Joakim Zander — [Klara Walldeen] 03 Prietenul

IVARIM ZANI/LK 


JOAKIM ZANDER 


PRIETENUL 


Original: Vännen [The Friend] (2017) 


Traducere de: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2021 


VP - 


2 


Să nu-ți fie niciodată teamă 
să-mi Spui cine ești. 
Tot am să aflu până la urmă. 


Nayyirah Waheed 


VP-3 


1. 


5 august 
Beirut 


Unele lucruri se întâmplă prea repede. Jacob Seger aterizase 
confuz în Beirut. Dormise în avion, așa că pornește pe jumătate 
ametțit în urma pasagerilor care se îndreptau spre punctul de 
control, spre polițiștii sau soldaţii aceia înarmaţi până-n dinţi, 
care aveau să-l oprească pentru a-l întreba ce căuta în Beirut, 
cât avea de gând să stea pe aici și cum se făcea că nu avea 
statut de diplomat dacă venise să lucreze la Ambasada Suediei. 

— Sunt stagiar, răspunde el. Sunt doar un simplu stagiar. Nu 
sunt diplomat. 

Nu încă, ar fi vrut el să adauge, încercând ușor-ușor să se 
dezmeticească. Nu sunt diplomat. Nu încă. Acesta e doar primul 
pas. Pe lângă diploma în științe politice pe care urma să o obţină 
de la facultatea din Uppsala. Mai trebuia doar să treacă cu bine 
de examenul acela îngrozitor la statistică, să-și facă practica, 
după care să-și scrie dizertaţia. Și apoi avea să obţină un post 
adevărat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Acela era țelul 
lui. La asta visase în toţi cei patru ani pe care îi petrecuse în 
Uppsala, cumpărându-și revista The Economist, memorând toți 
șefii de stat ai unor ţări uitate din Asia, exporturi suedeze și 
laureați ai Premiului Nobel, toate acestea ca să treacă examenul 
de admitere pentru Serviciul de Informaţii Externe. Un pașaport 
diplomatic albastru și o servieta din piele de vițel, acestea 
reprezintă țelul. Tot ce mai are de făcut este să se pună la punct 
cu franceza și cu araba. Simte un ușor fior familiar de neliniște 
odată ce ajunge la punctul de control și bărbatul în uniformă, cu 
o expresie obosită, indiferentă pe chip, îl analizează din cap 
până-n picioare. Limbile străine sunt punctul său slab și, din 
păcate, ele reprezintă cheia pentru o carieră în diplomaţie. 
Tresare doar amintindu-și cum stătuse în sala de curs, încercând 
să memoreze vocabularul. Nu îl ajutase la nimic nici măcar 
faptul că Hassan Rahamin, profesorul său de arabă, un irakian la 
vreo șaizeci de ani, cărunt și cu cravată la gât, se oferise să-i 


VP -4 


dea lecții în particular în apartamentul său aflat la marginea 
Stockholmului. 

— Jacob, e limpede cât de mult îţi dorești să înveţi, îi spune 
Hassan, pe un ton răbdător, după lecţie. Dar e important să 
exersezi și acasă. Dacă vrei, poţi să vii la mine acasă, o dată pe 
săptămână, ca să lucrăm împreună, bine? 

Dar Jacob simte cum i se întoarce stomacul pe dos doar la 
gândul de a învăţa acasă. Nu suportă ideea de a petrece atâtea 
ore în tren și în metrou ca să ajungă și să se întoarcă de la 
apartamentul lui Hassan aflat în afara orașului. Nu are energie 
pentru așa ceva. Vrea să poată, pur și simplu, să o vorbească. 
Cum este în Matrix: „Știu kung fu”. 

Incearcă să nu se mai gândească la asta. O să se îngrijească 
mai târziu de cunoștințele de franceză și arabă. Aceste lucruri n- 
au cum să-i stea în cale, ar fi prea nedrept. Este predestinat 
pentru o astfel de viaţă, pentru aeroporturi și misiuni imposibile. 

Se înviorează din nou când ofițerul de poliţie, soldatul sau ce 
o fi fost el, îi dă înapoi pașaportul și trece nerăbdător de punctul 
de control, urmărind indicatoarele verzi spre ieșire. 

La sosiri dă de aerul mediteraneean umed și apăsător, 
amestecat cu emisii de gaze de eșapament, fum de țigară, 
șoferi de taxi care ţin pancarte scrise de mână, în arabă, și pe 
care constată, cu tristeţe, că nu reușește să le descifreze în 
ciuda cursului de limba arabă pe care îl urmase jumătate de an. 
Inima începe să i-o ia din nou la goană. Oare cei de la ambasadă 
îi vor testa cunoștințele de arabă? Obţinuse stagiul de practică 
pretinzând că avea un nivel de limbă arabă mediu spre avansat. 
Oare fusese o minciună? Hotărăște să o vadă ca pe o chestiune 
de definiţie. Ceilalţi pasageri își fac loc pe lângă el, înghiontindu- 
|, îndreptându-se spre parcări și spre cozile de la taxi, dar Jacob 
se oprește în loc, aruncând o privire în jurul său. 

Cineva trebuia să-l aștepte la aeroport. Cineva de la 
ambasadă. Speră să vadă la șoferii de taxi o pancartă cu 
„Seger”, așa că se uită din nou spre ei, cu același rezultat 
descurajator. Sperase să fie așteptat de un Mercedes negru sau 
de un Volvo, să îl găsească pe bancheta din spate pe adjunctul 
de la ambasadă, care venise să-l pună la curent cu prima sa 
misiune. O sesiune de negocieri, vreo întâlnire cu guvernul 
libanez, sau poate că aveau să-l trimită direct într-o misiune de 
recunoaștere, într-o tabără de refugiaţi sau direct la un cocktail 


VP-5 


la ambasada franceză. Un gând copilăresc, desigur. Ştia prea 
bine că nu avea să fie vorba de așa ceva de la bun început, 
chiar din prima zi, dar tot se așteptase să primească un semn. 
Vreo sarcină. O ocazie să le demonstreze că aveau în fața lor un 
bărbat cu un viitor în faţă. Cineva de care aveau să-și 
amintească. Cineva pe care se puteau bizui. 

Dar nu e nimeni. Numele lui nu se afla scris pe nicio pancartă. 
Nu se zărea niciun european stresat care să cerceteze sala de 
așteptare. Jacob își scoate telefonul. Se asigurase deja ca 
telefonul să îi funcţioneze aici, dar uitase un mic detaliu. Știe că 
aici apelurile sunt costisitoare și nici nu are bani la el. Totuși, își 
scoate telefonul din buzunar și caută numărul unei anumite 
Agneta Adelheim, pe care îl primise acum câteva săptămâni. 

E important să le arăţi că-ți merge mintea, că ești 
descurcăreţ. Să nu cazi niciodată victimă circumstanțelor. 
Trebuie să deţii controlul asupra situației și să găsești o soluție. 
Se bucură să vadă din nou numele Adelheim, și nu veșnicul 
plictisitor Andersson. Ba chiar se interesase și aflase că e un 
nume de aristocrat. Ce bine. Spre asta se îndreaptă, spre o lume 
de diplomaţi cu nume de aristocrați. Cu un fior de satisfacţie pe 
șira spinării, apasă pe numele ei și aude telefonul sunând. 

Doar că Agneta nu răspunde și nici nu intră mesageria. După 
ce lasă telefonul să sune de cincisprezece ori, Jacob se oprește, 
închide ochii și se sprijină cu spatele de bancă. Simte cimentul 
rece pe firicelele scurte de păr blond de pe gât. Se află în 
aeroportul din Beirut. Este pentru prima oară în Orientul 
Mijlociu. Pentru prima oară în afara Europei. Preţ de o clipă, 
simte că se îneacă. Trage aer în piept și deschide ochii larg. 

— Nu, nu, nu, își spune cu voce tare. 

Încearcă să se liniștească. Trebuie să găsească o soluţie. 

O sună din nou pe Agneta Adelheim. Răsuflă ușurat când 
aceasta îi răspunde la cel de-al doilea apel. _ 

— Ah, nu, spune ea după ce Jacob se prezintă. Imi pare atât 
de rău. Eram sigură că urma să sosești săptămâna viitoare. 
Ajung în jumătate de oră. 

Jacob închide telefonul și se ridică în picioare, încercând să nu 
se lase cuprins de dezamăgire. Uitaseră de el. Nu e un început 
bun, dar se mai întâmplă. Sunt ocupați. E normal ca lucrurile să 
mai scape de sub control. Nu ai cum să fii atent la cele mai mici 
detalii. Asta nu înseamnă că n-o să aibă ocazia să-i 


VP-6 


impresioneze. 

Scoate ziarul Dagens Nyheter din servieta maro, din piele, pe 
care abia o cumpărase. Il avusese la el de când urcase la bordul 
avionului, în Stockholm, dar abia acum îl răsfoiește. Măcar să 
profite de ocazie ca să treacă în revistă ultimele știri, își spune 
el, aruncând o privire pe prima pagină. Caută în principal orice 
ar avea legătură cu Beirut. Citise pe internet despre 
demonstrațiile care avuseseră loc la sediul guvernului, despre 
gunoiul pe care nu venea nimeni să-l strângă, împuţind străzile, 
împrăștiind boli, totul din cauza guvernului corupt și 
disfuncţional. Dar în ziar nu este nimic pe tema asta. Citește, în 
schimb, despre scandalul Săpo din Suedia. Își aduce aminte că 
auzise ceva ieri la știri, dar fusese prea ocupat ca să urmărească 
subiectul. 

Dar acum are timp. Cel puţin jumătate de oră, și când 
deschide ziarul, vede pe jumătate din prima pagină fotografia 
unei femei roșcate, la vreo treizeci de ani, îmbrăcată elegant. O 
femeie cu ochi verzi și o expresie hotărâtă pe chip, prezentă la 
ceea ce părea a fi o conferinţă de presă. 

Ziarul titrează: „Rusia, în spatele protestelor din suburbii”. 

Jacob citește articolul pe nerăsuflate, după care editorialul și 
toate celelalte articole pe aceeași temă. Se pare că o companie 
rusească, cu legături strânse cu Kremlinul, plătise un profesor 
din Suedia să scrie un raport pentru Consiliul de Miniștri UE 
menit să-i convingă să intensifice privatizarea forțelor de poliţie 
europene. |n același timp, aceeași companie pusese la cale 
organizarea unor proteste în mai multe suburbii, care să 
coincidă cu prezentarea raportului către miniștrii UE în timpul 
unei întâlniri ce avusese loc cu o săptămână în urmă în 
Stockholm. Scopul lor era acela de a destabiliza forțele de poliţie 
și de a conferi unor companii private cu legături rusești ocazia 
de a prelua o parte din atribuţiile poliţiei. Se părea că Säpo, 
Serviciul suedez de Securitate, fusese la curent în tot acest timp 
cu situaţia, fără să intervină. 

Jacob dă din nou la prima pagină, la fotografia tinerei roșcate 
și atrăgătoare. Gabriella Seichelmann. Avocată la una dintre 
cele mai prestigioase firme din Suedia. Ea fusese cea care îi 
dăduse în vileag. Se părea că mai fuseseră și alte persoane 
implicate, dar ea era imaginea publică. Ea fusese cea care 
prezentase declarațiile martorilor şi toate documentele 


VP-7 


jurnaliștilor care primiseră permisiunea de a le citi doar după ce 
promiseseră să nu publice nimic clasificat. Documentele 
fuseseră verificate de jurnaliști, dar Säpo refuza în continuare să 
facă vreun comentariu. 

Jacob lasă ziarul deoparte, cu inima bătându-i cu putere. Este 
ca un film cu spioni. Atât de captivant și, cu toate acestea, cu 
cât citește mai multe, cu atât devine mai invidios. 

Avocata aceea nu părea cu mult mai mare decât el, nu? Poate 
cu vreo cinci-șase ani, cel mult. Oftează adânc. Oare cum o fi să 
te trezești în mijlocul unei astfel de povești? Gata să ţii piept 
unor oameni influenţi. Să-ţi vezi chipul și numele prin toate 
ziarele. Gândul acela îl face să se simtă atât de mic. EI, cu 
practica lui, cu examenul nedat la statistică. Incapacitatea lui de 
a stăpâni limbile acelea de care are nevoie pentru o carieră ce 
oricum nu avea să fie niciodată la fel de palpitantă ca aceea pe 
care Seichelmann și-o clădise deja. Oare ar fi fost mai bine să fi 
dat la Drept? 

Îi sună telefonul. Poate era Agneta, în cele din urmă. Dar când 
îl scoate, vede că era Simon. Era de așteptat. 

— lubire, gata, ai aterizat? 

„lubire”. Asta îl enervează la culme. Când avea Simon de 
gând să priceapă că aventura lor din primăvară luase sfârșit? 
Abia dacă se văzuseră toată vara. Chiar nu voia să înţeleagă? 

Da, sigur, era incitant. Și întreaga poveste însemna mai mult 
pentru Jacob decât îi dăduse el de înţeles lui Simon. Și poate că 
ar fi putut să fie ceva mai mult între ei, un context în care 
cuvântul „iubire” să se potrivească de minune. Asta dacă Jacob 
ar fi fost gata să uite de toate și să trăiască clipa. Dacă ar fi 
lăsat lucrurile să vină de la sine. Dar totul se petrecuse prea 
repede. Simon începuse să vorbească despre mutatul împreună 
după doar trei săptămâni. Jacob simţise și el nevoia să fie tot 
timpul împreună. Parcă nu ar fi vrut să se mai dea niciodată jos 
din patul lor. Dar se forțase să o facă, refuzase să se lase mânat 
de dorinţă. Nu pentru asta venise în Uppsala. Povestea asta nu 
făcea parte din planurile lui. Nici pe departe. După care, la scurt 
timp, Simon îi zisese că ar vrea să-i cunoască pe părinţii lui. 

— Ai putea măcar să-mi povestești despre ei, îi spusese el. 
Pun pariu că mama ta e atât de elegantă și tatăl tău atât de 
strict. Pun pariu că au o viață sexuală fierbinte de tot. 

Asta fusese prea mult pentru Jacob. Nu putea să-i 


VP-8 


povestească lui Simon despre părinţii lui. Îi lăsase în urmă când 
hotărâse să plece din Eskilstuna, micul oraș în care crescuse. Nu 
se potriveau cu cine era el acum, cu cine voia să devină. Nu se 
potriveau cu versiunea lui Jacob Seger din Uppsala. Versiunea 
de diplomat. 

— Jacob? 

O voce îl face să tresară și-l smulge din amintiri, iar când 
ridică privirea vede în faţa lui o femeie la vreo cincizeci de ani, 
cu păr cărunt, îmbrăcată cu o rochie albastră, subțire. 

— Sunt Agneta Adelheim, spune ea. Imi pare rău că te-am 
făcut să aștepți. 

e 

Jacob ajunge, în sfârșit, pe bancheta din spate a unui Volvo 
negru, cu ochii pe geam, în timp ce traversează suburbiile în 
drum spre centrul orașului Beirut. La început vede doar 
autostrăzile și steagurile verzi ale grupării Hezbollah, iar mai 
apoi mahalalele și soarele strălucitor. Pe măsură ce se apropie 
de centru, zărește urme de gloanţe și ferestre sclipitoare. 
Macarale înălțându-se din istorie. In mijlocul orașului, e trafic și 
gunoi aruncat la fiecare colț de stradă. 

Coboară din mașină, intră pe ușa din faţă și în sus, pe scări, 
într-un fel de sală de conferinţe. Agneta începe să-i povestească 
despre ambasadă, despre cât de complicată e situaţia acolo. Se 
așază printre mesele din lemn deschis la culoare și scaune din 
metal, care alunecă fără zgomot pe podea când Jacob încearcă 
să-și găsească locul. Se așază unul în fața celuilalt, cu două 
sticle de apă călduță de pe care eticheta era pe jumătate 
dezlipită. 

— Ştiai că ambasada asta e doar una temporară? îl întreabă 
ea. A trebuit să mutăm aici ambasada din Siria atunci când 
situaţia din Damasc a devenit prea periculoasă. 

Jacob încuviințează. Era la curent, se informase. 

— Și chiar nu știu de ce..., continuă Agneta. Chiar nu știu de 
ce s-au gândit să trimită un stagiar în situaţia de față. Nu e 
tocmai un context normal. Ca să ţi-o spun drept. 

Jacob înghite cu greu. Asta pentru că nu știa prea bine limba 
arabă? Avea să-l pună la încercare? 

— Dar ce contează ce cred eu? oftează Agneta. Sunt o simplă 
asistentă. Decizia nu îmi aparține. In plus, am crezut că urma să 
ajungi săptămâna viitoare, așa că mi-e teamă că nu prea avem 


VP-9 


ce să-ți dăm de lucru. Am reușit să-ţi găsesc un apartament în 
zona de est a orașului. Un coleg de la ambasada franceză o să 
fie plecat toată toamna, așa că l-am închiriat pentru tine. Îţi 
sugerez să-ți pregătim documentele și să te instalăm acolo. Ca 
să începi săptămâna viitoare. 

Parcurg împreună o serie de documente. Jacob își ia în primire 
cardul de acces în ambasadă și, până să se dezmeticească, sunt 
iar în Volvo, mergând spre est, traversând linia verde despre 
care Jacob citise în vacanţa de vară, cea care desparte Beirutul 
musulman de Beirutul creștin, zona în care avea să locuiască el. 
In perioada războiului civil, aceea fusese linia de front. Acum 
este doar un drum principal. 

Agneta îl roagă pe șofer să oprească lângă Piaţa Saliba. 

— Asta e adresa, îi spune ea. Nu prea se folosesc numere de 
străzi aici. Să le spui șoferilor de taxi să te aducă pe Armenia 
Street, lângă piaţa Saliba, bine? 

Agneta deschide ușa unui apartament superb, în stil art deco, 
cu podea din mozaic și cu un balcon mic, ce dădea în stradă, în 
urmele de gloanţe, dincolo de care se vedeau portul și marea. 

— Sunt sigură că poţi să te ocupi de unul singur de acum 
înainte, îi zice ea. Pari un tip descurcăreț. 

Jacob se umflă în pene când o aude spunându-i asta. 
Descurcăreț. Da, bine, în ciuda numelui ei promiţător și 
impresionant, era o simplă asistentă. Dar dacă ea observă asta 
la el, atunci și ceilalţi aveau să o facă, nu-i așa? 


21 noiembrie 
Sankt Anna 


Zăpada cade mai furioasă, fulgii de nea nu mai sunt pufoși și 
ușori, ci mici, grei și nemiloși. Nu se mai topesc de îndată ce 
aterizează pe iarba cenușie, pe pietrele cenușii, pe câmpiile 
cenușii care înconjoară vechea biserică din Sankt Anna în 
arhipelagul Ostergâtland. Se adună, în schimb, în troiene și 
straturi, mici pante de-a lungul gardurilor de pietre și 
trunchiurilor copacilor, diguri formate de rafalele de vânt, 
sprijinite de pereţii de piatră ai micuţei biserici. 

Klara Walldéen se așază pe vine, cu spatele sprijinit de 
biserică, după care își întoarce fața spre zăpadă, închide ochii și 


VP - 10 


lasă fulgii de nea să cadă pe ea, să i se topească pe pleoape și 
pe frunte. Fulgii îi alunecă pe tâmple și pe obraji, strecurându-i- 
se pe sub gulerul hainei albastre, pe gât și pe claviculă, pe sub 
rochia neagră. Klara lasă zăpada să fie lacrimile pe care nu 
poate să le plângă. 

— Bunica ta mi-a spus că o să te găsesc aici. 

Klara tresare speriată, deschide ochii și aproape că își pierde 
echilibrul. Se sprijină cu palmele de iarba rece și noroioasă ca să 
nu cadă. În faţa ei stă Gabriella, cu părul ei bogat și roșcat prins 
într-o împletitură strânsă, îmbrăcată într-o haină neagră, cu 
dresuri negre, o ţinută potrivită pentru o înmormântare. Klara 
reușește cu greu să se îndrepte și să se ridice în picioare, 
simțind noroiul rece și lipicios în palme. 

— La naiba. M-ai speriat. 

Gabriella o ia în braţe, învăluind-o în mireasma aceea de 
iasomie și citrice. 

„Vreau să miros ca o grădină de pe malul Nilului”, spusese 
Gabriella când își cumpărase prima oară parfumul acela de la 
NK din Stockholm, cu mulţi ani în urmă, pe când erau încă 
studente. Klara încă își amintește cât se amuzase pe seama 
expresiilor faciale ironice, aproape iritate ale Gabriellei. 

Își lasă braţele pe lângă corp, neavând energie să le ridice, 
nevrând să o murdărească pe Gabriella, așa că se lasă 
îmbrăţișată și pătrunsă de căldura ei. 

— Klara, îmi pare atât de rău, șoptește Gabriella. 

Klara îi simte buzele reci la ureche. Se strânge și mai mult în 
brațele Gabriellei, lipindu-și fața de gulerul hainei ei, odihnindu- 
și fruntea pe gâtul delicat și cald al acesteia. lar Gabriella o 
strânge la piept. 

Și abia atunci, Klara începe, în cele din urmă, să plângă. 

Sunt zece zile de la moartea bunicului său. Au trecut două 
luni de când ieșiseră amândoi cu barca, cu un termos și cu plasa 
de pescuit, când scosese sticla cu băutură din buzunar, 
turnându-și în cană o porție sănătoasă de alcool făcut chiar de 
el, insistând ca și ea să-i urmeze exemplul. 

— Măcar de data asta, Klara, îi spusese el. Știu că nu mai bei, 
dar azi avem amândoi nevoie de un pahar. 

Klara deja observase schimbul de priviri dintre bunicii ei când 
sosise în vizită în urmă cu câteva luni, chiar înainte să vină vara. 
Observase că era mai slab, că era tras la faţă și că ei doi 


VP -11 


mergeau mai des „cu treabă” în Norrköping și în Linköping. Dar 
nu-i întrebase niciodată ce treburi aveau acolo, evitase să 
interpreteze în vreun fel semnele acelea, enigma aceea atât de 
simplu de rezolvat. l-ar fi fost ușor să dispară în haosul din 
Londra, să se îngroape în muncă la universitate. Să se 
concentreze, pur și simplu, pe slujba ei, să își găsească drumul 
spre o viață normală și să nu bea. Dar când o rugaseră să vină 
acasă la un sfârșit de săptămână în septembrie, își dăduse 
seama. 

În dimineaţa aceea de sâmbătă nu se simţea nicio adiere de 
vânt; barca era nemișcată pe apă, iar Klara luase o gură de 
cafea, strâmbase din nas, după care dăduse ceașca pe gât, 
arzându-și limba și cerul gurii. Și în timp ce simţea licoarea 
alunecându-i pe gât, întâlnise privirea bunicului. 

— Cât timp? întrebă ea. Cât timp mai ai? 

Dar nu vărsase nicio lacrimă. Nici când îi spusese cum 
cancerul se răspândise, că era o formă agresivă și că 
descoperiseră boala prea târziu, cu toate că probabil nici nu mai 
conta, pentru că tot acolo s-ar fi ajuns. Nici când îi spusese că 
refuzase tratamentul, pentru că nu mai avea niciun rost, pentru 
că nu i-ar fi câștigat decât câteva luni de vărsături și de durere. 
Nu plânsese nici măcar când bunicul ei se așezase lângă ea pe 
bancă și o strânsese în braţe, ca în copilărie, căci el și bunica ei 
o crescuseră, acolo, la marginea arhipelagului. 

— Mi-a venit vremea, draga mea Klara, spusese el. Ce motive 
aș putea avea să mă plâng? Am avut parte de o viaţă lungă cu 
bunica ta. Și după ce am pierdut-o pe mama ta, te-am avut pe 
tine. Durere și bucurie. O apucase de bărbie și o privise intens 
cu ochii aceia strălucitori. Să nu-ți fie teamă de nimic, îi zisese 
el. Nici de tristețe și nici de bucurie. Trebuie să înveţi asta, 
iubita mea. Promiţi? Promiţi că o să-ți amintești spusele mele? 

Klara nu înțelesese ce voia să spună, abia dacă îi auzise 
vocea. Dar acum, măcar înțelese. Acum, în zăpadă, în braţele 
celei mai bune prietene, înțelese. 

— Nu te poți ascunde, șoptește ea. Nu poţi să te ascunzi. 

Și începe să plângă. Fără cuvinte, aproape în tăcere, lipită de 
gâtul Gabriellei. 

Nu știe cât au stat acolo, în tăcere, în timp ce zăpada 
continuă să cadă repede și greu în jurul lor. 

— Ar fi trebuit să vin mai repede, șoptește Gabriella după 


VP - 12 


câteva clipe. Nici nu pot să-mi imaginez prin ce treci... Ai 
crescut cu ei, cu el. Aici. Și acum s-a dus. E atât de... 

— Shhh, spune Klara, după care face un pas în spate, 
eliberându-se din braţele prietenei sale. 

Pune un deget pe buzele Gabriellei și îi mângâie obrazul, încă 
era murdară de noroi pe mână. 

— Ai venit. Ești aici acum. Ești întotdeauna aici, Gabi, chiar și 
atunci când nu ești. 

— Bunicul tău ţi-a fost mai mult ca un tată, spune Gabriella 
întorcându-se cu faţa spre ea. 

Klara încuviințează. 

— Poate chiar mai mult de atât. Bunicul și bunica. Nu am avut 
parte de părinţi, dar tot ce mi-au oferit ei... Klara scutură din cap 
și rămâne cu ochii închiși. Nu pot nici măcar să spun ce vreau să 
spun. Și acum s-a dus... Se întoarce din nou spre Gabriella și 
deschide ochii. Dar pot să răsuflu ușurată. Bunicul nu a fost 
făcut pentru viața asta de care a avut parte în ultima lună. Ela 
fost făcut să stea în vânt, pe barcă, printre păsări. Nu prin 
spitale. Nu suporta să fie în situaţia asta, Gabi. Nu putea să 
suporte. 

Gabriella încuviinţează. 

— Am văzut-o pe bunica ta și mi se pare că e mai bine, nu? Și 
tu la fel. Vreau să spun, în situaţia de faţă. E împăcată. 

Klara dă din cap că da. 

— Știau din primăvară. E îndurerată, dar cred că răsuflă și ea 
ușurată. 

— Știau de atunci că era bolnav de cancer? Și nu ţi-au spus? 

Klara încuviinţează, simțind fulgii de zăpadă topindu-se și 
curgându-i pe obraji. 

— Au știut de la bun început că nu avea să se facă bine, 
spune ea abia auzit. Dar, ei bine, știi și tu cum e. Se întoarce din 
nou spre Gabi. Nu au vrut să mă întristeze. Probabil au crezut că 
nu sunt destul de puternică să accept situaţia. Și poate au avut 
dreptate. Nu eram tocmai în apele mele după cum știi deja. 
Vara asta. Sau chiar înainte. 

Klara scutură din cap, iar Gabriella îi adună șuvițele negre de 
pe frunte și le dă după urechi. 

— Îmi place cum îţi stă cu părul scurt, șoptește ea. Dacă ar fi 
să mă tund eu așa, aș arăta ca o babă. Dar ție îţi stă foarte bine, 
zici că ești un star de cinema. Ca Natalie Portman. 


VP - 13 


Rămân apoi în liniște, privind dincolo de gardurile din piatră, 
spre câmpurile cenușii, spre copacii goi și, în depărtare, chiar 
dacă nu se vede de la biserică, spre mare, cea veșnic acolo. In 
cele din urmă, Klara se întoarce din nou cu faţa spre Gabriella și 
își odihnește capul pe umărul ei, frecându-și nasul de pielea 
rece de sub ureche. ` 

— Mă simt mai bine acum, șoptește ea. In ciuda celor 
întâmplate cu bunicul. În ciuda durerii, mă simt mai bine decât 
m-am simțit vreodată în ultimii ani. După toate cele petrecute în 
vară cu protestele, cu rușii și cu Säpo. Gabi, am crezut că o să 
cedez. 

— Dar nu ai făcut-o, spune Gabriella, sprijinindu-și fruntea pe 
capul Klarei. 

— Nu am făcut-o pentru că ai intervenit tu. Pentru că te-ai 
ocupat tu de toate. De jurnalişti, de emisiunile de dimineață, ai 
luat toată atenția asupra ta. De asta n-am cedat. 

— Ah, zice Gabriella, ridicând uşor dintr-un umăr. Ştii ce? Mi s- 
a părut chiar distractiv. Poate că nu ar trebui să afirm asta cu 
voce tare. Sigur, e îngrozitor ce s-a întâmplat. Protestele din 
suburbie. Ruşii. Faptul că Säpo nu a ridicat un deget. Intreaga 
poveste. Absolut îngrozitor. Dar faptul că am putut să scot 
adevărul la iveală, să spun lumii cu indignare cele petrecute, să 
lupt pentru dreptate... Mi-a plăcut la nebunie. 

Klara zâmbește și o privește în ochi. 

— Știu. Am știut dintotdeauna că vei fi bună la astfel de 
lucruri. Îţi place să fii în centrul atenţiei, îţi place melodrama. 

Gabriella o împinge ușor. 

— Nu tocmai îmi mulțumeai mai devreme? Și acum mă iei 
peste picior? 

— Mă salvezi mereu, șoptește Klara. Vii întotdeauna să te 
ocupi de toate. 

Gabriella îi aruncă o privire rapidă, după care se întoarce cu 
fața spre câmp. Ceva în gestul acela o face pe Klara să tresară, 
ceva ce nu se potrivește cu Gabi, cea veșnic netulburată, care 
mormăie ceva de nedeslușit în rafalele de vânt. 

— Ce ai spus? întreabă Klara. 

Gabriella se întoarce din nou spre ea cu un zâmbet ușor, însă 
doar din buze, nu și cu ochii. 

— Ar trebui să intrăm, spune ea, ferindu-și privirea. Nu cred 
că vrei să stai la slujbă udă din cap până-n picioare, nu? zice ea, 


VP - 14 


dar Klara știe că nu asta spusese mai devreme. Ușor-ușor, 
câteva fragmente de cuvinte parcă îi încolţesc în minte: „Poate 
că tu vei fi cea care va trebui să mă salveze pe mine în curând”. 

Oare asta spusese Gabi? Dar înainte să apuce să o întrebe, în 
parcarea înzăpezită sosește prima mașină. Gabriella se întoarce 
spre ea cu un zâmbet forțat pe buze. 

— Hai, spune ea. Avem un bunic de îngropat. Dar de îndată ce 
rostește aceste cuvinte, îngheaţă cu o privire panicată. 
Dumnezeule, îmi pare rău, nu am vrut să fiu atât de... 

— Directă? întreabă Klara. 

Începe să râdă, după care se ridică în picioare. Gabriella 
chicotește și ea ușor, cu mâna la gură. ` 

— Ce urât din partea mea, șoptește ea. Imi pare rău. Serios, 
îmi pare rău. 

Dar Klara o ia de braţ și se sprijină pe umărul ei. 

— Ai dreptate, zice ea. Avem un bunic de îngropat. 


5 august 
Beirut 


Agneta are alte chestiuni de rezolvat, nu are timp să-i poarte 
de grijă noului stagiar, așa că se scuză și dispare pe treptele ce 
duc în stradă. Jacob rămâne acolo, cu un amestec de 
dezamăgire și ușurare. 

Nimic nu pare să fie cum își închipuise el în vara aceea, dar 
cel puţin apartamentul îi depășește toate așteptările. 

În plus de asta, îi face plăcere să fie de unul singur. Deschide 
ușile duble ce dau în agitația de pe Armenia Street și o vede pe 
Agneta urcând în Volvo. Se întoarce spre el și îi face cu mâna. 

— Am uitat să-ţi spun să vorbeşti cu vecina de sus despre 
generator, strigă ea. E un bilet pe masa din camera de zi. S-ar 
putea să ai probleme cu electricitatea. Sună-mă dacă nu te 
descurci, zice ea, după care se face nevăzută. 

Jacob se așază pe unul dintre scaunele din plastic de pe 
balcon, lăsându-se pătruns de căldură, de fum, de orchestra de 
claxoane și de voci puternice. Aceasta avea să fie casa lui până 
la Crăciun. Orașul acesta. Apartamentul acesta. Pe moment nu 
simte nici urmă de bucurie sau de satisfacție, doar un sentiment 
de dezrădăcinare care pune stăpânire pe el, secându-l de puteri 


VP -15 


până începe să tragă disperat aer în piept cu ochii închiși. 

Este singur. La fel de singur cum se simţea în Uppsala, în 
camera lui sărăcăcioasă pe care o  subînchiriase în 
Rackarberget, în primele săptămâni din noua lui viaţă acolo. 
După ce făcuse atâtea ca să ajungă acolo. Și pentru ce? Pentru 
această singurătate și zădărnicie? Își scoate telefonul și caută 
mesajul de la Simon. 

l-ar fi atât de ușor să-i răspundă. Ar putea să scrie: „Da, 
iubire! Când vii să mă vezi?” Să se lase în voia sentimentelor pe 
care încă i le purta lui Simon. Poate că se vor dezvolta? Poate că 
ar fi fost mulţumit să-și trăiască viaţa într-un apartament cu 
două camere, mobilat cu gust, în centrul orașului Stockholm. 
Simon ar fi putut să-și găsească de lucru la un muzeu sau la o 
casă de licitaţii de artă. Jacob ar fi putut să lucreze ca analist la 
o agenţie de publicitate. Sau poate că ar fi putut să-și 
construiască o carieră la un minister care să includă scurte 
deplasări la Bruxelles. Ar fi putut chiar să îi spună lui Simon 
adevărul despre el. 

Poate, poate, poate. 

Dar știe că e imposibil, că nu asta era viaţa pentru care 
muncise atât de mult. Visează la ceva mai mult. La misiuni mai 
importante. Inima începe să-i bată cu putere. 

Cu un nod în gât, încearcă să înăbușe sentimentul de 
singurătate. Cu câteva tastări rapide, șterge mesajul lui Simon. 
Și din alte câteva mișcări, îl șterge pe Simon din telefonul lui. 

e 

Odată cu lăsarea întunericului, își dă seama că uitase s-o 
întrebe pe vecină despre curent, care se dovedește problematic, 
așa cum îl avertizase Agneta. Când reușește să dea de Alexa, 
căci așa o cheamă pe vecina lui, sunând-o la numărul de telefon 
pe care diplomatul francez îl lăsase pe masa de la bucătărie, 
aceasta îi spune că abia mâine-dimineaţă avea să repare cineva 
generatorul. 

— Dar hai pe acoperiș, îi spune ea. Avem terasă. Și vin. 

Luminile nu funcționează nici pe scara blocului, așa că Jacob 
înaintează ușor, în lumina slabă ce se revarsă prin ferestrele 
deschise de la fiecare etaj. Aici se întunecă atât de repede, e 
atât de diferit de Suedia. Nici măcar nu băgase de seamă că se 
înserase, și abia dacă era ora șase. 

Lumina se aprinde brusc pe scară, cu o explozie galbenă și cu 


A 
A 


VP - 16 


zumzetul unui bec, chiar în momentul în care se pregătește să 
împingă poarta din fier care dă în ceea ce părea a fi terasa 
comună de pe acoperiș. 

— Ah, se aude undeva în întuneric vocea de la telefon. Slavă 
Domnului pentru compania de electricitate! A venit curentul. 

Jacob pășeșşte nesigur pe acoperiș. În faţă se întinde, până 
spre port, cartierul Mar Mikhael. Se văd ferestre luminate, ziduri 
dărâmate, macarale și un întuneric vast, care nu poate fi altceva 
decât Marea Mediterană. 

— Tu trebuie să fii Jacob, spune Alexa. Bine ai venit în Beirut. 

Fata iese din umbră și, înainte ca Jacob să apuce să scoată 
vreun cuvânt, îl sărută pe amândoi obrajii, oferindu-i un pahar 
cu vin roșu. 

— E prima ta vizită în Beirut? 

Jacob încuviinţează și se uită lung la ea. Este probabil cu zece 
ani mai în vârstă decât el și cam la fel de înaltă. Nu e tocmai 
grăsuță, ci mai degrabă solidă, cu o coamă de păr negru și creţ, 
pe care îl ţine strâns cu o eșarfă roșie. Este îmbrăcată cu o 
rochie lungă, verde și poartă sandale. 

— Lasă-mă să ghicesc, spune ea. E prima dată când vii în 
Orientul Mijlociu, nu-i așa? Ești șocat și chiar puţin îngrijorat de 
toată nebunia asta? 

Fata începe să râdă și își pleacă ușor capul într-o parte. Jacob 
își simte gura uscată și se înroșește la faţă. Îl tratează ca pe un 
copil, ca pe un nou-venit neștiutor și naiv. Nu așa își imaginase 
prima lui seară în Beirut. Se așteptase să meargă la ambasadă, 
nu să aibă probleme cu electricitatea și să ajungă pe un 
acoperiș cu această femeie. 

Alexa începe să râdă și își pune braţul în jurul lui. 

— Bea, habibi, spune ea. O să treacă. După ce termini de 
băut, poţi să mă ajuţi să aduc mâncarea. E mai bine să nu 
gândești. 

Jacob bea un pahar, după care încă unul și încă unul, în timp 
ce o ajută pe Alexa să aducă farfurii și vase din apartamentul ei. 
Se pare că este petrecerea ei de rămas-bun. Săptămâna viitoare 
urmează să înceapă lucrul la un centru de tineret din Shatila, 
tabăra de refugiaţi palestinieni din sudul orașului Beirut. În timp 
ce așază masa, Alexa îi povestește că este din Franța și Maroc și 
că locuiește în Beirut de aproape cinci ani. 

— Am început ca stagiară la Crucea Roșie, spune ea. Niște 


VP - 17 


putain, ce nenorociţi. Dragule, să fii atent la diplomaţi. 

Brusc, se oprește și-și duce mâna la gură. 

— Scuze, nu asta am vrut să spun... De fapt, ești încă un 
simplu stagiar, nu-i așa? Încă mai ai timp să te răzgândești. 

Dar Jacob râde. Nu-i pasă, vrea doar să o audă vorbind, în 
engleza ei care îmbină limba arabă cu cea franceză, care se 
revarsă asemenea unui râu sălbatic de cuvinte deocheate și 
păreri puternice. Cu fiecare cuvânt al ei, simte scăzând 
sentimentul de goliciune. Cu fiecare pahar pe care îl bea, se 
simte mai inspirat. 

Ușor-ușor, terasa începe să se umple cu oameni în blugi și 
rochii, vorbind limbi diferite. Alexa aprinde lumânările puse în 
sticle goale de vin din valea Begaa, care pâlpâie în adierea 
vântului. Cineva reușește să repare un mic generator și deodată 
un șirag de becuri întinse de-a lungul unui perete se luminează. 
Dintr-un casetofon încep să răsune ritmuri de pop arab 
amestecate cu The Weekend și Rihanna. Jacob își umple 
paharul, simţindu-și trupul din ce în ce mai ușor, chiar dacă se 
simte atât de confuz, încât abia dacă mai știe să vorbească 
engleză. 

Doar că, măcar de data asta, nu mai contează. De data asta 
poate că o să se bucure de moment, să se lase pradă unor 
lucruri pe care nu le înțelege în totalitate, dar care îl fac să se 
simtă mai ameţit, care îi fac inima să-i bată mai tare, să se 
miște mai repede, cu mai multă intenţie și mai multă direcţie. 

Acesta este motivul pentru care lăsase în urmă tot ceea ce 
știa. Motivul pentru care plecase la Uppsala. Motivul pentru care 
citește presa străină și pentru care studiază științele politice, 
motivul pentru care trebuie să facă cumva să ia examenul de 
statistică și să înveţe arabă. 

Acoperișul acesta este genul de loc după care tânjise, pe care 
îl căutase atâta fără ca măcar să știe. Asta este aventura. Aici se 
întâmplă totul. Aici devii altcineva. Când își dă seama că este pe 
punctul de a rosti ideea aceea atât de ridicolă, se hotărăște să 
bea un pahar cu apă, ca să se trezească. Este abia prima sa 
noapte, trebuia să rămână stăpân pe situaţie, să nu se lase 
sedus de magia cosmopolită. Trebuie să rămână concentrat pe 
telul său, ambasada, să facă o impresie bună acolo. 

Dar acum se simte atât de fericit în compania străinilor, în 
starea aceea de anonimat, siguranță în nesiguranță, în 


VP-18 


incertitudine. Așa că, în loc de apă, ia o bere de la rece dintr-un 
butoi, ca în filme. „La naiba cu toate”, gândește el. Așa avea să 
fie noaptea asta. O noapte. După care avea să se concentreze. 

Se îndreaptă spre marginea terasei și privește orașul avariat, 
distrus, cu ziduri lipsă, cu găuri de gloante, măcinat de 
nedreptate, de haos și de confuzie, dincolo de care se întinde, 
cufundată în întuneric, Marea Mediterană. Cu toate că nu poate 
să o vadă, știe că este acolo. 

Simte că ar putea să pună sticla de bere jos, lângă el, să urce 
pe bordura de beton din faţa lui, să ţintească una dintre cele 
zece macarale de la picioarele lui, să-și întindă brațele ca niște 
aripi și să zboare. 

În clipa aceea aude o voce în spatele lui. Luat pe nepregătite, 
tresare. Abia dacă mai aude petrecerea, abia dacă mai aude pe 
cineva cântând Song Redemption la chitară. Aproape că uită că 
este la petrecere, că mai sunt și alți oameni acolo. 

— Vrei să-ţi iei zborul? 

Se întoarce cu faţa spre voce. Și chiar înainte de a se 
întoarce, înainte de a vedea chipul ce aparţinea acelei voci, 
ceva îi spune că, din momentul acela, totul avea să se schimbe. 
Nu mai există nicio cale de întoarcere, niciun trecut, doar 
viitorul. Nimic nu va mai fi vreodată la fel. 

După care zărește ochii, zâmbetul din ei și, chiar mai mult de 
atât, este cuprins de sentimentul că-i mai văzuse cândva. Așa 
că întreabă: 

— Ne cunoaștem? 

| se pare că engleza lui sună ruginit, cu un puternic accent 
suedez, în ciuda faptului că încearcă să sune serios, britanic. 
Dar ochii aceia îi zâmbesc, pur și simplu. Ştie că nu se mai 
întâlniseră până atunci, că visase, pur și simplu, la momentul 
acesta, cum ar fi fost să se uite în doi ochi ca aceia. Aproape 
cade pe spate, nu delicat ca o pasăre, ci greoi, ca un clovn prost 
antrenat și, dacă mâna care aparținea glasului acela nu l-ar fi 
apucat de braţul stâng, poate că ar fi căzut peste bordură, în 
noaptea aceea libaneză neagră ca abanosul. 

— Ai grijă, zice vocea. Nu pleca, nici măcar nu am făcut 
cunoștință. 


21 noiembrie 


VP -19 


Sankt Anna 


Odată ce începe să plângă, Klara nu se mai poate opri. Plânge 
ca un copil, pe banca din biserică, tremurând din toate 
încheieturile și suspinând. Plânge după bunicul și după bunica. 
Pentru toate câte făcuseră pentru ea, pentru că nu putea să 
conceapă faptul că nu avea să mai stea niciodată cu bunicul în 
barca lui, că nu avea să-l mai vadă oftând sau dând din cap 
dezamăgit cum obișnuia să o facă atunci când nu știa să 
identifice corect ciripitul unei păsări. Plânge printr-un văl de 
lacrimi când zărește chipul neclintit al bunicii și când își dă 
seama că nu știe cum va fi viaţa ei de acum înainte. Dar mai 
mult decât orice, plânge pentru ea însăși. 

— Îmi pare rău, șoptește, uitându-se la bunica ei. Nu știu ce 
m-a apucat. Nu pot să mă abţin. _ 

Bunica se întoarce spre ea și îi mângâie obrazul. În ochii ei 
citește căldură și un sentiment de ușurare. 

— Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru mine e să 
plângi, îi șoptește ea. Ai ţinut dintotdeauna prea mult în tine, 
draga mea. 

Klara știe că bunica are dreptate. Știe că, în ultimii ani, 
purtase o durere în suflet. După ce Mahmoud murise pe 
podeaua murdară a unui supermarket din Paris și după ce 
bărbatul care se dovedise a fi tatăl ei murise în zăpadă, chiar 
acolo, în arhipelag. Un tată pe care nu reușise niciodată să-l 
întâlnească sau să-l cunoască. Atunci nu plânsese și nici nu 
jelise. Nu știuse că merita să o facă, nu știuse că avea tot 
dreptul la alinarea și la ispășirea pe care durerea le aducea cu 
ea. Așa că refuzase să se lase pradă sentimentelor, nu 
îndrăznise să o facă, să treacă mai departe. In schimb, se 
îngropase în muncă și vin, în nopţi nedormite și în relaţii scurte, 
lipsite de conţinut, spunându-și că doar așa se putea trăi, 
înăbușind sentimentele, cu privirea sus. Rămâi stăpân pe 
situaţie, îţi faci curaj, faci ce ai de făcut. 

Dar acum, în biserică, auzind orga și glasul sec, monoton al 
preotului, înconjurată de ritualuri și de lumânări, alături de 
bunica ei, de Gabriella și de celelalte rude, își dă seama că era 
absolut imposibil, că nu poți să ţii totul în tine, că trebuie să te 
exteriorizezi. Trebuie să găsești o cale să te împaci cu tine 
însuți. 

VP - 20 


La sfârșit, Klara rămâne în întuneric, în zăpadă, în faţa 
bisericii, primind îmbrăţișări și condoleanţe, explicându-le 
oamenilor cum să ajungă la recepţia care urma să aibă loc la 
casa parohială de lângă biserica mai nouă și mai mare. Vântul 
bate mai tare, iar zăpada greoaie se împrăștie pe câmp, printre 
mesteceni și brazi. Simte mâna Gabriellei apucând-o de cot. 

— Cum ești? îi șoptește ea. Ești bine? 

Klara se întoarce spre ea, cu un zâmbet slab. Lacrimile se 
opriseră în cele din urmă, dar continuă încă să suspine, ca un 
copil mic care tocmai încheiase o criză de plâns. Dă din cap că 
nu și spune: 

— Nu. Nu sunt bine deloc. 

Gabriella îi zâmbește. 

— Foarte bine, spune ea. Asta așteptam cu toţii să auzim de 
la tine. 

Rămăseseră doar ele. Klara, Gabriella și bunica ei, care iese 
pe ușa din faţă a bisericii și mijește ochii în vânt și zăpadă, 
trăgându-și pălăria pe urechi și pe frunte. 

— Până la urmă tot după voia lui au fost lucrurile, spune ea. 
Nimic nu-i plăcea mai mult decât o furtună puternică de 
toamnă. Nu-i așa, draga mea Klara? 

Klara zâmbește ușor și încuviinţează. 

— l-ar fi plăcut foarte mult. Fără îndoială. 

— Haide, zice bunica, trecând pe lângă ele, spre parcare. Nu 
pot începe recepţia fără noi. 

Klara o simte pe Gabriella aplecându-se spre urechea ei. 

— E suficient de puternică, îi șoptește ea. Știi asta, nu-i așa? 

Klara se întoarce spre ea și simte ceva, ca un val de liniște în 
suflet, promisiunea unui sentiment aproape uitat. Încuviinţează 
și spune: 

— Da. Este. 

Aruncă o privire în întuneric, încercând să zărească silueta 
subțire a bunicii prin rafalele de zăpadă. Incă se mișca ușor, 
sigur și rapid pe suprafaţa neuniformă. Klara știe că avea să-i ia 
ceva timp să o convingă să plece din Aspöja, locul în care ea și 
bunicul locuiseră toată viaţa și unde ea însăși copilărise. Cu 
toate că bunica ei are peste șaptezeci de ani, încă poate duce 
greutățile de zi cu zi specifice vieţii pe o insulă în arhipelag. Și 
apoi? Klara nici măcar nu vrea să se gândească la asta. Nu încă. 


VP -21 


Nu azi. 

Klara crezuse că în parcare erau doar mașina bunicii și a 
Gabriellei. Dar ceva în depărtare îi atrage atenţia. Îi este greu să 
deslușească în întuneric, dar i se pare că vede o umbră ce urcă 
repede într-o mașină. Apoi aude portiera închizându-se cu 
zgomot și motorul mașinii, înăbușit de rafalele de zăpadă și de 
vânt. Nu se văd faruri aprinse, dar Klara ar putea să jure că este 
o mașină ce dă cu spatele și dispare pe drum. Din câţiva pași 
rapizi o prinde din urmă pe bunica ei. 

— Cine era în mașina aia? întreabă ea, arătând cu degetul 
spre locul din care tocmai plecase mașina. Am crezut că toată 
lumea e deja la casa parohială. 

Bunica se întoarce și privește în direcţia arătată de Klara, însă 
totul este deja cufundat în întuneric. Ridică din umeri: 

— Poate că abia acum și-a găsit cheile de la mașină. Se 
întoarce spre Klara și îi zâmbește. Să știi că nu mai suntem nici 
noi chiar așa de tineri. 

Klara se întoarce cu spatele și o vede pe Gabriella 
îndreptându-se spre parcare, la câţiva metri în spatele lor, cu 
telefonul în mână, cu o expresie îngrijorată pe chip. Le face 
semn că le va urma în mașina ei. 

— Poate, spune Klara. 

Dar ceva nu-i dă pace. Poate că este doar starea ei, după 
toate cele prin care trecuse în ultimii ani, sentimentul acela de 
suspiciune și de teamă după ce se trezise de două ori în situații 
ciudate și periculoase. Dar când traversează autostrada 210 în 
drum spre casa parohială, Klara aruncă o privire spre vest, spre 
țărm. La jumătatea dealului, i se pare că vede două faruri 
aprinse în zăpadă. O mașină parcată pe marginea drumului? 
Rămâne cu privirea aţintită acolo, în timp ce bunica își continuă 
drumul spre casa parohială. Oare se pierduse cineva în zăpadă? 
Dar prezența unor mașini necunoscute aici în această perioadă 
a anului este neobișnuită. Simte un fior pe șira spinării. Ceva e 
în neregulă. 


5 august 
Beirut 


Totul se întâmplă repede. Poate din cauza alcoolului, din 


VP - 22 


cauza călătoriei sau din cauza petrecerii. Dar nu e vorba doar 
despre asta, e ceva mai mult, e altceva. Ceva despre ochii 
aceia, despre privirea lui. Era ceva în ei care te ducea cu gândul 
la o aventură. 

— Te aştept la scări, îi șoptește vocea la ureche. E mai bine să 
nu fim văzuţi plecând împreună. 

Jacob încuviinţează, fără să știe la ce scări se referă vocea. La 
scara blocului? La alte scări? Dar bărbatul se întorsese deja cu 
spatele la el, îndreptându-se spre ușă. 

— Stai puţin! spune Jacob, apucându-l de umăr. Ce scări? 

Bărbatul se întoarce cu fața spre el, cu o expresie încă 
duioasă pe chip, doar că, de data aceasta, nu mai zâmbește și 
ceva se vede în ochii lui când privește spre mâna lui Jacob 
așezată pe umărul său. Jacob se simte vinovat, ca și cum ar fi 
făcut o greșeală de neiertat și poate chiar făcuse. Citise că, aici, 
ceea ce era evident că aveau ei doi de gând să facă era ilegal. 
De regulă, poliţia ignoră astfel de lucruri, dar dacă ai ghinion 
sau dacă vor să-ţi facă rău, te pot aresta pentru că ești gay. 
Riști să fii aruncat în închisoare, deportat, supus unor examene 
medicale umilitoare. Jacob își retrage mâna. 

— Îmi pare rău, mormăie el. 

Bărbatul îi zâmbește din nou, doar puţin, după care se 
apropie ușor de el. 

— Ești nou în Beirut, spune el. Înţeleg. la-o la stânga pe 
Armenia Street, mergi cincizeci de metri, iar pe stânga vei găsi 
scările colorate ce duc în Ashrafieh. Grăbește-te. 

Acestea fiind spuse, se face nevăzut. 

Lui Jacob nu-i ia prea mult timp să o găsească pe Alexa și să-i 
mulțumească pentru vin și petrecere. Ea îi zâmbește și îl sărută 
pe amândoi obrajii. 

— Promite-mi că nu te vei transforma într-un adevărat 
diplomat. 

ÎI deranjează puţin să audă „adevărat”, dar nu mai spune 
nimic. Nu vrea să fie perceput drept cineva care nu era 
„adevărat”. Și, în plus, ce știe Alexa? Este doar o hipiotă, nu? 
Dar îi promite că va încerca, îi zâmbește cu indulgență și simte 
că naturaleţea zâmbetului său este dovada unui talent înnăscut 
pentru diplomaţie, care îl va duce departe. 

— Poftim, spune Alexa, lăsându-i o carte de vizită. În caz că 
nu apuc să-mi iau la revedere mâine. Dacă vrei vreodată să mă 


VP - 23 


vizitezi. Doar să mă suni înainte, dragule. Shatila e ca un 
labirint. Riști să te pierzi pe acolo dacă nu știi ce faci. 

ÎI sărută din nou pe obraz, iar Jacob simte în respiraţia ei un 
amestec de vin, usturoi și încredere în sine. Alexa face un pas în 
spate și se uită lung în ochii lui. 

— În Beirut nu e deloc ca în Suedia, habibi, spune ea. Fii cu 
băgare de seamă. Tot timpul. 

e 

Câteva minute mai târziu, se împiedică uşor de pietrele 
cubice de pe Armenia Street și trece de barurile de pe trotuarele 
înguste, acolo unde se amestecă petrecerile cu zgomotele din 
trafic. Claxoane și motociclete turate. Calvin Harris și muzică 
pop arabă, care nu seamănă cu nimic din ce mai auzise el până 
atunci. Este confuz, exaltat și epuizat, ca și cum nu avea să mai 
doarmă vreodată. 

Bărbatul de pe terasă avusese dreptate: scările sunt la doar 
cincizeci de metri mai încolo, fiecare treaptă fiind vopsită diferit, 
în roșu, verde, albastru, negru, galben, formând un model 
abstract ce duce direct în întuneric și în altă parte a orașului. 
Ashrafieh. Mar Mikhael, unde locuiește el, este un cartier pentru 
populaţia de rând. Ashrafieh este cartierul elitei creștine bogate. 

Jacob îl zărește pe bărbat la jumătatea treptelor și se grăbește 
să-l salute, fluturând mâna într-un gest nerăbdător, copilăresc. 
Bărbatul îi zâmbește și îi face semn să se apropie. Brusc, Jacob 
se oprește. Nu ar trebui să facă asta. Nu în prima sa noapte în 
Beirut. Ar fi trebui să-i spună: „Vorbim altă dată”. Ar trebui să 
meargă la culcare și să se concentreze asupra carierei sale, 
asupra noii sale vieți. La viaţa aceea la care visase încă de când 
începuse să viseze. Să o sune pe Agneta devreme și să o întrebe 
dacă putea deja să vină la ambasadă, să le arate că era 
descurcăreț, muncitor, capabil. 

Ar trebui, ar trebui, ar trebui. 

Dar știe că nu va face asta și, de îndată ce pășește pe prima 
treaptă, se abţine cu greu să nu fugă în braţele acelui bărbat. 

e 

Pornesc în întuneric pe strada din capătul scărilor. Jacob încă 
gâfâie; scara este mai lungă decât pare. Aici sus este neobișnuit 
de liniște în mijlocul nopţii, nu se aud nici măcar claxoanele de 
pe Armenia Street. Merg pe mijlocul străzii, pentru că aici, 
printre casele în stil art deco aproape în ruină, nu este trafic, nu 


VP - 24 


acum. Nu este acel Beirut pe care Jacob îl văzuse mai devreme, 
acesta este un cu totul alt oraș. Incă haotic, dar mai calm, cu 
străzi și alei goale. Abandonat probabil, ca un oraș după o 
evacuare sau o apocalipsă. 

La început, nu-și spun nimic. Jacob are impresia că și-a 
pierdut vocea, că a uitat brusc cum să rostească cuvinte și 
propoziţii. Ar vrea să-i spună atât de multe, ar vrea să-l întrebe 
atât de multe, să discute cu el, dar este ameţit, surescitat și 
obosit, iar momentul este atât de tensionat, atât de fragil, încât 
limbajul l-ar putea distruge, cuvintele, propoziţiile, subiectele ar 
putea să-l strice, să-l schimbe sau să-l facă să dispară de tot. 

Așa că rămâne tăcut și merg unul lângă celălalt în aceeași 
direcție, chiar dacă Jacob nu are nici cea mai mică idee încotro 
se îndreaptă. Nici măcar nu știe unde se află. Fac slalom printre 
sutele de mașini prăfuite parcate pe trotuare, aruncându-și din 
când în când câte o privire, în același timp evitând contactul 
vizual. Jacob caută cu disperare cuvintele potrivite cu care să 
înceapă. Ar trebui să fie o mulţime de variante, dar creierul său 
se mișcă prea repede, împiedicându-se la fiecare pas de o nouă 
idee, fără să se poată concentra pe una singură. In cele din 
urmă, renunţă și lasă lucrurile așa cum sunt, își dă seama că nu 
mai are niciun control și că nu poate să facă altceva decât să-l 
urmeze. Este un sentiment nefamiliar. El, care nu-și pierde 
niciodată sângele-rece. Dar după o noapte în Beirut deja 
capitulează. Dintr-odată se opresc în dreptul unei grădini 
ascunse în spatele unui gard ruginit din fier. Jacob abia zărește o 
casă mare în spatele ei, un palat ascuns în întuneric. Se apleacă 
ușor încercând să vadă ceva printre gratiile gardului. Nu erau 
prea multe grădini și parcuri în Beirut. Din câte citise, campusul 
Universităţii Americane era cam singurul parc din Beirut. 

— Unde suntem? întreabă el dregându-și glasul. 

Regretă imediat că a deschis gura, pentru că engleza lui sună 
atât de suedeză și de copilăroasă, întrebarea atât de ciudată și 
stupidă, încât ar fi vrut să-și retragă cuvintele, să fi rezistat fără 
să spună nimic. 

Dar bărbatul de lângă el, bărbatul cu ochii aceia pe care Jacob 
îi recunoaște, deși nu îi mai văzuse niciodată, începe să râdă și 
ridică din umeri, îndreptându-se spre gard, trecând cu degetele 
de-a lungul lui. 

— Nu știu, spune el. Poate că e casa vreunei familii bogate 


VP -25 


care a fugit după ce a izbucnit războiul. Se întoarce spre Jacob și 
se uită lung la el. Nu contează. In seara asta e a noastră, habibi. 

Sunt în faţa unei porți înalte, strâmbe, legată cu un lanţ. 
Bărbatul se apleacă, trage poarta și reușește să o ridice puţin. 

— Vezi dacă poţi să te strecori pe aici, îi spune el. 

Jacob nu zice nimic, nici măcar nu ezită, ci se lasă în 
genunchi, tăârându-se în grădină prin deschizătură. Nu se 
gândește nicio clipă la consecinţe, nu-i pasă de nimic, vrea doar 
ca momentul acela să nu se sfârșească. 

De îndată ce trece dincolo, apucă de marginea de jos a porţii 
și o îndoaie astfel încât bărbatul să se poată târî și el peste 
pietrele cubice printre care creșteau câteva firicele de iarbă 
uscată. 

Și, astfel, ajung amândoi în grădină. Bărbatul îi face semn 
spre o bancă strâmbă din lemn, aflată sub o magnolie plină de 
flori grele, care aproape că strălucesc în întuneric. Se așază pe 
bancă. Dau amândoi să vorbească în același timp, după care 
încep să râdă, iar după câteva clipe de tăcere, încearcă din nou. 

— Numele meu este Jacob. 

Se întoarce spre bărbatul de lângă el, care se uită, în sfârșit, 
în ochii lui. 

— Numele meu este Yassim. 

e 

Jacob nu se furișase niciodată prin parcuri târziu în noapte și 
nici nu căutase să se cupleze prea mult pe Grindr. Cum să facă 
una ca asta? Ambiţiile lui fuseseră dintotdeauna mai înalte, mai 
bine definite. Nu era ca și cum nu avusese fantezii. În liceu nu-i 
stătuse gândul la altceva, în timp ce stătea în pat, cu telefonul 
în mână, navigând nerăbdător pe internet, simţindu-și sângele 
pulsându-i în vene. Toate site-urile, imaginile și filmele acelea 
reușiseră să îl stârnească, permițându-i să găsească o eliberare 
de moment și un fel de satisfacție. Dar să pornească el însuși în 
căutarea unor astfel de situaţii? Pe atunci? l-ar fi fost imposibil. 
Abia ajuns în Uppsala și abia după ce îl cunoscuse pe Simon 
totul devenise... adevărat. Și nici nu fusese cum își închipuise el 
că avea să fie. Nu se simţise niciodată cum se simţea acum. 

Aruncă o privire în jur. Nu fusese niciodată într-un loc ca 
acesta. Nu văzuse niciodată un întuneric care să sfâșie, să 
tremure și să tresară astfel. Abia dacă îndrăznește să tragă aer 
în piept. Nu știe cu adevărat de ce, dar simte că o respiraţie ar 


VP - 26 


risca să perturbe ceva fundamental, o lege a naturii, care 
întorsese lumea cu susul în jos. 

Aruncă o privire spre bărbatul care stă lângă el, al cărui nume 
este, se pare, Yassim. Este neras, are părul negru, până la 
umeri, ondulat, un tricou alb și o pereche de blugi tociţi. Arată 
exact ca mulţi alţi oameni, se gândește Jacob. De ce se întâmplă 
una ca asta? Ce era atât de special la el? Ce anume din vocea și 
din privirea lui îl adusese pe Jacob aici, ce anume îl face să-și 
piardă controlul și să pornească în căutarea unui sentiment pe 
care nu îl mai trăise niciodată până atunci? 

Când Yassim se întoarce cu faţa spre el, Jacob nu-și ferește 
privirea cum o făcuse mai devreme. Îl privește în ochi. Își ţine 
respiraţia și parcă sângele i-a îngheţat în vene, iar timpul s-a 
oprit în loc. Işi drege glasul și încearcă să zâmbească. 

— Ce flori ciudate, spune Yassim încet. Magnoliile înfloresc, de 
obicei, primăvara. 

O briză ușoară pe care Jacob nu o simţise mai devreme face 
să freamăte vârful copacului și câteva petale albe, moi ca de 
mătase, aterizează în palma lui. Se aude un foșnet și liliecii 
plonjează pe sub ramurile înalte, făcându-se nevăzuţi. 

Ceva se relaxează înăuntrul lui, o încuietoare se deschide în 
tăcere și simte cum o parte din el este liberă acum, ridicându-se 
spre ramurile copacilor, odată cu liliecii. De acolo, de sus, se 
uită la el însuși pe bancă, la trupul său subțire, în cămașa bleu 
cu nasturi, bine călcată, o pereche de pantaloni chinos și pantofi 
maro eleganţi, iar în spaţiul dintre pantaloni și pantofi își zărește 
șosetele colorate. Arată atât de tânăr de acolo, sus. Atât de 
rigid, de naiv și de reţinut. De ce nu mai fusese niciodată într-o 
grădină ca aceea? De ce nu trăise o viaţă de haos, de ce nu-și 
simţise niciodată sângele fierbându-i în vene? 

Ştie de ce. Să alegi o viață de haos și risc constituie un 
privilegiu costisitor. Și de unde vine el, nu există resurse 
suplimentare. Dar ce se întâmplă în această seară nu este o 
alegere, nu este ceva ce a căutat el. Se întâmplă pur și simplu, 
iar el lasă lucrurile să se întâmple. 

— Jacob, spune Yassim în engleza lui cu accent american. 
Cine ești tu, Jacob? Cum de faci copacii să înflorească în luna 
august? 

Astfel de cuvinte ar trebui să sune siropos, excesiv de 
romantic, ca într-o telenovelă. Ar trebui să izbucnească în râs, 


VP - 27 


să rupă vraja. Dar nu o face. Din contră. Este o noapte de 
august în care magnoliile înfloresc, în care fiecare propoziţie a 
fost eliberată din istorie. Jacob dă să spună ceva, dar se oprește. 
Yassim se uită calm la el, nici neliniștit, nici nerăbdător. 

— Mai bine nu-mi spune, zice Yassim. Lasă-mă să ghicesc. 

Jacob simte din nou cum se prăbușește din vârful copacului, 
aterizând în propriul său corp, în propriul său cap. Nu se simte 
mai calm, nici pe departe, dar se simte mai curajos. Gata să 
meargă până la capăt, oriunde ar fi. 

— Bine, spune Jacob cu un zâmbet care se dorea a fi 
seducător. Spune-mi cine sunt, Yassim. 

Se trage mai aproape de noul său prieten, atât de aproape 
încât umerii lor se ating, și se apleacă spre el, astfel încât 
nasurile lor se ating. Dacă se vor săruta, ar trebui să o facă 
acum. Jacob se încordează. Cât de evident ar putea să fie? Nu 
mersese niciodată atât de departe. Dar de data aceasta era 
hotărât să o facă. Îl va săruta pe Yassim. Îl va lăsa pe Yassim să- 
| sărute, să-l mângâie, să-și strecoare mâna pe sub cămașa lui, 
să-l desfacă la pantaloni. Il va lăsa pe Yassim să-l întindă pe 
bancă, chiar acolo, în întuneric, și să facă orice cu el. In 
supunere este un fel de libertate. 

Dar Yassim se uită la el cu o privire pe jumătate amuzată sau 
arogantă, pe jumătate plină de căldură. Nu-l sărută pe Jacob, 
nu-și pune mâna pe gâtul sau pe pieptul lui. În schimb, se 
retrage puţin și îi zâmbește din nou. 

— Ești un diplomat scandinav, spune el. 

Jacob se umflă în pene de mândrie. Poate că Yassim nu-l 
sărutase, dar îl văzuse așa cum își dorea să fie văzut, și asta era 
o confirmare. 

— Ești foarte nou, continuă el. Ești la prima deplasare 
internaţională și ești puţin nedumerit. Ești obișnuit să fii în 
control. Ai fost bun la școală, ai luat întotdeauna cele mai bune 
note. Probabil vorbeşti arabă la perfecție, dar nu știi deloc 
jargonul. Yassim zâmbește și mai larg, abia acum începe. |ţi 
place să joci squash și tenis, îţi plac vinurile albe nemţești, iar 
după câteva pahare, lași uitării masca aceea perfectă și ești 
gata să dansezi pe masă pe ritmurile celor de la ABBA. 

Jacob roșește. Nu este sigur dacă se simte mândru pentru că 
Yassim îl vede așa cum își dorește el să fie văzut, sau dacă 
încearcă să îl tachineze, și crede că este banal. 


VP - 28 


— Cum e până acum? întreabă Yassim. Te-ai înroșit la faţă, nu 
sunt departe de adevăr, nu-i așa? 

— Nu te opri, șoptește Jacob. Vreau să mai aud și alte lucruri. 

Yassim încuviinţează și se apropie, iar Jacob se abţine să nu 
geamă. Ar vrea să închidă ochii și să deschidă gura, să-l tragă 
pe Yassim mai aproape, dar știe că nu el controlează lucrurile. 
Yassim este cel care trebuie să decidă, e limpede, iar Jacob 
acceptă situaţia. 

— Te tragi dintr-o familie bună, continuă Yassim, în șoaptă, de 
parcă ar fi spus o poveste, ceea ce, într-un fel și făcea. Poate un 
penthouse în Stockholm? Tatăl tău este politician, poate chiar 
ambasador? În orice caz, știi ce furculiţe să foloseşti la mesele 
organizate la ambasadă. Mama ta are bani, poate o proprietate 
la ţară. Ai un nume de familie aristocrat, poate chiar două. 

De data aceasta, Jacob nu mai roșește. În schimb, se lasă 
copleșit de bucuria confirmării. Funcţionează. Era prima dată 
când își testa noua identitate și funcţiona de minune. Tot ceea 
ce construise cu minuţiozitate, tot ceea ce plănuise și studiase. 
Tot ce învățase să imite până în cel mai mic detaliu pentru a 
reuși să evadeze, sperând la altceva, la ceva mai mult, la ceva 
mai bun. 

În același timp, i se părea atât de insignifiant acum, complet 
irelevant. Ca și cum făcuse pariul greșit, de parcă înţelesese 
greșit ceva fundamental. Îi vine în minte imaginea tinerei 
avocate din Dagens Nyheter, determinarea și convingerea ei. Işi 
simte sângele fierbându-i în vene, acolo, în grădina aceea. 
Simte haosul și riscul în jurul lui. Tot ce crezuse despre lume. 
După o singură zi în Beirut, după o noapte într-o grădină, toate 
lucrurile din trecut par lipsite de sens. Pentru prima dată, simte 
nevoia să spună cuiva cine este cu adevărat. Și deschide gura 
să vorbească. 

Dar înainte să apuce să spună ceva, vede chipul lui Yassim 
atât de aproape de el, încât vârfurile nasurilor se ating, și 
aproape că izbucnește într-un râs nervos, dar buzele lui Yassim 
erau deja pe buzele lui, așa că oftează și uită de tot ce-i spusese 
Yassim, uită de grădină, uită de propria sa poveste, ce era 
adevărat și ce era inventat de el. 

Nu mai e nimic în afară de asta, își spune el. Nimic altceva nu 
mai contează. 


VP - 29 


Abia după ce Yassim se retrage, Jacob deschide ochii și 
observă cum se schimbase lumina din grădină, cum totul în jurul 
lui este brusc mai clar. Noaptea avea să se sfârșească în curând, 
zorii zilei se insinuează pe deasupra ierbii netăiate, printre 
crengile încâlcite ale copacilor, agăţându-se de pereţii roz ai 
palatului abandonat. Jacob tremură și încearcă să zâmbească în 
timp ce Yassim îi mângâie pieptul, prin bluza desfăcută. 

— Ai îngheţat, zice el, după care își retrage mâinile, jucându- 
se cu nasturii de la cămașa lui Jacob. Nu vreau să răcești. 

Jacob se sprijină pe umărul lui, îl îmbrățișează și își odihnește 
capul pe gâtul lui. ÎI sărută și îl mușcă ușor. 

— Atunci, ţine-mi de cald, îi șoptește el. 

Își lasă mâna să alunece din nou pe tricoul lui Yassim, pe 
abdomenul lui plat, mai jos spre șold, și între picioare, pe penis. 
Simte respiraţia sacadată a lui Yassim și îl trage mai aproape de 
el. ÎI simte cum se împinge în mâna lui, după care îl apucă de 
mână și i-o dă la o parte, cum mai făcuse deja de câteva ori. 
Doar că, de data aceasta, dorinţa este atât de mistuitoare, 
chimia dintre ei atât de puternică, încât îi mută mâna lui Jacob 
spre el și începe să se frece de ea. 

— Lasă-mă pe mine, îi șoptește Jacob. Lasă-mă să te simt. 

Este cuprins de un fel de fericire. Că reușise să-l aducă până 
în punctul acela, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, Yassim îl 
oprise de fiecare dată când încercase să facă mai mult decât să- 
| sărute sau să-l mângâie. Puterea pe care o simte acum că 
Yassim nu se mai poate abţine este ameţitoare, iar Jacob îi 
geme adânc în ureche. Și, preţ de o clipă, crede că Yassim i se 
va dărui, dar brusc Yassim se liniștește și prinde puteri și îi dă 
mâna la o parte. 

— Nu acum, șoptește el. Nu aici. 

Jacob este cuprins de frustrare și dezamăgire. De ce nu? ar 
vrea să strige. Suntem singuri într-o grădină. Știu că vrei și tu! 

Dar înainte să apuce să spună ceva, Yassim îl oprește cu un 
sărut. 

— În curând, spune el. Dar nu acum, nu în seara asta. 

ÎI sărută din nou și îi închide și ultimii nasturi de la cămașă, 
după care își desprinde buzele, se dezlipește de el și se ridică în 
picioare. 

— Îmi pare rău, spune Yassim. Nu am vrut să te stârnesc în 
felul ăsta. Nu am crezut că... 


VP - 30 


Se oprește și aruncă o privire în jurul lui, acum că începuse să 
se lumineze. 

— Nu ai crezut că...? întreabă Jacob, frustrat. 

Yassim se uită din nou la el, fără vreo urmă de aroganță în 
priviri. În locul ei, vede căldură. 

— Nu am crezut că o să simt așa ceva, spune el. Nu vreau să 
se termine înainte să înceapă. Înțelegi? 

Nu! ar fi vrut Jacob să spună. Nu înțeleg nimic. Sunt aici, sunt 
gata să fac ce vrei tu. Doar nu te opri acum! 

Dar încuviinţează pur și simplu, pentru că nu vrea să admită 
cât este de excitat, de confuz și de disperat. Acum că starea de 
beție și de excitare începe să se risipească, simte o ușoară 
durere de cap. 

— Dar poţi măcar să te așezi din nou lângă mine, spune el. Nu 
vrei să stăm de vorbă? Nu ţi-am zis dacă sunt cu adevărat 
persoana pe care ai descris-o tu. 

Yassim zâmbește și spune: 

— Habibi, chiar contează cine ești cu adevărat? Te vreau așa 
cum ești, chiar aici, chiar acum, în dimineaţa asta. Doar că nu 
am timp. Am întârziat deja. 

Aruncă o privire spre poarta ce duce spre stradă, după care își 
pune pe umăr ceea ce pare a fi o geantă cu un aparat foto. 
Avusese geanta aceea cu el și mai devreme? Jacob nu reușește 
să-și aducă aminte. Își amintește doar buzele, pielea și ochii lui. 

— Trebuie să pleci deja? întreabă el, plin de dezamăgire. 

Yassim ridică, pur și simplu, din umeri și își scoate telefonul 
din buzunarul blugilor. 

— Cum dau de tine? spune el. Înainte să ne luăm cu altele și 
să uităm. 

Jacob îi spune Facebookul și Instagramul, dar Yassim dă din 
cap. 

— Doar numărul de telefon. E de-ajuns. 

Jacob îi dă numărul de Suedia, încă nu are cartelă de Liban. 

— Chiar ești nou aici, spune Yassim, făcând un pas spre el și 
mângâindu-l pe obraz. Imi place. 

Jacob începe să râdă, cu toate că este ușor iritat. Poate că e 
nou aici, dar încă îl deranjează că Yassim îl vedea astfel, ca pe 
un novice, naiv și necunoscător. 

— Și eu cum pot să dau de tine? întreabă Jacob. 

Yassim nu răspunde, ci se așază din nou pe bancă, îl apucă de 


VP - 31 


ceafă, îl trage spre el și își lipește buzele de buzele lui, 
împingându-și limba în gura lui Jacob. Este un sărut diferit față 
de toate celelalte, nu unul tandru și atent, ci intens și hotărât, 
plin de intenţie și de un fel de violenţă reținută care îl lasă pe 
Jacob fără suflare. Dacă își închipuise vreo clipă că el luase 
iniţiativa în povestea aceea, gândul îi dispare. Perspectiva îl 
excită atât de tare, încât se lipește de Yassim. Dar Yassim 
întrerupe brusc sărutul. 

— Nu poţi să pleci, șoptește Jacob. Nu acum. 

Yassim se ridică din nou, cu un zâmbet șiret. 

— Imi pare rău, spune el. Dar nu pot să mai rămân. Crede-mă, 
aș vrea să rămân aici cu tine. Dar trebuie să plec într-o călătorie 
și deja am întârziat. 

Jacob scutură din cap. 

— Acum? Pleci într-o călătorie chiar azi, în dimineața asta? 

Yassim încuviinţează. 

— Nu mă așteptam să se întâmple așa ceva. Cu tine. Și am 
întârziat. Am întârziat foarte mult. 

Face un pas spre peticele de iarbă și se îndepărtează ușor în 
lumina zorilor, spre poarta prin care intraseră, spre lumea din 
care veniseră. 

Jacob se ridică și el în picioare. Vrea să-l urmeze, să strige 
după el: Stai! Vin cu tine. Putem să luăm un taxi, un avion, ce 
vrei tu. 

Dar, în schimb, întreabă pur și simplu: 

— Dar o să mă suni, nu-i așa? 

In grădină este deja lumină, iar Jacob vede razele soarelui 
alunecând pe iarbă, spre palat, în sus, deasupra ramurilor 
întunecate ale copacilor. Yassim îi zâmbește și dă ușor din cap. 

— Da, am să te sun, spune el. Am să te sun când mă întorc, 
promit. 

Jacob vrea să-l creadă, vrea să creadă că Yassim spune 
adevărul, că basmul acelei nopţi fusese real. În același timp, 
ceva îi spune că totul se sfârșise. Nu toate basmele au un final 
fericit. 


21 noiembrie 
Sankt Anna 


VP - 32 


Zăpada se strecoară prin ușile casei parohiale, în timp ce 
Klara și bunica ei își conduc oaspeţii de la înmormântare în 
întuneric, unul câte unul, după două ore de cafele și sandviciuri, 
discursuri și anecdote. 

Klara se întoarce să ia jacheta vărului bunicului său și își 
zărește chipul în oglinda micuță atârnată deasupra mesei din 
hol. Pentru o clipă, nu se recunoaște cu noua ei tunsoare. Arată 
mai tânără decât cei treizeci și doi de ani pe care îi are în 
realitate, își spune ea. Mai slabă. Avusese un bob mai lung atâta 
vreme. Fusese o ușurare pentru ea să se tundă chiar a doua zi 
după ce bunicul său îi spusese că era bolnav de cancer. Venise 
timpul să meargă înainte, să ridice privirea, să redevină ea 
însăși. 

Inchide ușa și se uită la noroiul cenușiu de pe hol. 

— O să fac eu curăţenie înainte să plecăm, spune ea. 

— O să se ocupe Majvor mai târziu. Nu te gândi la asta acum, 
zice bunica ei, atingându-i ușor obrazul, mijind ochii albaștri. Nu 
trebuie să ai grijă de mine. Nu te-aș lăsa să o faci nici dacă ai 
vrea. Ai înțeles? 

Plecaseră și cei din urmă oaspeţi. Sunt singure în sala slab 
luminată. Bunica își pune haina pe ea, în așteptarea surorii sale 
și a sotului ei, care tocmai se duseseră să aducă mașina. Klara 
încuviințează. Ştie, știuse de când o văzuse pe bunica ei 
traversând parcarea, după înmormântare, la fel de calmă și 
echilibrată, ca de obicei. 

— Da, spune ea. Inteleg. 

Bunica se dă puţin înapoi, își înclină ușor capul pe spate și îi 
prinde chipul între palme. 

— Ca stânca și ca sarea, spune ea, atingându-i ușor obrazul. 
Asta obișnuia să spună bunicul tău. Știu că așa și-ar fi dorit să fii 
și tu. Tare ca stânca și ca sarea, cum ai devenit aici, pe insulele 
acestea. Nu pot să mă las bătută, nu-i așa? O îmbrățișează, 
după care deschide ușa și vede o mașină oprind în faţa clădirii. 
Dacă vrei, poţi să vii cu mine, cu Maj și cu Roland. Dar de ce ai 
vrea să stai cu niște bătrâni? Ai făcut destul pentru noi. Ai făcut 
destule pentru mine, Klara. E vremea să faci ceva pentru tine. 

Toată copilăria ei fusese așa. În fiecare vară și de Crăciun. În 
fiecare dimineață rece în bucătărie cu bunica, cu ţevile 
înghețate. În fiecare după-amiază, cu bunicul în barca lui, în 
largul mării. Tot ce devenise Klara fusese datorită lor. 


VP - 33 


— Nu am făcut nimic pentru tine, șoptește ea. 

Dar bunica o privește liniștită, cu ochii strălucind în întuneric, 
tineri și vioi, aproape la fel cum și-i amintește de dinainte de 
toamna aceasta groaznică. 

— Te-am avut pe tine, Klara, răspunde bunica. Am pierdut-o 
pe mama ta. Dar te-am avut pe tine. E mai mult decât am 
sperat. 

Aude mașina lui Maj și Roland oprind în faţa clădirii și pe sora 
bunicii sale deschizând portiera. 

— Să știi că bunicul tău nu și-ar ierta-o niciodată dacă ar ști că 
din vina lui ai ajuns să joci cărți cu niște moși în Bottna. 

Klara schiţează un zâmbet. 

— Poate, zice ea. 

— Poate? spune bunica râzând. Klara, bunicul tău nu și-a dorit 
altceva decât să-ţi trăieşti viaţa. Cum ai făcut-o mereu. Nu ai 
idee cât de mândru era de tine, cât se lăuda cu tine. Du-te în 
Stockholm cu Gabriella. Vorbim curând. 

Deschide ușa, iar Klara îi duce bagajele la mașină. 

— Doar nu aveţi de gând să mergeţi cu mașina până în 
Stockholm pe vremea asta, nu-i așa? o întreabă Roland, punând 
cu grijă geanta bunicii în portbagajul vechiului său Audi. 

— Cred că ăsta e planul, spune Klara. 

— Nici nu se pune problema, zice Maj. O să sun la pensiune să 
vă pregătească o cameră. Pe viscolul ăsta o să vă ia douăzeci de 
minute doar să ajungeţi în Bottna. 

— E deschisă pensiunea în perioada asta a anului? întreabă 
Klara. 

— Crede-mă, dacă o rugăm pe Gertrud să vă pregătească o 
cameră, poţi fi sigură că o va face. 

Bunica o îmbrățișează de rămas-bun, după care urcă pe 
bancheta din spate. 

— Promite-mi că nu plecaţi cu mașina în Stockholm, spune ea. 
Vorbim mâine. 

Roland întoarce cu grijă în parcarea deja acoperită de zăpadă 
și se îndreaptă ușor spre autostradă. Ninsese atât de puternic 
încât abia se mai vedeau urmele de roţi lăsate de celelalte 
mașini. Klara se întoarce și ridică privirea spre fațada iluminată 
a bisericii din secolul al XIX-lea. Simte un fel de ușurare, un fel 
de libertate. Înmormântarea se încheiase. Bunica este cu sora 
ei. Poate să plece la Stockholm cu Gabriella fără să se simtă 


VP - 34 


vinovată. 

Dă să se întoarcă în casă, dar ceva din depărtare o face să 
tresară speriată. Se întoarce în parcare, fără să știe exact ce o 
oprise. Zărește biserica, tăcută, cu pereţii ei de un alb-crem slab 
luminați. Zăpada continuă să cadă în lumina cenușie din faţa ei. 
Toate urmele de cauciucuri încă vizibile duc spre autostrada 
210, desigur, singura cale de ieșire. 

Toate urmele, mai puţin una. 

Întoarce capul spre pădure, spre drumul pietruit ce duce spre 
mare și spre micuța zonă de camping. Acolo zărește urmele de 
cauciucuri, îndreptându-se spre curbă, după care se fac 
nevăzute. Erau cu siguranță recente, altfel zăpada le-ar fi 
acoperit. Cineva plecase în direcția aceea după înmormântare. 
Dar cine s-ar duce la un camping închis pe un asemenea viscol? 

Klara ridică din umeri și se scutură de zăpadă, hotărâtă să nu 
se lase cuprinsă de paranoia. Este înmormântarea bunicului, nu 
are energie să se gândească la altceva. 


12 august 
Beirut 


Trece o săptămână. Jacob învaţă cum să ajungă la ambasada 
temporară folosind service-ul, un amestec confuz de taxiuri și 
autobuze, singura modalitate ieftină de deplasare prin Beirut. Se 
încurcă în expresiile arabe și, după ce primește câteva ponturi 
de la Agneta, nu se mai lasă păcălit de șoferii de taxi. 

În mare, sunt doar Agneta și el la ambasadă. Restul 
personalului redus se află în Stockholm, în călători sau la 
întâlniri. 

— E atât de stresant și haotic în perioada asta, îi spune Frida, 
secretarul adjunct, într-o după-amiază, așezată pe marginea 
biroului ei din colț. 

Fata are părul blond, dar rădăcinile nevopsite, iar expresia 
încruntată de pe frunte dă clar de înţeles cât de stresante 
fuseseră lucrurile în ultima vreme, poate chiar toată viaţa ei. 

— Oricum, nu știm clar ce se va întâmpla cu ambasada asta și 
îmi pare rău că te-au repartizat tocmai aici. Dar o să găsim ceva 
pentru tine, nu-ţi face griji, spune ea. În orice caz, pari 
dezghețat și competent, adaugă cu un zâmbet obosit, după care 


VP - 35 


pleacă spre aeroport, la o conferinţă în Ankara. 

Dezgheţat și competent! Asta îi menţine zâmbetul pe buze 
aproape douăzeci și patru de ore. Există speranţă. Toată lumea 
este ocupată acum, dar avea să vină și vremea lui, odată ce 
lucrurile aveau să se mai liniștească puţin. Agneta îi dăduse 
câteva cărți despre Liban, dar abia poate să-și ţină ochii deschiși 
încercând să le citească. Nu face altceva decât să-și verifice 
telefonul, așteptând un semn de la Yassim și ignorând mesajele 
din ce în ce mai reci ale lui Simon. 

Yassim. Amintirea nopţii din grădină nu-i dă pace, frustrarea, 
nerăbdarea și chimia dintre ei, doar la asta se gândește când se 
așază la biroul său în stil scandinav, din lemn deschis la culoare, 
sub o fereastră murdară ce dă într-o curte jegoasă, plină de 
gunoaie. 

Este atât de absorbit de visurile lui și de dorința aceea 
mistuitoare, încât nici măcar nu-și dă seama că lângă el se 
oprise cineva, până când vede o mână care ridică una dintre 
cărţile necitite despre Liban care zăceau pe biroul său. 

— Tragedia din Liban, se aude o voce energică. A rămas în 
continuare singura carte despre războiul civil pe care e suficient 
să o citești. 

În faţa lui Jacob, frunzărind amuzat cartea, se află un bărbat 
înalt, suplu, la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-un costum 
albastru-închis, care îi vine perfect. Poartă o cravată albastră- 
deschis, care pare scumpă, legată într-un nod intenţionat 
neglijent. Bărbatul ridică privirea din carte și se uită la Jacob cu 
ochi pătrunzători. Jacob nu văzuse niciodată pe cineva care să 
semene mai mult cu un diplomat decât bărbatul acela. 

— Deci? întreabă el. Ce părere ai? Crezi că Organizaţia pentru 
Eliberarea Palestinei a încercat să-l omoare pe Gemayel în 
primăvara lui 1975? Sau crezi că a fost o altă miliţie la mijloc? 
Poate chiar Falangele libaneze? 

Jacob se înroșește instantaneu. Gemayel, Gemayel, Gemayel. 
Unde auzise numele acela? De ce nu citise cartea? 

— Gemayel? întreabă el cu o voce atât de pierdută, slabă și 
nesigură, că regretă că îndrăznise să scoată o vorbă. 

