Joakim Zander — [Klara Walldeen] 02 Fratele

Cr 
LU 
QO 
Z 
< 
D 
Da 
Da 
< 
O 
a 


FRATELE 


ji 


JOAKIM ZANDER 


FRATELE 


Original: Orten [The Brother] (2015) 


Traducere de: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2018 


VP - 


2 


„Am plătit pentru trădarea mea, 
dar n-am știut atunci că ai plecat 
pentru totdeauna și că va fi întuneric”. 


Zbigniew Herbert, 
după o traducere de Alissa Valles 


VP-3 


Capitolul 1 


Bergort 
larna anului 2011 


Ne deplasăm cât mai ghemuiţi prin Bergort, noaptea, cu 
mișcări perfect ordonate, într-o formaţie compactă. Suntem 
tăcuţi, ochii ne sunt ca niște vârfuri de ac sau ca niște fante 
înguste. Suntem ca supereroii din X-Men sau ca soldaţii din 
filmul Band of Brothers (Camarazi de război), suntem elita. 

O mașină arde pe Drivvedsvâgen și auzim parbrizul 
explodând din cauza căldurii, vedem sticla spulberându-se pe 
zăpadă precum gheaţa, cioburi translucide de frustrare și 
plăcere. Este la fel ca oricare altă noapte a acestei ierni, însă 
copiii nu se mai ostenesc să fugă pe pasarela de peste calea 
ferată. Rămân atât de aproape, încât flăcările se reflectă în ochii 
lor măriţi de spaimă, iar pielea li se pârlește. Știu exact cât 
durează până să se audă sirenele. Nu se grăbesc, nu trebuie să 
respecte termene-limită și nici măcar n-au de ce să mai fugă. 

Dar noi nu ne oprim, avem un ţel mai important, nu mai 
suntem copii care incendiază mașini, ci vulturi și șoimi, prădători 
cu gheare ascuţite ca briciul, cu colţi ameninţători și o foame 
neostoită. Lois, Răven, Mehdi și Bounty. Îmi întorc capul și-mi 
văd fraţii - umbre în strălucirea focului -, și simt cum îmi crește 
inima. Am încetat să te mai urmăresc. Ai început să părăsești 
toate astea cu mult timp în urmă. Și chiar dacă umbra ta încă 
mai apare în fiecare noapte pe pereţii cenușii ai camerei 
noastre, în timp ce stau întins pe pat, prietenii mei - fraţii mei - 
sunt cei care sunt asemenea mie. Pierduţi și neștiutori. Pustiiţi și 
obosiţi. 

— Ey, Fadi? 

Tonalitatea vocii lui Bounty este înaltă și dogită, ca și cum nu 
i-ar intra destul aer în plămâni. 

— Taci, poponarule! șuieră Räven. 

Îi dă un ghiont în umăr, împingându-l și mai adânc în zăpadă. 

— Încetaţi! rostesc eu. Este o treabă serioasă, aţi priceput? 


VP -4 


— Dar..., începe Bounty. 

— Niciun dar, sharmuta!! 

— Cunoști codul ușii? șuieră din nou Räven ridicându-și mâna. 

— Ești sigur că nu l-au schimbat? întreabă Bounty în timp ce 
face un pas în spate pentru a evita lovitura. 

Pereţii din beton îmi dau senzația că ne învăluie. Aerul este 
rece și miroase a benzină care arde. Ridic din umeri și simt cum 
plămânii mi se contractă. Simt ceea ce simt mereu - că nu știu 
nimic, că niciodată nu sunt sigur de nimic. 

— La naiba, da! exclam eu. Așa că taci! 

e 

Aşteptăm în umbră pe partea cealaltă a Pieței Piratului, deși 
este pustiu la ora 1:30 noaptea. Așteptăm până când auzim 
sirenele apropiindu-se pe autostradă, așteptăm până când cerul 
de deasupra terenului de joacă este luminat de lumini albastre. 
Așteptăm până când îl vedem pe Mehdi mergând cu grijă pe 
dalele îngheţate din faţa localului cu kebab al lui Sami, zgomotul 
pașilor lui răsunând estompat în întunericul hibernal. Sirenele au 
tăcut, iar tot ce se aude sunt ţipetele copiilor care traversează 
pasarela. 

— Totul e-n regulă, gâfâie Mehdi, cu aerul ieșindu-i din 
plămânii asemenea unui șuierat, din pricina astmului. 

Se aplecă în față gemând. 

— Doar pompierii au venit, poliţia n-a mai fost trimisă. 

Încuviințăm cu toţii din cap în tăcere, solemni ca la o 
înmormântare. Treaba a devenit serioasă. Cheile ard în 
buzunarul meu, codul, în minte. Ridic capul și privesc spre 
cealaltă parte a pieţei, apoi în sus, către geamurile acoperite cu 
amprente lipicioase de copii, faţada crăpată, jaluzelele cu șipcile 
încurcate, draperiile făcute din cearșafuri, antenele de satelit, 
steagurile somaliene, pe urmă spre acoperiș și dincolo de el. 
Cerul este negru și rece, nici măcar stele nu sunt în noaptea 
asta, nici măcar o tristă Lună argintie, ci doar nori negri și 
pustietate. Totuși, îmi las ochii să zăbovească îndelung acolo, la 
fel de înghețaţi ca degetele și ca noaptea. Asta este alegerea 
reală. Tu sau fraţii mei. 

Îmi silesc privirea să se îndepărteze de la cer, senzaţia fiind 
precum desprinderea limbii de un stâlp îngheţat. 


1 Căţea, târfă (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP-5 


— Ce așteptăm? întreb eu. Jalla!? 

In formaţie, traversăm rapid piaţa, la fel de nevăzuţi ca niște 
drone afurisite. Suntem o unitate, suntem gangsteri, suntem 
elita. Nu facem niciun zgomot, sunt doar aburii care ies din 
gurile noastre, doar respiraţiile, doar sângele care ne bubuie în 
urechi, suntem doar noi și misiunea noastră. 

Este ușor. Să tastez codul ușii de la intrare și nici măcar să nu 
mă uit peste umăr. Ne apropiem cu toţii, apoi fac ce te-am văzut 
pe tine făcând - cu inima bubuind, întind mâna spre tastatura 
albă, tastez codul, văd FROM pe display, aștept o miime de 
secundă bipul lung care să-mi spună că e în regulă, după care 
intrăm. Batem palma rapid, facem liniște, aprindem lanternele și 
pornim tăcuţi pe coridor spre studio. 

Două MacBookuri se află pe masa din camera de mixaj. Hat! 
Sunt ale noastre acum. Două Samsunguri la încărcat. Hat! Sunt 
ale noastre acum. Trei tablete mici. Hat! Microfoane și chitare. 
Ne uităm unul la altul. La naiba! Sunt prea grele. Mă aplec spre 
masa de mixaj, mă las pe vine și scotocesc pe întuneric până 
găsesc ce caut. Ridic încet cutia de pantofi Nike. O deschid, mă 
aplec spre ea și las dulcele miros de marijuana să mă învăluie. 

— Ey! 

Scot un joint pentru fraţi. Se holbează la mine și-și ridică 
degetele mari felicitându-mă. Oricum, mai sunt și altele. Am 
văzut când am fost cu tine, am văzut cum Blackeye a scos două 
mii și i le-a dat unui coate-goale ca să-i cumpere băutură. Atunci 
m-am gândit la asta, atunci s-a născut ideea. 

Mă strecor în cealaltă cameră, în birou. 

— Räven! șoptesc eu în studio. Șurubelnița! 

Räven este regele șurubelniţei, dălţii și levierului. Nu există 
nicio fereastră și nicio ușă pe care să nu le deschidă, așa că 
asta-i ușor. Se sprijină de birou, se apleacă, meșterește ceva, iar 
sertarul sare în sus și în afară. Caseta cu bani este verde și grea. 
Il împiedic pe Räven s-o deschidă. 

— Dă-o în mă-sa! spun eu. O să facem asta mai târziu. 

Apoi se termină. Fugim ca vântul pe ușă, cu mâinile pline de 
pradă, și ne oprim pe terenul de joacă, unde o împărțim 
aproximativ în mod egal. Eu iau caseta cu bani și un MacBook. 

— Staţi la fereală. Ne vedem joi. 


2 Haideţi! (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP-6 


Și asta-i tot. Noaptea este rece, pustie și tăcută. Nici măcar 
mașinile nu mai ard, iar epuizarea mă copleșește ca un ocean, 
ca o avalanșă, ca întunericul. Mă îndrept spre casă tăcut și 
pustiit, deloc așa cum m-am așteptat. 

e 

În camera mea, lumina cenușiu-gălbuie a felinarului aflat în 
fața ferestrei nu mă lasă în pace. Reușește să mi se strecoare 
pe sub pleoape și în pupile chiar și când închid ochii și-mi 
ascund capul în perna plină de cocoloașe. Indiferent ce fac, nu 
mă lasă să dorm. În cele din urmă, renunţ, deschid ochii și mă 
ridic în șezut pe pat, însă nu aprind veioza. Timpul se scurge tot 
mai încet și-și schimbă forma până când se oprește de tot, 
moment în care aud ușa camerei și pe urmă podeaua scârțâind. 
Nu întorc capul, ci privesc în continuare peretele. 

Aduci iarna în camera mea și te așezi la capătul patului. Aerul 
este nemișcat. 

— Îţi amintești de vremea când eram mici? începi tu. Cred că 
aveai vreo zece ani. Îţi amintești când am început să spun că 
trebuia să plec de-aici? 

Știu ce urmează să-mi zici, este una dintre poveștile noastre, 
face parte din mitologia noastră, dar rămân tăcut. Doar stau pe 
pat, pustiit și cu spinarea dreaptă. 

— Mă certasem iarăși cu ei. Nu-mi amintesc despre ce a fost 
vorba. Cineva de khara” a spus ceva de rahat, cine știe? Am 
fugit și nu m-am întors acasă până târziu. lar tu erai prea mare 
ca să te joci cu piesele tale de Lego vechi și murdare. Insă când 
m-am întors, puseseși toate piesele albastre pe una dintre 
farfuriile alea verzi, cu câte o piesă albă pe ici, pe colo, și mi-o 
lăsaseși pe pat înainte de a te duce la culcare. Îți amintești? 

Încuviinţez vag din cap. Îmi amintesc. Îmi amintesc totul. 

— Îţi amintești ce-ai făcut? 

Nu spun nimic. S-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Prea 
multe s-au petrecut de-atunci. 

— Ai zis că era un ocean. Că ai construit un ocean pentru a 
pleca pe el. Și că vei construi o barcă pentru a pleca de-acolo. 

Simt arsuri în spatele pleoapelor și în piept. Simt că totul se 
prăbușește, înecând trecutul, înecând viitorul. N-ai nevoie de 
apă ca să te îneci. 

— Dar n-ai mai construit barca, Fadi, ci doar oceanul. 


3 Rahat (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP - 7 


Vreau să spun ceva, încerc să explic, să-ţi cer să mă ierți - 
iartă-mă, iartă-mă! Insă știu că tot ce pot face este să scâncesc, 
tot ce pot face este să creez haos și stres. Stăm în tăcere. 

— Poate că până la urmă ai făcut barca aia, Fadi, rostești tu 
într-un final. Insă era doar pentru o persoană. 

Întorc, în sfârșit, capul și mă uit la tine. Ești obosită și slabă, 
pielea îţi este palidă în lumina difuză. Încă de când eram mic, 
știam că te aflai în drum spre altundeva. Dar niciodată nu te-am 
văzut așa. 

— Ce vrei să spui? întreb eu. 

Pari atât de tristă când te uiţi la mine. Nu dezamăgită, nu 
supărată. Doar tristă. 

— Ce-ai crezut? Că n-or să-și dea seama al cui cod a fost 
folosit? La studio, fiecare are propriul cod. Așa că mereu se știe 
cine a fost acolo și când. Asta-i primul lucru pe care-l va verifica 
Jorge mâine și va vedea că a fost întrebuințat codul meu, nu-i 
așa? 

Ce să fac? Rușinea arde în mine ca o flacără mistuitoare. 
Trădarea. Prostia mea blestemată. Sunt un khain - un trădător. 
Apoi apare teroarea. 

— Jorge și Blackeye, rostesc eu. Mă vor ucide. 

— Nu ei, adaugi tu. Ci Biz sau Mahmud, sau rusul, probabil că 
ei o vor face. 

Simt lacrimi prelingându-mi-se pe obraji. Desigur, lacrimile 
sunt de rușine, însă frica mă paralizează. 

— Fadi, habibř, zici tu. Cum ai putut să fii atât de prost? Ştii 
că n-or să se mulţumească doar cu recuperarea lucrurilor. 
Oricine face așa ceva la Benzile Piratului... La naiba, Fadi, este 
singurul lucru cu care ne putem mândri. Oricine face așa ceva 
este un trădător. Faţă de Bergort. Nimeni nu va ridica un deget 
pentru a-i opri. 

Printre lacrimi, te văd ridicându-te de pe pat și ducându-te la 
dulapul tău. Nu stai aproape deloc aici, doar câteva nopţi pe 
săptămână, totuși știu că-ţi ţii acolo blocurile de desen. Întinzi 
mâna spre raftul de sus, scotocești printre blocnotesuri și cărți și 
le pui într-o sacoșă mare cu logoul Benzile Piratului, împreună 
cu dicţionarul suedez. 


4 Dragul meu (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP-8 


Mi se pare că a trecut atât de mult de când amândoi credeam 
că dicţionarul avea să fie suficient pentru a învăţa toate acele 
cuvinte. Te oprești, scoţi dicționarul, îl pui pe pat. 

— Mai bine iei tu ăsta, rostești tu. Nu mai am nevoie de el. 

Îmi ascund chipul în mâini, pentru că nu mă mai pot uita la 
tine. 

— De unde ai știut? întreb eu încet. De unde ai știut de 
Benzile Piratului? 

Văd printre degete cum ridici din umeri, cum clatini din cap. 

— În după-amiaza asta, te-am văzut pe pasarelă, Fadi, 
fumând ţigară de la ţigară. Era clar că puneai ceva la cale. Nu 
ești prea priceput, Fadi. Apoi am auzit de jaf. Am pus lucrurile 
cap la cap. Nu sunt proastă. 

— Ce vei face? Unde te duci? 

— Nu contează. Este mai bine să nu știi deocamdată. Te voi 
contacta mai târziu. 

Te apleci spre mine, îmi îndepărtezi mâinile de pe faţă, mă 
silești să mă uit la tine. 

— Uite ce e, spui tu, iar vocea îţi este atât de severă, încât 
aerul tremură în jurul nostru. Din câte știu ei, eu am fost cea 
care a intrat în studio azi-noapte. Codul meu a fost folosit. Dacă 
dispar fără o vorbă în noapte, n-au niciun motiv să suspecteze 
pe altcineva. 

Îmi ţii strâns încheieturile, mă privești drept în ochi, dincolo 
de lacrimi și rușine, prin oglinzile și fumul iluziilor mele, mă vezi 
așa cum sunt, până în străfundul sufletului. Nu știu ce să spun. 
Deschid gura și o închid, încerc să mă desprind, însă nu mă lași. 

— Dar nu înţeleg..., bâigui eu. 

— Este simplu, habibi. Până la urmă, mi-ai construit o barcă. 

Îmi mângâi părul. 

— lartă-mă! lartă-mă, iartă-mă! 

Închid ochii și-ţi simt buzele uscate atingându-mi obrazul. 
Când îi deschid, nu mai ești acolo. 


VP-9 


Capitolul 2 


Brooklyn, New York 
Joi, 13 august 2015 


Betonul se simte prin salteaua subţire, huruitul unui camion 
care trece pe stradă este atât de puternic, încât geamul murdar 
zornăie; se aud voci sporadice și răpăit de tocuri pe asfalt, 
sirene pe Atlantic Avenue; căldura este apăsătoare, pulsul 
zvâcnește între zidurile din cărămidă; o cheie se răsucește în 
broasca ușii. 

Yasmine se ridică în șezut. Se trezește instantaneu, cu ochii 
deschiși, gata pentru orice, sau aproape orice. Toate aceste 
sunete și lumina felinarului de pe stradă căzând pe podea. 
intuneric, reflexii și semnale pe care le poate identifica imediat. 
Doar o cheie în broască. Se uită în jur, își trage peste cap maioul 
negru purtat cu o zi în urmă, își pune o pereche de blugi, își 
trece mâinile prin părul negru și bogat, apoi se ridică fără 
zgomot de pe pat. Dușumeaua aspră este surprinzător de rece 
sub tălpile goale. 

Broasca se blochează și scrâșnește. Cheia este forțată și 
răsucită. Zgomotul răsună în apartamentul gol. Lumina albastră 
de pe stradă licărește prin geamuri și pe pânzele pe jumătate 
terminate sprijinite de pereți. 

Este miezul nopţii. De când dormea? De fapt, dormise? 
Diferenţa de fus orar îi dă o stare de letargie. E ca și cum toate 
simţurile îi sunt filtrate printr-o frecvenţă radio slabă, făcând-o 
să se miște și să gândească lent. Își scutură din nou capul, 
încercând să elimine zgomotul înainte de a se îndrepta încet 
către ușă. Afară, urletul sirenelor se estompează pe asfaltul 
crăpat, lăsând în urmă ceva ce aduce a calm. În acel moment se 
aude doar zgomotul cheii în broască. 

Se apropie de ușă atât de mult, încât buzele ei ating metalul, 
apoi șoptește în suedeză: 

— David? Tu ești? 


VP - 10 


Încă are în plămâni rămășițe ale aerului din avion, iar vocea îi 
este uscată și răgușită. Cheia încetează a mai scrâșni în 
broască. 

— Yasmine? rostește el de dincolo de ușă. 

Felul în care-i spune numele. Intonaţia nervoasă și tonul 
agresiv, nerăbdător. Tot ce construiseră dispare instantaneu. Ea 
trage zăvorul și ușa se deschide. 

David pare aproape normal, aproximativ la fel ca în urmă cu o 
săptămână. Aceleași buze delicat arcuite, același rid adânc pe 
frunte. Aceiași omoplaţi, aceeași gropiţă în obrazul stâng, 
același tricou cenușiu cu aceleași pete de vopsea și tuș, aceiași 
blugi din pânză de doc groasă și veche pe care ea i-i cumpărase 
din Shibuya, când fusese prima dată la Tokyo. Dar mai erau și 
barba nerasă, și unghiile murdare, privirea evazivă și maxilarele 
încleștate. 

— Yasmine, iubito! 

Își desface larg brațele, pășește peste prag, dinţii părându-i 
de un galben aprins în lumina de pe stradă. Ea se retrage un pas 
și se fereşte de încercarea lui de a o îmbrăţișa. 

— Scumpo, nu mi-am dat seama... Cât este ceasul? întreabă 
el în engleză. 

Își atinge încheietura, dibuind după un ceas care nu se află 
acolo, își pipăie buzunarele, în căutarea unui telefon, îl găsește 
în cele din urmă, îl scoate și apasă frenetic butoanele, însă 
aparatul nu funcționează. 

— Ce mama naibii?! Am rămas fără baterie! Cât e ceasul, 
scumpo? 

Lasă telefonul să-i cadă din mână, iar acesta ricoșează pe 
dușumea. Pornește din nou spre ea, de data asta cu mâinile 
făcute căuș, de parcă ar vrea să-i cuprindă faţa. Ea se retrage 
până ajunge în mijlocul încăperii, sau mansardei, cum o 
numește David, deși nu este mai mare decât un dormitor, cu 
toate că tavanul e înalt și uneori este plină de lumină încă din 
zori. 

— De ce vorbeşti în engleză? întreabă ea. 

El se oprește și se uită la ea ca și cum, până atunci, nu și-ar fi 
dat cu adevărat seama că femeia se află acolo. 

— Cum ai intrat? o iscodește el în suedeză, pe un ton acuzator 
care vibrează de paranoia și agresivitate. 


VP -11 


— David, zice ea cu capul înclinat într-o parte, ca un copil. Ce 
s-a întâmplat? 

Yasmine stă în mijlocul camerei, cu braţele încrucișate la 
piept. Simte furia sfredelind durerea și confuzia din ea, 
amplificându-se. Există un gol în ea, în ei, în cameră. Ori de câte 
ori are impresia că a reușit să atingă marginea poroasă a 
acestei gropi, o simte cum se mărește și cum degetele încep să 
alunece pe pietriș. Indiferent cât de tare se luptă, dă din 
picioare și sângerează, se clatină, pe urmă cade mereu. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el. Cum adică ce s-a întâmplat? 

Deschide frigiderul și începe a scoate și a băga cutiile din 
plastic, rearanjând pe rafturi mâncarea rămasă. Un pachet de 
unt cade, însă el nu pare a băga de seamă. 

— Timmy și Aisha au dat o petrecere. Apoi au ieșit cu Rashid 
și cu alţii, continuă el, pe urmă se întoarce spre ea și o întreabă 
mirat: Ce cauţi aici? Trebuia să te întorci joi. 

— Este joi, precizează ea apăsându-și tâmplele cu degetele. 
Sau poate că e vineri deja. 

Zgomotul nu vrea să dispară. 

— Timmy și Aisha au dat o petrecere marțea trecută, îl 
lămurește ea. Deci să presupun că de-atunci n-ai mai dat pe- 
acasă? 

El ridică din umeri ca și când ar încerca să se gândească. 

— Joi? se miră el. Rashid și cu mine ne-am încurcat la o 
melodie creată de el. După aceea ne-am dus la o petrecere în 
Bushwick. Lauren era acolo. 

Pare că așteaptă un soi de laude că a menţionat numele 
proprietarei unei galerii despre care amândoi știu că nu va 
expune niciodată tablourile lui. 

— Să știi că a părut sincer interesată de noul meu proiect, cel 
cu păsări și biserici. Ţi-am zis de el? 

Yasmine se lasă în genunchi. 

— De un milion de ori, David. Dar n-ai pictat nimic, nu-i așa? 
N-ai tras nici măcar o nenorocită de linie cu pensula! 

Se ridică din nou, se duce la salteaua dublă aflată într-un colţ 
și ia două coli de hârtie. Fără a rosti un cuvânt, le pune pe blatul 
din faţa lui David. 

El se apleacă și-și mijește ochii privindu-le. 


VP - 12 


— Oh! Dă-le dracu'! O să le ia o veșnicie să ne aducă în faţa 
instanţei. Suntem artiști, scumpo! Evacuările fac parte din 
poveste. 

— Trebuie să te prezinţi la tribunal peste zece zile, David. 
Apoi vom ajunge în stradă, bine? Ti-am dat bani în fiecare 
săptămână ca să plătești chiria. Ce-ai făcut cu ei? Ti-ai luat 
droguri? Ai petrecut în Bushwick? 

Ea simte cum se scufundă tot mai adânc în groapă. Nu mai 
are energie nici măcar pentru a se opune. 

— Am nevoie de o băutură, spune el și deschide ușa 
congelatorului. 

Scotocește prin spaţiul înghețat până când dă de o sticlă 
aburită, pe care o scoate în negura cenușie a nopții. O zgâlţăie 
și o întoarce cu susul în jos înainte de a o azvârli cu toată forța 
în peretele din cărămidă cenușie. Sticla ratează fereastra cu 
câţiva centimetri și pe urmă se sparge. 

— De ce naiba ai băut votca? șuieră el întorcându-se spre ea. 

Poate din cauza ordinului de evacuare, poate din pricina 
călătoriei sau a diferenţei de fus orar. Poate din cauza celor 
petrecute luna trecută, a tristeţii și confuziei tot mai mari pe 
care le simte. Poate din pricina golului care se mărește întruna. 
Poate din cauza murdăriei de sub unghiile lui. Poate că tocmai 
acesta este motivul pentru care vede fundul întunecat și 
însângerat al gropii. Sau poate că n-are un motiv anume. Însă, 
brusc, ea știe ce trebuie făcut. 

— Nu m-am atins de votca ta, David. 

Și nu e numai asta. Vocea nu-i tremură, nu-și ferește privirea, 
nu dă înapoi și nu pleacă. În schimb, continuă să stea cu brațele 
încrucișate la piept și face un pas spre el. Simte sticla tăindu-i 
adânc talpa stângă, simte cât de reci sunt cioburile, cât de rece 
pare sângele ei în căldura din cameră. 

David pare surprins. Ce spune ea nu se potrivește cu relația 
lor, o legătură plină de episoade în care ea ajunge să stea 
îngenuncheată într-un colț, adunând resturile. Pentru o clipă, 
pare derutat. Își încleștează maxilarele. 

— Ce dracu' ai spus? 

Face un pas spre ea, cu colţul gurii zvâcnindu-i fie din pricina 
pasului grăbit, fie a tensiunii, fie a lipsei de somn. 

Ea știe că ar putea pune capăt situaţiei în clipa aceea. Să dea 
înapoi și să cedeze. Să ia niște hârtie igienică și să strângă 


VP - 13 


cioburile însângerate. Să dea fuga la bodega de pe Classon 
Avenue și să-i cumpere niște bere. El ar bea șase beri și ar țipa 
o vreme. Ea ar putea îndrepta ura lui în altă direcţie, către 
proprietarii de galerii și agenţi, și toţi ceilalţi care ar putea fi 
învinovățiți pentru faptul că el nu pictase niciun tablou de când 
veniseră în Brooklyn. Oare ar putea împrumuta niște bani de la 
Brett ca să evite evacuarea? Va face câteva drumuri la Tokyo 
sau la Berlin. Va continua să pună bani deoparte pentru a-și lua 
propriul apartament și a dispărea ulterior sub acoperirea 
întunericului. Sau ar putea face exact ce mai făcuse de o sută 
de ori înainte - să se lase iarăși să alunece încet în groapă. 

Totuși nu face asta. 

— Ți-am zis că am fost în Tokyo vreo zece zile, rostește ea în 
schimb. Și știi foarte bine că nu m-am atins de votca ta. 

El face un pas spre ea, părând pentru o clipă să se gândească 
la spusele ei. 

— În timp ce cheltuiai pentru a mia oară banii de chirie ca să 
te distrezi cu nenorociţii tăi de prieteni rataţi, mă speteam 
pentru a ieși amândoi din rahatul ăsta, continuă ea. 

A mers prea departe. Mai departe decât o făcuse vreodată. 
Însă lipsa somnului o ameţește și o face să-și iasă ușor din fire. 
Pentru o clipă, are impresia că nu mai are nicio legătură cu 
această situaţie, nu pe deplin. Este ca și cum luna trecută și-ar fi 
slăbit temporar strâmtoarea convulsivă asupra ei, ca și cum 
ceea ce ea și David aveau împreună nu mai era real, ci doar 
materie și mit, și vis. 

Trecuse o lună deja, o lună de când Fadi dispăruse definitiv, o 
lună de când telefonul îi băzâise în buzunar, în timp ce se afla în 
metrou, între West Fourth și Spring, iar lumea încremenise în 
jurul ei. Trecuse o lună de când începuse să fugă de durerea și 
de trecutul ei, îndepărtându-se tot mai mult, mai mult decât ar fi 
crezut că e în stare. După aceea, exact când crezuse că nu se 
putea distanța mai mult, exact când simţise durerea copleșind- 
O, primise un al doilea mesaj, cu patru zile în urmă. O imagine 
încețoșată a cuiva care putea fi Fadi, în Bergort. Fadi e mort. 
Fadi trăiește. Nimic nu mai are sens. Nimic nu se potrivește. 

— Ticălosule! ţipă ea și simte cât de tăioasă și de dură îi este 
vocea. 

— Taci! urlă David mai tare și mai pătrunzător. 

Ridică o mână în faţa ei. 


VP - 14 


— Taci din gură! Cine dracu' te crezi? Ai? Nu-ţi datorez nimic. 
Știi asta. 

Se află în faţa ei, iar ea simte mirosul de chimicale al 
respirației lui, mirosul înțepător de transpiraţie al pielii și al 
hainelor după două zile de petrecere. Vocea lui este mai joasă, 
mai amenințătoare. 

— Cine dracu' te crezi de vii aici cu rahatul ăsta? Dacă nu 
eram eu, încă ai fi în ghetou. Dacă nu eram eu, încă ai lucra în 
salonul de manichiură pe care l-a deschis mama prietenei tale, 
târfuliță nerecunoscătoare. Sau ai fi fost moartă, ca retardatul 
tău frate. Îmi fluturi pe la nas nenorocitele tale de drumuri la 
Tokyo... De parcă nu eu aș fi aranjat asta. Să te ia naiba! 

Ea îi simte saliva pe obraz și știe că vorbele lui sunt 
adevărate. Le-a spus de multe ori. Ea le-a mai crezut de tot 
atâtea ori. Că datoria pe care o are faţă de el justifică groapa în 
care s-a afundat, că justifică totul. 

În clipa aceea, aproape că dă drumul marginii de care se ţine. 
Aproape că-l cuprinde în braţe. Aproape că-i pune capul pe 
umărul ei, aproape că-i petrece braţele pe după talia sa. 

Însă ceva este diferit în noaptea asta. Este ca și cum o scară 
de frânghie a fost coborâtă în groapă și ea aproape că o atinge. 
Moartea și învierea lui Fadi. Lumea se învârte atât de repede, 
încât o apucă ameţeala. Din cauza călătoriei între două zone cu 
fusuri orare diferite, totul i se pare ușor și ireal. Dar ea știe că nu 
poate apuca scara de una singură, are nevoie de el chiar și 
pentru asta. Poate în special pentru asta. Are nevoie de mâinile 
lui ca să iasă din această groapă fără fund și să se elibereze de 
povestea lor. Are nevoie de el pentru a salva ce se mai poate 
salva. 

Așa că își adună forţele și se îndărjește silindu-și tandreţea să 
devină ură prin simpla putere a voinţei. li dă un brânci cât de 
tare poate și ţipă. 

El se împleticește făcând un pas îndărăt, dezorientat pentru 
un moment. 

— Eşti un şarlatan! ţipă ea. Eşti un clovn nenorocit, David! Te 
crezi artist... 

Râde, iar sunetul e gol, lipsit de veselie. 

— Un artist! Ce glumă! N-ai făcut nimic de un an! Eşti un 
drogat, David. La un pas de a ajunge în stradă. Și crezi că m-ai 


VP -15 


salvat? Nu pricepi că sunt singurul lucru care stă între tine și o 
bancă din parc? 

Nu mai continuă, deoarece pumnul lui David o lovește în 
tâmplă. Durerea o arde și capul îi zvâcnește surd - se simte 
imponderabilă. Camera se învârte în jurul ei în timp ce cade pe 
spate pe podeaua din beton. Simte un gust metalic pe limbă. 
Are gustul tristeţii și al pustietăţii. Al sfârșitului poveștii. 

Are gustul victoriei. 


VP - 16 


Capitolul 3 


Bergort 
Toamna anului 2000 


Se numește Bergort. Dar puteţi să-i spuneţi cum vreţi, că nu 
ne pasă. Oricum, nu putem să-l pronunțăm și totuși ne pricepem 
la asta mai bine decât majoritatea. Acum, știm că cei care ne-au 
adus aici, părinţii noștri, nu se vor face niciodată înțeleși. Vor 
tăcea în afara acestor pereţi, ceea ce-i mai rău decât dacă ar fi 
muţi, pentru că se vor strădui. Işi vor drege glasul, vor bolborosi, 
se vor bâlbâi, limba li se va împletici, iar ei vor crede că este 
suficient să dea de-a dura consoanele și să onduleze vocalele 
pentru a se descurca, vor crede că e suficient să bâjbâi ca să 
obţii ce vrei. Însă nu este, nu va fi niciodată. Sunt demodaţi cu 
rochiile, șalurile și pantalonii lor negri, cu bijuteriile lor. Cum ar 
putea să fie suficient? Noi am știut asta din prima zi. Cum să 
facem să scăpăm de ei? Suntem străini aici. Și nu vom fi 
niciodată mai mult decât suma limitărilor noastre. Pentru 
oameni ca noi, niciodată nu este suficient să facem tot ce 
putem. 

Așa că decidem pe loc, pe podeaua din lemn zgâriat a 
sufrageriei din noul nostru apartament vechi și ponosit, cu 
desene de copil pe dulapurile din bucătărie, cu amintirile 
noastre prostești încă împachetate în cutii din carton aliniate 
lângă perete, încă așteptând să se ocupe cineva de noi. Cineva 
care să ne despacheteze și să ne conecteze la toate aceste 
noutăți. Aici, pe dușumea, hotărâm că nu suntem precum 
lucrurile din cutii. Nu putem aștepta pe nimeni și nu ne putem 
baza pe oamenii din bucătărie, cei care ne-au adus aici, apoi s- 
au predat. Ei nu sunt altceva decât haine vechi, gânduri vechi și 
o limbă veche. 

Ședem în tăcere. Îi auzim tăind ceva și murmurând în 
bucătărie, plângându-se de tahin-ul de la magazinul din piaţă, 
de aciditatea roșiilor, de pătrunjel, de uleiul de măsline, de 


5 Pastă din seminţe de susan. (n.tr.). 
VP - 17 


faptul că nu există legume demne de numele lor. Ne uităm unul 
la altul, iar tu îmi zâmbești și-mi mângâi obrazul, îmi îndepărtezi 
o șuviţă de păr de pe frunte. Tocmai ai învăţat un cuvânt care 
este teribil de amuzant. Kâ/do/marf. Este ceva care se servește 
la cantina școlii, ceva maroniu și cenușiu care s-ar putea să 
conţină carne. N-ar trebui să mâncăm carne de porc, însă nu ne 
pasă. Le servesc cu cartofi - servesc totul cu cartofi. 

Stăm pe podea și-i ascultăm cum boscorodesc și se vaită în 
bucătărie, și am impresia că suntem singuri aici, doar tu și cu 
mine. Ca și cum ar exista oceane și lumi, galaxii și Universuri 
între noi și bucătărie. Un curent rece intră pe lângă ușa scorojită 
a balconului, pe urmă îmi șoptești: „Poate că ar fi mai bine să 
mâncăm kâldolmar, în loc de ce fac ei”. 

Și râdem până nu mai putem respira. Aici începe. Aici 
decidem că suntem doar noi. 

e 

La început, nu plecăm de-acasă decât ca să ne ducem la 
școală. Te aștept lângă barăci, ascuns în spatele tufișurilor care 
își pierd frunzele toamna, devenind la fel de golașe și de urâte 
ca tot ce le înconjoară. În timp ce număr minutele pe ceasul 
mare de pe clădirea din cărămidă aflată de cealaltă parte a 
curții școlii, culeg bobiţele albe din tufe și le simt explodând și 
scurgându-mi-se printre degete. 

Mereu este cenușiu și mereu plouă - până începe să ningă. 
Inițial, nu-mi vine să cred, fulgii aceia par să vină de nicăieri, la 
fel de ușori ca gândurile, ca visurile, ca vântul. Ingheţ și sar, și 
tremur, și aștept, și aștept, și aștept. 

Și mă întreb cine merge la școala aia mare din cărămidă și de 
ce trebuie să ne ducem în aceste barăci, și număr secundele 
care par minute, ore și zile, iar în cele din urmă, ieși pe ușă, 
întotdeauna prima, întotdeauna scrutând tufele până mă zărești. 
Apoi nu-mi mai este frig, nu mă mai simt lipsit de speranţă, 
secundele nu mai par ore, după-amiaza nu mai e pustie și 
nesfârșită, ci devine atemporală. 

e 

Asta-i toamna, asta-i iarna - înlocuim Wayed Wayed, 
cântecul lor, cu Razor Tongue, de DJ Mendez, și 7 Days, și 
Britney. În toamna asta, în iarna asta, mergem pe asfalt, printre 


ê Un fel de sarmale. (n.tr.). 
7 Melodie a cântăreţului arab Aline Khalaf. (n.tr.). 


VP-18 


garduri vii rărite și iarbă îngheţată, printr-o lume care devine din 
ce în ce mai întunecată, până când ajung să cred că nu voi mai 
vedea soarele vreodată, că a dispărut și m-a lăsat deodată 
singur. Așa cum totul m-a părăsit. Totul, cu excepţia ta, 
surioară. 

Și ne îndreptăm încet spre ei, mergând pe asfaltul înghețat, 
târându-ne picioarele prin zăpada proaspătă dintre clădiri, 
creând șănţulețe și brazde, o urmă pe care să ne întoarcem. Ca 
și cum am fi Hânsel și Gretel, doar că nu vrem să găsim calea 
spre casă, ci o cale de scăpare de-acasă. 

Se face frig extrem de repede și picioarele îmi îngheaţă în 
tenișii vechi - zăpada găsește o modalitate de a se strecura pe 
sub limba lor, prin gaura din talpă și în sus, pe sub pantalonii 
prea scurți. ` 

— Crești puțin prea repede, frățioare, spui tu. In curând, n-o 
să ne mai permitem să ne cumpărăm ceva de încălțat. 

Frigul pătrunde prin haina mea de poliester și prin ieftinul 
pulover muștar, prin tricouri și piele, străpungându-mi oasele și 
măduva spinării. 

— Aproape că am ajuns acasă, habibi, zici tu. Şi o să-ți 
pregătim o baie fierbinte. 

Și râdem pentru că n-avem cadă, ci doar un duș din care 
curge un firicel de apă călâie, dar râsul mă încălzește. 

— Coardă, planșetă, lord, a-și permite, rostești tu. 

Cuvinte noi pe care le-ai învăţat. Din gura ta sună ca niște 
ciripeli de pasăre, străine, neomenești. Dar știm că reprezintă 
cheia, că semnifică totul. Acum, suntem aici, n-avem de ales, nu 
putem schimba pantalonii scurţi, pantofii ponosiţi și casa 
înghesuită și deprimantă. Însă putem exersa această melodie 
până vom ajunge s-o cântăm mai frumos decât oricine 
altcineva. lar când primăvara își va arunca în cele din urmă 
lumina palidă pe iarba galbenă, voi ciripi: 

— Rând, sapă, a cosi, vacă. 

— Nu rimează, glumești tu. 

Și râdem din nou, fără să ne putem abţine, cu răsuflarea 
întretăiată, până ne prăbușim în zăpada care se topește - doi 
copii sfrijiţi și singuri într-o lume străină. 

e 

Uneori când ajungem acasă, apartamentul este întunecat și 

pustiu, iar noi regretăm că nu ne-am grăbit, că n-am fugit prin 


VP-19 


A 


iarnă ca să putem sta mai mult timp singuri în întunericul 
aproape cald. 

În aceste după-amiezi petrecute singuri, punem perne pe 
podea la o distanță atât de mică de televizor, încât aproape că 
ne băgăm în el, iar ăsta-i singurul fel de fericire de care am 
parte în această perioadă de început. Învăţăm expresia „a 
schimba canalul” și trecem peste cele arabe până dăm de Ricki 
Lake sau de Oprah, sau de reluarea serialului Beverly Hills 
90210. Înmuiem pâine uscată în humus sau baba ghanouj 
(mutabbaf), sau în ce găsim în frigider, în spatele roșiilor acide 
și al ardeilor fără gust și scofâlciţi. Pe urmă zăcem pe dușumea, 
încă înfriguraţi, dar moleșiţi, cu ochii pe jumătate deschişi, şi-mi 
citești subtitrările cu o voce atât de serioasă și de obosită, și de 
caldă, încât visez că mă pot înveli cu ea precum cu cea mai 
groasă și mai moale pătură și că dorm până când frigul dispare, 
iar soarele se revarsă prin golurile din jaluzelele stricate și ne dă 
înapoi lumea noastră. 

Însă, de obicei, unul dintre ei a venit deja acasă de la cursuri 
sau de la slujba temporară, cu suspinele și cu gemetele 
obișnuite, cu ochii obosiţi, cu certurile lor meschine, cu 
întrebările nepăsătoare despre temele noastre, cu tiradele 
furioase și cu palma ridicată când spunem că n-avem. Cum vom 
învăța vreodată ceva? Societatea asta este prea slabă, prea 
superficială. Ne vor da ei probleme de matematică și teme 
arăbești, fiindcă au auzit că ne îndepărtăm de ele, ne 
îndepărtăm de ei tot șoptind și fofilându-ne. 

— A mânca, lapoviță, carne, picioare, sfeclă, dulce. 

— Amenințare, umed, capcană, închiriat, garnitură, pariu. 

Ne aud vorbind, aproape cântând. Ne văd aripile crescând. 


3 Salată orientală de vinete, cu susan și usturoi. (n.tr.). 
VP - 20 


Capitolul 4 


Manhattan, New York 
Sâmbătă, 15 august 2015 


Soarele se înalță în păcla cenușie a verii, în vreme ce trenul 
de suprafaţă huruie peste Manhattan Bridge. Este cald deja, iar 
ochiul stâng al lui Yasmine zvâcnește. Dar ceea ce o îngrijorează 
este piciorul din care, cu o dimineaţă în urmă, a scos o bucăţică 
de sticlă înainte de a-l băga în pantoful din pânză neagră. Doar 
a scos ciobul, nu l-a spălat și n-a bandajat rana decât mult mai 
târziu, după-amiază, în toaleta unui local din Prospect Heights. 
Simte rana sângerând pe talpa din cauciuc, sângele trecând prin 
bandajul stângaci. Desigur, n-a ajutat-o nici faptul că, noaptea 
trecută, a rătăcit ore în șir pe străzile din Brooklyn - ca o 
insomniacă sau un zombie -, înainte de a se caza în cele din 
urmă la un motel accesibil de pe Dean Street, pentru a-și 
petrece încă o noapte fără să doarmă. 

Acum, privește fluviul și orizontul compact și cenușiu al 
orașului și se simte ca și cum viaţa i se sfârșește din nou, de 
parcă ar fi ajuns la limita a ceea ce este sau a fost viaţa ei. O 
surprinde că, în ciuda tuturor celorlalte evenimente întâmplate, 
sentimentul este legat de David. Își imaginase cu totul altfel 
momentul în care avea să-l părăsească într-un sfârșit. Mai curat 
și mai simplu, cumva monumental, nu ca parte din ceva mai 
mare și mai important. 

Toate bunurile ei se află pe locul de lângă ea, într-o geantă 
U.S. Navy cumpărată înainte de prima călătorie pe care a făcut- 
o la Ljubljana, cu șase luni în urmă. In ea se află blocul de 
schițe, laptopul, niște lenjerie, tricouri, câteva perechi de șosete, 
o cămașă bleumarin lungă până la genunchi, a unui designer 
englez, și care era atât de scumpă, încât o apucase ameţeala 
când o comandase de pe eBay, cu câteva luni înainte. În plus, 
mai este o jachetă parka M51 măsura cea mai mică, dar care tot 
îi era prea mare când o luase de la același magazin al armatei 
de unde cumpărase geanta. lar în buzunar, mai are un telefon și 


VP -21 


un card American Express de pe care nu mai are ce bani să 
scoată. Asta este tot ce a luat cu ea. Restul aparține trecutului. 
Unuia dintre celelalte trecuturi. 

Scoate iarăși telefonul din buzunar, simte vibraţiile podului 
care fac să-i tremure mâna, în vreme ce telefonul se zgâlţăie și 
tresaltă. Aparatul este cald, cum fusese și cu o lună în urmă, 
când călătorise cu un alt metrou, îndreptându-se spre centru 
pentru a se întâlni cu un client lângă Grand Central. Nu-și mai 
amintește cu cine sau despre ce era vorba, ci doar că telefonul 
i-a bâzâit în mână, iar ea a simţit o înfiorare ușoară, parțial de 
jenă, parţial de bucurie, când a văzut cine era expeditorul. Un e- 
mail de la Parisa. Jenă pentru că îi amintea de toate e-mailurile 
la care nu-i răspunsese. jenă pentru că-i îndrepta gândurile spre 
Bergort, spre vechea ei viață, spre cei pe care îi abandonase, 
spre Ignacio, spre Fadi. 

Însă și bucurie pentru că Parisa a perseverat și i-a mai scris 
ocazional, poate o dată pe an, deși Yasmine nu i-a răspuns 
niciodată, cu toate că Parisa n-avea de unde să știe dacă 
Yasmine îi citea e-mailurile. Până și Fadi încetase la un moment 
dat să-i mai scrie. La început, ea intenţionase să răspundă 
măcar la e-mailurile lui. Formulase textele în minte, în timp ce 
stătea întinsă pe salteaua de pe dușumeaua din Crown Heights. 
Scrisori lungi și detaliate, pline de explicaţii și promisiuni că 
avea să se întoarcă. 

Încă mai face asta, chiar și în prezent, cu toate că trecuseră 
trei ani de la ultimul e-mail al lui Fadi. Dar ea nu le scrisese 
niciodată. Nu pentru că nu voia, ci pentru că nu știa cu ce să 
înceapă. Desprinderea ei de Bergort fusese foarte bruscă și 
totală, de altfel, și singura soluție: îl părăsise pe Fadi și se 
dusese direct la aeroport, împreună cu David. Dar Ignacio? 
Știuse el ce se petrecea? Că ea pleca? Și că tocmai acela era 
motivul pentru care-l părăsise încă înainte de a-l cunoaște pe 
David? În cele din urmă, și e-mailurile de la Ignacio încetaseră. 

Ea și David fuseseră beţi când cumpăraseră biletele cu banii 
din bursa lui, iar ea își închisese conturile de Facebook și 
Instagram. Ștersese tot ce o ţinuse captivă în reţeaua din 
Bergort. Tot, cu excepţia adresei de e-mail, o mică punte de 
legătură. Tot, afară de rușinea ei. 

Cum de lăsase totul în urmă atât de rapid? Bergortul, care o 
formase. Pe Ignacio, prima ei iubire. Insă în special pe Fadi. Cum 


VP - 22 


putuse? Pe fratele ei, de-un sânge cu ea, pe care-l protejase și 
de care avusese grijă de când se știa. Dar nu existase altă cale, 
fusese ca și cum Bergortul amenința s-o tragă în jos, în ceva 
adânc și întunecat, ceva despre care ea știuse întotdeauna că 
se afla acolo și cumva se așteptase mereu să ajungă acolo. 

Insă când îl cunoscuse pe David fusese ca și cum o cale 
diferită îi apăruse în față. O altă direcţie, o altă viaţă. lar ea o 
alesese aproape fără a se gândi. Uneori, pentru a merge înainte 
este mai bine să nu te gândești la toate consecinţele. 


Bună, Yazz, 

Mai este asta adresa ta? În sfârșit, nu știu cum să-ți 
spun asta, dar fratele tău a murit. Nu știu ce știi, însă 
s-a dus în Siria. lar ei au postat pe Facebook că a murit 
într-o luptă. Mehdi a vorbit cu părinții vostri. Îmi pare 
rău, Surioară. 


Își amintește că tocmai intrau în staţia West Fourth când a 
citit ultima propoziţie, că s-a ridicat, și-a croit drum printre 
oameni pentru a cobori din metrou și a alergat pe scara rulantă 
către Washington Square Park. 

Și în rest nimic din ce s-a întâmplat apoi, până târziu în seara 
aceea, când David a găsit-o ghemuită sub fereastra care dădea 
spre stradă a micului lor studio dezordonat din Crown Heights. 
Era ca și cum restul acelei zile ar fi fost șters, ca și cum n-ar fi 
existat vreodată. 

— Trebuie să-ţi suni părinţii, a șoptit el și s-a strecurat în 
spatele ei, măcar o dată nefiind nerăbdător sau grăbit, ci tăcut 
și cald. 

Insă ea se desprinsese din îmbrățișarea lui, clătinase din cap 
și privise peretele. 

In dimineaţa următoare, se trezise cu o senzație nouă în 
piept. O singurătate tristă și apăsătoare cum nu crezuse că 
putea exista. David dispăruse, iar încăperea era goală și rece. O 
rază de soare strălucitoare reușise să se strecoare cumva prin 
geamul murdar, revărsându-se asemenea unui pahar cu suc din 
portocale pe dușumeaua din beton. 

Nu ieșise din cameră vreme de câteva zile, până când Brett a 
găsit-o în cele din urmă după ce lipsise de la o întâlnire cu el și a 
silit-o să meargă la o cafenea, unde a reușit să mănânce o 


VP - 23 


jumătate de corn. Nu mai ieșiseră niciodată undeva, nu fuseseră 
împreună decât la muncă, iar Brett nu era tocmai genul de om 
la care să-ţi găsești alinare sau pe care să-l alini. Așa că în cea 
mai mare parte a timpului n-au făcut decât să stea într-o tăcere 
chinuitoare, până când ea i-a întâlnit privirea incomodă. 

— Dă-mi ceva de făcut, îi ceruse ea. Orice. Doar să fie cât mai 
de durată și mai departe posibil. 

Orice pentru a evita să se gândească la Fadi, să vorbească 
despre asta cu David. Orice ca să nu-și sune părinţii sau să se 
întoarcă la Bergort. Orice pentru a scăpa de sine și de propria 
trădare. 

Brett încuviinţase din cap și plătise micul dejun. Trei zile mai 
târziu, ea luase un avion spre Detroit, apoi către Baltimore, pe 
urmă spre Tokyo. Abia avusese timp să-și spele hainele între 
călătorii. Fugise de la hotel la aeroport, între întâlniri cu artiștii și 
cu agenţiile de publicitate, neinteresată de nimic din toate astea 
și de lumea din jur. Tot ce o menţinuse în stare de funcţionare 
fuseseră direcţia și viteza. 

Era o zi de marți, iar ea se afla în Tokyo, undeva în Shibuya, 
într-un hotel modern, anost, plin de unghiuri drepte și de lemn 
gălbui, și era toiul nopţii când a primit al doilea mesaj. Era prima 
dată când vedea adresa de e-mail a mamei sale și pentru o clipă 
se gândise să șteargă mesajul fără a-l citi. Dar era prea obosită 
pentru a face asta, așa că l-a deschis. Textul era scurt, avea 
doar câteva propoziţii: 


Pe Facebook scrie că Fadi a murit luna trecută, însă 
cu doar câteva zile în urmă se afla în Bergort. Nu 
înțeleg, Yasmine. Te rog, vino acasă. 


S-a ridicat în șezut pe pat și a aprins veioza. Mesajul avea 
patru poze atașate. A dat click pe prima și pe ecranul telefonului 
a apărut imaginea unui tânăr în fața unui perete din beton, 
fotografiat din profil. Părea să aibă în mână un spray cu vopsea 
cu care scria sau vopsea ceva pe zid. 

În lumina felinarului de pe stradă, chipul bărbatului era 
surprinzător de clar. Yasmine și-a trecut degetele tremurătoare 
peste ecran și a mărit fotografia la maximum, până când o față 
granulată și pixelată a apărut pe ecran. Era slab și tras la faţă, 
mai slab ca niciodată, mai slab decât în copilărie, de parcă ar fi 


VP - 24 


fost altcineva. Dar Yasmine și-ar fi recunoscut fratele oriunde, în 
orice poză. Fără îndoială, era Fadi. 
(J 

La Bleecker, Yasmine coboară șchiopătând din tren și urcă 
scările spre Houston. Brett este în parcarea benzinăriei, sprijinit 
de un SUV negru suficient de monstruos pentru un oligarh. „Ești 
în siguranţă deplină?” întreabă o companie numită Stirling 
Security pe un panou publicitar, cu litere de un metru, aflat 
deasupra lui. Yasmine se oțelește și încearcă să alunge durerea 
de la picior prin puterea voinţei. Nu este vreme pentru așa ceva. 

David a cheltuit toţi banii pe care ea încercase să-i strângă. 
Numai contactele lui Brett și abilitatea ei de a se descurca o pot 
motiva să ia avionul spre Stockholm. l-a trimis lui Brett celelalte 
trei poze pe care mama sa i le-a atașat în e-mail. Trei imagini 
care arată că se petrece ceva în Bergort. Este de ajuns pentru a 
merita să fie făcută călătoria, este o șansă de a îndrepta 
lucrurile. 


VP -25 


Capitolul 5 


Bergort 
Primăvara anului 2007 


Este primăvară, un miracol, imposibil de crezut, iar gecile pe 
care le-am furat dintr-un magazin cu articole sportive aflat în 
centru orașului, în noiembrie, se topesc pe noi, dezvăluindu-ne 
braţele albe, sfrijite, ochii noștri încă reflectând iarna petrecută 
jucând Halo: Combat Evolved și FIFA. N-avem referinţe în afara 
ecranelor TV. Cu un soare slab bătându-ne în faţă, stăm pe 
băncile rupte, acoperite cu graffiti de pe terenul de joacă și 
începem să ne amintim, începem să inventăm o altă viaţă. 

— Am putea să facem ceva la grătar, /en! Să cumpărăm niște 
cârnaţi buni! 

— Când vom putea înota din nou? În mai, bănuiesc. 

— Ey, să beau ceva rece la soare e suficient pentru mine. 

Dar încă nu e vară. Tremurăm, însă refuzăm să ne punem 
gecile pe noi. Batem mingea până la Camp Nou, cu încheieturile 
înţepenite, încă scoțând aburi pe gură când respirăm. 

Când ajungem pe terenul acoperit cu iarbă artificială, vedem 
că în colţuri încă mai sunt grămezi de zăpadă murdară. Îi 
alungăm pe copiii care lovesc cu piciorul o minge din plastic, 
apoi ne împărţim în echipe de câte trei. jucăm în forță, izbind 
mingea atât de tare, încât zornăitul gardului din sârmă din jurul 
terenului se propagă ca un tunet prin beton, făcându-l să 
vibreze. Suntem Lois, Fox și cu mine împotriva lui Mehdi, Bounty 
și Farsad, ceea ce nu este corect, desigur, pentru că Bounty are 
90 de kilograme, iar Mehdi e și el gras și respiraţia îi șuieră din 
cauza astmului, dar nu-mi pasă, vreau doar să câștig, să simt 
vântul pe spate și primăvara pe chip, vara fiind atât de aproape, 
încât o poţi atinge. lar astăzi, pot alerga la nesfârșit. Să lovesc 
cu călcâiul și din foarfecă. Sunt Thierry și Eto'o sunt Zlatan. lar 
când pun mingea în colţul terenului, simt lumea întreagă în 
piept. Și când îmi ridic brațele și alerg în jurul terenului cu 
nenorocita asta de iarbă artificială, aud mulţimea ovaţionând în 


VP - 26 


jur, simt cum îmi cresc brațele, cum mi se desfac aripile, cum 
corpul îmi devine tot mai ușor, până când încep să mă înalt și să 
plutesc deasupra ierbii artificiale, a astmului lui Mehdi, mult 
deasupra betonului. 

Aceste zile ale începutului de primăvară nu se sfârșesc 
niciodată, nici chiar după apusul soarelui, nici după ce 
temperatura scade și nici chiar când parcă este iarnă din nou. 
Nici atunci nu se termină, însă când se lasă întunericul ne 
punem gecile. Este o retragere, nu o capitulare. Stăm pe băncile 
de pe terenul de joacă și fumăm, și bem Cola, și avem visuri noi, 
măreţe, sinuoase, în timp ce transpiraţia din timpul jocului ni se 
usucă pe piele. 

— La naaaiba, Ana Maria, o cunoști? Pe sora cea mică alui 
Jorge? Aia cu țâțe grozave? 

— Wallah*, omule, jur că-i mai tare decât Rihanna. 

— Ar trebui să ne gândim cum să facem rost de niște bani ca 
să ne ducem la Barcelona, yao. Să mergem să vedem un meci. 
N-are Jorge un unchi acolo? 

— Vreau să mă duc în Australia, /en. E cool acolo, cu canguri 
și toate alea. 

— În Australia? lisuse, ce bati? nenorocit ești, Bounty. 
Canguri? Ha, ha, ha, ha, ha! 

— Canguri! 

Râdem de Bounty până când ajungem pe nisipul tare, încă 
îngheţat, până când abia mai putem respira, până când plămânii 
lui Mehdi aproape cedează din pricina astmului, până când 
Bounty aproape că începe să plângă, iar în cele din urmă, 
renunţă și pleacă. 

Noi rămânem până când râsetele se sting plutind peste 
acoperișuri și ne lasă în tăcere și agitaţi, în vreme ce lumina din 
jurul nostru se transformă dintr-un gri limpede și palid într-un 
albastru întunecat. Seara nu este primăvară, ci ger, iar stelele 
încă sunt stele de iarnă, vizibile clar și distinct pe fundalul 
albastru. Întorc capul și închid ochii. Poate din cauza luminii sau 
a primăverii care vine, însă o anxietate bruscă mă năpădește ca 
un val, iar eu icnesc abia reușind să respir. Inima îmi bubuie atât 
de tare, încât mă întind pe solul nisipos. 


? Jur (în Ib. arabă, în orig.). (n.tr.). 
19 Poponar (în argoul jamaican, în orig.). (n.red.). 
VP - 27 


Nu este ceva despre care să vorbești cu fraţii tăi dacă nu vrei 
să ajungi ca Bounty. Gâfâi și inspir una după alta câte o gură de 
aer rece ca gheaţa, simt nisipul îngheţat pe buze, mă silesc să 
mă calmez, îmi forţez inima să înceteze a bubui. 

— Ey, Fadi? Ce naiba faci? 

Imi forțez ochii să se închidă, forțez acea senzaţie să coboare 
în stomac, mă forţez să mă ridic în picioare. 

— Nimic, poponarule, spun eu. Haide să mergem! 

e 

Așa că plecăm. Urcăm pe pasarela care traversează șinele, 
îngheţăm fiindcă avem doar tricourile pe sub gecile de iarnă, 
deși primăvara încă ne furnică pielea. Stăm pe podul aflat 
deasupra șinelor de tren, cu spinările sprijinite de gard. Scuipăm 
și fumăm, și privim trenurile care trec șuierând pe sub noi - 
lumină albă și înaintare hotărâtă într-o direcţie. 

Batem palma cu Adde, care sosește dinspre zona de case 
identice, purtând o canadiană Canada Goose și având în mână o 
geantă zornăitoare. 

— Ce frigul naibii! rostește el. Parcă venise primăvara. 

Incuviințăm din cap. Mă gândesc la tine când îl privesc. Nu te- 
am mai văzut de-o săptămână, nici măcar umbra nu ţi-am 
văzut-o. Vreau să-l întreb dacă nu te-a văzut la studio, dar îmi 
înghit cuvintele. În schimb, pun mâna pe gulerul de blană al 
enormei lui canadiene. 

— Fruuumos! spun eu. Arăţi ca Diddy!! în haina asta. 

El ridică din umeri, iar geanta scoate un clinchet. 

— Ai băutură? cârâie Mehdi. Dă-ne și nouă! 

— Las-o baltă, zice el. E o petrecere la Red. Așteptaţi câţiva 
ani și poate că veţi fi invitaţi și voi, ţâncilor. 

Râde și pornește mai departe pe pasarelă. 

— Eşti un zgârcit nenorocit! strigă Mehdi în urma lui. 

Adde nici măcar nu întoarce capul, doar ne arată degetul 
mijlociu și continuă să se îndepărteze. 

Așa că plecăm și noi, coborâm pe asfaltul crăpat, traversăm 
peste iarba galbenă îngheţată, trecem pe sub felinarele sparte. 
Insemnăm clădirile și tablourile electrice cu emblemele noastre 
ieftine. Boing. Litera o este o stea. Cuvântul nu înseamnă nimic, 
nici măcar nu știm de unde provine, însă îl împrăștiem prin tot 


11 Numele de scenă al lui Sean John Combs (4 noiembrie 1969), un rapper american, 
producător, director executiv, designer și actor. (n.tr.). 


VP - 28 


Bergortul. Am grijă să mă uit doar la asfaltul negru sau la 
clădirile de un cenușiu întunecat, deoarece, dacă privirea îmi 
alunecă spre pustiul albastru-închis de deasupra, nu știu ce s-ar 
întâmpla. 

Ceva trebuie să se întâmple. Nu se poate să rămână așa - 
nesfârșit și tăcut, și pustiu, și sărac. Așadar, îi las pe ceilalți pe 
terenul de joacă, singuri cu fumatul și cu glumele lor prostești. 
Îmi deschei geaca și-mi trag blugii și mai jos pe șolduri. 

— Mă duc să verific ceva, îi anunţ eu. 

— Ce anume, bre? întreabă ei. 

— Nimic, mă întorc repede. 

