de toate 


opiniile dumneavoastră. Pot să adaug şi că directorul însuşi 
încearcă să obţină sfatul personalului de conducere şi al 
avocaţilor muzeului înainte de a lua decizia finală, aşa că nu voi 
avea eu ultimul cuvânt. Zâmbi şi se întoarse spre Margo. Ei, şi 
acum vrei să ne vorbeşti? 

Ea se ridică şi îşi roti privirea prin încăpere. 

— Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiu probabil că 
intenţionez să scriu în următorul număr din Museology un 
editorial prin care să solicit înapoierea măştilor din Kiva cea 
Mare, care le aparţin indienilor tano. O ciornă a editorialului a 
fost pusă în circulaţie şi a stârnit consternarea administraţiei. 

Înghiţi în sec, încercând să ascundă tremurul de nervozitate 
pe care şi-l auzea în voce. 

Continuă să vorbească despre istoria măştilor şi despre modul 
în care fuseseră obţinute, recâştigând încredere în sine şi 
prestanţă. 

— Pentru cei care nu sunt familiarizați cu indienii tano, spuse 
ea, aceştia trăiesc într-o rezervaţie îndepărtată, la graniţa dintre 
New Mexico şi Arizona. Ca urmare a izolării, îşi mai păstrează 
încă limba, religia şi obiceiurile iniţiale, trăind în acelaşi timp cu 
un picior în lumea modernă. Mai puţin de douăzeci la sută dintre 
membrii tribului se consideră creştini. Antropologii cred că s-au 
stabilit în zona pe care o ocupă în prezent, de-a lungul râului 
Tano, cu aproape o mie de ani în urmă. Vorbesc o limbă unică, 
după toate aparențele neînrudită cu vreo alta. Vă spun toate 
aceste lucruri deoarece e important să subliniez că genotipul nu 
e singurul factor care-i înscrie printre băştinaşii americani şi că 
nu încearcă tardiv să-şi regăsească tradiţiile pierdute cu multă 
vreme în urmă. Indienii tano fac parte dintre puţinele triburi 
care nu şi-au pierdut tradiţiile niciodată. 

Se întrerupse. Oamenii o ascultau cu atenţie şi, deşi ştia că 
erau de altă părere, cel puţin alcătuiau un auditoriu respectuos. 

— Tribul e împărţit în două - adică în două grupări religioase. 
Măştile sunt folosite numai atunci când se reunesc cele două 
părţi, în timpul ceremoniilor sacre desfăşurate în Kiva cea Mare 
- o încăpere subterană rotundă, care le serveşte drept locaş de 
cult. Aceste ritualuri de mare importanţă se desfăşoară din 
patru în patru ani. Indienii sunt convinşi că îi ajută să menţină 
echilibrul şi armonia în trib, în toţi oamenii de pe Pământ şi în 
lumea naturală. Sunt convinşi - şi aici nu exagerez cu nimic - că 


toate războaiele cumplite şi toate dezastrele naturale din ultimii 
o sută de ani s-au petrecut fiindcă nu mai au mâăştile din Kiva 
cea Mare şi nu mai pot săvârşi aşa cum se cuvine ritualul care 
readuce în lume echilibrul şi frumuseţea. 

Continuă pentru încă vreo cinci minute, apoi se opri, încântată 
că reuşise să se limiteze la un discurs relativ scurt. 

După ce îi mulţumi, Menzies îşi plimbă privirea în jurul mesei. 

— Şi-acum să-ncepem dezbaterea. 

Foşnet de hârtii. Pe urmă se auzi o voce subţire, pe un ton 
uşor îndurerat. Era doctorul Prine. Custodele cu umeri căzuţi se 
ridică în picioare. 

— Fiind specialist în arheologie etruscă, nu ştiu prea multe 
despre indienii tano, dar cred că în toată povestea e ceva 
putred. De ce-au devenit brusc interesaţi de măşti? De unde 
ştim că pe urmă nu vor întoarce pur şi simplu imediat foaia şi nu 
le vor vinde altcuiva? Probabil că valorează milioane. Sunt foarte 
suspicios în ceea ce priveşte motivele lor. 

Margo îşi muşcă buza. Işi aducea aminte de Prine din timpul 
zilelor ei de aspirantă: un bec cu lumină palidă, care nu făcea 
altceva decât să se întunece tot mai mult pe măsură ce treceau 
anii. Cel mai important studiu pe care-l făcuse în viaţa lui, îşi 
aminti ea, era dedicat  divinaţiei etrusce bazate pe 
caracteristicile ficatului. 

— Din aceste motive şi din multe altele, continuă Prine, mă 
pronunţ cu tărie în favoarea păstrării măştilor. De fapt, nici nu- 
mi vine să cred că ne punem în mod serios problema înapoierii 
lor. Le-am cumpărat, sunt proprietatea noastră, trebuie să le 
păstrăm. 

Se aşeză cu o mişcare bruscă. 

Pe urmă se ridică un bărbat durduliu, cu o chelie mare şi 
rozalie înconjurată de smocuri de păr roşu. Margo îl recunoscu 
pe George Ashton, custodele-şef al expoziţiei „Imagini Sacre”. 
Era un antropolog competent, dar temperamental, uşor de scos 
din sărite. Şi părea să-şi fi ieşit din fire. 

— Sunt de acord cu doctorul Prine şi am obiecţii puternice în 
privinţa acestui editorial. Se întoarse spre Margo, cu ochii 
aproape bulbucându-i-se în afara feţei rotunde şi împurpurate, 
cu bărbia dublându-i-se şi triplându-i-se de iritare. Consider cât 
se poate de nepotrivit faptul că doctorul Green a ridicat 
problema tocmai acum. Mai avem mai puţin de o săptămână 


până la vernisajul celei mai mari expoziţii organizate de muzeu, 
care ne-a costat aproape cinci milioane de dolari. Măştile din 
Kiva cea Mare sunt exponatul principal. Dacă le retragem, nu 
mai avem cum să deschidem expoziţia la timp. Serios, doctore 
Green, sunt de părere că alegerea momentului e cu adevărat 
nefericită. 

Făcu o pauză suficient de lungă pentru ca Margo să se simtă 
fierbând în sinea ei, apoi se întoarse spre Menzies. 

— Hugo, propun să amânăm problema până după închiderea 
expoziţiei. Pe urmă o putem dezbate pe îndelete. Bineînţeles că 
înapoierea măştilor e de neconceput, dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, hai să luăm decizia după expoziţie. 

Margo rămase în aşteptare. Intenţiona să dea un răspuns la 
sfârşit - dacă Menzies avea să-i ofere ocazia. 

Acesta îi adresă custodelui indignat un zâmbet placid. 

— Ca să se ştie, George, menţionez că alegerea momentului 
n-are nimic de-a face cu doctorul Green - e vorba de un răspuns 
la scrisoarea primită de la indienii tano, care ne-au trimis-o ca 
urmare a campaniei publicitare pentru expoziţie. 

— Da, dar e necesar să publice un asemenea editorial? 
Ashton biciui aerul cu o bucată de hârtie. Ar putea măcar s- 
aştepte închiderea expoziţiei. O s-avem parte de un adevărat 
coşmar în ce priveşte relaţiile cu publicul! 

— Relaţiile cu publicul nu sunt treaba noastră, spuse cu 
blândeţe Menzies. 

Margo îi aruncă o privire recunoscătoare. Se aşteptase s-o 
susţină, dar el îi oferea mai mult decât atât. 

— Relaţiile cu publicul sunt o realitate! Nu putem sta în turnul 
nostru de fildeş ignorându-le pur şi simplu, nu-i aşa? Eu unul 
încerc să deschid o expoziţie în condiţii extrem de obositoare şi 
nu apreciez o asemenea lovitură sub centură - nu din partea 
doctorului Green şi, cu siguranţă, nu din partea ta, Hugo! 

Se aşeză, răsuflând greu. 

— Îţi mulţumim pentru opinia ta, George, spuse Menzies, cu 
voce scăzută. 

Ashton dădu scurt din cap. 

Patricia Wong, o cercetătoare asociată de la departamentul 
Materiale Textile, se ridică în picioare. 

— Eu am impresia că problema e simplă. Muzeul a 
achiziţionat măştile printr-un procedeu incorect, poate chiar 


ilegal. Margo o demonstrează clar în editorialul ei. Indienii tano 
le vor înapoi. Dacă suntem un muzeu care pretinde că respectă 
o etică, atunci trebuie să le-napoiem imediat. Cu tot respectul, 
nu sunt de acord cu doctorul Ashton. Păstrarea măştilor pentru 
expoziţie şi expunerea lor în văzul întregii lumi, pentru a le 
returna apoi, recunoscând că nu avem dreptul să le reținem 
- asta ar aduce a ipocrizie, sau, în cel mai bun caz, a 
oportunism. 

— Bravo, bravo, făcu un alt custode. 

— Mulţumim, doctore Wong, zise Menzies, în timp de femeia 
se aşeza din nou pe scaun. 

Şi iat-o pe Nora Kelly ridicându-se, înaltă şi zveltă, 
îndepărtându-şi de pe faţă o şuviţă de păr de culoarea 
scorţişoarei. Se uită în jur calmă, cu încredere în sine. Margo 
simţi un val de iritare. 

— In faţa noastră se ridică două întrebări, începu ea, cu vocea 
joasă, rezonabilă. Mai întâi se pune problema dacă Margo are 
sau nu dreptul să publice editorialul. Cred că suntem cu toţii de 
acord că independenţa editorială a revistei Museology trebuie 
menţinută, chiar dacă unii dintre noi nu sunt de acord cu opiniile 
exprimate. 

Urmă un murmur general de aprobare, excepţie făcând 
Ashton, care îşi încrucişă braţele şi pufni destul de tare ca să fie 
auzit. 

— lar eu mă număr printre persoanele care nu sunt de acord 
cu editorialul. 

„Acum e-acum”, se gândi Margo. 

— E vorba de mai mult decât simplul drept de proprietate. Cu 
alte cuvinte, cui îi aparţine David, sculptura lui Michelangelo? 
Dacă italienii ar vrea s-o spargă-n bucăţi şi s-o transforme în 
dale de marmură pentru camerele de baie, gestul lor ar fi 
acceptabil? Dacă egiptenii ar decide să dărâme Marea Piramidă 
ca să construiască în locul ei o parcare, ar fi OK? Nu e 
proprietatea lor? Dacă grecii ar vrea să vândă Partenonul unui 
cazinou din Las Vegas, ar avea dreptul s-o facă? 

Se întrerupse. 

— Răspunsul trebuie să fie nu. Aceste lucruri aparţin întregii 
omeniri. Reprezintă cea mai înaltă expresie a spiritului uman şi 
valoarea lor transcende toate problemele legate de proprietate. 
Tot aşa stau lucrurile şi cu mâăştile din Kiva cea Mare. Da, 


muzeul le-a dobândit printr-un procedeu lipsit de etică. Dar 
importanţa lor este extraordinară, sunt atât de magnifice, încât 
nu pot fi înapoiate tribului tano, ca să dispară pentru veşnicie 
într-o kiva întunecoasă. Aşa că eu zic să se publice editorialul. 
Să avem o dezbatere. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să nu 
dăm măştile înapoi. 

Făcu o nouă pauză, mulţumi pentru atenţie şi se aşeză. 

Margo simţi roşeaţa urcându-i în obraji. Oricât de mult ar fi 
detestat s-o recunoască, Nora Kelly era formidabilă. 

Menzies se uită în jur, dar se părea că nimeni altcineva nu 
mai dorea să facă vreun comentariu. Se întoarse spre Margo. 

— Mai e ceva de adăugat? Acum e momentul. 

Ea sări în picioare. 

— Da. Aş vrea să combat spusele doctorului Kelly. 

— Te rog. 

— Doctorul Kelly a omis în mod convenabil un aspect de o 
importanţă critică: măştile sunt obiecte de cult, spre deosebire 
de toate celelalte, din exemplele menţionate. 

Nora se ridică imediat. 

— Partenonul nu e un templu? David nu e un personaj din 
Biblie? Marea Piramidă nu e un mormânt sacru? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, în momentul de faţă nu mai 
fac obiectul nici unui cult. Nimeni nu se mai duce la Partenon să 
sacrifice berbeci! 

— Exact asta susţin şi eu. Aceste obiecte au ajuns să 
transcendă limitele rolului lor religios. În prezent ne aparţin 
tuturor, indiferent de religie. Aşa cum stau lucrurile şi cu măştile 
din Kiva cea Mare. Indienii tano le-au creat în scopuri religioase, 
dar în prezent aparţin întregii lumi. 

Margo simţi valul de roşeaţă răspândindu-i-se în tot trupul. 

— Doctore Kelly, îmi este permis să sugerez că o asemenea 
logică se potriveşte mai bine la un seminar din facultatea de 
filosofie decât la o întrunire a antropologilor din cel mai mare 
muzeu de istorie naturală din lume? 

Se lăsă tăcerea. Menzies se întoarse încet spre Margo şi o fixă 
cu ochii lui albaştri îngustaţi de pleoapele coborâte a 
nemulţumire. 

— Doctore Green, pentru un om de ştiinţă, pasiunea e o 
calitate extraordinară. Dar trebuie să insistăm, în aceeaşi 
măsură, şi asupra politeții. 


Margo înghiţi în sec. 

— Da, doctore Menzies. 

Avea obrajii în flăcări. De ce îşi permisese să-şi piardă 
stăpânirea de sine? Nici măcar nu-ndrăznea să se uite la Nora 
Kelly. lat-o acolo, nu doar generând controverse, ci făcându-şi 
duşmani în propriul departament. 

Mai multe persoane îşi dreseră glasul cu o tuse nervoasă, se 
auziră câteva şoapte. 

— Bun, spuse Menzies, regăsindu-şi tonul liniştitor al vocii. Am 
înţeles care sunt opiniile părţilor şi se pare că suntem împărţiţi 
în două tabere oarecum egale. Sau cel puţin aşa stau lucrurile în 
privinţa celor care şi-au exprimat părerile. Eu am luat o decizie. 

Tăcu, aruncând o privire asupra întregului grup. 

— O să-i fac directorului două recomandări. O să-i spun în 
primul rând că editorialul trebuie publicat. Margo merită laude 
pentru că a iniţiat această dezbatere cu un editorial bine 
motivat, care susţine cele mai valoroase tradiţii ale revistei 
Museology. Respiră adânc. În al doilea rând, voi recomanda ca 
măştile să fie înapoiate tribului tano. Imediat. 

Toată lumea amuţi, uluită. Lui Margo aproape că nu-i venea 
să creadă - Menzies trecuse în totalitate de partea ei. Câştigase. 
Se uită pe furiş la Nora şi văzu că roşise la rândul ei. 

— Etica profesiunii noastre e clară, continuă Menzies. Citez 
din declaraţia noastră de principii: „Prima responsabilitate a 
unui antropolog sunt oamenii pe care îi studiază”. Faptul că 
muzeul va pierde măştile mă doare mai mult decât o pot spune. 
Dar trebuie să fiu de acord cu doctorii Green şi Wong: dacă 
vrem să dăm un exemplu de etică, trebuie să le înapoiem. Da, 
momentul e într-adevăr nepotrivit şi le creează probleme 
enorme organizatorilor expoziţiei. Îmi pare rău, George. Nu e 
nimic de făcut. 

— Dar pierderea suferită de antropologie, de întreaga lume... 
începu Nora. 

— Eu am spus ce-am avut de spus, zise Menzies cu vagă 
nuanţă caustică în voce. Şedinţa se suspendă. 


Capitolul 18 


Bill Smithback trecu dincolo de colţ, se opri, apoi răsuflă 
uşurat. În capătul opus al culoarului se afla uşa biroului lui 
Fenton Davies, deschisă şi lipsită de umbra enervantă a lui 
Bryce Harriman. De fapt, dacă se gândea mai bine, nu-l văzuse 
pe Harriman toată ziua. Îndreptându-se spre biroul lui Davies cu 
o vioiciune regăsită a paşilor, îşi frecă mâinile, simțind un 
delicios fior de bucurie răutăcioasă, trezită de ghinionul lui 
Harriman. Când te gândeai că individul fusese atât de 
nerăbdător să pună mâna pe povestea lui Bălăngănilă. Ei bine, 
era binevenit s-o ia în primire. Privind în retrospectivă, nici 
măcar nu reprezenta un subiect prea potrivit pentru Times; era 
mult prea josnic, cu tendinţe către burlesc. Insă pentru 
Harriman -din pricina recentelor sale privaţiuni de la Post 
- avea să fie probabil floare la ureche. 

Smithback îşi continuă drumul chicotind. 

El, pe de altă parte, dăduse o lovitură majoră primind cazul lui 
Duchamp. Era exact aşa cum trebuie să fie un subiect de 
succes: straniu, fascinant, electrizant. Era subiectul numărul unu 
al conversaţiilor din jurul tuturor automatelor cu apă rece din 
oraş: artistul blajin şi politicos care - fără niciun motiv aparent 
- fusese legat pentru a i se pune apoi un ştreang în jurul gâtului 
şi pentru a fi silit să sară de fereastra sa situată la etajul 
douăzeci şi trei, strivindu-se de acoperişul unuia dintre cele mai 
în vogă restaurante franţuzeşti din Manhattan. Şi toate astea 
ziua în amiaza mare, sub ochii a sute de martori. 

Smithback îşi încetini uşor paşii pe măsură ce se apropia de 
biroul lui Davies. Era adevărat că se dovedise al naibii de greu 
să dea de urma acelor martori numeroşi. Şi până atunci fusese 
nevoit să se mulţumească doar cu informaţiile oficiale furnizate 
de departamentul de poliţie şi cu presupunerile prudente pe 
care reuşise să le scoată de la persoane care ştiau de obicei 
totul şi care în acel caz se dovediseră deconcertant de 
neştiutoare. Însă povestea avea să-şi dea drumul. Nora nu 
greşea spunând că el ieşea întotdeauna din încurcătură în 
ultimul moment. Cât de bine îl înţelegea! Nu trebuia decât să 
privească lucrurile din toate perspectivele, păstrând în acelaşi 
timp toate aspectele atrăgătoare pentru public. 

Fără îndoială că de aceea îl chemase Davies; redactorul-şef 


aştepta cu nerăbdare mai mult. Nicio problemă, intenţiona să-i 
spună că urmărea o serie de indicii furnizate de sursele sale 
confidenţiale. După care avea să-şi deplaseze fundul înapoi, pe 
Broadway, la intersecţia cu 65th. In ziua aceea n-avea să mai 
dea de poliţişti care să-l împiedice să acţioneze în stilul lui. Pe 
urmă avea să dea o raită la secţia de poliţie, să discute cu un 
vechi prieten de acolo, să vadă ce firimituri putea aduna. Nu, se 
corectă apoi, firimituri nu era cuvântul potrivit. Alţi reporteri 
adunau firimiturile, în timp ce el găsea prăjitura - şi o mânca. 

Râzând pe înfundate, satisfăcut de propria înţelepciune 
metaforică, se opri în dreptul biroului secretarei din faţa uşii lui 
Davies. Era liber. „Prânz întârziat”, se gândi. Înaintă cu paşi 
mari, simțindu-se un reporter de succes şi arătând ca atare, şi 
se grăbi să ridice mâna, gata să bată în uşa deschisă. 

Davies era aşezat, ca un Buddha, la biroul său uzat. Era scund 
şi complet chel, cu mâini mici, delicate, care păreau să aibă 
întotdeauna ceva de făcut: îi netezeau cravata, sau se jucau cu 
un creion, sau îi urmăreau linia sprâncenelor. Prefera cămăşile 
albastre cu guler alb şi cravatele cu model colorat, cu nodul bine 
strâns. Cu vocea lui subţire, catifelată şi cu gesturile efeminate, 
Davies ar fi putut părea un pămpălău în ochii unui neiniţiat. Dar 
Smithback aflase că nu era. Nu puteai ajunge redactor-şef la 
Times dacă prin vene nu-ţi curgeau măcar vreo câteva halbe de 
sânge de baracudă. Insă el li se adresa tuturor cu o voce atât de 
blajină încât era nevoie de câteva secunde ca să-ţi dai seama că 
tocmai îţi scosese măruntaiele. Îşi ascundea intenţiile până-n 
ultima clipă, mai degrabă ascultând decât vorbind şi ceilalţi îşi 
dădeau foarte rar seama ce gândea cu adevărat. Nu fraterniza 
cu reporterii, nu-şi petrecea vremea împreună cu ceilalţi 
redactori şi părea să prefere doar compania propriei persoane. 
In biroul lui nu era decât un singur scaun suplimentar, niciodată 
ocupat. 

Excepţie făcând faptul că în ziua aceea îl ocupa Harriman. 

Smithback înlemni în prag, cu mâna ridicată, înainte de a 
apuca să bată în uşă. 

— Ah, Bill. Davies dădu din cap. Exact la ţanc. Intră, te rog. 

Smithback făcu un pas înainte, apoi încă unul. Se strădui ca 
ochii lui să-i întâlnească pe ai lui Harriman. 

— Intenţionezi să ne aduci o continuare a articolului despre 
asasinarea lui Duchamp? întrebă Davies. 


Smithback dădu din cap. Era năucit, de parcă ar fi primit pe 
neaşteptate un pumn în stomac. Spera din toate puterile că nu 
se băga de seamă. 

Davies îşi plimbă vârfurile degetelor pe marginea biroului. 

— Care va fi unghiul de abordare? 

Smithback avea răspunsul pregătit. Intrebarea era preferata 
lui Davies şi era retorică: aşa le dădea de înţeles reporterilor că 
nu voia să-i vadă tăind frunză la câini. 

— Mă gândeam să mă concentrez asupra interesului pe plan 
local, răspunse el. Ştiţi, efectul crimei asupra vecinilor din bloc şi 
din cartier, asupra prietenilor, asupra familiei victimei. Şi am, 
bineînţeles, în vedere o continuare a informaţiilor despre 
progresul anchetei. Hayward, detectivul care se ocupă de caz, e 
cel mai tânăr căpitan de la Omucideri şi femeie pe deasupra. 

Davies dădu încet din cap, lăsând un „hmmmm” meditativ să- 
i scape dintre buze. Ca de obicei, răspunsul nu-i dezvăluia 
adevăratele gânduri. 

Din ce în ce mai agitat, Smithback intră în amănunte: 

— Ştiţi cum e: când moare cineva din cauze nefireşti în Upper 
West End, matroanele se tem să-şi mai scoată pudelii la 
plimbare după lăsarea întunericului. O să-ncropesc ceva despre 
victimă, despre lucrările sale, chestii de genul ăsta. Aş putea 
adăuga şi un mic articol despre Hayward. 

Davies dădu iarăşi din cap, cu aceeaşi lentoare, apoi luă un 
stilou şi începu să-l rostogolească între palme. 

— Ştiţi, ceva care să poată apare pe prima pagină din 
secţiunea metropolitană, spuse Smithback, cu îndrăzneală, încă 
nesigur pe picioare. 

Davies lăsă stiloul jos. 

— Bill, articolul e prea important ca să-l lăsăm în secţiunea 
metropolitană, e cea mai gravă omucidere din Manhattan de 
după uciderea lui Cutforth, de care s-a ocupat Bryce, aici de 
faţă, când lucra la Post. 

„Bryce, aici de faţă.” Smithback îşi păstră expresia agreabilă 
a feţei. 

— E un subiect care poate fi abordat sub o mulţime de 
unghiuri. N-avem de-a face doar cu moartea spectaculoasă a 
victimei, mai există - aşa cum ai subliniat tu - şi cartierul şic. Pe 
urmă, tipul însuşi. Un artist. Şi femeia detectiv de la Omucideri. 
Făcu o pauză. Ce zici, nu e o bucată mai mare decât poţi înghiţi 


- într-un singur articol? 

— AŞ putea scrie două sau chiar trei. Nu e o problemă. 

— Nu mă îndoiesc de asta, dar problema e timpul prea scurt. 
Smithback îşi trecu limba peste buze. Era extrem de conştient 
că el stătea în picioare în vreme ce Harriman se instalase pe 
scaun. 

Davies continuă. 

— Eu unul n-aveam idee că Duchamp era, în stilul lui discret, 
un pictor care se bucura de un oarecare renume. Nu era la 
modă, nu era cunoscut de mulţimea din Soho. Era mai degrabă 
un artist în stilul Sutton Place, un soi de Fairfield Porter!f. 
Tocmai am discutat cu Bryce despre asta azi-noapte. 

— Bryce, repetă Smithback. Numele avea gust de fiere. Azi- 
noapte? Davies îşi flutură mâna cu o nepăsare studiată. 

— La un păhărel, la Clubul Metropolitan. 

Smithback simţi că face apoplexie. Deci aşa reuşise dobitocul 
linguşitor. Îl invita pe Davies la băutură în clubul elegant al 
tatălui său. Şi se părea că Davies, la fel ca alţi numeroşi 
redactori pe care-i cunoscuse Smithback, se dădea în vânt după 
aşa ceva. Redactorii erau arivişti din cea mai joasă speţă, 
vegetau întotdeauna la marginea societăţii celor bogaţi şi 
celebri, sperând să prindă câteva resturi căzute sub masă. ŞI-I 
putea imagina pe Davies condus în citadela izolată a Clubului 
Metropolitan, invitat să se aşeze pe un scaun luxos dintr-un 
salon aurit, servit cu băutură de un individ respectuos în 
uniformă, totul în timp ce schimba saluturi discrete cu diverşi 
Rockefelleri, De Menili şi Vanderbilţi - exact lucrul de care era 
nevoie pentru a suci capul lui Davies din Maplewood, New 
Jersey. 

Se uită în sfârşit în direcţia lui Harriman. Nemernicul stătea 
într-o poziţie afectată, picior peste picior, cu nonşalanţă, ca şi 
cum ar fi făcut asta zi de zi. Nu se osteni să-i întoarcă lui 
Smithback privirea. N-avea de ce. 

— N-am pierdut un simplu cetăţean, continuă Davies. Am 
pierdut un artist. New Yorkul e acum mai sărac. Vezi tu, Bill, 
niciodată nu poţi şti cine stă în apartamentul de-alături. Ar 
putea fi un vânzător de hot-dog sau un gunoier. Sau un artist 
excelent, ale cărui tablouri atârnă în jumătate dintre 
apartamentele din River House. 


16Pictor şi critic de artă american (1907-1975) (n. tr.). 


Smithback dădu încă o dată din cap, cu un zâmbet încremenit 
pe buze. 

Davies îşi netezi cravata. 

— E un unghi de abordare excelent. Prietenul meu Bryce, aici 
de faţă, se va ocupa de el. 

Oh, Doamne. Preţ de o clipă cumplit de sumbră, Smithback se 
gândi că urma să primească înapoi cazul lui Bălăngănilă. 

— El o să se ocupe de aspectul social al poveştii. li cunoaşte 
pe mai mulţi dintre foştii clienţi importanţi ai lui Duchamp, au 
legături de familie. Vor accepta să stea de vorbă cu el, în timp 
ce... 

Vocea redactorului-şef se stinse, dar Smithback pricepu 
mesajul: „În timp ce cu tine vor refuza să discute”. 

— Pe scurt, Bryce ne poate oferi o viziune aristocratică asupra 
cazului, care va fi apreciată de cititorii noştri. Sunt încântat că tu 
abordezi problema din perspectiva poliţiei şi a străzii. Continuă 
aşa. 
„Perspectiva poliţiei şi a străzii.” Smithback simţi cum i se 
crispau muşchii maxilarelor - fără s-o vrea. 

— Nu mai e nevoie să spun că vă veţi împărtăşi informaţiile şi 
indiciile. Vă sugerez să vă-ntâlniţi periodic, să ţineţi legătura. 
Subiectul e cu siguranţă destul de amplu pentru voi amândoi şi 
s-ar părea că n-o să se epuizeze prea curând. 

În birou se lăsă brusc tăcerea. 

— Mai e şi altceva, Bill? întrebă prietenos Davies. 

— Poftim? Oh, nu. Nimic. 

— Atunci nu mă lăsa să-ţi irosesc timpul. 

— Nu, sigur că nu, făcu Smithback. Se bâlbâia, pur şi simplu, 
din cauza şocului, a umilinţei şi a furiei. Mulţumesc. 

Când se întoarse să plece, Harriman se uită în sfârşit în 
direcţia lui. Cu o jumătate de zâmbet plin de infatuare pe faţa 
de mâncător de rahat. Un zâmbet care părea să spună: „Ne mai 
vedem, partenere”. 

„Şi păzeşte-ţi spatele.” 


Capitolul 19 


— Cum a fost prima ta zi de după întoarcerea la serviciu? 
întrebă Hayward. 

— Excelentă, răspunse D'Agosta. 

— Singleton nu ţi-a făcut greutăţi? 

— Nu. 

— Ei, n-ai lipsit decât două zile, ceea ce presupun c-a fost de 
folos. El pune pasiune în orice - poate prea multă -dare un 
poliţist excelent. Aşa cum eşti şi tu. De aceea ştiu c-o să vă- 
nţelegeţi. 

D'Agosta dădu din cap, împinse o felie bombată de roşie în 
jurul farfuriei, apoi şi-o duse la gură. Puiul cacciatore era o 
mâncare pe care-o putea pregăti fără să se gândească - decât 
foarte puţin. 

— E foarte bun, Vinnie. Serios. Va trebui să te las mai des în 
bucătărie. 

Şi îi zâmbi peste masă. 

D'Agosta îi întoarse zâmbetul. Lăsă o clipă furculita jos şi o 
privi mâncând. Îl lăudase, deşi el prăjise prea tare puiul. Nici 
măcar nu-l întrebase despre plecarea lui pripită de la micul 
dejun. Era evident că făcea un efort deosebit ca să-i ofere 
libertate, ca să-l lase să termine ce-avea de terminat. Cu o 
revărsare bruscă de afecţiune, îşi dădu seama că o iubea cu 
adevărat pe femeia aceea. 

Şi ceea ce avea de gând să facă devenea astfel cu atât mai 
dificil. 

— Îmi pare rău că nu pot onora cina pregătită de tine aşa cum 
s-ar cuveni, spuse ea. Merită să fie savurată pe îndelete. Dar 
trebuie să plec iar, cât mai repede. 

— Au apărut noutăţi? 

— Nu tocmai. Specialistul în materie de legături vrea să ne 
facă o scurtă informare în privinţa nodurilor. Probabil nu e decât 
un mod de a-şi acoperi fundul - nu ne-a fost de prea mare 
ajutor. 

— Nu? 

— Crede că nodurile sunt în stil asiatic, poate chinezesc, dar 
asta nu ne restrânge suficient de mult ipotezele. 

D'Agosta respiră adânc. 

— Ai luat în calcul ipoteza pe care ţi-am sugerat-o la micul 


dejun? Posibilitatea ca în spatele acestor crime să se afle fratele 
lui Pendergast? 

Hayward se opri cu furculiţa la jumătatea drumului către gură. 

— E o teorie susţinută de atât de puţine dovezi, încât pare 
bizară. Ştii că sunt profesionistă. Trebuie să-mi acorzi încredere, 
să fii sigur c-o să coordonez cazul ăsta cât mai bine cu putinţă. 
O să verific posibilitatea asta când o să am timp. 

D'Agosta rămase fără replică. Mâncară o vreme în tăcere. 

— Vinnie, spuse Hayward şi ceva din tonul vocii îl făcu să-şi 
ridice iarăşi privirea spre ea. Îmi pare rău. N-am vrut să mă 
răstesc la tine. 

— E-n ordine. 

Ea zâmbea din nou şi ochii ei întunecaţi luceau în lumina 
artificială. 

— Adevărul e că sunt cu adevărat fericită fiindcă te-ai reîntors 
la lucru. D'Agosta înghiţi în sec. 

— Mulţumesc. 

— Acest caz postum al lui Pendergast ţi-a distras atenţia în cel 
mai nepotrivit moment posibil. A fost un agent eficient, dar n-a 
fost - ei bine, n-a fost normal. Ştiu că i-ai fost prieten, dar cred... 
Se întrerupse o clipă. Cred c-a avut o influenţă nesănătoasă 
asupra ta. Şi apoi, această cerere de dincolo de mormânt, toată 
povestea asta despre fratele lui... Trebuie să-ţi spun că nu-mi 
place. 

În ciuda a orice, D'Agosta simţi un val de iritare. 

— Ştiu că ţie nu ţi-a plăcut niciodată. Dar obținea rezultate. 

— Ştiu, ştiu. N-ar trebui să vorbesc de rău despre morţi. Imi 
cer scuze. lritarea dispăru, alungată de o neaşteptată revărsare 
de vinovăţie. 

Nu spuse nimic. 

— Toate astea ţin oricum de trecut. Cazul Bălăngănilă e în 
centrul atenţiei, e un prim caz excelent. O să străluceşti, Vinnie, 
ştiu că aşa va fi. Exact ca pe vremuri. 

D'Agosta începu să taie pulpa de pui, apoi îşi lăsă cuțitul să 
cadă pe farfurie cu un zăngănit. Era un chin. Nu-l mai putea 
prelungi. 

— Laura, începu el. Nu mi-e uşor să-ţi spun asta. 

— Ce să-mi spui? 

El respiră adânc. 

— Mă mut. 


Ea încremeni, ca şi cum nu l-ar fi înţeles. Pe urmă pe faţă i se 
furişă încet o altă expresie: plină de neîncredere şi de durere, 
expresia unui copil lovit pe neaşteptate de un părinte iubit. 
Văzând-o, D'Agosta se simţi mai rău decât se simţise vreodată, 
în toată viaţa lui. 

— Vinnie? întrebă ea, uluită. 

EI îşi lăsă ochii în jos. Se lăsă o tăcere prelungită, chinuitoare. 

— De ce? 

El nu ştiu ce să-i răspundă. Nu ştia decât că singurul lucru pe 
care nu i-l putea spune era adevărul. „Laura, iubito, eu aş putea 
fi în pericol. Tu nu eşti o ţintă, dar eu sunt, cu certitudine. Şi, 
dacă rămân aici, te-aş putea pune şi pe tine în primejdie.” 

— E vorba de ceva ce am făcut? Sau de ceva ce nu am făcut? 

— Nu, se grăbi el să spună. 

Trebuia să inventeze ceva şi, cu Laura Hayward, acel ceva 
trebuia să fie neapărat bun. 

— Nu, repetă, de data asta mai rar. Tu ai fost extraordinară. 
N-are nicio legătură cu tine. Despre mine e vorba. Relaţia 
noastră... poate a început pur şi simplu puţin cam prea repede. 

Ea nu răspunse. 

D'Agosta se simţea ca şi cum ar fi păşit în gol de pe o stâncă. 
În clipa aceea nu-şi dorea nimic mai mult decât să rămână cu ea 
- cu femeia frumoasă, iubitoare, gata să-l susţină oricând. Şi-ar 
fi făcut rău mai degrabă lui însuşi decât ei. Şi totuşi, tocmai o 
rănise, o rănise profund, cu fiecare dintre cuvintele lui. Făcea 
ceva îngrozitor, dar n-avea de ales. „Vincent, trebuie să-ţi iei 
toate precauţiile posibile.” D'Agosta ştia că întreruperea relaţiei 
lor era singurul mod de a o salva - salvând, probabil, şi viaţa 
Laurei Hayward. 

— Am pur şi simplu nevoie să fiu singur, atâta tot, continuă el. 
Ca să mă gândesc pe de-a-ntregul la toate. Să-mi privesc viaţa 
în perspectivă. 

Platitudinile sunau găunos şi, în loc să continue, se opri brusc. 

Rămase locului, aşteptând ca ea să răbufnească, să-l înjure, 
să-i ceară să plece. Însă nu avu parte decât de o altă tăcere 
îndelungată, groaznică. Laura stătea cu mâinile în poală, lăsând 
mâncarea să se răcească, palidă la faţă, privind în jos. Părul ei 
frumos, negru-albăstrui, îi căzuse pe frunte, acoperindu-i un 
ochi. Nu era reacţia la care se aşteptase. Surprinderea, suferinţa 
erau chiar mai rele decât furia. 


În cele din urmă, ea fornăi, se frecă sub nas cu un deget, îşi 
împinse deoparte farfuria. Apoi se ridică. 

— Trebuie să mă-ntorc la lucru, spuse, atât de încet încât 
D'Agosta abia reuşi s-o audă. 

Rămase neclintit în timp ce ea îşi îndepărta părul de pe faţă. 
Hayward îi întoarse spatele şi o porni grăbită spre uşă. De-abia 
după ce-şi puse palma pe mâner se opri, dându-şi seama că-şi 
uitase paltonul şi servieta. Se răsuci pe călcâie, se apropie încet 
de dulap, îşi îmbrăcă paltonul, îşi luă servieta. Apoi plecă, 
închizând fără zgomot uşa în urma ei. 

Nu se uită înapoi. 

D'Agosta rămase aşezat la masă încă multă vreme, ascultând 
tic-tac-ul ceasului şi zgomotele slabe care se auzeau de jos. In 
cele din urmă se ridică, duse vasele în mica bucătărie, aruncă la 
gunoi cina pe jumătate mâncată şi le spălă. 

Pe urmă făcu stânga-mprejur şi - simțindu-se foarte bătrân 
- se duse în dormitor să împacheteze. 


Capitolul 20 


La ora trei şi jumătate dimineaţa, vila Beaux Arts din 
Riverside Drive numărul 891, cu ferestrele sale bătute în 
scânduri, părea adormită, poate chiar moartă. Dar, cu mult mai 
jos de ferestrele astupate şi de uşile încuiate de două ori, la 
subsol, într-unul dintre tunelele tăiate în solul de stâncă dură al 
Manhattanului, exista un licăr de activitate. Cel mai lung tunel 
- de fapt un şir de încăperi legate între ele - ducea exact spre 
vest, în linie dreaptă, trecând pe sub Riverside Drive şi pe sub 
Riverside Park şi îndreptându-se spre fluviul Hudson. În capătul 
său, o scară se răsucea în spirală printr-o cavitate naturală spre 
o dană din stâncă, de unde pornea un tunel plin cu apă ce 
răspundea în fluviu printr-o deschizătură mică, ascunsă de 
buruieni. Cu mai bine de două sute de ani înainte, piratul care 
deținuse vila folosise tunelul secret pentru misiunile sale 
nocturne ilicite. Acum existenţa intrării ascunse nu mai era 
cunoscută decât de o mână de oameni. 

In locul acela izolat, se auzi zgomotul uşor al apei împroşcate 
de nişte vâsle. Urmă un pleoscăit slab când vălul verde din 
buruieni se ridică, dezvăluind pasajul subacvatic. Noaptea era 
ceţoasă, fără lună, şi, în clipa când pătrunse în tunel, barca 
deveni vizibilă numai datorită unui licăr de lumină palidă. Înaintă 
fără zgomot, plutind pe sub plafonul scund de stâncă, încetinind 
ca să se-oprească lângă dană. 

Pendergast cobori din barcă, o legă de un ţăruş şi se uită în 
jur, cu ochii scânteind în întuneric. Rămase nemişcat vreme de 
mai multe minute, ascultând. Pe urmă scoase din buzunar o 
lanternă, o aprinse şi se îndreptă spre trepte. Odată ajuns în 
capul scării, pătrunse într-o încăpere largă, plină cu vitrine din 
lemn, în care erau expuse arme şi armuri, unele moderne, iar 
altele datând de două mii de ani. O străbătu şi intră într-un 
laborator vechi, cu pahare gradate şi retorte sclipind pe tăbliile 
negre ale unor mese lungi. 

Intr-un colţ stătea o siluetă tăcută, întunecată. 

Pendergast înaintă cu prudenţă, ducându-şi pe furiş o mână 
spre armă. 

— Proctor? 

— Domnule? 

Pendergast se relaxă. 


— Am primit semnalul trimis de Constance. 

— lar eu am primit, la rândul meu, mesajul dumneavoastră de 
a ne întâlni aici. Dar trebuie să spun că sunt surprins să văd că 
aţi venit personal, domnule. 

— Sperasem că n-o să fie necesar. Dar s-a întâmplat să am şi 
eu un mesaj pentru Constance şi e unul pe care-am simţit că 
trebuie să i-l înmânez personal. 

Proctor dădu din cap. 

— Inţeleg, domnule. 

— De acum înainte, e vita/ să veghezi îndeaproape asupra ei. 
O cunoşti bine pe Constance, ştii cât de fragilă e sănătatea ei 
mintală. Expresia feţei nu indică nicidecum adevărata ei stare 
emoţională. Ştii şi că nicio altă fiinţă umană n-a mai trecut prin 
ce-a trecut ea. Mă tem că, dacă nu e tratată cu o atenţie şi cu o 
precauţie excepţionale... 

Vocea i se stinse. O clipă mai târziu, Proctor dădu iarăşi din 
cap. 

— Toate astea nu se puteau petrece într-un moment mai 
nepotrivit. O să-i spun că trebuie să fie pregătită să se întoarcă 
în orice moment în locul acela... unde se ascundea la început de 
noi. Unde nimeni, absolut nimeni n-o va putea găsi vreodată. 

— Da, domnule. 

— Aţi găsit breşa? 

— A fost găsită şi astupată. 

— Unde era? 

— Se pare că un canal de scurgere din secolul al 
nouăsprezecelea trece pe sub Broadway, chiar pe lângă 
pivnițele pentru fructe. N-a mai fost utilizat de cincizeci de ani. A 
reuşit să intre din canal în pivniţă, făcând o gaură în conductă. 

Pendergast îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— N-a descoperit cumva scara care coboară aici, sub beci? 

— Nu. S-ar părea că n-a rămas în casă mai mult de câteva 
clipe. A zăbovit aici exact atât cât a fost nevoie ca să ia obiectul 
acela din vitrina de la parter, apoi a plecat. 

Pendergast continuă să-l fixeze pe Proctor cu privirea. 

— Trebuie să te asiguri că vila e perfect închisă. Nu e permis 
să se mai repete una ca asta. E clar? 

— Cât se poate de clar, domnule. 

— Bun. Mergem să vorbim cu ea. 

leşiră din laborator şi străbătură o serie de încăperi pline cu 


dulapuri şi lăzi înalte, toate cu uşi din sticlă, ce găzduiau o 
colecţie aparent nesfârşită şi incredibil de eclectică de păsări 
migratoare  împăiate, insecte din regiunea amazoniană, 
minerale rare, sticle cu substanţe chimice. 

În cele din urmă se opriră într-o cameră plină de fluturi. 
Pendergast lăsă lumina lanternei să alunece peste şirurile de 
vitrine. Apoi vorbi încet, în întuneric: 

— Constance? 

Nu-i răspunse decât tăcerea. 

— Constance? repetă el, cu glas ceva mai puternic. 

Se auzi un foşnet uşor, de olandă, apoi apăru, ca din pământ, 
o femeie de vreo douăzeci de ani. Purta o rochie demodată, 
lungă şi albă, cu un guler de dantelă încreţit în jurul gâtului. 
Pielea ei delicată era foarte palidă în lumina lanternei. 

— Aloysius, spuse ea, îmbrăţişându-l. Slavă Domnului. 

Pentru o clipă, Pendergast se mulţumi s-o strângă la piept. 
Apoi se desprinse cu blândeţe, se întoarse un minut cu spatele 
şi răsuci un mic mâner de alamă fixat de un perete. Camera se 
umplu de o lumină slabă. 

— Aloysius, ce s-a-ntâmplat? 

În ochii ei - ciudat de înţelepţi pentru o faţă atât de tânără 
- se aduna tot mai multă îngrijorare. 

— O să afli peste o clipă. Pendergast îi puse o mână 
liniştitoare pe umăr. Povesteşte-mi despre mesaj. 

— A sosit în seara asta, târziu. 

— Modul de livrare? 

— A fost împins printr-o crăpătură de sub uşa din faţă. 

— Ai luat toate precauţiile necesare? 

Constance dădu din cap. Apoi îşi strecură degetele într-o 
mânecă şi scoase o carte mică de vizită, de culoarea fildeşului, 
sigilată cu grijă într-un plic transparent. 

Pendergast o luă şi o răsuci. Pe faţă era imprimat numele lui 
Diogenes Pendergast, caligrafiat cu măiestrie. Sub el fusese 
scris cu cerneală trandafirie: „Cinciul de Spade e Smithback”. 

Se holbă la cartea de vizită preţ de o clipă nesfârşită. Apoi şi-o 
puse în buzunarul paltonului. 

— Ce înseamnă? îl întrebă Constance. 

— Nu ştiu dacă să-ţi spun mai multe. Nervii tăi au fost deja 
foarte solicitaţi. 

Ea schiţă un zâmbet firav. 


— Trebuie să spun că, atunci când ai intrat în bibliotecă, am 
fost sigură că vedeam... pe cineva întors din morți. 

— Cunoşti planurile fratelui meu, ştii cum are de gând să mă 
distrugă. 

— Da. 

Constance păli mai tare şi, pentru o clipă, păru să se clatine 
uşor. Pendergast îi puse mâna pe umăr. 

Ea îşi recăpătă controlul cu un efort. 

— Mă simt foarte bine, mulţumesc. Continuă, te rog! 

— A-nceput deja. In ultimele câteva zile, au fost ucişi trei 
dintre prietenii mei cei mai buni. Îşi duse mâna la buzunar. 
Biletul ăsta mă anunţă că ţinta următoare e William Smithback. 

— William Smithback? 

— E reporter la New York Times. 

Pendergast ezită iarăşi. 

— Şi? întrebă Constance. Te mai deranjează şi altceva - ţi se 
citeşte pe faţă. 

— Da. Primii trei îmi erau, cu toţii, foarte apropiaţi. Ceea ce nu 
se poate spune despre Bill Smithback. Îl cunosc de câţiva ani. A 
fost implicat în trei dintre cazurile mele, e un ziarist foarte 
capabil. Şi, în ciuda impresiei de impulsivitate şi carierism pe 
care o creează, e un om bun. Însă mă îngrijorează faptul că îmi 
e mai degrabă o simplă cunoştinţă decât un prieten. Diogenes 
aruncă un năvod mai mare decât mă aşteptam. Nu sunt în 
pericol doar prietenii mei apropiaţi. Aşa că situaţia e mult mai 
dificilă decât am crezut. 

— Cum te-aş putea ajuta? întrebă ea, cu voce joasă. 

— Având grijă să te afli într-o siguranţă deplină. 

— Crezi că...? 

— Că eşti una dintre ţintele posibile? Da. Şi mai e ceva. A 
treia persoană ucisă a fost Michael Decker, unul dintre vechii 
mei colaboratori din FBI. l-am găsit cadavrul ieri, în casa lui din 
Washington. A fost omorât cu o baionetă veche. Modul în care s- 
a săvârşit crima e o aluzie la unul dintre strămoşii mei 
îndepărtați, care a murit în mod similar în 1812, ca ofiţer în 
armata lui Napoleon, în timpul campaniei din Rusia. 

Ea se cutremură. 

— Ceea ce mă îngrijorează e arma în sine. Constance, 
baioneta provine dintr-una din colecţiile gin casa asta. 

Ea încremeni pentru o clipă, realizând implicaţiile spuselor lui. 


— De la ce puşcă, Chassepot sau Lebel? întrebă, cu voce 
pierită, aproape mecanic. 

— De la Chassepot. Avea inițialele P.S.P. Gravate pe mâner. 
De neconfundat. 

Constance nu-i răspunse. Spaima adusese în ochii ei vioi, 
inteligenţi, o privire mai intensă, mai profundă. , 

— Diogenes a găsit un mod de a intra în casă. Asta e fără 
nicio îndoială mesajul pe care mi l-a transmis folosind baioneta. 

— Înţeleg. 

— Încă eşti mai în siguranţă în casa asta decât oriunde 
altundeva şi, pe moment, Diogenes nu te are în vedere. Proctor, 
aici de faţă, a descoperit şi a blocat locul pe unde a pătruns 
fratele meu şi, după cum ştii, vila a fost fortificată în diverse 
moduri, ca să fie ferită de intruşi. Proctor o să fie vigilent şi el e 
mult mai grozav decât pare. Cu toate astea, trebuie să fii 
permanent în gardă. Casa e foarte veche şi foarte mare. Are 
foarte multe secrete. Tu i le cunoşti mai bine decât oricine 
altcineva. Ascultă-ţi instinctele. Dacă îţi spun că se petrece ceva 
neobişnuit, dispari într-una dintre ascunzătorile pe care nu le 
ştie nimeni în afară de tine. Fii gata s-o faci în orice clipă. Şi, 
până când vom scăpa de ameninţarea asta, vreau să dormi în 
locul ăla secret, unde te ascundeai la început de mine şi de 
Wren. 

Auzind propunerea, Constance făcu ochii mari şi în ei apăru 
un licăr sălbatic. Se agăţă de Pendergast. 

— Nu! strigă ea, cu ardoare. Nu, nu vreau să mă mai întorc 
niciodată acolo! 

Agentul FBI o luă imediat în braţe. 

— Ştii că-mi aduce aminte de vremurile alea! Spațiile 
întunecate, lucrurile cumplite... Nu vreau să mi le amintesc din 
nou! 

— Constance, ascultă-mă. Acolo o să fii în siguranţă. Şi eu nu 
pot să fac ceea ce trebuie făcut dacă nu te ştiu într-un loc sigur. 

Ea nu răspunse şi Pendergast o apropie de el, strângând-o 
mai tare. 

— Îmi promiţi? 

Ea îşi sprijini fruntea de pieptul lui. 

— Aloysius, spuse, cu vocea frângându-i-se. Cu numai câteva 
luni în urmă stăteam în biblioteca de la etaj. Imi citeai din ziare. 
Îţi aminteşti? 


Pendergast încuviinţă din cap. 

— Începusem să-nțeleg. Mă simţeam ca un înotător care iese 
la suprafaţă, după ce-a stat sub apă atât de mult. Vreau să fie 
din nou aşa. Nu vreau să mă duc... să mă duc iarăşi jos. Inţelegi, 
nu-i aşa, Aloysius? 

El îi mângâie cu blândeţe părul castaniu. 

— Da, înţeleg. Şi totul o să fie aşa cum îţi doreşti, Constance. 
O să-ţi fie mai bine, îţi promit. Dar trebuie să treci mai întâi prin 
asta. Vrei s-o faci ca să m-ajuţi? 

Ea dădu din cap. 

Pendergast îşi lăsă încet braţele în jos. Îi prinse fruntea în 
palme şi, trăgând-o mai aproape, o sărută cu delicateţe. 

— Trebuie să plec. 

Îi întoarse spatele, se repezi 
aştepte şi dispăru. 


A 


în întunericul care părea să-l 


Capitolul 21 


Era opt fără un sfert când Smithback ieşi din blocul lui, aruncă 
o privire pe West End Avenue şi întinse braţul, făcând semn unui 
taxi. O maşină galbenă, uzată, care aştepta cu motorul la ralanti 
în capătul opus al cvartalului, se apropie supusă şi ziaristul se 
urcă oftând a regret. 

— Intersecţia 44th cu 7th, spuse. 

Şoferul - un bărbat subţire, cu pielea măslinie, părul castaniu 
şi ten urât - murmură câteva cuvinte într-o limbă necunoscută şi 
se desprinse de bordură cu cauciucurile scrâşnind. 

Smithback se lăsă pe spătarul banchetei, privind oraşul care 
defila pe lângă el. Ar fi avut dreptul să se afle încă în pat, cu 
braţele în jurul proaspetei sale soţii, de-a dreptul minunate când 
dormea. Dar imaginea lui Harriman, instalat în biroul 
redactorului lor şef, cu zâmbetul nesuferit de infatuat pe faţă, îl 
îmboldise să se trezească devreme, în strădania de a afla mai 
multe despre subiectul la care lucra. 

„Vă veţi împărtăşi informaţiile şi indiciile”, spusese Davies. Pe 
naiba. Smithback ştia că Harriman n-avea de gând să-i 
împărtăşească nici măcar un rahat, aşa cum nici el unul n-avea 
de gând s-o facă. Avea să treacă pe la serviciu, să se asigure că 
peste noapte nu se întâmplase nimic neplăcut şi să se pună 
imediat în mişcare. Articolul predat în noaptea aceea fusese 
slab, trebuia să scoată ceva mai bun. Trebuia, chiar dacă pentru 
asta ar fi fost nevoie să-şi cumpere un apartament în afurisitul 
ăla de bloc în care locuise Duchamp. Ei, asta chiar era o idee: 

Să sune un agent imobiliar şi s-o facă pe cumpărătorul care 
prospectează piaţa... 

Şoferul intră pe 72th virând brusc. 

— Ei, atenţie, spuse Smithback. Aici, în spate, îmi îngrijesc o 
rană de război. 

Cel puţin de data asta şoferul ridicase paravanul de plexiglas 
care separa partea din faţă a maşinii de cea din spate. Taxiul 
duhnea a usturoi, a ceapă şi a chimion şi Smithback deschise 
geamul din dreptul său. Ca de obicei, blestemăţia nu se lăsă în 
jos decât pe o treime din spaţiul ocupat. Moralul ziaristului, deja 
scăzut, se apropie şi mai mult de pământ. 

Probabil făcuse bine că-şi părăsise apartamentul în urmă cu 
nouăzeci de minute. Nora era în toane proaste de mai multe 


zile, abia apucând să doarmă şi muncind la muzeu până după 
miezul nopţii. Asta, plus schimbul glacial de cuvinte dintre ea şi 
Margo Green, la Oasele, cu două seri în urmă, îl apăsa cu 
greutate. Margo era o veche prietenă şi îl durea că ele două nu 
se înțelegeau. „Seamănă prea mult, se gândi. Perseverente şi 
inteligente.” N 

În faţa lui se întindeau West Side Highway şi fluviul Hudson. În 
loc s-o ia spre sud, intrând pe autostradă şi îndreptându-se către 
Midtown, şoferul urcă în viteză rampa de acces spre benzile 
orientate către nord. 

— Ce naiba? făcu Smithback. Hei, ai greşit drumul! 

Drept răspuns, şoferul călcă acceleraţia mai tare, viră printre 
maşinile care claxonau şi se încadră pe banda din extremitatea 
stângă. 

„Rahat, tipul stă mai rău decât am crezut cu engleza.” Bătu 
cu pumnul în paravanul gros de plexiglas zgâriat. 

— Ai greşit drumul! OK? Gre-şit dru-mul. Am spus 44th Street. 
leşi pe 95th şi întoarce! 

Taximetristul nu-i răspunse. Continuă în schimb să 
accelereze, trecând de pe o bandă pe alta ca să depăşească alte 
maşini. leşirea către 95th Street apăru şi dispăru într-o 
străfulgerare. 

Lui Smithback i se uscă gura. „Isuse, sunt răpit sau cam aşa 
ceva!” întinse mâna spre încuietoarea uşii, dar, ca la 
majoritatea taxiurilor, partea proeminentă a mânerului fusese 
îndepărtată, iar mânerul în sine era pe poziţia închis, cu mult 
afundat sub nivelul ramei geamului. 

Îşi reluă bătăile frenetice în paravanul de plexiglas. 

— Opreşte! strigă, în timp ce maşina vira în scrâşnetul 
strident al cauciucurilor. Lasă-mă să cobor! 

Când nu primi niciun răspuns, îşi duse mâna la buzunar şi-şi 
scoase celularul dintr-o smucitură, pregătindu-se să formeze 
911. 

— Lasă obiectul ăla deoparte, domnule Smithback, se auzi 
vocea omului de la volan. Te asigur că eşti pe mâini bune. 

Ziaristul încremeni cu degetele pe taste. Cunoştea vocea: o 
cunoştea foarte bine. Dar era sigur că nu-i aparţinea tipului cu 
înfăţişare de mediteraneean de pe locul din faţă. 

— Pendergast? făcu el, nevenindu-i să creadă. 

Bărbatul încuviinţă din cap. Se uita în oglinda retrovizoare, 


studiind maşinile din urma lor. 

Teama îi dispăru - foarte, foarte încet -înlocuită de 
surprindere. „Pendergast, reflectă el. Oh, Doamne! De ce am 
senzaţia asta de slăbiciune de fiecare dată când dau nas în nas 
cu el?”. 

— Prin urmare zvonurile nu erau adevărate, spuse. 

— Cele despre moartea mea? Cu siguranţă. 

Smithback presupuse că mergeau cu cel puţin o sută şaizeci 
de kilometri pe oră. Maşinile treceau ca fulgerul pe lângă ei, ca 
tot atâtea pete difuze de culoare. 

— N-ai vrea să-mi explici ce se petrece? Sau de ce te-ai 
deghizat? Arăţi ca un evadat dintr-o închisoare turcească - dacă 
nu te superi c-o spun, se grăbi să adauge. 

Pendergast aruncă încă o privire în oglinda retrovizoare. 

— Te duc într-un loc sigur. 

Nu pricepu sensul cuvintelor din prima clipă. 

— Unde mă duci? 

— Eşti un om însemnat. Un criminal periculos e pe urmele 
tale. Natura amenințării mă obligă să iau măsuri neobişnuite. 

Smithback deschise gura să protesteze, apoi se opri. Panica, 
neîncrederea şi uimirea se amestecară în mintea lui în cantităţi 
egale. Trecură de ieşirea în 125th Street cât ai clipi. 

Ziaristul îşi regăsi glasul. 

— Un criminal pe urmele mele? De ce? 

— Cu cât ştii mai multe, cu atât te vei afla într-un pericol mai 
mare. 

— De unde ştii că sunt în pericol? N-am călcat pe nimeni pe 
nervi - oricum, nu în ultima vreme. 

În stânga, silueta uzinei North River trecu pe lângă ei în zbor. 
Privind neliniştit în dreapta, Smithback avu impresia că 
întrezărea casa de la numărul 891 al Riverside Drive - veche, 
bântuită de umbre -înălțându-se deasupra frunzişului din 
Riverside Park. 

Maşina rula acum atât de repede, încât roţile păreau aproape 
să n-atingă asfaltul. Smithback se uită în jur, căutând o centură 
de siguranţă, dar taxiul ducea lipsă de aşa ceva. Automobilele 
pe lângă care treceau ca fulgerul păreau să stea pe loc. „Ce soi 
de motor are chestia asta?” înghiţi în sec. 

— Nu merg nicăieri înainte de-a afla ce se petrece. Acum sunt 
un bărbat căsătorit. 


— Nora n-o să-şi facă probleme. O să i se spună că ai primit o 
misiune de la Times şi că o vreme n-o să ai acces la niciun 
mijloc de comunicare. O să am eu însumi grijă de asta. 

— Da, şi Times? Mă ocup de ceva important, în plină 
desfăşurare. 

— Vor afla de la un medic că ai contactat subit o boală gravă. 

— Oh, nu. Nici gând. La Times se aplică legea junglei. Nu 
contrează dacă eşti bolnav sau pe moarte. O să pierd subiectul 
asta. 

— Vor mai fi şi altele. 

— Nu de acelaşi calibru. Uite ce e, domnule Pendergast, 
răspunsul meu... rahat! 

Smithback îşi căută un punct de sprijin în timp ce taxiul ocoli 
în goană un grup de maşini, făcând slalom pe trei benzi, virând 
în ultimul moment ca să evite partea din spate a unui trailer 
masiv şi reintrând pe banda de viteză maximă. Smithback îşi 
încleştă mâinile de banchetă, amuţit de groază. 

Pendergast aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. 
Uitându-se în jur, Smithback văzu în spatele lor - dincolo de alte 
patru sau cinci automobile - un Mercedes negru care intra şi 
ieşea din şirul de maşini, străduindu-se să ţină pasul cu ei. 

Ziaristul se reîntoarse cu faţa înainte, invadat de un val de 
panică. Zări pe acostament o maşină a NYPD care oprise pe 
dreapta o camionetă şi polițistul scria o amendă. Când trecură în 
goană pe lângă ea, îl văzu pe poliţist răsucindu-se uluit şi 
repezindu-se către maşina lui de patrulare. 

— Încetineşte, pentru numele lui Dumnezeu, spuse, cu voce 
sugrumată, dar, chiar dacă îl auzi cumva, Pendergast nu-i 
răspunse. _ 

Smithback se uită din nou peste umăr. In ciuda vitezei 
îngrozitoare, Mercedesul nu rămânea în urmă. Dacă se schimba 
ceva, atunci părea să câştige teren. Avea geamuri fumurii, aşa 
că şoferul nu putea fi văzut. 

În faţa lui, indicatoarele rutiere semnalizau intrările pe 
Interstate 95 şi pe George Washington Bridge. 

— Ţine-te bine, domnule Smithback, spuse Pendergast, 
acoperind zgomotul motorului şi şuierul vântului. 

Ziaristul se prinse de mânerul uşii şi îşi apăsă picioarele pe 
covoraşele de cauciuc de pe podea. Era atât de înspăimântat 
încât abia dacă reuşea să gândească. 


Traficul începu să se aglomereze pe măsură ce se apropiau de 
pasajul de ieşire cu două benzi, un şir de maşini îndreptându-se 
spre pod şi spre New Jersey, iar un altul spre est, către Bronx. 
Pendergast încetini, supraveghind pe rând automobilele din faţă 
şi Mercedesul din oglinda retrovizoare. Apoi, prinzând ocazia, 
traversă toate cele patru benzi ale şoselei, către acostamentul 
din dreapta. Urmă o erupție de scrâşnete de frâne şi un torent 
de claxoane furioase, al căror sunet deveni tot mai grav, 
datorită efectului Doppler, când Pendergast apăsă din nou pe 
acceleraţie şi se năpusti pe acostamentul îngust, făcând să 
zboare în urmă gunoaie şi capace de roţi. 

— Drăcia dracului! urlă Smithback. 

În faţa lor, acostamentul se îngusta, cu bordura zonei de 
separație dintre cele două sensuri apropiindu-se în unghi din 
dreapta. Dar, în loc să încetinească, Pendergast îşi continuă 
implacabil drumul. Roţile din partea pasagerului se urcară pe 
bordură şi vehiculul se năpusti înainte înclinându-se cu 
stângăcie şi legănându-se nebuneşte într-o parte şi într-alta, cu 
cauciucurile scrâşnind, periculos de aproape de zidul de piatră 
al pasajului de ieşire. 

Din spate se auzi urletul estompat al unei sirene. 

Pendergast frână brusc, apoi viră într-un derapaj controlat pe 
toate cele patru roţi, strecurându-se într-un gol al traficului ce 
convergea în Trans-Manhattan Expressway. Trecu de pe o 
bandă pe alta o dată - cu o asemenea viteză încât Smithback fu 
azvârlit într-o parte pe banchetă -de două, de trei ori, 
repezindu-se încoace şi încolo şi toate astea în timp ce accelera. 
Maşina ţâşni, trecând pe sub blocurile masive de apartamente 
ca un glonţ prin ţeava unei arme. 

La patru sute de metri în faţa lor, o mare de lumini roşii 
pâlpâia în întuneric pe măsură ce vehiculele se îngrămădeau în 
inevitabilul ambuteiaj de pe Cross Bond Expressway. Un şir de 
conuri portocalii ce anunțau intenţia de a repara autostrada 
bloca banda din dreapta, care - evident! — era pustie. 
Pendergast viră şi pătrunse pe banda goală, împrăştiind conurile 
în dreapta şi-n stânga. 

Smithback aruncă o privire înapoi. Mercedesul negru era în 
continuare acolo, cu un mai mult de şase maşini în urma lor, 
ţinând pasul în ciuda tuturor manevrelor pe care le putea face 
Pendergast. La o distanţă mult mai mare se aflau două maşini 


de poliţie, cu girofarurile pâlpâind şi cu sirenele urlând. 

Ziaristul fu azvârlit pe neaşteptate în lateral. Pendergast 
virase brusc, intrând pe rampa de ieşire către Harlem River 
Drive. In loc să încetinească, păstra o viteză de aproape o sută 
şaizeci de kilometri pe oră. Maşina alunecă într-o parte cu un 
scârţâit strident de cauciuc strivit şi flancul îi intră în contact cu 
zidul de piatră care înconjura rampa. Se auzi scrâşnetul oţelului 
spintecat şi în urma lor zbură o ploaie de scântei. 

— Nemernicule! O să ne ucizi...! 

Smithback amuţi când Pendergast frână din nou, violent. 
Avântându-se pe verticală, maşina trecu peste balustrada 
despărţitoare, ajungând pe spirala pasajului de acces din partea 
opusă şi îndreptându-se către un mic pod care traversa râul 
Harlem. Partea din spate a vehiculului oscilă nebuneşte înainte 
de a recăpăta Pendergast controlul. Pe urmă agentul FBI 
acceleră iarăşi, în timp ce treceau podul şi intrau într-o 
încâlceală de străzi înguste, îndreptându-se spre South Bronx. 

Cu inima în gât, Smithback se uită din nou peste umăr. Părea 
incredibil, dar Mercedesul se afla din nou acolo, de data asta la 
o distanţă ceva mai mare, însă recâştigând teren. Geamul 
şoferului maşinii urmăritoare se deschise chiar sub ochii lui şi un 
nor de fum se înălţă pe neaşteptate, urmat de pocnetul unui foc 
de armă. 

Oglinda laterală din partea pasagerului dispăru cu un pocnet 
sec, transformându-se într-un jet de sticlă şi plastic în urma 
impactului cu un glonţ de calibru mare. 

— Rahat! zbieră Smithback. 

— Lasă-te jos, îi spuse Pendergast, dar el era deja pe podea, 
cu mâinile deasupra capului. 

Din poziţia aceea, coşmarul era cu atât mai cumplit. Nu putea 
decât să-şi imagineze haosul urmăririi, schimbările bruşte de 
direcţie, scrâşnetul cauciucurilor, vuietul motorului, urletele 
claxoanelor, frânturile de înjurături, în engleză şi spaniolă. Şi, 
mai presus de toate, sirenele din ce în ce mai puternice ale 
maşinilor de poliţie. Fiecare frână bruscă îl azvârlea peste 
suportul banchetei din faţă; şi era aruncat înapoi, în spate, ori 
de câte ori accelera Pendergast. 

După câteva minute nesfârşite, agentul FBI i se adresă din 
nou: 

— E necesar să te ridici, domnule Smithback. Fă-o cu 


prudenţă. 

Smithback se reaşeză pe banchetă, cu mâinile încleştate de 
ea. 

Maşina gonea pe un bulevard larg dintr-o mahala populată de 
hispanici săraci din Bronx, năpustindu-se de pe o bandă pe alta. 
Se uită instinctiv peste umăr. Mercedesul se zărea în depărtare, 
încă ţinând ritmul cu ei, zvâcnind în dreapta şi-n stânga printre 
furgonetele lente ale furnizorilor de mărfuri şi printre automobile 
leneşe. Cu mult mai în urmă se înşirau cel puţin o jumătate de 
duzină de maşini de poliţie. 

— O să oprim peste o clipă, spuse Pendergast. E esenţial să 
cobori din maşină imediat după mine, cât de repede poţi. 

— Să cobor după tine...? 

Smithback era atât de înspăimântat încât mintea încetase să-i 
mai funcţioneze. 

— Te rog, fă cum îţi spun. Stai exact în spatele meu. Exact în 
spatele meu. E clar? 

— Da, bâigui Smithback. 

Drumul se termina cu un gard lung, din sârmă ghimpată şi 
tevi de metal, întrerupt doar de o poartă masivă, aflată exact în 
faţa lor. Gardul împrejmuia cel puţin două hectare şi jumătate 
de automobile, maşini de teren şi camionete, incredibil de 
înghesuite şi întinzându-se dintr-un capăt în celălalt, o mare de 
vehicule, de toate mărcile şi modelele şi din toate epocile. Erau 
atât de îndesate unele într-altele, încât printre ele n-ar fi putut 
trece nici măcar un scuter. Deasupra porţii era o firmă ruginită 
pe care scria: „Secţia Vehicule cu motor - Depozitul de bunuri 
confiscate Mott Haven”. 

Cu o mişcare bruscă, Pendergast scoase din buzunar o 
telecomandă de dimensiuni reduse şi tastă un cod. Poarta 
începu să se deschidă lent. Fiindcă agentul FBI nu reduse viteza, 
Smithback se agăţă din nou de mânerul uşii şi strânse din dinţi. 

Taxiul trecu prin deschiderea porţii, care nu-i depăşea lăţimea 
cu mai mult de doi centimetri, şi, cutremurându-se în scârţâit de 
frâne, se răsuci în lateral şi se opri în faţa zidului de maşini. 
Pendergast nu se osteni să oprească motorul, sări jos şi se 
îndepărtă, cerându-i lui Smithback să-l urmeze cu o fluturare 
pripită a mâinii. Reporterul se rostogoli de pe bancheta din 
spate şi se repezi pe urmele agentului FBI, care alerga deja prin 
labirintul de maşini. O luară drept spre partea din spate a 


depozitului, ocolind în fugă vehiculele parcate. Smithback abia 
reuşea să ţină pasul cu agentul care părea să zboare în faţa lui. 

Până la gardul din partea opusă a depozitului de maşini 
confiscate aveau de alergat aproape opt sute de metri. 
Pendergast se opri într-un târziu pe ultimul rând de maşini, 
aflate la câteva zeci de marginea din spate a terenului, unde se 
întindea acelaşi gard din ţevi masive de oţel. 

Scoase o cheie din buzunar şi descuie portiera unei camionete 
Chevrolet uzate din acel ultim şir, apoi îi făcu semn lui 
Smithback să urce în spate. El sări la volan, răsuci cheia şi 
maşina prinse viaţă huruind. 

— Ţine-te bine, spuse. 

Apoi cuplă cutia de viteze şi se repezi înainte, accelerând 
drept către gardul din ţevi. 

— Stai, spuse Smithback. N-o să reuşeşti niciodată să spargi 
gardul ăla. O să fim... oh, rahat 

Se răsuci, ferindu-şi faţa cu mâinile de inevitabilul impact 
catastrofal. 

Urmă un zăngănit puternic; o scurtă zdruncinătură; dar 
camioneta continuă să înainteze, accelerând. Smithback îşi 
înălţă capul şi îşi cobori braţele, cu inima bătând nebunește, 
apoi se uită în urmă. Văzu că o bucată din gard fusese aruncată 
într-o parte, lăsând în locul ei o gaură dreptunghiulară perfectă. 

— Ţevile de metal erau deja tăiate şi fixate la loc prin sudură 
în câteva puncte, îi explică Pendergast, conducând acum mult 
mai încet şi virând de câteva ori printr-un labirint de străzi în 
timp ce îşi scotea peruca şi-şi ştergea machiajul de scenă de pe 
faţă cu o batistă de mătase. 

Mercedesul negru şi maşinile de poliţie dispăruseră. 

— Dă-mi o mână de ajutor. 

Smithback se căţără peste spătarul banchetei şi trecu pe locul 
din faţă, de unde îl ajută pe Pendergast să-şi dezbrace puloverul 
ieftin din poliester maro, lăsând la vedere cămaşa elegantă şi 
cravata. 

— Dacă eşti amabil, dă-mi şi haina de-acolo. 

Smithback luă o haină de costum, frumos împăturită, dintr-un 
compartiment din spatele banchetei. Pendergast o îmbrăcă 
repede. 

— Ai plănuit toată chestia asta, nu-i aşa? întrebă Smithback. 

Agentul FBI intră pe East 138th Street. 


— E unul dintre cazurile în care pregătirile făcute dinainte 
reprezintă diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

Smithback îi înţelese dintr-odată planul. 

— Tipul care ne urmărea - l-ai atras într-un loc unde n-o mai 
putea face. N-are cum să ocolească depozitul ăla de maşini 
confiscate. 

— Ba da, există o posibilitate, trebuie să parcurgă aproape 
cinci kilometri pe străzi laterale aglomerate. 

Pendergast viră spre nord, îndreptându-se spre Sheridan 
Expressway. 

— Şi cine naiba a fost? Tipul despre care ziceai că-ncearcă să 
mă ucidă? 

— După cum ţi-am spus, e cu atât mai bine cu cât ştii mai 
puţin. Deşi trebuie să recunosc că urmărirea în mare viteză şi 
folosirea armelor de foc au fost de o grosolănie care nu-l 
caracterizează. Poate şi-a dat seama că rata ocazia şi a acţionat 
din disperare. Pendergast se uită la ziarist cu o expresie 
sugestivă a feţei: Ei, domnule Smithback? Te-ai convins? 

El dădu încet din cap. 

— Dar de ce eu? Ce-am făcut? 

— Din nefericire, asta e tocmai întrebarea la care nu-ţi pot 
răspunde. 

Inima lui Smithback începea abia acum să-şi încetinească 
bătăile şi se simţea stors de vlagă, moale ca o cârpă. Mai 
trecuse prin situaţii dificile alături de Pendergast. Undeva, în 
adâncul fiinţei lui, ştia că agentul n-ar fi făcut aşa ceva dacă n- 
ar fi fost neapărat necesar. Cariera lui la Times i se păru dintr- 
odată mult mai lipsită de importanţă. 

— Dă-mi celularul tău şi portofelul, te rog. 

Smithback făcu ce i se ceruse. 

Pendergast le îndesă în torpedo şi îi întinse un portofel scump, 
din piele. 

— Ce-i ăsta? 

— Noua ta identitate. 

Smithback îl deschise. Nu conţinea bani, ci doar un card de 
asigurări şi un permis de conducere eliberat în New York. 

— Edward Murdhouse Jones? 

— Corect. 

— Da, dar Jones? Haide, ce clişeu! 

— Tocmai de aia n-o să-ţi fie greu să-l reţii... Edward. 


Smithback îşi îndesă portofelul în buzunarul din spate. 

— Cât o să dureze toată povestea asta? 

— Nu prea mult, aşa sper. 

— Cum adică nu prea mult? O zi sau două? 

Niciun răspuns. 

— Oricum, unde mă duci? 

— La River Oaks. 

— La River Oaks? Balamucul milionarilor? 

— Eşti fiul cu probleme al unui bancher de investiţii de pe 
Wall Street şi ai nevoie de odihnă, de relaxare, de un strop de 
terapie fără pretenţii şi de izolare faţă de lumea zbuciumată. 

— Stai o clipă, nu mă internez într-un spital de nebuni... 

— O să descoperi că River Oaks e un loc extrem de luxos. O 
să ai parte de o cameră separată, de specialităţi culinare şi de 
împrejurimi elegante. Locul e frumos - păcat că acum e îngropat 
sub doi centimetri de zăpadă. Au piscină, bibliotecă, sală de 
jocuri, tot confortul imaginabil. E un fost conac al familiei 
Vanderbilt, din Ţinutul Ulster. Directorul e un tip foarte simpatic. 
Te asigur c-o să fie foarte îndatoritor. Şi, cel mai important, locul 
e pe  de-a-ntregul sigur în privinţa criminalului care 
intenţionează să-ţi ia viaţa. Îmi pare sincer rău că nu-ți pot 
spune mai multe. 

Smithback oftă. 

— Directorul o să ştie care e situaţia mea, da? 

— A primit toate informaţiile de care ar putea avea nevoie. O 
să fii bine tratat. De fapt, ţi se garantează un tratament special. 

— Fără medicamente administrate cu sila? Fără cămaşă de 
forţă? Fără terapie de şoc? 

Pendergast îi adresă un zâmbet slab. 

— Nimic din toate astea, crede-mă. O să fii bine servit în toate 
privinţele. O oră de consiliere psihologică pe zi, atâta tot. 
Directorul e pe deplin informat, deţine toate documentele 
necesare. Am cumpărat nişte haine care cred că ţi se vor potrivi. 

Smithback păstră o clipă tăcerea. 

— Specialităţi culinare, aşa ai spus? 

— În orice măsură ţi le doreşti. 

Smithback se aplecă în faţă. 

— Dar Nora? O să-şi facă griji pentru mine. 

— Aşa cum am mai spus, o să i se dea de înţeles că Times te- 
a trimis într-o misiune specială. Ţinând cont cât de mult 


munceşte pentru pregătirea vernisajului, nici măcar n-o să aibă 
timp să se gândească la tine. 

— Dacă sunt vânat, ea o să fie în pericol. Trebuie să fiu acolo, 
s-o protejez. 

— Îţi pot spune că în prezent Nora nu e în absolut niciun 
pericol. Însă o să fie, dacă rămâi alături de ea. Pentru că tu eşti 
ţinta. Trebuie să te-ascunzi şi pentru binele ei, nu numai pentru 
binele tău. Ea e cu atât mai în siguranţă cu cât e mai departe de 
tine. 

Smithback gemu. 

— O să fie un dezastru pentru cariera mea. 

— Cariera ta o să aibă mai mult de suferit de pe urma morţii 
tale premature. 

Smithback simţea portofelul umflându-i buzunarul din spate. 
„Edward Murdhouse Jones.”. 

— Îmi pare rău, dar toată povestea asta nu-mi place deloc. 

— Indiferent dacă-ţi place sau nu, îţi salvez viaţa. 

Ziaristul nu răspunse. 

— E clar, domnule Smithback? 

— Da, răspunse el, cu o senzaţie oribilă de slăbiciune. 


Capitolul 22 


Nora Kelly se străduia să ignore gălăgia din sala de expoziţie 
şi să se concentreze asupra lăzii cu nisip din faţa ei. Într-o parte 
a acesteia aranjase obiectele care trebuiau expuse: un schelet 
din plastic, alături de o serie de bunuri descoperite în morminte 
- obiecte nepreţuite, din aur şi jad, ceramică policromă, 
sculpturi din oase şi scoici. In cealaltă parte a lăzii imense 
plasase o fotografie a unui mormânt adevărat, făcută la numai 
câteva minute după uimitoarea descoperire a acestuia. Data din 
secolul al nouălea şi îi aparţinea unei prințese maiaşe, pe nume 
Chac Xel, iar Nora avea misiunea de a-l recrea - până în cele 
mai mici detalii - pentru expoziţia „Imagini Sacre”. 

In timp ce-şi contempla munca, auzi deasupra umărului ei 
respiraţia greoaie a unui paznic extrem de supărat, întors pe 
dos fiindcă fusese luat de la postul lui obişnuit, de 
supraveghetor al apatiei din sala Păsări Pelagice, şi aruncat în 
stupul de activităţi maniacale din centrul expoziţiei „Imagini 
Sacre”. Îl auzi schimbându-şi greutatea trupului imens de pe un 
picior pe altul şi oftând teatral, ca şi cum ar fi vrut s-o 
grăbească. 

Dar Nora nu-şi permitea să se lase grăbită. Lucra la unul 
dintre cele mai importante exponate. Artefactele care trebuiau 
aranjate erau de o extraordinară delicateţe şi cereau să fie 
tratate cu cea mai mare grijă. Încercă din nou să ignore zarva 
constructorilor, zgomotul maşinilor de găurit şi scrâşnetul 
fierăstraielor, strigătele venind din toate părţile, intrările şi 
ieşirile frenetice ale custozilor, designerilor şi asistenţilor. Şi, ca 
să pună capac la toate, datorită lucrărilor la sistemul de pază al 
muzeului, îmbunătăţit pentru a nu se ştie câta oară în vederea 
vernisajului, trebuiau să lase din când în când totul baltă şi să 
părăsească expoziţia, ca să permită instalarea senzorilor şi 
testarea softului. Era un adevărat balamuc. 

__Işi reconcentră atenţia asupra cutiei cu nisip din faţa ei. 
Incepu să aranjeze oasele, aşternându-le în nisip în poziţiile lor 
iniţiale, aşa cum arătau în fotografie. Prinţesa nu fusese 
îngropată întinsă pe spate, în stilul occidental; trupul ei fusese 
mai degrabă împachetat ca o mumie, cu genunchii aduşi lângă 
cap şi cu braţele îndoite în faţă, totul fiind apoi înfăşurat în 
pături frumoase, de lână. Pachetul putrezise şi scheletul căzuse, 


sfărâmându-se, aşa că oasele se împrăştiaseră pe podeaua 
mormântului într-un model aiuristic, pe care Nora îl reproduse 
cu mare atenţie. 

Trecu apoi la aşezarea obiectelor găsite în mormânt. Spre 
deosebire de oase, acestea erau autentice -şi realmente 
nepreţuite. Işi puse o pereche de mănuşi din bumbac şi ridică 
obiectul cel mai voluminos, un pieptar din chihlimbar aplatizat, 
înfăţişând un jaguar înconjurat de hieroglife. Rămase cu el în 
braţe, vrăjită pe moment de lumina orbitoare reflectată de 
curburile lui aurite. Il aşeză cu grijă peste pieptul scheletului. 
Urmă colierul de aur, pe care-l plasă în jurul vertebrei cervicale. 
Puse o jumătate de duzină de inele de aur pe degetele osoase. 
O tiară din aur masiv, încrustată cu pietre de jad şi turcoaze îşi 
găsi locul deasupra testei. Aşeză cu băgare de seamă, în 
semicerc, vasele pline cu ofrande constând în jad lustruit, 
turcoaze şi bucăţi lucioase de obsidian. Urmă cuțitul de 
ceremonie, tot din obsidian, lung de aproape treizeci de 
centimetri şi cu o mulţime de zimţi, încă destul de ascuţit ca să 
te-alegi cu o tăietură urâtă dacă nu-l manevrai aşa cum trebuia. 

Se opri. Ultimul obiect era masca de jad, valorând milioane, 
sculptată dintr-un singur bloc de jadeit verde, fără niciun defect, 
cu ochi din rubine şi cuarţ alb şi dinţi din turcoaze. 

— Doamnă, spuse paznicul, întrerupându-i reveria, am dreptul 
la o pauză peste cincisprezece minute. 

— Ştiu, răspunse ea, sec. 

Când era pe punctul de a întinde mâna după mască, auzi la o 
oarecare depărtare vocea lui Menzies, nu foarte puternică, dar 
reuşind cumva să se ridice deasupra vacarmului. 

— Splendid lucrat! spuse el. Minunat! 

Nora îşi ridică privirea şi-i zări silueta încununată de o claie de 
păr croindu-şi drum prin sală, păşind cu delicateţe pe podeaua 
plină de cabluri electrice, rumeguş, bucăţi de ambalaje de 
plastic şi alte resturi rămase în urma construcţiei. Obişnuita 
geantă de pescar, din pânză, pe care-o folosea în loc de servietă 
îi atârna de umăr. Înainta strângând mâini, dând aprobator din 
cap, împărțind încurajări, şi ştia numele tuturor, de la tâmplari 
până la custozi. Toată lumea primea un semn din cap, un 
zâmbet, o vorbă de încurajare. Ce diferenţă faţă de Ashton, 
custodele coordonator al expoziţiei, care avea impresia că se 
înjosea discutând cu cineva fără diplomă de doctor. 


După şedinţă, Nora fusese furioasă fiindcă Menzies trecuse de 
partea lui Margo Green. Dar era imposibil să te superi pe un om 
ca el: credea atât de evident în tot ceea ce făcea şi Nora îl 
văzuse venind în sprijinul departamentului în multe alte cazuri, 
importante sau mărunte. Nu, nu puteai să ţii supărarea 
împotriva unui om ca Hugo Menzies. 

Însă cu Margo Green era o altă poveste. 

Menzies se apropie. 

— Salut, Frank, îi spuse paznicului, punându-i mâna pe umăr. 
Mă bucur să te-ntâlnesc aici. 

— Şi eu mă bucur, domnule, răspunse paznicul, îndreptându- 
şi spatele şi ştergându-şi orice urmă de încruntare de pe chip. 

— Ah, zise Menzies, întorcându-se spre Nora. Masca de jad în 
stil clasic târziu e unul dintre obiectele mele preferate, din 
întregul muzeu. Ştii cum o făceau atât de subţire? O lustruiau 
manual, cu fire de iarbă. Dar presupun că ştiai deja. 

— Adevărul e că ştiam. 

El râse. 

— Bineînţeles. Ce-o fi fost în capul meu? Excelentă treabă, 
Nora. O să fie principala atracţie a expoziţiei. Pot să mă uit când 
îi pui masca? 

— Bineînţeles. 

Se întinse şi o luă cu degetele ei îmbrăcate în mănuşi albe, nu 
fără un tremur uşor. O aşeză cu atenţie în nisip, deasupra testei 
scheletului, acolo unde fusese găsită, potrivind-o şi asigurându- 
se că avea o poziţie sigură. 

— O idee mai la stânga, Nora. 

Ea o deplasă uşor. 

— Perfect. Mă bucur c-am ajuns aici la timp ca să văd asta. 

Zâmbi, îi făcu cu ochiul şi îşi continuă drumul prin toată 
harababura aceea, lăsând în urma lui oameni încă şi mai plini de 
zel, dacă aşa ceva era posibil. Nora nu putea să nu-i admire 
abilitatea cu care îşi trata semenii. 

Vitrina era gata, dar ea voia s-o mai verifice o dată. Trecu în 
revistă lista obiectelor, bifându-le pe fotografie. Avea o singură 
şansă să facă totul aşa cum trebuia: vitrina odată sigilată, 
acoperită cu geamul încasabil antiglonţ, n-avea să mai fie 
deschisă decât peste patru luni, după închiderea expoziţiei. 

În timp ce făcea ultima verificare, gândul îi zbură dintr-un 
anumit motiv la Bill. Luase avionul către Atlantic City, ca să se 


ocupe de o poveste despre un cazinou şi avea să se întoarcă 
abia... îşi dădu seama că nu ştia când avea să se întoarcă. Tot 
ce-i spusese fusese atât de vag. Şi se întâmplase atât de brusc. 
Asta însemna să fii măritată cu un reporter? Şi cum rămăsese cu 
crima de care se ocupa? Şi el nu lucra la departamentul de ştiri 
locale? presupuse că o poveste despre un cazinou din New 
Jersey s-ar fi putut încadra în categoria ştirilor locale, dar... 
Vocea lui sunase atât de straniu la telefon, era cu sufletul la 
gură, încordat. 

Oftă, clătinând din cap. Probabil că era mai bine aşa, ţinând 
cont că ea abia reuşea să-l vadă cu toată nebunia creată de 
vernisaj. Toate lucrările îşi depăşiseră termenul, ca de obicei, iar 
Ashton era pe picior de război. li auzea vocea ridicată de 
nemulţumire în timp ce se plângea de ceva în colţul opus al 
sălii. 

Paznicul oftă din nou ostentativ în spatele ei, spulberându-i 
gândurile. 

— Incă un minut, îi spuse, peste umăr. Imediat ce sigilăm 
asta. 

Se uită la ceas. Deja trei şi jumătate. Şi muncea de la şase 
dimineaţa. Avea să continue cel puţin până la miezul nopţii şi 
fiecare minut irosit îi scurta timpul de somn de la sfârşitul zilei. 

— Vitrina poate fi sigilată, anunţă, întorcându-se către şeful 
de echipă aflat în apropiere, în aşteptarea acelui moment. 

Sub conducerea acestuia, un grup de muncitori începu 
numaidecât să poziţioneze deasupra mormântului o placă de 
sticlă extrem de grea, cu acompaniament de mormăieli şi 
înjurături. 

— Nora? 

Se răsuci. Era Margo Green. În cel mai nepotrivit moment, ca 
de obicei. 

— Bună, Margo, spuse ea. 

— Ooo. Un exponat superb. 

Nora zări cu coada ochiului faţa încruntată a paznicului, cârdul 
de muncitori care închideau mormântul. 

— Mulţumesc. Aici lucrăm efectiv sub amenințarea armei, 
după cum poţi să vezi. 

— Pot. Margo ezită. Nu vreau să-ţi răpesc mai mult timp decât 
e necesar. 

„Atunci n-o face”, se gândi Nora, străduindu-se să-şi păstreze 


zâmbetul prefăcut. Mai avea de aranjat şi de sigilat încă patru 
vitrine. Nu se putea împiedica să-i privească pe oamenii care se 
străduiau să potrivească geamul. Dacă-l scăpau cumva... 

Margo se apropie cu încă un pas şi îşi cobori vocea. 

— Vreau să-ţi cer scuze pentru comentariul sarcastic din 
timpul şedinţei. 

Nora îşi îndreptă spatele. Era ceva neaşteptat. 

— A fost nedrept. Argumentele tale au fost justificate şi 
prezentate cu profesionalism. Eu am fost cea care n-a dat 
dovadă de aşa ceva. A fost din cauză că... 

Margo şovăi. 

— Din ce cauză? 

— Erai atât de al naibii de... competentă. Şi expuneai totul 
atât de clar. M-am simţit intimidată. 

Nora nu ştia ce ar fi trebuit să răspundă. Se uită cu atenţie la 
Margo, care se înroşise din cauza efortului de a-şi cere scuze. 

— Nici tu nu eşti un adversar uşor de învins, spuse într-un 
târziu. 

— Ştiu. Suntem încăpăţânate amândouă. Dar încăpăţânarea e 
bună - mai ales când eşti femeie. 

Nora nu putu să-şi reţină zâmbetul, de data asta sincer. 

— Să n-o numim încăpățânare. Să-i spunem curaj de a-ți 
susţine convingerile. 

Fu rândul lui Margo să zâmbească. 

— Aşa sună mai bine. Deşi mulţi i-ar spune, pur şi simplu, 
aroganță răutăcioasă. 

— Ei, făcu Nora, şi asta prinde bine. 

Margo râse. 

— Oricum, Nora, am vrut să-ţi spun că-mi pare rău. 

— Îţi apreciez scuzele, serios. Mulţumesc, Margo. 

Dând pe moment uitării vitrina din cauza surprizei, Nora 
rămase neclintită, cu ochii la silueta zveltă a lui Margo, care îşi 
croia drum înapoi, prin haosul cu greu ţinut sub control al 
expoziţiei. 


Capitolul 23 


Căpitanul Laura Hayward stătea pe un scaun de plastic din 
laboratorul de studiere a indiciilor de la etajul nouăsprezece al 
clădirii din Police Piaza numărul unu, făcând cu bună ştiinţă 
efortul de a nu se uita la ceas. Archibald Quince, omul de ştiinţă 
care conducea centrul de analiză a fibrelor, vorbea întruna: se 
plimba încoace şi încolo prin faţa mesei pline de dovezi, cu 
mâinile încleştate pentru un minut la spatele halatului său scurt, 
de culoare albă, ca să gesticuleze în minutul următor. Ţinea un 
discurs cu divagaţii şi repetiţii, zgomotos şi înverşunat, şi totul 
convergea către o concluzie uşor de desprins: nu obținuse nicio 
dovadă concludentă. 

Quince se opri la mijlocul unui pas, apoi se întoarse spre ea, 
cu silueta lui înaltă şi ciolănoasă numai unghiuri şi coturi. 

— Dă-mi voie să fac un rezumat. 

„Slavă Domnului”, se gândi Hayward. Măcar se întrezărea o 
luminiţă la capătul tunelului. 

— Numai câteva dintre fibrele recuperate sunt de provenienţă 
străină. Unele se agăţaseră de frânghiile folosite pentru a lega 
victima, iar altele au fost găsite pe canapeaua pe care a fost 
plasată aceasta perimortem. E logic să presupunem că între 
criminal şi locul crimei a avut loc un schimb de fibre textile. 
Corect? 

— Corect. 

— Deoarece toate aceste fibre sunt identice -ca lungime, 
compoziţie, metodă de răsucire şi aşa mai departe - putem şi să 
presupunem că provin dintr-un transfer mai degrabă primar 
decât secundar; cu alte cuvinte, sunt mai degrabă fibre din 
hainele ucigaşului decât fibre care erau din întâmplare pe 
hainele lui. 

Hayward dădu din cap, silindu-se să-i acorde atenţie. Pe 
durata întregii zile, în timp ce se dusese în toate locurile unde o 
trimise munca ei, avusese cea mai stranie senzaţie posibilă: i se 
păruse că plutea în afara propriului trup, desprinsă de el. Nu ştia 
dacă de vină era oboseala sau şocul plecării bruşte, 
neaşteptate, a lui D'Agosta. Îşi dorea să se înfurie din cauza 
asta, dar, cumva, mânia nu voia să-şi facă apariţia - nu simţea 
decât amărăciune. Se întrebă unde era el şi ce făcea în 
momentul acela. Şi, mai imperios, se întrebă cum fusese posibil 


ca, în mintea lui, ceva atât de frumos să aibă o evoluţie atât de 
nefavorabilă. 

— Căpitane? 

Hayward îşi dădu seama că o întrebare rămăsese suspendată 
în aer, aşteptându-şi răspunsul. Se grăbi să-şi ridice privirea. 

— Îmi cer scuze, ce spuneaţi? 

— Am întrebat dacă aţi vrea să vedeţi un eşantion. 

Ea se ridică de pe scaun. 

— Desigur. 

— E o fibră extrem de fină, de provenienţă animală, care nu 
seamănă cu nimic din ce-am mai văzut vreodată. Am identificat- 
o drept un tip extrem de rar de caşmir, amestecat cu un procent 
foarte mic de lână merinos. Foarte, foarte scump. După cum o 
să vedeţi, ambele fire au fost vopsite înainte de a fi răsucite 
împreună. Dar priviţi cu ochii dumneavoastră. 

Quince se retrase cu un pas, arătând către un microscop 
stereoscopic plasat lângă masa de laborator. 

Hayward se apropie şi se uită prin ocular. Pe un fundal 
luminos se zăreau o jumătate de duzină de fire negre, netede, 
lucioase, cu un aspect extrem de uniform. 

„Foarte, foarte scump.” Cu toate că psihologul încă nu-i 
adusese profilul criminalului, existau câteva lucruri evidente în 
privinţa acestuia. Era un bărbat - sau poate era femeie - foarte 
sofisticat, extrem de inteligent şi cu acces la sume foarte mari 
de bani. 

— Şi vopseaua e derutantă, când vine vorba s-o identificăm. 
Se bazează pe un pigment natural, de provenienţă vegetală, nu 
pe componente sintetice, dar n-am reuşit să ne dăm seama care 
este colorantul. Nu se găseşte în niciuna dintre bazele de date 
în care am căutat. Cel mai apropiat e un soi foarte rar de fruct 
de pădure de pe pantele muntoase din Tibet, folosit de triburile 
locale şi de şerpaşi. p 

Hayward se retrase de lângă microscop. In timp ce asculta, 
simţi un vag fior de recunoaştere. Avea instincte excelente şi, în 
mod obişnuit, acea mică furnicătură însemna că două piese ale 
jocului de puzzle se îmbinaseră. Dar pe moment nu reuşea să-şi 
dea seama care erau piesele respective. Probabil că era mult 
mai obosită decât credea. Ar fi trebuit să plece acasă, să cineze 
devreme şi să-ncerce să doarmă. 

— În ciuda fineţii lor, fibrele sunt foarte strâns ţesute, spuse 


Quince. Ştiţi ce înseamnă asta? 

— Un veşmânt extrem de moale şi de confortabil? 

— Da. Dar esenţa e alta. Un astfel de obiect de îmbrăcăminte 
nu se destramă cu uşurinţă. De obicei nu lasă scame. De aici 
numărul mic al fibrelor găsite. 

— Şi, poate, dovada unei lupte. i 

— La asta mă gândeam şi eu. Quince se încruntă. In mod 
normal, faptul că o țesătură e neobişnuită e important pentru un 
examinator al fibrelor. Ajută la identificarea suspectului. Dar în 
cazul nostru țesătura e atât de ieşită din comun încât lucrurile 
stau exact invers. În niciuna dintre bazele de date cu fibre nu 
există ceva care să se potrivească exact. Şi mai apare o 
ciudăţenie: vechimea acestor fibre. 

— De când sunt? 

— Conform testelor noastre, materialul a fost ţesut cu cel 
puţin douăzeci de ani în urmă. Însă nu există nicio dovadă că 
obiectul de îmbrăcăminte în sine ar fi vechi. Fibrele nu sunt 
uzate. Nu s-au decolorat, nu s-au deteriorat, aşa cum se 
întâmplă după o folosinţă îndelungată şi după mai multe 
curăţări chimice. Ţesătura pare să fi fost luată ieri de pe raftul 
unui magazin. 

Quince tăcu în sfârşit. Îşi întinse braţele, cu palmele în sus, ca 
într-o implorare. 

— Şi? întrebă Hayward. 

— Asta e tot. Aşa cum am spus, toate cercetările noastre au 
rămas fără rezultat. Am întrebat la filaturi, la fabrici de confecţii, 
peste tot. În străinătate şi în ţară. E la fel ca în cazul frânghiei. 
Din câte ne putem da noi seama, țesătura asta putea la fel de 
bine să fi fost făcută pe lună. 

„Din câte vă puteţi da seama?”. 

— Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu e satisfăcător. Oboseală 
şi iritarea puneau în tonul ei ceva neaşteptat de tăios. Doctore 
Quince, în cazul ăsta n-avem decât o mână de probe, iar fibrele 
sunt cele mai importante dintre ele. Chiar dumneavoastră aţi 
spus că țesătura e o raritate. Dacă aţi făcut deja verificări la 
filaturi şi la fabrici, ar trebui să treceţi la croitori particulari. 

Mustrarea îl făcu pe Quince să se retragă cu un pas. Ochii lui 
mari şi umezi, ca de căţel, o priviră clipind, plini de suferinţă. 

— Dar, căpitane Hayward, ţinând cont câţi croitori există în 
toată lumea, ar fi ca şi cum am căuta acul în... 


— Dacă țesătura e atât de excepţională cum spuneţi, atunci 
nu trebuie să luaţi legătura decât cu cei mai la modă şi mai de 
lux. Şi numai din trei oraşe: New York, Londra şi Hong Kong. 

Hayward realiză că respira greu şi că-şi ridicase vocea. 
„Linişteşte-te”, îşi spuse. 

În tăcerea stânjenitoare din laborator, auzi pe cineva 
dregându-şi cu tact glasul. Se uită peste umăr şi îl văzu pe 
căpitanul Singleton în cadrul uşii. 

— Glen, spuse ea, întrebându-se de când era acolo. 

— Laura. Singleton o salută cu o înclinare a capului. Putem sta 
puţin de vorbă? 

— Bineînţeles. Hayward se întoarse din nou spre Quince. 
Prezentaţi-mi mâine o continuare a raportului, vă rog. 

Apoi îl urmă pe Singleton pe coridor. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă, când se opriră în mijlocul 
agitaţiei de pe hol. E aproape ora şedinţei de informare cu 
Rocker. 

Singleton aşteptă o clipă înainte de a-i răspunde. Purta un 
costum elegant, cu dungi albe şi, cu toate că era seara, târziu, 
cămaşa lui albă arăta ca şi cum abia ar fi îmbrăcat-o. 

— Am primit un telefon de la agentul special Carlton, de la 
biroul FBI din New York, spuse el, făcându-i semn să se retragă 
cu un pas în lateral, în afara traficului. Face o anchetă, ca 
urmare a unei cereri primite de la Quantico. 

— Ce cerere? 

— Numele Michael Decker îţi spune ceva? 

Hayward se gândi o clipă, apoi scutură din cap. 

— Era un tip din vârful ierarhiei FBl-ului, locuia într-un cartier 
elegant din D.C. A fost ucis ieri. Cu o baionetă înfiptă în gură. O 
afacere urâtă şi, după cum îţi imaginezi, FBl-ul se ocupă de caz 
cu toate forţele. lau legătura cu toţi colegii lui Decker, încercând 
să afle dacă în trecutul lui au existat cumva băieţi răi care ar fi 
avut motive de răzbunare. Singleton ridică din umeri. Se pare că 
unul dintre colegii lui, un prieten apropiat, a fost un tip pe nume 
Pendergast. 

