Joakim Zander — [Klara Walldeen] 01 Inotatorul

joakim zander 


O CARTE IMPRESIONANTĂ, 
COMPARABILĂ CU STILUL 
LUI JOHN LE CARRE. 


JOAKIM ZANDER 


ÎNOTĂTORUL 


Original: Simmaren | The Swimmer] (2013) 


Traducere din limba engleză: 
IONELA CHIRILA 


y 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2015 


Joakim Zander s-a născut în anul 1975, în Stockholm, 
Suedia. A copilărit în orășelul Söderköping, iar mai târziu, după 
ce a mai crescut, a trăit în Siria și în Israel. A urmat cursurile 
colegiale, cu o bursă, în Statele Unite. După ce și-a îndeplinit 
stagiul militar în cadrul Forțelor navale suedeze, a studiat 
Dreptul la Universitatea Uppsala și ulterior și-a dat doctoratul în 
Drept la Universitatea din Maastricht. Dizertaţia lui a fost 
publicată de Cambridge University Press și premiată cu premiul 
Rabobank. Zander a lucrat pentru Parlamentul European și 
Comisia Europeană în Bruxelles, Belgia. In prezent trăiește în 
Lund, Suedia, cu soția și cei doi copii. Înotătorul este prima lui 
carte. 


De jur împrejurul nostru, 
nebunia imperiilor continuă. 


Jane Hirshfield 


e lulie 1980 


Damasc, Siria 


De fiecare dată când te strâng în braţe cred că e ultima dată. 
Am știut asta de la bun început. Și când ai venit înapoi și l-am 
ținut în braţele-mi obosite pe copilul nostru, nu puteam decât să 
mă gândesc că asta era ultima dată. 

Mă priveşti, cu ochii la fel de clari și de puri ca însăși 
promisiunea unei ploi, și atunci îmi dau seama că și tu știi. Că ai 
știut-o de la bun început, așa cum am știut-o și eu. Trădarea 
mea. In seara asta e atât de aproape, încât îi simţim amândoi 
răsuflarea dezgustătoare, ritmul neregulat, răsunător al inimii ei. 

Fetița scâncește în pătuţ. Dai să te ridici, dar eu ajung primul 
la ea și o iau în braţe. O ţin la pieptul meu. Îi simt respiraţia, 
inima bătând nebunește prin pătura albăstrie, subţire, împletită 
de mama ta. Inima aceasta e însăși inima mea și nu există nicio 
posibilitate de a-ţi explica logic și convingător motivele pentru 
care te-ai lepădat de propria inimă. Nu sunt decât măști pe care 
să ţi le asumi sau nu. Nu sunt decât diverse minciuni peste alte 
minciuni pe care să le spui mai apoi. lar eu, mai mult ca oricine 
altcineva, sunt un maestru într-ale minciunii și ale deghizărilor. 

Orașul e imposibil de fierbinte. După două luni de secetă 
continuă, nemiloasă, el strălucește ca scăldat de lavă fierbinte. 
Când, în sfârșit, se lasă seara, încetează să mai fie cenușiu sau 
bej și devine translucid, descompus, veștejit, tremurând ca 
gelatina. Nimeni nu gândește clar în orașul acesta. Totul 
miroase a gunoi, gaze de eșapament, usturoi și a chimion. Insă 
eu nu pot simţi decât mirosul copilului meu. Inchid ochii și trag 
adânc aer în piept, cu nasul lipit de creștetul capului ei aproape 
chel. lar copilul este tot fierbinte. Mult prea fierbinte. Febra, pur 
Și simplu, refuză să cedeze. 

Imi spui că asta e deja a treia zi. Te aud cum cotrobăi frenetic 
prin sertare, căutând aspirină sau orice poţi găsi. Căldura asta. 
Ne înnebunește. Ştiam amândoi că nu aveam așa ceva aici, în 
apartamentul meu, în mirajul meu. Nici nu știu ce căutam acolo. 

— Dă-mi cheile de la mașină, îmi spui tu. 


Îmi faci un semn cu mâna, ca un vânzător din bazar care cere 
bani. Și când ezit... 

— Dă-mi, dracului, cheile alea odată. 

Vocea ta este deja cu o octavă mai sus, e deja cu o nuanţă 
mai aproape de disperare. 

— Nu, așteaptă... N-ar fi mai bine dacă eu... încep să-ţi spun. 

Copilul nu se mai mișcă deloc pe umărul meu. Respiră foarte 
încet, aproape imperceptibil. 

— Și cum dracu' plănuiești să ajungem la ambasadă? 
Bănuiesc că îți dai și singur seama că avem nevoie de ceva ca 
să oprim febra asta. _ 

Scot cheile din buzunar fără prea multă convingere. Încercând 
să menţin copilul în echilibru pe piept, le scap din mână și 
aterizează cu un zgomot înfundat pe podeaua de marmură a 
holului. Imi închipui că până și sunetele sunt înăbușite de 
căldura asta teribilă. Sunt încetinite, întârziate cumva. Ne 
aplecăm în același timp să luăm cheile de jos. Pentru moment, 
degetele ni se ating, privirile ni se întâlnesc. Apoi înșfaci cheile 
în grabă și te ridici în picioare, pe urmă dispari pe scările 
răsunătoare, lăsând în urma ta doar sunetul înfundat al ușii 
trântite. 

Rămân în picioare, cu copilul pe piept, în conul de umbră de 
pe balconul care dă în stradă. Pe chipul meu plutește amintirea 
unei rafale de vânt. Respir din ce în ce mai greu din cauza 
căldurii. In aer: gaze de eșapament, chimion. Ce s-a întâmplat 
cu iasomia? Cândva, orașul ăsta mirosea a iasomie. 

Medalionul pe care mi l-ai dăruit, înainte ca totul să se 
transforme în arșiță, febră și fugă, îmi arde pielea de pe piept. 
Medalionul care, cândva, aparținuse bunicii tale, apoi mamei 
tale. Mă gândesc să îl las aici, pe bufetul de pe hol, pe cel cu 
incrustaţii din sidef și palisandru pe care l-am cumpărat 
amândoi din bazar când eram împreună de abia o săptămână. 
Nu simt că am dreptul să iau medalionul cu mine. Nu îmi mai 
aparţine. Nu știu dacă mi-a aparţinut vreodată cu adevărat. 

Știu tot ce e de știut despre supraviețuire. Știu fiecare stradă 
din orașul ăsta, fiecare cafenea. Știu fiecare patron mustăcios 
cu relaţiile lui dubioase, știu cine deține fiecare prăvălie de 
antichităţi, cunosc fiecare vânzător de covoare persane versat 
într-ale bârfei, îl știu până și pe băiatul care vinde ceai din 
samovarul uriaș pe care îl cară după el în spate. Am băut whisky 


6 


în camere afumate cu președintele, împreună cu liderii 
organizaţiilor pe care, oficial, le reneagă. Președintele îmi știe 
numele. Mă rog, îmi știe unul dintre ele. Eu m-am ocupat de 
bani. M-am asigurat că ajung în mâinile care reprezintă 
interesele pe care am fost trimis aici să le apăr. Dacă dai ochii 
cu mine, sigur îţi voi vorbi pe limba ta mai bine decât tine. 

In același timp: trimite-mă în altă parte. Du-mă în junglă, în 
stepă, în holul hotelului Savoy. Lasă-mă un minut. Voi deveni, pe 
loc, o șopârlă, un fir de iarbă îngălbenită, un bancher tânăr, în 
costum cu dungi, cu părul o idee prea lung și cu un trecut 
pestrit, dar privilegiat. Îți știu, vag, prietenii din vremea 
facultăţii, pe care i-am cunoscut printre alţii. Ei nu-și aduc 
aminte niciodată de mine. 

Tu n-o știi, dar eu sunt mult mai priceput decât tine. Mă 
schimb mai repede. Mă adaptez mai ușor. Am contururi mult 
mai nedeslușite și un nucleu mult mai dur. Nu menţin niciun fel 
de legături apropiate. Dacă oamenii se apropie prea mult, 
renunţ la orice fel de legătură. Și acum? Mi-am pierdut 
concentrarea și am lăsat legăturile acestea să crească dincolo 
de controlul meu, să se înrădăcineze. Să devină legături de 
sânge. 

Jocul e nesfârșit, dar runda asta s-a terminat. Ţin copilul și 
mai strâns la piept, târându-mi picioarele neliniștit pe ciment. 
Când chipurile morţii îmi invadează mintea, strâng din ochi 
puternic și scutur din cap. Mormăi inconștient, în sinea mea: 
„Nu, nu, nu...” 

Faţa umflată din canalul deschis de pe autostrada ce duce 
spre aeroport. Ochii aceia larg deschişi. Muștele în arșița zilei. 
Muștele. 

„Nu, nu, nu...” 

De ce nu l-am lăsat în pace? Ştiam deja totul. De ce n-am 
încercat să-l conving pe Firas să se mai întâlnească o dată când 
dâra era deja roșie ca focul, incandescentă? Dar era prea vag, 
prea greu de crezut. A trebuit să mai ascult o dată. Să mă mai 
uit încă o dată în ochii speriaţi ai lui Firas ca să văd dacă se 
ascundea ceva în spatele lor sau nu. Dacă nu cumva a trecut o 
umbră peste chipul lui când îmi repeta detaliile, fără nicio 
tragere de inimă, pentru ultima oară. Să observ dacă ticurile lui 
nervoase s-au înmulţit și s-au acutizat, sau dacă nu cumva au 
dispărut de-a binelea. Toate acele semne. Toate acele nuanţe 


7 


subtile. Toate lucrurile acelea care construiesc granița aproape 
imperceptibilă între adevăr și minciună, între viaţă și moarte. 
Închid ochii și scutur din cap, în timp ce sentimentul de vină și 
de neliniște mă inundă. Trebuia să-mi fi dat seama. 

lar acum nu mai este niciun moment de pierdut. Unul dintre 
oamenii mei a închiriat o mașină care e parcată după colț. Un 
rucsac cu haine, bani și un pașaport nou mă așteaptă în 
portbagaj. Calea de scăpare este activată, scrisă cu cerneală 
invizibilă pe interiorul pleoapelor. În momentul acesta, nu există 
altă soluţie. Nu mi-a mai rămas decât să devin precum ceața și, 
apoi, ca aerul însuși. Să devin una cu chimionul, cu usturoiul, cu 
gunoiul și cu gazele de eșapament din aer. Și poate că, într-o 
bună zi, una cu iasomia. 

Tin copilul în faţa mea. Mă simt ușurat să văd că ţi-a moștenit 
ochii. Îmi va fi mai ușor așa. Ce fel de bărbat își abandonează 
propriul copil? Chiar dacă o face pentru a-l proteja. Trădare 
după trădare. Minciună după minciună. Cât timp poate 
relativitatea să salveze sufletul unui om? 

Sunetele străzii. Mai încete, mai nepăsătoare din cauza 
arșiţței. Aud ecourile vagi ale unor voci care abia ajung până la 
mine de la etajul trei. Ale mașinilor care se târăsc - greoi, 
chinuite - pe asfaltul încins. 

Și apoi, o mașină care tușește nădușit, cu motorul refuzând să 
pornească. O cheie se întoarce în contact, dar bujiile nici nu se 
gândesc să răspundă. O dată... 

— Vrrrruuuuuuuuummm! 

les din umbră și mă îndrept spre balustrada balconului, 
protejând copilul de lumina soarelui. Simt de parcă aș fi intrat 
într-o baie cu o apă mult prea fierbinte. Sudoarea începe să-mi 
curgă pe obraji, pe la subraţ; spatele și pieptul îmi sunt complet 
ude. Mă aplec peste balustradă, dând cu ochii de un Renault 
verde și vechi parcat pe partea cealaltă a străzii. Prin minte mi 
se perindă stoluri de gânduri: cât de bucuros am fost să găsesc 
locul acela. Cum m-am gândit că o să sfârșească prin a fi parcat 
acolo săptămâni la rând, poate chiar luni. Cum, poate, într-o 
bună zi vei da, într-un sfârșit, peste cheile de la mașină și o vei 
muta de acolo. Dar de ce ţi-ar păsa de mașină? 

Soarele se reflectă puternic în parbriz. Dar când mijesc ochii, 
reușesc să te disting. Frumosul tău păr blond pleoștit și gras de 
la nopţile nedormite și de la lipsa de apă. Eşti aplecată în faţă, 


8 


cu chipul schimonosit de iritare, de migrene, de toate grijile tale, 
cu mintea trepidând de gânduri de-a valma. Cred că ești cea 
mai frumoasă făptură pe care am văzut-o vreodată și e ultima 
dată când te mai văd. Cuţitul mi se învârte în inimă iar și iar. 

Întorci cheia în contact încă o dată. 

— Vrrrruuuuuuuuummm! 

Acesta este semnul. Unul dintre semne. Unul dintre miile de 
semne pe care am învăţat să le recunosc pentru a-mi asigura 
supraviețuirea. Și știu că e prea tărziu, mult, mult prea târziu. 
Imi dau seama de asta și un fier roșu parcă trece prin mine. 
Frica de moarte, neputinţa, vina, vina, vina. Și toate astea, în 
timpul cât îi ia unui nerv să răspundă la senzaţia de durere. 

În momentul în care explozia îmi sfâșie timpanele, eu sunt 
deja la pământ, pe podeaua balconului. Explozia nu e înăbușită, 
estompată de căldura sufocantă a arșiței. Este îngrozitoare, 
maiestuoasă. E o bătălie întreagă, înghesuită într-un singur 
moment. Simt cum mii de particule infime, foarte ușoare, foarte 
ascuţite îmi acoperă tot corpul. Sticlă și ce-ar putea fi bucăţi din 
fațada de beton, bucăţi de metal. 

După aceea, se lasă o tăcere grea. Sunt sub o cuvertură de 
sticlă, o cuvertură din beton ieftin, din metal ruginit. Cred că 
sângerez pe undeva. Mă gândesc că dacă reușesc să 
conștientizez ceva, înseamnă că sunt viu. Cred că braţele-mi 
sunt pe aici, pe undeva; le simt sub bucăţile de ciment. Cred că 
mă ţin de ceva, că am aterizat pe ceva, dar pe ce? Reușesc să 
mă rostogolesc pe o parte. Aud dedesubt cum scrâșnesc 
bucăţile de sticlă și de ciment. Incep, încet, cu atenţie, să mă 
ridic în capul oaselor, să mă sprijin într-un cot și să-mi dau 
seama că nu au fost afectate legăturile neuronale ale sistemului 
meu nervos. 

Copilul e sub mine, iar eu îi ţin mâinile lipite de urechi. Fetiţa 
mă privește și clipește, respirând slab, febril. N-a fost atinsă nici 
măcar de o așchie de sticlă. 


e 8 decembrie 2013 


Uppsala, Suedia 


Mahmoud Shammosh nu era tocmai ceea ce ai numi paranoic. 
Ba dimpotrivă. Dacă ar fi fost să-l întrebe cineva, s-ar fi descris 
ca fiind exact opusul. Un raţional. Un învăţat. Și, mai presus de 
toate, un om echilibrat. 

Mahmoud n-a crezut niciodată în teoriile alienării sistemice, în 
conspirații, ceva comun în unele proiecte guvernamentale din 
Stockholm pe vremea tinereţii lui. Astea erau pentru 
adolescenţi, pentru jihadiști și pentru fanii extratereștrilor cu 
coifurile lor de staniol. Că doar nu s-a chinuit să abandoneze 
clădirile dezolante și senzațiile de disperare ale periferiei, n-a 
trecut prin câte și mai câte ca să ajungă în programul de 
doctorat de la Universitatea din Uppsala căutându-și scuze. De 
un singur lucru era sigur: în nouă cazuri din zece, cea mai 
simplă explicaţie era și cea corectă. Paranoia era pentru fraieri 
și ratați. 

Cu o smucitură și-a eliberat bicicleta, un Crescent ruginit, din 
suportul special pentru aceste vehicule cu două roţi, din faţa 
bibliotecii Carolina Rediviva. Bicicleta fusese de un albastru 
strălucitor în urmă cu multă vreme. Dar în Uppsala numai 
bobocii au biciclete frumoase. Dinozaurii ca el știau foarte bine 
că aveau să fie furate în prima săptămână de la cumpărare. 
Bicicleta lui Mahmoud însă era prea veche și se afla la granița 
subțire dintre un camuflaj perfect care masca anii scurși și o 
funcţionalitate precară. 

Dădu de câteva ori din pedale și apoi lăsă valea să-l poarte de 
la sine spre oraș. De aproape șapte ani în Uppsala, încă îi mai 
plăcea s-o ia la vale în viteză spre strada Drottninggatan și să 
simtă vântul în faţă. Aerul era rece ca gheața, degerându-i 
mâinile pe mânere. Se uită, fără tragere de inimă, peste umăr. 
In spatele lui, luminile electrice de pe dealul care ducea spre 
bibliotecă străluceau însingurate și melancolice, în întunericul 
care, în nopţile de decembrie, se lăsa mult prea devreme. Nu-l 
urmărea nimeni. 

e 

Biroul de recepție de la Facultatea de Drept din piața Gamla 
Torget strălucea de atâtea decorațiuni de Crăciun. Chiar și 
duminica țineau bradul de Crăciun și luminiţele Advent aprinse, 
dar holul de la etajul al treilea era întunecat și liniștit. Descuie 
ușa biroului lui minuscul și aglomerat, intră, aprinse lampa de 
pe birou și deschise calculatorul. 


10 


Se așeză pe scaun, cu spatele la fereastră, dând la o parte 
două cărți: una despre privatizarea instituţiilor statului și alta 
despre drepturile omului. În curând, dacă totul mergea conform 
planului, și el avea să fie mândrul autor al unei cărţi cu același 
subiect. Privatizarea războiului. Acesta era titlul disertaţiei lui. 
Scrisese cam jumătate din ea. 

Ce scrisese până atunci, de fapt, era destul de convenţional. 
Probabil că avea mai multe studii de caz decât obișnuita teză de 
doctorat în Drept. Dar asta era și ideea: să scrie ceva modern, 
interdisciplinar. Intervievase cincizeci de lucrători din diverse 
companii americane și britanice din Irak și Afganistan. Companii 
care au operaţiuni pe care, anterior, le făcea armata, totul, de la 
transport și furnizare de bunuri și materiale până la diferite 
tipuri de servicii de pază și chiar mercenari pregătiţi de luptă. 

Inițial își dorise să afle dedesubturile masacrelor de la Abu 
Ghraib sau My Lai. Să fie primul din rândurile universitarilor care 
să dezvăluie aceste oribile, monstruoase crime. lar faptul că 
venea de unde venea era un avantaj și el știa asta bine. Dar nu 
descoperise nimic spectaculos. Făcuse însă o treabă destul de 
bună catalogând și evaluând companiile și înțelegând regulile 
după care ajungeai să publici un articol în Jurnalul European 
pentru Drept Internaţional și un rezumat în Dagens Nyheter, cel 
mai mare cotidian al Suediei. lar după toate astea a urmat un 
interviu complet neașteptat luat de un reporter de la CNN, în 
Kabul, interviu care a dus la o serie de invitaţii la conferinţe 
internaţionale și simpozioane. N-o fi fost cine știe ce articol 
extraordinar; în schimb, savura gustul dulce al iminentului lui 
succes. 

Asta, până a venit mesajul. 

e 

Mahmoud ridică de pe birou un teanc de vreo cincizeci de 
hârtii și oftă: cel mai recent capitol al disertaţiei. Până și prima 
pagină era acoperită de comentarii și note mâăzgălite cu roșu. 
Îndrumătorul lui de doctorat, fost ofiţer în rezervă, și-a dat 
seama imediat de încercările lui de a jongla cu materialul. 
Mahmoud simţi cum îi fuge pământul de sub picioare și puse jos 
teancul de hârtii. E-mailurile mai întâi. 

Computerul vechi mormăi îmbufnat când Mahmoud încercă să 
deschidă inboxul, ca și cum protesta până și el împotriva 
muncitului duminica. Echipamentul hardware al 


11 


departamentului era departe de a fi nou. Dar asta era emblema 
lui. Nu veneai în departamentul ăsta pentru facilităţile moderne, 
ci exact pentru opusul lor: cinci sute de ani de tradiţie. 

Mahmoud aruncă o privire spre fereastră, la întunericul de 
decembrie. Poate că biroul lui era unul mic, dar avea una dintre 
cele mai frumoase vederi spre Uppsala. În planul din faţă se 
zărea râul Fyris și casa pe care Ingmar Bergman o folosise 
pentru a filma Fanny și Alexander. Cum îi zicea? Academia Mill? 
În spatele ei, catedrala și castelul, care erau luminate în așa fel, 
încât păreau a fi niște uriașe fantome reflectând splendoarea 
arhitecturală a burgheziei academice de înaltă clasă. 

În cele din urmă, calculatorul se supuse și îi permise lui 
Mahmoud să-și acceseze mesajele. Nu avea decât un e-mail 
nou, fără subiect. Nici nu era de mirare, de vreme ce își 
verificase mesajele în urmă cu cincisprezece minute în 
bibliotecă. Era cât pe ce să-l treacă în spam, când își aruncă un 
ochi la adresă. TrooperO0O0Ghotmail.com. 

Simţi cum inima dă să-i sară din piept. Era al doilea mesaj pe 
care îl primea de la adresa respectivă. Primul venise imediat 
după cea mai recentă călătorie a lui în Afganistan și era motivul 
pentru săptămânile de supărătoare paranoia care au urmat. 

Mesajul scurt, în suedeză, era, evident, trimis de cineva care 
fusese, la rândul său, în Afganistan: 


Shammosh, 

Te-am văzut la CNN în urmă cu câteva zile. Se pare 
că ești cum nu se poate mai serios zilele astea. Ne 
putem întâlni în Kabul? Am informații care ne pot fi de 
folos amândurora. Fii atent, ești urmărit. 

Hotărâre, curaj și rezistență. 


Acel ton intim. „Hotărâre, curaj și rezistență.” Cuvinte 
familiare, venite dintr-un alt timp. Era clar că era cineva care ÎI 
cunoștea. 

Și finalul: „Eşti urmărit.” Mahmoud alungase gândul din capul 
lui. Ba chiar râsese la ideea că ar fi putut fi urmărit. Trebuia să fi 
fost un prieten. Cineva care avea chef de glume. În curând o să 
primească un alt mesaj: „LOL!! Ţi-am făcut-o!” Erau aspecte ale 


1 Acronim al expresiei englezești /aughing out loud, utilizat pe internet pentru a 
exprima în scris hohotele de râs. (n. red.). 


12 


trecutului lui care îl făceau unic în peisajul social în care se 
învârtea și deveniseră, astfel, subiecte de glumă pentru noii lui 
prieteni. Dar n-a mai venit nimic altceva. Încet-încet, 
conștientiza din ce în ce mai mult lucrurile din jurul lui. Ca să fie 
el sigur că nu i-a scăpat nimic. Și, în definitiv, de ce nu? Erau 
obișnuințe vechi și proceduri reactivate care-i accesau 
calculatorul. Metode practicate de multe ori și care deveniseră 
automate. Îl surprindeau că erau încă prezente, în stare latentă, 
așteptând. 

Și apoi, chiar în seara aceea l-a și văzut. Un Volvo obișnuit, 
model V70. Cu o culoare cenușie comună. Parcat sub un felinar 
neaprins în faţa apartamentului său din Luthagen. Și, mai târziu, 
în aceeași săptămână, îl văzuse din nou când a ieșit din sala de 
gimnastică a campusului, după meciul lui săptămânal de 
baschet. Memorase numărul de înmatriculare. lar apoi începuse 
să-l vadă peste tot. Mahmoud se cutremură, străbătut de fiori. 
Poate că era doar o coincidenţă. Sau poate că nu. 

Se întoarse spre calculator și deschise noul e-mail. Oare 
gluma urma să fie dezvăluită? Nu avea să recunoască niciodată 
în fața glumețului că fusese oarecum afectat. 

Mesajul era în suedeză. 


Shammosh, 
Te voi contacta în Bruxelles. Trebuie să ne întâlnim. 
Hotărâre, curaj și rezistență. 


Mahmoud simţi cum inima îi bate și mai tare. De unde știe 
omul ăsta că va merge în Bruxelles la sfârșitul săptămânii? 
Nimeni altcineva în afară de îndrumătorul său nu știa că el 
acceptase o invitaţie să ţină joi o prelegere la o conferință 
organizată de Grupul Internaţional de Criză. Mahmoud simţi cum 
i se face pielea de găină; un fior i se urcă pe șira spinării. Poate 
că, în cele din urmă, nu era decât o glumă? Oare Volvo-ul era 
doar produsul imaginaţiei lui? Totuși... în sinea lui simţi o stare 
de neliniște, un val de adrenalină curgându-i prin sânge. 

Scutură din cap. Poate că ar trebui să aștepte să vadă dacă 
cineva chiar îl va contacta în Bruxelles. Dar mai avea ceva de 
făcut înainte să plece din birou, să scrie un ultim mesaj. Cuiva 
care așteptase de multă vreme să audă vești de la el. 


13 


Klara Walldeen apăruse în viaţa lui din senin și dintr-o direcţie 
complet neașteptată. Intr-o bună zi era pur și simplu acolo, cu 
braţele în jurul lui, cu capul pe umăr, cu mâinile înfipte în părul 
lui care creștea din ce în ce mai lung. Fusese o perioadă extrem 
de tumultoasă în viaţa lui. Simţea că nimic nu avea valoare și 
era confuz, epuizat și nedormit. Singur, eminamente singur. ȘI 
apoi, într-o zi, ea era acolo pur și simplu, la ușa apartamentului 
lui mohorât și prost mobilat. 

— Te-am văzut la curs, îi spusese ea. Eşti singurul care arată 
chiar mai singur decât mă simt eu. Așa că te-am urmărit. E o 
nebunie, nu crezi? 

Apoi, fără să spună altceva, păși înăuntru și își depuse 
singurătatea lângă a lui. lar Mahmoud și-a lăsat singurătatea 
acolo, până când ambele singurătăţi începură să fuzioneze, să 
crească împreună. Până când ei nu mai erau singuri. Era o 
ușurare faptul că, de cele mai multe ori, nici nu era nevoie să-și 
vorbească. Puteau să stea întinși, pur și simplu, pe salteaua lui 
spartană sau în patul tare și îngust al Klarei din Rackarberget, 
ascultând la casetofonul portabil rablagit una dintre melodiile 
acelea lente pe care le cumpăra de prin piețele de vechituri. 

Nu trecea o zi fără să se gândească la ea. Sau la cum 
obișnuiau să respire atât de ușor, ca nu cumva să tulbure 
învelișul acela atât de fragil care îi învăluia, cum bătăile inimii 
lor se armonizau cu ritmurile melodiei lui Prince Philip Mitchell, 
I'm So Happy. 

Cu toate acestea, știuse de la bun început că relaţia lor nu 
avea să dureze. Că ceva în el nu era suficient, că ceea ce el și 
Klara începuseră să creeze nu avea consistenţă, substanţă. Era 
ceva ce ţinea doar pentru el, în colţurile cele mai întunecate și 
mai ascunse ale inimii lui. Când Klara fusese admisă la cursurile 
de masterat ale Școlii de Economie din Londra, după absolvirea 
Facultăţii de Drept, își juraseră solemn că vor face naveta, că se 
vor strădui cumva ca să-și consolideze relaţia, că distanţa era 
irelevantă pentru o relaţie așa de stabilă ca a lor. Dar Mahmoud 
știa deja că era sfârșitul. In sinea lui, lumina pe care se chinuise 
atâta vreme s-o stingă ardea în acele clipe cu o flacără nouă, 
mai vie ca oricând. 

N-avea să uite niciodată privirea Klarei când stăteau în 
aeroport, iar el se bâlbâia, încercând să-și spună discursul 
memorat. Că poate n-ar strica să ia o pauză. Că n-ar fi făcut 


14 


decât să fie o povară unul pentru celălalt. Că n-ar fi trebuit să 
vadă asta ca pe un final, ci ca pe o șansă. Toate erau motive 
bune, dar nu reprezentau adevărul. Ea nu spunea nimic. Nici 
măcar un singur cuvânt. Și nici nu-l scăpa din priviri. Când își 
terminase discursul sau când, în sfârșit, graiul îl părăsise, toată 
dragostea, toată tandreţea ei se scurseră din privirea ei. S-a 
uitat la el, dintr-odată, cu un dispreţ atât de cumplit, încât pe 
obrajii lui Mahmoud au început să curgă lacrimi. Apoi ea și-a luat 
bagajele și s-a îndreptat spre ghișeul la care i se verifica biletul 
și i se spunea ce loc are în avion, fără să se uite în urmă. Asta se 
întâmpla în urmă cu trei ani. De atunci n-a mai vorbit cu ea. 

Mahmoud se aplecă asupra calculatorului și începu să scrie un 
mesaj, bătând repede cu degetele la tastatură. Era singurul 
lucru la care se gândise de când fusese invitat la conferința din 
Bruxelles: ar fi trebuit s-o contacteze pe Klara. Dar n-o făcuse. 
Nu se putuse convinge să-i scrie. 

— Haide, frate! își spuse el cu voce tare. Haide! 

li luă cam o jumătate de oră să scrie cinci rânduri. Și alte 
cincisprezece minute să șteargă tot ceea ce ar fi putut să-i 
sugereze ambiguitate sau disperare, sau trimiteri la un trecut la 
care el nu mai avea acces. În sfârșit, trase adânc aer în piept și 
apăsă pe căsuţa send. 

Primul lucru pe care îl văzu când ieși din clădire, douăzeci de 
minute mai târziu, era Volvo-ul cenușiu, tras în parcarea 
întunecată dinspre râu. Când își deschise dispozitivul antifurt al 
bicicletei, auzi și mașina pornind și văzu farurile aprinzându-se, 
apoi un fascicul de lumină se abătu asupra balustradei vechi din 
metal de-a lungul râului Fyris. Pentru prima dată după multă 
vreme îi fu cu adevărat frică. 


e 8 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Tăcerea care urmă era aproape la fel de asurzitoare ca și cele 
două detunături de armă trase de la distanță mică și mai să-ți 
spargă timpanele. Totuși, în tăcerea asta aparentă, singurele 
sunete ce puteau fi deslușite erau măcăitul unor rațe care 


15 


traversau golful și schelălăitul slab al câinelui care se zbătea în 
lesă. Neliniștit. Totul era cenușiu. Falezele și marea. Copacii și 
tufișurile goale. Vântul frământa stufărișul veșted de la 
marginea apei. 

— Ai ratat, spuse bătrânul, ţinând în mână binoclul. 

— Nicio șansă, răspunse tânăra care se afla lângă el. 

Încă își mai sprijinea arma de umăr. Lemnul de cireș al patului 
puștii era rece pe obrazul ei. 

— Poate în prima rundă, dar sub nicio formă n-am ratat în a 
doua, zise ea. Dă-i drumul lui Albert și vedem noi. 

Bătrânul se aplecă și desfăcu lesa de la gâtul cockerului 
spaniel. Câinele ţâșni lătrând ascuţit, o tăie prin stufăriș și urcă 
spre faleză în aceeași direcţie în care au fost trase focurile de 
armă. 

— Ai ratat de două ori. Crede-mă. Te-ai înmuiat, Klara. 

Clătină din cap, dezamăgit. Pe buzele femeii străfulgera 
umbra unui surâs. 

— Întotdeauna spui același lucru când vin aici, bunicule. Și 
anume că am ratat, că m-am înmuiat. 

Imită expresia îngrijorată a bătrânului. 

— Și de fiecare dată, Albert se întoarce cu cina noastră în 
gură. 

Bătrânul clătină din cap din nou. 

— Îţi spun doar ceea ce văd prin binoclu, atâta tot, mormăi el. 

Scoase un termos și două căni din rucsacul vechi care stătea 
sprijinit de o piatră lângă picioarele lui. 

— O ceașcă de cafea și apoi ne întoarcem acasă și-o trezim 
pe bunica, adăugă el. 

Auziră un lătrat scurt, urmat de stropi de apă împroșcați 
dinspre țărm. Klara zâmbi și își bătu bunicul ușor pe obraz, cu 
tandrete. 

— M-am înmuiat, ai? Nu asta ai zis? 

Bătrânul clipi și-i făcu semn cu unul din ochii lui de un 
albastru înghețat, turnă o ceașcă de cafea și i-o întinse. Cu 
cealaltă mână se scotoci prin haină și scoase dintr-un buzunar 
secret o ploscă mică. 

— N-ai vrea o mică dușcă pentru a-ţi sărbători triumful, 
stimată doamnă, maestră într-ale vânătorii? întrebă el. 

— Poftim? Ai adus băutură? Ai idee cam cât e ceasul? Știi că 
va trebui să-i spun bunicii despre asta, nu? 


16 


Klara scutură din cap hotărâtă, dar îl lăsă pe bunic să-i toarne 
un strop de licoare magică în cana ei de cafea. Inainte să ia o 
gură, telefonul începu să-i sune în unul dintre largile buzunare 
ale hainei ei de vânătoare. Klara oftă și îi întinse cana înapoi 
bătrânului. 

— Nu te poţi ascunde de diavol, o tachină bunicul, cu un 
rânjet strâmb. 

Klara scoase BlackBerry-ul din buzunar. Nu se miră văzând 
numele Eva-Karin clipind pe ecran. Şefa ei. Un dinozaur social- 
democrat și membru al Parlamentului European: Eva-Karin 
Boman. 

— Of, mormăi ea, înainte să răspundă. Bună, Eva-Karin, spuse 
cu o voce având o octavă mai sus și mult mai rapidă decât în 
mod obișnuit. 

— Klara, scumpete, ce noroc că te-am prins la telefon! 
Lucrurile încep să se precipite, dacă înţelegi ce vreau să zic. 
Glennys tocmai m-a sunat și m-a întrebat care e poziția noastră 
în privinţa raportului de securitate IT. lar eu încă n-am avut timp 
să-l deschid, după cum bine știi. S-au întâmplat atâtea... 

Vocea păru să-i fi dispărut un moment. Klara aruncă o privire 
rapidă spre ceas. Nu era nici nouă. Eva-Karin probabil că se afla 
în trenul spre aeroportul Arlanda. Își lăsă privirea să treacă rapid 
peste falezele cenușii și bătute de vânt. | se părea absurd să 
vorbească de acolo, din arhipelag, cu Eva-Karin, a cărei voce o 
simţea ca un intrus în locul ei de refugiu. 

— ... așa că, dacă te-ai apucat să-mi faci un sumar care să fie 
gata până la... Până la cât să zicem? Până la cinci azi, după- 
amiază, te rog, e în regulă? Ca să mă și uit pe el înainte de 
întâlnirea de mâine. O să ai destul de timp la dispoziţie, nu-i 
așa? Ești un înger, draga mea. 

— Desigur, spuse Klara. De fapt, Eva-Karin, poate că nu-ţi 
amintești, dar sunt în Suedia în momentul de faţă și nu am 
cursă spre Bruxelles până la două în după-amiaza asta. Nu sunt 
sigură că pot să termin și să ţi-l și trimit până la ora cinci. 

— Klara, normal că știu că ești în Suedia, o întrerupse Eva- 
Karin pe un ton care nu mai suporta niciun fel de discuţie. Însă 
poţi să lucrezi chiar dacă ești departe, nu-i așa? Pentru numele 
lui Dumnezeu, ai avut tot week-end-ul liber, corect? 


17 


Klara se lăsă pe vine, în iarba densă și umedă, și-și închise 
ochii. Era duminică dimineaţa. Nu avusese decât sâmbăta 
liberă. Se simţea de parcă cineva îi luase toată seva din ea. 

— Klara? Klara? Ești acolo? 

Vocea Evei-Karin i se auzea în ureche. 

Klara își drese vocea și își deschise ochii. Trase adânc aer în 
piept și își forță vocea să sune alertă, binevoitoare, dornică să 
fie de folos. 

— Absolut, Eva-Karin, replică ea. Nu e nicio problemă. Îți trimit 
sumarul pe e-mail înainte de ora cinci, în seara asta. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, Klara Walldéen era iarăşi în 
camera în care a copilărit, înconjurată de tapet roz cu margini 
florale pentru care se rugase pe când avea zece ani. Podelele 
bine lustruite și uzate de sub picioarele ei goale. Dincolo de 
fereastră, Marea Baltică strălucea printre copacii goi. Putea să 
vadă de acolo coamele înspumate ale valurilor mării. Va veni 
dinspre mare o furtună înainte ca ziua să se fi terminat. 
Trebuiau să se grăbească. Prietenul ei din copilărie, Bo 
Bengtsson, care locuia ceva mai departe, mai aproape de golf, 
urma s-o ducă în Norrköping cu barca sau cu mașina. De acolo 
avea să ia trenul spre aeroport și apoi un avion spre viaţa ei 
obișnuită în Bruxelles. 

Își trase cămașa Helly Hansen, scămoșată, de pe umerii osoși 
și o înlocui cu o bluză ușoară, strâmtă și cu un cardigan 
asimetric. Își scoase pantalonii ponosiţi, de reiat, care, de fapt, 
erau ai bunicii ei, și îmbrăcă niște blugi din denim japonez. Se 
încălță cu o pereche de adidași Nike, ediţie limitată, care 
înlocuiau cizmele din cauciuc pe care le purtase la vânătoarea 
din dimineaţa aceea. Își dădu cu puţin fard fumuriu în jurul 
ochilor, apoi de câteva ori cu peria prin părul ei negru ca pana 
corbului. In oglinda de deasupra micuţei mese de toaletă, arăta 
ca o cu totul altă persoană. Podelele scârțâiră sub pașii ei. 

Klara se ridică de pe scaun și deschise ușa unui dulap ascuns 
în perete. Cu mare atenție, se aplecă spre întunericul dinăuntru 
și luă de acolo o cutie de pantofi veche, ponosită, din care 
scoase un teanc de fotografii. Le răsfiră pe podea și se lăsă, pe 
vine, în fața lor. 

— lar te uiţi la fotografiile alea vechi, Klara? 


18 


Klara se întoarse. Bunica ei părea aproape translucidă în 
lumina palidă care răzbătea prin ferestrele înguste ale 
mansardei. Trupul ei era atât de fragil și de uscat, gata oricând 
să se frângă. Dacă nu vedeai cu ochii tăi, n-ai fi crezut niciodată 
că încă era în stare să se caţere în vârful merilor cu trunchiurile 
lor zbârcite, să ajungă înaintea păsărilor la fructele cele mai de 
sus. 

Avea aceiași ochi albaștri și îngheţaţi ca ai bunicului. Ar fi 
putut fi fraţi, dar ăsta nu era subiect de glumă acolo, în 
arhipelag. Faţa ei avea câteva linii, dar, în rest, era lipsită de 
riduri. Niciun fel de machiaj, doar soare, voie bună și apă de 
mare, obișnuia ea să spună. Nu arăta nicio zi peste șaizeci de 
ani, dar în câteva luni avea să împlinească șaptezeci și cinci. 

— Nu voiam decât să mai arunc o privire, știi cum e, răspunse 
Klara. 

— De ce nu le iei cu tine la Bruxelles? Chiar n-am înțeles 
niciodată de ce n-o faci. La ce bun să rămână aici? 

Bunica dădu ușor din cap, neînțelegând. În privirea ei albastră 
se simţi tristețe și însingurare. Pentru o clipă păru că vrea să 
spună ceva, apoi se răzgândi. 

— Nu știu, zise Klara. Așa trebuie să fie. Acolo e locul lor. 
Acum, Spune-mi, te rog, au mai rămas niște plăcinte cu șofran 
sau nu? 

Strânse fotografiile și le puse, cu grijă, înapoi în cutia lor, 
înainte s-o urmeze pe bunică pe scările scârțâitoare. 

e 

— Ah, iat-o! Și-a pus hainele ei de orășeană! 

Bo Bengtsson deja o aștepta pe doc, când Klara cobori pe 
cărarea dinspre arhipelag, unde era casa decolorată și 
îngălbenită a părinţilor lui. Același drum pe care l-a făcut de 
atâtea ori înainte. Era ca și cum pașii o purtau, fără voia lor, în 
direcţia corectă. Ca și cum nu avea nevoie de creier ca să se 
ferească de rădăcini, pietre, băltoace. 

— Haide, lasă de la tine, Bosse. Parcă ai fi bunicul, spuse 
Klara. 

Se îmbrăţișară ușor jenaţi. Bosse era cu câţiva ani mai mare 
ca ea și, mai mult sau mai puţin, crescuseră împreună, pe insula 
aceea. Îi era ca un frate, dar erau complet diferiţi la înfățișare și 
personalitate. 


19 


Fuseseră o pereche ciudată. Klara era mică și slabă, 
întotdeauna cea mai bună din clasă, dar atât de bună la fotbal, 
încât o vreme a jucat la echipa de băieţi de la Osterviking. Lui 
Bo îi plăcea să pescuiască și, când mai crescuse puţin, să 
vâneze, să bea și să se încaiere. Ea fusese întotdeauna pe picior 
de plecare. El nici măcar nu se gândise că ar putea să 
părăsească arhipelagul, darămite satul. In jumătatea caldă a 
anului, călătoreau cu barja școlii, iar pe timpul iernii mergeau cu 
aeroglisorul. Astfel de lucruri creau o legătură mai puternică 
decât multe alte activități. 

Klara sări la bord și ridică apărătoarele de protecţie uzate ale 
bărcii vechi a lui Bosse, în timp ce el începu să o manevreze, 
îndepărtând-o de mal. Când termină, Klara veni aproape de el, 
în cabina minusculă. Prin hublourile murdare, se vedeau valurile 
cum se ridicau înalte, cu crestele albe și îndrăcite. 

— O să fie furtună la noapte, spuse Bosse. 

— Așa se zice, răspunse Klara. 


e 17 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Parcarea părea mică, goală, îngheţată și urâtă de la fereastra 
cu vedere panoramică a biroului lui George Lööw de la etajul 
șaptesprezece al companiei Merchant & Taylor - cea mai mare 
firmă de PR din lume situată lângă Piaţa Meeis din Bruxelles. 
George Lööw ura luna decembrie. Dar, mai presus de asta, ura 
Crăciunul. De la fereastră putea vedea decoraţiunile de Crăciun 
de-a lungul străzii Luxembourg, care ajungea în faţa 
Parlamentului European, și toate acele ornamente îl scoteau din 
sărite. Și nu se termina totul în decembrie, pentru că nenorociţii 
de leneși de la primărie lăsau rahaturile alea atârnate până în 
februarie. 

Nu mai erau decât câteva zile până când era forțat să meargă 
acasă, la Stockholm, în apartamentul imens al familiei lui din 
Râdmansgatan, și să facă o evaluare a vieţii lui din anul ce se 
apropia de sfârșit. Apartamentul va fi decorat cu lumânări și cu 
un pom creat de Elsa Beskow. Stelutele Advent, de foarte bun- 

20 


gust, vor fi aprinse și masa de deserturi ale bătrânului său tată 
va geme sub greutatea marțipanului și a caramelelor făcute de 
noua lui soţie, Ellen, și a ciocolatei exagerat de scumpe pe care 
George o aducea acasă, din Bruxelles, în fiecare an, nu fără o 
oarecare doză de jenă. 

Cei din familia lui aveau să stea răspândiţi peste tot, așezați 
pe canapele clasice Svenskt Tenn, ghiftuiţi până la refuz, cu 
burţile proeminente gata să crape, ţinând în mâini căni aburinde 
cu vin fiert în casă. Plini de patos și de ipocrizie, vor schimba 
priviri pline de condescendenţă, întrebându-l pe George de 
slujba lui ca „lobbyist”, un cuvânt pe care îl vor pronunţa ca pe 
„excrement” sau „parvenit”. 

— Cretinii dracu', șuieră George printre dinţi, în biroul lui gol. 

e 

Espressorul micuţ începu să curgă și umplu pe jumătate cana 
lui de Nespresso. Al treilea espresso în acea dimineaţă și nici 
măcar nu era încă ora zece. Se simţea neobișnuit de stresat în 
privinţa întâlnirii programate cu niște clienţi noi de la Digital 
Solutions. Șeful lui George, directorul american al Diviziei 
Europene, Richard Appleby, spuse că au cerut anume să-l 
întâlnească pe George. Asta, în sine, era un lucru bun. Se părea 
că lumea începea să audă despre el. Că era genul de om al 
soluțiilor în Bruxelles. Că putea să schimbe evoluţia lucrurilor 
după cum bătea vântul. 

Dar era al dracului de neplăcut să nu știe nimic despre ei. 
Existau sute de firme cu numele Digital Solutions. Era imposibil 
să-ţi dai seama cu ce se ocupau noii clienţi. Nu avea cum să se 
pregătească pentru întâlnire. Trebuia doar să-și folosească 
șarmul și să conducă negocierile. Cei de la Merchant & Taylor nu 
aveau scrupule. „Dacă plătești, joci” era motto-ul lor neoficial. 
Substanțe chimice, arme, tutun. Foarte bine. Nu fusese Appleby 
cel care reprezentase până și Coreea de Nord în urmă cu ceva 
vreme, pe la începutul anilor '90? Sau erau doar niște zvonuri? 
Nu contează. Dar George ar fi preferat să știe înainte de 
întâlnire cu cine dracu' avea să stea la masă. 

Încă transpira de la jocul de squash de dimineaţă. Cămașa 
Turnbull & Asser, albastru-deschis, i se lipise de spate. „Sper să 
mă opresc din transpirat înainte de întâlnire”, se gândi el. Nici 
atâta cafea probabil că nu-l ajută la nimic. 


21 


Sorbi dintr-o înghiţitură cafeaua, strâmbându-se. George bea 
cafeaua ca un italian. Doar un espresso mic pe picior de plecare. 
Sofisticat. Cu rafinament. Chiar și când era singur în birou, își 
bea cafeaua stând în picioare. Era important să nu renunţe 
niciodată la atitudine. Ești ceea ce arăţi a fi. 

Nouă cincizeci și cinci. Adună teancul de bancnote, o mapă și 
un stilou. Hârţoagele n-aveau nimic de-a face cu Digital 
Solutions. Dar clientul nu trebuia să știe asta. Nu voia să arate 
ca un nenorocit de stagiar, ducându-se la o întâlnire doar cu 
pixul după el. 

e 

Lui George i-a plăcut foarte mult sala de conferință de la 
etajul șapte, pe colț, încă de când a fost angajat de Merchant & 
Taylor și, de câte ori a fost disponibilă, a rezervat-o pentru el. 
Cei doi pereţi din sticlă ai sălii de pe colț erau dispuși înspre 
interiorul etajului unde George își începuse cariera. Dacă apăsai 
un buton de lângă întrerupătorul aflat după ușă, geamul 
devenea mat instant, ca și cum o peliculă de gheață groasă s-ar 
fi aşezat pe suprafaţa lui, făcându-l opac. În primele săptămâni 
ale slujbei lui, când George stătea la biroul său, în faţa 
calculatorului, lucrând la analize de afaceri total neinteresante 
pe care le făcea pentru niște clienţi din industria zahărului, auto, 
cea a polimerilor sau cine naiba mai știe și tasta de zor 
buletinele lor periodice de doi bani, se gândea că ferestrele 
acelea din sticlă erau cel mai deosebit lucru pe care l-a văzut 
vreodată. li plăcea să se uite la consultanţii mai experimentați 
cum pluteau pe podeaua din lemn, în pantofii lor de piele 
italiană, lucraţi manual și cum dispăreau în cubul de gheață. 
Nemaipomenit, chiar epic. 

În acele momente, în schimb, George era cel care aluneca 
frumos pe podeaua strălucitoare, îndreptându-se spre cubul de 
gheaţă. Simţea ochii colegilor aţintiţi asupra lui. Același gen de 
priviri pe care le aruncase și el când era în locul lor, la etajul 
acela. Mulţi dintre cei cu care începuse erau tot acolo. Nu toți 
avuseseră cariera fulminantă a lui George și poate că nu toate 
privirile acelea erau îndreptate spre el cu adoraţie. Dar toată 
lumea avea o mină plăcută. Toţi făceau din mână și zâmbeau. 
Toţi jucau jocul foarte bine. 


22 


Încă mai simţea că a avut un noroc chior că a reușit să 
primească slujba asta după ce își dăduse demisia de la Gottlieb, 
o firmă de avocaţi din Suedia, în urmă cu trei ani. Faptul că lucra 
pe atunci la Gottlieb la un departament atât de scârbos și de 
rudimentar precum legea companiilor, achiziţii și fuzionări 
fusese un concept greu de digerat pentru bătrân, tatăl lui, cum îi 
zicea. In familia Lööw, dacă deveneai avocat în practică privată, 
atunci te ocupai de Drept penal. Principii mari, lupta între bine și 
rău. Nimic atât de murdar precum tranzacții corporatiste și bani. 
Asta era pentru începători și „parveniţii fără niciun fel de 
moștenire de familie, fără obiceiuri de castă sau inteligenţă de 
vreun fel”, cum obișnuia bătrânul să spună. Măcar nu era la 
curent cu circumstanţele actuale ale demisiei lui George. 

Cu toate astea, bătrânul fusese oarecum îngăduitor când 
George, după perioada lui de avocatură, fusese acceptat într-un 
program prestigios de masterat la College d'Europe în Bruges. O 
școală de elită în stil francez, cu intrare garantată și imediată în 
ceea ce se numește „crème de la crème”? a Uniunii Europene 
din Bruxelles. In cele din urmă, aveau să scoată ceva din puști. 
Cine știe, poate că o să ajungă în Ministerul Afacerilor Externe. 
Sau poate chiar în Comisia Europeană din Bruxelles. Ceva 
potrivit cu mediul în care voia să intre. 

George știa foarte bine că, după scurta lui ședere la Gottlieb, 
o carieră în Suedia era ieșită din discuţie. Prin urmare, cu noua 
lui diplomă de Drept de la Uniunea Europeană, evident că 
Bruxelles era locul cel mai bun să înceapă să-și caute de lucru. A 
scos din calcul, din start, posibilitatea de a lucra într-o altă firmă 
de avocatură. Terminase cu cutiile pline ochi de nenorocitele lor 
de rapoarte anuale care nu aveau niciun Dumnezeu și cu nopţile 
nesfârșite de căutare prin hardurile lor după contracte și după 
tot felul de acorduri mai mult sau mai puţin legale. 

e 

Firmele de PR s-au dovedit a fi o cu totul altă mâncare de 
pește. Birouri luxoase. „Păpuși” din toate colțurile lumii în 
costume strâmte și tocuri înalte. Frigidere ticsite cu sucuri și 
bere gratis. Espressoare ca lumea în loc de clasicele filtre de 
cafea. 


r Superclasă, elită, cel mai bun dintre cei buni într-un anumit domeniu (în fr., în orig.) 
(n. red.). 


23 


Să vii de pe trotuarele cenușii și murdare ale Bruxelles-ului 
direct în clădirea de birouri a companiei Merchant & Taylor, cu 
spaţiile lor de sticlă și lemn lustruit, plăcut luminate și bine 
ventilate, unde zgomotul vocilor era redus la o simplă șoaptă, 
toate aceste detalii din urmă constituiau raiul de pe pământ. 
Desigur, salariul nu era la fel de mare ca în firmele americane 
de avocatură, dar exista posibilitatea să facă foarte mulţi bani. 
După câţiva ani îţi dădeau o mașină de serviciu. Și nu orice 
vechitură, bătrână și rablagită, ci un Audi, un BMW sau poate 
chiar un Jaguar. 

Firmele colos de PR ale americanilor erau mercenarii 
Bruxelles-ului. Vindeau bunuri superficiale și cu o strălucire 
aparentă -, mai exact, creau o falsă impresie pentru a influența 
autorităţile, la fel cum unele companii petroliere se dau drept 
binefăcători filantropici care protejează mediul -, informații și 
influenţă celui care plătea mai mult, indiferent de ideologie sau 
de convingeri politice. Multă lume se uita de sus la lobbyiști. 
George i-a iubit necondiţionat din prima clipă. Era în elementul 
lui. Aștia erau oamenii lui. Bătrânul și familia lui n-aveau decât 
să gândească ce dracu’ voiau. 

e 

George intră în cub și închise ușa după el. Îl deranjă faptul că 
noul lui client, probabil șeful negocierilor, era deja așezat pe 
unul dintre scaunele din piele lustruită. Secretarele erau 
instruite să ţină vizitatorii în sala de așteptare dacă veneau mai 
devreme. Dar George nu-i permise clientului să-i simtă starea de 
enervare; apăsă un buton, cât se poate de relaxat, și geamul 
deveni mat ca gheața. 

— Domnule Reiper, bun venit la Merchant & Taylor! spuse el, 
abordând cel mai larg și mai plin de încredere zâmbet de care 
era în stare și întinzând o mână trecută pe la manichiuristă unui 
bărbat în vârstă de vreo șaizeci de ani, care stătea înfundat în 
scaun, într-o poziţie total nepăsătoare faţă de ceea ce-ar fi putut 
fi numit ergonomie. 

Reiper părea să fi trăit o viaţă profund nesănătoasă. Nu era 
tocmai gras, ci mai degrabă pe jumătate umflat, cu contururile 
difuze ale unui balon cu heliu lăsat în voia sorții. Era aproape 
chel și în jurul capului avea un soi de brâu din păr gri murdar 
total neîngrijit. Pielea îi era gălbejită și moale, ca și cum n-ar fi 
ieșit deloc afară din casa. O cicatrice albă, groasă cobora 


24 


dinspre tâmpla stângă spre colţul gurii. Era îmbrăcat cu un 
tricou polo negru și uzat, cu o pereche de pantaloni kaki duși la 
spălătorie de prea multe ori, iar la curea purta două huse din 
piele pentru iPhone și lanternă. Pe suprafața din sticlă 
strălucitoare a mesei de conferințe stăteau o agendă murdară și 
o șapcă albastră cu inscripţia Georgetown Hoyas. Poziţia în 
scaun, mișcarea încetinită a degetului pe ecranul telefonului, 
faptul că nu se uitase la George când acesta intrase în încăpere 
îi dădeau domnului Reiper o aură de autoritate care părea la fel 
de evidentă, pe cât era de lipsită de orice scrupule. George simți 
cum i se ridică părul pe mâini: un răspuns animalic primar la 
sentimentul de disconfort și inferioritate pe care i-l inducea 
acest nou client. Știa instinctiv că nu și-ar dori niciodată, dar 
absolut niciodată să afle povestea din spatele cicatricei 
domnului Reiper. 

— Bună dimineaţa, domnule Lööw. Va mulțumesc că v-aţi 
făcut timp să mă primiţi, spuse Reiper, strângând, în sfârșit, 
mâna întinsă de George. 

Pronunţia numelui lui era aproape perfectă. Era neobișnuit 
pentru un american, se gândi George. Vocea îi era aspră și 
oarecum molatică. Poate era sudist. 

— Aţi fost servit cu cafea? Imi cer scuze, secretara noastră 
este nou-nouţă. Sunt convins că știți cum stau lucrurile cu o 
slujbă nouă. 

Reiper scutură scurt din cap și aruncă o privire în jurul 
încăperii. 

— Îmi place biroul dumitale, domnule Lööw. Detaliile 
cristalelor de gheaţă de pe geam sunt, cum să zic, 
spectaculoase. 

— Da, facem tot ce putem să ne impresionăm clienţii, 
răspunse George cu falsă modestie. 

George se așeză la masă, faţă în față cu clientul, și își aranjă 
cu mare atenţie hârtiile lui complet irelevante într-un semicerc 
colţuros în jurul agendei sale. 

— Așadar, cu ce putem veni în sprijinul companiei Digital 
Solutions? începu George, afișând din nou acel zâmbet care, 
considera el, merita fiecare centimă din cei 350 de euro cât 
câștiga el pe oră. 

Reiper se lăsă pe spate, în scaun, și-i întoarse zâmbetul lui 
George. Era ceva în acel zâmbet, ce nu reușea să fie complet 


25 


din cauza cicatricei de pe faţă, care îl făcea pe George să-și 
dorească să se uite oriunde în altă parte. Era ceva în ochii lui 
Reiper. În lumina caldă oferită de becurile atent selecţionate și 
amplasate în camera de conferinţe, ochii aceia păreau când 
verzi, când căprui. Erau reci și mereu în expectativă și îţi lăsau 
impresia că-și schimbau culoarea pe neașteptate. Dacă adăugai 
asta la faptul că nu părea să clipească niciodată, Reiper căpăta 
o expresie ușor ironică, la fel ca a unei reptile care știe sigur că- 
și va ucide prada. 

— Așadar, aveţi aici acordul de confidențialitate, spuse Reiper 
și îi aruncă lui George peste masă o serie de documente capsate 
împreună. Știu că aici, la Merchant & Taylor, vă mândriți cu 
discreţia voastră, dar la fel de bine știu și că ciripiţi ca niște 
papagali când se întoarce roata. Desigur, nu e nimic mai mult 
decât o simplă formalitate. 

George luă documentul și se uită peste el în fugă. Era un 
acord clasic de confidenţialitate între el și Digital Solutions. Nu 
avea voie să divulge nimic din ce se discuta în timpul întâlnirilor 
lor. Nici măcar nu avea voie să spună nimănui că lucra pentru 
Digital Solutions sau că știa ceva despre existenţa lor propriu- 
zisă. Dacă încălca vreodată asemenea clauze, daunele cauzate 
ar fi fost de proporţii aproape astronomice, în funcţie de 
severitatea nerespectării obligaţiilor contractuale. De fapt și de 
drept, nu era nimic ciudat. Mulţi clienţi erau preocupaţi de 
păstrarea anonimităţii lor și nu erau întotdeauna dornici să fie 
asociați cu o firmă de relaţii publice cunoscută pentru absenţa 
scrupulelor, așa cum era Merchant & Taylor. 

— Scrie aici că a fost semnat în Washington, D.C., spuse 
George într-un sfârșit. Numai că noi suntem în Bruxelles. 

— Mda, replică Reiper, oarecum absent, părând să citească 
ceva pe iPhone. Avocaţii noștri cred că, prin schimbarea locației, 
vor reuși să evite o dispută juridică, în cazul în care acest lucru 
va deveni necesar. 

Ridică din umeri și luă ochii de pe ecranul telefonului. 

— Sunt totuși convins că dumneata știi mai multe despre 
contractele de confidenţialitate decât mine. . 

Vocea lui trăda o nuanță de agresivitate. In privirea lui, de 
altfel moartă, se întrezări un licăr de interes sau de ceva care 
semăna a interes. George nu se simţea deloc în apele lui. Sigur, 
semnase destule astfel de acorduri în perioada petrecută la 


26 


Merchant & Taylor. Cu toate acestea, era ceva în felul în care o 
spusese Reiper, în felul în care îi vorbise, ca și cum nu la asta se 
referise, ci la cu totul altceva, ceva mult mai complicat. George 
lăsă deoparte gândul. Era imposibil. Nimeni nu putea afla nimic 
despre afacerea aceea. Aluzia lui Reiper nu putea fi decât o 
coincidenţă. 

George își scoase stiloul Montblanc din buzunarul de la piept, 
semnă contractul cu o iscălitură scurtă și îl împinse peste masă, 
lui Reiper. 

— Poftim, spuse el, nerăbdător să lase deoparte tot ce ţinea 
de acordul de confidenţialitate. Poate că putem să începem 
acum? 

— Excelent, replică Reiper absent. 

Fără să ridice ochii din telefon, împături acordul fără niciun fel 
de grijă și îl îndesă în buzunarul din interiorul hainei lui ponosite. 
In cele din urmă, puse telefonul în husa lui și îl fixă cu privirea 
pe George. 

— Avem nevoie să ne ajutați cu o traducere, conchise el. Asta, 
așa, pentru început. 


e August 1980 


Virginia de Nord, Statele Unite 


Ceva nu-i dă pace. Știu asta chiar dinainte ca Susan să 
deschidă gura. Nu e nimic ciudat sau supranatural în chestia 
asta. De-a lungul timpului am învăţat să descopăr semnele, 
nuanțele, o simplă privire care și-a schimbat direcţia, mâinile 
care se agită ca niște păsări speriate, ca și cum ar fi avut o 
minte a lor, proprie, sau, dimpotrivă, mâini care nu se mișcau 
deloc. Știu întotdeauna ce vor spune oamenii. E una dintre 
multiplele modalităţi care mă ţin în viață. Doar că atunci când 
Susan vorbește, nu-i aud vocea. Nu pot decât să-i văd costumul 
cenușiu, părul vopsit blond și ochii umezi. Observ la ea semnele 
navetei zilnice: petele de cafea de pe reverul lucios. 

Locuiește în Beltsville, Greenbelt, Silver Spring. Unul dintre 
cartierele acelea nesfârșite de periferie, unde locuim cu toții. 
Conduce un Ford și tot ce citește e strict secret. Întocmai celor 

27 


mai mulţi dintre noi, Susan nu mai bea. Noi, cei din suburbii, fie 
bem prea mult, fie nu mai bem deloc. Gogoși și cafea chioară 
duminica, la biserica metodistă. Cuvinte de laudă la adresa 
corului bisericesc, conversații fără rost despre grădiniţe, clase 
pregătitoare, vacanțe. Susan e așa de comună. O americancă 
foarte, foarte comună, la treizeci și cinci de ani, cu o casă și o 
ipotecă și o mașină nouă la fiecare doi ani. Doi copii pentru care 
ea și soțul ei încearcă să strângă bani pentru facultate. Dar, 
desigur, toate acestea fac parte din sistem. Jocul din interiorul 
jocului cel mare. Cu toţii simţim faptul că viaţa de zi cu zi e prea 
înceată, prea lumească, prea obișnuită. Nu este nimic destul de 
important. Miza e prea mică. 

Aerul condiționat este dat aproape la maximum, că începe să 
mă ia cu frisoane. Urechile încă îmi ţiuie de la explozie și în 
fiecare noapte, una mai cumplită decât cealaltă, visez o lumină 
albă, că respir repede și sacadat și părul tău umed de 
transpiraţie. Mă trezesc leoarcă, cuprins de paroxism, cu 
cearșafurile făcute sul sub mine, protejându-mi perna cu 
propriul trup. 

— Erau amândoi în mașină? întreabă ea, șezând pe celălalt 
scaun din încăperea mea microscopică. 

Înclin din cap afirmativ. Mă forţez să mă uit în ochii ei, să nu 
ezit și să nu mă mișc. 

— Cumplit, continuă ea. Pur și simplu, cumplit. Regret nespus. 
Slujba asta, viaţa asta. Plătim un preţ foarte mare. 

Nu pare tristă. Este la fel de neutră precum mașina ei, casa ei, 
costumul ei prost croit. Îmi rotesc scaunul și privesc spre 
parcarea din faţa biroului și spre copacii subţiri și verzi de 
dincolo de ea. Aproape că nici nu-ţi dai seama că după copaci se 
întinde autostrada. Rămânem tăcuţi o vreme. Privim praful care 
se învârte în rotocoale în razele soarelui văratic ce pătrunde prin 
geam. Dar Susan nu e aici să-și prezinte condoleanțele. Sau nu 
numai pentru asta. 

— De ce te-ai dus la Paris? întreabă ea în cele din urmă. De ce 
nu te-ai dus direct la ambasadă, în Damasc sau în Cairo? 

Ridic din umeri, îndreptându-mi din nou privirea asupra ei, 
țintuind-o direct în ochi. 

— La început, ăsta era planul, îi răspund eu. Vapor de la 
Latakia la Larnaca. Apoi zbor spre Atena. Tren de noapte spre 


28 


Paris. Aveam bilete de la De Gaulle la Dulles, dar m-am gândit 
că, date fiind circumstanțele, era mai bine să mă opresc în Paris. 

— După tot ce s-a întâmplat... n-ar fi fost mai logic să te fi 
abătut de la plan? Să te fi oprit în Damasc? întreabă ea. 

Vocea îi este caldă și prietenoasă. Aparent, ea e aici ca să se 
asigure că sunt bine, să-și exprime compasiunea și simpatia față 
de mine. Dar știm amândoi că asta nu e decât o mască. Există 
întotdeauna un pretext, un motiv care zace dedesubtul măștii. 
Și apoi încă un motiv dedesubtul lui. 

— Am explicat totul în ședință, continui eu. Bomba era pentru 
mine. Am urmat protocolul și am rămas în umbră până când am 
fost sigur că nu aveam să fiu împușcat în parcarea de la 
ambasadă. 

Susan se lasă pe spate. Bate încet cu verigheta în cadrul de 
oțel al scaunului. 

Clic, clic, clic, clic, clic! 

Doar asta și huruitul puternic al aerului condiţionat. 

— Îi supraestimezi pe sirieni și pe aliaţii lor, zice ea. Nu sunt în 
stare să facă mai mult decât să plaseze o bombă într-o mașină 
în Damasc. 

— Poate, îi răspund eu. Însă, așa cum am mai zis, voiam să 
mă asigur. 

Susan dă încet din cap, permițându-și un moment de 
satisfacție. Nimeni nu avea voie să se abată de la protocol. Nici 
măcar o secundă. Se uită direct în ochii mei. 

— li prindem noi, rostește ea domol. Ştii asta. Damasc, Cairo, 
Beirut... Toate agenţiile din Orientul Mijlociu sunt implicate în 
momentul de faţă. O să dureze ceva, dar îl vor găsi pe vinovat, 
știi asta, nu? 

Încuviinţez, fără un cuvânt. Gândul răzbunării abia a încolţit. 

Susan se apleacă în față. Are pe chip o expresie diferită, iar în 
tonul vocii ceva s-a schimbat. 

— Și informaţia pe care ai primit-o de la persoana ta de 
contact? Referitoare la armele livrate sirienilor. Nu ai inclus 
informaţia decât în raportul pe care l-ai înaintat doar către mine, 
corect? Nu în timpul ședinței de informare? Nicăieri? 

Dau din capcănu. 

— Numai în raportul către tine, îi confirm eu. 


29 


— Da, probabil că nu are nicio finalitate, oricum. O bombă 
plantată premeditat. Dar nu vrem să declanșăm niciun fel de 
alarme pe nicăieri. 

— Sunt conștient de consecinţe. Rămâne doar în raport. 

Se lasă o vreme pe spate. Urmărindu-mi privirea spre 
fereastră, într-un târziu, se ridică de pe scaun. 

— Ești bine? mă întreabă ea. 

Tonul este mereu același, indiferent câtă suferinţă îmi cere să 
îndur. 

— Da, sunt. 

— la-ţi liber restul săptămânii, zice ea. Du-te și înoată. Bea 
ceva. 

O observ cum bate cu palma pe cadrul de plastic al ușii, 
înainte de a ieși din birou. Cadrul vibrează ușor. Poate că este 
un fel de încurajare. Ori, simpatie. Știe că înot. Nu e nimic să nu 
cunoască despre mine. 

e 

Apa în piscina publică este prea caldă, dar tot e mai bună 
decât cea din piscina de la Langley. Când ies la suprafaţă, să 
trag aer, după fiecare a patra mișcare a braţului, aud un cor de 
voci false de la școală repercutând ca undele radar între pereţii 
mirosind a clor. Tură după tură. A fost o vreme când aș fi putut 
deveni un foarte bun înotător. Aș fi putut avea chiar posibilitatea 
să particip la Jocurile Olimpice. Era chiar un ţel pe care aș fi 
putut să-l ating. Dar ambiția nu s-a perpetuat dincolo de sălile 
Universităţii din Michigan. Nu regret că s-a întâmplat așa. Nu 
regret nimic. 

a 

Știu că o bună parte din tot ce se întâmplă este o mare 
minciună. Dar realitatea e fragilă; dacă nu ar exista minciuna, s- 
ar putea prăbuși. Minciuna este ceea ce menţine podul stabil. 
Este ceea ce-ţi permite să treci de pe un mal pe celălalt. 
Adevărul nu există. 

Totuși, am cerut raportul înainte de a pleca din birou. Știam 
bine că era peste nivelul meu de acces. Nu ni se permitea 
niciodată să citim ceva ce ne privea direct. Și știam la fel de 
bine că, dacă mi se permitea să văd raportul, dacă puteam să-l 
citesc cu ochii mei, atunci, cu siguranţă, totul nu avea cum să 
fie altceva decât o minciună. Însă cererea mea a fost refuzată. 
M-am simţit ușurat. Nu vreau să știu când sunt minţit. 


30 


Prin urmare, acum stau în vestiarul ăsta mizerabil și mohoraât, 
cu picioarele tremurând, de la turele interminabile de piscină. 
Sentimentul paralizant de vină circulă prin mine, constant, ca un 
șoc electric, înotul mă ajută să funcţionez oarecum. În apă sunt, 
pe moment, în siguranță. Cum mă opresc, cum aud zgomotul 
motorului de la mașină, văd imaginea unui copil mic, prins sub 
cioburi de sticlă, sub bucăți de ciment. 

Mai târziu mă așez în fața televizorului, cu o sticlă de Rusty 
Nails. Sufrageria mea este aproape goală, fără cine știe ce 
mobilă. Am niște cutii înghesuite prin colţuri, fără vreun conţinut 
de valoare în ele. Stau pe canapeaua mea nouă și mă uit la 
reluarea unui meci de baseball de care nu-mi pasă nici cât 
negru sub unghie. Apartamentul meu - o cutie modernă, ca 
multe altele, cu un garaj, destul de aproape de zgomotul 
calmant al traficului de pe autostradă - miroase vag a vopsea și 
a aer condiţionat. Îmi simt mușchii braţelor foarte încordaţi. Am 
înotat aproape zece kilometri. De două ori mai mult decât înot 
de obicei. 

Meciul de baseball se încheie când eu sunt pe cale să-mi torn 
al treilea pahar și mut canalul pe showul lui Johnny Carson. Imi 
dau seama pe loc că nu sunt în stare să ascult glumele lui 
Richard Pryor pe seama lui Ronald Regan. Nu mă interesează 
glumele lui. Sunt fade, ajung prea greu la poantă. 

[] 

Totul se mișcă prea încet, de când m-am întors. Eu sunt făcut 
pentru munca de teren, pentru misiuni. Strategiile, analizele, 
politica eternă a celor de la Langley, de la Pentagon, D.C. sunt 
prea încete pentru mine. Mie să-mi dea un alt pașaport, o altă 
limbă, o altă viață. Să mă lase în Damasc, în Beirut, în Cairo. 
Știu cum să stabilesc legături, cum să le menţin la un pahar de 
ceai dulce, whisky și trabuc. Pot să fac o salată libaneză 
tabouleh care să le aducă aminte oaspeţilor mei de copilăria lor 
la Aleppo. Chiar și când frontierele sunt ostile, am cel mai bun 
vin din tot Libanul la mine pe balcon. 

Și acolo, pe balcon, în frumuseţea melancolică a apusului, cu 
mireasma de iasomie adiind în aer și cu zgomotul furnicarului de 
diplomaţi, gangsteri și politicieni dinăuntru, din jurul mesei, fac 
schimb de informaţii care mă aduc din ce în ce mai aproape de 
supraviețuire. Voi încheia o înţelegere care va însemna că, la 
sfârșit, altcineva va muri, și nu eu. Întotdeauna încercăm să 


31 


păstrăm jocul la egalitate. Idealul nostru este să păstrăm statu- 
quoul. 
e 

Zilele astea, la întoarcerea din misiune, ne-au pus să facem 
ore de terapie cu psihologul. Ca și cum ședințele de informare n- 
ar fi fost de-ajuns. Bronzul încă ne mai e proaspăt și strălucitor 
sub luminile fluorescente, în mijlocul telefoanelor, copiatoarelor 
și al teletexurilor. Cu trupurile încă suferind de pe urma 
schimbării de fus orar și de climat. Cu minţile încă pline de 
arabă, rusă, portugheză. Trebuie să stăm și să suportăm 
sesiunile astea obligatorii. Să vorbim luni la rând despre 
tranziția prin care trecem, despre anii petrecuți în alte ţări, în 
alte culturi, departe de naveta zilnică pe autostradă spre 
muncă, de lanţul de restaurante american Kentucky Fried 
Chicken în drumul înapoi spre casă și de plictiseala ucigătoare a 
vieţii obișnuite, de zi cu zi. 

Dar când vine momentul să vorbim despre ce vor ei să 
vorbim, rămânem tăcuţi. Cum am putea să vorbim despre ceea 
ce facem? Ce-aș putea eu spune? Că am trăit în Damasc, în 
postura unui om de afaceri arab, cumpărând arme, secrete de 
doi bani și influenţă în cercuri obscure cu banii contribuabililor, 
așteptând să dau peste ceva care să merite preţul infinit de 
mare pe care suntem dispuși să-l plătim? Că eu, atunci când, în 
sfârșit, am prins în nări mirosul prăzii, am rămas împietrit ca un 
iepure în faţa farurilor unei mașini și am pierdut totul? 

Chiar ar trebui să vorbesc despre asta? Ceea ce nici față de 
mine nu pot să recunosc? Dacă mă apuc să vorbesc despre 
asta, nu mă mai opresc. Dacă încep să mă gândesc, sunt un om 
mort. 

Și tot ce știu să fac în lumea asta este să supraviețuiesc, așa 
că zâmbesc și mă uit la ceas. Când timpul pe care trebuie să-l 
petrec aici obligatoriu se termină, mă ridic, iau pe mine haina 
anonimă, bleumarin și pornesc pe autostradă, mă întorc aici, 
înapoi în cutia mea neștiută care este orice, numai acasă nu e. 
Și las să treacă timpul, așteptând să ies din carantină în cele din 
urmă. Să găsesc pe biroul meu un plic cu o altă identitate, cu 
bilete de avion și un număr de cont, astfel încât să pot merge 
mai departe, să o iau de la capăt. Nu trăiesc decât pentru 
următoarea misiune, pentru următoarea rundă. 


32 


e 18 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Gara care aparține de aeroportul Zaventem părea să fie 
constant în construcţie. Totul era o amestecătură de conuri 
portocalii, panglici semnalizatoare și schele de tot felul. 

Mahmoud se străduia cât putea de bine să se strecoare prin 
mulțimea pasivă ca să prindă trenul următor spre Bruxelles. 
Peste tot dădeai de lobbyiști sau de tot felul de alţi soldaţi ai 
cauzei nobile a integrării europene, cu câpii ale celor mai 
recente ediții din Financial Times, ziare de curând răsfoite și 
care nu mai încăpeau în genţilor lor scumpe Samsonite, și cu 
telefoanele mobile lipite de urechi; evrei ortodocși, îmbrăcați în 
negru, așteptând trenul spre Anvers; familii, înţolite de vacanţă, 
cărând după ele genţi mult prea mari, în drumul lor spre un zbor 
charter spre Phuket. Conductorul de tren fluieră și Mahmoud 
dădu din coate, să prindă trenul. În momentul acela simţi cum 
rucsacul pe care îl aruncase pe un umăr alunecă și căzu pe 
pardoseala de beton a peronului. Se opri, dar nu reuși să vadă 
unde a căzut. Enervat, se aplecă, să vadă mai bine. Mulțimea îl 
împinse într-o parte, spre tren. Cineva îl bătu pe umăr. 

— Vă aparține? 

O tânără blondă, cam de-o vârstă cu el, cu o coadă prinsă la 
spate, cu haine largi și confortabile și cu ochii verzi îi înmână 
rucsacul. 

— Da, mulțumesc frumos! răspunse Mahmoud. 

Işi luă rucsacul și reuși nu numai să își facă loc să intre în 
tren, ba chiar să-și găsească un loc la fereastră. Oftând, se 
așeză pe mușamaua portocalie și crăpată a banchetei. 

In timp ce trenul vechi și ruginit, protestând zgomotos, ieșea 
din aeroport, Mahmoud scoase programul pentru a doua zi. 
Agenda era impresionantă. Membri ai Parlamentului European, 
ofițeri NATO, un ambasador, reporteri ai unor prestigioase 
publicaţii internaţionale. Dintr-odată, se simţi deosebit de 
stresat și de emoţionat. De ce nu se pregătise mai bine? Închise 
ochii, încercând să se concentreze. În mai puţin de treizeci de 
secunde, oboseala acumulată din noaptea nedormită dinainte 


33 


începu să-și spună cuvântul și căzu într-un somn adânc, imediat, 
un somn pe care numai cei care călătoresc îl cunosc. 
e 

— Așa că, domnule Shammosh, nu aveți de mers nici măcar 
cinci minute, îi spuse recepţionerul bine înţolit al hotelului 
Bristol, pe un ton ușor preţios care îl făcea să sune mult mai în 
vârstă decât cei douăzeci și ceva de ani pe care îi arăta chipul 
lui tânăr. 

— Perfect, zise Mahmoud. 

Impături harta și o puse înapoi în vechiul lui rucsac uzat, de 
camuflaj, care arăta de parcă viaţa lui începuse undeva în 
armată. Pe partea din față avea desenată o parașută stilizată. 

Asemenea recepţionerului, holul hotelului Bristol părea să-și 
revendice dreptul la o istorie pe care, de fapt, nu o avea. Cu 
covoarele lui roșii, mobilele din mahon și din piele veritabilă, nu 
reușea decât să mascheze apartenenţa la un lanţ hotelier 
internaţional, cu elemente de conace englezești. 

— Apropo, domnule Shammosh, cineva v-a lăsat un mesaj, îl 
anunţă recepţionerul și îi întinse peste ghișeu un plic gros și 
sigilat bine. 

e 

Camera lui Mahmoud era mică și cenușie, așa cum știuse că o 
să fie. Decorul era lipsit de orice gust, asemenea celor din 
telenovele. Nu erau niciun fel de încercări de a imita budoarele 
aristocrate englezeşti. Numai monotonia și familiaritatea 
camerelor de hotel obișnuite. Mahmoud trase draperiile până la 
capăt. Fereastra dădea într-o curte interioară mică și murdară. 
Câțiva fulgi de nea zburau singuratici deasupra lui. Păreau 
confuzi, ca și cum s-ar fi rătăcit în drumul lor spre o pârtie de 
sanie sau un patinoar. 

Mahmoud lăsă rucsacul pe pat și se așeză pe fotoliul uzat de 
lângă fereastră, cu plicul maroniu, căptușit în mâini. Pe o parte a 
plicului era scris cu markerul negru numele lui cu litere mari, de 
tipar. 

Tremurând, rupse marginea lipită a plicului. Rămase o vreme 
ținând în mâini coletul deschis, privind cei câţiva fulgi de zăpadă 
învârtindu-se dincolo de fereastră. Trase adânc aer în piept și 
răsturnă conţinutul plicului. 


34 


Un telefon mobil grosolan, un încărcător și o coală de hârtie 
atent împăturită îi căzură în poală. Mahmoud ridică telefonul. 
Era un Samsung ieftin. Genul de telefon cu cartelă pe care îl 
cumperi cu 40 de dolari din orice benzinărie. Îi puse bateria care 
fusese împachetată separat și apăsă butonul de pornire. Se 
aprinse cu un băzâit. Lista de contacte era goală. Și căsuţa de 
mesaje asemenea. 

După ce mai trase încă o dată aer în piept, despături foaia de 
hârtie. În ea descoperi încă o coală de hârtie care zbură și 
ateriză pe covor. Hârtia pe care o ţinea încă în mână conţinea 
un mesaj scurt, scris la calculator în suedeză. 


Mahmoud, 

Detin informatii și nu știu ce să fac cu ele. Am 
nevoie de ajutorul tău. S-ar putea să aibă ceva de-a 
face cercetările tale. Trebuie să ne vedem după 
întâlnirea ta de mâine după-amiază. Ține telefonul 
pornit între 13 și 13:30 și să fii pregătit să pleci. Altfel, 
tine-l închis și cu bateria scoasă. Te voi contacta eu. 

Hotărâre, curaj și rezistență. 


Mahmoud împături la loc mesajul și aruncă o privire spre 
telefon. „Pregătit să plec.” „Hotărâre, curaj și rezistenţă.” 
Cuvinte dintr-o altă vreme, părând să aparțină unei alte vieţi. 
Cineva știa lucruri despre el pe care el însuși aproape că le 
uitase. 

Încet, absent, se aplecă și ridică de jos hârtia care căzuse pe 
covor. O desfăcu și, instinctiv, se retrase în sine în fața a ceea 
ce văzu. 

Era o fotografie foarte neclară. Pixelată și estompată. O 
imagine digitală imprimată pe o hârtie obișnuită, albă, de xerox, 
probabil un model mai vechi. Însă scena care i se prezenta în 
fața ochilor era cât se poate de clară. 

Fotografia părea să fi fost făcută cu un aparat foto de buzunar 
sau cu un telefon mai performant și ocupa aproape în întregime 
pagina A4 din fața lui. Un bărbat apărea în partea din faţă a 
pozei, întins pe o targă de care era legat fedeleș cu curele. 
Hainele, cândva bune, erau atât de ponosite, încât abia dacă 
mai acopereau trupul. Printre rupturile ţesăturii, Mahmoud 
putea să distingă pielea murdară și plină de răni deschise. Pe 


35 


braţe, gât și piept avea urme de arsuri mici și rotunde. Țigări. 
Cineva îl arsese, în mod repetat, cu ţigara. Dar asta nu era nici 
pe departe cel mai rău lucru care i se întâmplase. 

Cel mai cumplit a fost pentru ochi. Lui Mahmoud nu-i trebui 
mai mult de o secundă să-și dea seama, cu oroare, că orbitele 
omului păreau ca niște cratere goale tocmai pentru că erau 
goale. Se forţă să ţină hârtia mai aproape de ochi ca să vadă 
clar. Orbitele semănau cu niște prăpăstii întunecate. Marginile 
lor erau pline de sânge închegat, amestecat cu noroi. Simţind 
cum îl ia greaţa, Mahmoud pricepu că ochii victimei fuseseră fie 
smulși pur și simplu din cap, fie arși. li fu imposibil să-și dea 
seama dacă omul era viu sau mort. 

Rămase cu ochii pironiţi la fotografie ca și cum ar fi fost 
paralizat, până când n-a mai putut să se uite deloc și o întoarse 
cu faţa în jos pe genunchi. Era o imagine de coșmar. Camera 
albă ca de spital, în lumina nemiloasă a blițului. Targa cu 
curelele ei. Sângele. 

Mahmoud a avut partea lui de suferință, durere, încarcerare și 
chiar tortură. În total, trei luni în Irak și Afganistan, în decursul a 
trei ani, l-au expus la mai multă mizerie și suferinţă decât 
majoritatea lumii. Dar asta... Asta era mai rău decât ce i se 
întâmplase lui în Abu Ghraib. 

— Oh, Dumnezeule, își șopti Mahmoud sieși, chiar dacă 
Dumnezeul său era mult mai complicat decât ar fi putut sugera 
exclamația lui. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Ea îi simţi parfumul - subtil, cu nuanţe dense de tutun și 
vanilie, brute - înainte ca el s-o apuce ușor de cotul drept. O 
năpădi o moleșeală plăcută, o ușoară ameţeală, ca și cum capul 
începuse să i se umple de câlți. Intâlnirea din acea dimineaţă 
spre care tocmai se îndrepta, tot ce avea programat în ziua 
aceea se pierdu în ceaţă și îl lăsă să o conducă afară din holul 
vast și în culoarul îngust și capitonat care deservea una dintre 
sălile de conferinţe ale Parlamentului European. Covoarele care 

36 


acopereau fiecare centimetru pătrat de pardoseală amortizau 
zgomotul de pe coridoarele imense și din sala destinată 
conferințelor de presă din apropiere. 

— Mi-a fost dor de tine, îi spuse Cyril Cuvelliez în engleză, 
sărutând-o apăsat. 

Accentul lui american nu reușea să-i mascheze diftongii 
francezi. Buzele lui moi și insistente. Felul firesc prin care își 
adjudeca tot ceea ce își dorea. 

— N-am știut că vei fi aici săptămâna asta, șopti Klara cu 
buzele lipite de ale lui. 

Simti cum trupul i se trezi imediat la viaţă, fără ca ea să aibă 
vreun control în privinţa asta. 

— Nu știam nici eu că voi ajunge aici. 

Cyril vorbea încă, dar cuvintele i se pierdeau în zumzetul 
asurzitor al urechilor ei. Sângele i se puse în mișcare cu forță. 
Pura atracţie fizică. Cyril se îndepărtă ușor de ea și zâmbi. 

— Ca și cum chiar aveam neapărat nevoie de o scuză să vin 
să te văd, adăugă el. 

— Ai fi putut să-mi lași un mesaj, spuse Klara. Oricum, mă 
bucur că ești aici. 

Întinzându-se iar spre buzele lui, ea închise ochii, hotărâtă să 
ignore simplitatea și seducţia din spatele cuvintelor lui. Intre 
timp, degetele ei îi desfăcură singurul nasture al jachetei cenușii 
ca tăciunele. Își strecură mâinile sub ea, simţindu-i pielea prin 
cămașa subţire, albastru-deschis. El oftă de plăcere. Klarei îi 
plăcea nespus să-l audă oftând la atingerea ei. 

— Am fost prins puţin la muncă, șopti el. Dar acum sunt aici. 

— Pentru cât timp? Ne putem întâlni? 

Klara îi inhală aroma corpului lui. Ca și cum ar fi vrut să-l ţină 
prizonier în interiorul ei, reținându-i parfumul în nări. 

— Doar până mâine. Și, din păcate, am o cină programată în 
seara asta foarte târziu. 

Ea îi simţi respiraţia pe obraz, barba ușor crescută și mâinile 
lui calde și uscate. În fața lui nu avea apărare. Nu se putea 
retrage nici din faţa lui, nici nu putea trece peste dezamăgirea 
pe care o simţea că nu avea cum să-l vadă mai mult timp. Dădu 
din cap a înţelegere. 

— Nu ne putem vedea nici măcar la prânz? întrebă ea, 
mușcându-l delicat de ureche. 


37 


— Ești îngrozitoare, spuse el. Într-un mod absolut minunat, 
desigur. Cum aș putea să te refuz? Azi? 

Klara dădu din cap că da, simțind ceva în sinea ei luând 
avânt. 

— Am o ședință până la ora unu. Ne vedem la 13:30 la mine? 

Cyril își scoase telefonul din unul dintre buzunare și își verifică 
agenda. 

— O să-mi pun ședința internă la patru. Cina nu începe până 
la ora opt. 

Klara se întinse pe vârfuri și îl sărută înainte să-l împingă 
departe de ea. 

— Haide, du-te, spuse ea. Ne vedem peste câteva ore. 

EI îi zâmbi. 

— Abia aștept, zise el. 

Ea înclină din cap, simțindu-se entuziasmată, fără voia ei, dar 
și oarecum întristată. Așa cum, de altfel, se simţea întotdeauna 
după câte una dintre prea scurtele lor întâlniri. 

— E mai bine să pleci tu primul, ca să nu fim văzuţi ieșind 
împreună. 

El încuviinţă și o sărută din nou, în timp ce se încheia, la loc, 
la haină. Își îndreptă cravata. 

— Ne vedem în curând, spuse el. 

Și cu asta dispăru fără să se uite în urmă, înapoi în tumultul 
de fiecare zi al Parlamentului European. 

e 

Klara rămase acolo, rezemată de zid, purtând încă pe buze 
gustul lui Cyril. Deschise încet ochii. Urechile încă îi ţiuiau. Inima 
nu reușea să-și domolească bătăile. Încerca să respire adânc, 
să-și potolească reacţiile corpului, măcar o parte dintre ele. Clipi 
de câteva ori. Își trecu mâinile prin păr. Cum s-a ajuns la asta? 

Cum a reușit Cyril să treacă peste toate zidurile ei de apărare, 
peste alarmele și sârmele ei ghimpate, peste reflectoarele și 
încuietorile ei, peste tot ceea ce a pus în jurul ei anume ca să se 
protejeze de astfel de sentimente? Sau poate că nu peste astfel 
de sentimente le pusese. Chestia asta, orice va fi fiind, era 
minunată, dar numai dacă nu te gândeai la ce avea să urmeze 
în mod inevitabil. Inexplicabilul. Trădarea. Golul rămas în urmă. 
Sentimentul absolut opus faţă de cel care începuse încet-încet 
să crească în ea. 


38 


Și de ce acum? De ce, de data asta, nu reușea să se 
distanțeze? Arăta bine, știa asta. Nu era disperată după atenţie, 
ba, chiar, dimpotrivă. Parlamentul European era plin de tineri 
inteligenţi, dintre care pe cei mai mulţi, gândea ea, i-ar fi putut 
avea fără prea mult efort. Cel puţin pentru o vreme. 

Și nu era vorba că nu încercase. În primele șase luni la 
Parlamentul European, începuse să-și revină încetișor. După 
Mahmoud, după anul ei în Londra care se dovedise a fi cu totul 
altceva decât își imaginase. Orașul în care visase să locuiască 
încă din vara de după terminarea liceului, când a plecat acolo de 
una singură. Orașul unde ar fi putut să danseze pe muzică soul 
în Club 100 pe strada Oxford. De unde să-și fi cumpărat rochii 
din anii '60 din Camden: și unde să fi răzuit lozuri în piața 
comercială Spitafields. Londra cu cafenelele de pe vechea 
stradă Compton chiar înainte de răsărit, autobuzele de noapte și 
întâlnirile stânjenitoare cu băieţi anorexici și cu părul miţos și 
lung în apartamentele umede din districtele Brixton și Islington. 

În schimb, Londra se dovedise a fi o închisoare ploioasă și 
însingurată. Abia dacă își mai amintea cum fuseseră primele 
luni. Nu reținuse amănunte, ci doar senzaţia pur fizică de a fi 
petrecut toamna într-o cameră mizeră de cămin în apropiere de 
autostrada Strand. Frigul pătrunsese prin pereţii subțiri și prin 
ferestrele prost izolate și nicio sticlă cu apă fierbinte din lume n- 
avea cum să-l ţină la distanţă. Avea o amintire vagă a 
nesfârșitelor ore petrecute în biblioteca de pe strada Portugalia, 
unde evada cu cărțile și cu singurătatea ei. Resimţise totul ca pe 
o eternitate de deșertăciune. De gol. 

Și, mai rău ca orice, sentimentul de vinovăţie. Senzaţia că s-a 
trădat pe sine. Era exact în locul în care își dorise să fie, în locul 
în care s-a străduit atât de mult să ajungă. La un prestigios 
program de masterat într-un oraș pe care îl iubea. Dar pentru 
prima dată în viaţa ei, nu știa încotro trebuia s-o apuce. 

Apoi a apărut Gabriella, făcându-i o vizită scurtă într-un week- 
end în decembrie. Klara n-o să uite niciodată imaginea ei prin 
fereastra îngheţată a camerei ei complet goale. Cum Gabriella a 
sărit din taxi, cu zăpada proaspătă de iarnă timpurie în părul ei 
roșu. Cum a plătit cu atâta nonșalanţă, cu sofisticarea cuiva 
care deja începea să urce scara șerpuitoare a unei firme de 
avocatură. Cum și-a ridicat ochii și, printre fulgii de nea, îi 


3 Burg londonez situat în vecinătatea Londrei mari. (n. red.). 
39 


surprinse privirea Klarei în fereastra luminată de la al treilea 
etaj. Cum Klara, chiar și de la distanța aceea, putea să vadă în 
ochii ei încăpățânarea, ambiția fierbinte și de neînlăturat. 

La Facultatea de Drept își aruncau ocheade. Deși erau în 
același an, Klara nu fusese, la început, dornică să-și facă 
prieteni. Chiar deloc. Îl cunoscuse pe Mahmoud în timpul celui 
de-al doilea semestru și întâlnirea cu el i se păruse mult mai 
promițătoare decât sperase vreodată. Din prima zi îi spusese 
Moody“. Deoarece chiar așa arăta, morocănos și plin de toane. 
Temperamental. Oarecum confuz, ca și cum se gândea cu 
insistenţă la ceva, ca și cum ascundea în sinea lui un 
temperament vulcanic sub suprafaţa aceea liniștită. 

Klara nu-și amintea să fi avut vreo prietenă foarte bună din 
vremea copilăriei în Aspâja. Când a ajuns, în sfârșit, în aceeași 
grupă cu Gabriella, la jumătatea perioadei anilor de facultate, a 
fost o revelaţie aproape la fel de promițătoare ca atunci când l-a 
cunoscut pe Moody. Nu putea să priceapă cum o altă persoană 
simțea la fel ca ea despre muzica soul nordică și despre rochii 
Vintage. Fusese un fel de infatuare de care Moody râsese. Dar 
Klara credea că era un lucru bun pentru ei, că era bine că ea 
căuta companie și în afara sferei lor atât de ermetice. 

Apoi, mult mai târziu, în cele mai întunecate și mai cumplite 
zile de toamnă din Londra, Klara se gândea deseori că toate 
lucrurile teribile care s-au întâmplat au fost din cauză că i-a 
permis Gabriellei să intre în viaţa ei. Dacă ar fi rămas numai cu 
Moody, dacă ar fi sigilat pereţii care îi înconjurau pe amândoi, 
nelăsând pe nimeni să se apropie de ea, poate că lucrurile ar fi 
mers bine de la sine. 

Dar în acea seară, în zăpadă, când Klara a văzut-o pe 
Gabriella pe strada aceea din Londra, plină de putere și 
hotărâre, știuse cât de stupide fuseseră gândurile acelea. 
Câteodată nu există nicio explicaţie logică. Uneori se întâmplă 
să mori, pur și simplu. Și în acea vineri îngheţată din decembrie 
Gabriella venise să-i salveze viața. 

Și a reușit. Londra n-a devenit chiar ceea ce Klara visase să 
fie, dar începuse să-și recapete puterile, dacă nu și dorința de a 
trăi. Și-a dat examenele, și-a scris lucrarea de licenţă și a depus 
CV-uri la diverse companii. Când Eva-Karin Boman, un politician 
cunoscut și respectat, cu ambiţii internaţionale, i-a spus că vrea 


4 Capricios, cu toane, schimbător (în engl. în orig.) (n. tr.). 
40 


s-o vadă la un interviu, până și dorinţa de a trăi i-a revenit, 
odată cu incredibila fascinaţie de a fi în preajma politicii de mare 
anvergură, a deciziilor importante, a banilor și a puterii. 

e 

Primele șase luni cu Eva-Karin au fost minunate. Klara privea 
cu indulgență toate toanele și solicitările șefei sale. lar lumea 
părea plină de bărbaţi cu umeri puternici, cu gusturi acceptabile 
în muzică, proaspăt frizaţi. Tipi pe care, cu câteva luni înainte, 
nici nu i-ar fi băgat în seamă. Lumea i se înfățișa nouă, 
excitantă, distractivă și, câteodată, de-a dreptul incendiară. 

Dar ceea ce se întâmpla cu Cyril era altceva. Cu toate că și 
relația asta începuse, ca toate celelalte, ca un joc, în acele clipe 
i se părea că era cât pe ce să-și piardă controlul. Poate chiar l-a 
pierdut deja. Işi netezi fusta și oftă. Mahmoud îi apăru în minte 
fără să vrea. Poate din cauza e-mailului pe care îl primise de la 
el în urmă cu câteva zile și la care decise să nu răspundă. 
Clătină din cap. 

— Moody, Moody, șopti ea ca pentru sine. Ce se întâmplă? 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


— Domnule Shammosh? Mai aveți ceva de adăugat? Mă refer 
în mod deosebit la ultima parte a argumentaţiei profesorului 
Lefarque; în special, dacă v-aţi putea opri asupra efectelor 
persistente ale persecuției și radicalizării luptelor din mișcările 
de rezistenţă din Irak și Afganistan. 

Fostul ambasador, Sir Benjamin  Batton, moderator 
extraordinar pentru Conferința Grupului Internațional de Criză 
axată pe rolul mercenarilor în zonele de război, se aplecă spre 
el, ţintuindu-l cu privirea lui blândă, dar vigilentă. 

Calm, Mahmoud ridică ochii din carnetul lui de notițe. Pe buze 
îi flutura un zâmbet. Era în elementul lui. Abia dacă își mai 
amintea de nervozitatea paralizantă pe care o simţise în 
dimineaţa aceea, când se așezase în fața unei audiențe de mai 
bine de cincizeci de politicieni și parlamentari, jurnaliști și alți 
demnitari de rang înalt. 

41 


— Absolut, încuviință el. Sunt de părere că nu există niciun 
dubiu în privinţa faptului că incredibilele acte de cruzime pe 
care le-am văzut la Abu Ghraib, spre exemplu, au dus la 
radicalizare. Ca s-o spun cât se poate de la obiect... 

Nici măcar nu trebuia să se gândească la ce-ar fi putut spune. 
Cuvintele se formau singure și ieșeau din gură plutind, calm și 
precis, în efuziuni bine articulate. Ca în rarele ocazii când ţinea 
prelegeri la Universitatea din Uppsala pe marginea unui subiect 
care îl interesa întru totul. 

Putea să vadă în public cum feţele se întorceau spre el cu un 
interes renăscut, cum căscatul înceta și ochii li se deschideau 
larg, iar stilourile alunecau cu repeziciune pe paginile caietelor, 
marcând în scris comentariile lui. Și tot ceea ce vedea, tot ce 
auzea îl umplea cu energie și mândrie. Era aproape mișcat de 
propriul profesionalism și de abilitatea de a susține o prelegere 
de la cap la coadă. Mahmoud Shammosh: superstar universitar. 

Când Sir Benjamin, cu eleganța plină de relaxare a unui 
moderator experimentat, se folosi de pauzele retorice ale lui 
Mahmoud pentru a sugera că discuţia ar putea continua la 
prânzul oferit în foaier, Mahmoud se simţi ofensat. Sigur, 
observase ceva care semăna cu primele semne de plictis 
strecurându-se în privirile la început adoratoare ale publicului, și 
totuși... Acesta era momentul lui. Clipa lui în lumina 
reflectoarelor. Bine, va avea ocazia să continue să vorbească în 
timpul prânzului. Ce sentiment îl năpădea, ce orgoliu fără 
margini. Cercetarea în toată gloria ei: aceasta era adevărata lui 
răsplată. 

Când se ridică în picioare, își scoase telefonul mobil și bateria 
din rucsac. În momentul în care l-a deschis, a și început să-i 
vibreze în mână. Două apeluri pierdute de la un număr pe care 
nu-l recunoștea. Mahmoud simţi cum i se urcă fiori pe șira 
spinării. Telefonul începu să sune din nou și el tresări, cu inima 
gata să-i iasă din piept. 

Se scuză cât de repede putu și se îndreptă spre una dintre 
ieșirile laterale ale amfiteatrului care, bănuia el, dădea spre 
toalete. Răspunse la telefon în momentul în care deschise una 
dintre ușile mari. Era foarte tensionat, gata să explodeze. 
Adrenalina din timpul prelegerii se amesteca în clipele acelea cu 
suspansul a ceea ce urma să se întâmple în momentul în care ar 


42 


fi răspuns la telefon. Imaginea cumplită din fotografie îi reapăru 
în faţa ochilor. 