Traversez piaţa, trec pe lângă localul cu kebab unde 
finlandezii beau până crapă, apoi pe lângă magazinul sirianului 
și pe lângă lumina galbenă a staţiei de metrou, pe urmă pe 
lângă blocuri și mă îndrept spre casele ale căror fațade abia se 
văd în spatele antenelor de satelit care le acoperă ca iedera, 
nostalgice găuri de vierme către alte vremuri, alt context, altă 
realitate, la fel de falsă și de statică precum un basm. 

Nu contează că am uitat unde anume locuiește Red, pentru 
că-i aud pe rapperii Ghostface și Trife prin ușa deschisă a unui 
balcon de la parter, îi aud pe toţi cei de la petrecere repetând 
versurile cântecului Be Easy. Şi te văd lângă balustradă, purtând 
o cămașă din flanel în carouri verzi, un maiou pe dedesubt, 
blugi, dar nu mulaţi ca ai celorlalte fete, ci largi și lăsaţi că ai 
unui tip. Părul îl ai drept, iar faţa îţi este luminată slab de o 
brichetă pe care o foloseşti pentru a-ți aprinde un joint. Mă 
apropii cu grijă de balustrada balconului, fiindcă nu vreau să fiu 
văzut de toţi cei de la petrecere, și-mi dreg glasul. 

— Shoo, Yazz, rostesc eu încet. 

Însă tu nu mă auzi. Vorbești cu Blackeye, Igge și Ignacio, apoi 
tragi cu putere din ţigară și lași fumul să iasă, să plutească în 
afara balconului, spre felinarul de pe stradă. Mă aflu chiar sub 
cotul tău, în întuneric. Be Easy se domolește puţin și-ţi aud râsul 
câteva clipe, pe urmă bubuie din nou. Deschid iarăși gura, întind 
mâna ca să te ating, ca să-ţi dau de veste că sunt aici. Dar îţi 
retragi braţul, mai tragi o dată din joint, după aceea i-l dai lui 
lgge înainte de a pleca din balcon și intri în apartament, 
întorcându-te la petrecere, la ceea ce este, în general, viaţa ta. 

Rămân nemișcat câteva secunde, neștiind ce să fac și de ce 
mă aflu aici, de fapt. Aud o ușă deschizându-se în spatele meu: 


VP - 29 


Adde iese împleticindu-se, cu pupilele dilatate și cu fața 
schimonosită și verde. Se apleacă spre tufele rare și varsă toată 
berea din geanta pe care o cărase cu două ore în urmă. După ce 
termină, se răsucește cu un zâmbet vag pe buze. Işi șterge gura 
cu dosul palmei, bolborosind ceva și legănându-se. 

— Ce dracu' cauţi aici, /en. 

Ridic din umeri. 

— Nimic. 

— Atunci, pleacă de-aici, abri. N-ai ce căuta aici, nu? 

Len? Abri? Nici măcar nu-i de-aici. Locuiește în zona de case 
identice, e un suedi. Să-l ia naiba! Totuși nu spun nimic, doar mă 
uit la el, îmi închei geaca și plec. 

e 

Amicii mei încă sunt în parc, privesc ceva pe ecranul 
telefonului lui Mehdi. 

— Oh, ia uitaţi-vă cine-i aici! 

Jorge se ridică. 

— Haideţi să mergem la Bounty și să jucăm FIFA. E ger afară. 
Clatin din cap în semn că nu și simt senzaţia de pustietate 
amplificându-se în mine. 

— Räv? rostesc eu. Ai un furtun pentru benzină? 

Räven încuviințează și zâmbește. 

— Am de toate, bre. Ştii asta. 

— Bine, du-te și adu-l. Și un levier. 

Lui Răven îi ia puţin să meargă acasă și să găsească ce ne 
trebuie. Peste nici cinci minute, se întoarce cu faţa roșie, cu 
ochii îngustaţi, gata pentru orice. 

— Ce facem, frate? 

— Cât de mult îl urâţi pe sirian? întreb eu. Cât de mult urâţi 
boarfele lui jalnice și nenorocitul lui de magazin ieftin? 

Ei încuviinţează și-mi dau seama că răspunsul e afirmativ. Cu 
toții am fost prinși furând de la el, toți i-am simţit mâinile de 
fermier pe urechi, toți am avut de-a face cu poliţia. 

— A venit vremea să-i dăm o lecţie, ey? A sosit timpul să-l 
educăm. 

Mă privesc cu alţi ochi acum - jocul F/FA este dat uitării, la fel 
și frigul. Asta-i mai interesant. 

— L-aţi văzut în noul lui Audi? întreb eu. Cică nou. Ha! Are 100 
de ani, însă pentru el e nou. L-aţi văzut în el? Mândru ca un 


VP - 30 


COCOȘ, ca și cum ar crede că-i ceva de capul lui, poponar 
nenorocit! 

— Așa-i, confirmă Mehdi. Zău că a venit vremea să i-o tragem. 

Așa că ne pregătim, băgăm furtunul și levierul sub geci, ne 
punem glugile pe cap și simţim sângele gonindu-ne vertiginos și 
cu putere prin vene pentru prima dată după Camp Nou. Facem 
câteva tururi prin parcare până găsim Audiul. Este un break care 
probabil că are zece ani vechime, verde, murdar, o mizerie. Mai 
întâi, trecem pe lângă el prefăcându-ne că nu l-am văzut. Mai 
facem două tururi pentru a ne asigura că nu este nimeni în 
parcare. Nu vorbim, ci doar ne prelingem tăcuţi pe asfalt, ca 
niște călugări Shaolin, sau ca membrii hip-hop ai clanului Wu- 
Tang, de parcă am fi niște gangsteri. Apoi întreb din întuneric: 

— Cât timp va dura, Räv? 

El ridică din umeri. 

— Zece secunde bușonul, două minute ușile. Nu mai mult. 

— Și pe urmă? 

— A, este floare la ureche, doar câteva minute. Liniștește-te, 
bre. Știu ce am de făcut. 

Așa că ne uităm unii la alţii fără a ne ascunde zâmbetele și 
faptul că am așteptat atât de mult asta - venirea primăverii, 
viaţa de gangsteri. Ne strecurăm prin lumina galbenă a parcării, 
apropiindu-ne fără zgomot de Audi, ochii noștri nevăzând 
altceva decât răzbunare și haos. 

lar Räven este un geniu, doar își încordează picioarele și 
desprinde bușonul de la rezervorul de benzină, care sare cu un 
pocnet, apoi tragem benzină în două sticle de Cola. Un litru ar 
trebui să ajungă. Dăm din cap unul spre celălalt și Räven lovește 
parbrizul cu levierul. O dată. Bum! Nimic. Ochii lui se 
îngustează, dar Mehdi îi ia levierul fără să spună nimic. Își pune 
toată greutatea în lovitura destinată să devină legendară, 
despre care vom vorbi toată vara, și parbrizul explodează în mii 
de cristale micuţe. Înainte ca ele să aterizeze pe asfalt, Räven 
este în habitaclul mașinii, golind sticlele pe banchetă și 
deschizând ușile pentru a se crea un curent puternic înăuntru. 
Apoi iese și se uită la noi. Îmi întinde o cutie cu chibrituri. 

— A fost ideea ta, frate. E drept ca tu să dai foc acestui gunoi. 

lau chibriturile, mă uit în ochii lui, pe urmă în ochii lui Mehdi și 
ai lui Jorge. Roșii la faţă și entuziasmați, ei încuviinţează din cap. 
Și o fac. Aprind trei chibrituri odată și le ţin preţ de o secundă în 


VP - 31 


față. După aceea le las să cadă în mașină, privesc fumul 
transformându-se în flăcări albastre și roșii pe banchetă, pe 
urmă ne răsucim cu toţii pe călcâie și fugim din parcare în timp 
ce focul se intensifică în spatele nostru. Suntem deja în piaţă 
când rezervorul explodează. 


VP - 32 


Capitolul 6 


Manhattan, New York 
Sâmbătă, 15 august 2015 


— Pari obosită, spune Brett în timp ce Yasmine se cufundă în 
scaunul moale și tapiţat cu piele gălbuie de lângă el. 

Tocmai se trezise când a sunat Yasmine, cu o jumătate de oră 
în urmă, dar nu ţi-ai fi dat seama de asta văzându-l în costumul 
făcut la comandă, în cămașa albă având descheiat un nasture 
mai mult, cu pantofii italienești și părul negru ondulat și aranjat. 

Yasmine coboară parasolarul din faţa ei și aruncă o privire 
rapidă în mica oglindă. Tâmpla stângă îi este umflată și a 
căpătat o nuanţă roșiatică-vineție. Işi trece degetele peste 
umflătură și o simte zvâcnind puţin. 

— Am avut câteva zile lungi, rostește ea. 

Ridică parasolarul la loc, se sprijină de spătar și închide ochii. 

e 

Până să-l cunoască pe Brett la vernisajul unuia dintre prietenii 
lui David, în Williamsburg, cu un an în urmă, nu mai întâlnise pe 
cineva asemenea lui. Desigur, văzuse pozele unora ca el, văzuse 
și în Suedia, aplecaţi peste farfurii cu fructe de mare și pahare 
cu vin roze încălzindu-se la soare pe terasele restaurantelor din 
Stockholm. Se aflau acolo când trecea prin piaţa Stureplan în 
drum spre McDonald's, împreună cu prietenii ei adolescenți. 
Ședeau la mese îmbrăcaţi în costume scumpe, urmând să se 
întoarcă în elegantele lor apartamente din secolul al XIX-lea, un 
gen de oameni care trăiau o viață izolată în scumpul cartier din 
centrul Stockholmului. Aveau casele luxoase și educaţia care să- 
i menţină în siguranţă, să-i ferească de haosul pe care ea îl trăia 
în fiecare zi. 

Așa era și Brett, ba chiar mai mult de-atât. El este visul 
american, mai mult decât visul american. Este Harvard și 
picioare fără șosete în mocasini, și o casă în Hamptons. Este cel 
care lucrează 48 de ore pe săptămână la birou și-și petrece 
sărbătorile de Crăciun în Caraibe. Dar în același timp există o 


VP - 33 


disonanţă la el, ceva rebel și ironic care răzbate dincolo de 
exteriorul perfect lustruit. Ceva care se manifestă sub forma 
unei glume neașteptate sau a unei expresii deprimate la o 
întâlnire cu un client dificil. 

Acum, se chinuiește să scoată SUV-ul cu spatele dintre 
pompele de combustibil și aruncă o rapidă privire piezișă spre 
Yasmine. 

— Pare mai mult decât niște zile lungi, spune el. 

Yasmine se preface că nu-l aude, ţinându-și în continuare 
ochii închiși. Brett este agent în industria publicitară. Găsește 
ceea ce el numește talente - tineri creativi, cu competențe 
speciale - și le vinde diverselor agenţii de publicitate și clienților 
care au nevoie de acele abilităţi pentru proiectele lor. Inainte să- 
| cunoască pe Brett, Yasmine nu știa că exista o astfel de 
meserie. Nu cunoștea nimic despre industria publicităţii. O 
amuzase când, după câteva pahare cu Chardonnay băute în 
mica galerie de pe Roebling Street, primăvara trecută, Brett 
începuse să se laude cu slujba și cu relaţiile lui. Yasmine 
presupusese că se dădea la ea și fusese nevoită să facă mari 
eforturi pentru ca spectacolul lui neîndemânatic să nu-i atragă 
atenţia lui David, care se uita la ei din cealaltă parte a galeriei. 

Câteva zile mai târziu, când Brett chiar luase legătura cu ea și 
se oferise să-i aranjeze o întâlnire cu cei de la ceea ce el numea 
„unitatea stradală de contrainformaţii” a unei uriașe companii 
de băuturi energizante, ea fusese surprinsă. Și fusese și mai 
surprinsă când cei de acolo doriseră s-o întâlnească în aceeași 
săptămână, la așa-numitul lor „club” aflat într-o zonă din Bronx 
care urma să fie renovată. Incă nu apăruseră baruri unde să se 
servească vin și mâncare și nici magazine cu produse organice, 
ci doar câţiva indicatori timpurii - logoul Stumptown Coffee în 
vitrina unei cafenele și bărboși în false haine tipice clasei 
muncitoare șezând la mesele aflate dincolo de geamul prăfuit. ÎI 
întrebase pe Brett dacă venea și el la întâlnire, însă în ochii lui 
apăruse o expresie stânjenită și-și trecuse nervos mâna prin 
păr. 

— Este în Bronx, fusese singura lui explicaţie, după care se 
oferise s-o conducă până la cea mai apropiată staţie de metrou. 

„Clubul” își avea sediul într-un spaţiu comercial vechi, cu 
geamuri mari, care dădeau spre un trotuar pietros, aflat chiar 
lângă un local numit în mod ironic Energy. Unitatea de 


VP - 34 


contrainformaţii era formată din cinci puști de peste 20 de ani, 
care păreau să reprezinte o serie de grupuri etnice și subculturi. 

După ce vorbiseră o vreme despre Banksy”? și Shepard 
Fairey”, și „capitalul stradal” al acestora, Yasmine îi prezentase 
sumar pe câţiva artiști stradali pe care îi considera interesanti la 
vremea aceea. Obţinuse slujba după zece minute. Săptămâna 
următoare, luase pentru prima dată un avion spre Tokyo. Plătise 
o cameră de hotel, cumpărase câteva aparate foto digitale pe 
care habar n-avea cum să le folosească, misiunea ei fiind să-l 
găsească pe „următorul Banksy”. 

Așa că rătăcise ca o umbră pe străzi necunoscute, într-o ţară 
în care se simţea ca pe o altă planetă, cu limba și alfabetul de 
neînțeles. Tot ce avea erau aparatele foto și câteva numere de 
telefon ale unor oameni din publicitate cu care tipii cu băuturile 
energizante se părea că erau prieteni. Japonezii fuseseră 
amabili, o duseseră prin baruri și la petreceri, îi arătaseră cele 
mai bune magazine de tăieţei și cele mai grozave malluri, care 
arătau ca niște luminoase lumi autonome. Dar i se păruse că 
erau la fel de neștiutori ca și ea în legătură cu modul în care și- 
ar fi putut îndeplini misiunea. Îi arătaseră graffiti și manga! pe 
ziduri din cartiere precum Shimokitazawa și Koenji, care 
semănau cu niște versiuni strălucitoare și dens populate ale 
cartierelor Hornstull sau Williamsburg!f. lar ea fotografiase cu 
grijă totul, însă totul i se păruse plat și gol, lipsit de expresie, 
artă globală produsă în serie pentru directorii artistici, nimic ce 
nu puteai găsi în oricare alt oraș. Nimic care să merite 
străbaterea unei jumătăţi de lume pentru a descoperi ceva nou. 

Renunţase, se hotărâse să dea dracului treaba pentru care 
venise, gândindu-se că măcar se alesese cu o excursie la Tokyo, 
că reușise să evadeze o vreme, ceea ce era ceva. 

e 

Dar în ultima seară, la o petrecere dată în ceea ce părea a fi 

un cămin studenţesc, ajunsese lângă o fată micuță, pe nume 


12 Pseudonimul unui artist în graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez. 
(n.tr.). 

13 Frank Shepard Fairey (15 februarie 1970) este un artist stradal contemporan, 
grafician, activist, ilustrator și fondator al OBEY Clothing, cu inspiraţii din 
skateboarding. (n.tr.). 


14 Benzi desenate (în limba japoneză, în orig.). (n.red.). 
15 Cartier din Stockholm. (n.tr.). 
16 Cartier din Brooklyn, New York. (n.tr.). 


VP - 35 


Misaki, care părea a avea vreo 20 de ani. Yasmine, practic, era 
în drum spre aeroport, însă avusese câteva ore de pierdut și tipii 
din publicitate, din dorinţa de a-i arăta totul, insistaseră. 

Misaki era tăcută și serioasă, și avea ceva care o atrăsese pe 
Yasmine. Fusese plăcut să stea în tăcere una lângă alta, 
ascunzându-se de ceilalți în acea seară. Dar după o vreme, 
Misaki se întorsese spre Yasmine și, într-o engleză timidă și pe 
un ton conciliant, spusese că auzise că era curator și o întrebase 
dacă îi putea arăta „arta arhitecturală” realizată de ea. Yasmine 
râsese, fiindcă habar nu avea ce însemna cuvântul „curator”, 
însă acceptase bucuroasă să-i vadă arta. Misaki scosese un 
laptop parcă de nicăieri, iar curând, ședeau una lângă alta pe o 
canapea maronie aflată în ceea ce părea a fi un balcon închis 
care dădea spre o alee întunecată. 

Misaki îi arătase pe laptop scanările unor schițe de mână ale 
unor cuburi atașate unul de altul pentru a crea diverse siluete 
robotice angulare, siluete care păreau să facă tot felul de 
exerciţii. Unele stăteau pe vine și aveau brațele întinse, parcă 
făcând gimnastică sau yoga, altele stăteau în genunchi și aveau 
braţele desfăcute larg, parcă rugându-se. Câteva stăteau într-un 
picior. Probabil că erau vreo zece personaje în total. 

Yasmine nu știuse ce să spună. Erau extrem de bine făcute, 
gândite ireproșabil și arătau deosebit. Dar, în același timp, erau 
simple, precum desenele unui copil talentat și cu o formă ușoară 
de autism. Zâmbise încurajator - cel puţin asta spera - și 
dăduse aprobator din cap. Misaki arătase spre desene și se 
aplecase spre ea. 

— Arhitect, zisese ea. Sunt durabile. Containere. 

lar printre cuvintele englezești stâlcite de Misaki apăruse 
încet imaginea a ce crease ea: desene și calcule de rezistență 
ale siluetelor care puteau fi construite din containere de marfă. 
Sculpturi monumentale, de sute de metri înălțime. Fusese prima 
dată în acea călătorie când Yasmine simţise că descoperise ceva 
cu adevărat interesant, așa că, înainte de a porni spre aeroport, 
o rugase pe Misaki să-i trimită schițele prin e-mail. 

În New York, gașca de la compania de băuturi energizante se 
îndrăgostise de schițele lui Misaki. 

— Exact asta căutam! exclamase un bărbos, poate Rainbow, 
și o îmbrăţișase pe Yasmine. E ceva atât de proaspăt! 


VP - 36 


Brett o numise „curatoare rebelă” - ba chiar trecuse asta pe 
cărţile de vizită, pe care Yasmine, jenată de prostescul titlu, 
refuza întotdeauna să le dea oamenilor. lar după Tokyo, 
Yasmine intrase în echipa lui Brett compusă din tineri la curent 
cu ultima modă în orice domeniu, care veniseră la New York din 
toată lumea, din o mie de motive. Brett îi găsise de lucru și 
pentru alte companii, cu alţi puști în camuflaj care voiau ceva 
„proaspăt” și cu oameni la costume din Midtown care doreau să 
înțeleagă „strada”. Și datorită lui Brett, fusese trimisă în toată 
lumea. La Ljubljana, la Detroit și din nou la Tokyo. Mereu pentru 
companii diferite, mereu cu misiuni obscure. 

Uneori, găsea ceva cu adevărat interesant, cum fusese cu 
Misaki, iar alteori, absolut nimic. Însă în ultimele șase luni, 
începuse să creadă că avea fler pentru găsirea de proiecte noi, 
neașteptate. Și misiunile apăreau întruna, și banii continuau să 
vină - numai că David îi toca rapid. Oricum, misiunile îi dădeau 
ocazia să stea la New York, în exil, și să dispară când David 
exagera cu petrecerile. 

e 

lar acum, aici, în această maşină grotescă a lui Brett, speră că 
reputația ei este suficient de bună pentru a mai căpăta o şansă. 
O ocazie în plus de a evada. Sau poate șansa de a fugi de ceea 
ce devenise și a redeveni ce fusese. 

Când deschide ochii, vede că Brett se uită iarăși la umflătura 
de lângă ochiul ei. 

— Nu-i nimic, spune ea anticipându-i întrebarea. Nimic despre 
care să vreau să vorbesc. 

Își scoate telefonul și se preface că verifică mesajele, de altfel 
inexistente. Cu coada ochiului, îl vede cum dă din cap, poate 
ușurat că nu trebuie s-o mai întrebe nimic despre ochi. Işi 
menţine privirea aţintită asupra traficului de pe Lafayette. 

— Crezi că ești gata de treabă? întreabă el în cele din urmă. 
Nu te supăra, dar pari cam răvâășită. 

— Dacă sunt gata de treabă? Nici macar nu știu cu cine ne 
întâlnim. 

— Ţi-ai dorit un drum plătit până acasă, zice el ridicând o 
sprânceană. Ne întâlnim cu cei de la Shrewd & Daughter, una 
dintre cele mai prestigioase agenţii de PR din lume. Adică a fost 
ideea ta, nu? Tu m-ai sunat și m-ai rugat să găsesc un client 
pentru un proiect de-al tău. Ce părere ai? Că agenţiile sunt 


VP - 37 


dispuse să cheltuiască bani cu tine pentru că, în urmă cu șase 
luni, ai găsit o artistă japoneză care lucrează cu containere? 

Clar enervat, o privește pieziș pe Yasmine. 

— Nu ești singura care se ocupă cu asta și, serios, reputaţia ta 
nu este chiar atât de solidă. Desigur, toată lumea a auzit de 
doamna cu containere, ceea ce-ţi oferă un atu, iar ăsta-i 
singurul motiv pentru care ei se întâlnesc cu tine. Insă când vei 
ajunge acolo, ar fi cazul să le oferi dracului ceva. Te rog, spune- 
mi că ai pregătit ceva. Că nu-mi irosesc degeaba dimineaţa de 
sâmbătă. 

Yasmine simte presiunea  intensificându-se înăuntrul ei, 
durerea ochiului rănit, zvâcnetul din talpă. Ea asta crezuse. Că 
era suficient să spună că avea ceva interesant în Stockholm, 
poze cu ceva interesant, iar Brett urma să găsească pe cineva 
care să-i plătească drumul. Nu crezuse că va trebui să arate 
ceva în afară de cele trei fotografii din e-mailul mamei sale. Nu 
se poate gândi decât la Fadi. La faptul că este mort și că în 
acest moment e posibil să nu fie. Nu se poate gândi decât la 
șansa de a îndrepta lucrurile. 

e 

Un soi de disperare pune stăpânire pe ea. Trebuie să se 
opună impulsului de a deschide portiera și a se arunca pe 
Lafayette Street, să reziste dorinței copleșitoare de a fugi cât 
mai repede și mai departe. Fiindcă știe că nu-i va folosi la nimic, 
că lucrurile de care poţi scăpa sunt întotdeauna zdrobite de 
greutatea celor de care nu poţi scăpa. 

În schimb, închide iarăși ochii, respiră calm, apoi se uită la 
clădirile din Soho și-și șterge cât de discret poate ceva ce ar 
putea fi o lacrimă. 

— Ai văzut pozele pe care ţi le-am trimis? întreabă ea făcând 
tot posibilul ca vocea ei să pară neutră și încrezătoare. E ceva în 
ele. De ce faci asta dacă nu crezi la fel? 

Brett suspină și se așază mai bine în scaun. 

— Bună întrebare. 


VP - 38 


Capitolul 7 


Bergort 
larna anului 2011 


În cele din urmă, mă trezesc, așa că probabil am dormit. 
Camera este mai cenușie, mai albă, nu se mai vede negrul, 
întunericul și nici galbenul luminii felinarelor de pe stradă, ceea 
ce înseamnă că e dimineaţă. Așternutul este foarte răvășit și 
pentru o clipă mă gândesc că ziua de ieri încă nu s-a întâmplat, 
că poate e doar un plan nerealizat și îndepărtat. Dar, când ridic 
salteaua subţire, văd caseta metalică de la studio în spațiul 
dintre arcuri. In partea cealaltă a camerei, ușa dulapului din 
care ai luat desenele încă este întredeschisă. Totul s-a 
întâmplat. Totul! 

Intind mâna și iau telefonul, încerc să te sun, însă nu mai am 
destui bani pe cartela preplătită. Scriu un mesaj - Unde est? - și 
încerc să-l trimit, dar nu pleacă. Nici pentru asta nu mai sunt 
suficienți bani. Las telefonul să cadă pe podea și mă sprijin de 
perete, remușcarea și neliniștea sfâșiindu-mă. Mă lovesc cu 
pumnii în frunte, întâi fără convingere, apoi tot mai tare, până 
mi se face teamă că o să-mi sparg arcadele, așa că mă opresc, 
mă fac covrig pe pat și spun șoptit: 

— Nu, nu, nu! 

e 

Cândva după ora 10 mă furișez din apartament. Este tăcut și 
gol, probabil că sunt la vreuna dintre slujbele lor, câștigând bani 
pe care n-o să-i vedem niciodată, deoarece sunt trimiși rudelor 
de-acasă sau fiindcă sunt puși deoparte, întotdeauna pentru 
trecut sau pentru viitor, niciodată pentru acum și aici. Deschid 
laptopul și încerc din nou: 


Unde ești? Pot rezolva asta. 


Văd că fraţii mei sunt online, așa că le trimit un mesaj rapid, 
fără explicații. 


VP - 39 


Camp Nou. Acum. Trebuie să vorbim. 


Zece minute mai târziu, inspir aerul rece ca gheaţa în colţul 
terenului din plastic. Probabil că a nins din nou noaptea trecută, 
pentru că pe fiecare za a gardului de sârmă din jurul terenului 
există un strat subţire și pufos de zăpadă. Un teren de zăpadă 
înconjurat de un gard din zăpadă. Le ia o jumătate de oră să 
apară, cu obrajii roșii și râzând. 

— Shoo, Fadi, ce se petrece, frate? 

— La naiba, /en, ar fi trebuit să te duci la școală. Planul, frate, 
ai uitat de plan? 

Se bat pe spate unul pe altul, fericiți și lipsiţi de griji. Mă uit 
peste umerii lor. Sar pe loc, mă rotesc și-mi fac griji. 

— Ascultaţi. Totul s-a dus dracului, bine? Wallah, e de rău! 

Aprind o ţigară și le zic despre cod, că cei de la studio își vor 
da seama că a fost folosit codul lui Yazz pentru a-l jefui. Însă 
fraţii doar râd, uitându-se unul la altul de parcă aș fi un idiot. 

— Deci, ea o să fie învinovăţită? întreabă Bounty. Și ce mare 
scofală, frate? Nu voia oricum să plece? N-au decât s-o 
considere vinovată. 

Ceilalţi încuviinţează din cap. Pur și simplu, ei nu pricep. 
Fumez în continuare - expir un nor zimţat și cenușiu, care se 
ridică deasupra betonului zimţat și cenușiu, către cerul zimţțat și 
cenușiu. 

— La dracu'! rostesc eu. Nu-i vorba de ea, bine? 

Mă uit la Jorge încercând să-i întâlnesc privirea, nu mai dau 
doi bani pe ceilalţi, nu mai dau doi bani pe Bounty, pentru că-i 
un retardat nenorocit. Nu-mi pasă de Räven, fiindcă deja e 
infractor, întotdeauna a fost, și oricum nu-i pasă de asta, deja s- 
a răsucit pe călcâie și începe să-și butoneze telefonul. Nu mă 
interesează Mehdi, întrucât este gras și astmatic. Mă uit doar la 
Jorge, fiindcă el este întotdeauna ultimul dispus să participe la 
prostiile noastre, e întotdeauna sceptic, este întotdeauna cu o 
jumătate de pas în urma noastră, e întotdeauna cu un gând în 
fața noastră. Însă el doar ridică nepăsător din umeri. 

— Ce pot să spun, frate? Ce-i făcut e bun făcut. lar sora ta o 
să plece, nu? Așa că relaxează-te, yao. Stai la fereală. 


VP - 40 


Țigara s-a terminat, dar mai trag un fum, ceea ce face să se 
aprindă și filtrul, apoi o arunc în zăpadă. Mă uit din nou la Jorge, 
însă deja râde de ceva ce a spus Mehdi. 

— Ei bine, atunci la dracu’ cu asta, conchid eu. 

Oricum nu-mi pasă. Nu dau doi bani pe tâmpenia lor de 
analiză a riscului. Și nu despre asta este vorba. Nu mă 
interesează dacă ţine. Tot ce mă interesează e că ai plecat 
pentru totdeauna. Ai planat deasupra mea atât de mult, iar 
acum ai părăsit atmosfera asta. Umbra ta va cădea altundeva. 
Dar asta nu-i ceva ce să împărtășești cu fraţii. Este genul de 
lucru pe care nu-l împărtășești cu nimeni. 

e 

A început să ningă înainte să plec de la Camp Nou spre casă. 
Trec pe lângă terenul de joacă, pustiu și inutil, fără leagăne și 
copii, cu bănci ascunse sub omăt. Deşi estompate de zăpadă, 
vocile fraților încă sunt audibile în timp ce se îndreaptă în 
direcție opusă, pe lângă case, către școală. Astăzi, nu suport să- 
mi petrec după-amiaza acolo. Nu pot lăsa ziua să treacă fără să 
fac nimic. 

Între clădiri este pustiu, nu sunt nici măcar vagabonzi pe 
băncile din faţa magazinului cu băuturi, iar panourile publicitare 
- mereu pentru acelaşi nenorocit de pui de 79 de coroane - se 
leagănă și scârțâie în vânt. Este ca și cum numai eu aș fi aici, iar 
toţi ceilalţi au plecat, de parcă ar fi avut loc o evacuare de care 
nimeni nu mi-a zis. 

Fac un ocol ca să evit Piaţa Piratului, din cauza întâmplărilor 
de ieri, îmi este imposibil să trec pe-acolo. Îmi provoacă 
repulsie. Repulsie, compulsie, propulsie. Până la urmă, am ajuns 
să ne pricepem la asta, Yazz. Am învăţat cuvintele. Dar noi am 
fost cei care au greșit. Nu era suficient să imităm. Ei voiau mai 
mult. De la oameni ca noi, întotdeauna vor mai mult. 

Când vor sta, în sfârșit, în faţa mea, am să știu că s-a 
terminat, că totul s-a terminat. 

e 

Se întâmplă repede. Mă pomenesc pe spate în zăpadă, simt 
gust de oțel în gură, ceafa îmi zvâcnește, iar urechile îmi ţiuie 
din cauza căzăturii. Zăpada mi se strecoară pe sub gulerul gecii 
și fulgii îmi cad pe faţă. Până nu se apleacă spre mine, nici 
măcar nu știu cine sunt ei. 


VP - 41 


— lată-te, sharmuta! spune cineva, probabil rusul. lat-o pe 
mica târfă! 

Mă saltă în picioare, iar capul îmi este atât de greu din cauza 
căzăturii, încât am impresia că o să mi se rostogolească de pe 
umeri. Îi văd pe Mladic, rusul, și pe Blackeye. Cineva mă ţine din 
spate, dar nu știu cine. 

— El este? întreabă Mladic întorcându-se spre Blackeye. 

Blackeye încuviințează din cap și se uită în altă parte. Rusul 
mă lovește în stomac, scoțând tot aerul din mine, în ciuda gecii 
groase care mă protejează. Icnesc încercând să respir. Mă simt 
de parcă sunt gata să mor. Chiar voi muri? 

Lacrimi mi se preling pe obraz, cel aflat în spatele meu îmi dă 
drumul, iar eu cad cu faţa în jos în zăpada care-mi umple gura și 
nasul. Ei mă lovesc în stomac, eu mă rostogolesc într-o parte, 
însă, chiar și așa, cineva mă lovește întruna. Oricum, nu mă pot 
lovi cu toată forța, pentru că zăpada este prea adâncă. Şi când 
își dau seama de asta, cineva mă ridică în picioare. Mladic își 
apropie de mine chipul ciupit de vărsat, capul ras și ochii 
dementi. Mă scuipă în faţă. Simt saliva prelingându-mi-se de pe 
vârful nasului pe bărbie. 

— Cât de idiot poţi să fii, jigodie! rostește el. Ce fel de 
sharmuta poate fi atât de proastă încât să fure codul de acces al 
surorii sale? Și să fure de la Benzile Piratului? 

Se dă îndărăt, apoi îmi trage un pumn în tâmplă - un fulger 
luminos îmi explodează în cap și nu-mi doresc decât să cad din 
nou în zăpadă, însă cel care mă ţine nu vrea să-mi dea drumul. 
Gem, nu vreau să gem, nu vreau să implor îndurare. Totuși asta 
fac în vreme ce urina mi se prelinge pe picior, iar teama de 
moarte se amplifică. 

— Vă rog! spun eu. Vă rog, vă rog! 

— Ne rogi? râde rusul undeva lângă mine. Adună-te, jigodie! 

Apoi îmi dă un brânci și cad iarăși în zăpadă. Ei mă apucă de 
picioare și mă trag pe burtă de-a lungul cărării, spre șinele de 
tren, iar obrazul saltă și sângerează pe amestecul de zăpadă și 
pietriș. 

— Nu, nu, nu! ţip eu. 

Mă trag printr-o gaură ruginită din gard, apoi mă târăsc pe 
șine. Simt metalul rece și neted sub obraz. 

— Ce faceți? Vă rog, am totul. Veţi primi totul înapoi... 


VP - 42 


Ei mă lovesc cu picioarele în stomac și capul mi se izbește de 
șină. Rusul se apleacă spre mine, cu respirația mirosindu-i a 
tutun și acetonă. 

— O să mori aici, poponarule, îmi șuieră el la ureche. O să 
mori acum! 

lar eu plâng și ţip ca un nenorocit ce sunt. Îmi simt tot corpul 
tremurând, gata să explodeze, refuzând să funcţioneze. 

— Micii tăi prieteni poponari te-au ajutat, nu-i așa? întreabă 
Mladic. 

Vocea care răsună aproape de urechea mea pare rezonabilă, 
aproape înţelegătoare. 

Încuviinţez din cap și tremur. 

— Da! rostesc eu. Bounty, Räven, Mehdi, Jorge. 

Se uită unul la altul și rânjesc. 

— Nu numai că ești un fătălău, dar ești și un nenorocit de 
turnător, zice rusul. Ești dezgustător, sharmuta. 

Mă scuipă toţi, pe rând. 

— Vreau ca totul să fie adus înapoi la studio până după- 
amiază, poponarule! șuieră rusul. i 

Aud trenul huruind undeva în tunel, apropiindu-se de stație. li 
simt puterea motorului vibrând prin șine. 

— Sigur, șoptesc eu. A fost o greșeală. lertaţi-mă, iertaţi-mă, 
iertați-mă! 

Își îndreaptă trupurile și se scutură de zăpadă. Se 
îndepărtează fără a scoate vreun sunet. 

Simt vibraţiile intensificându-se în șină, aud sunetul trenului 
care accelerează. Simt urina rece și udă pe pantaloni. Totul s-a 
terminat. S-a terminat cu adevărat. Ar trebui să-mi las capul pe 
șină. Să se sfârșească odată. Ce ușurare ar fi, ce eliberare! 

Dar nici măcar asta nu reușesc să fac. N-am suficientă onoare 
pentru așa ceva. 


VP - 43 


Capitolul 8 


Manhattan, New York 
Sâmbătă, 15 august 2015 


Ușa liftului se deschide direct într-un spaţiu mare cu birouri, 
neașteptat de întunecat, în ciuda luminii strălucitoare care se 
revarsă prin geamurile ce dau spre Madison Square Park. Este 
ca și cum mocheta de un roșu-închis ar absorbi lumina 
reflectată de pereţii de un verde intens. 

Încăperea este mobilată cu birouri din lemn de cireș la fel de 
vechi, aranjate în șiruri drepte. Scaunele negre se potrivesc cu 
veiozele metalice negre, cele mai multe aprinse pentru a alunga 
întunecimea din interiorul lugubru. Dacă n-ar fi fost tinerii în 
blugi, chembrică și cașmir de culoarea muștarului, ai fi putut 
crede că este o agenţie guvernamentală englezească din anii 
'30. 

Yasmine se uită la Brett, însă privirea lui este deja îndreptată 
spre partea din spate a camerei. 

— Brett! răsună o voce stridentă din fundul încăperii. 

Brett întinde gâtul pentru a vedea mai bine peste birouri. 

— lată-te! rostește o femeie care se apropie printre șirurile de 
birouri. lar tu probabil că ești Yasmine. Eu sunt Geneviève. 

Ajunge în fața noastră și ne întinde mâna. Este scundă și 
zveltă, cu o coamă deasă, cenușie precum otelul, care lasă 
fruntea liberă. Părul lung și stufos e pieptănat peste capul 
drăguţ și în spatele urechilor de care atârnă niște cercei din aur 
cu safire. Poartă un caftan până la pământ, de culoarea verde a 
mușchiului, pe ale cărui mâneci și piept par a fi brodate plante și 
insecte cu un desen complicat. În jurul gâtului are o eșarfă de 
mătase stacojie legată neglijent. Câţi ani are? 60? 70? Este 
imposibil de precizat. Arată de parcă și trăit o viaţă extraordinar 
de interesantă, care devine și mai interesantă cu vârsta. 

— N-arată bine, spune ea și face un gest discret spre ochiul 
lui Yasmine. Dar putem rezolva. 

Se răsucește privind de-a lungul încăperii. 


VP - 44 


— Hermione? rostește ea cu un accent englezesc transatlantic 
care evocă clinchetul paharelor cu șampanie și al excursiilor de 
duminică într-un Jaguar din una dintre miniseriile englezești 
difuzate de televiziunea publică suedeză pe vremea când 
Yasmine era mică. 

„Hermione,  chibzuiește Yasmine. Nu doar că există o 
Geneviève, aici este și o femeie pe care o cheamă Hermione.” 

— Te rog, fii drăguță și cheam-o pe Gretchen aici. Spune-i să 
vină urgent. 

Femeia dă din cap și pune mâna pe telefon. 

— Nu e mare lucru..., începe Yasmine. 

Geneviève flutură o mână pentru a o opri, de parcă ce are ea 
de zis este irelevant, apoi o ia cu blândețe de braţ și o conduce 
spre un separeu mare și întunecat aflat în colțul din dreapta- 
spate al camerei. Siguranţa cu care face asta ar trebui s-o irite 
pe Yasmine, dar, în clipa asta, în locul ăsta, în acest birou 
ciudat, după acea noapte oribilă, tot ce-și dorește este ca 
Geneviève să nu-i dea drumul niciodată. 

Însă o face când ajunge în separeu, unde deschide o ușă 
ascunsă, aflată într-o laterală altminteri perfect similară cu 
celelalte. 

— Biroul n-avea o sală de conferințe, precizează Genevieve 
ridicând din umeri. Așa că am amenajat una în acest colţ. 

Separeul este căptușit cu cartoane de ouă de un mov aprins, 
pufoase, care-i amintesc lui Yasmine de bârlogul lui Affe și Red 
de la studioul de înregistrări din Piaţa Piratului, unde își pierdea 
vremea când avea 15 ani. Aproape că poate simţi mirosul de 
bere și de marijuana. Dar este o iluzie. Incăperea asta miroase a 
lumânare scumpă, cu parfum de vanilie, care stă pe un mic 
piedestal aflat într-un colţ. Și dacă ăsta-i un bârlog, este infinit 
mai exclusivist. Mobilierul constă dintr-o masă din același lemn 
de cireș uzat folosit în restul biroului, înconjurată de opt scaune 
moderne și ergonomice tapiţate cu piele neagră. Geneviève îi 
face semn lui Yasmine să ia loc. 

— Bun venit la Shrewd & Daughter, Yasmine, spune ea. 

Încăperea îi estompează vocea și o face să sune ca și cum 
totul, în afară de miezul cuvintelor, a fost îndepărtat. Yasmine ÎI 
urmează pe Brett spre masa cea lungă. O fată cam de vârsta lui, 
îmbrăcată îngrijit, cu coadă de cal și strălucitori cercei din argint 
zâmbește și se așază lângă Geneviève. 


VP - 45 


— Ne bucurăm că ai venit, continuă Geneviève. Ea este Mary, 
asistenta mea. 

Mary îi face semne cu mâna și cu ochiul lui Yasmine. 

— Am auzit multe lucruri bune despre tine, zice ea zâmbind 
din nou. 

Un bărbat de vreo 35 de ani, cu păr negru ciufulit și care 
poartă pantaloni din pânză, un blazer bleumarin și ochelari cu 
rame de corn intră în cameră și închide ușa în urma lui. 

— lar el e Mark, unul dintre analiștii noștri care studiază 
tendinţele viitorului, încheie  prezentările Geneviève, apoi 
întoarce capul spre Brett și-i zâmbește ușor bătându-și cu 
degetul ceasul de la încheietură. Ar fi bine să începem. La urma 
urmelor, e sâmbătă și încercăm să ajungem acasă până la 
prânz. Brett zice că ai ceva deosebit pentru noi. Presupun că 
ești familiarizată cu ceea ce facem noi, nu? 

Yasmine dă din cap în vreme ce Mark se așază, își scoate 
ochelarii și-i șterge cu dosul cravatei verzi cu dungi. Pare 
prietenos. Firește că este familiarizată cu ce face Shrewd & 
Daughter. E unul dintre numele pe care le-a auzit de 
nenumărate ori de când a intrat în această industrie - o 
legendară companie de PR care are abilitatea de a identifica 
ultimele tendinţe și de a le folosi pentru clienţii săi cu doar 
câteva clipe înainte ca ele să se răspândească pe scară largă, 
însă fiind încă de actualitate. Găsește subculturi și activitatea 
companiei cuprinde toate domeniile, de la realizarea de 
campanii pentru marile firme de încălțăminte până la 
reprezentarea artiștilor internaţionali. Întotdeauna, cu o ureche 
atentă la stradă, întotdeauna, campaniile sale vizând tineretul. 
Yasmine își dorește ca problema ei s-o fi dus în altă parte, într- 
un loc mai puţin sofisticat. Undeva unde oamenii să nu fie atât 
de dificil de înșelat. 

— După cum știți, asta este o vară a rebeliunii, ceea ce e 
întotdeauna greu de anticipat, continuă Geneviève. Au existat 
demonstrații împotriva acordurilor comerciale, împotriva 
războiului și a altor lucruri. Atât aici, cât și în Europa. Suntem 
foarte interesaţi de asta. Pentru clienţii noștri este important să 
știe ce se întâmplă pe stradă, iar pentru noi e important să 
înţelegem de unde apar trendurile. Nu vreau să par cinică, însă 
această agitaţie va fi foarte vandabilă la toamnă - dacă știi cum 
s-o folosești. 


VP - 46 


Ceva s-a schimbat în lumina din sala de ședințe. Ceea ce 
fusese cald și plăcut a devenit rece și limpede. Yasmine se uită 
în jur, dar nu poate detecta sursa. 

— Leduri, rostește Geneviève parcă dându-și seama la ce se 
gândește Yasmine. Se află sub plăcile peretelui. 

Arată spre cartoanele de ouă îmbrăcate în catifea care 
acoperă pereţii și tavanul. 

— Am lucrat cu un psiholog de la Universitatea din New York, 
care a creat o iluminare capabilă să maximizeze concentrarea în 
timpul ședinţelor. Cine știe dacă, într-adevăr, funcţionează? 

Yasmine înghite în sec. Își simte ochiul și piciorul zvâcnind. 
Vede cum ei se apleacă spre ea, cum se pregătesc s-o asculte, 
să afle ce le-a pregătit, ce cale către cultura stradală ar putea să 
lumineze pentru ei. Privește sclipitoarele lor caftane verzi, 
cașmirurile și ochelarii cu rame de corn, cerceii din argint. Se 
gândește la acele fotografii și la Bergort. Brusc, se simte 
dezgustată de acești oameni, de ochii lor sfredelitori, de 
căutarea lor a ceva autentic, a ceva care să fie stors până nu 
mai rămâne nimic de el. Dezgustată că le face jocul, că și-a 
abandonat originea. Că l-a părăsit pe cel de-un sânge cu ea și că 
și-a abandonat trecutul. Ba mai mult decât atât. L-a părăsit pe 
cel pe care trebuia să-l protejeze. L-a părăsit pentru asta. Pentru 
camere de ședințe fără geamuri și oameni cum nu mai 
cunoscuse până să devină adultă. 

Yasmine întoarce încet ecranul laptopului ei, în așa fel ca 
toată lumea să vadă, dar Mary introduce repede un cablu în 
computer și, înainte ca Yasmine să-și dea seama ce se petrece, 
desktopul ei este proiectat pe singurul perete din încăpere 
neacoperit cu bizarele cartoane de ouă. 

Caută imaginile. Dă click pentru a găsi ce vrea să arate, însă 
nu prea știe ce să spună. In cele din urmă, găsește prima poză, 
trimisă cu două zile în urmă. Dă click de două ori pe ea și-i aude 
icnind pe oamenii aflaţi de partea cealaltă a mesei, iar cu coada 
ochiului o vede pe Mary ferindu-și privirea. Își înalţă ochii spre 
fotografia proiectată pe perete și le înţelege reacţia, dar cumva 
îi face plăcere. „Așa arată, simte ea nevoia să ţipe la ei. Wallah, 
asta-i nenorocita de realitate! Faceţi o campanie din asta, bre!” 
Insă nu spune nimic. Lasă imaginea pixelată a pisicii negre, care 
atârnă neînsufleţită de un cablu electric legat de un felinar, să 
vorbească de la sine. 


VP - 47 


Capitolul 9 


Bergort 
Primăvara anului 2014 


Nu mai trăiesc aici de câteva săptămâni. Dorm în vechiul meu 
așternut murdar, mănânc ce găsesc în frigiderul nostru aproape 
gol, ies din casă doar ca să-mi cumpăr ţigări și Red Bull. Dar nu 
trăiesc aici. Nu mai sunt Fadi. 

Locuiesc în San Andreas și conduc un nenorocit de Ferrari. Am 
arme și jefuiesc bănci, împușc polițiști și civili. Nu respect pe 
nimeni și nimic, fur ambarcaţiuni și avioane, mă duc în misiuni și 
distrug mașină după mașină. Dacă te pui cu mine, plătești 
înzecit. 

Sau, pur și simplu, dau dracului totul și plec. Reglez radioul pe 
postul West Coast Classics și aștept melodia Gangsta Gangsta. 
Dau jos un shuno” de pe o motocicletă chopper, îi bag un pistol 
Glock sub bărbie și-i văd teama în ochii însufleţiți înainte de a-i 
zbura creierii și de a porni în goană pe Mount Vinewood Drive. 
Scap de polițiști pe dealuri și virez spre ocean, către apus, 
ascultând Gin and Juice la căști. 

Nu mai trăiesc aici, ci într-o Californie fictivă, unde soarele nu 
coboară de pe cer în fiecare zi, unde opţiunile nu-mi sunt 
limitate, unde solitudinea este autoimpusă și dură precum 
titanul. 

Asta-i singura plecare pe care mi-o permit. Asta-i singurul 
mod în care pot fi altcineva după ce am încetat să aștept e- 
mailurile tale. De când am încetat să aștept întoarcerea ta. În 
cele din urmă, am renunţat să aștept iertarea ta, iertarea lui 
Mehdi, Räven și Bounty. Fiecare face propriile greșeli și trebuie 
să le accepte, să trăiască după aceea în fiecare zi cu ele. Te 
obișnuiești cu singurătatea. 

insă în San Andreas sunt singur doar atunci când vreau eu să 
fiu. li am pe Psych7876 și pe Amirat cu care să-mi petrec timpul 
online și suntem frați de sânge în jefuitul băncilor și urmăriri cu 


pT Tip, bărbat (în argoul suedez, în original). (n.tr.). 
VP - 48 


mașini, ne acoperim unul pe altul până ne plictisim și ne băgăm 
pistoalele-mitralieră unul în faţa altuia. Uneori, n-avem chef de 
acest joc, așa că furăm o mașină și mergem la terenul de tenis, 
unde jucăm câteva partide până când cerul devine portocaliu 
din albastru. 

Ca în seara asta, când sunt doar cu Amirat. Au trecut doar 
două săptămâni de când ne-am găsit online, la jocul video 
Grand Theft Auto V, dar deja ne numim „frate” unul pe altul, 
suntem croiți dintr-un material identic, ne aflăm pe coaste 
diferite de ocean, dar locuim în același tip de cartier. In seara 
asta, am făcut câteva curse, pe unele le-am câștigat, pe altele 
le-am pierdut, însă acum nu mai avem chef de asta. Amirat 
joacă foarte prost tenis, dar este plăcut să-l fac să alerge de 
colo-colo ca pe o mică sharmuta, până când se enervează. 
Totuși, în seara asta o las mai moale, mă simt prea obosit ca să- 
| necăjesc. Jucăm deja de ceva vreme, când telefonul scoate un 
clinchet anunţându-mă că am primit un e-mail. 

Îl deschid. Mi-a trimis un link de pe YouTube. Dau click pe 
acesta, uitându-mă doar fugitiv în timp ce contracarez reverul 
lui Amir. 

Începe cu o casetă neagră în care se află un text în arabă pe 
care n-am chef să-l citesc, ceva despre Allah și Jihad. Am vorbit 
cu el despre asta. Mai bine zis, Amirat mi-a vorbit despre asta. 
Este cu câţiva ani mai mic decât mine, învaţă la o școală 
musulmană din suburbii și spune că fratele lui mai mare s-a 
radicalizat. 

În filmuleţ, cineva pe fundal recită din Coran - se aude ca un 
cântec, ca o neașteptat de frumoasă rugăciune de vineri. Apoi 
urmează un clip cu un deal stâncos pe care se află câteva tufe 
scunde. În mijlocul imaginii se află câțiva tipi cu cagule de schi 
negre trase pe faţă și purtând uniforme negre. Psalmodiază 
îndelung ceva în arabă, ceva dificil de auzit, pe urmă rostesc 
„Allahu Akbar” de vreo zece ori. 

După ce termină, bărbatul din centru începe să vorbească în 
suedeză, suedeză de imigrant, suedeză de Bergort, suedeza 
mea. Amintește despre nedreptate și rușine, spune că este 
vremea să facem ceva în privinţa asta, că musulmanii suferă 
peste tot în lume și că a sosit timpul să ne opunem. N-avem de 
ales, Jihadul nu este o alegere, e ceva ce trebuie să facem. 


VP - 49 


Nu știu de ce, dar inima începe să-mi bată cu putere. Bărbații 
aceștia cu cagule și uniforme negre prăfuite mă impresionează 
cumva. Nu ceea ce spun, asta nu-i nimic nou, este genul de 
lucru despre care oamenii vorbesc în pieţe de 100 de ani. Dar 
chestia e că tipii din filmuleţ nu doar se vaită, ci fac ceva. 
Vorbesc suedeza la fel ca mine, sunt ca mine. Doar că se află în 
praful din Siria, au arme și uniforme negre și poate că tocmai s- 
au întors de la luptă. Privesc toate astea cu coada ochiului. 
Statul Islamic și războiul, suferința din Siria, pe fraţii și surorile 
care suferă. Cu toţii ne gândim la asta când vedem asemenea 
imagini. Acesta este iadul creat de Bashar al-Assad și de evrei, 
și de americani, și de suedezi, și de toţi ceilalţi. Fac tot ce pot ca 
să ne ţină îngenuncheaţi, să ne umilească, să ne bage în lagăre 
sau în nenorocite de ghetouri, să ne silească să fim ca ei, iar 
când o facem, asta nu ne ajută cu nimic. Nici măcar când le 
învăţăm toate cuvintele și le rostim mai bine decât oricine 
altcineva, nici măcar atunci strânsoarea de oțel a realităţii nu 
cedează. Bătăile puternice ale inimii nu vor să se domolească. 

— Ey, Amirat, rostesc eu. Am terminat pe seara asta, yao. 
Sunt al naibii de obosit! 

e 

După ce am terminat, mă strecor în sufragerie, iau laptopul și 
mă bag în pat. Deschid din nou înregistrarea video. Nu este 
prima dată când văd un astfel de filmuleţ, însă e prima oară 
când văd unul în suedeză, iar în vocea acelui shuno este ceva, 
ceva foarte sincer, foarte autentic. Spune că speră să moară 
acolo, în praf, speră că Allah îl va lua. Speră că, mai întâi, va 
avea șansa să-l slujească pe Allah, să ajute cât de mulţi 
musulmani poate, să construiască statul bătălie cu bătălie. Şi 
este ceva și în ochii din spatele măștii. Nu sunt nici furioși, nici 
acuzatori, ci doar triști și sinceri. Acei ochi vor ceva, ceva mai 
măreț și mai bun. Ochii aceia radiază o forță care taie sau arde 
prin tot rahatul ăsta. Ochii aceia îmi fac inima să bată mai 
repede și gândurile să-mi zboare în direcţii de care nu știusem. 

Dau click în continuare, căutând suedezi în Siria, pe YouTube 
și Facebook. Nu-mi vine să cred că n-am mai făcut asta. In 
Bergort există povești, auzi legende despre fraţi care s-au dus 
acolo. Nimeni nu știe cum, pur și simplu, își fac bagajul și pleacă 
târziu într-o noapte. După câteva săptămâni, familia primește 
un mesaj despre Allah și necesitatea sacrificiilor. Dar 


VP - 50 


întotdeauna a părut înfricoșător, întotdeauna au fost fraţi de la 
periferie, fraţi pe care nu-i cunoști, care au stat retrași, apoi - 
bum! -, au plecat și sunt doar basme de necrezut și povești cu 
fantome, nimic real. 

Cu inima încă bubuind, mă uit prin cameră. Este ca și cum 
ceva mi s-a înfipt în cap, ceva care forțează și se strecoară în 
solitudinea existentă acolo în ultimele luni, în ultimii ani, de 
când ai dispărut, de când te-am silit să pleci, de când mi-am 
turnat fraţii și am devenit un paria. 

Privesc patul tău, care este tot acolo, la doar câţiva metri 
distanţă, încă făcut, ca și cum te-ar aștepta, ca și cum s-ar 
putea să te întorci în orice clipă. Însă acum știu. Știu că nu te vei 
întoarce niciodată. Mă uit la tapetul cenușiu pe care au rămas 
pătrate albe acolo unde au fost posterele cu Messi, fotografiile 
echipei Barcelona, logoul Benzilor Piratului. Lucruri pe care le- 
am dat jos și le-am rupt în bucățele. Deoarece n-am fost capabil 
niciodată să nu stric ceva. 

Este un televizor aici și e și un Playstation, sunt jocuri video, 
iar pe podea sunt împrăștiate șosete și izmene. Lumină cenușie, 
un soare care tot coboară, lumină galbenă de la felinarele de- 
afară, beton și cenușiu. De fapt, nu este nimic aici. 

E ca și cum îmi văd viaţa prin ochii acelui jihadist. Văd cât de 
săracă și de goală este viața mea, cât de total de inutilă. Doar 
mă trezesc și mă duc la culcare. Același lucru iarăşi și iarăși, 
aceeași pustietate. 

Totul e nimic, nimic, nimic. 

Și mă umple mai mult decât niciodată. O pustietate care nu- 
mi lasă niciun pic de loc, care mă cuprinde din interior și din 
exterior. Mă afund în ea ca un clopot de scufundare, negru și 
greu, și mă simt foarte singur. Este ca și cum creierul ar 
cuprinde amploarea a ceva ce nimănui n-ar trebui să-i fie 
îngăduit a înțelege - nimic nu contează. 

Mă ghemuiesc pe pat și-mi simt pieptul ridicându-se și 
coborând tot mai rapid, simt fulgerarea ochilor, simt oxigenul 
terminându-se, simt că mor, că aș putea muri acum. 

Trebuie ca presiunea aceasta de pe piept și de pe tâmple să 
se sfârșească. 

Și brusc, văd în faţa mea acei ochi din filmuleţul de pe 
YouTube. Constat că nu sunt indiferenți, singuri și lipsiţi de 


VP -51 


speranţă, ci puternici și calzi, și plini de un simţ clar al scopului 
și direcţiei. 

Stau ghemuit pe pat ca un nou-născut, cu mintea plină de 
imaginea fraţilor mei înveșmântaţi în negru formând un șir, 
îngenuncheaţi în ţărână, cu spinările încovoiate. Cad simultan în 
față și încep să se roage. Fără să conștientizez, îmi simt buzele 
începând să se miște, mai întâi încet și ezitant. Apoi mai repede 
și mai tare, în timp ce închid ochii și las cuvintele să gonească 
prin mine. 

Cu cât scot mai multe cuvinte, cu atât mai mult aer inhalez. 
Cu cât le rostesc mai tare, cu atât scade presiunea de pe pieptul 
meu. Cad din pat, mă ridic în genunchi, îmi acopăr urechile cu 
mâinile, buzele spun cuvinte pe care nu le recunosc, cuvinte 
despre care nu știam că existau în mine. Mai tare, tot mai tare. 

Cu fiecare repetare, presiunea ceasului este mai infimă. Cu 
fiecare cuvânt, presiunea oceanului e mai mică, forma se 
schimbă, culoarea devine din neagră cenușie, pe urmă albastră, 
după aceea albă. Mă prăbușesc în faţă pe podeaua mizeră, îmi 
las fruntea pe un prosop vechi, îmi întind braţele în față, ca fraţii 
din ţărână, simt pustietatea retrăgându-se, simt creându-se o 
breșă în acest spațiu gol, breșă prin care se strecoară o lumină - 
sau ceva precum lumina, cea mai palidă rază de soare, cea mai 
fragilă milostenie - ce cade asupra mea. Şi-mi aud vocea în 
tăcere: 

— Ashadau an la ilaha illallah ashadau wa anna Muhammadan 
rasululla!ă. 


18 Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah și Mahomed este trimisul Său (în Ib. 
arabă, în original). (n.tr.). 


VP - 52 


Capitolul 10 


Manhattan, New York 
Sâmbătă, 15 august 2015 


Yasmine încearcă să-și adune cuvintele pentru a le explica la 
ce se uită. Lumina care vine dinspre cartoanele de ouă a devenit 
de un mov mai întunecat, mai anost. 

În cele din urmă, Geneviève își mută privirea de la pisică la 
Yasmine. Expresia ei este întrebătoare, sprâncenele negre sunt 
ridicate spre părul cenușiu. Yasmine își drege glasul. 

— lată o fotografie care mi-a fost trimisă cu doar două zile în 
urmă, spune ea. După cum puteţi vedea, este o pisică ce atârnă 
de un felinar. 

— Da, asta este clar, rostește Mark și-și scoate ochelarii, apoi 
îi șterge din nou cu dosul cravatei verzi cu dungi, în vreme ce se 
întoarce spre Yasmine, cu o privire întrebătoare, dar nu 
neapărat curioasă. Desigur, e oribilă în toate privinţele. Însă nu 
prea înțeleg ce legătură ar putea avea cu dezbaterea noastră. 
Este sâmbătă și aș prefera... 

Face cu mâna un gest care sugerează că ar dori să facă orice 
altceva în afară de asta. 

Yasmine își trage degetele peste touchpad, centrând 
imaginea pe laţul de la gâtul pisicii și mărește micul petic prins 
de el, până când imaginea devine granulată. Dar desenul de pe 
etichetă este simplu și clar, ușor de văzut. 

— Simbolul e atașat de zgarda pisicii, zice ea. 

Toţi se apleacă spre ecran, pentru a vedea mai bine. Mark își 
pune ochelarii la loc și se uită cu ochii mijiţi la peretele pe care 
se află imaginea unui pumn roșu stilizat, pe fondul unei stele cu 
cinci colţuri. Patru dreptunghiuri identice reprezintă degetele, 
degetul mare fiind îndoit perpendicular pe ele. Este un desen 
simplu, ceva ce aduce a poster propagandistic sau a joc video 
de 8 biţi. E aproape copilăresc în simplitatea lui, ca un emoticon 
mărit. Însă simbolul este remarcabil de puternic. Explicit într-un 
mod care-ţi dă impresia că l-ai mai văzut, dar nu-ți amintești 


VP-53 


unde, ca și cum deja face parte din gama de simboluri rebele, 
pe lângă A-ul anarhiștilor și șabloanele lui Che Guevara. 

Simbolul de pe zgarda pisicii este ceea ce desenează Fadi cu 
spray pe un perete, în a patra fotografie, singura pe care ea nu 
le-o va arăta. 

După ce e sigură că ei au văzut bine imaginea, o micșorează 
și o înlocuiește cu alta. Un gard înalt și ruginit apare pe perete. 
Prin gard se văd blocuri de apartamente care depășesc cadrul 
fotografiei. În fața gardului se află un tablou electric acoperit cu 
graffiti vechi și mizerie. Deasupra desenului apare același 
simbol - un pumn desenat cu roșu strălucitor. Mark întoarce 
capul spre Yasmine. 