— Da, spune bărbatul. Pierre Gemayel? Atacul care a dus la 
masacrul din autobuz în după-amiaza de 13 aprilie, care a 
provocat toată nebunia? Toată lumea îi bănuia pe cei din 
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, dar mie mi s-a părut 


VP - 36 


întotdeauna prea evident. Nu crezi? 

— Ei bine..., începe Jacob, căutând disperat prin amintiri orice 
ar fi învăţat în vara aceea. Dar nu-i vine nimic în minte. A fost un 
război îngrozitor, spune el. Toate acele facţiuni care... 

Bărbatul se uită la el, dezinteresat de încercările lui de a se 
eschiva. Jacob nu știe cine este Gemayel și acum este inutil. 

— Care ce? întreabă bărbatul. 

— Care se luptau, răspunde Jacob. 

Ar vrea să cadă secerat în momentul acela, să îl înghită 
pământul. Cariera lui se duce pe apa sâmbetei în fața unui om 
pe care nici măcar nu știe cum îl cheamă, dar care este probabil 
un diplomat și, prin urmare, o persoană influentă, omul pe care 
trebuie să-l impresioneze. 

— A fost un război teribil pentru că se luptau atât de multe 
grupări diferite? întreabă bărbatul. Într-adevăr, cam despre asta 
e vorba în Liban. 

Măcar zâmbește puţin. Nu într-un mod prietenos, dar tot e 
ceva. După care îi întinde mâna. 

— Lars Vargander, zice el. Eu sunt ambasadorul aici. Sau în 
Damasc, dar nu mai suntem acolo. 

Jacob sare în picioare, tremurând din toate încheieturile. 
Vargander. Ambasadorul. Nu-i vine să creadă. li întinde mâna 
tremurând. 

— Jacob Seger, spune el cu o voce șovăielnică. Nu am avut 
încă timp să citesc cartea. Abia am luat-o de la Agneta. 

Ambasadorul îl privește cu indiferenţă. Dar vede în ochii lui o 
sclipire și un zâmbet ce i se întinde ușor pe față. 

— Jacob, glumeam, spune el, bătându-l prietenește pe umăr. 
Nu mă aștept să citești cartea lui Randal sau să știi toate 
detaliile războiului civil din prima săptămână, da? 

Jacob răsuflă ușurat. După care simte un val de umilinţă 
pentru că fusese păcălit ca un începător. Simte cum se înroșește 
din nou. 

— Bine, zice el. Dar..., și se oprește, scuturând din cap. 

— Da? spune Vargander, cu zâmbetul pe buze. Ce este? 

— Ştiam că Gemayel a fost președinte. Pur și simplu, m-am 
emoţionat. 

— Stai liniștit, spune Vargander, după care se uită la ceasul 
de la mână, compact, gri-oțel. 

Un Rolex Submariner, își spune Jacob, înăbușind un suspin. 


VP - 37 


Acolo vrea și el să ajungă. Spre asta se îndreaptă. 

— Imi cer scuze, continuă el. Dar tocmai ce m-am întors 
aseară din Stockholm și plec la o întâlnire în Ankara până la 
sfârșitul săptămânii. Mai stăm de vorbă săptămâna viitoare, 
după ce mă întorc. O să aibă Agneta grijă de tine, bine? 

— Da, răspunde Jacob. Desigur. 

— E destul de liniște în perioada asta, și probabil că o să fie 
așa pentru o vreme. Toată lumea e ocupată. Trebuie să te 
descurci singur, descoperă orașul. Aruncă o privire în jurul său și 
când își dă seama că sunt singuri, se apropie de el și îi spune pe 
un ton complice: Nu ai iubită, nu-i așa? Vreau să spun... Ei bine, 
știi la ce mă refer, nu? 

Se uită calm în ochii lui Jacob. Tânărul simte din nou cum se 
înroșește, șocat de întorsătura atât de personală a discuţiei. 
Auzise că nu era nimic neobișnuit cu privire la situaţia sa, faptul 
că era homosexual în cadrul Ministerului de Externe, ba chiar 
putea să fie un avantaj, de vreme ce, neavând copii, putea 
călători. Dar la ce făcea referire? Oare înțelesese el greșit? 

— Nu. Nu am iubită, spune el, făcându-și curaj. Poate că ăsta 
este momentul să se răzbune pe ambasador pentru cele 
petrecute. Se uită fix în ochii lui Vargander și spune: Nu am 
niciun partener. 

Vargander face un pas în spate și se uită calm la el. 

— O să trimit o mașină după tine în Piaţa Saliba vineri, la ora 
nouă, spune el. Cred că e timpul să descoperi o parte din Beirut, 
pe care probabil că n-ai cum să o descoperi de unul singur. Dacă 
vrei, bineînţeles. 

Jacob simte cum îl cuprinde entuziasmul. Orice ar fi, cu 
siguranţă nu este genul de invitaţie pe care să o refuzi. Este 
gata pentru orice. 

— Desigur, spune el. Sună minunat! 


21 noiembrie 
Sankt Anna 


E deja întuneric atunci când Gabriella oprește mașina de 
serviciu, practică, neagră, strălucitoare, în parcarea din faţa 
pensiunii din Bâtsholm. Chiar dacă vântul s-a mai domolit, 
zăpada continuă să cadă fără oprire. Fulgi de zăpadă mari, 


VP - 38 


umezi, amestecați cu picături de ploaie. 

— Avem noroc că nu a trebuit să ne întoarcem cu mașina în 
Stockholm în seara asta. Chiar dacă trebuie să rămânem peste 
noapte la Bates, spune ea, făcând semn spre pensiunea din 
lemn. 

Clădirea este cufundată în întuneric, cu excepţia unei lumini 

slabe la fereastra din hol. 
_ Când Klara era mică, obișnuiau să ia prânzul uneori aici vara. 
Işi amintește de interiorul prăfuit, de modă veche, de sosul 
cremos și de sucul de căpșuni făcut în casă. Cu toate că nu mai 
fusese aici de mai bine de zece ani, locul acela părea aproape 
neschimbat. 

Gabriella dă absentă din cap, după care își scoate telefonul 
din buzunar, îl verifică stresată, după care îl bagă la loc. 

— Aștepţi ceva? o întreabă Klara. Trebuia să ajungi undeva în 
seara asta? 

— Nu. Doar lucruri obișnuite. Știi și tu cum e. 

Doar că răspunsul ei pare ezitant și evaziv. 

— Plecăm dimineaţă de cum ne trezim, spune Klara. 

Gabriella încuviințează și zâmbește din nou forțat. 

— Sigur, spune ea. Nicio problemă. 

Gabriella dă să deschidă ușa, dar Klara o apucă de braţ și o 
oprește. 

— Gabi, ce s-a întâmplat? Ești bine? 

Se uită una la cealaltă pentru o clipă, în timp ce fulgii de nea 
cei mari și umezi încep să se topească pe capota mașinii. Klara 
zărește o strălucire în ochii prietenei sale, ceva ce nu era 
obișnuită să vadă: un strop de iritare. 

— Da, Klara, sunt bine, zice ea. Nu te mai îngrijora. Am venit 
la înmormântare, dar nu pot să-mi pun toată viaţa pe pauză 
pentru tine, bine? 

Klara se cutremură puţin, de parcă o bombă mică ar fi 
explodat în pieptul ei, lăsând în urma sa un crater adânc. 

— Imi pare rău, continuă Gabriella repede. Nu am vrut să 
sune așa de... 

— Nu-i nimic, spune Klara, după care se întoarce și deschide 
portiera. 

Când pune piciorul în zloată, aerul umed o lovește în plin. 

— Klara, chiar nu am vrut să sune așa, zice Gabriella, trecând 
prin faţa mașinii. Trec printr-o perioadă complicată. 


VP - 39 


— Și, atunci, cum ai vrut să sune? o întreabă Klara, pornind 
spre scările pensiunii, dar regretă imediat tonul folosit. 

Nu are niciun drept să-i vorbească astfel, să se arate atât de 
afectata. Dar este prea obosită ca să se mai poată abţine. Un 
val incredibil de epuizare îi năruise toate zidurile de apărare. 
Când ajunge în faţa ușii, aude pașii grăbiţi ai Gabriellei în 
spatele ei și îi simte mâna pe umăr. 

— Ei bine, cu siguranță nu am vrut să sune așa, spune 
Gabriella. Klara, te rog, întoarce-te. 

Klara oftează și se întoarce spre prietena ei, uitându-se la ea 
pe sub breton. 

— Îmi pare rău, zice ea. Sunt prea obosită pentru astfel de 
tâmpenii în seara asta. 

Gabriella încuviinţează, fără să-și ia mâna de pe umărul ei. 

— Înţeleg, spune ea. Chestia e că... 

Tăcere. 

— Da? zice Klara. Ce e? 

— Ei bine, spune Gabriella, nu e momentul potrivit să vorbim 
despre asta. Dar are de-a face cu munca mea, Klara, nu cu tine. 
Haide să intrăm. Am înghețat. 

Camerele lor, care dau una în alta, arată exact cum și le 
imaginase Klara. Pereţi albi, saltele moi, pături groase cu pilote 
apretate și lămpi de noapte cu becuri lipsă. Marea este la doar 
cincizeci de metri distanță, dar e imposibil să se vadă ceva pe 
fereastră prin întunericul și viscolul acela. 

e 

— Suntem în extrasezon, spune Gertrud, proprietara 
pensiunii, în timp ce deschide radiatoarele și se asigură că 
funcționează toate robinetele. 

Dacă ar fi știut mai din timp, s-ar fi pregătit mai bine, se scuză 
ea. Dar Klara o asigură că nu aveau nevoie de altceva decât de 
un pat. Vor să se trezească devreme în dimineaţa următoare. 
Gertrud continuă să își ceară scuze în timp ce le pune câteva 
sandviciuri cu pate de ficat în vechiul frigider din bucătăria 
restaurantului, după care le arată cum funcţionează cafetiera. 
Termină, în cele din urmă, pregătirile, iar după ce pornește și 
ultimele calorifere și se asigură că toate ferestrele sunt închise, 
le spune că nu au nimic de plată. 

— În părţile astea, avem grijă unul de celălalt, spune ea, 
uitându-se lung la Gabriella. Nu e ca în Stockholm, unde fiecare 


VP - 40 


e pe cont propriu. 

Klara observă că Gabriella încearcă să-i întâlnească privirea și 
îi zâmbește. Îi zâmbește și ea la rândul ei, dar craterul din piept 
o oprește să ajungă la nivelul obișnuit de înţelegere reciprocă. 

— Sunt incredibil de obosită, zice ea. Cred că mă duc imediat 
la culcare, Gabi. 

e 

Klara se așază pe patul dublu din camera ei, privindu-și 
reflexia în fereastra întunecată. Ochii ei albaştri par acum mai 
deschişi la culoare și nu intenși, așa cum speră uneori. Se uită la 
tușul negru din jurul ochilor, la pielea ei bolnăvicioasă, palidă. 
Fusese o zi lungă și îngrozitoare. În același timp, ceva îi spune 
că lucrurile aveau să se așeze cumva. Poate chiar aveau să se 
așeze în favoarea ei după toate rahaturile prin care trecuse în 
ultimii ani. 

Stinge lumina, se ridică și se îndreaptă spre fereastră. Fulgii 
de zăpadă se răsucesc în viscol. Își lipește fruntea de geamul 
rece și încearcă să zărească marea și insulele, însă fără succes. 
Dar, chiar când era pe punctul de a se întoarce în pat, aude 
ceva care o face să încremenească. Sunetul unui motor de 
mașină, înăbușit de zăpadă și vânt, aproape imperceptibil. 

Cineva merge pe șosea, iar zgomotul se aude din ce în ce mai 
tare. Pare că se îndreaptă spre pensiune. 


14 august 
Beirut 


Mai sunt doar câteva minute până la ora nouă, iar pe Armenia 
Street este deja mare forfotă, chiar în faţa clădirii în care 
locuiește Jacob. Imbrăcaţi la patru ace, oamenii umblă cu 
pahare de băutură în mână printre mașini, printre restaurante și 
baruri, unde muzica este dată la maximum. 

Fusese o zi foarte călduroasă, iar mirosul de gunoi era 
copleșitor și imposibil de evitat, singura soluţie fiind să te 
obișnuiești și apoi să uiţi de el. Când Jacob iese în aerul ceva 
mai răcoros al serii pe strada din fața Pieței Saliba, mirosul îl 
izbește din nou și se forţează să nu vomite. 

Mașina trebuie să ajungă în doar câteva minute. Totul pare 
atât de ciudat. Oare Vargander chiar vorbise serios? Pe de altă 


VP - 41 


parte, ce are de pierdut dacă mașina nu apare? Nu e ca și cum 
cunoaște pe cineva aici sau ar fi avut alte planuri. 

Trecuse mai bine de o săptămână de la petrecerea Alexei de 
pe acoperiș, unde îl cunoscuse pe Yassim. De atunci își 
petrecuse cea mai mare parte din timp acasă, la ambasadă sau 
la câteva restaurante locale. Orașul este un șoc pentru el, cu 
haosul și dezordinea lui, cu ameninţarea aceea ciudată care 
părea să se ridice din asfalt și să iasă din fiecare gaură de 
gloanțe de pe fațadele clădirilor. Se simte atras de el, nu vrea 
altceva decât să se piardă în el. Doar că nu îndrăznește să o 
facă. 

Și mai era și Yassim. Era cuprins de dorință doar la gândul 
numelui său, mâinilor sale, gurii sale. Cum era posibil să se 
simtă așa după doar câteva ore petrecute într-o grădină 
întunecată, târziu în noapte? 

Poate că este bine pentru el să iasă puţin în oraș, să se 
concentreze pe altceva în afară de teama aceea sufocantă că 
Yassim nu avea să-l mai caute vreodată. 

Este îmbrăcat într-o pereche de blugi și o cămașă Ralph 
Lauren verde-închis, cu mânecile suflecate. Una dintre cele trei 
astfel de cămăși identice în diferite culori pe care le cumpărase 
la reducere acum doi ani, pe care obișnuia să le poarte pe rând, 
la ocazii speciale. Are pe umăr o geantă în care își ţine cheile, 
telefonul și portofelul. Trage adânc aer în piept și își scoate 
portofelul, cercetând amestecul haotic de dolari și lire libaneze. 
Oare cât avea să-l coste noapte aceea? Incă nu-și primise bursa 
de student și puţinii bani pe care reușise să îi economisească 
împachetând medicamente pentru ulcer în Fyrislund timp de 
două luni la începutul verii trebuie să-i ajungă până la Crăciun. 
Momentan, Beirut se dovedise a fi mult mai scump decât își 
imaginase. Era important să fie cumpătat. Chiar dacă era 
obișnuit deja să se descurce cu bani puţini, ideea de bani îi 
dădea întotdeauna o stare de anxietate. 

— Domnule Seger? 

Jacob tresare ușor, își aruncă portofelul înapoi în geantă și se 
întoarce spre vocea care îi rostise numele. În faţa lui se află un 
Volvo albastru-închis, de teren, cu numere de înmatriculare 
diplomatice, albastre, cu geamul de la ușa pasagerului coborât. 
Şoferul încearcă să-i atragă atenţia. Jacob se îndreaptă spre 
mașină. 


VP - 42 


— Da, eu sunt Jacob Seger, spune el în engleză. 

— Ambasadorul Vargander m-a trimis după dumneavoastră, 
zice omul. Sunt șofer la ambasada suedeză. 

Vargander trimisese o mașină diplomatică. Jacob încearcă să- 
și ascundă zâmbetul larg în timp ce deschide portiera, 
instalându-se pe bancheta din spate. În mașină e un aer răcoros 
și uscat, nici măcar nu miroase a gunoi. 

— Aveţi la dispoziție mai multe băuturi, îi spune șoferul. Să vă 
serviţi cu ce vreţi. 

Şoferul întinde o mână între scaune și lovește ușor ceea ce se 
dovedește a fi un frigider încorporat în podea, la picioarele lui 
Jacob. Se apleacă și deschide ușa. Înăuntru sunt două sticle cu 
vin alb la rece, câteva sticle cu bere și patru pahare de vin. 

— Dar..., începe el, nu știu unde mergem. Ştii tu? 

Șoferul dă liniștit din cap. 

— Aveţi încredere în mine. De asemenea, ambasadorul m-a 
rugat să vă transmit că face el cinste în seara asta. A insistat. 
Vrea să plătească pentru tot. V-a lăsat bani în plicul acela, zice 
el, făcând din nou semn spre frigider. 

Jacob îl deschide din nou. Într-adevăr, între paharele de vin 
este un plic alb. ÎI ia și se uită înăuntru. Găsește un teanc de 
bancnote de douăzeci de dolari - sunt zece. Intre timp, aflase 
că, în Beirut, dolarii americani erau la fel de populari ca lira 
libaneză. Se apleacă și ia o sticlă cu vin libanez. Sunt blocați în 
trafic. Își toarnă un pahar și se cufundă în scaun, uitându-se la 
oameni, la luminile și la haosul de pe trotuarele înguste. Se 
simte deopotrivă calm și nerăbdător și ia o gură din vinul sec și 
rece. 

Înaintează încet spre est de-a lungul Armenia Street, barurile 
devenind din ce în ce mai rare, fiind înlocuite de magazine unde 
se vând lămpi, ceasuri de perete și frigidere. Zărește câţiva 
bărbaţi mai în vârstă care stau în găuri mici în perete, 
transpiraţi, sudând în amurg. 

— Unde mergem? întreabă Jacob. Este deja la al doilea pahar 
cu vin și se bucurase atât de mult de călătoria în mașina 
diplomatică, încât uitase complet că nu avea nici cea mai mică 
idee încotro se îndreaptă. 

— În Burj Hammoud, răspunde șoferul. 

Jacob auzise de cartierul armenesc aflat dincolo de Mar 
Mikhael. Este intrigat și neliniștit. Burj Hammoud este cartierul 


VP - 43 


cel mai popular în rândul comunităţii gay, cu toate că nici acolo 
nu se întâmplă nimic în văzul lumii. Se pare că nu interpretase 
greșit insinuările lui Vargander. 

După ce traversează autostrada, traficul se mai domolește 
puţin, iar cartierul se dovedește a fi complet diferit de cel în 
care locuiește el. Arată mai sărăcăcios, așa cum își imaginase el 
că avea să găsească în Beirut. Locuinţe dărăpănate și semne 
murdare luminate cu neoane, linii electrice răsucite și 
amestecate ca o pânză de păianjen deasupra străzilor și 
clădirilor. 

Mașina ajunge pe strada principală și oprește în faţa unei 
locuinţe ce părea să fie printre cele mai vechi din zonă. O 
pancartă din alamă modestă și ponosită atârnă pe ușă: 
Hammam Oriental. 

— Ei bine, spune șoferul, stând cu spatele la Jacob. Am ajuns. 
Vă aștept prin apropiere și vin să vă iau când sunteţi gata de 
plecare. 

Un hammam? O baie turcească? Jacob știe prea bine ce 
înseamnă asta și simte cum inima începe să-i bată mai tare. Era 
cam îndrăzneţ din partea lui Vargander să aranjeze o astfel de 
ieșire. Trage adânc aer în piept și, cu un nod în gât, deschide 
portiera. 

e 

— Bun venit, îl întâmpină un băiat în arabă după ce sună la 
ușă. 

Băiatul, care nu avea mai mult de cincisprezece ani, îl 
conduce într-un salon cu mozaic în nuanţe de verde, albastru și 
negru, aranjat în tipare complexe pe pereţi și pe podea. Pe 
băncile așezate de-a lungul pereților sunt câţiva bărbaţi care 
beau ceai. Aceștia îl studiază în timp ce se îndreaptă spre o 
tejghea aflată în mijlocul încăperii, acolo unde o femeie voinică 
la vreo cincizeci de ani îi cere douăzeci de dolari și îi dă un 
prosop și un săpun cu levănţică. Îi spune ceva în arabă, dar când 
Jacob se uită pierdut la ea, schimbă în engleză. 

— Acolo sunt vestiarele, spune ea arătând undeva în spate. 
Avem trei saune. Vă conduce Firas. 

Băiatul îi zâmbește și îi face semn să-l urmeze. Pornesc pe 
hol, tot mai adânc în clădirea care era mult mai mare decât 
părea din stradă. 

Odată ajuns în vestiar, Jacob își lasă prosopul și săpunul pe 


VP - 44 


bancă și se uită nedumerit la băiatul care stă în ușă, privindu-l 
îmbietor. 

— Un masaj? întreabă el într-o engleză nesigură. Ca să te 
simţi bine. Doar cincizeci de dolari. 

Îi face cu ochiul într-un gest aproape comic, iar Jacob se simte 
brusc foarte inconfortabil. Este evident că băiatul îi oferă mai 
mult decât un masaj. Din noaptea aceea petrecută în grădină cu 
Yassim, este într-o continuă stare de neliniște. Dar asta e o 
greșeală, băiatul este prea tânăr. 

— Nu, mulțumesc, zice el. Sunt bine. 

Băiatul ridică din umeri, dezamăgit, și iese pe ușă, lăsându-l 
pe Jacob singur în cameră. 

e 

Jacob intră într-o saună goală. Închide ușor ochii și se așază 
pe plăcile de mozaic fierbinte în timp ce aburul șuieră în jurul 
lui. O stare plăcută, de reverie, îl face să se simtă mai ușor și 
mai liber decât de obicei. 

Aude ușa din sticlă deschizându-se și, când aruncă o privire 
prin aburii ce îl înconjoară, zărește silueta unui tânăr zvelt. Jacob 
ține ochii întredeschiși, pentru ca tânărul să nu-l vadă 
măsurându-l din priviri când trece pe lângă el. Dar se uită pe 
furiș la umerii, la pieptul și la brațele sculptate. Oare ce vârstă 
are? Pare puţin mai tânăr decât el. Vreo douăzeci de ani? 
Băiatul se așază lângă el, iar Jacob aruncă o privire la nasul lui 
drept și mare, la buzele cărnoase, apoi la pielea lui, până în 
talie, de unde era acoperit cu un prosop. 

Brusc, bărbatul ridică privirea și îi aruncă o ocheadă, sau nu 
chiar o ocheadă: se uită fix la el, iar Jacob încearcă să-și 
ferească privirea, dar nu reușește, așa că, preț de o clipă, se 
privesc ochi în ochi. 

Tânărul îi aruncă o privire cât se poate de nerușinată. Care nu 
necesită vreo interpretare sau vreo explicaţie. Jacob închide din 
nou ochii, simţindu-și trupul reacţionând cu entuziasm și 
nerăbdare. 

Prudent, mai aruncă o privire și abia se abţine să nu geamă 
când vede că bărbatul renunţase la prosop și că rămăsese acum 
gol lângă el. Penisul lui este complet neted, tare și în erecţie. Se 
întoarce ușor spre Jacob și spune în engleză: 

— Ce cald e aici. 

Jacob dă ușor din cap. 


VP - 45 


— Ai dreptate. 

De data aceasta, tânărul se apropie puţin. 

— Vrei să te răcorești cu mine? întreabă el. Este o cameră în 
care putem să ne relaxăm puțin. 

Jacob nu se poate abţine să nu se holbeze la el, la trupul gol, 
la penisul lui erect și simte cum este cuprins de un val de 
dorinţă. De toată frustrarea ce îl măcinase din noaptea aceea în 
grădină. Ce se întâmplă acum este atât de departe de toate 
planurile, obiectivele și viaţa lui bine calculată. Dar probabil că 
asta voise Vargander să-i spună. Asta era oferta lui, și, într-un 
fel, asta îi dădea voie să accepte. 

— Bine, spune el. Arată-mi camera. 

Tânărul se înfășurase din nou în prosop și pleacă pe lângă 
Jacob, spre o piscină, trece pe lângă câteva chiuvete adânci și 
joase și dușuri în care se spălau câţiva bărbaţi. Nimeni nu se 
uită în direcţia lor. 

— Intră, spune tânărul în cele din urmă, deschizând o ușă 
aflată lângă sauna uscată. 

Jacob trage adânc aer în piept, dar știe că luase deja decizia, 
și simte emoția pulsându-i în vene. Intră într-o cameră cu o 
masă de masaj din piele în mijlocul camerei și cu o canapea 
mică pe peretele lateral. Tânărul încuie ușa în urma lor și se 
îndreaptă încet spre Jacob, lăsându-și prosopul să cadă pe jos. 

— Vreau să mi-o tragi, spune el. Vreau să fii dur. Indrăznești? 

Jacob își simte inima bătând cu putere. Simon fusese tandru și 
atent, știind prea bine că Jacob nu avea experienţă. La început i 
se păruse sigur, dar apoi începuse să fie plictisitor. De data asta 
simte ceva trezindu-se la viaţă în el și nu se împotrivește. 

— In genunchi, zice el, încercând să sune dur, dar își aude 
glasul nesigur și lipsit de experienţă. Tânărul îi zâmbește 
seducător. 

— Va trebui să fii mai dur de atât, spune el, făcând un pas 
spre Jacob, după care se apleacă ușor și îl mușcă de lobul 
urechii. Vreau să fiu curva ta, înţelegi? îi șoptește el. 

Cuvintele i se par brutale și puţin periculoase, iar asta îl 
sperie, dar Jacob mai simte ceva. Se oprește, ezită și, pentru o 
clipă, se gândește serios să plece, să se întoarcă în vestiar, să 
se îmbrace și să plece. Dar ceva aici i se pare ademenitor. Și nu 
este vorba doar despre dorinţa sexuală. Ci și despre aventură. 

Face un pas spre el, uitându-se fix în ochii lui. 


VP - 46 


— În genunchi, curvă ce ești, spune el. 

Tânărul se supune imediat și îngenunchează în faţa lui Jacob, 
care lasă prosopul să-i cadă pe jos. Este complet gol, în faţa 
unui bărbat fără nume. Și bărbatul se uită la el cu ochii rugători. 

— Plesnește-mă, dă-mi o palmă peste faţă, șoptește el. 

Jacob tresare. Este încă un pas în necunoscut. 

— Eşti... Eşti sigur? 

Tânărul îl priveşte batjocoritor. 

— Nu fi prost, plesnește-mă! șuieră el. 

Jacob cedează și îi dă o palmă peste faţă, dar tânărul îi aruncă 
o privire aproape sfidătoare. 

— Ce a fost asta? zice el. Ar trebui să-ţi fie rușine. Lovește-mă 
cum trebuie. 

Jacob se uită la el și ezită din nou. Dar apoi ridică mâna și îl 
lovește cu toată puterea peste obraz. 

Tânărul ridică din nou privirea cu un zâmbet șters. Are obrazul 
roșu. 

— Așa, zice el. Acum vreau să mă tragi de păr. Obligă-mă. 

e 

Mai târziu, stă pe bancheta din spate a mașinii, neputând să 
schimbe mai mult de câteva cuvinte monosilabice cu șoferul, cu 
mintea împrăștiată în toate părțile. Luminile, traficul și oamenii 
de dincolo de fereastră păreau atât de șterși. 

— Du-mă acasă, zice el, deschizând frigiderul, turnându-și un 
pahar cu vin și ducându-l la buze. g 

Ce se întâmplase mai exact în baia aceea? In ce se 
transformase acolo? 

Scutură din cap și închide ochii. Își amintește tot ce făcuse, 
tot ce îi ceruse bărbatul acela să facă. Fusese incitant, dar acum 
era neliniștit. Nu din cauza tânărului, care își dorise exact cele 
petrecute și cu care chiar avusese o discuţie scurtă, aproape 
prietenoasă la final. Dar se simte neliniștit din cauza rolului pe 
care îl jucase. Dominant, brutal. Ar prefera celălalt rol? Da, 
despre asta era vorba. Ar prefera să fie în genunchi în fața lui 
Yassim. 

Pentru o clipă, în sala aceea de masaj, se gândise că avea să 
fie îndeajuns, îndeajuns ca să-și ia gândul de la noaptea aceea 
din grădină, ca să meargă mai departe. Dar, odată ajuns pe 
bancheta din spate a mașinii, în drum spre casă, prin partea de 
est a Beirutului, își dă seama că Yassim plantase ceva în 


VP - 47 


interiorul lui, care nu-i dădea pace. 

Mai ia o gură de vin și simte telefonul vibrându-i în geantă. 
Aproape că varsă vinul pe el, nerăbdător să citească mai repede 
mesajul. Cinci cuvinte primite de la un număr ascuns fără 
expeditor, de parcă ar fi aterizat direct în telefonul său din 
neant. Și totuși, nu are nevoie de mai mult pentru ca lumea să- 
și recapete claritatea, pentru ca mintea lui să revină la viață: 


Sâmbăta viitoare. Te sun eu. 
Yassim. 


21 noiembrie 
Sankt Anna 


Klara ascultă cu urechile ciulite. Sunetul motorului mașinii se 
aude din ce în ce mai tare. Oare era Gertrud? Uitase ceva la 
pensiune? 

Klara aruncă o privire pe drum. Lumina unor faruri saltă pe 
pietriș, în drum spre pensiune. Brusc se sting, dar zgomotul 
motorului se aude în continuare, ca și cum farurile fuseseră 
închise ca să nu se vadă. 

Ce naiba se întâmplă aici?, se întreabă ea chiar înainte ca 
motorul să se oprească de tot. 

Rămâne la fereastră, atentă, privind în întuneric, spre zăpada 
ce se topea pe fereastră. Aude doar rafalele de vânt. 

Se îndepărtează ușor de fereastră și se îndreaptă spre holul 
îngust. Este atât de frig, încât i se face pielea de găină, în ciuda 
faptului că are un pulover gros de lână pe care bunica i-l 
cumpărase din Asp6ja. 

Ezită o clipă înainte să bată la ușa Gabriellei. Poate că n-ar 
trebui să o deranjeze? Poate era ea prea sensibilă? Sau poate că 
exagera? 

Dar Gabi este prietena ei și, chiar când este pe punctul de a 
bate la ușă, aude vocea Gabriellei. 

„Nu cred că ar trebui să mai vorbim despre asta la telefon, e 
mai bine să continuăm discuţia asta marţi, când ne vedem. i- 
am spus deja că nu pot mai devreme. Imi pare rău, dar...” 

Pare că cineva o întrerupe din vorbă. 

„Pentru că, în cazul în care ce spui tu e adevărat, nu vreau să 


VP - 48 


riscăm să fii ascultat”. 

Se lasă din nou tăcere. 

„Închid”, spune ea pe un ton hotărât. „Ne vedem în Bruxelles, 
după cum am stabilit. Nu mă mai suna decât dacă trebuie să 
schimbi ora. Vorbesc serios”. 

Și cu asta, conversaţia ei pare să se fi încheiat. Acesta este 
motivul, clientul exigent care o făcuse pe Gabi să pară atât de 
distantă toată ziua? 

Klara bate la ușă și, o clipă mai târziu, aude vocea lui Gabi. 

— Klara? întreabă ea, deschizând ușa. Credeam că te-ai dus la 
culcare. 

Klara ridică din umeri, uitându-se la prietena ei. 

— Mi s-a părut că am auzit ceva, zice ea. 

— Te-am deranjat? spune Gabi, după care se oprește și se 
uită la ea vizibil iritată. Trăgeai cu urechea? 

Klara dă din cap că nu. De data aceasta, și ea este la fel de 
iritată. Care naiba e problema ei? 

— Nu, răspunde ea, aruncându-i o privire rece. Nu am venit la 
ușa ta să trag cu urechea la conversaţia ta blestemată. Poate nu 
crezi, dar am alte lucruri pe cap azi, n-am timp de slujba ta. 

Rămân amândouă acolo, uitându-se una la alta, neștiind ce să 
facă pentru că nu erau obișnuite cu astfel de scene. In cele din 
urmă, Gabi face un pas spre ea și o îmbrățișează. 

— La naiba, zice ea. lartă-mă, îmi pare atât de rău, Klara. 

Klara o îmbrățișează și ea stângace. 

— Sunt doar foarte stresată, continuă Gabi. Trec printr-o 
situaţie delicată, cel puţin așa se pare. Și nu pot să risc să trag 
pe cineva după mine în povestea asta, cu atât mai puţin pe tine. 

— Dar știi că poţi să-mi spui orice, Gabi. Orice vrei tu. 

— Nu acum, suspină Gabi, eliberându-se din îmbrăţișarea ei. 
Nu azi. Nici măcar nu știu dacă e ceva ce... Se oprește din nou, 
ezită. Dar, spune ea după o scurtă pauză, dacă va fi să se 
întâmple ceva pe viitor, să știi că... 

Klara așteaptă tensionată în timp ce Gabi își caută cuvintele. 

— Ah, zice ea în cele din urmă. La naiba. Sunt atât de 
dramatică. O să-ţi spun după ce aflu mai multe. Ce voiai să-mi 
spui? 

Klara se uită lung la ea. Artrebui să o bată pe Gabi la cap, să-i 
spună ce se petrece, dar știe că nu are niciun rost. Atunci când 
Gabi se încăpăţânează, nimeni nu o poate face să se 


VP - 49 


răzgândească, mai ales dacă are legătură cu slujba ei. Totuși, 
este o ușurare să afle că avea legătură cu munca, nu că se 
săturase de ea. 

— Nimic, mi s-a părut că am auzit ceva. O mașină afară, 
spune Klara, făcând semn spre camera ei. Venea spre pensiune, 
cu farurile stinse. 

— Pe drum? întreabă Gabi. 

— Venea spre noi, spre pensiune, răspunde Klara. 

Fără o vorbă, Gabi trece pe lângă ea, iese în hol și se 
îndreaptă spre camera Klarei. Lumina este stinsă, iar Gabi se 
duce la fereastră, încercând să observe ceva în întuneric. Se aud 
doar sunetul radiatorului și rafalele de vânt din jurul casei. 
Niciun motor de mașină. Niciun far aprins. 

Gabi se întoarce și o mângâie pe obraz. 

— A fost o zi lungă pentru amândouă, spune ea. E timpul să 
mergem la culcare. 

— Dar chiar a fost ceva acolo, zice Klara. Am văzut o mașină 
mai devreme, care mi s-a părut puţin ciudată... după 
înmormântare... a pornit-o în direcţia campingului... și nu e 
nimic acolo în perioada asta a anului... 

Se uită la Gabi, dar în același timp ezită. La urma urmei, ce 
era așa ciudat? Poate era, pur și simplu, cineva care lua o lecţie 
de condus. Dar pe o vreme ca asta? Ce-i drept, ar fi putut fi 
vorba de orice, poate se rătăcise cineva, și acum nici măcar nu 
mai este sigură dacă auzise cu adevărat motorul, dacă văzuse 
farurile aprinse. 

— OK, OK, spune Gabi, ridicând mâinile. Dacă te face să te 
simţi mai bine, hai să mergem să ne uităm. 

Este evident. Gabi se străduiește să o liniștească, încercând 
să facă existenţa unei mașini misterioase acolo să sune ridicol. 
Pentru că era, într-adevăr, ridicol. Dar, în același timp, în 
privirea Gabriellei ceva pare neconvingător. 

e 

Le ia câteva minute să găsească două lanterne și petrec o 
jumătate de oră prin zăpadă și vânt cercetând parcarea din fața 
pensiunii, fără să observe ceva. Nici măcar vreo urmă de 
cauciucuri. 

Acum sunt în camera de zi, ude până la piele și înghețate. 

— Ai trecut prin multe, spune Gabi. Ai trecut prin ce e mai 
greu, draga mea prietenă. 


VP - 50 


Klara încuviințează și se ridică de pe canapea. Nu știe dacă să 
se simtă ușurată că nu găsise nicio mașină misterioasă sau să-și 
facă griji pentru că începuse să-și imagineze lucruri. Dar Gabi 
are dreptate, trecuse prin atâtea în ultimii ani. 

— Știu. Dar sper să pot dormi acum, zice ea, zâmbindu-i lui 
Gabi, care se ridică și ea în picioare. 

— Sper, spune ea. 

e 

Patul este atât de cald și de moale, ea este atât de adormită, 
încât, pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp, Klara 
aproape că se simte mulţumită. În ciuda înmormântării. În ciuda 
tuturor celor întâmplate. Faptul că o știe pe Gabi în camera 
alăturată are un efect liniștitor asupra ei și simte cum alunecă 
din ce în ce mai repede în braţele primitoare ale somnului. 

Dar chiar înainte să adoarmă, aude din nou. Un sunet abia 
deslușit în bătaia vântului. 

Motorul unei mașini. 

Se ridică imediat din pat și merge la fereastră. Sunetul este 
constant. Își pune mâinile streașină la ochi și privește în noapte. 
O lumină slabă clipește scurt, după care dispare la jumătatea 
distanței dintre pensiune și drum. Doar pentru o clipă. Ca și cum 
cineva și-ar fi aprins o ţigară. După care se face din nou liniște. 

Liniște și întuneric. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 


17-22 august 
Beirut 


Toată lumea spune că este o perioadă stresantă, dar lui Jacob 
i se pare că săptămâna trece incredibil de încet. La ambasadă, 
cel mai adesea sunt doar el, Agneta și Frida, care îl salută în 
grabă în fiecare dimineaţă, dar care trece pe la biroul lui abia pe 
la jumătatea săptămânii. 

— Îmi pare rău, Johan, spune ea, îţi promit că o să-ţi dau să 
faci mai multe, dar deocamdată crezi că poţi sorta chitanţele 
astea? Nu pot să o rog pe Agneta, e atât de ocupată. 

Îi lasă pe masă o cutie mică din carton plină până la refuz cu 
hârtii mototolite și se uită la el cu o privire spăsită și cu un rid pe 
frunte. Jacob se simte și mai demoralizat. Se pare că nu le pasă 
de el. Asta după ce Vargander îl lăsase să împrumute mașina 


VP -51 


ambasadei și aranjase excursia aceea ciudată pentru el? Chiar 
nu însemnase nimic? 

— Jacob, accentuează el. Cred că voiai să spui Jacob? 

Frida îl privește la început cu nedumerire. După care face 
legătura. 

— Am spus altceva? Scuze, nu am făcut-o intenţionat. Sunt, 
pur și simplu, atât de ocupată. 

Jacob încuviinţează. 

— Ești la curent cu situaţia politică, nu-i așa? continuă ea. Ai 
citit despre demonstrații, nu? Până acum s-au organizat doar în 
centrul orașului, cel mai adesea doar în weekend, dar situaţia 
pare să se înrăutăţească. Dacă guvernul nu rezolvă problema cu 
strângerea gunoiului, s-ar putea ajunge și aici la o Primăvară 
arabă târzie. Trebuie să fim pregătiţi pentru asta. 

Cuvintele ei îi stârnesc interesul și entuziasmul. Vede și el 
situația de pe străzi. Atât gunoiul, cât și nemulțumirea 
oamenilor se răspândesc. Din ce în ce mai multe grupuri se 
unesc ca să-și exprime nemulţumirea faţă de statul corupt. Cât 
de curând doar armata avea să-l mai apere. Și poate nici măcar 
ea. Seara, când se întoarce acasă de la birou vede graffiti și 
aude ecoul sloganurilor. În același timp, la doar câteva străzi de 
locul în care aveau loc demonstrațiile, viața continuă în ritm 
normal. Poate așa pornesc revoluțiile, își spune el. Poate că nici 
măcar nu bagi de seamă la început. Sau poate că libanezii sunt 
atât de obișnuiți cu protestele, încât pentru ei deja nu mai 
înseamnă nimic. 

— Mi-ar plăcea să vă ajut, zice el. Dacă ai nevoie de cineva 
care să meargă la demonstrații sau la întâlniri și să vină să-ţi 
dea raportul. Aș putea... 

Dar Frida îi face semn să tacă. 

— Stai departe de districtul guvernamental, îi spune ea. 
Vorbesc serios, nu vrem să riscăm ca stagiarul nostru să fie 
implicat în cine știe ce. E ultimul lucru de care am nevoie acum, 
oftează ea. Te rog, ocupă-te de chitanţele astea. 

Jacob suspină și încuviinţează, resemnat. Frida dă și ea din 
cap și dispare în biroul ei, deja cu telefonul la ureche. 

e 

Măcar cutia aceea de chitanţe înseamnă că are ceva de făcut. 
Descifrează cerneala pătată de pe hârtiile subţiri și le sortează 
în ordine cronologică înainte să le capseze pe foaie. Nu are 


VP - 52 


niciun rost să-și spună că este o sarcină potrivită pentru un 
asistent și nici pe departe ce se aștepta el că avea să facă 
acolo. Mai bine să o vadă ca pe o simplă sarcină pe care să o 
execute cât mai bine. Într-o bună zi aveau să-l observe și să-l 
lase să-și dovedească abilităţile. 

Și sâmbătă... Sâmbătă, se întoarce Yassim. 

e 

Serile începuseră să fie la fel. Pleacă de la ambasadă în jurul 
orei șase și porneşte pe jos spre Mar Mikhael. În felul ăsta mai 
pierde o oră. În drum spre casă, își cumpără două shaorme mici 
sau un falafel, pe care le mănâncă pe drum. Uneori mai oprește 
la vreo cafenea sau la vreun bar, comandă o bere și încearcă să 
parcurgă câteva pagini din Tragedia din Liban, dar de obicei se 
duce direct acasă și se așază pe balcon uitându-se la Netflix 
până vine timpul să meargă la culcare. Numără zilele până la 
sfârșitul săptămânii. 

Mai rămăseseră trei zile. Două. Una. 

e 

Vineri, în tot Beirutul umblă vorba despre o revoltă. Oamenii 
spun că demonstrațiile aveau să fie și mai mari în weekend. 
Toată lumea va fi acolo, toate grupurile sunt nemulțumite - 
creștinii, șiiţii, suniţii, palestinienii, armenii și refugiații sirieni. 
Nu mai este vorba doar despre clasa de mijloc: toată lumea se 
săturase de situaţia asta. 

În dimineaţa aceea, în drum spre birou, trece pe lângă 
moschee și pe lângă clădirile guvernamentale înconjurate de 
sârmă ghimpată, păzite de polițiști tineri vizibil agitaţi și de 
soldaţi echipați cu căști și scuturi. Fără îndoială, se întâmplă 
ceva. 

e 

În seara aceea, evită districtul guvernamental, chiar dacă 
simte vibrația demonstrațiilor până la balconul său din cealaltă 
parte a orașului. Nu evită zona pentru că așa fusese sfătuit să 
facă, ci pentru că așteaptă întoarcerea lui Yassim. 

Dar trece și ziua de sâmbătă fără niciun semn din partea lui, 
iar Jacob citește obsesiv mesajul de săptămâna trecută, 
cântărind fiecare scenariu posibil. Poate că nici măcar nu fusese 
Yassim cel care îi trimisese mesajul. De ce se încăpăţânase să 
creadă că era din partea lui? Îl primise de la un număr 
necunoscut. Când îl studiază mai îndeaproape, își dă seama că 


VP-53 


nicăieri nu spune că vine de la Yassim. 

Nu-i vine să creadă că fusese atât de prost, atât de naiv încât 
să lase o astfel de speranţă deznădăjduită să-i dicteze felul în 
care își trăiește viaţa. La șapte și jumătate se simte complet 
dărâmat. Bea o jumătate de sticlă de vin pe balcon, măcinat de 
dezamăgire. Se gândește să ia un taxi, dar la ora aia e mai bine 
să meargă pe jos. Dacă nu îl poate avea pe Yassim, măcar să ia 
parte la proteste. 

e 

Abia în apropiere de Piața Martirilor devine clară pentru el 
amploarea protestelor, a mitingului. Mii de oameni adunându-se 
în piața din fața moscheii. Studenţi, familii cu copii, bărbați 
mascaţi cu busturile goale, cu pietre în mână. Și, pretutindeni, 
ofițerii de poliție îmbrăcaţi în negru și înarmaţi. Sârmă ghimpată 
și fum. Se îndreaptă spre mulțime, simțind că nimic nu mai 
contează acum și vrea doar să facă parte din ceva, să simtă 
ceva, să vadă ceva. 

Se îndreaptă direct spre mulţime, mergând cu valul prin piaţă. 
Observă că familiile cu copii sunt din ce în ce mai puţine, până 
când, în cele din urmă, mulţimea este formată doar din tineri 
furioși, care scandează sloganuri. Feţele mascate sunt din ce în 
ce mai multe, la fel ca și mâinile cu pietre. Simte cum i-o ia 
inima la goană, dar nu vrea să renunțe, vrea să vadă ce se 
întâmplă, la ce se va ajunge. Așa că se lasă purtat de mulţime 
spre districtul guvernamental. Simte cum începe să facă parte 
din ea, simte picături de sudoare alunecându-i pe gât, 
amestecându-se cu sudoarea altora. Este înconjurat de steaguri, 
de postere, sloganuri, cântece și tobe. Este atât de asurzitor, 
încât nici măcar nu aude telefonul sunându-i în buzunar. Dar îl 
simte vibrând. Și, în ciuda faptului că este înghesuială, reușește 
să-și elibereze o mână, scoate telefonul și îl duce la ureche. 

— Unde ești? 

Abia dacă aude ceva, dar este o voce pe care ar putea-o 
recunoaște oriunde. Yassim. 

— La demonstraţie! strigă el în telefon. Nu m-ai sunat. Nu 
știam. Unde ești? 

— Ascultă-mă, zice Yassim. Pleacă de acolo. O să iau un taxi 
până la Four Seasons de pe promenada Cornichen. În vreo 
douăzeci de minute. Repetă ce ţi-am spus. 

— Four Seasons! strigă Jacob. In douăzeci de minute. 


VP - 54 


Și cu asta, Yassim dispare. Și totul în jurul lui. Jacob se oprește 
în mijlocul mulţimii, care curge ca un râu în jurul lui. Doar că el 
nu mai bagă de seamă. 

e 

Mai târziu, se îndreaptă amândoi spre vest, dincolo de stația 
Charles Helou, trecând pe lângă hotelul Four Seasons și noii 
zgârie-nori. Întunericul din jurul lor pare delicat și plin de viaţă, 
plin de goluri, nu chiar întuneric. Aici, traficul este redus, după 
ce lasă în urma lor protestele și haosul de lângă graniţa dintre 
estul și vestul Beirutului. 

Jacob începe să tușească. Are gâtul uscat, așa cum i se 
întâmplă după o zi petrecută inhalând fum și duhoarea 
gunoiului. Aproape că nu-i vine să creadă că merge din nou 
alături de Yassim. Pare mai mult o amintire. Aruncă o privire 
spre prietenul său, care îi zâmbește amuzat. 

— Nu credeai că o să mai dau vreun semn, spune Yassim. Ai 
crezut că am dispărut? 

Jacob ridică din umeri și își îndreaptă privirea spre negura de 
deasupra oceanului. 

— Unde ai fost? întreabă el, prea încet. Vocea lui se pierde în 
zgomotul unei motociclete care gonește în trafic. Mi-ai spus că 
pleci într-o călătorie, zice el din nou, de data aceasta mai tare. 
Unde ai fost? 

Yassim se întoarce cu fața spre el și nu spune nimic la 
început, ci se uită doar la el cu ochii trişti și curioși. 

— În Siria, spune el în cele din urmă. În apropiere de Alep. 

Jacob înlemnește. 

— Poftim? întreabă el. În Alep? Ce... Ce Dumnezeului ai căutat 
acolo? Cum ai ajuns acolo? Nu știu ce să spun. 

Yassim ridică aparatul foto care îi atârnă pe piept. 

— Am fost să fac fotografii, spune el. Cu asta mă ocup. Sunt 
fotograf. 

— Nu știam asta, zise Jacob. 

Se întrebase adesea cu ce se ocupă Yassim, își făcuse o 
mulţime de scenarii care să motiveze felul în care dispăruse pur 
și simplu, încercând să evite suspiciunea că se prea putea că 
Yassim să nu vrea să fie cu el. 

— De unde să știi? întreabă Yassim. Abia dacă am vorbit data 
trecută. 

Jacob se înroșește și pornesc din nou la pas. Trec de staţia 


VP-55 


Charles Helou, de mare și de zgârie-nori, spre haos, spre oraș. 

— Nu știu nimic despre tine, spune Jacob. 

Yassim începe din nou să râdă. 

— Nu sunt prea multe de știut. Sunt fotograf. Și, de când cu 
războiul, am mult de lucru în Siria. Cam asta e singura parte 
bună. Că e mult de lucru în zonă. 

Nu o spune deloc pe un ton cinic, ci, mai degrabă, resemnat, 
ca o analiză. 

— Nu ţi-e frică? îl întreabă Jacob. Vreau să spun... 
Dumnezeule. 

Yassim ridică din umeri și continuă să meargă spre oraș, spre 
cartierul financiar, unde în perioada asta a zilei este liniște și 
pace. Aici sunt doar faţade din sticlă și macarale, bani din Golful 
Persic și BMW-uri negre. 

— Te obișnuiești, spune el. Nu prea te mai gândești la asta. 

Ajung la o clădire nouă și înaltă de cel puţin douăzeci de etaje 
neregulate, cu terase albe și ferestre din sticlă de sus până jos. 
Nu pare să aibă pereţi exteriori și se poate vedea direct în 
apartamentele de la etajele inferioare, dacă au luminile aprinse. 
Este o clădire complet transparentă, iar Jacob se întreabă unde 
sunt dormitoarele, dacă dau și ele spre oraș. 

Spre surprinderea lui, Yassim se duce la intrare, unde un 
paznic plictisit stă cu mitraliera sprijinită de scaun și fumează. 
Yassim îl salută și trece pe lângă el spre intrare, după care se 
întoarce spre Jacob. 

— Vii? 

Urcă într-un lift elegant din oţel strălucitor. E ca și cum ar 
merge prin apă, în tăcere și aproape fără rezistenţă. In cele din 
urmă, liftul se oprește ușor, iar Yassim îi zâmbește și trece pe 
lângă el, coborând la etajul opt. Trei uși, trei apartamente, 
niciun nume pe ușă, doar numere. Yassim se îndreaptă spre 
numărul 801, ușa din stânga, și o deschide cu un card. 

— Ca la hotel, spune Jacob. 

Este primul lucru pe care îl rostește de când intraseră în 
clădire, dar Yassim nu răspunde, poate că nici măcar nu-l 
auzise, intră pur și simplu înăuntru. 

Apartamentul este mare - peste o sută de metri pătraţi - și se 
află pe colţ, cu doi pereţi din sticlă cu vedere spre oraș. Podele 
din beton, o insulă de bucătărie în plan deschis, ce pare complet 
nefolosită, ca un set, ca un showroom. In mijlocul încăperii este 


VP - 56 


o masă mare pe care se află un laptop. Două scaune, câte unul 
pe fiecare parte. Nici urmă de hârtii sau de haine, nimic. 

Yassim se oprește și se întoarce spre Jacob, cu o privire 
emoționată, parcă vrând să-și ceară scuze. 

— Aş vrea să te servesc cu ceva, zice el. Dar am doar apă în 
casă. 

— Nu contează, spune Jacob. 

Nu vrea să bea nimic. Amintirea protestului la care tocmai 
luase parte e încă vie și simte cum îi tremură picioarele; îl 
cuprinde un val de oboseală. 

Se duce la fereastră și privește ceilalți zgârie-nori nou- 
construiți, parcările goale dintre ei, macaralele și traficul. Nici 
măcar zgomotul mașinilor nu ajunge până la ei. 

Yassim se îndreaptă spre o ușă aproape invizibilă în peretele 
din sticlă și o deschide. 

— Am și terasă, spune el. 

Când ies pe terasă, noaptea caldă și umedă se strecoară în 
apartamentul uscat, în care aerul condiţionat este pornit. Afară 
este tot Beirutul, cu gunoiul, oboseala și traficul lui, chiar dacă 
abia se auzea. Jacob se simte în siguranţă, așa că se sprijină de 
balustradă și privește spre străzile de la picioarele lor. 

— Aici locuiești? întreabă el. Nu ai prea multă mobilă. 

Yassim stă lângă el, îndeajuns de aproape încât să-i simtă 
parfumul și să simtă cum îl străbate un fior. Dar nu e îndeajuns 
de aproape încât să-l poată atinge. 

— Nu am nevoie de prea multe, răspunde Yassim. Nu prea 
stau pe aici. 

— Cum de..., dă Jacob să spună, dar se oprește, deoarece nu 
știe ce are voie, ce are dreptul să întrebe. 

— Ce anume? zice Yassim. 

— Ei bine, începe Jacob, cum de îţi permiţi să locuiești aici? 
Am auzit că doar oamenii de afaceri din Dubai locuise în 
apartamente noi. 

Yassim nu spune nimic la început. Apoi se întoarce, îl ia pe 
Jacob de mână și îl duce înapoi în apartament. 

— De unde știi că nu sunt din Dubai? întreabă el. 

Jacob se așază pe unul dintre scaunele de la masă, iar Yassim 
îl roagă să aștepte acolo în timp ce el rezolvă ceva. Luminile din 
clădirile din jur sclipesc în întuneric, iar Jacob își dă seama că 
era complet neprotejat, că oricine putea să-i vadă de afară. Se 


VP - 57 


uită în jur și i se pare greu de imaginat că cineva ar putea trăi 
într-un astfel de spaţiu deschis, curat și complet transparent. 

Se foiește în scaunul lui, după care tastează agitat și curios pe 
laptop, care se trezește în liniște și ecranul se aprinde. Nu știe 
nimic despre Yassim. Doar că vorbește engleza cu un accent 
american și, chiar dacă abia dacă îl auzise vorbind în arabă, nu 
părea să fie din Golf. Părea, mai degrabă, să fie din Liban sau 
din Siria. Oare să îi sugereze să vorbească în arabă? Ar fi vrut 
să-și îmbunătățească araba, dar era un efort atât de mare, încât 
îl obosește doar gândul. 

Laptopul este parolat, dar zărește o imagine de fundal neclară 
sub caseta de dialog. Jacob încearcă să o deslușească. Este o 
imagine cu o familie mare, cu zece, poate douăsprezece 
persoane. Copii și adulţi îmbrăcați în haine frumoase. Costume 
cu cămăși și cravate colorate. Rochii de mătase strălucitoare și 
mult machiaj. Una dintre femei are braţele pline de flori roșii, un 
văl, o rochie albă. Este o mireasă și aceasta este o fotografie de 
nuntă cu întreaga familie. Să fie oare vorba despre familia lui 
Yassim? 

Jacob ridică privirea și îl vede pe acesta în cealaltă parte a 
încăperii, cu un tablou mare, pus în ramă, într-o mână. Lasă 
tabloul jos, cu faţa la perete. 

— Vino, spune el. 

e 

Ajung în pat, bineînţeles, și nici măcar nu-și dă seama cum 
rămâne imediat fără cămașă, cum mâinile calde și uscate ale lui 
Yassim îi mângâie pieptul. Îi simte mâna în păr, iar pe cealaltă 
cum îi atinge penisul și începe să-l dezbrace de blugi, doritor, 
nerăbdător, pătimaș. Așa că Jacob coboară mâna să-l ajute, își 
scoate pantalonii și, brusc, e gol. 

Începe să gâfâie, frecându-se de mâna lui Yassim, care îl 
cuprinde acum ferm, făcându-l să se simtă atât de bine, încât 
Jacob crede că deja avea să termine, dar Yassim se oprește, nu- 
și mișcă mâna, chiar dacă Jacob încearcă să se frece de el. 

În schimb, Yassim îl împinge înapoi pe pat și îi dă drumul, 
după care se ridică în genunchi. El este încă îmbrăcat, iar Jacob 
este complet gol, la mila lui, și totul este atât de excitant, încât 
Jacob abia se poate controla. Ar face orice în clipa aceea, orice, 
doar ca să-l simtă pe Yassim deasupra lui, în el. 

Yassim începe să râdă și își trage tricoul peste cap, 


VP -58 


aruncându-l pe jos, în spatele lui. Începe să se desfacă ușor la 
pantaloni și se ridică în picioare. 

— Mă vrei? întreabă el. 

— Te vreau cu disperare, răspunde Jacob. 

Își aude vocea răgușită, aproape de nerecunoscut. Nu mai 
trăise niciodată astfel de senzaţii. Nu seamănă deloc cu nopţile 
sale tensionate și previzibile cu Simon în Uppsala după o sticlă 
de vin. Și cu atât mai puţin cu scena aceea murdară și 
înspăimântătoare care se petrecuse la hammam. Camera 
aceasta, trupul lui Yassim, mirosul lui, gândul la pielea lui, la 
mâinile și la gura lui îi dădeau fiori. 

Yassim este gol, în picioare, în faţa lui. Este mai mare decât 
își imaginase Jacob, iar când se întinde peste el, când îi împinge 
coapsele pe pieptul lui, când îl pătrunde fără niciun avertisment, 
fără să-i ceară permisiunea, este ca și cum nu mai există nimic 
pe lume în afară de ei doi. 

Îl doare, dar este o durere ce și-ar fi dorit să nu se sfârșească 
niciodată, o durere pentru care ar fi oprit timpul în loc dacă ar fi 
putut. Yassim îi acoperă gura și suspinele. Îl sărută cu pasiune în 
timp ce continuă să se miște adânc și hotărât în el, ridicându-i 
mâna deasupra capului și împingând-o în saltea. Jacob este 
prins sub corpul lui Yassim, fără să se poată mișca, nici dacă ar 
fi vrut. 

Simte lacrimi de durere în ochi, dar nu vrea să-i închidă. 
Trebuie să-l vadă pe Yassim, trebuie să-l privească în ochi. Și 
când o face, simte că poate vedea până în sufletul lui și uită că 
nu știe nimic despre el, că abia se cunoscuseră, că dispăruse 
mai bine de două săptămâni și că se întorsese la fel de brusc. 
Nimic nu mai contează, pentru că vede ceva în ochii lui Yassim, 
simte în disperarea cu care este împins în saltea, știe că e mai 
mult decât sex, că e ceva elementar, ceva mai mult decât 
dorinţă, mult mai puternic și mult mai riscant. Ceva căruia nu îi 
poate rezista, oricât de mult și-ar dori. 

e 

Rămân apoi întinși pe spate, în pat, în camera goală. Jacob 
privește în tavan, nu îndrăznește să se uite la Yassim, de teamă 
ca bula aceea fragilă care părea să fie de fericire să nu se 
spargă, în cele din urmă, Yassim rupe tăcerea. 

— Nu e loc în viaţa mea pentru așa ceva, spune el cu un glas 
slab, ca o șoaptă. 


VP -59 


— Pentru ce nu e loc? întreabă Jacob cât poate de încet. 

Yassim trage adânc aer în piept și se întoarce cu faţa spre el. 

— Pentru ce s-a întâmplat între noi mai devreme. Pentru tine. 
Nu e loc în viaţa mea pentru noi. 

— Și totuși, ai vrut să se întâmple, spune Jacob. Și totuși, tu 
ești cel care m-a căutat. Ai fi putut să mă lași în pace. 

Yassim încuviințează. 

— Așa ar fi trebuit să fac. Dar nu am putut. După noaptea 
aceea în grădină, nu am putut să-mi iau gândul de la tine. Se 
ridică ușor, sprijinindu-se în cot. Dar viața mea, continuă el, 
viaţa mea nu este simplă. Călătoresc mult, plec pe nepusă 
masă. Și munca mea... Rămâne câteva clipe în tăcere, parcă 
încercând să găsească cuvintele potrivite. E important să nu 
atrag atenţia asupra mea. Lucrurile pe care le fotografiez, 
contactele pe care trebuie să le păstrez ca să-mi pot face 
treaba, dacă s-ar ști asta despre mine, totul s-ar duce de râpă. 
Nu suntem în Europa. Ce facem noi e un dezavantaj, știi? Un risc 
pe care nu pot să mi-l asum. 

Jacob încuviinţează. Ştie care este situaţia în Beirut. Auzise 
poveștile despre percheziţii neanunţate în băile din Burj 
Hammoud, la medicii care făceau examene anale, despre 
umilinţă și hărţuiri. Și totuși, Beirut este cel mai modern loc din 
Orientul Mijlociu. Nici nu-și poate imagina cum e în Siria, în 
zonele de război. Brusc, se simte atât de egoist, că nu se 
gândise la asta, că se gândise doar la el. 

— Inteleg, spune Jacob. Serios. 

Yassim încuviințează. 

— Vreau să ne întâlnim din nou. Dar mâine trebuie să plec 
pentru câteva zile în Alep și mă întorc la mijlocul săptămânii. 
Așa o să tot fie. Vreau să înţelegi. Nu poţi să vorbești cu nimeni 
despre asta. Nu pot să fiu iubitul tău. Trebuie să fiu ca o 
fantomă. 

Yassim zâmbește, iar Jacob se ridică ușor, îi prinde chipul între 
palme și îl sărută ușor. 

— Da, zice el. Înţeleg. Poţi să fii fantoma mea. 

e 

Mai târziu, Jacob stă pe marginea patului, ascultând respirația 
greoaie și regulată a lui Yassim, până când acesta se întoarce 
pe partea lui și se cuibărește ca un copil, fără să-i dea drumul la 
mână. 


VP - 60 


Jacob își retrage cu grijă mâna și se ridică în picioare. În 
cameră e o liniște deplină, se aude doar zumzetul aparatului de 
aer condiţionat. Jacob iese pe vârfuri din cameră. Holul și 
livingul sunt la fel de goale ca acum două ore, iar lumina din 
oraș intră pe fereastra uriașă. Caută ușa, dezorientat. Vede 
masa cu laptopul, bucătăria deschisă. Observă tabloul sprijinit 
de perete, așezat tot cu spatele. 

De ce îl scosese Yassim din dormitor? De ce îl lăsase acolo? 
Nu vrea ca Jacob să îl vadă, sau are de gând să i-l arate mai 
târziu? 

Se îndreaptă spre tablou, ezită pentru o clipă, cu urechile 
ciulite, după care îl întoarce. 

Este o fotografie mărită, de aproape un metru lăţime și 
jumătate de metru în înălțime. Lumina din cameră este atât de 
slabă, încât trebuie să sprijine tabloul pe perete și să aprindă 
lanterna de la telefonul mobil. Lumina puternică ajunge direct 
pe fotografie, iar Jacob face un pas în spate ca să vadă imaginea 
de ansamblu. li ia o clipă să înţeleagă la ce se uită. 

Este o fotografie făcută de sus, neclară și vagă, nici pe 
departe genul de fotografie pe care să o vezi înrămată. Nici 
subiectul nu era de înrămat, își dă el seama după ce i se 
obișnuiesc ochii. 

Fotografia înfățișează curtea unei case mari, undeva la țară, o 
fermă în care trăia o familie bogată, probabil de câteva 
generaţii. Dar curtea interioară și clădirile din jurul ei sunt în 
ruină, ca și cum o bombă ar fi explodat în mijlocul ei. Când se 
apropie și mișcă lumina în diferite unghiuri, începe să înțeleagă 
că exact asta se întâmplase. Pe pietriș și în gropi zărește mai 
multe cadavre sau bucăți din ele. 

Jacob suspină. Vede un copil, pe spate, aparent neatins, în 
haine murdare, dar frumoase și pantofi strălucitori, privind în 
sus. Vede trunchiul unei femei într-o rochie violet, cu faţa în jos, 
dar nu-i vede picioarele. Zărește ceva ce pare a fi un braţ 
însângerat într-o groapă în mijlocul imaginii. 

— Presupun că înţelegi de ce nu am vrut să las tabloul pe 
peretele dormitorului în seara asta, se aude vocea lui Yassim de 
undeva din spatele lui. 

Jacob tresare, speriat și vinovat. Nu îl auzise pe Yassim ieșind 
din dormitor. 

Reușește să pună tabloul la loc, după care se ridică. Lanterna 


VP -61 


de la telefon este încă aprinsă. 

— Îmi pare rău, zice el. Voiam să plec acasă, nu am vrut să... 

— Nu este nicio problemă, spune Yassim calm. E prima 
fotografie pe care am făcut-o în urma unui atac cu drone. O 
nuntă în preajma începerii campaniei aeriene împotriva ISIS. 

Yassim stă acolo, în lumina care intră prin ferestrele mari. 

— Am atârnat-o pe perete, ca să nu uit ce fac. E greu de 
explicat, spune el ridicând din umeri, cu un zâmbet trist. Dar în 
seara asta n-am vrut să stea la căpătâiul nostru. 

Jacob încuviințează și se îndreaptă spre el. 

— Înţeleg, zice Jacob. N-am vrut să-mi bag nasul. Mă 
îndreptam spre ușă și l-am văzut. lartă-mă. 

Ajunge lângă Yassim și îl sărută pe obraz. Yassim pare obosit, 
dar ceva sclipește în ochii lui când îi îndepărtează mâna de pe 
obraz. 

— Știu să-mi ascund secretele mai bine de atât, spune el pe 
un ton calm. 

Expresia lui este acum tensionată și indiferentă și se simte ca 
o lovitură. Rămân acolo, față în faţă pentru o secundă care nu 
vrea să se mai sfârșească. 

— Dacă am vreun secret, bineînţeles, adaugă el. 

Zâmbește din nou, cu aceeași căldură în privire ca mai 
devreme. Schimbarea este atât de bruscă, încât Jacob este 
confuz și nu știe ce să mai spună. 

— Dar acum trebuie să pleci, prietene, spune Yassim. Trebuie 
să mă trezesc devreme. 

Îl ia din nou pe Jacob de mână, îl conduce până la ușa liftului 
și îi deschide ușa. Jacob se întoarce cu faţa spre el. 

— Chiar îmi pare rău, spune el. Nu am vrut să-mi bag nasul, 
nu știu ce a fost în mintea mea. 

— Stai liniștit, zice Yassim, mângâindu-l ușor pe obraz. E doar 
o fotografie. 

Jacob încuviinţează. 

— Mă suni când te întorci? întreabă el. Sau poţi să-mi dai 
numărul tău de telefon? 

Yassim îl împinge ușor spre ușă, râzând și dă din cap că nu. 

— Jacob, chiar trebuie să pleci, zice el. Nu-ţi face griji, am să 
te sun spre mijlocul săptămânii, după ce mă întorc. Poate e greu 
să înţelegi, dar și eu vreau să te văd. 

Când îi spune asta, Jacob simte ceva în piept, o fărâmă de 


VP - 62 


speranţă, de reciprocitate. 

— Ai dreptate, e greu de înţeles, șoptește el. 

Yassim se apleacă spre el și îl sărută pe buze, după care îl 
împinge în hol. 

— Dar așa e, zice el. Poate din păcate. Dar așa este. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Traversează podul spre Stockholm chiar înainte de ora 
unsprezece. Orașul strălucește la picioarele lor în soarele 
tomnatic. 

Klara stă în dreapta, iar Gabriella tocmai terminase o 
convorbire telefonică cu șeful ei, Göran Wiman, care o rugase să 
vină la biroul din Skeppsbron. Imediat. 

Gabriella pare relaxată la telefon, spunând lucruri precum 
„bineînţeles” și „nu-i nicio problemă”, abordând o atitudine pe 
care Klara o recunoaște imediat din propria ei viaţă din trecut în 
calitate de consilier politic ambițios la Parlamentul European. Nu 
ducea câtuși de puţin dorul acelei vieți. 

— Inapoi în minele de sare? o întreabă ea, privind-o pe 
Gabriella, care zâmbește obosită, fără să-și ia ochii de la drum. 

— Am de ales? mormăie ea. 

— Am crezut că o să-ți fie mai ușor acum, că ai devenit 
partener, zice Klara. 

Gabriella oftează din nou. 

— Sunt cel mai tânăr partener, spune ea. Se pare că mai 
există o blestemată de ierarhie și printre noi. E imposibil să 
câștigi în povestea asta. 

— Nu ajută faptul că ești deja celebră? întreabă Klara. Mă 
refer, după vara trecută? 

— Celebritatea asta..., mormăie Gabriella. Parcă mai rău te 
încurcă. 

— De ce? 

Gabriella nu răspunde, ci continuă să conducă în tăcere. 

e 

— E ceva ciudat..., zice Klara după ce se satură, în cele din 
urmă, de tăcerea de mormânt din mașină. 

— Ce anume? 


VP - 63 


— Promiţi că nu te superi pe mine dacă-ţi spun? întreabă ea. 
Și te rog să nu uiţi că ieri l-am îngropat pe bunicul, așa că sunt 
un pachet de nervi. 

— Deja m-ai făcut curioasă, zice Gabriella, aruncând o privire 
spre ea. Spune-mi. 

— Îl cunoști pe George Lööw? 

De îndată ce îi rostește numele, simte cum se face roșie ca 
focul. Ce rost avea să-l aducă acum în discuţie? 

— George de la Bruxelles, tipul de la PR? întreabă Gabriella. 
Cel care a reușit cumva să reprezinte mai întâi un client care era 
paravanul CIA și apoi un altul de la Kremlin? 

— Lasă, nu mai contează, zice Klara cufundându-se în scaun. 

— Nici nu mă gândesc! spune Gabriella, aruncând din nou o 
privire spre prietena ei. Ce e cu George? 

— Știu că e un cretin, nu-i nevoie să mi-o spui, bine? zice 
Klara trăgând aer în piept. Dar... 

— Nu pot să cred! sare Gabriella luându-și privirea de la drum 
și întorcându-se de tot cu fața spre Klara, cu ochii mari. Ştiam 
eu! Am știut din vară! Aţi mai ţinut legătura? V-aţi întâlnit? 
Vreau să știu tot! 

Klara este încă roșie la faţă și își simte gura uscată. 

— Încetează, te rog! zice ea. Nu, nu ne-am întâlnit și nici n-am 
păstrat legătura. Suntem prieteni pe Facebook, atâta tot. E o 
prostie, știu... Dar știi și tu cum e. Doar că mă gândesc la el 
destul de des. Prea des. 

Gabriella începe să bată cu pumnii în volan. 

— Da! exclamă ea. Bine că ai intrat iar în joc. Apoi se 
linişteşte și îi pune mâna pe picior. Îmi pare rău. Nu ar trebui să 
te tachinez tocmai astăzi. Și sincer, zice ea, întorcându-se din 
nou spre Klara, e un lucru bun. Arată bine și poate o să se 
schimbe. O să faceţi cei mai frumoși copii. 

— Abia dacă-l cunosc, Gabi. Nici nu știu de unde mi-a venit 
ideea asta. O să treacă. Sper. 

Gabriella o privește din nou. 

— Mai vedem, spune ea. Mai vedem. 

— Ha-ha, zice Klara. Nu cred că o să vedem nimic. 

Întoarce capul și privește spre Stockholm. O rugase 
intenţionat pe Gabriella să o ia prin Essingeleden, chiar dacă 
drumul era ceva mai lung și mai complicat, tocmai pentru acea 
priveliște. Orașul pare atât de mare de acolo de sus, atât de 


VP - 64 


promiţător și fără îndoială atât de frumos. Apa din Golful 
Riddarfjärden, argintie și strălucitoare, contrastează cu clădirile 
galbene și roz din Kungsholmen. 

Priveşte de-a lungul Söder Mälarstrand, pe lângă zidurile de 
cărămidă din Munchenbryggeriet, spre Mariaberget, unde 
locuiește Gabriella. Copacii goi par atât de singuratici în lumina 
strălucitoare a dimineţii. 

Se cufundă iar în scaun, lăsându-se pătrunsă de acel amestec 
de calm și așteptare pe care Stockholm reușește întotdeauna să 
i-l trezească, îndepărtând tristeţea și goliciunea din ultimele 
câteva luni. Chiar dacă nu locuise niciodată în Stockholm, se 
simţea ca acasă. În Stockholm și în Asp&ja. Uneori și în estul 
Londrei. În Ixelles și în Saint-Gilles din Bruxelles. Acasă poate să 
fie în mai multe locuri, își spune ea, întorcând ușor capul, 
aruncând o privire peste umăr. 

Mai are un motiv pentru care o rugase pe Gabriella să meargă 
pe traseul acela. De regulă, duminica dimineața nu era trafic, 
așa că podul pare extrem de lung și drept. Este locul ideal ca să 
poţi verifica dacă te urmărește cineva. | se păruse că vede un 
Volvo ieșind din parcarea din Sille-Krog chiar în spatele lor. | se 
păruse că șoferul era un bărbat pe care-l văzuse la o ţigară în 
fața chioșcului. 

Acum, în spatele lor era un camion care îi bloca vederea și, 
înainte să apuce să vadă ceva în urma lor, intră pe 
Kungsholmen, în drum spre centrul orașului și spre Gamla Stan. 
Pe străzile înguste din oraș e imposibil să-ţi dai seama dacă ești 
sau nu urmărit. 

Gabriella o privește cu coada ochiului. 

— Klara, zice ea obosită, te uiţi din nou după mașina aia? 

Klara se întoarce, îndreptându-și atenţia spre clădirile în 
nuanţe de bej. 

— Am vrut doar să verific, mormăie ea ridicând din umeri. 

— Ești paranoică, spune Gabriella, dar zâmbetul ei nu este 
câtuși de puţin convingător și i se șterge repede de pe buze. 

Gabriella încetinește în fața firmei de avocatură Lindblad & 
Wiman de pe Skeppsbron nr. 28. Klara ridică privirea spre 
clădirea în stil Art Nouveau. Un steag cu sigla firmei atârnă 
deasupra intrării, fluturând în bătaia vântului. 

— Când au de gând să adauge și Seichelmann la numele 
companiei? o întreabă ea. 


VP - 65 


— Trebuie să luăm lucrurile pe rând, Klara, o atenționează 
Gabriella. Mai întâi este parteneriatul. 

— Vorbesc serios, zice Klara. Ar trebui să pui puţină presiune 
pe ei. Apropo, nu poţi parca mașina aici, știi, da? 

Gabriella îi aruncă o privire obosită. 

— E duminică dimineaţă și am venit la lucru. Să-mi plătească 
firma amenda. Măcar atâta să facă și ei dacă n-au de gând să- 
mi pună numele pe steag. 

— Așa te vreau, exclamă Klara. 

li zâmbește și aruncă o privire pe stradă în căutare mașinii 
misterioase, dar nici urmă de ea. Nu se vede nicăieri. Zărește 
doar o mașină de poliţie și o dubă neagră Volkswagen ce trece 
încet pe lângă ele, după care cotește pe una dintre străzile 
laterale înguste din Gamla Stan. Klara arată cu degetul spre ele 
prin parbriz. 

— Uite ce, spune ea, aș putea să dau o tură prin jur. Nu ţi se 
pare puţin riscant să parchezi chiar aici, chiar în faţa poliţiei, 
când știi că sunt prin zonă? Aș putea să dau câteva tururi, până 
te întorci tu. 

Gabriella privește îngrijorată și încruntată scurta coloană de 
mașini. 

— Ce naiba? O dubă a forțelor speciale? În Skeppsbron? 
Duminica? mormăie ea, lăsând cheile să cadă în poala Klarei. 
Bine, te sun eu. Cred că vrea doar să-mi dea câteva documente. 
Nu ar trebui să dureze mult. 

Gabriella sare din mașină, cu ochii după mașinile de poliţie. 
Klara îi urmează exemplul și trece prin faţa mașinii, urcând pe 
scaunul șoferului. Bagă cheia în contact, după care cotește pe o 
stradă pustie. 

„O dubă SWAT”, își spune ea cu un zâmbet strâmb. Dintr-o 
singură privire, Gabriella își dă seama ce se petrece. Klara uită 
adesea că lucrase atâţia ani ca avocat al apărării, meserie din 
care învățase o mulţime de lucruri. 

Nu-i este tocmai ușor să-și găsească drumul prin cartier. Nu-și 
amintește să mai fi condus vreodată pe străzile înguste și 
pietruite ale centrului vechi și îi ia cel puţin zece minute să-și 
găsească înapoi drumul spre biroul lui Gabi, cu toate că intră 
printr-un loc mult mai aproape de oraș, pe lângă palatul regal. 

Traficul este încă lejer, așa că i se pare ciudat când mașinile 
din faţă încetinesc brusc, după care se opresc de tot. Se ridică în 


VP - 66 


scaun, încercând să vadă ce se întâmplă. Sunt doar două mașini 
în faţa ei, după care se vede un poliţist echipat cu o cască 
neagră și cu o armă automată atârnată la piept. 

Inima începe să-i bată cu putere. Este echipajul SWAT pe 
care-l văzuse mai devreme. Poate vreo razie. Ceilalţi șoferi 
deschid ușile și ies din mașină ca să vadă mai bine ce se 
petrece, iar Klara face și ea același lucru. 

Mai încolo pe stradă vede duba neagră Volkswagen și cel 
puţin două mașini de poliție. În jurul lor sunt zeci de polițiști, toți 
înarmaţi până-n dinţi. Incă nu au armele ridicate, dar sunt 
îmbrăcaţi în negru, cu căști și veste antiglonţ și par pregătiţi 
pentru o altercație în faţa uneia dintre clădiri. Klara ridică ușor 
privirea și vede steagul Lindblad & Wiman, pe seama căruia 
tocmai se amuzaseră, fluturând în faţa biroului Gabriellei. 

li ia ceva timp să pună lucrurile cap la cap, dar când o face, îi 
îngheaţă sângele în vene. Nu, e de neconceput, e o nebunie. 
Poliţia este la ușa firmei Lindblad & Wiman. 


24 august 
Beirut 


Duminica a fost plicticoasă și fără sfârșit, așa că abia așteaptă 
să înceapă săptămâna de lucru. O ușurare să audă zumzăitul 
aparatului de aer condiţionat și să-și toarne o ceașcă de cafea în 
bucătăria mică, fără ferestre. 

— Ai urmărit știrile, nu-i așa? îl întreabă Agneta, întinzându-și 
puţină brânză de vaci pe o bucată de pâine crocantă și uitându- 
se la el cu zâmbetul pe buze. 

Își imaginase că diplomaţii aveau să fie diferiţi, mai exotici și 
mai cosmopoliţi. Sau că aveau să mănânce gustări libaneze. 
Incearcă din răsputeri să-și ascundă dezamăgirea că par, mai 
degrabă, niște birocraţi trişti, care încearcă, pe cât posibil, să 
recreeze mediul de lucru suedez, completat cu caviar, brânză de 
vaci și pâine crocantă. Incuviinţează, aproape că îi spune că 
fusese acolo, la protestele de sâmbătă, despre Yassim, despre 
tot. Dar se oprește. Fusese avertizat să nu calce în districtul 
guvernamental, iar Yassim nu era iubitul lui, ci o fantomă. 

Și dacă este cu adevărat o fantomă? Și dacă Jacob chiar îl 
inventase? 


VP - 67 


— Da, zice el. Ce nebunie. Ce spun ceilalţi? Unde sunt? 

De obicei, doar Agneta ajungea înaintea lui la birou, dar este 
deja aproape zece și jumătate și încă nu-i văzuse pe Frida și pe 
Vargander. 

— Sunt toată ziua în întâlniri cu ceilalți ambasadori UE, 
oftează Agneta. După revoltele de peste weekend, lucrează la 
capacitate maximă. Se zvonește și pe aici că o să se ajungă lao 
Primăvară arabă. Nici nu mă mir că am ajuns în situaţia asta, 
Johan. De parcă n-ar fi fost îndeajuns de complicată povestea 
după mutarea din Damasc. 

Jacob simte din nou un gol în stomac. 

— Jacob, șoptește el. 

— Poftim? 

— Numele meu nu este Johan, ci Jacob. 

Agneta îl privește jenată și îi pune mâna pe braţ. 

— Vai de mine. Ti-am spus Johan? Îmi pare rău, nu mi-am dat 
seama. Știu cum te cheamă, doar că am multe pe cap, știi și tu 
cum e. 

— Nicio problemă, spune Jacob, schițând un zâmbet. Mie mi 
se pare interesant că se întâmplă atât de multe lucruri în 
perioada asta. Să-mi spui, te rog, dacă pot să te ajut cu ceva 
documentare sau dacă-ţi pot fi de folos cu orice altceva. 

Nu este tocmai sigur ce anume înseamnă „documentarea” 
sau ce ar fi trebuit să conţină, dar o auzise zilele trecute pe 
Frida vorbind despre asta și părea o sarcină demnă de un 
stagiar. Ceva de făcut, ca să îi rețină odată numele. 

— Desigur, răspunde Agneta. Ai terminat cu chitanţele pe 
care ţi le-a dat Frida să le aranjezi? 

— Aproape. Le termin în această după-amiază. Mă întorc chiar 
acum la treabă, zice el, ridicând cana de cafea în semn de salut, 
după care iese pe coridor, în drum spre micul său birou. 

— Imi pare rău că ţi-am greșit numele, o aude el pe Agneta în 
spatele lui, chiar înainte să cotească. 

Cu un oftat, ia cutia de chitanțe de pe raft și se apucă din nou 
de treabă. Exagerase când îi spusese Agnetei că era „aproape” 
gata. Trecuse prin aproape o treime din ele. Dar astăzi, în starea 
de spirit în care se află, îl încearcă o ușoară mulțumire știind că 
nu avea altceva de făcut decât să sorteze și să capseze hârtii. 
Este o sarcină monotonă, aproape automată, pe care poate să o 
facă, fiind încă trup și suflet în apartamentul lui Yassim. Inima 


VP - 68 


începe să-i bată cu putere doar la gândul celor întâmplate. Gura 
și mâinile lui Yassim. Felul în care i se dăruise lui Yassim, faptul 
că ar fi fost gata să facă orice pentru el. Amintirea este atât de 
vie, încât își înăbușă cu greu un suspin. Nu mai simţise niciodată 
așa ceva. 

La ora cinci, pune și cea din urmă chitanţă pe o bucată de 
hârtie albă și privește mândru cele trei teancuri groase de 
chitanţe ordonate cronologic. 

Este agitat. Nu vrea să rămână acolo, la ambasadă, fără să 
aibă nimic de făcut. Nu era ca și cum avea să-i simtă cineva 
lipsa, își spune el, ridicându-se de la masă și îndreptându-se 
spre biroul Agnetei. Bate ușor la ușă, iar Agneta se întoarce de 
la ecranul calculatorului. 

— Am terminat de aranjat chitantele, spune el. Pot să te mai 
ajut cu ceva? 

O privește sperând să-i mai dea ceva de făcut. La doar câteva 
străzi distanţă sunt manifestații, stă să izbucnească o revoluție. 
Trebuie să fie ceva de făcut pentru el. Ceva mai important și 
mai nobil decât să sorteze un teanc de chitanţe. 

Agneta îi zâmbește. Pare stresată și obosită, de parcă nu ar fi 
dormit bine. 

— Bună treabă, Jacob, îi zice ea. Vezi? Așa-i că ţi-am nimerit 
numele? 

Jacob îi zâmbește la rândul lui. 

— Bravo! 

— Du-te acasă, spune ea. Ţi-ai făcut datoria pe ziua de azi. 

e 

Deja este întuneric atunci când ajunge în Mar Mikhael, iar 
luminile din trafic și ale restaurantelor dansează în jurul lui. Se 
oprește la intrarea în clădire și aruncă o privire pe stradă, spre 
barurile de pe trotuar, unde oamenii s-au întâlnit la un pahar de 
vorbă. Prin părţile acestea, manifestaţiile din centrul orașului 
par a fi doar bârfe și subiecte de discuţie, câtuși de puţin reale. 
Dar așa este în Beirut. Chiar și pe timp de război, oamenii 
obișnuiau să se adune în baruri, în cartiere în care situaţia era 
mai calmă. Viaţa continuă, chiar și în circumstanţe dificile. 
Pentru o clipă, se gândește să traverseze strada, să meargă să 
bea un cocktail la Internazionale. Dar este obosit și flămând. 
Oftează, face stânga împrejur și urcă scările spre apartamentul 
lui. 


VP - 69 


Îi ia ceva timp să-și găsească cheia și chiar mai mult să-și dea 
seama că nu poate să o întoarcă în broască pentru că ușa este 
deja descuiată. 

Înmărmurește. Uitase oare să încuie ușa de dimineaţă? Dar 
nu-i stă în fire. 

Deschide, cu grijă, ușa apartamentului întunecat. Observă că 
perdelele sunt trase, iar ușa de la balcon este deschisă. Lumina 
de la reclamele cu neon de pe stradă și strălucirea neobișnuită a 
lunii alunecau pe podeaua de mozaic. Toate sunt la locul lor, așa 
că oftează ușurat. Uitase, pur și simplu, să încuie. 

Intră în bucătărie, ia o sticlă cu apă din frigider, îi desface 
capacul și când să ia un pahar de pe raft, din spate se aude o 
voce de femeie. 

— Ai întârziat, Matti. Începusem să-mi fac griji. 

Scapă paharul din mână și are impresia că trece o eternitate 
până când se lovește de podea și se sparge într-o mie de 
cioburi, înainte ca viaţa lui să explodeze în tot atâtea cioburi pe 
care nu va mai putea niciodată să le lipească la loc. 

a 

Femeia stă în întuneric lângă ușa livingului, la doar câțiva 
metri distanță. O fâșie subţire, dar puternică de lumină de pe 
stradă îi cade pe partea stângă a feței, dându-i un aer de 
fantomă, oarecum strălucitoare. Are vreo treizeci de ani și un 
aer oriental. Slăbuță, cu păr scurt, închis la culoare. Face, ușor, 
un pas spre el, iar Jacob vede că este îmbrăcată cu o pereche de 
blugi mulaţi, un maiou negru și o cămașă cu dungi roșii. 

— Cine ești? șoptește el. 

— Matti, fii serios, zice ea, plecând capul într-o parte. Avem 
multe de discutat. 

Îi face semn să o urmeze în living. Jacob rămâne locului și dă 
din cap că nu. 

— Vreau să pleci, spune el, agitat. 

Ea îi zâmbește din nou, așa cum îi zâmbești unui copil căruia 
nu ai de gând să-i faci pe plac. 

— Matti, știi prea bine că n-am să fac una ca asta. După cum 
ţi-am spus deja, noi doi avem multe de discutat. 

— Nu-mi spune așa, zice el, cu un nod în gât. Nu mă mai 
cheamă așa. 

— Carevasăzică, nu te mai cheamă Matti Johansson, spune 
ea. Ei bine, ai dreptate. Acum ești Jacob Seger. Un nume mult 


VP - 70 


mai măreț, s-ar putea spune. Pe măsura persoanei care speri să 
devii. 

— Te rog, zice el. Lasă-mă în pace. N-am greșit cu nimic. 

Dar femeia nu-l ascultă. 

— Nu ţi-a convenit să crești cu o mamă singură, alcoolică în 
Eskilstuna, începe ea. E de înţeles. Cui i-ar conveni să aibă parte 
de asistenţi sociali și evacuări? Matti, tu ai planuri mari. Trecutul 
e un handicap. Tu ești făcut pentru ambasade și petreceri 
elegante. Și pentru castele, nu-i așa? Doar nu ai crescut în astfel 
de condiţii atât de nefericite, nu? 

Jacob scutură capul. Nu poate fi adevărat. După câte lăsase în 
urma lui, după cât muncise ca să scape din locul acela. De ce 
acum? Acum, când era atât de aproape? Are gura uscată și 
capul începe să i se învârtă. 