— Aici e Mahmoud Shammosh, spuse el, șoptind în telefon. 

— Cum au fost scrisorile pe care le-ai primit? 

Vocea pe care o auzea Mahmoud era gravă și înfundată, ca și 
cum ar fi fost filtrată prin ceva. 

Gura i se uscă instant. 

— Hotărâre, curaj și rezistenţă, zise el, intrând în toaleta 
pentru bărbați. 

O singură cabină. Goală. 

— Unde ești în momentul ăsta? 

— La Grupul Internaţional de Criză, pe Bulevardul Louise, 
preciză el. Cine ești? 

— Pleacă de acolo cât poţi de repede. la metroul de la Louise 
la Arts-Lois. Schimbă acolo și ia metroul spre Gara Centrală. Dă 
o raită prin gară, până când ești sigur că nu te urmărește 
nimeni. la trenul înapoi câteva staţii și schimbă apoi la Gara de 
Est. Să fii atent tot timpul la ce se petrece în jurul tău, bine? 

Mahmoud era împietrit. 

— Ne știm din Karlsborg, nu-i așa? De asta m-ai contactat? 

— Când ajungi la Gara de Est, pune înapoi bateria în telefon și 
sună la numărul ăsta pentru alte instrucţiuni. Ne-am înțeles? 

Mahmoud încercă din răsputeri să recunoască vocea. Dar nu 
era nimic de care să se agațe, nimic anume la care să se 
concentreze. 

— Am înţeles, răspunse el. Totuși, despre ce e vorba? Ce vrei 
să-mi spui? E o glumă sau ce? 

— Nu este o glumă. Urmează-mi instrucţiunile. Am nevoie de 
ajutorul tău. Ce ai de pierdut? 

— Bine, zise Mahmoud. Pot să ies de aici, cel mai devreme, 
peste o oră. 

— OK. Scoate bateria și nu sufla o vorbă despre asta nimănui. 
Sunt cât se poate de serios. Și probabil că ești urmărit. Nu e 
nicio glumă la mijloc. 

Cu un clic, vocea dispăru. Mahmoud își vedea imaginea 
reflectată în oglinda de deasupra chiuvetei. Ce era sentimentul 
ăsta pe care îl simţea năpădindu-l? Îndoială? Stres? Nervozitate? 

Anticipare, hotărâse el în cele din urmă. Ce avea de pierdut? 


43 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Bărbatul cu frizura cazonă care îl aștepta la intrarea de la 
Merchant & Taylor arăta cu cinci ani mai în vârstă decât George 
și era masiv și cu o musculatură care îl făcea pe George să 
simtă că jocurile lui de squash și antrenamentele blânde de la 
sală constituiau o glumă bună. In ciuda costumului anonim și a 
cămășii albe la care nu pusese nicio cravată, arăta de parcă era 
destinat călătoriilor pe mare sau pe munte, nu pentru lobby, 
holuri și birouri. Era elegant și arătos, pregătit pentru acţiune și 
viteză maximă. „Ca Matt Damon în filmele din seria Bourne, se 
gândi George plin de invidie. Fir-ar al naibii, ticălosul ăsta chiar 
era un împătimit al sălilor de gimnastică.” 

— Domnul Brown? întrebă George, întinzând mâna. 

— Da, eu sunt. Poţi să-mi spui Josh, îi răspunse bărbatul, 
dezvelindu-și, într-un zâmbet scurt, dinţii albi ca de cretă, tipic 
americanilor. 

— Numele meu este George. 

O strângere de mână destul de fermă. Totuși, dură puţin mai 
mult decât în mod obișnuit. Cei doi bărbaţi se măsurară din cap 
până-n picioare. George dădu primul drumul mâinii și își 
conduse oaspetele la lifturi. 

— Reiper ţi-a explicat situaţia? începu Josh, fără să fi fost 
întrebat. 

— Da, răspunse George și apăsă pe butonul liftului. Aveţi 
documente care necesită traducere. Pentru un motiv oarecare, 
sunteţi dispuși să plătiţi de două ori tariful normal, doar ca eu să 
uit imediat de existența lor. ` 

Zâmbetul lui Josh nu era ca al lui Reiper. Ingăduitor, ca și cum 
ar fi fost în posesia unor informaţii care îl făceau de neînlocuit. 
Clătină din cap aproape imperceptibil. 

— Nu știu nimic despre cum se face plata. Asta e treaba lui 
Reiper. Rolul meu e să mă asigur că documentele astea rămân 
sub ochii mei tot timpul. Nu e nimic personal, dar chestiunea 
aceasta este una delicată. Ca să nu spunem mai mult de atât. 


44 


leșiră din lift. Pantofii făcuţi manual ai lui George pocneau pe 
podeaua din lemn tare, fără îndoială realizată dintr-o specie de 
arbore preţios pe cale de dispariţie. Tălpile de cauciuc ale lui 
Josh nu scoteau niciun sunet. 

— Va trebui să te rog să încui ușa, spuse Josh când intrară în 
birou. 

— Oh, desigur, replică George și se supuse, oarecum ezitant. 

Josh scoase la iveală din geanta bleumarin de laptop care îi 
atârna de umăr ceea ce părea a fi un model mai vechi de iPod 
negru. Cu ochii fixaţi pe ecran, dădu repede înconjurul încăperii. 
După toate aparențele, inspecția se dovedi satisfăcătoare, 
pentru că își puse aparatul la loc și se așeză pe unul dintre 
scaunele din piele. 

Cu ochii ieșiţi din orbite, George se gândea dacă să deschidă 
sau nu gura pentru a întreba ce mama dracului se întâmpla, dar 
se simţea inferior fizic și nu prea-i dădea mâna. Nu voia să pară 
și mai depășit de situaţie decât era deja. În schimb, se așeză la 
birou și așteptă ca Josh să preia iniţiativa. 

— lată, spuse Josh, scoțând din geantă un laptop negru, mic și 
un dosar verde. Documentele din acest dosar trebuie traduse. 
Le vei tasta pe acest laptop și nicăieri în altă parte, suntem 
înțeleși? Nu e nevoie să fie o traducere perfectă. Căutăm să 
vedem în perspectivă, să ajungem la esenţă. Vom reveni la 
dumneata dacă avem întrebări. E în regulă dacă îmi fac o cafea? 

Arătă spre espressorul care se afla lângă un frigider mic. 

George încuviinţă, ridică dosarul de pe masă și-l deschise. 
Paginile fuseseră, după toate aparentele, curățate de toate 
elementele care ar fi permis identificarea lor. Toate referinţele la 
nume fuseseră suprimate cu un marker negru. În colţul din 
dreapta sus al primelor pagini, cineva, poate chiar Josh însuși, se 
chinuise să hașureze un pătrat. George trecu repede prin 
conţinutul dosarului. 

e 

Primul document fusese creat de Serviciul de Informații 
Suedez și era un raport personal scurt. 

George se opri și se uită în gol o vreme. Săpo;, poliția secretă 
suedeză. Pătratul hașurat în colţul din partea dreaptă sus a 
paginilor fusese, cu siguranță, o ștampilă secretă. Resimțea un 


> Săkerhetspolisien (în suedeză, în orig.) (n. red.). 
45 


sentiment ameţitor să aibă în fața lui documente clasificate. Era 
spionaj. Pur și simplu. 

Nu era alt fel de a pune problema. Indiferent cine a dispus 
emiterea unor asemenea documente câtre Reiper și acoliţii lui, 
persoana respectivă se făcea vinovată de spionaj. De 
neconceput. George nici nu voia să se gândească la ce fel de 
infracţiune se încadra numai ţinând în mână aceste documente. 
Dar, în același timp, era intoxicant. 

Primul document conţinea ceea ce părea a fi o descriere 
incredibil de detaliată a unui arab oarecare, din unul dintre 
acele cartiere rezidenţiale îngrozitor de deprimante de la 
periferia Stockholmului. O fotografie a unei clădiri cu zece etaje 
era atașată. George n-a înţeles niciodată cum unii oameni chiar 
pot să trăiască așa. Arăta ca o scenă desprinsă dintr-un coșmar 
sovietic. 

Bărbatul descris în acel document era cel mai în vârstă dintre 
trei fraţi. Fusese crescut de un tată singur, care fugise în Suedia 
din Liban, după ce soţia lui murise în ceea ce părea să fi fost un 
tir de bombardamente israeliene de la începutul anilor '80. Din 
câte putea să-și dea seama, persoana care scrisese raportul 
intervievase profesorii și, poate, chiar prietenii arabului și apoi 
tradusese rezultatele într-o suedeză înfiorător de birocrată. „Cel 
mai mare punctaj din clasă.” „Prezintă o dorinţă și o ambiţie 
puternice de a-și depăși condiţia.” „O motivaţie neobișnuit de 
convingătoare.” „Abilităţi lingvistice deosebite. Vorbește și scrie 
fluent în suedeză, arabă și engleză.” „Interesat de politică, dar 
nu este implicat activ.” 

Un pasaj mai lung ţinea de religia bărbatului analizat. 
„Musulman nepracticant, fără legături strânse cu elemente 
radicale sau cu moscheea locală” era concluzia. 

Sub titlul: „Timp liber și viaţa socială”, autorul concluzionase 
că arabul își găsea majoritatea prietenilor prin intermediul 
activităţilor sportive. Din câte citea, îndrăgea atletismul și 
baschetul. 

Însă prietenii lui erau numiţi „cunoștinţe” și persoana 
respectivă descrisă drept „introvertită, deși, în mod paradoxal, 
prezenta aptitudini foarte puternice și bine dezvoltate de lider”. 
Raportul se termina cu secţiunea „Evaluare de ansamblu”, unde 
persoana în discuţie era considerată „în mod expres pregătită” 
pentru „servicii speciale”. George habar n-avea ce însemna 


46 


asta. Dar treaba lui era să traducă rahatul ăsta în engleză, nu 
să-l înțeleagă. 

Al doilea document era mai lung, peste treizeci de pagini și, 
dacă te luai după dată, data de câteva zile. Prima parte a 
raportului era intitulată „Motive pentru supraveghere specială”. 
Textul era scurt: „Surse de încredere din agenţiile străine de 
informaţii susțin că subiectul s-a afiliat unor elemente 
subversive din lrak și/sau Afganistan. A se vedea pentru 
referință dosarul SAK/R/00058349”. 

Paginile următoare rezumau situaţia actuală a subiectului. 
Licenţă în Drept. A fost președintele Asociaţiei pentru Politici 
Internaţionale. Doctorand Facultatea de Drept. Cursurile pe care 
le-a predat. Fotografii cu o clădire pe care era încercuit cu roșu 
apartamentul unde locuia. Baschet la Centrul de Sănătate 
pentru Tineret de două ori pe săptămână. O relaţie amoroasă 
serioasă cu o anume Klara Walldeen, încheiată în urmă cu câţiva 
ani. Numele nu era acoperit cu markerul negru. 

George se ridică de la locul lui și se duse la espressor. 
Introduse o capsulă neagră și apăsă butonul verde. 

— Klara Walldeen, își spuse sieși, șoptit. 

— Poftim? 

Josh își dezlipi privirea de pe telefonul lui mobil. Stătea pe 
scaunul din piele de lângă fereastra care dădea spre parc. 
George privea stropii de ploaie care se loveau de geam și se 
prelingeau de-a lungul pervazului. Frigul de ieri se potolise, dar 
în locul lui o furtună puternică părea a se îndrepta spre 
Bruxelles. Camera se întunecă dintr-odată, ca și cum soarele 
tocmai apunea. 

— Klara Walldeen, spuse din nou George. 

El își dădu seama imediat cine era femeia. Ştia câte ceva 
despre mai toţi suedezii din Bruxelles. Și mai ales avusese grijă 
să o ţină sub atentă observare pe Klara Walldâen. Nu pentru că 
deţinea o poziție proeminentă în vreun fel. Europarlamentarul 
sub care se afla ierarhic, Boman, era o muma pădurii, politiciană 
de stânga, concentrată mai mult pe politici internaţionale. Nu 
reprezenta ceva ce îl interesa pe George în mod deosebit. Nu, el 
se interesase de Klara din raţiuni pur personale. Se găsea pe 
lista lui cu cele mai frumoase cinci asistente personale din 
Parlament. 

— Lucrează în Parlamentul European, preciză el. 


47 


— Exact, replică Josh calm. Reiper vrea ca dumneata să o ţii 
sub observare. Există indicii că ar fi avut de-a face cu teroristul 
pe care îl urmărim noi. 

Terorist? Cuvântul părea să răsune ca un ecou în sala de 
ședințe. 

— Să o ţin sub observare? Ce vrea să însemne asta? 

George nu se simţea în apele lui. Terorist. Säpo. „S-o ţin sub 
observare”. Experiența aproape euforică de a avea în faţa lui 
documente secrete începea să se transforme în senzaţia clară 
că, probabil, era deja băgat până peste cap într-o chestie care îl 
depășea. 

— Nu este cine știe ce. Începe prin a o urmări prin mediile 
sociale. Chestii de genul ăsta. Am face-o noi, dar suedeza 
noastră nu e așa de avansată. După cum probabil că ai și 
remarcat. 

George se așeză din nou și reluă lectura. Celelalte documente 
erau „rapoarte de informare”. Descrieri scurte a ceea ce făcea 
bărbatul respectiv în timpul unei zile. „Fir-ar, medită George. 
Vreun biet nătărău a primit sarcina să stea ţeapăn în faţa casei 
tipului cât era ziua de lungă.” 

Citind rapoartele, câteva detalii nu păreau să-i dea pace. În 
primul rând, conţineau descrieri precise și chiar fotografii din 
interiorul apartamentului subiectului și din biroul acestuia. Era 
ceva total supărător și intruziv în felul în care Säpo, sau cine 
erau ăștia, intra în casa arabului. 

Ba, mai mult, erau incluse și fragmente din e-mailurile lui. 
Două mesaje proveneau de la o adresă ciudată de hotmail de la 
cineva care voia să-l întâlnească în Irak sau Bruxelles. Bărbatul 
sub supraveghere a trimis un e-mail scurt către Klara Walldeen, 
în urmă cu doar unsprezece zile și fusese marcat, probabil, de 
Reiper sau Josh. George, un om nechinuit, în mod normal, de 
principii, începea să nu se simtă tocmai bine. Dar el nu era 
decât încă o rotiță în sistem. 

— Cred că documentele îmi vor solicita cea mai mare parte a 
după-amiezii, îi spuse lui Josh și deschise un nou fișier Word în 
laptopul lui. 

— Păi, atunci ar fi cazul să te apuci de lucru, îi replică Josh și 
se lăsă pe spate în scaunul lui, cu un zâmbet vag arborat pe 
buze. 


48 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Mahmoud a petrecut o oră în metroul din Bruxelles. A 
schimbat direcțiile și trenurile după cum îi dictase vocea de la 
telefon. Când a ajuns în Gara de Est, s-a îndreptat pe scările 
rulante spre un peron pustiu. Deasupra părții de sud a Bruxelles- 
ului plana un nor jos care dădea impresia lăsării amurgului. 
Burnița lovea fără milă pe pardoseala din beton. Totul era 
cenușiu. Posomorât. Împrejur putea distinge rugina de pe șinele 
de tren și multe graffiti care deja începeau să se șteargă de pe 
ziduri, în spaţiul de așteptare mic și acoperit al peronului. 

Se ascunse pe jumătate după un stâlp și puse bateria înapoi 
în telefon. De acolo va putea să vadă dacă venea cineva pe 
scări. Își simţea pulsul accelerat, gâtul sugrumat. Peronul, 
ploaia, totul părea parcă mai tangibil, mai real. Într-un anumit 
fel, totul era o aventură. Un joc. 

Mahmoud se uită de jur împrejur din nou, deși știa că peronul 
era gol, și apelă singurul număr salvat în telefon. Cineva 
răspunse înainte să se audă măcar dacă sună sau nu. 

— la un taxi până la Gara de Nord, spuse vocea înfundată. 
Schimbă taxiurile și mergi până la Muzeul African din Tervuren. 
Ar trebui să ajungi acolo într-o oră. OK? 

— OK, replică Mahmoud. 

— Nu te grăbi când vei ajunge la destinaţie. Uită-te la 
expoziţii. Este o ieșire de urgență la capătul sălii cu girafa. La 
18:50 ieși pe acolo și o să ajungi în parc. Ușa va fi deschisă și 
alarma oprită. Plimbă-te în jurul lacului din dreapta a muzeului. 
După gardul viu, vizavi de muzeu, o să găsești o statuie. O s-o 
vezi negreșit. În partea ei dreaptă, la marginea pădurii, e o 
bancă ascunsă în tufișuri. O să mă găsești acolo, la șapte. Să nu 
întârzii! 


49 


e lanuarie 1985 


Stockholm, Suedia 


Zăpada estompează orice zgomot. Dacă închid ochii, nu mai 
sunt în oraș. Scârțâitul tălpilor mele din cauciuc... vântul 
biciuindu-mi faţa. Sunt pe gheaţă. Singur, pe un lac îngheţat, 
unde cerul și zăpada devin unul și același lucru, o parte din 
aceeași substanţă. Dacă mi-aș fi permis vreodată să-mi fie dor 
de ceva, atunci mi-ar fi fost dor de iernile din Michigan. 

Străzile aici sunt largi, rămășițe ale altor vremuri. Timpuri ale 
armatelor și paradelor, ale steagurilor fluturând în vânt. 
Simplitatea momentului nu face decât să mă întristeze. Orașul 
este la fel de frumos și de solemn ca niște funeralii. Mașinile 
merg cu farurile aprinse chiar și acum, în timpul acestor ore 
ciudate și pline de confuzie dintre răsărit și apus. Simt că sunt 
îmbrăcat prea subţire, chiar dacă am îmbrăcat haina albastră pe 
care n-am mai purtat-o din facultate. 

Sunt așteptat la ambasada Statelor Unite. Noile mele acte de 
identitate sunt gata. Nimeni nu mă cunoaște aici. Nimeni nu știe 
încotro mă îndrept. Dar ei au primit ordine și știu foarte bine că 
nu au de ce să pună întrebări. Îmi închid geanta într-un seif în 
biroul atașatului militar al ambasadei, refuzându-i politicos 
invitaţia la cină. Conștientizez interesul cu care mă privește, 
curiozitatea lui faţă de mine. În spatele fiecărui secret, există 
încă unul. În spatele fiecărei minciuni, o minciună și mai mare. 

Îmi ia o secundă să mă hotărăsc dacă să întreb sau nu. Există 
un risc, dar unul pe care sunt dispus să mi-l asum. S-ar putea ca 
asta să fie singura mea șansă. 

— Am nevoie de ajutorul unuia dintre oamenii tăi, îi spun eu 
atașatului. Cineva care vorbește suedeză și știe cum 
funcţionează sistemul suedez. 

— Desigur, absolut, zise el, părând de-a dreptul fericit că 
poate să mă ajute astfel. 

Este un om foarte cumsecade. Un bărbat care s-ar potrivi ca o 
mănușă în barurile irlandeze, unde ar putea împărtăși câteva 
dintre poveștile lui de război. 


50 


— Dar, evident, nu avem pe nimeni care să aibă o autorizaţie 
la un nivel suficient de înalt. 

— N-are a face asta, îi spun eu. Este o chestiune pur 
personală. Am nevoie de ajutorul vostru să găsesc un prieten 
care, după știința mea, e în momentul de faţă în Suedia. 

— Inţeleg. Cred că Departamentul de relaţii cu presa are 
câţiva lucrători care să întreprindă câteva cercetări în numele 
tău. O să-mi rog secretarul să se asigure că ai tot ce-ţi trebuie. 

e 

Urmez un traseu pe care l-am desenat pe o hartă, în camera 
mea, și pe care l-am memorat. Printre alei șerpuitoare, printre 
ceilalți turişti, până când sunt convins că cei care mă urmăresc 
mi-au pierdut urma în metrou. Mi-au spus că e mai ușor aici, în 
Stockholm. Că e mult mai greu în Helsinki. Poate că aşa e. 

Mi-a mai rămas o oră. lau un taxi de la castel și cer să fiu dus 
la Djurgården. Şoferul de taxi nu înţelege ce vreau să spun, așa 
că îi arăt pe hartă unde trebuie să ajung. Asta mă îngrijorează. 
Işi va aduce aminte de un client american. O urmă. Eu nu las 
urme. Dar acum e prea târziu. li cer să mă lase la pod. Vorbește 
o engleză înfiorătoare, așa că sunt nevoit să îi arăt din nou unde 
trebuie să ajung. Arată a fi arab, dar nu pot să schimb limbile. 
Urma pe care aș lăsa-o ar deveni fosforescentă. Nu contează. 
Umbrele mele mi-au pierdut urma oricum. 

In toaletă, în spatele porţilor de la grădina zoologică din 
Skansen, îmi schimb haina albastră cu una bej. Îmi scot pălăria 
roșie. lau, cu atenţie, dosarul galben-deschis din servieta mea și 
îl pun într-un rucsac din nailon albastru bleumarin. Las servieta 
goală și fără amprente într-una dintre cabinele de toaletă, în 
spatele unui coș de gunoi. Apoi părăsesc grădina zoologică. Deja 
se lasă întunericul. _ 

La 15:15 mă urc în feribot. Il găsesc pe bărbatul de la telefon 
singur lângă pupă. Așa cum ne și înțelesesem. Purtând ochelari 
de soare și o haină de iarnă crem, cu o garoafă mică la 
butonieră. Mustaţa lui rivalizează cu cea a liderului lui. E un chip 
demn de o carieră lungă în clădirile guvernamentale ale 
Bagdadului. Mă așez lângă el și mă uit în jos, la spuma 
pulverizată de elicele vaporului. Decoraţiuni de Crăciun 
strălucesc melancolic, uitate deasupra parcului de distracţii pe 
care îl lăsăm încet-încet în urmă. Nu avem mai mult de zece 
minute. 


51 


— As-salamu alaykum!€ îl salut eu. 

— Wa alaykumu as-salam!' rostește el din reflex, surprins. 
Vorbiţi arabă? 

— Da, răspund eu. 

— Ce aveţi să-mi comunicaţi? Trebuie să fie ceva important 
dacă americanii își trimit reprezentanţii până în Stockholm. 

— Imagini de satelit de alaltăieri. Flota iraniană este 
poziționată în așa fel, încât să vă blocheze traficul în golful 
Persic. O unitate de artilerie este deja staționată pentru un atac 
asupra Bagdadului. 

Mă uit de jur împrejur și apoi întind dosarul emisarului irakian. 
El îl primește, înclinând din cap, și îl pune în servietă fără să-l 
răsfoiască. Deși stăm pe bordul adăpostit de vânt din spatele 
suprastructurii feribotului, gerul mușcă din obrajii noștri fără 
milă. 

— Asta e tot? 

Pe chipul lui, dezamăgirea este cât se poate de vizibilă. Nu 
am niciun fel de știri pentru el? Scutur din cap că nu e cazul. 

— Mai este totuși ceva. Am găsit cinci companii dispuse să-ţi 
vândă ceea ce cauţi. Reprezentanţii lor vor să vă vedeţi în 
Zurich peste două săptămâni. Detaliile sunt în dosarul pe care 
tocmai ţi l-am dat. Sper că nu e nevoie să-ţi explic cam cât de 
delicată e situația. 

În ochi îi apăru o strălucire nouă. Asta era ceea ce aștepta de 
la mine. 

— Chimice? întreabă el, abținându-se, apoi deveni din ce în ce 
mai interesat. 

— Gândeşte mai departe de atât. 

Înclină din cap. Înţelege. Luminile îndepărtate ale parcului de 
distracţie i se reflectă în ochelari. Sub picioare simt vibraţiile 
vaporului. 

— Îți suntem datori, spune el în cele din urmă. 

— Nu-mi mulțumi, îi răspund eu. Nu sunt decât mesagerul. Și, 
evident, când totul va fi finalizat, liderii politici pe care îi 
reprezint vor aștepta o compensație pentru asta, într-o formă 
sau alta. Dar puteţi discuta mai multe în timpul întâlnirii din 
Zurich. 


6 pacea fie cu tine! (în arabă, în orig.) (n. red.). 
7 Allah să te binecuvânteze! (în arabă, în orig.) (n. red.). 


52 


Rămânem o vreme pe loc fără să mai spunem vreun cuvânt. 
Lăsăm doar huruitul motorului să umple tăcerea dintre noi. Dacă 
a îngheţat deja, chipul lui - ceea ce se putea distinge dincolo de 
ochelari, mustaţa lui, eșarfa roșie ca vinul, băgată în haina din 
păr de cămilă - nu trăda acest lucru. 

— Cât despre restul... începe el. 

Ochii lui privesc spre pontonul sudic: feribotul mare, roșu cu 
alb, orașul care se ridică masiv în spatele lui. Atomi de zăpadă, 
comprimaţi de frig și duri ca niște grăunţe de sare, se învârt 
imponderali între noi. Nu spun nimic. Îi las tot timpul de care are 
nevoie. Sunt cuprins de un cutremur, de niște descărcări 
electrice care mă fac să pârâi, topind zăpada imediat ce mă 
atinge. Rădăcinile răzbunării sunt electrice. 

— Nu știe nimeni nimic, adaugă el. Noi nu. Nici sirienii. Nimeni 
nu știe nimic. 

Se întoarce către mine și își scoate ochelarii. Privirea îi e 
blândă și caldă, surprinzător de expresivă și de directă. 

— Era familia ta? întreabă el. 

Nu răspund nimic, însă nu îmi feresc privirea. Știe și fără să-i 
spun eu. Toate întrebările sunt retorice. Și trebuie să mă uit 
adânc în ochii lui. 

— Îmi pare rău, continuă el. Sincer. Mai ales că ne-ai fost de 
un mare ajutor. Aș vrea să-ți fi putut oferi un răspuns mai bun. 

Înclin din cap. Dacă minte, atunci este un maestru. 

— Ştii că nu înseamnă nimic faptul că nu am mai multe 
informaţii. Știi că sistemele noastre sunt mult mai organice 
decât ale voastre. Mai puţine documente, știi cum e. Procedurile 
noastre de finalizare a procesului decizional sunt, cum să zic, 
mai scurte. Se întâmplă foarte rar ca astfel de informaţii să 
ajungă la cineva aflat în afara celor mai închise sfere de 
influență. 

Înclin din nou din cap. Știu totul despre cât de organic este 
sistemul. Despre procesul decizional. 

— Cineva trimite un semnal, altcineva îl transmite unei terțe 
părți. Sunt multe stadii. 

— Dar există și zvonuri, îi precizez eu. Întotdeauna. 

— Desigur, aprobă el. 

O încuviințare. Un zâmbet din care transpare o umbră de 
tristeţe. 

— Dar n-ar trebui să crezi în zvonuri, nu-i așa? 


53 


— Ba da, dacă numai asta ai de oferit, spun eu. 

El nu continuă. Privirea lui este intensă, francă, după toate 
aparențele, onestă. Rămâne tăcut pentru un moment. Micile 
granule de zăpadă s-au topit deja pe mustaţa lui, pe sprâncene. 

— Câteodată este mai bine să mergi, pur și simplu, mai 
departe, zice el în cele din urmă. Să lași lucrurile în seama lui 
Dumnezeu. /nsha' Allah. Fie voia Domnului. 

Inainte să andocăm, ne despărţim. Eu sunt deja pe picior de 
plecare, plin de îndoieli. În urma mea nu las decât perspectiva 
unei morți iminente. 

Nu mă interesează să mai fac vreo manevră de eschivare în 
timp ce merg pe bulevardul Strandvăgen, spre ambasada SUA. 
Acum nu au decât să mă urmărească. O angajată pe nume 
Louise mă așteaptă la micuțul ei birou pe care îl împarte cu un 
alt lucrător irakian al ambasadei. Se pare că suntem singurii în 
clădire. 

— Ai întârziat, spune ea și își dă la o parte părul lung și blond 
de pe faţă. 

Are în jur de treizeci de ani, nu este frumoasă, dar, în schimb, 
e ceva în seriozitatea ei care o face foarte atrăgătoare. Engleza 
ei e americană, dar cu un accent pe care îl cunosc foarte bine. 

— Trebuie să-mi iau copiii de la școală. 

— Sincer, îmi pare rău, spun eu, și chiar îmi pare. 

Evident stresată și nervoasă, pune câteva documente pe 
masă, în faţa mea. 

— Aceasta este femeia pe care o cauţi, zice ea. lată și 
certificatul ei de deces. Aveai dreptate că a lucrat ca diplomat 
pentru Ministerul Afacerilor Externe și se pare că a murit în 
Damasc, în 1980, în urma unei explozii. 

Încuviințez înmărmurit și încep să mototolesc pagina pe care 
este ceva scris într-o limbă pe care nu o înțeleg. 

— Am găsit niște articole despre asta în ziarele suedeze. Se 
pare că a fost o chestiune destul de importantă pe aici. Ba îmi 
aduc până și eu aminte de ea. Nu se întâmplă des ca diplomaţi 
suedezi să fie uciși în străinătate. Am făcut cópii după o parte 
din articole. Se bănuiește că a fost un accident, o bombă într-o 
mașină, o bombă destinată altcuiva. Au greșit mașina. 

Mă așez pe un scaun din lemn lângă biroul ei. Picioarele mi se 
par, dintr-odată, nesigure. 


54 


— A avut o fată, îi precizez eu, dându-mi seama cât de goală, 
cât de seacă e vocea mea. 

— Da, exact, încuviințează ea. A avut o fată care a 
supraviețuit. Nu avea mai mult de câteva luni. E o poveste 
ciudată. Foarte, foarte ciudată. În toate articolele și reportajele 
din mass-media se arată că fata ar fi murit odată cu mama ei, în 
mașina care a explodat, dar, dacă e să sapi ceva mai adânc... 

Femeia își dă la o parte de pe frunte o șuviță rebelă și 
privește nerăbdătoare spre ceasul mic de la mână. 

— Dacă sapi ceva mai adânc, o s-o găsești în registrele 
publice. Klara Walldeen. Am un prieten la Ministerul Afacerilor 
Externe care a făcut o scurtă anchetă. 

Răsfoiește rapid printre hârtii. 

— Totuși, destul de ciudat, aș putea zice, nu există nicio 
menţiune despre așa ceva în documentele oficiale. Dar, dacă e 
să te iei după zvonuri, în cazul în care crezi în zvonuri, a fost 
găsită, învelită în pături, la ambasada Suediei din Damasc, la o 
zi după ce a explodat bomba. Totul a fost trecut sub tăcere, 
evident. După toată povestea cu bomba, cred că s-au temut că 
ceva se va întâmpla cu ea. 

Întreg corpul îmi e scuturat ca și cum ar fi fost curentat. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? _ 

— Locuiește cu bunicii ei în arhipelagul Ostergâtland pe... stai 
să mă uit... A, da, iată. Pe o insuliţă care se numește Aspöja. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Klara trase adânc aer în piept și se întoarse cu faţa spre 
tapetul cu imprimeuri florale albastre, încercând să scape de 
tentaţia de a-și îngropa faţa în gâtul lui Cyril care stătea doar la 
câţiva centimetri de ea, dezbrăcat și somnoros. În ciuda 
goliciunii lor, a faptului că, în ultimele săptămâni, i-a explorat 
fiecare centimetru din trup cu gura și cu mâinile, un asemenea 
gest ar fi fost de o intimitate de-a dreptul tulburătoare, de o 
surprinzătoare tandrețe. 


55 


Relația lor nu era tandră. Pasională, cu siguranță, dar nu 
tandră. Simţea o scânteie aprinzându-se de fiecare dată când 
Cyril se apropia de ea, un impuls sexual care o lăsa fără grai, 
ceva ce nu mai simţise niciodată până atunci. Bănuia, în schimb, 
dar fără să cerceteze ipoteza mai îndeaproape, că atracţia ei 
avea ceva de-a face cu inaccesibilitatea lui. De câte ori, în 
ultimele luni, s-a trezit la răsăritul soarelui numai ca să-l vadă pe 
Cyril pe jumătate îmbrăcat, ieșind în grabă din dormitorul ei? De 
câte ori o trezise scârțâitul scărilor care duceau spre camera de 
zi de la parter? De câte ori n-a anulat Cyril întâlnirile lor care 
erau din ce în ce mai puţine și mai rare, doar pentru că era 
blocat într-un aeroport, la o altă întâlnire sau o cină? 

Și câte nopţi au petrecut, în cele din urmă, împreună? 
Douăzeci, poate? Cincisprezece? Nici măcar. Cyril, ca mai toţi 
membrii Parlamentului European, era în Bruxelles doar câteva 
zile pe săptămână. Restul timpului îl petrecea acasă, în 
circumscripţia lui din Paris sau călătorind. 

Când au început să se vadă, în urmă cu câteva luni, pentru 
Klara era perfect convenabil. Nu voia mai mult de la el. Cyril era 
excitant, inteligent. lar atracția dintre ei o transformase, o 
făcuse neputincioasă și instabilă; când supusă, când dominantă. 
Își dădea seama că și pe el îl afectase. Felul autoritar în care o 
ținea de braţe, de gât. Degetele lui în părul ei, ţintuind-o de 
saltea în timp ce o pătrundea pe la spate. Încă îi mai simţea 
gustul pe buze, pe limbă. Era pasiune, o dorinţă arzătoare. Dar 
nu tandreţe, nici vreo intimitate reală. Și era neașteptat de 
eliberator. Nu i se cerea nimic, nu exista niciun trecut care să-i 
lege, doar scurte momente, excitante, dincolo de timp. 

Așa că rămase surprinsă când Cyril se întoarse spre ea și o 
privi îndelung, fără să spună un cuvânt. Privirea lui era 
întunecată, ușor ironică. Îl privi ezitant, oarecum jenată și 
împărţiră împreună tăcerea celor câteva clipe. 

— De ce nu ai niciun fel de fotografii cu familia ta, întrebă el 
la un moment dat. Am fost aici de câteva ori pe săptămână în 
ultimele luni și încă nu știu nimic despre tine. Bine, cunosc 
câteva chestii despre tine. 

Trase cearșafurile pe el, ca și cum dintr-odată ar fi devenit 
conștient de propria goliciune. 

— Vorbim despre parlament, despre lume. Despre mâncare. 
Dar nu știu aproape nimic despre tine. Despre familia ta. Despre 


56 


casa ta. Și mi-am dat seama, perplex, că nici măcar nu ai 
fotografii cu familia ta. Expatriaţii au întotdeauna fotografii cu 
familiile lor la vedere. Dar tu nu. De ce? 

Vocea lui, blândul accent francez, vocabularul american. Oare 
studiase în America? Își întoarse privirea și se așeză pe spate, 
uitându-se fix în tavanul înclinat deasupra patului ei, 
concentrându-se asupra propriei respirații. 

Nu era pregătită pentru asta. Adică să rupă pactul lor, 
înţelegerea pe care o aveau de a nu se implica. În același timp, 
nu voia nimic mai mult decât să-i dezvăluie trecutul, să-și 
desfacă viaţa în bucăţi în faţa lui Cyril, iar el să i-o dezvăluie pe 
a lui. Dar avea nevoie de timp să se obișnuiască astfel cu ideea. 
Nu o putea face în felul ăsta, fără nicio avertizare, fără timp să 
se acomodeze. 

— Nu știu. Nu m-am gândit la asta. Cred că nu mă interesează 
fotografiile chiar așa de mult. 

Se ridică din pat și rămase goală, în picioare, pe podeaua 
rece, cu spatele la Cyril. 

— Aiurea, spuse el. Toată lumea are nevoie de fotografii cu 
familia. 

Nu putea să aștepte puţin, să-i ofere un răgaz să se 
obișnuiască până la urmă cu ideea? S-o lase să-și tragă 
răsuflarea și să încerce să fie în același pas cu el? 

— Chiar nu poţi să-mi spui nimic despre tine? Ai fraţi, surori? 
Ce fac părinţii tăi? Chiar nimic? 

Se întoarse spre el. Își permise să arate o anumită iritare la 
tirul de întrebări. 

— Nu, nu am fraţi sau surori, răspunse Klara, trăgând pe ea, 
jenată, un tricou maroniu pe care scria Școala de Economie din 
Londra. Îşi legă părul nu foarte lung, abia dacă ajungea până la 
umeri, într-o coadă neglijentă. 

— Sunt singură la părinţi. 

Își ridică telefonul de pe noptieră și se uită să vadă cât e 
ceasul. 

— Oh, nu se poate! Am o ședință într-o jumătate de oră. 
Trebuie să plecăm. 

Îi zâmbi timidă și fără convingere și îi făcu semn lui Cyril spre 
scările înguste care duceau de la dormitorul ei minimal până în 
sufrageria mansardei ei minuscule. 

— Nu te simţi în apele tale, nu-i așa? 


57 


Cyril își deschise brațele ca și cum ar fi determinat-o, în 
sfârșit, să recunoască ceva ce ea și-a negat multă vreme. 
Satisfacţia gestului lui o făcea să-și dorească din ce în ce mai 
puţin să continue conversaţia. 

— Ce? întrebă ea. 

Oare Cyril chiar își dorea discuţia asta? 

— Mă întrebi dacă nu mă simt în apele mele când vorbesc 
despre familia mea? OK, bine, nu mă simt în apele mele când 
trebuie să vorbesc despre familie. E destul? Eşti mulțumit cu 
răspunsul ăsta? 

ÎI țintui cu ochii ei albaștri. Nu îl scăpă din priviri nicio clipă, nu 
dădu niciun pas înapoi, străbătută de un fior violent de 
supărare. 

Cyril își înălță mâinile într-un gest împăciuitor și se ridică în 
capul oaselor. 

— Bine, bine. Dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, mormăi el, 
trăgându-și o pereche de boxeri. Voiam doar să arăt puţin 
interes. 

e 

Câteva minute mai târziu erau amândoi, complet îmbrăcaţi, în 
sufrageria ei. Comandaseră un taxi. Erau gata să reintre în fluxul 
normal al vieților lor. 

— Imi pare rău, îi spuse Klara. N-am vrut să reacţionez atât de 
exagerat. 

Îi mângâie mâna timid. Cyril încă era supărat. Rănit. Poate că 
amantele lui erau, în genere, mai curtenitoare și mai ușor de 
suportat. 

— Nu e nicio problemă, zise el, trecându-și mâna prin păr. 
Înţeleg. 

— Familia mea, începu ea. 

Cyril se întoarse spre ea, atent, curios. 

— Familia mea este ușor de descris. E formată din bunici care 
înseamnă totul pentru mine. Punct. Și Gabriella, prietena mea 
cea mai bună. Am avut iubiţi. Relaţii scurte. Și una care a fost 
mai lungă și care, în unele nopţi mai dificile, când nu pot să 
dorm, îmi doresc să fi durat ceva mai mult. E suficientă doza 
asta de onestitate pentru tine, ce zici? 

— De ce nu a durat mai mult, dacă asta ţi-ai dorit? Nu-mi pot 
imagina că el a fost acela care te-a părăsit. 


58 


— Asta, spuse Klara... Putem s-o lăsăm pentru altă dată. Dar 
nu a fost o perioadă fericită din viaţa mea. Eram tot timpul pe 
fugă. Mai întâi în Londra și apoi aici. În cele din urmă, pur și 
simplu, nu a mai fost loc pentru o relaţie. Și poate că așa e cel 
mai bine. 

— Părinţii tăi? rosti Cyril cu blândeţe, ca și cum nu voia să-i 
întrerupă șirul istorisirii. 

— Nu am părinţi. Nu a mai fost loc și de părinţi în viaţa mea. 
Mama a murit când aveam două luni. Am poze cu ea într-un 
dulăpior, în mansarda din Aspâja, dar niciun fel de amintiri. 
Absolut niciuna. 

| se uită direct în ochi. Trecutul ei tragic. Singurătatea și 
vulnerabilitatea ei. Nimic nu-i displăcea mai mult decât să 
discute despre ele. Privirile pline de compasiune, ochii plini de 
lacrimi care, inevitabil, veneau odată cu povestea orfelinei din 
arhipelag. Toată înţelegerea și toată simpatia aceea nenorocită. 
O făceau să fie mereu în dezavantaj, o transformau în ceva ce 
nu era, în persoana pe care lumea o credea a fi. 

Însă Cyril nu făcu decât să încline încet din cap și să-i dea la o 
parte o șuviță de păr rătăcită pe frunte. 

— Îmi pare rău, se scuză el. N-am știut. 

Îi luă mâinile Klarei într-ale lui. Ea nu și le retrase, dar nici nu-i 
raspunse cu aceeași afecțiune. 

— Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Nu știu nimic despre el, 
decât că a fost american și că a cunoscut-o pe mama pe vremea 
când ea își avea jobul în Damasc. Mama a lucrat în diplomaţie. 
Poate că și el era diplomat. Poate că era om de afaceri. Cine 
știe?! Mama n-a vorbit niciodată despre el cu bunica. lar apoi a 
murit într-o explozie provocată de o bombă plasată în mașina ei, 
în Damasc. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Vremea se înrăutăţise în timp ce taxiul lui Mahmoud se 
îndepărta de Cartierul European și se îndrepta spre Muzeul 
African din Tervuren, la est de centrul Bruxelles-ului. Lapoviţa 

59 


lovea în rafale violente bătrânul Mercedes, părând să taie, 
aproape, caroseria din oţel. Era numai cinci și jumătate și afară 
deja se întunecase, un cadru oarecum deprimant, prevestitor de 
rele. Mahmoud se chinui să se uite pe geamul mașinii, să 
încerce să vadă acoperișurile cenușii ale clădirilor de birouri 
unde era adunată întreaga putere europeană. Clădirile păreau 
să se continue în sus, în întuneric, fără sfârșit. Taxiul se târa 
încet, tot înainte. Strada Belliard, artera est-vest a Cartierului 
European, era, ca aproape întotdeauna, blocată de un 
ambuteiaj. Cel puţin o bandă era închisă, iar taximetristul înjura 
și mormăia în legea lui, în franceză. Ceva cu politicieni și curve 
și relaţia dintre ei, asta pricepu Mahmoud din franceza lui 
rudimentară. 

Se uită în jur, prin geamul ca de acvariu, din spatele mașinii. 
Farurile se oglindeau, ca niște fulgere, pe fațadele din sticlă ale 
clădirilor. In întuneric și prin ploaie, îi era imposibil să-și dea 
seama dacă era urmărit sau nu de vreo mașină. Nu credea că 
era foarte probabil. Manevrele lui în metrou fuseseră atât de 
iraționale, că o întreagă echipă de profesioniști n-ar fi putut ţine 
pasul cu el și i-ar fi pierdut urma cu siguranţă. Și, după toate 
astea, a mai schimbat și taxiul. Ar trebui să fie în siguranţă. 
Dacă nu ar fi fost acel Volvo în Uppsala, nici nu i-ar fi venit să 
creadă că era urmărit. In acele clipe era o posibilitate clară. 

Undeva în spatele lor, pe strada Belliard, începură să sune 
sirene. Luminile albastre se răsfrângeau în luciul betoanelor și al 
geamurilor din sticlă, colorând întunericul mohorât al mașinii. Cu 
coada ochiului, Mahmoud văzu polițiști apropiindu-se pe 
motociclete, într-o viteză incredibilă, de-a lungul benzii închise. 
Erau urmaţi de o mașină de poliţie și de o coloană de 
Mercedesuri negre, modele mult mai noi decât taxiul în care se 
afla Mahmoud. Un steag al UE și ceea ce ar fi putut fi un steag 
afgan erau fixate pe bordul fiecărei mașini. Steagurile fluturau 
oarecum dramatic în furtuna de afară. Delegaţia se îndrepta, 
oare, spre întâlnirile preliminare în vederea deschiderii 
summitului pe problemele legate de Afganistan din primăvara 
asta? Planul Marshall era în pregătiri. Cel care va aduce pacea în 
munţi. Sau, poate, era doar un ambasador condus la aeroport. 

Când își pierduse speranţa că va putea să lase în urmă 
Cartierul European, erau deja ieşiţi din Bruxelles și se aflau pe 
un drum drept care traversa o pădure de foioase. Păreau să se 


60 


apropie de destinaţie. Simţea că inima îi bătea ceva mai tare și 
că gura i se uscase. |Incepea să regrete faptul că n-a spus 
nimănui unde a plecat. Poate că, în cele din urmă, ar fi trebuit s- 
o contacteze pe Klara. Dar cum naiba ar fi sunat chestia asta, 
după doi ani de tăcere? „Bună, Klara, cred că sunt urmărit și mă 
duc să mă întâlnesc cu cineva în Tervuren care are de 
împărtășit niște informaţii secrete. Cum? Schizofrenie și 
paranoia? Eh, dacă tot ai pomenit...” Nebunie totală. Plus că și-a 
dat cuvântul că nu va divulga nimic nimănui. Era singur. Ar face 
bine să conștientizeze asta. Să respire calm. 
e 

De la rondul unde l-a rugat pe șofer să-l lase, lui Mahmoud nu 
i-a luat mai mult de cinci minute să ajungă la muzeu. Era 
aproape șase. Parcarea laterală a muzeului se transformase într- 
o băltoacă de noroi și Mahmoud se trezi mergând pe vârfuri ca 
să nu se murdărească din cap până-n picioare. Inconjurând 
masiva clădire, dădu peste un parc bine proiectat, cu alei 
pietruite, tufișuri îngrijite și pajiști cenușii. Era prost luminat și 
Mahmoud se opri, încercând să-și dea seama unde va trebui să 
se afle peste o oră. Era destul de ușor să identifice lacul din fața 
scărilor de la intrare. Trebuia să-l aștepte în partea dreaptă a 
scărilor. Dar nu reușea să distingă mai multe în întuneric. Când 
va veni vremea, va trebui să se bazeze pe intuiţie. 

e 

Jumătate de oră mai târziu, putea să-și dea seama cum o ţară 
cu o istorie colonială controversată precum Belgia nu-și dăduse 
silința să facă un muzeu mai interesant de atât. Cea mai 
captivantă parte era clădirea însăși. In afară de asta, muzeul nu 
părea să aibă expus mai mult de câteva girafe mâncate de 
purici, niște vitrine cu animale mai mici și obligatoriile sulițe și 
scuturi central-africane. Un muzeu de istorie naturală tipic, care 
a văzut cândva și vremuri mai bune. Dar el nu se afla acolo ca 
să înveţe despre istoria colonială a Belgiei. 

Mai erau zece minute până la ora șapte și Mahmoud își croi 
loc încet-încet spre ușa prin care trebuia să iasă în parc. Trase 
adânc aer în piept. Inima îi bătea puternic. Venise momentul. 
Apăsă clanţa cu hotărâre. 

Ușa se deschise cu putere și Mahmoud trebui să o ţină bine ca 
vântul să nu i-o smulgă din mâini. Nu mai ploua și, judecând 
după aburii scoși de respiraţia lui, temperatura scăzuse cu 


61 


câteva grade în timpul orei petrecute în muzeu. Tremura, 
urcând niște trepte din oțel către cărarea pietruită și plină de 
noroi. Lacul din fața muzeului era luminat slab, iar parcul care 
se întindea în pantă, în spatele lui, era imposibil de distins în 
întuneric. Mahmoud rămase în umbră în partea dreaptă a 
lacului, ca să fie sigur. Îi venea să se ia singur la palme că își 
luase cu el doar pantofii de oraș; șosetele îi erau deja ude 
leoarcă din cauza ploii îngheţate. E esenţial să te păstrezi uscat 
la picioare. Nu e soldat pe lumea asta care să nu știe acest 
lucru. Dar Mahmoud crezuse că zilele lui de armată se 
terminaseră. 

Cifrele luminoase de pe cadranul ceasului său antișoc arătau 
18:53. Mai avea încă șapte minute. Rămas în umbră, trecu peste 
un gard viu subţire de pe partea cealaltă a lacului. Se opri să 
asculte. Parcul era învăluit complet în tăcere. Singurul sunet îi 
aducea în urechi vuietul îndepărtat al traficului. Era, probabil, 
oră de vârf pentru oficialii UE și pentru diplomaţii care locuiau în 
Tervuren. Din poziţia în care se afla, putea să vadă întregul 
muzeu. Nu era nimeni în jur. Nu fusese urmărit. 

Când se întoarse să scruteze întunericul, nu-i luă mult să 
distingă sculptura din instrucţiunile pe care le primise. Bronzul 
statuii străluci vag în lumina care venea dinspre lac. Se întoarse 
spre stânga și traversă o pajiște mică și udă. In faţa lui reuși să 
distingă o pădure sau ceva ce semăna a pădure. Işi continuă 
drumul. Și acolo, aproape ascunsă de tufișurile perene, reuși să 
vadă o bancă. Se opri. Pe bancă, în dreapta, se vedeau 
contururile unei siluete masculine. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Joi seara, George intră în restaurantul Comme chez Soi la ora 
șapte fix. Făcea parte din noua lui viaţă din Bruxelles; era 
întotdeauna punctual. Înainte, punctualitatea lui reprezenta mai 
mult o chestiune de aproximaţie. Dar gata. Încercă inutil să-și 
ascundă un zâmbet. După ce George terminase traducerea, 
Appleby venise la el în birou și îi sugerase să-și finalizeze 

62 


raportul anual de evaluare la restaurantul care se tot lăuda cu 
cele două stele Michelin. Era de-a dreptul nemaipomenit. Asta 
iubea el la viaţa lui. Se lupta cu tot felul de sarcini de neînțeles 
și cu traduceri cretine, dar nu era nicio problemă, atâta vreme 
cât avea parte de așa ceva. 

Un chelner îl întâmpină în momentul în care apăru în ușa 
restaurantului. 

— Monsieur Lööw? Monsieur Appleby vă așteaptă la etaj, 
spuse el în franceză. 

— Merci, răspunse George și îl urmă pe chelner în secțiunea 
publică a restaurantului - care tocmai se deschisese în seara 
aceea. 

Fetele de masă erau toate proaspăt apretate. Ferestrele, 
vopsite. Nu era gălăgie, deși exista un zgomot de fond destul de 
animat în jur. Cravate și bănet peste tot. Scăunele pentru 
poșetele doamnelor, începea să se simtă din ce în ce mai bine. 
Acesta era stilul lui. Restaurante ireproșabile și chelneri care îi 
așteptau sosirea. Dacă mai pui la toate astea și un pahar cu 
șampanie și o doză mică de cocaină în baie, George ar fi în 
formă maximă. 

Când ajunseră în capul scărilor înguste, chelnerul deschise o 
ușă mare, cu oglindă, care dădea într-o încăpere privată. 

Appleby stătea singur la o masă aranjată pentru două 
persoane. Era ocupat să scrie ceva la BlackBerry-ul lui, dar îi 
făcu, nerăbdător, semn cu mâna lui George să intre. Încăperea 
era îmbrăcată în lemn deschis la culoare. Draperii grele încadrau 
ferestrele și o pictură mare în ulei - un fel de natură moartă - 
atârna pe peretele din spatele lui Appleby. În apropierea 
ferestrei erau amplasate două fotolii din piele. Probabil că în 
acel loc stăteai când îţi savurai coniacul. Restaurantul nu era 
totuși stilul lui George. Prea prăfuit și de modă veche. Lui 
George îi plăceau pereții albi, să vadă multă sticlă și mult oţel. 
Stilul revistei Wallpaper. Dar era imposibil de negat faptul că 
locul acesta avea clasă. Era al naibii de scump. 

— Intră, intră, stai jos, pentru Dumnezeu! Ce faci, bătrâne? 

Lui Appleby îi plăcea să folosească astfel de expresii. Probabil 
că-l făceau să se simtă englez. Nu era întotdeauna ușor să fii 
american în Bruxelles. 


3 Sistem de evaluare a restaurantelor cu grade (stele Michelin) de la 1 la 3, iniţiat de 
compania Michelin prin Ghidu/ Roșu Michelin. (n. tr.). 


63 


— Mulţumesc, mă simt excelent, de-a dreptul nemaipomenit, 
răspunse George. 

— Garçon?! O să bem o sticlă din șampania casei. 

Appleby apăsă cu emfază butonul send al telefonului lui, apoi 
îl puse pe masă, lângă farfurie. 

„Garcon, medită George. Numai o categorie anume de 
americani își mai cheamă chelnerii cu apelativul ăsta.” 

— Așa, George, deci ce crezi despre Comme chez Soi? Ai mai 
fost aici până acum? 

— Da, chiar de vreo câteva ori... 

— Fantastic, îl întrerupse Appleby. 

Păru să-și fi pierdut interesul pentru propria întrebare și 
începu să răsfoiască meniul. 

— Ştii ce vrei să comanzi? Am aici felurile mele preferate gata 
pregătite. 

George deschise meniul. Scoici Colchester. Calcan cu 
medalioane de homar. Appleby încuviinţă, mulţumit. 

— Asta e. Acum nu trebuie decât să ne dăm seama cine o să 
plătească pentru această micuță serată, spuse el, cu un zâmbet 
larg. 

Dinţii albi ai lui Appleby străluciră în lumina domoală și caldă. 
„Secretarele chiar aveau dreptate, se gândi George. Arată ca un 
rechin. Mare, relaxat, agil. Ochii negri, mici și plini de cruzime.” 
George îi răspunse cu un zâmbet ușor nervos. Doar idiotul nu și- 
o închipui că George o să plătească pentru o cină la care i s-a 
ordonat să participe! Mai ales că salariul lui Appleby era de zece 
ori mai mare decât al lui George, care era, de altfel, destul de 
generos. 

— Tutun sau coniac? întrebă Appleby scoțând o monedă de 
un euro din buzunar. Regele Albert înseamnă Philip Morris, iar 
partea cu euro semnifică Hennessy. 

Ambii erau clienţii Merchant & Taylor. Appleby aruncă 
moneda în aer. Regele Albert ateriză cu faţa în sus. 

— Fantastic! Philip Morris achită nota de plată. 

Își îndesă moneda în buzunar cu o expresie de satisfacţie 
adânc întipărită pe faţă. 

— Presupun că ar fi potrivit să îi facturăm și pentru timpul 
nostru. Ședinţa asta va dura cel puţin trei ore. Să te asiguri că 


3 Ospătar (în fr., în orig.) (n. red.). 
64 


va fi trecută în contul lor mâine. O să verific mai târziu, 
săptămâna asta. 

Ce senzație euforică! Nu era atât de neobișnuit ca o masă să 
fie trecută pe factura unui client, chiar dacă masa în sine nu era 
neapărat relevantă pentru clientul respectiv. Dar George nu mai 
fusese părtaș la ceva asemănător, să încarce cu 400 de euro 
contul clientului, pentru o cină în doi. Dacă aduni de trei ori câte 
350 de euro pentru timpul lui George și, poate, 500 pentru o oră 
a lui Appleby, și Philip Morris avea să primească o notă de plată 
frumușică pentru absolut nimic. Aproape 3 000 de euro pentru o 
seară care nu avea nimic de-a face cu ei. Așa funcționau 
lucrurile la nivelul acesta. Fără discuţii, fară mare tam-tam. 
George zâmbi. Să plătească nătărăii ăia, că-și permit. 

Conversaţia decurse fără probleme. Appleby voia să știe 
despre marii clienţi ai lui George și despre contractele pe care le 
semnase cu ei. După o vreme conversaţia se duse în registrul 
bârfelor și al zvonisticii. Era plăcut. Relaxant. 

Totuși, George nu se simţea chiar perfect confortabil în pielea 
lui. Cina la Comme chez Soi i se părea prea extravagantă, chiar 
și pentru Merchant & Taylor. Era ca și cum ceva plutea sau 
atârna deasupra lor, ca un nor, ca o ceaţă. O premoniţie că ceva 
era în neregulă, că altceva se ascundea dedesubtul poveștii 
ăsteia. Era ceva ce George întrevăzuse în privirea lui Appleby. O 
licărire trecătoare de întuneric sau de mare furtunoasă. lar 
mișcările lui erau nerăbdătoare, un indiciu că cina nu constituia 
decât o încălzire, o etapă preliminară. George dădu peste cap 
ultima gură de șampanie și îi zâmbi lui Appleby plin de 
încredere. „Haide, să vedem ce poţi. Sunt pregătit”, medită el. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Cel mai probabil s-au văzut în același timp, pentru că 
persoana de pe bancă se ridică și făcu câţiva pași spre el. Mai 
puţin de zece metri îl despărțeau de Mahmoud. Bărbatul întinse 
mâna într-un gest care însemna stop. Mahmoud se supuse. 


65 


— Ține mâinile pe lângă corp și mergi încet spre mine, îi 
spuse calm bărbatul în suedeză. 

Îi luă o secundă lui Mahmoud să recunoască vocea. Era mai 
gravă, mai dură decât își amintea. Pentru un moment, rămase 
pironit locului, la jumătatea drumului, lovit, dintr-odată, de o 
sumedenie de emoţii contradictorii. 

— Lindman? spuse el. 

— Shammosh, zise celălalt. Mă bucur că ai avut bunăvoința să 
vii. 

Rămaseră în tăcere, uitându-se unul la altul pentru o vreme, 
fără să spună un cuvânt. În ciuda întunericului, reieșea clar că 
timpul nu fusese blând cu Lindman. Era mai în vârstă, desigur, 
că doar trecuseră zece ani, dar nu era numai asta. Era mai 
mare. Mai voinic. Ca și cum ar fi mâncat steroizi cu pumnul. 
Gâtul îi era tatuat și pomeţii ascuţiţi și cu contururi aspre. Părul 
blond pe care încă îl mai ţinea tuns scurt, în stilul clasic, cazon, 
avea mare nevoie de o baie. Chipul îi părea brăzdat de cute 
adânci și obosit. Hainele - blugi largi și o jachetă camuflaj M-60 
- erau ponosite și boțite, ca și cum ar fi dormit în ele. 

— A trecut mult timp, zise Mahmoud. 

Vocea îi era mai înceată și mai tremurândă decât și-ar fi 
închipuit. 

— De unde ai știut că sunt în Bruxelles? 

Lindman ridică din umeri. 

— Te-am căutat pe Google și am găsit un seminar cu numele 
tău pe el. Era ceva cu Grupul de Criză sau cum s-o fi chemând și 
am aflat unde o să stai. Simplu. 

Lindman cercetă cu privirea parcul din spatele lui Mahmoud, 
căutând ceva, orice. 

— Ești sigur că n-ai fost urmărit? 

— Am făcut tot ce mi-ai cerut să fac și chiar mai mult de atât, 
rosti Mahmoud cu o frântură de zâmbet pe buze care rămase 
acolo un moment, apoi dispăru. 

Comportamentul lui Lindman îi dădea o stare de nervozitate. 
Întreaga situaţie era stresantă. Lindman nu-i răspunse. Părea să 
asculte concentrat. Singurul sunet care se auzea era vântul 
printre copaci și traficul din fundal. 

— Lucrurile s-au cam dus dracului în ultima vreme, spuse el, 
în cele din urmă. 

— Așa e, răspunse Mahmoud, precaut. 


66 


Lindman clătină din cap aproape imperceptibil, încleștându-și 
și frământându-și mâinile. 

— Nu știu cât timp avem la dispoziţie. 

Din nou, privirea lui neliniștită dansă frenetic peste întinderea 
parcului, încercând să străpungă întunericul. Trase adânc aer în 
piept. Ca și cum se pregătea de ceva. 

— Ştii, chestia aceea care s-a întâmplat atunci. A fost cu 
multă vreme în urmă. Eram tineri, începu Lindman. 

— Nu chiar așa de tineri, îl întrerupse Mahmoud. Ba chiar nu 
eram deloc tineri. 

O scânteie se aprinse înlăuntrul lui și un fier roșu îi străbătu 
corpul. Un val de furie nesatisfăcută. Îi trebui un considerabil 
efort conștient ca să-și ţină în frâu acea ură, să n-o lase să dea 
pe afară. 

— De ce naiba m-ai ademenit aici? Și ce este cu toată 
secretoșenia asta? 

În sfârșit, ochii lui Lindman încetară a mai da roată parcului. 
Se îndreptară asupra lui Shammosh ca și cum atunci îl vedeau 
pentru prima dată, ca și cum până în momentul acela nici nu 
fusese pe deplin conștient de prezenţa lui. Işi trecu limba peste 
buze. Era ceva nerăbdător și lacom în privirea lui. Continuă să-și 
frământe mâinile. 

— Păi, uite cum stau lucrurile, spuse el. 

Își drese vocea și se uită fix la Mahmoud. 

— Am fost martor la niște chestii pe care nici nu ţi le poţi 
imagina. Am trecut prin niște situaţii urâte. 

Se opri, scutură din cap. Își zgârie obrajii fără milă, 
scărpinându-se maniacal. 

— Niște chestii bolnave, niște tâmpenii incredibile, înţelegi? Și 
am informaţii... Nişte informaţii foarte delicate. Al dracului de 
delicate, pricepi? Ce-am văzut. Pur și simplu, nu m-ai crede. Pe 
bune. 

— Ca fotografia pe care mi-ai trimis-o? 

— Da, da, fotografia, așa. Fotografia. Ai văzut, nu? Nu? Genul 
ăsta de nebunie. Exact genul ăsta. 

Lindman se mișca de colo-colo, schimbându-și greutatea de 
pe un picior pe celălalt. Expresia chipului lui: mai întâi volatilă, 
apoi intensă și directă. Își încleșta și descleșta întruna 
maxilarele. Era drogat. Chiar foarte drogat, își dădu seama 
Mahmoud. 


67 


— Deci, după cum ziceam, m-am dus să lucrez acolo. În 
Afganistan. După ce am terminat Academia Militară și toate 
chestiile care au urmat după aia. Cu americanii. Mamă, nu ţi-ar 
veni să crezi ce nebunii am putut să văd! Și am și mai multe 
dovezi. 

Mahmoud simţi că nu mai avea suflare. Sentimentul lui de 
efuziune se disipase în întuneric și fuse înlocuit cu unul de 
dezamăgire cruntă. Cât de idiot fusese! Să nu-și fi dat el seama 
că toată tărășenia nu era adevărată. Mesajele îl făcuseră să-și 
imagineze tot felul de lucruri. Era atât de ridicol faptul că fusese 
convins că cineva îl urmărea. Volvo-ul acela din Uppsala 
probabil că aparţinea unui vecin care lucra la universitate ca și 
el. O coincidenţă. Cea mai evidentă și mai simplă dintre soluții. 
Desigur. 

În același timp, simţea faţă de Lindman ceva ce semăna cu 
compasiunea. Regele din Karlsborg în vremurile lui bune. Fusese 
primul la el în an. Redus în acele momente, în faţa lui, la o 
epavă distrusă de amfetamine și umflată cu steroizi. 

— Ce fel de dovezi? Despre ce vorbești? întrebă Mahmoud, 
fără tragere de inimă. 

— Deci, m-am dus de la Paris la Kabul, da? După ce am luat 
tâmpenia lor de documentație prețioasă. Inţelegi ce-ţi zic? 

Privirea lui Lindman îl părăsi din nou pe Mahmoud, rătăcind 
după umbre în întuneric. 

— Nu, spuse Mahmoud, epuizat. Nu înţeleg o iotă. 

Lindman se întoarse iar spre el. Privirea îi deveni, din nou, 
intensă și directă. 

— La naiba cu asta. Am o tonă de poze. De filme. Sunt exact 
ca lucrurile pe care le-ai văzut în fotografia aia. Tortură, crimă, 
spune-i cum mama dracu' vrei. Am un calculator plin, pricepi? O 
căruţă de dovezi. Și ceva mai mult. Ceva care unește punctele 
lipsă. 

Lindman schiţă cu degetul un model, ca și cum conecta 
puncte imaginare în aer, în faţa lui, cu un zâmbet inteligent și 
îngâmfat pe buze. 

— Ceva care unește punctele lipsă? întrebă Mahmoud. 

Lindman încuviinţă. 

— Vei vedea. 

— Unde? Unde ai tu o asemenea informaţie, Lindman? 


68 


— Undeva, într-un loc absolut sigur. Un loc absolut sigur în 
Paris. 

Scoase un portofel din buzunarul din interiorul hainei. ÎI 
flutură în faţa lui Mahmoud. 

— Să fii sigur, mormăi el. E un loc absolut sigur. 

— OK, spuse Mahmoud. Sigur. Haide să pretindem pentru un 
moment că tu chiar ai o uimitoare poveste de zis. Bine, fie. Ce 
vrei de la mine? 

Lindman se aplecă înspre el. Respirația îi era oribilă. Vântul 
urla în copacii dimprejurul lor. Sunetul autostrăzii venea din 
spatele lor. 

— Numerar, zise el. N-am de gând să las din mână bomba 
asta fără să-mi iau o recompensă grasă. Vorbim de banii mei de 
pensie aici. Înţelegi? Tu mă ajuţi să iau banii pe fotografii. Știi cu 
cine să vorbești, nu? Cine plătește? Tu poţi să aranjezi chestiile 
astea. Întâi, banii în mână și apoi, fotografiile. 

— Banii în mână? întrebă Mahmoud. Ce numerar? Crezi că am 
de gând să te plătesc? Ai înnebunit? 

Lindman scutură din cap viguros. 

— Nu, nu, spuse el. 

Vocea îi era cu o octavă mai sus. Era nerăbdător. N-avea 
stare. Trase adânc aer în piept, începu să se controleze iar 
înainte să continue ce avea de spus. 

— Nu tu, fir-ar să fie, dar poţi să-mi faci lipeala cu careva. 
CNN sau cine-o fi. Pe tine or să te creadă pe cuvânt, or să te ia 
în serios. Ești profesor universitar. Cu tine or să stea de vorbă. 
Vreau un milion. Niciun ban mai puţin. Să le spui chestia asta. ȘI 
mai e o chestie. O mică problemă. _ 

Îngheță brusc. Ochii i se îndreptară iar spre parc. În același 
timp, Mahmoud simţi și el. Un al șaselea simţ pe care învățase 
să-l folosească în Școala militară începuse să intre în acţiune. Nu 
mai erau singuri în parc. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


69 


Cina era la sfârșit și George împreună cu Appleby se mutară 
pe scaunele din piele de lângă ferestre. In pahare strălucea 
ademenitor un Calvados. George era în al nouălea cer după 
seara petrecută acolo. Poate doar își imaginase norul întunecat 
plutind deasupra acestei întâlniri? 

— O să fiu cinstit cu tine, George. Cred că ai tot ce-ţi trebuie 
ca să ajungi în vârful piramidei. De când ești cu Merchant & 
Taylor? De trei ani? 

— Da, de trei ani și câteva luni, răspunse George. Au trecut al 
naibii de repede. 

— Asta, cu siguranţă! Te-ai ridicat repede. Nu cred că am mai 
avut un consultant personal după doar trei ani, zise Appleby 
zâmbind. Și ai cu douăzeci la sută mai multe ore facturabile 
decât oricine altcineva din generaţia ta din biroul din Bruxelles, 
ceea ce înseamnă că tu adaugi douăzeci la sută în plus la profit. 
Clienţii te plac. Îmi placi și mie. 

Se opri, părând că se gândea la ceva. George nu voia să-l 
întrerupă. Era bine ce se întâmpla. Appleby se lăsă în scaun, 
relaxat, ridicând paharul de Calvados în lumina lumânărilor de 
pe masă, ca și cum ar fi căutat să îi analizeze conţinutul. 

— În industria noastră, totul ţine de bani, George, continuă el. 
Să aduci banii și să eviţi toate problemele care vin cu ei. Așa e 
pentru toată lumea, cred, dar industria noastră e diferită. A face 
lobby. Oamenii nu înţeleg cu ce ne ocupăm, cum facem ceea ce 
facem. Importanţa a ceea ce facem. Ticăloșii ignoranţi continuă 
să ne atace. Ne numesc mercenari și cred că suntem complet 
imorali. În orice nenorocită de statistică, oamenii de rând spun 
că nu ne plac. Că nu au încredere în noi. 

Appleby își deschise braţele într-un gest de neputinţă. Ca și 
cum îi era imposibil să priceapă cum cineva n-ar putea avea 
încredere în el. 

— Politicienii spun că nu ne plac. Că influenţa noastră trebuie 
limitată în orice fel posibil. Dar adevărul este că niciunul dintre 
ei n-ar putea să reziste nici măcar o săptămână fără noi, care să 
le șoptim în ureche. Unde ar fi astăzi, dacă nu le-am face noi 
rost de contacte și nu le-am mobiliza votanţii? Noi suntem uleiul 
în mașinăria lor politică. Noi lubrifiem mecanismele de 
funcţionare. Deci nu ar trebui să-i deranjeze așa de rău dacă, 
din când în când, mai și schimbăm direcția mecanismelor spre 


70 


binele clienţilor noștri. Este un preţ mic în schimbul contribuţiei 
noastre. 

Appleby sorbi încă o înghiţitură din pahar. George ar fi vrut să 
tragă un fum, însă nu se putea ridica să iasă afară, la o ţigară. 

— Dar ceea ce facem noi nu se poate face întotdeauna la 
lumină. Unii dintre clienţii noștri se simt mai bine în umbră; 
unele dintre metodele noastre funcţionează mai bine în umbră. 
Nu e nimic ciudat în asta. Este doar parte a jocului. Insă uneori 
avem nevoie de protecţie, de un plan de rezervă. 

Se opri din nou și se uită fix, scrutând golul din fața lui. 
George înţelese că Appleby s-ar putea să fie beat. Până în 
momentul acela nu-și dăduse seama de asta. 

— Nu sunt convins că pricep ce vreţi să spuneți, zise George 
și ridică paharul la gură, moment în care Appleby se întoarse 
spre el. 

— Nu? Eh, păi, nici nu e de mirare. Chestia despre care 
vorbim noi aici e mult peste nivelul la care ești tu acum. Și chiar 
nu vreau să intru în detalii. Într-o bună zi, vei înţelege. Ba, de 
fapt, vei fi obligat să înţelegi dacă vrei să rămăi în afacerea asta 
și să continui pe calea pe care ai apucat-o până acum. În orice 
caz, ce încerc să spun e că avem ceea ce ne place să numim 
drept protectori în variile categorii ale societății. Sau am putea 
afirma că ne protejăm unii pe ceilalţi. Ne spălăm pe mâini 
reciproc. Şi câteodată acești protectori ne solicită să le plătim 
datoria de onoare. Sincer vorbind, când se întâmplă chestia 
asta, nu e întotdeauna plăcut. Dar este necesar. 

Appleby se întoarse iar spre George și îl privi drept în ochi. Cu 
siguranţă, nu era beat. Ba dimpotrivă. Părea să fie perfect treaz. 
George se simţea nervos. Fir-ar al naibii, exact asta suspectase. 
Nu mănânci niciodată pe gratis. Niciodată. 

— Ca să continui, e întotdeauna lucrativ să-ţi plătești datoriile. 
Nu cumva a scris chiar prim-ministrul tău o carte despre asta 
prin anii '90? Că o persoană cu datorii nu este o persoană liberă 
sau ceva asemănător? 

Appleby îi zâmbi cu indulgență. 

— Ah, da, așa e. Nu știam dacă a fost sau nu tradusă în 
engleză. Și nu a fost prim-ministrul meu, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun, replică George. 

— Da, exact, zise Appleby și zâmbi și mai larg. Spre deosebire 
de mai toți concetățenii din ţara ta, nu ești un social-democrat. 


71 


Oricum, în momentul de faţă, Merchant & Taylor nu este liberă. 
Are o datorie de plătit. Ca să fiu complet cinstit, nu doar o 
datorie. Am ajuns la limita creditului nostru și acum a venit 
momentul să ne plătim datoriile. Avem o imagine destul de 
bună printre clienţi. Pentru cele câteva chestii pe care ne cer să 
le facem, suntem răsplătiți înzecit. Și asta nu se aplică doar la 
Merchant & Taylor ca firmă, ci și la oamenii care fac serviciile 
respective. Înţelegi unde vreau să ajung? 

George simţi că-l ia cu frisoane. Avea senzaţia că era pe cale 
să fie iniţiat în ceva mare. O societate secretă, o frăţie. 

— Nu știu, spuse el, prudent. Vă referiţi la ceva anume? 

Appleby nu răspunse, ci, în schimb, aruncă o privire la ceasul 
lui imens de la mână. 

— Nu toți clienţii noștri sunt ceea ce par a fi, George, preciză 
el în cele din urmă. Să nu uiţi asta. Îţi va fi mai ușor pe viitor. Nu 
te gândi prea mult. Continuă să faci ceea ce faci. Fă ce ţi se 
cere. Facturează așa cum se cuvine. Asta va face ca totul să fie 
mai simplu pentru tine. Mult mai simplu pentru toată lumea. ȘI, 
ține minte, noi, aici, la Merchant & Taylor, nu-i uităm pe cei care 
ne ajută să ne plătim datoriile. Deja ai ajuns departe. A sosit 
momentul să faci următorul pas. Și următorul pas nu ţine doar 
de capacităţile tale de a fi un bun lobbyist. Aici este vorba de 
dăruire. Către firmă. Către clienţii noștri. Este vorba de loialitate. 
Cei care demonstrează asta ajung departe. Foarte departe. Dar 
lipsa loialității... ei bine, haide să spunem că nu va fi apreciată. 
Chiar deloc. 

Appleby îl privi pe George și ceva în ochii lui de rechin 
străluci. Ceva teribil care nu promitea niciun fel de milă, ceva ce 
George spera să nu ajungă să cunoască îndeaproape. Nu știa ce 
să spună, așa că mai luă o înghiţitură de Calvados. Avea un gust 
amar, de leșie, de drojdie stătută. George ura Calvados. Digital 
Solutions, se gândi el. Știuse el că era ceva sinistru și necinstit 
la acel Reiper. 

— Este târziu. Cred că a venit momentul să mergem. Nici 
măcar eu nu pot să pun chiar toată seara în contul lui Philip 
Morris. 

Appleby se întinse și râse sec, apoi se ridică în picioare. 
George îi urmă exemplul. Coborâră scările amândoi și ieșiră în 
stradă. George se împiedică de trotuar, iar aerul rece îl făcu să- 
și dea seama că era totuși destul de ametit. Primul taxi trase la 


72 


scară și Appleby sări pe bancheta din spate. Înainte să închidă 
portiera se întoarse spre George. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Gândește-te la asta ca la o 
aventură. Toată lumea bună din compania asta a fost în situaţia 
ta. la taurul de coarne și, cu asta, basta. Și nu te gândi prea 
mult, OK? 

— OK, cred că aveţi dreptate, zise George. Deși încă nu știu 
despre ce este vorba. 

— Lasă dracu asta. Asta e și ideea. Să nu te gândești. Să faci, 
pur și simplu, ce ţi se spune. Și să facturezi ca de obicei. Ai 
sânge în tine pentru asta, știu sigur. Ne vedem mâine. 

Și, cu asta, Appleby trânti ușa. Taxiul se îndepărtă încet, sub 
luminile colorate de Crăciun care atârnau deasupra străzilor 
pavate. George își aprinse o ţigară și-și trase haina mai strâns 
pe corp. Câţiva fulgi îi aterizară pe umeri. 

— Fir-ar decembrie al dracului, mormăi el și se simţi ușurat 
când descoperi o punguţă de cocaină în buzunar. Poate că o să 
mă opresc o vreme la Place Lux. Nu este încă așa de târziu. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Era ceva în aer. Ceva diferit în sunetele parcului. Ceva se 
schimbase, ceva nu era în regulă. Mahmoud se lăsă în jos 
instinctiv, făcându-se mai mic și întorcându-se cu faţa spre parc. 
Ochii nu-l ajutau deloc în întuneric. Vântul se domolise, dar 
temperatura continua să scadă. Se chinuia să audă ceva. Să-și 
ascută simţurile. Nu auzea decât vântul foșnind prin crengile de 
deasupra lui și sunetul traficului din depărtare. Totuși era ceva. 
Ceva nu era în regulă. 

Când Mahmoud se întoarse iar spre Lindman, văzu un punct 
roșu dansând pe obrazul lui, ca o insectă minusculă, dar numai 
pentru o fracțiune de secundă. Era mai mult decât suficient. Știa 
exact de unde venea. 

— La pământ! urlă el. Foc! 

Țipând, Mahmoud se trânti pe burtă în iarbă, fără să-l scape 
din ochi pe Lindman. Degetele îi erau umede de la iarbă, obrajii 

73 


reci. Drept în faţa lui, sus, în urma impactului glonțului, capul lui 
Lindman fu dat violent pe spate și apoi se răsuci pe jumătate 
într-o imitație absurdă, caraghioasă a mișcărilor baletului clasic. 
O balerină monstruoasă într-un film realizat de Pixar. Doar o 
fracțiune de secundă, pe urmă Lindman se prăbuși pe bancă, în 
fund. Ca și cum cineva i-a desfăcut, dintr-odată, legătorile de 
fantoșă. 

Pulsul lui Mahmoud se acceleră, însă instinctul și pregătirea 
lui militară preluară controlul. Fără să știe exact cum, analizase 
unghiul de unde venise glonţul, unde era ascuns, după toate 
probabilitățile, lunetistul. Se târî în patru labe, încercând să iasă 
din raza vizuală a ţintașului și să ajungă până la trupul 
neînsuflețit al lui Lindman. Abia atunci reuși să audă șoapte în 
depărtare, foșnetul picioarelor prin iarba parcului. Mâna lui dădu 
peste ceva moale și subţire în iarbă. Portofelul lui Lindman. Fără 
să se gândească, îl strecură în buzunar. Îl căută pe la picioare. Il 
apucă de haina militară și continuă să-l cerceteze. In sus, spre 
braţe. Timpul stătea în loc. Îl apucă pe Lindman de braţ și îl 
trase jos de pe bancă. Se chinui să-l târască spre o zonă de 
relativă siguranţă, chiar dacă știa că ce făcea el era lipsit de 
sens. 

Înainte să reușească, văzu din nou, pentru o clipă, punctul 
roșu sărind de colo-colo pe chipul răvășit al lui Lindman. Și, apoi, 
trupul lui Lindman se mai smunci încă o dată, iar capul îi fu 
aruncat, din nou, într-o parte. Ceva umed și cald se răspândi pe 
obrajii lui Mahmoud. Dădu imediat drumul braţului lui Lindman 
și se aruncă, într-o panică foarte controlată, în tufișurile care 
înconjurau mica dumbravă. 

„Sânge. Am sângele lui pe faţă” fu singurul lucru la care se 
gândea. 

Dar nici măcar nu auzise împușcătura. Apoi văzu din nou 
punctul roșu. Pentru un moment, se opri chiar lângă copacul din 
fața lui. „Trag în mine, medită el, surprins, confuz. Trag în mine 
cu o armă cu amortizor.” Se făcu mic și alergă cât de repede 
putu spre ieșirea din parc. Pământul din crâng era moale și plat. 
În faţa lui vedea luminile străzii care părea să ducă înapoi în 
Tervuren. Sângele lui Lindman se scurgea de pe faţa lui, pe 
jacheta cenușie. 


74 


În taxi, înapoi spre Bruxelles, abia își mai amintea cum 
reușise să iasa din parc. Avu senzaţia vagă că auzise pași 
alergând în urma lui. Crengi care se rupeau sub picioare și voci 
americane. Aburul care îi ieșea pe gură și sângele care i se 
scurgea de pe față. Işi aducea aminte frânturi de imagini: cum s- 
a pomenit în stradă, cum a traversat și cum a continuat să 
alerge prin curţile din spatele caselor și pe străzile înguste, 
laterale, până când a ajuns în micul centru istoric al 
Tervurenului. N-avea nici cea mai vagă idee cum a găsit taxiul. 
Tot ce a făcut până atunci fusese absolut automat. Instinctul de 
supraviețuire. Nu este nimic mai important decât să 
supraviețuiești. 

Mahmoud se lăsă pe spate pe bancheta taxiului și închise 
ochii. Un val de extenuare îl năpădi. Cu ochii închiși, văzu 
punctul roșu dansând pe obrajii nebărbieriţi ai lui Lindman, apoi 
chipul lui devastat de gloante, iar și iar. Cum reușiseră să-l 
urmărească până la muzeu? Cumva trebuie să nu fi fost destul 
de precaut. El a fost cel care i-a condus la Lindman. El era 
responsabil de moartea lui Lindman. 

Mahmoud nici măcar nu-și dădu seama că radioul taxiului era 
pornit decât în momentul în care muzica se domoli încet, lăsând 
locul unei voci masculine, puternice și solemne. Știrile. 
Mahmoud se uită la ceas. 20:51. Primul lui gând fu că trecuseră 
deja două ore de când se întâlnise cu Lindman. Două ore de 
când viaţa lui fuse întoarsă pe dos. Chiar stătuse ascuns atâta 
vreme pe aleile întunecate ale Tervurenului? Următorul lui gând 
se materializă într-o întrebare: ce fel de buletin de știri începe 
cu nouă minute înainte de ora stabilită? Și apoi începu să 
asculte cu atenţie. Recunoscu frânturi de cuvinte în puhoiul 
franco-belgian. Assassins. Tervuren. Extremement dangereux." 

Cuvinte care nu puteau însemna decât un singur lucru: era 
căutat pentru moartea lui Lindman. Era ca și cum taxiul se 
micșorase în jurul lui, ca și cum nu mai avea aer. Văzu 
taximetristul arab încercând, cu disperare, panicat, să schimbe 
canalul. Îl zări aruncând priviri îngrozite peste umăr. Își aminti 
fiecare amănunt pe care îl învățase în Karlsborg și după aceea. 
Și, cea mai importantă lecţie dintre toate: „Fii creativ, nu 
reactiv.” 


19 Asasini. Tervuren. Extrem de periculoși (în limba fr., în orig.) (n. tr.). 
75 


Înainte ca șoferul să știe ce se întâmpla, Mahmoud era deja 
așezat pe scaunul din față, cu vârful unui pix presându-i artera 
carotidă care pulsa frenetic. Se simţea extrem de calm, amorțit, 
deconectat de orice emoție. 

— Să nu scoţi un sunet, ai priceput? îi spuse Mahmoud într-o 
arabă șoptită. Jur că-ţi iau gâtul, pricepi? Jur. 

Chipul șoferului era asudat. Ochii măriţi de panică. „L-am 
prins, chibzui Mahmoud și nu se mai putu gândi la nimic altceva. 
L-am prins la cotitură, exact cum trebuia.” 

— Condu spre Bruxelles, îi ordonă Mahmoud. Încet și cu grijă. 
Să nu cumva să-ți vină vreo idee cretină, că te ia naiba. 

Ochii șoferului se plimbau de sus în jos, de la asfaltul negru 
din fața mașinii la Mahmoud. Înclină aproape imperceptibil din 
cap. 

Mahmoud simţi schimbarea ritmului de trafic cu câteva 
secunde înainte să vadă girofarele mașinii de poliție reflectate în 
geamul taxiului și în asfaltul scăldat de ploaie. Un blocaj. 
Desigur. Taxiul încetini în spatele mașinilor din trafic care rulau 
și mai încet. Schimbare de planuri. Creativ, nu reactiv. 

— Ascultă-mă, spuse Mahmoud calm. Am o bombă legată de 
trup. O bombă a naibii de adevărată, ai înţeles? În stilul Jihad. 

li apucă faţa șoferului cu mâna liberă și i-o aduse foarte 
aproape de a lui, suflându-i cu putere în direcţia gurii și a 
nasului arabului respiraţia lui acră și rapidă, alimentată de 
adrenalina care îi pompa în sânge. 

— Nu voi ezita să mă arunc în aer. Allahu Akbar” Şi-i voi lua 
și pe porcii ăștia cu mine la ceruri. Înţelegi ce-ţi spun sau nu? 

Şoferul abia dacă mai respira. Sângele îi pulsa și mai puternic 
prin jugulara în care Mahmoud împingea pixul și mai tare. 
Bietului taximetrist începu să-i curgă o lacrimă pe obraz. 

— Poţi să te salvezi, continuă Mahmoud. Când îţi spun eu, 
deschizi portiera și fugi cât te ţin picioarele. Cât de repede poţi. 
Nu contează dacă te urmărește cineva sau nu. Dacă nu ajungi la 
cel puţin o sută de metri de aici, o să te fac bucățele, împreună 
cu mine și cu restul păgânilor. Ai înţeles? 

Şoferul încuviinţă, plângând. 

— Da, da, spuse el. Te implor, am familie. Sunt musulman! 

— O să fie bine, fă doar ce ţi-am zis eu. Desfă-ţi centura de 
siguranţă. 


11 Dumnezeu este mare! (în arabă, în orig.) (n. red.). 
76 


Şoferul se supuse fără să crâcnească. Un clic, apoi sunetul 
centurii retrăgându-se în teaca ei. Mahmoud se aplecă în faţă, 
uitându-se după girofarurile mașinii de poliție. Reuși să distingă 
câţiva polițiști ceva mai în faţă, pe șosea. Lanterne și arme 
automate. Trei mașini de poliţie, din câte reușea să-și dea 
seama. Poate vreo zece mașini între oamenii legii și taxiul în 
care se afla el. Nu încă. Sincronizarea trebuia să fie perfectă. 

— Vezi străduţa aceea de acolo? întrebă el. 

Arătă în diagonală, peste intersecţia imobilizată, către o 
stradă îngustă și slab luminată, între două șiruri de case mici și 
cenușii. 

— O să fii în siguranţă acolo. Când ajung la trei, deschizi ușa 
și fugi cum n-ai mai fugit niciodată în viața ta, înţelegi? 

Ochii șoferului de taxi urmăriră degetul lui Mahmoud. Dădu 
din cap că înţelege și se întoarse spre el. Privirea îi era plină de 
recunoștință. Ca și cum Mahmoud chiar se pregătea să-i salveze 
viața. Doar cinci mașini îi mai despărțeau de blocada făcută de 
polițiști. 

— Ești gata? întrebă șuierător Mahmoud. 

Avea în gură un gust de metal și de sânge. Stresul devenise, 
brusc, real, palpabil, aproape copleșitor. Trase adânc aer în 
piept. 

— Da! aproape că ţipă șoferul. Da! Sunt gata! 

— Bun. Unu. Doi. Trei. 

Mahmoud abia dacă pronunţă ultima cifră și șoferul deschise 
brusc portiera și se aruncă din mașină. La început se împiedică 
și, pentru o secundă, Mahmoud crezu că o să cadă, dar își 
recăpătă echilibrul, se înfipse bine pe picioare și începu să 
alerge frenetic, o frenezie rezervată numai celor care erau 
hăituiţi de moarte. Peste stradă, printre mașini, direct spre 
străduța cu case cenușii pe care i-o indicase Mahmoud. 

Poliţiștilor, care erau la zece metri în fața lui, nu le-a luat mai 
mult de o secundă să-și dea seama ce s-a întâmplat. Un arab 
alerga departe de blocadă cât putea de repede. După un 
moment de haos și confuzie, cineva urlă un ordin, reflectoarele 
fură aprinse și tălpile de cauciuc începură să scârţâie rapid pe 
asfalt. 

Mahmoud nu mai putea aștepta. leşi pe portiera din dreapta 
cât de încet putu și dispăru în direcţia opusă. În spatele lui se 
auziră voci puternice și zgomotul metalic al armelor. Mergând 


77 


pe vine, dispăru în spatele unui tufiș, pe străduţa din spatele 
blocadei. Inima îi bătea cu putere. Să se ducă la poliţie nu i se 
mai părea o idee chiar așa de bună. 


+ Primăvara 1988 


Afganistan 


În cele din urmă m-au trimis aici. Frumosul, neînduplecatul, 
îngrozitorul Afganistan. Aici, unde timpul s-a oprit, unde timpul 
stă în loc. 

— Cunoști regiunea, îmi spun noii mei șefi. 

Nu cunoșteam nimic în afară de coridoare și săli de 
conferinţe. 

— Le vorbești limba, mai spun ei, cu gândul în altă parte, deja 
la următoarea întâlnire, la următoarea conversaţie slugarnică. 

Nu am energia să le explic că vorbesc araba, nu farsi!?, nici 
pashtun!?. Am deja un bilet de avion, o nouă identitate, 
promisiunea uitării, promisiunea unui viitor. 

Suntem într-o dubă Toyota, o mașină veche și ruginită, și 
traversăm graniţa dinspre Pakistan, cu capetele înfășurate în 
eșarfe și dotați cu arme Kalaşnikov, exact ca toţi gangsterii 
localnici de cea mai joasă speţă. În faţa noastră, numai drumuri, 
gropi, pietriș și nisip, într-o piaţă în afara orașului Jalalabad, îi 
spun interpretului să-mi cumpere o baionetă englezească cu 
anul 1842 stanţat pe lamă. Acești munţi sunt cimitirele regatelor 
care au crezut că îi puteau cuceri pe afgani. Englezii. Acum rușii. 
Se retrag, confuzi, răniţi. Ce e cu munţii ăștia? Trimit înapoi 
rapoarte informative către superiorii mei despre mujahedini - 
sunt de neîmblânzit, de neclintit. Dar, în același timp, imposibil 
de coordonat, de controlat. Într-o bună zi ne vom da seama, 
poate, de ceea ce am creat aici. Straturile sunt date la o parte, 
unul câte unul. În Washington nu pun preț pe fanatismul lor. 
Religia nu e un factor de luat în seamă în acest iad fierbinte. 


12 Limba persană se numește parsi, dar a ajuns prin arabă la forma farsi. (n. red.). 
13 Dialect vorbit în Afganistan și în nord-vestul Pakistanului. (n. red.). 


78 


Dar, într-o bună zi... După ideologie, vine religia. Cei care ne 
erau prieteni ne vor deveni dușmani. 
e 

În sfârșit, păcatul meu a fost ispășit sau, poate, doar uitat. 
Cinci ani la Langley, înainte să mă lase măcar să fiu curier. Zile 
nesfârșite de hârţogăraie și navetă. Piscină și televizor. 
Plictiseala nesfârșită, insurmontabilă, a vieţii de zi cu zi. Era 
pedeapsa mea pentru că nu am rupt la timp relaţia cu tine și am 
lăsat-o să continue. Era pedeapsa mea pentru că mi-am pierdut, 
fie și pentru un moment, concentrarea. Ca și cum nu am fost, și 
așa, pedepsit destul. 

Credeam că, într-o bună zi, nu mă voi mai gândi. Gândul la ce 
s-a întâmplat, la ce a trebuit să renunţ, și nu o dată, ci de două 
ori. Mi-am zis că eram liber când am cunoscut-o pe Annie, când 
ne-am căsătorit, după un an de întâlniri, de mese la restaurant, 
filme, seri acasă și, în cele din urmă, de week-end-uri la părinții 
ei, în Connecticut. Totul încet, precaut, dar cu atât mai 
convingător. Dar totul era o fațadă. Numai ipsos și chit. Lumini 
colorate și oglinzi. _ 

În sfârșit, iat-o pe Susan în ușa biroului meu. În costumul ei 
bine călcat, bleumarin, cu ochii ei obosiţi și cu părul prost vopsit 
și nearanjat. Așa cum, de fapt, știam că va fi într-o bună zi. Oh, 
cum îmi bătea inima în momentul acela. Cum îmi tremurau 
mâinile când am deschis plicul cenușiu plin cu tot felul de 
ștampile impresionante extrem de secrete. Cum camera 
dispăruse din jurul meu, cum realitatea se schimba în timp ce 
citeam pagină după pagină cu dovezi circumstanţiale și zvonuri; 
rapoarte agitate, scrise la repezeală, cu greșeli de limbă, din 
Amman și Cairo, Beirut, Paris, Londra. Cum am închis ochii 
înainte să ajung la fotografia pe care mâna mea deja o simţise. 
Am întors-o încet pe partea printată. Și ţi-am privit ucigașul 
drept în ochi. 

Annie nu spunea nimic, doar se uita la mine când i-am zis 
despre noul meu post, atent să nu-i divulg amănuntele și nici 
încântarea mea, foamea mea cruntă de libertate și răzbunare. 
Ştiam că nu va plânge, nu era stilul ei, nu așa funcţiona relaţia 
noastră. N-a spus absolut nimic, doar s-a ridicat, a strâns de pe 
masă rămășițele frugalei noastre cine de la McDonalds. Pașii ei 
erau silențioși pe mocheta densă și groasă. 


79 


lar eu nu-mi doream decât să simt adrenalina pompând în 
vene în timp ce mă apropiam de Beirut într-un avion Blackhawk, 
dintre cele cu zbor la mică altitudine. Nu-mi doream nimic mai 
mult decât să mă trezesc în fiecare dimineaţă ca să simt 
violenţa în jurul meu, lunetiștii, exploziile, în loc să-mi continui 
această nesfârșită călătorie în neant, în sfera cenușie a 
regretelor. Nu voiam decât să înfrunt timpul, să aștept ultima 
informaţie care să deschidă fereastra, fisura aceea în timp. 
Dolar peste dolar. Ameninţare peste altă ameninţare. Flatare 
peste flatare, promisiune peste promisiune, un pahar peste altul 
și încă unul și tot așa. Numărul de înmatriculare al mașinii, locul 
unde era parcată noaptea, unde va fi condusă în ziua 
următoare, de către cine, când. 

Și apoi calculele, estimările. Măsurile de minimalizare a 
riscului şi  verificările arsenalului exploziv. Munca grea, 
laborioasă care duce la perfecționarea unei bombe cu care să 
plătesc o alta. Ochi pentru ochi. Un schimb de pioni, un schimb 
lipsit de sens. 

(J 

Sus, deasupra munților. De acolo, nu vedem decât alți munţi. 
Visez la munți și la câmpii deschise, acoperite cu zăpezi. Gheață 
în lumina palidă a soarelui. O iarnă veșnică, fără sfârșit. Beau 
ceai cu luptătorii locali care își spun „studențţi”, talibanii. 
Interpretul îmi zice că au studiat la școlile islamice din Pakistan 
și că sunt profund religioși. Wahhabi'*, ca în Arabia Saudită. 

Dar aici, oamenii sunt rebeli, nu intelectuali. Religia lor este 
simplă și împănată cu reguli. Dincolo de Allah, nu există nicio 
altă autoritate. Nu există scriitură dincolo de Coran. Și, deasupra 
tuturor, nu există altă religie, decât Islam. Pe mine mă tolerează 
deoarece le pun la dispoziţie armamentul și muniţia necesare 
pentru a distruge armatele sovietice care îi ocupă. Se pare că 
războiul le permite să facă un asemenea compromis. Chipurile 
lor sunt măști din piele bătucită, caftanele lor n-au mai fost 
schimbate de mii de ani și sunt pe cale de a distruge cea mai 
mare armată a lumii cu arme mici și câteva lansatoare de 
rachetă. 

Și apoi? Când rușii vor fi plecat, când fotografiile lui Lenin vor 
fi arse și numai ruinele și morții vor fi rămas? Vor construi acești 


14 Wahhabism - mișcare religioasă islamică descrisă în mai multe feluri drept 
„ortodoxă”, „ultraconservatoare”, „fundamentalistă” (n. red.). 


80 


bărbaţi atemporali o ţară în numele lui Allah? Le vom permite să 

interzică muzica, teatrul, literatura și chiar monumentele 

străvechi? Așa cum zic ei că vor să facă? Preferam asta 

comunismului profan? În mâinile cui punem soarta acestei lumi? 
(J 

Să te răzbuni este o experiență puternică. Nu mulți au acest 
privilegiu. Se întâmplă atâtea nedreptăți pentru care nimeni nu 
e răspunzător, nimeni nu plătește. Sunt atâtea pe care suntem 
forţaţi să le acceptăm. Și totuși abia dacă îmi aduc aminte. Nu 
rețin decât intensitatea febrilă a zilei dinainte. Instrucţiunile 
către tehnician, un veteran bătrân și pe jumătate surd din nu 
știu ce trupă de elită cu o grămadă de experienţă și o căruţă de 
ași în mânecă, adus aici special pentru asta. Mormăitul lui 
morocănos și felul în care se juca de zor cu cablurile și 
explozibilul cenușiu într-o casă dărăpănată dintr-o suburbie 
părăsită. Cum ne-am dat mâinile și cum, dintr-odată, zăceam 
întins pe burtă, pe un acoperiș, în lumina puternică a soarelui, 
cu binoclul presat puternic de orbite, că am avut vânătăi două 
săptămâni după asta. 

Îmi amintesc un chip văzut prin lentilele binoclului. Un chip ca 
oricare altul. Ochi ca toți ceilalți. Trăsături anonime pe care le 
învățasem pe de rost de pe ultima pagină a raportului de la 
Susan. Îmi amintesc rezistența pe care o opusese butonul 
telecomenzii detonatorului. Îmi amintesc cât de lucios și fin mi 
se păruse în mâinile mele transpirate, în soarele dogoritor. 

De explozie nu-mi amintesc nimic. Chiar nimic. Tot ce-mi vin 
în minte sunt fumul și sirenele, ţipetele îndepărtate. Totul a fost 
atât de impersonal, o parte firească a esenței în sine a 
Beirutului. Îmi amintesc că am închis ochii. Că m-am gândit că s- 
a terminat. Că am făcut tot posibilul. Îmi amintesc golul din 
mine. Piatra a fost așezată pe piatră. Vina a devenit parte din 
vină. 

e 

Următoarea mea amintire este mult mai clară. Trei nopţi pline 
de insomnie mai târziu, am auzit vocea vibrantă, eterică a 
Anniei,  răzbătând prin receptorul telefonului codat, cu 
transmisie prin satelit, în micul nostru fort din ambasada 
Beirutului. 

— E încă prea devreme, nu trebuie să ne facem prea multe 
speranţe, spuse ea. 


81 


Dar vocea ei era atât de plină de speranţă, că a trebuit să mă 
așez pe scaun și să-mi îngrop faţa în mâini. 

— Mai ești acolo? întrebase ea, cu vocea trecută prin filtrele 
pulberii de stele statice, metalice. 

— Sunt aici, i-am răspuns eu. 

— Îţi vine să crezi că vom fi părinţii unui copil? 

În fundal am auzit începutul serii, primele obuze, cerul 
luminat de incendii, de reflectoare. 

— E o nebunie aici, se zguduie pământul, i-am zis eu. 

— Și aici, dragul meu. Și aici. 

Și apoi, chiar dacă pentru o secundă, am simţit cum vina se 
retrăgea în matca ei. Am încetat să mă învinovăţțesc pentru 
moartea ta, pentru trădarea mea, pentru răzbunarea mea. Nu 
pentru că o meritam, ci pentru că nou-născutul, care nu văzuse 
încă lumina zilei, merita doi părinţi. Îmi era imposibil să înțeleg 
enormitatea unei a doua șanse, a unui al doilea copil. Poate că 
era posibil. Poate că, în cele din urmă, exista în mine 
capacitatea de a face acest compromis. Doar Beirut și apoi nu 
voi mai părăsi niciodată periferia Washingtonului. Aveam deja 
casa, ipoteca, împrumuturile, mașini noi la fiecare doi ani. Nu 
mai era nevoie decât de copil și de mine însumi. 