— Unde-i asta? întreabă el. 

Dar Yasmine n-apucă să explice, că Brett, cu delicateţe, 
aproape imperceptibil, își pune mâna pe braţul ei. 

— Avem motive să credem că este în Suedia. In suburbiile 
Stockholmului. Încă nu știm exact unde. Nu vrei să le arăţi și 
ultima fotografie? 

Yasmine se uită la Brett nedumerită de ce n-o lasă să le spună 
că locul este un teren cu iarbă artificială din Bergort pe care 
copiii îl numesc Camp Nou. Însă este recunoscătoare că 
încearcă s-o ajute. Dă click pe touchpad. 

Ultima poză înfățișează un alt simbol desenat pe partea 
laterală a unui bloc de apartamente. Același simbol din imaginile 
precedente. Yasmine știe exact unde se află. Chiar lângă Piaţa 
Piratului, lângă chioșcul de ziare. 

— Și asta-i în Suedia, însă în altă parte. Într-o suburbie a 
orașului Malmö, în sudul țării, explică Brett. 

Yasmine își întoarce capul mult prea repede. De ce face Brett 
asta? Este pe cale să protesteze, dar el îi aruncă o privire care-i 
indică să aibă încredere în el. 

— Și asta-i tot ce aveţi? întreabă Geneviève. Trei fotografii din 
cel puţin două locuri? O pisică moartă și un simbol? 

Yasmine încuviinţează din cap. 

— Da, minte ea. 

Fotografia lui Fadi nu este pentru ei. 

Mark pare nerăbdător, aproape ridicat pe jumătate de pe 
scaun. 

— Serios? rostește el. Nu vreau să fiu nepoliticos, însă asta-i 
pierdere de vreme. Ce-ar trebui să facem cu asta? E tristă 


VP - 54 


treaba cu pisica și toate celelalte, dar, ca să fiu foarte sincer, mi 
se pare că vrei doar să-ţi plătim un drum până acasă, în Suedia. 

Piciorul și tâmpla îi zvâcnesc. Lacrimile ameninţă să 
izbucnească în cele din urmă pe obrajii lui Yasmine. Geneviève 
se apleacă peste masă spre Brett. Ochii ei sunt mici și 
strălucitori precum cerceii lui Mary. Lumina s-a schimbat din 
nou, este bleu și rece. 

— Brett, zice ea, chiar nu înțeleg. Asta ar putea fi orice. De ce 
ne-ar interesa? Ar putea fi doar niște copii inadaptaţi. Nici vorbă 
să fie ceva pentru noi. 

Pare pe punctul de a se ridica. Dar Brett încă stă înţepenit pe 
scaun. 

— Credeam că asta-i specialitatea voastră, spune el. Să 
descoperiţi ce pun la cale copiii. 

— Desigur, replică Geneviève obosită, ridicându-se și 
privindu-l pe Brett în ochi cu o expresie rezervată. Dacă se 
poate presupune că există un simbolism coerent sau o activitate 
reprezentativă pentru un grup sau o tendinţă, însă asta este... 

Arată dezinteresată spre fotografia strâmbă și prost luminată 
de pe perete. 

— Asta nu-i nimic. Doar graffiti. Și un puști sociopat care 
omoară pisici, adaugă ea, apoi se întoarce spre Yasmine. 
Simbolul e foarte frumos. Dacă nu este generic, îl putem vinde 
altor agenţii care să-l folosească la ceva. Dar noi lucrăm pe o 
scară mai mare. Vrem să vedem schimbări importante, nu doar 
exprimări individuale. Nu este vina ta, dragă, însă credeam că 
Brett poate judeca lucrurile mai bine. 

Yasmine întoarce capul spre Brett. De ce nu se ridică? De ce 
nu pune capăt acestei torturi? 

În schimb, el se apleacă și-și scoate laptopul din servieta din 
piele de vițel. Este strălucitor și incredibil de mic. Fără a cere 
voie, scoate cablul din computerul lui Yasmine și-l introduce în al 
lui. Un val verde-închis apare pe perete. Se pare că asta-i 
imaginea de pe desktopul lui. 

— Chiar e necesar? întreabă Mark deja îndreptându-se spre 
ușa sălii de ședințe, camuflată în cartoanele acoperite cu catifea 
și imposibil de zărit dacă ai uitat pe unde ai intrat. 

Însă Geneviève s-a oprit și-i face semn să se întoarcă. 

— Mai acordă-le un moment, îl roagă ea și se răsucește spre 
Brett și Yasmine. Dar, credeţi-mă, doar atât mai aveţi. 


VP-55 


Yasmine se întoarce spre Brett, însă el nu se uită în ochii ei, ci 
doar dă click metodic pe folderele din laptopul său până găsește 
unul numit „Protest”. Conţine patru fotografii. Prima înfățișează 
un fel de demonstraţie - Yasmine vede steaguri și placarde pe 
care sunt scrise cuvinte franţuzești. 

— Foarte bine, să începem cu asta, spune Brett, apoi 
zâmbește încrezător, se sprijină de spătar și-și încrucișează 
brațele peste blazerul bleumarin dintr-un material moale. Asta-i 
o chestie antiglobalizare care a avut loc la Paris, cu câteva 
săptămâni în urmă. Ceva de o amploare destul de mare, dar ei 
au așa ceva tot timpul. Nimic care să te impresioneze prea tare. 

Se apleacă în faţă, își trece degetele peste touchpad și 
mărește o placardă aflată într-un plan îndepărtat în stânga 
pozei. 

— Insă poate că recunoașteţi asta, continuă el. 

Yasmine este surprinsă când identifică simbolul roșu pe 
placardă, pumnul având o stea cu cinci colţuri în fundal, pe care 
ea i l-a trimis. Intoarce capul spre Brett, care-i face calm cu 
ochiul înainte de a trece la altă fotografie. 

— Asta-i din Williamsburg, precizează el. Care-i cam la o 
jumătate de oră de-aici. 

In poză se vede o alee întunecată mărginită de ziduri din 
cărămidă și beton. În capătul îndepărtat al aleii, pe un perete 
murdar se află pumnul roșu pe o stea. Simbolul este mult mai 
mare decât cel din fotografia făcută în Bergort, având, probabil, 
cam un metru pe un metru. Brett mărește imaginea. În centrul 
stelei, o pisică atârnă de un laţ, aproape similară cu cea pe care 
le-o arătase Yasmine. 

Yasmine își mută privirea de la poză la Geneviève și Mark. S- 
au așezat din nou și stau aplecaţi în față, având pe chip expresii 
de prădători. Brett prezintă a treia fotografie. 

— Pe asta am făcut-o eu, zilele trecute, zice el. Aici, în 
Manhattan, în Bryant Park. 

Indiscutabil, poza a fost făcută în Bryant Park. Și iarăși se 
vede pumnul, desenat cu spray pe un perete al scării care 
coboară spre pasajul subteran. 

— Ai făcut-o de curând? întreabă Geneviève. 


VP - 56 


— Cu vreo trei zile în urmă, răspunde el. Iniţial, am fost 
surprins. Dar știi că, atunci când începi să cauţi ceva, îl vezi 
pretutindeni. Recunoașterea tiparului. 

— Acum, că mă gândesc, sunt destul de sigură că am văzut și 
eu asta. Undeva pe lângă traseul trenului PATH, în Jersey City, 
rostește Mary brusc și se sprijină gânditoare de spătarul 
scaunului. Nu pisica. Simbolul. Sunt foarte sigură. 

Geneviève se întoarce spre Mark, nerăbdarea ei părând să-și 
fi schimbat motivul. 

— Nu recunoști asta? întreabă ea. N-ai primit rapoarte de la 
cercetași? Nimic? 

Mark clatină din cap, până și el fiind gânditor. 

— Din câte îmi amintesc, nu. O să verific din nou, însă sunt 
destul de sigur că e prima oară când auzim de asta. 

— Suedia, Paris, de câteva ori aici, în New York? întreabă 
Geneviève. Un simbol atât de simplu? Cum este posibil? 

Se apleacă peste masă și-și îndreaptă ochii de tigru spre 
Yasmine. 

— Și cineva ţi-a trimis fotografiile astea? Cine? 

— Un vechi prieten, minte Yasmine. Cineva care știe că sunt 
interesată de arta stradală. 

— Și crezi că-ţi poţi da seama despre ce-i vorba? întreabă 
Geneviève. Poţi afla ce înseamnă simbolul? Cine este în spatele 
lui? Cu ajutorul prietenului din Suedia? 

— Da, răspunde ea. De fapt, nu cred că-mi va lua mai mult de 
o săptămână să aflu ce-i cu el. 

Geneviève încuviinţează din cap și se întoarce spre Mary. 

— Fă-i o rezervare lui Yasmine la următorul zbor spre 
Stockholm. Și cazeaz-o la hotelul nostru obișnuit pentru o 
săptămână. 

Se răsucește cu scaunul spre Mark. 

— lar tu ocupă-te de New York, bine? Și noi avem niște 
contacte, nu-i așa? Adică, la urma urmelor, asta-i treaba ta, nu? 

Mark clatină din cap, brusc confuz. 

— Foarte ciudat, murmură el. Nouă nu ne scapă astfel de 
chestii. 

O bătaie discretă în ușă îi întrerupe introspecţia. 

— Ah! rostește Geneviève și se ridică. Gretchen! 


VP - 57 


Gretchen se dovedește a fi o doctoriţă de vârstă mijlocie, 
blondă, în blugi și cu un hanorac vișiniu pe care este scris 
NOTRE DAME cu litere groase. Are în mână o trusă medicală 
care pare să conţină suficiente materiale sanitare pentru a 
echipa o ambulanţă. Pe Gretchen n-o interesează deloc să audă 
asigurările confuze ale lui Yasmine că este bine, ci, pur și 
simplu, îi aplică o alifie răcoritoare în jurul ochilor și pe obraji, ba 
chiar reușește s-o facă a-i mărturisi că are și piciorul rănit. 

După ce Gretchen pleacă, 20 de minute mai târziu, Yasmine e 
pansată. În sala de ședințe au rămas doar Yasmine și Brett. Ea 
se simte ca Malik, cățelul din pluș bej pe care l-a moștenit de la 
vecinii croaţi când era micuță și pe care îl lua peste tot cu ea. 
Malik era cusut cu grijă, avea nasturi noi pe post de ochi și o 
coadă care-i cădea întruna. Ori de câte ori se rupea, o parte din 
umplutură ieșea în afară, așa că ajunsese doar pluș și aţă. Așa 
se simte acum, nu mai curge nimic din ea, dar parcă este făcută 
doar din pluș și sârmă. 

Brett ia un pahar, îl pune în faţa ei și-l umple pe jumătate cu 
apă minerală. 

— Te simţi mai bine? întreabă el. 

Yasmine ignoră apa. 

— Ce naiba s-a întâmplat? rostește ea. 

— O să vorbim în drum spre aeroport, o liniștește Brett și-i 
zâmbește satisfăcut. 

e 

Yasmine zace pe scaunul din piele al monstruoasei mașini a 
lui Brett în timp ce trec prin Queens pe Atlantic Avenue, 
îndreptându-se spre aeroportul JFK. Simte cardul pe care i l-a 
dat Mary de la Shrewd & Daughter frecându-i-se de osul șoldului 
prin țesătura groasă a cămășii englezești. Este lozul său 
câștigător, și ei abia îi vine a crede asta. Este în drum spre casă. 
Tot ce s-a întâmplat pălește - mizeriile lui David, toate 
despărțirile și amăgirile. Nimic din toate astea nu contează. Fadi 
s-ar putea să fie în viaţă și ea îl va găsi. Cardul reprezintă 
dovada că e capabilă s-o facă. 

— Folosește-l în mod responsabil și păstrează chitanţele, a 
sfătuit-o Mary, i-a făcut cu ochiul, apoi și-a coborât vocea: însă 
nu-i nevoie să ai prea mare grijă. 


VP -58 


Piciorul i se pare moale și abia îl simte, iar tâmpla n-o mai 
doare. Probabil că asta se datorează uneia dintre pastilele roz 
pe care i le-a dat Gretchen. 

— Ozone Park, zice Brett și bate darabana pe pielea de un 
maroniu-deschis care învelește volanul. Întotdeauna mi-a plăcut 
numele ăsta. 

Yasmine se uită pe geam la prăfuitele saloane de manichiură, 
la pungile din plastic duse de vânt peste locurile de parcare 
goale, la ferestrele acoperite cu placaj ale caselor abandonate, 
la magazinele cu băuturi. Par foarte departe de lumea lui Brett 
și apropiate de a ei. 

— Ce naiba s-a întâmplat acolo? întreabă ea și-și îndreaptă 
privirea de la magazinele ieftine și închise cu placaje către 
pielea și panourile din lemn din mașină... și către Brett. 

— Ce s-a întâmplat la întâlnire? se miră el. 

— Unde altundeva? 

El râde și bate din nou darabana în volan. 

— Oh, răspunde el. N-a fost decât puţină magie a lui Brett, 
atâta tot. 

— De unde ai acele fotografii? Știai de asta de dinainte? Ti-am 
trimis pozele cu 24 de ore în urmă. 

El o privește pieziș, cu un zâmbet în colţul gurii. 

— 24 de ore sunt tot ce-mi trebuie, scumpo. De fapt, mai mult 
decât îmi trebuie. 

Se opresc la un semafor care arată culoarea roșie, iar el 
întoarce capul spre ea. 

— Crezi că pozele alea sunt reale? o iscodește el. 

Yasmine clatină din cap încercând să înțeleagă ce s-a 
întâmplat în această după-amiază, în ultimele zile. 

— Nu pricep nimic, zice ea. Absolut nimic. 

El apasă tăcut pedala de acceleraţie și mașina pornește încet 
pe strada cu hârtoape. 

— Da, mi-ai trimis fotografiile alea. Mi-am dat seama imediat 
că nu vor fi suficiente. Dumnezeule, Yasmine, nu te-am rugat să 
te pregătești așa cum trebuie? o întreabă el, uitându-se la ea cu 
o ușoară iritare în ochi. Din fericire, n-am avut încredere că o vei 
face, așa că am preluat iniţiativa de a o face eu. Oamenii ăia nu 
sunt niște fraieri bătrâni. Ei vând trenduri. Clienţii lor le plătesc 
milioane pentru a fi la curent cu ce pun puștii la cale. Astfel, 
clienţii lor sunt în măsură să-și conceapă produsele și 


VP -59 


campaniile în așa fel încât să pară că ei au creat trendul 
respectiv. Oricum, ce vinde cu adevărat Shrewd & Daughter? 
Nimic! Doar fum și oglinzi. Sunt niște escroci. Dar niște escroci 
bogaţi și de succes. Și știi ce se spune: dacă vrei să păcălești un 
escroc, trebuie să fii mai bun decât el. 

Yasmine își concentrează privirea asupra traficului și a 
betonului deteriorat din faţa lor. 

— Și ce-ai făcut? Le-ai modificat în Photoshop? 

Brett ridică din umeri, bătând fericit darabana în volan. 

— Ei bine, ce era să fac? Ce mi-ai trimis nu era suficient 
pentru a-i convinge să demareze un proiect cu tine, după cum, 
probabil, ai remarcat. Asta a fost clar de la început. Am dat 
pozele trimise de tine unui client care face editare foto și l-am 
rugat să dezvolte ideea, dacă înţelegi ce vreau să zic. Să pună 
imaginile în alte contexte. N-a fost nimic complicat. El îmi datora 
un serviciu, iar eu știam ce voiau ei. Același lucru pe care-l vor 
toţi din această industrie - trenduri, lucruri noi care apar 
simultan în mai multe locuri. În mod ideal, și în America, 
preferabil într-un loc care le spune ceva. Cum ar fi Manhattanul. 
Vor rebeliune și tinereţe. Ceva care să fie ușor primejdios, însă 
nu prea periculos. Au căutat o modalitate să facă bani din toate 
demonstrațiile din vara asta, din proteste, revolte, 
antiglobalizare și toate astea. lar simbolul ăla era suficient de 
simplu. Pisica poate că a fost ceva cam murdar, dar a avut o 
oarecare  incisivitate. lar acești oameni adoră ceea ce e 
pătrunzător, râde Brett și se sprijină de spătar. Voilà, după cum 
spuneţi voi, europenii. Ai o săptămână să faci ce vrei. Însă ar fi 
cazul să-mi trimiţi ceva după toate câte am făcut. 


VP - 60 


Capitolul 11 


Londra 
Duminică, 16 august 2015 


De pe șinele trenului de suprafaţă care vine de la Gatwick, 
Londra încă arată precum viitorul, orizontul fiind plin de 
diamante și cobalt, cu zgârie-nori contorsionaţi și încrezători 
sclipind în semiîntunericul începutului de seară. Dar sub 
orizontul futurist, șoselele și străzile șerpuiesc ca scările de la 
Școala de magie și vrăjitorie Hogwarts, din seria Harry Potter, 
veșnic în altă direcţie decât ai crezut. Supraaglomerată, 
murdară și plină de smog. Chipuri palide în lumina galbenă a 
autobuzului spre casă și o pungă de chipsuri pe post de cină. 
Ucraineni și greci prost plătiţi sărind din calea limuzinelor 
chinezești. Londra este Dickens remixat de un oligarh. 

Klara Walldeen şade la geam, lăsând din nou orașul să se 
reverse asupra ei, să-i pătrundă prin tâmple în craniu, în oase, 
până când inclusiv ritmul inimii ei se schimbă. 

Se simte ușurată că s-a întors. Trei zile petrecute cu bunicii în 
arhipelag este tot ce poate îndura deocamdată, nici măcar o 
secundă în plus. Trebuie să facă un efort ca să stea nemișcată, 
să rămână locului în vreme ce bunica ei toarnă cu grijă cafeaua 
clocotită în cești de porțelan subţire și servește chifle cu 
nucșoară abia scoase din cuptor. Este ca și cum trupul său nu 
mai poate suporta asta, ca și cum creierul îi este prea rapid 
pentru Aspâja!*, iar în dimineaţa aceasta, a numărat secundele 
până la ora când trebuia să se ducă la vânătoare de rațe, cu 
bunicul. A simţit că are nevoie de asta - de concentrare și 
anticipare, de calm și explozie. 

Însă de îndată ce s-a aflat în barcă împreună cu Albert, 
bassetul bunicului ei, care înfrunta vântul la prora, cu ochișorii 
lui plini de nerăbdare, disconfortul ei a început să se intensifice 
cu fiecare stâncă pe lângă care treceau, cu fiecare unduire a 
mării frumoase și calme. Amintirea Crăciunului petrecut cu mai 


19 insulă din arhipelagul Sankt Anna. (n.tr.). 
VP - 61 


bine de un an și jumătate în urmă printre acele stânci și insulițe 
îi revine din nou în minte. Furtuna din Smuggelskăr, unde ea și 
Gabriella se ascunseseră în vechiul hambar al lui Bosse de 
soldaţii în negru aflați într-o misiune secretă, care le vânau și 
plănuiau să le omoare. 

Și înainte de asta, Bruxelles și Paris. Mahmoud adresându-i-se 
cu o voce atât de diferită de cea pe care și-o amintea de la 
Uppsala. Cât de supărată fusese pe el! Il poreclise Năzurosul și 
fusese prima ei iubire. Poate, singura ei iubire, care însă o 
trădase, dar se întorsese pentru a-i spune de ce și fiindcă 
avusese iarăși nevoie de ea. A 

Apoi acea seară cu ninsoare din Paris. Incă își amintește 
mirosul vinului vărsat în supermarket. Gloanţele nevăzute 
șuierând pe lângă ei. Mâna grea a lui Mahmoud în mâna ei, 
înainte ca ea să-și dea seama că el fusese împușcat. Mica gaură 
rotundă din fruntea lui. Sângele împrăștiindu-se pe dușumeaua 
rece. Momentul în care se decisese să fugă, să-l abandoneze, să 
supravieţuiască. 

lar după aceea, doar câteva zile mai târziu, un american 
bătuse brusc la ușa hambarului, în toiul furtunii din insulele 
arhipelagului Sankt Anna. Tatăl ei, un cuvânt pe care îi era greu 
să îl accepte. 

În decurs de câteva zile, își văzuse iubirea vieţii și pe tatăl 
până atunci necunoscut murind în fața sa, în braţele ei. Cum să- 
ţi revii după așa ceva? 

e 

Bunicul simţise asta, atmosfera din jurul ei, iar după ce 
trăsese barca pe ţărmul uneia dintre micile insule pe care se 
duceau în asemenea dimineţi încă de când Klara fusese micuță, 
o cuprinsese cu un braț și o trăsese aproape de el. 

— Cum te mai simţi, micuță Klara? a întrebat el. 

Însă ea nu suportase asta, nu putea să îndure îngrijorarea lui. 
Bunicii ei își făcuseră suficiente griji pentru ea, în ultimii ani. O 
văzuseră prea mult zăcând în patul din vechea ei cameră, în 
primele luni de după acele întâmplări, pe urmă își făcuseră prea 
multe griji când ea preluase lucrarea de doctorat a lui Mahmoud 
despre crimele de război și o finalizase. Văzuse mândria lor când 
cartea fusese publicată cu numele ei și al lui Mahmoud pe 
copertă, însă sentimentul ei predominant fusese rușinea - 
fiindcă nu era cu adevărat munca ei. Nu putea alunga gândul 


VP - 62 


că-i furase ceva lui Mahmoud, că-l smulsese din mâinile lui 
moarte și-l prezentase ca fiind al ei. 

Și nu putea scăpa de faptul că toată lumea o menaja. 
Lysander, îndrumătorul lui Mahmoud, izbutise s-o convingă că ar 
trebui să semneze cartea, îi spusese că ea o redactase și 
scrisese mai mult decât majoritatea coautorilor. Asta era 
adevărat - muncise non-stop aproape un an pentru a pune totul 
laolaltă. Și totuși, avea senzaţia că furase. lar ei toți o 
cocoloșeau, mergeau pe vârfuri în jurul ei. Nimeni nu părea să-și 
dea seama că nu reușise să-i protejeze pe cei care muriseră. De 
ce erau atât de cumsecade cu ea, de ce se străduiau să-i facă 
viaţa ușoară? 

Așa cum făcuse Charlotte Anderfeldt, care aranjase ca ea să- 
și pregătească lucrarea de doctorat în Drept și avusese grijă să 
primească o bursă pentru a finaliza cartea lui Mahmoud, ambele 
la Londra. Și Gabriella, cea mai bună prietenă a ei, care o 
dăduse jos din pat și o convinsese să muncească. 

Nu meritase ajutorul și răbdarea lor. 

Așa că îndepărtase braţul bunicului și îi zâmbise vag, cu buze 
tremurătoare. 

— Nimic deosebit, a răspuns ea. Doar sunt puțin obosită, e 
devreme. Haide să ne găsim locul potrivit. 

lar când pornise spre locul lor obișnuit, simţise ochii bunicului 
ațintiți asupra ei, îi percepuse îngrijorarea și curiozitatea, și 
dorinţa de a o ajuta. Ceea ce o înfuriase. A simţit nevoia să se 
răsucească și să țipe la el, să ţipe la toţi: „Lăsaţi-mă dracului în 
pace! Sunt un nimic. Mai puţin decât nimic. Sunt o trădătoare, o 
ucigașă! Habar n-am de nimic. Lăsaţi-mă în pace! Nu mă iubiți!” 

Și după ce ajunseseră la locul lor și se așezaseră fără zgomot, 
invizibili printre tufe, cu marea licărind în faţa lor în soarele 
începutului de dimineaţă, tot nu se simţise mai bine. Nici măcar 
asta, nici măcar faptul că se afla acolo, că făcea ceea ce 
dintotdeauna îi plăcuse mai mult decât orice altceva n-o 
ajutaseră să se liniștească. 

Insă apoi Albert a început să latre, iar câteva secunde mai 
târziu, trestiile au foșnit și șase sitari și-au luat zborul spre 
ieșirea din golf. In clipa aceea, doar în clipa aceea, povara de pe 
sufletul ei a dispărut, lăsând-o pe Klara pustiită și singură, fără 
trecut sau viitor. A ridicat pușca, a ţintit, ţinând-o nemișcată 
până când a fost sigură, apoi a apăsat trăgaciul. O dată. De 


VP - 63 


două ori. Reculul a izbit-o ca un val, iar ea și-a simţit capul ușor 
și limpede. 

Până să coboare arma, minunata pustietate dispăruse. 

Albert s-a întors cu sitarul între dinţi și bunicul a bătut-o 
aprobator pe umăr. 

— Cu siguranţă, știi să tragi, Klara. 

El a luat pasărea din gura câinelui, l-a mângâiat pe cap și i-a 
dat un biscuit dintr-un buzunar al gecii impermeabile. 

— Vrei cafea? a întrebat el zâmbindu-i Klarei. 

— Cafea irlandeză? l-a iscodit ea și a regretat imediat. 

El s-a uitat la ea cu o nouă îngrijorare în privire. 

— E puţin cam devreme pentru asta, nu crezi? 

Klara și-a pus pușca pe umăr și a pornit înapoi spre barcă. 

— Probabil că ar trebui să plecăm, a zis ea. 

e 

Coboară din tren la Blackfriars și face semn unui taxi. În seara 
asta, n-are suficientă energie pentru a lua metroul sau un 
autobuz. 

— Shoreditch, rostește ea. Navarre Street. 

Simte în gură gustul vinului roșu, îi place asprimea lui, abia 
așteaptă să simtă și gustul unei ţigări după ce va cobori din taxi. 

A băut un pahar la aeroport și o sticluţă în avion, de care a 
tras cât a putut pentru a evita rușinea de a fi nevoită să ceară 
încă una. Este duminică, iar la Aspöja, ea a lucrat la raport toată 
sâmbăta și jumătate din noapte fără să bea un singur pahar. 
Mâine va fi o zi lungă, așa că sigur merită un pahar în seara 
asta. Doar unul sau două, că nici măcar nu-i încă ora 7. 

— Apropo, i se adresează ea șoferului. Cunoști barul Library? 
De pe Leonard Street? 

e 

Library este pe jumătate plin când Klara intră, ceea ce-i 
convine. Se va umple curând: duminica este ca oricare altă zi 
pentru clientela barului formată din liber-profesioniști. Pete, 
barmanul, îi face cu ochiul când o vede, iar ea se duce la bar, 
așteaptă ca el să termine de turnat niște bere IPA (India Pale 
Ale), pentru doi bărbaţi „creativi” bărboși, cu cămăși în dungi și 
pantaloni trei sferturi lăbărțați. 

— Ce mai faci, Klara? o întreabă el și pune un pahar în faţa ei 
pe tejghea, apoi întinde mâna pentru a lua o sticlă cu vin roșu. 


VP - 64 


— Bine, am fost în Suedia în weekend și tocmai m-am întors. 
Arată cu capul spre geanta cu haine și cea cu laptopul pe care 
le-a pus alături de ea pe podea. Pete îi umple paharul și-și 
flutură mâna când ea începe să caute portofelul în poșetă. 

— Eu fac cinste. Mă bucur că ai venit aici direct de la 
aeroport. 

Face o pauză, iar expresia de pe chipul lui se schimbă. 

— Dacă mă ajuţi să închid mai târziu, îţi ofer ceva de băut și 
la mine acasă. 

Klara soarbe din vin și-i privește părul blond zburlit, ochii 
albaștri și limpezi, umerii musculoși, care sunt clar vizibili pe sub 
tricoul subţire și alb. Își amintește vag cele trei nopţi stângace și 
nesatisfăcătoare pe care și le petrecuse ameţită de băutură 
acasă la el, în ultimele săptămâni. Clatină din cap. 

— Nu în seara asta, Pete. Dar îţi mulțumesc pentru vin. 

(J 

La ora 10, barul este plin, iar Klara simte că s-a îmbătat. Cât 
de mult a băut? Evident, mai mult decât intenţionase, însă, cu 
fiecare înghiţitură de vin, mintea îi e mai goală și mai ușoară. Cu 
fiecare pahar, îi este mai ușor să se relaxeze, să lase trecutul în 
pace, să uite de slujbă și de stres, și de tot rahatul. Totuși în 
seara asta, probabil că a apreciat greșit, deoarece simte cum i 
se învârte capul și regretă ultimul pahar. De parcă ar fi o novice 
nenorocită. 

— Cred că..., îi spune ea fotografului brunet cu care a flirtat 
fără inhibiţii cu doar trei minute mai devreme. Cred că trebuie 
să plec. 

El pare surprins ca și cum ea ar glumi. Cum îl cheamă...? 
Martin? Nu că ar conta. 

— Trebuie să merg acasă, rostește ea și se simte ușurată că 
limba nu i s-a împleticit. 

Genţile, apoi aer curat. 

— Te pot duce eu acasă, se oferă bărbatul al cărui nume s-ar 
putea să fie Martin. 

Klara clatină din cap în semn că nu și face un gest cu mâna. 

— Locuiesc după colț. Mă descurc. 

— Măcar ai cont pe Facebook? întreabă el cu buzele lipite de 
gâtul Klarei înainte ca ea să-și croiască drum printre clienţi și să 
iasă în seara londoneză care încă e călduroasă. 


VP - 65 


Aerul este stătut, miroase a gaze de eșapament și a ulei 
folosit la prăjit. Ultimele câteva săptămâni au fost tropicale, iar 
capul Klarei începe să se învârtă tot mai repede și mai repede. 
Încearcă să facă doar câţiva pași, dar constată că nu-și poate 
concentra privirea. Are impresia că toate clădirile din câmpul 
său vizual se mișcă. 

Pornește încet spre casă și groaza o copleșește. La naiba, 
chiar va fi mahmură mâine? Cât de incredibil de proastă! O ia pe 
scurtătură pe una dintre străduțele care dau în Great Eastern 
Street. După doar doi metri, i se pare că aude pași în urma ei. 
Se oprește și se răsucește pe călcâie. Nimeni. Probabil că a auzit 
rotilele genții ei de voiaj. Brusc copleșită de oboseală, se silește 
să meargă mai departe, grăbindu-și pașii în timp ce se simte 
ușurată că locuiește la doar zece minute distanţă. 

Însă curând după ce începe să meargă, aude din nou pași. De 
asta este sigură și privește peste umăr fără a se opri. Străduţa e 
întunecată și flancată de pereţi din cărămidă acoperiţi cu 
graffiti. Beţia o face să i se pară că betonul se leagănă înainte și 
înapoi. Dar în mijlocul asfaltului, între pereți, vede silueta unui 
bărbat. Se oprește când ea se uită la el. Și ea face la fel. 

— Martin? întreabă ea. 

Betonul se rotește și se cutremură sub ea, iar Klara constată 
că-i este dificil să se concentreze. Bărbatul ridică braţele, dar nu 
spune nimic. Klara se clatină, face câţiva pași în faţă, apoi cade 
în patru labe. Capul îi vâjâie. Asfaltul de sub ea seamănă cu 
marea, betonul parcă ar fi stâncile din arhipelag. Sunt valuri în 
jurul ei, de parcă ar respira și s-ar legăna ca și cum încă ar fi în 
barca bunicului. Încearcă să-și ia privirea de la tot ce se mișcă și 
e tranzitoriu, să se concentreze în vreme ce ameţeala se 
intensifică. Însă în zadar, vinul roșu și nucile pe care le-a mâncat 
o fac să vomite. Pe urmă, se rostogolește pe o parte și închide 
ochii. Într-un alt Univers existent dincolo de ea aude o șoaptă, 
simte mâini trăgând și apăsând. Apoi se face întuneric. Cald și 
tăcut, și negru. 


VP - 66 


Capitolul 12 


Stockholm 
Luni, 17 august 2015 


Este dimineaţă la Stockholm, după cum își dă seama Yasmine 
în timp ce plătește taxiul în faţa hotelului Story, de pe 
Riddargatan. Ceasul telefonului arată și el că este dimineaţă, 
dar trupul femeii a cedat și în acest moment există în afara 
noțiunii pământești a timpului. Treisprezece ore diferenţă între 
Tokyo și New York. Alte șase ore diferenţă faţă de Stockholm. Se 
simte și greoaie, și imponderabilă, făcută din părți egale de 
plumb și heliu. 

Preţ de un moment, își ţine răsuflarea când șoferul de taxi îi 
trece cardul prin aparat. Este prima dată când îl folosește după 
acea întâlnire, iar ultimele zile petrecute la New York par ca un 
vis, așa încât nu e sigură că funcţionează. 

Din fericire, cititorul de carduri îl acceptă. lese din mașină în 
calda dimineaţă de vară târzie, intră în hotel, trece prin fața 
recepției și urcă în camera ei „boemă” - după cum o numește 
website-ul -, unde se prăbușește pe pat fără a se osteni măcar 
să-și scoată pantofii. 

Când se trezește, lumina se revarsă în alt unghi prin draperia 
subţire. Se răsucește pentru a se uita la ceasul telefonului 
mobil. Puțin după prânz - a dormit două ore. | se pare că a 
trecut o noapte întreagă, dar tot își simte capul de parcă ar fi 
plin cu nisip, iar trupul nu se poate linişti. Este ciudat să fie din 
nou acasă, deși această cameră de hotel, cu pereţii săi în stare 
brută, nezugrăviţi și cu decorul minimalist, nu i se pare a fi 
Suedia, în orice caz nu Suedia ei. Se ridică, se duce la fereastră 
și privește amestecul de modernism burghez, curat și de 
arhitectură elegantă fin-de-siecle de pe Riddargatan, se uită 
spre staţia de metrou Ostermalmstorg și către Birger Jarlsgatan. 
Nici asta nu-i Suedia ei. Însă se gândește că Fadi este undeva 
acolo. 

— Vin, habibi, șoptește ea încet. Să nu dispari din nou! 


VP - 67 


Trage draperiile și intră în baie. Chipul din oglindă o face să 
tresară. Ochiul ei nu e chiar negru, mai degrabă partea lui 
dreaptă s-a umflat, iar un apus de un mov strălucitor radiază din 
tâmpla ei. Nu-i de mirare că Brett i-a cumpărat niște ochelari de 
soare uriași, dar ieftini, din aeroportul JFK. În același timp, este 
recunoscătoare pentru ochiul acela, pentru durerea vagă, cu 
zvâcnete, pentru ce a făcut umflătura aceea cu faţa ei, pentru 
ce i-a făcut ei. Este concretă și fără ambiguităţi, un simbol 
gravat, evident și simplu, care s-o aducă la realitate dacă ar 
apărea regretul sau remușcarea, sau îndoiala. la telefonul, 
centrează chipul și-l apropie astfel încât să poată atinge tasta, 
apoi își face o poză. Nu va mai permite niciodată să i se 
întâmple așa ceva! 

e 

Se așază pe pat și deschide mesajul. Priveşte fotografia 
întunecată a lui Fadi, o răsucește și o mărește. Încearcă să facă 
pixelii să se alinieze, pentru a căpăta un înţeles. „El este, se 
gândește ea. El trebuie să fie”. 

Inchide poza, dar nu și mesajul. Cât timp a trecut de când n-a 
mai discutat cu părinţii? A plecat cu patru ani în urmă, însă abia 
dacă a vorbit cu ei în ultimii ani de dinaintea plecării. Stătea 
afară când ei erau acasă și avea grijă să meargă acasă doar 
când ei erau plecați, când știa că Fadi era acolo. Nu-și amintește 
decât fețele lor obosite, privirile lor lungi, cuvintele lor aspre și 
pumnii lor grei. lar acum? Clatină din cap. Mâine. Mai întâi, 
trebuie să vadă pe altcineva. 

e 

Derulează încet lista cu telefoane din Suedia. Sunt atât de 
multe nume și au trecut atât de mulți ani de când n-a mai luat 
legătura cu niciunul dintre ei. Oameni care reprezentau întreaga 
ei lume, cu care a crescut. Parisa și O, Malik și Sebbe, Bilal, Red, 
Soledad, Henna, Danny, Amat. Orele de matematică și 
programul de după şcoală, marijuana fumată pe terenul de 
joacă, turnul din pădurea aflată în spate la Valgatan, unde au 
urcat până când aproape au atins stelele, apoi i-a luat ameţeala 
din cauza înălțimii. Băutul în timpul zilei, acasă la José și Mona, 
când părinţii lor erau în Chile, unchiul lor care a ajuns la spital, 
statul în piaţă și fumatul sub ventilatorul din bucătăria lui 
Miriam. Și studioul, dar la asta nu se poate gândi. Nu contează. 
Trage adânc aer în piept. N-are de ales, trebuie să se confrunte 


VP - 68 


cu asta. Derulează numele din telefon până îl găsește pe cel 
căutat. 
(J 

El răspunde după primul apel, probabil că avea telefonul în 
mână. 

— Shoo, sunt Igge. 

Yasmine își reprimă impulsul de a închide. Se silește să 
respire calmă și să se îmbărbăteze. 

— Ignacio, sunt eu, Yazz. 

La celălalt capăt al firului se lasă tăcerea. 

— Știu, adaugă ea. A trecut mult timp. Eu... 

— Unde ești, /en? 

Vocea lui este exact cum și-o amintește ea. Amplă și plină de 
spaţiu, suficient de mare pentru a dispărea în ea. 

— M-am întors acasă. În Stockholm. Tu unde ești? 

El râde. 

— Ey, ce crezi? Sunt unde sunt întotdeauna, bre. Nu sunt 
călător internaţional, nu? 

— Lucrezi? În același loc? 

— După cum am spus, Yazz, totul e la fel. Dar tu? Chiar ești în 
Stockholm? 

Pare surprins, aproape șocat. Nu-i de mirare. 

— Da, sunt în Stockholm. Abia am ajuns, în dimineaţa asta. 

Se lasă din nou tăcerea. A trecut atât de mult timp. Și tăcerea 
durează mult timp. Yasmine știe că de ea depinde ce se va 
întâmpla în continuare. 

— Mi-ar face plăcere să te văd, Ignacio. 

El ezită și suspină. 

— Ignacio? spune el în cele din urmă. Ești singura care îmi 
zice așa, surioară. Ştii asta. OK, unde vrei să ne întâlnim? 

— Te-aș invita la masă, măcar asta pot să fac, nu? 

— Mă scoţi la masă? Asta-i o premieră, /en. Bine, desigur. 
Acum, sunt la serviciu, în oraș. Ce-ai zice să ne vedem la Flippin’ 
Burgers, la ora 5? Înainte să se facă aglomeraţie. Știi unde este? 

— Sunt sigură că o să-l găsesc. Ne vedem acolo. 

e 

Cartierul Vasastan este tăcut și ciudat de letargic, vara a fost 
lungă și, chiar dacă vacanţa s-a terminat, lenea a ramas. 
Trecători ocazionali de vreo 30 de ani, în cămăși cu mânecă 
scurtă, se îndreaptă agale spre casă, câţiva taţi în concediu de 


VP - 69 


paternitate împing cu o mână cărucioarele, ţinând o cafea în 
cealaltă. Traficul înaintează încet. 

De îndată ce dă colţul de pe Upplandsgatan pe 
Observatoriegatan, Yasmine zărește spinarea lată a lui Ignacio 
la o masă de pe terasa localului Flippin' Burgers. Chiar și din 
spate, și de la distanţă, Ignacio face ca tot ce se află în jurul lui 
să pară mai mic decât în realitate, ca și cum proporţiile nu prea 
mai au sens. 

Vederea lui o întristează și ea încetinește intenţionat pasul 
pentru a amâna întâlnirea lor cât mai mult posibil. Au trecut 
patru ani de când ea a dispărut fără o vorbă. Și abia acum, când 
a revenit în Stockholm, își dă seama cât de departe a fost. Cât 
de departe e posibil să mai fie încă. 

— Ignacio! rostește ea cu o veselie forţată și se așază pe 
bancă alături de el. Que pasa? 

El se răsucește atât de repede, încât aproape că răstoarnă 
masa de picnic. Capul lui ras este ascuns sub o șapcă albastră 
pe care scrie „Knicks”, iar barba pe care și-a lăsat-o e neagră, 
bogată și tăiată drept. Pare mai bătrân decât cei 24 de ani pe 
care îi are. A venit direct de la serviciu și încă poartă pantalonii 
albaștri de lucru și un tricou pe al cărui spate este imprimat 
numele firmei de mutări la care e angajat. Un fior al vechii iubiri 
o străbate pe Yasmine. 

— Yazz! spune el și o cuprinde în braţele lui uriașe. La naiba, 
parcă a trecut un minut, /en! 

— Patru ani, zice ea gânditoare. Timpul zboară. 

El nu spune nimic, doar îi dă drumul încetișor, apoi își lasă 
palmele uriașe pe umerii ei. 

— Ai slăbit, Yazz. Nu mai mănânci? 

Yasmine ridică din umeri și zâmbește. Ignacio clatină 
resemnat din cap înainte de a-și lua o mână de pe umărul ei și 
de a-i ridica încetișor ochelarii mari de soare. Ochii i se 
îngustează, iar gura îi devine o linie subţire când vede apusul 
care radiază din tâmpla lui Yasmine. Însă în loc să răspundă, ea 
se retrage un pic în spate, îi smulge ochelarii din mână și-i pune 
la loc pe nas. 

— Mai bine am comanda înainte să dea suedis-ii năvală, zice 
ea. Ce dorești să mănânci? 


VP - 70 


O jumătate de oră mai târziu, după ce și-au terminat burgerii, 
Ignacio este la jumătatea celui de-al doilea milkshake cu fulgi de 
ciocolată și îngheţată de vanilie, alături de care a comandat 
două păhărele cu Jack Daniel's. Yasmine soarbe din berea ei 
Stockholm IPA („Ești acasă, Yazz, ia o băutură locală”, așa o 
făcuse el să renunțe la încercarea de a comanda o bere 
americană) și se sprijină de spătarul băncii. Alcoolul a stabilizat- 
o cumva, a redus oboseala provocată de diferenţa de fus orar la 
un vag zgomot de fond. După-amiaza târzie încă este caldă, 
cerul e senin, strălucitor și nesfârșit. 

Și-au povestit o mare parte din cele petrecute în ultimii patru 
ani. Ea a aflat cine a plecat. Cine a scos un disc. Cine s-a mutat, 
a murit sau a ajuns la pușcărire. Preţ de câteva clipe, Yasmine 
aproape că uită totul, aproape că uită de ochiul ei și de David, 
de New York și de Shrewd & Daughter. Aproape că uită de Fadi 
și de exil, pentru că simte o ușurare să se relaxeze lăsându-se 
pe spate, să bea bere și să asculte noile versiuni ale vechilor 
povești de război și legende. Preţ de câteva clipe, întoarcerea 
acasă este aproape cum și-a imaginat-o. 

Dar știe că ei doar ocolesc subiectul principal și că n-o vor 
putea ţine așa la nesfârșit. Până la urmă, tac amândoi, iar 
privirile lor rătăcesc pe strada aproape pustie, peste caldarâm și 
fațadele Art Nouveau. 

— Am auzit de Fadi, rostește el calm. Îmi pare sincer rău, 
Yazz. 

Yasmine doar încuviințează din cap și-și privește berea. 

— Jur că n-am știut că se ajunsese atât de departe, continuă 
Ignacio. Nu l-am mai văzut pe-afară. Dacă aș fi știut... 

— Știu. Știu, Ignacio. 

Își pune palma pe mâna lui, însă nu-l privește în ochi. 

— Eu sunt de vină, zice ea încet. Nimeni altcineva. Eu sunt 
cea care a plecat. 

Se întoarce spre Ignacio, își dă jos ochelarii de soare și se uită 
în ochii lui. 

— A fost o mizerie. Să dispar așa, fără un cuvânt. Am făcut o 
mare greșeală, Ignacio. Faţă de Fadi și faţă de tine. 

Este rândul lui Ignacio să-și ferească privirea, îndreptându-și-o 
spre asfaltul prăfuit. 

— Nu-mi datorezi nimic, precizează el ridicând din umeri. 
Relația noastră se terminase, nu-i așa? 


VP -71 


— Dar cum am putut să plec așa? Îţi datoram mai mult de- 
atât. Ți-am scris atât de multe e-mailuri în minte, însă nu ţi le- 
am trimis. 

Ignacio întoarce din nou capul spre ea și-i zâmbește obosit. 

— Asta este, surioară. Fiecare face ce trebuie să facă, nu? 

Yasmine încuviinţează precaută și ia o gură de bere. 

— Deci que pasa, Yazz? întreabă el cu blândeţe. Ce cauţi aici? 
Patru ani? Ai dispărut fără o vorbă, iubito. Nu te-ai întors doar ca 
să mă vezi, așa-i? 

— El n-a murit, rostește ea încet. 

Ignacio pare să tresară, apoi își sprijină coatele pe masă. 

— Cum? Cine n-a murit? Fadi? 

Yasmine își scoate telefonul din buzunar și deschide poza 
trimisă de mama ei. Îl împinge pe masă spre Ignacio. 

— Uită-te și tu! 

El ia telefonul și-și trece degetele peste fotografie pentru a o 
mări, pe urmă apropie mai mult telefonul ca s-o studieze. Intr-un 
sfârșit, îl pune din nou pe masă. În ochii lui se citește tristeţe. 

— Posibil. Yazz... Nu-ţi face prea mari speranţe. S-ar putea să 
fie el. Dar serios, poza este întunecată și înceţoșată, nu crezi? 

— El este, rostește ea calmă. 

— Deci te-ai întors pentru a încerca să-l găsești? 

— Nu pentru a încerca. Pentru a-l găsi. 

Ignacio pare îngrijorat, însă încuviinţează calm din cap. 

— Unde stai? 

— La hotelul Story, în piaţa Stureplan. 

Ignacio fluieră mirat. 

— Drăguţ. Ești în lumea bună, surioară. 

— Am o slujbă, explică Yasmine. Mai bine zis, fac diverse 
treburi pentru agenţiile de publicitate. Găsesc artiști și chestii de 
genul ăsta. Trenduri. Companiile mari vor să fie pe gustul 
puștilor. 

Își unduiește braţul într-un gest hip-hop ironic. 

— În sfârșit, în prezent lucrez pentru o agenţie care vrea să 
știe ce se întâmplă în Bergort. 

Ignacio clatină din cap și soarbe din milkshake. 

— Despre ce naiba vorbești? Ce treabă au ei cu Fadi? 

— Ei nu știu de Fadi. Totuși se petrece altceva acolo. Ceva în 
care Fadi este posibil să fie implicat. 

Ridică din nou din umeri. 


VP- 72 


— Nu știu despre ce-i vorba. Oricum, nu mă interesează asta, 
dar a fost suficient pentru a-i face să mă plătească. 

— Nu pricep. O agenţie de publicitate din New York vrea să 
știe ce se petrece în Bergort? Cum naiba s-a ajuns la asta, /en? 

Yasmine zâmbește obosită și bea o gură de bere. 

— E doar o escrocherie de școală veche. Nu ești singurul care 
poate scoate bani din piatră seacă, frate. 

Ignacio râde și se sprijină de spătar. 

— Deci i-ai făcut să-ţi plătească drumul până acasă? Și 
hotelul? La naiba, Yazz, sunt mândru de tine. 

— Trebuie să-l găsesc pe Fadi. Insă David... Mi-a luat toți 
banii. Așa că am avut nevoie de cineva care să finanţeze asta. 

la telefonul și deschide fotografia cu pisica spânzurată. 

— Uite, spune ea și împinge din nou telefonul spre el. Mi-au 
fost trimise trei poze care par să aibă legătură cu Fadi. 

El ridică telefonul și se uită la fotografie, însă închide ecranul 
imediat, apoi i-l dă înapoi lui Yasmine. 

— Habar n-am, zice el pe un ton defensiv. De unde ai pozele? 

Ea îl privește întrebătoare. 

— Ey, Ignacio. Mai am și alte poze. Simbolul unui pumn pe o 
stea. 

la telefonul și aprinde ecranul din nou. 

— Nu știu nimic despre asta, bine? 

Vocea lui a devenit brusc tăioasă, aproape agresivă. Yasmine 
se uită repede la el, dar Ignacio și-a îndreptat privirea spre 
stradă, către fațadele Art Nouveau, care par delicate și fără 
luciu în lumina după-amiezii târzii. 

— Haide, omule! Nici măcar nu te-ai uitat la poze. 

Privește din nou pozele din telefon, dar el i-l ia din mână și-l 
pune pe masă. 

— Wallah. Jur că nu știu nimic despre asta. 

El o privește în ochi, însă expresia lui nu mai este caldă și 
ironică, ci mai apropiată de Bergort - numai beton și loialități 
complicate. Există și ceva îngrijorare și mai e ceva. Ceva ce el 
nu spune. 

— Serios, Yazz! exclamă el. 

Își punea mâna mare pe ale ei, acoperindu-le complet, și le 
apasă, nu tare, ci doar cât să-i amintească de trecut - de 
Bergort și de adolescenţă, de claustrofobie și de îngrădire. De 
neajutorare. 


VP-73 


— Sunt lucruri pe care este mai bine să le uiţi, în regulă? 

— Sunt lucruri pe care nu poți să le uiţi, replică ea încet. Dar 
te ascult, frate. 

— El ţi-a făcut asta la ochi, nu-i așa? Suedezul cu care ai 
plecat. Artistul. 

Rostește cuvântul artistul cu satisfacția cuiva care a avut un 
rest de mâncare înfipt între dinţi și, în sfârșit, a reușit să scape 
de el. 

— Nu contează. Acum sunt aici. 

Ea trage adânc aer în piept. Era de așteptat să ajungă la asta 
în cele din urmă. 

— Ce dracu', Yazz...? 

— La naiba! îl întrerupe ea. A trebuit să plec, bine? După 
spargerea aia și toate celelalte. Am făcut-o pentru Fadi. Am 
crezut că o fac pentru Fadi. 

Ignacio se apleacă în față, iar ochii îi sunt din nou blânzi și 
familiari. 

— Totuși, Yazz, querida, nu ţi-ai dat seama că toată lumea a 
știut oricum? Chiar te-ai gândit că aveau să creadă că ai furat 
lucrurile alea din studioul lor? 

Ea simte un fior rece străbătând-o. Desigur, a știut că era un 
pretext, ceva care a împins-o dincolo de limită. Ceva care i-a dat 
forța de a pleca. 

— Fiecare face ce trebuie să facă, ey? Acum sunt aici. Ce vrei 
să spun? 

Bea o gură de bere. Ignacio ridică din umeri și-și privește 
telefonul. A 

— Trebuie să plec, zice el și se ridică. Imi pare bine că te-am 
revăzut, Yazz. 

Umbra trupului său uriaș acoperă soarele și cade pe Yasmine. 
Se ridică și ea, îl sărută pe obraz, însă el o apucă de umeri și o 
îndepărtează puţin, privind-o din nou cu seriozitate. 

— Nu te apuca să arăţi pozele alea peste tot, OK? Vorbesc 
serios! Nu vrei să te pomenești implicată în asta. 

— În ce, /en? Spune-mi despre ce-i vorba. Fotografiile astea 
sunt tot ce am. 

— Există lucruri despre care, pur și simplu, nu se vorbește. 
Vezi-ţi de treaba ta. În stil Bergort, mai știi? 

— Dar te interesezi de Fadi, da? Întrebi dacă a auzit cineva 
ceva? 


VP - 74 


— Desigur. Însă nu-ţi face mari speranţe. Serios, Yazz, e bine 
să fii discret aici. Dacă trăiește, va lua legătura cu tine. Crede- 
mă! 


VP -75 


Capitolul 13 


Bergort 
lulie-octombrie 2014 


Este o vară fierbinte. Asta spun suedezii în timp ce beau din 
termosuri și-și mănâncă sandvișurile cu brânză pe rampa de 
încărcare din spatele depozitului de legume din Fittja, unde, 
până la urmă, m-au silit să lucrez cei de la biroul de șomaj. Ei zic 
că este plăcut la soare și-și ridică spre cer feţele palide de 
oameni mahmuri, pentru a se asigura că se bronzează. 

— Ce părere ai, Abdullah? E precum acasă, în deșert, nu? 

Nu stau la soare în pauză. Nu mănânc sandvișuri cu brânză și 
nici nu beau cafea. Doar nuci și roșii pe care le șterpelesc din 
niște lăzi, în timp ce-i aștept să-și ia cutiile din plastic cu masa 
de prânz și să se ducă pe rampă, apoi mă spăl în vestiar și intru 
în una dintre camerele frigorifice și întind covorașul ponosit pe 
care l-am cumpărat cu 40 de coroane duminică, de la piaţa de 
vechituri de sub pasarelă. Nici măcar n-am încercat să mă 
târguiesc - nu puteam să mă târguiesc pentru asta, pentru noua 
mea viaţă. 

e 

Acum, nici măcar nu mai trebuie să deschid aplicaţia Mecca, 
știu că trebuie să mă întorc la castraveți și vinete. În spatele lor, 
dacă tragi o linie lungă, se află Mecca. Este la fel și acasă, în 
camera noastră, doar că mă întorc spre perna ta, sau ceea cea 
fost perna ta, iar din fruntea mea, o linie trece prin perna ta și 
ajunge până la Mecca, la Umm-al Qura - „Mama tuturor 
așezărilor”. 

În fiecare zi, de fiecare dată când mă rog, mă gândesc că sunt 
un musulman rău, un frate rău, pentru că nu-l simt pe Allah în 
mine când mă rog. Nu simt lumina curgând prin mine și fur roșii, 
și nu-mi amintesc rugăciunea Rakat, cu versetele din Coran, 
așa că le caut mereu pe Google și le citesc de pe ecranul 
telefonului. Traducerea în suedeză, fiindcă în arabă este prea 
dificil. 


VP - 76 


În fiecare zi, blestem faptul că ne-am străduit din răsputeri să 
facem parte din ceva din care nu vom putea niciodată să facem 
parte. Am învăţat tot dicționarul suedez, însă am uitat araba 
noastră. În fiecare zi, îmi promit că o să devin mai bun, că o să 
învăţ, că n-o să mă mai port urât. Nu poţi să te porți urât în 
această viaţă nouă. 

După ce termin rugăciunea, îi aud pe suedezi tușind și 
chicotind dincolo de ușa camerei de depozitare, așa că șoptesc 
repede, de două ori, assalamu alaykum wa Rahmatullah?, mă 
ridic, rulez covorașul, îl strecor sub un raft cu pere, ies din 
camera frigorifică și mă întorc la lăzile cu banane, salată, mere 
și varză pe care trebuie să le cărăm. Fac asta până când, în cele 
din urmă, vine vremea să iau metroul spre casă. 

Sunt cel mai singur musulman din lume. Mă rog în 
singurătate. Citesc în singurătate. Cred în singurătate. Uneori, 
vinerea mă duc la moschee. Stau în partea cealaltă a pieţei și-i 
privesc pe bătrânii care coboară la subsol, mereu aceiași 
bărbaţi. Tatăl și bunicul lui Mehdi. Bătrânul Jamal, care repară 
pantofi lângă staţia de metrou. Le văd pantalonii largi, hainele 
matlasate, mustăţile și gâturile aplecate, supuse. Cum aș putea 
să fac parte din această umma? Nu e de mine. Este un 
nenorocit de club, nu e ceva serios. Nu fac decât să 
trâncănească și să se vaite. Eu am nevoie de mai mult. Aştept 
mai mult. Până când voi găsi, sunt o frăţie cu un singur membru. 

Și cât aştept, n-am nicio congregație, pe nimeni cu care să 
rostesc rugăciunile unei religii în care baza o reprezintă 
comunitatea, justiţia și solidaritatea. Și cât aștept mă pregătesc. 
Silindu-mă să citesc mai mult de zece rânduri consecutive din 
Coran. Silindu-mă să memorez rugăciunile. 

Mă pregătesc și găsesc online noi fraţi virtuali. Nu sunt ca 
oamenii din piaţă, ci niște militanţi serioşi, iar credinţa mea 
devine tot mai puternică după fiecare video din Siria pe care-l 
văd, cu fiecare predică pe care ei mi-o trimit. Noii mei fraţi au 
porecle, nu nume, și sunt la fel de furioși ca mine, la fel de 
pregătiţi ca și mine să arunce în aer tot rahatul ăsta. Și la fel de 
singuri. Fraţi de pe ai căror ochi vălul tocmai a fost ridicat, așa 
cum a fost ridicat și de pe ochii mei, dezvăluindu-ne lumea așa 


29 pacea și îndurarea lui Allah fie cu tine (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
21 Comunitate de musulmani. (n.tr.). 
VP - 77 


cum este - cu opresiune, colonialism, imperialism și nedreptaăți. 
Este de neînțeles cum, oare, n-am văzut asta. Am trăit-o, m-am 
străduit să mă adaptez la ea, ba chiar am încercat să mă 
integrez în ea. Acum, mă umple de ură și mă dispreţuiesc. Cum 
de am putut să fiu orb atâta vreme? Cum de am ales dicționarul 
suedez, în locul celui arab? Dar s-a terminat. 

Acum, după ce vin de la muncă, văd în fiecare zi pe ecranul 
telefonului videouri dure, dovezi pixelate ale opresiunii, sânge 
pe nisip, fraţii și surorile mele goniţi din casele lor și uciși, și 
violaţi în amurgul albăstrui. Acum văd ignoranţa și diabolicul din 
Gaza și din Siria, însă și de aici, din Bergort, în vreme ce suntem 
în același timp ţinuţi prizonieri și închiși, captivi în beton, fără 
viitor, fără trecut, la mâna unor oameni corupți, care n-au nimic 
moral, oameni imposibil de respectat, un guvern fără 
Dumnezeu, căruia îi lipsește legitimitatea. 

Este atât de evident acum că toată viața mea a fost irosită, 
dar nu contează, nimic din tot ce a fost nu contează. Totul este 
nou, iar eu îngenunchez pe podea, pe covorașul pe care-l 
întrebuinţez acasă, și mă aplec spre perna ta, spre Mecca, și nu 
pot să nu mă întreb ce ai spune dacă m-ai vedea în momentul 
ăsta. Ai fi ușurată sau îngrozită? lar eu simt marea aceea 
cuprinzându-mă din nou, pustietatea, nesfârșitul, le simt 
răspândindu-mi-se ca mercurul prin oase și sânge și murmur ce- 
mi amintesc din rugăciuni, și cad pe covoraș pentru a păstra 
totul în mine, pentru a sili totul să coboare în piept și apoi să 
revină în cuibul din fundul stomacului. 

Și funcţionează. Rugându-mă, împing totul din ce în ce mai 
jos. Și ce dacă nu mă umplu, în schimb, cu lumina Domnului? Ce 
dacă nu-i simt iubirea și milostenia? Acesta este unul dintre 
testele Lui. Trebuie să dovedesc că merit înainte ca El să 
îngăduie luminii aurii să coboare asupra mea. 

e 

Lunile trec fără să vorbesc cu nimeni, în afară de suedezii de 
la serviciu, lucru pe care mă străduiesc să-l evit, și de frații 
anonimi cu care discut Online. Sunt în camera mea sau la sala 
de sport, unde fac tot ce pot pentru a mă pregăti și-mi simt 
corpul crescând și durându-mă, și știu că ar trebui să-i 
mulțumesc lui Allah pentru fiecare greutate pe care o ridic, dar 
mi-e greu să-l venerez în fiecare zi. Am nevoie de ceva mai 
mare, mai important. 


VP - 78 


Nu sunt un musulman bun. Știu că ar trebui să-mi respect și 
să-mi onorez părinţii, însă mă ascund de ei la serviciu sau la 
sală, sau în camera mea. Nu știu ce să le spun, ce mi-ar zice ei. 
Este mai ușor de când ai dispărut. Aș vrea să-ţi povestesc asta 
deoarece știu că gândul că sunt tot aici te împiedică să dormi. 
Dar acum el este mult mai calm, poate că a mai îmbătrânit. 
Întotdeauna m-am priceput mai bine să-l evit și rar i-am 
provocat furia, în ciuda mizeriei pe care am făcut-o. 