— Am nevoie de apă, șoptește el. 

Dar femeia trecuse deja pe lângă el, luase un pahar pe care îl 
umple cu apă de la robinet și i-l întinde. 

— Poftim, spune ea. Acum, hai în living. 

— Nu știu cine ești, spune Jacob când se așază în cele din 
urmă la masa din faţa ușii închise de la balcon. Dar să știi că nu 
e nimic ilegal sau suspect în a-ţi schimba numele. 

Jacob trebuie să vorbească mai tare ca să acopere zgomotul 
traficului și al agitaţiei din baruri. 

— llegal? zice femeia. Nu, nicidecum. Dar suspicios? Ei bine..., 
spune ea, ridicând din umeri. 

— De unde știi? zice el. De ce te-ai interesat în privinţa mea? 
De ce ești aici? 

Femeia se așază comod în scaun și se uită lung la el. 

— Când ai te gând să te vezi din nou cu Yassim Al-Abbas? 
întreabă ea. 

— Nu știu..., răspunde el. Nu știu despre ce vorbești. 

Jacob ia o gură de apă. Al-Abbas. Oare acesta este numele de 
familie al lui Yassim? 

Femeia se apleacă ușor deasupra mesei, sfredelindu-l cu ochii 
ei întunecaţi, lipsiți de expresie. 

— Numele meu este Myriam Awad, spune ea. În mod oficial, 
lucrez pe partea de relaţii culturale la Institutul Suedez din 
Alexandria. 

— Și neoficial? șoptește Jacob, cu inima în gât, simțindu-se 
prins în capcană. 


VP -71 


— Neoficial, lucrez pentru ceva numit Biroul de Achiziţii 
Speciale, răspunde ea, pe un ton calm. Face parte din MUST, 
Serviciul Militar Suedez de Informaţii. 

De data aceasta, Jacob simte că-i fuge pământul de sub 
picioare. Oare femeia din apartamentul lui era un fel de spion? 

— Matti, ești în mare încurcătură, zice ea. Ce ţi-a spus noul 
tău iubit despre slujba lui? 

— Nu-mi mai spune Matti, zice Jacob. 

Myriam îi zâmbește ușor, iar Jacob aproape că o vede cum 
este ea cu adevărat, dincolo de această situaţie urâtă, 
înspăimântătoare. Este o femeie aproape frumoasă, cu trăsături 
delicate, simple și ten măsliniu, cu o gură simetrică și nas bine 
definit. Trăsături ce nu se potrivesc cu aerul ei necruţător. Insă 
zâmbetul îi dispare de pe chip și îl privește din nou cu expresia 
aceea amenințătoare. 

— Fie, Jacob, zice ea, cu ghilimelele de rigoare. Lasă-mă să 
ghicesc. Ţi-a spus că e fotograf, nu-i așa? 

Jacob încuviinţează, nesigur. Femeia se arată mulţumită. 

— Roagă-l să-ţi arate câteva dintre fotografiile lui, îi spune ea. 
Întreabă-l unde au fost publicate. Asta dacă o să te îndoiești de 
tot ce urmează să-ţi spun în seara asta. 

— Ce crezi că a făcut? întreabă el. 

— lubitul tău este terorist, spune ea. Sau chiar mai rău, 
pentru că nu el săvârșește faptele. E ceea ce noi numim un 
„Instigator”. Asta înseamnă că nu el e cel care planifică sau care 
pune în aplicare atacurile teroriste. Dar el este cel care 
transportă planul. Înţelegi? 

Jacob dă din cap că nu. 

— Poftim? șoptește el, convins că nu înţelesese bine sau că 
femeia glumea. 

Myriam se uită la el cu un amestec de nerăbdare și dispreţ. 

— lubitul tău este terorist, spune ea din nou. E atât de greu 
de crezut, Matti? Nu prea ai dat nas în nas cu teroriști în 
locuințele sociale din Eskilstuna, nu-i așa? 

— E imposibil, șoptește Jacob. Terorist. Cuvântul acela îi 
răsună cu ecou în minte. De unde știi? 

— Știm pentru că suntem întotdeauna cu ochii pe astfel de 
lucruri, Matti. Punem lucrurile cap la cap alături de colegii noștri 
din celelalte servicii occidentale de informaţii. Facem schimb de 
informaţii. Sunt sigură că nu te așteptai la asta, dar ai picat în 


VP- 72 


mijlocul unei povești mult mai încâlcite decât îţi poţi imagina. 

Jacob se uită lung la ea. 

— Ce vrei să spui? șoptește el. 

Femeia nu-i răspunde, doar se ridică și se duce, cu mâinile la 
spate, spre ușa de la balcon, privind afară. 

— Adesea, atacurile teroriste sunt puse la cale în Orientul 
Mijlociu de ISIS. Dar cei care declanșează atacul sunt deja 
infiltraţi prin Europa. E prea riscant să-și trimită oamenii cu 
avionul. Nu duc lipsă de fraţi dispuși să-i omoare pe 
necredincioși. Dar cineva trebuie să le aducă planul, pentru că 
se întâmplă adesea să fie implicate mai multe grupări diferite și 
cele mai multe nici măcar nu știu unele despre altele. În zilele 
noastre, teroriștii nu mai transmit pe e-mail informaţii sensibile, 
ci o fac prin intermediul curierilor umani. Am ajuns să-i depistăm 
ușor în mediul online, o știu prea bine. 

Jacob își freacă faţa cu mâinile. /nstigator. Mediu online. 

— Chiar acum pun ceva la cale, continuă ea. Ceva important 
în Europa, nu pot să-ți spun mai multe. Și noul tău iubite 
amestecat în toată povestea asta. 

Jacob se gândește la ochii lui Yassim, la vocea și la palmele 
lui, la încheieturile lui. 

— Te înșeli, zice el. Yassim este homosexual. Cei din ISIS 
urăsc homosexualii. 

Myriam ridică din umeri și se întoarce cu faţa spre el. 

— Sunt foarte pragmatici, ca toți ceilalţi, spune ea. E un tip 
occidentalizat, poate să treacă ușor frontierele. Faptul că e 
homosexual probabil că e chiar o acoperire bună. Sau a fost 
până acum, când l-am luat în vizor. 

— Și de ce nu-l arestaţi dacă sunteţi așa de siguri că e 
vinovat? 

Acum, că trece șocul, începe să se enerveze. De ce naiba voia 
să-l implice și pe el în povestea asta? 

— Pentru că el e un nimeni, zice Myriam. Pentru că vrem să 
știm mai multe despre reţeaua din care face parte. Vrem să știm 
de la cine primește ordine și ce face mai departe. Vrem să aflăm 
care este planul și cum o să fie pus în practică. Un singur om nu 
înseamnă nimic. Noi vrem să știm totul. Urmează câteva clipe 
de tăcere, după care se întoarce cu faţa spre Jacob. Și tu ne vei 
ajuta să aflăm. Informaţia despre Al-Abbas ne-a fost dată de o 
altă ţară. Știau despre el de mult timp, așteptau doar momentul 


VP-73 


potrivit. Când ai apărut tu în peisaj acum câteva săptămâni, au 
aflat cine ești și ne-au contactat, spune ea zâmbind, după care 
deschide larg brațele de parcă ar fi prezentat un truc de magie. 
Și voilà, iată-ne azi aici. 

Jacob o privește în ochi. Șocul deja se transformase într-o 
durere îngrozitoare de cap și într-o stare acută de oboseală. 

— Nu mă interesează, răspunde el. 

Myriam dă ușor din cap și se așază din nou la masă. 

— Știu totul despre tine. Știu cât de greu ţi-a fost să te ridici 
din mediul în care ai crescut, să ajungi unde ești acum. Să-ţi 
construiești o carieră. Să primești un post în străinătate. Acum 
că te-am studiat, știu că nu ţi-a fost ușor să ajungi de la Matti 
Johansson la Jacob Seger. Dar am ajuns în această situaţie. Și 
acum ai o șansă extraordinară să contribui real. 

Jacob își masează tâmplele cu vârful degetelor. Nu vrea să 
contribuie real. Vrea doar să-și trăiască viaţa, să devină ceea ce 
și-a dorit dintotdeauna să fie. Şi să fie lăsat în pace. 

Myriam scoate un laptop din geanta pe care o avea cu ea și îl 
pune pe masă, în fața lui. Mai scoate și un USB și îl lasă pe 
masă. 

— Data viitoare când o să te vezi cu Yassim, inserează-l în 
portul USB. Este pre-programat cu acces la internet Wi-Fi. O să 
se instaleze de unul singur și merge extrem de rapid. Prin acest 
program vom avea acces la tot ce se află pe computerul său. 
Simplu. 

Jacob nu face nicio mișcare, doar privește în gol. 

— Nu, spune el. Nu mă interesează. Ridică ușor capul și se 
uită la Myriam. Poţi să le spui că vin dintr-o familie modestă 
dacă vrei. O să fie rușinos pentru mine. Și greu. Dar am trecut 
eu prin lucruri și mai rele. 

Clocotește de furie. La urma urmei, de ce alesese să-și 
schimbe numele? Pentru că, în copilărie, nu visase la altceva 
decât să scape de rușinea că era sărac. Să scape de mama lui. 
Să evadeze din locul acela. 

Faptul că devenise Jacob Seger reprezentase o parte 
importantă a metamorfozei sale și multă vreme trăise cu teama 
că, odată și-odată, cineva avea să afle cine fusese înainte. Dar 
acum, în apartamentul acesta din Beirut, simte că astfel de 
lucruri nu mai contează. Deja devenise cine voia să fie. Și nu 
avea de gând să se lase manipulat. 


VP - 74 


Myriam nu mai spune nimic, doar deschide laptopul și trece 
de câteva ori mâna pe touchpad şi deschide un video. În clipa în 
care pornește, Jacob își dă seama că nu mai este nimic de făcut. 
Nu mai are cale de scăpare. 

Nu poate să urmărească videoclipul mai mult de câteva 
secunde. Era prea gol, brutal și dezgustător. Închide laptopul cu 
mâinile tremurânde. Işi lasă capul în jos și își îngroapă chipul în 
palme. 

— Ce ați făcut? suspină el. De ce? 

— Ce am făcut noi? spune Myriam pe un ton rece. Nu ești tu 
în acest film? Nu ești cel care-l violează pe acel puști? Apropo, îl 
cheamă Hassan. Și are doar cincisprezece ani. 

Jacob simte cum îi fuge pământul de sub picioare. Era chiar el 
în filmuleţ. El și tipul de la baia turcească. Înainte să închidă 
laptopul, se vede lovindu-l peste obraz și trăgându-l de păr. 
Spunându-i că era o curvă. 

— Nu e ceea ce pare, șoptește. El mi-a cerut să fac toate 
acele lucruri. El a vrut să fac asta. 

— Chiar așa? întreabă Myriam. Asta ai de spus în apărarea ta? 
Că a vrut să fie violat? 

— Dacă te uiţi din nou la video, o să auzi din gura lui. 

II cuprinde din nou panica, într-un fel de reacție întârziată și 
care îl înspăimântă teribil când conștientizează consecinţele 
acelui film. Viol homosexual în Liban, unde homosexualitatea 
însăși era ilegală. Și chiar dacă ar fi reușit să explice situația 
într-un mod convingător... Cariera lui avea să se ducă pe apa 
sâmbetei. Cu mult înainte ca măcar să înceapă. Toată munca 
lui. Toate lucrurile la care visase. Se duc pe apa sâmbetei. 

— L-am vizionat deja de mai multe ori decât ar trebui, spune 
Myriam. Și nu văd altceva decât un suedez nenorocit care 
violează brutal un minor. 

— Dar nu asta s-a întâmplat! strigă el. El s-a dat la mine, iar 
eu nici măcar nu am vrut să mă duc la băi, Vargander e cel care 
a trimis mașina după mine și care... 

Tace brusc în momentul în care începe să înțeleagă ce se 
întâmplă. Myriam nu mai zice nimic. Stă, pur și simplu, pe 
partea cealaltă a mesei, uitându-se lung la el, cu ochii aceia 
întunecaţi și reci. 

— A fost o capcană, șoptește el. Mașina, baia, tipul care s-a 
dat la mine. Vargander a pus totul la cale. 


VP -75 


Myriam dă frustrată din cap. 

— Vargander este doar un idiot util, zice ea. Ţi-a împrumutat 
mașina pentru că așa i-am zis noi. Nu știe nimic despre toate 
acestea și nici tu nu ar trebui să-i spui. 

— Nu pot să cred că se întâmplă una ca asta, spune Jacob. Nu 
pot să cred, nu pot să cred, nu pot să cred... 

Nu se oprește până când Myriam nu-l prinde de bărbie și-l 
trage aproape, obligându-l să se uite fix în ochii ei. 

— Ba să crezi, Jacob, îi spune ea. Și cu cât accepţi mai repede 
situaţia, cu atât o să fie mai bine pentru tine. Nimic n-o să mai 
conteze dacă faci ce-ţi spun eu să faci. E de-a dreptul ridicol că 
trebuie să ajung până aici ca să faci ce trebuie. Te-ai îndrăgostit 
de un terorist, ce naiba nu înţelegi? Trezește-te la realitate! 

Privirea îi este atât de intensă, încât Jacob își mută privirea. 

Femeia se ridică și aruncă o bucată de hârtie pe masă. 

— Asta e numărul meu. Sună-mă când se întoarce iubitul tău 
în oraș. Sau va trebui să răspunzi în faţa legii. 

Când Jacob ridică în cele din urmă privirea, Myriam deja se 
făcuse nevăzută. Poate că fusese doar un vis. Doar că vede pe 
masă USB-ul și numărul de telefon. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Klara iese din mașină și se îndreaptă spre unul dintre cei trei 
polițiști înarmaţi care blocaseră traficul. Se petrecea ceva pe 
stradă, iar ofiţerul se întoarce să arunce o privire. Echipajul 
SWAT pornește: doi dintre ei se îndreaptă încet spre ușile firmei 
Lindblad & Wiman. Unul dintre ei are o mitralieră în mâini, în 
timp ce al doilea pare să scoată o pereche de cătușe din 
buzunarul de la centură. 

Deschid cu grijă ușa de la intrare. Klara zărește pentru o clipă 
jacheta roșie și părul Gabriellei. După care polițiștii strigă ceva 
ce nu reușește să înţeleagă. Dar deja este aproape de baricadă, 
privind dincolo de ea, cu inima bătându-i să-i sară din piept. 

— Ți-am zis să te întorci la mașină! 

Brusc, în fața ei apare un poliţist cu o cască neagră, cu ochii 
plini de adrenalină și autoritate. Nu-l auzise vorbind, abia dacă-l 
văzuse. De data aceasta se oprește pe loc. 


VP - 76 


Gabriella este pe treptele firmei, iar polițiștii se îndreaptă spre 
ea. În ciuda distanţei, Klara îi aude vocea uluită, șocată. 

— Ce naiba se întâmplă aici? strigă ea. 

Este încercuită de trei polițiști. Totul se întâmplă atât de 
repede și pare atât de rupt de realitate, încât Klara nu mai 
înţelege nimic. O aude pe Gabriella ţipând din nou și observă că 
polițiștii își schimbă tactica; nu mai sunt separați, se văd doar 
mișcări rapide și violente. Incep să strige: 

— La pământ! Nicio mișcare! 

Cel puţin doi dintre ei o apucă pe Gabriella și o așază în 
genunchi, după care o întind pe trotuar. Pe burtă, cu fața pe 
asfalt. Se așază peste ea, făcând-o una cu pământul. 

Klara dă să vorbească, mai face un pas spre baricadă, 
simţindu-și întregul corp pulsând, tremurând de îndoială și 
adrenalină. 

— E ultima oară când îţi spun să te întorci la mașină! 

Ofițerul strigă la ea. Stă în faţa ei, iar Klara se oprește. Se uită 
la el cu ochii mari, după care face un pas în spate, și apoi încă 
unul, cu mâinile ridicate. 

— Ce..., începe ea să spună. Ce se întâmplă aici? 

— Te arestez dacă nu te urci imediat în mașină! zice ofițerul. 

E tânăr, își spune Klara în timp ce face un pas în spate. Nu are 
mai mult de douăzeci și cinci de ani. Mâinile îi tremură. Ce mai 
contează? Simte portiera mașinii în spate, vede un ofițer de 
poliţie deasupra Gabriellei, trăgându-i mâinile la spate ca să-i 
pună cătușele. O aude pe prietena ei ţipând, îi aude vocea 
supărată și confuză. 

— E prietena mea! îi strigă Klara disperată poliţistului, 
forțându-se să-și ferească privirea. Ce-i faceți? 

Polițistul nu spune nimic, ci continuă să se uite la ea cu ochii 
aceia întunecați și agitaţi. 

— La naiba! E avocat! continuă Klara. Nu puteţi să faceţi ce 
vreți, înţelegi? Există reguli, legi și... 

Polițistul își duce mâna la cătușele agăţate de centură. E clar 
că nu avea de gând să mai tolereze prea multe din partea ei, iar 
Klara ridică din nou mâinile și se duce în spatele portierei. 

Dincolo de baricade, polițiștii o ridică pe Gabriella în picioare 
și o bagă într-o dubă neagră, după care pornesc încet pe 
Skeppsbron. 

Klara stă în mașină, cu venele pulsându-i la cap, simțind cum 


VP - 77 


întreaga lume vibrează în jurul ei. 

Ce naiba se petrece? O lăsase pe Gabriella la firmă în urmă cu 
zece minute și acum este arestată chiar în faţa biroului ei? 

În spatele baricadelor, polițiștii încep să se relaxeze și își dau 
jos căștile, în timp ce o mașină de poliţie pornește încet, în urma 
dubei, spre Slussen. O altă dubă iese de pe una dintre străzile 
laterale și se oprește în faţa intrării firmei de avocatură. Doi 
oameni în salopete albe ies din mașină. Așteaptă pe stradă în 
fața ușii, discutând cu poliţia. 

Polițistul cu ochi negri aflat la baricadă face un pas în lateral, 
pe unul dintre trotuarele late. Șoptește ceva în cască, după care 
face semn cu mâna spre o mașină aflată la coada care se 
formase acum pe Skeppsbron. Autoturismul Volvo negru iese 
din rând și pornește încet pe trotuar, până în dreptul polițistului, 
după care se oprește. Unul dintre geamurile fumurii ale mașinii 
se lasă în jos până la jumătate și apare ceva ce pare a fi un 
permis de conducere. De unde stă, Klara nu reușește să vadă în 
interiorul mașinii, dar îl zărește pe poliţist înapoind permisul, 
după care face semn mașinii să pornească spre ceilalţi polițiști. 

Mașina se oprește în spatele celeilalte dube și din ea coboară 
un bărbat la vreo șaizeci de ani, cu părul cărunt și ciufulit, 
îmbrăcat cu un pulover, o geacă din piele și cizme butucănoase. 
Bărbatul se îndreaptă spre unul dintre polițiști, îl apucă de braţ 
și împreună intră în clădire. Cei doi bărbaţi în salopete albe îi 
urmează în holul de la intrare. 

Și atunci își dă seama cine este. 

Anton Bronzelius. 

Ofiţerul Säpo de care ea și Gabriella se ciocniseră de mai 
multe ori în ultimii ani. Bronzelius, cel care le ameninţase în 
vară, pentru că intenționau să dezvăluie că Säpo știa că o 
companie rusească avea de gând să se infiltreze în forțele de 
poliţie europene. Säpo chiar le dăduse rușilor mai mult sau mai 
puţin frâu liber să organizeze manifestații în suburbiile din 
Stockholm. 

Klara și Gabriella ignoraseră amenințările lui Bronzelius şi 
aruncaseră întregul scandal în presă. Klara nu-l crezuse nicio 
clipă pe Bronzelius când acesta jurase că avea să se răzbune. 

„Nu mă vrei ca dușman, crede-mă”, îi spusese el. 

Dar acum este evident că Bronzelius trimisese echipajul SWAT 
să o aresteze pe Gabriella. Klara fusese naivă. Bronzelius se 


VP - 78 


ținuse de cuvânt. 


7 septembrie-16 octombrie 
Beirut 


„Sună-mă când se întoarce iubitul tău în oraș”, îi spusese 
Myriam. 

lar Yassim urma să se întoarcă în doar câteva zile. Dar trec 
două săptămâni și Jacob tot nu primise nicio veste de la el. Işi 
petrece timpul la ambasadă, pendulând între amintirea trupului 
lui Yassim și întâlnirea aceea îngrozitoare cu Myriam Awad. 

Expresia de indiferenţă de pe chipul ei i-a rămas întipărită pe 
retină și nu-și poate lua gândul de la ce-i spusese despre 
Yassim. Că era un terorist. 

Dar știe că nu are cum să fie adevărat. Femeia aceea nu-l 
cunoaște pe Yassim, nu știe nimic despre cine este el cu 
adevărat, despre ce este el. 

Sau poate că știe? 

Sunt prea multe variabile, prea multe informaţii contradictorii, 
prea multe emoţii, și îi este imposibil să găsească liniștea. 

În plus, nu poate să-și scoată din minte acele câteva secunde 
din filmare. Camera goală, bărbatul în genunchi în faţa lui. 
Cincisprezece ani. Nu avea cum să aibă cincisprezece ani, era 
imposibil. În plus de asta, i se întinsese o cursă. Dar nu mai 
contează. Devenise un violator. 

e 

— Nu ţi-a priit mâncarea? Eşti foarte palid, Jacob, îi spune 
Agneta. 

Își dăduse seama că era în neregulă ceva cu el, așa că îi 
sugerează să-și ia câteva zile libere să se odihnească. 

Dar chiar dacă nu are chef să fie acolo, mai ales când îl vede 
pe Vargander pășind mândru pe coridor, în drum spre întâlnirile 
stabilite în Beirut și în restul Orientului Mijlociu, știe că ar fi și 
mai rău pentru el să stea acasă. 

În schimb, o găsește pe Frida în bucătărie și o bate la cap să-l 
lase să scrie un document despre protestele care continuă și în 
septembrie, cu toate că situaţia începe să se mai liniștească 
puţin. 

— Bine, îi spune ea. Dar nu am timp să te supraveghez. Va 


VP - 79 


trebui să te ocupi tu de tot. E bine așa? 

li dă un teanc de cărţi și articole din câteva ziare în limba 
engleză și câteva nume de cercetători de la Universitatea 
Americană cu care să ia legătura, iar lui Jacob îi convine să se 
îngroape în studiul sistemului de alianţe și grupuri religioase 
extrem de complex din Liban. Citește despre falangiști, 
musulmani suniţi și creștini maroniți, despre războiul civil și 
despre compromisul forţat și ineficient care permitea ca puterea 
de stat să fie împărțită între diferite grupuri religioase. Află 
despre corupţie și nepotism, despre violență și război. Citește 
despre nemulțumirea populaţiei, care atinsese cote maxime 
atunci când guvernul nici măcar nu mai fusese în stare să 
gestioneze colectarea gunoiului. Oamenii puteau trece cu 
vederea problemele de electricitate, serviciul poștal nesigur, 
transportul public inexistent și traficul haotic. Dar mormanele de 
gunoaie care  împuţeau străzile fierbinți se pare că 
reprezentaseră punctul culminant pentru tinerii din diferitele 
grupări culturale, care se uniseră pentru prima oară pentru a 
protesta. Și nu doar tinerii sau elitele educate în Vest, ci și 
ceilalți oameni care nu-și putuseră imagina nicio alternativă 
până atunci. Totul se află acum în balanţă. Protestele sunt din 
ce în ce mai dese. Oare avea să se ajungă ca în Egipt? Sau ca în 
Siria? Sau oare compromisul sufocant avea să aibă câștig de 
cauză în cele din urmă? Nimeni nu pare să știe. lar Jacob habar 
n-are de ce scrie acest document sau pentru cine, nici măcar cât 
de lung ar trebui să fie. O face ca să fie ocupat. Dar nici nu mai 
contează acum, pentru că sarcina îl face să uite pentru o clipă 
de starea de anxietate aproape constantă din sufletul său. 

După mai bine de două săptămâni, când se dezobișnuise să-și 
verifice tot timpul telefonul, primește, în sfârșit, un mesaj: 

Nu te-am uitat. „Fantoma”. 

Doar câteva cuvinte, dar suficient să trezească în el tot ceea 
ce încercase cu disperare să uite. Yassim și Myriam. 

Stă cu telefonul în mână recitind mesajul. Ce să răspundă? Ce 
îi spui unei fantome? 

Scrie și rescrie. Cuvintele par prea mari, ca și cum nu aveau 
să încapă pe ecran. In cele din urmă, îi trimite doar un emoticon, 
o inimă mare, roșie. Nu mai este nevoie de nimic altceva. 
Yassim știe. Jacob știe că știe. 

Se trezește în dimineața următoare cu aceeași stare, care îl 


VP - 80 


însoțește întreaga zi, chiar și după ce pleacă după-amiază de la 
birou. Işi cumpără o sticlă cu vin roșu de la magazinul de la 
parterul clădirii în care locuiește. Are nevoie de liniște și de 
pace. Trebuie să nu se mai gândească la cine este Yassim. La 
riscul pe care și-l asumă. Dacă Yassim nu este terorist, atunci 
cine este? 

Nu reușește să descuie ușa cu cheia și când este pe punctul 
de a pune sticla cu vin pe podeaua de mozaic și să o apuce cu 
ambele mâini, aude o voce din umbra scărilor. 

— Când aveai de gând să-mi spui că te-a contactat? 

Jacob se întoarce și o vede pe Myriam în întuneric, sprijinită 
de perete. 

— Matti, să nu crezi că poţi să joci la dublu, spune ea. Doar nu 
ești atât de naiv încât să-ţi închipui că nu-ţi urmăream telefonul, 
nu? spune ea, făcând un pas spre el cu privirea de gheaţă. 
Habibi, te-ai băgat singur în povestea asta. Știu că simţi că se 
învârte lumea cu tine. Te întrebi dacă există vreo cale de 
scăpare. Dă-mi voie să-ţi răspund chiar eu la întrebarea aceasta: 
nu, nu există. Trebuie să faci ce e de făcut. 

Jacob o privește șocat și confuz. 

— Nu m-am întâlnit cu el. 

— Dacă nu te hotărăști odată, vei fi distrus. Trebuie să 
înţelegi asta. 

Jacob încuviințează încet. Nu vrea altceva decât să dispară. 

— Data viitoare când te contactează, mă anunţi imediat, m-ai 
înţeles? Dacă nu o faci, îţi promit că viața ta va lua o întorsătură 
neplăcută. 

Jacob nu înţelege nimic, iar ea deja știe tot. Dar înainte să 
apuce să-i mai spună ceva, femeia dispăruse din nou în umbră. 

e 

Nimic. Trece o lună și Jacob începe să creadă că probabil 
Yassim nu avea să-l mai contacteze niciodată. Stătuse cu 
telefonul în mână, scriind și rescriind tot felul de mesaje, pe care 
nu le trimite. Știe că nu poate să încalce regulile chiar dacă se 
vede cu Yassim, nu-l poate obliga pe acesta să fie mai mult 
decât o fantomă. 

Poate că așa se termină totul? Poate e mai bine așa? Nu, nu 
poate. Chiar este mai bine așa. Dacă Yassim dispare, totul va 
reveni la normal. Fără Myriam. Fără videoclipuri. Fără 
ameninţări. Fără urme de îndoială cu privire la identitatea lui 


VP - 81 


Yassim, fără să pună în balanţă atracţia și riscul, fără să afle 
dacă Yassim era sau nu ceea ce Myriam spune că e: un terorist. 
Un ucigaș. 

In cele din urmă, vara se termină și un soare timpuriu de 
toamnă alunecă într-un unghi nou peste trafic și peste găurile 
lăsate de gloanțe, peste cafenelele de pe trotuare, iar în urma 
protestelor nu mai sunt decât graffiti, amintiri și conversații. 
Compromisul câștigase. Poate că oamenii fuseseră deja martori 
la prea multe războaie prin părţile acelea ca să mai treacă 
printr-o nouă revoluţie? Jacob continuă să lucreze la documentul 
lui și începuse să se întâlnească cu cercetători de la 
universitate, oameni atât de prietenoși și de interesanți, încât 
uneori aproape că reușește să nu se mai gândească la Yassim. 

e 

Într-o zi, aflat pe podul pietonal de la colosul din beton Zaha 
Hadid, care găzduieşte Institutul de Relații Internaționale al 
Universității Americane, simte telefonul vibrând în buzunar. 
Tocmai avusese o întâlnire foarte productivă cu un profesor 
palestinian, care îi dăduse o stare de liniște pentru prima oară în 
ultima vreme. 

Începuse să se întunece, dar campusul este încă plin de 
studenţi în drum spre ultimele cursuri pe ziua aceea și de greieri 
ascunși pe panta ce duce spre terenul de fotbal și spre mare. 
Este începutul lui octombrie. Jacob simte încă aerul cald și 
plăcut mângâindu-i obrazul, dar când pășește pe pietrișul ce 
înconjoară Ovalul Verde, se simte o briză furișându-se printre 
copaci și clădiri. Studenţii o simt și ei. Își mai încheie câte un 
nasture la cămăși și se apropie unii de alţii, parcă vrând să se 
adăpostească de ce avea să vină. E ca și cum simt toţi în același 
timp: nu e toamnă încă, dar nu mai e nici vară, și un fel de 
melancolie se așterne peste oraș. 

Când își scoate telefonul, vede că numărul este blocat și orice 
sentiment de liniște se risipește. Când răspunde, fiecare detaliu, 
oricât de mic, iese la iveală și se oprește și se sprijină de un zid 
scund, ascultând. Haosul și stresul aproape că îl lasă fără 
suflare. Dar asta nu este tot. Mai este ceva acolo, ceva care îl 
înspăimântă și mai tare. Să fie oare vorba de dragoste? 

După conversație abia dacă mai poate să se ţină pe picioare, 
se îndreaptă poticnindu-se spre o bancă și se așază pe ea cu 
ochii închiși, cu telefonul cald încă în mână. Vântul pleacă 


VP - 82 


ramurile pinilor din spatele lui, gonindu-i pe studenţi. Însă Jacob 
ar putea sta acolo pentru totdeauna, în acest moment de 
așteptare și de împlinire, de visuri fără speranţă pe care le 
purtase în suflet timp de aproape două luni. Simte cum îl 
străbate un șoc electric; se miră că hainele de pe el nu ard în 
flăcări. 

Se ridică ușor în picioare și trece pe lângă treptele ce duceau 
spre West Hall și pe lângă stâlpi, în drum spre poarta principală. 
Își amintește fiecare silabă rostită de Yassim în acea scurtă 
conversație. 

— Mi-a fost dor de tine. Vrei să ne întâlnim într-o oră? Mai ţii 
minte unde locuiesc? 

Dacă mai ţine minte? Își amintește tot, fiecare nuanţă, fiecare 
detaliu nesemnificativ. 

Yassim închide telefonul înainte ca Jacob să aibă timp să 
răspundă. Vântul se înteţește din nou și el se lasă purtat prin 
campus, până pe Bliss Street. 

Este deja la jumătatea pantei care coboară spre mare, când 
își amintește de Myriam Awad și îl copleșește îndoiala. Dar totul 
pare atât de nesemnificativ acum că îi auzise vocea lui Yassim. 
Atât de ușor. Atât de simplu prin comparație. 

Mărește pasul. Oricine ar fi Yassim, orice avea să i se 
întâmple lui Jacob, nu mai contează. Singurul lucru ce contează 
este că o să-l vadă din nou pe Yassim. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Nu durează mai mult de câteva minute până când traficul se 
fluidizează din nou. Când Klara ajunge în dreptul clădirii, în faţa 
intrării firmei Lindblad & Wiman mai sunt doar duba neagră și 
câţiva polițiști în uniformă. Începuse să ningă, la început doar 
câţiva fulgi de zăpadă singuratici, dar ninsoarea se înteţește 
repede și, curând, un strat subţire de zăpadă acoperă drumul. 

Klara strânge volanul cu ambele mâini, după care își 
îndreaptă privirea spre biroul Gabriellei. Ar fi dat orice să știe ce 
se petrece înăuntru. 

Ce e de făcut? Trebuie să-și adune gândurile și conduce până 
se trezește din nou în Gamla Stan, pe aceeași stradă ca mai 


VP - 83 


înainte. 

Este de neînțeles. Gabriella, arestată în plină stradă. 
Încătușată și aruncată într-o dubă SWAT. 

Klara oprește pe Munkbroleden și parchează într-un loc pentru 
persoane cu handicap, în faţa restaurantului Trattoria Romana. 
Se apleacă și își sprijină fruntea de plasticul rece al volanului. 
Volvoul negru din Sankt Anna. Același Volvo pe care îl văzuse la 
benzinărie în drumul lor spre Stockholm. Gabriella arestată. 

Trage adânc aer în piept, se lasă pe spate și închide ochii 
câteva clipe înainte să deschidă portiera și să iasă în aerul rece. 
Aruncă o privire spre semnul ce arăta că era un spaţiu de 
parcare pentru persoane cu handicap. La naiba. 

Pornește pe jos înapoi spre Skeppsbron. Aerul rece și proaspăt 
îi limpezește gândurile. Singurul lucru pe care-l poate face acum 
este să-i întrebe pe polițiștii aflați în fața firmei ce dracu’ se 
petrece acolo. Și unde o duseseră pe Gabriella. Avea să se 
ocupe mai apoi de restul. Pas cu pas. Ca stânca și ca sarea. 

e 

O mașină de poliţie este încă parcată pe Skeppsbron la 
numărul 28, iar Klara vede de la distanţă doi polițiști pe trepte. 
Încetinește pasul și merge pe trotuarul larg. Traficul este deja 
lejer, ca de obicei. Dacă nu ar fi fost acolo în urmă cu zece 
minute, i-ar fi venit greu să creadă că un echipaj SWAT tocmai 
arestase pe cineva în mijlocul străzii. 

La cincizeci de metri de birou, se oprește brusc. Ce avea să le 
spună odată ajunsă acolo? Dacă Säpo voia să se răzbune pe 
Gabriella pentru felul în care îl dăduse în vileag în vară, nu era și 
ea în pericol? Într-adevăr, Gabriella devenise un critic foarte 
vizibil și vocal al metodelor folosite de Säpo și, cu toate că 
serviciul refuzase să facă orice fel de comentariu cu privire la 
întreaga situaţie, nu există niciun dubiu că povestea avusese un 
impact asupra încrederii publicului în organizaţie. Dar de aici și 
până la a căuta răzbunare? Era o nebunie. 

Ajunsă pe trepte, se îndreaptă spre cei doi polițiști, o femeie 
tânără, blondă, cu părul prins în coadă, și un bărbat de vârstă 
mijlocie, chel. 

— Nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici? întreabă Klara. 
Treceam cu mașina prin zonă și am văzut că arestaţi pe cineva. 

Ambii polițiști se întorc spre ea. 

— Nimic, spune bărbatul. O acţiune de rutină. 


VP - 84 


— Dar a fost atât de dramatic, încearcă Klara să-i tragă de 
limbă. Aţi blocat traficul, am văzut chiar și un echipaj SWAT, nu-i 
așa? 

— După cum v-am spus deja, a fost o acţiune de rutină. 

Klara își îndreaptă atenţia spre tânăra polițistă. 

— Unde aţi dus-o după ce aţi arestat-o? zice ea. La 
închisoarea din oraș? 

— Persoana arestată va fi dusă la interogatoriu. Nu știu exact 
unde, răspunde femeia. Nu vă putem ajuta cu alte informaţii. 

— Dar aceasta este o firmă de avocatură, spune Klara. Nu 
cred că e ceva de rutină să arestezi un avocat, nu-i așa? 

— De unde știți că am arestat un avocat? o întreabă femeia. 
Aveţi vreo legătură cu persoana pe care am arestat-o? 

— Nu, pur și simplu eram prin zonă, după cum v-am spus mai 
devreme. Eram doar curioasă. 

Femeia schimbă o privire cu partenerul ei. Atitudinea Klarei le 
stârnise interesul. 

— Nu sunteți dumneavoastră cea care conducea mașina din 
care a ieșit suspecta? o întreabă bărbatul. 

Klara își dă seama imediat că nu mai e o idee bună să rămână 
acolo, că n-ar fi trebuit să-i întrebe nimic, așa că face câţiva pași 
înapoi. Poliţista se îndreaptă spre ea și ridică mâinile, ca să-i 
arate că nu are de gând să-i facă nimic. 

— Vrem doar să vă punem câteva întrebări, spune ea. 

Dar Klara se întorsese deja cu spatele și o luase la fugă cât de 
repede putuse, cu inima în gât. O luaseră pe Gabriella, nu putea 
să se lase și ea prinsă. 

Mai are doar zece metri până la o alee micuță ce dă în Gamla 
Stan și schimbă direcţia atât de brusc, încât aproape că își 
pierde echilibrul pe piatra cubică, dar reușește cumva să 
rămână în picioare. Îi aude la doar câţiva metri în spatele ei, 
strigând după ea și știe că erau pe urmele ei. 

Aleile înguste din zona veche a orașului sunt ca un labirint, 
atât de întortocheate, încât Klara nu mai știe în ce direcție să o 
ia. Nu se gândește decât că trebuie să meargă mai departe și să 
nu ajungă într-o fundătură. 

Începe să alerge mai repede decât o făcuse vreodată și 
cotește brusc după un colț unde erau două biciclete sprijinite de 
zid. Trece pe lângă ele și le dărâmă ca să-și încetinească 
urmăritorii, după cum văzuse în filme. Bicicletele cad cu zgomot 


VP - 85 


în spatele ei și cineva strigă: 

— Oprește-te! 

Dar ea nu se oprește. Continuă să alerge pe străzile înguste și 
pustii. Gaffelgrând,  Pelikangrând.  Dintr-odată, ajunge pe 
Osterlânggatan, care este mai lată. Magazine, cafenele, turiști. 
Mai aleargă câţiva metri, după care ajunge sub o arcadă joasă, 
într-o curte interioară. 

O fundătură. 

Panica pune stăpânire pe ea. Se uită în jurul ei, căutând să se 
ascundă undeva, oriunde. Vede o bicicletă de transport parcată 
pe stânga, cutia de marfă fiind acoperită cu o husă. 

Trage husa, o deschide la un colţ, se bagă în cutie și trage 
repede fermoarul. 

Cineva este deja în curte, îi aude pașii. Se îndepărtează de 
ascunzătoarea ei, după care se oprește și se îndreaptă spre ea, 
pe strada cu piatră cubică acoperită de zăpadă, din ce în ce mai 

aproape. Până când ajunge lângă husă, singurul lucru care o 
desparte de urmăritorii ei aflați la mai puţin de un metru 
distanţă. Îl aude pe poliţist vorbind la staţie. Închide ochii și-și 
ţine răsuflarea. 


16 octombrie 
Beirut 


O oră, spusese Yassim, dar lui Jacob îi ia doar douăzeci de 
minute să-și croiască drum prin traficul de pe străzile ce duceau 
spre Cornichen și spre mare. Are gura uscată din cauza oboselii 
și neliniștii, așa că se oprește la un chioșc să-și cumpere o Coca 
Cola Zero. Mai sunt patruzeci de minute până la ora la care îl 
chemase Yassim, dar Jacob este deja acolo; vede pereţii din 
sticlă ai clădirii între șantiere și macarale. 

Se plimbă pe stradă și se oprește pe o bancă peste drum de 
clădire. Deschide sticla de suc, bea cu sete și se lasă pe spătar, 
cercetând din priviri partea laterală a clădirii. Apartamentele 
sunt goale și cufundate în întuneric, simple cheltuieli pe o foaie 
de calcul într-un birou undeva în Dubai, cumpărat de investitori 
cu bani câștigați de pe urma petrolului, care nu fuseseră 
niciodată gândite ca spaţii de locuit. 

Numără până la etajul opt, urmărește cu privirea terasele 


VP - 86 


până la colţul clădirii, unde zărește o siluetă. Simte cum i se taie 
respirația. 

Yassim. 

El este, i-ar fi recunoscut silueta oriunde și oricând. Yassim 
stă cu telefonul la ureche, în colțul terasei, privind spre 
Cornichen și spre mare. Jacob se simte vinovat, ca un spion. Nu 
are niciun drept să stea acolo, la umbră, ca un obsedat, dar nu- 
și poate lua ochii de la el. Yassim încheie convorbirea, bagă 
telefonul în buzunar și se întoarce în apartament. 

O clipă mai târziu, telefonul lui Jacob începe din nou să 
vibreze. Un număr ascuns. 

— Alo? răspunde el în engleză. Sunt deja în faţa clădirii. 

— Nici nu mă îndoiam, se aude vocea neînduplecată a lui 
Myriam. Matti, îți mai amintești ce ţi-am spus data trecută? 

Jacob închide ochii și o așteaptă să continue. 

— Ți-am spus să mă suni imediat ce te contactează. Dar nu ai 
făcut-o. 

— Pur și simplu..., începe el, m-am speriat. 

— Nu se poate. Știi prea bine ce ai de făcut. Trebuie să mă 
suni la numărul pe care ţi l-am dat de îndată ce primești vești de 
la el. E clar? 

— Da, șoptește Jacob. E clar. 

Închide telefonul și privește din nou spre apartamentul lui 
Yassim. Terasa este goală, dar urmărește cu privirea șirul 
ferestrelor până vede două persoane în apartamentul întunecat 
al lui Yassim. Una dintre persoane este Yassim, cealaltă, un 
bărbat aproape la fel de înalt, dar ceva mai în vârstă. Par să 
poarte o discuţie serioasă. Yassim îl ascultă, ca și cum 
interlocutorul are mai multă autoritate. 

Jacob verifică din nou ora pe telefon. Mai are douăzeci de 
minute până la ora stabilită. Se îndreaptă spre intrare. Oare să 
ia, pur și simplu, liftul până sus și să sune la ușă? Dar Yassim 
are un oaspete. 

Se așază pe un zid scund, având grijă să nu fie văzut de 
paznicul înarmat din fața clădirii lui Yassim, dar cu vedere spre 
intrare. Câteva minute mai târziu, vede un bărbat ieșind din 
clădire. Pare stresat și îi întinde paznicului câteva bancnote, 
spunându-i ceva. Acesta încuviințează, mulțumit, iar bărbatul 
aruncă o privire în stânga și în dreapta, parcă încercând să se 
asigure că nu este urmărit. Apoi traversează strada cu telefonul 


VP - 87 


la ureche și se îndreaptă direct spre locul în care stă Jacob. 

Este bărbatul din apartamentul lui Yassim, Jacob este sigur de 
asta, chiar și de la distanţă. Are un aer atât de autoritar, chiar și 
în felul în care se mișcă, o prezenţă impunătoare. Să tot aibă 
vreo cincizeci de ani și este îmbrăcat într-un costum scump, 
albastru-închis. Părul cărunt, bogat, este pieptănat frumos pe 
spate. Când se oprește și aruncă o privire pe stradă, Jacob 
tresare. Are impresia că bărbatul se uită fix în ochii lui, de parcă 
ar ști exact cine este, ce așteaptă acolo. Brusc, apare un 
Mercedes negru strălucitor cu numere diplomatice albastre. 
Bărbatul ia telefonul de la ureche, se așază pe bancheta din 
spate a mașinii și se face nevăzut în traficul haotic din Beirut. 

Jacob rămâne locului și mai bea din sticla de Cola. Se 
gândește la Myriam și la seara când îl văzuse pe Yassim pentru 
prima oară, pe terasa din Mar Mikhael. Se gândește la fotografia 
sprijinită de peretele camerei lui Yassim și la trupul gol al 
acestuia. Se gândește la bărbatul pe care tocmai îl văzuse, la 
părul lui atât de alb și la faptul că nimic nu este simplu aici, în 
Beirut, nimic nu este ceea ce pare a fi. 

Lasă sucul lângă el și se ridică în picioare, neliniștit și deodată 
speriat. De parcă se uită la el însuși și la situaţia sa de undeva 
din exterior. Un biet suedez naiv se îndrăgostește de un bărbat 
pe care nu-l cunoaște. Nu este nici îndeajuns de cunoscător, nici 
îndeajuns de talentat pentru a face față situaţiei cu Yassim și 
Myriam. 

Işi trece degetele prin păr și se îndepărtează de clădirea lui 
Yassim, pornind spre Hamra, înapoi la viaţa lui normală, departe 
de nebunia și de pericolul acela. 

Și telefonul începe să-i sune din nou. 

— Unde ești? întreabă Yassim. 

Jacob se oprește. inghite în sec, închide ochii și își simte 
sângele tot mai ușor, mai ușor decât aerul, ridicându-l în aer, 
ridicându-i tot corpul, peste trafic, peste conflicte și confuzie, 
deasupra orașului, mai presus de lucrurile acelea imposibil de 
înțeles, spre ceva ce era pură emoție, instinct, dorință și 
nerăbdare. 

— Am ajuns, răspunde Jacob. Vin imediat, vin. 

e 

Mai târziu, zac amândoi goi pe aşternuturile albe ale lui 

Yassim pe patul jos, în dormitorul gol. Jacob simte brațul lui 


VP - 88 


Yassim în jurul umerilor săi, simte cum îl trage mai aproape și 
cum îl sărută. Duios, de data aceasta, nu cu patimă și 
neîndurător, cum o făcuse cu câteva clipe mai devreme. 

— Ţi-a fost dor de mine? îl întreabă Yassim, cu buzele încă 
lipite de buzele lui Jacob. 

Jacob se strânge mai aproape de Yassim și îi dezmiardă din 
nou gura cu limba. Simte cum începe din nou să se excite, chiar 
dacă trecuseră doar câteva minute de când se eliberase în gura 
fierbinte și dornică a lui Yassim. 

— Da, șoptește el. Am crezut că n-o să te mai întorci 
niciodată. 

Yassim se dezlipește de el și îl ia de mână. Pe chip îi apare din 
nou expresia aceea de tristețe, la fel ca data trecută. Parcă 
trecuse o veșnicie de atunci. 

— Dar m-am întors, spune el. E imposibil să stau departe de 
tine. 

— Asta vrei? îl întreabă Jacob. Să stai departe de mine? 

Nu caută doar o confirmare, nu vrea doar să-l audă pe Yassim 
spunând: „Nu, bineînţeles că nu. Vreau să fiu cu tine pentru 
totdeauna”. O spune pentru că nu știe ce se petrece acolo, cine 
este Yassim. 

Dar prietenul său se ridică și își trage pe el chiloţii albi și 
cămașa. 

— Hai, spune el. Hai să mâncăm ceva. 

e 

Până când Jacob pune pe el blugii și tricoul și iese în livingul 
spaţios, Yassim deja luase laptopul de pe masă ca să facă loc 
pentru cutiile cu salate și feluri de mâncare. Deschide o pungă 
cu lipii și le rupe în bucăţi. 

— Am luat niște mâncare pe drum, spune el, cu zâmbetul pe 
buze. M-am gândit că o să-ţi fie foame. 

Jacob încuviinţează, mișcat de gestul lui, și nu-și ia ochii de la 
Yassim, cu toate că acesta nu se uită direct la el. Jacob îi 
privește în timp ce umple farfuriile și pune pâinea într-un 
coșuleț. Jacob nu vrea altceva decât să se ducă la el și să-l ia în 
braţe. Toate îndoielile de mai devreme par insignifiante. Simpla 
idee că Yassim este cine spune Myriam pare de-a dreptul 
ridicolă. Brusc, simte că e gata să-i spună totul. Despre Myriam, 
despre episodul de la baia turcească, despre ameninţări și 
acuzații. Dar ceva îl oprește și își ferește privirea. O urmă de 


VP - 89 


suspiciune. 

— Ai fost la Alep până acum? întreabă el încet. 

Yassim îi pune tabbouleh pe farfurie și varsă puţin ulei de 
măsline într-o cutie plină de baba ganoush. 

— Am fost peste tot, răspunde el, vag. Merg unde e nevoie de 
mine. 

Jacob încuviinţează. Ce motive ar avea să mintă? Și totuși, nu- 
și poate scoate din minte cuvintele lui Myriam. Toate planurile 
contradictorii. 

— Am ajuns un pic mai devreme, începe Jacob, ezitând. Așa 
că am așteptat afară. Face semn spre fereastra prin care lumina 
galbenă a orașului se revarsă pe podeaua din beton gri. A venit 
cineva pe la tine chiar înainte să ajung eu? 

Yassim ia o înghiţitură și îl privește întrebător, după care dă 
ușor din cap. 

— Poftim? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Mi s-a părut că am văzut pe cineva la fereastră, răspunde 
Jacob, coborând privirea. Dar probabil că m-am înșelat. 

Dar nu se uitase spre apartamentul lui Yassim? Nu-l văzuse 
chiar pe Yassim? Fusese atât de sigur atunci. Dar acum Yassim îi 
zâmbește. 

— Jacob, cred că ai spionat apartamentul greșit, spune el, 
după care mai ia o înghiţitură de pâine. Nu sunt singurul care 
locuiește în clădirea asta. 

Jacob ridică din umeri. 

— Ai dreptate. Scuze. 

Doar că apartamentul lui Yassim pare singurul locuit. Și este 
absolut sigur că i-ar recunoaște oricând silueta. Dar nu mai 
spune nimic. Se înfruptă din humus și mai ia o gură de apă. 

— Povestește-mi cum e viaţa la ambasadă, spune Yassim. 
Vreau să aud și altceva în afară de război și suferinţă. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Fiecare bătaie a inimii se simte ca o mică explozie, care le va 
atrage atenţia, își spune Klara, ghemuită sub husă. Își ţine 
răsuflarea în momentul în care vede picioarele poliţistului 
frecându-se de materialul care reprezintă singura ei apărare. 


VP - 90 


Este atât de aproape de ea. 

După care aude alţi pași intrând în curte și un glas gâfâind. 

— Berg! 

O voce de femeie. Poliţista. 

— Nişte martori spun că a făcut stânga pe Svartmangatan. 

— Pe Svartmangatan? răspunde Berg. Aș fi putut să jur că 
tocmai am văzut-o furișându-se aici. 

— Ei bine, nu este aici, zice femeia, vizibil agitată. O să-i 
pierdem urma dacă mai stăm aici. 

— Dar nu poți avea încredere în martori oculari. Știu ce am 
văzut, mormăie el, punând mâna pe husă. 

— Las-o baltă, spune femeia, nerăbdătoare. Dacă ea a fost la 
volanul mașinii, nu știu de ce nu au reţinut-o chiar în timpul 
raziei. 

Bicicleta se clatină când Berg se lovește din greșeală cu 
șoldul de ea. 

— La naiba! mormăie el. 

— Nici măcar nu știm dacă e implicată în vreun fel în 
povestea asta, continuă femeia. 

— Dar știi și tu cum e, zice Berg. Nu o iei la fugă dacă nu ai 
nimic de ascuns. 

— În orice caz, nu este problema noastră, spune femeia. Vor 
să ne întoarcem la postul nostru. L-am lăsat pe Anttila în locul 
nostru, dar iese din tură în trei minute. 

Polițistul oftează. 

— O razie antiteroristă la o firmă de avocatură și noi lăsăm 
chestii neterminate. Parcă am fi niște amatori. 

— Nu te mai văita atât, zice femeia, epuizată. Nimeni nu vrea 
să audă asta. 

Bocancii lor calcă zăpada care acoperă curtea interioară și 
trec pe sub arcadă, pe Osterlânggatan. 

e 

Klara stă acolo până pierde de tot noţiunea timpului și începe 
să tremure de frig din toate încheieturile. În cele din urmă, se 
ridică încet în mâini și în genunchi. Deja nu-și mai simte 
degetele și se chinuiește să dea husa la o parte, ca să iasă din 
ascunzătoare. 

Razie antiteroristă. Cuvintele îi răsună în minte. 

Oare Gabriella chiar fusese arestată într-o razie antiteroristă? 

Klara își amintește de telefonul de seara trecută, de 


VP-91 


conversaţia pe care o auzise prin ușă. Gabriella își dăduse 
întâlnire cu cineva în Bruxelles. Cu toate că era puţin sceptică, 
tot se arătase dispusă să ia avionul spre Bruxelles. După 
măcelul teribil de la Bataclan din centrul Parisului din urmă cu 
doar o săptămână, toată lumea stă ca pe ghimpi. 

Dacă nu este încercarea lui Bronzelius de a-și pune în practică 
amenințările, atunci este o mare neînțelegere la mijloc. Despre 
ce altceva ar putea fi vorba? 

lese pe Osterlânggatan, dar se furișează din nou pe una 
dintre străzile lăturalnice. Își simte din nou mâinile și picioarele. 
Să încerce oare să se întoarcă la mașina Gabriellei? Se prea 
poate ca poliţia să fie cu ochii pe ea. Dar cum ar fi putut să știe 
unde parcase? 

O ia spre Kornhamnstorg, unde lăsase mașina înainte de 
încercarea ei eșuată de a vorbi cu poliţia. 

Când ajunge pe Mâlartorget, vede mașina parcată pe locul 
pentru persoane cu handicap din faţa restaurantului Trattoria 
Romana. Se oprește la cincizeci de metri de ea și aruncă o 
privire de-a lungul străzii. Nici urmă de polițiști. Nimic ieșit din 
comun. Doar o duminică de iarnă perfect banală, adormită, în 
centrul orașului Stockholm. 

Când ajunge la mașină nu găsește nici măcar o înştiinţare de 
amendă. Îi tremură mâinile după evenimentele din ultimele ore. 
Aruncă o privire spre restaurantul italian și simte că ar fi dat 
orice pentru un pahar cu vin. Doar unul. Ca să se calmeze și să- 
și limpezească gândurile. 

Dar nu o face. Deschide portiera și urcă în mașină. Ar fi prea 
stupid ca după ce petrecuse douăzeci de minute fugind de 
poliţie, să fie arestată pentru conducere sub influența alcoolului. 
Apasă butonul de pornire și bagă mașina în viteză. Zărește cu 
coada ochiului o geantă pe scaunul pasagerului. Gabriella nu o 
luase cu ea. 

Klara oprește motorul, trage frâna de mână, după care se 
apleacă și ia geanta mare, din piele, decorată cu un model 
cunoscut de monograme aurii. Scoate din ea un pulover, o trusă 
de farduri și hainele pe care Gabriella le purtase ieri și le pune 
pe scaunul pasagerului. Știind că avea să petreacă doar o 
noapte în arhipelagul Sankt Anna, nu-și împachetase prea mult 
lucruri. 

Nu găsește nici laptopul, nici telefonul pe care probabil că îl 


VP - 92 


luase cu ea, ci doar un încărcător la fundul genţii, o perie de păr, 
un pachet de gumă de mestecat, o pudră scumpă și o sticlă de 
apă pe jumătate goală. 

Aude ceva zângănind și găsește cheile de la apartamentul 
Gabriellei. Dar asta este tot. Nimic de valoare. Nimic care să-i 
dea vreun indiciu despre ce avea Gabriella de gând să facă, 
despre motivul pentru care fusese arestată. 

Klara observă ceva ciudat pe eticheta pudrei și la fundul 
genţii mai simte ceva. Este o agendă neagră, subţire pe care nu 
o observase la început. O scoate, bagă restul lucrurilor Gabriellei 
înapoi în geantă, după care deschide agenda la prima pagină. 


20 octombrie 
Beirut 


Jacob se trezește lângă Yassim într-o cameră întunecată, 
singura din apartament care nu are pereţi translucizi. De fapt, 
este tocmai opusul transparenţei, datorită draperiilor groase. În 
ciuda întunericului, zărește chipul lui Yassim, cu ochii închiși, cu 
gura pe jumătate deschisă. Doarme atât de liniștit acum, spre 
deosebire de mai devreme, când se foise atât de mult în somn, 
încât Jacob se trezise și îi văzuse chipul încruntat. Buzele i se 
mișcau, ca și cum ar fi spus ceva, o rugăciune, însă fără cuvinte, 
iar Jacob îl îmbrăţișase și așteptase să se liniștească. 

Este a patra noapte la rând când dormise acolo. A patra zi la 
rând când venise aici direct de la muncă și începuseră să se 
sărute cu dorință încă de pe hol, abia reușind să ajungă în 
dormitor, a patra noapte în care mâncaseră în living, printre 
luminiţele orașului, în timp ce Yassim insistase să stea departe 
de ferestre și de balcoane. 

— Suntem fantome, dragul meu, îi spusese el. Nu putem lăsa 
pe nimeni să ne vadă. Ce se întâmplă aici e doar între noi doi. 

După care îl trăgea pe Jacob în dormitor și îl săruta până îl 
făcea să uite de toate și să simtă doar dorinţa pentru el. Până ce 
amintirea trădării lui dispăruse aproape cu totul. 

Pentru că asta este doar între ei doi. 

In fiecare dimineaţă, în drum spre ambasadă, Jacob o sună pe 
Myriam să-i dea raportul, simțind trădarea arzându-l în gât și în 
piept. Doar ca să o ţin la distanţă, își spune el, doar ca să 


VP - 93 


salveze ce mai rămăsese din viaţa lui. Și în fiecare dimineaţă îi 
aude frustrarea crescând. 

— Dumnezeule, doar nu-ţi petreci tot timpul trăgându-ţi-o, îi 
spune ea. Trebuie să faci rost de parola de la laptopul lui ca să 
încarci USB-ul. Inţelegi? Ai o treabă de făcut. Concentrează-te pe 
asta. 

Fiecare apel îl obligă să se confrunte pe sine însuși, să-și 
înfrângă îndoielile și grijile. Fiecare conversaţie cu Myriam îl 
obligă să nu mai creadă spusele ei. Nu poate fi adevărat, Yassim 
nu poate fi cine spune ea că este. 

Dar dacă este adevărat? 

Are vreo dovadă că Yassim nu e un terorist? Are el vreo 
dovadă că Yassim nu poate fi deopotrivă persoana descrisă de 
Myriam și persoana pe care ajunsese să o cunoască Jacob? 

USB-ul îi arde în buzunar. Ştie că nu are încotro, că trebuie să 
facă tot ce-i spune Myriam. Nu există cale de scăpare. Nu are 
încotro, pentru că îl obligă, dar și pentru că nu poate fi sigur. 
Pentru că există limite chiar și pentru el, chiar și pentru 
naivitatea lui, pentru dorinţa lui și pentru dragostea lui. Pentru 
că, oricât de mult nu vrea să se gândească la asta, oricât 
încearcă să nu simtă asta, adevărul este că nu știe cine este 
Yassim. 

e 

Jacob se ridică ușor, ca să nu-l trezească pe Yassim. Își trage 
pe el o pereche de boxeri și pășește pe vârfuri, în picioarele 
goale, pe podeaua rece până în living, unde este orbit de lumina 
dimineţii care intră prin ferestrele uriașe. 

Umple espressorul moka cu cafea dintr-un borcan din dulap și 
pornește aragazul. In timp ce așteaptă să fiarbă cafeaua, se 
așază la masă, în faţa laptopului. Se apleacă nesigur. Cu mâinile 
tremurânde ridică ecranul și este întâmpinat de fotografia aceea 
neclară în spatele căsuței care îi cere parolă. 

Oftează, închide din nou laptopul și începe să-și verifice 
mesajele și știrile, dar telefonul îi scapă din mână și cade pe 
podea. Intinde din instinct piciorul încercând să-l salveze, dar 
reușește cumva să-l împingă sub masă. 

Lasă să-i scape o înjurătură și se târăște sub masă. Dă cu 
capul de ceva rece și ascuţit și scoate un suspin de durere 
înainte să se întoarcă să vadă de ce s-a lovit. 

li ia ceva timp să înțeleagă la ce se uită. Lipită cu bandă 


VP - 94 


adezivă, sub masă, este o armă neagră. Tresare și o atinge ușor 
cu degetele. 

Îl aude pe Yassim în camera vecină. Se întoarce repede, își ia 
telefonul și iese de sub masă. Inainte ca Yassim să apară din 
dormitor, este din nou pe scaun. 

— Ai dormit bine? îl întreabă Yassim, îndreptându-se spre 
aragaz. Ah, ai pus deja de cafea! 

E un pistol sub masă; este singurul lucru care îi trece prin cap 
lui Jacob. Știe că nu e ceva neobișnuit ca oamenii să umble 
înarmaţi prin părţile acelea, nu e ca în Suedia. Și totuși, cum se 
făcea că era un pistol sub masă? 

— Da, spune el. Am dormit neîntors. 

Yassim toarnă cafeaua în două ceșcuţe și pune una pe masă 
în faţa lui Jacob, după care se apleacă și-l sărută pe obraz. 

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? întreabă el. Arăţi de parcă ai 
văzut o fantomă. 

Jacob își drege glasul, încercând să se adune și ia o gură de 
cafea neagră și tare. Ce mai poţi să spui când găsești o armă 
sub masa cuiva de care te simţi atras în mod iremediabil, dar pe 
care îl bănuiești că ar putea fi terorist? 

— Și nu-i așa? răspunde Jacob. Tu ești fantoma mea. 

Îi ia mâna lui Yassim și i-o sărută, fără să-și poată scoate din 
minte mesajul lui Myriam: „Nu uita, nu e cine spune că e”. 

Dar cine spune că e? Jacob nu știe nimic despre Yassim. Decât 
că se simte mai atras de el decât de oricine altcineva. Și că e 
reciproc. Yassim nu-și poate lua nici el mâinile de pe Jacob, nu 
poate să stea fără el. Ce altceva făcuseră în ultimele patru 
nopți? 

Jacob ajunsese târziu, direct de la muncă, unde zăbovise cât 
putuse el de mult, în ciuda faptului că nu avea mai nimic de 
făcut, pentru că în această seară Yassim îi spusese că are, 
chipurile, întâlniri cu câţiva clienţi. Mâncaseră împreună, după 
care făcuseră sex. Poate că nu pare serios. Dar între ei e ceva 
mult mai mult decât sex și mâncare la pachet. Și totuși, ce 
anume îi povestise Yassim despre viața lui? Familia lui este din 
Siria, dar locuiește în Anglia. Lucrează ca fotograf. 

Jacob aude în minte vocea lui Myriam. Simte pistolul rece la 
atingere. Un val de îndoială, teamă și confuzie. 

— Uneori chiar mi se pare că ești o fantomă, spune Jacob. Nu 
știu nimic despre tine. 


VP - 95 


Yassim râde și ia o gură de cafea. Dar lui Jacob i se pare că 
detectează o urmă de tristeţe, ceva mai mult decât faptul că 
Jacob i se părea drăgălaș. 

— Ce vrei să știi? Sunt o carte deschisă. 

Jacob ridică din umeri. După care deschide laptopul din faţa 
lui. 

— AŞ vrea să văd pozele pe care le-ai făcut în Siria. Eşti atât 
de departe, uneori. Vreau să văd ce vezi tu. 

Yassim mai ia o gură de cafea și se așază la masă. 

— Momentan, nu am ce să-ţi arăt. Nu sunt gata. Trebuie să 
trec prin ele și să le editez. Sunt pentru o revistă și mai am 
câteva zile până să le predau. 

Așa se întâmplase de fiecare dată când Jacob încercase să 
aducă vorba despre Yassim sau despre slujba lui. Intotdeauna 
vine cu o scuză. Aude din nou în minte glasul lui Myriam. 

— Nu contează dacă nu sunt gata, spune el frustrat. Știu că 
nu putem să fim un cuplu în afara acestor pereţi. Dar mă 
interesează, Yassim. Vreau să știu la ce lucrezi, ce ai văzut, de 
unde vii, zice el, împingând laptopul. Arată-mi doar câteva poze, 
bine? Orice. 

Yassim nu schiţează niciun gest, se uită lung la Jacob fără să 
spună nimic. Este un test. Știu amândoi prea bine. Nu aceasta 
fusese intenţia lui Jacob, dar la asta se ajunsese. 

Dar nu are puterea să-i ţină piept, nu vrea o confruntare, nu 
vrea să strice vraja aceea fragilă. 

— Las-o baltă, zice Jacob, închizând laptopul. Nu contează. 
Dacă nu vrei să-mi spui, atunci... 

Dar Yassim se întinde și ia laptopul din mâinile lui Jacob. 

— Bine, fie, spune el. Dacă ești chiar atât de al naibii de 
curios, atunci o să-ţi arăt. Dar doar câteva poze. 

Jacob încuviinţează și își trage scaunul mai aproape de el. 
Pentru o clipă își spune că nu există nicio fotografie. Nu există 
decât pasiunea aceasta orbitoare, versiunea lui Myriam și arme 
lipite sub mese. 

Degetele lui Yassim zboară pe tastatură, introducând parola, 
iar Jacob încearcă să o memoreze. Doar numere. 201207... Nu le 
vede pe ultimele două. La naiba! 

Fundalul este albastru. Pe ecran nu se află decât un singur 
fișier, fără nume. Yassim apasă pe o pictogramă Photoshop, iar 
ecranul se umple cu imagini minuscule. Mai găsește un fișier în 


VP - 96 


partea stângă, pe care Jacob nu îl văzuse la început și îl 
deschide și pe acesta. Opt imagini mici apar pe ecran și o 
deschide pe prima. Reprezintă un băiețel murdar, care stă pe 
bancheta din spate a unui camion cu o privire pierdută, 
înconjurat doar de moloz și ruine. 

— Alepul de Vest, spune Yassim, trecând la fotografia 
următoare. 

O casă fără întreg peretele din față, astfel încât se poate 
vedea direct în apartamentele oamenilor, ca într-o casă de 
păpuși. Cu fotolii, canapele și paturi. Yassim mărește imaginea. 

— Masa era încă pusă, zice el. 

li mai arată câteva poze cu civili, oameni obișnuiți, în mijlocul 
unei distrugeri și suferințe greu de imaginat. Apoi se ridică în 
picioare și toarnă cafeaua rămasă în cești. 

Jacob își scoate telefonul și face o poză la ecranul laptopului. 

— ingrozitor, spune el. Sincer, nu înţeleg de unde ai puterea 
să te uiţi la asemenea imagini. Sau de unde ai curajul de a 
merge acolo. 

— Ce faci? întreabă Yassim, întorcându-se cu faţa spre el. Nu 
mai fotografia ecranul, OK? 

Brusc, vocea îi este din nou inflexibilă, ca prima dată când 
Jacob venise aici. Ca atunci când îi spusese că, dacă ar fi fost să 
aibă secrete, le-ar ascunde mai bine. 

— Imi pare rău, spune Jacob. Le şterg. Nu știam că nu am voie 
să fac poze, am vrut doar să am ceva de-al tău. 

Dar oare acesta era adevăratul motiv pentru care le 
fotografiase? 

— Șterge-le, zice Yassim. Rezoluţia e slabă și încă nu au fost 
publicate. 

Jacob deschide aplicaţia de fotografii din telefonul său, 
selectează pozele și ţine degetul deasupra pictogramei „coș de 
gunoi”. Dar nu apasă. 

— Bine, spune el. Îmi pare rău. 

— Trebuie să mă întrebi mai întâi, zice Yassim, venind mai 
aproape de Jacob și privindu-l drept în ochi. Se apleacă ușor și îl 
apucă strâns de bărbie. Nu suntem căsătoriţi, indiferent cât de 
mult îţi place de mine. Înţelegi? 

Jacob încuviințează. Se simte din nou prost și naiv. În același 
timp se simte excitat de mustrările lui Yassim. Se simte atras de 
violenţa lui. Și nu ștersese fotografiile. 


VP - 97 


— Sunt doar impresionat de tine, șoptește el. Nu înțeleg cum 
poți să mergi atât de des în Alep, cum poţi să faci lucrurile pe 
care le faci. 

Yassim îi dă drumul și începe să râdă slab. Ridică din umeri și 
mai ia o gură de cafea. 

— Fac ce trebuie să fac, spune el. Cunosc deja orașul. Am 
contactele mele. Pur și simplu, nu am energia să vorbesc despre 
asta când ajung acasă. Sunt două lumi diferite. Uneori pare a fi 
ceva mai mult decât atât. 

Yassim își mușcă buza de jos și se uită la el cu ochii aceia de 
care Jacob nu putuse niciodată să se ascundă. Apoi se ridică și 
se îndreaptă spre bucătărie. 

— Sunt atât de multe lucruri..., începe Yassim din nou să 
spună, cu spatele la Jacob. Atât de multe lucruri pe care nu pot 
să le împărtășesc cu tine. Mai ales nu aici, în Beirut. 

Se întoarce și se uită la Jacob cu privirea pierdută, cu o 
expresie tragică și terifiantă în același timp. Jacob regretă că îl 
împinsese până la limită, ar da orice ca lucrurile să fi continuat 
ca până atunci, fără astfel de situaţii, fără să-l forțeze în vreun 
fel. Dar se ajunsese până aici. 

— Ce fel de lucruri? întreabă Jacob. Ce nu poţi să împărtășești 
cu mine? 

Dar momentul trecuse, Yassim își acoperise abisul din priviri, 
se îndepărtase din nou de el, înlocuindu-l cu un zâmbet cumva 
enervat. 

— Nu te duci la lucru azi? întreabă el, apropiindu-se de Jacob. 
Spune-mi că nu. 

Jacob se descotorosește de senzaţia pe care o avusese cu 
câteva clipe mai înainte. Se gândește la fotografiile de pe 
laptopul lui Yassim. La interviurile pe care ar trebui să le 
transcrie. Doar că nimănui nu-i pasă, bineînţeles. Era doar o 
activitate cu care să-și ocupe timpul. 

— Nu, zice el. Nimic ce nu poate fi reprogramat. 

Yassim îl apucă de obraji și-l sărută pe gură. 

— Perfect! spune el. Ştii ce fac în Beirut oamenii care vor să 
se vadă fără să fie văzuţi, nu-i așa? 

Jacob dă din cap. 

— Ce? 

— Se duc la Byblos. 


VP - 98 


Pornesc în mașina VW Golf a lui Yassim, spre nord, pe 
autostrada denivelată, sub soarele de toamnă. les din Beirut, 
trec pe lângă plajele și cazinourile din Jounieh, printre munţi și 
mare. 

— Se spune că e cel mai vechi oraș din lume, zice Jacob. Că 
oamenii locuiesc acolo de șapte mii de ani. 

Yassim încuviinţează și îi pune mâna pe picior. Jacob citise 
despre Byblos și își amintește că Agneta îi spusese odată că 
Byblos era locul în care puteai să scapi de privirile iscoditoare 
ale familiei, un refugiu temporar perfect pentru o întâlnire sau o 
aventură. În orice caz, se simte ciudat să fie cu Yassim în afara 
apartamentului. 

Ajung la destinaţie în doar o jumătate de oră, iar Yassim 
parchează fără probleme, în stil libanez, ocupând jumătate de 
trotuar aproape de o intersecţie. 

După o scurtă plimbare printre ruinele istorice, printre elevi 
veniţi în excursie cu școala și alţi turiști, se opresc la Pepe, 
aproape de port, cu marea în faţa lor strălucind în soarele după- 
amiezii. Jacob își comandă un pahar cu vin alb, Yassim doar apă, 
după care merg la tejgheaua cu gheaţă ca să-și aleagă peștele 
pentru grătar. Este scump, mai scump decât se aștepta Jacob, 
dar Yassim nici măcar nu-l lasă să vorbească. 

— Fac eu cinste, zice el. Stai liniștit. 

În timp ce se delectează cu apetitivul, humus și pâine, 
veșnicul humus cu pâine, lui Yassim îi sună telefonul. Se scuză și 
se ridică de la masă, îndreptându-se spre scările ce duc spre 
bărcile de pescuit din port. Jacob se uită lung în urma lui. Yassim 
se încruntă din nou. Abisul din ochii lui s-a întors și este vizibil 
chiar și de la distanţa aceea. Jacob ia o gură de vin rece, iar în 
clipa aceea aude o voce mult prea familiară în spatele lui. 

— E tare frumos aici, la Pepe, nu-i așa? 

Jacob înghite vinul prea repede și se îneacă. Atunci când se 
întoarce, o vede pe Myriam așezată confortabil pe unul dintre 
scaunele din plastic de la masa din spatele lui, îmbrăcată cu o 
pereche de blugi negri și adidași. Ochii îi sunt ascunși în spatele 
unor ochelari de soare mari și negri. Caută cu mâinile 
tremurânde un șerveţel. Nu o sunase în dimineaţa aceea. 

— Ce cauţi aici? șoptește el. 

— Nu mi-ai spus că o să veniţi aici, răspunde ea. 

— Nu știu ce vrei să-ţi spun, șoptește Jacob. Sunt aici cu el. Te 


VP - 99 


rog... Lasă-mă în pace. 

Ea dă ușor din cap și își ridică ochelarii, privindu-l în ochi. 

— E vorba de încredere, zice Myriam, scuturând din cap. Ești 
un prieten în care chiar nu pot avea încredere. Să nu uiţi 
niciodată că eu văd tot. Că noi vedem totul. Nu e vorba doar 
despre mine, Jacob. Nu sunt implicate doar interesele suedeze 
în povestea asta. Sunt mulţi oameni care așteaptă să faci ceea 
ce trebuia să faci. 

Jos, în port, Yassim pare să fi terminat de vorbit la telefon. Dă 
din cap și face semne cu mâna. Myriam se ridică de la masă și 
face un pas spre Jacob. 

— A venit momentul, înţelegi? zice ea. Ai avut atâtea zile la 
dispoziţie să te ocupi de asta. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede 
că încerci să eviţi să-ţi faci datoria. 

— Cum naiba să o fac? răbufnește Jacob disperat. Are parolă 
la laptop! 

Işi întoarce din nou privirea spre port și îl vede pe Yassim 
luându-și telefonul de la ureche și îndreptându-se spre 
restaurant, făcându-i semn că-și cerea scuze pentru întrerupere. 
Jacob îi face și el cu mâna, după care se întoarce din nou spre 
Myriam. 

Dar femeia dispăruse deja, ca și cum nu ar fi fost niciodată 
acolo. Vede doar un șervețel aruncat pe masă, lângă o porţie de 
humus pe jumătate mâncată. Il întoarce și citește mesajul. 

AL TIMP PÂNĂ MÂINE. 

Atât. 

— Cu cine vorbeai? îl întreabă Yassim, așezându-se pe 
scaunul din faţa lui. 

Jacob ia paharul de vin, încercând să-și adune gândurile, 
simțind că întregul restaurant se învârte cu el. 

— Cu nimeni, spune el. O englezoaică m-a întrebat de unde 
poate să ia un taxi înapoi spre Beirut. 

— Poate că i-a plăcut de tine, zice Yassim, zâmbind. Nu ar fi 
atât de ciudat. 

Jacob se forţează să zâmbească. 

— Poate că ai dreptate. Femeile mă plac. 

Yassim se apleacă spre el și îl ia de mână, uitându-se lung în 
ochii lui. 

— Trebuie să mă întorc în Siria. Curând. 

Jacob se simte atât de ușurat că Yassim nu-l mai întreabă 


VP - 100 


despre Myriam, încât nici nu aude ce spune acesta. Dar când 
înţelege, simte un nod în gât. 

— Bine, spune el cu stoicism. Dar abia te-ai întors. 

Yassim încuviințează. 

— Dar după aceea, începe el, vrei să vii cu mine în Europa? În 
câteva săptămâni. 

Jacob tresare și îi dă drumul la mână. 

— Poftim? Ce vrei să spui? 

— Am de lucru, zice Yassim. Tocmai am primit o sarcină în 
Europa în vreo lună și nu vreau să plec fără tine. 

Șerveţelul cu ordinul lui Myriam se umezește în palma lui 
Jacob. Se uită la faţa lui Yassim, își amintește pistolul rece de 
sub masă. 

— Da, răspunde el. Da, vreau să vin cu tine. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Nu este nici măcar două după-amiaza, dar Klara simte cum se 
lasă întunericul în jurul ei, în timp ce stă în mașină în faţa 
restaurantului și deschide agenda neagră la prima pagină. O 
ține aproape de ochi, încercând să deslușească scrisul neglijent 
al Gabriellei. 

Castravete. laurt. Usturoi. Pâine. 

O listă de cumpărături. 

In afara faptului că Gabriella avea probabil de gând să facă 
tzatziki, nimic de acolo nu ajută, iar Klara continuă să răsfoiască 
paginile. 

Gabriella pare să noteze tot felul de lucruri în agendă. Cele 
mai multe însemnări sunt liste, câteva sunt legate de muncă, 
propoziţii despre o întâlnire sau o conversaţie cu un client. 

Klara răsfoiește până la jumătatea carnețelului, unde notițele 
se termină brusc. Oftează și o ia de la început, citind fiecare 
pagină cu mai multă atenţie. Dar tot nu găsește nimic folositor, 
nimic care să aibă vreo legătură cu cele petrecute în dimineața 
aceea. 

Dezamăgită, răsfoiește paginile mai repede până zărește 
ceva. | se pare că văzuse ceva, câteva cuvinte, niște numere. 
Dă înapoi, până găsește pagina respectivă. Ridică agenda într- 


VP - 101 


un alt unghi, încercând să lumineze mai bine paginile. Zărește 
câteva cuvinte scrise în grabă. Doar câteva rânduri. 

Palatul de Justiţie. In fața ascensorului, citește ea. 24/11, 
16:00. Şi apoi un nume. Karl. Doar atât. 

24 noiembrie? Asta era peste două zile, marți. 

Klara își amintește conversaţia lui Gabi de la pensiune. Marti, 
în Bruxelles, spusese ea. Razie antiteroristă fuseseră cuvintele 
polițiștilor. 

Bagă din nou agenda în geanta Gabriellei și își scoate 
telefonul. Mai întâi de toate, trebuie să afle unde o duseseră pe 
Gabriella. 

Caută numărul de telefon de la închisoarea orașului și o 
tânără îi răspunde aproape imediat. Aceasta îi confirmă cele 
câteva detalii pe care Klara și le amintește vag din perioada 
studiilor de Drept în Uppsala. 

— Poliţiştii au la dispoziţie șaptezeci și două de ore să decidă 
dacă vor sau nu să o reţină pe prietena dumneavoastră, îi spune 
fata. Detenţia va fi decisă de unul dintre tribunalele din districtul 
Stockholm și tot ce puteţi face este să așteptați să se 
întocmească ordinul de plasare în arest. Va trebui să luați 
legătura cu instanţa de judecată săptămâna aceasta. E tot ce vă 
pot spune în momentul de fată. 

Klara închide telefonul și se lipește cu spatele de scaun. 
Șaptezeci și două de ore. Trei zile. Dacă nu o eliberează mai 
devreme, nu poate da de Gabriella până miercuri. 

e 

Îi ia mai puţin de cincisprezece minute să ajungă în 
Bastugatan mergând pe Södermalm și să găsească un loc de 
parcare. la geanta Gabriellei și încuie mașina, după care 
pornește tremurând, prin lumina serii, spre apartamentul 
prietenei sale. 

Vremea se schimbase dintr-odată și nori grei se rostogolesc 
deasupra  acoperișurilor. Deja zărește picături de ploaie 
strălucind în lumina de pe stradă. Nu știe exact ce va face în 
apartament, dar simte că de acolo trebuie să înceapă căutările. 

Descuie ușa de la intrare cu una dintre cheile de la brelocul 
Gabriellei și aprinde luminile pe scări. Apartamentul se află la 
etajul al treilea, cu uși franțuzești ce dezvăluie o priveliște 
superbă asupra orașului Stockholm. Gabriella își cumpărase 
apartamentul atunci când devenise partener la firmă, iar Klara 


VP - 102 


aproape că leșinase când auzise câţi bani dăduse pe el. Dar 
Gabriella ridicase, pur și simplu, din umeri. 

— Nu am pe ce altceva să dau banii în clipa de faţă, spusese 
ea. 

Mulţi visaseră la o astfel de viață pe când studiau în Uppsala. 
Partener la o firmă de avocatură. Un apartament frumos în 
centrul orașului Stockholm. Dar Gabi și Klara o vedeau ca pe o 
închisoare. Ar fi vrut să fie libere. Creative. Dreptul era doar un 
punct de plecare pentru ele, o fundaţie până aveau să-și dea 
seama ce trebuie să facă pentru a schimba lumea. Gabriella, în 
calitate de avocat și Klara, în domeniul relațiilor internaţionale. 
Dar, la fel ca toţi ceilalţi, ajunseseră și ele să lucreze zece ore pe 
zi. Gabriella, la o renumită firmă de avocatură și Klara, în 
calitate de consilier politic la Bruxelles. Sau nu și Klara. Nu după 
toate cele întâmplate. _ 

La etajul al doilea se oprește cu urechile ciulite. Işi dă seama 
că, din moment ce deja o arestaseră pe Gabriella, era posibil ca 
polițiștii să vină să-i verifice apartamentul sau măcar să-l 
supravegheze. De ce nu se gândise la asta până acum? Este o 
proastă. 

Rămâne cu urechile ciulite, dar nu aude nimic în afară de 
propria respiraţie, răsunând cu ecou între zidurile de piatră ale 
scării. 

Urcă în liniște treptele spre etajul al treilea. Aruncă o privire 
după colț și vede că este pustiu. Răsuflă ușurată și urcă în grabă 
ultimele trepte, două câte două. 

Dar când ajunge la etaj, înlemnește. Lasă ușor geanta pe 
podeaua de piatră și se apropie de ușa apartamentului 
Gabriellei. Zărește banda de delimitare pentru poliție lipită de 
cadrul ușii. Incuietoarea pare spartă, ca și cum cineva ar fi forțat 
mecanismul, lăsându-l complet inutilizabil. 

Nu este surprinsă, dar simte că este un atac, chiar mai rău 
decât faptul că fusese arestată. Că cineva dăduse buzna în casa 
prietenei sale, că își băgase nasul în intimitatea ei. 

Apasă clanța și ușa se deschide. Singurul lucru care o ţine 
închisă este banda. Nu ar fi putut și ei măcar să înlocuiască 
yala? Chiar au de gând să lase ușa descuiată, protejată doar de 
câteva benzi? 

Fără să se gândească la consecințe, trage cu grijă din banda 
de delimitare cât să poată deschide ușa și să intre înăuntru. 


VP - 103 


Abia apucă să pună piciorul în apartament, când aude pe 
cineva în spatele ei, pe scară. 
— Stai! spune o voce înăbușită în spatele ei. Stai pe loc. 


20 octombrie-13 noiembrie 
Beirut 


Yassim este ciudat de tăcut în timpul prânzului luat la Byblos 
și al plimbării de mai târziu prin port. Întorși la mașină, pare să 
ezite o clipă înainte să bage cheia în contact. Se întoarce spre 
Jacob: 

— Îmi place atât de mult să fiu cu tine. E ca și cum nimic 
altceva nu mai există în jurul nostru, parcă suntem într-o bulă. 

Apoi tace și privește undeva afară. 

— Dar? întreabă Jacob. 

Yassim se întoarce din nou încet spre el. 

— Am crezut că lucrurile or să se aranjeze cumva, am crezut 
că o să pot să rămân aici mai mult. Dar acum... că am primit 
telefonul ăsta... E imposibil. Trebuie să plec mai devreme decât 
am crezut. 

— Și Europa? îl întreabă Jacob. O să te întorci, nu-i așa? 

Yassim îi zâmbește și se apleacă ușor spre el, sărutându-l 
duios pe obraz. 

— Întotdeauna o să mă întorc, spune el. Și vom merge 
împreună în Europa, mai târziu. Îţi promit. 

e 

Luna octombrie i se pare lui Jacob la fel de văratică, dar, în 
comparaţie cu căldura sufocantă de dinainte, este ceva mai 
răcoare. Nu mai simte că-și dă duhul de fiecare dată când este 
obligat să iasă în soare. 

După două săptămâni fără Yassim, Jacob abia dacă-și mai 
aduce aminte cum arată. Dar își amintește mirosul lui, vocea lui, 
mai ales cea dură, cea care îl face pe Jacob să roșească și să 
facă orice vrea Yassim. Aproape orice. 

Myriam se enervează teribil, desigur, când o sună ca să o 
anunțe că Yassim dispăruse din nou și că încă nu reușise să 
instaleze USB-ul. Vocea ei îl înspăimântă și se sperie și mai rău 
când își dă seama că nu îi va spune despre călătoria lor în 
Europa. Myriam se așteaptă să-i spună astfel de lucruri, se 


VP - 104 


așteaptă să-i spună totul. De ce nu o face? 

Ca să îl protejeze pe Yassim, să câștige timp. Pentru că nu are 
încredere în ea și pentru că începe să-și dea seama că Myriam 
are nevoie de el. In situaţia aceea disperată, are totuși câteva 
atuuri. Dacă îl dă în vileag, îl pierde, așa că va trebui să 
înţeleagă că va mai dura ceva timp. Odată ce înțelege acest 
lucru, nu-i mai simte amenințările atât de intens. 

— La naiba, Jacob, îi zice ea, nu ne jucăm. Îţi petreci timpul cu 
un terorist. Când o să pricepi odată? 

De fiecare dată când îi spune asta, sună atât de convingător, 
atât de evident. Altfel, de ce ar face aceste lucruri? Gândul îl 
pune la pământ. Devenise cumva un complice, care trăia lângă 
un terorist, care dormea în același pat cu un terorist, care se 
îndrăgostise de un terorist. Nu are nicio scuză. Nu atât timp cât 
știe situaţia. 

In același timp, văzuse fotografiile făcute de Yassim în Siria, îl 
auzise vorbind despre ele. Privise mai adânc în ochii lui Yassim 
decât în ochii oricui altcuiva. Îi simţise atingerea, pielea pe 
pielea lui, iar ceea ce Jacob văzuse și simţise se bătea cap în 
cap cu ceea ce îi zice Myriam. Pentru o clipă își spune că nu 
poate să fie adevărat, că este imposibil ca Yassim să mintă, iar 
gândul acela reușește să îl mai liniștească, să îi ia o piatră de pe 
inimă. 

După care își amintește de pistolul de sub masă și o ia de la 
capăt. 

e 

Odată ajuns la ambasadă, Jacob se uită din nou la fotografiile 
făcute de Yassim. Erau mișcate, firește, fiind doar câteva poze 
făcute în grabă de pe un ecran de calculator. Dar le are doar pe 
acelea, așa că deschide un browser pe calculatorul său și începe 
să caute imagini din Alep, limitând căutarea la ultimele câteva 
săptămâni. Poate că deja fuseseră publicate. 

In scurt timp, le găsește. Mai întâi fotografia băiatului din 
camion. Apoi pe cea cu zidul dărâmat al casei, în care încă se 
vedea masa pusă. Nu sunt imagini reprezentative din Alep, poze 
care să definească conflictul pentru publicul larg, cu toate 
acestea apăruseră în diferite articole, într-o revistă franceză și 
fuseseră, de asemenea, difuzate pe câteva bloguri și pagini 
web. Cum reușiseră să se răspândească atât de repede, când cu 
doar două săptămâni în urmă Yassim îi spusese că nu erau gata 


VP - 105 


pentru publicare? 