Hayward îl săgetă brusc cu privirea. 

— Agentul Pendergast? 

— Exact. Ai lucrat cu el la cazul Cuthforth, nu? 

— A fost implicat în câteva dintre cazurile mele anterioare. 

Singleton dădu din cap. 


— Deoarece agentul Pendergast a dispărut şi se presupune că 
e mort, Carlton m-a rugat să discut cu partenerii lui din NYPD. 
să aflu dacă a vorbit vreodată despre Decker, despre duşmanii 
pe care s-ar putea să-i fi avut. Mi-am închipuit că e posibil să ştii 
ceva. 

Hayward căzu o clipă pe gânduri. 

— Nu, Pendergast nu mi-a vorbit niciodată despre Decker. 
Ezită. Ai putea să discuţi cu locotenentul D'Agosta, care a 
colaborat cu el la cel puţin trei cazuri în ultimii şapte ani. 

— Adevărat? 

Hayward încuviinţă din cap, sperând că-şi păstra expresia 
neutră, profesionistă. 

Singleton scutură din cap. 

— Problema e că nu reuşesc să dau de D'Agosta. N-a mai 
trimis niciun raport de la prânz şi niciunul dintre colegii lui care 
se ocupă de acelaşi caz nu l-a văzut. ŞI, dintr-un motiv sau altul, 
nu pot lua legătura cu el nici prin radio. Se-ntâmplă cumva să 
ştii unde e? 

Singleton vorbea cu o voce de o neutralitate studiată, 
uitându-se la oamenii care treceau pe lângă ei. 

În clipa aceea, Hayward înţelese că ştia despre ea şi 
D'Agosta. Se simţi cuprinsă de o jenă neaşteptată, mistuitoare. 
„Nu e un mare secret, aşa cum am crezut noi.” Se întrebă cât de 
curând avea să afle Singleton că D'Agosta se mutase. 

Îşi linse buzele. 

— Îmi pare rău. N-am idee unde ar putea fi locotenentul 
D'Agosta. 

El ezită. 

— Ţie Pendergast nu ţi-a vorbit niciodată despre Decker? 

— Niciodată. Era genul de om care-şi păzeşte bine secretele, 
care nu vorbeşte despre nimeni şi cu atât mai puţin despre el 
însuşi. Îmi pare rău că nu-ți pot fi de prea mare ajutor. 

— Cum spuneam, am întrebat fără să-mi pun prea mari 
speranţe. Să lăsăm FBl-ul să se ocupe de oamenii lui. 

Cel puţin de data asta se uita direct la ea. 

— Pot să te invit la o cafea? Mai avem câteva minute până la 
şedinţă. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să telefonez între timp în două 
locuri. 

Singleton dădu din cap, îi strânse mâna şi plecă. 


Hayward îi privi silueta tot mai îndepărtată, căzând pe 
gânduri. Apoi se întoarse încet în direcţia opusă, pregătindu-se 
să se întoarcă în biroul ei. Şi, în clipa aceea, orice altceva încetă 
să mai existe: murmurul conversaţiilor, oamenii care treceau pe 
lângă ea, până şi noua suferinţă care-i îndurera inima. 

Tocmai făcuse legătura. 


Capitolul 24 


William Smithback măsura cu pasul camera somptuoasă de la 
etajul doi al conacului River Oaks. Pendergast avusese dreptate, 
trebuia s-o recunoască: locul era superb. Camera era luxos 
mobilată, deşi într-un stil care se demodase odată cu epoca 
victoriană: tapet de culoare închisă, din catifea gofrată, pat 
supradimensionat, cu baldachin, mobilier masiv, din mahon. Pe 
toţi cei patru pereţi erau tablouri în rame aurite: o natură 
moartă cu fructe într-o cupă; apus de soare pe ocean; un peisaj 
pastoral, cu vaci şi căpiţe de fân. Şi erau picturi originale, în ulei, 
nu reproduceri. Pe pereţi şi pe podea nu exista nicio zgârietură 
şi Smithback remarcase absenţa oricăror obiecte ascuţite, iar el 
însuşi fusese înjosit luându-i-se cureaua şi cravata la intrare. 
leşea în evidenţă şi absenţa telefoanelor. 

Se apropie tacticos şi gânditor de fereastra largă şi se uită 
afară. Ningea şi fulgii mari loveau în geam. Afară, în lumina 
muribundă a zilei, se vedea o pajişte întinsă, presărată cu statui 
pline de ţurţuri şi acoperită de un strat gros de zăpadă, aceeaşi 
zăpadă care transforma gardurile vii şi grădinile din jur în 
bulgări şi movile. Grădinile erau înconjurate de un zid înalt de 
piatră, dincolo de care se aflau pădurea şi un drum ce şerpuia 
coborând muntele către cel mai apropiat oraş, situat la aproape 
zece kilometri distanţă. La ferestre nu erau gratii, dar panourile 
mici şi groase de sticlă cu plumb păreau foarte greu de spart. 

Ca să se afle-n treabă, încercă să deschidă fereastra. Deşi nu 
exista nicio încuietoare vizibilă, aceasta refuză să se clintească. 
Smithback împinse ceva mai tare. Nimic. Se îndepărtă ridicând 
din umeri. 

River Oaks era o clădire imensă, întortocheată, cocoţată pe 
unul dintre piscurile mai joase ale munţilor Catskill: refugiul de 
la ţară al comodorului Cornelius Vanderbilt din zilele de dinainte 
de Newport, acum transformat în spital de boli mintale pentru 
ultraprivilegiaţi. Infirmierii şi asistentele purtau, în locul 
obişnuitului costum alb, uniforme discrete, de culoare neagră şi 
erau gata să se ocupe de tot ce aveau nevoie „oaspeţii”. In 
afară de munca uşoară, în schimburi şi de ora zilnică de terapie, 
Smithback nu avea niciun program. lar mâncarea era fantastică: 
la bucătărie, ziaristul aflase că maestrul bucătar studiase la 
Cordon Bleu. 


Cu toate acestea, el unul se simţea mizerabil. În cele câteva 
ore de când se afla acolo, încercase să se convingă că trebuia să 
fie calm, că totul era spre binele lui, că se putea lăfăi în lux. | se 
oferea un stil de viaţă care, în alte circumstanţe, ar fi fost 
aproape binevenit. Îşi propusese să privească lucrurile ca pe un 
spectacol de dramă, unul care s-ar fi putut transforma într-o 
bună zi în roman. Existenţa cuiva care voia să-l omoare i se 
părea neverosimilă. 

Insă această discuţie stimulatoare cu sine însuşi începea deja 
să pară răsuflată. In momentul când îşi dăduse acordul, fusese 
năucit de urmărirea în mare viteză, de modul neaşteptat în care 
i se schimbase viaţa. Insă acum avea timp să reflecteze. Timp 
din belşug. lar întrebările - şi speculaţiile sumbre - soseau într-o 
succesiune neîntreruptă. 

Işi spuse că măcar nu trebuia să-şi facă griji pentru Nora. O 
sunase folosind telefonul lui Pendergast, în timpul călătoriei cu 
New York Thruway, şi inventase o poveste despre trimiterea lui 
la Atlantic City, într-o misiune sub acoperire în beneficiul ziarului 
Times, ceea ce îi impunea, pentru o vreme, să renunţe la orice 
fel de mijloace de comunicare. Pendergast îl asigurase că Nora 
se afla în siguranţă şi el nu ştiuse niciodată că agentul FBI s-ar fi 
putut înşela. Se simţea vinovat fiindcă o minţise, dar, la urma 
urmelor, o făcuse pentru binele ei şi putea să-i explice totul mai 
târziu. 

Slujba lui era aceea care îi revenea cel mai des în minte. 
Aveau să creadă că era bolnav, fireşte, nu se îndoia că 
Pendergast putea să-i convingă. Dar, între timp, Harriman avea 
mână liberă. Smithback ştia că, în momentul când urma să 
reapară, după „convalescenţă”, avea să fie norocos dacă primea 
cazul lui Bălăngănilă. 

lar cel mai rău era că nici măcar n-avea habar cât urma să 
mai rămână acolo. 

Se răsuci şi îşi reluă mersul prin încăpere, pe jumătate 
înnebunit de grijă. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Ce e? întrebă el, iritat. 

O asistentă bătrână îşi strecură capul sfrijit înăuntru, cu părul 
negru strâns într-un coc sobru. 

— Cina e servită, domnule Jones. 

— Cobor imediat, mulţumesc. 


Edward Jones, fiul cu probleme al unui bancher de investiţii de 
pe Wall Street, având nevoie de odihnă, de relaxare, de un strop 
de terapie fără pretenţii şi de izolare faţă de lumea zbuciumată. 
| se părea într-adevăr foarte straniu să joace rolul unui 
asemenea personaj, să trăiască într-un loc unde toată lumea îl 
credea altcineva. Şi, mai ales, un altcineva nu tocmai întreg la 
minte. Numai cunoştinţa lui Pendergast, directorul de la River 
Oaks - un oarecare domn Tisander - ştia adevărul. Şi Smithback 
nu-l zărise decât în treacăt, în timp ce Pendergast se ocupa de 
formalităţile de internare; încă nu avuseseră ocazia să stea de 
vorbă între patru ochi. 

După ce ieşi din încăpere şi închise uşa în urma lui - se părea 
că niciuna dintre uşile oaspeţilor nu avea încuietoare 
- Smithback o porni pe culoarul lung. Paşii lui nu făceau niciun 
zgomot pe covorul gros, trandafiriu. Coridorul era lambrisat cu 
lemn de mahon negru, lustruit, cu model şi cu bordură 
sculptată. Pe pereţi atârnau alte tablouri în ulei. Singurul sunet 
era şuierul estompat al vântului. Conacul imens părea cufundat 
într-o linişte supranaturală. 

În faţa lui, coridorul dădea pe un palier larg, care încadra o 
scară grandioasă. De dincolo de colţ se auzeau voci joase. Cu 
obişnuita curiozitate instinctivă a  reporterului, Smithback 
încetini pasul. 

— ... nu ştiu cât mai suport să lucrez în aici, la balamuc, 
spunea vocea morocănoasă a unui bărbat. 

— Ah, nu te mai plânge, răspunse o a doua voce, mai subţire. 
Munca e uşoară, plata e bună. Mâncarea e excelentă. Nebunii 
sunt amabili şi liniştiţi. Ce naiba nu-ţi convine? 

Erau doi infirmieri. Nereuşind să se abţină, Smithback se opri 
brusc, trăgând cu urechea. 

— Sunt blocat aici, în mijlocul pustietăţii. În vârf de munte în 
toiul iernii, fără nimic în jur, în afară de kilometri întregi de 
pădure. Asta-ţi face mintea varză. 

— Poate-ar trebuie să te-ntorci ca oaspete. 

Al doilea infirmier izbucni într-un râs zgomotos. 

— Vorbesc serios, veni răspunsul, pe un ton ofensat. O ştii pe 
domnişoara Havisham? 

— Nelly ţăcănita? Ce-i cu ea? 

— Ştii că pretinde întotdeauna că vede pe cineva unde nu e 
nimeni? 


— La capătul ăsta de lume fiecare vede pe cineva unde nu e 
nimeni. 

— Ei, m-a făcut şi pe mine să am vedenii. Azi, la începutul 
după-amiezii. Mă-ntorceam la etajul patru când s-a-ntâmplat s- 
arunc o privire pe fereastra de pe scări. Afară era cineva, pot să 
jur. Afară, în zăpadă. 

— Da, cum să nu. 

— Îţi spun că am văzut cu ochii mei. O formă întunecată, 
mişcându-se repede printre copaci. Dar, când m-am uitat din 
nou, dispăruse. 

— Mda. Cât J.D.” Ai băut înainte? 

— Niciun strop. E aşa cum îţi spun, locul ăsta... 

Smithback, care se  apropiase încet-încet de capătul 
coridorului, se dezechilibră şi ajunse pe palier împleticindu-se. 
Cei doi bărbaţi - infirmieri în uniforme negre, sobre - se traseră 
brusc într-o parte, schimbându-şi expresiile feţelor în măşti 
lipsite de orice emoție. 

— Vă putem ajuta, domnule... domnule Jones? întrebă unul 
din ei. 

— Nu, mulţumesc. Sunt în drum spre sufragerie. 

Şi continuă să coboare pe scara largă cu toată demnitatea de 
care era capabil. 

Sufrageria era un spaţiu imens de la primul etaj, care-i 
reaminti lui Smithback de un club al bărbaţilor de pe Park 
Avenue. Înăuntru se aflau cel puţin treizeci de mese, dar 
încăperea era atât de mare, încât ar mai fi putut găzdui, în mod 
confortabil, alte câteva zeci. Toate erau acoperite cu feţe de 
masă apretate, din olandă, şi erau pline de tacâmuri 
scânteietoare - şi extrem de boante - din argint. De tavanul 
albastru Wedgwood atârnau candelabre strălucitoare. În ciuda 
sălii elegante, părea o barbarie să cinezi la ora cinci după- 
amiază. Oaspeţii erau deja aşezaţi la unele dintre mese, 
mâncând metodic şi vorbind cu voci scăzute sau holbându-se 
supăraţi în gol. Alţii îşi târşâiau încet picioarele către locurile lor. 

„O, Doamne, se gândi Smithback. Cina morţilor vii.” Se uită în 
jur. 

— Domnul Jones? 

Un infirmier se apropie de el, tot atât de servil ca un maftre 
d'hotel, cu acelaşi zâmbet afectat de superioritate în spatele 


17 Whisky Jack Daniel's (n. tr.). 


măştii slugarnice. 

— Unde vreţi să staţi? 

— O să-ncerc masa aia, spuse el, arătând una ocupată de un 
singur bărbat tânăr, care îşi ungea cu unt o chiflă. 

Era îmbrăcat ireproşabil - costum scump, cămaşă albă ca 
zăpada, pantofi sclipitori - şi părea cel mai normal din toată 
şleahta. Îl salută pe Smithback cu o înclinare a capului când îl 
văzu aşezându-se. i 

— Roger Throckmorton, spuse, ridicându-se. Incântat de 
cunoştinţă. 

— Edward Jones, răspunse Smithback, mulţumit de primirea 
cordială. 

Acceptă meniul oferit de chelner şi, în ciuda voinţei sale, se 
lăsă repede absorbit de lista lungă a preparatelor. În cele din 
urmă alese nu doar unul, ci două feluri de mâncare - cambulă à 
la Mornay şi miel de lapte la grătar - alături de o salată de 
voinicică şi de ouă de ploier în aspic. Îşi marcă opţiunile pe 
cardul plasat lângă tacâmurile sale, i-l întinse chelnerului odată 
cu meniul şi se întoarse din nou spre domnul Thruckmorton. Era 
cam de aceeaşi vârstă cu el, izbitor de frumos, cu părul blond 
despărţit cu grijă în două de o cărare şi răspândind un miros 
discret de aftershave scump. Avea ceva care-i amintea de 
Harriman; acelaşi aer de bani gata şi de privilegii moştenite 
generaţii de-a rândul. 

Bryce Harriman... 

Smithback îşi alungă imaginea din minte cu un efort 
considerabil. Prinse privirea bărbatului din partea opusă a 
mesei. 

— Ei, zise el, ce te-aduce aici? 

Abia după ce rosti întrebarea îşi dădu seama cât de 
nepotrivită era. 

Însă celălalt nu păru să i-o ia în nume de rău. 

— Probabil acelaşi lucru care te-a adus pe tine. Sunt nebun. 
După care chicoti, ca să dea de înţeles că glumea. Serios 
vorbind, am intrat într-o mică belea şi tata m-a trimis în locul 
ăsta pentru o scurtă perioadă de, eh, odihnă. Nimic serios. 

— De când eşti aici? 

— De vreo două luni. Dar tu de ce-ai venit? 

— În acelaşi scop. Pentru odihnă. 

Smithback se gândi să schimbe vorba. „Oricum, despre ce 


discută nebunii între ei?” îşi aduse aminte că indivizii ţicniţi din 
cale-afară erau ţinuţi într-o secţie izolată, aflată într-o altă aripă 
a clădirii. Oaspeţii de acolo, din zona principală a vilei, aveau 
pur şi simplu „probleme”. 

Throckmorton îşi puse chifla pe o farfurie şi îşi tamponă 
afectat buzele cu un şervet. 

— Abia ai sosit azi, nu-i aşa? 

— Exact. 

Chelnerul le aduse băuturile - ceai pentru Throckmorton şi un 
suc de roşii pentru Smithback, care era supărat fiindcă nu-şi 
putea primi obişnuitul scotch. Privirile i se furişară din nou în 
jurul încăperii. Toată lumea se mişca atât de lent, vorbea atât 
de încet; scena semăna a banchet redat cu încetinitorul. „Isuse, 
nu cred că pot suporta prea mult chestia asta.” Se strădui să-şi 
reamintească tot ce-i spusese Pendergast - că era ţinta unu 
criminal periculos, că se afla acolo nu numai pentru siguranţa 
lui, ci şi pentru a Norei - însă, după o singură zi, totul i se părea 
prea greu de îndurat. De ce l-ar fi urmărit pe el un criminal 
periculos? N-avea niciun sens. Din câte îşi dădea seama, 
Mercedesul ar fi putut fi pe urmele lui Pendergast şi glonţul ar fi 
putut fi menit tot agentului FBI, nu lui. În plus, Smithback ştia să 
se descurce. Se mai aflase în situaţii dificile - unele cu adevărat 
foarte dure... 

Işi impuse din nou să-şi îndrepte gândurile către comeseanul 
său. 

— Şi ce părere ai despre locul ăsta? întrebă, oarecum nesigur. 

— O hardughie veche, care de fapt nu-i rea deloc. 

In ochi i se desluşea un licăr amuzat, care-l făcu pe Smithback 
să creadă că era posibil să-şi fi găsit un aliat. 

— Nu te-ai săturat de asta? De faptul că nu ieşi de-aici? 

— Toamna e mult mai frumos, bineînţeles. Împrejurimile sunt 
spectaculoase. Zăpada îţi creează o oarecare senzaţie de 
sechestrare, recunosc, dar, oricum, unde-ai putea să „ieşi”? 

Smithback îi rumegă o clipă cuvintele. 

— Aşadar, tu ce faci, Edward? întrebă Throckmorton. Cum îţi 
câştigi existenţa? 

Smithback se întoarse cu gândul la scurtul instructaj făcut de 
Pendergast. 

— Tata are o bancă de investiţii. Pe Wall Street. Lucrez la 
firma lui. 


— Şi familia mea e tot pe Wall Street. 

În mintea lui Smithback se aprinse un beculeţ. 

— Nu eşti acel Throckmorton, nu-i aşa? 

Bărbatul de dincolo de masă zâmbi. 

— Mă tem că sunt. Sau, cel puţin, sunt unul dintre ei. Familia 
noastră e relativ numeroasă. 

Chelnerul se reîntoarse cu felurile principale de mâncare 
- păstrăv de râu pentru Throckmorton şi două farfurii gemene, 
cu cambulă şi miel, pentru Smithback. Throckmorton se uită la 
porţiile cu vârf din faţa ziaristului. 

— Nu-mi place când văd un om fără pic de poftă de mâncare, 
spuse el. 

Smithback râse. Tipul ăsta nu era nebun deloc. 

— Nu ratez niciodată o masă gratuită. , 

Îşi luă cuțitul şi furculiţa şi le înfipse în cambulă. Începu să se 
simtă ceva mai bine. Mâncarea era excelentă. lar acest Roger 
Throckmorton părea un tip destul de agreabil. Dacă avea cu 
cine sta de vorbă, River Oaks ar fi putut fi un loc suportabil, 
pentru încă o zi sau două. Bineînţeles că trebuia să fie atent, să 
nu-şi spulbere cumva acoperirea. 

— Ce faceţi aici toată ziua? mormăi el, cu gura plină de peşte. 

— Poftim? 

Smithback înghiţi. 

— Cum vă petreceţi timpul? 

Throckmorton chicoti. 

— Eu ţin un jurnal şi scriu poezii. Încerc să fiu la curent cu 
mersul bursei, într-un mod oarecum sporadic. Când e vreme 
bună, îmi place să mă plimb prin curte. 

Smithback dădu din cap şi-şi înfipse furculiţa în altă bucată de 
peşte. 

— Şi seara? 

— Păi, au mese de biliard în salonul de la parter, iar în 
bibliotecă poţi să joci bridge şi whist. Mai e şi şahul - e amuzant 
când găseşti un partener. Dar în cea mai mare parte a timpului 
pur şi simplu citesc. În ultima vreme am citit o grămadă de 
poezie. De exemplu, azi-noapte am început Povestirile din 
Canterbury. 

Smithback dădu aprobator din cap. 

— Mie-mi place cel mai mult „Povestirea Morarului”. 

— Cred că eu prefer prologul. E plin de atât de multă speranţă 


de reînnoire, de renaştere. 

Throckmorton se lăsă pe spătarul scaunului şi recită primele 
versuri. 

— „La vremea când Prier cu dulci şuroaie/Până-n rărunchi 
pământul îl înmoaie...” 18. 

Smithback se strădui să-şi amintească prologul şi reuşi să 
scoată la lumină câteva versuri. 

— Sau ce zici de asta: „Şi s-a făcut ca-n vremea cea din an, 
/Cum poposeam în Soutwark la un han, /La Tabard...” 

— „Pescuind, cu-arida câmpie în urmă.” ”. 

Smithback, care îşi concentrase atenţia asupra mielului, avu 
nevoie de câteva clipe ca să sesizeze schimbarea. 

— Stai o clipă, ăsta nu e Chaucer, e... 

— „Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă!”20. 

Throckmorton îşi îndreptă spatele, devenind ţeapăn, aproape 
ca în poziţie de drepţi. 

Smithback se opri cu furculiţa pe jumătate înfiptă într-o 
bucată de miel, cu zâmbetul îngheţându-i pe faţă. 

— Poftim? 

— Ai auzit ceva adineauri? 

Throckmorton se oprise din mâncat, părând să asculte ceva, 
cu capul lăsat pe-o parte. 

— Ah... nu. 

Throckmorton îşi înclină din nou capul. 

— Da, o să mă ocup imediat de asta. 

— De ce-o să te ocupi? 

Throckmorton îl fixă cu o privire enervată. 

— Nu vorbeam cu tine. 

— Oh. Scuză-mă. 

Throckmorton se ridică de la masă, în tamponă buzele cu 
afectare şi îşi împături cu grijă şervetul. 

— Sper c-o să mă ierţi, Edward, dar am o întâlnire de afaceri. 

— Sigur, spuse Smithback, cu acelaşi zâmbet îngheţat pe 
buze. 

— Da. Throckmorton se aplecă în faţă şi adăugă, într-o şoaptă 


18Traducere de Dan Duţescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1964 
(n. tr.). 

19T.S. Eliot, Tărâmul Pustiu (n. tr.). 

2O0William Shakespeare, Macbeth, traducere de Ion Vinea: http://www.scritube.com/ 
(n. tr.). 


conspirativă: Şi e o răspundere cumplită, nu mă deranjează să 
ţi-o spun. Dar când ne cheamă EL, cine suntem noi ca să 
refuzăm? 

— EI? 

— Domnul Dumnezeul nostru. Throckmorton îşi îndreptă 
spatele şi strânse mâna lui Smithback. A fost o plăcere. Sper că 
ne vom reîntâlni în curând. 

Şi părăsi încăperea în pas lejer. 


Capitolul 25 


D'Agosta străbătu încet cavernosul spaţiu deschis al Brigăzii 
Omucideri, simțindu-se stângaci. Deşi avea gradul de locotenent 
în NYPD şi îi era mai mult sau mai puţin permis să hoinărească 
ori de câte ori dorea pe holurile clădirii din Police Piaza nr. 1, se 
simţea totuşi ca un spion pe teritoriul inamicului. 

„Trebuie să aflu mai multe, spusese Pendergast. Până şi cel 
mai mărunt şi mai neînsemnat detaliu ar putea fi, de fapt, de o 
importanţă crucială.” Înţelesul cuvintelor lui era clar ca lumina 
zilei: avea nevoie de dosarul lui Charles Duchamp. Şi era la fel 
de clar că se aştepta să-i fie adus de D'Agosta. 

Numai că nu fusese atât de uşor precum îşi închipuise iniţial 
locotenentul. Se întorsese la serviciu abia de două zile şi fusese 
nevoit să petreacă mai mult timp decât s-ar fi aşteptat ca să se 
pună la punct cu cazul Bălăngănilă. Ţicnitul părea să devină tot 
mai neobrăzat cu fiecare infracţiune: în cele două zile în care 
lipsise D'Agosta, jefuise deja încă trei bancomate. Şi acum, cu 
uciderea lui Duchamp, erau mai puţini oameni disponibili pentru 
supraveghere. Coordonarea echipelor de câte doi poliţişti şi 
discuţiile cu directorii filialelor băncilor afectate îi consumaseră 
o grămadă de timp. Adevărul era că i se repartizaseră mai multe 
sarcini decât ar fi trebuit şi era departe de a fi interogat toţi 
martorii potenţiali. Dar îşi aducea în permanenţă aminte de 
tonul imperios din vocea lui Pendergast. Şi tonul acela imperios 
purta un mesaj: „Trebuie să ne mişcăm repede, Vincent. Înainte 
de a mai ucide şi pe altcineva”. 

Insă, deşi irosise ore preţioase studiind cu atenție 
înregistrările online legate de cazul Duchamp, în bazele de date 
de larg acces erau puţine lucruri pe care nu le ştia deja - sau la 
care n-ar fi putut ajunge şi Pendergast, folosindu-şi propriul 
laptop. Nu exista nicio altă soluţie: trebuia să facă rost de 
dosarul cazului. 

Ducea în mâna stângă un mic teanc de hârtii: înregistrările 
convorbirilor din ziua precedentă cu posibili martori oculari ai 
jafurilor lui Bălăngănilă, în chip de camuflaj, ca să nu umble cu 
mâna goală. Îşi privi din mers ceasul. Şase fără zece minute. 
Incăperea imensă continua să zumzăie de activitate - poliţişti 
discutând în grupuri, vorbind la telefon sau, cel mai adesea, 
tastând la computere. La secţiile de poliţie găseai pe cineva 


douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în toate zilele 
săptămânii şi, în oricare dintre ele dădeai - la orice oră din zi şi 
din noapte - peste câte un poliţist aşezat la biroul lui, întocmind 
rapoarte. Era o ocupaţie care părea să le acapareze cea mai 
mare parte a vieţii şi nicăieri nu era nevoie de mai multe hârtii 
decât la Brigada Omucideri. 

Dar activitatea nu-l deranja pe D'Agosta. O considera de fapt 
bine-venită. Dacă juca vreun rol, atunci îl ajuta să treacă 
neobservat. Important era faptul că Laura Hayward n-avea să fie 
în biroul ei. Era joi şi comisarul Rocker trebuia să ţină una dintre 
şedinţele lui de informare. lar ea avea să participe cu siguranţă, 
datorită cazului Duchamp. 

Aruncă o privire oarecum vinovată înspre capătul opus al 
încăperii. Biroul ei se afla acolo, cu uşa larg deschisă, cu masa 
de lucru acoperită de hârtii. Imaginea acesteia din urmă îi 
trimise un soi de şoc electric în şale. Nu cu prea multe luni în 
urmă, fusese folosită într-un scop fără nimic comun cu hârtiile. 
Oftă. Dar fireşte că biroul ei se aflase atunci cu un etaj mai sus. 
Şi între timp ce întâmplaseră o mulţime de lucruri - mai ales 
lucruri rele. _ 

Işi retrase privirea, apoi se uită în jur. In dreapta se aflau mai 
multe birouri neocupate, cu câte un nume trecut pe plăcuţa 
ataşată în partea din faţă şi cu câte un computer într-un colţ. 
Inaintea lui şi de-a lungul peretelui din stânga se înşirau cel 
puţin o duzină de cartoteci orizontale, cu sertare din podea până 
în tavan. Acolo se găseau dosarele cazurilor de omucidere încă 
active. 

Vestea bună era că asasinarea lui Duchamp se număra 
printre ele. Toate dosarele cazurilor închise erau păstrate într-un 
depozit, ceea ce implica înregistrarea la intrare şi la ieşire, plus 
o întreagă oaste de probleme colaterale de securitate. Vestea 
proastă era că, fiind vorba de un caz activ, trebuia să studieze 
dosarul chiar acolo, sub ochii întregii Brigăzi Omucideri. 

Se uită din nou în jur, simțindu-se ridicol de expus. „Amice, 
aici ezitarea o să-ţi vină de hac”, îşi spuse. Se apropie de 
cartoteci impunându-şi să meargă încât mai încet, cu un aer cât 
mai nepăsător cu putinţă. Spre deosebire de alte departamente, 
care îşi aranjau dosarele după numărul cazului, la Omucideri 
documentele legate de cazurile active erau clasificate după 
numele de familie al victimei. Îşi încetini şi mai mult paşii, cu 


ochii la etichetele exterioare: DA-DE, DE-DO, DO-ER. 

„Ăsta e.” D'Agosta se opri în dreptul cartotecii care îl interesa 
şi trase sertarul. Dădu cu ochii de câteva zeci de dosare verzi. 
„Doamne sfinte, la câte cazuri active se lucrează aici?”. 

Venise momentul să se mişte repede. Se întoarse cu spatele 
la şirul de birouri şi începu să deplaseze dosarele de la stânga la 
dreapta, împingând cu degetul arătător în etichetele pe care 


erau scrise numele: Donatelli, Donato, Donazzi... ei, la 
Omucideri era cumva săptămâna Mafiei? Dowson, Dubliawitz... 
Duggins. 
Oh, rahat. 


Se opri cu degetul pe dosarul lui Randall Duggins. Singurul 
lucru pe care nu se gândise să-l ia în considerare fusese 
posibilitatea ca dosarul lui Duchamp să nu se afle în cartotecă. 

Oare o fi fost la Laura? Şi l-o fi lăsat pe birou înainte de a 
pleca la şedinţa cu Rocker? Sau era la vreunul dintre detectivii 
din subordinea ei? 

Indiferent cum ar fi stat lucrurile, dăduse greş. Trebuia să se- 
ntoarcă altă dată - în timpul altui schimb, ca să nu trezească 
suspiciuni, fiind văzut de două ori de acelaşi grup. Dar oare când 
ar fi putut să vină ca să fie sigur că Laura nu se afla acolo? Era 
dependentă de muncă; ar fi putut s-o găsească la birou aproape 
la orice oră. Mai ales acum, când nu mai avea niciun motiv să 
stea acasă. 

Îşi simţi umerii gârbovindu-se. Scăpă un oftat, apoi îşi retrase 
mâna, pregătindu-se să închidă sertarul. Şi atunci aruncă o 
privire pe dosarul din spatele lui Randall Duggins. Pe etichetă 
scria Charles Duchamp. 

„Ei, asta schimbă lucrurile. Cineva grăbit l-o fi aşezat aici din 
greşeală.” 

D'Agosta scoase dosarul şi începu să-l răsfoiască. Era mult 
mai greu decât se aşteptase. Laura se plânsese de numărul 
scăzut al probelor. Dar acolo se aflau cel puţin o duzină de 
documente voluminoase: analiza şi comparaţia amprentelor, 
rapoarte de anchetă, rapoarte de interogatoriu, rezumatele 
interogatoriilor, rapoarte despre colectarea probelor, rapoarte 
toxicologice şi de laborator. „Lasă-te-n seama lui Hayward dacă 
vrei să transformi un caz de rahat într-unul bine documentat.” 

Sperase că avea să treacă în revistă totul, aruncând o singură 
privire sumară, să pună dosarul la loc, să-l găsească pe 


Pendergast şi să-i prezinte un raport verbal. Dar acolo erau mult 
prea multe ca să-i reuşească asta. N-avea de ales: trebuia să 
fotocopieze totul şi încă repede. 

Mişcându-se din nou cu tot firescul de care era în stare, 
închise sertarul, aruncând priviri în dreapta şi-n stânga. În 
mijlocul încăperii se afla un fotocopiator imens, dar era 
înconjurat de birouri şi un poliţist începu să-l utilizeze chiar în 
clipa aceea. Nici măcar nu se putea gândi să părăsească etajul, 
luând cu sine dosarul, ca să-l copieze în altă parte: 

Era prea riscant. Insă departamentele mari, ca Omuciderile, 
erau dotate de obicei cu mai multe copiatoare. Trebuia să mai 
fie unul prin apropiere. Dar unde naiba? 

Acolo. Pe peretele opus, în apropierea biroului lui Hayward, 
între un afişier şi un automat cu apă rece. 

D'Agosta se grăbi să se apropie. Funcţiona şi nu era nevoie de 
o parolă de acces ca să-l poţi folosi: norocul lui, atât cât era, se 
menținea pe poziţii. Insă trebuia să se grăbească: era aproape 
şase şi şedinţa lui Rocker n-avea să se lungească mai mult de- 
atât. 

Lăsă dosarul pe marginea copiatorului, punând deasupra lui 
hârtiile despre Bălăngănilă. Pentru cazul că ar fi fost întrerupt, 
se decise să-nceapă cu ceea ce era mai important - raportul 
ofițerului care răspundea de caz - şi să continue cu restul. ÎI 
scoase din dosar şi se apucă de copiat. 

Minutele se târau cu încetineală. Poate fiindcă avea un teanc 
înalt de hârtii sau fiindcă aparatul era departe de birourile 
echipei de la Omucideri, nimeni altcineva nu veni să-l 
folosească. Copie rezultatele de laborator, raportul toxicologic şi 
pe cele referitoare la amprente şi la interogatorii, lucrând cât de 
repede putea şi  îndesând toate hârtiile copiate sub 
documentaţia despre Bălăngănilă. 

Se uită din nou la ceas. Trecuse de şase şi un sfert, era 
aproape şase şi douăzeci. Trebuia să plece dracului de acolo. 
Laura putea să se-ntoarcă din clipă-n clipă... 

In clipa aceea, în capătul opus al sălii îşi făcu apariţia un 
locotenent de la Omucideri - pe care D'Agosta îl recunoscu 
drept unul dintre colaboratorii în care avea ea cea mai mare 
încredere. Asta era: indiciul că sosise momentul plecării. 
Termină ultimul raport de interogatoriu, rearanjă documentele, 
stivui fotocopiile într-un teanc ordonat şi duse dosarul la loc, în 


cartotecă. Nu copiase totul, doar hârtiile cele mai importante. 
Aveau să fie de foarte mare folos, alături de probele obţinute de 
Pendergast de la New Orleans. Închise sertarul şi o porni spre 
ieşire, având din nou grijă să-şi păstreze aerul nepăsător. 

Drumul părea să dureze la nesfârşit, iar el se aştepta s-o vadă 
pe Laura ivindu-se în orice clipă în cadrul uşii din faţa lui. Insă în 
final ajunse în siguranţa relativă oferită de coridorul central. 
Acum nu mai trebuia decât să se urce în liftul aflat chiar în faţa 
lui. 

Culoarul era aproape pustiu şi în faţa liftului nu aştepta 
nimeni. Făcu încă un pas şi apăsă pe butonul de coborâre. Peste 
câteva secunde, un ascensor în mişcare descendentă se opri cu 
un clinchet şi D'Agosta se îndreptă spre el chiar în momentul 
deschiderii uşilor. 

În lift nu se afla nimeni, cu excepţia unei singure persoane: 
Glen Singleton. 

D'Agosta rămase o clipă nemişcat, înlemnit de uimire. Decise 
că avea un coşmar, în viaţa reală pur şi simplu nu se-ntâmplau 
astfel de lucruri. 

Singleton îi aruncă o privire rece, egală. 

— ii liftul blocat, Vincent, spuse el. 

D'Agosta se grăbi să intre. Căpitanul apăsă butonul şi uşile se 
închiseră cu un foşnet. 

Singleton vorbi abia după ce ascensorul îşi reluă coborârea. 

— Tocmai veneam de la şedinţa de informare a lui Rocker, 
spuse el. 

D'Agosta se înjură în gând. Ar fi trebuit să ştie că Singleton 
participa la şedinţă; n-avea capul destul de limpede. 

Căpitanul se uită din nou la el. Nu mai spuse nimic; nu era 
necesar. „Tu ce făceai aici?” întreba evident privirea lui. 

D'Agosta chibzuia cu repeziciune. Îşi petrecuse ultimele două 
zile străduindu-se din răsputeri să-l evite pe Singleton, ca să 
evite tocmai întrebarea aceea. Indiferent ce-avea să spună 
trebuia să sune credibil. 

— Am auzit că e posibil ca unul dintre detectivii de la 
Omucideri să fi fost accidental martor, post factum, la cel mai 
recent jaf al lui Bălăngănilă. M-am gândit să trec un minut pe 
aici, să verific. 

Şi îşi ridică teancul de hârtii despre caz, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi sublinieze spusele. 


Singleton dădu încet din cap. Suna credibil, dar explicaţia era 
suficient de amorfă ca să-i lase loc de mişcare. 

— Cum se numeşte detectivul? întrebă Singleton, cu vocea lui 
blajină. 

D'Agosta îşi controlă expresia feţei, având grijă să nu-şi 
trădeze nici surpriza, nici nesiguranța. Se gândi la şirurile de 
birouri libere pe lângă care trecuse şi încercă să-şi amintească 
numele de pe plăcuţe. 

— Conte, răspunse el. Michael Conte. 

Singleton dădu iarăşi din cap. 

— Nu era aici, continuă D'Agosta. Data viitoare o să mă 
mulţumesc să dau telefon. 

În liftul care cobora se lăsă pentru o clipă tăcerea. 

— Ai auzit vreodată de un agent FBI pe nume Decker? întrebă 
Singleton. 

D'Agosta avu din nou de furcă, străduindu-se să nu-şi trădeze 
surprinderea. 

— Decker? Nu cred. De ce? 

— Tipul a fost ucis alaltăieri, în casa lui din D.C. Se pare c-a 
fost prieten bun cu agentul special Pendergast, cu care ştiu că ai 
colaborat, înainte de dispariţia lui. Pendergast a vorbit vreodată 
despre Decker - de exemplu despre duşmanii lui? 

D'Agosta se prefăcu că se gândeşte. 

— Nu, nu cred c-a spus vreodată ceva. 

Încă un scurt moment de tăcere. 

— Mă bucur să te văd la lucru, continuă Singleton. Fiindcă în 
aceste ultime două zile am primit nişte rapoarte despre 
probleme neglijate. Misiuni pe jumătate îndeplinite sau 
neîndeplinite. Sarcini transferate altora, fără să fi fost necesar. 

Totul era adevărat, dar D'Agosta răspunse lăsând să i se 
simtă în glas o indignare cât mai convingătoare. 

— Încerc să ajung la zi cât de repede pot. Sunt foarte multe 
de făcut. 

— Am mai auzit şi că, în loc să ai în vedere perspectivele de 
abordare ale cazului Bălăngănilă, pui o mulţime de întrebări 
despre asasinarea lui Duchamp. 

— Duchamp? repetă D'Agosta. E un caz neobişnuit, domnule 
căpitan. Cred că sunt tot atât de curios ca oricine altcineva. 

Singleton dădu încă o dată din cap, mult mai încet. Avea un 
stil unic de a-şi lăsa expresia feţei să-i exprime gândurile, iar în 


clipa aceea părea să spună: „Adică mult mai curios decât oricine 
altcineva”. Dar schimbă din nou subiectul. 

— E ceva în neregulă cu staţia ta radio, locotenente? 

La naiba. În după-amiaza aceea o lăsase cu bună ştiinţă 
închisă, tocmai ca să evite un asemenea interogatoriu 
încrucişat. Ar fi trebuit să-şi dea seama că avea să trezească şi 
mai multe suspiciuni. 

— Adevărul e că azi pare să se comporte ciudat, răspunse, 
bătându-se cu palma peste buzunarul hainei. 

— Mai bine du-o la verificat. Sau cere una nouă. 

— Imediat. 

— S-a întâmplat ceva, domnule locotenent? 

Întrebarea venise la atât de scurt timp după cea dinaintea ei 
încât, pentru o clipă, D'Agosta se simţi de-a dreptul uluit. 

— Domnule? 

— Mă gândeam la mama dumitale. E totul în ordine? 

— Oh. Oh, da. Previziunile sunt mai bune decât am sperat. Vă 
mulţumesc pentru întrebare. 

— Şi în privinţa reîntoarcerii la lucru e totul OK? 

— Cu desăvârşire, domnule căpitan. 

Liftul încetini, dar Singleton continuă să-l fixeze pe D'Agosta 
cu privirea. 

— Asta-i bine, spuse. Mă bucur s-aud asta. Fiindcă adevărul, 
Vincent, este că prefer mai degrabă să ştiu că n-am pe cineva 
aici decât să-l ştiu prezent numai pe jumătate. Inţelegi ce vreau 
să spun? 

D'Agosta încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Da, înţeleg. 

Singleton schiţă un zâmbet în timp ce se deschideau uşile. 
Apoi întinse o mână. 

— După dumneata, domnule locotenent. 


Capitolul 26 


Margo ezită în faţa uşii biroului lui Menzies, respiră adânc, 
apoi bătu. Îi deschise chiar el, în persoană; renunţase cu ani la 
urmă la privilegiul de a avea o secretară, plângându-se că îi 
distrăgea atenţia. Zâmbi, dădu din cap şi se retrase cu un pas 
într-o parte, făcându-i semn să intre. 

Margo cunoştea biroul foarte bine. În timpul primei perioade 
în care lucrase la muzeu, ca aspirantă, încăperea îi aparținuse 
predecesorului lui Menzies, doctorul Frock. Pe vremea aceea, 
fusese plină cu mobilă în stil victorian, fosile şi curiozităţi. 
Actualul ei ocupant o făcuse să pară mai spațioasă, să aibă un 
aspect mai plăcut, fosilele fixate pe plăci prăfuite fuseseră 
înlocuite cu gravuri alese cu gust, iar mobilierul greu şi masiv 
cedase locul unor fotolii confortabile de piele. Intr-un colţ stătea 
un computer iMac cu monitor plat. Ultimele raze ale apusului 
pătrundeau printr-una dintre ferestrele orientate spre vest, 
conturând un paralelogram roşu pe peretele din spatele biroului 
din lemn de mahon al lui Menzies. 

Acesta o conduse pe Margo la un fotoliu, apoi se aşeză pe 
scaunul de la birou. Îşi împleti degetele şi se aplecă în faţă. 

— Îţi mulţumesc că ai venit atât de repede, Margo. 

— Nicio problemă. 

— După cum văd, lucrezi până târziu. 

— În seara asta trebuie să trimit revista Museology la tipar. 

— Bineînţeles. Îşi descleştă mâinile şi se lăsă pe spate, în 
bătaia soarelui, cu părul lui alb rebel înconjurat dintr-odată de 
un halo auriu. După cum cred că ai ghicit, te-am chemat aici 
fiindcă am primit răspunsul consiliului de administraţie în 
privinţa măştilor tano. 

Margo se aşeză mai bine în fotoliu, străduindu-se să pară 
sigură de sine şi hotărâtă. 

El oftă prelung. 

— N-are rost s-o iau pe ocolite. Am pierdut. Consiliul a votat în 
favoarea păstrării măştilor. 

Margo se crispă. 

— Nu pot să vă spun cu câtă părere de rău aflu asta. 

— Şi mie-mi pare rău. Dumnezeu ştie că mi-am dat toată 
silinţa. Collopy n-a fost lipsit de înţelegere, dar n-am reuşit să 
trec de consiliu. E alcătuit mai ales din avocaţi şi din bancheri 


care ştiu despre antropologie exact cât ştiu eu despre hotărârile 
judecătoreşti şi despre previziuni valutare. Din nefericire, lumea 
e astfel făcută încât ei îşi permit să ne spună nouă ce să facem, 
nu viceversa. Sincer să fiu, rezultatul nu mă surprinde câtuşi de 
puţin. 

Margo văzu că Menzies, de obicei atât de calm, se enervase. 
Ea însăşi sperase că, în ciuda tuturor indiciilor care sugerau 
contrariul, consiliul de administraţie avea să ia decizia corectă. 
Ei i se părea atât de evidentă. Dar, pe de altă parte, dacă nici 
măcar toţi colegii ei de departament nu-i împărtăşeau părerea, 
cum s-ar fi putut aştepta la înţelegere din partea unui grup de 
avocaţi de pe Wall Street? 

Menzies se aplecă peste birou, privind-o cu atenţie. 

— Asta te plasează pe o poziţie chiar mai dificilă decât cea 
dinainte. 

— Îmi dau seama. 

— Se vor face o mulţime de presiuni asupra ta ca să nu-ţi 
publici editorialul. Îţi vor spune că decizia a fost luată, că faptul 
e consumat - de ce să agiţi spiritele? 

— O să-l public oricum. 

— Asta mă şi aşteptam să spui, Margo. Vreau să ştii că te 
susţin întru totul. Dar trebuie să fii realistă şi să te-aştepţi la o 
serie de urmări nedorite. 

— Sunt pregătită. Museology a fost o voce independentă în 
domeniul muzeistic vreme de peste o sută de ani şi n-am de 
gând să mă las influenţată - nu la primul meu număr. 

Menzies zâmbi. 

— Îţi admir caracterul. Dar a mai apărut o complicaţie despre 
care trebuie să-ţi vorbesc. 

— Şi anume? 

— Indienii tano intenţionează să organizeze o caravană de 
protest care va traversa ţara, pentru a ajunge la muzeu în 
noaptea vernisajului. Şi asta nu doar ca să atragă atenţia asupra 
cererii lor, dar şi ca să „recheme”, în văzul tuturor, „sufletele 
pierdute ale măştilor”, sau cam aşa ceva. Au de gând să 
săvârşească un ritual religios şi să danseze toată noaptea pe 
Museum Drive, chiar lângă muzeu. Consiliul de administraţie a 
primit o înştiinţare azi, ceva mai devreme. 

Margo se încruntă. 

— Presa o să întâmpine vestea cu entuziasm. 


— Într-adevăr. 

— Conducerea muzeului o să fie pusă într-o situaţie 
neplăcută. 

— Fără nicio îndoială. 

— La vernisaj o să fie un haos în toată puterea cuvântului. 

— N-am niciun dubiu. 

— Doamne, ce încurcătură. 

— Exact asta simt şi eu. 

Urmă o pauză îndelungată. În cele din urmă, Menzies rupse 
tăcerea. 

— Fă ceea ce ai de făcut. Libertatea academică are o 
importanţă crucială în vremurile astea precare. Pot să-ţi dau un 
sfat? 

— Vă rog. 

— Nu discuta cu presa - deloc. Când îşi vor face apariţia 
reporterii, recomandă-le politicos să-ţi citească editorialul şi dă- 
le de înţeles că n-ai nimic altceva de adăugat în legătură cu 
acest subiect. Muzeul n-o să te poată concedia din cauza 
editorialului, dar fii cât se poate de sigură că se va căuta un alt 
motiv. Nu ieşi în evidenţă, pune-ţi lacăt la gură şi nu le oferi 
nicio ocazie. 

Margo se ridică. 

— Doctore Menzies, n-am cuvinte să vă mulţumesc. 

Bărbatul îşi netezi coama de păr rebel şi se ridică la rândul 
său, luând mâna lui Margo. 

— Eşti o femeie curajoasă, îi spuse, cu un zâmbet admirativ. 


Capitolul 27 


Se auzi o bătaie uşoară în geamul uşii biroului. 

Laura Hayward, care privea concentrată ecranul 
computerului, îşi îndreptă surprinsă spatele. Preţ de o clipă îşi 
închipui că ar fi putut fi D'Agosta, cu servieta în mână, oferindu- 
se s-o ducă acasă. Dar nu era decât femeia de serviciu 
guatemaleză, înarmată cu un mop şi cu o găleată, zâmbind şi 
dând din cap. 

— E OK dacă fac curat? întrebă. 

— Bineînţeles. 

Hayward îşi îndepărtă de birou scaunul cu role, pentru ca 
femeia să poată ajunge la coşul cu hârtii. Se uită la ceas. Era 
aproape două şi jumătate dimineaţa. Gata cu intenţiile ei de a 


se culca devreme. Dar descoperise dintr-odată că avea foarte 
multe de făcut -orice, numai să evite întoarcerea într-un 
apartament pustiu. 

Aşteptă să plece femeia, apoi îşi apropie din nou scaunul de 
computer, derulând încă o dată informaţiile din baza de date 
federală. Dar nu mai făcea decât o verificare superficială: 
obținuse deja ceea ce îi trebuia. 

După alte câteva minute, se întoarse în faţa biroului ei. 
Dezordonat în zilele lui bune, acum era plin de foi scoase la 
imprimantă, de dosare lucioase, de fotografii SOC, de CD-uri, 
faxuri şi de fişe de cartotecă - rezultatele căutărilor ei recente 
legate de cazurile de omucidere nerezolvate care îndeplineau 
anumite criterii. Hârtiile aveau forma vagă a unui morman. In 
colţul cel mai îndepărtat al biroului se afla un teanc mult mai 
ordonat şi mai mic, alcătuit din numai trei dosare. Pe fiecare 
dintre acestea era scris câte un nume: Duchamp. Decker. 
Hamilton. Cu toţii cunoştinţe ale lui Pendergast. Şi morţi cu toţii. 

Duchamp şi Decker: unul prieten cu Pendergast, celălalt 
coleg. Uciderea lor la câteva zile distanţă unul de altul oare 
chiar era o coincidenţă? 

Pendergast dispăruse în Italia -în condiţii bizare, aproape 
incredibile, după cum povestise D'Agosta. Nu existau martori 
care să-i ateste moartea, nu exista cadavrul, nu exista nicio 
dovadă. Şapte săptămâni mai târziu, trei dintre cunoştinţele 
sale fuseseră ucise cu brutalitate, una după alta. Aruncă o 
privire spre morman. Din câte ştia ea, ar mai fi putut exista şi 
alte victime, ale căror legături cu Pendergast nu fuseseră încă 
descoperite. Trei era deja un număr suficient de îngrijorător. 

Ce naiba se petrecea? 

Rămase o clipă aşezată, bătând nervoasă darabana pe 
teancul de trei dosare. Pe urmă îl extrase pe cel etichetat 
Hamilton, îl deschise, întinse mâna după telefon şi formă un 
număr de telefon din alt oraş. ă 

Telefonul sună de şapte, de opt, de nouă ori. In cele din urmă, 
cineva preluă apelul. Şi urmă o tăcere atât de îndelungată încât 
Hayward crezu că se întrerupsese legătura. După care se auzi o 
respiraţie grea şi îi răspunse o voce neclară, toropită de somn. 

— Dacă nu e nimeni pe moarte ai încurcat-o. 

— Domnul locotenent Casson? Sunt căpitanul Hayward din 
NYPD. 


— Poţi să fii şi căpitanul Kangaroo. Ştii cât e ceasul acum la 
New Orleans? 

— Cu o oră mai mult decât în New York, domnule. Îmi cer 
scuze pentru că telefonez la o asemenea oră, dar e important. 
Trebuie să vă pun câteva întrebări despre unul dintre cazurile 
dumneavoastră. 

— Fir-ar să fie, şi asta nu putea aştepta până dimineaţă? 

— E vorba despre asasinarea lui Hamilton. Torrace Hamilton, 
profesorul. 

Se auzi un oftat prelung, exasperat. 

— Ce-i cu ea? 

— Aveţi suspecți? 

— Nu. 

— Indicii? 

— Nu. 

— Probe? 

— Extrem de puţine. 

— În ce constau, de fapt? 

— Avem otrava care l-a ucis. 

Hayward îşi îndreptă spatele. 

— Vorbiţi-mi despre ea. 

— E cât se poate de periculoasă - o neurotoxină similară cu 
veninul secretat de un anumit păianjen. Numai că asta e 
sintetică şi extrem de concentrată. O otravă creată în laborator. 
Pe chimiştii noştri i-au trecut fiorii. 

Hayward îşi fixă receptorul sub bărbie şi începu să tasteze. 

— Şi efectele? 

— Produce hemoragie intracraniană, şoc encefalic, demenţă 
subită, psihoză, criză severă de epilepsie şi moartea. N-o să vă 
vină să credeţi ce educaţie medicală mi-a făcut cazul ăsta. S-a 
întâmplat în faţa unei săli pline cu studenţi, la Universitatea de 
Stat din Louisiana. 

— Ce spectacol trebuie să fi fost. 

— Exact. 

— Cum aţi izolat otrava? 

— N-a fost necesar. Ucigaşul îndatoritor ne-a lăsat o mostră. 
Pe biroul lui Hamilton. 

Hayward se opri din tastat. 

— Cum? 

— Se pare c-a intrat, cu tupeu, în biroul folosit temporar de 


Hamilton şi a lăsat-o pe masa de lucru. Asta în timp ce bătrânul 
ţinea ultima prelegere din viaţa lui. Cu o jumătate de oră înainte 
i-o pusese în cafea, ceea ce înseamnă c-a stat o vreme în 
clădire. A plecat de-acolo în văzul tuturor, ca şi cum ar fi 
transmis un soi de mesaj. Sau poate n-a fost decât un mod de a- 
şi bate joc de poliţie. 

— Suspecţi? 

— Niciunul. Nimeni n-a văzut pe cineva intrând sau ieşind din 
biroul lui Hamilton în dimineaţa aia. 

— Informaţia e publică? Vorbesc despre otravă. 

— Da, adică s-a anunţat c-a fost otravă. Dar nu şi de ce 
natură. 

— Şi alte probe? Amprente latente, urme de paşi, orice 
altceva? 

— Ştiţi cum e, echipa SOC adună de la faţa locului tot soiul de 
rahaturi care trebuie analizate, însă nu s-a găsit nimic relevant. 
Cu o singură posibilă excepţie: un fir de păr uman căzut recent, 
cu tot cu rădăcină, suficient ca să se poată identifica ADN-ul. Nu 
se potriveşte nici cu al lui Hamilton, nici cu al secretarei, nici cu 
al altor persoane care intrau frecvent în biroul lui. Culoarea e 
destul de neobişnuită - secretara a spus că nu-şi aminteşte de 
niciun vizitator recent cu părul de culoarea aia. 

— Ce culoare? 

— Blond-deschis. Un blond extrem de deschis. 

Hayward îşi simţi inima începând brusc să bată cu putere. 

— Alo? Mai sunteţi acolo? 

— Sunt aici, spuse Hayward. Îmi puteţi trimite prin fax lista 
probelor şi caracteristicile ADNului? 

— Cu siguranţă. 

— Sun la biroul dumneavoastră, cu asta o să-mi încep ziua, 
daţi-mi numărul de fax. 

— Nicio problemă. 

— Ar mai fi ceva. Presupun că vă interesaţi şi de trecutul lui 
Hamilton, de cunoştinţele lui, de lucruri de genul ăsta. 

— Fireşte. 

— Aţi dat peste numele Pendergast? 

— Nu pot spune că da. E un indiciu? 

— Luaţi-l drept orice vreţi. 

— Bune, atunci. Dar faceţi-mi, vă rog, o favoare. Data viitoare 
sunaţi-mă în timpul zilei. Sunt mult mai fermecător când sunt 


treaz. 

— Aţi fost suficient de fermecător, domnule locotenent. 

— Sunt din sud - presupun că e genetic. 

Hayward aşeză receptorul în furcă. Se holbă la el vreme 
îndelungată, poate chiar vreo zece minute, stând necilintită. 
Apoi, cu o mişcare înceată, deliberată, puse la loc dosarul 
Hamilton, îl luă pe al lui Decker, ridică din nou receptorul şi 
începu să formeze un număr. 


Capitolul 28 


Asistenta - înaltă, suplă, zbârcită, îmbrăcată în negru, cu 
pantofi şi ciorapi albi, o adevărată creatură desprinsă din 
Familia Adams, îşi strecură capul înăuntru, rămânând dincolo de 
o uşă de mahon. 

— Domnul director vă poate primi acum, domnule Jones. 

Smithback, care făcuse anticameră pe un hol lung de la etajul 
întâi, sări în sus atât de repede, încât husa scaunului zbură pe 
podea. 

— Mulţumesc, se grăbi să spună, aranjând-o la loc. 

— Pe aici. 

ÎI pofti să intre şi îl conduse de-a lungul unui alt coridor slab 
luminat, bogat ornamentat şi părând să nu se mai sfârşească, 
aidoma tuturor celorlalte culoare ale clădirii. 

Fusese surprinzător de dificil să-şi programeze o audienţă la 
director. Se părea că „oaspeţii” cereau adesea să-l vadă pe 
domnul Tisander, de obicei ca să-l anunţe că pereţii li se 
adresau pe şoptite, în franţuzeşte, sau ca să ceară încetarea 
comenzilor asurzitoare pe care le auzeau în cap. Faptul că nu 
voise să dezvăluie din ce motiv voia să-i vorbească directorului 
îngreunase şi mai mult lucrurile. Însă el insistase. Ultima cină, 
luată împreună cu Throckmorton, fusese frustrantă, ca şi 
plimbarea pe care o făcuse apoi prin conac - aruncând priviri 
piezişe la statuile de ceară cu ochii goi şi paşi târşiţi şi la fosilele 
ursuze care populau biblioteca şi diverse saloane. Grija pe care 
i-o purta Pendergast era de apreciat, dar el pur şi simplu nu se 
mai simţea în stare să facă faţă unei alte zile - şi unei alte nopţi 
- în mausoleul ăla care-ţi dădea fiori. 

Smithback se gândise la toate. Intenţiona să-şi ia o cameră de 
hotel în New Jersey, să vină la lucru cu trenul PATH?! să stea 
departe de Nora până când avea să dispară ameninţarea. Era în 
stare să-şi poarte singur de grijă. Voia să-i explice totul 
directorului. Nu-l puteau ţine acolo împotriva voinţei lui. 

Urmă silueta măruntă a asistentei pe coridorul nesfârşit, 
trecând pe lângă şiruri de uşi închise, identificate prin câte un 
număr poleit cu aur. La un moment dat, în spate i se strecurară 
doi infirmieri solizi, potrivindu-şi pasul după al lui. Coridorul se 


2 1Port Authority Trans-Hudson, tren ultrarapid care leagă New Yorkul de New 
Jersey (n. tr.). 


termină, în sfârşit, în faţa unei uşi deosebit de mari, pe care se 
lăfăia un singur cuvânt: „Director”. Infirmiera bătu, apoi se 
retrase în lateral, făcându-i semn lui Smithback să intre. 

El îi mulţumi şi trecu pragul. De partea cealaltă se înşiruiau 
câteva camere elegante, cu lambriuri din lemn de culoare 
întunecată, luminate de aplice. În şemineul de marmură, bogat 
ornamentat, pâlpâia focul. Peretele din spate al încăperii 
principale era dominat de un bovindou care oferea priveliştea 
peisajului de iarnă de dincolo de geam. Nu existau nici rafturi cu 
cărţi, nici altceva care să sugereze că te aflai în biroul unui 
director de spital, dar Smithback văzu, prin deschiderea uneia 
dintre cele două uşi laterale ale ansamblului, ceva care arăta a 
bibliotecă, evident cu specific medical. 

În centrul camerei se afla un birou imens, cu tăblia acoperită 
cu sticlă şi picioare masive, în formă de gheare de vultur. La 
birou stătea doctorul Tisander, scriind preocupat cu un stilou. Işi 
ridică privirea cu un gest scurt, adresându-i lui Smithback un 
zâmbet cald. 

— Mă bucur să te văd, Edward. la loc. 

Ziaristul se aşeză. Preţ de un minut, în încăpere nu se auzi 
nimic altceva în afară de trosnetul focului şi de scârţâitul 
stiloului. Pe urmă Tisander îl puse pe acesta din urmă la loc, în 
setul de pe birou, tamponă hârtia cu o sugativă şi o împinse într- 
o parte. Se lăsă pe spătarul fotoliului masiv, tapiţat cu piele, şi 
zâmbi cu un aer confidenţial, acordindu-i lui Smithback întreaga 
sa atenţie. 

— Ei, am terminat. Spune-mi la ce te gândeşti, Edward. Cum 
te-ai acomodat cu viaţa la River Oaks? 

Avea voce gravă, melodioasă, iar trecerea anilor îi estompase 
liniile plăcute ale feţei. Părul sfida gravitația înălțându-se 
deasupra frunţii boltite într-o coamă leonină, amintind de cea a 
lui Einstein. 

Smithback observă că, în spatele lui, cei doi infirmieri se 
sprijineau de perete. 

— Pot să-ţi ofer ceva răcoritor? Sifon? Apă minerală dietetică? 

— Nimic, mulţumesc. Smithback arătă cu un gest către 
infirmieri. Trebuie să stea neapărat aici? 

Tisander îi adresă un surâs înţelegător. 

— Din păcate, e una dintre regulile casei. Funcţia mea de 
director la River Oaks nu mă situează mai presus de ele. 


— Bine, dacă aveţi certitudinea că sunt de încredere şi că vor 
păstra tăcerea. 

— Am încredere în ei, o încredere absolută. 

Dădu încurajator din cap, făcându-i semn lui Smithback să 
vorbească. 

Ziaristul se aplecă spre el. 

— Presupun că ştiţi totul despre mine, că ştiţi de ce mă aflu 
aici. 

— Fireşte. 

Un zâmbet plin de căldură şi de înţelegere lumină chipul 
serios al doctorului. 

— Am fost de acord să vin aici pentru protecţie, ca să fiu în 
siguranţă. Dar, domnule doctor Tisander, trebuie să vă spun că 
m-am răzgândit. N-am idee cât de multe ştiţi despre ucigaşul 
care se presupune c-ar fi pe urmele mele, dar am ajuns la 
concluzia că-mi pot purta singur de grijă. Nu e necesar să mai 
stau aici. 

— Inţeleg. 

— Trebuie să mă-ntorc în New York, la postul meu de la 
Times. 

— Dar de ce? 

Smithback se simţea încurajat de receptivitatea doctorului 
Tisander. 

— Mă ocupam de un subiect foarte important şi, dacă nu mă 
întorc, o să-l pierd, va fi preluat de un alt reporter. Nu mi-o pot 
permite. E vorba de cariera mea. Miza e foarte mare. 

— Povesteşte-mi despre subiectul la care lucrai. 

— E despre asasinarea lui Duchamp - aţi auzit de ea? 

— Povesteşte-mi. 

— Un criminal a spânzurat un artist de o fereastră a unui 
imobil foarte înalt, apoi l-a lăsat să cadă prin acoperişul de sticlă 
al unui restaurant. E unul dintre acele subiecte senzaţionale cu 
care nu te-ntâlneşti în fiecare zi. 

— De ce spui asta? 

— E vorba de modul bizar de a ucide, de victimă, care era o 
persoană cunoscută, de faptul că ucigaşul pare să fi scăpat de 
toate mijloacele de detecție - e un super-subiect. Nu-/ pot lăsa 
să-mi scape. 

— Nu poţi fi mai explicit? 

— Amănuntele n-au nicio importanţă. Trebuie să plec de-aici. 


— Amănuntele au întotdeauna importanţă. 

Senzaţia că era încurajat începu să-l părăsească pe 
Smithback. 

— Nu e vorba doar despre serviciu. Mai e şi Nora, soţia mea. 
Crede că sunt în Atlantic City, sub acoperire, ocupându-mă de 
un alt subiect, dar sunt sigur că e îngrijorată. Dacă aş pleca aş 
putea s-o sun, i-aş spune că sunt bine sănătos. Nu suntem 
căsătoriţi decât de câteva luni. Nu mă-ndoiesc că mă-nţelegeţi. 

— Cu siguranţă. 

Directorul îl asculta cu simpatie şi cu atenţie. 

Simţindu-se din nou încurajat, Smithback continuă: 

— Nu-mi fac griji din cauza acestui presupus criminal care mă 
urmăreşte. Îmi pot purta singur de grijă. Nu e necesar să mă 
mai ascund aici, pretinzând că sunt ţicnit. 

Doctorul Tisander dădu iarăşi din cap. 

— Aşa că, oricum, asta este. Deşi am fost adus cu cele mai 
bune intenţii, fapt este că nu mai pot rămâne niciun minut în 
plus. Se ridică. Sunteţi atât de amabil încât să-mi chemaţi un 
taxi? Sunt sigur că agentul Pendergast va acoperi costurile. Sau 
eu voi fi încântat să vă trimit un cec imediat ce voi ajunge la 
New York. El mi-a luat portofelul şi cărţile de credit pe drum, 
când am venit încoace. 

Rămase în picioare. 

În încăpere se lăsă pentru o clipă tăcerea. Pe urmă directorul 
se aplecă uşor înainte, îşi sprijini braţele pe birou şi îşi împleti 
degetele. 

— Ei, Edward, începu, cu vocea lui calmă, amabilă, după cum 
ştii... 

— Şi să punem capăt poveştii ăsteia, cu Edward, îl întrerupse 
ziaristul, cu iritare. Numele meu e Smithback. William Smithback 
Jr. 

— Te rog, îngăduie-mi să continui. O pauză, un alt zâmbet 
încurajator. Mă tem că nu pot fi de acord cu cererea ta. 

— Nu e o cerere: e o necesitate. Vă anunţ că plec. Nu mă 
puteți ține aici împotriva voinței mele. 

Tisander îşi drese răbdător glasul. 

— Ai fost lăsat în grija noastră. Familia ta a semnat acte în 
acest sens. Ai fost adus aici pentru a fi ținut o vreme sub 
observaţie şi tratament. Suntem aici ca să te ajutăm şi pentru 
asta avem nevoie de timp. 


Smithback se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor Tisander, dar nu credeţi c-ar fi 
cazul să renunţăm la acoperire? 

— Şi care e acoperirea asta, Edward? 

— Nu sunt Edward! Isuse, ştiu că vi s-a spus adevărul şi nu 
mai e necesar să ne prefacem. Trebuie să mă întorc la munca 
mea, la soţia mea, la viaţa mea. Vă spun că nu-mi fac griji din 
pricina criminalului. Plec de-aici. Acum. 

Doctorul Tisander îşi păstra zâmbetul amabil, răbdător. 

— Edward, te afli la noi pentru că eşti bolnav. Toată această 
discuţie despre slujba la New York Times, despre acoperire, 
despre criminalul aflat pe urmele tale - în privinţa asta trebuie 
să te-ajutăm. 

— Poftim? bolborosi din nou Smithback. 

— Aşa cum spuneam, ştim foarte multe despre tine. Am un 
dosar gros de şaizeci de centimetri. N-o să reuşeşti să te simţi 
mai bine decât privind adevărul în faţă şi abandonând aceste 
amăgiri, aceste fantezii, această lume a viselor în care trăieşti. 
N-ai avut niciodată o slujbă, nici la New York Times, nici 
altundeva. Nu eşti căsătorit. Nu te urmăreşte niciun criminal. 

Smithback se reaşeză încet pe scaun, încleştându-şi mâinile 
de braţele lui ca să se susţină. Îl străbătu un fior cumplit. 
Cuvintele pe care i le spusese Pendergast pe drumul dinspre 
New York City îi reveniră în minte, scoţându-şi în evidenţă noul 
sens ameninţător: „Directorul ştie totul despre tine. E pe deplin 
informat, deţine toate documentele necesare”. Smithback îşi 
dădu seama că, în ciuda presupunerilor pe care le făcuse - în 
ciuda celor sugerate de Pendergast - directorul nu era la curent 
cu înşelătoria. „Documentele necesare” erau, probabil, actele 
pentru internare. Inţelese dintr-odată care era adevărata 
amploare a planului lui Pendergast. Nu putea să plece nici 
măcar dacă şi-o dorea. Şi tot ce spunea - toate protestele lui, 
toate dezminţirile, toată discuţia despre criminal - îi confirma 
directorului ceea ce aflase citindu-i dosarul: că suferea de o 
tulburare psihică. Înghiţi în sec şi se strădui să se exprime cât 
mai rezonabil cu putinţă: 

— Domnule doctor Tisander, daţi-mi voie să vă explic. 
Bărbatul care m-a adus, agentul special Pendergast? Mi-a creat 
o identitate falsă şi m-a condus aici ca să mă apere de-un 
criminal. Toate hârtiile pe care le-aţi primit sunt false. E vorba 


de un vicleşug. Dacă nu mă credeţi, sunaţi la New York Times. 
Rugaţi-i să vă trimită pe fax o fotografie de-a mea, o descriere. 
O să vedeţi că sunt William Smithback. Edward Jones nu există. 

Tăcu, realizând cât de nebuneşte suna probabil totul. Doctorul 
Tisander continua să-l asculte cu zâmbetul pe buze, acordindu-i 
toată atenţia -dar Smithback recunoscu acum nuanțele 
expresiei sale. Era compasiune, amestecată probabil cu acea 
vagă destindere cu care îi privesc pe nebuni oamenii raţionali. 
Pesemne că şi el afişase aceeaşi expresie la cina din seara 
precedentă, când îl ascultase pe Throckmorton vorbind despre o 
întâlnire de afaceri cu Dumnezeu. 

— Uitaţi, reîncepu el. Sunt sigur că aţi auzit de mine, că mi-aţi 
citit cărţile. Am scris trei bestselleruri: Re/icva, Re/icvariul şi Nor 
de Furtună. Dacă le aveţi în bibliotecă o să vă puteţi convinge. 
Toate trei au fotografia mea pe coperta din spate. 

— Deci acum eşti şi autor de bestselleruri? Doctorul Tisander 
îşi permise un zâmbet ceva mai larg. Nu ţinem bestselleruri în 
bibliotecă. Stimulează cele mai josnice porniri ale cititorilor şi 
- mai rău decât atât - au tendinţa să-i supraexcite pe oaspeţii 
noştri. 

Smithback înghiţi în sec, apoi încercă să vorbească de parcă 
ar fi fost însuşi glasul echilibrului mintal şi al raţiunii. 

— Domnule doctor Tisander, înţeleg că totul vă sună probabil 
nebuneşte. Dacă-mi permiteţi să dau un singur telefon - numai 
unul - folosind aparatul de pe biroul dumneavoastră, o să vă 
demonstrez contrariul. O să vorbesc cu soţia mea sau cu 
redactorul-şef de la Times. Oricare dintre ei o să vă confirme 
imediat că sunt Bill Smithback. Un singur telefon - e tot ce vă 
cer. 

— Mulţumesc, Edward, spuse Tisander, ridicându-se în 
picioare. Imi dau seama că vei avea multe de discutat cu 
terapeutul tău la următoarea şedinţă. Acum trebuie să mă-ntorc 
la lucru. 

— Luate-ar naiba, dă un telefon! explodă Smithback, sărind în 
picioare şi întinzându-se către receptor. 

Tisander făcu un salt înapoi cu o rapiditate uimitoare şi 
ziaristul îşi simţi braţele prinse din spate de cei doi infirmieri. 

Se zbătu. 

— Nu sunt nebun! Cretinule, nu eşti în stare să-ţi dai seama 
că sunt la fel de zdravăn la cap ca tine? Dă dracului telefonul 


ăla! 

— O să te simţi mai bine după ce-o să te-ntorci în camera ta, 
Edward, spuse directorul, aşezându-se din nou pe scaunul său şi 
regăsindu-şi calmul. O să stăm de vorbă în curând. Te rog, nute 
descuraja; perioada de tranziţie la o nouă situaţie e adesea 
dificilă. Vreau să ştii că suntem aici ca să te-ajutăm. 

— Nu! ţipă Smithback. E ridicol! E o bătaie de joc! Nu-mi 
puteţi face una ca asta... 

In timp ce protesta urlând, fu escortat cu blândeţe - dar ferm 
- afară din birou. 


Capitolul 29 


În vreme ce Margo pregătea cina în bucătărie, Nora îşi 
permise să se uite câteva clipe în jur, trecându-i în revistă 
apartamentul neaşteptat de mare şi de elegant. Lângă un 
perete stătea o pianină, cu partiturile melodiilor unor spectacole 
de pe Broadway pe pupitru; alături de ea erau agăţate o serie 
de gravuri din secolul al nouăsprezecelea, reprezentând animale 
bizare. Un grup de rafturi fixate pe un perete era ticsit de cărţi, 
iar un al doilea grup conţinea un ansamblu de obiecte 
interesante: monede romane, o sticlă egipteană de parfum, 
vârfuri de săgeți, o urcior indian, o bucată de lemn plutit 
noduros, un crab fosilizat, scoici, două cranii de păsări, câteva 
minereuri şi o pepită de aur -o vitrină de curiozităţi în 
miniatură. Pe peretele opus atârna un covor cu modele în 
zigzag, pe care Nora îl recunoscu ca fiind opera de o calitate 
excepţională a indienilor navajo. 

Asta, se gândi Nora, spunea ceva despre Margo -că era o 
persoană mult mai interesantă decât părea la prima vedere. Şi 
avea mult mai mulţi bani decât se aşteptase ea. Apartamentul 
nu era ieftin şi se afla nici mai mult nici mai puţin decât în 
clădirea unei corporaţii, rezervată pentru acţionari. 

Din bucătărie răsună vocea lui Margo. 

— Îmi ce scuze că te-am lăsat singură, Nora. Nu mai durează 
decât un minut. 

— Pot să te-ajut? 

— Nu e cazul, stai liniştită. Vin roşu sau alb? 

— Beau ce bei şi tu. 

— Atunci alb. Avem peşte. 

Nora savura deja mirosul delicat venit din bucătărie, de 
somon fiert într-un sos de roşii bine condimentat. Margo îşi făcu 
apariţia o clipă mai târziu, aducând un platou cu o bucată 
minunată de peşte, garnisită cu mărar şi cu felii de lămâie. O 
lăsă pe masă, se întoarse în bucătărie şi reveni cu o sticlă de vin 
rece. Umplu paharul Norei şi pe al ei, apoi se aşeză. 

— E o cină pe cinste, spuse Nora, impresionată nu numai de 
mâncare, ci şi de efortul pe care-l depusese probabil Margo. 

— M-am gândit că acum, cu Bill plecat în misiune şi cu 
expoziţia care se apropie, ai poate nevoie de-o pauză. 

— Aşa e, dar nu m-aşteptam la ceva atât de încântător. 


— Îmi place să gătesc, dar mi se iveşte rareori ocazia - aşa 
cum s-ar părea că n-am niciodată timp să fac cunoştinţă cu 
vreun bărbat. Se aşeză zâmbind într-o parte şi îşi îndepărtă de 
pe faţă părul castaniu, tuns scurt, cu un gest pripit. Ei, cum 
merge cu expoziţia? 

— De o săptămână încoace, asta e prima oară când reuşesc 
să plec de-acolo înainte de miezul nopţii. 

— Aoleu. 

— Am ajuns pe ultima sută de metri. Nu-mi dau seama cum 
vor reuşi să fie gata la timp, dar toată lumea care-a mai trecut 
prin asta jură că întotdeauna se termină cu bine. 

— Ştiu cum e. În seara asta trebuie oricum să mă-ntorc la 
muzeu. 

— Serios? 

Margo dădu din cap. 

— Ca să trimit următorul număr din Museology la tipar. 

— Doamne, Margo. Atunci n-ar fi trebuit să pierzi timpul 
pregătindu-mi mie cina. 

— Glumeşti? Trebuia să ies din bârlogul ăla vechi şi plin de 
praf, fie şi numai pentru câteva ore. Crede-mă, asta eo 
delicatesă şi pentru mine. 

Tăie o bucată de somon şi o servi pe Nora, apoi îşi puse şi ei, 
adăugând câteva frunze de sparanghel perfect pregătite şi orez 
sălbatic. 

Nora o privi aranjând mâncarea, întrebându-se cum de se 
putuse înşela atât de mult în privinţa ei. Era adevărat că Margo 
acţionase relativ în forţă la primele lor întâlniri, fusese dificilă şi 
defensivă, dar în afara muzeului părea cu totul altă persoană, cu 
o minte deschisă care o surprinse pe Nora. Margo se străduia 
din greu să-şi compenseze comentariul răutăcios de la şedinţa 
personalului, mergând mai departe de scuzele pe care i le 
prezentase deja Norei şi oferindu-i o cină pregătită în casă. 

— Apropo, voiam să ştii că nu renunţ la editorial. O fi fiind o 
cauză pierdută, dar simt că e vorba de ceva pe care trebuie pur 
şi simplu să-l fac. 

Nora se simţi cuprinsă de admiraţie. Chiar şi cu sprijinul lui 
Menzies, mişcarea era plină de cutezanţă. Şi ea se împotrivise 
conducerii muzeului şi ştia că nu era nicidecum uşor - din 
ierarhia superioară făceau parte câteva persoane foarte 
răzbunătoare. 


— Dai dovadă de un curaj extraordinar. 

— Ei, nu ştiu ce să zic despre curaj. Mai degrabă o prostie în 
stare pură. Am spus c-o s-o fac, iar acum am impresia că trebuie 
s-o fac, deşi consiliul de administraţie a votat deja împotriva 
mea. 

— În plus, e şi primul tău număr. 

— Primul şi, probabil, ultimul. 

— Mai devreme am vorbit serios. Deşi sunt de acord cu tine, 
te susţin în privinţa dreptului de a publica. Poţi conta pe mine. 
Cred că toată lumea din departament o s-o facă, poate cu 
excepţia lui Ashton. 

Margo zâmbi. 

— Ştiu. Şi apreciez într-adevăr asta, Nora. 

Nora sorbi din vin. Aruncă o privire la etichetă: un Vermentino 
şi încă unul foarte bun. Bill, un snob inveterat în privinţa 
vinurilor, o învățase multe în ultimii aproape doi ani. 

— E greu să fii femeie în muzeu, spuse ea. Deşi lucrurile s-au 
îmbunătăţit într-o mare măsură, încă nu vezi prea multe femei 
printre şefii de departamente. lar dacă te uiţi în consiliul de 
administraţie, ei bine, e alcătuit, în esenţă, din avocaţi cu 
ambiţii sociale şi din bancheri de investiţii, două treimi dintre ei 
fiind bărbaţi, foarte puţin interesaţi de ştiinţă sau de educaţia 
publică. 

— E descurajant că într-un muzeu de frunte nu e loc pentru 
mai bine. 

— Asta e lumea în care trăim. 

Nora luă o înghiţitură de somon. Era bun, aproape cel mai bun 
pe care-l gustase vreodată. 

— Ei, Nora, spune-mi cum v-aţi cunoscut tu şi Bill? Eu îl ştiu de 
la muzeu, de pe vremea când eram încă studentă. Nu părea 
genul dornic să se-nsoare. Ţineam la el, în ciuda a orice - deşi 
nu i-aş fi spus-o niciodată. Era o figură. 

— Țineai la el? Când l-am cunoscut, eu una m-am gândit că 
era cel mai mare nemernic pe care-l întâlnisem în toată viaţa 
mea. Amintirea o făcu să zâmbească. Stătea într-o limuzină, 
dând autografe, în oribilul oraş Page din Arizona. 

Margo râse. 

— Pot să-mi imaginez. E ciudat, are tendinţa să facă o primă 
impresie foarte nefavorabilă, până când îţi dai seama că are o 
inimă de aur... şi curaj pe măsura unui leu. 


Nora dădu încet din cap, surprinsă de o asemenea putere de 
pătrundere. 

— Insă mie mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama, ca să 
văd dincolo de atitudinea lui de „reporter întreprinzător”. 
Suntem foarte diferiţi, eu şi Bill, dar cred că asta e de folos într-o 
căsnicie. N-aş fi suportat să fiu măritată cu cineva ca mine 
- sunt mult prea autoritară. 

— Şi eu la fel, spuse Margo. Ce făceai în Page, Arizona? 

— E o-ntreagă poveste. Conduceam o expediţie arheologică în 
ţinutul canioanelor din Utah, iar Page era locul nostru de 
întâlnire. 

— Sună fascinant. 

— Şi chiar aşa a fost. Prea fascinant, după cum s-a dovedit. Pe 
urmă m-am angajat la Muzeul Lloyd. 

— Nu mai spune! Deci erai acolo când l-au închis? 

— L-au închis, mai mult sau mai puţin, chiar dinainte de a-l 
deschide. Se pare că Palmer Lloyd s-a purtat ca un iresponsabil. 
Dar în momentul acela am plecat, am lăsat totul în urmă şi 
rezultatul a fost c-am rămas din nou fără slujbă. Aşa că m-am 
angajat aici. 

— Ei, pierderea suferită de Muzeul Lloyd a fost un câştig 
pentru noi. 

— Vorbeşti despre sala diamantelor, glumi Nora. Când planul 
de deschidere a Muzeului Lloyd a dat greş, Muzeul de Istorie 
Naturală din New York s-a repezit şi - cu ajutorul unei donaţii 
mai mult decât generoase, din partea unui patron bogat -a 
achiziţionat colecţia de diamante a Muzeului Lloyd, cunoscută în 
întreaga lume. 

Margo râse. 

— Nu fi prostuţă. Vorbeam despre tine. 

Nora sorbi din nou din vin. 

— Dar tu, Margo? Care-i trecutul tău? 

— Am lucrat aici, ca  doctorandă specializată în 
etnoendofarmacologie. Asta pe vremea crimelor din muzeu 
- cele despre care-a scris Bill în prima lui carte. Ai citit-o? 

— Glumeşti? Una dintre condiţiile care trebuiau îndeplinite ca 
să te-ntâlneşti cu Bill era să-i citeşti cărţile. De fapt, nu insista în 
privinţa asta, dar aluziile se ţineau lanţ. 

Margo râse. 

— Din câte-am citit, spuse Nora, ai avut nişte aventuri 


nemaipomenite. 

— Mda. Cine-a spus că ştiinţa e plictisitoare? 

— Ce te-a adus înapoi, la muzeu? 

— După ce mi-am luat doctoratul, am plecat să lucrez pentru 
colosul farmaceutic GeneDyne. Am făcut-o realmente de dragul 
mamei; îşi dorea cu disperare să mă implic în afacerile familiei, 
iar eu am refuzat cu desăvârşire. Dacă lucram pentru 
GeneDyne, câştigând o grămadă de bani ca angajată a unei 
corporaţii, era ca şi cum i-aş fi aruncat un os. Biata mama. Îi 
plăcea să spună că nu poate înţelege de ce vreau să-mi petrec 
viaţa studiind oameni cu oase trecute prin nas. Oricum, banii 
erau extraordinari, dar pur şi simplu nu-mi plăcea lumea 
corporatistă. Presupun că nu sunt făcută pentru munca în 
echipă - sau ca să-i pup pe alţi-n fund. Pe urmă, într-o bună zi, 
mi-a telefonat Hugo Menzies. Ştia că fusesem angajată la muzeu 
şi dăduse peste una dintre lucrările mele de cercetare pentru 
GeneDyne, despre medicina tradiţională Khoisan??. Se întreba 
dacă mă gândisem vreodată să mă-ntorc la muzeu. 

Tocmai se eliberase postul de la Museology şi voia să-l solicit. 
Am făcut-o şi iată-mă aici. Arătă spre farfuria Norei: încă o 
portie? 

— Nu m-ar deranja. 

Margo îi puse o altă bucată de somon în farfurie, apoi îşi mai 
puse şi ei una mică. 

— Presupun că n-ai auzit despre marşul indienilor tano prin 
tară, spuse, cu ochii la mâncare. 

Nora îşi ridică brusc privirea. 

— Nu. Nimic. 

— Muzeul încearcă să ascundă ştirea, cu speranţa că totuşi nu 
se va adeveri. Dar cred că, fiind unul dintre custozii care se 
ocupă de expoziţie, tu ar trebui să ştii. Indienii vor organiza un 
soi de caravană de protest, din New Mexico până la New York, 
cerând restituirea măştilor. Intenţionează să se oprească în 
noaptea vernisajului în faţa muzeului, să danseze, să cânte şi 
să-mpartă fluturaşi. 

— Oh, nu, gemu Nora. 

— Am reuşit să vorbesc cu şeful grupului, un bătrân care se 
bucură de o mare autoritate religioasă. Un tip foarte de treabă, 
dar şi extrem de ferm pe poziţie în privinţa intenţiilor şi a 


22Nume sub care se regăsesc două grupări etnice din Africa de Sud (n. tr.). 


motivelor tribului. Ei cred că în fiecare mască sălăşluieşte un 
spirit şi vor să le împace pe toate - să le dea de ştire că nu le-au 
uitat. 

— Dar în noaptea vernisajului? O să fie un dezastru. 

— Ei sunt sinceri, spuse cu blândeţe Margo. 

Nora îi aruncă o privire, cu o replică ironică deja de buze. Apoi 
se calmă. 

— Presupun că ai dreptate. 

— Chiar am încercat să-i conving să n-o facă. Oricum, îţi spun 
asta numai fiindcă mi-am închipuit că e posibil să apreciezi 
informaţiile primite în avans. 

— Mulţumesc. Nora căzu o clipă pe gânduri. Ashton o să fie al 
naibii de supărat. 

— Cum poţi suporta să lucrezi cu omul ăsta? Ce idiot! 

Nora izbucni în râs, uimită de sinceritatea lui Margo. Şi 
bineînţeles că era adevărat. 

— Ar fi trebuit să-l vezi zilele astea, alergând prin expoziţie, 
ţipând la toată lumea şi fluturându-şi mâinile, cu pielea fleşcăită 
de pe braţe fâlfâindu-i în toate părţile. 

— Opreşte-te! Nu vreau să mi-l imaginez. 

— lar când apare Menzies, cu un cuvânt rostit cu voce scăzută 
aici şi cu o înclinare aprobatoare a capului dincolo, reuşeşte să 
rezolve în cinci minute mai multe decât Ashton într-o întreagă 
dimineaţă. 

— Ei, asta-i o lecţie de management. Arătă spre paharul 
Norei. Încă unul? 

— Te rog. 

Margo umplu ambele pahare, apoi îl ridică pe alei. 

— Păcat că abordarea blândă la care apelează Menzies nu 
lucrează încă în folosul nostru, al femeilor. Aşa că iată-ne pe noi 
două aici, Nora, dând şuturi în mormanul ăla de fosile. 

Nora râse. 

— Beau pentru asta. 

Şi ciocniră. 


Capitolul 30 


Smithback crăpă uşa camerei sale în plină noapte, la ora două 
fix. Se uită prin deschiderea îngustă ţinându-şi răsuflarea. 
Coridorul de la etajul doi era pustiu şi întunecos. Deschise uşa 
ceva mai mult şi se aventură să privească şi în direcţia opusă. 

Aceeaşi pustietate. 

Închise uşa la loc şi se sprijini de ea. Inima îi bătea cu putere 
şi îşi spuse că motivul era îndelungata aşteptare a acelei clipe. 
Stătuse în pat ore de-a rândul, prefăcându-se adormit, dar 
adăugând între timp tuşele finale ale planului său. Ceva mai 
devreme, în cursul serii, auzise din când în când zgomote 
estompate de paşi pe culoar; în jurul orei unsprezece apăruse o 
infirmieră care aruncase o privire către el şi - văzând că era 
nemişcat în pat -îl lăsase să doarmă. După miezul nopţii, 
dincolo de uşă nu se mai auzise nimic. 

Smithback înşfăcă din nou mânerul. Era momentul să-şi pună 
planul în aplicare. 

După izbucnirea din biroul directorului, fusese invitat în seara 
aceea la cină, ca de obicei. | se arătase un scaun şi i se oferise 
meniul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat -se părea că 
dezlănţuirile delirante erau ceva obişnuit la River Oaks. După 
cină, îşi petrecuse ora de activitate obligatorie punând 
alimentele perisabile la loc, în frigiderele imense din bucătăria 
conacului, un complex întortocheat de la parter. 

În timp ce era de serviciu, reuşise să fure o cheie de la uşa 
către subsol. 

Deşi nu lucrase până atunci decât de două ori, Smithback 
înţelese deja destul de bine cum mergeau lucrurile. Livrările se 
preluau pe rampa din spatele conacului, fiind apoi aduse în 
bucătărie prin subsol. La River Oaks, securitatea era un soi de 
glumă: jumătate din personalul bucătăriei, începând cu maestrul 
bucătar şi terminând cu spălătorii de vase, părea să aibă câte o 
cheie de la subsol şi, pe toată durata orelor de lucru, uşa era 
mereu descuiată, deschisă şi reîncuiată. Când maestrul bucătar 
se dusese jos, să aducă ceva, Smithback profitase de ocazie şi 
- când nu se uita nimeni - îşi strecurase în buzunar cheia lăsată 
în broască. Bucătarul se reîntorsese gâfâind sub greutatea unui 
grătar vertical, iar de cheie nu-şi mai amintise nimeni. 

Fusese atât de uşor. 


Smithback se încordă, pregătindu-se să deschidă din nou uşa. 
Purta trei cămâăşi, un pulover şi două perechi de pantaloni, aşa 
că asuda din belşug. Era o precauţie necesară: dacă totul 
mergea conform planului, avea de făcut un drum lung prin frig. 

In timp ce era de serviciu la bucătărie, aflase că primul dintre 
camioanele care făceau aprovizionarea sosea la rampă la cinci 
şi jumătate dimineaţa. Dacă putea să găsească drumul prin 
subsol, să aştepte sosirea maşinii şi să se strecoare apoi în 
compartimentul din spate al acesteia chiar înainte de plecare, 
nimeni n-ar fi ştiut nimic. S-ar fi scurs cel puţin două ore înainte 
de a i se descoperi absenţa - şi până atunci el s-ar fi aflat în 
drum spre New York, unde nu l-ar mai fi putut ajunge braţul 
doctorului Tisander şi al legiunii lui de infirmieri înfiorători, în 
uniforme negre. 

Crăpă din nou uşa. Tăcere de mormânt. O deschise lung, se 
furişă pe coridor şi o închise fără zgomot. 

Aruncă o privire peste umăr, apoi începu să înainteze cu 
prudenţă către scări, mergând pe lângă pereţi. Erau puţine 
şanse să fie observat: lumina candelabrelor fusese redusă şi nu 
mai aruncau decât pete vagi, chihlimbarii. Portretele şi peisajele 
de pe pereţi erau dreptunghiuri întunecate, de nedesluşit. 
Covorul moale era un râu de un maroniu atât de închis, încât 
părea negru. 

Avu nevoie de cinci minute ca s-ajungă pe palier. Acolo 
lumina era ceva mai puternică şi el ezită, încercând să-şi dea 
seama dacă nu cumva se afla cineva pe trepte. Făcu un pas, 
apoi încă unul, ascultând cu mare atenţie. 

Nimic. 

Începu să coboare încet, cu mâna pe balustradă, gata să se 
repeadă înapoi, sus, la primul semn prevestitor al unei întâlniri. 
Odată ajuns pe palierul de la etajul întâi, se retrase într-un colţ 
întunecos, ghemuindu-se în spatele unui bufet. Rămase acolo, 
încercând să se orienteze. Palierul se lărgea, despărţindu-se în 
patru coridoare: unul către sala de mese, altul către bibliotecă şi 
către salonul din vest, iar celelalte două câtre spaţiile destinate 
tratamentului şi către birourile administrative. Etajul părea tot 
atât de tăcut şi de pustiu ca şi celălalt şi Smithback, încurajat, 
începu să înainteze furişându-se. 

De pe coridorul din zona administrativă veni zgomotul unei 
uşi trântite. 


Ziaristul se grăbi să se întoarcă în ascunzătoarea lui, se 
ghemui şi ascultă. 

Auzi o cheie răsucindu-se în broască. Apoi nimic, poate timp 
de un minut. Oare se încuiase cineva într-un birou? Sau în afara 
lui? 

Aşteptă încă un minut. Tot nimic. 

Tocmai când se pregătea să se ridice iarăşi, din întunecimea 
culoarului apăru cineva: un infirmier, mergând încet, cu mâinile 
încleştate la spate. Inainta tacticos, uitându-se în dreapta şi-n 
stânga, ca şi cum ar fi verificat dacă toate uşile erau bine 
închise. 

Smithback se retrase în bezna din spatele bufetului, fără să se 
mişte, aproape fără să respire, în timp ce infirmierul trecea prin 
partea opusă a palierului şi dispărea pe culoarul care ducea spre 
bibliotecă. 

Rămase în aşteptare, neclintit, timp de alte cinci minute. Apoi 
se îndreptă fără zgomot spre scara ce cobora la parter. 

Acolo părea să fie încă şi mai întuneric. După ce se asigură că 
nu se vedea nimeni, se năpusti pe coridorul larg în capătul 
căruia se afla bucătăria. 

Avu nevoie de treizeci de secunde ca s-ajungă în faţa uşii 
duble, masive. După ce aruncă o ultimă privire peste umăr, se 
împinse în ea, pregătindu-se să intre cu spatele. 

Uşa nu se clinti. 

Se întoarse cu faţa spre ea, împinse mai tare. 

Era încuiată. 

Rahat. Nu anticipase una ca asta: uşa nu era încuiată 
niciodată în timpul zilei. 

Căută în buzunar cheia de la subsol, cu speranţa absurdă că 
ar fi putut descuia şi bucătăria. Zadarnic. 

Se uită din nou peste umăr, copleşit de dezamăgire şi de o 
disperare tot mai puternice. Fusese un plan atât de bun. Şi 
ajunsese atât de aproape de reuşită. Să dea greş în felul ăsta... 

Pe urmă se opri. Poate - poate - mai avea totuşi o şansă. 

Se întoarse cu prudenţă pe palier. Se uită în sus, încordindu- 
se ca să audă orice sunet, dar întunericul catifelat rămase tăcut. 
Se strecură fără zgomot până la etajul întâi, traversă în goană 
palierul şi intră în sala de mese. 

In neclintirea sa, spaţiul larg, fantomatic, părea aproape 
sepulcral. Prin ferestrele înalte coborau  pieziş câteva 


mănunchiuri de raze palide de lună, scăldând totul într-o lumină 
înfricoşătoare, aproape fosforescentă. Smithback trecu în grabă 
printre mese - deja pregătite pentru micul dejun - ajungând în 
partea din spate a încăperii. Acolo, paralel cu peretele, se 
întindea un paravan despărțitor decorativ, care ascundea 
mesele de serviciu şi locul unde aşteptau chelnerii. Smithback 
se ghemui dincolo de paravan şi - acum într-un întuneric mai 
dens - se apropie cu grijă de destinaţia sa: micul ascensor 
folosit pentru transportul mâncării, acoperit de un panou metalic 
de un metru şi un sfert pe un metru, fixat de peretele din spate. 

Având grijă să nu facă niciun zgomot, apucă strâns panoul şi 
trase de el, deschizându-l încet. De partea cealaltă se afla un 
puț gol. O frânghie groasă, trecută peste un scripete fixat de 
plafonul înclinat, dispărea în adâncul său întunecos. 

Smithback nu-şi putu reţine un zâmbet. 

În timp ce lucra la bucătărie, văzuse cuve cenuşii, cu 
argintărie şi cu vase murdare, coborând din sala de mese cu 
ascensorul acela. Acum, cu puţin noroc, avea să transporte o cu 
totul altă încărcătură. 

În spatele panoului de acces se aflau o serie de butoane, 
folosite ca să comande urcarea şi coborârea ascensorului. Le 
privi atent în lumina slabă, apoi întinse mâna, gata să-l apese pe 
cel pentru urcare. Avea să aducă sus liftul aflat în bucătărie, să 
se cocoaţe în el şi să coboare... 

Apoi încremeni. În tăcerea nopţii, ascensorul avea să facă o 
grămadă de zgomot. Şi, dacă exista cea mai mică posibilitate ca 
în bucătărie să se mai afle cineva, ultimul lucru pe care-l dorea 
era să-şi trădeze prezenţa. 

Se aplecă, înşfăcă frânghia groasă, o smuci, de probă, de 
două sau trei ori, apoi - cu un mormăit - începu s-o tragă în sus 
cu toată puterea. g 

Îi luă o veşnicie ca să ridice ascensorul din bucătărie. În 
momentul când reuşi, gâfâia şi pufăia, iar cele trei cămăşi ale lui 
erau leoarcă de sudoare. Se opri o clipă să se odihnească şi se 
uită în jur. Era în continuare singur. 

Îşi reîntoarse atenţia asupra liftului, în care se căţără, 
înghesuindu-şi membrele lungi în spaţiul îngust. Şi închise 
panoul de acces în urma lui. Întuneric deplin. 

Stând în lift cu genunchii la urechi, îşi dădu seama că nu era 
nicidecum simplu să-l coboare. Pe urmă descoperi că, punându- 


şi mâinile în peretele din faţă al jgheabului în care se afla şi 
împingând în sus, îi putea imprima liftului o mişcare 
descendentă, deplasându-l centimetru cu centimetru. Era 
istovitor şi muncea orbeşte, dar peste câteva minute simţi că 
mătura cu palmele rama de oţel a unui alt panou de acces. 
Ajunsese la parter - în bucătărie. 

Deşi se afla într-un spaţiu înăbuşitor, claustrofobic, se opri o 
clipă, ascultând. Fiindcă nu auzi nimic, deschise panoul. 

Bucătăria era pustie. Singura lumină venea dinspre indicatorul 
ieșirii în caz de pericol, care scălda încăperea imensă într-o 
strălucire de un stacojiu decolorat. 

Smithback cobori din lift, îşi dezmorţi picioarele şi se uită în 
jur. Acolo, pe peretele opus, se afla uşa către subsol. 

Se crispă, excitat. „Aproape c-am ajuns.” Acum nu-l mai 
putea opri nimic. Poate că la River Oaks or fi reuşit să 
încarcereze ţicniţi bicisnici ca Roger Throckmorton, dar nu 
puteau reţine un om ca William Smithback. 

Bucătăria era un amestec bizar de vechi şi nou. Soba 
înnegrită de funingine, atât de mare încât puteai intra în ea, era 
flancată de mixere din inox în care ar fi încăput o întreagă 
familie. De tavan atârnau funii lungi de usturoi, ardei iute şi 
ierburi aromate: maestrul bucătar era din Bretonia. Pe tăbliile 
din granit ale meselor străluceau şiruri de ustensile pentru gătit. 
În rastele încuiate, din oţel şi sticlă armată, se aflau zeci de 
cuțite nemţeşti pentru tranşat. 

Dar el nu avea ochi decât pentru un singur lucru: uşa grea de 
lemn din peretele cel mai îndepărtat. Se îndreptă în grabă spre 
ea şi o descuie. Un şir de trepte din piatră se pierdea într-un put 
de întuneric. 

Păşi pe prima dintre ele cu mare atenţie, ca să nu alunece 
cumva pe piatra umedă şi rece. Inchise şi încuie uşa în urma lui, 
obturând lumina roşie estompată a indicatorului ieşirii şi 
afundând scara într-un întuneric deplin. Cobori cu foarte mare 
grijă, numărând treptele. 

Când ajunse la douăzeci şi patru se afla pe podeaua 
subsolului. 

Se opri să se uite în jur. Dar nu era nimic de văzut: dacă se 
schimbase ceva, atunci bezna din jur devenise mai compactă. 
Aerul mirosea a mucegai şi a igrasie. li trecu pentru prima oară 
prin cap că ar fi trebuit să fure o lanternă, să facă nişte cercetări 


discrete în privinţa planului subsolului şi a traseului către rampa 
de descărcare. Poate-ar fi fost cazul să-şi amâne tentativa de 
evadare cu o zi sau două, să se-ntoarcă în camera lui, să-ncerce 
într-o altă noapte... 