Dar mai tare mă îngrijorează faptul că, probabil, nu trăiești 
așa cum se cuvine. Mă rog lui Allah să înţelegi și să-ţi deschizi 
inima înainte de a fi prea târziu. lar când mă gândesc la asta, 
întunericul crește în mine și atunci simt nevoia să recit cu voce 
tare câteva versete din Coran, cuvinte pe care nici măcar nu le 
înțeleg, însă mă ajută și încetez a mă mai gândi la lucruri pe 
care nu le pot schimba. 

e 

Cândva în octombrie, dau de Mehdi lângă pasarela care duce 
la metrou. Este tot gras și are probleme cu respiraţia, și stă peo 
bancă de lângă dalele cenușii din fața magazinului sirianului, 
bând din una dintre sticlele turcești de Cola la un litru pe care le 
vinde bătrânul. Mă gândesc să trec, pur și simplu, pe lângă el. 
Nici măcar nu-mi amintesc când am vorbit ultima dată cu 
vechea mea gașcă. Probabil că n-am mai vorbit de când ai 
dispărut. 

Dar Mehdi își ridică strălucitorii lui ochi bovini, mă vede și-și 
îndreaptă trupul înainte de a ridica mâna în care ţine Cola. 

— Shoo, Fadi! Ce mai faci, bre? 

Așa că nu pot să trec pe lângă el, trebuie să mă opresc și să-i 
vorbesc. 

— Au trecut secole, omule, adaugă el, se ridică, ne ciocnim 
pumnii și ne îmbrăţișăm cu un braţ. Jur că ești un pustnic, frate. 

Înalt din umeri. 

— Ştii cum este. Am o slujbă în Fittja. Mă duc la sală. Nu mai 
am timp liber. 

El face un pas în spate, râde, se apleacă spre mine și mă 
trage de barba scurtă. 

— Ce naiba-i asta, yao? Ţi-ai lăsat barbă? 

Nu-i răspund, inima începe să-mi bată mai tare, mă simt 
expus, ca și cum viaţa mea privată a ieșit brusc la lumină. Oare 
este un păcat să-ţi negi credinţa? Nu-mi amintesc, chiar nu știu 


VP - 79 


nimic despre Coran, așa că ridic din nou din umeri și mă trag 
îndărăt. 

— E doar o barbă. Dar tu ce mai faci, ce se mai întâmplă? 

El zâmbește și bea o gură de Cola. 

— O știi pe Parisa? Prietena surorii tale? 

Încuviințez din cap. Eram îndrăgostit de ea, îmi plăceau 
tricourile ei strâmte și scurte, pielea descoperită, blugii mulați, 
și încă o văd în faţa salonului maică-sii. Incă este sexy, deși 
șoldurile i s-au mărit puţin. 

— E prietena mea acum, bre! se laudă el ridicând mâna 
pentru a bate palma cu mine, însă mă abțţin. 

— Minti! 

Este o nebunie ca, dintre toți tipii, Mehdi să fi ajuns cu Parisa. 
Grasul de Mehdi, cu astmul lui și vocea pițigăiată, să se cupleze 
cu cea mai tare fată din Bergort? 

— Nu, nu! Jur, frate! zice el, apoi se apleacă spre mine și 
șoptește: sexul, /en... Aiaiaiai! E atât de tare, jur! 

Mă dau îndărăt, chestia asta a ajuns mult prea departe, 
Coranul trebuie să aibă ceva de zis în privinţa asta. 

— Serios! exclam eu. Nu vreau să mai aud nimic despre asta, 
OK? 

— Nu mai fi atât de încuiat, frate, râde el. Oricum, trebuie să 
plec. 

Întinde pumnul, iar eu mi-l lipesc de al lui. 

— Mă bucur că te-am văzut, Fadi. O să facem un grătar dacă 
e vreme bună. Ar trebui să vii și tu. A trecut mult timp de când 
nu ne-am mai văzut. 

Încuviinţez din cap și brusc mă simt copleșit de o melancolie 
ciudată. Știu că niciodată nu vom mai face grătare împreună. Nu 
vom mai fuma niciodată un joint și nici nu vom mai incendia 
vreo mașină. Am lăsat toate astea în urmă. Ar trebui să mă simt 
ușurat. Mă simt ușurat. Însă și trist. 

(J 

Aproape că am ajuns acasă, când deodată îl văd: stă pe vine 
și se uită la tufele ofilite de lângă ușa mea. Pare a fi etiopian 
sau, poate, somalez, are o barbă lungă, bogată și pieptănată, 
poartă un caftan și la gât, niște mătănii. Mă trece o transpiraţie 
rece, pentru că știu despre ce-i vorba, știu că viaţa mea începe 
acum. Și mă sperie gândul la ce ar putea aduce o asemenea 
perspectivă, dar știu că frica face parte din asta, din testul lui 


VP - 80 


Allah, știu că este ceva ce trebuie să îndur pentru a mă dovedi 
vrednic de El. Trag adânc aer în piept și mă îndrept tăcut spre 
ușă. 

Bărbatul se ridică. Barba lui nu este atât de mare cum mi s-a 
părut, caftanul nu-i atât de curat și de proaspăt călcat cum am 
avut impresia, omul pare obosit, iar ochii lui mici și sceptici mă 
cercetează cu grijă. 

— Fadi Ajam? 

Încuviinţez din cap fără să spun nimic. 

— Vorbește, ca să te pot auzi. N-ai niciun motiv să te rușinezi. 

Înghit în sec. 

— Da, sunt Fadi Ajam. As-salamu alaykum. 

Mă aplec puţin spre el, arătându-mi respectul. 

— Wa alaykum salaam, răspunde el, apoi, fără să-și ia privirea 
de la mine, arată spre parcare cu o mână, în vreme ce degetele 
celeilalte trec peste mărgelele mătăniilor. Haide acolo. 
Altminteri, o să pierdem /sha'a??. 

Ezit în continuare. Asta este ce am visat. Ce am încercat să le 
explic fraţilor de pe internet. Că am nevoie de mai mult, că nu 
mai suport să fiu singur, că nu mai pot îndura viaţa de zi cu zi, 
că trebuie să plec, inshallah”. lar acum, Allah m-a auzit și l-a 
trimis pe acest etiopian să mă conducă. Incă ezit. 

— Haide! rostește el din nou, întinzând mâna spre mine. 
Allah, fie El slăvit, are nevoie de tine. 

Arunc o privire spre vechile noastre geamuri cu jaluzelele 
permanent coborâte, trag aer în piept și închid ochii. 

Apoi îi deschid și-l urmez pe bărbat spre parcare. 


22 Rugăciunea de noapte a musulmanilor. (n.tr.). 
23 Cu voia lui Allah (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP - 81 


Capitolul 14 


Londra 
Luni, 17 august 2015 


Durerea de cap o trezește - o suferinţă mai degrabă surdă 
decât intensă și deschide încet ochii. Camera este învăluită într- 
o lumină cenușie, care i se pare și familiară, și străină. Nu se 
află acasă. Închide din nou ochii și-și strânge cu putere 
pleoapele. i 

Unde este? Ce s-a întâmplat? Incet, fragmentată, ziua 
precedentă îi revine în minte. Vânătoarea cu bunicul, paharul cu 
vin de la aeroport, taxiul până la barul Library. Și apoi? Işi 
amintește că s-a îmbătat mai tare decât de obicei, că a plecat 
de la bar și că străzile erau instabile ca niște poduri suspendate, 
iar clădirile se încovoiau și-și schimbau locul. Și-și mai amintește 
că în spatele ei era o siluetă. Pe urmă, nimic. 

Panicată, se ridică în șezut și deschide ochii. Își trece mâinile 
peste trup. Poartă un tricou alb, mult prea mare. Nu este alei. 
Pe dedesubt, are doar chiloţii. Simte cum pieptul i se strânge și 
mai tare, iar pulsul i se accelerează. Începe să transpire și capul 
îi bubuie. Camera îi pare familiară, dar nu și-o amintește - un 
pat, un birou plin de hârtii și pixuri, un cuier pe care atârnă 
haine bărbătești, un cearșaf alb acoperind unica fereastră, prin 
care se revarsă o lumină cenușie. Işi pune picioarele pe covor, 
își vede valiza într-un colț, cu hainele împăturite deasupra. 

Telefonul? Are nevoie doar de câteva secunde pentru a-l găsi 
în unul dintre buzunarele blugilor. Este ora 7 și n-are apeluri 
pierdute. 

Se ridică în picioare și-și dă seama că are nevoie de apă. Gura 
îi este cleioasă și uscată. Se îndreaptă cu pași ezitanţi spre ușă 
și intră în ceea ce pare o sufragerie care dă spre o stradă. O 
masă mică pentru două persoane se află în mijlocul camerei, iar 
de un perete e lipită o canapea pe care doarme un bărbat. 
Străbate tiptil încăperea. Îi este foarte sete. Însă mai întâi de 
toate trebuie să-și dea seama unde se află. 


VP - 82 


Când ajunge pe la mijlocul camerei, ușurarea o cuprinde. Este 
apartamentul lui Pete. L-a văzut doar noaptea, în diverse stadii 
ale beţiei, întotdeauna plecând înainte de răsărit. Pete. Putea să 
fie mai rău. Mult mai rău. 

(J 

Găseşte bucătăria și un pahar. Îl umple și bea repede trei 
pahare, până simte că-i vine să vomite din cauza hidratării 
rapide. Oricum, durerea de cap se diminuează puțin, iar ea pune 
paharul pe masă și se întoarce în sufragerie. Se lasă în genunchi 
lângă Pete și simte un fior de tandreţe amestecată cu o 
anxietate tot mai mare. Cât de beată fusese? 

— Pete, rostește ea și-l înghiontește cu delicateţe în brat. 

Pete sforăie și se răsucește cu spatele la ea. Klara îl 
înghiontește din nou. De data asta, el deschide ochii și se 
întoarce spre ea. 

— Klara? Te-ai trezit? 

Se ridică în șezut pe canapea și o privește cu ochii lui albaștri 
și limpezi. Ea înalță din umeri și se simte copleșită de o rușine 
imensă. Cum de se putuse îmbăta atât de tare? Cum de nu-și 
amintește ce s-a întâmplat? 

— Eu..., începe ea, dar nu știe ce să spună, așa că tace. 

Pete o privește îngrijorat. 

— Te simţi mai bine? o întreabă el și în voce i se deslușește o 
îngrijorare sinceră. 

Ea încuviințează încet din cap. 

— Pe toţi dracii! Erai vraiște rău! Îți amintești ce s-a 
întâmplat? 

— Oarecum. Cred că mi-am pierdut puţin controlul. 

Zâmbește în silă și se îmbujorează. Durerea de cap face ca 
tâmplele să-i vibreze vag. 

— Cât ai băut înainte de a ajunge la Library? 

Ea simte cum se înroșește și mai tare, iar asta o face să-i fie 
cald. Mai mult, e stânjenită. Nu știe sigur cum să facă faţă 
acestei discuţii, nu vrea să discute cu Pete, nu în acest moment. 

— Am băut un pahar în avion, precizează ea în cele din urmă. 
Însă nu știu. Bănuiesc că mi-am pierdut controlul la Library. 

Pete clatină din cap și în ochi i se citește neliniștea. 

— La Library ai băut trei pahare cu vin roșu. Te-am urmărit. 
Nu voiam să te îmbeți prea tare. Trei pahare. De obicei, asta nu- 
io problemă pentru tine. 


VP - 83 


Klara nu este sigură dacă e un compliment, așa că ridică 
iarăși din umeri. Ce vrea el să spună? î 

— Și ţi s-a făcut rău de-a binelea pe aleea aia. Ai vomitat ţi 
amintești? 

Ea devine rigidă. Își amintește fragmente - că s-a prăbușit pe 
alee, că lumea se clătina. Își amintește vag că a vomat. Dar își 
amintește și silueta unui bărbat pe alee. 

— Oh, Doamne! șoptește ea. A fost cineva pe alee. Tu ai fost? 
îl iscodește Klara, privindu-l drept în ochi. Erai acolo când am 
căzut? 

Pete se încruntă, iar ochii îi devin și mai mici, și mai albaștri, 
și mai intenși. 

— Klara? Nu-ţi amintești? Am ieșit fiindcă cineva de la bar te-a 
găsit pe alee și a venit să ne anunţe. Zăceai acolo singură. 

Fragmente de amintiri o străfulgera și dispar. Își simte 
picioarele slăbite și nesigure. Își amintește că a căzut în patru 
labe. Că a vomitat. O voce șoptită. Care o face să se înfioare 
chiar și în această clipă. 

— Genţile mele. Le-ai adus aici? 

— Genţile? se miră Pete. N-aveai decât geanta cu rotile. 

Silueta de pe alee. Amintirea mâinilor și a vocii șoptite. 

Klara dă fuga în dormitor, se ghemuiește, dă la o parte 
hainele de pe geantă, o răsucește, o deschide și scotocește în 
ea. Nimic. Se întoarce spre ușă și strigă peste umăr: 

— N-ai văzut cealaltă geantă? Geanta în care aveam laptopul? 

Pete apare în pragul ușii din spatele ei. 

— Nu. Când te-am găsit, asta a fost tot ce aveai, răspunde el, 
arătând spre geanta cu rotile. 

Klara se ridică și-și trece mâinile prin păr. La naiba! Se 
apleacă din nou spre geantă, deschide compartimentul de sus 
și-și vede pașaportul și portmoneul. Ceea ce o face să se simtă 
oarecum ușurată. 

— Vrei să spui că ai pierdut o geantă? o întreabă el, lăsându- 
se pe vine lângă ea. 

Se preface că nu l-a auzit. Gândurile și anxietatea o năpădesc 
ca apa, ca o cascadă. Cineva i-a luat geanta în care avea 
laptopul. Nimic altceva. Se întoarce spre Pete. 

— Eşti sigur că am băut doar trei pahare? Nu ţin minte, am 
pierdut socoteala. În plus, cred că am lăsat un pahar pe 
jumătate plin. Știu că brusc m-am simţit incredibil de beată. 


VP - 84 


— Da. Sută la sută. Am fost atent la tine, fiindcă nu era prea 
multă lume în bar. 

— Nu era? 

Din câte își amintește ea, barul fusese plin și zgomotos. 

— A fost o duminică obișnuită. În Library erau puţini clienţi. 

Klara dă vag din cap. Își amintește umbrele și mâinile 
întinzându-se spre ea și atingând-o, iar asta o face să se 
cutremure. Se așază pe pat. 

— Atunci, ce s-a întâmplat, deși am băut doar două pahare și 
jumătate cu vin? Ce dracu' s-a întâmplat? 

El se așază lângă ea și ridică din umeri. 

— lei medicamente? 

Ea se trage mai departe de el, iritată de brusca lui intimitate. 
Desigur, îi este recunoscătoare că a avut grijă de ea, însă acum 
tot ce vrea este să plece de-aici. 

— Nu, nu iau niciun nenorocit de medicament. 

El se ridică. Are doar chiloţii pe el, iar ea face tot posibilul să 
nu-l privească. Nu suportă această atmosferă intimă, simplă. 

— Poate că ai mâncat ceva stricat, e de părere el. lar geanta 
cu laptopul s-ar putea să fie la bar. O să verificăm. 

Klara încuviinţează din cap. 

— Sigur, spune ea. O să verificăm. 

Dar deja știe că nu este acolo. 


VP - 85 


Capitolul 15 


Bergort 
Octombrie 2014 


Îl urmez pe etiopian în parcarea luminată de soarele după- 
amiezii. N-are mașină, cum m-am așteptat, ci ne îndreptăm 
încet pe jos spre blocul scund în care a locuit Bounty până când 
familia lui s-a mutat într-o casă. N-am mai fost pe-acolo de când 
eram mici. Blocul este în direcție opusă faţă de piaţa principală 
și de metrou. 

larba de la marginea parcării e galbenă și neîngrijită, 
presărată cu pătrunjel ofilit, urzică și mărăcini, însă etiopianul 
îmi arată o cărare îngustă care traversează micul câmp. Pare să 
descrie un semicerc în jurul unul bloc scund, ducând către micul 
crâng unde noi doi ne aventuram când eram mici, unde îmi 
povesteai din cartea Ronia, the Robber's Daughter (Ronia. Fata 
hoțului), de Astrid Lindgren, pe care învățătorul v-a citit-o la 
școală, și mă temeam atât de tare de troli și de hoţi, încât 
trebuia să mă ţii de mână când ne întorceam acasă în amurg, cu 
toate că eram mult prea mare pentru a fi ţinut de cineva de 
mână. La toate astea mă gândesc în timp ce-l urmez pe etiopian 
prin iarbă și tufe, și urzici. Și am impresia că și acum mi-e frică, 
dar nu mai are cine să mă ţină de mână. Doar Allah, subhanahu 
wa ta'ala - fie El slăvit. Insă în seara asta este tăcut și mâinile îi 
sunt reci. Dar este un test, așa că fac pas după pas prin iarba 
crescută. 

Crângul este mult mai mic decât îmi amintesc, șinele de tren 
sunt mult mai aproape, stâncile n-arată precum cele din cărțile 
de povești, ci mai degrabă ca niște bolovani mari, cu pungi din 
plastic și cutii de bere ruginite înfipte între ei. Pășim cu grijă 
urcând panta domoală către ceea ce-mi amintesc vag că este o 
poieniţă în mijlocul crângului. 

e 

În acest petic de pădure începe noua mea viaţă, cu trei 

bărbaţi bărboși, unul îmbrăcat într-un caftan similar cu al 


VP - 86 


etiopianului, iar ceilalți doi, în blugi și cămăși încheiate până la 
gât. Stau unul lângă altul, de parcă ne-ar aștepta, și cinci 
covorașe de rugăciuni sunt întinse în șir în spatele lor, 
îndreptate spre un gol dintre copaci prin care se deslușește gura 
tunelului, iar dincolo de ea, un bloc înalt și centrul comercial. 
Sunt în afara propriului trup, deasupra lui. Realitatea pare 
tăioasă și angulară, lumina cade într-un unghi nefiresc și ne 
transformă în aur și smarald. 

Etiopianul se apropie de bărbaţi și-i sărută pe rând pe obraji, 
murmurând salutări în arabă, apoi se întoarce spre mine. 

— El este fratele Ajam, mă prezintă el în suedeză. 

Nu știu ce să zic, nu știu în ce limbă să vorbesc, ce gesturi să 
folosesc. Nu știu nimic, așa că doar ridic mâna în semn de salut, 
ca un prost. 

— Bună! 

Bărbatul în caftan zâmbește și face câţiva pași spre mine, își 
desface braţele și mă strânge la pieptul lui, mă sărută pe obraji, 
pe urmă mă îndepărtează. Are părul și barba de culoare roșie, și 
ochi verzi, întrebători. Este suedez, nu arab, probabil că s-a 
convertit. 

— Bun venit, frate Ajam, rostește el, zâmbind în continuare. 

Are ceva sincer, ceva cald și profund. Vreau să mă ia din nou 
în braţe, să-mi zică în șoaptă că totul va fi bine, că cel mai 
important lucru este credința, că Allah vede ce-i în inima mea și 
că nu contează că nu sunt un musulman bun atâta vreme cât 
inima mea e sinceră. 

— Sunt imamul Dakhil, spune el. 

Suedeza imamului Dakhil are accentul de Göteborg. Nu este 
din Bergort. 

— lar aceasta este congregația mea, adaugă el. 

Unul câte unul, oamenii se apropie de mine, primul fiind 
etiopianul care m-a condus acolo. 

— Fratele Tasheem, pe care deja l-ai cunoscut, zice imamul 
Dakhil. 

Tasheem mă sărută pe obraji și murmură în arabă ceva ce nu 
înțeleg. 

— Fratele Taimur, continuă imamul, iar cel mai tânăr dintre 
bărbaţii în blugi se apropie și mă sărută pe obraji. 

Nu pare mult mai în vârstă decât mine. Poate că este doar cu 
vreo cinci ani mai mare, poate că e de vârsta mea. 


VP - 87 


— Și în cele din urmă, fratele al-Amin, adaugă imamul. 

Fratele al-Amin are peste 40 de ani, este înalt și masiv, are o 
barbă mare, bine îngrijită, poartă o geacă din piele, iar pe cap 
are un kuff*. 

— Bun venit, frate Ajam, rostește el și mă îmbrățișează. 

Și-l simt și pe el degajând acea căldură pe care, sincer, aș 
vrea s-o resimt din partea lui Allah, acea mână de care să mă 
ţin. Lacrimi îmi umplu ochii și mă simt tras în căldura radiată de 
ei. 

— Nu mai ești ajam, spune fratele al-Amin. Nu mai ești un 
străin, acum faci parte din Allah, fie El slăvit. 

Mă cuprinde cu un braț, apoi îngenunchem toţi pe covorașe și 
rostim Shahada” împreună. Apoi spunem /sha'a, iar în timpul 
rugăciunii, în sfârșit simt ceva ca o bucurie care mă însuflețește 
și mă face să tremur, deoarece acești fraţi m-au găsit, fiindcă 
Allah, fie El slăvit, le-a îngăduit acestor fraţi să mă găsească. 

— Totuși, cum m-aţi găsit? întreb eu după aceea, când stăm 
împreună pe iarbă, tăcuţi, privind Bergortul devenind purpuriu în 
soarele după-amiezii. 

Fratele al-Amin arată spre fratele Taimur, care ridică o mână 
în semn de salut. 

— Ne cunoaștem de pe chat, explică Taimur zâmbind. Sunt 
Righteous90. 

Sunt surprins și mă aplec pentru a-l vedea mai bine. 
Righteous90 a fost unul dintre primii care m-au contactat online, 
persoana cu care am vorbit cel mai mult. l-am zis că locuiam în 
Bergort și unde anume în Bergort. l-am spus că dorinţa mea era 
să las totul în urmă pentru Jihad. 

— Este..., încep eu. Mi se pare incredibil să te văd în realitate. 

— Lăudat fie Allah! rostește fratele Taimur și se înclină. Te-aș 
fi contactat mai devreme, dar am vrut să mă asigur că ești 
autentic. Sunt mulţi prefăcuţi care susţin că sunt interesaţi de 
Jinad. Însă nu mulţi sunt serioși. Dar tu nu ești așa, frate Ajam, 
inima ta e sinceră. 

Când spune asta, mă simt din nou copleșit de recunoștință, 
gâtul mi se umflă, iar lacrimile ameninţă să se reverse. Inima 


24 Tichie purtată de bărbaţii din Africa de Nord, de Est și de Vest, precum și din Asia. 
(n.tr.). 
25 Mărturisirea de credinţă ori Crezul musulman. (n.tr.). 


VP - 88 


mea este sinceră. N-oi fi eu în stare să mă rog, însă fraţii văd că 
inima mea e sinceră. 

Privesc prin crâng încercând să mă adun. 

— Vă întâlniți mereu afară? întreb eu. Ce faceți dacă plouă? 

Se uită unii la alţii și zâmbesc, consimţind. 

— Ne întâlnim în diverse locuri, răspunde imamul Dakhil și 
arată spre Bergort. Suntem... precauţi, după cum s-ar putea 
zice. Nu vrem să atragem atenţia asupra noastră sau să ne 
asculte alte urechi decât cele care decidem că ne pot asculta. 
Nu când avem membri noi, cum ești tu, frate Ajam. Nu când 
avem lucruri importante de discutat. 

Îmi simt inima bătând mai tare și obrajii mi se încing. Imamul 
Dakhil mă ia de mână și și-o pune pe cealaltă deasupra palmelor 
noastre. Se uită la mine cu ochii lui verzi și sinceri, iar eu simt că 
nimic în viața mea n-a fost mai important decât asta, că ce se 
întâmplă acum este mai important decât mine sau chiar decât 
tine, decât noi. 

— Fratele Taimur a spus că ești plin de devotament. Așa este? 
întreabă imamul. 

Încuviinţez entuziasmat din cap. N-am fost niciodată mai 
nerăbdător să-mi exprim sinceritatea. 

— A zis că ai opinii ferme în privinţa nedreptăţilor la care sunt 
supuși frații și surorile noastre. Fratele Taimur a mai spus că și 
tu ai avut probleme, frate Ajam, la fel cum și noi am avut, însă 
ai ales ca Allah, fie El slăvit, să pună stăpânire pe toată inima ta, 
nu doar pe o mică parte. 

— Da, așa este. Toată inima mea îi aparţine lui Allah, fie El 
slăvit! 

Spun asta cu convingere, la fel cum zic Shahada, la fel cum 
mă rog și citesc din Coran, deoarece îmi doresc să fie adevărat. 
O spun astfel, deși nu asta simt, dar nu-mi doresc nimic mai 
mult decât să simt. 

Imamul Dakhil încuviințează din cap și-mi strânge mâna mai 
tare de data asta. 

— Fratele Taimur a mai zis și că ești foarte nerăbdător să 
participi la Jihad. Că vrei să iei legătura cu fraţii noștri din Siria, 
că nu te temi de martiriu, că ai fi fericit dacă Allah, fie El slăvit, 
ti-ar îngădui asta. Așa este? 


VP - 89 


— Da, răspund eu cu inima bubuind. Nu mă tem de moarte, 
tânjesc după paradis, îmi doresc nespus să-l slujesc pe Allah, fie 
El slăvit! 

Ei se uită la mine cu ochi calmi. Imamul Dakhil îmi strânge 
mâna și mai tare, apoi se apleacă și mă privește și mai adânc în 
ochi. 

— Sunt multe căi de a face Jihadul, precizează el. Jihadul nu 
se realizează doar pe câmpul de luptă și prin martiriu, dacă este 
să fii binecuvântat astfel de Allah, fie El slăvit! Nu e singura cale 
pentru a ajunge în paradis, înţelegi? 

Fratele al-Amin se apropie mai mult de noi, pentru a se putea 
uita în ochii mei. 

— Înţelegi că noi luptăm pentru Jihad aici? întreabă el. Făcând 
ceea ce facem acum? Găsind credincioși ca tine și ajutându-i să 
îndeplinească voia lui Allah? Și asta e tot Jihad. 

„Dar nu pot să fac asta, simt eu nevoia să ţip. Dacă Allah are 
un plan pentru mine, planul Lui nu poate fi să rămân aici!” 

— Da, înțeleg. Fie ca voia lui Allah să fie îndeplinită, fie El 
slăvit! 

Mi se pare neplăcut să mă rog lui Allah aici, printre copacii 
scheletici, în iarba înaltă, când tot ce vreau este ca El să mă 
umple, nu doar să mă testeze. 

— Este posibil să ai potenţial, continuă imamul Dakhil. Avem 
relaţii și oportunităţi. Dacă, într-adevăr, credinţa ta e puternică, 
frate Ajam, este posibil ca visul tău de a-l sluji pe Allah pe 
câmpul de luptă să se îndeplinească. 

Simt din nou acel gaz umplându-mă, acel gaz cald, plin de 
speranţă și volatil, care este mai gros decât sângele și mai ușor 
decât aerul și gândul. Mă gândesc că poate e Domnul, poate 
este Allah, fie El slăvit! Însă știu că nu-i adevărat. Știu că nu 
sunt un musulman bun, care să-l poată simţi pe Allah, care 
tânjește după ceva măreț, dar nu poate simţi ce e cel mai 
măreț. 

— Mulţumesc că aţi luat legătura cu mine. 

— Nu ne mulțumi nouă, încheie imamul Dakhil. Mulțumește-i 
lui Allah, fie El slăvit! 


VP - 90 


Capitolul 16 


Londra 
Marţi, 18 august 2015 


Este puţin trecut de ora 9 dimineaţa când Klara ajunge la cele 
patru trepte care duc spre Surrey Street nr. 33, chiar după colţul 
dinspre Strand, în vuietul orei de vârf al dimineţii. Aerul este 
greu și cald, saturat de mirosurile gazelor de eșapament, 
fluviului și al cafelei. O mică și strălucitoare plăcuţă din aramă 
de deasupra soneriei o anunţă că se află în fața King's Centre 
for Human Rights Study?€. 

Durerea de cap din ziua precedentă a dispărut, dar încă 
vibrează discret undeva la ceafă. Chiar n-avusese timp să zacă 
bolnavă cu o zi în urmă, însă îi fusese imposibil să lucreze. 
Mahmureala și anxietatea o ţinuseră în pat aproape toată ziua. 
Desigur, îi era recunoscătoare lui Pete pentru ce făcuse, dar 
refuzase să împrumute haine de la el și se dusese acasă în 
hainele ei murdare. După întâmplarea asta, n-ar mai putea să 
dea niciodată ochii cu el, așa că cel mai bine este să uite acea 
seară cât mai repede posibil. 

Bea o gură din cafeaua pe care i-a vândut-o un adolescent 
belarus de la Starbucks și regretă imediat, pentru că greaţa îi 
revine. Indiferent ce s-a întâmplat duminică seara, a dus la o 
mahmureală de două zile, iar cafeaua este clar că n-o ajută. 

Pentru a câștiga puţin timp ca să scape de greață, trece pe 
lângă ușa de la numărul 33 și coboară scările spre curtea 
interioară de sub indicatorul pe care scrie „Strand Lane”. Işi 
amintește că a citit undeva că dincolo de fereastra din spatele 
micii curți se află ascunsă o baie romană. 

În vreme ce coboară scările, scoate telefonul pentru a-și 
verifica e-mailul și tresare când observă că nu este singură în 
curte. La nici zece metri distanță, zărește silueta înaltă și zveltă 
a lui Patrick Shapiro, colegul ei american. Pare să stea pe vine, 


26 Centrul regal pentru studiul drepturilor omului. (n.tr.). 
VP - 91 


însă se ridică repede când o vede, apoi își trece o mână prin 
părul blond și-și potrivește ochelarii cu rame din titan. 

— Klara, zice el pe un ton serios, ușor jenat. Bună dimineaţa! 

— Bună dimineaţa, răspunde ea și-și dă seama că n-are altă 
alternativă decât să se apropie de el. 

Dau mâna, ceea ce pare ciudat de formal, deși de-a lungul 
anului de când ea e la institut, abia dacă au stat de vorbă, cu 
excepția ședințelor săptămânale pe care şefa lor, Charlotte 
Anderfeldt, insistă să le ţină cu angajaţii. lar Patrick nu este 
genul cu care să stai la taclale în timp ce te întorci la birou cu o 
cană de cafea în mână. Dimpotrivă, e retras, vine devreme, 
pleacă târziu, își ţine mereu ușa închisă. Și se zvonește că, dintr- 
un motiv necunoscut, refuză să folosească nu doar internetul, ci 
chiar un computer. 

Klara remarcă geamul din spatele lui Patrick, se apropie de el, 
se apleacă spre sticla murdară și-și pune o mână deasupra 
ochilor pentru a minimiza reflexiile. Tot ce reușește să 
deslușească este ceva ce seamănă cu o veche și ponosită cadă 
din gresie. O cadă distrusă. Se întoarce spre Patrick și-i 
zâmbește în silă. Durerea de cap îi rămâne înțepenită în ceafă. 

— Ca atracţie turistică, nu-i chiar Disney World, nu-i așa? 
glumește ea. 

El clatină cu seriozitate din cap. Ea se gândește că și chipul lui 
neted, prelung seamănă cu gresia. 

— Ei bine, îmi place, spune el aproape ofensat. Vin aici în 
fiecare dimineaţă. Se pare că Dickens obișnuia să facă baie 
acolo. 

Klara încuviințează din cap - și ea a auzit asta undeva. 

— lar Guy Fawkes? și oamenii lui s-au întâlnit aici pentru a 
plănui atacarea Parlamentului, adaugă el cu vocea puţin 
coborâtă. 

— Serios? 

Asta nu știuse. 


27 Guy Fawkes (13 aprilie 1570-31 ianuarie 1606) a fost membru al unui grup de 
restauraționiști catolici din Anglia care a plănuit Complotul prafului de pușcă. Scopul 
lor era înlăturarea guvernării protestante din ţară prin aruncarea în aer a clădirii 
Parlamentului la 5 noiembrie 1605. Masca reprezentând chipul lui a devenit simbol al 
celor care se opun abuzurilor regimurilor politice de pe întreg mapamondul. Ea a fost 
purtată și de susţinătorii mișcării Occupy Wall Street, și de cei grupaţi sub numele 
Anonymous. (n.tr.). 


VP - 92 


— Deci vii aici în fiecare dimineaţă? continuă ea și privește 
din nou prin geam. Am impresia că dacă ai văzut-o o dată... 

Lasă propoziția neterminată. 

— Îmi place ideea, explică el. Straturile. Povestea din poveste. 
Probabil că nici măcar nu este o baie romană, probabil că e mai 
recentă. Însă simplul fapt că se află aici, tăcută, uitată... Mai 
întâi au fost romanii - poate pe urmă orașul s-a dezvoltat mii de 
ani, apoi Fawkes, după aceea Dickens. Totul a crescut în jurul 
acelei căzi vechi, și nici măcar nu știm ce este. Și în cele din 
urmă, am apărut noi cu „drepturile omului”. 

Face un semn care încadrează între ghilimele ultimele două 
cuvinte. Este cel mai lung discurs al lui auzit de ea. 

— Ce vrei să zici cu asta, cu „drepturile omului”? întreabă ea 
imitându-i gestul. Nu crezi că pentru asta muncim? 

El ridică din umeri și pare s-o studieze mai îndeaproape. 

— Vreau să spun doar că baia asta are și altă semnificaţie. 
Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par, există straturi. lar în cele 
din urmă, nu știm nici măcar dacă miezul este ce credem că e. 

Ea clatină din cap și-și masează ușurel tâmplele. Toată 
chestia asta este mult prea existenţială pentru ea pe ziua de azi. 

— Cred că trebuie să mă duc la lucru. Vii? 

e 

La etajul al treilea, în fața ușii lui Charlotte, Klara trage adânc 
aer în piept înainte de a bate. Parchetul vechi scârțâie când își 
mută nervoasă greutatea de pe un picior pe altul. 

— Da? se aude vocea lui Charlotte din încăpere. 

Klara deschide încetișor ușa. Charlotte stă în bovindoul care 
dă spre stradă, la un birou antic plin cu hârtii și markere, cu 
încărcătoare de telefon și pahare cu cafea golite pe jumătate. In 
mijlocul haosului tronează un monitor în culoarea aluminiului, 
probabil conectat la un computer ascuns sub hârtii și diverse 
obiecte. Pereţii sunt acoperiţi cu rafturi pline cu cărţi, 
bibliorafturi și alte maldăre haotice de hârtii. 

— Scuză-mă, Charlotte, spune Klara în suedeză. S-a întâmplat 
ceva. 

Charlotte se ridică de la birou și-i face semn Klarei să stea 
lângă ea pe una dintre micile canapele. Astăzi, Charlotte pare 
relaxată și boemă, poartă o fustă largă și o bluză lejeră. Părul ei 
bogat și negru este legat într-o coadă de cal răvășită. 


VP - 93 


— la loc, scumpo. Ce s-a întâmplat? Bea niște apă. Sau poate 
ai prefera un ceai? Măcar, te simţi mai bine? Ţi-a fost rău ieri? 

Klara încuviințează din cap și simte cum se îmbujorează. 

— Da. Mult mai bine. Cred că a fost... o intoxicație de la 
mâncare. 

Charlotte se uită cu blândetțe la ea, iar sinceritatea din ochii 
mari și negri o face pe Klara să se simtă mai necinstită decât 
oricând. 

— Of! exclamă Charlotte. Mă bucur că te simţi mai bine! 

— Categoric! spune Klara și dă din cap cu un entuziasm 
excesiv. 

Înghite în sec, pregătindu-se pentru ce o să urmeze. 

— Nu vreau să te supăr, dar mi-am pierdut laptopul duminică. 

Este conștientă că se înroșește și mai tare, și nimic nu detestă 
mai mult decât să recunoască un eșec. Și nu-i poate relata lui 
Charlotte ce s-a întâmplat cu adevărat, așa că se decide să-i 
prezinte o versiune editată, una fără vin roșu, vomă, barmani și 
pierderea cunoștinței pe o alee întunecată. Da, o poveste fără 
baruri. Charlotte afișează o expresie mirată. 

— Poftim? Cum s-a întâmplat asta, Klara? 

— Probabil că l-am uitat la aeroport sau în tren, minte ea. Am 
sunat la birourile de obiecte pierdute, însă - știi cum este - n-a 
apărut încă nimic. 

Ridică din umeri și se simte mică și nefolositoare. 

— Este în regulă, Klara, o s-o lămurim, desigur. O să-ţi găsim 
un computer pe care să lucrezi. Totuși ai respectat instrucţiunile 
în privinţa documentelor? 

Klara încuviinţează cu hotărâre din cap, ușurată să poată 
afirma, în sfârșit, că făcuse ceva bine. 

— Da, desigur. Am salvat pe server tot ce era legat de muncă. 

— Exclusiv pe server? întreabă Charlotte pe un ton insistent. 
Ştii, având în vedere că mai este atât de puţin până la 
conferinţa de la Stockholm, e important să nu se afle nimic. 

Klara consimte iarăși cu un semn din cap. 

— Exclusiv pe server! 

— Eşti sigură? 

— Da, categoric! 

Și chiar este sigură. A respectat întocmai instrucțiunile lui 
Charlotte, a avut grijă să salveze fiecare document pe serverul 
parolat, mai cu seamă fiecare document legat de marea 


VP - 94 


conferință UE de la Stockholm. Știe ce onoare este pentru 
Charlotte și ceilalți de la Centru să prezinte evaluarea 
oportunităţilor și a riscurilor legate de privatizarea închisorilor și 
a forțelor de poliţie la cea mai mare reuniune anuală a 
miniștrilor Justiţiei din UE, care urmează să aibă loc peste 
aproximativ o săptămână. Tocmai acest raport a fost motivul 
angajării Klarei, cu un an în urmă. Charlotte a câștigat contractul 
nu pentru că s-a întâmplat să fie suedeză și că raportul va fi 
prezentat la Stockholm, ci datorită solidei sale experienţe 
academice, așa că avusese nevoie de cineva care s-o ajute cu 
organizarea și cu scrisul. 

Oferta lui Charlotte apăruse brusc, exact când Klara se dădea 
jos din pat în casa bunicilor ei din Aspâja și se decidea să 
termine teza lui Mahmoud. 

— Ce oportunitate grozavă! Firește că trebuie să accepti, 
Klara, îi spusese profesorul Lysander, îndrumătorul lui 
Mahmoud. Vei avea ocazia să lucrezi la teza lui și-i va prinde 
bine să pleci. Și, de fapt, este vorba de King's College! Totul 
pare minunat. 

Căutase informaţii despre Centru și, într-adevăr, aparţinea de 
King's College London, era relativ nou și se concentra asupra 
cercetării chestiunilor legate de drepturile omului din zona 
cenușie aflată între piaţa privată și cea publică. Se ocupa exact 
de problemele vizate de dizertaţia lui Mahmoud, iar ea văzuse 
că unele dintre articolele lui Anderfeldt erau menţionate în 
bibliografia lui Mahmoud. S-a gândit la asta o săptămână, apoi 
s-a dus s-o întâlnească pe Charlotte. 

După cum s-a dovedit, la institut lucrau doar Charlotte, 
Patrick, doi cercetători și, ulterior, Klara. De-a lungul ultimului an 
li se alăturaseră câţiva absolvenţi și doi studenţi, care făceau 
cercetări legate de diverse proiecte. 

Klarei îi plăcuse de la bun început atitudinea inteligentă și 
relaxată a lui Charlotte. Era clar că avea ambiţii atât pentru ea, 
cât și pentru nou înființatul Centru. Klara simţise un soi de 
entuziasm stârnindu-se în ea. Poate că asta avea să-i facă bine. 

— Dar de ce eu? o întrebase ea pe Charlotte. De unde ai aflat 
totuși de mine? 

Charlotte îi zâmbise. 

— Cercetătorii buni sunt remarcaţi rapid, raspunsese ea și-i 
făcuse cu ochiul. 


VP - 95 


Klarei nu-i prea păsa cum o găsise Charlotte, ci doar se 
bucura că pleca din arhipelag. Că pleca de-acolo și mergea mai 
departe. lar când se întorsese la Stockholm, mai târziu în acea 
seară, deja semnase contractul. 

e 

— Tipic. Mă refer la faptul că ţi-ai pierdut laptopul. Dar, după 
cum am spus, astfel de lucruri se întâmplă, zice Charlotte, apoi 
mângâie mâna Klarei și ia o cană pe care o umple cu ceai verde 
dintr-un termos aflat pe măsuța de cafea. Și altfel, cum merge 
treaba? Cum stai cu materialul despre constrângerea juridică? 

Treaba Klarei este să redacteze un articol de fond despre 
problemele juridice ale privatizării în cazul instituțiilor 
democratic sensibile, cum ar fi poliția şi sistemul 
penitenciarelor. A fost cât de precisă și de obiectivă posibil, deși 
are convingerea că-i îngrozitor că cineva ar putea crede serios 
că privatizarea poliţiei poate fi susținută democratic. Gândește 
că este mare noroc că o asemenea însărcinare sensibilă i-a 
revenit lui Charlotte. Șefa e obiectivă și onestă atât în cercetare, 
cât și în viaţa privată. In același timp, este aproape ameţitor 
gândul că cercetările institutului vor forma un soi de bază a unei 
discuţii atât de importante la care vor participa ţările din UE. lar 
ăsta este exact genul de lucru capabil s-o acapareze pe Klara, s- 
o oprească să se gândească la trecut sau la viitor. 

— Bine, cred, răspunde ea. Tocmai l-am recitit. O să-ți trimit 
un link în după-amiaza asta. 

— In regulă, conchide Charlotte și bea o gură de ceai. 
Vorbește cu Dawn despre un laptop nou, ea știe ce trebuie să 
faci pentru a primi unul nou de la universitate. 

Klara urcă ușurată scările scârțăitoare spre mansarda pe care 
o împarte cu Patrick. Charlotte și ceilalți cercetători lucrează la 
etajul de dedesubt. Restul clădirii cu trei etaje este ocupat de 
diverse birouri administrative ale universităţii, pe care Klara n-a 
avut niciun motiv să le exploreze. Charlotte a menţionat că, în 
curând, vor mai primi un etaj și cel puţin încă trei cercetători. În 
orice caz, pare să existe bani, ceea ce înseamnă un nivel de 
siguranţă neobișnuit în lumea academică. 

Atunci când Klara ajunge la mansardă, capul îi vâjâie slab, așa 
că scoate o pastilă de Ibuprofen din geantă și o înghite fără apă. 
Exact când este pe cale să intre în biroul ei, spre marea sa 
surpriză observă că ușa biroului ocupat de Patrick e 


VP - 96 


întredeschisă, ceva ce nu-și amintește să mai fi văzut vreodată. 
Se oprește, ezită. Ea și colegii ei au glumit atât de mult despre 
Patrick și ciudățeniile lui, încât tentaţia de a se furișa în biroul lui 
este copleșitoare. 

Aruncă o privire spre ușa micii toalete și-și dă seama că e 
încuiată. Probabil că a intrat acolo și, pentru prima dată în viață, 
a uitat să închidă ușa biroului în urma lui. 

Se mai uită o dată spre ușa încuiată și calcă încet pe 
parchetul care scârţâie, îndreptându-se spre biroul lui Patrick. 
Doar o privire rapidă, însă chiar e în regulă? Impinge cu atenţia 
ușa care scârţâie încet. 

Încăperea este surprinzător de întunecată, storul e coborât pe 
lucarna care dă spre curtea interioară. Nu este sigură la ce se 
așteptase - poate la nebunie creativă, la hârtii prinse pe perete 
și sfori colorate care să facă legătura între ele, ca în versiunea 
cinematografică a bolii mintale academice? -, dar nu așa arată 
biroul lui. Este minuțios organizat. Teancuri de hârtii ordonate 
sunt înșirate pe rafturile bibliotecii joase, din lemn negru, care 
acoperă un perete. O singură hârtie e lipită pe alt perete, o 
coală A4 pe care sunt scrise doar câteva cuvinte, cu litere mari: 
Un remediu primejdios. 

Încremenește. E ceva cu acele cuvinte. Un remediu 
primejdios. Au ceva familiar, ceva care-i ridică firișoarele de păr 
de pe brațe, iar ea se cutremură. Ce înseamnă acele cuvinte? 
Este numele cărţii la care el lucrează? 

Continuă să cerceteze camera cu privirea, însă singurul lucru 
ciudat pe care-l vede este un monitor de calculator - identic cu 
cel din biroul ei, cele standard ale universităţii - aflat pe podea, 
cu cablul strâns în spatele său. In loc de monitor, deasupra 
biroului atârnă o mare tablă albă pe care este desenat ceva ce 
seamănă cu o hartă mentală, mind map, un fel de fotografie a 
gândurilor, un grafic care ne ajută să structurăm, organizam, 
memorăm, să aranjăm unele informații într-un mod organizat. 
Klara se uită în sus temătoare, dar și curioasă: poate reușește 
să afle câteva detalii despre modul în care-și petrece Patrick 
timpul. 

Camera fiind întunecată, este dificil să deslușească ce a scris 
el cu cerneală roșie pe fundalul alb, totuși în centrul hărții vede 
un dreptunghi în care scrie „Ribbenstahl”. Face o jumătate de 
pas peste prag. Într-un alt dreptunghi, vede ceva ce pare a fi 


VP - 97 


numele companiei „Stirling Security”. O săgeată duce de la el la 
cel cu Ribbenstahl. Sub Stirling Security este un cerc în care 
scrie „Ambasada rusă?” 

„Ce pune la cale?”, se întreabă ea în gând. 

În clipa aceea, aude apa trasă la toaletă și aruncă o privire 
rapidă peste umăr înainte de a se uita la tablă. Toate săgețile 
par să treacă prin King's Centre for Human Rights și să ducă 
spre un mare cerc zimţat aflat în partea de sus a tablei, în care 
scrie „Conferinţa de la Stockholm”. lar alături: „Raportul lui 
Charlotte?” 

Aude pași pe mocheta din spatele său și se retrage rapid, 
îndreptându-se spre biroul ei. 

— Ce cauţi aici? 

Patrick tocmai a apărut de după colț. Prinsă asupra faptului, 
Klara tresare și simte cum se înroșește. 

— Nimic, răspunde ea foarte calmă. 

El trece pe lângă ea, intră în birou, se răsucește pe călcâie și 
o privește furios. 

— Credeam că mă respecţi mai mult, spune el. 

— la mai lasă-mă în pace! exclamă ea brusc iritată de 
atitudinea lui teatrală. Am aruncat o privire în biroul tău, asta-i 
tot. Ce naiba-i în neregulă cu tine? 

Patrick nu zice nimic, pur și simplu, se întoarce și-i închide 
brusc ușa în nas. 


VP - 98 


Capitolul 17 


Stockholm 
Marţi, 18 august 2015 


Stațiile de metrou din centrul orașului sunt răcoroase și 
curate, cu gresia lustruită, cu lumina difuză și caldă. Yasmine se 
așază pe un scaun albastru din trenul nu prea aglomerat care se 
îndreaptă spre Bergort și încearcă să-și adune gândurile. | se 
pare năucitor că se află din nou în Stockholm. Cândva, acest 
oraș a fost al ei, la fel și acest metrou, și șinele, și gresia. Dar 
acum, parcă nu-și mai are locul aici. Nu mai are nicio funcţie 
aici, niciun sistem în cadrul căruia să funcţioneze. 

Desigur, ar fi trebuit să meargă cu o zi în urmă. N-are vreme 
de pierdut. Însă după întâlnirea cu Ignacio, oboseala provocată 
de diferenţa de fus orar o dărâmase. Când se trezise, târziu 
aseară, își simţise trupul parcă plin de nisip și apă, prea greu și 
dificil de urnit din loc. Tot ce reușise să facă fusese să comande 
ceva la room-service, mulțumindu-le în gând celor de la Shrewd 
& Daughter pentru card înainte de a cădea din nou într-un somn 
cataleptic și cu întreruperi, având un vis în care alerga după 
Fadi prin zăpada din Bergort. Pantalonii lui scurţi fluturau în 
vânt, râsul lui era vesel și strident ca al unui copil. 

Acum, trenul înaintează încet spre sud. Zgomotul ușilor care 
se închid, deplasarea pe șine, hip-hop-ul care se aude din căștile 
tipului scund aflat vizavi de ea. Este exact așa cum își 
amintește, dar într-o formă inversată. Nu s-a mai întors 
niciodată în Bergort, nici măcar pe vremuri, când trenul mergea 
în această direcţie, iar ea se afla în el. Chiar și atunci, ea se 
îndepărta de el, poate chiar mai mult decât acum. Întotdeauna, 
închidea ochii și visa la altceva. In zori, după ce pleca din 
cluburile aflate în subsoluri din suburbiile sudice, cobora 
poticnindu-se din tren și urca pe scările rulante ignorând 
împrejurimile, amețită de bere și de viitor. Nu se gândea 
niciodată unde era până nu băga cheia în broasca ușii Parisei 
sau a lui Abdul, sau a oricui o lăsa să doarmă la el. Visa la viitor 


VP - 99 


până când viitorul a ajuns să facă parte, efectiv, din ea și ea să 
trăiască în el. Până când viitorul s-a dovedit a fi altceva decât își 
imaginase, până când brusc s-a pomenit șezând pe scaunul 
albastru, străbătând aceste tuneluri, în sfârșit în drum spre casă. 

Yasmine își ţine răsuflarea și închide ochii pentru câteva clipe 
când trenul iese din tunel și gonește la suprafaţă printre brazi și 
tufe, și prin lumina după-amiezii de vară târzie. Șuieratul acela 
tremurat pe care-l scoate trenul când se smulge din întunericul 
subteran o bucura altă dată. Erau singurele momente când 
simţea cu adevărat viteza și direcţia trenului - forța lui, faptul că 
putea merge înainte pentru totdeauna. 

Acum, deschide ochii și vede Bergortul apărând ca o cenușie 
fortăreață cubistă lângă șine, blocurile înalte părând o pădure 
de turnuri de veghe în jurul centrului comercial, iar dincolo de 
ele aflându-se blocurile mai mici. Vede garajul suprateran, 
mașinile parcate în linii zimţate pe acoperiș, antenele de satelit 
întinzându-și braţele rugătoare spre cer. „Acasă”, chibzuiește 
ea, dar nu simte decât pieptul strângându-i-se și respiraţia 
devenindu-i anevoioasă. 

Trenul se oprește în staţie și pentru o clipă se gândește să 
rămână în el, însă, cu o secundă înainte de închiderea ușilor, se 
ridică și iese în căldura de afară. Abia ce a pășit pe peron, că și 
vede simbolul pe una dintre vechile coloane din beton care 
susțin acoperișul staţiei. Simplu și compact, proaspăt desenat, 
n-are mai mult de o săptămână vechime. Un pumn roșu în 
interiorul unei stele cu cinci colţuri. 

Străbate încet pasarela dinspre gară care duce spre centrul 
comercial, spre  Skutvâgen și blocul Fregatten, spre 
Mistlursgângen și Vasatorget. Toate acele nume suedeze de 
străzi li s-au părut copiilor atât de provocatoare și de 
exclusiviste, încât au rupt plăcile și au redenumit fiecare colț, 
făcând  Bergortul al lor. Skutvăgen a devenit Drumul 
Împușcăturii, Fregatten a devenit Strada Futaiului, Vasatorget a 
devenit Piaţa Piratului. 

Trage adânc aer în piept încercând să-și găsească un ritm, o 
cale de a cuprinde toate aceste lucruri care-i sunt atât de 
familiare. Balustrada ruginită, însemnele pe care ea și Red le-au 
desenat cu spray pe tablourile electrice când aveau 13 ani încă 
sunt vizibile sub un nou strat de marcaje. Merge tot mai departe 
pe pasarelă, tot mai departe în trecut, tot mai departe în sine. 


VP - 100 


Clădirile ponosite, iarba crescută între dalele din piață, panourile 
din faţa magazinului alimentar, eternul pui, pizzeria lui Faruk, 
care pare să fi avut o tentativă neconvingătoare de a-i schimba 
numele în Paradise, dar beţivii au rămas tot acolo. Bărbaţii din 
piaţă cu mătăniile lor de rugăciune și pantalonii lor de la 
costum, cu suedeza lor stricată și șomajul permanent, micii 
derbedei din faţa magazinului sirianului, purtând șepci și 
maiouri, și fumând pe furiș în soare. Toate astea sunt ea. Din 
toate astea s-a creat, acesta este materialul din care și-a făcut 
aripile, toate astea sunt aerul prin care a zburat. 

Parisa stă pe un scaun și fumează în fața salonului de coafură 
al mamei sale, are unghiile și genele lungi, și șoldurile puţin mai 
late, părul puţin mai mare. Altminteri este ca și cum nimic nu s- 
ar fi schimbat, ca și cum vara ar fi durat patru ani, iar Yasmine 
s-ar fi dus în oraș pentru o oră, ca să-și cumpere niște ghete noi. 

Se uită de departe la Parisa și se oprește neștiind sigur cum 
să înceapă, cum să abordeze lucrurile. Însă felul în care Parisa 
se leagănă pe scaunul din plastic și tastează cu unghiile ei lungi 
pe telefon pare foarte inofensiv, foarte natural. Fără să știe cu 
adevărat cum, Yasmine se pomenește brusc lângă Parisa, 
inhalând fumul dulce și cu miros de mentă care se ridică din 
ţigara ei. 

— Shoo, len, spune Yasmine și se lasă pe vine lângă ea. 

Parisa tresare, își mută privirea de pe telefon, întoarce capul, 
iar ochii lărgiţi i se măresc tot mai mult. 

— Vai! exclamă ea și se ridică în picioare, în timp ce scaunul 
cade pe spate pe beton. Yasmine! 

Yasmine zâmbește, se ridică și ea și-și desface braţele. 

— Yazz! Scumpo! ţipă Parisa, apoi se întoarce spre micul 
salon în care mama ei se ocupă de părul cuiva. Mamă! strigă ea. 
Uite cine a venit! Yazz, gahara mea, sora mea! 

e 

Puțin mai târziu, se așază pe o bancă de pe terenul de joacă. 
Yasmine ia o ţigară mentolată de la Parisa și simte nicotina, 
aspră și nefamiliară, cum curge prin ea, ameţind-o și făcând-o 
să tremure. Parisa o cuprinde cu un braț și o trage aproape de 
ea. Obrazul ei este neted, gras din cauza machiajului și a 
căldurii lunii august. Yasmine simte genele false ale Parisei 
fluturându-i ca o insectă pe tâmplă. Se întoarce spre ea și 
zâmbește. 


VP - 101 


— Deci încă ești cu Mehdi? întreabă Yazz. 

Cu un an în urmă, a primit un e-mail lung, vesel, aproape 
fericit, de la Parisa. | s-a părut ciudat. Mehdi. Micul și grasul 
Mehdi. Prietenul lui Fadi. Dar la naiba! A bucurat-o și pe 
Yasmine. A printat e-mailul și l-a salvat, însă n-a răspuns. Așa 
cum n-a răspuns la niciunul dintre e-mailurile trimise de Parisa 
în ultimii patru ani. 

Parisa suspină, zâmbește pe jumătate, apoi se uită în altă 
parte și ridică din umeri. 

— Cred că da. Multe s-au întâmplat, surioară. Atât de multe s- 
au întâmplat! Însă la naiba cu asta acum! 

O împinge puţin pe Yasmine, o ciupește de braţ și-i mângâie 
cu blândețe umărul. 

— Ai slăbit, surioară! adaugă ea și se bate cu palma pe șold. 
lar eu m-am îngrășat. 

— Nu mai vorbi așa. Oricui îi place un fund sexy. De fapt, ai 
fost întotdeauna Beyonce, scumpo. Eu arăt ca un băieţoi, ca de 
obicei. 

— Dar un shuno slăbănog, chicotește Parisa. Unde stai, Yazz? 
Aici? întreabă ea clătinând din cap. 

— La un hotel drăguţ din oraș, pe Riddargatan. E o poveste 
lungă. 

Parisa fluieră. 

— Ai făcut treabă bună, surioară, spune ea cu seriozitate. 

Yasmine ridică din umeri și zâmbește. 

— Nu eu plătesc. 

Parisa încuviinţează din cap și-și trece cu blândețe un deget 
peste umflătura de lângă ochiul stâng al lui Yasmine. 

— Ştiam eu că nu e soi rău, zice ea încet. 

Yasmine se ridică în picioare, se scutură, mai trage un fum din 
țigară, apoi o aruncă și calcă pe ea. 

— Cu toţi am știut, spune ea. Dar a fost acolo când am avut 
nevoie de el, nu? 

— Ai fi putut drege lucrurile, Yazz. Însă ai fost atât de 
nerăbdătoare, încât n-ai putut aștepta. Pur și simplu, ţi-ai dorit 
să pleci. 

Ea ridică din nou din umeri. Măcar de-ar fi fost atât de simplu. 

— Acum m-am întors, rostește ea. 


VP - 102 


Parisa consimte cu un semn din cap și-și stinge ţigara. Se 
privesc în tăcere câteva clipe, cu trecutul planând ca o ceaţă 
între ele. 

— Îmi pare rău de Fadi, continuă Parisa în cele din urmă. Nu- 
mi vine să cred că a plecat. Că s-a transformat în aer, bre. Asta 
li se întâmplă când se lasă convinși. Devin ca aerul, nu-i mai poți 
atinge. 

Yasmine încuviințează din cap și se lasă pe vine, lasă nisipul 
fierbinte să i se prelingă printre degete și-și mijește ochii privind 
reflexiile orbitoare ale soarelui în geamurile blocurilor înalte. 

— N-ai mai auzit nimic altceva? întreabă Yasmine. De când au 
postat pe Facebook că a murit? 

Parisa se așază lângă ea. 

— Ce vrei să spui? Tot ce am aflat noi este ce au postat 
jihadiștii aceia pe Facebook. Ai văzut și tu? Echipa lui de-acolo 
se afla într-un soi de primă linie și a fost bombardată. 

Yasmine clatină puţin din cap, își scoate telefonul, deschide 
fotografia, apoi i-l dă Parisei. Aceasta privește poza o vreme, o 
mărește, pe urmă întoarce capul spre Yasmine. 

— El este, surioară? 

— El este, confirmă Yasmine. 

— De unde știi că n-a fost făcută înainte de a pleca? 

— Mama mi-a trimis-o. Și a spus că a fost făcută săptămâna 
trecută. 

Parisa privește din nou fotografia, mai îndeaproape. Ridică 
nesigură din umeri. 

— Probabil că nici măcar nu-i el. Mai bine, pur și simplu, 
accepţi că el nu mai este, surioară. Oricum, nu mai putem face 
nimic, nu? 

Yasmine o privește surprinsă. Oare ce anume n-a înțeles 
Parisa? Ea stă doar cu poza lui Fadi în mână. 

— Voi doi aţi fost atât de apropiaţi când eraţi mici, continuă 
Parisa. Avea obiceiul să te aștepte după ore, nu? Încă nu știaţi 
să vorbiţi suedeza. Dar toată lumea vă remarca. Aveaţi ceva 
deosebit chiar și pe-atunci, scumpo. 

— Încetează! exclamă Yasmine. 

Nu mai suportă să audă asta, nu mai îndură s-o audă vorbind 
despre trecut. Îi ia telefonul și-l bagă în buzunar. 

— Oricum, de ce aţi rupt legătura? 


VP - 103 


Yasmine se ridică și-și scutură nisipul de pe genunchii 
blugilor. 

— De ce se sfârșește totul? La început, am fost supărată pe 
el. După treaba cu Benzile Piratului, care a fost o prostie 
colosală. Așa că nu i-am răspuns la mesaje. N-am răspuns 
nimănui. Am plecat imediat. În dimineaţa de după mizeria aia. 
David a cumpărat biletele și am zburat la New York. A fost... 

Tace, își dă seama că nu-și va mai putea stăvili lacrimile, își 
drege glasul. 

— A fost ca un basm. Wallah, jur. Tot ce am visat, știi? Pur și 
simplu, n-am mai putut să am de-a face cu Fadi. Nici cu 
Bergortul și cu părinții... 

Lacrimile deja îi curg pe obraji, iar ea se urăște pentru asta. 
Detestă că nu le poate opri, nu merită ușurarea adusă de plâns. 
Parisa se apropie de ea, o cuprinde în braţe, o strânge la piept. 
Yasmine o lasă câteva clipe, apoi se desprinde de ea. Brusc, 
simte din nou cum betonul se apleacă spre ea, închizând-o în el. 

— Nu contează, spune ea și-și șterge obrajii cu palmele, 
simțind firicelele de nisip rămase pe mâini cum îi zgârie faţa. El 
n-a murit, Parisa. 