Apasă pe imagine și este direcționat către un articol dintr-o 
revistă franceză. Este un site cu plată, dar reușește să zărească 
fotografia din spatele  notificării. Se întoarce la pagina 
precedentă și intră pe unul dintre bloguri. Blogul este, de 
asemenea, în franceză, dar fotografia băiețelului în camion 
apare în întregime. Jacob o deschide. Este o imagine bună, fără 
discuţii. Yassim este talentat la fotografie. Închide imaginea și 
aruncă o privire peste articol, chiar dacă nu știe foarte bine 
franceză. 

Dar ceva nu-i dă pace. Se întoarce la începutul articolului. 

Data. Postarea de pe blog este din urmă cu aproape un an. 

Se întoarce din nou la revista franceză. În ciuda notificării, 
observă același lucru. Noiembrie 2014. Fotografia nu fusese 
făcută în urmă cu o lună, ci cu cel puţin un an în urmă. 

Tremurând, se întoarce la blog și vede că imaginea aparține 
unei agenţii foto cunoscute. Și, pe măsură ce derulează blogul, 
vede imaginea casei fără zid și alte câteva fotografii pe care și 
le amintește vag. 

De ce îl minţise Yassim că făcuse fotografiile în urmă cu 
câteva săptămâni, dacă le făcuse acum un an? 

Jacob simte un fior pe șira spinării. Ceva nu este în regulă și, 
în ciuda voinței sale, se vede nevoit să accepte realitatea, să 
accepte că tot ceea ce spune Myriam este probabil adevărat. Nu 
mai are cum să se ascundă de adevăr. 

e 

Abia peste trei săptămâni Myriam îl caută din nou, chiar dacă 
îl sună o dată la două zile ca să se asigure că nu uitase de ea. 
Cât pe ce să-i spună despre fotografii, despre minciunile lui 
Yassim, dar nu o face. De parcă trădarea lui Yassim ar fi devenit 
reală doar dacă rostea cuvintele cu voce tare și nu este sigur că 
poate face faţă situaţiei în clipa de faţă. 

| se pare că o vede pe Myriam peste tot, este din ce în ce mai 
paranoic, i se pare că vede mașini la pândă în fața casei. | se 
pare că vede bărbaţi pe stradă care se grăbesc să-și ferească 
privirea când se uită la ei. Nu mai știe să distingă între realitate 
și imaginaţie. Ar fi dat orice să dea timpul înapoi, să nu-l fi 
întâlnit niciodată pe Yassim, să nu fi mers niciodată la 
petrecerea de pe acoperiș. lar Myriam să fie doar o fantezie, 
doar aer, nimic mai mult. 


VP - 106 


La ambasadă, Frida îl întreabă absentă și fără prea mult 
interes ce se mai aude cu documentul lui, iar el îi răspunde 
evaziv că așteaptă să se vadă cu cineva pentru un interviu. 

— Pot să-ţi trimit ce am lucrat până acum, spune el. 

— Poţi să-l termini mai întâi, răspunde ea. O să-l citesc când e 
gata. Nu e grabă. 

După care iese din birou, iar Jacob rămâne singur, cu 
certitudinea că nu avea să-l termine niciodată. 

Își petrece zilele la birou, gândindu-se că este imposibil să îți 
fie dor de cineva pe care abia dacă-l cunoști. Nu lasă niciodată 
telefonul din mână, de teamă să nu rateze vreun apel de la 
Yassim. Trebuie să se rupă de el. Mai ales acum, că totul pare să 
indice faptul că Yassim aduce doar probleme și pericol. Acum, 
când un sfârșit fericit pare imposibil. 

Ar trebui să doarmă. Ar trebui să mănânce. Dar se zvârcolește 
toată noaptea, până când într-o dimineață vede toamna la 
fereastra sa. O ploaie mohorâtă, o mare cenușie și doar 
șaisprezece grade Celsius. Acum este momentul să pună punct. 

Și aproape că reușește, aproape că se convinge să pună 
piciorul în prag. Până într-o zi, când merge în campusul 
Universităţii Americane să bea o cafea cu un tânăr profesor cu 
care se împrietenise. Se întoarce spre mare și trage adânc aer în 
piept, admirând copacii, iarba și apa. Pentru prima dată după 
mult timp, se simte aproape liniștit. Ba chiar simte un fel de 
eliberare, undeva în depărtare. 

Și chiar în clipa aceea, cineva îl apucă de cot și când se 
întoarce și vede cine este, sentimentul de libertate se risipește 
și uită de toată dorinţa, de toată pasiunea, de toate temerile 
sale. Într-o clipă, totul devine lipsit de sens. Și este doar aici, în 
acest moment. 

— Vino, îi șoptește Yassim la ureche. Vreau să te strâng în 
braţe. 


22 noiembrie 
Stockholm 


Înlemnește în pragul ușii. Evident, fusese o idee proastă să 
intre într-un apartament sigilat de poliţie, așa că se întoarce 
ușor spre voce. 


VP - 107 


Doar că în spatele ei nu se află un poliţist, așa cum se 
așteptase, ci o femeie impunătoare, la vreo șaizeci de ani, 
îmbrăcată cu un fel de rochie, un caftan, dintr-un material 
colorat. Este înaltă și solidă. Are părul blond, tuns scurt, este 
mult prea machiată la ochi și dată cu fard în obraji. Ţine în mână 
un cuţit de bucătărie. 

Klara ridică mâinile. Femeia nu pare tocmai amenințătoare, 
mai mult excentrică, dar un cuțit este totuși un cuțit. 

— Cine ești? o întreabă femeia. 

Klara mai face un pas în spate, în apartament, ca să se 
depărteze de cuţit și își drege glasul, încercând să vorbească pe 
un ton cât mai calm. 

— Sunt prietenă cu Gabriella, femeia care locuiește aici, 
spune ea. Trebuia să stau la ea în seara asta, dar... 

Lasă propoziția neterminată și ridică brelocul Gabriellei, parcă 
vrând să dovedească totuși ceva. In clipa aceea, femeia se 
schimbă la faţă, iar agresiunea sau teama face loc unei expresii 
calde și liniștite. Lasă cuțitul în jos, spre podea. 

— Cum te cheamă? o întreabă ea. 

— Klara. Klara Walldeen. 

De data aceasta, orice urmă de suspiciune sau indignare se 
risipește, iar pe chipul femeii apare un zâmbet strâmb și 
oarecum confuz. 

— Vai de mine, iartă-mă. N-am vrut să te sperii. Să știi că nu 
obișnuiesc să umblu cu cuțite după mine, zice ea, aruncând o 
privire spre armă. 

Klara se calmează și trage adânc aer în piept. Femeia face un 
pas către ea și dincolo de ușă, aruncând o privire pe scară, după 
care închide ușa în spatele ei. 

— Știu cine ești, Klara, șoptește ea. Gabi mi-a povestit despre 
tine. A păţit ceva? Mi s-a părut că are multe pe cap în ultima 
vreme. 

— Ce vrei să spui? întreabă Klara. 

— Nu suntem în siguranţă aici, spune femeia, scuturând din 
cap. Nu suntem deloc în siguranţă. Vino cu mine. Cred că avem 
multe de discutat. 

e 

Klara o urmează în apartamentul ei, care este cu un etaj mai 
sus și de două ori mai mare decât al Gabriellei. Femeia o 
conduce printr-un hol cu o pardoseală de marmură verde într-un 


VP - 108 


living mare, dominat de o canapea enormă de culoarea 
smaraldului și de un pian negru. Ferestrele dau spre Gamla Stan 
și Kungsholmen în spatele portului Riddarfjärden. Ninge tot mai 
tare, iar fulgii de zăpadă se lovesc de ușile franțuzești. Femeia 
aprinde câteva veioze, după care se face nevăzută. In lumina 
aceea caldă, Klara vede pe pereţi mai multe postere înrămate 
de la Opera Regală. 

Câteva clipe mai târziu, femeia apare în pragul ușii cu două 
pahare și cu o sticlă cu vin alb atât de rece încât face condens. 
Klara încearcă să ascundă valul de ușurare și bucuria care o 
cuprind când vede sticla cu vin. Abia dacă băuse ceva toată 
toamna. Dar acum chiar vrea un pahar. Nu, nu vrea un pahar cu 
vin, are nevoie de unul. 

— Apropo, eu sunt Maria, spune femeia. Maria Wittman. Cred 
că e cazul să mă prezint. 

— Sunteţi cântăreaţă de operă, doamnă? o întreabă Klara, 
arătând spre posterele de pe pereţi. _ 

De ce i se adresase cu „doamnă”? Insă ceva din atitudinea 
acestei femei impune respect, așa că îi venise natural. 

Maria începe să râdă și o invită pe Klara să ia loc pe 
canapeaua verde. 

— Nu ești prima persoană care mă întreabă, zice ea. Presupun 
că mi se potrivește. Nu, soţul meu a cântat la corn francez în 
orchestra Operei Regale și îi plăcea să colecţioneze suvenire. În 
ceea ce mă privește, mă tem că nu am niciun talent. Am fost 
nevoită să îmi găsesc un loc de muncă în domeniul bancar. 

În timp ce Klara aruncă o privire prin apartamentul acela 
mare, decorat cu bun-gust, Maria toarnă vinul în cele două 
pahare. 

— Mă îndoiesc că n-ai niciun talent, spune Klara. Ai un 
apartament cu adevărat deosebit. 

Maria ridică din umeri și se așază lângă ea pe canapea. lao 
gură de vin și îi zâmbește musafirei. 

— Există diferite tipuri de talente. Tu ce talent ai? 

Klara ridică paharul la gură și se abţine cu greu să nu-l dea pe 
gât. Totuși, abia dacă mai băuse alcool în ultimele patru luni. 
Dar reușește să ia doar o gură mică, după care simte un val de 
căldură și un sentiment de liniște răspândindu-i-se prin tot 
corpul. 

— Faptul că fac ce fac și tot dau de bucluc, răspunde ea. Aș 


VP - 109 


spune că acesta este talentul meu. 

— Un talent pe care trebuie să-l folosești cu cap, zice Maria. 
Gabriella pare să-l împărtășească și ea. 

Klara mai ia o gură de vin, de data asta ceva mai sănătoasă. 
Vinul este sec, de soi, cu gust de succes și plin de viaţă. 

— A fost arestată în după-amiaza aceasta, spune Klara. În faţa 
biroului ei din Skeppsbron, într-un fel de razie antiteroristă. 
Eram în mașină, dar am văzut cum a fost târâtă de un echipaj 
SWAT într-o dubă. 

Spre surprinderea ei, Maria nu pare nici șocată, nici supărată. 
O ascultă în tăcere, învârtind paharul între degete. Un smarald 
mare îi strălucește pe un deget. 

— A supărat mulţi oameni toamna asta, zice Maria. Gabi a 
noastră e o femeie foarte curajoasă, trebuie să recunoaștem 
asta. 

„Gabi a noastră”, gândește Klara. Nu mulţi în afară de Klara îi 
spun Gabi. De ce Gabriella nu-i povestise niciodată despre 
această Maria dacă chiar erau atât de apropiate? 

— Presupun că și tu ai fost amestecată în povestea din vară? 
continuă Maria. 

Klara dă din cap că da. 

— Așa e. Doar că, spune ea, luând încă o gură de vin, nu 
treceam printr-o perioadă bună. 

Maria se uită lung la ea. 

— Cu toţii avem perioade mai puţin bune. Uneori ai nevoie să- 
ți știi prietenii aproape. 

Klarei îi dau lacrimile. Simte căldură și empatie dinspre Maria, 
ceva ce o face să creadă că femeia știe ce spune. 

— De data aceasta, Gabi este cea care are nevoie de mine, 
spune Klara. A făcut atâtea pentru mine. Și acum are nevoie de 
mine. 

Maria pune paharul cu vin pe o carte enormă despre 
arhitectura olandeză așezată pe măsuţța de cafea, alături de alte 
câteva cărţi despre design. Se ridică în picioare și se îndreaptă 
spre pian. Ridică cu grijă capacul și bagă mâna înăuntru. 

— Cu adevărat dramatic, zice ea. Știu. Dar am o afinitate 
pentru dramatism, după cum probabil că ţi-ai dat seama deja. 

Scoate încet mâna din pian, ţinând un plic mic între degete. 

— De când a murit Alf, nimeni nu mai cântă la pianul ăsta. E 
locul perfect în care să ascunzi mesaje misterioase, nu-i așa? 


VP - 110 


Maria pune plicul pe măsuţa de cafea. Klara simte cum i se 
face pielea de găină și respiră adânc. Plicul îi este adresat. 


13-14 noiembrie 
Beirut 


Aproape că nu-i vine să creadă că Yassim îl ţine de braț, iar în 
timp ce coboară treptele către poteca spre mare, Jacob se tot 
uită la el. 

— Unde mergem? îl întreabă Jacob. 

Își dă seama că este primul lucru pe care îl spusese. Yassim îi 
zâmbește și se întoarce cu fața spre el, privindu-l drept în ochi. 

— Știu un tunel pe plajă, spune el. Nu trec prea mulţi oameni 
pe acolo. 

Jacob încuviinţează. Era clubul de plajă privat al Universităţii 
Americane, dincolo de Cornichen, cel din urmă triumf exagerat 
al privilegiaţilor. Nimic nu reprezintă mai bine Beirutul decât 
urmele de gloanțe din vestiarele acelor cluburi de plajă private, 
incredibil de scumpe. Plăcere, privilegiu și violenţă prinse într-un 
dans veșnic de-a lungul coastei private. 

Răsuflă ușurat știind că se îndreaptă în direcţia aceea, 
departe de poarta principală și de Hamra, unde există riscul ca 
Myriam sau unul dintre tovarășii ei să pândească ameninţător. 

— Ai fost plecat atâta vreme, zice Jacob. 

Au ajuns la tunel, iar liniștea din campus este înlocuită de 
vuietul mașinilor de pe Cornichen. Yassim zâmbește palid; nu se 
vede nici urmă de bucurie acolo, doar cealaltă expresie a lui, 
cea neînduplecată și infinită, care îi apare uneori în ochi. 

— Sunt o fantomă, spune el. Știi asta. 

— Dar ai fi putut să-mi dai de veste, să știu când aveai de 
gând să te întorci. 

Vocea lui Jacob răsună cu ecou în tunel, dar Yassim nu-i 
răspunde, ci continuă să meargă, după care ies în burniţa ce 
cade pe drum și pe stânci. 

Vestiarele sunt goale, iar dușurile oprite. Toamna, zona este 
pustie. Simte o briză răcoroasă, iar marea în amurg este 
învolburată și de un verde-cenușiu. Yassim îl prinde de umeri și 
îl întoarce cu faţa spre el, uitându-se adânc în ochii lui. 

— Asta e situaţia. Ti-am spus de la bun început. 


VP - 111 


— Mi-ai spus că nu pot să fiu iubitul tău, spune Jacob. Nu că o 
să dispari din senin, fără să-mi spui dacă o să te mai întorci sau 
nu. 

Își dă seama că aproape ţipă. Este mai supărat decât crezuse. 
Poate că dramatizează, dar se adunaseră atâtea. Teama că 
Yassim îl părăsise este amestecată cu o speranţă vagă, acum 
risipită și complet contradictorie, că nu avea să se mai întoarcă 
niciodată. Jacob nu vrea să simtă valul acela de fericire, nu vrea 
să mai stea neajutorat în braţele lui Yassim. Fotografiile din 
Siria, pistolul de sub masă, minciunile. Dar nu mai contează, 
căci în fața lui Yassim este lipsit de apărare. 

— Știu. Dar nu pot să fac nimic în privinţa asta. Când cineva 
are nevoie de aparatul meu foto, trebuie să plec la datorie. 
Dragul meu, nu e ușor să suni dintr-o zonă de război. 

Jacob se uită lung la el. 

— Ai fost din nou în Alep? îl întreabă el, iar Yassim 
încuviințează. 

— Unde altundeva aș fi putut să merg? 

Jacob ar vrea să-l apuce pe Yassim de umeri și să-l scuture. 
„Chiar ai fost acolo?”, ar vrea el să urle. Sau: „Cine ești?” Dar nu 
spune nimic, doar încuviinţează. 

— Nu mai contează, zice Yassim. Curând am să plec în 
Europa. Trebuie să plec de aici. Și tu vei veni cu mine. 

Jacob își simte fața udă de burniţă și se lasă lovit de rafalele 
de vânt. Nu avea să-i fie greu să plece, nimeni nu-i va duce 
dorul la ambasadă. lar în clipa asta, aici, pe dig, nu-i mai pasă 
de nimic. 

— Da, spune el. Voi veni cu tine. 

e 

Pleacă pe întuneric de la clubul de pe plajă; farurile taxiurilor 
și SUV-urilor licăresc în ploaie. Cămașa lui Jacob este udă 
leoarcă și, pentru prima dată de când ajunsese în Beirut, 
tremură din toate încheieturile, dar Yassim nu merge direct la 
apartament. În schimb, o ia pe străzi laterale, prin vânt, prin 
parcări pline ochi. Yassim se uită din când în când la el și 
schimbă câteva cuvinte, dar Jacob simte că este în neregulă 
ceva, iar prietenul lui este mai precaut decât de obicei. 

— Pe aici, spune Yassim, ghidându-l pe Jacob pe lângă un 
paznic adormit, pe o rampă într-o parcare. E o scurtătură. 

| se pare că merg o veșnicie prin subteran, dar, în cele din 


VP - 112 


urmă, ajung la un lift ce îi duce direct la apartamentul lui 
Yassim. 

— Nu mi s-a părut tocmai o scurtătură, spune Jacob după ce 
intră în apartamentul gol. 

Dar Yassim nu spune nimic; îl lipește de perete și îl sărută 
atât de pasional, încât Jacob simte pereţii dărâmându-se, 
întreaga casă și întreaga lume prăbușindu-se în jurul lor. 

e 

Opt cifre îl ţin pe Jacob treaz în mijlocul nopţii, în patul scund 
al lui Yassim. Abia dacă dormise, zăcuse acolo, așteptând ca 
respiraţia prietenului său să se liniștească. Acele ultime două 
cifre. Le văzuse în seara asta peste umărul lui Yassim, chiar 
dacă el încercase să acopere tastatura cu trupul său. Dacă nu ar 
fi văzut primele cifre cu câteva săptămâni în urmă, nu ar fi 
reușit niciodată să descopere întreaga parolă. 

20120714. 

Acum, Yassim doarme liniștit pe spate, între așternuturile 
albe. Nu agitat, ca data trecută, ci liniștit. Pentru moment. 

Jacob se ridică cu grijă, încă dezbrăcat. Inima îi bate cu 
putere. Își trage boxerii și maioul, după care coboară cu 
picioarele pe podeaua rece. 

Chiar are de gând să facă una ca asta? Pășește pe vârfuri. Are 
nevoie de ceva de băut, nu poate să doarmă. Nu e nimic ciudat 
în faptul că se plimbă prin living în mijlocul nopţii. 

20120714. 

Laptopul este pe masă, scăldat în lumina artificială care 
pătrunde prin ferestrele înalte. Intră în bucătărie, ia un pahar de 
pe raft, îl umple cu apă rece și ia o gură, după care toarnă restul 
în chiuvetă cât poate de încet. Apoi se îndreaptă spre laptop. 

e 

Se așază pe scaun. Se aud doar zumzetul aparatului de aer 
condiționat și câteva mașini accelerând și claxonând pe stradă. 
E trecut de ora două. 

Parcă nu are niciun control asupra sa. Mâinile sunt pe cont 
propriu, apăsând bara de spaţiu, trezind laptopul la viață. 
Căsuţa care îi cere parola. Se uită la tastatura ușor luminată și 
tastează cele opt cifre. Urmează o clipă de ezitare înainte de a 
apăsa Enter și o clipă de nerăbdare înainte să intre în laptop. 

instinctul îi spune să închidă imediat calculatorul. Să facă 
abstracţie de tot, fie ce-o fi. Dar nu amenințările lui Myriam îl 


VP-113 


opresc. Ci el însuși. Întrucât ceva în sinea lui nu-i dă pace, oricât 
de mult încearcă el să se convingă că Myriam se înșală amarnic 
în privinţa lui Yassim. Incertitudinea aceea enervantă îl face să 
se aplece asupra laptopului și să vadă că, de data aceasta, pe 
desktop sunt două fișiere. 

Unul dintre ele se numește „Imagini”. Celălalt „20120714”. La 
fel ca parola. Îl deschide pe cel din urmă fără ezitare. 

Folderul conţine zeci de videoclipuri și fișiere PDF. Deschide 
primul PDF, un articol scanat din ziarul The Daily Star, un ziar 
din Beirut în limba engleză. Titlul articolului este: „Mediator 
sunit ucis în bombardament”. 

Aruncă o privire peste articolul din 15 iulie 2012. Este despre 
șeicul Yussuf, descris ca o posibilă forță unificatoare a rebelilor 
sirieni. Potrivit articolului, el și mulți dintre membrii familiei sale 
muriseră într-o explozie la o nuntă, cu o zi înainte. 

Deschide unul dintre fișierele video. Recunoaște de undeva 
cadrul, dar nu reușește să-și dea seama de unde. Este o curte 
interioară, decorată pentru o nuntă. Oameni îmbrăcaţi în haine 
elegante vin în întâmpinarea unui bărbat mai în vârstă, un fel de 
patriarh. Oare să fi fost însuși șeicul Yussuf? Jacob pune pauză și 
se apropie de ecran. Lângă Yussuf observă o persoană pe care o 
recunoaște imediat. 

Yassim. 

Mai tânăr, desigur. Are părul mai lung și este îmbrăcat în 
haine tradiționale. Dar este Yassim, fără nicio îndoială. Și nu 
pare să fie acolo în calitate de fotograf. Ci participant. La o 
petrecere de nuntă. 

Parte din familie. 

În clipa aceea, Jacob aude o voce din camera din spatele lui și 
simte că întreaga lume se oprește în loc. 

— N-o să găsești ce cauţi pe laptopul acesta. 

Jacob ridică privirea. _ 

Îl vede pe Yassim pe holul care duce spre dormitor. În spatele 
lui se află fotografia sprijinită de perete, iar în clipa aceea Jacob 
își dă seama unde mai văzuse curtea aceea interioară. Este 
același loc. Videoclipul este de dinainte de explozie, iar 
fotografia, de după. Yassim nu fotografiase petrecerea. Fusese 
unul dintre invitaţi. 

Yassim îl minţise, nu este cel care pretinde a fi și, fără să-și 
dea seama, Jacob bagă brusc mâna sub masă, apucă pistolul 


VP - 114 


negru și îl scoate de acolo. Banda adezivă se desprinde și Jacob 
aproape că se dezechilibrează. 

Yassim face un pas spre el cu privirea întunecată. Un negru 
profund, plin de furie și nimicire. De toate lucrurile acelea pe 
care le ţinea ascunse. 

— Cine ești? șuieră Jacob făcând un pas în spate. 

Fără să știe cum, ridică brusc pistolul cu ambele mâini și pune 
degetul pe trăgaci, cuprins de teamă. 

Yassim se oprește și ridică mâinile. 

— Cine ești? urlă Jacob cât poate de tare. La naiba! Cine ești? 


22 noiembrie 
Stockholm 


Klara ia o gură și mai sănătoasă de vin și pune mâna pe plic. 

— Ce e asta? întreabă ea. De ce ai un plic adresat mie? 

Maria se așază din nou lângă ea pe canapea. 

— Gabriella mi l-a dat săptămâna trecută. M-a rugat să-l ţin 
ascuns și să ţi-l trimit doar dacă i se întâmplă ceva. 

Klara ridică privirea și se uită la Maria. 

— Vrei să spui că se aștepta să i se întâmple ceva? 

— In ultima vreme, i s-a părut că era urmărită. Când mi-a 
spus, nu am știut ce să cred. Nu ne cunoșteam prea bine 
înainte, mai schimbaserăm câteva vorbe pe scări. Am 
recunoscut-o, desigur, de la știri. Nu ai cum să n-o observi cu 
părul ăla roșcat atât de frumos. 

Klara încuviințează. 

— Dar să ajungi să crezi că ești urmărită, continuă Maria. Alf 
suferea de... Maria face pauză și mai ia o înghiţitură de vin ca 
să-și adune puterile. Soţul meu era bipolar. Uneori, mania lui se 
transforma în paranoia. Când Gabi a început să-mi spună că o 
urmărește cineva, recunosc că mi-am făcut griji pentru 
sănătatea ei mintală. 

— Înţeleg, spune Klara. Nici nu vreau să-mi imaginez cât ţi-a 
fost de greu. Cu soţul tău, vreau să spun. 

Maria dă ușor din cap, privind pe fereastră, la zăpadă și la 
apă. După care își revine și se întoarce din nou spre Klara. 

— Dar Gabriella nu era paranoică. Mi-am dat repede seama, 
cu toate că nu a vrut să-mi spună în ce era implicată. 


VP - 115 


— Dar de ce ţi-a spus ţie că era urmărită? întreabă Klara. 

De ce nu îi spusese e; în toamnă? După toate lucrurile prin 
care trecuseră în ultimii ani? Oare Gabi nu mai avea încredere în 
ea? Nu reușea să înţeleagă. 

Klara mai ia o gură de vin și se lasă pe spătarul canapelei cu 
plicul încă nedeschis pe genunchi. 

— Probabil că nu era sigură, spune Maria. Și poate că nu voia 
să-ți faci griji? Dar acum vreo săptămână a venit la ușă. M-a tras 
la fereastra bucătăriei, care dă spre stradă, și mi-a făcut semn 
spre una dintre scările de vizavi. Acolo era un bărbat care 
vorbea la telefon. M-a rugat să verific și în noaptea următoare. 
Am făcut-o și, bineînţeles, l-am văzut din nou acolo. Și în fiecare 
noapte după aceea. Inainte să plece de la mine în seara aceea, 
mi-a dat plicul și m-a rugat să ţi-l trimit dacă i se întâmplă ceva. 
Mi s-a părut cam dramatic. Dar adevărul e că și mie îmi plac 
lucrurile dramatice. Avem prea puţine emoţii în viețile noastre, 
Klara. Bine, nu mă refer aici la tine și la Gabriella. Ci la mine. 
Maria rămâne cu ochii în pahar, căzută pe gânduri. Dar nu am 
crezut vreo clipă că o să se ajungă aici. După cum ţi-am spus 
deja, la început mi s-a părut puţin paranoică și agitată din cauza 
poveștii cu Säpo. Dar acum înţeleg că știa prea bine ce se 
petrecea în jurul ei. Sau ce urma să se întâmple. 

— Gabi e în multe feluri, spune Klara. Dar categoric nu e 
paranoică. 

— Ești paranoic doar dacă nu se întâmplă niciodată, răspunde 
Maria. 

— Ţi-a mai spus și altceva? întreabă Klara. De ce era urmărită, 
ce motive ar putea avea cineva să o urmărească? 

— Nu, pur și simplu mi-a dat acest plic pentru tine. Nu am 
vrut să-mi bag nasul. 

Klara mai ia o gură de vin și întoarce plicul, sperând că orice 
era în interior avea să explice într-un fel ce i se întâmplase în 
după-amiaza aceea. 

— l-am spus că ar trebui să meargă la poliţie dacă avea 
motive să fie îngrijorată, zice Maria, dar nu a vrut. 

Klara încuviințează și deschide plicul. Scoate cu două degete 
o coală de hârtie împăturită. 

Maria se ridică de pe canapea cu paharul de vin în mână și se 
duce la fereastră. Stă cu spatele la Klara, privind ploaia și 
luminiţele din Kungsholmen, dincolo de apă. 


VP - 116 


Klara deschide nerăbdătoare scrisoarea. 
Este un mesaj scurt, scris de mână. 


Klara, 

Dacă citești această scrisoare, înseamnă că mi s-a 
întâmplat ceva. Știi că urăsc dramele, dar presupun 
că, dacă mă înșel, scrisoarea asta n-o să ajungă 
niciodată la tine. Și după toate lucrurile la care am fost 
martore și prin care am trecut, știu că putem avea 
încredere totală doar una în cealaltă. 

În fine, sunt destul de sigură că cineva e pe urmele 
mele. Mai mulţi bărbaţi, care nu par să fie polițiști. Par 
est-europeni. l-am văzut în fața casei și la muncă. Nu 
știu ce vor de la mine, dar i-am observat după ce am 
primit câteva apeluri telefonice pe 15 noiembrie de la 
un suedez care s-a prezentat drept Karl. E destul de 
tânăr și pare complet depășit de situaţie. Susține că a 
intrat în posesia unor informaţii importante și are 
impresia că este urmărit. Se prea poate să aibă un 
complex Snowden, dar din tot ce mi-a povestit, am 
încredere în el. Și e foarte speriat. Am stabilit o 
întâlnire cu el la Bruxelles, pe 24 noiembrie, la ora 
16:00, la liftul din sticlă din faţa Palatului de Justiţie, 
dar tipul e din cale afară de agitat, așa că nu sunt 
sigură ce o să se întâmple. 

E tot ce știu în momentul de faţă. Dar dacă păţesc 
ceva, e un bun punct de pornire. Vrei să mergi să te 
vezi cu Karl în caz că nu reușesc eu să ajung? 

Dar sper că n-o să ajungi niciodată să citești 
scrisoarea asta. 

Cu drag, 

Gabi 

PS. O să-ţi las unul dintre cardurile mele de credit. 
Nu știu câţi bani ai la tine și nu vreau să fii nevoită să- 
ți lași la greu cea mai bună prietenă din motive 
financiare. 


14 noiembrie 
Beirut 


VP - 117 


Pistolul este greu Jacob abia poate să-l ţină, îi tremură mâinile 
și e o surpriză pentru el că l-a atins. 

Yassim stă în mijlocul camerei, cu braţele pe lângă corp. Ușor, 
ridică o mână spre el. li spune ceva, dar Jacob nu-l aude, din 
cauza vuietului din urechi. 

— Cine ești? strigă el din nou. 

Brusc, Yassim ajunge în faţa lui, îi smulge arma din mâini și o 
aruncă pe podea. Prin vuietul din urechi, aude totuși sunetul 
armei căzute. Yassim este acum peste el, iar Jacob ridică mâinile 
încercând să se apere, dar Yassim este prea puternic și Jacob 
cade pe podea, parcă în reluare, cu prietenul său deasupra. 

Trupul subţire al lui Yassim i se pare atât de greu când îl 
țintuiește la pământ. Il apucă strâns de încheieturi. Exact așa îl 
ține și când și-o trag. Doar că sexul lor era o joacă, sau cel puţin 
așa o considera Jacob. Dominarea lui Yassim, supunerea lui, 
fiecare menită să-l stimuleze pe celălalt. Până atunci 
considerase că rolul de supus fusese alegerea lui, roluri pe care 
și le asumaseră și la care ar fi putut renunţa oricând. Dar acum 
este ceva serios, iar gândul îl înspăimântă cu adevărat. 

Yassim îl întoarce pe burtă, iar Jacob simte greutatea lui 
Yassim, respiraţia lui, șoldurile, penisul. Este umilitor. Nu doar 
că îl prinsese umblându-i în laptop, ci și faptul că nu se poate 
apăra fizic. Dar cel mai umilitor lucru este că întregul episod îl 
excită. Faptul că nu-i poate rezista, că nu se poate apăra 
împotriva lui Yassim la niciun nivel. Nu este vorba nici despre 
sex, nici despre joacă. Este anihilat. 

— Vreau să mi-o tragi, șuieră Jacob pe podeaua rece. Vreau 
să mi-o tragi cât poţi de tare. 

Yassim îi sfâșie chiloţii și îl pătrunde. Lumea explodează într- 
un amestec de durere și de plăcere carnală brută și, pentru o 
secundă, Jacob simte că va muri, iar lumea se va sfârși. 

e 

Într-un final, Yassim se ridică de pe el și se prăbușește cu 
spatele sprijinit de unul dintre picioarele mesei. Jacob încă zace 
cu fața pe podea, cu ochii închiși. Este prea mult. Este pur și 
simplu prea mult. 

— S-a întâmplat într-o sâmbătă, începe Yassim. Nunta surorii 
mele a fost într-o sâmbătă. 

Jacob rămâne nemișcat. 

— Toată familia mea era acolo, desigur. Toată lumea. Tatăl 


VP - 118 


meu a fost un om important. Influent. Puternic în felul lui. Dar, 
mai presus de toate, știa cum să-i facă pe toți fericiţi, își dădea 
seama de ce aveau oamenii nevoie cel mai mult. Motiv pentru 
care toată lumea asculta de el. De aceea chiar și americanii îl 
ascultau. Toată lumea venise la nuntă. Rebelii nereligioși, 
reprezentanţii Al-Nusra, al-Qaida. Chiar și Abu Bakr era pe drum, 
dar în întârziere. Nu ajunsese calif încă, era doar Ibrahim, un 
oarecare ambițios. 

Yassim rămâne câteva clipe în tăcere. Nu-i este ușor să spună 
povestea, dar Jacob știe că trebuie, pur și simplu, să stea 
nemișcat, ca și cum nu este acolo. 

— Mai târziu mi s-a spus că a fost o greșeală. Atacul cu drone. 
Un ordin dat greșit. Un pilot de drone din Virginia sau dracu' mai 
știe de unde a primit coordonatele greșite. Cine naiba mai știe? 
Doar că, în loc de o nuntă, au urmat douăsprezece 
înmormântări. Tatăl meu. Mama mea. Verii mei. Sora mea... 
Yassim se oprește. În ziua nunţii ei. Nici măcar nu a avut timp să 
se căsătorească înainte să o ucidă. 

Jacob își simte gura uscată. Vorbește cu buzele lipite de 
podea. 

— Dar de ce ai minţit? șoptește el. De ce nu mi-ai spus 
adevărul de la bun început? 

Se întoarce ca să-l privească pe Yassim, care stătea sprijinit 
de piciorul mesei, cu ochii închiși. 

— Nu am vrut să te încarc cu asta. Nu te cunosc. Sau cel 
puţin... nu te cunoșteam. 

Jacob se rostogolește pe o parte, sprijinindu-se în cot. 

— Îmi pare atât de rău. Dacă aș fi știut... 

— Termină cu asta. De unde ai fi putut să știi? 

Rămân câtva timp pe podea, fără să-și vorbească. 

— Unde te duci când dispari din senin? îl întreabă Jacob în 
cele din urmă. 

Yassim nu-i răspunde, dar deschide ochii și se uită lung la el. 
Îi pune degetul la buze, ca să tacă. Apoi se ridică în picioare și îi 
întinde mâna. 

— Hai, spune el. Hai să facem o plimbare. 

e 

Orașul este cufundat în liniște când ies din parcare în toiul 
nopţii. Aude basul răsunând de pe o terasă unde petrecerea nu 
se oprise, în ciuda burniței. Câteva mașini gonesc pe asfaltul 


VP - 119 


umed și denivelat. Trec în tăcere printr-o parcare improvizată, 
spre o cafenea deschisă până târziu, unde câteva prelate atârnă 
peste ruinele unei clădiri pe care nimeni nu se deranjase să o 
dărâme sau să o reconstruiască. Cumpără două sticle de Sprite 
și o pungă de chipsuri și se așază sub prelată pe scaunele 
murdare din plastic, la adăpost de ploaie. Yassim se apleacă 
spre Jacob și se uită lung în ochii lui. Amenințarea deja se 
risipise, iar în privirea lui se văd doar căldură și sinceritate. 

— A încercat cineva să te contacteze? îl întreabă el pe un ton 
calm. Ţi-a cerut cineva să stai cu ochii pe mine? 

Jacob ia o gură de suc și aruncă o privire prin parcare, prin 
ploaie, prin plasticul murdar și transparent. Este frig, așa că se 
învelește mai bine în puloverul lui Yassim. Încuviinţează cu o 
scurtă mișcare din cap. 

— Am crezut că am fost atenţi, spune Yassim. Îmi pare rău. N- 
am vrut să te târăsc în povestea asta. Jur. 

— Mi-au spus că ești terorist, zice Jacob. Că pui la cale un 
atac. 

Își simte gura uscată. Acum că o spune cu voce tare, pare 
atât de real. Dar Yassim doar dă din cap. 

— Îi crezi? îl întreabă el. 

Jacob se întoarce și îl privește drept în ochi pentru prima dată 
de când ieșiseră din apartament. 

— Nu știu. Ai dispărut în Siria. M-ai minţit. Mi-ai spus că ești 
fotograf și mi-ai arătat niște poze pe care nu cred că le-ai făcut 
tu. Ții o armă sub masă într-un apartament care este mult prea 
mare și scump. Își îndreaptă din nou privire spre ploaie. Ce 
naiba ar trebui să cred? 

Yassim dă ușor din cap și se uită lung la el. 

— Cine te-a contactat? Americani? 

Jacob se uită din nou la el, fără să-i răspundă la întrebare. 

— E adevărat, Yassim? îl întreabă el. Ești terorist? 


22 noiembrie 
Stockholm 


Klara scutură plicul și pe măsuţa de cafea aterizează un card 
American Express auriu. Nu se poate abţine să nu schițeze un 
zâmbet. Gabi se gândise la tot. 


VP - 120 


Maria privește încă pe fereastră, iar Klara dă paharul de vin 
pe gât, după care se ridică să plece. 

— Mulţumesc mult. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Maria se întoarce spre ea și îi zâmbește. 

— Unde pleci? 

— O să mă duc la un hotel. Nu pot să rămân în apartamentul 
lui Gabi. 

— Nici nu mă gândesc, spune Maria, cu o voce care nu admite 
niciun refuz. Locuiesc singură și am două camere de oaspeţi. 
Rămâi să dormi la mine, nici nu se pune problema. 

Apoi ia o lenjerie de pat și prosoape din dulap. I le pune în 
braţe și indică undeva în capătul coridorului, spre camerele de 
oaspeți. Apoi se uită lung în ochii Klarei și o întreabă: 

— Cum te simţi? Ai apelat la ajutorul cuiva? Gabi mi-a spus că 
ai avut o perioadă grea. 

Copleșită de privirea călduroasă a Mariei, de așternuturile 
acelea parfumate, de grija și puterea ei, Klara își simte ochii 
plini de lacrimi. Fusese ceva mai bine în toamnă, dar încă se 
trezește în miez de noapte. Este un chin dimineaţa să se ridice 
din pat. 

— Nu știu, răspunde ea, surprinsă de cât de slabă îi este 
vocea. Nu mai beau la fel de mult ca înainte. 

De ce spusese una ca asta? Știe prea bine că anul trecut 
băuse prea mult, până la cele petrecute în vară. Ştie cât de mult 
tânjește acum după vin. Dar nu vorbise niciodată cu nimeni 
despre asta, abia dacă acceptase situaţia. 

— Foarte bine, zice Maria. Dar poate că ai nevoie de un ajutor 
real? Nu putem să ţinem singuri piept problemelor, indiferent 
cât de puternici credem că suntem. 

Klara ridică din umeri și se întoarce cu spatele. Nu poate să se 
gândească la asta. Nu poate să-și facă griji pentru ea. Gabriella 
are nevoie de ajutor. In plus de asta, ea deja se simte mai bine. 

— E bine dacă merg în camera din dreapta? întreabă ea, 
îndreptându-se spre camerele de oaspeţi. 

(J 

Maria găseşte câteva fileuri de peşte în congelator și 
încropește un sos Béchamel, pe care îl toarnă peste pește și 
peste niște spanac și bagă totul la cuptor, după care, spre 
încântarea Klarei, deschide încă o sticlă de vin. 

Klara știe că vinul o calmează și face lupta mai ușoară, că o 


VP - 121 


ajută să nu cadă din nou în abisul întunecat. Pentru o clipă, 
reușește să nu se mai gândească la bunicul ei și la cele 
petrecute cu Gabriella și se concentrează, în schimb, pe clipele 
petrecute în bucătăria aceasta frumoasă, în compania Mariei, în 
timp ce mirosul de pește din cuptor începe să plutească în aer. 

— Sogliole alla Casanova, spune Maria, servind peștele. O 
rețetă foarte bună pentru când ai un oaspete neașteptat. 

Abia după ce terminaseră de strâns masa, Maria se dusese la 
culcare, iar Klara își aprinsese o ţigară pe balconul din camera 
de oaspeţi, gândurile o încolţesc din nou. Simte zăpadă 
învolburată în întuneric, topindu-se pe pielea ei. Vede chipul 
bunicului în sicriu și aproape că simte mâna uscată a bunicii în a 
sa. A 

Nu o sunase încă. li promisese că o va suna de îndată ce 
ajungea în Stockholm. Dar se petrecuseră atâtea lucruri. 
Gabriella aruncată la pământ în faţa biroului ei. Ea abia reușind 
să fugă de poliţie. Bunătatea Mariei. Scrisoarea de la Gabi. 

Klara se strecoară înapoi în bucătărie. Ar mai vrea un pahar 
de vin. Mâine nu va bea deloc. 

Deschide frigiderul și ia sticla deja deschisă. Mâine va rezerva 
biletele pentru Bruxelles. 

Nu mai fusese de mult acolo. Tresare amintindu-și prin ce 
trecuse înainte de a părăsi orașul pe care îl numise acasă atâţia 
ani, la gândul celor petrecute cu tatăl ei și cu Mahmoud. 

Inima începe să-i bată mai tare și simte un gol în stomac. Bea 
pe nerăsuflate jumătate din conţinutul paharului. Bruxelles. 
Simte o rezistență aproape fizică față de ideea întoarcerii în 
orașul pe care odinioară îl iubise atât de mult. 

Mai are un singur prieten acolo. Unul la care se gândise 
nefiresc de mult în ultima vreme și pe care pare că nu are cum 
să-l evite, oricât de mult ar încerca să o facă. Trebuie să fie mai 
mult decât o simplă coincidenţă. 

George. Oare chiar avea să-l contacteze din nou pe George 
Lööw? 

Simte fiori în stomac și un bâzâit în urechi. Cum se poate ca 
un nenorocit ca George Lööw să trezească aceste sentimente în 
ea? Un tip superficial, cu gura mare, în căutarea succesului 
rapid. 

Sau poate că este ceva mai mult de-atât? La urma urmei, îi 
salvase viaţa. Și când se întâlniseră în vară îi văzuse o altă față, 


VP - 122 


un calm în spatele cămășilor scumpe și al limbajului pompos. 

Se îndreaptă spre fereastră, mai ia o gură de vin rece și 
coboară privirea spre luminile galbene de pe stradă. Aproape că 
scapă paharul din mână. Acolo, pe stradă, zărește un bărbat 
adăpostindu-se de zăpadă în pragul unei uși. Poate că este o 
simplă coincidenţă, cineva care ieșise la plimbare la ceas de 
seară și așteaptă la adăpost să se domolească ninsoarea. Dar, 
cumva, știe că nu e asta. Tremurând, își toarnă și ultima 
picătură de vin în pahar. Este sigură. Oricine o supraveghease 
pe Gabriella își găsise o nouă ţintă. Pe ea. 


14 noiembrie 
Beirut 


Ploaia se înteţise, iar Jacob aude picăturile de ploaie lovindu- 
se de plafoanele mașinilor parcate afară. 

Intrebarea plutește ca un nor deasupra lor. Ar fi trebuit să-și 
ia inima în dinţi mai demult. 

— Asta cred ei despre mine, răspunde Yassim calm. Pentru ei, 
sunt un terorist. 

Aerul vibrează în jurul lor, iar Jacob se întoarce spre Yassim. 
Povestea lui Myriam este adevărată. Nu mai poate să nege. Ar 
trebui să se ridice și să fugă, fără să se uite înapoi, fără să se 
mai întoarcă vreodată la el. Dar nu reușește să facă nicio 
mișcare. 

— Doar că nu e totul în alb și negru, Jacob, continuă Yassim. O 
persoană poate să fie multe lucruri. lar eu sunt un terorist în 
același fel în care Snowden este terorist. In același fel în care 
Assange este terorist. 

Jacob scutură din cap. 

— Ce vrei să spui? întreabă el. Ce naiba zici acolo? 

— Călătoriile mele, spune Yassim. Ai dreptate. Nu sunt 
fotograf. Ba da, sunt, dar asta nu e tot. În ultima vreme, nu 
acesta a fost motivul pentru care am plecat în Siria. Lucrez la un 
proiect prin care strâng informaţii despre atacuri cu drone și alte 
acţiuni militare ale Occidentului în Siria și Irak. 

Yassim face o pauză, ia o gură de suc și lasă doza din nou pe 
masă. Pune mâna pe umărul lui Jacob, dar acesta se ferește. 

— Nu înţeleg. Ce proiect? 


VP - 123 


— Declaraţii ale martorilor. Filme, fotografii. Orice fel de 
informaţie care ne-ar putea ajuta să depistăm atacurile asupra 
civililor și copiilor. Ca să dovedim cine sunt adevărații teroriști. 
Sunt aproape să aflu. Suntem aproape să aflăm. Cât de curând 
vom transmite toate informaţiile unei persoane care le va putea 
publica. 

Jacob dă din nou din cap. Ploaia se strecoară printr-o gaură în 
prelată și o picătură îi alunecă de pe creștetul capului până pe 
obraz. Se cutremură. 

— Cineva e pe urmele mele, spune el. O suedeză. Mi-a spus 
că o cheamă Myriam Awad și că lucrează pentru Institutul 
Suedez din Alexandria. Dar e spion. 

— Ai vorbit cu ea? 

Jacob privește în gol, în ploaie. 

— A apărut la câteva săptămâni după prima noastră întâlnire. 
Are un videoclip. Cu mine și cu un tip... într-una dintre băile 
turcești din Burj Hammoud. A fost imediat după ce te-am 
cunoscut pe tine, înainte să știu dacă te mai întorci sau nu. A 
fost o capcană, se pare că șeful meu mi-a întins o cursă la 
cererea ei. M-a agăţat un tip și mi-a spus că vrea să facem sex. 
A fost... violent. Pe filmare pare că îl violez. N-am mai făcut 
niciodată așa ceva până acum. Vreau să spun, n-am mai făcut 
niciodată sex cu un necunoscut..., oftează el, încercând să-și 
stăpânească lacrimile. Dar mă simţeam singur și confuz... 

Un vânt rece flutură prelata de deasupra lor. Jacob ridică ochii 
și citește expresia de iritare profundă de pe chipul lui Yassim. 

— Ar fi trebuit să-mi spui mai devreme. Asta schimbă situaţia. 

Jacob se uită lung la el, după care întoarce privirea spre 
parcare. 

— Poate că tu ar fi trebuit să-mi spui în ce ești băgat. 

Yassim se uită la el și dă din cap în tăcere. 

— Nu e ușor. 

— Myriam are informaţii despre tine. Mi-a spus că ești un 
„instigator”. Că urmează să duci instrucţiuni pentru un atac 
terorist în Europa, către mai multe celule jihadiste. 

Yassim îl privește fără niciun strop de surprindere. 

— Ce ţi-a cerut să faci? 

— Să o anunţ când te întorci în Beirut. Și vrea să instalez un 
program pe calculatorul tău. 

— Așa că ai fost atent să-mi afli parola... așa ai intrat pe 


VP - 124 


laptopul meu. 

Jacob încuviinţează, fără să se uite la el, cu ochii aţintiţi spre 
mașinile ude din întuneric. 

— Apare din când în când din senin dacă n-o contactez. Când 
am fost împreună în Byblos și te-a sunat cineva, era și ea acolo, 
la Pepe. Și uneori m-a așteptat în apartamentul meu. Jacob 
simte un nod în gât și își îngroapă chipul în palme. Dar nu am 
făcut nimic, spune el. Nu i-am spus nimic. Și nu am umblat la 
laptopul tău în seara asta, înainte să te trezești. Nici măcar nu 
știu dacă aș fi făcut-o. Dar trebuia să aflu cine ești cu adevărat, 
zice el, printre suspine. Toate trăirile încep să iasă la suprafaţă. 
Stres, frustrare. Dragoste. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun. 
Ar fi trebuit să-ți spun. 

Yassim oftează. 

— Nu ai știut. Ar fi trebuit să-ți spun cine sunt, știu că ar fi 
trebuit să o fac. Doar că sunt implicat în ceva periculos, Jacob. 
Nu am vrut să te trag după mine în povestea asta. Nu înainte să 
te cunosc mai bine. În mare, pentru binele tău. Am simţit că pot 
avea încredere în tine de la bun început. Se apleacă spre el și îl 
sărută ușor pe tâmplă, iar Jacob își pune mâinile pe genunchiul 
lui Yassim. Ești atât de inocent Jacob, șoptește el. Asta e puterea 
ta aici, unde nimeni nu e inocent. Să nu uiţi niciodată asta. 

Rămân câteva clipe în tăcere, ascultând ploaia. Nu mai e 
nimeni în afară de femeia în vârstă care deţine cafeneaua și 
care stă în spatele tejghelei uitându-se la o telenovelă siriană în 
reluare. 

Yassim se dezlipește de el, îi prinde capul între palme și se 
uită adânc în ochii lui. Se pregătește pentru ceva, încearcă să-și 
facă curaj să spună ceva. 

— Îmi place foarte mult de tine, Jacob, șoptește el. 

În clipa aceea simte că întreaga cafenea, cu scaunele ei 
murdare din plastic, cu prelata decolorată și zdrenţuită, dispare, 
ploaia se oprește, iar noaptea se transformă în saga și mit. Se 
simte ca în acea primă noapte în grădină, și singurul lucru real 
sunt ei doi. 

— Și mie îmi place de tine, spune Jacob. 

Își simte gura uscată, dar nu vrea să se elibereze și să ia o 
gură de suc, nu vrea ca Yassim să-i dea drumul, nu vrea ca 
momentul acela să se termine. 

— Vreau să-mi promiţi că o să vii cu mine în Europa, zice 


VP - 125 


Yassim. 

— Da, răspunde el, dând din cap în mâinile lui Yassim. 
Oriunde. Te voi urma oriunde vrei tu. 

— Trebuie să plec curând, continuă Yassim. După tot ce mi-ai 
povestit... nu pot să risc să rămân aici. Işi drege vocea și spune: 
Nu pot să te pun în primejdie, Jacob. E periculos. Oamenii 
aceștia sunt periculoși. E mai bine pentru tine să nu fiu aici. 

Jacob încuviințează, dar, cu toate că înţelege situaţia, gândul 
că Yassim avea să plece din nou îi provoacă un gol în stomac. 

— Dragul meu, o să te aștept în Europa, la Bruxelles, îi spune 
el, cu un zâmbet slab. Nu fi trist. 

— Nu sunt trist, răspunde Jacob. Nu am cum să fiu trist când 
știu că ești al meu. 

— Sunt al tău, spune Yassim, mângâindu-i obrazul. Știi deja că 
sunt al tău. 

In cele din urmă, își ia mâinile de pe faţa lui Jacob șiia o gură 
de suc. Pare că își face din nou curaj să spună ceva, poate ce 
încercase să-i spună mai devreme. Pare un moment solemn; 
Jacob simte asta în aer, ceva esenţial, ceva important. 

— Informaţiile pe care am reușit să le strângem..., începe el 
să spună. Am fost foarte atenţi cu ele. Nu le salvăm pe 
computere conectate la internet, nu trimitem e-mailuri, nu 
efectuăm apeluri. Ne întâlnim întotdeauna faţă în faţă, niciodată 
prin intermediari. 

— Am observat asta, spune Jacob, zâmbind precaut. Pur și 
simplu, dispari. Chiar și de lângă mine. 

Yassim încuviințează. 

— Este esenţial. Ei văd tot. Nu există secrete decât dacă ești 
foarte strict și le împărtășești doar cu cei în care poţi avea 
încredere. 

Jacob nu-și mai ferește privirea. „Sunt și eu unul dintre ei 
acum? se gândește el. Oare sunt și eu unul dintre cei în care 
Yassim are încredere?” 

— Mă refer aici la mine și la tine, continuă Yassim. Ți-am spus 
de la bun început că e prea periculos, că trebuie să fim fantome, 
că ai reprezentat un risc mult prea mare. Dar când ne-am 
întâlnit... Când am stat în grădină... și de fiecare dată de atunci 
și până acum. Suntem oameni. Cum am putea să ne refuzăm 
totul? 

— Nu avem cum, șoptește Jacob. 


VP - 126 


Îl mângâie pe Yassim ușor pe faţă, simţindu-i barba nerasă și 
pe el lăsându-se în mâna lui. 

— Am crezut că am fost atenţi, continuă Yassim. Dar 
presupun că m-au urmărit de la bun început. Și acum... 

— Ce? șoptește Jacob. 

— Acum trebuie să dispar din nou. Și trebuie să găsesc o cale 
prin care să scot materialul din ţară. 

Scoate telefonul din buzunar și deschide site-ul The Guardian. 
Jacob se uită la ecran. 

Conform articolului, sute de persoane fuseseră rănite într-o 
serie de atacuri teroriste la Paris. 

Șocat, Jacob îi ia telefonul din mână. Avuseseră loc mai multe 
atacuri teroriste la Arena Naţională Franceză și într-un club de 
rock din centrul Parisului. Situaţia este neclară și încă în 
desfășurare. O ratase complet pentru că fusese cu Yassim și 
pentru că nu-și verificase deloc telefonul pe timpul nopţii. 

— Știai..., începe el. Ştiai despre asta? 

Yassim îl privește cu ochii aceia negri și neînduplecați. 

— Văd că femeia aia chiar a reușit să te pună pe gânduri. 

Yassim își ferește privirea, parcă nevrând să-l privească în 
ochi, iar Jacob lasă telefonul pe masă și îi prinde chipul între 
palme. 

— Nu știu ce să cred. Nu mai înțeleg nimic. 

— Normal că sunt și eu la fel de bulversat ca și tine, spune 
Yassim încet. Am văzut mai devreme pe telefon o știre de ultimă 
oră, dar nu am vrut să ne strice seara. Nu... mi-am dat seama 
cât de gravă e situația. 

Jacob îl privește din nou, cu lacrimi în ochi. În privirea lui 
Yassim citește ceva ce nu mai văzuse până atunci. Ceva chiar 
mai întunecat și mai adânc. 

— Nu pot să-ţi explic acum, spune el. Dar e mai important ca 
niciodată să scoatem informaţiile din Orientul Mijlociu. Nu am 
încredere în nimeni aici. Nici în mass-media, nici în diplomați. 
Toţi sunt spioni aici. Toţi au propriile interese, propriile planuri. 

Rămâne câteva clipe tăcut, privind ploaia. Pare furios și Jacob 
ar vrea să-l întrebe dacă este atât de tulburat din cauza 
atacurilor de la Paris sau dacă este vorba despre cu totul 
altceva. In același timp, totul devine clar pentru el. Este evident 
ce are de făcut. Se uită la Yassim, la ochii lui obosiţi și la părul 
ondulat care îi alunecă pe gulerul cămășii. 


VP - 127 


— Dă-mi-le mie, spune Jacob pe un ton calm. 

Yassim se întoarce încet spre Jacob cu privirea întrebătoare, 
ca și cum nu ar fi auzit sau nu ar fi înțeles cu adevărat cuvintele 
lui Jacob. 

— Ce anume să-ţi dau? întreabă el. 

— Informaţiile pe care ai reușit să le strângi. Dă-mi-le mie. O 
să-mi fie mai ușor să le transmit. Eu sunt european. Regulile 
sunt diferite pentru mine. 

Yassim nu mai spune nimic, ci se uită lung la el, după care își 
ferește privirea, scuturând din cap. 

— Nu pot să te las să faci asta. E prea mult. E prea periculos. 
Nu e lupta ta, Jacob. În plus de asta... Ai fost deja luat în vizor, 
pentru că serviciul suedez de informaţii crede că lucrezi pentru 
ei. 

Dar Jacob îi întoarce fața spre el. Yassim nu-și fereşte privirea. 
Este calm acum, nu mai este agitat și nici neliniștit. 

Vede privirea neînduplecată a lui Myriam în faţa lui, expresia 
ei amenințătoare. Niciodată în viaţa lui nu fusese mai sigur de 
ceva. 

— Chiar nu înţelegi? spune el. Tocmai asta e și ideea. Deja 
cred că lucrez pentru ei, așa că nu mă vor suspecta. 

— E prea riscant, zice Yassim. O să-și dea seama, crede-mă. 

— Dar vreau să o fac, spune el, aproape disperat. După tot ce 
s-a întâmplat în seara asta la Paris, o să fie de-a dreptul 
imposibil pentru tine, arab fiind. Cu toţii veți fi verificaţi și tratați 
ca suspecți. Vorbesc serios, Yassim. Pot să o fac, lasă-mă să te 
ajut. 

Yassim coboară privirea și se îndepărtează. 

— Nu ai încredere în mine? îl întreabă Jacob. Crezi că încerc să 
te conving, ca să... 

Dar nu-și mai duce vorbele până la capăt, pentru că Yassim se 
întoarce din nou spre el și îi duce ușor mâna la gură. 

— Am încredere în tine, răspunde el. Dacă ai fi vrut să mă 
păcălești, nu te-ai fi arătat atât de dornic. Te-ar fi pregătit mai 
bine de atât. Nu e vorba despre asta. Știu că vorbești serios. Dar 
nu îţi dai seama în ce vrei să te bagi. Nu știi tot ce știu eu... 

— Dă-mi informaţiile, spune Jacob. Și le voi da eu mai departe 
în numele tău. 


Ploaia se domolise, în cele din urmă, când se ridică să iasă din 


VP - 128 


cafenea. Este doar o burniţă fină. E ca și cum se mișcă la 
unison, ca și când inimile lor bat în același ritm, ca și cum sunt 
sudate împreună, într-una singură, la fel de puternică precum 
titanul, precum diamantul, mai puternică decât orice altceva. 

— Ce facem acum? întreabă Jacob. 

Yassim îl ia de mână. 

— Mai întâi trebuie să le dăm ce vor, zice el. Trebuie să faci ce 
ţi-a cerut Myriam și să instalezi programul pe computerul meu. 
Ne vom comporta normal. Cine știe dacă nu cumva deja ne 
ascultă? 

— Poftim? zice Jacob. Nu înţeleg. 

Yassim dă din cap. 

— Te-au contactat, ceea ce înseamnă că, mai mult ca sigur, 
au pus microfoane în apartament. 

Jacob încuviinţează. Competența și calmul lui Yassim îl fac să 
se simtă în siguranţă, gata să facă orice i-ar fi cerut acesta, fără 
să stea pe gânduri. 

— Data viitoare când te contactează Myriam, să-i spui că te- 
am prins, dar că te-ai prefăcut că am reușit să te conving că 
sunt fotograf. Trebuie să-mi promiţi că o să faci întocmai. E 
important să nu lăsăm nimic la voia întâmplării. 

Jacob încuviinţează. 

— Dar dacă instalez programul, nu va avea acces la 
informaţiile de pe calculatorul tău? 

În privirea lui Yassim zărește o sclipire. Ceva implacabil. 

— Nu ţi-am spus deja că știu să-mi ascund secretele mai bine 
de atât? 


23 noiembrie 
Stockholm 


Klara renunţă, în cele din urmă, la orice tentativă de a mai 
dormi și o găsește pe Maria în bucătărie cu o cafea și cu Dagens 
Nyheter deschis pe masă. 

— Te-ai trezit devreme, zice ea, ridicându-se în picioare. Am 
făcut cafea. Îi toarnă o ceașcă și i-o întinde. Ceva îmi spune că 
nu o bei cu lapte, îi zice ea zâmbind. 

Klara ia cafeaua și se așază neliniștită la masă. Are o ușoară 
durere de cap, de la lipsa de somn și de la vinul de ieri. 


VP - 129 


— Nu, nu-mi place cu lapte. 

Maria se așază la masă și se uită îngrijorată la Klara. 

— Ce ai de gând să faci acum? Nu pare că ai dormit prea 
mult. 

— Trebuie să plec la Bruxelles, spune ea încet. Dar cred că e 
mai bine să nu zic mai multe. 

Tremură când pronunţă cuvântul Bruxelles. Avea să fie un 
efort incredibil să rezerve biletele. 

Maria se ridică brusc de la masă și se duce la dulap. Scoate 
un borcan alb și îl pune pe masă în fața ei. 

— Am trecut prin momente dificile în urmă cu câţiva ani, 
spune ea. Și, uneori, doar medicamentele mai ajută. Mai ales 
dacă trebuie să mergi mai departe, îi zâmbește ea Klarei. 
Trebuie să dormi puţin. Și nu cred că o să reușesc să te conving 
să te duci la doctor. 

Klara dă din cap, cu un surâs slab. 

— Trebuie să o ajut pe Gabriella, zice ea. E singurul lucru de 
care îmi pasă în clipa asta. 

— Înţeleg, spune Maria. Nu zic să iei pastilele astea chiar 
acum. Dar văd că nu te simţi bine. Asta e tot ce am, zice ea 
oferindu-i flaconul. 

Klara ridică recipientul. Pe etichetă scrie Flunitrazepam Mylan. 

— Rohypnol, zice Maria, ridicând din umeri. Nu are o reputaţie 
prea bună, dar funcţionează atunci când ai lucruri de făcut. 

E atât de neașteptat ca doamna aceea înstărită, la șaizeci de 
ani, așezată la celălalt capat al mesei să-i ofere flaconul de 
Rohypnol, încât Klara nu se poate abţine să nu zâmbească. O 
privește în ochi și spune: 

— Deci mă întorc la Bruxelles, pentru o întâlnire anonimă, 
înarmată cu nimic altceva decât un flacon cu somnifere. 

Maria bea din cafea și ridică din umeri. 

— Dacă asta te ajută să te ţii pe picioare, de ce nu? Dar mi se 
pare că ești împăcată cu situaţia. 

e 

Imediat după masa de prânz, Klara se urcă în taxiul care o 
aşteaptă puțin mai departe de clădirea în care locuieşte 
Gabriella. Maria îi arătase o ieșire prin spălătorie, care dădea, 
printr-o altă ușă, în josul străzii, ca să se poată furișa pe lângă 
oricine ar fi urmărit-o. 

— La aeroportul Bromma, îi zice ea șoferului, așezându-se 


VP - 130 


confortabil pe banchetă. 

Temperatura scăzuse în timpul nopţii, iar zăpada continuă să 
cadă. Străzile sunt negre și alunecoase. Ridică o privire spre 
trapă, dar cerul este de un albastru atât de strălucitor și lumina 
de toamnă atât de neobișnuit de strălucitoare, încât trebuie să 
închidă ochii. 

Aruncă o privire pe geamul din spate. Strada pare goală, dar 
de îndată ce taxiul cotește, zărește farurile unui Volvo parcat și 
tresare. Înainte să-și dea seama dacă îi urmărește, taxiul 
cotește și Volvo dispare din peisaj. 

Bruxelles, oftează ea. Scutură din cap, încercând să scape de 
sentimentul acela sufocant, dar nu reușește. Pulsul îi 
accelerează, tâmplele îi bubuie și începe să respire sacadat. 

— Sunteţi bine? 

Deschide ochii și vede privirea îngrijorată a șoferului în 
oglinda retrovizoare. Încuviinţează cât poate de calm. 

— Nu am dormit bine, reușește ea să spună. 

Se uită pe geamul din spate, încercând să evite privirea 
șoferului. Traversează Central Bridge și Klara zărește clădirea 
Parlamentului înălțându-se pe o parte și semnul neon albastru 
cu Norstedts pe cealaltă parte. 

Și printre aceste clădiri importante, pe stradă, la doar câteva 
mașini în spatele taxiului, un Volvo negru. Nu este sigură, dar 
ceva îi spune că este aceeași mașină care fusese parcată în faţa 
casei Gabriellei. 

Când taxiul oprește în faţa singurului terminal al aeroportului 
Bromma, starea de anxietate, singurătate și vulnerabilitate este 
înlocuită de încăpățânare. Cine sunt nenorociţii care le 
urmăresc? De ce nu le lasă odată în pace? 

Sare din taxi și își ia rucsacul negru în care pusese câteva 
haine, gândindu-se că urma să stea câteva zile acasă la 
Gabriella. Aruncă o privire dincolo de autobuzele din aeroport, 
spre zona de parcare. Ezită o clipă, după care se îndepărtează 
de terminal și se îndreaptă spre parcare. 

După doar câţiva pași vede un Volvo parcat chiar în spatele 
autobuzelor, cu motorul pornit. Este frig, probabil -10* C, așa că 
strânge haina mai bine în jurul ei și găsește în rucsac o căciulă 
pe care și-o trage pe urechi. Își simte din nou inima bătând cu 
putere, dar de data asta de furie, nu din cauza panicii. Ce naiba 
vor de la ea? 


VP - 131 


Un bărbat scund, bine făcut, îmbrăcat cu o pereche de blugi și 
cu o căciulă neagră pe cap stă lângă Volvo, ca și când abia 
ieșise din mașină. Are o barbă scurtă, o geacă albastră, pufoasă, 
și mănuși din piele maro. Când o vede pe Klara îndreptându-se 
spre mașină, se apleacă, deschide portiera și urcă pe scaunul 
pasagerului. Motorul pornește și cauciucurile scârțâie pe 
zăpadă, iar mașina întoarce și se îndepărtează în viteză de 
aeroport. 

Klara fuge după ea, cu toate că știe că e o cauză pierdută. Nu 
are nici cea mai mică idee ce ar fi făcut dacă i-ar fi prins din 
urmă. 

După o sută de metri renunță, după ce aproape cade pe 
asfaltul alunecos. Se apleacă ușor, gâfâind în timp ce mașina se 
face nevăzută. Cuprinsă de adrenalină și de anxietate, începe să 
tipe. Un bărbat care trage după el o valiză mică și se îndreaptă 
spre terminal se întoarce și se uită lung la ea. Dar nu schițează 
niciun gest, iar Klara ar fi vrut să înceapă să ţipe și la el: „Ce te 
uiţi așa la mine, tâmpitule?” 

Dar se oprește și încearcă din răsputeri să se liniștească. 

Își îndreaptă spatele, simțind că-i bubuie capul. JNK 314. Cel 
puțin reușise să vadă numărul de înmatriculare. 

Cu mâinile încă tremurând de emoție și de efort, își scoate 
telefonul din buzunar și caută numărul online. Autoturismul 
aparținea unei companii care închiria mașini. 

Închide ochii și se lasă pe vine. Își amintește de scrisoarea lui 
Gabi. Avusese dreptate. Bărbatul care o urmărea nu părea 
suedez, mai degrabă est-european. Și conducea o mașină 
închiriată. Nu era de la poliţie. E sigură de asta. 


14 noiembrie 
Beirut 


După doar câteva ore de somn, se trezește când îl simte pe 
Yassim mângâindu-i părul. În întunericul din dormitor îi zărește 
doar silueta, cu degetul la buze. Se apleacă ușor peste Jacob și îi 
șoptește la ureche: 

— Îmbracă-te fără să faci zgomot și vino cu mine. 

Odată ce Jacob se obișnuiește cu întunericul, vede că Yassim 
e deja îmbrăcat. 


VP - 132 


ÎI ascultă fără să scoată vreun sunet, se rostogolește pe 
partea lui, își coboară picioarele jos pe podea și își pune pe el 
lenjeria, tricoul și pantalonii. Merg desculți, ajung la ușă, pe care 
o deschid și o închid în urma lor fără să facă niciun zgomot. 
Yassim îl trage de lângă lift, spre scări. 

— Ca fantomele, îi șoptește el la ureche, cu un zâmbet fugar. 

Ajung din nou în garaj, iar Jacob vede trei taxiuri galbene care 
așteptau la rampa ce dădea în stradă. 

— Ce se întâmplă aici? întreabă el. 

Dar Yassim nu încetinește, ci îl trage într-una dintre mașini, 
care miroase a fum de ţigară și a plastic vechi. 

— Întinde-te, îi spune Yassim, împingându-i ușor capul pe 
scaun și întinzându-se lângă el. 

Mașinile pornesc pe rampă. 

— Oamenii care ne urmăresc nu se pot ţine după toate trei în 
același timp, zice Yassim. Și nu au de unde să știe în care ne 
aflăm noi. Am aranjat ca mașinile celelalte să pornească în 
direcţii diferite. 

Jacob nu spune nimic, stând cu obrazul lipit de vinilinul cald. 
Pornesc încet pe străzile încă goale. 

— Acum..., zice Yassim, în cele din urmă, bătându-l ușor pe 
umăr. Cred că suntem în regulă. 

Jacob se ridică și se uită la el, la chipul lui obosit, la ridurile 
fine din jurul ochilor. Yassim ţine pe genunchi rucsacul mare și 
negru. 

— Pleci deja? șoptește el. Se simte atât de obosit. Ce-și 
imaginase? Că mai aveau câteva ore, câteva zile împreună? 

Razele timpurii ale soarelui se strecoară prin ferestrele 
murdare ale taxiului, strălucind pe vinilinul uzat. Yassim pune 
pumnul pe locul dintre ei și se întoarce spre Jacob. 

— E prea riscant, spune el. După cele petrecute ieri. După 
Paris. Chiar dacă îi evităm și reușim să-i facem să creadă că le 
faci jocul. E prea periculos. 

Ridică pumnul și îl deschide. În palma lui se odihnește un card 
de memorie, ca de aparat foto. 

— E tot ce avem, zice el. Toate informaţiile pe care le-am 
adunat. Pune cardul de memorie în mâna lui Jacob și îi strânge 
degetele în jurul lui. Eşti sigur? Ştii că încă mai ai timp să te 
retragi din povestea asta. 

Jacob încuviinţează. Nu fusese niciodată în viaţa lui mai sigur 


VP - 133 


de ceva. 

— Sunt sigur. 

Yassim îi mângâie obrazul. 

— Atunci să știi că mulţi oameni depind de tine, Jacob. Nu știi 
cât de important e să nu pierzi cardul acesta. 

Jacob simte cardul arzându-i în mână și aproape că îl aruncă 
pe podeaua taxiului, ca să-l calce în picioare înainte să îi facă o 
gaură în mână. Il cuprinde brusc o stare de neliniște. Nu din 
cauza riscului pe care îl presupune cardul, ci pentru că se teme 
că nu ar putea să-și ducă sarcina la bun sfârșit. 

— Dar dacă mă prind? întreabă el. Brusc, înțelege amploarea 
situaţiei. Dacă pierd cardul? Dacă fac ceva greșit? 

Dar Yassim îi pune ușor mâna pe genunchi ca să-l calmeze. 

— N-o să-l pierzi, zice el. O să ne ocupăm chiar acum de asta. 

— Ce vrei să spui? 

Jacob aruncă o privire pe fereastră. Probabil că nu le luase 
mult, cu traficul de dimineaţă din Beirut, pentru că nu își dă 
seama unde se află. Clădirile de aici nu seamănă deloc cu 
magazinele scumpe din centrul orașului sau cu noii zgârie-nori. 
Vede, în schimb, alei întortocheate și găuri de gloanțe, rufe 
murdare și prelate pe post de ferestre, linii electrice încâlcite ca 
o pânză de păianjen, chiar deasupra taxiului. 

Yassim se apleacă spre șofer și îi spune: 

— Așteaptă-ne aici. 

Apoi îl ia pe Jacob de mână și îl trage după el pe strada 
prăfuită. 

— Vino, spune el. Trebuie să ne asigurăm că n-o să pierzi 
cardul. 

Așteaptă. O femeie tânără, timidă, cu văl pe cap, îmbrăcată în 
haine albe de spital le deschide ușa chiar înainte ca Yassim să 
sune la sonerie. Spune ceva în arabă, dar Jacob nu înţelege. 
Femeia pare stresată și agitată să îi vadă acolo și îi zorește să 
intre, după care închide ușa cu grijă în urma lor. 

Nu intră într-un hol; ușa duce direct spre o scară. Femeia 
începe să urce treptele, iar ei o urmează. 

— Este asistentă medicală? îl întrebă Jacob. Unde suntem? 

Yassim se întoarce cu fața spre el, cu un zâmbet scurt, forțat. 

— O să-ţi explic în curând. 

Treptele duc într-o sală de așteptare destul de sărăcăcioasă. 
Câteva piese de mobilier vechi, din oţel inoxidabil, o masă ca vai 


VP - 134 


de ea. Jaluzelele sunt trase la fereastra ce dă spre stradă. 
Femeia deschide o ușă în capătul opus al sălii de așteptare și le 
face semn să intre. Yassim se întoarce cu fața la Jacob și se uită 
din nou la el, serios. Nu îl trage spre el. Aici, erau doar prieteni. 
Nimic mai mult. 

— Unde suntem? îl întreabă Jacob din nou. E cabinetul unui 
doctor? 

Dar înainte ca Yassim să apuce să-i răspundă, în pragul ușii 
apare un bărbat scund, îmbrăcat într-o uniformă verde de 
chirurg. Poartă o bonetă și o mască de protecţie. Nu i se văd 
decât ochii întunecaţi și intenși. 

— Ce tot faceţi acolo? spune el. Nu e vreme de pierdut. Hai să 
terminăm odată! 

e 

Totul se întâmplă repede. Brusc, Jacob este pe masa de 
consult și simte hârtia rigidă și tare zgâriindu-l pe pieptul gol, 
hârtie ce alunecă pe vinilinul uzat. Cineva, probabil femeia, îi 
varsă gel rece între omoplaţi. Îl simte pe Yassim undeva în 
spatele lui. 

— Trebuia să fiu în locul tău, spune el. Așa transportăm 
informaţiile cele mai importante. 

Jacob încuviinţează cu un nod în gât. Adrenalina îi pulsează în 
vene. Nu mai e cale de întoarcere. 

— Îți vor pune cardul chiar sub piele, continuă Yassim. Între 
omoplaţi. Nu o să dureze mai mult de două minute. Doar o 
tăietură rapidă și trei copci. 

Spune ceva în arabă, fără ca Jacob să înțeleagă. Femeia face 
un pas în spate, iar Yassim se așază pe vine în fața lui. 

— Ultima șansă Jacob, spune el. Odată ce facem asta, nu mai 
e cale de întoarcere. 

Jacob trage adânc aer în piept. Nu ezită nicio clipă. 

— Sunt gata. 

Yassim se ridică și îi face semn doctorului să treacă la treabă. 
Apoi Jacob simte înțepătura acului. 

e 

Cincisprezece minute mai târziu sunt înapoi în taxi. Yassim îl 
ține de mână și îl privește. Soarele strălucește puternic, 
reflectându-se în ferestrele clădirilor care mărginesc străzile. 

— Te doare? îl întreabă el. 

— Nu încă, răspunde Jacob. Nu simt nimic. Anestezia și-a 


VP - 135 


făcut bine treaba. 

Yassim încuviințează. 

— Ai fost foarte curajos, spune el. 

— Nu sunt chiar atât de curajos. Dar îmi place de tine. Mult. 

Yassim îl strânge de mână și își întoarce privirea, uitându-se 
în lumina soarelui de dimineaţă. 

Până când taxiul ajunge la restaurantul Urbanista pe 
Gemmayzeh Street, efectul anesteziei începe să se ducă, iar 
Jacob simte cum mica incizie dintre omoplaţi începe să-l usture. 
Trei copci. „Nici n-o să bagi de seamă, îi spusese doctorul 
înainte să-i trimită înapoi la taxi. Ca o înțepătură de albină”. 

— Mi-aș fi dorit să te duc până acasă, spune Yassim. Dar cred 
că este mai bine să mergi singur restul drumului. Mai sunt doar 
câteva sute de metri de aici. 

— Ce-o să se întâmple acum? întreabă Jacob. 

— O să-ţi continui viaţa ca și până acum, dragul meu. O să-i 
spui lui Myriam exact ce am stabilit. In doar două săptămâni vei 
fi pe drum spre Bruxelles. Ne vedem acolo. 

— Nu-mi vine să cred, zice Jacob. 

Yassim îl privește drept în ochi. 

— Știu că e prea mult, șoptește el. Știu că nu am dreptul să-ţi 
cer să faci toate aceste lucruri, spune el sărutându-l duios pe 
buze. 

Jacob aproape că se retrage, șocat de acest gest neașteptat 
făcut în public. Îl împinge apoi pe Yassim, scutură din cap și 
spune: 

— Fac asta pentru că așa vreau eu. Pentru tine. Și pentru că 
așa se cuvine. 

Spunând aceste lucruri, își dă seama că este adevărat. După 
asta tânjise până atunci și aproape că se pierduse în dorinţa sa 
de a face bine, de a merge mai departe. Acesta este el cu 
adevărat. Yassim îi oferise ocazia de a fi cineva care poate să 
schimbe lucrurile, care nu se teme, care nu este exploatat, nu 
doar recunoscător. 

— Știi librăria internaţională de la Centrul Gefinor din Hamra? 
îl întreabă Yassim. 

Jacob încuviinţează. 

— De ce? 

— Totul s-a întâmplat așa de repede, spune Yassim. O să ai 
nevoie de bilete, printre altele. Azi e mai bine să nu faci nimic, 


VP - 136 


dar du-te acolo mâine după prânz. Proprietarul este un bătrân 
din Armenia, amator de trabucuri. 

— O știu. 

Și cei de la ambasadă îi recomandaseră librăria aceea, unde 
petrecuse multe ore analizând selecția de cărți în limba engleză. 

— Foarte bine. Întreabă-l dacă a primit marfă nouă în ultimele 
douăzeci și patru de ore. O să-ţi dea ce ai nevoie. Folosește-te 
de tot ce găsești în plicul acela. Te rog să-mi promiţi că vei face 
întocmai. Nu improviza. 

Jacob încuviinţează. 

Yassim se întinde peste el și-i deschide portiera. Îl sărută 
repede pe obraz, după care îi face semn să plece. Jacob coboară 
pe trotuar și se apleacă peste ușa de la mașină. 

— Trebuie să plec, spune Yassim. Nu mai e cale de întoarcere. 
Ne vedem în două săptămâni. O să-mi fie dor de tine. 

Yassim îi face cu mâna din spatele geamului, în timp ce taxiul 
întoarce și se îndreaptă spre vest. Jacob ridică mâna în semn de 
rămas-bun. Apoi se trezește singur pe un trotuar îngust în estul 
orașului Beirut, cu un mic card de memorie introdus sub piele. 

Ce ar trebui să facă acum? 

Ce ar trebui să facă acum că se trezise într-o poveste mult 
mai periculoasă decât și-ar fi putut imagina vreodată? Să-ţi 
continui viaţa ca și până acum, așa îi spusese Yassim. Asta 
însemna să meargă la ambasadă și să o sune pe Myriam. Să 
pretindă că totul este normal, că nu se întâmplase nimic. 

In clipa aceea începe să simtă pe umeri greutatea lui Yassim, 
a cardului și a misiunii. Îl încearcă o stare de confuzie și euforie, 
teamă, dragoste și dorinţă. Intră în Urbanista și își comandă o 
cafea pe care o bea cu mâinile tremurânde. Gândurile îi zboară 
la mâinile lui Yassim, la gura lui, la cum se va descurca. Dacă va 
fi destul de puternic. 

Când dă să se ridice, simte o înțepătură în spate și ameţțește. 
Se sprijină de masă și, în cele din urmă, reușește să iasă în 
soare. Telefonul începe să-i vibreze în buzunar chiar pe când se 
pregătea să treacă strada și îl scoate repede. Yassim! 

Doar că nu este Yassim, ci Myriam. 

15:00 Muzeul Sursock. E ultima ta șansă. 


VP - 137 


2. 


23 noiembrie 
Bruxelles 


Klara deschide ochii chiar în momentul în care avionul 
aterizează pe pista aeroportului Zaventem, aflat lângă 
Bruxelles. Probabil că o luase somnul de îndată ce urcase în 
avion, pentru că nu-și amintește zborul. 

Privește afară și își amintește de câte ori aterizase aici pe 
ploaie. Timp de peste trei ani, ori de câte ori aterizase pe 
aeroportul Zaventem, îi urmase pe oamenii îmbrăcaţi în haine 
elegante, care trăgeau după ei bagajul de cabină pe podul de 
pasageri, spre terminalul mai mare, trecând pe lângă chioșcuri 
unde se vindeau sucuri naturale, pe lângă duty-free-uri și 
magazine cu ciocolată și, ajungând la sosiri, se simţea ca și cum 
venea acasă. 

De data aceasta, când se ridică de pe scaun și se așază la 
rând alături de ceilalți pasageri, simte un junghi în piept și o 
durere de cap. Işi ia un espresso dublu de la unul dintre micile 
chioșcuri cu cafea Lavazza și își arde limba în timp ce îl dă pe 
gât din două guri. După somnul din avion se simte ameţită și 
mai obosită, pentru că nu este obișnuită să doarmă în timpul 
zilei. 

Pe la jumătatea terminalului, își dă jos rucsacul, aruncă 
paharul din carton la coșul de gunoi și se așază pe o bancă 
lângă una dintre porţi. Scoate telefonul din buzunar, caută în 
agendă numele lui George Lööw, după care rămâne o bună 
bucată de vreme cu degetul deasupra telefonului, luptându-se 
cu sentimente contradictorii. 

Oftează și blochează telefonul, după care îl bagă înapoi în 
buzunar. Va trebui să mai aștepte. Ridică privirea și se uită la 
mulţimea de călători stresaţi. Și în clipa aceea îl zărește. Pe 
partea cealaltă a sălii, la vreo cincizeci de metri distanță, vede 
un bărbat cu o șapcă trasă pe ochi și cu o jachetă așezată pe 
genunchi, care o privește fix. Când se uită la el, bărbatul își 
fereşte privirea. În condiţii normale, nici măcar nu și-ar fi bătut 


VP - 138 


capul cu asta. Dar acum, după toată povestea cu Gabi și cu 
Bromma, simte un fior pe șira spinării. Îl recunoaște din avion. 

Picioarele încep să-i tremure în timp ce se întoarce și merge 
prin terminal până la sosiri. Se oprește la intervale regulate și 
aruncă o privire peste umăr și, de fiecare dată, bărbatul cu 
șapcă este în spatele ei. Chiar își imaginase că îi pusese pe fugă 
la Bromma? 

Mărește pasul, iar când ajunge la terminalul sosiri, aruncă din 
nou o privire peste umăr. Este o singură ieșire. Bărbatul cu 
șapcă trebuie să vină pe acolo. 

Valul brusc de energie care o încercase mai devreme, cel care 
îi dăduse curaj să vrea să-i înfrunte, o părăsise de tot în timpul 
zborului. 

Acum privește în jurul ei la oamenii care așteptau călătorii: 
șoferi de taxi cu pancarte scrise de mână. Părinţi în așteptarea 
copiilor, prieteni și soţi și o familie musulmană cu baloane și cu 
un banner lung scris în arabă. Oamenii trec rapid pe lângă ea și, 
după câteva minute bune, urmăritorul tot nu se arată. 

Simte un amestec de ușurare și dezamăgire. Ce ar fi făcut 
dacă venea după ea? 

Poate că se înșelase. Poate că Bromma o făcuse mai atentă la 
indivizii dubioși care păreau est-europeni. 

e 

Măcinată de îndoieli, se întoarce și iese prin ușile automate 
către taxiuri. Este patru după-amiaza. Nici măcar nu știe unde 
să se ducă, știe doar că are nevoie de un pahar cu vin cât mai 
curând posibil. 

Coada de la taxiuri durează mai puţin de cinci minute. 

— In Place Sablon, îi spune ea șoferului. 

Este surprinsă că alesese să meargă în piaţa aceea atât de 
stridentă și ticsită de turiști, cu magazine cu ciocolată și 
antichităţi, în loc să se ducă în cartierul Ixelles, unde locuise 
timp de trei ani. Dar gândul de a merge în vechiul ei cartier îi 
sporește anxietatea. Mai bine să stea în zonele turistice, să nu 
se lase acaparată de atmosfera orașului. Mai bine să o ia încet. 

Se uită îngrijorată în oglinda retrovizoare în timp ce taxiul 
trece pe lângă parcările și hotelurile de lângă aeroport. Brusc își 
dă seama că într-una dintre mașinile din spatele ei, care alunecă 
ușor prin ploaia de după-amiază, ar putea fi cineva care o 
urmărește. Se cutremură. 


VP - 139 


Șoferul o ia pe inelul de ocolire al capitalei, trece de cartierul 
general al NATO, de străzile cenușii și pietroase de la marginea 
cartierului Schaerbeek și apoi de Piaţa Ambiorix. Se apleacă, să 
zărească blocul de apartamente din colțul de sud-est al micului 
parc, unde stătuse cu chirie în primele sale trei luni în Bruxelles, 
într-un apartament cu două camere. Taxiul se îndepărtează de 
piaţă și pornește spre instituțiile UE. Parcă a fost acum o viaţă, 
printre restaurantele și barurile de pe Rue Archimède. Totul 
pare atât de familiar; știa totul despre viața de aici, prânzuri și 
zâmbete, costume și rochii. Cu toate acestea, nu reușește să-și 
aducă aminte că făcuse cândva parte din ea, că persoana care 
avusese toate acele experienţe era aceeași cu cea de astăzi, din 
taxiul acesta. 

În scurt timp, ajung în inima UE, în sensul giratoriu Schuman, 
la sediul Consiliului European și la Berlaymont, clădirea în formă 
de stea a Comisiei, aflată pe partea dreaptă. Simte un gol în 
stomac când traficul se oprește chiar înainte de sensul giratoriu 
și îi vede pe toţi oamenii aceia stresaţi, la costum, mergând pe 
trotuare, cu braţele pline de dosare și materiale, cu telefoanele 
la ureche. 

La fel ar fi putut ajunge și ea. Ba chiar fusese. Până când 
Mahmoud o contactase în urmă cu doi ani. Înainte de Paris, de 
Londra și de vara trecută. Așa fusese ea înainte de anxietate, de 
nopţi nedormite și de suferinţă. 

Simte că în ea se deschide un abis în care se prăbușește. Se 
apleacă spre șofer și îi spune: 

— Du-mă mai bine în Place Luxembourg. 

Este mai aproape. Trebuie să bea neapărat ceva dacă vrea să 
rezolve situaţia. Ştiuse că avea să-i fie greu să se întoarcă aici, 
fusese îngrijorată încă de ieri. Dar chiar așa? E mai rău decât se 
așteptase. Nu ar trebui să fie singură. Are nevoie să vorbească 
cu cineva. 

Își scoate telefonul și caută din nou numărul lui George Lööw. 
Nu așa își imaginase că avea să-l caute din nou, nu în astfel de 
circumstanţe. Dar ce altă variantă mai are? 

Sunt în Bruxelles, scrie ea scurt. La Ralph's, în jumătate de 
oră. Vrei să ne vedem? 


14 noiembrie 


VP - 140 


Beirut 


Aproape tot drumul spre casă Jacob merge cu telefonul în 
mână. 

„E ultima ta șansă”, îi scrisese Myriam. Dar nu are nevoie deo 
ultimă șansă, deja luase o hotărâre și lăsase totul în urmă. 