Îşi alungă gândurile. Era prea târziu ca să se mai întoarcă: n- 
ar fi reuşit niciodată să ridice liftul înapoi, în sala de mese. In 
plus, era în joc slujba lui. Şi voia, trebuia, să stea de vorbă cu 
Nora. Până la prima livrare a dimineţii avea la dispoziţie trei ore: 
un timp mai mult decât suficient ca să găsească drumul spre 
ieşire. 

Respiră o dată adânc, liniştindu-se, şi încă o dată, înăbuşindu- 
şi până şi cel mai slab murmur al spaimei. Apoi începu să 
înainteze încet, cu braţele întinse în faţă, târşâindu-şi mai întâi 
un picior, apoi pe celălalt. 

După vreo doisprezece paşi, atinse un zid de cărămidă, 
perpendicular pe direcţia din care venise. Se întoarse spre 
dreapta şi se puse în mişcare, de data asta mai repede, 
măturând zidul cu o mână. 

Îţi dădu seama că, pe lângă zgomotul paşilor săi, se mai 
auzea ceva: lipăitul şobolanilor, într-o tonalitate joasă, şi 
chiţăitul lor. 

Piciorul lui intră brusc în contract cu un obiect de pe podea, 
scund, greu şi de neclintit. Se poticni, aplecându-se înainte, şi 
reuşi să evite în ultimul moment o cădere. Se redresă, îşi frecă 
fluierul piciorului înjurând şi pipăi ceea ce-i stătea în cale. 
Drumul era blocat de un soi de bazin pentru lături, fixat de 
cărămizi. Îl ocoli cu grijă şi îşi continuă înaintarea. Chiţăitul 
şobolanilor se stinse, ca şi cum rozătoarele ar fi fugit la 
apropierea lui. 

Zidul din stânga se termină brusc, lăsându-l din nou pierdut în 
beznă. 

Era o nebunie. Trebuia să chibzuiască mai bine. 

Vizualiză în gând planul conacului. Dacă ţinea cont de câte ori 
se răsucise şi cotise de când plecase de la baza scărilor, avea 
impresia că spatele clădirii se afla în stânga lui. 

În clipa când se întoarse, o văzu: o licărire cât un vârf de ac, 
în depărtare. Era cea mai vagă pată de lumină cu putinţă, o 
simplă subţiere a întunericului, dar el se îndreptă într-acolo cu 
setea de teren solid a omului care se îneacă. Părea să se retragă 
din faţa lui pe măsură ce înainta, ca un miraj. Nivelul podelei 


cobori, apoi urcă din nou. Când ajunse în cele din urmă mai 
aproape văzu că lumina se afla la înălţimea ochilor: venea 
dinspre un set de panouri de afişaj, mici şi verzi, fixate de un soi 
de termostat automat. Aruncau o lumină palidă într-o încăpere 
stranie: boltită, săpată în calcar lustruit, adăpostea o jumătate 
de duzină de cazane cu abur din alamă lucioasă şi din cupru. 
Datau cel puţin de pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea şi 
fuseseră adaptate, adăugându-li-se sisteme de comandă cu 
termostat, cuplate prin mănunchiuri de cabluri colorate. 
Boilerele imense şuierau şi huruiau încetişor, aproape ca şi cum 
ar fi sforăit în ritmul casei adormite pe care o încălzeau. 

Zgomotul lor fu acoperit de şobolanii care reîncepură să 
alerge şi să chiţăie. 

Şi apoi, cât se putea de clar, se auzi tropăitul unui bocanc pe 
piatră. Smithback se răsuci în loc. 

— Cine-i acolo? se trezi întrebând, cu glasul reverberându-i de 
bolți şi printre boilere. 

Niciun răspuns. 

— Cine-i acolo? repetă el, ceva mai tare. 

Şi, în timp ce se retrăgea încet cu un pas, primi drept unic 
răspuns bubuiturile înfundate ale propriei inimi. 


Capitolul 31 


Margo termină corectura finală a ultimei pagini a articolului 
din Museology şi împinse foile într-o parte. „Probabil că sunt 
singurul editor din ţară care încă mai lucrează cu copii pe 
hârtie”, îşi spuse. Se lăsă pe spătarul scaunului cu un oftat şi se 
uită la ceas: fix două noaptea. Căscă, se întinse în scaunul vechi 
de stejar, care protestă scârţâind, şi se ridică. 

Birourile redacţiei erau amplasate într-un ansamblu de 
încăperi sufocante de la mansardă, înghesuite sub streaşina 
aripii vestice. În timpul zilei, razele soarelui pătrundeau printr-o 
lucarnă murdară, dar aceasta nu era acum decât un dreptunghi 
de întuneric, iar singura lumină din încăpere izvora dintr-o 
veioză plăpândă, în stil victorian, care părea să crească din 
biroul vechi ca o ciupercă de fier. 

Margo strecură foile corectate într-un plic şi scrise un bilet 
pentru directorul de producţie al revistei. Intenţiona să le lase la 
tipografia muzeului, în drum spre ieşire. Revista urma să fie 
tipărită a doua zi, la prima oră a dimineţii, iar exemplarele de 
probă aveau să le fie înmânate, la ora prânzului, preşedintelui 
muzeului, secretarului ştiinţific, lui Menzies şi celorlalți 
conducători de departamente. 

Se cutremură fără să vrea, trecând printr-un moment de 
îndoială. Chiar era de datoria ei să lanseze o asemenea 
cruciadă? îi plăcea să lucreze din nou la muzeu - putea să se 
vadă lucrând acolo, fericită, tot restul zilelor ei. De ce să strice 
totul? 

Clătină din cap. Era deja prea târziu şi, pe lângă asta, era 
vorba de ceva care trebuia făcut. Având spatele asigurat de 
Menzies, se îndoia că va fi concediată. 

Cobori treptele de metal şi intră pe coridorul imens de la 
etajul cinci, întins pe lungimea a patru cvartale, despre care se 
spunea că este cel mai lung coridor orizontal din întregul New 
York. ÎI străbătu cu tocurile păcănind pe podeaua de marmură. 
În cele din urmă, se opri în faţa liftului şi apăsă pe buton. 
Ascensorul se puse în mişcare stârnind un huruit în măruntaiele 
clădirii. Uşile se deschiseră după un minut. 

Margo intră şi apăsă butonul etajului doi, admirând în acest 
timp liftul cândva elegant, cu grilajul şi cu monturile din alamă 
din secolul al nouăsprezecelea şi cu lambriurile din arţar-ochi- 


de-păun, pe care scurgerea timpului şi uzura le umpluseră de 
zgârieturi. Cabina cobori scârţâind şi gemând, apoi se opri cu o 
hurducătură şi uşile de deschiseră din nou huruind. Margo trecu 
printr-o succesiune de săli vechi, familiare - Africa, Păsări 
Asiatice, Scoici, Pavilionul Trilobiţilor. Luminile din vitrine 
fuseseră stinse, aşa că la vederea lor, cu obiectele din interior 
cufundate în umbră, te treceau fiorii. 

Rămase locului în semiîntuneric. Pentru o clipă, amintirile unei 
nopţi cumplite, de care o despărţeau şapte ani, ameninţară să 
se reîntoarcă. Le alungă şi mări pasul, până ce ajunse la uşa 
nemarcată a tipografiei. Strecură corecturile prin fantă, se 
răsuci pe călcâie şi făcu cale-ntoarsă, stârnind ecouri pe 
culoarele pustii. 

În capul scărilor de la etajul doi se opri. Când stătuseră de 
vorbă, bătrânul indian tano îi spusese că, dacă trebuiau expuse, 
atunci era necesar ca măştile să fie plasate cu feţele în direcţiile 
corecte. Fiecare dintre ele era întruparea spiritului unui punct 
cardinal: în consecinţă, orientarea în direcţia respectivă avea o 
importanţă crucială. Orice alt aranjament ameninţa să 
transforme lumea într-un haos - sau cel puţin aşa credeau 
indienii tano. Mult mai probabil era să ameninte cu declanşarea 
unei alte controverse şi asta îşi dorea Margo să evite, pentru că 
o neliniştea cel mai mult. Îi trimisese informaţia lui Ashton, dar 
custodele era extenuat şi iritat şi ea se îndoia într-o foarte mare 
măsură că o transpusese în practică. 

În loc să coboare scările către intrarea de siguranţă a 
angajaţilor, Margo o luă la stânga, îndreptându-se către 
expoziţia „Imagini Sacre”. Intrarea acesteia fusese concepută 
sub forma portalului unui mormânt hindus antic, în stilul khmer, 
cu buiandrugii din piatră sculptată înfăţişând zei şi demoni 
încleştaţi într-o luptă titanică. Personajele erau surprinse într-o 
mişcare frenetică: apsare?* în zbor, reprezentări ale lui Shiva 
dansând, zei cu câte treizeci şi două de braţe, alături de demoni 
scuipând foc şi de cobre cu cap de om. Arăta destul de 
tulburător pentru ca s-o facă să se oprească, întrebându-se dacă 
n-ar fi fost mai bine să pună punct nopţii petrecute în muzeu şi 
să-şi îndeplinească misiunea în dimineaţa următoare. Dar a 
doua zi în sală avea să domnească din nou haosul şi Ashton 
avea să se afle acolo, punându-i beţe-n roate şi - ca urmare a 


23Nimfe celeste din mitologia vedică (n. tr.). 


editorialului - poate chiar interzicându-i accesul. 

Clătină din cap cu tristeţe. Nu putea să se dea pur şi simplu 
bătută în faţa demonilor trecutului. Dacă pleca în momentul 
acela, spaimele ei aveau câştig de cauză. 

Inaintă cu un pas şi-şi introduse cardul magnetic în cititorul de 
lângă uşă; urmă pocnetul uşor al oţelului bine uns din 
mecanismul de decuplare şi lumina de siguranţă căpătă 
culoarea verde. Impinse uşa şi intră, închizând-o apoi cu grijă în 
urma ei şi asigurându-se că ledul redevenise roşu. 

Sala era tăcută şi pustie, luminată discret de lămpi exterioare, 
vitrinele fiind întunecate. Ora două era prea târzie, chiar şi 
pentru cel mai zelos custode. Aerul mirosea a cherestea 
proaspătă, a rumeguş şi a clei. Marea majoritate a exponatelor 
se aflau la locurile lor, doar câteva nu fuseseră montate. Ici şi 
colo se zărea câte un cărucior de transport încărcat cu obiecte 
încă  neamplasate. Pe podea erau împrăştiate rumeguş, 
cherestea, bucăţi de plexiglas şi cabluri electrice. Margo se uită 
în jur, întrebându-se dacă inaugurarea expoziţiei peste trei zile 
era cu adevărat posibilă. Ridică din umeri, mulţumită fiindcă 
vernisajul era problema lui Ashton, nu a ei. 

În timp ce traversa prima încăpere, deveni din ce în ce mai 
curioasă, în ciuda sentimentului ei de nelinişte. Ultima dată, 
când o căutase pe Nora, nu se ostenise să dea prea multă 
atenţie obiectelor din jur. Chiar şi aşa, nefinisată, expoziţia 
promitea să fie excepţional de dramatică. 

Incăperea reproducea camera mortuară a lui Nefertari, regina 
Egiptului antic, aflată în Valea Reginelor din Luxor. În loc să 
descrie mormântul nejefuit, proiectanţii îl reconstruiseră aşa 
cum arătase, probabil, imediat după jaf. lmensul sarcofag de 
granit fusese spart în mai multe bucăţi şi toate sicriele din 
interior fuseseră furate. Mumia zăcea într-o parte, cu o gaură 
căscată în piept, acolo unde o tăiaseră hoţii ca să fure scarabeul 
din aur şi lapis lazuli aşezat lângă inimă, ca o promisiune a vieţii 
eterne. Se opri să studieze mumia, protejată cu grijă de capacul 
de sticlă: era autentică. Conform etichetei, era mumia reginei 
însăşi şi fusese împrumutată din Egipt, de la Muzeul din Cairo. 

Citi mai departe, uitându-şi pe moment misiunea. Eticheta 
relata că mormântul fusese jefuit la scurt timp după 
înmormântare, chiar de către preoţii însărcinaţi să-l păzească. 
Hoţii se temuseră de puterea reginei moarte şi încercaseră să i- 


o anihileze distrugând toate obiectele din mormânt, pentru a le 
lipsi de forţa lor sacră. Ca urmare, ceea ce nu fusese furat era 
făcut bucăţi şi zăcea în dezordine pe podea. 

Margo se ghemui, trecând pe sub o arcadă scundă de piatră, 
cu suprafeţele întunecate pline de chipuri cioplite, şi se pomeni 
dintr-odată sub pământ, în catacombele de sub Roma ale 
primilor creştini. Se afla într-un pasaj îngust, tăiat în piatră. 
Loculii şi arcosoliumurile radiau către exterior în mai multe 
direcţii şi toate nişele din pereţii erau ticsite de oase. O parte 
dintre aceste locaşuri erau împodobite cu înscripţii în latină, 
cioplite grosolan, alături de cruci dăltuite în piatră şi de alte 
simboluri creştine sacre. Totul era de un naturalism tulburător, 
mergând până la reproducerea fidelă a şobolanilor care alergau 
printre schelete. 

Ashton căutase senzaţionalul, dar Margo trebuia să admită că 
rezultatul era eficient. Avea să atragă cu siguranţă un număr 
mare de vizitatori. 

Se grăbi să treacă într-un spaţiu cu totul diferit, care descria 
ceremonia japoneză a ceaiului. Era o grădină bine îngrijită, cu 
plantele şi cu aleile pietruite meticulos amplasate. Dincolo de ea 
se afla sukira, camera ceaiului. După senzaţia de claustrofobie 
din catacombe, era o uşurare să pătrunzi în spaţiul acela 
deschis şi curat. Camera de ceai era întruchiparea purității şi a 
calmului, cu lemnul ei lustruit, cu paravanele de hârtie, cu 
inserţiile de sidef, cu tatamiurile, cu accesoriile simple ale 
ceremoniei: ceainicul de fier, polonicul de bambus, şervetul de 
in. Chiar şi aşa, pustietatea locului, umbrele adânci şi spaţiile 
întunecoase începură s-o înfioare. 

Era timpul să-şi încheie misiunea şi să plece. 

Străbătu în grabă camera de ceai şi pătrunse în adâncul 
expoziţiei pe un traseu şerpuitor, trecând pe lângă o suită 
eterogenă de exponate, printre care se numărau un wigwam 
funerar indian întunecat, o colibă plină cu picturi din nisip ale 
indienilor navajo şi un ritual şamanic violent al populaţiei 
chukchi din Siberia, în timpul căruia şamanul era efectiv 
înlănţuit de pământ, pentru ca demonii să nu-i poată fura 
sufletul. 

Ajunse în sfârşit la cele patru măşti ale Societăţii Kiva. Se 
aflau într-o vitrină de sticlă din centrul încăperii, montate pe 
vergele subţiri, fiecare cu faţa într-o altă direcţie. Pe pereţii 


circulari fuseseră pictate reproduceri magnifice ale peisajelor 
din New Mexico şi fiecare mască era orientată către unul dintre 
cei patru munţi sacri care înconjurau ţinutul indienilor tano. 

Margo le privi cuprinsă din nou de venerație şi totodată de 
teamă faţă de forţa lor. Erau uimitor de evocatoare, crunte, 
sălbatice şi, în acelaşi timp, redând foarte bine chipurile 
omeneşti. Deşi vechimea lor se apropia de opt sute de ani, 
aspectul abstract crea impresia că aparţineau epocii moderne. 
Erau cu adevărat nişte capodopere. 

Aruncă o privire asupra notiţelor ei, apoi se îndreptă spre cel 
mai apropiat plan al expoziţiei de pe perete, ca să se orienteze. 
Pe urmă ocoli vitrina din centru, verificând fiecare mască - şi 
constată cu surprindere că erau realmente orientate în direcţiile 
corecte. În ciuda zbieretelor sale, Ashton înţelese totul foarte 
bine. De fapt, se văzu silită să recunoască, fără tragere de 
inimă, că realizase o expoziţie remarcabilă. 

Îşi îndesă notițele la loc în geantă. Liniştea şi semiîntunericul 
începeau să-şi facă efectul asupra ei. Se hotări să viziteze restul 
expoziţiei altă dată, în plină lumină a zilei, când sălile aveau să 
mişune de oameni. 

Tocmai se întorsese cu spatele, pregătindu-se să se-ntoarcă 
pe acelaşi traseu, când auzi un păcănit sonor în încăperea 
alăturată, ca şi cum ar fi căzut o scândură. 

Tresări şi bătăile propriei inimi începură brusc să-i răsune în 
urechi. Următorul minut se scurse fără să se mai audă vreun alt 
sunet. 

Cu inima bătându-i din nou normal, Margo se apropie de 
arcadă şi aruncă o privire în semiobscuritatea de dincolo de ea. 
Văzu reproducerea interiorului unei peşteri bântuite din Arizona, 
numită Casa Mâinilor, pictată de indienii anasazi cu o mie de ani 
în urmă. Dar încăperea era pustie, iar numeroase bucăţi de 
cherestea care mai zăceau încă pe duşumea sugerau că o 
scândură sprijinită de ceva tocmai se prăbuşise. 

Respiră adânc. Liniştea apăsătoare şi atmosfera fantomatică 
din expoziţie reuşiseră în cele din urmă s-o tulbure. Atât şi nimic 
mai mult. „Nu te gândi la ceea ce s-a întâmplat înainte. Muzeul 
s-a schimbat între timp, s-a schimbat cu desăvârşire.” Se afla, 
probabil, în cel mai sigur loc din întreg New Yorkul. După 
dezastrul petrecut cu şapte ani în urmă, sistemul de pază fusese 
modernizat de şase ori. Ultima versiune -încă în curs de 


finalizare - era cea mai bună cu putinţă. Nimeni nu putea intra 
în sală fără un card magnetic de acces, iar cititorul acestora 
înregistra atât identitatea fiecărei persoane, cât şi ora intrării. 

Făcu din nou stânga-mprejur, pregătindu-se să părăsească 
expoziţia, în timp ce fredona în gând, ca măsură de protecţie 
împotriva liniştii. Dar, chiar înainte de a traversa încăperea, se 
opri din nou la auzul unei scânduri trosnind - de data asta în 
compartimentul din faţa ei. 

— Alo? strigă, cu vocea nefiresc de sonoră în sala tăcută. E 
cineva acolo? 

Niciun răspuns. 

Decise că trebuia să fie paznicul care-şi făcea rondul, 
împiedicându-se de scândurile răzlețe. Pe vremuri, paznicii care 
descoperiseră rezervoarele cu alcool etilic din Departamentul de 
Entomologie erau uneori găsiţi beţi în timpul nopţii. „Presupun 
că unele lucruri nu se schimbă niciodată.” 

O porni din nou către ieşire, trecând grăbită printre 
exponatele întunecate, cu tocurile lovind dalele podelei cu un 
ţac-ţac liniştitor. 

Cu un pocnet neaşteptat, expoziţia se cufundă în întuneric. 

O clipă mai târziu se aprinseră luminile de avarie, şiruri de 
tuburi fluorescente fixate pe tavan, păcănind şi zumzăind în 
timp ce prindeau viaţă pe rând. 

Margo încercă din nou să-şi liniştească bătăile sălbatice ale 
inimii. Era o prostie. Nu i se întâmpla pentru prima oară să se 
afle în muzeu în momentul unei pene de curent, erau destul de 
dese în clădirea aceea veche. Nu avea niciun motiv de 
îngrijorare, absolut niciunul. 

Abia dacă apucase să facă încă un pas când auzi din nou un 
zgomot, de data asta din încăperea pe care abia o părăsise. 
Păruse aproape deliberat -ca şi cum cineva ar fi încercat 
intenţionat s-o sperie. 

— Cine-i acolo? întrebă ea răsucindu-se în loc, dintr-odată 
furioasă. 

Dar sala din spatele ei -o criptă vopsită în stacojiu, 
împodobită cu accesoriile barbare ale unei liturghii negre - era 
pustie. 

— Dacă e un soi de glumă, n-o apreciez. 

Rămase în aşteptare, încordată ca un arc, dar nu mai auzi 
nici-un sunet. 


Se întrebă dacă putea fi o simplă coincidenţă: o altă scândură 
căzând de una singură, expoziţia regăsindu-şi echilibrul după o 
zi de muncă febrilă. Îşi duse mâna în geantă, căutând pe pipăite 
un obiect pe care l-ar fi putut folosi ca armă. Nu avea nimic. In 
anii din urmă, după trauma produsă de crimele din muzeu şi de 
urmările lor, se obişnuise să ţină în geantă un pistol. Dar 
renunţase după ce plecase de la muzeu şi se angajase la 
GeneDyne. Se certă fiindcă lăsase garda jos. 

Apoi zări un cutter pe o masă de lucru din capătul opus al 
încăperii. Alergă spre el, îl înşfăcă şi-şi reluă drumul spre ieşire, 
întinzându-l cu agresivitate în faţa ei. 

Un alt trăncănit, mai puternic decât celelalte, zgomotul unui 
obiect aruncat. 

Acum era sigură că în expoziţie se mai afla cineva; cineva 
care se străduia s-o sperie. Era oare posibil să fie o persoană 
care dezaproba editorialul ei şi care încerca s-o intimideze? 
Intenţiona să afle de la serviciul de pază cine mai intrase în sală 
şi să facă imediat un raport. 

Începu să alerge. Trecuse prin camera de ceai japoneză şi 
tocmai ajunsese în mormântul egiptean jefuit când se auzi 
limpede un alt pocnet. De data asta se stinseră luminile de 
avarie şi sala fără ferestre se cufundă într-o beznă desăvârşită. 

Se opri, aproape paralizată de o spaimă neaşteptată şi de un 
sentiment înfiorător de dejă-vu, în timp ce-şi aducea aminte de 
un alt moment, dintr-o expoziţie similară, organizată în acelaşi 
muzeu cu ani în urmă. 

— Cine-i acolo? strigă. 

— Nu sunt decât eu, răspunse o voce. 


Capitolul 32 


Smithback încremeni, cu toate simţurile în alertă. Se uită în 
stânga şi în dreapta, încordându-şi privirea în întunericul 
cenuşiu. Dar nu se auzea nici un sunet, nici o siluetă nu se 
năpustea spre el, decupându-se din întuneric. 

„Probabil nu e decât imaginaţia mea”, îşi spuse. Locul ăla 
care-ţi dădea fiori putea să bage-n sperieţi pe oricine. 

Indiferent cât de mult ar fi detestat să părăsească lumina 
palidă din camera boilerului, ştia că era nevoit să plece. Trebuia 
să găsească rampa de încărcare şi - tot atât de important - o 
ascunzătoare bună în apropierea ei. Dacă ultimele zece minute 
îi puteau oferi vreun indiciu, însemna că toate astea urmau să-i 
ia ceva timp. 

Aşteptă cinci minute bune, ascultând, asigurându-se că 
drumul era liber. Pe urmă se strecură înapoi, în încăperea 
imensă, făcu stânga-mprejur şi se îndreptă către ceea ce credea 
că este spatele conacului. Lumina palidă dispăru şi el îşi încetini 
din nou pasul, întinzându-şi braţele în faţă şi târându-şi cu 
prudenţă tălpile, ca nu să se aleagă cumva cu o nouă lovitură în 
fluierul piciorului. 

Se opri. Auzise un alt zgomot? Mai era cineva acolo, jos, 
împreună cu el? 

Rămase locului, în aşteptare, cu inima încă bătându-i 
stânjenitor în piept. Dar nu mai auzi nimic altceva decât chiţăitul 
firav al şoarecilor şi îşi continuă înaintarea înceată pe durata 
unui alt minut. 

Palmele lui întâlniră pe neaşteptate un alt perete: piatră 
aspră, alunecoasă din cauza umezelii. Urmărindu-l către 
dreapta, dădu de un altul, perpendicular pe el, şi constată, pe 
pipăite, că în acesta din urmă era fixată o uşă de oţel. Îşi lăsă 
degetele să-i exploreze canaturile până când îi descoperiră 
mânerul. Îl înşfăcă şi îl răsuci. 

Dar nu reuşi să-l clintească. 

Respiră adânc şi smuci cu toată puterea. Zadarnic: obiectul 
rămase nemişcat. 

Injură şi o porni din nou de-a lungul peretelui, de data asta în 
direcţia opusă. Zidul se termină după vreo douăzeci de paşi şi 
reîncepu să bâjbâie prin spaţiul deschis, cu mâinile întinse. 
Trecu dincolo de un colţ şi se opri, cu inima în gât. 


Înaintea lui, ceva strălucitor spulberă pe neaşteptate bezna, 
conturând un cot al culoarului. Cineva tocmai aprinsese luminile, 
drept în faţa lui. Sau fuseseră aprinse tot timpul? 

Smithback încremeni, nehotărât. Era sigur că trebuia să se- 
ndrepte în direcţia aceea, iar lumina era bine-venită. Dar oare 
acolo îl aştepta cineva? 

Înaintă tiptil, menţinându-se cât mai aproape de perete, şi 
aruncă o privire după colţ. 

Coridorul din faţa lui era luminat de un şir de becuri agăţate 
de tavan. Erau puţine, la mare distanţă unul de altul şi aruncau 
o lumină firavă, dar măcar putea să vadă pe unde mergea. lar 
coridorul era pustiu, fapt care îl încântă cel mai mult. Nu 
aprinsese nimeni becurile, hotărî el - fuseseră aşa tot timpul. 
Numai că nu le observase de la bun început. Sau poate fuseseră 
prea departe pentru ca lumina să răzbată până la el. 

Înaintă încet pe culoarul cu pereţi de piatră. Pe ambele laturi 
erau uşi vechi, deschise, ca tot atâtea hăuri de beznă aproape 
impenetrabilă. Se opri să se uite în câteva. O pivniţă de vinuri, 
cu şiruri de sticle şi cu butoiaşe grele, din stejar, acoperite cu 
pânze dense de păianjeni. Un depozit vechi, cu cartoteci vechi, 
de lemn, pline ochi cu acte îngălbenite. O sală de biliard, cu 
postavul de pe tăblie rupt şi răsucit. Exact ceea ce te-ai fi 
aşteptat să găseşti într-un conac de ţară transformat în azil 
pentru ţicniţi bogaţi. 

Îşi continuă drumul, recăpătându-şi încrederea. Planul era 
bun. Subsolul nu putea să se-ntindă la nesfârşit. Trebuia să 
ajungă mai aproape de rampa de descărcare. Trebuia să... 

Şi atunci reveni senzaţia sâcâitoare că era urmărit, că acolo 
mai era cineva, care se străduia să-şi mascheze zgomotul 
paşilor, lăsând să fie acoperit de al paşilor lui. 

Se opri brusc. Nu putea fi sigur, dar avu impresia că auzise 
sunetul unei alte opriri, că în întunericul din spatele lui 
încremenise cineva cu piciorul în aer. Se răsuci. Pe coridorul din 
spatele lui sau cel puţin în zona luminată a acestuia, nu se zărea 
nici ţipenie de om. Îşi trecu limba peste buze. 

— Pendergast? încercă el să spună, dar avea gâtlejul încleiat 
şi uscat şi limba nu voia să i se pună în mişcare. 

Şi, în adâncul fiinţei lui, ştia că, dacă se afla cineva acolo, 
atunci nu era Pendergast; oh, Doamne, nu, nu era Pendergast... 

Îşi reluă mersul, simţindu-şi bătăile furioase ale inimii. Bălţile 


de lumină palidă încetară brusc să-i mai pară un noroc 
neprevăzut. Erau trădătoare, îl scoteau în evidenţă... Şi căpătă 
brusc certitudinea cumplită că becurile fuseseră aprinsese de 
cineva, tocmai din dorinţa de a-l vedea mai bine. 

„Un criminal e pe urmele tale. Un ucigaş extrem de periculos, 
de o abilitate aproape supranaturală...” 

Se opuse instinctului care-l îndemna s-o rupă la fugă. Panica 
nu era răspunsul potrivit. Trebuia să se gândească bine, luând în 
considerare totul. Trebuia să găsească un colţ întunecos, un loc 
unde să se-ascundă. Dar mai întâi trebuia să fie sigur. Absolut 
sigur. 

Trecu în grabă pe sub un alt bec, ajungând în intervalul 
întunecat de dincolo de el. Îşi încetini paşii, încercând să obţină 
o sincronizare perfectă. Apoi se încordă şi se întoarse brusc. 

În spatele lui, o siluetă neguroasă - mascată, bizar de 
înfofolită - se retrase din lumină în obscuritatea subsolului. 

La vederea ei, aşteptată dar cumplit de îngrozitoare, nervii 
încordaţi ai ziaristului cedară. Se întoarse şi o luă la fugă ca un 
iepure speriat, parcurgând culoarul în goană, fără să se 
sinchisească de obstacolele care ar fi putut sta în calea salvării 
sale. 

Sunetul tot mai apropiat al unor bocanci grei îl îndemnă să 
alerge mai repede. 

Străbătu coridorul cu plămânii în flăcări, trecând dincolo de 
ultimul bec atârnat de tavan şi reîntorcându-se în bezna 
nesfârşită, absolută, protectoare... 

Şi apoi ceva rece şi de neclintit se repezi spre el, oprindu-l 
brusc. O durere sălbatică îi sfâşie capul şi pieptul, iar în ţeastă îi 
explodă o lumină albă; şi, în timp ce îşi pierdea cunoştinţa, 
prăbuşindu-se la pământ, ultima lui senzaţie fu strângerea ca de 
oţel a unei gheare ce i se încleşta de umăr. 


Capitolul 33 


— Cine? 

Margo aproape ţipă, îndreptând cutterul în direcţia vocii şi 
mişcându-l în toate părţile. 

— Cine-i acolo? 

— Eu. 

— Care „eu” şi ce naiba vrei? 

— Sunt în căutarea unui bărbat onest... sau a unei femei, 
după caz. 

Vocea era măruntă, de o acuratețe aproape efeminată. 

— Nu te apropia de mine, strigă ea, agitând cutterul în 
întuneric. 

Incercă să-şi liniştească bătăile inimii şi să se concentreze. Nu 
era vorba de un glumeţ: simţea, din instinct, că avea de-a face 
cu un tip periculos. Luminile de avarie aveau să se reaprindă în 
curând; trebuiau să se aprindă - funcționau automat. Dar, pe 
măsură ce se scurgeau secundele, se simţea cuprinsă de o 
groază tot mai puternică. Oare individul întrerupsese lumina? Nu 
părea posibil. Ce se petrecea? 

Străduindu-se să-şi păstreze controlul, începu să înainteze 
încet, cât mai silențios cu putinţă, lăsându-și tălpile să alunece 
pe podea şi păşind cu grijă peste obiectele pe care le întâlnea 
astfel, în timp ce împungea cu cutterul în diverse direcţii. Avea o 
vagă idee asupra locului unde se afla ieşirea şi, pe moment, 
bărbatul părea să păstreze tăcerea - poate tot atât de derutat 
de întuneric ca şi ea. Ajunse la peretele din faţă şi merse de-a 
lungul lui, pipăindu-l. Mâinile ei întâlniră apoi oţelul rece al uşii. 
Inundată de un val de uşurare, bâjbâi în căutarea mânerului, 
găsi cititorul de carduri, îl scoase pe al ei din geantă şi îl 
strecură în locaş. 

Nimic. 

Senzaţia de uşurare îi dispăru la fel de repede cum apăruse, 
înlocuită de pulsaţiile violente ale unei spaime nedesluşite. 
Bineînțeles:  încuietoarea magnetică nu funcţiona în lipsa 
curentului electric, care era întrerupt. Se strădui să deschidă 
uşa, zăngănind de mâner şi aruncându-se în ea cu toată 
greutatea, dar nu reuşi s-o clintească. 

— Când se întrerupe curentul, spuse vocea subţire, sistemul 
de siguranţă încuie totul. N-ai cum să ieşi. 


— Apropie-te de mine şi te tai! ţipă ea, răsucindu-se, lipindu- 
se cu spatele de uşă şi fluturându-şi cutterul în beznă. 

— Nu cred că-ţi doreşti asta. Vederea sângelui mă face să 
leşin... să leşin de plăcere. 

Cu o luciditate pe care i-o dădea spaima, Margo realiză că nu 
trebuia să-i mai răspundă. Era necesar să intre în ofensivă. Se 
strădui din răsputeri să-şi ţină respiraţia şi frica sub control. 
Trebuia să apeleze la ceva imprevizibil, să-l ia prin surprindere, 
să inverseze rolurile. Înaintă cu un pas, fără zgomot. 

— Tu cum reacţionezi la vederea sângelui, Margo? se auzi o 
şoaptă blândă. 

Ea avansă treptat în direcţia vocii. 

— Sângele e o substanţă atât de stranie, nu crezi? Are o 
culoare perfectă, superbă, poartă în el o viaţă atât de fecundă, e 
ticsit de globule roşii şi albe, de anticorpi şi de hormoni. E un 
lichid viu. Continuă să trăiască până şi după ce se revarsă pe 
podeaua murdară a unui muzeu - cel puţin pentru o vreme. 

Ea făcu încă un pas către voce. Acum era foarte aproape. Işi 
adună curajul. Apoi se avântă cu disperare înainte, dintr-un 
singur salt, descriind cu cutterul un arc amplu; îl simţi întâlnind 
ceva şi sfâşiindu-l. Când sărea înapoi, auzi zgomotul unui pas 
împleticit şi un sunet înăbuşit, de surpriză. 

Aşteptă, încordindu-se în întuneric, cu speranţa că deschisese 
o arteră. 

— Bravo, Margo, spuse vocea şoptită. Sunt impresionat. Ei, 
mi-ai distrus paltonul. 

Ea începu să se rotească iarăşi în jurul locului de unde venea 
glasul, cu intenţia de a ataca a doua oară. Dacă reuşea să-l 
rănească, să-i dea de lucru, putea câştiga destul timp ca să fugă 
înapoi, în expoziţie, să pună o duzină de încăperi între ea şi 
glasul malefic, fără trup, şi el n-ar mai fi găsit-o niciodată în 
întuneric. lar ea ar fi putut să aştepte până când îşi făceau 
paznicii următorul rond. 

Auzi un chicotit gros, şuierător. Şi individul părea să se 
rotească în jurul ei. 

— Margo, Margo, Margo. Doar n-ai crezut cu adevărat c-o să 
mă poţi tăia. 

Ea fandă din nou, dar nu reuşi decât să măture aerul cu 
braţul. 

— Bun, bun, făcu vocea, cu un alt chicotit sec. 


A 


Şi chicotelile continuară, plutind în întuneric şi rotindu-se 
încet. 

— Pleacă sau te omor, spuse ea, surprinsă de calmul propriei 
voci. 

— Ce curaj! 

Margo îşi aruncă brusc geanta către glasul lui, o auzi lovindu-l 
şi se repezi în urma ei, făcând o tăietură rapidă, care întâmpină 
o rezistenţă suficientă ca să indice că-şi atinsese ţinta. 

— Hopa, un alt truc reuşit. Eşti mult mai periculoasă decât aş 
fi crezut. Şi de data asta chiar m-ai tăiat. 

Ea se întoarse s-o ia la fugă şi mai degrabă simţi decât auzi o 
mişcare bruscă; se aruncă într-o parte, dar bărbatul o înşfăcă de 
încheietura mâinii şi - cu o răsucire cumplită, care îi frânse 
oasele - făcu cutterul să zboare cât colo. Margo ţipă, zbătându- 
se în ciuda durerii groaznice care o săgeta, urcând în susul 
braţului. Bărbatul răsuci din nou şi ea urlă, lovindu-l zdravăn cu 
piciorul şi trăgându-i un pumn cu mâna liberă, dar el o trase mai 
aproape cu o mişcare bruscă, şocantă, şi durerea din 
încheietura ruptă o aduse în pragul leşinului. Mâna lui îi 
strângea braţul ca o cătuşă de fier şi se simţi scăldată în 
respiraţia lui mirosind vag a pământ umed. 

— M-ai tăiat, îl auzi şoptind. 

O eliberă îmbrâncind-o cu putere şi se retrase cu un pas. Ea 
căzu în genunchi, gata să-şi piardă cunoştinţa din cauza şocului 
şi a durerii, ţinându-şi încheietura strivită cât mai aproape de 
corp şi străduindu-se să gândească, să-şi dea seama în ce loc 
din întuneric căzuse cutterul. 

— Cu toate că sunt un om crud, se auzi vocea, n-o să te las să 
suferi. 

Urmă o altă mişcare rapidă, de parcă pe deasupra ei ar fi 
trecut în goană un liliac imens. Apoi simţi arsura unei lovituri 
năucitoare în spate şi se prăbuşi cu faţa în jos. În timp ce zăcea 
astfel, realiză, cu o stranie neîncredere, că el îi împlântase în 
spate un cuţit; şi că primise o lovitură mortală. Şi totuşi, îşi 
înfipse degetele în podea, încercând să se ridice, şi puterea 
nealterată a propriei voinţei o săltă în genunchi. Dar era 
zadarnic. Ceva cald i se prelingea în josul braţului, scurgându-se 
pe dale, şi un alt soi de întuneric se năpusti asupra ei din toate 
părţile. Ultimul lucru pe care îl auzi, venind de la mare distanţă, 
ca într-un vis, fu un chicotit sarcastic. 


Capitolul 34 


Laura Hayward străbătu în grabă Sala Mare, cu lumina 
dimineţii pătrunzând în dungi paralele prin ferestrele înalte, cu 
rame de bronz. Trecea hotărâtă peste benzile de lumină, cu paşi 
mari, de parcă mersul, ca act fizic în sine, ar fi pregătit-o cumva 
pentru ceea ce avea să urmeze. 

O însoțea Jack Manetti, şeful pazei muzeului, aproape 
alergând ca să ţină pasul. Erau urmaţi de un grup tăcut, dar 
rapid, alcătuit din detectivi de la Brigada Omucideri a NYPD şi 
din angajaţi ai Muzeului. 

— Domnule Manetti, presupun că expoziţia are un sistem de 
pază. Corect? 

— Unul de ultimă oră. Tocmai finalizăm modernizarea 
generală. 

— Modernizare? Sistemul de alarmă din expoziţie nu era în 
funcţiune? 

— Ba da. Avem dispozitive în fiecare zonă. Partea stranie e că 
nu s-a declanşat nicio alarmă. 

— Atunci cum a intrat făptaşul? 

— In momentul de faţă n-avem idee. Am întocmit o listă cu 
toate persoanele care aveau acces în spaţiul expoziţiei. 

— Vreau să discut cu toate. 

— lată lista. 

Manetti scoase din buzunarul hainei o foaie tipărită la 
imprimantă. 

— Bună treabă. 

Hayward o luă, îi aruncă o privire şi i-o înmână unuia dintre 
detectivii din spatele ei. 

— Vorbiţi-mi despre sistem. 

— Se bazează pe chei magnetice. Ţine evidenţa tuturor 
persoanelor care intră şi care ies după orele de program. Am şi 
lista lor. 

Îi întinse o altă hârtie. 

Dădură colţul în Sala Viaţa oceanică. Hayward trecu pe lângă 
marea balenă albastră ce atârna amenințătoare de tavan fără 
să-i arunce nici măcar o privire. 

— S-a raportat dispariţia vreunei cartele de acces? 

— Nu. 

— Pot fi copiate? 


— Mi s-a spus că e imposibil. 

— Poate o fi împrumutat cineva una? 

— E posibil, deşi în momentul de faţă se ştie unde se află 
toate, cu excepţia celei care i-a aparţinut victimei. O să fac 
cercetări în privinţa asta. 

— Vom face şi noi. Bineînţeles că făptaşul ar putea fi un 
angajat al muzeului cu acces prioritar. 

— Mă îndoiesc. 

Hayward mormăi. Şi ea se îndoia, dar niciodată nu puteai fi 
sigur - văzuse mai mulţi ţicniţi autentici decât ar fi fost normal 
cutreierând prin clădirea aia veche. Ceruse să-i fie atribuit cazul 
imediat ce auzise despre el, deşi era încă ocupată cu ancheta 
asasinării lui Duchamp. Avea o teorie - sau nu, mai degrabă o 
premoniţie - care spunea că între cele două crime exista o 
legătură. Şi, dacă nu se înşela, urma să repurteze un succes. 
Unul mare. 

Trecură prin Sala Indienilor de pe Coasta Nord-Vestică şi se 
opriră în faţa unui portal supradimensionat, care răspundea în 
expoziţia „Imagini Sacre”. Uşa era deschisă, dar blocată cu 
bandă de interzicere a accesului, de dincolo de care ajungeau la 
urechile lui Hayward murmurele echipei SOC, în acţiune la locul 
faptei. 

— Tu, tu şi tu -îi împunse pe rând cu degetul pe cei trei 
detectivi - veniţi cu mine. Ceilalţi rămân aici şi ţin curioşii la 
distanţă. Domnule Manetti? Veniţi şi dumneavoastră. 

— Şi când soseşte doctorul Collopy? ` 

— Asta e un loc al faptei. Nu poate intra. Imi pare rău. 

Manetti nici măcar nu încercă să obiecteze. Avea faţa albă ca 
varul şi era cât se poate de evident că n-avusese timp pentru 
cafeaua de dimineaţă. 

Ea se aplecă, trecu pe sub banda întinsă de poliţie, dădu din 
cap către sergentul de pază şi semnă în foaia de pe clipboardul 
lui. După care intră în foaierul expoziţiei, mergând acum mai 
încet, cu mult mai multă prudenţă. Echipa SOC şi tehnicienii 
criminalişti lămuriseră deja problema intrărilor şi a ieşirilor, dar 
era întotdeauna bine să priveşti totul cu un ochi atent. 

Grupul restrâns înaintă şerpuind prin prima încăpere, pe lângă 
exponatele aproape finalizate, păşi peste o bucată stranie de 
lemn şi pătrunse în cea de-a doua sală: locul propriu-zis al 
faptei. Un contur trasat cu cretă delimita locul unde căzuse 


victima. Era mult sânge. Fotograful SOC surprinsese deja tot ce 
era necesar pentru descrierea cazului şi aştepta orice solicitări 
speciale din partea lui Hayward, în calitate de ofiţer investigator. 
Doi membri ai echipei erau încă în patru labe, înarmaţi cu 
pensete. 

Hayward trecu în revistă scena aproape cu furie, lăsându-şi 
privirea să se plimbe asupra bălții de sânge din centru, a 
stropilor împroşcaţi, a urmelor însângerate de paşi, a tuturor 
petelor. Făcu un semn către Hank Barris, conducătorul echipei 
SOC. Acesta se ridică în picioare, lăsă penseta deoparte şi se 
apropie. 

— Ce harababură nenorocită, spuse ea. 

— Paramedicii s-au ocupat o vreme de victimă. 

— Arma crimei? 

— Un cuţit. A ajuns la spital, cu victima. Ştiţi, nu poate fi 
scos... 

— Ştiu, se răsti Hayward. 

— Aţi văzut cum arăta iniţial locul? 

— Nu. Când am ajuns, medicii de la Ambulanţă îl răvăşiseră 
deja. 

— Identitatea victimei? 

— Eu unul n-o ştiu, cel puţin deocamdată. Aş putea suna la 
spital. 

— Există martori care au văzut cum arăta iniţial totul? 

Barris dădu din cap. 

— Unul singur. Un tehnician pe nume Ebderby. Larry Enderby. 

Hayward se întoarse. 

— Aduceţi-l înăuntru. 

— Aici? 

— Aşa am spus. 

Se lăsă liniştea în timp ce Hayward se uita în jur, cu trupul 
complet neclintit, ochii ei negri fiind singurul lucru în mişcare. 
Studie cu atenţie petele de sânge, făcând estimări aproximative 
în privinţa traiectoriilor, vitezei şi punctului de plecare al 
stropilor. În mintea ei începu să se contureze încet un tablou 
general al crimei. 

— Căpitane? Domnul Enderby aşteaptă. 

Ea se întoarse şi dădu cu ochii de un bărbat surprinzător de 
tânăr şi de plin de coşuri, cu părul negru, al cărui trup slăbănog 
nu părea să cântărească mai mult de patruzeci şi cinci de 


kilograme. Un tricou, o şapcă purtând sigla echipei Mets?, pusă 
cu cozorocul la spate şi o pereche de blugi mizerabili completau 
tabloul. 

La început crezu că ghetele lui cu carâmb înalt fuseseră 
vopsite în roşu, dar asta numai până ce le văzu de aproape. 

Un poliţist îl invită să înainteze. 

— Dumneavoastră aţi găsit victima? 

— Da, doamnă... adică... doamnă poliţist. 

Tânărul era deja năucit. 

— Îmi puteţi spune „căpitane”, zise ea, cu blândeţe. Cu ce vă 
ocupați în muzeu, domnule Enderby? 

— Sunt tehnician de sistem, gradul unu. 

— Ce făceaţi aici, în sală, la ora trei noaptea? 

Vocea lui era deja piţigăiată şi tremurătoare, gata să se 
frângă. „Morţii sunt de obicei descoperiţi de cei mai timizi dintre 
vii.” Hayward îşi aduse aminte de gluma profesorului de 
psihologie judiciară de la Universitatea din New York. Înghiţi în 
sec şi se strădui să i se adreseze tânărului cu un glas cât mai 
plin de înţelegere. Nu dorea să-i provoace o cădere nervoasă. 

— Verificam instalarea noului sistem de alarmă. 

— Înţeleg. Era activat, funcţiona în sala asta? 

— În cea mai mare parte. Rulam nişte programe de 
actualizare şi a apărut o defecţiune. Şeful meu... 

— Cum se numeşte? 

— Walt Smith. 

— Continuati. 

— Şeful meu m-a trimis jos, să văd dacă nu se-ntrerupsese 
cumva curentul electric. 

— Şi era întrerupt? 

— Da. Era. Cineva tăiase un cablu de alimentare. 

Hayward aruncă o privire spre Barris. 

— Ştim asta, căpitane. S-ar părea că făptaşul a tăiat cablul ca 
să se stingă luminile de avarie, ceea ce i-a permis să atragă mai 
uşor victima într-o ambuscadă. 

— Ce e cu acest nou sistem de pază? întrebă ea, întorcându- 
se din nou spre Enderby. 

— Păi, e stratificat şi redundant. Există senzori de mişcare, 
fluxuri video live, reţea de raze laser în infraroşu, senzori de 
vibraţie şi senzori de presiune atmosferică. 


24Echipă profesionistă de baseball din New York (n. tr.). 


— Sună impresionant. 

— Chiar aşa şi este. În ultimele şase luni, muzeul şi-a 
modernizat pe rând sistemul de pază din toate sălile, a adoptat 
cea mai recentă versiune disponibilă. 

— Ce presupune asta? 

Enderby respiră adânc. 

— Interfaţă de contact cu firma de pază, reconfigurarea 
programelor de monitorizare, rularea unui test, lucruri de genul 
ăsta. Respectăm un orar strict, în baza unui ceas atomic, 
conectat prin satelit. Şi totul se întâmplă noaptea, când e închis 
muzeul. 

— Înţeleg. Deci aţi coborât aici ca să vedeţi dac-a intervenit o 
pană de curent şi aţi găsit cadavrul. 

— Exact. 

— Domnule Enderby, aţi putea să-mi descrieţi poziţia exactă 
în care zăcea victima, în raport cu ceea ce vedeţi acum aici? 

— Păi... trupul... trupul era căzut exact aşa cum arată 
conturul, cu un braţ în afară, după cum se vede. Avea un cuţit 
cu mânerul de fildeş înfipt în şale, până la plăsele. 

— L-aţi atins sau aţi încercat să-l scoateţi? 

— Nu. 

Hayward dădu din cap. 

— Palma dreaptă a victimei era deschisă sau închisă? 

— Ah, am impresia că era deschisă. 

Enderby înghiţi în sec, dureros. 

— Aveţi răbdare cu mine, domnule Enderby. Victima a fost 
deplasată înainte de sosirea fotografului, aşa că nu ne putem 
baza decât pe amintirile dumneavoastră. 

El îşi şterse fruntea cu dosul mâinii. 

— Laba piciorului stâng: îndreptată spre interior sau spre 
exterior? 

— Spre exterior. 

— Şi a piciorului drept? 

— Spre interior. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu cred c-o să uit vreodată. Corpul părea uşor răsucit. 

— Cum adică? 

— Zăcea cu faţa în jos, dar avea picioarele aproape 
încrucişate. 

Se părea că, vorbind, Enderby începea să-şi vină în fire. Se 


dovedea un martor util. 

— Şi sângele de pe ghetele dumneavoastră? Cum s-au 
murdărit? 

EI şi le privi făcând ochii mari. 

— Oh. M-am... m-am repezit, încercând să dau primul ajutor. 

Tânărul crescu în ochii lui Hayward. 

— Descrieţi mişcările dumneavoastră. 

— Să vedem... Stăteam acolo când am văzut victima. M-am 
oprit, apoi m-am apropiat în fugă. Am îngenuncheat şi i-am 
căutat pulsul şi bănuiesc că atunci am... călcat în sânge. Am 
avut sânge şi pe mâini, dar m-am spălat. 

Hayward dădu din cap, completând reconstituirea pe care şi-o 
imaginase cu faptele abia aflate. 

— Avea puls? 

— Nu cred. Eram foarte agitat, mi-a fost greu să-mi dau 
seama. De fapt, nici nu ştiu prea bine cum se ia pulsul. Mai întâi 
am sunat paza... 

— De pe un telefon fix? 

— Da, e unul după colţ. Pe urmă am încercat să-i fac 
respiraţie gură la gură, iar în mai puţin de un minut a sosit un 
paznic. 

— Numele lui? 

— Roscoe Wall. 

Hayward îi făcu semn unuia dintre detectivi să noteze. 

— Pe urmă au apărut paramedicii. Pur şi simplu m-au dat la o 
parte. 

Hayward dădu din cap. 

— Domnule Enderby, vă rog să vă retrageţi câteva minute în 
compania detectivului Hardcastle, fiindcă s-ar putea să mai am 
câteva întrebări. 

Ea se duse în prima încăpere a expoziţiei, se uită în jur şi se 
întoarse încet înapoi. Deşi fusese răscolit, stratul subţire de 
rumeguş de pe duşumea păstra urmele unei lupte. Se aplecă să 
examineze micile jeturi de sânge. O analiză mentală a stropilor 
o ajută să înţeleagă ce se petrecuse. Victima fusese încolţită în 
prima sală. Poate că ucigaşul o urmărise încă din capătul opus al 
expoziţiei - i se spusese că în spate exista o uşă, însă aceasta 
fusese găsită închisă şi încuiată. După toate aparențele, cei doi 
se ocoliseră o vreme unul pe altul. Pe urmă criminalul înşfăcase 
victima şi o răsucise într-o parte; o lovise cu cuțitul în timp ce 


făcea o mişcare rapidă în lateral... 

Închise ochii o clipă, vizualizând coregrafia ucigaşului. 

Pe urmă îi deschise, concentrându-şi privirea asupra unei pete 
minuscule din lateral, pe care o observase încă de când trecuse 
prima oară prin încăpere. Se apropie şi rămase locului, privind în 
jos cu atenţie: era o picătură de sânge de mărimea unei monede 
de zece cenți şi părea să fi căzut vertical, dintr-o sursă neclintită 
şi de la o înălţime de un metru şi jumătate. 

O arătă cu degetul. 

— Frank, vreau ca picătura asta să fie prelevată în întregime, 
cu scândura din duşumea cu tot. După ce va fi fotografiată mai 
întâi la faţa locului. Vreau analiza ADNului şi să fie gata ieri. Să 
fie căutat în toate bazele de date. 

— Bineînţeles, căpitane. 

Ea se uită din nou în jur, cu privirea alunecându-i pe o 
tangentă la conturul trasat cu cretă, trecând prin pata de sânge 
izolată şi oprindu-se pe peretele din partea opusă. Acolo văzu o 
tăietură largă în plinta nouă, din lemn, a podelei. Ochii i se 
îngustară brusc. 

— Şi, Frank? 

Bărbatul îşi ridică ochii spre ea. 

— Cred că s-ar putea să găseşti arma victimei în spatele 
vitrinei de acolo. 

El se ridică, se apropie, aruncă o privire. 

— Să fiu al naibii. 

— Ce e? întrebă Hayward. 

— Un cutter. 

— Sânge? 

— Nu, din câte văd eu. 

— la-l şi fă-i toate analizele posibile. Şi compară-le cu ale 
petei de sânge pe care-ai extras-o. O să găseşti ceva, pariez pe 
asta până la ultimul dolar. 

În timp ce stătea acolo, cumva nedorind să-şi ia ochii de la 
locul faptei, îi veni o altă idee. 

— Aduceţi-l pe Enderby înapoi. 

O clipă mai târziu, detectivul Hardcastle se întoarse, cu 
Enderby pe urmele lui. 

— Spuneaţi că i-aţi făcut victimei respiraţie gură la gură? 

— Da, căpitane. 

— Atunci presupun că l-aţi recunoscut pe bărbatul respectiv. 


— E o femeie. Da, am recunoscut-o. 

— Cum se numea? 

— Margo Green. 

Hayward înţepeni, de parcă ar fi luat poziţia de drepţi. 

— Margo Green? 

— Da. Am înţeles c-a mai lucrat aici, ca doctorandă. Oricum, 
se întorsese ca redactor-şef la... 

Vocea i se pierdu în zgomotul de fond. Hayward nu-l mai 
asculta. Gândul i se dusese cu şase ani înapoi, la crimele de la 
metrou şi la faimoasa răzmeriţă din Central Park, de pe vremea 
când ea însăşi era un simplu sergent în poliţia rutieră, şi la acea 
Margo Green pe care o cunoscuse atunci -tânără, energică, 
extrem de curajoasă, riscându-şi viaţa şi ajutându-i să rezolve 
cazul. În ce lume de rahat trăiau. 


Capitolul 35 


Smithback stătea, posomorât, în acelaşi scaun pe care se 
aşezase cu o zi înainte, având o senzaţie neplăcută de dejă-vu. 
În şemineul ornamentat din marmură părea să pâlpâie acelaşi 
foc, împrăştiind în aer o aromă firavă de lemn de mesteacăn 
ars, pereţii erau împodobiţi cu aceleaşi gravuri cu subiecte din 
lumea sportului şi prin ferestrele boltite se zărea acelaşi peisaj 
acoperit de zăpadă. 

Încă şi mai rău, în spatele biroului imens stătea acelaşi 
director, cu acelaşi zâmbet plin de compasiune şi de bunăvoință 
pe faţa bine rasă. Tratamentul pe care i-l oferea ziaristului era o 
privire încărcat de reproşuri. Capul lui Smithback continua să 
zvâcnească dureros după ce se izbise de un zid de beton în 
vreme ce alerga prin beznă şi el se simţea profund umilit fiindcă 
intrase în panică la auzul paşilor unui simplu infirmier. Dar se 
simţea şi ca un dobitoc veritabil fiindcă-şi imaginase că putea 
înfrânge sistemul de pază printr-o acţiune atât de stângace. Nu 
reuşise decât să confirme convingerea directorului, care îl 
credea ţicnit. 

— Ei, ei, Edward, spuse doctorul Tisander. Azi-noapte ai 
întreprins o adevărată escapadă. Îmi cer scuze dacă ai tras o 
spaimă din cauza infirmierului Montanrey. Sper că ai fost 
mulţumit de îngrijirile care ţi s-au acordat la cabinetul nostru 
medical. 

Smithback îi ignoră întrebarea condescendentă. 

— Vreau să ştiu un singur lucru, de ce s-a furişat aşa în 
apropierea mea? Puteam să-mi găsesc moartea. 

— Izbindu-te de un zid? E greu de crezut. Un alt zâmbet 
binevoitor. Deşi ai avut noroc că nu te-ai ales cu o comotie. 

Smithback nu-i răspunse. Pansamentul de la tâmplă îl 
incomoda, tensionându-se la fiecare mişcare a maxilarului. 

— Sunt surprins de comportamentul tău, Edward. Credeam 
că-ţi explicasem deja: simplu fapt că sistemul nostru de pază nu 
e la vedere nu înseamnă că nu există. Asta e însuşi scopul 
instituţiei noastre. Aici paza nu iese în evidenţă, pentru ca 
oaspeţii noştri să nu se simtă stânjeniţi. 

Cuvântul „oaspeţi” îl irita pe Smithback. Erau internaţi, atât şi 
nimic mai mult. 

— Ti-am monitorizat deplasarea nocturnă cu ajutorul razelor 


infraroşii pe care le-ai întrerupt şi al senzorilor de mişcare pe 
lângă care ai trecut. Infirmierul Montanrey a fost trimis să te 
urmărească, fără să te inoportuneze, abia după ce-ai ajuns la 
subsol. Presupun că ţi-ai imaginat c-ai putea fugi cu unul dintre 
camioanele care fac aprovizionarea; de obicei, toţi încep cu o 
asemenea încercare. 

Smithback simţi nevoia să sară la bunul doctor şi să-l strângă 
de gât. „Toţi? Eu nu sunt nebun, idiotule!” Dar se abţinu. Acum 
înţelegea în ce cerc vicios intrase: cu cât susţinea mai mult că 
nu era ţicnit, cu atât se enerva mai tare, convingându-l pe 
director într-o tot mai mare măsură de contrariul afirmațiilor 
sale. 

— Nu vreau decât să aflu cât e necesar să mai stau aici, 
spuse el. 

— Asta rămâne de văzut. Trebuie să spun că această 
tentativă de evadare nu mă face să cred c-o să ne părăseşti 
prea curând. Demonstrează că opui rezistenţă, că nu vrei să te 
laşi ajutat. lar noi nu te putem ajuta dacă nu cooperezi, domnule 
Jones. Şi nu te putem elibera înainte de a te ajuta. Aşa cum îmi 
place să spun, tu însuţi ai rolul cel mai important în cadrul 
propriului tratament. 

Smithback îşi strânse pumnii, făcând un efort suprem ca să nu 
răspundă. 

— Trebuie să-ţi trag atenţia, Edward, că o altă tentativă de 
evadare va avea drept consecinţe anumite schimbări, care s-ar 
putea să nu-ţi fie pe plac, în ceea ce priveşte aranjamentele tale 
domestice. Sfatul meu e să-ţi accepţi situaţia şi să colaborezi cu 
noi. Am sesizat, încă de la început, o rezistenţă pasiv-agresivă 
neobişnuit de mare din partea ta. 

„Fiindcă mintea mea e la fel de sănătoasă ca a ta.” Smithback 
înghiţi în sec, apoi încercă să-şi mobilizeze toate forţele ca să 
schiţeze un zâmbet supus. Dacă voia să fugă trebuia s-o facă 
într-un mod mult mai inteligent, măcar atâta lucru era clar. 

— Da, domnule doctor Tisander. Înţeleg. 

— Bun, bun! Acum facem progrese. 

Trebuia să existe o cale de ieşire. De vreme ce însuşi contele 
de Monte Cristo reuşise să evadeze din Castelul d'If şi William 
Smithback putea să scape din conacul River Oaks. 

— Domnule doctor Tisander, ce trebuie să fac ca să pot pleca 
de-aici? 


— Să cooperezi. Să ne laşi să te-ajutăm. Du-te la toate 
şedinţele de terapie, concentrează-ţi toate energiile ca să te 
simţi mai bine, ia-ţi singur angajamentul că vei coopera cu 
personalul şi cu infirmierii. Nu poţi pleca de aici decât intrând în 
posesia unui document de externare purtând semnătura mea. 

— Numai aşa? 

— Exact. Eu iau decizia finală, bazându-mă, fireşte, pe un 
expert medical şi, dacă e necesar, pe un consilier juridic. 

Smithback se uită la el. 

— Juridic? 

— Psihiatria are doi stăpâni: medicina şi legea. 

— Nu înţeleg. 

Era evident că Tisander ajunsese la subiectul său preferat. 
Vocea lui căpătă un ton pontifical. 

— Da, Edward, trebuie să ţinem cont atât de aspectele legale, 
cât şi de cele medicale. Să luăm ca exemplu cazul tău. Familia 
ta, care te iubeşte şi-şi face griji pentru binele tău, ni te-a 
încredinţat nouă. E vorba atât de o procedură medicală, cât şi 
de una juridică. Când te hotărăşti să privezi pe cineva de 
libertate faci un pas serios şi procedura corespunzătoare trebuie 
respectată cu o scrupulozitate desăvârşită. 

— Scuzaţi-mă... aţi spus familia mea? 

— Întocmai. Cine altcineva ar fi putut să ni te încredinţeze, 
Edward? 

— Îmi cunoaşteţi familia? 

— L-am întâlnit pe tatăl tău, domnul Jack Jones. Un bărbat cu 
adevărat extraordinar. Nu vrem decât să facem ceea ce e spre 
binele tău, Edward. 

— Cum arată? 

Chipul lui Tisander fu traversat de o expresie plină de uimire 
şi Smithback se blestemă fiindcă pusese o întrebare atât de 
evident nebunească. 

— Voiam să-ntreb când l-aţi văzut. 

— Când te-a adus aici. A semnat toate hârtiile necesare. 

„Pendergast, îşi spuse Smithback. Lua-l-ar naiba.”. 

Tisander se ridică şi îi întinse mâna. 

— Ei, Edward, mai e şi altceva? 

Smithback profită de ocazie. În minte îi încolţise o idee. 

— Da, un singur lucru. 

Tisander  înălţă din  sprâncene, cu acelaşi zâmbet 


condescendent. 

— Aici există o bibliotecă, nu-i aşa? 

— Fireşte. E dincolo de sala de biliard. 

— Vă mulţumesc. 

În timp ce ieşea, Smithback îl întrezări pe Tisander instalându- 
se la biroul său enorm, cu picioarele în formă de gheare, şi 
netezindu-şi cravata, fără să-şi fi şters de pe faţă zâmbetul de 
satisfacţie. 


Capitolul 36 


Lumina apoasă a iernii pălea deasupra fluviului când ajunse 
D'Agosta în faţa uşii vechi de pe Hudson Street. Se opri o clipă şi 
respiră de câteva ori adânc, străduindu-se să-şi păstreze 
stăpânirea de sine. Respectase întocmai indicaţiile complicate 
din scrisoarea lui Pendergast. Agentul se mutase iarăşi - părea 
hotărât să se menţină cu un pas înaintea lui Diogenes -şi 
D'Agosta se întrebă, cu o curiozitate sumbră, ce deghizare îşi 
mai alesese. 

În final, după ce se calmă şi aruncă o ultimă privire în jur, 
asigurându-se că nu-l urmărea nimeni, ciocăni în uşă de şapte 
ori şi aşteptă. O clipă mai târziu, îi deschise un bărbat care, 
după aspect, părea o epavă, ajunsă în ultimul stadiu al 
dependenţei de droguri. D'Agosta ştia că era Pendergast, dar se 
simţea uluit - încă o dată - de eficienţa deghizării. 

Agentul îl pofti să intre fără să scoată niciun cuvânt, încuie în 
urma lui uşa cu un lacăt şi în conduse în josul unei scări umede, 
până într-o cameră urât mirositoare din subsol, pe care o 
umpleau un boiler imens şi ţevile sistemului de încălzire. O cutie 
de carton de mari dimensiuni, cu un morman de pături murdare, 
o ladă mare de plastic pentru cutii de lapte, în care se găseau o 
lumânare şi câteva vase şi un teanc ordonat de conserve 
completau tabloul. 

Pendergast îndepărtă cu un şut o zdreanţă de pe podea, 
scoțând la vedere un imac G5 cu conexiune wireless la internet, 
realizată prin intermediul unui bluetooth. Alături se afla un teanc 
de hârtii ce păreau să fi fost foarte des răsfoite: dosarul 
fotocopiat furat de D'Agosta de la sediul central al poliţiei, 
alături de alte rapoarte extrase, presupuse el, din dosarul 
întocmit de poliţie în cazul otrăvirii lui Hamilton. Era evident că 
Pendergast studia totul cu mare atenţie. 

— Eu... D'Agosta nu prea ştia cum să înceapă. Furia puse din 
nou stăpânire pe el. Nemernicul. Câinele. Doamne, s-o ucidă pe 
Margo... 

Amuţi. Cuvintele nu reuşeau să-i exprime furia şi tulburarea. 
Nu-i venea să creadă. Nu ştiuse că Margo se reîntorsese la New 
York şi cu atât mai puţin că lucra la muzeu, dar o cunoscuse 
bine cu câţiva ani în urmă. Se ocupaseră împreună de crimele 
din muzeu şi de la metrou. Fusese o femeie curajoasă, 


descurcăreaţă, inteligentă. Nu merita să moară astfel: hăituită şi 
ucisă în sala întunecată a unei expoziţii. 

Pendergast lovea tastele laptopului în tăcere. Dar avea faţa 
scăldată în sudoare şi D'Agosta îşi dădea seama că nu juca 
teatru. Avea şi el aceleaşi sentimente. 

— Diogenes a minţit când a spus că următoarea victimă va fi 
Smithback, zise D'Agosta. 

Pendergast întinse mâna fără să-şi ridice privirea, scoase din 
cutie o pungă de plastic în care se aflau o carte de tarot şi un 
bilet şi i-o dădu lui D'Agosta. 

El privi cartea. Înfăţişa un turn înalt, din cărămizi portocalii, 
lovit de un mănunchi de fulgere. Era în flăcări şi de pe 
crenelurile lui cădeau siluete minuscule câtre iarba aflată 
departe, jos. D'Agosta îşi concentră apoi atenţia asupra 
biletului: 


„Ave, frater! 

Când ţi-am spus eu ţie vreodată adevărul? Era de presupus că, 
după toţi aceşti ani, ştii că sunt un mincinos abil. In timp ce erai 
ocupat să-l ascunzi pe fanfaronul de Smithback - şi în cazul ăsta 
trebuie să-ţi laud inteligenţa, fiindcă nu l-am găsit încă - am fost liber 
să pun la cale uciderea lui Margo Green. Care, apropo, s-a luptat cu 
mult curaj. 

N-am fost extrem de ingenios? 

iti spun un secret, frate: azi sunt dispus să fac confesiuni. Aşa că 
voi dezvălui numele următoarei mele victime: locotenentul Vincent 
D'Agosta. 

Ce zici, e amuzant? Oare spun adevărul? Oare mint din nou? 

Ce enigmă delicioasă pentru tine, iubitul meu frate. 

Nu-ţi spun adieu, ci au revoir. 

Diogenes” 


D'Agosta îi înapoie biletul lui Pendergast. Avea o senzaţie 
stranie în vintre. Nu era teamă - nu, nicidecum teamă - ci un val 
proaspăt de ură. Tremura de ură. 

— Adu-l pe nemernic încoace, zise el. 

— Stai jos, Vincent. Avem foarte puţin timp la dispoziţie. 

Era primul lucru pe care-l spunea Pendergast şi D'Agosta fu 
redus la tăcere de seriozitatea profundă din vocea lui. Se aşeză 
încet pe o ladă. 


— Ce e cu cartea de tarot? întrebă. 

— E Turnul, din varianta E/ Gran Tarot Esotérico. Se zice că 
prevesteşte distrugerea, momentul unor schimbări neaşteptate. 

— Nu mai spune. 

— Mi-am petrecut toată ziua întocmind lista posibilelor 
victime şi făcând aranjamente pentru protecţia lor. Am fost 
nevoit să solicit realmente toate favorurile care mi se datorează, 
ceea ce va avea drept efect colateral nefericit spulberarea 
acoperirii mele. Toţi cei cu care am tratat mi-au promis că nu 
vor dezvălui nimic nimănui, dar până la urmă se va afla că 
trăiesc, nu mai e decât o chestiune de timp. Vincent, aruncă o 
privire pe lista asta. 

D'Agosta se aplecă şi se uită la documentul de pe ecran. 
Conţinea o mulţime de nume pe care le recunoscu, alături de 
altele, care nu-i spuneau nimic. 

— Mai ştii şi alte persoane pe care crezi c-ar fi cazul să le trec 
aici? 

Locotenentul se holbă la listă. 

— Hayward. 

Gândul la ea îi trimise un junghi în stomac. 

— Hayward e singura persoană pe care sunt singur că nu şi-o 
va alege Diogenes drept ţintă. Din motive pe care încă nu ţi le 
pot explica. 

— Dar... 

D'Agosta ezită. Pendergast ţinea extrem de mult la 
intimitatea lui şi se întrebă cum avea să reacționeze auzind un 
anumit nume. 

— Viola Maskelene? 

— M-am gândit foarte mult la ea, răspunse Pendergast, cu 
voce scăzută. Se uită în jos, la mâinile lui albe. E încă pe insula 
Capraia, care reprezintă o fortăreață ideală pentru ea, din multe 
puncte de vedere. E aproape imposibil să ajungi acolo, e 
necesară o călătorie de mai multe zile. Nu există decât un 
singur port, de dimensiuni reduse, şi un străin - indiferent cum 
s-ar deghiza - ar fi remarcat cât ai clipi. Diogenes e aici, în New 
York. Nu poate ajunge repede la ea şi nu va acţiona niciodată 
printr-un intermediar. Şi, în ultimul rând -vocea îi scăzu 
- Diogenes nu are de unde să ştie că sunt... interesat de ea. 
Singurul om din lume care ştie asta eşti tu. Pentru Diogenes, ea 
e pur şi simplu o persoană căreia i-am pus la un moment dat 


nişte întrebări despre o vioară. Pe de altă parte, dacă întreprind 
ceva ca s-o protejez, îi voi atrage atenţia lui Diogenes. 

— Imi dau seama. 

— Prin urmare, în cazul ei, am decis să las lucrurile aşa cum 
sunt. 

Işi descleştă mâinile. 

— Am luat măsuri pentru protecţia altora, indiferent dacă le 
place sau nu. Şi cu asta ajungem la cea mai dificilă întrebare. Ce 
facem cu tine, Vincent? 

— N-am de gând să m-ascund. Aşa cum spuneam, adu-l 
încoace. Eu o să fiu momeala. Mai bine mor, decât să fug ca un 
câine de asasinul lui Margo. 

— Nu vreau să mă cert cu tine. Îţi asumi un risc enorm - ştii 
asta. 

— Cu siguranţă. Sunt pregătit. 

— Te cred. Atacul asupra lui Margo a avut drept model 
uciderea uneia dintre mătuşile mele, o fată bătrână înjunghiată 
în spate cu cuţit pentru hârtie cu mâner de sidef. Încă mai e 
posibil să existe, la faţa locului, indicii care să ne conducă la 
Diogenes - în privinţa asta o să am nevoie de ajutorul tău. Când 
o să afle poliţia că sunt încă în viaţă o să apară o problemă 
serioasă. 

— Cum adică? 

Pendergast clătină din cap. 

— O să-nţelegi la momentul potrivit. Bineînţeles că depinde 
numai de tine să decizi cât timp vrei să-mi rămâi alături. La un 
moment dat, am intenţia să iau legea în mâinile mele. Nu l-aș 
încredința niciodată pe Diogenes sistemului de justiţie criminală. 

D'Agosta dădu scurt din cap. 

— Merg cu tine până la capăt. 

— Abia de-acum începe partea cea mai rea. Pentru mine, dar 
mai ales pentru tine. 

— Ticălosul a ucis-o pe Margo. Asta pune punct oricărei 
discuţii. 

Pendergast îi puse mâna pe umăr. 

— Eşti un om bun, Vincent. Unul dintre cei mai buni. 

D'Agosta nu răspunse. Căuta sensul cuvintelor enigmatice 
rostite de Pendergast. 

— Am făcut aranjamente pentru ca toate persoanele care ar 
putea fi ţinte pentru Diogenes să se-ascundă. Asta e prima 


etapă. Şi ne aduce în etapa a doua: oprirea ucigaşului. Planul 
meu iniţial a dat greş cu desăvârşire. Ştii cum se spune: „Când 
pierzi, nu pierde şi lecţia”. Din lecţia asta am învăţat că nu-mi 
pot înfrânge fratele de unul singur. Am presupus că eu îl cunosc 
cel mai bine, că pot prezice care va fi următoarea lui mişcare, că 
având destule dovezi îl pot opri eu însumi. S-a dovedit că m-am 
înşelat - am făcut o greşeală catastrofală. Am nevoie de ajutor. 

— Mă ai pe mine. 

— Da, şi-ţi sunt recunoscător. Dar ajutorul la care mă 
refeream e de alt gen. Profesional. 

— Cum adică? 

— Eu sunt prea apropiat de Diogenes. Nu sunt obiectiv, nu 
sunt calm - mai ales acum. Am învăţat, într-un mod foarte dur, 
că nu-mi înţeleg fratele, că nu l-am înţeles niciodată. Am nevoie 
de un expert în analiză comportamentală, care să creeze un 
profil psihologic al fratelui meu. O să fie o sarcină extraordinar 
de dificilă, fiindcă e un individ unic din punct de vedere 
psihologic. 

— Cunosc o mulţime de specialişti în materie de analiză 
comportamentală excelenți. 

— N-o poate face pur şi simplu oricine. Am nevoie de un 
specialist cu adevărat excepţional. Se întoarse şi începu să scrie 
un bilet. Du-te la casa de pe Riverside Drive şi dă-i asta omului 
meu, Proctor, care i-o va da lui Constance. Dacă există o astfel 
de persoană, ea o s-o găsească. 

D'Agosta luă hârtia, o împături şi şi-o puse în buzunar. 

— Aproape că nu mai avem timp: până pe 28 ianuarie n-au 
mai rămas decât două zile. 

— Acum ai idee care-i semnificaţia acestei date? 

— N-am. În afară de faptul că va reprezenta punctul 
culminant al acţiunilor criminale ale fratelui meu. 

— De unde ştii că n-a minţit şi în privinţa datei? 

Pendergast tăcu o clipă. 

— Nu ştiu. Dar instinctul îmi spune că e adevărat. Şi, pe 
moment, instinctul e tot ce mi-a mai rămas. 


Capitolul 37 


În adâncurile bibliotecii Promoţia 1945 din Academia Phillips 
Exeter, Whit Dewinter IIl se aplecă deasupra manualului său de 
calcul diferenţial, în greutate de şapte kilograme. Se holba la o 
formulă alcătuită în totalitate din litere greceşti, încercând s-o 
înregistreze în mintea lui tulbure. Examenul de la jumătatea 
trimestrului începea peste mai puţin de o oră şi el nu reuşise să 
memoreze nici măcar jumătate din formulele de care avea 
nevoie. Îşi dorea al naibii de mult să le fi învăţat cu o noapte 
înainte, în loc să fi stat până târziu, fumând marijuana cu 
prietena lui, Jennifer. În momentul respectiv, ideea i se păruse 
bună... Stupid, de-a dreptul stupid. Dacă nu lua testul, B-ul care 
reprezenta media lui la matematică avea să se transforme în C 
şi el avea să meargă la Universitatea din Massachusetts în loc s- 
ajungă la Yale, atât şi nimic mai mult. N-avea să fie niciodată 
student la medicină, n-avea să-şi găsească niciodată o slujbă 
decentă, avea s-o sfârşească trăind o viaţă mizerabilă într-o 
căsuţă din Medford, cu o vacă de nevastă şi cu o droaie de copiii 
puşi pe urlat... 

Respiră adânc şi se afundă din nou în studiul tomului, numai 
pentru ca să i se spulbere concentrarea la auzul vocii care se 
ridica dintr-un cubicul alăturat. Whit îşi îndreptă spatele. 
Recunoscu glasul: era al fetei sarcastice din clasa lui de 
literatură engleză, ciudata aia cu păr retro, violet... Corrie. 
Corrie Swanson. 

— Care-i problema ta? Nu vezi că eu învăţ aici? 

Vocea reverberă, sonoră, de-a lungul zidurilor lucioase ale 
curţii interioare din Biblioteca Academiei. 

Whit se încordă, dar nu reuşi să desluşească răspunsul 
murmurat cu voce calmă. 

— Australia? Eşti țicnit? veni replica, pe un ton ridicat. Sunt în 
mijlocul examenelor de la jumătatea trimestrului! Ce-i în capul 
tău, eşti un soi de pervers? 

Dinspre studenţii care învățau alături se auzi de două ori câte 
un „ssst”. Whit trase cu ochiul pe deasupra peretelui 
despărțitor, încântat de diversiune. Zări un bărbat într-un 
costum de culoare închisă, aplecat peste un cubicul aflat la 
câteva zeci de metri distanţă. 

— Elţi-a spus asta? Da, exact, ia să vedem o legitimaţie. 


Un alt răspuns murmurat. 

— Bine, hei, te cred şi sunt cu totul pentru o vacanţă pe plajă. 
Dar chiar în momentul ăsta? Cred că glumeşti. 

Alte replici. Alte ssturi. 

— Bine, bine. Tot ce pot spune e că, dac-o să pic la biologie, o 
să fie vina lui Pendergast. 

Auzi scârţâitul unui scaun şi o văzu pe Corrie Swanson 
ridicându-se din cubicul şi urmându-l pe bărbatul în costum. 
Tipul părea de la Serviciile Secrete, cu haina încheiată la toţi 
nasturii, maxilar pătrăţos, ochelari negri. Se întrebă în ce soi de 
belea intrase Corrie. 

O privi trecând pe lângă el, cu funduleţul ei cochet unduind 
ademenitor sub rochia neagră, subţire, de care atârnau bucăţi 
zornăitoare de metal, cu părul violet căzându-i în josul spatelui 
într-o cascadă abundentă şi devenind treptat aproape negru la 
vârfuri. La naiba, era atrăgătoare, atâta timp cât nu încercai s-o 
duci acasă, la tata. Bătrânul l-ar fi ucis dac-ar fi aflat că se- 
ntâlnea cu o asemenea fată. 

Whit îşi îndreptă ochii obosiţi către formula de calcul a razei 
de curbură pentru o funcţie cu două variabile, dar continua să i 
se pară scrisă în greceşte. Literalmente. Blestemăţia avea atât 
de multe litere unduite şi răsucite încât, din câte ştia el, ar fi 
putut să fie primul vers din //iada. 

Gemu din nou. Viaţa lui era pe punctul să se încheie. Şi totul 
numai din cauza lui Jennifer şi a narghilelei ei magice... 

Peste casa din şindrilă de la intersecţia Church Street cu 
Sycamore Terrace din River Pointe, o suburbie liniştită a 
Clevelandului, căzuse o ninsoare uşoară. Străzile albite erau 
largi şi tăcute, iar felinarele aruncau bălți de lumină galbenă de- 
a curmezişul peisajului nocturn. Fluieratul îndepărtat al unui tren 
adăuga o notă de melancolie cartierului liniştit. 

În spatele jaluzelelor lăsate ale ferestrei din frontonul de la 
etajul întâi se mişcă o umbră - o siluetă într-un scaun cu rotile 
- abia conturându-se pe fundalul luminii de un albastru catifelat 
care izvora din adâncurile casei. Se foia încoace şi încolo, într-o 
mişcare silenţioasă, preocupată de îndeplinirea unei îndatoriri 
necunoscute. În interiorul camerei se înălţau, din podea până-n 
tavan, rafturi din metal, ticsite cu echipamente electronice: 
monitoare, procesoare, imprimante, terabaiţi de hard disk-uri, 
unităţi pentru capturarea imaginilor de pe ecranele 


computerelor de la distanţă, scanere de interceptare a 
convorbirilor de pe telefoanele celulare, routere wireless, 
dispozitive NAS şi sniffere pentru Internet. Aerul mirosea a 
aparatură electronică încinsă şi a mentol. 

Silueta din scaunul cu rotile se îndrepta când într-o parte, 
când într-alta, folosindu-se de o singură mână îmbătrânită ca să 
tasteze, să apese un buton sau altul, să rotească pe rând 
cadranele şi s-apese pe keypaduri. Unităţile erau deconectate 
pe rând de la sursele de curent electric, erau închise. Luminile 
se stingeau una câte una, conexiunile LAN şi broadband se 
întrerupeau, ecranele se înnegreau, hard disk-urile îşi încetau 
rotirea, ledurile clipeau, stingându-se şi ele. Bărbatul cunoscut 
în comunitatea subterană a hackerilor sub unicul nume de Mime 
se închidea în faţa lumii. 

Ultima lumină care se stinse -un ecran LED mare, plat 
- cufundă încăperea în întuneric. 

Când termină, Mime se odihni, trăgându-şi răsuflarea în 
întunericul cu care nu era obişnuit. Se rupsese cu totul de lumea 
exterioară. 

Ştia că, odată ce ieşise astfel din circuit, nu i se mai putea da 
de urmă. Însă informaţiile care-i parveniseră prin intermediul 
bărbatului cunoscut drept Pendergast, unul dintre singurii doi 
oameni din lume în care avea implicit încredere, îl împiedicau se 
simtă în largul lui. 

Mime nu se mai deconectase de mulţi ani de la imensele 
fluxuri de informaţii revărsate, ca un ocean invizibil, asupra 
casei sale. Avea o senzaţie de frig, de singurătate. 

Rămase nemişcat, meditând. Peste un minut, avea să pună în 
funcţiune un cu totul alt set de sistem de control şi în încăpere 
aveau să se aprindă alte lumini: ale unei baterii de monitoare 
ale camerelor video şi ale indicatoarelor luminoase incluse în 
sistemul de pază instalat în afara şi în interiorul casei. Era o 
măsură de protecţie pusă la punct cu mai mulţi ani în urmă, dar 
la care nu avusese niciodată nevoie să apeleze. Până atunci. 

Mime respiră adânc în întuneric şi - pentru prima oară în viaţa 
lui - i se făcu frică. 


Proctor încuie cu grijă uşa conacului cu ferestrele bătute în 
scânduri de la numărul 891 de pe Riverside Drive, se uită în jur, 
apoi se strecură în automobilul Hummer care îl aştepta. Casa 


era închisă ermetic, orice breşă potenţială şi orice punct de 
intrare fiind blocate cu mare grijă. Constance se afla tot 
înăuntru, ascunzându-se în spaţiile secrete care o adăpostiseră 
în trecut şi care nu-i erau cunoscute nici lui - şi nici măcar lui 
Pendergast. Avea provizii, un telefon celular pentru urgente, 
medicamente: tot ce îi era necesar. 

Proctor se desprinse de bordură accelerând, viră manevrând 
cu grijă imensul vehicul blindat cu delicateţe şi se îndreptă spre 
sud, pe Riverside Drive. Contrar obiceiului, se uită în oglinda 
retrovizoare, să vadă dacă nu era cumva urmărit. Nu remarcă 
niciun indiciu care să-i sugereze asta, dar - după cum ştia foarte 
bine - lipsa indiciilor că ar fi urmărit nu era un indiciu al lipsei 
urmăritorilor. 

Odată ajuns la intersecţia dintre 95th şi Riverside, încetini 
când trecu prin dreptul unui coş de gunoi plin până la refuz; 
aruncă în el, din mers, o pungă cu cartofi prăjiţi franţuzeşti plini 
de grăsime de la McDonald's, congelaţi, acoperiţi aproape în 
întregime cu un strat de ketchup solidificat. Pe urmă acceleră, 
urcând panta către West Side Highway, de unde o luă spre nord, 
respectând limita de viteză şi uitându-se des în oglinda 
retrovizoare. Îşi continuă drumul pe Riverdale şi pe Yonkers, 
către Saw Mill River Parkway, apoi intră pe Taconic, apoi pe l-49 
şi apoi pe l-87 şi pe Northway. Avea să conducă toată noaptea şi 
o mare parte a dimineţii următoare până la o anumită cabană 
de dimensiuni modeste de pe malul unui anumit lac mic, aflat la 
treizeci şi ceva de kilometri nord de St. Armand l'Eglise, Quebec. 

Aruncă o privire în dreapta lui, către puşca AR-15 de pe 
scaunul de alături, încărcată la capacitatea maximă cu cartuşe 
NATO de 5,6 milimetri. Aproape că spera să fie urmărit. Nu-şi 
dorea nimic mai mult decât să-i dea tipului o lecţie pe care să n- 
o uite până la sfârşitul zilelor sale - care n-avea să fie în niciun 
caz prea departe, nicidecum prea departe. 


Când se crăpa de zi şi deasupra fluviului Hudson se ivea 
lumina murdară a zorilor, iar un vânt de gheaţă biciuia bucăţi de 
ziare pe străzile pustii, un vagabond singuratic care-şi târşea 
picioarele pe Riverside Drive se opri în faţa unui coş de gunoi 
plin până la refuz şi începu să-l scotocească. Scoase cu un 
mormăit de satisfacţie o pungă cu cartofi prăjiţi franţuzeşti de la 
McDonald's, pe jumătate îngheţaţi. In timp ce şi-i îndesa lacom 


în gură, mâna lui stângă sustrase cu dexteritate o bucăţică de 
hârtie ascunsă în fundul pungii, o hârtiuţă pe care se înşirau 
câteva rânduri frumos caligrafiate, cu un scris de modă veche: 


„În lume există un singur om care corespunde cerinţelor tale 


speciale: 
Eli Grinn de la Effective Engineering Solution? 
Little West Street, Greewich Village, New York” 


25 Soluţii Inginereşti Eficiente. 


Capitolul 38 


O lună strălucitoare, imensă şi de un alb intens, poleia cu o 
sclipire ca de aur întinderea vastă a mării, aflată departe, jos. 
Uitându-se pe fereastra ei, Viola Maskelene vedea o dâră lungă 
şi albă, ca un creion culcat pe apa strălucitoare, având în vârf 
un pachebot imens, care, privit de la zece mii de metri înălţime, 
părea un vaporaş de jucărie. Era Queen Mary, se gândi ea, 
mergând de la Southhampton către New York. 

ÎI privi îndelung, simțindu-se pătrunsă de vraja lui, 
imaginându-şi miile de oameni aflaţi acolo, jos, pe nava aceea 
uriaşă din mijlocul oceanului, mâncând, bând, dansând, făcând 
dragoste - o lume întreagă pe un vas atât de mic încât avea 
impresia că l-ar fi putut ţine în palmă. 

Îl urmări până când dispăru dincolo de orizontul îndepărtat. 
Era ciudat că, deşi călătorise cu avionul de cel puţin o mie de 
ori, zborul continua să fie pentru ea o experienţă atât de 
interesantă. Aruncă o privire către bărbatul din partea cealaltă a 
culoarului dintre scaune, care moţăia deasupra unui exemplar 
din Financial Times, fără să se fi uitat nici măcar o singură dată 
pe fereastră. Era ceva care depăşea puterea ei de înţelegere. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, întrebându-se cu ce şi-ar fi 
putut umple timpul în continuare. Începuse călătoria din Italia, 
schimbase avionul la Londra, aşa că îşi citise deja cartea şi 
răsfoise revista de duzină primită în avion. Cabina de la clasa 
întâi era aproape goală şi, fiind aproape două noaptea, ora 
Londrei, puținii pasageri care o împărțeau adormiseră. 
Stewardesa era numai la dispoziţia ei. Îi prinse privirea. 

— Vă pot fi de folos, lady Maskelene? 

Ea clipi auzindu-şi titlul nobiliar. De ce părea să i-l ştie toată 
lumea? 

— Şampanie. Şi, dacă nu vă deranjează, vă rog, nu-mi mai 
spuneţi lady Maskelene. Mă face să mă simt ca o cotoroanţă. 
Spuneţi-mi în schimb Viola. 

— Îmi cer scuze. Vă aduc imediat şampania. 

— Mulţumesc foarte mult. 

În timp ce aştepta, Viola îşi scotoci geanta şi scoase 
scrisoarea pe care o primise la adresa ei din Italia, de pe insula 
Capraia, cu trei zile înainte. Se cunoştea deja că fusese 
despăturită şi împăturită de prea multe ori, dar ea o mai citi, 


totuşi, încă o dată: 


„lubita mea Viola, 

Această scrisoare te va şoca, fără îndoială, fapt pentru care îmi cer 

scuze. Mă aflu în aceeaşi poziţie ca Mark Twain, când s-a văzut nevoit 
să-i anunţe pe ziarişti că ştirile despre moartea lui erau cu mult 
exagerate. Sunt bine sănătos, dar am fost nevoit să mă ascund fiindcă 
mă ocup de un caz extraordinar de delicat. Acest lucru, suprapus 
peste anumite evenimente recente din Toscana, despre care ai auzit 
cu siguranţă, le-a creat prietenilor şi colegilor mei nefericita impresie 
că aş fi murit. Pentru o vreme, mi-a fost de folos să nu le-o corectez. 
Dar sunt viu, Viola, cu toate că am avut parte de o experienţă care m- 
a adus atât de aproape de moarte cât poate ajunge o fiinţă 
omenească. 
__ lar experienţa aceea cumplită e motivul pentru care îţi scriu acum. 
In acele ore groaznice în care m-am aflat în preajma morţii mi-am dat 
seama cât de scurtă e viaţa, cât de fragilă, şi am înţeles că nimeni nu 
trebuie să piardă rarele ocazii în care poate fi fericit. Când s-a ivit în 
calea noastră această şansă, pe insula Capraia, cu puţin timp înainte 
de experienţa despre care vorbesc, am fost luat prin surprindere 
- ceea ce, dacă mă ierţi că spun asta, ţi s-a întâmplat şi ţie. Intre noi 
s-a petrecut ceva. Mi-ai făcut o impresie de neşters şi nutresc 
speranţa că eu ţi-am făcut o impresie similară. 

De aceea aş vrea să te invit să stai cu mine la New York timp de 
zece zile, ca să ne putem cunoaşte mai bine unul pe altul. Şi să 
vedem, ca urmare, dacă impresia aceea este la fel de nepieritoare şi 
de favorabilă precum o cred eu, cu tărie.” 


Cuvintele o făcură pe Viola să zâmbească; exprimarea de 
modă veche, oarecum stângace, părea să i se potrivească atât 
de bine lui Pendergast, încât aproape că-i auzea vocea. Dar 
scrisoarea era cu adevărat extraordinară, deosebită de oricare 
alta pe care o mai primise vreodată. Fusese abordată de mulţi 
bărbaţi, în multe moduri, dar niciodată astfel. „Între noi s-a 
petrecut ceva.” Era adevărat. Chiar şi aşa, cele mai multe femei 
ar fi fost surprinse, sau chiar şocate, dacă ar fi primit o 
asemenea invitaţie. Chiar şi numai după o singură întâlnire, 
Aloysius ajunsese cumva să o cunoască destul de bine ca să-şi 
dea seama că asta nu i-ar fi displăcut. Dimpotrivă... 

Se concentră din nou asupra scrisorii: 


„Dacă accepţi această invitaţie indiscutabil nonconformistă, te rog 
aranjează lucrurile astfel încât să poţi sosi pe data de 27 ianuarie, cu 
zborul 822 al companiei British Airways, de la Gatwich la Kennedy. Nu 
spune nimănui că vii. O să-ţi explic când o să ne vedem, acum e 
suficient să menţionez că, dacă se află despre vizita ta, s-ar putea 
chiar să-mi fie pusă viaţa în pericol. 

Când vei sosi pe aeroportul Kennedy, scumpul meu frate, Diogenes, 
te va aştepta la preluarea bagajelor.” 


Diogenes. Se surprinse zâmbind, aducându-şi aminte cum îi 
povestise Aloysius, pe Capraia, despre numele bizare din familia 
lui. Nu glumise - cine altcineva şi-ar fi botezat vreodată copilul 
Diogenes? 


„O să-l recunoşti imediat, fiindcă semănăm foarte bine - cu 
excepţia faptului că el poartă o barbă frumos tunsă. Cea mai ciudată 
parte a înfăţişării lui e faptul că, datorită unui accident din copilărie, 
are ochii de două culori diferite: unul căprui şi celălalt de un albastru 
lăptos. Nu va purta nicio pancartă şi fireşte că el nu ştie cum arăţi, aşa 
că va trebui să-l descoperi. Nu te-aş încredința nimănui altcuiva în 
afară de fratele meu, care e de o discreţie desăvârşită. 

Diogenes te va conduce la casa mea de ţară din Long Island, un 
orăşel din Gardiners Bay, unde te voi aştepta. Asta ne va permite să 
petrecem mai multe zile unul în compania altuia. Casa e bine utilată, 
dar rustică, şi oferă o vedere splendidă a insulei Shelter, din faţa 
golfului. Bineînţeles că vei avea propriul apartament şi vom adopta un 
comportament decent - fireşte, în afara cazului în care circumstanţele 
ne vor impune contrariul.” 


Fraza îi smulse Violei un chicotit sonor. Era un tip de modă 
veche şi totuşi iată-i făcându-i o propunere care nu era nici 
măcar subtilă - dar i-o făcea cu bun-gust şi cu cel mai sec simţ 
al umorului. 


„Cazul de care mă ocup se va încheia la trei zile după sosirea ta. 
Atunci vom ieşi la suprafaţă şi-mi voi face din nou apariţia în lumea 
celor vii cu tine (sper) la braţul meu. Inainte de reîntoarcerea ta la 


Capraia ne vom bucura de o săptămână minunată în lumea teatrului, 
a muzicii, a artei şi explorând gastronomic New York-ul. 

Viola, te implor încă o dată, nu vorbi cu nimeni despre asta. 

Te rog, răspunde-mi printr-un mesaj de modă veche, o telegramă la 
adresa: 


A. Pendleton 
15 Glover's Box Road 
The Springs, NY 10.511 


Şi semnează „Anna Livia Plurabelle 


Dacă-mi vei accepta invitaţia, mă vei face foarte fericit. Ştiu că nu 
sunt foarte iscusit când e vorba de fraze sentimentale, cu înflorituri 
- ăsta e stilul meu şi păstrez alte demonstraţii de afecţiune pentru 
momentele când vom fi împreună. 

Cu toată sinceritatea, 

Aloysius” 


Viola nu reuşi nici acum să-şi reţină un zâmbet. Aproape că-l 
putea auzi pe Pendergast, cu mima lui elegantă, dar mai 
degrabă severă, rostind fiecare frază. Anna Livia Plurabelle?, 
într-adevăr; îi plăcea să constate că Pendergast nu era mai 
presus de înserarea unei aluzii literare şi încă a uneia atât de 
ezoterice, de rafinate. Era atât de fermecător; Viola se simţea 
palpitând vag la gândul revederii. lar umbra firavă a pericolului 
sugerat de scrisoare făcea pur şi simplu aventura mai picantă. 
Nu putu să nu reflecteze din nou la ciudăţenia faptului că îl 
cunoştea atât de bine, deşi nu petrecuseră decât o singură 
după-amiază împreună. Până atunci nu crezuse niciodată în 
prostiile acelea despre sufletele pereche, despre dragostea la 
prima vedere, despre jumătatea hărăzită din ceruri. Dar 
cumva... 

Impături scrisoarea şi scoase o altă foaie de hârtie. Era o 
telegramă, în care scria, simplu: 


26Personaj din Veghea lui Finnegan, de James Joyce (n. tr.). 


„Sunt încântat că vii! Fratele meu mi-a confirmat c-o să te-aştepte. 
Ştiu că mă pot baza pe discreţia ta. Cu drag, A.X.L.P.” 


Puse cu mare grijă ambele mesaje înapoi, în geantă, şi sorbi 
din şampanie, cu gândurile întorcându-i-se la întâlnirea de pe 
Capraia. Işi aduse aminte cum, în timp ce săpa via, văzuse un 
bărbat în costum negru, care venea spre ea păşind cu delicateţe 
printre bulgării de pământ, însoţit de un poliţist american în 
civil. Priveliştea era atât de bizară încât aproape că izbucnise în 
râs. O strigaseră, luând-o drept o ţărancă angajată la podgorie. 
Apoi ajunseseră mai aproape şi ea văzuse pentru prima oară 
frumuseţea stranie a chipului lui Pendergast. Sentimentul 
ciudat, apărut pe neaşteptate, nu semănase cu nimic din tot ce i 
se mai întâmplase vreodată. Şi reuşise să citească pe faţa lui că 
trăia aceeaşi experienţă, deşi se străduia s-o ascundă. Fusese o 
vizită scurtă - stătuseră de vorbă o oră, la un pahar de vin alb, 
pe terasa ei cu vedere spre mare - dar mintea ei se reîntorsese 
iarăşi şi iarăşi la după-amiaza aceea, ca şi cum s-ar fi întâmplat 
un eveniment spectaculos. 

Şi urmase a doua vizită - D'Agosta singur, palid şi supărat şi 
vestea înspăimântătoare despre moartea lui Pendergast. Abia în 
momentul acela îngrozitor înţelesese cât de mult îşi dorise să-l 
revadă pe agentul FBI - şi cu câtă siguranţă simţise, într-un 
anume fel, că avea să joace un rol important în tot restul vieţii 
ei. 

Avusese o zi cumplită. Şi cât de încântată se simţise după ce 
primise scrisoarea lui. _ 

Zâmbi la gândul că avea să-l revadă. li plăceau aventurile 
amoroase. Nu se ferise niciodată să accepte o provocare. Firea 
ei impulsivă o vârâse uneori în buclucuri, dar îi oferise, în acelaşi 
timp, o existenţă fascinantă, plină de culoare, pe care n-ar fi 
schimbat-o cu nimic altceva. Invitaţia misterioasă părea 
desprinsă din romanele de dragoste pe care obişnuia să le 
devoreze în primii ani ai adolescenţei. Un weekend într-o casă 
de ţară ascunsă în Long Island, alături de un bărbat care o 
fascina ca nimeni altul, urmată de o săptămână în vârtejul 
ameţitor din New York. Cum ar fi putut refuza? Era sigură că n- 
avea să fie nevoită să se culce cu el - era tipul gentlemanului 
desăvârşit - deşi simplul gând era urmat de un fior electrizant, 


care-o făcea să roşească.., 

Işi termină şampania, excelentă, ca întotdeauna la clasa întâi, 
unde prefera să călătorească. Uneori se simţea vinovată pentru 
asta -părea o atitudine elitistă - dar, în cazul unui zbor 
transatlantic, era mult mai confortabil. Se obişnuise cu lipsa 
confortului în numeroşii ani pe care şi-i petrecuse făcând 
săpături în mormintele egiptene, dar nu fusese niciodată de 
părere că ar fi avut vreun rost să se priveze de confort numai de 
dragul de a o face. 

Se uită la ceas. Urma să aterizeze pe aeroportul Kennedy 
peste exact patru ore. 

Avea să fie cu siguranţă interesant să-l întâlnească pe fratele 
lui Pendergast - pe acest Diogenes. Puteai spune foarte multe 
despre un om după ce îi cunoşteai fratele. 


Capitolul 39 


D'Agosta urmări silueta jalnică a lui Pendergast în timp ce 
agentul îşi târşâia picioarele, dând colţul de pe Ninth Avenue, ca 
să intre pe Little West 12th Street. Era nouă seara şi dinspre 
fluviul Hudson sufla un vânt aspru. Vechiul cartier al măcelăriilor 
- turtit ca un sandvici şi transformat într-un culoar îngust între 
Chelsea de sud şi partea de nord a Greenwich Village - se 
schimbase în timpul absenței lui D'Agosta. Printre sediile 
distribuitorilor de carne angro şi măcelăriile care-o vindeau 
consumatorilor răsăriseră restaurante la modă, buticuri şi firme 
bazate pe tehnologii recente. Părea un loc al naibii de potrivit 
pentru practicarea meseriei de psiholog criminalist. 