Însă Parisa nu spune nimic, ci continuă să privească betonul și 
acoperișurile, evitând ochii lui Yasmine. 

— Nu mai vorbi despre asta, zice ea la un moment dat. Nu-ţi 
face bine, surioară. Nu e sănătos. 

Yasmine scoate din nou telefonul din buzunar și deschide 
fotografia pisicii spânzurate. l-I dă Parisei, care privește poza 
surprinsă, cu ochii mării. 

— Ştii ce-i asta? întreabă Yasmine. 

Parisa îi dă aproape imediat telefonul înapoi, ca și cum ar vrea 
să scape de el cât mai repede posibil. 

— N-am mai văzut așa ceva. 

Yasmine pune o mână pe braţul ei. 

— Dar asta? 

Trece la următoarea imagine, a simbolului, și pune telefonul 
pe genunchiul Parisei, însă aceasta aruncă doar o privire rapidă 
înainte de a închide telefonul și a i-l înapoia. 

— Habar n-am! răspunde ea sec. Nici așa ceva n-am mai 
văzut. 

Yasmine simte cum frustrarea i se intensifică. Mai întâi, 
Ignacio a încercat s-o prostească, și acum, Parisa? 


VP - 104 


— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Yazz. Simbolul 
ăsta e desenat peste tot, cum poţi să zici că nu l-ai văzut? 

Parisa se ridică, își scutură nisipul de pe coapse și-i aruncă lui 
Yasmine o privire piezișă și întunecată. 

— Am spus că nu l-am văzut niciodată, bine? 

e 

Întoarsă în oraș, Yasmine este atât de obosită, încât abia 
poate face cei câţiva pași de la metrou până la hotel. Oboseala 
pricinuită de diferenţa de fus orar și consumul nervos cauzat de 
revederea Bergortului au secătuit-o. 

După ce își luase rămas-bun de la Parisa în faţa salonului, 
picioarele lui Yasmine o purtaseră parcă din voinţă proprie către 
blocul în care crescuse. Aceleași ziduri murdare. Aceleași 
jaluzele și geamuri murdare. 

Ar fi trebuit să urce la părinţi, la mama ei, să afle ce știau și 
să verifice vechea cameră în care stătuseră ea și Fadi. Dar 
fusese ca și cum o forţă invizibilă ar fi împiedicat-o. Ca și cum 
încă nu era suficient de puternică pentru asta. Totuși stătuse pe 
o bancă din parcarea aflată în faţa blocului până când soarele 
dispăruse în spatele clădirilor înalte, iar epuizarea o silise să se 
întoarcă la metrou. 

e 

În oraș, în lumina delicată de la etajul trei al hotelului Story, 
scoate bilețelul cu codul ușii pe care i l-a dat recepţionerul, 
tastează cifrele și deschide ușa. Are imediat senzaţia că este 
ceva în neregulă. Luminile sunt aprinse, iar ea e aproape sigură 
că le-a stins dimineaţă. 

Cu grijă, aproape pe vârfuri, înaintează în cameră. Una dintre 
veioze este aprinsă și îndreptată spre peretele de deasupra 
patului. Urmărește fasciculul de lumină și vede că cineva a 
desenat un pumn în interiorul unei stele cu cinci colțuri. Pe 
pernă se află o fotografie. 

O ia încet. Este o versiune mărită a pozei care i-a fost trimisă 
- o pisică ce atârnă într-un laț legat de un felinar. Întoarce 
fotografia și citește scurtul mesaj de pe spate. 


Nu te apropia de Bergort, târfă! 


VP - 105 


Capitolul 18 


Bergort 
Februarie 2015 


Toamna se transformă în iarnă, Crăciunul vine și trece fără să 
bag de seamă. Imi spun acasă rugăciunea de dimineaţă, Fajr, 
deoarece nu voi ajunge la serviciu dacă mă duc să mă întâlnesc 
cu fraţii acasă la imam, care stă într-un bloc scund. Rostesc 
rugăciunea de prânz, Zuhr, și pe cea de după-amiază, Asr, în 
camera frigorifică de la muncă, dar nu mă mai ascund. La naiba 
cu acei ticăloși de suedezi, n-au decât să spună ce vor! Însă este 
ca și cum își dau seama că nu voi mai înghiţi nimic de la ei, așa 
că mă lasă în pace, nu mai fac glume cu teroriști, cămile și 
deșert. Pur și simplu, își ţin gura și-și mestecă nenorociţii de 
cârnaţi uscați. Sunt atât de slabi, chiar mai slabi decât mine, cu 
unsuroasele lor cutii pentru mâncare, cu mirosul de nespălaţi și 
cu decorațiunile lor de Crăciun. 

De obicei, după program vine unul dintre fraţi și mergem în 
centrul comercial, unde bem o cafea la cafenea și vorbim în 
șoaptă despre Siria, cu capetele apropiate. Cel mai mult îmi 
place fratele al-Amin. Este tăcut și calm, mă lasă să vorbesc și 
să întreb despre tot ce n-am înţeles încă, despre tot ce încerc să 
învăţ. Despre reguli și rugăciuni, despre Shari'a, legea islamică, 
și Haram. Însă cel mai mult vorbim despre eforturi și despre 
fraţii noștri care luptă. Despre cum Allah, fie El slăvit, i-a 
răsplătit pe fraţii noștri din Siria oferindu-le posibilitatea să 
devină martiri. 

Fratele al-Amin spune că-și dorește să fi fost mai tânăr, că 
este prea bătrân și prea lent pentru a lupta efectiv, totuși este 
recunoscător pentru rolul care i s-a dat. Zice că de oameni ca 
mine e nevoie în Siria, că oameni ca mine vor construi Statul 
Islamic. _ 

lar asta mă umple de mândrie și de încredere. Imi face aripile 
să crească din nou. Sunt mari acum. La fel de mari și de negre 


28 Termenul coranic care înseamnă „interzis”, „nepermis” sau „ilegal”. (n.red.). 
VP - 106 


ca steagul profetului. Și este foarte ușor să uit că mâna 
Domnului este atât de rece încă. E foarte ușor să evita mă 
gândi la ochii tăi, la ce ai spune dacă m-ai vedea acum. 

e 

Într-o după-amiază rece de pe la mijlocul lunii februarie, 
fratele al-Amin mă aşteaptă la uşa blocului când mă întorc de la 
muncă. Asta nu este ceva neobişnuit, frații știu că părinții mei 
nu simpatizează cu lupta lor, că e mai bine să nu-i provoace, 
prin urmare mă aşteaptă întotdeauna afară. 

Mă bucur să-l văd pe fratele al-Amin acolo. Mai devreme în 
săptămâna aceea, mi-a spus cum este organizată instanța în 
Statul Islamic și mi-a promis că, data viitoare, îmi va povesti mai 
multe despre viaţa de zi cu zi. Câteva dintre rudele lui s-au 
alăturat luptei, iar el primește vești despre minunată lor viaţă în 
fiecare săptămână, prin Skype. 

Însă astăzi, încă de pe pista pentru biciclete văd că este ceva 
diferit la el. Are ceva solemn în atitudine, stă drept, iar ochii lui 
mă caută în bezna ca smoala a iernii, cu toate că încă nu este 
ora 4 după-amiaza. Când mă vede, se îndreaptă spre mine și-mi 
face nerăbdător semn să mă grăbesc. O iau la fugă pe pista 
pentru biciclete, plin de speranță. 

— Salaam alaykum, frate Ajam, rostește el și mă sărută pe 
obraz. N-avem vreme de pierdut, fratele Dakhil ne așteaptă 
deja. 

Inima mi se oprește o clipă și-mi simt trupul umplându-se cu 
ceva carbonatat, ceva efervescent și exuberant. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu. 

— Haide, vei afla curând! îmi răspunde el și pornește înaintea 
mea prin parcare. 

Ne îndepărtăm de casa în care am crescut, către un viitor la 
care nici măcar n-am îndrăznit să visez. 

e 

Fratele Dakhil stă în zăpada din mijlocul crângului unde i-am 
întâlnit prima dată, cu câteva luni în urmă. Este atât de 
întuneric, încât îl văd doar fiindcă faţa îi e luminată de ecranul 
telefonului. Când ne observă pe mine și pe fratele al-Amin 
urcând panta, se îndreaptă spre noi zâmbind, cu braţele 
deschise pentru o îmbrăţișare. 


VP - 107 


După ce ne salutăm și-i slăvim pe Allah și pe Profet, iar el mă 
sărută drăgăstos pe obraji, de câteva ori, întinde o mână spre 
mine. 

— Telefonul, frate Ajam, spune el. Ca să fim în siguranţă. 

ÎI scot din buzunarul gecii și i-l dau surprins. El îl închide și-l 
pune în buzunarul lui. 

— Frate al-Amin? zice el apoi. 

Fratele al-Amin scoate din buzunar o cutie mică și neagră, de 
dimensiunea unui pachet cu ţigări, din care ies trei antene ce 
par din cauciuc. Apasă un buton și un mic bec roșu luminează 
cutia. Schiţează un semn din cap spre fratele Dakhil, că poate 
continua. 

Imamul se uită la mine cu un mic zâmbet pe chip. Fulgi de 
zăpadă cad între noi și mă întreb de ce a trebuit să venim aici, 
de ce nu puteam face asta în apartamentul lui, ca de obicei. In 
ciuda întunericului, barba lui mare și roșcată pare să 
strălucească în timp ce el o mângâie încet. 

— Niciodată nu poţi fi prea prevăzător, adaugă el și arată spre 
cutiuța din mâna fratelui al-Amin. Ala-i un sistem de bruiere a 
tuturor frecvențele pe o rază de 25 de metri în jurul nostru. 
Niciun telefon mobil n-are semnal și nimeni nu poate trage cu 
urechea. 

Arată spre o pătură groasă, pe care a întins-o pe zăpadă, iar 
noi ne așezăm. Fratele Dakhil mă privește fără a spune nimic și 
nu știu ce să zic sau ce se așteaptă de la mine. Așa că rămân 
tăcut şi-mi aţintesc privirea spre șinele de tren, care par reci și 
tăcute în lumina electrică de pe pista pentru biciclete. Dincolo 
de ele se află niște mesteceni costelivi și turnurile din beton 
negre, amenințătoare și îngheţate în lumina de la centrul 
comercial. 

— Frate Ajam, ești un musulman devotat, spune fratele Dakhil 
în cele din urmă. Credincios și nerăbdător. 

Râde, se apleacă în faţă și-mi mângâie obrazul. 

— E bine, continuă el. Eşti tânăr și-ţi dorești cu pasiune să-l 
servești pe Domnul tău, așa cum este și normal. 

Se oprește din nou și mă privește calm. Simt seriozitatea din 
ochii lui verzi și mici. Nu zic nimic, doar încerc să mă uit în ochii 
lui foarte calm, prin întuneric. 

— Era mai ușor cu un an în urmă. Acum, trebuie să fim mai 
prudenţi. lată motivul pentru care ne-am întâlnit aici și fratele 


VP - 108 


al-Amin bruiază telefoanele cu micul lui dispozitiv. Congregația 
noastră este mică deocamdată și nu credem că am atras atenţia 
cuiva. lar tu ești, de asemenea, curat. Câteva incidente cu 
poliţia în fosta ta viaţă, dar cine n-a avut parte de asta? Credem 
că nu va fi nicio problemă dacă vom acţiona rapid. 

Îmi dreg glasul. 

— Scuză-mă, spun eu cu gura uscată. Ce anume se va 
întâmpla rapid? 

Fratele Dakhil nu zice nimic preţ de câteva clipe. În schimb, 
scoate ceva din rucsacul din nailon care se află la picioarele lui 
acoperite de caftan. Sunt trei coli A4 pe care le pune pe pătură 
în faţa mea. Fulgii de zăpadă plutesc și aterizează formând 
buline mici pe pagina de deasupra. li îndepărtez și iau hârtiile 
pentru a citi textul. Le parcurg rapid - sunt rezervări pentru 
două zboruri cu două companii aeriene. De la Stockholm 
Skavsta la Londra. Apoi de la Londra la Istanbul. Plecarea este 
mâine-dimineaţă la ora 7:35. Simt cum rămân fără aer. Fratele 
Dakhil nu mă slăbește din priviri. 

— Datorită lui Allah, fie El slăvit, visul tău s-a împlinit. Pleci 
mâine și cineva te va aștepta cu mașina ca să te ducă până la 
graniţă. Altcineva te va ajuta s-o treci. Până la sfârșitul 
săptămânii, vei fi în Siria. 

Înghit în sec și sper că lumea își va recăpăta curând culorile 
reale, că totul va înceta să salte și să se legene. 

— Vei intra într-o brigadă scandinavă. Fratele al-Amin ţi-a 
explicat totul. 

Dar nu mai aud ce spune, văd doar biletele. 

— Fratele al-Amin te va duce la aeroport, mâine-dimineaţă. 
Este un zbor matinal, precizează imamul, pe urmă se oprește și 
mă studiază calm. Frate, adesea e mai bine să nu spui familiei 
dacă nu ești sigur că susține lupta. 

e 

Fratele al-Amin mă conduce înapoi în parcarea de la poalele 
dealului, peste câmpul acoperit cu zăpadă, unde un vânt rece 
ne biciuiește cu cristale de gheață. Mașina lui este un Volvo V70 
surprinzător de nou și de un albastru strălucitor. Vreau să-l 
întreb despre ea, însă sunt atât de șocat de cele întâmplate și 
de cele care urmează să aibă loc, încât am impresia că mi-am 
pierdut abilitatea de a vorbi. Deschide portbagajul și scoate o 


VP - 109 


geantă neagră cu rotile, asemănătoare celor folosite în călătorii 
de afaceri. 

— E ata. Nu-ţi lua multe lucruri, frate. 

Apoi se lasă tăcerea, iar el scoate din geanta lui ceva ce pare 
a fi un telefon Nokia vechi și butucănos. In ochii lui se citește 
aproape o durere de moarte când mi-l dă. 

— Este un telefon prin satelit, explică el și pune o mână pe 
umărul meu. Ești important pentru noi, frate Ajam. Vrem să te 
contactăm și să ne ţii la curent cu progresele pe care Allah, fie 
El slăvit, îţi va îngădui să le faci. 

— Mulţumesc. Vă mulțumesc că faceţi asta pentru mine, că- 
mi oferiţi șansa de a-l sluji pe Allah, fie El slavit! 

Mă privește adânc în ochi, se apleacă spre mine și-și coboară 
vocea. 

— Trebuie să știi un lucru - în Siria există trădători, șoptește 
el. 

Nu sunt sigur că am înțeles bine, așa că fac un pas spre el și 
clatin puţin din cap. 

— Ce-ai spus? 

— Există un trădător în brigada în care vei lupta. Este formată 
din fraţi din Suedia, Fadi. Toţi provin din comunităţi de arabi de- 
aici. Dar unul dintre ei este khain, frate. Unul dintre ei e trădător 
și furnizează informaţii trupelor lui Bashar al-Assad. Inţelegi? 

Clatin din cap, având impresia că mi se învârte și zumzăie, și 
simt greutatea telefonului în mână. _ 

— Nu știm cine este, continuă al-Amin. Insă au fost prea 
multe coincidente, frate. Prea multe operaţiunii importante când 
fraţii se pregăteau să atace, dar trupele lui Bashar al-Assad erau 
deja pregătite să-i oprească. De prea multe ori a părut că 
dușmanul știa ce plănuiam. Înţelegi? 

Încuviinţez din cap, neîncrezător. 

— Mai rău, nu știm cine este trădătorul, ci doar că există. Și e 
bine să știi și tu. 

la mâna de pe umărul meu și-mi cuprinde chipul în palmele 
lui calde și puţin umede. Îi simt mirosul de usturoi și de mentă al 
respirației când mă trage spre el. 

— Trebuie să ai mereu telefonul la tine, frate, ca să ne 
informezi dacă se întâmplă ceva neobișnuit. Este singura cale. 
Ai înţeles? 

Încuviinţez iarăși din cap. 


VP - 110 


— Și cel mai important dintre toate este că nu le poţi zice 
fraţilor de-acolo. 

la mâinile de pe faţa mea și mă sărută pe obraz. 

— Sunt mândru de tine, frate! încheie el zâmbind. Allah te va 
răsplăti din plin. 


VP - 111 


Capitolul 19 


Londra 
Marţi, 19 august 2015 


Geamurile garsonierei Klarei sunt deschise. S-a trezit din 
cauza mașinilor care se hurducăie pe asfaltul spart, făcând 
livrări matinale pe Navarre Street. Întinde mâna spre telefon și 
constată ușurată că e 6:30, o oră total rezonabilă la care să se 
deștepte. Noaptea a fost dificilă, cu vise incoerente în care 
zăcea pe o stradă rece, incapabilă să se miște, în timp ce voci 
șoptite se apropiau de ea. Se trezise îngrozită de mai multe ori, 
simțind respiraţia cuiva care se apleca spre ea. 

Când se ridică în șezut, își dă seama că măcar durerea de cap 
pare să fi trecut. S-a culcat devreme aseară, după doar două 
pahare cu Chardonnay și câteva ţigări fumate pe scara de 
incendiu care dă spre curte. Dar are impresia că abia dacă a 
dormit, iar când întinde braţul o durere o străfulgeră în cot. Se 
strâmbă și masează ușurel, în timp ce străbate podeaua din 
lemn a micuţei bucătării pentru a porni cafetiera. 

întâmplarea petrecută pe alee, în acea seară, nu-i dă pace. 
Cum de fusese atât de iresponsabilă? | s-ar fi putut întâmpla 
orice pe aleea aia întunecată. Ceva mult mai rău decât să fie 
jefuită - adică admițând că doar fusese jefuită. 

Se așază la mica masă. Este aproape sigură că a mai fost 
cineva pe acea alee. E mai mult decât o senzaţie. Işi amintește 
respiraţia și brațele care o trăgeau. 

De ce ar fi vrut cineva s-o răpească sau să-i ia laptopul? Nu 
era posibil să fi fost doar un drogat care a văzut-o zăcând acolo 
și a profitat de ocazie pentru a-i lua geanta? 

— La naiba, la naiba, la naiba! murmură ea pentru sine. De ce 
dracu' a trebuit să mă îmbăt atât de tare? 

Clatină din cap și deschide laptopul pe care l-a împrumutat de 
la institut. 

Accesează ultimul site pe care s-a uitat aseară. Fusese 
suficient de curioasă pentru a căuta Stirling Security, unul dintre 


VP - 112 


numele pe care Patrick le scrisese pe tabla albă din biroul lui. 
Existau multe referiri la companie, însă nimic care s-o ajute să 
facă unele conexiuni. După aceea, oboseala o copleșise. 

Insă acum, simțindu-se mai plină de viaţă, vede în partea de 
jos a paginii de căutare ceva care ar putea fi interesant și dă 
click pe link: 


Stirling Security este una dintre cele mai mari 
companii de securitate din lume. Oferim consultanță și 
servicii complete de securitate pentru persoane fizice, 
companii și guverne din întreaga lume. Intrebarea pe 
care trebuie să ţi-o pui este: „Esti în siguranță 
deplină?" 


Deschide o nouă pagină și tastează „Ribbenstah!”, al doilea 
nume de pe tabla lui Patrick. Trebuie să caute pe Facebook și pe 
Linkedin până să găsească ceva care ar putea fi interesant. Pare 
a fi o bancă privată, pe nume Ribbenstahl & Partners, din 
Liechtenstein. 

N-a mai auzit niciodată de Stirling Security, dar știe că există 
sute de companii mai mult sau mai puţin asemănătoare. Se 
ocupă cu orice, de la analiza informaţiilor la misiuni în zone de 
război și la asigurarea securităţii pentru companii din Occident. 
Lucrarea de doctorat a lui Mahmoud fusese mai mult sau mai 
puţin despre asemenea companii. Singurul lucru nou era 
săgeata îndreptată spre King's Centre for Human Rights. Și 
săgeata către ambasada rusă. Oare nu era mai bine să-l întrebe, 
pur și simplu, pe Patrick? 

Işi toarnă o cană de cafea înainte de a deschide televizorul pe 
un post suedez, pentru a se gândi la altceva. Este un obicei care 
i-a rămas după anii petrecuţi la Bruxelles, unde o parte a slujbei 
sale de secretară în domeniul politicii era să fie la curent cu ce 
se discuta pe canapelele emisiunilor matinale. Acum, este doar 
un reflex, face parte din rutină - nici măcar nu-i place acea 
artificială atmosferă intimă, totuși e prea devreme pentru 
obiectivitatea rece a televiziunii publice. 

Se întoarce cu spatele la laptop și deschide ușa frigiderului 
gol. La naiba, a uitat să se ducă la cumpărături. Nu vede decât 
cutia cu tablete de ciocolată pe care a cumpărat-o de la 
aeroport. 


VP-113 


Când revine la computer, cu gura plină de ciocolată dulce și 
cu greata revenindu-i, un poliţist, faimos pentru că participase la 
emisiunea Swedish Idol, vorbește despre demonstrațiile care 
sunt de așteptat să aibă loc în timpul întâlnirii miniștrilor Justiţiei 
din UE. Ideea realizatorilor emisiunii este de-a dreptul cretină - 
ce să știe un poliţist-cântăreț despre demonstraţii și UE? -, 
totuși discuţia îi accelerează pulsul. E legată de o întâlnire la 
care va participa și ea. Desigur, va fi undeva la periferie, dar tot 
i se pare colosal că va fi acolo. 

la telefonul pentru a-i trimite un mesaj Gabriellei. | s-a făcut 
brusc tare dor de ea, iar poliţistul-cântăreț care bălmăjește fără 
pic de jenă despre un subiect pe care n-are de unde să-l 
cunoască, susținut cu veselie de cei doi prezentatori bronzați și 
grăbiţi, este exact genul de lucru pe care ea l-ar considera ilar. 

Dacă n-ar fi fost Gabriella, Klara nu s-ar fi aflat astăzi aici, nu 
s-ar fi dat jos din patul din casa bunicilor. 

Gabriella a fost cea care a convins-o să se întoarcă la 
Stockholm, care a făcut-o să-și dea demisia de la slujba din 
Bruxelles și să termine dizertaţia lui Mahmoud, și tot Gabriella a 
fost cea care a convins-o să accepte serviciul de la Londra, când 
s-a ivit ocazia. 

lar Klara ce a făcut pentru ea de când se cunosc? 

Doar s-a folosit de ea. Mai întâi, i-a pus viața în primejdie de 
Crăciunul trecut, apoi a silit-o să-i rezolve toate problemele cu 
care se confrunta. Nici măcar nu i-a mulțumit. 

„Asta am devenit, se gândește Klara. Asta am fost în ultimul 
an. Cineva de care alţii au grijă, care-i rezolvă problemele, pe 
care îl cocoloșesc”. intunecimea o cuprinde din nou și alungă 
momentul de bucurie pe care-l simţise când se gândise la 
Gabriella. Închide aplicaţia de mesaje. 

Sunt atât de multe pe care vrea să i le spună Gabriellei, atât 
de mult vrea s-o răsplătească. Dar are impresia că este prea 
slăbită. Trebuie să devină mai puternică, însă s-o facă singură, 
fără ajutor. Exact când pune telefonul pe masă se aude un ping. 
A primit un mesaj pe Facebook de la Pete. Nu i-a dat numărul ei 
de telefon, dar, într-una din acele seri înceţoșate când s-a dus la 
el, Pete a avut grijă ca ei să devină prieteni pe Facebook. 

Mesajul este scurt: 


VP - 114 


Sper că te simți bine. Ti-am găsit laptopul aseară. 
Când poți, vino pe la bar să-l iei. 


Pune telefonul pe masă și privește zidul din cărămidă roșie 
aflat de cealaltă parte a curţii. Din locuinţă, aude traficul și 
vocile din stradă. O adiere caldă trece prin garsonieră și o rază 
de soare reușește să intre din Navarre Street și să se aștearnă 
pe parchet, aproape ajungând în bucătărie. Fragmentul de 
amintire al întâmplării de pe alee îi pâlpâie în minte. Este sigură 
că avea laptopul la ea când a plecat de la bar. Ceva nu-i în 
regulă. Nu era la bar, i-a fost furat. 

lar pe ecranul computerului aflat în spatele ei apare o filmare 
de arhiva de la o demonstraţie, unde tineri cu măşti 
reprezentându-l pe Guy Fawkes mărșăluiesc printr-o capitală 
necunoscută, flancaţi de jandarmi cu căști într-un teatru al 
absurdului în care rebeliunea este la fel de impersonală ca și 
oprimarea. 


VP - 115 


Capitolul 20 


Stockholm 
Miercuri, 19 august 2015 


Yasmine a uitat cât de multă lumină este aici, că pare a nu se 
întuneca niciodată. În lumina cenușie, vede vapoare trase la 
cheiurile din jurul hotelului. Multe dintre ele sunt frumuseti 
străvechi - îmbătrânite, cu urme de lovituri, ruginite și prost 
vopsite. Totuși, au o anume măreție. Ca și cum ar reprezenta o 
categorie specială de oameni, de care ea nu știuse că există, o 
categorie pentru care era perfect normal să aibă un loc chiar în 
centrul  Stockholmului, unde să-și ţină vechile matahale 
plutitoare. Se întreabă ce s-ar întâmpla dacă cineva ar incendia 
unul dintre acele vapoare, dacă ar fi ars ele, și nu mașinile aflate 
în parcarea din Bergort. 

Stă în șezut pe așternutul egiptean al hotelului Lydmar. Aici a 
ajuns. După cele întâmplate, n-ar mai fi putut să stea nici măcar 
o secundă la Story. Îl întrebase pe taximetrist unde stau 
vedetele hip-hop când vin la Stockholm. El îi sugerase Grand 
Hotel sau Lydmar. Grand i s-a părut prea vechi, așa că a ajuns 
aici, în camera plătită cu cardul de la Shrewd & Daughter, 
înregistrată cu un nume fictiv și după ce primise asigurări 
repetate de la băiatul blond și slăbuţț de la recepţie că nimeni nu 
va intra în camera ei, nici măcar cameristele. 

Se tot foiește și se răsucește. Există o mie de gânduri de care 
nu poate scăpa, o mie de lucruri care nu-i permit să se relaxeze, 
o mie de pași imaginari prin coridorul din faţa ușii, o mie de 
gânduri care-i înțeapă pielea ca niște ace. 

Când trupul său nu mai are energie pentru a lupta, are 
senzația că se prăbușește de pe o stâncă. In timp ce cade, 
imagini cu pisici și stele zboară pe lângă ea, imagini cu Fadi 
când era mic, în spatele călinilor, cu mâna lui în mâinile ei și 
gura ei lipită de urechea lui. 

„N-o să te părăsesc niciodată”. 


VP - 116 


Camera este întunecată când se trezește, dar își dă seama că 
e târziu, simte în oase că a dormit adânc și mult. Abia când dă 
draperiile la o parte, privește apa sclipitoare și clatină din cap 
văzând absurditatea care i se pare a fi Palatul Regal, ce se înalţă 
de partea cealaltă a golfului, își amintește unde se află. Este ca 
și cum ar fi trecut ca printr-un sinopsis prin Tokyo, prin cartierul 
Crown Heights, a luat avionul și apoi s-a cazat la hotelul Story 
pentru a ajunge în cele din urmă aici, la această fereastră, 
privind superba dimineaţă de august. 

Constată că este aproape ora 12, iar micul dejun s-a terminat 
oficial de câteva ore, însă se pare că există niște avantaje dacă 
stai la hotelul Lydmar și ai un card de la Shrewd & Daughter. 
Poţi căpăta micul dejun oricând dorești. Comandă ouă Benedict 
dintr-un meniu pe care i-l prezintă un tânăr de 20 de ani cu chip 
serios și o barbă bine îngrijită. Le comandă mai ales pentru că el 
i le-a recomandat, că ea habar n-are ce sunt. 

Salonul pentru micul dejun arată ca o bibliotecă dintr-un 
castel modern și elegant, iar ouăle sunt „ochiuri”, după spusele 
cinstitului chelner. Sunt servite cu un soi de pâine și un sos ușor 
și gălbui, atât de cremos și de fin, încât lui Yasmine i se taie 
răsuflarea. Aici, în acest scurt moment, simte că cineva are grijă 
de ea și că poate chiar este în siguranţă. Se gândește că nu-i de 
mirare că toţi suedezii le adoră. Nimeni nu mănâncă ouă 
Benedict în Bergort. Și, în plus, nu sunt ouă englezești, ci 
americane! 

Oricum, pentru ea nu reprezintă nimic mai mult decât o 
frântură din existenţa ei, o iluzie, și se află din nou la metrou 
înainte ca ospătarul să apuce a-i lua de pe masă farfuria 
curățată lună. 

e 

Atinge hârtia groasă a fotografiei pe care a găsit-o pe pernă și 
care acum se află în buzunarul ei. De ce a păstrat-o? Și, mai 
ales, cine i-a lăsat-o în cameră? 

Vede ochii lui Ignacio în fața ei. Felul cum au privit telefonul 
când i-a arătat simbolul. Cum în ochi i-a apărut altceva, ceva 
mult mai dur și mai rece. În ciuda tuturor alianțelor și legăturilor 
din Bergort, a căilor sinuoase ale loialităţilor, ea crezuse că 
putea avea încredere în el având în vedere ce fusese între ei. 
Crezuse că putea avea încredere măcar în el. Prima ei iubire. 


VP - 117 


Numai că ea fusese plecată mult timp, iar în Bergort, 
loialitatea are viaţă scurtă. Este evident că cineva se simte 
ameninţat de faptul că ea pune întrebări despre simbol. Nu știe 
sigur de ce, dar cumva Fadi e implicat în asta. Și se pare că și 
Ignacio. Insă nu se așteptase s-o amenințe sau ca altcineva s-o 
amenințe. Nu se gândise că se expunea unui risc luând legătura 
cu el. Pasiunea tăcută pe care o simţise pentru Ignacio se 
transformă într-un alt soi de înflăcărare. A trădat-o! Ar trebui să 
plătească pentru asta. 

e 

După ce metroul pornește clătinându-se înapoi în timp, către 
Bergort, ea scoate fotografia pisicii. O rupe în bucățele și le 
aruncă în primul coș de gunoi pe care-l vede în staţia din 
Bergort. 

A stat aici chiar cu o zi în urmă, exact în acest loc, ezitând, 
conștientă că n-o putea face, că era prea mult. Dar somnul i-a 
dat forță, așa că în clipa asta nu mai ezită. 

Lucrul spre care au fugit, lucrul de care a fugit este un bloc de 
apartamente înalt, cu patru intrări. Intrarea lor fusese marcată 
atunci și este marcată și acum. Alte cuvinte și desene, alţi copii, 
aceleași case din beton, aceiași brazi golași, aceleași cuvinte și 
desene. 

Traversează calmă asfaltul și ajunge la ușă, trage de ea 
sigură că nu e încuiată, tastaturile pentru codul ușii se strică 
atât de des, încât nimeni nu se mai deranjează să le repare, 
este mai ușor să lași ușile descuiate, să permiţi oricui să intre. 

Liftul nu funcţionează, ca întotdeauna. Anunţul de pe ușă pe 
care scrie că este stricat ar putea foarte bine să fie cel din urmă 
cu patru ani, îngălbenit și zdrenţuit, având marginile arse cu 
bricheta. 

Urcă pe scări și fiecare treaptă îi trezește o amintire. Cum 
alergau pe-aici în primele câteva luni - sus, jos, sus, jos. Când 
Fadi se împiedicase, iar ea crezuse că și-a pierdut un dinte, însă 
era doar buza, care a sângerat și a tot sângerat, și oricât de tare 
i-a frecat tricoul cu acel mizerabil detergent de o marcă 
obscură, n-a reușit să scoată acele pete maronii. Își amintește 
cum a ascuns puloverul la fundul coșului cu rufe și cum ei tot l- 
au găsit, și cum ea s-a ghemuit în colţul bucătăriei, iar tatăl ei 
dădea scaunele la o parte pentru a ajunge la ea. Și după asta, 
nimic. Intotdeauna, totul se termină exact când începe. 


VP - 118 


Nici măcar nu ezită când pășește pe palierul lor. Cu doar 
câţiva pași înainte de a ajunge la ușă, privește numele de pe 
celelalte - Ahmadi, Ghazemi, Lehtonen. Apoi al părinţilor ei - 
Ajam. Așa cum a fost mereu. Nici măcar când se postează în 
faţa ușii apartamentului nu ezită, nici măcar când trebuie să 
apese butonul  soneriei, nici măcar când aceasta nu 
funcționează, nici măcar nu bate la ușă, ci doar își ridică mâna 
la gât. Apucă lănţișorul și trage o cheie peste sutien, printre 
sâni, pe urmă o îndreaptă spre ușă. Nu ezită nici măcar atunci, 
ci o introduce în broască, o răsucește și deschide ușa. 

Apartamentul este întunecat și miroase a săpun. Insă în 
același timp e înăbușitor și vechi, de parcă geamurile n-ar fi fost 
deschise niciodată, de parcă nimeni n-ar trăi cu adevărat aici. Și 
probabil că este adevărat. Părinţii ei locuiesc aici. Dorm aici. 
Dar, oare, chiar trăiesc? 

Oare simte vină? Rușine? Fiindcă Yasmine nu și-a sunat 
mama de când a plecat din Bergort, nici măcar după dispariţia 
lui Fadi. Dacă da, sunt bine ascunse, pentru că așa e mai ușor. 

Yasmine nu se ostenește să aprindă lumina, doar străbate 
holul întunecat și intră în sufragerie. jaluzelele sunt coborâte, ca 
întotdeauna. Totul este mai curat decât era înainte. Mai îngrijit. 
Mai în ordine. Pe masa de cafea nu mai sunt farfurii, facturi sau 
cești goale. Se apropie de biblioteca pe rafturile căreia se aflau 
fotografiile. Ale ei și ale lui Fadi făcute în vechea lor ţară, înainte 
de a veni aici. Chiar și atunci, pe plaja aceea și cu soarele 
strălucitor bătându-i în ochi, Fadi părea speriat. 

Însă acea poză a dispărut. Sunt numai fotografii vechi ale 
rudelor, ale unei bunici și ale verilor, ale surorii tatălui ei. 
Oricum, nu pentru asta a venit aici, așa că se răsucește pe 
călcâie, pornește pe parchetul zgâriat și se oprește câteva clipe. 
Trage adânc aer în piept, pentru a se calma, apoi deschide ușa 
camerei pe care a împărţit-o cu Fadi și pășește peste pragul 
învechit al ușii scunde. 

La fel ca restul apartamentului, și această cameră este 
întunecată și încinsă. Și aici, jaluzelele sunt coborâte, dar o rază 
de soare se strecoară printre ele și desenează picăţele pe 
mocheta cenușie. Vede că patul ei arată exact așa cum l-a lăsat, 
poate că nici măcar n-a fost atins. E acoperit cu o cuvertură albă 
de la IKEA. În afară de asta, camera nu mai este deloc așa cum 


VP - 119 


fusese. Televizorul a fost împins lângă perete, consola de jocuri 
a fost luată din drum, pe podea nu mai sunt haine, pe birou nu 
mai sunt doze de Red Bull băute pe jumătate, iar lângă pat nu 
mai sunt farfurii. Patul lui Fadi este făcut cu aceeași 
minuţiozitate ca al ei. 

Se apropie fără zgomot de ferestre și ridică jaluzelele, se uită 
la pista pavată pentru bicicliști și la micul crâng de dincolo de 
ea. Lumina soarelui transformă încăperea din mormânt în 
altceva, în ceea ce este - o cameră abandonată dintr-o parte 
uitată a lumii. Deschide absentă ușile șifonierului, trage 
sertarele de la mobilierul mic. Totul e gol și curat. Ca și cum nici 
ea, nici Fadi n-ar fi locuit niciodată aici. Cu grijă - de parcă s-ar 
teme să nu lase ceva în urmă, nici măcar cute pe cuvertura 
netedă -, se așază pe fostul ei pat. 

Iniţial, are impresia că patul scârțâie, însă apoi aude zgomotul 
din nou, încremenește și ascultă cu atenţie. Sunetul vine din 
cealaltă parte a micului apartament. Este făcut de o cheie 
băgată în broască și răsucită. Cineva urmează să intre. 


VP - 120 


Capitolul 21 


Bergort 
Februarie 2015 


Nu pot să dorm, cum să poţi dormi când Domnul ţi-a răspuns 
la rugăciuni, ţi-a dat exact ce ţi-ai dorit de atâta vreme? Trupul 
îmi tremură în așternutul curat. Am fost ales. Am arătat că am 
curajul și forţa, și credinţa fraţilor mei. Pașaportul și telefonul 
prin satelit sunt în geanta pe care mi-a dat-o fratele al-Amin, 
pregătită și așteptându-mă pe dușumea. 

Mă așez pe marginea patului. Lumina galbenă a felinarelor 
stradale face ca jaluzelele să arunce umbre obosite și slabe pe 
mochetă. Altminteri, totul este atât de întunecat. Sigur, nu te-aș 
vedea dacă ai fi ghemuită în patul tău. Și totuși, a trecut atât de 
mult timp de când nu mai dormi acolo, încât abia dacă îmi 
amintesc. 

Mă ridic și mă îndrept spre patul tău, mă întind pe el fără să 
dau la o parte cuvertura. Cred că, dacă Domnul mi-ar putea 
intra în trup și ar șterge totul, în afară de dorinţa de a fi aproape 
de El, poate că m-aș putea umple cu tine. Închid ochii și am din 
nou nouă ani, te aștept lângă școală, în spatele călinilor. Mai 
târziu, stăm în faţa televizorului, eu pe jumătate adormit, tu 
citind cu voce tare subtitrarea talk-show-ului american. Apoi 
râdem și ne luptăm pe podeaua sufrageriei pentru a ne încălzi în 
apartamentul îngheţat. După aceea, mă iei de mână și-mi 
șoptești că nu există troli, că e doar un basm, nimic mai mult. Și 
chiar dacă ar exista, m-ai proteja de colții lor, i-ai împiedica să 
mă zgârie cu ghearele lor. 

Deschid ochii și simt lacrimi prelingându-mi-se pe obraji, 
căzând pe perna ta. Nu mă mai poți proteja acum. Nimeni nu 
mă mai poate proteja acum. Nici măcar Domnul nu mă mai 
poate proteja acum. Stau în șezut, îmi șterg ochii, pe urmă mă 
ridic de pe pat şi-mi trec mâinile prin păr. Mânerul genţii 
zornăie, iar rotilele huruie înfundat pe podea când o trag în hol. 


VP - 121 


Dar până să ajung în sufragerie, îi văd silueta desprinzându-se 
încet din întuneric și aținându-mi calea. 
(J 

Este în pragul ușii și a trecut foarte mult timp de când nu l-am 
mai văzut. E doar o umbră, nu este real. E doar aer și vinovăție, 
și balast, și ancoră grea. 

Constat cât de scund este, cum s-a micșorat de-a lungul 
anilor, de parcă fiecare necaz și pierdere i-au scurtat picioarele 
centimetru cu centimetru, iar acum, nu-mi ajunge nici măcar 
până la bărbie. 

— Intoarce-te în camera ta! spune el arătând cu o mână 
patetică și tremurătoare spre odaia noastră. 

Mă opresc, însă ţin în continuare mânerul genții. 

— Las-o baltă! zic eu. Întoarce-te în pat! 

Îmi simt inima bubuind - dintre toate lucrurile care s-ar fi 
putut întâmpla, ăsta era ultimul la care m-aș fi așteptat. 

— O să vorbim despre asta mâine, adaugă el. Întoarce-te în 
camera ta! _ 

Este atât de absurd! Imi dă ordine și se așteaptă să mă 
supun. Clatin din cap în semn de refuz, fără a ști de câtă forță 
va fi nevoie pentru a rezolva asta. De câtă violenţă. 

— Nu! Plec. Dă-te la o parte. Va fi mai ușor așa. 

Face un pas spre mine și-și ridică arătătorul butucănos spre 
faţa mea. Văd că obrajii îi sunt roșii de agitaţie și că ochii îi 
strălucesc, și asta îmi stârnește o tandreţe neașteptată. 

— Știu unde te duci, Fadi. Știu unde crezi că te duci. Înţeleg, 
nu sunt idiot. Da? Ti-am văzut prietenii, Fadi! Bărbile lor și 
textele din Coran cu scrierea Kuf’?. Crezi că nu știu cine sunt? 

In vocea lui se deslușește disperare, resemnare și pierdere. 
Mă întristează și mă face să fiu și mai hotărât să trec de el. Îmi 
concentrez privirea asupra lui, o golesc de tot ce simt și o fac să 
devină rece și violentă. 

— Nu-mi pasă! replic eu. Nu dau doi bani pe ce crezi tu că știi. 
Da? Crezi că ai vreo putere asupra mea? 

Fac un pas și-i simt degetul transpirat atingându-mi baza 
nasului înainte să și-l retragă. 


29 Kufi este stilul mai curat, mai geometric, cu un ritm vizibil și accentuat pe liniile 
orizontale. Vocalele sunt uneori marcate prin puncte roșii; consoanele sunt 
evidenţiate prin linii scurte pentru a face textul mai ușor de citit. Câteva exemplare 
ale Coranului scrise în acest stil au fost găsite în moscheile Kairouan din Tunisia. 
Scrierea Kufi mai apare, de asemenea, și pe monedele vechi. (n.red.). 


VP - 122 


— Nu însemni nimic pentru mine, înţelegi? Nimic! Ce mi-ai 
dat? Ce i-ai dat lui Yasmine? Ce? 

Am ridicat vocea deja. Și o aud pe mama mișcându-se în 
dormitor, percep ușa deschizându-se, însă nu iese. 

— Este de mirare că ea a plecat? 

Tandreţea a dispărut. Nu simt decât ură când mă aplec spre 
omulețul din fața mea, iar el dă îndărăt până când se lipește de 
peretele subţire, ieftin și prost, din rigips. 

— De la tine n-am primit decât bătaie, tată. 

Scuip, efectiv, cuvântul tată. Saliva aterizează pe obrazul lui. 
O văd lucind difuz în întuneric. 

— Nu ne-ai învăţat decât să ne temem. Îţi dai seama de asta? 

ÎI împing furios. El își ridică mâinile slăbite și bătrâne și mă 
apucă de antebraţe. Îl înșfac de gât. Furia scrâșnește în mine 
luptându-se cu autocontrolul. Degetele mele strâng gâtul gros 
și-i simt pulsul accelerându-i-se și mărul lui Adam săltând în 
timp ce strâng mai tare. 

Îl simt luptându-se, simt cât de neajutorat este și cât de 
puternic sunt eu. Nu vreau s-o fac cu adevărat, dar este ca și 
cum ar trebui să isprăvesc o dată pentru totdeauna asta, ca și 
cum trebuie să închid această ușă, așa că strâng mai tare, iar el 
devine tot mai inert și mai greu în mâinile mele. 

În cele din urmă, ea este cea care mă aduce la realitate. O 
aud ţipând în spatele meu, întorc capul și-i văd ochii măriţi și 
înnebuniţi, gura deschisă din care iese un țipăt disperat, 
animalic, cum n-am mai auzit niciodată. Acel sunet mă sperie și 
mă silește să revin cu picioarele pe pământ, mă face să renunţ 
la ce sunt pe cale să termin, așa că-i dau drumul omului pe 
care-l strâng de gât, iar el se prăbușește greoi și gâfâind. Țipătul 
încetează. Ea cade pe podea lângă el și-i ia capul în poală. Mă 
întorc cu spatele la ei, apuc mânerul genţii și las trecutul în 
urmă. 

Pe pista pentru biciclete cade o tăcută ploaie de iarnă. Mă 
scutur de tot ce a fost și fac câţiva pași. Apoi aripile mi se 
desfac, mă ridică prin ploaie și în lumina felinarelor, peste 
parcarea goală și peste antenele de satelit, deasupra asfaltului 
și betonului. Am plecat! 


VP - 123 


Capitolul 22 


Bergort 
Miercuri, 19 august 2015 


Mușchii i se încordează și ea se cutremură când aude 
zgomotul acelei uși. Se ridică precaută, se apleacă pentru a 
asculta mai bine. Ușa apartamentului se deschide cu un sunet 
ca de aspirație. Este miezul zilei, așa că părinții ei n-ar fi trebuit 
să vină acasă încă. 

Încet, cu prudență, face un pas spre ușa sufrageriei. Persoana 
care a intrat în apartament se află la mai puţin de zece metri de 
ea. Yasmine se gândește la simbolul de pe peretele camerei de 
la hotelul Story, la pumnul din interiorul stelei, apoi pune mâna 
pe clanţa din plastic subţire a ușii. Oare a urmărit-o cineva? Dar 
nimeni nu știe că s-a mutat la Lydmar. Probabil că a văzut-o 
cineva în Bergort. Ignacio? Sau cel căruia Ignacio i-a spus 
despre ea? 

Închide ochii și se roagă ca ușa să nu scârţâie în timp ce o 
trage încet spre ea. Se ascunde în spatele ei, lăsând-o doar 
puţin întredeschisă pentru a se putea uita în sufragerie. 

Pașii din hol se opresc. În schimb, se aude un alt sunet, 
asemenea unui galop pe dușumeaua sufrageriei. Yasmine se 
sprijină de ușă așteptând ca persoana să apară în câmpul vizual. 
Și când în cele din urmă apare, simte cum întregul apartament 
se cutremură, trecutul și viitorul ei contopindu-se brusc. 

Deschide încet ușa și intră în sufragerie. 

Mama ei stă în mijlocul încăperii, încă purtând pantalonii și 
bluza de un gri-verzui de la serviciu, cu machiajul aproape șters 
după o tură dublă, sau poate chiar triplă, însă cu părul încă bine 
strâns într-un coc la ceafă. Când o aude pe Yasmine deschizând 
ușa, se răsucește, dar nu foarte repede, nu de parcă ar fi șocată 
sau speriată, ci mai degrabă ca și cum așteptase această clipă. 

Yasmine rămâne locului, tăcută, abia respirând. Se uită la 
persoana căreia ea și Fadi încetaseră să-i spună „mamă” cu 
mult timp în urmă. N-au discutat niciodată despre asta, însă 


VP - 124 


când au început să vorbească numai suedeză, cuvintele 
„mamă” și „tată” au dispărut, fiind înlocuite de „ea”, „el” sau 
„ei”. Ca și cum ea și Fadi trebuiau să lase anumite cuvinte și 
expresii în urmă, ca și cum nu mai era loc pentru ele. 

— Yasmine, te-ai întors! zice ea în arabă. 

Yasmine își drege glasul. 

— Am primit e-mailul tău, spune ea. 

Mama ei se apropie cu pași ezitanţi. Yasmine simte mirosul 
steril al spitalelor, al dezinfectantului combinat cu un parfum 
floral. 

— Yasmine, rostește mama ei cu o voce mai ușoară decât și-o 
amintește, nu foarte împovărată de speranţe spulberate. 

Se lasă îmbrăţișată, își pune fruntea pe bluza apretată și 
țeapănă a mamei sale. Pentru câteva clipe, este mică din nou și- 
și simte lacrimile umplându-i ochii, e atât de apropiată de ea, 
încât rămâne nemișcată și lasă timpul să-și urmeze cursul. A 
trecut atât de multă vreme de când n-a mai lăsat-o pe mama ei 
s-o ia în braţe! A trecut atât de mult de când mama nu s-a mai 
lăsat luată în brațe. Dar nu este suficient, s-au întâmplat prea 
multe între ele, așa că se desprinde și se uită în ochii mamei 
sale. 

— Ai vorbit cu el după ce ai făcut fotografia? întreabă Yazz. 

Ochii mamei sale sunt obosiţi și confuzi. 

— Nu eu am făcut poza, răspunde ea încet, ci Shirin, colega 
mea. Și ea locuiește aici, pe Briggvăgen. Era în drum spre casă 
după o tură târzie și a văzut pisica. Nu știu de ce a fotografiat-o. 
Însă în timp ce o făcea, un băiat a început să deseneze pe 
perete. 

Rămâne tăcută câteva momente. 

— Apoi mi-a arătat-o, pentru că băiatul i-a amintit de Fadi. ȘI 
m-a ajutat să ţi-o trimit. Nu știu ce-i asta, Yasmine. Nu știu ce să 
cred. 

Mama ei se lasă pe podea și-și sprijină capul în palme. 

— Seamănă cu Fadi, adaugă ea clătinând din cap. Insă Fadi e 
mort. Ei spun că este mort, că a murit cu o lună în urmă. 
Yasmine, nu înţeleg, nu suport, nu... 

Tace. Yasmine ezită o clipă, pe urmă se așază pe dușumea 
lângă mama ei și o cuprinde în braţe. Stau așa, în tăcere, într-un 
răstimp care ar putea fi două secunde sau o după-amiază 
întreagă. În cele din urmă, Yasmine se ridică și o conduce în 


VP - 125 


dormitor. Cu blândeţe, aproape cu tandrete, o întinde pe 
cuvertură și o acoperă cu un cardigan. Vede cât de grele sunt 
pleoapele mamei sale, poate că deja a luat o pastilă de dormit 
în drum spre casă, așa cum face, de obicei, după turele lungi. 
Dar ea face eforturi să-și ţină ochii deschişi și-și înalță capul spre 
Yasmine. 

— A murit, Yasmine? șoptește ea. A murit Fadi? Știi? Te rog, 
Yasmine, trebuie să știi. 

Yasmine îi mângâie cu blândeţe părul. N-a simţit pentru 
părinţii ei decât ură și dispreţ. Totuși, în mânia aceasta 
neînduplecată și neagră ca tăciunele există o fisură. O fisură 
care niciodată nu va putea fi astupată complet. la mâinile 
uscate ale mamei în mâinile ei. 

— Nu știu, rostește ea. Însă o să aflu. 

e 

Mai târziu, Yasmine este singură în sufragerie. Mama ei a 
adormit în camera sa, ca de atât de multe ori în trecut, cu 
dopuri în urechi și cu pastile de dormit după 18 ore petrecute la 
spital. De atât de multe ori, Yasmine a stat singură în această 
sufragerie, așteptând ca ușa din față să se deschidă și ca el să 
vină acasă obosit și umilit, gata să-i sară țandăra din pricina 
oricui și a orice. 

De atât de multe ori, el a străbătut acea cameră vorbind 
despre exagerări și bârfe, despre zvonuri despre ea sau Fadi, 
despre lucruri auzite de la prieteni în piaţă, la cafeneaua mizeră 
a lui Radovan. De atât de multe ori, ea l-a împins pe Fadi în 
spatele ei, încordată, pregătindu-se, așteptând. 

De atât de multe ori, el și-a revărsat furia asupra ei, nu alui 
Fadi, încât în cele din urmă s-a umplut paharul. lar într-un final, 
nimic n-a mai contat. L-a sacrificat pe cel pe care trebuia să-l 
protejeze și a plecat cu cineva ca David. 

Se duce la fereastră și privește în micul balcon, apoi deschide 
toate ușile și geamurile, lăsând soarele să inunde casa. După- 
amiaza miroase a molid și asfalt încins. Simte același stres 
dintotdeauna. El e posibil să fie în drum spre casă. Poate că deja 
urcă scările. Yasmine nu vrea să stea aici mai mult decât este 
nevoie. 

e 

Se întoarce în camera ei, ridică și acolo jaluzelele, deschide 

ferestrele și se așază pe pat cu telefonul în mână. Nu-i mai pasă 


VP - 126 


că deranjează cuvertura. Toate rafturile și sertarele sunt goale, 
până și lucrurile de pe birou au fost luate, iar paturile sunt 
făcute. Totuși e ceva care-i șoptește în camera asta. 

Ceva care-i spune că el a fost aici - și nu cu mult timp în 
urmă. Dacă s-a întors teafăr din Siria și se ascunde, atunci a fost 
aici. Yasmine aproape că simte asta. La fel ca ea, s-ar fi întors 
aici, de unde a pornit totul. 

Se ridică în picioare și se apropie de patul lui. Brusc, își 
amintește că sub pat exista un spaţiu unde el ascundea diverse 
lucruri. Pantofii lui scumpi și berea. 

Se apleacă, ia salteaua și o așază pe podea. Ridică încet 
tăblia de jos și o trage peste saltea. 

Și, într-adevăr, acolo este ceva - o geantă din nailon bleu, cu 
fermoar, e grea și mare, greu de scos. In cele din urmă, o ia de 
curea și o pune pe dușumea. Fermoarul se blochează iniţial, însă 
reușește într-un final să-l deschidă suficient pentru a putea să 
ridice clapa. Sub ea, găsește ceva care-i face inima să-i stea în 
loc. 

Două arme. 

Prima, de deasupra, e un pistol negru zgâriat. Îl ia cu o mână 
tremurătoare. Este rece și solid, de parcă ar fi fost turnat dintr-o 
bucată. II pune cu grijă pe podea, apoi se uită din nou în geantă. 
A doua armă i se pare și mai ireală. Toată lumea a văzut așa 
ceva în filme, în fotografii de război sau cu ocazia unor jafuri. 
Este o armă atât de înrădăcinată în cultură, încât e greu de 
crezut că este reală, că poate funcţiona. Că poate ucide. 

Deschide și mai mult geanta, pentru a o vedea mai bine. E un 
pistol-mitralieră Kalaşnikov. Și el este vechi și zgâriat, cu un pat 
din lemn uzat și un încărcător curbat. 

e 

Simte cum i se învârte capul. Ce caută armele astea aici, în 
odaia lor, în camera ei? Ce pune la cale Fadi? Ce a devenit? 

Se așază pe podea, își sprijină capul pe pat și simte lacrimile 
umplându-i, în sfârșit, ochii - nu mai are cum să și le rețină. 
Plânge pentru Fadi. Pentru arma de asalt din geantă, pentru 
pisica spânzurată de felinar, pentru fiecare lovitură primită între 
acești pereți. Plânge pentru că ea și Fadi n-au fost niciodată 
suficient de buni, așa că evadarea era singura soluție. Și mai 
ales plânge deoarece l-a abandonat, pentru că l-a trădat. Fiindcă 
nu l-a luat cu ea, departe de toate astea. 


VP - 127 


Își îngăduie să se cufunde în autocompătimire și regret, în a-și 
dori ca povestea să fi fost diferită, ca ea să fi fost altfel. Dar 
când deschide ochii, camera este neschimbată, ea, Yazz, e la 
fel. Nu poate modifica povestea. 

Se ridică încet în picioare și ia Kalașnikovul. 

„Asta se sfârșește acum! chibzuiește ea. Se sfârșește aici!” 

Pistolul-mitralieră stă surprinzător de comod pe umărul ei. 
Pune mâna pe patul armei. 

— Fadi, șoptește ea încet. Indiferent în ce te-ai băgat, 
indiferent ce se petrece, te voi găsi! 


VP - 128 


Capitolul 23 


Londra 
Miercuri, 19 august 2015 


Direct de la serviciu, Klara se duce la barul Library puţin după 
ora 7 seara. Localul este plin de zumzete și murmure pe 
fundalul unui ritm inconstant care se aude dinspre difuzoare 
invizibile. Pete se află în spatele tejghelei, flirtând cu o fată cu 
picioare lungi și bronzate și cu un păr bogat și roșcat, la fel de 
lung. Își lasă capul pe spate și râde de ceva ce a spus Pete, dar 
el se scuză și-i face semn Klarei. 

— Bună, Pete, spune Klara aplecându-se peste tejghea pentru 
ca el s-o audă, și fiindcă simte un soi de satisfacție superficială 
s-o vadă pe roșcată străduindu-se să nu se uite la ea. 

Pete se apleacă și el peste bar, iar Klara îl sărută fugitiv pe 
obraz. Roșcata se întoarce ostentativ cu spatele și soarbe 
zgomotos din bere. 

— Pentru ce a fost asta? întreabă Pete. 

— Deoarece mi-ai găsit laptopul, răspunde Klara. Unde este? 

Pete ia o sticlă cu vin roșu și se uită întrebător la ea, dar Klara 
clatină din cap în semn că nu. 

— Chardonnay, precizează ea. _ 

Pete se apleacă sub bar și scoate o sticlă cu vin alb. li umple 
paharul. 

— Este evident că l-ai lăsat atârnat aici, pe margine, zice Pete 
arătând spre capătul tejghelei. 

Ea se apropie de locul arătat de el și vede că sub tejgheaua 
ieșită în afară există cârlige pentru atârnat geci. 

— Nu l-am pus acolo, spune ea după ce se întoarce la Pete. 

Bea o gură de vin, iar lucrurile i se par imediat mai simple, 
lumea pare să se dezvăluie puţin, atenuându-i un pic senzaţia 
de claustrofobie. Pete ridică din umeri și-i zâmbește. 

— Poate că vreun client l-a atârnat acolo după ce ai plecat. 
Cine știe? 


VP - 129 


Ea se uită la el, la parul blond și ciufulit, la mușchii puternici 
pe care maiocul verde îi lasă la vedere, la relaxata atitudine de 
practicant de surf, la felul lui de-a fi al naibii de nepăsător și de 
pozitiv. O face să-și dorească a-i azvârli vinul în faţă, însă se 
abţine și, în schimb, bea o înghiţitură zdravănă. 

— Tu l-ai găsit? întreabă ea. 

— Nu, un client l-a găsit și ni l-a dat. 

Klara pune paharul pe tejghea, se apleacă și-l privește în ochi. 

— Un client vi l-a dat? se arată ea neîncrezătoare. Cine? 

Pete ridică iarăși din umeri, zâmbește, înclină capul și soarbe 
dintr-un smoothie de Kale”, băutura preferată de el când se află 
în spatele barului. 

— De unde să știu? Cineva. Nu unul dintre clienţii obișnuiți. 

Klara respiră adânc pentru a se calma și mai bea o gură de 
vin. 

Se gândește că el este ca un copil. E ca un nenorocit de copil! 
Se simte dezgustată la gândul că a făcut sex cu el - sau ceva 
asemănător cu sexul - de câteva ori în ultima lună. Câţi ani are 
Pete? 22? 

— Cum arăta? întreabă ea. Crezi că ţi-ai putea aminti sau că 
ești capabil de asta, Pete? 

El ridică mâinile și face un pas îndărăt, teatral. 

— Hei, hei! Este un interogatoriu? Nu eu sunt cel care s-a 
îmbătat și și-a rătăcit laptopul, da? 

Soarbe din nou din smoothie-ul lui stupid. 

— Pete, cum arăta? 

Acum, pare cu adevărat să se gândească: își ridică privirea 
spre tavan și dă din cap încet, în sensul că-și amintește ceva. 

— Un mic tocilar. Un soi de tocilar heavy metal, știi? Slab, de- 
a dreptul sfrijit. Palid. Un tricou cu un monstru pe el sau ceva de 
genul ăsta. Blugi. Și stai... 

Închide ochii și pare să-și forțeze cu adevărat memoria. 

— Avea un tatuaj pe mână, adaugă el în cele din urmă. Un 
text, nimic neobișnuit. Parcă scris la o mașină de scris veche, 
știi? 

— OK, OK, zice ea nerăbdătoare. Și ce scria? 

— Doar patru cuvinte. Nu uita, nu uita, urmate de trei puncte 
de suspensie, ca și cum mai trebuia să fie ceva, știi? 


30 suc din varză Kale. (n.red.). 
VP - 130 


Ea încremenește și se așază pe un scaun. Simte cum 
firișoarele de păr de pe braţe i se ridică. Visul pe care l-a avut 
noaptea trecută. Umbra, silueta, braţele care o trăgeau. Acele 
imagini trecătoare pe care ea încearcă să le reţină în memorie. 
Vocea aspră șoptindu-i la ureche în timp ce zăcea pe alee, pe 
cale să-și piardă cunoștința. 

Pete se apleacă iarăși spre ea. 

— E totul în regulă? 

Ea clatină din cap pentru a scăpa de cumplitul sentiment de 
neajutorare care o cuprinde brusc. Apoi se ridică, ia de pe bar 
geanta în care se află laptopul și și-o pune pe umăr. 

Nu uita, nu uita de 5 noiembrie. 

Cineva i-a șoptit asta pe alee, în timp ce-i smulgea laptopul 
din brațe. 

— Ne vedem mai târziu? întreabă Pete. 