Este în fața apartamentului și ar trebui să urce și să-și ia niște 
haine. De ce? Unde ar trebui să se ducă? Stabiliseră să-și 
continue viaţa ca de obicei, fără să atragă atenţia asupra sa. 
Acum își dă seama că asta presupunea să se întâlnească cu 
Myriam și să pretindă că nu se întâmplase nimic. Să se ducă la 
ambasadă zi de zi ca să nu atragă atenţia. Pentru ca mai apoi să 
dispară, pur și simplu. 

Scoate cartea de vizită pe care o ţinuse în buzunar în tot 
acest timp. 


Alexa Tayeb 

Director 

Centrul Recreaţional Palestinian pentru Tineret, CRPT 
Shatila, Beirut 


„Shatila e ca un labirint, îi spusese ea. Riști să te pierzi pe 
acolo dacă nu știi ce faci”. 

Și exact asta ar fi vrut să facă. Oftează și bagă cartea de 
vizită înapoi în buzunar. Îl încearcă un sentiment de teamă și de 
neliniște la gândul că avea să se vadă cu Myriam. Dar nu prea 
are de ales. 

Este răcoare acum, încât, chiar și cu rucsacul cu haine în 
spate, Jacob abia dacă simte o picătură de sudoare pe frunte 
sub soarele de toamnă în timp ce urcă scara colorată de la Mar 
Mikhael spre Ashrafieh. Nu știe dacă se va mai întoarce la 
apartament. Acum nu este sigur de nimic. 

Este trei fără zece. Are impresia că nu-și poate controla pașii. 
Dar când se uită la telefon, deja pusese adresa Muzeului 
Sursock în aplicaţia de hărţi, ca să nu se rătăcească printre 
casele dărăpănate în stil art deco, pline de găuri de gloanţe. Nu 
trebuie decât să nege tot, să nu se abată de la povestea lui, să o 
convingă să-l lase în pace încă puţin. Să câștige timp. 

Pe aici, pe sub cablurile electrice înnodate, pe asfaltul acesta 
denivelat, el și Yassim merseseră în acea primă noapte, cu doar 

VP - 141 


trei luni în urmă. O altă lume, Beirutul i se păruse atât de diferit, 
el fusese un străin confuz și fragil. Dar cine era el acum? 

| se pare că recunoaște unele balcoane și obloane. Dar nu 
reușește să găsească grădina, nu vede nicăieri palatul sau 
banca pe care stătuseră. Ca și cum noaptea aceea fusese doar 
un vis. 

Muzeul Sursock este renovat recent. Fațada albă strălucește 
ca o perlă, ca un miraj în mijlocul ruinei din jur. Se oprește și 
trage adânc în piept aerul curat de toamnă. Ar trebui probabil să 
plece. Deja îl alesese pe Yassim. Alesese iubirea și adevărul. 

Dar trage adânc aer în piept și intră pe poartă, face stânga și 
se îndreaptă spre cafeneaua nou-construită și spre butic. 
Myriam este deja acolo, cu o ceașcă de cafea în faţă. In afară de 
ziua aceea în Byblos, Jacob nu o văzuse niciodată în lumina zilei 
și rămâne șocat să descopere cât e de frumoasă. O localnică 
interesantă care își petrecea după-amiaza la muzeu. Exact asta 
ar fi crezut despre ea dacă nu ar fi vorbit niciodată cu ea și nu ar 
fi știut cât era de nemiloasă. 

Se îndreaptă încet spre ea, pășind pe lespezile din gresie 
șlefuită, mijind ochii în soarele palid de toamnă. 

Myriam nici măcar nu ridică privirea din telefon când se așază 
la masa ei. 

— Ce are de gând prietenul tău să facă? îl întreabă ea. 

Jacob se simte neputincios. Trebuie să facă totuși ceva să-și 
recâștige puterea, voinţa. 

— La ce te referi? 

Myriam pune telefonul pe masă în fața lui și se uită lung la el 
cu ochii aceia goi. 

— Tu chiar nu înţelegi cât de gravă e situaţia? spune ea încet, 
cu o furie reprimată. Tie chiar ţi se pare că e o joacă? Un roman? 
Ai aflat ce s-a întâmplat în Europa? leri, la Paris? 

Jacob începe să dea nervos din picior și simte un junghi între 
omoplați. 

— lubitul tău a dispărut din nou, continuă ea. De data asta e 
în drum spre Europa. Așa că te mai întreb odată: ce are de gând 
să facă acolo? 

— Am făcut ce mi-ai cerut, șoptește Jacob. Am reușit să 
instalez programul pe calculatorul lui. 

— Și ce vrei? O medalie? 

— Ce mai vrei de la mine? întreabă el. Am făcut ce mi-ai cerut 


VP - 142 


și continui să mă interoghezi. 

— Chiar mă iei de proastă? ridică ea tonul, aplecându-se 
peste masă. Azi-dimineaţă ai dispărut din apartamentul lui. 
Serios, chiar mă iei de proastă? Ei bine? 

Jacob ridică din umeri; nu venise pregătit pentru asta. 

— Nu știu unde e. Se pare că tu știi mai multe decât mine. 

Myriam se așază confortabil în scaunul ei, privindu-l fix. Era 
din cale afară de nervoasă. 

— Fii serios, spune ea. 

Jacob scutură din cap și se apleacă peste masă, privind-o la 
rândul lui în ochi. 

— Ce vrei de la mine? Ce naiba vrei să-ţi spun? Vrei să-ţi spun 
că știu unde e când habar n-am? 

Myriam se apleacă peste masă și, cu o iuțeală neașteptată, îl 
apucă de braţ și îl strânge atât de tare, încât lui Jacob îi dau 
lacrimile. Feţele lor erau doar la câţiva centimetri distanță. 

— E timpul să termini cu prostiile, șuieră ea. Ai de gând să te 
vezi cu el la Bruxelles? Când? Tâmpitule, tu chiar nu-ţi dai 
seama că de ieri s-au schimbat regulile jocului? 

Jacob se eliberează din strânsoare, iar ea îi dă drumul în silă, 
pentru a evita o scenă, chiar dacă pe terasă nu este prea multă 
lume. 

Braţul îi este roșu și se freacă acolo cu cealaltă mână. 

— Ce naiba? spune el. Ai luat-o razna? 

— Eu? întreabă Myriam. Am luat-o razna? Sau sunt frustrată 
că nu vrei să înţelegi în ce naiba te-ai băgat? Jacob, protejezi un 
terorist. Ne împiedici să oprim și alte atacuri teroriste. 

Jacob scutură din nou din cap, cu braţul încă pulsându-i și 
continuă să se maseze. 

— Dar am făcut ce mi-ai spus să fac, repetă el. Am făcut tot. 

Myriam se uită la el cu același dispreţ iritat ca mai înainte, 
doar că acum și mai intens. 

— Ştii și tu la fel de bine ca mine că nu ne-a ajutat la nimic ce 
am găsit pe laptopul lui. 

— Cum aș fi putut să știu? spune el, uitându-se la ea cu o 
privire înghețată. 

Se simţea ca un copil care repeta aceeași scuză prostească 
din nou și din nou. 

— Când pleci la Bruxelles? întreabă ea din nou. 

— Habar n-am ce naiba spui acolo. De ce m-aș duce la 


VP - 143 


Bruxelles? 

Se privesc drept în ochi câteva momente, fără să mai spună 
nimic, apoi Myriam se apleacă din nou peste masă. 

— Fii atent la mine, zice ea. Și ar trebui să te gândești bine 
înainte să-mi răspunzi, m-ai înţeles? Ţi-a dat Yassim ceva pentru 
altcineva sau ţi-a dat ceva să-i aduci la Bruxelles? Jacob, 
gândește-te bine înainte să răspunzi. Gândește-te bine. Ai primit 
ceva de la Yassim? Ţi-a zis să ai grijă de ceva? 

Capul îi bubuie. Rana de pe spate. Ultima șansă. 

— Îl ai la tine? întreabă ea. De data aceasta îi vorbește pe un 
alt ton, nu unul ameninţător. Dimpotrivă, pare înţelegătoare, 
chiar prietenoasă. Știu că e greu. Te-a făcut să crezi că e 
îndrăgostit de tine, că e ceva între voi. Dar trebuie să înţelegi că 
nu-i pasă de tine. Îi pasă de un singur lucru, de misiunea lui. Și 
misiunea aceea e teroarea, Jacob. 

Jacob aruncă o privire prin restaurant, parcă abia atunci 
descoperind împrejurimile. | se pare că acum lumea este mai 
intens colorată, mai clară decât acum o secundă. Vede doi 
bărbaţi așezați la masa cea mai aproape de clădirea muzeului. | 
se pare ceva ciudat la tunsorile lor scurte, la umerii laţi și la 
faptul că nu-și vorbesc deloc. Jacob își simte inima în gât și 
aruncă o privire spre magazinul de suvenire. Observă un bărbat 
cu o cască în ureche, frunzărind niște cărți de artă. Oamenii 
aceia nu sunt în vizită la muzeu. Niciunul dintre ei. Fusese o 
greșeală să vină aici. Simte cum i se taie răsuflarea. 

— Gândește-te bine, spune Myriam în cele din urmă. De ce aș 
fi interesată de Yassim dacă nu e terorist? De ce mi-ar păsa de 
el? 

„Pentru că strânge informaţii despre crimele de război ale 
americanilor”, ar vrea Jacob să ţipe în gura mare. Pentru că 
lucraţi cu toţii împotriva lui Assange, și a lui Snowden, și a altora 
ca ei. De-aia!” 

Dar nu spune nimic, ci doar se îndreaptă pe scaun. Oare ce s- 
ar întâmpla dacă, pur și simplu, s-ar ridica să plece? Oare l-ar 
lăsa să plece? Și dacă nu, oare unde l-ar duce? Și ce i-ar face? Și 
cum puteau să fie atât de siguri că primise ceva de la Yassim? 

Și dacă are dreptate în privinţa lui Yassim? Dacă Yassim îl 
folosea? 

Myriam pune un telefon pe masă în faţa lui. Pe ecran este 
imaginea unui bărbat foarte bronzat, cu păr foarte alb și tuns 


VP - 144 


scurt. 

— L-ai văzut cumva pe bărbatul acesta? îl întreabă ea. 

Da, îl văzuse. Acum o lună îl văzuse ieșind din apartamentul 
lui Yassim și urcând într-o mașină cu numere diplomatice. Jacob 
își amintește de privirea lui, de aerul autoritar, cum chiar și prin 
fereastră îl văzuse pe Yassim ascultând de el. 

— Cine e? întreabă Jacob 

— Gregorij Korolov, răspunde Myriam. Un spion rus. Un bărbat 
legendar. Avem motive să credem că s-a întâlnit cu prietenul 
tău. Și vrem să știm despre ce naiba e vorba. 

Jacob se gândește la noaptea din grădină. Işi amintește de 
ochii lui Yassim, de cum îl ascultase ieri, în cafenea. Și cum, în 
continuare, nu știe nimic. 

— Nu, spune el, privind-o pe Myriam drept în ochi. Nu l-am 
văzut. 

Nu știe de unde are putere sau curaj, dar se ridică de la masă 
înainte să-și dea seama, ca și cum reacţionase fără să 
gândească. 

Și, brusc, răstoarnă masa cu putere. E mai ușoară decât își 
imaginase și o aruncă spre Myriam. Mai multe pahare și 
scrumiere se fac praf pe podeaua terasei. Myriam încearcă să se 
dea la o parte, dar e prea târziu și masa cade peste ea. Cu 
coada ochiului, cumva cu încetinitorul, îi vede pe bărbaţii de la 
masa de lângă muzeu ridicându-se în picioare. Când se întoarce, 
le aude vocile înăbușite. Jacob aleargă mai repede decât o 
făcuse vreodată, ajunge în curte, e aproape la jumătatea 
distanţei până la poartă. Îi aude strigând în urma lui când 
cotește la dreapta pe asfaltul crăpat. 

Urmăritorii aleargă în urma lui, iar Jacob știe că nu este în 
formă și că, probabil, ei sunt. Deja nu mai strigă, dar le aude 
pașii din ce în ce mai aproape. 

Ajunge la ceva ce pare a fi un trotuar și știe că nu mai are 
timp, că îl vor prinde din urmă dintr-o clipă într-alta. 

Un gard mare din fier. O grădină năpădită de buruieni. O 
poartă. 

Se apleacă. Deschizătura din poartă. Cea prin care Yassim îi 
făcuse loc în acea primă noapte. Pe acolo se târâse. 

Se aruncă în genunchi și îi aude apropiindu-se, undeva în 
spatele lui. Se apleacă, își trage și-și împinge umerii pe o parte 
prin poartă. 


VP - 145 


Reușește să se strecoare prin deschizătură, cu vânătăi și 
zgârieturi și zărește palatul înălțându-se în faţa lui în soarele 
rece al după-amiezii. Fuge prin grădină, printre tufișurile verzi și 
prin iarba netăiată. 

De partea cealaltă a porții îi aude pe urmăritorii săi alergând 
pe stradă și își dă seama că reușise să scape. 

Se așază pe vine în iarbă, dar nu se mai poate ţine pe 
picioare, se ghemuiește la pământ și izbucnește în lacrimi ca un 
copil singur pe lume. 


23 noiembrie 
Bruxelles 


Fusese o greșeală să îl roage pe taximetrist să o ducă la 
Ralph's. Klara își dă seama de asta imediat ce plătește și 
pășește pe piatra cubică, cu geanta aruncată pe umăr. Incearcă 
să rămână cu ochii pe ușă și cu mintea la paharul de vin, pentru 
a evita să-și întoarcă privirea spre dreapta, acolo unde se înalţă 
clădirea Parlamentului European, cu pereţii săi din sticlă și cu 
amintiri dintr-o viaţă anterioară. 

Barul Ralph's este ciudat de gol pentru o dimineaţă de luni. 
Atunci când venea ea acolo, era plin de oameni, lobbyiști cu 
prea mulţi nasturi desfăcuţi la cămășile roz, cu cardurile lor 
aurite pregătite și stagiari rumeni în obraji, de la diferite 
instituţii UE, cu legitimaţiile agăţate la gât. 

Își comandă un pahar cu vin alb, se așază pe unul dintre 
scaunele din plastic viu colorate de la capătul camerei lungi, cu 
un sentiment acut de anxietate. Poate din cauza barului 
deprimant, pustiu, cu vocea suavă a lui Adele care răsună din 
difuzoarele de deasupra ei ce umple aerul cu nostalgie, dar 
simte că nu poate să respire, iar presiunea din capul pieptului i 
se răspândește în braţul stâng, cu o durere acută și intensă. 
Pentru o clipă, se teme că ar putea să cadă de pe scaun. Inchide 
ochii și se prinde de masă atât de tare, încât i se albesc 
încheieturile degetelor. 

— Domnișoară... 

Klara abia dacă mai aude ceva în afară de ţiuitul acela 
puternic din urechi, de parcă stă sub o cascadă. 

— Domnișoară, sunteţi bine? 


VP - 146 


Întoarce capul spre bar și îl zărește ca prin ceață pe barmanul 
îngrijorat, aplecat peste tejghea. Încearcă să dea din cap că da 
și să zâmbească, dar nu reușește să scoată niciun sunet. Dă 
drumul mesei de marmură și apucă paharul cu vin. Țiuitul din 
urechi se aude din ce în ce mai tare; abia dacă mai aude vocea 
lui Adele și vede buzele barmanului mișcându-se, dar fără să 
scoată vreun sunet. Acesta iese din spatele barului și se 
îndreaptă spre ea, dar pare că ar fi într-o altă lume, iar ea, 
singură în bula ei. Abisul este deja larg deschis în interiorul ei, 
și, dacă ar avea putere, un gram de putere, ar țipa sau ar începe 
să plângă. 

Simte mâna barmanului pe umăr. O scutură ușor, dar nu 
poate decât să stea cu ochii închiși și să încerce să-și revină. 

— Domnișoară? Domnișoară? Aţi luat ceva? Aţi luat vreun 
medicament? 

Vuietul din urechi. Durerea din piept. 

După care, brusc, altceva. O voce pe care o recunoaște 
imediat. O voce care pătrunde prin toate. 

— Klara? se aude vocea. Ce naiba? Ce s-a întâmplat? 

Klara deschide ochii, iar zgomotul începe să se risipească 
până când nu i se mai pare asurzitor, ci seamănă mai degrabă 
cu zumzăitul unei albine sau al unei viespi. Incă simte un junghi 
în piept, dar se forțează să tragă adânc aer în piept, cât poate 
ea de tare. 

— E bine, îi spune bărbatul barmanului. Am eu grijă de ea, e 
prietena mea. 

ÎI recunoaşte pe bărbatul care se apropie de ea, în ciuda 
ochelarilor rotunzi, chiar dacă părul blond nu mai e dat pe spate 
cu gel, ci curat, ciufulit și mai lung. Chiar dacă e îmbrăcat într-o 
cămașă de blugi, în loc de una roz, călcată cu grijă, chiar dacă 
nu poartă un sacou în dungi, ci o geacă albastră. 

— E OK, Klara, spune George Lööw. Respiră. O să fie bine. 

ÎI simte așezându-se pe scaunul de lângă ea, luând-o în braţe 
și trăgând-o spre el. Ceva se eliberează în ea și nu îl poate opri. 
Iși lasă capul pe umărul lui. 

— George, am vrut să te caut, am vrut să te sun, doar că... 

— Shh, spune el, mângâind-o pe păr. E OK. Respiră. Se 
dezlipește o clipă de ea, după care scoate ceva din buzunar și îi 
pune ceva mic și uscat în palmă. la-o, spune el. Beta-blocante. 
Nu e nimic periculos, dar o să-ţi încetinească pulsul, bine? 


VP - 147 


Klara ridică privirea spre el. Țiuitul din urechi dispăruse deja 
aproape în totalitate. Aproape că iese din bulă. George arată 
atât de diferit, nu mai este nici pe departe lobbyistul alunecos 
pe care îl cunoscuse în urmă cu câţiva ani. Acest George este 
mai liniștit, nu mai are privirea aceea nerăbdătoare, ci calmă și 
îngrijorată. 

— Porţi ochelari, șoptește ea. 

El zâmbește și o mângâie pe obraz. 

— Am purtat dintotdeauna. Doar că am renunţat la lentilele 
de contact. Hai, ia pastila, spune el, oferindu-i paharul cu vin. 

— Imi dai să iau pastila cu vin? îl întreabă ea. Văd că nu te-ai 
schimbat chiar atât de mult. 

George ridică din umeri. 

— Fă ce-ţi spun. Crede-mă, știu exact cum te simți. 

e 

Pornesc încet, la pas, spre Matonge, partea congoleză a 
cartierului Ixelles care se învecinează cu cartierul european, iar 
Klara își aduce aminte că tocmai astfel de contraste reprezentau 
motivul pentru care iubea atât de mult orașul Bruxelles. Faptul 
că luxul era la doar câţiva metri distanţă de sărăcie, faptul că 
viitorul nu se deconecta niciodată de la trecut. 

Se simte mai bine, este aproape funcţională, după vin și după 
pastila de la George. Simte că o privește în timp ce traversează 
Rue du Trône, trecând pe lângă mai multe magazine mici și 
prăfuite pline de peruci și cartele telefonice, cu pește uscat în 
cutii din lemn așezate pe trotuar. 

— Te-ai schimbat, spune ea, trecându-și mâna peste geaca 
lui. Ce s-a ales de stilul Wall Street? 

Incă de când îl cunoscuse, George i se păruse definiţia 
lobbyistului. Avea un post important la o mare firmă americană 
de PR. Veșnic la costum, cu un pahar de șampanie în mână la 
Ralph's, antrenat în discuţii serioase, stresante, alături de clienţi 
dubioși. 

— Am fost concediat în vară, spune el. 

O ia ușor de braţ și o trage spre el, ca să nu fie călcată de un 
adolescent pe o Vespa care venea în viteză de după colţ. 

Klara încuviinţează. Inima nu-i mai bate la fel de tare. Se uită 
lung la el. Atacul de panică începuse să lase loc unui sentiment 
călduros și acaparator. Era atât de plăcut să meargă la braţ cu 
George. Prea plăcut. 


VP - 148 


— Cu ce te ocupi acum? îl întreabă ea. 

— N-o să mă crezi dacă-ţi spun. 

— Ai început să lucrezi pentru social-democraţi la Parlamentul 
European? zâmbește ea. 

— Și mai rău, răspunde George. Mă întorc acasă. 

— Poftim? Înapoi la Stockholm? 

Klara e convinsă că auzise greșit. Pentru ea, George face atât 
de mult parte din Bruxelles, încât nu și-l imaginase vreodată 
plecând de acolo, e ca și cum orașul nu ar mai fi la fel. 

— Ce ai de gând să faci acolo? 

George i se pare atât de jenat, încât aproape că izbucnește în 
râs, în ciuda faptului că nu se simte bine. 

— Am primit un post la Ministerul de Afaceri. 

De data aceasta, Klara nu se mai poate abţine și izbucnește în 
râs. 

— Te transformi într-un birocrat? Ei bine, nu știu ce să spun. 

George ridică din umeri. 

— E un post bun, spune el. Nu m-am simţit prea bine în ultima 
vreme. Am trecut prin multe. 

Klara se întoarce spre el și îl privește în ochi. 

— Serios acum, e un post bun. O mulţime de oameni visează 
la un astfel de post. E doar ciudat să mi te imaginez... 

— Știu, spune el. Dar, sincer, nu vreau să vorbesc despre 
asta, bine? 

Klara ezită o clipă, după care îl îmbrățișează și simte cum i se 
face pielea de găină. Arată atât de diferit cu ochelarii lui de 
adult și cu părul ciufulit. 

— La naiba, George. Sunt mândră de tine. 

Ajung la L'Ultime Atome pe Rue Saint-Boniface, la o masă într- 
o cameră mare, luminoasă. George își comandă o bere arămie; 
și asta pare să facă parte din noua lui personalitate; Klara nu și-l 
imaginase niciodată mare amator de bere. Șampania și cocaina 
erau stilul lui. 

Aruncă o privire spre celelalte mese, care încep ușor-ușor să 
se ocupe, odată cu lăsarea întunericului. L'Ultime Atome este 
une grande café modernă, locul în care obișnuia să vină să bea 
o bere duminica sau ceva înainte de cină alături de ceilalţi nou- 
veniţi la Bruxelles. Aproape că uitase complet de locul acela, dar 
se simte acasă, în siguranță. Cu fiecare gură de bere, cu fiecare 
minut petrecut alături de George, începe să se simtă mai bine. 


VP - 149 


— Dar nu mi-ai spus de ce ești aici, zice George. 

Klara mai ia o gură de bere, după care își dă seama că băuse 
aproape toată sticla. George abia dacă se atinsese de alui. 
După ce se întâmplase la Ralph's și starea acută de anxietate 
care o încercase acolo, aproape că reușise să uite pentru ce se 
afla acolo, dar acum aude din nou în urechi ţiuitul acela. Dă pe 
gât berea și se ridică de la masă. 

— Ai o ţigară? întreabă ea. 

e 

Stau în faţa barului, în burnița întunecată și rece, iar George îi 
aprinde ţigara cu o brichetă argintie. Fațada bisericii este 
luminată, iar deasupra pieţei atârnă luminiţele de Crăciun care 
împodobesc orașul în fiecare an. 

— Gabriella a fost arestată ieri, spune ea. 

— Poftim? Dar e... 

— E avocat, știu, zice Klara. Dar asta nu pare să conteze în 
faţa unei echipe SWAT. 

Timp de o ţigară, îi povestește tot ce se întâmplase ieri, iar 
George o ascultă fără să o întrerupă. Stau acolo, în amurgul 
cenușiu, în timp ce Klara îi spune tot ce știe. Despre scrisoarea 
pe care i-o lăsase Gabriella, despre bărbaţii care o urmăriseră și 
care se pare că acum sunt pe urmele Klarei. 

— Trebuie să mai bem o bere, spune George după ce Klara 
termină de povestit. Măcar încă una. 

Mai beau două beri, apoi trei, iar Klara deja începe să simtă că 
plutește, cu mintea goală și lipsită de griji, în cele din urmă, cu 
respiraţia ușoară. 

— Mai bem o bere? îl întreabă ea. 

Dar George întinde braţul peste masă și, pe neașteptate, o ia 
cu grijă de mână. 

— Mâine trebuie să te întâlneşti cu tipul ăsta, Karl, spune el 
pe un ton calm. Mâine suntem în 24. Trebuie să fii în formă. 
Gata cu berea. 

Klara se eliberează din strânsoarea lui și se lasă pe spătarul 
scaunului. 

— Cine naiba te crezi? spune ea, abia reușind să articuleze 
cuvintele. O să beau câtă bere vreau. 

George pare îngrijorat, lucru ce o enervează la culme. Unde 
își lăsase geanta? Aruncă o privire în jurul ei. Acolo, pe podea. 
Se apleacă și scoate portofelul, după care se duce la bar. 


VP - 150 


George n-are decât să se oprească, dar ea mai bea o bere. 

— Unde stai? o întreabă el înainte să ajungă la bar. La ce 
hotel? 

Klara se oprește pe loc. Să stea? Senzaţia aceea plăcută și 
încețoșată din capul ei se risipește și face loc altui lucru, ceva 
ascuns în sinea ei, ceva ascuțit și înțepător. Nici măcar nu se 
gândise unde avea să doarmă în seara aceea. 

— Păi..., dă ea să spună. 

— Hai, zice el. Poţi să stai la mine. Mai bem ceva când 
ajungem acasă. Promit. 


14-15 noiembrie 
Beirut 


Oare de cât timp zace în grădina aceea fără să facă nicio 
mișcare? Nu știe, dar până reușește să-și recapete puterile, deja 
se lăsase întunericul și își dă seama că este lângă banca pe care 
el și Yassim stătuseră în noaptea aceea din august. Odată cu 
apusul soarelui, se face din ce în ce mai frig, iar Jacob își ia 
rucsacul din iarba rară. Scoate un pulover și îl trage pe el. 
Scoate telefonul din buzunar, ca să vadă cât este ceasul. Dar 
uitase că Yassim îl rugase să-l închidă. 

— Să ai grijă să-l închizi și să-l arunci dacă se întâmplă ceva 
ciudat, îi spusese el lui Jacob. Așa te pot urmări. 

„Dacă se întâmplă ceva ciudat”. Jacob se uită pentru ultima 
oară la telefon, după care îl aruncă în tufișuri. Ultimele 
douăsprezece ore nu puteau fi descrise altfel decât ciudate. 

Se așază pe bancă, dar imediat se apleacă cu capul între 
genunchi, lovit de ameţeală. 

Ce făcuse? Vede în faţa ochilor chipul lui Yassim. Ochii lui calzi 
și adânci. Expresia de indiferenţă de pe chipul lui Myriam. 
Bărbatul cu părul alb. Înţepăturile cauzate de rana de pe spate. 
Nu poate să se mai gândească la asta. Trebuie să aibă încredere 
că Yassim are un plan. Și trebuie să rămână în viaţă până ajung 
din nou împreună. 

Se întinde ușor pe bancă și își aranjează cămașa. Mâine 
trebuie să meargă la Centrul Gefinor, la librărie. Îl lovește un val 
de oboseală. Chiar dacă ar avea un plan, sau ar ști unde să 
meargă, în clipa aceea nu are puterea să plece din grădină. 


VP - 151 


Închide ochii și adoarme într-o clipită. 
e 

Când deschide din nou ochii este deja lumină. Se înfioară 
puţin și se întinde, se ridică de pe bancă și iese în soare, pe 
peluza îngălbenită și uscată. Aude o singură mașină pe stradă. E 
încă devreme. Respiră adânc și se apropie de poartă. 

Strada este pustie, dar îi tremură picioarele când iese prin 
deschizătura din poartă, înapoi la realitate. Oamenii lui Myriam 
dispăruseră. Trage și rucsacul afară și face o grimasă când și-l 
pune în spate. Rana îl jenează și dacă nu ar fi simţit asta, totul i 
s-ar fi părut un vis, prea neclar și înfricoșător ca să fie adevărat. 

Rătăcește pe străzi ore întregi și o ia spre centru din partea 
de est a Beirutului și mai departe spre mare. Işi cumpără o 
cafea și un croasant, uitându-se mereu peste umăr. 

Aproape că nu-și amintește nimic de dimineaţă și nici de ieri. 
Habar n-are cum, dar dintr-odată se trezește în Hamra, lângă 
intrarea principală a Universităţii Americane. 

De ce e aici? Nu știe unde altundeva să se ducă și poate că 
universitatea îi dă un sentiment de siguranță, stabilitate și 
liniște în mijlocul acestui haos. 

ÎI dor picioarele de la atâta mers pe jos. Tresare și aruncă o 
privire în jur. Se simte ca un somnambul, ca într-o stare de 
inconștiență, și picioarele îl purtaseră până acolo pe cont 
propriu. Ridică privirea spre vârfurile pinilor de dincolo de zidul 
cenușiu al universităţii, fără să reușească să scape de ameţeală. 
Privește de-a lungul peretelui spre stradă, aude zgomotul din 
trafic, după care îl cuprinde o tristeţe copleșitoare și, pentru o 
clipă, îl ia din nou ameţeala. _ 

Este pe stradă, la doar cincizeci de metri de intrare. Işi dă 
seama că nu ezitase nici măcar o secundă. Nu ezitase când îl 
întrebase Yassim. Nici la muzeu cu Myriam. Nici în grădină. Dar 
de data aceasta simte că se privește din afară și nu vede decât 
un scandinav confuz și naiv, pe o stradă din Beirut. 

Pornește încet spre intrarea principală. Universitatea este ca 
un sanctuar. Liniștea verde din interiorul acelor pereţi, departe 
de energia frenetică a Beirutului, înlocuiește haosul Orientului 
Mijlociu cu o atmosferă de studiu și conversații sobre. Ar da 
orice să fie din nou acolo, să-și tragă sufletul. Nu știe dacă poate 
să se lase dus de val. Nu se poate întoarce la ambasadă pentru 
că Vargander este și el implicat în povestea asta. Ştie că este pe 


VP - 152 


cont propriu. Oare să încerce să-l contacteze pe Rafi, profesorul 
pe care îl intervievase și cu care ieșise de câteva ori la cafea? 
Poate cunoștea el pe cineva? Un wasta, cum se spunea pe aici, 
cineva care să-i facă legătura cu o persoană influentă care să ÎI 
ajute? 

Toată lumea avea un wasta în Beirut, îi spusese cândva Rafi, 
iar Jacob are nevoie de ajutor, nu poate să se descurce de unul 
singur. De fapt, probabil că ar fi trebuit să ceară ajutor cu mult 
timp în urmă, înainte să ajungă în situaţia asta absurdă. Dar știe 
că deja este prea târziu și se lasă pe vine lângă perete, cu capul 
în mâini. Nu există nimeni, indiferent cât de influent, care să-l 
ajute să scape din povestea asta. 

Se ridică din nou, îndreptându-se ezitant spre intrarea 
principală, fără să știe exact de ce. Aproape că ajunge lângă 
paznicii de la intrare, când se oprește brusc. 

Nu poate să spună exact ce i-a atras atenţia tocmai la SUV-ul 
negru parcat peste drum de intrare - la urma urmei, Beirutul 
este plin de SUV-uri negre poate felul în care parcase, atât de 
atent, la distanţa corespunzătoare față de mașinile din faţă și 
din spate, în timp ce toate celelalte erau parcate bară la bară. Și 
este ceva cu bărbatul cu trăsături europene, îmbrăcat în blugi și 
cu o geacă de fâș, care așteaptă pe stradă, la câţiva metri de el. 
Este ceva în felul în care stă neclintit, în timp ce toți ceilalți 
oameni se mișcă în jurul lui. 

Este unul dintre oamenii lui Myriam, nu există altă explicaţie. 
Jacob este la cincizeci de metri de el. Nu are unde să se 
ascundă, trotuarele sunt aglomerate, dar nu îndeajuns cât să se 
facă nevăzut în mulţime. Bărbatul aruncă o privire spre intrarea 
în universitate și apoi spre traficul dens și lent, după care spre 
trotuar, spre locul unde se află Jacob. Este doar o chestiune de 
timp până să-l zărească. Zgomotul mașinilor răsună puternic în 
urechile lui Jacob. 

Bărbatul își aprinde o ţigară, întoarce capul în cealaltă 
direcție, după care se oprește și se întoarce brusc spre el. li 
întâlnește privirea, iar Jacob simte că i se taie răsuflarea. 
Bărbatul pare surprins, ca și cum nu-și imaginase că tocmai el 
avea să-l găsească pe omul pe care îl căutau. : 

Buzele i se mișcă repede, probabil că vorbește într-o cască. In 
același timp, începe să vină spre Jacob prin valul de studenţi de 
pe trotuar. 


VP - 153 


Jacob o ia la fugă. Trotuarul este îngust și denivelat, iar când 
se împiedică își întinde braţele, încercând să se agaţe de ceva. 
Se prinde de un bărbat din faţa lui și reușește să se redreseze. 
Bărbatul îi spune ceva, dar Jacob deja o luase din nou la fugă. 

La un moment dat, strada se bifurcă și cotește la dreapta spre 
spitalul american și Hamra Street. Traversează printre mașini 
care claxonează și oameni aflaţi în drum spre casă sau spre 
restaurante și magazine. Dealul este mai abrupt decât și-l 
amintește și merge cât poate de repede, cuprins de panică. 
Aruncă o privire în urmă și vede că bărbatul în blugi și cu căști la 
ureche este la doar cincizeci de metri în spatele lui. 

Este mai rapid decât el. La fel ca ieri, doar că acum nu mai 
are unde să se ascundă. Totul se va termina în curând. 

Jacob ajunge copleșit de panică lângă spitalul din beton gri. 
Strada este plină de mașini ce claxonează și care încearcă să 
intre în parcarea improvizată a spitalului. Mai trecuse prin zonă 
și rămăsese surprins de haosul ce domnea chiar și acolo, în 
exteriorul spitalului. 

Ca peste tot în locurile aglomerate din Beirut, și aici sunt mai 
multe posturi de gardă improvizate. Saci cu nisip, role de sârmă 
ghimpată și bare ruginite. Soldaţi obosiţi și polițiști care ţin arme 
automate grele în jurul gâtului. Teama îl încolțește. Și dacă și ei 
sunt pe urmele lui? Dacă intră singur în gura lupului? 

Bărbatul este foarte aproape; Jacob nici măcar nu îndrăznește 
să se mai întoarcă. | se pare că îi aude pașii chiar și prin 
zgomotul de pe stradă, că îi simte respiraţia în ceafă. In orice 
caz, soldaţii îmbrăcaţi în uniformele lor uzate de camuflaj îl 
urmăresc, pur și simplu, cu o privire inexpresivă pe măsură ce 
înaintează spre ei. 

Și brusc îi vine o idee. Nu știe de unde, poate din simplul fapt 
că nu mai are nicio opţiune. Jacob se îndreaptă spre câţiva 
soldaţi tineri care fumează la postul lor. Deschide gura și strigă 
cât poate de tare în arabă: 

— Bombă! Are o bombă! 

Cuvintele lui au efectul unei vrăji care îngheaţă totul în jur. 
Valul de oameni dintre spital și parcări încremenește. Așa este 
în Beirut. Aici se știe totul despre bombe și într-o fracțiune de 
secundă lumea schimbă ritmul. 

Soldaţii sar în picioare, își aruncă ţigările pe jos și ridică 
armele automate, cu o privire vizibil stresată. 


VP - 154 


— Are o bombă! strigă Jacob din nou, arătând cu degetul spre 
bărbatul din spatele lui. 

Işi lasă toată frică să erupă în cuvintele acelea, reușind să 
sune sincer și grav. 

Bărbatul se oprește. Se retrage ușor, cu mâinile ridicate. 
Oamenii își iau copiii de mână, îi ridică în braţe și fug cât pot de 
repede din calea pericolului. 

Soldaţii au puștile la umeri, ţipând la urmăritorul lui. Ultimul 
lucru pe care îl vede, înainte să se alăture mulțimii îngrozite 
care fuge spre complexul Gefinor, este bărbatul îngenuncheat 
cu mâinile pe cap, în timp ce unul dintre soldaţi își pune piciorul 
pe spatele lui, împingându-l pe burtă pe betonul crăpat. 

Jacob continuă să alerge până ajunge la Gefinor. Simte 
pardoseala din piatră lustruită alunecoasă sub tălpile lui de 
cauciuc, iar în clipa aceea încetinește. Îl doare tot corpul. Aruncă 
o privire în jur. Ajunsese foarte aproape de librăria armeanului. 
Probabil că se îndreptase în direcţia aceea din instinct, după ce 
fusese cuprins de panică. 

Studiază complexul enorm. Pare atât de curat, simplu și 
modern, spre deosebire de restul orașului Beirut. În clipa aceea 
rasuflă ușurat. Linii drepte, sticlă. Fără secrete și minciuni. 

Se întoarce și aruncă o privire în urma lui. Este liniște și pace, 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Drama este pretutindeni în 
Beirut. Bombele și armele fac parte din viaţa de zi cu zi, fac 
parte din ADN-ul orașului. Tragedia izbucnește din senin, ca 
acum, după care se domolește din nou. Nimeni nu are timp să 
se gândească la asta, oamenii vor doar să ajungă acasă după 
muncă. 

Se întreabă ce se alesese de urmăritorul său, dacă soldaţii îl 
eliberaseră imediat ce își dăduseră seama că nu exista nicio 
bombă. Oare reușise să ia legătura cu colegii săi? 

Jacob pornește grăbit spre librărie. Cu pași hotărâți, se 
îndreaptă spre magazin și deschide ușa. Se aude un clopoțel 
electronic. 

Proprietarul magazinului, un armean scund, este în picioare la 
tejghea, fumând un trabuc, așa cum și-l amintește Jacob, exact 
cum îi promisese Yassim, iar Jacob îl salută cu o mișcare scurtă 
din cap, după care se îndreaptă spre rafturile pline cu cărți 
despre istoria și politica Orientului Mijlociu, în interiorul slab 
luminat al magazinului, acolo unde stăteau ascunse cărțile de 


VP - 155 


artă, în timp ce își face curaj să îl abordeze pe proprietar. 

Răsfoiește la întâmplare un volum gros, încercând să-și 
calmeze respiraţia. Aude din nou soneria de la intrare, în timp ce 
celălalt client din magazin dispare în lumina soarelui. Când își dă 
seama că rămăsese singur în magazin cu proprietarul, se 
îndreaptă pe culoar spre el. 

— Pot să te ajut cu ceva? îl întreabă acesta în engleză. 

O întrebare neutră, ceva ce spune de o sută de ori pe zi. Dar 
vede în privirea lui ceva ascuns, un secret. 

Jacob își drege glasul și spune: 

— Aţi primit marfă nouă? 

Bărbatul se uită lung la el. 

— Tu trebuie să fii suedezul. Avem un prieten comun. 

Jacob încuviințează, după care ridică privirea și se uită pe 
geamul din spatele bărbatului, spre spaţiul mare, gol și 
întunecat de afară. Doar că strada nu mai este pustie. O dubă 
gri, cu ferestre fumurii, oprise în mijlocul pieței. Patru bărbați 
îmbrăcaţi în jachete scurte și pantaloni sar din mașină. Au căști 
în urechi. Își simte gura foarte uscată și un nod în gât. Crezuse 
că scăpase. 

Bărbaţii nici măcar nu se uită unii la alţii, ci pornesc în 
formaţie spre intrarea librăriei, de parcă ar fi urmat o coregrafie 
perfect evidentă și simplă. 

Jacob înlemnește. Rana îl doare și simte un nod în capul 
pieptului. 

Până aici îi fusese? 


23 noiembrie 
Bruxelles 


Merg în tăcere pe lângă baruri și pe lângă câteva mici băcănii 
pakistaneze deschise până târziu, către Avenue de la Toison 
d'Or, care dă spre magazinele de lux din apropiere de Place 
Louise. Burniţa nu contenește, dar abia e prezentă. 

— Vrei să luăm un taxi? Locuiesc lângă Place Stephanie, 
spune George, oprindu-se în faţa cinematografului din Toison 
d'Or. 

Klara aruncă o privire în jur. Începuse să-și mai revină din 
beţie. George avusese dreptate, bineînțeles, nu era cazul să mai 


VP - 156 


bea. 

— Hai să mergem pe jos, zice ea, pornind din nou la drum. 

Chiar dacă e abia trecut de opt și jumătate, trotuarele sunt 
aproape goale. Ploaia și faptul că era o zi de luni îi ţinuseră pe 
plimbăreţi în case. 

— De cât timp te simţi așa? întreabă George când ajung în 
faţa magazinului englezesc Marks & Spencer, care nu era acolo 
când Klara plecase de la Bruxelles, așa că se oprește să arunce 
un ochi în vitrină. 

— Nu mă simt nicicum. Chiar ţi se pare așa ciudat că sunt 
puţin neliniștită după ce prietena mea a fost arestată într-o 
operaţiune antiteroristă și după ce mi-am dat seama că sunt 
urmărită de mafioţi ruși sau cine dracu' or fi indivizii ăia? 

George o apucă ușor de braţ, dar ea se retrage, însă regretă 
imediat. Ar fi fost atât de bine în brațele lui. 

— Nu la asta mă refeream, spune el. Așa a fost și în vară, nu? 

Klara îi aruncă o privire, după care pornește din nou la drum. 

— Mă simt mai bine acum, spune ea. 

— Ştii la ce mă refer, zice el mai tare, cumva iritat, după care 
o apucă din nou de braţ și o întoarce spre el. Ai avut un atac de 
panică la Ralph's, Klara. Bei fără măsură. Crezi că poţi să mă 
păcălești? 

Klara își ferește privirea, dar după episodul de la Ralph's, la 
care fusese martor, știe că nu se poate ascunde de el. 

— Hai să mergem acasă, bine? spune ea. Nu pot să vorbesc 
despre asta acum. Imi pare rău. 

Își mută privirea spre stradă, în direcţia din care tocmai 
veniseră, mai mult ca să evite să se uite la el. Mai sunt doar 
câţiva oameni care merg grăbiţi prin burniţă, poate în drum spre 
cinema sau la o bere. Dar rămâne cu privirea aţintită asupra 
unui bărbat sprijinit de o ușă, lângă un magazin de suvenire, la 
vreo cincizeci de metri depărtare. Pare arab, are o barbă scurtă, 
bine îngrijită și este îmbrăcat în pantaloni de trening și cu o 
jachetă călduroasă, neagră, dintr-un material strălucitor. Pare să 
aștepte pe cineva și în acest timp se uită la telefon. Cu alte 
cuvinte, o scenă perfect banală. Dar inima începe să-i bată mai 
tare de îndată ce îl zărește, în ciuda alcoolului și a pastilei. Sunt 
mii de străini care arată exact ca el. Dar Klara observă că este 
îmbrăcat la fel ca bărbaţii din Bromma și Zaventem, gând ce o 
face să tresară. 


VP - 157 


— Hai, spune ea. Hai să mergem. 
e 

George locuiește într-un apartament mic cu două camere pe 
Rue Berckmans, chiar în spatele legendarului Hotel Conrad, 
care, după plecarea Klarei, fusese redenumit cu un cuvânt 
nemţesc lung. Intră în hol și Klara este surprinsă de cât de 
obișnuit şi impersonal este apartamentul lui George. 
Personalitatea lui George, sau cel puţin fosta sa personalitate, 
promitea ceva mai spectaculos. 

— Este ceva temporar, spune el, parcă încercând să se 
justifice, în timp ce-i pune haina în cuier. Am stat într-un 
apartament drăguţ în Place Lux, dar mi-am cumpărat unul cu 
trei camere în Stockholm. Am început să renovez bucătăria. Mi- 
am luat un cuptor Gaggenau, un frigider de vinuri, tot ce 
trebuie. 

E limpede că vechea lui personalitate ţipătoare nu dispăruse 
de tot, iar Klara îi zâmbește, trece pe lângă el și intră în livingul 
care dă spre stradă. 

— Mă bucur să știu că, undeva în sinea ta, ai rămas același 
netrebnic superficial pe care l-am cunoscut cândva. 

— Ei, hai, mormăie George în spatele ei. Trebuie să trăiesc ca 
un social-democrat doar pentru că o să lucrez la stat? 

Klara se întoarce spre el, cu un zâmbet larg pe buze. 

— Fără supărare, desigur, adaugă ea. Pe vremuri, Klara 
lucrase pentru social-democraţi în Bruxelles. Știi ce vreau să 
spun. 

George se apropie de fereastră, aprinde o veioză și o lumină 
caldă se răspândește în cameră. Scoate din nou bricheta 
argintie și aprinde câteva lumânări aflate pe măsuţa de cafea. 

— Locul ăsta nu are nimic special, zice el. Am închiriat ceva 
gata mobilat până la plecare. Într-o lună mă mut. 

Klara se așază pe canapea și se uită lung la el. Pare mult mai 
delicat. Făcuse bine că renunţase la personalitatea aceea 
vicleană. Arată bine. Avusese dintotdeauna o privire atât de 
agitată și nerăbdătoare, dar de data asta i se pare mai degrabă 
îngrijorat și puţin neliniștit. Ca și cum purtarea aceea 
copilăroasă, disperată după atenţie, fusese doar o mască la care 
hotărâse să renunțe. Nu de tot, dar îndeajuns cât să se vadă ce 
era în spatele ei. 

Se așază lângă ea pe canapea, atât de aproape, încât îi simte 


VP - 158 


parfumul de citrice și lemn. Miroase a ceva scump. 

— La naiba, spune el, dând să se ridice. Ar trebui să mâncăm. 
Pot să merg să iau ceva. Nu prea am nimic de mâncare în 
frigider. Nu-mi place să gătesc. _ 

Klara încuviințează și se așază comod. Il apucă ușor de braţ și 
îl trage înapoi pe canapea. Se simte atât de în siguranţă aici, în 
compania lui. Tot stresul din Bruxelles începe să dispară, pe 
canapeaua lui George, în compania lui. Ce ciudat. La urma 
urmei, abia dacă îl cunoaște. Dar nu era doar în imaginaţia ei. 
Poate că fusese dintotdeauna ceva acolo, ceva ce încercase în 
zadar să ignore? 

— Vrei să mai rămâi? zice ea. Nu vrei să stăm puţin aici? 

Fără să-și dea seama, își lasă capul pe umărul lui, iar el o 
îmbrățișează nesigur. 

Își întoarce ușor faţa spre gâtul lui și îl sărută chiar deasupra 
gulerului. ÎI simte tresărind sub buzele ei, după care își schimbă 
poziţia pe canapea, răsucindu-se spre ea. Brusc, o apucă de 
bărbie și se privesc în ochi. Klara își ridică mâinile și își trece 
degetele prin părul lui bogat. Își înfige mâna în el și îl trage mai 
aproape. 

Buzele lui au gust de bere, tutun și gumă de mestecat, iar la 
început nici nu-și dă seama ce se întâmplă. IlI sărută pe George 
Lööw! Ar fi izbucnit în râs, dar se simţea atât de în largul ei, 
eliberând ceva ce fusese închis înăuntrul ei prea mult timp. 

El își trece mâna prin părul ei, o apucă de ceafă și o trage mai 
aproape, trecând de la atent, la ezitant, la hotărât. Klara îl 
împinge ușor pe canapea, fără să înceteze să-l sărute, 
încălecându-l. George gâfăâie de plăcere și îi simte mâinile 
alunecând pe spatele ei, spre fund. Incepe să-i desfacă nasturii 
de la cămașă, fără să-și dezlipească o clipă buzele de ale lui, 
fără să lase ceva să intervină între ei. Dacă s-ar dezlipi de el, fie 
chiar și pentru o clipă, magia s-ar risipi și s-ar trezi din nou la 
realitate. 

Își strecoară mâna în sutienul ei, mângâindu-i sânul și simte 
că nici el nu se mai poate abţine, că o atinge cu o disperare ce i- 
ar fi provocat durere dacă nu ar fi fost atât de incredibil de 
excitată. 

— Ar trebui să mergem în dormitor, șoptește el. 

Dar Klara îl împinge pe canapea în timp ce îi desface cureaua, 
nasturii și îi trage pantalonii până rămâne în mâna ei. E neted și 


VP - 159 


tare, iar Klara se dezbracă, după care se îndepărtează pentru o 
clipă privindu-l drept în ochi. 
e 

Mai târziu, stă deasupra lui, cu obrazul lipit de pieptul lui cald, 
cu mâinile încă în părul lui, cu el încă în ea. Îi simte pieptul 
ridicându-se și coborând sub ea. Poate că ar trebui să spună 
ceva, dar nu știe ce și, sincer, nici nu știe dacă are energie să 
vorbească. 

Undeva în depărtare, se aude o sirenă, iar când deschide 
ochii, vede luminiţe albastre jucând pe podeaua din lemn în 
timp ce o mașină de poliţie trece pe afară. Se întoarce ușor pe 
spate și se întinde lângă el pe canapea. Când se uită la el, îl 
vede cu privirea aţintită în tavan. 

— Ca să vezi, spune ea în cele din urmă. Ai reușit să mă scoţi 
din starea de beție. 

Se întoarce spre el și îl vede zâmbind. George o privește cu 
coada ochiului, după care își ferește privirea, agitat. 

— Să știi că... să știi că nu mă aşteptam la asta. 

Klara începe să râdă. 

— Chiar așa? Eram sigură că ești pus pe combinaţii. Te 
credeam un șoim printre vrăbiuţele din Place Lux. Vrei să spui 
că m-am înșelat? 

Aruncă o privire spre el și i se pare că se înroșește. 

— De data asta... e altfel. 

Klara se ridică, își găsește chiloţii printre pernele canapelei și 
îi trage pe ea. 

— Chiar așa? spune ea cu un zâmbet provocator. De ce e 
altfel, George? Spune-mi. 

Vorbește pe un ton mai dur decât se simte ea. Sau, mai 
degrabă, nu știe deloc ce simte, doar că îi plăcuse ce se 
întâmplase între ei. Că îi plac buzele și răsuflarea lui George, 
atingerile lui. Că, brusc, se simte în siguranţă. Și că nu vrea să 
renunţe la sentimentul acela. 

George își trage pantalonii pe el și se ridică în picioare. Părul îi 
este ciufulit, aproape sălbatic și Klarei îi place să-l vadă 
trecându-și degetele prin el, încercând să-l aranjeze. 

— Nu știu, răspunde. Pur și simplu altfel. Se întoarce spre ea, 
rânjind. Ei bine, ţi s-a făcut foame? 

Klara dă din cap. Chiar îi este foame. O doare puţin capul de 
la bere. Dar presiunea aceea din piept dispăruse. De când nu se 


VP - 160 


mai simţise atât de liniștită? 

— E un restaurant libanez în apropiere, zice el. Pot să mă duc 
să iau ceva de mâncare. Cred că au și multe chestii vegetariene. 

— Ştii că nu sunt vegetariană, nu-i așa? spune ea, privindu-l 
amuzată. 

— Serios? aș fi putut să jur că ești vegetariană. Ai așa, aerul 
că ai fi. 

e 

Ar vrea să facă un duș, dar nu poate să treacă peste cele 
întâmplate, aşa că se aşază din nou pe canapea. Ce naiba? 
Chiar făcuse sex cu George? 

Se ridică și se îndreaptă spre ușa de la balcon. Trage cu 
atenție perdeaua și aruncă o privire în stradă. 

Plecase doar să ia ceva de mâncare și deja se simțea 
pierdută, singură, caldă și goală. Îi simte lipsa. Ce tâmpenie. 
George Lööw? Gigolo de Bruxelles? Era chiar mai pierdută decât 
credea. 

Cercetează strada scăldată într-o lumină galbenă, tulbure, 
hotărâtă să rămână acolo până la întoarcerea lui. 

Strada este pustie și privește spre intersecția unde se află 
restaurantul. 

Și acolo, sprijinit de unul dintre copacii fără frunze, zărește un 
bărbat îmbrăcat în pantaloni de trening și o geacă de fâș, 
neagră, strălucitoare. Cu sufletul la gură, trage din nou 
perdelele. 

Cineva este în continuare pe urmele ei. 


15 noiembrie 
Beirut 


Jacob îi zărește pe geam. Unul dintre ei se oprește la 
jumătatea distanței până la librărie, în timp ce ceilalţi trei se 
îndreaptă spre ușă, cu mâinile la brâu, acoperite parţial de 
jachetele scurte. Cine sunt oamenii aceia? Americani? Dar mai 
contează? 

Vin după el. Îi vor găsi cardul de memorie sub piele. Și apoi? 

Îi vin imediat în minte o salopetă portocalie și o celulă mică. 
Asta o așteptase pe Chelsea Manning după ce trimisese 
informaţii către WikiLeaks. Exact în clipa aceea, proprietarul 


VP - 161 


librăriei îl prinde de braț și Jacob tresare speriat. Se întoarce cu 
fața spre el și îl vede pe bărbatul scund întinzând mâna și 
apucându-l din nou de cot, de data asta cu mai multă hotărâre. 
Are un trabuc în gură, mijește ochii și îi face semn spre fundul 
magazinului. 

— Hai, spune el în engleză. Nu ai mult timp la dispoziţie. 

Il trage printre mesele și rafturile care se lasă sub greutatea 
cărţilor, după care trec de o perdea de mărgele de sticlă, într-o 
încăpere mică, cu sertare până în tavan și cu un aspirator într- 
un colţ. 

— Așteaptă aici, îi zice el, lăsând trabucul pe o farfurie de pe 
podea. Apoi se apleacă și începe să umble la o stivă. Ajută-mă, 
spune el, pe un ton dur. Trebuie să le mutăm de aici. 

Bărbatul apucă una dintre cutiile de la bază și o trage spre el, 
ceea ce face ca întreaga coloană să se miște. Jacob vede în 
spatele lor o ușă. Se așază pe vine lângă proprietarul librăriei 
să-l ajute să tragă. 

In spatele lor, se aude clopotelul de la intrare. Aude mai mulți 
oameni dând buzna înăuntru și făcându-și loc printre rafturi, 
spre camera cea mică. 

Cutiile sunt grele, iar grămezile nesigure și, pentru o secundă, 
este convins că aveau să se răstoarne, dar librarul le 
echilibrează. 

Reușesc să mute cutiile îndeajuns pentru ca bărbatul să 
apuce clanţa și să descuie. Ușa se deschide larg spre o alee 
întunecată și tăcută. 

— Grăbește-te, șuieră el, împingându-l pe Jacob dincolo de 
ușă. 

Ajuns pe aleea întunecată și murdară, se întoarce din nou cu 
fața la librar și îl vede întinzându-i ceva prin ușa întredeschisă. 
Un plic gros și alb. 

— la-l, zice el, aruncându-i plicul. 

Inainte ca Jacob să mai apuce să spună ceva, bărbatul închide 
ușa și rămâne singur pe aleea aceea micuță. 

Il aude pe partea cealaltă a ușii, împingând cutiile înapoi, și 
pornește spre capătul aleii. Aude din nou traficul și știe că este 
singura lui scăpare. Un taxi. Trebuie să dispară. 

lese pe stradă, dar privește înapoi, vede ușa deschizându-se 
larg și pe unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în negru ieșind din 
magazin, urmat îndeaproape de un altul. 


VP - 162 


Strigă ceva și îi vede ducând mâna la brâu, oprindu-se și 
scoțând ceva negru și ridicând braţele, ţintindu-l. 

— Stai! Oprește-te! strigă ei într-o engleză americană. 

Sunt aproape de el, iar Jacob ridică mâinile ca să le arate că 
nu este înarmat, dar fără să lase din mână plicul gros, alb. Ar 
trebui să se întindă pe jos, să recunoască faţă de sine însuși că 
nu e făcut pentru asta. Ar trebui să renunțe. Dar ceva în sinea 
lui îl întărește. Simte o putere care nu fusese acolo înainte. 

Apoi timpul se oprește din nou în loc. La fel ca în grădină, 
întregul univers îngheaţă. Întoarce capul și vede un taxi gol în 
spatele lui. 

— Staţi! strigă el către bărbaţii de pe stradă și face un pas 
spre ei. 

Aceștia rămân uimiţi să îl audă vorbind, să vadă că face prima 
mișcare și îi spun ceva, doar că Jacob nu-i aude. Brusc, se 
întoarce și trage de ușa taxiului care tocmai oprise în spatele lui 
și se aruncă pe bancheta din spate. 

— Dă-i drumul, zbiară el în engleză. Cât poţi de repede. 

Şoferul se întoarce spre el, își dă seama că vorbește serios și 
încuviințează, ca și cum ar fi înţeles. Prinde loc liber în trafic, așa 
că apasă acceleraţia, iar Mercedesul vechi de douăzeci de ani 
protestează, dar găsește putere și pornește în viteză spre est, 
de parcă ar fi fost nou-nouț. 

Jacob se întoarce și îi vede pe bărbaţi pe stradă. Unul dintre ei 
se oprește și încearcă să găsească un taxi, în timp ce celălalt 
rămâne pe poziţii, cu arma în mână. Geamul din spate al taxiului 
explodează într-o ploaie de cioburi. Jacob se aruncă pe bancheta 
uzată, sub ele. Îl aude pe șofer țipând și virând pe o stradă 
laterală, departe de arme, de gloanţe, de violență, după care 
oprește mașina și se întoarce spre el cu o privire turbată. 

— leşi! ţipă el. leşi din taxiul meu! 

Este în stare de șoc, iar Jacob deschide ușa și sare din mașină. 
Cioburi de sticlă se împrăștie peste tot în jurul lui și îl zgârie, dar 
își scoate portofelul și aruncă trei bancnote de douăzeci de 
dolari pe scaunul din spate, după care o ia la fugă pe asfaltul 
denivelat. 

După douăzeci de metri, se întoarce și vede că taxiul e tot 
acolo. Şoferul e cu telefonul la ureche. Dar nimeni pe urmele lui. 

Un alt taxi trage lângă el. Deschide portiera și sare în mașină, 
pentru o clipă de protecţie, de siguranţă, iar taxiul pornește la 


VP - 163 


drum, un simplu taxi printre alte câteva mii. 

Simte zeci de cioburi mici de sticlă alunecând pe sub guler și 
are părul plin de praf. Aruncă o privire în spate și nu vede 
altceva decât haosul obișnuit din trafic. Nici urmă de arme sau 
de bărbaţii aceia care păreau hotărâți să-l prindă. 

— Nu te opri, zice el. Du-mă oriunde. 

e 

Beirut este genul de oraş în care e simplu să dispari. Oamenii 
de aici au propriile lor grupuri, etnii și religii. Se pot ascunde în 
Beirut ca într-o gaură neagră, fără să mai fie găsiţi vreodată. 
Dar Jacob nu este de-al locului. E blond, speriat și străin. Este 
expus, o lebădă neagră, și nu trece neobservat. 

Stă pe bancheta din spate a acelui Mercedes vechi, iar șoferul 
îl întreabă încotro să meargă. În timp ce mașina rulează spre 
est, Jacob se întoarce și aruncă o privire pe fereastra murdară. 
Zărește doar mașini care merg ușor-ușor prin oraș. Nici urmă de 
duba gri. Nu încă. Trebuie să se ascundă, trebuie să se 
liniștească, să se pună pe picioare. 

Brusc, se trezește pe acoperiș în prima sa seară în Beirut. Își 
amintește de privirea caldă a Alexei. 

„Shatila e ca un labirint”. 

Bagă mâna în buzunar și scoate din nou cartea de vizită. Este 
o șansă mică. Dar singura lui speranță. 

— Vreau să merg în Shatila, spune el. La un centru de tineret 
de acolo. 

Il vede pe șofer scuturând din cap. 

— Nu intru în taberele de refugiaţi, îi spune el în engleză, cu 
un puternic accent arab. Pot să te duc până la graniță, dar de 
acolo va trebui să te descurci singur. Se întoarce cu faţa spre 
Jacob. Dar să știi că n-ai ce căuta acolo. 

Jacob încuviinţează. 

— Ei bine, vom vedea. Du-mă cât de aproape poţi. 

Şoferul ridică din umeri și mormăie ceva, dar măcar 
accelerează. 

Jacob are încă plicul pe genunchi. Bagă un deget într-un colț, 
îl deschide dintr-o singură mișcare și scoate la lumină 
conţinutul. 


23-24 noiembrie 


VP - 164 


Bruxelles 


Klara sare de pe canapea de îndată ce aude cheia în broască. 
Ştie că e George și totuși e atât de tensionată și la pământ cu 
nervii, încât fuge în bucătărie. Înșfacă un cuţit mare din sertar, 
chiar când George intră în bucătărie cu două pungi din plastic 
pline de recipiente de aluminiu de la restaurant. 

— Hei! spune el, lăsând ușor pungile pe podea, după care 
ridică mâinile. Ce naiba faci? 

Klara coboară mâna, după care dă drumul cuţitului care cade 
pe gresie cu zgomot. Apoi se lasă în genunchi și ridică privirea 
spre el. 

— Sunt dată peste cap, șoptește ea, ferindu-și apoi privirea. 
Nu știu ce naiba fac. Sunt pe urmele mele, îi văd la fiecare colț 
de stradă... 

George se așază pe jos lângă ea și îi mângâie obrazul. 

— Știu, spune el. Știu exact prin ce treci. 

— Ştii? întreabă ea sceptică, uitându-se lung la el. Sincer, nu 
cred că ai cum să-ți imaginezi prin ce... 

Dar el nu pare să o asculte. Își ia mâna de pe chipul ei și o 
duce la spate, scoțând ceva de la curea. Când aduce mâna din 
nou în faţă, ţine ceva atât de mare, negru și înfricoșător, încât 
Klara se dă în spate și aproape cade pe podea. 

— Ce naiba? răbufnește ea. Un pistol? Ai înnebunit? 

George pune ușor arma pe podea între ei. 

— Klara, nu ești singura care se confruntă cu probleme. De ce 
crezi că mă mut înapoi acasă? De ce crezi că las în urmă jobul 
pe care îl iubesc? După toate cele prin care am trecut în 
arhipelag acum câţiva ani și apoi vara asta... Nu am crezut că o 
să scap cu viaţă. M-am săturat să trăiesc cu frică. 

Klara îi întâlnește privirea îngrozită. 

— Nu am știut că..., începe ea să spună. 

— Îți amintești de Crăciunul acela din arhipelag acum doi ani? 
Mai ţii minte că am fost răpit de clienţii mei care s-au dovedit a 
fi o brigadă a morţii de la CIA? spune el cu un zâmbet forțat. Am 
împușcat pe cineva. Și nu e ca și cum aș fi putut să vorbesc cu 
cineva despre asta, după cum au avut grijă să mă avertizeze cei 
din Săpo. Și să încerci să te ţii la suprafaţă cu alcool și muncă, 
dintre toți oamenii sunt sigur că tu înţelegi prin ce am trecut. 
Dar după tot ce s-a întâmplat vara asta... Cu rușii și cu 

VP - 165 


protestele din suburbii? Nu mai pot să dorm nopţile. Mi se pare 
că intră cineva peste mine în casă, am impresia că sunt urmărit 
și monitorizat. Și știi ce e mai rău? 

Klara clatină din cap că nu. 

— Că nici măcar nu sunt sigur că sunt paranoic. Pentru că 
cine dracu' mai știe, nu-i așa? 

Klara întinde mâna și îi mângâie obrazul. 

— Așa e. Cine dracu’ mai știe? 

— Așa că am cumpărat o armă de la un tip din Anderlecht, pe 
care îl știa furnizorul meu de cocaină. Ridică arma de pe jos și o 
analizează. E a dracului de mare. Dar nu am știut ce altceva să 
fac. 

— Ai cumpărat o armă și ai aplicat pentru un post la Ministerul 
de Afaceri. O strategie neobișnuită, aș spune eu. 

George începe să râdă și se ridică încet de pe jos. Lasă arma 
pe masa de la bucătărie. 

— Nu știu. Poate dacă plec odată de aici, dacă renunţ la slujba 
mea de la Stirling & Merchant și la toată nebunia asta, poate că 
o să fie bine? Poate că o să încep din nou să dorm noaptea, 
poate că n-o să sar ca ars de fiecare dată când aud ceva ciudat. 

Klara se ridică și ea în picioare. 

— Ar trebui să ceri ajutorul cuiva. Serios. Știi că nu poţi să 
trăieşti așa, nu? 

George ridică pungile de mâncare și le lasă pe micuța masă 
de bucătărie. Se uită lung la ea și spune pe un ton ironic: 

— Ce sfat bun. Cum funcţionează la tine? 

e 

Pe la cinci dimineața, Klara se strecoară în bucătărie, 
deschide ușa de la frigider și scoate o porție de humus aproape 
neatinsă. Niciunul dintre ei nu mâncase prea mult aseară, în 
ciuda faptului că fuseseră atât de înfometați când comandaseră, 
încât George cumpărase, în mare, tot ce era pe meniu. 

— Dormi la fel de bine ca mine. 

Se întoarce și îl vede în picioare în pragul ușii, într-un maiou și 
o pereche de boxeri în dungi. O privește cu ochii mijiţi. Fără 
ochelari arată atât de... drăguţ? George Lööw era drăguţ? E clar 
că-și pierduse controlul. 

— Am niște Rohypnol. Ca să mă ajute să dorm. Dar nu 
îndrăznesc să-l iau. 

În aproximativ douăsprezece ore are o întâlnire importantă. 


VP - 166 


După ce reușise să se oprească din băut seara trecută, nu voia 
să riște să fie afectată în vreun fel. Era mai bine să fie obosită 
decât amețită de la pastile. 

— Și eu care ţi-am cedat patul, continuă George, trecând pe 
lângă ea în drum spre frigider. Mai bine stăteai pe canapea dacă 
nu aveai de gând să dormi. 

Klara ia o bucată de pâine, o trece prin humus, mestecă și 
înghite fără să-și ia ochii de la el. 

— Sau ai putea să vii în pat cu mine, nu? 

La naiba, nu ar fi vrut să sune chiar atât de direct. 

Nu mai aduseseră vorba despre cele întâmplate pe canapea 
înainte ca George să se ducă să ia de mâncare. 

George se întoarce de la frigider, cu ochii încă mijiţi, 
încercând să vadă ceva în bucătăria întunecată, dar cu o privire 
mai încrezătoare și mai interesată. 

— Asta vrei? 

Klara tace. Mai ia o bucată de pâine cu humus, fără să-și ia 
ochii de la mâncare. Oare chiar asta voia? Cu adevărat? 

Apoi ridică privirea și încuviinţează. 

— Da. Asta vreau. 


15 noiembrie 
Beirut 


Shatila nu are nimic în comun cu centrul strălucitor al 
orașului, cu galeriile de pe Mar Mikhael, cu zona Cornichen sau 
cu universitatea. Shatila înseamnă sărăcie și efemeritate, o 
tabără de refugiaţi veche de cincizeci de ani care fusese 
transformată într-un cartier. 

Taxiul îl lasă în dreptul Ambasadei Kuweitului, la marginea 
taberei, iar Jacob pornește nesigur pe alei înguste, printre 
zidurile acoperite cu graffiti stacojii și desene cu Arafat. Ridică 
privirea spre clădirile degradate și vede steagurile Hamas și 
emblemele Fatah atârnând la ferestre. Soarele începe să apună 
și simte priviri aţintite asupra lui din chioșcurile și magazinele 
acelea mici și improvizate. Își strânge rucsacul mai mult pe 
spate și înaintează cu grijă. 

Nimeni nu-l va găsi acolo, dar știe și că nu trebuie să fie 
singur; ar fi trebuit să se liniștească și să aștepte să intre cu un 


VP - 167 


ghid. Și, cel mai important, ar fi trebuit să o sune mai întâi pe 
Alexa, în ciuda riscurilor, și să o roage să se vadă. 

Din reflex, bagă mâna în buzunar și caută telefonul, după care 
își amintește că nu-l mai are. Îl aruncase în grădină. 

Aleea pe care merge cotește ușor la stânga și începe să se 
îngusteze. În față sunt doi bărbaţi îmbrăcaţi cu geci din piele 
care îl cercetează din priviri, iar în clipa aceea își dă seama că 
făcuse o mare greșeală. 

Se oprește în loc. Se uită în jur și observă un alt bărbat 
blocându-i drumul în spate. Ridică mâinile cu palmele deschise 
ca să le arate că este neînarmat, că nu reprezintă o ameninţare, 
că nu are intenții rele. 

La început, bărbaţii nu spun nimic - doar stau acolo, uitându- 
se lung la el. Jacob dă să spună ceva, dar se răzgândește și face 
un pas în spate. Nu știe ce să spună, ce ar trebui să spună într-o 
astfel de situaţie. Ceva sclipește în lumina soarelui. Unul dintre 
bărbaţi are o armă la brâu. 

— Sunt prieten, spune el în arabă lui nesigură. Caut centrul 
pentru tineret. 

Sună atât de fals și îl simte pe bărbatul din spatele lui 
apropiindu-se. Ceilalţi doi se îndreaptă și ei încet spre el. Jacob 
înghite în sec, cuprins de panică. 

— Caut centrul pentru tineret, încearcă el din nou. 

Bărbaţii se opresc, uitându-se lung la el. Îi vin în minte toate 
poveștile pe care le auzise despre jafuri, dispariţii și răpiri. Cum 
se numea centrul unde lucra Alexa? De ce venise atât de 
nepregătit? Ce naiba fusese în mintea lui? Ar fi trebuit să se 
ducă la Four Seasons sau la un alt hotel occidental, să încerce 
să dispară în mulţime. Dăduse dovadă de prostie și naivitate. 

— Cine ești? întreabă unul dintre bărbați. 

— Numele meu este Jacob, spune el, cu gura atât de uscată, 
încât abia dacă reușește să rostească cuvintele. Sunt un 
diplomat suedez. 

Nu e tocmai adevărat, dar poate asta l-ar putea apăra cumva. 
Expresia de pe chipul celui care îl întrebase nu se schimbă, dar îi 
face un semn imperceptibil din cap bărbatului din spatele lui 
Jacob, care îl prinde ușor de braţ. 

Îi face semn și bărbatului din spatele său, după care se 
întoarce și pornește pe alee. Jacob este târât în aceeași direcţie, 
mergând fără voia sa, urmându-i pe cei doi bărbaţi, adânc în 


VP - 168 


labirintul Shatila. 

Oare îl răpiseră? Nu poate decât să încerce să memoreze 
drumul. Trec pe lângă un fel de atelier, o frescă în onoarea 
Frontului de Eliberare a Palestinei, zărește o mică deschizătură 
între casele acelea care arătau ca vai de ele. Vede și patru copii 
care se jucau cu o minge în întuneric. Degeaba. 

— Unde mă duceţi? îl întreabă el pe bărbatul care-l ţine de 
brat. 

Dar omul îi aruncă o privire fără să răspundă și grăbeşte 
pasul. Brusc, cei doi bărbați din fața lui se îndreaptă spre ușa 
unei clădiri din beton, care pare mai sănătoasă decât celelalte. 
Unul dintre ei bate la ușă. 

Celălalt se întoarce spre Jacob. Doar că deja nu mai pare 
ameninţător, ci chiar prietenos, aproape inofensiv. Îi face semn 
spre o pancartă de deasupra ușii, ușor luminată de o lampă 
fluorescentă care se clatină în briza rece. 

Centrul Recreaţional Palestinian pentru Tineret. Asta scria pe 
semn, în engleză și în arabă. 

— Aici voiai să ajungi? îl întreabă bărbatul. La centrul pentru 
tineret? 

Jacob înghite din nou în sec. Nu-i vine să-și creadă ochilor. Îl 
aduseseră exact unde voia să ajungă. Nu îl răpiseră, voiau doar 
să-l ajute. 

— Mulţumesc, spune el. Nu am știut că... 

Dar nu apucă să termine ce are de spus pentru că ușa se 
deschide și în faţa lui apare Alexa. Aceasta se uită lung la el, 
încercând să-și dea seama de unde îl știe. 

— Jacob? întreabă ea. Ce faci aici? 

e 

Se aşază la una dintre mesele lungi, acoperite cu linoleum, 
într-o cameră folosită drept cantină, dar și ca sală de clasă. O 
femeie șterge o masă în celălalt capăt al sălii. Alexa îi pune în 
faţă o ceașcă cu ceai. 

— Spune-mi, zice ea. Cum de ai venit până aici, fără să mă 
suni înainte? Ai avut mare noroc să dai peste băieţii ăia, alţii 
probabil că te-ar fi jefuit. Știi, nu-i așa? 

Jacob încuviinţează și simte din nou un junghi în spate. 
Aproape că uitase de rană. 

— S-au întâmplat atâtea. Nici măcar nu știu cu ce să încep. 

Ajuns la capătul puterilor, explodează, iar lacrimile încep să-i 


VP - 169 


alunece pe faţă. Își amintește de toate: de Yassim și de Myriam. 
De focurile de armă de la Hamra. De faptul că aproape fusese 
răpit. 

Se așteaptă ca Alexa să îl ia în braţe, să încerce să-l 
consoleze, să-i spună că totul va fi bine, că va avea grijă de el. 
Dar ea îi pune mâna pe umăr, uitându-se adânc în ochii lui. 

— Gata, Jacob, gata. Trebuie să te aduni. Bărbaţii nu se 
comportă așa prin părţile astea. Ințelegi? 

e 

Îi ia cincisprezece minute ca să-i spună toată povestea. Alexa 
nu-l întrerupe, doar ascultă. De cele mai multe ori nici măcar nu 
se uită la el, ci rămâne cu privirea în gol. După ce termină, trage 
adânc aer în piept și își îngroapă chipul în palme. 

— Nu știu în ce m-am băgat, șoptește el. 

Alexa se întoarce spre el, cu o expresie calmă pe chip. 

— În Beirut. Te-ai băgat în Beirut. 

Întinde mâna și i-o plimbă între omoplaţi până când găsește 
un pansament care acoperă cusăturile și cardul de memorie. 

— Aproape că se simte prin piele și bandaj, zice ea. Dacă știi 
că e acolo. 

Jacob doar dă din cap. 

— Și ce o să se întâmple acum? îl întreabă Alexa. Ai ceva sub 
piele pe care ai făgăduit să-l scoţi din Beirut. Eşti vânat de 
serviciile de informaţii suedeze și probabil și de cele americane. 
Nu poți, pur și simplu, să-ţi cumperi un bilet de avion și să pleci 
acasă. Ce ai de gând să faci? 

Jacob scoate plicul gros primit de la librar și i-l arată. Alexa îl 
deschide și scoate ce e acolo. Bilete de avion către Bruxelles via 
Istanbul. Un card MasterCard. Și, nu în ultimul rând, cel mai 
șocant lucru din toate: un pașaport suedez, pentru un anume 
Patrik Andersson. 

— Dumnezeule, șoptește Alexa. 

E prima ei reacţie. Se pare că era OK cu orice până la 
pașapoartele false. 

— Oamenii ăștia știu ce fac, spune ea, frunzărind pașaportul. 
Pe tipul ăsta, Yassim, nu-l cunosc. Știu că a fost la petrecerea 
mea, dar a venit cu altcineva. Ai încredere în el? Sau ești atât de 
orbit de iubire, încât ești în stare să faci orice pentru el? 

— Nu știu, șoptește el. Cred că-l iubesc. 

— Bun, deci ești orbit de iubire, spune Alexa pe un ton sec. 


VP - 170 


Dar nu mai contează. Oftează și se apleacă spre el, bagă 
pașaportul în plic și îi șoptește: fie ai sub piele informaţii despre 
crimele de război, pe care americanii, sau poate altcineva, vor 
să le ţină ascunse, fie ai instrucţiuni privind un atac terorist, 
pentru o reţea sau ceva de genul ăsta. Oricum ar fi, Jacob, ai dat 
de belea. Oricum ar fi, vei fi vânat și arestat. 

Jacob oftează și își odihnește fruntea pe masă. Abia acum 
începe să-și dea seama în ce se băgase. 

— Știu, șoptește el. 

— Cu alte cuvinte, nu are cine să te ajute, spune ea. Dar știi 
deja asta. Nu poţi avea încredere în niciun stat, în nicio 
instituţie. 

Jacob încuviinţează, fără să-și ridice fruntea de pe masă. Nu 
contează ce e pe cardul acela, dacă are încredere în Yassim sau 
dacă spusele lui Yassim sunt adevărate. Va fi fugar sau va 
ajunge în închisoare. Va fi în pericol indiferent de ce face. 

— Ai la cine să apelezi? se aude vocea Alexei, atât de 
îndepărtată, încât abia reușește să ajungă până la el. Dă din cap 
și își lipește obrazul de masă ca să se uite la ea. 

— Ce vrei să spui? întreabă el. La cine te referi? 

— Poate cineva de la universitate? Un politician? Sau un 
jurnalist? Cineva, oricine, o persoană în care să poţi avea 
încredere, cineva cu putere și influență. Un wasta. Ştii la ce mă 
refer? 

Wasta. Acei veșnici wasta, acești protectori. Cineva pe care 
să-l suni când te oprește poliția, sau când ţi se refuză un permis, 
sau când vrei să-ţi înscrii fata într-una dintre școlile franceze. O 
rudă îndepărtată, care este primarul unui mic orășel. Un naș al 
cărui frate este șeful poliţiei. Legăturile sunt complicate, iar 
căile dintre oameni adesea ridicol de lungi. Dar Jacob nu știe pe 
nimeni. Pe absolut nimeni. Așa că dă din cap că nu. 

— Nu aici, spune Alexa. Vreau să spun în Suedia. 

— In Suedia nu merge așa, mormăie el. Nu contează pe cine 
știi. 

— Am înţeles că nu e ca aici, zice ea, ușor iritată. Nu are timp 
să-l facă să înţeleagă. Dar cineva independent. Cineva în care să 
ai încredere, cineva care să aibă încredere în tine. 

— Nu cunosc pe nimeni. Nu am astfel de contacte. 

Dar când se îndreaptă și deschide din nou ochii, își aduce 
aminte de ceva. Cineva despre care citise. Nu era mult. Aproape 


VP - 171 


nimic. 
— Pot să-ți împrumut laptopul sau telefonul? o întreabă el. 
Vreau să verific ceva. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


Razele palide ale soarelui alunecă prin fereastra dormitorului, 
iar Klara se trezește în plin atac de panică. Oare dormise toată 
ziua și ratase întâlnirea? 

— La naiba, la naiba, mormăie ea, aplecându-se peste 
marginea patului ca să-și găsească telefonul. 

— Ce s-a întâmplat? bolborosește George. 

Klara se întoarce spre el și îl vede gol lângă ea. Făcuseră din 
nou sex. După care adormiseră ţinându-se în brațe. 

— Cât e ceasul? întreabă ea. 

George se întoarce spre noptieră, pe care se află un ceas de 
mână ridicol de mare. 

— Opt și jumătate. Liniștește-te, nu e grabă, nu-i așa? 

Klara se lasă pe pernă, mai puţin speriată, dar în continuare 
neliniștită. George își pune ceasul la mână. 

— L-am primit după toată nebunia aia din arhipelag. De la 
șeful meu. E un Panerai, ediție limitată, costă câteva zeci de mii 
de dolari. O nebunie, nu-i așa? 

Klara se uită la ceasul negru, incredibil de mare, și scutură din 
cap. 

— Mie mi se pare ciudat că umbli cu drăcia aia la mână ca și 
cum ar fi ceva normal. N-am văzut niciodată ceva mai vulgar. 

George pufnește și se întinde pe spate. 

— Vai de mine, dar nu-i cazul să-mi menajezi sentimentele, 
mormăie el. Chiar te rog să-mi spui ce crezi cu adevărat. 

Klara se uită lung la el și la orgoliul lui rănit, întrebându-se 
pentru o clipă cum de fusese în stare să se culce cu un astfel de 
om. 

Dar când se întoarce cu faţa spre ea, îi vede expresia 
serioasă. 

— Azi trebuie să te vezi cu tipul ăla. Cine crezi că e? 

Ea ridică din umeri, după care începe să-și caute lenjeria. 

— De unde să știu? Nici măcar Gabi nu părea să știe. 


VP - 172 


— Și indivizii ăia care zici că sunt pe urmele tale? zice el. Nu 
crezi că există o legătură la mijloc? 

Klara își găsește chiloţii jos, lângă pat, și îi trage pe ea. 

— E singura explicaţie care-mi vine în mine. Ți-am spus că m- 
a lovit un val de adrenalină în Stockholm și aproape că i-am 
confruntat în Bromma? 

George încuviințează. g 

— Trebuie să găseşti o modalitate să scapi de ei. Inainte să te 
vezi cu tipul ăsta Karl. 

— Vreau să știu cine sunt, spune Klara. M-am săturat să fiu în 
situații pe care nu le înțeleg. Se ridică din pat și se întoarce la 
George. Tu n-ar trebui să mergi la muncă? 

— Mai am doar câteva săptămâni, răspunde el. Nu e ca și cum 
sunt de neînlocuit în clipa de față, evident. 

e 

— Ei bine, nu am văzut pe nimeni afară, spune George. 

Tocmai se întorsese cu croasanți cumpăraţi de la o mică 
brutărie din apropiere și stă la fereastră, cu un espresso 
fierbinte în fiecare mână, pe jumătate ascuns în spatele 
draperiilor, cercetând intersecția de unde cumpărase mâncare 
ieri. Klara ia o gură de cafea și se întinde să vadă mai bine. 
George are dreptate. Strada este aproape pustie, doar câţiva 
bărbaţi și femei la costum, în drum spre muncă, la comisia UE 
sau poate la vreo firmă de avocatură de pe Avenue Louise. 

— Crezi că au renunțat? 

— Poate, mormăie Klara. Dar dacă au cumpărat un bilet de 
avion în ultima clipă doar ca să vină după mine, îmi vine greu să 
cred că au renunțat pur și simplu. 

George mai ia o gură de cafea, fără să-și ia privirea de pe 
stradă. Klara se uită la el cu coada ochiului. Este atât de 
concentrat și neașteptat de grijuliu cu ea, iar mintea ei se 
liniștește de fiecare dată când este în preajma lui. Nu mai este 
cuprinsă de panică. Nu se mai simte atât de singură. 

— Oare acolo? spune el. In acel BMW vechi? 

Klara se apleacă peste pervaz și aruncă o privire în jos. 
Reușește să distingă o siluetă pe locul șoferului. Bărbatul pare 
să bea ceva dintr-un pahar mare de carton. 

— Poate, zice ea, ridicând din umeri. Dar nu e tipul de ieri. 

— El e. Sunt sută la sută sigur. L-am văzut în spatele meu la 
brutărie. Și-a luat o cafea mare. Face semn spre el. Acum o bea. 


VP - 173 


Părea arab. Avea barbă. Era îmbrăcat în blugi și într-o geacă 
umflată de fâș care îl făcea să pară și mai masiv. L-am observat 
cum tot privea peste umăr, în direcţia apartamentului. Voia să 
se asigure că nu dispari în timp ce-și ia cafeaua. El e, sunt sigur. 
Au trimis un tip nou, și-au dat seama că știi că sunt pe urmele 
tale. 

Klara oftează. Pentru o clipă sperase că poate, în mod 
miraculos, hotărâseră să o lase în pace. 

— Unde ţi-ai lăsat pastilele? o întreabă el, cu un zâmbet șiret 
pe buze. 

— Te referi la pastilele mele de dormit? 

— Da. Sau mai ai și alte pastile despre care nu mi-ai spus? 
Du-te să le iei. Am o idee. 


15-21 noiembrie 
Beirut 


Conexiunea e proastă, lucru care îl enervează la culme, dar 
browserul se încarcă în cele din urmă. 

Citește câteva articole despre scandalul din vară din Suedia, 
despre protestele din suburbii, care fuseseră subvenţionate și 
chiar parțial organizate de o companie rusească apropiată 
Kremlinului. Și despre femeia care scosese totul la iveală, pe 
care o văzuse peste tot în toamnă. Tânăra avocată suedeză cu 
păr roșcat și ochi atât de sinceri și intenși, încât reușeau să 
treacă dincolo de orice fotografie sau clip video. 

Gabriella Seichelmann. 

Se uită din nou peste articolul care pare de necrezut. Faptul 

că Säpo știuse de la bun început despre faptul că îi întărâtau pe 
oamenii din suburbii, faptul că rușii plătiseră mai mulţi infractori 
să organizeze revoltele printre adolescenţi plictisiţi respinși de 
societate. Cât cinism. lar Säpo lăsase suburbiile să ardă în 
flăcări pentru a obţine avantaje politice. 
___Şi apoi această Gabriella Seichelmann scosese totul la iveală. 
Intr-o serie de articole și emisiuni de televiziune, povestise cum 
ea și clienţii săi fuseseră ameninţaţi de Säpo să păstreze 
tăcerea. Totul se încheiase odată cu promisiunea ministrului de 
justiție privind începerea unei anchete, în ciuda faptului că Säpo 
negase totul sau refuzase să comenteze. 


VP - 174 


Gabriella devenise un fel de celebritate, un simbol pentru cei 
care îndrăzneau să se ridice în fața celor puternici. Un om 
hotărât să spună adevărul. Și era avocat. 

Jacob caută la ce firmă de avocatură lucrează: Lindblad & 
Wiman. Alte câteva clicuri și îi găsește profilul, o fotografie alb- 
negru serioasă, de bun-gust. Și numărul de telefon. 

Trage adânc aer în piept. In vară, se luptase cu toți. Pare 
dedicată, convingătoare și știe exact ce să facă. Poate are vreun 
sfat pentru cineva în situaţia lui? Va fi costisitor, desigur, dar în 
clipa de față nu are altă variantă. 

— Ai găsit ce căutai? îl întreabă Alexa din pragul ușii biroului. 

Jacob se întoarce cu scaunul, cu spatele la biroul plin de hârtii 
și se uită la ea, cum stă cu o ceașcă de ceai în mână. 

— Ei bine, nu e un wasta, spune el. Dar s-ar putea să fie ceva. 
Pot să-ți împrumut telefonul? 

e 

Gabriella răspunde la primul apel, de parcă ar fi aşteptat cu 
telefonul în mână. 

— Seichelmann la telefon. 

Jacob oftează adânc. Nu se așteptase să răspundă la telefon. 

— Avocata Gabriella Seichelmann? întreabă el după o scurtă 
pauză. 

— Da, eu sunt, răspunde ea pe un ton simplu și oficial. Cu 
cine vorbesc? 

— Nu pot să vorbesc mult, începe Jacob, neliniștit că reușise 
să o prindă la telefon, neliniștit de cât de mult avea să o coste 
convorbirea aceea pe Alexa. 

— Atunci îţi sugerez să treci la subiect, spune ea, pe un ton 
sec. 

Conexiunea nu este foarte bună, din cauza atmosferei și a 
distanței. 

— Am informaţii importante. În clipa de faţă mă aflu în Beirut. 
Și cineva mi-a dat niște informaţii pe care vrea să le aduc în 
Europa. 