La jumătatea cvartalului, Pendergast se opri în faţa unui 
depozit imens, cu unsprezece etaje, care cunoscuse şi zile mai 
bune. Scurgerea vremii opacizase sticla ferestrelor cu armătură 
din oţel şi etajele de jos erau acoperite cu o crustă de funingine. 
Nu exista niciun fel de indiciu, niciun nume, nimic care să 
anunţe existenţa sediului unei companii, cu excepţia firmei 
uzate, pictate direct pe cărămida veche a zidului, pe care scria: 
Price & Price Pork Packing Inc”. Sub ea se aflau o intrare 
supradimensionată, destinată camioanelor de marfă, acum 
închisă şi blocată şi, alături, o uşă mai mică, prevăzută cu o 
sonerie fără nicio plăcuţă identificatoare. Pendergast îşi ridică 
degetul spre ea şi apăsă. 

— Da? răspunse imediat o voce din difuzorul alăturat. 

Pendergast  murmură ceva, apoi se auzi zgomotul 
mecanismului electronic de descuiere a uşii. Aceasta se 
deschise, dezvăluind un spaţiu mic şi alb, gol cu excepţia unei 
camere minuscule de luat vederi, montate în partea de sus a 
peretelui din fund. Uşa se închise în spatele lor cu un pocnet 
anemic. Rămaseră acolo, cu faţa spre cameră, timp de treizeci 
de secunde. Pe urmă, o uşă aproape invizibilă, plasată în acelaşi 
perete, glisă într-o parte. Pendergast şi D'Agosta străbătură un 
coridor alb, apoi intrară într-o încăpere slab luminată -o 
încăpere uimitoare. 

Podelele etajelor inferioare ale depozitului fuseseră înlăturate, 
lăsând în urmă o carcasă care includea şase niveluri. În faţa lor, 


2 7 Price & Price - Ambalare Carne de Porc. 


suprafaţa întinsă a nivelului principal era un labirint de vitrine şi 
console, aparate voluminoase de cercetare ştiinţifică, 
computere, machete  alambicate şi diorame, toate în 
semiîntuneric. Atenţia lui D'Agosta fu atrasă de o masă imensă 
pe care se afla ceea ce părea să fie o machetă a fundului mării 
de undeva, din jurul Antarcticei, secţionată pentru a evidenția 
straturile geologice de dedesubt, alături de ceva care crea 
impresia unui soi de vulcan bizar. Mai erau şi alte machete 
complicate, inclusiv aceea a unei nave maritime, ticsite cu mini- 
submarine robotizate cu aspect misterios, cu echipamente 
ştiinţifice şi cu armament. 

Din întuneric se desprinse o voce: 

— Bine aţi venit. 

D'Agosta se întoarse spre partea umbrită a încăperii şi văzu o 
siluetă într-un scaun cu rotile, apropiindu-se printre două şiruri 
de mese lungi: un bărbat cu părul castaniu tuns scurt şi cu buze 
subţiri deasupra maxilarului pătrăţos. Purta un costum modest, 
dar bine croit, şi îşi dirija scaunul manevrând un mic joystick cu 
degete ascunse într-o mănuşă neagră. Locotenentul îşi dădu 
seama că avea probabil un ochi de sticlă, pentru că nu emitea 
niciuna dintre _licăririle feroce ale perechii sale. O cicatrice 
purpurie îi cobora pe obrazul drept, de la linia părului până la 
maxilar, creând iluzia unei răni primite într-un duel. 

— Sunt Eli Glinn, spuse, cu voce gravă, blândă şi neutră. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi locotenentul D'Agosta şi agentul 
special Pendergast. 

Îşi opri scaunul cu rotile şi le întinse mâna. Bine aţi venit la 
Effective Engineering Solutions. 

Îl urmară printre mese şi pe lângă o seră de dimensiuni 
reduse, cu lămpi fluorescente pâlpâind fantomatic, şi se urcară 
într-un lift care-i lăsă pe o pasarelă amplasată la înălţimea 
etajului trei. În timp ce o străbătea mergând în urma scaunului 
cu rotile, D'Agosta se simţi cuprins de îndoială. Effective 
Engineering Solutions? Domnul -nu doctorul - Eli Glinn? Se 
întrebă dacă nu cumva în ciuda mult lăudatului ei talent de 
cercetătoare, Constance Greene nu făcuse cumva o greşeală. 
Tipul nu semăna cu niciunul dintre psihologii specializaţi în 
analiză comportamentală pe care-i văzuse vreodată - şi avusese 
de-a face cu destul de mulţi. 

Glinn aruncă o privire peste umăr, studiind uniforma lui 


D'Agosta cu ochiul său teafăr. 

— Vă puteţi închide staţia radio şi telefonul celular, domnule 
locotenent. În clădirea asta blocăm toate semnalele wireless şi 
toate frecvențele radio. 

Îi conduse într-o mică sală de şedinţe cu mobilier din lemn 
lustruit, închise uşa şi le făcu semn să se aşeze. El se îndreptă 
spre o masă izolată din capătul opus al încăperii, unde golul 
dintre scaunele Herman Miller de culoarea cărbunelui îi era 
evident rezervat. Pe masă, chiar în faţa lui, se afla un plic 
subţire; în rest, suprafaţa imaculată era goală. Se lăsă pe 
spătarul scaunului şi îi fixă pe cei doi cu o privire pătrunzătoare. 

— Cererea dumneavoastră e neobişnuită, spuse el. 

— Am o problemă neobişnuită, răspunse Pendergast. 

Glinn îl măsură din ochi, de sus până jos. 

— Deghizarea dumneavoastră e foarte reuşită, domnule 
Pendergast. 

— Într-adevăr. 

Glinn îşi îndoi degetele. 

— Spuneţi-mi care e natura problemei dumneavoastră. 

Pendergast aruncă o privire în jur. _ 

— Spuneţi-mi care e natura companiei dumneavoastră. Intreb 
pentru că toate acestea -arătă cu un gest prin încăpere - nu 
seamănă cu biroul unui specialist în analiză comportamentală. 

Trăsăturile bărbatului se destinseră încet într-un zâmbet lipsit 
de veselie, deformându-i şi împurpurându-i cicatricea. 

— Întrebarea e justificată. Effective Engineering Solution se 
ocupă de rezolvarea unor probleme inginereşti unice şi 
analizează eşecurile. 

— Ce gen de probleme inginereşti? 

— Modul de neutralizare a unui reactor nuclear subteran 
dintr-un anumit stat din Orientul Mijlociu care nu respectă 
convențiile internaţionale şi îl foloseşte pentru producerea 
armelor de distrugere în masă. Analiza dispariţiei subite şi 
misterioase a unui satelit secret, în valoare de un miliard de 
dolari. 

Zvăcni dintr-un deget, un gest mărunt de o surprinzătoare 
forţă, pentru că până atunci stătuse complet nemişcat. 

— Sper că mă-nţelegeţi dacă nu intru în detalii. Vedeţi, 
domnule Pendergast, „analiza eşecurilor” este o altă faţă a 
monedei inginereşti; e arta înţelegerii modului în care se fac 


greşelile, putând astfel să le previi înainte de a se petrece. Sau 
să înţelegi, după eşec, ce anume l-a provocat. Din păcate, al 
doilea caz e mai frecvent decât primul. 

— Eu totuşi nu pricep, spuse D'Agosta. Ce legătură are 
analiza eşecurilor cu profilul psihologic al unui criminal? 

— Ajung şi la asta, domnule locotenent. Analiza eşecurilor 
începe cu întocmirea unui profil psihologic. EES şi-a dat cu multă 
vreme în urmă seama că adevărata cheie a înţelegerii eşecurilor 
este înţelegerea exactă a modului în care greşesc fiinţele 
umane. Ceea ce e totuna cu a înţelege în ce mod iau oamenii 
deciziile. Aveam nevoie de putere predictivă - de o metodă de 
prezicere a modului în care va acţiona o anumită persoană într-o 
anumită situaţie. Aşa că am creat un sistem puternic, brevetat, 
de realizare a profilurilor psihologice. Rulează, în mod curent, pe 
un super computer alimentat din reţea, un terminal conectat la 
un IMB eServer. Facem profiluri psihologice mai bune decât 
oricine altcineva din întreaga lume. Şi n-o spun ca să-mi fac 
publicitate. E un simplu fapt. 

Pendergast îşi înclină fruntea. 

— Extrem de interesant. Cum se face că n-am auzit niciodată 
de dumneavoastră? 

— De obicei nu dorim să ne facem cunoscuţi - adică nu în 
afara unui mic cerc de clienţi. 

— Înainte de a începe, vreau să primesc asigurări în ceea ce 
priveşte discreţia. 

— Domnule Pendergast, EES garantează două lucruri. Primul e 
discreţia deplină. lar al doilea e succesul. Acum spuneţi-mi vă 
rog care e problema dumneavoastră. 

— Ţinta este un bărbat pe nume Diogenes Pendergast 
- fratele meu. A dispărut cu mai bine de două decenii în urmă, 
după ce a reuşit să-şi însceneze propria moarte. Parcă ar fi fost 
şters de pe faţa pământului - cel puţin oficial. E de negăsit în 
toate bazele de date guvernamentale, singura excepţie fiind 
certificatul său de deces, despre care ştiu că e fals. Nu există 
niciun fel de înregistrări despre el, ca adult. Nici o adresă, nici o 
fotografie, absolut nimic. Scoase din haină un dosar gros, lucios, 
şi îl puse pe masă. Toate informaţiile pe care le deţin se află 
aici. 

— De unde ştiţi că e încă în viaţă? 

— Am avut o întâlnire bizară vara trecută. Scrie în raport. Pe 


lângă asta, s-a transformat într-un criminal în serie. 

Glinn dădu încet din cap. 

— Diogenes a-nceput să mă urască de la o vârstă fragedă şi a 
făcut din distrugerea mea țelul vieţii lui. Pe data de 19 ianuarie 
a acestui an şi-a pus în sfârşit planul în acţiune. A început să-mi 
ucidă prietenii şi asociaţii, unul câte unul, ironizându-mă fiindcă 
nu sunt în stare să-i salvez. Până acum a ucis patru. În cazul 
ultimilor doi şi-a bătut joc de mine trimiţându-mi mai întâi bilete 
cu numele victimei - prima dată cu numele adevăratei victime, 
iar a doua oară cu numele altei persoane, păcălindu-mă şi 
făcându-mă să protejez pe altcineva. Pe scurt, încercarea mea 
de a-l opri a fost un eşec total. Acum pretinde că următoarea lui 
ţintă este locotenentul D'Agosta, aici de faţă. Dosarul conţine şi 
prezentarea succintă a crimelor. 

D'Agosta remarcă în ochiul lui Glinn licărul unui nou interes. 

— Cât de inteligent e acest Diogenes? 

— În copilărie, valoarea 1.Q.-ului său a fost 210. Şi, apropo, 
asta după ce s-a-mbolnăvit de scarlatină, o boală care l-a 
schimbat pentru totdeauna. 

Glinn ridică dintr-o sprânceană. 

— Avem de-a face cu o leziune organică a creierului? 

— Nu cred. Diogenes era ciudat şi înainte de boală. Dar boala 
a părut să-i focalizeze şi să-i aducă în prim-plan ciudăţeniile. 

— Şi de aceea aveţi nevoie de mine. Vă trebuie o analiză 
completă, psihologică, criminală şi comportamentală a acestui 
om. Şi, fireşte, pentru că-i sunteţi frate, pentru că sunteţi prea 
apropiat de el - nu i-o puteţi face singur. 

— Exact. Diogenes a avut la dispoziţie ani de zile ca să 
plănuiască totul. E tot timpul cu trei paşi înaintea mea. Nu lasă 
nici un indiciu la locul faptei - cel puţin nu fără intenţie. Singura 
modalitate de a-l opri e să-i anticipez următoarea mişcare. 
Trebuie să subliniez că e vorba de o urgenţă. Diogenes a 
anunţat că-şi va desăvârşi crima mâine, pe 28 ianuarie. A numit 
această zi punctul culminant al planului său. Nu ne putem da 
seama cât de multe vieţi sunt în pericol. 

Glinn deschise dosarul cu mâna teafără şi începu să-l 
răsfoiască, parcurgând paginile în grabă. 

— Nu pot face un profil în douăzeci şi patru de ore. 

— Trebuie. 

— E imposibil. Presupunând că-mi întrerup toate celelalte 


lucrări şi mă ocup numai de asta, nu-l pot finaliza în mai puţin 
de şaptezeci şi două de ore, începând de acum. Aţi venit prea 
târziu la mine, domnule Pendergast. Sau cel puţin prea târziu în 
raport cu data anunţată de fratele dumneavoastră. Dar poate nu 
prea târziu pentru a acţiona în mod eficient după aceea. 

Se uită la Pendergast înclinându-şi capul într-un mod bizar. 

Agentul rămase o clipă nemişcat. 

— Atunci aşa să fie, spuse, cu voce scăzută. 

— Să nu pierdem şi mai mult timp. Glinn puse o mână pe 
dosarul din faţa lui şi îl împinse de-a curmezişul mesei. lată 
contractul nostru standard. Onorariul meu e de un milion de 
dolari. 

D'Agosta se ridică de pe scaun. 

— Un milion? Sunteţi nebun? 

Pendergast îl calmă cu o fluturare a mâinii. 

— Accept. 

Luă dosarul, îl deschise şi citi contractul cu rapiditate. 

— Pe verso o să găsiţi declaraţia noastră de limitare a 
responsabilităţii şi clauzele de garanţie. Oferim garanţia 
absolută şi necondiționată a succesului. 

— Menţionaţi pentru a doua oară această garanţie 
neobişnuită. Cum definiţi succesul, domnule Glinn? 

Pe chipul celui întrebat apăru un alt zâmbet fantomatic. 

— Desigur, nu putem garanta că-l veţi înţelege pe Diogenes. 
Nici că-l veţi putea împiedica să ucidă. Asta depinde de 
dumneavoastră. lată ce garantăm. Unu: vom face un profil 
criminalistic al lui Diogenes Pendergast care va elucida cu 
exactitate motivul. 

— Motivul i-l ştiu deja. 

Glinn îl ignoră. 

_ — Doi: profilul nostru criminalistic va avea putere predictivă. 
In cadrul unei game limitate de acţiuni, o să vă spună ce anume 
urmează să întreprindă. Oferim servicii de urmărire ulterioară 
- dacă veţi avea anumite întrebări despre viitoarele acţiuni ale 
țintei, le vom rula prin sistemul nostru şi vă vom oferi răspunsuri 
demne de încredere. 

— Mă întreb dacă acest lucru e posibil în cazul oricărei 
persoane şi, cu atât mai mult, în cazul cuiva precum Diogenes. 

— Nu vreau să facem schimb de întrebări filosofice, domnule 
Pendergast. Fiinţele omeneşti sunt dezgustător de previzibile, 


ceea ce este la fel de adevărat şi în cazul psihopaţilor şi în al 
bunicuţelor. Vom face ceea ce susţinem. 

— N-aţi greşit niciodată? 

— Absolut niciodată. Avem o singură misiune care rămâne, ca 
să zic aşa, deschisă. 

— Cea legată de dispozitivul termonuclear? 

Dacă întrebarea îl surprinse, atunci Glinn nu se trădă. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Despre dispozitivul pe care-l proiectaţi la parter. Am văzut 
pe o tablă de scris mai multe ecuaţii legate de curba energiei de 
legătură. Şi pe o masă din apropiere era desenul de execuţie a 
unei piese dintr-un exploziv extrem de puternic, care nu poate 
servi decât la comprimarea miezului. 

— Va trebui să stau de vorbă cu inginerul nostru şef despre 
neglijenţa lui în privinţa celorlalte proiecte ale noastre. 

— Am văzut şi că vă ocupați de obţinerea unui virus mozaic al 
plantelor, prin inginerie genetică. 

— Le oferim tuturor clienţilor noştri aceeaşi garanţie de 
confidenţialitate pe care v-o oferim dumneavoastră. Ne 
întoarcem la Diogenes? Şi, în particular, la problema motivului 
său. 

— Nu încă, zise Pendergast. Nu privesc lucrurile cu frivolitate. 
La dumneavoastră, totul - modul în care vorbiţi, mişcările, însăşi 
ardoarea de care daţi dovadă, domnule Glinn - vorbeşte despre 
existenţa unei obsesii copleşitoare. Am observat şi că, judecând 
după cicatricea de pe obraz, rănile dumneavoastră sunt recente. 
Dacă pun în balanţă asta şi ceea ce am văzut la parter, încep să 
mă-ngrijorez. 

Glinn înălţă din sprâncene. 

— Să vă-ngrijoraţi? 

— Sunt îngrijorat fiindcă mă tem că un om ca dumneavoastră, 
care se luptă să rezolve o problemă cu mult mai importantă 
decât a mea, nu va reuşi să-mi dedice mie întreaga sa atenţie. 

Glinn rămase nemişcat, fără să răspundă. Pendergast îl privea 
peste masă, la fel de neclintit. 

Se scurse un minut, apoi două, fără ca vreunul dintre ei să 
scoată un cuvânt. Privindu-i şi aşteptând, D'Agosta se alarma 
din ce în ce mai mult. Era ca şi cum cei doi s-ar fi duelat, 
purtând o luptă cu numeroase răsturnări de situaţie, fără să 
scoată niciun sunet şi fără să schiţeze niciun gest. 


Glinn începu brusc să vorbească, fără niciun preambul, cu 
aceeaşi voce calmă, lipsită de emoție. 

— Domnule Pendergast, dac-o să vă hotărâți vreodată să 
plecaţi de la FBI, cred c-o să vă pot găsi un loc aici. Oricum, nu 
am nicio obsesie - doresc, pur şi simplu, ca garanţia succesului 
să fie o realitate. Vedeţi dumneavoastră, nu le oferim această 
garanţie numai clienţilor noştri, ne-o oferim şi nouă înşine. Am 
intenţia să finalizez şi celălalt proiect cu succes, deşi clientul 
nostru iniţial nu se mai află într-o stare care să-i permită să-l 
aprecieze. Sunt implicate dislocaţii seismice importante într-o 
anumită zonă din sudul Atlanticului, pentru care este nevoie de 
un, eh, reglaj nuclear. Şi asta reprezintă mai mult decât trebuie 
să ştiţi. Este adevărat c-o să mă ocup în primul rând de mica 
dumneavoastră problemă, pentru că mă aflu într-o jenă 
financiară. Îmi voi devota oricum întreaga energie pentru a duce 
la bun sfârşit proiectul dumneavoastră, fiindcă un eşec ar 
însemna să vă înapoiez banii şi să sufăr o umilinţă. Şi, aşa cum 
spuneam, EES nu greşeşte niciodată. E suficient de clar? 

Pendergast dădu din cap. 

— Şi acum să ne întoarcem la motivul fratelui dumneavoastră 
- la sursa urii lui. Între el şi dumneavoastră s-a întâmplat ceva şi 
trebuie să ştiu despre ce e vorba. 

— Totul este descris în dosar. M-a urât dintotdeauna. lar 
paharul s-a umplut când i-am ars jurnalele. 

— Povestiţi-mi ce s-a-ntâmplat. 

— Eu aveam paisprezece ani, el avea doisprezece. Nu ne 
înţeleseserăm bine niciodată. El era întotdeauna crud şi ciudat 
- cu atât mai mult după scarlatină. 

— Când s-a-mbolnăvit? 

— La şapte ani. 

— Există vreo fişă medicală? 

— Nici una. A fost tratat în particular, de medicul de familie. 

— Continuati. 

— Într-o bună zi am dat peste jurnalele lui, pline cu cele mai 
abjecte lucruri puse vreodată pe hârtie - orori care depăşesc 
imaginația unei minți raționale. Le ținea de ani de zile. Le-am 
ars - şi ăsta a fost catalizatorul. Câţiva ani mai târziu, casa 
noastră a fost incendiată şi părinţii ne-au murit în flăcări. Eu 
eram la şcoală, dar Diogenes a văzut totul, le-a auzit strigătele 
de ajutor. A fost dat peste cap... 


În colţurile gurii lui Glinn jucă un zâmbet rece. 

— Nu cred. 

— Nu credeți? 

— Nu mă-ndoiesc că vă invidia şi că distrugerea jurnalelor l-a 
înfuriat. Dar asta s-a întâmplat mult prea târziu ca să dea 
naştere unei un atât de profunde, patologice, obsesive. Şi nici o 
simplă contaminare cu virusul scarlatinei nu te umple de ură din 
senin. Nu, domnule Pendergast, ura lui îşi are rădăcinile în ceva 
care s-a petrecut între el şi dumneavoastră la o vârstă mult mai 
fragedă. Asta e informaţia care lipseşte. Şi sunteţi singura 
persoană care ne-o poate oferi. 

— Toate lucrurile relevante întâmplate între noi doi sunt 
menţionate în dosar, inclusiv întâlnirea noastră recentă, din 
Italia. Vă asigur că nu există nici măcar un singur incident, nicio 
dovadă incontestabilă care să explice ura lui. 

Glinn ridică dosarul, îl răsfoi. Trecură trei minute, apoi cinci. 
Pe urmă lăsă dosarul jos. 

— Aveţi dreptate. Aici nu există nicio dovadă solidă. 

— Exact cum v-am spus. 

— E foarte posibil s-o fi reprimat. 

— Nu reprim nimic. Am o memorie extraordinară, amintirile 
mi se întorc în timp până în zilele de dinaintea primei mele 
aniversări. 

— Atunci ascundeţi ceva în mod deliberat. 

Pendergast deveni foarte rigid. D'Agosta se uită surprins la 
cei doi bărbaţi. Nu mai întâlnise pe nimeni care să-l provoace 
astfel pe Pendergast. 

În timp ce el îl privea pe agentul FBI, Glinn devenise încă şi 
mai lipsit de expresie, dacă aşa ceva era cu putinţă. . 

— Nu pot merge mai departe fără informaţia asta. Imi trebuie 
şi îmi trebuie acum. Se uită la ceas. O să-i chem pe câţiva dintre 
asociaţii mei de încredere. Vor fi aici într-o oră. Domnule 
Pendergast, dincolo de uşa din spate e o cămăruţă cu un pat; vă 
rog să vă faceţi comod şi să aşteptaţi următoarele instrucţiuni. 
Domnule locotenent, prezenţa dumneavoastră aici nu mai e 
necesară. 

D'Agosta se uită la Pendergast. Pentru prima oară de când îl 
cunoştea, faţa agentului avea o expresie care aducea a teamă. 

— Nu plec nicăieri, se grăbi locotenentul să spună, iritat de 
aroganţa lui Glinn. 


Pendergast zâmbi subţire şi clătină din cap. 

— E-n ordine, Vincent - oricât de mult aş detesta ideea de a- 
mi răscoli trecutul căutând ceva care probabil nu există, îmi dau 
seama că e necesar s-o fac. Ne întâlnim în locul pe care l-am 
stabilit deja. 

— Eşti sigur? 

Agentul FBI încuviinţă din cap. 

— Şi nu uita nicio clipă: eşti sigura persoană despre care a 
spus Diogenes că urmează pe lista lui. lar de 28 ianuarie ne 
despart mai puţin de trei ore. Vincent: fii mai mult decât 
prudent. 


Capitolul 40 


Laura Hayward măsura mica încăpere cu pasul, ca o leoaică în 
cuşcă, uitându-se des la ceasul urât din spatele biroului ei. Avea 
impresia că urma să explodeze dacă nu-şi folosea altcumva 
energia nervoasă. Şi, cum nu-şi putea părăsi biroul, se plimba 
de colo-colo. 

Îşi petrecuse aproape toată seara sistematizând probele 
referitoare la asasinarea lui Duchamp şi a lui Green şi 
comparându-le simultan cu toate cele pe care le obținuse de la 
departamentele de poliţie din New Orleans şi D.C. Făcând uz de 
linguşiri, rugăminţi şi ameninţări. Dăduse la o parte toate 
însemnările despre celelalte cazuri de pe panoul din plută de pe 
perete, pe care-l împărţise în patru părţi, câte una pentru 
fiecare crimă din luna ianuarie: profesorul Torrance Hamilton pe 
19; Charles Duchamp pe 22; agentul special Michael Decker pe 
23 şi doctorul Margo Green pe 26. Avea micrografii ale fibrelor 
textile şi ale firelor de păr; fotografii ale nodurilor şi ale urmelor 
de paşi, extracte din rapoartele medicilor legişti, analizele 
stropilor de sânge, fotografii ale locurilor faptelor şi ale armelor, 
rapoarte despre amprente, diagrame are intrărilor şi ieşirilor din 
locurile respective, în cazurile în care exista aşa ceva, alături de 
alte probe suplimentare, relevante sau nu. Toate erau 
interconectate prin şnururi roşii, galbene, verzi şi albastre. lar 
numărul conexiunilor era surprinzător de mare: deşi fiecare caz 
avea un cu totul alt mod de operare, Hayward nu se îndoia că 
toate asasinatele fuseseră comise de aceeaşi persoană. 

Nu avea absolut nicio îndoială. 

În mijlocul biroului ei se afla un raport subţire, abia sosit din 
partea şefului Departamentului de psihologie criminalistică. 
Reprezenta confirmarea faptului că  omuciderile erau 
compatibile din punct de vedere psihologic şi că ar fi putut fi 
comise de acelaşi făptaş. Mai mult decât atât, conţinea şi 
profilul acestuia. Care era cel puţin uluitor. 

În D.C. Şi în New Orleans încă nu se ştia asta; nu o ştia nici 
FBl-ul, nu o aflaseră nici măcar Singleton sau Rocker: dar aveau 
de-a face cu un criminal în serie. Unul meticulos, inteligent, 
metodic, cu sânge rece şi cu desăvârşire nebun. 

Se răsuci mărşăluind prin încăpere. Imediat ce avea să-i arate 
lui Rocker că găsise o legătură între cazuri, rahatul avea să 


zboare în toate părţile. FBl-ul, deja implicat din cauza asasinării 
lui Decker, avea să dea năvală. Presa urma să fie zguduită de o 
avalanşă de articole -titlurile celor despre criminali erau 
întotdeauna scrise cu litere îngroşate. Însă acum aveau parte de 
unul cu desăvârşire inedit. Aproape că vedea titlul din Post, cu 
caractere de 72. Urma să fie implicat primarul, poate chiar şi 
guvernatorul. O întreagă harababură. Una dată naibii. 

Dar nu-l putea suna pe Rocker înainte de a primi ultima 
probă, ultima piesă a jocului de puzzle. Dovada irefutabilă. lar 
ea putea s-o încurce urât. Dezastrul politic putea fi cumplit. Era 
necesar să aibă totul pregătit, până la ultimul detaliu - numai 
aşa se putea salva. 

Auzi o bătaie timidă în uşă şi încremeni cu un picior în aer. 

— Intră, spuse. 

Un bărbat cu un plic lucios în mână îşi strecură capul 
înăuntru. 

— Pe unde-ai umblat? Trebuia să primesc raportul ăsta acum 
două ore! 

— Imi pare rău, se bâlbâi bărbatul, intrând cu paşi prudenti. 
Aşa cum am explicat şi la telefon, a trebuit să verific 
coincidenţele de trei ori, pentru că... 

— N-are importanţă. Dă-mi raportul şi-atât, te rog. 

El i-l întinse de la distanţă, aproape ca şi cum s-ar fi temut să 
nu fie muşcat. 

— Aţi găsit vreo coincidenţă a ADN-urilor? întrebă ea, luând 
plicul. 

— Da. O coincidenţă frumoasă, între două probe, sângele de 
pe cutter şi cel din pata de pe podea. Provine de la aceeaşi 
persoană, care nu e victima. Dar aici a apărut o problemă: n-am 
găsit ADN-ul în niciuna dintre bazele de date cu infractori sau cu 
delicvenţi minori ale FBl-ului, aşa că am făcut cum ne-ai cerut şi 
am căutat în toate bazele de date cu ADN-uri. Şi am găsit o 
coincidenţă, dar într-o bază federală, apoi am avut dificultăţi 
majore din cauza confidenţialităţii informaţiilor şi... ei bine... 

Bărbatul ezită. 

— Continuă, spuse Hayward, cu toată blândeţea de care era 
capabilă. 

— Am rulat programul de trei ori ca să fiu absolut sigur în 
privinţa acestei coincidenţe. Povestea e explozivă, căpitane. Nu 
ne putem permite nicio greşeală. 


— Şi? 

Hayward abia mai putea să respire. 

— N-o să-ţi vină să crezi. ADN-ul s-a potrivit cu al unuia dintre 
cei mai importanţi agenţi ai Biroului. 

Hayward răsuflă. 

— Ba cred. Cred, Dumnezeu să ne aibă în pază. 


Capitolul 41 


Eli Glinn aştepta în micul său birou personal de la etajul trei al 
sediului companiei Effective Engineering Solutions. Era o 
încăpere sobră, nu adăpostea decât o masă, câteva computere, 
un mic raft pentru cărţi şi un ceas. Pereţii erau cenuşii la culoare 
şi nu exista niciun obiect care să personalizeze biroul, cu 
excepţia fotografiei unei blonde maiestuoase, în uniformă de 
căpitan de navă, făcând cu mâna de pe ceea ce părea a fi 
puntea unui petrolier. În partea de jos era scris un vers dintr-o 
poezie de W.H. Auden%. 

Lămpile din birou fuseseră stinse şi singura lumină era dată 
de un monitor imens, cu ecran plat, care oferea un flux de 
imagini digitale de mare rezoluţie, dintr-un birou de la parterul 
clădirii. In fluxul video nu apăreau decât două persoane: 
subiectul, Pendergast, alături de specialistul în psihologie al 
firmei, Rolf Krasner, care îl pregătea pentru test. 

Glinn studia cu interes silueta subţire a agentului FBI. Fusese 
demoralizat de perspicacitatea din spatele comentariilor de 
natură psihologică făcute de acesta la adresa persoanei sale, 
precum şi de extraordinara abilitate de a selecta şi interpreta 
câteva amănunte din diverse zone ale încăperii - şi, într-un mod 
bizar, se simţise profund impresionat. 

In timp ce continua să urmărească activitatea vizibilă pe 
monitor, cu sonorul închis, se întoarse din nou către dosarul 
adus de Pendergast. Deşi lipsit de importanţă într-o perspectivă 
mai amplă a lucrurilor, cazul agentului FBI avea punctele sale de 
interes. De exemplu, între cei doi fraţi extraordinari exista o 
relaţie aproape mitică, de tipul Cain şi Abel. Pentru că 
Pendergast era extraordinar - Glinn nu mai întâlnise niciodată 
pe cineva căruia să-i poată respecta inteligenţa, considerând-o 
egală cu a sa. Se simţise întotdeauna într-un fel înstrăinat de 
marea masă a fiinţelor umane - şi iată că exista totuşi un om cu 
care putea spune, apelând la limbajul revoltător al 
contemporaneităţii, că se identifica. Era încă şi mai intrigat de 
faptul că fratele agentului FBI părea să fie încă şi mai inteligent 
şi, cu toate acestea, răuvoitor. Era atât de mistuit de ură încât 
îşi dedicase toată viaţa obiectului acesteia, fără să se 


28Wystan Hugh Auden (1907-1973), poet englez (n. tr.). 


deosebească prea mult de un om aflat sub vraja unei iubiri 
obsedante. Indiferent ce s-ar fi aflat la baza acelui sentiment de 
ură era, probabil, un unicat în istoria experienţei umane. 

Glinn se uită din nou la monitor. Vorbăria se încheiase şi Rolf 
Krasner trecuse la treabă. Psihologul firmei EES îşi combina 
aerul dezarmant de prietenesc cu un profesionalism fără cusur. 
Îţi venea greu să crezi că bărbatul jovial, cu faţa rotundă, 
modest, vorbind cu accent vietnamez, ar fi putut reprezenta o 
ameninţare. La prima vedere părea într-adevăr să aibă cea mai 
puţin amenințătoare personalitate cu putinţă - până când trecea 
la acţiune. Glinn ştia cât de eficientă putea fi strategia Jekyll şi 
Hyde în cazul unui subiect care nu bănuia nimic. 

Pe de altă parte, Krasner nu mai lucrase niciodată cu un 
asemenea subiect. 

Glinn se aplecă şi deschise sonorul. 

— Domnule Pendergast, spunea Krasner cu voioşie, vă pot 
oferi ceva înainte de a începe? Apă? O băutură răcoritoare? Un 
martini dublu? 

Chicoti. 

— Nimic, mulţumesc. 

Pendergast părea să nu se simtă în largul lui, exact aşa cum 
era de dorit. EES pusese la punct trei metode diferite de 
interogare, fiecare destinat unui anumit tip de personalitate, 
plus o patra, experimentală, indicată numai în cazul celor mai 
dificili, rebeli - şi inteligenţi - subiecţi. După ce citiseră în 
întregime dosarul lui Pendergast şi discutaseră situaţia, 
căzuseră întru totul de acord asupra metodei pe care urmau s-o 
folosească. Pendergast urma să fie a şasea persoană supusă 
celui de-al patrulea tip de interogatoriu. Care nu dăduse greş 
niciodată. 

— Folosim câteva tehnici de psihanaliză sănătoase, de modă 
veche, spuse Krasner. Şi una dintre ele constă în a vă invita să 
vă întindeţi pe o canapea, astfel încât să nu vă puteţi vedea 
interlocutorul. Vreţi vă rog să vă faceţi comod? 

Silueta se întinse pe canapeaua acoperită cu o cuvertură 
bogată de brocart şi îşi împreună mâinile albe pe piept. Cu 
excepţia hainelor zdrenţuite, semăna alarmant de mult cu un 
cadavru în timpul priveghiului. „Ce creatură fascinantă e omul 
ăsta”, îşi spuse Glinn, trăgându-şi scaunul mai aproape de 
monitor. 


— Domnule Pendergast, recunoaşteţi cumva cabinetul în care 
ne aflăm? întrebă Krasner, foindu-se de colo-colo, pregătindu-se. 

— Da. Berggase, numărul 19. 

— Exact. Creat după modelul cabinetului lui Freud din Viena. 
Am reuşit chiar să obţinem câteva dintre sculpturile lui africane. 
Şi covorul persan din centru i-a aparţinut. Freud spunea despre 
cabinetul său că este gemütlich, un termen aproape 
intraductibil. Cuvântul nemţesc înseamnă agreabil, confortabil, 
tihnit, prietenos - şi asta e atmosfera pe care ne-am străduit s-o 
creăm. Vorbiţi limba germană, domnule Pendergast? 

— Nu se numără printre limbile pe care le cunosc, spre 
marele meu regret. Mi-ar fi plăcut să citesc în original Faust de 
Goethe. 

— O lucrare superbă, plină de vigoare şi totuşi poetică. 

Krasner se aşeză pe un taburet de lemn, în afara razei vizuale 
a lui Pendergast. 

— Folosiţi metode de psihanaliză bazate pe asocierile libere? 
întrebă sec acesta din urmă. 

— Oh, nu! Am creat propria noastră tehnică. E realmente 
foarte directă - fără trucuri, fără interpretarea viselor. Singura 
parte freudiană e decorul cabinetului. 

Chicoti iarăşi. 

Glinn se surprinse zâmbind. A patra metodă de interogare 
folosea trucuri - toate metodele o făceau - dar bineînţeles că 
subiectul nu trebuia să le remarce. Această a patra modalitate 
părea de o simplitate deplină... la suprafaţă. Oamenii foarte 
inteligenţi puteau fi păcăliţi, dar numai cu cea mai atenţie, cu 
cea mai mare subtilitate. 

— O să vă ajut prin cele mai simple tehnici de vizualizare, 
ceea ce implică de asemenea o serie de întrebări. E uşor şi nu e 
nevoie de hipnoză. Nu e decât un mod de a induce o stare de 
calm şi de a focaliza mintea, receptivă faţă de întrebări. Eşti de 
acord, Aloysius? Pot să-ţi spun pe numele mic? 

— Da, şi îţi stau la dispoziţie, doctore Krasner. Mă tem doar că 
nu voi fi în stare să vă dau informaţiile pe care le doriţi, pentru 
că nu cred că există. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Pur şi simplu relaxează-te, 
urmează instrucţiunile mele şi dă răspunsuri cât mai exacte cu 
putinţă. 

„Să se relaxeze.” Glinn ştia că era aproape ultimul lucru de 


care urma să fie capabil Pendergast după ce Krasner avea să 
treacă la acţiune. 

— Minunat. Acum o să sting luminile. Şi-o să te rog şi să-nchizi 
ochii. 

— Cum doreşti. 

Lămpile păliră până la o strălucire firavă, difuză. 

— Acum vom lăsa să se scurgă trei minute de tăcere, zise 
Krasner. 

Minutele se târâră. 

— Să-ncepem. 

Vocea lui Krasner căpătase tonalitatea catifelată a unei 
şoapte. Continuă după o altă tăcere îndelungată. 

— Inspiră încet. Ţine-ţi răsuflarea. Acum expiră, încă şi mai 
încet. Inspiră, reţine, expiră. Relaxează-te. Excelent. Acum 
vreau să-ţi imaginezi că te afli în locul tău preferat, din întreaga 
lume. Locul în care te simţi cel mai acasă, locul cel mai 
confortabil. Acordă-ţi un minut să ajungi acolo. Acum întoarce- 
te, studiază împrejurimile. Miroase aerul. Absoarbe miresmele, 
sunetele. Şi acum spune-mi ce vezi. 

O clipă de tăcere. Glinn se aplecă mai tare spre monitor. 

— Sunt pe o pajişte imensă, la marginea unei păduri de fagi 
foarte bătrâni. In capătul celălalt al pajiştii e un chioşc. La vest 
se văd grădini şi o moară pe un pârâu. Pajiştea se-ntinde către o 
vilă din piatră, umbrită de ulmi. 

— Ce loc este acesta? 

— Ravenscry. Proprietatea strămătuşii mele Cornelia. 

— În ce an eşti şi în ce anotimp? 

— În 1972, la idele lui august. 

— Câţi ani ai? 

— Doisprezece. 

— Trage din nou aerul în nări. Ce mirosuri simţi? 

— De iarbă proaspăt cosită, dar şi parfumul vag al bujorilor 
din grădină. 

— Ce auzi? 

— Un caprimulg. Foşnetul frunzelor de fag. Susurul îndepărtat 
al apei. 

— Bine. Foarte bine. Acum vreau să te înalţi. Înalţă-te 
deasupra pământului, lasă-te să pluteşti... Uită-te în jos în timp 
ce urci. Vezi pajiştea şi casa, de sus? 

— Da. 


— Acum înalţă-te şi mai mult. La treizeci de metri. La şaizeci. 
Uită-te din nou în jos. Ce vezi? 

— Casa imensă, întinsă, şopronul pentru trăsuri, grădinile, 
pajiştile, moara, crescătoria de păstrăvi, serele, pădurea de fagi 
şi aleea care şerpuieşte către porţile de piatră. Zidul 
înconjurător. 

— Şi dincolo de ele? 

— Drumul spre Haddam. 

— Acum fă să fie noapte. 

— E noapte. 

— Fă să fie zi. 

— Ezi. 

— lţi dai seama că deții controlul, că totul se petrece în 
mintea ta, că nimic nu e real? 

— Da. 

— Trebuie să ţii minte asta în permanenţă, pe durata întregii 
proceduri. Deţii controlul şi nimic din ceea ce se petrece nu e 
real. Totul e în mintea ta. 

— Inţeleg. 

— Pune-i pe membrii familiei tale jos, pe pajişte. Cine sunt? Te 
rog să le spui numele. 

— Tata, Linnaeus. Mama, Isabella. Strămătuşa Cornelia. Cyril, 
grădinarul, lucrând într-o parte... 

Urmă o pauză îndelungată. 

— Mai e şi altcineva? 

— Fratele meu, Diogenes. 

— Câţi ani are? 

— Zece. 

— Ce fac ei? 

— Stau acolo, exact cum îi pun eu. 

Vocea suna sec, zeflemitor. 

Glinn îşi dădea foarte bine seama că Pendergast păstra o 
detaşare ironică şi că avea să-ncerce să şi-o menţină cât mai 
mult cu putinţă. 

— Pune-i să desfăşoare un soi de activitate tipică, îl îndemnă 
Krasner, cu voce blândă. Ce fac acum? 

— şi termină ceaiul, pe-o pătură întinsă pe pajişte. 

— Acum vreau să cobori. Incet. Să li te alături. 

— Sunt acolo. 

— Ce faceţi, cu exactitate? 


— Ceaiul s-a terminat şi mătuşa Cornelia ne întinde o farfurie 
cu fursecuri glazurate. Le-a adus de la New Orleans. 

— Sunt bune? 

— Fireşte. Strămătuşa Cornelia are standarde extrem de 
înalte. 

Vocea lui Pendergast mustea de ironie şi Glinn se întrebă 
cine-o fi fost strămătuşa Cornelia. Îşi coborî privirea către opisul 
ataşat la dosarul lui Pendergast, pe care-l răsfoi apoi, până ce 
găsi răspunsul. 

Simţi un fior rece pe şira spinării. Închise dosarul -în 
momentul acela îi distrăgea atenţia. 

— Ce fel de ceai aţi băut? întreabă Krasner. 

— Strămătuşa Cornelia nu bea decât T.G. Tips, care îi era 
trimis din Anglia. 

— Acum uită-te în jurul păturii. Uită-te la toată lumea. Plimbă- 
ţi privirea de jur împrejur, până când ţi se opresc ochii pe 
Diogenes. 

O tăcere îndelungată. 

— Cum arată el? 

— E înalt pentru vârsta lui, palid, cu părul foarte scurt, cu 
ochii de culori diferite. E foarte slab şi are buzele mult prea roşii. 

— Ochii ăia, priveşte-l în ochi. El se uită la tine? 

— Nu. Şi-a întors capul într-o parte. Nu-i place să se holbeze 
cineva la el. 

— Continuă să-l priveşti. Priveşte-l insistent. 

O tăcere şi mai lungă. 

— Mi-am întors ochii. 

— Nu. Nu uita, tu controlezi tot ce se-ntâmplă. Continuă să-l 
fixezi cu privirea. 

— Nu vreau să-l privesc. 

— Vorbeşte-i fratelui tău. Spune-i să se ridice, spune-i că vrei 
să discuţi cu el între patru ochi. 

O altă tăcere şi mai lungă. 

— S-a făcut. 

— Spune-i să vină cu tine în chioșc. 

— Refuză. 

— N-are cum să refuze. Tu îl manevrezi. 

Glinn desluşi, chiar şi pe monitor, sclipirea minusculă a unei 
broboane de sudoare apărute pe fruntea lui Pendergast. „Acum 
începe”, îşi spuse. 


— Spune-i lui Diogenes că în chioşc îl aşteaptă un bărbat care 
vrea să vă pună amândurora nişte întrebări. Un oarecare doctor 
Krasner. Spune-i asta. 

— Da. O să vină să-l vadă pe doctor. Asta-i trezeşte 
curiozitatea. 

— Scuzaţi-vă şi veniţi în chioşc. Unde vă aştept eu. 

— Bine. 

O scurtă tăcere. 

— Sunteţi acolo? 

— Da. 

— Bun. Acum ce vezi? 

— Suntem înăuntru. Fratele meu stă aici, în picioare, tu eşti 
aici, eu sunt aici. 

— Bun. O să rămânem în picioare. Acum eu o să vă pun ţie şi 
fratelui tău nişte întrebări. O să-mi transmiţi răspunsurile lui, 
fiindcă el nu-mi poate vorbi direct. 

— Dacă insişti, spuse Pendergast, cu tenta ironică reapărută 
în glas. 

— Tu controlezi lucrurile, Aloysius. Diogenes nu poate ocoli 
răspunsurile, fiindcă de fapt răspunzi tu în locul lui. Eşti gata? 

— Da. 

— Spune-i lui Diogenes să se uite la tine. Să se ho/beze la 
tine. 

— Nu vrea. 

— Fă-l să se uite. Foloseşte-ţi puterea minţii ca să-i impui 
asta. 

O clipă de tăcere. 

— Bine. 

— Diogenes, acum îţi vorbesc ţie. Care e cea mai veche 
amintire a ta despre fratele tău mai mare, Aloysius? 

— Spune că-şi aduce aminte cum făceam un desen. 

— Ce reprezintă desenul? 

— E o mâăzgăleală. 

— Câţi ani ai, Diogenes? 

— Şase luni. 

— Intreabă-l ce părere are despre tine. 

— E de părere că sunt al doilea Jackson Pollock??. 

„Din nou tonul ironic”, medită Glinn. Era un client care 
opunea o foarte mare rezistenţă. 


29Pictor abstract (1907-1956), care-şi împroşca pânzele cu culoare (n. tr.). 


— În mod normal, aşa ceva nu poate trece prin mintea unui 
bebeluş de şase luni. 

— Diogenes răspunde ca un copil de zece ani, doctore 
Krasner. 

— Perfect. Spune-i lui Diogenes să se uite în continuare la 
tine. Ce vede? 

— Nimic. 

— Cum adică nimic? Nu spune nimic? 

— Spune cuvântul nimic. 

— Ce înţelegi prin acest nimic? 

— Răspunsul lui e: „Nu văd nimic care nu e acolo şi văd 
nimicul care este”: 

— Poftim? 

— E un citat din Wallace Stevens”, răspunse sec Pendergast. 
Diogenes avea o slăbiciune pentru Stevens, chiar şi la zece ani. 

— Diogenes, dacă spui nimic, înseamnă că ai senzaţia că 
fratele tău, Aloysius, e o non-entitate? 

— Râde şi subliniază că tu ai zis asta, nu el. 

— De ce? 

— Râde mai tare. 

— Cât o stai la Ravenscry? 

— Spune că până când se întoarce la şcoală. 

— Despre ce şcoală e vorba? 

— St. Ignaţiu Loyola, de pe Lafaiette Street, New Orleans. 

— Cum îţi place la şcoală, Diogenes? 

— Spune că-i place la fel de mult cum ţi-ar plăcea să fii închis 
într-o cameră împreună cu douăzeci şi cinci de debili mintali şi 
cu un isteric de vârstă mijlocie. 

— Care e materia ta preferată? 

— Spune că-i place biologia experimentală... pe terenul de 
joacă. 

— Acum, Aloysius, vreau să-i pui lui Diogenes trei întrebări la 
care trebuie să răspundă. Trebuie să-l faci să răspundă. Nu uita, 
tu deţii controlul. Eşti gata? 

— Da. 

— Care e mâncarea ta preferată, Diogenes? 

— Pelinul şi fierea. 

— Vreau un răspuns direct. 


30Poet american modernist (1879-1956); versul e din poezia „The Snowman” 
- „Omul de Zăpadă” (n. tr.). 


— E singurul lucru pe care n-o să-l obţii niciodată de la 
Diogenes, doctore Krasner. 

— Aloysius, nu uita că tu eşti cel care dă de fapt răspunsurile. 

— Şi asta cu multă stăpânire de sine, zise Pendergast. Fac tot 
ce pot ca să-mi anihilez lipsa de încredere. 

Glinn se lăsă pe spătarul scaunului său cu rotile. Nu se putea 
spune că obțineau vreun rezultat. Clienţii se împotriveau, uneori 
cu fiecare fibră a fiinţei lor, dar niciunul nu o făcea într-o 
asemenea măsură. Ironia era o metodă extremă -şi nu mai 
văzuse pe nimeni folosind-o cu atâta abilitate. Cu toate astea, 
simţi un fior de auto-recunoaştere: Pendergast era un om 
extrem de conştient de propria persoană, incapabil să se 
desprindă de sine însuşi, să-şi scoată sau să-şi lase în jos, fie şi 
numai pentru o clipă, masca pe care o crease ca să stea între el 
şi restul lumii. 

Glinn putea înţelege un astfel de om. 

— Bun. Aloysius, eşti tot în chioşc, împreună cu Diogenes. 
Imaginează-ţi că ţii în mână un pistol încărcat. 

— Perfect. 

Glinn îşi îndreptă spatele, uşor surprins. Krasner trecea deja la 
ceea ce numeau etapa a doua - şi încă foarte brusc. Işi dăduse 
evident şi el seama că era nevoie de o nouă abordare pentru a 
continua şedinţa. 

— Ce tip de pistol este? 

— E din colecţia mea, un Signature Grade din 1911, de 
calibrul 45, automat, de la Hilton Yam. 

— Dă-i-l lui. 

— Să-i dau unui copil de zece ani un pistol e cel mai 
nechibzuit lucru cu putinţă, nu crezi? 

Din nou tonul ironic, amuzat. 

— Dă-i-l totuşi. 

— S-a făcut. 

— Spune-i să-l îndrepte spre tine şi s-apese pe trăgaci. 

— S-a făcut. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Râde zgomotos. N-a apăsat pe trăgaci. 

— De ce nu? 

— Spune că e prea curând. 

— N-are de gând să te ucidă? 

— Ba da, fireşte. Dar vrea... 


Vocea i se frânse. 

Krasner insistă. 

— Ce vrea? 

— Vrea să se joace o vreme cu mine. 

— În ce constă jocul? 

— Spune că vrea să-mi smulgă aripile şi să vadă ce se- 
ntâmplă. Sunt cea mai importantă insectă din viaţa lui. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Întreabă-l. 

— Râde. 

— Înşfacă-l şi cere-i să-ţi răspundă. 

— Aş prefera să nu-l ating. 

— Înşfacă-l. Fă apel la forţa fizică. Obligă-l să răspundă. 

— Râde în continuare. 

— Loveşte.-l. 

— Nu fi ridicol. 

— Loveşte-l. 

— N-am de gând să continui şarada asta. 

— l-ai arma. 

— A lăsat-o să cadă, dar... 

— Ridic-o. 

— Bine. 

— Trage în el. Ucide-l. 

— E cu desăvârşire absurd... 

— Ucide-l. Fă-o. Ai mai ucis până acum; ştii cum s-o faci. Poti 
şi trebuie s-o faci. 

O tăcere îndelungată. 

— Ai făcut-o? 

— Doctore Krasner, e un exerciţiu stupid. 

— Dar ţi-ai imaginat totuşi. Nu-i aşa? Ţi-ai imaginat că l-ai 
UCIS. 

— Nu mi-am imaginat aşa ceva. 

— Ba da. L-ai ucis. Ţi-ai imaginat asta. Şi acum îţi imaginezi 
cadavrul lui, căzut la pământ. Îl vezi pentru că nu te poţi abtine 
să-l priveşti. 

— Asta e... 

Vocea lui Pendergast se stinse. 

— Îl vezi, nu te poţi împiedica să-l vezi. Îl vezi fiindcă îţi spun 
să-l vezi... Dar stai - încă n-a murit... Se mişcă, e încă în viaţă... 


Vrea să spună ceva. Cu ultimele puteri, îţi face semn să te- 
apropii, îţi şopteşte ceva. Ce ţi-a spus? 

O tăcere îndelungată. După care Pendergast răspunse, sec: 

— Qualis artifex pereo. 

Glinn strânse din pleoape. Recunoscuse citatul, dar îşi dădea 
seama că asta nu i se întâmplase şi lui Krasner. Ceea ce ar fi 
trebuit să fie un punct culminant pentru Pendergast se 
transformase într-un joc intelectual. 

— Ce Înseamnă? 

— E în latină. 

— Repet: Ce Înseamnă? 

— „O, ce artist moare odată cu mine!”. 

— De ce-a spus asta? 

— Sunt ultimele cuvinte ale lui Nero. Cred c-a vrut să facă o 
glumă. 

— Ţi-ai ucis fratele, Aloysius, şi acum te uiţi la cadavrul lui. 

Un oftat plin de iritare. 

— Ai făcut-o pentru a doua oară. 

— A doua oară? 

— L-ai mai ucis o dată, cu ani în urmă. 

— Poftim? 

— Da, ai făcut-o. Ai ucis orice urmă de bunătate mai 
rămăsese în el; l-ai transformat într-un înveliş gol, pe care l-ai 
umplut cu răutate şi cu ură. l-ai făcut ceva care i-a ucis însuşi 
sufletul! 

Glinn descoperi că-şi ţinea respiraţia fără să vrea. Tonul 
blând, liniştitor, dispăruse de mult: doctorul Krasner intrase în 
etapa a treia, din nou neobişnuit de repede. 

— N-am făcut una ca asta. Diogenes s-a născut astfel, pustiit 
şi crud. 

— Nu. Tu ai ucis bunătatea din el! E unicul răspuns posibil. 
Nu-ţi dai seama, Aloysius? Ura pe care ţi-o poartă Diogenes e de 
o imensitate mitologică. E imposibil să fi răsărit din nimic: 
energiile nu pot fi nici create, nici distruse. Nu ai dat naştere 
acestei uri, ai făcut ceva care l-a lăsat fără inimă. În toţi anii 
care s-au scurs, ai reprimat fapta asta cumplită. lar acum l-ai 
ucis iarăşi, la propriu şi la figurat. Aloysius, trebuie să priveşti în 
faţă faptul că ţi-ai creat tu însuţi propria soartă. Eşti vinovat. Tu 
ai făcut-o. 

O altă tăcere prelungită. Pendergast stătea întins pe canapea, 


neclintit, cu tenul cenuşiu ca de ceară. 

— Acum Diogenes se ridică. Se uită din nou la tine. Vreau să-l 
întrebi ceva. 

— Ce anume? 

— Întreabă-l ce i-ai făcut ca să te urască atât de mult. 

— L-am întrebat. 

— Şi răspunsul lui? 

— Alt hohot de râs. A spus: „Te urăsc pentru că tu eşti tu”. 

— Întreabă-l încă o dată. 

— Spune că e un motiv suficient, că ura lui n-are nicio 
legătură cu vreo faptă de-a mea, că există pur şi simplu, aşa 
cum există soarele, luna şi stelele. 

— Nu, nu, nu. Ce anume ai făcut, Aloysius? Vocea lui Krasner 
era din nou blândă, dar extrem de imperioasă. Scapă de povară. 
Trebuie să fie cumplit s-o porţi pe umeri. Despovărează-te. 

Pendergast se ridică încet de pe canapea, rotindu-şi picioarele 
peste marginea ei. Rămase o clipă nemişcat. Apoi şi trecu mâna 
peste frunte, se uită la ceas. 

— E miezul nopţii. Suntem în 28 ianuarie şi nu mai am timp. 
Nu-mi mai pot bate capul cu acest exerciţiu. 

Se ridică şi se întoarse spre Krasner. 

— Doctore, eforturile dumitale pline de curaj sunt demne de 
laudă. Crede-mă, în trecutul meu nu există nimic care să 
justifice ura lui Diogenes. În urma studiului minţilor criminale, 
întreprins de-a lungul carierei mele, am ajuns să înţeleg un fapt 
foarte simplu: unii oameni s-au născut monştri. Le poţi 
descoperi motivele şi poţi face reconstituirea crimelor lor - dar 
nu poţi explica niciodată răul din fiinţa lor. 

Krasner îl privi cu o expresie de o imensă tristeţe. 

— Aici te-nşeli, prietene. Nimeni nu se naşte rău. 

Pendergast îi întinse mâna. 

— Atunci părerile noastre diferă. 

Pe urmă ochii i se îndreptară direct către camera ascunsă, 
surprinzându-l pe Glinn. Cum putea şti unde se afla? 

— Domnule Glinn? Vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru 
efortul depus. În dosar ar trebui să fie materiale suficiente ca să 
duceţi la bun sfârşit acest caz, eu nu vă mai pot ajuta. Azi se va 
întâmpla ceva cumplit şi trebuie să fac tot ce-mi stă în puteri ca 
să-mpiedic asta. 

Apoi se întoarse cu spatele şi părăsi grăbit încăperea. 


Capitolul 42 


Vila de pe Riverside Drive numărul 891 era amplasată 
deasupra celui mai complex strat geologic din întregul 
Manhattan. Acolo, sub străzile pline de gunoaie, roca de bază a 
şistului Hartland lăsa să iasă în evidenţă o altă formaţiune, 
Manhattanul cambrian. Gnaisul din formațiunea Manhattan era 
extraordinar de fisurat şi de contorsionat, fiind ciuruit de 
numeroase zone cu rezistenţă scăzută, de crăpături şi de 
tuneluri naturale. Cu mai multe secole în urmă, o astfel de zonă 
mai puţin dură fusese lărgită, creându-se pasajul care unea 
subsolul casei cu malul năpădit de buruieni al fluviului Hudson. 
Însă mai existau şi alte tuneluri, mai vechi şi cu atât mai 
secrete, care sfredeleau terenul de sub vilă, coborând către 
adâncimi întunecate, necunoscute. 

Neştiute de nimeni, cu excepţia unei singure persoane. 

Constance Greene mergea încet prin unul dintre ele, 
coborând în beznă cu uşurinţa dobândită în urma unei practici 
îndelungate. Ţinea o lampă în mâna ei subţire, dar nu o 
aprinsese: cunoştea acele spaţii tainice din adâncuri atât de 
bine, încât lumina nu era necesară. Pasajul se îngusta frecvent 
suficient de mult încât să poată atinge simultan ambii pereţi cu 
braţele întinse. Şi, cu toate că era natural, tunelul din stâncă 
avea plafonul înalt şi extrem de uniform, iar podeaua era 
suficient de netedă ca să creeze aproape impresia unor trepte 
modelate de mâna omului. 

Dar Constance era singura care mai străbătuse vreodată 
acelaşi traseu. 

Cu doar câteva zile înainte, sperase că n-avea să se mai 
întoarcă niciodată acolo. Locul îi aducea aminte de vremurile 
vechi - de vremurile grele - când văzuse lucruri la care nicio 
fiinţă omenească n-ar fi trebuit să fie vreodată martoră. Când 
venise e/, aducând cu sine violenţa şi crima, şi îi luase singura 
fiinţă umană pe care o cunoscuse în toată viaţa ei, un bărbat 
care îi fusese ca un tată. Ucigaşul întorsese pe dos lumea 
ordonată cu care ajunsese ea să se obişnuiască. Atunci fugise să 
se ascundă acolo, în adâncurile reci ale pământului. Se părea 
că, datorită şocului, îşi pierduse pentru o vreme şi raţiunea. 

Dar mintea ei fusese antrenată cu prea multă grijă, de-a 
lungul prea multor ani, pentru a se rătăci pe de-a-ntregul. Încet, 


încet, se întorsese. Începuse să capete din nou interes pentru 
lumea celor vii; reîncepuse să se strecoare sus, în vechea ei 
casă, în lumea ei, în vila de pe Riverside Drive numărul 891. 
Atunci începuse să-l pândească pe bărbatul pe nume Wren şi 
- în final - se arătase acelui bătrân cumsecade. 

Care, în schimb, o dusese la Pendergast. 

Pendergast. El o reintrodusese în lume, o ajutase să treacă 
dintr-un trecut întunecat într-un prezent strălucitor. 

Dar transformarea nu se încheiase. lar ea era mult prea 
conştientă de linia încă firavă care o despărţea de dezechilibru. 
Şi acum se întâmplase asta... 

Mergând, Constance îşi muşcă buza, reţinându-şi un suspin. 

„Dar o să fie bine, se strădui ea să-şi spună. O să fie bine.” 
Aloysius i-o promisese. Şi se părea că el putea să facă orice: 
chiar şi să învie din morţi. 

Şi ea îi promisese lui ceva şi avea de gând să-şi ţină cuvântul: 
avea să-şi petreacă nopţile acolo, unde nici măcar Diogenes 
Pendergast nu i-ar fi putut da de urmă. Avea să-şi respecte 
promisiunea, în ciuda groazei pe care i-o stârnea locul, în ciuda 
amintirilor care o apăsau. 

În faţă, tunelul se îngusta, despărţindu-se apoi în două. 
Ramura din dreapta continua să coboare în întuneric, sfredelind 
solul ca un tirbuşon. Cea din stânga îşi păstra direcţia orizontală. 
Constance o alese şi îi urmă coturile şi meandrele pe o lungime 
de vreo sută de metri. Pe urmă se opri şi aprinse în sfârşit 
lampa. 

Lumina galbenă dezvălui contururile pasajului, care se lărgea 
brusc, sfârşindu-se într-o încăpere mică, plăcută, cam de trei 
metri pe doi. Podeaua era acoperită cu un covor persan scump, 
luat dintr-o magazie aflată la subsolul casei de deasupra. 
Muchiile pietrei golaşe erau îndulcite de reproducerile unor 
tablouri renascentiste: Madona cu gâtul lung, de Parmigianino”, 
Furtuna lui Giorgione? şi altele, încă vreo şase. Patul de 
campanie fusese instalat în spate, într-o firidă, iar în lateral se 
afla o măsuţă. O parte dintre operele lui Thackerey, Thollope şi 
George Eliot erau stivuite cu grijă, alături de Republica lui Platon 


31Girolamo Francesco Maria Mazzola (1504-1540), cunoscut sub numele de 
Parmigianino (de la Parma) (n. tr.). 

32 Giorgio Barbarelli da Castelfranco (1477-1510), cunoscut sub numele de 
Giorgione (n. tr.). 


şi de Confesiunile Sfântului Augustin. 

Acolo, sub casă, era mult mai cald. Mirosul de piatră şi de 
pământ al aerului nu era neplăcut. lar căldura relativă şi micile 
încercări de viaţă domestică îi ofereau o brumă de confort. 

Puse lampa pe masă, se aşeză în faţa ei şi aruncă o privire în 
lateral. Stânca avea o crăpătură, la mai puţin de un metru 
deasupra podelei. De-acolo extrase un caiet legat în piele; 
ultimul volum al jurnalului pe care-l ţinuse pe vremuri, când 
fusese pupila strămoşului lui Pendergast. 

Îl deschise şi îi întoarse paginile încet, cu grijă, până când 
ajunse la ultima însemnare. Data era din luna iulie a anului 
trecut. 

O citi o dată, apoi încă o dată, ştergându-şi în acest timp o 
lacrimă stingheră. Apoi, cu un oftat silențios, puse jurnalul la loc, 
alături de semenii lui. 

Înăuntru erau alte patruzeci şi două de volume, identice ca 
formă şi dimensiuni. Cele aflate mai în faţă părea aproape noi, 
pe când, pe măsură ce înaintai în adâncul firidei, celelalte erau 
tot mai ponosite şi mai uzate de trecerea vremii. 

Constance rămase acolo, privindu-le gânditoare, cu mâna 
sprijinită pe marginea adânciturii care le adăpostea. Mişcarea îi 
trăsese în sus materialul mânecii, dezvăluind şirul lung al 
cicatricelor vechi de pe antebraţul ei: douăzeci sau treizeci de 
semne identice, aliniate cu precizie, perfect paralele unele cu 
altele. 

Se întoarse cu spatele, oftând încă o dată. Apoi stinse lumina 
şi - rostind o scurtă rugăciune în bezna ce veghea asupra ei - se 
furişă către pat, se întinse cu faţa la perete şi rămase aşa, cu 
ochii deschişi, pregătindu-se cât de bine putea pentru 
coşmarurile care aveau să-şi facă inevitabil apariţia. 


Capitolul 43 


În zona destinată curselor internaţionale de la aeroportul 
Kennedy, Viola Maskelene îşi luă bagajul, găsi un hamal care i-l 
încărcă pe un cărucior şi se îndreptă în urma acestuia către 
vamă. Era trecut de miezul nopţii, aşa că nu avu mult de 
aşteptat: funcţionarul plictisit îi adresă la întâmplare câteva 
întrebări, îi ştampilă paşaportul de cetăţean al Marii Britanii şi o 
conduse spre ieşire. 

În zona sosirilor aştepta un grup mic de oameni. Se opri, 
trecându-i în revistă, până când zări într-o margine un bărbat 
înalt, într-un costum gri din flanel. Asemănarea cu fratele lui era 
atât de stranie, încât îl recunoscu instantaneu, recunoscu 
fruntea netedă şi înaltă, nasul acvilin, ţinuta aristocratică. La 
simpla vedere a cuiva care semăna atât de bine cu Pendergast, 
inima începu să-i bată mai repede. Dar existau şi deosebiri. 
Bărbatul care o aştepta era mai înalt, nu la fel de zvelt şi, poate, 
cu o constituţie ceva mai masivă; iar faţa era mai ascuţită, 
pomeţii obrajilor erau mai proeminenţi, ca şi arcadele ochilor şi 
ansamblul tuturor acestora crea o senzaţie ciudată de asimetrie 
a feţei. Părul era castaniu-roşcat şi avea o barbă deasă, frumos 
tunsă. Dar ochii reprezentau cea mai izbitoare deosebire: unul 
era de un căprui-verzui intens, pe când celălalt era verde- 
albăstrui. Se întrebă dacă acesta din urmă, de culoare palidă, 
era orb - părea lipsit de viaţă. 

Surâse şi îi adresă o scurtă fluturare de mână. 

Şi trăsăturile lui se destinseră într-un zâmbet şi se apropie cu 
paşi molateci, cu braţele întinse. Îi luă mâna într-ale lui, reci şi 
catifelate. 

— Lady Maskelene? 

— Spune-mi Viola. 

— Viola. Încântat. 

Glasul lui avea mult din inflexiunile tipice sudului, ale fratelui 
său, însă, deşi vorbea la fel de languros precum mergea, 
cuvintele erau articulate cu o foarte mare acuratețe, ca şi cum 
le-ar fi retezat la urmă dintr-o muşcătură. Combinația era 
neobişnuită, aproape bizară. 

— E o plăcere să te cunosc, Diogenes. 

— Fratele meu a fost foarte misterios în ceea ce te priveşte, 
dar ştiu că e nerăbdător să te vadă. Asta e bagajul tău? 


Pocni din degete şi un hamal se grăbi să se apropie. 

— Ai grijă ca bagajele doamnei să fie duse în Lincolnul negru 
parcat afară, îi spuse Diogenes. Portbagajul e descuiat. 

În mână îi apăru ca prin farmec o bancnotă de douăzeci de 
dolari, dar hamalul era atât de captivat de Viola, încât abia dacă 
O văzu. 

Diogenes se întoarse din nou spre ea. 

— Cum a fost călătoria? 

— Îngrozitoare. 

— Îmi pare rău că n-am putut propune o altă cursă, la o oră 
mai convenabilă. Fratele meu trece printr-o perioadă agitată, 
după cum ştii, şi aranjamentele pentru întâlnire au fost oarecum 
intimidante. 

— N-are importanţă. Tot ce contează e că sunt aici. 

— Într-adevăr. Mergem? 

Îi oferi braţul şi ea îl acceptă. Era surprinzător de puternic, cu 
muşchii tari ca nişte cabluri de oţel, contrar impresiei pe care o 
făcea mersul lui lipsit de vlagă. 

— Ar fi fost imposibil să nu-mi dau seama că eşti fratele lui 
Aloysius, spuse ea în timp ce se îndepărtau de zona de 
recuperare a bagajelor. 

— lau asta drept compliment. 

leşiră pe uşile rotitoare într-o rafală de aer rece. Pe trotuarele 
din afara aleii acoperite strălucea un strat firav de zăpadă 
proaspătă. 

— Brr! exclamă Viola, trăgându-se înapoi. Când am plecat de 
pe Capraia, erau douăzeci de grade, o adevărată plăcere. Aici e 
un frig crunt. 

— Douăzeci de grade Celsius, fireşte, spuse Diogenes, 
făcând cu ochiul. Cât de mult te invidiez fiindcă-ţi poţi permite 
să locuieşti acolo tot anul. Maşina mea. 

Îi deschise portiera, apoi ocoli automobilul, aşteptă până ce 
închise hamalul portbagajul şi se strecură pe locul de alături. 

— De fapt, nu stau acolo tot timpul. larna sunt de obicei în 
Egipt, lucrez la săpăturile în Valea Nobililor. Dar anul ăsta, cu 
situaţia explozivă din Orientul Mijlociu, am avut probleme cu 
autorizaţia. 

Diogenes se desprinse de bordură accelerând uşor şi intră în 


33Spre deosebire de 20 de grade Fahrenheit, care echivalează cu -6,6 grade Celsius 
(n. tr.). 


trafic, îndreptându-se spre ieşirea din aeroport. 

— Eşti egiptolog, spuse el. Ce fascinant. Şi eu am petrecut o 
vreme în Egipt, ca membru al expediției von Hertgaard. 

— Expediția din Somalia, în căutarea minelor de diamante ale 
reginei Hatshepsut? Când Hertgaard a fost găsit decapitat? 

— Da, exact. 

— Ce captivant! Mi-ar plăcea să aflu ce s-a-ntâmplat. 

— Da, „captivant” e, cu siguranţă, un mod de a descrie cele 
petrecute. 

— E adevărat că Hertgaard a descoperit minele chiar înainte 
de a fi ucis? 

Diogenes râse încetişor. 

— Mă îndoiesc, cu toată sinceritatea. Ştii cum se lansează 
zvonurile astea. Eu găsesc că regina Hatshepsut - singura 
femeie faraon -e cu mult mai interesantă decât minele, dar 
sunt sigur că ştii totul despre ea. 

— O femeie fascinantă. 

— A pretins că avea dreptul la tron spunând că mama ei se 
culcase cu zeul Amon şi că ea era fructul dragostei lor. Cum e 
înscripţia aia celebră? „Amon a găsit-o pe regină dormind în 
camera ei. Ea s-a trezit când miresmele plăcute izvorâte din 
trupul lui i-au anunţat prezenţa. El s-a arătat în toată 
splendoarea divinității sale şi, când s-a apropiat, regina, 
văzându-i puterea şi frumuseţea, a plâns de încântare şi i s-a 
dăruit.”. 

Viola era intrigată. Diogenes părea tot atât de erudit ca şi 
fratele său. 

— Povesteşte-mi, Viola. Cu ce te ocupi în Valea Nobililor? 

— Am făcut săpături în mormintele mai multor scribi regali. 

— În căutare de comori -aur sau şi mai bine, pietre 
preţioase? 

— Nimic de genul ăsta. Totul a fost furat în Antichitate. 
Căutăm înscripţii. 

— Egiptologia, ce profesie minunată. Se pare că fratele meu 
apreciază femeile interesante. 

— Ca să-ţi spun adevărul, îl cunosc foarte puţin pe fratele tău. 

— Asta se va schimba săptămâna viitoare, n-am aproape nici 
o îndoială. 

— Aştept cu nerăbdare. Ea râse, cu o uşoară jenă. De fapt, îmi 
vine greu să cred că sunt aici. Intreaga călătorie e un 


asemenea... capriciu. Totul e atât de misterios. Ador misterele. 

— Ca şi Aloysius. Se pare că sunteţi făcuţi unul pentru altul. 

Viola se simţi roşind. Se grăbi să schimbe subiectul. 

— Ştii ceva despre cazul de care se ocupă el acum? 

— E unul dintre cele mai dificile din toată cariera lui. Din 
fericire e aproape încheiat. De fapt, astăzi se aşteaptă 
deznodământul - şi apoi o să fie liber. E vorba de un criminal în 
serie, un individ cu adevărat nebun, care, din diverse motive 
obscure, a căpătat o ură cumplită împotriva lui Aloysius. Ucide 
oameni şi îşi bate joc de fratele meu fiindcă nu e în stare să-l 
prindă. 

— Groaznic. 

— Da. Fratele meu a fost silit atât de brusc să se-ascundă ca 
să-şi poată conduce ancheta, încât toată lumea a avut impresia 
c-a fost ucis. 

— Eu l-am crezut mort. Doar atât mi-a spus locotenentul 
D'Agosta. 

— Numai eu am ştiut adevărul. L-am ajutat după calvarul prin 
care a trecut în Toscana, l-am îngrijit ca să-şi recapete 
sănătatea. l-am salvat viaţa, dacă-mi este îngăduit să mă laud 
puţin. 

— Sunt încântată că are un asemenea frate. 

— Aloysius are puţini prieteni adevăraţi. E de modă veche, 
respinge oarecum oamenii, e oarecum distant. Am încercat să-i 
fiu atât prieten, cât şi frate. Sunt atât de bucuros că te-a găsit. 
Mi-am făcut atâtea griji pentru el după acel accident îngrozitor 
al soţiei lui, din Tanzania. 

Soţie? Tanzania? Viola descoperi dintr-odată că era cât se 
poate de dornică să afle ce se întâmplase. Dar se stăpâni: 
Aloysius avea să-i povestească totul la momentul potrivit, iar ea 
avusese întotdeauna o aversiune tipic englezească faţă de 
trasul cu ochiul în viaţa altora. 

— De fapt, încă nu m-a găsit cu adevărat. Ştii, deocamdată nu 
suntem decât doi oameni care abia s-au împrietenit. 

Diogenes o privi cu ochii lui bizari, de culori diferite, şi zâmbi. 

— Cred că fratele meu e deja îndrăgostit de tine. 

De data asta ea roşi puternic, simțind un amestec bizar de 
excitare, jenă şi ridicol. „Prostii, îşi spuse. Cum s-ar fi putut 
îndrăgosti de mine după o singură întâlnire?” 

— Şi am motive să cred că şi tu te-ai îndrăgostit de el. 


Viola reuşi să râdă cu nepăsare, dar simţi un fior straniu în tot 
trupul. Maşina gonea prin noaptea îngheţată. 

— Toate astea sunt de-a dreptul premature, reuşi să spună 
într-un târziu. 

— Eu şi Aloysius semănăm în multe privinţe, însă eu sunt mai 
direct. lartă-mă dacă te-am făcut să te simţi stânjenită. 

— Lasă, nu-i nimic. 

Long Island Expressway se întindea în faţa lor, un drum de 
zăpadă prin întuneric. Era aproape unu noaptea şi pe autostradă 
treceau puţine maşini. Fulgii de zăpadă cădeau purtaţi de vânt, 
biciuindu-le parbrizul în timp ce goneau printre ei. 

— Aloysius a fost întotdeauna cel indirect. N-am reuşit 
niciodată să-mi dau seama la ce se gândeşte, nici măcar în 
copilărie. 

— Presupun că e oarecum enigmatic. 

— Cât se poate de enigmatic. | se întâmplă foarte rar să 
dezvăluie adevăratul motiv pentru care face anumite lucruri. De 
exemplu, eu am crezut întotdeauna că şi-a dedicat viaţa 
serviciului public ca să compenseze faptele oilor negre din 
neamul Pendergast. 

— Serios? 

Viola simţea din nou imboldul curiozităţii. 

El râse uşor. 

— Da. S-o luăm, bunăoară, pe strămătuşa Cornelia. Trăieşte 
nu departe de aici, la Sanatoriul Mount Mercy pentru Psihopaţi 
Criminali. 

Surprinderea luă locul curiozităţii. 

— Psihopaţi criminali? 

— Exact. Presupun că fiecare familie are nişte oi negre, nu? 

Viola se gândi la străbunicul ei. 

— Da, e adevărat. 

— Unele familii într-o mai mare măsură decât altele. 

Ea dădu din cap, îşi ridică privirea, văzu că Diogenes se uita la 
ea şi se grăbi să-şi lase ochii în jos. 

— Sunt de părere că genealogia familiei devine astfel mai 
interesantă, mai picantă. E mai bine să ai un străbunic criminal 
decât un străbunic prăvăliaş. 

— Cred că e un punct de vedere unic. 

Diogenes se dovedea a fi ceva mai ciudat decât părea la 
prima vedere, dar era cu siguranţă amuzant. 


— Printre strămoşii tăi există vreun criminal interesant? 
întrebă el. Dacă nu sunt indiscret. 

— Nicidecum. De fapt, nici un criminal, dar am un strămoş 
care-a fost un violonist celebru, unul dintre virtuozii secolului al 
nouăsprezecelea. Şi-a pierdut minţile şi a ajuns să moară de frig 
în coliba unui cioban din munţii Dolomiţi. 

— Exact ce spuneam! Eram sigur că trebuie să ai nişte 
strămoşi interesanţi. Nu e niciun contabil insipid şi niciun 
vânzător ambulant printre ei, nu? 

— Niciunul de care să ştiu. 

— De fapt, unul dintre strămoşii noştri chiar a fost vânzător 
ambulant - adevărul e că şi-a adus o contribuţie importantă la 
averea familiei Pendergast. 

— Serios? 

— Intocmai. A născocit un aşa-zis medicament care se numea 
Mixtura lui Hezekiah, elixir şi întăritor glandular. Şi-a început 
afacerile vânzându-l din căruţă. 

Viola râse. 

— Ce nume caraghios pentru un medicament. 

— Amuzant. Numai că era o combinaţie letală de cocaină, 
acetanilidă şi mai mulţi alcaloizi vegetali destul de toxici. Prin 
urmare, au existat nenumărate cazuri de dependenţă şi mii de 
decese, inclusiv al soţiei sale. 

Râsul Violei se stinse în gât. Simţi un fior de nelinişte. 

— Inţeleg. 

— Bineînţeles că în vremurile alea nu ştia nimeni cât de 
periculoase sunt drogurile de genul cocainei. Stră-străbunicul 
Hezekiah nu poate fi învinuit pentru asta. 

— Nu, sigur că nu. 

Tăcură. Continua să ningă uşor, fulgii coborau plutind din 
cerul întunecat, scânteiau o clipă în lumina farurilor - şi 
dispăreau. 

— Crezi că există o genă a crimei? întrebă Diogenes. 

— Nu, răspunse Viola. Astea-s prostii. 

— Uneori îmi pun întrebarea. În familia noastră s-au săvârşit 
atât de multe. De exemplu, unchiul Antoine, unul dintre 
criminalii în masă cu adevărat remarcabili din secolul al 
nouăsprezecelea. A ucis şi a mutilat aproape o sută de muncitori 
tineri din atelier, fete şi băieţi. 

— Îngrozitor, murmură Viola. 


Sentimentul ei de nelinişte deveni mai puternic. 

Diogenes râse uşor. 

— Englezii îşi deportau criminalii în colonii - în Georgia şi apoi 
în Australia. Îşi imaginau că purifică rasa anglo-saxonă, 
scăpând-o de sămânţa ucigaşilor, dar, cu cât deportau mai 
mulţi, cu atât mai mult creştea rata criminalităţii. 

— Crima e evident legată într-o mai mare măsură de condiţiile 
economice decât de moştenirea genetică, spuse Viola. 

— Crezi? E adevărat: nu mi-aş dori să mă fi numărat printre 
săracii din Anglia secolului al nouăsprezecelea. In viziunea mea, 
adevărații criminali de atunci erau nobilii. Mai puţin de unu la 
sută din populaţie deţinea peste nouăzeci şi cinci la sută din 
pământ. Şi, mulţumită legii îngrădirii terenurilor**, lorzii englezi 
au putut să-i alunge pe ţăranii care luau pământ în arendă, iar 
aceştia s-au îndreptat către oraşe, unde fie au murit de foame, 
fie au ajuns infractori. 

— E adevărat, şopti Viola. 

Diogenes părea să fi uitat că ea era urmaşa acelor nobili. 

— Dar aici, în America, lucrurile stăteau altfel. Cum explici 
faptul că, în unele familii, impulsurile criminale se transmit ca 
ochii albaştri sau ca părul blond? Familia Pendergast pare să fi 
dat naştere câte unui criminal în fiecare generaţie. După 
Antoine, să vedem... A fost Comstock Pendergast, hipnotizator 
celebru, magician, mentorul lui Harry Houdini. Şi-a ucis asociatul 
şi pe sărmanii membrii ai familiei acestuia, după care s-a 
sinucis. Şi-a tăiat gâtul de două ori. Pe urmă... 

— Poftim? 

Viola îşi dădu seama că-şi încleştase inconştient mâna de 
mânerul portierei. 

— Oh, da. De două ori. Înţelegi, prima dată n-a tăiat destul de 
adânc. Presupun că n-a savurat ideea de a sângera încet, până 
la moarte. Eu unul nu m-aş supăra dacă aş avea parte deo 
moarte lentă, prin exsangvinizare - am auzit că e ca şi cum ai 
adormi. Aş avea o grămadă de timp ca s-admir sângele, 
culoarea lui splendidă. Îţi place culoarea sângelui, Viola? 

— Poftim? 

Ea se simţi inundată de panică. 

— Sângele. Are culoarea unui rubin minunat. Sau viceversa. 


34Lege care îi obliga pe cei care lucrau pământul să-l îngrădească pe cheltuiala lor. 
(n. tr.). 


Eu personal cred că e cea mai fascinantă culoare. Unii ar putea 
considera că sunt excentric, dar asta e părerea mea. A 

Viola încercă să-şi ţină sub control teama şi nesiguranța. Intre 
timp se îndepărtaseră de oraş şi bezna nopţii se lăsase asupra 
lor, în zonele întunecoase prin care treceau nu se zăreau decât 
vreo câteva lumini, abia vizibile de pe autostradă. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— Într-un loc numit Springs. Într-o cabană încântătoare de pe 
țărm. E la o distanţă de vreo două ore. 

— Şi Aloysius e acolo? 

— Bineînţeles. Nerăbdător să te vadă. 

Acum îşi dădea seama că întreaga călătorie fusese o greşeală 
imensă. O altă decizie prostească, luată în grabă. Se lăsase 
captivată de romantismul îmbătător al propunerii, de uşurarea 
pe care o simţise aflând că Pendergast era în viaţă. Insă 
adevărul era că îl cunoştea mult prea puţin. lar acest frate al 
lui... 

Ideea de a petrece alte două ore în maşină, alături de el, i se 
păru dintr-odată de neconceput. 

— Viola, se auzi vocea blândă, îmi cer scuze. Te simţi bine? 

— Da. Perfect. 

— Pari îngrijorată. 

Ea răsuflă adânc. 

— Ca să-ți spun adevărul, Diogenes, aş prefera să rămân în 
New York în noaptea asta. Sunt mult mai obosită decât mi-am 
dat seama. O să mă-ntâlnesc cu Aloysius când vine în oraş. 

— Oh, nu! O să fie zdrobit. _ 

— Nu e nimic de făcut. Vrei te rog să-ntorci maşina? Imi pare 
teribil de rău fiindcă m-am răzgândit pe neaşteptate, dar aşa va 
fi cel mai bine. Ai fost foarte amabil. Te rog, du-mă înapoi, la 
New York. 

— Dacă asta vrei. Trebuie să mă înscriu pe următoarea ieşire 
de pe autostradă, ca să pot schimba direcţia. 

Ea simţi un val de uşurare. 

— Mulţumesc. Îmi pare sincer foarte rău fiindcă-ţi dau atâta 
bătaie de cap. 

leşirea apăru curând: Hempstead. Maşina încetini, ieşi. Se 
apropie de semnul stop din vârful rampei, unde se opri. Nu se 
vedea nici o maşină. Viola se lăsă pe spătarul scaunului, cu 
mâna încă strângând inconştient mânerul portierei, şi aşteptă ca 


Diogenes să întoarcă. 

Dar el n-o făcu. Şi ea simţi apoi, dintr-odată, un miros foarte 
bizar, de chimicale. 

Se răsuci brusc. 

— Ce e...? 

O mână cu o bucată de pânză strânsă grămadă i se apăsă 
peste gură, în timp ce un braţ îi cuprinse gâtul cu viteza 
fulgerului şi o smuci cu brutalitate, trântind-o pe scaun. Era 
imobilizată, cu cârpa împuţită apăsată nemilos peste nas şi 
peste buze. Se zbătu, încercând să respire, dar era ca şi cum în 
faţă tocmai i s-ar fi deschis o uşă de întuneric: împotriva voinţei 
ei, se aplecă într-acolo, căzând şi tot căzând în beznă, până 
când lumea din jur dispăru cu desăvârşire. 


Capitolul 44 


Scena hibernală era cea mai sumbră cu putinţă: cu o noapte 
înainte, în cimitir se aşternuse un strat subţire de zăpadă, iar 
printre copacii desfrunziţi sufla acum un vânt aspru, făcând 
crengile să pârâie şi trântind calupuri de zăpadă pe solul 
îngheţat. Mormântul părea o rană neagră a pământului, 
înconjurată de iarba artificială, de un verde strălucitor, aşternută 
pe zăpadă, iar un al doilea covor din acelaşi tip de iarbă fusese 
întins peste un morman de ţărână. Sicriul se odihnea lângă 
groapa hidoasă, prins cu chingi de maşinăria care urma să-l 
coboare în groapă. În jur erau buchete imense de flori 
proaspete, agitându-se în bătaia vântului şi adăugând o tentă de 
fecunditate ireală decorului îngheţat. 

Nora nu reuşea să-şi desprindă privirea de coşciug. Indiferent 
în ce altă parte s-ar fi uitat, ochii păreau să-i fie întotdeauna 
atraşi înapoi, către el. Era foarte bine lustruit, cu mânerele şi 
rama din alamă. Nu putea accepta ideea că prietena ei, noua ei 
prietenă, zăcea înăuntru. Moartă. Era cumplit să te gândeşti că, 
numai cu câteva zile înainte, îşi savurase cina împreună cu 
Margo în apartamentul acesteia, trăncănind despre muzeu. 

În aceeaşi noapte în care fusese ucisă. 

Şi apoi, cu o zi în urmă, primise un telefon de la Pendergast, 
foarte tulburător, foarte insistent... 

Se cutremură fără să vrea şi respiră de câteva ori adânc. Deşi 
purta mânuşi, îi îngheţaseră degetele, iar nasul părea să-i fi 
amorţit cu desăvârşire. Îi era atât de frig, încât se gândea că i-ar 
fi putut îngheţa şi lacrimile pe obraji. 

Îmbrăcat într-un palton lung şi negru, pastorul citea Ritul Unu 
de îngropăciune a morţilor din Cartea de rugăciuni comune, cu 
vocea răsunându-i în aerul glaciar. Se adunase foarte multă 
lume -uluitor de multă, dacă te gândeai la vremea rea. 
Angajaţii muzeului veniseră în număr enorm de mare. Era clar 
că Margo le făcuse o impresie foarte puternică, deşi fusese în 
acea funcţie pentru foarte puţină vreme; însă mai lucrase acolo, 
când era doctorandă, cu câţiva ani în urmă. In faţă stătea 
directorul muzeului, Collopy, alături de soţia sa uluitor de 
frumoasă, chiar mai tânără decât Nora. Majoritatea personalului 
din Departamentul de antropologie îşi făcuse apariţia, cu 
excepţia celor care supravegheau munca disperată din ultimele 


momente de pregătire ale expoziţiei „Imagini Sacre”; vernisajul 
era în seara aceea. Ea însăşi ar fi trebuit să rămână acolo, dar 
nu şi-ar fi putut ierta niciodată absenţa de la înmormântarea lui 
Margo. Era de faţă şi Prine, înfofolit ca un eschimos şi 
tamponându-şi nasul de un roşu strălucitor cu o batistă de 
bumbac; directorul de securitate, Manetti, părând sincer 
copleşit, considerând probabil moartea lui Margo un eşec 
personal. Privirea Norei cutreieră prin mulţime. În faţă stătea o 
femeie care plângea pe tăcute, susţinută de câte o persoană din 
ambele părţi: mama lui Margo, fără nicio îndoială. Avea părul 
castaniu-deschis, ca şi Margo, aceleaşi trăsături, aceeaşi siluetă 
zveltă. Părea să fie singura rudă ei rudă - îi spusese Norei, la 
cină, că era singură la părinţi. 

O rafală puternică de vânt străbătu cu zgomot cimitirul, 
acoperind pe moment vocea pastorului. Care se auzi apoi din 
Nou: 

— In mâinile tale, Doamne, o încredinţăm pe roaba ta Margo, 
iubita noastră soră, în mâinile unui Creator milostiv şi ale celui 
mai îndurător Mântuitor, rugându-te fierbinte să fie plăcută 
vederii tale... 

Nora se aplecă, apărându-se de înverşunarea vântului îi timp 
ce asculta cuvintele triste, mângâietoare. Işi dorea din toată 
inima să-l fi avut pe Bill acolo, alături de ea. Telefonul bizar 
primit de la Pendergast - şi fusese chiar el, nu se îndoia de asta 
-0 lăsase tremurând. Viaţa lui Bill în pericol, el într-o 
ascunzătoare? Şi acum propria ei viaţă în primejdie? Părea 
incredibil, înspăimântător, de parcă un nor negru s-ar fi abătut 
asupra lumii ei. Insă avea dovada în faţa ochilor. Margo murise. 

Un vâjâit o scoase din reverie. Maşinăria cobora sicriul în 
groapă cu angrenajele scrâşnind şi cu motorul huruind. Vocea 
pastorului se înălța uşor, pe măsură ce coşciugul ajungea tot 
mai jos. Citi ultimele cuvinte ale slujbei făcând semnul crucii cu 
mâna ridicată. Sicriul se opri cu o bufnitură estompată şi el o 
invită pe mama lui Margo să arunce un bulgăre de pământ. Ea 
se supuse, urmată de ceilalţi, şi bulgării îngheţaţi loviră 
coşciugul cu un zgomot supărător de găunos. 

Nora îşi simţi inima gata să se frângă. Prietenia ei cu Margo, 
care avusese parte de un început atât de nefavorabil, tocmai 
începuse să înflorească. Moartea ei era o tragedie în adevăratul 
sens al cuvântului - fusese atât de curajoasă, atât de plină de 


convingere. 

Ceremonia se încheie şi mulţimea începu să se îndrepte către 
aleea îngustă a cimitirului pe care erau parcate maşinile, cu 
răsuflările îngheţate plutind în aer. Nora se uită la ceas: era ora 
zece. Trebuia să ajungă imediat la muzeu, să se ocupe de 
ultimele pregătiri pentru vernisaj. 

Când se întoarse să plece, văzu un bărbat îmbrăcat în negru 
apropiindu-se pieziş; peste câteva clipe mergea alături de ea, în 
acelaşi ritm. Era tras la faţă de supărare şi ea se întrebă dacă, la 
urma urmelor, Margo nu mai avusese cumva şi alte rude 
apropiate. 

— Nora? se auzi vocea lui joasă. 

Ea tresări. Şi se opri. 

— Mergi în continuare, te rog. 

Se puse din nou în mişcare, din ce în ce mai alarmată. 

— Cine eşti? 

— Agentul Pendergast. De ce-ai ieşit în aer liber după 
avertizarea mea? 

— Trebuie să-mi trăiesc viaţa. 

— Nu ţi-o poţi trăi dacă ţi-o pierzi. 

Nora oftă. 

— Vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat cu Bill. 

— Bill e în siguranţă, aşa cum ţi-am explicat. Pentru tine-mi 
fac griji. Eşti una dintre ţintele principale. 

— Ce fel de ţintă? 

— Asta nu-ţi pot spune. Dar pot să-ţi spun că trebuie să-ţi iei 
măsuri de protecţie. Ar trebui să-ţi fie frică. 

— Domnule agent Pendergast, mi-e frică. Telefonul tău m-a 
speriat de moarte. Dar nu te poţi aştepta să las totul baltă. Aşa 
cum ţi-am spus, am de pregătit un vernisaj pentru diseară. 

Un oftat scurt, exasperat. 

— Îi ucide pe toţi cei din jurul meu. O să te omoare şi pe tine. 
Şi n-o să pierzi numai vernisajul, o să-ţi pierzi şi viaţa. 

Departe de a fi mieroasă şi tărăgănată, aşa cum i-o ştia, 
vocea lui devenise încordată, imperioasă. 

— Trebuie să risc. O să-mi petrec tot restul zilei la muzeu, în 
zona de înaltă securitate a expoziţiei. Apoi voi lua parte la 
vernisajul de diseară, în mijlocul a mii de oameni. 

— Înalta securitate nu l-a oprit pană acum. 

— Pe cine n-a oprit? 


— Aşa cum spuneam, dacă-ţi dezvălui mai multe te pun într- 
un pericol mai mare. Oh, Nora, ce trebuie să fac ca să te apăr? 

Ea se clătină, şocată de tonul lui aproape disperat. 

— Imi pare rău. Ştii, pur şi simplu nu-mi stă în fire să fug şi să 
mă ascund. Am muncit prea multă vreme pentru vernisajul ăsta. 
Lumea contează pe mine. OK? Mâine - să discutăm mâine din 
nou despre asta. Numai azi nu. 

— Aşa să fie. 

Silueta anonimă făcu stânga-mprejur - era ciudat cât de puţin 
semăna cu acel Pendergast de care şi-l amintea Nora - se 
pierdu printre grupurile întunecate de oameni care se îndreptau 
spre maşini şi dispăru cu desăvârşire. 


Capitolul 45 


D'Agosta se opri în uşa biroului lui Hayward, aproape 
temându-se să bată. Amintirea dureroasă a primei lor întâlniri în 
biroul ei îi reveni nepoftită în minte şi se sili s-o îndepărteze cu 
un efort imens, ciocănind mai tare decât intenţionase. 

— Intră. _ 

Simplul sunet al vocii ei fu de ajuns ca să-i stea inima. Inşfăcă 
mânerul şi împinse uşa. 

Biroul arăta cu totul altfel. Dispăruseră teancurile de hârtii, 
dispăruse dezordinea plăcută, controlată. Organizarea aduse cu 
sine un aspect sever - şi era limpede că Hayward lucra la un 
singur caz, pentru care trăia, pentru care respira. 

Şi ea era acolo, la masa ei de lucru, cu trupul scund şi subţire 
într-un costum gri frumos, cu însemnele de căpitan pe umeri, 
uitându-se drept la el. Îl privea cu atâta intensitate încât avu 
impresia că îl împingea înapoi. 

— la loc. 

Vocea ei era rece, indiferentă. 

— Ascultă, Laura, înainte de a începe, aş vrea să-ţi spun doar 
că... 

— Domnule locotenent, veni răspunsul ei prompt. Ai fost 
invitat aici în legătură cu o problemă de poliţie şi orice discuţie 
de natură personală nu-şi are locul. 

D'Agosta se uită la ea. Nu proceda corect. 

— Laura, te rog... 

Trăsăturile ei se îndulciră, dar numai pentru o singură clipă, 
după care vorbi cu voce scăzută. 

— Vincent, nu-mi face asta - nici mie, nici ţie. Mai ales nu 
acum. Trebuie să-ţi arăt ceva care creează o situaţie foarte, 
foarte dificilă. 

Cuvintele ei îl opriră. 

— Te rog, ia loc. 

— Rămân în picioare. 

Hayward îl fixă tăcută cu privirea preţ de un moment. Apoi 
vorbi din nou. 

— Pendergast trăieşte. 

D'Agosta îşi simţi sângele îngheţând în vene. Nu ştiuse de ce-l 
invitase, nici măcar nu îndrăznise să ghicească - dar ăsta era 
ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat. 


— Cum ai aflat? se trezi întrebând. 

Faţa ei se crispă de furie. 

— Deci chiar Ştiai. 

O altă tăcere încordată. Pe urmă ea întinse mâna şi ridică o 
foaie de hârtie, aducându-şi-o în faţa ochilor. Conţinea o 
înşiruire de notițe, observă locotenentul. Despre ce era vorba? 
N-o mai văzuse niciodată pe Laura atât de pornită. 

— Pe data de 19 ianuarie, profesorul Torrace Hamilton a fost 
otrăvit în faţa unui amfiteatru în care se aflau două sute de 
studenţi din clasa lui de la Universitatea de Stat din Louisiana şi 
a murit peste aproximativ o oră. Singura probă utilă rămasă la 
locul faptei, constând în câteva fibre textile de culoare neagră 
descoperite în biroul lui, e analizată în acest raport. 

Lăsă să cadă pe birou un dosar subţire. 

D'Agosta se uită la el, dar nu-l luă. 

— Raportul afirmă că fibrele sunt dintr-o țesătură foarte 
scumpă, dintr-un amestec de lână, caşmir şi merinos, care s-a 
fabricat numai pentru scurtă vreme, în anii 1950, numai în Italia, 
lângă Prano. Singurul loc - singurul - din America în care s-a 
vândut a fost un mic magazin de pe Rue Lespinard, din New 
Orleans. Un magazin aflat în proprietatea familiei Pendergast. 

D'Agosta simţi o speranţă neaşteptată. La urma urmelor, era 
posibil ca ea să-l fi crezut? făcuse verificări în privinţa lui 
Diogenes? 

— Laura, eu... 

— Domnule locotenent, /asă-mă să termin. Echipa mea 
judiciară a făcut o percheziţie în apartamentul lui Pendergast din 
Dakota - sau cel puţin în camerele în care am reuşit să intrăm 
- şi a luat mostre de fibre textile. În plus, am găsit într-un 
şifonier două duzini de costume negre identice. Costumele şi 
fibrele provin, toate, din aceeaşi sursă: acele valuri de stofă de 
lână caşmir-merinos, vopsite în negru. E o fibră realmente unică. 
Nu poate fi vorba de o greşeală. 

D'Agosta simţi un fior straniu târându-i-se în sus, pe şira 
spinării. Avu o premoniţie bruscă, intuind încotro era posibil să 
bată toate astea. 

— Pe 22 ianuarie, Charles Duchamp a fost spânzurat de 
clădirea de la numărul 65 de pe Broadway, în care locuia. Locul 
crimei era, din nou, neobişnuit de curat. Insă echipa noastră 
judiciară a reuşit totuşi să recupereze alte câteva fibre, aceleaşi 


fibre negre descoperite la locul asasinării lui Torrance. În plus, 
frânghia cu care a fost spânzurat Duchamp a fost ţesută dintr- 
un tip foarte rar de mătase cenuşie. În cele din urmă, am aflat 
că e vorba de o raritate, o frânghie folosită în cadrul 
ceremoniilor religioase budiste din Bhutan. Călugării o înnoadă 
în moduri incredibil de complexe, în scopuri care ţin de 
meditaţie şi de contemplare. Sunt noduri unice, care nu se mai 
folosesc nicăieri altundeva în lume. 

Tăcu şi aşeză pe birou o fotografie a ştreangului cu care 
fusese spânzurat Duchamp, arătând nodul pătat de sânge. 

— Genul ăsta de nod e cunoscut sub numele Ran tankha 
durdag, „calea încâlcită către iad”. Am aflat că agentul 
Pendergast şi-a petrecut o vreme în Bhutan, studiind chiar 
printre călugării care fac aceste noduri. 

— Există un răspuns simplu... 

— Vincent, dacă mă mai întrerupi încă o dată, cer să ţi se 
pună botniţă. 

El amuţi. 

— A doua zi, pe 23 ianuarie, agentul special FBI Michael 
Decker a fost ucis în casa lui din Washington D.C. Fiind 
înjunghiat în gură cu o baionetă veche, din Războiul Civil. Locul 
crimei era la fel de curat. Echipa judiciară a recuperat fibre din 
acelaşi val de stofă de lână, caşmir şi merinos din care provin 
cele găsite la locul otrăvirii lui Hamilton. 

Puse un alt raport în faţa lui D'Agosta. 

— In dimineaţa zilei de 26 ianuarie, la ora două, Margo Green 
a fost înjunghiată fatal în Muzeul de Istorie Naturală din New 
York. Am trecut în revistă lista personalului muzeului şi ea a fost 
ultima persoană care a intrat în sala expoziţiei. A fost 
înregistrată şi la ieşire - criminalul s-a folosit probabil de cardul 
ei ca să iasă. Acest loc al crimei nu era tot atât de curat precum 
celelalte. Green a fost un adversar formidabil, a provocat o 
luptă. S-a apărat cu un cutter şi şi-a rănit agresorul. De la locul 
faptei a fost prelevat sânge care nu-i aparţine victimei, atât de 
pe cutter - care n-a fost şters suficient de bine - cât şi dintr-o 
unică pată de pe podea. Făcu o pauză. Rezultatul analizei ADN a 
sosit azi-noapte, târziu. 