M-am întors din Beirut după două săptămâni, într-o seară de 
august, când mirosul ierbii proaspăt cosite pe stadioanele locale 
umplea aerul, când clipocitul sistemelor de irigație se contopea 
cu mugetul hipnotic al autostrăzii. Am văzut-o pe Annie stând 
singură pe scările bungalow-ului nostru, al visului nostru de 
suburbie americană, cum îl numise agentul imobiliar, cu dinţii lui 
albiţi și cu propriile vise tragic provinciale de Wall Street. l-am 
văzut ochii lui Annie în lumina amurgului. Și am știut. Așa cum 
știu întotdeauna. 

— Nu spune nimic, i-am zis eu, ţinând-o în braţe, în felul acela 
complet nepotrivit, dar singurul pe care îl știu. 

— Copilul, mi-a spus Annie. Am încercat să dau de tine. 

— Sssst, nu vorbi. Știu. Știu. 

Am tinut-o în braţe pe scări până când întunericul se făcuse 
de nepătruns și irigaţiile s-au oprit. Până când zgomotul 
autostrăzii nu mai era altceva decât o șoaptă. 

Mai târziu, la masa din bucătărie, când Annie, în sfârșit, 
adormise în patul nostru în camera care dădea înspre grădină, 
eram din nou în același punct din care pornisem. Niciun regret. 


82 


Nimic altceva decât dorinţa de a pleca, de a ieși de acolo, dea 
merge mai departe. Simțeam doar simplul fapt că, poate, 
minciuna era falsă, adevărul fiind, de fapt, dușmanul meu cu 
adevărat. 

e 

Au venit să mă trezească în zori și suntem iar într-o Toyota, și 
nici n-am apucat să-mi alung somnul de pe ochi, nici munţii din 
visele mele nu apucaseră să fie pe deplin înlocuiţi cu cei 
adevăraţi. Conducem în tăcere prin canioanele portocalii, prin 
pietriș și nisip; o iarnă timpurie, fără zăpadă. Războiul acesta a 
luat sfârșit. Politica este singurul lucru care întârzie victoria lui 
David asupra lui Goliat. O victorie infimă în eterna căutare a 
statu-quoului. Timpul meu aici se apropie de sfârșit și am cerut 
să fiu înlocuit de cineva care vorbește farsi sau pashtun. Însă 
dorințele mele sunt ca șoaptele în vânt. Nimeni nu-și mai aduce 
aminte ce limbi se vorbesc în Afganistan acum că Dragonul 
Roșu e pus pe fugă. Am căpătat ceea ce ne-am dorit, țelul 
nostru a fost atins. 

Poate că voi fi răsplătit în Washington pentru contribuţia mea 
inestimabilă pe teren. Viitorul mă sperie în aceeași măsură ca și 
trecutul. O slujbă de birou, așteptând ca totul să se reseteze, să 
o ia de la capăt. Nopți însingurate în bungalow, cu ecoul pașilor 
silenţioși ai lui Annie pe covorul gros. Telefoane politicoase care 
se sfârșesc în lacrimi. Explicații pe care nu le am. Gânduri 
despre cum am pierdut două familii, doi copii. Gânduri despre 
sirene și fum. Plictiseală și apoi oboseală. Așteptare monotonă 
până apare următoarea posibilitate de a uita, de a dispărea într- 
un prezent căruia îi lipsește contextul. 

Pe fereastra mașinii, munţii sunt înlocuiţi de munți, pietrișul 
de pietriș. Mergem tot înainte, dar rămânem întotdeauna în 
același loc. 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


George își croi drum spre barul Ralph, fluturând în aer cardul 
lui de credit American Express. Se strecură cu măiestrie printr- 
83 


un grup de stagiare cu obrajii în flăcări și cu ochii albaștri, apoi 
ajunse în fața barului, lângă un irlandez gălăgios, cu cravata 
strâmbă, care încerca să-i atragă atenţia barmanului, îngânând 
niște cuvinte franțuzești abia descifrabile. 

Pubul nu era mai mare decât două sufragerii normale puse 
cap la cap, dar în ultimii câţiva ani, datorită amestecului perfect 
de stagiare arătoase, tineri de pe la toate instituţiile europene, 
lobbyiști și avocaţi, era singurul bar din Cartierul European în 
care voiai să fii observat de toată lumea. Locul perfect în care să 
cunoşti oameni, să mergi la petreceri și să agăţi italience tinere 
cu ochi admirabili și cu decolteuri generoase sub taioarele bine 
croite. 

După mai puţin de un minut, George avea deja două pahare 
cu șampanie în mâini, spre surpriza și iritarea irlandezului. 
Plătise și era gata de acţiune. George ridică din umeri la irlandez 
și la reînnoita lui campanie de captare a atenţiei barmanului. Își 
întinse gâtul puţin, în căutarea mesei înalte pe care tocmai o 
părăsise. Bun, tipa era tot acolo. Mette? Parcă așa o chema, nu? 
Daneză. Stagiara comisarului UE al Danemarcei. Perfect. Era 
bună ca punct de contact cu comisarul și bună în draci. 
Câteodată slujba asta a lui era ceva nemaipomenit. Afaceri și 
plăcere într-un singur pachet. Deja îi obținuse cartea de vizită, 
așadar, nu-i mai rămânea decât să închidă și capitolul plăcere. 

Singura chestie enervantă era faptul că nu reușea să priceapă 
o boabă din ce spunea tipa. Daneza ei cuplată cu zgomotul din 
bar - un babel de șase alte limbi, pe muzică de Lady Gaga - 
reprezentau mai mult decât putea el suporta. Daneza era destul 
de grea și așa. Dar vorbitul în engleză ieșea complet din 
discuţie. Trebuia să te prefaci că pricepi celelalte limbi nordice. 
Și ea părea să-i înțeleagă daneza lui fără probleme. 

Eh, oricum, nu mai dura mult și o scotea de acolo. Îi va sugera 
să comande amândoi niște sushi și să meargă apoi la el. Să 
deschidă o sticlă cu vin spumos. După aceea, nu va mai conta 
cine ce limbă vorbește. Asta era avantajul de a locui la o 
aruncătură de băț de Piaţa Luxembourg. 

Ajunse la jumătatea încăperii, când simţi cum telefonul îi 
vibrează în buzunarul interior al hainei. Ținând cele două pahare 
cu șampanie în mâna stângă, se folosi de dreapta să scoată 
telefonul. Cine mama naibii suna la ora aceea târzie, joi seara? 
Pe ecran îi apăru Digital Solutions. Fir-ar al dracu'! Buna lui 


84 


dispoziţie de la bar se duse pe apa sâmbetei. După cina cu 
Appleby deveni stresat la gândul că trebuia să aibă de-a face cu 
Digital Solutions. Telefonul se opri din sunat înainte ca el să 
poată răspunde. Pentru un moment, se gândi să nu sune înapoi, 
să-și bage picioarele. Să pretindă că nici n-a auzit telefonul. Insă 
apoi văzu aievea ochii de rechin ai lui Appleby drept în faţa lui. 
Un fior îi străbătu tot corpul, în timp ce așeză pe masa înaltă, în 
fața lui Mette, unul dintre paharele cu șampanie. 

— Imi pare rău, spuse el, arătând cu subiînţeles spre ușă. Mă 
cheamă datoria. 

Mette zâmbi și rosti ceva neinteligibil, ceva ce George 
presupuse că însemna înţelegere din partea ei. li făcu semn că 
se întoarce, își luă paharul cu șampanie și reuși să treacă de 
zidul pe care-l reprezenta trupul masiv și bine îmbrăcat al 
femeii. Apoi ajunse la ușa care dădea spre piaţă. 

Era întuneric când ieși afară, un frig de crăpau pietrele și, ca 
niciodată, aproape că nu se zărea ţipenie de om. Singura formă 
de viață pe care George o putea distinge erau taximetriștii 
înșiraţi în fața barului sportiv Fat Boys, de partea cealaltă a 
pieţei, și câteva suflete înghețate care mărșăluiau rapid între 
baruri în hăinuţele lor mult prea subțiri. La capătul pieței, 
Parlamentul European, închis, era complet liniștit și întunecat. 
Cu toate acestea, prezenţa lui părea aproape organică. George 
aproape că îl auzea respirând. 

e 

În aer, o burniţă îngheţată. Își descheie haina, aprinse un 
Marlboro roșu și trase adânc fum în piept. Inainte să aibă timp 
să-l sune pe Reiper, telefonul începu să vibreze din nou. George 
își puse căștile în ureche, băgând de seamă ora - 9:55 - ca să 
poată să le factureze celor de la Digital Solutions timpul alocat 
conversației. 

— Domnule Reiper, răspunse el, cu ce vă pot ajuta în seara 
asta? _ 

— Bună seara, domnule Lööw, se auzi vocea lui Reiper. Imi 
pare rău că vă deranjez. Bănuiesc că nu sunteţi la birou. 

— Nu, aveți dreptate. Tocmai am plecat. Dar, așa cum am 
spus și marți, la Merchant & Taylor suntem întotdeauna la 
datorie. Cu ce vă pot fi de folos? 

George luă o gură de șampanie, în timp ce se aplecă să vadă 
prin geamul de sticlă ce se mai întâmpla în barul Ralph. În 


85 


lumina slabă putea s-o vadă pe Mette stând încă în picioare, la 
masa înaltă, unde o lăsase. 

— Bun, bun. Ei bine, domnule Lööw, regret nespus că vă 
deranjez în seara asta, dar ar fi nemaipomenit dacă ne-am 
putea întâlni. Acum. 

e 

George apăsă pedala de accelerație a Audi-ului, chiar dacă 
trebui să frâneze puternic la următorul semafor, în capătul 
străzii. In mod normal era relaxant să se cufunde în scaunele din 
piele ale mașinii lui, cu muzica lui Avicii? bubuind stereo în 
difuzoare. Dar, în momentul acela, chestia asta nu funcţiona. Nu 
funcţiona deloc. 

Opri muzica. Nu putea să sufere basul din fundal. Euforia 
șampaniei deja începea să se transforme într-o durere de cap. 
Scoase două aspirine dintr-un tub pe care îl ţinea în buzunarul 
drept de la pantaloni și le înghiţi fără apă. 

In mod normal, adora fazele astea, să fie chemat la ceas de 
seară, pe post de consultant. Să se simtă indispensabil. Fir-ar, o 
văzuse și în ochii lui Mette, sau cum o fi chemând-o, când îi 
spusese că trebuie să se ducă să-și consilieze un client. 
Admiraţie. Excitaţie. 

Și dacă ăsta ar fi un client obișnuit, n-ar fi fost nicio problemă. 
Ar fi sunat-o pe Mette în drum spre casă. Ar fi cumpărat încă o 
sticlă de Bollinger de la un chioșc deschis până târziu. Dar cu 
Digital Solutions era diferit. Era ceva la Reiper. Era ceva și la 
Josh ăla, care apăruse la el în birou. Ceva care îi întorcea 
stomacul pe dos. Și, pe deasupra, mai erau și documentele alea 
strict secrete. Și cina cu Appleby din seara asta. Pentru prima 
dată, după foarte mult timp, George simţi că, poate, era depășit 
de situaţie. 

e 

Cincisprezece minute mai târziu, George o luă pe Bulevardul 
Brugman și apoi pe Bulevardul Molière, în districtul Ixelles. Nu 
venea foarte des pe aici. Sigur, dejunase la un moment dat la 
foarte selectul Caudron sau luase prânzul în urma unei beții, 
după colț, la cantina americană situată în Piaţa Brugman, însă, 
altfel, ieșea în Cartierul European sau în centru. 


15 Tim Bergling, cunoscut sub numele scenic Avicii, este un DJ, remixer și producător 
muzical suedez. (n. red.). 


86 


Oricum, era destul de frumos pe aici: câteva ambasade de-a 
lungul Bulevardului Molière, destul de elegant, cu clădirile lui 
impozante în stilul Art Nouveau, și cu trotuarele mărginite de 
copaci umbroși. Citise undeva că pe aici proprietăţile erau cele 
mai scumpe din Bruxelles. 

GPS-ul scoase un bip și-l informă că ajunsese la numărul 222, 
adresa pe care i-o dăduse Reiper. Parcă Audi-ul în fața intrării 
principale a unui conac magnific, construit pe trei niveluri. Ca 
multe alte construcţii Art Nouveau, și asta îi dădea fiori lui 
George. Era ceva atât de gotic la faţada cu motive florale, cu 
unghiurile ei moi și cu ferestrele circulare. Toate acele 
ornamente în boltă și înfloriturile subțiri din fier păreau a se 
urca, asemenea plantelor agăţătoare, peste tot, pe clădire. 
Fațada casei era dominată de o firidă imensă, care aproape că 
dădea în stradă. Ferestrele cu pervazuri din fier trebuie să fi 
avut aproape doi metri și jumătate înălțime. Draperii grele 
atârnau, trase, și era imposibil să vezi ceva înăuntru. 

George se cutremură și simţi cum curajul îl părăsește și mai 
mult. Casa era perfect reprezentativă pentru Reiper. iți dădea 
același sentiment de intens inconfort ca și locuitorul ei. leși din 
mașină, o încuie automat cu un bip care îl făcu să se simtă în 
siguranţă și urcă cele patru trepte până la poartă. Lângă ușă, pe 
o placă mare, cât o foaie A4, era gravat Digital Solutions. Arăta 
nouă-nouţă. Ca și cum ar fi fost pusă acolo ieri. 

e 

George sună la ușă. Fu surprins să audă o sonerie modernă, 
în locul unui înfundat ding-dong. În colţul din dreapta, sus, era 
montată o cameră de luat vederi. Părea să se miște de colo- 
colo. Ca și cum cineva o comanda cu ajutorul unei telecomenzi. 

— George. Intră. 

Josh deschise ușa, îmbrăcat în ceea ce părea a fi o pereche de 
pantaloni negri, de luptă, făcuţi dintr-un material Gore-Tex de 
ultima modă. Un hanorac pe pieptul căruia era imprimat Marina. 
Era ceva în atitudinea lui, de parcă ziceai că stătea să dea în 
clocot. Era stresat. Avea faţa roșie, congestionată, mustind de 
endorfine. Ca și cum abia se întorsese de la alergat. 

— Aăă, mersi, îi răspunse George. 

— Intră, intră. Reiper te așteaptă în birou. 

John aruncă o privire afară, la mașina lui George. 


87 


— Faină mașină. Leasing? Văd că au grijă de tine la Merchant 
& Taylor. 

Nu așteptă un răspuns de la George, ci, pur și simplu, se 
întoarse și străbătu pieziș holul de la intrare. 

George înclină din cap și o luă, tiptil, după el. Se simţea 
complet nelalocul lui. Nu era stăpân pe situaţie. Nici pe departe. 

Josh deschise o ușă enormă din stejar care ducea într-o 
cameră semănând cu biblioteca unui conac de ţară din Marea 
Britanie. Dușumeaua era acoperită cu un covor roșu uzat și pe 
pereţi se puteau vedea diverse suporturi de fixare, rafturi de 
cărţi goale și lambriuri din lemn închis la culoare. Ferestre mari, 
franceze, dădeau spre ceea ce George presupunea a fi o grădină 
din spatele conacului. Era prea întuneric afară ca să vadă cum 
trebuie. Camera era complet nemobilată, cu excepţia unui set 
de fotolii cu canapea care părea a fi produs de IKEA și a unei 
mese imense, plasate direct în mijlocul încăperii. O colecţie 
impresionantă de calculatoare, monitoare și alte tipuri de 
echipamente electronice era întinsă pe masă. Reiper se ridică 
de pe scaunul lui din faţa unui laptop negru. 

— Domnule Lööw! Bine ai venit la Digital Solutions. Am să te 
rog să ne scuzi. 

Își aruncă braţele în lături în ceea ce se presupunea a fi un 
gest de resemnare. Era îmbrăcat și el, ca Josh, cu pantaloni 
militari Gore-Tex și cu un tricou de aceeași culoare. Coama lui 
bogată de păr sur și soios era lipită de cap, ca și cum ar fi 
purtat, cu câteva minute mai înainte, o șapcă. 

— Încă nu ne-am instalat cum trebuie și designul interior nu e 
tocmai specialitatea mea. 

George dădu din cap că înțelege și privi în jur. 

— Câţi oameni lucrează la Digital Solutions, totuși? întrebă el. 

— Păi, este cam greu de spus cu exactitate. Unii dintre noi 
lucrează pe bază de contract, mai mult ca liber-profesioniști. 

— Dar câţi lucrează în Bruxelles, la momentul actual? 

George simţi că iritarea lui creștea din ce în ce mai mult. 
Durerea lui de cap. Toată nenorocita asta de secretoșenie. 

— În momentul de față, cred că suntem cinci sau șase oameni 
în Bruxelles. Acestea fiind spuse, mai sunt și alţii care sunt pe 
teren, ca să zic așa. Implicaţi în proiecte și așa mai departe. la 
loc, te rog. Am câteva chestiuni de discutat cu dumneata. 


88 


Josh se ridică încet de la masă și părăsi încăperea, închizând 
ușa în urma lui. Reiper și George rămaseră unul în faţa celuilalt, 
pe două fotolii tari, crem la culoare. Între ele era o măsuţă de 
cafea uzată și veche. Incepuse să plouă din nou. Rafale de 
ploaie băteau în ferestrele franțuzești. Afară era întuneric beznă. 

— Mai întâi de toate, mulţumesc pentru traducere, spuse 
Reiper. O lucrare rapidă și competentă. 

George ridică din umeri, încercând să zâmbească, în ciuda 
durerii de cap. Dracu' să le ia de pastile, oare când și-or face 
efectul? Reiper se îndreptă de spate, își puse mâinile deasupra 
capului și privi în întuneric, dincolo de fereastră, extrem de 
atent la lapoviţa de afară. 

— A fost absolut inutilă, evident. Dar dumneata ţi-ai dat 
seama de asta, nu-i așa? 

George clătină involuntar din cap, clipind. 

— Poftim? Ce spuneaţi că a fost inutil? 

— Nu contează. 

Reiper alungă ideea cu un semn din mână. 

— Nu ești idiot. Dimpotrivă. Poate că nici vreun geniu, dar, cu 
siguranţă, ești mult peste media. Ţi-ai dat seama că 
documentele erau secrete, că a umbla cu ele constituie o 
infracţiune, de-un fel sau altul. Totuși, asta nu te-a oprit. lată 
ceva interesant. 

— Eu... începu George din nou. 

Dar tăcu. Pulsul i se acceleră. Simţea de parcă aluneca pe-o 
pantă teribil de înclinată. Ca și cum picioarele lui se chinuiau să- 
și găsească susținerea, însă continuau să alunece. 

Reiper se ridică de pe fotoliu cu o graţie neașteptată, merse 
la masa mare, cu calculatoare, și luă de acolo un dosar galben, 
subțire, pe care îl deschise și începu să-l cerceteze absent. După 
câteva secunde, se întoarse spre George și îl fixă cu ochi goi. În 
încăperea slab luminată, ochii lui păreau verzi. Luminoși. Ca ai 
unei feline. 

— Dar dacă e să continuăm să lucrăm împreună, trebuie să 
fiu absolut sigur de loialitatea dumitale. Sută la sută sigur. Așa 
că mi-am luat ceea ce dumneata ai putea numi măsuri de 
siguranţă în ceea ce te privește. 

Se întoarse de la masă spre fotoliul lui și așeză dosarul 
galben, cu atenţie, în faţa lui George. 


89 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Telefonul care vibra în buzunarul larg de la haina Klarei îi 
alungă oboseala într-o fracțiune de secundă. Săptămâna, plină 
de rapoarte, de ședințe de echipă, de ore nesfârșite în săli de 
conferințe neaerisite, de prânzuri mâncate în picioare și de nopţi 
târzii în faţa calculatorului, dispăru ca prin farmec. Singura oază 
de lumină a ultimelor șapte zile fusese timpul petrecut cu Cyril 
în apartamentul ei. Încă mai simţea furnicăturile pe piele. 

Nu fusese prima dată când petrecuseră câteva ore în miezul 
zilei și luaseră taxiuri separate spre apartamentul ei ca să facă 
sex. Nu avea de ce să nege chestia asta. Era așa cum era. Și, la 
început, acesta fusese esenţialul. O legătură interzisă. Furișatul 
din viaţa ei foarte ocupată, faptul că îl determina pe el să se 
furișeze din a lui. Era oarecum meschină chestia asta, oarecum 
murdară, dar, în cele din urmă, nu făceau rău nimănui. Un joc în 
care nimeni nu era rănit. Și era bine că erau prudenţi. În 
Parlamentul European, bârfa era imediată și devastatoare. O 
consilieră suedeză și un europarlamentar francez ar fi devenit 
sursa tuturor bârfelor. 

Scoase telefonul din buzunar. Inima îi bătea cu putere. Oare 
cina se terminase prea devreme? Oare deja se îndrepta spre ea? 
Dar speranţele ei sucombară în momentul în care privi ecranul. 
Jörgen Apelbom. Fir-ar al naibii! Uitase complet de el. 

— Imi pare nespus de rău, Jörgen, răspunse ea. 

Se strădui ca vocea să-i fie sinceră și drăguță. În timp ce-și 
ținea telefonul la ureche, își căută în geantă cheile de la poarta 
clădirii unde locuia. 

— Imi pare nespus de rău, Jörgen, repetă ea. 

— Da, da, da, o întrerupse acesta. Ai avut multe de făcut. Bla- 
bla-bla. Ca de obicei. Și marţea trecută ai anulat întâlnirea. 

Jörgen continuă să vocifereze în telefon, încercând să afișeze 
un aer mâhnit, cu un ton cât se putea de ironic, însă era un 
actor jalnic, în spatele ironiei, Klara reuși să distingă 
dezamăgirea pe care el o simţea, de fapt. 


90 


Bine, îl lăsase pe Jörgen să o convingă să bea ceva cu el în 
barul jurnaliștilor, după lucru, și să vorbească despre nu știu ce 
raport cu privire la anonimitatea pe internet, ceva ce pentru 
Partidul Piraților’ din Suedia era, în mod evident, cum nu se 
poate mai important. Îi era datoare pentru tot ajutorul pe care i 
l-a dat de fiecare dată când în Parlamentul European apărea 
câte o problemă legată de internet și de securitatea sistemelor 
computerizate. El voia, fără doar și poate, să-i convingă pe 
social-democraţi să voteze cu Partidul Piraților în această 
problemă. Așa funcţiona relaţia lor. Serviciu contra serviciu. Se 
ajutau reciproc pe cât posibil. 

Dar, recent, Jörgen începuse să manevreze întâlnirile lor 
lunare în așa fel, încât să se transforme în unele săptămânale și 
cât mai târziu seara, și în locuri din ce în ce mai retrase. Klara 
bănuia că interesul lui Jörgen nu mai era pur profesional. lar 
acum, acest martiriu telefonic plângăreţ și fals. 

— Ei bine, ce-aș putea să spun? îl întrerupse ea. 

Era surprinsă de iritarea din propria voce, așa că împinse ușa 
de afară a blocului și trase adânc aer în piept. 

— Pe bune, Jörgen, am uitat. Este jenant, dar se mai întâmplă. 
E 21:30. De ce nu m-ai sunat până acum, dacă era așa de 
important? 

Scările erau întunecate. Apăsă întrerupătorul, însă nu se 
întâmplă nimic. Probabil că se arsese becul. Un curent puternic 
de aer închise ușa în urma ei. Dintr-odată simţi că ceva nu era în 
regulă. 

— Am fost într-o ședință, îl auzi pe Jörgen, în ureche. 

Da, o întâlnire cu World of Warcraft”, se gândi Klara, dar nu 
spuse nimic. Scările începură să scârțâie sub picioare, când 
dădu să urce cele patru etaje pe întuneric. 

— Uite cum facem, continuă el. Intrucât ai anulat deja 
întâlnirea noastră de două ori la rând, va trebui să plătești tu 
cina săptămâna viitoare. 

Undeva deasupra se auzi scârțâitul unei uși care se deschise 
încet. O încuietoare pârâi la loc, ca și când ușa fuse din nou 
închisă. Lemnul scărilor scârțâi sus, ca un ecou al propriilor ei 


16 Fondat în 2006, partidul are ca scop reforma legislaţiei drepturilor de autor și 
brevetelor, protejarea dreptului la viață privată, atât pe internet, cât și în viața de zi 
cu zi, precum și asigurarea transparenţei în instituţiile statului. (n. red.). 

17 joc pe internet (n. red.). 


91 


pași. Se opri pe palierul dintre al doilea și al treilea etaj. Pașii 
veneau de mai sus. Sunete scârţâitoare. Ea era singura care 
locuia la etajul patru. Creierul ei funcţiona prea încet, era mult 
prea nepregătit pentru așa ceva. Ușa care fusese închisă nu 
putea să fie decât a apartamentului ei. 

Se întoarse, cu inima bătându-i nebunește în piept, o luă la 
fugă în jos pe scări, în întuneric, împiedicându-se pe palierul 
următor.  |Invârtindu-se zăpăcită, cobori scările câte două 
deodată, fără măcar să mai asculte pașii în urma ei. Nu dură 
câteva secunde. Dură o eternitate. Când ateriză pe dalele de 
mozaic de la parter, își suci glezna. O ignoră total. Se împletici 
până spre poarta din faţă și se chinui îndelung cu yala veche. În 
urma ei, nu auzi decât liniște. Nu mai era nimic. Dar asta, 
cumva, o înfricoșa și mai rău. Întoarse cheia în yală și deschise 
poarta, ieșind pe străzile întunecate și udate de ploaie ale 
Bruxelles-ului. 

Și se trezi astfel într-o lume complet normală. Felinarele din 
fața parcului, tinerii îmbrăcați elegant care se îndreptau spre o 
cină târzie, lumina de la localul cu specific spaniol de lângă 
clădirea ei. Se îndreptă în fugă spre restaurant. Simţi un fel de 
siguranţă zărind înăuntru paharele cu vin pe jumătate pline, 
farfuriile mici cu pastramă, tortilla și măsline. Cravatele 
degajate şi cerceii strălucitori. Se opri în faţa vitrinei 
restaurantului, lăsând lumina aurie și caldă dinăuntru să o 
învăluie. Se întoarse spre poarta clădirii ei. Nimic. 

— Hei, Klara? Mai ești acolo? Ce faci? 

Vocea lui Jörgen se auzi distantă, în telefon. Klara și-l puse la 
ureche. 

— Imi pare rău, Jörgen, spuse ea. Era... 

In secunda aceea văzu cum ușa de la clădirea în care locuia 
se deschise dinăuntru. 

— Te sun mai târziu, șopti ea, gâfâind în telefon și apoi 
întrerupse apelul. 

Se întoarse cu fața spre fereastra localului, ca și cum ar fi citit 
meniul expus acolo. Işi ridică gulerul hainei, să-i acopere obrajii. 
Trase cu coada ochiului spre ușă. O femeie tânără, poate cu 
vreo câţiva ani mai în vârstă ca ea. O coadă de cal blondă și 
haine negre, asemenea celor pe care le poartă alergătoarele 
profesioniste. Dungile reflectorizante de pe colanţi și bluză 
străluceau în lumina farurilor mașinilor care treceau pe stradă. O 


92 


postură dreaptă, plină de încredere. În spate avea un rucsac. Se 
întinse de câteva ori, se uită împrejur, aparent nedându-i niciun 
fel de atenţie Klarei. Apoi o luă ușor și calm la picior, în pas de 
alergare ușoară, îndreptându-se spre Klara și trecu pe lângă ea, 
părând să n-o observe deloc. 

Klara aşteptă până când tipa dădu colţul blocului, până când 
își recăpătă, cât de cât, suflul. Apoi puse din nou mâna pe 
telefon. Avu un moment de ezitare înainte de a forma numărul 
lui Cyril. 

Cyril răspunse la al șaselea apel. Șoptea în telefon, cu o 
nuanţă de iritare în voce. 

— Klara, nu e un moment foarte bun. 

— Scuze, spuse ea. Dar ceva s-a întâmplat. Și voiam să 
verific... 

Ea îi simțea prin telefon nerăbdarea. 

— Da, ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Pot să vin să dorm la tine în noaptea asta? 

— Poftim? 

Aproape că îl vedea încruntându-se, aproape că simţea cât de 
epuizant era gândul ăsta pentru el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Klara trase adânc aer în piept. Se simţea penibilă, puerilă. 
Dar, în același timp, era supărată pe Cyril. Chiar era nevoie să 
întrebe? Nu putea, pur și simplu, să spună: „Da, cum să nu, 
vino.” 

— Cred că cineva mi-a spart apartamentul. 

Cyril spuse ceva, cuiva, în franceză. Se auzi un clinchet de 
pahare. 

— Crezi că ţi-a spart cineva apartamentul? Poftim? Ai chemat 
poliția? 

— Nu contează, zise Klara. Uită că te-am întrebat. Mă descurc 
singură. 

Îl auzi încercând să-și înăbușe un oftat iritat. 

— Nu, nu, sigur că poţi să rămâi peste noapte la mine. Poţi să 
iei un taxi să te duci direct acolo? Noi suntem la desert. Dă-mi o 
oră și jumătate, și vin. 

Klara închise ochii. 

— Nici măcar nu știu unde stai. 


93 


e 19 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


George înghiţi greu și se întinse după dosarul galben. Cumva 
știa deja ce era înăuntru. Era imposibil, dar știa deja. 

De îndată ce văzu logoul firmei Gottlieb pe prima pagină, știu 
că jocul se terminase pentru el. Scoase încet documentul din 
dosar. Era ca și cum încăperea vibra și pârâia de jur împrejurul 
lui. 

Ce ţinea în mână era un exemplar a unui contract de 
confidenţialitate între el și Mikael Persson, partener al firmei de 
avocatură Gottlieb. Nu existau decât două exemplare. George 
depusese unul într-o cutie de valori la o bancă din Stockholm și 
îl văzuse cu ochii lui pe Persson încuindu-l pe al doilea într-un 
seif în biroul lui din Norrmalmstorg. Se uită peste document 
fugitiv, cu ochii mijiţi. În fond, nici nu voia să-l vadă, să-l 
citească, să accepte faptul că era în acel moment, tocmai cu 
acel contract în mâini, într-o sufragerie prost mobilată din 
Bruxelles, cu un om care semăna cu geamănul demonic al lui 
Gene Hackman. Dar chiar dacă în clipele acelea nu mai avea 
niciun fel de dubii, tot trebuia să verifice că documentul pe care 
îl avea în față era cel care trebuia. 

Era. Evident că era. 

Totul se afla acolo. Fiecare paragraf impecabil. Nu erau prea 
multe detalii, doar atât cât să specifice că George și Persson nu 
vor divulga nimic despre afacerea lor cu o posibilă legătură cu 
fondul de investiţii Oaktree Mutual. Însăși dezvăluirea existenţei 
acordului de  confidenţialitate reprezenta o încălcare a 
contractului. Ceea ce părea dificil de făcut. Insă George nu era 
în poziţia să sugereze amendamente în ziua în care l-a semnat. 

Acordul în sine nu era în mod special incriminatoriu. Ci îți 
dădea o senzaţie de ameţeală, de agonizare. lar Reiper avusese 
acces la el și chiar îi făcuse o copie. Pe aceasta o pusese Reiper, 
desigur, prima în dosar. 

e 

George nu mai voia să se uite prin dosar. Ştia ce ar fi găsit 

acolo. 


94 


Deocamdată, nu mai putea face nimic. 

Și tocmai cum bănuise, celelalte documente conțineau, în 
mare, aproape treizeci și cinci de pagini de corespondenţă și 
extrase de cont. Impreună dovedeau, dincolo de orice 
suspiciune, că George a vândut informaţii către Oaktree Mutual 
despre o fuziune comercială de amploare cu care îl ajutase pe 
Persson în schimbul unor beneficii în numerar. 

Oaktree fusese una dintre firmele de investiţii care finanţau 
fuziunea. Dar, în același timp, folosindu-se de organizații- 
paravan, vindeau acţiuni în ambele companii. Utilizând 
informaţiile de la George, era imposibil ca investiţiile celor de la 
Oaktree să eșueze. Jucau poker pe mize foarte mari, cu cărți de 
joc măsluite. George nici măcar nu vru să se gândească la câţi 
bani au făcut atunci pe baza informaţiilor de la el. Prin 
comparație, el era plătit în nasturi, deși era o sumă valoroasă 
pentru un avocat proaspăt uns și cu un stil de viață scump. 

Insă George nici măcar nu primise vreun ban înainte ca 
Persson să devină suspicios. Era un vulpoi bătrân când a intrat 
în afacerile financiare de prim rang și și-a dat repede seama că 
Oaktree Mutual juca la dublu. Nu era problema lui atâta vreme 
cât nu foloseau informaţii provenite de la el. George n-a 
priceput niciodată cum de a înţeles Persson. Erau, pe puţin, zece 
asociați și trei parteneri care lucrau la contractul ăla la Gottlieb. 
Poate că Persson pusese sub observare toată corespondența 
prin e-mail de la persoanele implicate în contract. Poate că doar 
avusese o bănuială că era George. 

Orice s-ar fi întâmplat, într-o bună zi George fusese chemat în 
biroul lui Persson, care stătea acolo, în faţa lui, cu o mină 
încurcată pe față. Pe birou, înaintea lui, se găsea, practic, 
același dosar subțire pe care George îl ţinea în mâini în conacul 
lui Reiper. 

Persson îi explicase, sec, faptul că utilizarea de informații 
confidenţiale pentru tranzacţii bursiere însemna închisoare de la 
șase luni la patru ani. Și, pe deasupra, și amenzi. Cariera lui în 
Drept, dusă pe apa sâmbetei. Ca să nu mai menţionăm reacţia 
tatălui său când va afla. Era ruinat și nu avea mai mult de 
douăzeci și șapte de ani. 

Ba chiar îi mulțumise lui Persson când îi spusese lui George să 
demisioneze de urgenţă și să nu sufle nimănui un cuvânt despre 
incidentul acesta. Persson susținuse că a vrut să se ducă la 


95 


poliţie. Să-l vadă pe George pus la zid în Tribunalul din 
Stockholm. Dar distrugerea pe care ar fi însemnat-o asta pentru 
Gottlieb ar fi fost mult prea mare dacă s-ar fi aflat, cumva, că au 
fost implicaţi în asemenea tranzacţii bursiere ilegale. O firmă de 
avocatură de calibrul lui Gottlieb nu-și putea permite să fie 
asociată cu așa ceva. Soţia lui Cezar trebuie să fie deasupra 
oricărei suspiciuni, îi spusese Persson atunci. 

George semnase hârtiile necesare, își primise salariile 
compensatorii și mulțumise cerurilor. lar peste câteva minute 
aproape că reușise să-și reprime rușinea și frica îngrozitoare pe 
care le simţise în acea zi. 

e 

— Regret nespus, George, dar, așa cum am mai spus, chiar 
am nevoie de ajutorul tău și nu-mi pot permite să mă îndoiesc 
de motivațiile tale. 

George se cutremură. Nu-l observase pe Reiper venind tiptil în 
spatele fotoliului pe care stătea. 

Se întoarse spre el. 

Reiper nu arăta ca și cum îi păsa teribil de ce simţea George. 
Ba, mai degrabă, părea să se bucure de faptul că formalităţile 
se încheiaseră. 

— Cum? 

Vocea lui George nu era altceva decât un croncănit dogit și 
trist. Dintr-odată îi fu greu să respire și își lărgi puţin cravata 
Ralph Lauren, de un galben strălucitor. 

— De unde naiba aţi luat toate informaţiile astea? 

Reiper făcu un gest din mână a nepăsare. 

— Nu contează. Avem metodele noastre, așa cum, probabil, 
ţi-ai și dat seama până acum. Dar, în momentul ăsta, aș dori să 
ne concentrăm asupra rolului pe care îl vei juca pe viitor. 

Se uită la ceas. 

— Va trebui să mă scuzi, însă am o noapte destul de grea 
înainte, așa că e nevoie să ne grăbim. 

George nu reuși decât să dea scurt din cap. Gâtul îl durea, 
inima îi bătea să-i iasă din piept. Simţea de parcă o boala gravă 
se acutizase și întreg sistemul lui imunitar era pe cale să intre în 
colaps. 

— Poftim, spuse Reiper și îi aruncă lui George un stick USB. 
Este un program folositor pe drăcia aia mică. Îţi permite să vezi 
tot ce se întâmplă în orice computer pe care e instalat. Ce vreau 


96 


de la tine este să te duci cu chestia asta la Parlamentul 
European și să instalezi programul pe calculatorul și laptopul 
Klarei Walldeen. Dacă este posibil, să te asiguri că e instalat și 
pe celelalte calculatoare ale doamnei Boman. 

— Dar cum? 

Era singurul lucru pe care George reuși să-l scoată pe gură. 

— Sunt sigur că o să te gândești la o soluţie. Avem, așa cum, 
probabil, ai înţeles și singur, niște resurse impresionante, însă 
nu suntem niciodată mai buni decât agenţii noștri din teren. 
Acum tu ești agentul nostru în Parlamentul European. Ai acces 
oriunde vrei în calitatea ta de lobbyist. Glisezi pe coridoarele 
alea ca și cum ar fi ale tale. 

„La asta s-a referit Appleby în timpul cinei? Nu-mi pot imagina 
managerul senior al Merchant & Taylor făcând astfel de chestii 
ilegale în tinerețile lui, cum ar fi înșelăciune, furt și spionaj”, 
medită George. 

— Și aici, spuse Reiper și îi întinse o serie de cilindri din plastic 
pe masă. 

Arătau ca niște capace de la recipientele din plastic. 

— Microfoane. Sub birourile Klarei și ale lui madam Boman. Și 
în camerele colegelor lor, dacă ai ocazia. Toate astea trebuie să 
se întâmple mâine-dimineaţă, cât de devreme. Suntem destul 
de convinși că laptopul ei e încă în birou. Și nu-ţi face griji în 
privinţa tehnologiei. E floare la ureche. 

George închise ochii și se lăsă pe spate. 

— Imi pare rău, George, încă nu e cazul să adormi. Josh are 
să-ți arate câteva detalii tehnice, ca să te pregătească pentru 
mâine-dimineaţă. 

e 

George nu ştia exact cum a ajuns acasă. Se trezi, undeva 
după miezul nopții, în Audi-ul lui, în fața blocului în care locuia, 
cu motorul încă mergând. Era extrem de epuizat. Putea să simtă 
stickul USB în buzunar. Dacă n-ar fi avut USB-ul cu el, ar fi 
crezut că întreaga seară nu fusese decât un vis urât. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 
97 


Mahmoud zăcea întins pe patul lui tare, de hotel, treaz. 
Vlăguit, atât de obosit, încât nu putea adormi. lar creierul nu-i 
dădea nicio ocazie să-și revină. N-a pus geană pe geană de când 
și-a luat o cameră la un hotel ieftin, la o aruncătură de băț de 
Bulevardul Anspach, în centrul Bruxelles-ului, la o oră foarte 
târzie, în noaptea dinainte. Își întoarse încheietura mâinii. 
Numerele verzi, strălucitoare ale ceasului lui arătau ora 4:35. 

Își puse capul pe pernă într-o nouă încercare inutilă de a 
adormi, când auzi un scârţâit de cauciucuri pe asfalt, o mașină 
care rula încet, cu motorul oprit. Scârţâitul roţilor se opri în 
dreptul ferestrei lui, urmat de zgomotul portierelor care se 
deschideau și se închideau încet, cu multă precauţie, aproape în 
liniște. 

Mult prea multă precauţie. „Nimeni nu închide portiera unei 
mașini fără să o trântească, decât dacă fac asta anume”, se 
gândi Mahmoud. Se ridică în capul oaselor, cu auzul acordat la 
maximum, cu toată atenţia concentrată asupra sunetelor de 
afară. Fereastra prost izolată permitea aproape tuturor 
sunetelor străzii să intre în cameră, chiar dacă era cazat la 
etajul patru. Ce auzea în acele clipe suna ca niște bocanci și 
șoaptele unor voci foarte obișnuite cu disciplina. Gore-Tex și 
arme automate. Amintiri dintr-o altă vreme. O operaţiune în 
pregătire. 

Cu inima bătându-i nebunește, Mahmoud își luă în grabă 
hainele pe el și trase, cu atenţie, draperiile de la geam ca să 
poată vedea strada luminată de felinare. Se așteptase, 
oarecum, să zărească girofare de poliţie și blocade. Dar afară nu 
era decât o singură dubă neagră, dintre cele pentru livrare de 
mărfuri. Reuși să distingă, la colţul clădirii care se afla spre 
intrarea principală a hotelului, trei indivizi îmbrăcaţi în haine 
negre, de alergat. 

Un al patrulea bărbat stătea în dreptul barei de protecţie a 
dubei, ocupat cu ceva aflat lângă felinar. Era cu spatele la hotel, 
așa că Mahmoud nu reuși să vadă exact ce făcea acolo. In 
schimb, dintr-odată, felinarul se stinse și strada se cufundă 
complet în întuneric. Ceva verde, ca un fel de scriere pe un 
ecran vechi de calculator, străluci pentru o clipă în locul în care 
Mahmoud presupunea că trebuia să fie capul individului. 

Ochelari cu vedere noaptea, chibzui Mahmoud și trase înapoi 
draperiile cu viteza luminii. Individul probabil că a ochit cu un 


98 


glonț felinarul ca să poată urmări fereastra lui Mahmoud 
folosindu-se de echipamentul de vedere pe timpul nopţii. Cu 
siguranţă, nu erau de la poliţie. 

Când își puse urechea pe ușa care dădea în holul hotelului, 
crezu că aude pași venind de jos. Tălpi silenţioase de cauciuc pe 
mocheta pătată. Dar nici măcar acești profesioniști nu puteau 
ascunde faptul că scările scârțâiau și pârâiau din toate 
încheieturile, ca niște fiinţe vii. Mahmoud își dădu seama că nu 
prea avea mult timp la dispoziţie. Tâmplele îi pulsau și 
maxilarele erau atât de încleștate, că îl dureau. Cel mai probabil 
o să fie mort în mai puţin de cinci minute. Nu putea să rămână 
acolo, să-și aștepte asasinii. 

Își vâri rapid cele câteva lucruri în rucsac și îl aruncă în spate, 
apoi deschise ușa cu precauţie, să vadă în hol. Era încă gol, dar 
putea să audă deja apropiindu-se pașii aceia eficienţi și 
silențioși. Păreau a fi cu un etaj mai jos. 

leșirea de urgenţă era chiar vizavi de camera lui Mahmoud. 
Scările folosite în mod curent se aflau în celălalt capăt al holului. 
Se hotărî să riște. Zece pași rapizi pe niște picioare care 
tremurau de atâta adrenalină. Impinse ușa care dădea spre 
scările de urgenţă. Inhală adânc aerul care venea de acolo, 
saturat de umezeală și praf de ciment. 

Scările erau goale, liniștite și întunecate. Presupuse că oricine 
erau indivizii care veneau după el, sigur au lăsat pe cineva de 
pază la recepţie sau chiar la ușa de la scări, așa că decise că e 
mai bine să urce. Nici nu începu bine să pipăie în jurul lui, în 
beznă, ca să poată să urce primele scări, că auzi pași în urma 
lui. Păreau a fi mai mulţi oameni. Îi auzi apropiindu-se; erau la 
mai puţin de zece metri în spatele lui. 

Urcă primele două paliere cât de repede și de silențios putu, 
câte două trepte odată. Injură încet când se împiedică de 
primele trepte și-și juli genunchii. Era întuneric beznă și nu 
îndrăznea să aprindă lumina. 

Prin pereții subţiri auzi pe cineva, undeva dedesubt, lovind cu 
piciorul în ceea ce doar presupunea a fi ușa lui, și cum aceasta 
ieși din ţăţâni și lemnul se făcu așchii. Voci înfundate dădeau 
ordine șuierate și sacadate. În ciuda curentului rece care venea 
pe scări, simţea cum îi curgea sudoarea pe gât și pe spate. 
Continuă să urce. Aproape de al cincilea etaj al hotelului, care 
era, de altfel, și ultimul, auzi o ușă deschizându-se undeva sub 


99 


el. O rază de lumină apăru două etaje mai jos, proiectând umbre 
pe scări. Cineva părea să se fi postat în ușa de la ieșirea de 
urgenţă. 

Mahmoud se afla în capătul scărilor. Dedesubt erau mai mulţi 
inși hotărâți să-l ucidă. Singura modalitate de a ieși de acolo era 
ușa care dădea pe culoarul etajului cinci. Dacă ar fi deschis-o, 
asasinii ar fi văzut lumina de pe hol și ar fi știut că el fusese 
acolo. Se lăsă pe vine și încercă să nu respire, să nu se miște. 
să nu facă absolut nimic care l-ar fi dat de gol. 

Mahmoud pipăi de-a lungul peretelui, să dibuie clanţa ușii. 
Mâinile îi trecură peste o cutie pătrată, lucioasă, fixată în perete. 
Se întoarse încet spre ea. Deschise ochii cât de larg putu pentru 
a reuși să distingă ceva în întuneric. O alarmă de incendiu. li 
veni în minte o voce pe care o auzise cândva, în vremurile de 
demult: „Dacă șansele sunt împotriva ta, singurul tău prieten 
este haosul.” 

Haos. Mahmoud se căută febril prin buzunare și scoase cheia 
de la camera lui de hotel. Haos. Se ridică în picioare fără să 
scoată un sunet. Trase adânc aer în piept. Ridică braţul, cu 
cheia în mână, și lovi cât de tare putu în gemuleţul de la alarma 
de incendiu. 

Casa scării explodă de sunetul asurzitor, familiar și străvechi 
al alarmei de incendiu. Volumul îl șocă și își acoperi urechile. 

li luă câteva secunde. Apoi umbrele de dedesubt începură să 
se miște, să urce. Luminile se aprinseră și întreaga casă a scării 
fu inundată de o lumină puternică, fosforescentă. Câteva 
perechi de pași se îndreptară rapid spre el, urcând scările în 
viteză. „Vin după mine, medită Mahmoud. S-a terminat. Chiar s- 
a terminat.” Alarma suna peste tot în jurul lui, în el. Ameninţând 
să-l înnebunească de tot. 

Apăsă clanța ușii de la hol, o deschise grabnic și se repezi 
spre etajul cinci. 

— E acolo, sus! Haideţi, rapid! auzi o voce guturală, de la 
etajele inferioare. 

Mahmoud se clătină pe picioare și dădu buzna în hol. Se uită 
în jur disperat. La capătul culoarului văzu o scară care continua 
în sus. N-avea nici cea mai vagă idee unde anume ducea, darel 
fugi înspre ea. Când ajunse la ușă, își dădu seama că scara nu 
avea decât câteva trepte care duceau la o ușă zăvorâtă și 
închisă cu lacăt. Lângă ușă, pe podea, era un stingător mare de 


100 


incendiu. Mahmoud îl apucă și izbi încuietoarea ușii cu toată 
forța pe care o mai avea. Rată ţinta îngrozitor și scăpă 
stingătorul din mâini. Îl ridică din nou, cu mâinile tremurânde. 

La a doua încercare, lovi din nou zăvorul care zbură în aer 
bucăţi, într-un arc de boltă foarte satisfăcător. Zăvorul, cu lacăt 
cu tot, ateriză pe podea și ricoșă pe mochetă. Mahmoud apăsă 
clanţa ușii, auzind în urma lui asasinii care erau deja în hol. 
Deschise ușa, iar aerul rece îl lovi cu o asemenea putere, că 
aproape îl lăsă fără suflare. 

În fața lui se întindea terasa prost întreţinută a hotelului, o 
terasă cât jumătate dintr-un teren de tenis. Mahmoud se afla 
într-unul dintre colţurile hotelului, la șapte etaje deasupra 
pământului. Cele două părți ale terasei care dădeau înspre 
stradă erau împrejmuite cu un gard din sârmă ruginită și ruptă. 
Sub el se auzea sunetul îndepărtat al sirenelor. Pompierii erau 
deja în drum spre hotel. Haos a căutat, haos a găsit. 

În spatele lui, lângă ușa pe care tocmai ieșise, zări câteva 
răngi din fier forjat, fixate de perete. Ca un soi de scară 
improvizată. Nu prea avea de ales. Tot ce putea face era să 
continue să urce. Cumva, nu știa nici el cum, reușise să se 
cațere pe acoperișul mansardat al hotelului. Țiglele păreau să se 
miște sub greutatea lui. Nu avea timp să se gândească la cât de 
sus era cocoţat. 

Îi mulţumi lui Dumnezeu că acoperișul nu era și mai înclinat. 
Cu braţele pe o parte a marginii și cu trupul poziţionat pe 
cealaltă parte, începu să alunece. Nu avea nici cea mai vagă 
idee încotro se îndrepta. Dar, la câţiva metri mai încolo, reuși să 
distingă o trapă metalică, neagră, ce părea să se deschidă 
printr-o ferestruică. Poate că era ieșirea de la sistemul de 
aerisire sau intrarea în vreo mansardă. Mahmoud începu să facă 
pași nesiguri înspre ea. Imediat sub el, auzi cum urmăritorii lui 
intrară pe terasă. 

— Deci, care e situația? Au venit pompierii. Circul naibii! îl 
auzi Mahmoud pe unul dintre ei vorbind în engleză. 

Un al doilea ins părea să alerge în partea cealaltă a terasei. 
Zgomotul pe care îl făcea suna de parcă trăgea viguros de 
gardul din sârmă. 

— Nu este nimeni aici. Poate că a sărit, îi informă el pe colegii 
lui după câteva secunde. Trebuie să fi urcat. 


101 


Mahmoud auzi pe cineva începând să urce pe răngile din fier 
pe care urcase și el. In momentul acela ajunse și el la trapă. 

Dacă reușea s-o deschidă, poate că va izbuti să coboare și să 
se ascundă acolo. Se aplecă încet, clătinându-se în vântul care 
deja se înteţise și se făcuse din ce în ce mai rece. Mâinile îi erau 
țepene și mânerul trapei era alunecos. Adrenalină. Inima îi 
bătea cu o asemenea putere, încât ameninţa să-i facă o gaură în 
piept și s-o ia la sănătoasa. 

La a treia încercare, reuși să se prindă de marginile trapei și 
s-o zguduie bine ca să vadă dacă putea s-o deschidă. Chiar în 
momentul în care simţi că metalul ceda, auzi pe cineva pășind 
pe aceeași margine de acoperiș ca și el. 

— Am ţinta în vizor! spuse o voce calmă. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Klara se trezi, auzind telefonul bipuind. Își frecă ochii și își 
întinse mâna ca să poată citi mesajul. Eva-Karin. 

„8:30 la birou.” Ca de obicei, felul ei concis de a se exprima. 
Tastatura era prea mică pentru degetele Evei-Karin. Ceva ce ea, 
evident, refuza să recunoască. 

Klara își trecu mâinile peste faţă, încercând să alunge somnul. 
Telefonul îi arăta că era abia trecut de ora șapte. Işi aduse 
aminte, vag, că Cyril încercase deja să o trezească. Și că 
ignorase încercările lui, apoi adormise iar. Cyril luase deja un 
tren de dimineaţă, înapoi la Paris. Ceva despre niște întâlniri, 
colegiul lui, alegătorii. Neinteresant. 

Eva-Karin probabil că voia să-i încredințeze agenda pentru 
următoarea săptămână. Avionul ei spre Suedia decola înainte de 
ora prânzului. Dar, evident, voia să se oprească pe la Parlament 
și să-și verifice numele în lista de compensații. Parlamentarii își 
primeau diurna pentru fiecare zi pe care o lucrau în Bruxelles. 
Mulţi dintre ei aveau zboruri dis-de-dimineaţă, vinerea, în loc să 
plece cu o seară mai devreme, anume ca să-și ia compensația și 
pentru ziua respectivă. 


102 


„Ca şi cum nu sunt și așa plătiţi destul. Zgârciţii dracului”, se 
gândi Klara. 

„OK”, răspunse ea la mesaj și se ridică în capul oaselor. 

Se uită de jur împrejur. Dormitorul era luminos și curat. Nu 
erau haine aruncate pe podea. Intr-un colț se afla un scaun din 
plastic transparent, de la compania italiană de design interior 
Kartell. Un perete întreg era acoperit cu dulapuri. Pe peretele de 
lângă ușă atârna o fotografie abstractă, în roșu și albastru, 
semnată și numerotată. Ferestrele dădeau în stradă, acoperite 
cu draperii albe și grele care confereau încăperii un decor 
semiobscur, foarte confortabil. Atmosfera era neutră, de 
gentilom burghez. Un apartament micuț mobilat cu gust, dar 
fără să iasă în evidenţă prin ceva anume. 

Klara nu știa cât timp rămăsese în fața restaurantului spaniol, 
în noaptea precedentă. Destul de mult încât să se asigure că 
tânăra blondă cu coadă de cal și haine negre nu se va întoarce. 
Într-un târziu își făcu curaj și se îndreptă spre ușa de la intrare 
cu hotărâre. Cu simţurile ascuţite, se strecurase sus și se oprise 
în faţa ușii ei subţiri de la apartamentul aflat la ultimul etaj. 
Trăsese aer adânc în piept, întoarse cheia în yală și dădu ușa de 
perete. 

Apartamentul era întunecos și liniștit. Inima îi bătea puternic 
în momentul în care trecu pragul casei și aprinse lumina în 
sufragerie. Nu știuse la ce să se aștepte. Apartamentul să fi fost 
întors cu fundul în sus? Canapeaua tăiată, televizorul sfărâmat 
pe podea? Dar totul era în ordine. Pernele pe canapea erau 
aranjate așa cum le punea ea de obicei. Cel mai recent 
exemplar din New Yorker zăcea deschis la o cronică la cea mai 
nouă carte a lui John le Carre, exact așa cum îl lăsase de 
dimineaţă înainte să fi revenit cu Cyril în după-amiaza aceea. 
Urcase scările la mansardă. Cearșafurile erau în dezordine. 
Chiloţii ei roz, marca Agent Provocateur, aruncaţi, la întâmplare, 
la marginea patului, exact acolo unde îi azvârlise Cyril când i-a 
smuls de pe ea în urmă cu opt ore. Totul era așa ca de obicei, 
așa cum trebuia să fie. 

Oare să-și fi imaginat întreaga tărășenie? Să fi auzit zgomote 
care veneau din altă parte? Poate că fata care ieșise din clădire 
nu era altcineva decât o vecină pe care n-o recunoscuse. 


103 


Klara stătea pe closetul extrem de curat și dezinfectat al lui 
Cyril masându-și tâmplele. O durere de cap începuse să-și facă 
apariţia din momentul în care se dăduse jos din pat. Dacă nu va 
lua în curând o pastilă, va trebui să suporte migrena care va 
deveni agresivă. Se șterse și deschise dulapul cu oglindă. 

Pe raftul de deasupra se afla o cutie de Panodil. Klara scoase 
o folie, desfăcu două tablete și le dădu pe gât cu un pahar de 
apă de la chiuvetă. Era cât pe ce să închidă ușa dulapului, când 
văzu ceva ce-i dădu fiori pe șira spinării. Două periuţe de dinţi. 

Una albastră. 

Una roz. 

Împotriva propriei voințe, luă periuţa roz și o ţinu la lumină. 
Arăta folosită. O puse la loc și descoperi încă o periuţă de dinţi. 
Una mai mică, tot roz, cu o Albă-ca-Zăpada pe mâner. 

Devenind din ce în ce mai neliniștită, Klara ieși din baie și 
merse în sufrageria care dădea într-o bucătărie. O bucătărie 
Miele albă, în spatele unei tejghele din marmură. Ferestre înalte, 
din podea până în tavan, cu vedere spre copacii golași din Piaţa 
Ambiorix. O canapea albă, imensă și scumpă trona în sufragerie, 
iar pe perete era instalat un televizor. O masă mare, din stejar, 
cu șase scaune Kartell, identice cu cele din dormitor. Câteva 
fotografii din aceeași serie cu cea din dormitor. Totul curat, 
aproape steril și complet impersonal. O cameră de hotel cu gust. 
Cuvintele lui Cyril de ieri răsunau în mintea Klarei: „Expatriaţii 
au întotdeauna fotografii cu familiile lor la vedere.” 

Klara se întoarse în dormitor. Rămase în picioare în fața 
patului. Două noptiere, de o parte și de alta. Pe ele, două lămpi 
de lectură, cu abajururi cilindrice închise în metal satinat, 
evident dintr-o colecţie a unui designer de modă. Se duse până 
la noptiera din partea cealaltă a patului, unde dormea Cyril. 
Perna lui încă mai avea urmele capului său. Aplecându-se spre 
ea, simţi că mirosul lui era încă pregnant. Închise ochii și trase 
încet sertarul noptierei lui. Inspiră adânc aer în piept și deschise 
ochii. 

Inăuntru era o singură fotografie înrămată, pusă cu faţa în jos. 
Simţi dintr-odată o apăsare ca de plumb pe tot trupul. Ca și cum 
picioarele nu mai aveau puterea s-o menţină dreaptă. Se așeză 
pe pat, cu grijă și întoarse fotografia. 


104 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Mahmoud se întoarse în direcția din care venea vocea. Tot ce 
reușea să vadă era partea de sus a trupului unui bărbat 
îmbrăcat în negru și purtând o mască de schi pe față, cu găuri 
pentru ochi și gură. Individul ţinea în mână, sprijinită de umăr, o 
armă mică, automată, compactă. Arăta ca un profesionist. Ca și 
cum a sta pe acoperișuri, ţintind arme spre oameni era taman 
lucrul pentru care se născuse. 

Se terminase. Într-un fel, se simţea aproape ușurat. Mahmoud 
se îndreptă încet. Stătea cu călcâiele pe marginea trapei, lăsat 
pe spate, nesigur pe picioare, sprijinit de acoperișul înclinat, din 
ţiglă. În zare, peste celelalte clădiri, distingea luminile 
strălucitoare ale orașului licărind în întunericul dinaintea 
răsăritului. Închise ochii. 

— Nu trageţi! se auzi o voce și mai gravă de pe terasă. Este 
prea mare riscul. Avem nevoie de el viu. 

Mahmoud auzi vocile atacatorilor ca și cum se afla de partea 
cealaltă a unui zid gros. Totul era pentru el o bâlbâială 
monotonă. Nu îndrăznea să deschidă ochii. 

— De la centrul de comandă ni se spune să anulăm 
operaţiunea! Repet: avem ordine să anulăm operaţiunea și să 
ne întoarcem la bază. 

Era iar vocea aceea gravă, de pe terasă. ` 

— Trebuie să ieşim înainte să apară pompierii. In camera 504 
ar trebui să fie o scară de incendiu. Trebuie să ajungem acolo. 
Este mai important, în momentul ăsta, decât ținta în sine. Daţi-i 
drumul! 

Mahmoud se uită precaut în sus la bărbatul care ţinea arma 
îndreptată spre el. Nu era departe. Zece metri. Bărbatul coborî 
arma încet, fără să-l scape din ochi pe Mahmoud. 

— Ești un cadavru ambulant, îi spuse tipul. 

Apoi dispăru din nou în spatele acoperișului mansardat. 

e 

Era aproape ora opt, după ceasul lui Mahmoud, când a auzit, 

prin trapa de la acoperiș, oameni mișcându-se încoace și încolo, 


105 


pe aceeași terasă de pe care venise și el. Probabil că echipa de 
pompieri și poliţia încă mai cercetau clădirea. Cumva, reușise să 
deschidă trapa și să intre în mansarda hotelului. Rămăsese 
acolo ore întregi, nemișcat, pe termoizolaţia neacoperită. 
Așteptând, răbdător, să plece toată lumea. 

Dar curând stresul lui fu înlocuit de neliniște. Trebuia să plece 
de acolo. Trebuia să preia, într-un fel sau altul, controlul asupra 
situației. 

e 

Mahmoud se târî cincisprezece minute pe podeaua nefinisată 
a mansardei pentru a găsi trapa care dădea înapoi în hotel. Cu o 
smucitură rapidă, reuși s-o deschidă și să sară în holul pe care îl 
traversase, terorizat, cu câteva ore mai devreme. O scară de 
incendiu în camera 504, spuseseră atacatorii. Camera 
respectivă se afla la capătul holului. Atinse ușa cu palma 
transpirată și o împinse. Se pare că americanii pulverizaseră, 
pur și simplu, încuietoarea. Camera era goală și semăna cu cea 
în care fusese și el cazat până în dimineaţa aceea, singura 
diferenţă fiind că fereastra dădea spre o clădire situată ceva mai 
aproape de hotel. Nu puteau fi mai mult de trei metri între 
clădiri. Mahmoud se duse spre fereastră și se uită, precaut, 
printre faldurile draperiei. Într-adevăr, înspre stânga, era o ieșire 
de incendiu ruginită. 

Deschise încet fereastra care dădea spre alee și se uită în jos. 
Spre groaza lui, îl văzu pe bărbatul îmbrăcat în negru așteptând, 
ghemuit, lipit de peretele clădirii din capătul aleii. Purta un fes 
tricotat pe cap și la picioare ţinea o geantă neagră din nailon. 
Americanii erau încă în preajmă. 

Fără suflare, închise din nou fereastra. Bărbatul nu-l văzuse. 
Părea ocupat să citească ceva pe telefon și nu se uitase sus. 

La naiba! 

leși din cameră și traversă holul, îndreptându-se spre ieșirea 
de urgenţă. Își ţinu respiraţia și împinse ușa. Nimeni nu părea să 
stea de pază acolo. 

Cu grijă și foarte rapid, ajunse la parter. Acolo erau două uși. 
Una părea să ducă spre recepţie. Mahmoud nici nu îndrăzni să 
se apropie de ea. Holul de la intrare era, cu siguranţă, 
supravegheat. 

În loc de asta, încercă cealaltă ușă, care se dovedi a fi 
descuiată. Bingo. O scară care ducea într-un subsol întunecat și 


106 


umed. Mahmoud aprinse becul care inundă treptele de beton și 
totul în jurul lui cu o lumină fosforescentă. Scările duceau către 
un coridor cu două rânduri de uși. Mahmoud o încercă pe prima. 
Incuiată. A doua, la fel. 

Dar apoi își ridică privirea. La capătul coridorului se zărea o 
fereastră murdară care trebuia să fie la nivelul străzii. Mahmoud 
alergă spre ea. Incercă zăvoarele de lângă geam. Nu era niciun 
lacăt, iar fereastra se deschise înăuntru și în sus. O ridică și se 
înălţă și el pe vârfuri ca să vadă ce era afară. 

O alee. Niște tomberoane. Nici urmă de americanii îmbrăcați 
în negru. Atât cât putea să vadă. Poate că asta era singura lui 
șansă. Puse un picior pe balamaua ușii celei mai apropiate de 
fereastră, se apucă zdravăn de pervaz și se ridică în mâini. 
Cadrul ferestrei era suficient de mare, încât să poată să-i încapă 
și capul, și umerii. Mai întâi își împinse rucsacul pe geam, apoi 
se căţără și se strecură și el. A fost mai ușor decât se așteptase, 
pe urmă, dintr-odată, se trezi întins, cât era de lung, pe alee. 

Se uită în ambele direcţii. Deocamdată nu părea să-l fi 
observat cineva. Se ridică și fugi să se ascundă după 
tomberoane, unde era protejat, cât de cât. 

Acolo se lăsă pe vine, respirând greu și încercă să-și dea 
seama care era situaţia. Evadarea lui nu păruse să fi atras 
atenția cuiva. Se scutură de praful din mansardă și de mizeria 
pe care o luase de pe asfalt, se ridică și începu să meargă calm 
către ieșirea din alee. Când ajunse în stradă, se opri. Aruncă 
precaut o privire după colţ, spre intrarea în hotel. Strada era 
complet pustie. Americanii se dăduseră la fund. Insă dacă 
ținuseră sub observare ieșirea de incendiu, cu siguranţă, păzeau 
și intrarea de la hotel. Fie că îi vedea el sau nu. Știa că nu se 
găsea decât la o stradă distanţă de Bulevardul Anspach și că de 
cealaltă parte era districtul turistic. Dacă reușea să ajungă 
acolo, putea să dispară într-o masă de turiști și de oameni ieșiţi 
la cumpărături. Supravieţuirea lui depindea de această cursă de 
numai cinci minute. 

Işi puse rucsacul în spate, îi strânse bine cataramele și 
încercă să se calmeze. Toate simţurile îi erau încordate, gata- 
gata să plesnească. Trase de trei ori adânc aer în piept și fugi 
cât îl ţinură picioarele până în stradă, apoi coti la dreapta, 
departe de intrarea hotelului. După cincizeci de metri, făcu la 
stânga, spre Bulevardul Anspach. 


107 


Auzi voci departe în spatele lui. Înjurături în engleză. Pași 
alergând, ordine. Mahmoud alergă mai repede decât a alergat 
vreodată în viaţa lui. Ajunse pe Bulevardul Anspach fără să se 
uite în urmă. Simţi mai degrabă decât văzu mașinile încetinind 
în preajma lui când traversă strada. Claxoanele și înjurăturile 
umplură bulevardul. Nu îndrăzni să se uite în jur, alergă, alergă 
întruna. Departe de hotel, tot înainte, departe de Bulevardul 
Anspach. După câteva minute de sprint pe aleile pietruite, se 
trezi pe partea laterală a strălucitoarei Grand Place, inima 
flamandă a Bruxelles-ului. Se opri și se lipi cu spatele de una 
dintre fațade. 

Piaţa de Crăciun era pe cale să se deschidă și în aer se 
simțeau aromele de vin fiert și de prăjituri. Un brad imens trona 
în faţa clădirii primăriei. Ornamentele lui roșii și argintii răsunau 
blând în adierea îngheţată a vântului. Epuizat și cu adrenalina 
curgându-i încă prin vene, Mahmoud privi peste umăr. După 
toate aparențele, scăpase de urmăritori. 

Câţiva fulgi îngheţaţi îi căzură pe obraz și el își ridică ușor 
capul, închise ochii și respiră adânc. Supravieţuise. Deschise 
ochii și își plimbă privirea peste fațadele flamande, cu 
extravaganța aproape comică a ornamentelor florale aurii. Dar 
pentru cât timp? 


e Primăvara anului 1991 


Kurdistan 


Este atât de frumos. În lumina după-amiezii, dealurile 
ondulate au strălucirea aceea monotonă a mătăsii neprelucrate. 
Pe crestele lor atârnă o ceaţă fină. Un cer atât de înalt și de 
albastru, încât pare aproape alb. Intonez, în tăcere, o melodie al 
cărei nume nu-mi este cunoscut, aparţinând unei formaţii pe 
care s-ar putea s-o cheme Dire Straits. Nu știu nimic despre 
muzică. Nu mă interesează muzica, așa cum nu mă interesează 
nici ficțiunea. Dar e ceva în versurile astea: These mist covered 


108 


mountains/ are a home now for me.!* Ceva în tonalitatea caldă 
și plăcută a chitarei electrice. 

Aici nu sunt mirosuri. Peisajul este complet lipsit de orice 
arome. Nu simt decât mirosul de motorină din motorul defect al 
Land Cruiserului. Sau cel de ceai negru, dulceag, când ne oprim 
să mâncăm. Mâncarea e simplă: pâine, iaurt, alune și câteodată 
miel. Mâncarea ţăranilor și a soldaţilor. Raţii de război, chiar 
dacă vedem roșii, smochine, rodii la standurile de pe marginea 
drumurilor. Până acum, războiul a fost blând cu ei. Poate că se 
pregătesc pentru ce urmează? 

Mă doare tot corpul, resimt fiecare gaură din drum, fiecare 
piatră, fiecare palmă de pământ denivelat pe care suspensiile 
mașinii nu sunt în stare să le absoarbă. Câţi kilometri am 
parcurs în mașina asta? Câţi kilometri am făcut în astfel de 
vehicule, pe astfel de drumuri, pe cărări folosite, în mod normal, 
de măgari de povară, de tractoare de tot felul? 

Sunt alte vremuri. Acum alianțele noastre aici sunt din ce în 
ce mai arbitrare. Pe teren. Pe teren real, nu metaforic. Câștigăm 
încrederea câte unuia cu fiecare ceașcă de ceai băută împreună, 
doar pentru a ne lepăda de propriile promisiuni înainte ca gustul 
ceaiului să dispară de pe buze. Nu mai trăim în spatele 
deghizărilor. Nu ca înainte. Parametrii s-au schimbat. Deja nu 
mai vorbim de un joc fără miză personală. Țelul nostru deja nu 
mai e să nu ieșim în pierdere. Cine s-ar fi gândit măcar că am 
putea câștiga până în ziua aceea de neînțeles când au trecut 
peste zid? In același timp, pentru mine nu s-a schimbat nimic. 
Pentru mine totul se învârte, încă, în jurul ideii de supraviețuire. 

— M-am săturat, dracu’, de jaful ăsta de mașină, spune 
colegul meu nimănui în mod special, numai că, în afară de 
translator, eu sunt singurul care vorbește engleză. 

Este felul lui de a da tonul. De a crea o suprafaţă a lucrurilor, 
o pojghiță în spatele căreia să poată să rămână. Nu este o 
noutate pentru mine. Cunosc genul ăsta de oameni. 

— Ce-ai spus? îl întreb eu. 

Deși am auzit bine ce-a zis. Mă uit înspre el. Stă lângă mine 
pe bancheta din spate, prăbușit peste tapiţeria ruptă, într-o 
poziție care îi va garanta dureri de spate la noapte dacă nu și-o 
schimbă. Capul îi e descoperit, creștetul poartă urme de început 


18 Acești munţi acoperiţi de ceturi îmi sunt acum lăcaș - versuri din melodia Brothers 
in Arms (în engl., în orig.) (n. tr.). 


109 


de chelie. O cicatrice groasă, prost vindecată, se întinde, ca 
sârma ghimpată, de pe creștet până pe obrazul stâng, cu pielea 
gălbuie. Cicatricea îi strânge pielea feţei, transformându-i rarele 
zâmbete în grimase asimetrice și imposibil de interpretat. 

De fapt, nu știu nimic despre el, nimic altceva decât faptul că 
a băut Jim Beam până când sticla pe care o adusese cu el ieri s- 
a terminat, iar apoi s-a reorientat spre ceva ce semăna cu 
terebentină, o chestie pe care o procurase ca un cunoscător, de 
la marginile unei pieţe din Mosul. Îmi spune că îi e dor de 
fotbalul jucat în facultate. 

Zilele astea nu mai beau nimic mai tare decât ceaiul negru. 
Îmi lipsește monotonia înotului. Îmi lipsesc turele de piscină, 
mirosul de clorură, sunetul picioarelor goale pe lespezile umede. 
Îmi lipsesc musculatura încordată și durerea cauzată de 
exercițiul fizic. 

— Am spus că m-am săturat, dracu', de jaful ăsta de mașină. 
Turnăm o căruță de bani în războiul ăsta, dar nu putem nici 
măcar să avem niște mașini de teren ca lumea. Exact 
exemplarul tipic cu care ne dotează Pentagonul. Corect? 

Ridic din umeri. Nu mă interesează genul ăsta de lamentaţie 
pisăloagă și inepţiile pe care ţi le bagă pe gat oamenii ca el. Nu 
l-am întrebat, dar este clar că tipul a fost militar la vremea lui. li 
lipsește inteligența extremă, vie și mortală a celor din trupele 
speciale navale SEAL, deci probabil că a făcut parte din trupele 
speciale. Inteligența lui este limitată, primitivă, concentrată 
asupra țelului și complet lipsită de compasiune. Nu știe nimic 
despre Orientul Mijlociu, despre importanţa ceaiului, despre 
orice altceva care nu face legătură directă între A și B. Un om 
instruit pentru linii trasate drept, pentru forme dreptunghiulare, 
nu pentru contradicţiile, frustrările și rabdarea zonei 
crepusculare. 

În lumea dinainte - cea care se sfârșise în urmă cu aproape 
un an, lumea aceea de care abia ne mai aducem aminte - tipul 
ăsta venea după mine, acţiona în baza informaţiei pe care eu i-o 
puneam la dispoziţie. În lumea dinainte, lucram în ture diferite. 
Acum muncim cot la cot. 

— Interpretul zice că mai durează încă o jumătate de oră, îl 
informez eu. 


110 


Mă las pe spate, închid ochii. Fie ca sunetele monotone, 
drumul denivelat, iritarea aproape imperceptibilă să mă legene 
până când voi adormi adânc. 

e 

Este aproape întuneric când ajungem în sat. Toate satele 
arată la fel. Cenușii, pline de bolovani, de pietriș, de haine puse 
la uscat, de capre. In amurg, putea la fel de bine să fi fost 
același sat din care veneam eu cu cel în care vom merge mâine. 
Câţiva copii pe lângă mașină, ţipând ceva ce nici n-aud bine, nici 
nu înțeleg. Suntem comis-voiajori ai promisiunilor și armelor și 
primiţi ca niște eroi în fiecare colț alt acestei țări temporare. 
Speranţele în noi le sunt mari și noi nu facem nimic să le 
micșorăm. Treaba noastră este să-i entuziasmăm. 

— Asta e locul? îl întreb eu pe șofer, în arabă. 

Incuviinţează dând din cap și încetinește, apoi ajungem la 
ceea ce ar putea fi descris, cu multă indulgență, drept o piațetă 
prăfuită. Oameni murdari în caftane până la genunchi și eșarfe 
pe cap, purtând după ei un amestec pestriț de arme, stând într- 
un grup mic, în afara uneia dintre casele din piatră. Îi fugăresc 
pe copii de lângă noi. 

Colegul meu doarme dus, așa că îl apuc de umăr și-l scutur 
vânjos. Se trezește numaidecât, ca și cum abia aţipise. 

— Am ajuns, îi zic eu. 

— Haznaua dracu’, exclamă el. 

Sărim din mașină și suntem întâmpinați de oameni. 
Schimbăm câteva dulcegării. Colegul meu zâmbește ironic când 
se înclină, în schimb, rostește perfect frazele de salut. Are o 
înclinaţie naturală către limbile străine, dar nu și răbdarea 
necesară să învețe altceva în afară de engleză. Umbrele l-ar fi 
devorat într-o secundă. Nu este interesat de nuanțe. 

In casa care nu este nimic mai mult decât o baracă 
sărăcăcioasă, cu podele de lut și o vatră deschisă, bem a suta 
ceașcă de ceai, iar eu mint despre intenţiile ţării mele. Colegul 
meu nu e interesat de nimic din toate astea; el vrea să trecem 
la faza următoare a operaţiunii. Cere ceva mai tare decât ceaiul 
și gazdele noastre scot o sticlă de whisky pe care n-am mai 
văzut-o până acum. Sunt beţi de victorie. Privirea lor iradiază 
nemurire. Chiar acum, în acest moment, au reușit să obțină 
victoria pentru care au luptat o sută de ani. Controlează 
graniţele propriei țări fictive. Au cucerit orașul Mosul în urmă cu 


111 


câteva zile și nu reușesc să se oprească din a vorbi despre 
eroism, despre relevanţa istorică a momentului. Îi felicit din nou, 
iar și iar și le explic ce impresionați suntem de curajul lor. Le 
promit arme. Sprijin aerian. 

— Sprijin aerian? repetă ei, așa cum o fac întotdeauna, ca și 
cum cuvântul în kurdă nu e suficient de explicit pentru ei. 

— O să-i ciuruim curu' lu' Saddam, dacă își arată mutra pe 
aici, spune colegul meu, plictisit de faptul că nu fac decât să 
repet întruna același lucru. la tradu asta, adaugă el, făcându-i 
un semn din cap interpretului, care se supune. 

Gazdele noastre râd, se bat pe spate prietenește, își mai 
toarnă încă un pahar din whisky-ul acela dubios. 

Până la sfârșit este toată lumea mulțumită de promisiunile 
mele. Vor să ajungă ei înșiși să vadă armamentul american, așa 
că îi luăm cu noi în Land Cruiser. 

Colegul meu scoate trei cutii și o deschide pe prima în lumina 
farurilor de la mașină. 

— Mortier, explică el. Trei mortiere. Brutele astea or să facă 
țăndări orice tanc vrei. 

Fermierii, care acum sunt partizani, luptători de gherilă, 
legendele locului, se apleacă și iau armele în mână. Le trec de la 
unul la altul. 

— Vă vom învăța mai târziu cum să le întrebuinţaţi, spune 
colegul meu. 

— Nu este necesar, replică unul dintre luptătorii de gherilă, o 
legendă. Ne descurcăm noi cu armele. 

Colegul meu pune mâna ferm pe mortier și îl bagă înapoi în 
cutie, lângă celelalte. 

— Vă vom învăţa mai târziu cum să le întrebuinţaţi, repetă el. 

— Putem să vedem muniţia? întreabă unul dintre soldați. 

Colegul meu deschide a doua cutie și le arată obuzele. 
Douăzeci la număr, care nici nu ajung măcar pentru un exercițiu 
de dimineaţă. 

— Asta este tot? întreabă partizanii. 

— Asta e tot ce avem azi, le spun eu. Dar, așa cum v-am 
promis, o să aducem mai multe săptămâna asta. 

Mormăie îmbufnați. 

— Și dacă irakienii ajung aici înaintea voastră? 

— Atunci, o să le ciuruim curu', răspunde colegul meu și se 
întoarce spre interpret. Tradu ce-ţi zic. 


112 


Fermierii râd, scuturând din cap. 

În ultima cutie e muniţie mai multă pentru armele lor rusești. 
Sunt dezamăgiţi. Sperau să fie și mai multă. Strălucirea din ochii 
lor s-a mai domolit. Dar e încă vie. 

(J 

Fermierii, partizanii șoptesc între ei. S-a stabilit ora 
antrenamentului militar. Luăm cina târziu. Ceaiul este înlocuit cu 
sticle asemănătoare celor ale colegului meu. Sunt entuziasmați 
și dornici de acțiune. Văd mișcările colegului meu încetinindu-se, 
chipul relaxându-i-se. De când am ajuns, bea constant și mult. 

Interpretul ridică din umeri. 

— Vor să vă arate ceva, după câte se pare. Dar nu știu ce. 

In cele din urmă sunt toţi de aceeași părere. Ne iau de mână. 
Sunt beţi morți. Dezamăgirea lor că nu au primit destule 
mortiere era, se pare, temporară. Au devenit soldați, luptători 
de gherilă, au devenit iar, pentru o vreme, legende. Ne conduc 
prin sat. Pe drumurile de pietriș și bolovani, scăldate de lumina 
lunii, prin întuneric și străfulgerări de argint. Ajungem la o altă 
adunătură de case mici, joase, puțind a capră. Poate că sunt 
grajduri sau șuri. In faţa uneia dintre case stă un partizan 
bărbos, o altă legendă. De umăr îi atârnă o mitralieră rusească. 
In colțul gurii, o ţigară care abia arde. 

Scapă ţigara pe pietriș, o stinge cu călcâiul și deschide ușa 
strâmbă, din lemn, și ne permite să intrăm. Luminile de la 
lanternele partizanilor saltă și se zbânţuie în întuneric, iar noi nu 
reușim să ne concentrăm să vedem ce e înaintea noastră. 
Putoarea e insuportabilă. Animale și încă ceva, ceva mult mai 
înțepător. In cele din urmă, lanternele se focalizează pe o 
pereche de saci în colţul din spate al grajdului, cât mai departe 
posibil de ușă. Trei dintre partizani se duc înspre saci și încep să 
îi lovească, să ţipe la ei, să rupă din ei. 

Sacii se mișcă, gem, încearcă să se facă mici. Partizanii îi 
ridică. Doi tineri, nici măcar nu au încă optsprezece ani, cu 
fețele distruse de lovituri, îmbrăcaţi în uniforme largi și 
zdrențuite. Doi tineri irakieni terorizațţi. 

Legendele râd și îi scuipă. Îi înjură în arabă. Interpretul se 
întoarce spre noi, ridică din umeri. 

— Spun că prizonierii refuză să vorbească. Susţin că nu sunt 
altceva decât niște soldaţi de infanterie. 

Clatin din cap. 


113 


— Deoarece exact asta și sunt. Doar niște soldați de 
infanterie. Ce vor să le spună altceva? 

Cu colţul ochiului îl văd pe colegul meu dispărând pe ușă 
afară. ` 

Îl ajung din urmă la Toyota. Caută ceva. Capota e ridicată. În 
jurul gâtului are cablurile de pornire ale bateriei. 

— Ce naiba faci aici? îl întreb eu. 

Nu-mi răspunde. Se bagă cu amândouă mâinile în matele 
mașinii, apucă de baterie și o scoate afară. O pune pe pietriș. 

— Ajută-mă, îmi zice el, abia articulat. 

— De ce? 

Deși știu foarte bine ce are de gând. 

— Nu fi idiot, îmi zice el. 

Se uită direct în ochii mei. Privirea îi este aprinsă de o nouă 
strălucire. O străfulgerare de sadism pur. Sunetul metalic al 
cablurilor în momentul în care le conectează. 

— Puţintel din astea direct în coaie o să le dezlege limba 
amicilor irakieni. 

— Cât de beat ești, fir-ai al dracu'? îl întreb eu. Sunt numai 
niște puștani din infanterie care au fost lăsați în urmă după 
retragerea din Mosul. 

— Dacă nu vrei să mă ajuţi, n-ai decât să rămâi în mașină, 
zice el și se apleacă să ia bateria. ă 

Controlul de sine se scurge din mine ca uleiul din motor. li văd 
privirea dansând de entuziasm. Nu mai este nimic de zis. Niciun 
argument n-ar funcţiona. 

Desfac capsa de la tocul în care port Glockul meu. Îi simt 
greutatea în mână. Aud urlete venind dinspre grajd. Voci 
gălăgioase. Lovituri. Unde naiba este interpretul? Unde e 
șoferul? 

— Îți mai dau o singură șansă să pui dracu’ bateria aia înapoi 
în mașină, îi zic eu. 

Își întoarce capul spre mine, clătinându-l. Apoi se proptește în 
faţa mea. 

— la te uită, da’ văd că ești o curvă nesuferită și dată dracu’, 
ei? Exact ca și curva aia a ta, din Damasc. 

Îl pocnesc în nas cu mânerul pistolului. Aud osul și cartilajul 
sfărâmându-se. Văd sângele scurgându-se pe pietre. Il încalec și 
mă așez pe pieptul lui înainte să aibă măcar timp să-și acopere 
fața cu mâinile. 


114 


— Ce dracu' ai spus? îl întreb eu. Ce mama dracului știi tu 
despre Damasc? 

In gură am un gust metalic și de endorfine. Nu mai este cale 
de întoarcere. Apăs cu putere mânerul pistolului în orbita unuia 
dintre ochi, împingându-i ceafa, cu forță, în pământul argintiu și 
însângerat. 

— Din cauza ta a crăpat curva aia, șuieră el printre dinţi. Din 
cauza ta a fost spulberată în mii de fărâme... 

— Taci! urlu eu, apăsând cu arma și mai tare în orbită. 

Apoi cineva mă ia pe sus, de pe el. Nişte mâini mă apucă și 
mă ţin strâns. Pistolul îmi este smuls din mâini. Îi văd pe fermieri 
cum se apleacă asupra colegului meu, cum îl ajută să se ridice 
de jos. Să-l menţină pe picioare, să-l ţină departe de mine. 
Scuipă sânge pe pietriș, pufnește pe nas și scutură din cap. 
Șuierături. 

— Tu trebuia să fii în locul ei. Sper că știi asta, poponar 
nenorocit. 

e 

leșim din sat a doua zi, la prima oră. Plouă. Mai degrabă e 
burniţă. Lăsăm în urmă trei mortiere, douăzeci de grenade care 
nu pot să facă pagubă blindatelor și câteva gloanţe pentru 
Kalașnikovurile lor și doi irakieni abuzaţi. Ne lăsăm și amintirile 
în urmă. Sângele de pe pietre. Ce-a fost spus și ce n-a fost spus. 
Nu există niciodată o alternativă la mersul înainte. 

Mă întorc. Colegul meu deja doarme dus pe bancheta din 
spate. Un bandaj improvizat și duhoarea mahmurelii lui sunt 
singurele rămășițe ale zilei de ieri. Însă mintea îmi este încă în 
alertă. Mă gândesc la zvonuri și la bârfe. Ce nu voia să-mi spună 
irakianul de pe vapor, în Stockholm. Ce nu voiam nici eu să-mi 
spună. 

Mă gândesc la ochii mari ai copilului. La felul cum am părăsit- 
o. Și la cum nimic în lume nu poate schimba asta. Mă gândesc la 
acoperișurile din Beirut. Căldura sufocantă și rezistența 
declanșatorului. Mă gândesc la toate lucrurile în care trebuie să 
avem încredere, ca să nu permitem lumii să se sfârșească. 
Alianţele mereu în schimbare. Mă gândesc la planurile de 
distrugere pe care i le-am dat irakianului în seara aceea 
îngheţată, la decorațţiunile de Crăciun reflectate în apă, în 
ochelarii lui. Toate fac parte dintr-un aranjament deja schimbat, 
pervertit, inversat. 


115 


Mă gândesc la fermierii pe care tocmai i-am lăsat în urmă, 
care vor fi executați în momentul în care Saddam se va întoarce 
spre nord. Mă gândesc că nu facem niciodată ceea ce spunem 
că o să facem. Nu ne ţinem niciodată de promisiuni. Intotdeauna 
sfârșim prin a-i sacrifica pe cei pe care ne-am propus să-i 
salvăm. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Cum naiba l-au găsit din nou? Asta era întrebarea pe care 
Mahmoud și-o pusese, iar și iar, tremurând încă, după ce fusese 
nevoit să fugă în metrou în dimineaţa aceea, după experienţa 
aproape mortală prin care trecuse. Cum naiba s-a putut 
întâmpla? L-au urmărit ieri? Până la Muzeul African și apoi la 
hotel. Dacă, într-adevăr, l-au urmărit, atunci trebuie să fie 
invizibili. Alesese hotelul absolut la întâmplare. Din ce știa, 
fotografia lui nu ajunsese în presa belgiană. Nu se logase la 
internet, nu folosise telefonul. Nu avea niciun sens. 

Mahmoud cumpără o cutie de Coca-Cola și o baghetă cu pizza 
de la un chioșc din Gara Centrală. Pizza era tare ca lemnul și 
părea a fi umplută cu lipici și presărată cu pietriș. Işi continuă 
drumul către unul dintre peroane. Erau cu el în mod constant: 
stresul și paranoia. Ca și cum ar fi fost pe o scenă. Ca și cum 
toată lumea se uita la el, îl observa, așteptând momentul 
potrivit să-l atace. 

Nu mai putea continua așa. Să rătăcească haotic, neavând alt 
țel decât să se ascundă. Era complet pasiv, reactiv mai degrabă 
decât activ. 

Așa cum se prezentau lucrurile în momentele acelea, nu-și 
putea imagina cum ar fi putut să aibă mai puţină iniţiativă. Ceva 
trebuia să se schimbe. Se așeză pe o bancă și așteptă următorul 
tren, scuturându-și nervos picioarele. Lângă el, auzi un bărbat 
înjurând în engleză că n-avea semnal la telefon. 

Mahmoud îngheţă. Nu-i venea să creadă că nu s-a gândit la 
asta până atunci. 


116 


Animat de o nouă energie, aruncă rămășițele prânzului său 
jalnic în cel mai apropiat coș de gunoi și se grăbi să urce scările 
și s-o ia înapoi pe unde a venit, prin tunelul duhnind a urină. 
Urmă semnele ruginite care îi indicau prezența toaletelor la 
subsolul gării. 

Plăti treizeci de centime femeii care stătea de pază la ușă. 
Cele două monede fură aruncate cu zgomot în vasul de porțelan 
de pe masa de picnic la care stătea. Cabinele erau goale și 
surprinzător de curate. O alese pe prima, încuie ușa în urma lui 
și cobori capacul la veceu. Işi scoase rucsacul de pe umeri și-l 
goli pe capac. Pașaport, portofel, telefoane mobile și baterii, 
prezentarea PowerPoint și programul pentru conferinţă. Lenjerie 
intimă și șosete. O cămașă și un tricou. Cartea lui Philippe 
Sands, Torture Team, în ediţie de buzunar, pe care o citise în 
avion și care îl adormise. Și portofelul lui Lindman. Îl cercetă 
repede. Un card American Express, un VISA. Nu avea niciun card 
auriu. Două sute de euro în bancnote de douăzeci. Un permis de 
conducere și un bon de la un depozit securizat în Paris. 
Mahmoud se opri. Se mai uită o dată la bon, îl întoarse pe 
cealaltă parte. Lindman îi spusese că a ascuns ceva în Paris. 
Exista un loc mai bun decât un depozit securizat? Poate că 
merita să afle. Puse bonul în portofelul lui și continuă să 
cerceteze conţinutul rucsacului fără să știe exact ce căuta. Orice 
ar fi fost, se pare că nu era printre lucrurile lui. Pipăi buzunarele 
rucsacului și cele ale hainelor de pe el. Nimic. În cele din urmă 
întoarse pe dos rucsacul de nailon, cu totul. 

Și, pe fundul rucsacului, în colțul din stânga, ceva era prins cu 
bandă adezivă neagră. O smulse, exaltat, și ţinu obiectul de 
dedesubt la lumina rece, fosforescentă, a becului. Arăta ca o 
cutie de chibrituri foarte tehnologizată, încapsulată complet în 
plastic dur. Un transmiţător cu GPS. Așa reușiseră să-l 
urmărească, așa l-au găsit la hotel. 

Și, mai rău de atât: așa îl găsiseră pe Lindman. Se așeză pe 
podeaua toaletei, ţinând încă în mână transmiţătorul. Îi 
condusese pe americani, sau ce-or fi fost ei, direct la Lindman. 
N-a contat câte manevre evazive făcuse. Gândul în sine îi 
îmbolnăvea. Moartea lui Lindman a fost greșeala lui. El era 
vinovat. Cum a putut să fie atât de naiv? Dar nu luase totul chiar 
în serios. Chiar și când erau indicii care să-i arate că era urmărit, 
n-a crezut cu adevărat. Dar în situaţia asta nu-și putea permite 


117 


să fie cuprins de remușcări și de anxietate. Poate că va veni și 
vremea aceea. Dar, cu siguranţă, nu acum. 

Se ridică de jos cu mare efort și își adună lucrurile. Aruncă 
ambele telefoane și bateriile într-un coș mic de lângă veceu. 
Pentru o clipă, se gândi să arunce și transmiţătorul acolo, însă 
se răzgândi și îl puse în buzunar. Celelalte lucruri - cartea și 
chiloţii, pașapoartele și portofelele - le îndesă înapoi în rucsac. 

La ieșirea din gară, se întrebă cum reușiseră să-i planteze 
transmiţătorul în rucsac. Nu-l lăsase la cală, în avion și nu-l 
pierduse din ochi nicio clipă. Cu excepţia momentului în care l-a 
scăpat de pe umăr, la aeroport. Tipa aia blondă, frumoasă, cu 
coadă de cal și cu ochii albaștri. Oare să fi fost posibil? De ce 
nu? De ce s-o excludă din ecuaţie și să n-o creadă în stare, doar 
pentru că era o gagică arătoasă? Scutură din cap. Ce idiot 
indolent fusese! 

Mahmoud urmă indicatoarele spre o staţie de autobuz și sări 
rapid, printre uși, în primul care apăru. Se așeză pe un scaun gol 
din apropierea ușilor. Cu mâna stângă plasă transmiţătorul GPS 
sub scaun. Banda adezivă încă mai era lipicioasă. Când se 
asigură că se ţinea bine de scaun, sări din autobuz înainte ca 
ușile să se închidă. N-avea nici cea mai vagă idee unde se ducea 
autobuzul, însă cel puţin o să-i ţină pe urmăritorii lui ocupați o 
vreme. Cât despre el, era momentul să preia iniţiativa. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Nimeni nu putea intra în Parlamentul European fără o invitaţie 
anume sau fără un card special de acces, o legitimaţie, ca să 
vorbim pe limba Bruxelles-ului. Toţi oficialii UE erau deţinătorii 
unor legitimaţii, așa cum și unii lobbyiști aveau carduri speciale, 
permanente. Legitimaţia de lobbyist a lui George îi permitea 
accesul în Parlament în zilele de lucru, între 8:00 a.m. Și 6:00 
p.m. 

La opt fără două minute, George era deja la coadă pentru 
verificarea obligatorie de securitate, așteptând ca servieta să-i 
fie scanată. Era palid. Și acoperit din cap până în picioare de o 

118 


transpiraţie rece. Avea pungi negre sub ochi care îl făceau să 
arate ca și cum ar fi încheiat un meci de box în care altcineva 
ieșise învingător. Nici nu se simţea altfel, oricum. N-a închis un 
ochi de când s-a întors de la Reiper, în seara dinainte. A zăcut în 
pat, privind în tavan, întorcând pe toate fețele, în minte, iar și 
iar, situaţia în care fusese vârât, fără să găsească vreo portiţă 
de scăpare. Să refuze să facă ceea ce Reiper voia de la el 
însemna că viaţa lui s-a terminat. Închisoare. Cu siguranţă, va fi 
dat afară de la Merchant & Taylor. 

Nu era o opţiune. 

Pe de altă parte, să facă ceea ce Reiper îi ceruse însemna să 
fie complice la mai multe infracţiuni. Reiper l-ar fi avut cu și mai 
multe la mână. Asta, cu siguranţă, nu era o perspectivă plăcută. 
Unde avea să sfârșească toată chestia asta? Trebuia să 
recunoască adevărul: Digital Solutions, oricine vor fi fiind ei cu 
adevărat, puseseră stăpânire pe el. Le aparţinea. 

La cinci și jumătate, în sfârșit, renunţase, se ridicase din pat, 
făcuse un duș și se îmbrăcase. Din câte se părea, singura lui 
șansă de a duce la bun sfârșit misiunea încredinţată era să 
pătrundă în biroul Klarei înainte ca ea să ajungă. Josh îi dăduse 
un soi de cheie electrică universală care, chipurile, avea să 
deschidă rapid orice ușă în Parlamentul European, fără să 
distrugă încuietoarea. 

— N-ai cum să greșești, prietene. E floare la ureche, îi spuse 
Josh, bătând palma forțat cu George și rânjind cu dinţii aceia ai 
lui, albi ca spuma laptelui, un gest care se voia și încurajator, și 
batjocoritor, deopotrivă. 

Desigur, ca toţi băieţii, când era mic, George își imaginase să 
fie spion. Visase cu ochii deschişi cum intra prin efracţie în 
birouri încuiate, cum ajungea să pună mâna pe informaţii strict 
secrete, în același timp fermecând fete superbe. Livrări secrete 
de colete prin parcuri întunecate. Să urmărească și să fie 
urmărit. Dar ce i se întâmpla în acele momente i se părea 
scârbos. Se simţea ca un hoț nenorocit. În plus, era complet 
înspăimântat. Ce-o să facă dacă o să dea peste Klara în birou? Și 
l-ar găsi pe el acolo? Sau, mai rău, ce-ar face Reiper dacă ar afla 
că a ratat misiunea? 

Era rar lucru pentru un asistent să fie la muncă înainte de 
8:30. Întâlnirile și apelurile telefonice în Parlamentul European 
încep, de obicei, după ora nouă. Dacă ar putea ieși din biroul 


119 


Klarei înainte de 8:20, ar trebui să fie în siguranţă. Spera că așa 
vor sta lucrurile. Cămașa era pătată la subsuori cu cercuri de 
transpiraţie. Scârbos. 

Înainte să plece de acasă, studiase, cu atenţie, harta 
Parlamentului European de pe website-ul instituţiei ca să afle, cu 
exactitate, amplasarea birourilor Klarei și al lui Boman. Știa, din 
experiență, că fiecare birou avea două uși: una care dădea în 
holul exterior și una, în biroul de alături. 

Își luă servieta de pe banda rulantă din zona de securitate și 
începu să meargă spre lifturile care urcau spre birourile 
delegaţiei Social-Democrate Suedeze, de la capătul coridorului, 
la etajul șaisprezece. 

Coridorul era pustiu, așa cum George sperase că o să fie. Pașii 
lui silenţioși, înfundaţi în mocheta de un albastru-deschis, erau 
singurul zgomot perceptibil. Birourile Klarei și al lui Boman se 
aflau chiar la capătul coridorului. Privi, stresat, în jur, și scoase 
din buzunar cheia electrică pe care i-o dăduse Josh. Arăta ca un 
epilator electric de mici dimensiuni. Atașă o tijă lungă, din 
metal, la un capăt al aparatului și apăsă rapid butonul de 
pornire. Începu să bâzâie, exact așa cum făcuse și în noaptea 
precedentă, când îi arătase Josh cum funcţionează. Apoi eliberă 
butonul și aparatul se opri. 

Mâinile îi tremurau. Cămașa îi era lipită de spate. Aruncă încă 
o privire peste umăr și scoase o punguţă de cocaină din 
buzunar. Doar o doză minusculă, o linie cum se spune în argoul 
obișnuit. Ca să fie totul cum trebuie. 

Un gest destul de dezgustător din partea lui să se drogheze în 
dimineaţa aceea, dar era o urgenţă. Nu făcea totuși parte din 
plan. Dacă n-ar fi fost Reiper și tâmpenia la care îl supunea, nu 
s-ar fi gândit în ruptul capului să se apuce să tragă pe nas o linie 
dimineaţa. Niciodată. Nici gând. Însă date fiind circumstanţele 
astea... Nici nu se punea problema, asta era o excepţie. Presără 
puţină pudră albă, pură, pe cardul lui American Express. Nu s-a 
deranjat s-o mai aranjeze într-o linie, ci doar puse nara stângă 
peste ea și o trase pe nas dintr-o suflare. Simţi cum sinapsele 
răspund imediat. Trupul i se animă instant. Vedea lucrurile mult 
mai clar. Deveni concentrat, controlat, închise ochii și scutură 
puternic din cap, apoi își curăţă nara de praf, ștergând-o cu 
degetul mare și arătătorul. Poate că, în cele din urmă, chiar 
exista o cale de soluționare a chestiei ăsteia. 


120 


George se uită la ceas. Era ora 8:07. După calculele lui, mai 
avea treisprezece minute la dispoziţie. Ar face bine să se 
grăbească. Scoase din servietă o piesă alungită, din metal, cu 
un cârlig mic la un capăt. Fără să mai ezite, îl introduse în 
încuietoarea ușii de la biroul Klarei, în așa fel încât să ţină fix, în 
loc, o parte a broaștei și apoi inseră o lamă subţire a aparatului 
electric în același orificiu, lângă cârlig. Apăsă butonul de pornire 
și începu să manevreze aparatul peste butucul din încuietoare. 