Jacob se oprește. Totul sună atât de nebunește. 

— Cum te cheamă? întreabă ea. | se pare distrasă, ca și cum 
nu îl ascultă cu atenţie, sau nu-l ia în serios. 

— Nu sunt nebun, zice el. Nu pot să-ţi dau numele meu. 
Spune-mi Karl, bine? 

— Bine, Karl. Spune-mi. Ce fel de informaţii ai și cu ce pot să 


VP - 175 


te ajut? 

— Cu câteva luni în urmă, am întâlnit în Beirut un tip care 
este fotograf în Siria, începe el. Dar am aflat ulterior că era doar 
o acoperire. De fapt, bărbatul strângea informaţii despre 
atacurile cu drone organizate de occidentali și despre cum ucid 
civilii. Doar că este urmărit de mulţi și m-a rugat să scot 
informaţiile din Liban. Am fost ameninţat de un spion suedez și 
astăzi s-a tras asupra mea când... 

— Liniștește-te, spune Gabriella. Sesizează ceva nou în vocea 
ei, mai degrabă interes decât suspiciune. Nu-mi mai da detalii la 
telefon, bine? Dar ai pașaport și bilete spre Europa? Și vrei să 
spui că și tu ești urmărit? 

— Da, răspunde el. 

— Când ai zborul? Unde o să aterizezi? 

— În Bruxelles, zice el. Într-o săptămână. 

— Bine. Pot să fiu în Bruxelles pe data de 24, zice ea, părând 
să-și ia notițe. Nu-mi spune când ai zborul. Cumpără-ţi un 
telefon cu cartelă după ce aterizezi. Sună-mă atunci și o să-ţi 
spun unde să ne vedem. M-ai înțeles? 

— Da, spune el. Am înţeles. 

Răsuflă ușurat când își dă seama că este sigură pe ea. 
Gabriella rămâne câteva clipe pe gânduri, după care spune: 

— Din câte îmi dau eu seama, e singura ta șansă, dacă nu 
vrei să iei legătura cu ambasada suedeză și nu cred că vrei să o 
faci, nu-i așa? Fă totul conform planului. 

— Bine, zice Jacob. Mulţumesc. 

— Rezolvăm noi. Mai e ceva. Copiază informaţia și ascunde-o 
undeva în siguranţă. Trimite-o prin poștă, sau ceva de genul. 

— Asta o să fie... complicat, răspunde el. 

— Descurcă-te. Informaţia asta e tot ce ai. Sună-mă când 
ajungi în Europa. Ne vedem acolo. 

După care îi închide telefonul. Jacob se uită la Alexa, care stă 
sprijinită de pragul ușii micului ei birou. Îi face semn să o 
urmeze. 

— Hai, zice ea. Am o sugestie ușor neplăcută. 

(J 

În zilele următoare, Alexa se ocupă de toate. Un pat la un 
hostel, masa la centrul pentru tineret de trei ori pe zi. Ba chiar îi 
face rost de câteva cărți în limba engleză pe care foștii oaspeți 
le lăsaseră în urmă și o conexiune proastă la internet prin care 


VP - 176 


reușește să le trimită fără tragere de inimă mesaje în scris 
colegilor săi de la ambasadă despre cât este de bolnav, motiv 
pentru care nu avea să vină la muncă săptămâna viitoare. 

Zilele trec și se ridică din pat doar ca să meargă să mănânce. 
Aude vocile grave ale mai multor tineri voluntari europeni, dar 
nu ia parte la discuţiile lor. Doar merge să mănânce, după care 
se întoarce în camera lui, ia un thriller american și citește până 
îl ia somnul. 

Oare cât timp trebuie să zacă acolo până să creadă că totul 
este un vis? Două zile? Trei? Rana de pe spate se vindecase 
aproape de tot, iar cardul de memorie nu îl mai jena deloc. 

În afară de card, nu mai are nimic altceva care să-i 
amintească de toate prin care trecuse. E atât de ciudat să 
trăiești așa. Nu vorbește cu nimeni, în afară de Alexa, care îl 
privește îngrijorată și care, în cele din urmă, încetează să 
încerce să-l mai includă în diferitele proiecte ale centrului. Nu 
are energie pentru așa ceva. Nu îndrăznește să facă nimic. In 
fiecare zi răspunde doar cu „poate mâine”, fără să vorbească 
serios. 

În cea de-a patra zi, îndoielile încep să-l macine din nou. Abia 
dacă poate să-și mai amintească chipul lui Yassim, buzele lui, 
atingerea lui. Există doar starea aceea veșnică de stres, gaura 
din piept, îndoielile și o misiune pe care nu o înţelege cu 
adevărat. O roagă pe Alexa să-i împrumute calculatorul din 
birou, doar ca să verifice știrile și să afle ce se mai întâmplă în 
lume. Alexa îi spusese să nu-și verifice adresa de e-mail dacă nu 
voia să fie descoperit. Are încredere în ea și acceptă bucuros să- 
i urmeze ordinele. 

Doar că nu-și mai verificase adresa de e-mail de la ambasadă, 
de când le scrisese că nu se simte bine, și trebuie să vadă dacă 
îi răspunsese cineva. Așa că se conectează. 

Are două mesaje noi. Primul spunea: „In regulă. Sper că ești 
bine”. Celălalt era de la o adresă pe care nu o mai văzuse până 
atunci. Doar câteva numere și un mesaj Gmail, trimis în urmă cu 
câteva zile. Asta era tot. Il deschide. 

Mesajul constă din trei cuvinte, scrise în limba engleză. Nimic 
mai mult. 


Fii tare. Curând. 


VP - 177 


Dar este de ajuns. Jacob citește cuvintele cu sufletul la gură 
și, brusc, simte prezenţa lui Yassim. Se holbează timp de cinci 
minute la e-mail, după care iese din cont, șterge istoricul 
căutărilor, închide browserul și se ridică de la birou. Încă două 
zile. Doar atât. 

Aproape că plutește când iese din birou în sala goală de 
mese. Dar înainte să se întindă pe pat, aude vocea Alexei în 
spatele lui. 

— Jacob, e timpul. 

Se întoarce și o vede stând acolo, cu ochii ei întunecaţi, cu 
părul bogat prins într-o coadă care îi alunecă pe un umăr. Dar 
nu-și poate lua gândul de la mesajul lui Yassim și de la Yassim. 
Dă ușor din cap. 

— Nu știu ce să zic. Trebuie? 

Alexa încuviințează calmă și hotărâtă. 

— Ne așteaptă mașina. Ții minte ce ţi-a spus avocata? Jacob, 
nu poţi să riști. 

Știe că are dreptate. Știe că dragostea nu este de ajuns, că 
nimic nu e ceea ce pare a fi. Așa că ridică din umeri. 

— Bine, hai să terminăm cu povestea asta. 

(J 

Ajung la o clinică mai mică decât cea la care îl dusese Yassim, 
o cameră plină de chipuri îngrijorate și priviri temătoare, dar 
Alexa îl ghidează direct prin sala de așteptare, până în cabinetul 
medicului, care era doar puţin mai mare decât o magazie. Nu 
avea nicio fereastră, doar un pat ca vai de el acoperit cu vinilin 
crăpat, un scaun rotund și o masă mică cu instrumente de unică 
folosinţă. 

Ușa se deschide, Alexa se întoarce spre ei și salută o femeie 
îmbrăcată în uniformă de chirurg, cu un șal verde pe cap. Pare 
obosită. Poate că lucrase toată noaptea, poate mai mult. Alexa o 
sărută pe obraz. 

— Mulţumesc, Aisha. Îţi rămân datoare. 

Dar femeia îi zâmbește, dă din cap și trece pe lângă ea. 

— Suntem chit. Deocamdată. 

Se așază în faţa lui Jacob și îl privește cu ochii epuizați, reci și 
indiferenți. 

— Bun, începe ea. Alexa este prietena mea și spune că ai 
ceva pe spate, sub piele, și că vrei să-l scoatem. Și așa vom 
face. Doar că sunt trează de treizeci și șase de ore și am o sală 


VP - 178 


de așteptare plină de oameni care au nevoie de ajutorul meu. 
Asta înseamnă că nu vreau să aud nimic de la tine, bine? Nu 
vreau să știu cine ești, cum ai ajuns în Shatila sau ce ai sub 
piele. Și nu vreau să te plângi că te doare. O să dureze 
cincisprezece minute și vreau tăcere totală din partea ta. E clar? 

Jacob încuviinţează. Răsuflă ușurat să vadă că e hotărâtă și 
competentă, iar pentru următoarele cincisprezece minute, 
acceptă bucuros să se supună întocmai cerinţelor altcuiva. 

Apoi se întorc la mașină, Alexa, Jacob și micul card de 
memorie într-o pungă din plastic. Jacob îl sucește pe toate 
părţile în lumina aceea gălbuie și slabă de după-amiază. 

— Cel mai probabil e cu parolă, spune Alexa, ceea ce 
înseamnă că nu ai cum să vezi ce e pe el. Dar asta nu contează. 

— Și atunci, ce contează? șoptește Jacob. 

Alexa se întoarce spre el pe bancheta din spate, îl prinde de 
bărbie, îl trage spre ea și îl privește drept în ochi. 

— Contează, pentru că acum nu mai ești un simplu cărăuș, 
habibi. Un simplu vehicul pasiv. Acum ai o fărâmă de putere, de 
control. La nevoie. 

e 

Și astfel trece săptămâna și vine, în sfârșit, timpul să plece. 
Jacob stă pe coridorul centrului pentru tineret cu rucsacul lângă 
el și cu un junghi mai dureros ca niciodată în spate. Alexa 
deschide ușa în ceața întunecoasă care cade ca o perdea peste 
alee. O motocicletă așteaptă sub scara mică. 

O cască neagră cu vizieră neagră acoperă capul 
conducătorului care este îmbrăcat în blugi și cu o geacă de 
motor ce se potrivește cu vopseaua de un roșu aprins de pe 
rezervorul de motorină. 

— Ei bine, spune Alexa, îmbrăţișându-l. Bashir o să te ducă la 
aeroport. 

Jacob se întoarce spre ea. Este speriat și stresat, asta e clar. 
Dar simte, deopotrivă, un sentiment de ușurare, chiar de 
bucurie că totul se va sfârși curând. În sfârșit, ceva se mișcă. Dă 
din cap și spune: 

— Da. Mulţumesc pentru... 

Dar nu apucă să mai zică și altceva pentru că Alexa îl oprește. 

— Nu-mi mulțumi acum. Mulţumește-mi la final. 

Jacob se apropie să o sărute pe obraz, dar Alexa îl oprește. 

— Nu uiţi ceva? spune ea, întinzându-i mâna. 


VP - 179 


Jacob se uită nedumerit la pachetul nedesfăcut de 
prezervative din mâna ei. Ridică privirea, zâmbind stânjenit. 

— Sincer să fiu, nu prea am chef. Nici măcar nu știu unde e 
Yassim. 

Alexa începe să râdă. 

— Dragul meu. Micul tău secret? Cardul de memorie? Aveai 
de gând să-l scoţi din Beirut în buzunar? 

— Vrei să spui că..., mormăie el. 

Alexa încuviințează. 

— Vreau să spun că o să-l înghiţi ca un traficant de droguri de 
treabă, asta vreau să spun. 

e 

Încă simte gust de cauciuc în gură. Are impresia că 
prezervativul i-a rămas în gât oricâtă apă băuse. Sare pe 
motocicletă, în spatele lui Bashir, fără să îndrăznească să-l 
privească, însă prea aproape de el ca să se simtă confortabil. Se 
prinde strâns de jacheta lui ţeapănă, din piele roșie, și închide 
ochii când pornesc prin labirintul din Shatila, și afară, pe străzile 
și drumurile principale. 

Fără să-și dea seama, ajung pe autostrada spre aeroport. 
Când își face curaj să deschidă ochii, vede cum se strecoară 
printre mașinile zgomotoase și simte steagurile verzi care 
flutură prin întuneric deasupra suburbiilor controlate de 
Hezbollah, care nu sunt nimic mai mult decât câteva orășele 
stâncoase. „Le văd pentru ultima oară, își spune el. E ultima 
oară când trec pe aici”. Lasă Beirut în urmă. Și, mai mult decât 
atât, își lasă vechea viaţă în urmă. Totul este nou. Acum simte 
doar neliniște și teamă. Și iubire. Mai presus de toate, iubire. 

În apropiere de aeroport, Bashir încetinește și intră în ritmul 
normal al traficului. Apoi oprește lângă trotuarul din faţa 
terminalului. Jacob îi dă drumul, simţindu-și brațele înțepenite 
de încordare. Abia dacă reușește să le îndrepte. Ar trebui să-i 
spună ceva lui Bashir, care își ridică vizorul negru și se întoarce. 
Dar Bashir are privirea aţintită în depărtare, iar Jacob vede ceva 
în ochii lui care îl reduce la tăcere. 

Se întoarce și el încet și vede la ce era Bashir atent. 

Sus, la intrarea care leagă clădirea terminalului de parcare, 
este o camionetă gri, cu ferestre fumurii, care se mișcă încet 
printre baricade și printre paznici. În clipa aceea îl cuprinde 
panica, își amintește de bărbaţii de la librăria armenească din 


VP - 180 


Hamra. De focurile de armă prin geamul din spate al taxiului. 
Cum de reușiseră să-l găsească? 

Jacob își pune din nou casca pe cap cu mâinile tremurânde și 
îl prinde din nou pe Bashir de după talie. 

— Pornește! Du-mă, te rog, de aici. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


George ia patru pastile din flaconul pe care i-l dăduse Klarei 
vecina Gabriellei și le pune pe un fund de lemn din bucătărie. 

— Am citit pe Google, spune el, începând să toace pastilele cu 
un cuţit japonez ascuţit. Și știi că poţi conta întotdeauna pe 
sociopaţi, nu? 

— E cel mai ridicol plan pe care l-am auzit în viaţa mea, 
comentează Klara. Nu ar fi mai bine dacă aș lua-o la fugă până 
la metrou? 

— Ala e planul B, răspunde George. Se oprește din pisat și se 
întoarce spre ea. Nu vrei să afli cine e pe urmele tale? 

— Ba da. Doar că nu văd cum o să mă ajute treaba asta. 

George se apleacă peste masă și transformă și ultima pastilă 
într-o pulbere fină pe care o varsă cu grijă într-un mic recipient 
din plastic. 

— Nu mă mai bate la cap și ai încredere în mine. Nu avem 
timp de pierdut dacă vrem ca planul ăsta să funcţioneze. O să-și 
termine cafeaua în curând. 

Își pune haina pe el și lasă sticla pe jos în timp ce se încalţă. 

— Am nevoie doar de trei minute, zice el. Atât, Klara. Planul 
ăsta măreț are o fereastră mică de timp. 

Klara clatină sceptică din cap. 

— Ai luat-o razna. 

— Atunci vino tu cu o idee mai bună. 

— Ti-am spus deja ce idee am eu. Să o iau la fugă până la 
metrou. 

George îi pune o mână pe umăr. 

— Ce avem de pierdut? întreabă el. Dacă funcţionează, vom 
afla mai multe despre oamenii aceștia. Dacă nu merge, facem 
ca tine, bine? 

— Du-te, spune Klara, oftând. 


VP - 181 


Dimineaţa este senină și rece. Klara iese din clădirea lui 
George la exact trei minute după ce acesta coborâse în stradă, 
îndreptându-se către intersecție, pe lângă BMW-ul unde aștepta 
presupusul ei urmăritor. 

Trage mai bine haina pe lângă ea, forțându-se să nu se uite 
spre BMW. Dar după ce trece, nu se poate abţine să nu arunce o 
privire spre bărbatul care aștepta acolo. E exact cum îl 
descrisese George: umeri largi, barbă scurtă și o haină 
asemănătoare cu a celorlalți bărbaţi pe care îi văzuse pe urmele 
ei. Încă are paharul cu cafea în mână. Măcar atât. 

Este la vreo douăzeci de metri de mașină când aude portiera 
deschizându-se și închizându-se. Se abţine să nu se întoarcă, 
dar simte cum inima i-o ia la goană. 

Grăbește pasul, după cum stabiliseră mai devreme. Aproape 
aleargă, obligându-l pe urmăritorul ei să facă același lucru. 

Ajunge la colţul străzii și cotește la dreapta. Il zărește pe 
George undeva drept în față, chiar dacă are gulerul hainei 
ridicat și o căciulă trasă pe frunte. Stă sprijinit de ușa unui 
restaurant închis și, când o vede, se îndreaptă în viteză spre ea. 
Klara îi face un semn scurt din cap, iar el face la fel. Hotărât și 
concentrat. 

Apoi se oprește la intrarea în brutărie, după cum stabiliseră, și 
își aprinde o ţigară, privind în urma ei. 

Nu-i vine să creadă. Se întâmplă exact așa cum plănuise 
George. Bărbatul care o urmărea apare de după colț, iar George 
este pregătit. O clipă mai târziu, face un pas spre el și se 
ciocnesc. 

Bărbatul este mai masiv decât George, care aproape cade pe 
spate. Dar îl apucă de mână, îi ia cafeaua și face un pas în 
spate. 

— Oh, pardon! îl aude pe George strigând. Nu am vrut. 
Chiar... 

— Ce naiba? șuieră bărbatul. Tu nu vezi pe unde mergi? 

În clipa aceea o zărește pe Klara și se calmează, ușurat că nu 
o pierduse, nevrând să atragă atenţia asupra sa. 

— Îmi cer scuze, repetă George în franceză, începând să-i 
curețe jacheta unde se vărsase cafeaua. Dă-mi voie să mă 
revanșez, măcar atât să fac. Lasă-mă să-ţi cumpăr o cafea. 

— Nu e nevoie, bombăne bărbatul într-o franceză cu un 


VP - 182 


accent puternic. Lasă-mă în pace. 

— Nici nu discut, continuă George. Insist. 

Bărbatul pare confuz. Încearcă să nu se uite la Klara, care stă 
încă lângă brutărie, încercând, în același timp, să rezolve 
situaţia cu George. Ultimul lucru de care are nevoie este să 
atragă atenţia asupra sa. George își cere scuze din nou, după 
care trece pe lângă Klara și intră în brutărie fără să se uite în 
direcţia ei. 

În mai puţin de un minut iese din brutărie cu un pahar de 
cafea fierbinte în mână. Bărbatul este încă unde îl lăsase. 

— Îmi cer iertare din nou, spune George, întinzându-i cafeaua. 
Sunt atât de neîndemânatic. 

Bărbatul pare nervos, dar acceptă cafeaua și îl expediază pe 
George, care se îndreaptă spre apartament. 

Klara își termină ţigara, prefăcându-se că nu văzuse ce se 
întâmplase între cei doi. Stinge ţigara, intră în brutărie și 
cumpără o pâine. Când iese, nici urmă de urmăritor. 

e 

— E înapoi la mașină, este primul lucru pe care îl aude când 
intră în apartamentul lui George. Cu cafeaua. Sunt un geniu! 

Klara trece prin hol și intră în camera de zi fără să-și dea jos 
pantofii sau haina. 

— Și o bea! exclamă George. 

Klara ezită, dar se duce și ea la fereastră. Vede mașina și 
bărbatul la volan. 

— Și dacă ai greșit doza? îl întreabă ea. Dacă moare? 

— Nu vezi niciodată partea plină a paharului, mormăie 
George. Nu se moare de la câteva pastile. O să fie puţin amețit 
și dezorientat, atâta tot. Ceea ce înseamnă că vor veni prietenii 
lui să-l verifice. Concentrează-te să-și bea cafeaua. Victorie! 

e 

George abandonase complet ideea de a mai merge la muncă. 
Abia dacă scot câteva cuvinte, așteptând și jucându-se pe 
telefoane. Din când în când Klara aruncă o privire spre el și 
simte că și el face același lucru. Cele petrecute noaptea trecută 
și în dimineaţa aceea plutesc între ei ca un câmp de forță, dar 
niciunul nu știe ce să facă. 

După vreo patruzeci și cinci de minute, George întoarce mâna 
și se uită la ceasul lui supradimensionat. 

— Ar fi trebuit să-și facă deja efectul, spune el, ridicându-se în 


VP - 183 


picioare. 

— Bine, zice Klara. Uite cum facem: ies și, dacă văd că vine 
după mine, o să încerc să scap de el la metrou sau ceva de 
genul. După care mă duc să mă văd cu Karl. 

George clatină din cap. 

— Nici nu mă gândesc. Vin cu tine. 

— George, nu vreau să-mi fac griji și în privinţa ta. Rămâi aici, 
te sun eu după. 

— Dar dacă se întâmplă ceva? Dacă e ceva în neregulă? 

— Dacă e ceva în neregulă? repetă ea. Și ce ai de gând să faci 
în cazul ăsta? Să-i mai iei o cafea? 

Se apropie de el și îl mângâie pe obraz. Este prima oară când 
îl atinge de când se treziseră dimineaţă în patul lui. 

— George, asta e problema mea. Vreau să mă ocup singură 
de ea. Pentru Gabriella. Poţi să-mi împrumuţi o căciulă? Orice m- 
ar putea ajuta să-mi schimb înfățișarea. 

George începe să cotrobăie într-o cutie din hol și găsește o 
căciulă gri, din lână subţire. Vine și i-o pune pe cap. 

— Să fii măcar cu băgare de seamă. Promite-mi. 

Klara încuviinţează. Ochii lui albaștri. Nu reușește să-și ia 
privirea de la ei. Încet, se ridică pe vârfuri și îl sărută pe gură. 

— Promit, spune ea, după care dispare pe ușă spre cel care o 
urmărea, spre motivul pentru care Gabriella fusese arestată. 


21 noiembrie 
Beirut/Bruxelles 


Duba gri trece încet de bariere, apropiindu-se de locul unde 
se află Jacob și Bashir. 

— Te rog, pornește! îl imploră Jacob, ridicând viziera. Trebuie 
să plec de aici! 

Bashir se întoarce spre el și îi lasă viziera în jos. 

— Calmează-te. Dacă plecăm acum, le atragem atenția. Stai 
locului și taci din gură. 

Duba se apropie din ce în ce mai mult, deja la doar douăzeci 
de metri de ei. Jacob se abţine cu greu să nu sară de pe 
motocicletă și să o ia la fugă. Dar chiar dacă și-ar fi făcut curaj, 
picioarele nu-l ascultă. La doar zece metri în spatele lor, duba 
încetinește și se oprește chiar în faţa intrării terminalului de 


VP - 184 


plecări. În clipa aceea, Jacob vede ușa din spate a mașinii 
deschizându-se. 

— Pornește! strigă el. Pornește, te rog! 

Dar nu apucă să mai spună și altceva pentru că Bashir îi 
lovește în plex și Jacob se sprijină de el, încercând să respire. 

— Taci! șuieră acesta. 

Jacob întoarce capul în ciuda durerii din stomac. Prin ușa deja 
complet deschisă ies un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în 
costum, urmat de un bărbat cărunt și de o femeie îmbrăcată 
într-un taior bej. Şoferul sare din mașină și începe să descarce 
valizele. Pasagerii își iau bagajele și se îndreaptă în grup spre 
plecări. 

— Este mașina unui hotel, spune Bashir, ridicându-și viziera. 
Trebuie să încetezi cu un astfel de comportament. Trage aer în 
piept și calmează-te, m-ai înţeles? 

Jacob încuviințează cu grijă. 

— Dacă aș fi demarat în viteză, am fi atras atenţia asupra 
noastră, spune Bashir, făcând semn spre polițiștii și soldații din 
parcare. O motocicletă care se comportă suspicios nu e văzută 
cu ochi buni prin părțile astea, înţelegi? 

Jacob încuviinţează din nou. 

— Nu știu în ce fel de rahat te-ai băgat, continuă el, și nici nu 
mă interesează. Eu sunt doar tipul care conduce motocicleta. 
Dar trăiesc aici de îndeajuns timp încât să știu că nu e bine să 
intri în panică. Să nu uiţi asta. Fii tare, spune el, bătând cu 
pumnul în casca lui Jacob. 

— Mulţumesc, zice Jacob, desfăcându-și casca. Se simte 
aiurea, ca un novice agitat. În același timp, Bashir are dreptate: 
nu știe care sunt planurile lui Jacob. O să mă gândesc la asta, 
spune el, lăsând casca în urmă. 

Bashir și motocicleta lui se fac nevăzuţi. Jacob își aruncă 
rucsacul pe umăr și se îndreaptă spre terminalul plecări. 
Pașaportul fals atârnă greu în buzunar. Este extrem de stresat. 
Rana dintre omoplaţi îl înjunghie. 

Nu are rost să aștepte, nu va fi mai ușor, așa că se îndreaptă 
direct spre controlul pașapoartelor. Zboară de la Beirut la 
Bruxelles cu un pașaport fals, cu bilete emise pe numele 
altcuiva. Și ce va face dacă este descoperit? Vede în fața ochilor 
privirea indiferentă a lui Myriam, bărbaţii din librărie, 
Guantanamo. Dar nu are altă opţiune, alegerea fusese făcută. 


VP - 185 


Cu degetele tremurânde, împinge pașaportul pe tejghea spre 
angajatul obosit. Ar trebui să se uite la el? Sau să-și ferească 
privirea? Ce trebuie să faci când ai ceva de ascuns? 

Bărbatul ia pașaportul și îl deschide la prima pagină. Se uită la 
Jacob și apoi din nou la pașaport. Răsfoiește paginile și, când să 
i-l dea înapoi, se oprește și îl ridică din nou. 

Se uită când la Jacob, când la pașaport. Cu un nod în gât, 
Jacob încearcă să nu clipească. Dar deja simte că transpiră. 

Bărbatul nu-și ia ochii de la Jacob, parcă vrând să-l ţină 
locului. 

— Mă scuzaţi, întreabă Jacob, cu gura uscată, abia șoptind. E 
vreo problemă? 

Bărbatul nu spune nimic, ci ridică pașaportul în fața lui, ca să 
vadă mai bine, după care se uită iar la Jacob. 

— Domnule Andersson? 

Oare era mai bine să recunoască? Mai conta? 

— Da? 

Bărbatul închide pașaportul și îl pune pe tejghea. 

— Vedeți că vă expiră pașaportul în șase luni. Ca să știți. 

Împinge pașaportul pe tejgheaua gri și zgâriată. 

Jacob, aproape convins că nu auzise bine, scutură șocat din 
cap și ia pașaportul. 

— Mulţumesc. O să... o să am grijă să mi-l reînnoiesc. 

Aproape că ajunge la controlul de securitate, când cineva îl 
bate pe umăr. Când se întoarce, dă nas în nas cu un soldat care 
avea o pușcă automată mică, eficientă, atârnată de piept. 

Jacob ridică mâinile din instinct, pentru ca bărbatul să nu îl 
perceapă ca fiind ameninţător; panica aproape că îl paralizează. 
Bărbatul face un pas spre el și îi întinde un rucsac. 

— L-aţi uitat la controlul pașapoartelor. 

Jacob scutură din cap, încercând să se adune. Este rucsacul 
lui. În toată panica, uitase de el. 

Întinde o mână tremurândă și ia rucsacul. 

— Oh. Mulţumesc. 

— Aveţi grijă pe unde vă lăsaţi lucrurile, spune soldatul. Data 
viitoare se confiscă. 

e 

Jacob aterizează la Bruxelles imediat după șase seara, 
convins că mâinile sale șovăitoare și ochii înceţoșaţi o vor face 
pe femeia de la controlul pașapoartelor să se uite de două ori la 


VP - 186 


al lui și să apese un buton mic de sub tejghea. Dar aceasta abia 
dacă se uită la el și la pașaportul lui și îl lasă să treacă. E atât de 
uşor, nu-i vine să creadă că reușise să scape cu viață din Liban. 

Mergând prin terminal, își dă seama că sunt chiar mai mulţi 
soldați aici decât în Beirut. Atacurile de la Paris de acum o 
săptămână își lăsaseră amprenta. E absurd, dar dormise dus pe 
aproape toată durata zborului, istovit și terminat după stresul de 
la aeroport. 

Ce e de făcut acum? Nu primise alte instrucţiuni, doar biletele 
de avion. Avea să ia cineva legătura cu el? Și dacă nu avea să 
se întâmple asta, atunci ce era de făcut? 

Și apoi se gândește la Gabriella Seichelmann. Fusese o 
greșeală să o bage și pe ea în povestea asta? Nu i se păruse o 
greșeală când era în Shatila cu Alexa. Atunci fusese atât de 
speriat și de confuz, se simţise complet pierdut și abandonat. ȘI 
acum nu știe dacă va fi întâmpinat la sosiri de o echipă SWAT 
belgiană. 

— Nu, nu, nu, își spune el, îndreptându-se spre un magazin de 
electronice aflat lângă banda de ridicare a bagajelor și 
terminalul sosiri. 

Își cumpără un telefon cu cartelă cu cardul MasterCard pe 
care îl primise de la librar și scoate bucăţica de hârtie pe care 
notase numărul Gabriellei. Aceasta îi răspunde la cel de-al 
doilea apel. 

— Sunt... Karl, începe el. Te-am sunat ca să... 

— Îmi amintesc, îl întrerupe ea calm. Karl, e important să 
vorbim scurt și la obiect. 

— Am ajuns... și mi-e teamă, spune el. 

Nici măcar nu conștientizase situația, oscilase între panică și 
încercarea de a-și păstra calmul. Abia acum își dă seama câte 
de speriat. Din cale afară de speriat. 

— Înţeleg, dar trebuie să te liniștești. Ne vedem marţi, după 
cum am stabilit deja. La liftul din faţa Palatului de Justiţie, la ora 
șaisprezece. 

Marți? Adică în trei zile. Pare o veșnicie. 

— Dar... ce să fac până atunci? Am ajuns deja în Bruxelles. 
Dacă nu vine nimeni după mine, dacă... 

— Nu cred că ar trebui să mai vorbim despre asta la telefon, e 
mai bine să continuăm discuţia asta marţi, când ne vedem. i- 
am spus deja că nu pot mai devreme. Imi pare rău, dar... 


VP - 187 


— Nu înţelegi! răbufnește el, pierzându-și cumpătul, dar 
încearcă să se liniștească și coboară vocea ca să nu-l audă 
oamenii din jur. Sunt vânat. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Cu atât mai mult ar trebui să respectăm planul. Nu putem 
risca să ne fie interceptate convorbirile. In orice caz, s-ar putea 
să fim amândoi în pericol. 

— Dar e imposibil să ne asculte, abia ce am cumpărat 
telefonul ăsta... 

— Fă cum îţi spun. Liniștește-te și stai ascuns în următoarele 
câteva zile. Trebuie să închid. Ne vedem marţi, după cum am 
stabilit. Nu mă mai suna decât dacă trebuie să schimbi ora. 
Vorbesc serios. 

Determinarea și calmul ei reușesc să îl liniștească și să îl mai 
scape de teamă. Mai sunt doar câteva zile. Măcar are un plan de 
rezervă în caz că totul avea să se ducă pe apa sâmbetei. 

— Bine, spune el. Mă descurc eu până atunci. 

e 

Jacob pornește spre ieșire odată cu valul de pasageri. Ce se 
va întâmpla odată ce va ajunge la sosiri? Il va aștepta Yassim 
acolo? Îi tremură mâinile când își amintește chipul și trupul lui. 
Dar dacă nu este acolo? Dacă fusese arestat? 

Sala este plină de oameni în așteptarea rudelor și prietenilor. 
Se oprește și privește mulțimea, șoferii de taxi și pancartele lor 
scrise de mână. La început i se pare că nu vede bine, dar pe una 
dintre ele citește un nume care îl face să tresară. 

Patrik Andersson. 

Șoferul, îmbrăcat într-o geacă din piele, îl zărește în același 
timp - probabil că primise detalii despre înfățișarea lui - și se 
îndreaptă spre el. 

— Domnule Andersson, spune el în engleză. Vă rog să veniţi 
cu mine. 

Jacob aruncă o privire înjur și ezită. Trebuia să aibă încredere 
că totul avea să fie bine, că Yassim se ocupase de toate. Șoferul 
îl conduce afară din clădire. Trec pe lângă taxiuri și traversează 
strada spre parcarea întunecată. 

— Mașina este în parcare, spune șoferul, fără să se întoarcă 
spre el. 

Jacob îl urmează, în lumina slabă din parcare. Nu iau liftul, ci 
rămân la nivelul străzii, îndreptându-se spre capătul îndepărtat 
al clădirii. 


VP - 188 


— E chiar aici, nu mai e mult. 

Lui Jacob i se pare că aude o ușă de mașină deschizându-se și 
închizându-se, urmată de zgomot de pași. 

— Acolo, spune șoferul, făcând semn spre un Citroen negru 
vechi. 

Pașii din spate se aud din ce în ce mai aproape. Ceva nu e în 
regulă. Nu e taxi; pare o mașină privată. Și de ce e parcată 
tocmai acolo, atât de departe, în ciuda faptului că sunt atât de 
multe locuri de parcare mult mai aproape de terminal? 

— Stai puţin, spune el, oprindu-se pe loc. Cine te-a trimis 
după mine? 

Bărbatul se întoarce spre el cu mâna în buzunar. Ține un 
pistol, e evident, mult prea evident. 

— Prietenul tău m-a trimis. Yassim. 

Chiar în acel moment Jacob aude zgomot de pași în spatele 
lui. Nu are timp să se întoarcă, simte doar cum cineva îi ridică 
jacheta deasupra taliei în briza rece. 

Un ac îi intră imediat în piele. Parcarea începe să se învârtă în 
jurul lui, simte cum îl lasă picioarele și i se face negru în faţa 
ochilor. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


Klara iese din clădire și cotește la dreapta, îndreptându-se în 
direcția opusă față de intersecţie și de brutărie, ca să nu treacă 
pe lângă bărbatul din BMW. Merge pe lângă clădirile gri. Strada 
este pustie și liniștită pe timpul zilei, majoritatea oamenilor fiind 
la serviciu. 

Nu ajunge foarte departe, când aude o portieră deschizându- 
se și închizându-se în spatele ei. La naiba, fusese prea simplu. 
Știuse că planul lui George n-avea să meargă. Mai avea doar 
câţiva pași până la Avenue Louise, cât mai repede, și apoi pe 
Place Stephanie până la metrou. 

Aruncă o privire peste umăr. Strada pe care locuiește George 
este aproape goală, cu excepţia unei femei brunete, îmbrăcată 
într-o pereche de blugi. Întoarce capul ca să vadă mai bine. 

ÎI zărește imediat pe bărbatul cu barbă. Dar nu arăta deloc ca 
înainte, nu este la fel de hotărât și concentrat. Dimpotrivă, pare 


VP - 189 


băut sau bolnav și se sprijină de capota mașinii, cu ochii după 
ea în timp ce încearcă să-și scoată telefonul. 

Și totuși, pastilele lui George avuseseră efectul dorit, bărbatul 
este prea amețit ca să pornească după ea. Bâjbâie la telefon. 
Oare încearcă să-și sune un coleg? E cazul să se grăbească 
înainte să ajungă înlocuitorul. 

In clipa aceea vede o altă siluetă care traversează strada, în 
drum spre el. George. Se întoarce cu totul. George ajunge la 
bărbat și îl apucă de mâna în care ţine telefonul. Ultimul lucru 
pe care îl vede înainte de a face dreapta pe Avenue Louise este 
cum George îi ia telefonul din mână, după care îl împinge pe 
capota mașinii. 

— La naiba, mormăie ea și se întoarce alergând spre George 
și spre planurile lui stupide. 

— Pe bune? strigă ea, apropiindu-se de el. Ce naiba faci? 

George e la doar câţiva metri distanţă și se întoarce șocat 
spre ea. Ridică mâinile și îi face semn să plece, uitându-se în jur. 

— Pleacă de aici, șuieră el. La naiba, dacă sunt și alţii prin 
zonă? 

Dar Klara nu îl ascultă. 

— Ce dracu’ faci, George? E deja în faţa lui, iritată și frustrată. 
Ce ai de gând să faci? 

Urmăritorul se întoarce spre ea, cu o privire pierdută și 
confuză. Deschide gura să spună ceva, dar nu o mai face. 
George îl împinge înapoi pe mașină și acesta cade pe roată cu 
ochii închiși. 

— Încerc să aflu cine sunt indivizii ăștia, spune el, mândru, 
ridicând un telefon mic și vechi. 

— Ce ai de gând să faci cu el? întreabă Klara, trăgându-l de 
umăr, departe de mașină, înapoi spre intrarea din clădire. 

— Nu m-am gândit la toate detaliile. 

— Quelle surprinse. 

Pornesc spre clădire, iar Klara intră înaintea lui George, 
îndreptându-se spre apartament. 

— De ce te-ai întors? Planul era să pleci. 

— Da, asta înainte să începi să jefuiești oamenii, bombăne 
Klara, aruncându-i o privire supărată. Ce ai de gând să faci când 
o să-l sune prietenii lui? 

George îi evită privirea când începe să-și dea seama că planul 
lui are niște fisuri. 


VP - 190 


— Văd eu ce fac. M-am gândit că ne-am putea folosi de 
telefonul lui. Să vedem cine e. Să-i verificăm contactele. 

— Și presupun că i-ai cerut și parola, nu-i așa? Deschide ușa 
apartamentului, intră în living și se așază pe canapea. Dă-mi-l 
mie. 

George îi aruncă telefonul și se așază pe fotoliul din faţa ei. 

— E cu cartelă, spune ea. 

Apasă butonul de pornire și ecranul mic, cu rezoluţie slabă se 
aprinde. Trebuie să introducă un PIN ca să îl poată folosi. Dar nu 
asta vrea Klara să verifice. Ecranul afișează ora în cifre. Sub oră 
sunt câteva simboluri despre care Klara presupune că reprezintă 
ziua și luna. Doar că nu reușește să le citească pentru că sunt 
litere chirilice. Telefonul este setat în ceea ce pare a fi rusă. 

— E ceva ciudat aici, spune ea întinzându-i-l lui George. 

George ia telefonul, se uită la el și face ochii mari. 

— Ce dracu' e asta? Rusă? 

Klara încuviințează, simțind un fior rece pe șira spinării. 

— Măcar asta explică indivizii est-europeni despre care 
povestea Gabriella în scrisoare. Sunt ruși? 

— Așa pare. Nu-mi place povestea asta, George. 

— Nici mie, răspunde el. Cred că ar fi mai bine să plecăm. 
Înainte să apară prietenii lui. 


23 noiembrie 
Bruxelles 


Camera este întunecată și umedă, doar o fâșie de lumină 
cenușie reușește să se strecoare printr-o fereastră aproape de 
tavan, pictată pe fugă în negru. Mirosul de mucegai și de ulei de 
gătit rânced emană din pereți, umplând camera. 

Jacob simte că-i explodează capul, iar când deschide ochii, își 
dă seama că e atât de frig, încât îi clănțăne dinţii în gură. Rana 
de pe spate îl ustură teribil. 

Unde este? Intr-un subsol? Pe podea? Simte sub el o saltea 
subţire, mai mult un covor. Este întins pe o parte. Incearcă să se 
ridice, dar nu reușește să-și miște mâinile. Simte înțepături la 
încheieturi. Intoarce capul și se uită în jos. Are mâinile legate cu 
coliere albe din plastic. 

Întâmplările îi revin în minte în frânturi. Plecarea din Beirut, 


VP-191 


bărbatul care îl așteptase cu un nume scris pe pancartă, pistolul 
de la brâu. Pașii. O înţepătură dureroasă de ac. Picioarele care 
nu-l mai ascultaseră. Întunericul. 

Zburase din Beirut sub un nume fals. Folosindu-se de un 
pașaport fals. Și acum ajunsese încătușat într-un subsol rece. 

Yassim era singurul care știa cu ce zbor avea să ajungă și sub 
ce nume. 

E cuprins de disperare. Sunt doar două variante. Fie Yassim 
pierduse controlul asupra întregii situaţii, fie Jacob fusese tras 
pe sfoară. 

lar în clipa aceea înlemnește. Încearcă să ţipe. Nu iese niciun 
cuvânt, doar un răcnet care pare să nu se mai termine 
niciodată. 

Dar încetează brusc atunci când doi bărbaţi cu măști de schi 
trântesc ușa de perete și intră în cameră. Țipătul amuţește când 
unul dintre ei se apleacă și îi dă o palmă peste obraz, cu mâna 
înmănușată, atât de tare, încât îi rupe buza și simte sângele 
curgându-i pe faţă și pe salteaua murdară. Amuţește atunci 
când celălalt bărbat îi îndeasă o cârpă mare albă în gură ca să 
nu mai scoată niciun sunet. 

Unul dintre bărbaţi îl apucă de umeri și îl forțează să stea 
așezat. Apoi îl trage spre el până când ajunge în genunchi. Cu 
mâinile la spate. Cu cârpa în gură. Cu sângele scurgându-i-se pe 
bărbie. Bărbatul se apleacă deasupra lui, iar Jacob îi simte 
respiraţia urât mirositoare. 

— Taci! îi zice el, într-o engleză cu un accent puternic. Să nu 
mai scoţi niciun sunet. 

Face un pas în spate și scoate un pistol de la brâu. l-I lipește 
de frunte, iar Jacob simte lacrimi alunecându-i pe obraji. 

Apoi apasă pe trăgaci. 

Arma pocnește, iar Jacob se prăbușește din nou pe o parte pe 
saltea, tremurând din toate încheieturile. 

— Exact, spune bărbatul, râzând. Ține-ţi gura. 

Jacob dă din cap. N 

Cei doi bărbați îi întorc spatele și dispar. li aude închizând ușa 
în urma lor. 

Nu își dă seama cât timp zăcuse acolo până când aude din 
nou pe cineva în fața ușii. Poate o oră. Poate douăsprezece. 
Frigul face acum parte din el. Ca și cum îngheţul îi pătrunsese în 
creier și în șira spinării. Îi este atât de foame. Și frică, o frică de 


VP - 192 


nedescris. 

Incet, ușa se deschide din nou. Nu reușește să distingă nimic 
în întuneric, doar o siluetă întunecată care intră în cameră și se 
apropie de el. Abia când silueta pășește în lumina difuză care 
răzbește prin fereastra mică, își dă seama cine este. Și inima i 
se oprește în loc. 

Acolo, în mijlocul încăperii, este Yassim. 

(J 

Jacob încearcă să spună ceva, dar cârpa îi intră și mai adânc 
în gură, aproape sufocându-l. Reușește să se ridice puţin, 
sprijinit de perete. 

Yassim este aici. 

Este aici. 

Cei doi bărbaţi cu măști de schi intră în cameră, dar rămân în 
pragul ușii. Ar putea fi aceiași de mai înainte, dar e imposibil de 
spus. Yassim vine în faţa lui și se oprește. Îl privește cu o 
expresie calmă, lipsită de orice emoție, ca și când nu-l mai 
văzuse niciodată, ca și cum Jacob nu însemna nimic. 

Când cizmele lui Yassim îl lovesc la câţiva centimetri sub 
coaste, nu durerea îl paralizează, ci cât de surprinzător și 
inexplicabil este totul. Se ghemuiește pe saltea, cât poate, cu 
mâinile la spate. Işi ridică genunchii, simțind o durere 
usturătoare în abdomen. 

A doua oară îl lovește în spate, însă ţipătul este înecat de 
cârpa din gură. Abia dacă se aude un mormăit înecat. Ar trebui 
să închidă ochii, dar nu poate. În schimb, îi ţine larg deschiși, 
uitându-se la Yassim. Nu-i vine să creadă că trece prin așa ceva, 
că prietenul lui este în stare de una ca asta. 

De data aceasta, Yassim se așază pe vine în faţa lui. Îi scoate 
ușor cârpa din gură și îl apucă de gât. 

— Ce dracu' ai făcut? îl întreabă el. Cum ai putut să fii atât de 
tâmpit? Eşti un om mort, pricepi? 

Jacob se holbează la el și scutură din cap. Nu poate răspunde 
nici dacă ar ști ce să spună. 

— Ai scos cardul, continuă Yassim. Cum ai putut să fii atât de 
prost? 

In sfârșit, îi dă drumul și Jacob încearcă să tragă aer în piept, 
simţindu-și gura uscată de la cârpa care îl redusese la tăcere 
ore întregi. Dar înainte să apuce să spună ceva, Yassim îi dă un 
pumn în faţă. Un fulger îi trece prin faţa ochilor și urlă de durere, 


VP - 193 


umilință și confuzie. 

— Unde e cardul? întreabă Yassim. 

Jacob încearcă să înghită, încearcă să spună ceva. 

— De ce... de ce faci asta? șoptește el. 

Yassim îl apucă din nou de gât și începe să-l strângă. 

— Chiar crezi că mi-a păsat vreodată de tine? șuieră el, după 
care explodează într-un râs sec. Ești mult mai naiv decât aș fi 
putut să sper vreodată, poponarule. Ti-ai imaginat că avem o 
relaţie după ce ne-am văzut de trei ori? Chiar nu înţelegi? Ești 
doar un instrument pentru mine, nimic mai mult. 

Yassim slăbește ușor strânsoarea, iar Jacob încearcă cu 
disperare să tragă aer în piept, tușind și înecându-se. 

— Spune-mi unde este cardul. Sau jur pe ce am mai sfânt că 
te omor în clipa asta. 

Jacob își trage nasul, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

— Nu mă omori, șoptește el. De ce faci asta? Nu mă omori. 

— Atunci spune-mi ce vreau să știu, cretinul naibii, șuieră 
Yassim, apropiindu-se de faţa lui. Vorbește. 

Jacob știa că nu are scăpare, așa că îi spune, cu buza 
sângerând, cu trupul și faţa durându-l de la loviturile primite. Îi 
povestește despre întâlnirea cu Myriam la muzeu, despre cum 
fusese vânat de oamenii ei, despre cum trăseseră în el. Îi spune 
despre Shatila și despre Alexa, cum luase legătura cu o prietenă 
care avea o clinică pentru palestinieni în centrul pentru 
refugiați. Cum îi scosese cardul de memorie din spate, după 
care i-l dăduse într-o pungă mică din plastic fără să-i pună 
niciun fel de întrebări. Cum încercase să vadă ce era pe el, dar 
că era protejat de parolă. Despre cum ezitase, neștiind ce să 
facă. Și cum, în cele din urmă, hotărâse să aibă încredere în 
Yassim și să plece cu avionul din Beirut. Când ajunge la punctul 
acela al poveștii, închide ochii și începe să suspine atât de tare 
încât crede că Yassim nici nu-l mai aude. Dar acesta îl înșfacă 
din nou de gât. 

— Unde e cardul acum? îl întreabă Yassim. Ce naiba ai făcut 
cu el? 

Jacob gândește febril. Totul e pierdut, nu va supravieţui. Dar 
trebuie să-și păstreze sângele-rece și să câștige timp. 

— L-am ascuns, șoptește el. 

Yassim îi dă drumul și acum poate să vorbească. 

— L-am scos. Și apoi l-am dat cuiva, să-l ţină bine. 


VP - 194 


— Cui? întreabă Yassim. 

— Unei prietene de la ambasada suedeză, șoptește Jacob. Nu 
știe ce e pe el, doar că e al meu. Dar dacă nu primește nicio 
veste de la mine, o să se ducă să-l predea autorităţilor. 

Yassim se uită lung la el, scuturând din cap. Apoi se aruncă 
peste Jacob, îl trântește pe burtă, își înfige genunchiul în spatele 
lui, îl apucă de păr și îl împinge cu capul în saltea. Apoi se 
apleacă peste el și îi șoptește la ureche: 

— Atunci e cazul să o suni pe prietena ta. 

li dă drumul, se ridică în picioare, după care se întoarce și 
spune ceva în arabă. Unul dintre bărbaţii de la ușă îi răspunde. 

— Ai face bine să spui adevărul, zice Yassim. Nu cred că 
înţelegi în ce rahat te-ai băgat. 

Jacob nici măcar nu găsește puterea să ridice capul, dar aude 
pașii lui Yassim îndepărtându-se. Îl aude spunându-le ceva celor 
doi bărbaţi, după care ușa deschizându-se și închizându-se și 
cheia în broască. 

Abia atunci se întoarce pe o parte. 

Și abia atunci îl observă. 

Stă pe ceva. Ceva tare și ascuţit. 

Ceva ce nu fusese acolo înainte ca Yassim să intre în celula 
lui. 

e 

Jacob rămâne acolo, inert, până când este sigur că Yassim și 
ceilalți nu se vor întoarce. Tremură și îl dor toate de la bătaia 
încasată, iar rana de pe spate îl arde. 

Probabil că îl tăiaseră când fusese drogat. Ca și cum fusese 
doar un pachet pe care să-l folosească după bunul lor plac și pe 
care să-l arunce după ce-și încheie misiunea. 

Oare Myriam avusese dreptate în tot acest timp? 

Alexa cu siguranță avusese dreptate. Dacă nu i-ar fi urmat 
sfatul, ar fi fost mort deja. 

Nu poate să înțeleagă. Nu fusese nimic altceva pentru Yassim 
decât o simplă unealtă. Un pachet. 

Câștigase puţin timp minţind că lăsase cardul în Beirut. Dar, 
mai devreme sau mai târziu, aveau să-și dea seama că nu era 
adevărat. Mai devreme sau mai târziu, cardul avea să iasă la 
iveală. lar planul lui de rezervă avea să se sfârșească acolo. 

Se rostogolește ușor pe spate. Obiectul de sub el este 
înfășurat într-o pungă din plastic. Este îngust și lung de zece 


VP-195 


centimetri. Îl prinde, reușește să găsească gura pungii și o 
întoarce până când reușește să bage mâna înăuntru. Simte ceva 
rece și neted și începe să pipăie cu vârful degetelor. 

Un cuțit. 

ÎI scoate nerăbdător și îi alunecă din mâini pe saltea. Cu 
sufletul la gură, caută pe salteaua murdară până îl găsește din 
nou. Îl apucă cu grijă, încercând să ţină marginea ascuţită 
departe de corp și de mâini. ÎI strecoară între încheieturi și 
reușește să taie repede legăturile. 

E mai ușor decât se așteptase. De îndată ce găsește locul 
potrivit, plasticul cedează. 

Nu-i vine să creadă. Nu îndrăznește să creadă, așa că rămâne 
acolo cu mâinile încă la spate. Stă întins până când își face, în 
cele din urmă, curaj să le aducă în faţă, examinându-le și 
răsucindu-le în întuneric. Încet, se întoarce din nou pe burtă, 
uimit de cât de ușor este când nu mai e legat. 

Ridică cuțitul, un cuțit mic de bucătărie cu mâner roșu, genul 
de cuţit cu care se taie legumele. În închisoarea lui murdară, un 
obiect atât de banal i se pare străin. 

Yassim îi dăduse ocazia să-și elibereze mâinile. Dar de ce? 

Așa că ridică punga din plastic și găsește sub ea o hârtie 
împăturită. E prea întuneric ca să vadă ce scrie, așa că se ridică 
și se duce la fereastra a cărei lumină cenușie este din ce în ce 
mai slabă. Doar două rânduri, scrise în grabă: 

Fereastra e deschisă. Grăbește-te. 

Jacob ridică privirea spre fereastra vopsită în negru. Ascultă 
cu urechile ciulite, dar nu aude nimic în spatele ușii. Fereastra 
este chiar la nivelul ochilor. Se apropie de ea și trage de mâner. 
Observă că are o gaură de cheie și, deasupra mânerului, cineva 
dăduse găuri în fereastră și în rama ferestrei, prinzându-le cu un 
lacăt. Orice fărâmă de speranţă se risipește din nou. Fereastra 
nu e deschisă, lacătul e încă acolo. 

Dar se înșală. Când pune mâna să tragă de lacăt, acesta se 
deschide. Cineva uitase să-l încuie. Sau îl descuiase intenţionat. 

Se întoarce în întunericul din subsol. Lângă ușă vede conturul 
unui fotoliu vechi. Nerăbdător, îl apucă și îl trage, prin lumina 
slabă, spre fereastră, spre libertate. Fotoliul e greu și face 
zgomot când îl târăște pe podeaua din beton. Dar nu poate să 
se gândească acum la asta, trebuie să iasă de acolo cât mai 
repede. Trebuie să scape. 


VP - 196 


| se pare că aude ceva în spatele ușii. O altă ușă deschizându- 
se, un scârţăit. Oare se întorc? Pentru o clipă se gândește să se 
oprească, să împingă fotoliul înapoi, să închidă fereastra, să se 
arunce din nou pe saltea și să pretindă că e legat. 

Dar e acum ori niciodată. E șansa lui să iasă în viaţă de aici. 

Se urcă pe fotoliu și vede că fereastra dă spre o curte 
interioară sau pe o alee, doar beton, gunoi și tomberoane. 

Aude mai clar. Cineva vine pe scări, spre celula lui, și teama 
pune stăpânire pe el, când întinde un braţ prin fereastră. Pipăie 
cu palma piatra umedă și rece de afară, dar nu găsește să se 
prindă de ceva. Nu poate să meargă mai departe, nu poate să 
iasă de acolo. Stă acolo, atârnând în celula lui, pe jumătate 
afară, încă prizonier. 

Dă din picioare și reușește să se caţăre pe spătarul fotoliului, 
îl aude trosnind, amenințând să se prăbușească sub greutatea 
lui. Continuă să pipăie pietrele din curte până când reușește, în 
cele din urmă, să se prindă de o margine. Apoi se trage afară. 

Dintr-odată se trezește pe burtă în curte. Într-o briză rece care 
îi face pielea de găină pe braţe. Vrea să chiuie, să râdă. Este 
liber. Dar acum trebuie să fugă. 

Se ridică în genunchi și privește în jur. Este o singură cale de 
ieșire, ce pare să dea într-o stradă. Vede un chioșc sau un 
magazin mic peste drum. 

Aproape că nu-i vine să creadă că există încă o lume normală. 
Se ridică și face un pas spre stradă. 

Dar se oprește, pentru că o siluetă întunecată îi blochează 
calea. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


George se strecoară cu mașina în traficul de pe Avenue 
Louise. Intră și iese din tuneluri. Chiar înainte ca principala rută 
de tranzit să se îndrepte spre Bois de la Cambre, virează la 
stânga spre Place Flagey și spre cele două mici iazuri cenușii 
cunoscute sub numele de Ixelles. Klara aruncă o privire spre 
clădirile gri, cu obloane decojite și mici bistrouri portugheze. 

— O să-ţi fie dor de orașul ăsta, spune ea. 

— De Bruxelles? întreabă George ridicând din umeri. De ce 


VP - 197 


crezi asta? 

— Nu-ţi dai seama decât la plecare. Și poate nici măcar 
atunci. Dar îţi dai seama la întoarcere. Toate lucrurile care te 
enervează la culme când locuiești aici, grevele și lucrările 
stradale, traficul și toată nebunia asta. Apoi te muţi și când te 
întorci îi vezi pe toţi bând Leffe la câte o terasă în noiembrie și 
uiţi de toate rahaturile. Am stat amândoi prea mult timp aici. 
Niciun alt oraș nu va mai fi la fel pentru noi. 

George încuviinţează și parchează mașina pe trotuar, lângă 
unul dintre iazuri. Copacii sunt goi și uscați. O burniţță rece 
plutește în aer. 

— Îți spun sigur că n-o să-mi fie dor să fiu vânat de ruși, 
mormăie el, ieșind din mașină. 

e 

Își comandă câte o cafea și se așază pe terasa de la Café 
Belga, în ciuda frigului. Klara își pune pe umeri una dintre 
păturile bej ale cafenelei și se uită spre piața mică și spre liniile 
de tramvai din fața lor. Își aprinde o țigară și ia o gură de 
cappuccino. 

— Măcar vedem bine de aici, dacă ne găsesc din nou, zice ea. 

George scoate o țigară din pachetul Klarei și privește peste 
umăr spre barul mare și luminat în care studenți și liber- 
profesioniști stau aplecaţi peste laptopuri, telefoane și croasanţi. 
Apoi se întoarce din nou spre Klara. Ochii îi sunt atât de diferiți 
de cum și-i amintește ea, mult mai puţin nesiguri și aroganţi. E 
ceva mult mai profund în ei, pare că-i pasă. Și, mai mult de atât, 
ceva care o face să tresară, ceva atât de puternic și de 
surprinzător, încât nu știe ce să facă, așa că-și ferește privirea. 

— Crezi că o să ne dăm seama ce e la mijloc? zise George. Ar 
putea fi orice. Și treaba asta cu rușii? Nu-mi place deloc. 

Simte cum o ia de mână nesigur. De parcă nu știe dacă se 
cuvine sau nu, dacă are sau nu voie să o facă, în ciuda celor 
petrecute între ei ieri și în dimineața aceea. 

Klara întoarce palma în sus și-și împletesc degetele. Simte 
cum îi mângâie încheietura cu degetul mare. E atât de ciudat și 
de confuz să-l atingă, să-l ţină de mână. Mai intim decât să stea 
întinsă goală lângă el, în patul lui. lar când se întoarce spre el și 
îi întâlnește din nou privirea, simte cum o ușă se deschide 
înăuntrul ei. Mult timp simţise că se poticnește într-o încăpere 
mare, întunecată, o peșteră sau un mormânt, prinsă în amintiri, 


VP - 198 


neștiind ce să facă. Amintiri și sentimente de vinovăţie. Se 
pierduse în camera aceea, fără să știe cum să caute o cale de 
ieșire, fără să știe unde e ușa, dacă există măcar o ușă. 

Dar acum, aici, în frigul din Bruxelles, la doar câteva zile după 
ce Gabi fusese arestată și după ce îl îngropase pe bunicul ei, cu 
mâna lui George în mâna ei, simte că o găsise. Reușise să dea 
peste mânerul ușii în întuneric, îl apăsase și își dăduse seama că 
ușa nu fusese niciodată încuiată. 

Se uită la George. La părul lui blond, la privirea lui ușor 
îngrijorată și îi simte degetele jucându-se cu ale ei. Nu el e ușa, 
nu el e cel care o deschisese. Dar poate că el este în pragul ei, 
atunci când o deschide. 

— Da, spune ea. O să ne dăm seama. 


23 noiembrie 
Bruxelles 


— Grăbește-te! spune silueta din mijlocul drumului. 

Dar vocea nu este amenințătoare, doar stresată, imperioasă, 
neliniștită. Când privește în sus, îl vede pe Yassim îndreptându- 
se spre el. 

— Haide! strigă el. Trebuie să plecăm de aici acum! 

E ca într-un vis în care totul se schimbă în bine, fără explicaţii 
sau context. Prietenul lui e brusc un monstru, după care, o clipă 
mai târziu devine din nou prieten. 

Aude mișcări și voci prin fereastra deschisă. Paznicii lui sunt în 
drum spre celulă. 

— Haide! strigă Yassim. 

După atâta timp în întuneric, Jacob trebuie să mijească ochii 
în lumina gălbuie a decorațiunilor de Crăciun atârnate pe stradă, 
în faţa porţii. O ia la fugă și simte cum îl doare întreg corpul. lar 
când aude primul foc de armă prin aerul răcoros al serii, tresare. 
Îl aude pe Yassim strigându-i în ureche. 

— Mai repede! Mai repede! 

Urmează alte împușcături, alte explozii asurzitoare, în timp ce 
Yassim îi arată un Volkswagen Polo verde parcat chiar pe stradă. 

Sar în mașină, iar Yassim accelerează înainte ca Jacob să-și 
dea seama ce se întâmplă. Gonește pe strada denivelată atât de 
repede, încât Jacob este lipit de spătarul scaunului. 


VP - 199 


Mașina este joasă, saltă, iar undeva în depărtare se mai aud 
un foc de armă și mașini claxonând în jurul lor. Yassim ţine 
volanul cu o mână, în timp ce braţul stâng atârnă pe genunchi, 
neputincios. 

Un punct roșu începe să se întindă pe lângă gulerul jachetei. 

Prietenul lui e palid și are ochii sticloși. Virează cu o singură 
mână și, în scurt timp, ajung pe un drum ceva mai larg. 

— Te-au împușcat, spune Jacob. Yassim, te-au împușcat în 
umăr. 

Yassim nu-și ia privirea de la drum, dar mută rapid mâna 
dreaptă de pe volan pe schimbătorul de viteze. 

— Ne urmărește cineva? întreabă el. 

Încetinește iar, dar doar cât să vireze din nou, fără să 
răstoarne mașina. Jacob aruncă o privire în spate. La început nu 
vede nimic, dar când cotesc la stânga, o mașină neagră apare în 
spatele lor, o mașină ce mergea aproape la fel de repede și de 
imprudent ca ei. 

— Un BMW, spune Jacob. Pare că vine după noi. 

Yassim iese de pe drum și intră într-un garaj subteran. Se 
strecoară printre mai multe mașini și găsește un loc de parcare 
liber la baza scărilor. 

— Coboară! ordonă el. 

E deja afară din mașină. Garajul e umed și miroase a urină. 
Pornesc în sus, sărind treptele două câte două. Ajung pe palier; 
mai au doar două etaje și ies din nou pe străzile orașului. 

Jacob vede lumina de pe stradă. Undeva în depărtare aude o 
sirenă. Face câţiva pași, dar se oprește când îl aude pe Yassim 
gâfâind în urma lui. 

— Stai! șuieră prietenul lui. Stai o clipă. 

Jacob se întoarce și îl vede pe Yassim sprijinindu-se de perete. 
Abia dacă mai poate respira. 

— Ce e? exclamă Jacob. Probabil că sunt și ei în garaj. 

Dar felul în care Yassim se sprijină de perete, felul în care 
respiră, îl face să-și dea seama că e imposibil. 

— Vino. Am ceva în buzunar, dar nu pot să ajung la el, spune 
Yassim, făcând semn spre mâna rănită. 

Jacob se apropie de el și simte mirosul familiar al lui Yassim 
prin duhoarea de pe scară. 

— Ce e? șoptește Jacob. 

Dar prietenul lui nu-i răspunde. Lui Jacob i se pare că aude o 


VP - 200 


mașină în garaj, dar nu e sigur. 

— Imi pare rău, spune Yassim, întorcându-se spre el. Avem 
atât de puţin timp. 

Se sprijină de perete și se lasă jos. Jacob se apleacă peste el 
și îi deschide jacheta ca să-i vadă rana, dar Yassim îl oprește. O 
clipă mai târziu, aude o mașină în garaj, pe cineva coborând din 
ea și pași pe beton. 

— La naiba, zice el. Nu mai avem ce să facem. 

Vocea îi este slabă. Incepe să tușească, iar Jacob se teme că 
va scuipa sânge, dar nu o face și răsuflă ușurat în mijlocul terorii 
aceleia nesfârșite. 

— Ai cardul, da? întreabă el. Undeva? Nu mai e în Beirut? 
Jacob se uită lung la el. De unde știa? Sub ei aude ușa 
deschizându-se și mai mulţi pași urcând pe scări. 

— Cine ești? șoptește Jacob cuprins de o panică crescândă. 
Mai întâi îi ajuţi să mă prindă și apoi mă ajuţi să evadez? Nu 
înțeleg nimic. Eşti rănit și eu... eu... 

Nu mai poate vorbi. Sunt prea multe lucruri pe care nu le știe, 
pe care nu le înțelege. 

— Trebuie să te asiguri că va ajunge în mâinile cuiva de 
încredere, cineva independent, cineva care nu face parte din 
serviciile de informaţii sau din poliţie. Știi la cine să apelezi? 

Jacob încuviinţează. 

— Cred că da. 

Yassim întinde mâna și-i mângâie obrazul. 

— Știam eu că pot conta pe tine. In buzunar am un telefon și 
câteva sute de euro. la-i, o să ai nevoie. Acum trebuie să pleci. 

— Dar tu? Nu pot să te las aici, spune Jacob, luând banii și 
telefonul. 

Știe deja că nu are altă soluție. 

— Mă descurc eu. Am nouă vieţi. 

Dar coboară privirea spre scări, clipind. Ca și cum nu poate 
să-și adune puterile pentru această ultimă minciună. Jacob se 
ridică, dar cu un nod în gât pe care nu-l poate face să dispară. 

— Trebuie să supraviețuiești, zice el. Nu poţi să dispari acum, 
abia ne-am cunoscut. 

Yassim zâmbește. 

— Îți amintești de terasa de pe acoperiș? 

Jacob încuviinţează, cu lacrimi în ochi. 

— Cum aș putea să uit? 


VP - 201 


Yassim își duce mâna în spate, la curea, și scoate o armă 
mare și greoaie. Se strâmbă, iar Jacob vede din nou cum braţul 
stâng atârnă inert. 

— Trebuie să pleci, șoptește el. Trebuie să ai încredere în 
mine. 

Jacob își înghite lacrimile, se apleacă și-l sărută pe obraz. Apoi 
se întoarce și pornește în sus pe scări, urcând treptele două câte 
două. 

Când răsună primul foc de armă, Jacob e deja în stradă. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


Mai sunt două ore până când Karl trebuie să ajungă la 
întâlnirea stabilită la liftul din fața Palatului de Justiţie. Klara și 
George sunt la cafeneaua Häagen-Dazs din Place Louise, la doar 
câteva sute de metri de locul de întâlnire. 

Se uită prin ferestrele mari la intersecția haotică, unde traficul 
pare să stea în loc. Bărbaţi veniţi la cumpărături în pardesiuri 
din cașmir și femei cu poșete Chanel se amestecă în stația de 
metrou cu turiștii și cerșetorii români. Dacă ridică privirea, poate 
vedea șantierul mai mult sau mai puţin constant din jurul 
domului tribunalului, a cărui renovare nu pare să se sfârșească 
vreodată. 

Aruncă o privire spre George. Nu trecuse nici măcar o zi de 
când ajunsese în Bruxelles. De când avusese un atac de panică, 
de când fusese urmărită, de când făcuse sex cu George și 
drogase un om. Și acum așteaptă un bărbat misterios cu care 
trebuia să se întâlnească Gabriella. 

— La ce te gândești? o întreabă George. 

Klara ridică din umeri. 

— S-au întâmplat multe în ultimele douăzeci și patru de ore. 
Arată spre telefonul lui George care era pe masă în faţa lui, 
lângă ceștile de cafea. Nicio veste? 

Trecuse jumătate de oră de când îi trimisese lui Jean-Luc 
numerele de înmatriculare ale mașinii rusului. Jean-Luc este, 
după cum spune George, un „reparator”, adică o combinaţie 
între un detectiv particular și un geniu administrativ. Firma de 
PR la care lucrează încă George apelează adesea la el ca să 


VP - 202 


investigheze diverse aspecte prin jungla birocraţiei belgiene. 
„Teoretic, încă mai lucrez acolo, îi spusese George. O să trimită 
nota de plată la Philip Morris. Nimeni nu stă să verifice”. 

— Nu încă, răspunde el. 

Se uită la Klara, dar ea își ferește privirea până renunţă și el. 
Nu ar trebui să simtă astfel de lucruri. Dar ceva tresare în ea de 
fiecare dată când îi privește liniile fine ale nasului mic și drept, 
maxilarul puternic și pomeţii înalţi. Sau părul care este acum 
creţ și ciufulit. Își amintește cum o atinsese, noaptea și la Café 
Belga și abia dacă reușește să stea locului. Oare e totul doar în 
imaginaţia ei? Sau simte și el la fel? 

Nu are timp să-și analizeze sentimentele mai în detaliu pentru 
că telefonul lui George începe să vibreze pe masă. Il 
deblochează dintr-o singură mișcare. 

— la să vedem, murmură el. 

Klara încearcă să aștepte câteva clipe, să-l lase să citească 
mesajul, dar nu mai rezistă. 

— Ce zice? întreabă ea. 

— E o mașină închiriată, răspunde el. 

Klara oftează. 

— Evident. Deci în continuare nu știm nimic. 

George o privește amuzat. 

— Nu cred că-l înţelegi cu adevărat pe Jean-Luc. Nu ţi-aș fi 
spus că e un geniu dacă nu aș ști că e în stare de mai mult. 

— Bine... Vrei să spui că acest Jean-Luc poate să acceseze 
evidențele agenţiei de închirieri? 

— Poftim, spune George, cu zâmbetul pe buze. Aparent, 
mașina a fost închiriată de un tip pe nume Phillippe Brouchard. 
Asta nu ne spune prea multe. 

— Pe tipul pe care l-ai drogat cu siguranţă nu-l cheamă 
Phillippe Brouchard, comentează Klara, descurajată. lţi spun 
sigur. 

George încuviințează. 

— Ei bine, partea interesantă cu Brouchard este că pare să fie 
un cetăţean belgian angajat de... de cine crezi? 

— De cine? 

— De Ambasada Rusiei. 

— Glumești, exclamă Klara. Își dă repede seama că vorbise 
prea tare, așa că se apropie de George și spune în șoaptă: La 
naiba. În ce dracu’ am intrat? 


VP - 203 


George ridică din umeri, dar nu-și poate ascunde un zâmbet 
slab, obosit în colțul gurii. 

— În aceleași situaţii în care ajungi de obicei, Klara. 

— Ce vrei să spui cu asta? continuă ea. Or fi spioni? Am crezut 
că tipul ăsta Karl e un fel de Snowden. Ce are de-a face cu 
Rusia? Sau cu Siria? Și cum de a nimerit Gabi în povestea asta? 

George o ia de mână și o privește în ochi. 

— Cred că nu vom ști nimic până nu ne întâlnim cu Karl, 
spune el. Nu crezi? 

Klara ia și ultima gură din cafeaua ei deja rece. Se strâmbă și 
se întoarce spre George. 

— Nu cred că o să vină singur. 

— Ce vrei să spui? întreabă George, încruntat. 

— Dacă sunt cu ochii pe mine, cel mai probabil că sunt cu 
ochii și pe el. Rămâne câteva clipe tăcută, închide ochii și începe 
să-și maseze tâmplele. Karl a contactat-o pe Gabriella, care 
probabil că a fost arestată de poliţia suedeză. Înainte de asta, 
presupun că rușii fuseseră pe urmele ei. 

— Gabriella a fost arestată alaltăieri? întreabă George. 

Klara încuviințează. 

— Mâine trebuie să o pună sub acuzaţie dacă vor să o mai 
țină în arest. Decizia trebuie să fie luată de o instanţă de 
judecată și va fi publică. Abia atunci vom afla de ce au arestat-o, 
dacă are avocat și ce altceva s-a mai întâmplat. 

— Asta dacă nu vor fi informaţii confidenţiale, spune George. 

— Ceva tot trebuie să ne spună, răbufnește ea, frustrată. 

George se întoarce spre ea și așteaptă câteva clipe înainte să 
o ia din nou de mână. Prezenţa lui îi dă o stare de calm. Un calm 
care se răspândește peste moartea bunicului ei, peste 
întemnițarea Gabriellei, peste toată durerea, incertitudinea și 
teroarea din jur. li strânge mâna, la rândul ei, cu grijă. E atât de 
neașteptat să-l aibă de partea ei. Işi odihnește capul pe umărul 
lui și își întoarce nasul spre gâtul lui, inspirându-i parfumul. 

— Ce naiba ar trebui să facem? șoptește ea. Dacă e și el 
urmărit? Ce e de făcut în cazul ăsta? 

George o mângâie ușor pe păr. 

— O să ne vină nouă o idee, Klara, șoptește el. Știi că aşa e. 

„Noi”, își zice Klara. 

Ce lucru incredibil de rar. 


VP - 204 


24 noiembrie 
Bruxelles 


Jacob își petrecuse toată dimineaţa într-un McDonald's. Intră 
pe telefon pe o aplicaţie de hărți și își dă seama că se află pe 
Avenue Anspach și că acea clădire murdară și impunătoare cu 
trepte mari și late de peste drum este vechea Bursă de Valori. 
Conform aplicaţiei, este la douăzeci și unu de minute de mers 
pe jos faţă de punctul de întâlnire. 

La trei și un sfert se ridică să plece. Strânge ambalajul de la 
hamburger și îl aruncă în coșul de gunoi în drum spre ușă. 

Apoi bagă mâna în buzunarul noii sale jachete și apucă între 
degete plasticul dur al cardului de memorie. Il scoate și se uită 
lung la el. Pare atât de mic și de nesemnificativ. A 

Alexa îi salvase viaţa când îl dusese la doctorul din Shatila. Il 
pusese să-l înfășoare într-un prezervativ și să-l înghită ca un 
traficant de droguri pentru ca, în cele din urmă, să-l scoată 
dintr-un vas de toaletă de la McDonald's. Bagă cu grijă cardul 
înapoi în haină și iese în ploaie abia ţinându-se pe picioare. 

Merge cu pași repezi, mai mult ca să nu înghetțe, dar și pentru 
că nu are încredere în hartă și se teme că nu va ajunge la timp. 
Nu vrea să riște să întârzie la întâlnire. 

Bruxelles e cenușiu și dificil. Nu e genul de oraș care să te 
impresioneze din prima. Dar în curând cenușiul începe să se 
amestece cu magazinele de antichităţi și magazinele cu 
ciocolată, cafenele mici, o piață plină de restaurante și ceva 
care pare să se transforme curând într-o piață de Crăciun. 
Brusc, o străduţă îngustă dă într-o altă piaţă mică și acolo, pe 
partea cealaltă, zărește Palatul de Justiţie, o clădire masivă, 
solidă ca un fort, menită să servească drept atenţionare asupra 
consecinţelor legii ca sub asediu. leri, în metrou, și azi, în oraș, 
observase multe vehicule militare parcate pe străzile laterale, 
polițiști și soldaţi patrulând pretutindeni. Tabloul îl neliniștește, 
dar probabil că are legătură cu cele petrecute în Paris. Citise 
înainte de a veni aici. Intreaga Europă este în alertă. 

Dar pe măsură ce încetinește și privește prin piaţa mică, 
înlemnește. Chiar în fața ascensorului din sticlă, ce leagă partea 
inferioară a Bruxelles-ului de nivelul superior unde se află 
tribunalul, stau doi soldaţi cu berete roșii, înarmaţi până în dinţi. 


VP - 205 


Se uită la ceas. Mai sunt cincisprezece minute. Se uită din nou 
spre soldaţi. Cu toate că vorbesc între ei, sunt vigilenţi. Oare să 
se îndrepte, pur și simplu, spre ei? 

Se uită din nou la ceas. Incă douasprezece minute. Dacă și 
aici fuseseră staţionaţi militari, oare cum era în faţa tribunalului? 
Probabil că alocaseră resurse peste tot. 

— Nu mă caută pe mine, încearcă el să se liniștească. Nu știu 
cine sunt eu. 

Încă zece minute. Dacă ar fi ajuns mai devreme, ar fi avut 
timp să încerce să găsească o rută alternativă, ca să nu fie 
nevoit să folosească ascensorul, dar acum nu mai are de ales. 
Pornește cu pași nesiguri pe o latură a pieţei, spre lift, cu inima 
în gât. 

Soldaţii se mutaseră în centrul pieţei. Jacob își trage căciula 
pe cap și cotește. Ş _ 

Ajunge repede în faţa ascensorului. Incă opt minute. Işi bagă 
repede telefonul în buzunar și strânge cardul de memorie între 
degete, doar ca să se asigure că e încă acolo. 

În spatele lui Jacob, liftul sună, iar el se întoarce încet. 
Ascensorul e gol, cu excepţia unui bărbat care stă cu spatele la 
el, cu privirea îndreptată în zare prin peretele din sticlă al 
liftului. E blond, are părul ciufulit, iar când se întoarce spre el 
Jacob vede că poartă ochelari și că este cu vreo zece ani mai în 
vârstă decât el. E un bărbat atrăgător, îmbrăcat simplu, într-o 
pereche de blugi și o haină bleumarin. La încheietură poartă cel 
mai mare ceas pe care îl văzuse vreodată. 

Bărbatul iese din ascensor fără să se grăbească, dar se 
oprește când îl vede pe Jacob. Preţ de o clipă, se uită lung unul 
la celălalt. 

— Tu ești Karl? întreabă el în suedeză, rupând contactul 
vizual. 

Jacob tresare, plin de speranţă. Aproape că se aruncă în 
brațele bărbatului acela, oricine ar fi el. 

— Da, zice el. Eu sunt Karl. 

Bărbatul reacţionează ca și cum nu-l auzise și trece în grabă 
pe lângă el, șoptindu-i ceva în suedeză, atât de încet, că abia 
dacă îl aude. 

— Vino după mine, dar rămâi la douăzeci de metri în spate. 
Gabriella te salută. 

Jacob se întoarce doar după ce bărbatul traversează piața. 


VP - 206 


Încet, cu mare băgare de seamă, pornește în aceeași direcţie. 

Se pare că bărbatului îi sună telefonul, pentru că îl scoate din 
buzunar și se oprește pe loc. Ceva în postura lui se schimbă, 
Jacob își dă imediat seama de îndată ce se întoarce spre el. 
Pentru o secundă, îi întâlnește privirea. Bărbatul reușește să se 
adune și continuă să traverseze piaţa, fără să-și ia telefonul de 
la ureche. 

Jacob aruncă o ultimă privire în jurul său și trage adânc aer în 
piept, după care pornește în urma lui, îndepărtându-se de lift. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


Klara răsuflă ușurată că e abia patru fără un sfert, ceea ce 
însemna că nu începuse încă ora de vârf. Scoate autoturismul 
Audi al lui George din parcare și pornește pe Boulevard de 
Waterloo, apoi pe pantă, spre Rue Haute, unde ea și George 
stabiliseră punctul de întâlnire. 

Mai sunt doar cincisprezece minute, iar Klara încearcă din 
greu să nu se piardă cu firea. Regretă că îl lăsase pe George să 
meargă în locul ei. Ea ar fi trebuit să meargă să se întâlnească 
cu Karl, după cum stabiliseră de la bun început, de vreme ce 
Karl probabil că aștepta o femeie. Dar George insistase 
spunându-i că, dacă rușii erau în continuare pe urmele ei, erau 
șanse mai mici să-l recunoască. 

Cotește pe Rue Haute, o stradă îngustă, cu sens unic. Trece 
pe lângă brutării și baruri, spre cartierul de antichităţi, pe unde 
obișnuia să se plimbe adesea în weekenduri pe când locuia 
acolo. Trecuse o viaţă de atunci. 

Incă șase minute. 

Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Să nu 
apară Karl, dar să dea nas în nas cu rușii? Karl să nu știe absolut 
nimic despre situaţia Gabriellei sau de ce erau urmăriţi? Și 
atunci, ce e de făcut? Nici măcar nu vorbiseră despre asta. 

Încă patru minute. 

Klara e aproape de piaţa de sub lift și continuă să ruleze încet, 
căutând un loc de parcare. Nu poate să meargă până în piaţă 
fără să riște să fie văzută, așa că planul era ca George să îl 
aducă pe Karl aici. 


VP - 207 


Și atunci o vede. 

La doar zece metri în fața ei, foarte aproape de piaţă, 
așteaptă o dubă neagră, cu motorul pornit. Rușii. 

Ceasul de pe tabloul de bord indică ora șaisprezece. Klara 
scoate telefonul și îl sună pe George. 

George răspunde la cel de-al treilea apel, pe un ton 
concentrat și hotărât. 

— Cred că l-am găsit, spune el. 

Klara îi simte starea de neliniște, pe care o împărtășește și ea. 

— Sunt aici. Rușii. O să vezi duba după ce cotești pe Rue 
Haute. 

— La naiba, șoptește el. Ești sigură? 

— Nu. Sau da. Merg pe instinct. II aude pe George trăgând 
adânc aer în piept. Nu te grăbi, spune Klara. Vino spre mașină, 
după cum am stabilit. 

— Cum o să scăpăm de ei? o întreabă el. 

Klara simte cum o cuprinde un val de adrenalină. Ceea ce 
urmează să-i sugereze întrece orice limite. Dar nu ea alesese să 
se amestece în povestea asta. Ei, oricine ar fi, vor trebui să 
sufere consecințele. 

Îl vede pe George venind de după colt. 

— Așteaptă, spune ea. Vezi duba rușilor? 

Il vede cercetând strada. 

— Da, răspunde el. O văd. 

Klara trage adânc aer în piept. 

— Ai luat arma la tine, nu? întreabă ea, cât poate de încet. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


E pe la mijlocul pieţei când focurile de armă se aud printre 
clădirile vechi și gri. Încremenește, nu are unde să se ascundă în 
mijlocul pieței. La început nici măcar nu face legătura. Sunetul 
este prea asurzitor și violent. Dar mai apoi aude un alt foc de 
armă, urmat de ţipete, de portiere trântite, pași în toate 
direcţiile. 

Bărbatul din lift nu se mai vede. Jacob e aproape de stradă. 
Rămâne acolo confuz când, dintr-odată, un Audi de un albastru 
strălucitor oprește chiar în faţa lui și îl vede pe bărbatul din lift 


VP - 208 


jumătate ieșit pe geam, ţipând la el. 

Dar cumva nu-l aude. Ca și cum se află în spatele unui perete 
din sticlă, unde realitatea nu poate să ajungă, iar lumea este 
doar un film mut. 

Întoarce încet capul și aruncă o privire pe stradă. Parcă în 
reluare, vede mai mulţi bărbaţi în blugi și geci din piele sărind 
dintr-o dubă neagră. Abia atunci se trezește, realitatea prinde 
din nou culoare și sunet și îl aude pe bărbatul care strigă din 
mașină, chiar în faţa lui. 

— Hai odată, ţipă acesta în suedeză. Treci în mașină! La 
naiba, grăbește-te! 

În cele din urmă se supune, face câţiva pași spre mașină, 
deschide cu violenţă portiera și se aruncă pe bancheta din 
spate. Reușește cumva să închidă ușa în urma lui, iar mașina 
pornește în trombă, iar Jacob stă acolo, cu faţa lipită de pielea 
rece a scaunului. Aude motorul în viteză și vocea stresată a 
bărbatului undeva în faţa lui, dar nu are puterea să se întoarcă, 
nici măcar nu reușește să-și dea seama unde este, cine sunt 
oamenii aceia, ce se întâmplă în jurul lui. 

În cele din urmă, se ridică în cot. 

— Fă dreapta! strigă bărbatul. 

— Unde? La următoarea? întreabă persoana care conduce. 

Jacob reușește să se ridice pe scaun și observă că la volan 
este o femeie. Brunetă, tunsă scurt, pe la vreo treizeci de ani. 
Strânge volanul atât de tare, încât articulațiile degetelor îi sunt 
albe. 

— La următoarea, răspunde bărbatul, pe un ton mai calm, 
încercând din greu să-și păstreze cumpătul. 

Mașina virează și încetinește. 

— La naiba! exclamă femeia. La naiba, la naiba, la naiba! 

Începe să lovească volanul, iar Jacob își dă seama că sunt 
blocaţi la semafor și că traficul este îngreunat în acea zonă. 
Aruncă o privire peste umăr și vede cum în spatele lor se 
formează o coadă. După câteva clipe, se face verde și pornesc 
din nou. 

Bărbatul se uită în oglinda retrovizoare, probabil ca să verifice 
dacă erau urmăriţi. 

— Bună, îi spune el lui Jacob, vizibil agitat. Sper că ești cine 
credem noi că ești. Altfel, chiar nu știu cum să explic. 

— Deci? întreabă femeia. Vezi ceva? Vin după noi? 


VP - 209 


Conduce mai încet acum, urmând traficul pe o stradă largă 
spre un sens giratoriu cu o statuie în mijloc. Câteva autobuze și 
tramvaie trec pe lângă ei în direcția opusă. 

— Nu știu, răspunde bărbatul. Nu-i văd. 

— Ce..., dă Jacob să spună. Ar vrea să-i ajute, să verifice, doar 
că nu știe după ce să se uite. Ce s-a întâmplat? întreabă el. 

— Klara aici de faţă a venit cu ideea strălucită să tragem în 
cauciucurile dubei rușilor, zice bărbatul. Ca să nu poată să vină 
după noi, după cete luam pe tine. 

Chiar și după toate cele prin care trecuse în ultimele luni, i se 
pare ciudat. Și povestea nu se mai termină. 

— Duba rușilor? întreabă el, nedumerit. 

— Da, răspunde bărbatul. Cred că avem multe de discutat. Se 
întoarce din nou spre el și se uită fix în ochii lui. Ești Karl, da? Tu 
ești cel care a contactat-o pe Gabriella Seichelmann, da? 

Karl. Aproape că uitase complet că acela fusese numele pe 
care îl folosise. Încuviințează. 

— Numele meu adevărat este Jacob, zice el. 

Klara virează la dreapta, între un parc și o clădire care arată 
ca un palat dărăpănat. 

— Palatul Regal, comentează bărbatul, văzându-l aplecându- 
se să se uite. Vrei să facem niște turism până ieșim din oraș? 

— Crezi că ne-a văzut cineva? întreabă femeia. Ne urmărește 
cineva? Nu doar rușii. Altcineva? Poliţia? 

Bărbatul ridică din umeri și se întoarce din nou spre ea. 

— Nu cred că a văzut nimeni ce s-a întâmplat. Cu siguranţă 
au auzit focurile de armă, dar pot să spun că m-am descurcat 
admirabil. 

Femeia îi aruncă o privire iritată. 

— A fost o nebunie, George. Am tras în cauciucurile unei 
mașini, în mijlocul orașului. Cineva o să cheme poliţia. 
Intrebarea este dacă ne-au văzut pe noi sau mașina noastră. 

— Cine sunt rușii aceștia despre care tot vorbiţi? întreabă 
Jacob. 

Bărbatul se întoarce și se uită lung la el. 

— Asta speram să aflăm de la tine. Spune-ne, te rog, că știi ce 
e cu toată nebunia asta. 

— Nu știu nimic. Vă spun prin ce am trecut eu, dar vreau mai 
întâi să aflu cine sunteţi voi. Trebuia să mă întâlnesc cu 
Gabriella Seichelmann... 


VP - 210 


— Așa e, zice femeia de la volan fără să-și ia ochii de la stradă 
și de la trafic. Mi se pare firesc să vrei să știi cine suntem. 

Se strecoară printre cartierele pline de clădiri de birouri, 
steaguri UE și drumuri drepte, în timp ce Klara și George îi spun 
povestea lor. Despre cum totul începuse acum câteva zile când 
Gabriella Seichelmann fusese arestată în Stockholm, iar Klara 
primise o scrisoare de la ea în care îi spunea despre această 
întâlnire. 

Nu par să fie un cuplu, ba chiar ţin morţiș să-i precizeze că 
sunt doar prieteni vechi. Dar ceva în felul în care își vorbesc, în 
felul în care se uită unul la celălalt, îl face pe Jacob să se întrebe 
cum de nu-și dăduseră încă seama că erau îndrăgostiți unul de 
celălalt. 

Intraseră într-un tunel lung, care se termină odată cu scurta 
lor poveste. 

— Asta e tot ce știm, încheie Klara. Adică mai nimic. Gabi a 
fost arestată și se pare că rușii sunt implicaţi cumva în povestea 
asta. 