Luă o altă bucată de hârtie şi, pocnind din degete, o lăsă să 
cadă tot în faţa lui D'Agosta. 

— lată-l. 


Lui nu-i venea să se uite. Cunoştea deja răspunsul. 

— Exact. Agentul special Pendergast. 

D'Agosta ştia că era de preferat să nu spună nimic. 

— Ceea ce mă aduce la mobilul crimelor. Toţi aceşti oameni 
aveau ceva în comun -erau cunoştinţe apropiate ale lui 
Pendergast. Hamilton i-a fost profesor particular de limbi străine 
în liceu. Duchamp i-a fost cel mai bun -şi poate singurul 
- prieten din copilărie. Michael Decker i-a fost mentor în FBI. 
Reprezintă unul dintre cele mai importante motive pentru care a 
supraviețuit Pendergast în FBI, după toate belele în care a intrat 
datorită metodelor lui neortodoxe. lar Margo Green - după cum 
ştii foarte bine - i-a fost prietenă apropiată de când au rezolvat 
împreună cele două cazuri de acum câţiva ani, crimele din 
muzeu şi cele din metrou. Toate probele şi toate analizele au 
fost verificate şi răsverificate. 

E imposibil să se fi făcut vreo greşeală. Agentul special 
Pendergast e un criminal psihopat. 

Lui D'Agosta îi îngheţase sângele în vene. Acum înţelegea de 
ce îl salvase Diogenes pe Pendergast, de ce-l ajutase să revină 
la viaţă după cele petrecute în Castelul Fosco. Nu era suficient 
că-i omora prietenii. Nu - făcea şi înscenări, creând impresia că 
el săvârşise crimele. 

— Şi acum asta, adăugă Hayward. 

Îi arătă un alt raport. Era plastifiat şi titlul se vedea foarte 
bine: 


„Profilul psihologic 

Al ucigaşului lui Hamilton/Duchamp/Decker/Green 
Departamentul de Ştiinţe Comportamentale 
Biroul Federal de Investigaţii, Quantico” 


— Nu le-am spus că-l bănuiesc pe unul de-al lor. Le-am spus 
doar că, după părerea noastră, între crime ar putea exista o 
legătură şi le-am cerut să întocmească un profil. Fiindcă Decker 
se numără printre victime, am primit rezultatul în douăzeci şi 
patru de ore. la-l şi citeşte-l, dacă vrei, dar iată cum sună 
versiunea prescurtată. Criminalul e un bărbat extrem de cult, cu 
cel puţin patru ani de educaţie postuniversitară. E expert în 


chimie. Procedurile judiciare şi de poliţie îi sunt familiare şi 
probabil că a făcut sau face încă parte din forţele de apărare a 
legii. Are cunoştinţe vaste despre numeroase subiecte din 
ştiinţă, literatură, matematică, istorie, muzică şi artă - pe scurt, 
e de formaţie renascentistă. IQ-ul lui se situează între 180 şi 
200. Vârsta e, probabil, între treizeci şi patruzeci de ani. A 
călătorit foarte mult şi probabil cunoaşte mai multe limbi. E 
posibil să fi fost militar. E o persoană cu mijloace financiare 
considerabile. E adeptul deghizărilor. 

Se uită în ochii lui D'Agosta. 

— Te duce cu gândul la cineva, Vincent? 

El nu răspunse. 

— Toate astea sunt amănunte care ţin de exterior. Acum 
urmează analiza psihologică. Tăcu în timp ce căuta prin raport. 
Criminalul e stăpân pe sine şi autoritar. E extrem de bine 
organizat, e ordonat şi pune mare preţ pe logică. Îşi reprimă 
orice manifestare exterioară a emoţiilor şi nu are niciodată, sau 
doar foarte rar, încredere în alţii. N-are niciun prieten adevărat, 
sau are foarte puţini, şi îi este greu să întemeieze o relaţie cu o 
persoană de sex opus. A avut probabil o copilărie dificilă, o 
mamă rece din fire şi autoritară şi un tată distant sau absent. În 
familia lui n-au existat relaţii strânse. lar în istoria familiei există 
probabil un şir de alienaţi mintal sau de criminali. În copilărie a 
suferit o traumă emoţională majoră, legată de o rudă apropiată 
- mamă, tată, frate sau soră - şi şi-a petrecut restul vieţii 
căutând o compensație. E foarte suspicios. Se teme de 
autoritate, se consideră superior altora, din punct de vedere 
intelectual şi moral... 

— Ce adunătură de psihobâlbe! explodă D'Agosta. Totul e 
denaturat. El nu e nicidecum aşa! 

Se opri brusc. Hayward îl privea cu sprâncenele înălțate. 

— Deci recunoşti această persoană. 

— Sigur că-l recunosc! Dar asta nu e decât o denaturare a 
personalităţii lui. Pendergast nu i-a ucis pe oamenii ăia. | s-a 
făcut o înscenare. Probele, sângele, totul fost adus la faţa 
locului. Ucigaşul e fratele lui, Diogenes. 

O altă tăcere îndelungată. 

— Continuă, spuse ea, pe un ton neutru. 

— După calvarul lui Pendergast din Italia, când l-am crezut cu 
toţii mort, Diogenes l-a dus să se refacă într-o clinică. Era 


bolnav, sedat. Diogenes trebuie să fi avut numeroase ocazii să 
recolteze toate probele necesare ca să-l implice - păr, fibre 
textile, sânge. E Diogenes. Nu-ţi dai seama? îl urăşte pe 
Pendergast de-o viaţă şi plănuieşte totul de ani de zile. l-a trimis 
lui Pendergast o scrisoare sarcastică, în care susţine c-o să 
comită crima perfectă şi spune la ce dată - adică azi. 

— Vincent, sper că nu-mi expui din nou teoria asta 
nebunească... 

— E rândul meu să vorbesc. Diogenes vrea să facă ceva şi 
mai oribil decât să-şi ucidă fratele. Vrea să-i ucidă pe toţi cei pe 
care-i iubeşte, dar să-l lase pe el în viaţă. Acum s-ar părea că îi 
înscenează lui Pendergast aceste crime... 

D'Agosta se opri. Ea îl privea cu milă, aproape cu durere. 

— Vinnie, îţi aminteşti că mi-ai spus să fac investigaţii în 
privinţa lui Diogenes? Ei bine, am făcut. Mi-a luat al naibii de 
mult timp, dar uite ce-am găsit. 

Deschise un dosar, scoase un alt document şi îl împinse în 
faţa lui. Era timbrat, pe hârtie gofrată şi autentificat. 

— Ce-i asta? 

— Un certificat de deces. Al lui Diogenes Dagrepont Bernoulli 
Pendergast. A fost ucis acum douăzeci de ani, într-un accident 
de maşină din Anglia. 

— E un fals. Am văzut o scrisoare trimisă de el. Ştiu că 
trăieşte. 

— Ce te face să crezi că n-a scris Pendergast scrisoarea? 

D'Agosta se holbă la ea. 

— L-am văzut pe Diogenes. Cu ochii mei. 

— Chiar aşa? Unde? 

— În apropiere de castelul lui Fosco. Când am fost urmăriţi. 
Are ochii de două culori diferite, exact aşa cum ne-a spus 
Cornelia Pendergast. 

— Şi de unde ştii că era Diogenes? 

D'Agosta ezită. 

— Mi-a spus Pendergast. 

— Ai vorbit cu Diogenes? 

— Nu. Dar i-am văzut de curând o poză din copilărie. Era 
acelaşi chip. 

O tăcere prelungită. Hayward întinse mâna şi ridică din nou 
profilul criminal. 

— Aici mai scrie şi altceva. Citeşte. 


Împinse spre el o coală de hârtie. 


„Ținta ar putea manifesta Simptomele unui tip foarte rar de 
personalitate multiplă, o variantă a sindromului Munchausen indus, în 
care subiectul joacă două roluri diferite, diametral opuse: de ucigaş şi 
de investigator. In aceste condiţii neobişnuite, ucigaşul ar putea fi un 
om al legii care se ocupă de caz sau un investigator care are o 
legătură cu cazul. Intr-o altă variantă a acestei afecţiuni patologice, 
ucigaşul e un simplu cetăţean care îşi iniţiază propria investigaţie 
asupra crimelor, făcând adesea descoperiri aparent sclipitoare ale 
unor probe pe care oamenii legii le-au trecut cu vederea. In ambele 
variante, personalitatea criminalului lasă indicii minuscule, pentru a fi 
descoperite de personalitatea investigatorului, descoperiri ce par să 
se datoreze adesea unei capacităţi extraordinare de observaţie şi/sau 
deducție. Cele două personalităţi nu ştiu, la nivel conştient, una de 
existenţa alteia, deşi se observă o cooperare intensă la nivel 
subconştient, patologic.” 


— Aiureli. Persoanele afectate de sindromul Munchausen 
indus doresc să atragă atenţia. Pendergast se străduieşte din 
răsputeri să evite luminile rampei. Asta nu e descrierea lui. ÎI 
cunoşti, ai lucrat cu el. Ce-ţi spune instinctul? 

— Nu vreau să ştiu ce-mi spune. Ochii ei negri îl studiau cu 
atenţie. Vinnie, ştii de ce-ţi împărtăşesc toate informaţiile astea? 

— De ce? 

— In primul rând, fiindcă sunt de părere că eşti în mare 
pericol. Pendergast e un ticălos nebun şi tu eşti următorul tip pe 
care-o să-l omoare. Ştiu c-o va face. 

— N-o să mă omoare, fiindcă nu e el criminalul. 

— Acel Pendergast pe care-l ştii tu nici măcar nu e conştient 
că el e ucigaşul. Crede în acest Diogenes. Crede cu toată 
sinceritatea că fratele lui e încă viu şi că voi doi o să-l găsiţi. 
Face parte din patologia descrisă aici. Lovi cu palma în raport. 
Mai e şi cealaltă personalitate a lui... Diogenes. Care există în 
acelaşi trup. Şi pe care tu n-ai cunoscut-o încă. Dar o s-o 
cunoşti... când o să te ucidă. 

D'Agosta nici măcar nu-şi putea găsi cuvintele potrivite 
pentru un răspuns. 

— Nu ştiu. Poate n-ar fi trebuit să-ţi spun toate astea. Vocea 


ei se înăspri. N-ai dreptul să ştii nimic, dacă mă gândesc în ce 
hal ai stricat totul. M-am dat peste cap pentru tine, ai obţinut o 
poziţie importantă în poliţie - şi mi-ai trădat încrederea, m-ai 
respins... 

Tăcu, respirând cu greutate 
calmul. 

De data asta, D'Agosta simţi un val furie. 

— Te-am trădat? Ascultă, Laura: am încercat să vorbesc cu 
tine despre asta. Am încercat să-ţi explic. Dar m-ai trimis la 
plimbare, ai spus că eram obsedat de moartea cuiva. Cum crezi 
că m-am simţit? Sau cum crezi că mă simt acum, când îmi spui 
ce naiv, ce credul sunt fiindcă mă încred astfel în Pendergast? 
Ştii de ce cazuri m-am ocupat în trecut, ştii de ce sunt capabil. 
De ce crezi că mă-nşel acum într-un asemenea hal? 

Întrebarea rămase suspendată în aer. 

— Nu e nici momentul, nici locul potrivit pentru o asemenea 
discuţie, răspunse Hayward, o clipă mai târziu. Revenise la tonul 
calm al unei discuţii profesioniste. Şi ne îndepărtăm de subiect. 

— Şi care e subiectul? 

— Vreau să mi-l aduci pe Pendergast. 

D'Agosta încremeni, ca trăsnit. Ar fi trebuit să se aştepte la 
asta. 

— Adu-l aici. Salvează-te. Salvează-ţi cariera. Dacă e 
nevinovat, lasă-l s-o dovedească în faţa tribunalului. 

— Dar dovezile împotriva lui sunt covârşitoare... 

— E adevărat. Al naibii de covârşitoare. Şi n-ai văzut decât 
jumătate. Dar aşa lucrează sistemul nostru. Adu-l şi lasă-l să 
răspundă în faţa justiţiei. 

— Să-l aduc? Cum? 

— M-am gândit bine. Tu eşti singurul om în care are 
încredere. 

— Îmi ceri să-l trădez? 

— Să-/ trădezi? Doamne, Vinnie, omul ăsta e un criminal în 
serie. Au murit patru oameni nevinovaţi. Şi mai e un lucru pe 
care se pare că-l treci cu vederea. Acţiunile tale de până acum 
- păstrarea secretului în ceea ce priveşte supraviețuirea lui 
Pendergast, faptul că ne-ai minţit, pe mine şi pe căpitanul 
Singleton - se învecinează cu obstrucţionarea justiţiei. Acum, 
când ştii că Pendergast e fugar - da, aşa e, s-a emis deja 
mandatul de arestare - orice altă încercare de a-l proteja va fi 


A 


n încercarea de a-şi regăsi 


considerată obstrucţie a justiţiei şi complicitate. Ai intrat deja 
adânc în rahat şi ăsta-i singurul mod de a ieşi la suprafaţă. Îl 
aduci pe Pendergast sau mergi la-nchisoare. E simplu. 

D'Agosta păstră tăcerea preţ de o clipă îndelungată. Când 
vorbi, vocea lui sună rece, lipsită de viaţă, chiar şi în propriile 
urechi. 

— Lasă-mă să mă gândesc o zi. 

— O zi? Ea îl privi nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Ai zece 
minute. 


Capitolul 46 


Viola se trezi cu o durere groaznică de cap. Pentru o clipă, fixă 
baldachinul cu volănaşe de deasupra ei cu o privire goală, 
neînţelegând nimic. Apoi îşi aminti totul: călătoria pe autostrada 
întunecată, comentariile din ce în ce mai bizare ale fratelui lui 
Pendergast, atacul neaşteptat... 

Se strădui să ţină piept valului de panică rămânând 
nemişcată, concentrându-se asupra propriei respiraţii, încercând 
să nu se gândească la nimic. 

În cele din urmă - când simţi că se putea stăpâni - se săltă 
încet în capul oaselor. | se învârtea capul şi vedea dansul unor 
puncte întunecate. Închise ochii. Când zvâcnetul din tâmple 
începu în sfârşit să se domolească, îi redeschise iarăşi şi se uită 
în jur. 

Era într-un dormitor mic, cu tapet pe fond roz, cu mobilă 
veche în stil victorian şi cu o singură fereastră cu gratii. 
Mişcându-se cu mare grijă - atât ca să nu-şi stârnească durerea 
de cap, dar şi ca să nu facă zgomot - îşi trecu picioarele peste 
marginea patului şi şi le lăsă pe podea, ridicându-se apoi 
nesigură. Întinse calmă mâna către mânerul uşii şi încercă să-l 
răsucească, dar, aşa cum se aşteptase, era încuiată. Reuşi să-şi 
alunge un al doilea val de panică mai repede decât pe cel dintâi. 

Se duse la fereastră şi se uită afară. Casa se afla la câteva 
sute de metri distanţă de un golf mlăştinos. Dincolo de şirul de 
dune învălmăşite se zăreau linia țărmului de care se spărgeau 
valurile şi oceanul întunecat, presărat cu creste albe de spumă. 
Cerul era de un cenuşiu metalic şi, cu instinctul cuiva care 
petrecuse multe nopţi sub cerul liber, simţi că era dimineaţă. 
Atât în dreapta, cât şi în stânga, desluşi câte o pereche de case 
de vacanţă dărăpănate, cu ferestrele bătute în scânduri pe 
perioada iernii. Plaja era pustie. 

Întinse mâna printre bare şi ciocăni în sticlă. Părea neobişnuit 
de albastră şi de groasă - probabil era încasabilă. Şi cu izolaţie 
fonică - cel puţin ea nu auzea zgomotul valurilor. 

Continuând să se mişte încet şi străduindu-se din răsputeri să 
nu facă niciun zgomot, intră în mica baie alăturată. Era, ca şi 
dormitorul, de modă veche, curată, cu o chiuvetă, o cadă de 
baie sprijinită pe picioare cu gheare şi cu o altă fereastră mică, 
tot cu gratii şi din aceeaşi sticlă ciudat de groasă. Deschise 


robinetul şi imediat ţâşni un şuvoi de apă la început rece, dar 
care deveni repede foarte fierbinte. Îl închise şi se întoarse în 
dormitor. 

Se aşeză din nou pe pat, căzând pe gânduri. Totul părea atât 
de ireal, atât de bizar, încât era imposibil de înţeles. Bărbatul 
care o luase de la aeroport era fratele lui Pendergast, de asta nu 
se îndoia câtuşi de puţin - erau, practic, gemeni. Dar de ce-o 
răpise astfel? Ce avea de gând? Şi, cel mai important: care 
naiba era rolul lui Pendergast? Cum de se putuse înşela într-un 
asemenea hal în privinţa lui? 

Însă când îşi aduse aminte de scurta lor întâlnire pe de 
Capraia, din toamna trecută, realiză cât de straniu era totul. 
Poate vestea despre moartea lui tragică o făcuse să transforme 
singura lor întâlnire într-o idilă, s-o considere mai mult decât 
fusese în realitate. Şi apoi scrisoarea aceea, anunţând-o că 
Pendergast trăia şi propunerea romantică, impulsivă... 

Impulsivă. Asta era cuvântul. Se lăsase din nou pradă 
impulsivităţii şi intrase în încurcătură - şi de data asta părea să 
fie ceva al naibii de grav. 

Era oare posibil să fi fost amestecat şi D'Agosta? Povestea 
despre moartea lui Pendergast fusese cumva o păcăleală, o 
parte a unui plan complex de a o atrage acolo? Era vorba deo 
reţea sofisticată de răpitori? Sau o ţineau captivă în aşteptarea 
unei răscumpărări? Pe măsură ce reflecta asupra acestei situaţii 
absolut dezastruoase, fricii îi lua într-o tot mai mare măsură 
locul furia şi indignarea. Dar şi le reprimă. Era mai bine să-şi 
concentreze toată energia în vederea evadării. 

Se întoarse în baie şi făcu în grabă un inventar: pieptene de 
plastic, periuţă şi pastă de dinţi, pahar de apă, prosoape curate, 
burete, şampon. IÎntinse mâna şi luă paharul. Era greu şi rece, 
sticlă adevărată. 

II răsuci gânditoare în mâini. Un obiect ascuţit putea fi o armă, 
dar şi o unealtă. Evadarea pe fereastră ieşea din discuţie şi nu 
se îndoia că şi uşa fusese întărită, că era solidă. Dar casa părea 
veche şi, sub tapet, pereţii erau probabil doar tencuială şi şipci. 

Luă un prosop, îl înfăşură strâns în jurul paharului pe care-l 
lovi de mai multe ori cu putere de marginea chiuvetei. 
Desfăşură prosopul: paharul se spărsese în câteva cioburi mari. 
II luă pe cel mai ascuţit, se întoarse în dormitor şi se apropie de 
peretele din partea opusă. Având grijă să nu facă prea mult 


zgomot, înfipse muchia ascuţită în tapet şi apăsă, de probă. 

Ciobul alunecă imediat, luând cu sine o bucată de tapet. Spre 
disperarea ei, Viola zări dedesubt o strălucire metalică. Prinse 
între degete marginea tăiată a tapetului şi îl jupui, scoțând la 
lumină o suprafaţă netedă de oţel. _ 

Simţi un fior rece pe şira spinării. In clipa aceea, cineva bătu 
în uşă. 

Tresări şi se grăbi să se urce din nou în pat, prefăcându-se 
adormită. 

Bătaia se repetă încă o dată, apoi pentru a treia oară, după 
care auzi scrâşnetul cheii în broască. Uşa se întredeschise. Ea 
rămase întinsă, cu ochii închişi, cu ciobul de sticlă ascuns sub 
propriul trup. 

— Dragă Viola. Ştiu că te-ai trezit şi te-ai foit pe-aici. 

Ea continuă să stea culcată. 

— Văd că ai descoperit deja metalul cu care ţi-am căptuşit 
camera. Acum ridică-te, te rog, şi pune capăt acestei şarade 
plictisitoare. Trebuie să-ţi spun ceva important. A 

Ea se săltă în capul oaselor, simțind cum o recuprinde furia. In 
cadrul uşii stătea un bărbat pe care nu-l recunoscu, deşi vocea 
de neconfundat era a lui Diogenes. 

— Imi cer scuze pentru înfăţişarea neobişnuită; m-am 
îmbrăcat pentru o ieşire în oraş. Şi o să plec într-acolo peste 
câteva minute. 

— Deghizat, după cum s-ar părea. Te crezi un adevărat 
Sherlock Holmes. 

EI îşi înclină fruntea. 

— Ce vrei, Diogenes? 

— Am ceea ce vreau - pe tine. 

— In ce scop? 

Bărbatul bizar îi adresă un zâmbet larg. 

— Ce vreau să fac cu tine? Ca să fiu sincer, nu mi-aş fi bătut 
capul cu tine, dacă nu s-ar fi întâmplat un singur lucru: ai trezit 
interesul fratelui meu. L-am auzit scăpându-ţi numele printre 
buze o singură dată, atât şi nimic mai mult. Asta mi-a stârnit 
curiozitatea. Din fericire, prenumele tău e unic, iar familia ta e 
celebră, aşa că am reuşit să aflu foarte multe - foarte multe 
- despre tine. Am bănuit că ai sentimente tandre faţă de fratele 
meu. Când mi-ai răspuns la scrisoare, am ştiu că intuiţia mea n- 
a dat greş şi că am primit un premiu mai presus de orice. 


— Eşti un prost. Nu ştii nimic despre mine. 

— Draga mea Viola, în loc să-ţi faci griji pentru ceea ce ştiu 
eu, ai face mai bine să te îngrijorezi pentru cele două lucruri pe 
care nu le ştii tu - deşi ar trebui. În primul rând, trebuie să afli 
că n-ai cum să ieşi din camera asta. Pereţii, podeaua, tavanul şi 
uşa sunt făcuţi din oţel pentru coca nituită a vapoarelor. 
Ferestrele sunt din două straturi de sticlă încasabilă, izolantă 
fonic şi blindată. E unidirecţională, ceea ce înseamnă că tu poţi 
vedea afară, dar cei de acolo - unde oricum n-o să fie nimeni 
- nu pot vedea înăuntru. Ţi-o spun ca să te scutesc de eforturi 
inutile. In bibliotecă sunt cărţi, apa de la robinet e potabilă, iar în 
sertarul de jos al biroului sunt dropsuri pentru tine. 

— Vai, ţi-ai dat atâta osteneală şi ai făcut atâtea cheltuieli. Mi- 
ai pregătit până şi dulciuri. 

— Într-adevăr. 

— „Într-adevăr.” Viola îi imită în bătaie de joc vocea 
tărăgănată, afectată. Ziceai că ai să-mi spui două lucruri. Care e 
al doilea? 

— Că trebuie să mori. Dacă se-ntâmplă să crezi într-o fiinţă 
supremă, asigură-te că-ţi rezolvi toate problemele neterminate 
pe care le ai cu Ea. Moartea ta va surveni mâine dimineaţă, la 
ora tradiţională: la răsăritul soarelui. 

Viola izbucni în râs aproape fără să vrea: un râs plin de furie şi 
de amărăciune. 

— Dac-ai fi auzit cum ţi-au sunat cuvintele, ca ale unui idiot 
infatuat! „O să mori la răsăritul soarelui.” Ce histrionic. 

Diogenes se retrase cu un pas, încruntându-se în treacăt, 
înainte de a-şi recăpăta expresia impasibilă. 

— Ce scorpie veselă eşti. 

— Ce ţi-am făcut, ţicnit blestemat? 

— Nimic. E vorba de ceea ce i-ai făcut fratelui meu. 

— Nu i-am făcut nimic fratelui tău! E un soi de glumă 
macabră? 

El râse sec, pe înfundate. 

— E într-adevăr o glumă macabră, foarte macabră. 

Furia şi frustrarea alungară frica Violei. Îşi înteţi încet 
strânsoarea degetelor între care ţinea ciobul de sticlă. 

— Pentru un individ atât de revoltător, eşti insuportabil de 
mulţumit de tine însuţi. 

Râsul sec se stinse. 


— Vai, vai. În dimineaţa asta avem limba într-adevăr ascuţită. 

— Eşti nebun. 

— Nu mă îndoiesc că, după standardele societăţii, sunt 
considerat nebun clinic. 

Ochii ei se îngustară. 

— Vasăzică eşti adeptul psihiatrului scoţian R.D. Lang. 

— Nu sunt adeptul nimănui. 

— Aşa crezi tu, în ignoranţa ta. Lang a spus: „Boala mentală e 
replica raţională adresată unei luni iraționale”. 

— Îi aduc elogii acestui domn - indiferent cine ar fi - pentru 
puterea sa de pătrundere. Dar, draga mea Viola, n-am toată 
ziua la dispoziţie pentru schimbul nostru de vorbe de duh... 

— Dragul meu Diogenes - măcar dacă ţi-ai da seama că 
vorbeşti ca un necioplit. Îi imită accentul molatic cu o 
extraordinară acuratețe. Cât de ingrozitor de rău îmi pare că nu 
putem continua această conversaţie încântătoare. Tu şi 
încercările tale debile de a-ţi demonstra bunele maniere. 

Se lăsă tăcerea. Lui Diogenes îi pierise zâmbetul, dar, dacă 
prin cap îi treceau alte gânduri, faţa nu i le trădă. Viola era 
uimită de profunzimea şi de claritatea propriei furii. Respira 
precipitat şi inima îi bătea nebuneşte. 

Într-un târziu, Diogenes oftă. 

— Sporovăieşti ca o maimuţă şi eşti aproape tot atât de 
inteligentă. În locul tău, n-aş fi atât de guralivă şi mi-aş accepta 
sfârşitul cu demnitate, aşa cum îi stă bine cuiva de rangul tău. 

— Rangul meu? Oh, Doamne, nu-mi spune că eşti unul dintre 
papagalii americani cărora li se îmbăţoşează cocoşelul când se- 
ntâlnesc cu vreun baronet cu nasul roşu sau cu vreun viconte 
damblagit de bătrâneţe. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— Viola, te rog. Eşti surescitată. 

— Tu n-ai fi, dacă ai fi fost momit peste ocean şi răpit, încuiat 
într-o cameră şi ameninţat... 

— Viola, ça suffit! O să mă-ntorc la orele mici ale dimineţii, să- 
mi îndeplinesc promisiunea. Adică o să-ţi tai gâtul. De două ori, 
în onoarea unchiului nostru Comstock. 

Ea se opri brusc. Teama îi reveni cu toată puterea. 

— De ce? ă 

— În sfârşit, o întrebare raţională. Sunt un existențialist. Îmi 
cioplesc propriul sens al vieţii din carcasa supurândă a acestui 
univers în putrefacție. Deşi tu personal n-ai nicio vină, ai devenit 


o parte din acest sens. Dar nu-mi pare rău pentru tine. Lumea e 
plină ochi cu durere şi suferinţă. Eu prefer, pur şi simplu, să 
conduc festivitățile în loc să fiu o altă victimă neghioabă. Nu 
găsesc nicio plăcere în suferinţa altora -cu excepţia unei 
singure persoane. Asta e sensul vieţii mele. Trăiesc pentru 
fratele meu, Viola; el îmi dă putere, îmi oferă un scop, îmi dă 
viaţă. E salvarea mea. 

— Pe tine şi pe fratele tău n-are decât să vă-nghită iadul! 

— Ah, draga mea Viola. Nu ştiai? Asta e iadul. Numai că tu o 
să-ţi câştigi curând libertatea. 

Viola sări din pat şi se năpusti asupra lui, cu ciobul ridicat, 
dar, în vălmăşagul unei singure clipe, se pomeni ţintuită la 
podea. Diogenes ajunsese cumva peste ea, cu faţa la numai 
câţiva centimetri de a ei, trimiţându-i în nări răsuflarea lui cu 
miros dulce, de cuişoare. 

— Bun-rămas, maimuţica mea sprinţară, murmură el şi îi 
sărută cu tandreţe buzele. 

Apoi, dintr-o sigură mişcare iute, ca de liliac, se ridică şi 
dispăru, cu uşa trântindu-se în urma lui. Viola se repezi pe 
urmele lui, dar era prea târziu: se auzea sunetul oţelului bine 
uns pătrunzând în oţel şi uşa era la fel de rece şi de neclintit ca 
a unui seif din bancă. 


Capitolul 47 


D'Agosta n-avea nevoie de o zi ca să se gândească la oferta 
lui Hayward; n-avea nevoie nici măcar de zece minute. Se 
îndreptă direct spre ieşirea din clădire, scoase telefonul pe care 
i-l dăduse Pendergast şi îi ceru să se-ntâlnească urgent. 

Un sfert de oră mai târziu, cobori dintr-un taxi la intersecţia 
dintre Broadway şi 72th, cu amintirea întâlnirii cu Laura încă 
proaspătă. Dar îşi spuse că nu era momentul să se gândească la 
asta. Trebuia să-şi lase deoparte sentimentele până la 
terminarea crizei - presupunând că avea să se termine 
vreodată. 

Intră pe 72th, mergând către est. În faţa lui, în depărtare, se 
zărea Central Park, cu copacii aidoma unor schelete maronii sub 
gerul lunii ianuarie. La următoarea intersecţie se opri şi-şi 
scoase iarăşi telefonul. „Sună-mă din nou când ajungi la 
intersecţia dintre 72th şi Columbus”, îi spusese Pendergast. 
D'Agosta ajunsese la numai un cvartal distanţă de apartamentul 
agentului FBI din Dakota. Oare era posibil să fie acasă? Date 
fiind circumstanţele, părea o nesăbuinţă. 

Deschise clapeta telefonului şi formă numărul. 

— Da, răspunse vocea lui Pendergast. 

D'Agosta auzea în fundal zgomotul degetelor pe taste. 

— Sunt la colţ, zise el. 

— Bun. Strecoară-te, neobservat, până la numărul 24 de pe 
West 72th. E o clădire mixtă, rezidenţială şi comercială. Uşa e 
încuiată în timpul programului de lucru, dar recepţionerul lasă 
de obicei să intre pe oricine are o înfăţişare normală. Coboară 
pe scări la subsol şi descoperă uşa pe care scrie B-14. Asigură-te 
că eşti singur. Pe urmă bate încet, de şapte ori. Ai reţinut? 

— Da. 

Legătura se întrerupse. 

D'Agosta îşi puse telefonul la loc, traversă strada şi se 
îndreptă către parc. În faţa lui, pe celălalt colţ al cvartalului, se 
contura Dakota, crenelată, de culoarea nisipului. Părea 
desprinsă dintr-un desen animat de Charles Addams. La bază, 
alături de intrarea imensă, în stil gotic, era ghereta portarului. 
Doi poliţişti în uniformă se învârteau prin preajmă şi pe Central 
Park West erau parcate trei maşini de patrulare. 

Se părea că începuse deja calvarul. 


Locotenentul îşi încetini paşii, menţinându-se cât mai aproape 
cu putinţă de fațadele clădirilor şi supraveghindu-i pe poliţişti cu 
ochi ageri. 

Clădirea cu numărul 24 de pe West 72th Street era o 
construcţie masivă, din gresie, plasată la jumătatea cvartalului. 
Se uită din nou în jur, nu văzu nicio persoană suspectă, sună, 
aşteptă să i se deschidă şi se grăbi să intre. 

Holul era mic şi întunecos, cu pereţii acoperiţi de marmură 
cenuşie, care părea veche. D'Agosta îl salută pe recepţioner cu 
o înclinare a capului, apoi cobori pe scara din partea din spate a 
holului. La subsol exista un singur coridor, cu uşi metalice 
plasate la intervale egale pe pereţii din blocuri de zgură. Avu 
nevoie de şaizeci de secunde ca s-o găsească pe cea marcată B- 
14. Aruncă o altă privire în jurul său, apoi bătu de şapte ori, aşa 
cum fusese instruit. 

Un moment de tăcere. Apoi, din interior, zgomotul unui zăvor 
tras. Uşa se deschise şi un bărbat în uniformă de portar îşi făcu 
apariţia. Se uită în dreapta şi în stânga, apoi dădu din cap către 
D'Agosta şi îl pofti înăuntru. 

Spre surpriza lui, D'Agosta se pomeni nu într-o cameră, ci pe 
un culoar îngust - depăşind cu foarte puţin lăţimea unui tunel de 
acces pentru întreţinerea instalaţiilor clădirii. Portarul aprinse o 
lanternă şi îl conduse de-a lungul acelui culoar. 

Părea să se întindă la nesfârşit. Zidurile se schimbau, fiind 
mai întâi din zgură, apoi din cărămidă, apoi tencuite, apoi iarăşi 
din cărămidă goală. Din când în când se lărgea, iar alteori se 
îngusta şi D'Agosta aproape că atingea pereţii cu umerii. Cotea 
de vreo câteva ori la stânga, apoi la dreapta. La un moment dat 
ieşiră într-o curte minusculă, nu cu mult mai mare decât un put 
de aerisire, iar D'Agosta zări, departe, sus, un petic de cer 
albastru. Iți crea impresia că te aflai la baza unui coş de fum. Pe 
urmă urcară câteva trepte, portarul descuie o altă uşă cu o 
cheie mare, de modă veche, şi pătrunseră într-un alt coridor 
îngust. 

În cele din urmă, acesta se sfârşi în faţa unui ascensor de 
serviciu. Portarul trase grilajul de alamă, descuie uşa liftului cu o 
altă cheie şi îi făcu semn lui D'Agosta să urce. Apoi i se alătură, 
închise grilajul şi uşa şi înşfăcă un mâner mare, rotund, din 
perete. Cu un pufăit de protest, liftul începu să urce scârţâind. 

Uşa veche era lipsită de geamuri, aşa că D'Agosta n-avea 


idee câte etaje urcaseră: bănui că patru sau cinci. Ascensorul se 
opri singur şi portarul deschise uşa. După ce grilajul de bronz fu 
împins într-o parte, locotenentul văzu un culoar scurt, care 
ducea spre o singură uşă. Era deschisă şi Pendergast stătea în 
cadrul ei, din nou în obişnuitul său costum negru. 

D'Agosta se opri, holbându-se la el. După reapariţia lui 
surprinzătoare, îl văzuse întotdeauna deghizat într-un fel sau 
altul - cu faţa sau cu vestimentația, sau cel mai adesea cu 
ambele spectaculos modificate - şi simţi un fior straniu zărindu-l 
aşa cum arăta în realitate. 

— Vincent, spuse Pendergast. Intră, te rog. 

Şi îl conduse într-o încăpere mică, aproape impersonală. 
Lângă un perete erau o comodă din lemn de stejar şi o canapea 
de piele, iar de-a lungul celui de vizavi se întindea o masă de 
lucru. Pe aceasta se înşiruiau patru laptopuri iMac, alături de 
câteva dispozitive NAS, care, după părerea lui D'Agosta, era un 
network hub. În fundul camerei se vedeau două uşi. Una era 
închisă, iar cealaltă dădea într-o cameră de baie de dimensiuni 
reduse. 

— Ăsta e apartamentul tău din Dakota? întrebă D'Agosta, 
nevenindu-i să creadă. 

Pe faţa lui Pendergast se ivi un zâmbet care dispăru imediat. 

— Nicidecum, spuse, închizând uşa. Apartamentul meu e cu 
un etaj mai sus. 

— Atunci ce e locul ăsta? 

— Gândeşte-te la el ca la o ascunzătoare din propria vizuină. 
O ascunzătoare de înaltă tehnologie. A fost pusă la punct anul 
trecut, la sugestia unei cunoştinţe din Ohio, pentru cazul că 
serviciile sale n-ar fi fost disponibile pe moment. 

— Păi nu poţi rămâne aici. Intrarea în Dakota mişună de 
poliţişti. Vin din biroul Laurei Hayward, care are de curând un 
suspect. 

— Pe mine. 

— De unde naiba ai aflat? 

— O ştiu de ceva vreme. Ochii lui Pendergast se mutau de la 
un monitor la altul şi degetele îi alergau pe taste. Când am ajuns 
la locul uciderii prietenului meu Michael Decker, am descoperit 
că strângea în pumn mai multe fire de păr. Păr blond. Părul 
fratelui meu nu e blond: e roşcat. Mi-am dat imediat seama că 
planul lui e chiar mai „interesant” decât am bănuit. Nu numai că 


şi-a propus să-mi ucidă toţi prietenii apropiaţi - vrea şi să mă 
încrimineze pentru uciderea lor. 

— Dar biletele pe care ţi le-a trimis? Nu dovedesc că e în 
viaţă? 

— Nu. Îţi aduci aminte de scrisul straniu, despre care am spus 
că mi-e oarecum familiar? E scrisul meu, dar modificat exact 
atât cât e necesar ca să sugereze că am încercat să mi-l schimb 
- sau, oricum, ca să-i creeze convingerea asta unui grafolog. 

D'Agosta avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă ceea ce 
auzise. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Nu exista niciun motiv ca să te-mpovărez cu toate astea 
înainte de a fi necesar. Când am văzut firele de păr, mi-a fost 
cât se poate de clar că Diogenes a presărat indicii false şi în alte 
locuri ale crimelor. Sunt sigur că, în timpul convalescenţei mele 
din Italia, a făcut rost de toate probele materiale de care avea 
nevoie, luate de la mine, inclusiv mostre de sânge. Stabilirea 
unei legături între crime şi persoana mea nu era decât o 
chestiune de timp, dar speram c-o să dureze ceva mai mult. 
Hayward merită laude. 

— Asta nu e tot. Laura mi-a cerut să te arestez. Când mi-a 
făcut propunerea asta, am plecat din biroul ei. Au emis un 
mandat pe numele tău. Nu poţi rămâne aici. 

— Dimpotrivă, Vincent, trebuie să rămân. E singurul loc unde 
am oricând la dispoziţie toate resursele necesare. Şi seamănă 
puţin cu scrisoarea furată a lui Poe - locuinţa mea e ultimul loc 
unde se aşteaptă să mă găsească. Prezenţa poliţiei e o simplă 
formalitate. 

D'Agosta se uită la el. 

— Aşadar, de asta ştiai că Diogenes n-o are pe Laura drept 
ţintă. Ea anchetează uciderea lui Duchamp. Se baza pe ea, ştia 
c-o să te suspecteze. 

— Exact. Acum ia-ţi un scaun şi hai să-ţi arăt cu ce mă ocup. 

Pendergast îşi flutură mâna către cele patru laptopuri. 

— Aceste computere sunt legate, printr-o conexiune parazit, 
la reţeaua de supraveghere a municipalităţii, alcătuită din 
camerele de la colţurile străzilor, precum şi la două sisteme 
particulare majore - de exemplu reţeaua bancomatelor şi a 
băncilor. 

Arătă către unul dintre ecrane, în clipa aceea împărţit într-o 


duzină de ferestre mici; în fiecare dintre ele se derulau, rapid şi 
în sens inversat, imagini alb-negru ale trotuarelor, ale 
intersecţiilor şi ale intrărilor pe autostrăzi. 

— De ce? 

— Sunt convins că ultima crimă a lui Diogenes va fi săvârşită 
în Manhattan sau undeva în apropiere. Şi, în zilele noastre, nu te 
poţi deplasa printr-un oraş ca New Yorkul fără să fii fotografiat, 
filmat sau supravegheat într-un alt mod de zeci de ori în fiecare 
ceas. 

— Dar Diogenes e deghizat. 

— Da, pentru majoritatea oamenilor. Dar nu şi pentru mine. 
Poţi să-ţi modifici înfăţişarea, dar nu poţi modifica totul 
- gesturile, mersul, chiar şi modul în care clipeşti. Eu şi Diogenes 
semănăm foarte mult din punct de vedere fizic. M-am înregistrat 
pe mine însumi şi acum rulez programe de recunoaştere a 
imaginilor şi tiparelor, făcând comparații cu toate aceste fluxuri 
vizuale. Arătă spre un alt laptop. După cum vezi, mă concentrez 
mai ales asupra celor provenite din apropierea clădirii Dakota şi 
din intersecțiile din jurul casei de pe Riverside Drive. 

Ştiu că Diogenes a fost acolo şi bănuiesc că a pătruns şi aici. 
Dacă-l pot localiza, dacă pot obţine o fotografie a imaginii, îl pot 
urmări înainte şi înapoi, pornind din momentul respectiv, pot 
încerca să stabilesc un tipar al deplasărilor lui. 

— Pentru asta n-ai nevoie de computere mai puternice decât 
găseşti într-o universitate mică? 

— lată dulapul cu conexiuni. _ 

Pendergast se întinse şi deschise uşa închisă. Inăuntru, 
stivuite de la podea la tavan, erau servere modulare, plasate pe 
rafturi, şi discuri RAID. 

D'Agosta fluieră. 

— Înţelegi tot rahatul ăsta? 

— Nu. Dar ştiu cum să-l folosesc. 

Deşi era mai palid decât îl văzuse vreodată D'Agosta, în ochii 
agentului scânteia un licăr periculos. Avea energia unui maniac 
şi vitalitatea înşelătoare a cuiva care n-a dormit de mai multe 
zile. 

— Diogenes e undeva acolo, Vincent. Pândeşte undeva, în 
aceste miriade de fluxuri de date. Va trebui să iasă la suprafaţă 
ca să-şi comită ultima crimă. Şi asta e şansa mea - ultima şi 
singura mea şansă - de a-l opri. Incăperea asta e singurul loc de 


unde mai am acces la tehnologia cu ajutorul căreia îmi pot 
atinge scopul. 

Alt zăngănit de taste. 

— Cunoştinţa despre care ţi-am vorbit adineauri, din Ohio? E 
un tip mult mai potrivit pentru treaba asta decât mine. Dar a 
fost silit să devină invizibil, din... din motive care ţin de propria 
lui protecţie. 

— Laura nu e genul de om care stă pe gânduri. Probabil că 
poliţia e deja pe urmele tale. 

— Şi fără-ndoială şi pe ale tale. 

D'Agosta nu răspunse. 

— Mi-au percheziţionat apartamentul, probabil că au fost şi-n 
casa de pe Riverside Drive. Cât despre micul lor mandat... ei, ai 
văzut cu ochii tăi că am ieşirea mea personală din Dakota. Nici 
măcar portarii de aici n-o cunosc. N-o ştie decât Martyn, pe care 
tocmai l-ai întâlnit. 

Îşi desprinse degetele de taste. 

— Vincent, trebuie să faci ceva. 

— Ce anume? 

— Te duci direct la Laura Hayward şi-i spui c-o să cooperezi 
din toate punctele de vedere, dar că s-ar părea c-am dispărut şi 
tu n-ai idee unde sunt. Nu e necesar să-ţi distrugi cariera mai 
mult decât ai făcut-o deja. 

— Ţi-am mai spus-o, merg cu tine până la capăt. 

— Vincent, îţi cer să pleci! 

— Hei, Aloysius! 

Pendergast se uită la el. 

— De-aia nu mai pot eu! 

Văzu că agentul FBI îl fixa cu privirea. 

— N-o să uit asta, Vincent. 

— Nu-i mare lucru. 

Agentul îşi reluă munca. Se scurseră zece minute, douăzeci... 
după care înţepeni brusc. 

— Ai găsit ceva? 

— Cred că da, răspunse Pendergast. 

Privea cu atenţie unul dintre computere, derulând întruna, 
înainte şi înapoi, o imagine grăunţoasă. 

D'Agosta se uită peste umărul lui. 

— E el? 

— Computerul crede că da. După cum cred şi eu. E totuşi 


ciudat - imaginea nu e luată din apropiere de Dakota, aşa cum 
mă aşteptam. E cu vreo şase cvartale mai spre nord, lângă... 

In clipa aceea, dintr-o cutie de pe masă se auzi un clinchet 
uşor. Pendergast se întoarse imediat într-acolo. 

— Ce-i asta? întrebă D'Agosta. 

— E Martyn. Se pare că mă caută cineva. 

D'Agosta se încordă. 

— Poliţia? 

Pendergast clătină din cap. Se aplecă spre cutie şi apăsă pe 
un comutator. 

— Un curier pe bicicletă, domnule, se auzi o voce. Are un plic 
pentru dumneavoastră. 

— l-ai cerut să aştepte? 

— Da. 

— Şi poliţia nu ştie nimic de prezenţa lui? 

— Întocmai, domnule. 

— Adu-l aici. Cu precauţiile obişnuite. 

Pendergast îşi ridică degetul de pe buton şi îşi îndreptă 
spatele. 

— Să vedem despre ce e vorba. 

Vorbea pe un ton nepăsător, dar faţa lui părea încordată. 

Străbătură culoarul scurt care ducea la ascensor. Trecu un 
minut fără ca ei să schimbe o vorbă. Pe urmă liftul începu să 
urce cu un zăngănit. In scurt timp, grilajul de alamă se deschise 
şi apărură două persoane: portarul pe care-l întâlnise D'Agosta 
mai devreme şi curierul cu bicicleta, un tânăr hispanic subţirel, 
purtând o eşarfă şi o canadiană. Tinea în mână un plic 
supradimensionat. 

La vederea acestuia, chipul palid al lui Pendergast deveni 
cenuşiu. Fără să spună nimic, îşi duse mâna la unul dintre 
buzunarele hainei negre şi scoase o pereche de mănuşi 
chirurgicale, pe care şi le puse. Pe urmă îşi extrase din buzunar 
o bancnotă de douăzeci de dolari şi i-o întinse curierului. 

— Vrei s-aştepţi aici câteva clipe, te rog? întrebă el. 

— Cred că da, răspunse tânărul, uitându-se bănuitor la 
mănuşi. 

Pendergast luă plicul, schimbând cu portarul o privire căreia 
numai ei îi cunoşteau înţelesul. Apoi dădu din cap către 
D'Agosta şi se întoarse în cameră cu paşi mari. 

— E de la Diogenes? întrebă D'Agosta, închizând uşa în urma 


lor. 

Pendergast nu-i răspunse. În schimb, întinse o hârtie albă pe 
birou, aşeză plicul pe ea şi îl studie cu atenţie. Nu era lipit, avea 
clapeta prinsă lejer cu un şnur roşu, răsucit. Pendergast îl 
examină cu luare-aminte, dar pentru scurtă vreme. Pe urmă îl 
desfăcu şi, cu mişcări prudente, întoarse plicul cu gura în jos. 

Căzu o coală de hârtie împăturită, urmată de o şuviţă lucioasă 
de păr negru. 

Pendergast inspiră scurt, zgomotos. În încăpere sunetul păru 
la fel de puternic ca o explozie. El se grăbi să îngenuncheze şi 
desfăcu foaia îndoită. 

Hârtia era superbă, cu un blazon imprimat în antet: un ochi 
fără pleoapă peste două luni, sub care era un leu culcat şi 
privind în sus. Dedesubt era o dată: 28 ianuarie - scrisă cu un 
toc sau cu stilou cu cerneală de culoarea tutunului. 

D'Agosta îşi dădu seama că biletul era identic cu acela primit 
de Pendergast cu câteva luni înainte, la casa de pe Riverside 
Drive. Dar, spre deosebire de mesajul de atunci, aici mai era 
scris şi altceva. Ochii îi căzură pe cuvintele de dedesubt: 


„E extrem de plină de viaţă, frate. Îmi dau seama de ce-ţi place. 
Savurează această dovadă ca pe un acont al acţiunii mele: o buclă din 
frumosul ei păr. Savureaz-o şi ca pe un memento al trecerii ei în 
neființă. Dacă mângâi bucla aproape că poţi simţi mirosul dulce al 
aerului mării de pe Capraia. 

Bineînţeles că e posibil să mint în toate privinţele. Bucla asta ar 
putea fi a altcuiva. Priveşte în inima ta ca să afli adevărul. 

Frater, ave atque vale”.” 


— Oh, Doamne... făcu D'Agosta. 

Tăcu simțind că i se pune un nod în gât. Aruncă o privire spre 
agent. Stătea pe podea, mângâind cu delicateţe bucla de păr. 
Privirea lui era atât de înverşunată, încât D'Agosta se văzu 
nevoit să-şi ferească ochii. 

— Ar putea fi o minciună, spuse. Fratele tău a mai minţit şi 
înainte. Pendergast nu-i răspunse. Urmă o tăcere scurtă, 
cumplită. 


35Frate, te salut şi-mi iau rămas-bun (în lb. latină, în orig.). 


— Mă duc să-l interoghez pe curier, zise D'Agosta, fără să- 
ndrăznească să se uite în urmă. 

leşi din cameră şi străbătu coridorul, mergând către lift. 
Curierul aştepta acolo, supravegheat de Martyn. 

— NYPD, spuse el, arătându-şi scurt insigna. 

Totul începuse să se mişte cu încetinitorul, ca într-un coşmar. 
Se simţea bizar de îngreunat, de parcă abia şi-ar fi putut mişca 
membrele. Se întrebă dacă asta însemna să fii în stare de şoc. 

Tânărul dădu din cap. 

— Cine ţi-a dat coletul ăsta? 

— Cineva dintr-un taxi l-a lăsat la biroul nostru. 

— Cum arăta pasagerul? 

— Nu era decât taximetristul. N-avea pasageri. 

— Cum arăta vehiculul, cu exactitate? 

— Un taxi galben, tipic. Din oraş. 

— Ai luat vreun nume sau numărul de înregistrare al taxiului? 

D'Agosta ştia, chiar în timp ce punea întrebarea, că n-avea 
importanţă dacă puştiul le notase sau nu; Diogenes îşi acoperise 
urmele, fără nicio îndoială. 

Cuierul clătină din cap. 

— Cum ai fost plătit? 

— Şoferul a dat cincizeci de dolari. A cerut un curier care să-i 
aducă un colet unui oarecare doctor Pendergast, pe West 72th 
Street, la numărul 1. Să i-l dea personal, dacă e posibil. Şi să nu 
vorbească decât cu doctorul Pendergast sau cu portarul, cu 
nimeni altcineva. 

— Bun. 

D'Agosta notă numele tânărului şi al patronului său. Pe urmă 
îl luă pe Martyn deoparte şi îi ceru să se asigure că poliţiştii nu-l 
observau pe curier la ieşirea din clădire. Senzaţia stranie de 
greutate nu-l părăsise. Parcurse coridorul în sens invers şi reveni 
în mica încăpere. 

Pendergast nu-şi ridică privirea la sosirea lui. Stătea pe 
podea, gârbovit, cu bucla de păr în faţa lui. Mâinile i se odihneau 
pe genunchi, cu palmele spre interior, cu vârful fiecăruia dintre 
degetele mari unit cu al mijlociului într-un mic cerc. Expresia 
iraţională,  îndurerată a feţei îi dispăruse, înlocuită de 
impasibilitate. Nu se mişca, nu clipea, părea să nici nu respire. 
Se uita la D'Agosta de parcă s-ar fi aflat la un milion de kilometri 
distanţă. 


„Poate că acolo şi e, se gândi locotenentul. Poate meditează, 
sau altceva de genul ăsta. Poate încearcă pur şi simplu să nu-şi 
piardă minţile.” 

— Curierul nu ştie nimic, rosti cu toată blândeţea de care era 
în stare. Urma e prea bine acoperită. 

Pendergast nu-i conştientiză spusele. Rămase nemişcat. Faţa 
lui era tot mai palidă. 

— Cum naiba a aflat Diogenes despre Viola? izbucni D'Agosta. 

Agentul FBI îi răspunse aproape ca un robot. 

— În prima dintre săptămânile în care m-am aflat în grija lui 
Diogenes am delirat. Am fost ca un nebun. E posibil să fi 
pomenit numele ei. Lui Diogenes nu-i scapă nimic - absolut 
nimic. A 

D'Agosta se lăsă să cadă pe un scaun din apropiere. In clipa 
aceea nu credea că i-ar fi păsat dacă în apartament ar fi dat 
buzna Laura Hayward, o duzină de agenţi FBI şi o armată de 
poliţişti. Puteau să-l aresteze şi să arunce cheia celulei. Nu s-a fi 
schimbat nimic. Viaţa era o porcărie. 

Cei doi rămaseră în cameră, nemişcaţi, tăcuţi, şi aşa se scurse 
o jumătate de oră. 

Pe urmă, fără niciun avertisment, Pendergast se ridică în 
picioare dintr-un salt, atât de brusc încât lui D'Agosta îi sări 
inima din piept. 

— Trebuie să fi călătorit sub adevăratul ei nume! spuse 
agentul, cu o strălucire puternică în ochi. 

— Poftim? întrebă D'Agosta, ridicându-se la rândul lui. 

— Viola n-ar fi venit dacă el i-ar fi cerut să folosească un 
pseudonim sau i-ar fi făcut rost de un paşaport fals. Şi trebuie să 
fi sosit de curând; nu cred că el a întârziat cu mesajul - timpul 
nu i-o permite! 

Se repezi la cel mai apropiat laptop şi începu să tasteze cu 
furie. După douăzeci de secunde se opri. 

— lat-o! strigă. 

D'Agosta se grăbi să arunce o privire pe ecran: 


Baza de Date Folkestone Înregistrare particulară 
SQL Engine 4.041.a & confidențială 


Căutare în lista pasagerilor 


Rezultatul căutării 
O înregistrare găsită: 


BA-0002359148 

Maskelene, Lady Viola 

Zborul British Airways 822 

Plecare: Londra Gatwick LGW, 27 ianuarie, 11:54 p.m. GMT 
Sosire: Kennedy Intl JFK, 28 ianuarie, 12:10 a.m. EST 


Sfârşitul căutării 


Pendergast se întoarse cu spatele la ecran. Întreaga lui fiinţă 
părea să plesnească de energie, iar ochii lui - până atunci atât 
de goi şi de distanţi - erau în flăcări. 

— Haide, Vincent. Mergem la JFK. Urma se răceşte cu fiecare 
minut pe care-l pierdem. 

Şi, fără niciun alt cuvânt, se repezi la uşă şi apoi pe coridor. 


Capitolul 48 


Era ca pe vremuri, se gândi D'Agosta, cu un aer sumbru: 
Pendergast în costumul lui negru, gonind în Rollsul său pe 
străzile New Yorkului. Numai că, în realitate, totul se schimbase. 
Pendergast era un tip dat în urmărire, iar D'Agosta însuşi intrase 
într-un rahat atât de adânc, încât la ieşirea la suprafaţă trebuia 
să treacă printr-o cameră de decomprimare - presupunând că 
avea să se mai ridice vreodată deasupra. 

Rollsul opri lângă bordură, în faţa zonei Sosirilor de la 
Terminalul 7. 

Pendergast cobori dintr-un salt, lăsând motorul pornit. Un tip 
de la Poliţia Aeroportului se plimba pe trotuar şi el se grăbi să-i 
iasă în întâmpinare. 

— Biroul Federal de Investigaţii. 

Îi trecu legitimaţia sa aurie prin faţa ochilor, apoi o închise şi 
şi-o strecură înapoi, în haină. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? spuse polițistul, dintr-odată 
intimidat. 

— Am venit aici pentru o anchetă de cea mai mare 
importanţă. Vă pot ruga s-aveţi grijă de maşina mea, domnule 
poliţist? 

— Da, domnule. 

Omul îl salută, efectiv. 

Pendergast intră în clădirea terminalului cu paşi mari, cu 
paltonul negru fluturându-i în urmă. D'Agosta îl urmă către 
biroul de bagaje pierdute. Înăuntru, un paznic îndesat asculta cu 
răbdare strigătele unui bărbat în costum care se plângea de 
furtul unei valize. 

Pendergast îşi deschise din nou legitimaţia. 

— Agent special Pendergast, de la Biroul Federal de 
Investigaţii. Şi partenerul meu, Vincent D'Agosta, NYPD. 

— Ei, era şi timpul, strigă furios reclamantul. Bijuteriile extrem 
de valoroase ale soţiei mele... 

— Nu puneţi niciodată bijuterii valoroase în valizele din 
compartimentul de bagaje, spuse Pendergast, cu diplomaţie, 
prinzându-l pe celălalt de braţe şi făcându-i vânt afară, după 
care se retrase cu un pas, închise uşa şi o încuie. 

— Faceţi să pară totul atât de uşor, zâmbi paznicul. 

— Îl caut pe agentul de pază Carter, e de serviciu? îl întrebă 


Pendergast, parcurgându-i în grabă ecusonul cu privirea. 

— Eu sunt, Randall Carter. Cu ce vă pot ajuta? 

— Mi s-a spus că sunteţi cea mai potrivită persoană pentru 
rezolvarea problemei mele. 

— Serios? Faţa omului se lumină. Cine...? 

— Trebuie să revedem o serie de înregistrări de azi-noapte ale 
camerelor de supraveghere. E o chestiune extrem de urgentă. 

— Da, domnule, îngăduiţi-mi să-l sun pe şeful securităţii. 

Pendergast clătină uimit din cap. 

— Nu vi s-a spus că asta s-a lămurit deja? 

— Da? Nu ştiam. E ciudat că n-au trimis o notificare... 

— Ei, se grăbi să-l întrerupă Pendergast, mă bucur c-au avut 
destulă minte ca să mă trimită la dumneavoastră. Sunteţi un om 
care gândeşte cu capul lui, nu un birocrat. Se aplecă brusc spre 
faţa celuilalt şi-l prinse cu mâna de umăr: Purtaţi vestă 
antiglont? 

— Vestă antiglont? Nu ni s-a cerut... Ei, dar de ce...? 

— Ar fi mai bine să mergem. 

— Da, domnule. 

Paznicul nu mai avea nevoie să fie convins. Se îndreptă în 
grabă spre partea din spate a biroului său şi descuie o uşă de 
siguranță. 

Străbătură un coridor bej, trecură de o altă uşă încuiată şi 
D'Agosta se pomeni într-o imensă sală a computerelor, 
împodobită cu monitoare, pe care rulau fluxuri video live, 
preluate de la toate camerele de supraveghere din terminal. 
Câţiva paznici beau cafea în jurul unei mese care te ducea cu 
gândul la un bufet cu autoservire, în vreme ce un tehnician slab 
şi nervos tasta ceva într-un colţ. 

— Domnii vor să vadă nişte înregistrări video, îi spuse Carter 
acestuia din urmă. 

— O clipă, răspunse tehnicianul. 

— Nu, imediat. Domnul e de la FBI şi e vorba de ceva deo 
importanţă crucială. 

Tehnicianul se ridică şuierând iritat. 

— Bine, să vedem notificarea. 

Întinse mâna. 

— Asta s-a lămurit. Am primit aprobarea. 

O rostogolire a ochilor. 

— Şi ce doriţi? 


Pendergast se apropie. 

— Zborul 822 al companiei British Airways a sosit aici de la 
Gatwick, imediat după miezul nopţii. Vreau înregistrările 
camerei de supraveghere din zona de preluare a bagajelor şi, de 
o şi mai mare importanţă, trebuie să văd fluxul video din zona 
de întâmpinare a pasagerilor, de după vamă. 

— Luaţi loc. S-ar putea să dureze ceva timp. 

— Mă tem că n-am la dispoziţie timpul ăsta. 

— Lăsaţi-o mai moale. Fac tot ce pot, dar asta nu se întâmplă 
cât ai bate din palme. 

Pendergast îi adresă un zâmbet amabil. Văzându-l, D'Agosta 
se încordă din instinct. 

— Sunteţi Jonathan Murphy, nu-i aşa? întrebă agentul FBI, cu 
vocea lui mieroasă. 

— Vasăzică ştiţi să citiţi un ecuson. Felicitări. 

— Eu unul, domnule Jonathan, cred că sarcinile pot fi 
îndeplinite cu binele sau cu răul, zise Pendergast, cu o voce încă 
agreabilă. Daţi-mi înregistrările alea în zece minute şi veţi primi 
o recompensă de zece mii de dolari din partea Programului FBI 
de Stimulare şi Recompensare a Populaţiei, cunoscut şi sub 
numele de PSRP. Nu mă îndoiesc că aţi auzit de el. Pe de altă 
parte, dacă nu-mi daţi înregistrările, voi bifa dosarul 
dumneavoastră cu roşu, ceea ce înseamnă că n-o să mai lucraţi 
niciodată pe un alt aeroport sau în vreo altă zonă monitorizată 
din ţară. Aşadar, ce să fie: cu binele sau cu răul? 

Se lăsă tăcerea. Paznicii îşi dădeau coate rânjind. Era evident 
că tehnicianul nu se bucura de prea multă popularitate. 

El afişă un zâmbet afectat. 

— O să iau cele zece miare. 

— Excelent. 

Murphy se aşeză din nou şi se apucă de lucru cu înverşunare, 
lovind tastele cu putere. D'Agosta privea şirurile de numere care 
se derulau cu frenezie pe ecran. 

— Nu mai folosim benzi pentru înregistrare, spuse el. Totul e 
stocat în format digital, la faţa locului. Fluxurile sistematizate 
ocupă un terabait întreg pe sistemul nostru de discuri RAID în 
fiecare... 

Işi retrase brusc degetele de pe taste. 

— OK. Zborul a sosit la zece minute după miezul nopţii, la 
poarta 34. Să vedem... în medie, e nevoie de vreo cincisprezece 


minute pentru trecerea prin zona de control preliminar şi pentru 
deplasarea până la carusel... O să derulez începând de la 
douăsprezece şi douăzeci, pentru orice eventualitate. 

Pe ecranul lui Murphy, imaginile prinseră viaţă. Pendergast se 
aplecă, privind cu mare atenţie. D'Agosta se uita peste umărul 
lui. Văzu zona de sosire a curselor internaţionale, cu un carusel 
gol rotindu-se. 

— O să măresc viteza de derulare până la apariţia oamenilor. 
Caruselul se învârtea acum mult mai repede. La baza ecranului, 
numărul secundelor scurse creştea cu mare repeziciune. 
Pasagerii îşi făcură apariţia în scurt timp, căutându-şi bagajele. 
Murphy apăsă pe câteva taste, aducând fluxul imaginilor la 
viteza normală. 

— Asta e ea! şopti grăbit Pendergast, arătând cu degetul spre 
ecran. D'Agosta desluşi silueta zveltă a Violei Maskelene, cu o 
geantă mică în mână. Se apropie de carusel, îşi scoase biletul 
din geantă, studie recipisa primită pentru bagaje şi îşi încrucişă 
braţele, rămânând în aşteptare. 

Pendergast se mulţumi pur şi simplu s-o privească preţ de un 
minut. Apoi vorbi din nou: 

— Treceţi vă rog în zona de întâmpinare, dincolo de vamă. În 
aceeaşi perioadă de timp. 

Tehnicianul tastă câteva comenzi. Imaginea din sectorul 
bagajelor dispăru, înlocuită de cea a sălii de aşteptare din 
partea opusă a vămii. Nu era prea populată, doar câteva grupuri 
de oameni se agitau fără astâmpăr, aşteptându-i pe nou-sosiţi. 

— Acolo, spuse Pendergast. 

Un bărbat stătea într-o margine, înalt, subţire, într-un palton 
negru. Avea părul roşcat şi-şi rotea privirile prin încăpere mai 
degrabă apatic, fixând diverse puncte, până ce se opri cu ochii 
la camera de supraveghere. 

D'Agosta făcu un efort ca să-şi controleze instinctul de a se 
retrage cu un pas. Bărbatul se uita exact la ei. Avea faţa 
bronzată, cu trăsături ascuţite, o barbă tunsă scurt, un ochi 
albastru lăptos şi unul căprui. D'Agosta îl recunoscu imediat ca 
fiind acelaşi tip pe care-l văzuse pe râpele de deasupra 
Castelului Fosco, în acea zi fatidică de la care nu se scurseseră 
nici măcar două luni. 

Bărbatul dădu ceremonios din cap şi îşi ridică puţin mâna, 
fluturând-o. Buzele i se mişcară, ca şi cum ar fi vorbit. 


D'Agosta se uită la Pendergast. Era alb la faţă - de furie. 

Agentul FBI se întoarse spre tehnician. 

— Derulaţi înapoi şi tipăriţi imaginea, acolo - unde bărbatul 
face cu mâna. 

— Da, domnule. 

O clipă mai târziu, imprimanta computerului zumzăia. 
Pendergast înşfăcă imaginea colorată şi şi-o puse în buzunar. 

— Derulaţi vă rog repede înainte, până când apare doamna şi 
cei doi se salută. 

Imaginile se succedară din nou cu mare viteză, dar pentru 
scurtă vreme, încetinindu-şi ritmul când apăru Viola. Diogenes 
se apropie de ea cu ambele mâini întinse şi cu zâmbet larg. 
D'Agosta îi urmări pe cei doi cu răsuflarea tăiată în vreme ce 
păreau să facă schimb de amabilităţi. Diogenes flutură o 
bancnotă şi un hamal se grăbi să se apropie. Se întoarseră cu 
spatele şi o porniră spre uşă, urmaţi de hamalul care ducea 
bagajele Violei. 

Pendergast arătă spre ecran. 

— Cine e hamalul ăla? 

Carter, paznicul, îşi miji ochii. 

— Pare să fie Norm. Norman Saunders. 

— E încă de serviciu? 

Carter clătină din cap. 

— N-aş putea spune. 

— lese din schimb la opt, spuse unul dintre ceilalţi paznici. 
Dar lucrează uneori şi peste program. 

Siluetele dispărură dincolo de uşile de sticlă. 

— Treceţi la camera de pe trotuar. 

— Imediat. 

Din nou zgomotul tastelor. Imaginea se schimbă din nou, 
brusc. Diogenes se apropia cu paşi mari de un Lincoln negru. 
Înşfăcă mânerul portierei, o deschise pentru Viola, o ajută să 
urce. Aşteptă să închidă hamalul portbagajul; apoi ocoli maşina 
şi se instală pe locul şoferului. 

Automobilul demară, acceleră şi dispăru în întuneric. 

— Derulaţi înapoi, spuse Pendergast, şi daţi-mi o fotografie a 
maşinii. Cu uşa deschisă, vă rog: vreau să văd interiorul. Şi încă 
una, în clipa când demarează, ca să se vadă numărul de 
înmatriculare. 

O clipă mai târziu, imprimanta expulza cele două imagini, pe 


care Pendergast şi le îndesă imediat în buzunarul hainei. 

— Bun. Acum mergem să-l căutăm pe Saunders. 

— Dacă e aici, o să-l găsim la caruselele din partea de est, 
spuse Carter. 

— Mulţumesc. 

Pendergast se întoarse să plece. 

— Ei, spuse tehnicianul, cum îmi primesc cele zece miare? 

Agentul FBI se opri. 

— Zece mii de dolari? Numai pentru că v-aţi făcut datoria? E o 
idee ridicolă. 

Părăsiră încăperea însoţiţi de alte râsete înfundate şi de 
clătinări din capete. 

— Dacă e la lucru, Saunders trebuie să se afle în zona de 
ridicare a bagajelor, spuse Carter. Vă conduc. 

Tocmai sosiseră mai multe avioane şi şirurile de călători se 
înghesuiau să-şi ia în primire valizele. Toate caruselele 
funcționau cu viteza maximă, ticsite de bagaje, hamalii veneau 
şi plecau, extrem de ocupați. 

Carter îl opri pe unul dintre ei. 

— Saunders face ore suplimentare? 

Omul scutură din cap. 

— E liber până la miezul nopţii. 

Uitându-se peste umărul hamalului, D'Agosta văzu patru 
bărbaţi din Poliţia Aeroportului pe palierul de deasupra sălii de 
recuperare a bagajelor, studiind mulţimea. Il înghionti imediat 
pe Pendergast. 

— Nu-mi place asta. 

— Nici mie. 

Carter îşi duse mâna la staţia radio, care prinsese viaţă. 

— Mai bine s-o ştergem dracului de aici, murmură D'Agosta. 

O porniră cu paşi iuți spre ieşire. 

— Hei! se auzi un strigăt îndepărtat. Opriţi-vă! 

Locotenentul se uită în urmă şi-i văzu pe poliţişti pătrunzând 
în mulţime, împingând oamenii ca să-şi facă loc. 

— Voi doi! Opriţi-vă! 

Pendergast o rupse la fugă, avântându-se printre grupurile de 
pasageri, şi ieşi în stradă. Polițistul mai era încă alături de 
Rollsul cu motorul în ralanti, vorbind la staţia radio. Pendergast 
trecu pe lângă el în goană, iar D'Agosta ajunse pe locul 
pasagerului pe jumătate sărind şi pe jumătate rostogolindu-se. 


Protestele poliţistului se pierdură sub huruitul motorului imens şi 
sub scrâşnetul înfiorător al cauciucurilor în momentul când 
maşina demară, ieşind în cea mai mare viteză din parcarea 
terminalului. 

În timp ce intrau accelerând pe JFK Expressway, Pendergast 
scoase din buzunar imaginile tipărite la imprimantă. 

— Deschide laptopul meu, vezi că e acolo, sub bord, şi 
încearcă să localizezi un autoturism Lincoln, înmatriculat în New 
York, cu numărul 453AWQ6. la legătura prin radio cu punctul de 
intrare pe Van Wyck Expressway de la kilometrul 11 şi vorbeşte 
cu cineva care poate rederula înregistrările camerelor de luat 
vederi dintre douăsprezece jumătate şi unu noaptea, atât pe 
sensul îndreptat spre est cât şi pe cel către vest. 

— Şi noi? 

— Noi o luăm spre est. 

— Est? Nu crezi c-a dus-o în oraş? 

— Ba exact asta cred c-a făcut. Însă, având în vedere că 
Diogenes pare capabil să-mi anticipeze gândurile, merg spre est 
- către capătul îndepărtat al insulei. 

— Corect. 

— Mai e ceva. Trebuie să schimbăm maşina cu una mai 
ieftină. 

Şi Pendergast ieşi brusc de pe autostrada aeroportului, 
intrând în parcarea unei filiale a companiei de închirieri Hertz, 
îndreptă maşina imensă către un loc liber şi opri motorul. 

D'Agosta îşi ridică privirea de pe laptop. 

— Şi ce, închiriem ceva? 

— Nu. Furăm ceva. 


Capitolul 49 


Smithback pătrunse din nou în biroul elegant al doctorului 
Tisander, cu un teanc de cărţi de specialitate sub braţ. Era opt 
seara, cu mult după 5:30 p.m., barbara oră a cinei de la Rivers 
Oaks. Il găsi pe psihiatru aşezat la masa sa de lucru, dar, în 
seara aceea, obişnuita condescendenţă rafinată din privirea lui 
era compromisă de o sclipire iritată a ochilor. 

— Edward, spuse el. Deşi sunt extrem de ocupat, mă bucur 
că-ţi pot acorda întreaga mea atenţie pentru cinci minute. 

Ziaristul se aşeză fără să fie invitat şi trânti teancul de cărţi 
pe biroul celuilalt. 

— M-am gândit la un lucru pe care l-aţi spus în timpul 
conversaţiei noastre de alaltăieri, începu el. Mi-aţi spus: „Când 
te hotărăşti să privezi pe cineva de libertate faci un pas serios şi 
procedura corespunzătoare trebuie respectată cu o 
scrupulozitate desăvârşită”. 

— Da, e posibil să fi spus ceva de genul ăsta. 

— Aţi spus exact asta. M-aţi făcut curios să aflu cum se 
procedează. 

Tisander dădu din cap cu condescendenţă. 

— S-ar părea că ai fost satisfăcut de ceea ce ai găsit în 
biblioteca noastră. 

— Cât se poate de satisfăcut. Am dat exact peste ceea ce 
căutam. 

— Minunat, spuse Tisander, prefăcându-se interesat în timp 
ce arunca pe furiş o privire la ceas. 

Smithback bătu cu palma în cartea de deasupra. 

— Legile Statului New York în ceea ce priveşte internarea 
bolnavilor mintali împotriva voinţei lor sunt prin cele mai stricte 
din întreaga ţară. 

— Sunt cât se poate de conştient de asta. E unul dintre 
motivele pentru care avem atât de mulţi vagabonzi pe străzi. 

— Ca să internezi pe cineva împotriva voinţei sale, nu sunt 
suficiente nişte acte semnate de familie. E nevoie de o întreagă 
procedură. 

Tisander dădu iarăşi din cap cu un aer înţelept. 

— De exemplu, e adevărat că e necesară o hotărâre 
judecătorească, pentru a atesta că persoana respectivă e non 


compos mentis*%? 

— Da. 

— Şi nici măcar judecătorul nu poate face o asemenea 
declaraţie dacă nu sunt îndeplinite două condiţii. Vă aduceţi 
aminte care sunt acestea, domnule doctor Tisander? 

De data asta psihiatrul îi adresă un zâmbet sincer, fiind 
încântat să-şi demonstreze erudiţia. 

— Bineînţeles. Persoana e fie un pericol pentru sine însăşi 
- din punct de vedere mintal sau fizic - fie un pericol pentru 
societate. _ 

— Exact. In primul caz, de obicei e necesar să fi apărut ideea 
sinuciderii sau să fi existat o tentativă de sinucidere, fapt care 
trebuie atestat printr-o scrisoare semnată de un medic. In cazul 
cuiva considerat un pericol pentru societate, e de obicei necesar 
ca respectivul să fi fost arestat. 

— Văd că ai fost foarte ocupat, Edward, spuse Tisander. 

— Şi apoi, după obţinerea atestării de non compos mentis, e 
necesară recomandarea internării împotriva voinţei ca urmare a 
unei evaluări psihiatrice. 

— Toate sunt proceduri standard. Acum, Edward, e trecut de 
opt şi n-a mai rămas mult timp până la ora stingerii, aşa că, 
dacă ai... 

Smithback scoase o carte din teanc. 

— Termin într-un minut. 

Tisander se ridică şi începu să-şi strângă hârtiile de pe birou, 
punându-le în ordine. 

— Dacă nu durează mult. 

Dădu din cap aproape imperceptibil şi din zona întunecoasă 
de lângă uşă îşi făcu apariţia un infirmier. 

Smithback se grăbi să scoată o foaie de hârtie din carte şi să 
i-o întindă peste birou. 

— Am întocmit o listă a documentelor care, conform legii, 
trebuie să existe în dosarul meu. 

Tisander luă lista şi o privi încruntându-se. 

— Declaraţia unui judecător. Un raport despre o încercare de 
sinucidere - semnat de un medic - sau dovada unei arestări. O 
evaluare psihiatrică. Directorul termină de citit. Nu mă îndoiesc 
că se află toate acolo. Acum, Edward, e timpul. 

Infirmierul veni mai aproape. 


36Lipsită de discernământ (în lb. latină, în orig.). 


— Încă un lucru, spuse Smithback. 

— Mulţumesc, Edward. 

În vocea bombastică a lui Tisander se strecurase o notă de 
exasperare. 

— O întrebare. De cine e făcută evaluarea psihiatrică, aceea 
care trebuie să existe în dosar? 

— Noi o facem. Întotdeauna. Edward, sunt sigur că-ţi aduci 
aminte de interviul pe care ţi l-am luat şi de testele la care-ai 
fost supus înainte de internare. 

— Uite unde ai zbârcit-o, Tisander. Smithback lăsă cartea să 
cadă pe birou, pentru efect. Chiar aici scrie că... 

— Jonathan? 

Infirmierul se opri lângă Smithback, o prezenţă masivă. 

— ... în conformitate cu legea, continuă ziaristul cu voce 
sonoră, evaluarea psihiatrică nu poate fi semnată de personalul 
instituţiei în care se face internarea. 

— Prostii. Jonathan, condu-l pe domnul Jones în camera lui. 

— E adevărat! strigă Smithback, în timp ce infirmierul îl 
prindea de braţ. În anii cincizeci, un tânăr a fost internat de 
familia lui, în complicitate cu sanatoriul. l-au furat moştenirea. 
Ca urmare, a fost emisă o lege conform căreia evaluarea trebuie 
făcută de un psihiatru independent. Verifică. Pagina 337, cazul 
Romanski versus spitalul Reynauld! 

— Pe aici, domnule Jones, spuse infirmierul, împingându-l cu 
fermitate de-a lungul covorului persan. 

Smithback se propti pe călcâie. 

— Tisander, când ies de aici, dau în judecată River Oaks şi pe 
dumneata personal. Dacă nu poţi scoate din mânecă evaluarea 
aia independentă, o să pierzi procesul - şi-o să te coste foarte 
scump. 

— Noapte bună, Edward. 

— O să fac din asta scopul vieții mele! O să te hăituiesc cum l- 
au hăituit furiile pe Oreste. O să te las fără tot ce ai, fără slujbă, 
fără reputaţie, fără clădirea asta. După cum ştii, sunt bogat 
precum Cresus. Uită-te-n dosarul meu. Ştiu sígur că ai omis 
asta. Nu există nicio evaluare independentă şi dumneata o ştii la 
fel de bine. 

Smithback simți că era tras cu totul către ieşire. 

— Jonathan, vrei te rog să-nchizi uşa în urma ta? spuse 
Tisander. 


— Tisander! Ziaristul îşi ridică vocea. Îţi poţi permite să faci 
greşeala asta? O să pierzi toată prăjitura, nemer... 

Jonathan închise uşa biroului. 

— Haide, Jones, spuse el, împingându-l încet pe coridor. Las-o 
baltă. 

— la mâinile de pe mine! ţipă Smithback, zbătându-se. 

— Hei, omule, nu-mi fac decât meseria, ripostă calm 
infirmierul. 

El se relaxă. 

— Aşa e. Îmi cer scuze. Îmi imaginez că să lucrezi aici e tot 
atât de distractiv cum e să fii „oaspete”. 

Infirmierul îl eliberă şi el îşi netezi haina. 

— Bun, Jonathan, spuse, reuşind să schiţeze un zâmbet 
anemic. Escortează-mă înapoi, în cuşca mea. Mâine o să 
elaborez un alt mod de abordare. 

Tocmai când treceau dincolo de colţ, pe coridor se auzi, 
reverberând, vocea lui Tisander. 

— Jonathan? Adu-l pe domnul Jones înapoi. 

Jonathan se opri. 

— S-ar părea că ai parte de o nouă audiere. 

— Da, chiar aşa. 

Când făceau cale-ntoarsă, Smithback auzi în spatele lui vocea 
groasă a infirmierului. 

— Baftă. 

Ziaristul intră. Tisander era aşezat la birou, cu chipul rigid. 
Smithback îşi văzu dosarul deschis în faţa lui. Alături era cartea 
pe care i-o indicase - deschisă la pagina 337. 

— la loc, spuse scurt Tisander. Dădu din cap către infirmier. 
Tu poţi aştepta afară. 

Smithback se aşeză. 

— Te crezi un tip deştept, spuse directorul. 

Buna dispoziţie simulată şi condescendenţa dispăruseră cu 
desăvârşire. Avea faţa tot atât de aspră şi de cenuşie ca un 
cartof fiert. 

— Am avut dreptate, murmură Smithback, mai mult pentru 
sine decât pentru Tisander. 

— Un simplu amănunt. În tot statul nu există niciun spital 
psihiatric care să facă evaluări independente. Nici măcar nu 
cred că existenţa acestei legi ridicole îi e cunoscută cuiva. Dar, 
date fiind circumstanţele, nu-mi pot permite să te rețin. 


— Bineînţeles că nu ţi-o poţi permite. O să-ţi târăsc fundul 
prin tribunale de-aici până la Albany... 

Tisander închise ochii şi ridică o mână. 

— Domnule Jones, te rog. Intenţia noastră a fost să te ajutăm, 
dar să fiu al naibii dac-o să las un puştan răsfăţat să strice toate 
lucrurile bune pe care le-am realizat de-a lungul anilor. Sincer 
vorbind, nu meriţi un asemenea sacrificiu. 

— Deci sunt liber? 

— Imediat ce întocmesc actele de externare. Din nefericire, e 
aproape ora stingerii, când închidem totul. N-o să poţi pleca 
decât abia mâine, la ora şase dimineaţa. 

— Mâine? repetă Smithback, aproape temându-se să-şi 
creadă urechilor. 

— Crede-mă, mi-ar plăcea să scap de tine chiar acum. 
Jonathan? 

Infirmierul reveni în încăpere. 

— Domnul Jones va fi externat mâine dimineaţă. Ai grijă ca 
până atunci să fie tratat cu toată consideraţia. 

leşiră şi, imediat ce se închise uşa în urma lor, Smithback rânji 
cu gura până la urechi. 

— Jonathan, scap de aici. 

Infirmierul bătu palma cu el, adresându-i un zâmbet larg. 

— Cum ţi-a reuşit, omule? 

Smithback ridică din umeri. 

— Doar cu inteligenţă sclipitoare. 


Capitolul 50 


Nora Kelly se opri la intersecţia dintre 77th Street şi Museum 
Drive, uitându-se spre nord. Intrarea muzeului, imensă, în stil 
neoromantic, era luminată de reflectoare şi pe faţadă atârna, 
acoperind cinci etaje, un banner care anunţa vernisajul. Jos, 
bulevardul era ticsit de obişnuitul haos din New York al 
limuzinelor şi al Mercedesurilor negre, din care se revărsau 
vizitatori şi celebrităţi în blănuri şi smochinguri, printre valuri 
succesive de flash-uri. Inevitabilul covor roşu fusese întins pe 
treptele de granit înconjurate cu un şnur care împiedica accesul 
presei şi al vizitatorilor nepoftiţi, aşa cum se întâmplă la 
premiera unui film. 

Intregul spectacol o îngreţoşa. 

Margo Green fusese ucisă cu brutalitate cu numai două zile în 
urmă şi înmormântată chiar în dimineaţa acea - însă era ca şi 
cum muzeul şi-ar fi alungat-o deja din minte, ca şi cum ar fi 
uitat-o. Nora se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut pur şi 
simplu stânga-mprejur şi s-ar fi întors în apartamentul ei; dar 
cunoştea răspunsul: ar fi fost totuna cu a-şi lua rămas-bun de la 
carieră. | se cerea să fie una dintre stelele expoziţiei, aşa cum îi 
spusese foarte clar George Ashton. Spectacolul trebuia să 
continue. 

Respiră adânc, îşi strânse paltonul din stofă de lână mai bine 
în jurul umerilor şi începu să înainteze. Când ajunse mai 
aproape, văzu că în lateral se stârnise agitaţie. Un grup de 
bărbaţi scunzi, îndesaţi, în pantaloni din piele de căprioară şi 
înfăşuraţi în pături cu modele decorative stătea în cerc, bătând 
în tobe şi cântând - şi unii fluturau mănunchiuri fumegânde de 
pelin. După o clipă de nedumerire, înţelese brusc ce se 
petrecea: sosiseră protestatarii din tribul Tano. Il zări pe 
Manetti, responsabilul cu securitatea, discutând cu ei şi 
gesticulând, flancat de doi poliţişti de la NYPD şi de câţiva 
paznici ai muzeului. Se părea că zarva începuse să atragă 
atenţia oaspeţilor şi unii dintre ei voiau să vadă ce se-ntâmpla. 

— Scuzaţi-mă! 

Nora îşi făcu loc îndesându-se printre nişte gură-cască, trecu 
pe sub şnurul de catifea ghemuindu-se, îşi vâri legitimaţia de 
angajată a muzeului sub nasul unui paznic care protesta şi se 
apropie de grupul de indieni. In acelaşi moment, îşi făcu apariţia 


o femeie tânără şi frumoasă, croindu-şi drum cu forţa: o stea 
consacrată sau una în devenire, judecând după siajul ei de 
paparazzi. 

— Asta e o proprietate particulară, îi spunea Manetti unui 
bărbat despre care Nora presupuse că era liderul indienilor. N- 
avem nimic împotriva protestului dumneavoastră, dar trebuie să 
faceţi asta acolo, pe trotuar... 

— Domnule, începu căpetenia, cu voce scăzută, nu 
protestăm, ne rugăm... 

— N-are importanţă. Asta e o proprietate particulară. 

Vedeta se amestecă în vorbă. Nora tresări când o recunoscu 
pe vedeta de cinema Wanda Meursault, înaltă, exotică, părând 
oarecum străină şi aflată, după cum spuneau zvonurile, în cursa 
către titlul de cea mai bună actriţă, conferit cu ocazia apropiatei 
decernări a Academy Awards. 

— Staţi o clipă! De ce n-au aceşti oameni dreptul să se roage? 
întrebă ea, scăldată într-o duzină de flash-uri simultane. 

Un hăţiş de microfoane girafă o înconjură legănându-se, gata 
să capteze orice cuvânt nepieritor i s-ar fi desprins de pe buze, 
iar reflectoarele camerelor TV se aprinseră. 

Nora îşi dădu imediat seama că în sfera relaţiilor cu publicul 
era pe cale să se petreacă un adevărat dezastru. 

— Nu susţin că n-au dreptul să se roage, răspunse Manetti, cu 
o notă puternică de exasperare în voce. N-am spus decât că 
asta e o proprietate particulară... 

— Aceşti băştinaşi americani se roagă. Meursault se întoarse 
spre ei şi-i întrebă, ca şi cum tocmai şi-ar fi adus aminte: De ce 
vă rugaţi? 

— Ne rugăm la măştile noastre sacre, încuiate într-o vitrină 
din muzeu, răspunse căpetenia. 

— De ce ţin încuiate măştile voastre sacre? 

Pe faţa actriţei înflori o expresie de oroare prefăcută. 

Camerele o surprinseră în prim-plan. 

Era necesar să acţioneze cineva, cumva - şi încă repede. Nora 
se îndesă mai în faţă, împingând un poliţist şi dându-i pe Manetti 
la o parte. 

— O clipă, începu responsabilul cu securitatea. 

— Nora Kelly, asistent de custode al expoziţiei, îi explică ea 
poliţistului fluturându-şi legitimaţia în faţa lui, destul de departe 
ca să n-o poată atinge. Apoi se răsuci către şeful securităţii: Mă 


ocup eu de asta, domnule Manetti. 

— Doctore Kelly, oamenii ăştia încalcă o proprietate a 
muzeului... 

— Ştiu. Mă ocup eu. 

Manetti amuţi. E uimitor, se gândi Nora, cât de repede 
inversează rolurile o voce tăioasă şi un aer autoritar - deşi ea n- 
avea nicio autoritate. 

Se întoarse spre căpetenia tano, constatând cu uimire că în 
faţa ei stătea un bătrân, un om de cel puţin şaptezeci de ani. 
Calmul şi expresia lui demnă erau remarcabile. Nu avea nimic în 
comun cu militantul tânăr şi furios pe care şi-l imaginase ea. 
Ceilalţi indieni erau de aceeaşi vârstă, părând cumva cu toţii 
sferici, înfăşuraţi în pături de lână Pendleton. Autobuzul cu care 
veniseră, un Volkswagen vechi, o adevărată rablă, era parcat 
neregulamentar pe Museum Drive şi poliţia rutieră urma să-l 
ridice probabil în curând. 

— Y'aah shas slil dz'in nitsa, îi spuse ea indianului. 

Bătrânul o privi uluit. 

— Y'aah shas, se grăbi să răspundă, parcă regăsindu-şi brusc 
bunele maniere. Cum de... 

— Mi-am petrecut ceva timp la Tano Pueblo, îi explică Nora. 
Asta e tot ce ştiu din limba dumneavoastră, aşa că vă rog să nu- 
ncercaţi să-mi răspundeţi. Zâmbi şi întinse mâna. Sunt Nora 
Kelly, unul dintre custozii care se ocupă de expoziţie. Cred că 
am discutat cu unul dintre prietenii dumneavoastră. 

— Aţi discutat cu mine. 

— Atunci trebuie să fiţi domnul Wametowa. 

Bătrânul dădu din cap. 

— Cum v-aş putea ajuta? întrebă Nora. 

— Vor să se roage, strigă Meursault, de pe margine. 

Nora o ignoră, continuând să-şi îndrepte atenţia asupra lui 
Wametowa. 

— Ne rugăm la măştile noastre, spuse el. Asta e tot ce cerem, 
vrem să vorbim cu ele. 

— Să vorbiţi cu măştile? 

— Da. Să le asigurăm că suntem aici, că ne pasă de ele, că n- 
au fost date uitării. 

Nora îl văzu pe Manetti rostogolindu-şi ochii. 

— E ceva atât de frumos, spuse Meursault, întorcând capul ca 
să-şi expună mai bine profilul în faţa camerelor. 


Se declanşă o altă duzină de flash-uri. 

— Noi credem că măâăştile sunt vii, că au suflet. Au fost 
singure, departe de noi, vreme îndelungată. Am venit să le 
binecuvântăm, să le liniştim. 

Nora îşi dădu brusc seama care era soluţia. 

Se prefăcu că se gândeşte o clipă. Ştia, din scurtul timp 
petrecut la Tano Pueblo ca doctorandă, că, pentru ei, orice 
decizie luată prea repede era greşită. 

— Locul ăsta nu pare potrivit pentru aşa ceva, zise ea într-un 
târziu. 

— Exact asta spuneam şi eu... începu Manetti. 

Nora nu-i acordă nicio atenţie. 

— Mă întreb dacă nu există un loc mai bun... 

— Există, interveni Manetti. Acolo, pe trotuar. 

Nora îl fulgeră cu privirea. 

— Am vrea să fim mai aproape de măştile noastre, nu mai 
departe, spuse Wametowa. 

— Atunci de ce nu veniţi înăuntru? întrebă Nora. 

— Nu ne vor lăsa. 

— Sunteţi oaspeţii mei. O să vă conduc chiar acum la măşti, 
ca să le puteţi vorbi în intimitate - înainte de deschiderea sălii. 

— Doctore Kelly, aţi înnebunit? protestă Manetti. 

Indianul vârstnic se holbă la ea preţ de un minut. Pe urmă, pe 
faţa lui lată, bătrână, apăru un zâmbet radios. Se înclină cu 
demnitate. 

— Eesha lat azil. Eşti o fiinţă umană, domnişoară Nora. 

— Bravo! strigă Meursault. 

— N-o să permit aşa ceva, spuse responsabilul cu securitatea. 

— Domnule Manetti, îmi asum întreaga răspundere. 

— Nu-i puteţi duce pur şi simplu pe oamenii ăştia în sală 
înainte de tăierea panglicii - e imposibil! 

— Nimic nu e imposibil. De fapt, e exact ce trebuie să facem. 
Se întoarse spre indieni. Domnilor, vreţi să mă urmaţi? 

— Cu mare plăcere, răspunse căpetenia. 

Meursault îl luă de braţ pe bătrânul indian uluit şi se puseră în 
mişcare în spatele Norei, cu mulţimea reporterilor şi a 
spectatorilor tălăzuind în urma lor. 

— Faceţi loc pentru bătrânii tano! strigă vedeta. Faceţi loc! 

Rochia ei plină de paiete sclipea în lumină şi faţa îi radia de 
încântare fiindcă se plasase într-un mod atât de strălucit în 


centrul atenţiei. 

Mulțimea se despică în două ca prin farmec şi urcară treptele 
acoperite cu covorul roşu. Indienii tano reîncepură să cânte 
încet, monoton, şi să bată în tobe în timp ce treceau prin 
Rotondă şi intrau în Sala Galaxiilor, iar Nora se pomeni în faţa 
unui şir de invitaţi la petrecere în haine de gală, fascinaţi de 
imaginea băştinaşilor americani în marş către sala expoziţiei. 
Credeau, fără nicio îndoială, că procesiunea făcea parte din 
program. Primarul ieşi în faţă, sesizând, ca şi Meursault, o ocazie 
favorabilă. 

Manetti venea în urma indienilor, roşu la faţă dar ţinându-şi 
gura, realizând evident că era contraproductiv să continue să se 
împotrivească în faţa întregului oraş. 

Doctorul Collopy se grăbi să se desprindă din rândul gazdelor 
care îşi întâmpinau oaspeţii. 

— Nora! Ce Dumnezeu? 

Ea se aplecă la urechea lui, vorbindu-i repede, pe şoptite: 

— Indienii tano doresc să se bucure de un moment de 
intimitate alături de măştile lor, înainte de tăierea panglicii. 

— De ce? 

— Ca să se roage şi ca să le binecuvânteze. Atâta tot. 

Collopy se încruntă. 

— Nora, nu e momentul potrivit. Asta se poate lăsa cu 
siguranță pe mai târziu. 

Ea îl privi drept în ochi. : 

— Doctore Collopy. Vă rog să aveţi încredere în mine. li 
cunosc foarte bine pe indienii din sud-vest. Am trăit şi am lucrat 
printre ei ani de zile. N-au venit aici ca să ne facă necazuri sau 
ca să ne pună într-o situaţie jenantă în faţa publicului. Vor doar 
să se afle pentru scurtă vreme în preajma măştilor lor, fără 
martori. Vor pleca imediat ce-şi vor încheia ceremonia. Şi 
situaţia se va dezamorsa. E cel mai bun mod de a rezolva 
lucrurile şi ştiu că, dacă veti cântări totul cu atenție, îmi veţi da 
dreptate. Îşi cobori vocea încă şi mai mult. Şi, întâmplător, ne 
oferă o şansă extraordinară în ceea priveşte relaţiile cu publicul. 

Collopy se uită la ea, cu trăsăturile lui de patrician lăţite de 
uimire. Pe urmă se uită la Manetti. Şi, în sfârşit, se întoarse către 
indienii în aşteptare. Îşi drese glasul şi îşi netezi părul, cu 
fruntea încreţită de gânduri. 

Şi apoi chipul i se destinse brusc într-un zâmbet primitor. 


Întinse mâna către căpetenia indienilor. 

— Bine-aţi venit! Domnule...? 

— Wametowa. 

— Desigur! Bine aţi venit! Muzeul e încântat să vă întâmpine, 
pe dumneavoastră şi pe grupul de reprezentanţi ai tribului Tano. 
Am înţeles că aţi străbătut un drum lung ca să vedeţi măştile 
din Kiva cea Mare. 

— Peste trei mii de kilometri. 

Mulțimea fremăta. Camerele de filmat zumzăiau. 

— Îmi pare atât de bine că aţi reuşit să ajungeţi. Ne faceţi o 
onoare deosebită, muzeului şi mie personal. 

Presa devora totul. Nora simţi o uşurare imensă: totul avea să 
ia o turnură favorabilă. 

— Domnul Manetti, responsabilul nostru cu securitatea, vă va 
conduce în sală, ca să, ah, să vedeţi măştile netulburaţi. 
Domnule Manetti? Sunt sigur că puteţi intra în zonele de 
siguranţă puţin mai devreme decât e prevăzut în program. Şi 
lăsaţi-i singuri în timp ce se roagă. 

— Da, domnule. 

— O jumătate de oră va fi de ajuns? îl întrebă Collopy pe şeful 
indienilor. 

— Da, mulţumesc, răspunse bătrânul. 

— Minunat! Pe urmă, sunteţi invitaţi cu toţii să luaţi parte la 
festivități, domnule Wem, âă, Wem... 

— Wametowa. 

— Excelent! mai pot face şi altceva pentru dumneavoastră? 

— Deocamdată atât e suficient. Indienii schiţară gesturi de 
încuviinţare, uitându-se în jur şi dând din cap unii către alţii. Ca 
să fiu sincer, nu ne aşteptam să fim trataţi cu un asemenea 
respect. 

— Absurd! Suntem încântați să vă avem aici. 

Collopy, care între timp îşi regăsise calmul, se întoarse spre 
camerele de filmat. 

— Muzeul le mulţumeşte indienilor tano pentru privilegiul de 
a-i fi permis să arate aceste măşti remarcabile lumii întregi. 

Meursault începu să bată din palme şi în scurt timp tunetul 
aplauzelor răsuna în toată sala, iar camerele înregistrau toate 
detaliile. 

Nora îl urmări cu privirea pe Manetti, care îi conducea pe 
indieni pe coridor, vorbind în acelaşi timp într-o staţie radio 


duplex. Pe urmă se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre cel 
mai apropiat scaun liber, pe care se lăsă să cadă. Nu-i venea să 
creadă că îi vorbise astfel directorului muzeului. 

Se gândi, cu detaşare, aproape epuizată, că întâmplarea era o 
elegie atât de potrivită pentru Margo. Problema măştilor şi a 
dreptului suveran al indienilor asupra lor avuse pentru ea o 
importanţă atât de mare. Ar fi fost foarte fericită să-i vadă pe 
indieni conduşi în expoziţie cu solicitudine şi respect. _ 

In faţa ei apăru pe neaşteptate un pahar cu şampanie rece. şi 
ridică surprinsă privirea şi dădu cu ochii de Hugo Menzies, de-a 
dreptul strălucitor într-un smoching cu guler şal, cu frumosul lui 
păr alb dat peste cap, cu faţa radiind. 

Luă mâna Norei, îi puse în ea paharul rece, o bătu pe spate şi 
se aşeză. 

— Ţi-a spus cineva vreodată ce geniu eşti? chicoti. A fost cea 
mai cutezătoare lovitură de publicitate la care-am avut 
privilegiul să asist. 

Nora clătină din cap. 

— Ar fi putut să fie un dezastru publicitar. 

_ — Ar fi fost un dezastru dacă nu te-ai fi aflat la faţa locului. 
Insă te-ai descurcat cu indienii tano şi, pe deasupra, ai dat 
muzeului ocazia să pară de-a dreptul binevoitor. Genial, pur şi 
simplu genial. 

Chicoti efectiv, încântat, cu ochii scânteind. Nora nu-l mai 
văzuse niciodată atât de însufleţit. 

Sorbi din şampanie. Fusese o săptămână de iad, cu Bill 
ameninţat şi ascuns, cu asasinarea lui Margo, cu stresul 
vernisajului, cu avertizările lui Pendergast... Dar în clipa aceea 
era prea obosită, prea stoarsă de vlagă ca să simtă vreun fior de 
spaimă. Nu-şi dorea decât să plece acasă, să încuie de două ori 
uşa şi să se târască în pat. In schimb, era nevoită să suporte 
câteva ore de discursuri, de foială prin mulţime şi de veselie 
simulată. 

Menzies îi puse cu blândeţe mâna pe umăr. 

— Când se termină toate astea, aş vrea să-ţi iei o săptămână 
liberă. O meriţi. 

— Mulţumesc. Mi-aş dori s-o pot începe acum. 

— Peste trei ore. 

Nora îşi ridică paharul şi sorbi din nou din şampanie. 

Un ansamblu de coarde atacă imediat Cvartetul Imperial al lui 


Haydn, în timp ce mulţimea începea să se îndrepte către mesele 
pline cu mâncare. Erau încărcate cu blini cu caviar, cu 
prosciutto, cu brânzeturi franţuzeşti şi italieneşti rare, cu 
mormane de baghete crocante, cu stridii proaspete pe aşternut 
de gheaţă sfărâmată, cu cozi de homar reci, cu sturioni afumati 
- cu de toate. Alte mese gemeau sub greutatea sticlelor cu vin 
şi cu şampanie şi fiecare a treia persoană părea să fie un 
chelner care trecea prin sală cu o tavă de argint plină cu 
băutură şi mâncare. 

— Nora, spuse Menzies, trebuie să te pui în mişcare. 

Ea gemu. 

— Să-mi ajute Dumnezeu. 

— Haide. Vom înfrunta împreună hoardele lacome. 