Klara ia paharul cu vin de pe tejghea, bea ultima gură, lasă 
paharul jos, pe urmă se îndreaptă spre ușă. 

— Nu, Pete, răspunde ea peste umăr. Nu ne vedem. 

După ce iese din bar, evită s-o ia pe alee și-și strânge mai 
tare laptopul la piept. Pe Shoreditch High Street, intră la Tesco și 
cumpără o sticlă cu vin Chardonnay australian și un telefon 
mobil cu cartelă preplătită. În vreme ce plătește, tastează un 
număr pe care nu și l-a notat niciodată, doar l-a memorat. 
Sperase să evite a o suna pe Blitzie o perioadă mult mai 
îndelungată - se înţeleseseră s-o sune doar în caz de urgenţă. 
lar asta, categoric, începea să semene a urgenţă. 


31 în original, Remember, remember, the Fifth of November, versuri ale unui cântec 
popular englezesc despre Complotul prafului de pușcă. (n.tr.). 


VP - 131 


Capitolul 24 


Turcia 
Februarie-martie 2015 


În bezna ca smoala de dincolo de micul geam rotund, ei dau 
cu un Spray pe aripi și presupun că despre asta vorbise 
căpitanul, sau cine tocmai fusese la intercom. Apa ricoșează de 
metal și stropește în jur în timp ce recit în gând versetele din 
Coran pe care le-am memorat cu fratele al-Amin, rugându-mă 
din toată inima ca asta să fie ceva normal. 

Prima oară când am urcat într-un avion a fost când ne-am 
mutat în Suedia, cu 15 ani în urmă. Imi amintesc doar că și 
atunci era întuneric, că mi-a fost frig în autobuzul de la aeroport 
și că stăteai lângă mine. M-ai luat de mână și mi-ai zâmbit. 
Suedia mirosea a motorină și a dușumele proaspăt ceruite, și 
am fost foarte ușurat că erai cu mine, chiar dacă era liniște și 
atât de întuneric, încât credeam că am murit. 

Amintirea mă copleșește acum. Alungă orice altceva. Face să 
dispară ziua de ieri, mâinile mele pe gâtul lui, urletul ei, 
picioarele mele ieșind pe ușă. Inlocuiește propoziţiile arabe 
memorate și visul meu despre califat. Alungă Bergortul și pe 
fraţii mei. Mă face să nu mă mai gândesc la Domnul. 

Inchid ochii în timp ce avionul accelerează și apoi decolează 
de pe pista îngheţată, și nu-i deschid decât când ajung pe 
bancheta unui taxi din Istanbul, alături de un bărbat mic și 
rotofei, îmbrăcat într-o cămașă cenușie. Are o barbă lungă și-l 
cheamă Ali - iar întreaga lume încetinește, se oprește, apoi 
pornește din nou. Mă sprijin de spătarul banchetei îmbrăcate în 
vinilin și privesc pe geam micile mașini prăfuite. De undeva de 
dincolo de ritmurile de pop turcesc care se revarsă din 
difuzoarele sparte ale taxiului se aude un muezin. Abia atunci se 
produce declicul care face trecerea de la trecutul la viitorul meu. 
Abia atunci încetez să mă mai gândesc la tine și mă reped cu 
capul înainte spre destinul meu. 


VP - 132 


Cât stau în Istanbul? Suficient de mult pentru a înceta să 
număr zilele și a afla de unde cumpără soția lui Ali roşiile și 
vinetele. Suficient de mult pentru a nu mă mai simţi ca un copil 
cu ochii măriţi de spaimă, prins în trafic sau printre vocile 
ridicate din cafenele. Suficient de mult pentru ca arabă mea să 
se îmbunătăţească atât cât să înțeleg ce vorbesc Ali și familia lui 
la masă. În fiecare zi, îl întreb dacă plecăm curând. În fiecare zi, 
Ali îmi răspunde la fel. 

— Bukra, inshallah - mâine, cu voia lui Allah. 

Îl ajut pe Ali la treabă, să livreze ceea ce par a fi cutii cu 
articole de papetărie prin tot acest oraș nesfârșit și încâlcit, și 
mă rog la moscheea lui, unde bărbaţii îmi strâng mâinile cu 
putere și-mi vorbesc despre onoarea pe care mi-a făcut-o Allah 
îngăduindu-mi să mor pentru credința mea. 

Apoi, într-o zi de pe la mijlocul acestei primăveri ploioase, se 
face mâine. 

e 

Un microbuz mă ia devreme într-o dimineață umedă. Ali mă 
trezește și ţine ușa deschisă în vreme ce soţia lui îmi dă o pungă 
din hârtie plină cu cutii din plastic în care se află pui rece, 
taboule?” și humus. Mă pomenesc pe drum înainte de a fi apucat 
să deschid bine ochii. 

Când în cele din urmă o fac, îmi dau seama că nu sunt singur 
în microbuz, că suntem cinci, cam de aceeași vârstă, răspândiți 
în habitaclu. Mă uit la ei și mă văd pe mine. Suntem cinci tineri 
din diferite părţi ale Europei, dar toţi avem în ochi aceeași 
indiferenţă studiată, aceleași amintiri despre bastoanele poliţiei 
și apartamente goale. Toţi am furat din magazine aceiași blugi, 
am incendiat aceleași mașini, am visat aceleași visuri. Suntem 
din orașe diferite, însă din aceleași suburbii sărace, din aceleași 
comunităţi. 

Drumul prin Turcia durează două zile pline, iar noi abia dacă 
vorbim, încă nesiguri de araba noastră, limba noastră comună. 
Este seara târziu când unul dintre șoferi se întoarce spre noi și 
ne arată pe geam siluetele cenușii ale sacilor cu nisip și 
vehiculele militare turcești. Îmi simt tâmplele vibrând când el 
deschide gura. Preţ de câteva clipe, am impresia că o să vomit 
din pricina tensiunii. 


3 Salată bulgur. (n.red.). 
VP - 133 


— Al-Dawla, rostește el. Califatul. Este acolo, de partea 
cealaltă a sacilor cu nisip. 


VP - 134 


Capitolul 25 


Londra 
Joi, 20 august 2015 


Încă este întuneric afară când sună telefonul mobil. Klara se 
răsucește pe o parte, își simte gura uscată și amară și se întinde 
spre el. Pe ecran nu este afișat niciun număr. la paharul cu apă 
aflat pe podea lângă pat și alungă gustul de vin din gură. Abia 
dacă o doare capul, cu toate că, aseară, a băut două treimi din 
sticla cu vin. Trage adânc aer în piept și se uită la telefonul care 
sună. In cele din urmă, răspunde. 

— Două sute de euro, spune ea la telefon. 

— Trei sute de euro, răspunde vocea metalică. 

Scurtul dialog reprezenta codul pe care-l conveniseră. 

Trei sute de euro era prețul pe care Blitzie, o hackeriţă 
adolescentă, i-l ceruse pentru a o ajuta cu un alt computer, cu 
ceea ce uneori i se părea a fi cu o eternitate înapoi în timp, iar 
alteori, săptămâna trecută. În urma evenimentelor petrecute cu 
un an și jumătate înainte, Blitzie ajunsese să aibă acces la 
informaţii care puteau răsturna guverne și stârni revoluţii. 

Pe urmă, se înțeleseseră să rupă legătura, să devină invizibile, 
pentru a nu atrage atenţia forţelor puternice pe care le puseseră 
pe jar la vremea aceea. Așa că Blitzie crease un sistem care 
consta din două conturi de e-mail anonime. Dacă una dintre ele 
avea cu adevărat nevoie s-o contacteze pe cealaltă, îi 
transmitea pe e-mail numărul unui telefon cu cartelă. Apoi 
cealaltă o suna tot de pe un telefon cu cartelă. Din spusele lui 
Blitzie nu era sută la sută sigur, ci doar suficient de sigur. 

Odată codul rostit, Klara simte că se blochează. Cu ce să 
înceapă? 

— Ce... mai faci? întreabă ea în cele din urmă. 

— Bine, răspunde Blitzie. Presupun că n-ai luat legătura cu 
mine pentru a mă întreba ce mai fac, nu? 

Klara zâmbește amintindu-și de lipsa abilităţilor ei de a 
socializa. 


VP-135 


— Nu, spune ea. S-a întâmplat ceva. Unde ești? 

— Fii serioasă! 

— OK, OK, dă Klara înapoi. Scuze! 

— Zi mai departe. Putem flecări altă dată. Ce s-a întâmplat? 

— Cineva mi-a furat laptopul, răspunde Klara după ce inspiră 
adânc. Pe urmă l-am primit înapoi. 

O aude pe Blitzie trăgând și ea adânc aer în piept. „Probabil 
că fumează un joint, reflectează Klara. Fără îndoială”. 

— Fumezi? întreabă ea. 

| se pare că Blitzie chicotește. 

— Lasă asta acum. Ce dacă fumez? În concluzie, cineva ţi-a 
furat laptopul? 

— Circumstanţele au fost foarte dubioase. Iniţial, am crezut că 
l-am pierdut. 

— OK, zice Blitzie după ce trage un fum. Ai instalat ce trebuia 
pe computerele tale? 

Klara intră în bucătăria întunecată. Deja este foarte cald, un 
zăduf cumplit, de parcă o furtună e pe cale să izbucnească. Se 
așază la masă și deschide vechiul laptop. 

— Desigur, spune ea. După tot ce s-a întâmplat, cum aș putea 
fi altfel decât paranoică? 

— Paranoia e bună, zice Blitzie. Salvează vieţi. Deschide 
programul. Ar trebui să fie ascuns în folderul de documente, nu 
printre celelalte programe. Seamănă cu un program de calcul 
tabelar. Quarter Q3 2013. L-ai găsit? 

Klara derulează lista din folderul de documente până îl 
găsește. Dă dublu click pe el, iar pe ecran se deschide o pagină 
de calcul plină cu cifre și litere în combinaţii de neînțeles. 

— Dă dublu click în celula G 17, o instruiește Blitzie. 

Klara o ascultă și se deschide o căsuţă de dialog. Tastează 
codul de acces, apoi un mic program se deschide în altă 
fereastră. 

— Dă dublu click pe Threat, continuă Blitzie. 

Numele unui fișier apare în căsuţa de căutare. 

— A apărut ceva care seamănă cu un fișier executabil. După 
el sunt o dată și o oră. Ce-i asta? 

— Este un software de psihing, iar data și ora arată când a 
fost instalat. Dacă e în perioada în care nu l-ai avut, poți fi 
sigură că atunci a fost infectat laptopul. Asta dacă nu cumva te- 
ai ales cu el intrând pe site-uri porno. 


VP - 136 


Klara zâmbește și verifică data. 17 august. Cu trei zile în 
urmă. Laptopul îi fusese luat deja. Se cutremură. N-a fost doar 
beată. Nu mai poate ignora realitatea faptului că cineva i-a furat 
geanta pentru a-i accesa computerul. 

— Mda, rostește ea. Cineva a instalat ceva. 

Bea o gură de apă și scoate o aspirină din cutia de lângă 
laptop. 

— In ce te-ai băgat de data asta? întreabă Blitzie. 

Vocea îi pare groasă - poate, din pricina marijuanei -, dar și 
sincer îngrijorată. 

— Chiar nu știu, răspunde Klara. Habar n-am. Poate că nu-i 
nimic. Nu știu. 

— Cum ai dispărut? o iscodește Blitzie după ce trage un fum. 
Ai fost jefuită? 

Fragmente de amintiri neclare se perindă prin mintea Klarei. 

— Da, răspunde ea. Sau cel puțin asta cred. 

— Nu știi dacă ai fost sau nu jefuită? 

— Băusem, zice ea încet. Nu prea știu ce s-a întâmplat. Mi-am 
pierdut cunoștința. lar când mi-am revenit, laptopul dispăruse. 

Blitzie rămâne tăcută câteva clipe. 

— Asta nu pare a fi genul tău, spune ea. Nu că te-aș cunoaște 
foarte bine, însă pari puţin cam prea rigidă ca să bei până nu 
mai știi de tine. 

— Multe s-au întâmplat de-atunci, rostește Klara încet. 

— Oricum, de ce ar vrea cineva să-ţi ia computerul? Lucrezi la 
ceva anume? 

Klara bea o gură de apă și-și masează încet fruntea. 

— Scriu un raport pentru UE. Împreună cu șefa mea. În 
esenţă, despre privatizare. Ar trebui să constituie un soi de 
fundament pe care miniștrii Justiţiei din UE să-și bazeze 
deciziile, dar partea alocată mie nu este deosebit de delicată. Și 
încă n-am văzut-o pe cea la care lucrează șefa mea, și n-am 
niciun document salvat pe laptop. 

— Nu crezi..., începe Blitzie. Nu crezi că este posibil să caute 
cineva acele documente pe care noi...? Știi tu, cele de anul 
trecut? 

Se lasă tăcerea. La același lucru se gândise și Klara, însă nu 
dorise să recunoască. De fapt, ce altceva putea să fie? 


VP - 137 


— Nu știu, spune ea încet. Dar n-am nimic. Ești singura care 
are acces la acele documente. Așa a fost înțelegerea. Și dacă 
voiau să-mi verifice calculatorul, n-o puteau face din exterior? 

— Poate că nu se pricep, adaugă Blitzie. Plus că programul pe 
care ţi l-am dat conţine un firewall foarte solid. Poate că au 
încercat să intre în calculator din exterior, însă n-au reușit, așa 
că ti-au instalat personal mizeria aia. Apropo, programul ăla are 
o funcție care o să-ţi placă. Dă click pe Location. 

Klara se conformează și se deschide o hartă a nordului 
Europei. Există puncte care marchează ceea ce pare a fi Londra, 
dar și orașe de pe coasta estică a Suediei. 

— Programul are un sistem de detecție prin GPS. Poţi 
introduce data și ora, iar el îţi indică unde s-a aflat computerul 
atunci. E o bună protecţie antifurt. Însă te și ajută să afli unde a 
fost computerul cât a lipsit. 

— Mulţumesc foarte mult. Măcar acum știu că se întâmplă 
ceva cu adevărat ciudat. 

— Pari să atragi necazurile. Să sperăm că se rezolvă de la 
sine. Ai grijă și caută-mă mai târziu, bine? 

— Sigur, o să am grijă. Stai! Nu închide. Mai e ceva. Ai idee ce 
înseamnă: Nu uita, nu uita de 5 noiembrie? 

— V de la Vendetta, răspunde Blitzie. Ştii, acel film distopic 
thriller despre un Guy Fawkes din viitor? Sfântul tuturor 
hackerilor. Cei din Anonymous și niște anarhiști îl folosesc ca un 
soi de motto. Internetul este plin de oameni care vorbesc despre 
revoluție. De ce întrebi? 

— Nimic important. E ceva ce am văzut undeva. Tinem 
legătura, Blitzie. 

Sloganul unui hacker tatuat pe braţul unui hoț. Despre ce 
dracu-i vorba? 

(J 

După ce se încheie convorbirea, Klara se simte singură. În 
ciuda căldurii matinale, îi este frig, așa că se târăște înapoi în 
pat și se învelește. Durerea de cap cedează încet în timp ce dă 
click pe cuvântul Location din programul lui Blitzie. O hartă se 
deschide imediat și un punct roșu apare în vestul Londrei. 
Mărește la maximum. 

Formosa Street numărul 3. Se pare că laptopul ei a petrecut 
câteva zile în Little Venice. 


VP - 138 


Închide computerul și privește lumina zorilor de pe stradă. 
Little Venice. Nu este tocmai zona despre care ai crede că-i 
plină de anarhiști și hackeri. Dar cel puţin e un loc de unde să 
înceapă. 


— Vii? 

Klara tresare și-și ridică privirea de la monitor. Au trecut cinci 
ore și este foarte aproape de finalizarea raportului. A fost atât 
de cufundată în muncă, încât n-a remarcat că cineva a apărut în 
pragul ușii de la biroul ei. 

Charlotte se află acolo și este îmbrăcată într-una din 
obișnuitele ei rochii lungi și vaporoase. Are cercei mari, iar părul 
negru și cârlionțat este strâns la ceafa într-un coc zburlit. Nu 
pentru prima dată, Klara se gândește că există ceva încurajator 
în faptul că șefa ei pare a arăta întotdeauna ca și cum ar fi în 
drum spre o convenţie de yoga. Insă sub aspectul ei boem se 
ascunde o coloană vertebrală din oţel. 

— N-ai uitat că astăzi luăm prânzul împreună, nu? întreabă 
Charlotte zâmbind. 

Klara privește ecranul. Este deja 12:30? 

— Nu, răspunde ea cu vinovăţie în glas. N-am uitat, doar că 
nu mi-am dat seama că este atât de târziu. 

Salvează documentul exact când primele picături grele de 
ploaie lovesc ferestrele mansardei. În timp ce se ridică, un fulger 
strălucitor brăzdează cerul întunecat. 

— Dumnezeule mare! exclamă Charlotte. Sper că ţi-ai luat 
umbrela. ` 

Este ceva eliberator în acea furtună declanșată subit. In plus, 
Klara n-are nicio obiecţie împotriva ploii calde care-i udă 
picioarele în vreme ce ele aleargă pe Catherine Street către 
micul restaurant italian la care Charlotte a făcut o rezervare. 

Chelnerii par s-o cunoască pe Charlotte, așa că le iau repede 
umbrelele și le găsesc o masă lângă geamul de la stradă. După 
ce se așază, Charlotte își șterge cu grijă faţa cu un șervet de 
pânză și zâmbește. 

— Am reușit să-mi întind rimelul pe toată fața? întreabă ea. 

O linie groasă s-a prelungit puţin la coada ochiului șefei, dar 
n-arată rău, ba dimpotrivă. În combinaţie cu ochii ei mari și 
căprui, cu pomeţii înalți și cu cocul zburilit, pare chiar sexy. Klara 
clatină din cap în semn că nu. 


VP - 139 


— Deloc. 

Charlotte se apleacă peste masă și-i face cu ochiul. 

— Luăm un pahar cu vin? Știu că trebuie să termini partea ta 
de raport, însă un pahar nu strică, nu? 

O anticipare plăcută se trezește în corpul Klarei. 

— Mi-ar face plăcere. Dacă tu bei, o să beau și eu. 

Işi comandă pastele de vară târzie, cu hribi și trufe albe, și-și 
beau vinul. Senzaţia de ușurare dată de vinul care-i intră în 
sânge face ca stresul muncii și cel cauzat de laptopul furat să 
dispară pentru câteva clipe. Se simte atât de relaxată, încât 
brusc se decide să-i povestească totul lui Charlotte, însă este 
prea complicat acum, mai ales după ce a minţit în privinţa celor 
întâmplate duminica trecută. Mai întâi, se va duce la acea 
adresă din Little Venice. Poate că-i va relata după aceea. In 
funcţie de ce descoperă acolo. 

— Deci ce zici? Aproape că ai terminat cu secţiunea ta, nu? 
Mai sunt doar câteva zile până la prezentare. 

Klara soarbe puţin din vinul sec și bogat în minerale. Simte 
nevoia să închidă ochii și să evadeze o vreme în acea senzaţie - 
dintr-un anumit motiv, gustul îi amintește de diminețile de vară 
timpurie de la Aspöja, când cerul era senin și cald, iar iarba, încă 
umedă de rouă sau de o ploaie ușoară. Vrea să uite un timp de 
raport și de computer. In schimb, încuviinţează din cap. 

— Da, desigur. Tu cum stai? Că ai partea cea mai grea. 

Charlotte bea și ea puţin vin și privește strada, unde picăturile 
de ploaie ricoșează pe caldarâm. 

— Ei bine, probabil că va fi în regulă, răspunde ea dând din 
cap gânditoare. Dar, cu siguranţă, nu este ușor. 

— Mulţi oameni au opinii ferme în privinţa asta, zice Klara 
studiind chipul șefei sale. 

— Categoric, este Charlotte de acord și-și mută privirea de la 
stradă către Klara, uitându-se drept în ochii ei. Lucrurile nu sunt 
întotdeauna ceea ce par, murmură ea încet și mai bea o mică 
gură de vin, apoi rupe o bucăţică de pâine albă și o cufundă 
gânditoare în bolul cu ulei de măsline aflat între ele. 

— Ce vrei să spui? întreabă Klara și pune bucăţica ei de pâine 
pe farfurie. 

Ceva din felul în care a vorbit Charlotte îi amintește de 
întâlnirea pe care a avut-o cu Patrick în curte, cu o zi în urmă. El 


VP - 140 


a zis exact aceleași cuvinte. În faţa ochilor îi apare harta minţii 
alcătuită de Patrick. Toate săgețile și numele. 

Însă Charlotte clatină din cap, parcă încercând să se 
trezească, pe urmă o concentrare nouă îi apare în ochi când se 
uită la Klara. 

— Nimic, serios, spune ea. Doar că treburile de genul ăsta 
sunt... complicate. 

Chelnerul le pune în faţă două farfurii aburinde, iar micul lor 
univers de lângă geam se umple cu mirosul minunat al trufelor. 
Charlotte răsucește niște spaghete cu furculita, le bagă în gură 
și începe să le mestece cu poftă în timp ce întoarce capul spre 
fereastră privind ploaia care ropotește afară. 

Zilele de după întoarcerea Klarei de la Aspöja au fost confuze 
- furtul laptopului și comportarea ciudată a lui Patrick. lar acum, 
această conversaţie vagă cu Charlotte - s-a săturat de atâtea 
semne de întrebare. Bea o înghiţitură zdravănă de vin și-și 
adună curajul. 

— Cunoști o companie numită Stirling Security? întreabă ea. 

Charlotte întoarce repede capul spre ea și bea o gură de apă 
pentru a înghiţi mai repede mâncarea din gură. Ceva îi licărește 
în ochi, însă dispare rapid, o expresie neutră, uimită luându-i 
locul. 

— Ce-i asta? 

— Stirling Security, repetă Klara încet. Nu știu, e doar un 
nume pe care l-am văzut undeva, într-un context. 

— În ce context? 

Charlotte se sprijină de spătarul scaunului, cu paharul de vin 
în mână, și se uită calmă la Klara. In tonul ei a deslușit 
indiferență și ameninţare, iar Klara își dă seama instinctiv că a 
pășit pe gheaţă subţire, că, probabil, n-ar fi trebuit să 
pomenească de asta. 

— Nimic, spune ea. Este doar un nume pe care mi se pare că 
l-am văzut într-un raport. N-am mai auzit de el. Dar bănuiesc că 
nici tu n-ai auzit, nu? 

Charlotte clatină din cap, însă nu-și ia ochii de la Klara. 
Soarbe încet din vin. 

— Dar, firește, raportul este tocmai motivul pentru care am 
vrut să luăm prânzul împreună astăzi. Klara, este timpul să-l 
termini. ÎI prezentăm duminică. Ar fi trebuit să primesc partea ta 
alaltăieri. Este vremea să te concentrezi asupra lucrului. 


VP - 141 


Obrajii Klarei se înfierbântă. Este prima dată când aude o 
critică din partea lui Charlotte. Și nejustificată pe deasupra. 

— Da, știu, dar mi-am pierdut laptopul. O să-ţi dau partea 
mea de raport în după-amiaza asta... Practic, am terminat. 

— Da, însă, de obicei, ești cam neglijentă și părtinitoare în ce 
scrii, continuă Charlotte. lar de data asta în mod deosebit este 
important ca toate faptele și formulările să fie clare, așa că s-ar 
putea să fiu nevoită să rescriu o parte din text. Asta-i motivul 
pentru care aș prefera să mi-l trimiţi pronto, în loc să mai 
zăbovești asupra lui. Ne-am înţeles? 

Capul Klarei începe să vâjâie, i se pune un nod în gât și simte 
că nu mai are aer. „Neglijentă și părtinitoare”? De parcă 
obiectivitatea n-ar fi fundamentul raţionamentelor ei? Oare 
există ceva mai rău de care-l poţi acuza pe un avocat? 

Încuviinţează din cap, dar nu este gata să cedeze complet. 

— Încă n-am văzut secţiunea ta, rostește ea încet. Este puţin 
cam dificil să închei fără a ști ce vei recomanda. 

— Klara, spune Charlotte, iar vocea ei e dură ca oţelul. Acesta 
este raportul meu. Tu ești asistenta mea, nimic mai mult. Dacă 
nu-mi poţi da ce-ţi cer, poate că ar trebui să regândim 
aranjamentul nostru. E nevoie să mă exprim mai limpede de- 
atât? 

Klara clatină din cap și simte lacrimile adunându-i-se în 
spatele pleoapelor. 

— O să-ţi trimit partea mea după prânz, spune ea încet. 

— Bine, zice Charlotte zâmbind. 


VP - 142 


Capitolul 26 


Stockholm 
Joi, 20 august 2015 


Când Yasmine dă la o parte draperiile grele de la ferestrele 
camerei din hotelul Lydmar și privește dimineaţa cenușie, vede 
o ploaie de vară târzie perforând suprafaţa golfului ca și cum mii 
de ace minuscule ar găuri o folie din aluminiu. 

Televizorul din spatele ei prezintă știrile. A fost o noapte 
agitată în  Bergort. Poliţiştii echipați pentru revolte și 
adolescenţii în maiouri sunt atât de departe de camera de luat 
vederi, încât abia dacă par reali. Yasmine a urmărit cu atenţie 
povestea prima dată când a fost difuzată, cu o jumătate de oră 
în urmă, cu inima bubuindu-i, cu ochii încercând să-l găsească 
pe Fadi sau ceva, pe cineva. Însă reportajul a fost scurt și lipsit 
de informaţii reale. Cineva din conducerea poliţiei a declarat că 
nu cunoștea motivul revoltei și că „a observat de mult timp 
indicii că se pregătea ceva”. 

„Indicii, îşi spune Yasmine. Tot Bergortul este plin de indicii. 
Stele și pumni. O pisică spânzurată de un felinar. Simboluri 
despre care nimeni nu vrea să vorbească, nici Ignacio, nici 
Parisa. Simboluri pentru care ești amenințat dacă întrebi de 
ele”. 

Când se răsucește pe călcâie spre încăpere, privirea îi cade pe 
arma pe care a luat-o din apartament și pe care a pus-o pe 
biroul din fața patului. Pare o nebunie și mai mare aici, pe biroul 
din lemn natur, sub oglinda strălucitoare cu ramă mată, în acest 
mediu curat, specific celor din clasa superioară. 

Niciodată nu s-a simţit atât de mult ca o infractoare ca atunci 
când a băgat armele într-o veche geantă de fotbal, și-a pus-o pe 
umăr și a ieșit pe ușa din față. 

Dar care era alternativa? 

Nu putea lăsa armele în casa în care a copilărit, ca să fie 
folosite pentru ceva inimaginabil. Și nici să cheme poliţia. Nu 
poliția de care se ascunseseră în copilărie și adolescenţă. Cea 
care îi dislocase umărul lui Red, care-i zburase dinţii lui Karim și- 


VP - 143 


| lăsase pe un câmp din Botkyrka. Poliţia îi băga în dube și-i 
numea târfe, negri de nisip, futători de cămile, maimuțe. Poliţia 
l-ar ucide pe Fadi dacă l-ar găsi. lar ea deja l-a trădat destul. 
Dacă era ca lucrurile să fie reparate, ea trebuia s-o facă. 

Ar fi vrut să ia ambele arme cu ea în metrou, însă în ultima 
clipă s-a decis să ascundă Kalașnikovul într-o tufă deasă de 
măceșe din crângul aflat în spatele școlii, unde obișnuiau să-și 
dosească lucrurile când erau copii. Considerase că era suficient 
să aibă un pistol la brâu. 

Lăsase un bilet sub salteaua lui Fadi. Doar numărul ei de 
telefon. Nimic altceva. O mitralieră nu dispare, pur și simplu. 
Nici măcar în Bergort. Mai ales în Bergort. Va trebui s-o sune. 

Între timp, va afla cine vorbise despre ea și făcuse să fie 
amenințată de cineva. Apoi îl va ademeni pe micul turnător 
afară din vizuina lui. 

e 

Ignacio pare calm și relaxat la telefon, bucuros s-o întâlnească 
după muncă. Dar la dracu'! Nu contează cum pari la telefon. Să 
minţi este primul lucru pe care-l înveţi în Bergort. 

Abia așteaptă să afle de ce Ignacio n-a vrut să-i spună ce 
înseamnă acele simboluri. Și este și mai nerăbdătoare să afle de 
ce el i-ar face pe unii s-o amenințe. 

Ce naiba se petrece? Chiar e posibil ca el să fi devenit un 
mare laș? 

Nu te apropia de Bergort, târfă! 

La televizor încă se derulează imagini din Bergort, iar ea este 
sigură că simbolul are o legătură cu revoltele. Și e sigură că 
Ignacio este implicat. Întrebarea e cum este Fadi implicat. 

Se ridică și se uită în oglinda de deasupra pistolului. Toată 
lumea zice că a slăbit și poate că e adevărat. Umflătura de 
lângă ochi a devenit mov. Pare să-și schimbe culoarea precum 
lumina din sala de conferinţe de la Shrewd & Daughter. 

Trage adânc aer în piept și ia încet, cu ambele mâini, pistolul 
mare și greu, pe urmă face un pas îndărăt, spre pat. Primăvara 
trecută, David a silit-o să meargă la un poligon din Flatbush. Au 
tras cu diferite arme, iar ea a avut un neașteptat sentiment de 
eliberare. În următoarele săptămâni, s-au mai dus de câteva ori: 
în perioada aceea David a încercat s-o lase mai moale cu 
petrecerile, bând doar seara și fumând puţină „iarbă”, nimic mai 
mult. 


VP - 144 


Ridică încet arma și o îndreaptă spre propria reflexie. Vede 
gura ţevii mare și întunecată și faţa ei încordată din spatele 
pistolului. Simte forţa din ea. O singură direcţie. În ciuda tuturor 
mizeriilor. În ciuda lui David, a mamei sale și a nenorocitului de 
Bergort. În ciuda trădării lui Ignacio. Se gândește că în prezent 
numai despre asta este vorba. Despre Fadi. Există doar un 
singur lucru la care trebuie să se gândească. Un singur lucru pe 
care să-l întreprindă. Să-l găsească și să facă ce ar fi trebuit să 
facă de la început - să-l protejeze pe Fadi de el însuși. 

e 

Când în cele din urmă iese din cameră, pe la ora 5, îl vede pe 
suedezul tăcut de la recepție, atât de îngrijit și de curat, cu mica 
lui mustăcioară și papionul cu buline, încât trebuie să-și reprime 
impulsul de a-i spune că are un mare pistol negru înfipt la 
betelia blugilor. Și-ar fi ridicat vocea auzind asta? Ar fi fost 
compromisă atitudinea lui perfectă? 

În schimb, îl roagă să-i comande un taxi și se așază în unul 
dintre elegantele fotolii din hol pentru a aștepta. Arma este rece 
și pare surprinzător de sigură la spatele ei. 

e 

Încă plouă sau plouă din nou în timp ce ea urcă pe rampa de 
încărcare din parcarea de lângă Kärrtorp Centrum, apoi se lasă 
pe vine adăpostindu-se sub un ieșind și-și trage gluga pe frunte 
pentru a nu fi recunoscută. În taxi, a întrebat cum se ajunge de 
la johansson's Moving Company, unde lucrează Ignacio, la stația 
de metrou și bănuiește că va traversa această parcare. lar aici, 
pe această alee, îi va aţine calea. 

Se gândește la numele Johansson's Moving Company. Ar fi 
foarte surprinsă dacă cineva cu acest nume de familie ar lucra 
acolo. Se sprijină de peretele din cărămidă și privește parcarea 
pe jumătate goală în care ploaia a făcut ca asfaltul să fie 
strălucitor și neted, în vreme ce senzaţia pe care o are de când 
s-a trezit continuă să se intensifice. Nu este nici teamă, nici 
anxietate. Nu, e resemnare, ceea ce o face să bănuiască faptul 
că s-ar putea să fie prea târziu. Este posibil ca Fadi să fie deja 
pierdut, poate că l-a pierdut când l-a părăsit, cu patru ani în 
urmă. Totuși, există un soi de putere în această senzație. Dacă 
singurul lucru care contează e deja pierdut, atunci ea ar putea 
foarte bine să sacrifice și ce a mai rămas. Nimeni nu este mai 
primejdios decât cineva care a pierdut totul. 


VP - 145 


Când întoarce din nou capul spre alee, vede trupul mare al lui 
Ignacio, îmbrăcat într-un hanorac ud cu emblema unei facultăţi, 
cu o șapcă Braves pe cap, cu blugi lălâi și adidași Nike Air Max, 
apărând de după colţ și intrând pe alee. Simte arma rece și dură 
lipită de șira spinării și se ridică în picioare. Trădătorul dracului)! 
Inima începe să-i bubuie în timp ce înaintează pe rampa de 
încărcare. Lui Ignacio i-a sunat ceasul. 


VP - 146 


Capitolul 27 


Siria 
Martie 2015 


În cele din urmă, rămân singur în praf și frig. Noaptea este 
tăcută, se aud doar greierii și zgomotul microbuzului care se 
îndepărtează pe pietrișul dintre clădirile pe jumătate construite 
și abandonate. Nu m-am simţit niciodată atât de singur și de 
confuz, nici măcar după ce ai dispărut. Nici măcar atunci. 

Când am început să simt asta, erai demult plecată, plus că 
Bergort era o cușcă pe care o cunoșteam bine. Însă asta? Mă uit 
în jur și ascult, mă las pe vine în ţărână. Asta este singurătatea. 

Ridic privirea și văd un cer plin de stele atât de magnific, încât 
îmi pierd echilibrul și cad pe drum. 

Nu știu cât stau acolo întins, dar la un moment dat aud pași 
apropiindu-se de ceea ce, după ce ochii mi s-au obișnuit cu 
întunericul, pare a fi un sat. Poate chiar un orășel pustiu. Mă 
ridic repede în șezut, îmi apuc geanta și mă salt în picioare. 

În același timp, aud un clinchet metalic din întuneric, 
acoperind ţârâitul greierilor. Cocoșul tras al unei arme. 

— Cine ești? întreabă cineva într-o arabă stricată. 

— Assalamu alaykum, rostesc eu, iar vocea îmi este atât de 
piţigăiată, încât trebuie să-mi dreg glasul. Sunt Fadi Ajam din 
Suedia. Imamul Dakhil m-a trimis. 

Asta mi-au zis să spun când ajung aici. Că va fi suficient, dar 
am senzaţia că mă agăţ de un fir de pai aici, pe întunericul din 
care se aud pași, greieri și arme pregătite să tragă. 

— Fadi din Stockholm? se aude iar vocea. 

Vorbește suedeză de ghetou, însă nu a ghetoului din 
Stockholm, ci de undeva din zona rurală. Imi simt mușchii 
începând să se relaxeze și inima revenind la normal. 

— Da, da, răspund eu. Fadi din Bergort. Imamul Dakhil m-a 
trimis. 

Clinchetul metalic se aude din nou - probabil că-și 
securizează arma. S-a apropiat, este suficient de aproape pentru 


VP - 147 


a-i desluși silueta, eșarfa înfășurată în jurul capului, cum au 
mujahedinii, pantalonii militărești negri băgaţi în ghete. 

— Da, da, zice el și râde. Te-am auzit de prima dată. 

Se oprește în faţa mea. Văd că este somalez și că are o barbă 
rară și păr lung, iar dinţii îi lucesc în lumina Lunii. 

— Bun venit, frate Ajam. Datorită lui Allah, fie El slăvit, ai 
ajuns cu bine. Sunt Abu Umar. 

e 

Abu Umar mă conduce pe o stradă din sat. Văd că toate 
ferestrele arată ca niște găuri negre, deși abia dacă este ora 8 
seara. 

— Unde este toată lumea? întreb eu. Nu locuiește nimeni aici? 

— E război, frate, răspunde Abu Umar și-mi aruncă o rapidă 
privire piezișă plină de condescendenţă. Credeam că de asta ai 
venit aici, ey? 

— Dar..., încep eu. Ce vrei să zici? Că sunt morți? 

Abu Umar clatină din cap și pare obosit. 

— Morți? Noi nu-i ucidem decât pe dușmani și pe trădători, 
frate. Și-au luat tălpășiţa când lupta s-a înrăutățit. Inainte ca noi 
să eliberăm acest sat, cu ajutorul lui Allah, fie El slăvit! 

— Ai participat la acea bătălie? 

Știu că n-ar trebui să pun atâtea întrebări, pentru că nu fac 
decât să dovedesc cât de neștiutor sunt. Insă chiar nu știu 
nimic. Totul este nou. Și sunt curios. 

Abu Umar ridică din umeri. 

— La acea bătălie, nu, frate. Dar am participat la multe altele. 
La fel cum vei face și tu dacă Allah, fie El slăvit, îţi va îngădui. 

În timp ce coborâm un mic deal către ceea ce pare afio 
piaţetă tristă, văd două case unde arde o lumină slabă. Simt un 
miros de mentă și de vinete la grătar. 

— Însă câţiva au rămas aici? 

— Nimeni n-a mai rămas în această parte a orașului, frate. Nu 
suntem decât noi. Și aici locuim. Tot aici vei sta și tu. 

Străbatem o mică alee și intrăm pe ușa unei clădiri de 
apartamente cu scări noi și late. Doar o mică lumină galbenă 
cade pe scări în timp ce urcăm în tăcere. Îmi amintește de cea a 
felinarelor de-acasă și înghit ceva sărat și umed, probabil 
lacrimi. 

Abu Umar se apropie de o ușă și, fără a se deranja s-o descuie 
cu o cheie, apasă clanţa și o deschide spre un apartament 


VP - 148 


modern și întunecat. Trecem pragul și văd o lumină slabă în 
ceea ce pare a fi sufrageria. 

Doi bărbaţi stau pe dușumea lângă flăcăruia albastră a unui 
mic aragaz de camping. Se ridică atunci când intrăm în cameră. 

— Shoo, frate! rostește vesel cel mai mare dintre cei doi și 
întinde mâna. 

Este înalt și masiv, nu gras ca Mehdi, dar nici foarte musculos. 
Doar o versiune mai mare a unei persoane obișnuite. O barbă 
bogată și îngrijită îi acoperă bărbia lată, iar părul îi este ascuns 
sub un turban asemănător celui pe care-l poartă Abu Umar. 

— Sunt Shahid, spune el. Bun venit, frate! 

Bărbatul mai scund și mai suplu îmi strânge mâna. N-are 
barbă, însă este neras și părul îi e acoperit cu o șapcă 
militărească. 

— Bun venit, zice el. Sper ca Allah, fie El slăvit, să-ţi ofere o 
moarte onorabilă. 

Mă privește cu seriozitate. Simt un disconfort atât de intens, 
încât mă surprinde. Îmi amintesc brusc tot ce am vorbit cu 
fratele al-Amin. Despre martiriu. Despre cât de mult tânjeam noi 
după el, despre faptul că abia așteptam să ajungem în paradis. 
În această cameră întunecată din mijlocul unui oraș-fantomă nu 
mai pare ceva atât de dezirabil. În loc să fie ceva curat și 
frumos, pare murdar și mult prea real. 

— Dar nu vom muri în seara asta, brus, precizează Shahid și 
scoate o pernă pe care să mă așez. In seara asta, vom bea ceai 
și-l vom cunoaște pe noul nostru frate, pe Fadi. 

Se întoarce spre mine. 

— Fratele Tariq este nerăbdător, adaugă el. Abia așteaptă să 
le întâlnească pe virgine. Asta pentru că nu-i însurat. 

Shahid râde de propria glumă și toarnă apă clocotită peste 
frunzele de mentă dintr-o cană din cositor ciobită, pe care mi-o 
dă. Tariq nu zice nimic, doar privește în cana lui și bea în tăcere. 

e 

Tariq mă trezește înainte de răsărit și ne rostim rugăciunile 
până când soarele se ridică undeva în spatele clădirilor. Apoi 
Tariq dispare înainte să apuca mă ridica. 

Tariq și cu mine împărţim același apartament, fiindcă nu 
suntem căsătoriţi. Ceilalţi locuiesc cu familiile, cei care sunt aici 
de peste un an și au deja copii. 


VP - 149 


Nu înțeleg cine suntem, câţi suntem și nici care este misiunea 
noastră. Însă se pare că războiul este treaba fraţilor. Se duc să 
lupte, își fac tura de opt ore, iar după căderea întunericului, 
merg acasă, la familiile lor. Ca și cum ar fi o slujbă normală, la 
fel ca aia pe care am avut-o la depozit. Soldaţii sunt în 
majoritate sirieni și irakieni și sunt răspândiţi aproape în tot 
cătunul părăsit, pentru a fi mai dificil de bombardat. Dar se pare 
că noi, suedezii, stăm împreună. 

Într-un borcan este ceai. Mă străduiesc să aprind aragazul de 
camping. Găsesc două bucăți de pâine plată și niște humus într- 
un borcan din plastic. Încă nu mi-e foame, însă mă silesc să 
mănânc pâinea uscată. Nici nu termin bine, că aud ușa 
deschizându-se și fratele Shahid intră în cameră. 

— Assalamu alaykum, frate, spune el. Vino cu mine, e vremea 
să ne apucăm de treabă. 

De îndată ce mă ridic în picioare, îmi pune o armă în mâini. 
Este grea și rece și simt cum sângele începe să-mi gonească 
prin vene. Este un Kalașnikov cu pat din lemn și încărcător 
curbat. Nu știu încotro să-l îndrept, dar fratele Shahid deja a 
ieșit pe ușă și coboară scările. 

Ajungem în curtea prăfuită și pornim pe aleea cu pietriș care 
duce spre parcarea în care se află doar câteva mașini arse. 
Tremur în lumina cenușie a zorilor, iar Shahid îmi spune să 
aştept și se duce la o mașină aflată la vreo 20 de metri distanță. 
Am o mie de întrebări, însă mă abţin, mă silesc să fac doar ce 
mi se spune. 

Shahid se întoarce și-mi cere arma. l-o dau. O întoarce pe 
toate părțile și o verifică din diferite unghiuri înainte de a o 
propti de umăr și a trage o salvă în niște borcane pe care le-a 
pus pe capota mașinii. Zgomotul este asurzitor. 

— Da, da, murmură Shahid și ochește ceva prin dispozitivul 
de ochire al pistolului-mitralieră. 

Trage alte două focuri spre borcane. Apoi se aude un sunet 
sacadat de mitralieră urmat de un șuierat, iar o explozie se 
produce nu prea departe. Mă las instinctiv pe vine și caut din 
priviri un loc unde să mă protejez, simțind sângele cum îmi 
năvălește în cap. Acum începe, exact așa va fi. 

Dar Shahid întoarce capul și rânjește când mă vede ghemuit 
lângă perete. 

— Ey, ce faci acolo? Wallah, ești al naibii de caraghios! 


VP - 150 


Coboară ţeava armei și se apropie de mine. 

— Ți-e frică de asta? întreabă el și îndreaptă Kalașnikovul în 
direcţia din care se auzise răpăit de mitralieră. Asta-i prima linie, 
frate, nu pleacă nicăieri! 

Mă ridic, cu picioarele încă tremurându-mi. 

— Și explozia? întreb eu. 

— Bombe-rezervor*? pe care nemernicii lui Bashar al-Assad le 
aruncă din elicoptere. Obișnuiește-te cu asta, că așa se aude 
aici toată ziua. 

Indreaptă arma spre cerul cenușiu al dimineții. 

— Bine, haide să vedem dacă te pricepi, spune el și-mi dă 
Kalașnikovul. 

e 

Shahid nu poate sta toată ziua cu mine, până la urmă trebuie 
să se ducă la luptă. Când anunţă asta, simt entuziasmul și 
anticiparea începând să mă cuprindă din nou. Sunt aproape 
acum, foarte aproape de ceea ce-mi doresc. Insă Shahid râde de 
mine. 

— Astăzi, n-o să ai parte de luptă, nou-venitule. Mai întâi, te 
ocupi de treburi gospodărești, apoi mai vedem. 

Acestea fiind spuse, se urcă într-un Fiat vechi, își pune arma 
pe locul pasagerului și dispare după ce mașina scoate puţin fum 
și lasă în urmă un nor de praf. 

Deci treaba mea este să mă duc la cumpărături cu nevestele, 
într-un oraș aflat mai departe de prima linie a frontului, și să 
încerc să readuc curentul electric în una dintre case, împreună 
cu un sirian al cărui dialect este atât de ciudat, încât nu pricep 
niciun cuvânt. De îndată ce mă întorc cu spatele, le aud pe 
femei chicotind, le simt privindu-mă și arătându-mă cu degetul. 
Când temperatura scade, iar soarele coboară spre dealurile de 
lângă oraș, mă întorc în camera mea și-i aștept pe ceilalți să 
vină. Mă simt inutil și bun de nimic. Nici măcar n-am reușit să 
facem curentul electric să funcţioneze. 

e 

Deja dorm pe salteaua mea, când bâzâitul unui telefon mă 
trezește. Am nevoie de câteva minute pentru a conștientiza că 
sunetul se aude din geanta mea, aflată sub o fereastră care dă 
spre strada pustie. 


33 Dispozitive explozive improvizate dintr-un recipient metalic umplut cu material 
explozibil, şrapnel sau chimicale. (n.red.). 


VP - 151 


— Fadi, răspund eu după ce scot telefonul prin satelit din 
buzunarul exterior al genții. 

— Frate Fadi! 

Este vocea fratelui al-Amin, caldă și distorsionată de 
electricitatea statică, pornind din Bergort și străbătând spaţiul 
pentru a ajunge în singurătatea mea aflată la câţiva kilometri de 
front. 

— N-avem mult timp, convorbirile astea sunt scumpe! zice 
fratele al-Amin. Ce mai faci? Ai ajuns cu bine? 

Sunt atât de bucuros să-l aud, încât ochii mi se umplu cu 
lacrimi. Mă așez pe pervazul șubred și-i spun totul cât de repede 
pot. Despre călătoria cu microbuzul prin Turcia, despre trecerea 
graniţei și despre cât de întuneric este noaptea aici. Despre 
fraţii mei și despre ziua irosită. Și fratele al-Amin mă lasă să 
vorbesc, să-mi vărs tot amarul, deși convorbirea e scumpă. 

— Va fi mai bine, mă asigură el în cele din urmă și râde. Ai 
ajuns abia ieri. Relaxează-te. 

Obrajii mi se încing și mă simt oarecum rușinat. Este 
adevărat, am ajuns abia ieri, ce credeam că o să se întâmple? 
Nici măcar nu știu să trag cu arma. Cum m-ar fi putut trimite în 
prima linie? 

— Sigur, spun eu. Scuze! Voi avea răbdare și voi aștepta ca 
Allah să-mi ofere un rol. 

— Foarte bine, frate, zice el. Altminteri, bănuiesc că n-ai nicio 
veste, nu? Legat de ce am discutat. Îţi amintești? 

Trădătorul. Firește că-mi amintesc. 

— N-am aflat nimic încă, spun eu cât de încet pot. 

— Nu s-au discutat planuri importante? N-au apărut vizitatori? 

— Deocamdată, nimic. 

— Știi că așa ceva l-ar interesa pe un trădător, adaugă fratele 
al-Amin. De îndată ce auzi ceva, vom pune mâna pe el. Cel mai 
important este să caști ochii și urechile și să fii pregătit când va 
veni momentul. 

Aud ușa apartamentului deschizându-se și ceea par a fi pașii 
târșâiţi ai lui Tariq pe dușumeaua din piatră. 

— Și nu uita că nu le poţi spune asta fraţilor, Fadi, mă 
atenționează el. Nici măcar celor care ţin legătura cu noi. Chiar 
și faptul că ai acest telefon le-ar putea stârni suspiciunile. 

Îl aud pe Tariq apropiindu-se de camera mea, pașii lui 
devenind tot mai zgomotoși. 


VP - 152 


— Trebuie să închid, șoptesc eu și apăs butonul roșu. 

Tocmai am băgat telefonul în buzunarul pantalonilor 
militărești, când Tariq împinge ușa cu Kalașnikovul. Este murdar 
și plin de praf de pe front, iar pe chip are o expresie epuizată și 
posomorâtă. 

— Cu cine vorbeai? întreabă el. 

Înghit în sec și simt căldura telefonului în buzunar. 

— Cu nimeni, răspund eu. Cu Allah... Mă rugam. 

Se uită la mine preţ de câteva clipe, fără să zică nimic. Nu mă 
crede, dar minciuna este impecabilă. Se răsucește fără o vorbă 
și mă lasă singur. 

Aștept până când îl aud intrând în camera lui, apoi mă 
trântesc pe salteaua de pe dușumea. Expresia de suspiciune de 
pe chipul lui Tariq, furișarea ca de vulpe, aroganţa. Care-i 
problema lui? Este îngrijorat? În legătură cu ce? Se teme să nu 
fie deconspirat? 


VP - 153 


Capitolul 28 


Londra 
Joi, 20 august 2015 


Klara pleacă devreme de la birou. S-a simţit pustiită și obosită 
după vinul băut la prânz și din pricina stresului de a termina 
raportul, dar după ce l-a pus în folderul lui Charlotte, energia i-a 
revenit. 

După toată agitația legată de computer, i se pare aproape 
eliberator să aibă o misiune, un plan sau măcar o direcţie. Să 
descopere ce se ascunde în Formosa Street nr. 3 din Little 
Venice. 

Motiv pentru care nu se urcă pe bicicletă pentru a merge 
imediat acasă, în Navarre Street, cum face de obicei, ci pornește 
în altă direcţie, către fluviu. Ploaia bruscă și puternică din 
această după-amiază s-a dus mai departe și a luat cu ea căldura 
înăbușitoare. Simte că poate gândi din nou. 

e 

Urcă pe Waterloo Bridge până în locul de unde poate vedea 
enormul oraș întinzându-se pe malul celălalt al fluviului care 
face un cot acolo. 

Își aprinde o ţigară și o fumează sprijinindu-se de balustrada 
lată și umedă, picăturile de ploaie rămase pe ea părând 
inexplicabile în soarele strălucitor al după-amiezii. Țigara arde 
până la capăt, apoi o aruncă peste balustradă și se apleacă 
pentru a o privi cum cade în apa maronie. După ce n-o mai 
vede, închide ochii. 

e 

Se înroșește amintindu-și de prânzul cu Charlotte. A fost o 
greșeală să pomenească de Stirling Security. Reacţia șefei sale 
a fost incredibilă și aproape ostilă, așa cum n-o mai văzuse 
niciodată. Categoric, ceva este în neregulă. lar două întrebări 
rămân: Ce face Patrick în biroul lui întunecat? Ce legătură este 
între Stirling Security, Ribbenstahl și ambasada rusă de pe 
hartă? 


VP - 154 


Pleacă de pe pod și merge pe Lancaster Place și Bow Street, 
trece pe lângă turiști cu halbele lor de vară târzie din apropiere 
de Covent Garden, cu râsetele și pungile lor de cumpărături. 
Renunţă la ideea de a se opri pentru a bea un pahar cu vin. O va 
face după ce va termina ce trebuie să facă. Abia atunci, când îl 
va merita. 

O ia pe șerpuitele străzi cu magazine de lângă Covent 
Garden, pe Seven Dials, apoi pe Old Compton Street și se 
îndreaptă spre staţia de metrou de pe Oxford Street. De undeva 
de departe, aude tobe și fluiere și ceva ce aduce a scandare. O 
altă demonstraţie, o revoltă fără sens. Toată vara s-a întâmplat 
așa. 

N-a mai fost niciodată în Little Venice - exceptând Kensington 
Gardens, n-a fost niciodată la nord de Westway - și, deși știe că 
zona este faimoasă pentru frumuseţea ei, canalele și verdeata i 
se par surprinzător de pitorești. Aici nu sunt nici discursuri, nici 
tobe. Străzile sunt aproape tăcute, doar câte un taxi sau câte un 
BMW ocazional apar când și când, nu sunt turiști, nu se vede 
niciun desen al măștii lui Guy Fawkes sau A-ul anarhiștilor. 
Cartierul pare un sanctuar pentru pătura de sus a clasei mijlocii 
care are slujbe în domeniul creaţiei, programe de lucru flexibile 
și copii la școala Montessori. Subculturile și nemulțumiţii n-au ce 
căuta aici. Astfel de cartiere o fac întotdeauna să se simtă 
nervoasă. Vanitatea acestor stejari, a acestor canale cu micile 
lor case plutitoare bine ancorate, a acestor străzi goale. Undeva 
în acest „sat al lui Potemkin” se ascunde persoana care i-a furat 
laptopul. 

e 

Nu-i ia mult să găsească Formosa Street nr. 3. Ușa se află 
între o cafenea elegantă și un magazin de confecții în vitrina 
căruia se văd o colecție de eșarfe din mătase portocalie și fuste 
din materiale colorate natural pentru bogata clientelă boemă 
din zonă. Incă de când se uitase pe hartă, se decisese că pubul 
de pe partea cealaltă a străzii avea să fie locul perfect pentru a 
aştepta. 

Ce să aştepte? Nu este sigură. Judecând după faptul că sunt 
trei sonerii la intrare, casa pare să aibă nu doar un apartament. 
Nu îndrăznește să se apropie pentru a vedea mai bine. Nu încă. 
S-a decis să fie prudentă, să înceapă prin a supraveghea ușa în 


VP - 155 


această seară. Să vadă cine intră și cine iese. Nu știe sigur ce va 
face cu aceste informaţii. 

Aflat pe partea cealaltă a străzii, pubul Prince Alfred se 
încadrează bine în peisaj. Sau mai degrabă peisajul se 
potrivește bine cu Prince Alfred, ca și cum zona a fost concepută 
pentru a oferi fațadei victoriene a tavernei o suprafaţă suficient 
de bine lustruită în care să se oglindească. Oriincotro te-ai 
întoarce există sticlă gravată, câte un stâlp negru din fier și 
ceva din lemn sculptat. Intră pe ușa barului și ezită o clipă 
înainte ca pe buze să i se formeze cuvintele „suc de portocale”. 
Însă în ultima clipă, le înghite și comandă un pahar cu vin alb. 
Se așază lângă geamul care dă spre Formosa Street. Se 
gândește că-i doar un pahar cu vin cât așteaptă, nu sfârșitul 
lumii. 

Dar seara se dovedește lungă și lipsită de evenimente. Pubul 
se umple treptat cu reprezentanţi ideali ai clasei mijlocii 
englezești, în vreme ce un superb întuneric albastru se așterne 
încet pe stradă. 

Felinarele se aprind unul câte unul. Este la al treilea pahar cu 
vin și tocmai a lăsat nesupravegheată pentru o clipă ușa de pe 
Formosa Street nr. 3, când în cele din urmă se întâmplă. 

Mai întâi, vede o siluetă cu coada ochiului și întoarce capul 
rapid. O persoană înaltă și slabă se află în faţa ușii și se 
scotocește în buzunarul pantalonilor din pânză. Îi ia o clipă să-și 
dea seama cine este și n-are nicio îndoială. Cel aflat vizavi este 
Patrick Shapiro. 


VP - 156 


Capitolul 29 


Stockholm 
Joi, 20 august 2015 


Yasmine se oprește brusc și se lasă pe vine în timp ce aruncă 
o privire rapidă prin parcare. Ploaia este bună, îi ţine pe oameni 
departe de locurile deschise, sub un acoperiș. Face ca treaba ei 
să fie mai ușoară. 

Se ridică tăcută, cu privirea aţintită asupra siluetei calme și 
care pășește legănat a lui Ignacio. Are căștile puse și fredonează 
în surdină o melodie rap, cufundat în lumea lui, părând a nu-i 
păsa nici măcar de ploaie. Ea simte cum furia i se intensifică din 
nou. 

El, dintre toţi oamenii. După tot ce a fost între ei. După atâtea 
nopţi petrecute împreună în studio și în sufrageria din 
apartamentul lui Red. După atât de multe zile de visare și chiul 
de la școală, și nepăsare. Poate că fusese singurul pe care 
contase cu adevărat. lar el o pune să treacă prin asta. Când tot 
ce-și dorește ea este să-l găsească pe Fadi. 

Simte greutatea pistolului împingându-i blugii mai jos pe 
șolduri. 

Când Ignacio se apropie, Yasmine sare de pe rampa de 
încărcare și se apropie calmă de el, cu gluga încă trasă pe 
frunte. El n-o remarcă imediat, însă probabil a înţeles că cineva 
se apropie, fiindcă maxilarele încetează să i se miște, jenându- 
se, probabil, să fie văzut fredonând. 

Yasmine îl lasă să treacă pe lângă ea, se oprește, își dă jos 
gluga și simte ploaia slabă prelingându-i-se mai degrabă ca o 
peliculă subţire pe frunte. 

Respirația i s-a accelerat, adrenalina este ca mercurul în 
sângele ei, iar în gură are gust de fier și rugină. Înainte de a-și 
da seama, are arma în mână, grea și păstrând căldura trupului 
ei. 

Ignacio continuă să meargă, încă în lumea lui. Ea face trei 
pași în urma lui. Pe ultimii doi îi face mai repede, apoi se 
răsucește și îi trage cu toată forța un șut în spatele 


VP - 157 


genunchiului, în stil Bergort, întotdeauna în genunchi, 
întotdeauna cu toată forța. Ignacio ţipă, își pierde echilibrul, apoi 
cade năucit în genunchi. Se răsucește, își smulge căștile din 
urechi și o privește furios. 

— Ce mama dracului?! ţipă el ridicându-și mâinile. Yasmine? 
Que pasa, len? Ce faci? 

Dar ea nu-i răspunde, ci privește în jur. Este pustiu, nu-i acolo 
nimeni, doar ei. Fără să ezite, strânge mai tare arma, cu ambele 
mâini, și se apropie încet de el. Vede în ochii lui că a priceput că 
nu-i o glumă. Se oprește în faţa lui, cu pistolul la un metru de 
capul lui. 

— Cui dracului m-ai turnat, sharmuta? întreabă ea. Eşti un 
ticălos. Am avut încredere în tine. 

Ea scuipă pe asfaltul ud, însă gura îi este atât de uscată, încât 
aproape că n-are deloc salivă. 

— Ey, Yazz! exclamă el. Ce-i asta? Nu te mai prosti! 

Respirația lui este superficială, iar vocea, subțire și fragilă. 
Știe că ea nu glumește. 

— Asta nu-i o glumă, spune ea. E o treabă al naibii de 
serioasă! Lipește pistolul de obrazul lui, ca într-un film, și vede 
frica autentică din ochii lui. Și încă ceva. 

— Ce? șuieră Ignacio. Despre ce vorbești, Yazz? Despre ce 
dracu'? 

Se uită în ochii lui, în care nu vede o privire rugătoare, ci 
numai o nedumerire sinceră. Dar ea nu este gata să accepte 
asta, ci doar predarea, nimic altceva. 

— Ințelegi ce-ai făcut? întreabă ea. Au venit după mine 
imediat, nenorocitul dracului! M-au găsit imediat. Știai unde 
stăteam, bre. Ştiai ce căutam. lar acum a venit vremea să-mi 
spui cine sunt ei, ai înţeles? Răspunde! 

Apasă pistolul mai tare în obrazul lui, însă confuzia din privire 
îi slăbește convingerea, îi face mâinile să tremure. 

El rămâne în genunchi, cu mâinile uriașe pe lângă trup, cu 
privirea aţintită asupra ei. Nu este prima dată când cineva îl 
ameninţă cu o armă. 

— Serios, Yazz, bâiguie el. Wallah! Jur, Yazz, habar n-am 
despre ce vorbești. 

Ea își dă seama că e sincer, dar nu poate accepta francheţea 
lui, așa trebuie să fie. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla? 


VP - 158 


ÎI simte pe Ignacio aplecându-se spre armă, vede că nu face 
nimic ca să scape sau s-o atace. Și ochii lui sunt atât de sinceri, 
încât pistolul îi devine din ce în ce mai greu în mână, până când 
ajunge prea greu, iar ea îl scapă și arma cade cu o bufnitură 
între ei. 