— Și tu la fel, completează George. Acum sper că ne poţi 
spune ce naiba se petrece aici. Ce s-a întâmplat cu Gabriella. 

Jacob trage adânc aer în piept. 

— Nu știu. Nu știu ce s-a întâmplat cu Gabriella, dar vă pot 
spune ce mi s-a întâmplat mie. 


24 noiembrie 
Bruxelles 


— Jacob, înainte să începi..., îl întrerupe Klara, întorcându-se 
spre George. Încotro mergem? Conduc la nimereală. 

Sunt aproape de centura ocolitoare. Din obișnuinţă, Klara 
conduce spre aeroport, dar nu se gândiseră la ce aveau să facă 
după recuperarea lui Karl de la Palatul de Justiţie. 

George își mută privirea de la Jacob la ea. 

— Nu știu. Depinde puţin de ce urmează să ne spui, Karl, 
Jacob, sau cum te cheamă. 

— Nu știu cu ce să încep... Am contactat-o pe Gabriella pentru 
că... 
Încetul cu încetul, tânărul de pe bancheta din spate își face 
curaj și le spune o poveste. Începe cu ce spune el că a fost 


VP - 211 


punctul zero. Un stagiu la ambasada suedeză. Un acoperiș în 
Beirut. O grădină în faţa unui palat pustiu. Un om misterios și o 
dragoste pasională și mistuitoare. 

Apoi o tânără care pretinde că lucrează pentru serviciul de 
informaţii suedez. Și un card de memorie inserat chirurgical sub 
piele. O iubire care ușor se transformă în îndoială. Aici face 
pauză. Și, de parcă totul devenise prea mult pentru el, lacrimile 
încep să-i curgă pe obraji. 

— Dar acum e mort, șoptește el. Yassim e mort. 

Klara ţine volanul cu o mână și o întinde pe cealaltă spre el ca 
să-i arate că știe cum e să pierzi pe cineva în felul în care Jacob 
îl pierduse pe Yassim. 

George se uită lung la Jacob. 

— Așa o poveste, mai rar, spune el. Sună puţin prea dramatic. 

— Vreau să-ţi reamintesc că ai drogat un spion rus în 
dimineaţa asta, după care ai tras în cauciucurile unei dube de 
parcă am fi într-un film cu gangsteri, i-o taie ea. Nu cred că ești 
în măsură să vorbești despre dramatism. 

George se bosumflă, după care se întoarce din nou spre 
Jacob. 

— Tot ce vreau să spun e că nu strică să fii puţin critic, 
mormăie el. Cine e acest Yassim, mă rog? 

Jacob îi aruncă o privire iritată. 

— Vă spun doar ce s-a întâmplat. 

— Nu-l băga în seamă, zice Klara. George crede că le știe pe 
toate. Dar, Jacob? 

— Da? 

— Ce e pe cardul de memorie și unde l-ai pus? 

— Și tot nu ne-ai explicat cine sunt rușii ăia, adaugă George. 
Sau de ce ai contactat-o pe Gabriella. 

Jacob trage adânc aer în piept și aruncă o privire pe geam, 
spre amurg. 

— Yassim face parte dintr-un grup care strânge informaţii 
despre atacurile cu drone din Siria. Despre toţi civilii care au fost 
uciși, despre toate crimele de război. Asta e pe cardul de 
memorie. Myriam spune despre el că e spion, pentru că 
informaţiile sunt clasificate. 

— Carevasăzică, Yassim este noul Snowden? întreabă Klara. 
Asta vrei să spui? 

Jacob încuviinţează. 


VP - 212 


— Așa cred. Și presupun că Myriam lucrează cumva pentru 
americani. Așa mi-a spus Yassim, că toate serviciile de 
informaţii din Occident lucrează împreună. 

— Mare descoperire pentru un proaspăt stagiar la ambasadă, 
spune George, întorcându-se spre el. Ai nimerit în mijlocul 
poveștii, nu-i așa? 

Jacob ridică din umeri. 

— Nu a fost alegerea mea să ajung aici. 

— Dar ceva nu se leagă, comentează George. 

Klara tace câteva clipe, după care încuviințează. 

— Așa e, nu se explică rolul rușilor în povestea asta. Și nu se 
explică arestarea lui Gabi, motivul pentru care am ajuns aici. 

— Nu știu nimic despre ruși, spune Jacob încet. 

— De asemenea, nu se explică de ce prietenul tău mai întâi 
te-a răpit, după care te-a salvat. Ce naiba e asta? 

— V-am spus că nu știu, spune el printre suspine, 
ascunzându-și chipul în palme. 

— Cardul de memorie, zice Klara. El e cheia. Unde este? 

În oglinda retrovizoare, îl vede pe Jacob cum bagă mâna în 
buzunarul hainei, din care scoate o banală bucăţică de plastic. 

— Asta e tot? mormăie George, dând ochii peste cap. De ce n- 
a trimis-o prietenul tău pur și simplu pe mail către persoana lui 
de contact? 

— Yassim mi-a spus că nu folosesc niciodată e-mailul sau 
computere conectate la internet, răspunde Jacob. Totul se face 
față în faţă. 

— Și Gabriella? întreabă Klara. De ce ai contactat-o? 

Rămâne pe gânduri înainte de a răspunde. Chiar, de ce o 
contactase? 

— Am citit în ziar despre ea. Mi s-a părut determinată, 
independentă. Și nu știam ce avea să se întâmple odată ce 
ajung aici. Dacă veneam până în Bruxelles și Yassim nu apărea? 
Să mă duc la poliţie după toate prin câte am trecut în Beirut? 
Am crezut că o să am nevoie de ajutor. Și am avut dreptate. 

Ploaia începuse să cadă din ce în ce mai tare, iar Klara 
reglează ștergătoarele. 

— Mergem acasă, spune ea, în cele din urmă. Nu are rost să 
rămânem aici. Mergem cu mașina până în Suedia. 

Se simte bine să ia o decizie, să știe că are un ţel, o direcţie, 
chiar dacă nu are nici cea mai mică idee ce îi așteaptă acolo. 


VP - 213 


George introduce destinaţia în GPS și cercetează linia albastră 
pe harta digitală: Leuven, Köln, Hamburg, Copenhaga. 

— În zece ore ajungem în Malmö. Și de acolo, vedem noi unde 
mergem. 


VP - 214 


3. 


24 noiembrie 
Belgia/Germania 


Până ies din Leuven se întunecă, iar odată ajunși în Liege, 
deja se lasă noaptea. Klara aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare, dar nu vede în urmă decât un șir lung de faruri. 

— Mă întreb dacă ne urmărește cineva, spune ea. Nu-mi vine 
să cred că am scăpat atât de ușor. 

— Credeţi-mă, se aude Jacob de pe bancheta din spate, nu a 
fost ușor deloc. 

— Tot nu înţeleg ceva, comentează George. Ai avut cardul sub 
piele până când un doctor dubios ţi l-a scos. Dar încă îl ai la tine, 
cu toate că te-au ţinut închis într-o pivniță? Cum e asta? 

Jacob privește pe geam, în noaptea ploioasă. 

— Există mai multe modalităţi de a transporta pe ascuns 
lucruri în interiorul corpului, șoptește el. 

— Ce vrei să spui? întreabă George. Ți l-ai băgat în fund? 

Jacob se întoarce spre el și îl privește neutru. 

— A fost ideea Alexei. Mi-a spus că e cazul să preiau controlul 
asupra situaţiei. E o femeie deșteaptă. 

Apoi tace și își mută din nou privirea pe fereastră. Ca și cum 
este în continuare prins în tot ce i se întâmplase în acele ultime 
săptămâni și îi vine greu să vorbească. 

— Alexa nu-l știa pe Yassim, continuă el. Nu știa cine e, cea 
fost între noi. Presupun că și-a închipuit că mă folosea. Ea a 
aranjat să merg la doctor. După ce am scos cardul, am găsit un 
tip care să-l verifice, Alexa are un prieten care lucrează în IT. 
Dar cardul e protejat cu parolă, desigur. Tipul de la IT a încercat 
să spargă parola, dar nu a reușit. Criptarea e prea sofisticată. 

— Deci tot nu știi ce e pe card? îl întreabă George, dând ochii 
peste cap. 

Jacob abia dacă îl aude. 

— Apoi Alexa s-a oferit să-l ţină bine. Dar îi promisesem lui 
Yassim că o să-l aduc aici. Cum aș fi putut să-l trădez? Așa că 
mi-a dat un prezervativ. 


VP - 215 


— Ţi-a dat un prezervativ? întreabă Klara, privindu-l 
nedumerită în oglinda retrovizoare. 

— Am băgat cardul în el înainte să plec spre aeroport. Și apoi 
l-am înghiţit. 

— Ca un traficant de droguri, concluzionează George. 

— Da, răspunde Jacob. Și am reușit să evadez din pivniţă 
înainte să... știți voi. 

Opresc la o benzinărie la ieșirea din Duisburg. Plouă cu 
găleata, dar Klara are nevoie de o gură de aer și de o ţigară. |și 
strânge haina pe ea și pleacă printre mașini, până la ieșirea din 
parcare. 

Mașinile trec pe autostradă și, chiar dacă nu poate să vadă 
prea multe în întuneric, știe că relieful din zona aceea este plat, 
doar asfalt și câmpii bogate, un peisaj tipic nord-european. 

Își aprinde o ţigară și își scoate telefonul din buzunar, 
cântărindu-l în mână. Ea și George stabiliseră să le ţină închise. 
Cine știe cine ar fi putut să-i asculte sau să-i urmărească prin 
telefon? Trecuse prin prea multe în ultimii ani ca să lase lucrurile 
la voia întâmplării. Dar erau aproape opt ore de când își 
verificase telefonul și trebuie doar să vadă dacă încercase 
cineva să dea de ea. 

Audierea Gabriellei avusese loc în ziua aceea. Primul lucru pe 
care are de gând să-l facă a doua zi este să sune și să se 
intereseze unde o ţin și sub ce acuzaţii. 

Așa că deschide telefonul. Doar o privire, să se asigure că nu 
se întâmplase nimic nou. Dar de îndată ce telefonul găsește 
rețeaua, începe să îi vibreze în mână. Primise un mesaj de la un 
număr suedez pe care nu-l recunoaște. Doar două propoziţii 
scurte: 


E-mail secret. Verifică. 


24 noiembrie 
Duisburg 


Klara se așază pe scaunul pasagerului, bătând cu degetele în 
telefon, în timp ce George intră din nou cu mașina pe 
autostradă. 

Aruncă o privire spre el. Cum de poate să fie atât de calm? 


VP - 216 


Erau fugari de ore întregi, trecuseră prin Belgia și acum sunt pe 
drum spre nord, prin Germania. Dar cât avea să dureze 
povestea asta? Trăseseră cu arma în centrul orașului Bruxelles 
în momentul în care teroriștii responsabili de atacul de la Paris 
sunt vânaţi în Belgia. E clar că cineva îi văzuse. Avuseseră oare, 
pur și simplu, noroc să ajungă până aici? 

Gândurile i se învolburează. Poate că ar fi trebuit să schimbe 
mașina? Sau să oprească undeva și să dea poliţiei cardul ăla 
blestemat al lui Jacob? Dar ar fi avut vreun sens să facă asta? 
Cineva o arestase pe Gabi, iar ei trebuie să afle de ce și ce e pe 
cardul acela înainte de a lua orice fel de decizie. In plus de asta, 
Gabi reușise să îi contacteze. 

— Gabi mi-a trimis un e-mail pe contul meu secret, spune 
Klara. Dar sunt paranoică și nu îndrăznesc să mă loghez pe unul 
dintre telefoanele noastre. 

— Cum adică un e-mail secret? întreabă George. 

— Ne-am deschis niște conturi anonime acum câţiva ani, 
răspunde ea. Prima dată când ne-am trezit într-o astfel de 
situaţie. Ca să avem un canal de comunicare care să nu fie 
neapărat interceptat. Nu am folosit conturile acelea de foarte 
mult timp. Sper că-mi mai amintesc parola. 

George încuviinţează. Chipul lui pare aproape înfricoșător în 
lumina rece a drumului și a tabloului de bord. 

Klara aruncă o privire pe geam și i se pare că aude un 
elicopter. Ar putea fi o coincidenţă, ar putea fi orice, dar este 
clar că și George îl aude. Zăresc un semn care marchează 
ieșirea de pe autostradă peste doi kilometri și un popas. 

— Trebuie să facem rost de o altă mașină, spune ea. 

Popasul este la fel ca toate celelalte pe lângă care trecuseră 
în ultimele câteva ore. O benzinărie, o vulcanizare, un 
restaurant sărăcăcios, câteva camioane și ploaie nesfârșită. 

— Încearcă să parchezi undeva mai ascuns, spune Klara. 

Dau câteva ture, până când George face semn spre un garaj. 

— Acolo, zice el. E o spălătorie auto cu autoservire. O 
închiriem o oră până ne gândim ce naiba facem de acum încolo. 

— Trebuie să plecăm de aici, mormăie Klara. Asta ar trebui să 
facem. 

Parchează și sar din mașină. Klara se întoarce și se uită la 
Jacob. E înalt și slăbuţ, cu păr blond și trăsături delicate, 
aproape fragile. Are fața un pic ascuțită, cu pomeții înalți și 


VP - 217 


nasul drept. Dar nu e un bărbat urât. Dimpotrivă, are ceva 
atrăgător, aproape frumos la faţă. Însă pare extenuat. Are 
cearcăne și buza crăpată, acoperită de o crustă urâtă, neagră. 
Ochii roșii și obosiţi. 

— Ar trebui să dormi, spune ea, punându-i o mână pe umăr. O 
să ne asigurăm noi de asta. Dar mai întâi de toate, trebuie să 
facem rost de o mașină. Apoi se întoarce spre George și îi 
comandă: Du-l pe Jacob la restaurant și ia-i ceva de mâncare. 
Dar să nu staţi mult. Mă întorc repede. 

George o privește cu drag. g 

— Nu mai ai atacuri de panică. Eşti cu totul alta. li face cu 
ochiul, după care se întoarce spre Jacob. Haide să ne luăm un 
burger sau ceva. 

Klara intră în benzinărie, trece printre rafturile cu bomboane, 
sucuri și accesorii pentru mașini. George are dreptate. Nici 
măcar nu se gândise la asta, dar se simte o cu totul altă 
persoană. Este plină de energie și de idei în ciuda acestui haos 
îngrozitor. Nu are rost să stea să analizeze situaţia, e mai bine 
să profite la maximum de adrenalină. 

Merge la casă, unde găsește ce caută. 

— Aș vrea un telefon cu cartelă, zice ea. Are și internet inclus? 
Vânzătorul dă obosit din cap și îl bagă în pungă. 

— Un gigabyte oriunde în Europa, spune el. Face 199 de euro. 

Klara plătește, dar când iese în ploaie și pornește spre 
restaurant, aude tot mai aproape palele elicopterului. 

— La naiba, murmură ea, după care o ia la fugă prin parcare. 
Sperase că vor avea câteva minute la dispoziție. Erau deja atât 
de aproape. 

George și Jacob așteaptă la ușa de la intrare, cu pungile în 
mână. 

— Trebuie să ne grăbim, le spune Klara. Mișcaţi-vă. Elicopterul 
va ajunge în curând. 

— Unde? întreabă Jacob, speriat. Nu avem unde să mergem. 

Klara le deschisese deja ușa. 

— V-am spus că mă ocup eu de toate, zice ea. Hai odată! 

În timp ce George și Jacob aleargă în spatele ei, în direcţia 
camioanelor, aud sirenele din ce în ce mai aproape. 

— Klara! strigă George. Ce naiba faci? 

Dar Klara deja oprise în fața unui camion imens, modern, cu 
plăcuţe de înmatriculare poloneze. 


VP - 218 


Plouă cu găleata. Ușa camionului se deschide din interior, iar 
Klara urcă în cabină, chiar în momentul în care George și Jacob 
reușesc să o prindă din urmă. O aud spunând în engleză: 

— Vă mulțumesc din suflet, habar n-aveţi cât de mult ne-aţi 
ajutat. Va trebui să trimitem pe cineva după mașină mâine. 

Șoferul, un bărbat la vreo cincizeci de ani, fusese al treilea cu 
care vorbise. Un alt șofer îi spusese despre el în magazin. Se 
îndreaptă spre nord, spre Suedia. Nici că se putea mai bine. Dar 
când îl întrebase dacă putea să-i ia și pe ei, bărbatul îi spusese 
în puţina engleză pe care o știa că angajatorii lui nu-l lăsau să ia 
autostopiști. Cum elicopterul era din ce în ce mai aproape, Klara 
fusese cuprinsă de panică. 

— Dar suntem doar eu și cei doi prieteni ai mei, îi spuse ea, 
privindu-l rugătoare. N-o să vă facem probleme. Dimpotrivă. 

— Bine, îi zise el în cele din urmă. Dar aţi face bine să vă 
grăbiţi, plec în cinci minute. 

e 

— S-ar putea să-i fi lăsat impresia că sunteți fete, îi șoptește 
Klara peste umăr lui George, care urcă treptele cabinei, în 
spatele ei. Ca să știi. 

Se întoarce din nou spre șofer și îi zâmbește. Cabina este 
modernă și confortabilă, cu două scaune din piele și instrumente 
strălucitoare. O cruce este prinsă de panoul de bord. Şoferul 
aruncă o privire în spatele Klarei, și când îl vede pe George, 
dezamăgirea din ochii lui devine evidentă. 

— E prietenul tău? întreabă el. 

Klara încuviințează. 

— Îl cheamă George. E foarte simpatic. 

Şoferul suspină și trage o perdea care dă într-un spaţiu de 
dormit ascuns în spatele scaunelor. În lumina slabă din 
benzinărie, se zărește un pat surprinzător de confortabil, cu o 
pătură galbenă. 

— Prietenii tăi pot să stea acolo, spune el. Tu stai cu mine, în 
faţă. 

Klara încuviinţează, nerăbdătoare. „Bun, măcar n-o să ne dea 
afară”, își spune ea. 

Se întoarce din nou spre Jacob și spre George. . 

— La naiba, mai repede, îi zorește ea. Inainte să se 
răzgândească. 

Abia reușiseră să intre în spaţiul din spatele perdelei, când pe 


VP - 219 


autostradă apar luminile albastre intermitente ale primei mașini 
de poliţie. Mașina trece prin faţa benzinăriei, pe măsură ce încep 
să se audă mai multe sirene. 

— Ar fi bine să plecăm, spune ea în engleză. N-am vrea să ne 
încetinească poliţia. 

De data aceasta șoferul îi aruncă o privire suspicioasă. Oare 
începe să pună lucrurile cap la cap? Trei oameni blocaţi într-o 
benzinărie. Multe mașini de poliţie. Simte arma lui George 
atârnând greu în buzunarul drept. 

„Te rog, pornește mașina, gândește ea. Pornește. Nu vreau să 
folosesc arma”. 


24 noiembrie 
Duisburg 


Sirenele sunt peste tot. Jacob o aude pe Klara rugându-l pe 
șoferul camionului să pornească. George se strecurase după 
perdeaua cabinei de dormit și se uită spre benzinărie. Jacob îl 
vede cum dă agitat din picior pe pătura galbenă. Cu grijă, vine 
lângă George și se uită și el printre draperii, chiar când luminile 
albastre încep să clipească prin parbrizul camionului. 

Timpul se oprește în loc. Klara nu mai spune nimic, iar când 
Jacob se uită la ea, o vede aproape netulburată, cu ochii pe 
șofer. Dar strânge din dinţi, dă din picior și ține o mână în 
buzunar. 

In cele din urmă, șoferul ia o hotărâre. Fără să scoată niciun 
cuvânt, întoarce cheia în contact. Și înainte ca Jacob să apuce să 
înţeleagă ce se întâmplă acolo, șoferul își îndreaptă camionul 
printre luminile albastre intermitente, dincolo de mașinile 
parcate, spre rampa care duce spre autostradă. Ploaia continuă 
să lovească parbrizul, iar Jacob aude picăturile mari cum cad pe 
acoperiș. Se retrage în cabina de dormit. 

— La naiba, a fost cât pe ce, spune George. 

e 

Dar liniştea relativă nu durează mult. În câteva minute se aud 
din nou sirenele în depărtare. 

— Ce naiba facem? o întreabă el pe Klara prin draperii. Cum 
ne-au găsit? 

— Probabil au găsit mașina și au stat de vorbă cu ceilalți 


VP - 220 


șoferi, răspunde Klara neașteptat de calmă. Au pus lucrurile cap 
la cap și și-au dat seama că singura noastră opţiune a fost acest 
camion. 

Jacob se ridică ușor și se duce la geam. Aruncă o privire și 
vede lumina albastră care străpunge întunericul din cabină. 
Chipul Klarei e fantomatic. Şoferul se întoarce spre ea, cu o 
expresie întrebătoare, dar Klara îi susține privirea, fără să pară 
câtuși de puţin afectată. 

— O să mă duc în spate, la ceilalţi, zice ea. lar tu o să le spui 
polițiștilor că te-am rugat să ne iei cu mașina, dar că apoi n-am 
mai apărut. 

Jacob o vede scoțând ceva din buzunar. Ceva care licărește în 
lumina albastră și care arată incredibil în mâna ei. O bucată 
neagră de metal. Un pistol. 

Şoferul o privește curios și Klara ţine arma ascunsă. 

Jacob simte că nu mai poate să respire. 

— Klara, poate că ar fi mai bine să... 

Dar rămâne cu propoziţia neterminată. Ce se va întâmpla 
dacă îi arestează poliţia? Ce se va întâmpla cu Klara și cu 
George? Și cu el? 

— Nu suntem infractori, îi spune Klara șoferului pe un ton 
calm, în engleză. Promit. Din contră. Trebuie să ducem ceva în 
Suedia. Totul o să fie bine, dar dacă ne prinde poliţia, mai mulți 
oameni vor muri. Nu glumesc. 

Jacob o vede punând arma pe scaunul de lângă ea. Mașina de 
poliţie din spatele lor claxonează de mai multe ori, iar șoferul 
încetinește pe marginea drumului. Se întoarce din nou spre 
Klara fără nicio expresie pe chip. Jacob o vede armând pistolul. 

— Ascunde-te, spune șoferul. Vorbesc eu cu poliţia. 

Se uită unul la celălalt în tăcere. Camionul aproape că oprise. 
Klara bagă arma în buzunar și îi dă la o parte ca să se poată 
strecura în spatele scaunelor. 

— Hai, daţi-vă la o parte, le zice ea, după care se întoarce din 
nou spre șofer. Am încredere în tine. 

Apoi se bagă în spatele draperiei și se ghemuiește între 
George și Jacob. 


24 noiembrie 
Duisburg 


VP - 221 


Se face ciudat de liniște după ce șoferul trage camionul pe 
dreapta și oprește motorul. Singurele sunete ce se mai aud sunt 
picăturile de ploaie pe acoperișul mașinii și traficul din zonă. 

Se face mai multă gălăgie după ce șoferul deschide portiera și 
coboară din camion în întâmpinarea polițiștilor. 

— Am dat de dracu', șoptește George. 

Klara nu-i răspunde. Stă cu urechile ciulite, dar nu aude nimic 
în afară de ploaie și de trafic. 

— Dar nu au de ce să ne acuze, continuă George. 

— Doar de împușcăturile de la Palatul de Justiţie, mormăie 
Klara. 

Câteva minute trec greu până aud din nou ușa cabinei. Toţi 
trei își ţin răsuflarea. Klara are mâinile transpirate și aproape că 
scapă pistolul. Ce ar putea să facă cu el? Să îi amenințe pe 
polițiști? Să îi împuște? Ar fi o dovadă de nebunie și nu ar ajuta 
la nimic. 

Ridică salteaua și bagă arma sub ea. Mai bine să nu o aibă 
asupra ei când îi arestează. Ar trebui să îi spună lui Jacob să 
ascundă și cardul de memorie. 

Apoi aude pe cineva urcând treptele cabinei. Se trântește 
portiera și se aude motorul. Camionul pornește încet la drum, 
după care accelerează și, în cele din urmă, se alătură traficului 
de pe autostradă. Klara se uită la George și ridică din sprâncene. 

Acesta dă din umeri, de parcă nu-i vine să creadă că e 
adevărat. Mai așteaptă câteva clipe, ca să se asigure. 

Klara se apleacă și aruncă o privire printre draperii. Şoferul se 
întoarce spre ea și îi zâmbește. 

— Sunteţi în siguranţă, spune acesta. Așa se zice? 

Incruntată, Klara vine pe scaunul pasagerului. 

— De ce ne-ai protejat? îl întreabă ea pe un ton calm. Nu știi 
nimic despre mine și despre prietenii mei. 

Bărbatul se așază mai bine în scaun și mișcă mâna mai jos pe 
volan. Klara zărește mai multe tatuaje ieșind de sub mânecă și 
coborând pe mână. Litere și simboluri pe degete. Șoferul se 
întoarce spre ea, zâmbindu-i. 

— Imi aduci aminte de fiica mea, spune el. E o fată dintr-o 
bucată. 

Klara zâmbește ușor. 

— Câţi ani are? întreabă ea. 

Fără să mai spună ceva, bărbatul lasă doar o mână pe volan 


VP - 222 


și cu cealaltă scoate un portofel din buzunarul de la pantaloni, 
din care extrage fotografia ștearsă a unei femei la vreo douăzeci 
de ani. 

— E o poză veche, spune el. Nu am mai văzut-o de zece ani. 

— De zece ani? De ce de atât de mult timp? 

Bărbatul pune fotografia pe scaun și își dă cu pumnul în cap. 

— Pentru că sunt un prost. Am făcut închisoare. Nu sunt bun 
pentru ea. Pare trist, dar apoi se întoarce spre ea și zâmbește 
din nou. Dar urăsc poliţia. Deci, mai bine pentru voi. Le-am spus 
că ai vorbit cu mine. Dar că voiai să ajungi la Berlin. 

— Nu ești deloc prost, aș zice eu, spune Klara rezemându-se 
în scaun. Ba chiar te duce mintea. Cu siguranţă ai reușit să ne 
câștigi mai mult timp. 

e 

Klara stă cu telefonul în mână de când reușiseră să treacă de 
polițiști, încercând să-și facă curaj. În cele din urmă îl pornește. 
Respiră adânc, deschide browserul și se conectează în contul ei 
secret de e-mail. 

Găseşte un singur mesaj nou, trimis cu o zi în urmă, de pe o 
adresă de Hotmail compusă doar din numere. leri? O eliberaseră 
de ieri? 

Klara deschide mesajul. Trei propoziţii. 


Trebuie să ne întâlnim de îndată ce te întorci de la 
Bruxelles. Trimite-mi un e-mail pe adresa asta, să-mi 
spui că ești bine, nu pe altă adresă. Nu încerca să 
contactezi poliția înainte să ne vedem. 


Ultima propoziţie fusese scrisă cu litere îngroșate. Klara ridică 
privirea din telefon și se uită afară, în întuneric. 

— Gabi, ce înseamnă asta? șoptește ea. Ce naiba înseamnă 
asta? apoi se întoarce spre șoferul camionului. Până unde mergi 
în Suedia? întreabă ea. 

— Până în Gävle, răspunde el, fără să-și ia ochii de la drum. 

— Putem să mergem cu tine până la Stockholm? 

Bărbatul se întoarce spre ea cu o privire amuzată. 

— Crezi că o să vă arunc acum pe drumuri? După ce i-am 
minţit pe polițiști pentru voi? 

— Nu. Nu cred, spune Klara zâmbind. 


VP - 223 


25 noiembrie 
Malmö 


Cineva îl scutură ușor, iar Jacob se ghemuiește ca să se 
protejeze. Este iar în subsolul acela umed; îl trezesc ca să-l bată. 
Deschide temător ochii și în jurul lui este întuneric. Aerul este 
atât de greu, încât trebuie să respire adânc pentru a băga 
oxigen în plămâni. O clipă mai târziu aude sunetul motorului și 
simte că este în mișcare. 

— Trezește-te, puștiule, spune George, scuturându-l mai tare. 
Ai dormit tot drumul prin Germania, somnorosule. 

Jacob se ridică încet. O fâșie slabă de lumină albastră din 
cabina șoferului pătrunde printre draperii. George îi șoptește 
ceva Klarei, după care se întoarce din nou spre Jacob. 

— Vino să vezi, adaugă el, trăgând draperiile. Am ajuns acasă. 

Jacob se târăște spre deschizătură, dar nu vede nimic altceva 
în afară de noapte și de asfalt. Doar că o parte din noapte pare 
compactă și fără fund și își dă seama că aceea trebuie să fie 
marea, iar dincolo de mare se văd luminiţele unui oraș. lar în 
fața lor se întinde un pod înalt și modern ce strălucește ca 
argintul în întuneric. 

— Malmö, spune George, făcând semn spre luminile 
strălucitoare. Cum e acasă? 

Lui Jacob nu-i vine să creadă. Pe moment, răsuflă aproape 
ușurat. Apoi vede chipul lui Yassim în faţa lui. Brațul lui nemișcat 
în mașină. Sângele țâșnind din umăr. Lumina din ochii lui 
stingându-se ușor. 

Se apleacă și se uită la Klara, în lumina rece a felinarelor de 
afară. Pare în stare de alertă. Oare dormise vreun pic? Părul ei 
brunet e puţin ciufulit. Are un aer sexy, își spune Jacob. Nasul e 
hotărât, pometții înalţi. Are ceva ce-l intrigă. Pare să fi trecut prin 
multe, iar asta o făcuse mai puternică. 

— Ai rămas gură-cască? întreabă ea cu un accent surprinzător 
de puternic și exagerat din Ostergotland. 

— Poftim? întreabă el rușinat. Nu știu ce înseamnă asta. 

— Ah, spune ea, zâmbindu-i. Așa se spune în arhipelagul unde 
am copilărit eu când prindeai pe cineva că se holbează la tine. 


Pe măsură ce-și continuă drumul pe pod, camionul începe să 


VP - 224 


încetinească, iar șoferul se întoarce spre Klara vizibil preocupat. 

— Avem o problemă, spune el, arătând spre barieră. 

În faţa lor, camioane în șir înaintează greu. Câteva mașini fac 
același lucru pe o altă bandă, dar e prea devreme pentru 
navetiști. 

— Ce se întâmplă? întreabă Klara. 

— Controlul de frontieră, răspunde el. Caută ceva. Poate 
refugiați. Sau poate pe voi? spune el, uitându-se lung la ea. 

— Era vorba că încep să verifice pașapoartele abia după 
Crăciun, spune George. 

Șoferul ridică din umeri. 

— Atunci înseamnă că vă caută pe voi, nu? 

Klara se uită calmă la el. 

— Dacă tot am ajuns până aici, ne ajuţi și de data asta? 

Şoferul oftează și trage în spatele ultimului camion de la 
coadă. 

— Mai ţii minte ce ţi-am spus? o întreabă el. 

— Că urâăști polițiștii? răspunde Klara. 

— Că sunt prost. Treci în spate cu ceilalți. 

Înaintează încet și curând opresc în fața unui blocaj temporar, 
chiar după barieră. Jacob îl aude pe șofer deschizând ușa. 

— S-a întâmplat ceva? întreabă el. 

— E doar un control de rutină, răspunde o voce de femeie în 
engleză. 

— Ce căutaţi? întreabă șoferul. 

— După cum am spus deja, e un control de rutină. Pașaportul 
la control și am să vă rog să coborâţi din mașină. 

— Nu, răspunde șoferul, spre surprinderea lui Jacob. Dacă e 
un control de rutină, refuz să vă arăt pașaportul. Acordul 
Schengen. Verificările de rutină la frontieră sunt interzise. 
Agentul meu de transporturi vă poate da în judecată. 

— Poftim? exclamă femeia. Trebuie să faci cum îţi spun. 
Coboară din mașină. Și lasă telefonul ăla. 

— Nu, spune șoferul. Nu vreau. Aţi spus că e un control de 
rutină. Ceea ce e ilegal. Așa că înregistrez ce se întâmplă. 

Îl aud lăsându-se cu toată greutatea pe scaun. Staţia femeii 
pârâie, iar aceasta spune ceva ce ei nu reușesc să audă. 

— O să urc, zice ea. Să nu faci nicio mișcare. 

Şoferul mormăie ceva, după care poliţista urcă în mașină. 
Lumina lanternei intră printre draperii. 


VP - 225 


— Mișcă-te, spune ea. 

— Spuneţi-mi care este motivul acestui control. Sau refuz. 

— Lasă telefonul, continuă poliţista pe un ton dur. 

— Telefonul meu? întreabă el. Nici nu mă gândesc. E ilegal ce 
faceți. 

Ofiţerul oftează și coboară din mașină. 

— Trage acolo, pe marginea drumului. Nu am terminat. 

Jacob îl aude pe șofer trăgând portiera, după care pornește 
din nou la drum. 

— Ba da, mormăie el în engleză. Am terminat. 

Apoi accelerează, dar nu spre marginea drumului, ci spre 
autostradă, cât de repede poate camionul său. 

Klara iese din cabina de dormit și se așază din nou pe scaunul 
din faţă, iar Jacob aude sirenele de poliţie în spatele lor. 

— O să opresc într-o parcare, îi spune șoferul Klarei. Undeva 
unde să puteţi să vă faceți nevăzuţi. Acum, cât pot de repede. 
Camionul continuă să gonească pe autostradă. Aici. Puțin mai 
sus e un McDonald's. Aici coborâţi. 

Sirenele aproape că nu se mai auzeau după ce intraseră pe 
autostradă, dar acum sună din nou din ce în ce maitare. 

— Bine, încuviințează Klara. Ne descurcăm noi. 

— Aveţi doar câteva secunde. Sunt chiar în spatele nostru. 

Jacob simte cum George îl împinge în cabina camionului. 

— Pregătește-te, spune el. Nu e momentul să leșini. 

Camionul încetinește brusc. 

— În zece secunde, spune șoferul pe un ton calm. Cât puteţi 
voi de repede. Voi opri, ca să nu vă vadă de pe autostradă. 
Camionul oprește, iar șoferul strigă: Acum! 

Klara deschide portiera, după care îl împinge pe Jacob din 
mașină. Se rostogolesc pe asfaltul umed, cu George pe urmele 
lor. Se îndreaptă spre intrare cât de repede pot. De acolo văd 
lumina albastră intermitentă și sirenele apropiindu-se. 

În spate, înainte de a închide ușa camionului, Jacob o aude pe 
Klara spunându-i șoferului: 

— Sper să iei legătura cu fiica ta. Zece ani e prea mult ca să 
staţi despărțiți, indiferent ce ai făcut. Crede-mă, știu. 


25 noiembrie 
Malmö 


VP - 226 


Pe partea cealaltă a camionului se văd lumini albastre, se aud 
uși deschise cu forţă și trântite cu putere, strigăte furioase. 
Klara îl împinge pe Jacob în faţa ei, printre camioanele parcate la 
benzinăria de lângă McDonald's. 

George este undeva lângă ea, dar știe că nu e nevoie să aibă 
grijă de el, George e perfect capabil să-și poarte singur de grijă. 
În mijlocul haosului răsuflă ușurată să-l știe alături. Jacob, pe de 
altă parte, pare drogat, în stare de șoc și abia merge. 

— Haide odată! șoptește ea, împingându-l între două remorci. 
Mișcă-te, Jacob. 

Il vede pe George oprind în fața lor, încercând să observe 
ceva din spatele unui camion, prin luminile intermitente. Le face 
semn să se apropie, iar Klara îl trage pe Jacob după ea. 

— Putem să traversăm direct parcarea spre McDonald's fără 
să ne vadă nimeni, spune el. Să ne ascundem exact în văzul 
lumii, știi ce spun? Nu cred că se vor aștepta să ne găsească 
într-un McDonald's, nu? 

Poate că are dreptate, ar fi mult mai rău să fie prinși aici, 
printre camioane, fără să aibă nicio explicaţie despre cum 
ajunseseră acolo. Poate că restaurantul era cea mai bună 
variantă. 

— Bine, să mergem. 

Este abia șase dimineața, așa că nu e aglomerat la 
McDonald's. În afară de ei, încăperea e aproape goală, doar alţi 
trei oameni stau singuri cu câte o cafea fierbinte în faţă. Klara 
privește pe fereastră și vede lumina albastră intermitentă, care 
reușește să atragă atenţia celorlalţi clienţi care se uită și ei să 
vadă ce se întâmplă. Raze de lumină strălucitoare joacă pe 
asfaltul umed. Poliţiștii caută cu lanternele printre camioane și 
pe sub ele. 

— La naiba, mormăie Klara. Nu-i a bună. 

George se întoarce spre ea și spune: 

— Par să știe exact ce caută. 

Jacob se dusese spre tejghea și înlemnise în drum. Klara se 
apropie de el și îi pune mâna pe umăr. 

— Hai, Jacob, îi spune ea, stresată. Să mergem. 

Dar el îi face semn spre o masă pe care se află prima ediţie a 
ziarului de dimineaţă. De îndată ce vede prima pagină a ziarului, 
simte cum i se înmoaie genunchii și se ţine de Jacob, ca să nu 
cadă. Pe prima pagină erau trei fotografii tip pașaport, alăturate, 


VP - 227 


sub titlul: 

„Trei suedezi acuzaţi de terorism”. 

Sunt pozele Klarei, a lui Jacob și a lui George. 

— La naiba, șoptește George în spatele ei. Trebuie să plecăm 
de aici. 

les în grabă din restaurant și traversează parcarea, lăsând 
toate camioanele și luminiţele albastre în spate, furișându-se în 
grabă, cu grijă, ca să nu atragă atenţia asupra lor. După ce 
reușesc să se adăpostească în spatele unei spălătorii auto, Klara 
aruncă o privire spre intrarea în McDonald's și vede doi polițiști 
intrând în restaurant. 

— La fix, oftează ea. Noroc că nu ne-am așezat să bem un 
milkshake. 

Coboară pe o pantă mică, acoperită cu iarbă udă, spre un 
drum neuniform care trece prin întuneric, printre câmpuri plate 
și goale. Undeva la baza pantei, se vede un pod. Klara scoate 
telefonul pe care îl cumpărase din Duisburg și deschide aplicaţia 
pentru hărți. 

— Trebuie să plecăm de aici, spune ea. Nu știu cât timp avem 
la dispoziţie. Nu știm nimic. 

Verifică unde sunt pe telefon în timp ce aleargă spre pod. 
Poate acolo reușesc să se ascundă. 

— Ce facem? întreabă George, gâfâind. 

— O să chem un taxi, răspunde Klara. Și să sperăm că șoferul 
nu a apucat să citească ziarul de azi. 

e 

Se adăpostesc în spatele uneia dintre coloanele de sub pod 
până când se apropie taxiul. 

— Hai, spune Klara. Să nu părem că ne ascundem de poliţie. 

Se aranjează puţin și ies pe stradă, chiar când taxiul oprește 
în faţa lor. Klara se așază pe scaunul din față. Simte pistolul 
atârnând greu în buzunarul drept, bagă mâna înăuntru și își 
plimbă degetele pe metalul rece. O ultimă soluţie. Apucă 
pistolul. 

Dar șoferul pare obosit, complet dezinteresat, așa că 
eliberează strânsoarea. 

— Vrem să ajungem la Gara Centrală din Malmö, spune ea. Ni 
s-a stricat mașina. 

Şoferul încuviinţează și pornește în sus pe deal, spre parcarea 
în care îi lăsase șoferul camionului. Când trec pe lângă ieșire, 


VP - 228 


Klara vede două mașini de poliţie cu girofarurile pornite. Șoferul 
de taxi aruncă o privire, după care accelerează pe autostradă. 

— Malmö, oftează el. Întotdeauna se întâmplă tot felul de 
mizerii pe aici. 

Gara Centrală începe deja să se umple cu navetiști, în timp ce 
Klara, George și Jacob se îndreaptă spre automatele de bilete. 
Feţele lor sunt pe toate ziarele de dimineaţă și pe toate 
anunţurile. 

— Mi se pare incredibil, mormăie George. Klara apare în 
Bruxelles și, două zile mai târziu, sunt vânat în Malm. 

— Trebuie să plecăm, spune Klara. Nu putem să ne plimbăm 
pe aici, înconjurați de pozele noastre. 

George încuviințează. 

— İl iau pe Jacob cu mine. Nu prea e în stare să se descurce 
singur. 

Il privesc amândoi pe Jacob care merge pe lângă ei, cu părul 
lui ciufulit și cu un aer pierdut. 

— Trebuie să-mi dai cardul de memorie, spune Klara. Orice ar 
fi pe el, trebuie să ne asigurăm că n-o să dispară. 

Jacob îi dă Klarei cardul, după care își scoate telefonul mobil 
din buzunar. 

— Cred că am eu o soluţie, zice el, arătându-i ecranul. 

li întinde telefonul cu o mână tremurândă, iar Klara îl apucă 
de încheietură ca să-l stabilizeze. Pe ecran este un mesaj. Un șir 
lung de numere, litere și simboluri. 

— E ce cred eu că e? întreabă Klara. 

Jacob clipește și privește nervos în jur. 

— De unde să știu? Dar am primit telefonul de la Yassim... e 
telefonul lui. 

George îl trage de mână, ca să vadă mai bine ecranul. 

— Parola, spune el încet. Cine ţi-a trimis-o? 

— Nu știu, răspunde Jacob. E de la un număr blocat. 

— Există o singură cale să aflăm, rostește Klara. 

— Dar avem nevoie de un calculator și de un cititor de 
carduri, comentează George. 

— Putem cumpăra unul după ce se deschid magazinele. 

— Cum? întreabă Klara. Nu e ca și cum putem să plătim cu 
cardurile noastre. Nu se poate. 

— L-am putea folosi pe ăsta, spune Jacob, ţinând în mână 
cardul de credit pe care i-l dăduse Yassim. 


VP - 229 


Analizează situația pe toate părţile, dar, în cele din urmă, 
hotărăsc să-l folosească. Nu au bani la ei, iar cardurile lor cu 
siguranţă sunt urmărite. 

Inainte de a pleca din gară, folosesc cardul ca să cumpere 
bilete spre Stockholm de la un automat. Klara va lua primul tren, 
imediat după ora unsprezece. George și Jacob aveau să plece 
împreună o oră mai târziu. 

e 

Găsesc o cafenea mică pe o stradă laterală unde chelnerii par 
destul de ocupați cu primii clienţi ai zilei ca să le pese pe cine 
aveau la masă. Infometaţi, își comandă sandviciuri cu brânză la 
grătar și cu salam și trei cafele mari. 

— Pot să spun cu mâna pe inimă că nu am mâncat în viaţa 
mea ceva mai gustos, spune Jacob. 

Işi mai recăpătase culoarea în obraji. Mâncaseră niște 
hamburgeri în camion seara trecută, dar Klara se întreabă dacă 
apucase să mănânce în zilele de dinainte. 

— Poftă bună, rânjește George. Naiba știe ce-or să-ţi dea să 
mănânci la Guantanamo. 

Klara își pune mâna pe a lui Jacob și îi spune: 

— Nu-l băga în seamă. O să ne ocupăm noi de tot. George și 
cu mine am trecut prin lucruri și mai rele. 

Timpul se scurge, iar George se ridică de la masă. 

— Voi rămâneţi aici. Eu mă duc să cumpăr un laptop. 

e 

— Ce bine a fost, spune George zâmbind, când se întoarce la 
cafenea o jumătate de oră mai târziu. Nu contează 
circumstanţele, tot îmi place să merg la cumpărături. 

Pune pe masă o cutie Mac albă și ceva ce seamănă cu un 
adaptor, probabil cititorul de carduri, își spune Jacob. Scoate un 
hanorac gri dintr-o pungă de H&M și îi dă Klarei o căciulă 
albastră-închis. Klara își trage căciula pe cap. 

— Nu e cea mai elaborată deghizare, comentează ea, dar tot 
e mai bine decât nimic. 

— Cardul ăla de credit e super, îi zice George lui Jacob. ÎI 
păstrez. Mă bucur că pot să plec acasă cu un laptop nou-nouţ 
fără să am nici cea mai mică idee cine l-a plătit. 

Pornește laptopul și trece repede prin instalări. 

— Nu intra pe internet, îl atenționează Klara. Nu seta nicio 
reţea. 


VP - 230 


George încuviinţează, fără să ridice privirea din laptop. 

— Nu sunt bătut în cap. Am învăţat și eu câte ceva după toate 
rahaturile astea. 

la cititorul de carduri și îl bagă în suportul USB. 

— Dă-mi cardul, Jacob, cere el. 

— E la Klara, răspunde Jacob, făcând semn spre ea. 

e 

George butonează laptopul până când Klara își pierde 
răbdarea și îl dă la o parte. Bagă cardul în cititor și pe desktopul 
gol al laptopului apare o iconiţă. Apasă pe ea și îi cere o parolă. 

— Bine, îi spune ea lui Jacob. Acum e acum. Dictează-mi ce ai 
primit pe telefon. 

Klara numără, verifică numerele, literele și simbolurile. 
Șaisprezece pe telefon. Șaisprezece pe ecran. In aceeași ordine. 

În jur se aud în surdină glasurile celorlalţi clienţi. Ciocnitul 
ceștilor de cafea. Normalitatea suprarealistă a acelei dimineţi. 

Se uită la George, apoi la Jacob. 

— Bun, spune ea. Acum ori niciodată. 

Fără să aștepte vreun răspuns, apasă pe Enter. i 

Imediat, căsuţa dispare de pe ecran și apare un fișier. In 
acesta se află patru documente numite: Stockholm, Bruxelles, 
Londra și Roma. Jacob și George se dau mai aproape, ca să vadă 
și ei ecranul. Klara se uită spre Jacob. 

— Nu para fi poze cu drone, zice ea. 

Jacob nu răspunde, dar Klara îl vede cum se albește la faţă și 
cum i se taie răsuflarea. 

— Deschide documentul Stockholm, o îndeamnă George. 

Klara trage adânc aer în piept și dă dublu clic pe document. 
Un fișier PDF obișnuit, care durează câteva clipe să se încarce. 

— Nu pot să cred, mormăie George, frustrat, și se ridică de la 
masă. 

Documentul este în arabă, cu titluri cu litere îngroșate, cu 
subpuncte și bife. Ca un fel de desfășurător, sau ca o listă. 

Klara se descurajează. Brusc, se întoarce spre Jacob. 

— Stai puţin. Tu nu știi arabă? Doar ai fost... 

Dar el dă din cap că nu. 

— Am făcut câteva semestre, zice el. Pot să-mi comand o 
cafea și să vorbesc despre vreme. Știu alfabetul, probabil că aș 
putea să-l citesc, dar nu aș ști ce înseamnă. 

Klara continuă să deruleze documentul, dar se oprește brusc. 


VP - 231 


— George, ia uită-te aici. 

— Ce e? 

George se apleacă lângă ea, iar Klara îi arată pe ecran o hartă 
cu câteva străzi din centrul orașului Stockholm. Castelul, lacul. 
Și - înconjurată de un cerc - Opera. Sub hartă sunt mai multe 
fotografii cu Opera, făcute din diferite unghiuri. Intrarea, casa de 
bilete, foaierul. Unele dintre imagini au săgeți roșii, numerotate, 
care par să aibă legătură cu textul din document. 

— Ce dracu' e asta? șoptește George. 

Klara se uită la expresia de șoc și groază de pe chipul lui. Știe 
deja, dar o spune oricum cu voce tare. 

— E... e un plan pentru un atac terorist. 


25 noiembrie 
Malmö 


Jacob se apleacă mai aproape de ecran, de parcă aşa ar putea 
citi mai ușor în arabă. 

Un atac terorist! 

Cum putuse să fie atât de naiv, atât de incredibil de prost? 
Cum de se lăsase păcălit? 

Dar chiar se lăsase păcălit? Nu cumva bănuise ceva în tot 
acest timp? Nu un atac terorist, ci ceva mai mult decât îi 
spusese Yassim. lar el hotărâse să nu-i pese, să lase lucrurile în 
voia sorții, în mâinile lui Yassim, oricine ar fi fost el. Îi aude pe 
Klara și pe George șușotind între ei, vizibil supăraţi, în timp ce 
se uită peste celelalte documente de pe cardul de memorie. 
Jacob știe că nu are cum să scape cu bine din povestea aceea. 
Adusese cu el în Europa planuri teroriste și se lăsase folosit. 

— Trebuie să mergem imediat la poliţie, șoptește el. Ce mai 
aşteptăm? 

Klara se întoarce spre el, aparent confuză. 

— Poftim? Vrei să mergem la poliție acum? 

— Da! exclamă el. Nu este vina mea! Nu au cum să dea vina 
pe mine! Am fost păcălit să aduc informația asta până aici! zice 
el, abținându-se cu greu să nu tipe. 

George îl ia ușor de umeri. 

— Calmează-te, amice. Vom merge la poliție, promit. Dar sunt 
prea multe rahaturi la mijloc, crede-mă. 


VP - 232 


Jacob îi dă mâna la o parte, tremurând din toate încheieturile. 

— Ce fel de rahaturi? Trebuie doar să... 

— Jacob, tu ai adus informaţia asta în Europa, spune Klara, pe 
un ton calm. Prietena mea a fost arestată și acum se pare că se 
ascunde. Rușii sunt pe urmele noastre și toată lumea crede că 
suntem niște teroriști. Tace câteva clipe, să-i dea timp să 
conștientizeze situația. In clipa de faţă, continuă ea, nu eo 
decizie bună să dăm informaţia pe mâna poliţiei. Nu până nu ne 
dăm seama despre ce este vorba. 

— Și cum vom afla? întreabă Jacob, pierdut. E în arabă... 

Ridică mâinile, în disperare, după care se lasă înapoi în scaun. 
Își amintește de Myriam din Beirut, de bărbaţii care îl urmăriseră 
până când reușise să evadeze în Shatila, de subsolul din 
Bruxelles, de Yassim pe scări, de propria sa fotografie pe 
primele pagini ale ziarelor. Știe că au dreptate. Să meargă la 
poliție nu e o opţiune, nu înainte de a înțelege. Alesese să se 
lase folosit. Dacă se implică poliţia, va pierde controlul. Trebuie 
să afle mai multe. Și îi promisese lui Yassim să apeleze la 
ajutorul cuiva în care are încredere. 

Gabriella îi propusese să se întâlnească. lar ea are experienţă 
cu astfel de situații. La fel și Klara și George, în mod evident. 
Făcuseră atâtea pentru el în ultima zi, mai mult decât ar fi 
îndrăznit vreodată să se aștepte din partea cuiva. 

— Am o idee, spune el. Despre cum am putea să aflăm ce e în 
documentele alea. 


25 noiembrie 
Bergort 


Până când trenul ajunge în Lund toate scaunele se ocupă, iar 
Klara nu se poate hotări dacă e de bine sau de rău, dacă e mai 
probabil să fie recunoscută într-un vagon plin decât într-unul 
gol. Își trage gluga de la hanorac și se cufundă în scaun. După 
ce trenul pleacă din Lund, scoate telefonul pe care și-l 
cumpărase în Germania și deschide e-mailul secret. 

Camp Nou, diseară la 20:00, îi scrie Gabriellei. 

Primește răspuns aproape imediat. 

Camp Nou? 

Klara ridică privirea din telefon. La naiba! Gabi nu-și mai 


VP - 233 


amintește că așa obișnuiau să-i spună copiii din suburbia 
Bergort terenului de fotbal AstroTurf. E un loc perfect de 
întâlnire, departe de locurile pe care le supravegheau probabil, 
cum ar fi apartamentul sau biroul lui Gabi. 

Terenul de fotbal AstroTurf din Bergort, răspunde ea. Ar vrea 
să o întrebe pe Gabi cum este, ce se întâmplase. Dar îi e teamă 
că deja comunicaseră prea mult prin telefon, știe că e riscant, 
chiar dacă folosește o adresă secretă de e-mail și un telefon cu 
cartelă. Mai bine să se vadă faţă în faţă. Răspunsul nu întârzie 
să vină. 

Am înțeles. Ne vedem acolo. 

e 

Puțin după patru după-amiaza coboară din tren la Gara 
Centrală din Stockholm și pornește prin aglomeraţie spre 
metrou. E bine că toată lumea e în mișcare, își spune ea. Nimeni 
nu pare să o bage în seamă. Işi pune căciula și trage gluga cât 
poate de mult pe față. 

Aproape că nu-i vine să creadă că e din nou în agitația din 
metrou. Klara trage adânc în piept aerul acela atât de familiar și 
lipsit de oxigen. Miroase a omenire, a oraș și a piatră; miroase a 
Stockholm și, cu toate că nu locuise niciodată aici, mirosul 
acela, alături de zgomotele din metrou și de vocea din difuzoare 
o fac să se simtă acasă. 

e 

Linia roșie spre sud. Klara se uită prin vagonul care își 
continuă drumul, zguduindu-se, tot mai departe de centrul 
oraşului, cum, cu fiecare oprire, numărul de pasageri blonzi, cu 
ochi albaștri se împuţinează. Nu merge până la ultima stație. Nu 
încă. Doar până la graniţa poroasă și în continuă schimbare a 
renovărilor. 

Cartierul Skärholmen este un amestec de locuinţe suedeze 
clasice, un centru comercial nou și o zonă rezidenţială. În cartier 
mai este o piaţă în aer liber chiar în fața metroului: tapas în stil 
asiatic, drogaţi și lanţuri de cafenele. Autentice, dar suficient de 
renovate cât să dea bine. 

Dar Klara nu se îndreaptă spre unul dintre noile apartamente 
cu bucătării Miele, ci spre blocul din beton cu apartamente de 
închiriat de pe Aspholmsvăgen. Verifică din nou adresa pe care 
i-o dăduse Jacob, traversează piaţa, trecând pe lângă ultimele 
tarabe din piaţă care nu fuseseră încă strânse pentru seară. 


VP - 234 


Nu vrea să folosească harta de pe telefon, dar un bețiv 
binevoitor din fața staţiei de metrou îi explică în ce direcţie să o 
ia, după ce îi refuză oferta de a o conduce personal până acolo. 

In scurt timp găsește blocul și scoate telefonul ca să verifice 
ora. După ce vede că e abia trecut de șase, din spate se aude o 
voce: 

— Aștepţi pe cineva? 


25 noiembrie 
Malmö 


George stă cocoșat lângă Jacob. Sunt în port, unde vântul 
rece bate cu putere. Temperaturile scăzuseră cu mult față de 
dimineață. 

Se plimbau de vreo oră prin Malmö, de când își luaseră la 
revedere de la Klara. George nu voia să se oprească nicăieri, 
pentru ca nimeni să nu aibă timp să-și dea seama cine sunt. 

Dar de ce să vină tocmai în port? Jacob tremură de frig. Când 
ridică privirea, zărește la stânga betonul gri, solid al podului 
Oresund, iar drept în faţă, contururile slabe, fantomatice ale 
orașului Copenhaga. 

— O să mergem și la poliţie, insistă George. Trebuie să 
presupunem că, acum că planurile sunt la noi, teroriștii nu pot 
trece la fapte. Klara trebuie doar să se întâlnească mai întâi cu 
Gabi și apoi să aflăm ce conţin documentele acelea înainte de a 
face altceva. Atunci vom ști ce înseamnă asta pentru tine și 
pentru ea. Pentru noi toți. 

Se ridică și îi întinde mâna să-l ajute și pe Jacob. 

— Haide, zice el. Nu putem sta aici, e prea frig. 

Se uită la ceasul uriaș. Jacob ar fi vrut să-l roage să i-l arate și 
lui, nu văzuse niciodată ceva mai atrăgător, un simbol de 
necontestat al succesului și al competenţei. 

— In plus, trebuie să ajungem la tren. 

Jacob se ridică și pornesc în tăcere pe lângă noile clădiri de 
apartamente, cu vedere la mare și la Copenhaga, pe lângă 
balcoanele spaţioase ale burgheziei bogate, cu salariul pe un an 
în bancă și credit excelent. Trec pe lângă toate minunăţiile 
acelea la care nu mai putea să spere niciodată. 

— Imi place ceasul tău, spune Jacob încet. Este... serios. 


VP - 235 


George îl privește cumva suspicios. 

— Ai vorbit cu Klara? întreabă el. 

— Despre ceasul tău? spune Jacob. 

— Ei i se pare vulgar. Dar știi ce? zice George, cu zâmbetul pe 
buze. Poate că e bine să fii puţin vulgar. 

Jacob scutură din cap, simțind cum îl cuprinde un nou atac de 
panică. In jur e haos, iar ei merg agale, vorbind despre ceasuri. 

— Riscăm să fim prinși oricând, spune el, cu o voce slabă. 
Poate că deja au prins-o pe Klara. 

— Orice se poate întâmpla, îl întrerupe George. În orice clipă. 
Crede-mă, știu din experienţă. Tot ce putem face este să ne 
concentrăm asupra misiunii pe care o avem de îndeplinit și să o 
facem cât de bine putem. Trebuie să ajungem la Stockholm. Și 
acolo vom găsi o soluţie. Luăm trenul, ceea ce înseamnă că eun 
risc mai mic să fim prinși decât dacă am fi luat avionul. Nu te 
mai gândi la imaginea de ansamblu, la teroriștii ăia nenorociți, 
la faptul că suntem căutaţi de poliție și la toate tâmpeniile 
astea. Trebuie să luăm lucrurile pe rând. Mai întâi să ajungem în 
Stockholm fără să fim prinși. Și apoi le rezolvăm noi pe toate. Se 
uită din nou la Jacob. Erau aproape de staţia de tren. Ești atent 
la mine? continuă George. Imaginează-ţi că e o zi obișnuită, cu 
mult înainte ca toate astea să se fi întâmplat. lei trenul spre 
Stockholm ca să te vezi cu niște prieteni. Nu e nimic ciudat în 
asta. 

Jacob trage adânc aer în piept și încearcă să zâmbească. 

— Bine. Să mergem. 

Dar nici nu apucă să deschidă bine gura, că vede două mașini 
de poliţie parcate în faţa gării și o voce începe să strige: 

— Acolo! Ei sunt! 

Jacob întoarce capul și vede, la vreo cincisprezece metri 
distanţă, o femeie cu un cărucior, ţipând de mama focului, în 
același timp făcând un pas în spate, fără să-și ia ochii de la ei. 

Jacob se oprește, dar simte cum George continuă să tragă de 
el. 

— La naiba, șoptește el în urechea lui Jacob. Chiar când îţi 
spuneam să te liniștești. N-o băga în seamă, toată lumea crede 
că e o nebună, bine? 

Dar oamenii care intră și ies din gară se întorc spre femeie și 
apoi spre locul spre care arată ea. 

Jacob se oprește și se smulge din mâna lui George. Își dă 


VP - 236 


gluga jos de pe cap, își scoate căciula și se întoarce spre femeie. 

— Ce naiba faci? strigă George. Jacob! 

Dar e prea târziu. Doi polițiști se îndreaptă deja spre ei 
dinspre sala de sosiri. O văd pe femeie și direcţia spre care 
arată aceasta. Oamenii din jurul lor încep să ţipe și să alerge în 
toate direcţiile. 

— Hai! 

George îl trage pe Jacob în mulţime, ca și când ar face parte 
din marea de ţipete și panică. Se poticnesc pe stradă, abia dacă 
vede ceva în faţa lui și habar n-are încotro merge. 

— Staţi pe loc! îl aude pe unul dintre polițiști strigând în 
spatele lui. Staţi pe loc sau trag! 

Sunt încă ascunși, dar Jacob simte că George slăbește 
strânsoarea. 

— Orice s-ar întâmpla, șoptește George, nu te pierde cu firea. 

Jacob îl vede cu coada ochiului pe George ridicând mâinile ca 
să le arate polițiștilor că nu este înarmat. Fix în acel moment, o 
mașină gri oprește în faţa lor, aude o voce strigând în engleză 
de pe scaunul șoferului și vede cum se deschide larg ușa 
pasagerului. 

Un foc de armă pornește din interiorul mașinii. Apoi un altul. 
Aude strigătele și panica din spatele lui. O simte în piept, în gât. 
Nu fusese rănit. Nu trăgeau în direcţia lui. 

Se întoarce spre George, care pare la fel de șocat ca el. Și la 
fel de neatins. Jacob se întoarce din nou spre mașină și vede pe 
cineva aplecându-se spre el. Apoi, înainte să-și dea seama ce se 
întâmplă, se trezește pe bancheta din spate, cu George peste el, 
iar mașina pornește cu viteză, la fel de incredibil ca un glonţ sau 
ca un vis. 


25 noiembrie 
Bergort 


La început, în întuneric, vede doar silueta unui bărbat, dar, pe 
măsură ce acesta se apropie, îi deslușește chipul în lumina slabă 
care vine din interiorul clădirii. Jacob îi spusese că fostul său 
profesor de limba arabă era un bărbat la vreo șaizeci de ani, cu 
păr bogat și tuns frumos, că purta costum și că avea o servietă 
maronie. Bărbatul din faţa ei corespunde exact descrierii. 


VP - 237 


— ÎI caut pe Hassan Rahamin, spune ea. 

Bărbatul se uită lung la ea, după care trece pe lângă ea, 
introduce codul de acces și deschide ușa. 

— Nu-l cunosc, răspunde el, după care intră înăuntru. 

Klara nu apucă să reacționeze și ușa se închide în urma lui, iar 
lumina din scară se aprinde. 

— La naiba, mormăie ea, apropiindu-se de ușă, unde luminile 
sunt încă aprinse. Își lipește obrazul de geam și citește numele 
de pe panoul din scară. Un Rahamin este trecut pe listă, la etajul 
al doilea. Încearcă să deschidă ușa, dar este încuiată. Oftează și 
se întoarce cu spatele, sprijinindu-se de un suport de bicicletă 
din faţa ușii. Nu are ce să facă decât să aștepte. 

e 

În mai puţin de zece minute, o femeie cu un cărucior și câteva 
pungi de cumpărături se apropie de ușa de la intrare. Klara se 
duce repede la ea în timp ce aceasta încearcă să introducă 
codul, încercând să nu lase pungile de hârtie pe jos, unde era 
ud. 

— Daţi-mi voie să vă ajut, zice Klara, strecurându-se ușor pe 
lângă ea să deschidă ușa când femeia introduce codul. 

— Mulţumesc, spune aceasta. Am prea multe sacoșe. 

— La ce etaj mergeţi? o întreabă Klara. Vă ajut eu cu pungile 
de cumpărături. 

— Vai de mine, ce drăguţ din partea dumneavoastră, zice 
femeia. Mulţumesc! 

Klara lasă cumpărăturile la etajul al treilea și așteaptă până 
când femeia închide ușa apartamentului. Coboară pe scări până 
la următorul etaj și citește numele de pe cele trei uși. Ușa pe 
care scrie „Rahamin” este pe partea stângă. Trage adânc aer în 
piept și apasă butonul soneriei. 

Nimic. Sună din nou. Și din nou. Dar în continuare, fără 
rezultat. Poate că bărbatul pe care îl văzuse la intrare nu era 
totuși Rahamin. 

Continuă să sune, aproape în disperare. Apoi se apleacă și 
deschide fanta pentru scrisori. Își lipește fruntea de ușa rece și 
strigă: 

— Hassan! Chiar trebuie să vorbesc cu tine. Jacob Seger îţi 
transmite salutări. 

Cuvintele ei răsună cu ecou pe scară. Însă din apartament se 
aude ceva. Își lipește urechea de fanta pentru scrisori și poate 


VP - 238 


să jure că dincolo este cineva. Câteva mișcări scurte, furișate. 
Respirația cuiva. 

— Te rog! spune ea. Jacob Seger îţi transmite salutări! 

Ușa o izbește în frunte înainte să apuce să se ferească. Face 
un pas înapoi, frecându-și locul lovit. Bărbatul de mai devreme 
se ivește în pragul ușii. 

— Intră odată, spune el. Nu mai zbiera atât. 

Klara își freacă fruntea și intră în apartament. 

— Mulţumesc. Am nevoie de ajutorul tău. 

(J 

Se descalță, iar Hassan o conduce într-o cameră de zi mică, 
frumos decorată. Îi face semn să ia loc pe o canapea joasă din 
piele maro, iar el se aşază pe fotoliul aflat de cealaltă parte a 
măsuţei de cafea. Klara se uită în jurul ei. Pereții sunt acoperiţi 
cu biblioteci ordonate, iar pe măsuţa din sticlă nu se vede nicio 
urmă de praf. Hassan aprinde o lampă de podea aflată în colţul 
încăperii și o lumină caldă cade pe un covor frumos. La fereastra 
ce dă spre stradă sunt două lămpi mici cu abajururi verzi, care 
duc și mai mult cu gândul că aici este un club englezesc pentru 
domni, și nu un apartament din suburbii. Nici urmă de îndoială 
că fostul profesor al lui Jacob este un domn respectabil. 

— Mulţumesc că m-ai ascultat, începe Klara. Avem... 

Dar nu mai apucă să spună nimic pentru că Hassan o oprește. 

— Am încredere în Jacob, spune el, într-o suedeză perfectă, 
iar Klara abia dacă detectează o idee de accent în ea. Dar am 
citit și ziarele. Am văzut ce au scris despre el. Și despre tine, 
pentru că presupun că ești Klara Walldeen. 

Klara încuviințează. Discutase cu George și cu Jacob despre 
asta, despre faptul că ajunseseră niște proscriși. 

— Nu vreau să am de-a face cu povestea asta, continuă el. 
Sunt un om simplu, duc o viaţă simplă. Și așa vreau să rămână. 
Ai înţeles? 

— Da, răspunde ea. Știu. Crede-mă că știu. Și înțeleg că e 
egoist din partea noastră să încercăm să te tragem după noi în 
povestea asta. Dar Jacob nu este un terorist. Eu nu sunt un 
terorist. Cred că știți asta. 

Hassan se uită lung la ea. Apoi se ridică și se duce la un dulap 
aflat într-una dintre biblioteci. 

— lartă-mă, am fost nepoliticos, spune el. 

Când Hassan deschise ușa dulapului, Klara zărește pahare și 


VP - 239 


câteva sticle. 

— Cu ce pot să te servesc? Mi-e teamă că am o mulţime de 
opţiuni, spune el zâmbind. 

Klara simte o poftă familiară, un val de euforie ușor intensă. 

Se întoarce cu o sticlă de whisky din malţ și cu două pahare în 
mână. 

— Aș spune că seara aceasta cere un whisky, adaugă el, 
punând două suporturi de pahare pe masă. 

Klara înghite în sec și își mută privirea de la sticlă. 

— Eu nu vreau nimic, mulțumesc. 

— Nimic? întreabă Hassan, dezamăgit. Nu-ţi place whisky-ul? 
Am și alte variante. 

Klara se întoarce spre el și se uită fix în ochii lui. 

— Imi place prea mult. Te rog să nu-mi oferi din nou. Nu cred 
că o să pot rezista. 

Fără să mai spună ceva, Hassan ia paharele și sticla și le pune 
înapoi în dulap. 

— Imi pare rău, continuă Klara. Tu poţi să bei. 

Hassan se așază din nou pe fotoliu. 

— Eu ar trebui să-mi cer scuze. Nu am știut. 

— Cum ai fi putut să știi? Abia dacă pot să recunosc față de 
mine însămi. Am trecut... am trecut prin multe în ultimii ani. 

Hassan îi zâmbește ușor. Nu are nevoie să spună nimic. Ochii 
lui arată că și el trecuse prin multe. Poate că acesta este 
motivul pentru care nu vrea să fie târât în povestea asta. 

— Jacob e un bărbat ambițios, spune el. Așa se zice, nu? Vrea 
să-și depășească limitele, să-și continue drumul. Am văzut mulţi 
ca el la viaţa mea. Nu sunt genul care să devină teroriști. Tind 
să cred că este vorba despre altceva aici. 

Se ridică din nou, se duce la bibliotecă și își toarnă totuși 
câteva degete de whisky într-un pahar. la o gură, după care se 
întoarce și se uită din nou la ea. 

— Știu că te supunem unor riscuri, zice Klara. 

— Așa e. Dar adevărul e că, la vârsta mea, ar trebui să fiu 
recunoscător pentru asta. Și sunt o fire curioasă. Vreau să știu 
despre ce e vorba, ce a făcut Jacob de a supărat atât de multă 
lume. Vrei să-mi spui? 

— Sper ca tu să-mi poţi spune mie, răspunde Klara. 

Scoate din geantă laptopul pe care îl cumpăraseră din Malmö 
și îl pune pe masa din sticlă. Din câteva mișcări rapide pe 


VP - 240 


tastatură, deschide fișierul în care salvase documentele și 
împinge laptopul spre Hassan. 

— E o poveste lungă, începe ea. Jacob a întâlnit în Beirut un 
bărbat care l-a rugat să scoată ceva din Orientul Mijlociu. S-a 
dovedit că informaţia nu era ceea ce i se spusese lui Jacob; de 
fapt, pare a fi ceva mult, mult mai grav. Ceva care are legătură 
cu cele întâmplate la Paris. Sau un nou Paris. 

— Și nu vreţi să mergeţi la poliţie pentru că Jacob este în 
pericol? 

— Știm prea puţine, răspunde Klara. Mai întâi trebuie să aflăm 
despre ce este vorba aici, și cred că ne-am dat seama, în linii 
mari, dar documentele sunt în limba arabă. Avem nevoie de 
ajutorul tău ca să înțelegem ce conțin. 

Hassan scoate ochelarii de citit din buzunar și trage laptopul 
mai aproape. Începe să deruleze primul document fără să spună 
niciun cuvânt. Klara nu mai are stare, îi este imposibil să stea 
locului, cu agitația care o cuprinsese. Se uită cu coada ochiului 
la telefon. Este șase și jumătate. Mai are o oră și jumătate până 
la întâlnirea din Bergort. 

În cele din urmă, Hassan își ia ochii de la ecran, își scoate 
ochelarii și se uită fix la ea. Este palid și are o privire preocupată 
și gravă. 

— E un plan pentru un atac terorist la Operă, spune el. 
Conţine instrucţiuni detaliate. Ce arme să folosească, cine sunt, 
nume, unde să se întâlnească, tot. 

— La naiba. Eram sigură. 

— Klara, spune Hassan,  întorcându-și privirea de la 
documente. Vorbesc despre atacuri coordonate. Mai sunt și alte 
documente? 

Klara încuviințează. 

— Bruxelles, Londra și Roma, răspunde ea. 

Hassan se apleacă peste masă spre ea. 

— Planul e programat să se desfășoare mâine-seară. 

— Dumnezeule. Klara simte cum îi fuge pământul de sub 
picioare și închide ochii. Dar nu au cum să le pună în executare 
fără documentele acestea, nu? Hassan nu răspunde imediat, iar 
Klara deschide ochii. Nu-i așa? repetă ea. Cum pot ataca fără 
planuri? Tocmai asta e și ideea. 

— Poate că da, răspunde Hassan. Dacă fiecare celulă are un 
set separat de documente. Poate că misiunea lui Jacob era să le 


VP - 241 


aducă pe acestea la celula din Bruxelles? Poate că există un 
Jacob pentru fiecare celulă. 

Totul pare să încremenească în jur, în timp ce Klara începe să 
înțeleagă dimensiunea dezastrului. Poate că există încă trei 
seturi de documente, trei celule care se pregătesc. 

— Trebuie să mă grăbesc, spune ea în cele din urmă, 
ridicându-se în picioare. 

e 

Merge spre metrou, pierdută în gânduri, în întuneric, în lumina 
electrică galbenă, printre fulgii de zăpadă. Sunt atât de multe în 
joc. Nu poate să înțeleagă cu adevărat complexitatea situaţiei. 
Are nevoie de Gabriella, de îndrumarea ei calmă și clară. 

Dar mai are o oră până la întâlnire. Între timp, ceva nu-i dă 
pace, ceva care o pune pe gânduri de fiecare dată când se 
gândește la Gabriella. Fusese atât de concentrată pe întâlnirea 
cu Hassan, încât nu prinsese semnalele. Câţiva fulgi de zăpadă 
alunecă pe ecranul telefonului. 

E-mailul de la Gabriella. 

Nu vrea să intre din nou în e-mail, de teamă ca nu cumva să 
fie urmărit. Dar își amintește exact ce îi scrisese Gabriella. Și 
ceva nu-i dă pace. Gabi are memoria mult mai bună decât ea, 
așa fusese dintotdeauna. Gabi încă își mai amintește detalii 
despre cursurile lor din Uppsala, pe când Klara abia dacă știe 
nume sau chipuri din perioada aceea. 

Acum, că se gândește mai bine, Gabriella nu ar fi uitat 
niciodată că terenul din Bergort se numea Camp Nou. Și atunci, 
de ce o întrebase? Oare încerca să o avertizeze? Sau poate că 
nici măcar nu îi scrisese Gabriella? Și dacă nu este Gabriella, 
atunci cine? Rușii care erau pe urmele ei? 

Inima începe să-i bată din ce în ce mai tare. Oare întâlnirea 
aceea era o capcană? 

Ajunge în piaţa din faţa metroului, la un mic magazin de 
tutun, de unde cumpără cel mai ieftin telefon cu cartelă pe care 
îl au, după care trimite un mesaj pe numărul lui George, în care 
îi spune că reușise să vorbească cu Hassan și să se întâlnească 
pe terenul din Bergort și până atunci să nu încerce să ia 
legătura cu ea. 

Se așază, cu telefonul în mână, pe una dintre băncile ude din 
parc. Gândul că întâlnirea cu Gabriella este o capcană nu-i dă 
pace. Dar poate că Gabi fusese stresată când îi răspunsese la 


VP - 242 


mesaj și poate că nu gândise limpede și de aceea uitase cum 
obișnuiau copiii să îi spună terenului de fotbal. 

Cu un nod în gât, tastează numărul ei de telefon. Riscă mult, 
dar nu știe ce altceva să facă. Intră direct mesageria vocală. 

Klara închide. Ce e de făcut acum? 

Dacă Gabriella fusese eliberată din arest și poate să vină la 
întâlnire, asta înseamnă că nu mai e suspectată de nimic, așa că 
n-ar mai trebui să se ascundă sau să se teamă de poliţie. Pe de 
altă parte, dacă îi răspunseseră rușii, avea să fie în mare pericol 
în Bergort. 

Și atunci îi vine o idee. Analizează din nou toate variantele, 
dar ajunge la aceeași concluzie. Ce are de pierdut? 

Porneşte telefonul și caută numărul Säpo. Nu apucă să sune 
de două ori, că deja un operator răspunde. 

— Serviciul de Securitate. 

Klara își drege glasul. 

— ÎI caut pe Anton Bronzelius, spune ea. Puteţi să-mi faceţi 
legătura? 

— Imi pare rău, spune operatorul. Nu vă pot face legătura cu 
nimeni. Despre ce este vorba? 

Klara închide ochii și se sprijină pe bancă. 

— Numele meu este Klara Walldeen. Sunt căutată în toată 
tara, fotografia mea e pe prima pagină a ziarelor. Acum puteți 
să-mi faceţi legătura cu Bronzelius? 

— O clipă, spune operatorul, iar Klara aude muzică clasică. 

In câteva secunde, i se face legătura. 

— Bună, Klara, se aude vocea familiară a lui Bronzelius. Mă 
așteptam să suni. 


25 noiembrie 
Malmö 


Ajung pe o stradă mai mare, cu centrul oraşului în stânga lor, 
un parc în dreapta, un cazinou, o intersecție. Merg cu viteză 
normală, iar Jacob ridică privirea, după care își lasă din nou 
capul pe scaun. 

Cum este posibil?, ar vrea el să strige. 

George, care se aruncase peste el pe bancheta din spate, se 
ridică și se așază. 


VP - 243 


— Tu cine dracu' mai ești? îi strigă el șoferului în engleză. 

Jacob se ridică și el și întâlnește în oglinda retrovizoare 
privirea lui Yassim. Este foarte palid și are cearcăne adânci sub 
ochi. 

Dar el era. Yassim. 

— Cum..., șoptește Jacob. Cum... de ești aici? 

— Telefonul, răspunde el. De ce crezi că ţi l-am dat? Ca să te 
pot găsi, bineînţeles, spune el cu zâmbetul pe buze, după care 
virează la stânga, înapoi spre oraș. 

— Am crezut că ai murit. Când te-am lăsat acolo, am crezut 
că... 

— Nu puteam să te părăsesc acum, spune Yassim, cu o privire 
epuizată. Abia ne-am cunoscut. 

Sunt din nou în centrul orașului, printre magazine, centre 
comerciale și mașini parcate. Yassim conduce pe străzi cu un 
calm calculat. Jacob observă că urmărea un traseu pe GPS-ul 
mașinii. Totul fusese plănuit. 

Oprește brusc și întoarce spre o parcare cu plată. la un bilet, 
iar ușa de la garaj se deschide și-i lasă să intre. Conduce în 
spirală, tot mai sus, până la etajul al treilea. Este atât de liniște 
acolo, incredibil de liniște. 

— Hai, ordonă Yassim. 

Parchează lângă o ieșire ce dă spre un pod pietonal închis și 
spre un complex comercial care se numește Hansacompagniet. 
Yassim o ia înainte, pășind ușor și nesigur, cu mâna stângă 
băgată în geaca neagră. 

Traversează podul, trec pe lângă câteva familii care își 
savurează cafeaua, ca și cum totul este perfect normal. Dar 
copiii își lipesc fețele de ferestrele mari, în timp ce sirenele se 
fac auzite prin zgomotul obișnuit al traficului, reușind să acopere 
și muzica în surdină care răsună din difuzoarele cafenelei. 
Lumini albastre se văd pe stradă și mai multe mașini de poliţie 
trec în viteză pe lângă ei. 

— Tati, uite! Ce tare! aude Jacob o fetiţă vorbind cu un accent 
specific provinciei Skâne. 

Jacob aruncă o privire spre ea. E o fetiţă de vreo șase ani, 
brunetă, cu păr lung, în blugi, cu o căciulă pe cap. ÎI ia pe tatăl 
ei de mână și îl trage la fereastră. O zi perfect banală. O familie 
care ieșise la cumpărături după școală. 

— Să vă puneţi căciulile pe cap și să trageţi gluga, ordonă 


VP - 244 


Yassim. 

Trec prin complexul comercial, în jos pe scările rulante, pe 
lângă mai multe magazine și oameni, până ies în stradă. 
Sirenele sunt la doar câteva străzi distanţă, poate chiar mai 
puţin. 

— N-o să dureze mult până când vor găsi mașina, zice el. 
După mine. 

Cotește la stânga pe o stradă de lângă complexul comercial și 
se îndreaptă spre un SUV japonez albastru-închis. O mașină cam 
uzată, ce pare să aibă cel puţin zece ani. Portiera este 
descuiată. 

— Unul dintre voi vă trebui să conducă, spune el. Conduc de 
zece ore cu o singură mână. 

George ezită o clipă, după care urcă la volan. Yassim ocolește 
mașina și urcă pe scaunul pasagerului, iar Jacob, fără prea multă 
tragere de inimă, se așază pe bancheta din spate. Yassim se 
apleacă și începe să umble sub volan. 

— Apasă ambreiajul, îi spune el lui George. A 

Motorul pornește, iar George scoate calm mașina pe stradă. In 
spatele lor, sirenele se aud din ce în ce mai slab. 

— Noroc că am avut timp să pregătesc o altă mașină, zice 
Yassim. 

— Ai furat-o? întreabă Jacob. 

Yassim ridică din umeri. 

— Nu e ca și cum putem să folosim o mașină cu plăcuţe de 
înmatriculare belgiene. Ar bate la ochi. 

Brusc, Yassim se întoarce spre George și îl întreabă: 

— Dar tu cine ești? 

— Și eu aș putea să te întreb același lucru, zice George. Dar 
cred că știu deja. 

les din Malmo și pornesc pe autostrada spre Helsingborg, 
trecând pe lângă mai multe mașini de poliţie care însă se 
îndreaptă în direcţia opusă. Nu este nimeni pe urmele lor. La 
început merg în tăcere, copleșiți de cele întâmplate, de faptul că 
reușiseră să scape teferi și că Yassim e cu ei. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă, spune Jacob în cele din urmă. Nu 
înțeleg nimic. 

Privește pe geam, spre apa care se întindea sub cerul amiezii. 
În fața lor se văd portul și macarale, probabil în Landskrona. 

— În primul rând, nici măcar nu înţeleg cum de ești în viaţă. 


VP - 245 


Dar Yassim nu răspunde, iar Jacob se apleacă în faţă, între 
scaune. 

— Cred că a adormit, spune George, aruncând repede o 
privire spre Jacob. Imi pare rău, amice. 

Jacob oftează. Nu e grabă, au timp. Speră că au timp. 

— El e Yassim, zice el. 

— Nu, serios, răspunde George. N-a murit. 

— Am știut de îndată ce am primit parola, spune Jacob. Cine 
altcineva ar fi putut să o trimită? Sau, cel puţin, speram. Dar nu 
m-am gândit nicio clipă că ar veni după mine. Că m-ar căuta. Că 
m-ar găsi. 

Jacob închide ochii. E deja întuneric, dar când îi deschide, îl 
vede pe Yassim uitându-se la el printre scaunele din față. Are 
ochii obosiţi, faţa atât de murdară și de mohorâtă și o tăietură 
de la tâmplă până sub ochi. 

— Bună, spune el. Suntem în viaţă. Amândoi. 

Și apoi zâmbește, așa cum știe el, cu zâmbetul acela care 
face lumea să se oprească în loc, nopţile să înceteze și timpul 
să-și schimbe direcția, iar Jacob se apleacă între scaune și îi 
prinde chipul în palme, îl trage mai aproape de el și îl sărută 
ușor, încercând să nu-i provoace durere. 

— Ce se întâmplă? întreabă el când, în cele din urmă, se 
retrage. 

— Bună întrebare, chiar e cazul să aflăm și noi, mormăie 
George de la volan. Eu, unul, sunt ochi și urechi. 

— Nici nu știu de unde să încep, oftează Yassim. 

— Ce-ar fi să începi cu începutul, spune George. Din cauza ta, 
sunt căutat de poliţie. Da, bine, a fost drăguţ din partea ta că 
ne-ai salvat în Malmö, dar, sincer, e vina ta că am ajuns în 
situaţia asta. 

— Mi-ai spus că urma să duc niște informaţii despre crime de 
război, spune Jacob, aplecat între scaune, că le-am adus ilegal 
pentru tine. Dar m-ai minţit. 

Yassim încuviinţează. Afară, copacii întunecă și mai mult și 
pare că merg printr-un tunel. 

— Da, așa e, oftează Yassim. Dar sunt sigur că știai deja asta, 
nu-i așa? 

— Da, mi-am dat seama, răspunde Jacob. Totuși, am avut 
încredere în tine. 

Rămân în tăcere o bună bucată de vreme. Se aud doar 


VP - 246 


zgomotul motorului și rafalele de vânt. 

— Ştii ce e Emni? întreabă, în cele din urmă, Yassim. 

Jacob dă din cap că nu. 

— Putem spune că e serviciul de informaţii al ISIS. Ei se află în 
spatele mai multor atacuri teroriste din Europa. Ei au organizat 
atacul din Paris. Mai bine zis, ei au elaborat planul, ei l-au 
coordonat, după care celulele locale l-au executat. Celulele nu 
au știut nimic până acum o săptămână. După care cineva s-a 
urcat în avion cu un card de memorie. 

Jacob se uită lung la el. 

— Tu. Tu ai fost cel care a dus planul. 

— Nu, spune Yassim. Nu eu am fost cel care a dus planul la 
Paris. A fost altcineva. Dacă asta ar fi fost treaba mea, nu ar fi 
ajuns niciodată acolo. Jur. La fel cum planul de pe cardul pe care 
l-ai adus tu nu va fi pus niciodată în aplicare. Am reușit să mă 
infiltrez în Emni. Lucrez de mai mulţi ani cu serviciile de 
informaţii rusești, timp în care am încercat să ajung până în 
mijlocul ISIS, al lui Emni. 

— Poftim? exclamă George, uitându-se lung la Yassim. Vrei să 
spui că ești un spion rus? 

Yassim se întoarce spre el și îl privește liniștit. 

— Sunt din Siria. E puţin mai complicat acolo, cine e spion și 
cine nu. Toată lumea are propriile interese. 

— Și care sunt interesele tale? întreabă George, uitându-se fix 
în ochii lui Yassim. Ce vrei tu de fapt, Yassim? 


25 noiembrie 
Bergort 


Metroul iese din tunel, în întunericul toamnei, printre gardurile 
ruginite, iarba gălbejită și beton. Suburbiile. Klara privește spre 
ferestrele luminate ale clădirilor din beton și își dă seama că nu 
fusese niciodată pe acolo. Nu ajunsese niciodată în suburbiile 
din Stockholm, nici măcar în vară, când fusese implicată direct 
în cele petrecute acolo. 

Trenul oprește în Bergort, iar Klara coboară pe platforma 
pustie și rece, scăldată într-o lumină electrică gălbuie. Se 
oprește lângă unul dintre stâlpii gri, acoperiţi de graffiti, care 
sprijină tavanul. Acolo, în spatele mai multor straturi de graffiti 


VP - 247 


noi și autocolante, îl vede: un pumn prins într-o stea. Revoltele 
din vară încetaseră, dar simbolul rămăsese acolo. 

Era opt fără un sfert. Coboară de pe platformă, trece pe lângă 
un mic magazin alimentar, unde câţiva copii înfriguraţi beau Red 
Bull și fumează, cu gecile închise până sus și cu căciulile trase 
bine pe cap. O cercetează din priviri când trece pe lângă ei. 
Klara se îndreaptă spre piaţa mică, unde vede o pizzerie, un 
supermarket ICA, o farmacie și un magazin alimentar cu specific 
oriental. În rest, este înconjurată doar de beton gri, balcoane viu 
colorate din metal, steaguri somaleze la ferestre, o pădure de 
antene parabolice și biciclete aruncate în tufișuri. 

Înaintează cu greu prin piaţă printre rafalele de vânt. E 
aproape. La final. Ea și George reușiseră să pună lucrurile cap la 
cap și să ajungă la ceea ce ar putea fi adevărul. 

Dar știe, de asemenea, că adevărul este doar o mică parte din 
poveste. Că este fragil și ușor de manipulat. O manipulare prin 
care Gabi ajunsese să fie arestată, iar Jacob fusese păcălit să 
aducă în Europa planuri teroriste. Totul depinde de ea. Și numai 
de ea. Trebuie să afle adevărul ca să înceapă să înțeleagă, astfel 
încât adevărul să îi salveze, nu să-i distrugă. 

Bergort pare complet pustiu. Vremea îi ţinuse pe copii în case, 
cu ochii în calculator sau în PlayStation. Se gândește la Gabi și 
la George. La bunica ei. La bunicul ei în sicriu. Și pentru prima 
oare în foarte mult timp, se simte stăpână pe situație. 