O luă de braţ şi îşi făcură loc prin mulţime. Nora descoperi că 
la fiecare schimbare de direcţie era întâmpinată cu felicitări, 
însoţite cu întrebări din partea presei. Numărul ei de senzaţie cu 
indienii tano părea să fi ieşit extraordinar de bine şi toată lumea 
presupunea că fusese pregătit cu multă vreme înainte. 

Când ajunseră în sfârşit la masa lor, descoperi că acolo se 
aflau mulţi alţi membri ai departamentului, printre care şi 
Ashton, custodele-şef al expoziţiei. În timp ce lumea se înfrupta 
din mâncare, Collopy se urcă pe podium, flancat de tânăra lui 
soţie, şi ţinu un discurs scurt, spiritual. 

Apoi sosi momentul tăierii panglicii. Nora, Menzies, Ashton şi 
câţiva alţi custozi se aliniară pe podium, în timp de Collopy se 
apropie de panglică şi o ciopârţi mărunt în încercarea de a o tăia 
cu foarfeca gigantică folosită în asemenea ocazii. Când reuşi în 
sfârşit, se auziră urale şi uşile imense ale expoziţiei „Imagini 
Sacre” se dădură în lături. Mezies, Nora şi ceilalţi membri ai 
departamentului de antropologie deschiseră drumul zâmbind şi 
dând din cap, urmaţi de vizitatorii care se înghesuiau curioşi. 

Avură nevoie de o jumătate de oră ca să ajungă în capătul 
opus al sălii, propulsaţi de masa de oameni din spatele lor. Nora 
se cutremură când trecu prin încăperea în care fusese ucisă 
Margo, dar bineînţeles că toate urmele rămase la faţă locului 
fuseseră înlăturate şi nimeni nu părea să ştie ce se petrecuse. În 
timp ce se îndepărtau tot mai mult, spaima ei lăsă locul unui 
sentiment tăcut de mândrie. Abia dacă-i venea să creadă că 
reuşiseră să o scoată la capăt. 

Menzies rămase în apropierea ei, murmurând din când în 


când laude la adresa vitrinelor pe care le aranjase ea sau cărora 
le coordonase aranjarea. Indienii tano veniseră şi plecaseră, 
lăsând pe vitrina cu măşti câteva urme de turcoaze, de polen şi 
de mălai, pe care toată lumea se strădui să nu le clintească din 
loc. In final, când ajunseră în ultima încăpere, Menzies se 
întoarse spre Nora şi se înclină. 

— Sunt într-adevăr convins că ne-am făcut datoria. Zâmbi. Şi 
acum poţi pleca acasă, retrăgându-te discret. Eu mai am, din 
nefericire, ceva de lucru sus, în biroul meu. Rămâne să vorbim 
săptămâna viitoare despre vacanţa pe care ţi-o datorez. 

Se înclină din nou, iar Nora se răsuci uşurată pe călcâie, 
plecând spre cea mai apropiată ieşire - şi spre casă. 


Capitolul 51 


Era probabil pentru a cincisprezecea oară în ultimele două zile 
când Larry Enderby se hotăra să demisioneze, să plece dracului 
de-acolo. 

Nu era suficient că lucra într-o încăpere fără ferestre din 
subsolul Muzeului de Istorie Naturală, cel mai sinistru loc din 
întreg New York-ul. Groaza stârnită de descoperirea pe care o 
făcuse cu două zile în urmă nu se dădea dusă. Nu căpătase nici 
măcar o amărâtă de zi liberă, nu i se oferise nicio şedinţă la 
psihiatru, nici măcar nu i se mulţumise. Ca şi cum el n-ar fi 
contat. Ca şi cum n-ar fi contat nici ea, îi dăduseră înainte cu 
pregătirea expoziţiei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Margo Green. N-o cunoscuse prea bine, dar se străduise să se 
poarte frumos cu el în cele câteva rânduri când li se 
încrucişaseră drumurile. Ceea ce nu putea spune despre marea 
majoritate a custozilor şi despre niciunul dintre administratori. 
Aşa trata muzeul pe toată lumea aflată sub un anumit nivel: 
erau ajutoare plătite. 

Dar Enderby trebuia să admită că era nemulţumit mai ales 
pentru că muzeul alesese tocmai momentul acela - în timpul 
celei mai importante festivități din ultimii cinci ani - ca să 
racordeze o altă sală a clădirii la noul sistem de pază. Aşa că, în 
loc să se îndoape cu caviar şi şampanie alături de personalităţile 
aflate cu două paliere mai sus, ei se aflau din nou acolo, în 
subsol, trudind din greu la subrutinele programului. Bineînţeles 
că primiseră şi invitaţii la petrecere, ca toată lumea din muzeu. 
Ceea ce nu făcea decât să adauge batjocura la nedreptate. 

Işi îndepărtă de computer scaunul de birou cu rotile, cu un 
oftat exagerat. 

— Mai rezişti? întrebă din spatele unui monitor de alături Walt 
Smith, şeful proiectului de actualizare a sistemului de pază. 

Smitty fusese neobişnuit de amabil în ultimele două zile, de 
când cu descoperirea făcută de Enderby. Toată lumea mergea în 
jurul lui pe vârfuri, de parcă i-ar fi murit cineva din familie. 

— Ce-ai zice de-o scurtă pauză, ca să vedem cum e la 
petrecere? propuse Enderby. Nu m-ar deranja câteva cocktailuri 
de creveţi. 

Smitty clătină din cap. Ţinea un BlackBerry într-o mână şi un 
telefon mobil în cealaltă. 


— Nu cred că se poate, Larry. Îmi pare rău. 

— Ei, haide, Smitty, zise Jim Choi, inginerul informatician, din 
partea opusă a afişajului unităţii de diagnosticare. Dă-ne doar o 
jumătate de oră. O să fii surprins când o să vezi ce mulţi creveţi 
pot înghiţi în timpul ăsta. Petrecerea e pe sfârşite, vor da gata 
mâncarea în curând. 

— Ştiţi că nu putem modifica orarul. Sala Astor e la fel ca 
toate celelalte, încă una de pe listă. Ce vreţi, să dăm limbile 
ceasului atomic cu cinci minute înapoi, că poate n-o să observe 
nimeni? 

Smitty râse de propria glumă jalnică. 

Choi îşi rostogoli ochii. Smitty nu era celebru pentru 
ascuţimea minţii sale. 

Enderby urmări ciocul lui Smith tresăltând în timp ce 
posesorul lui râdea. Era mic şi ciufulit, părând să se ţină de 
bărbie doar prin câteva fire de păr, şi Enderby spera într-o mare 
măsură că avea să-l vadă desprinzându-se într-o bună zi. In 
ciuda nervozităţii lui permanente, trebuia să recunoască şi că nu 
era rău să lucrezi pentru Smitty. Reuşise să avanseze muncind 
şi, cu toate că nu avea decât treizeci şi cinci de ani, n-ar fi putut 
fi mai de modă veche. Era un adevărat maniac, relativ lipsit de 
simţul umorului, dar, atâta vreme cât erai conştiincios şi-ţi 
făceai datoria, îţi purta de grijă. Nu era vina lui că ştabii din 
muzeu voiau ca noul sistem să fie gata ieri, instalat în întreaga 
clădire şi operaţional. 

Smitty se ridică şi traversă încăperea, trecu pe lângă rafturile 
pline de terminale de computer şi de servere îndreptându-se 
către un banc din capătul opus, pe care se aflau şase duzini de 
monitoare din circuitul de televiziune închis. Pe cele mai multe 
se vedeau naturi moarte în alb şi negru, cu sălile goale ale 
muzeului şi cu vitrine. Însă pe o jumătate de duzină, amplasate 
în colţul din dreapta jos - cele care primeau fluxuri video din 
Sala Galaxiilor, unde continua petrecerea de la vernisaj - era un 
vălmăşag de mişcare. De la terminalul lui, Enderby privea cu 
inima grea dansul imaginilor minuscule care traversau fără 
astâmpăr ecranul. Sus, custozii cu umeri căzuţi, care respirau 
greu, pe gură, îşi frecau coatele de staruri în ascensiune şi de 
fetişcane; iar el stătea acolo, în peştera aia, trudind ca un 
troglodit. Era adevărat că ar fi putut fi mai rău - ar fi putut lucra 
în „Groapă”, Biroul Central al Securităţii Muzeului, o încăpere de 


două ori mai mare, dar unde era cumplit de cald şi unde se 
înghesuiau încă şi mai multe monitoare şi tastaturi decât acolo, 
în Centrul de Tehnologie Avansată. Mai rău, dar nu cu mult mai 
rău. 

Smitty trăgea cu ochiul la BlackBerry-ul său. 

— OK, sunteţi gata pentru iniţializarea testului final? 

Nimeni nu răspunse. 

— lau asta drept un da. Se întoarse spre consola lui şi tastă o 
comandă scurtă: Sala Astor, recită el, test final autoprotejat al 
actualizării sistemului de pază, 28 ianuarie, 8:28 p.m. 

„Doamne, o spune întotdeauna de parcă am fi la centrul de 
control al misiunilor spaţiale”, se gândi Enderby. Aruncă o 
privire spre Jim Choi, care îşi rostogoli din nou ochii. 

— Larry, în ce stare se află sistemul vechi? 

— Pare să fie în stare bună. 

— Jim, dă-mi o actualizare a reţelei laser din Sala Astor. 

Câteva apăsări pe taste. 

— Gata de pornire, spuse Choi. 

— Atunci să rulăm diagnosticarea în cod maşină. 

Urmă o scurtă tăcere, timp în care atât Smitty, cât şi Choi 
rulară teste independent unul de altul. Enderby, care avea 
misiunea să monitorizeze comportamentul sistemului 
preexistent în timp ce era adus online sistemul laser actualizat, 
îşi privea fix monitorul. Modernizau probabil a patruzecea sală. 
Şi de fiecare dată treceau prin câte o sută de etape: analiza la 
faţa locului, arhitectura sistemului, scrierea programului, 
instalarea... Ar fi putut câştiga un salariu de trei ori mai mare 
într-una dintre noile companii din Palo Alto, care ofereau drept 
beneficiu propriile lor acţiuni. Şi unde probabil că nici n-ar fi dat 
peste cadavre la miezul nopţii. 

Smitty îşi ridică ochii de pe tastatură. 

— Jim, care e checksumul tău? 

— 780E4F3 hex. 

— Coincide cu al meu. Să-ncepem. 

Smitty luă un telefon şi formă un număr. 

Enderby îl urmărea fără niciun interes. Ştia că telefona ca să-i 
avertizeze pe băieţii din „Groapă” că avea să se petreacă 
schimbarea, pentru ca nu cumva să-şi iasă vreun novice din fire 
văzând ce afişau ecranele lor. Se întâmpla întotdeauna la fel. 
Vechiul sistem era dezactivat; urma un interval de nouăzeci de 


secunde în care se iniţializa noul sistem şi avea loc 
sincronizarea; urma testul final, de douăzeci de minute, al 
noului sistem, ca să se asigure că instalarea se făcuse corect şi 
că fusese adus online cu succes. Douăzeci de minute în care n- 
aveau de făcut nimic altceva decât să stea cu braţele 
încrucişate. Pe urmă noul sistem devenea în sfârşit pe deplin 
operaţional, iar cel vechi intra în modul backup. Căscă până-i 
pocniră fălcile şi, în momentul acela, stomacul îi chiorăi, 
supărat. 

— Biroul Central al Securităţii? spunea Smitty la telefon. Cine 
e acolo, Carlos? Salut, sunt Walt Smith de la CTA. Activăm 
laserele în Sala Astor. Iniţializăm procedura peste vreo cinci 
minute. Exact. Vă sun din nou când se încheie sincronizarea. 

Lăsă telefonul jos şi se uită la Enderby. 

— Hei, Larry, i se adresă, cu blândeţe. 

— Ce e? 

— De cât timp zicea Choi că are nevoie ca să dea gata un 
trauler de creveţi? 

— Ti-am spus, interveni informaticianul. De treizeci de 
minute. 

Smitty se aplecă în faţă, sprijinindu-şi braţele de consolă. 

— Uite cum facem. Dacă ne reuşeşte iniţializarea şi-ncepe 
testul de douăzeci de minute, ai şi tu la dispoziţie cincisprezece. 
Cu tot cu timpul de care e nevoie ca s-ajungem acolo şi să ne- 
ntoarcem. 

Enderby îşi îndreptă spatele. 

— Vorbeşti serios? 

Smitty dădu din cap. 

Choi zâmbi cu gura până la urechi. 

— Tocmai ţi-ai făcut un prieten. 

— Bun. Atunci hai să vedem cât de repede dăm gata 
verificarea asta. Şi Smitty se întoarse din nou spre terminalul lui. 


Capitolul 52 


Hugo Menzies îşi introduse cheia în locaşul din liftul 
personalului şi urcă de la etajul unu la etajul trei. leşi din 
ascensor şi străbătu coridorul lung cu un aer meditativ, călcând 
tacticos pe podeaua lustruită. Birourile custozilor se întindeau 
pe ambele părţi: uşi vechi, din lemn de stejar, cu geamuri din 
sticlă mată, cu numele de pe fiecare dintre ele scris într-un stil 
de modă veche, cu litere aurite, chiar şi în cazurile când 
atribuirea încăperii se făcuse recent. Menzies zâmbi, deja 
cuprins de nostalgie pentru clădirea aceea veche şi pentru 
tradiţiile ei demodate. 

Se opri în faţa propriului birou, deschise uşa, intră şi rămase 
înăuntru doar cât să-şi ia nelipsita geantă de pânză groasă, 
care-l însoțea aproape peste tot. Pe urmă închise uşa, o încuie şi 
îşi continuă plimbarea până în capătul opus al culoarului, unde 
se afla o uşă nemarcată. O descuie, ieşi pe scara de dincolo de 
ea, cobori două şiruri de trepte şi intră într-o sală întunecoasă, 
pustie - Sala Indienilor de pe Coasta de Nord-Est. Era una dintre 
cele mai vechi săli din clădire, o adevărată nestemată a 
muzeologiei din secolul al nouăsprezecelea, şi mirosea a lemn 
vechi de cedru şi a fum. În firidele întunecoase licăreau măşti de 
transformare, stâlpi totem, vase de ardezie. Menzies se opri şi 
inhală încântat aerul. Apoi străbătu cu paşi iuți sala aceea pustie 
şi alte câteva, până ce ajunse în faţa unei uşi imense de metal, 
cu înscripţia Sala Astor a Diamantelor. 

Ochii lui cuprinseră uşa cu afecţiune, cu toată splendoarea ei 
de oţel lustruit, într-o privire insistentă, luând notă mai ales de 
cele două camere de supraveghere plasate de o parte şi de alta 
a canaturilor de unde se holbau în jos, la el, cu ochi ca nişte 
mărgele negre - numai că, după cum o ştia, în momentul acela 
nu funcționau. Zâmbi din nou, apoi scoase din buzunarul vestei 
un ceas mare, rotund şi îi aruncă o privire. Deşi forma lui te 
ducea cu gândul la un ceas de buzunar, era, de fapt, un 
cronometru digital modern. Cifrele se succedau pe cadranul lui 
cu imensă rapiditate şi cu o precizie de ordinul miimilor de 
secundă. 

Şi arăta ora indicată de semnale primite chiar de la satelitul 
folosit de sistemul de pază al muzeului. 

Aşteptă sosirea unui anumit moment, anunţat de un ţiuit uşor 


al ceasului. Menzies îl lăsă imediat deoparte, se apropie în grabă 
de uşă, îşi apăsă urechea pe ea, apoi trecu cu un gest rapid un 
card magnetic prin cititor. Uşa nu se deschise; dar se deschise, 
în schimb, o fereastră mică, situată la nivelul ochilor, dezvăluind 
un scaner ocular. 

Menzies îşi aplecă fruntea, îşi scoase din ochi două lentile de 
contract şi le puse într-un recipient de plastic anume pregătit, 
apoi făcu un pas spre cititorul optic. O dâră de lumină îi trecu 
scurt peste faţă; totul rămase în nemişcare pentru o clipă, după 
care un pocnet discret anunţă decuplarea încuietorii. El trecu 
pragul, pătrunzând în sala de dincolo de uşa închisă automat în 
urma lui. 

Apoi, cu mişcări de o iuţeală uimitoare pentru cineva de 
vârstă înaintată, Menzies îngenunche, îşi deschise geanta şi se 
apucă de treabă. Incepu prin a-şi ridica mâna, îndepărtându-şi 
coama leonină de păr alb dintr-o smucitură bruscă, după care 
îndesă peruca în geantă şi îşi duse degetele la gură, 
descotorosindu-se de cinci piese de cauciuc folosite pentru 
modificarea formei obrajilor şi bărbiei. Acest singur fapt avu 
drept urmare o transformare remarcabilă a feţei, în privinţa 
formei şi vârstei aparente. Alte două smucituri rapide îl scăpară 
de sprâncenele stufoase şi de câteva mici cusururi, pete 
hepatice, o aluniţă. 

Pe urmă, încă stând în genunchi, bărbatul scoase din geantă 
mai mult de o duzină de oglinzi dentare mici, montate pe 
suporturi minuscule bizare, de o diversitate de dimensiuni şi de 
forme stranii, confecţionate din alamă prelucrată frumos, 
manual. Urmă un şir de obiecte negre, prinse unele de altele cu 
sârmă, un teanc de folii subţiri Mylar, mai multe unelte de tăiere 
mici, instrumente metalice cu aspect exotic şi o cutie plată cu 
tampoane adezive, de forma şi mărimea unei lentile. 

După ce le aranjă pe toate pe podea, cu o precizie militară, 
bărbatul aşteptă, tot ghemuit, nemişcat, cu cronometrul din nou 
în mâini. |şi ridică o singură dată capul, ca să arunce o privire în 
sala din faţa lui. Era întunecată - pe deplin cufundată în beznă 
- fără nici cea mai mică sclipire care să-i trădeze conţinutul 
extraordinar. Intunecimea făcea parte din sistemul de pază 
fiindcă, după ora închiderii, singurele radiaţii electromagnetice 
din sală erau undele infraroşii invizibile, medii şi lungi. Chiar şi 
miriadele de raze laser care se încrucişau în interior erau tot 


infraroşii, invizibile pentru ochiul liber. Dar el nu avea nevoie de 
lumină: făcuse câteva sute de repetiţii, într-un duplicat fidel al 
încăperii, construit de el însuşi. 

Ceasul emise un alt ţiuit uşor şi bărbatul se puse brusc în 
mişcare. Alergă prin încăpere cu viteza unui copoi, plasându-şi 
oglinzile dentare în locuri stabilite cu exactitate, răsucind-o pe 
fiecare într-o direcţie la fel de exactă. 

După două minute terminase şi se afla din nou în locul lui de 
lângă uşă, respirând lent şi uniform, cu ceasul în mână. 

Un alt ţiuit îl anunţă că razele laser reapăruseră - toate fiind 
acum redirecţionate, astfel încât treceau pe lângă pereţi în loc 
să se încrucişeze în sală. Seriile rotitoare de reţele laser 
reprezentau una dintre caracteristicile noului sistem de pază. 
Tehnicienii din subsol se felicitau, cu siguranţă, pentru că 
încheiaseră cu succes încă un test. 

Bărbatul rămase din nou în aşteptare, cu ochii la ceas. Un alt 
ţiuit firav şi se ridică iarăşi, de data asta luând foliile Mylar, cu 
care acoperi numeroasele lentile ale camerelor video plasate 
într-o mulţime de poziţii strategice. Privite cu ochiul liber, foliile 
păreau goale, însă de fapt conţineau holograme, vizibile numai 
în infraroşu, care reproduceau cu exactitate spaţiul monitorizat 
- de unde lipsea, fireşte, el însuşi. Odată reintrate în funcţiune, 
camerele aveau să redea aceeaşi scenă plicticoasă de mai 
înainte. Care nu mai era însă reală. 

Bărbatul se reîntoarse în colţul său sigur, ca o pisică. Aşteptă 
un nou ţiuit al cronometrului. 

De data asta ocoli sala în grabă, plasând în fiecare colţ câte o 
cutie neagră, lucioasă, conectată la o baterie mică. Erau radare 
portabile puternice, de tipul celor folosite de poliţia statală, 
modificate astfel încât să blocheze sistemul Doppler al 
muzeului, adică radarul în infraroşu despre care se spunea că 
era atât de sensibil, încât putea să detecteze mişcarea unui 
gândac pe covor. 

De îndată ce aparatele fură instalate la locul potrivit şi puse în 
funcţiune, bărbatul se ridică, îşi scutură genunchii de praf şi 
chicoti. Cu mişcări aproape languroase, scoase din geantă o 
lanternă, o aprinse şi îi lăsă fasciculul de un verde mai să 
danseze prin încăpere - alese cu precizie o anumită lungime de 
undă din spectrul verde, pe care nu o sesiza niciunul dintre 
senzorii electromagnetici sofisticaţi din jur. 


Se îndreptă agale spre centrul sălii, unde fusese construită o 
coloană pătrată, cu latura de un metru şi un sfert, deasupra 
căreia era aşezată o cutie groasă din plexiglas. Se aplecă şi o 
studie. In interior, pe un strat gros de satin, se odihnea forma 
întunecată a unui diamant în formă de inimă, de o dimensiune 
extraordinară, aproape incredibilă: Inima lui Lucifer, cea mai 
prețioasă nestemată din muzeu, cunoscut drept cel mai valoros 
diamant din lume. Şi era, cu siguranţă, şi cel mai frumos. 

Un punct de pornire minunat. 

Făcu o gaură în plexiglas cu un mic instrument de tăiere. 
Apoi, folosind un set de unelte subţiri, create special în acel 
scop, şi câteva tampoane adezive minuscule, pătrunse în 
interior şi scoase diamantul, având mare grijă să nu permită 
ridicarea suportului acestuia, care ar fi declanşat alarma. O altă 
mişcare abilă plasă pe acelaşi suport o bilă mare de sticlă, cu 
rolul de a-l menţine apăsat. 

Bărbatul luă diamantul în mână, îndreptând lanterna pentru o 

clipă spre el. In lumina verde părea întunecat, mort, lipsit de 
culoare, aproape ca o bucată de cărbune. Ceea ce nu Îl 
descumpăni; ştia că, în lumină verde, un diamant roşu pare 
întotdeauna negru. Şi diamantul acela era roşu - sau, mai exact, 
de culoarea scorţişoarei, dar fără nicio umbră maronie. Era 
singurul diamant din lume de o asemenea culoare. Albastrul 
diamantelor se datora borului sau hidrogenului, captiv în 
reţeaua lor cristalină, verdele era efectul iradierii naturale, 
galbenul şi  maroniul apăreau ca urmare a prezenţei 
nitrogenului, iar prezenţa lamelelor microscopice genera rozul. 
Dar culoarea aceea? Nimeni nu cunoştea răspunsul. 
_ Ridică diamantul şi se uită prin el, ţinând lanterna dedesubt. 
Işi văzu ochii, reflectaţi şi multiplicaţi de faţetele nestematei 
într-un caleidoscop ireal, ochi şi iar ochi, sute de ochi, privind în 
toate direcţiile din interior. Mişcă diamantul într-o parte şi într- 
alta, de la un ochi la altul, savurând spectacolul. 

Dar partea cea mai stranie era că ochii aveau culori diferite: 
unul căprui, iar celălalt de un albastru lăptos, alburiu. 


Capitolul 53 


Larry Enderby se aşeză la consola sa din Centrul de 
Tehnologie Avansată gâfâind uşor. Golul din stomac îi dispăruse, 
înlocuit de o senzaţie supărătoare de ghiftuire. Ca să fie sincer, 
trebuia să admită că se simţea ca un purcel de lapte. Râgâi şi îşi 
lărgi cureaua cu o gaură. Nu-i mai lipsea decât mărul roşu 
strălucitor din gură. 

Se uită la colegii lui, Walt Smith şi Jim Choi. Smitty - care, 
credincios firii sale, dăduse dovadă de cumpătare - se holba la 
un grup de monitoare, fără să arate mai rău decât înainte. Ceea 
ce nu se putea spune despre Choi, care se prăbuşise peste 
terminalul lui, cu privirea sticloasă. În cele cincisprezece minute 
oferite de Smitty îşi demonstrase într-adevăr remarcabila 
abilitate de a ingurgita la repezeală o cantitate monstruoasă de 
creveţi şi de şampanie. Enderby încetase să-i mai numere 
creveţii după ce ajunsese la şaizeci şi doi. 

Eliberă un alt râgâit, apoi se bătu uşor cu palma pe stomac. 
Ajunseseră lângă masa cu bunătăţi exact la timp: pofta de 
mâncare frenetică a invitaţilor se domolise aproape cu 
desăvârşire. Işi îndepărtă cu un bobârnac o bobiţă de caviar de 
pe pieptul cămăşii. Dar al patrulea pahar de şampanie, pe care-l 
sorbise zgomotos în ultimul moment, fusese probabil o greşeală. 
Spera că avea să reziste până la ieşirea din schimb. Se uită la 
ceas: nu mai rămăsese decât oră. Trebuiau să verifice dacă 
sistemul de pază actualizat din Sala Astor era pe deplin 
funcţional şi să aplice apoi procedura de stocare de termen lung 
a vechiului sistem. 

Nicio dificultate: o mai făcuse de zeci de ori, probabil că era în 
stare să ducă totul la bun sfârşit şi în somn. 

Se auzi sunetul grav şi melodios al unui gong. 

— Gata, spuse Smitty. Douăzeci de minute. Aruncă o privire 
spre Choi. In ce stare se află sistemul din Sala Astor? 

Choi clipi, uitându-se la ecran cu ochii uşor înceţoşaţi. 

— Test finalizat fără incidente. Mătură cu privirea un grupaj 
de fluxuri video. Sala arată perfect. 

— S-au înregistrat erori? 

— Nu. Sistemul e în parametri. 

— Şi modularea razelor laser? 

— Din cinci în cinci minute, aşa cum a fost programată. Nicio 


abatere. 

Smitty se îndreptă spre peretele cu monitoare. Enderby îl 
urmări în timp ce se uita cu atenţie la fluxurile video provenite 
din Sala Astor a Diamantelor. Vedea, rând pe rând, vitrinele cu 
pietre preţioase, licărind anemic în lumina infraroşie. Bineînţeles 
că nu se zărea nicio mişcare: după încheierea programului de 
vizitare, odată ce era activat sistemul laser, nici măcar 
paznicilor nu le mai era îngăduit să intre în sălile de înaltă 
securitate. 

Smitty mormăi aprobator, apoi se întoarse la staţia lui de 
monitorizare şi ridică receptorul unui telefon de interior. 

— Carlos? Sunt Walt, de la CTA. Am încheiat testul final, de 
douăzeci de minute, al reţelei laser din Sala Astor. Cum se vede 
din Biroul Central al Securităţii? 

O pauză. _ 

— OK, bun. Il setăm online pe planificarea standard şi punem 
sistemul precedent la păstrare. 

Inchise telefonul şi se uită la Enderby. 

— „Groapa” spune că recepţia e perfectă. Larry, trimite 
sistemul vechi la culcare. Eu îl ajut pe Jim să finalizeze 
programul de automatizare a reţelei laser. 

Larry dădu din cap şi îşi trase scaunul mai aproape de 
consolă. Era timpul să pună fostul sistem de pază în modul 
backup. Clipi, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi începu să 
tasteze o succesiune de comenzi. 

Dar se lăsă aproape imediat pe spătarul scaunului. 

— E ciudat. 

Smitty îi aruncă o privire. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Enderby îi arătă cu degetul un ecran cu leduri din lateralul 
terminalului său. In colţul din stânga sus al acestuia strălucea un 
singur punct roşu. 

— Când am trecut prima zonă în standby, sistemul a generat 
un cod roşu. 

Smitty se încruntă. 

Un „cod roşu” reprezenta un sistem de alarmă emis de 
sistemul moştenit. lar în Sala Astor nu se activa decât dacă în 
cazul deplasării unui diamant de la locul lui. 

— Despre ce zonă e vorba? 

— Zona 1. 


— Ce conţine? 

Enderby se întoarse spre un alt terminal, accesă baza de date 
în care erau stocate intrările şi inventarul şi rulă o interogare 
SQL. 

— Un singur diamant: Inima lui Lucifer. 

— Ăsta-i chiar în centrul încăperii. 

Smitty se îndreptă spre monitoarele video şi se uită cu mare 
atenţie la unul dintre ele. 

— Eu văd că totul e în ordine. Presupun c-avem de-a face cu 
un soi de eroare de soft. 

Îi aruncă lui Enderby o privire peste umăr. 

— Trece şi zona doi în sistemul vechi. 

El tastă alte câteva comenzi. Pe ecranul cu leduri apăru 
imediat un al doilea punct. 

— Şi ăsta-mi dă cod roşu. 

Smitty se îndreptă spre el, cu o privire îngrijorată pe chip. 

Enderby se holba la ecran. | se uscase gura şi aburii alcoolului 
se împrăştiau cu repeziciune. _ 

— Întoarce-te la sistemul vechi, în totalitate, îi ceru Smitty. În 
toate zonele din sală. 

Enderby răsuflă adânc şi tastă o succesiune scurtă de 
comenzi. Şi se simţi imediat cuprins de un val de disperare. 

— Oh, nu, şopti. Nu. 

Micul ecran cu leduri de pe biroul lui înflorise brusc, 
preschimbându-se într-un pom de Crăciun cu globuri roşii. 

Şocul îi amuţi pe toţi pentru o clipă. Pe urmă Smitty îşi flutură 
mâna, într-un gest de respingere. 

— Să nu facem din ţânţar armăsar. E o eroare de soft. 
Incompatibilitatea dintre cele două sisteme l-a dereglat probabil 
pe cel vechi. Trebuie să se fi întâmplat când l-am trecut offline. 
N-avem de ce să ne-agităm. Larry, închide sistemul vechi, 
treptat, modul cu modul. Pe urmă îl reîncarci folosind copia de 
rezervă. 

— N-ar trebui să anunţăm Biroul Central? 

— De ce, ca să ne facem de râs? îi anunţăm după ce 
rezolvăm problema. 

— OK. Tu eşti şeful. 

Şi Enderby începu să tasteze. 

Smitty reuşi să schiţeze un zâmbet firav şi arătă către 
monitoarele care redau imaginea sălii pustii, cu diamantele 


sclipind în vitrine. 

— Adică, ei - ia uitaţi-vă. Aveţi cumva impresia că sala aia a 
fost jefuită? Enderby nu putu să nu chicotească. La urma 
urmelor, poate că Smitty începea să aibă simţul umorului. 


Capitolul 54 


D'Agosta se folosea de radioul portabil din dotarea poliţiei pe 
care-l luase din Rolls şi trecea de pe o frecvenţă pe alta, în 
căutarea discuţiilor cu caracter oficial despre el şi Pendergast. 
Apariţia lor la aeroportul Kennedy avusese ca urmare emiterea 
unui buletin informativ, transmis prin radio tuturor forţelor de 
poliţie din Long Island, din Queens până în Bridgehampton. 
Rolls-ul fusese găsit şi ridicat din parcarea companiei de 
închirieri, iar autorităţile reuşiseră între timp să identifice şi 
automobilul Toyota Camry pe care-l furaseră, aşa că îl 
induseseră în mesajele de avertizare. Cei doi reuşiseră să evite 
mai multe baraje rutiere de pe Long Island Expressway mergând 
pe drumuri laterale şi ghidându-se după comunicatele radio. 

Căzuseră în capcană şi laţul se strângea tot mai mult. 

Pendergast continua totuşi să caute, oprind pe rând la toate 
benzinăriile nonstop de pe traseu, refuzând să se dea bătut 
- însă D'Agosta avea impresia că-şi asumaseră o misiune 
imposibilă, că întreprindeau un soi de acţiune în ultimă instanţă, 
o muncă de poliţie rudimentară, care consuma mult timp şi 
dădea rareori rezultate. jucau la o loterie la care se vânduseră 
mult prea multe bilete. 

Pendergast opri, în scrâşnet de cauciucuri, în faţa unei 
benzinării nonstop din Yaphank, care nu se deosebea cu nimic 
de celelalte două duzini în care intraseră deja: faţadă din sticlă, 
lumini de un verde fosforescent, bolnăvicios, respingând atacul 
înverşunat al întunericului. 

La un moment dat, se gândi D'Agosta, aveau să dea peste un 
vânzător care auzise de buletinul informativ al poliţiei. Şi cu 
asta, basta. 

Însă agentul FBI sări din Camry ca o pisică. Părea mistuit de o 
vâlvătaie intensă, de nestins. Trecuseră mai bine de 
douăsprezece ore, petrecute alternându-şi cercetările cu fuga 
de poliţie, şi el nu scosese prea multe cuvinte fără legătură cu 
jocul în care se angrenaseră. D'Agosta se întrebă cât timp era 
capabil să continue în acelaşi ritm. 

Pendergast intră în micul magazin şi se opri în faţa 
vânzătorului somnoros înainte ca acesta să fi apucat să se ridice 
de pe scaunul comod din spatele tejghelei, de unde urmărea, 
după toate aparențele, un film cu arte marţiale. 


— Agent special Pendergast, FBI, spuse, cu obişnuita lui voce 
glacială, care reuşea cumva să transmită o ameninţare fără să 
fie ofensivă, şi îşi trecu legitimaţia prin câmpul vizual al 
interlocutorului. 

D'Agosta întinse în acelaşi timp mâna şi opri televizorul, 
cufundând încăperea într-o tăcere subită, neliniştitoare. 

Picioarele scaunului se izbiră de podea când bărbatul se grăbi 
să se ridice. 

— FBI? Sigur, da, corect. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Când aţi intrat în schimb? 

— La miezul nopţii. 

— Vreau să vă uitaţi la astea. 

Scoase fotografiile de care făcuse rost la aeroport şi ţinu una 
în faţa vânzătorului. 

— L-aţi văzut pe tip? E posibil să fi intrat aici azi-noapte, între 
unu şi trei. 

Vânzătorul luă fotografia, schimonosindu-şi trăsăturile de 
încordare. D'Agosta îl studie cu atenţie şi se simţi ceva mai 
relaxat. Era clar că omul nu ştia nimic despre buletinul 
informativ al poliţiei. Aruncă o privire afară, către autostrada 
întunecată. Se făcuse aproape patru dimineaţa. Totul nu mai era 
decât o chestiune de timp. N-aveau să descopere niciodată un 
indiciu, căutau acul în carul cu fân. Poliţia avea să le dea de 
urmă şi... 

— Da, răspunse vânzătorul. L-am văzut. 

Aerul din micul magazin păru să se electrizeze. 

— Uitaţi-vă vă rog şi la fotografia asta. Pendergast îi întinse o 
a doua imagine printată. Vreau să fiţi sigur. 

Vorbea cu voce scăzută, dar trupul îi era încordat ca un arc 
spiral. 

— E tot el, murmură vânzătorul. Îmi aduc aminte de ochii 
ăştia stranii, m-au cam băgat în sperieţi. 

— Aţi văzut şi maşina asta? susură Pendergast, arătându-i o a 
treia imagine. 

— Ei, n-aş putea spune că-mi aduc aminte. S-a autoservit, 
înţelegeţi? 

Agentul FBI îşi luă fotografiile înapoi. 

— Şi numele dumneavoastră este... 

— Art Malek. 

— Domnule Malek, îmi puteţi spune dacă îl însoțea cineva? 


— A intrat în magazin singur. Şi, aşa cum ziceam, eu n-am 
ieşit. De fapt nu pot spune dacă mai era cineva în maşină. Îmi 
pare rău. 

— E în ordine. Pendergast îşi puse fotografiile în buzunarul 
hainei şi se apropie mai mult. Acum spuneţi-mi exact tot ce vă 
amintiţi, din momentul când a intrat în magazin până când a 
ieşit. 

— Păi... s-a întâmplat noaptea trecută, aşa cum spuneaţi, cu 
puţin timp înainte de ora trei. Nu s-a petrecut nimic neobişnuit 
- a oprit şi-a alimentat singur maşina, a intrat să plătească. 

— Cu bani gheaţă. 

— Exact. 

— Aţi mai remarcat şi altceva în privinţa lui? 

— Nu tocmai. Avea un accent ciudat, semăna oarecum cu al 
dumneavoastră. N-o luaţi drept ofensă, se grăbi Malek să 
adauge. De fapt, vă semăna într-un fel. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

Vânzătorul se strădui să-şi aducă aminte. 

— Nu-mi amintesc decât de un palton negru. Lung. 

— În afară de plată, a mai făcut şi altceva? 

— Am impresia c-a umblat puţin printre rafturi. Dar n-a 
cumpărat nimic. 

La auzul răspunsului, Pendergast se crispă. 

— Presupun c-aveţi camere de supraveghere în partea din 
spate a magazinului. 

— Bineînţeles! 

— Aş vrea să văd înregistrările din noaptea trecută. 

Bărbatul ezită. 

— Sistemul le reciclează din treizeci în treizeci de ore, le 
şterge... 

— Atunci vă rog să opriţi acum sistemul. Trebuie să văd 
înregistrarea. 

Vânzătorul aproape că sări în sus, gata să-i facă pe plac, şi se 
grăbi să intre într-un birou din spate. 

— S-ar părea c-avem în sfârşit o pistă, spuse D'Agosta. 

Ochii pe care şi-i întoarse Pendergast spre el păreau aproape 
fără viaţă. 

— Dimpotrivă. Diogenes a sperat c-o să descoperim locul 
ăsta. 

— De unde ştii? 


Agentul FBI nu răspunse. 

Vânzătorul se întoarse din camera din spate răsuflând greu şi 
aducând cu sine o casetă video. Pendergast scoase filmul din 
aparat şi o introduse în locul lui. Pe ecran apăru imaginea 
micului magazin, văzut de la nivelul plafonului, cu ora şi data 
înscripţionate în colţul din stânga jos. Pendergast apăsă pe 
butonul de derulare rapidă, opri banda, o derulă din nou. După 
un minut, descoperi imaginea luată la ora 3 a.m., în data de 28 
ianuarie. Pe urmă o dădu înapoi cu o jumătate de oră, ca să-şi 
asigure o marjă de eroare. Şi începură să urmărească 
înregistrarea setată pe derulare rapidă. 

Imaginea alb-negru era de calitate proastă. Culoarele dintre 
rafturi străluceau şi pâlpâiau pe ecran. Din când în când, câte o 
siluetă confuză alerga cu viteză mărită, înşfăca obiecte din 
rafturi şi se făcea nevăzută. 

Pendergast apăsă brusc pe butonul de redare, reducând 
viteza de succedare a imaginilor la valoarea normală, în 
momentul când pe ecran apărea o siluetă întunecată. Mergea 
agale pe culoar, cu ochii - de două nuanţe de gri diferite - în 
căutarea camerei de supraveghere, pe care o fixă apoi cu 
privirea. 

Era Diogenes. Pe faţă i se lăţi un zâmbet, îşi duse cu nepăsare 
mâna la buzunar şi scoase o bucată de hârtie. O despături şi o 
îndreptă cu nonşalanţă către obiectiv: 


BRAVO, FRATER! SUNĂ MÂINE LA 466 ŞI 
ÎNTREABĂ DE VIOLA. 
„VA FI ULTIMA VOASTRĂ COMUNICARE. 
SĂ-NCEAPĂ NOILE NOASTRE VIEŢI! VALEAS. 


— Patru şase şase, spuse D'Agosta. Nu e un număr oficial 
pentru urgenţe... 

Apoi amuţi. Îşi dădu seama că nu era un număr de telefon, ci 
o adresă. Pe First Avenue, la numărul patru sute şaizeci şi şase, 
se găsea o intrare subterană a spitalului Bellevue, prin care se 
ajungea la morgă. 

Pendergast se ridică, scoase caseta şi şi-o puse în buzunar. 

— O puteţi păstra, spuse îndatoritor vânzătorul, în timp ce 


ieşeau. 

Pendergast se strecură la volan, porni motorul, dar nu 
demară. Avea faţa cenuşie şi pleoapele pe jumătate lăsate. 

Tăcerea era cumplită. D'Agosta nu găsea nimic de spus. Se 
simţea aproape bolnav, cuprins de o suferinţă fizică. Era chiar 
mai rău decât în Dakota - pentru că în ultimele douăsprezece 
ore avuseseră o speranţă. Firavă, dar existase totuşi. 

— O să verific frecvențele poliţiei, zise, cu voce rigidă. 

Era o acţiune lipsită de sens, pur şi simplu ceva care să-l ţină 
ocupat. Până şi trăncăneala poliţiştilor despre buletinul 
informativ era mai bună decât tăcerea aceea cumplită. 

Pendergast nu reacţionă când deschise staţia radio. 

Din difuzor se revărsă o explozie de voci înnebunite, 
suprapuse. 

D'Agosta se uită instinctiv pe geam. Fuseseră depistaţi? Dar 
toate drumurile din jurul benzinăriei erau pustii. 

Se aplecă şi schimbă frecvenţa. Alte voci înnebunite. 

— Ce naiba? 

Locotenentul apăsă pe buton, schimbând frecvențele una 
după alta. Aproape jumătate dintre canalele disponibile erau 
ocupate şi discuţia nu era despre ei. In oraş părea să se 
întâmple ceva foarte important. În timp ce asculta, încercând 
să-şi dea seama despre ce era vorba, realiză că şi Pendergast 
făcea acelaşi lucru, dintr-odată pe deplin în alertă. 

Pe frecvenţa pe care intrase se discuta despre Muzeul de 
Istorie Naturală, de unde se părea că se furase ceva. [inta 
loviturii părea să fi fost Sala Astor a Diamantelor. 

— Schimbă pe canalul comandamentului, spuse Pendergast. 

D'Agosta făcu reglajul. 

— Rocker vrea să-i interoghezi pe tehnicieni cu toată 
duritatea, spunea o voce. Asta a fost o lovitură dată din interior, 
atâta lucru e clar. 

D'Agosta asculta nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Rocker la 
ora patru dimineaţa? Probabil că era un furt colosal. 

— Le-au luat pe toate? Inclusiv Inima lui Lucifer? 

— Da. Şi vezi cine cunoştea toate amănuntele despre sistemul 
de pază, fă o listă, parcurge-o repede. Ai în vedere şi personalul 
care se ocupă de securitate. 

— Am înţeles asta. Unde erau asigurate? 

— La Affiliated Transglobal. 


— Doamne, o să se urce pe pereţi când or să afle! 

Uitându-se la Pendergast, D'Agosta fu şocat de expresia 
fascinată a feţei lui. Era ciudat că, în acel moment final al crizei, 
putea deveni atât de interesat de ceva care n-avea nicio 
legătură cu problema lui din prezent. 

— Directorul muzeului e pe drum. Şi l-au scos din pat pe 
primar. Ştii că e gata să răstignească pe oricine nu-l ţine la 
curent cu 0... 

— Cineva a dat o spargere în Sala Diamantelor, zise D'Agosta. 
Cred că de-asta nu mai suntem pe moment în centrul atenţiei. 

Pendergast nu scoase nicio vorbă. D'Agosta fu surprins de 
expresia feţei lui. 

— Hei, Pendergast, spuse. Eşti OK? 

Agentul FBI îşi întoarse spre el ochii spălăciţi. 

— Nu, şopti el. 

— Nu pricep. Ce ne priveşte? E un furt de diamante... 

— Ne priveşte întru totul. Şi agentul FBI îşi întoarse privirea, 
scrutând întunericul iernii. Toate crimele astea brutale, toate 
aceste bileţele şi mesaje batjocoritoare... nimic altceva decât 
praf în ochi. Aruncat cu cruzime, cu sânge rece, cu sadism. 

Se desprinse de bordură şi se îndreptă spre cartierul din care 
abia ieşiseră. 

— Unde mergem? 

În loc de răspuns, Pendergast călcă frâna şi opri în faţa unei 
case cu mezanin. Îi arătă o camionetă F150 parcată pe aleea din 
faţă clădirii. Cuvintele „De vânzare” erau scrise cu săpun pe 
parbriz. 

— Avem nevoie de un vehicul, spuse. Pregăteşte-te să muţi 
staţia radio şi laptopul în camioneta aia. 

— Cumperi o maşină la patru dimineaţa? 

— O maşină furată e raportată prea repede. Avem nevoie de 
mai mult timp. 

Pendergast cobori şi parcurse aleea scurtă de beton cu paşi 
mari. Apăsă pe butonul soneriei, o dată şi încă o dată. După o 
clipă se aprinseră luminile de la mezanin. O fereastră de 
întredeschise şi o voce strigă: 

— Ce vreţi? 

— Camioneta - e utilizabilă? 

— Hei, amice, e patru dimineața! 

— Nişte bani gheață te-ar ajuta să te dai jos din pat? 


Fereastra se închise cu o înjurătură bombănită. O clipă mai 
târziu se aprinse lumina de pe verandă şi în uşă îşi făcu apariţia 
un bărbat corpolent, în halat de baie. 

— Costă trei mii. Şi merge foarte bine. Are şi rezervorul plin 
cu benzină. 

Pendergast îşi duse mâna la buzunarul costumului, scoase un 
teanc de bancnote şi numără treizeci de câte o sută. 

— Care-i treaba? întrebă bărbatul, cu privirea uşor 
împăienjenită. 

Pendergast îşi scoase legitimaţia. 

— Sunt de la FBI. Dădu din cap către D'Agosta. El e de la 
NYPD. 

Cu staţia radio şi cu laptopul în echilibru sub un braţ, 
D'Agosta îşi arătă legitimatia. 

— Ne ocupăm de o afacere cu droguri, sub acoperire. Fii un 
cetăţean responsabil şi păstrează asta pentru dumneata, OK? 

— Bineînţeles. 

Bărbatul acceptă banii. 

— Cheile? 

Bărbatul dispăru şi se întoarse o clipă mai târziu cu un plic. 

— Aici e şi actul de proprietate. 

Pendergast luă plicul. 

— În scurt timp o s-apară un poliţist care-o să preia fostul 
nostru vehicul. Dar nu spune nimănui nimic, nici măcar poliţiei, 
despre maşina vândută şi despre noi. Ştii cum e cu cazurile 
astea sub acoperire. 

— Sigur că da. La naiba, singurele cărţi pe care le citesc sunt 
despre infracţiuni reale. 

Pendergast îi mulţumi şi se îndepărtă. O clipă mai târziu, erau 
în camionetă şi se desprindeau de bordură accelerând. 

— Asta ar trebui să ne ofere câteva ore, spuse Pendergast, în 
vreme ce făceau cale-ntoarsă, gonind către Montauk Highway. 


Capitolul 55 


Diogenes Pendergast conducea încet, fără grabă, prin decorul 
deprimant de iarnă din oraşele înşiruite de-a lungul Old Stone 
Highway: Barnes Hole, Eastside, Springs. Culoarea semaforului 
din faţa lui se schimbă, devenind roşie, aşa că opri la 
intersecţie. ` 

Întoarse capul lui mare spre stânga, apoi spre dreapta. Într-o 
parte văzu o plantație de cartofi, îngheţată şi acoperită de 
zăpadă. Dincolo de ea se întindea o pădure întunecată, de 
copaci golaşi, atrăgând atenţia cu crengile lor albe. Lumea era 
neagră şi albă şi n-avea profunzime: era plată, ca un coşmar 
creat de Edwin A. Abbot”. „O, păcătos ce sunt, pripit la 
gură...”58. Lumina se mută mai jos, ceea ce însemna că devenise 
verde, şi Diogenes apăsă încet pe acceleraţie. Maşina avansă cu 
prudenţă şi viră la dreapta, intrând pe Springs Road când roti el 
volanul, lăsat apoi să-i alunece pe sub palmele curbate lejer în 
timp ce maşina se reînscria pe o traiectorie dreaptă. Apăsă mai 
tare pedala de acceleraţie, diminuând presiunea când se 
apropie de limita vitezei regulamentare. Prin dreapta lui defilară 
mai multe plantaţii cenuşii de cartofi, întrerupte de şiruri de 
case gri, dincolo de care se întindeau mlaştinile Acabonack. 

Totul gri, cu desăvârşire gri. Diogenes întinse mâna spre bord 
şi roti butonul radiatorului de mai multe ori spre dreapta, lăsând 
să se reverse mai multă căldură în compartimentul din sticlă, 
oţel şi plastic care îi conţinea trupul. Nu se simţea nici 
triumfător, nici răzbunat, avea doar o senzaţie stranie de vid: o 
senzaţie care îşi face apariţia după ce ai înfăptuit ceva măreț, 
după ce ai încheiat o lucrare îndelung planificată. 

Diogenes trăia într-o lume gri. O lume în care nu pătrundea 
culoarea, decât fulgerător, atunci când se aştepta cel mai puţin, 
venind din colţul ochiului său, ca un koan zen*. Koan. Ko. Kuan 
ko. Ko co rico, ko co rico... 


37Edwin Abbott Abbott (1838-1926), profesor, matematician şi teolog englez, 
celebru pentru nuvela Flatland (1884), o satiră matematică, socială şi religioasă a 
societății victoriene (n. tr.). 

38William Shakespeare, Titus Andronicus (actul III, scena 2), traducere de Dan 
Duţescu, apărută în Opere, vol. V, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1958. (n. tr.). 

390 anecdotă paradoxală sau o ghicitoare fără răspuns, la care apelează budismul 
zen pentru a demonstra imperfecţiunea rațiunii umane (n. tr.). 


Cu mult timp în urmă, lumea lui se estompase, reducându-se 
la nuanţe de gri, un univers monocrom de forme şi de umbre, 
unde culoarea dispăruse până şi din visele lui cu ochii deschişi. 
Nu, nu tocmai. 

O asemenea afirmaţie ar fi fost o disimulare, o melodramă. În 
lumea lui exista un ultim rezervor de culoare şi acela se afla 
acolo, în punga de piele de lângă el. 

Maşina mergea pe un drum pustiu. Afară nu era nimeni. 

Schimbările peisajului monocromatic din jur îi spuneau că 
noaptea slăbea strânsoarea în care prinsese lumea. Răsăritul nu 
era departe. Dar lumina soarelui nu-i era de prea mare folos lui 
Diogenes, aşa cum nu-i erau nici căldura, nici dragostea, nici 
prietenia, nici vreun altul dintre nenumăratele lucruri care 
hrăneau restul omenirii. 

In timp ce conducea, rederulă în minte, cu minuţiozitate, până 
în cele mai mici detalii, evenimentele nopţii trecute. Le trecu în 
revistă până la ultima acţiune, mişcare, afirmaţie, savurând 
satisfacția pe care o simţea ştiind că nu săvârşise nicio greşeală. 
Şi se gândea, în acelaşi timp, la zilele care i se aşterneau 
înainte, bifând în minte toate pregătirile pe care le avea de 
făcut, toate sarcinile care trebuiau îndeplinite, marea călătorie 
care îl aştepta - şi, aber natürlich, sfârşitul călătoriei. Se gândi la 
Viola, la fratele lui, la copilăria lui, la visele cu ochii deschişi, 
ramificate şi întreţesute, care păreau mai reale decât prezentul. 
Spre deosebire de ceilalţi saci de carne şi sânge din care era 
alcătuită specia lui, medită Diogenes, el putea să-şi deruleze în 
minte, simultan, mai multe şiruri de gânduri. 

Evenimentul care îl jefuise pe Diogenes de culoare îi furase şi 
somnul. Uitarea deplină îi era refuzată. În schimb, plutea, întins 
în pat, printr-o lume a viselor cu ochii deschişi: amintiri din 
trecut, conflagrații, conversații, combinaţii, anumite animale 
otrăvite şi murind cu o sobrietate rafinată, trupuri torturate pe 
cruci spintecate, o cămaşă aspră, făcută din ganglioni nervoşi, 
un borcan cu capac etanş plin cu sânge proaspăt - imagini 
disparate din trecut îi dansau pe ecranul minţii, parcă proiectate 
de o lanternă magică. Diogenes nu încerca niciodată să le 
oprească. Ar fi fost inutil să le opună rezistenţă, pe care trebuia 
însă să i-o opună, fireşte, inutilităţii în sine. Lăsa imaginile să-i 
apară în gând şi să dispară după bunul lor plac. 

Toate astea aveau să se schimbe. Roata cea mare trebuia să 


se-nvârtească, fiindcă - la urma urmei -el avea să tragă pe 
roată un fluture“. Tot ce îi chiuise mintea avea să fie în sfârşit 
exorcizat. Răzbunarea pe fratele său era desăvârşită. 

Diogenes conducea lăsându-şi gândurile să se întoarcă în 
timp, cu aproape treizeci de ani în urmă. La început - după 
petrecerea Evenimentului - se rătăcise în labirintul interior al 
propriei minţi, hălăduind atât de departe de realitate şi de 
judecata sănătoasă pe cât era cu putinţă, în timp ce o cât de 
mică fărâmă din el rămânea prozaică, cotidiană, capabilă să 
interacţioneze cu lumea din afară, a cărei adevărată natură îi 
fusese revelată - graţie Evenimentului. 

Dar atunci - încet, foarte încet - demenţa în sine ajunsese să 
nu-i mai poată oferi adăpost. Nu mai era o alinare, nici măcar 
una amară. Aşa că se întorsese, dar se simţea ca un scafandru 
care coborâse prea mult în adânc, rămăsese fără aer şi se 
grăbise să se întoarcă la suprafaţă numai ca să i se facă rău din 
cauza decompresiunii. 

Fusese cel mai cumplit moment. 

Însă tocmai în momentul acela, când se străduise să nu-şi 
piardă echilibrul pe necruţătoarea muchie de cuţit a realităţii, 
înţelese că avea de atins un scop care îl aştepta acolo. Un dublu 
scop: o răfuială şi o revendicare. Intocmirea planului avea să 
dureze decenii de-a rândul. În lumea căreia îi era el însuşi punct 
de referinţă, urma să fie o lucrare de artă: capodopera unei vieţi 
întregi. 

„Atunci pe plac ţi-oi face.”"!. 

Şi Diogenes se reîntorsese în lume. 

Acum ştia ce fel de loc era de fapt şi ce soi de creaturi o 
locuiau. Nu era încântătoare, nu, nicidecum. Era o lume a 
durerii, a răului şi a cruzimii, prin care hălăduiau făpturi abjecte, 
numai urină, excremente şi fiere. Dar noul său scop, sfârşitul 
căruia îi dedicase întregul său intelect, o făcea suportabilă. El 
devenise un cameleon prin excelenţă, ascunzând totul, absolut 
totul, în spatele unei înfăţişări ce se schimba cu repeziciune, 
prin deghizare, subterfugii, indicaţii eronate, ironie, detaşare 
glacială. 

Uneori, când voinţa lui ameninţa să se spulbere, descoperea 


4OAluzie la un vers din poemul „Epistle to Dr. Arbuthnot” („Epistolă către doctorul 
Arbuthnot”), de Alexander Pope (1688-1784) (n. tr.). 
4 Alt vers din Tărâmul pustiu, de T.S. Eliot (n. tr.). 


amuzamente temporare, suficiente ca să-l distragă, ca să-l 
ademenească din adâncuri către suprafaţă. Emoţiile care îl 
susțineau ar fi fost numite de unii ură, dar pentru el reprezentau 
miezul care îl hrănea, care îi dăruia răbdarea supraomenească şi 
atenţia fanatică acordată detaliilor. Descoperise că putea trăi nu 
doar o viaţă dublă sau triplă, că de fapt îşi putea asuma 
personalităţile şi vieţile unei jumătăţi de duzină de oameni 
inventaţi, din mai multe ţări, după cum i-o cereau munca şi arta 
lui. 

Pe unele şi le asumase vreme de ani sau chiar de decenii, în 
vreme ce punea temelia complexă a planului său pe termen 
lung. 

În faţă se zărea o intersecţie. Încetini şi viră la dreapta. 

Noaptea eliberase lumea din strânsoare, dar ţinutul Suffolk îşi 
continua somnul. Pe Diogenes îl alina gândul că fratele său, 
Aloysius, nu se număra printre cei care se afundau într-o 
stupoare voluptoasă sau erotică. Şi nici n-avea să se mai bucure 
vreodată de un somn bun. In clipa aceea devenea probabil pe 
deplin conştient de dimensiunile a ceea ce îi făcuse el, 
Diogenes. 

Planul lui avea forţa şi perfecțiunea funcţională a unei 
capcane pentru urşi bine unse. O capcană care îl prinsese deja 
pe Aloysius între fălci, unde aştepta sosirea vânătorului şi a unui 
glonţ milostiv în creieri. Numai că Diogenes nu intenţiona să dea 
dovadă de o asemenea milă. 

Ochii îi alunecară din nou către punga de pe locul pasagerului. 
N-o mai deschisese după ce o umpluse, cu câteva ore înainte. 
Momentul transcendental când avea să se uite în tihnă la - sau 
mai degrabă în -diamante aproape că sosise. Clipa 
independenţei, clipa eliberării, după care tânjise atât de mult. 

Pentru că numai gândul la lumina intensă, strălucitoare, 
refractată printr-un diamant viu colorat îl putea salva pe 
Diogenes, fie şi numai pentru o secundă, din închisoarea lui în 
negru şi alb. Numai aşa putea să recapete cea mai firavă şi mai 
căutată dintre amintirile sale - esenţa culorii. Şi, dintre toate 
culorile cărora le ducea cel mai mult dorul, roşul era 
predominat. Roşul, în miriadele sale de manifestări. 

Inima lui Lucifer. Era locul unde începea şi unde se sfârşea el 
însuşi. Alfa şi omega în lumea culorii. 

Şi apoi trebuia să se ocupe de Viola. 


Instrumentele fuseseră curățate, lustruite şi ascuţite, cu 
muchiile mai tăioase ca niciodată. Viola avea să-i consume ceva 
timp. Era un vin grand cru, care merita să fie scos din beci, adus 
la temperatura camerei, destupat, lăsat să respire - înainte de a 
fi savurat, sorbit cu rafinament, până când n-avea să mai 
rămână nimic. Trebuia să sufere - nu de dragul de a o chinui, ci 
pentru semnele care aveau să-i rămână pe corp. Şi nimeni nu 
putea să interpreteze asemenea semne mai bine decât Aloysius. 
Aveau să-i producă o suferinţă cel puţin egală cu durerea 
provocată posesoarei trupului. 

Poate ar fi putut începe reconstituind, în subsolul umed, săpat 
în piatră al cabanei, scena descrisă în /udita şi Holofern. Tabloul 
lui preferat, dintre toate picturile lui Caravaggio. Stătuse în faţa 
lui ore întregi, la Galleria Nazionale d'Arte Antica din Roma, 
admirându-l extaziat: cuta încântătoare pusă pe fruntea luditei 
de hotărârea cu care mânuia tăişul; felul în care îşi ferea tot 
trupul, în afară de mâini şi de braţele dezgolite, de mizeria 
inerentă activităţii ei în plină desfăşurare; şuviţele puternice de 
sânge strălucitor care tăiau aşternuturile în diagonală. Da, ar fi 
fost un început excelent. Poate ar fi putut chiar să studieze 
tabloul împreună cu Viola, înainte de a trece la treabă. ludita şi 
Holfern. Cu rolurile inversate, fireşte, şi adăugând în plus un vas 
de cositor pentru sânge, ca să nu se piardă niciun strop din 
nectarul preţios... p 

Diogenes străbătu străzile pustii ale satului Gerald Park. In 
faţă îi apăru Gardines Bay, o coală mată şi rece de zinc, 
întreruptă de contururile întunecate ale insulelor din depărtare. 
Maşina pătrunse pe Gerald Drive, cu portul Acabonack într-o 
parte şi cu golful în stânga. Nu mai avea de parcurs nici măcar 
un kilometru şi jumătate. În timp ce continua să conducă, pe 
buze îi apăru o umbră de zâmbet. 

— Vale, frater'?, murmură, în latină. Vale. 

Viola trăsese scaunul lângă fereastra zăbrelită şi privea prima 
geană de lumină furişându-se deasupra Atlanticului întunecat 
-o pată de cretă murdară -cu un sentiment de detaşare 
supranaturală. Era lumina unui coşmar din care nu se putea 
trezi, a unui vis pe atât de real şi de intens pe cât era de absurd. 
Dar cel mai mult o înspăimânta gândul la eforturile şi la 
cheltuielile făcute de Diogenes ca să pună la punct celula aceea 


42 Adio, frate. 


- pereţi, podea şi plafon din oţel nituit, o uşă de oţel cu broască 
de seif, plus geamurile încasabile şi instalaţia sanitară specială, 
ca şi cea electrică. Incăperea era tot atât de sigură ca o celulă 
dintr-o închisoare de maximă securitate - dacă nu cumva o 
întrecea. 

De ce? Era într-adevăr posibil ca, odată ce se apropiau zorile, 
să nu-i mai rămână de trăit mai mult de câteva minute? 

Se sili din nou să-şi scoată din minte speculaţia aceea inutilă. 
_ Ajunsese de mult la concluzia că evadarea era imposibilă. 
Inchisoarea era construită după un plan foarte bine gândit, toate 
eforturile ei de a găsi o cale de scăpare fuseseră anticipate şi 
zădărnicite. El lipsise toată noaptea - cel puţin asta părea să 
dea de înţeles liniştea desăvârşită. Ea bătuse din când în când în 
uşă, ţipând, şi la un moment dat o izbise în repetate rânduri cu 
un scaun, care sfârşise prin a i se face bucăţi în mâini. Şi nu 
venise nimeni. 

Pata de cretă căpătă o uşoară tentă sângerie: o strălucire 
palidă deasupra valurilor Atlanticului. Un vânt sălbatic puncta 
oceanul întunecat cu pete de spumă. Fuioare de zăpadă 
îngheţată - sau era nisip? — biciuiau pământul. 

Viola îşi îndreptă brusc spatele, dintr-odată în alertă. Auzise 
zgomotul slab, înăbuşit, al unei uşi care se deschidea. Alergă 
spre uşa ei, îşi lipi urechea de ea. Desluşi zgomote slabe: un 
pas, o uşă închizându-se. 

Se întorsese. 

Simţi un val brusc de spaimă şi se uită către fereastra din 
partea opusă a încăperii. Discul soarelui tocmai urca deasupra 
Atlanticului, dispărând aproape la fel de repede într-un nor 
negru, de furtună. Diogenes ţinuse neapărat să sosească exact 
în zori. La timp pentru execuţie. 

Viola îşi ţuguie buzele. Dacă el îşi închipuia că putea s-o ucidă 
fără împotrivire, atunci făcea o greşeală gravă. Avea să se lupte 
cu el până la moarte... 

Inghiţi în sec, înțelegând cât de prostească era bravada ei 
când era vorba de un bărbat fără îndoială înarmat cu un pistol 
pe care ştia foarte bine să-l folosească. 

Se luptă să-şi potolească respiraţia precipitată, panicată. Fu 
cuprinsă de un amestec bizar de sentimente contradictorii: pe 
de-o parte, o dorinţă instinctivă, imperioasă, de supravieţuire cu 
orice preţ; pe de alta, o necesitate stringentă de a muri - dacă 


moartea era într-adevăr aproape - cu demnitate, fără ţipete şi 
fără împotrivire. 

Se auziră mai multe zgomote şi, fără să se gândească, se 
întinse imediat pe podea, ca să asculte prin spaţiul minuscul 
dintre uşă şi prag. Sunetele continuau să fie slabe şi înăbușite. 

Se ridică şi alergă în baie, smulse hârtia igienică din suportul 
său, o derulă cu mâna tremurându-i cu violenţă şi-i scoase tubul 
de carton. Reveni în fugă lângă uşă şi îşi apasă unul dintre 
capetele acestuia pe ureche, îndesându-l pe celălalt în crăpătura 
lungă din canat. 

Aşa auzea mult mai bine: foşnet de haine, mai multe lucruri 
lăsate jos, declicul unui zăvor descuiat. 

Apoi, pe neaşteptate, zgomotul scurt al unei inspiraţii bruşte. 
Şi o tăcere lungă, lungă, lungă. Se scurseră cinci minute. 

Pe urmă, un bocet gros, chinuit, aproape ca mârâitul de 
avertizare al unei pisici. Se înălţă şi cobori, ca o psalmodiere 
monotonă, înainte de a se amplifica dintr-odată, transformându- 
se într-un țipăt strident de suferinţă pură, autentică, absolută. 
Era inuman, era urletul unui zombi, era cel mai înfricoşător 
sunet pe care-l auzise vreodată Viola - şi era urletul lui. 


Capitolul 56 


Taxiul opri în faţa clădirii ziarului Times. Smithback semnă 
nerăbdător chitanţa de încasare din cont - costul călătoriei se 
ridica la patru sute douăzeci şi cinci de dolari - plătiţi cu cardul 
pe care şi-l luase din apartament. li înapoie bucata de hârtie 
taximetristului, care o primi încruntându-se. 

— Şi bacşişul? întrebă. 

— Glumeşti? Cu câţi bani ţi-am dat, puteam să iau avionul 
până la Aruba. 

— Ascultă, amice, am de plătit benzina, asigurarea, am 
cheltuieli până peste cap... 

Smithback trânti portiera şi intră în fugă în clădire, sprintând 
către ascensor. Avea de gând să ia legătura cu Davies, să-l 
anunţe că revenise în oraş, să se asigure că nu-şi pierduse 
postul - şi apoi să fugă direct la muzeu şi la Nora. Era nouă şi un 
sfert: n-o găsise în apartament şi presupunea că plecase deja la 
lucru. 

Apăsă butonul pentru etajul treizeci şi doi şi aşteptă în timp 
ce liftul urca înnebunitor de încet. Când ajunse, în sfârşit, ieşi 
din cabină şi alergă pe culoar, oprindu-se în faţa uşii lui Davies 
exact atât cât era nevoie ca să-şi tragă răsuflarea şi ca să-şi 
netezească şuviţa rebelă de păr care părea să i se zbârlească 
numai în cele mai nepotrivite momente. 

Respiră adânc şi bătu politicos în uşă. 

— E deschis, se auzi o voce. 

Smithback înaintă cu un pas, ajungând în cadrul uşii. 
Harriman nu se vedea nicăieri, slavă Domnului. 

Davies îşi ridică privirea. 

— Bill! Mi s-a spus că eşti la St. Luke's, practic în pragul 
morţii. 

— Am reuşit să-mi revin repede. 

Davies îl studie cu atenţie. 

— Mă bucur că pari gras şi fericit. Apoi, după o pauză: Să 
presupun c-o să ne aduci o adeverinţă de la medic? 

— Fireşte, fireşte, se bâlbâi Smithback. 

Presupunea că Pendergast putea să rezolve şi asta, aşa cum 
părea în stare să rezolve orice altceva. 

— Ţi-ai ales un moment foarte convenabil ca să te faci 
nevăzut. 


În Vocea lui Davies se simţea ironia. 

— Nu l-am ales eu. El m-a ales pe mine. 

— la loc. 

— Păi, tocmai eram în drum spre... 

— Oh, îmi cer scuze - nu mi-am dat seama că ai o întâlnire 
urgentă. 

La auzul tonului glacial, Smithback se hotărî să se aşeze. 
Murea de nerăbdare s-o vadă pe Nora, dar nu merita să-l 
enerveze pe Davies mai mult decât o făcuse deja. 

— Bryce Harriman a reuşit să facă tot ce mai era de făcut în 
timpul recentei tale indispoziţii, atât în ceea ce priveşte 
uciderea lui Duchamp cât şi în privinţa celeilalte crime, de la 
muzeu, de vreme ce poliţia susţine acum că între ele există o 
legătură... 

Smithback se aplecă în faţă. 

— Scuzaţi-mă. Aţi spus că s-a săvârşit o crimă la muzeu? La 
ce muzeu? 

— Chiar că te-ai rupt de lume. La Muzeul de Istorie Naturală 
din New York. Acum trei zile a fost ucis un custode... 

— Cine? 

— Cineva de care n-am mai auzit până acum. Nu-ţi face 
probleme, n-ai treabă cu povestea asta - a preluat-o Harriman. 
Ridică un plic lucios cu o mişcare bruscă. Uite ce am în schimb 
pentru tine. E un subiect important, Bill, şi o să fiu sincer: simt o 
oarecare îngrijorare fiindcă i-l încredinţez cuiva cu sănătatea 
şubredă. M-am gândit să i-l dau tot lui Harriman, numai că are 
deja o porţie prea mare şi era pe teren când am aflat vestea, 
acum douăzeci de minute. Muzeul a fost jefuit azi-noapte, un jaf 
de proporţii. Se pare că locul e plin de evenimente zilele astea. 
Tu eşti cel care are legături acolo, ai scris cartea aia - aşa că 
povestea îţi aparţine, în ciuda îngrijorării mele. 

— Dar cine...? 

Davies împinse plicul spre el. 

— Cineva a golit sala diamantelor azi-noapte, în timp ce era în 
plină desfăşurare o ceremonie importantă. La zece o să fie o 
conferinţă de presă. In plic sunt scrisorile tale de acreditare. Se 
uită la ceas. Incepe peste o jumătate de oră, ai face bine să te 
pui în mişcare. 

— In legătură cu crima de la muzeu, repetă Smithback. Cine-a 
fost? 


— Cum spuneam, nu o persoană importantă. O angajată 
nouă, pe nume Green. Margo Green. 

— Cum? 

Smithback se pomeni cu mâinile încleştate de scaun, cu capul 
învârtindu-i-se. Era imposibil. Imposibil. 

Davies îl privi alarmat. 

— Te simţi bine? 

Smithback se ridică pe picioare nesigure. 

— Margo Green... ucisă? 

— O cunoşteai? 

— Da. 

Smithback abia reuşi să pronunţe cuvântul. 

— Ei, atunci e mai bine că nu te ocupi tu de povestea asta, 
spuse energic Davies. Şeful meu de pe vremuri spunea că a 
scrie reportaje despre un subiect care ţi-e prea apropiat e ca şi 
cum ai încerca s-o faci pe avocatul tău: te alegi cu un nebun pe 
post de avocat şi cu un altul pe... hei! Unde pleci? 


Capitolul 57 


Când trecu de colţ, intrând de pe Columbus Avenue pe West 
77th Street, Nora îşi dădu imediat seama că la muzeu se 
întâmplase ceva important. Museum Drive era înţesat de 
vehicule de poliţie, de maşini fără însemne, de furgonete SUV, 
toate acestea fiind înconjurate, la rândul lor, de camionete de 
televiziune şi de o mulţime agitată de reporteri. 

Se uită la ceas - era zece fără un sfert, o oră la care de obicei 
muzeul încă se mai trezea. Inima începu să-i bată mai repede: 
se săvârşise o altă crimă? 

Se îndreptă în grabă spre intrarea de serviciu a personalului. 
Poliţia eliberase deja drumul pentru angajaţii care soseau şi 
împingea înapoi o gloată de curioşi tot mai rebelă. După toate 
aparențele, indiferent ce s-ar fi întâmplat, se anunţase deja la 
ştirile din dimineaţa aceea şi mulţimea devenea, chiar sub ochii 
ei, din ce în ce mai numeroasă. Dar, după vernisajul din seara 
precedentă, Nora dormise mai mult decât ar fi trebuit şi nu 
avusese timp să asculte nimic la radio. 

— Sunteţi angajată la muzeu? o întrebă un poliţist. 

Ea dădu din cap şi îşi scoase legitimaţia. 

— Ce se petrece? 

— Muzeul e închis. Mergeţi acolo. 

— Dar ce...? 

Însă polițistul striga deja la altcineva, iar ea se pomeni 
împinsă către intrarea de siguranţă, unde părea să se fi adunat 
tot personalul de pază. 

Manetti, responsabilul cu securitatea, era acolo, gesticulând 
frenetic către doi paznici ghinionişti. 

— Toţi angajaţii merg în zona înconjurată de cordoane din 
dreapta, strigă unul dintre paznici. Ţineţi-vă legitimaţiile la- 
ndemână! 

Nora îl zări pe George Ashton în mulţimea agitată a 
angajaţilor abia sosiți şi îl înşfăcă de braţ. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

E| se holbă la ea. 

— Cred că eşti singura persoană din oraş care nu ştie. 

— Am dormit până târziu, explică ea, iritată. 

— Pe aici! strigă un poliţist. Angajaţii muzeului, pe aici! 

Şnururile de catifea care împiedicaseră cu o seară înainte 


accesul curioşilor şi al presei la festivitatea de gală aveau acum 
o a doua întrebuințare, conducând personalul muzeului, ca 
printr-o pâlnie, către o zonă de aşteptare de lângă intrarea de 
siguranţă, unde paznicii verificau actele de identitate şi-i calmau 
pe angajaţii iritaţi. 

— Cineva a dat azi-noapte o spargere în Sala Astor, spuse 
Ashton, cu răsuflarea tăiată. A golit-o. Chiar în toiul petrecerii. 

— A golit-o? A luat şi Inima lui Lucifer? 

— Mai ales Inima lui Lucifer. 

— Cum? 

— Nimeni nu ştie. 

— Credeam că Sala Astor e impenetrabilă. 

— Aşa se spunea. 

— Treceţi înapoi şi staţi în dreapta! strigă un poliţist. O să vă 
permitem să intraţi într-o clipă. 

Ashton se strâmbă. 

— Exact ce-mi trebuia dimineaţa, după cinci pahare de 
şampanie. 

„Mai degrabă zece”, se gândi Nora, aducându-şi aminte de 
bolboroselile lui incoerente din seara precedentă. 

Poliţia şi paznicii muzeului verificau legitimaţiile, puneau 
întrebări fiecărui angajat, apoi îl conduceau într-o a doua zonă 
îngrădită, situată chiar în faţa intrării. 

— Există suspecti? întrebă Nora. 

— Niciunul. Însă ei sunt convinşi că spărgătorii au avut 
complici din interior. 

— Legitimaţiile! zbieră un poliţist în urechea ei. 

Ea şi-o pescui din nou din geantă şi o arătă. Ashton făcu 
acelaşi lucru. 

— Doctor Kelly? 

Era un polițistul cu un clipboard. Un altul îl împinse pe Ashton 
într-o parte. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? 

— Daţi-i drumul, spuse Nora. 

— Aseară aţi fost în muzeu? 

— Da. 

El bifă ceva. 

— La ce oră aţi plecat? 

— Cam pe la miezul nopţii. 

— Asta e tot. Aşteptaţi acolo, vom deschide muzeul imediat 


ce va fi posibil şi veţi putea merge la lucru. O să luăm legătura 
cu dumneavoastră mai târziu, pentru programarea unei discuţii. 

Nora fu condusă într-o a doua zonă de aşteptare. Il auzi pe 
Ashton ridicând vocea în spatele ei, dornic să ştie de ce nu i se 
citeau drepturile. Custozii şi ceilalţi membri ai personalului din 
preajmă îşi loveau palmele una de alta în frig şi aburii respirației 
lor umpleau aerul. Era o zi cenuşie şi temperatura se menținea 
cu puţin sub punctul de îngheţ. Vocile lor se ridicau pretutindeni 
în jur, plângându-se. 

Nora auzi mulţimea de pe stradă agitându-se şi se uită într- 
acolo. Presa se repezise înainte, cu camerele de filmat în 
echilibru instabil pe umeri, cu microfoanele girafă legănându-se. 
Pe urmă văzu care era motivul: uşile muzeului se deschiseseră. 
Directorul muzeului, Frederick Watson Collopy, îşi făcu apariţia, 
flancat de comisarul de poliţie Rocker. In spatele lor stătea o 
falangă de poliţişti în uniformă. 

Numaidecât reporterii începură să urle întrebări, fluturându-şi 
mâinile. Părea să fie începutul unei conferinţe de presă. 

În aceeaşi clipă, Nora observă o mişcare febrilă în lateral şi se 
întoarse într-acolo. Era soţul ei, zbătându-se să-şi facă loc prin 
mulţime, strigând ca un nebun şi străduindu-se să ajungă la ea. 

— Bill! 

Ea se repezi să-i iasă înainte. 

— Nora! 

Smithback îşi croi drum prin gloata de curioşi, trânti un paznic 
vânjos al muzeului la pământ, sări peste şnururile de catifea şi 
îşi făcu loc cu forţa printre angajaţii muzeului. 

— Nora! 

— Hei, unde se duce tipul ăla? 

Un poliţist se strădui să-l ajungă. 

Smithback reuşi în sfârşit să străbată mulţimea şi aproape 
dădu peste Nora, cuprinzând-o apoi într-o îmbrăţişare de urs şi 
săltând-o cu totul de la pământ. 

— Nora! Doamne, ce dor mi-a fost de tine! 

Se îmbrăţişară, se sărutară, se îmbrăţişară iarăşi. 

— Bill, ce ţi s-a-ntâmplat? Ce-i cu vânătaia asta de pe tâmpla 
ta? 

— Nu-ţi face probleme pentru ea, răspunse Smithback. 
Tocmai am auzit de Margo. Chiar a fost ucisă? 

Nora dădu din cap. 


— Am fost ieri la înmormântarea ei. 

— Oh, Doamne. Nu-mi vine să cred că-i adevărat. 

Işi şterse repede faţa şi Nora văzu că îi lăcrimau ochii. 

— Nu pot să cred. 

— Unde-ai fost, Bill? Mi-am făcut atâtea griji. 

— E o poveste lungă. Am fost închis într-un azil de nebuni. 

— Cum? 

— O să-ţi povestesc mai târziu. Şi eu mi-am făcut griji pentru 
tine. Pendergast crede că pe-aici umblă un maniac, omorându-i 
toţi prietenii. 

— Ştiu. M-a avertizat. Dar era chiar înainte de vernisaj, nu 
puteam să fac nimic... 

— Domnul n-are ce căuta aici, interveni unul dintre paznici, 
păşind între cei doi. Locul ăsta e numai pentru angajaţii 
muzeului... 

Smithback se răsuci să-i răspundă, dar îi întrerupse un ţiuit 
strident, de probă, al sistemului de amplificare improvizat. O 
clipă mai târziu, comisarul Rocker păşi în faţa microfonului şi 
ceru să se facă linişte -ceea ce, în mod miraculos, se şi 
întâmplă. 

— Sunt de la Times, spuse Smithback, scotocindu-şi 
buzunarul, de unde scoase nişte hârtie, şi căutând pe bâjbâite 
un pix. 

— Poftim, ia-l pe-al meu, spuse Nora, cu braţul încă în jurul 
mijlocului lui. 

Când începu comisarul de poliţie să vorbească, mulţimea 
amuţise. 

— Sala Astor a Diamantelor a fost jefuită azi-noapte, anunţă 
Rocker. În momentul de faţă, echipele specializate sunt încă la 
locul faptei, alături de câţiva dintre cei mai buni experţi judiciari 
din lume. Se face tot ce poate fi făcut. E prea devreme pentru 
indicii şi suspecți, dar vă promit că vom informa presa pe 
măsură ce vom face progrese. Imi pare rău că nu vă pot spune 
mai mult, dar e încă prea devreme, investigaţiile abia au 
început. lată ce pot afirma: furtul a fost săvârşit cu extrem de 
mult profesionalism, a fost evident pregătit cu mult timp înainte, 
de hoţi care au apelat la mijloace tehnologice sofisticate, după 
toate aparențele familiarizați în amănunt cu toate măsurile de 
securitate din muzeu, care s-au folosit de vernisajul de aseară 
pentru distragerea atenţiei. Vom avea nevoie de ceva timp ca 


să analizăm şi să înţelegem cum au penetrat sistemul de pază. 
Asta e tot ce am de declarat pe moment. Domnule doctor 
Collopy? 

Directorul muzeului făcu un pas înainte, stătea drept, 
încercând să prezinte lucrurile în cel mai favorabil mod - şi 
eşuând. Vorbi cu voce tremurătoare. 

— Vreau să repet spusele comisarului Rocker: se face tot 
posibilul. Adevărul este că majoritatea diamantelor furate sunt 
unicate şi vor fi recunoscute instantaneu de orice comerciant de 
pietre preţioase din lume. Nu pot fi vândute în forma lor actuală. 

Aluzia la posibilitatea de a fi tăiate stârni un murmur de 
nelinişte. 

— Stimaţi concitadini din New York, ştiu că această dispariţie 
e o mare pierdere pentru muzeu şi pentru oraş. Din păcate, 
deocamdată avem prea puţine informaţii ca să ne dă seama 
cine ar fi putut s-o facă, sau de ce, sau ce intenţii are. 

— Ce ne puteţi spune despre Inima lui Lucifer? strigă cineva 
din rândurile presei. 

Collopy păru să se clatine. 

— Facem tot posibilul, vă promit. 

— Inima lui Lucifer a fost furată? strigă altcineva. 

— Aş vrea să dau cuvântul directoarei de relaţii cu publicul a 
muzeului, doamna Carla Rocco... 

Întrebările strigate se transformară într-un foc de baraj şi o 
femeie făcu un pas înainte, ridicând mâinile. 

— O să răspund la întrebări când va fi linişte, spuse ea. 

Zarva se domoli şi ea arătă cu degetul. 

— Doamnă Lilienthal de la ABC, întrebarea dumneavoastră? 

— Ce s-a-ntâmplat cu Inima lui Lucifer? A dispărut? 

— Da, se numără printre diamantele care au fost furate. 

Dezvăluirea care nu surprinse pe nimeni atrase după sine un 
murmur tumultuos. Rocco îşi ridică din nou mâinile. 

— Vă rog! 

— Muzeul a afirmat că deţine cel mai bun sistem de pază din 
lume. Cum au pătruns hoţii? 

— Asta se încearcă să se afle chiar acum, în timp ce stăm de 
vorbă. Sistemul de pază e multistratificat şi redundant. Sala a 
fost în permanenţă sub supraveghere video. Hoţii au lăsat în 
urmă aparatură tehnică din belşug. 

— Ce fel de aparatură tehnică? 


— Pentru analiză va fi nevoie de zile întregi, poate chiar de 
săptămâni. 

Alte întrebări strigate. Rocco arătă spre un alt reporter. 

— Roger? 

— Pentru ce sumă e asigurată colecţia? 

— O sută de milioane de dolari. 

Un murmur de uimire şi admiraţie. 

— Care e valoarea ei reală? insistă reporterul Roger. 

— Muzeul nu i-a atribuit niciodată o valoare. Următoarea 
întrebare de la domnul Werth, NBC. 

— Cât valorează Inima lui Lucifer? 

— Nici acestui diamant nu i se poate atribui o valoare. Dar 
îngăduiţi-mi să subliniez că ne aşteptăm să recuperăm pietrele 
preţioase, într-un fel sau altul. 

Collopy făcu brusc un pas înainte. 

— Colecţia muzeului e alcătuită mai ales din diamante 
„fanteziste” - adică diamante colorate - şi cele mai multe sunt 
suficient de ieşite din comun ca să fie recunoscute numai după 
culoare şi după sortiment. Ceea ce este valabil mai ales pentru 
Inima lui Lucifer. În lume nu mai există niciun alt diamant cu 
aceeaşi culoare intensă de scorţişoară. 

Nora îl urmări pe Smithback cu privirea în timp ce păşea 
peste cordonul de catifea, pătrunzând în grupul reporterilor şi 
fluturându-şi mâna. 

Rocco arătă spre el, îşi miji ochii. 

— Smithback, de la Times? 

— Inima lui Lucifer nu e considerată cel mai frumos diamant 
din lume? 

— Cel mai frumos diamant fantezist, da. Cel puţin aşa mi s-a 
spus. 

— Şi cum o să le explicaţi asta oamenilor din New York? Cum 
o să le explicaţi pierderea acestei nestemate unice? 

Vocea începuse brusc să-i tremure de emoție. Norei i se păru 
că-n întrebarea aceea se adunase toată furia pe care o simţea 
Smithback din cauza morţii lui Margo, din cauza felului în care 
fusese forţat să se despartă de ea însăşi. 

— Şi cum de-a permis muzeul să se-ntâmple una ca asta? 

— Nimeni n-a permis să se-ntâmple, răspunse Rocco, pe un 
ton defensiv. Sistemul de pază din Sala Astor e cel mai sofisticat 
din lume. 


— S-ar părea că nu suficient de sofisticat. 

Haosul crescu, strigătele se înmulţiră. Rocco îşi flutură 
mâinile. 

— Vă rog! Lăsaţi-mă să vorbesc! 

Vuietul se stinse, reducându-se la un mormăit stânjenitor. 

_ — Muzeul regretă profund pierderea Inimii lui Lucifer. 
Inţelegem care e importanţa acestui diamant pentru oraş şi, 
într-adevăr, pentru ţară. Facem tot posibilul ca să-l recuperăm. 
Vă rog s-aveţi răbdare şi să acordaţi poliţiei timpul necesar ca 
să-şi facă munca. Doamna Carlson, de la Post? 

— O întrebare pentru domnul doctor Collopy. Nu vreau să 
intru în prea multe detalii, dar diamantul v-a fost încredinţat de 
newyorkezi, cărora le aparţine de fapt. Cum intenţionaţi 
dumneavoastră personal, în calitate de conducător al muzeului, 
să faceţi faţă acestei responsabilităţi? 

Vuietul se stârni din nou. Dar se stinse brusc când directorul 
îşi ridică mâinile. 

— Adevărul este, spuse el, că orice sistem de pază proiectat 
de om poate fi înfrânt tot de om. 

— E o viziune mai degrabă fatalistă, continuă Carlson. Cu alte 
cuvinte, recunoaşteţi că muzeul nu poate garanta niciodată 
securitatea colecţiilor sale. 

— Garantăm cu siguranță această securitate, tună Collopy. 

— Următoarea întrebare! strigă Rocco. 

Dar reporterii se lansaseră şi nu voiau să renunţe la subiect. 

— Ne puteţi spune ce înţelegeţi prin „a garanta”? Tocmai s-a 
furat cel mai important diamant din lume şi dumneavoastră 
afirmaţi că securitatea lui era garantată? 

— Vă pot explica. 

Collopy era roşu de furie. 

— Aici se simte o oarecare disonanţă cognitivă! strigă 
Smithback. 

— Fac această afirmaţie fiindcă Inima lui Lucifer nu se numără 
printre diamantele furate, zbieră Collopy. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. Rocco se întoarse şi îi aruncă 
directorului o privire uluită, ceea ce făcu şi Rocker. 

— Scuzaţi-mă, domnule, începu Rocco. 

— Linişte! Sunt singura persoană din muzeu aflată în posesia 
acestei informaţii, dar, date fiind circumstanţele, nu văd de ce 
aş mai păstra secretul. Piatra expusă era o copie, un diamant 


veritabil, colorat prin aplicarea unor tratamente cu radiaţii. 
Adevărata Inimă a lui Lucifer s-a aflat întotdeauna la loc sigur, 
încuiată într-unul dintre seifurile companiei de asigurări a 
muzeului. Nestemata e prea valoroasă ca să fie ţinută într-o 
vitrină - compania noastră de asigurări n-a permis acest lucru. 

Îşi înălţă capul, cu un licăr de triumf în privire. 

— Indiferent cine sunt hoţii, au furat un fals. 

Urmă o avalanşă de întrebări, dar Collopy se mulţumi să-şi 
şteargă fruntea şi se retrase. 

— Conferinţa de presă s-a-ncheiat! strigă Rocco, fără niciun 
efect. Nu se mai acceptă întrebări! 

Dar mâinile care se agitau frenetic şi ţipetele demonstrau 
limpede că nu se încheiase şi că urmau multe alte întrebări. 


Capitolul 58 


Orele se scurgeau în vreme ce conduceau maşina de-a lungul 
plajei, dintr-un orăşel de vacanţă pustiu într-altul. Lumina zorilor 
crescuse, aducând o zi mohorâtă, cu un frig aspru şi cu un vânt 
tăios, descins din cerul plumburiu. D'Agosta continua să asculte 
indispus radioul conectat la frecvențele poliţiei. Era din ce în ce 
mai îngrijorat fiindcă discuţiile despre urmărirea lor încetaseră 
brusc -nu doar din cauza furtului pietrelor preţioase, deşi 
acesta era subiectul principal pe majoritatea canalelor, ci fiindcă 
fuseseră probabil comutate pe frecvenţe mai sigure, care nu 
putea fi monitorizate de staţia lor portabilă. 

Era evident că ajunseseră într-o fundătură. Incursiunile în alte 
magazine non-stop din staţiile de benzină erau lipsite de 
speranţe - cu rezervorul plin, Diogenes nu mai avusese motiv să 
oprească. Succesul lor din Yapland nu făcuse altceva decât să le 
confirme ceea voia Diogenes să afle - că se îndrepta spre est şi 
că Viola avea să fie moartă în scurt timp. Nimic mai mult decât 
atât. Lui D'Agosta îi era milă de Pendergast: totul părea inutil şi 
el o ştia. 

Insă îşi continuau drumul, intrând în moteluri, în magazine, în 
restaurantele deschise peste noapte, riscând de fiecare dată să 
fie reperaţi şi arestaţi. 

Puținele frânturi de informaţii pe care reuşise D'Agosta să le 
spicuiască ascultând radioul fuseseră descurajatoare. Susţinută 
de o prezenţă federală puternică, poliţia strângea rapid cercul. 
Fuseseră amplasate baraje rutiere noi şi toate autorităţile locale 
erau în alertă. 

Aflaseră, inevitabil, de camioneta cumpărată. Dacă 
Pendergast nu scotea ceva cu adevărat inteligent din mânecă, 
orele rămase până la arestarea lor erau numărate. 

Camioneta îşi schimbă brusc direcţia şi D'Agosta se prinse de 
mânerul din plafon când Pendergast intră în scrâşnet de 
cauciucuri într-o parcare mică, pentru a opri în faţa unui 
Starbucks non-stop. Alături era o parcare publică, dincolo de 
care se rostogoleau valurile cenuşii ale Atlanticului. 

Rămaseră nemişcaţi o clipă, în vreme ce staţia radio continua 
să zumzăie, vorbind tot despre jaful din muzeu. Era în plină 
desfăşurare un soi de conferinţă de presă, transmisă pe unul 
dintre posturile publice. 


— E imposibil să se fi oprit aici, spuse D'Agosta. 

— De fapt caut o conexiune wireless. Pendergast luă laptopul, 
îl deschise, încărcă sistemul de operare. lnăuntru există fără 
nicio îndoială aşa ceva. O să folosesc un sniffer ca să găsesc un 
port disponibil şi să mă cuplez la net. Am lăsat programul care 
recunoaşte tipare să ruleze pe computerul din Dakota. Poate ne 
mai spune ceva. 

D'Agosta se uită îmbufnat cum îi alergau degetele pe taste. 

— Vrei să comanzi nişte cafea pentru noi, Vincent? întrebă 
Pendergast, fără să-şi ridice privirea. 

Vincent cobori din camionetă şi intră în local. Câteva minute 
mai târziu, când se întoarse, Pendergast se mutase pe locul 
pasagerului şi nu mai tasta. 

— Ai aflat ceva? 

Agentul FBI clătină din cap. Se lăsă încet pe spate şi închise 
ochii. _ 

D'Agosta se instală cu atenţie pe scaunul şoferului, oftând. In 
vreme ce se aşeza, observă că o maşină de patrulare a poliţiei 
intra în parcare. Încetini când trecu pe lângă ei, apoi se opri în 
capătul opus. 

— Rahat. Poliţaiul ăla ne verifică numerele de înmatriculare. 

Pendergast nu-i răspunse. Stătea nemişcat, cu ochii închişi. 

— Asta e. Am încurcat-o. 

Maşina de patrulare întoarse din trei mişcări în capătul 
parcării şi se îndreptă spre ei. 

Pendergast deschise ochii. 

— Ţin eu cafelele. Vezi cum poţi să ne scapi de coada asta. 

Locotenentul cuplă cutia de viteze, acceleră brusc, încetini 
când trecu pe lângă maşina poliţiei şi ieşi pe şoseaua paralelă 
cu aleea de scânduri de pe plajă. Maşina poliţiei îşi aprinse brusc 
luminile şi îşi porni sirena, accelerând în spatele lor. 

Goneau pe drumul dintre dune. O clipă mai târziu, D'Agosta 
auzi o altă sirenă, de data asta venind de undeva, din faţă. 

— Plaja, spuse Pendergast, ţinând cu grijă în echilibru cafelele 
espresso cu lapte. 

— Exact. 

D'Agosta cuplă tracţiunea pe patru roţi, roti volanul, izbi cu 
putere balustrada şi pătrunse pe aleea de scânduri. Camioneta 
traversă hurducându-se suprafaţa accidentată a acesteia, intră 
în balustrada din partea opusă şi zbură o clipă prin aer, 


aterizând de la şaizeci de centimetri pe nisip. În clipa următoare 
accelera pe plajă, chiar pe lângă țărm. D'Agosta se uită în urmă 
şi văzu maşinile poliţiei pe nisip, continuând să-i urmărească. 

Era necesar să găsească o soluţie mai bună. 

Continuă să accelereze, cu pneurile azvârlind jeturi de nisip 
umed. În faţă se zărea o zonă cu dune, una dintre numeroasele 
rezervaţii de pe ţărmul sudic. Se îndreptă brusc într-acolo, trecu 
printr-un alt gard de lemn şi ateriză pe dunele acoperite de 
tufişuri cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră. Rezervaţia era 
evident mare, iar el n-avea habar unde mergea, aşa că îndreptă 
maşina către zona cea mai accidentată, cu cele mai dese tufe şi 
cu cele mai înalte dune, presărate ici şi colo cu pini piperniciţi. 
Maşinile poliţiei nu-i puteau urmări acolo. 

Pendergast îşi îndreptă brusc spatele, ca acţionat de un arc. 

D'Agosta trecu printr-un alt şir de tufişuri dese, apoi se uită în 
oglinda retrovizoare. Nimic. Maşinile poliţiei se opriseră, dar el 
era conştient că n-aveau parte decât de un răgaz temporar. 
Toate secţiile de poliţie de pe ţărmul sudic erau dotate cu 
maşini de teren buggy - o ştia foarte bine, condusese şi el una, 
într-o altă viaţă, cu numai câteva luni în urmă. Erau încă în rahat 
şi trebuiau să găsească o altă cale de... 

— Opreşte maşina! strigă brusc Pendergast. 

— Nu se poate, trebuie să... 

— Opreşte! 

Ceva din tonul lui îl făcu pe D'Agosta să calce frâna. Se 
legănară nebuneşte, încremenind apoi în umbra unei dune 
înclinate ameninţător deasupra lor. Locotenentul stinse farurile 
şi opri motorul în acelaşi timp. Era o nebunie. Lăsaseră nişte 
urme după care se putea ghida şi un idiot. 

La radio continua conferinţa de presă şi Pendergast asculta cu 
mare atenţie. 

— „... s-a aflat întotdeauna la loc sigur, încuiată într-unul 
dintre seifurile companiei de asigurări a muzeului. Nestemata e 
prea valoroasă ca să fie ţinută într-o vitrină - compania noastră 
de asigurări n-a permis acest lucru.” 

Agentul FBI se întoarse spre el cu o expresie uluită şi cu 
speranţa sălbatică aprinsă brusc în privire luminându-i faţa. 

— Asta e! 

— Ce e? 

— Diogenes a făcut în sfârşit o greşeală. Asta e breşa de care 


avem nevoie. 
Îşi scosese celularul. 
— Aş vrea al naibii de mult să pricep despre ce vorbeşti. 
— O să dau nişte telefoane. De-acum înainte, Vincent, tu n-ai 
decât o singură misiune vitală: să ne duci înapoi, în Manhattan. 
De dincolo de dune se auzi sunetul firav al unei sirene. 


Capitolul 59 


Smithback îşi închise cu mişcări lente celularul, uluit de 
telefonul bizar pe care tocmai îl primise. Văzu că Nora îl privea 
curioasă. Intrarea personalului fusese deschisă în sfârşit şi 
angajaţii se scurgeau într-acolo, grăbiţi să ajungă în interior, la 
căldură. 

— Ce s-a-ntâmplat, Bill? întrebă Nora. Cine era? 

— Agentul special Pendergast. A reuşit să mă găsească pe 
celularul ăsta de împrumut, pe care l-am luat de la Times. 

— Ce voia? 

— Poftim? 

Smithback părea năucit. 

— Am întrebat ce voia. Pari şocat. 

— Tocmai mi s-a făcut cea mai, ăă, ieşită din comun 
propunere cu putinţă. 

— O propunere? Despre ce vorbeşti? 

Smithback se dezmetici şi o strânse de umăr. 

— Îţi povestesc mai târziu. Ascultă-mă, o să fii OK aici? Îmi fac 
griji pentru tine, acum, după uciderea lui Margo şi după toate 
avertizările lui Pendergast. 

— În momentul de faţă, muzeul e cel mai sigur loc din New 
York. Înăuntru sunt probabil o mie de poliţişti. 

Smithback dădu încet din cap, dus pe gânduri. 

— Adevărat. 

— Ei, e cazul să plec la lucru. 

— Vin cu tine. Trebuie să discut cu doctorul Collopy. 

— Cu Collopy? Baftă. 

Smithback vedea deja masă imensă şi furioasă de reporteri 
ţinută la distanţă de muzeu de un cordon de poliţişti şi de 
paznici. Nu intrau decât angajaţii. lar pe el îl cunoşteau paznicii 
- chiar prea bine. 

O simţi pe Nora cuprinzându-i umerii cu braţul. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Trebuie s-ajung înăuntru. 

Ea se încruntă. 

— Are vreo legătură cu telefonul lui Pendergast? 

— Cu siguranţă. Se uită în ochii ei verzi, lăsându-şi privirea să 
rătăcească apoi pe părul ei de aramă şi pe nasul pistruiat. Ştii ce 
mi-ar plăcea de fapt să fac... 


— Nu mă ispiti. Am o grămadă de treburi. Azi e vernisajul 
public al expoziţiei - presupunând c-o s-o mai deschidem 
vreodată. 

Smithback o sărută şi o îmbrăţişă. Încercă să se desprindă, 
dar descoperi că Nora nu voia să-i dea drumul. 

— Bill, îi murmură ea la ureche, slavă Domnului că te-ai 
întors. 

Mai rămaseră îmbrăţişaţi câteva clipe, apoi Nora îşi lăsă 
braţele să cadă încet. Zâmbi, îi făcu cu ochiul, îi întoarse spatele 
şi intră în muzeu. 

Smithback îi privi silueta dispărând. Pe urmă îşi făcu loc cu 
coatele prin mulţimea angajaţilor înşiruiţi în faţa uşii, ocolind 
hăţişul de reporteri care fuseseră daţi deoparte. Toţi angajaţii 
aveau legitimaţiile pregătite şi alcătuiau o mulţime densă. 
Poliţiştii şi paznicii muzeului verificau identitățile tuturor: avea 
să fie al naibii de greu să pătrundă înăuntru. Se gândi o clipă, 
apoi îşi scoase o carte de vizită şi scrise câteva cuvinte pe dosul 
ei. 

Când îi veni rândul să treacă dincolo de bariera paznicilor, 
unul dintre aceştia i se puse în cale. 

— Legitimaţia? 

— Sunt Smithback de la Times. 

— Ai nimerit unde nu trebuia, amice. Presa aşteaptă acolo. 

— Ascultă-mă. Am un mesaj privat foarte urgent pentru 
doctorul Collopy. Trebuie să-i fie înmânat imediat, altfel vor 
cădea nişte capete. Nu glumesc. E vorba şi de capul tău 
- Smithback aruncă o privire la ecusonul paznicului - domnule 
Primus, dacă nu-l trimiţi. 