Este ca și cum toată energia din ea ar fi secat brusc și ultima 
săptămână, ultimii patru ani, toată viața ei o copleșește, și ea se 
prăbușește - picioarele ei parcă nu mai sunt picioare, ci niște 
surcele sau iarbă incapabilă s-o susțină. Undeva în altă lume, 
simte braţele lui puternice cuprinzând-o, strângând-o la pieptul 
lui mare, iar un obraz bărbos se sprijină pe capul său și o voce îi 
șoptește: 

— E-n regulă, Yazz, ești bine! 

e 

După aceea, ajung într-o cafenea de lângă metrou. Este pe 
cale să se închidă, iar înăuntru mai sunt doar câțiva suedezi în 
vârstă, care au chifle în mâinile tremurânde. Nici măcar nu-și 
amintește cum au nimerit aici, cum de s-a pomenit cu o ceașcă 
de ciocolată fierbinte și cu un sandviș cu brânză în faţa ei. 
Pistolul este iarăși înfipt la brâu, iar Ignacio nu spune nimic, doar 
o privește în tăcere din partea cealaltă a mesei, cu firimituri în 
barbă și cu o cană cu cafea în mână. 

— Nu era încărcat, rostește ea încet, privind în jur pentru a se 
asigura că n-o aude nimeni. Vreau să știi asta, /en. 

Ignacio râde. 

— E bine de știut, spune el și mușcă dintr-o prăjitură Mazarin, 
pe urmă încuviințează fericit din cap. Chestiile astea sunt 
delicioase! _ 

Tac amândoi. Yasmine soarbe din ciocolata ei. In cele din 
urmă, se apleacă peste masă și-i povestește despre 
amenințarea primită la hotelul Story și că fusese sigură că el o 
turnase. Insă nu-i pomenește nimic despre Fadi și despre arme. 
Este mai bine să nu pui toate cărțile pe masă. 

— Și de unde ai pistolul? întreabă el. 

Ea ridică din umeri. 

— E o poveste lungă. 

Ignacio consimte cu un semn din cap, își linge glazura de pe 
degete și bea ultima gură de cafea. 

— Dar pozele astea..., începe ea. 


VP - 159 


El dă încet din cap, se apleacă peste masă și-și coboară 
vocea. 

— Speram să renunţi la asta, Yazz. Am încercat să te 
avertizez. Oamenii se tem. Am început să vedem mizeria aia cu 
câteva săptămâni în urmă. Simbolul ăla. Mai întâi, în Piaţa 
Piratului, apoi pretutindeni. Într-o dimineaţă au apărut alte 20. 
Numai în Bergort. Într-o singură noapte. 

— Și pisicile? 

Ignacio ridică din umeri. 

— N-am văzut. Cred că a fost doar cea pe care mi-ai arătat-o. 
Însă poza aia este acum pe tot internetul. Dezgustătoare, ey? 
Cum adică să spânzuri pisici? Numai un psihopat face așa ceva. 

Yasmine încuviinţează din cap. 

— Categoric. Dar ce semnificaţie are? 

— Nu știu, Yazz. Însă ai văzut știrile din dimineaţa asta? 

— Revoltele? întreabă ea. Se întâmplă numai în Bergort? 

— Cred că tocmai acolo au început. Dar se răspândesc. Am 
auzit că unii au văzut simbolul până și în Fittja. Însă Bergortul 
pare să fie epicentrul. Acum sunt incendiate mașini aproape în 
fiecare noapte. Chiar și înainte de ce s-a întâmplat noaptea 
trecută. 

Se uită în jur pentru a se asigura că nimeni nu ascultă și-și 
coboară vocea și mai mult. 

— Ceva se petrece, bre. Și rahatul ăsta e mai mult decât ce 
fac puștii de obicei, mai mult decât nemulţumirile obișnuite. 

— De unde știi? 

Ignacio se sprijină de spătar ca și cum s-ar simţi ofensat. 

— Nu crezi că mi-aş da seama? Serios, acordă-mi puţină 
încredere. În sfârșit, asta-i altceva. E ceva organizat. Există un 
soi de plan. Iniţial, au fost simbolurile. Oamenii au început să 
posteze pe internet pisica aia. Apoi mai multe mașini au fost 
incendiate. Unii au aruncat cu pietre în polițiști. După aceea a 
fost liniște câteva zile. Pe urmă, în weekendul ăsta, a început 
din nou. La dracu’, jur, acum tot Bergortul e plin de simbolurile 
alea. În ultimele câteva nopţi, zece mașini au fost incendiate. 

Se uită în jur și-și coboară din nou vocea. 

— Trebuie să merg acasă. Vino cu mine și-ţi voi spune tot ce 
vrei să știi, OK? 


VP - 160 


Se ridică și ies pe ușă, iar clopoțelul de deasupra ei răsună 
prietenos când o închid. Ploaia a încetat și cerul nopţii a început 
să se limpezească. 

— Luni, când m-ai întrebat de pozele alea, nu ţi-am răspuns 
nimic, fiindcă mă temeam pentru tine, querida. Acum ești o 
străină. Măcar îţi amintești cum stă treaba aici? Oamenii te 
consideră o trădătoare. Pur și simplu, ai plecat și nimeni n-a mai 
știut nimic de tine. Au circulat multe zvonuri despre tine. Noi am 
știut că nu erau adevărate, dar oamenii care nu te cunoșteau 
ziceau că ai furat o grămadă de lovele de la Red și ai plecat. Ştii 
că lumea are obiceiul să facă din ţânţar armăsar. 

Ea încuviințează din cap. Ştia acest lucru când a plecat. Că 
avea să-i fie greu să revină acasă. i 

— Așa că n-am vrut să te bag în asta. Insă acum înțeleg că e 
ceva serios. Crezi că are vreo legătură cu Fadi? Că el desenează 
pumnul în stea în poza pe care mi-ai arătat-o? 

— Știu că are o legătură cu Fadi, zice ea. 

Merg în tăcere în direcția din care au venit. 

— Deci..., începe el. Este o treabă organizată, Yazz. 

Întoarce capul și se uită la ea. 

— Puștii fac ce fac întotdeauna, știi? Desenează cu spray-uri, 
dau foc și alte prostii de genul ăsta. Dar de data asta, cineva e 
în spatele a ceea ce fac. Cineva le spune ce anume să 
întreprindă, cum și unde. Au un simbol. Rahat, bre! Ti se pare că 
sunt prostiile obișnuite? Ei abia dacă știu cum să incendieze o 
mașină. 

— Crezi că cineva răspândește acel simbol sau ce? 

— Da, cineva o face. Și cineva aduce oameni cu autobuzul 
pentru acele revolte, fiindcă oamenii aceia nu sunt din Bergort. 
Tipi experimentați, cu căști și praștii, și alte alea. 

— Totuși cine o face? întreabă Yasmine. Cine organizează 
asta? Și de ce, ce vor? 

Ignacio pare să se gândească o clipă înainte de a răspunde. 

— Ey, Yazz, știi cum este. Mereu se vorbește foarte mult. Jur 
că, într-o zi, oamenii de-aici or să vorbească până o să cadă 
morți. Unii zic că e o conspirație. Că cineva face asta pentru ca 
noi să rămânem în mizerie, știi? Alţii susțin că au văzut un Audi 
scump în parcarea de lângă școală și că unul dintre mascaţi 
primea ordine de la tipul din mașină. 

Ignacio râde și clatină din cap. 


VP - 161 


— lar cei care fumează prea multă marijuana vorbesc ca de 
obicei. Cică evreii și Illuminati sunt de vină pentru tot. 

— Dar de ce au intrat în camera mea de la hotel și au desenat 
simbolul ăla nenorocit pe perete? Ce treabă am eu cu toate 
astea? 

Aproape că au ajuns la metrou. 

— Cineva te-a pârât, răspunde el. Cineva le-a spus că pui 
întrebări, însă nu eu am fost acela. Probabil că și altcineva știe. 
Cred că ai mai vorbit și cu altcineva despre asta. 

Se uită unul la altul în tăcere. 

— Dar o să-ţi zic un lucru, continuă el. Sau nu știu dacă ar 
trebui să ţi-l spun, fiindcă aș prefera să uiţi de povestea asta, 
Yazz. 

— Zi-mi ce știi, Ignacio. O să aflu oricum. 

— Știu, rostește el părând îngrijorat. OK! Noaptea trecută, au 
fost niște revolte demente, da? 

Yasmine încuviinţează din cap. 

— Am ajuns acolo înainte să înceapă. După ce noi doi am stat 
de vorbă. Și am vrut să aflu mai multe. Așa că i-am oprit pe 
niște puști pe care-i cunosc. Pe fratele mai mic al lui Ali Five și 
pe prietenii lui. Ei stau mereu afară până târziu și au 
întotdeauna la ei pietre și sticle. Mi-au zis că primesc ordine de 
la un tip mascat. De fapt, nu de la un tip, ci de la un bărbat. Nu 
știau cine era, însă erau mai mulți ca el care le spuneau puștilor 
ce să facă. Și, de obicei, se întâlneau la Camp Nou, la terenul de 
fotbal, știi tu unde. Așa că, dacă vrei să afli mai multe, de acolo 
trebuie să începi. Numai că aș vrea să n-o faci, Yazz. 

Ea consimte. 

— Mulţumesc. O să fiu prudentă. 

— Ai grijă cu trădătorul ăla și nu-ţi flutura arma prea mult. 
Data viitoare, s-ar putea ca ei să nu se limiteze la un 
avertisment. Și ar putea fi oricine. 

Yasmine se apropie de el și-l îmbrățișează. 

— Știu deja cine este, șoptește ea. 


VP - 162 


Capitolul 30 


Siria 
Mai-iunie 2015 


Zilele trec. Poziţiile noastre rămân stabile, deoarece nici noi, 
nici Bashar al-Assad nu suntem suficient de puternici pentru a 
ne distruge adversarul, iar lupta este lentă și din ce în ce mai 
mașinală. Printre saci cu nisip și grenade artizanale, și ochi 
strălucitori, dăm atacuri rapide, nu foarte entuziasmate, și ne 
retragem și mai repede. Îmi amintește de adolescenţă, când 
alergam spre polițiști, în toridele nopţi de vară, cu mâinile pline 
de pietre și capetele pline de sărăcie și de supraaglomerare, și 
de testosteron. Dar acum, ţelurile noastre sunt mai mărete, 
motivaţia și perseverenţa sunt de altă natură. Acum, suntem 
mai bine înarmaţi, iar dușmanul răspunde cu bombe și cu 
lunetiști, nu cu bastoane. 

Fratele Shahid mă duce pe front la un moment dat, când 
simte că sunt gata să cedez. Când vede că nu mai suport să 
lustruiesc ghete și să mă duc la cumpărături cu nevestele. 

— Acum, tragi mai bine, spune el deschizând portiera 
pasagerului din față. Poate că astăzi te-am putea folosi. 

lar când zice asta, simt cum mândria și anticiparea mă 
cuprind, umerii mi se ridică, pieptul mi se umflă, intru repede în 
mașină alături de el și pornim în tăcere spre câmpul de luptă. 

Însă când ajungem acolo, nu mi se dă nicio sarcină sau, mai 
exact, nu știu să-mi găsesc o sarcină. Fraţii sunt coordonați ca 
niște actori sau dansatori. Fiecare are locul lui sigur unde stă, o 
gaură în zid prin care trage, se ferește, apoi iarăși trage și se 
ferește. Au locuri unde își aruncă grenadele artizanale, au tipare 
și ritualuri. lar eu n-am nimic. Doar mă simt ciudat acolo, n-am 
niciun fel de abilitate și de echilibru. În schimb, fierb ceai și-i 
ajut să construiască un zid, să umple saci cu nisip și să înșire 
mortierele artizanale. 

Asta este Jihadul meu. Nu e ca o sabie, ci mai degrabă ca o 
perie cu care fac pantofii fraţilor mei. Nu este ca un glonț care 


VP - 163 


zboară spre capul dușmanului, ci ca un cartuș gol lăsat în 
țărână, fără nicio importanţă. Dar îmi spun rugăciunile și citesc 
din Coran. Îmi procur satisfacția din ce discutăm seara, la 
lumina aragazului de camping - suntem implicaţi împreună în 
asta, luptăm pentru fraţii și surorile noastre, construim o 
societate care va fi pe placul lui Mahomed, pacea fie cu el! 

lar în unele nopţi în care zac pe salteaua rece, simt că mă 
umplu cu asta, simt că-i pot atinge însăși esența, ca și cum aș 
putea s-o ţin în mâini și în inimă. În alte nopţi, nu este deloc 
suficient. Atunci, mă așez la fereastră și privesc în întuneric, 
numărând stelele până când distanţa și pustietatea ameninţă să 
mă distrugă. 

Nu-i pomenesc nimic din toate astea fratelui al-Amin în timpul 
scurtelor și neregulatelor noastre conversații la telefonul care 
pârâie. În schimb, îi zic despre eroismul de pe front, punându- 
mă în locul protagoniștilor din poveștile fraţilor mei. lar fratele 
al-Amin ascultă și mă laudă, și îmi spune cât de bine m-am 
integrat și cât de mândru de mine trebuie să fie Allah, fie El 
slăvit! Pomenește adesea de trădător și-mi zice mereu să am 
grijă să nu dezvălui ce vorbim. Nu este sigur că se poate avea 
încredere nici măcar în fratele Shahid. Însă mă asigură că 
împreună vom rezolva asta. Între timp, e important ca el să aibă 
o imagine clară despre cum trăim aici. || interesează detaliile, 
îmi cere să-i trimit fotografii ale camerei mele și ale 
împrejurimilor, ceea ce fac bucuros. Pe urmă nici măcar nu mai 
trebuie să mint, ci doar să-i trimit poze și să-i povestesc. 

— Şansa noastră va veni, zice el adesea. Trebuie să veghezi. 
Am un plan. Uneori, cineva important vine pe front să verifice 
trupele. Ei dorm în paturi diferite în fiecare noapte, în așa fel 
încât câinii și lacheii care spionează pentru Occident, arză-i-ar 
focul iadului pe vecie, să nu-i ucidă cu bombe și drone. Când se 
va întâmpla asta, ne vom pune planul în practică. 

— Și care-i planul? întreb eu simțind cum crește entuziasmul 
în mine. Ce anume pot face? 

— Doar ai grijă să-mi spui când se va întâmpla asta, răspunde 
fratele al-Amin. lar eu voi avea grijă să-i putem salva pe liderii 
noștri și să-l expun pe acel murtadin"* care face asta. 


34 Ucigaș de rebeli (în arabă, în orig.). (n.red.). 
VP - 164 


Cândva în iunie, puţin după prânz, văd mașina fratelui Tariq 
gonind pe strada acoperită cu praf roșu din faţa casei noastre. 
Este deja la fel de cald ca într-o zi de vară din Bergort. După ce 
am încercat să repar o ţeavă de apă din una dintre băi, stau 
sprijinit de perete, având în mână o cană cu ceai de mentă. Rar 
se întâmplă să vină cineva de pe câmpul de luptă în toiul zilei, 
așadar, bănuiesc că s-a întâmplat ceva. Poate că cineva a fost 
rănit sau ucis de acei câini, într-un atac mișelesc. Când văd că 
încetinește, mă ridic și alerg în direcţia lui în vreme ce el iese 
din mașină cu arma în mână. 

— Frate Tariq, ce s-a întâmplat? 

Ca de obicei, se uită la mine cu un amestec de dispreţ și 
suspiciune. Regret imediat că am alergat spre el ca un idiot, ca 
un servitor sau ca un sclav. 

— Am o misiune pentru tine, Fadi. 

Întotdeauna, Fadi. Niciodată, frate. Ca și cum ar crede că nu 
merit nici măcar asta. 

— OK. Fac tot ce pot pentru a-l servi pe Allah, fie El slăvit! 

— Ştii casa de oaspeți? 

Încuviinţez din cap. Casa de oaspeţi este un bloc gol, aflat 
lângă piaţeta cătunului, singura parte a localităţii unde mai stau 
câţiva civili. Și noi am dormit în casa de oaspeţi, este important 
să ne schimbăm locul, încât câinii și lacheii să nu afle unde 
suntem și să ne bombardeze noaptea. 

— Desigur. De ce? 

— În seara asta, avem oaspeţi. Vreau ca tu și femeile să 
pregătiţi trei apartamente, să puneţi saltele și așternuturi pentru 
12 oameni. 

— Vor veni 12 oaspeţi? 

Rar se întâmplă să avem chiar și un oaspete. Uneori, câte un 
grup călătorește către o altă linie a frontului, către o altă luptă 
eternă și poposește pentru o noapte, dar asta nu s-a întâmplat 
decât o dată sau de două ori de când am venit. Și niciodată n-au 
fost atât de mulți odată. 

— Da. 12 oaspeţi. Crezi că poţi aranja? 

Din nou îi apare acea expresie de superioritate în ochi, acel 
zâmbet infatuat pe chip. Înghit în sec și mă gândesc că poate 
despre asta vorbea fratele al-Amin. Poate că exact asta 
așteaptă trădătorul. Oaspeți importanţi despre care să poată 
raporta trupelor guvernamentale. 


VP - 165 


— Categoric. Desigur. Cine vine? 

— N-ai de ce să-ţi faci griji în privinţa asta, Fadi. Doar asigură- 
te că vor fi pregătite saltele și apă. Și roag-o pe sora Mona și pe 
celelalte să cumpere un miel de la piaţă. 

— Un miel întreg? 

— Asta am spus, nu? 

Tariq se răsucește pe călcâie și se întoarce la mașina lui, 
azvârle Kalașnikovul pe locul de lângă el și pornește în direcţia 
din care a venit. 

Aștept până când praful se așază din nou pe drum. Singurul 
lucru pe care îl aud este tirul neregulat și nesfârșit al armelor de 
pe front. Scot din buzunar telefonul prin satelit. Cu inima 
bubuind, îl sun pe fratele al-Amin. 


VP - 166 


Capitolul 31 


Londra 
Joi, 20 august 2015 


Klara se simte paralizată timp de câteva clipe privindu-l pe 
Patrick Shapiro făcând eforturi pentru a deschide ușa care pare 
că s-a blocat. Abia după ce reușește în cele din urmă și dispare 
înăuntru, ea trece la acţiune, nu înainte de a termina mai întâi 
vinul. 

Fără a-și lua privirea de la clădire, străbate localul și iese în 
stradă pentru a vedea mai bine toate etajele. Își aprinde o ţigară 
și rămâne aproape de intrarea în pub, pentru ca, în cazul în care 
Patrick se uită pe geam, să fie mai puţin evident că-l urmărește. 

Durează cam un minut până să se aprindă lumina la etajul al 
doilea. Este prea sus pentru ca ea să vadă interiorul camerei, 
totuși deslușește umbrele de pe pereţi. 

Oare Patrick i-a luat laptopul? El a fost pe alee duminică 
seară? Desigur, este un ciudat, însă ei tot nu-i vine a crede că a 
fost implicat în furtul computerului. 

Poate, din cauza vinului, dar se simte puternică și 
concentrată, aproape furioasă. Ce dracu-i în neregulă cu 
nenorocitul ăla de tocilar? Cum a putut să-i fure laptopul și să-i 
instaleze un blestemat de spyware? Oare să fie un hărțuitor? 

Sau la mijloc să fie ceva banal, cum ar fi gelozia că ea o ajută 
cu raportul pe Charlotte? Din ce alt motiv ar fi scris „Conferinţa 
de la Stockholm” pe tabla din biroul lui? A auzit ea cum merg 
lucrurile pe la universităţi, despre oameni care fură munca 
altora și că se sapă unul pe altul. Dar asta? Să furi și să intri în 
computerul unui coleg? Și să-l infectezi cu un virus? 

Ce spera el să afle? Sau, pur și simplu, dorea s-o distrugă, 
ștergând tot ce lucrase ca s-o facă să pară incompetentă în ochii 
lui Charlotte? 

Se temuse că povestea asta are o legătură cu Crăciunul din 
urmă cu doi ani, cu scandalul internațional, cu serviciile secrete. 
Și, când colo, este ceva atât de meschin. Ceva atât de meschin 


VP - 167 


ca o gelozie academică. Ceva atât de meschin ca Patrick 
Shapiro. 

Înainte de a se mai gândi la altceva, lumina din apartament 
se stinge și ea se retrage în umbră. In curând o lumină difuză se 
revarsă pe ușa din Formosa Street nr. 3 și ea vede silueta lui 
Patrick în prag. Închide ușa cu grijă și pornește repede spre 
staţia de metrou de pe Warwick Avenue. 

Klara ezită o secundă, îl lasă să se îndepărteze puţin în vreme 
ce încearcă să se calmeze. 

Înainte de a apuca să facă zece metri, se oprește și se retrage 
din nou în umbra de lângă clădire. De undeva de pe partea 
cealaltă a străzii au apărut două siluete care-l urmăresc pe 
Patrick. Și e ceva în blugii lor prespălaţi. Este ceva în gecile lor 
din piele strălucitoare și în umerii lor largi. E ceva în felul în care 
se mișcă, în modul în care se încadrează în peisaj și în același 
timp ies în evidență. Ceva care-i sugerează că povestea asta s- 
ar putea să fie mai complicată decât crezuse. Că nu este vorba 
doar de Patrick și de o gelozie academică. 

Totuși, nu poate sta deoparte. Vinul și concentrarea abia 
dobândită o fac să meargă mai departe pe Warwick Avenue, 
plutind pe un mic val de nesăbuinţă și nepăsare. Și, preţ de o 
clipă, se simte plină de viață, fără niciun trecut. 

Nu-l mai vede pe Patrick, în schimb, se concentrează asupra 
gecilor din piele și rămâne atât de mult în urma lor, încât 
aproape că-i pierde din vedere. lar când ajunge la staţia de 
metrou, este sigură că le-a pierdut urma. Insă în ultima clipă 
zărește o tunsoare militărească dispărând pe scări. Nu-l vede pe 
Patrick nicăieri. Probabil că a ajuns deja pe peron. 

Coboară cu grijă scările. Dar nu ajunge nici la jumătate, când 
un scrâșnet cumplit, de oţel frecându-se de oțel, se aude 
dinspre peron. Este ca și cum un tren care vine e pe cale să 
deraieze, ca și cum un dezastru urmează să se întâmple. 

Instinctiv, își îndreaptă trupul, își simte capul învârtindu-i-se și 
lumea începând să se rotească în jurul ei. Ce se petrece? Nu 
poate rămâne aici, trebuie să afle, așa că o ia la fugă, coborând 
câte două trepte odată, până când, în cele din urmă, ajunge pe 
peron. 

Mirosul de umezeală și metal o izbește. Zgomotul făcut de 
tren se stinge. În schimb, izbucnesc ţipete isterice. Își dă seama 


VP - 168 


că prin vis că trenul s-a oprit pe jumătate în staţie, ca un dragon 
manga neted și alb, și epuizat. 

Sunt cam 30 de oameni în staţie, unii încremeniţi cu mâinile 
la gură sau la urechi, deși între timp s-a lăsat o liniște ciudată. 

Brusc, cineva ţipă. Un bărbat și o femeie aleargă spre partea 
din față a garniturii. Scena este ireală, de parcă s-ar fi deschis o 
fereastră între lumea reală, în care aștepți calm metroul, și o 
lume a haosului, în care oamenii ţipă din toţi rărunchii, iar 
trenurile arată ca niște dragoni și intră în staţie doar pe 
jumătate. 

Se uită în jur, însă nu vede pe nimeni: nici pe Patrick, nici 
gecile din piele. Se îndreaptă spre persoana cea mai apropiată, 
un negru în costum, cam de vârsta ei. Pare calm, nu ţipă, 
privește tăcut trenul oprit, care seamănă cu un uriaș adormit, 
deși în jur e haos. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea. 

Işi dă seama că bărbatul încă este șocat, gura îi e pe jumătate 
deschisă și nu-și poate lua ochii de la botul trenului. Întoarce 
încet capul spre Klara, ochii parcă nedorind să-i dea ascultare, 
parcă privind dincolo de ea sau prin ea. Arată spre metrou cu un 
gest ezitant de surpriză și confuzie. 

— Cineva a căzut pe șine, răspunde el. Un tip. 


VP - 169 


Capitolul 32 


Bergort 
Joi, 20 august 2015 


Dacă n-a fost Ignacio, nu există decât o singură altă 
posibilitate, o trădare chiar și mai mare, și mai surprinzătoare. 

„Parisa”, se gândește Yasmine în timp ce se strecoară printre 
navetiștii din stația de metrou Slussen. Dar de ce ea? 

De ce ar trăda-o Parisa? Sinceritatea oamenilor din Bergort 
este greu de înţeles chiar și când faci parte din Bergort. Dar 
după ce a lipsit atât de mult, nu mai știe cum stau lucrurile. 
Totuși, crezuse că prietenia lor era mai puternică de-atăt. 

Insă cine știe? Poate că Parisa, pur și simplu, i-a spus lui 
Mehdi că s-a întâlnit cu Yasmine. Poate că el a tras propriile 
concluzii. Rămâne totuși întrebarea de ce ar amenința-o Mehdi. 
Tot ce-și dorește este să-l găsească pe Fadi. Să afle dacă 
trăiește. Dacă s-a întors. 

Nu poate gândi normal la metrou, în praful acela și cu toată 
gresia din jur, așa că trece prin unul dintre turnicheţi și iese în 
burnița din Sodermalmstorg. Gamla stan - Orașul Vechi - se 
întinde în faţa ei ca un tort pastelat. Când spui că ești din 
Stockholm, la asta se gândesc oamenii? La un Stockholm 
înconjurat de ape și cu tencuială galbenă? La un Stockholm cu 
insule verzi și cafenele cu terase? Nu s-a gândit niciodată că 
ăsta ar fi Stockholmul. Stockholmul ei este Bergort. 

Traversează strada și se sprijină de gard, privește apa și 
orașul. Ce anume se petrece? Fadi trăiește. Gândul îi trezește o 
tandrețe ciudată. Aproape fericire sau speranţa fericirii. Dar și 
pustietate. Ce-i cu armele pe care le-a găsit sub patul lui? În ce 
s-a băgat? 

Brusc, i se face dor de David. Nu de acel David pe care l-a 
părăsit cu o săptămână în urmă, la New York, nu de acel David 
al cărui pumn încă îi face tâmpla să-i zvâcnească. Ci de acel 
David care a ajutat-o să înțeleagă că nu mai poate rămâne între 
betoane, nu între acele betoane, nu în Bergort. Acel David care 


VP - 170 


a făcut-o să conștientizeze că Bergortul o trăgea în jos și o ţinea 
captivă în tiparele sale și în loialităţile inegale și disfuncţionale. 
li este dor de acel David care muncea toată ziua și picta 
noaptea, pentru ca amândoi să poată evada. Acel David avea 
atât de multă energie și atât de multă iubire, încât nici dacă îţi 
mijeai ochii nu vedeai vidul din el. Și cum și-a plătit ea datoria? 
Cum l-a răsplătit pentru că a ajutat-o când avea cea mai mare 
nevoie? Părăsindu-l când el avea cea mai mare nevoie de ea. 

Se prelinge pe lângă gard, lăsându-se pe vine, și suspină 
prelung. Timp de aproape o săptămână, a reușit să evite aceste 
gânduri. Insă știa că, până la urmă, va ajunge la asta. Că 
situaţia pe care a provocat-o în Brooklyn era doar o vrajă 
trecătoare, care n-o putea proteja pentru totdeauna. Însă nu-și 
permite să se lase copleșită de aceste gânduri acum. 

Trebuie să se oțelească. 

Se ridică încet. David și Fadi. Mama ei. Toate lucrurile de care 
a fugit. Toate lucrurile de care trebuie să fugă în continuare. 
Cum poți trăi când în permanenţă ești tras în direcții opuse? 

Dar ea a făcut o alegere. O știe de când Fadi a dispărut, de 
când a primit vestea morții lui. De când a primit vestea că el s-a 
întors în Bergort. 

l-a mai fost acordată o singură șansă să nu-l trădeze din nou. 
Se răsucește încet pe călcâie și se întoarce la metrou. 

(J 

Este ceva în aerul Bergortului. Simte asta de îndată ce 
coboară din tren. Ceva care pârâie și trosnește la periferia 
simţurilor. Un persistent iz de gaz lacrimogen și acetonă, de 
bastoane și cauciuc ars. Vede sticlă spartă pe peron, simbolul 
desenat pe fiecare coloană, îl întrezărește în ochii navetiștilor. 
Bergort se umple cu ceva toxic. Cineva a lăsat gazul pornit și nu 
este nevoie decât de un chibrit aprins. 

Yasmine îl recunoaște din celelalte veri, din verile 
plictisitoare, când n-avea ce să facă. Și când frustrarea se înălța 
din locurile de joacă ale copiilor pline cu nisip, și frigiderele 
goale, din centrele de recreere închise și din meciurile de fotbal 
pierdute. Din nemulțumirea că verile acelea erau prea scurte, 
din plictiseala că erau prea lungi, din lucrurile repetitive și lipsa 
banilor, a voinţei, a puterii. Verile în care revoltele izbucneau 
aproape din nimic. 


VP - 171 


Simte acest ceva acum, în timp ce străbate pasarela spre 
centrul comercial. Il percepe în două mașini incendiate în 
parcare, în ochii puștilor aflaţi în faţa magazinului sirianului, în 
felul în care-și ţin ţigările în lumina după-amiezii, scuipând și 
suflând fumul spre norii trecători. Îl simte în ochii lor și în 
concentrarea maximă. Îl deslușește în chicotitul lor scurt. A 
început deja. Fitilul este aprins. 

e 

Parisa nu este la salon, iar Yasmine nu vrea ca mama Parisei 
s-o vadă, așa că grăbește pasul când trece pe-acolo în drum 
spre Piaţa Piratului. Vede simbolul desenat pretutindeni. Are 
ceva neplăcut, ceva care-i amintește de propaganda 
totalitaristă. 

Piaţa este goală, iar dalele care amintesc de o tablă de șah 
sunt netede și alunecoase din pricina ploii. Trece pe lângă 
stupidul panou cu un pui congelat și totala lui lipsă de 
imaginaţie o înfurie brusc, făcând-o să-l lovească cu toată forța. 
Insă panoul abia dacă se clintește, doar scârţăie și se clatină în 
cadrul ruginit. Işi ridică privirile spre betonul blocurilor și 
antenele de satelit. 

— Fadi, șoptește ea. Unde ești, frățioare? 

(J 

Blocul Parisei arată ca întotdeauna, așa cum au arătat mereu 
și celelalte clădiri. Nouă etaje de tencuială crăpată, balcoane în 
culori pastel care se cojesc - jalnica tentativă de a lumina 
cenușiul este iritantă. Ușa e descuiată, așa că o împinge ușor și 
urcă pe scări șase etaje, pentru că liftul este stricat, ca de 
obicei. 

Urcatul scărilor e ca o călătorie înapoi în timp - ecoul pașilor 
pe trepte, aerul rece, mirosul de usturoi și de hamburgeri prăjiţi 
undeva, plânsul estompat al unui bebeluș. Se gândește la serile 
de iarnă când n-aveau unde să meargă, când staţiile de autobuz 
deveneau prea friguroase, iar centrul de recreere se închisese 
de mult. Deschideau ușa unui bloc în care nu locuia niciunul 
dintre ei și beau berea slabă pe care o cumpăraseră de la sirian, 
și fumul ţigărilor lor era albastru și dens în timp ce se revărsa în 
frig, pe ușa întredeschisă, în lumina felinarelor. Nu se poate 
decide dacă are impresia că s-a întâmplat cu mult timp în urmă 
sau ieri. 


VP - 172 


Când ajunge la etajul șase, răsuflarea îi este întretăiată, iar 
ecoul propriilor pași zăbovește în urma ei. Pistolul mare se 
freacă între betelia blugilor și piele. Se apropie de ușa Parisei și 
apasă butonul soneriei în timp ce acoperă vizorul cu un deget. 

Cineva se mișcă înăuntru, picioare sunt târșâite pe dușumea, 
o voce susură ceva, parcă încercând să liniștească un copil mic. 
Pașii s-au oprit de cealaltă parte a ușii, trece un moment în care 
persoana probabil că încearcă să se uite pe vizor, apoi se aude 
sunetul broaștei descuiate. Ușa se întredeschide, lanţul încă e 
pus. Yasmine vede un copilaș în braţele Parisei. 

— Sho, Parisa, rostește Yasmine. 

Parisa întoarce capul, se uită prin deschizătură și zâmbește 
palid. 

— Yasmine? se arată mirată Parisa, iar în ciuda luminii difuze, 
Yazz îi vede neliniștea intensificându-se. 

— Trebuie să vorbim, surioară, spune Yasmine, cu o voce 
rece, evident ironică. 

Parisa mângâie nervoasă obrazul copilului și-și fereşte 
privirea. Se uită peste umăr, după aceea își apropie capul de 
deschizătură. 

— Nu aici, șoptește ea. Nu acum. 

Yasmine se simte nervoasă și frustrată, iar furia crește în ea. 
Îi vine s-o înșface pe Parisa, s-o tragă pe palier, s-o trântească 
pe ciment și să ţipe la ea: „Cine dracu’ ești, târfă? Ce vrei să-mi 
faci?” 

Însă bebelușul din braţele ei o împiedică să facă asta, iar 
Yasmine își stăpânește furia. 

— Atunci, când? șuieră ea. 

— Mâine, răspunde Parisa coborându-și vocea și mai mult. 

În ochii ei licărește ceva. Arată aproape imperceptibil cu capul 
spre apartament. 

— Știu ceva despre Fadi, așteaptă până mâine, vorbește ea 
tot în șoaptă, apoi se uită din nou peste umăr. Pe terenul de 
joacă. La ora 3. 


VP - 173 


Capitolul 33 


Siria 
lunie 2015 


Aud motoarele de la distanță, curmând liniștea în vreme ce 
stau la fereastra deschisă, care dă spre stradă. Este aproape 
Lună Plină, orășelul e argintiu în lumina difuză și umbrele sunt 
lungi și negre. Fraţii sunt la casa de oaspeți, simt mirosul de 
miel fript ajungând până aici, în apartamentul în care Tariq și cu 
mine dormim adesea. 

Și eu ar trebui să fiu la casa de oaspeţi, dar, în timpul 
conversației febrile pe care am avut-o mai devreme cu fratele 
al-Amin, mi-a cerut să aştept aici, să fotografiez mașinile și să-i 
dau de veste când se apropie. 

Mai trece un minut până când văd farurile primei mașini 
apărând la capătul străzii. Se apropie repede. Număr patru 
vehicule care n-au nicio legătură cu rablele noastre, sunt două 
SUV-uri negre cu geamuri fumurii și două camionete în ale căror 
bene sunt instalate mitraliere mari. lau telefonul și fac câteva 
poze, apoi i le trimit fratelui al-Amin înainte de a mă duce la 
casa de oaspeți. 

Mă aflu la jumătatea drumului, când simt telefonul vibrând în 
buzunar. Îl scot și văd poza unui arab cu ochi gravi, obosiţi și cu 
o uriașă barbă căruntă, care are vreo 50 de ani. 

„Dacă el e liderul oaspeţilor voștri, vom pune planul în 
aplicare, scrie al-Amin. El este înțelept și puternic. Confirmă-mi 
după ce-l vezi. /nsha/lah, în curând vom pune mâna pe trădător, 
frate!” 

Îmi simt sângele gonind prin vene, strâng mai tare 
Kalașnikovul și studiez fotografia cu atenţie. Nu înțeleg cum 
anume va rezolva asta fratele al-Amin, însă sunt sigur că 
trădătorul acela va fi pedepsit curând și asta mă umple de 
bucurie în timp ce grăbesc pașii. 

Oaspeţii au coborât din mașinile lor și stau în picioare, 
împreună cu fraţii mei, lângă grătarul pe care l-am pregătit mai 


VP - 174 


devreme. Sunt doar două blocuri din ciment și un grătar din fier 
între ele, dar mirosul mielului pe care Mona l-a ţinut la marinat 
timp de mai multe ore se împletește cu cel al mirodeniilor și 
usturoiului. De obicei, nu mâncăm prost, doar modest și simplu, 
ca să nu fim distrași de la rugăciuni și Allah. De când am ajuns 
aici, n-am mai mâncat bucăţi mari de miel fraged la grătar, iar 
acum constat cât de înfometat sunt. 

Oaspeţii sunt îmbrăcaţi la fel ca noi, cu haine de camuflaj 
ponosite și turbane. Pe umăr au pistoale-mitralieră Kalaşnikov. E 
ceva la ei, în atitudine, în felul cum stau în picioare, care 
sugerează evident că fac parte din altă grupare. Mă gândesc la 
Red, la Blackeye și la tine. La faptul că toţi arătăm la fel, chiar 
dacă ești mai în vârstă. Dar nu suntem la fel. A fost clar de la 
început cine va muri în prima linie și cine va pleca în SUV-uri cu 
geamuri fumurii. 

Fratele Shahid mă vede și-mi face semn să mă apropii. 

— lată-l pe fratele Fadi Ajam, se adresează Shahid grupului în 
arabă. Cel mai nou membru. La fel ca mine, e din Suedia și s-a 
repatriat - Allah fie lăudat! - pentru a ne ajuta să-i eliberăm pe 
fraţii și surorile noastre. 

— Assalamu alaykum, spun oaspeţii. 

— Walaikum assalam, răspund eu. 

Și atunci, îl văd. Pe bărbatul din fotografia trimisă de fratele 
al-Amin. La lumina focului, îi disting barba căruntă și ochii 
obosiţi. Pare să aibă cel puţin 50 de ani sau poate că este mai în 
vârstă. Brusc, fratele Umar apare lângă mine. 

— Ştii cine este? șoptește el în suedeză. 

Clatin din cap în semn că nu. 

— Este din Yemen. Răspunde de taberele de instrucţie și de 
soldații străini, explică el, coborându-și vocea și mai mult. Se 
spune că este foarte nemilos. 

Intorc capul pentru a mă uita la fratele Umar, dar el privește 
în altă parte. Nu criticăm nimic în serile în care bem ceai și 
vorbim. Insă citind printre rânduri, îţi poţi da seama că mulţi 
dintre fraţi nu sunt împăcați cu anumite decizii. Cu atacurile din 
Europa. Cu execuțiile în masă. Știu că Umar și Shahid gândesc 
ca mine, că este o abordare greșită, barbară și inutilă. Lupta e 
aici. La fel și eliberarea. Aici, putem trăi ca musulmani. Restul 
poate aștepta. Totuși, nu zicem nimic. Lăsăm totul în seama lui 
Allah, fie El slăvit! 


VP - 175 


Mă uit din nou la bărbatul cu barbă căruntă. Fratele al-Amin a 
scris că este înțelept, că ne va ajuta să-l descoperim pe 
trădător. Asta-i lucrul cel mai important acum. Mi-e groaznic de 
foame, însă asta nu contează, iar când fratele Umar pleacă de 
lângă mine, mă îndepărtez încet de foc, până sunt sigur că 
nimeni nu se uită la mine. De ce le-ar păsa? Practic, sunt un 
servitor, un nimeni. 

Mă furișez după colț și mă duc în spatele unei clădiri. De pe 
front se aude câte o împușcătură răzleaţă. Serile sunt tăcute, 
fraţii care sunt acolo nu fac decât să menţină poziția noastră. 
Scot precaut telefonul din buzunar și formez numărul fratelui al- 
Amin. Îmi răspunde după primul apel. 

— Frate Fadi. Este omul nostru? 

— Da. Este bărbatul din fotografie. Liderul. Ce să fac? 

— Du-te înapoi lângă foc. Mănâncă și poartă-te ca de obicei. O 
să iau legătura cu tine în curând. 

Și cu asta, închide. Nu tu assalamu alaykum. Nu tu Allah, fie 
El slăvit! Rămân acolo tăcut, cu telefonul în mână. 

De unde știa că stăteam lângă un foc? 

Dar n-am timp să-mi continui gândurile, că aud pași pe 
pietrișul din spatele meu. lar înainte să mă întorc, percep 
sunetul metalic făcut de tragerea siguranţei unei puști. 


VP - 176 


Capitolul 34 


Londra 
Joi, 20 august 2015 


Klara se întoarce din nou către șine. Este ca și cum peronul și 
marele dragon alb tremură în lumina galbenă care se revarsă 
din tavan, ca și cum oamenii din jurul ei merg clătinându-se, 
stângaci, iar ea face eforturi pentru a-și veni în fire. Vede câţiva 
oameni, doi sau trei - se pare că nu mai știe să numere -, 
mișcându-se în fața trenului, îl zărește pe mecanic deschizând 
ușa și ieșind din cabină, însă i se pare că el se deplasează cu 
încetinitorul, are ochii îngustaţi și pumnii încleștați. 

Ezită, dar picioarele ei se mișcă parcă singure spre micul grup 
de oameni adunat la marginea peronului. O femeie a sărit pe 
șine, altcineva se apleacă peste marginea peronului. Vorbesc 
tare, ţipă unul la altul, însă vocile lor sunt ciudat de stinse, Klara 
abia le poate distinge. Mecanicul a ajuns în faţa grupului. 

— Ce idiot nenorocit! spumegă el extrem de furios. Să se 
arunce în faţa trenului meu! 

Vocea lui este stridentă și oribilă, iar el lovește cu atâta 
putere trenul, încât fibra de carbon sau metalul, sau din ce-o fi 
făcut, bubuie. Apoi se răsucește și se prăbușește ca un balon 
dezumflat, cu spatele la tren. Se pare că plânge, că se 
cutremură din pricina suspinelor. Cineva se lasă pe vine lângă el 
și-l face să șadă pe peron cu picioarele întinse, ca un copil. 

În acest timp, Klara se apropie tot mai mult și mai mult de 
marginea peronului, aparent fără să știe că dorește să rămână 
pe loc sau să se întoarcă și să dispară. Dar se pomenește brusc 
chiar în faţa șinelor și, cu toate că vrea să închidă ochii și să 
plece de-acolo, nici ochii, nici gâtul nu par s-o asculte. Se 
apleacă spre șine. 

Și apoi, îl vede. Și nici măcar nu bagă de seamă că ţipă, până 
când n-o cuprinde cineva cu un braţ și n-o ia de lângă margine, 
conducând-o spre mijlocul peronului și așezând-o pe o bancă din 
lemn verde și zgâriată. 


VP - 177 


Când deschide ochii, constată că peronul este plin de 
pompieri și paramedici, de tărgi și genţi care par a conţine 
instrumente importante de salvare a vieţii. Însă e mult prea 
târziu pentru a salva o anumită viață. 

Alături de ea, cineva vorbește cu un ofiţer de poliţie, dar nu 
cu unul de la circulaţie, dintre cei care poartă căşti, ci cu un 
ofițer de poliție adevărat, cu caschetă și cu o curea plină de 
buzunare, însă neînarmat. 

— Și atunci, el a pășit chiar în faţa trenului, spune vocea. A 
fost de parcă s-ar fi împiedicat, ca și cum și-ar fi pierdut 
echilibrul și ar fi sărit cumva din greșeală. 

— Aţi văzut tot ce s-a întâmplat? întreabă ofițerul. 

— Cred că da, răspunde vocea. Cu coada ochiului. 

Vocea este foarte încântată de sine, foarte satisfăcută că e o 
martoră atât de grozavă. Klara se răsucește spre ea și vede că 
aparține unui bărbat de vreo 50 de ani, îmbrăcat în costum și 
având perciuni scurți. Vorbește cu convingere, este clar că e 
obișnuit să fie ascultat. Numai că el n-a văzut incidentul. Ce 
declară el nu este adevărat. 

— Cineva l-a împins, rostește ea, la început încet. 

Bărbatul cu perciuni scurţi pierde șirul gândurilor și se 
întoarce spre Klara. 

Și ofițerul se răsucește spre ea, cu sprâncenele ridicate 
deasupra ochilor căprui și prietenoși. 

— Ce-aţi zis? întreabă ofițerul. 

— Cineva l-a împins, repetă Klara remarcând cât de greu îi 
este să vorbească, aproape forțându-și cuvintele să-i iasă din 
gură. Doi tipi în geci din piele. Tunși militărește. 

Bărbatul cu perciuni scurţi pare confuz iniţial. Pe urmă 
zâmbește nesigur și caută privirea poliţistului. Însă ofiţerul se 
uită la Klara. 

— Aţi văzut dumneavoastră asta? 

Se deslușește interes în vocea lui. Klara își cuprinde brațele 
cu mâinile, simțind brusc că-i este frig. Era atât de cald înainte, 
cum de poate fi atât de frig acum? Clatină din cap că nu. 

— Am ajuns imediat după ce s-a întâmplat. 

— Deci, nu l-aţi văzut pe bărbat căzând în faţa trenului? 

— După cum am zis, n-a căzut. A fost împins de gangsterii ăia 
nenorociți. 


VP - 178 


— Dar n-aţi văzut? 

Klara se ridică în picioare. Ce anume nu pricepe el? 

— Nu. N-am văzut întâmplându-se, însă știu ce s-a întâmplat. 
Știu că era urmărit. 

În ochii ofițerului se aprinde o altfel de lumină. Alt soi de 
zâmbet apare pe chipul bărbatului cu perciuni scurți. Omul legii 
pune o mână pe braţul ei, un gest protector, condescendent, 
liniștitor. 

— Înţeleg. O să vorbim mai târziu, bine? 

— Aţi auzit ce-am zis? Ei l-au împins! 

Se apleacă atât de mult înspre ofiţer, încât aproape că-i 
atinge cozorocul caschetei prostești. El se retrage puţin și o 
împinge cu blândeţe, punându-și mâinile pe umerii ei. Ea i le dă 
la o parte cu un gest violent. 

— Domnișoară, aţi băut în seara asta? 

— Dacă am băut? se arată mirată Klara. Ce legătură are asta? 

Ofițerul îi aruncă o privire bărbatului cu perciuni scurți. Se uită 
semnificativ unul la altul, iar ofiţerul clatină din cap. Klara face 
iarăși un pas spre el, simte un iz de săpun și de transpiraţie. Un 
sentiment vag îi induce o stare pe care, ciudat, o asociază cu 
ceva roșu și primejdios. 

— Nimeni altcineva n-a raportat ceva similar cu ceea ce 
tocmai aţi declarat, spune polițistul. O să vă ascult și pe 
dumneavoastră, dar trebuie să vă calmaţi, bine? 

— La naiba, ascultați ce vă spun! exclamă Klara. Am văzut doi 
gangsteri coborând după el pe peron. Bărbaţi la vreo 40 de ani, 
cu tunsori militărești. Est-europeni. 

Nu vrea să-și ridice vocea, însă expresiile lor binevoitoare o 
provoacă. 

— N-aveţi decât să credeţi că sunt isterică. Dar știu foarte 
bine ce am văzut. Îl cunosc pe tipul care zace pe șine. Îl cheamă 
Patrick. 

Țipă deja și observă că pe peron s-a lăsat o tăcere ciudată, că 
betonul pare să absoarbă orice alt zgomot, cu excepţia vocii ei. 
Ofiţerul se uită din nou la ea. Privirea lui caldă a devenit dură. 

— Domnișoara! Vă rog, domnişoară. N-avetţi niciun motiv să 
țipaţi. O să vă iau declaraţia, promit! De îndată ce termin cu 
acest domn. 

Arată către „Perciuni”, care-i aruncă Klarei o privire atât de 
îngăduitoare, încât simte că o ia razna. Plus acel mic zâmbet. 


VP - 179 


— Așezaţi-vă acolo și cineva vă va ajuta imediat, o sfătuiește 
polițistul, o ia cu blândeţe de cot și o conduce înapoi către 
bancă. Așteptaţi aici puţin. 

Apoi se întoarce la „Perciuni”. 

— O să continuăm acolo, adaugă el arătând către o coloană 
groasă din beton. 

Ea simte gustul vinului și al adrenalinei. O vor ignora. Nimeni 
altcineva nu i-a văzut pe cei doi bărbaţi. O consideră isterică, o 
femeie care vede lucruri. Și-au format părerea deja. 

Își sprijină capul în mâini, privește betonul de pe jos și rămâne 
așa câteva minute. Nimeni nu vine la ea. Brusc, are din nou acel 
sentiment vag. Furia i se intensifică. Ei nu fac decât să te 
liniștească, să vorbească și să dreagă niște lucruri. Insă când 
vine vorba de ceva cu adevărat important, ești singur. 
Întotdeauna, ești complet singur. Se uită spre coloana lângă 
care ofițerul și „Perciuni” încă discută. Îl vede pe „Perciuni” 
gesticulând și arătând spre șine în timp ce dă declaraţia 
incompletă și incorectă. Nu contează, cei ca el sunt crezuţi 
întotdeauna. 

Aruncă o ultimă privire către coloană, pe urmă se ridică fără 
zgomot și se îndreaptă spre scările rulante, care nu 
funcționează. Este singură în povestea asta. Nimeni altcineva nu 
știe ce s-a întâmplat. 

e 

Pe la jumătatea scărilor, își simte picioarele molatice, abia 
mai poate sta dreaptă, iar când ridică mâna, vede că-i tremură 
incontrolabil. 

Patrick a fost împins în fața trenului. Ei l-au împins în fața 
trenului. 

Simte că i se face rău. Eli-a luat laptopul, apoi a fost ucis. 


VP - 180 


Capitolul 35 


Siria 
lunie 2015 


— Cu cine vorbeai, câine? 

Vocea lui Tariq este calmă și rece. Aproape la fel ca 
întotdeauna. Mă răsucesc pe călcâie și am impresia că nu mai 
am oxigen și că, oricât de tare m-aș strădui, nu pot inspira aer în 
plămâni. Pur și simplu, stau și mă holbez la el cu telefonul în 
mână. Mă uit la gura mare, rotundă și neagră a ţevii 
Kalașnikovului îndreptată spre mine. El este gata să tragă, are 
arma sprijinită în umăr, piedica e trasă și-mi privește pieptul 
prin cătare. Este o liniște stranie. Nu se mai aud împușcături de 
pe front și nici vocile fraţilor noștri. Suntem doar Tariq și cu 
mine. 

Totul îmi năvălește în minte. Vocea fratelui al-Amin. De unde 
știa că stăteam lângă un foc? lar gura perfect rotundă și neagră 
a ţevii mitralierei se apropie de mine. _ 

În clipa asta, telefonul sună din nou. Îl simt vibrând și văd 
ecranul aprinzându-se în mâna mea, ca o lanternă în întuneric. 
Tariq face un semn nerăbdător cu ţeava armei. 

— Cine este? Cu cine dracu' vorbești, câine? 

— Cu nimeni. Cu imamul de-acasă. 

— Răspunde! Pune-l pe difuzor sau jur pe Allah că te împușc. 

Ezit. Orice aș face, voi muri. Este asta o moarte de martir? Să 
fii împușcat în piept din cauza unei neînţelegeri, în curtea 
prăfuită a unei case abandonate? 

Telefonul vibrează în mâna mea. Nu vreau să mor. Nici ca 
martir, nici ca altceva. Pur și simplu, nu vreau să mor. Nu acum. 
Nu din cauza asta. 

— Ușurel. Ai grijă ce faci. 

Ridic telefonul în faţa mea cu un gest teatral. Apăs butonul 
verde, apoi pe cel pentru difuzor și aud vocea șoptită și agitată 
a fratelui al-Amin. 


VP - 181 


— Te-ai întors lângă foc, Fadi? întreabă el fără să mă salute. 
Trebuie să te întorci la liderul tău, înţelegi? Altfel, nu-l vom 
putea expune pe trădător. 

Mă uit la telefon, pe urmă îmi îndrept privirea spre Tariq. 
Acesta a coborât puţin ţeava armei și ascultă cu o expresie 
confuză pe chip. 

— Mă... Mă duc imediat la el. 

— Grăbește-te! îmi ordonă fratele al-Amin. Avem doar un 
scurt interval pentru a dovedi cine este! Du-te acum! 

— Vreau să-mi spui ceva, bâigui eu și înghit în sec. De unde 
știai că stăteam lângă un foc? 

Se așterne tăcerea câteva clipe și doar respiraţia lui al-Amin 
se aude. 

— Tu mi-ai zis, frate Fadi, răspunde el. Tu mi-ai spus că o să 
faceți un grătar. Nu-ţi amintești? 

— Nu. Nu ţi-am zis asta. 

— Las-o baltă, frate. Doar du-te la lider imediat, ca să putem 
termina cu asta. 

Mă uit la Tariq, care încuviințează semnificativ din cap. A 
coborât ţeava armei și pare să se gândească o secundă. Apoi 
întinde mâna cu viteza fulgerului și înșfacă telefonul. Țipă în 
receptor: 

— Cine ești? Pentru cine dracu' lucrezi? 

Aud câteva voci în fundal, pe urmă un clic, când fratele al- 
Amin închide. Tariq pare să rămână paralizat câteva clipe. Pur și 
simplu, a încremenit cu telefonul în mână. 

— A spus că e un trădător printre noi, șoptesc eu. Că trebuie 
să-l expunem. 

Tariq își ridică privirea spre mine și-mi dau seama brusc, din 
ochii lui, că a înțeles. 

— Are dreptate, zice el. Tu ești trădătorul, Fadi. 

e 

Apoi totul se petrece prea repede. Tariq își pune cureaua 
pistolului-mitralieră pe după umăr. Face câţiva pași de lângă 
casă și studiază cerul întunecat, care sclipește în lumina Lunii, 
pe urmă pare să asculte. Auzim amândoi în același timp și ne 
uităm unul la altul, și conștientizez că viaţa mea s-a schimbat în 
clipa asta. Că totul se prăbușește în jurul meu. Că nimic nu este 
ceea ce pare. Nimeni nu e ceea ce pare. 


VP - 182 


La început, parcă suntem paralizaţi. Doar acel sunet aproape 
imperceptibil. Un băzâit discret, de sus, care se apropie tot mai 
mult. O insectă mare coboară. Nu poate fi decât un lucru. Cel de 
care ne ascundem și ne temem în fiecare zi. 

O dronă. 

Și totul se prăbușește asupra mea în timp ce stăm neclintiţi 
acolo. Fratele al-Amin este trădătorul. 

Toți sunt trădători. Fratele Dakhil și fratele Taimur, și fratele 
Tasheem. Toţi sunt trădători. Înțelegerea acestui fapt mă 
lovește ca o bombă, despre asta a fost vorba mereu. De asta au 
avut grijă de mine, de asta m-au ajutat și m-au susținut. De asta 
m-au lăsat să vin în Siria. Asta au avut în minte tot timpul. Că 
într-o zi aveam să le ofer ocazia de a-și pune în aplicare planul 
de a trăda. 

Gândul este năucitor. Toate acele rugăciuni și întâlniri din 
Bergort. Vreme de un an întreg. M-au înșelat. S-au folosit de 
mine. Pentru ce? 

Cine sunt ei? De partea cui sunt? 

Ura și resemnarea mă cuprind ca un ocean, ca un tsunami, 
măturând totul în cale, toată cucernicia mea și dorinţa de a face 
ceea ce este corect. Totul! 

Cad în genunchi. Deasupra noastră, zgomotul dronei devine 
tot mai puternic. Ce-ar trebui să facem? Simt pietrișul rece sub 
palme când mă las în patru labe. Ce-ar trebui să facem? 

Insă Tariq mă ridică apucându-mă de umeri. 

— Vino! se răstește el. Trebuie să plecăm de-aici! Nu pricepi? 
Ne vor rade de pe faţa pământului! 

Prima explozie îmi face urechile să ţiuie, capul îmi vâjâie și se 
învârte ameţitor. Simt pietrișul sub piept și sub stomac, sub 
picioare. Deschid ochii exact când a doua rachetă lovește 
dincolo de clădire, în locul unde ceilalţi fraţi stau și mănâncă. 
Intreaga lume este albă și asurzitoare. Fosfor și anihilare. 

Mă întind pe burtă. Mă răsucesc pe spate. Mă ridic în șezut. 
Simt că cineva mă trage, întorc capul spre stânga și-l văd pe 
Tariq. Faţa îi este plină de praf și de sânge. li întrezăresc ca prin 
ceață buzele mișcându-se, mă ridic în picioare și o iau la fugă pe 
urmele lui, traversăm curtea și intrăm pe ușa uneia dintre 
clădiri. Ne împiedicăm și cădem unul peste altul pe scările care 
duc în pivniţă. In spatele nostru, lumea explodează când o altă 
rachetă lovește în locul unde ne aflaserăm cu câteva clipe în 


VP - 183 


urmă. Mortar și coji de vopsea cad pe noi în timp ce zăcem cu 
faţa în jos pe betonul rece. 

Pe urmă se lasă tăcerea. O tăcere mormântală, în care nu-mi 
mai aud nici măcar inima bătând. 


VP - 184 


Capitolul 36 


Stockholm 
Joi, 20 august 2015 


Se află în metroul care se îndreaptă înapoi spre oraș. Yasmine 
abia dacă bagă de seamă. Apoi coboară din vagon, urcă scările 
stației centrale și iese în înserarea înmiresmată. Nu poate înceta 
să se gândească la singurul lucru care contează. 

Merge încet pe malul apei către hotelul Lydmar. O face 
aproape automat, n-a decis conștient să se întoarcă la hotel, pur 
și simplu, se întâmplă. 

Parisa știe ceva despre Fadi. 

Alungă gândurile despre trădarea prietenei sale, despre copil 
și despre privirea neliniștită a Parisei. Conexiunile și motivele 
celor din Bergort sunt imposibil de înţeles. Mai ales dacă ai lipsit 
atât de mult ca ea. 

Yasmine încă simte oboseala pricinuită de diferenţa de fus 
orar. Trebuie să doarmă câteva ore înainte de a se întoarce în 
Bergort, pentru a verifica detaliul pe care i-l menţionase Ignacio 
și a se lămuri ce se întâmpla pe iarba artificială de la Camp Nou. 

Gândurile încep să i se învălmășească în minte. In afară de 
Ignacio, Parisa era singura care știa unde stătea ea. Probabil că 
i-a zis cuiva care avea o legătură cu revoltele, sau cu ce naiba 
se petrecea. Poate că n-a făcut-o intenţionat. Oare cine se 
străduiește atât de mult s-o ţină departe de Bergort? De ce este 
atât de grav dacă întreabă de Fadi și de acele simboluri? 

lar acum, Parisa știe ceva despre Fadi. Ceva ce n-a vrut să 
spună prin deschizătura ușii. 

Yasmine se oprește pe podul Strâmbron și privește zidurile 
bej și murdare ale Palatului Regal, apoi pornește mai departe 
peste apa argintie, vede bărcile legate la mal, iar mai departe, 
verdele insulei Skeppsholmen. Se gândește că e foarte frumos. 
E o versiune a Stockholmului care-ţi taie respiraţia de frumoasă 
ce este. 

Totuși ceva o face să se simtă neliniștită, așa că-și ia privirea 
de la apă și de la palat și o îndreaptă din nou spre Operă și 


VP-185 


Grădina Regelui. Mașinile stau nemișcate la semafor, însă 
printre ele vede trotuarul de vizavi. Un bărbat într-un trening 
albastru strălucitor și cu gluga trasă pe cap se află acolo. Poartă 
adidași albi, are capul ras și nasul turtit, de boxer, iar de sub 
bluză îi urcă spre gât niște tatuaje tribale verzi. Se uită direct la 
ea și când vede că și Yasmine îl privește, îi zâmbește calm și 
arogant, rămânând pe loc. 

Culoarea semaforului se schimbă în verde și mașinile pornesc 
încet. Ea rămâne la fel de încremenită precum asfaltul, în vreme 
ce o dubă cenușie care înaintează cu viteză mică o împiedică să- 
| mai vadă pe individ. Simte pistolul frecându-i-se de șale. 

După ce duba trece în cele din urmă, constată că bărbatul a 
dispărut. Ca și cum nici nu fusese acolo. Ca și cum nici nu se 
uitase la ea. Yasmine se cutremură în ciuda căldurii. Oh, 
Doamne, chiar devine paranoică? 

Incepe să meargă grăbită către Lydmar. La fiecare zece pași, 
aruncă o privire peste umăr, însă nu vede decât turiști obișnuiți, 
care se bucură de o plimbare de vară târzie pe malul apei, și 
localnici care, cu tenacitatea unor insecte, își împing 
cărucioarele spre magazinul Svenskt Tenn. Când intră în hotel, 
schițează un semn scurt din cap spre portar și se îndreaptă 
direct către lifturi. 

Ajunsă pe coridor, se oprește în fața ușii. Ceva legat cu o aţă 
subțire atârnă de clanţă. Se apropie încet. Se gândește că 
măcar e bine că nu-i o pisică strangulată. In schimb, este un 
pliculeţ. 