Nu îi luă mai mult de douăzeci de secunde să deschidă prima 
încuietoare. Inima îi bătea în piept, gata să iasă. Ținându-și 
răsuflarea, apăsă clanţa și deschise ușa biroului Klarei. Făcu un 
pas înăuntru și încuie ușa în urma lui. Dacă apărea cineva, avea 
timp să se repeadă în biroul lui Boman, prin ușa de legătură. 
Biroul Klarei arăta ca orice alt birou al oricărei asistente din 
Parlamentul European. George văzuse o grămadă în toţi anii 
ăștia de când se afla în Bruxelles. Acesta era totuși oarecum mai 
bun, pentru că era situat la un etaj destul de sus și era pe colț. 
Vederea de acolo era nemaipomenită, însă chiar nu avea timp 
să stea s-o admire în momentul acela. 

Laptopul Klarei, subțire, argintiu, ca folia de aluminiu, stătea 
pe birou. Bingo. Era în standby. Ridică ecranul monitorului ca să- 
| pornească. Nu mai avea decât zece minute. În momentul în 
care laptopul fu operaţional, George introduse stickul în portul 
special USB și făcu clic pe iconiţa care îi apăru pe ecran. Puse 
aplicaţia pe desktop. Programul porni singur. Azi-noapte Josh îi 
arătase de cel puţin zece ori cum să facă. Nu-i trebuia decât un 
minut. In timp ce aștepta să se instaleze programul, atașă o 
capsulă mică, din plastic, pe partea de dedesubt a biroului 
Klarei, cât mai departe de scaun. Dispozitivul avea un soi de 
adeziv pe partea de sus și se lipi ușor. Repetă manevra și sub 
biroul lui Boman, apoi se întoarse să vadă dacă programul se 
instalase deja pe laptopul Klarei. 

Exact în momentul în care se așeză în faţa calculatorului 
Klarei pentru a scoate stickul, auzi cheia în yală. Cum naiba era 
posibil? Asistenţii nu veneau niciodată atât de devreme. Smulse 
stickul din laptop. Trânti ecranul monitorului și îl trimise iar în 
standby. Dintr-un pas ajunse în biroul lui Boman. În momentul în 
care închise ușa, văzu ușa de la biroul Klarei deschizându-se și 
simţi un miros slab de parfum. De ce nu o auzise venind pe hol? 
Evident, mochete puse din perete în perete. Îi tremurau 


121 


picioarele. Prin pereții subţiri o putea auzi pe Klara mișcându-se 
în camera cealaltă. Auzi cum îi sună telefonul. 

— Bună, Eva-Karin, o auzi el spunând. Da, sunt aici. 
Bineînţeles, pot să le printez. Bine, ne vedem în câteva minute. 

La naiba, Boman era în drum spre birou. George știa că ar 
trebui să se strecoare afară pe ușa exterioară care dădea în hol, 
dar nu se putea convinge s-o facă. Rămase țintuit de perete, 
încercând să-și recâștige controlul asupra propriului corp. In cele 
din urmă, își adună curajul și parcurse, zburând aproape, 
distanţa dintre perete și ușă. Incet, cât de încet putu, apăsă 
clanţa. Se deschise cu un clic. In capul lui George, clicul acela 
răsuna ca reverberaţiile unei Împuşcături. Dar nu avea timp de 
pierdut. Slavă Domnului că totul în locul ăsta era nou și nimic nu 
scârțâia. Împinse ușa suficient de mult, ca să poată ieși. Nu 
avea cum s-o încuie după el. Spera că or să creadă că 
personalul de serviciu o uitase deschisă în noaptea precedentă. 
Alergă spre capătul coridorului, așteptându-se în orice moment 
să audă deschizându-se în spatele lui ușa biroului Klarei. Insă nu 
se întâmplă nimic. În cele din urmă, ajunse la lifturi și apăsă 
butonul frenetic. Se deschiseră ușile de la cel mai îndepărtat lift. 
În graba lui de a intra, dădu nas în nas cu Eva-Karin Boman. 

— Scuze, îmi pare teribil de rău, mormăi el, ascunzându-și 
faţa. 

Eva-Karin nu păru să-l bage în seamă deloc. Trei minute mai 
târziu, George stătea pe trepte, la intrarea principală în 
Parlament, ţinându-și capul între genunchi, încercând să respire 
din nou normal. „Ce fac? gândi el. Ce mama dracului fac?” Mâna 
stângă căuta în străfundurile buzunarului lui după punguţa cu 
cocaină. Dacă după tot ce s-a întâmplat în dimineaţa asta nu 
merita o linie, atunci ce anume ar fi trebuit să facă să merite 
una? 


e 20 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


Gabriella Seichelman se grăbi să străbată coridorul de la 
intrarea în clădirea Instituţiei de Drept Administrativ din 
122 


Stockholm, situată pe strada Tegeluddsgatan. Cercetă cu 
privirea ecranele care indicau în ce încăpere va avea loc 
audierea. Mai avea încă douăzeci și cinci de minute până 
începea și își pregătise clientul, Joseph Mbila, până la ora șase 
aseară. Ar trebui să fie totul în regulă. 

Dar nu așa stăteau lucrurile, de obicei, înainte să apară în faţa 
Curţii. Întotdeauna avea grijă să își lase măcar jumătate de oră 
la dispoziţie, undeva, într-o cameră de ședințe disponibilă, unde 
să fie numai ea, o cană de ceai și documentele de care avea 
nevoie. Asta era rutina ei, talismanul ei. In mod normal, știa 
cazul aproape pe dinafară înainte ca audierea să înceapă. Insă 
jumătatea aceea de oră era modalitatea ei de a intra în rol, dea 
se concentra. Felul ei de a bloca orice altceva, de a rămâne cu 
simțurile alerte. Să nu aibă acea jumătate de oră la dispoziţie... 
nu, nu așa trebuia să fie. 

Gabriella era maestră în a se detașa de tot ce se întâmpla în 
lumea din jurul ei. Știa că dintre toţi obsedaţii de muncă din 
prestigioasa firmă de avocatură Lindblad & Wiman, ea era cea 
care muncea cel mai mult. Nu era nimeni mai devotat ca ea 
clienţilor ei. Nimeni care să stea mai târziu ca ea la birou. 
Nimeni nu se trezea mai devreme decât ea. Primise o mulţime 
de priviri invidioase când fusese primită ca membru al Baroului 
Suedez înaintea oricărora dintre colegii ei mai în vârstă. Era pe 
drumul cel mai scurt către ierarhia de vârf. 

Și începuse să i se urască. Incet, aproape imperceptibil, 
începuse să devină exact genul acela de femeie detestată de ea 
și Klara când erau în facultate. O carieristă. O persoană care nu 
era interesată de nimic altceva, în afară de slujba ei și de 
ierarhia profesională. Când fusese ultima dată când își luase o 
vacanţă? Când a fost ultima dată când a stat trează toată 
noaptea, petrecând? Când a fost ultima dată când a sărutat pe 
cineva? Când a fost ultima dată când a simţit și altceva în afară 
de neliniștea aceea care o îmboldea mereu că nu citea destul de 
mult, că nu ţinea pledoaria destul de clar, că nu lucra mai multe 
ore pentru a-și salva clientul? Când a fost ultima dată când a 
ascultat unul dintre albumele care, cândva, însemnaseră totul 
pentru ea, dar care în momentele acelea acumulau praf în 
spatele dulapului, sub teancurile de hărtii care creșteau din ce 
în ce mai mult? 


123 


În ultima vreme simţea asta din ce în ce mai pregnant. Pereţii 
începură să se strângă în jurul ei. Singurătatea, gândurile 
ascunse în spatele pereților groși de cazuri și de hârtii. 
Inutilitatea de neînțeles a tot ceea ce făcea. 

Chestia asta o speria îngrozitor, așa că nu făcea decât să se 
arunce din nou, cu capul înainte, spre următorul ţel, spre 
următorul client, spre următoarea săptămână de lucru de 
optzeci de ore. Se convinsese pe sine că era necesar. Că, într- 
adevăr, clienţii ei aveau nevoie de ea. Că în momentul în care 
va deveni partener în firma în care lucra, totul se va potoli. 

e 

O Crăciuniţă roșie și o lampă albă, în formă de lumânare erau 
frumos așezate în cușca recepţionerei. Marţi va fi ajunul 
Crăciunului. Dumnezeule, singurele amintiri pe care le avea 
Gabriella din toamna aceea erau din sălile de judecată, secţiile 
de poliţie și din agenţiile guvernamentale. Și din biroul ei. Cele 
mai multe erau din biroul ei. Chiar înainte să ajungă la recepție, 
auzi pe cineva în spatele ei strigându-i numele. 

— Gabriella Seichelman? 

Se opri, se întoarse cam prea repede și alunecă pe dalele de 
piatră cenușie din hol. O mână o prinse și o ajută să se 
echilibreze. 

— Trebuie să recunosc că vă mișcaţi repede, nu glumă, spuse 
vocea atașată mâinii respective. 

Gabriella își întoarse capul și zâmbi strâmb. Roși, fără voia ei. 
Vocea aparţinea unui bărbat de vreo cincizeci de ani. Păr sur, 
tuns scurt, sub o șapcă neagră, blugi scămoșați, ridicaţi puţin 
cam prea sus, o cămașă ieftină și o geacă din piele până în talie 
și destul de purtată. Un poliţist în haine civile. N-avea nicio 
îndoială. Dacă era ceva ce Gabriella putea să identifice imediat, 
era un poliţist în civil. 

Inainte ca ea să poată spune ceva, el îi și arătă legitimaţia. 

— Numele meu este Anton Bronzelius, se prezentă el. Lucrez 
în cadrul Säpo. 

— Da? spuse Gabriella evaziv, începând să devină neliniștită. 

Nu avea timp pentru asta. Chiar deloc. 

— Aveţi o secundă? întrebă Bronzelius. Sau haide să începem 
altfel: știu că aveţi o secundă... 

Polițistul își verifică ceasul de plastic de la mână. 


124 


— Știu, de asemenea, că aveţi douăzeci și cinci de minute 
înainte să înceapă audierea. Și mi-am îngăduit să rezerv o sală 
de conferinţe pentru noi amândoi. 

e 

Gabriella butona la telefonul mobil. Se uita să vadă cât era 
ceasul. Încă nouăsprezece minute până începea audierea. Sigur, 
Joseph era pregătit. N-o aştepta să apară în următorul sfert de 
oră. Picioarele îi zvâcneau pe sub masă. Se juca iar cu telefonul. 
La naiba, nu așa trebuia să fie. 

Măcar Bronzelius n-a pierdut vremea. Abia intraseră în sala de 
conferinţe, că îi și aruncă două tabloide pe suprafaţa albă a 
mesei dintre ei. Toate sălile astea erau albe. Gabriella simțea că 
a petrecut mai multe ore în genul ăsta de cameră decât în 
propriul apartament, cu pereţii lui văruiţi în alb. 

Titlurile erau aproape identice. Diferite versiuni pentru 
SUEDEZ CĂUTAT PENTRU CRIMĂ ÎN BRUXELLES. Expressen 
alesese să adauge și cuvântul „terorist”. Aftonbladet folosise 
sintagma „soldat de elită”. „Ce șleahtă de idioţi sunt ăștia de la 
Expressen! medită Gabriella. Aia cu «soldat de elită» s-ar vinde 
mult mai bine decât orice alt articol cu teroriști.” 

— Aţi auzit despre asta? începu Bronzelius. 

— Ei bine, citesc ziarele, răspunse Gabriella. Așa că, da, am 
auzit despre asta. Dar tot ce am văzut au fost doar titlurile de 
dimineaţă, de pe internet. Nimic mai mult. 

Bronzelius dădu calm din cap. Era ceva la omul ăsta. O 
sinceritate anume. Ceva care îi dădea un sentiment de 
siguranţă. Gabriella se simţea mai calmă. 

— Ce urmează să vă spun trebuie să rămână între noi. 
Trebuie să rămână absolut secret. Sunteţi avocat. Știţi foarte 
bine ce înseamnă asta. 

— Da, înţeleg conceptul de confidenţialitate. 

Zâmbi oarecum jenată. Bronzelius părea cât se poate de 
serios. 

— Teroristul - sau soldatul de elită, depinde ce ziar citiţi - este 
Mahmoud Shammosh, spuse el. 


125 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Klara se lăsă pe spate în scaun și se roti, ca să se uite pe 
geam, la incredibila vedere asupra Bruxelles-ului din biroul de la 
etajul șaisprezece. Departe de calculatorul care zumzăia. 
Departe de notițele ei de la întâlnirea cu Eva-Karin. Dimineaţa 
era îngheţată și cerul albastru și curat. Fumul din coșurile 
caselor plutea, tăcut și alb, peste acoperișuri. Era ca și cum ar fi 
îngheţat în zborul lui spre albastrul acela nesfârșit. Strălucirea 
soarelui era atât de intensă, încât Klara trebui să-și ferească 
privirea și să și-o întoarcă din nou asupra biroului. 

Nu putea să suporte să se uite la el. Nu putea să sufere 
reflexiile luminii de pe clădirile Uniunii Europene; contururile lor 
deveniseră brusc atât de luminoase, încât o dureau ochii. Ziua 
aceea era una în care avea sentimentul că totul se întâmpla 
pentru prima dată. Ca și cum Pământul s-ar fi învârtit cu câteva 
grade în jurul axei sale, ca și cum Universul s-ar fi extins sau s- 
ar fi contractat. Ca și cum s-ar fi trezit într-un alt trup, înţesat de 
experienţe pentru care nu avea niciun fel de amintiri. Anii ei de 
adolescenţă fuseseră plini de astfel de zile. Poate că toți 
adolescenţii aveau astfel de zile. inchise ochii și șterse ceea ce 
s-ar fi putut numi o lacrimă în colţul ochiului. 

e 

După ce întorsese rama foto, rămase acolo, în fața peretelui 
incredibil de alb al lui Cyril, uitându-se în gol. Incercând să tragă 
adânc aer în piept. Gândindu-se la ceea ce obișnuia bunicul să 
spună, nu o dată: „Stâncă și sare. Din asta suntem făcuți noi, 
ăștia din arhipelag.” 

Stâncă și sare. 

Incet, își cobori privirea spre fotografia alb-negru. 

Erau frumoși. Toţi trei erau frumoși. Fetita probabil că avea 
trei ani. Arăta atât de fericită pe umerii lui Cyril. Era aplecată 
asupra lui, iar părul ei lung și des se contopea cu buclele lui 
rebele, lejere, lăsate așa în vacanţă. Ochii ei mari și negri 
priveau direct în camera de luat vederi. Cyril era fără cămașă și 
avea capul ridicat în sus, sărutându-și fata pe obraz. Lângă el, 


126 


cu un braț prelung și catifelat, îmbrăţișând, într-un mod foarte 
firesc, talia lui Cyril stătea o femeie care părea atât de 
sănătoasă și de relaxată, încât Klara simţea că nu mai poate 
respira. Cu pistruii ei fini, cu nasul micuţ, cu părul atins de stropi 
săraţi, cu rochia ei de plajă și cu picioarele bine bronzate, 
femeia ar fi putut foarte bine să fie un manechin. Poate chiar 
era. In spatele lor se întindea o plajă, iar dincolo de ea, valuri și 
mare. Era imaginea arhetipală a familiei franceze fericite. 

Oare cât timp rămăsese acolo, cu fotografia în mână, 
luptându-se cu tentaţia de a o trânti de perete atât de tare, 
încât rama simplă să se sfarme și sticla să se facă mii de fărâme 
pe parchet, răspândindu-se ca argintul viu? În cele din urmă, a 
pus-o înapoi în sertarul din care o scosese. S-a ridicat și s-a 
îmbrăcat. Și-a pus telefonul în geantă și a plecat la birou. 

Stâncă și sare. 

e 

Când auzi telefonul de pe birou sunând, la început se gândi să 
nu răspundă. Nu voia să discute cu nimeni, nu putea să îndure 
gândul că va trebui să se gudure pe lângă Eva-Karin. Dar, după 
ce-l auzi sunând pentru a șasea oară, decise că orice era mai 
bun decât ce simţea în momentul acela. 

— Da? răspunse ea. 

— Mademoiselle Walldeen, vă caută un domn Moody, se auzi 
recepționera spunând în franceză, la capătul celălalt al liniei. 

Klara rămase fără grai. Era ca și cum compoziţia în sine a 
aerului atmosferic se schimbase dintr-odată, ca și cum ea 
trebuia să se chinuie pentru a-și oxigena sângele. 

— Klara, spuse o voce în telefon. Ești acolo? 

Vocea lui era mai ascuţită decât și-o amintea. Cuvintele 
păreau să se comprime. Încercă să respire normal, dar era 
imposibil. 

— Moody, șopti ea. 

Apoi nimic. Klarei îi luă câteva secunde să rupă, în sfârșit, 
tăcerea. 

— A trecut multă vreme. 

Îl putea auzi la celălalt capăt, respirând greu. Da, trecuse 
multă vreme. Totuși știa că ceva era în neregulă. 

— Trebuie să te văd, spuse Mahmoud. 

In voce i se simţea tensiunea și agitația, ca și cum l-ar fi 
străbătut un curent electric. Klara începu să se simtă vinovată 


127 


că nu-i răspunsese la e-mail. Nu pentru că n-ar fi vrut, ci pentru 
că n-a știut ce să-i scrie. 

— Acum? întrebă ea. Vrei să ne vedem acum? Ești în 
Bruxelles? 

— Poţi să pleci de la birou? 

— Moody, ce e? S-a întâmplat ceva? 

— Nu pot să-ţi spun acum. Nu la telefon. Ne putem vedea? 

Klara se gândi un moment. Avea sentimentul ciudat că se afla 
la o răscruce de drumuri. 

— Da, spuse ea într-un sfârșit. Nicio problemă. Unde am 
putea să ne întâlnim? 


e Primăvara anului 1994 


Sediul CIA din Langley, Virginia, SUA 


Toţi suntem suspecți; ba mai mult de atât. Vinovaţi până la 
proba contrarie. Ne mișcăm pe holuri ca niște umbre. Umbre 
care simt umbrele umbrelor. Cei mai curajoși schimbă priviri cu 
înțeles peste  maldărele de documente mărunţite, de 
calculatoare huruitoare. Discuţiile din jurul dozatoarelor cu apă 
sunt șoptite, intense, pline de neîncredere și atent măsurate. 
Cei care sunt obiectul unor anchete oficiale își poartă stresul ca 
un clopoțel legat de gât, ca Steaua aurie a lui David. În cantină 
stau singuri, cu tăvile și cu gândurile lor de pensie, economiile 
pentru întreţinerea la facultate a copiilor topindu-se cu fiecare 
interogare, cu fiecare nouă și, mai mult sau mai puţin, explicită 
suspiciune. Nimeni nu vorbește despre asta. Și totuși, toată 
lumea discută despre asta. 

Au trecut deja câteva săptămâni de când l-au ridicat pe 
Aldrich Ames. Vertefeuille și grupul ei operativ de cucoane 
trecute și pensionate de la etajul al doilea. O cârtiţă la Langley. 
Un nou Kim Philby chiar la noi acasă. Este mai rău să-ţi trădezi 
țara pentru bani decât pentru o ideologie? Opinia generală a 
celor adunați în jurul dozatoarelor cu apă e că da. 

Și acum clădirea e plină de agenţi FBI. Poliţiști necomplicatți, 
în costume închise la culoare. Ar fi putut la fel de bine să fi fost 
îmbrăcaţi în uniformă în acest teritoriu unde cămășile și 

128 


pantalonii kaki sunt o regulă. Ei nu știu nimic despre noi, despre 
munca noastră. Este o glumă. Detectoarele de minciuni nu 
funcţionează când vine vorba de cineva care nu face diferenţa 
între minciună și adevăr. Sunt irelevante pentru cei cărora nu le 
pasă care este una și care cealaltă. 

Nu sunt surprins când aud pași pe mochetă îndreptându-se 
spre biroul meu și nu mă deranjez să-mi ridic privirea în 
momentul în care ușa se deschide fără să fi bătut cineva în ea în 
prealabil. Tacticile lor sunt evidente, de modă veche, la fel de 
familiare ca și o pereche de cizme uzate. Un bărbat obosit, cam 
de-o vârstă cu mine, intră în birou. Are nevoie de o tunsoare și 
de cel puţin 15 kilograme în minus, dacă vrea să evite un atac 
de cord ale cărui simptome deja le-a simţit, după gâfâăielile pe 
care le scoate din piept. Un stagiar, cu pomeţii înalți, îmbrăcat 
într-un costum nou, chinuindu-se să-și ţină testosteronul sub 
gulerul de la cămașă, îl urmează îndeaproape. 

— Dacă ne spui imediat ce vrem să știm, va fi mai ușor pentru 
toată lumea, zice bobocelul, pironindu-și asupra mea ochii de 
puiuț abia ieșit din academie. Deja știm aproape tot ce e de 
știut, așa că tot ce trebuie să faci e să umpli golurile. 

Bărbatul mai în vârstă se așază pe unul dintre scaunele 
jerpelite din oțel din faţa biroului meu și își ridică ochii în tavan, 
uitându-se la plafonul antifonat. Cel mai vechi truc din lume. 
Arunci o acuzaţie, îţi prinzi suspectul cu garda jos și vezi cum 
reacţionează. Chestia asta ar putea funcționa la vreun drogat 
din Bronx, la vreun brokeraș asudat dintr-un birou de pe Wall 
Street, la vreun amărât care deja începe să regrete cine știe ce 
tranzacţie ilegală. 

Dar n-are cum să meargă aici. Nu în Langley. Nu în cazul unor 
inși care au inventat metoda asta, care sunt infinit mai buni la a 
minţi decât la a spune adevărul. Nu cu cei care, pentru prima 
dată în viaţa lor, nu au nimic de ascuns. 

e 

Paisprezece ore mai târziu stau, cu electrozi atașați de trup, 
în faţa unui tehnician care pare cât se poate de conștient de 
inutilitatea sarcinii lui. Este o șaradă. Ne jucăm rolurile cum 
putem mai bine. 

Trecem prin toate formalităţile, prin toate întrebările de 
control. Unde locuiesc, unde am fost repartizat, divorţul meu, 
cât de mult beau. 


129 


— Este prima dată când se face o anchetă în legătură cu tine? 
întreabă el în cele din urmă, privind la butoanele din fața lui. 

— Nu, îi răspund eu. Am fost anchetat din 1980 până în 1981. 
Suspendat timp de o lună, apoi eliberat, dar am rămas aici, la 
Langley, până în 1985. 

— Ştii care a fost motivul pentru care ai fost anchetat? 

— Da, au fost momente în care chestiuni din viaţa mea 
personală au compromis o operaţiune întreprinsă sub acoperire, 
în străinătate. 

— Ce fel de circumstanţe? 

Tipul își ridică ochii aceia cenușii, pieziși și-mi întâlni privirea. 

— Nu știu dacă ești pe deplin autorizat ca să-ți răspund la 
asta, îi zic eu. 

— Poţi să presupui că am toate autorizările de care am 
nevoie. 

— lmi pare rău, nu vreau să isc niciun fel de probleme pentru 
niciunul dintre noi, dar nu pot presupune nimic. Superiorii mei 
vor trebui să desecretizeze chestia asta și până nu deţii un 
document care să ateste lucrul ăsta, nu pot să spun mai mult 
decât am spus deja. 

Fac un efort să par prietenos. Tipul nu e altceva decât un 
instrument, o boxă pentru niște întrebări scrise de altcineva. 

— Care a fost finalul acelei anchete? 

— M-am întors în serviciu. Bănuiesc că motivele pentru care s- 
a făcut alegerea asta sunt undeva în dosarul meu. Eu nu le-am 
știut niciodată. 

Este satisfăcut de răspunsul meu și continuă să mă întrebe de 
nume și date. De prieteni și colegi. Îi răspund cum pot mai bine. 

— 15 ianuarie 1985, spune el spre final. Stockholm. 

— OK, replic eu. Dacă zici tu. 

— Te-ai cazat la hotelul Lord Nelson și avionul tău a zburat, în 
după-amiaza aceea, spre Dulles, cu escală la Londra, spune el 
consultându-și hârtiile din faţa lui. La 8:30 ai închiriat un Volvo 
sub un nume fals și te-ai întors la aeroport pe la 14:30. Îţi aduci 
aminte? 

— Îmi aduc aminte de Stockholm. Era frig, îi spun eu. 

— Ai avut mașina timp de șase ore, zice el. Aproximativ. Unde 
te-ai dus? 

Mă uit la ceas. 


— Sunt aproape zece ani de atunci, răspund eu. Aveam niște 
timp liber, așa că am închiriat o mașină. Unde am condus? Am 
luat-o spre nord, de-a lungul coastei, dacă îmi aduc bine aminte. 
Aveam o misiune și voiam niște timp pentru mine. 

— Ai avut grijă să scapi de toate umbrele care erau după tine, 
spune bărbatul, aruncând o privire spre panoul de control al 
poligrafului. 

— Din reflex. Scap de umbre și când mă duc să-mi cumpăr un 
pachet cu crochete de pui McNuggets. 

Un zâmbet îi flutură pe buze. Incă douăzeci de întrebări de 
rutină și terminăm. Ne strângem mâinile și știm amândoi că 
ancheta aceasta e încheiată. 

e 

Mai târziu, sunt în camera mea. Soarele palid de primăvară 
strălucește printre copacii subțiri și golași. Autostrada vuiește în 
depărtare. : 

Închid ochii și-mi amintesc de Stockholm. Îmi amintesc de 
pupa feribotului dinspre parcul de distracţii. Îmi amintesc de 
promisiuni și de moarte. Îmi amintesc de gol și de lucrurile cu 
care ne umplem golul. Îmi amintesc de fiecare cuvânt rostit de 
femeia aceea epuizată, dar cumsecade, de la ambasadă. Imi 
amintesc de Volvo, îmi amintesc de umbrele mele, de 
urmăritorii de care am scăpat, de cum am închiriat mașina cu un 
nume fals, al treilea sau al patrulea nume fals, cum am condus 
spre sud, nu spre nord, cum am crezut că soarele nu va mai 
răsări niciodată. Îmi amintesc de cafeaua slabă și de covrigii arși 
dintr-o staţie goală de benzină. Îmi aduc aminte că ningea și că 
Volvo-ul rula prin zăpadă fără să scoată un zgomot, ca și cum aș 
fi fost într-un vis. Îmi aduc aminte că, în cele din urmă, am oprit 
într-un mic sat de pe coastă, numit Arkösund. 

Îmi aduc aminte că am ieșit din mașină, că am mers pe jos, 
am trecut de un magazin de ţară, de niște vile galbene, de pe la 
sfârșitul secolului al XIX-lea, acoperite de omăt. Îmi aduc aminte 
de liniștea pe care numai pașii mei prin zăpadă o mai perturbau. 
Îmi aduc aminte cum stăteam pe un pod, privind în jos, spre 
întinderea de gheaţă, ferindu-mi ochii de fulgii care cădeau 
întruna. Îmi aduc aminte că am rostit atunci numele fiicei mele. 
Îmi amintesc lacrimile care mi-au înghețat pe obraji. Imi 
amintesc că nu puteam să merg mai departe de atât. Imi 


131 


amintesc că am spus, în șoaptă, gheții, mării, vântului: „Mă voi 
întoarce.” 

Îmi aduc aminte că am crezut în ce-am spus. 

Imi aduc aminte că, atunci când am revenit la mașină, zăpada 
îmi ștersese deja pașii, ca și cum aș fi ajuns pe pontonul acela 
de undeva, de sus, ca și cum prezenţa mea nu avea 
continuitate, nici context, nici cauzalitate. 

e 

Mai târziu în aceeași seară. În drum spre casă, mă opresc la 
piscină. Mi-am uitat costumul de baie, dar intru oricum. Nu e 
nimeni la bazin, cu excepţia a doi bătrâni care înoată hotărâți 
prin apa verde, clorinată. Mă așez pe dalele reci, cu spatele la 
perete. Afară, stropi grei de ploaie încep să cadă pe pământul 
deja ud. Când închid ochii, îmi imaginez că merg pe o pătură 
groasă de zăpadă îngheţată, atât de albă, încât te orbește. 
Vântul îmi biciuie obrajii. Am lăsat în urma mea dâre adânci în 
omăt și, oricât aș încerca, nu pot să le acopăr. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


— Bună treabă, soldat, spuse Reiper. Ţi-ai îndeplinit misiunea 
cum nu se putea mai bine! 

Cu un braţ aruncat după umerii lui George, Reiper îl împinse 
spre sufrageria englezească din care musafirul lui plecase în 
urmă cu mai puţin de douăsprezece ore. 

Soldat. Tonul acela degradant. George nu era soldat, ci 
general sau, cel puţin, un asistent pe teren, un consilier al 
generalilor. Efectele cocainei de dimineaţă deja se estompaseră. 
Dacă ar mai fi fost încă sub influenţa drogului, i-ar fi spus lui 
Reiper exact ce credea despre el, și anume să se ducă la dracu’ 
cu Digital Solutions, cu tot. Un loc pe care, probabil, deja îl 
cunoșteau destul de bine. In schimb, George se simţi deprimat. 
Epuizat după insomnia din noaptea precedentă și valul de 
adrenalină de dimineaţă. Inspăimântat de Reiper și de gaşca lui, 
de pilele lui și de resursele la care era evident că avea acces. Nu 
spuse nimic, doar dădu din cap. 

132 


— Ah, pentru Dumnezeu, George, ia loc, îi invită Reiper. Ai 
avut o dimineaţă foarte productivă. Cafea? 

George voia să se întindă. Să-și frece ochii. Să-și scoată 
jacheta și pantofii, să se ghemuiască pe canapea și să doarmă. 
Asta era tot ce voia cu adevărat. Sau, chiar mai bine de atât, să 
se ridice în picioare, să dea mâna cu Reiper și să-i mulțumească. 
Apoi să se urce la volanul Audi-ului său, să dea drumul la CD-ul 
cu Avicii la un volum confortabil și să conducă până acasă, la 
apartamentul lui alb, curat, bine întreţinut și aranjat cu gust. 
Acolo, să facă un duș, să spele de pe el ultimele rămășițe și 
amintiri cu și despre Digital Solutions, pe urmă să se strecoare 
între cearșafurile călcate, în patul lui model Hästens. 

— Cafea? Sigur, spuse el, în schimb. 

— Deci, începu Reiper. Raportul. Se pare că tehnologia 
funcționează, după câte ne putem da seama. Excelent. Acum 
spune-mi cum ai făcut-o. 

— Păi, la început totul a mers conform planului. Am făcut 
exact cum m-a învăţat Josh. Dar Klara a venit mai devreme 
decât m-am așteptat, așa că, spre final, lucrurile au fost cam pe 
muchie. 

ÎI străbătu un fior amintindu-și cum se strecurase în biroul lui 
Boman. 

— Înţeleg, zise Reiper, încruntându-se. 

Cicatricea de pe obrazul lui se înroșise ca focul. Ochii lui verzi, 
de reptilă, se uitau prin George. 

— Te-a văzut? 

— Nu, răspunse George. Nicio șansă. M-am furișat în biroul 
șefei ei. N-avea cum să mă fi văzut. Incepuse să vorbească la 
telefon și m-am strecurat din birou fără să mă observe. Sunt 
sigur de asta. 

Simţea că era important, chiar vital să-i explice lui Reiper cum 
a scăpat neobservat, să-l facă să înțeleagă că și-a îndeplinit 
misiunea fără greș. Nici nu voia să se gândească la ce-ar fi 
presupus pedeapsa pentru un eșec. Reiper nu spuse nimic, dar 
părea să cântărească vorbele lui George cu atenţie. George 
sorbi din nesul lui. Avea un gust oribil. În momentul în care își 
puse ceașca pe măsuta de cafea, ușa de la sufragerie se 
deschise. O femeie atrăgătoare, cam de vârsta lui George, cu 
părul blond prins într-o coadă de cal, își făcu apariţia. Reiper se 
întoarse spre ea. 


133 


— Kirsten, spuse el. Vreo veste? 

— Cred că s-a stabilit primul contact, replică tânăra. 

— E-mail? întrebă Reiper. 

— Telefon. Bănuim că e Shammosh, dar n-o putem auzi decât 
pe Klara. Vorbește cu el chiar acum. 

Reiper se întoarse spre George. 

— Grăbește-te. Avem, din nou, nevoie de tine pentru o 
traducere. 

Reiper se îndreptă spre ușă, făcându-i semn, nerăbdător, lui 
George să vină cu el. leșiră în hol, apoi intrară într-o încăpere 
mai mică de alături, care părea a fi bucătăria. Poate că era 
cămara vreunei slujnice, pentru că bucătăria respectivă nu era 
mai mare decât un dulap mai spaţios. La capătul încăperii, sub o 
fereastră mică ce dădea în grădină, se afla o masă cu două 
monitoare și un laptop. În faţa mesei stătea Josh, cu căștile pe 
urechi. Îi făcu semn lui George să se așeze și să-și pună și el o 
pereche de căști. Pe unul dintre monitoare rula un program 
audio. 

— Lasă detaliile. Concentrează-te doar asupra lui Shammosh, 
și dacă ei urmează sau nu să se întâlnească. De restul ne 
ocupăm noi mai încolo, spuse Josh. 

George încuviinţă. 

Treizeci de secunde mai târziu auzi un clic, semn că Klara 
tocmai închisese telefonul. George ridică o clipă căștile de pe 
urechi și se întoarse spre Reiper. 

— Păi, n-o aud decât pe ea, nu și pe celălalt. Dar, cu 
siguranţă, e Shammosh. Și ea se duce acum să-l întâlnească, 
zise el. 

După încă vreo câteva minute, George își scoase căștile și se 
scărpină în cap. Era a treia oară când asculta conversaţia dintre 
Klara și Mahmoud. 

— Nu, nu e nimic acolo. Ea îl întreabă unde ar trebui să se 
întâlnească și el îi răspunde. Ea nu repetă adresa. Și nu aud 
decât ce spune ea. Pe el nu-l aud. 

Josh  încuviinţă. Erau singuri în încăpere. Reiper și fata 
dispăruseră imediat ce George le tradusese, în mare, ce 
discutaseră cei doi. 

— Poţi să te culci o vreme, dacă vrei, îl sfătui Josh. Reiper o 
să-ți spună când o să fie iar nevoie de tine. 

— Vrei să sugerezi că pot să mă duc acasă? 


134 


Simţea că speranțele lui reînviau. Dacă ar putea să se 
întoarcă în apartamentul lui. Să facă un duș. Să doarmă. Poată 
că, până se va trezi, toată nebunia asta va fi dispărut. 

— Revino-ţi, amice, nu te duci nicăieri. Poţi să te întinzi pe 
canapeaua din camera de zi. 

Josh se întoarse iar spre monitoare, clătinând încet din cap. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


Nu știa de cât timp stătea în fața Palatului Regal - zece 
minute, douăzeci... - înainte să apuce să-l vadă pe Mahmoud de 
cealaltă parte a caldarâmului. Abia îl putu desluși, rezemat de 
un stâlp înalt, la intrarea în parc. Stătea nemișcat. Klara simţi că 
inima îi bătea să-i iasă din piept. Când înţelese că fusese văzut, 
în cele din urmă, Mahmoud ridică mâna dreaptă spre Klara și îi 
făcu semn să se apropie. Apoi se întoarse calm pe călcâie și 
dispăru în parc. 

După ce închisese telefonul, ceva mai devreme, Klara 
rămăsese nemișcată o vreme, la birou. Boman plecase deja 
acasă în week-end. N-o mai ţinea nimic la birou. Nu era nimic ce 
nu putea aștepta până mai târziu. Incă se simţea amorțită, 
confuză și zdruncinată după ce descoperise fotografia în 
apartamentul lui Cyril. Dintr-odată i se păruse extrem de firesc 
să se ducă să-l întâlnească pe Mahmoud. 

El îi ceruse să iasă din Parlament prin spate. Singura cale de 
acces pe care o știa era prin parcarea de la subsol, așa că s-a 
îndreptat într-acolo. Apoi a luat metroul până la Gara de Nord și 
pe urmă un taxi până la Palatul Regal. Făcuse exact ce îi ceruse 
el. Fără ezitare, fără să se gândească. Oricum ar fi fost, avea 
nevoie să iasă de acolo, să ajungă cât mai departe. Și vocea lui 
fusese atât de dezarmant de onestă, atât de însingurată și de 
tensionată. Klara privi o ultimă dată în jur, înainte de a-l urma 
pe Mahmoud în parc. 

Se simțea teribil de vulnerabilă, stând acolo, în picioare, între 
palatul cenușiu și decrepit și aleea pietruită și largă care îl 
despărțea de parc. Dar măcar reuși să vadă că era singură. 

135 


Paranoia lui Mahmoud i se păru nefondată. Tocmai de aceea și 
voise s-o întâlnească în acel loc. Ca să poată să se asigure de 
asta. 

Îl văzu din nou la intrarea în parc. Stătea pe o bancă, lângă o 
cărare pietruită, așteptând-o. Arăta obosit, îmbătrânit. Părul îi 
era mai scurt decât își aducea ea aminte. Nu atât de scurt ca 
atunci când s-au cunoscut, când el era un parașutist proaspăt 
ieșit de pe băncile școlii, cu o tunsoare cazonă. Dar, cu 
siguranţă, nu erau buclele acelea ciufulite pe care și le amintea 
de la ultima lor întâlnire din Uppsala. 

El se ridică de pe bancă s-o întâmpine, însă ea nu putu să-i 
întâlnească privirea. Se chinuise multă vreme să lase ochii aceia 
în urmă, să-i uite. Și în momentele acelea, iată-l din nou, chiar în 
fața ei. În ciuda cercurilor largi și negre din jurul lor, ochii lui 
erau la fel cum și-i amintea. Profunzi, cu acea nestăpânită 
licărire de libertate din ei care îl făcea arogant pentru cei mai 
mulţi. Dar, în același timp, degajau o căldură puternică și plină 
de nostalgie pe care ea, după toţi anii ăștia, o găsea irezistibilă. 

Era neras. Haina lui închisă la culoare avea, pe rever și peo 
parte, până jos, pete uscate de ceva roșu și unsuros. Arăta 
îngrozitor. Era la fel de frumos ca întotdeauna. 

— Moody! spuse ea și se opri în faţa lui. Oh, Dumnezeule, ce- 
ai pațit? 

El ridică o mână, făcându-i semn să tacă. 

— Îmi pare rău, începu el, șoptind. Dar trebuie să-mi dai 
poșeta ta. 

Klara se uită la el, întrebătoare. 

— Poftim? De ce? 

— Te rog, spuse Mahmoud. Nu te-aș ruga dacă n-ar fi 
important. Te asigur de asta. 

Ezitând, îi întinse nesigură geanta ei Marc Jacobs, în nuanţe 
de albastru-închis. 

— Îmi pare rău, repetă el. 

Răsturnă conţinutul genții pe banca stacojie din parc, golind-o 
complet. 

— Ce naiba, Moody? exclamă Klara, ridicând vocea. 

El nu părea s-o audă. 

— Ţi-ai închis telefonul, așa cum ţi-am cerut, nu? o chestionă 
el, cercetându-i pe rând, rapid, dar cu atenţie, fiecare 


compartiment din geantă: trusa ei de machiaj, portofelul, 
tampoanele. Nimic nu rămase neatins. 

— Da, însă ai de gând să-mi spui ce faci? 

Mahmoud ridică ochii spre ea și începu să-i pună înapoi 
lucrurile în geantă. 

— Știu că pare o nebunie, continuă el, dar ultimele câteva ore 
au fost foarte palpitante. Ridică brațele. 

Klara se uită la el cu îndoială. Era ceva în ochii lui care o 
implora, ceva care îi cerea cu disperare să-l asculte. O scânteie 
a ceva ce nu mai văzuse înainte. Mahmoud se ridică și veni 
înspre ea, mai aproape. Klara simţi parfumul lui. Fie folosea 
aceeași apă de colonie, fie acesta era mirosul lui natural. Mosc 
și iasomie. Însă aroma era mai slabă decât își aducea ea aminte, 
ascunsă sub mirosul de pământ reavăn și transpiraţie, și sânge. 
Mahmoud își vâri mâinile în buzunarele pardesiului ei de molton. 
Rapid și eficient. Apoi cercetă interiorul hainei, buzunarele de la 
pantaloni, trecând repede mâinile în jurul taliei. In sfârșit, ajunse 
să cerceteze cu atenţie cusăturile hainelor ei, mergând cu 
mâinile de-a lungul lor. De-a lungul trupului ei. Când termină, 
făcu un pas înapoi. 

— Îmi pare rău. Crede-mă, nu așa mi-am închipuit reîntâlnirea 
noastră. 

Se așeză pe bancă și-și trecu mâinile peste faţă. Klara se 
așeză și ea lângă el, uşor ezitant. Îi trecu un braţ pe după umeri. 
Straniu, și totuși atât de firesc. 

— De vreme ce deja m-ai percheziționat, pot să te îmbrăţișez? 
întrebă ea. 

El se întoarse cu fața spre ea și-i zâmbi strâmb. 

— Probabil crezi că am luat-o razna de tot. 

Klara ridică din umeri. 

— Pe bune, Moody, nu știu ce să cred. Ti-am văzut e-mailul 
despre venirea ta în Bruxelles. 

Își drese vocea. Privi parcul de jur împrejurul ei. 

— Și, sincer, nu știu cum să-ţi răspund. A fost greu pentru 
mine. Știi ce-a fost între noi. Felul în care s-a terminat. Mi-a luat 
mult timp să accept că nu voi primi niciodată o explicaţie. Că, 
pur și simplu, ai încetat să mă mai iubești. Este greu să accepţi 
așa ceva, înţelegi? Nici măcar nu știam dacă mai voiam să te 
văd vreodată. 


137 


Se întoarse către Mahmoud. El avea privirea în pământ. 
Piciorul îi tremura, îi tresărea. De nervi sau de stres. 

— Și acum asta. Ce se întâmplă, Moody? 

Mahmoud se ridică brusc. 

— Nu putem sta aici, spuse el. Haide, trebuie să ne mișcăm! 

e 

Intrară de-a binelea în parc, mergând pe sub copacii goi, 
peste cărările pietruite și înghețate, acoperite cu frunze uscate. 
Soarele scânteia palid și rece, ca și cum era și mai îndepărtat 
decât de obicei. 

Klara nu spuse nimic, iar Mahmoud își tot dregea vocea, 
trăgea adânc aer în piept, se pregătea. Și, în cele din urmă, îi 
spuse, despre cercetările lui academice, despre călătoriile în 
Afganistan și lrak. Despre mesajele pe care le tot primise de la 
cineva care părea să fi fost frate de arme cândva, în vremurile 
dinainte. Despre conferinţă și despre telefonul primit. Despre 
întâlnirea de la Muzeul African și moartea lui Lindman. Și, în 
sfârșit, despre atacul ireal de la hotel, azi-dimineaţă și despre 
transmiţătorul pe care îl găsise în rucsac. li spuse totul, nu 
lăsase nimic nespus. Un fluviu puternic curgea din el, calm la 
suprafaţă, dar cu o forţă teribilă dedesubt. 

— Dumnezeule, zise Klara, când ajunseră la celălalt capăt al 
parcului. In ce te-ai băgat? 

— Nu știu, răspunse el. Lindman pare să deţină - părea să 
dețină, vreau să spun - informaţii pentru care cineva este dispus 
să ne omoare pe amândoi ca să pună mâna pe ele. 

— Americanii pentru care lucra? întrebă Klara. 

— Nu știu. 

Mahmoud se căută în buzunar și scoase o bucăţică de hârtie. 

— Tot ce știu e că Lindman a spus ceva despre o gară din 
Paris și că se pare că a lăsat un bagaj într-o casetă specială 
metalică, sau dulăpior de bagaje, la Gara de Nord. Asta este tot 
ce am și după asta mă ghidez. 

Mahmoud chemă un taxi care oprise în curbă. Tinu portiera 
deschisă și se uită la Klara întrebător. 

— Nu zic că vreau să mergi la Paris cu mine, dar mai ai puţin 
timp liber la dispoziţie? 

Trase adânc aer în piept. Părea că roșise. 

— Iţi sunt dator cu o uriașă explicaţie. Și, așa ciudat cum o să 
sune sau cum vrei tu s-o iei, îl implică și pe Lindman. 


138 


e Iunie 2002 


Kalsborg, Suedia 


Euforie și endorfine. Este greu de imaginat și totuși atât de 
evident, încât pot să-ți adulmece libertatea prin crema de 
pantofi și grăsimea de curăţat arma de foc, prin pâslă și prin 
soluția dezinfectantă. Atât de subit și de real, încât, pe limbă, 
pot să simtă gustul libertăţii în votcă. Amestecă tăria cu Fanta și 
o beau în paharele lor verzi din plastic, aceleași pahare pe care 
le aveau cu ei din prima zi. Cu ei în marșurile de câte două 
săptămâni, în regiunea nordică Norrland, trecând prin 
nenumărate exerciţii de supraviețuire la minus 25*C, cu ei 
urcând muntele Kebnekaise și apoi coborând și cu ei în avion, de 
la prima săritură până la ultima. Și ei râd, și râd, și iar râd. Își 
pun porecle. Spun povești despre recrutare, despre săriturile cu 
parașuta, despre degete degerate, despre operaţiunile la 
graniţă. Povești învăţate pe de rost și apoi relatate și 
îmbunătăţite mereu, aduse la perfecţiune, în timp ce ei își 
curăță armele sau fac de gardă, sau în nopţile nedormite, sau în 
dimineţile prea devreme. 

Este așa de la bun început. E ca și cum abia s-ar fi cunoscut, 
ca și cum ar fi fost îndrăgostiţi. Ca și cum n-ar fi fost despărțiți 
niciodată. In seara aceasta, totul este scăldat într-o lumină 
nouă. O străfulgerare primordială, reflexivă de nostalgie sau de 
sentimentalitate. Se luptă. Nu se pot opri din a-și atinge 
trupurile, din a simţi căldura și forța lor. Cincisprezece luni de un 
fel de apropiere fizică pe care n-o vor mai simţi niciodată în 
viaţa lor, deși acum nu-și dau seama de asta. O apropiere pe 
care n-o vor simți nici față de prietenele lor, de soțiile și de copiii 
lor. Nu așa, nu în același fel. Işi mângâie unul altuia creștetele 
tunse scurt. Sunt atât de fericiţi că s-a terminat; nu le vine să 
creadă că s-a terminat. 

[A] 

Mahmoud se lăsă pe spate în patul lui de cazarmă. Pentru o 
clipă, reuși să blocheze tot testosteronul și toată energia din jur. 
Inchise ochii, simțind votca și bereta castanie strângându-i 
tâmplele. Își dorea să fi putut plânge. Își dorea ca mama să-l 


139 


poată vedea în acele clipe. Nu contează; oricum n-ar înţelege. 
Nimeni n-ar putea înţelege prin ce-a trecut el. Ce-a reușit să 
facă. 

Disciplina nemaipomenită - concentrarea de care fusese 
nevoie ca să-și obțină bereta și aripile. Să iasă dintre betoanele 
cartierelor de periferie și să ajungă aici. El, mai mult ca oricine 
altcineva, dăduse dovadă de hotărâre, de curaj și de rezistenţă. 
Se ridicase deasupra bănuielilor și a insultelor. A comandanților 
care, în primele două luni, i-au spus bin Laden. Graffiti în negru. 
Marker îngroșat. Al-Qaeda. Raghead. Allahu Akbar. In fiecare 
dimineaţă în primele câteva săptămâni. Câteodată și o svastică. 
Își impusese să se trezească, la început, cu o oră înaintea 
celorlalţi, ca să poată să-și șteargă rușinea de pe vestiar. Se 
obișnuise să ignore vocile pe care le auzea pe la spate și tăcerile 
bruște când intra într-o încăpere. Nu cedase nicio clipă. Nu 
făcuse decât să se maturizeze și să se obișnuiască încet cu ei. 
Pur și simplu, devenise mai bun decât ei. Mai puternic. Mai dur. 
Până când n-au mai putut să-l excludă. Până când, aproape 
imperceptibil, deveni o parte din ei. Trecuse de la bin Laden la 
Shammosh. Începuse să le simtă respectul, încrederea în el. 
Începuse să simtă că nu-l mai tratau diferit. 

În acele momente, acolo, în patul lui dur, de cazarmă, 
înconjurat de vocile tinerilor care erau mai apropiaţi și mai 
familiari decât orice altceva în lume, cu aburii alcoolului care îl 
ridicau și-l purtau departe, simțea de parcă ar fi câștigat o 
medalie olimpică de aur. A fi acolo și în acele momente era o 
reușită de o măreție greu de perceput. 

— Shammosh! Ce dracu’! Haide! 

De undeva, de lângă patul lui suspendat, braţul cuiva îl apucă 
și-l trase pe podea. Mahmoud își varsă băutura peste tot, pe 
blugii lui Levi. Nici măcar nu băgă de seamă. Toată lumea 
dansează, izbindu-se unii de ceilalţi. Răbufniri scurte, controlate 
încă, de energie masculină mocnită. Valve care, sub presiune, ar 
putea exploda, dacă nu ies de acolo, dacă nu se îndepărtează 
imediat. Departe de barăci și de regiment. Să fie oriunde 
altundeva, numai nu acolo. Ar vrea totuși, cu tot dinadinsul, să- 
și păstreze beretele pe cap. Ar vrea totuși, cu tot dinadinsul, să 
vadă lumea cine erau, ce-au reușit. Dar disciplina câștigă meciul 
și ei își lasă beretele în vestiare, înainte să plece în permisie, să 


140 


danseze toată seara, trâmbițându-și vocile în tăcerea provincială 
a orașului. 


(J 

Barul este plin de elevi de liceu și de casieri de la 
supermarketul din oraş. Un grup mare de soldați, proaspăt 
recrutați, cu ochii în stele, cu grade mult inferioare lor. Işi dau 
seama că nu au nevoie de berete. Toată lumea poate să-și dea 
seama cine sunt. După privirea lor. După felul cum se poartă. 
După încrederea evidentă în forțele lor fizice. Găsesc o masă pe 
terasă, lângă apă și o chelneriță, rămasă în urmă de la vreo 
conferință la care participase, le servi un rând de lichior de lemn 
dulce. E genul ăla de noapte. Genul ăla de noapte de vară în 
care amurgul pâlpâie continuu în jurul lor, făcându-i să radieze 
lumină ca argintul și ca apa, să se desfășoare și să plutească 
deasupra pământului. 

Mai târziu, Mahmoud stă la bar. Are senzaţia că ar putea bea 
la nesfârșit. Nicio picătură în cincisprezece luni și nici înainte de 
asta nu luase cine știe ce la bord, dar în seara aceea putea să 
bea întruna, fără oprire. Se împleticește și se redresează, 
ținându-se de bar. Incearcă să-și controleze limba. Scutură din 
cap. El e Mahmoud Shammosh, de la periferie. El e Mahmoud 
Shammosh, parașutist, în curând, student la Drept în Uppsala. El 
e Mahmoud Shammosh, invincibilul. 

— Tu ești unul dintre acei rangeri, nu-i așa? 

O voce se desprinse din tumultul glasurilor și al muzicii din 
jurul lui. Foarte aproape, chiar lângă urechea lui Mahmoud. Işi 
răsuci capul și răspunse înainte să vadă cine l-a întrebat. 

— Sunt invincibil. 

Este un bărbat. Poate cu zece ani mai bătrân decât Mahmoud. 
Poartă un costum închis la culoare, croit pe talie. O cravată 
subţire pe care o menţine strânsă în jurul gâtului, chiar dacă se 
află într-un bar, chiar dacă este o oră târzie. O cămașă albă, 
fină, bine călcată. Tras la față. Un chip oval, cu trăsături 
hotărâte. Când râde la gluma lui Mahmoud, o gropiţă îi apare pe 
un obraz. Un tip scund, blond. Ochi albaștri care sunt mai mult 
decât curioși. 

— Oh, exclamă el. Invincibil. Nu-i rău. 

Privirea pare amuzată, pare să se uite direct în străfundurile 
lui Mahmoud. O privire lipsită de orice jenă. O privire care pare 


141 


să-i spună lui Mahmoud că „e alegerea ta. Dar dacă ești tot aici, 
ai ales deja”. 

— Da, spuse Mahmoud. Invincibil. Sunt parașutist. Știi cât de 
duri suntem noi? p 

Se chinuie să pronunţe consoanele. |și zice în sinea lui că ar 
trebui să iasă de aici, că nu se poate termina bine povestea 
asta. 

— Mamă, exclamă iar bărbatul, ducându-și mâna la gură, 
clipind. Cât de dur ești, soldat? 

— Al naibii de dur. 

Apoi încearcă să se strecoare afară din el. Să iasă din 
hibernare și negare. Să iasă din ascunzătoare. ȘI-l lasă să iasă. 
Lasă alcoolul să-l elibereze. Lasă libertatea să curgă prin el. 
Invincibilitatea. Pârâie și dansează prin lobul temporal ca bulele 
de gaz în pahar. Erecţia îi pulsează în spatele fermoarului de la 
pantaloni. 

— Stai aici, la hotel? 

Lucrurile devin mai abordabile. Ca și cum n-a făcut niciodată 
nimic altceva. Dacă e cineva care să merite asta, el e acela. 
Gata, s-a terminat. Toate jocurile și dorinţa de a dovedi ceva. 
Are bereta. Este ceea ce este. g 

— Eşti foarte direct, soldat, continuă bărbatul, rânjind. Imi 
place chestia asta. 

Cei doi nu pierd vremea. Se strecoară pe lângă bar, trec de 
recepție, plutesc în sus, urcând două etaje, pe scări laminate. 
Gustul berii în gură, mirosul proaspăt de lemn și vopsea care 
abia dacă acoperă mirosul de mucegai. Mahmoud nu pricepe ce 
este cu scările astea. Urcă în spirale și par a se îmbina în 
unghiuri imposibile, într-un fel de geometrie nepământeană. 
Intrând și ieșind rapid, trecând de uși, etaje. E un labirint greu 
de închipuit, ca într-un castel fermecat. In sfârșit, ajung la o ușă, 
intră în cameră, împiedicându-se, închid ușa în urma lor, cu un 
zgomot ca și cum ar fi fost aer sub presiune, sunetul sigilării 
ermetice. 

Nu are timp să-și recapete echilibrul, să-și dea seama de 
împrejurimi. Valul îl mângâie și îl leagănă. Ameninţă să-l 
cuprindă complet, să-l învăluie. Îl împinge înainte, pe pat. 
Degete pline de nerăbdare se chinuie să desfacă nasturii, 
cureaua de la pantaloni. Guri, buze și dinţi sărută și sug, și 
mușcă. Mâinile mângâie coapsele, piepturile și sexurile 


142 


palpitând, zvâcnind. Pielea dezgolită frecându-se de piele 
dezgolită, apăsând, lovind. lar Mahmoud nu se împotrivește. În 
sfârșit, își permite sieși să se descătușeze, să-și piardă complet 
controlul. În sfârșit, îi permite valului să se izbească de țărm și 
apoi să se retragă iar în larg. li permite să-l poarte cu el. 

După aceea, se trezește din beţie. Noaptea strălucitoare de 
vară nu mai e magică sau supranaturală, extraterestră, ci rece 
și albă, și mult prea clară. Bărbatul de lângă el se foiește între 
așternuturile ieftine, se rostogolește pe o parte și se uită la el. 
Câteva fire albe lucesc prin părul și așa rar de pe pieptul lui. 
Gropiţa aceea în obraz. Ochii aceia care nu-i dau pace. 

— Trebuie să plec, spuse Mahmoud. Trebuie să mă întorc la 
cazarmă. 

Apoi tăcere. S-a terminat. Este prea târziu. Nu mai are de ce 
să se agate. 

— Trebuie să plec, pur și simplu. 

Se ridică, își îmbracă boxerii și blugii dintr-o singură mișcare. 
Își trage peste cap tricoul alb. Încheie nasturii de la cămașă. Nici 
măcar nu se mai chinuie să-și lege adidașii Nike. Impiedicându- 
se, iese pe ușă, abia ţinându-se pe picioare. 

— Pot să te sun? întrebă bărbatul. 

Vocea se aude dinspre pat, exact în momentul în care 
Mahmoud apasă clanţa ușii care deja se întredeschise, o voce 
atât de patetică și de neliniștită, încât el nu știe ce să spună. 
Așa că turuie rapid numărul de telefon înainte să se gândească, 
pe jumătate sperând că tipul n-o să-și aducă aminte. Pe 
jumătate sperând că îl va suna totuși, tot timpul, întotdeauna. 

Seară sau noapte, sau dimineaţă. E o stare în afara timpului. 
Un moment triumfător, rușinos, eliberator, oprimant, ceva lipsit 
de clipe notabile sau de referință. Se simte în același timp ușor, 
ca și cum n-ar fi avut un trup, și greu, ca plumbul, atât de greu, 
că nici nu mai poate merge cum trebuie. Karlsborg îi pare 
oarecum familiar, dar nu cine știe ce. Este o amintire 
neînrădăcinată. Ca un dâjă-vu. Îl uimește faptul că reușește să-și 
găsească drumul, pe străzile și aleile orașului, înapoi la 
cazarmă. Îl uimește că are o legitimaţie în buzunar, că soldatul 
de pază îl primește, îl uimește că el e același cu puştiul din 
fotografia de pe legitimaţie, abţinându-se cu greu să nu râdă. 

Știe că s-a terminat în clipa în care deschide ușa la baracă. 
Ştie, când vede luminile fosforescente încă strălucind, că noii 


143 


rangeri nu dorm. Știe că s-a terminat din tăcerea și zâmbetele, 
și privirile lor ferite. Binecunoscutul sentiment al alienării se 
intensifică treptat, cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare moment 
nesfârșit în care el nu spune nimic, ci doar stă acolo, în picioare, 
ca un hoț, prins, în pragul ușii, cu cămașa în dezordine. Prins 
între cine este și ce este de fapt. În mijlocul conștientizării că nu 
există cale de întoarcere. Feţele nesfârșite ale discriminării. 

Lindman este cel care rupe tăcerea. Care apare pe unul dintre 
paturile de jos. E Lindman cel care se întinde, de la nimic la doi 
metri în sus, 120 de kilograme ca un balon cu heliu umflat 
brusc. E Lindman cel care se leagănă, venind înspre ușă, până 
când ajunge aproape. Până când e în faţa lui Mahmoud, 
respirația mirosindu-i a lemn dulce, a bere și a adrenalină. 

— Deci, începe el. Știam că regulezi cămile, bin Laden. Dar n- 
aveam nici cea mai vagă idee că-ţi place și să le-o tragi 
oamenilor în cur. 

Râsete și chicoteli. 

— Lasă-l, frate, în pace, intervin doi răutăcioși, Glans și 
Petrov, cu jumătate de gură. 

Dar nu înseamnă nimic. Două fraze. De atât este nevoie ca să 
ștergi cu buretele cincisprezece luni de asimilare. 

La început, Mahmoud nu spuse nimic. E copleșit de un 
sentiment de imensă extenuare. Trebuia să fi stat în oraș. Ce 
nebunie l-a îndemnat să se întoarcă? 

— Despre ce naiba vorbești, Lindman? întrebă el. 

Îi răspunde privirii directe, albastre, suedeze a lui Lindman. 
Între timp se ridicaseră și alţii în picioare. Reuși să-i distingă pe 
Malm și Svensson. Landskog și Torsson. Se apropie, dezlipindu- 
se de pereți, precum ceața, strângându-se în jurul lui. 

— Despre ce vorbesc? 

Lindman se întoarse, aruncând un zâmbet către corul lui 
grecesc, către figuranţii lui. 

— Vorbesc despre faptul că ești un poponar nenorocit, bin 
Laden. Despre asta vorbesc. 

— Haide, Shammosh. Te-am văzut cu homosexualul ăla la 
bar. Te-am văzut cum te-ai strecurat cu el. 

Ăsta este Glans. Privirea îi e fixată undeva spre capătul 
patului de deasupra. Glans. Cel cu care făcuse de pază și cu 
care împărțise și turele, și stresul. Cel pe care l-a ajutat cu 


144 


bătăturile și pe care l-a învăţat să citească o hartă ca lumea. N-a 
mai rămas nimic. 

Două bipuri răsună în toată cazarma. Două bipuri înfundate, 
din buzunarul pantalonilor lui Mahmoud. Inainte să poată 
reacţiona, cineva îl prinde de braţe și i le întoarce la spate. Ca și 
cum ar fi primit o comandă secretă, ca și cum asta ar fi fost 
aranjată de la bun început, Lindman e călare pe el, înfundându- 
și mâna în buzunarul lui îngust. Căutând, trăgând și apucând. 
Ținând în mână, triumfător, telefonul lui, Nokia. Apasă câteva 
butoane. Își drege vocea. Sună a victorie. 

„Îţi mulţumesc pentru seara asta, soldat, citește el de pe 
telefon. Chiar n-ai glumit, ai fost, într-adevăr, un dur. Ai grijă de 
tine...” 

Face o pauză de efect. 

„Ai grijă de tine, Jonas!” 

Întreaga încăpere explodă de râsetele lor și de dezgustul 
triumfal. Mahmoud simte cum e împins cu faţa de linoleumul 
pestriț. Nu opune nicio rezistenţă. Trupurile lor îl ţintuiesc la 
pământ, cu toată greutatea. Respirația lor... 

— Fir-ar al dracu’, bin Laden, îi șuieră Lindman în ureche. Fir- 
ar mama dracu’. Eşti scârbos rău. Jonas ţi-a tras-o bine în cur? 
Zi, mă! 

Îl apucă și-l trag în toate direcţiile, ca și cum n-ar fi fost siguri 
ce să facă, ce fel de pedeapsă ar trebui să-i aplice. În cele din 
urmă, ajung cu el la dușuri. Cămașa și maioul lui Mahmoud sunt 
rupte în bucăţi. Blugii îi sunt trași în jos peste șolduri, peste 
coapse, apoi peste genunchi. Simte dușul curgând peste el, 
pumnii și picioarele. Zace acolo, gol, în dușul de cazarmă, cu 
pantalonii în vine, sub apa rece ca gheața. Voci peste tot în jurul 
lui; voci ascuţite, agitate, ricoșează de pe dalele strălucitoare. 
Acele voci pe care credea că le-a convins. Pe care se amăgise că 
le-a convins. Toate spun același lucru, în o mie de feluri diferite: 
pentru cineva ca tine, nu există milă, nu există pace, nu există 
nimic. 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


145 


— Clasa întâi? spuse Mahmoud. Nu mai erau alte bilete 
disponibile? 

Puse rucsacul pe podea, lângă el și se uită pe fereastră. 
Peronul cenușiu, animat era plin de călători. Klara se așeză pe 
scaunul dinspre culoar și își îndepărtă o șuviță rebelă de pe 
frunte. 

— Nu știu. M-am gândit doar că la clasa întâi sunt mai puţini 
oameni. Se pare că ești, cum să zic... căutat de poliţie. 

— O să fii și tu căutată de poliţie, și cât de curând, mormăi 
Mahmoud. 

S-a împotrivit venirii Klarei cu el încă din momentul în care ea 
i-a sugerat asta, din momentul în care a insistat că vrea să vină 
cu el, atunci, în taxi, după ce, în cele din urmă, i-a spus totul. 
Tot ceea ce ar fi trebuit să-i fi spus în urmă cu trei ani, cu cinci 
ani. Tot ce ar fi trebuit să știe din prima clipă când s-au 
cunoscut, nu acum, în Bruxelles, după tot ce s-a întâmplat. Se 
simțea ca un idiot. Și incredibil de egoist. Ultimul lucru pe care 
voia să-l facă era ca, pe lângă toate celelalte, s-o expună și 
pericolului. 

In cele din urmă, Klara bătu în retragere, ridică mâna și 
spuse: 

— OK, bine. Cum vrei tu. 

Dar când se întoarse de la ghișeu, cumpărase bilete pentru 
amândoi. Nu se schimbase deloc. Făcea tot ce voia ea. Pe de 
altă parte, Mahmoud nu se putea abţine să nu se simtă ușurat. 
Era atât de singur, atât de vânat de toată lumea. Ultimele 
douăzeci și patru de ore fuseseră un coșmar total. Stând lângă 
Klara, la clasa întâi, în acel tren TGV spre Paris, asta îi permitea 
să respire din nou. li datora mai mult decât îi va putea vreodată 
răsplăti. 

— Ce-ai spus? întrebă Klara. 

— Am spus că, dacă o să continui să te ţii de mine, și tu o să 
fii pe lista celor căutați. 

— N-are a face, zise ea și mai luă o gură de apă din sticla pe 
care o cumpărase în gară. 

— Sau, mai rău de atât. Tipii ăștia nu par dornici de 
compasiune. 

Mahmoud își lăsă privirea să se odihnească pe imaginea gării 
care se vedea pe fereastra trenului. Șine ruginite și buruieni 


146 


ofilite, graffiti și clădiri cenușii, abandonate. Învârtindu-se 
deasupra acelui decor, era chipul uriaș, zâmbitor, al lui Tintin. 
e 

Când Mahmoud se dezlipi, în sfârșit, de lângă fereastră, o 
simţi pe Klara uitându-se la el. Se îmbărbătă și o privi în ochi. La 
un moment dat, în viaţa lui, fusese lipsit de apărare în fața lor. 
Profunzimea albastrului lor îl copleșea complet. Trenul acceleră. 
Lumina cenușie era fracturată de fereastra trenului, 
transformând-o într-o pânză plină de picături bălțate. 

— Arăţi altfel, îi spuse Klara. Complet diferit. 

Mahmoud își trecu mâna peste obrajii nebărbieriţi, prin părul 
murdar și transpirat. 

— Nu, nu e asta, adăugă ea. Nu mă refer la păr. Sau nu doar 
la păr. Ești diferit din cap până în picioare. Felul în care te 
comporți, în care arăţi. Ochii tăi. Eşti mai matur. 

— A fost o zi lungă, spuse el. 

Ea dădu din cap. 

— Te-am văzut la CNN în urmă cu vreo câteva săptămâni. 
Gabriella mi-a trimis un link prin e-mail. Îţi merge bine. 

— Mă simt de parcă au trecut o sută de ani de atunci, zise 
Mahmoud. 

— Arătai bine pe ecran. Camera de filmat te iubește, spuse 
ea, făcându-i cu ochiul. E un lucru bun, de vreme ce s-ar putea 
să primești mai multă atenţie din partea presei decât ai sperat 
vreodată. 

— Ha-ha, exclamă Mahmoud, dar nu se putu abţine să nu 
zâmbească. 

— Ah, am reușit să scot un zâmbet de la tine, zise Klara. 

Îl mângâie blând pe obraz, apoi își lăsă degetele să-i alunece 
pe braţ; în cele din urmă îi luă mâna într-a ei. Mahmoud simţi 
cum tot stresul resimţit până atunci dispăru, fie chiar și pentru o 
clipă. O strânse de mână. Puțin cam prea tare, însă ea nu 
protestă. 

— Deci, începu ea. Poate că nu este momentul pentru asta. 
Vreau să spun... 

Klara începu să clipească repede, părând, brusc, atât de mică. 

— Oh, Dumnezeule. Pare atât de banal acum. Totuși. Oh, nu 
contează. 

Rămase tăcută o vreme. 

— Da, Klara, spuse Mahmoud. 


147 


Trase adânc aer în piept și îi atinse fața cu mâna liberă, 
întorcându-o spre el, trăgând-o mai aproape. Obrajii ei erau 
foarte moi, foarte fini. 

— Bineînţeles că te-am iubit. N-am iubit niciodată pe nimeni 
așa cum te-am iubit pe tine. Niciodată. N-a fost asta. Te-am 
considerat foarte atrăgătoare, sexual vorbind, dacă te întrebai 
despre asta. 

— Ai face bine să spui adevărul, mormăi Klara. 

— Doar că n-a fost destul. Nu știu. Nu este ușor de explicat. 
Am știut din adolescenţă că-mi plăceau bărbaţii. Adică am știut 
că-mi plăceau și bărbaţii. Sau ceva de genul ăsta. Dar, știi, pe 
atunci, pe străzile pe care am crescut... Nu era ceva cu care să 
te lauzi. Și apoi, Karlsborg. Ei bine, ai auzit ce s-a întâmplat 
acolo. Când ne-am cunoscut, am crezut că, poate, o să reușim, o 
să meargă, că, poate, în cele din urmă, eram normal. Sau cum 
vrei să-i zici. Așa am simţit atunci. Totuși, era ceva care nu-mi 
dădea pace. 

Tăcu. Se priviră în liniște. Trenul se apropia deja de viteza lui 
maximă. Parisul era la o oră distanţă. 

— O să fie bine, Moody, spuse Klara în cele din urmă. O să 
treci prin asta, OK? 

El dădu din cap și închise ochii ca să ascundă lacrimile care 
amenințau să dea pe afară. Klara își puse capul pe umărul lui. 
Mahmoud putea să simtă mirosul șamponului ei, al parfumului 
ei. 


e Mai 2003 


Afganistan 


Când obiectivul aparatului foto se fixează asupra bannerului 
roșu cu alb, întins de-a lungul punţii navei portavion, părăsesc 
mulțimea însufleţită, antrenată de valuri de testosteron și ies pe 
pista de aterizare ca să iau ceva aer curat. Aici, seara e blândă 
și răcoroasă, în briza caldă nu se mai simte decât o șoaptă a 
căldurii toride de peste zi. Vuietul generatoarelor se amestecă, 
peste tot, cu sunetul imnului naţional, clinchetul sticlelor de 
bere, vociferările gurilor-cască. Simt cum greaţa refuză să 

148 


cedeze. Poate am mâncat ceva ce nu mi-a priit. Poate sunt 
obosit. Poate că trupul meu reacţionează fizic la ceea ce am 
devenit. 

Nu mai pot să mă uit la televizor, la președinte, fără un 
sentiment de anxietate, iar ultimul lui circ mă deranjează. 
Misiune îndeplinită. Și aici, și în Irak, se arată într-un raport al 
Ministerului Apărării. Au trecut doar două luni și jumătate de 
când am ţinut în braţe un coleg tânăr și teribil de patriot, în timp 
ce murea acolo, în praf și mizerie, în acei munţi pustii și 
înspăimântători. Sângele lui curgând în noroi, pe mâinile mele, 
pe cămașa mea. Îi plăcuse berea nemţească și America. 
Facultatea de Drept de la Harvard și fotbalul. Privirea îi era 
înflăcărată, dar nu de neliniște sau de însingurare, ci de 
idealism. Ce se spune? lnocenţa este cauza principală a 
războiului? De cât timp era puștiul aici? De-o lună? Nu le mai ţin 
socoteala. Nici a lunilor. Nici a morților. 

Îi aud cum sporovăiesc veseli în cantina vasului. Sărbătoresc 
iluzia victoriei, a hologramei aceleia tremurânde, fremătânde, o 
minciună așa de prost elaborată, încât e de-a dreptul insultător 
că se așteaptă de la noi s-o luăm în serios. Dar în seara aceasta, 
pur și simplu, ei nu mai pot suporta. După luni întregi de 
tensiune criminală, acest simbolism pueril de simplu este exact 
ce au nevoie. Cât mai durează până mor aici, în mizerie, cu 
jeepurile lor neblindate aruncate în aer, în mii de bucăţi, 
trupurile lor împrăștiate pe o rază de doi kilometri? Ce știu ei 
despre cimitirul imperiilor? 

Stau pe vine, cu spatele rezemat de metalul ondulat și iau o 
gură de Corona. M-am apucat din nou de băut. Au trecut 
cincisprezece ani de când am stat în munţi cu studenții aceia, cu 
talibanii, nu departe de aici. Cincisprezece ani de când i-am 
înarmat, le-am dat imagini din satelit, i-am învăţat cum era cu 
strategia de război asimetric, le-am promis prietenia noastră. 
Cincisprezece ani. O șoaptă. O paranteză. Au trecut optsprezece 
ani de când, într-un Stockholm îngheţat, am făcut o promisiune 
de distrugere totală unui om aflat pe un feribot. Dacă te întrebi 
de ce suntem atât de convinși că ei dețin arme de distrugere în 
masă, e pentru că le au de la noi. Acum culegem ce-am 
semănat. Pietriș, sânge, minciună peste minciună. Semănăm 
haos și culegem statu-quoul. 


149 


Îl văd înainte să vină și să așeze fix lângă mine. Cicatricea lui 
albă strălucește în soarele care se pregătește să apună. E palid. 
Spongios. Părul lui sur este tăiat scurt în jurul capului său chel. 
Asemenea mie, e îmbrăcat într-o uniformă de teren fără 
decoraţii, pantalonii de-o culoare și cămașa de alta. Un spion în 
vreme de război. la o gură de bere și râgâie, cu pumnul la gură. 
Acesta e domeniul lui, războiul lui. 

— Porcăria asta este impresionantă, spuse el întinzându-se. 

Pe buze i se strecoară un zâmbet. Rămân tăcut. 

— Bush pe nenorocita aia de navă? O tâmpenie 
nemaipomenită. 

Își aruncă sticla goală de bere cu boltă înaltă, spre un 
tomberon cam la zece metri distanță. Aterizează, răsunând 
zgomotos, dar nu se sparge. 

Dau din cap, semnalând vag că sunt de acord. 

Rămânem în tăcere câteva minute, înainte să se întoarcă spre 
ușa de la sala de mese. 

— Mai vrei o bere? întrebă el, peste umăr. 

Îi fac semn din cap că nu mai vreau. Îi răspund, în schimb: 

— N-o să ţină. 

El se oprește și se întoarce. Își ridică sprâncenele, într-un gest 
de mirare exagerată sau prefăcută. 

— Poftim? Ce n-o să ţină? 

Nu mă uit la el. Privesc doar, printre pleoapele mijite, soarele 
care se reflectă în ferestrele jeepurilor prăfuite. 

— Știi ce vreau să spun. Ghidul de interogare. Metodele 
noastre în sălile de interogare. N-o să ţină. 

Se întoarce de la ușă și vine iar spre mine. Zâmbetul acela în 
colțul gurii. 

— Și chiar dacă ar fi să ţină, continui eu, metodele sunt prea 
brutale. Oamenii vor spune orice, vor recunoaște orice. Numai 
să se termine. Nu poți avea încredere în rezultate. 

— Aiurea, zise el, uitându-se direct în ochii mei. Prostii. Nu-mi 
spune mie tâmpenii din astea. Ai văzut rezultatele. Rata de 
obţinere a informaţiilor s-a triplat de când am început programul 
de interogare intensă. Producem mai multe arme. Știm mai 
multe despre lideri. Știm mai multe despre ce plănuiesc. 

Făcu un pas înapoi, privindu-mă de sus până jos. 

— Ce naiba... doar nu-ţi pierzi firea, nu? 


— Să-mi pierd firea? Tot ce spun e că metodele sunt inumane. 
Și nu duc la rezultate corecte, pe care să te poţi baza. Atâta tot. 
Îi distrugem și nu obţinem rezultate bune în schimb. Și toată 
literatura de specialitate și studiile care s-au făcut în acest sens 
dovedesc lucrul ăsta. 

— Studiile, scuipă el printre dinţi. Care mama dracu' de 
studii? Ce, ai un doctorat în tehnici de interogare sau ceva? 
Suntem în mijlocul unui război, fir-ai al dracu’, în cazul în care n- 
ai observat. Nu contează ce spune președintele la televizor. 
Război, ai înțeles? Ucide sau vei fi ucis. Dacă nu poţi să ţii pasul, 
urcă-te într-un avion și întoarce-te la Langley, unde până mâine- 
dimineaţă o să poţi să comentezi următorul editorial din 7he 
New York Times pe culoare, sprijinind pereţii, Dar aici, tot ce 
contează e doar ce funcţionează. Și ce facem noi funcționează. 
Este cât se poate de simplu. 

— Funcţionează pe naiba! 

N-aveam intenţia să ridic vocea, dar ochii lui reptilieni, setea 
lui de sânge mi-au făcut sângele să fiarbă. În momentele astea, 
oameni de felul asta erau pe val. Baterii de mașină și electrozi. 
Totul s-a schimbat după operaţiunile din Kurdistan. 

Colegul meu nu zice nimic. Se uită doar mai atent la mine. 
Așadar, continui. Lovind cu piciorul în nisip, simt cum mă golesc 
de orice urmă de empatie. Ne holbăm unul la celălalt. Sunetul 
televizorului și al vocilor dinăuntru. Mirosul de mâncare prăjită și 
de primăvară uscată. El întoarce primul spatele. 

— Este timpul să te întorci acasă, spuse el. Când nu mai ești 
în stare să iei deciziile cele mai dificile, e clar că a cam trecut 
vremea operaţiunilor tale pe teren. Mai bine să-ţi faci bagajele. 

Nu spun nimic, ci doar continui să mă uit la el, calm. 

— Doar știi asta, nu? 

Face un pas mai aproape de mine. E chiar în faţa mea, în 
sufletul meu. Respirația îi miroase a bere, a praf și a tutun. 

— Întotdeauna ai fost o curvă, șuieră el printre dinţi. Am știut 
asta în Irak. Am știut că nu ești altceva decât o curvă proastă. Ai 
face bine să te asiguri că ai un loc în următorul transport din 
Kabul. Ai terminat aici. 

Scuipă în praful de pe jos, îmi întoarce spatele și intră în sala 
de mese fără să se uite înapoi. Așa se termină chestia asta? 


151 


e 20 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


Gabriella ieși din taxi în fața cafenelei și buticului Albert & 
Jack de pe Skeppsbron, ușă în ușă cu firma de avocatură 
Lindblad & Wiman. Nici nu termină de urcat cele trei scări care 
duceau în cafenea, că se răzgândi. Era trecut de ora trei și încă 
nu mâncase de prânz, dar nici nu-i mai era foame. Sentimentul 
de neliniște care nu-i dădea pace o făcea să uite de toate 
celelalte îndatoriri fiziologice. 

„Mahmoud, se gândi ea. Ce se întâmplă?” 

Bronzelius îi ceruse să-l contacteze în cazul în care Mahmoud 
ar fi luat legătura cu ea. S-ar putea să simplifice lucrurile, îi 
spusese el. Säpo, poliţia secretă suedeză, era convinsă că totul 
era o greșeală, o neînțelegere. Mahmoud nu trebuia decât să se 
predea și să explice ce s-a întâmplat. Cel mai probabil întreaga 
poveste ar putea fi rezolvată neoficial. 

Gabriella oftă. Nu știa ce să creadă. Dar, cu siguranţă, era o 
ușurare să audă că Säpo credea că era nevinovat. 

Urcând scările spre Lindblad & Wiman, simţi cum zăpada 
apoasă de decembrie îi trecea prin părul ei roșcat și des. 
Deasupra Djurgârdenului și a portului Stockholm pluteau nori 
întunecațţi. Până acum, decembrie a fost nemilos. 

Se așeză oftând în faţa calculatorului și începu să răspundă la 
e-mailurile pe care, în taxi, în drum spre tribunal, nu apucase să 
le citească de pe BlackBerry chiar în detaliu. Însă nu se putea 
concentra, așa că, în schimb, se lăsă pe spate, în scaun. 
Ferestrele înalte ale biroului ei dădeau spre o casă veche, roșie, 
din secolul al XVIII-lea, de cealaltă parte a străzii micute, 
laterale, Ferkens Gränd. 

Luă telefonul de pe masă și încercă, a zecea oară, să-l sune 
pe Mahmoud. Intrucât nu reuși să dea de el, o sună din nou pe 
Klara, dar și telefonul ei era oprit. 

Ce naiba? Ce se întâmpla? 


152 


— Cum am reușit eu, în și așa inexistenta mea pauză de 
prânz, să port discuţii telefonice cu un Cardigan” de la Säpo? 

Pe Gabriella o trecură fiorii și își ridică ochii din calculator. 
Hans Wiman stătea în picioare, în ușa de la biroul ei. Ochii lui 
cenușii, inteligenţi, cunoscuţi din nenumăratele conferințe de 
presă televizate și din emisiunile suedeze de știri de dimineaţă, 
erau fixaţi asupra ei. Cardigan era porecla lui faimoasă pentru 
oricine care aparţinea unei bresle în care nu era necesar să porți 
constant costum și cravată. 

Wiman purta, aproape întotdeauna, costum. Zenga sau 
Armani. Chiar și sâmbăta purta costum. Gabriella îl observase 
de-a lungul timpului, în week-end-urile pe care le petrecuse la 
birou, lucrând la un caz sau altul. 

Primul semn că pentru tine cariera la Lindblad & Wiman se 
apropia de sfârșit era să fi auzit că Wiman a spus despre tine că 
ești un Cardigan. După aceea era o chestiune de timp, 
săptămâni sau luni, până când ţi se spunea că nu erai „făcut să 
fii partener”. Nu te dădeau afară, aveau mult mai mult tact de 
atât, dar însemna că a venit vremea să începi să te gândești la 
planul B. 

— Säpo? își spuse sieși Gabriella. 

Nu era pregătită pentru asta. Işi făcu repede, în cap, niște 
calcule. Dacă cei de la serviciile secrete suedeze au vorbit cu 
Wiman, înseamnă că el deja știa probabil că ea era o cunoștință 
a „teroristului” căutat de poliţie, a „soldatului de elită” 
depinde ce tabloid citeai - Mahmoud Shammosh. N-avea niciun 
motiv să umble cu cioara vopsită. 

— În legătură cu Mahmoud Shammosh? întrebă ea. 

— În legătură cu tine, Gabriella, răspunse Wiman, continuând 
s-o privească direct în ochi, în timp ce cravata lui roșie strălucea 
în semiîntunericul biroului. 

— În legătură cu mine? 

Înghiţi greu. Dacă era ceva ce putea să-i pună cariera în 
pericol, asta ar fi fost, cu siguranţă, să devină obiectul unei 
anchete a celor de la Säpo, nu? 

Wiman dădu din cap. Părea să-i facă plăcere s-o vadă cum se 
zvârcolea în sinea ei. Era un test sau ce? 


19 jachetă (bărbătească) tricotată, cu mâneci largi, încheiată cu nasturi în fată. (n. 
red.). 


153 


— Un domn Bronzelius, dacă îmi aduc corect aminte. A 
menţionat că te-a căutat la tribunal. 

Gabriella își drese vocea. De ce se simţea vinovată? Nu 
făcuse nimic greșit. 

— Da, e corect. M-a găsit la tribunal azi-dimineaţță și mi-a 
cerut niște detalii despre un amic de-al meu. Mahmoud 
Shammosh. Din câte se pare, este urmărit pentru crimă în 
Belgia. 

— Doctor Moarte, spuse Wiman. 

Zâmbi ușor, aproape imperceptibil. Se pare că ziarele de 
seară și-a actualizat descrierile pentru a include și statutul lui 
Mahmoud ca doctorand, la universitate. 

— Câteodată, tabloidele astea chiar le nimeresc, nu glumă. 

Gabriella nu spuse nimic, limitându-se la a încuviința. 

— Te înconjori de prieteni interesanţi, Gabriella, continuă 
Wiman. Un terorist, ha? 

Părea să savureze momentul. 

— La ce altceva ar trebui să ne așteptăm de la trecutul tău? 
Poate niște jefuitori de bănci? Sau poate doar niște hoţi sau 
violatori? 

Gabriella se  înroși la faţă. Lipsa de sensibilitate din 
zeflemeaua lui Wiman era, pur și simplu, incredibilă. Se chinuia 
să nu-l întrerupă. 

— Mai exact, cu cât este mai interesantă povestea ta, cu atât 
mai bine va fi pentru firma noastră, nu-i așa? Un suspect de 
terorism ar putea fi o mină de aur pentru un avocat tânăr. Mai 
ales într-un astfel de caz. Avocat și terorist, prieteni încă de pe 
băncile facultăţii. Au pornit-o în direcţii diferite, dar, în cele din 
urmă, s-au reunit într-un proces prelungit, cu ecouri 
internaționale. Ziarele și televiziunile or să explodeze de fericire. 
Indiferent de cum se termină, tu-ţi vei fi clădit un nume cu 
rezonanţă. Și numele e cel mai important lucru în afaceri. 

— Bine, replică Gabriella. Nu sunt sigură că înţeleg ce vreţi să 
spuneţi. Unde vreţi să ajungeţi cu asta? 

Era confuză. Unde bătea Wiman? 

— Cred că este cel mai bine pentru tine - pentru noi - să iei 
legătura cu prietenul terorist. Când reușești să stabilești o cale 
de comunicare, fă în așa fel încât să te angajeze imediat ca 
avocat, prin urmare, Säpo nu-ţi va pune întrebări complicate. 
Confidenţialitatea client-avocat nu te va proteja de ei, decât în 


154 


momentul în care el îţi devine client, așa cum, probabil, îţi aduci 
aminte de la examenul de barou. 

Gabriella devenea din ce în ce mai iritată. Nu era cazul să i se 
aducă aminte de criteriile de bază ale meseriei de avocat. Dar, 
în același timp, se simțea ușurată. Nu numai că interesul Säpo 
față de persoana ei nu-i va afecta existența într-un mod negativ, 
dar va putea chiar să-l ajute pe Mahmoud, cu binecuvântarea 
șefului ei. 

— Odată ce stabilești primul contact, continuă Wiman, și nu 
am nicio îndoială că asta se va întâmpla într-un viitor cât se 
poate de apropiat, convinge-l pe Shammosh să vină în Suedia. 
Este absolut esenţial, cu excepţia, evident, a cazului în care, din 
întâmplare, ești și membră a Filialei din Bruxelles a Baroului 
Belgian, nu-i așa? Odată ajuns în Suedia, va trebui să te asiguri 
că stă ascuns o vreme, pentru a-i maximiza expunerea în presă. 
În cele din urmă, evident, va trebui extrădat în Belgia. Și atunci 
vom fi nevoiţi să cooperăm cu o firmă din Bruxelles... 

— Să-i maximizăm expunerea? îl întrerupse Gabriella, într-un 
sfârșit, nemaireușind să se abţină. Vreţi să spuneţi că asta este 
o modalitate de a face publicitate companiei, nimic mai mult? 
Vorbim aici despre prietenul meu. Și, în plus de asta, e 
nevinovat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu asta ar trebui să fie 
prima noastră grijă? 

Wiman clătină din cap și întinse iar buzele într-un zâmbet ca o 
lamă de cuțit. 

— Gabriella, îți apreciez... cum să-i zic... idealismul? 
Loialitatea? 

Articulă aceste cuvinte ca niște întrebări, ca și cum înțelesul 
lor îi era, cu adevărat, necunoscut. 

— Sunt cazuri și cazuri, Gabriella. Unele pe care trebuie să le 
câștigăm, ca să beneficiem de notorietate, ca să ne facem un 
nume. Și apoi altele, în care, să fii un jucător-cheie, pur și 
simplu, nu e destul. Cazuri în care, de fapt, în cele din urmă, 
este mai bine să nu câștigi. Cazuri în care este de preferat să 
ieși la egalitate, dacă vrei. Tu le numești oportunităţi de a ne 
face publicitate. OK, atunci așa să fie. Profesia avocăţească este 
o afacere. Dacă dreptatea e chestiunea care te preocupă pe 
tine, atunci probabil că te-ai simţi mai bine alături de Cardiganii 
de la Procuratură. 


Gabriella trase adânc aer în piept. Nu mai avea mult și era 
asociată cu Cardiganii. Asta n-avea cum să fie de bine. 

— Ba, mai mult de atât, asta nu e doar o șansă de a ne face 
publicitate pentru noi, ci una și pentru tine. Acesta ar putea fi 
cazul decisiv care îţi va influenţa întreaga carieră. Așa se nasc 
vedetele. În plus, vei avea șansa de a-ți ajuta prietenul. E o 
situaţie din care toată lumea are de câștigat. Nu pierde nimeni 
nimic. 

La ce-ar fi putut obiecta? Ce îi spunea Wiman era că, practic, 
avea sprijinul oficial al companiei în a-l ajuta pe Mahmoud. Dacă 
asta se datora faptului că Wiman voia mai multă acoperire în 
presă pentru companie. Ei bine, asta nu schimba cu nimic 
lucrurile. Toată lumea avea de câștigat. Gabriella încercă să 
scape de gustul amar din gură. 

— Sună bine, spuse ea. Presupunând că o să ia legătura cu 
mine. 

— O va face. Ţine-mă la curent. Vreau să fiu informat pas cu 
pas. Dacă e nevoie de un loc în care să-l ascundem, am eu grijă 
de chestia asta. Și când se pornește furtuna, toate cazurile de 
care te ocupi în mod normal le putem da colegilor tăi. Câteva 
ore facturabile în plus pentru ei n-au cum să le strice. 

Gabriella încuviință, gândindu-se că, în curând, colegii ei vor 
avea și mai mult motive să n-o poată suferi. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Trenul de mare viteză din direcţia Bruxelles încetini, fără 
niciun zgomot aproape, sub cupola Art Nouveau a celei mai 
aglomerate gări din Europa, Gara de Nord din Paris. Klara se 
întoarse spre Mahmoud care încă dormea adânc. Își desprinse 
mâna dintr-a lui. Intimitatea lor încă mai persista în atmosferă, 
ca o umbră, nefamiliară, străină. 

Mahmoud se trezi tresărind și privi în jur. 

— Am ajuns? întrebă el, uitându-se pe fereastră, spre peronul 
aglomerat. 


Arăta mai odihnit. Se părea că ora aceea de somn l-a făcut să 
se simtă mai bine. 

— Da, răspunse Klara. Acum să vedem dacă am ghicit corect 
sau nu. 

— Sunt polițiști pe aici, spuse Mahmoud. Parcă ziceai că nu 
prea se apucă să verifice pașapoartele în gară. 

— Nu cred, replică oarecum sigură Klara. Nu fac asta decât 
dacă suspectează ceva. Nu se stipulează în Acordul de la 
Schengen că toate controalele de rutină sunt interzise? 

— Tu ești expertul în politici europene, spuse Mahmoud, 
ridicând din umeri. Dar sper că ai dreptate. Altfel, lucrurile ar 
putea deveni destul de complicate. 

— Fiindcă ești căutat pentru crimă? șopti Klara, privindu-l pe 
Mahmoud cu niște ochi mari, mimând inocențţa. 

— Poţi să te oprești oricând din a mai afirma că sunt căutat 
pentru crimă, șuieră Mahmoud, printre dinţi. Pe bune, nu este 
de glumit. 

Klara însă nu se putu abţine și chicoti nervos. Întreaga situaţie 
era atât de absurdă, încât nu putea concepe să nu glumească 
pe seama ei. Se ridicară și se alăturară fluxului continuu de 
călători care se îndrepta spre coridorul central. 

Klara simţi un val de adrenalină începând să-i inunde venele. 
Până acum totul a mers bine. Nu era o chestie obișnuită să ţi se 
verifice pașaportul la Paris. Fusese aici de peste zece ori și nu i 
s-a întâmplat o dată. Până acum țelul Uniunii Europene de a 
crea o Europă fără graniţe a funcţionat bine. Mulţi oameni 
făceau naveta între Paris și Bruxelles în fiecare zi. Dar nu 
călătorise niciodată cu o persoană căutată pentru crimă. Vedea 
pe chipul lui Mahmoud cât de stresat era: mușchii feţei erau 
încordațţi și scrâșnea din dinţi aproape imperceptibil, ca și cum 
ar fi mestecat o bucată minusculă de gumă. Coborâră din tren și 
se îndreptară, împreună cu ceilalţi pasageri, spre barierele- 
turnichet de la capătul peronului. Klara se chinuia să nu se uite 
la cei doi polițiști care scrutau cu privirea noii sosiți. Nu păreau a 
fi foarte atenţi; de fapt, în marea majoritate a timpului, se uitau 
mai mult pe deasupra potopului de oameni. 

Aproape ajunse, cu Mahmoud, la bariere, când Klara auzi pe 
cineva strigând după ei. Apoi sunetul pașilor alergând pe peron, 
apropiindu-se. 


157 


— Monsieur, Monsieur! Arrêtez! Stop!? striga un bărbat în 
spatele lor. 

Simţea că parcă inima i se oprise în loc, ca și cum îi fusese 
smulsă din piept și aruncată pe peron, drept în faţa ei. Se uită 
panicată la Mahmoud care mergea lângă ea. El îi întâlni privirea. 
Fermă. Dură. Era în privirea lui o hotărâre care o înfioră. 
Mahmoud se întoarse încet. 

Dar bărbatul din spatele lor nu ţipa către Mahmoud. De fapt, 
unul dintre conductorii de tren alerga după un pasager și, 
ajungându-l, îi întinse o geantă pe care, se pare, o uitase pe 
scaun, în tren. Dacă ar fi fost în stare să respire, Klara ar fi 
răsuflat ușurată. 

Mahmoud nu părea atât de ușurat. Ba, dimpotrivă, o prinse 
ferm de braţ și o conduse, brusc, prin bariere, intrând în gară. 

— Fă numai ce-ţi zic eu, spuse el. Nu te întoarce. Suntem 
urmăriţi. 


e Mai 2003 - decembrie 2010 


Virginia de Nord, SUA 


Oare așa trebuie să se termine? Nu cu surle și trâmbiţe, ci cu 
un scâncet? Un zbor de zece ore, o săptămână de vacanță 
obligatorie, o bătaie pe umăr și un birou cenușiu, gol, sub 
necruţătoarele lumini fluorescente ale biroului lui mohorât? 

— O să-ţi pregătim propriul birou în curând, îmi spuse Susan 
fără să mi se uite în ochi. 

Dar zilele trec una după alta și încăperea rămâne la fel de 
vagă ca și noile mele sarcini. Priviri compătimitoare, șoapte în 
jurul filtrului de cafea. Nimeni nu știe cine sunt - toată lumea de 
aici este mai tânără decât mine însă se pare că zvonurile m-au 
urmat. 

Sunt bătrânul agent de teren trimis acasă pentru că n-a mai 
fost în stare să ia deciziile dificile, necesare în vreme de război, 
cel care nu era format și pregătit pentru misiuni în Afganistan. 
Nu mă surprinde. Toţi suntem spioni. Dacă n-am avea zvonurile, 


20 Domnule, Domnule! Opriţi-vă! (în fr., în orig.) (n. red.). 


jumătăţile de adevăruri, fragmentele noastre scoase din 
context, n-am mai fi nimic. 

Singurii pe care îi mai știu sunt colegii mei care au urcat pe 
scara ierarhică. Cei care au acceptat să se conformeze și au 
devenit maeștrii alianțelor necurate. Cei care s-au descurcat mai 
bine în casele lor de oraș decât în umbră. Cei ale căror aspirații 
au fost, de la bun început, dejunurile cu consilierii prezidenţiali 
și petrecerile cu ambasadorii, în vremurile de demult, nu 
dădeam doi bani pe ei, aceiași doi bani pe care nu-i dau nici 
acum. Dar, indiferent de interesul meu faţă de ei, se opresc 
îndatoritori în ușa biroului, privesc fugitiv spre masa mea, unde 
totul este perfect aranjat, încercând să nu mi se uite în ochi, 
bătând cu degetele darabana pe cutia mea goală de 
corespondenţă. 

— Experienţa ta va fi de nepreţuit pentru noi, aici, îmi spun ei, 
calculând cu repeziciune cam de câţi ani ar mai fi nevoie ca să 
mă trimită, definitiv, în vacanţă. 

Unul dintre ei îmi recomandă pe cineva la o firmă privată 
oarecare în lrak. Acum totul e privatizat. Contractori. Muncă de 
teren și bani grămadă. „Experienţa ta va fi de nepreţuit pentru 
noi, aici.” 

Insă nu mă pot hotărî să aplic pentru slujba respectivă. 
Simplul fapt de a mă ridica din pat și de a-mi pune picioarele pe 
podea după alte douăsprezece ore de whisky și somnifere 
constituie mai mult decât pot să fac într-o zi. Și abia dacă îmi 
iese și asta. Când conduc spre muncă, nici măcar nu arunc o 
privire în direcția piscinei. Poate că am și uitat cum se înoată. 
Dumnezeu știe că m-am forțat să uit orice altceva. 

Nici nu mai visez în fiecare noapte. Nici măcar coșmarurile 
mele recurente, cele din care obișnuiam să mă trezesc febril, cu 
cearșafurile pe jos, ţinându-mă de piept, ca un om nebun, 
căutându-mă, plin de amărăciune, de gloanţe imaginare, de 
oase rupte. Îmi lipsesc. Când visez, într-adevăr, visez munți. 
Cadre nesfârșite, în panning”, de pietrișuri și iarbă, în tehnicolor 
fragmentat, ceruri de un albastru precum cel din tablourile 
pictorului neodadaist sau postmodernist timpuriu Yves Klein, 
vârfuri de munţi încărcate cu zăpadă și drumeaguri care nu duc 


21 Tehnică de realizare a fotografiilor prin declanșare în rafală cu timpi lungi de 
expunere. (n. red.). 


159 


nicăieri, și totuși din ce în ce mai departe. Mă trezesc fără să-mi 
doresc nimic altceva decât să merg pe drumeagurile acelea. 

Așa-mi sunt zilele, așa-mi sunt nopţile. Clipe fără de sfârșit 
care se transformă în săptămâni și apoi în ani. Vuietul monoton 
al autostrăzii mă urmărește, oriunde mă duc, ca un ţiuit în 
urechi. Îmi primesc, în sfârșit, biroul promis după ce povestea 
celor petrecute în Abu Ghraib a ţinut prima pagină a ziarelor 
timp de o lună întreagă. Fără niciun cuvânt, nimic. Însă e un fel 
de reabilitare. O șoaptă abia auzită. Un gest de reconciliere sau 
o formă de mită. Așa vreau eu să citesc mesajul lor. Ca și cum 
încă nu pot fi siguri de mine. Doar că ei știu exact cât de siguri 
de mine pot fi. Au știut întotdeauna. Cine altcineva, dacă nu un 
ins loial, neabătut din credinţa lui, ar mai fi încă aici? 

Schimbăm președinți și, drept consecinţă firească, toată 
organizaţia este cutremurată din străfunduri până când totul 
pică exact în același loc în care fusese de la bun început. Nu, nu 
este adevărat. Lucrurile se schimbă. Nebunia se ridică, în sfârșit, 
ca un nor de abur și ne lasă așa cum ne-a găsit cândva. 
Raţionali și posesori ai unei inteligenţe practice mai degrabă 
decât evanghelici. Și ne așezăm confortabili în scaune și citim în 
Washington Post despre ce-am creat noi înșine. O mașină de 
război alternativă, privată, orientată spre profit. Subcontractorii 
aceia nesfârșiți. Obiectivul este să îi șochezi până și pe cei din 
interior, pe cei care ar trebui să știe. 

Încet-încet, mă forţez să intru iar în piscină; încet-încet, învăţ 
să înot din nou. Tură după tură, până când nu mai reușesc să le 
ţin șirul, până când braţele îmi sunt atât de obosite, că nici nu 
mai sunt în stare să ridic telecomanda de la televizorul cu 
plasmă din apartament, mobilat, până la cel mai mic detaliu, ca 
o cameră de hotel. 