Clădirile sunt mai joase pe marginea drumului mic, asfaltat, 
care duce spre ceva ce arată ca o cușcă mare și acoperită. 
Zărește în depărtare o poartă și, pe măsură ce se apropie, o 
vede și pe cealaltă. Camp Nou. 

Se oprește și ridică privirea cu sufletul la gură, după care se 
îndreaptă, încet, spre gard. Îi ia ceva timp să găsească intrarea, 
dar de îndată ce o găsește, nu ezită nici măcar o clipă, se 
apleacă puţin, cât să nu se lovească la cap, și intră pe suprafaţa 
din plastic. 

Terenul este gol. Scoate telefonul și se uită la ceas. Este 
aproape opt. Aruncă o privire în jurul ei și ciulește urechile, dar 
nu aude decât vântul șuierând printre antenele parabolice și 
printre sârmele ruginite. Înaintează încet prin întuneric, spre 
centrul terenului de fotbal, și atinge iarba artificială cu degetele 
îngheţate de frig. 

Aude un zgomot în spatele ei și înlemnește. Se ridică și se 


VP - 248 


întoarce. Cineva intră prin deschizătura din gard. Și nu doar o 
persoană, își dă ea repede seama, ci două. 
Și niciuna dintre ele nu este Gabriella. 


25 noiembrie 
Malmö 


Yassim se întoarce din nou spre el și, oricât de mult ar vrea 
Jacob să se controleze, se înduioșează când vede căldura din 
ochii lui. La fel ca în grădina din Beirut, ca în apartamentul acela 
incredibil de rece sau ca pe scările din Bruxelles. 

— Ti-am povestit despre bombardament, spune el. Cel care 
mi-a nimicit familia. 

— Mi-ai zis că a fost un atac cu drone, spune Jacob. Că asta 
te-a făcut să vrei să scoţi la lumină crimele de război ale 
americanilor. 

Yassim încuviințează. 

— Da, asta am spus. Asta a fost povestea pe care am spus-o. 
Că îi urăsc pe americani pentru că mi-au omorât familia. 

— Vrei să zici că și asta a fost o minciună? întreabă Jacob 
calm. 

— Nu e o minciună că familia mea a fost ucisă, spune el. Dar 
nu de americani. S-a întâmplat la începutul războiului. Sau chiar 
înainte de război, pe când încă mai erau șanse să nu se ajungă 
la asta. Tatăl meu a fost un lider puternic. Era prieten cu toate 
personalităţile importante din Siria și i-a invitat pe toţi la nunta 
surorii mele, pentru că așa se face, așa se mediază pacea. 
Singurii care nu au venit au fost islamiștii, islamiștii lui 
Baghdadi. Aceștia nu voiau pace, ci doar ce avem acum, război, 
durere, iad. Așa că au pus o bombă la nunta surorii mele pentru 
a-și nimici dușmanii. Dar singurul lucru pe care l-au distrus a 
fost familia mea. Rămâne câteva clipe tăcut, privindu-l pe Jacob. 
Trebuie să mă crezi. Asta e adevărul. 

— De ce m-ai minţit? întreabă Jacob. Nu ai avut încredere în 
mine? 

Yassim zâmbește slab. 

— Dragul meu, trăiesc sub acoperire de cinci ani. Nu am 
încredere în nimeni. Apoi se oprește și pune mâna pe 
genunchiul lui Jacob. Ce vreau să spun e că, pe atunci, nu 


VP - 249 


aveam încredere în nimeni. Abia ne cunoscuserăm. La început, 
în primul an după atac, toată lumea credea că americanii 
fuseseră de vină. Așa e situația din Orientul Mijlociu, oamenii 
cred că americanii sunt responsabili pentru toate relele. Mi-a 
fost ușor să cred asta. Locuiam deja în Beirut și lucram ca 
fotograf. Într-o seară, într-un bar din Gemmayzeh, la câteva luni 
după nuntă, un rus mi-a luat ceva de băut. Am crezut că se 
dădea la mine, iar pe atunci aveam tendințe autodistructive, 
eram deschis la orice. Dar după ce am stat puţin de vorbă, mi- 
am dat seama că nu era un simplu diplomat, așa cum îmi 
spusese. Și că știa exact cine eram eu. 

— Era un spion? întreabă Jacob. _ 

— Numele lui este Gregorij Korolov, continuă Yassim. Incă din 
prima seară, m-a invitat în apartamentul său într-una dintre 
clădirile acelea noi din Cornichen, nu departe de apartamentul 
meu. Apoi a desfăcut o sticlă de votcă. Știu, e un clișeu. 
Zâmbește slab și aruncă o privire spre copacii care alunecă pe 
lângă ei ca un râu. Mi-a arătat câteva poze de la nuntă, făcute 
de vreun satelit sau de vreo dronă, în care apărea un ospătar 
cărând câteva cutii. Gregorij mi-a spus că acele cutii erau pline 
cu explozibili. Mi-a arătat documente și un video în care mai 
multe persoane care reușiseră să se infiltreze în cercul lui 
Baghdadi prezentau planul. Gregorij mi-a arătat chiar calcule ce 
dovedeau că bomba nu fusese aruncată din aer, ci că fusese 
plasată sub masa pe care era mâncarea. Nu era nici urmă de 
îndoială. Islamiștii fuseseră în spatele întregului atac. Și m-a 
întrebat dacă vreau să mă răzbun. 

— Dar de ce tocmai tu? întreabă George, uitându-se sceptic la 
Yassim. Nu aveai nicio legătură cu ei, nu? 

— Asta nu a fost greu de explicat. La vremea respectivă 
căutau să se extindă, aveau nevoie de oameni buni. Și cred că 
am înţeles că aveau să mă considere valoros. Locuiam în Beirut, 
avusesem contact cu Occidentul, fusesem în Statele Unite, eram 
fotograf. Nu mă feream, mai mult sau mai puţin, să recunosc 
faptul că sunt homosexual, cu toate că a trebuit să fiu mai atent 
în preajma islamiștilor. Cu toate că știau, acesta fiind și unul 
dintre motivele pentru care m-au vrut. Chestia asta mă făcea 
mai puţin suspicios, dacă știi ce vreau să spun. Ce motive ar 
avea un homosexual să lucreze pentru ISIS? Gregorij mai avea și 
alți agenţi infiltraţi în jurul lui Baghdadi. Au fost mai mulți 


VP - 250 


oameni care au garantat pentru mine și care m-au ajutat. La 
început am fost curier, am dus lucruri mărunte, am condus 
mașini, am transportat diverse obiecte mici și mesaje între 
Tripoli și Alep. Încetul cu încetul, mi-am consolidat statutul în 
organizaţie. Au început să aibă încredere în mine și, într-un final, 
am devenit curier pentru Emni. În tot acest timp, i-am raportat 
lui Gregorij. Adesea, nici măcar nu știam ce se afla în mesajele 
pe care le transmiteam. Dar mi-am dat seama între timp între 
cine erau trimise, unde se aflau liderii lor. Munca mea a început 
să dea rezultate. Rușii au descoperit cine erau șefii, cum 
comunicau între ei și eu am reușit să mă apropii de nucleul 
mașinii teroriste. Dar apoi au început să plănuiască atacul din 
Paris și planul acesta ce se desfășoară acum, aici. 

— Ai știut despre Paris? șoptește Jacob. Ştiai ce urma să se 
întâmple? 

Brusc, aerul din mașină devine irespirabil, totul pare să 
depindă de întrebarea aceea. 

— Ştiam că urma să se întâmple ceva în Paris săptămâna 
aceea, răspunde Yassim. Ştiam cine plănuise totul și cine 
transporta informațiile. Știam chiar și cine urma să primească 
informaţiile în Bruxelles, pentru că acolo s-au întâlnit cu curierul. 

— Atunci de ce nu ai spus nimic? întreabă Jacob. De ce nu i-ai 
oprit? 

Yassim se uită lung la el. 

— l-am spus toate astea lui Gregorij, zice el. Și i-am zis că 
urma să se întâmple ceva mult mai grav. Auzisem de multe 
celule independente. Atacuri simultane. l-am spus tot, am și 
dovezi. Am înregistrat toate întâlnirile noastre pe telefon și le- 
am salvat. 

— Și atunci de ce s-a întâmplat? îl întrerupe George. Dacă 
știau tot, mai puţin data exactă? De ce nu l-au oprit pe curier 
sau pe contactul său din Bruxelles? Mi se pare că nu are logică... 

Yassim se întoarce spre George, cu o privire rece, iar George 
își îndreaptă din nou atenţia spre drumul întunecat din fața lui. 

— Pentru că rușii nu i-au oprit, răspunde el. Pentru că rușii au 
numai de câștigat de pe urma instabilității ce a urmat atacului 
terorist din centrul Parisului. Rușii se luptă cu ISIS în Siria pentru 
că sunt aliați cu Assad. Dar, în același timp, le convine ca ISIS să 
fie văzută ca o ameninţare în Europa. Situaţia nu e albă sau 
neagră, oricât de mult ai încerca să o percepi astfel. Poţi lupta 


VP - 251 


pe ambele fronturi în același timp. Dar nu am nicio scuză. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama mai devreme, iar acum va trebui să 
trăiesc cu faptul că am avut încredere în Gregorij și în ruși. 
Oamenii care au murit în Paris au murit din cauza naivităţii 
mele. 

Se lasă din nou tăcerea în mașină. Povestea lui Yassim este 
prea mare pentru spaţiul limitat din mașină, iar Jacob vrea să 
deschidă geamul, doar ca să spargă intensitatea acelei bule. 

— Sunt chiar atât de nemiloși? întreabă George. Chiar au fost 
în stare să lase atâţia oameni să moară la Paris când ar fi putut 
să prevină totul? 

Yassim ridică din umeri. 

— Cred că sunt disperaţi, spune el. Sau poate nu neapărat 
disperaţi, dar au impresia că sunt atacați de occidentali, că 
aceștia nu au deloc încredere în ei. Ca într-un război rece, 
presupun. Doar că mai puţin intens. 

— Deci Myriam mi-a spus adevărul, șoptește Jacob. Credea că 
ești terorist. Singurul lucru pe care nu-l știa e că lucrai cu rușii. 
De ce nu i-ai zis despre acest nou atac? Aș fi putut să-i dau, pur 
și simplu, toate informaţiile. De ce m-ai pus să le aduc ilegal în 
tară? 

— Ai încredere în ea? întreabă Yassim, calm. Eşti sigur că e un 
spion suedez? 

Jacob se gândeşte la maşina ambasadorului, la cele petrecute 
la băi, la faptul că Myriam îl șantajase și îl amenințase și clatină 
din cap. 

— Nu știu, șoptește el. Nu știu în ce să mai am încredere. 

Și din nou în mașină se face liniște. 

— Deci, vrei să spui că rușii nu au de gând să oprească aceste 
atacuri teroriste, nu? sparge George tăcerea. 

— Priveşte problema în felul următor, spune Yassim. Mai 
multe atacuri teroriste în Europa, în același timp, la doar câteva 
săptămâni după masacrul de la Paris. Coordonate cu precizie 
militară. Astfel, Europa nu ar avea încotro decât să se implice 
mai mult în războiul din Siria, împotriva ISIS, ajutând astfel 
forțele din Europa care își doresc să adopte o poziţie mai 
agresivă în ceea ce privește politica de imigrație. Nimic nu-i 
enervează mai mult pe ruși decât o Europă cu graniţe deschise. 
Aceste atacuri vor sfârși prin a opri acest proces. Rușii vor avea 
numai de câștigat. Sunt dispuși să sacrifice vieţile câtorva sute 


VP - 252 


de oameni. 

— Dar de ce nu ai contactat tu singur canalele media? 
întreabă George. De ce l-ai târât pe Jacob în povestea asta? 

— Cardul era la mine, răspunde Yassim. Planul era la mine, 
dar nu aveam parola. Ştiam că era vorba despre multiple atacuri 
coordonate. Dar nu aveam detalii. Și, înainte de Paris, aveam 
încredere în ruși. Dar după episodul acela, după ce mi-am dat 
seama cât sunt de nemiloși... Mi-am dat seama că, dacă ar fi 
fost să dau cardul celulei din Bruxelles, totul avea să se 
sfârșească, informaţia ajungea la ei, iar eu pierdeam controlul. 
lar rușii nu aveau de gând să-i oprească. Jacob s-a oferit să mă 
ajute chiar în seara aceea. 

Yassim se întoarce spre el și îi spune: 

— La început nu am vrut. Mă gândisem și eu la varianta asta, 
dar nu am vrut să te târăsc în povestea asta. Nu ţi-aș fi sugerat 
niciodată. Dar după ce te-ai oferit... Am știut că aveam o șansă. 
Era periculos, desigur, dar mi-a oferit câteva zile să aflu parola 
și apoi să vin să te iau de la aeroport. Doar că au devenit 
suspicioși și au insistat să vină și ei la întâlnire. Nu am avut o 
altă variantă, așa că am fost de acord și am încercat să 
improvizez. A fost noroc chior că ai avut ideea strălucită de a 
scoate cardul, Jacob. Cu toate că, la momentul acela, mi-a fost 
teamă că aveau să ne împuște pe amândoi. A fost cât pe ce, 
cred că am reușit să te scot de acolo în ultima clipă. 

— Dar cum ai reușit să faci rost de parolă? întreabă Jacob. 
Dacă deja încercai de atâta timp... 

— Cum crezi? 

— l-ai obligat cumva? 

— Cumva, răspunde Yassim, întorcându-și privirea spre 
pădure și spre întunericul de afară. 


25 noiembrie 
Bergort 


Doi bărbați intraseră pe terenul de fotbal și se îndreaptă spre 
ea cu pași mărunți, cu braţele pe lângă corp. Unul dintre ei este 
îmbrăcat cu o haină lungă, închisă la culoare, și nu are nimic pe 
cap. Este cărunt, tuns scurt, iar părul nu pare câtuși de puţin să 
sufere din cauza vântului sau a zăpezii. Chiar și în întuneric, 


VP - 253 


Klara își dă seama că are tenul mai închis la culoare și riduri 
adânci pe frunte. 

Celălalt bărbat, care merge în spatele lui, este masiv, 
îmbrăcat cu o haină Gore-Tex și cu o căciulă trasă bine pe cap. 

Are o armă în mână, dar e îndreptată în jos. 

Se opresc la vreo cinci metri în fața Klarei fără să spună niciun 
cuvânt. Klara aruncă o privire peste umăr, spre celălalt capăt al 
terenului, și mai vede pe cineva acolo. 

Este înconjurată. E o capcană, exact cum bănuise, şi venise 
momentul. Momentul ca povestea să ajungă la final. Işi simte 
gura foarte uscată, dar este ciudat de concentrată, ciudat de 
calmă, în ciuda bărbaţilor care vin spre ea. 

— Știu că aștepți pe altcineva, spune bărbatul în haină, într-o 
engleză perfectă, cu un ușor accent slav. Îmi cer scuze că a 
trebuit să spargem adresa de e-mail a prietenei tale și să fim 
atât de... cum să spun eu, atât de misterioși. 

— Cine sunteţi? întreabă Klara. Unde este Gabriella? 

— Din câte știm noi, Gabriella e încă în închisoare, spune el pe 
un ton rece. Dovezile împotriva ei se pare că sunt destul de 
grăitoare. 

— Ce fel de dovezi? 

Când bărbatul se îndreaptă spre ea, Klara face un pas în 
spate. 

— Nu este problema ta, spune el, ridicând mâinile, încercând 
parcă să o calmeze. Ai fost prinsă din întâmplare în povestea 
asta după ce un proiect de-al nostru din Siria a luat o întorsătură 
neașteptată. Se oprește, încercând poate să nu o sperie și mai 
tare. Cineva a contactat-o pe prietena ta, Gabriella. Cineva care 
se afla deja în vizorul nostru și care avea acces la informații 
sensibile. Genul de informaţii ce nu vrem să iasă la lumină. Am 
crezut că o să fie suficient doar să îi rugăm pe colegii noștri 
suedezi să o oprească pe Gabriella, ca să ne ocupăm noi de 
situaţia din Bruxelles. Doar că... Nu ne așteptam să apari tu în 
peisaj. Şi nici ca acest Jacob să fie atât de inventiv. Sau ca omul 
nostru să se îndrăgostească de el. Sau ca... Rusul o privește 
ușor dezamăgit. Nouă din zece proiecte sunt atât de previzibile. 
Dar cel de-al zecelea? Cel de-al zecelea sfidează logica. Din 
păcate, tu ai nimerit în cel de-al zecelea. Face din nou un pas 
hotărât spre ea. Dar acum e momentul să rezolvăm situaţia. Ai 
ceva de care avem nevoie. Un card de memorie. 


VP - 254 


— Ba nu, reacţionează Klara. Nu e la mine. 

Bărbatul o privește dezamăgit. g 

— Klara, suntem de aceeași parte a baricadei. iți dau cuvântul 
meu că o vom scoate pe prietena ta din închisoare. Dovezile 
împotriva ei ar putea deveni curând neînsemnate. Ințelegi? Și 
dacă cumva ţi-e teamă că o să se întâmple ceva, îţi dau 
cuvântul meu că nu se va ajunge la asta. Crezi că suntem niște 
bestii? 

— Nu știu, spune Klara, privindu-l drept în ochi. De unde să 
știu de ce ești în stare? Nici măcar nu știu cine ești. 

Bărbatul se uită la ea cu atâta răceală, încât Klara aproape 
că-și ferește privirea. Dar nu o face. 

— Habar n-ai ce înseamnă să iei o astfel de decizie. Ce știi tu 
despre lume, Klara Walldeen? 

Klara vede că bărbatul cu geacă Gore-Tex face un pas spre 
ea, ţinând arma cu ambele mâini. Mai multe lucruri ar putea 
merge prost. Gândul explodează în ea ca o bombă. Crezuse că 
avea control, dar orice se putea întâmpla acum. Orice. 

Simte cum i se înmoaie genunchii, dar încearcă să-și ţină 
panica în frâu. 

— Tu sau unul dintre prietenii tăi aveţi cardul, spune bărbatul 
cu haină. E spre binele tuturor să ajungă la noi. 

Klara clatină din cap. Cât timp mai putea să-i țină piept? 

— Știu ce urmează să se întâmple. Am văzut informațiile. Știu 
că mâine ar trebui să aibă loc atacuri teroriste simultane. Atât 
timp cât informaţia e la noi, nu aveţi ce să faceți. 

Klara nu-și dă seama dacă informaţia că ea știe ce este pe 
card îl surprinde sau nu. 

— Ești chiar atât de naivă? întreabă bărbatul. Ce ai tu acolo 
este informaţia pentru una dintre celulele pe care am reușit să 
le infiltrăm. Avem motive să credem că există mai multe. Și că 
toate celulele au primit exact aceleași informații. Teroriștii nu 
lasă un plan atât de atent pregătit pe umerii unei singure 
persoane. Sunt sigur că îţi dai seama de asta, nu-i așa? 

— Aţi știut și despre Paris? îl înfruntă ea. 

Bărbatul se uită lung la ea, cu ochii lipsiţi de culoare. 

— Nu înţelegi despre ce este vorba aici, continuă el. Nu știi ce 
este în joc. Am petrecut ani buni studiindu-i pe cei din ISIS, pe 
liderii lor, cum comunică. Chiar ai crezut că o să lăsăm cel mai 
mare atac terorist de la 11 septembrie încoace să fie compromis 


VP - 255 


de două suedeze cu simţ de răspundere? Chiar crezi că puteți 
schimba firul istoriei? 

Dar Klara își dă seama că îl deranjează să audă despre Paris și 
că este puţin agitat. Se crede mai bun decât ea. Mai bun decât 
toata nebunia aceea cu homosexuali și femei, toate sub 
demnitatea lui. Îi face semn individului cu geacă Gore-Tex, care 
înaintează spre Klara și ridică arma. 

— Tu și prietenii tăi sunteţi pe cont propriu, spune bărbatul. 
Poliţia suedeză crede că sunteţi complicii unui terorist, ceea ce 
este corect. Nu aveți la cine să apelaţi. Nici tu, nici Gabriella și 
nici prietenii tăi. Mă ai doar pe mine. 

— Și ce poţi face tu? șoptește Klara. 

Este deja cu spatele lipit de gard. Nu are nicio cale de 
scăpare. 

— Poţi să cooperezi și eu le voi explica prietenilor mei din 
serviciile de informaţii suedeze că s-a produs o mare greșeală. 
Sau aș putea la fel de bine să te omor aici. După care să-i vânez 
pe prietenii tăi, unul câte unul. E alegerea ta. 

Bărbatul în geacă mai face un pas spre ea și îi duce pistolul 
rece la tâmplă. Lumea îngheaţă în jurul ei. Cum putuse să fie 
atât de proastă? Cum se dusese totul pe apa sâmbetei? 

— Nu, șoptește ea. Te rog. 

O clipă mai târziu se aude o împușcătură, iar lumea se 
scufundă în alb. 


25 noiembrie 
Bergort 


E deja opt și jumătate când trec pe lângă Södertälje, deasupra 
apei, pietrelor și copacilor, după care pornesc printre depozite, 
complexuri de birouri și zone industriale cenușii, mohorâte, care 
apar din ce în ce mai des. Jacob deschide ochii și vede bucățele 
mici de gheaţă ce cad și mai des pe parbriz. 

— Cât timp am dormit? întreabă el. 

— Cam de când am ieșit din Vättern, răspunde George, 
uitându-se la el în oglinda retrovizoare. 

El cum de mai poate să-și țină ochii deschişi? Prima noapte și- 
o petrecuseră în camion, după care condusese aproape fără 
oprire din Malmö. Este puţin palid, în rest, neschimbat. 


VP - 256 


— Aproape am ajuns, spune George. Doar că aș vrea să știu 
ce naiba se întâmplă. Tot ce știu e că ne-a dat întâlnire într-o 
suburbie ca vai de ea, de unde a primit ajutor de la profesorul 
tău de arabă. Și acum are telefonul închis. 

Jacob se apleacă și se uită la Yassim. Doarme cu capul sprijinit 
de fereastră și cu gura pe jumătate deschisă. 

— Trăiește? întreabă el îngrijorat. 

— Nu pare chiar ușor de ucis, răspunde George aruncând o 
privire spre Yassim. În plus, a stat mai mult timp treaz decât 
tine. 

George iese de pe autostradă și încetinește. Trec pe lângă 
mai multe magazine și spălătorii de mașini, copaci goi și străzi 
la fel; la orizont se înalță mai multe clădiri de apartamente cu 
zece etaje. 

— Destinația noastră, spune George, cuprins de un fior. 
Călătoria asta devine din ce în ce mai deprimantă. 

e 

Yassim se trezeşte chiar în momentul în care intră în 
amestecul de clădiri de apartamente din beton mai vechi și 
locuri dejoacă, tufișuri goale cu fructe de pădure albe, toate 
luminate de felinarele gălbui care joacă în vânt. Jacob îi 
întâlnește privirea în oglinda retrovizoare, dar atunci când se 
întoarce spre el, se strâmbă. 

— Te doare, spune Jacob. Sunt îngrijorat. Se apleacă ușor în 
față și îl mângâie pe obrazul neașteptat de cald. Ai febră. 
Trebuie să se uite cineva la rana aia. 

— Sunt bine, răspunde Yassim zâmbind slab. Avem lucruri 
mai importante de făcut. 

— Cred că am ajuns, zice George. Sau, mă rog, cât de 
aproape se poate. 

Parchează mașina lângă o școală. În jur sunt clădiri joase din 
cărămidă galbenă, ca niște barăci, un loc dejoacă cu leagăne 
rupte, un teren de baschet fără plasă, o parcare întunecată și 
pustie. 

Yassim se strâmbă din nou când iese din mașină, dar nu îl 
lasă pe Jacob să-l ajute. Dimpotrivă, îl bate ușor pe obraz și se 
uită în ochii lui. 

— Mă descurc, Jacob. Nu e nevoie să ai grijă de mine. 

Inainte să apuce să mai spună ceva, din depărtare se aude 
sunetul motorului unei mașini și, când privesc spre intrarea în 


VP - 257 


parcare, zăresc două dube negre, fără numere de înmatriculare 
și cu farurile oprite. 

— Ce naiba mai e și asta? mormăie George. 

Sunt în mijlocul parcării. 

Dubele opresc la vreo douăzeci de metri distanţă. Cu coada 
ochiului, Jacob îl vede pe Yassim ducându-și mâna teafără în 
haină, la spate, și apucând arma. Aruncă o privire spre Jacob și îi 
spune: 

— Prietena ta e singura noastră speranţă. 

Apoi se așază pe vine, fără să-și ia ochii de la dube și lasă 
arma pe jos, după care o aruncă cu piciorul la câţiva metri 
distanță. 

— Să nu opui rezistenţă, șoptește Yassim. Să nu spui nimic. 
Să nu scoţi niciun sunet. Indiferent cu ce te ameninţă, nu poți 
avea încredere în ei. Apoi se uită la Jacob cu disperare în ochi. Ai 
recuperat cardul în Malmö, nu-i așa? ÎI ai, nu-i așa? 

Jacob bagă mâna în buzunar. Caută cardul cu palma 
transpirată, după care face semn că da. 

— Asta e tot ce vor, spune Yassim. Dar dacă le dăm cardul, s- 
a terminat. Înţelegi? Rămânem fără nimic. 

— Cine sunt? întreabă Jacob. Rușii? 

— Nu ar fi trebuit să venim aici, șoptește George. De ce am 
fost așa de prost? 

Jacob scoate încet cardul de memorie din buzunar cu degetele 
tremurânde. Se uită la Yassim, care încuviințează cu o mișcare 
scurtă din cap, iar Jacob ridică degetele la gură. Pune cardul pe 
limbă, închide gura și îl înghite. 

Ușile laterale ale dubelor se deschid. Apoi totul se întâmplă 
atât de repede, încât Jacob nu mai înțelege nimic. Mai mulţi 
oameni îmbrăcaţi în haine civile, masivi, cu măști de schi pe 
faţă, cu arme automate mici, dar eficiente, ies din dubă. Totul se 
întâmplă atât de repede, cu atâta violență, atât de ameninţător, 
încât lui Jacob îi vine să vomite. 

— La pământ! încep bărbaţii să ţipe în suedeză. La pământ! 

Mai multe arme sunt îndreptate spre cei trei, pași rapizi se 
îndreaptă spre ei. 

— Fă ce spun, șoptește Yassim, lăsându-se în genunchi cu 
mâinile ridicate. 

Jacob îi urmează exemplul, dar ei deja ajunseseră și cineva îl 
împinge atât de tare din spate, încât cade pe burtă. Asfaltul îi 


VP - 258 


zgârie obrazul și simte gust de sânge în gură. 

— Cine sunteţi? strigă Jacob. Ce faceţi? 

— La pământ am zis! se aude din spate o voce profundă. 

Ar trebui să strige mai tare. Dar cineva îi trage mâinile în 
spatele capului și Jacob simte cum îl leagă cu ceva rece. Il aude 
pe George în apropiere. 

— Dumnezeule! strigă el. Nu am opus rezistenţă! 

— Tine-ţi gura, spune unul dintre bărbaţii fără chip, după care 
îl împinge și pe el la pământ lângă Jacob. 

Vocile din jurul lor sunt ciudat de joase. 

— Par a fi cei doi și încă unul, zice cineva. 

După care Jacob este ridicat, sau, mai bine zis, tras de braţe 
în picioare, cineva îl împinge, iar când întoarce capul vede că 
același lucru se întâmplă și cu George și Yassim, după care sunt 
împinși toţi trei spre cele două dube. 

— Cine sunteţi? strigă, de data asta, George. Ce naiba faceţi? 
Cu ce drept mă reţineţi? 

— Vorbesc serios, spune unul dintre bărbaţii îmbrăcați în 
negru. Ține-ţi gura. ` 

Când ajung la dubă, cineva deschide ușa. Il împing mai întâi 
pe Yassim înăuntru și apoi pe George. 

Jacob tocmai ce pusese piciorul pe treaptă când aude o 
împușcătură prin întunericul îngheţat și înlemnește. 

Bărbaţii în negru se opresc și ei. Când se întorc în direcţia din 
care se auzise focul de armă, văd tot cerul aprins de o lumină 
electrică albă. 


25 noiembrie 
Bergort 


Când Klara deschide ochii, Camp Nou este scăldat în lumină. 
Bărbatul care o ameninţa cu arma zace întins pe spate, la 
picioarele ei. Bărbatul cărunt privește în jur confuz, încercând să 
observe ceva prin explozia aceea de lumină, îndepărtându-se de 
Klara și de colegul mort. 

— Ce naiba..., exclamă el. 

Brusc, de peste tot încep să răsară membrii unei echipe 
SWAT, îmbrăcaţi în negru, cu căști de protecție pe cap și arme 
în mâini. 


VP - 259 


— Poliţia! strigă ei. La pământ! Toată lumea la pământ! 

Klara îl zărește cu coada ochiului pe cel de-al treilea bărbat, 
care stătuse de pază la marginea terenului, deja pus la pământ. 
Alţi doi ofiţeri de poliţie sunt deasupra bărbatului care o 
ameninţase mai devreme cu pistolul. 

— Poartă o vestă antiglont, spune unul dintre polițiști. 
Întoarce-l și pune-i cătușele. 

Klara cade în genunchi, ridică mâinile deasupra capului și se 
uită la bărbatul cu haină care era și el în genunchi, cu mâinile pe 
cap. 

— Am imunitate diplomatică, strigă el. Nu mă puteți aresta. 

Deodată, Klara se trezește culcată pe terenul AstroTurf, cu un 
genunchi în spate, cineva îi trage mâinile la spate și simte oţelul 
rece în jurul încheieturilor. 

Vede peste tot în jur picioare și arme ce se mișcă în lumina 
strălucitoare și nemiloasă. Cineva o apucă de brațe și o ridică 
brusc în picioare, ducând-o departe de lumină, pe o pantă, spre 
o parcare întunecată, aproape pustie. 

Pe la jumătatea drumului, două vehicule negre apar din senin, 
plus o ambulanţă fără sirene sau girofar. In întunericul de lângă 
școală, Klara zărește două dube fără plăcuţe de înmatriculare și 
un fel de autobuz de închisoare. 

Este ciudat de liniște. Aproape că nu-i vine să creadă că tot 
ceea ce se întâmplase pe terenul de fotbal e aievea. Klara se 
întoarce spre ofițerul de poliţie care continuă să o împingă de la 
spate. 

— De ce sunt arestată? întreabă ea. Ce acuzaţii mi se aduc? 

Polițistul nu reacţionează în niciun fel, de parcă nici nu o 
aude, ci continuă să o împingă spre autobuzul parcat. 

— Nu puteţi să-i daţi drumul rusului, continuă ea. Știţi asta, 
nu? 

La cincizeci de metri în stânga ei vede ușa unuia dintre cele 
două SUV-uri Volvo deschizându-se. Cineva coboară și se 
îndreaptă spre ei. Abia când ajunge la câţiva metri distanţă, își 
dă seama cine este. 

Anton Bronzelius se întoarce spre ofițerul de poliție îmbrăcat 
în negru care o ţine pe Klara de braț. 

— Mă ocup eu de aici. Sunt de la Säpo, spune el, arătându-i 
legitimaţia. 

Polițistul încuviințează și îi dă drumul. 


VP - 260 


Klara vede ușile dubelor deschizându-se și două persoane în 
haine civile, cu veste antiglont și căciuli pe cap se îndreaptă 
spre ei. Bronzelius o apucă de braț și o duce repede spre Volvo- 
ul parcat. 

— Intră, spune el. 

O împinge pe Klara pe bancheta din spate și intră pe partea 
cealaltă. De afară se aud ţipete chiar în momentul în care 
Bronzelius trage ușa după el. Mașina pornește fără ca el să 
spună ceva. Klara se întoarce și aruncă o privire pe fereastra din 
spate, cu inima în gât. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întreabă ea. Mă răpești? 

— Cam așa ceva, răspunde Bronzelius. 

Klara se întoarce spre el și se uită la chipul lui palid, la ochii 
lui albaștri, calmi. Ceva din calmul lui o face pe Klara să 
înțeleagă tot. 

— Nu ai nici cea mai mică idee despre ce e vorba, spune ea. 
Nici când ai arestat-o pe Gabi și nici acum. 

— Pentru cineva căruia tocmai i-am salvat viaţa, nu pari prea 
recunoscătoare, îi spune el calm. 

De data aceasta se uită la el, destul de stăpână pe ea. 

— Ești doar un poliţist. Un poliţist bun. Dar nu înţelegi despre 
ce e vorba aici, nu-i așa? 

Știe că ar trebui să fie recunoscătoare. Fără ajutorul lui 
Bronzelius ar fi fost moartă, dar are sentimentul că din cauza lui 
ea și Gabi au nimerit în această poveste. 

Se întoarce și vede una dintre dubele din parcare venind pe 
urmele lor. Şoferul accelerează pe rampa spre autostradă. Ştie 
că nu ar trebui să cedeze impulsului, dar îl simte crescând ca un 
balon în interiorul ei. 

— Te-au tras pe sfoară. Aţi fost toţi trași pe sfoară, spune ea, 
clătinând din cap. Rușii te-au păcălit să o arestezi pe Gabriella. 
Chiar ţi-ai imaginat că ar putea fi implicată într-un atac terorist? 
Credeam că Säpo trebuie să ne protejeze de spionii ruși. Nu să 
le facă treburile. 

Bronzelius se uită lung la ea, cu calm. 

— Ai făcut bine că m-ai sunat. Pentru binele tuturor. 

Mânia pe care o simte este amestecată cu ceva mai mult, 
sentimentul că nici ea nu știe cu adevărat ce se petrece. 

— Cine e pe urmele noastre? întreabă ea, în pragul unui atac 
de panică. Unde sunt prietenii mei? 


VP - 261 


25 noiembrie 
Aeroportul Bromma 


După vreo jumătate de oră, mașina încetinește. Yassim stă 
întins în poala lui Jacob și fruntea asudată de febră strălucește 
de fiecare dată când pe lângă ei se văd luminile vreunor faruri. 
Yassim este aproape leșinat, iar Jacob simte cum îl cuprinde 
panica. George reușește cumva să se ridice în picioare și începe 
să dea cu pumnii în peretele cabinei. Dar peretele este solid și e 
clar că nimeni nu îi va auzi. 

— În curând o să-și piardă cunoștința de tot, șoptește Jacob. 
Ce naiba facem atunci? Nu-l pot lăsa să moară. 

Jacob vede buzele lui Yassim mișcându-se și se apleacă 
deasupra lui. Vocea îi este atât de slabă, încât Jacob abia 
înţelege ce spune. Dar în momentul în care duba se oprește și 
ușa glisează, îl aude spunând: 

— Să nu le zici nimic. 

Când se deschide portiera, Jacob se trezește faţă-n faţă cu o 
pereche de ochi întunecaţi și familiari. 

— la te uită, spune Myriam Awad. Ti-a fost dor de mine? 

e 

Sunt probabil cinci sau șase persoane. Toţi solizi și cu barbă, 
cu veste antiglonţ și cu arme negre la brâu. 

— Afară din mașină, spune unul dintre ei. Afară! 

— Bărbatul acesta este rănit, zice George. Și-a pierdut 
cunoștința și are nevoie de ajutor imediat. 

Bărboșii se uită la el complet dezinteresaţi. 

— Este un terorist, spune unul dintre ei. Asta e preţul pe care 
trebuie să-l plătească. 

Doi dintre ei îl apucă pe Yassim și îl trag afară din mașină. 
Jacob se ridică, mâinile îi sunt încătușate la spate și nu poate 
face nimic. 

— Ajutaţi-l! strigă el cât poate de tare. Are nevoie de ajutor! 

Myriam se așază în fața lui și îi dă o palmă peste faţă. 

— Taci dracu' din gură. 

Apoi cineva îi trage o cagulă pe cap și totul se cufundă în 
întuneric. 


După ce îi scot cagula, Jacob clipește de câteva ori orbit de 


VP - 262 


lumina fluorescentă puternică. Este într-o celulă sau într-o 
cameră de interogatoriu. Sau poate că un simplu spaţiu de 
depozitare. Pardoseală de beton și pereţi din cărămidă. Mâinile îi 
sunt încătușate de o masă din oţel inoxidabil. Nicio fereastră, 
doar o ușă din oţel. Myriam stă în faţa lui, uitându-se lung la el, 
aproape cu milă. 

— Mă ocup eu de el, îi spune ea bărbatului îmbrăcat într-o 
vestă Kevlar care tocmai îi dăduse cagula jos. 

Bărbatul iese din cameră, iar Jacob aude ușa închizându-se în 
urma lui. Camera este atât de rece, încât începe să tremure și 
vede abur ieșindu-i din gură de fiecare dată când respiră. 

— Yassim. Unde e Yassim? 

— Ai impresia că Yassim e un fel de Snowden, spune ea. Că a 
adunat informaţii despre crime de război necunoscute. Și că 
faptul că vrei să-l ajuţi te face un erou. 

Jacob încearcă din greu să nu schiţeze niciun gest. Oare doar 
atât știe Myriam? 

— Doar că ai nimerit într-o poveste periculoasă, continuă ea. 
Și nu mai există cale de întoarcere pentru tine, Jacob. 

Undeva în afara celulei, aude câteva motoare. Motoare 
enorme, dar din ce în ce mai îndepărtate. Recunoaște sunetul - 
este un avion care decolează. 

De ce se află într-un aeroport? Myriam tace și așteaptă să se 
facă din nou liniște. Apoi se așază în faţa lui. 

— Ai o singură șansă. O singură șansă de a vă salva pe tine și 
pe iubitul tău Yassim. Spune-mi unde e cardul. 

— Vreau să vorbesc cu un avocat, zice Jacob. 

De ce spusese una ca asta? Pentru că așa văzuse în filme. 
Pentru că nu suporta să fie singur în cameră cu ea. 

Myriam se uită lung la el, de parcă vorbește în limbi străine. 

— Poftim? Crezi că ai fost arestat? 

Se apropie de el și îl privește fix, cu ochii ei reci. 

— Noi nu suntem de la poliţie, tâmpitule, spune ea. Asta eo 
operaţiune a serviciilor de informații. Lucrăm în umbră. Nu 
există avocaţi sau instanţe de judecată. Nimeni nu știe unde 
ești, nimeni nu știe unde vei ajunge. 

Se așază pe vine în faţa lui, iar Jacob simte cum i se năruie 
toate speranțele. 

— Nu poţi să faci una ca asta, șoptește el. Există reguli, 
proceduri... 


VP - 263 


Dar Myriam doar clatină din cap. 

— Jacob, nu cred că înţelegi cât de adânc ai intrat în povestea 
asta. De ce nu ai vrut să asculţi în Beirut? spune ea, făcând 
semn în spatele ei, spre zid. In douăzeci de minute, o să-l urc pe 
Yassim într-un avion cu direcţia Egipt. Va fi dat pe mâna 
serviciului lor de informaţii și va trebui să le răspundă la 
întrebări. Știm că are informaţii despre un atac terorist de 
amploare, care urmează să aibă loc în Europa în viitorul foarte 
apropiat. Depinde de tine dacă tu și prietenul tău George veți 
ajunge și voi în avionul acela. Egiptenii știu cum să facă oamenii 
să vorbească. Din păcate, nu prea știu cum să-i menţină în 
viaţă. 

— Mă ameninţi? șoptește Jacob. 

— Dacă te ameninţ? Da, Jacob. Da. Te ameninţ. 


25 noiembrie 
Aeroportul Bromma 


Sunt pe autostrada spre Stockholm, când lui Bronzelius îi sună 
telefonul. Acesta răspunde scurt, fără să întrebe nimic. 

— Ințeleg... Da... Asta este clar. 

După ce închide, se întoarce spre Klara. 

— Era șeful meu, spune el. MUST, serviciul militar de 
informaţii, te vrea în Bromma. Presupun că prietenii tăi sunt 
deja acolo. 

— Dar nu ai de gând să faci asta. De ce? 

— Poate pentru că m-am săturat să fiu un poliţist bun, spune 
el. Poate pentru că m-am săturat să umblu cu șiretlicuri și să 
văd cum sunt pedepsiţi oameni nevinovați. 

— Ca vara trecută. 

— Ştii cu cine ai vorbit pe terenul de fotbal? întreabă el. 

Klara dă din cap că nu. 

— Un rus? Au fost pe urmele noastre în tot acest timp. Cred 
că ei sunt în spatele dovezilor împotriva Gabriellei. 

— Îl cheamă Gregorij Korolov, spune Bronzelius. A ajuns în 
Suedia în după-amiaza asta. Știu pentru că e un jucător 
important. Genul de individ pe care Säpo stă cu ochii ori de câte 
ori e prin preajmă. Doar că tipul e profesionist, așa că a reușit să 
ne scape imediat de sub supraveghere. Și pentru că are 


VP - 264 


pașaport diplomatic, nu putem să facem nimic altceva decât să-l 
dăm afară. Dar aș vrea să știu despre ce e vorba, de ce erai pe 
un teren de fotbal din Bergort cu un cunoscut spion rus. De ce 
serviciul militar de informaţii a dus un stagiar într-o ambasadă la 
aeroportul Bromma? De ce te vor și pe tine acolo? 

Klara nu își dă seama care este motivaţia lui. În vară o 
ameninţțase și îi lăsase pe ruși să plănuiască revolte în suburbiile 
orașului Stockholm, doar ca să câștige avantaje într-un război 
fără sfârșit între spioni. Acum îi spune că e dispus să o ajute. 

— Nu am încredere în tine. Sunt sigură că te-ai bucurat 
nespus să o arestezi pe Gabi. 

Bărbatul se uită lung la ea. 

— Am arestat-o pe Gabriella pentru că avem dovezi 
concludente care o leagă de Jacob Seger și, prin el, de o 
organizaţie teroristă din Siria. Dar ideea că voi două aţi fi 
teroriste, e de-a dreptul ridicolă. M-am enervat pe voi în vară. 
Aţi nimerit în mijlocul unei operațiuni, care, în ciuda tuturor celor 
întâmplate, tot a ieșit bine. Aș fi preferat să-ţi ţii gura, desigur. 
Dar așa e în viaţă. Nu sunt mânat de dorinţa de răzbunare, 
Klara. Din contră. 

Klara se întoarce și aruncă o privire în întuneric. Știe că spune 
adevărul, de aceea îl și sunase, pentru că știa că, în ciuda celor 
întâmplate, va face ce trebuie. 

— Dacă îţi spun, zice ea, promiţi să ne lași în pace? Promiţi să 
o eliberezi pe Gabriella? 

Se gândește la atacurile teroriste care urmau să aibă loc a 
doua zi. Nu poate să lase să se ajungă la așa ceva. Dar trebuie 
să-și salveze și prietenii. 

— Întoarce-te cu spatele, spune el. 

Klara face întocmai, iar Bronzelius îi scoate cătușele. 

— Promit, zice el, întinzându-i mâna. Suntem în aceeași 
echipă? 

— Suntem, aprobă Klara, strângându-i-o. 

(J 

Trec prin cartierele scumpe din Bromma, cu casele din lemn 
din secolul al XIX-lea și cu meri în grădină, iar Klara îi povestește 
lui Bronzelius totul. Tot ce știe și ea. Despre Jacob și Yassim. 
Despre călătoria din Bruxelles, despre oprirea din Germania și 
despre cum Yassim apăruse în Malmö. 

De data aceasta, Bronzelius încuviințează. 


VP - 265 


— Ce spectacol ați făcut după-amiaza asta la gară. S-au tras 
focuri de armă. La naiba, așa e în Malmö. Dar nu înţeleg ce 
caută rușii în povestea asta. 

Privește tăcut pe fereastră spre cartierul idilic din jurul lui, 
apoi se întoarce din nou spre Klara. 

— Și ai dreptate în privința Gabriellei, spune el. Cineva îi 
asculta convorbirile, dar nu noi. Nu cred că ar putea fi vorba 
despre MUST sau FRA, nu au resursele necesare, iar o avocată 
suedeză nu ar avea de ce să prezinte interes pentru noi sau 
pentru ei, oricât de enervantă ar fi. 

— Rușii, spune Klara înfiorându-se. 

Se enervează teribil la gândul că probabil îi interceptaseră 
Gabriellei convorbirile toată toamna, poate chiar din vară. 

— Rușii au avut cu adevărat de pierdut după tot ce aţi făcut în 
vară, continuă Bronzelius. Le-aţi stricat ploile când aţi descoperit 
ce făceau. Nu-i exclus să vrea răzbunare, mai ales împotriva 
Gabriellei, pentru că ea a ieșit în faţă. În ultima vreme au 
devenit mult mai agresivi. 

— Deci, atunci când Jacob a sunat-o din Beirut, i-au luat 
urma? întreabă Klara. Poate că încearcă și ei să oprească un 
atac terorist, la fel ca noi? 

Bronzelius ridică din umeri. 

— Poate. Dar cred că e ceva mai mult la mijloc. 

Mașina oprește în dreptul dealului din fața aeroportului, chiar 
în spatele taxiurilor și porților. 

— Sunt în hangarul numărul patru, spune Bronzelius. 

Klara se întoarce spre el: 

— Ei bine, e vremea să terminăm cu povestea asta. Dar mai 
întâi vreau să-ţi arăt ceva. 


25 noiembrie 
Aeroportul Bromma 


Se aude din nou ceva chiar în faţa celulei în care se află Jacob. 
Huruiala motoarelor. 

— A sosit avionul vostru, spune Myriam calmă. Asta se aude. 
Este ultima ta șansă. 

Jacob pusese capul pe masă, prea istovit ca să stea ridicat, 
dar acum își îndreaptă spatele și ridică privirea spre Myriam. O 


VP - 266 


vede lângă ușă, urmărindu-l. 

— Joci la cacealma. Nu poţi să trimiţi un cetăţean suedez în 
Egipt. 

— După câte s-au întâmplat până acum, chiar crezi că eo 
cacealma? 

Jacob simte că se învârte camera cu el. 

— Nu am cardul, spune el. Dar știu unde urmează să aibă loc 
atacurile teroriste. Și știu și când. 

Nu poate să-l sacrifice pe Yassim sau pe el însuși. 

— iți spun dacă promiţi să ne dai pe mâna poliţiei în loc să ne 
trimiţi în Egipt, șoptește el. 

Myriam se îndreaptă încet spre masă și se așază în faţa lui. 

— E un început. Puteţi rămâne aici dacă-mi spui tot. 

Așa că Jacob îi povestește tot ce știe despre atacurile care 
urmează, la Opera din Stockholm, Gare du Midi din Bruxelles, 
aeroportul din Roma și Harrods în Londra. Nu e prea mult. Știe 
doar unde și când: 26 noiembrie, la 19:00. A doua zi. Atât le 
scrisese Klara în mesajul ei, când erau pe drum spre Stockholm. 

Myriam notează în carnețelul ei și se uită la Jacob după ce 
acesta termină de vorbit. 

— Asta e tot? întreabă ea. Serios? Nu știi nume sau detalii? 
Nimic altceva? 

— E tot ce știu, răspunde el. Jur că este tot ce am în clipa de 
faţă. Dar pot să te ajut cu restul, promit. Dar trebuie să vă fie 
îndeajuns cât să preveniţi atacurile, puteţi spori paza, să ţineţi 
lumea departe de locurile acelea, puteți face ceva, nu-i așa? 

Myriam îl privește indiferentă. Apoi se ridică, ocolește masa și 
îi desface cătușele, după care îl ridică în picioare și îi prinde 
mâinile la spate. 

— Hai să mergem, spune ea, trăgându-l prin ușa din oţel într- 
un hangar mare, unde aștepta o aeronavă mică, albă, cu 
motoarele pornite. 

Unul dintre bărboși vine spre ea. 

— Nu a scos niciun sunet, strigă el ca să acopere zgomotul 
motoarelor. Nu vrea să vorbească. In plus, e aproape leșinat. 
George Lööw ăla refuză și el să vorbească, tot cere un avocat, 
prostii de-astea. Nu cred că înțelege situația. 

— Du-i la bord, zice Myriam. Am aflat ce avem nevoie acum, 
de restul ne ocupăm mai târziu. 

Bărbatul încuviinţează, dar ezită o clipă. 


VP - 267 


— Ești sigură? întreabă el. 

Myriam îl săgetează cu privirea. 

— ŢI se pare că nu aș fi sigură? 

Bărbatul clatină din cap, după care scoate de la brâu o staţie 
mică de emisie-recepţie. 

— Du-i la bord, transmite el. 

— Ce naiba faci? strigă Jacob, încercând să se elibereze din 
strânsoarea ei. Ai promis că nu ne trimiţi în Egipt! Doar de-aia... 

Myriam îl lovește puternic în plex, iar el se prăbușește, cu 
mâinile la spate. Myriam se apleacă deasupra lui și îi spune: 

— Ai adus ilegal în țară planuri teroriste. Împreună cu iubitul 
tău terorist. Trebuie să suporţi consecințele. De ce nu m-ai 
ascultat în Beirut dacă nu voiai să intri în jocul ăsta? 

Jacob ridică ochii și îi vede pe doi dintre oamenii lui Myriam, 
ieșind cu Yassim dintr-o încăpere, îndreptându-se spre hangar. 
Este încătușat și are o cagulă neagră pe cap. Este nevoie de doi 
bărbați să îl poarte pe brațe. 

— Yassim! strigă el. Yassim! 

Cu coada ochiului, vede un bărbat venind dinspre ușile 
deschise ale hangarului, cu o armă automată la brâu. Jacob se 
întoarce din instinct spre el. 

— Avem o problemă, strigă bărbatul. O mare problemă. 

O clipă mai târziu, Jacob aude sirene din ce în ce mai aproape. 
Dintr-odată, hangarul se umple de lumini albastre intermitente, 
de polițiști înarmați și de ambulanţe. 

Se prăbușește istovit pe podea. 


25 noiembrie 
Aeroportul Bromma 


Klara și Bronzelius stau în mașina din faţa terminalului. Scoate 
laptopul și îi arată ce are pe el. Bronzelius se albește la faţă. 

— Avem nevoie de un traducător, acum! îi ordonă el unuia 
dintre polițiștii în civil, care se face imediat nevăzut. 

Găsesc, în cele din urmă, un tânăr ofițer care vorbește fluent 
limba arabă și care se strecoară lângă Klara pe bancheta din 
spate. Nu e tocmai un traducător, dar cel puţin cineva care 
poate să confirme ceea ce Klara știe deja. Ofiţerul citește și face 
ochii mari. Îi face rapid un rezumat lui Bronzelius. Traduce 


VP - 268 


informaţiile din documente despre atacurile teroriste coordonate 
asupra a patru orașe din Europa. 

Bronzelius se lasă pe spate, cu privirea în tavan. 

— lisuse Hristoase, ce nebunie! 

— Ce facem? întreabă Klara. 

Bronzelius se întoarce spre ea și o privește în ochi. 

— Va trebui să mă ocup de mizeria asta. 

Scoate imediat telefonul și, în doar câteva minute, o armată 
de vehicule de poliţie apare în jurul lor. 

Un ofițer în haine civile deschide ușa din dreptul Klarei și îi 
smulge laptopul din braţe. Un alt ofiţer încearcă să o scoată din 
mașină. 

— Nu, spune Bronzelius. Vine cu mine. Nu e considerată 
suspect în povestea asta. 

Apoi sare din mașină și merge să se sfătuiască cu polițiștii în 
civil. Aude ceva despre o „răpire” și „posibili ostatici”, după care 
pleacă. 

— Nu le-am spus colegilor mei că probabil vânăm oficiali 
guvernamentali corupți, îi spune el Klarei când se întoarce în 
mașină. E mai bine să rezolvăm situaţia înainte ca șefii mei să 
primească alte instrucţiuni sau să înțeleagă ce se petrece. 
Oameni mai bine plătiți decât mine pot dezbate detaliile legale 
mai târziu, acum nu e timp de pierdut. 

e 

Trec în grabă pe lângă zonele comerciale, printr-o poartă pe 
care un agent de pază se grăbeşte să o deschidă de îndată ce 
vede șirul mașinilor de poliție cu girofaruri și sirene asurzitoare. 

Sunt deja în cealaltă parte a aeroportului, în faţa unui hangar 
mare cu acoperiș boltit. 

— Credeam că Säpo și MUST sunt de aceeași parte, nu? spune 
Klara. Și nu m-am gândit vreo clipă că una dintre aceste 
organizaţii ar fi în stare să răpească suedezi. 

— Ei bine, zice Bronzelius, cu toţii vrem să ţinem Suedia în 
siguranţă, dacă la asta te referi. Dar metodele noastre... diferă. 
Noi suntem polițiști, după cum bine ai spus. Vrem să vedem 
oamenii arestaţi și condamnați, vrem să apărăm democraţia. 
Poate că sună ridicol, dar cred cu adevărat în asta. 

— Poate doar puţin pompos, comentează ea. Dar înţeleg ce 
vrei să spui. 

— MUST preferă să lucreze în umbră, continuă Bronzelius. 


VP - 269 


Totul e doar un joc interminabil pentru ei. Schimbul de informaţii 
între ţări, alianțele în veșnică schimbare. Secretele în sine sunt 
scopul, nu caută să le dezvăluie. Și aici suntem diferiţi. Eu lucrez 
în întuneric, dar vreau să-l aduc la lumină. Ei nu vor altceva 
decât să înainteze în întuneric. 

— Ce se va întâmpla după ce intrăm în hangar? întreabă 
Klara. Cine are dreptul să aresteze pe cine? 

Bronzelius ridică din sprâncene. 

— Cine are dreptul să aresteze pe cine? repetă el. Klara, 
credeam că ești avocat. Cine are monopol asupra forţei în 
interiorul granițelor Suediei? 

— Poliţia, răspunde ea. Dar este chiar atât de simplu? 

— Cei din MUST sunt polițiști? întreabă Bronzelius retoric. 

— Sunt militari, presupun. 

— Exact, aprobă Bronzelius. Indiferent ce cred ei, ce fac e 
ilegal. Eu sunt poliţist. E de datoria mea să-i arestez pentru 
răpire dacă despre asta e vorba. 

Cuvintele lui i se par Klarei încurajatoare. Bronzelius face 
semn spre o zonă închisă din faţa lor. 

— Aici aterizează, de obicei, avioanele guvernamentale. De 
aici trimit oameni să fie torturați în ţări dictatoriale. Dar până 
aici le-a fost, spune el, întorcându-se spre Klara. 

— Da, până aici le-a fost, adaugă ea. 

e 

Klara aude motoarele aeronavei acoperind zgomotul sirenelor. 
Prin geam, vede mai mulți polițiști înarmați, îmbrăcați în haine 
civile, care se apropie de maşinile de poliție, dar li se face semn 
să plece. 

Bronzelius deschide geamul și le arată legitimația. 

— Am fost informați că avem o posibilă situație de răpire, 
spune el scurt. Deschideţi porțile. 

Paznicul abia dacă se uită la legitimaţia lui și îl privește 
confuz. 

— Nu e adevărat, zice el. Totuși, securitatea naţiunii depinde 
de această operaţiune. Nu vă pot lăsa înăuntru și cred că știți 
deja asta. 

Fără să-și ia ochii de la el, Bronzelius duce staţia la gură. 

— Forţaţi intrarea, ordonă el. Acum. 

Mașina demarează atât de repede, încât paznicul abia apucă 
să facă un pas în spate. Klara vede și alți paznici ieșind pe 


VP - 270 


poartă, neștiind ce trebuie sau pot să facă. Rămân cu mâinile pe 
arme, dar fără să le ridice. 

Ușile hangarului se deschid, mai multe vehicule SWAT intră în 
viteză, iar polițiștii se grăbesc să iasă din mașini cu armele lor 
automate. Ilnăuntru, mai mulţi bărbaţi înarmaţi precum cei de la 
poartă, cu măști de schi pe faţă, coboară, în cele din urmă, 
armele și ridică mâinile. 

Situaţia este confuză la început, o combinaţie haotică de 
lumini intermitente, mașini, oameni cu arme și un avion gata să 
decoleze în mijlocul agitaţiei. 

Klara cercetează hangarul în timp ce îl urmează pe Bronzelius 
afară din mașină. Un bărbat cu o cagulă neagră zace pe podea, 
păzit de doi bărbaţi, dar curând ajung lângă el și doi polițiști 
care cheamă paramedicii. 

De asemenea, îl vede pe Jacob culcat pe podea, cu mâinile 
legate la spate, cu fața lipită de beton și cu un poliţist lângă el. 

— E cineva care se consideră responsabil de circul ăsta? 
strigă Bronzelius. 

Reușește să se facă auzit chiar și peste vuietul motoarelor. 
Klara se întoarce spre el. Pare incredibil de stăpân pe situație, 
aproape ca o figură paternă, în geaca lui din piele, blugi și ghete 
butucănoase. 

— Poate cineva să oprească avionul ăla nenorocit? Acum! 

O clipă mai târziu, se face liniște. 

— Mai întreb o dată. Cine naiba e la conducere aici? 

O femeie cu doar câţiva ani mai mare decât Klara, cu păr 
negru și cu ochi închiși la culoare, face un pas în față și este 
oprită de polițiști. Pare extrem de furioasă. 

— Ce dracu’ e asta? ţipă ea. Ce crezi că faci? 

Bronzelius se îndreaptă spre ea. 

— Deci tu ești șefa? întreabă el. În primul rând, cine ești? 

— Myriam Awad, răspunde ea. De la Biroul de Achiziţii 
Speciale. Îţi sugerez să te întorci imediat și să pleci pe unde ai 
venit. 

Dacă între ei nu s-ar fi aflat un poliţist, probabil că ar fi sărit la 
gâtul lui Bronzelius. Și cu siguranţă ar fi câștigat bătălia. 

— Situaţia asta te depășește cu mult, continuă ea. Fă un pas 
în spate, pune mâna pe telefon și sună-ţi șeful. Dacă ai noroc, 
poate că încă ai șanse să-ţi salvezi cariera mediocră. 

Bronzelius o privește intrigat. 


VP - 271 


— Să fiu al naibii, zice el. Sunt din ce în ce mai tineri. Apoi se 
întoarce spre polițistul de lângă ea. Incătușează-i și du-i de aici. 

— O să-ţi pară rău, răbufnește furioasă Myriam Awad. Fii 
convins de asta. 

— Fără îndoială, oftează Bronzelius. Fără îndoială. 

Unul după altul, agenţii în civil sunt încătușați și băgaţi într-un 
autobuz de poliţie, care pleacă în liniște. 

Klara aruncă o privire în jur și îl vede pe Jacob în picioare, dar 
reținut de doi polițiști. 

— Unde-l duceţi? strigă Jacob, arătând spre Yassim. E aproape 
inconștient! 

Klara se apropie de Jacob și îi pune mâna pe umăr, dar este 
îndepărtată de polițiști. 

— Este căutat de poliţie, așa că este arestat, spune polițistul. 
Avem ordin să-l ducem în centrul de detenţie. 

— Klara, ţipă Jacob disperat. Unde îl duc pe Yassim? 

Klara își dă seama că Yassim trebuie să fie bărbatul cu cagulă 
neagră pe care îl văzuse mai devreme dus la ambulanţă. 

— Va primi îngrijiri medicale, îi spune ea, încercând să-l 
liniștească. O să am grijă de asta, promit. 

Jacob o privește disperat. 

— Ce o să se întâmple cu el? 

— Nu știu, Jacob. Nu știu. 

Un poliţist îl bagă pe bancheta din spate a unei mașini, iar 
Klara se întoarce și privește prin hangar. În tot haosul acela, nu-l 
văzuse nicăieri pe George. Il găsește pe Bronzelius printre 
polițiști și se apropie de el. 

— Lipsește cineva, îi spune ea. 

Bronzelius se întoarce spre ea, cu o privire nedumerită. 

— George Lööw. 

Bronzelius ordonă autobuzelor în care se aflau cei reținuți să 
plece și dă instrucţiuni să-i ţină izolaţi până la noi ordine. Apoi 
se întoarce spre cei douăzeci de polițiști încă rămași acolo. 

— Lipsește cineva, spune el calm. Vreau să-l căutaţi. Poliţiștii 
se împrăștie prin hangar și încep să caute peste tot, în avion, în 
birou, în magazie, în dulapuri și în toalete. 

Insă Klara este cea care-l găsește. Stă pe bancheta din spate 
a uneia dintre mașinile de poliţie, cu o pătură pe umeri. Dar nu 
are stare, așa că se ridică și merge în hangar să dea o mână de 
ajutor. Aruncă o privire în portbagajul unui Volvo negru parcat și 


VP - 272 


îl vede. 

— Aici! strigă ea. E aici! 

Îl vede prin geam pe George ghemuit pe spate, cu căciula pe 
care și-o cumpărase din Malmö, de la H&M, trasă pe ochi. 

— George! George! strigă ea, bătând în geam. 

Bronzelius ajunge lângă ea, o ia pe după umeri și o trage de 
lângă mașină. Unul dintre polițiști cheamă o ambulanţă. 

Aude mașina greoaie înaintând, în timp ce polițiștii reușesc să 
deschidă portbagajul ca să ajungă la George. Apoi vede doar 
lumina albastră a girofarului, targa, după care cineva o ia în 
braţe și îi șoptește că totul va fi bine, chiar dacă ea știe că nu 
este adevărat. 

Nimic nu se sfârșește cu bine. 


26 noiembrie 
Stockholm 


Ajung la spitalul Söder, în timp ce zăpada continuă să cadă în 
jurul mașinii, în lumina gălbuie a ieșirii de urgenţă. Mașina de 
poliţie se oprește în spatele ambulanţei ca să facă loc 
personalului medical. O echipă în verde și alb îi așteaptă deja 
acolo. 

Klara dă să deschidă portiera. Trebuie să iasă, să ajungă la 
George. 

— Așteaptă, spune polițistul de la volan. Nu-i deranja. Lasă-i 
să-și facă treaba. 

Ştie că polițistul are dreptate, știe că e inutil, că ușa este 
încuiată, dar tot nu se poate abţine să nu tragă de ea. Nu se 
poate opri să încerce să spargă bula, să încheie acest coșmar. 

e 

Tânărul polițist rămâne cu ea în sala de așteptare, chiar dacă 
i se terminase tura. 

— Nu pot să te las singură, spune el. Nu după toate cele prin 
câte ai trecut. 

Se întoarce spre el și se uită în ochii lui întunecaţi, la barba lui 
neagră. Pare iranian sau din Orientul Mijlociu. Nu observase 
până acum. Nu observase nimic. În afară de George, și acum 
nimic altceva nu mai conta. 

— Mulţumesc, spune ea. 


VP - 273 


Apoi în faţa lor vine un medic. O femeie la vreo cincizeci de 
ani, cu păr negru, împletit, care arată ca și cum nu mai dormise 
de o săptămână, cu cearcăne adânci sub ochi. 

— Sunteţi cu pacientul care a sosit cu ambulanţa acum o 
jumătate de oră? întreabă ea, încă în pragul ușii. 

Klara încuviințează, vocea nu o mai ajută. Nu poate să scape 
de nodul din gât. 

— Nu știm cum îl cheamă, spune doctoriţa. Știi cine e? 

Klara încuviinţează din nou, dar nu-i poate nici măcar rosti 
numele. 

— George Lööw, răspunde polițistul cu voce calmă. Numele lui 
este George Lööw. E rănit grav? 

Doctoriţa îl privește nedumerită. 

— Dacă e rănit? întreabă ea. Din câte știu eu, nu are nimic. 
Este inconștient, da. Dar cel mai probabil a fost drogat sau 
anesteziat. Toate semnele vitale sunt perfect normale. L-am 
trimis într-un salon și așteptăm să se trezească. 

e 

Klara stă pe un scaun lângă patul lui George, fără să-și ia 
privirea de la el, de la chipul lui calm, de la părul blond și ciufulit 
pe care i-l dă la o parte de pe fruntea rece. S-a terminat. O 
încearcă o stare de ușurare soră cu euforia, dar, în același timp, 
se gândește cu teamă la noile posibilităţi. Ce-o să se întâmple 
după ce se trezește? 

— Te-a cam speriat. 7 _ 

Klara tresare și se întoarce spre ușă. In prag stă Bronzelius. In 
spatele lui, îi vede pe cei doi polițiști care apăruseră în peisaj de 
îndată ce George fusese mutat în salon. Klara nu știe dacă sunt 
aici să îi protejeze ori să îi păzească. 

— Bună, zice ea. Dumnezeule, ce zi. Ce zile. 

Bronzelius intră în cameră și se așază pe un scaun lângă ea. 

— Ai timp să stai aici? întreabă ea. Nu ar trebui să-i 
interoghezi pe suspecți și să afli ce naiba se petrece aici? 

— Facem deja arestări, spune el pe un ton calm. Toţi cei din 
celula suedeză pe care i-am găsit pe laptopul tău au fost deja 
arestați. Am reușit să-i prindem și pe cei mai mulţi din Londra, 
Bruxelles și Roma. 

— Dumnezeule, exclamă ea, ușurată. 

— Englezii au găsit aceleași planuri în Londra în urma 
descinderii, ceea ce înseamnă că măcar un curier a reușit să 


VP - 274 


aducă informaţia în Europa. Se pare că și-au dat seama că 
Yassim era un trădător și, astfel, au renunţat la planurile din 
Bruxelles după cele petrecute acolo. Încă plănuiau să execute 
atacurile în Londra și Roma, doar că dimineaţa, ca să nu mai 
aștepte până seara. 

— Ce nebunie, spune Klara. Ar fi fost o baie de sânge. 
Dumnezeule. 

— De neimaginat, zice Bronzelius. După cele petrecute la 
Paris? Îngrozitor. 

— Ce se întâmplă acum? îl întreabă, uitându-se lung la el. Ce 
se va întâmpla cu noi? 

— Mai întâi de toate, începe el, prietena ta va fi pusă în 
libertate. Din păcate. Numai Dumnezeu știe ce viață amară ne-a 
făcut vara și toamna asta. 

— Gabi? întreabă Klara. 

— Da, răspunde el. Toate informaţiile pe care le aveam au 
fost generate de echipa lui Myriam Awad, iar ea le-a primit, la 
rândul ei, de la ruși. Se pare că MUST a încercat să-l recruteze 
pe Jacob Seger în Beirut, dar băiatul s-a dovedit a fi puţin prea 
independent pentru ei. 

Klara încuviințează, zâmbind. 

— Așa e, zice ea. Dragostea e un inconvenient. 

— Adevăratul mister e Yassim, spune Bronzelius. E doar la 
câteva saloane de aici. El e adevăratul motiv pentru care sunt 
aici. Trebuie să stau de vorbă cu el. Și sunt sigur că are o 
poveste interesantă. A fost recrutat de Korolov în Beirut, după 
ce familia sa a fost ucisă. Apoi s-a infiltrat în sânul ISIS și a 
devenit curier. Ba chiar i-a informat pe ruși despre ce urma să 
se întâmple la Paris... 

— Îl crezi? întreabă Klara. 

Bronzelius ridică din umeri. 

— Este singurul lucru care are sens dacă stai să te gândești 
prin ce aţi trecu voi toţi. Așa s-ar explica și de ce erau rușii pe 
urmele tale, nu? Au avut grijă ca Gabriella să fie arestată ca să 
nu pună mâna pe informaţia de la Jacob. Dar nu v-au luat în 
considerare pe tine și pe George. Sau banda de nebuni a lui 
Myriam. 

— Dar de ce nu au vrut să lucreze cu tine? întreabă Klara. De 
ce au pornit pe cont propriu? N 

— Nu uita că au crezut că Yassim e un terorist, răspunde el. In 


VP -275 


cel mai bun caz, Jacob era naiv; în cel mai rău caz, complice. 
După care totul s-a dus pe apa sâmbetei. Au pierdut controlul și 
direcția. Se pare că aveau de gând să-l trimită cel puţin pe 
Yassim în Egipt. Jocul lor de-a spionii pare puţin diferit față de 
munca mea mediocră de polițist, sau cum i-o fi spus ea. Dar 
sunt totuși reguli pe care chiar și ei trebuie să le respecte. In 
același timp, nici faptul că am dat buzna așa nu e OK. O să am 
multe chestii de descâlcit. Dar atacurile teroriste au fost evitate. 
Au fost făcute arestări în întreaga Europă. Până la urmă, s-a 
dovedit a fi un succes, chiar dacă drumul a fost cu peripeții. Mai 
ales pentru tine și pentru prietenii tăi. 

— Îmi pare rău că am fost așa de supărată pe tine, spune 
Klara. Eram încă furioasă din cauza situaţiei din vară. 

Bronzelius îi zâmbește. 

— Nicio problemă. Am trecut eu prin lucruri mult mai urâte. Și 
oricum s-ar termina, e bine că am reușit să punem mâna pe 
grupul lui Myriam. Cine știe câte alte persoane au trimis să fie 
interogate în Egipt, în Yemen, sau Dumnezeu știe unde? Dar s-a 
terminat, îţi promit. 

— Statul de drept a fost restabilit, spune Klara. Cine și-ar fi 
imaginat acum câteva luni că o să ajungem să lucrăm 
împreună? 

Bronzelius îi zâmbește din nou. 

— Mare noroc că ai apărut. Altfel, rușii l-ar fi luat pe Jacob la 
Bruxelles și în doar câteva ore s-ar fi ajuns la unul dintre cele 
mai dezastruoase atacuri teroriste din istoria Europei. 

Klara se întoarce din nou spre pat și îl vede pe George 
încercând să-și miște capul. Se ridică în picioare. Bronzelius se 
ridică și el. 

— Nu mai sunteţi suspecți, spune el. Ca să știi, polițiștii sunt 
aici doar ca măsură de siguranţă. Va trebui să-ţi pun niște 
întrebări, deci să nu pleci din Stockholm înainte să apucăm să 
stăm de vorbă, bine? Dar deocamdată vreau doar să-ți 
mulțumesc. 

— Și Yassim? întreabă ea. 

— Cine știe? O să stăm de vorbă și cu el, vom încerca să 
lămurim povestea lui. Mă îndoiesc că rușii vor mai vrea să aibă 
de-a face cu el după toate astea, spune el privind pe fereastră. 

— Deci ce se va întâmpla cu el? repetă Klara. 

Bronzelius ridică din umeri și se întoarce din nou spre ea. 


VP - 276 


— Dacă nu vom putea dovedi că a comis vreo infracțiune, 
atunci va fi deportat, spune el. 

— Fără ajutorul lui nu am fi reușit niciodată să facem asta. Nu 
uita asta. 

— Viaţa nu este întotdeauna dreaptă. 

Klara ezită o clipă, după care face un pas spre el și îl 
îmbrățișează. 

— Mulţumesc. Mulţumesc că m-ai ascultat, chiar și după cele 
petrecute în vară. 

— Klara? se aude o voce slabă din pat. Unde naiba sunt? 

Bronzelius o bate pe umăr. 

— Ai grijă de el. Vorbim mai târziu. 

Klara se întoarce spre George, se apleacă peste el și îl sărută 
pe obraz. 

— Eşti cu mine, șoptește ea. 


26 noiembrie 
Stockholm 


Când Klara iese din staţia de metrou Râdhuset de pe 
Kungsholmen este încă întuneric. Tremură din toate 
încheieturile în aerul rece al dimineţii și strânge în mâini cafelele 
pe care le cumpărase de la Pressbyrân. Cotește la dreapta pe 
Bergsgatan, spre secţia de poliţie și spre închisoarea Kronoberg. 

Ciudat că nu e mai obosită. Dormise doar o oră, ghemuită pe 
patul de spital, lângă George. O asistentă îi spusese să meargă 
să doarmă în alt salon, dar nu voia să-l lase pe George. 
Dormiseră atât de aproape, încât nasurile și buzele aproape că li 
se atinseseră, iar George îi povestise prin ce trecuseră el, Jacob 
și Yassim. 

— Dar de ce te-au drogat? întreabă ea. Ceilalţi doi erau 
conștienți. 

— Nu aveau nevoie de nimic de la mine, răspunsese George. 
Am fost cantitate neglijabilă pentru ei. Nu-mi amintesc nimic 
despre hangarul ăsta despre care-mi spui tu. Poate că nu voiau 
să știu ce se întâmpla cu Yassim și cu Jacob. Ca să nu existe 
martori. 

Acum, așteaptă pe banca din faţa centrului de detenţie, bând 
cafeaua cu înghiţituri mici. Câţiva fulgi de zăpadă plutesc în 


VP - 277 


lumina albă a lămpilor din apropierea porţilor, iar în spatele ei se 
aude traficul de dimineaţă. E abia trecut de ora opt când porţile 
închisorii se deschid. 

Gabriella arată exact la fel, cu toate că părul ei roșcat și creț 
este mai umflat și mai răzvrătit decât de obicei și nu are nici 
urmă de machiaj, ceea ce este neobișnuit pentru ea. Când o 
vede pe Klara, se oprește și deschide braţele spre ea, zâmbind. 
Klara se ridică și se îndreaptă spre ea. La început se 
îmbrățișează fără să-și spună nimic. Apoi Klara se dezlipește de 
cea mai bună prietenă a ei și o privește în ochi. 

— Nu pot să cred că au trecut doar patru zile, șoptește ea. S- 
au întâmplat atâtea. 

Gabriella începe să râdă. 

— Chiar aşa? În ceea ce mă priveşte, lumea a stat în loc. 

Klara îi întinde cafeaua. Gabriella soarbe o gură și suspină 
mulțumită, în timp ce merg încet spre Norr Mälarstrand. Klara 
începe să-i povestească totul, iar Gabriella o privește șocată. 

— Ce nebunie! Nu-mi vine să cred. 

— Nici mie, spune Klara. Tot nu înțeleg de ce te-au arestat. 
Sub ce acuzaţii? 

— Mai întâi mi-au spus că din cauza discuţiei cu Jacob, cum 
zici că-l cheamă. Că aveau informaţii supersecrete cum că e 
terorist sau colaborează cu teroriștii. Cum ai spus și tu. 

— Myriam și banda ei, mormăie Klara. Da, asta am înţeles și 
eu. Dar a fost de ajuns? 

— Mi-au confiscat calculatorul și telefonul, desigur, susțineau 
că am comunicat mult cu Jacob prin e-mail. Că am decis să-l ajut 
să aducă informaţia ilegal în Suedia, pe el și pe alţi doi oameni. 

— Poftim? exclamă Klara. Dar... 

— Da, numai invenţii, desigur. A fost limpede de la bun 
început. Nici măcar nu era scris corect în suedeză, mi-am dat 
seama după ce am reușit, în cele din urmă, să văd mesajele. 
Rușii au scris mesaje secrete între adresa mea și un cont Gmail 
fals. O nebunie. Să vezi mesaje trimise de pe contul tău pe care 
știi că nu le-ai scris, despre care nu știai că sunt acolo. lar 
judecătorul, când a auzit ieri cuvântul „terorism”, nici nu a vrut 
să audă altceva. A fost de acord cu detenția, nici măcar nu a 
vrut să asculte ce aveam de spus - că mi-au spart căsuţa de e- 
mail sau orice altceva. Dar procurorul a anulat detenţia noaptea 
trecută, la doar câteva ore după ce ai povestit tu cele 


VP - 278 


întâmplate. 

Klara se cutremură. 

— Incredibil. Au reușit să-ţi spargă și contul secret Gmail, cel 
pe care obișnuiam noi să-l folosim. Dar mi-am dat seama că nu 
cu tine vorbeam. Vrei să știi cum? 

Gabriella dă din cap că da. 

— Ce este Camp Nou? 

— Câmpul de fotbal din Bergort? răspunde Gabriella fără să 
stea pe gânduri. 

Klara încuviințează. 

— Exact. 

Gabriella aruncă paharul de cafea acum gol într-un coș de 
gunoi și se îndreaptă spre chei, până pe malul apei, după care 
se întoarce spre Klara. 

— Mulţumesc. Mulţumesc că nu ai renunțat la mine. 

Își continuă drumul spre oraș în timp ce soarele se ridică ușor 
pe cer, iar lumea trece de la negru la gri; cerul are aceeași 
culoare ca apa de lângă ele, aceeași culoare ca docul și ca 
mașinile. Klara își drege glasul. 

— Dar nu se termină aici, spune ea, cu grijă. Mai e ceva. 

Îi povestește despre George. Despre cum ceva începuse să 
înflorească în ea, ceva ce nici măcar nu mai credea posibil să 
simtă. Ceva care se întâmplase atât de brusc, încât nici măcar 
nu-și dăduse seama și acum nu putea să se împotrivească 
sentimentelor. 

Klara simte cum îi ard obrajii. 

— Te-ai rușinat! zice Gabriella râzând. Ei bine, nu mă mir. 
Deja vorbeai despre el în drum spre Stockholm. Dar cine s-ar fi 
așteptat să se întâmple ceva în mijlocul acestei nebunii? 

Se opresc și privesc spre insula Söder, care se ridică de 
cealaltă parte a apei, unde se află apartamentul lui Gabi. 

— Îmi place de vecina ta, spune Klara. O femeie deosebită. 

Gabi începe să râdă. 

— Maria? Da, e incredibilă. Nu-mi vine să cred că ţi-a dat 
Rohypnol. Nici nu-ţi dai seama cât de fericită sunt de chestia 
asta cu George. E timpul să mergi mai departe. În sfârșit. 

Klara se întoarce cu fața spre apă și privește cerul cum capătă 
o culoare roz, odată cu primele raze de soare. 

— Așa e, spune ea, cu hotărâre. La un moment dat trebuie să 
începi să trăiești din nou. 


VP - 279 


26-28 noiembrie 
Stockholm/Eskilstuna 


Jacob se trezește când cineva începe să-l scuture ușor și 
deschide ochii. Vede păr cărunt în lumina cenușie. Un chip pe 
care îl recunoaște de ieri - sau de astăzi? Nici nu mai știe ce zi 
este. Sau unde se află. 

— Nu știu dacă m-am prezentat, spune bărbatul. Mă numesc 
Anton Bronzelius. Sunt de la Säpo. 

Jacob dă din cap și încearcă să se ridice în cot și să se 
obișnuiască cu lumina gălbuie din cameră. Bronzelius. Contactul 
Klarei de la Säpo. Atât înţelesese în haosul de ieri. 

— Unde sunt? întreabă el. 

Vocea îi este răgușită și groasă și încearcă să-și dreagă glasul. 
Bronzelius este deja în picioare. 

— La spitalul Söder, îi spune el. Te ţin sub observaţie. Se pare 
că ai trecut prin multe în ultima vreme. 

Jacob aruncă o privire în jur. Este, fără doar și poate, un salon 
de spital; podea strălucitoare, paturi mari, tuburi și un televizor 
care atârnă din tavan. Işi amintește vag de mașinile de poliţie și 
de ambulanta ce îl adusese aici. 

— Sunt prizonier? întreabă el. 

Nu pare cuvântul potrivit, dar creierul nu reacţionează nici 
destul de rapid, nici suficient de clar. 

Bronzelius clatină din cap. 

— Avem multe întrebări, spune el. Dar nu ești suspectat de 
nicio infracțiune. Chiar dacă rolul tău în toată povestea asta este 
departe de a fi elucidat. Dar avem timp să vorbim despre asta 
mai târziu, spune el, făcând semn spre ușă. Suntem puţin pe 
grabă. Cred că e cineva pe care vrei să-l vezi înainte de a fi prea 
târziu. 

Jacob îl urmează pe Bronzelius prin coridorul pustiu al 
spitalului. II dor toate. Umărul, genunchii, capul. Se simte ca și 
cum tocmai fusese scos din moloz în urma unui cutremur. Poate 
că asta se și întâmplase. 

Tăcerea și liniștea din spital îl derutează; nu-i vine să creadă 
că, după toate cele prin care trecuse, este în siguranţă. Nu avea 
să moară. Orice s-ar întâmpla, va trăi. 

Bronzelius se oprește în fața unei uși păzite de un poliţist. 


VP - 280 


Schimbă câteva cuvinte, dar Jacob este atât de epuizat și de 
adormit, încât nu înțelege ce-și spun. Ușa se deschide, iar 
Bronzelius îl împinge ușor de la spate. 

— Ai cinci minute, zice el. Îmi pare rău, nu se poate mai mult. 

Yassim stă întins pe spate, în patul din camera mică. Are ochii 
închiși, iar Jacob simte cum îl cuprinde un val de tandreţe. Se 
apropie în grabă de pat și se apleacă asupra lui. 

Yassim are o perfuzie în braţ și un bandaj alb, proaspăt 
schimbat pe piept. Întoarce capul și deschide ochii. 

— Ești aici, șoptește el. 

Jacob dă din cap și îi prinde chipul între palme, sărutându-i 
buzele uscate. Ceva zornăie, iar Jacob își dă seama că Yassim 
este încătușat de pat. 

— Cred că o să mă țină închis o vreme, spune el. 

— Ce au de gând să-ţi facă? întreabă Jacob. Ce se întâmplă? 

Se întoarce și vede chipul lui Bronzelius în pragul ușii, în 
lumina slabă. 

— Mă tem că prietenul tău va trebui să rămână cu noi, spune 
el. Știm că a fost curier pentru ISIS. 

— Încerca să le dejoace planurile! izbucnește Jacob. 

Se ridică de pe pat și se întoarce spre Bronzelius, cu mâinile 
pe lângă corp. Perspectiva îl lovește din plin și îl lasă cu un 
sentiment paralizant de neputinţă. Cineva trebuie să plătească, 
cineva trebuie să fie tras la răspundere. Și deja hotărâseră că 
avea să fie Yassim. 

— Mai ai trei minute, spune Bronzelius. Depinde de tine ce 
vrei să faci cu timpul rămas. 

Jacob începe să tremure, dar se întoarce spre Yassim, se 
lipește de el și stau acolo, împreună. 

— Îmi pare rău, șoptește el. Îmi pare.. 

— Shhh, shh, spune Yassim. Mie nu-mi pare rău. Dragul meu, 
am făcut ce trebuie. 

Jacob simte lacrimi în ochi, un nod în gât și pielea lui Yassim 
pe buzele sale. 

— Nu poţi să dispari acum, șoptește el. Abia ne-am cunoscut. 

e 

Când trenul oprește în Eskilstuna, Jacob trage adânc aer în 
piept și strânge cu putere cotiera. Închide ochii. Trecuseră două 
zile de când îl lăsase pe Yassim la spital. O zi după ce Bronzelius 
îl lăsase să părăsească secţia de poliţie. 


VP - 281 


— Va trebui să mai stăm de vorbă, îi zisese Bronzelius. Să 
rămâi prin zonă. 

Jacob le spusese deja tot ce voiau să știe. Le răspunsese la 
fiecare întrebare în cel mai mic detaliu. Toate în speranța că 
Bronzelius avea să răspundă la o singură întrebare din partea 
lui. Ce se va întâmpla cu Yassim? 

Dar, în afară de acele cinci minute de la spital, pe care 
Bronzelius le furase pentru el, refuzase să-i mai spună și 
altceva. Nicio promisiune, nicio informaţie, nimic. 

— Concentrează-te pe tine, îi spusese Bronzelius. E singurul 
meu sfat. 

Dar Jacob simţise ceva în felul în care i-o spusese. Ceva în 
ochii lui, în felul în care se uitase la el, ceva care părea, mai 
degrabă, să deschidă o ușă, decât să o închidă. 

— Dar nu o să dispară pur și simplu, nu? întrebase Jacob. N-o 
să-l faceţi să dispară? 

Bronzelius dăduse din cap aproape imperceptibil. 

— Nu, mormăise el. Suntem în Suedia. Oamenii nu dispar aici. 

Și asta fusese tot. Nimic mai mult, singura speranţă de care 
se putea agăța. 

e 

De îndată ce coboară din tren și pășește pe platformă, simte 
că făcuse o greșeală să se întoarcă în Eskilstuna. E prea mult, 
prea repede. Își jurase că nu avea să se întoarcă niciodată. Ci să 
meargă înainte, tot mai sus, fără să se mai uite înapoi. Fusese 
promisiunea pe care și-o făcuse. Promisiunea care îl ajutase să 
supravieţuiască vieții de acasă, școlii, tuturor lucrurilor la care 
își promisese să nu se mai gândească niciodată, pe care să nu le 
spună nimănui. 

Când deschide ochii, vede în lumina din staţie cum cad 
picături mici de ploaie. 

Dar știe că nu mai poate să continue așa. Știe că Myriam 
avusese dreptate când îl găsise în Beirut. Fusese doar o iluzie de 
la bun început. Nu te poţi ascunde de cine ești cu adevărat. 

Doar câteva minute de mers pe jos de la staţie până la 
clădirile din cărămidă galbenă, balcoanele albe, sticlele de votcă 
și mucurile de ţigară. Copilăria lui. Încă mai avea cheia de acasă 
într-o cutie mică din camera lui din Uppsala. Nu putuse să 
renunţe la ea, oricât de mult ar fi vrut să o facă, iar acum o 
ținea în palma transpirată, în timp ce deschidea ușa blocului. 


VP - 282 


Dar se oprește acolo, fără să mai poată face vreun pas. În 
clipa aceea îl simte pe Yassim ţinându-l de mână, îl simte 
trăgându-l ușor pe scară, îl aude șoptindu-i la ureche: „Să nu-ţi 
fie teamă, Jacob. Să nu-ți mai fie teamă. 

Nu răspunde nimeni când sună la ușă, dar nici nu se 
așteptase să o facă. Bagă cu atenţie cheia în broască și o 
întoarce. Trecuse atât de mult timp de când deschisese ușa 
aceea și totuși își amintește mișcarea exactă, cum alunecă și se 
deschide. Își aduce aminte de curentul care se creează când 
deschide ușa grea a unui apartament cu aer stătut și de 
duhoarea de fum de ţigară și de alcool, de ferestre închise cu 
draperiile trase. 

Mama lui zace întinsă pe canapeaua murdară. Pe măsuţa de 
cafea sunt câteva pliante și o prăjitură de ciocolată pe jumătate 
mâncată, un pachet gol de ţigări, o scrumieră plină, o sticlă 
goală de gin, câteva doze de bere. Se întoarce să vadă unde 
plecase Yassim. | se păruse atât de real acum câteva clipe, pe 
scări. Dar dispăruse din nou. Sunt doar Jacob și mama lui, iar 
Jacob se duce la fereastră, găsește mânerul și o deschide. Un 
vânt rece se strecoară în apartament, făcând perdelele murdare 
să fluture. 

Se întoarce spre mama lui în momentul în care aceasta 
deschide ochii și dă să se ridice de pe canapea. 

— Matti? întreabă ea. Matti, tu ești? 

Jacob se apropie de canapea și se așază pe vine lângă ea. Ea 
se uită la el cu ochii sticloși, obosiţi, cu pielea palidă, cu părul 
subțire. 

— Da, răspunde el. Eu sunt. 


VP - 283