Paznicul ezită, cu o privire speriată. În ultimii ani, 
administraţia muzeului nu le făcuse viaţa tocmai uşoară celor de 
la baza ierarhiei, cultivând mai degrabă un climat de frică decât 
unul de încredere. Smithback se mai folosise de asta şi înainte, 
cu efecte pozitive, şi spera că avea să funcţioneze iarăşi. 

— Despre ce e vorba? întrebă paznicul pe nume Primus. 

— Despre furtul diamantelor. Deţin informaţii esenţiale. 

Paznicul păru să ezite iarăşi. 

— Nu ştiu... 

— Nu-ţi cer să mă laşi să intru. Îţi cer doar să-i dai biletul ăsta 
directorului. Nu secretarei lui sau oricui altcuiva - numai lui. 
Uite, nu sunt un zurliu, OK? lată scrisorile mele de acreditare. 


Paznicul îi luă permisul de ziarist şi îl privi cu îndoială. 

Smithback îi îndesă mesajul în mână. 

— Nu-l citi. Pune-l într-un plic şi înmânează-i-l personal. O să-ţi 
pară bine c-ai făcut-o, ascultă ce-ţi spun. 

Paznicul şovăi o clipă, apoi luă cartea de vizită şi se retrase în 
biroul serviciului de pază, de unde reapăru peste câteva clipe cu 
un plic. 

— L-am lipit, biletul e înăuntru, nu l-am citit. 

— Bun. 

Smithback scrise pe plic: „Pentru dr. Collopy, extrem de 
important, a se deschide imediat. De la William Smithback Jr., 
reporter la New York Times”. 

Paznicul dădu din cap. 

— O să am grijă să fie livrat. 

Smithback se aplecă spre el. 

— Nu m-ai înţeles. Vreau să i-l duci tu, personal. Se uită în jur. 
N-am încredere în niciuna dintre gorilele astea. 

Paznicul roşi, dădu din cap. 

— Bine. 

Dispăru pe coridor, cu plicul între degete. 

Smithback aşteptă, cu celularul în mână. Trecură cinci 
minute. Zece. Cincisprezece. 

Începu să măsoare frustrat locul cu pasul. Nu-i mirosea a 
bine. 

Pe urmă telefonul lui scoase un ţiuit strident. Se grăbi să-i 
ridice clapeta. 

— Aici  Collopy, se auzi vocea aristocratică. Sunteţi 
Smithback? 

— Da, eu sunt. 

— Un paznic o să vă conducă imediat în biroul meu. 


La apropierea de uşile grandioase, sculptate din lemn de 
stejar, ale biroului directorului, Smithback fu întâmpinat de o 
scenă de haos ţinut sub control. Afară stăteau la taifas poliţişti 
din NYPD, detectivi şi oficialități din muzeu. Uşa era închisă, dar 
ziaristul fu invitat înăuntru imediat ce paznicul care îl însoţise îi 
anunţă sosirea. 

Collopy se plimba de-a lungul unui şir imens de ferestre 
boltite, cu mâinile încleştate la spate. Dincolo de geamuri se 
întindea Central Park, o citadelă hibernală. Smithback îl 


recunoscu pe Manetti, responsabilul cu securitatea, care stătea 
în picioare, în faţa biroului lui Collopy, alături de alte persoane 
din conducerea muzeului. 

Directorul îl văzu şi se opri. 

— Domnul Smithback? 

— Da. 

Collopy se întoarse spre Manetti şi spre ceilalţi oficiali. 

— Cinci minute. 

li privi ieşind, apoi se uită iarăşi la Smithback. Strângea cartea 
lui de vizită într-o mână, cu obrajii uşor împurpuraţi. 

— Cine e în spatele acestui zvon scandalos, domnule 
Smithback? 

Ziaristul înghiţi în sec. Cuvintele lui trebuiau să sune veridic. 

— Nu e tocmai un zvon, domnule. Provine dintr-o sursă 
confidențială, pe care n-o pot dezvălui. Dar am dat câteva 
telefoane, am verificat. S-ar părea că e posibil să conţină un 
adevăr. 

— E intolerabil. Am destule griji şi fără asta. Nu e decât o 
speculație de maniac şi e de preferat să fie ignorată. 

— Nu sunt sigur că ar fi înţelept. 

— De ce? Doar nu publicaţi astfel de calomnii nefondate în 
Times, nu? Declaraţia mea că diamantul se află în siguranţă la 
compania noastră de asigurări ar trebui să fie suficientă. 

— E adevărat că Times nu publică zvonuri. Dar, aşa cum 
spuneam, am o sursă demnă de încredere care pretinde că e un 
adevăr. N-o pot ignora. 

— La naiba! 

— Ingăduiţi-mi să vă pun o întrebare, spuse Smithback, 
păstrându-şi tonul rezonabil. Când aţi văzut ultima oară, cu ochii 
dumneavoastră, Inima lui Lucifer? 

Collopy îi aruncă o privire. 

— Trebuie să fi fost acum patru ani, când am reînnoit 
contractul de asigurare. 

— A fost examinată de un gemolog autorizat? 

— Nu. De ce, e o nestemată inconfundabilă... 

Vocea directorului se frânse când îşi dădu seama cât de 
şubred era argumentul său. 

— De unde ştiţi că era cea autentică, doctore Collopy? 

— Am făcut o presupunere perfect rezonabilă. 

— Şi tocmai aici e esenţa, nu-i aşa? Adevărul este, continuă 


Smithback cu blândeţe, că nu ştiţi cu certitudine dacă Inima lui 
Lucifer se mai află sau nu în seiful companiei de asigurări. Sau, 
presupunând că e acolo, nu ştiţi dacă e autentică sau nu. 

— Asta nu e decât o teorie a conspirației, inventată şi 
absurdă! Directorul reîncepu să măsoare biroul cu pasul, cu 
pumnii strânşi la spate. N-am timp pentru aşa ceva! 

— Nu cred că vă doriţi ca o asemenea poveste să scape de 
sub control. Ştiţi că lucrurile de genul ăsta tind să capete o viaţă 
a lor. lar eu trebuie să-mi scriu articolul până diseară. 

— Articolul dumneavoastră? Ce articol? 

— Despre declaraţie. 

— Publicaţi asta şi avocaţii mei vă vor mânca la micul dejun! 

— Vor ataca ziarul Times? Nu cred. 

Smithback i se adresă prieteneşte şi aşteptă, lăsându-i lui 
Collopy timp să se gândească pe îndelete pentru a ajunge la 
concluzia inevitabilă, predestinată. 

— Fir-ar să fie! exclamă directorul, răsucindu-se pe călcâie. 
Presupun că trebuie să-l scoatem pur şi simplu de-acolo şi să-l 
verificăm. 

— Interesantă sugestie, spuse Smithback. 

Collopy continuă să meargă de la un perete la altul. 

— Va trebui să se facă în mod public, însă sub pază foarte 
strictă. Nu putem invita pe oricine să asiste. 

— Pot sugera că de fapt n-aveţi nevoie decât de Times? Toţi 
ceilalţi se vor baza pe noi. Intotdeauna o fac. Suntem ziarul de 
referinţă. 

O altă răsucire pe călcâie. 

— Presupun că aveţi dreptate. 

Un alt drum către perete, o altă întoarcere. 

— lată ce-o să fac. O să aduc un gemolog care să ateste că 
piatra aflată în custodia societăţii noastre de asigurări este într- 
adevăr Inima lui Lucifer. O s-o facem chiar acolo, la sediul 
central al Affiliated Transglobal Insurance, sub cea mai strictă 
pază. Dumneavoastră veţi fi singurul reporter acreditat şi, fir-ar 
să fie, aţi face bine să scrieţi un articol care să pună capăt 
acestor zvonuri odată pentru totdeauna. 

— Dacă diamantul e autentic. 

— O să fie autentic sau muzeul o să sfârşească prin a deţine 
Affiliated Transglobal Insurance, aşa să-mi ajute Dumnezeu. 

— Dar gemologul? Trebuie să fie unul independent, pentru 


credibilitate. 

Collopy se opri. 

— E adevărat că nu putem apela la unul dintre custozii noştri. 

— lar reputaţia lui va trebui, evident, să fie mai presus de 
orice îndoială. 

— O să iau legătura cu Consiliul Gemologilor Americani. Ne 
pot trimite unul dintre experţii lor. 

Collopy se aşeză la birou, ridică receptorul şi dădu mai multe 
telefoane, într-o succesiune rapidă. Apoi se întoarse din nou 
spre Smithback. 

— Totul e aranjat. Ne întâlnim la sediul Affiliated Transglobal 
Însurance, la numărul 1271 pe Avenue of Americas, etajul 
patruzeci şi unu, la ora unu fix. 

— Şi gemologul? 

— Un tip pe nume George Kaplan. Se spune că se numără 
printre cei mai competenţi. Aruncă o privire spre Smithback. 
Acum vă rog să mă scuzaţi, am foarte multe de făcut. Ne vedem 
la unu. Collopy ezită. Şi vă mulţumesc pentru discreţie. 

— Eu vă mulţumesc, doctore Collopy. 


Capitolul 60 


D'Agosta ascultă sirenele de dincolo de dune. Sunetul deveni 
mai puternic, se îndepărtă, se intensifică iarăşi. Ca urmare a 
timpului petrecut la departamentul de poliţie din Southampton, 
recunoscu sunetul firav ca fiind al unor dispozitive ieftine, 
montate pe maşinile buggy pentru patrularea pe plajă. 

Rămaseră acolo, evaluând situaţia din umbra dunei de nisip, 
pentru cel puţin cinci minute. Dacă îşi continua drumul pe plajă, 
camioneta lor nu avea cum să scape de buggy-urile care 
treceau cu uşurinţă peste dune. lar dacă se reîntorcea pe şosea 
avea să fie arestat imediat, fiindcă locul aproximativ în care se 
afla era cunoscut, precum şi vehiculul şi numărul lui de 
înmatriculare. 

Ajunseseră în apropiere de Southampton, fostul domeniu de 
patrulare al lui D'Agosta, aşa că terenul îi era familiar, măcar în 
linii mari. Trebuia să existe o cale de ieşire. Tot ce avea de făcut 
era s-o găsească. 

Porni motorul şi acţionă frâna de urgenţă. 

— Ţine-te bine, spuse. 

Pendergast, care părea să fi încheiat un şir de convorbiri 
telefonice, îi aruncă o privire. 

— Mă las în mâinile tale. 

D'Agosta respiră adânc. Pe urmă ambală şi camioneta ieşi din 
adâncitură urcând pe versantul dunei şi azvârlind în urmă jeturi 
imense de nisip. Se afundară într-o altă depresiune, ocoliră mai 
multe dune şi urcară în diagonală pe una deosebit de mare, care 
îi despărţea de terenul solid. Când erau aproape de vârf, 
D'Agosta întrezări în spate mai multe vehicule de patrulare, 
gonind pe nisipul bătătorit la patru sute de metri distanţă. Alte 
două erau deja printre dune, fără îndoială pe urmele lor. 

Rahat. Erau mai aproape decât se aştepta. 

Odată ce ajunseră pe culme, apăsă pedala de acceleraţie 
până la podea. Zburară o clipă prin aer. Apoi aterizară în partea 
opusă, spulberând şi învolburând nisipul, şi îşi croiră drum 
printr-un pâlc dens de tufişuri, culcându-le la pământ. 
Rezervaţia se termină, dar drumul le era blocat de mai multe 
proprietăţi întinse din Hampton. În timp ce se lupta cu volanul, 
D'Agosta îşi readuse rapid în minte topografia locului. Ştia că, 
dacă reuşeau să treacă de locuinţe, ajungeau în mlaştina 


Scuttlehole. 

Terenul se aplatiză şi locotenentul trecu printr-un gard din 
şipci, ieşind pe un drum îngust. In partea opusă se vedea gardul 
viu înalt, din merişor, al uneia dintre proprietăţi. Merse în viteză 
de-a lungul acestuia şi, în faţa lui, în locul unde cotea drumul, 
văzu ceea ce căuta - o potecă bătătorită prin frunziş - şi viră, 
îndreptându-se direct într-acolo. Camioneta ajunse la destinaţie 
cu şaizeci şi cinci de kilometri pe oră, trecu prin gard pierzându- 
şi ambele oglinzi laterale şi acceleră apoi traversând o pajişte de 
cinci hectare, cu o vilă imensă, în stil georgian, în stânga, cu un 
chioşc şi o piscină acoperită în dreapta şi cu drumul dintre ele 
blocat de o grădină italienească de trandafiri. 

Trecu pe lângă piscină în viteză, sfâşie trandafirii, seceră 
braţul unei sculpturi care înfăţişa o femeie goală şi făcu praf un 
strat înalt de plante de dincolo de ea. În faţă li se întindea, ca un 
zid verde, linia neîntreruptă a unui alt gard viu. 

Pendergast se uită pe geamul din spate cu o expresie 
îndurerată pe chip. 

— Vincent, laşi în urmă o brazdă serioasă, nu glumă, spuse el. 

— Molestarea unui nud sculptat o să poată fi adăugată pe 
lista tot mai lungă a delictelor mele. Însă acum e cazul să te ţii 
bine. 

Şi acceleră către gard. 

Pătrunseră în el cu o izbitură zguduitoare, care aproape opri 
maşina în loc. Motorul tuşi şi bolborosi şi D'Agosta se temu 
pentru o clipă că murise. Dar reuşiră să-şi croiască drum până în 
partea opusă, păstrându-şi viteza. Zăriră un alt gard, de data 
asta din bucăţi de şină de cale ferată, de-a lungul unui alt drum 
îngust şi, dincolo de el, mlaştinile din jurul lacului Scuttlehole. 

In ultimele două săptămâni fusese frig - foarte frig. D'Agosta 
avea să afle în curând dacă fusese suficient de frig. 

Conduse camioneta în viteză, rămânând pe drumeag până 
când o gaură din gard îi permise să-l părăsească. Apoi se văzu 
nevoit să încetinească în timp ce şerpuia printre pinii rari din 
pădurea care împrejmuia smârcurile. Încă mai auzea din urmă 
sunetul slab al sirenelor. Dacă reuşise să câştige ceva timp 
trecând de-a dreptul prin curtea vilei, atunci fusese extrem de 
puţin. 

Pinii piperniciţi îşi cedară treptat locul ierburilor de mlaştină şi 
întinderilor de nisip. Zăriră tulpini uscate de papură şi de iarbă 


galbenă. Lacul în sine părea să se piardă în lumina cenușie. 

— Vincent? întrebă calm Pendergast. Ştii că-n faţă noastră e 
apă? 

— Ştiu. 

Camioneta acceleră pe marginea îngheţată a mlaştinii, cu 
roţile azvârlind frânturi de gheaţă spartă care se împrăştiau 
alunecând în toate părţile, ca un siaj. Acul vitezometrului se 
apropie de cincizeci de kilometri pe oră, apoi trecu de cincizeci 
şi cinci, ajunse la şaizeci. Pentru ceea ce avea de gând să facă îi 
trebuia cea mai mare viteză pe care o putea atinge. 

Cu un ultim zgâlţâit şi cu papura împrăştiindu-li-se în urmă, 
camioneta intră pe gheaţă. 

Pendergast se prinse de mânerul portierei, dând uitării 
cafelele espresso. 

— Vincent...? 

Camioneta traversa gheaţa în viteză, spărgând-o cu un răpăit 
de mitralieră. D'Agosta o vedea în oglinda retrovizoare 
sfărâmându-se în urma lor, cu unele bucăţi azvârlite în sus 
pentru a patina apoi în toate părţile, în timp ce apa întunecată 
ţâşnea la suprafaţă. Gheaţa se spărgea bubuind şi zgomotele se 
propagau deasupra lacului ca tot atâtea salve de tun. 

— Ideea e că nu vor putea să ne mai urmărească, spuse 
D'Agosta, printre dinţii încleştaţi. 

Pendergast nu răspunse. 

Ţărmul opus, pe care se înşirau case falnice, se apropia cu 
viteză constantă. Maşina părea acum să plutească, înălțându-se 
şi coborând ca o şalupă pe crusta de gheaţă care se spărgea 
fără întrerupere. 

D'Agosta simţi că impulsul iniţial se pierdea. Acceleră puţin, 
apăsând pedala cu mare atenţie, foarte încet. Camioneta hurui, 
cu roţile învârtindu-se în gol, iar gheaţa începu să pârâie şi să 
trosnească mai tare. 

„Două sute de metri.” Acceleră, dar nu reuşi decât să 
mărească viteza cu care se învârteau roţile. 

Puterea pe care o transmiteau către suprafaţa alunecoasă era 
într-o continuă scădere. Camioneta se zdruncină, ricoşă, încetini 
şi începu să se răsucească în timp ce reţeaua de crăpături din 
gheaţa în surpare se răspândea dinspre ei în toate direcţiile. 

„Nu e momentul pentru jumătăţi de măsură.” D'Agosta călcă 
din nou acceleraţia până la podea, în timp ce răsucea de volan. 


Motorul urlă şi maşina acceleră, dar nu destul de mult ca să 
înainteze mai repede decât cumplita dezintegrare a gheții. 

„O sută de metri.” 

Motorul huruia ca o turbină şi camioneta continua să devieze 
în lateral, mişcându-se acum numai din inerție. 

Ajunseseră aproape de țărm, dar maşina încetinea cu fiecare 
secundă. Pendergast îşi pusese laptopul şi staţia radio a poliţiei 
sub braţ şi părea să se pregătească să deschidă portiera. 

— Nu încă! 

D'Agosta răsuci scurt de volan, exact atât cât trebuia ca să 
readucă vehiculul pe direcţie. Botul, care era cel mai greu, se 
afla încă deasupra şi, atâta vreme cât rămânea astfel... 

Partea din faţă începu să-şi găsească poziţia orizontală, 
creând o senzaţie oribilă de scufundare. Urmă o clipă când 
părură să rămână în suspensie. Pe urmă botul cobori dintr-odată 
şi izbi muchia din faţă a gheții, oprind brusc maşina. 

D'Agosta deschise grăbit portiera şi se propulsă în apa 
cumplit de rece, agăţându-se de marginea sfărâmicioasă a 
gheții, strângând-o cu toată puterea, trăgându-se în sus, pe 
sloiul zimţat. Se târî ca un crab către porţiunea solidă a gheții, în 
timp ce camioneta se legănă, ajungând în poziţie verticală, cu 
roţile încă învârtindu-se în zloată - şi apoi o văzu scufundându- 
se drept în jos, expulzând cu de-a sila o rafală de aer şi 
împroşcându-l cu un val de apă rece, în vreme ce în siaj dansau 
învolburându-se bucăţi de gheaţă spartă. 

După ce camioneta se făcu nevăzută, în partea opusă a găurii 
căscate deveni vizibil Pendergast, stând în picioare pe gheaţă, 
cu computerul şi radioul îndesate sub un braţ şi cu paltonul 
negru uscat şi părând neatins. 

D'Agosta se ridică nesigur, pe gheaţa care gemea. Erau la 
numai doisprezece metri de țărm. Aruncă o privire înapoi, dar 
nici un buggy de plajă nu-şi făcuse încă apariţia pe malul opus. 

— Să mergem. 

Ajunseră pe uscat cât ai clipi şi se ascunseră în spatele unui 
doc înalt. Buggy-urile tocmai soseau, străpungând cu luminile 
galbene ale farurilor aerul cenuşiu şi rece. Povestea spusă de 
imaginile din faţa ochilor era suficient de explicită: o cărare 
lungă şi zdrenţuită de gheaţă plutitoare, traversând aproape tot 
lacul, până la o gaură presărată cu sloiuri mari. O pată de 
benzină se înălța încet, răsfirându-se în curcubee. 


Pendergast privi lacul printre şipcile docului. 

— Vincent, asta a fost cea mai ingenioasă manevră. 

— Mulţumesc, răspunse D'Agosta, cu dinţii clănţănind. 

— O să aibă nevoie de ceva timp ca să-şi dea seama că 
suntem în viaţă. Între timp, ce-ar fi să vedem care sunt ofertele 
din cartier în materie de mijloace de transport? 

D'Agosta dădu din cap. Nu-i mai fusese atât de frig în toată 
viaţa lui. Părul şi hainele îi îngheţau, iar gerul îi ardea mâinile. 

Se furişară de-a lungul gardurilor vii care împrejmuiau una 
dintre vilele mari - toate erau „cabane” de vacanţă, încuiate pe 
timpul iernii. Aleea din faţă era pustie, aşa că ocoliră clădirea şi 
aruncară o privire pe fereastra garajului. 

Înăuntru era un Jaguar de epocă, pus pe suporturi, cu roţile 
stivuite în întunecimea dintr-un colţ. 

— Asta ar trebui să fie bun, murmură Pendergast. 

— Garajul are alarmă, reuşi D'Agosta să spună. 

— Fireşte. 

Pendergast se uită în jur, văzu un fir de sârmă ascuns în 
spatele unei ţevi de scurgere, îl urmări până la uşa garajului şi, 
după câteva minute, găsi plăcuţa de conectare a alarmei. 

— Foarte rudimentar, constată, îndesând în spatele ei un cui 
rătăcit şi îndepărtând-o cu grijă, ca să nu distrugă conexiunea. 

Pe urmă descuie lacătul cu un şperaclu, săltă uşa treizeci de 
centimetri şi se strecurară pe sub ea. 

Garajul era încălzit. 

— Profită de căldură, Vincent, în timp ce eu mă apuc de 
treabă. 

— Cum naiba ai reuşit să n-ajungi în apă? întrebă D'Agosta, 
aşezându-se direct pe grătarul aerotermei. 

— Poate sincronizarea mea a fost mai bună. 

Pendergast îşi scoase paltonul şi haina şi îşi suflecă mânecile 
cămăşii albe, apretate, apoi montă cele patru roţi pe poziţie, 
săltă maşina pe cricul plasat lângă unul dintre locaşurile din 
spate, împinse prima roată la locul ei şi îi strânse şuruburile, 
după care repetă aceeaşi procedură pentru toate celelalte trei. 

— Te-ai mai încălzit? întrebă în timp ce lucra. 

— Oarecum. 

— Atunci, Vincent, dacă nu te deranjează, ridică te rog capota 
şi conectează bateria. 

Pendergast îi arătă cutia cu scule dintr-un colţ cu o înclinare a 


capului. 

D'Agosta scoase o cheie, săltă capota, conectă bateria, 
verifică nivelul uleiului şi examină motorul. 

— Arată bine. 

Pendergast îndepărtă ultimul suport cu o lovitură de picior şi 
scoase cricul din dreptul ultimei roţi. 

— Excelent. 

— N-o să anunţe nimeni poliţia că i s-a furat maşina. 

— O să vedem. Zona pare părăsită pe perioada iernii, dar 
există întotdeauna pericolul apariţiei unui vecin curios. Acest 
Mark VII din 1954 nu e o maşină care trece neobservată. ŞI 
acum, momentul adevărului. Te rog, urcă şi ajută-mă s-o 
pornesc. 

D'Agosta se aşeză pe scaunul şoferului şi aşteptă instrucţiuni. 

— Piciorul pe acceleraţie. Şocul tras. Maneta de viteze în 
punctul mort. 

— S-a făcut, spuse D'Agosta. 

— Când auzi motorul pornind, dă-i un strop de benzină. 

D'Agosta se aşeză. O clipă mai târziu, maşina prinse viaţă 
huruind. 

— Împinge încet şocul, spuse Pendergast. 

Se apropie de dispozitivul de alarmă, luă o sârmă lungă şi o 
prinse de ambele plăcuţe metalice, apoi deschise uşa. 

— Scoate-o afară. 

D'Agosta scoase Jaguarul din garaj cu mare grijă. Pendergast 
închise uşa şi se urcă pe bancheta din spate. 

— S-o încălzim pe frumuşica asta, spuse D'Agosta, jucându-se 
cu comenzile nefamiliare în timp ce ieşea pe şosea. 

— Fă-o. Trage-o pe dreapta şi ţine-o câteva minute în ralanti. 
Eu o să mă las în jos şi... hei, ce-i asta? Săltă în mână o haină 
sport de prost gust, cu dungi de mai multe nuanţe de verde 
deschis. Un noroc neaşteptat, Vincent! Acum îţi intri în rol. 

D'Agosta îşi scoase paltonul îmbibat de apă şi-l aruncă pe 
podea, punându-şi în schimb haina sport. 

— Îmi vine perfect. 

— Da, exact. 

În clipa aceea începu să sune telefonul lui Pendergast. 
D'Agosta îl privi smulgându-şi-l din buzunar. 

— Da, zise agentul FBI, înţeleg. Da, excelent. Mulţumesc. 

Şi închise. 


— Avem la dispoziţie trei ore ca s-ajungem în Manhattan, 
preciză, uitându-se la ceas. Crezi că reuşeşti? 

— Poţi să pui pariu. D'Agosta ezită. Acum vrei să-mi spui cine- 
a fost şi ce naiba pui la cale? 

— A fost William Smithback. 

— Ziaristul? 

— Da. Vezi, Vincent, s-ar putea să ni se ofere în sfârşit mult 
aşteptata ocazie favorabilă. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Diogenes e autorul jafului de azi-noapte, din Sala Astor. 

D'Agosta se întoarse spre el, făcând ochii mari. 

— Diogenes? Eşti sigur? 

— Fără niciun dubiu. A fost întotdeauna obsedat de diamante. 
Crimele n-au fost decât o metodă odioasă de a-mi distrage 
atenţia, de a mă ţine ocupat în vreme ce îşi plănuia adevărata 
infracţiune: jaful sălii cu diamante. Şi s-a hotărât s-o lase pe 
Viola la urmă ca să fie sigur că atenţia mea va fi distrasă la 
maximum în timpul jafului. Vincent, la urma urmelor, a fost o 
crimă „perfectă”, într-un sens spectaculos, public - nu m-a avut 
pur şi simplu drept ţintă unică. 

— Şi de ce ne oferă asta o şansă? 

— Diogenes n-a ştiut - n-a avut cum să ştie - că diamantul cel 
mai frumos, pe care şi-l dorea fără îndoială cel mai mult, nu era 
expus. N-a furat Inima lui Lucifer; a furat un fals. 

— ŞI? 

— O să fur eu adevărata Inimă a lui Lucifer pentru el şi-o să 
facem un schimb. S-a-ncălzit motorul? Du-ne înapoi la New York 
- n-avem timp de pierdut. 

D'Agosta demară cu grijă. 

— Te-am mai văzut scoțând iepuri din pălărie, dar cum naiba 
o să furi cel mai preţios diamant din lume fără niciun fel de 
pregătire? Nu ştii unde e, nu ştii care sunt măsurile de pază. 

— Poate. Numai că întâmplarea face, Vincent, ca planurile 
mele fie deja în derulare. 

Şi Pendergast se bătu cu palma peste buzunarul cu telefonul 
mobil. 

D'Agosta nu-şi luă ochii de la drum. 

— Există o problemă, spuse el, cu voce scăzută. 

— Care? 

— Presupunem că Diogenes încă mai are ce să ofere în 


schimb. Pendergast vorbi după o scurtă tăcere. 
— Nu putem decât să ne rugăm să fie aşa. 


Capitolul 61 


Laura Hayward urcă în grabă treptele sediului FBI din Lower 
Manhattan, cu Singleton imediat în urma ei. Căpitanul era 
îmbrăcat elegant, ca de obicei: palton din păr de cămilă, eşarfă 
Burberry, mănuşi din piele fină. Nu fusese prea vorbăreţ în 
timpul drumului cu maşina, dar asta era OK; Hayward nu prea 
avea chef de vorbă. 

Abia dacă se scurseseră douăzeci şi patru de ore de când 
ieşise D'Agosta din biroul ei, neluându-i în seamă ultimatumul, 
dar era ca şi cum ar fi trecut un an. Hayward fusese întotdeauna 
extrem de raţională, dar, în timp ce mergea prin clădirea FBI- 
ului, avea o senzaţie aproape copleşitoare de irealitate. Poate 
nimic din toate astea nu se întâmpla, poate nu era în drum către 
o scurtă întrunire urgentă, organizată de FBI, poate Pendergast 
nu era cel mai căutat criminal din New York şi D'Agosta nu era 
complicele lui. Poate avea să se trezească şi avea să fie din nou 
21 ianuarie şi apartamentul ei avea să mai miroasă încă a 
lasagna coaptă prea tare de Vinnie. 

La punctul de verificare, îşi arătă legitimaţia, îşi înregistră 
arma, semnă în registru. Nu urma un final fericit. Fiindcă 
D'Agosta nu era complicele lui Pendergast, ci avea să fie victima 
lui. 

Sala de şedinţe era mare, cu lambriuri din lemn de culoare 
întunecată. Steagurile New Yorkul-ui şi cel al Statelor Unite 
atârnau de suporturi din alamă de ambele părţi ale intrării, iar 
pereţii erau acoperiţi de fotografiile color ale mai multor 
politicieni. Încăperea era dominată de o masă imensă, ovală, 
înconjurată cu scaune din piele. Cafetiera, gogoşile şi 
fursecurile, accesorii de primă necesitate la şedinţele NYPD, 
lipseau. În schimb, în faţa fiecărui scaun se afla câte o sticlă de 
jumătate de litru cu apă plată. 

De jur împrejur erau grupuri de bărbaţi şi femei în costume de 
culoare închisă, cu feţe nefamiliare, vorbind între ei cu voci 
scăzute. Când intrară Hayward şi Singleton, grupurile începură 
să se îndrepte în grabă către scaune. Hayward şi-l alese pe cel 
mai apropiat şi Singleton se aşeză lângă ea, scoţându-şi 
mănuşile şi eşarfa. Nu exista nici un cuier şi, ca urmare, ei erau 
singurele persoane din încăpere care purtau paltoane. 

In clipa aceea, în sala de şedinţe intră un bărbat înalt, masiv. 


Alţii doi, mai scunzi, îl urmau îndeaproape, ca nişte câini 
credincioşi. Şi ţineau sub braţ câte un teanc de dosare roşii. 
Individul înalt se opri o clipă, rotindu-şi privirile în jurul mesei. 
Spre deosebire de celelalte feţe din încăpere, palide ca urmare a 
iernii petrecute în New York, a lui era bronzată. Nu era bronzul 
uniform, artificial, pe care-l capeţi într-un solar: îşi petrecuse ore 
îndelungate lucrând într-un loc însorit, torid. Avea ochii mici, 
înguşti, şi privirea iritată. 

Se îndreptă spre capul mesei, unde fuseseră lăsate trei 
scaune libere şi se aşeză pe cel din mijloc. Cei doi însoțitori se 
instalară în dreapta şi în stânga lui. 

— Bună dimineaţa, spuse el, cu un accent aspru, din Long 
Island, care nu se potrivea cu tenul lui ars de soare. Sunt 
agentul special Spencer Coffey, responsabil de acest caz, iar 
alături de mine se află agenţii speciali Brooks şi Rabiner. Cu 
ajutorul lor, voi coordona căutarea agentului special Pendergast. 

Rosti ultimul cuvânt ca şi cum l-ar fi scuipat, cu furia din ochii 
răspândindu-i-se pe tot chipul. 

— Faptele cunoscute până acum sunt următoarele: 
Pendergast e principalul suspect în patru cazuri de omucidere, 
unul din New Orleans, unul din D.C. Şi două de aici, din New 
York. Probele sunt mostre de ADN şi de fibre prelevate de la 
toate cele patru locuri ale faptelor şi colaborăm cu autorităţile 
locale, făcând eforturi ca să obţinem mai multe. 

Singleton îi adresă lui Hayward o privire plină de înţeles. 
Concepţia lui Coffey despre „colaborare” se materializase într- 
un grup compact de agenţi FBI care dăduseră buzna în biroul ei, 
îi torturaseră oamenii cu o groază de întrebări şi luaseră toate 
probele care le stimulaseră imaginaţia. lronia era că tocmai 
profilul psihologic pe care ea însăşi solicitase să fie întocmit la 
Quantico, atrăsese în primul rând atenţia lui Coffey. 

— E evident că avem de-a face cu un dezechilibrat mintal 
- profilul psihologic o confirmă. E extrem de probabil că pune la 
cale alte crime. A fost observat ieri după-amiază la aeroportul 
Kennedy, unde a reuşit să scape de paznici şi de poliţişti, a furat 
o maşină de la un centru de închirieri şi a fugit. Şi-a abandonat 
în parcarea centrului vehiculul personal - un Rolls-Royce. 

Ultimele lui cuvinte stârniră un murmur gros, punctat de 
sprâncene încruntate şi de priviri crunte. În perioada în care 
lucrase ca agent FBI, Pendergast îşi făcuse probabil mai mulţi 


duşmani decât era firesc. 

— Am primit raportări neconfirmate despre apariţia lui 
Pendergast în mai multe magazine non-stop şi staţii de benzină 
din districtele Nassau şi Suffolk, în dimineaţa zilei de azi. În 
momentul de faţă urmărim aceste piste. Pendergast călătoreşte 
împreună cu un alt bărbat, despre care se crede că ar fi 
locotenentul Vincent D'Agosta, din NYPD. Tocmai am primit 
informaţii despre o urmărire în mare viteză, în apropiere de 
Southampton. judecând după rapoartele preliminare ale 
poliţiştilor care au participat la acţiune, s-ar părea că i-au 
identificat pe Pendergast şi D'Agosta. 

Hayward se foi neliniştită pe scaun. Singleton fixa cu privirea 
un punct aflat undeva, drept înainte. 

— Avem echipe care  percheziţionează chiar acum 
apartamentul lui Pendergast din 72nd Street şi casa lui din New 
Orleans. Toate informaţiile descoperite care ar putea arunca 
lumină asupra următoarelor lui mişcări vă vor fi transmise pe 
cale ierarhică. Vom crea o structură de comandă şi control care 
va permite difuzarea rapidă a noilor informaţii. Situaţia va fi 
extrem de fluidă şi e necesar să fim pregătiţi să ne modificăm 
strategia în consecinţă. 

Dădu din cap către însoțitorii săi, care se ridicară şi începură 
să ocolească masa, împărțind dosarele roşii. Hayward observă 
că nici ea, nici Singleton nu primiră vreunul. Îşi imaginase că era 
vorba de o şedinţă de lucru, dar se părea că agentul special 
Coffey avea deja propriile idei despre cum să rezolve cazul şi nu 
avea nevoie de părerile altora, pe care nu dorea nici măcar să le 
audă. 

— În dosare veţi găsi instrucţiunile iniţiale şi misiunile 
fiecăruia. Vom lucra în echipe alcătuite din câte şase agenţi de 
teren. Prioritatea noastră imediată este stabilirea mişcărilor lui 
Pendergast din ultimele douăzeci şi patru de ore, identificarea 
unor tipare, instalarea unor puncte de control şi strângerea 
laţului până când îl vom prinde. Nu ştim de ce umblă prin Long 
Island, oprindu-se la magazinele nonstop şi la benzinării; 
persoanele pe care le-am interogat au spus că e în căutarea 
cuiva. O să aştept din partea fiecărei echipe, din oră-n oră, 
rapoarte verbale pe care mi le veţi prezenta fie direct mie, fie 
agenţilor speciali Brooks şi Rabiner. 

Coffey se ridică în picioare cu încetineală, scrutând masa cu 


priviri furioase. 

— N-am de gând să înfrumuseţez situaţia. Pendergast e unul 
dintre ai noştri. Ne cunoaşte toate trucurile. Cu toate că, după 
toate aparențele, i-am dat de urmă în partea de est a Long 
Island, ar putea totuşi să ne scape. De aceea folosim toate 
resursele biroului. Trebuie să-l arestăm pe ticălos şi încă repede. 
E în joc reputaţia FBl-ului. 

Cuprinse din nou masa cu privirea. 

— Aveţi întrebări? 

— Da, spuse Hayward. 

Toţi ochii se întoarseră spre ea. Nu intenţionase să vorbească, 
dar cuvântul i se desprinsese de buze fără să vrea. 

Coffey îi aruncă o privire şi ochii lui mici se îngustară, părând 
două gămălii albe de ac. 

— Căpitanul, ăă, Hayward, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap. 

— Spuneţi, vă rog. 

— N-aţi precizat ce rol are NYPD în această căutare. 

Sprâncenele lui Coffey se înălţară brusc. 

— Rol? 

— Întocmai. Am aflat foarte multe despre misiunea FBI-ului, 
dar nimic despre cooperarea cu NYPD, pe care aţi menţionat-o 
mai devreme. 

— Căpitane Hayward, dacă m-aţi ascultat, aţi auzit că, în 
conformitate cu ultimele noastre informaţii, Pendergast se află 
în districtul Suffolk. Nu ne puteţi ajuta cu prea multe acolo. 

— E adevărat. Dar aici, în Manhattan, avem zeci de detectivi 
care cunosc cazul, noi am prezentat realmente toate dovezile... 

— Căpitane, o  întrerupse Coffey, nimeni nu este mai 
recunoscător decât mine pentru ajutorul dat de NYPD în ceea ce 
priveşte progresul anchetei. 

Dar nu părea recunoscător - părea mai degrabă şi mai iritat 
decât înainte. 

— Însă, pe moment, cazul a ieşit oricum din jurisdicţia 
dumneavoastră. 

— Da, de sub jurisdicţia noastră imediată. Dar s-ar putea 
întoarce în oraş. Şi având în vedere că agentul Pendergast este 
dat în urmărire ca suspect în două cazuri de crimă de care mă 
ocup, vreau să mă asigur că, odată ce este arestat, avem acces 
pentru interogatoriu... 


— Să nu anticipăm, se răsti Coffey. Tipul e încă în libertate. 
Alte întrebări? 

In încăpere se lăsă liniştea. 

— Bun. Ar mai fi de spus un ultim lucru. Îşi cobori vocea. Nu 
vreau să-şi asume nimeni niciun risc. Pendergast e înarmat, 
disperat şi extrem de periculos. În eventualitatea unei 
confruntări, se justifică o ripostă armată. Cu alte cuvinte, trageţi 
în nemernic. Trageţi ca să ucideţi. 


Capitolul 62 


Pe Gramercy Park, George Kaplan ieşi din casa de gresie în 
care locuia, se opri în capul scărilor să-şi inspecteze paltonul de 
caşmir, îndepărtă cu un bobârnac un fir de praf, îşi atinse nodul 
perfect al cravatei, se bătu peste buzunare, inhală aerul rece de 
ianuarie şi cobori. Cartierul era liniştit, cu copaci pe marginea 
străzilor, şi, chiar şi pe vremea aceea rece de iarnă, mamele îşi 
plimbau copiii pe aleile şerpuitoare, de unde vocile lor vesele se 
înălţau printre crengile golaşe. 

Kaplan palpita uşor, anticipând. Primise un telefon pe cât de 
neaşteptat, pe atât de binevenit. Cei mai mulţi gemologi îşi 
trăiau întreaga viaţă fără a avea vreodată ocazia să privească în 
adâncurile unei pietre preţioase de o asemenea raritate şi faimă 
ca Inima lui Lucifer. Bineînţeles că o văzuse la muzeu, în spatele 
unei bucăţi groase de sticlă şi sub o lumină execrabilă, dar până 
atunci nu ştiuse de ce era lumina atât de sărăcăcioasă; dacă ar 
fi fost expusă sub o lumină corespunzătoare, cel puţin câţiva 
gemologi - printre care şi el însuşi - şi-ar fi dat seama că era un 
fals. Un fals fără îndoială foarte bine realizat: un diamant 
adevărat, iradiat pentru a căpăta culoarea aceea incredibilă de 
scorţişoară, fără îndoială intensificată de lumina emisă de fibrele 
optice plasate cu abilitate sub nestemată. În cei cincizeci de ani 
de când era gemolog, Kaplan văzuse totul, toate stilurile de jaf, 
toate înşelăciunile, toate ilegalităţile practicate în branşă. Se 
mustră fiindcă nu-şi dăduse seama că un diamant precum Inima 
lui Lucifer nu putea fi expus în public. 

Nicio companie n-ar fi asigurat o piatră prețioasă aflată 
întotdeauna sub ochii publicului, într-un loc cunoscut de o lume 
întreagă. 

Inima lui Lucifer. Cât valora? Ultimul diamant valoros de 
culoare roşie apărut pe piaţă era Dragonul Roşu, o nestemată 
de cinci carate, vândută pentru şaisprezece milioane de dolari. 
lar aceasta era de nouă ori mai mare, îi era superioară în 
privinţa gradului de perfecţiune şi al culorii, era, fără îndoială, 
cel mai frumos diamant fantezist existent. 

Valoarea? Spuneţi cât oferiţi. 

După ce primise telefonul, Kaplan petrecuse câteva minute în 
biblioteca sa, reamintindu-şi istoria nestematei. În cazul 
diamantelor, era de obicei cu atât mai bine cu cât erau mai 


lipsite de culoare, dar asta numai până la un punct. Atunci când 
unul dintre ele avea o culoare intensă, profundă, făcea brusc un 
salt valoric, devenea o raritate printre rarităţi - şi, din toate 
culorile posibile, roşu se întâlnea de departe cel mai rar. Ştia că, 
printre diamante brute extrase de minele De Beers, unul roşu de 
valoare apărea cam o dată la doi ani. lar când era vorba despre 
Inima lui Lucifer, calificativul „unic” părea banal. La patruzeci şi 
cinci de carate, era imens, tăiat în formă de inimă şi încadrat de 
Institutul American de Gemologie în categoria VVS1* cu gradul 
de saturație Fancy Vivid“. Niciun alt diamant din lume nu îl 
egala, nici pe departe. La toate acestea se adăuga culoarea: nu 
era roşul rubinelor sau al granatelor şi acestea, la rândul lor, 
extrem de rare. Era mai degrabă un portocaliu-roşcat foarte 
intens, o culoare atât de neobişnuită încât nu avea nume. Unii 
spuneau că era culoarea scorţişoarei şi, cu toate că el unul o 
considera mai apropiată de roşu decât aceasta din urmă, Kaplan 
nu putea găsi un alt cuvânt care s-o descrie mai bine. Cea mai 
fidelă analogie care îi venea în minte era culoarea sângelui în 
lumina strălucitoare a soarelui şi, dacă exista vreo diferenţă, 
atunci se putea spune că diamantul avea o nuanţă mai bogată. 
In lume nu mai exista niciun alt obiect de aceeaşi culoare 
- absolut niciunul. Pentru ştiinţă, culoarea diamantului era un 
mister. Ca să afle ce anume i-o conferea, savanții ar fi trebuit să 
distrugă o bucată din el - şi fireşte că aşa ceva n-avea să se 
întâmple niciodată. 

Diamantul avea o poveste scurtă, însângerată. Piatra brută, 
un monstru de 104 carate, fusese găsită de un căutător într-un 
depozit aluvionar din Congo, la începutul anilor 1930. Datorită 
culorii, nici măcar nu-şi dăduse seama că piatra era un diamant 
şi o folosise ca să plătească datoriile acumulate pe termen lung 
la un bar. Mai târziu, când aflase ce era de fapt, încercase s-o 
recupereze de la proprietarul localului, dar se lovise de un refuz 
categoric. Aşa că, într-o noapte, intrase în casa acestuia, îl 
omorâse, îi omorâse şi soţia şi pe cei trei copii şi îşi petrecuse 
timpul rămas până dimineaţă încercând să-şi ascundă crima, 
adică tăiase cadavrele în bucăţi şi le aruncase de pe veranda din 
spate în râul Buyimai, ca să fie mâncate de crocodili. Fusese 


43VVS1 sau VVS2 - Very Very Small Inclusion (cu incluziuni foarte foarte mici) (n. 
tr.). 
44Cel mai intens dintre cele nouă grade de saturație a culorii diamantelor (n. tr.). 


prins şi, când se adunau probe pentru proces, ceea ce implica 
uciderea unei duzini de crocodili, pentru a li se examina 
conţinutul stomacului, o reptilă furioasă omorâse un inspector 
de poliţie, iar un altul se înecase încercând să-l salveze. 

Piatra încă netăiată călătorise pe piaţa neagră (şi se zvonea 
că lăsase în urmă mai multe alte crime) înainte de a reapărea la 
suprafaţă în Belgia, în proprietatea unui dealer notoriu. Acesta 
încercase s-o taie, dar lucrase de mântuială, îi făcuse o 
crăpătură urâtă şi, ca urmare, se sinucisese. Acum deteriorată, 
piatra mai peregrinase o vreme prin lumea interlopă a 
diamantelor şi ajunsese în cele din urmă în mâinile israelianului 
Arens, unul dintre cei mai buni tăietori de diamante din lume. 
Făcând ceea ce avea să se numească mai târziu cea mai 
strălucită tăietură din toate timpurile, Arens reuşise să scoată 
din diamantul crăpat o piatră prețioasă în formă de inimă, 
eliminând partea fisurată fără să-l împartă în bucăţi şi fără să 
piardă prea mult material. Şi avusese nevoie de opt ani ca să 
finalizeze tăietura. Procedeul folosit intrase între timp în 
legendă. Arens îşi petrecuse trei ani studiind piatra; iar în 
următorii trei exersase tăierea şi lustruirea pe un mai puţin de 
două sute de copii din plastic, făcând experimente pentru 
optimizarea dimensiunilor, a tăieturii şi a designului în procesul 
de îndepărtare a fisurii extrem de periculoase. Reuşise într-un 
mod similar celui în care a fost capabil Michelangelo să-l 
sculpteze pe David dintr-un bloc de marmură cu crăpături urâte, 
considerat inutilizabil şi respins de alţi sculptori. 

Când terminase, Arens obținuse un diamant extraordinar, 
tăiat în formă de inimă, alături de alte nestemate mai mici, în jur 
de o duzină, toate din acelaşi cristal brut. Numise piatra cea mai 
mare Inima lui Lucifer pornind de la istoria ei sumbră şi 
afirmase, în interviurile acordate presei, că fusese „al dracului 
de greu de tăiat”. 

Şi apoi, printr-un gest de o extraordinară generozitate, lăsase 
piatra, prin testament, Muzeului de Istorie Naturală din New 
York, pe care îl vizitase în copilărie şi a cărui Sală a Diamantelor 
îl determinase să-şi aleagă meseria pe care să o practice în 
viaţă. Vânduse pietrele mai mici tăiate din acelaşi diamant 
contra unei sume, după cum se zvonea, exorbitante şi partea 
stranie era că niciuna dintre ele nu mai reapăruse vreodată pe 
piaţă. Kaplan presupunea că fuseseră încorporate într-o singură 


bijuterie spectaculoasă, rămasă în mâinile posesoarei iniţiale, 
care nu dorise să-şi dezvăluie identitatea. 

Kaplan ieşi de pe Gramercy Park dând colţul şi îndreptându-se 
spre vest, către Park Avenue, unde avea cele mai mari şanse să 
prindă un taxi către centrul oraşului. Dispunea de o jumătate de 
oră, dar era imposibil să faci predicții asupra traficului din zona 
centrală la ora prânzului, şi avea o întâlnire la care nu voia să 
întârzie. 

Se opri pe Lex, la colţ, aşteptând să se schimbe culoarea 
semaforului, şi fu uimit de apariţia unei maşini mari, negre, care 
trase alături de el, cu geamul lăsat în jos. Înăuntru se afla un 
bărbat într-o haină sport, de culoare verde. 

— Domnul George Kaplan? 

— Da? 

Bărbatul se aplecă spre el, îi arătă o legitimaţie de locotenent 
NYPD şi îi deschise uşa. 

— Urcaţi, vă rog. 

— Am o întâlnire importanţă, domnule locotenent. Despre ce 
e vorba? 

— Ştiu. Affiliated Transglobal Insurance. Sunt escorta 
dumneavoastră. 

Kaplan studie legitimaţia cu atenţie. Locotenentul Vincent 
D'Agosta. 

Era un act autentic - Kaplan era cu adevărat versat în această 
privinţă - iar bărbatul de la volan chiar nu putea fi decât poliţist, 
în ciuda hainelor neobişnuite. Cine altcineva ar fi putut şti de 
întâlnirea lui? 

— E un gest amabil. 

Kaplan se urcă, portiera se închise, siguranţele de blocare 
coborâră în locaşurile lor şi maşina se desprinse cu grijă de 
bordură. 

— Nivelul de securitate va fi foarte ridicat, spuse polițistul. 
Apoi arătă cu capul către cutia de plastic gri de pe scaunul 
dintre ei. Trebuie să vă rog să-mi predaţi celularul, portofelul, 
toate actele, orice armă pe care o aveţi asupra dumneavoastră 
şi trusa de instrumente. Puneţi-le în cutia de alături. | le voi 
înmâna colegului meu şi vă vor fi înapoiate în seif, după o 
verificare minuțioasă. 

— Chiar e necesar? 

— Absolut. Şi nu mă îndoiesc că înţelegeţi de ce. 


Date fiind circumstanţele, Kaplan scoase obiectele solicitate 
fără să fie prea surprins şi le aşeză în cutie. La următorul 
semafor, pe Park Avenue, o maşină care îi urmărise, un Jaguar 
de epocă, se opri alături; geamurile ambelor vehicule coborâră 
şi polițistul înmână cutia prin deschidere. Aruncând o privire în 
automobilul de alături, Kaplan văzu că şoferul avea părul de un 
blond decolorat, tuns îngrijit, şi purta un costum negru, foarte 
frumos lucrat. 

— Colegul dumneavoastră conduce cea mai neobişnuită 
maşină pentru un poliţist. 

— Şi el e cel mai neobişnuit dintre oameni. 

La culoarea verde a semaforului, Jaguarul viră la dreapta şi se 
îndreptă către Midtown, în timp ce polițistul care îl escorta pe 
Kaplan o luă spre sud. 

— Scuzaţi-mă, domnule locotenent, dar ar trebui să mergem 
spre nord, spuse Kaplan. Sediul Affiliated Transglobal Insurance 
se află pe Avenue of Americas, la numărul 1271. 

Maşina acceleră către sud, iar polițistul îi aruncă o privire 
lipsită de orice zâmbet. 

— Îmi pare rău, domnule Kaplan, dar trebuie să vă informez 
că n-o să puteţi ajunge la întâlnire. 


Capitolul 63 


Se întâlniră în salonul lui Harrison Grainger, directorul general 
executiv al societăţii Affiliated Gransglobal Insurance. Ansamblul 
de încăperi care ţineau de biroul său se afla în partea de sus a 
Turnului Affiliated Transglobal şi avea vedere spre nord, în 
lungul marelui canion care era Avenue of Americas, până la 
Central Park, un dreptunghi întunecat situat în capătul 
bulevardului, dincolo de o jumătate de duzină de cvartale. La 
ora unu fix, Grainger ieşi din biroul lui, un bărbat jovial, rumen, 
cu urechi ca nişte conopide şi cu faţa îngustă, expansiv şi cu un 
început de chelie. 

— Ei, suntem aici cu toţii? 

Se uită în jur. . 

Smithback aruncă o privire în încăpere. Işi simţea gura 
cleioasă şi transpira. Se întrebă de ce naiba fusese de acord cu 
planul ăla nebunesc. Ceea ce i se păruse în prima parte a zilei o 
aventură fabuloasă, o şansă de a difuza, în exclusivitate, o ştire 
unică în felul ei, părea o nebunie acum, în lumina crudă a 
realităţii. Smithback se pregătea să ia parte la o infracţiune 
extrem de gravă -fără să mai pună la socoteală şi 
compromiterea eticii sale de jurnalist. 

Grainger îşi roti privirea zâmbind. 

— Sam, fă tu prezentările. 

Samuel Beck, şeful serviciului de pază al firmei, făcu un pas în 
faţă, dând din cap. În ciuda nervozităţii sale, Smithback nu putu 
să nu remarce picioarele tipului, tot atât de mici ca ale unei 
balerine. 

— Domnul George Kaplan, începu şeful pazei. Partener senior 
al Consiliului Gemologilor Americani. 

îmbrăcat în negru, cu un cioc scurt şi ochelari fără ramă, 
Kaplan avea înfăţişarea elegantă a unui bărbat din secolul 
trecut. Făcu o plecăciune scurtă, adâncă. 

— Frederick William Collopy, directorul Muzeului de Istorie 
Naturală din New York. 

Collopy strânse mâinile tuturor. Nu părea din cale-afară de 
încântat că se afla acolo. 

— William Smithback, de la New York Times. 

Ziaristul reuşi să facă faţă rundei de strângeri de mâni, cu 
palma tot atât de umedă ca o cârpă de vase. 


— Harrison Grainger, director general executiv, Grupul 
Affiliated General Transglobal. 

Ceea ce atrase după sine murmurul unui alt set de formule de 
salut. 

— Rand Marconi, director financiar, Grupul Affiliated 
Transglobal. „Oh, Doamne”, îşi spuse Smithback. Toţi tipii ăia 
urmau să fie de față? 

— Foster Lord, secretar, Grupul Affiliated Transglobal. 

Alte strângeri de mâini, gesturi de salut. 

— Skip McGuigan, trezorier, Grupul Affiliated Transglobal. 
Smithback simţi din nou nevoia să-şi lărgească gulerul cămăşii. 

— Jason McTeague, agent de pază, Grupul Affiliated 
Transglobal. Era ca şi cum ar fi anunţat nobilii care soseau la o 
recepţie oficială. 

Un paznic înarmat până-n dinţi se mută de pe un picior pe 
altul şi dădu din cap, dar nu întinse mâna nimănui. 

— lar eu sunt Samuel Beck, responsabilul cu securitatea, 
Grupul Affiliated Transglobal. E suficient să spun că am fost 
verificaţi, examinaţi şi purificaţi. 

Îşi însoţi propria replică spirituală cu un zâmbet scurt, susţinut 
de Grainger cu un hohot de râs copios. 

— Perfect, atunci să-ncepem, spuse directorul general, 
arătând cu mâna către ascensoare. 

Se afundară adânc în măruntaiele clădirii, coborând mai întâi 
cu un lift, apoi cu un al doilea şi cu un al treilea şi învârtindu-se 
în final pe o serie de coridoare lungi, nemarcate, cu pereţi din 
blocuri de zgură, pentru a ajunge în faţa celei mai mari, mai 
lustruite şi mai sclipitoare uşi de seif pe care o văzuse 
Smithback vreodată. Se holbă la ea, cu o din ce în ce mai 
puternică strângere de inimă. 

În timp ce toţi ceilalţi aşteptau, Beck îşi ocupă timpul cu o 
tastatură, cu o serie de încuietori şi cu un scaner de retină. 

În cele din urmă se întoarse spre ei. 

— Domnilor, acum trebuie să avem răbdare cinci minute, 
până la deschiderea încuietorilor temporizate. Acest seif, 
continuă el cu mândrie, conţine originalele poliţelor noastre; pe 
toate, până la ultima. O poliţă de asigurare este un contract şi 
singurele exemplare valabile ale contractelor noastre se află aici 
- reprezentând acoperirea unei sume de aproape o jumătate de 
trilion de dolari. E protejat de cele mai moderne sisteme de pază 


create de om. Şi e proiectat să reziste la un cutremur de gradul 
nouă pe scara Richter, la o tornadă F5® şi la detonarea unei 
bombe nucleare de o sută de kilotone. 

Smithback încercă să ia notite, dar încă mai transpira din 
abundență şi pixul îi aluneca în mână. „Gândeşte-te la reportaj. 
Gândeşte-te la reportaj.” 

Se auzi un clinchet uşor. 

— lar acesta, domnilor, este semnalul care ne anunţă că 
încuietorile seifului s-au decuplat. 

Beck trase de un mâner, se auzi zumzetul slab al unui motor 
şi uşa se deschise încet, rotindu-se către exterior. Era incredibil 
de groasă, aproape doi metri de oţel inoxidabil masiv. 

Inaintară, cu paznicul înarmat încheind coloana, şi trecură de 
alte două uşi masive înainte de a intra în ceea ce era, evident, 
seiful principal, un spaţiu enorm, cu pereţi de oţel, plin de cuşti 
metalice care înconjurau sertare metalice suprapuse din podea 
până în tavan. 

De data asta, directorul general făcu un pas înainte, evident 
savurându-şi rolul. 

— Seiful interior, domnilor. Dar diamantul nu e lipsit de 
protecţie nici aici, unde l-ar putea tenta pe unul dintre angajaţii 
noştri de încredere. Este păstrat într-un seif-în-seif special 
pentru a cărui deschidere e nevoie nu mai puţin decât patru 
persoane din conducerea Affiliates Transglobal: eu, Rand 
Marconi, Skip McGuigan şi Foster Lord. 

Cei trei bărbaţi, îmbrăcaţi în costume gri identice, pleşuvi şi 
semănând suficient de mult ca să fie luaţi drept fraţi, îi 
răspunseră cu câte un zâmbet. Era limpede că n-aveau prea 
multe ocazii să se laude cu asta. 

Seiful interior se afla în capătul opus al încăperii, o altă uşă de 
oţel în perete. Pe suprafaţa ei se aflau, în linie, patru broaşte. 
Deasupra lor clipea un led roşu. 

— Şi acum aşteptăm să se încuie uşile seifului exterior înainte 
de a-l deschide pe cel interior. 

Smithback rămase în expectativă, ascultând o serie de 
zumzete de motor, păcâănituri şi huruieli profunde. 

— In momentul de faţă suntem încuiaţi înăuntru. Atâta timp 


45 Cea mai violentă tornadă, de magnitudine 5 pe scara F - conform sistemului de 
clasificare (bazat pe pagubele provocate structurilor construite de om) creat de 
Theodore Fujita, profesor de meteorologie de la Universitatea din Chicago (n. tr.). 


cât e descuiat seiful interior, uşile celui exterior rămân încuiate. 
Chiar dacă unul dintre noi ar vrea să fure diamantul, n-ar avea 
cum să plece cu el! Grainger chicoti. Domnilor, pregătiţi-vă 
cheile. 

Toţi cei patru bărbaţi scoaseră din buzunar câte o cheie mică. 

— Am pregătit o măsuţă pentru domnul Kaplan, spuse 
directorul, arătând o masă cu înfăţişare elegantă din apropiere. 

Kaplan o privi cu ochi îngustaţi, ţuguindu-şi buzele a 
dezaprobare. 

— E totul în ordine? întrebă directorul general. 

— Scoateţi diamantul, spuse scurt Kaplan. 

Grainger dădu din cap. 

— Domnilor? 

Fiecare bărbat îşi introduse cheia într-una dintre cele patru 
broaşte. Schimbară priviri; după care cheile se răsuciră 
simultan. Mica lumină roşie deveni verde şi seiful se deschise cu 
un pocnet. În interior se afla un dulap metalic simplu, cu opt 
sertare. Toate aveau câte o etichetă cu un număr. 

— Sertarul numărul doi, spuse directorul general. 

Sertarul fu deschis. Grainger se aplecă şi scoase o cutie gri 
din metal, de dimensiuni reduse, pe care o aduse pe masă, 
aşezând-o în faţa lui Kaplan cu o reverență. Gemologul se aşeză 
şi începu să înşire, cu gesturi nervoase, o mică colecţie de 
instrumente şi de lentile, aranjându-le cu meticulozitate. Apoi 
scoase o bucată rulată de catifea neagră şi o întinse, creând în 
mijloc un pătrat perfect. Toţi ceilalţi îl priveau, strânşi în 
semicerc în jurul mesei - cu excepţia agentului de pază care 
rămăsese ceva mai în spate, cu braţele încrucişate. 

Ca un ultim gest, Kaplan îşi puse o pereche de mânuşi 
chirurgicale. 

— Sunt gata. Daţi-mi cheia. 

— Imi pare rău, domnule Kaplan, dar regulamentul cere să 
deschid eu cutia, spuse directorul de securitate. 

Gemologul îşi flutură iritat mâna. 

— Aşa să fie. Să nu-l scăpaţi, domnule. Diamantele pot fi 
dure, dar se sparg la fel de uşor ca sticla. 

Beck se aplecă, introduse cheia şi săltă capacul cutiei. Toţi 
ochii erau aţintiţi asupra ei. 

— Nu-l atingeţi cu mâinile goale, transpirate, spuse tăios 
Kaplan. 


Directorul de securitate se retrase. Kaplan întinse mâna spre 
cutie, smulse piatra prețioasă cu tot atâta nonşalanţă ca pe o 
minge de golf şi o aşeză pe catifeaua din faţa lui. Deschise o 
lupă şi se aplecă deasupra diamantului. 

Îşi îndreptă pe neaşteptate spatele şi vorbi cu voce ridicată, 
tăioasă, iritată. 

— Vă rog să mă scuzaţi dar, sincer, nu pot lucra când mă simt 
înghesuit astfel, mai ales din spate. Vă rog! 

— Desigur, desigur, spuse Grainger. Să ne retragem cu toţii şi 
să-i lăsăm loc domnului Kaplan. 

Se îndepărtară cu paşi târşiţi. Kaplan se aplecă din nou să 
studieze gema. O ridică folosind un instrument cu patru dinţi şi o 
răsuci. Lăsă lupa jos. 

— Daţi-mi filtrul Chealsea, spuse, pe neaşteptate, fără să i se 
adreseze cuiva anume. 

— Ah, care este? întrebă Beck. 

— Obiectul alb şi lunguieţ, de acolo. 

Directorul de securitate îl luă şi i-l întinse. Kaplan îl luă, îl 
deschise şi studie din nou diamantul, murmurând ceva 
neinteligibil. 

— E totul satisfăcător, domnule Kaplan? întrebă Grainger cu 
solicitudine. 

— Nu, răspunse el, simplu. 

Încordarea din încăpere crescu. 

— Aveţi lumină suficientă? întrebă directorul general. 

O tăcere de gheaţă. 5 

— Daţi-mi testerul DiamondNite. Nu, nu ăla. A/a. 

Back îi înmână un aparat bizar, cu un vârf ascuţit. Kaplan 
atinse piatra cu el, cu foarte mare delicateţe. Se auzi un ţiuit 
scurt şi se aprinse o lumină verde. 

— Hm! Măcar ştim că nu e o imitație, spuse rece gemologul, 
înapoindu-i aparatul lui Beck, care nu părea nicidecum mulţumit 
de rolul de asistent. 

Alte mormăieli. 

— Polariscopul, vă rog. 

După câteva încercări nereuşite, Beck i-l întinse. 

O privire lungă, un fornăit. 

Kaplan se ridică în picioare şi se uită la toţi cei din jur. 

— Din câte pot spune, ceea ce nu înseamnă prea mult, dată 
fiind lumina groaznică de aici, e probabil un fals. Unul superb, 


dar totuşi un fals. 

O tăcere şocată. Smithback se uită pe furiş la Collopy. Faţa 
directorului muzeului devenise cadaverică. 

— Nu sunteţi sigur? întrebă directorul general. 

— Cum aş putea fi sigur? Cum vă puteţi aştepta ca un expert 
de talia mea să examineze un diamant colorat, fantezist, în 
lumină fluorescentă? 

Tăcere. 

— Dar n-ar fi trebuit să vă aduceţi propria sursă de lumină? 
îndrăzni să-ntrebe Grainger. 

— Propria mea sursă de lumină? strigă Kaplan. lertaţi-mă, 
domnule, dar ignoranţa dumneavoastră e şocantă. Acesta e un 
diamant colorat, fantezist, cu gradul de saturație Vivid şi nu 
poate fi examinat pur şi simplu în orice lumină. Am nevoie de 
lumină adevărată ca să fiu sigur. De lumină naturală. Nimic 
altceva nu e de folos. Nimeni nu mi-a spus că voi fi nevoit să 
examinez cel mai frumos diamant din lume în lumină 
fluorescentă. E o insultă la adresa meseriei mele. 

— Ar fi trebuit să menţionaţi asta când s-au făcut 
aranjamentele, spuse Beck. 

— Am presupus că am de-a face cu o companie de asigurări 
sofisticată, bine informată în privinţa pietrelor preţioase! N-am 
avut idee că voi fi silit să examinez un diamant într-un seif 
înăbuşitor din subsol. Ca să nu mai vorbesc de o jumătate de 
duzină de oameni care îmi suflă-n ceafă, de parcă aş fi un soi de 
maimuţă de la grădina zoologică. O să specific în raportul meu 
că este vorba de un posibil fals, dar că nu se poate trage o 
concluzie finală decât după o examinare la lumină naturală. 

Kaplan îşi încrucişă braţele şi se uită înverşunat la directorul 
general. 

Smithback înghiţi în sec, dureros. 

— Ei, spuse el, luând notițe pe care le spera inteligibile, cred 
că asta a fost. Asta e reportajul meu. 

— Asta e reportajul dumneavoastră? zise Collopy, întorcându- 
se spre el. Nu există niciun reportaj. Examinarea n-a fost 
concludentă. 

— Aşa spun şi eu, fără îndoială, se amestecă Grainger, cu 
voce tremurătoare. Să nu ne grăbim cu concluziile. 

Smithback ridică din umeri. 

— Sursa mea iniţială mi-a spus că diamantul e fals. lar domnul 


Kaplan spune acum că ar putea fi un fals. 

— Verbul-cheie este „ar putea”, sublinie Grainger. 

— O clipă! Collopy se întoarse spre Kaplan. Aveţi nevoie de 
lumină naturală ca să fiţi sigur? 

— Nu asta am spus adineauri? 

Collopy i se adresă directorului general. 

— Aici nu există niciun loc unde-ar putea să vadă piatra în 
lumină naturală? 

Un moment de tăcere. 

Collopy se îmbăţoşă. 

— Domnule Grainger, zise el, cu voce tăioasă, păstrarea 
acestui diamant în siguranţă a fost  responsabilitatea 
dumneavoastră. 

— Putem duce piatra sus, în sala de şedinţe a executivului, 
propuse Grainger. Sau la etajul şapte. Acolo sus e lumină din 
belşug. 

— Scuzaţi-mă, domnule Grainger, interveni Beck, dar 
regulamentul companiei e cât se poate de ferm: diamantul nu 
poate fi scos din seif. 

— Ai auzit ce-a spus expertul. Are nevoie de lumină mai bună. 

— Cu tot respectul, domnule, eu am nişte instrucţiuni şi nici 
măcar dumneavoastră nu le puteţi modifica. 

Directorul general îşi flutură mâna. 

— E absurd! Problemă e de importanţă critică. Trebuie să 
putem face o derogare. 

— Numai cu permisiunea scrisă a asiguratului, autentificată 
de un notar. i 

— Bine, atunci. Il avem pe directorul muzeului chiar aici. lar 
Lord e notar public, nu-i aşa, Foster? 

Lord încuviinţă din cap. 

— Doctore Collopy, ne daţi acordul dumneavoastră scris? 

— Absolut. Asta trebuie să se rezolve acum. 

Faţa lui Collopy era cenuşie, aproape cadaverică. 

— Foster, întocmeşte documentul. 

— Ca responsabil cu securitatea, vă recomand cu tărie să nu 
faceţi asta, spuse Beck, cu voce scăzută. 

— Domnule Beck, zise Grainger. lţi apreciez grija. Dar cred că 
nu-nţelegi pe deplin care e situaţia. Poliţa muzeului are o limită 
de asigurare de o sută de milioane de dolari, iar pentru Inima lui 
Lucifer s-a adăugat o clauză suplimentară şi una dintre condiţiile 


care trebuie îndeplinite pentru a putea păstra piatra aici, în 
siguranţă, este inexistenţa unei limite a responsabilităţii. 
Indiferent care ar fi valoarea pietrei, stabilită de un expert al 
Institutului American de Gemologie, suntem obligaţi s-o plătim. 
Trebuie să primim un răspuns la întrebarea despre 
autenticitatea diamantului şi trebuie să-l primim acum. 

— Cu toate acestea, spuse Beck, vreau să se consemneze că 
eu sunt împotriva scoaterii diamantului din seif. 

— S-a notat. Foster? Întocmeşte documentul şi doctorul 
Collopy îl va semna. 

Secretarul scoase o coală de hârtie din buzunarul hainei şi 
scrise câteva rânduri. Collopy, Grainger şi Meguigan semnară, 
apoi Lord îl autentifică adăugând semnătura sa. 

— Să mergem, spuse directorul general. 

— Chem o escortă, spuse Beck, posomorât. 

In acelaşi timp, Smithback îl văzu scoţându-şi un revolver de 
la centură, verificându-l, trăgându-i piedica şi punându-şi-l la 
loc. 

Kaplan ridică diamantul cu instrumentul său cu patru dinţi. 

— Mă ocup eu de asta, domnule Kaplan, spuse Back, cu voce 
scăzută. Luă instrumentul de mâner şi aşeză cu delicateţe piatra 
în cutia ei căptuşită cu catifea. Apoi închise capacul şi o încuie, 
îşi puse cheia în buzunar şi cutia sub braţ. 

Aşteptară să-şi strângă Kaplan lucrurile; apoi închiseră uşa 
seifului interior şi o deschiseră pe a celui exterior. Trecură 
dincolo de succesiunea de uşi masive, unde îi întâmpină o 
pereche de agenţi de pază. Aceştia îi escortară către un 
ascensor care îi aştepta şi, cinci minute mai târziu, Smithback se 
văzu condus într-o sală de şedinţe mică, dar extrem de 
elegantă, cu lambriuri din lemn exotic. Lumina se revărsa printr- 
o duzină de ferestre largi. 

Beck îi lăsă pe cei doi paznici suplimentari afară, în faţa uşii 
pe care o închise şi o încuie. 

— Vă rog pe toţi să staţi deoparte, spuse el. Domnule Kaplan, 
locul ăsta e potrivit? 

— E splendid, răspunse Kaplan, cu un zâmbet larg, părând să 
fi avut parte de o schimbare totală de dispoziţie. 

— Unde vreţi să staţi? 

Kaplan arătă un loc din colţ, între două ferestre. 

— Acolo o să fie perfect. 


— Instalaţi-vă. 

Giuvaergiul îşi scoase din nou toate instrumentele şi întinse 
bucata de catifea. Pe urmă îşi ridică privirea. 

— Piatra, vă rog? 

Beck puse cutia alături, o descuie, săltă capacul. Piatra era 
înăuntru, cuibărită în catifea. 

Kaplan întinse mâna, o luă cu instrumentul cu patru dinţi, apoi 
ceru o lupă binoculară Grobet. Studie diamantul cu ajutorul ei, 
uitându-se mai întâi printr-o lentilă, apoi prin cealaltă, apoi prin 
amândouă în acelaşi timp. Când o ridică în bătaia luminii, pereţii 
se umplură brusc de pistrui de culoarea intensă a scorţişoarei. 

Se scurseră mai multe minute într-o tăcere absolută. 
Smithback descoperi că-şi ţinea răsuflarea. În cele din urmă, 
Kaplan aşeză cu atenţie diamantul pe catifea, îşi îndepărtă 
lentilele Grobet din dreptul ochilor şi îşi privi asistenţa cu un 
zâmbet larg, radios. 

— Ah, da, spuse el, ce minunat! Lumina naturală schimbă 
totul. Asta e, domnilor. Diamantul este Inima lui Lucifer, fără 
nicio umbră de îndoială. 

Il puse la loc, pe aşternutul de catifea. 

Se auzi un oftat colectiv de uşurare, ca şi cum toate celelalte 
persoane din încăpere şi-ar fi ţinut răsuflarea împreună cu 
Smithback. 

Kaplan îşi flutură mâna. 

— Domnule Beck? Puteţi să-l luaţi. Cu instrumentul, vă rog. 

— Slavă Domnului, spuse directorul general, întorcându-se 
spre Collopy şi strângându-i mâna. 

— E bine să-i mulţumim lui Dumnezeu, răspunse directorul 
muzeului, scuturându-i mâna în vreme ce-şi tampona fruntea cu 
o batistă. Acolo, jos, am trecut printr-un moment groaznic. 

Cu o expresie indescifrabilă, dar încă posomorât, Beck 
întinsese între timp mâna cu instrumentul cu patru dinţi, 
pregătindu-se să ia piatra prețioasă. Kaplan se ridică de pe 
scaun în aceeaşi clipă şi dădu peste el. 

— Îmi cer scuze! 

Totul se petrecu atât de repede încât Smithback conştientiză 
ce văzuse abia după încheierea faptelor. Kaplan ţinea, dintr- 
odată, diamantul într-o mână şi pistolul lui Beck în cealaltă, 
îndreptat către el. Trase aproape în faţa lui Beck, rotind ţeava 
atât cât era necesar pentru ca gloanţele să-l rateze, îngropându- 


se în peretele din partea opusă. Apăsă pe trăgaci de trei ori, în 
succesiune rapidă, şi împuşcăturile incredibil de sonore 
cufundară încăperea în spaimă şi derută. Toată lumea se aruncă 
la podea, inclusiv Beck. 

Şi el dispăru imediat, ieşind pe uşa despre care se 
presupunea că fusese încuiată. 

Directorul de securitate se ridică într-o fracțiune de secundă. 

— Prindeţi-l! Opriţi-/! 

În timp ce se ridica de pe podea cu urechile ţiuind, Smithback 
văzu că, dincolo de uşile duble deschise, cei doi agenţi de pază 
erau căzuţi, cu membrele răsfirate, pe podeaua de unde se 
ridicară pentru a o rupe la fugă pe coridor, scoţându-şi cu 
stângăcie armele. 

— A luat piatra! strigă Collopy, străduindu-se să se salte în 
picioare. A luat Inima lui Lucifer! Dumnezeule, prindeţi-l! Faceţi 
ceva! 

Beck îşi scosese staţia radio. 

— Centrul de Control? Aici Samuel Beck. Încuiați clădirea! 
Încuiați toate uşile! Nu vreau să iasă nimeni - şi nimic - nici 
gunoi, nici corespondenţă, nici oameni, nimic! M-aţi înţeles? 
Opriţi ascensoarele, blocaţi accesul la scări. Suntem în stare de 
alarmă maximă şi tot personalul de pază trebuie să-l caute pe 
George Kaplan. Obţineţi fotografia lui de la punctul de verificare 
al camerelor de supraveghere. Nimeni nu părăseşte clădirea 
până nu punem la punct un cordon de verificare. Nu, la naiba cu 
regulamentele de incendiu! Ăsta e un ordin direct! Şi vreau un 
scaner cu raze X, calibrat ca să detecteze o piatră prețioasă 
înghițită sau ascunsă, cu un echipaj complet de tehnicieni care 
să-l manipuleze, la intrarea de pe Sixth Avenue, cât se poate de 
repede. 

Se întoarse către ceilalţi. 

— Şi niciunul dintre dumneavoastră, absolut niciunul, nu 
părăseşte încăperea asta fără permisiunea mea. 


După două ore istovitoare şi penibile, Smithback se pomeni 
stând la coadă alături de angajaţii Affiliated Transglobal 
Insurance, care păreau în număr de o mie. Coada şerpuia la 
nesfârşit în jurul holului interior al clădirii, ocolind de trei ori 
grupul de ascensoare. Putea să-i vadă, în capătul opus al 
holului, pe angajaţii care împingeau cărucioare cu mormane de 


plicuri şi de pachete trecându-le prin detectoare cu raze X de 
genul celor din aeroporturi. Kaplan nu fusese găsit - şi 
Smithback ştia că nici n-avea să fie, dar păstra informaţia 
pentru sine. 

Pe măsură ce se apropia de capătul şirului, începu să audă 
zarva unor glasuri înălțate într-o dispută, venind din lateral, 
unde fusese împins grupul numeros al celor care refuzaseră să 
se expună la radiaţiile X. Afară erau maşini de pompieri, cu 
lumini intermitente; maşini de poliţie; şi inevitabilul cârd 
gălăgios de reporteri. Fiecare persoană din rând era 
percheziţionată în amănunt şi apoi trecută prin detectorul cu 
raze X, după care ieşea în sfârşit în frigul după-amiezii de 
ianuarie, unde era întâmpinată de aplauze răzlețe şi de o 
explozie de bliţuri. 

Smithback încercă să-şi ţină transpiraţia sub control. Minutele 
se târau şi nervozitatea lui nu putea decât să crească. Se 
blestemă pentru a mia oară fiindcă fusese de acord cu aşa ceva. 
Îl percheziţionaseră deja de două ori, ceea ce includea şi o 
cercetare revoltătoare a tuturor cavităţilor trupului. Cel puţin 
toate celelalte persoane din sala de şedinţe fuseseră supuse 
aceluiaşi tip de percheziţie. Collopy insistase să treacă prin asta, 
atât el însuşi, cât şi toţi ceilalţi, inclusiv conducerea grupului 
Affiliated Transglobal Insurance, ba chiar şi Beck. Aproape 
copleşit de tulburare, directorul muzeului se străduise din 
răsputeri să-l convingă pe Smithback să păstreze tăcerea, să nu 
publice nimic. Oh, Doamne, dacă ar fi ştiut... 

„De ce, oh, de ce fusese de acord cu aşa ceva?” 

Înaintea lui nu mai erau decât zece persoane. Oamenii erau 
introduşi, unul câte unul, în ceva care semăna a cabină îngustă 
de telefon conectată la o serie de ecrane cu tub catodic, pe care 
le studiau nu mai puţin de patru tehnicieni. In faţa lui, cineva 
asculta la un radio cu tranzistori şi lumea i se înghesuia în jur 
- era uimitor cum se răspândise ştirea în exterior; se părea că 
adevăratul Kaplan fusese eliberat cu o jumătate de oră în urmă, 
nevătămat, în faţa locuinţei sale, şi era acum interogat de 
poliţie. Nimeni nu ştia cine era falsul Kaplan. 

„N-au mai rămas decât două persoane.” Smithback încercă să 
înghită în sec şi descoperi că nu putea. Stomacul i se zvârcolea 
de spaimă. Asta era partea cea mai rea. Cea mai rea dintre 
toate. 


Şi gata, venise rândul lui. Doi tehnicieni îl plasară pe un 
covoraş cu obişnuitele urme galbene pentru tălpi şi îl 
percheziţionară încă o dată, ceva cam prea amănunţit ca să se 
simtă în largul lui. Îi examinară permisul temporar de acces în 
clădire şi scrisorile de acreditare. Îi cerură să deschidă gura şi i- 
o inspectară folosindu-se de un apăsător de limbă. Pe urmă 
deschiseră uşa cabinei şi îl introduseră înăuntru. 

— Nu vă mişcaţi. Ţineţi braţele pe lângă corp. Uitaţi-vă la ţinta 
de pe perete... 

Indicaţiile se curgeau una după alta, rapid şi eficient. 

Se auzit un zumzet scurt. Prin geamul încasabil, îi văzu pe 
specialişti studiind cu atenţie rezultatele. Într-un târziu unul 
dădu din cap. 

Un tehnician din partea opusă deschise uşa, puse o mână 
fermă pe braţul lui Smithback şi îl trase afară. 

— Puteţi pleca, spuse, arătând către uşa clădirii. 

În timp ce gesticula, îl atinse scurt în lateralul corpului. 

Smithback se întoarse şi parcurse cei trei metri care Îl 
despărţeau de uşa rotitoare - cei mai lungi trei metri din viaţa 
lui. 

Afară îşi trase fermoarul hainei, trecu prin furcile caudine ale 
bliţurilor, ignoră întrebările strigate, trecu prin mulţime 
împingându-se şi o porni, ţeapăn, pe Avenue of the Americas. La 
intersecţia cu 56th Street făcu semn unui taxi şi se strecură pe 
bancheta din spate. Îi dădu şoferului adresa apartamentului său, 
aşteptă intrarea maşinii în trafic, se răsuci şi privi cercetător pe 
geamul din spate vreme de cinci minute. 

Abia apoi îndrăzni să se instaleze comod şi să-şi ducă mâna în 
buzunarul hainei. Acolo, cuibărit în siguranţă, simţi conturul dur 
şi rece al Inimii lui Lucifer. 


Capitolul 64 


În cartierul Inwood din Upper Mahattan, D'Agosta şi 
Pendergast stăteau tăcuţi în automobilul Mark VII, într-o zonă 
pustie de pe Vermilyea Avenue. Soarele cobora încet, printre 
mai multe straturi cenuşii, însemnându-şi drumul către asfinţit 
cu o ultimă tăietură roşie ca sângele, care-şi arunca strălucirea 
efemeră asupra caselor prăfuite, cu apartamente ieftine, de 
închiriat, şi a depozitelor mohorâte, înainte de a se stinge în 
noaptea lugubră. 

Ascultau 1010 WINS, un post de radio din New York dedicat în 
exclusivitate ştirilor. Poveştile de senzaţie se repetau, incluse 
într-un ciclu de douăzeci de minute şi relatările despre furtul 
diamantelor din muzeu se repetau fără întrerupere, vocea 
excitată a crainicului contrastând cu dispoziţia sumbră din 
vehicul. Cu numai zece minute înainte fusese lansată o nouă 
ştire, o relatare încă şi mai spectaculoasă: furtul adevăratei 
Inimi a lui Lucifer de la sediul Affiliated Transglobal Insurance. 
D'Agosta nu se îndoia că poliţia încercase cu disperare să 
păstreze secretul, dar era imposibil să ascunzi ceva atât de 
senzaţional. 

— „... cel mai sfidător furt de diamante din istorie, săvârşit 
chiar sub nasurile conducătorilor muzeului şi ai companiei de 
asigurări, la un timp extrem de scurt după jaful de la muzeu. 
Surse apropiate de investigatori afirmă că acelaşi hoţ este 
suspectat de ambele infracţiuni...” 

Pendergast asculta cu atenţie, cu faţa tot atât de dură şi de 
palidă ca marmura, cu trupul neclintit. Telefonul lui mobil stătea 
pe locul dintre cei doi. 

— „Poliţia îl interoghează pe George Kaplan, un gemolog bine- 
cunoscut, care a fost răpit din apropierea locuinţei sale din 
Manhattan când se îndrepta către Affiliated Transglobal 
Insurance, pentru a identifica Inima lui Lucifer. Surse apropiate 
de investigatori susţin că hoţul şi-a asumat identitatea 
gemologului pentru a avea acces la diamant. Poliţia crede că e 
posibil să fie încă ascuns în sediul societăţii de asigurări, unde 
continuă să se desfăşoare o percheziţie de mari proporţii...” 

Pendergast se aplecă şi închise radioul. 

— Cum afli dacă Diogenes aude ştirea? întrebă D'Agosta. 

— O s-o audă. | se întâmplă pentru prima oară să fie 


dezorientat. N-a obţinut diamantul. E în agonie, e nervos 
- ascultă, aşteaptă, se gândeşte. Şi, odată ce-o să audă ce s-a 
petrecut, n-o să poată acţiona decât într-un singur mod. 

— Adică o să ştie că tu eşti hoţul. 

— Absolut. La ce altă concluzie ar putea ajunge? Pendergast 
zâmbi cu amărăciune. O să ştie. Şi, neavând cum altcumva să- 
mi trimită un mesaj, o să sune. 

Lămpile cu sodiu se aprinseră, strălucind într-un galben palid 
pe toată lungimea bulevardului pustiu. Temperatura scăzuse 
sub minus douăsprezece grade şi dinspre fluviul Hudson sufla 
un vânt crunt, viscolind cei câţiva fulgi scânteietori de zăpadă. 

Celularul sună. Pendergast nu ezită decât o secundă. Pe urmă 
îl răsuci, apăsând pe micul difuzor de pe spate, care prinse 
viaţă. Nu spuse nimic. 

— Ave, frater, se auzi vocea din difuzor. . 

Tăcere. D'Agosta se uită la Pendergast. In lumina reflectată a 
lămpilor stradale, faţa lui părea de alabastru. Buzele i se 
mişcară, dar nu scoase niciun sunet. 

— Aşa se-ntâmpină un frate dispărut de atâta amar de 
vreme? Cu tăcere dezaprobatoare? 

— Sunt aici, răspunse Pendergast, cu voce încordată. 

— Eşti acolo! Şi ce onorat mă simt fiindcă îmi faci această 
favoare!  Compensează aproape în întregime experienţa 
dezgustătoare prin care trec, fiind silit să-ţi telefonez. Dar să 
lăsăm deoparte schimbul de amabilităţi. Nu am decât o singură 
întrebare: ai furat Inima lui Lucifer? 

— Da. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea, urmată de o 
expiraţie uşoară. 

— Frate, frate, frate... 

— Nu sunt frate cu tine. 

— Ah, aici greşeşti. Suntem frați, indiferent dacă ne place sau 
nu. Şi relaţia asta ne defineşte. Ştii, nu-i aşa, Aloysius? 

— Ştiu că eşti un om bolnav, care are nevoie disperată de 
ajutor. 

— E adevărat: sunt bolnav. Nimeni nu-şi mai revine după 
boala de a se fi născut. Pentru boala asta nu există niciun 
tratament, în afară de moarte. Dacă te gândeşti bine, suntem 


bolnavi cu toţii, tu într-o mai mare măsură decât majoritatea 
celorlalţi. Da, suntem fraţi - întru boală şi întru răutate. 

Pendergast preferă din nou să nu răspundă. 

— Dar uită-te la noi, am ajuns la un alt schimb de amabilităţi. 
Trecem la afaceri? 

Niciun răspuns. 

— Atunci o să conduc eu discuţia. Mai întâi, un mare, un 
imens bravo fiindcă ai reuşit, într-o singură după-amiază, ceea 
ce am planificat eu ani de zile - şi, în ultimă instanţă, n-am 
izbutit să duc la îndeplinire. 

D'Agosta auzi o uşoară bătaie din palme dinspre difuzor. 

— Presupun că totul se referă la o mică tranzacţie. O anumită 
persoană importantă în schimbul pietrei preţioase. De ce 
altceva ţi-ai fi dat ceea ce a fost, fără niciun dubiu, o mică 
osteneală? 

— Presupunerea ta e corectă. Dar, pentru început... 

Vocea lui Pendergast se stinse, şovăitoare. 

— Vrei să ştii dacă mai e în viaţă! 

De data asta Diogenes fu cel care lăsă să se prelungească 
tăcerea. D'Agosta aruncă o privire spre Pendergast. Era 
nemişcat, cu excepţia zvâcnirii unui muşchi minuscul de sub 
ochiul său drept. 

— Da, e încă vie - în prezent. 

— Dacă-i faci vreun rău, în orice sens, o să te vânez până la 
capătul pământului. 

— Ei, na. Dar, fiindcă tot discutăm despre femei, să vorbim 
puţin şi despre tânăra pe care o ţii în izolare, în vila regretatului 
nostru străbun răposat. Dacă e într-adevăr tânără, fapt de care 
încep să mă-ndoiesc. Descopăr că sunt extrem de curios în 
privinţa ei. De fapt, sunt deosebit de curios. In sensul că la 
suprafaţă se zăreşte ceva similar cu porţiunea vizibilă a unui 
iceberg: o parte infimă. Are fațete ascunse, oglinzi în oglinzi. 
Simt că, la nivel fundamental, ceva din ea e frânt. 

În timpul discursului lui Diogenes, Pendergast se crispase 
vizibil. 

— Ascultă, Diogenes. Stai departe de ea. Apropie-te încă o 
dată, abordeaz-o în orice mod şi te... 

— Ce-mi faci? Mă ucizi? Atunci vei avea mâinile pătate de 
sângele meu - mai mult decât sunt deja - ca şi de al celor patru 
prieteni ai tăi. Fiindcă, tu, frater, eşti responsabil pentru toate 


astea. O ştii. Tu ai făcut din mine ceea ce sunt. 

— Eu n-am făcut nimic din tine. 

— Bine zis! Bine zis! 

Din micul difuzor izvori un râs sec. D'Agosta simţi un fior de 
repulsie. 

— Să revenim la subiect, reuşi Pendergast să spună. 

— Să revenim la subiect? Tocmai când discuţia începuse să 
devină interesantă? Nu vrei să vorbim despre responsabilitatea 
ta absolută în această privinţă? Întreabă orice psihiatru de 
familie: o să-ţi spună ce important e s-o aducem în discuţie. 
Frate. 

D'Agosta simţi brusc că nu mai putea suporta. 

— Diogenes! Ascultă ce-ţi spun, ţicnitule: vrei diamantul? 
Atunci termină cu minciunile. 

— Nu-mi dai diamantul, nu ţi-o dau pe Viola. 

— Dacă-i faci vreun rău Violei, zdrobesc diamantul cu 
ciocanul. Dacă ai impresia că glumesc, continuă să vorbeşti. 

— Ameninţări nefondate. 

D'Agosta lovi cu pumnul în bord, stârnind un trosnet sonor. 

— Ai grijă! Uşurel! 

Vocea i se înălţase brusc, panicată. 

— Atunci taci dracului. 

— Prostia e o forţă a naturii şi eu o respect. 

— Încă mai vorbeşti. 

— O s-o facem aşa cum stabilesc eu, spuse aspru Diogenes. 
M-ai auzit? Eu stabilesc! 

— Cu două condiţii, spuse Pendergast, cu voce scăzută. Unu: 
schimbul trebuie să aibă loc pe insula Manhattan, în 
următoarele şase ore. Doi: trebuie făcut astfel încât să nu poţi 
să-ţi calci cuvântul. Îmi spui care e planul şi eu îl evaluez. Ai o 
singură şansă să procedezi corect. 

— Astea par să fie cinci condiţii, nu două. Dar fireşte, frate 
- fireşte! Trebuie totuşi să spun c-a apărut o mică problemă 
dificilă. Te sun din nou peste zece minute. 

— Rezolv-o în cinci. 

— Alte condiţii? 

Şi legătura se întrerupse. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Fruntea lui Pendergast sclipea 
de umezeală. Şi-o tamponă cu o batistă scoasă din buzunar, pe 
care o puse apoi la loc. 


— Putem avea încredere în el? întrebă D'Agosta. 

— Nu. Niciodată. Dar cred că în şase ore n-o să aibă timp să 
pună la cale un şiretlic eficient. Şi îşi doreşte Inima lui Lucifer 
- şi-o doreşte cu o pasiune pe care n-o înţeleg. Cred că în 
pasiunea asta putem avea încredere, chiar dacă nu ne încredem 
în nimic altceva. 

Telefonul sună din nou şi Pendergast apăsă butonul 
difuzorului. 

— Da? 

— OK, frater. E momentul pentru o întrebare fulger de 
geografie urbană. Ştii un loc care se numeşte Ceasul de Fier? 

— Turnanta de pe calea ferată? 

— Excelent. Ştii unde se află? 

— Da. 

— Bun. O s-o facem acolo. O să vrei, fără îndoială, să-l aduci 
pe Vinnie, amicul tău nedespărţit. 

— Aşa am de gând. 

— Ascultă-mă cu atenţie. Ne întâlnim acolo... cu şase minute 
înainte de miezul nopţii. Vino prin tunelul VI şi ieşi încet în 
lumină. Vinnie poate rămâne în întuneric, să te acopere, dacă 
asta vrei. Spune-i să-şi aducă orice armă doreşte. Asta o să mă 
ajute să nu trişez. Poţi să-ţi aduci şi tu propriul Les Baer sau 
indiferent ce alt accesoriu la modă foloseşti în prezent. N-o să 
fie niciun schimb de focuri, în afara cazului când ceva n-o să 
meargă bine. Dar o să meargă totul strună. Imi vreau diamantul, 
iar tu o vrei pe Viola da Gamba“. Dacă ştii cum arată Ceasul de 
Fier, îţi dai seama că e locul ideal pentru tranzacţia noastră, ca 
să-i spunem aşa. 

— Înţeleg. 

— Ei, primesc aprobarea ta, frate? Eşti mulţumit că nu te pot 
înşela? 

Pendergast păstră o clipă tăcerea. 

— Da. 

— Atunci a presto. 

Şi legătura se întrerupse. 

— Ticălosul ăsta-mi dă fiori, spuse D'Agosta. 

Pendergast rămase tăcut vreme îndelungată. Apoi îşi scoase 
din nou batista, o folosi ca să-şi şteargă fruntea, o împături 
iarăşi. 


46Numele unei familii de instrumente cu coarde (n. tr.). 


D'Agosta observă că mâinile îi tremurau uşor. 

— Te simţi bine? îl întrebă. 

Pendergast clătină din cap. 

— Să terminăm cu povestea asta. 

Dar nu se mişcă, rămase neclintit, ca şi cum ar fi fost adâncit 
în gânduri. Apoi păru să ajungă brusc la o hotărâre. Se răsuci şi 
spre surprinderea lui D'Agosta, îi luă mâna. 

— O să te rog să faci ceva, îi spuse. Te avertizez de pe acum: 
o să fie împotriva instinctelor tale de partener şi de prieten. Dar 
trebuie să mă crezi când îţi spun că e singura soluţie. O s-o faci? 

— Depinde despre ce e vorba. 

— Inacceptabil. Vreau să-mi promiţi mai întâi. 

D'Agosta ezită. 

Pe faţa lui Pendergast se aşternu o expresie extrem de 
îngrijorată. 

— Vincent, te rog. Trebuie să mă pot baza pe tine în acest 
moment extrem, e de o importanţă absolut crucială. 

D'Agosta oftă. 

— OK. Promit. 

Trupul obosit al lui Pendergast se relaxă, evident uşurat. 

— Bun. Acum ascultă-mă te rog cu atenţie. 


Capitolul 65 


Diogenes Pendergast se holbă vreme îndelungată la telefonul 
celular de pe masa din lemn de pin. Emoţia puternică de care 
fusese cuprins nu era trădată decât de o uşoară zvâcnire a 
degetului mic de la mâna stângă. Pe obrazul stâng îi apăruse o 
pată de un cenuşiu marmorat şi ştia că - atunci când avea să se 
uite în oglindă, ceea i se întâmpla numai când se deghiza 
- urma să-şi vadă ojo sarco“” părând mai lipsit de viaţă ca de 
obicei. 

În cele din urmă, privirea îi alunecă de la telefon la o sticluţă 
acoperită cu o membrană de cauciuc şi la seringa hipodermică 
din sticlă şi oţel de lângă ea. Ridică sticluţa, o întoarse cu faţa în 
jos în timp ce înfigea acul, extrase o cantitate minusculă de 
lichid, se gândi o clipă, mai extrase puţin, astupă acul cu un 
capac protector din plastic şi îşi puse seringa în buzunarul 
costumului. 

Ochii i se îndreptară apoi către pachetul de cărţi de tarot de 
pe marginea mesei. Erau cărţile Albano-White, preferatele sale. 
Le luă, le amestecă mişcându-şi mâna de sus în jos, apoi aşeză 
trei dintre ele înaintea lui, cu faţa în jos, respectând aşa-numita 
etalare țigănească. 

Puse restul pachetului deoparte şi întoarse prima dintre cele 
trei cărţi: Marea Preoteasă. /nteresant. 

Întinse mâna spre a doua carte. Aceasta înfăţişa un bărbat 
zvelt, într-o mantie neagră, privit din spate, cu fruntea plecată. 
Din pocalele aurii răsturnate la picioarele lui se revărsa un lichid 
roşu. În fundal apărea un râu, dincolo de care se zărea un castel 
ameninţător. Cinciul de Cupe. 

La vederea lui, Diogenes inspiră scurt. 

Bratul i se întinse spre a treia carte, mişcându-se acum cu 
mult mai încet. Ezită o clipă, apoi o întoarse. 

Era cu susul în jos. Reprezenta o mână care ieşea dintr-un nor 
de fum întunecat, deasupra unui peisaj sterp. Mâna ţinea o 
sabie masivă, cu mânerul bătut în nestemate. Vârful spadei 
străpungea o coroană de aur. 

Asul de spade. Inversat. 

Diogenes se uită o clipă la carte, apoi expiră încet. O săltă cu 


4 7Ochiul albastru-deschis. 


degete tremurătoare, o rupse cu violenţă în două, o dată şi încă 
o dată, şi împrăştie bucăţile. 

Privirea lui fără astâmpăr căzu pe catifeaua neagră, cu 
marginile rulate, pe care stăteau patru sute optzeci şi opt de 
diamante, majoritatea intens colorate, sclipind în lumina lămpii 
de gemolog prinse de marginea mesei. 

Cu ochii la diamante, agitația începu să-i dispară. 

Stăpânindu-şi nerăbdarea insuportabilă, îşi lăsă mâna să 
rătăcească deasupra oceanului de lumină captivă, 
scânteietoare, înainte de a prinde între degete unul dintre cele 
mai mari diamante, o piatră de treizeci şi trei de carate, de un 
albastru intens, numită Regina din Narnia. O ţinu în palmă, 
studiind lumina captată şi refractată în adâncimile ei bogate în 
culoare, apoi, cu o grijă infinită şi-o ridică în faţa ochiului teafăr. 

Privi îndelung prin adâncurile fracturate ale pietrei. Era ca şi 
cum ar fi întredeschis o uşă, întrezărind lumea magică de 
dincolo de ea, o lume a culorii şi a vieţii, o lume reală - atât de 
diferită de lumea calpă şi plată a banalităţii cenuşii. 

Respirația îi deveni mai profundă, mai uniformă, şi tremurul 
mâinii i se domoli în timp ce mintea lui îşi părăsea închisoarea şi 
începea să rătăcească pe aleile de mult uitate ale amintirilor. 

Diamante. Intotdeauna începea cu diamante. Stătea în 
braţele mamei lui, cu diamante scânteind la gâtul ei, legănându- 
i-se de urechi, licărindu-i pe degete. Vocea ei era ca un diamant, 
pură şi rece, şi îi cânta în franţuzeşte. El n-avea mai mult de doi 
ani, dar plângea, nu de tristeţe, ci din cauza frumuseţii 
dureroase a glasului ei. „In ciuda mea, perfida măiestrie a 
cântării, cristalină, /Mă trădează, până ce inima îmi plânge, 
voind să aparţină...”%8. 

Imaginea păli. 

Acum hoinărea prin casa imensă de pe Dauphine Street, pe 
coridoarele lungi şi pe lângă încăperile misterioase, multe dinte 
ele fiind, chiar şi atunci, închise de-o veşnicie. lar când 
deschideai o uşă găseai întotdeauna ceva excitant, ceva nespus 
de frumos şi de straniu: un pat imens, cu draperii, tablouri 
întunecate, cu femei în alb şi bărbaţi cu ochi morţi, vedeai 
obiecte exotice, aduse din locuri îndepărtate - naiuri din os, o 
labă de maimuţă argintată pe margini, scară de şa spaniolă, din 
alamă, un cap de jaguar arătându-şi colții, piciorul înfăşurat al 


48Fragment din poezia Piano, de D.H. Lawrence (n. tr.). 


unei mumii egiptene. 

Putea să fugă întotdeauna la mama lui, ea era acolo, cu vocea 
ei caldă şi blândă şi cu diamantele care sclipeau ori de câte ori 
se mişca, prinzând lumina în scurte răbufniri de curcubeu. 
Diamantele erau acolo, erau vii, nu se schimbau niciodată, nu 
păleau niciodată, nu se stingeau niciodată. Aveau să dăinuie, 
frumoase şi imuabile, până la sfârşitul timpului. 

Ce diferenţă, faţă de nestatornicia capricioasă a cărnii! 