Încet, aproape neobservabil, schimb whisky-ul cu ceaiul, 
somniferele cu cinci reprize de flotări pe covorul moale al 
dormitorului, douăsprezece ore de somn fără vise cu șapte ore 
de somn agitat și coșmaruri, tristeţe și o versiune bolnavă, 
șubredă a existenţei. Până când nu mai beau nimic. Nici măcar 
cafea. 

e 

Langley și piscina, și întâlnirile Alcoolicilor Anonimi în 
deprimantele săli de clasă de la Palisades sau Bethesda. Nu am 
mai mult de atât. Seri în care stau în fața televizorului și mănânc 


160 


chestii livrate acasă. lau fiecare zi la rând. La asta se reduce 
viaţa mea acum. Nu e mult. Este aproape nimic. 

Port cu mine Damascul în medalionul pe care mi l-ai dăruit și 
care îmi atârnă de gât. Nu se desparte nicio clipă de mine. Tot 
ceea ce mă determină să fiu mereu pe fugă. Tot ceea ce am 
abandonat și sacrificat. Mă umple de goliciune. În fiecare vineri 
cercetez registrele noastre, în căutarea numelui fiicei noastre. 
Ţin medalionul strâns în pumn și las numele ei să se învârtă 
peste tot, în nesfârșita noastră bază de date. Spun singura 
rugăciune pe care o știu, pentru singurul lucru care contează 
pentru mine: Doamne, Dumnezeule, fă să iasă zero la căutări. 

Mai este o săptămână până la Crăciun. Mi-am cumpărat niște 
luminiţe electrice de pom să le pun pe balcon, într-un fel de 
încercare de a mima normalitatea. Cutia de la instalaţia 
electrică este mare, dar atât de ușoară, că pot s-o car într-o 
mână, în timp ce-mi caut prin buzunare cheile de la Mazda, în 
semiobscuritatea din parcarea mallului. Pașii mei răsună cu 
ecou pe asfalt. 

Lângă mașina mea stă un bărbat. Şira spinării și nervii 
primesc și multiplică sute de impulsuri și reflexe contradictorii 
cu care creierul îmi este impregnat. Sute de impulsuri 
contradictorii de a folosi violenţa și apoi de a fugi. Bărbatul se 
îndreaptă de spate, se întoarce spre mine, întinzându-se ca unul 
care a stat în aceeași poziție prea mult timp. Este un gest de 
invitaţie, un gest domol care vine din partea cuiva de care nu ai 
de ce să te temi. Îmi aud pașii încetinind în ecoul parcării. În 
cele din urmă, mă opresc. Douăzeci de metri de mașină. 
Singurul sunet pe care îl aud este fâșâitul unui ventilator uriaș. 
Sau vuietul traficului la trei etaje deasupra noastră. O vibraţie 
puternică, amenințând să dărâme totul peste noi. 

Bărbatul se ridică și își înalţă braţele deschise incredibil de 
încet, într-un gest strămoșesc de pace, de intenţii bune. Dar 
numai după ce se apropie de mine cu câţiva pași domoli și 
scurți, îmi dau seama cine e. Douăzeci și cinci de ani de alianţe 
neloiale. Totuși, știu cine este. 

Are mustața mai scurtă. Chipul îi e îmbătrânit și ridat. Dar nu 
înfățișarea este cea care îl demaschează. Ci imaginea pe care 
întâlnirea cu el o provoacă memoriei mele: amintirea unui alt 
eveniment, din trecut. Felul în care gesturile, mișcările lui mă 
duc înapoi în trecut, aduc timpul înapoi. Interconectarea lor prin 


161 


analiza și clasificarea informaţiilor stocate, analiza memoriei 
prin intermediul contextului dat. 

— As-salam alaykum, spuse el. 

Imi dreg vocea și-mi scot cheile de la mașină. O deschid cu un 
clic, cu un bip. 

— Wa alaykum s-salam. 

Luăm loc pe scaunele din faţă ale mașinii. Doi spioni ieșiţi din 
uz, într-o mașină japoneză, într-un mall american, într-o lume 
care ne scapă printre degete, în acest prezent imprevizibil la 
care nu știm cum să ne raportăm. La început nu ne spunem 
nimic. Stăm în mașină, pur și simplu. Nici măcar nu ne uităm 
unul la celălalt. În cele din urmă, îmi revine mie sarcina să 
încep. 

— Cum m-ai găsit? îl întreb eu în arabă. 

Îmi aruncă o privire oblică, de sus. În ochii lui, o licărire de 
dezamăgire. 

— Cum te-am găsit? Sunt în America de ceva vreme. Am 
contactele mele. Ştii foarte bine cum merge treaba în cercurile 
noastre. Dacă vreau să găsesc pe cineva, atunci exact asta se 
întâmplă. 

Mă simt ca un prost. N-ar fi trebuit să întreb așa ceva. L-am 
insultat. l-am insultat calităţile, ce-a mai rămas dintr-o viaţă 
care, poate, nu mai constă din aceleași lucruri ca înainte. 

— Așadar, zic eu. Acum locuiești aici. 

El încuviințează, oftează și-și ridică mâinile. 

— Am văzut și eu încotro bate vântul. Imediat după 11 
septembrie 2001, lucrurile s-au schimbat. Nu mai era decât o 
chestiune de timp. Și colegii tăi au fost serviabili și îndatoritori. 

— Și acum? îl întreb eu. Acum ce faci? 

El îmi zâmbește trist și se lasă în scaun. 

— Acum predau limba arabă la un centru comunitar din 
districtul St. George. Soţia mea și-a găsit iar o slujbă de 
asistentă medicală. 

Se oprește, scutură din cap, evident incomodat de discuţia 
despre partea asta a noii lui vieţi. În cele din urmă, ridică din 
umeri. 

— Are cetăţenia americană acum și se pare că îi place. Pentru 
ea, totul a mers repede. Visul american, nu? Muncă grea, două 
mașini și o căsuţă în Millersville? 


162 


Zâmbește din nou. Un zâmbet ironic totuși. Nu unul resemnat 
sau amar. Este zâmbetul cuiva care a înțeles cu mult timp în 
urmă cât de important este să nu te lupţi împotriva curentului, 
să nu întrebi de ce și să nu te plângi de viaţa care ţi s-a 
schimbat. Este zâmbetul refugiatului. 

— E diferit de cum ne-am imaginat că o să fie, îi spun eu. 
Totul s-a dovedit a fi altfel în cele din urmă. 

El dă din cap că da. 

— A trecut multă vreme de când ne-am întâlnit în Stockholm. 

În sfârșit, ne apropiem de esenţial. Motivul real pentru care a 
venit să mă caute și care, probabil, e mai complicat decât lasă 
el să se întrevadă. Fac semn din cap că da. 

— Douăzeci și cinci de ani, îi zic eu. De parcă a fost ieri. 

— Îți aduci aminte că m-ai întrebat ceva înainte de întâlnirea 
noastră? Că m-ai rugat să cercetez ceva în mod specific? Ca o 
favoare, între spioni. 

— Desigur. _ 

Inima mea bate acum gata s-o ia la sănătoasa. Incerc să 
înghit, dar gura mea a încetat să mai producă salivă. 

— A fost un act de curaj. Ţi-ai asumat un risc. Să contactezi 
pe cineva pe care nu-l cunoșteai. Să ceri ceva de natură 
personală cuiva care te-a convocat la o întâlnire oficială. Este 
ceva ce nu se întâmplă des. Corect? 

Se întoarce în scaun și se uită direct în ochii mei. 

— Oricine face asemenea solicitări este fie un ignorant, fie 
încearcă să se păcălească singur. Ești de acord? 

— Ce vrei să spui? îl întreb eu. 

El clatină din cap domol. Arată obosit, bătrân. 

— Dar nu ești ignorant. Ai avut bănuielile tale, bine fondate. ȘI 
știai bine că nu voi fi niciodată în stare să le verific. Că nu așa 
mergeau lucrurile. Ştiai că nu ţi-aș fi dat ceva concret. Ceva 
care să nu fie nici adevărul și nicio minciună. Totuși m-ai 
întrebat. Totuși m-ai rugat să aflu cine a ucis-o pe iubita ta, pe 
mama fiicei tale. M-ai rugat pe mine, deși nici măcar nu știai 
cine eram. 

— Eram disperat, îi spun eu, cu prudenţă. Și dispus să fac 
orice. 

El clatină din nou din cap și-și deschide rucsacul, scoate din el 
un dosar bej. ÎI pune pe genunchi. Eu închid ochii. Mă las pe 
spate, simt sângele pulsându-mi, alergând năvalnic prin corp. 


163 


— M-ai întrebat pentru că știai că răspunsul meu va fi gol de 
conținut. Că îţi va permite să vezi lucrurile, să le interpretezi 
după bunul plac. Ai vrut să alegi calea cea mai ușoară. Adevăr 
sau minciună. Ai ales calea minimei împotriviri. Cine sunt eu să 
te judec pentru asta? 

Nu spun nimic. Abia sunt în stare să respir. 

— Și poate că ar fi trebuit să las lucrurile așa. La ce bun 
acum? îmi zice el. Să reînviem trecutul? A trecut atât de mult 
timp. Însă viaţa pe care o ducem noi ne transformă în niște 
instrumente. Nimic mai mult. Suntem oricând gata să acţionăm 
în baza informaţiilor pe care ei aleg să ni le pună la dispoziţie. 
Gata oricând să trecem de partea cealaltă, să adoptăm altă 
ideologie, alte metode. 

Ţin ochii închiși și încuviințez. Nu există nicio diferenţă între 
noi. Suntem toți la fel. 

— Și acum s-a terminat pentru amândoi. Viaţa pe care ne-am 
imaginat-o. Și poate că a sosit vremea să încetăm să ne mai 
mințim pe noi înșine. Ce zici? 

Ridică dosarul de pe genunchii lui și îl lasă să cadă pe ai mei. 
Nu cântărește nimic. Adevărul nu cântărește nimic. Nu deschid 
ochii până când nu aud portiera închizându-se în urma lui, până 
când nu-i aud pașii îndepărtându-se prin parcarea goală. Nu 
este nevoie să deschid dosarul. Știu deja ce conţine. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Mahmoud era absolut sigur. Când se întoarse o clipă pe 
peron, reușise s-o vadă, doar dintr-o ochire, pe tipa de la 
aeroportul din Bruxelles. Mergea calm, la numai câţiva metri în 
urma lor, printre ceilalţi pasageri. 

Încă o ţinea pe Klara de cot, îndepărtându-se de peron. La 
intrarea în terminal, el văzu un semn cu o săgeată care arăta 
înspre sala cu dulăpioarele de bagaje. Un etaj mai jos. Chiar 
lângă ghișeul de închiriere mașini. Mahmoud simţi adrenalina 
vânzolindu-i-se în sânge, dar încercă, disperat, să nu dea semne 
că și-a dat seama cine îi erau urmăritorii. 


164 


— Cum ai plătit pentru bilete în Bruxelles? îi șopti el Klarei. 

— Aăă, cu cardul de debit, cred. 

Mahmoud făcu semn din cap că înţelese. 

— La naiba! Trebuia să te fi avertizat. Fir-ar! Se pare că 
urmăresc fiecare mișcare pe care o facem. Trebuie să fi văzut că 
ai cumpărat bilete și ne-au urmărit, au luat același tren ca noi. 

Klara nu spuse nimic. Se mulțumi să dea din cap. Nu părea 
speriată, ci doar foarte concentrată. 

— Ai telefonul pe care l-am cumpărat în Bruxelles? întrebă 
Mahmoud. 

După ce Klara se întoarse cu biletele de tren, Mahmoud 
cumpărase două telefoane cu cartelă, care nu puteau fi date în 
urmărire, în caz că trebuiau să se despartă. În felul ăsta ar fi 
avut cum să comunice unul cu celălalt. 

— Da, răspunse ea. În geantă. 

— Bun. Va trebui să riscăm teribil. Cred că cea mai bună 
șansă pe care o avem este să ne despărțim. 

Mahmoud se întoarse spre ea și se uită direct în ochii ei. Ea îi 
întâlni privirea. 

— OK, zise ea. 

In primele câteva săptămâni din perioada de pregătire pentru 
trupele de elită, Mahmoud învățase că nu știi niciodată cum 
reacționează un om în condiții severe de stres. Unii devin 
iraționali, își pierd orice control, nu te mai poți înțelege cu ei. Cei 
care par a fi lideri înnăscuţi devin brusc paralizați. Pentru alţii, 
accentuarea stresului îi determină să devină mai concentrați și 
mai calmi ca de obicei. Cumva știuse de la bun început că n- 
avea de ce să-și facă griji în privinţa Klarei. Totuși, faptul în sine 
pe care îl observa în acel moment îl făcu să se simtă ușurat și 
oarecum tulburat. 

— Și ai și biletul cu combinaţia pentru seif? întrebă Mahmoud. 

— E în portofel, răspunse ea. 

— Bun. Uite care-i planul. Mergem în staţia de taxiuri ca și 
cum nimic n-ar fi ieșit din comun. Dacă este rând, așteptăm, 
calm, la coadă, cu toată lumea. Când vom reuși să prindem un 
taxi, tu intri prima în el. În momentul în care ajungi în mașină, te 
așezi pe bancheta din spate, treci imediat pe locul de lângă tine 
și ieși pe partea cealaltă. OK? 

Klara se uită la el stresată. Respira greu. Simţea și ea 
presiunea adrenalinei. 


165 


— OK. 

— Eu o să iau taxiul și o să merg mai departe, atrăgând după 
mine și urmăritorii. O vreme nu te arăţi nicăieri, apoi sper că o 
să poţi să deschizi dulăpiorul de bagaje, să iei ce e înăuntru și 
pe urmă să mergi cu metroul cât mai departe cu putinţă. Te sun 
în câteva ore și ne întâlnim din nou. 

— Și dacă nu reușesc să scap de ei? Ce facem atunci? 

— Păi, o să ne gândim la un alt plan. Dar, momentan, ăsta e 
planul nostru. În clipa de față nu avem altceva mai bun. 

— Adu-mi aminte să nu mai călătoresc cu tine vreodată, 
spuse Klara. 

Mahmoud se opri, se întoarse spre ea, îi luă chipul în mâini și 
o trase înspre el, prefăcându-se că o sărută pe obraz. 

— Poţi să treci prin asta, Klara, îi șopti el. Împreună vom reuși 
să trecem prin asta. Ce-ţi spunea bunicul tău? Stâncă și sare. 
Din asta ești făcută, corect? 

Aproape că ajunseră la staţia de taxiuri. Mahmoud simţi că 
pulsul îi accelera și mai mult. Era un moment crucial. Fie se 
scufunda, fie înota și se salva. 

— Așteaptă, îi spuse el Klarei. 

Își scoase rucsacul, se aplecă și începu să caute prin el, 
uitându-se peste umăr. Blonda mergea, la o oarecare depărtare, 
în aceeași direcție cu a lor. Spre peretele din direcţia opusă, el 
văzu un bărbat, la vreo treizeci și cinci de ani, mișcându-se în 
același fel. Părea să se potrivească profilului. Un fizic bine clădit, 
pantaloni militari largi, de luptă. Jachetă de schi și rucsac de 
pânză. În ureche avea un bluetooth. Cel mai probabil, un 
american. Deci erau cel puţin doi. Nu vedea mai mult de atât. 

— Simt cel puţin doi, îi spuse încet Klarei, fără să se uite la ea. 
O tipă blondă, cu o coadă de cal, într-o jachetă Canada Goose. 
Un tip în pantaloni militari de luptă și o jachetă gri cu roșu, de 
schi. Șapcă de baseball. Amândoi au bluetooth în ureche. Prefă- 
te că te întinzi și faci niște exerciţii ușoare de încălzire cât timp 
caut eu în rucsac. 

Klara făcu ce i s-a spus. Se întinse și cercetă din priviri 
terminalul. 

— Îi văd și eu. O recunosc pe tipă. A fost la mine în 
apartament. 

Vocea Klarei era tensionată. Mușchii feţei i se încordară. 


— Klara, concentrează-te, îi șopti Mahmoud. Concentrează-te. 
Totul ţine de tehnică. Nu este loc de emoții aici, înţelegi? Niciun 
fel de sentimente. Intri și ieși din taxi. Ăsta e planul. 

Klara dădu calm din cap, reușind să se adune. 

— Bun. Haide, a venit momentul, zise Mahmoud și se ridică. 

Strada pe care se afla staţia de taxiuri era animată de un du- 
te-vino haotic: plină de fum și de mașini, și de afaceriști 
mergând la întâmplare, cu servietele în mână, de familii cu 
rucsacuri și hărți turistice, de copii ţipând. Cel puţin nu era 
coadă la taxiuri. Se îndreptară spre primul cu pași hotărâți. 

— Ştii ce ai de făcut, da? șuieră el printre dinţi. 

— Nu-ţi face griji. Tu fă ce ai tu de făcut, că eu mă descurc, 
răspunse ea. 

Mahmoud deschise portiera taxiului și Klara sări rapid pe 
bancheta din spate. Alunecă peste tapiţeria din piele uzată și 
crăpată pe alocuri, se aplecă ușor de spate și deschise portiera 
pe partea cealaltă suficient cât să se strecoare afară, în stradă. 
Nici măcar nu mai aruncă vreo privire înapoi, spre Mahmoud. 

— Louvre, spuse Mahmoud taximetristului. 

Era singurul lucru care îi veni în cap în nebunia momentului. 
Şoferul se întoarse și se uită la el, peste umăr, evident confuz în 
legătură cu fata care ieșise buluc pe portiera din spate și care 
stătea ghemuită lângă roata lui din spate. 

— Dă-i drumul! spuse Mahmoud, în engleză. Acum! 

Şoferul ridică din umeri și porni mașina, conducând atent prin 
traficul parizian. Mahmoud se întoarse în scaun și îl văzu pe tipul 
cu pantalonii lui de luptă sărind repede într-un Volkswagen Golf 
mic, albastru-închis, pe care, probabil, îl lăsase de partea 
cealaltă a străzii. „Deci sunt mai mult de doi”, se gândi 
Mahmoud. Blonda rămăsese în staţia de taxi, cu degetul pe 
bluetooth. Mahmoud n-o mai vedea pe Klara, dar, dacă tipa de 
la aeroport n-o văzuse - și nu dădea semne c-ar fi văzut-o -, cel 
mai probabil Klara reușise să scape de ei. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


167 


Klara fugi, ferindu-se, aplecându-se, de-a lungul șirului de 
taxiuri, până când simţi că nu mai era în raza vizuală a 
urmăritorilor. Cu colţul ochilor îl putu zări pe individul cu 
pantalonii militari de luptă traversând strada în pas alergător. 
Klara se strecură printre două mașini parcate, ca să nu fie 
observată. Inima îi bătea năvalnic. Apoi tipul se îndreptă spre un 
Golf albastru-închis, care deja se pusese în mișcare, și se aruncă 
pe scaunul din dreapta șoferului, pornind, după toate 
aparențele, după taxiul în care se urcase Mahmoud. 

Cu mare atenţie, dintre mașinile în spatele cărora se 
ascunsese, Klara aruncă o privire în jur. Tipa cu coada de cal 
încă stătea în staţia de taxiuri, în faţa ieșirii laterale. Părea că 
vorbea cu cineva la bluetooth, în timp ce scruta cu privirea 
împrejurimile. Era, în mod sigur, tipa în haine de alergat pe care 
o văzuse ieșind din clădirea ei. Klarei i se făcu greață, ca și cum 
mai avea puţin și vomita. De cât timp o spionau? Incercă să-și 
controleze respiraţia. Să se forţeze să respire adânc și egal. Fără 
sentimente. „Lasă-ţi la o parte emoţiile. Lasă-ţi la o parte 
gândurile.” 

Știa că trebuia să ajungă iar în gară și la dulăpioarele cu 
bagaje. Incă ușor aplecată, începu s-o ia în josul străzii, ascunsă 
în spatele mașinilor. Când ajunse la colțul gării, se uită în urmă, 
de-a lungul trotuarului. Blonda dispăruse. Klara scoase din 
geantă o pălărie roșie, tricotată, și o trase pe urechi, 
ascunzându-și cu grijă toate șuviţele brune sub borurile ei. Când 
termină, își dezbrăcă haina bleumarin și o atârnă de geantă. 
Tremura. Jacheta ei cenușie, pe care dăduse o avere în Anvers, 
nu era făcută să ţină de cald. In Paris era la fel de frig ca și în 
Bruxelles, dar nu strica să-și modifice înfățișarea cât mai mult 
posibil. 

Işi adună toate puterile și se îndreptă spre intrarea principală. 
Prin gară treceau, ca un șuvoi, nelipsiţii navetiști care se 
întorceau vinerea la casele lor, iar Klara se lăsă cuprinsă și 
condusă de val. Urmă indicatoarele care duceau spre 
dulăpioarele de bagaje și luă scara rulantă un etaj mai jos. 

Ca să intre în zona bagajelor, trebuia să treacă printr-un punct 
de control. Toate gențţile erau scanate de un ofiţer de securitate 
morocăânos. In spatele barierelor metalice rotitoare de la intrare 
se formase o scurtă coadă. Când îi veni rândul, Klara își puse 
geanta de umăr și haina pe banda rulantă. 


168 


— Scuzaţi-mă, zise ea și se întoarse spre ofițer, puteți să-mi 
spuneţi unde aș putea găsi terminalul C193? 

Făcu un efort să respire normal. Ofiţerul de securitate se uită 
atent la ea înainte să-i răspundă. 

— Secţiunea C este într-acolo, mademoiselle. 

Klara îi mulţumi și își recuperă lucrurile de pe bandă. Poate, 
poate că norocul le surâdea de data asta. 

e 

Nu-i luă mai mult de un minut să găsească dulăpiorul pe care 
îl căuta. Era mic, pătrat, cel mai mic disponibil. Poate șaizeci de 
centimetri pe șaizeci. 

Se apropie de el și introduse codul de pe chitanţă. Își ţinu 
respiraţia. Deasupra ușii dulăpiorului pâlpâia o lumină roșie. Pe 
ecran apăru un mesaj scurt în franceză. Cod greșit. Klara simți 
că-i fugea pământul de sub picioare. Cod greșit. Scoase chitanţa 
din nou, apăsă iar tastele, de data asta mai încet. După câteva 
secunde, apăru o lumină verde, apoi, după alte câteva secunde, 
ușa de la dulăpior se deschise, cu un pârâit mecanic. Klara se 
aplecă și se uită înăuntru. 

Acolo nu era decât o singură geantă îngustă, din nailon. O 
trase din spaţiul mic, la lumină și desfăcu încet fermoarul. 
lnăuntru se afla un laptop Apple micuț, argintiu. Un MacBook 
Air. Cel mai mic computer disponibil pe piaţă. Klara trase înapoi 
fermoarul și închise ochii pentru o secundă. Ce noroc teribil! Se 
ridică și se îndreptă spre ieșire. Dintr-odată, ceva, în colțul 
ochiului, îi atrase privirea. O mișcare de după geamul care 
separa ghișeele de unde se închiriau mașini și sala bagajelor în 
care se afla. Işi întoarse capul și surprinse ceea ce părea a fi 
silueta blondei cu coadă de cal. 

— Fir-ar! șuieră ea printre dinți. 

Dar nu mai era cale de întoarcere. Stâncă și sare. Își croi 
repede drum printre câţiva călători care își treceau gentile și 
rucsacurile prin controlul de securitate, menținându-și privirea 
spre peretele de sticlă. Nu era nimic acolo. Poate că doar își 
imaginase. Aruncă geanta de nailon pe umăr și ieși din sala 
bagajelor. „Fără sentimente, se gândi ea. leși în stradă și ia un 
taxi. Sună-l pe Mahmoud. Câte un lucru pe rând.” 

În momentul acela o simţi. La început doar foarte puţin. Însă 
n-avea niciun dubiu. Aromă artificială de cireșe. Gumă de 


169 


mestecat americană. Se întoarse brusc. Și acolo, la numai câțiva 
pași de ea, stătea blonda cu coadă de cal. 

Știa, din instinct, că era o greșeală ce făcea, dar nu se putea 
abţine. Inundată de un val de adrenalină, se împinse, făcându-și 
loc, printr-un grup de turiști japonezi și fugi, panicată, spre 
scările rulante. Nu se uită înapoi, ci fugi cât o ţineau picioarele, 
prin sala de așteptare. Departe, cât mai departe. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Era aproape de ora de vârf. Taxiul în care se afla Mahmoud și 
Golful care îl urmărea, la câteva mașini distanţă, erau prinse, 
bară la bară, în traficul parizian de Crăciun. Mahmoud încerca 
să-și menţină un nivel suportabil de stres. Nimic nu era mai rău 
decât să nu poţi să controlezi situaţia, să fii la mila altora și a 
alegerilor lor. Calculă rapid, mental, care îi erau opţiunile. Putea 
să dispară iar în metrou. In cele din urmă, putea să scape 
definitiv de urmăritori. Dar era o chestie care presupunea mult 
timp și multă bătaie de cap. Și își făcea griji în privinţa Klarei. De 
ce a pus-o pe ea să verifice dulăpiorul de bagaje? 

Nu luase în considerare posibilitatea ca blonda de la aeroport 
să rămână în urmă. Planul lui fusese unul creat din impuls. ÎI 
stresa enorm. Poate că au văzut-o pe Klara strecurându-se afară 
din taxi și s-au regrupat? Incercă s-o sune din nou, dar primi 
același răspuns automat în franceză. Probabil că era ocupată cu 
dulăpiorul și nu auzise telefonul. Insă nu se putea abţine să nu-și 
imagineze scenarii mult mai rele. 

Mahmoud se întoarse. Traficul se mișca îngrozitor de greu. 
Golful se afla la aproximativ treizeci de metri în spatele lor. Era 
momentul să ia o decizie. Trebuia să scape de urmăritori și s-o 
găsească pe Klara. Să-și asume riscul. Era singura cale. 

— Pe ce stradă suntem? îl întrebă Mahmoud pe taximetrist. 

Şoferul se întoarse spre el și îl privi cu ochii lui de câine bătut. 

— Rue La Fayette, răspunse el. 

— Unde? Care intersecţie? 


170 


— Aproape de Rue de Châteaudun. Numai că în traficul ăsta o 
să ne ia douăzeci de minute să ajungem acolo, spuse șoferul. 

Mahmoud părea înfrânt. Se întoarse din nou. Traficul, pur și 
simplu, se blocase. Văzu cu coada ochiului Golful undeva în 
spatele lor. Scoase telefonul cu cartelă prepay, formă un număr 
cu trei cifre și așteptă să se conecteze. 

După aproximativ șapte minute, Mahmoud auzi sirenele a 
două motociclete de poliție. Se întoarse să se uite prin geamul 
din spate al taxiului. Conduceau printre arterele blocate și se 
opriră la distanţă de-o mașină în spatele Golfului albastru-închis. 
Taximetristul lăsă geamul jos și scoase capul afară să vadă ce 
se întâmpla. Mașina fu invadată de un val de aer rece. În jurul 
lor, șoferii plictisiţi întoarseră capetele spre Golf. Mahmoud se 
aplecă spre taximetrist și îl bătu pe umăr. Omul se întoarse 
iritat. 

— Eu ies, îi spuse Mahmoud. 

li întinse o bancnotă de zece euro taximetristului care se uita 
la el surprins. 

— Păstrează restul. 

Mahmoud se uită peste umăr. Un ofițer de poliţie într-o 
uniformă Kevlar albastru grafit se dădu jos de pe motocicletă și 
porni spre Golf calm, cu mâna pe armă. 

Asta era șansa lui. Deschise portiera și cobori încet pe asfaltul 
crăpat, alunecând, practic, din mașină. Aerul mirosea a gaze de 
eșapament și a iarnă. Se târî printre mașini, până când ajunse 
pe trotuar. Cerul era apăsător și cenușiu. Ca și cum încă nu se 
hotărâse ce fel de furtună să abată asupra lumii. Temperatura 
era, poate, cam la un grad peste zero: ploaia se transforma în 
lapoviţă. Inainte s-o ia la picior spre staţia de metrou Cadet, se 
mai întoarse încă o dată și se uită în urmă. Traficul începu să se 
miște, dar Golful rămăsese acolo, cu luminile de avarie în 
funcțiune. Poliţia îl forțase pe americanul cu pantalonii militari 
de luptă să iasă din mașină, împreună cu șoferul lui și se certau 
aprins. Americanul avea gâtul întins, încercând să ţină taxiul sub 
supraveghere. Oare îl văzuse pe Mahmoud ieșind din mașină? 
Nu conta. Americanii vor fi destul de prinși în discuţii cu poliţia, 
sperând să-i convingă că nu ameninţaseră un alt vehicul cu 
arma. Dacă vor reuși, va fi prea târziu. Când ajunse la capătul 
scărilor de la metrou, simţi telefonul vibrând în buzunar. Klara. 


171 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Klara tremura de frig, deși, când coborâse în metrou, își 
pusese haina pe ea. și înfundă adânc mâinile în buzunare și se 
uită în jur pentru a suta oară. Când dăduse, în Gara de Nord, 
peste blondă și-i întâlnise privirea, chiar crezuse pentru moment 
că totul se terminase. Că avea să sfârșească totul acolo. Frica 
pe care o simţise. Panica. Fiindcă și blonda cu coadă de cal o 
văzuse. Dar fuseseră prea mulţi oameni în jur, între ele, și tipa, 
cu coada ei de cal cu tot, nu putuse s-o prindă din urmă pe 
Klara, care urcase scările rulante câte două trepte odată, 
ajungând pe culoarul de tranzit. Fără să se mai uite în urmă, se 
aruncă pe primele scări spre metrou pe care le văzuse, sări în 
primul tren care ajunsese în staţie și rămase în el până la capăt 
de linie. Insă fusese aproape. Mult, mult prea aproape. 

— Arăţi stresată, Klara, îi spuse Mahmoud. Eşti OK? 

Klara se crispă când simţi mâna rece a lui Mahmoud pe 
obrazul ei. 

— Unde naiba ai fost? îl întrebă ea. 

Aranjaseră să se întâlnească în urmă cu cincisprezece minute. 
Un sfert de oră de paranoia și de chin. Mahmoud zâmbi ușor, 
cercetând cu privirea stația de metrou. 

— Sunt aici de ceva vreme, zise el. M-am gândit că este mai 
bine să verific împrejurimile cu atenţie înainte să-mi arăt mutra. 

— Ce? ţipă Klara. M-ai lăsat să stau aici, ca o afurisită de 
momeală, până când te-ai decis că era destul de sigur? 

Klara simţi cum stresul se transforma în iritare. Cine dracu' se 
credea? Insă Mahmoud se mulțumi doar să ridice din umeri. 

— Îmi pare rău, spuse el. Ar fi fost mai bine să ne fi văzut în 
altă parte, dacă lucrurile n-ar fi fost în regulă. 

Ochii lui căprui și reci scrutară peroanele încă o dată. Privirea 
lui trăda o nerăbdare care ar fi putut fi luată drept arogantă, 
aproape nesimţire, însă el nu era așa. El doar depășise 
momentul și se concentra asupra următoarei faze. Intotdeauna 
cu un pas, cu o mișcare înaintea celorlalți. Asta îl și atrăsese la 


172 


el de la bun început și asta o și enervase câteodată, dându-i un 
sentiment de frustrare. 

— Era ceva în dulăpiorul de bagaje? o întrebă el. 

Klara îi arătă geanta care îi atârna peste umăr. Bătu ușor cu 
mâna peste ea și încuviință din cap. 

— Un computer, răspunse ea. N-a mers chiar ca unsă 
operaţiunea. 

Îi relată despre blonda cu coadă de cal și cum încercase să 
scape de ea la metrou. Mahmoud dădu calm din cap. 

— Îmi pare rău că ai fost implicată în chestia asta, o consolă 
el. 

Klara înclină simplu din cap. 

— Eh, rosti ea în cele din urmă. Cred că e, într-un fel, vina 
mea. Dar tu cum ai scăpat de ei? 

Mahmoud zâmbi mândru. 

— Am sunat imediat la poliție. Le-am spus că cineva, într-un 
Golf albastru-închis, ameninţa oamenii cu un pistol. Poliţia a 
apărut cam în cinci minute. N-aveau cum să mă mai urmărească 
și pe mine în situaţia aceea. Sunt un geniu, jur. 

Klara se uită la el. Pentru prima dată de când se revăzuseră, 
arăta așa cum și-l amintea ea. Plin de iniţiativă, de neastâmpăr 
și de o aroganță fermecătoare. 

— Deci ai un plan? o întrebă Mahmoud. 

Klara nu voise să-i spună la telefon. | s-a părut că era mai 
simplu să-i explice lui Mahmoud faţă în faţă. Îl apucă de braţ cu 
blândețe și-l scoase din metrou. Ajunși înapoi în stradă, fură 
întâmpinați de fulgi mari, apătoși, gălbui în lumina felinarelor și 
care se topeau înainte să atingă asfaltul. 

— OK, uite cum văd eu planul în continuare, începu ea. Am un 
iubit în Paris. Sau, mă rog, nu tocmai un iubit, dar ceva 
asemănător. Un tip. Sau un bărbat, bănuiesc. 

Mahmoud zâmbi ironic și oarecum stânjenit, privind undeva 
departe. 

— Nu un tip, ci un bărbat... Am înţeles. Câţi ani are? 

Klara se prefăcu că nu-l aude. 

— Locuiește pe Bulevardul Victor Hugo. Poate că ne poate 
ajuta el. 

— Poate? întrebă Mahmoud, și pe frunte îi apăru o cută de 
îngrijorare și de surpriză în același timp. 

— Da. Este acasă acum, l-am sunat eu. E singur, adăugă ea. 


173 


— Singur? întrebă Mahmoud. 

Se întoarse către ea. Era ceva compătimitor în vocea lui. Ochii 
nu-i mai erau reci, ci blânzi. Scântei întunecate din trecut. 
Promisiuni șoptite în ambianța bibliotecii Carolina Rediviva, pe 
poduri umede peste râul Fyris, în asfintit, după nopţi nedormite, 
două trupuri, unul lângă celălalt, pe un pat îngust, într-o cameră 
decrepită de cămin. Uitase cât de mult îl iubise pe Mahmoud. 
Fusese singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată. Cum poţi să 
uiţi așa ceva? Își îndreptă privirea către cer și lăsă fulgii să i se 
așeze, ca lacrimile, pe obraji. 

— Este însurat, mai preciză ea. Și are o fiică. 

Îi părea rău că i-a spus. Era prea greu de explicat. Nu știa cu 
ce cuvinte ar putea descrie ce se întâmplase în apartamentul lui 
Cyril în dimineaţa aceea. Și așa momentul acela i se părea 
îndepărtat, ireal. Dar Mahmoud dădu doar din cap, fără să 
comenteze ceva. 

— Și cum crezi că ne poate ajuta el? 

— Nu știu. Poate că putem dormi acolo în seara asta. Poate 
verificăm calculatorul care era în dulăpiorul de bagaje al lui 
Lindman. Nu știu. Dacă ai un plan mai bun, spune-l. Numai că 
relaţia mea cu el nu e tocmai - cum să zic - oficială... 

— Putem avea încredere în el? Adică, totuși, e destul de 
complicată treaba: să te înfiinţezi la el la ușă cu fostul tău iubit, 
suspect de crimă... 

— Am fost discreţi, spuse Klara. 

Scutură din cap, încercând să-și limpezească mintea, să facă 
totul să se potrivească, să fie bine. 

— Începusem să am încredere în el. Până când am găsit o 
fotografie cu el și cu familia lui azi-dimineaţă. Și bănuiesc că 
este mai mult în interesul lui să nu se afle că are o relaţie cu 
mine. 

— Dumnezeule, strigă Mahmoud. Ai aflat în dimineaţa asta că 
e însurat și are o familie? 

Klara încuviință. Se simţea atât de mică, de naivă și de 
proastă. Mahmoud nu spuse nimic, ci o cuprinse blând de după 
umeri, trăgând-o aproape de el. Klara îi simţi căldura, în ciuda 
zăpezii, printre hainele lor. 

— Îmi pare rău, Klara, zise el. Îmi pare tare rău. Dar da, 
trebuie să vedem ce e în computerul ăsta și să ne calmăm puţin. 
Crezi că reușești să-i găsești adresa? 


174 


— Da, zise ea, dând afirmativ din cap. Absolut. La ce poţi să 
te aștepți de la un politician conservator ca el dacă nu măcar să- 
mi protejeze fostul iubit care are o... orientare sexuală 
complicată. Corect? 


e 20 decembrie 2013 


Bruxelles, Belgia 


George luă o ultimă îmbucătură din puiul lui vindaloo?? și puse 
furculita de plastic înapoi în ambalajul ieftin cu o grimasă de 
dezgust, după care îndesă în gură o bucată uscată de pâine 
indiană naan și mestecă până la capăt, încercând să 
minimalizeze faptul că era atât de fierbinte, încât îi încleștă, 
practic, maxilarele. Reiper și oamenii lui nu puteau să comande 
niște mâncare decentă? Se simţea obosit și gras. De când nu se 
mai dusese la sala de gimnastică? 

Și de ce nu se putea duce acasă? In schimb, îl puseseră să-și 
aranjeze călătorii și să-și închirieze diverse camere de hotel în 
Paris. Ca o nenorocită de secretară. N-avea niciun sens să 
întrebe ce mama dracului se întâmpla. Josh, psihopatul, îi 
zâmbea superior și-i spunea numai lucruri pe care trebuia musai 
să le știe, nimic altceva. Ce om netrebnic era acest Josh! 

Și nimeni de la Merchant & Taylor nu-i mai răspundea la 
telefon. În curând avea să fie week-end-ul. Slabe șanse să 
primească vreun semn de la Appleby. Era o nebunie curată. Işi 
vânduse sufletul să devină cineva în compania aia. Muncise pe 
rupte pentru prima dată în viaţa lui. Era un talent în ascensiune, 
un om format pentru clienţi mari, pentru strategii vizionare. Nu îi 
spusese tocmai Appleby același lucru la cina aceea 
nemaipomenită de la restaurantul Comme chez Soi? Este 
posibil, oare, ca asta să se fi întâmplat abia ieri? Se simțea 
complet deconectat. Lăsat în plata Domnului. Nici măcar nu mai 
era demn să i se răspundă la telefoane. Se gândea să-i 
trântească un mesaj lui Appleby să nu-l poată duce, dar se 
abținu. Nu voia să pară disperat. 


22 Vindaloo este un curry (sos) din estul Indiei, din regiunea Goa. (n. red.). 
175 


În schimb, se ridică și aprinse lumina în cămăruţa de slujnică 
în care îl puseseră. Rămășițele mâncării indiene îi făceau 
scârbă, mirosul de chimen și de chili îi provocau greață. Strivi 
ambalajele cartonate și le îndesă în punga subţire din plastic pe 
care i-o dăduse Josh în urmă cu o jumătate de oră. Trebuia să fie 
vreun coș de gunoi în bucătărie. 

Coridorul în care dădea cămăruţa lui era întunecat și George 
nu reușea să găsească întrerupătorul. Din sufragerie auzea voci 
înfundate, mormăind de zor. De sub ușa închisă se strecura o 
fâșie de lumină. Cu punga încă în mână, George se strecură din 
cameră și traversă palierul, își ţinu răsuflarea când simţi cum 
podeaua scârțâia și se mișca sub el. În cele din urmă, ajunse 
lângă ușă și-și lipi urechea de ea. 

— Și toată lumea știe care este planul? Cod Negru. Nu lăsăm 
nicio urmă. Niciun supravieţuitor. Asta trebuie să fie absolut clar 
și înțeles. Nu ne putem permite alte greșeli. 

Era vocea lui Reiper, seacă și fără sentiment. George crezu 
pentru o clipă că o să cadă pe spate, că o să leșine. Simţea de 
parcă tot oxigenul din aer se rarefiase și trebuia să se chinuie să 
respire. 

Niciun supraviețuitor. 

Nu putea să-și creadă urechilor că a înțeles corect. Se dădu 
înapoi de lângă ușă. 

Niciun supraviețuitor. 

Merse pe vârful picioarelor înapoi în camera lui și aruncă 
punga din plastic. O mâăzgă portocalie și scârboasă, de pui 
vindaloo, se scurse pe podea. Cu mâinile tremurând, își scoase 
portofelul din buzunarul de la geacă și căută, cu degetele, 
printre buzunărașele fine din piele de vițel. Dozele pe care le 
ținea în caz de urgenţă. Apucă o punguţă. Turnă cocaina pe 
masa de calculator cu degetele tremurânde și trase totul pe nas 
din câteva inhalări rapide. Închise ochii și simţi cum aproape 
levită de pe scaun. 

Niciun supraviețuitor. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franta 


176 


Clădirea cu cinci etaje de pe Bulevardul Victor Hugo, la 
numărul 161, în arondismentul 16, era tot ceea ce Mahmoud 
așteptase întotdeauna de la Paris. O faţadă văruită în alb, cu 
ferestre înalte, cu menouri și obloane verzi. Intregul cartier 
părea locuit de oameni bogaţi, din generaţie în generaţie, care- 
și permiteau reședințe de lux și grădinari pentru a le îngriji 
gazonul, grădina, jardinierele de la ferestre sau balcoane. Klara 
sună la ușa de la intrare. 

— Eu sunt, rosti ea în engleză, în momentul în care se auzi 
cineva răspunzând la interfon. 

Ușa se deschise cu un mormăit adânc de protest și cei doi 
pășiră în răsunătorul hol de la intrare. În jurul lor, pereţii erau 
acoperiţi cu fresce cu flori și ghirlande. O lumină caldă era 
răspândită de un candelabru imens, fixat de tavan. Klara merse 
spre liftul antic și apăsă butonul. 

— Nu luăm liftul, spuse Mahmoud și îi făcu un semn spre 
scări. Vreau să mă asigur că nu ne așteaptă nimeni când 
ajungem sus, șopti el. 

Klara îi răspunse cu un gest din cap. 

Cyril locuia la ultimul etaj. Urcară repede scările, fără să-și 
vorbească. Ușa lui Cyril era întredeschisă. Mahmoud se uită la 
Klara, care ridică din umeri și încercă să-i întoarcă un zâmbet 
nesigur. Exact în momentul în care dădu să împingă ușa, 
telefonul ei începu să bipuie. Două bipuri distincte. Semnalul 
clasic pentru mesajele scrise. Lui Mahmoud nu-i venea să 
creadă. 

— Ce naiba? spuse el printre dinţi. Nu ţi-ai închis telefonul? 

Simţi cum panica îl inunda până în străfunduri. 

— L-ai folosit de când am ajuns aici? 

Klara se albise la față încercând să scoată telefonul din 
geantă. 

— Am vrut doar să iau numărul lui Cyril. Dar am sunat de la 
un telefon fix din oraș. Bănuiesc că am uitat să-l închid, 
răspunse ea, arătând îngrozită. Crezi că au putut să ne 
urmărească? 

— N-am idee, replică Mahmoud. Însă nu ne putem permite să 
aflăm chestia asta. 

Fură întrerupţi de ușa care se deschise. Cyril stătea în fața lor, 
îmbrăcat impecabil, într-o cămașă Ralph Lauren și pantaloni 
bine croiţi. Părul îi era umed ca și cum atunci ieșise de sub duș. 


177 


Lui Mahmoud nu-i trebui decât să se uite o clipă la faţa lui ca 
să-și dea seama că ceva era în neregulă, teribil de în neregulă. 
Era palid și privirea îi tot fugea către scări. Și era evident că nu 
știa ce să facă mai întâi cu mâinile. Le întinse spre Klara, apoi le 
retrase. Încercă să-și vâre mâna stângă în buzunar, dar o scoase 
înapoi. În faţa lor nu aveau un politician francez tânăr, cu o 
carieră promițătoare, ci un om distrus. 

— Klara, spuse el și încercă să zâmbească, deși zâmbetul îi 
tremura ușor. Ce faci aici? Ai fost atât de misterioasă la telefon. 
Cine este prietenul tău? 

Mahmoud se întoarse către Klara, care nu răspunse la 
întrebarea lui Cyril. Citea ceva pe telefon. Ochii i se îngustaseră, 
concentrându-se. 

— Klara, spuse Cyril din nou. Intră, nu sta acolo, pentru 
Dumnezeu. R 

Klara își întoarse încet ochii dinspre telefon spre Cyril. li luă un 
moment până reuși să deschidă gura. 

— Dumnezeule, zise ea, în cele din urmă. 

Ochii îi erau goi, adânci, de nepătruns, cu orice urmă de 
emoție ștearsă. Mahmoud cunoștea privirea aceea. O văzuse o 
singură dată în viaţă. În urmă cu trei ani, în aeroportul din 
Arlanda. Chiar înainte să-și ia Klara bagajele și să se ducă spre 
controlul de securitate, fără să se mai uite înapoi. 

— Ce-ai făcut, Cyril? întrebă ea. 

Cyril înghiţi greu. Din instinct, lui Mahmoud aproape că i se 
făcu milă de el. Era clar că nu era obișnuit să fie într-o situaţie 
atât de nefavorabilă. 

— Klara! Nu înţelegi! Mi-au spus că ai fost luată prizonieră de 
un terorist și că ar trebui să-i contactez dacă vii pe aici. 

Klara scutură din cap, dar nu-l pierdu pe Cyril din ochi. 

— Mi-au mai zis că au fotografii, înregistrări audio. Cu noi doi. 
Că ne-au filmat când eram împreună, în apartamentul tău. Că or 
să le dea presei dacă nu cooperez. Klara, trebuie să înţelegi! Ai 
știut întotdeauna că ce-a fost între noi nu era decât ceva 
temporar, nu-i așa? Am o familie, un copil. Trebuie să înţelegi 
chestia asta, te rog! 

Mahmoud nu avu timp să reacționeze, că-l și văzu pe Cyril 
întins pe podeaua din granit, gemând și respirând greu, în timp 
ce-și ţinea cu amândouă mâinile vintrele vătămate. Lovitura de 
picior a Klarei fusese pe atât de explozivă, pe cât de precisă. Se 


178 


lăsă pe vine lângă el și-și dădu la o parte din ochi o șuviță de 
păr negru ca pana corbului. 

— Unde sunt? șopti ea. În apartament? Pe stradă? Răspunde- 
mi sau jur că te omor cu mâna mea. 

Cyril își ridică privirea spre ea. Ochii îi erau umezi și scâncea 
încet, ca un câine. 

— Nu sunt aici, șuieră el. Nu știu unde sunt. Pe stradă, poate, 
nu știu, îţi jur. 

— Unde ţi-e mașina? îl întrebă Klara, iar vocea îi era calmă și 
rece ca stâncile arhipelagului. 

— În curtea interioară, răspunse el. 

— Dă-mi cheile și portofelul tău. 

Cyril ezită și se uită la ea surprins. 

— Klara, zău așa, putem rezolva chestia asta, sunt convins... 

Ea îl plesni peste față și-l făcu să tacă într-o secundă. Cyril 
înjură și încercă s-o prindă de mâini, în timp ce se rostogolea pe- 
o parte, însă Mahmoud îl opri cu o lovitură de picior sub 
genunchiul stâng. Cyril urlă și se rostogoli, în schimb, pe spate. 

— Dă-i cheile, spuse Mahmoud. Haide, nu vezi că e cât se 
poate de serioasă? 

Cyril făcu un semn spre apartament. 

— Sunt pe masa din hol, zise el, învins. Și cheile, și portofelul. 

Mahmoud făcu un pas peste el și intră în apartament. 

— Ce PIN au cardurile tale? întrebă Klara. Acum! 

Cyril mormăi un cod din patru cifre. 

— Ai face bine să spui adevărul, îl avertiză Mahmoud, ieșind 
înapoi pe palier, ţinând în mâini cheile și portofelul. 

Klara se ridică și își scutură pantalonii de praf. Mahmoud o 
apucă de mână și o trase de lângă Cyril. Dar chiar înainte să 
ajungă la scări, ea se desprinse de el și se întoarse la Cyril care 
abia reușise să se ridice în genunchi. Se aplecă spre el, îl apucă 
de bărbie și o întoarse în sus spre ea, forțându-l să i se uite în 
ochi. 

— Apropo, spuse ea cu o voce care nu mai trăda niciun fel de 
urmă de emoție. S-a terminat, ticălosule! 


179 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Mahmoud deschise ușa care dădea în curtea interioară și o 
trânti de perete, auzind încă ecoul pașilor răsunând în urma lor 
pe scări. Parcarea îngustă din curtea interioară era luminată 
slab de o lampă mică. Ningea mai mult decât înainte. Un strat 
subțire de zăpadă acoperea cele vreo câteva mașini parcate în 
fața lor. 

— Care e a lui? întrebă Mahmoud. 

— Un jaguar albastru. 

— Discret rău. 

Nu le luă mai mult de câteva secunde ca s-o găsească. 
Mahmoud o deschise și se așeză la volan, pe scaunul din piele 
uzată de culoarea tabacului. Klara urcă pe partea cealaltă. 

— Dumnezeule, Klara, începu Mahmoud. Ce scrie în mesajul 
acela pe care tocmai l-ai primit? Că te-ai transformat într-o 
adevărată Lisbeth Salander”, nu glumă. 

Klara vârî mâna în buzunar și-și scoase BlackBerry-ul. Îl ţinu 
cu ecranul înspre Mahmoud. Mesajul era scurt: „Te vor ucide. 
Stai ascunsă. George.” 

— George? întrebă Mahmoud. 

— Nu cunosc decât un singur George, preciză Klara. Un tip din 
Suedia pe care l-am întâlnit de vreo câteva ori la niște petreceri 
în Bruxelles. Arată ca unul dintre ticăloșii ăia de pe Wall Street și 
lucrează pentru o firmă de lobby. Chiar nu am nici cea mai vagă 
idee ce legătură are el cu toate astea. 

Klara scutură din cap cu putere, ca și cum ar fi încercat să se 
trezească din vreun vis. 

— Este atât de perversă chestia asta, adăugă ea. Mi-am dat 
seama că ceva era în neregulă din secunda în care Cyril a 
deschis ușa. 

Mahmoud se mulțumi doar să încuviinţeze. Mintea îi era plină 
și nu mai putea duce mult. Era gata să clacheze. Scutură și el 
din cap cu putere. 


23 Eroina din trilogia suedeză Millenium, scrisă de Stieg Larsson. (n. tr.). 


— Trebuie să ieșim de aici, spuse Klara. Cine știe cât timp mai 
avem, de fapt. 

Mahmoud întoarse cheia în contact și Jaguarul porni, gemând. 
Ștergătoarele înlăturară stratul fin de zăpadă de pe parbriz. În 
compartimentul secret dintre cele două scaune din faţă Klara 
dădu peste o telecomandă pentru poarta de la intrare, iar 
Mahmoud începu să manevreze mașina spre ieșire. Ajunse în 
fața porții și se opri, uitându-se la Klara. 

— Nu avem de unde să știm ce se află de partea cealaltă a 
porții, zise el. 

Ea nu spuse nimic, pe moment, ci doar se uită drept înainte și 
încuviinţă, privirea ei albastră și înghețată fiind de nepătruns. 

— N-avem încotro, decât să aflăm, spuse ea și apăsă butonul 
roșu de pe telecomandă. 

Poarta răspunse imediat cu un zgomot surd și începu să se 
ridice încet. 

Mahmoud mări turaţia motorului, aruncând încă o privire în 
direcţia Klarei. 

— Ești mai dură decât pari, o tachină el. 

— Așteaptă să vezi, îi răspunse Klara. 

Înainte ca poarta să se deschidă complet, Mahmoud apăsă 
acceleraţia și dădu drumul la ambreiaj. Motorul de șase cilindri 
al mașinii hurui și cauciucurile se rotiră de câteva ori până 
reușiră să muște din asfalt. Țâșniră pe Bulevardul Victor Hugo, 
fără să-și facă griji de distanţa minimă între acoperișul mașinii și 
poartă și de faptul că ieșiră razant. Bara de protecţie lovi 
asfaltul în curbă, lăsând scântei în urmă. Jaguarul derapă pe 
pavajul alunecos, iar Mahmoud se chinui să menţină controlul 
asupra volanului. În jurul lor, claxoane și frâne bruște. Câţiva 
trecători scoaseră capetele de sub umbrele să vadă ce cauza 
toată tevatura. Nu dură mult și Mahmoud și Klara traversară 
bulevardul în viteză maximă. Zăpada lovea parbrizul în rafale. 

— E cineva în urma noastră? strigă Mahmoud. 

Klara se întoarse, întinzându-și gâtul să vadă mai bine. 

— Nu știu. Fir-ar a naibii de zăpadă! Nu reușesc să văd pe 
geamul din spate. Ba, stai! O dubă neagră! Era parcată pe 
trotuar când am venit. Ne urmăresc. La naiba! 

Traficul se mai rărise. Mahmoud rula în viteza a doua și 
manevră Jaguarul pe banda din stânga. Apăsă acceleraţia până 
la capăt. Depăși două mașini și trecu înapoi pe banda din 


181 


dreapta. Abia auzea claxoanele din traficul de pe sensul opus, 
ignorând total pumnii ridicaţi și gesturile obscene. Singurul lucru 
care conta era să scape, să ajungă cât mai departe. 

— Dar acum? ţipă el către Klara. 

Klara se întoarse din nou, chinuindu-se să vadă. 

— Nu-i văd. 

Undeva, în trafic, se auzeau niște sirene urlând. Mahmoud 
întrezări în oglinda retrovizoare luminile albastre ale mașinilor 
de poliție. 

— Alea vin după noi? întrebă Klara. 

Mahmoud ridică din umeri, concentrându-se asupra drumului, 
asupra asfaltului umed și a zăpezii care nu mai contenea. 

— Cine știe? Poate că iubitul tău s-a săturat și ne-a raportat la 
poliţie că i-am furat mașina. 

— Nu este iubitul meu. Nu mai e. 

Se apropiau de o intersecţie. Mahmoud văzu sematforul pe 
culoarea galben. Schimbă iar benzile și apăsă pedala de 
acceleraţie până la capăt. Fie înoţi, fie te îneci. Abia dacă 
observă o mașină care intră pe trotuar, încercând să-i evite. 
Sirenele urlau în spatele lor. Duba neagră. Incă pe banda din 
stânga, conduse direct spre lumina roșie a semaforului, fără să 
frâneze. Traficul de pe sensul opus de mers părea să se fi oprit, 
paralizat de nesăbuinţa lor. Învârti de volan. Se apropie de o 
intersecţie cu o viteză ameţitoare. La dreapta se ivi o alee 
îngustă care ducea, ca un tunel, spre o parcare subterană. Işi 
puse toate speranţele în acea singură mișcare și trase puternic 
de volan spre dreapta. Cauciucurile scrâșniră pe asfalt, dar nu-și 
pierdură forța de tracţiune. Sunetul sirenelor se estompă. 

— Unde sunt? Îi vezi? strigă Mahmoud la Klara, neavând nicio 
idee despre ce făcea. 

— Acolo! ţipă și ea, arătând spre stânga. Un magazin cu o 
parcare subterană. Du-te acolo! 

Mahmoud văzu semnul. Supermarketul Casino. O săgeată 
către parcare. La vreo cincizeci de metri. Nu încetini până când 
nu începu să întoarcă de volan. Mașina intră în curba strânsă în 
salturi și trosnind din toate încheieturile. Magazinul părea să fie 
deschis. La intrarea în parcare ajunseră la barieră. Mahmoud se 
opri, dădu geamul jos și apăsă butonul verde. li luă o veșnicie 
barierei să se ridice. Conduse pe rampa șerpuitoare și intrară în 
garaj. 


182 


— Unde sunt? Îi vezi? întrebă Mahmoud, cu ochii fixaţi în 
oglinda retrovizoare. 

— Deocamdată nimic, răspunse Klara. 

Garajul arăta ca și cum ei ar fi pătruns într-o altă lume. Sub 
luminile fluorescente, vedeau cum familii mici împingeau 
cărucioare de cumpărături spre mașinile lor mari. Copii și 
părinţi. Normalitatea lor absolută era de-a dreptul șocantă 
pentru ei. Mahmoud aproape uitase că existau și lucruri 
normale, că exista și o lume reală în care nu era căutat pentru 
crimă. O lume în care nu era ameninţat de arme automate, nu 
lovise politicieni francezi cu cariere promițătoare, nu văzuse un 
vechi camarad din armată împușcat în cap. Parcă Jaguarul pe un 
loc liber. Calm. Ca orice parizian obișnuit aflat într-o vineri la 
cumpărături. După ce opri motorul, își lăsă ușor capul pe volan, 
relaxându-se. Îi simţi pe frunte răceala, aproape blândă. Își 
desfăcu încet centura de siguranţă. ÎI dureau încheieturile 
mâinilor. 

Klara deschise deja portiera de pe partea ei. 

— Haide, la naiba! strigă ea. Nu știm cât timp mai avem. 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Nu reușiră să găsească suficient de repede scările, așa că 
luară liftul spre suprafaţă, printre cărucioarele de cumpărături 
îngrămădite într-un colț. Bing Crosby cânta în difuzoare 
pârâitoare Silent night. Pereţii liftului erau acoperiţi cu mesaje 
publicitare pentru reduceri la foie gras, scoici și șampanie. 
Mâncarea pariziană de Crăciun. Klara aruncă o privire spre 
Mahmoud, care scrâșnea din dinţi, cu ochii ţintă în faţă, spre 
ușile ponosite de la lift. Era și ea foarte concentrată și atentă la 
orice mișcare. Ca și cum conștientiza spasmul fiecărui mușchi 
din corp și fiecare gând îi era clar și simplu, esenţial. 

Ușile se deschiseră și cumpărătorii, cu cărucioarele lor cu tot, 
se desprinseră unii de ceilalţi, părăsind liftul imens unul câte 
unul. În cele din urmă, în lift nu rămaseră decât Mahmoud cu 
Klara. Se uitară unul la celălalt. Klara ridică din umeri. 

183 


— Haide să mergem. 

leșiră din lift, în faţa caselor de marcat ale supermarketului 
Casino, sub luminile fluorescente. Și nu se întâmplă nimic. Doar 
decorațiunile de Crăciun și clienții de vineri. 

— Crezi că am reușit? întrebă Klara. 

Mahmoud se uită în jur, încordat, aproape ghemuit, ca și cum 
nu-i venea să-și creadă ochilor. 

— Așa s-ar părea la prima vedere, răspunse el. Poate că au 
rămas blocaţi la semafor. 

Începură să se deplaseze, ezitant, către ieșire. 

— Nu este nicio dubă neagră, zise Mahmoud, uitându-se pe 
fereastră. 

Când ușile automate se deschiseră, Klara o văzu imediat, 
chiar și prin perdeaua densă de zăpadă. Peste stradă, inundată 
de lumina felinarelor. Aceiași ochi de ieri, aceiași ochi de mai 
înainte. Blonda cu coadă de cal. La nici treizeci de metri de ei. Și 
blonda îi văzu și ea. 

— Sunt aici! urlă Klara în timp ce se întoarse brusc, apucându- 
| pe Mahmoud de braţ, trăgându-l înapoi în magazin. Sunt aici! 

Dar Mahmoud își simţi braţul greu. O trăgea în jos, în loc să se 
lase dus înapoi în magazin. Ușile automate se închiseră mute în 
fața lor. 

— Haide, trebuie să ieşim de aici, urlă ea, aplecându-se și 
apucându-l, din nou, de braţ. 

Ușile de sticlă explodară într-un puhoi de cristale mici. Timpul 
se opri în loc. Klara se aruncă la pământ, în faţa caselor de 
marcat. În spatele ei, un raft întreg de vinuri spumoase, frumos 
expuse drept la intrare, se prăbuși. Zgomotul de sticle sparte 
amestecat cu cel al ușii făcute ţăndări. Mirosul dulceag al vinului 
ieftin. Urlete și haos. În jurul ei, clienţii magazinului se aruncau 
pe jos, cuprinși de panică. Din difuzoare se revărsa asupra lor 
melodia lui Bing Crosby, Jingle bells, jingle bells, jingle all the 
way. Klara continua să-l tragă pe Mahmoud de braț. 

— Haide! Haide! 

Se întoarse spre el. Mahmoud zăcea pe spate în mijlocul 
sticlei sfărâmate. Ochii lui căprui era larg deschişi și goi în 
lumina necruțătoare a neoanelor. Pe frunte, chiar deasupra 
ochiului drept, Klara desluși o gaură mică și neagră. 

Abia atunci văzu sângele. 


184 


Sânge mult, lipicios, răspândindu-se ca o masă vie, ca o 
aureolă în jurul capului lui, amestecându-se cu vinul risipit din 
sticlele sparte. 

— Moody, Moody, haide, haide! 

Il apucă din nou de braţ, încercând, din răsputeri, să-l tragă la 
adăpostul caselor de marcat sau oriunde altundeva. Dacă exista 
undeva posibilitatea de a se adăposti. Oamenii urlau peste tot, 
cărucioarele erau răsturnate, mărfurile din supermarket erau 
strivite sub picioare. lar el era prea greu. Nu-l putea mișca de 
acolo nici măcar un centimetru. 

In schimb, se aplecă asupra lui, lângă gâtul pe care, cândva, îl 
sărutase de atâtea ori. Blugii ei erau îmbibaţi cu sângele lui și i 
se lipiseră de genunchi. Işi puse fața lângă gura lui și palmele îi 
fură străpunse de cioburi de sticlă. Degetele îi căutară pulsul. 
Dar nu mai era nimic. Nici respiraţie. Nici puls. Numai ochii lui 
căprui din care viaţa dispăruse. î 

Adrenalina îi curgea în sânge nebunește. „Asta este sfârșitul?” 
se întrebă ea. 

Işi ridică privirea. Văzu o femeie și un bărbat alergând prin 
zăpada care nu mai contenea să cadă. În mâini aveau ceva 
negru și greoi. Arme. 

— Moody! Moody! 

Panică. Șoc. Primul sentiment, aproape neidentificabil, al unei 
tristeţi atât de profunde, încât o îngrozea mult mai rău decât 
asasinii de afară. li trebui o fracțiune de secundă să se decidă să 
nu moară. O străfulgerare a minţii. O claritate fără precedent 
pentru ea. lubirea ei pentru Mahmoud nu dispăruse niciodată. L- 
a iubit întotdeauna. Işi reprimase sentimentele pentru el, dar nu 
le uitase. Și putea să-l lase acolo. Impușcat ca un câine, mort, 
întins pe podeaua murdară a unui supermarket. Descris ca un 
criminal și un terorist. Nu se putea termina așa. 

— Te iubesc, Moody, îi șopti ea, cu buzele peste buzele lui. 

Apoi îi dădu drumul braţului, se ridică și fugi, trecând de 
casele de marcat, de cumpărătorii îngrămădiţi pe podea, și intră 
în magazin. Undeva, în fundal, auzi sirenele mașinilor de poliţie. 

Klara fugi prin sticlele sparte, și prin vinul vărsat, și prin 
haosul total. Nu auzea nici ţipetele și nici scâncetele. Alerga în 
zigzag printre rafturi, cu mintea complet goală. Nu se uită în 
urmă. 


Înăuntru, în supermarket, domnea o liniște ciudată. Clienţii 
mergeau, prudenţi, în direcţia caselor de marcat, neștiind ce 
anume s-a întâmplat. In spatele magazinului era un raion cu 
delicatese pe care nu-l mai supraveghea nimeni. Se părea că tot 
personalul se îndreptase spre intrare. Klara trecu pe lângă raion 
și fugi haotic spre o hală de aprovizionare. Un bărbat cu un şort 
alb și o plasă de păr pe cap, care, aparent, nu știa nimic despre 
degringolada de la celălalt capăt al supermarketului, ţipă la ea. 
Klara abia îl băgă în seamă; nu avea ochi decât pentru semnul 
verde pentru ieșirea de urgență. Blugii plini de sânge atârnau 
greu pe trupul ei. 

Apăsă cu cotul clanţa ușii pentru ieșirea de urgentă, 
încercând să evite să-și împlânte așchiile de sticlă și mai adânc 
în palme. Ușa ducea spre o rampă de încărcare din spatele 
magazinului. Asfaltul era acoperit cu un strat subţire de zăpadă. 
În lumina asfinţitului, ninsoarea cădea cu repeziciune și în 
diagonală. Un salt scurt de pe rampă și era deja în curtea din 
spate a magazinului. Traversă curtea, cu pantofii însângeraţi 
lăsând în urma lor, prin zăpadă, dâre roșiatice; apoi trecu de 
bariera cu semnalele galbene de avertizare și ieși în stradă, 
unde zăpada deja se topise. O luă spre stânga. Abia după ce 
alergă vreo sută de metri, îndrăzni să se uite înapoi, peste umăr. 
N-o urmărea nimeni. 


e 20 decembrie 2013 


Virginia de Nord, SUA 


O singură mișcare a brațului, urmată imediat de zvâcnirea 
celuilalt. Două. Trei. Respiră. Inchid ochii și blochez apă, gânduri 
și amintiri. 

O singură mișcare a brațului, urmată imediat de zvâcnirea 
celuilalt. Două. Trei. Respiră. Sunt ca o bombă care nu a mai 
explodat niciodată. Un focos. 

Rup ritmul. Inot cu opt mișcări ale ambelor braţe fără să 
respir. Apoi zece. Douăsprezece. 

La capătul bazinului fac o întoarcere, picioarele abia atingând, 
pentru o clipă, dalele piscinei. Intensitatea cu care împing apa 


186 


reverberează în mușchii de pe coapse, de pe pulpe. Simt cum 
energia îmi este convertită, cum forța brațelor se transformă 
într-o viteză care nu folosește la nimic. Stau sub apă mult mai 
mult decât trebuie. La jumătatea adâncimii piscinei. Dincolo de 
punctul în care energia cinetică este depășită de forța de 
rezistenţă a apei. Și chiar mai departe de atât. 

Continui să mă scufund. Îmi încetinesc și mai mult viteza, 
picioarele nu mai lovesc apa, brațele se odihnesc. Imi golesc 
plămânii. Presiunea din timpane. Sunetul aerului care iese buluc 
din nări, din gură, din câte îmi dau seama. Simt duritatea 
fundului piscinei în piept. Vopseaua alunecoasă, strălucitoare a 
liniilor negre. Plămânii se contractează și se micșorează sub 
presiunea respirației simulate, fără niciun efect. 

Dar nu ajută. Nici măcar asta nu ajută. Gândurile. Amintirile. 
Mi-am spus rugăciunea. Singura mea rugăciune. Nimic nu ajută. 

După ce ies din apă, zac peste marginea piscinei, gâfâind, 
hiperventilându-mă. Sunt trei ore de când am găsit numele fiicei 
mele în baza de date. Trei ore de când rugăciunea mea n-a mai 
fost ascultată. Trei ore de când am înțeles că nu mă mai pot 
ascunde de propriul trecut. 

Stau în Mazda așteptând să se întâmple ceva, orice. Ţin atât 
de strâns volanul, că articulațiile mâinilor mi se albesc. Am 
senzaţia că, dacă dau drumul volanului, voi fi luat pe sus. Tot 
ceea ce am ales să trec cu vederea. Acum se revarsă peste 
mine ca o maree. Rușinea pe care o resimt este atât de 
puternică, încât mă împinge în scaunul din imitație de piele. 

Am văzut, pe calculatorul meu din Langley, rapoartele și 
anchetele despre fiica mea din Paris și Bruxelles. Am citit tot ce 
am putut găsi. Tot pe ce am putut pune mâna cu accesul pe 
care mi l-au dat. Nu era cine știe ce. Articole de presă. 
Rezumate. Nimic despre noi. Nimic despre context și motive. 
Nimic despre umbre. Dar eu știu și așa. Amprentele lor sunt 
greu de confundat. Prietenii arabului și amortizoarele armelor 
lor. Fișiere în registrele noastre la care nu am acces. Simplul 
fapt că există fișiere pe care nu pot să le accesez. Nume de cod 
și documente clasificate. Secrete peste alte secrete. 

În torpedou este un plic subțire bej pe care nu l-am deschis 
niciodată. E asul meu din mânecă. Singura mea șansă s-o 
salvez. Să mă salvez pe mine însumi. Trecutul meu pentru 
viitorul ei. 


187 


Îmi aud pașii pe iarba înghețată. Spoturi publicitare de bun 
gust luminează dalele de granit, lemnul alb, coloanele din PFL 
goale pe dinăuntru, plasate lângă scările din ardezie, imitând 
stilul colonial american. Visul american prefabricat. O casă 
Potemkin, subţire ca foaia de hârtie, mărturie a puterii de 
cumpărare a clasei de mijloc. O mărturie a succesului care arată 
de parcă ar putea fi suflat de prima pală mai puternică de vânt. 

Stau la capătul scărilor și mă uit în sus, spre ferestrele 
întunecate. In mâini am plicul bej. Am fost mort. O ramură 
frântă în fluviul istoriei. Docil, am permis oricărei adieri, fie ea 
cât de slabă, să mă poarte cu ea în neștire. Dar acum s-a 
terminat. Apăs butonul la sonerie și un calm bizar coboară 
asupra mea. 

Susan răspunde la ușă surprinzător de repede, având în 
vedere că e aproape miezul nopții. E încă îmbrăcată în haine de 
birou, fustă și bluză, într-un stil potrivit anonimatului oricărui 
manager pe la mijlocul ierarhiei dintr-o companie ca a ei. E încă 
încordată, stresată, cu o mină de nepătruns, neadaptată la 
mediul de acasă. Poate că abia intrase pe ușă. 

Insistă să luăm mașina ei și conduce, în tăcere, pe străzile 
pustii de suburbie, pe sub arţarii golași, trecând pe lângă 
terenurile de fotbal și cuștile de baseball ale unei școli imense, 
pe lângă casele întunecate și marile, enormele și ridicolele 
reședințe suburbane,  cocoșate sub povara  decorațiilor 
strălucitoare de Crăciun. Conduce pe sub tot acest vis american 
răpus de oboseală. 

Autostrada este pustie, răsunătoare ca un ecou, iar noi nu ne 
spunem nimic, pătrunși, pe moment, de ritmul cauciucurilor 
peste imperfecţiunile din asfalt. La radio, cineva sunase să urle 
ceva despre președinte, despre musulmani, Curtea Supremă de 
Justiţie. Susan apasă câteva butoane de pe volanul îmbrăcat în 
piele și vocea idiotului amuțește. Mergem spre sud, pe 
autostrada 245. Spre D.C. Privirea ei este fixată asupra celui mai 
îndepărtat punct al conului de lumină ce vine dinspre farurile 
mașinii. Simt ceva ambivalent în gesturile ei. Poate că, în mintea 
ei, cântărește secrete peste secrete, minciuni peste minciuni. 
Adevărul. Poate că jonglează cu ele, punându-le pe cântar, ca să 
le găsească un echilibru. 


Într-un final, iese de pe autostradă, o ia în jos spre Parcul 
Potomac și se oprește la Franklin Delano Roosevelt Memorial. 
leșim din mașină și sunetul portierelor izbindu-se în urma 
noastră răsună prin tot parcul, până spre lac. Mergem încet spre 
statuie, unde lumina artificială îl transformă pe Roosevelt într-o 
apariţie fantomatică, în scaunul lui din bronz, cu rotile. 
Tremurăm de frig din cauza curenților îngheţaţi care vin spre noi 
dinspre lacul de acumulare Tidal. In jurul nostru, monumentele 
și reflexiile lor îndepărtate strălucesc pe suprafaţa întunecată și 
nemișcată a apei. Narcis. Asta am devenit? 

— Așadar, spuse ea în cele din urmă. Ce voiai să-mi zici? 

Cum stă ea, privind luciul apei, pare pipernicită. Îmi dau 
seama că am făcut cu toţii compromisuri, că toţi avem alegerile 
noastre lipsite de sens. Poate că ale ei sunt mai multe decât ale 
majorităţii. Ea este manager de pe vremea când abia dacă erau 
câteva femei în agenţie. Peste câte cadavre va fi trecut, pe câți 
alţii îi va fi ignorat sau folosit ori de câte ori i s-a ivit ocazia? 

Mă pregătesc, uimit de propriul meu calm. Încep abrupt. 

— Pe cine am ucis în Beirut? 


e 20 decembrie 2013 


Paris, Franța 


Klara introduse foarfecele adânc în păr, chiar sub nivelul 
urechilor. Cinci tăieturi rapide și tunsoarea ei, pe care dăduse 85 
de euro la Toni & Guy în Cartierul European din Bruxelles, era 
deja o amintire îndepărtată. 

Continuă în sus, în jos, înainte, întorcând apoi capul ca să se 
vadă și din profil în oglinda mizerabilă a camerei de hotel. Luă 
șuvițele mutilate și le aruncă în coșul de gunoi de lângă 
chiuvetă. Plătise hotelul cu banii scoși de la mai multe 
bancomate din zone diferite ale Parisului, folosind cardurile de 
credit ale lui Cyril. PIN-ul se dovedise a fi corect. Ticălos laş. 
Scosese 2 000 de euro de pe carduri, aparent limita tranzacţiilor 
zilnice cu numerar. Dar era un preţ mic pe care îl plătea Cyril 
pentru trădare. Apoi rupse cardurile în bucățele și le aruncă la 
gunoi. 

189 


Îi luă cincisprezece minute să-și transforme coafura din cea 
clasică, până la umeri, într-una scurtă, băieţească. Se aplecă și- 
și scufundă capul în apa rece ca gheaţa, de la robinet, apoi își 
turnă în păr o sticlă întreagă de decolorant, masând scalpul, să 
se uniformizeze. 

Tot ce voia era să plângă. Tot ce voia era să se întindă pe 
cearșafurile înflorate de pe patul tare ca piatra, să tragă 
draperiile și să se culce. Să doarmă, să doarmă și iar să doarmă. 
Să nu se mai trezească niciodată. Tot ce voia era să scape sau 
să renunțe sau, pur și simplu, să închidă ochii și să se 
transforme în praf și pulbere. Să înceteze să mai existe. Dar 
lacrimile refuzau să curgă. Și de fiecare dată când închidea 
ochii, vedea ochii mari ai lui Mahmoud, simţea mirosul de vin 
ieftin, gloanțele șuierând pe la urechi. De ce nu putea, pur și 
simplu, să plângă? 

Când decolorantul începu să-i ardă pielea capului, desfăcu 
prosopul subţire și destrămat pe care îl găsise în camera de 
hotel și păși în cada îngălbenită să-și spele părul. Nu era niciun 
fel de șampon pe nicăieri, așa că se folosi de săpunul uitat de 
careva. Când termină, se șterse cu prosopul și se mai uită o 
dată în oglindă. Să spună că era blondă ar fi fost o exagerare. 
Un soi de șaten deschis, în loc de negru ca pana corbului. Insă 
părul îi era scurt. Poate că diferenţa era suficientă. O încercare 
șovăielnică și clișeistică de metamorfozare. Poate că era ridicolă 
sau doar își pierduse vremea aiurea. Mai mult un ritual decât o 
deghizare propriu-zisă. Nu-l putuse salva pe Moody. Dar putea 
să-i salveze amintirea. 

Plecă din faţa oglinzii și se întoarse la MacBook-ul micut, 
deschis pe pat. Era blocat, parolat, imposibil de spart. Un sfinx 
electronic. Ascunsă undeva în labirintul binar din faţa ei era o 
informaţie pentru care unii erau dispuși să ucidă, numai să 
rămână secretă. 

Vru să spargă laptopul, să-i facă bucățele hardul și să-i arunce 
conţinutul pe pat. Să facă orice era nevoie pentru a avea acces 
la ce se afla înăuntru. În schimb, închise ochii și se lăsă pe 
spate. Dar se ridică brusc, cu inima săltând în piept. 

Jörgen! Evident. Jörgen Apelbom și hackerii lui. Poate că el 
putea s-o ajute? Se uită la ceas. Nici măcar nu era opt și 
jumătate. Fără să mai aștepte, trase repede hainele pe ea și ieși 
buluc pe scări. 


190 


Studentul spaniol somnoros, care naviga pe internet, de pe 
laptopul lui din spatele ghișeului care se presupunea a fi 
recepţia hotelului, nu părea s-o fi recunoscut de prima dată. 

— Stau în camera 12, spuse Klara. Mi-am vopsit părul. 

Scoase cartela pentru apeluri internaţionale pe care o 
cumpărase ca s-o sune pe Gabriella și se duse spre un telefon 
public, din colțul străzii. Simţea privirea studentului spaniol 
urmărind-o, dar îl ignoră. Jörgen răspunse de la primul apel. 

— Jörgen! Klara Walldeen la telefon. Te-am trezit? 

Il auzi pe Jörgen la capătul celălalt al firului dregându-și 
vocea. 

— Uau, exclamă el. Uau! 

— De ce te miri așa? Ce vrei să insinuezi? întrebă Klara. Poate 
că n-a fost o idee așa de strălucită. 

— Tocmai ţi-am văzut fotografia în Aftonbladet. Eşti... 

Jörgen își drese din nou vocea. 

— Eşti căutată de poliţie, completă el. 

Klara închise ochii și-și trecu mâna prin părul scurt. Căutată. 
Studentul spaniol îi făcu din mână de după ghișeul de la 
recepție. Ea îi făcu semn cu mâna să aștepte. 

— Vreau să-ți cer o favoare, zise ea. Și să știi că înţeleg 
perfect dacă nu poţi să mă ajuţi. 

Pentru o secundă nu se mai auzi nimic la celălalt capăt al 
firului. 

— Continuă, spuse Jörgen, în cele din urmă. De ce ai nevoie? 

— Am nevoie de cineva care poate să decodeze un calculator. 
Un Mac. Cineva discret. Dacă înţelegi ce vreau să zic. 

— Cineva care poate să decodeze un calculator? repetă 
Jörgen, părând prudent, dus pe gânduri. 

— Lasă, nu contează, zise Klara. Îmi pare rău că te-am sunat. 
A fost o prostie din partea mea. Chiar nu vreau să te implic în 
nimic. 

— Unde ești? o întrerupse Jörgen. În Bruxelles? 

— Cred că este mai bine să nu știi. Dar dacă poţi să găsești pe 
cineva în Bruxelles, e bine pentru mine. 

— Unde te pot contacta? 

Klara îi dădu numărul de pe telefonul neînregistrat pe care îl 
cumpăraseră în Bruxelles. 

— Dar, te rog, nu da numărul ăsta nimănui, ai înţeles? 


191 


Închise telefonul. În drum spre camera ei, îi mulţumi 
studentului spaniol, însă îi ignoră încercările de a face 
conversaţie. Își scoase blugii, încă uzi după tentativele ei de a 
spăla sângele lui Mahmoud de pe ei în cada de baie. Patul era 
tare și prin fereastra deschisă, care dădea în stradă, năpădea un 
frig năprasnic. Dar nu conta. Oricum, nu putea dormi. 

e 

Klara stătea pe pervaz, cu capul rezemat de geam, când auzi 
telefonul sunând undeva pe pat. Privea în liniște, în camera 
întunecată, zăpada care se transforma, încet-încet, într-o ploaie 
senină, răpăitoare. Când se dădu jos de pe pervaz, își văzu 
chipul în fereastra obscură. Părul scurt, prost vopsit. Ochii 
obosiţi. Aceeași schimbare pe care o deslușise și la Mahmoud. O 
stare apropiată de violență, frică paralizantă. Și ceva mai mult. 
Ceva mai profund, ceva mai întunecat decât noaptea de dincolo 
de fereastră. Ceva ce abia începuse să sondeze. Jalea 
copleșitoare, tristețea impenetrabilă, își trimise gândurile într-o 
altă direcţie, forțându-se să ia distanță de întunericimea 
ademenitoare, de acel sentiment egoist, auto- compătimitor, 
catifelat și aproape învăluitor, care ar fi estompat orice altceva. 

— Nu acum, își șopti ea. Nu în seara asta. Nu până nu se 
termină toate astea. 

Mesajul fusese trimis de pe un număr necunoscut. „Bun, 
reflectă Klara, nu și-a folosit propriul telefon.” Era, oare, încă 
posibil ca ei să-i urmărească toate conversațiile? Poate, era 
imposibil să-și fi dat seama. Mesajul era scurt: 


Prinsengracht 344, Amsterdam. Mâine, după ora 
10:00. iși spune  Blitzworm97. Să-i spui că 
SoulXsearcher te-a trimis. Fără nume, fără telefoane. 
Două sute de euro. E OK? 


Asta era tot. Ca o confirmare la o programare la doctor. Deși 
era un nume neobișnuit pentru un doctor. Klara răspunse scurt: 


Da. Multumesc. 


După ce trimise mesajul, închise telefonul și scoase bateria. 
Apoi își trase din nou blugii pe ea. Erau încă umezi. Dar nu 
conta. Nu mai putea rămâne acolo nici măcar o secundă în plus. 


192 


Dacă reușiseră cumva să-i urmărească telefonul, aveau să fie 
aici din minut în minut, în drum spre ieșire, aruncă telefonul în 
coșul de gunoi de lângă ușă. Se opri în hol, la calculatorul 
mizerabil pe care hotelul îl ţinea pentru oaspeți. Autobuzele spre 
Amsterdam plecau din cealaltă parte a Parisului. Următorul, un 
autobuz de noapte, pleca la ora 23. Se uită spre ceasul de la 
calculator. 21:30. 
Spre Amsterdam. 


e 20 decembrie 2013 


Washington, D.C., SUA 


Susan se întoarce încet. Privirile ni se întâlnesc. Ochii ei sunt 
goi, însinguraţi, cenușii. 

— De asta suntem aici? mă întreabă ea. Pentru a răscoli 
trecutul? 

Nu spun nimic. 

— Dumnezeule, continuă ea. Au trecut aproape treizeci de 
ani. Știi foarte bine cine era. Basil el Fahin. Cel care construia 
bombe pentru Hezbollah. l-ai văzut... 

— Știu cine mi-ai spus tu că era, o întrerup eu. Știu al naibii de 
bine cine mi-ai spus că era. 

Vocea mea, alimentată de adrenalina care îmi curge prin 
sânge, este complet instabilă. Mă sperie chiar și pe mine. Preiau 
controlul asupra ei. O subjug. Imi trec mâinile peste faţă. 

— Știu ce mi-ai zis. Dar nu el a omorât-o pe Anna. Nu mi-ai 
spus adevărul. 

Ceva în atitudinea ei se schimbase. Își arcuiește spatele, 
trăsăturile i se încordează pentru o clipă, apoi se forțează să 
revină la normal. Toate aceste semne. Toate aceste minciuni. 

— Adună-te, îmi spune ea. Ce este cu tine? M-ai adus aici, în 
miez de noapte, ca să îmi împui capul cu teoriile tale nebunești? 

Dar e ceva aici, o fisură în iritarea ei prefăcută, o ruptură în 
frustrarea ei simulată. Ceva mult mai adânc. Văd asta în ochii ei. 
Felul în care-i joacă în cap și rătăcesc peste tot. Poate că este 
mai dificil să minţi un mincinos de profesie. Totuși, este ceva 
mai mult de atât. Este ca și cum o parte din ea vrea să-mi 

193 


spună. O latură a ei care crede că au fost destule minciuni. 
Există o șansă aici, o fereastră. 

Scot plicul, i-l întind. Ca un cuţit pe care îl înfigi într-o fisură, 
ca s-o lărgești. 

— Renunţă, îi spun eu. Te rog, Susan, deja știu totul. N-ai 
decât să te convingi și singură. Totul e acolo. À 

Vocea îmi este calmă acum, sub control. Mi-o dreg totuși. li 
vântur, încurajator, plicul în faţă. Își lasă braţele să-i atârne în 
lături. Rămânem așa o vreme. Fiecare pe talerul lui. Nu îi va lua 
mult echilibrului acestuia fragil să dea peste cap balanţa. Susan 
ia plicul, îl ţine în mâini, fără să-l deschidă. 

Nu știu cât timp durează situaţia asta ciudată, această 
intimitate, îngheţată. Poate doar o secundă. O alarmă de 
mașină, urlând undeva în depărtare, ne scoate din starea asta 
neutră. Aștept până când nu se mai aude. 

— Agenţia a ucis-o pe Anna, îi șoptesc eu. Tu ai ucis-o pe 
Anna. 

Susan face câţiva pași în spate și se așază pe o bancă 
îngheţată fără să se deranjeze să mai îndepărteze gheaţa de pe 
ea. Pune plicul în poală și pare să se piardă în gânduri, cu 
privirea îngropată în apa neagră din faţa noastră. 

Mă las pe vine, în fața ei. Nu pot să respir. Ea se întoarce spre 
mine, țintuindu-mă cu ochii ei cenușii. Privirea ei devine dintr- 
odată pură, lipsită de orice ascunzișuri. Pentru moment, fără să 
caute să înșele, să mă amăgească. Scoate o batistă din poșetă. 
Se întoarce, șterge o lacrimă din colţul ochiului, își suflă nasul. 

— Ai știut de la bun început, nu? întreabă ea. 

Tonul vocii i se domoli. Nu-i răspund. E șocant s-o văd așa. 
Atât de vulnerabilă, brusc. Atât de tânără, aproape ca o fetiță, 
ca un copil. Și ea, ca și mine, a călătorit și supravieţuit lumii 
umbrelor de una singură. Suntem ca două gloanţe de același 
calibru, dar cu traiectorii diferite. Traiectoria ei a fost 
ascendentă și orientată spre exterior. Pentru mine, traseul a fost 
întotdeauna spre sine. Susan și inteligența ei de temut, 
autoritatea ei naturală, neforțată. Cât trebuie să îndure? Câtă 
singurătate este în ea? Când, în sfârșit, începe să vorbească, n-o 
face pentru mine, ci pentru ea însăși, pentru monumentele din 
fața noastră, pentru istoria însăși. 

— Sigur, nu așa trebuia să se întâmple. Dar eu n-am știut. Cel 
puţin nu atunci. Niciunul dintre noi n-a știut. Operaţiunea 


194 


noastră în Damasc era ca o păpușă Matrioșka rusească, iar tu 
erai prima păpușă mai micuță din interiorul celei mari. Eram 
atât de tânără, lipsită complet de experienţă. Tu erai prima mea 
responsabilitate, primul agent pe care trebuia să-l coordonez. N- 
am mai fost în teren, până atunci, decât în Paris, o dată, și asta 
nu conta deloc. Și n-am nici cea mai vagă idee de ce nimeni nu 
mi-a spus că noi eram cei care furnizam arme sirienilor. Am fost 
atât de naivă, că n-am făcut legătura la timp, însă nu știam 
atunci că întotdeauna sunt alte niveluri, întotdeauna sunt decizii 
luate de altcineva, într-un alt context. Întotdeauna se fac greșeli 
și trebuie reparate. Datoriile trebuie plătite. Armele pe care le 
trimiseserăm regimului sirian constituiau un avans la o altă 
afacere pe care o făcuserăm cu multă vreme în urmă. 
Compromisul prost făcut, fără niciun fel de asigurări, al altcuiva. 
Așa funcţiona, pe atunci, Războiul Rece. O mână nu știa 
niciodată ce făcea cealaltă. Am învăţat asta, în timp. 

Mă ridic, mă îndrept, încet, delicat, temându-mă să nu-i 
perturb istorisirea, confesiunea. Mă așez pe bancă, lângă ea. 

— Și apoi tu ai fost cel care a aflat cine le furniza armele și 
atunci am știut că era adevărat, că era real ce se întâmpla. Am 
fost la Daniels și i-am spus, el era pe vremea aceea șeful 
Serviciului Operaţional. Tot ce mi-a zis a fost: „Bine lucrat, draga 
mea. De aici ne ocupăm noi.” Și în momentul acela știai că era 
rău ce urma. În momentul în care ţi se spune că „de aici ne 
ocupăm noi”. Și acum eu sunt cea care spune chestia asta. 

Zâmbește trist și clatină încet din cap, lăsându-și privirea să 
rătăcească de pe suprafața întunecată a apei spre coloanele reci 
și albe de pe malul celălalt. 

— N-a fost decizia mea să te elimin pentru a proteja un secret 
mai mare. Nu acestea mi-erau ordinele. Nu că ar conta, dar 
nimeni nu mi-a spus nimic, decât după ce faptul fusese 
consumat. Sinceră să fiu, nici nu știu de unde a venit ordinul. 
Poate de la Daniels. Sau, poate, chiar mai de sus. Și nu știu cine 
a pus bomba. Dar știu că a fost Agenţia. 

In sfârșit, iată-ne aici, înconjurați de ceea ce-am știut 
dintotdeauna, ceea ce a fost întotdeauna drept în faţa ochilor 
mei. Ceea ce am ales să nu văd. In sfârșit, iată-ne în mijlocul a 
ceea ce am încercat o jumătate de viaţă să evit. Mă izbește un 
val de ameţeală și mă rezem de spătarul băncii, să nu cad. 
Propria lașitate este atât de palpabilă, atât de teribilă în lumina 


195 


a ceea ce ar putea constitui adevărul. Dar mă forțez să las 
deoparte ura faţă de propria persoană. Trebuie să mergem mai 
departe, să înotăm până ajungem la suprafaţă. 

— De ce m-ai lăsat să trăiesc, după ce ai aflat că atentatul cu 
bombă eșuase? 

„De ce m-ai lăsat să trăiesc?” Sună așa de bizar. Cuvintele 
aproape că mi se blochează în gâtlej. Susan ridică din umeri. 

— Și ce era să facem? Să te executăm în Langley? Un 
accident de mașină în Delaware? Firește, ar fi fost mult prea 
evident. Dar dacă mureai, după bomba aceea? S-ar fi aflat. Și nu 
eram siguri că ai fi înţeles legătura între fapte. Dacă nu cumva 
îți luaseși anumite precauţii după atentat. În același timp, sigur 
s-a trezit cineva de sus care trebuie să-și fi dat seama că nu 
puteam să ne apucăm să ne împușcăm agenţii doar pentru că își 
făceau treaba. Toată chestia a fost o greșeală de la un capăt la 
celălalt. O greșeală teribilă. Și, după aceea, ne-am dat seama că 
ne erai loial. Că ne erai mai mult decât loial. 

Inima încetează să-mi mai bată. Căldura și asfaltul, bucăţile 
de sticlă. Ochii tăi obosiţi, părul tău ud de transpiraţie în mașina 
mea. Respirația abia imperceptibilă a copilului pe pieptul meu. O 
greșeală. Câtă banalitate! Banalitatea faptului de a fi evitat 
gândul acela toată viaţa. Simt contururile unei furii cumplite. 
Timpul îmi scapă printre degete. Povestea asta este doar o 
parte. Trecutul e doar o parte. Poate că încă mai este loc de un 
viitor. 

— Şi-n Beirut? întreb eu. Pe cine am ucis în Beirut? 

— Pe cel care făcea bombe pentru Hezbollah. Exact cum ţi-am 
spus. Il căutam de multă vreme și tocmai primisem informații 
proaspete că era în Beirut. Am fabricat noi informaţia cum că el 
se afla în spatele asasinatului iubitei tale. Era o șansă de a ne 
atinge scopurile și de a rescrie istoria. Ne rezolva toate 
problemele. Și ţie îti oferea ceea ce căutai, nu? Şansa la 
răzbunare. Era o situaţie din care toată lumea avea numai de 
câștigat. Bine, cu excepţia perspectivei morale. Dar, ei bine, 
înţelegi care este ideea, nu? 

Îmi zâmbește din nou trist, fără tragere de inimă. Poate că și 
ea gândește cum gândesc eu, că nu știm să răspundem răului 
cu binele; e tocmai ecuaţia care ne-a adus unde suntem. 
Relativitatea ne-a ghidat până aici. O ecuaţie care este perfect 


196 


normală, până când vălul ne e tras de pe ochi și vedem toată 
nebunia care zace în noi. Se întoarce spre mine. 

— De ce acum? mă întreabă ea. De ce ai ales tocmai acum să 
vezi ceea ce a fost drept în faţa ta în tot timpul ăsta? 

Tot ceea ce simt este un hău incredibil căscându-se în mine. 
Tot ceea ce vreau e să beau. 

— Vreau să beau ceva, îi zic eu. 

— Nu știam că mai bei încă, îmi spune Susan. 

Ei știu totul despre mine. 


e 20 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


— Vă rog, 29,75 de euro, spuse taximetristul, aplecându-se să 
vadă mai bine impresionantul conac din 1920 strălucind în 
lumina caldă a felinarelor. Arată ca un castel, adăugă el. 

Gabriella își scoase portofelul și îi întinse cardul de credit al 
companiei. Klara o sunase în urmă cu două ore. IÎngrozită și 
șocată. O voce slabă, deplorabilă. Era un coșmar, o fantezie 
perversă, bizară. Mahmoud, împușcat în Paris, chiar în faţa 
ochilor ei. Klara era căutată de poliţie, iar fotografia ei se afla pe 
prima pagină a tuturor tabloidelor. Doctorul Moarte și frumoasa 
asistentă pe lângă Parlamentul European. 

— Mă reprezinţi? o întrebase Klara. Spune-mi ce să fac. 

Prin mintea Gabriellei treceau roiuri de gânduri. Confuzie și 
frică. Senzaţia că s-ar putea să se fi băgat în ceva care o 
depășea. O depășea totalmente. Se gândi la ce-i spusese 
Bronzelius. Ce se întâmplase cu Mahmoud fusese o 
neînțelegere, că Säpo părea la curent cu chestia asta. Dar cine îl 
vânase pe Mahmoud și se pregătea s-o ia în vizor și pe Klara? 

— Vino acasă, îi spusese ea în cele din urmă. Vino acasă și 
rezolvăm cumva toată chestia asta. 

Habar n-avea dacă asta era decizia corectă. Poate că ar fi 
trebuit s-o sfătuiască pe Klara să contacteze poliţia franceză. 
Dacă era să te iei după ziare, n-o căutau decât pentru 
interogări. Dar Gabriella nu îndrăznea să riște. Imediat după ce 
terminase conversaţia cu Klara, îl sunase pe Wiman. 

197 


Își luă cârdul înapoi și ieși din taxi. Ceasul de pe telefon arăta 
0:12. Trecut de miezul nopții. O oră neobișnuită pentru o vizită 
acasă la șef. Însă Wiman fusese cel care îi sugerase asta. 
Cumva, îi plăcea chestia în sine. Că lui Wiman îi păsa. 

Casa lui era, fără doar și poate, magnifică, se gândi ea, 
mergând pe aleea frumos pietruită care ducea spre intrare. 
Gabriella auzise și ea poveștile, ca toți ceilalţi. Conacul era 
legendar printre tinerii avocaţi ai firmei care fuseseră onoraţi cu 
o invitaţie. Era un cub perfect, vopsit crem, cu două etaje, cu o 
suprafaţă de aproape 3 000 m°. Casa era așezată pe o colină 
scundă, chestie care o făcea să pară izolată, ca și cum ar fi fost 
mult prea scumpă chiar și pentru Djursholm, cea mai bogată și 
mai bine cotată suburbie a Stockholmului. Vântul mugea printre 
ramurile goale ale stejarilor. 

Când apăsă butonul mic și alb de lângă ușile duble de la 
intrare, soneria scoase un ding-dong prelung și profund. După 
câteva secunde, ușile se deschiseră. 

— Gabriella, bine ai venit! Intră, îi spuse Wiman. 

Era, în ciuda orei, îmbrăcat impecabil, în stilul lui obișnuit. Un 
costum închis la culoare, cu o batistă roșie în buzunarul de la 
piept. Cămașă albă. Singurul compromis era că nu avea cravată. 
Tinea în mână un pahar cu whisky. Lichidul chihlimbariu părea 
să strălucească în lumina slabă dinăuntru. 

— Imi pare rău să vă deranjez la ora asta atât de târzie, se 
scuză Gabriella. N-a fost intenţia mea, desigur. Am fi putut 
discuta și mâine. Nu voiam decât să vă ţin la curent. 

Wiman făcu un gest de nerăbdare și o conduse prin holul cu 
pardoseala din marmură. 

— Gabriella, eu te-am invitat. Dacă aș fi preferat să aștept 
până mâine, ţi-aș fi spus chestia asta. 

O conduse într-o încăpere care părea a fi un birou sau o 
bibliotecă. Adică existau oameni care chiar mai aveau biblioteci 
personale? Gabriella se uită în jur, uimită. Trei ferestre înalte, cu 
vedere spre mare, ocupau latura cea mai lungă a camerei. Fiind 
întuneric, doar își imagina marea, dar presupunea că reședința 
era una dintre proprietăţile de pe țărmul mării. Pe peretele 
alăturat, exista o singură fereastră care avea și ea, probabil, 
vedere spre mare. Ceilalţi pereţi erau acoperiţi cu cărţi, de sus 
până jos. Lângă ușă, un șemineu în care fusese făcut focul. Oare 
cât costa o astfel de casă? Douăzeci de milioane de coroane? 


198 


Mai mult? La asta te puteai aștepta dacă ajungeai partener în 
firmă? 

— Uau! Casa asta este fantastică, spuse ea. 

— E de la sfârșitul secolului al XIX-lea, îi preciză Wiman, 
complet neatins de compliment. Dar a fost refăcută în anii '20 în 
stil italian. Și am făcut și eu niște renovari, desigur. Pot să-ţi ofer 
ceva? Un coniac? Vin roșu? 

Îi făcu un semn către o măsuţă din mahon, mică, însă bine 
garnisită, așezată într-un colţ, lângă ferestre. 

— Un whisky, răspunse Gabriella. 

Simţi dintr-odată că o băutură era exact ce-i trebuia în 
momentul acela. 

Wiman se duse spre măsuţă și-i turnă o porţie zdravănă de 
whisky într-un pahar similar cu al lui. Își reumplu paharul și apoi 
puse sticla la locul ei. 

— Apă? întrebă el. 

Gabriella scutură din cap și Wiman îi întinse paharul, apoi se 
așezară fiecare în câte un fotoliu Bruno Mathsson, plasate faţă 
în faţă, dinaintea șemineului. Încăperea era întunecată, luminată 
doar de focul din șemineu și de lampadarul cu design modern 
de lângă măsuţa care servea pe post de bar. 

— Mi-a părut rău să aud de moartea prietenului tău. 
Condoleanţe, spuse Wiman și luă o înghiţitură de whisky. 

Gabriella sorbi ceva mai mult din pahar și se lăsă pe spate, pe 
spătarul îmbrăcat în piele de oaie al fotoliului. N-avea de gând 
să plângă, nu acolo, nu în momentul acela. 

— Da, zise ea în schimb. Este îngrozitor. Şocant. Nu cred că 
am conștientizat încă realitatea faptului în sine. 

Nu se putu abține. O lacrimă îi scăpă din colţul ochiului și i se 
prelinse pe obraz. Era încă recentă, încă atât de greu de înţeles. 

Wiman rămase tăcut, mulțumindu-se să se uite la șemineu. 
Arăta îmbătrânit. Epuizat. Ca și cum o greutate imensă îi apăsa 
pe umeri. Gabriella nu-l văzuse niciodată așa. De obicei, faţa lui 
părea făcută din teflon, complet rezistent la orice formă de 
emoție. 

— Și ai fost contactată de domnișoara Walldeen? Care, 
conform surselor media, era cu domnul Shammosh când a fost 
împușcat în Paris? 

Wiman se ridică din fotoliu și puse pe foc un buștean din 
mesteacăn care începu să pârâie când coaja luă foc. Gabriella 


199 


auzi vântul șuierând prin copacii străvechi din jurul casei. Își 
șterse lacrima de pe obraz și-și trecu mâinile prin păr. Inclină 
ușor din cap. 

— Klara m-a sunat în urmă cu puţină vreme și m-a rugat s-o 
reprezint. Și intenţionez s-o fac, evident. Asta dacă este nevoie 
de reprezentare în cazul ei. Din câte știu, nu e suspectată de 
nimic. 

— Și unde este acum? întrebă Wiman. 

— Nu știu. N-a vrut sa-mi spună la telefon. Dar i-am zis să se 
întoarcă în Suedia. Mi s-a părut că ăsta e lucrul cel mai bun pe 
care îl poate face. Avem timp să discutăm tot ce s-a întâmplat 
înainte să meargă la poliţie. E în șoc, evident. E complet șocată. 

— Care este ideea totuși, ce s-a întâmplat? întrebă Wiman, iar 
vocea îi trăda o oarecare nerăbdare. De ce au fost uciși 
Shammosh și celălalt suedez? Este extrem de important să 
aflăm chestia asta. 

— Nu știu, răspunse Gabriella. Chiar nu am nici cea mai vagă 
idee. Nu sunt convinsă dacă știe mai multe Klara. 

— Asta e impresia pe care ţi-a lăsat-o? Că habar n-are de ce 
erau vânaţi? 

— Da, zise ea. Sau nu. Nu cred că ea știe despre ce e vorba. 
Sau, cel puţin, mie nu mi-a spus. 

Wiman dădu încet din cap. 

— Ce ţi-a zis la telefon, mai exact? Încearcă să-ţi aduci aminte 
cuvânt cu cuvânt. 

Gabriella reconstitui conversaţia lor de la telefon cât putu mai 
bine. Se simţea ușurată discutând cu Wiman, răspunzându-i la 
întrebări. Cumva în siguranţă. Concentrarea rece, avocățească, 
asupra detaliilor. O ajuta să ia o anumită distanţă. 

— Și când se întoarce în Suedia? mai întrebă Wiman, după ce 
Gabriella termină de povestit. Asta, dacă se întoarce în Suedia. 
Și care este planul atunci? 

— Mi-a precizat că știe un loc undeva, în arhipelag, unde se 
poate ascunde o vreme, până când ne dăm seama ce se 
întâmplă și ce avem de făcut. Undeva la ieșirea din Arkösund. Și 
cred că ăsta a fost motivul cel mai important pentru care am 
vrut să vă vorbesc. Ce-ar trebui să fac? Ce-ar trebui să spun? 
Până mâine presa va avea, cu siguranţă, o versiune proprie 
pentru tot ce s-a întâmplat. 


200 


Gabriella dădu peste cap și ultima înghiţitură de whisky și 
simţi cum începe să se încălzească din interior. 

— Deocamdată lăsăm presa deoparte, răspunse Wiman. 

Luă paharul gol al Gabriellei și se duse la bar să-l reumple. 

— Singurul lucru asupra căruia trebuie să te concentrezi acum 
este să o aduci înapoi în Suedia. Să te asiguri că rămâne 
ascunsă o vreme, până ne dăm seama cum stăm. Ţine-mă la 
curent ca să știu exact în ce stadiu ești, OK? Este important să 
păstrăm legătura. 

Wiman îi întinse paharul Gabriellei. 

— Să-mi dai toate detaliile de îndată ce pui totul la punct, îi 
spuse el. Fără acte de eroism de una singură, ai priceput? 
Vorbesc foarte serios. 

Gabriella încuviinţă și dădu peste cap licoarea dintr-o singură 
înghiţitură. 

— Ar trebui să chem un taxi, spuse ea și puse mâna pe 
telefon. 


e 20 decembrie 2013 


Washington, D.C., SUA 


Douăzeci de minute mai târziu, suntem într-un bar afumat din 
Georgetown, într-un separeu, undeva în spate, stând pe niște 
banchete din mușama vișinie. Este un loc pentru cei ca mine, 
care nu glumesc când vine vorba de cantitatea de alcool 
ingurgitată. Primul meu Rusty Nail?“ are un gust plăcut, se duce 
ușor pe gât, odată cu o doză bună de nostalgie. Al doilea îmi 
înfige puternic picioarele în dușumea și lasă trecutul să se 
transforme, pentru o vreme, într-o vagă amintire. Așez paharul 
înapoi pe masa de culoare închisă. 

Susan soarbe tacticos din sifonul ei. Învârte paharul înalt, 
făcând gheaţa să se izbească de margini. Clinchetul se îmbină 
cu un cântec pe care abia dacă îl recunosc. Sunetele acelea 
calde de chitară electrică și acele versuri despre munţii acoperiţi 
de ceţuri. În lumina fadă, Susan pare translucidă, aproape 


24 Un cocktail pe bază de whisky și lichior Drambuie. (n. red.). 


fantomatică. A venit cu mine până aici. Oare până unde este 
dispusă să mă urmeze? 

— Așadar, de ce acum? întreabă ea. 

Am ajuns. Am urmat tentaculele complicate ale trecutului 
până aici. Până la suprafaţă. Până în punctul în care totul se 
învârte în jurul ideii de a uita și a ierta, de a descoperi ce mai 
poate fi salvat. 

— Fiica mea, îi spun eu. E vorba despre fiica mea. 

Expresia de pe faţa ei nu se schimbă. Mai soarbe puţin din 
pahar. 

— Klara Walldeen, continui eu. E în registrul nostru. Vreau 
acces la tot ce aveţi despre ea. La toate rapoartele Agenţiei, la 
toate informaţiile care vin moment de moment, vreau totul. Și le 
vreau acum. Imediat. În seara asta. 

Susan continuă să se uite la mine. Neutralitatea privirii ei este 
paralizantă. 

— Și dacă le primeşti? întreabă ea. Dacă primești acces la tot 
ce-mi ceri, ce se întâmplă? Ce crezi că poţi schimba? 

Dau peste cap ultima înghiţitură din cocktail, simțind cuburile 
de gheaţă lovindu-mi-se de dinţi. Mă las pe spate și am senzaţia 
că încăperea începe să se micșoreze în jurul meu. Cum lumea 
de afară se dilată, se extinde. Simt căldura alcoolului și tristețea 
trecutului meu. Simt nerăbdarea și fiorul vânătorii. Simt forța 
fiecărei decizii greșite eclipsată de puterea unei șanse de a 
îndrepta ceva, de a repara ceva. Vine o vreme când relativismul 
nu mai poate salva sufletul unui om. Am atâtea pentru care 
trebuie să plătesc. E 

— Despre ce este vorba? o întreb eu. In ce s-a implicat? 

Privirea lui Susan trece prin mine. 

— De ce n-ai menţionat niciodată despre fiica ta? 

Chiar dacă știu că n-ar trebui, că am mers deja prea departe, 
că am trecut de o anumită limită, îi fac semn barmanului și-l văd 
cum încuviințează, pune mâna pe un pahar, îl umple cu gheaţă, 
whisky, Drambuie. 

— Eu am întrebat primul, îi spun eu. 

— Crezi că poţi s-o protejezi? Cum, ascunzând-o? întreabă ea. 

Este ceva aproape trist la ea acum. Tenul ei palid pe fundalul 
vișiniu al spătarului. Obscuritatea încăperii. Primele semne ale 
pungilor negre de sub ochi pe care nici machiajul nu le mai 


202 


poate ascunde. E târziu, dar suntem amândoi niște obișnuiți ai 
nopţilor nedormite. 

— Sper că pricepi că noi știam deja toate astea chiar de când 
te-ai întors din Damasc, în urmă cu treizeci de ani. Am știut că ai 
lăsat-o la ambasada Suediei la câteva zile după atacul cu 
bombă. Am știut că a fost crescută de bunici, în arhipelagul 
suedez. Am știut de la bun început, încă din urmă cu zece ani, 
de cercetările tale prin bazele noastre de date. Cunoaștem totul. 

Este ca o ieșire din propriul trup. E șocant. Să te trezești faţă 
în faţă cu propriile iluzii. Să stai, în sfârșit, gol în faţa propriei 
persoane. Să plutești mult deasupra trupului tău, deasupra lumii 
construite de tine. Simt cum degetele îmi tremură și rezist 
impulsului de a lua băutura pe care barmanul tocmai a așezat-o 
în faţa mea. lau doar o înghiţitură. Clinchetul gheții. Tot ce-mi 
spune știam deja. lau încă o înghiţitură. Mă las pe spate, cedez 
în faţa tentaţiei și dau restul băuturii pe gât. Las lichidul să mă 
ardă pe dinăuntru, să-mi dea un soi de forță, dar și un sentiment 
de fragilitate în același timp. Singurul secret în care chiar mai 
crezusem, singurul pe care mă păcălisem singur să-l cred. Nu, 
nici măcar asta. Cotrobăi frenetic prin plicul pe care Susan îl 
așezase pe masă, între noi. 

— Nu contează, îi spun eu. Nu contează ce știați și ce nu. 
Susan, dă-mi informaţiile despre Klara. Pentru mine, s-a 
terminat. Sunt sfârșit. O să mă duc la Washington Post cu ce știu 
și cu ce pot dovedi. Jur, Susan, jur pe Dumnezeu. E destul. Dă- 
mi șansa să repar ce mai pot repara. 

Susan pune încet paharul pe masă și se întinde după plic. ÎI 
deschide, fără să spună nimic. Hăârtiile dinăuntru, răsfirate pe 
masă, tremură din cauza curentului provocat de ușa deschisă a 
barului. Sunt zece. Douăzeci. Poate treizeci de pagini. Toate 
sunt complet goale. Doar niște hârtii albe, nescrise. Nimic 
altceva. 

(J 

Suntem în mașină. Susan conduce calmă prin orașul adormit, 
spunându-mi despre Klara și Mahmoud. Totul despre greșeli, 
despre lipsa de control. Totul despre cotidianul ordinar, lipsit de 
speranţă, al lumii noastre. Incă o operaţiune care a trecut 
dincolo de limita raţiunii și a logicii. 

Când termină de povestit, dă un telefon și-i cere unui asistent 
oarecare, aflat la o distanță confortabilă, să-mi aranjeze o 


203 


călătorie. Parchează mașina atent în faţa clădirii unde se află 
apartamentul meu. Işi întoarce încheietura mâinii și se uită la 
ceasul ei simplu și foarte scump. 

— Mai sunt patru ore până decolează avionul, îmi zice ea. Ai 
nevoie de un duș și de o oală de cafea. Mai ai vreun alias pe 
care îl poţi folosi? 

li fac semn că da, gândindu-mă la cele două pașapoarte 
canadiene, cu nume diferite, puse bine în seif. Am crezut că s-a 
terminat cu viaţa asta. Că jocul se încheiase. Dar întotdeauna 
mai este loc de o mutare, întotdeauna mai e o șansă. 

— De ce, Susan? o întreb eu. De ce faci toate astea pentru 
mine? 

Motorul Fordului toarce încet. Câţiva fulgi de nea dansează 
sub felinarele din jur. 

— Poate că îţi sunt datoare, cine știe, îmi răspunde ea. Poate 
că tu ești cea mai bună șansă pe care o avem acum pentru a 
rezolva situaţia asta. Contează? 

Deschid portiera. Alcoolul m-a transformat în gaz, 
permitțându-mi să ies plutind din mașină. Nimic nu mai 
contează. Nimic, cu excepţia următoarei mutări. 


e 21 decembrie 2013 


Amsterdam, Olanda 


În autocarul de noapte, pe jumătate gol și murdar, în drum 
spre Amsterdam, oboseala puse, în sfârșit, stăpânire pe Klara. 
Autocarul Eurolines din Paris fusese cea mai bună opţiune 
pentru ea. Nu se cereau acte de identitate și era prea puţin 
probabil să se facă un control de frontieră la intrarea în 
Amsterdam. Eurolines - sistemul de transport continental, 
înfiorător de încet, al săracilor Europei - era o imagine perfectă 
în oglindă a reţelei de autobuze și de trenuri și a itinerariilor de 
zbor ale clasei mijlocii. Aceleași destinaţii, însă oameni diferiţi, în 
loc de călătorii care trăgeau după ei genţi și diplomate 
Samsonite și familii roșii în obraji, autocarele transportau 
tâmplari polonezi, cu sticle de votcă și cutii de scule, femei 
musulmane, înfășurate în eșarfe, cu valizele lor din plastic 


204 


meticulos împachetate. Poate și câte un student care avea 
probleme serioase cu lichidităţile și vreo iubită în altă parte a 
continentului. Klara se întinse pe două scaune, folosindu-și 
poșeta pe post de pernă și cu chinga de la geanta de laptop 
dată de câteva ori după braţul stâng și legată bine. Adormise 
înainte ca autocarul să plece din Paris. 

e 

Klara nu se trezi decât după ce autocarul se opri la intrarea în 
stația Amstel, din centrul Amsterdamului. Era încă întuneric 
afară și un vânt rece inundă autocarul în momentul în care ușile 
se deschiseră cu un hâșâit. Işi puse haina pe ea și-și trase 
căciula împletită pe cap, îndesând-o pe urechi. Alungându-și 
somnul de pe ochi, aruncă o privire pe fereastră, așteptându-se, 
aproape, să vadă dând năvală o grămadă de polițiști. Dar 
parcarea pavată din faţa clădirii vechi, din anii '30, era complet 
goală, cu excepţia unui singur autocar care staționa, cu farurile 
stinse, sub un felinar. Klara se alătură grupului pestrit de 
pasageri care ieșea buluc din autocar. Ceasul din autogară arăta 
aproape ora șapte dimineaţa. Mai avea încă trei ore de așteptat. 

e 

Străzile și canalele Amsterdamului erau pustii în timp ce ea se 
îndrepta spre oraș. Vântul trecea prin ea. De fiecare dată când 
ajungea în Amsterdam, vremea era furtunoasă - un memento 
brutal și rece al climei aspre a Olandei. 

Era febrilă de nerăbdare, aproape ieșită din minţi. Să menţină 
departe de ea gândurile despre moartea lui Mahmoud, despre 
sângele lui pe ea, despre tristețea copleșitoare atât de 
palpabilă, toate astea îi solicitau întreaga energie de care 
dispunea. In anumite momente simţea cum capul, pieptul și 
inima i-ar fi putut exploda atât de violent, încât ar fi fost în stare 
să se împrăștie în mii de bucăţi în toate colţurile Europei. Se opri 
și închise ochii pentru o clipă. Se forță să nu se mai gândească 
la ororile din Paris, ci să se concentreze asupra unui loc în care a 
fost, dacă nu fericită, cel puţin în siguranţă. Și-o imagină pe 
bunica ei în sufrageria casei lor, focul din șemineu, fața de masă 
brodată și porțelanurile fine Gustavsberg. Gustul plăcintelor cu 
șofran și sunetul furtunii care se apropia. Ştia că nu era o soluţie 
permanentă, nici pe departe; ci doar un bandaj temporar pe 
ciotul unui membru amputat care, pe moment, îi opri 
sângerarea. 


205 


Se așteptase ca persoana care își spunea Blitzworm97 să 
trăiască într-o zonă mult mai rău famată decât se dovedise a fi 
cea a canalului Prinsengracht?. Poate un garaj într-o suburbie 
unde el - un ins ușor obez, purtând un tricou cu titlul seriei 
cinematografice Star Trek și bând Jolt Cola - își petrecea vremea 
făurind planuri pentru distrugerea centrelor financiare ale lumii 
prin atacuri cibernetice bine organizate. Oriunde și-ar fi 
imaginat, dar nu acolo, printre canalele pitorești și decoraţiunile 
de Crăciun, fix în centrul Amsterdamului. Oare chiar primise 
adresa corectă? O verificase totuși de o sută de ori înainte să 
scape de telefon și nu era decât un singur Prinsengracht în 
Amsterdam. 

e 

Numărul 344 părea să indice o casă cu o singură familie. 
Ferestrele mari, strălucitoare, dădeau spre canal. Inăuntru reuși 
să vadă o bucătărie din oțel, extrem de curată, unde un bărbat, 
cu părul grizonant, la vreo patruzeci și cinci de ani, într-un 
costum bleumarin impecabil, stătea pe un scaun înalt, cu un ziar 
în față, bând cafea. Era imaginea perfectă a bărbatului 
european de succes, scoasă parcă dintre paginile secţiunii „Pe 
ce să-ţi cheltuiești banii” din Financial Times. Klara simţi că 
rămâne fără răsuflare. La naiba! Tipul n-avea cum să fie 
Blitzworm. Ceva nu era în regulă. 

Trecu repede pe lângă casă și se duse la o cafenea la câteva 
străzi distanţă. Işi comandă un cappuccino și două croasante. | 
se făcuse, dintr-odată, foarte foame. Când mâncase ultima 
dată? Era confuză, dezorientată. Bărbatul de dincolo de 
fereastră nu arăta ca și cum ar avea mare nevoie de două sute 
de euro. Probabil că numai cravata lui costa mai mult de atât. 
Dar era singurul ei indiciu. 

e 

La 10:15 Klara înghiţi nervos și sună la ușa de la numărul 344 
din zona canalului Prinsengracht. Era transpirată toată, în ciuda 
frigului iernii. Deasupra Amsterdamului norii atârnau greu și o 
lapoviţă densă îi umezea fața. Dură mai mult de un minut până 
auzi pași pe scări, înăuntrul casei. Incă zece secunde până i se 
deschise ușa. 


25 Amsterdam are peste 800 km de canale, dintre care cele mai mari sunt: 
Herehgracht, Prinsengracht și Keizergracht. (n. red.). 


206 


O fătucă slăbuță de vreo cincisprezece ani apăru în ușă, în 
fața Klarei. Pomeţi înalţi și ochi albaștri, curaţi. O față prelungă, 
de câine de curse, cu o gură mult prea mare. Brațe lungi care 
atârnau pe lângă corp. Blugi largi și un tricou cu Justin Bieber?5 
de mărime mare. Totul la ea era disproporționat. Stângace. 
Judecând după pomeţi și ochii aceia albaștri, Klara bănui că fata 
va arăta cu totul altfel după ce va trece de pubertate. Fătuca 
mesteca gumă. Evident. 

— Bună, spuse Klara, în engleză, nesigură cum să înceapă. 

Fata se uită la ea. Pe buze arboră un zâmbet copilăresc și 
arogant. 

— Bună, îi răspunse ea. Pe cine căutaţi? zise fata în engleză 
americană, aproape fără niciun accent. 

— Îmi pare rău, se scuză Klara. Cred că am greșit adresa. 

Fata continuă să o privească fără să aibă intenţia de a închide 
ușa. 

— Îmi pare rău, se scuză Klara din nou, întorcându-se să 
plece. 

— Intră, spuse fata. Tu ești prietena lui SoulXsearcher, nu-i 
așa? 

Klara se opri, stupefiată. 

— Da, îi răspunse ea. Cred că da. Tu ești Blitzworm97? 

— Te așteptai la altcineva? o întrebă copila, în timp ce Klara 
intră în holul bine luminat, inspirat după creatorul, designerul și 
arhitectul Philippe Starck. 

O vază înaltă, cu trandafiri albi, proaspeţi, era așezată pe o 
masă albă, în stil rococo, sub ceea ce ar fi putut fi un Miró?” 
autentic. 

— Nu știu, îi răspunse Klara. 

— Un tip, poate... continuă fata. Îmi pare rău că te-am 
dezamăgit, adăugă ea și îi făcu semn spre scările de la capătul 
celălalt al holului. Camera mea este la ultimul etaj. 

O conduse spre camera ei, urcând trei rânduri de scări. 
Intrară într-o încăpere mare, ciudată oarecum, cu pereţii în 
pantă și cu două lucarne. Decorul minimalist, de foarte bun- 
gust, continua și în odaie. Pereţi albi și o pardoseală din lemn 
bine întreținut. Grinzi descoperite și pervazuri din marmură 
neagră. Dar cineva - probabil Blitzworm97 - se chinuise din 


26 Cântăreț de muzică pop/R&B de origine canadiană. (n. red.). 
27 Joan Miró i Ferrà (1893-1983), pictor și sculptor spaniol. (n. red.). 


răsputeri să creeze în cameră un mediu urban, mai puţin 
sofisticat. 

Părţi mari de perete erau acoperite cu fotografii și postere. 
Eminem, Tupac, Bob Marley. O fotografie mărită de pe 
Instagram cu cântăreaţa Rihanna, probabil, fumând iarbă, 
clasicul „joint”, ţigară conţinând canabis. Pânze mari erau 
pictate cu graffiti. Picturi cu frunze de marijuana. De sub pat 
ieșeau două plăci de skateboard. Și o parte a camerei era 
ocupată de un șir impresionant de computere și monitoare. 
Patul, creaţia casei Hästens, acoperit de cearșafuri create de 
Laura Ashley, era nefăcut. Bikini, șosete și farfurii nespălate, 
pline de resturi, zăceau peste tot, împrăștiate pe podea. 

— Bănuiesc că tricoul cu Bieber e o chestie ironică, nu? 
întrebă Klara zâmbind. 

— Bingo, răspunse fata sec. 

Blitzworm97 se așeză pe pat și scoase dintr-un sertar al 
noptierei o punguţță cu marijuana și niște foiţe de rulat ţigări. 
Fără un cuvânt, începu să-și ruleze o ţigară. Era ceva evident 
rebel în gestul ei, o rebeliune conștientizată și controlată, iar 
Klara nu-și putu ascunde un zâmbet. 

— Deci, Blitzworm97, adăugă ea. Vrei să-ţi spun așa sau ai un 
nume adevărat? 

— Poţi să-mi spui Blitz, dacă vrei. Sau Blitzie. Mi-e indiferent. 

Își aprinse ţigara și trase câteva fumuri adânc în piept. 

— Vrei? o întrebă fata. 

— Cum să nu, Blitzie, zise Klara. 

Nu-și mai amintea când a fost ultima dată când fumase 
marijuana. Poate chiar imediat după ce s-a mutat în Bruxelles, 
presupuse ea. Nu i-a plăcut niciodată cine știe ce. Dar în clipa 
aceea, la zece dimineaţa, cu o adolescentă rebelă din 
Amsterdam, părea a fi un gest cum nu se putea mai nimerit. 

— Nu ești cam tânără pentru așa ceva? o întrebă Klara, 
trimițând fumul spre tavan. 

Blitzie luă ţigara înapoi și trase lacom și sfidător din ea. 

— Suntem în Amsterdam. Nu-i pasă nimănui. 

Klara dădu din cap, înţelegător. Poate că era adevărat. 

— Ai o casă frumoasă, spuse ea. 

— Cui îi pasă? zise Blitzie. Părinţii mei sunt niște capitaliști 
scârboși. Îi urăsc. 


208 


De data asta, Klara chiar că nu-și mai putu ascunde zâmbetul. 
Poate că era marijuana cea care o făcea să se simtă bine și 
calmă. Îi venea să se ducă lângă Blitzie și s-o cuprindă de după 
umeri. 

— O să treacă, îi zise ea. 

Blitzie ridică din umeri. 

— De unde îl cunoști pe SoulXsearcher? o întrebă fata. 

— Lucrăm împreună, îi răspunse Klara. Suntem prieteni, într- 
un fel. Dar tu? 

— De pe internet, replică Blitzie, făcând un semn din cap spre 
calculatoare. El îi cunoaște pe unii pe care îi cunosc și eu. 
Hackeri. Hackeri adevăraţi. Ei au încredere în el, prin urmare, 
am și eu încredere în el. 

— Așadar, și tu ești un hacker? o întrebă Klara. 

Blitzie dădu din cap afirmativ și se lăsă pe spate, scoțând 
încet fumul din piept. 

— Eu am creat Blitzworm. 

Se uită spre Klara, ca și cum se aștepta ca ea să fie dată pe 
spate complet. 

— Oh, exclamă Klara. Scuze, eu nu sunt hacker. Din păcate, 
nu știu ce e asta. 

Blitzie părea dezamăgită. 

— Eu am pătruns în serverul de la MIT. Massachusetts 
Institute of Technology. Cea mai bună școală de criptologie din 
lume. Le-am lăsat CV-ul meu pe intranetul lor. A fost o mare 
chestie, la vremea respectivă. Mi-au propus o bursă la ei când 
voi termina școala. Dar nu mă interesează. 

— Uau, se minună Klara. De ce să nu te intereseze? Nu ăsta a 
fost scopul când le-ai lăsat CV-ul pe intranet? 

— Neh, nu mă interesează afurisita lor de școală preparatorie. 
Oricum, este doar o adunătură de coreeni. 

Klara clătină din cap. Marijuana o făcu și ceva mai înceată în 
reacţii. Cum deviaseră la discuţia asta? Doar nu era îndrumător 
de cariere pentru puștani. 

— Ascultă, Blitzie, am un computer în care nu reușesc să 
intru. Jörgen sau SoulXsearcher, cum vrei să-i spui, mi-a zis că 
mă poți ajuta. 

Klara scoase MacBook-ul din geantă. 

— De ce nu-l duci la un centru specializat în computere Mac? 
Poate te ajută ei, spuse Blitzie, cu un zâmbet ștrengăresc. 


209 


Klara oftă. 

— Haide, vrei sau nu cele două sute de euro? 

— Preţul tocmai a crescut, zise Blitzie, reaprinzându-și ţigara 
dintre degete. Vreau trei sute de euro. 


e 21 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


Întoarcerea în Suedia făcuse situaţia și mai bizară, și mai de 
neînțeles, și mai de coșmar decât fusese până atunci. În micul 
avion particular, George aproape că se relaxase pentru moment. 
În ciuda a tot ceea ce se întâmplase, totul i se părea 
nemaipomenit. Duba neagră a celor de la Digital Solutions, 
conducând, pe pistă, spre avionul care era gata să decoleze. Nu 
tu pașapoarte, nu tu controale de siguranţă. Doar ieși din dubă, 
urcă pe scări, apoi se adânci în scaunele din piele ale avionului. 
Pentru Josh și Kirsten și ceilalți oameni ai lui Reiper, nu părea a 
fi cine știe ce mare chestie. Poate că ei așa călătoreau în mod 
normal. 

Însă George visase la astfel de situaţii, sperase să găsească 
un client cu un asemenea stil de viaţă, cu astfel de resurse. 
Colegii lui îi povestiseră despre cum e să lucrezi pentru bănci 
sau pentru companii de IT, unde consultanţii zboară uneori cu 
directorii, iar George își dorise cu ardoare să vină ziua în care 
toate astea i s-ar putea întâmpla și lui. Un avion particular. 
Confirmarea ultimă a succesului total. Dar în acele clipe, în 
compania găștii de criminali a lui Reiper, sau ce mama dracului 
vor fi fiind și ăștia, nu se mai putea păcăli. Nu reușea să-și 
alunge stresul. Și nici măcar nu mai avea o linie sau două de 
cocaină ca să-i mai însenineze ziua. 

În plus, starea de spirit i se schimbase după Paris. Reiper 
înnebunise de-a binelea. George privise, venindu-i din ce în ce 
mai greu să-și creadă ochilor, știrile despre moartea lui 
Mahmoud Shammosh. Potera care se pornise pe urmele Klarei. Il 
făcuse să vomite. lar el era implicat în toate astea. Cum naiba 
se întâmplase chestia asta? 


Dar măcar Klara dispăruse complet din peisaj, din câte reușise 
să-și dea seama din fragmentele de informaţii pe care le pusese 
cap la cap. Nu dăduse niciun fel de telefoane, nu retrăsese bani 
de la ATM-uri, nimic. Insă apoi a fost nevoit să traducă o 
conversaţie între ea și o prietenă, o avocată a apărării al cărei 
nume îi era vag familiar. Se pare că îi urmăreau și tipei 
telefonul. 

George ezitase, se gândise că ar putea să mintă. Dar nu 
îndrăznise. Nu după asasinatul din Paris. Nu după ce îi devenise 
cât se poate de clar că Digital Solutions erau niște criminali. 
Niște asasini profesioniști, cu sânge-rece, complet lipsiţi de orice 
formă de compasiune. Așa că o vânduse pe Klara pentru a doua 
oară. Le-a spus că, după toate aparențele, era în drum spre 
Suedia. Ce ticălos lipsit de coloană vertebrală era! 

La ordinele lui Reiper, George închiriase o casă în Arkösund. 
Păreau convinși că la reședința respectivă o să-și facă ea 
apariţia. Treizeci și cinci de mii de coroane era un preţ 
exorbitant, dar lui Reiper nu-i păsa. Cel puţin era o casă 
frumoasă. Construită la începutul secolului trecut, era o 
reședință elegantă, zugrăvită în galben și alb, cu o verandă cu 
vedere spre mare și port. Oamenii lui Reiper se instalară rapid în 
pridvor și începuseră să supravegheze prin două binocluri mari 
activitatea din port în ture, douăzeci și patru de ore din douăzeci 
și patru. Nimeni nu se deranjase să-i explice lui George la ce se 
uitau, dar își putea da seama și singur. 

George era, practic, prizonierul lor. Reiper nu-i spusese nimic, 
însă era evident că nu putea să plece, pur și simplu. Încuiaseră 
ușa din faţă și luaseră cheia. Și era arareori singur în casă, 
cineva se afla întotdeauna în preajma lui. După incidentul din 
Paris, Reiper îi luase telefonul. Nu-i precizase nimic în sensul 
ăsta, însă George trăia permanent cu groaza că Reiper știa că el 
fusese cel care o avertizase pe Klara. 

Se gândi să dea drumul la televizor, dar nu voia să audă iar 
nesfârșitele știri la zi despre Shammosh și Klara. În schimb, 
începu să treacă în revistă cărțile din singura bibliotecă din 
casă, care consta, în exclusivitate, în romane polițiste suedeze, 
citite și răscitite. Ca orice altă casă de vacanţă. Într-un raft, 
lângă șemineu, găsi și un set complet de reviste de proastă 
calitate, numite Amalia, destinate femeilor. George frunzări 
ultimul număr. „Malou von Sivers - Cum mă răsfăţ zilnic” era 


211 


unul dintre titluri. Oftând resemnat, puse revista înapoi, se 
întinse pe canapea și închise ochii. 

— Este greu să nu faci nimic. Te epuizează. 

George deschise ochii și-și întoarse capul. Kirsten era așezată 
pe canapeaua din faţa lui. În lumina cenușie a dimineţii, nu 
reușea decât să-i distingă contururile siluetei. Trebuie să fi 
ațipit, pentru că n-o auzise intrând în încăpere. 

— Cu siguranţă, răspunse el și zâmbi, cred că am adormit. 

Se ridică, fără tragere de inimă, îndreptându-și puloverul 
bleumarin pe care i-l împrumutase Josh. Reiper nu-i permisese 
să meargă acasă, înainte de a pleca, pentru a-și împacheta 
câteva lucruri într-o valiză. În schimb, George trebui să se 
descurce cu hainele pe care le avusese pe el, o pereche de blugi 
și câteva cămăși pe care Josh i le aruncase în silă. Cineva îi 
cumpărase niște chiloţi și niște șosete de la un supermarket 
oarecare, de undeva. Se simţea ca un idiot. De fapt, toată lumea 
din cadrul Digital Solutions era îmbrăcată după moda studenţilor 
americani. Toale de antrenament într-o sală de exerciţii sau 
blugi. 

— Cred că da, zise ea. Este greu pentru noi toţi. Petrecem 
atâta vreme anticipând, așteptând. Dar asta face parte din fișa 
postului. 

— Parte din fișa postului? 

George făcuse tot posibilul să-și aranjeze părul cât se poate 
de simplu. Kirsten nu era genul lui de femeie. Avea buzele prea 
subţiri. Folosea mult prea puţin machiaj sau deloc. Și 
întotdeauna își ţinea părul prins la spate într-o coadă de cal. 
Bine, avea un corp frumos, extrem de bine antrenată, deși își 
ascundea formele sub treninguri și hanorace largi, însă trupul ei 
sculptat era mai degrabă atletic decât estetic. Nu conta oricum, 
pentru că era singura femeie din echipa lui Reiper. lar pe acolo 
era destul de greu să te menţii preocupat. 

— Și ce anume zice fișa postului? 

Kirsten îi zâmbi. Avea o gropiţă pe obrazul drept. O făcea să 
pară simpatică. Nu tocmai genul de asasin profesionist. 

— Minimalizarea riscurilor, răspunse ea. În momentul ăsta îmi 
spune că trebuie să minimalizăm riscurile. Prietena ta a avut 
nenorocul de a pune mâna pe niște informaţii pe care n-a știut 
cum să le folosească. Nu ne putem asuma asemenea riscuri. 


212 


Este foarte probabil ca toate consecințele negative care vor 
deriva de aici să fie de necontrolat. Din păcate. 

— Consecințe negative de necontrolat? repetă George, 
făcându-i cu ochiul. Vorbești întotdeauna în stilul ăsta? 

Kirsten ridică din umeri. 

— Și ce-ai vrea să spun? Că noi toţi o să ne-o luăm prin dos - 
și nu într-un mod plăcut - dacă informaţiile astea devin publice? 
Crezi că e destul de clar pentru tine acum? 

Il privi cu o expresie plină de o calmă încredere în sine și de o 
superioritate care dădea în milă. Ca și cum aparţinea unei forme 
de viaţă mult mai avansate și trebuia să-și aducă aminte că 
fiinţele inferioare nu aveau același acces intuitiv la informaţie de 
care dispunea ea. 

— Da, da. Reiper a încercat să-mi explice, mormăi el. Dar să-i 
ucizi? Dumnezeule! 

— Noi nu ucidem pe nimeni, continuă Kirsten calmă. Noi 
ducem un război aici, înţelegi? Soldaţii nu ucid, ci luptă pentru 
supraviețuirea naţiei lor. Și noi exact asta suntem. Soldaţi. Ceea 
ce facem noi permite lumii ăsteia să continue. Facem sacrificii 
pentru ca tu și colegii tăi anemici să puteți lucra în fiecare zi și 
să vă trăiţi existența anostă de fiecare zi. Crimă? Cine naiba ești 
să-mi vorbești mie de crimă? Facem tot ce putem ca să ne 
asigurăm că nimeni nu-și pierde viaţa. Poate că nu mă crezi? 
Poate ai impresia că ne face plăcere chestia asta? 

Ochii ei inteligenţi îl cercetau atent pe George. Pe fruntea ei 
fină și neridată apăru o cută. Acea încredere în sine de sorginte 
pur fizică. Ar fi putut fi luată drept o alergătoare olimpică sau o 
doctoriță tânără, atletică. Ar fi putut fi orice, numai nu ce era de 
fapt. Și ce era, în cele din urmă? Un soldat? Un spion? Un 
asasin? 

— Dar, câteodată, la asta se reduc unele operaţiuni, continuă 
ea. Este ca la orice altă bătălie. Tu-ţi decizi strategia, plănuiești 
totul, până la cel mai mic detaliu. Insă de îndată ce se trage 
primul foc de armă, poţi să-ţi arunci planurile pe geam. 

— Și eu? Cu mine cum rămâne? întrebă George ezitant. E 
aproape Crăciunul. Cât timp mai trebuie să stau aici? 

Kirsten își lăsă capul ușor într-o parte, cu o urmă de 
umanitate în privire, ca și cum ar fi înţeles că războiul ăsta nu 
era al lui George. Că el nu alesese să fie acolo. 


— Îmi pare rău, spuse ea. Va trebui să rămâi aici până se 
decide altceva. Reiper a hotărât că nu ne putem permite să te 
lăsăm să pleci în mijlocul operaţiunii. 

Se îndreptă și-i făcu din ochi. 

— Așa că n-ai decât să te faci comod. Ai putea chiar să ne faci 
niște chifteluţe suedeze. A venit timpul să-mi preiau tura. 

Îi zâmbi din nou și ieși pe verandă să preia sarcina 
supravegherii. 


e 21 decembrie 2013 


Amsterdam, Olanda 


Klara puse trei bancnote de câte o sută de euro pe măsuţa de 
cafea. 

— Dacă asta vrei cu adevărat, spuse ea. Dar fără alte 
surprize, bine? 

Blitzie apucă bancnotele lacomă și le îndesă în buzunarele de 
la blugi. 

— Chiar ai nevoie de bani? o întrebă Klara. Cu așa niște 
părinţi dezgustător de capitaliști? 

Îi zâmbi blând, dar Blitzie se mulţumi să-și strângă buzele într- 
un bot de adolescentă neimpresionată. 

— Vor ca eu să am ceea ce ei numesc o copilărie normală, 
răspunse ea. Patruzeci de euro pe săptămână. Ca și cum asta te 
face, în vreun fel, normal. 

Se întoarse spre calculatoarele de pe biroul ei și păru să se 
piardă într-o discuţie pe un forum oarecare. „Sigur, nu și-a 
cumpărat calculatoarele astea cu patruzeci de euro pe 
săptămână, medită Klara. Poate că există niveluri diferite de 
normalitate, cine știe.” 

— OK, zise Blitzie în cele din urmă. Haide să vedem. 

Klara scoase laptopul din geantă și i-l înmână. Blitzie se 
încruntă în timp ce degetele îi zburară pe tastatură. 

— Poţi să-l deblochezi? 

Blitzie ridică spre Klara privirea ei înceţoșată de marijuana. 

— Pot să deschid orice. Este doar o chestiune de timp. 

— Și cât timp crezi că îţi va lua? 

214 


Klara nu știa cât de mult va mai putea ține sub control 
tensiunea și tristeţea care amenințau să iasă la suprafaţă și s-o 
înece. 

— Hopa! Calmează-te! Lasă-mă să mă apuc de treabă și vei 
vedea. 

Blitzie se opri și o studie pe Klara, cu o nouă expresie în ochi. 
Zâmbetul îi dispăruse. 

— Te cheamă Klara, corect? Ești căutată pentru crimă sau așa 
ceva, în Paris, nu? Ești, cum s-ar zice, o fugară. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Blitzie se dovedea a fi, în mod 
evident, un geniu, și nu unul previzibil. Klara încuviință. 

— Poate. 

— Și ai omorât pe careva? 

Klara simţi un ghimpe de mânie rupându-se din neliniștea ei și 
străbătându-i cu repeziciune trupul. De ce naiba trebuia să stea 
ea acolo, cu puștoaica-minune, o răsfăţată și jumătate, să 
răspundă la întrebări despre exact chestia pe care se străduia 
din răsputeri s-o lase deoparte? 

— N-am ucis pe nimeni, răspunse ea. Și nu sunt căutată 
pentru crimă, fir-ar al naibii! Dacă vrei musai să știi, fostul meu 
prieten a fost împușcat în cap de niște indivizi pe care nici 
măcar nu-i cunosc. Îl tineam de mână în momentul respectiv. 

Klara nici măcar nu observase că ridicase vocea. Obrajii îi 
erau scăldați de lacrimi. 

— ÎI ţineam de mână când l-au împușcat. Se făcuse atât de 
greu. M-a tras după el pe podeaua din supermarket. Și eu l-am 
lăsat acolo. Singur. 

a 

Nu mai putu să continue. Nodul din gât creștea treptat, iar ea 
își feri privirea. Nu voia să stea acolo și să plângă, nu voia să se 
gândească la tot ceea ce s-a întâmplat. Nu voia decât afurisita 
aia de parolă și apoi să plece, să dispară. Să nu încetinească 
nicio clipă. 

Blitzie puse laptopul pe podea și se așeză lângă Klara, pe 
canapeaua joasă. Își trecu braţul ei slăbuț pe după umerii Klarei. 
Cu cealaltă mână, îi mângâie obrajii. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Îmi pare tare rău. N-am vrut. Nu 
sunt așa de bună când vine vorba de sentimente și chestii din 
astea. Poate că sunt autistă sau ceva în genul ăsta. 


215 


Klara își șterse lacrimile, își trecu mâinile prin părul scurt. Se 
întoarse spre Blitzie. 

— Nu ești autistă, îi zise ea. Ești doar o adolescentă. 

Trase adânc aer în piept. 

— Uită de mine, te rog, și concentrează-te asupra laptopului. 

Blitzie își retrase braţul și luă MacBook-ul de pe podea. După 
ce căută o vreme pe biroul ei, printre toate chestiile adunate 
acolo, găsi cu un stick USB, vădit satisfăcută. Il introduse în 
laptop, apoi restartă calculatorul. Pe urmă, degetele ei subțiri îi 
zburară din nou pe tastatură. 

— Gata, spuse ea în cele din urmă. Tot ce trebuie să facem 
acum e să așteptăm. Rulez un program pe care l-am modificat 
puţin. O să găsim parola, dar o să dureze o vreme. Vrei o bere? 

e 

Erau la a doua cutie de Heineken şi la al doilea joint, 
alternând între un maraton Jersey Shore? pe MTV - emisiune pe 
care Blitzie susținea că o ura, dar peste care tot dădea, cu 
insistență - și canalele de știri. Părea un număr infinit de canale. 
Dimineaţa se făcu, pe nesimţite, după-amiază. 

„Porcii capitaliști” ai lui Blitzie administrau un fond de 
investiţii și erau, aparent, obsedați de știri, așa că aveau 
instalate toate canalele posibile și imposibile de știri. Se pare că 
moartea lui Mahmoud dispăruse de pe canalele europene. Dar 
când Blitzie se duse la bucătărie să-și ia niște chestii de ronţăit, 
Klara căută mai departe pe lista de canale de știri și găsi, spre 
surprinderea ei, o televiziune publică suedeză, SVT24. Se simțea 
înceată și apatică din cauza berii și a marijuanei, însă în 
momentul acela era de preferat să fie drogată decât perfect 
trează. 

Când Blitzie intră în cameră, cu o tavă plină de nachos” și sos 
salsa, văzu emisiunea de știri la care se uita Klara. 

„= Şi cu noi astăzi, în studio, se află Eva-Karin Boman, 
membru al Parlamentului European din partea Partidului Social- 
Democrat. Bine ai venit, Eva-Karin.” 

Klara dădu mai tare sonorul imensului televizor și se chinui să 
se concentreze. Imaginea cuprinse în prim-plan chipul puternic 
fardat al Evei-Karin. Arăta stresată și tensionată. 


29 Reality-show de televiziune în Statele Unite, difuzat pe canalul MTV. (n. red.). 
29 Chipsuri din tortilla, lipia mexicană din porumb, presărate cu brânză sau/și sosuri 
din roșii și guacamole, o pastă pe bază de avocado. (n. red.). 


216 


„În ultimele zile am urmărit evenimentele din jurul unui 
student la doctorat, din Suedia, căutat de Interpol pentru acte 
de terorism, începu moderatorul, uitându-se solemn spre 
cameră. Vinerea trecută, la o oră târzie din noapte, studentul a 
fost împușcat mortal de niște agresori necunoscuţi, în timpul 
unei lupte armate. Studentul era însoţit de o tânără suedeză, 
Klara Walldâen, care, în momentul de față, este căutată de 
poliţia franceză pentru a participa la ancheta în vederea 
elucidării morții lui.” 

Moderatorul se opri și camera mări unghiul, pentru a o 
cuprinde și pe Eva-Karin. 

„Klara Walldeen lucrează pentru dumneavoastră de ceva ani, 
Eva-Karin. De ce credeţi că s-a ascuns?” 

Apoi zoom pe chipul Evei-Karin. 

„Chiar nu știu, Anders. În mod normal te-ai gândi, dacă ar fi 
să treci prin chinurile prin care se pare că a trecut Klara, că 
primul lucru pe care l-ai face ar fi să te duci de bunăvoie la 
poliţie. Când te gândești la faptul că ea a ales să nu facă lucrul 
ăsta, ba, mai mult, să se ascundă, ei bine, nu este de mirare că 
asta trezește anumite suspiciuni.” 

„Ce fel de suspiciuni?” 

„Suspiciuni vizând legăturile ei cu niște persoane suspectate 
de terorism, de exemplu. Desigur, asta nu e ceva ce am discutat 
vreodată cu Klara. Rolul ei la mine în birou a fost doar acela de 
secretară...” 

Klara se ridică de pe canapea. Tremura din toate încheieturile. 

— Persoane suspectate de terorism! Secretară! urlă ea în 
suedeză. Ce mama dracului vrei să spui? 

Era evident că moderatorul gândea același lucru. 

„Suedezul care a fost împușcat n-a fost dovedit terorist, din 
câte știm noi.” 

„Din câte știm, spuse Eva-Karin. Și nu știm din ce facțiune 
face parte și nici care este legătura Klarei cu toate astea. Tot ce 
pot să afirm e că, dacă ea nu are niciun motiv pentru care să se 
ascundă, atunci o somez să se predea imediat poliţiei franceze.” 

Klara opri televizorul și aruncă telecomanda în capătul celălalt 
al încăperii. Bateriile se împrăștiară pe pardoseala închisă la 
culoare, luând-o în toate direcţiile. Nu se așteptase la cine știe 
ce de la șefa ei, dar că o să apară pe un post TV și s-o 


217 


murdărească public era cam prea mult, chiar și pentru Eva- 
Karin. 

Blitzie părea complet indiferentă la ieșirea temperamentală a 
Klarei și se așeză din nou în faţa laptopului, fără ca presupusa 
fugară să bage de seamă. 

— La naiba, mormăi ea, cu degețelele zburând deasupra 
tastaturii. Afurisitul ăsta de cod o să-mi ia săptămâni să-l sparg. 

Klara simţi cum ceva în ea creștea monstruos. O tensiune 
arzătoare în tâmple și în spatele ochilor. Ca atunci când era 
mică și o copleșea, brusc, un sentiment puternic de nedreptate 
sau de tristeţe. Își lăsă capul în jos, încercând să-și controleze 
criza de plâns care ameninţa să izbucnească din clipă în clipă. 
Ar putea dura săptămâni până când Blitzie va sparge codul. 
Cum să stea ascunsă săptămâni în șir? Ochii larg deschiși ai lui 
Mahmoud, sângele, fotografia cu familia lui Cyril, umbrele care o 
urmăreau prin zăpada proaspătă de la ieșirea din magazinul din 
Paris - toate i se roteau ametitor în faţa ochilor. Totul curgea 
prin ea ca un fluviu năvalnic. Nu mai rezista, nu mai avea cum 
să suporte mai mult de atât. Incepu să plângă în hohote. 
Lacrimile îi șiroiau fierbinţi și grele pe obraji. 

Dar apoi simţi degetele micuţe ale lui Blitzie mângâindu-i 
dosul mâinii. Klara se forță s-o privească prin vălul de lacrimi. 
Blitzie arăta atât de mică. Atât de îngrijorată. 

— Nu plânge, spuse ea. Te rog. Cred că am o idee. Însă este 
complicat. 


e 23 decembrie 2013 


Stockholm și Arkosund, Suedia 


Gabriella tremura și-și trase mai tare pălăria pe urechi. Sări 
pe loc ca să se încălzească. Dar când nici asta n-o mai ajută, 
scoase un pachet de ţigări Benson & Hedges și o cutie cu 
chibrituri din buzunar. Arse trei chibrituri ca sa-și aprindă ţigara. 
Nu mai avea exerciţiu. Nu mai fumase de mult dimineaţa. De 
fapt, nici n-a fost cine știe ce fumătoare la viaţa ei. Din când în 
când, cu Klara și cu Mahmoud, în timpul examenelor sau în 
puburi, în Londra. Dar, date fiind circumstanţele actuale, părea 

218 


o chestiune potrivită. Trase câteva fumuri rapide, lăsându-și 
privirea să rătăcească asupra orașului. 

Chiar și după lăsarea întunericului, priveliștea din liftul 
Katarina? era excepţională. Stockholmul strălucea în lumina 
dimineţii, prin fumul care se ridica din hornuri și prin cristalele 
de gheaţă. Traficul deja începea să se congestioneze. Îi simţea 
sub ea vibraţiile și vuietul înfundat. Șinele de metrou păreau ca 
niște instalaţii de Crăciun când trenurile treceau în viteză, din 
ambele direcţii, între insulele Södermalm și Gamla stan, vechea 
denumire a capitalei suedeze. Chiar dacă nu locuia decât la 
câţiva kilometri distanță și reușea chiar să-și vadă de aici biroul 
de pe strada și cheiul cu același nume, Skeppsbron, venea rar în 
zona asta. Simţise întotdeauna că liftul Katarina era pentru 
turiști. Sau pentru adolescenţi. Sau pentru alcoolici. Pentru 
oricine, dar nu pentru ea. Se întoarse și se uită în urmă, spre 
pasarelă. Nu se afla nimeni acolo. Era complet singură. Doar 
cinci minute până la ora opt. 

Cinci minute rămase. Trecuseră aproape douăzeci și patru de 
ore de când primise mesajul pe adresa 
princephillipmitchell777Ogmail.com, cea pe care Klara o rugase 
s-o creeze. Melodia lui Prince Phillip Mitchell, /m So Happy. De 
câte ori o ascultase de pe discul zgâriat al Klarei? Sfântul Graal 
al muzicii soul pe care Klara îl descoperise în fundul unei cutii cu 
discuri în Piaţa Vaksala în timpului primului lor semestru la 
Uppsala. Plătise numai zece coroane pe el. La o licitaţie online ai 
fi putut plăti cu mult peste o mie de coroane pe un asemenea 
disc, și asta dacă aveai norocul chior să dai peste așa ceva. 
Klara a trebuit doar să-i spună Gabriellei să creeze noua adresă 
de gmail folosind numele celui care a cântat cea mai frumoasă 
melodie din lume și să pună trei de șapte la sfârșit pentru ca ea 
să știe exact ce voia să spună. Și dacă cineva le ascultase 
conversaţia, nu va ști niciodată la ce se referise Klara. 

Mesajul pe care îl primise venise de la o adresă anonimă de 
hotmail, fără să fie semnat, și constase într-o listă de 
instrucţiuni clare cum să ia metroul și taxiurile, astfel încât să 
parcurgă jumătate de oraș înainte să ajungă la liftul Katarina. 


30 Lift pentru pasageri care face legătura între Slussen (zona locală) și înălțimile 
insulei Södermalm, în centrul Stockholmului. Liftul este închis pentru public din 2010, 
dar platforma încă mai poate fi accesată pentru fotografii. (n. red.). 


219 


Cum trebuia să verifice permanent, să se asigure că n-a fost 
urmărită de nimeni. Ea urma să ajungă la ora opt fix. 

Și era exact opt fix, își dădu seama Gabriella, uitându-se la 
ceas. Și exact în acel moment auzi liftul punându-se în mișcare 
și ușile deschizându-se. Când se întoarse spre lift, sentimentul 
de anticipare îi crescu la cote uriașe. Dar, în loc de Klara, apăru 
o adolescentă slăbănoagă, cu haine largi, o șapcă de baseball 
pe cap și un hanorac sub o jachetă neagră mult prea mare 
pentru ea. O pasionată de role, probabil. Gabriella oftă și se 
întoarse spre balustradă. Ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru 
din lume să fii la treizeci și opt de metri înălțime deasupra 
Stockholmului, într-o dimineaţă devreme, în ziua dinaintea 
ajunului Crăciunului, admirând priveliștea. 

— Uau, fie ești supărată pe mine, fie deghizarea mea a fost 
mult mai bună decât speram, spuse adolescenta. 

Gabriella se întoarse brusc și se uită direct în ochii albaștri ai 
Klarei, pe sub șapca neagră pe care scria „MIT”. Nu avea niciun 
fel de machiaj și era foarte trasă la faţă. Tenul îi era cenușiu în 
lumina dimineţii, iar buzele decolorate. Zâmbi subtil și trist. 

— Klara! 

Gabriella se abţinu să nu ţipe. O îmbrăţișă pe Klara strângând- 
o puternic la piept. Jachetele foșniră una de cealaltă. Obrazul 
Klarei era rece ca gheaţa. 

— Klara, Klara, șopti Gabriella. 

Nu reuși să spună mai mult de atât. Orice ar fi putut zice în 
acel moment era irelevant. În schimb, o strânse pe Klara cât 
putu de tare, ca și cum, pentru un moment, ar fi putut deveni 
una și aceeași persoană. Lacrimile Klarei le udară obrajii 
amândurora. In cele din urmă, se desprinseră din îmbrăţișare. 
Klara încercă, fără rost, să-și șteargă lacrimile, dar ele refuzau 
să se oprească. A 

— Imi pare rău, șopti ea. Imi pare rău, au fost două zile foarte 
lungi pentru mine. 

Gabriella o mângâie pe obraji. 

— Ce s-a întâmplat cu părul tău? o întrebă ea. Arăţi precum 
K.D. Lang”. 


31 Numele de scenă al cântăreței canadiene de muzică pop și country, Kathryn Dawn 
Lang. (n. red.). 


220 


Klara își ridică privirea spre ea și începu să râdă. Râse o dată, 
apoi zăgazul se rupse și era imposibil să-ţi dai seama dacă 
râdea sau plângea. 

— K.D. Lang? întrebă ea, cu lacrimile curgându-i încă șiroaie 
pe obraji. Asta e tot ce ţi-a venit în cap? K.D. Lang! Işi mai aduce 
cineva aminte de ea? Lesbiana Naţională a Canadei? 
Dumnezeule! 

Gabriella râse și ea. 

— Da, dar într-un sens bun, zise ea. 

— Într-un sens bun? Cum? Poţi să arăţi ca ea într-un sens 
bun? 

Râsul se potoli și cele două prietene priviră în jur, devenind, 
dintr-odată, conștiente de locul în care se aflau. 

— Mi-ai urmat instrucțiunile? o întrebă Klara. 

Gabriella încuviinţă. 

— Instrucţiunile tale de spion. Desigur. De la șase dimineaţa 
umblu prin tot orașul. 

Klara se uită din nou în jur; o privire hăituită, cercetătoare, 
speriată. 

— Să sperăm că suntem singure, continuă ea. Ai găsit o 
mașină? 

Gabriella dădu din cap afirmativ. 

— Am împrumutat-o ieri de la un coleg. Crede că mă duc la 
IKEA, așa că pot s-o ţin pe perioada sărbătorilor. 

— Și ţi-ai scos bateria de la telefon? 

— Da, și am umblat prin toate hainele mele căutând un 
transmiţător sau cum i-ai zis în e-mail. 

Klara dădu din cap, mulţumită. 

— Haide, spuse ea. Să coborâm. 

Södermalm era încă pustie când traversară zona Slussen, din 
centru, spre hotelul și strada cu același nume, Hornsgatan, unde 
Gabriella își parcase Saabul ei împrumutat. Gabriella îi luă mâna 
Klarei și o trase mai aproape. Erau multe de spus, atât de multe 
de înțeles, atâta tristeţe inexplicabilă de mărturisit. Atâtea 
întrebări importante. Dar nu se putea hotărî să o întrebe nimic 
din toate astea. Nu încă. 

— Cum ai reușit să ajungi în Stockholm? o întrebă ea în 
schimb. 

— Cu autobuzul, răspunse Klara. A durat o grămadă de timp 
să ajung. 


221 


— Și de unde ai hainele astea de skateboard? 

Klara aruncă o privire peste umăr, cu ochii cercetând strada. 

— Este o poveste lungă. O adolescentă, hackeriţă din 
Amsterdam, mi le-a dat. O să-ţi zic despre ea. O să-ţi povestesc 
tot, îndată ce ajungem în mașină. 

Un strat subțire de gheaţă se așezase deja pe geamul din 
spate al mașinii. Gabriella nu se sinchisi să-l răzuiască. 
Ștergătoarele or să rezolve problema. Cu o apăsare de buton, 
descuie mașina care răspunse comenzii cu un pâlpâit de faruri. 

— Conduc eu, spuse Klara. Știu unde mergem. lar tu o să fii 
ocupată ascultându-mă. 

Le luară două ore și jumătate să ajungă în Arkösund. 

Klara conduse încet și precaut și vorbise întruna. Despre 
Mahmoud. Despre fiecare dintre grozăveniile care i s-au 
întâmplat. Obrajii îi erau uzi de lacrimile care curgeau fără 
oprire, însă refuzase orice ofertă din partea Gabriellei de a 
prelua controlul volanului. Era ca și cum avea nevoie de ceva ca 
să-i distragă atenţia, de exemplu să se concentreze pe condus. 
Totul era atât de ireal. Atât de coșmaresc. Asasinarea lui 
Mahmoud. Cyril, șobolanul cu două fețe. Vânătoarea Klarei și 
computerul. Planul incredibil și nebunesc al lui Blitzie. 

— Deci n-ai idee despre ce e în laptopul acela? spuse 
Gabriella, în cele din urmă. Nici măcar nu știm de ce se întâmplă 
toate astea? 

Klara clătină din cap, fără să spună un cuvânt. 

— Și singura noastră cale de a afla constă în a pune în 
aplicare un plan făcut de o hackeriţă drogată, de șaisprezece 
ani, din Amsterdam? 

Klara dădu din nou din cap, zâmbind fără umbră de bucurie și 
speranţă. 

— Dar este cumplit de inteligentă, spuse ea. Blitzie e o 
hackeriţă de șaisprezece ani, îngrozitor de inteligentă și teribil 
de drogată, de acord? 

Gabriella zâmbi în replică. 

— Da, zise ea. Recunosc că nu avem altceva de partea 
noastră, în momentul de față. Putem colabora într-un fel cu acel 
Bronzelius din Säpo? 

Klara chicoti, scuturând din cap. 

— La naiba! exclamă ea. Într-adevăr, nu prea avem nimic, nu- 
i așa? 


222 


Klara opri, în cele din urmă, într-o parcare minusculă dintr-un 
sătuc care - Gabriella putea doar să presupună - era tocmai 
Arkösund. Ceva mai încolo pe șosea văzu un debarcader mic și 
dincolo de acesta, marea cu stâncile ei negre. Motorul se opri. 
Klara scoase cheia din contact și o întinse Gabriellei. 

— Am ajuns, îi spuse ea. Arkösund. 

Rămaseră în tăcere pentru o secundă, privind zăpada viscolită 
cu brutalitate, izbită de parbriz. Încă se mai topea la sol, dar nu 
pentru multă vreme. În curând se va depune de-a binelea. 

— Vorbesc serios, zise Klara. Te înţeleg perfect dacă vrei să 
pleci. Nu-ţi pot cere să stai aici cu mine, când nici măcar eu nu 
știu ce fac. Și, în definitiv, e Crăciunul. 

Gabriella își privi prietena ca și cum n-a auzit sau n-a înţeles 
nimic din ce i-a spus. Apoi clătină din cap. 

— Despre ce vorbești acolo? Să mă întorc? Acum? Termină cu 
prostiile. 

Gabriella deschise portiera și păși în frigul de afară. Fulgi mari 
de nea îi aterizară pe faţă, pe păr. Se aplecă și se uită la Klara 
care era încă în mașină. 

— Haide, să mergem. Suntem unde trebuie. Unde ne întâlnim 
cu prietenul tău? 

Klara ieși și ea din mașină, în iarna întunecată. Arătă cu mâna 
înspre port. 

— Acolo, jos. În cincisprezece minute. Sau în douăsprezece 
minute, ca să fiu mai precisă. 

— Douăsprezece? Cât se poate de precis, chiar, spuse 
Gabriella. 

— La ora unsprezece fix. O să vină pe chei și o să stea doar 
câteva minute. Dacă nu suntem acolo, se întoarce la șase, în 
seara asta. 

Klara aruncă geanta de laptop peste umăr și arătă iar în 
direcţia portului. 

— Haide, zise ea. O să alergăm până la port. Simt că îngheţ 
de tot. 

In mai puţin de cinci minute ajunseră în portul pustiu. Dinspre 
mare venea un vânt îngheţat care mătura tot în cale și Klara o 
conduse la adăpostul unei benzinării închise. Tremurau și 
dădeau din mâini ca să se încălzească. 

— Doar câteva minute, zise Klara. 

— Văd că ai o încredere oarbă în Bosse, spuse Gabriella. 


223 


Își aduse aminte că prietena ei mai vorbise despre el și 
înainte. Băiatul cu care Klara crescuse pe insulele din larg, cu 
care mergea și venea de la școală din clasa întâi până într-a 
noua. Dar întotdeauna tot ceea ce ţinuse de copilăria Klarei i se 
păruse Gabriellei ceva străin și exotic. Să mergi la școală cu 
barca și cu aeroglisorul, să vânezi și să pescuiești. Imagini 
romanţioase în sepia, basmul unei orfeline. Atât de diferit de 
povestea copilăriei perfect normale a Gabriellei care a crescut în 
siguranţă, într-o suburbie bogată a Stockholmului. Klara nu 
vorbea des despre arhipelag. Era așa cum era. Însă Gabriella 
știa foarte bine că, oricât ar fi încercat Klara să scape, ceva avea 
s-o cheme întotdeauna înapoi. Poate chiar mai mult de când se 
mutase în Bruxelles. 

Brusc, din partea cealaltă a portului se auzi un colcăit 
înfundat, o bătaie puternică a inimii, o bătaie de tobă. 

— Pregătește-te, spuse Klara. Este la doar câteva minute 
distanță. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


George mușcă din pâinea cu brânză maturată Herrgărd și 
încercă măcar să se bucure că avea acces la ingredientele 
micului său dejun preferat. Kirsten îl luase cu ea, în urmă cu o zi, 
la o băcănie, într-un oraș minuscul și umed, numit Ostra Husby. 
Presupuse că îl luase ca să vorbească el cu băcanul, evitând 
astfel să atragă atenţia asupra lor. La dracu'n praznic americanii 
nu erau tocmai niște obișnuiți ai locului, mai ales în perioada 
asta a anului. În mașină visase la posibilitatea de a da peste 
primul nenorocit de fermier pe care l-ar fi văzut și de a-i spune 
să cheme poliţia. Dar Kirsten părea a ști exact ce gândea. Când 
parcase mașina, inima îi bătea să-i sară din piept, iar planurile 
de evadare îi susurau pe la urechi ca bulele dintr-o pastilă 
efervescentă; însă ea l-a prins calm de cot. 

— George, îmi placi, i-a spus ea. 

Părea sinceră în momentul respectiv. Nu era totuși ceva 
atrăgător la ea? 

224 


— Dar să nu-ţi vină, dracu’, niciun fel de idei. Să nu te 
îndoiești nicio secundă că n-o să-ţi trag un glonţ în spate, dacă 
încerci ceva. 

Işi ridică marginea gecii ei căptușite suficient cât să lase să se 
vadă în tocul de la curea un pistol automat mare și cenușiu. 
Inima lui George mai avea puţin și ceda. Ideea potenţialei 
partide de sex cu ea dispăru din mintea lui George odată cu 
gândurile de evadare. Kirsten era o criminală. lar el n-ar trebui 
să uite asta așa de ușor. În schimb, se concentră asupra 
sucurilor proaspete din fructe, asupra pâinii și a brânzei 
Herrgård. Sau a brânzei Cheez Doodles. A berii. A pizzei 
înghețate și a chiftelelor de cartofi prăjite. 

Tremura de frig în bucătăria de ţară, modernă și decorată cu 
bun- gust. Indiferent cât de tare dăduse căldura, vila rămânea 
rece ca gheaţa. Cafeaua deja se răcise în cană și unul dintre 
americani îi băuse restul de cafea din ibricul pe care îl pusese la 
fiert când se trezise. Mai exact, nici măcar nu se trezise încă; 
abia dacă dormise. Anxietatea și problemele de conștiință 
creșteau în el ca un cancer. Se ridică și-și întinse membrele 
amorțite. Dacă ei l-ar lăsa de capul lui măcar un minut, ar 
sparge o fereastră și s-ar căra. Să-l ia dracu' pe Reiper cu 
șantajul lui ieftin, cu tot. | se rupea de toate ilegalităţile pe care 
le comisese. | se rupea dacă îi trăgeau un glonţ în spate sau nu. 
Să-i ia dracu’ pe toţi. Ar lua-o la sănătoasa în ciorapi. Dar în 
camera de la etaj, unde dormea el, puseseră zăvoare și lacăte la 
ferestre și Josh sau altcineva dormea întotdeauna în celălalt pat. 
Și până și aici ferestrele erau zăbrelite și bătute în cuie. Ușa de 
la intrare era închisă cu lacăt. Întotdeauna se afla cineva prin 
apropiere. Erau profesioniști. Nu încăpea nicio îndoială. 

Tot ce putea face era să se întoarcă în camera de zi. Să 
deschidă Xbox-ul pe care îl instalaseră ca să mai treacă timpul și 
să joace vreo câteva runde de Halo 4 și Modern Warfare 3. Doar 
ca să-și golească mintea de orice. Să nu se gândească la trecut, 
nici la viitor. Ci doar să apese butoanele de control ale jocurilor 
și să-i arate dușmanului virtual cam ce înseamnă să te pui cu 
angoasa lui George. 

Tocmai se așezase la consolă și trecuse de primul nivel al 
jocului Halo, când o auzi pe Kirsten, care fusese de serviciu 
dimineaţă, la supravegherea prin binoclu de pe verandă, 
ridicând vocea. 


225 


— Cod portocaliu, spuse ea pe un ton agresiv în casca 
bluetooth cu care toată lumea, în afară de George, era echipată. 
Repet, Cod portocaliu. Procent de identificare, șaptezeci la sută. 
Tinta plus companie urcându-se la bordul unei ambarcaţiuni de 
mici dimensiuni, cu plecare din port. Pe poziţii, toată lumea. 

Abia își finaliză raportul, că întreaga vilă explodă de viață. 
Scările mișunau de oamenii lui Reiper care aterizau în hol din 
toate părțile, mai toți perfect echipați de luptă. In holul de la 
intrare, își traseră toţi salopete Gore-Tex și bocanci de iarnă. 
George se ridică și merse încet spre Kirsten care se afla încă pe 
verandă. Se uita în continuare prin binoclu, raportând constant 
în cască. 

— Ambarcaţiunea a acostat și deja se îndepărtează de chei. 
Cele două ţinte s-au îmbarcat la proră și se pare că s-au 
ghemuit pe punte. Ambarcaţiunea e o mică barcă de pescuit. Un 
motor de aproximativ optzeci de cai-putere. Viteză maximă 
estimată la douăzeci de mile pe oră. O persoană la cârmă. Nu 
sunt arme vizibile. Fiţi pregătiţi de interceptare. 

La început, George nici nu băgă de seamă că Reiper se 
dusese, pe nesimţite, pe verandă, prin cealaltă ușă; în același 
timp, își punea pe el o salopetă groasă și neagră. Pe cap avea 
deja o căciulă tricotată, înfundată peste sprâncenele lui stufoase 
și cenușii. 

— Nu ești sută la sută sigură că este Walldeen? întrebă Reiper 
calm. 

— Nu, nu sută la sută, răspunse Kirsten, fără să-și ridice 
privirea din binoclu. 

Ușa de la intrare se închise cu zgomot. Prin geamul de la 
verandă, George văzu doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru cu genţi 
mari de formă cilindrică în spinare, alergând spre pontonul care 
aparţinea casei. Barca micuță cu motor, care fusese ancorată 
acolo de când se mutaseră în vilă, se trezea la viaţă, vuind. 

— Dar pe aproape? întrebă din nou Reiper. 

— Cum spuneam, șaptezeci la sută. Ținta e îmbrăcată ca un 
puștan și e greu să disting trăsăturile din cauza zăpezii. Insă 
persoana care o însoțește ar putea fi Gabriella Seichelman. Au 
stat ascunse în spatele benzinăriei. Și n-am văzut barca decât în 
ultimul moment. A venit dintr-un unghi al naibii de ciudat, cu 
luminile stinse. 


226 


Reiper păru a fi căzut pe gânduri, dar nu mai mult de o 
secundă. 

— Nu ne mai putem permite alte greșeli. Trebuie să fim sută 
la sută siguri, înainte să intervenim, zise el și apăsă un buton în 
cască. Incepeți planul B și așteptați comenzi de la liderul de 
echipă. Nu intervine nimeni, sub nicio formă, până nu avem 
identitatea confirmată. 

Se întoarse din nou spre Kirsten. 

— Bun, spuse el. O să le urmărim prin radar, să vedem ce 
destinaţie au. Bănuiesc că sunt suficient de deștepte, încât să 
nu se ducă să se ascundă în casa bunicilor lui Walldeen. Nici nu 
pare să fi fost barca bunicilor care i-a luat din port. Avem vreun 
fel de informaţie despre a cui barcă ar putea fi? 

Kirsten clătină din cap. 

— Nimic. După cum știi, n-am primit niciun fel de informaţii în 
sensul ăsta. 

Reiper încuviinţă din cap și, când se întoarse ca să pornească 
spre barcă, păru a-l observa pe George. Fără măcar să-i dea 
vreun semn de recunoaștere, se întoarse din nou spre Kirsten. 

— Să nu-l pierzi din ochi pe locatarul nostru suedez, ai 
înţeles? spuse el. Josh a pregătit dormitorul. 

— Este în regulă, răspunse Kirsten, fără să ridice privirea. 
Vom urma întocmai protocolul. 

Și cu asta, Reiper plecă. George îi urmări, pentru câteva 
momente, silueta prin geam, până când dispăru complet în 
ninsoare. Un minut mai târziu simţi, mai mult decât auzi, 
motorul bărcii zumzăind și ambarcaţiunea desprinzându-se încet 
de lângă ponton. Plutea pe apa cenușie și îngheţată cu luminile 
de navigație stinse. 

— George, îl strigă Kirsten, întorcându-se spre el. Noi intrăm 
în faza operaţională și e cel mai bine pentru tine să nu știi ce se 
întâmplă. Crede-mă pe cuvânt. Așa că am să te încui în 
dormitor. 

George oftă. Nici măcar nu mai avea energia de a protesta. 
Neliniștea pe care o simţea în piept îi absorbea încet viaţa din 
el. 

— Pe bune? încercă totuși el să protesteze. Kirsten, fir-ar a 
dracului de treabă, chiar este necesar? 

Ea se ridică și arătă spre ușa din capătul holului. 


— Nu fi copil, spuse ea încet, cu capul înclinat într-o parte, în 
timp ce în colțul gurii îi înflori un zâmbet. N-avem toată ziua la 
dispoziţie. 

— Mi-e indiferent, zise George resemnat și ridică din umeri. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


Abia după ce barca se întoarse cu o sută optzeci de grade și 
se pregătea să iasă din portul Arkösund, Gabriella își permise 
să-și întoarcă faţa spre Klara. Erau amândouă întinse pe puntea 
umedă din plastic a bărcii. Gabriella putea chiar să simtă 
valurile sub ele. Barca începu să prindă viteză, iar ea sălta de 
colo-colo, alunecând pe suprafaţa umedă a ambarcaţiunii. 
Ninsoarea îi curgea pe obraji. 

Klara îi întâlni privirea. Gabriella îi văzu buzele mișcându-i-se, 
dar vocea îi era înecată de sunetul motorului accelerând. 

— Ce? ţipă Gabriella. 

Klara ridică o mână și arătă spre cabina timonierului. 

— Haide să intrăm, că îngheţ de tot aici! strigă ea. 

Se ridicară în genunchi și traversară puntea târându-se. Ușa li 
se deschise dinăuntru și ele intrară, împiedicându-se, în 
minuscula timonerie. Un bărbat imens de statură, îmbrăcat în 
haine de ploaie, o strânse pe Klara într-o îmbrăţișare de urs 
înainte ca ele să apuce să intre de-a binelea în cabină. Arăta cu 
cel puţin zece ani mai în vârstă decât ele, dar Gabriella știa că 
era cam de aceeași vârstă cu Klara. Poate că anii aceia în plus 
puteau fi puși pe seama cheliei crescânde din vârful capului și a 
părului blond albicios și subţire pe lateral. Nu era un stil obișnuit 
anilor acestora, fiind complet lipsit de orice urmă de vanitate. 
Avea vreo doi metri înălţime și cântărea pe puţin o sută de 
kilograme. Klara aproape dispăru în îmbrăţișarea aceea 
puternică. 

— Ce mama dracu', Klara! spuse el cu accentul lui intens, 
specific provinciei suedeze Ostergâtland. In ce belele te-ai mai 
băgat acu'? 


228 


Klara se desprinse din braţele lui și se aplecă să privească 
prin hubloul dinspre pupă. 

— O să-ţi explic, Bosse, îţi promit. Mai târziu. Deocamdată 
primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ajungem într-un 
loc sigur. Ai văzut dacă mai era vreo ambarcaţiune ancorată 
aici, când am ajuns? 

— Naaay, spuse el în limbajul folosit, în general, în nord-vestul 
Angliei, în special în comitatul Greater Manchester, apoi împinse 
manșa și mai tare, părăsind portul în viteză. 

Barca săltă pe valurile mici ca și cum ar fi plutit pe oţel 
ondulat. 

— Da' nu-i simplu deloc să vezi ceva pe vremea asta. 

Klara îi făcu semn că înţelese. Prin hublou observă că 
ninsoarea se intensificase în lumina estompată și cenușie a zilei. 

— Bosse, zise ea. Ea este prietena mea cea mai bună, 
Gabriella. 

Gabriella își șterse fața de apă și-i întinse mâna, chinuindu-se, 
în același timp, să se ţină pe picioare în tumultul furtunii care se 
apropia. 

— Gabriella, spuse ea. Mă bucur să te cunosc. 

„Mă bucur să te cunosc?” De parcă era la o petrecere cu 
vechii prieteni ai Klarei, și nu pe o barcă înghețată, fugind 
Dumnezeu știa unde. 

Bosse o trase spre el și o cuprinse într-o îmbrăţișare similară 
cu aceea în cazul Klarei. 

— Și eu mă bucur, sincer! spuse el. Sper că nu tu ai băgat-o 
pe Klara în belea. 

— Nu, n-aș putea afirma că eu am fost aceea, zise Gabriella. 
Cred că e tocmai invers. 

— La naiba! exclamă Bosse și se întoarse. Klara, toată viața ai 
zburat sub radar și te-ai ţinut departe de belele dintr-astea. N-ai 
avut probleme la școală, ai obţinut note mari, ai făcut Dreptul, ai 
făcut de toate, cum scrie la carte. lar acu' zic ăştia că te-ai 
asociat cu teroriști? Tu, care îmi ţineai predici că mai vindeam și 
io o poșircă, ici și colo, în Sanden? 

— Cred că mi-am pierdut moralul pe câmpul de luptă, 
răspunse Klara. Dar, apropo de radar, tu nu ai, nu? 

Se uită în jur, prin micuța cabină. 

— Radar? Adică ai impresia că io nu mă descurc printre insule 
de unu' singur? De câte ori te-am dus și te-am luat din port? Și 


229 


tu ai putea să te descurci și-n somn. De ce naiba aș avea nevoie 
de radar? 

— Nu pentru navigaţie, răspunse Klara. Dar aș vrea să verific 
dacă suntem sau nu urmăriţi. 

— Urmăriţi? 

Bosse își ridică sprâncenele stufoase și își scutură capul 
imens, mirat din cale-afarăa. Se uită cu atenţie la Klara. 

— Ce s-a-ntâmplat cu păru' tău? 

— L-a lăsat în Paris, din câte se pare, interveni Gabriella. 
Oricum, noi unde mergem? 

— La moșia lui Bosse, răspunse Klara. Se cheamă Roca 
Traficanţilor. Nici măcar nu știu dacă este numele adevărat al 
locului. Familia lui are acolo o cabană micuță, chiar în arhipelag. 
Erau contrabandiști, nu, Bosse? Și acolo își ţineau mărfurile? 
Familia lui Bosse n-a fost niciodată o susținătoare înfocată a 
politicii Suediei în privinţa monopolului asupra băuturilor 
alcoolice. 

Bosse zâmbi mândru. 

— Ba, taman invers, zise el. Dacă n-ar fi fost monopol, n-am 
mai fi avut o piață de desfacere. Nu pentru chestiile făcute de 
noi, acăsică, sau pentru marfa rusească de contrabandă a lu’ 
bunicu'. El îi zicea depozit. Mergeam cu Klara acolo pe timpul 
verii, nu-i așa Klara? Pescuiam. 

Klara dădu din cap afirmativ. 

— Da, și am fost acolo în timpul celui de-al doilea semestru la 
Uppsala, ca să studiez. Nu există niciun fel de distracţii acolo. E 
doar o insulă minusculă. Când ești acolo, ai senzaţia că te afli 
mai aproape de Finlanda decât de Stockholm, explică ea. 

— Este cam dificilă viaţa acolo. Nu-i apă curentă și nici 
electricitate, zise Bosse. Dar ieri am dus niște provizii, așa că ar 
trebui să fie bine pentru voi. 

Cu cât se avântau mai departe în arhipelag, cu atât totul 
devenea mai pustiu și mai sălbatic. Insulele luxoase și bogate în 
vegetație ale arhipelagului interior lăsau locul unor insulițe cu 
stânci de culoarea oțelului, cu arbuști pitici și arboret răzleț. Nu 
mai vedeai case roșiatice pe nicăieri, ci doar o mare rece și mult 
granit. 

Klara rămase vreme îndelungată, privind cu atenție 
contururile insulelor. 

— Acasă? zise Gabriella, luând-o de mână. 


230 


O lacrimă, apărută în colţul ochiului ei, fu ștearsă rapid. Klara 
dădu din cap că da. 

— N-ai fi preferat să fii în Aspâja? o întrebă Bosse. 

— Nu pot să risc așa ceva, răspunse Klara. Dacă e să fie vreun 
loc anume monitorizat, atunci acela e casa bunicilor mei. Insă 
nimeni nu știe despre Roca Traficanţilor. Și acolo nu există 
acoperire pentru telefonie mobilă, nici reţea pentru bandă largă 
și nici măcar GPS-ul nu funcţionează acolo foarte bine. Avem 
ceva timp la dispoziţie să ne dăm seama ce urmează să facem. 

Își continuară drumul în liniște. Gabriella se așeză pe podea și 
se lăsă pe spate. Era remarcabil faptul că Bosse nu simţise 
nevoia să-i ceară socoteală Klarei pentru toate chestiile care i s- 
au întâmplat, să-i pună mai multe întrebări, să știe mai mult. In 
schimb, el părea satisfăcut de simplul fapt că ea era acolo, cu 
el. Tăcerea aceea a lui îi dădea un sentiment de siguranță, se 
gândi ea, chinuindu-se să-și țină ochii deschişi. 

Cântecul hipnotic al motorului și legănarea monotonă pe 
valuri îi induceau, inexorabil, o stare teribilă de somnolenţă. 

Fu trezită brusc de vocea Klarei. 

— Bosse, spuse ea. Înapoi, fir-ar să fie! lese fum de pe coșul 
cabanei! 

Gabriella se ridică, trezindu-se de-a binelea. Klara stătea 
lângă Bosse, cu binoclul la ochi. Într-adevăr, se părea că ieșea 
fum din coșul micuţei cabane care abia se distingea pe insulița 
aceea îndepărtată, din arhipelag. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


Închis în dormitor, ca un animal. Ca un tigru în cușcă. Nu, prea 
exagerat. Mai mult ca un câine imbecil care ar face orice pentru 
mâncarea lui, pentru plimbările lui, pentru afecțiunea 
stăpânului. George era întins pe pat, îmbrăcat, cu o pătură pe el 
și cu fața îngropată în pernă. 

Pentru prima dată, după foarte mult timp, îi veni să plângă. 
Cum ajunsese acolo? În urmă cu nicio săptămână, fusese pe 
culmile succesului în Bruxelles, iar singura chestie care îl 

231 


deranja era că trebuia să-și petreacă sărbătorile cu familia lui în 
Stockholm, o chestie destul de enervantă. 

Și în clipele acelea și-ar fi dat o mână numai să-l poată suna 
pe bătrân. Dacă ar fi avut un telefon, l-ar fi sunat imediat și i-ar 
fi mărturisit totul. Despre Reiper și gașca lui. Despre cocaină. 
Despre Gottlieb și despre greșeala cretină pe care o făcuse în 
încercările lui puerile de a câștiga bani ușor și repede. Bani! Ce 
glumă sinistră! 

— Vin acasă, i-ar spune tatălui său, suspinând. Vin acasă și 
repar toate relele pe care le-am făcut, și o să fii mândru de 
mine. 

Normal că bătrânul ar fi dezamăgit. Tot ceea ce a făcut 
George până atunci era exact total opus valorilor familiei sale. 
Dar tatăl lui ar înțelege. Or, dacă n-ar înțelege, măcar l-ar ierta, 
nu? Sigur l-ar ierta. George plânse îndelung și cu sughiţuri. 

— La naiba! urlă el în pernă. La naiba! La naiba! La naaaiba! 

Cât or să mai dureze toate astea? Reiper și gașca lui se aflau 
pe undeva, prin arhipelag, urmărind ceva ce, cu o probabilitate 
de șaptezeci la sută, era Klara Walldeen. Nu se îndoia că or s-o 
găsească și, presupunând că era Klara, or s-o ucidă și pe ea. Așa 
cum, se pare, uciseseră încă alte două persoane. Din câte știa 
el. Nu păreau teribil de afectaţi de asta. Morţii erau doar victime 
colaterale. Victime neglijabile într-un război despre care el nu 
știa nimic: nici cine îl purta și nici de ce. Câţi alţii fuseseră uciși? 
Câţi alţii deveniseră victime colaterale? 

Și ce se va întâmpla după asta? Când se vor întoarce? Or să-și 
strângă mâinile și or să-i mulțumească lui George pentru sarcina 
lui bine făcută, apoi o să-i vireze în contul de la Merchant & 
Taylor contravaloarea serviciilor lui la tariful lui zilnic, plus 
douăzeci la sută comisionul lui personal? După tot ce-a văzut și- 
a auzit? 

Încet-încet începea să priceapă. Adevărul fusese drept în faţa 
lui, holbându-se la el, în tot timpul ăsta, și refuzase să-l vadă. 
Dacă era cineva în toată afacerea asta care putea fi numit 
victimă colaterală, atunci acela era el însuși. Oh, Dumnezeule! 
Aveau să-l ucidă și pe el. Plănuiseră asta de la bun început? 
Appleby a știut și el? Că exista un asemenea risc? L-au trimis, 
pur și simplu, în fălcile diavolului? Cina aceea de la restaurantul 
Comme chez Soi a fost ultima a unui condamnat la moarte? 


George se ridică în capul oaselor, simțind cum camera se 
învârtea cu el. Se așeză în genunchi lângă fereastră și se 
rezemă de pervaz, trase de zăvorul fixat în loc de un lacăt 
imens. Afară, fulgii care se topeau curgeau în pâraie pe geam. 
Oare ar fi putut să spargă geamul? Se lăsă și mai mult în față, 
uitându-se în jos, sub fereastră. Era la etajul trei. Până la iarba 
îngălbenită de jos erau vreo cinci sau șase metri. Dacă reușea 
cumva să iasă pe fereastră și să se agaţe de pervaz, ar rămâne 
totuși încă patru metri până la pământ. Kirsten ar auzi geamul 
spărgându-se și n-ar ezita să-l ucidă în timp ce el ar șchiopăta 
prin vântul și frigul de afară cu un picior rupt sau scrântit. 
Suspinând, dădu drumul zăvorului și-și îngropă faţa în mâini. 

Casa era complet învăluită în liniște. Singurul sunet care se 
auzea era șuierul vântului pe acoperiș. George deschise iarăși 
ochii și privi în jur, prin dormitorul micuţ și înflorat. Două paturi 
nefăcute. O comodă pe care Josh își despachetase toată lenjeria 
intimă, hainele de jogging și perechile de blugi, toate în teancuri 
frumos aranjate. Neavând stare, începu să cotrobăie prin 
sertare. Nu știa exact ce căuta. Orice ar fi fost, sigur n-avea să-l 
găsească printre chiloţii Calvin Klein ai lui Josh sau printre 
tricourile de la Abercrombrie & Fitch. 

Ușa joasă și subţire de la șifonierul construit în perete era 
descuiată și George o deschise ca să arunce un ochi în 
întunericul dinăuntru. Un aer stătut și rece îl năpădi. Exact în 
momentul în care dădu să închidă ușa, auzi niște pârâituri și 
ceva care semăna cu o voce înfundată. Deschise ușa din nou și 
încercă să-și obișnuiască ochii cu întunericul. În partea stângă, 
chiar imediat lângă ușă, văzu o străfulgerare de lumină verzuie 
și palidă. 

Se ghemuli și-și trecu degetele pe deasupra podelei nefinisate 
din lemn. Lumina verzuie venea de la un încărcător mic. Îl apucă 
și-l ţinu în lumină, să-l vadă mai bine. În încărcător se aflau un 
transmiţător radio minuscul și o cască bluetooth, model similar 
cu cele pe care le purtau toți oamenii lui Reiper. Nu-i venea să-și 
creadă ochilor. Probabil că plecaseră în așa grabă, încât uitaseră 
setul de rezervă în dulap. Casca pârâi din nou, câteva fraze 
sacadate, la care se răspundea cu alte fraze sacadate. Se uită 
înspre ușa încuiată a dormitorului. Puteai auzi orice în casa asta. 
O putea auzi pe Kirsten urcând pe scări. Îşi puse casca în ureche 
cu mâinile tremurând și se așeză pe podea, cu spatele la ușă. 


233 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Klara nu se înșelase. Furtuna limitase vizibilitatea, dar se 
vedea clar că ieșea fum de pe coșul cabanei. Lăsă binoclul din 
mână și se întoarse spre Bosse, paralizată de teamă. Cum o 
găsiseră aici? În singura ei ascunzătoare? Bosse nu încetini, ci 
doar o privi calm. Cu un zâmbet în colțul gurii. 

— Calmează-te, Klara, o linişti el. Am fost aici și am aprins 
focul înainte să vin în Arkösund, să vă culeg. Doar n-aveam să 
vă las să crăpaţi de frig, nu? 

— Fir-ar al naibii, Bosse, zise Klara morocănoasă. M-ai speriat 
de moarte. 

Se întoarse spre Gabriella care se trezise din amorțire. 

— Dumnezeule, spuse ea. Chiar că ești cu nervii la limită. Cât 
pe ce să fac atac de cord. 

Klara oftă adânc și simţi cum inima începe să i se 
domolească. 

— Cât lemn ai pus pe foc, Bosse, de încă mai arde? întrebă 
ea, întorcându-se spre Bosse. 

— Destul de mult, zise Bosse foarte sigur pe el. 

e 

Câteva minute mai târziu, Bosse trasa barca spre stâncile 
rotunjite ale Rocii Traficanților. Klara sări, cu ușurință, de pe 
punte direct pe stânci, legând frânghia de unul dintre pilonii 
șubrezi de pe pontonul ros de apă. Fu nevoită să stea aplecată 
în bătaia vântului și a lapoviţei. Cu o mână la frunte, ca să-și 
protejeze ochii, se uită spre stâncile dinspre căbănuţă. Fusese 
cândva de un roșu stacojiu ca toate celelalte construcţii din 
arhipelag, dar soarele și furtunile au jupuit și decolorat 
vopseaua de pe scândurile din pin, vechi de peste o sută de ani. 
Era un miracol că menourile de la ferestre rămăseseră intacte. 
Bosse nu fusese tocmai generos cu întreţinerea acestei părți a 
moștenirii lui. 

Acostară lângă pontonul dărăpănat, situat în portul natural, cu 
spatele la continent. De la ponton până la cabană erau, poate, 
cincizeci de metri. De partea cealaltă a insulei, Klara vedea 


234 


valurile deja violente și albe de spumă izbindu-se de țărm. 
Vremea avea să se înrăutăţească din ce în ce mai mult pe 
parcursul zilei și pe timpul nopţii. Dincolo de stânci nu era decât 
nemiloasa mare, întinzându-se rece și cenușie la linia 
orizontului. Când Bosse a adus-o aici prima dată, și-a zis că, 
probabil, așa arăta și locul unde se termina lumea. 

Se întoarse și-l văzu pe Bosse ajutând-o pe Gabriella să iasă 
din barcă. Gabriella arăta obosită și ușor dezorientată. Klara se 
simţi vinovată că o târâse după ea tocmai aici. Dar nu știa cum 
ar putea rezista prietena ei de una singură. 

— Ei, strigă Bosse, încercând să învingă vântul și zloata. O să 
fie nasol la noapte. O vijelie, în cel mai bun caz. Și zăpadă. O să 
mă gândesc la voi când o să mă cocoloșesc în pat, la căldurică. 

Râse și-și trecu braţul în jurul Gabriellei. 

— Este puţin diferit de viața ta de orășeană într-o firmă de 
avocatură, nu-i așa? spuse el, cu satisfacţie. 

Gabriella îi aruncă o privire iritată. Klara zâmbi în sinea ei. 
Dacă era o persoană care n-ar trebui subestimată vreodată, 
aceea era Gabriella. Indiferent de situația cu care se confrunta. 
Klara o luă de mână. 

— Gabriella nu este un avocat oarecare, Bosse, îi explică ea. E 
prietena mea. 

— Bine, bine, replică Bosse. Și tu ai plecat de aici și ai devenit 
avocat. Și, pe deasupra, nici nu plătești vreun impozit acilea. 

Clătină din cap și le conduse spre cabană. 

— Te tachinează, îi șopti Klara. 

— Sunt convinsă, zise Gabriella cu un zâmbet. Dar haide să 
presupunem că voi doi aţi evoluat în direcţii oarecum diferite, ce 
părere ai? 

Bosse deschise ușa de la cabană și fetele intrară rapid, să 
scape de furtună. Casa toată era formată dintr-o singură cameră 
de vreo trei sute de metri pătraţi, deschisă spre acoperiș. La un 
capăt, o scară rablagită ducea spre dormitorul din podul 
mansardat. In fața șemineului se afla o canapea verde, învechită 
și cu arcurile lăsate. Pereţii erau din pin netratat, exact la fel ca 
și dușumeaua. Sub mansardă se găsea o bucătărie improvizată, 
constând într-o sobă cu gaz și câteva lăzi frigorifice. Bosse se 
grăbi spre sobă și aruncă vreo câţiva bușteni pe foc. 

— Ar trebui să aveți destul pentru o vreme, zise el. Am umplut 
butelia pentru sobă. In lăzile frigorifice o să găsiţi lapte și 


235 


brânză. Am și niște chiftele din cartofi, ouă și sfeclă roșie. 
Somon afumat. Niște cartofi cruzi. Ar trebui să vă ajungă pentru 
câteva zile, cel puţin. Și v-am adus și din asta. 

Scoase o sticlă de un litru și jumătate de Coca-Cola, cu 
eticheta jupuită, care conţinea un lichid incolor. 

— Oh! exclamă Gabriella. Și ce e în sticlă? 

Klara clătină din cap. 

— Zău așa, Bosse, spuse ea și se întoarse spre Gabriella. Asta 
este producția cea mai bună a lui Bosse. E deja învechită. Elixir 
din propria distilerie, dacă nu mă înșel. 

— Exact! răspunse Bosse. Specialitatea insulei. Nu există 
tuică mai bună ca asta de acilea, care-i taman ca aurul lichid. E 
Crăciunul! O să aveţi nevoie de niţică gustărică. 

Se uită la ceas. 

— Bun, aveţi tot ce vă trebuie. O să mă întorc mâine, dacă 
vremea-i bunicică. Dar, pe moment, am niște treburi de care 
trebuie să mă ocup. 

— Atunci, dă-i bice, zise Klara, dintr-odată ușurată să știe că o 
să rămână numai cu Gabriella. O să ne descurcăm. 

Se duse către Bosse și-l îmbrăţișă. 

— Îţi mulţumesc pentru tot, zise ea încet. Mi-ai salvat viaţa, 
din nou. 

Bosse părea stânjenit și se mulţumi doar să ridice din umeri. 

— Ei, haide. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult. 

— Ai făcut destul, răspunse Klara. 

Bosse ajunse la ușă, dar se opri cu mâna pe clanţă. 

— Apropo, zise el. Pentru orice eventualitate. Ti-am adus 
pușca. Făcu un semn spre soba unde arma de vânătoare a 
Klarei era așezată lângă câteva cutii cu cartușe. 

Klara se duse spre el și-l mângâie pe obraji. 

— E frumos gestul tău, îi spuse ea. Dar dacă voi avea nevoie 
de ea, atunci, probabil, va fi deja prea tărziu. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


236 


Din locul în care stătea pe podea, cu spatele la ușa încuiată, 
George putea să audă întreaga casă scârţâind din toate 
încheieturile și plângându-se de furtuna de zăpadă ca un 
moșneag. De când își pusese casca în ureche, nu auzi nimic. 
Dar, când o scosese din dulap, cineva, cu siguranță, comunica 
prin sistem. De atunci însă, nici musca. George a verificat 
bateria și volumul de câteva ori, însă totul părea în ordine. Nu 
putea decât să spere că ultimele ordine auzite nu fuseseră 
instrucţiuni să schimbe frecvența. 

Dar poate că nu conta. Încă nu-și putea da seama ce-ar putea 
face cu informaţiile pe care spera să pună mâna. Era prizonier. 
Și încă unul laş pe deasupra. După toate aparențele, n-avea nici 
curaj și niciun fel de instinct de supravieţuire. Cum altfel și-ar 
putea explica faptul că este tras din ce în ce mai mult și mai 
adânc în nebunia asta fără să facă nimic în această privinţă, nici 
să încerce să evadeze, nici să oprească ce urmează să i se 
întâmple Klarei? Era atât de adânc băgat în chestia asta, încât 
nici măcar nu putea să priceapă cum ar putea ieși din cameră. 
Işi înfundă iar faţa în palme și gemu prelung. 

Apoi îi auzi vocea lui Reiper în ureche, atât de clar, încât sări 
în sus ca ars, cu inima bătând nebunește, întorcându-se speriat, 
înainte să-și dea măcar seama că vocea neutră, greu de digerat, 
venea dinspre transmiţător. 

— Beta unu către Alfa unu, spuse Reiper. 

După o secundă, se auzi vocea lui Kirsten. 

— Recepţionat. Aici Alfa unu. Recepție. 

— Schimbă pe frecvenţa cinci. Înţeles, recepţie. 

— Am înţeles. Schimbare pe frecvenţa cinci. Recepție. 

— Recepţionat, ne vedem acolo. Terminat. 

— Terminat. 

George începu să umble la transmiţător. Frecvența cinci, 
frecvenţa cinci, frecvenţa cinci. Găsi un buton pe care scria 
Canale. După ce apăsă de câteva ori, ecranul indică faptul că 
era pe frecvenţa cinci. Nu după mult timp, auzi din nou vocea lui 
Reiper. 

— Beta unu către Alfa unu. 

Nicio secundă mai târziu, vocea lui Kirsten răsună prin 
bluetooth. 

— Aici Alfa unu, recepţie. 


— Suntem la adăpostul unei insule, la următoarele 
coordonate. 

Reiper înșiră o serie lungă de cifre. George se ridică și fugi la 
noptiera lui Josh. Acesta juca Sudoku în fiecare seară, înainte să 
adoarmă; așa că trebuia să fie un pix pe undeva, lângă patul lui. 

— Repet, zise Reiper și reînșiră coordonatele. 

George își repetă numerele cu voce tare să nu le uite, până 
când găsi, în sfârșit, un stilou promoţional de la Merchant & 
Taylor. Ridică din sprâncene. De unde naiba a pus Josh mâna pe 
așa ceva? Nu-și amintea să fi avut vreunul la el. Mă rog, nu 
contează. Concentrat la maximum, reuși să noteze combinația 
lungă de cifre pe o foaie pe care Josh începuse un Sudoku. 

— Repet, spuse Kirsten și citi din nou numerele. 

George verifică rândurile scrise de el și observă, cu 
satisfacţie, că le nimerise pe toate. 

— Recepţionat, spuse  Reiper. Tinta este instalată la 
următoarele coordonate. 

O nouă serie de cifre urmă și fu confirmată în același fel. 
George le copie și pe acestea în josul unei pagini de Sudoku. 

— Aşteptăm până la lăsarea întunericului și apoi lansăm 
operaţiunea de identificare a țintei. Imediat ce avem confirmare 
deplină, continuăm cu planul original. 

— Recepţionat. Terminat. 

— Totul e sub control la tine? Recepție. 

— Totul se desfășoară conform planului. Recepție. 

— Bine. Recepţionat și terminat. 

— Recepţionat și terminat. 

George se așeză iar pe pat. Se uită la numerele pe care le 
scrisese. Așa, știa deci unde era Reiper. Știa unde se găsea 
ținta, Klara, cu o probabilitate de șaptezeci la sută. Așa, și? De 
îndată ce se făcea întuneric, oamenii lui Reiper o vor identifica. 
Și o vor ucide. Și probabil că o vor ucide și pe prietena ei, care 
se aflase cu ea în barcă, în Arkösund. lar el stătea acolo, încuiat 
într-un dormitor rece, așteptându-și, cel mai probabil, propria 
execuţie. 

De data asta, în faţa disperării, nu-și mai înfundă faţa în 
mâini, în schimb, puse casca și transmiţătorul înapoi în dulap, 
de unde le luase. Apoi se duse la ușa încuiată. Trase adânc aer 
în piept. Sosise momentul să preia controlul asupra situaţiei. 


238 


— Kirsten! urlă el cât îl ţinură plămânii, bătând cu pumnul în 
ușă. Kirsten! Trebuie să mă duc la baie! Vino sus! Deschide-mi 
ușa! 

După niciun minut, George auzi scările scârțâind și se opri din 
bătut cu pumnul în ușă. Se întoarse și aruncă o privire spre 
gazonul cenușiu, spre merii cenușii și răzleţi. În spatele lor simţi 
valurile lovind stâncile erodate. Deja se făcea întuneric. Se uită 
la ceasul Breitling. Era aproape trei după-masă. Inima îi bătea 
puternic. Mai strigă încă o dată. 

— Kirsten, ce dracu’, trebuie să mă duc la toaletă! 

— Calmează-te, se desluși vocea lui Kirsten de la etajul de 
dedesubt. 

După încă vreo câteva secunde, se auzi cheia în ușă. 

— Vreau să te duci să stai pe pat până descui eu ușa, spuse 
Kirsten prin lemnul subţire. Așa că dă-te de lângă ușă. 

George gemu. 

— Haide, pe bune! Și ce naiba crezi că o să fac? O să te atac? 