Diogenes înţelegea imaginea lui Nero, privind printr-o piatră 
prețioasă incendiul care mistuia Roma. Nero cunoştea puterea 
transformaţională a nestematelor. Înţelegea că, privind lumea 
printr-o asemenea piatră, o transformai, transformându-te în 
acelaşi timp pe tine însuţi. Lumina era vibraţie; şi existau vibrații 
aparte, izvorâte din diamant, care pătrundeau în spiritul lui, 
până la cel mai profund nivel. Cei mai mulţi oameni nu le puteau 
auzi, poate că nimeni altcineva de pe pământ nu putea să le 
audă. Dar el le auzea. Pietrele preţioase îi vorbeau, îi adresau 
şoapte, îi dădeau putere şi înţelepciune. 

În ziua aceea avea să facă divinaţie cu diamante, nu cu cărţi. 

Continuă să privească în adâncul diamantului albastru. 
Fiecare nestemată îşi avea propria voce şi el o alesese pe aceea 
pentru înţelepciunea ei deosebită. Aşteptă, murmurând către 
piatră, implorând-o să-i vorbească. 

Şi, după o clipă, diamantul îi vorbi. Întrebarea lui murmurată 
primi un răspuns şoptit, ca un ecou al altui ecou, auzit pe 
jumătate într-un vis cu ochii deschişi. 

Era un răspuns favorabil. 


Viola Maskelene asculta murmurul straniu, aproape ca o 
rugăciune sau ca o incantaţie, care venea de jos. Sunetul era 
prea grav ca să poată desluşi ceva. Şi îi urmă o jumătate de oră 
de linişte intimidantă. Apoi, în sfârşit, sunetele de care se 
temuse: scârţâitul unui scaun, paşii uşori, prudenţi, ai cuiva care 
urca scara. Toate simţurile ei erau în alertă, muşchii îi tremurau, 
gata să intre în acţiune. 

O bătaie politicoasă în uşă. 

Ea aşteptă. 

— Viola? Aş vrea să intru. Te rog, treci de partea cealaltă a 
patului, în partea opusă a camerei. 

Ea ezită, apoi se supuse. 


Diogenes spusese că avea s-o ucidă în zori. Dar n-o făcuse. 
Soarele apusese deja, se lăsa noaptea. Se întâmplase ceva. 
Planurile lui se schimbaseră. Sau, mai probabil, fuseseră 
schimbate împotriva voinţei lui. 

Uşa se deschise şi îl văzu pe Diogenes stând în cadrul ei. 
Arăta altfel -ceva mai neglijent. Faţa era pătată, cravata 
strâmbă: părul roşcat uşor ciufulit. 

— Ce vrei? îl întrebă ea, cu voce răguşită. 

El o privea, nemişcat. 

— Încep să-mi dau seama de ce te găseşte fratele meu atât 
de fascinantă. Eşti frumoasă şi inteligentă, desigur, şi plină de 
vervă. Dar mai ai o calitate care mă uimeşte cu adevărat. Nu ştii 
ce e frica. 

Ea nu consideră că asta merita un răspuns. 

— Ar trebui să-ţi fie frică. 

— Eşti nebun. 

— Atunci sunt precum Dumnezeu, pentru că, dacă există, e El 
însuşi nebun. Mă întreb de ce nu ţi-e frică. Eşti curajoasă sau 
proastă - sau pur şi simplu n-ai suficientă imaginaţie ca să-ţi 
închipui propria moarte? Vezi tu, eu mi-o pot imagina, mi-am 
imaginat-o foarte clar. Când mă uit la tine, văd un sac plin cu 
sânge, oase, viscere şi carne, ţinute laolaltă de cel mai fragil şi 
mai vulnerabil înveliş, atât de uşor de străpuns, de sfâşiat sau 
de tăiat. Trebuie să recunosc că o aşteptam cu nerăbdare. 

O studie cu atenţie. 

— Ah! Observ în sfârşit o notă de spaimă? 

— Ce vrei? repetă ea. 

El îşi ridică mâna, deschizându-şi palma cu o răsucire şi dând 
la iveală o piatră prețioasă uimitoare, pe care o ţinea între 
degetul mare şi arătător. Lumina din tavan căzu asupra ei, 
împrăştiind frânturi din strălucirea ei pâlpâitoare în întreaga 
încăpere. 

— Ultima Thule. 

— Poftim? 

— E un diamant cunoscut sub acest nume, care a fost preluat 
dintr-un vers din Georgicele lui Vergiliu. E în latină, înseamnă 
„Cea mai îndepărtată Thule”, tărâmul gheţurilor veşnice. 

— Am învăţat şi eu latineşte la şcoală, spuse ea, cu sarcasm. 

— Atunci o să-nţelegi de ce diamantul ăsta m-a dus cu gândul 
la tine. 


Îl azvârli cu o altă zvâcnire a încheieturii. Ea îl prinse din 
instinct. 

— E un mic dar de despărțire. 

Ceva din inflexiunile cuvântului „despărţire” îi trezi Violei o 
presimţire urâtă. 

— Nu vreau niciun dar de la tine. 

— Oh, dar e atât de potrivit. Douăzeci şi două de carate, 
tăietură „prinţesă”, IF“ pe scara clarităţii, D pe scala culorilor. 
Eşti familiarizată cu clasificarea diamantelor? 

— Ce absurdităţi spui! 

— Calificativul D i se acordă unui diamant cu desăvârşire lipsit 
de culoare. Mai e numit şi alb. Oamenii lipsiţi de imaginaţie sunt 
de părere că e o caracteristică dezirabilă. Şi uită-te la tine, Viola, 
ce vezi? O femeie bogată, cu titluri nobiliare, frumoasă, 
sclipitoare, de succes. Ai o carieră splendidă ca egiptolog, o 
casă încântătoare pe insula Capraia, un domeniu imens al 
familiei în Anglia. Eşti fără îndoială de părere că-ţi trăieşti viaţa 
din plin. Şi nu e numai atât, dar ai avut relaţii cu o pleiadă de 
bărbaţi interesanţi, de la un profesor de la Oxford până la un 
actor de la Hollywood şi la un pianist celebru - printre ei a fost 
chiar şi un fotbalist italian. Cât de invidiată trebuie să fii! 

Femeia se cutremură auzind cum îi fusese violată intimitatea. 

— Nemerni... 

— Dar nu e totul aşa cum pare. Niciuna dintre relaţiile tale n-a 
mers. lţi spui, fără îndoială, că vina le aparţine bărbaţilor. Viola, 
când o să-ţi dai seama că vina ea ta? Eşti exact ca diamantul 
ăsta -fără defecte, strălucitoare, perfectă şi lipsită cu 
desăvârşire de culoare. Toate încercările tale jalnice de a părea 
excitantă, nonconformistă, nu sunt nimic mai mult decât atât 
- încercări jalnice. lzbucni într-un râs crud. Ca şi cum 
dezgroparea mumiilor sau înrădăcinarea în mica ta parcelă de 
ţărână de lângă Mediterana ar putea oferi caracter! Diamantul 
ăsta, pe care toată lumea îl consideră desăvârşit, e de fapt întru 
totul banal. Ca tine. Ai treizeci şi cinci de ani şi nici nu eşti 
iubită, nici nu iubeşti pe nimeni. Ai o nevoie atât de disperată de 
dragoste încât ai traversat cu avionul jumătate de lume ca 
răspuns la scrisoarea unui bărbat pe care l-ai văzut o singură 
dată! Ultima Thule e a ta, Viola. Ai câştigat-o. 

Ea se clătină pe picioare. Simţise cuvintele lui ca pe o lovitură 


49internally Flawless - nicio incluziune. 


fizică după alta, fiecare dintre ele atingându-şi ţinta. De data 
asta n-avea niciun răspuns. 

— Da, aşa e. Indiferent unde te-ai duce, trăieşti pe Ultima 
Thula, tărâmul gheţurilor veşnice. După cum a spus cineva, 
cândva: Indiferent unde pleci, tot acolo eşti. În tine nu există 
niciun strop de dragoste şi nu va exista niciun strop de dragoste 
pentru tine. Sterilitatea e soarta ta. 

— Tu şi bucata ta de sticlă puteţi să vă duceţi dracului! strigă 
ea, aruncându-i cu violenţă piatra înapoi. 

El o prinse cu dexteritate. 

— Sticlă ai spus? Ştii ce-am făcut ieri, în timp ce tu erai aici, 
singură? 

— Interesul meu pentru viaţa ta n-ar putea fi observat nici cu 
cel mai puternic microscop. 

Diogenes îşi duse mâna la buzunar, scoase o tăietură pătrată 
dintr-un ziar şi o despături, lăsând să se vadă că era prima 
pagină a ediţiei ziarului New York Times din ziua aceea. 

Ea o privi din partea opusă a camerei, mijindu-şi ochii ca să 
desluşească titlurile. 

— Am jefuit Sala Astor a Diamantelor din Muzeul de Istorie 
Naturală din New York. E un delict pe care-l plănuiesc de mulţi 
ani. Mi-am creat o nouă identitate ca s-o fac. lar tu m-ai ajutat. 
De-asta voiam să-ţi dăruiesc piatra. Dar dacă n-o vrei... 

Ridică din umeri şi şi-o strecură în buzunar. 

— Dumnezeule. 

Viola se holbă la el. Şi acum i se făcu pentru prima oară cu 
adevărat frică. 

— Ai jucat un rol important. Rolul central. Vezi tu, dispariţia ta 
l-a făcut pe fratele meu să alerge prin întreaga Long Island, 
făcându-şi cu disperare griji pentru tine, în timp ce eu jefuiam 
muzeul şi aduceam diamantele aici. 

Viola înghiţi în sec, simțind un nod în gât. Faptul că încă mai 
trăia nu reprezenta decât o amânare. Diogenes nu i-ar fi 
dezvăluit toate astea dacă ar fi intenţionat să-i cruţe viaţa. 

Avea într-adevăr de gând s-o ucidă. 

— Îţi dădeam diamantul ca pe un mic suvenir, ca pe un 
memento, de vreme ce ne vom despărţi şi nu ne vom mai întâlni 
niciodată. 

— Plec undeva? întrebă Viola, cu vocea acum tremurându-i, în 
ciuda eforturilor ei de a se controla. 


— Oh, da. 

— Unde? 

— O să afli. 

Văzu că mâna lui era în buzunarul hainei, pipăind ceva. 
Diogenes se apropie cu un pas. lar uşa rămase deschisă în 
spatele lui. 

— Vino încoace, Prinţesă a Gheţii. 

Ea nu se clinti. : 

El făcu un alt pas, apoi un al treilea. In clipa aceea, ea se 
repezi spre uşă. Dar bărbatul îi anticipase cumva mişcarea, se 
răsuci şi sări spre ea ca o pisică. Un braţ surprinzător de 
puternic, încordat ca un cablu de oţel, se înfăşură în jurul gâtului 
Violei; cealaltă mână ieşi acum din buzunar şi un ac sclipi pe 
neaşteptate, iar ea simţi arsura unei înţepături în partea de sus 
a coapsei; urmară o senzaţie de căldură şi un vuiet copleşitor; şi 
lumea se închise brusc. 


Capitolul 66 


— Ai idee despre ce e vorba? întrebă Singleton în timp ce 
urcau cu un lift rapid către etajele superioare ale clădirii din 
Police Piaza numărul unu. 

Laura Hayward clătină din cap. Dacă Rocker ar fi vrut să 
discute numai cu ea, s-ar fi aşteptat să fie vorba de alte efecte 
secundare nedorite ale faptului că îl desemnase pe Pendergast 
ca suspect de crimă. Dar ea şi Singleton fuseseră invitaţi 
împreună la întâlnirea cu comisarul. În plus, Rocker fusese 
întotdeauna genul care merge drept la ţintă. N-avea apucături 
de om politic. 

leşiră din lift la etajul patruzeci şi cinci şi păşiră pe covorul de 
pluş de pe culoar, îndreptându-se către biroul de pe colţ al 
comisarului. O secretară în uniformă din anticamera largă le 
notă numele, formă un număr de telefon, purtă o conversaţie 
scurtă pe şoptite şi îi invită cu un semn al mâinii să intre. 

Biroul lui Rocker era mare, dar nu ostentativ. In loc să fie plin 
de trofee şi de fotografii protocolare cu zâmbete largi, aşa cum 
se întâmpla în birourile altor ofiţeri superiori de poliţie, pereţii 
erau acoperiţi de peisaje în acuarelă, cărora li se adăugau două 
diplome. Rocker stătea în spatele unui birou mare, dar foarte 
practic. În jurul lui erau aranjate, într-un semicerc aproximativ, 
trei canapele. Pe cea din mijloc stătea agentul special Coffey, 
flancat de agenţii Brooks şi Rabiner. 

— Ah,  căpitane Hayward, spuse Rocker, ridicându-se. 
Căpitane Singleton. Vă mulţumesc că aţi venit. 

Vocea lui avea ceva neobişnuit, forţat, ca niciodată până 
atunci, iar linia maxilarului părea încordată. 

Agenţii Brooks şi Rabiner se ridicară la rândul lor, sărind în 
picioare de parcă ar fi simţit brusc atingerea unui curent 
electric. Numai Coffey rămase aşezat. li salută dând din cap cu 
răceală, cu ochii mici şi spălăciţi de pe faţa lui arsă de soare 
mutându-se de la Hayward la Singleton şi întorcându-se apoi din 
nou la Hayward. 

Rocker arătă spre canapele cu un gest vag. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Hayward se aşeză lângă fereastră. Aşadar, Coffey binevoia în 
sfârşit să-i facă părtaşi la investigaţiile lui. După întrunirea din 
dimineaţa aceea, nu mai primiseră nicio veste de la el sau de la 


altcineva din FBI. În schimb, ea şi detectivii fuseseră ocupați, le 
puseseră angajaţilor muzeului întrebări suplimentare, urmărind 
obţinerea mai multor probe. Cel puţin asta o împiedicase să se 
gândească la urmărirea în plină desfăşurare la aproape o sută 
de kilometri spre est, la ceea ce făcea - comitea - D'Agosta în 
Long Island. Gândul la el, la întreaga situaţie, nu-i oferea nimic 
altceva decât durere. Nu reuşea nicidecum să înţeleagă de ce o 
făcuse, de ce luase o asemenea decizie. Ea îi dăduse un 
ultimatum şi, ţinând cont de circumstanţe, fusese unul incredibil 
de corect. Fă ceea ce trebuie, reabilitează-te. Şi nu era vorba 
doar de ceea ce ar fi trebuit să facă un poliţist, ci şi de ceea ce 
trebuia să facă o fiinţă umană, un prieten. De fapt nu-i spusese 
asta, dar mesajul fusese suficient de clar: „Eu sau Pendergast”. 

Şi D'Agosta alesese. 

Rocker îşi drese glasul. 

— Agentul special Coffey mi-a cerut să vă convoc la această 
întâlnire pentru a purta o discuţie despre asasinarea lui 
Duchamp şi a lui Green. L-am invitat şi pe căpitanul Singleton, 
fiindcă ambele omucideri au fost săvârşite pe raza secţiei lui. 

Hayward dădu din cap. 

— Mă bucur să aud asta, domnule. Am primit extrem de 
puţine informaţii din partea Biroului despre progresul urmăririi 
şi... 

— Îmi pare rău, căpitane, o întrerupse Rocker, cu voce 
scăzută. Agentul special Coffey vrea să discutăm despre 
transferul probelor obţinute în cazurile Duchamp şi Green. 

Hayward încremeni. 

— Transferul probelor? Toate probele noastre sunt disponibile, 
fără restricţii. 

Coffey îşi încrucişă picioarele ca nişte trunchiuri de copac. 

— Preluăm ancheta, căpitane. 

Uimirea atrase după sine o clipă de tăcere. 

— Nu aveţi autoritatea s-o faceţi, spuse Hayward. 

— E cazul căpitanului Hayward, interveni Singleton, cu voce 
calmă dar puternică, întorcându-se spre Rocker. | s-a dedicat zi 
şi noapte. Ea e cea care a descoperit legătura cu omuciderile 
din D.C. Şi New Orleans. Ea a obţinut probele, l-a identificat pe 
Pendergast. În plus, crima nu e un delict federal. 

Rocker oftă. 

— Ştiu foarte bine asta, dar... 


— Permiteţi-mi să vă explic, spuse Coffey, cu o fluturare de 
mână către Rocker. Făptaşul e agent FBI, una dintre victime e 
agent FBI, cazul trece de graniţa statului şi suspectul a părăsit 
zona aflată sub jurisdicţia dumneavoastră. Nu mai e nimic de 
spus. 

— Agentul Coffey are dreptate, zise Rocker. Cazul le aparţine. 
Noi vom fi, fireşte, disponibili pentru orice ajutor... 

— N-avem prea mult timp pentru şuetă, se amestecă Rabiner. 
Să trecem la discutarea detaliilor transferului. 

Hayward se uită la Singleton. Văzu că i se urcase sângele în 
obraji. 

— Fără căpitanul Hayward, remarcă el, n-ar fi existat acum 
nici o urmărire. 

— Suntem cât se poate de mulţumiţi de rezultatele obţinute 
de căpitanul Hayward, spuse Coffey. Dar NYPD nu mai are nicio 
legătură cu acest caz, asta e decizia finală. 

— Căpitane, dă-le, te rog, tot ceea ce le trebuie, zise 
comisarul Rocker, cu o notă de exasperare în glas. 

Hayward îi aruncă o privire şi realiză că era al naibii de 
supărat de evoluţia evenimentelor, dar nu putea face nimic. 

Ar fi trebuit să prevadă evoluţia lucrurilor. Federalii voiau 
medalia de aur şi, pe deasupra, Coffey părea condus de o ură 
puternică împotriva lui Pendergast. Dumnezeu să-i aibă în pază, 
pe el şi pe D'Agosta, după ce avea să-i prindă FBl-ul. 

Hayward ştia că toate astea ar fi trebuit s-o scandalizeze. Dar 
era amorţită, nu putea simţi decât o oboseală din ce în ce mai 
mare. Şi repulsie atât de puternică, încât pur şi simplu nu mai 
suporta să petreacă nicio altă clipă în aceeaşi încăpere cu 
Coffey. Aşa că se ridică brusc. ` 

— Perfect, spuse, pe un ton hotărât. Intocmesc hârtiile. O să 
primiți probele de îndată ce vor fi semnate toate actele 
necesare pentru transfer. Altceva? 

— Căpitane? zise Rocker. lţi sunt recunoscător pentru 
contribuția ta excelentă. 

Ea dădu din cap, se răsuci pe călcâie şi ieşi din încăpere. 

Se îndreptă grăbită spre lift, cu capul în jos, respirând 
precipitat. Şi, în momentul acela, mobilul ei începu să sune. 

Hayward aşteptă să-şi recapete controlul asupra respirației. 
După un minut sau două, celularul sună din nou. 

De data asta răspunse. 


— Hayward. 

— Laura? se auzi vocea interlocutorului. Sunt eu, Vinnie. 

În ciuda voinţei ei, îşi simţi inima la gât. 

— Vincent, pentru numele lui Dumnezeu. Ce naiba...? 

— Te rog, mulţumeşte-te să m-asculţi. Trebuie să-ţi spun ceva 
foarte important. 

Ea respiră adânc. 

— Te ascult. 


Capitolul 67 


D'Agosta îl urmă pe Pendergast, intrând în Penn Station, care 
- o ruşine! — nu consta decât dintr-o intrare cu scară rulantă, în 
umbra Madison Square Garden. Era o seară liniştită dintr-o zi de 
marţi fără nicio semnificaţie şi, la o oră atât de târzie, locul era 
pustiu, cu excepţia câtorva vagabonzi şi a unui bărbat care 
împărțea foi de hârtie cu poeziile sale. Cei doi coborâră pe scara 
rulantă până în sala de aşteptare, de unde o alta îi duse mai jos, 
la nivelul peroanelor. 

D'Agosta observă, cu o presimţire sumbră, că se îndreptau 
spre linia 13. 

În ultima jumătate de oră, Pendergast nu scosese aproape 
nici un cuvânt. Pe măsură ce se apropia ora întâlnirii 
- momentul în care aveau să dea ochii cu Viola şi, inevitabil, cu 
Diogenes - agentul FBI devenise din ce în ce mai tăcut şi mai 
retras. 

Şinele erau aproape pustii, doar câţiva bărbaţi din serviciul de 
întreţinere măturau gunoiul şi lângă un post de control stăteau 
doi poliţişti fără uniformă, pălăvrăgind şi suflând în cănile cu 
cafea prea fierbinte. Pendergast o luă înainte, către capătul 
îndepărtat al peronului, unde şinele se pierdeau într-un tunel 
întunecat. 

— Fii pregătit, murmură Pendergast, plimbându-şi privirea 
ochilor spălăciţi de-a lungul şinelor. 

Aşteptară o clipă. Cei doi poliţişti se întoarseră şi intrară în 
cabina lor de control. 

— Acum! şopti Pendergast. 

Săriră fără zgomot pe şine şi se pierdură în beznă. D'Agosta 
se uită în urmă, către peronul de care se îndepărtau, 
asigurându-se că nu-i văzuse nimeni. 

Sub pământ temperatura era mai ridicată, se menținea în jur 
de zero grade, dar frigul era mai umed şi părea să treacă fără 
efort prin haina sport furată pe care o purta D'Agosta. După încă 
un minut de alergare, Pendergast se opri, se căută în buzunar şi 
scoase o lanternă. 

— Ne aşteaptă o bucată bună de drum, spuse, îndreptând 
fasciculul de lumină în lungul tunelului întunecat. 

În bezna din faţa lor scânteiară mai multe perechi de ochi - de 
şobolani. 


Agentul reîncepu să meargă repede prin mijlocul şinei, făcând 
paşi mari cu picioarele lui lungi. D'Agosta îl urmă, ascultând cu o 
oarecare nervozitate şi încercând să discearnă orice sunet care 
ar fi trădat apropierea unui tren. Dar nu se auzeau decât 
răsunetul găunos al paşilor lor, zgomotul răsuflărilor şi apa care 
picura din ţurţurii aninaţi de plafonul vechi din cărămidă. 

— Prin urmare, Ceasul de Fier e o turnantă de cale ferată? 
întrebă el, după o clipă. 

Vorbea mai ales ca să spargă liniştea. 

— Da. Una foarte veche. 

— Nu ştiam că mai există turnante sub Manhattan. 

— A fost construită ca să regleze traficul la intrarea şi la 
ieşirea din vechea gară Pennsylvania. De fapt, e ultimul artefact 
rămas din ansamblul arhitectonic iniţial. 

— Şi ştii cum s-o găseşti? 

— Ţii minte crimele din metrou, de care ne-am ocupat acum 
câţiva ani? Atunci mi-am petrecut destul de mult timp studiind 
peisajul subteran din New York. Încă-mi mai aduc aminte o mare 
parte din amplasamentul de sub Manhattan sau cel puţin 
traseele cele mai frecventate. 

— Cum crezi c-a aflat Diogenes de existenţa ei? 

— Ăsta e un aspect interesant, Vincent, şi nu l-am neglijat. 

Ajunseră la o uşă metalică, încastrată într-o nişă din peretele 
tunelului şi încuiată cu un lacăt cocilit. Pendergast se opri să-l 
examineze, urmărind cu degetul dârele groase de rugină. Pe 
urmă se retrase cu un pas, făcându-i semn lui D'Agosta să-i 
urmeze exemplul. Îşi scoase din toc pistolul Wilson Combat 
1911 şi trase în lacăt. Un bubuit asurzitor se propagă în lungul 
tunelului, amplificându-se. Şi lacătul spart căzu, stârnind un nor 
de rugină. Pendergast se aplecă spre uşă şi o deschise cu o 
lovitură de picior. 

O scară cu treptele de piatră se pierdea în adâncuri, de unde 
venea miros de mucegai şi de putreziciune. 

— Avem mult de coborât? 

— De fapt suntem deja la nivelul Ceasului de Fier. Asta e o 
simplă scurtătură. 

Treptele erau alunecoase şi aerul devenea din ce în ce mai 
cald. După o coborâre lungă, treptele se nivelară, lărgindu-se 
sub forma unui tunel vechi, din cărămidă, cu arcade gotice. De-a 
lungul lui se întindeau ateliere de lucru încuiate. 


D'Agosta se opri. 

— Lumini în faţa noastră. Şi voci. 

— Vagabonzi, răspunse Pendergast. 

Îşi continuară drumul şi D'Agosta începu să simtă miros de 
fum de lemne. În scurt timp, dădură peste un grup de bărbaţi şi 
femei în zdrenţe care beau pe rând dintr-o sticlă cu vin, aşezaţi 
în jurul unui foc încropit fără prea mare pricepere. 

— Ce-i asta? strigă unul dintre ei. Aţi pierdut metroul, băieţi? 

Râsetele se stinseră în timp ce se îndepărtau. Din întunericul 
din spatele grupului se veni pe neaşteptate plânsetul unui 
bebeluş. 

— Isuse, murmură D'Agosta. Ai auzit? 

Pendergast se mulţumi să dea din cap. 

Ajunseră la o altă uşă metalică, cu lacătul gata tăiat. O 
deschiseră, urcară înapoi, pe treptele umede ale unei scări 
lungi, ferindu-se de şuvoaiele de apă, şi dădură peste alte şine. 

Pendergast se opri şi se uită la ceas. 

— Unsprezece şi jumătate. 

Câţiva şobolani se îndepărtară în fugă în timp ce străbăteau în 
tăcere un tunel care părea să se întindă pe mai mulţi kilometri. 
Oricât de mult ar fi mers, D'Agosta nu reuşea să se-ncălzească, 
să scape de frigul umed. La un moment dat trecură pe lângă 
nişte vagoane avariate, abandonate pe o linie secundară. Apoi, 
când ajunseră prin dreptul unui şir de nişe de piatră, D'Agosta 
văzu un angrenaj vechi de metal, de peste doi metri şi jumătate 
în diametru. Din când în când auzea huruitul unui tren, dar 
şinele pe care mergeau ei păreau să nu fie folosite. 

În cele din urmă, Pendergast se opri, îşi stinse lanterna şi 
arătă cu capul înainte. Privind în întuneric, D'Agosta observă că 
tunelul se sfârşea cu o arcadă de lumină gălbuie. 

— Acolo e Ceasul de Fier, spuse Pendergast, cu voce joasă. 

Locotenentul îşi scoase pistolul Glock 29, îi verifică 
încărcătorul, apoi îşi puse arma la loc. 

— Ştii ce ai de făcut? 

D'Agosta dădu din cap. 

Îşi continuară drumul încet, în tăcere, Pendergast în faţă şi 
D'Agosta imediat în spatele lui. Se uită la ceas, aducându-şi-l la 
numai câţiva centimetri de nas: încă douăsprezece minute până 
la miezul nopţii. 

— Nu uita, şopti Pendergast. Acoperă-mă de aici. 


Locotenentul se lipi de perete. Din acel punct de observaţie 
avantajos, i se oferea o vedere foarte bună a spaţiului enorm din 
faţa lui. lar ceea ce văzu aproape că-i tăie răsuflarea. Era o 
galerie subterană imensă, rotundă, construită din blocuri de 
granit murdare de funingine, o construcţie subterană incredibilă, 
în stil roman. Podeaua criptei era acoperită de o placă turnantă 
de cale ferată: o singură şină se întindea de la un perete la altul, 
încastrată într-un cerc imens de fier. În galerie se deschideau 
douăsprezece tuneluri boltite, plasate la distanţe egale. 
Deasupra fiecărei deschideri era câte un mic indicator luminos, 
acoperit de un strat de murdărie, alături de câte un număr 
sculptat în piatră cu cifre romane, de la Ila XII. 

„Deci ăsta-i Ceasul de Fier”, îşi spuse. 

Tatăl lui fusese un mare admirator al lucrărilor feroviare, aşa 
că D'Agosta ştia câte ceva despre turnante. Platformele 
rotitoare se aflau de obicei la punctul terminus al unei căi 
ferate: către ele mergea o singură şină, iar în partea opusă se 
afla un depou semicircular cu nişe pentru gararea locomotivelor. 
Însă acolo, departe de Penn Station şi în cadrul uneia dintre cele 
mai aglomerate reţele feroviare din lume, turnanta avea evident 
un cu totul alt rol: era pur şi simplu o conexiune, un mod de a le 
permite trenurilor să treacă dintr-o serie de tuneluri într-o altă 
serie. 

Sunetul picăturilor de apă reverbera în spaţiul vast şi departe, 
sus, se vedeau ţurţurii de pe plafonul boltit. Stropii cădeau 
răsucindu-se prin cercul de lumini murdare şi aterizau în bălțile 
întunecate de dedesubt. 

Se întrebă dacă Diogenes îi aştepta - undeva, în bezna unuia 
dintre celelalte unsprezece tuneluri. 

În clipa aceea auzi un huruit estompat, urmat de un val tot 
mai puternic de aer. Pendergast se retrase în tunel, 
îndemnându-l cu un semn din cap să facă acelaşi lucru. O clipă 
mai târziu, un tren de navetişti ţâşni dintr-un tunel şi străbătu 
placa turnantă cu un zgomot infernal, cu ferestrele fulgerând în 
timpul trecerii sale violente prin spaţiu, pierzându-se apoi cu 
mare viteză din nou în întuneric. Vuietul se stinse, 
preschimbându-se mai întâi în huruit şi apoi în murmur. Pe urmă 
unica şină din centrul Ceasului de Fier începu să se rotească 
zăngănind zgomotos, oprindu-se cu un pocnet după ce conectă 
alte două tuneluri, pregătindu-le pentru trecerea următorului 


tren. 

Tunelul XII era acum în legătură cu tunelul VI, în care se aflau 
ei înşişi. 

Liniştea cuprinse din nou totul. D'Agosta văzu siluetele 
întunecate ale şobolanilor - unii cât nişte câini mici - alergând 
printre umbrele din partea opusă a sălii rotunde. Apa picura fără 
încetare. Locul mirosea a putreziciune. 

Pendergast se puse în mişcare, arătând către ceasul său. 
Şase minute până la miezul nopţii. Era timpul să intre în acţiune. 
Strânse mâna lui D'Agosta. 

— Ştii ce ai de făcut? repetă el. 

Locotenentul dădu din cap. 

— Îţi mulţumesc, Vincent. Îţi mulţumesc pentru toate. 

Pe urmă Pendergast îi întoarse spatele şi ieşi din tunel, 
pătrunzând în lumina palidă. Doi paşi. Trei. 

D'Agosta rămase în umbră, cu revolverul Glock în mână. 
Imensa galerie rotundă era în continuare pustie şi tăcută, cu 
tunelurile întunecate ca tot atâtea guri deschise, cu ţurţurii 
scânteind ca nişte colţi. 

Pendergast făcu încă un pas, apoi se opri. 

— Ave, frater 

Vocea tună în spaţiul rece, umed şi întunecat, reverberând 
din toate părţile, aşa că era imposibil să-ţi dai seama de unde 
venise. D'Agosta se crispă, încordindu-se ca să privească în 
deschiderile negre ale celorlalte tuneluri din câmpul său vizual, 
dar nu desluşi nimic care să trădeze prezenţa lui Diogenes. 

— Nu fi timid, frate. Să aruncăm o privire la faţa ta frumoasă. 
leşi ceva mai mult în lumină. 

Pendergast făcu alţi câţiva paşi în zona deschisă. D'Agosta 
aştepta cu arma în mână, acoperindu-l. 

— L-ai adus? întrebă vocea. 

Tonul era răutăcios, aproape ca un mârâit; însă nu reuşea să-i 
ascundă nerăbdarea. 

Drept răspuns, Pendergast ridică o mână, răsucindu-şi în 
acelaşi timp încheietura. Diamantul apăru brusc, mai în lumina 
sărăcăcioasă. 

D'Agosta auzi şuieratul unei inspiraţii scurte, ca un pocnet de 
bici venit din întuneric. 

— Adu-mi-o pe Viola, spuse Pendergast. 

— Ei, uşurel, frate. Toate la timpul lor. Treci pe turnantă. 


Pendergast intră în cercul de fier şi apoi pe şina de cale 
ferată. 

— Acum îndreaptă-te spre mijlocul şinei. O să găseşti o gaură 
veche, tăiată în placa de fier. lnăuntru e o cutiuţă căptușită cu 
catifea. Pune piatra înăuntru. Şi grăbeşte-te -nu vrem ca 
trecerea unui alt tren să încheie totul prematur. 

D'Agosta se încordă din nou ca să localizeze vocea, dar era 
imposibil să descoperi în ce tunel se ascundea Diogenes. Dată 
fiind acustica stranie a spaţiului boltit, ar fi putut fi oriunde. 

Pendergast înaintă cu prudenţă. Odată ajuns în centrul 
rotondei, îngenunche, luă cutiuţa de catifea, puse diamantul 
înăuntru şi o aşeză la loc, lângă şină. 

Pe urmă se ridică brusc, scoţându-şi revolverul Wilson Combat 
şi îndreptându-l către diamant. 

— Adu-mi-o pe Viola, repetă el. 

— Stop! Frate! Graba asta nu-ţi stă în fire. Acţionăm ca la 
carte. Retrage-te până aruncă omul meu o privire, ca să se- 
asigure că e autentic. 

— Este. 

— Ţi-am acordat o dată încrederea mea, cu mult timp în 
urmă. Ţi-aduci aminte? Şi uite unde-am ajuns. Din întuneric veni 
un oftat straniu, aproape ca un geamăt. lartă-mă că nu mă 
încred din nou în tine. Domnule Kaplan? Fă-ţi treaba, te rog. 

Un bărbat îngrozit, cu o figură răvăşită, ieşi împleticindu-se 
din tunelul XI. Clipi, privind neîncrezător în jur. Purta un costum 
de culoare închisă şi un palton negru de caşmir, rupt şi murdar 
de noroi. Avea o lupă fixată cu o bandă de capul chel şi ţinea 
într-o mână o lanternă. D'Agosta îl recunoscu imediat drept 
gemologul pe care-l răpiseră ceva mai devreme. 

Arăta ca şi cum ar fi avut o zi deosebit de proastă. 

Făcu un pas nesigur, apoi se opri. Se holbă, neînţelegând. 

— Cine...? Ce...? 

— Diamantul e într-o cutie din mijloc. Du-te să-l examinezi. 
Spune-mi dacă e Inima lui Lucifer. 

Bărbatul se uită în jur. 

— Cine vorbeşte? Unde mă aflu? 

— Frater, arată-i lui Kaplan diamantul. 

Gemologul înaintă împleticindu-se. Pendergast îşi flutură 
arma în direcţia cutiei. 

Vederea pistolului păru să spulbere nedumerirea lui Kaplan. 


— O să fac ce spui, dar te rog să nu mă ucizi! strigă el. Am 
copii. 

— Şi-o să-ţi revezi zurlii cu gropiţe-n obrăjori dacă faci ce-ţi 
spun, se auzi vocea fără trup a lui Diogenes. 

Bărbatul înaintă împleticindu-se, îşi reveni, îngenunche lângă 
diamant şi îl ridică. Îşi cobori lupa pe ochi, aprinse lanterna şi 
studie piatra. 

— Ei? răsună vocea lui Diogenes, înaltă şi încordată. 

— O clipă! Bărbatul aproape plângea. Acordă-mi te rog o 


clipă. 
Privi diamantul cu atenţie, cu lumina înflorind în interiorul lui, 
transformându-l într-un glob strălucitor, de culoarea 


scorţişoarei. 

— Da, pare să fie Inima lui Lucifer, spuse, cu voce şoptită. 

— „Pare să fie” nu rezolvă problema, domnule Kaplan. 

Gemologul continuă să privească în interiorul diamantului, cu 
mâinile tremurând. Pe urmă îşi îndreptă spatele. 

— Sunt sigur că este, spuse el. 

— Asigură-te că este. Viaţa ta şi vieţile rudelor tale deprind de 
corectitudinea aprecierii tale. 

— Sunt sigur. Nu mai există altul ca el. 

— Are un singur defect, microscopic. Spune-mi unde e. 

Kaplan îşi reluă examinarea. Trecu un minut, apoi două. 

— Există o incluziune minusculă, la vreo doi milimetri de 
centrul pietrei, pe direcţia orei unu. 

Din întuneric se desprinse un şuierat - poate de triumf, poate 
cu altă semnificaţie. 

— Kaplan, poţi să pleci. leşi prin tunelul VI. Frater, rămâi unde 
eşti. 

Cu un suspin de recunoştinţă, bărbatul se îndepărtă 
împleticindu-se, fiind cât pe ce să cadă lat din cauza zelului cu 
care se îndrepta spre tunelul VI şi spre D'Agosta, aflat în 
aşteptare. O clipă mai târziu, intră în întunericul din gura 
tunelului gâfâind din greu. 

— Slavă Domnului, suspină. Slavă Domnului. 

— Treceţi în spatele meu, spuse D'Agosta. 

Kaplan se uită la el, cu uşurarea înlocuită de spaimă când îl 
recunoscu. 

— Stai o clipă. Eşti polițistul care... 

— O să ne facem griji pentru asta mai târziu, spuse D'Agosta, 


împingându-l mai departe, în întunericul protector. Vă scoatem 
de-aici imediat. 

— Şi acum, momentul pe care-l aşteptai. Vocea lui Diogenes 
reverberă în spaţiul boltit. Ţi-o prezint pe... lady Viola 
Maskelene! 

Privind cu atenţie, D'Agosta o zări Viola ieşind pe neaşteptate 
din bezna tunelului IX. Ea se opri în lumină, clipind nesigură. 

Pendergast făcu instinctiv un pas înainte. 

— Nu te mişca, frate! Las-o pe ea să vină la tine. 

Viola se întoarse, se uită la Pendergast şi făcu la rândul ei un 
pas, nu prea sigură pe picioare. 

— Viola! 

Agentul FBI păşi din nou spre ea. 

Şi se auzi pe neaşteptate o împuşcătură, asurzitoare în spaţiul 
închis. O trâmbă de praf se înălţă în aer, de lângă piciorul întins 
de Pendergast în faţă. Agentul se ghemui în aceeaşi clipă, cu 
arma în mână, rotindu-i ţeava dinspre o gură de tunel către alta. 

— Dă-i drumul, frate. Răspunde cu foc. Ghinion dacă pe Lady 
Eva a ta o s-o doboare vreun glonţ rătăcit. 

Pendergast se întoarse. Viola încremenise la auzul 
împuşcăturii. 

— Vino la mine, Viola, spuse el. 

Ea îl fixă cu privirea. 

— Aloysius? întrebă, cu voce slabă. 

— Sunt chiar aici. Vino la mine, încet, fără să te dezechilibrezi. 

— Dartu... tu... 

— Acum e în ordine. Eşti în siguranţă. Vino la mine. 

Întinse braţele. 

— Ce scenă emoţionantă! exclamă Diogenes. 

Şi izbucni într-un râs cinic, batjocoritor. 

Ea făcu un pas nesigur, altul, încă unul - şi căzu în braţele lui 
Pendergast. 

El o susţinu protector, îi ridică bărbia cu blândeţe şi îi privi 
chipul. 

— Ai drogat-o! 

— Pfiu. Doar câteva miligrame de Versed, ca să stea liniştită. 
Nu-ţi face griji - e intactă. 

D'Agosta îl auzi pe Pendergast murmurând ceva la urechea 
Violei, dar nu reuşi să distingă cuvintele. Ea scutură din cap, se 
retrase, se clătină. El o prinse din nou, o ajută să-şi regăsească 


echilibrul. Pe urmă o conduse spre gura tunelului. 

— Bravo, domnilor, sunt convins că am terminat! răsună 
triumfătoare vocea lui Diogenes. Acum puteţi pleca toţi prin 
tunelul VI. De fapt, trebuie să plecaţi prin tunelul VI. Insist. Şi aţi 
face bine să vă grăbiţi - expresul acela de la miezul nopţii o să 
treacă pe linia VI peste cinci minute, îndreptându-se spre 
Washington. Accelerează imediat după plecarea din gară şi o să 
aibă deja o sută treizeci de kilometri pe oră. Dacă nu ajungeţi la 
prima nişă, aflată la trei sute de metri de aici, vă transformați în 
pastă pe pereţii tunelului. Împuşc pe oricine o ia în altă parte. 
Aşa că daţi-i drumul! 

Pendergast o ajută pe Viola să intre în întuneric, i-o încredinţă 
lui D'Agosta. 

— Scoate-i pe ea şi pe Kaplan de aici, murmură, punându-şi 
lanterna în mâna locotenentului. 

— Şi tu? 

— Am ceva de terminat. E 

Era răspunsul de care se temuse D'Agosta. Intinse mâna, 
reţinându-l. 

— O să te omoare. 

Pendergast se eliberă cu blândeţe. 

— Nu se poate! şopti disperat D'Agosta. Ei vor fi... 

— M-aţi auzit? răsună vocea lui Diogenes. Acum v-au mai 
rămas patru minute! 

— Plecaţi! le ceru cu impetuozitate Pendergast. 

D'Agosta îi aruncă o ultimă privire. Apoi o cuprinse pe Viola cu 
braţul şi se întoarse spre gemolog, înghiontindu-l uşor. 

— Haideţi, domnule Kaplan. Să mergem. 

Aprinse lanterna şi, întorcându-se cu spatele spre Ceasul de 
Fier, îi conduse grăbit de-a lungul şinei. 


Capitolul 68 


Pendergast rămase în întunericul tunelului, cu arma pregătită, 
aşteptând. Tăcerea era deplină. Se scurse un minut, apoi două, 
apoi trei, apoi patru. 

Trecură cinci minute. Nu apăru niciun tren. 

Şase minute. Şapte. 

Continuă să aştepte în întuneric. Îşi dădu seama că fratele lui, 
întotdeauna prudent, n-avea să se arate înainte de trecerea 
trenului. Reveni încet în lumină. 

— Aloysius! De ce mai eşti aici? Vocea i se umplu brusc de 
panică. Am spus că omor pe oricine se-arată din nou! 

— Atunci fă-o. 

Arma trase din nou, împroşcând pietrişul la câţiva centimetri 
de vârful piciorului lui. 

— Ţinteşti mizerabil. 

Un al doilea glonţ se izbi de arcada de deasupra capului lui 
Pendergast, împroşcându-l cu aşchii de piatră. 

— Ai ratat din nou. 

— Trenul o să sosească dintr-o clipă într-alta, se auzi vocea 
insistentă. Nu e necesar să te ucid - o s-o facă în locul meu. 

Pendergast clătină din cap. Apoi începu să meargă agale pe 
placa turnantă, îndreptându-se către centru. 

— Întoarce-te! 

Altă împuşcătură. 

— Azi ţinteşti jalnic, Diogenes. 

Se opri în mijlocul turnantei. 

— Nu! strigă vocea. Pleacă de-acolo! 

Pendergast întinse mâna şi luă cutia, scoase diamantul, îl 
cântări în palmă. 

— Trenul, nebunule! Pune diamantul jos! E-n siguranţă în 
gaura aia! 

— Nu vine niciun tren. 

— Ba da. Are întârziere, atâta tot. 

— Nu vine. 

— Ce tot spui? 

— Expresul acela de la miezul nopţii a fost anulat. Am sunat la 
gara Back Bay din Boston, i-am anunţat că există o bombă. 

— Blufezi! De ce-ai fi făcut-o? N-aveai de unde să-mi cunoşti 
planul. 


— Nu? De ce să ne-ntâlnim cu şase minute înainte de miezul 
nopţii şi nu la miezul nopţii? Şi de ce aici? Nu putea să existe 
decât un singur motiv: orarul trenurilor. Mai departe a fost 
simplu. 

Pendergast îşi strecură diamantul în buzunar. 

— Pune-l înapoi - e al meu! Mincinosule! M-ai minţit! 

— Nu te-am minţit niciodată. Ti-am urmat pur şi simplu 
instrucţiunile. Însă, pe de altă parte, tu m-ai minţit. De multe ori. 
Ai spus c-o să-l omori pe Smithback. Însă ţi-ai ales-o drept ţintă 
pe Margo Green. 

— Ţi-am ucis prietenii. Ştii că nu voi ezita să te omor. 

— Şi chiar asta trebuie să faci. Vrei să mă opreşti? Atunci 
omoară-mă. 

— Ticălosule! Mon semblable, mon frere™ - acum o să mori! 

Pendergast aşteptă, nemişcat. Trecu un minut, apoi încă unul. 

— Vezi, spuse el, nu poţi să mă omori. De-asta ai tras fără să 
ţinteşti cum trebuia. Ai nevoie de mine viu. Ai dovedit-o când m- 
ai salvat din Castelul Fosco. Ai nevoie de mine, fiindcă fără mine 
- fără ura împotriva mea - nu ti-ar mai rămâne nimic. 

Diogenes nu-i răspunse. lar în galerie pătrunseră sunete noi: 
paşi în fugă, ordine răstite, staţii de radio pârâind. 

Sunete care se apropiau. 

— Ce-i asta? se auzi vocea alarmată a lui Diogenes. 

— Poliţia, răspunse calm Pendergast. 

— Ai chemat poliția? Tâmpitule, te vor aresta pe tine, nu pe 
mine! 

— Tocmai ăsta-i şpilul. lar împuşcăturile tale îi vor aduce mai 
repede aici. 

— Ce tot spui? Idiotule, ce faci - te foloseşti drept momeală? 
Te sacrifici? 

— Exact. Dau libertatea mea în schimbul siguranţei Violei şi al 
recuperării Inimii lui Lucifer. Sacrificiu de sine, Diogenes: 
singurul deznodământ la care nu te aşteptai. Pentru că e 
singurul lucru pe care nu te-ai gândi niciodată să-l faci tu însuţi. 

— Eşti... Dă-mi diamantul! 

— Vino să-l iei. S-ar putea să-ţi rămână un minut în care să te 


50,„Tu, semenul meu, frate” - Charles Baudelaire, „Cititorului”, traducere de Lazăr 
Iliescu din volumul Florile Răului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 
1968, citat încorporat de T.S. Eliot ca atare (în limba franceză) în Tărâmul Pustiu (n. 
tr.). 


bucuri de el înainte de a fi amândoi arestaţi. Sau fugi acum şi 
poate - poate - ai şanse să scapi. 

— Nu poţi să faci una ca asta, eşti nebun de legat! 

Vocea fără trup se frânse într-un alt geamăt înăbuşit, atât de 
pătrunzător şi de inuman încât suna sălbatic. Şi se întrerupse 
brusc, lăsând în urmă doar un ecou. 

O clipă mai târziu, din tunelul IV dădu buzna Hayward, cu un 
grup de poliţişti în urma ei. Îi urma Singleton, vorbind surescitat 
în staţia radio. Poliţiştii îl înconjurară repede pe Pendergast, 
lăsându-se într-un genunchi, în poziţie de tragere, cu armele 
către el. 

— Poliţia! Nu mişca! Mâinile sus! 

Pendergast îşi ridică încet mâinile. 

Hayward se apropie, trecând prin cercul de uniforme albastre. 

— Eşti înarmat, agent Pendergast? 

El dădu din cap. 

— Şi o să găseşti Inima lui Lucifer în buzunarul stâng al hainei 
mele. Te rog ai mare grijă de ea. Ţine-o tu însăţi, n-o încredința 
nimănui altcuiva. 

Hayward se uită peste umăr, făcându-i semn unui poliţist să-l 
percheziţioneze. Un altul se apropie şi înşfăcă mâinile lui 
Pendergast, încătuşându-i-le la spate. 

— Sugerez să plecăm de pe şina de cale ferată, spuse 
Pendergast. Pentru mai multă siguranţă. 

— Toate la timpul lor, zise Hayward. 

Întinse cu prudenţă mâna către buzunarul hainei lui, scoase 
diamantul şi şi-l îndesă în propriul buzunar de la piept. 

— Aloysius Pendergast, ai dreptul să nu spui nimic. Orice vei 
spune poate fi folosit împotriva ta în instanţă... 

Dar el nu o asculta. Se uita peste umărul ei, în întunericul din 
tunelul Ill. Acolo se zăreau două puncte luminoase abia vizibile, 
părând simple reflexii în lumina slabă. În timp ce le privea 
dispărură o fracțiune de secundă, pentru a reapărea - aşa cum 
se întâmplă cu ochii când clipesc. Şi apoi se estompară, se 
răsuciră şi dispărură, lăsând în urmă numai bezna. 


Capitolul 69 


Echipajul ambulanţei îi luase deja pe Kaplan şi pe Viola. 
D'Agosta rămăsese în urma lor, încătuşat de un scaun din zona 
de detenţie a subcomisariatului Madison Square Garden şi păzit 
de şase poliţişti. Stătea cu capul în jos şi cu ochii în podea, 
încercând să nu intre în contact vizual cu foştii săi colegi, care 
se străduiau să discute lucruri fără importanţă. Şi se dovedi că o 
putea face cu mare uşurinţă: toată lumea evita cu asiduitate să- 
| privească. Era ca şi cum n-ar mai fi existat, ca şi cum s-ar fi 
transformat într-un soi de parazit care nu merita nici măcar o 
singură privire. 

Auzi o revărsare de voci prin staţia radio şi văzu, prin peretele 
de sticlă al secţiei, un grup numeros de poliţişti în trecere prin 
zona caselor de bilete din Penn Station. In mijloc, continuând să 
meargă demn, era Pendergast, silueta lui zveltă în costum 
negru, cu mâinile încătuşate la spate, cu câte doi poliţişti solizi 
de-o parte şi de alta. Agentul FBI nu se uita nici în dreapta, nici 
în stânga, avea spatele drept şi o expresie netulburată. Pentru 
prima oară după multe zile, părea - dacă aşa ceva era cu 
putinţă în acele circumstanţe - aproape să fi redevenit cel de 
mai înainte. Fără îndoială că îl conduceau către duba în 
aşteptate la intrarea de pe Eighth Avenue. Pendergast aruncă 
din mers o privire în direcţia lui D'Agosta şi, cu toate că peretele 
despărțitor era din geam-oglindă, acesta avu impresia că se 
uitase drept la el, dând scurt din cap, în semn de recunoştinţă. 

D'Agosta îşi întoarse privirea. Întreaga lui lume, cu tot ce 
avea importanţă pentru el, se năruise. Din cauză că-i ceruse cu 
insistenţă s-o informeze pe Hayward unde se aflau, Pendergast, 
prietenul lui, era în drum spre închisoare, probabil pe viaţă. Un 
singur lucru l-ar fi putut face să se simtă mai rău şi anume 
apariţia lui Hayward. 

Şi iat-o, ca la comandă: era împreună cu Singleton, veneau 
din partea opusă a subcomisariatului. 

Îşi lăsă capul în jos şi aşteptă. Auzi paşi apropiindu-se. Faţa îi 
ardea. 

— Locotenente? 

Îşi ridică privirea. Nu era Hayward, doar Singleton. Laura 
trecuse pur şi simplu pe lângă el. 

Singleton se uită în jur, salutându-se cu poliţiştii care îl 


păzeau pe D'Agosta. 

— Scoateţi-i cătuşele, vă rog. 

Unul dintre poliţişti descuie cătuşele care îl legau de scaun. 

— Aş vrea să discut între patru ochi cu locotenentul, dacă n- 
aveţi nimic împotrivă. 

Ceilalţi părăsiră zona de detenţie cu o uşurare vizibilă. După 
plecarea lor, Singleton îi puse o mână pe umăr. 

— Ai intrat până-n gât în rahat, Vinnie, i se adresă, fără nicio 
urmă de asprime. 

D'Agosta dădu din cap. 

— Nu e nevoie să-ţi spun că va fi convocată o comisie de 
anchetă şi că va urma o audiere preliminară internă, cât de 
curând, probabil poimâine. În momentul de faţă, viitorul tău în 
forţele de poliţie se află sub un mare semn de întrebare, dar, 
sincer vorbind, asta ar trebui să fie ultima dintre grijile tale. Se 
pare că avem de-a face cu patru acuzaţii grave: răpire, furt de 
maşini, neglijenţă criminală şi tăinuire. 

D'Agosta îşi luă capul în mâini. 

Singleton îl strânse de umăr. 

— Vinnie, în ciuda tuturor acestora, important e rezultatul la 
care-ai ajuns. Ne-ai oferit o informaţie despre Pendergast şi l-am 
arestat. Au fost avariate câteva maşini, dar nimeni n-a fost rănit. 
Am putea chiar să susţinem că ăsta a fost planul de la bun 
început - înţelegi, adică ai lucrat sub acoperire, i-ai întins lui 
Pendergast o cursă. 

D'Agosta nu-i răspunse. Imaginea lui Pendergast sub escortă, 
încătuşat, încă nu-şi găsise locul în mintea lui. Incoruptibilul 
Pendergast. 

— În esenţă, o să văd ce e de făcut în privinţa acestor 
acuzaţii, poate reuşesc să reduc câteva la statutul de delicte 
minore înainte de a fi consemnate şi adăugate la dosar, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Dar nu promit. 

D'Agosta înghiţi în sec. 

— Mulţumesc, reuşi să articuleze. 

— A apărut o răsturnare neaşteptată de situaţie. Declaraţia 
preliminară a victimei răpirii pare să indice că Diogenes 
Pendergast trăieşte -şi ar putea fi chiar autorul furtului 
diamantelor din muzeu. Se pare că tocmai ne-a scăpat, acolo, 
jos, în tunelurile de cale ferată. Şi faptul că Pendergast avea 
Inima lui Lucifer în buzunar e al naibii de derutant. Acest gen 


de... ei bine, redeschide cazul. Va trebui să reconsiderăm o 
parte dintre ipoteze. 

D'Agosta îşi ridică brusc privirea. 

— Pot explica totul. 

— Păstrează explicaţiile pentru interogatoriu. Hayward mi-a 
relatat deja teoria ta despre Diogenes, care ar fi înscenat totul, 
pentru ca fratele său să pară vinovat de omucideri. Insă acum 
ştim că Pendergast s-a dat drept Kaplan şi a furat diamantul. 
Indiferent care ar fi amănuntele, n-o să-i fie moale, asta e sigur. 
Dacă aş fi în locul tău - şi acum îţi vorbesc ca prieten, nu ca 
superior - mi-aş face griji pentru propria piele şi nu m-aş mai 
sinchisi de a lui. Nemernicul ăsta de la FBI ţi-a făcut deja destule 
necazuri. 

— Domnule căpitan, aş aprecia dacă n-aţi mai vorbi aşa 
despre agentul Pendergast. 

— Loial până în ultima clipă, eh? 

Singleton scutură din cap. 

În subcomisariat pătrunseră reverberaţiile unei voci sonore, 
furibunde. Un grup compact de agenţi federali, condus de un 
bărbat înalt, încruntat şi ars de soare, îşi făcu apariţia în afara 
zonei de detenţie. D'Agosta se uită cu atenţie: bărbatul din 
frunte avea o înfăţişare familiară, extrem de familiară. Incercă 
să-şi limpezească mintea, să împrăştie ceața. Coffey. Agentul 
special Coffey. 

Zărindu-l de Singleton, Coffey se îndreptă în direcţia zonei de 
detenţie. 

— Domnule căpitan Singleton? 

Împurpurarea feţei cărnoase era vizibilă, în ciuda bronzului. 

Căpitanul Singleton îşi ridică privirea cu o expresie blândă. 

— Da, domnule agent Coffey? 

— Ce naiba se petrece aici? Aţi făcut arestarea fără noi? 

— Exact. 

— Ştiţi că e cazul nostru. 

Singleton aşteptă un minut înainte de a răspunde. Şi răspunse 
cu voce calmă, scăzută, aproape ca şi cum i-ar fi vorbit unui 
copil. 

— Informaţia a sosit pe neaşteptate şi a trebuit să acţionăm 
fără întârziere. Făptaşul a reuşit să se strecoare prin filtrul din 
districtul Suffolk şi s-a întors în oraş. Nu puteam aştepta. Sunt 
sigur c-o să înţelegeţi de ce, date fiind circumstanţele, a trebuit 


să acţionăm fără dumneavoastră. 

— N-aţi luat legătura cu Districtul de Sud al Biroului Teritorial 
Manhattan. Aveam agenţi în aşteptare în oraş, gata să intre în 
acţiune în orice clipă. 

O altă pauză. 

— A fost evident o omisiune, pentru care-mi asum întreaga 
răspundere. Ştiţi cât de uşor e, în focul acţiunii, să uiţi de un 
punct care trebuie pus pe un i, undeva, pe traseu. Îmi cer scuze. 

Coffey stătea în faţa lui Singleton, respirând greu. Câţiva 
poliţişti din NYPD chicoteau în fundal. 

— Arestarea lui Pendergast ne-a oferit un bonus neaşteptat, 
adăugă Singleton. 

— Şi care naiba a fost acesta? 

— Avea în buzunar diamantul, Inima lui Lucifer. 

Singleton profită de faptul că lui Coffey îi pierise pe moment 
graiul ca să arunce o privire spre oamenii săi. 

— Am terminat aici. Să mergem la sediu. 

Şi, ridicându-l pe D'Agosta cu blândeţe în picioare, se răsuci 
pe călcâie şi plecă. 


Capitolul 70 


Dimineaţa zilei de miercuri era senină, strălucitoare, cu 
soarele revărsându-se prin singura fereastră a alcovului rezervat 
pentru masa de sufragerie din micul apartament de pe West 
End Avenue. Nora Kelly auzi uşa camerei de baie trântindu-se. 
Câteva minute mai târziu, pe culoar îşi făcu apariţia Bill 
Smithback, îmbrăcat, cu cravata deznodată şi cu haina 
atârnându-i pe un umăr. Avea o expresie sumbră. 

— Vino să mănânci ceva, spuse Nora. 

La vederea ei, chipul lui se lumină uşor; se apropie şi se aşeză 
la masă. 

— La ce oră te-ai întors azi-noapte? 

— La patru. 

Smithback se aplecă şi o sărută. 

— Arăţi ca naiba. 

— Nu e din lipsă de somn. 

Nora împinse ziarul spre el. 

— Prima pagină. Felicitări. 

Smithback aruncă o privire. Povestea furtului Inimii lui Lucifer 
de către un agresor necunoscut era pe prima pagină, deasupra 
îndoiturii: visul oricărui jurnalist. Era o ştire uimitoare, în 
exclusivitate, şi, alături de arestarea lui Pendergast, alungase în 
pagina a treia din secţiunea metropolitană reportajul lui 
Harriman despre prinderea lui Bălăngănilă - o bătrână îl văzuse 
expunându-se în faţa unui bancomat şi, pe bună dreptate 
indignată, îl pocnise cu bastonul, lăsându-l la pământ, aproape 
inconştient. Era prima oară când Bill nu părea interesat de 
ghinionul lui Harriman, constată Nora. 

El împinse ziarul într-o parte. 

— Nu te duci la serviciu? 

— De la muzeu ni s-a spus să stăm acasă tot restul 
săptămânii - un soi de concediu impus. Totul e încuiat până 
când se descoperă cum a fost spart sistemul de pază. Clătină 
din cap. Pe deasupra, după toate aparențele, a dispărut Hugo 
Menzies. S-ar părea că a fost surprins de o cameră de 
supraveghere, nu departe de Sala Astor, la ora furtului. Se tem 
că e posibil să fi descoperit întâmplător jaful şi să fi fost ucis. 

— Poate că el e hoţul. 

— Hoţul e Diogenes Pendergast. Tu ar trebui s-o ştii cel mai 


bine. 

— Poate Menzies e Diogenes. 

Bill râse sec, forţat. 

— Nici măcar nu e amuzant. 

El ridică din umeri. 

— Îmi cer scuze. A fost o glumă de prost-gust. 

Nora îi umplu cana cu cafea, apoi o reumplu pe a ei. 

— A rămas un singur lucru pe care nu l-am înţeles din 
reportajul tău. Cum a scos Pendergast Inima lui Lucifer din 
clădirea companiei Affiliated Transglobal? Adică, am înţeles că 
au blocat imediat toate ieşirile şi că toată lumea care a plecata 
trecut printr-un detector cu raze X, că s-a ţinut evidenţa tuturor 
persoanelor care au intrat şi au ieşit. Şi nu l-au găsit pe 
Pendergast. Ce-a făcut, a coborât pe peretele exterior? Cum a 
scos piatra prețioasă? 

Smithback îşi netezi un smoc rebel de păr, care să săltă din 
nou în sus imediat ce scăpă de sub mâna lui. 

— Asta e partea cea mai frumoasă a poveştii - numai că nu 
pot s-o scriu. 

— De ce nu poţi? 

Ziaristul se întoarse spre ea şi îi adresă un zâmbet oarecum 
sumbru. 

— Pentru că eu sunt cel care a scos diamantul din clădire. 

— Tu? 

Nora se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

Smithback dădu din cap. 

— Oh, Bill. 

— Nora, trebuia. Era singura posibilitate. Şi nu-ţi face griji - n- 
o să mi se dea niciodată de urmă. Diamantul s-a întors la locul 
lui. Planul a fost cu adevărat genial. 

— Povesteşte-mi. 

— Eşti sigură că vrei să ştii? O să te faci vinovată de tăinuire. 

— Sunt soţia ta, prostuţule. Bineînţeles că vreau să ştiu. 

El oftă. 

— Pendergast a pus totul la cale. A ştiut că aveau să blocheze 
ieșirile şi să percheziţioneze pe toată lumea la plecare. Aşa că s- 
a dat drept unul dintre tehnicienii care se ocupau de detectorul 
cu raze X. 

— Dar, dacă paza a fost atât de strictă cum spui, nu i-au 
verificat şi pe tehnicieni cu detectorul? Când au părăsit clădirea? 


— Pendergast a avut şi asta în vedere. După ce am trecut prin 
detector, mi-a arătat drumul către ieşire. În momentul ăla mi-a 
strecurat diamantul în buzunar. Şi am ieşit imediat în stradă. 

Norei nu-i venea să creadă. 

— Dacă te-ar fi prins, te-ar fi condamnat la douăzeci de ani. 

— Să nu crezi că nu m-am gândit. Smithback ridică din umeri. 
Dar de asta depindea o viaţă. Şi eu am încredere în Pendergast 
- uneori am impresia că am rămas singurul om din lume care 
mai are încredere în el. 

După aceste cuvinte se ridică, se apropie de fereastră şi se 
uită neliniştit afară, cu mâinile pe şolduri. 

— Nu s-a terminat, Nora, murmură el. Nicidecum. 

Se răsuci brusc, cu ochii scăpărând de mânie. 

— Justiţia noastră e o parodie. Unui om nevinovat i s-a făcut o 
înscenare şi e luat drept un abominabil ucigaş în serie. lar 
adevăratul ucigaş e încă în libertate. Din povestea asta mai 
lipseşte o bucată a naibii de mare de adevăr. Am de gând să-l 
descopăr. 

— Bill - pentru numele lui Dumnezeu, nu te-apuca să-l 
urmăreşti pe Diogenes. 

— Şi Margo? Ai de gând să-l laşi pe ucigaşul ei să scape 
nepedepsit? Cu Pendergast în închisoare şi cu D'Agosta 
degrevat din funcţie, sau mai rău, n-a mai rămas nimeni care s- 
o facă, în afară de mine. 

— N-o face. Te rog, nu. Nu e decât o altă decizie impulsivă - şi 
stupidă. El se întoarse din nou spre fereastră. 

— Recunosc că e impulsivă. Poate şi stupidă. Exact cum 
spui... 

Nora se ridică de pe scaun, simțindu-se ea însăşi cuprinsă de 
un val de furie. 

— Şi cum rămâne cu noi? Cu viitorul nostru? Dacă-i iei urma 
lui Diogenes, o să te ucidă. Nu eşti pe măsura lui! 

Smithback continuă să se uite pe fereastră şi nu răspunse 
imediat. Pe urmă se foi. 

— Pendergast mi-a salvat viaţa, spuse el, cu voce scăzută. A 
salvat-o şi pe ata. 

Ea îi întoarse spatele, exasperată. 

El se apropie şi o luă în braţe. 

— N-o s-o fac... dacă aşa spui tu. 

— E singurul lucru pe care n-o să ţi-l spun. Decizia îţi aparţine. 


Smithback se retrase cu un pas, îşi înnodă cravata şi îşi puse 
haina. 

— AŞ face bine să plec la lucru. 

O sărută. 

— Te iubesc, Nora. 

Ea scutură din cap. 

— Fii foarte, foarte prudent. 

— O să fiu, îţi promit. Ai încredere în mine. 

Şi dispăru dincolo de uşă. 


Capitolul 71 


O zi mai târziu şi cu şaizeci şi cinci de kilometri mai spre nord, 
soarele pătrundea palid prin ferestrele acoperite de jaluzele ale 
unei rezerve mici din Secţia de terapie intensivă a unei clinici 
particulare. O singură pacientă era întinsă sub un cearşaf, 
conectată la mai multe aparate mari care piuiau încet, aproape 
reconfortant. 

O asistentă intră, verifică aparatele, notă valoarea câtorva 
dintre semnele vitale, apoi se întrerupse ca să-i arunce o privire 
pacientei. 

— Bună dimineaţa, Theresa, spuse ea, radioasă. 

Ochii bolnavei rămaseră închişi şi nu-i răspunse. Îi scoseseră 
sonda gastrică şi nu se mai afla într-un pericol imediat, dar era 
totuşi o femeie foarte grav bolnavă. 

— E o dimineaţă frumoasă, continuă asistenta, deschizând 
jaluzelele şi lăsând o rază de soare să cadă pe aşternuturi. 

Dincolo de ferestrele vilei Queen Anne, care ocupa o 
suprafaţă întinsă, fluviul Hudson sclipea în mijlocul peisajului de 
iarnă din ţinutul Putnam. 

Faţa palidă a femeii era încadrată de părul scurt, castaniu, 
răsfirat pe faţa de pernă din bumbac. 

Asistenta îşi reluă activitatea, schimbă punga pentru perfuzie, 
netezi aşternuturile. În cele din urmă, se aplecă asupra femeii şi 
îi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. 

Ochii pacientei se deschiseră încet. 

Asistenta se opri, apoi îi luă mâna. 

— Bună dimineaţa, repetă, ţinând-o uşor de mână. 

Ochii se mişcară din stânga în dreapta. Buzele se deschiseră, 
dar nu se auzi niciun sunet. 

— Încă nu-ncerca să vorbeşti, spuse asistenta, apropiindu-se 
de intercom. O să fie bine. Ai trecut printr-o încercare grea, dar 
acum totul e perfect. 

Apăsă pe maneta intercomului şi se aplecă spre el, vorbind cu 
voce scăzută. 

— Pacienta de la Urgenţe se trezeşte, murmură ea. Anunţaţi-l 
pe doctorul Winokur. 

Se întoarse lângă pat şi luă din nou mâna femeii. 

— Unde...? 

— Eşti la Clinica Feversham, dragă Theresa. La câţiva 


kilometri de Cold Spring. Suntem în 31 ianuarie şi ai fost 
inconştientă vreme de şase zile, dar te-am ajutat cât ne-a stat în 
putinţă. Totul e perfect. Eşti o femeie puternică şi sănătoasă şi o 
să-ţi revii. 

Pacienta o privi cu ochi uşor măriţi. 

— Ce...? reuşi să rostească vocea ei slabă. 

— Ce s-a-ntâmplat? Nu-ţi face acum probleme pentru asta. Ai 
scăpat ca prin urechile acului, dar s-a terminat totul. Aici eşti în 
siguranţă. 

Femeia din pat se străduia să vorbească, buzele i se mişcau. 

— Incă nu-ncerca să vorbeşti. Păstrează-ţi forţele pentru 
doctor. 

— ... încercat să mă omoare... 

Nu rostea decât cuvinte disparate. 

— Cum spuneam, nu-ţi face probleme. Concentrează-te 
asupra însănătoşirii. 

— ... îngrozitor... 

Asistenta îi mângâie mâna cu blândeţe. 

— Sunt sigură că aşa a fost, dar să nu insistăm acum asupra 
acestui subiect. Doctorul Winokur o să fie aici din clipă-n clipă şi 
s-ar putea să-ţi pună câteva întrebări. Ar trebui să te-odihneşti, 
draga mea. 

— Obosită... Obosită... 

— Sigur că eşti obosită. Eşti foarte obosită. Dar încă nu poţi s- 
adormi din nou, Theresa. Rămâi trează pentru mine şi pentru 
doctor. Doar acum. Aşa, eşti o fetiţă bună. 

— Nu sunt... Theresa. 

Asistenţa îi zâmbi cu indulgență, bătând-o pe mână. 

— Nu-ţi face griji pentru nimic. O uşoară stare de confuzie la 
trezire e perfect normală. Hai să ne uităm pe fereastră în timp 
ce-l aşteptăm pe doctor. Nu-i aşa că e o zi minunată? 


Capitolul 72 


Hayward nu mai vizitase niciodată legendarul arest de înaltă 
securitate din Bellevue Hospital, aşa că se apropie de intrare din 
ce în ce mai curioasă. Coridoarele lungi, strălucitor luminate, 
miroseau a alcool şi a înălbitor şi drumul trecea pe lângă vreo 
şase uşi încuiate: Secţia de urgenţe pentru adulţi, Urgenţe 
psihiatrice, Pacienţi internaţi, ajungând în final în faţa celei mai 
intimidante dintre toate: o uşă dublă, din oţel inoxidabil, 
flancată de doi infirmieri în costume albe şi de un sergent din 
NYPD, aşezat la un birou. Pe uşă exista o plăcuţă identificatoare 
de dimensiuni reduse, pe care erau mâzgălite cuvintele: „Zona 
de securitate”. 

Hayward îşi arătă insigna. 

— Căpitan Laura Hayward şi o vizitatoare. Suntem aşteptate 
în D-11. 

— 'Neaţa căpitane, răspunse pe ton lejer sergentul, apoi îi luă 
legitimaţia, notă câteva informaţii pe foaia de înregistrare şi i-o 
întinse s-o semneze. 

— Vizitatoarea va aştepta aici în timp ce vorbesc mai întâi eu 
cu deţinutul. 

— Sigur, sigur, spuse sergentul. Joe o să vă-nsoţească. 

Cel mai voinic dintre infirmieri dădu din cap, fără să schiţeze 
niciun zâmbet. 

Sergentul se întoarse spre un telefon de alături şi formă un 
număr. O clipă mai târziu, se auzi zgomotul deschiderii unor 
zăvoare grele, automate. Infirmierul pe nume Joe deschise uşa. 

— D-11 aţi spus? 

— Exact. 

— Pe aici, căpitane. 

Dincolo de uşă se întindea un culoar îngust, cu podeaua şi 
pereţii acoperiţi cu linoleum. Pe ambele părţi era câte un şir 
lung de uşi. Uşi metalice, cu ferestruici mici, pentru observare, 
la nivelul ochilor. Un cor bizar de voci estompate ieşi în 
întâmpinarea lui Hayward: înjurături furioase, plânsete, o 
bolboroseală groaznică, numai pe jumătate omenească, totul 
răzbătând de dincolo de uşi. Acolo mirosul era diferit; sub 
duhoarea de alcool şi detergenţi se simţea un iz vag de vomă şi 
de excremente, plus altceva, un miros cunoscut din timpul 
vizitelor în diverse închisori de maximă securitate: mirosul fricii. 


Uşa se închise zăngănind în urma lor. O clipă mai târziu, 
zăvoarele automate se recuplară cu un pocnet care semăna a 
foc de pistol. 

Îl urmă pe infirmier de-a lungul unui coridor, dincolo de un 
colţ şi apoi pe un coridor similar. Către capătul acestuia, 
identifică fără nicio greutate încăperea spre care se îndreptau: 
era, fără niciun dubiu, cea păzită de patru bărbaţi în costum. 
Coffey scăpase arestarea, dar era al naibii de sigur că nu voia 
să-i mai scape nimic altceva. 

Agenţii se întoarseră spre ea în timp ce se apropia. Hayward îl 
recunoscu pe unul dintre ei ca fiind agentul Rabiner, lacheul lui 
Coffey. Şi nu părea încântat s-o vadă. 

— Puneţi-vă armele în seif, căpitane, îi ceru, în loc de salut. 

Ea îşi scoase revolverul şi spray-ul lacrimogen şi le aşeză în 
locul indicat. 

— S-ar părea că-l ţinem la păstrare, spuse Rabiner, cu un 
zâmbet onctuos. L-am arestat pentru uciderea lui Decker, care e 
pasibilă de pedeapsa cu moartea, conform statutului federal. 
Acum nu mai avem de aşteptat decât evaluarea psihiatrică. 
Până la sfârşitul săptămânii o să fie izolat într-o celulă de la 
Herkmoor. Ca mâine îl ducem pe ticălosul ăsta la proces. 

— Sunteţi foarte vorbăreţ în dimineaţa asta, domnule agent 
Rabiner, comentă Hayward. 

Replica îl făcu să amuţească. 

— Acum aş vrea să-l văd. Mai întâi eu, apoi o s-aduc o 
vizitatoare. 

— Intraţi singură sau aveţi nevoie de protecţie? 

Ea nu se osteni să-i răspundă. Făcu pur şi simplu un pas 
înapoi şi aşteptă până când unul dintre agenţi trase zăvorul uşii, 
cu arma pregătiră, după ce aruncase mai întâi o privire pe micul 
geam. 

— Strigaţi dacă devine violent. 

Hayward intră în lumina crudă din celulă. 

Îmbrăcat într-un  combinezon portocaliu de deținut, 
Pendergast stătea liniştit pe patul îngust de campanie. Pereţii 
celulei erau capitonaţi şi nu exista alt mobilier. 

Pentru o clipă, Hayward nu scoase nicio vorbă. Se obişnuise 
într-o asemenea măsură să-l vadă într-un costum negru, bine 
croit, încât combinezonul părea ciudat de nelalocul lui. Era palid 
şi tras la faţă, dar calm. 


— Căpitane Hayward. Se ridică şi arătă către pat: la loc, te 
rog. 

— E în ordine. Prefer să stau în picioare. 

— Bine, zise Pendergast, rămânând şi el în picioare, din 
politeţe. 

În celula minusculă se lăsă tăcerea. Hayward nu era genul 
care rămâne fără cuvinte, dar adevărul era că încă nu-şi dădea 
seama ce impuls o îndemnase să facă o asemenea vizită. După 
o clipă îşi drese glasul. 

— Cum ai reuşit să-l calci pe nervi pe agentul special Coffey? 
întrebă ea. 

Pendergast schiţă un zâmbet firav. 

— Agentul Coffey are o părere exagerat de bună despre sine 
însuşi. E un punct de vedere cu care eu n-am reuşit niciodată să 
fiu de acord. Acum câţiva ani ne-am ocupat împreună de un caz 
şi sfârşitul n-a fost tocmai favorabil în ceea ce-l privea. 

— Întreb fiindcă noi am încercat să obţinem jurisdicţia asupra 
cazului, dar n-am mai văzut niciodată FBl-ul călcând cu atâta 
putere în picioare NYPD-ul. Şi n-a făcut-o în obişnuitul mod 
semicordial. 

— Nu mă surprinde. 

— Adevărul e că în evoluţia cazului au apărut două întorsături 
bizare, încă neoficiale, despre care aş vrea să te-ntreb. 

— Te rog. 

— S-a dovedit că Margo Green e în viaţă. Cineva a pus la cale 
o înşelăciune la spital, a aranjat să fie transferată în nordul 
statului sub un nume fals şi a lăsat în locul ei cadavrul unei 
vagaboande dependente de droguri, care trebuia trimis la 
cimitirul săracilor. Medicul legist spune c-a fost o simplă eroare, 
iar directorul medical susţine că e vorba de o „încurcătură 
birocratică regretabilă”. E ciudat că amândoi îţi sunt cunoştinţe 
vechi. Mama lui Green era să aibă un atac de cord când a aflat 
că fiica pe care tocmai şi-a îngropat-o trăieşte. 

Tăcu, îngustându-şi ochii, apoi izbucni: 

— Fir-ar să fie, Pendergast! Nu poţi să faci nimic cum scrie la 
carte? Şi cum ai fost în stare să-i faci unei mame aşa ceva? 

El îi răspunse după o clipă de tăcere. 

— Durerea ei trebuia să fie sinceră. Diogenes ar fi remarcat 
orice simulare. Oricât de crud ar părea, gestul a fost necesar 
pentru salvarea vieţii lui Margo Green - şi, în ultimă instanţă, 


viaţa ei e mai importantă decât durerea temporară a mamei ei. 
Era necesară păstrarea unui secret desăvârșit, motiv pentru 
care nu i-am spus nimic nici măcar locotenentului D'Agosta. 

Hayward oftă. 

— Oricum, tocmai am vorbit cu Green la telefon. E incredibil 
de slăbită şi am purtat cea mai concisă discuţie cu putinţă, dar 
era foarte lucidă. Şi ceea ce-a avut de spus m-a surprins al naibii 
de mult. E absolut sigură că n-ai atacat-o tu, iar descrierea ei se 
potriveşte foarte bine cu toate celelalte descrieri ale fratelui tău 
obţinute până acum. Problema e că, atât la locul crimei cât şi pe 
arma cu care s-a apărat ea, apare sângele tău, alături de fibrele 
textile, de păr şi de alte probe materiale. Aşa că dovezile ne pun 
în faţa unei adevărate enigme. 

— Cu siguranţă. 

— Discuţiile cu Viola Maskelene coincid cu povestea ta despre 
Diogenes sau cel puţin cu ceea ce-am înţeles eu din ea. Susţine 
cu insistenţă că a fost răpită de el, nu de tine. Spune că el şi-a 
recunoscut de fapt crimele şi că i-a arătat unul dintre 
diamantele furate din Sala Astor. Nicio dovadă, bineînţeles, 
avem doar mărturia ei, dar ne-a ajutat să găsim casa blindată în 
care-a fost ţinută. Unde am descoperit o serie amenajări 
serioase, inclusiv dovezi foarte concludente care îl leagă pe 
Diogenes de furtul din Astor Hall - obiecte la care evident n- 
avea de gând să renunţe. 

— Interesant. 

— Şi a fost cât pe ce să prindem pe cineva în tunelurile în 
care D'Agosta jură că s-a aflat Diogenes. Kaplan, gemologul, îi 
confirmă afirmaţiile, ca şi Viola  Maskelene. Relatările 
preliminare concordă şi ştim că n-aveai cum să fii tu. l-am rugat 
şi pe omologii noştri britanici să deschidă o anchetă asupra 
decesului lui Diogenes, survenit în Anglia, dar o să dureze. 
Oricum, probele par să demonstreze că, la urma urmelor, fratele 
tău ar putea fi în viaţă. Avem trei oameni care sunt convinşi de 
asta. 

Pendergast dădu din cap. 

— Şi tu ce crezi, căpitane? 

Hayward ezită. 

— Că sunt necesare mai multe investigaţii. Problema e că FBI- 
ul înaintează cu toată viteza, solicitând pedeapsa capitală 
pentru uciderea unuia dintre agenţii săi şi se pare că nici nu s-ar 


putea sinchisi mai puţin de inadvertenţele apărute în celelalte 
trei cazuri. Sau, mai degrabă, în celelalte două, de vreme ce 
Green nu a fost ucisă. Ceea ce îmi îngreunează continuarea 
investigaţiilor în celelalte două cazuri. 

Pendergast dădu iarăşi din cap. 

— Inţeleg care e problema. 

Hayward îi aruncă o privire plină de curiozitate. 

— Mă întrebam, pur şi simplu - ai să-mi spui ceva în privinţa 
asta? 

— Că am încredere că abilităţile tale te vor ajuta să găseşti 
adevărul. 

— Nimic mai mult? 

— Asta-nseamnă foarte mult, căpitane. 

Ea păstră o clipă tăcerea. 

— Ajută-mă, Pendergast. 

— Persoana care te poate ajuta e locotenentul D'Agosta. Ştie 
tot ce e de ştiut despre caz şi nici n-ai putea găsi o întrebuințare 
mai bună a cunoştinţelor sale. 

— Ştii că e imposibil. Locotenentului D'Agosta a fost degrevat 
din funcţie. Pe moment nu poate ajuta pe nimeni. 

— Nimic nu e imposibil. Nu trebuie decât să-nveţi cum se pot 
deforma regulile. 

Hayward oftă, iritată. 

— Am o întrebare pentru tine, spuse Pendergast. Agentul 
Coffey ştie ceva despre reapariţia lui Margo Green? 

— Nu, dar mă îndoiesc că s-ar sinchisi. Aşa cum spuneam, ei 
se concentrează în totalitate asupra cazului lui Decker. 

— Bun. Te-aş ruga să păstrezi informaţia asta secretă, cât mai 
mult cu putinţă. Cred că Margo Green e în siguranţă în ceea ce-l 
priveşte pe Diogenes, cel puţin pe termen scurt. Fratele meu s-a 
ascuns şi o să-şi lângă o vreme rănile, dar când va ieşi la 
suprafaţă va fi mai periculos ca oricând. Te rog s-o protejezi pe 
Green în timpul convalescenţei. Am aceeaşi rugăminte şi în 
cazul lui Smithback şi al soţiei sale, Nora. Şi într-al tău. Mă tem 
că sunteţi cu toţii ţinte potenţiale. 

Hayward se cutremură. Ceea ce în urmă cu două zile crea 
impresia unei fantezii demente începea acum să pară înfiorător 
de real. 

— O s-o fac, zise ea. 

— Mulţumesc. 


În celulă se lăsă din nou tăcerea. O clipă mai târziu, Hayward 
se dezmetici. 

— Ei, ar trebui să plec. De fapt, am venit ca escortă pentru 
altcineva care vrea să te vadă. 

— Căpitane? spuse Pendergast. Ar mai fi ceva. 

Hayward se întoarse din nou spre el. Stătea acolo, palid în 
lumina artificială, cu privirea calmă aţintită asupra ei. 

— Te rog, nu fi prea aspră cu Vincent. 

Ea se grăbi să-şi ferească privirea, fără să vrea. 

— Tot ce-a făcut a făcut la cererea mea. De aceea ţi-a spus 
atât de puţine lucruri, de aceea s-a mutat - toate aceste acţiuni 
au avut drept scop să te menţină în siguranţă faţă de fratele 
meu. Ca să m-ajute şi ca să apere o serie de vieţi, a făcut un 
sacrificiu profesional imens - sper şi mă rog să nu fie, în aceeaşi 
măsură, şi un sacrificiu personal. 

Hayward nu răspunse. 

— Asta e tot. La revedere, căpitane. 

Ea îşi regăsi vocea. 

— La revedere, agent Pendergast. 

Pe urmă, tot fără să-l privească în ochi, se răsuci pe călcâie şi 
bătu în geamul încasabil al ferestrei de supraveghere. 


Pendergast privi uşa închizându-se în urma ei. Rămase 
nemişcat, în combinezonul portocaliu care nu-i era pe măsură, 
ascultând. Auzi câteva voci înăbuşite dincolo de uşa capitonată, 
apoi se concentră asupra zgomotului paşilor uşori, dar hotărâți 
ai lui Hayward, care se îndrepta spre ieşirea din secţia aceasta a 
spitalului. Auzi  zăvoarele  decuplându-se, auzi uşa grea 
deschizându-se cu o detunătură. Şi abia după aproape treizeci 
de secunde se închise şi se încuie din nou. 

Continuă să asculte cu şi mai multă atenţie. Fiindcă pe coridor 
se auzeau alţi paşi, cu totul diferiţi: mai înceţi, mai prudenţi. Se 
apropiau din ce în ce mai mult. Şi, ascultând, trupul lui se 
încorda tot mai mult. O clipă mai târziu, cineva bătu din nou cu 
grosolănie în uşă. 

— Vizitator! 

Şi Viola Maskelene apăru în prag. 

Avea o zgârietură deasupra unui ochi şi părea palidă sub 
bronzul ei mediteranean, dar altminteri nevătămată. 

Pendergast descoperi că nu putea să se mişte. Stătea pur şi 


simplu, cu ochii la ea. 

Viola înaintă şi se opri stângace în mijlocul încăperii. Uşa se 
închise în urma ei. 

Pendergast rămase în continuare nemişcat. 

Ochii Violei coborâră de la faţa lui la uniforma de deţinut. 

— Aş vrea, pentru binele tău, să nu mă fi întâlnit niciodată, 
spuse el, aproape cu răceală. 

— Dar pentru binele tău? 

El o privi îndelung, apoi răspunse, cu voce mai scăzută: 

— N-o să regret niciodată că te-am întâlnit. Dar atâta vreme 
cât ai sentimente pentru mine - dacă aşa stau într-adevăr 
lucrurile - o să fii în mare pericol. Trebuie să pleci şi să nu mă 
mai vezi sau să te mai gândeşti vreodată la mine. Tăcu, apoi îşi 
lăsă privirea în podea. Îmi pare foarte, foarte rău pentru toate. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— Şi cu asta, basta? întrebă ea într-un târziu, cu voce joasă. 
N-o să ştim niciodată, n-o să avem niciodată ocazia să aflăm? 

— Niciodată. Diogenes e încă în libertate. Dacă o să aibă 
impresia că a mai rămas o legătură între noi, oricât de 
neînsemnată, o să te ucidă. Trebuie să pleci imediat, să te 
întorci pe Capraia, să-ţi continui viaţa, să le spui tuturor 
- inclusiv inimii tale - că-ţi sunt cu desăvârşire indiferent. 

— Şi tu? 

— Eu o să ştiu că trăieşti. E suficient. 

Ea se apropie cu un pas, înverşunată. 

— Nu vreau să-mi „continui” viaţa. Nu mai vreau. Ezită, apoi 
îşi ridică braţele şi îşi puse palmele pe umerii lui. Nu şi după ce 
te-am cunoscut. 

Pendergast rămase neclintit ca o statuie. 

— Trebuie să mă laşi în urmă, spuse el, calm. Diogenes o să 
se-ntoarcă. Şi eu n-o să te pot apăra. 

— El... mi-a spus nişte lucruri cumplite, zise ea, cu vocea 
tremurând. Au trecut treizeci şi şase de ore de când am ieşit din 
tunelul ăla de cale ferată şi în tot acest timp n-am fost în stare 
să mă gândesc la nimic altceva. Am dus o viaţă stupidă, 
dezolantă, fără dragoste. Şi tu îmi ceri acum să plec de lângă 
singurul lucru care-nseamnă ceva pentru mine. 

Pendergast îi înconjură cu delicateţe mijlocul cu braţele şi se 
uită cercetător în ochii ei. 

— Diogenes îşi face un scop din descoperirea celor mai adânci 


spaime ale cuiva. Şi apoi îi dă o lovitură mortală, bine ţintită. 
Aşa reuşeşte să îndemne oamenii să se sinucidă. Dar cuvintele 
lui n-au miez. Nu le lăsa să te bântuie. A-I cunoaşte pe Diogenes 
e totuna cu a pătrunde în întuneric. Trebuie să ieşi din 
întunericul ăsta, Viola. Întoarce-te în lumină. Ceea ce înseamnă 
şi să te-ndepărtezi de mine. 

— Nu, murmură ea. 

— Intoarce-te pe insula ta şi uită-mă. Dacă nu pentru binele 
tău, Viola, atunci pentru al meu. 

Se priviră o clipă în ochi. Apoi, în lumina aspră din celula 
jalnică, se sărutară. 

Un moment mai târziu, Pendergast se desprinse şi se retrase. 
Avea faţa neobişnuit de îmbujorată şi ochii lui spălăciţi 
străluceau. 

— Rămas-bun, Viola, zise el. 

Ea stătea de parcă ar fi prins rădăcini. Se scurse un minut. 
Apoi, cu infinită părere de rău, se răsuci şi se îndreptă încet spre 
uşă. In prag ezită şi, fără să se întoarcă, vorbi cu voce scăzută. 

— O să fac cum spui. O să mă-ntorc pe insula mea. O să le 
spun tuturor că nici nu mi-ar putea păsa mai puţin ce se- 
ntâmplă cu tine. O să-mi trăiesc viaţa. Şi, când o să fii în sfârşit 
liber, o să ştii unde mă găseşti. 

Bătu scurt în fereastra de supraveghere, uşa se deschise - şi 
ea dispăru. 


EPILOG 


Focul se stingea pe grătar, lăsând în urmă un morman de 
sfărâmături de cărbune. Lumina din bibliotecă era palidă şi 
obişnuita mantie de tăcere învăluia totul: măsuţele pentru 
lectură acoperite cu postav, cu cărţi stivuite ordonat în teancuri, 
zidurile de volume adormite, lămpile cu abajur şi scaunele 
tapiţate cu piele. Afară era o zi strălucitoare de iarnă, ultima zi a 
lunii ianuarie, dar în casa cu numărul 891 de pe Riverside Drive 
părea să domnească o noapte perpetuă. 

Constance stătea pe un scaun, într-o fustă cu bordură de 
dantelă albă, cu picioarele îndoite sub ea, citind un tratat din 
secolul al optsprezecelea despre binefacerile scurgerilor de 
sânge. D'Agosta era aşezat alături, pe un fotoliu cu rezemători 
pentru cap. Pe masa de lângă el, pe o tavă de argint, se aflao 
cutie neîncepută de bere Budweiser. 

D'Agosta se uită în treacăt la Constance, la profilul ei perfect, 
la părul ei lins, castaniu. Era o tânără femeie frumoasă, fără 
nicio îndoială; ca să nu mai spună şi că era neobişnuit, ba chiar 
bizar de inteligentă şi de cultă pentru vârsta ei. Însă avea ceva 
straniu -foarte, foarte straniu. Ştirea despre arestarea şi 
încarcerarea lui Pendergast nu păruse să-i trezească vreo 
emoție. 

D'Agosta ştia, din experiență, că lipsa unei reacții emoționale 
era, de fapt, cea mai puternică reacție posibilă. Il îngrijora. 
Pendergast îl avertizase în privinţa sensibilităţii fetei, făcuse 
aluzie la nişte lucruri sumbre din trecutul ei. D'Agosta avea de 
multă vreme propriile dubii în privinţa stabilităţii lui Constance şi 
inexplicabila ei indiferenţă nu făcea altceva decât să-i dea şi mai 
mult de gândit. Se întorsese în vila de la numărul 891 cu o zi 
înainte, aducând cu sine puţinele lucruri pe care le poseda, în 
parte ca să vegheze asupra ei, acum, când Pendergast lipsea 
- și în parte, fiindcă nu avea unde altundeva să se ducă. 

Şi mai era problema lui Diogenes. Era adevărat că fusese 
oprit, că planurile lui în privinţa Violei şi a Inimii lui Lucifer 
fuseseră zădărnicite, că fusese silit să se ascundă iarăşi. NYPD- 
ul credea acum în existenţa lui şi îl urmărea cu hotărâre. Deşi n- 
o zdruncinase întru totul, evoluţia recentă a evenimentelor 
părea să fi dat o lovitură convingerii că Pendergast era un 


criminal în serie - dar probele materiale copleşitoare continuau 
să fie o problemă. Însă, oricum, NYPD-ul avea deja certitudinea 
că Diogenes se afla în spatele furtului din Sala Astor şi că tot el 
o răpise pe Viola. Îi găsiseră casa blindată şi începuseră s-o 
dezmembreze. Cazul nu era nicidecum închis. 

Într-un fel, eşecul şi fuga lui Diogenes nu făcuseră altceva 
decât să-l transforme într-un adversar mult mai periculos. Își 
aminti că, în timpul convorbirii telefonice din jaguarul de epocă, 
îşi dăduse pe faţă curiozitatea în privinţa lui Constance şi se 
cutremură. Singura lui certitudine era meticulozitatea cu care îşi 
făcea Diogenes planurile. Riposta - care avea să vină, D'Agosta 
nu se îndoia - nu urma să apară imediat. Ceea ce îi oferea un 
scurt răstimp în care să se pregătească s-o întâmpine. 

Constance îşi ridică privirea din carte. 

— Ştiai, domnule locotenent, că încă de la începutul anilor 
1800 lipitorile erau o metodă preferată pentru extragerea 
sângelui în exces? 

D'Agosta îi aruncă o privire. 

— N-aş putea spune că ştiam. 

— Medicii din colonii importau adesea lipitori din Europa, 
hirudinea annelida, fiindcă erau capabile să sugă mai mult 
sânge decât macrobetta decora. 

— Macrobetta decora? 

— Lipitoarea americană, domnule locotenent. 

Şi Constance se întoarse la cartea ei. 

„Spune-mi Vincent”, se gândi D'Agosta, privind-o cu un aer 
meditativ. Oricum nu ştia cu certitudine cât timp avea să mai fie 
locotenent. 

Mintea i se întoarse la după-amiaza zilei precedente, la 
umilitoarea audiere internă. Pe de-o parte, fusese o uşurare 
imensă: Singleton se ţinuse de cuvânt şi toată nenorocirea 
fusese înregistrată drept o operaţiune sub acoperire scăpată de 
sub control, în timpul căreia D'Agosta făcuse dovada că raţiunea 
lui lăsa de dorit, săvârşise greşeli - cineva din comisie îl numise 
„probabil cel mai prost individ din forţele de poliţie” - dar în final 
se ajunsese la concluzia că nu comisese, în mod intenţionat, 
niciun delict major. Lista celor minore era suficient de urâtă. 

Mai bine idiot decât vinovat de un delict grav, îi spusese 
Singleton după aceea. Mai urmau şi alte audieri, dar viitorul lui 
ca poliţist în NYPD - sau ca poliţist în general - era pus la 


îndoială într-o foarte mare măsură. 

Hayward depusese bineînţeles mărturie. O făcuse cu voce 
hotărâtă neutră, apelând la obişnuitul jargon al poliţiei, dar nu 
se uitase deloc - nici măcar o sigură dată - în direcţia lui. Însă, 
în felul ei, mărturia fusese eficientă, în sensul că îl ajutase să 
scape de cele mai grave acuzaţii. 

Luă din nou dosarul lui Diogenes în poală, simțind 
împunsătura subită a inutilităţii. Cu zece zile înainte se aflase în 
aceeaşi încăpere, uitându-se în acelaşi dosar şi tot fără 
Pendergast, care l-ar fi putut îndruma. Numai că între timp 
fuseseră ucişi patru oameni, iar agentul FBI, în loc să fie „mort”, 
era la Bellevue, supus unui soi de evaluare psihologică. 
D'Agosta nu descoperise nimic folositor atunci - ce anume ar fi 
putut să descopere acum? 

Dar trebuia să insiste. li luaseră totul: cariera, relaţia cu 
Hayward, cel mai bun prieten - totul. Nu-i mai rămăsese de 
făcut decât un singur lucru: să dovedească nevinovăția lui 
Pendergast. Şi pentru asta trebuia să-l găsească pe Diogenes. 

In adâncurile casei se auzi sunetul estompat al unei sonerii. 
Era cineva la uşă. 

Constance îşi ridică privirea. Pentru cea mai scurtă dintre 
clipe, pe faţă i se citi frica nemascată - şi altceva, ceva inefabil 
- înainte de a recădea vălul lipsit de orice expresie. 

D'Agosta se ridică. 

— E OK. Probabil nişte copii din vecini, puşi pe joacă. Mă duc 
să văd. 

Lăsă dosarul deoparte, îşi verifică pe furiş arma şi se îndreptă 
spre uşa bibliotecii, dar chiar atunci dădu cu ochii de Proctor 
care se apropia traversând holul de la intrare. 

— Un domn vrea să vă vadă, spuse acesta. 

— Ai luat toate precauţiile necesare? întrebă D'Agosta. 

— Da, domnule, am... 

Insă, chiar în clipa aceea, pe culoar, în spatele lui Proctor, îşi 
făcu apariţia un bărbat într-un scaun cu rotile. D'Agosta se holbă 
uimit la el când îl recunoscu pe Eli Glinn, directorul firmei 
Effective Engineering Solution. 

Glinn se strecură printre el şi Proctor, atingându-i în treacăt, şi 
se îndreptă spre una dintre mesele din bibliotecă. Îşi făcu loc cu 
o mişcare bruscă a braţului, împingând într-o parte mai multe 
teancuri de cărţi. Apoi aşeză pe masă un braţ de hârtii: schiţe, 


hărţi, planuri de clădiri, scheme mecanice şi electrice. 

Constance se ridicase şi stătea în picioare, cu cartea în mână, 
uitându-se la el. 

— Ce căutaţi aici? întrebă D'Agosta. Şi cum aţi găsit locul 
ăsta? 

— Asta n-are importanță, răspunse bărbatul, întorcându-se 
spre el cu un licăr în ochiul sănătos. Duminica trecută am făcut 
o promisiune. 

Işi ridică mâna ascunsă în mănuşa neagră, în care ţinea un 
dosar subţire, lucios. Il puse pe masă. 

— Şi iată, îl aveţi: un profil psihologic preliminar al lui 
Diogenes Bernoulli Pendergast. Şi pot adăuga că e actualizat, 
pentru a reflecta evenimentele cele mai recente - sau cel puţin 
ceea ce am spicuit din rapoartele de presă şi din sursele mele. 
Contez pe dumneavoastră pentru mai multe informaţii. 

— Sunt foarte multe. 

Glinn se uită în jur. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi Constance. 

Ea dădu din cap, aproape ca şi cum ar fi făcut o plecăciune. 

— O să am nevoie şi de ajutorul dumneavoastră. 

— Aş fi încântată. 

— De unde acest interes neaşteptat? întrebă D'Agosta. Am 
avut impresia... 

— Că nu îi acordam cea mai mare prioritate? Aşa e. La 
momentul respectiv, părea o problemă relativ lipsită de 
importanţă, un mod simplu de a câştiga nişte bani. Insă apoi s-a 
întâmplat asta. Bătu cu palma în dosarul cu coperte lucioase. S- 
ar putea să nu existe niciun om mai periculos în întreaga lume. 

— Nu înţeleg. 

Pe buzele lui Glinn se contură un zâmbet sumbru. 

— O să-nţelegeţi când o să citiţi profilul. 

D'Agosta arătă spre masă cu un gest al capului. 

— Şi ce sunt toate celelalte hârtii? 

— Planuri şi scheme mecanice ale aripii de maximă securitate 
a penitenciarului Herkmoor, din nordul statului New York. 

— De ce? 

— AŞ zice că motivul e evident. Clientul meu, agentul 
Pendergast. 

— Dar Pendergast e la Bellevue, nu la Herkmoor. 

— Va fi acolo destul de curând. 


D'Agosta îl privi uluit. 

— Vreţi să spuneţi că o să... o să-l ajutăm să evadeze? 

— Da. 

Constance îşi reţinu un țipăt. 

— E una dintre cele mai stricte închisori în ţară. De la 
Harkmoor n-a evadat nimeni, niciodată. 

Glinn continuă să-l fixeze pe D'Agosta cu privirea. 

— Ştiu. 

— Credeţi că e posibil? 

— Totul e posibil. Dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

D'Agosta se uită la hârtiile şi la planurile de pe masă. 
Conţineau toate lucrurile la care te-ai fi putut duce cu gândul 
- schemele de funcţionare şi desenele tuturor sistemelor 
tehnice, structurale şi electrice din clădire. Pe urmă aruncă o 
privire spre Constance. Ea dădu din cap, aproape imperceptibil. 

În cele din urmă, se uită din nou la ochiul scânteietor al lui 
Glinn. Pentru prima oară după mult timp, se simţi invadat de un 
val neaşteptat de speranţă dezlănţuită. 

— Contaţi pe mine, spuse. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, contati 
pe mine. Pe faţa plină de cicatrice a lui Glinn apăru un alt 
zâmbet. Bătu uşor cu palma înmănuşată în mormanul de hârtii. 

— Haideţi, prieteni, avem multe de făcut.