Un amestec de dezamăgire și ușurare îl străbătu când se 
dădu înapoi de lângă ușă și se duse spre pat. Prima lui idee 
fusese să se arunce pe ea în momentul în care avea să deschidă 
ușa. S-o surprindă, să se lupte cu ea, s-o pună la pământ și să-i 
ia arma înainte ca ea să știe măcar ce se întâmplă. Era un plan 
bine pus la punct în mintea lui, dar n-ar fi avut niciun fel de sorți 
de izbândă. Era, probabil, mai puternică și mai deșteaptă decât 
el. În plus, cu siguranţă, tipa lupta murdar. Pentru el, era chiar 
bine că tentativa lui fusese exclusă imediat. 

— Bine, spuse el. Stau pe pat. 

Cheia se întoarse în broască și Kirsten rămase în cadrul ușii. 
Părea foarte atentă și concentrată, cu pomeţii mai proeminenţi 
ca de obicei, cu gura întinsă într-o linie subţire. 

— Ține-ţi mâinile la vedere, zise ea. Și pune-ți astea. 

Îi aruncă pe patul nefăcut, drept lângă el, o pereche de cătușe 
negre, de culoare mată. Nu se mișcă din ușă. 

— Vorbești serios? întrebă George. Cătușe? Pe bune? Nu este 
de ajuns că mă ţineţi aici prizonier? Nu vă aduceţi aminte că 
toată chestia asta a început cu voi pe post de clienţi ai mei? 

— Termină cu prostiile, îl întrerupse Kirsten. Pune-le și gata. Și 
fii mulţumit că nu respect întrutotul protocolul. Fiindcă, potrivit 
regulilor, ar trebui să-ţi pun o glugă pe cap și căști pe urechi 


239 


când nu ești în zona de detenţie. Așa că ai face bine să consideri 
chestia asta o favoare. 

— Reguli? mormăi George. Ce naiba de reguli? De când s-a 
transformat chestia asta în Guantânamo? 

Kirsten nu-i răspunse, ci doar îi făcu semn să se grăbească. 
George își puse cătușele, oftând. Se închiseră fără zgomot și 
îngrijorător de strâns în jurul încheieturilor. 

— După tine, îl zori Kirsten. Știi unde e baia. Sunt la câţiva 
pași în urma ta. Îmi pare rău, George. Chiar nu cred că o să faci 
ceva stupid, dar noi avem regulile noastre pe aici. 

George încuviință muţește și făcu un pas incert spre scări. 
Capul i se învârtea. Poate că asta era singura lui șansă. De ce 
fusese așa de impulsiv? De ce nu-și făcuse un plan, ceva? De ce 
era așa de idiot, așa de incredibil de idiot? 

La capătul scărilor, pe palier, era o baie pentru oaspeți. Acolo 
îl ducea Kirsten. Poate că ar putea-o convinge să-l lase să stea 
în camera de zi o vreme. Să nu se mai plictisească așa de tare. 
Odată ajuns acolo, ar putea să se gândească la ce are de făcut. 
Pășea încet, atent, încercând să mai câștige niște timp. Scările 
se învârteau cu el. 

Abia când se uită în jos, spre intrare, își dădu seama că șansa 
lui se ivise, o șansă mică, minusculă. Se simţi dintr-odată exaltat 
și speriat, întrezărind posibilitatea. Pe pervazul ferestrei de la 
capătul scărilor, se afla un iPhone pus la încărcat. De unde era 
ea, la trei pași în spatele lui George, Kirsten nu-l văzuse încă. 

In decurs de-o secundă, decise să parieze totul pe o singură 
carte. Țipând, se prefăcu brusc că alunecă, mai făcu doi pași pe 
scări, părând că se redresează, apoi se aruncă înainte, îndoindu- 
se, în așa fel încât să pară că a căzut pe-o parte, împiedicându- 
se de ultimele câteva trepte. 

— Aaaaaaaah, urlă el. 

Simţi lemnul uzat al scărilor intrându-i în șold. Căzu pe 
dușumeaua parchetată, lovindu-se la umăr. Însă singurul lucru 
pe care îl vedea George era telefonul, cu încărcătorul lui. În 
cădere, reușise să se rotească și să-și întindă braţele spre 
fereastră. Prinse cordonul încărcătorului între degete și trase cât 
de tare putu. Telefonul căzu, smuls de pe pervaz, și ateriză pe 
podea. George ajunse cu capul în calorifer și simţi ceva umed și 
lipicios ajungându-i în ochi. Probabil că-și pocnise o arcadă. 
Printr-o ceață roșiatică, văzu telefonul în faţa lui, pe podea, încă 


240 


învârtindu-se de la căzătură. Își întinse braţele, puse mâna pe el 
și-l ţinu strâns, aproape. 

— Ce naiba! o auzi pe Kirsten hâșâind în spatele lui. 

Pașii ei duduiau pe scări. George se încovoie, cu umărul încă 
pe podea și, cu amândouă mâinile, împinse telefonul pe sub 
cureaua de la pantaloni, direct în chiloţii albi și strâmţi 
cumpăraţi de Josh. Pentru prima dată de când îi primise, fu 
recunoscător că nu erau boxeri. In felul acesta, telefonul nu 
avea nicio șansă să cadă. Incercă din răsputeri să tragă peste 
pantaloni puloverul imens, de împrumut, de pe el, în așa fel 
încât să nu se vadă nimic. 

Kirsten se afla în spatele lui. „O să mă omoare, reflectă 
George. Acesta e momentul în care voi muri.” 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, părând a fi îngrijorată de- 
adevăratelea. 

— M-am împiedicat, șuieră George printre dinţi, gâfâind. Și 
cătușele astea nenorocite nu m-au ajutat nicicum. 

Kirsten se lăsă pe vine, lângă el, iar George se rostogoli pe 
spate și își acoperi prohabul. 

— Sângerezi, îi zise Kirsten. Ţi-ai spart o arcadă. Nu este nimic 
serios, dar trebuie să-ţi pui un plasture, ceva. Haide, du-te în 
baie și curăţă-te. g 

El se ridică în genunchi. Il durea tot corpul, sprânceana îi 
zvâcnea. Oare era posibil? Chiar era posibil ca ea să nu fi văzut 
telefonul? Abia îndrăznea să respire, dar tot reuși să zâmbească. 

— Imi pare rău, spuse el. Pe bune, n-am vrut să cad și să mă 
rănesc. 

— Aha, bine că nu ţi-am pus glugă pe cap, că ai fi trecut direct 
prin fereastră, zise ea sec. In picioare! 

George se ridică precaut. Işi apăsă cu degetele rana 
sângerândă și se îndreptă spre baie. 

Telefonul era rece și greu pe organele lui genitale. Oare asta 
era senzaţia pe care ţi-o dădea ultima șansă? 


e 23 decembrie 2013 


Stockholm și Arkosund, Suedia 


241 


Este același aeroport, însă un alt timp. Lemn și sticlă, și 
cafenele Starbucks*?. O încredere în sine care nu exista aici în 
urmă cu douăzeci și cinci de ani. Bine aţi venit în capitala 
Scandinaviei. Oameni zâmbind. Nu mai e același aer de 
înmormântare. Dar, în timp ce manevrez Volvo-ul meu închiriat 
pe autostradă, după ore de zbor și o diferenţă de fus orar care 
mă dă peste cap, întunericul Scandinaviei este același. În rest, 
până și designul mașinii s-a schimbat. Nu mai simunt ca niște 
coșciuge, ci ca apa, cu linii fluide și geamuri fumurii. De aici 
încep să-mi refac traseul iniţial și să merg pe propriile urme 
până la capăt. 

Conduc pe același asfalt, prin același hăţiș de pădure, peste 
aceleași poduri și câmpuri umede. Același drum unde toate sunt 
exact la fel cum mi le aduc aminte, și singurul lucru nou sunt eu. 
Aici voi suferi consecinţele acţiunilor mele. Aici voi prelua 
controlul poveștii și-i voi schimba cursul. 

Au trecut douăzeci și cinci de ani de când am condus pe 
același drum, doar atunci, acea singură dată, și totuși îmi aduc 
aminte perfect, fără să am nevoie de GPS. Ninge când mă 
opresc să-mi cumpăr cafea ca să nu adorm. Cristale 
microscopice strălucesc în lumina neonului de la Shell Select. 
Din gură îmi ies coloane puternice, compacte de abur. Plăcintele 
cu scorțișoară sunt mai mari și mai dulci. Cafeaua nu mai este 
apă chioară, ci amară și amestecată cu spumă de lapte. Arunc 
jumătate din ea într-un coș de gunoi modern, acoperit cu 
instrucţiuni tehnice și complicate despre reciclare, și continui să 
conduc pe drumul negru, aproape pustiu. E dificil să rămân sub 
limita de viteză. Nerăbdare, teamă, timpul care se sfârșește. 
Sunt vânat ca un fugar de lume. lar mie nu-mi trece prin minte 
decât că regret totul. Și că, poate, nu este nimic pe care să nu-l 
regret. 

Undeva, lângă Norrköping, ies de pe autostradă și intru pe 
drumuri înguste, bătute de vânturi, unde sunt învăluit de un 
întuneric atât de intens, încât sunt nevoit să încetinesc, un 
întuneric atât de dens, că abia lasă lumina farurilor să-l 
pătrundă. Fiecare mașină care îmi apare în drum este ca o 
explozie care îmi zguduie întreaga lume pentru o secundă, apoi 


32 Starbucks Coffe Company este liderul mondial în comercializarea și prăjirea cafelei, 
dar și o marcă de renume. Prima cafenea Starbucks a fost deschisă în 1971, în 
Seattle, în istorica piaţă Pike. (n. red.). 


242 


dispare. N-ar trebui să mă surprindă starea de fapt. Am mai 
întâlnit-o și înainte. Dar istoria mea este falsă, plină de 
construcţii, de justificări. Nici măcar amintirile mele despre 
întuneric nu se potrivesc cu realitatea. 

De data asta ies de pe șosea chiar înainte de a intra în 
Arkösund. Evit evidentul. Nu sunt sigur de informațiile pe care le 
au dușmanii mei. Pădurea s-a mai rărit și este înlocuită cu stânci 
și tufișuri cioturoase. Ferestrele întunecate ale caselor pustii de 
vacanţă strălucesc în lumina farurilor. Vântul șuieră lovindu-se 
de mașină și ștergătoarele alunecă pe parbrizul ud de zăpadă și 
lapoviţă. Dacă n-aş vedea pe ceasul de pe bord că este după- 
amiază doar, aș zice că e miezul nopţii. Asfaltul se transformă în 
pietriș și, în sfârșit, drumul se sfârșește în portul unde nu văd 
decât o singură barcă purtată de colo-colo, prin vântul 
năprasnic. 

Încetinesc și opresc mașina lângă smocurile de trestie uscată. 
Îmi trag pe cap gluga gecii Gore-Tex și ies în furtună. Mă aplec 
asupra portbagajului Volvo-ului și trag fermoarul inert al 
rucsacului meu din cauciuc, care era deja în mașină când am 
luat-o de la firma de închirieri. Verific din nou pușca automată 
elveţiană de pe care am șters și numele modelului, și numărul 
de înregistrare. Verific din nou încărcătoarele de rezervă. Când 
sunt satisfăcut că totul e în regulă, scot din rucsac o salopetă 
căptușită și impermeabilă, o căciulă, mănuși impermeabile, GPS- 
ul cu hărți navale, deja încărcate și afișate și cu traseul deja 
identificat. 

Barca micuță cauciucată este exact acolo unde mi s-a spus că 
o să fie. Ascunsă în tufișuri, la trei metri de ponton. Susan s-a 
descurcat repede. S-a pregătit bine. 

Îmi pun bagajul în barcă și atașez GPS-ul de bordul de 
comandă din faţa mea. Împing barca în apă, aproape de ponton, 
astfel încât să pot să pășesc în ea fără să mă ud. Imi intră 
zăpadă în ochi. Vântul urlă turbat. Chiar și aici, atât de departe 
de larg, valurile sunt albe de spumă. În larg, totul va fi mult mai 
rău. 

Mă uit la harta marină electronică și fac niște ajustări ale rutei 
pe care o am de parcurs, astfel încât să fiu la adăpost de vijelie 
și să rămân ascuns de radare. După câteva încercări, reușesc să 
intru în barca de cauciuc care se lovește înnebunită de ponton. 
Îmi scot mănușile și-mi vâr mâinile în buzunare. Degetele mele 


243 


îngheţate reușesc să ajungă până la fermoarul de la buzunarul 
interior. Il deschid și simt atingerea argintului învechit al 
medalionului. Pentru un moment, sunt tentat să-l scot afară, să-l 
deschid și să te mai văd încă o dată. A trecut atât de mult de 
când nu te-am mai văzut. Dar este prea întuneric, e prea frig. 
Nu-mi pot permite să-l pierd. Este parola mea, șiboletul meu. În 
schimb, îmi închid haina și împing barca de la țărm. Marea este 
la fel de întunecată ca întreg peisajul din jur. Ruta roșie a hărții 
maritime din GPS strălucește în lumina ei singuratică, prin 
lapoviţă, prin ninsoare, prin vânt. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Când Klara se trezi, în sfârșit, era deja întuneric. Se ridică în 
capul oaselor, pe salteaua subţire și privi în jur, în lumina caldă 
și blândă a focului arzând mocnit în sobă, pe moment neștiind 
unde se află. Vântul scutură cabana din temelii, învârtindu-se pe 
lângă și prin ea, șuieră și urlă, zguduie acoperișul din tablă, 
cutremurând structura străveche. Între rafale, auzi valurile 
izbindu-se de stânci la nici douăzeci de metri de cabană. Klara 
își frecă ochii, amintindu-și unde este. 

Cât timp a dormit? De îndată ce Bosse a plecat, fusese 
cuprinsă de o oboseală imensă. Marea și insulele din 
împrejurimile ei o făceau să se simtă în siguranță. Bosse și 
Gabriella. Gabriella? Klara se strecură de sub așternuturi, 
tremurând și se târî ușor spre marginea mansardei unde 
adormise. Gabriella era întinsă pe spate, pe canapea, dormind în 
faţa sobei, cu o pătură roșie și uzată aruncată peste picioare. 
Era ceva atât de liniștit, atât de lumesc și reconfortant în scena 
aceea. 

— Gabriella? o strigă Klara încet. Dormi? 

Gabriella gemu ușor, se întoarse pe o parte și deschise ochii, 
clipind des. 

— Așa s-ar părea, răspunse Gabriella zgribulită, trăgând 
pătura pe ea. Ah, este atât de frig! Ce oră e? 

Klara aruncă o privire la ceasul de la mână. 

244 


— Aproape opt, răspunse ea. Dumnezeule, de când dorm? De 
șase ore? 

— Păi, ai cedat destul de repede, zise Gabriella, apoi se opri, 
părând a încerca să audă ceva afară. Ce vânt! exclamă ea. 

— Da, Bosse n-a exagerat când a zis că o să fie vijelie. 

Klara își dădu seama brusc că îi era îngrozitor de foame. 
Ultimul lucru pe care îl mâncase fusese un sandvici de la 
benzinărie, când au plecat din Stockholm. Işi adună geaca și 
blugii de pe jos și le îmbrăcă înainte de a cobori scările care 
duceau spre singura încăpere a cabanei. 

— Sandvici cu somon? o întrebă Klara. g 

Nici nu rosti bine cuvintele, că și împietri în loc, pe scară. Işi 
întoarse capul încet și întâlni ochii căscați de groază ai Gabriellei 
care se trezise de-a binelea. Auzise și ea. 

Poate că era vântul care mugea și zguduia acoperișul. Poate 
că era un pescăruș rătăcit în furtună. Dar li se părea că suna 
mai degrabă a voce omenească. Doar o secundă, apoi se pierdu 
în vuietul vijeliei. Foarte aproape. Klara se simţi paralizată. Cum 
era posibil? 

— Ce-a fost asta? șopti Gabriella. 

Klara își reveni și cobori cele câteva trepte. 

— Nu știu, zise ea în șoaptă. Poate e doar furtuna. 

Merse repede, pe vârfuri, până la mica bucătărie. Arma ei de 
vânătoare era tot acolo unde o lăsase, rezemată de colţul 
dulapului improvizat. Lângă ea, pe podeaua cabanei, se aflau 
două cutii pătrate din carton, pline cu gloanţe de rezervă. Oţelul 
armei era rece și familiar în mâinile Klarei când o ridică. Se 
aplecă și deschise una dintre cutii, desfăcu arma și puse câte un 
cartuș în fiecare ţeavă. Pușca se închise cu o pocnet înfundat. 

Îi făcu semn Gabriellei să se dea jos de pe canapea și să vină 
spre ea. Lumina difuză din sobă nu reușea să cuprindă toată 
distanța până la bucătărie, iar Klara reuși doar să distingă 
silueta ghemuită a Gabriellei. Făcu câţiva pași spre ea. Simţi 
mâna Gabriellei prinzându-se de ea, respiraţia ei sacadată. 

— Ce crezi? șopti Gabriella. A sunat ca o voce, nu-i așa? 

Klara ridică din umeri. 

— Poate. Este imposibil de spus cu exactitate. 

Dar sunase, fără doar și poate, ca vocea unui bărbat. Un ordin 
scurt, pe un ton puţin cam prea sus, într-un moment în care 
furtuna se calmase pentru o secundă, să-și tragă răsuflarea. 


245 


— Ce ne facem? 

Klara resimţi neliniștea din vocea Gabriellei. Era o neliniște 
care avea toate șansele să se transforme, să crească, să devină 
de necontrolat. Sămânţa haosului. Era ceva ce Klara învățase să 
recunoască în ultima săptămână mult mai mult decât și-ar fi 
dorit. Şi știa că trebuia să găsească, fără întârziere, o modalitate 
de a o menţine sub control. Se întoarse spre prietena ei, îi luă 
mâinile într-ale sale, lăsând, pentru o clipă, arma la o parte. 

— Gabriella, ascultă-mă, îi șopti ea. Nu ne putem permite să 
ne pierdem cu firea. Nu ne putem gândi decât la ce avem de 
făcut în momentul ăsta. Nu mâine, nu poimâine, nici măcar 
peste zece minute. Doar ce avem de făcut acum, în momentul 
acesta, următorul pas. Inţelegi? Crezi că reușești să faci chestia 
asta? Lasă-ţi frica la o parte. 

O auzi pe Gabriella înghițind greu. 

— Da, înţeleg, spuse ea printre dinţi. Ce crezi? Că o să am un 
atac de panică sau ceva în genul ăsta? Nu prea cred. 

Evident. Fusese nebună s-o subestimeze pe Gabriella. Evident 
că era la fel de capabilă, sau incapabilă, ca și ea să facă faţă 
acelei situații. 

— Bun, șopti Klara. Crezi că reușești să ajungi până la 
fereastră să vezi ce s-a întâmplat? Eu păzesc ușa. 

Klara simţi căldura trupului Gabriellei disipându-se de lângă 
ea când porni, pe vine, spre una dintre cele două ferestre care 
dădeau spre arhipelag. Dacă cineva ajunsese pe insulă, atunci 
debarcase în zona adăpostită de vânt și nu acolo unde valurile 
se înălţau prea sus și se izbeau prea puternic de țărm pentru a 
acosta. Ușa, de pe care Klara nu-și luase ochii o secundă, era în 
direcţia porțiunii deschise de coastă. Dincolo de ploaie și de 
vânt, Klara auzea valurile lovindu-se, cu putere, de stânci. 

Trecură, poate, zece secunde până când auzi, din nou, vocea 
șoptită a Gabriellei. 

— Klara, vino aici. Probabil că e mai bine să vezi asta cu ochii 
tăi. 

Klara apucă sănătos de pușcă și se furișă spre fereastră. Se 
lăsă pe vine lângă Gabriella. 

— Ce? Ce e? întrebă ea în șoaptă. 

Dar nu fuse nevoie să aștepte să-i răspundă Gabriella. Văzu și 
singură. Pe aceeași cale pe care veniseră și ele dimineaţă zăriră 
lumina intermitentă a unei lanterne. 


246 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


__ George încuie ușa de la baia de oaspeţi și aprinse lumina. 
Incăperea minusculă nu avea ferestre, motiv pentru care, 
probabil, Kirsten îl lăsase singur. Se privi în oglinda mică de 
deasupra chiuvetei. Arăta ca naiba. Jumătate de față era 
acoperită cu sânge. Partea de sus a puloverului era și ea 
îmbibată, iar rana de deasupra sprâncenei continua să 
sângereze puternic. George fu nevoit să-și reprime greata, să 
lupte împotriva impulsului de a vomita și mațele din el. Ura 
sângele. Mai ales al lui. Dar nu se putea gândi la asta în acele 
clipe. Presă rana și se aplecă să-și spele faţa cât de bine putu. 

— Arăţi ca dracu’, îi spuse Kirsten, când el deschise ușa și ieși 
din baie. 

li zâmbi jenată și îi întinse o cutie rotundă. George o luă cu 
mâinile tremurânde. 

— Leucoplast de prim ajutor, zise ea. Ca să nu lași sânge în 
toată casa. 

— Mersi, răspunse George. 

— Mi-e teamă că trebuie să te încui din nou în dormitor, spuse 
ea, făcându-i un semn către scări. 

De data asta George nu-și mai târșâi picioarele. Făcu un efort 
destul de mare să nu pară prea dornic să se întoarcă în cușca 
lui. 

Stând pe pat, ascultă pașii lui Kirsten dispărând pe scările 
scârțâitoare. După ce se chinui puţin, reuși să desfacă 
leucoplastul și să-și oprească, cel puţin pentru o vreme, șuvoiul 
de sânge care curgea din sprânceană. Kirsten nu se deranjase 
să-i scoată cătușele și doar scutură din cap când îi sugerase că 
poate ar fi bine să-i lase mâinile libere. Nu insistase, îngrozit că 
ar putea să-și dea seama că ceva era în neregulă. 

Se ridică, scoase telefonul din chiloţi și foaia cu Sudoku din 
ascunzătoarea de după radiator. După ce se convinsese, pe cât 
posibil, că nu se afla prin preajmă și deci Kirsten coborâse, se 
așeză din nou pe pat și deblocă telefonul. Tremurând, tastă 911. 


247 


Sună de patru ori. Așteptând să i se răspundă, George simţi 
că pulsul i-o lua razna. Incerca, în același timp, să asculte la ușă, 
ca nu cumva să dea Kirsten buzna. In cele din urmă, auzi o voce 
calmă, de femeie. 

— 911. Cu ce vă pot ajuta? 

George simţi că-l ia cu ameţeală, iar gura i se uscă. Dece nu 
contactase poliția din Bruxelles cu mult înainte ca lucrurile s-o ia 
razna în asemenea hal? 

— Numele meu este George Lööw, spuse el. Bănuiesc că am 
fost răpit. 

— Unde sunteţi în momentul de față? 

Vocea era calmă, aparent neatinsă de drama inerentă a 
cuvântului „răpit”. 

— In Arkösund, cred. Există un astfel de loc care se numește 
Arkösund? Undeva în arhipelag, lângă Norrköping? Sunt încuiat 
într-o casă galbenă de niște americani... 

— Vă trimit ajutor imediat, îl întrerupse vocea. Rămâneţi la 
telefon. Vă transfer mai departe, mă înțelegeţi? Să nu închidetți. 

Urmă un clic și vocea fu înlocuită de un sunet gol, atmosferic. 
Zece secunde. Douăzeci. Treizeci. George ascultă la ușă. 
Deocamdată niciun zgomot. Apoi se auzi o voce la celălalt 
capăt. Un bărbat. Un suedez calm, stăpân pe sine. 

— Numele meu e Roger, spuse vocea. Fac parte din trupa 
antitero, în cadrul Säpo. 

— Aăă, bună ziua, răspunse George, oarecum nesigur. 

— Unde sunteţi? 

„Säpo, medită George. Da, așa mai merge.” Repetă la telefon 
tot ceea ce știa. Că fusese închis într-o casă galbenă din 
Arkösund. Incercă să-i explice cam unde era casa faţă de port. 

— Rămâneţi unde sunteţi. Nu încercaţi să scăpaţi sau să 
fugiţi. Ne ocupăm noi de asta. Câţi oameni vă păzesc? 

— In momentul de faţă, o singură persoană, răspunse George. 
Sunt încuiat într-o cameră. Ceilalţi se află toţi într-o barcă, 
încercând s-o găsească pe Klara Walldeâen. Ştiţi, cea căutată 
pentru... care este căutată de poliţie... 

— Câţi oameni sunt acolo, în total? 

— Cinci, cred. 

— Spuneţi că știți unde sunt? Că știți unde se află acum Klara 
Walldeen? 


248 


Era un soi de încordare în vocea lui. Era ceva, însă George nu 
reușea să-și dea seama ce anume. Cu telefonul prins între umăr 
și obraz, luă, cu mâinile încătușate și tremurânde, foaia cu 
Sudoku. Citi cu voce tare coordonatele. 

— Bun, spuse bărbatul de la telefon. Țineţi telefonul în 
apropiere, pentru orice eventualitate. Poate va trebui să vă 
contactăm din nou. Nu vă puneţi în pericol, telefonând și 
altcuiva. Este posibil ca ei să vă urmărească apelurile. 

— Desigur, consimţi George. Și acum ce se întâmplă? Veniţi 
să mă ajutaţi? 

— Vom face tot posibilul, spuse vocea seacă și plină de 
încredere. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


— Ce e aia? 

Vocea Gabriellei abia se auzea din cauza vijeliei și a rafalelor 
de vânt. 

— O lanternă? 

Klara simţi cum tot corpul i se încordează sub efectul 
adrenalinei din sânge. 

— Arată ca o lanternă, nu-i așa? spuse ea din nou. O fi Bosse? 

Klara ridică din umeri. 

— Bosse a zis că nu se întoarce până mâine. Și el știe foarte 
bine că nu are cum să se avânte pe o asemenea furtună. 

— Ce-ar trebui să facem acum? întrebă Gabriella. 

Klara se întoarse spre ea. Iși văzu propria groază reflectată în 
privirea Gabriellei. 

— Nu știu. 

Apucă pușca de vânătoare cu o mână, iar cu cealaltă îi 
deblocă siguranţa. Trase adânc aer în piept. Minutele treceau în 
șir. Viaţa întreagă i se restrânse în acele degete tremurânde și 
în tâmplele pulsând dureros. Mușchii încordaţi, în așteptare, 
gata să se destindă. 

Apoi cineva ciocăni violent în ușă. Bătăi rapide, puternice. 
Fasciculul de lumină al lanternei pătrunse prin fereastră. Pe 

249 


urmă se mișcă pe dușumea. Undeva, o voce estompată de 
mugetul furtunii, imposibil de distins. Klara se lăsă în jos, lipită 
de perete și-i făcu semn Gabriellei să vină lângă ea. Arătătorul 
ei se fixă pe trăgaci, tremurând. Bătaia în ușă reveni. lar apoi, 
când furtuna se liniști pentru o secundă, se auzi din nou acea 
voce. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


George tresări când auzi cheia întorcându-se în broasca de la 
ușa închisorii lui. Își ridică privirea și o văzu pe Kirsten stând în 
cadrul ușii. | se uită în ochi, îngrozit de-a binelea. Cum era 
posibil să n-o fi auzit venind pe scări? În clarobscurul încăperii, 
Kirsten părea neîndurătoare și concentrată. Orice sentiment de 
solidaritate și de bunăvoință va fi fost între ei dispăruse cu 
desăvârșire. Se uita la el cu o asemenea răceală, încât George 
fu nevoit să-și ferească privirea. Mâinile îi tremurau. Ce naiba 
făcuse? Cu colțul ochiului o vedea pe Kirsten ţinând în mână un 
pistol mare și argintiu. La capăt era atașat un cilindru lung și 
îngust. Un amortizor. 

— Dă-mi-l, spuse ea. 

Îi vorbea pe un ton jos și foarte calm, îndreptându-se spre el, 
cu pași mari și hotărâți. 

— Ce să-ţi dau? întrebă el. 

— Telefonul, cretinule, zise ea. Doar nu crezi că aveam să pic 
așa de ușor de fraieră? Că o să furi telefonul și o să suni la 
poliţie? Chiar n-ai priceput nimic? 

Ridică pistolul, îndreptându-l spre el. Amortizorul aproape că-i 
atingea fruntea lui George. Gura țevii părea enormă. 

— Este prea târziu, îi replică George. Am sunat deja la poliţie. 
Sunt pe drum încoace. Nu contează ce-mi faci mie, deoarece 
pentru tine e prea târziu. 

Vocea lui era mai mult șoptită. Kirsten înghiţi greu. 

— Ce te-a determinat să faci așa ceva? îl întrebă ea. Ce-a fost 
în capul tău? Ce-ai crezut că facem aici? Că ne prostim, că ne 
pierdem vremea, în arhipelag, de capul nostru, fără niciun fel de 

250 


protecție? Chiar ai putut să crezi așa ceva? Chiar ești așa de 
incredibil de naiv? 

Kirsten clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Ca și cum 
nivelul lui de ignoranță era dincolo de capacitatea ei de 
înțelegere. 

— Operaţiunea noastră e susţinută la cele mai înalte niveluri 
și poliția suedeză are ordine clare să nu intervină aici. Singurul 
lucru pe care l-ai reușit cu telefonul tău a fost să-i determini pe 
cei de la Poliţia Secretă Suedeză să sune la noi. Îmi pare rău să 
te dezamăgesc, George. Așa se poartă războiul împotriva 
terorismului la nivelul la care suntem noi. Așa că, George, dă-mi, 
dracului, telefonul ăla. Fă-o acum. 

Toate speranțele lui se evaporară instantaneu, numai pentru 
a fi înlocuite cu un sentiment paralizant de disperare. Însă, în 
același timp, altceva se întâmplă cu el. Simţi cum îl copleșește o 
furie cumplită, neașteptată și, în egală măsură, eliberatoare. 

Toate aceste minciuni și secrete, unele peste altele, straturi 
peste straturi. Tot ce-a avut de îndurat în ultima săptămână. 
Chiar să fie posibil ca animalele astea să facă, pur și simplu, tot 
ce vor cu el? Chiar nu erau niciun fel de reguli după care să 
acționeze? Nu era nimeni care să le ceară socoteală sau să-i 
întrebe ce mama dracului fac? 

Kirsten îi făcu semn, nerăbdătoare. 

— Dă-mi-l odată, șuieră ea. 

— Nu, îi răspunse el și scutură din cap, iar gura îi era atât de 
uscată, încât cuvintele mai-mai că refuzau să iasă. 

— Poftim? se răsti Kirsten. Cum adică nu? 

— Nu-ţi dau telefonul. 

Abia mai putea respira. Avea să-l omoare. Unul dintre ei 
oricum avea să-l omoare, indiferent ce se întâmpla. Brusc, i se 
păru extrem de important să nu se mai lase dominat. Să 
înceteze să mai coopereze. Fie că avea să conteze sau nu. 

George încercă să înghită și să se forţeze să nu se uite la 
amortizorul imens al armei, ci direct în ochii lui Kirsten. Sub 
ochiul ei stâng un mușchi zvâcni, abia perceptibil. Gura ei mare 
nu mai era decât o linie subţire. Ochii i se micșorară, privind 
atent. 

— Crezi că telefonul ăla contează la ceva? Chiar ești mai prost 
decât îmi imaginam. Nu vrei să pricepi? Sentința ta la moarte a 
fost deja semnată. 


251 


Vocea îi tremura și creștea în intensitate. Clipi de câteva ori, 
rapid. George își luă inima în dinţi. Văzu cum mâna ei se strânse 
și mai puternic pe pistol și un val de adrenalină îl invadă 
instantaneu. Degetul ei arătător se încârligă în jurul trăgaciului. 
Pe obraz, gura amortizorului era rece și dură. Ceva cald începu 
să i se răspândească în jurul prohabului. Făcuse pe el. 

— Închide ochii, îl sfătui ea. 

Vocea îi tremură din nou și o picătură de sudoare îi curse pe 
tâmplă. George i se uită în continuare în ochi, fără s-o slăbească 
o clipă. Era ceva în privirea ei. Ceva ce reuși să discearnă prin 
pâcla care i se așeză pe ochi, din frica lui de moarte. Ceva ce nu 
fusese acolo mai înainte. O fisură, o crăpătură, o ezitare. Nici 
măcar unui vânător cu sânge-rece nu-i plăcea să-și ucidă 
animalul de companie. 

— Închide ochii, fir-ai al dracu’! urlă ea. 

— Nu, șopti George. 

O secundă, infinit de lungă. Singurul sunet era cel al furtunii. 
Și al inimii lui George. Apoi, un pârâit în urechea lui Kirsten. 
Amândoi fură smulși din acele clipe tensionate, iar ea apucă 
bluetooth-ul și apăsă frenetic butonul transmiţătorului. 

Își mută privirea de la George doar o fracțiune de secundă. 

Ce se întâmplă în continuare nu fu decât rezultatul mecanicii 
pure. O dorinţă înnăscută, disperată, copleșitoare de a 
supraviețui. 

George se aruncă pe marginea patului, apucând, în același 
timp, ţeava pistolului cu mâinile lui încătușate și sucind-o, astfel 
încât s-o îndepărteze de el. Simţi explozia și presiunea aerului, 
și durerea ascuţită a glonțului mușcând din partea exterioară a 
lobului urechii drepte. Auzi un șuierat în creier, ca și cum cineva 
dăduse la maximum sunetul pulsului său. Undeva sub el sau 
lângă el o auzea pe Kirsten ţipând. Se prăbușiră pe podea. 
George avea senzaţia că se lupta sub apă, într-un spațiu cu 
gravitație zero. Nu mai știa care era susul și unde era josul. Ce 
era gând și ce instinct. Nu-i păsa decât de ţeava pistolului, tot 
ce vedea era gura ţevii. 

Se apleca și trăgea, se răsucea și dădea cu pumnul unde 
nimerea. Urmă încă o explozie surdă, iar ţeava armei se 
înfierbântă de la împușcătură. George plesni mâna care ţinea 
arma, îndreptând-o, din nou, departe de el, spre ceea ce 
presupunea a fi podeaua. Ar fi putut la fel de bine să fie și 


252 


tavanul. Sau peretele. Lumea era un talmeș-balmeș. Un 
caleidoscop. 

larăși tuse. Apoi mâna care ţinea pistolul îi dădu drumul. Un 
țipăt prelung, undeva lângă el. Mâini și unghii zgâriindu-i faţa, 
braţele și pieptul. Unghii care îi căutau ochii. George reuși să-și 
elibereze braţele și le ridică deasupra capului. Ţeava pistolului 
era încă fierbinte când îl apucă și-l cobori cu putere spre ceea ce 
presupunea a fi fața lui Kirsten. Lovi cât de tare putu. O dată, la 
început. Apoi, încă o dată. Pe urmă a treia oară. Auzi oase 
spărgându-se. Era ca și cum ar fi mușcat dintr-un os moale. 

Atacul asupra lui își pierdu din forță. Braţele acelea puternice 
își risipiseră energia. George ridică din nou patul armei. Era ca și 
cum ar fi fost orb. Surd. Un organism concentrat numai pe 
distrugerea dușmanului. Dar vălul de pe ochi, paralizia pe care o 
resimţise se întoarseră chiar înainte de a mai lovi încă o dată. 
Ședea pe pieptul lui Kirsten. Faţa ei distrusă de lovituri. Sunetul 
acela gâlgâit, ca și cum respira greoi prin oasele acelea 
sfărâmate, prin sânge. Își feri privirea și se chinui să se ridice în 
genunchi. Mâna îi tremura și lăsă ţeava armei să se odihnească 
pe fruntea lui Kirsten. 

— Cheile, spuse el. Unde sunt cheile de la câtușe? 

Kirsten bâjbâi prin buzunarul de la pantalonii ei militărești și o 
legătură de chei căzu, cu un clinchet, pe podeaua din lemn. 

— Cheile de la cealaltă barcă de pe ponton? 

Kirsten scutură din cap. 

— Ce naiba ai de gând să faci? Să-ţi salvezi prințesa? Cine te 
crezi? Rambo? 

Vocea îi era încărcată de oboseală, de sânge, de înfrângere. 

George nu ezită nicio secundă înainte de a îndepărta ţeava 
pistolului de fața lui Kirsten și de a-i trage un glonţ în coapsă. Fu 
surprins de puterea reculului și aproape căzu pe spate. Kirsten 
urlă. 

— Cheile de la barcă, repetă George. 

Kirsten pufni, scutură din cap și mugi ca un animal rănit. 

— İn dulapul de lângă ușa de la intrare, spuse ea printre dinţi. 
Oricum, le-ai fi găsit și singur, probabil. 

George se ridică și reuși să-și scoată cătușele. Nu îndrăzni să 
se uite la Kirsten, care gemea pe podea. Oare era posibil ca el 
să fie responsabil de o asemenea distrugere? Se simţea vinovat 
și n-avea stare. Era o femeie. Bătuse o femeie. O femeie cu care 


253 


el, până în urmă cu câteva minute, avusese, în perioade de timp 
disparate, aproape o relaţie amicală. Cu un efort extrem, se 
forță să-și alunge asemenea gânduri și să tragă cearșaful de pe 
pat. Îl rupse, sistematic, în fâșii lungi, late de șase, șapte 
centimetri. Fără să se uite la Kirsten, le așeză pe podea, lângă 
ea. 

— Poţi să-ţi legi astea în jurul rănilor, îi zise el. 

Apoi se duse la ușă și o încuie în urma lui. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Bătaia persistentă în ușă. Vocea de afară, sfâșiată de vânt. La 
început, imposibil de înțeles. Apoi, dintr-odată, absolut clară. 
Klara simți cum frica paralizantă se disipă. 

— Bunicule? ţipă ea. 

Se întoarse spre Gabriella, ușurată. 

— Este bunicul! Dumnezeule! 

Lăsă pușca pe podea și își trecu mâinile peste faţă. 

— Doamne, ce nebunie! zise Gabriella. Am crezut că o să... 
nici măcar nu știu ce-am crezut. 

Klara deja se grăbea spre ușă. Când o deschise, vântul o luă 
în primire și Klara trebui să se lupte cu rafalele puternice, ca să 
nu fie luată pe sus. Zăpada îngheţată intră buluc în cabană pe 
ușa deschisă. 

— Bunicule! urlă ea încercând să fie auzită prin vântul 
puternic. Ce faci aici, pentru Dumnezeu? 

Bunicul purta o haină de ploaie portocaliu neon. O pălărie 
marinărească impermeabilă - atât de purtată, încât deja se 
înnegrise -, era trasă pe ochi. În spatele lui se vedea o a doua 
lumină. Încă o lanternă. Klara se uită peste umărul lui și zări, în 
întuneric, o siluetă întunecată. Bunicul o apucă de cot și o 
conduse, cu blândeţe, în cabană, la căldură, atâta câtă mai era. 

— Klara, spuse el, calm. Sperasem să vii să ne vezi de 
Crăciun. 


254 


Îi zâmbi vag și obosit, scoțându-și pălăria și îndreptându-se 
spre sobă. Crăciun. Klara își reprimase complet gândul că era 
decembrie, darămite Crăciunul. 

— Poftim? zise ea. Ce zi este azi? 

— Ajunul Crăciunului, răspunse bunicul. Klara, stai jos, te rog. 

Ea își întoarse capul și văzu celălalt bărbat - silueta - venind, 
precaut și nesigur, spre pragul ușii. Și el era îmbrăcat în haine 
impermeabile, considerabil mai moderne și cu o tehnologie de 
fabricare mai avansată decât cea folosită pentru veșmintele 
bunicului. Puse înăuntru, pe podea, un rucsac negru și rămase în 
picioare, lângă ușă. 

— Cine este? întrebă Klara. 

Strângea tare pumnul pe patul armei, cu arătătorul fixat pe 
trăgaci. 

Bunicul își descheie haina de ploaie și o lăsă să cadă pe 
podeaua din lemn. 

— Ca să-ţi răspund cinstit, nu știu, zise el. Dar am bănuielile 
mele. Se așeză pe un scaun din lemn și-i făcu semn Klarei să ia 
loc pe canapea. Ea se conformă, fără să-l scape însă din ochi pe 
bărbatul de lângă ușă. 

— Este american, cred. A apărut în Aspâja în urmă cu vreo 
oră. A 

Klara simţi panica amenințând s-o sufoce. Işi puse arma pe 
genunchi, apucând-o strâns cu amândouă mâinile. 

— Dumnezeule! exclamă ea. Tu n-ai de unde să știi, însă... 

Bunicul îi puse o mână rece pe genunchi și clătină din cap. 

— A cunoscut-o pe mama ta, Klara. A dovedit-o în mai multe 
moduri. Aș fi murit mai degrabă decât să-l aduc la tine, dacă aș 
fi bănuit că ascunde ceva. 

— Dar cum de știai? 

Bunicul îi aruncă o privire piezișă și îi făcu din ochi. 

— Am metodele mele, după cum știi, răspunse el. 

— Nu poți să ai încredere în Bosse și pace bună, își dădu ea 
seama. 

Bunicul se întoarse spre Gabriella și-i zâmbi. 

— Ce faci, Gabriella? o întrebă el. A trecut ceva vreme de 
când nu te-am văzut. 

Klara însă nici măcar nu-i auzea. Ochii ei erau fixaţi asupra 
bărbatului care stătea în picioare lângă ușă. Acesta scutură 


255 


zăpada de pe glugă cu mănușa lui groasă și apoi o trase de pe 
cap. 

Arăta la vreo șaizeci de ani, cu un trup clădit ca al unui atlet 
maratonist. Părul îi era tăiat scurt, dar negru și des, precum 
coama unui cal. Obrajii și bărbia îi erau acoperite cu o barbă 
scurtă și ţepoasă, de o zi. Ochi căprui și piele măslinie. Poate că 
avea origini arabe sau mediteraneene. Klara îi întâlni privirea, 
însă el și-o feri. Bărbatul aceasta n-o înfricoșa; în schimb, îi dădu 
impresia că era cufundat într-o tristeţe profundă. Ca și cum ar fi 
stat prea mult și mult prea singur în compania unui imens 
regret. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Stau, în zăpada apătoasă, lăsând furtuna, ninsoarea să se 
învârtă în spirale în jurul trupului meu adăpostit în salopeta 
impermeabilă Gore-Tex; mă las legănat de vânt la fiecare pală. 
Închid ochii în timp ce bătrânul bate în ușă cu pumnul, strigă în 
contra vântului, în dialectul lui melodios. Furtuna îi îneacă 
strigătul, îi smulge cuvintele, trimițându-le în toate direcțiile, 
sfărâmându-le în atomi, în bucăţi de vocale, de consoane care 
se învârt fără de ţintă în ninsoare, în mare. 

Când ușa se deschide, este ca și cum aș orbi, ca și cum ochii 
ar refuza, pe moment, să primească semnalele pe care le trimite 
creierul. Poate că e un mecanism de apărare? Singurul rămas, 
cel definitiv, cel mai puţin definit dintre toate. Mecanică în loc de 
psihologie. Un corp contondent cu care să mă apăr de 
momentul în trebuie să ajung, în sfârșit, faţă în faţă cu produsul 
trădării mele. Dar, în cele din urmă, evident, nu am unde să mă 
ascund și ochii, pur și simplu, se adaptează la lumină. 

Printr-o perdea de zăpadă, o văd în chenarul dreptunghiular al 
ușii. Stă în prag, slabă și obosită, încercând să împiedice furtuna 
să ia ușa pe sus, cu totul. Într-o mână are o pușcă de vânătoare 
care pare imensă faţă de trupul ei subţire și ceva la felul în care 
o ţine dă impresia de o abilitate firească, înnăscută de a o 
mânui. 

256 


Mă chinui să disting încăperea din faţa mea și întâlnesc 
privirea ei directă. Ochii îi strălucesc ca apa în întuneric. Sunt 
ochii tăi. Nimic nu mă poate apăra de constatarea subită că 
inima care îi bate în piept este inima mea. Că sângele ei e 
sângele meu. Ideea în sine e mult prea mare pentru a o putea 
pricepe până la capăt. Furtuna s-a mutat la mine în creier și se 
întețește. Tot ce am gândit până acum. Tot ce nici măcar nu am 
avut curajul să-mi spun mie, dar care a crescut în mine toată 
viaţa. Totul este ruină acum. Rămășițe ale acestei furtuni. Am 
lăsat-o singură. Ai milă de mine. 

e 

Îl văd pe bătrân luând-o, cu blândetţe, de braţ și conducând-o 
înapoi în cabană. Ea se așază pe canapea în faţa sobei. El își 
scoate pălăria impermeabilă de pe cap. Cizmele lui lasă urme 
umede pe podeaua din lemn nelăcuit. Intru în încăpere încet, 
prudent. Imi scot gluga, îmi pun rucsacul pe podea, în faţa ușii. 
Zăpada se topește pe mine și cade pe dușumea fără zgomot. 

Lângă sobă stă încă o femeie, la fel de tânără. Își mută 
frenetic privirea de la Klara la mine, trecându-și, iar și iar, 
mâinile prin părul ei roșcat. Face chestia asta ca să nu intre în 
stare de șoc, ca să se menţină sub control. Probabil că a crezut 
că am venit să le omorâm. 

Bătrânul vorbește domol, într-o limbă bizară. Nu am idee ce-i 
spune, cât știe sau cât de multe bănuiește. N-am schimbat cu el 
mai mult de cele câteva cuvinte pe care le-am învăţat în limba 
lui, înainte de a veni aici, la el și la soţia lui. 

„Am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră. Klara e în mare 
pericol. Am venit s-o ajut.” Și apoi i-am dat medalionul soției lui. 
Fotografia fiicei sale. Ochii ei când i-au întâlnit pe-ai mei: 
albaștri azur, ca un cer de iarnă. Aceiași ochi pe care n-am să-i 
uit niciodată. De ce au decis să aibă încredere în mine? A fost ca 
și cum au știut instinctiv cine eram. Ca și cum m-ar fi așteptat. 

Bătrânul terminase de vorbit și tânăra, cea care este fiica 
mea, dacă pot măcar să-i spun așa, dacă pot să-mi permit să 
rostesc cuvântul ăsta, se întoarce, în sfârșit, spre mine. Aud 
valurile lovindu-se și revărsându-se peste stâncile de granit; 
vântul care nu slăbește niciodată din intensitate. Inima furtunii. 
N-am crezut nicio clipă că am să reușesc să ajung până aici. 
lată-mă la finalul planului meu. Din tot n-a mai rămas decât 


257 


haos, noroc, adevăr. Vocea ei este mai profundă decât m-aș fi 
așteptat. Engleza ei este britanică și foarte firească. 

— Bunicul zice că ai cunoscut-o pe mama, spune ea. Cu 
siguranţă, ţi-ai ales un moment foarte ciudat ca să-mi faci o 
vizită. 


e 23 decembrie 2013 


Arkosund, Suedia 


George cobori scările împiedicându-se, aproape scăpând din 
mâini pistolul greu și ţinându-se de balustradă ca să-și recapete 
echilibrul. Greaţă, șoc, sânge. Imaginea lui Kirsten, cu chipul 
distrus de lovituri și faptul că el fusese cel care o bătuse. Abia 
ajunse în baie, la timp, ca să vomite. 

Două convulsii puternice, de neoprit. Ochii i se umplură de 
lacrimi de la acreala vomei, a urinei și a sângelui de pe el. Capul 
îi zvâcnea dureros, faţa îl durea, trupul întreg zvâcnea întruna și 
sângera cumplit. 

Când simţi că n-a mai rămas nimic în stomac, se lăsă lângă 
veceu, cu spatele lipit de un perete din piatră naturală, frumos 
finisat și renovat. Deasupra lui auzi un zgomot ca și cum cineva 
își târșâia picioarele, apoi apasă clanţa ușii de la dormitor. Işi 
tinu răsuflarea. Ştia că încuiase ușa aceea și că luase cu el toate 
căștile și transmiţătoarele radio, de frică să nu-și contacteze 
Kirsten prietenii ei dragi. După un minut, se așternu din nou 
liniștea. Oare el o omorâse? Nu se poate s-o fi omorât. Îi vorbise 
înainte să plece și se mișcase aparent, de colo-colo, prin 
dormitor chiar în urmă cu câteva minute. Dar tăcerea aceasta 
era înspăimântătoare. Poate că era rănită de moarte? 

Nu știa cât timp rămăsese acolo nemișcat, în cele din urmă își 
dădu seama că îi clănțăneau dinţii de frig. Se chinui să se ridice 
în picioare și să-și scoată cămașa peste cap. Era grea de atâta 
sânge îmbibat. Își dădu jos și pantalonii, și chiloţii plini de urină. 
Gol și tremurând din cap până în picioare, se uită în oglindă. 
Dumnezeule! Intră în dușul imens și dădu drumul la apa 
fierbinte. Apa curgea pe el, amestecându-i-se cu lacrimile. 


Se forță să iasă din duș după doar câteva minute. N-avea 
timp de pierdut. Dar măcar picioarele nu-i mai tremurau așa de 
tare. Găsi într-un buzunar leucoplastul de la Kirsten. Își puse o 
bucată peste sprânceană. Apoi încă o bucată pe lobul urechii. În 
oglindă arăta ca o biată fiinţă nenorocită și obosită. 

Gol încă și tremurând de frig, se duse într-unul dintre 
dormitoarele albe, frumoase și stilate, unde dormeau oamenii lui 
Reiper și începu să caute prin sertare, scoțând totul afară, fără 
milă, fără să se gândească, până când dădu peste hainele unuia 
dintre ei. Blugi peste blugi. Tricouri și pulovere. Măsuri mari, dar 
erau curate și calde. Işi puse două perechi din fiecare. Totuși, 
încă nu reușea să-și oprească mâinile din tremurat. Sub un 
teanc de lenjerie intimă, găsi un încărcător de rezervă care 
părea să se potrivească la pistolul lui Kirsten. ȘI-I vâri în buzunar 
și ieși pe scări. 

Capul i se învârtea cumplit. Fugi. Fugi. Fugi. Nu se putea 
gândi la altceva. Să tragă, pur și simplu, o haină pe el, cât putea 
de repede, să iasă pe ușă afară și să alerge prin zăpadă. Orice, 
numai să plece de acolo. Să plece cât mai departe posibil de 
cruzimea lui Reiper și de chipul desfigurat al lui Kirsten. 

Și apoi? Unde se va duce? Unde se va ascunde? Și dacă 
avusese dreptate Kirsten când îi spusese că poliția suedeză era 
de acord cu acțiunile lui Reiper și ale găștii lui de criminali, și-i 
sprijinea în demersurile lor? N-ar fi fost cu nimic mai în siguranţă 
în apartamentul lui din Rådmansgatan. 

Și pe urmă mai era și Klara în ecuaţie. Abia o cunoștea. Nu 
era stilul lui să-și bată capul cu ce li se întâmpla altor oameni. 
Fiecare trebuia să-și poarte singur de grijă. Însă el era spionul. 
El o târâse în chestia asta. Chiar dacă își dorea din tot sufletul, 
era ceva în toată afacerea asta ce nu putea abandona. Faptul că 
el știa unde era. Poate că ar putea s-o avertizeze? Ce alternativă 
avea? 

O haină groasă, impermeabilă era agăţată de un cârlig, în hol. 
Și-o aruncă pe umeri și îndesă pistolul în buzunar. Haina era cu 
un număr mai mică. S-o ia naiba, nu mai conta. Pe cuier mai 
erau și o pereche de mănuși și o pălărie. Se mișcă rapid, de frică 
să nu fie cuprins de îndoieli dacă își permitea să se relaxeze, fie 
și pentru o secundă. 

Cheile erau, într-adevăr, agățate în dulapul de lângă ușă. 
Scoase și iPhone-ul, dar rezistă impulsului de a suna pe cineva, 


259 


indiferent pe cine. În special pe taică-său. Nu putea să-și asume 
riscul de a fi prins din nou. Cu câteva apăsări pe ecranul 
telefonului, deschise aplicaţia cu hărți. 

Câteva secunde mai târziu, reuși să-și încarce coordonatele 
pe care le dictase Reiper. Navigare pe mare cu Google Maps? Și 
încă pe furtună? Era o nebunie curată. Dar n-avea altceva. Harta 
arăta o insuliţă în arhipelag. Făcu zoom pe imaginea din satelit. 
Era pe insulă ceva ce semăna cu o cabană. Acolo trebuia să 
ajungă? Oare acolo era Klara? Bateria telefonului era încărcată 
aproape complet. | se păru suficient. 

Când deschise ușa, vântul rece năpădi în hol. Își trase pălăria 
pe frunte și fugi până la ponton. Urmele pașilor lui fură repede 
acoperite de zăpadă în timp ce sări în barcă și dădu drumul la 
supapa rezervorului de combustibil. Măcar verile petrecute în 
arhipelag, când era copil, l-au învățat cum să conducă o barcă 
pe mare. Chiar și așa, reuși să pornească motorul abia din a 
treia încercare. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Nu-i răspund. Nu am răspunsuri și nici cuvinte cu care să 
explic. Tot ce știu este că adevărul m-a ajuns, în sfârșit, din 
urmă. Că minciunile n-au fost niciodată spuse până la capăt. 
Faţa ei îi trădează epuizarea, dar este foarte frumoasă. Și totuși 
e ceva implacabil în expresia ochilor ei. Ceva puternic și hotărât 
care mă debusolează. O încăpățânare pe care n-o regăsesc în 
mine. Probabil că vine de la tine. De fapt, știu sigur că vine de la 
tine. Îmi feresc privirea cu orice preț. 

Incapabil să-i vorbesc sau să-i explic, mă duc spre fereastra 
care dă spre arhipelag. Privesc atent, scrutând întunericul. N- 
avem idee cât de multe știu dușmanii noștri. 

— Cine mai știe că ești aici? o întreb eu fără să mă întorc spre 
ea. 

Imaginea mea, reflectată în oglindă, se suprapune peste a ei. 
Părul îi este scurt, tăiat neglijent și vopsit prost. O deghizare de 
amator care nu poate să ascundă faptul că părul ei este negru 

260 


ca pana corbului, așa cum fusese și al meu cândva. Că pielea ei 
e pielea mea. 

Își înclină capul, își dă la o parte o șuviţă de păr de pe frunte, 
ochii i se învârt în cap neîncetat. Mă doare s-o văd atât de 
neliniștită. Acea paranoia și acea tristețe a căprioarei vânate. 
Există, oare, un fel de a fi în lumea asta care să-mi fie mai 
familiar decât ăsta? 

— Nimeni, răspunse ea. Nu mai știe nimeni că sunt aici. 

Mă întorc. N-avem timp pentru asta. 

— Fii serioasă, îi zic eu. Te-am găsit. Bunicul tău știa unde 
ești. Mai încearcă o dată. Cine mai știe că ești aici? 

Cuvintele îmi sunt prea dure. Vocea mea este pregătită 
pentru interogări. Trăsăturile feţei i se înăspresc, devine tăcută, 
însă mocnește în străfunduri. 

— Cine naiba ești să vii aici și să-mi pui mie întrebări? se răsti 
ea. Nici măcar nu știu cine ești. 

Cuvintele ei ard și abia reușesc să mă eschivez. Nici măcar nu 
știe cine sunt. 

— Îmi pare rău, îi răspund eu. N-am vrut să par lipsit de tact. 
Dar nu avem timp. O să-ţi explic, însă în momentul de faţă va 
trebui să mă crezi pe cuvânt că sunt expert în astfel de situații. 
În plus de asta, dacă n-aş fi fost aici pentru că sunt dispus să te 
ajut, ai fi fost deja moartă. 

Klara schimbă câteva priviri cu prietena ei roșcată, care 
încuviințează muţește, privind-o cu blândețe. 

— OK, replică ea. Singurul care știe că sunt aici este prietenul 
care ne-a și adus în locul ăsta cu barca lui și apoi a plecat. O să 
revină în zori să vadă dacă totul e în regulă. El a fost cel care i-a 
spus bunicului. 

Îi fac semn că înţeleg. 

— Cui a mai spus? 

— N-a mai spus nimănui. Pot să garantez asta. 

— Crede-mă. În momentul de faţă nu poţi să ai încredere în 
nimeni. R 

— Am încredere în el, mi-o întoarse ea. In aceeași măsură în 
care am încredere în mine. 

— Și totuși i-a spus bunicului tău, adaug eu. 

Ea nu-mi răspunde. Prietena ei își drege vocea. Privirea îi 
joacă prin încăpere; își freacă mâinile de corp, de frig. 

— Și tu? o întreb eu. Cui i-ai spus? 


Cunosc toate semnele. Toate indiciile, toate fisurile. Toate 
felurile în care corpurile noastre ne trădează. 

— l-am menţionat, în treacăt, șefului meu, începe ea. Dar el 
este avocat și Klara e clientul nostru. Sub nicio formă n-a 
divulgat nimănui nimic. Ar fi dat afară din barou dacă ar 
dezvălui cuiva locul în care suntem. 

— Tu ești Gabriella Seichelman, corect? Lucrezi la Lindblad & 
Wiman, în Stockholm? 

— De unde știi cine sunt? mă întreabă ea. 

Nu-i răspund. Nu contează. Nu mai avem timp. 

— Ei știu că ești aici. 

Mă întorc spre Klara. 

— Oamenii care te vânează știu că ești aici. Motivul pentru 
care încă nu au atacat e pur tactic. Așteaptă să se facă 
întuneric. Sau, poate, ca furtuna să se mai domolească. 
Bănuiesc că nu sunt atât de versati într-ale arhipelagului, pe cât 
este bunicul tău. 

Arunc încă o privire în întunericul de afară. N-are sens. Nu e 
nevoie. E doar un reflex. Vânătorii sunt întotdeauna invizibili. 

— Dar cum e posibil asta? întreabă Klara, cu o voce care 
trădează faptul că nu vrea să accepte. 

— Eu te-am găsit, îi răspund. Oamenii care te vânează sunt ca 
mine. Locul în care te afli a fost comunicat prea multor oameni. 
Mi-am dat seama singur cine este prietena ta. 

Îi fac un semn cu capul spre Gabriella. 

— Dacă eu știu, și ei știu la fel de bine. Și, crede-mă, ei au 
metodele lor de a extrage informațiile care le trebuie. Chiar și 
de la avocaţi. Mai ales de la avocați. 

Simt cum stresul crește în mine și mă forțez să-l ţin sub 
control. Să-l împing în adâncul stomacului. Chiar dacă ei nu mi- 
ar fi spus că au vorbit în dreapta și-n stânga despre destinaţia 
lor, eu tot aș fi știut că dușmanii noștri sunt aici, deja. Un al 
șaselea simţ. O miasmă. O vibraţie în aer care n-are nimic de-a 
face cu furtuna. 

— Stai departe de ferestre, îi spun eu. 

Mă așez pe călcâie, în faţa ei. Mă uit direct în ochii ei. 
Forțându-mă să-mi croiesc drum prin barierele ridicate de ea în 
faţa mea. Fac un efort să-mi menţin privirea în ochii ei. E mult 
mai mult decât albastrul acela în ochii ei luminaţi de focul 
mocnit din sobă. Este o sinceritate anume, sfidătoare. Ochi 


262 


meniţi pentru idealuri, nu pentru compromisuri. Sunt exact așa 
cum mi-i amintesc și sunt mult mai mult de atât. 

— Klara, îi zic eu. 

Este prima dată când îi spun pe nume. 

— Este extrem de important să fii cinstită cu mine. Să știu că- 
mi spui adevărul. Noi... tu ești într-un mare pericol, după cum 
bine știi. Poate că vom găsi o modalitate de a supravieţui, dar 
numai dacă îmi spui tot ceea ce știi. 

Ea mă privește fără să clipească, fără emoție și fără să pară 
că pricepe ce-i spun. Dar mâinile îi trădează neliniștea. Se zbat 
și tremură nervos. 

— De ce? De ce-ar trebui să am încredere în tine? 

— Fiindcă am venit de foarte departe anume ca să te ajut. 
Sunt multe interese aici, și unele foarte importante, și în 
momentul de faţă sunt singurul căruia îi pasă de ce ţi se 
întâmplă. 

— De ce? mă întreabă ea din nou. De ce-ţi pasă de mine? 

Îmi ţin răsuflarea. Nu mai avem timp. S-a scurs. 

— Am cunoscut-o pe mama ta, îi spun eu. S-a întâmplat în 
urmă cu multă vreme, foarte multă vreme și vreau să repar ce 
s-a distrus. Sau poate că nu pot să repar nimic, dar vreau să fac 
ceva ca să-mi platesc datoria faţă de ea. 

Ea nu-mi mai spune nimic. Ochii continuă să se rotească în 
jurul încăperii. Își freacă mâinile de corp. Prietena ei se așază 
lângă ea. Îi ia mâna într-a ei. Cu colţul ochiului, îl văd pe bătrân 
uitându-se atent pe fereastră, în întuneric. 

— Spune-i bunicului tău să stea departe de fereastră, îi zic eu. 

Ea îi vorbește pe scurt bunicului, spunându-i ceva în limba 
aceea pe care n-o pricep și se întoarce iar spre mine. 

— Ai computerul? o întreb eu. 

Cele două tinere schimbă o privire imperceptibilă, dar plină de 
subiînțeles. Klara dă din cap că da. 

— Da, îl avem, răspunde ea. 

— Ce e pe el? Ai văzut ce conţine? 

Ceva în privirea ei albastră, îngheţată, se intensifică. Ceva dur 
și complet indiferent. Nu are niciun motiv să aibă încredere în 
mine. Doare, chiar și așa. 

— Ce crezi că este pe el? mă întreabă ea. Tu, dintre toți 
oamenii, ar trebui să știi. Altfel, de ce încercaţi toţi să ne 
ucideţi? 


263 


— Ce cred eu? Pot să încep prin a-ţi spune ce știu. 

Le văd concentrarea din ochi accentuându-se. Poate că, într- 
adevăr, ele chiar nu știu nimic. Așa că le zic ce mi-a spus Susan. 
Adevărul. Sau ce-ar putea fi adevărul. 

— Prietenul lui Mahmoud Shammosh, încep eu. Lindman. A 
fost contractor al guvernului Statelor Unite ale Americii în 
Afganistan. O companie l-a angajat să preia suspecți de terorism 
din Afganistan și să-i interogheze folosind ceea ce am putea 
numi metode neconvenţionale. 

Mi-e greață de mine însumi. Mi-e greață de cuvintele pe care 
le aleg. O iau de la capăt. 

— Ce vreau să spun este că Lindman a lucrat pentru o 
companie care acţiona, indirect, în numele Serviciului American 
de Spionaj. Digital Solutions i-am spus noi. Nimic ciudat în asta 
și prin asta. Este o parte necesară a muncii noastre, o soluţie de 
a ne păstra curaţi și de a nu ne trezi cu amprentele noastre 
peste tot. Aceste companii constau în agenţi de teren scoși în 
rezervă, oameni de care nu mai avea nimeni nevoie și care sunt 
controlați în prezent de corporaţiile-fantomă create de noi. 
Această companie... 

Mă opresc, gândindu-mă cum să exprim următoarea parte a 
dezvăluirii, astfel încât să fie exactă. Pe cât se poate. 

— Cei de la Digital Solutions trebuiau să interogheze teroriștii 
pe care îi prindeam noi. Primiseră instrucţiuni cât se poate de 
clare să folosească cele mai dure metode. Câini și execuţii 
înscenate. Apă. Metode care nu lasă urme pe termen lung. 
Metode care sunt tortură, indiferent de ce se spune la nivel 
oficial. Genul de metode pe care CIA le-a folosit și înainte, în Abu 
Ghraib. Dar ceva s-a schimbat în rău în compania asta. Nu știu 
exact ce n-a mers cum trebuie, dar începuseră să depășească o 
limită pe care nu le-a impus-o nimeni. S-o depășească dincolo 
de orice rațiune. Ne-a luat ceva vreme să aflăm ce se întâmpla. 
Șocuri electrice, decese. Nişte lucruri îngrozitoare. O cruzime de 
nedescris. 

— De ce? mă întrerupe Klara. Dacă nu li s-a cerut să facă 
asta, atunci de ce o făceau? 

Ochii ei aruncau scântei. Oscilând între stres și îndoială, și 
încă ceva. Ceva mult mai întunecat. Ridic din umeri. Cât de mult 
îi pot dezvălui? Câte minciuni mai pot debita înainte ca ultima 
picătură să se fi scurs, cu adevărat? Ceva în mine taie adânc, ca 


264 


o lamă de metal, un impuls fizic de a fi complet sincer. Cu toate 
acestea, când deschid gura, pe ea nu ies decât jumătăţi de 
adevăruri. 

— Nu știu. Poate că deveniseră lipsiţi de puterea de a avea 
emoţii prin metodele pe care le folosiseră deja? Poate că s-au 
gândit că pot extrage informaţii pe căi mai... rapide? Și sunt unii 
oameni care nu așteaptă ordine. Unii oameni sunt, pur și simplu, 
sadici. 

Amintiri din Irak și Afganistan. Bateria de la mașină și 
prizonierii din Kurdistan, distruși, absolut spulberaţi. Interogările 
improvizate din Beirut și Kabul. Sunt multe exemple, multe 
justificări și explicaţii și atât de multă suferință. Atât de multe de 
plătit. 

— Tot ce știu este că, imediat ce am aflat ce se întâmpla, am 
anulat operaţiunea. Asta a fost în urmă cu câteva săptămâni. 
Dar unii dintre cei responsabili de operaţiune au o lungă istorie 
în cadrul serviciului de spionaj. Au contacte. Contacte și multe, 
și pe mulţi la mână. Știu prea multe despre prea multe 
operaţiuni. Știu prea multe despre prea mulţi oameni, mulți 
dintre ei sus-puși în organizaţie. Așa că, în loc să fie trimiși 
acești agenţi imediat acasă, li s-a dat sarcina de a face 
curățenie după ei înșiși. Și aici totul a degenerat. Credem că 
soldatul suedez Lindman a dat peste niște informaţii despre 
această operaţiune, pe care intenţiona să le facă publice. Știm 
că lucra pentru Digital Solutions în Afganistan. N-am nici cea 
mai vagă idee de ce l-a contactat pe Shammosh. Insă m-ai 
întrebat ce cred că se găsește pe laptopul acela? Cred că 
laptopul aflat în posesia ta acum conţine dovezi în privinţa 
operaţiunii care, dacă ar fi făcute publice, ar distruge multă 
lume. 

Furtuna de afară poate că s-a mai domolit. Poate că vântul e 
mai puţin hotărât, poate are mult mai puţină putere de a zgudui 
ferestrele, de a se da de-a dura pe acoperiș și de a izbi apa de 
stânci. 

— Evident că nu este nevoie să-ţi spun ce s-ar întâmpla dacă 
informaţiile astea ar ajunge publice, nu-i așa? îi zic eu. Care ar fi 
consecințele? Chiar acum, când Statele Unite sunt pregătite să 
se retragă din Afganistan? Dacă informaţiile în speţă ar ajunge 
în mâinile publicului, ar fi haos din nou. 


Dar este mai mult de atât. Întotdeauna e mai mult de atât. 
Ceea ce Susan nu mi-a spus, iar parfumul secretului, urmele pe 
care le lasă îmi sunt evidente. Torturile, soldații sub acoperire și 
psihopaţii, toți plasați cu mare atenţie la hotarul între 
mărturisire și tagadă. Toţi aranjaţi meticulos la distanţe 
convenabile, cu declaraţii de negare a absolut oricăror acuzații 
deja pregătite și frumos lustruite, stocate pe hard-ariver-ul cuiva 
anume. Să fim noi dispuși să plătim acest preț pentru tăcere? 
Mai este ceva pe computerul acela. Ceva mai mult. Întotdeauna 
e ceva mai mult. 

— Dar n-ai văzut totuși ce conţine, într-adevăr, acel 
computer? mă întreabă ea. 

— Mi s-a spus ce-ar putea conține, îi răspund eu. 

— Afirmi că ar duce la haos, continuă Klara. Că dacă 
informaţiile sunt făcute publice, va fi haos. 

Klara nu mai clipește. Nu mai tremură și nu-și mai frământă 
mâinile. Stă complet nemișcată. 

— Poate că haosul este justificat, zice ea. 

— Crezi că asta ar fi vrut prietenul tău, Mahmoud? o întreb eu. 

Nu am timp să reacționez înainte că ea să mă lovească cu 
toată forţa ei, chiar deasupra ochiului stâng, cu ceea ce trebuie 
să fi fost un pumn încleștat. O străfulgerare de durere, lacrimi. 
Clipesc şi-mi ridic brațele în defensivă, prinzându-i cealaltă 
mână înainte să mă poată lovi din nou. Este surprinzător de 
puternică. 

— Dumnezeule, Klara, strig eu. Potolește-te! Ce faci? 

Prietena ei se ridică de jos și o prinde pe Klara în braţe. 
Bătrânul îi mângâie părul, șoptindu-i. 

— Să nu-mi spui pe nume, zice ea. Dacă îmi mai spui pe nume 
o singură dată, te omor. Înţelegi? Te omor. Tu și prietenii tăi, 
oamenii tăi nenorociţi... voi sunteţi responsabili de toată 
nebunia asta! Tu! Și criminalii tăi nenorociţi! Nu ai dreptul să-mi 
spui pe nume. Nu ai permisiunea să-mi folosești numele. Mă 
înţelegi sau nu? 

Vocea ei e un șuierat, cu tonalități joase ca ale unui animal. 
Ochii ei sunt plini de o ură pură, nediluată și trebuie, pentru a 
câta oară, să-mi feresc privirea. Îmi ridic mâinile. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, îi spun eu. Înţeleg că ești 
stresată îngrozitor. 


266 


— N-are a face cu stresul, îmi scuipă ea în faţă. Chiar nu 
pricepi? Are a face cu faptul că oamenii tăi l-au omorât. Tu l-ai 
împușcat în faţa mea. În timp ce-l ţineam de mână. A murit într- 
o baltă de vin ieftin, într-un nenorocit de mall. L-am lăsat acolo, 
pur și simplu. Pricepi chestia asta? Stres? Du-te dracului! 

— Nu vreau decât să te ajut! îi zic eu. 

— Nu-mi pasă de Afganistan, continuă ea să ţipe. Nu-mi pasă. 
Nu-mi pasă câţi mor. Câţi americani mor. Câte școli n-or să fie 
niciodată construite. Câte spitale sau ce altceva mai vrei. Nu-mi 
pasă! Crezi că asta o să schimbe momentul acela în care a 
murit? În care oamenii tăi l-au împușcat ca pe-un câine? Că asta 
o să schimbe ceva pentru el? Pentru mine? Spune-mi! 

Dau din cap că nu. 

— Dar tu poți să minimalizezi suferința, îi spun eu. 

Ea rămâne tăcută pentru o clipă. Mi se uită drept în ochi. Am 
nevoie de o putere supraomenească pentru a nu-mi feri din nou 
privirea. Când vorbește din nou, este perfect calmă. _ 

— Problema e că vreau să fie mai multă suferinţă, zice ea. In 
momentul ăsta nu-mi doresc decât să detonez o bombă în 
mijlocul tevaturii ăsteia. Vreau să vă văd pe toţi suferind. Vreau 
să vă văd murind. Înţelegi ce-ţi spun? 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Îi luase zece minute lui George să-și adapteze ochii la 
întuneric și de fiecare dată când se uita la harta luminoasă de 
pe ecranul telefonului, avea senzația de orbire instantă, așa că 
se chinuia să se uite cât mai puţin. In schimb, se strădui să-și 
cartografieze traseul pe niște hărţi vechi, laminate, pe care le 
găsise dosite sub consola de navigaţie. Barca se clătina și se 
scutura îngrozitor. Furtuna înecase zgomotul motorului. 

Menţinuse o viteză constantă. Destul cât să gliseze și să 
rămână deasupra valurilor, dar nu destul de rapid încât să 
piardă controlul. Ud până la piele, murat de lapoviţă, ninsoarea 
și apa sărată a mării care curgeau pe el întruna, înghețându-l 


267 


până la os. Dar nu-l deranja. Era ca și cum se afla în altă lume în 
care nici zăpada și nici vântul nu-l mai atingeau. 

Nu avea niciun plan. Cu toate acestea, se simțea mai ușurat și 
mai puţin stresat de când l-a întâlnit prima dată pe Reiper. S-a 
întâmplat abia în urmă cu două zile, însă avea sentimentul că se 
scursese un an. O viaţă de om. Oricum, își ţinea propria soartă 
în mâini. Trecuse de partea cealaltă. Nu mai era un mercenar în 
armata de asasini ai lui Reiper. Urma să contracareze. 

— Yippee ki-yay, motherfuckers!” urlă el furtunii, cât îl ţinură 
plămânii. 

După vreo jumătate de oră, George încetini și manevră barca 
într-un adăpost relativ al unei stânci mici și acoperite de 
ienupăr, într-un compartiment de sub bancheta din spate era o 
ancoră mică, ruginită, pe care o aruncă peste bord, ca să 
rămână în loc. Se adăposti cât de bine putu și scoase telefonul. 
Barca se legăna puternic pe valurile care se izbeau de stânci. 
Zăpada se topea și-i curgea șiroaie pe faţă. Aproape că nu mai 
avea semnal la telefon. Încă vreo câţiva metri mai încolo și nu l- 
ar mai putea folosi deloc. 

Compară imaginile de satelit cu harta și simţi pulsul 
accelerându-i-se. Dacă interpretase cum trebuie datele de pe 
harta aia, era la mai puţin de o milă marină de insula unde, 
după spusele lui Reiper, se ascundea Klara. Gașca de criminali 
ai lui Reiper trebuia să fie pe undeva pe aproape. Tastă repede 
în telefon coordonatele pentru propriile lor poziţii și acul hărții 
digitale se mișcă ușor spre est. 

George oftă adânc și greu. Se concentrase atât de mult pe 
propriile acțiuni, încât nici măcar o clipă nu se gândise la riscul 
de a da nas în nas cu Reiper și caracudele lui. 

Și acum ce? Ce-ar trebui să facă? auzi el aievea vocea lui 
Kirsten și-i văzu chipul batjocoritor. 

Cine te crezi? Rambo? 

Își alungă din minte faţa ei bătută crunt. Dar vocea îi rămase 
în cap. Nu, nu era Rambo. Evident că nu. Tinu telefonul în 
mâinile îngheţate și se gândi din nou la opţiunea de a suna pe 
cineva. Însă ultimul lui apel dusese la un întreg dezastru. Și 
dacă poliţia nu era de partea lui, pe cine ar fi putut suna? 


33 Replică celebră, intraductibilă, din seria cinematografică de acţiune Die Hard, 
folosită de personajul principal, interpretat de Bruce Willis. (n. tr.). 


268 


Singurul avantaj al lui George consta în faptul că era absolut 
sigur că Reiper nu l-a considerat niciodată drept o ameninţare. 
Probabil că se întrebau deja de ce nu au primit niciun fel de 
vești de la Kirsten, dar se îndoia că ei ar bănui vreo clipă că 
George fusese vinovatul. În ochii lor, el nu era nimic altceva 
decât un avocăţel curăţel, un prostănac, un idiot folositor. Și 
ăsta era singurul lui avantaj posibil. Venise momentul în care fie 
înota, fie se scufunda. 

Scoase pistolul lui Kirsten din buzunarul adânc al hainei lui 
impermeabile. Era atât de negru, încât părea să absoarbă și 
puţina lumină reflectată de zăpada proaspăt așternută. Găsi 
gheara extractoare care deschidea magazia de cartușe și 
reîncărcă arma cu gloanţțele de rezervă pe care le găsise în 
casă. Puse arma înapoi în buzunar și închise telefonul. Sosise 
momentul. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


— N-avem timp de așa ceva, spuse bărbatul. 

Era ceva aproape implorator în tonul lui. O nuanţă de 
disperare într-o voce care până atunci fusese raţională, perfect 
lucidă. 

Klara nu-și feri privirea. Hăul căscat în ea refuza să se închidă, 
dar pentru moment fusese depășit de ura fosforescentă, de 
adrenalina care îi alerga prin sânge. Încheieturile i se albiseră în 
momentul în care pumnul i se izbi de tâmpla bărbatului. Tot 
ceea ce a ţinut în ea, de la moartea lui Mahmoud, o copleși 
dintr-odată, o făcu să-și piardă controlul. 

Dar apoi simţi cum furia scădea treptat; lumea din jurul ei 
începea să-și recapete contururile. Incercă să reţină furia aceea 
minunată, încercă să se concentreze asupra ei, să n-o lase să se 
retragă înapoi în matcă, înapoi în adâncuri, lăsând-o singură cu 
tristeţea și golul din inima ei. Însă nu reuși. Îi scăpă printre 
degete, ca nisipul fin. 

Se așeză pe canapea. Capul îi deveni brusc greu; fu nevoită 
să-l susțină în palme. Undeva, lângă ea, o percepu pe Gabriella. 

269 


Simţi mâinile aspre ale bunicului pe gât. După ceea ce îi păru o 
eternitate, se uită din nou spre bărbatul acela. 

— Deci, spuse ea. Ne-ai zis că o să ne scoţi din asta vii și 
nevătamați. Atunci, ai face bine să ne spui și cum. 

Bărbatul se așeză pe vine în fața ei. Pe obraz avea o cicatrice 
roșie, proeminentă. 

— Ai un croșeu de dreapta destul de puternic, zise el. 

Pe buze îi apăru un zâmbet. Ceva în zâmbetul acela era atât 
de familiar. Atât de absolut de familiar. Erau atât de multe 
întrebări care nu puteau fi puse. Atât de multe gânduri care 
trebuiau să mai aștepte. Pe mai târziu. 

— Ce-ar trebui să facem? întrebă Klara. 

— Trebuie să văd ce se află pe computerul acela, spuse el. Ce 
este pe el reprezintă asul nostru din mânecă, moneda cu care 
vom negocia. 

Se opri pe moment, înainte să continue. Era o ușoară ezitare 
în spusele lui. 

— Misiunea mea e să recuperez acest computer și să mă 
asigur că nu ai făcut niciun fel de cópii după ce e acolo. Șeful 
meu mi-a acordat autoritatea de a vă promite că totul se 
termină aici. Că, în momentul în care îmi vei da computerul și 
informaţiile de pe el, totul se va sfârși cu bine. 

Era ceva în felul în care a spus-o. Dubiu sau ezitare. Ceva care 
îl deranja. 

— Ideea e că nu am încredere în șeful meu, rosti el în cele din 
urmă. Nu am încredere în nimeni. Dacă le dai computerul, nu 
mai ai nimic cu care să negociezi. Și dacă nu mai ai cu ce să 
negociezi, nu mai ai protecţie. Au murit deja atât de mulţi 
oameni. N-o să conteze pentru ei dacă mori și tu. Sau, 
dimpotrivă, va conta. Nu sunt animale, însă riscurile pe care le 
prezintă asemenea informaţii sunt, evident, considerate mult 
prea mari. Dacă renunţi, de bunăvoie, la asul tău din mânecă, 
după tot ce-ai văzut, după tot ce ai aflat... 

Se opri. Întoarse capul. Ceva îi atrase atenţia și privirea i se 
îndreptă spre fereastră. Rămase jos o secundă în plus, înainte 
de a se ridica și de a traversa încăperea cu o viteză și o graţie 
surprinzătoare. Scoase din rucsacul lui de călătorie o pușcă 
ornamentată de camuflaj. Se auzi un sunet metalic în momentul 
în care o încărcă. Un clic în momentul în care îi atașă un obiectiv 
telescopic. Se descheie la haină, își trase gluga pe cap. 


270 


— Așteptaţi aici, le spuse el. Orice faceţi, nu vă apropiați de 
ferestre. 

Și cu aceste câteva cuvinte, ieși pe ușă și dispăru în întuneric. 

— Ce se întâmplă? șopti Gabriella. 

O prinse pe Klara de braţ și mai puternic. 

— A auzit și el, zise bunicul Klarei. Un motor. După sunetul pe 
care-l scoate, pare a fi o barcă apropiindu-se de țărm. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Furtuna se înteți, iar marea deveni mai dură în momentul în 
care George naviga în jurul insulei pe care se gândea să 
debarce. Valurile deveniră mai mari și mai puternice. Spori 
viteza și simţi cum mica lui ambarcaţiune fu ridicată de marea 
învolburată. Auzi sunetul elicelor învârtindu-se în aer, înainte ca 
barca să aterizeze iar pe valuri, întunericul era gros, să-l tai cu 
cuțitul. 

George avea sentimentul ametitor că fusese foarte aproape 
de a pierde controlul bărcii. Cu o mișcare disperată a 
încheieturii, aduse motorul în poziţia neutră. Apa năpădi pe 
proră. Barca se aplecă și fu împinsă înapoi de furtună. Manevra 
lui nu făcuse decât să înrăutățească lucrurile. Panica îl 
cuprindea la fiecare nou atac al valurilor. Impinse maneta de 
viteză și mai tare, așteptând ca mișcarea să-și facă efectul și 
învârti cârma în direcţia corectă. Sau, mă rog, ce credea în 
momentul acela a fi direcţia corectă. Barca se clătină, însă nu 
avansă mai deloc. 

Când se află pe creasta valurilor, reuși să vadă ceea ce ar fi 
putut fi insula unde se refugiase Klara. O lumină difuză, aproape 
invizibilă care ar fi putut veni de la fereastra unei cabane de 
mici dimensiuni. Se apropia tot mai mult cu fiecare val. Nu reuși 
să distingă detaliile în întunericul dens. Doar o masă neagră, în 
mijlocul unei obscurităţi vaste. 

Până când se trezi față în faţă cu ea. Puse motorul în 
marșarier, trase de manetă cât de tare putu. Auzi fuzelajul 
izbindu-se de stânci. Simţi cât de complet de irelevant deveni 

271 


motorul în marea tumultoasă care îl conducea de la sine. 
Valurile întoarseră barca într-o parte și o presă de stâncile negre 
ca smoala. 

— La naiba! urlă George. 

Barca se lovi și se zgârie de stânci. Hârșiitul elicelor din oţel 
pe granit se auzi prin vuietul furtunii. 

— La naiba! 

Dădu drumul cârmei și se aruncă pe punte. Se târî în patru 
labe prin apa îngheţată de pe proră. Putea să simtă sub el 
stâncile zgâriind și crestând fuzelajul din fibră de sticlă. Era doar 
o chestiune de minute până când aveau să taie carena. Zăcând 
pe burtă, George încălecă peste bordaj. Își băgă laba piciorului 
drept în valul înspumat și simţi stânca alunecoasă sub talpa 
ghetei. O apă rece, neîndurătoare. In jurul lui, numai întuneric, 
apă înspumată și tenebre. Valurile trăgeau barca înapoi departe 
de țărm, apoi se dezechilibră, chiar înainte ca mișcarea 
pendulatorie să izbească iar ambarcaţiunea de stânci. 

Își puse iar piciorul pe stâncile lunecoase, își pierdu din nou 
echilibrul, dar cumva reuși, chiar și așa, să-și răsucească trupul 
peste bord, rămânând agăţat cu un picior în barcă. Apucând 
disperat de balustradă, și-l eliberă pe celălalt și se aruncă în 
apă. Simţi cum picioarele îi alunecă pe stâncile șlefuite de apă și 
că nu reușește să se prindă de nimic. Curentul prinse barca în 
mrejele lui și-o trase de lângă stânci. George se forță să se 
ridice și să împingă cu mâinile, încercând s-o îndepărteze. 
Valurile se izbeau peste tot, în jurul lui, iar furtuna urla și șuiera 
cumplit. Reuși să se apuce, în sfârșit, de o stâncă teșită. Se 
chinui, cu mâinile îngheţate și amorțite, să se prindă bine. Simţi 
cum piatra îi tăia degetele. 

Lovi apa și stâncile cu piciorul stâng și găsi o scobitură la 
nivelul liniei de plutire a bărcii. Întins pe burtă, se chinui să se 
ridice, din ce în ce mai mult. Bâjbâia cu mâinile prin apă, să 
găsească ceva de care să se apuce bine. Barca se izbi cu 
zgomot de stânci, la câţiva centimetri de el. Auzi sunetul 
pietrelor sfâșiind fuzelajul, simţi apa învolburată lovindu-i-se de 
picioare; reuși, în sfârșit, să se prindă bine de o stâncă și se 
trase în sus, pe costișă. Sub el, barca fuse spartă de-a binelea și, 
răsucindu-se în valuri, se umplu cu apă. 

George se așeză iar pe burtă, între tufele de ienupăr măturate 
de vânt, încercând să-și recapete răsuflarea. Reușise să scape 


272 


cu viaţă. Dar cam atât, aproape la limită. Își întinse gâtul, 
privind spre cabana mică din faţa lui. 

Și, încă o dată, flacăra infimă a speranţei lui muri. În faţa lui, 
în zăpadă, stăteau la pândă doi bărbaţi înveșmântaţi în negru. 
Haine negre, măști negre de schi. Țineau în mâini arme 
automate de calibru mic, cu ţevile îndreptate spre el. 

— George, zise Josh. Arăţi ca naiba. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Barca venea din direcţie greșită. Dinspre nord, cu valurile 
lovind-o din față. Prin binoclul cu vedere nocturnă, în infraroșu, 
o văd dispărând în crevasele înspumate și reapărând apoi pe 
creasta valurilor. Aud sunetul motorului în toiul furtunii. Un 
amator. Ba mai rău de atât. Cine o fi? Un sinucigaș, un nebun 
complet? Când barca va ajunge la stânci, va fi distrusă, 
sfărâmată. Nu poate fi unul dintre dușmanii noștri. Să fie 
prietenul Klarei? El cunoaște insulele astea, genul ăsta de 
furtuni. N-ar veni niciodată din direcţia aceea. 

Mă las pe genunchi. Amintirile mă invadează ca un torent. 
Bunele intenţii și rezultatele devastatoare. Frica. Vidul. Tot ceea 
ce plănuim. Toate strategiile și toate țelurile pe termen lung pe 
care ni le propunem. Toate barierele și mecanismele de apărare. 
Toate tertipurile la care recurgem pentru a minimaliza riscurile, 
pentru a le anticipa. În cele din urmă, tocmai necunoscutul, 
inexplicabilul, neprevăzutul absolut sunt cele care ne distrug. 

E ceva în aer. Ceva mai mult decât zăpada și furtuna. Imi 
îndrept binoclul spre stâncile lângă care bătrânul acostase cu 
barca fără niciun efort, chiar în mijlocul naturii dezlănţuite. Nu-i 
văd decât pupa. Cealaltă parte a ei e ascunsă după stânci. Dar 
mai e ceva, ceva mai mult de atât. O umbră. O siluetă. Un 
ponton sau o carenă. Poate altă barcă? Poate că inamicii noștri 
sunt deja aici? 

Pulsul mi se mărește. Zac pe burtă și mă târăsc de-a lungul 
falezei, departe de cabană. Îmbrăţișez mitraliera cu mâna 
dreaptă și cu cealaltă dau la o parte zăpada apătoasă. Undeva, 

273 


pe stânci, aud sunetul unei bărci lovindu-se de bolovanii de 
granit. Aud pe cineva strigând, cu putere, de două ori. Cao 
pasăre ţipând în furtună. 

Mă târăsc în cerc. Dacă dușmanii noștri sunt deja aici, cu 
siguranţă, și ei urmăresc barca și ce se întâmplă cu ea. Așteaptă 
să vadă ce presupune neprevăzutul pentru ei. Insulița este 
lucioasă și nemiloasă. Numai câteva stânci, câteva tufișuri oferă 
un oarecare adăpost. Imi îndrept binoclul în infraroșu spre 
direcţia din care venise sunetul. Văd barca lovită de valuri. Apoi, 
de pe ea, o siluetă se chinuie să ajungă pe stânci. Cineva 
escaladează și alunecă în zăpada mocirloasă. 

— Cine ești? spun eu în șoaptă, doar pentru mine. 

Bărbatul se prinde bine, se ridică deasupra liniei de plutire a 
bărcii, în siguranţă. Rămâne lat pe stânci, poate trăgându-și 
răsuflarea. Arată ud până la piele. Ingheţat. Naufragiat. După un 
moment, își înalță privirea și trăsăturile i se crispează. Este la 
doar douăzeci de metri de mine. Ce vede el și eu nu pot vedea? 
Imi îndrept binoclul spre stânca lucioasă. Câteva tufișuri. O 
crevasă în stâncă. O mișcare, câteva mișcări. Mâna mi se 
încleștează pe armă. 

Cineva se desprinde din întuneric. O siluetă neagră. Cu o 
glugă pe cap. Un bărbat cocoșat de vânt, dar cu o armă pe 
umăr. În spatele lui, altă siluetă. Nu sunt mai mulţi? Trebuie să 
mai fie încă un grup. 

Insă, în momentul de faţă, nu sunt decât doi. Asta e tot ce 
știu. Și al treilea, un necunoscut. Oare asta e șansa pe care o 
așteptam? Singurul avantaj pe care îl am este elementul- 
surpriză. Dacă n-ar fi fost bărbatul de pe barcă, am fi fost 
asaltaţi în cabană. Cum să valorific la maximum șansa asta? 
Estimările fără sfârșit. Calculele. Probabilităţile. 

Strâng arma mai tare. O proptesc de umăr, o potrivesc. A 
trecut ceva vreme de când nu m-am mai aflat într-o asemenea 
situație. Respir. Clipesc de câteva ori, ca să văd mai bine prin 
zăpadă. |n fața mea, bărbatul înveșmântat în negru ridică arma, 
o îndreaptă spre silueta care zace lată la pământ, neajutorată. 
Sunetul împușcăturii ricoșează de pe stânci și dispare în miezul 
furtunii, în zăpadă. 


274 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


George închise ochii. Își lăsă capul pe roca de granit, simți 
umezeala îngheţată a pietrei pe obrazul lui amorțţit. Simţi cum 
zăpada se așază pe el în vârtejuri. Fusese în zadar. Totul. Era 
prea târziu. 

— Doamne, Dumnezeule, șopti el. lartă-mă. lartă-mă. lartă- 
mă. 

Desluși aievea, în faţa lui, chipul Klarei. Văzu nasul și pomeţii 
sfărâmaţi ai lui Kirsten. De ce nu acţionase mai devreme? Cu 
colțul ochiului, îl zări pe Josh ridicându-se și venind spre el. Cu 
arma pe umăr. Josh n-ar fi făcut aceeași greșeală pe care a 
făcut-o și Kirsten. 

— Deci, ai evadat din casă, spuse Josh. Incredibil. N-aș fi 
crezut că ești în stare. Ce-ai făcut cu Kirsten? 

George nu răspunse în niciun fel. Abia dacă auzise vocea lui 
Josh. Nu mai conta nimic. Absolut nimic. 

— N-are importanţă, zise Josh. N-avem timp pentru așa ceva. 
La revedere, George. 

Sunetul împușcăturii. Camuflat, în mod bizar, de furtună. 
Sfâșiat de vânt. O străfulgere în faţa ochilor lui George. Așteptă 
să vină și durerea. Așteptă lumina, calmul de după. Așteptă ca 
lumea să înceteze să existe. 

Dar singurul lucru pe care îl auzea era furtuna. Tot ce simţea 
era zăpada pe un obraz și stânca înghețată sub celălalt. Confuz, 
deschise ochii și-și întoarse capul spre Josh. Însă Josh nu mai era 
acolo. 

In schimb, pe stânci, un cadavru. Ceva întunecat se scurgea 
din cap în zăpadă. Sânge. Celălalt bărbat îmbrăcat în negru se 
aruncase după niște stânci, pe buza prăpastiei, unde, probabil, 
se și ascunsese când George apăruse dinspre mare. Tipul ţinea 
o mână peste o ureche și urla ceva. Poate că vorbea cu Reiper 
prin transmisie radio. 

Ce se întâmplase? Altcineva trăsese. George clipi. Se ridică în 
patru labe, se rostogoli pe o parte. Lumea, în jurul lui, începu să 
reînvie. 


275 


Celălalt bărbat stătea cu spatele la George, uitându-se spre 
insulă, peste marginea prăpastiei. George căută frenetic în 
buzunarele hainei lui impermeabile. În cele din urmă găsi 
pistolul. Mâna îi era atât de îngheţată, încât abia putea să-și 
miște degetele, și trebuia să se chinuie să apuce strașnic de 
amortizorul fixat de Kirsten, amortizor care se încurcase în 
căptușeală. Trase atât de tare de el, că se rupseră și căptușeală, 
și buzunar. Abia apoi scoase pistolul. Se chinui să ţină arma în 
mână, o scăpă pe jos, se izbi de stânci, dar reuși s-o prindă 
înainte să cadă în valuri. Era mare și greu de mânuit. Era ireală. 
Totul i se părea ireal. 

In întuneric, George simţi mai mult decât văzu unde se afla 
ascuns celălalt bărbat, deși nu putea fi la mai mult de zece 
metri în faţa lui. Cine era? Chuck? Sean? Nu erau numele lor 
adevărate. Tipul își întoarse capul, aparent nesigur, asemenea 
lui George, de ce se întâmplase. Pistolul cântărea enorm în 
mâinile lui. Zăcea pe burtă și degetele îngheţate ţineau pistolul, 
țintind spre silueta întunecată. Se chinui să-și alunge toate 
gândurile din cap, să nu se gândească la vinovăţie, la 
consecinţe. Să se concentreze pe supraviețuire. Numai pe asta. 
Și apoi apăsă pe trăgaci. 

Unu, două, trei focuri lătrară în întuneric. Estompate de 
vuietul furtunii. Bărbatul urlă, se împiedică de stânca de lângă 
el, căzu pe spate, după tufișuri. 

Tremurând de frig și de șoc, George își croi drum, târându-se. 
Descrise un cerc larg în jurul stâncii după care era bărbatul pe 
care îl împușcase. Urcă spre cabana mică din faţa lui. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


În cele din urmă, totul se rezumă la șansă. La banalitatea 
luptei în sine. Stau ghemuit pe vine. Îmi îndrept iar binoclul în 
infraroșu spre stânci. Văd trupul căzut în zăpadă. Văd bărbatul 
din mare zăcând pe buza prăpastiei, trăgând cu arma, 
ridicându-se în genunchi. E înarmat. Dușman sau prieten? 
Șansă. Mă ridic, dar îmi ţin spinarea încovoiată, mă fac mic. Nu-l 

276 


pot lăsa să ajungă la cabană. Nu-mi pot asuma riscul. Mai fac 
câţiva pași repezi. Din cauza grijii, sunt neatent. 

Știu înainte de a simţi durerea. Așa cum știu întotdeauna. Așa 
cum am știut mereu. Că legăturile sunt mortale. Că nu 
minciunile în sine, ci adevărul e cel care ne ameninţă existența. 
Apoi brusc durerea. Undeva în spate. Intensă și absolut mortală. 
Și alunec pe stânci, în zăpadă. Mă rotesc și cad. Și iar durere. In 
umăr, în mână. Timpul se oprește în loc. 

Așa se sfârșește totul. 

(J 

Sunt întins pe spate. Zăpada îmi curge pe față. Deschid ochii 
și-i văd umbra aplecându-se deasupra mea. Cicatricea palidă de 
pe obraz lucind în întuneric. Pușca zace pe genunchi. Nici măcar 
nu e surprins. 

— Am crezut că te-au trimis în spatele unui birou, pe undeva, 
zice el. _ 

N-am nimic de spus. Simt sângele năvălind în gură. Il scuip 
într-o parte. Știam că el era. Chiar dacă Susan n-a vrut să-i 
spună numele sau unul dintre numele lui. Ne privim. Suntem 
încă în Kurdistan, în Afganistan. Așa se sfârșește totul. 

— Susan te-a trimis? mă întreabă el. 

N-am nimic de zis. 

— Mi-ai împușcat unul dintre oameni, adaugă el. 

Nu mai am nimic de pierdut. Nimic de câștigat. Dau din cap 
că da. Scuip sânge, dar gura se umple din nou. Il las să-mi curgă 
de pe buze. 

— Nu era nevoie să se termine așa, îi spun eu. 

Vocea îmi e înfundată, guturală, înecată în sânge și moarte, 
încât abia mă mai înţeleg eu singur. Insă el este obișnuit să 
asculte mărturisirile muribunzilor. Se apleacă mai mult spre faţa 
mea. 

— Așa cum? mă întreabă el. 

Trupul îmi este atât de greu. Atât de greu, că trece prin 
zăpadă, prin stâncă. În același timp e atât de ușor. Atât de ușor, 
încât, în momentul în care închid ochii, mă înalt ca o pană, devin 
una cu fulgii de nea, cu furtuna însăși. Dispar. Mai ușor decât 
fulgii de nea. Mai ușor decât vântul. Un trup plin cu heliu. Un 
trup din plumb. Deasupra norilor, unde cerul este azuriu. La 
fiecare răscruce, fuga este alegerea mea. lar acum e prea 
târziu. N-a mai rămas nimic care să-mi salveze sufletul. 


277 


Când deschid ochii, el deja începe să se ridice. E enorm în 
întuneric. Eu sunt acum nesemnificativ. Nu mai constitui o parte 
a misiunii lui. Sunt doar o coincidenţă. Ceva neprevăzut de care 
a avut grijă și apoi a lăsat în urmă. Tușesc. Mă forţez să rostesc 
câteva cuvinte cu gura plină de sânge. 

— Nu este nevoie ca ea să moară. 

E un efort supraomenesc. Mă înec în propriul sânge. Undeva, 
de departe, aud vocea lui. 

— Nu te-ai schimbat deloc, zice el. Asta a fost întotdeauna 
problema ta. Inima ta simţitoare. 

Mă străduiesc să-mi întorc capul într-o parte, ca să-l pot 
vedea. Este atât de incredibil de greu să-mi ţin ochii deschişi. In 
același moment, aud un pocnet. Vag, dar distinct, ca o explozie 
controlată, într-o lumină rece și ciudată, îl văd ridicându-se de la 
pământ. Îl urmăresc cu privirea zburând, imponderabil, pentru o 
clipă, prin furtună. Îl văd aterizând în zăpadă. Răsfrânt, 
nemișcat. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


— Pune pe tine hainele astea impermeabile, spuse Klara. 

Dintr-o cutie ponosită din lemn, de lângă ușă, ea scoase un 
maldăr de cauciuc galben, mirosind a terebentină și îl aruncă 
spre Gabriella. Klara deja se încălţase cu o pereche de cizme și 
îmbrăcase niște pantaloni imenși cauciucaţi care o făceau să 
pară ca un copil, prin comparaţie. Gabriella desfăcu maldărul și 
începu să descâlcească o pereche de pantaloni mizerabili. 

— Este o barcă, fără doar și poate, zise bunicul Klarei. 

În ciuda sfatului primit de la american, bunicul stătea în 
genunchi, lângă fereastră, uitându-se în întunericul de afară. 
Sunetul bărcii apropiindu-se de țărm se intensifică. 

— Fir-ar, ce fel de nebun ar încerca să acosteze cu vântul în 
pupă? 

Bunicul se întoarse și se uită atent la Klara care își încheia 
nasturii de la haina de ploaie, cu gluga deja acoperindu-i fruntea 
în întregime. 

278 


— Ce ai de gând, Klara? întrebă el. Doar nu te duci după 
prietenul american, nu? 

Klara își suflecă mânecile hainei. Când fu mulțumită de 
rezultat, se aplecă și deschise cutia cu muniţia de rezervă. Luă 
un pumn de cartușe și le îndesă în buzunare. 

— Nu știu, zise ea. Dar e bine să fii pregătit pentru orice. 
Trebuie să fim gata să ne cărăm de aici la primul semn. 

Desfăcu arma să vadă dacă era încărcată sau nu. Apoi se 
întoarse spre bunicul ei și ezită pentru o clipă. 

— Buni, spuse ea, în cele din urmă. Mi-ai zis că ești absolut 
sigur că omul ăsta a cunoscut-o pe mama. 

Bunicul se întoarse spre ea. Arăta obosit. Afară, sunetul 
motorului creștea mereu, din ce în ce mai tare. 

— Ce te-a făcut să fii așa de sigur? 

Înainte ca bunicul să-i poată răspunde, auziră o bufnitură, un 
zgomot infernal sub casă. Bunicul se întoarse spre fereastră. 

— Ce-a fost asta? șopti Gabriella. 

— Barca s-a izbit de stânci, a intrat direct în ele, răspunse 
bunicul Klarei. 

În virtutea instinctului, Gabriella se duse spre fereastră, 
ghemuindu-se să nu fie zărită. Reuși să vadă doar ninsoarea și 
contururile celor mai apropiate tufișuri. O stâncă. Niște umbre 
mișcându-se acolo la nivelul liniei de plutire a ambarcaţiunii. 
Poate că era doar imaginaţia ei. Vântul se mai domolise, totuși 
vuia în continuare. Se auzea continuu sunetul bărcii lovindu-se 
de stânci. Și, poate, în depărtare, o voce. Inainte ca Gabriella să 
spună ceva, un pocnet înfundat străbătu furtuna. 

— Ce-a mai fost și asta? întrebă ea. 

Undeva, o voce se auzi țipând, iar apoi tăcere. Gabriella se 
întoarse spre Klara. Dar nu văzu decât ușa trântindu-se în urma 
ei. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


Vântul se potolise oarecum. Ninsoarea însă se înteţise. Klara 
stătea în picioare, cu spatele la peretele cabanei. Arma era 
279 


înghețată în mâinile ei. Gândurile îi zburau prin minte și inima îi 
galopa în piept. Ce se întâmpla? Ridică încet lanterna pe care o 
găsise prin bucătărie. 

În momentul acela auzi. Estompaţi de vânt și de zăpadă: pași 
alerți. Apoi un hârșâit și o detunătură. Ca și cum cineva ar fi 
alergat, târându-și picioarele prin zăpadă și apoi ar fi căzut pe 
stâncă. Se lăsă pe un genunchi, cu arma pe umăr. In mâna 
stângă ţinea și țeava puștii, și lanterna. Cineva tușea, horcăia, 
scuipa. Apoi ceva care semăna cu o voce. Poate la zece metri 
distanţă de ea. Nu mai departe de atât. De partea cealaltă a 
casei. Pe urmă, o altă voce. Chinuită, șoptind. Klara exhală. 
Inhală. În acel moment era totul sau nimic. 

Aprinse lanterna și se învârti rapid, trecând de partea cealaltă 
a cabanei. Încă pe vine, cu piciorul stâng în zăpadă, pe stânci. 
Patul armei îi mușca din umăr. Teava puștii de vânătoare și raza 
de lumină îndreptate spre locul de unde veneau sunetele. 
Timpul se oprise în loc. 

Lumina lanternei surprinse trei oameni. Doi bărbaţi îmbrăcaţi 
în negru. Unul era pe vine și unul în picioare. Intins, la pământ, 
era americanul. Sânge negru pe zăpada albă. 

Cineva a spus ceva. Toate sunetele păreau întârziate, 
prelungite, imposibil de distins sau de înțeles. Tipul care stătea 
în picioare ridică o mână, orbit de lumina lanternei. Totul se 
mișca în reluare, ca și cum ar fi fost sub apă. Se concentră 
asupra tipului care stătea pe vine, lângă american. Chipul lui. 
Cicatricea aceea. Părul cenușiu de sub bereta neagră. Ochii 
aceia care scânteiau în noapte. 

Îi luă o veșnicie bărbatului cu cicatrice să-și îndrepte spre ea 
ţeava micii mitraliere. Îi luă o veșnicie celuilalt să-și ridice arma. 
Klara apăsă trăgaciul și simţi cum forţa de recul o aruncă pe 
spate. 

Apoi, lumea se reîntoarse la viteza normală. Detunătura puștii 
fu asurzitoare. Bărbatul cu cicatrice fu aruncat cât colo, pe 
stânca acoperită cu zăpadă, și ateriză la baza unui ienupăr 
însingurat și golaș. 

În spatele ei, Klara auzi o tuse mecanică. De trei ori. De patru, 
cinci ori. Apoi un declic. Când se întoarse și îndreptă lanterna în 
direcția aceea, îl văzu pe bărbatul care mai înainte fusese în 
picioare, lângă american, zăcând apoi pe spate, în zăpadă. Klara 
auzi în spatele ei, undeva, o respiraţie gâfâită și chinuită. Un 


280 


geamăt vag. Pași târâindu-se prin zăpadă și peste stânci. Se 
întoarse cu precauţie în direcția din care veneau pașii, din nou 
cu spatele la cabană, până când fasciculul de lumină se opri pe 
o apariţie ciudată. Bărbatul era înalt și slab. Faţa îi era brăzdată 
de răni și de o bandă adezivă care atârna în bucăţi sfâșiate. 
Buzele îi erau vinete și îngheţate. În mână ţinea un pistol 
cenușiu negru, cu un cilindru lung atașat de ţeavă. Bărbatul 
scăpă arma în zăpadă și se sprijini de peretele cabanei. Închise 
ochii. 

Klara se chinui să ţină arma, neștiind încotro s-o îndrepte. 

— Cine ești? îl întrebă ea. 

Întoarse arma spre bărbatul acela, tinti, ezită. Se aplecă spre 
el. Era ceva familiar în faţa aceea distrusă. 

Făcu un pas înspre el. Bărbatul își ridică mâinile, încercând să 
se apere. 

— George, spuse el. George Lööw. 

Klara se opri, scuturând din cap. Urechile îi ţiuiau de la 
detunăturile de mai devreme. Vântul îi viscolea ninsoarea în 
faţă. George Lööw? Chiar era adevărat ceea ce tocmai auzise? 

— De unde naiba ai apărut? întrebă ea. 

George ridică din umeri și se uită drept în faţă, incapabil să 
rostească vreun cuvânt. Klara ezită și se întoarse spre 
americanul din zăpadă. 

— Ești bine? îl întrebă ea pe George, în timp ce se îndrepta 
spre american. 

— Da, sunt OK. Cred. 

Vocea lui George era dogită și goală. 

Klara se aplecă asupra americanului, cercetându-i trupul cu 
lanterna. Era sânge peste tot, mult prea mult sânge. Ochii îi 
erau închiși, dar buzele i se mai mișcau încă, abia perceptibil. 
Din colțul gurii curgea un firicel de sânge. Klara își puse urechea 
deasupra gurii lui, simțind în nări mirosul de sânge, mirosul 
morții. 

— Nu te-am putut proteja. 

Vocea americanului era atât de slăbită, atât de năclăită. 

— Nu le da ce vor. 

Tăcu dintr-odată. Inchise ochii, apoi îi deschise din nou. Klara 
tăcu și ea. II mângâie ușor, ezitant, pe frunte. 

— Nu le da ce vor. Nu poţi avea încredere în ei. 


Klara se strădui să stea dreaptă, să rămână stăpână pe sine. 
Simţea cum mâinile începeau să-i tremure, cum lacrimile 
amenințau s-o inunde. 

— Totul va fi bine. 

e 

Era tot ce putea spune. Nu însemna nimic. Nimic nu avea să 
fie bine. 

Brusc, americanul deschise ochii larg. Klara simți cum încerca 
să se ridice, să vină mai aproape de ea. Vocea lui era atât de 
năclăită de sânge și de moarte, încât Klara nu reuși să priceapă 
ce voia să-i spună. 

— Incet, zise ea. Ușor. Ușor... 

Se aplecă iar asupra lui și-i așeză capul înapoi în zăpadă. Își 
puse urechea iar deasupra gurii lui, simţindu-i buzele uscate pe 
lobul urechii. 

— Mai este ceva, mormăi el. 

— Ce mai e? șopti Klara. 

Sângele dădu năvală peste buzele americanului. Încercă să-l 
scuipe și apoi să-l înghită. 

— Nu doar... 

Se lăsă pe spate, pe stânca golașă, chinuindu-se să respire, 
apoi închise ochii. 

— Nu doar tortură, mormăi el, în cele din urmă. Prea mult... 
totul e prea... prea mult. Prea multe crime. Să cauţi ceva. Ceva 
ce ei... ce ei nu vor putea mușamaliza. Ceva ce nu se poate 
nega. 

Klara nu știa ce să spună. Îi ţinu doar capul în mâini, 
mângâindu-l pe obraz. 

Pe urmă, el deschise ochii din nou. Se uită prin ea, dincolo de 
ea. 

— Mama ta, șopti americanul. Te-a iubit. Mai mult decât orice 
pe lumea asta. 

După aceea, numai tăcere. Numai vântul. Numai zăpada. 
Klara îi luă una dintre mâini într-a ei. Pumnul lui strâns. Îngheţat. 
Gura lui deschisă. Ochii lui goi, încețoșați. Klara îi deschise cu 
greu pumnul, ca să-l ţină de mână. Dar, din pumnul desfăcut, 
ceva căzu în zăpadă. Ea dibui primprejur, îl găsi. Argintul era 
surprinzător de cald la atingere. Cu degetele îngheţate, deschise 
medalionul micuţ. 


e 23 decembrie 2013 


Arhipelagul Sankt Anna, Suedia 


George stătea pe puntea de la proră a bărcii mici și privea în 
jur. Noaptea era neagră ca smoala. Furtuna se mai potolise, dar 
barca se zbătea și sălta neobosită pe valuri. Își amintea doar 
fragmente din evenimentele care îl aduseseră aici. Impresii, ca 
și cum ar fi trăit într-un vis. După ce ambarcaţiunea se zdrobise 
de stânci, nu mai ţinea minte decât frânturi, amintiri vagi și 
întrerupte despre frig și groază. Băgă de seamă că avea haine 
uscate pe el. Umerii și picioarele îi erau înfășurate în două pături 
imense. Incă tremura din toate încheieturile, însă nu în modul 
acela incontrolabil dinainte. 

— Ești încă viu, din câte văd. 

George își întoarse capul. Klara stătea lângă el, pe punte, 
rezemându-se de consola cârmei. În întuneric, arăta de parcă ar 
fi purtat aceleași haine galbene, de ploaie, pe care și le amintea 
vag, ca și cum totul s-ar fi petrecut în urmă cu câteva zile. 
George dădu din cap afirmativ. 

— Unde suntem? 

George ţipă ca să fie auzit în zgomotul produs de vânt și de 
motorul bărcii. Zăpada viscolea în jurul lor, amestecându-se cu 
imaginile care îi reveneau în minte, perindându-se aievea prin 
fața ochilor. Tevi de arme. Chipul însângerat al lui Kirsten. Frigul 
pe care îl simţise pe stânci. Pistolul din mâna lui. Detunăturile 
gloanţelor trase de el. Alungă din minte orice gând asupra 
consecințelor acţiunilor lui. Trupurile căzute în zăpadă. Scutură 
din cap, ca și cum ar fi vrut să-și limpezească mintea de toate 
astea. 

— Pe barca bunicului meu, îi răspunse Klara. 

Tânăra veni mai aproape de el, aplecându-se ca să nu fie 
nevoită să răcnească. 

— Ai fost inconștient o vreme. Bunicul a avut niște haine în 
plus pentru tine. Apoi ai adormit câtva timp pe punte. Nu-ţi 
amintești nimic? 

George scutură din cap. 

— Ce se va întâmpla mai departe? întrebă el. 


283 


Klara ridică din umeri. 

— Nu știu, zise ea. lar tu ai multe explicaţii de dat. 

George se întoarse spre ea, irealitatea săptămânii trecute 
lovindu-l cu toată forţa. Își îngropă faţa în mâini. 

— Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare teribil de rău. 

— Îți pare rău? întrebă Klara. Mi-ai salvat viaţa. Ne-ai salvat 
viețile tuturor. Dacă n-ai fi apărut atunci, cu barca ta, acolo 
unde ai apărut, am fi fost executați, cred. 

George scutură din cap din nou. Trase pătura mai aproape de 
el, mai strâns în jurul trupului lui, și se întoarse iar spre Klara. 

— Dar este mai mult de atât, spuse el. Dacă n-aș fi fost eu, n- 
ați fi ajuns în mijlocul tărășeniei ăsteia. Am lucrat pentru ei, 
pentru americani. Eu am fost cel care v-a pus microfoane în 
birou, eu am fost cel care... 

— Cel care mi-a trimis mesajul acela, în Paris, corect? îl 
întrerupse Klara. 

George îi făcu semn că da. 

— Păi, da. Însă n-ai nici cea mai vagă idee la ce te-am expus. 
La ce m-am expus eu însumi. 

Klara scuipă înspre apă. 

— Nu mai contează acum, zise ea. Ce s-a întâmplat, s-a 
întâmplat și gata. Trebuie doar să găsim o modalitate să ieșim 
din asta. 

O siluetă se desprinse din întunericul bărcii, dinspre pupă, și 
veni, aplecată, spre ei. Încă o fată, într-o haină galbenă, imensă, 
de ploaie. George se întoarse și văzu un bărbat în vârstă la 
cârmă, chiar în spatele lui. Bărbatul își ridică mâna, în semn de 
salut. Chiar și în întuneric, părea să zâmbească. 

— Ah, deci ţi-ai revenit? îi spuse tânăra lui George. 

— Așa s-ar părea, mormăi el. 

Ea se ţinu cu o mână de balustradă și se așeză pe punte, în 
faţa lui. 

— Numele meu este Gabriella, spuse ea. Sunt prietena Klarei 
și, pentru moment, avocata ei. Înainte de a continua, aș vrea să- 
ți sugerez să mă lași să te reprezint și pe tine. 

În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, George simţi că buzele i 
se răsfrângeau, de la sine, într-o grimasă care se voia un 
zâmbet. 

— Voi, avocaţii. Nişte vulturi nenorociţi, zise el. Nu pierdeţi 
nicio ocazie să vă vindeţi marfa. 


284 


Nu era sigur, dar simţi cum, în întuneric, Gabriella zâmbea la 
rândul ei. 

— Tarifele mele sunt foarte accesibile. Ba chiar sunt pro bono, 
adică pe gratis, preciză ea. Dar tu și Klara aveţi nevoie de 
cineva să vorbească în numele vostru. Dacă eu vă sunt avocată 
amândurora, nimeni nu mă poate forța să dezvălui detalii 
despre unde sunteți și așa mai departe. Planul e ca bunicul 
Klarei să vă ducă să vă ascundă în altă parte. Cunosc pe cineva 
în Säpo și o să încerc să rezolv problema asta. Ce zici, e în 
ordine? 

George îi făcu semn din cap că da. 

— Ce alternativă am? spuse el. 

— Bun, răspunse Gabriella. O să ne ocupăm de formalităţi mai 
încolo. Știu că este târziu și că prin ce-ai trecut tu e o nebunie 
curată, însă trebuie să-mi spui tot ce știi despre oamenii care o 
vânează pe Klara. E foarte probabil ca ea și poate și tu să fiți 
puși sub acuzare pentru o grămadă de lucruri. Pot să vă 
amenințe cu extrădarea în Statele Unite, în momentul de față 
este posibil ca tot ceea ce știți voi doi să fie singura șansă de a 
ieși din toată tevatura asta. 

George își drese vocea și se întoarse iar spre Klara. 

— Cât de mult știi din toate astea, Klara? o întrebă el. Despre 
ce este vorba? 

Gabriella puse o mână pe umărul Klarei înainte ca ea să-i 
poată răspunde. 

— George, crede-mă pe cuvânt, începu Gabriella. În 
momentul de față e mai bine să nu știi detaliile astea. Dar dacă 
e să încerc să rezolv ceva din toate astea, trebuie să știu totul. 

George încuviinţă. Işi scoase o mână de sub pătură ca să-și 
șteargă zăpada de pe faţă, apoi se întoarse spre Gabriella. 

— OK, conchise el, suficient de tare încât să se facă auzit 
peste sunetul motorului și al mării. Uite cum stă treaba. 

Și le dezvălui totul. Despre Reiper. Despre Merchant & Taylor 
și despre cina de la restaurantul Comme chez Soi. Apoi despre 
casa de pe Bulevardul Moliere și noaptea în care Reiper l-a 
forțat să coopereze. Le-a povestit despre Gottlieb și despre 
contractele confidenţiale pe care i le arătase Reiper. Le-a relatat 
despre intrarea prin efracţie în biroul Klarei și despre Kirsten și 
Josh. Despre avionul privat și despre Arkösund. Despre telefonul 
pe care îl dăduse la 911. Și despre cum aproape fusese 


285 


executat, dar, în schimb, o dovedise pe Kirsten. Despre noaptea 
teribilă, îngrozitoare, care în acele clipe părea atât de departe, 
însă care nu se terminase încă de-a binelea. 

Gabriella îl întrerupse periodic, cerându-i detalii specifice sau 
să repete anumite chestii, anumite nume, momentul exact când 
a sunat la 911. Ca un avocat legitim și dur. 

Când terminară, George se simțea ciudat de calm. Pentru 
prima dată de când începuse calvarul, nu mai era singur. 
Rămaseră în tăcere o vreme, ascultând sunetul motorului și al 
mării. Simţind ninsoarea curgându-le pe obraji. 

George înghiţi greu, ezitând. 

— Ce s-a întâmplat pe insulă? începu el. Cu Reiper și Josh și 
toata gașca? Sunt morţi? 

— Cercetăm în continuare. Dar, sincer, sper să fie așa. 

După câteva minute, bătrânul reduse viteza bărcii și se aplecă 
peste cârmă. 

— Klara, strigă el. Suntem aproape. Ești gata? 

Klara îi făcu semn că da și se întoarse spre George. 

— Gabriella va lua altă barcă de aici, spuse ea. Tu rămâi cu 
mine, ai înțeles? 

George încuviinţă. 

— Sigur, spuse el. Nu este ca și cum aș avea alte planuri. 
Unde mergem? 

Klara îi aruncă o privire Gabriellei, care scutură din cap. 

— Până plec, răspunse ea, e mai bine să nu știu unde 
mergeţi. 

Bătrânul dirijă barca în adăpostul format de două insulițe 
întunecate. Marea era ciudat de liniștită în acea zonă, într-un 
contrast puternic cu furtuna de mai devreme. Undeva mai 
departe străluci dintr-odată o lumină puternică. Simţi că i se 
usucă gura. 

— Acolo! spuse el și se lăsă pe un genunchi, ca să poată arăta 
direcția, în timp ce pătura de pe umeri îi căzu, dar el nici nu 
băgă de seamă. E cineva acolo. O lumină! 

Klara îl luă de mână și-l trase jos pe punte. 

— E în ordine, spuse ea. E semnalul nostru. 

Ridică o lanternă pătrată și uzată, folosită pentru transmisiuni 
Morse și trimise câteva semnale de răspuns. Bătrânul deja 
pusese barca în direcţia luminii pâlpâinde. 


286 


Când Klara termină mesajul, se târî spre pupă și scoase 
parâma de la locul ei. După încă vreo câteva minute, se treziră 
alături de un vapor bătrân, de lucru, care, fără doar și poate, a 
văzut zile mai bune la viaţa lui. Un bărbat imens, cu un păr 
teribil, îmbrăcat în haine impermeabile din cap până-n picioare, 
îi aștepta pe puntea de la proră. 

— Klara, urlă el. Ei drăcie! Ce mai faci? 

— Suntem bine, îi răspunse Klara. Însă cred că în momentul 
de faţă cel mai bine ar fi să nu vorbim despre asta. Gabriella o 
să urce la bord, nu-i așa? 

— Desigur, replică gigantul. Dar tu încotro te îndrepţi? 

Îi vorbi într-un dialect atât de ciudat, încât George abia îl 
înţelegea. Era dialectul celor din provincia Ostergâtland. George 
nu auzise pe nimeni să-l vorbească, și mai ales cu o asemenea 
ușurință. 

— Bosse, este mai bine dacă vorbim despre asta altă dată. 
Gabriella trebuie să ajungă în Stockholm cât mai repede posibil 
și cât mai mult sub limita de detecție a radarelor. Crezi că te 
descurci să faci chestia asta? 

Gigantul chicoti, se rezemă de balustradă și o prinse pe 
Gabriella de talie. O ridică ușor, ca pe un fulg și o depuse pe 
bordul vaporului. 

— Sub radar? zise el. Păi, asta-i taman stilul meu și tu știi asta 
tare bine, Klara. Apropo, sal'tare, Gabriella. 

— Bună, îi răspunse aceasta. 

Klara ridică o geantă mică de laptop și i-o înmână Gabriellei. 

— Bun, atunci, zise Gabriella. O să dau de voi cât de repede 
pot. 

Klara începu să se îndepărteze de vapor. 

— Nu așa de repede, o opri gigantul. Am aici pe cineva și 
trebuie s-o recuperați de la mine. E încăpăţânată ca un catâr. 

O bătrână, cu un păr lung și alb, prins într-o coadă la spate, 
ieși din cabina vaporului. O mângâie pe Gabriella pe obraz. 

— Ce faci tu, Gabriella? o întrebă bătrâna. 

Gabriella dădu doar din cap și o îmbrăţișă. 

— OK, răspunse ea. Totul va fi OK. 

— Asta-i bine, spuse bătrânica. Să ai grijă, scumpo. 

Bătrâna ţinea un coș în mână și i-l înmână Klarei înainte să 
coboare în barca lor cu o surprinzătoare agilitate. 


— Klara, copila mea dragă, zise ea. Doar nu credeai că o să te 
las să sărbătorești Crăciunul fără mine, nu? Am adus cina de 
Crăciun cu mine. Niţică salată de hering, şuncă și pâine de 
secară. Și șnapsul bunicului, specialitatea lui de Crăciun, 
evident. 

— Slavă Domnului că n-ai uitat șnapsul, spuse bunicul. 

George o privi pe Klara punând cu blândeţe coșul pe punte, 
apoi ea se aruncă în brațele bătrânicii. 

— Bunico, începu Klara să plângă. Draga mea bunică. 


e 23 decembrie 2013 


Nordul Insulei Rimno, Suedia 


Klara trase pătura moale, de lână, până sub bărbie și-și odihni 
capul pe genunchii bunicii. Canapeaua albă era atât de moale, 
încât se întreba cum de o susţinea. Obrajii îi ardeau în lumina 
focului. 

Mâinile aspre ale bunicii o mângâiau pe păr și pe frunte. 
George nimerise într-unul dintre cele trei dormitoare mici și 
adormi de îndată ce ajunseră la casa de vacanţă de pe malul 
estic al Insulei Norra Rimn6. Bunica îl învelise cu una dintre 
păturile acelea noi și închise încet ușa în urma ei. 

Casa de vacanţă aparţinea, de fapt, unei familii din Stockholm 
care o cumpărase în urmă cu câţiva ani și munciseră foarte mult 
la ea și, evident, cheltuiseră o grămadă de bani transformând 
etajul într-un apartament cu un stil nu prea respectabil „New 
England”, de un gust destul de îndoielnic. Pereţi albi, perne 
bleumarin și pături Lexington, o marcă suedeză. O pereche de 
vâsle încrucișate erau atârnate pe pereţi. Singurul lucru care 
mai lipsea era o poză cu familia Kennedy. 

Dacă n-ar fi fost într-o stare de șoc intens, Klara ar fi râs 
copios. 

Un prieten de-al bunicului îi dăduse cheia de la casa de 
vacanţă ca să vină din când în când pe aici, s-o verifice, în 
timpul celor cincizeci de săptămâni pe an în care proprietarii nu 
erau în arhipelag. Totuși, în ciuda decorului, era o ascunzătoare 
perfectă, până când... Da, până când ce? Klara nu avea energia 


288 


să se gândească la asta. Nu avea energie să se uite în urmă la 
ce s-a întâmplat sau să-și imagineze cum se va termina. Nu voia 
decât să zacă, pe canapeaua aceea nemaipomenită, în căldura 
aceea nemaipomenită, cu bunica mângâind-o cu blândeţe pe 
frunte. Dacă viaţa ar fi reprezentat doar acele momente, atunci 
ar fi fost absolut mulțumită cu chestia asta. 

Totuși nu reușea să adoarmă, nu reușea să se relaxeze, să 
nu-și mai facă griji și să nu-și mai caute răspunsuri, nici măcar 
pentru un moment. Tot ce s-a întâmplat în ultima săptămână a 
fost prea mult pentru ea. Totul s-a schimbat pentru totdeauna. 
Secrete atât de mari, încât nu reușea să le înțeleagă. Mahmoud 
era mort. lar ea nu voia să confrunte realitatea acestui fapt. Și 
americanul. Inima i-o luă iar la goană. Era prea mult. 

Deschise ochii încet și se retrase din îmbrățișarea bunicii. Se 
ridică de pe canapea și lăsă pătura să alunece pe podea. 

— Buni? zise ea. 

Bunica se întoarse spre ea. Camera era slab luminată, dar 
focul din șemineu îi făcea pielea să strălucească de parcă ar fi 
fost luminată din interior. 

— Da, Klara. 

— Americanul, continuă Klara. Cum de puteţi fi siguri, tu și 
bunicul, că o știa pe mama? Fiindcă avea medalionul? Adică 
oricine ar fi putut pune mâna pe medalionul acela, nu? 

Bunica nu-i răspunse, ci doar se ridică încet, ușor ca o felină și 
merse pe podeaua albă până la micul coș de Crăciun pe care îl 
adusese cu ea. Se aplecă și luă din el ceea ce părea a fi un plic 
îngălbenit de vreme. 

Se întoarse la canapea, se așeză iar lângă Klara și îi lua o 
mână într-ale ei. Depuse, cu grijă, plicul în cealaltă mână. 

— Klara, rosti ea duios. lubita mea, Klara. 

Bunica trase adânc aer în piept. Ochii aceia, gândi Klara, nu 
pot să ascundă absolut nimic. = 

Își retrase încet mâna și deschise plicul. Înăuntru era o 
singură fotografie color, strălucitoare, ca și cum ar fi fost 
developată recent sau în urmă cu multă vreme și ţinută în vid în 
tot acest timp. Klara înghiţi greu. 

Imaginea era supraexpusă și înecată în lumină. Un bărbat 
stătea în umbra unui balcon imens. În braţe ţinea un copil mic, 
înfășurat într-o păturică împletită în nuanţe de albastru-deschis. 
Se uita cu ochii mijiţi spre ceea ce ar fi putut fi un soare orbitor 


289 


și părea a încerca să-și apere ochii cu mâna. Dar fotograful 
fusese prea rapid. 

Un păr des și negru. Piele măslinie. O buză de sus curbată și 
pomeţi înalţi și bine definiţi care îl făceau să pară și autoritar, 
dar și sensibil în același timp. Pe masă, în faţa lui, era o 
scrumieră pe jumătate plină și un pachet roșu de ţigări cu niște 
litere rusești imprimate pe el. În fundal se distingeau blocuri 
mari de apartamente, cenușii, de culoarea nisipului, aproape 
translucide în lumina intensă a soarelui. 

Nu exista niciun dubiu că persoana din fotografie era 
versiunea mai tânără a bărbatului a cărui mână o ţinuse Klara în 
momentul morții lui, pe insulă. Klara se uită spre bunica. 

— Întoarce fotografia pe partea cealaltă, spuse bunica. 

Klara ezită, dintr-odată nesigură că voia să știe mai multe, că 
inima ei ar putea suporta mai mult de atât. În cele din urmă, 
întoarse fotografia. Doar câteva cuvinte, scrise citeţ, clar, de 
mână. „Klara și tatăl ei, Damasc, 25 iunie 1980.” 


e 24 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


Gabriella ieși din metrou la Ostermalmstorg. Bosse îi găsise 
niște prieteni de-ai lui care s-o ducă până în Stockholm. 

— Sub limita de detecție a radarului, spuse el. 

Undeva suna un clopot de biserică. Lumânările de Crăciun 
ardeau la fiecare fereastră. Era parcă o altă lume, cu decoraţiuni 
de Crăciun și ghirlande, și cu un strat subţire de zăpadă. O lume 
în care totul era liniștit, senin, luminat cu bun-gust și complet 
eliberat de orice conflict și moarte. Străzile erau pustii, cu 
excepţia unui singur taxi. 

— Crăciun Fericit! spuse taximetristul, când Gabriella se 
așeză pe bancheta din spate. 

Dumnezeule, chiar era ajunul Crăciunului. Gabriella dădu doar 
din cap și îi indică adresa. 

e 

Taxiului îi luă mai puţin de zece minute să ajungă în 

Djursholm. Pe traseu depășiseră șapte mașini și un autobuz 


290 


ocazional. Acesta era cel mai pustiu moment al anului? Cu puţin 
înainte de șapte în dimineața de ajun. 

Gabriella plăti taximetristul. Mormăi un „Crăciun Fericit” 
deoarece avea senzaţia că șoferul n-ar fi vrut s-o vadă plecând 
fără să primească măcar o urare. Străzile nu fuseseră curățate și 
taxiul lăsă în spatele lui urme proaspete în zăpada căzută de 
curând, îndepărtându-se încet, aproape pe nesimţite, de-a 
lungul Bulevardului Strandvăgen. 

Dacă locuinţa lui Wiman i se păruse bizară și înfricoșătoare 
prima dată când o vizitase, în acel ajun de Crăciun arăta 
aproape comic de confortabilă. Un strat pufos de zăpadă 
proaspătă, plăcută, acoperea tufișurile frumos îngrijite, gazonul, 
cărarea care ducea spre ușa de la intrare. Deschise poarta cu 
grijă, iar zăpada de deasupra ei îi căzu peste mâini. Era ușoară 
și pură ca aerul. Luminile de exterior erau aprinse, dar ferestrele 
erau întunecate, cu excepţia lumânărilor de sărbătoare aprinse 
pe pervazuri. 

Gabriella se simțea calmă. Concentrată. Observă în trecere 
împrejurimile, absorbită însă de treaba pe care o avea de făcut. 
Trecea printr-un moment de viaţă și de moarte, de acţiune sau 
doar de liniște pentru totdeauna. Nu mai exista cale de 
întoarcere. Nu mai erau alternative. Acela era momentul. 

Pe partea laterală a casei, o lumină caldă se revărsa din 
câteva ferestre. Gabriella bănuia că erau cele de la bucătărie și 
camera de zi. Urcă cele câteva trepte, cu zăpada scârțâind sub 
picioare, și sună la ușă. După mai multe secunde, ușa se 
deschise larg. O fetiță cu un păr blond și lung, îmbrăcată într-o 
pijama roz, stătea în cadrul ușii, în lumina blândă a holului. 

— Cine ești? o întrebă fetița. 

— Numele meu este Gabriella, spuse ea. Bunicul tău... este 
pe aici? 

— Bunicul încă nu s-a îmbrăcat, răspunse fetița. 

Ramase nemișcată, fără sa cheme vreun adult și fără să-i facă 
semn Gabriellei să intre. 

— Tu știi că este Crăciunul, continuă fetiţa. 

— Păi, încercă Gabriella să se justifice, știu. Însă am nevoie 
urgentă să vorbesc cu bunicul tău. 

— Sunt trează de la cinci dimineaţa. Ştii de unde știu chestia 
asta? Fiindcă am primit un ceas în ciorap. Vrei să-l vezi? 

Întinse mâna pe care era legat un ceas mic, din plastic roșu. 


291 


— Maria, strigă o voce familiară dinăuntrul casei plăcut 
luminate și confortabile. Maria? Tu ai sunat la ușă? 

— Este aici o fată cu părul roșu, răspunse Maria. 

In spatele fetiţei, în hol, Gabriella văzu pe cineva care, după 
toate aparențele, trebuia să fie Wiman, apropiindu-se. Era 
aproape de nerecunoscut. Părul nu-i mai era dat cu gel pe 
spate, ci în neorânduială și neașteptat de cenușiu. In loc de 
ochelarii lui cu rame subţiri din oțel, purta o pereche cu rama 
groasă și rotundă, din plastic. Și în loc de costumele lui marca 
Zegna, pe care le purta în mod normal, era îmbrăcat într-un 
halat de baie, roșu-închis, zdrențuit, cu un W brodat în auriu pe 
buzunarul de la piept. Picioarele goale și palide ieșeau caraghios 
de sub marginile halatului. 

— Gabriella? spuse mirat Wiman. 

Își trecu mâinile prin părul nepieptănat, într-o încercare 
deșartă de a și-l aranja. 

— Este Crăciunul, pentru Dumnezeu. Ce cauţi aici? 

Vocea îi era la fel de reţinută ca întotdeauna. La fel de 
autoritară și obișnuită să dea ordine care să fie urmate 
îndeaproape. Insă își ferea privirea, iar mâinile păreau să aibă o 
voinţă a lor, anume, alternând între aranjarea părului și trasul 
de nodul cordonului care-i strângea halatul. 

— Trebuie să vorbim, zise ea. Acum. 

Când Wiman intră în bibliotecă, ducea cu el o tavă cu căni de 
cafea aburindă și cornuri cu șofran. Dincolo de ferestre, 
deasupra apei, cerul se luminase aproape imperceptibil. 
Gabriella luă loc pe unul dintre scaunele din fața șemineului, 
nemișcată în strălucirea domoală a focului. Dintr-o altă parte a 
casei se auzea zgomotul slab al unei emisiuni pentru copii la 
televizor. 

— Așadar, Gabriella, începu Wiman. Dacă este să fiu complet 
cinstit cu tine, aș zice că a apărea pe neașteptate la ușa mea, în 
ziua de Crăciun, nu e tocmai cea mai bună metodă de a trece de 
la asociat al firmei la partener. 

Aceeași voce. Aceeași ironie paternă. Dar fără niciun efect 
asupra Gabriellei. Deja nu-și mai amintea cum era să-i fie frică 
de el și să-l și respecte în același timp. Simţea ca și cum 
întreaga ei lume își schimbase complet polaritatea. Ca și cum 
vraja s-ar fi rupt, pur și simplu. 


— De ce-aţi făcut-o? întrebă ea. Sau, de fapt, mi-e indiferent 
de ce. Dar, sincer, nu pricep cum ați putut s-o faceți. Chiar 
dumneavoastră, dintre toţi oamenii, tocmai dumneavoastră! 

Wiman puse, calm, tava pe măsuta din fața șemineului. 
Aceeași măsuţă la care stătuseră în urmă cu doar câteva zile, în 
ceea ce părea un cu totul alt timp, o cu totul altă lume. 

— Să fac ce anume? întrebă Wiman și se așeză pe scaunul din 
faţa Gabriellei, același pe care șezuse și data trecută. 

O studie calm, cu interes. 

— Ce crimă nemaigândită am mai comis și de data asta? 

Gabriella clacă. Expresia aceea insistentă. Nu era privirea 
unui luda. 

— Dumneavoastră eraţi singurul care știa de venirea Klarei în 
Suedia, spuse ea. In afară de mine. Eraţi singurul care știa că 
prietena mea vrea să se întoarcă și să se retragă pe insulă. 

Wiman ridică din sprâncene și făcu un gest, oferindu-i 
Gabriellei niște cornuri cu șofran. El însă luă doar o înghiţitură 
mică de cafea fierbinte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă sec Wiman, aplecându-se înspre 
ea și privind-o direct în ochi. 

Avea o expresie diferită pe care Gabriella nu o mai văzuse. O 
notă de căldură, ceva care semăna teribil cu o simpatie 
autentică. Ea trebuia să fie sigură. Păruse atât de evident că 
Wiman fusese cel care o trădase, într-un fel sau altul. În clipa 
aceea însă simţea cum certitudinea începea să se disipeze. 

— Klara s-a întors ieri, începu ea calm. Am pornit spre 
Arkösund și, apoi, mai departe, în arhipelag. 

e 

Simţea că nu se putea abţine. Că trebuia să-i spună, să 
exprime în cuvinte ceea ce i se întâmplase. Cât mai la obiect și 
cât mai exact posibil, lăsă ultimele douăzeci și patru de ore să 
se deruleze, fără oprire. 

— Trebuia să mă fi sunat, spuse Wiman, când, în final, ea 
tăcu. 

Se aplecă iar spre ea și îi reumplu ceașca de cafea. 

— Ar fi schimbat cu ceva ce s-a întâmplat? întrebă Gabriella. 

Wiman ridică din umeri. 

— Probabil că nu, răspunse el. Nu știu mai multe decât tine. 
Tot ce știu e că agenţii de la Säpo nu cred că prietena ta este 
teroristă. După ce ai plecat de la mine, am făcut niște cercetări, 


293 


pe cont propriu. Am contactat câţiva prieteni din serviciile 
secrete, dar și unii din - cum să le zic - cercuri mai influente. 

— Ce vreți să spuneţi? îl iscodi ea. 

— În cercurile liderilor politici. În guvern. Nu contează. Ideea 
este că prietena ta a intrat într-o tevatură mare de tot. Nue 
vina ei, sub nicio formă. Dacă am înţeles corect, prietena ta a 
pus mâna pe niște informații și niște americani vor să le 
recupereze. 

Gabriella sorbi niște cafea fierbinte și dădu din cap în semn de 
răspuns. 

— Și prietena ta are aceste informaţii în posesia ei? continuă 
Wiman. 

— S-ar putea spune și așa, răspunse ea, lăsându-se pe spate 
și respirând adânc. 

— Și aveţi vreun plan anume? Pentru ce urmează să faceţi? 
Sunt niște interese extrem de puternice în joc, cred că nu este 
nevoie să-ți spun eu asta. 

— Avem un plan, confirmă ea. Dar nu e unul foarte bine pus la 
punct. 

e 

Gabriella se trezi când ușa de la bibliotecă se deschise. 

Se ridică în scaun și își trecu, instinctiv, mâinile prin păr. Oh, 
Dumnezeule, adormise? În mijlocul discuţiei? Focul aproape se 
stinsese. Cât timp dormise? 

În ușă stătea nepoata lui Wiman, Maria. 

— Sărbătorești Crăciunul cu noi? o întrebă ea. Să știi că, dacă 
vrei, poţi să rămâi. Vin și verișorii mei. Au un cal. Odată, m-au 
lăsat să... 

— Maria! 

Era vocea lui Wiman. 

— Ti-am zis s-o lași pe Gabriella să doarmă. 

— Dar era trează! strigă Maria. 

Fata își încrucișă braţele și făcu bot. Wiman cobori și îi șopti 
ceva la ureche care o făcu să ţipe de încântare și să iasă fugind 
din încăpere. Gabriella își dădu seama că era ceva docil în 
versiunea aceea domestică a lui Wiman, ceva complet 
incompatibil cu imaginea de avocat neclintit și lipsit de emoție 
pe care o cultivase la birou. 

Intră în bibliotecă și se așeză iar pe scaunul din faţa ei. 


294 


— Ai adormit, spuse el. La ce noapte ai avut, nici nu mi-a 
trecut prin gând să te trezesc. In plus, o să ai nevoie de odihnă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Când Gabriella îi spusese despre planul Klarei, Wiman păruse 
sceptic, cel puţin la început. Dar se oferise să le ajute cu orice îi 
stătea în putinţă, folosindu-se de cunoștințele lui pentru a 
încerca să ducă totul la bun sfârșit. Fusese ultimul lucru pe care 
Gabriella îl așteptase de la el. Ca Wiman să le fie loial. 

— Cât timp ai dormit, am lucrat. Am sunat niște prieteni și le- 
am cerut să-mi plătească niște datorii mai vechi și, ca să fiu 
sincer, am cerut niște favoruri pe ici, pe colo. Dar se pare că o 
să aveţi parte de șansa care vă trebuie. Un avion zboară deja 
peste Atlantic. Cineva cu extrem de multă putere decizională se 
află la bordul lui. Cineva din CIA. Va fi aici în... 

Wiman se opri să-și consulte ceasul de la mână. 

— In șapte ore. 


e 24 decembrie 2013 


Nordul Insulei Rimno, Suedia 


În cele din urmă, Klara puse fotografia pe genunchi și-și ridică 
privirea. Întunericul din casa de vacanţă începu, încet-încet, să 
se retragă în faţa unui răsărit calm și cenușiu. Bunica se așezase 
pe vine, dinaintea sobei, punând, cu grijă, încă un buștean pe 
cărbunii care se stingeau deja. Coaja lemnului pârâi ușor, apoi 
bușteanul luă foc de-a binelea. 

— Deci, el a adus fotografia? întrebă Klara. 

Bunica se ridică încet de lângă foc și-și scutură niște fire 
imaginare de praf de pe pantalonii ei vechi de catifea reiată, 
înainte de a se întoarce spre Klara. 

— Nu, răspunse bătrâna care părea tristă, având un aer 
vinovat și complet pierdută în gânduri. 

— Nu înţeleg, spuse Klara. De unde aveţi fotografia? 

Bunica se așeză chiar pe marginea canapelei pe care Klara 
stătea în continuare, cât mai departe de ea. Se uită la nepoată 
cu ochi cercetători. Ca și cum încerca să înregistreze fiecare 
nouă expresie, fiecare mușchi care i se mișca pe față. 

295 


— Eu și cu bunicul avem fotografia asta dintotdeauna, rosti ea 
în cele din urmă. Am ţinut-o într-un plic, în sertarul cu lenjerie, 
încă de când l-am primit de la Ministerul Afacerilor Externe, 
odată cu toate lucrurile mamei tale, la câteva luni după moartea 
ei. 

Klara încercă din răsputeri să înţeleagă ce i se spunea, dar nu 
reușea întrutotul. Poate că săptămâna care trecuse fusese prea 
îngrozitoare pentru ea. Se simţea confuză, ca și cum deținea 
toate informaţiile de care avea nevoie, însă nu reușea să le 
pună cap la cap, ca să le priceapă sensul. 

— Vrei să spui că ai avut fotografia toţi anii ăștia? întrebă ea. 
Că a zăcut, pur și simplu, într-un sertar? O fotografie cu tatăl 
meu? În tot acest timp? 

Bunica dădu din cap, fără să-și ferească privirea. 

— Mi-e teamă că da, admise ea. 

— Și nu te-ai gândit să mi-o arăţi? Nu ţi-a trecut prin minte că 
aș putea fi interesată? Doar m-ai văzut stând ore întregi printre 
fotografiile din mansardă. Nu te-ai gândit nicio clipă că aș vrea 
să știu? 

Simţea cum cuvintele îi rămaseră în gât. Nu putea să mai 
suporte acele întrebări fără răspuns. 

— Îmi pare rău, spuse bunica. N-am știut ce este bine și ce e 
rău în situaţia asta. Erai atât de mică, atât de singură, Doamne, 
atât de singură. lar eu și cu bunicul te-am crescut ca pe a 
noastră, ca pe propriul copil. 

O lacrimă i se scurse pe obraz. Nu se chinui s-o șteargă. Klara 
se uită la ea. N-o văzuse niciodată plângând. 

— Pur și simplu, n-am știut când să-ţi arătăm fotografia. Când 
aveai cinci ani? Zece? Douăzeci? La început erai prea mică, apoi 
ne-a fost prea frică să nu fii confuză, să nu simţi că te-am 
dezamăgit cu ceva. Că el te-a dezamăgit, că n-a fost aici. Că noi 
n-am încercat să-l găsim. 

— Așa că a fost mai simplu să mă minţiţi? 

Klarei îi păru rău c-o spusese chiar în momentul în care 
cuvintele îi ieșiră pe gură. Bunica nu-și mai feri privirea. Ochii ei 
albaștri străluceau în lumina zorilor. 

— Da, îi răspunse ea. A fost mai ușor să te minţim. N-am știut 
unde ne va duce adevărul. 


296 


e 24 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


În holul de la Radisson Blu Waterfront, atmosfera de 
sărbătoare era reţinută. Pe băncile din lemn ușor stăteau, peste 
tot, cohorte de familii în așteptare, familii din diferite ţări, dar 
din aceeași lume: genul de oameni din clasa superioară, care se 
lăfăiau în haine Ralph Lauren. Un brad enorm de Crăciun, 
decorat cu ornamente în discrete nuanţe de cenușiu se încadra 
perfect în schema coloristică generală. În fundal, cineva cânta 
Baby, It's Cold Outside, la un volum perfect echilibrat. 

Gabriella nu ajunsese încă la recepţie când, cu coada ochiului, 
îl văzu pe Anton Bronzelius ridicându-se de pe un scaun și 
apropiindu-se de ea. Era nebărbierit, dar, altfel, arăta exact la 
fel ca în urmă cu câteva zile. 

Bronzelius îi întâlni privirea Gabriellei și-i făcu din cap aproape 
imperceptibil, mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, ca și 
cum ar fi vrut să-i semnalizeze faptul că nu erau singuri. 
Gabriella se uită precaută de jur împrejurul sălii și își dădu 
seama că unii dintre bogătanii pironiţi pe băncile din lemn erau, 
în fapt, colegii lui Bronzelius. Înghiţi greu. „Dumnezeule, se 
gândi ea, n-am aproape nimic cu care să negociez.” 

— Crăciun Fericit! spuse el. 

Se aplecă spre ea și o îmbrăţișă, șoptindu-i în ureche. 

— Dă-mi telefonul în lift. 

— Crăciun Fericit și ţie, îi răspunse Gabriella și se retrase din 
îmbrățișare, ca să nu pară nefiresc de lungă. 

Gabriella simţi un val de adrenalină care aproape o năuci. Nici 
nu băgă bine de seamă că Bronzelius o conducea spre lifturi. Îi 
voia telefonul, exact așa cum o avertizase Wiman. Asta însemna 
că prima parte a planului mergea fără cusur. Sau că Wiman o 
trădase. Nu se putea gândi la asta în momentul acela. Nu avea 
încotro. 

Își dădu seama că Bronzelius îi vorbea din nou. Folosind o altă 
voce, mai clară, mai protocolară. O voce menită pentru 
înregistrările audio. 


— Mergem la etajul șapte. Te vei întâlni acolo cu colegii noștri 
americani. Etajul a fost izolat și nimeni nu intră și nu iese, iar 
dumneata vei fi percheziționată înainte de a ţi se permite 
intrarea în apartament. 

Intrară în lift. De îndată ce ușile se închiseră, Bronzelius îi făcu 
semn să-i dea telefonul. Ea se supuse. „Fă ce ţi se cere sau 
mori.” 

Când liftul se opri la etajul șapte, Bronzelius mormăi ceva în 
transmiţătorul căștii de la ureche și ușile se deschiseră fără un 
sunet. Mocheta groasă estompa zgomotul pașilor, iar lipsa 
ferestrelor îi crea o stare de confuzie. Era ca și cum ar fi intrat 
într-o altă dimensiune. 

În faţa uneia dintre ușile de la capătul culoarului stăteau doi 
bărbaţi imenși, tunși scurt și îmbrăcaţi în costume negre. 
Gabriellei nu-i luă mai mult de o aruncătură de ochi ca să-și dea 
seama că erau americani. 

— Dă-mi poșeta și așază-te cu fața la perete, îi ordonă unul 
dintre paznici în engleză, în momentul în care Gabriella și 
Bronzelius se apropiară de ușă. 

Ea se uită la Bronzelius, care ridică din umeri și îi făcu semn 
din cap să se conformeze. Bărbatul în negru îi înmână poșeta 
colegului său și o percheziţionă pe Gabriella foarte meticulos. 

— Ești în regulă, îi spuse el și se retrase. 

Colegul îi scoase MacBook-ul din geantă și i-l înmână. 

— Păstrez celelalte lucruri până terminaţi aici, o anunţă el. 

Apoi mormăi ceva în transmiţător, scoase o cartelă albă și o 
introduse în încuietoarea ușii. Cu un bip metalic, ușa se descuie 
și tipul o deschise, permițându-i Gabriellei să intre. 

Înăuntrul sufrageriei bine proportionate a apartamentului, o 
femeie era așezată pe un scaun înalt și modern, roșu la culoare 
și care se rotea. În spatele ei, se desfășura, prin geamurile unui 
spectaculos perete din sticlă, o vedere nemaipomenită asupra 
unui Stockholm acoperit de zăpadă. Gabriella avea senzaţia că 
putea să întindă doar mâna și să atingă primăria care dormita 
sub un strat de ninsoare albă, chiar dincolo de fereastră. 

Femeia din faţa ei părea să fie de vreo șaizeci de ani, poate 
chiar puţin mai în vârstă. Era mică de statură, îmbrăcată într-o 
jachetă sobră, bleumarin, cu pantaloni albaștri, asortați și cu o 
bluză albă. Machiajul îi era subtil, iar părul vopsit blond era tuns 
scurt, într-un stil complet nememorabil. Era ceva la ea, în 


298 


general, care o făcea greu de reținut. Lucra ca funcţionară în 
slujba statului, un director de agenţie. Cineva cu care mergi în 
metrou în fiecare zi, timp de zece ani și n-o bagi în seamă nici 
măcar o dată. 

Gabriella se îndreptă spre una dintre canapelele micuțe sub 
privirea scrutătoare a femeii. Ochii ei cenușii erau cercetători și 
surprinzător de tineri. O străfulgerare de curiozitate în privire. 
Gabriella auzi clicul metalic al ușii care se închidea în urma ei. 

e 

Femeia se ridică grațios, într-o singură mișcare deliberată și 
fluidă. Se duse spre fereastră și rămase cu spatele la Gabriella. 

— Stockholm este un oraș foarte frumos, spuse ea. Nu pot să 
cred că n-am fost niciodată aici. 

— Dumneavoastră sunteţi Susan? o întrebă Gabriella. 

Gabriella își schimbă greutatea pe celălalt picior, în timp ce-și 
ținea computerul strâns la piept. Totul se întâmplase atât de 
repede. Și întâlnirea asta fusese aranjată atât de brusc, atât de 
decisiv. 

— Da, răspunse femeia. Eu sunt directorul Departamentului 
de Afaceri cu Orientul Mijlociu în cadrul CIA. Eu sunt 
răspunzătoare pentru ce vi s-a întâmplat dumitale și clientei 
dumitale. Imi pare foarte rău. O situaţie neplăcută în care v-aţi 
trezit fără voie. 

Gabriella nu spuse nimic, ci doar se așeză pe una dintre 
canapelele din încăpere. Susan se întoarse cu spatele la 
panorama pe care tocmai o admirase și o cercetă iar pe 
Gabriella. 

— Bănuiesc că ăsta este laptopul căutat de toată lumea? zise 
ea. 

Gabriella se aplecă spre măsuţa de cafea din faţa ei și se 
întinse după una dintre sticlele așezate acolo. Avea gura, dintr- 
odată, incredibil de uscată. Deschise o Fanta și luă o înghiţitură 
sănătoasă direct din sticlă. 


e 24 decembrie 2013 


Nordul Insulei Rimno, Suedia 


299 


Totul este atât de cenușiu. Nesfârșitele răsărituri și amurguri 
ale iernilor din arhipelag. Valurile încă se izbeau de stâncile de 
lângă pontonul nou și rezistent al casei de vacanţă, însă furtuna 
trecuse, îndreptându-se spre est, lăsându-i Klarei devastările din 
urmă. Consecințele. Curgeau pe ea fulgi mari de zăpadă, iar ea 
stătea cu capul în piept, rezemată de peretele proaspăt vopsit al 
casei. Nu mai rămăsese nimic din ceea ce crezuse odată că era 
adevărat. Nimic din ceea ce crezuse că fusese ea. Nu-l auzi pe 
George decât în momentul în care se trezi cu el în dreptul ei. 

— Crăciun Fericit! îi ură el. 

Klara se întoarse spre el. Faţa îi arăta îngrozitor. Umflată, 
acoperită cu tăieturi care începeau deja să prindă coajă. 

— Crăciun Fericit! îi șopti ea ca răspuns. 

EI îi întinse o pătură. Una dintre păturile noi și colorate, model 
Klippan, cu care, după toate aparentele, casa era ticsită. Klara o 
luă și o trecu pe după umeri. 

— Nu vrei să intri în casă? o întrebă el. Bunica ta pare de 
neconsolat. 

Klara își îngropă faţa în lâna moale a păturii. 

— Nu cred că mai pot să suport multe, zise ea, șoptit. 

— A fost o noapte lungă, zise el. O săptămână lungă. O 
săptămână al naibii de lungă. Dar o să îngheţi de frig aici. Nu 
știu ce s-a întâmplat între tine și bunica ta. Și nu știu cât timp 
avem la dispoziţie, însă nu crezi că un sandvici cu șuncă este o 
idee nemaipomenită în momentul ăsta? 

— Nu mi-e foame, spuse ea. 

— Bine, fie, mormăi el și se așeză confortabil lângă ea. 

Simţi braţul lui George cuprinzându-i umerii cu din ce în ce 
mai multă încredere, în cele din urmă prinzând-o de-a binelea și 
trăgând-o spre trupul lui cald. Il lăsă s-o ia în braţe. Işi puse 
capul pe pieptul lui. Sunetul valurilor. Fulgii de nea. Nici măcar 
nu se chinui să-și oprească lacrimile. 

e 

Când Klara se desprinse în cele din urmă din îmbrățișarea lui, 
cei doi erau aproape acoperiţi, din cap până în picioare, cu un 
strat proaspăt de zăpadă. Ea își scutură părul și se ridică. 
George îi urmă exemplul. Klara văzu cum îi clănțăneau dinții. 

— Și acum ce se întâmplă? întrebă el. 

Klara clătină din cap. 


— Cine știe? Gabriella urmează să se întâlnească azi cu 
persoana ei de contact din Säpo. O să-l sune pe Bosse când află 
ceva. Apoi Bosse o să ne sune pe noi. 

Ușa care dădea spre docuri se deschise și bunicul Klarei ieși 
cu două căni aburinde în mâini. 

— Klara, spuse el. Fată dragă, vino înăuntru ca să nu îngheți 
sloi. 

Făcu doi pași pe pontonul înghețat și le întinse cănile, una ei 
și una lui George. Mirosul dulce al vinului fiert umplu aerul. 
George acceptă cana din mâinile bătrânului, cu recunoștință. 
Bunicul se aplecă spre Klara și-i mângâie obrajii uzi de zăpadă. 

— Indiferent care îţi simt intenţiile într-un anumit moment, în 
cele din urmă se va dovedi că alegerea a fost greșită, spuse el. 
Asta e singura lecţie pe care ţi-o dă viaţa. 

Klara luă cana din mâinile lui și-și lipi obrazul de mâna sa 
uscată, simţindu-i căldura pe pielea umedă și înghețată. Clătină 
încet din cap. 

— N-a fost greșită, spuse ea. N-aţi greșit. N-aveaţi cum să 
faceţi o alegere, bună sau rea, în momentul acela. Aţi făcut ce 
ați crezut de cuviinţă. Aţi făcut întotdeauna totul pentru mine. 

Bunicul o trase înspre el. Mirosea a vin fiert, a cafea și a 
alcool. Undeva, lângă ei, George tuși. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. Ce este în vinul ăsta fiert? 

Bunicul se întoarse spre George cu un zâmbet ștrengăresc pe 
buze. 

— Jumătate vin fiert și jumătate specialitatea arhipelagului, 
preciză el. Doar nu crezi că doar Bosse are acces la băutură de 
prima mână, pe aici, nu? 


e 24 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


Sucul n-o ajutase deloc. Gâtul Gabriellei era ars, de parcă ar fi 
fost frecat cu glaspapir. Incercă să-și dreagă vocea. Mai luă o 
gură de Fanta. 

— Da, spuse ea în cele din urmă. Acesta este laptopul. 


301 


Se aplecă și îl împinse pe masa din sticlă, spre Susan. În acel 
moment, o ușă se deschise și în încăpere își făcu apariţia un 
bărbat. Era un ins cu o mină serioasă, brunet, îmbrăcat într-un 
costum negru și boţit. Părea cam de aceeași vârstă cu Gabriella. 
Purta o cămașă albă, dar fără cravată. 

— Acesta este colegul meu. El va verifica dacă ăsta este, într- 
adevăr, calculatorul cu pricina, o lămuri Susan. 

Gâtul Gabriellei se îngustase și mai mult. 

— OK, zise ea. Este codat. Nici măcar nu știm ce e pe el. 

Işi trecu mâna prin păr, agitată. Gândindu-se că trebuia să 
preia controlul asupra situaţiei, asupra propriei persoane. Dacă 
nu se calmează, or să înceapă să bănuiască ceva. 

— Așa o fi, replică Susan. Cel mai probabil așa e. Dar mi-e 
teamă că am foarte multe de vorbit cu dumneata și clienta 
dumitale. Aţi fost părtașe și supuse unor lucruri la care n-ar fi 
trebuit să fiți expuse. Și chiar dacă vina nu vă aparține, totuși 
există o problemă. 

Felul în care îi vorbea Susan suna ca o ameninţare. Privirea îi 
era sticloasă și rece, cercetătoare. Era exact așa cum spusese 
americanul de pe insulă. Dacă nu ai niciun as în mânecă, nu ai 
niciun fel de protecţie împotriva lor. 

Bărbatul în costumul boţit îi aruncă Gabriellei o privire scurtă, 
înainte de a deschide laptopul și de a apăsa butonul de pornire. 
Gabriella închise ochii. Stresul era prea intens. Auzi degetele 
tipului zburând pe tastatură. Se lăsă pe spate, pe canapea. Cum 
își imaginaseră ei că planul le va reuși? Când Gabriella deschise 
ochii, doar puţin, cu mare grijă, ca și cum n-ar fi îndrăznit să 
vadă ce se întâmpla, văzu că tipul era încruntat. Ochii lui 
aruncau săgeți în ecranul computerului, de parcă nu-i venea a 
crede ce i se prezenta acolo. După câteva secunde întoarse 
ecranul spre Susan și își ridică privirea spre Gabriella. 

— Ce este asta? Vreo glumă sinistră? întrebă el. 

Gabriella își îndreptă spatele. Privi spre ușa pe care intrase în 
urmă cu doar câteva minute. Haide, acum! 

— Cum este posibil așa ceva? o auzi pe Susan. Cum, după 
toate chestiile prin care aţi trecut, să nu înțelegeţi cât e de 
serioasă situaţia? Ce naiba speri să câștigi cu chestia asta? 

__ Susan nu părea genul de femeie care înjura în mod normal. 
intoarse ecranul în așa fel, încât și Gabriella să vadă ce era 
afișat pe el. Pe un fond alb, pe tot ecranul, apăreau câteva litere 


302 


mari și roșii: „DRACU! SĂ VĂ IA, PORCI FASCIȘTI!” Dacă situaţia 
n-ar fi fost atât de oribil de stresantă, Gabriella ar fi râs copios. 
Blitzie părea a fi exact așa cum o descrisese Klara. Înainte ca 
Gabriella să poată spune ceva, auzi cum cartela era folosită 
pentru a deschide, iar, ușa de hotel. Unul dintre bodigarzi își îţi 
capul. 

— Unul dintre colaboratorii noștri suedezi spune că 
domnișoara e așteptată la telefon. 

Bărbatul în negru făcu un semn din cap spre Gabriella. Tânăra 
ramase fără aer. Era ca și cum ar fi uitat cum se respiră. Nu știa 
nici ea cum, dar reuși să deschidă gura și să strecoare câteva 
cuvinte. 

— Dacă vreţi vreo explicaţie de la mine, spuse ea, sufocându- 
se, probabil că cel mai bine ar fi să mă lăsaţi să răspund la 
telefon. 

Arătă înspre ușă. Sperase să fie mai dură și mai puternică în 
astfel de situaţii. Dar era complet depășită de împrejurări; nu 
avea altă opţiune decât să se lase dusă de curent. 

Susan se uită la ea, confuză, de parcă suprafaţa ei poleită 
fusese zgâriată. 

— Un telefon? întrebă ea. Îţi baţi joc de mine? 

— Nu, răspunse Gabriella. Nu-mi bat joc de nimeni. Dacă vrei 
informaţiile dumitale nenorocite, atunci o să mă lăsaţi să 
răspund la telefon. 

Susan scutură din cap și-i făcu semn bărbatului în costumul 
boțit să plece. Tipul se ridică și se furișă din încăpere, pe ușa 
prin care venise. Susan o cercetă pe Gabriella minuţios, ca și 
cum ar fi ţinut să-i dea de înțeles că ea deţinea, în continuare, 
controlul situaţiei. 

— Bine, spuse ea, în cele din urmă. 

Gabriella se ridică și se îndreptă spre bodigardul care ţinea în 
mână telefonul ei mobil. Aruncându-i o privire scurtă peste umăr 
lui Susan, deschise ușa și ieși în holul fără ferestre al hotelului. 

(J 

Gabriella ignoră celălalt bodigard și începu să meargă spre 
lifturi. Telefonul îi vibră în mâini și abia după câteva clipe reuși 
să-l ducă la ureche. Acesta era momentul. 

— Da, spuse ea. Gabriella la telefon. 

Tăcere la celălalt capăt. 

— Alo, încercă ea din nou. 


După încă o secundă, în telefon se auzi o voce metalică, 
subțire. 

— Este absolut scârbos, zise cineva care nu putea fi decât 
Blitzie, însă vocea era deformată de un modulator de vreun fel 
sau altul. E scârbos ca naiba, îţi zic, ce e pe calculatorul ăsta. 
Cadavre și torturi și mai știu eu ce. Filmări și fotografii. Evident 
că n-am avut timp să mă uit la tot ce este pe el. Dar e absolut 
plin de ororile astea, fără doar și poate. 

— Deci ai parola? întrebă Gabriella. 

Se simţea de parcă sufletul i se ridicase deasupra propriului 
corp. Ca și cum vedea totul de deasupra, din afara ei. 
Apartamentul în care era Susan și ea, la doar câţiva metri 
distanță, ţinând telefonul la ureche, în mijlocul unui coridor 
sufocant de hotel. Era ireal. 

— Da, da, zise Blitzie. Evident. Când parola corectă a fost 
introdusă în laptop, a ajuns automat și la mine. Am tastat-o și 
gata. Floare la ureche. Ce vrei să fac mai departe? 

— Cât de multe chestii sunt pe el? întrebă Gabriella. 

— Nu știu, replică Blitzie. Unu, două, trei... cel puţin cinci filme 
în care, ăăă, sunt torturați oameni, bănuiesc. Poate cam 
cincizeci de poze. Cadavre și alte chestii scârboase. Sunt și 
câteva documente Word, dar cred că... 

Brusc, Gabriella își aduse aminte ce spusese Mahmoud despre 
Lindman, ce spusese Klara despre americanul care murise pe 
insulă: că mai este ceva, că este mai mult de atât. Ceva 
imposibil de negat. 

— Deschide documentele Word, spuse ea. 

— OK, zise Blitzie. Rămâi pe recepţie. 

Urmă un moment de tăcere. Gabriella aruncă o privire spre 
cei doi paznici de la ușă. Erau nemișcaţi, iar ochii lor o pironeau 
fără s-o slăbească o clipă. 

— Deci, reveni Blitzie. N-am nici cea mai vagă idee. Este doar 
o listă cu nume în arabă și niște date de naștere. 

— Poate sunt prizonieri, mormăi Gabriella. Deschide altul. 

— Același lucru, spuse Blitzie. Nume și numere. 

Trebuia să mai fie ceva. Ceva de care nu se puteau spăla pe 
mâini. Sau poate că și americanul, și Lindman se înșelaseră? 

— Asta e tot? întrebă Gabriella. Ești sigură? 

— Păi, nu mai văd altceva. Stai... mai este și un PDF. 

Nu spuse nimic o vreme. 


304 


— La naiba, exclamă Blitzie în cele din urmă. Trebuie să vezi 
chestia asta. Ți-o trimit pe telefon. E nebunie, îţi zic. 

Un val de entuziasm și ușurare o inundă pe Gabriella. 

— OK, spuse ea. Să nu faci încă nimic cu informaţia asta, 
bine? 

— Doar nu sunt nebună, răspunse Blitzie și închise telefonul. 

Când Gabriella se întoarse în camera de hotel, afară se făcuse 
deja întuneric. Se părea că fulguia ușor. In lumea de dincolo de 
ferestrele imense se pregătea un Crăciun frumos. Și în camera 
de hotel se făcuse întuneric, iar singurele lumini erau cele două 
veioze micuțe de pe masa din colț. 

Susan stătea pe scaunul de lângă fereastră, verificându-și 
telefonul, își ridică privirea în momentul în care Gabriella 
deschise ușa. 

— Așadar, începu ea. Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă 
aici? 

Gabriella se așeză pe canapea și se lăsă pe spate. Atmosfera 
din încăpere se schimbase considerabil. Se întreba dacă Susan 
își dădea seama în ce măsură se schimbase totul. Dar va 
înțelege cât de curând. 

— Când omul dumitale, mai înainte, a introdus parola în 
computerul pe care îl aveam cu mine, a fost redirecționată 
automat către un prieten, începu Gabriella. Computerul pe care 
vi l-am dat nu este decât o carcasă. Hardul a fost schimbat cu 
cel care acum se găsește în laptopul prietenului de care îţi 
spuneam. Așa că toate informaţiile după care aţi alergat în 
dreapta și-n stânga nici măcar nu mai sunt în calculatorul ăsta. 
Intelegi dumneata cam cum stă treaba? 

— OK... încercă Susan să tatoneze terenul. Continuă. 

— Așa că în momentul în care prietenul meu a primit parola, 
am primit și accesul la toate informaţiile stocate în laptop. 

Dacă Susan era sau nu șocată sau dacă era măcar puţin 
supărată, nu lăsă să se vadă nicio clipă. Dădu doar din cap, cum 
nu se poate mai calmă. 

— Și ce anume era stocat în acest laptop? întrebă ea. 

— Nu știi? întrebă la rândul ei Gabriella, cu îndoială în glas. Ai 
trimis după noi o gașcă de asasini doar așa... ca o simplă 
măsură de precauţie? 

Susan clătină din cap calm și se aplecă ușor în față. 


— Evident că știu, în mare, ce-ar trebui să fie pe acest 
calculator, spuse ea, încet, deliberat, ca și cum ar fi vorbit unui 
copil. Însă habar n-am cam ce detalii sunt pe el. Am înţeles că ar 
fi niște interogatorii intensificate și că firma căreia îi fuseseră 
încredințate - și care fusese responsabilă pentru una dintre 
agenţiile noastre - s-a dat la fund și nu a mai urmat ordinele. 

Gabriella nu spuse nimic. /nterogatorii intensificate. Deci 
exista ceva în eufemismul ăsta birocratic care suna mai rău 
decât cuvântul tortură. 

— Este îngrozitor, continuă Susan. De-a dreptul îngrozitor. Dar 
trebuie să înţelegi că noi nu am aprobat niciodată asemenea 
operaţiune. Noi am angajat această companie pentru a avea 
grijă de anumiţi prizonieri și de a ţine niște interogatorii în 
conformitate cu procedurile noastre interne. Din păcate, 
mercenarii ăștia și-au luat legea în propriile mâini. Când ne-am 
dat seama ce se întâmpla, am luat imediat măsurile necesare 
pentru a le opri activitatea. Apoi, după ce am aflat că vreo 
câteva fotografii care arătau ce se întâmpla în timpul acestor 
teribile interogatorii au ajuns în alte mâini, am făcut greșeala de 
a lăsa această companie să ne convingă că poate să pună 
lucrurile în ordine. Acest fapt v-a periclitat viața, a dumitale și a 
prietenei dumitale, iar eu regret sincer lucrul ăsta. Dar, privind 
în urmă, poate că ar fi trebuit să ne recunoaștem imediat 
greșelile, nu-i așa? Adică tot ceea ce s-a întâmplat a fost scăpat 
de sub controlul nostru. Noi facem tot ce putem să reducem 
acest gen de operaţiuni, însă, din păcate, nu putem controla 
fiecare aspect al acestei teribile mașinării a spionajului 
internaţional, oricât de mult ne-am dori lucrul ăsta. 

Chiar și în acele clipe, în faţa a ceea ce Susan, cu siguranţă, 
recunoștea a fi o înfrângere clară, ea încă mai juca același rol. 
Era sinistru de impresionantă prestaţia ei. 

— Prietenul meu a murit, spuse Gabriella, iar vocea îi era, de 
data asta, rece și detașată. Din cauza deciziilor voastre 
nenorocite, a fost împușcat într-un afurisit de supermarket. 

— Și pentru asta îmi pare sincer rău, răspunse Susan. 

Prin armura oţelită a vocii ei de un profesionalism rece și 
calculat, pătrunse o umbră de căldură omenească, ceva care o 
făcea pe Gabriella să vrea s-o creadă pe cuvânt. 

— Poate că îţi pare rău cu adevărat, zise Gabriella. Dar, în 
rest, minţi de îngheață apele. 


306 


Susan se retrase puţin, ca și cum Gabriella ar fi încercat să-i 
șteargă o palmă peste faţă. 

— Ce te face să spui una ca asta? întrebă ea. 

— Pentru simplul motiv că așa este, răspunse Gabriella. 
Interogatorii intensificate? Pe bune? Dumneata chiar vrei să 
susţii că asta au fost? Avem fotografii și filmări făcute cu 
prizonierii care erau arşi cu ţigări, măcelăriți, electrocutați, 
torturați dincolo de orice mijloace medievale la care s-ar putea 
gândi cineva cu mintea întreagă. Și dumneata vrei să continui 
să susţii că au fost niște simple interogatorii de rutină? 

— Trebuie să înţelegi însă un lucru, începu Susan, cu vocea 
iar tăioasă și rece. Noi n-am vrut nicio clipă acest lucru, n-am 
dat nimănui asemenea instrucțiuni și nici n-am avut vreo 
intenţie să urmărim un astfel de rezultat. Lucrurile au 
degenerat. 

Gabriella se mulţumi doar s-o privească. Apoi îi aruncă 
telefonul pe masă, făcându-l să alunece înspre ea. Susan nu 
făcu nicio mișcare să-l ia, ci-l lăsă acolo, cu ecranul strălucind în 
lumina slabă. 

— Ce e? întrebă ea, făcând un semn spre telefon. 

— Un document în PDF pe care l-am găsit pe hard, împreună 
cu filmările și fotografiile de care discutam, preciză Gabriella. 
Conţine două scrisori. Una este de la dumneata către o 
persoană pe care o bănuiesc a fi directorul CIA, datată în urmă 
cu un an. Poate că ţi-o amintești, cine știe? În scrisoare rezumai 
rata mare de succes înregistrată în timpul unei operaţiuni din 
Afganistan, întreprinsă de o companie numită Digital Solutions. 
Il avertizezi pe director că metodele folosite de compania 
respectivă s-ar putea să nu fie permise în manualele agenţiei. 
Cred chiar că ai folosit cuvântul „brutal”, dacă nu cumva mă 
înșel? 

Susan se întoarse cu spatele la Gabriella și privi pe fereastră 
la ninsoarea domoală. 

— Al doilea document, continuă Gabriella, este semnat de 
directorul CIA. Se arată în scrisoare că, în urma consultărilor cu 
Casa Albă, decizia Domniei Sale este să continue cu operațiunea 
controlată de Digital Solutions și să facă tot posibilul s-o ajute, 
menţinându-se, în același timp, în zona gri. Cine știe ce-o 
însemna și asta? 


307 


— Gri, spuse Susan, bănuiesc că se referă la umbre. Acesta e 
limbajul nostru când vrem să menţinem diseminarea 
informaţiilor la un absolut minim, ca apoi să negăm orice fel de 
implicare. Când eliminăm pe cineva din baza noastră de date și 
din sistemele contabile, când ștergem orice urmă din registrele 
noastre, când facem în așa fel, încât să pară cum că n-au existat 
niciodată. Și exact asta am și făcut. 

Oftă și schiţă un semn din cap spre telefon. 

— Nici măcar scrisoarea aceea nu e înregistrată nicăieri. După 
cum poţi observa și singură, nu există un număr de referință 
atașat documentului. Numai o dată. Dar cei de la Digital 
Solutions au insistat să știe că ceea ce fac ei este recomandat și 
aprobat de noi. 

Susan clătină din cap, încet, deliberat. 

— Înţelegi cam la ce nivel de haos vom ajunge dacă 
asemenea scrisori sunt date publicităţii? începu ea iar. Pentru 
Afganistan, evident. Pentru noi. Pentru întreaga lume arabă. 
Dacă fotografiile astea sunt pe atât de îngrozitoare pe cât crede 
prietena ta că sunt, și cu scrisorile care fac ca totul să pară ca 
fiind parte dintr-o strategie oficială - cum să nu ne urască dacă 
apucă să vadă așa ceva? 

Se opri pentru un moment, părând să fi căzut pe gânduri. 

— Și se va transforma în haos și pentru voi. Pentru dumneata, 
dar mai ales pentru Klara Walldeen și pentru amicul vostru de la 
telefon. Știu că nu este vina voastră, că doar jucaţi un joc în 
care aţi fost forţate să intraţi. Și poate că ăsta a fost cel mai bun 
rezultat la care v-aţi fi putut aștepta de la o atare situaţie. Aţi 
reușit să ajungeţi puţin mai departe. Dar când toate astea vor 
ieși la suprafaţă, nu vă mai poate proteja nimeni. Interesele 
celor implicaţi aici sunt mult prea mari. Nu putem tolera ca un 
astfel de material să ajungă în mâinile presei fără niște 
consecinţe serioase. Înţelegi? Veţi fi în postura lui Assange sau a 
lui Snowden, în cel mai bun caz. Prinse în vreo ambasadă sau în 
cine știe ce ţară uitată de lume care ar fi de acord să vă 
primească. Deja sunteţi niște exilate. 

Cuvintele americanului de pe insulă. „Imediat ce își dau 
seama că nu ai nimic cu care să negociezi, ţi-ai pierdut toate 
drepturile. Nu le da ce-ţi cer.” 

— Dacă se află, spuse Gabriella calm. 

Susan se aplecă spre ea și i se uită direct în ochi. 


— Poftim? întrebă ea. Ce-ai spus? 

— Am spus că ceea ce descrii dumneata - haosul, 
consecinţele - se va întâmpla dacă materialul va ajunge în mâna 
presei, corect? 

Susan dădu din cap, evident confuză, uitându-se încă în ochii 
Gabriellei. 

— Da? 

— Dar nu vrem ca informaţiile astea să ajungă publice, zise 
Gabriella. Nu acum. Avem de gând să protejăm aceste 
informaţii. Să fim siguri că niște c6pii sunt stocate undeva unde 
voi nu aveți cum să ajungeţi la ele. Dar dacă aflăm că veniţi 
după noi, vom apăsa butonul acela, de panică, și informaţia va 
ajunge direct la public. Nici măcar nu mă voi uita la documente. 
Și nici Klara n-o va face. Nu vrem să știm. Și nici nu vrem haos 
pe conștiință. Vrem doar să supravieţuim. Vrem să lăsăm 
chestiile astea în urmă și să ne vedem de viață. 

Gabriella înghiţi greu, însă gustul oribil din gură nu-i dispăru. 
Repetase deja discursul de atâtea ori cu Klara în mașină, în 
drum spre Stockholm și chiar pe vapor, după toate ororile 
întâmplate. | se părea un preț incredibil de plătit: să nu poată să 
răzbune moartea lui Mahmoud sau să dezvăluie lumii numele 
celor responsabili pentru toate câte s-au întâmplat. Să-i lase să 
scape basma curată după asemenea crime. Dar după cum își 
dăduseră seama, nu aveau altă soluţie. Probabil că Susan le 
spusese adevărul: dacă informaţia devine publică, ele ar deveni 
niște proscrise. Și, mai grav, aveau să înrăutăţească situaţia cu 
Afganistanul și cu Irakul, și cine mai știe ce alte lucruri s-ar 
putea întâmpla. Fusese destulă suferinţă, asta, cu siguranţă. | se 
părea incredibil gândul că o puștoaică de șaisprezece ani din 
Amsterdam era gardianul unor informaţii care ar fi adus lumea 
în genunchi sau mai rău de atât. Gabriella privi chipul chinuit al 
lui Susan și se gândi la miile de secrete pe care le ascundea 
femeia asta. Oare va decide să-l lase din mâini pe acesta? 

— Puteţi avea încredere în acest prieten? întrebă Susan. 

Gabriella ridică din umeri. 

— Sper din tot sufletul că da. 

— Nu văd ce altă opţiune am la dispoziţie, spuse ea. Nu vrem 
ca informaţiile astea să ajungă publice. Mai ales acum. 

Se opri, părând că se gândește la ceva. 


— Ce pot să spun? zise ea în cele din urmă. Bănuiesc că va 
trebui să sperăm că prietenul vostru este de încredere. Cred că 
vă daţi seama ce înseamnă să vă pierdeţi încrederea în el, nu? 

Gabriella nu spuse nimic. Pe chipul lui Susan înflori ușor un 
zâmbet. 

— Balanța terorii, spuse ea. Amenințarea unui distrugeri de 
ambele părţi care nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Nu m- 
aș fi gândit niciodată că în termenii aceștia voi descrie relația 
Statelor Unite cu niște avocaţi tineri din Suedia. Dar se pare că 
vremurile s-au schimbat. 

Susan se ridică și-și întinse mâna spre Gabriella, care o primi 
ezitând. 

— Trăim niște vremuri noi, cu adevărat. 

— Mai avem încă o condiţie, o  întrerupse Gabriella. 
Americanul care a venit ieri cu noi pe insulă. Trebuie să-i spui 
Klarei tot ceea ce știi despre el. 

Susan îi aruncă o privire învinsă. Dintr-odată, Gabriellei i se 
păru că în faţa ei avea o ființă omenească. 

— Intotdeauna sunt multe în joc, spuse ea. Atât de multe, 
încât uneori pierdem din vedere tocmai oamenii. Atât de multe, 
că oamenii își pierd orice semnificaţie. 

Scoase un stilou din buzunar și scrise ceva pe o bucată de 
hârtie, pe care apoi i-o înmână Gabriellei. 

— Spune-i să mă contacteze când va fi în stare s-o facă. 
Măcar atât pot să fac pentru ea. Măcar atât îi datorez lui. 


e 26 decembrie 2013 


Stockholm, Suedia 


George rămase în întuneric, pe scările din faţa apartamentului 
tatălui său, din Rådmansgatan, ezitând. Imaginea lui din oglinda 
liftului arăta ceva mai bine decât un personaj dintr-un film de 
groază, dar era departe de cea a lui George cel lustruit și poleit. 

La telefon, bătrânul trecu de la enervare până la o 
neașteptată îngrijorare pentru George când acesta îl sună seara 
târziu, în ajun de Crăciun, ca să-i spună despre accidentul de 
mașină care nu i-a permis să vină acasă de sărbători. Spre 


310 


surpriza lui, a trebuit chiar să-l convingă pe bătrân să nu se urce 
în primul avion spre Bruxelles pentru a-l vizita pe George în 
spitalul unde a pretins că se recupera. 

În realitate, zăcea într-un apartament în Vasastan, la nici 
cincisprezece minute de casa părintească. Acolo îl duseseră, 
mai întâi cu elicopterul din arhipelag și apoi, sub escorta poliţiei, 
după ce Gabriella l-a asigurat că a reușit să ajungă la un fel de 
învoială ciudată cu ei. 

Își dăduse seama că n-o să afle niciodată tot ce s-a întâmplat 
și despre ce a fost vorba în cele din urmă. Klara și Gabriella 
fuseseră cât se poate de atente la ce vorbeau de față cu el. 
Aminteau de un computer. De niște filme. De guvernul 
american. Doar atât a reușit să pună cap la cap. Și dacă era să 
fie sincer cu el, nici nu voia să știe. Un agent Săpo chiar își 
ceruse scuze faţă de el pentru tot ce se petrecuse. O greșeală 
cumplită. Să nu spună nimănui despre ce i se întâmplase de 
fapt. Nu i-a menţionat care ar fi fost consecinţele dacă s-ar fi 
apucat să deschidă gura faţă de careva. O ameninţare surdă, 
nedefinită. 

Dar nu conta. Nu exista niciun risc că ar putea divulga cuiva 
ceva. Nu voia decât să uite totul. Un lucru pe care insomnia și 
cele câteva ore de somn intermitent și împănat cu coșmaruri nu 
i-l permiseseră. Oriunde se întorcea, vedea chipul distrus al lui 
Kirsten. Orice zgomot i se părea o împușcătură. 

Apăsă butonul soneriei. În câteva secunde, ușa fu dată de 
perete. Bătrânul stătea în ușă, cu brațele întinse. 

— George, strigă el. Întoarcerea fiului risipitor! 

ÎI îmbrăţișă așa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci, 
cel puţin nu în amintirea lui. În sfârșit, părintele îl împinse ușor 
ca să-l cerceteze cu de-amănuntul. 

— Oh, Dumnezeule! Arăţi absolut îngrozitor! Intră, o să-ţi torn 
un pahar mare de Armagnac. Ai voie să bei? Nu te-au trecut pe 
pastile dintre acelea pe care n-ai voie să le iei dacă bei alcool, 
nu? Oricum, lasă asta, ai nevoie de un pahar de ceva, asta e 
clar. Ellen! Toarnă o tărie pentru George! N-am văzut pe nimeni 
care să aibă nevoie de o tărie mai mult ca el! 

e 

Bătrânul îl conduse în sufrageria unde toată familia era 
adunată în bisericuțe peste tot, pe canapele - ca de obicei, de 
sărbători. Bradul de poveste, cu lumânările aprinse, fusese 


311 


instalat în colțul lui dintotdeauna. Masa de desert era încărcată 
până la refuz și gata să cedeze sub greutatea ei, iar focul ardea 
cu o asemenea intensitate, că George se temea că s-ar putea să 
fie prea mult pentru bietul șemineu. 

Fraţii lui mai mari și cumnaţii lui erau adunați, cu toții, în jurul 
lui, să-i inspecteze rănile, prefăcându-se că vor să-i dea câte un 
pumn în stomac, tachinându-l că era jalnic la volan, întrebând ce 
s-a întâmplat cu Audi-ul lui. Ellen i-a pus în braţe o farfurie plină 
ochi cu curcan împănat și cu o garnitură diversificată. 

În cele din urmă, se înfundă în canapea cu o farfurie de 
brânză și un pahar de vin de Porto lângă el. Membrii familiei lui 
fie plecaseră, fie se retrăseseră în alte încăperi. George se 
simţea plin și îi era cald și, pentru prima dată de la cumplita 
noapte din 23, simţea că-l ia somnul. Abia trecuseră trei zile de 
când o atacase pe Kirsten și fugise pe insulă cu barca. Trei zile 
de când împușcase doi oameni. 

e 

Și toate chestiile astea de Crăciun. Tot confortul și 
familiaritatea. Tot ce urâse înainte cu toată ființa. Dintr-odată, 
se simți lipsit de apărare în fața sentimentelor acestora. Dintr- 
odată, parcă se cufunda într-o baie caldă după ce i-a fost foarte, 
foarte frig. Se lăsă pe spate și permise sentimentului de liniște și 
siguranţă să-l cuprindă. 


— Dormi? 

George își ridică privirea și-o văzu pe Ellen în ușă, în halat de 
baie. Focul se domolise, dar încă ardea mocnit, învăluind 
încăperea într-o strălucire plăcută și caldă. 

— Nu prea, răspunse George. 

Limba, dulceagă de la vinul de Porto, se lipise de cerul uscat 
al gurii. Încercă să se ridice cât de cât. De fapt, era mai mult 
adormit decât treaz. 

— Ți-am zis că o să așteptăm până mâine ca să-ţi dăm 
cadourile, ca să te refaci cât de cât până atunci, spuse Ellen. 
Dar ieri a venit un pachet pentru tine. M-am gândit că o să vrei 
să vezi ce e. 

Îi întinse un pachet destul de mare, livrat de DHL. Ellen radia 
de curiozitate. George luă din mâinile ei pachetul voluminos și 
învelit într-un ambalaj protector. Îl rupse, la fel de curios. 
Înăuntru era o cutie, ceva mai mică decât o cutie de pantofi și 


312 


perfect pătrată. Inima îi bătea puternic în piept, iar capul i se 
învârtea, ameţit de frică. 

— Mulţumesc, Ellen. O să mă uit la chestia asta mai târziu, 
spuse el. 

— Sigur, îi răspunse ea. Cum vrei. 

leși din sufragerie, evident dezamăgită. 

George puse pachetul în faţa lui, pe măsuţa de cafea și se 
holbă la el. Sosise ieri. După ce tot se terminase. Scenarii 
nebunești îi fugeau prin mintea deja epuizată. Era o bombă. 
Aveau de gând să-l arunce în aer, să se aleagă praful de el, ca 
nu cumva să divulge ceea ce știa. 

Dar pachetul nu era cine știe ce greu. Dacă era o bombă, nu 
putea fi foarte puternică. Și, oricum, nu aveau niște metode mai 
eficiente de a ucide oamenii, decât cu bombe trimise prin poștă? 

În cele din urmă, curiozitatea câștigă în faţa fricii. Într-un 
moment decisiv ridică de pe masă cutia și-i rupse folia 
protectoare din plastic. 

Înăuntru era o cutie din lemn de cireș. Pe partea din faţă, o 
plăcuţă argintie. George simţi că pulsul i se acceleră, dar nu de 
frică, ci de plăcerea anticipării. Pe plăcuţă scria Officine Panerai. 
Deschise cutia reverenţios. 

Un ceas Panerai 360 M Luminor era așezat frumos pe o 
pernuță din catifea albastră. Cadranul negru tăciune al ceasului. 
Numerele luminoase, de un galben plăcut. Designul simplu, 
minimalist. Cureaua din piele, de un bej blând, cu cusături 
aspre. George trebui să clipească de vreo câteva ori ca să fie 
sigur că nu visa. Cam cât costa un astfel de ceas? 50 000 de 
dolari? Mai mult? Asta dacă mai găseai așa ceva pe undeva. A 
fost produs în ediţie limitată; doar trei sute de exemplare. 


George, 

Un mic Simbol al recunoștinței noastre. Totul e bine 
când se termină cu bine. Te așteptăm la birou nu mai 
târziu de 3 ianuarie. 


Scrisoarea era semnată de Appleby. George trânti capacul 
cutiei și se lăsă pe spate pe canapea, cu ochii închiși. Merchant 
& Taylor. Appleby. Toată nebunia prin care a trecut. Prin care ei 
l-au pus să treacă. Era de neconceput faptul că ar fi putut să se 


313 


întoarcă în biroul din Square de Meets. Nici nu se punea 
problema. 

Incet, se ridică iar în capul oaselor. Se aplecă spre măsuța de 
cafea și deschise puţin capacul de la cutia din lemn de cireș. 
Prin mica deschizătură, văzu certificatul de autenticitate. Câteva 
curele de schimb. Unelte minuscule, într-o punguţă. Deschise 
capacul până la capăt și, cu atenţie, atinse cu degetul cadranul 
din sticlă al ceasului. 

II luă cu grijă de pe perniţă și-l ţinu la lumina difuză a 
șemineului, îl întoarse și începu să studieze inscripţia de pe 
spatele capacului. 

Trebuia să-l încerce, așa, doar ca un test. Să simtă pielea 
moale a curelei și oţelul negru și rece al ceasului pe piele. 
Greutatea perfect echilibrată. | se potrivea ca o mănușă pe 
mâna lui, ca și cum ar fi fost făcut anume pentru el, numai și 
numai pentru el. 

Nu se putea abține să nu zâmbească larg și din ce în ce mai 
multumit. O căldură plăcută îi radia în tot trupul. Mândria. Nu 
merita el o astfel de viaţă, în acele clipe, mai mult ca oricând? 


e 1 aprilie 2014 


Washington, D.C., SUA 


Klara își rezemă capul de fereastra murdară a taxiului. În căști 
i se auzea Arvo Pâărt* cântând. Spiegel im Spiegel. O vreme, 
după Crăciun, și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în 
pat, în casa bunicilor ei, ascultând melodia asta repetată mereu, 
de douăzeci, treizeci, patruzeci de ori pe zi. Privind în tavan, 
ieșind din cameră numai ca să se holbeze la mâncarea din 
farfurie sau să se ducă la baie. Işi scosese cartela SIM din 
telefon ca să nu primească niciun fel de apeluri de la Gabriella 
sau de la vreuna dintre cunoștințele ei din Bruxelles. Pentru 
toata lumea, era epuizată din cauza stresului și-și luase 
concediu medical. 


34 Compozitor originar din Estonia. (n. red.). 
314 


Pierduse șirul zilelor în care zăcuse așa. Poate că au fost doar 
câteva zile, poate o săptămână încheiată. Doar muzică și feţele 
îngrijorate ale bunicilor. 

In cele din urmă, evident, n-a putut s-o ţină pe Gabriella 
departe. Intr-o bună zi se înființase, pur și simplu, pe marginea 
patului Klarei. Puțin mai stresată ca de obicei. Puțin mai 
maturizată ca înainte. Ignorând și protestele Klarei, și furia ei 
anemică, Gabriella reușise s-o scoată din pat. 

După ce o forțase să se îmbrace în niște haine călduroase, o 
conduse la parter, apoi pe ușă afară direct spre barca unde 
așteptau deja bunica, bunicul și Bosse. Și așa se întoarseră pe 
Roca Traficanţilor. Să-și ia arhipelagul înapoi, cum îi zisese 
bunicul. Să elimine teroarea. Să-și recapete amintirile ei 
frumoase. 

Rămaseră pe insulă doar o după-amiază. Nu mai era nimic 
acolo care să le aducă aminte de noaptea aceea teribilă. Nu mai 
era sânge. Nu mai erau cadavre. Nu mai erau urme de gloanţe. 
Nimic. Era doar o insuliță, ninsă și stâncoasă, în mijlocul mării. 
Bosse pornise soba de gaz și pusese niște cafea la fiert. Abia 
dacă își vorbiseră. F 

Dar după aceea, lucrurile deveniră mai uşoare. In mare parte, 
datorită Gabriellei care a avut grijă de toate detaliile practice. A 
contactat-o pe Eva-Karin Boman, prezentându-se drept avocata 
Klarei și înmânându-i demisia după ce s-a asigurat că Eva-Karin 
îi va da Klarei echivalentul unui an în plata compensatorie. 
Gabriella era dură și puternică. Mult mai dură și mai puternică 
decât Klara. Gabriella se întorsese la muncă chiar înainte de 
Anul Nou. În calitate de partener. Cel mai tânăr partener din 
firmă. Poate cel mai tânăr partener într-o firmă de avocatură în 
toată Suedia. 

După ce Klara își părăsise patul, făcuse tot posibilul să 
rămână pe picioare. La început a făcut câte ceva pe lângă casă. 
A gătit alături de bunica. A ieșit cu barca, împreună cu bunicul. 

După o săptămână, și-a pus niște haine de stradă, iar Bosse 
se oferi s-o ducă în oraș. Incepuse cu Söderköping, ca să nu fie 
dintr-odată sufocată de civilizaţie. A cumpărat niște paperback” 
și a mâncat o pizza pe strada Skânbergagatan. A făcut o 
plimbare prin peisajul iernatic, lăsând normalitatea perfectă a 


35 Exemplar al unei ediţii ieftine, de mare tiraj, ale cărei coperte, confecţionate din 
carton subţire și flexibil, sunt prinse la cotor prin încleiere; carte broșată. (n. red.). 


315 


locului și a momentului să-și facă simțită prezenţa. Seara, a luat 
autobuzul spre Norrköping, unde s-a dus singură la film. O 
comedie de doi bani. Dar a făcut-o să se simtă iar vie. Aproape. 

După încă vreo câteva săptămâni, s-a dus în Stockholm 
pentru un week-end, s-o viziteze pe Gabriella. Au mers la 
cumpărături, la NK și Nitty Gritty. Au mâncat scoici într-un bistro 
nou-deschis. Apoi au băut ceva la Riche, unde Klara s-a sărutat 
o vreme cu un copywriter, pe o canapea. Râzând. Puțin beată. 
Clătinându-se în drum spre casă, de-a lungul apei îngheţate, cu 
un hotdog 7-Eleven în mână. Începea încet-încet să se 
obișnuiască iar cu viaţa asta liniștită și de-a dreptul 
nemaipomenită. 

e 

Dar când s-a întors în arhipelag, tot ceea ce s-a întâmplat i-a 
revenit iar în minte, în valuri. Era ca și cum nu putea să scape 
de umbra trădării. Trădarea tatălui ei, trădarea lui Cyril și, mai 
ales, de propria-i trădare. 

Indiferent de ceea ce făcea sau nu, nu reușea să scape de 
ideea că era responsabilă de moartea lui Mahmoud, cât și de 
cea a tatălui ei. 

Oricum, nu putea continua așa, zăcând în camera copilăriei ei, 
învârtind în cap mereu, iarăși și iarăși, aceleași gânduri. Singura 
cale de a evita căderea aceasta era să se menţină activă. 

La mijlocul lunii martie, îl contactă pe fostul ei profesor și 
îndrumătorul lui Mahmoud la doctorat, Lysander, și stabiliră să 
se întâlnească la un prânz la restaurantul Saluhall, în Uppsala. 

Nu se schimbase deloc. Păr grizonant, de culoarea oţelului și 
o ținută rigidă. O inimă blândă pe care o ascundea cu succes 
sub o perdea de fum degajată de ţigările lui Gitanes fără filtru. 
Își dăduse, evident, seama că în spatele morţii lui Mahmoud 
trebuia să fie ceva mai mult decât povești răspândite prin ziare 
de către Bronzelius și colegii lui. Nu-l puteai păcăli pe Lysander 
să creadă că Mahmoud venise în contact cu o reţea teroristă 
prin cercetările lui pentru doctorat și că apoi a încercat să se 
infiltreze în ea. Şi că asta a condus la moartea lui eroică. Totuși, 
Lysander n-a încercat s-o determine pe Klara să divulge 
informaţii în acest sens, motiv pentru care ea îi era 
recunoscătoare. Lysander a fost de acord, imediat și fără niciun 
fel de ezitare, s-o lase pe ea să termine disertaţia lui Mahmoud. 


316 


Așa că ea s-a dus în Bruxelles pentru a-și aranja mutarea. 
Găsi o garsonieră mică, undeva în cartierul Luthagen din 
Uppsala, și preluă biroul lui Mahmoud de la universitate. Poate 
că nu era sănătos ce făcea. Poate că nu era procesul normal de 
revenire după moartea cuiva. Dar ea hotărâse că asta avea de 
făcut. 

Și astfel, când, în cele din urmă, de la fereastra biroului ei a 
văzut că gheaţa de pe râul Fyris dispăruse aproape complet, 
când Uppsala a început să freamăte de pregătirile pentru 
Walpurgis și balul de primăvară, Klara a deschis sertarul în care 
ținea biletul cu adresa de e-mail a femeii care se recomandase 
drept Susan. 

Chemase un taxi și-l rugase pe șofer să oprească la staţia de 
metrou de la Smithsonian. Căldura zilelor de primăvară timpurie 
o învălui de îndată ce deschise portiera din spate a mașinii. 
Totul în jurul mall-ului era verde și plin de alergători și de 
oameni ieșiți în pauza de prânz. Era prima dată când se afla în 
Statele Unite. Cum era posibil să nu mai fi fost niciodată acolo? 
Totul părea atât de familiar. Își scoase căștile din urechi, lăsând 
această lume nouă să o învăluie întru totul, fără niciun filtru. 

e 

Îi luă jumătate de oră să ajungă pe Dealul Capitoliului. Aruncă 
o privire scurtă la harta din telefon. Făcu dreapta pe 
Independence Avenue, în jurul clădirii Congresului american, și 
apoi stânga, pe First Street. Mirosul de vară, de hotdog și de 
ceapă de la tonetele din colțul străzii. Femei și bărbaţi în 
costume trecând grăbiţi pe lângă ea în toate direcţiile, alergând 
spre următoarea întâlnire importantă și complet lipsită de sens. 
Totul o făcea să se simtă confuză. În urmă cu șase luni, era și ea 
la fel ca ei. Dar asta a fost cândva. Într-o altă viaţă. 

[] 

Și iat-o, în sfârșit, chiar în faţa ei. Clădirea Curţii Supreme a 
Statelor Unite, albă și mândră, ca un templu roman. 

Klara o văzu imediat. Spre stânga, la jumătatea treptelor. 
Singură, mică și palidă. Ușor de ţinut minte. Nu era cineva pe 
care să n-o remarci. Exact așa cum se autodescrisese în e-mail. 
Klara privi în sus, spre firmamentul clădirii. EQUAL JUSTICE 


317 


UNDER LAW.** Oare Susan intenţionase să fie ironică în 
momentul în care a ales locul ăsta pentru întâlnirea lor? 

Klara urcă scările și se așeză pe o treaptă în spatele femeii. 

— Bun venit în Washington! îi ură Susan, fără să se întoarcă 
spre ea. 

Ochii ei păreau pironiţi pe clădirea Capitolului. Klara nu-i 
răspunse nimic. 

— Vara a venit devreme anul ăsta, adăugă Susan. 

— Așa s-ar părea, spuse Klara, încuviințând. 

Susan trase adânc aer în piept. 

— Deci, spuse ea. Ce vrei să știi? 

Erau înconjurate de sunetele orașului, de trafic, de vaietul 
sirenelor. Klara își întinse gâtul și-și umplu plămânii cu 
miresmele verii timpurii. Venise momentul. 

— Spune-mi, cine era? răspunse ea tot printr-o întrebare. 

La început, Susan nu păru s-o audă. Apoi se întoarse încet 
spre Klara. Ochii ei erau cenușii ca stâncile arhipelagului, și în 
același timp aveau culoarea cenușii, cât și a lamelor de ras. 

— l-a plăcut să înoate, răspunse ea. 


36 Judecată dreaptă și egală garantată prin lege, în traducere liberă, motto-ul Curţii 
Supreme de Justiţie în America. (n. tr.). 


318 


Multumiri 


Aş vrea să mulțumesc tuturor celor de la Wahlström & 
Widstrand, dar, mai ales, editorului meu, Helene Atterling, care 
a înțeles imediat ce vreau de la cartea aceasta și care mi-a 
acordat șansa să fac ceea ce mi-am propus. Îi mulțumesc Juliei 
Lâvestam; Âsei Selling; Astri von Arbin Ahlander; Håkan 
Bravinger; Johan Jarnvik; Pelle Hilmersson. Acum este rândul 
tău... Și, în sfârșit, soției mele preaiubite, Liisa. Am reușit. 


virtual-project.eu