Desprinde aţa de clanță, deschide ușa și intră în cameră. Cu 
inima bubuind, se așază pe patul nefăcut, cu plicul în mână. 
Inchide ochii, pe urmă îi deschide, se uită în plic, vede o coală 
simplă de hârtie împăturită și o scoate. 

O desface încet. larăși este o fotografie, o poză printată. De 
data asta, înfățișează un bărbat mascat, cu o armă mare și 
neagră îndreptată spre aparatul foto, spre ea. Are umeri largi, 
iar între tricou și mască se vede un tatuaj tribal verde. Intoarce 
hârtia pe partea cealaltă. Scrie doar atât pe spate: „Du-te la 
geam”. 

Pune hârtia pe pat și-și simte capul contractându-se. Fără să 
vrea, fără să fie capabilă să se abţină, se ridică fără zgomot și 
face câţiva pași spre fereastră. Ingăduie ochilor să admire 


VP - 186 


priveliștea înainte de a-și cobori privirea spre strada dintre hotel 
și apă. 

Și iată-l! La vreo 30 de metri distanţă, pe stradă, cu spatele 
spre apă și cu privirea îndreptată spre ea. In trening albastru 
lucios, cu gluga pe cap, în adidași albi și cu un inconfundabil 
tatuaj verde urcând pe gât. 

Când o vede la geam, își ridică un braţ. Zâmbetul îi este 
înlocuit cu o expresie indiferentă, aparent neutră. Are brațul 
îndreptat direct spre ea. Își îndoaie degetele pentru a imita o 
armă și se preface că trage în ea. Pe urmă coboară brațul și 
rămâne nemișcat o clipă înainte de a se răsuci calm pe călcâie 
și de a dispărea pe chei. 


VP - 187 


Capitolul 37 


Siria 
lunie 2015 


Nu știu de cât timp zăcem pe dușumea fără a ne mișca sau a 
vorbi. Stăm încremeniți. 

Afară e liniște. N-auzim decât băzâitul monoton a una sau 
două drone care par a zăbovi ca să evalueze amploarea a ceea 
ce tocmai au distrus. În cele din urmă, dispar, iar liniștea este 
desăvârșită. 

— Tariq? 

El se mișcă sub stratul de mortar și tencuială, de coji de 
vopsea și sticlă spartă și se întoarce spre mine. Văd că faţa îi 
este plină de sânge, cenușă și praf. Nu spune nimic, doar se uită 
la mine. 

— Eşti rănit. Ai sânge pe față. 

Mă privește cu acei ochi reci, care înainte mă disprețuiau, iar 
acum, mă urăsc. Apoi se ridică, se scutură de praf și caută în jur 
până găsește Kalașnikovul. Picioarele îi sunt nesigure. 

— Trebuie să ieşim, spune el. Și tu, Khain, trădător blestemat. 
Mai ales tu. 

Pornește înaintea mea pe scări și deschide ușa spre curte. O 
rază de Lună răzbate prin ușa deschisă. Mă ridic și eu. lau arma 
și telefonul și-l urmez. 

Chiar în fața ușii este un crater adânc, pare-se făcut de 
racheta pe care drona a lansat-o spre noi când am fugit. Chiar 
au vrut să ne distrugă pe toți. 

e 

Fratele al-Amin. Cel care a fost fratele meu. Pe care l-am 
crezut fratele meu. Până la urmă, n-a ezitat să mă trimită direct 
la moarte. M-a împins spre moarte. 

Și de ce? Pentru cine lucrează fraţii? Pentru Bashar al-Assad? 
Pentru unul dintre dușmanii noștri? Pentru Jabhat al-Nusra? Insă 
numai americanii au drone, nu? Cumva, ne-au vândut 
americanilor. M-au vândut americanilor. 


VP - 188 


Înșelătorie și credulitatea mea. Gândindu-mă la asta, mă 
apucă brusc greața și vomit lăsându-mă pe vine lângă perete. 
Până să termin, Tariq a ocolit deja craterul și se află la 
jumătatea curții, la jumătatea drumului spre casa de pe cealaltă 
parte a pieței, unde se aflau fraţii noștri. 

Nu vreau să văd locul unde au lovit rachetele. Nu știu dacă 
pot suporta să văd masacrul pe care eu l-am adus asupra 
noastră. Capul mă doare cumplit de tare, îl simt de parcă n-aș fi 
dormit de câteva zile, de săptămâni întregi, și o iau poticnindu- 
mă pe urmele lui Tariq, abia reușind să mă ţin pe picioare. 

Insă știu că nu există scuze. Este ceva cu care trebuie să mă 
confrunt. N-am cum să evit asta, așa că grăbesc pasul până îl 
ajung pe Tariq. Nu se uită la mine - se preface că nu sunt acolo 
- în timp ce străbate curtea cu pași calmi și fermi. 

— Jur, Allah mi-e martor, jur că n-am știut nimic despre asta. 
M-au păcălit. Am crezut că urma să descoperim un trădător aflat 
în acest grup. 

Lacrimi mi se preling pe obraz și am nevoie să-l aud pe Tariq 
zicând ceva, să admită că sunt aici, cu el. Am impresia că ar fi 
un soi de binecuvântare dacă măcar s-ar întoarce și s-ar uita la 
mine. Dar n-o face. Merge mai departe ca și cum ar fi singur, ca 
și cum aș fi doar aer, de fapt mai puţin decât aer, ca și cum aș fi 
nimic. 

Ne oprim la colțul curții, pentru că auzim voci și motorul unei 
mașini. După câteva clipe, Tariq se lasă pe vine și aruncă o 
privire. Se pare că sunt oamenii noștri acolo, așa că se ridică 
imediat și pornește spre ei. Se aud voci în curte, oamenii 
aleargă spre el, îl imploră să se întindă, însă el refuză. 

Rămân locului, abia respirând, nesigur dacă voi fi capabil să 
mă confrunt cu consecințele misiunii mele. Mă sprijin de betonul 
aspru al peretelui, închid ochii și trag aer în piept cât de adânc 
pot. Dar nu mă mai pot ascunde, așa că mă silesc să privesc 
după colț. 

e 

Întreaga curte a fost transformată într-o balastieră. Tot ce 
înainte a fost pământ și piatră acum este praf și pulbere, iar în 
locurile unde au lovit rachetele sunt gropi de peste doi metri. 
Două ambulanțe ruginite se află la intrarea în curte, cu 
motoarele huruind anevoie. Medici și soldați sunt răspândiți 
peste tot. Văd un bărbat în vârstă, cu mustață, îmbrăcat într-un 


VP - 189 


halat alb pătat și ţinând un pantof în mână. Abia după o clipă, 
îmi dau seama că din acel pantof iese glezna cuiva. 

Ambulanţele sunt aici, însă n-au pe cine să salveze. lar 
paramedicii probabil că sunt aici de ceva vreme, poate chiar de 
dinainte de plecarea dronelor, fiindcă observ că deja au aliniat 
trupurile neînsuflețite pe care le-au găsit. Încerc să evit a vedea 
detaliile. Dar nu pot. Văd torsuri fără picioare. Corpuri fără 
capete, fără braţe. Trupuri cu găuri în piept. Și câteva corpuri 
intacte, ceea ce este cel mai de neînțeles. 

Mă simt atras de acele trupuri. Simt brusc nevoia să le văd. 
Trebuie să știu câţi sunt acolo. Așa că mă apropii de ele ca prin 
vis și le număr. Nu observ că cineva mi-a pus o pătură pe umeri 
decât abia atunci când ajung în faţa cadavrelor, când încep să 
merg de-a lungul lor, numărându-le unul câte unul. 

— Unu. Doi. Trei, număr eu cu voce tare, în suedeză. Patru. 
Cinci. Șase. 

Uneori nu sunt sigur dacă anumite părți aparțin aceluiași trup. 
Care picioare însângerate aparțin cărui trup sfârtecat. Dacă, 
într-adevăr, acel cap cu un ochi este al acelui piept. E ca un 
puzzle. 

— Șapte. Opt. Nouă. 

Cineva mă cuprinde cu un braț, însă încerc să mă eliberez 
imediat. Îmi răsucesc umerii, desprinzându-mă din strânsoarea 
lui. 

— Zece. Unsprezece. Doisprezece. Treisprezece. Paisprezece. 
Cincisprezece. Șaisprezece. 

Bratul mă trage. Atunci, mă opresc și mă răsucesc spre cel de 
lângă mine. 

— N-are rost, rostește Tariq. A fost voia lui Allah. Acum, ei își 
primesc răsplata. Ar trebui să ne bucurăm pentru ei. 

Bratul lui mă cuprinde în continuare și mi se pare de neînțeles 
cum de face asta: Tariq mă consideră un trădător, știe că din 
cauza mea s-a întâmplat asta. Nu a lui Allah. A mea. Totuși, el 
mă ia de lângă cadavre și mă conduce spre ambulante. 

— Sunt doar 16 cadavre acolo, îi spun eu bărbatului în halat 
alb care avusese în mână pantoful din care ieșea o gleznă. Dar 
noi am fost cel puţin 25. 

El mă ajută să mă așez, îmi dă o sticlă cu apă și mă silește să 
beau câteva înghiţituri. 


VP - 190 


— Nu găsești niciodată toate cadavrele, zice el. Unele s-au 
transformat în fum și pulbere. 

Și în clipa în care spune asta, îmi dau seama. Știu că asta 
trebuie făcut. Că este singura noastră opţiune. 

Mai târziu, Tariq și cu mine stăm așezați pe marginea 
craterului. Duhoarea a devenit copleșitoare. Praf de pușcă și foc, 
și moarte. 

— Trebuie să mă întorc în Suedia, îl anunţ eu printre ruine. 
Trebuie să-i distrug pe cei care au făcut asta. 

Tariq rămâne tăcut. Doar încuviințează din cap privind în jos. 

— Nu pot scăpa nepedepsiţi, adaug eu. Wallah! Jur! Trebuie 
să plătească pentru asta. 

Tariq întoarce capul spre mine. 

— Și cum o să faci asta, frate? întreabă el. 

— Voi deveni fum, răspund eu. Voi deveni fum și pulbere. 


VP-191 


Capitolul 38 


Stockholm/Bergort 
Joi, 20 august 2015 


Când se trezește, zgomotul din cameră pare diferit, cu toate 
că a tras draperiile până la capăt, de parcă asta ar fi îndepărtat 
pe oricine ar fi privit-o sau ameninţat-o. Se răsucește pe o parte 
și privește ecranul telefonului. 7:34 p.m. A primit un e-mail. Se 
ridică în șezut. A dormit mai bine de o oră. Cum de poate să 
doarmă? 

Deschide somnoroasă e-mailul. Este în engleză. 


Bună, Yasmine! Vreau doar să aflu cum merge 
treaba în Stockholm. Avem un proiect la care simbolul 
pe care ni l-ai arătat s-ar potrivi perfect. Te rog, ia 
legătura cu mine cât de curând poți. Am început deja 
să ne gândim la campanii și am vrea să finalizăm 
investigațiile contextuale. 


Yasmine clipește încercând să se concentreze. Este semnat 
Mark, iar adresa de la care a fost trimis e-mailul este 
shrewdanddaughter.com. La naiba, abia dacă s-a gândit la 
treaba pentru care a venit aici. Oamenii aceia așteaptă ceva de 
la ea. La urma urmelor, plătesc peste 400 de dolari pe noapte 
pentru această cameră. 3 

Dar nici măcar nu se poate gândi la asta. Nu acum. Insă nu 
vrea ca ei să-i blocheze cardul, așa că trimite un e-mail scurt: 
scrie că-și face treaba și promite că va lua legătura cu ei după 
weekend. 

Se ridică și se duce din nou la fereastră. Dă draperia la o 
parte cu o mână, iar cu cealaltă ţine arma la spate. Se uită pe 
furiș spre chei. Însă bărbatul în trening nu se vede nicăieri, așa 
că trage draperia la loc. Indiferent ce motive are pentru a 
încerca s-o ţină la distanţă, este vremea ca ea să se întoarcă în 
Bergort. 


VP - 192 


— Mai aveţi și alte ieșiri? îl întreabă ea pe funcţionarul de la 
recepție. Adică, în caz că cineva nu vrea să iasă direct pe chei, 
sau cum îl numiți. 

Este același tip căruia i-a cerut să-i cheme un taxi, aceeași 
mustață. 

— Probabil că aveți celebrități care stau aici și nu vor să se 
ştie. N-aveți o ușă dosnică pentru ele? 

El nu ezită, nici măcar nu-i pune întrebări. Doar iese de după 
tejghea și întinde o mână. 

— Desigur. Intrarea personalului este pe-aici. 

După tot stresul și tensiunea acumulate, amabilitatea simplă 
pe care i-o arată aproape că o face să-și dorească a-l îmbrăţișa. 
(J 

Este 8:30 când ajunge din nou în Bergort. Dacă în cursul 
dimineții starea ei de spirit era liniştită, acum a devenit 
magnetică, intensă, la fel de apăsătoare ca atmosfera de 
dinaintea unei furtuni. Grupuri de puști în blugi și în maiouri se 
află pe peron, fumând și scuipând pe șine. Numai că în seara 
asta lipsesc obișnuitele înghionteli și râsete, huiduielile și 
fluierăturile admirative. În seara asta, micile grupuri sunt ca 
niște baloane umflate în exces, având propriile câmpuri de forță, 
trosnind și scârțâind, gata să explodeze. 

Dube ale televiziunilor sunt parcate în apropiere de baza 
pasarelei, în timp ce reporteri și cameramani entuziasmați își 
descâlcesc cablurile și-și pregătesc microfoanele. În partea 
cealaltă a pieţei se află polițiștii, cu dubele, cu căștile, cu părul 
lor scurt și blond, cu uniformele îngrijite. Yasmine se gândește 
că este ca un meci de fotbal. Dar nu e clar care sunt echipele. 
Nu este clar care-i scopul. 

Lângă marginea ierbii artificiale, totul e tăcut - doar doi 
băieței lovesc cu piciorul o minge, trimițând-o pe rând în gardul 
înalt. Zornăitul acestuia răsună printre blocuri. Yasmine își 
amintește cum arăta Fadi când era mic și venea acasă după ce 
făcuse același lucru - roșu la faţă, cu tricoul ud de transpirație și 
murdar, cu genunchii însângeraţi în urma căzăturilor pe iarba 
artificială. Mânca boluri întregi de cereale stând în bucătărie, dar 
cu gândul afară, la prietenii lui. Niciodată nu arătase mai mult 
decât atunci ca un frate mai mic. 


VP - 193 


Se așază pe o bancă înclinată și se sprijină de spătar. Asta s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă, însă, când închide ochii, vocile 
copiilor de pe teren seamănă cu cea a lui Fadi. 

In cele din urmă începe să se întunece și cineva îi strigă pe 
băieţii de pe teren. A venit vremea să intre în casă și în vocile 
mamelor este ceva care-i face pe copii să se supună imediat. Nu 
este o seară în care să rămâi afară, în care să nu-ţi asculți 
părinţii, asta dacă nu faci deja parte din umbre, dacă nu ești un 
infractor, dacă nu ești iremediabil pierdut. 

Yasmine știe că, dacă ea și Fadi ar mai fi fost copii, nimeni nu 
i-ar fi chemat în casă. Vede imaginea mamei sale, ochii obosiţi și 
uniforma de spital. Se gândește că ea nu i-a strigat niciodată, nu 
le-a cerut niciodată să intre în casă. Pur și simplu, a muncit 
întruna. A avut grijă să fie mâncare pe masă și haine în șifonier. 
Și Yasmine conștientizează brusc adevărul: mama lor n-a fost 
niciodată alături de ei. Dar a făcut mereu totul pentru ei. 

Terenul este pustiu. Yasmine se duce la chioșc pentru a-și 
cumpăra o cafea, în special ca să se miște puţin. Cu paharul în 
mână, merge printre blocuri și tufe în vreme ce lumina dispare 
dincolo de acoperișuri, apoi, dincolo de câmp și brazi, până când 
întunericul, sau cel puţin umbrele, învăluie balcoanele și șinele. 
In cele din urmă, se întoarce pe terenul de fotbal, își folosește 
geanta ca pernă, își pune picioarele pe bancă și se pregătește 
pentru o așteptare lungă. 

e 

La miezul nopţii, se ridică simţindu-și corpul înţepenit și greoi. 
Întunericul s-a lăsat peste Bergort, adânc, greu și catifelat. Aerul 
încă este cald, însă vara e pe sfârșite. Își îndreaptă privirea spre 
iarba artificială, unde deslușește niște siluete întunecate prin 
gardul din sârmă. Încearcă să le numere. Sunt vreo 20. 

Brusc, o voce se aude mai puternic decât celelalte. 

— Ey, liniște! Ascultaţi-mă! În noaptea asta, o să dezlănţuim 
iadul! O să le arătăm din ce-i făcut Bergortul, nu-i așa? 

Puștii încep să ţipe și să fluiere. Trag de gard pentru a-l face 
să zornăie. Yasmine se furișează cu grijă printre niște tufe ca să 
se apropie de teren. Recunoaște vocea. Știe cine este cel care 
vorbește. Toate firele converg și se despart aici. Toate 
conexiunile și întreruperile. Se uită printre crengile și frunzele 
rare. Este mai în vârstă. Nu mai e gras. Poate, mai masiv și mai 
musculos. Insă are aceeași voce piţigăiată. 


VP - 194 


Mehdi. 

Din vechea gaşcă a lui Fadi. Bărbatul Parisei. 

Ar fi trebuit să-și dea seama că de aceea Parisa păruse atât 
de neliniștită. Că ăsta era motivul pentru care pisica ajunsese pe 
peretele din camera ei de hotel. Dar ce rost avea toată această 
dramă? Ce rost aveau amenințările și nebunia? Ce rost aveau 
pisicile moarte și gangsterii tatuaţi? lar ceea ce nu înţelege cu 
niciun chip este ce legătură are Fadi cu toate astea. 

— Staţi! Stati, fraţilor! se aude vocea lui Mehdi dinspre terenul 
de fotbal. Avem aici un prieten care ne va ajuta așa cum ne-a 
ajutat ieri! Wallah! Jur! În seara asta, nemernicii o vor încasa! 

Un bărbat apare din umbră în partea cealaltă a terenului și se 
apropie de Mehdi. Yasmine nu-i poate vedea fața - are o mască 
de schi însă poartă aceiași pantaloni de trening de un albastru 
strălucitor ca bărbatul pe care-l văzuse în faţă la hotelul Lydmar. 
In partea de sus a corpului are un maiou larg, iar ea îi vede 
tatuajele verzi de pe ceafă. Acum, cam toată lumea are 
asemenea tatuaje, nu sunt rare, dar este același om. E absolut 
sigură. 

Insă cine este el? Ce se întâmplă aici? 

— Ascultați cu atenţie! spune bărbatul în pantaloni de trening. 
În noaptea asta, vom arde din temelii mizeria asta! 

Aruncă pe jos în faţa lor o grămadă de cagule. 

— Acoperiţi-vă feţele cu astea. Aţi văzut că piaţa este plină de 
care de reportaje. Doar nu vreţi să vă vedeți fețele la știri. 

Puștii râd, se apleacă și fiecare ia o cagulă, pe care și-o trage 
pe cap. Din clipa aceasta, sunt transformați. Simplul fapt că-și 
acoperă fețele schimbă totul. Nu mai râd și nu se mai 
îmbrâncesc. Nu mai afișează plictiseală sau nepăsare. Nu mai 
sunt niște simpli puști. 

Cu cagulele puse, au devenit bărbaţi, niște soldaţi fără chip. 
Nu mai sunt indivizi separați, ci un grup. Nu mai pot fi înțeleși 
sau protejaţi, constituie ceva împotriva căruia trebuie luptat. 

Rămân tăcuţi și tensiunea pârâie în jurul lor, trimițând 
impulsuri care par să se propage licărind albastre și roșii prin 
gardul din sârmă. 

— Ce se va întâmpla în noaptea asta nu este un joc, fraţilor, 
continuă „Treningul”. În noaptea asta nu suntem doar noi. În 
noaptea asta, vom răspândi haosul nu doar în Bergort, ci 
pretutindeni. Toţi frații de-aici s-au unit! 


VP-195 


Grupul, care înainte era alcătuit doar din câţiva băieţi, începe 
să urle, să tropăie și să bată în gardul din sârmă. 

„Toţi fraţii s-au unit, chibzuiește Yasmine. Sunt vreo 20. Poate 
30. Câţi oameni locuiesc în Bergort? 3 000? 4 000? Nici vorbă ca 
toți fraţii să se fi unit pe acest teren. Sunt doar o gașcă de tipi 
care nu vor să meargă acasă”. 

„Treningul” pune în faţa lor două genţi mari și pare-se grele, 
pe care le deschide. la într-o mână o sticlă, iar în cealaltă, o 
canistră cu lichid. 

— Cocktailuri Molotov. Aveţi pâlnii, sticle și cârpe, precizează 
el și clatină canistra. Și benzină. Nu trebuie decât să le faceţi. 

Fraţii se împart și încep să umple sticlele. După ce termină, 
„Treningul” le dă unor puști ceva ce seamănă cu niște praștii 
metalice având benzi groase din cauciuc. 

— Vom face ca ieri. Începeţi cu parcarea, adaugă el și arată 
spre un grup format din vreo cinci tipi. Cel puţin cinci mașini, 
bre. Ideal ar fi să fie mai multe. Când vor veni nemernicii, fugiţi 
pe pasarelă. Apoi așteptați sub pod. 

Alege vreo zece puști. 

— Folosiţi cocktailurile Molotov. Să plouă cu foc pe nenorociţii 
ăia! Faceţi-i să plătească pentru toate mizeriile pe care vi le-au 
făcut. Daţi-le foc jigodiilor! 

Puștii sunt agitați deja, abia dacă mai pot sta locului. 
Entuziasmul se înalță ca un abur din ei. 

— Pe urmă incendiaţi magazinul alimentar, continuă 
„Treningul” arătând spre ceea ce par a fi două baroase aflate pe 
jos. Spargeți geamurile cu astea. Luaţi ce vreți și distrugeți 
restul! Apoi vom vedea ce se va mai întâmpla, bine? Fratele 
Mehdi va păstra legătura cu fiecare grup. Asiguraţi-vă că aveţi 
numărul lui de telefon și faceţi ce vă spune el, bine? 

Soldaţii, care până de curând fuseseră băieţi, tropăie și sar. 
Sunt gata s-o facă, sunt gata să dea foc și să fugă, sunt gata 
pentru haos. 

Mehdi zice ceva, pe urmă ei pleacă în grupuri, unii cu măștile 
de schi puse, alţii fără ele, pentru a nu atrage atenţia. In cele 
din urmă, rămân doar „Treningul” și Mehdi. 

— Te ocupi tu de asta, /en? întreabă „Treningul”. 

— Ştii bine că da, răspunde Mehdi. E foarte tare, frate! 

Își strâng mâinile, după aceea „Treningul” se întoarce și 
dispare spre capătul celălalt al terenului întunecat. 


VP - 196 


Gândurile lui Yasmine încep să gonească și-și simte picioarele 
tremurând de nervozitate. Să-l confrunte pe Mehdi acum? De 
fapt, nu poate risca să nu afle ce are de spus Parisa despre Fadi, 
a doua zi. 

Și „Treningul”? Cine este acest om? Fără să ia cu adevărat o 
decizie, se retrage printre tufe și se apleacă și mai mult, cu ochii 
ațintiţi asupra siluetei lui „Trening”, care se îndepărtează încet. 

Se gândește la simbolul de pe perete, la avertismentul pe 
care el i l-a dat mai devreme, când se afla în fața hotelului 
Lydmar. Indiferent despre cine este vorba, ei n-o vor aici, asta 
este cât se poate de clar. Totuși, ea a reușit să ajungă atât de 
departe, a riscat atât de mult. A văzut că el este liderul 
revoltelor. N-are de gând să se oprească tocmai acum. 

Încet, cu grijă, se îndepărtează printre tufe până când iese din 
câmpul vizual al lui Mehdi. Apoi își îndreaptă trupul și-l urmează 
pe „Trening” printre clădiri, cu cea mai mare prudență. 

În timp ce trece printre blocurile înalte și o ia spre cele 
scunde, el își dă jos masca de schi. Ea rămâne la distanţă, ca să 
n-o vadă dacă întoarce capul. Imaginea mâinii lui imitând un 
pistol îi apare în faţa ochilor, însă ea o alungă cu imaginea lui 
Fadi și se gândește că toată povestea asta o poate conduce la 
el. 

Bărbatul aproape că a ajuns în dreptul școlii. Barăcile încă 
sunt acolo, doar că ceva mai vechi, mai șubrede sub zăpadă, 
gheață și soare. Bărbatul cotește printre călinii unde Fadi 
obișnuia s-o aștepte, pe urmă intră în parcarea în care se află 
doar un strălucitor BMW bleumarin parcat sub un felinar. Este 
diferit de cele câteva mașini de lux văzute pe-aici, cele ce 
aparțin fotbaliștilor veniţi să-și viziteze familiile ori sârbilor sau 
suedezilor care și-au luat un vehicul blindat. Acele mașini sunt 
întotdeauna negre, au întotdeauna roţi cromate și geamuri 
fumurii, întotdeauna ţipătoare ca ale unui gangster sau 
superstar. Aceasta este aerodinamică și liniștită, discretă și 
anonimă, nu ahtiată după atenţie. 

„Treningul” se apleacă spre geamul șoferului și-i spune ceva 
celui aflat înăuntru. Din partea cealaltă a Bergortului se aude 
bubuitul estompat al exploziilor și se pare că o mașină a fost 
incendiată. „Treningul” pornește în direcţia zgomotului. Pentru o 
clipă, se uită direct spre Yasmine, aflată pe panta care coboară 
spre școală, abia ascunsă după colțul unei clădiri, probabil la 


VP - 197 


mai puţin de 30 de metri de el. Într-o străfulgerare, ea crede că 
a văzut-o. 

Însă el se întoarce repede spre mașină și zice ceva, pe urmă 
întinde mâna. Când și-o retrage, are în ea un plic din care 
scoate ceea ce pare a fi un mic teanc de bancnote. Le numără 
rapid, apoi face un semn de rămas-bun și iese din parcare, 
îndreptându-se spre metrou. 

Yasmine așteaptă neștiind ce să facă. Să-l urmărească? Este 
mare riscul ca el s-o vadă pe peron - știe cum arată ea. 

În vreme ce el dispare printre clădiri, Yasmine aude motorul 
mașinii din parcare, farurile i se aprind, iar ea pornește către 
BMW. Poate că asta este ce trebuie să facă. ERG 525. Tastează 
numărul de înmatriculare în telefon fără a-și lua privirea de la 
automobil. leșind încet din parcare, acesta trece pe lângă ea la 
mai puţin de zece metri, răstimp în care Yasmine se apleacă 
pentru a se uita în habitaclu. În lumina difuză a unui felinar, 
reușește să-l vadă pe șofer. 

Probabil că are cu vreo zece ani mai mult decât ea. Este un 
suedez blond, cu părul pieptănat spre spate, cu nas drept, 
pometi înalți și îmbrăcat cu un blazer. E atât de nepotrivit în 
context, încât pare ireal, ceva de science-fiction. Întoarce capul 
spre ea și privirile lor se întâlnesc pentru o clipă în lumina 
galbenă de pe stradă. Pare obosit. 

Obosit și pustiit, și înfricoșat. 


VP - 198 


Capitolul 39 


Bergort 
Sâmbătă, 8 august 2015 


Bergort. Totul e la fel. Betonul și iarba. Mirosul de brad și de 
kebab călduț de la furgoneta cu mâncare. Fiecare pas este unul 
pe care l-am mai făcut. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu e nou 
aici. Nimic, cu excepţia mea. Acum sunt fum și pietriș. Cu capul 
ras, cu haine murdare, nedormit de nopţi întregi și cu 9 
kilograme mai ușor. N-am aripi, doar mâini tremurătoare și 
imagini cumplite ale trupurilor fără capete, fără labele 
picioarelor, fără glezne, coapse, picioare, fără piepturi, umeri, 
braţe, fără palme. Aici, totul e neschimbat. Dar eu nu sunt decât 
amintirea morții, amintirea trădării. Nu sunt nimic. Sunt doar 
promisiunea răzbunării. 

Aștept în crângul din spatele școlii până în amurg. Zvonurile 
se răspândesc repede, așa că trebuie să am răbdare. lar când 
umbrele sunt suficient de lungi, îmi pun geanta pe umăr și mă 
îndrept spre centrul comercial. Doar puștii mai sunt acum afară. 
Parcă sunt niște pescăruși care dau din aripi și cârâie pe terenul 
de joacă, scuipă nisip și pietriș unul spre altul, ţopăie de colo- 
colo și ţipă. Îmi vine să mă duc la ei, să-i aliniez și să le spun. 
Simt nevoia să mă așez pe banca înclinată din faţa lor, să le arăt 
brațele subţiri și capul ras și să le zic: „Uitaţi-vă la mine! Plecaţi 
de-aici cât mai puteți!” 

Când ajung acolo, îmi las privirea să rătăcească pe zidurile 
crăpate ale blocului. Nici măcar nu știu care este apartamentul 
lui, însă știu că e aici. 

Îmi scot telefonul și-i trimit un mesaj fără a mă mai gândi. 
Doar două cuvinte. „Vino afară!” 

După aceea, aştept puţin mai departe de pista pentru 
biciclete, într-un loc unde nu pot fi văzut de la geamuri. Și nu 
trece mult până când el iese pe ușă, întinde gâtul și privește în 
jur. Mă ridic și rămân nemișcat. El își îngustează ochii, poate 


VP - 199 


nerecunoscându-mă inițial. Apoi pornește încet spre mine, cu 
chipul palid. 

— Incredibil! exclamă el. Nu poate fi adevărat! _ 

Se oprește, ezită și-și trece mâinile peste faţă. Inchide ochii și 
se uită din nou, ca și cum crede că aș putea dispărea, ca și când 
aș fi doar o peliculă în fața ochilor lui pe care o poate îndepărta. 

Rămânem locului câteva clipe. Nu-mi iau privirea de la el. Știu 
ce vede. O umbră a trecutului. O hologramă tremurătoare și atât 
de slabă, încât este aproape transparentă. 

— Fadi? întreabă el în cele din urmă. Brush”, tu ești? 

Nu zic nimic. A trecut mult timp de când Mehdi și cu mine n- 
am mai vorbit. Se apropie și pare speriat, ezită, se oprește, se 
uită la mine cu ochii mijiţi, părând gata s-o ia la fugă la cea mai 
mică provocare. 

Doar încuviinţez din cap, încerc să zâmbesc, îmi deschid 
braţele. A trecut multă vreme de când nu mai am niciun drept 
să mă aștept la ceva de la el. Mehdi mai face un pas ezitant 
spre mine. 

— Asta-i o nebunie. Frate... n-ai murit? Noi am auzit c-ai 
murit. Toată lumea te crede mort. _ 

Tace, încă ezită, de parcă aș fi o fantomă. Incerc din nou să 
zâmbesc. 

— Dar nu sunt mort, /en, zic eu. Mulți dintre fraţii mei sunt, 
însă nu și eu. 

Mă privește curios și surprins. Apoi face încă un pas spre 
mine, își deschide braţele și mă cuprinde. 

— Fadi, jur că noi am crezut că ai murit în Siria. Au zis că v-a 
bombardat o dronă. Ca într-un film, știi? S-a vorbit despre asta 
pe internet. Că toți fraţii din comunităţile arabe care s-au dus în 
Siria au fost uciși împreună cu un lider ISIS. 

Încuviinţez din cap și mă uit în altă parte. 

— Ai o ţigară? întreb eu. 

Mehdi mă privește încremenit, ca și cum încă nu-i convins că 
nu sunt o fantomă. 

— Da, da, sigur..., răspunde el și scoate din buzunarul blugilor 
un pachet de Marlboro Red. 

Aprind una și încep să tușesc după ce trag primul fum, 
gâfâind pentru a reuși să inspir aer în plămâni. A trecut peste o 
jumătate de an de când n-am mai fumat. 


35 Frate (în arabă, în orig.). (n.red.). 
VP - 200 


— A fost un atac, explic eu. Mulţi oameni au murit, frate. 
Haide să mergem în altă parte, că nu-mi place să stau aici. 

Traversăm asfaltul, ne îndepărtăm de mirosul de brazi, de 
copilărie și de adolescenţă, de cine suntem. Terenul de joacă 
este întunecat și gol, și la fel de mizerabil ca de obicei. Ne 
așezăm pe nisip, ca pe vremea când eram copii. Îl lăsăm să ni 
se scurgă printre degete. 

— De ce te-ai întors acasă? întreabă Mehdi. Parcă erai un 
hadai$, frate, aveai barbă și toate alea. O barbă mare! 

Râde. A trecut mult timp de când n-am mai auzit pe cineva 
râzând, așa că râd și eu și sunt uimit de felul cum sună, strident 
și sacadat, și necaracteristic mie, deci mă opresc. 

Se uită la mine, se apleacă pentru a-mi studia chipul, însă 
gestul mi se pare atât de supărător, încât mă trag îndărăt. 

— La naiba, ești numai piele și os, /en. Și ochii tăi? La dracu’, 
parcă sunt morți. Poate că totuși ești o fantomă. 

— M-am întors acasă doar pentru un singur lucru, spun eu 
încet, pe urmă mă uit din nou în ochii lui, susținându-i privirea. 
M-am întors pentru a-i ucide pe ticăloșii care ne-au trădat. 

e 

Nu este frig, dar tremur în hainele mele subțiri în timp ce-i 
povestesc totul lui Mehdi. Despre falșii mei fraţi, despre 
călătoria făcută. Despre adevărații mei fraţii de pe nisipurile 
roșii, despre fratele Tariq. Despre capetele lor și despre 
piepturile și picioarele explodate. Despre pantoful din care ieșea 
o gleznă. Totul. 

— La naiba! exclamă Mehdi. Ce mama dracului?! Parcă-i un 
film, ey? Doar că ai supraviețuit. 

„Un film de groază, reflectez eu. Un coșmar”. 

— Unde o să stai acum? La părinţi? 

Clatin din cap. 

— Trebuie să mă ascund. Toată lumea crede că sunt mort. 
Inclusiv ei. Și așa trebuie să rămână. Trebuie să fiu o fantomă, 
len. Trebuie să-mi promiţi, OK? Promite-mi că pot să rămân o 
fantomă! Am crescut împreună. Apoi s-a întâmplat mizeria aia. 
Știu că te-am turnat. Știu că nu mi-am cerut iertare pentru asta. 
Dar te implor frate, ajută-mă acum! 

Mehdi pune mâna pe umărul meu și se apleacă spre mine. 

— Desigur. Te ajut cu tot ce pot, frate. 


36 îndrumător, lider (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP - 201 


Tace câteva clipe, părând a se gândi la ceva. 
— Și poate că și tu mă poți ajuta cu ceva. 


VP - 202 


Capitolul 40 


Stockholm 
Vineri, 21 august 2015 


Strada Tegnergatan este încinsă și prăfuită, cu toate că încă 
nu e ora 8 dimineața. Traficul este relaxat și constant, iar 
cărucioare de copii ies din frumoasele clădiri fin-de-siec/e. l-a 
luat doar un minut să găsească nr. 10 și de aproape o jumătate 
de oră stă în soare pe partea cealaltă a străzii, bând încet 
cafeaua fierbinte dintr-un pahar din carton, pe care a cumpărat- 
o venind încoace. 

A fost mai ușor decât crezuse să-l găsească pe proprietarul 
mașinii pe care o văzuse noaptea trecută în Bergort. De fapt, a 
fost și ușor, și greu. Căutase pe Google modul în care putea afla 
pe numele cui era înmatriculată o mașină. Găsise site-ul și 
tastase numărul mașinii la clasa mare de automobile. Singura 
problemă era că mașina era înmatriculată pe numele unei firme. 
Merchant & Taylor. Un fel de companie de relaţii publice - de pe 
website-ul său nu reieșea clar cu ce se ocupa. „Creăm climatul 
necesar schimbării” era scris în versiunea suedeză și se părea 
că firma avea filiale în toată lumea. 

Dar un lucru era clar - erau mândri de cei care lucrau pentru 
ei, toate fotografiile și numele lor fiind postate pe site, iar la 
biroul din Stockholm erau trei tipi care semănau cu cel din 
mașină. Toţi erau din clasa de sus, aveau dinţi înălbiți și fețe 
netede. Oameni care jucau golf și navigau cu iahturi, ceva de 
genul ăsta. Insă Yasmine l-a identificat imediat. A văzut teama 
din ochii lui, spaima pe care n-a reușit să și-o ascundă nici 
măcar într-o fotografie în care trebuia să pară sigur de sine. 

George Lööw. Avocat, se pare. Specialist în „relaţii 
guvernamentale” și „mobilizarea interesului”, indiferent ce 
însemna asta. La dracu'! N-o interesa decât adresa individului, 
pe care a găsit-o după o secundă de căutat pe Google. 

Inchide ochii și-și trece o mână prin păr. 

„Cum naiba te-ai băgat în asta, Fadi?!” 


VP - 203 


Când deschide ochii, îl vede pe George Lööw ieșind pe ușa din 
față a clădirii. Este un adevărat yuppie” - în costum de culoare 
închisă, cu păr blond strălucitor. Cămașa lui albă are doi nasturi 
descheiaţi la gât, lăsând să se întrevadă pieptul musculos. În 
buzunarul de la piept și-a pus o batistă cu buline roșii, aranjată 
cu grijă. 

— Un lup de pe Wall Street, rostește ea încet. 

Se desprinde de zid și-l urmărește fără zgomot spre strada 
Döbelnsgatan. 

George Lööw merge repede spre centru și uneori ea aproape 
că trebuie să alerge pentru a nu-l pierde. Însă el este înalt și 
coama lui ca de leu este ușor de urmărit pe lângă verdeața 
cimitirului Johannes. 

Pe strada Malmskillnadsgatan, Lööw se oprește și intră într-un 
mic magazin. Yasmine se oprește și ea și așteaptă puţin mai 
departe pe trotuar, neștiind ce să facă, dar, după câteva minute, 
el iese având în mână ceea ce para fi cele mai importante patru 
ziare suedeze. Ea n-a mai văzut niciodată pe cineva care să 
cumpere atât de multe ziare odată. Ochii lui parcurg prima 
pagină a unui tabloid, apoi îl împăturește și desface altul. 

— La naiba! are ea impresia că-l aude exclamând. 

Pe toate primele pagini sunt poze cu mașini arzând, băieţi 
mascaţi și polițiști fără chip. Bergortul este pretutindeni, 
revoltele sunt atât de bruște și de intense, încât clasa mijlocie 
nu le poate ignora. Lööw grăbeşte pasul și Yasmine îl urmează 
calmă. Brusc, el profită de un trafic redus și traversează chiar 
înainte de podul  Malmskillnadsgatan, de peste strada 
Kungsgatan. Ea ezită o clipă, apoi îl urmează, la vreo zece metri 
în spatele lui. 

Pe stradă este un mare tomberon galben după care el se 
ascunde, iar ea nu-l mai vede, de parcă l-ar fi înghiţit pământul. 
Să fi intrat în clădirea de birouri? Yasmine se uită în direcţia 
aceea. Dar nu-l zărește pe tipul din clasa de sus. La dracu'! 
Unde este? 

Pe urmă înţelege după ce vede scara care coboară de pe pod 
pe Kungsgatan. Fuge spre ea și-l zărește la jumătatea scărilor. 
Pornește după el. 

Când ajunge jos, Lööw o ia la stânga. Strada este oarecum 
aglomerată, iar ea trebuie să coboare ultimele trepte câte două 


37 Tânăr bine plătit din clasa mijlocie, care are un stil de viaţă luxos. (n.tr.). 
VP - 204 


odată pentru a nu-l pierde. El trece pe sub pod, cu ea aflată la 
doar cinci metri în urma lui. Când iese de sub pod, cotește din 
nou spre stânga și dispare pe o ușă care pare să dea spre 
interiorul podului. Yasmine se apleacă și studiază clădirea. Ușa 
nu dă spre interiorul podului, ci spre unul dintre cele două 
turnuri vechi aflate de o parte și de cealaltă a străzii. Ea se 
gândește că arată ca două orașe Gotham: în miniatură, ca 
vechii zgârie-nori de pe Wall Street, însă având o treime din 
înălţimea lor. „Turnurile Regelui”, își amintește ea brusc. Parcă 
așa se numeau. Nu erau zgârie-nori, dar aveau cel puţin zece 
etaje. 

Ezită un moment. Dacă tot l-a urmărit până aici, ar putea 
foarte bine să meargă până la capăt. Se grăbește să ajungă la 
ușă înainte ca ea să se închidă în urma lui Lööw. 

Holul de la intrare este întunecat. Yasmine are nevoie de un 
moment pentru ca ochii să i se obișnuiască și să-l vadă pe Lööw 
într-un model vechi de lift făcut din lemn și oglinzi. Tocmai e pe 
cale să închidă ușa, însă o vede pe Yasmine intrând în hol și o 
așteaptă. 

— Urcaţi? întreabă el. 

Pare iritat iniţial, ca și cum, de fapt, n-ar vrea să-i ofere un loc 
în lift, dar politeţea înnăscută îl obligă. Ea se simte imediat 
năpădită de un val de stres. Ce trebuie să faci când persoana pe 
care o urmărești ți se adresează brusc? 

— Da... răspunde ea pe un ton ezitant și face câţiva pași 
nesiguri spre el. 

— Nu știți unde mergeţi? 

lritarea pare să i se fi risipit după ce a avut ocazia să se uite 
mai bine la ea. Îi zâmbește a flirt, un zâmbet încrezător. Ea 
recunoaște acel zâmbet, este la fel pretutindeni, în Bergort și în 
Ostermalm. În New York și în Tokyo. Se gândește la stângacea și 
evidenta formulă de agăţat a lui Joey, din Friends (Prieteni; tăi), 
serial, în reluare, pe care-l urmărea cu Fadi, după-amiaza - „Ce 
mai faci?” 

Măcar o dată, s-ar putea ca asta să-i folosească. 

— Ba da, minte ea și-i zâmbește la rândul său. Dar 
dumneavoastră unde mergeţi? 

Aproape că-l aude pe Lööw plescăind din buze de satisfacţie 
că ea îi răspunde la flirt. 


38 Oraș din seria Batman. (n.red.). 
VP - 205 


— La etajul 14. Mergeţi mai sus sau mai jos? 

El își trece degetele peste butoane, iar ea citește cât de 
repede poate numele companiilor de pe micul panou din lift. 
„Mai sus”, se gândește ea. Astfel, ar putea să vadă unde se 
duce el după ce coboară din lift. La etajul 15 este o firmă care 
se cheamă Stocktown Pictures. Ar putea însemna orice. 

— La etajul 15, răspunde ea. 

George apasă butonul și liftul începe să urce huruind. 
Yasmine privește numele trecute în dreptul etajului 14. Sunt 
două companii. Numele unei firme de avocatură este gravat pe 
plăcuţa din aramă, iar alături este lipită o bucăţică de hârtie 
îngustă pe care este tipărit un alt nume. 

„Stirling Security”, citește ea. Numele i se pare familiar, însă 
nu reușește să-l identifice. 

— Sunteţi avocat? întreabă ea făcând tot posibilul ca tonul să- 
i pară impresionat și lingușitor. 

Lööw își îndreaptă trupul și-și drege glasul. 

— Nu chiar. Am o diplomă în Drept, dar cred că s-ar putea 
spune că lucrez în PR. 

— Oh, credeam că vă duceţi la firma asta de avocatură, spune 
ea arătând spre plăcuţa din aramă. 

— Nu. Ar fi fost posibil, însă mă duc la cealaltă companie. Este 
unul dintre clienţii mei. 

Îi face cu ochiul. Ochii lui scânteiază, dar ea vede și altceva în 
ei, încordare și stres. Cu certitudine, există ceva dincolo de acea 
strălucire. Are riduri surprinzător de adânci pe frunte, iar ochii îi 
sunt puţin roșii. Pe de altă parte, nu se poate abţine să nu-i 
atingă ușurel brațul cu mâna în timp ce bătrânul lift urcă 
hurducăindu-se. Tipii sunt la fel pretutindeni. 

Liftul se oprește clătinându-se scurt. Ziarele de sub braţul lui 
Lööw foșnesc când el tastează codul pentru a deschide grilajul. 

— La revedere! rostește el și-i adresează un ultim zâmbet. 

Încă înainte de a deschide gura, ea știe că este un moment 
nepotrivit, totuși în acel zâmbet, în acea nesiguranţă, pe acel 
chip neliniștit, în acele ziare de sub brațul lui e ceva care face 
să-i fie imposibil să tacă. 

— De ce îi plătești pe tipii din Bergort ca să creeze haos? 
întreabă ea renunțând la formula de politeţe. 


VP - 206 


Când spune asta, Lööw deja a ieșit din lift, însă cuvintele ei îl 
fac să se oprească brusc, ca un leu sfrijit și înfometat lovit de o 
săgeată cu tranchilizant. 

Se răsucește pe călcâie, scapă două ziare pe podea și trebuie 
să se aplece pentru a le lua. Ea ţine ușa liftului deschisă cu 
piciorul. Lööw se ridică încet și se apropie de ea. Zâmbetul i-a 
dispărut, este o altă persoană faţă de cea cu trei secunde în 
urmă, dar nu e intimidant, ci doar speriat. 

— Cine ești? șoptește el apropiindu-se mult prea mult de ea și 
renunțând, de asemenea, la formula de politeţe. 

— Ei sunt oamenii care plătesc pentru revoltele alea? întreabă 
ea arătând spre ușa modestă pe care se află logoul roșu al 
companiei Stirling Security. 

— Ascultă ce-ţi spun, șuieră Lööw. Habar n-am despre ce 
vorbești. 

Aruncă o privire nervoasă peste umăr. Ea aude deschizându- 
se o ușă departe jos în clădire și pași străbătând podeaua din 
marmură. Apoi cineva apasă butonul liftului, dar nu se întâmplă 
nimic, pentru că ea îl ţine blocat la etajul 14. 

— Am o întâlnire acum, continuă el. Și probabil că oamenii cu 
care mă întâlnesc sunt cei care tocmai au intrat. 

Ea scoate telefonul din buzunar și deschide folderul cu pozele 
făcute noaptea trecută. Fără să se grăbească, îi arată fotografia 
în care el îi dădea bani tipului tatuat. 

— Asta a fost făcută noaptea trecută, ticălosule, rostește ea. 
Este mașina ta, /en. 

Jos, cineva apasă butonul cu tot mai multă vehemenţă. Lööw 
înghite în sec și pălește. 

— Nu e posibil așa ceva! La naiba! șuieră el și se uită la ea, în 
ochi apărându-i un soi de disperare. Ești jurnalistă? 

Ea clatină din cap. 

— Doar caut pe cineva, răspunde ea. Pe cineva amestecat în 
povestea asta. Nu dau doi bani pe tine, George Lööw! 

El tresare când își aude numele. Este neliniștit, fiindcă nu știe 
nimic despre Yazz, deși ea pare să cunoască multe despre el. 

— Insă dacă nu vorbeşti cu mine, o să ai destui vulturi din 
presă pe urmele tale, bre. Pricepi? Le voi trimite pozele și jocul 
se va sfârși pentru tine, amice. 

Arată cu capul spre ziarele pe care George le strânge la piept 
ca pe un scut. 


VP - 207 


— Serios, șoptește el. Nu putem face asta. Nu aici. Nu acum. 
Nu este ceea ce pare, bine? 

Colţul unuia dintre ochii lui zvâcnește - un tic din cauza 
stresului sau altceva, ceva mai profund. Teamă. 

— Atunci, când? 

— Lasă-mă până mâine, bine? Dă-mi numărul tău de telefon. 

Yasmine se uită pieziș la el. 

— Glumești? Spune un loc și o oră. Devreme. 

— OK, OK. Atunci, scările din faţa bibliotecii publice, la ora 9. 

— Să nu întârzii, zice ea și, în cele din urmă, dă drumul ușii. Și 
nu uita că te-am găsit astăzi. Te pot găsi din nou. 

Acestea fiind spuse, ascensorul începe să coboare din nou 
către holul întunecat. 

Când ajunge acolo, un bărbat scund într-un costum negru și 
strâmt așteaptă liftul. Are, probabil, peste 60 de ani și o chelie 
înconjurată de o coroană de păr scurt. Este destul de slab, 
aproape suplu, ca un gimnast sau ca un practicant de arte 
marțiale. Ochii îi sunt reci și verzi, cu doze egale de intensitate 
și indiferenţă, ca ai unui dragon. 

— De ce aţi ţinut liftul blocat? întreabă el într-o engleză cu un 
puternic accent slav. 

— Scuzaţi, zice Yasmine și-și fereşte privirea în timp ce trece 
pe lângă el. 

Oare cu acest om se întâlnește Lööw? Dacă da, este de 
înțeles de ce ochiul îi zvâcnea. 

Se simte ușurată când iese afară, în atmosfera plăcută a 
dimineţii de vară. Un Mercedes negru este parcat pe jumătate 
pe trotuar. Pare la fel de diabolic și de indiferent ca bărbatul din 
faţa liftului. Remarcă faptul că are un număr de înmatriculare 
neobișnuit. DL012B. Își scoate telefonul și-l notează. Cum poate 
avea povestea asta vreo legătură cu Fadi? Işi simte disperarea 
intensificându-se. 

Dar poate că asta este doar o fundătură. 


VP - 208 


Capitolul 41 


Londra 
Vineri, 21 august 2015 


Este aproape 10:30 când Klara urcă scările spre intrarea 
institutului din Surrey Street. Își simte picioarele la fel de grele 
precum capul. Imaginile din ziua precedentă i se perindă prin 
minte - un pahar după altul la pub, în timp ce aștepta în faţa 
casei unde s-a dovedit că stătea Patrick. Apoi cei doi bărbaţi. De 
ce a fost atât de sigură că-l urmăreau pe Patrick? Categoric, au 
apărut într-un moment convenabil. Dar, de fapt, nu existase 
nimic care să sugereze că-l urmăreau. Doar paranoia ei și prea 
multele pahare cu vin. Doar acea fărâmă de intuiţie care se află 
adânc în ea și nu vrea să-i dea pace. 

Pe urmă vede faţa lividă a lui Patrick pe șine. Ochii lui 
deschişi, fără viaţă și goi. Imagini ale poliţistului care sugera că 
era beată. Inchide ochii copleșită de remușcare și vină. Fusese 
beată. Beată cu adevărat. Acesta era motivul pentru care 
Patrick era mort? Ea ar fi făcut altceva dacă n-ar fi băut acele 
ultime pahare cu vin alb? 

— Nu, nu, nu..., șoptește ea și împinge ușa grea. Nu, nu, nu! 

Pe palier, vizavi de ușa lui Charlotte, cineva a pus o măsută 
pe care se află un mic buchet de crini și o lumânare aprinsă. 
Flacăra tremură ușurel, pentru că geamurile nu sunt bine izolate 
și se creează curent. O carte de condoleanţe este deschisă în 
faţa lumânării și Klara vede că mulți dintre colegii ei deja și-au 
exprimat regretele pentru familia lui Patrick. Ezită un moment, 
pe urmă se apropie de măsuţă și ia pixul albastru ordinar, dar 
ceva o răscolește și se simte nesigură pe picioare. Imaginea lui 
Patrick pe șine. Trebuie să se ţină de masuţă pentru a nu-și 
pierde echilibrul. 

— Klara! rostește Charlotte în spatele ei. Bănuiesc că ai aflat 
cumplita veste, nu? 

Ea se răsucește pe călcâie și o vede pe Charlotte stând în 
pragul ușii biroului ei. Pare obosită, cu ochii afundaţi în orbite; 


VP - 209 


părul bogat și cârlionţat nu este prins, ci lăsat liber, plutind ca o 
aură în jurul ei. 

Klara doar încuviinţează din cap și rămâne tăcută. Vrea să-i 
relateze despre ziua de ieri. Despre laptop și despre bărbaţii în 
geci din piele, și despre Patrick zăcând pe șine. Însă își 
amintește vocea șefei sale atunci când a pomenit de Stirling 
Security și brusc se simte prea înfricoșată. Face un pas spre 
perete și se sprijină de el, apoi închide ochii. 

— Te simţi bine, Klara? 

Aude vocea lângă urechea ei și simte o mână pe umăr, părul 
lui Charlotte lângă obrazul ei. Întoarce capul, nu vrea ca șefa ei 
să-i simtă în respiraţie mirosul de vin rămas din seara trecută. 

— E-n regulă, rostește ea domol și deschizând încet ochii. Mă 
simt bine. Doar că este atât de cumplit! 

Charlotte consimte și se uită în ochii ei. 

— Cine ar fi crezut așa ceva? spune ea. Poate că mereu este 
așa, dar el, deși era ciudat, nu părea deprimat. 

— De ce-ar fi fost deprimat? întreabă Klara susținând privirea 
lui Charlotte. 

In ochii șefei pâlpâie o undă de compasiune, însă dincolo de 
această compătimire, Klara simte un abis înghețat. 

— Klara, adaugă Charlotte și o apucă de braţ. Poliţia mi-a zis 
că a găsit acasă la el o scrisoare printată în care scria că se va 
sinucide. 

— Cum adică „printată”? 

Charlotte ridică din umeri. 

— De unde să știu? Asta au spus ei. 

— Printată la o imprimantă? 

— Da, așa au zis, dar nu asta este important. 

Un fior rece o străbate brusc, făcând-o să încremenească. 
Dacă Patrick nu folosea computere, de ce și-a scris scrisoarea 
de adio la un calculator? 

— Totuși, oricât de cumplit este, continuă Charlotte, nu putem 
îngădui ca asta să ne distragă. Mâine, luăm avionul spre 
Stockholm. Raportul e gata. Asupra acestui lucru trebuie să ne 
concentrăm acum. De restul ne vom ocupa la întoarcere. Ne-am 
înțeles? 

„Nu! ar vrea Klara să ţipe. E al naibii de sigur că nu ne-am 
înțeles! Asta-i o nebunie totală!” 

Dar n-o face. În schimb, încuviinţează din cap. 


VP - 210 


— O să fac tot posibilul. 

e 

Așteaptă în faţa biroului lui Patrick, pe podeaua care scârţăie, 
până când aude ușa biroului lui Charlotte închizându-se un etaj 
mai jos. Trebuie să afle ce făcea el aici. Să afle de ce i-a luat 
laptopul. Să afle ce este Stirling Security și de ce Charlotte se 
poartă atât de ciudat. lar mai presus de toate, să afle de cea 
murit. 

Trage adânc aer în piept și apasă clanţa ușii de la biroul lui. 

Spre marea ei surpriză, ușa e descuiată și se deschide 
scârțâind. O împinge încet. Jaluzelele sunt coborâte, iar 
încăperea este întunecată ca de obicei. Face o jumătate de pas 
peste prag și ascultă cu atenţie pentru a se asigura că nimeni 
nu urcă scările. 

După ce constată că nu se aude nimic, aprinde lumina și se 
îndreaptă spre tabla albă pe care Patrick a desenat mind map- 
ul. Însă tabla este goală și strălucește albă în lumină. 

Se oprește chiar în faţa ei. Tabla pare nouă-nouţă, nici măcar 
o singură pată nu se observă pe ea. Işi îndreaptă privirea spre 
birou și vede că și acesta este gol. Nici măcar un blocnotes sau 
o foaie de hârtie nu se află pe el. Nici măcar un bileţel. Marţi, 
era încovoiat sub greutatea teancurilor de hârtii ordonate și, 
evident, bine organizate ale lui Patrick. 

Când se întoarce spre bibliotecă, observă că încă e plină cu 
cărţile lui Patrick despre drepturile omului. Însă bibliorafturile, 
care umpluseră cel puțin două rafturi, au dispărut. 

Işi amintește că a citit undeva că oamenii care au de gând să 
se sinucidă își lasă adesea treburile în ordine înainte de a-și 
pune planul în aplicare. Asta ar fi explicaţia lui Charlotte. 

Dar ea nu este sigură că Patrick și-a golit biroul. 


VP - 211 


Capitolul 42 


Bergort 
Duminică, 9 august-duminică, 16 august 2015 


Aștept ca magazinele să se deschidă în oraș, ca să fur niște 
blugi, tricouri, adidași și o șapcă a echipei de baschet Lakers. La 
mall, șterpelesc o șapcă pe care scrie „NY”, însă o pun la loc, 
pentru că îmi amintesc brusc de tine. Mă gândesc că, la fel ca 
toată lumea, crezi că am murit, iar asta mă face să mă simt 
cumplit de trist și de vinovat, dar și furios în același timp. Și nu 
știu ce să fac. Într-un fel, chiar sunt mort, trupul îmi este ca o 
cochilie goală. E ca și cum conștiința mea abia dacă mai 
funcţionează, fiind concentrat asupra unui singur lucru: 
misiunea mea, singurul ţel pentru care mai trebuie să trăiesc. 

lar în fiecare seară, în hainele mele noi, cu trupul meu nou și 
slab, cu capul și bărbia proaspăt rase, stau după colţul blocului 
în care se află apartamentul fratelui Dakhil, unde noi, fraţii, ne 
întâlneam aproape în fiecare zi, cu o eternitate în urmă, într-o 
altă viaţă, într-o altă lume, într-un alt corp. 

Îi văd venind și plecând. Îi zăresc pe Dakhil și pe Tasheem, 
fratele cu barbă stufoasă și roșie, și pe fratele Taimur. Pe al- 
Amin nu-l văd. 

De fapt, nu prea știu ce fac. Poate că-i supraveghez, poate că 
încerc să găsesc momentul potrivit pentru a-i ataca. Poate că 
doar îmi adun curajul sau încerc să găsesc o cale ca să ajung la 
substratul urii mele. Și ce-o să fac când voi ajunge acolo? Ce voi 
face după ce voi cunoaște toate mișcările trădătorilor? 

Ce voi face atunci? 

Îmi amintesc toate vorbele lor. Cum ne-am rugat și am plâns 
când orașul Kobane a fost pierdut. Cum am blestemat bombele 
americanilor și cruzimea kurzilor. Cum ne-am bucurat de atacul 
de la al-Hasakah și am apreciat forța războinicilor care se 
apropiau tot mai mult de Alep. 

Cât de mândri au fost când, în cele din urmă, a venit vremea 
să plec. 


VP - 212 


— Ce-a fost mai rău s-a terminat odată cu pierderea orașului 
Kobane, au spus ei. Kurzii sunt puternici, dar în Hasakah se află 
oamenii lui Bashar al-Assad. lar ei sunt obosiţi. Mashallah, vei 
simţi gustul victoriei, frate. 

Numai minciuni. Numai teatru. Au făcut toate astea doar 
pentru a-și distruge fraţii. 

Deci, ce voi face după ce voi termina supravegherea lor? Ce 
voi face după ce-mi voi regăsi curajul? Ce voi face atunci? 

Îi voi distruge. 

e 

Noaptea, dorm într-un spațiu de depozitare de lângă ghena 
din subsolul blocului în care stă Mehdi. Este una din acele 
încăperi la care toată lumea are acces. Un loc unde obişnuiam 
să bem în adolescență, sau să dormim când eram daţi afară din 
casă, ori când eram prea beți ca să ne ducem acasă. Insă Mehdi 
e cineva aici, îi supraveghează pe copii și este singurul care are 
cheia ușii, așa că nimeni nu mă deranjează când stau întins pe 
saltea în întuneric, băgat într-un sac de dormit pe care l-am 
furat dintr-un magazin cu articole sportive, dimpreună cu o 
pereche de bascheţi albi. Mehdi îmi aduce resturi de mâncare, 
iar uneori mergem la McDonald's împreună, dar nu în Bergort, 
nu în cartierul nostru, ci în altă parte, undeva unde nimeni nu 
mă poate recunoaște pe mine sau persoana care am fost. 

Astfel trec câteva zile. Mehdi e liber și ne ducem la un lac cu o 
Mazda mică și rablagită pe care a împrumutat-o de la cineva. 
Este o zi călduroasă. Am lăsat în urmă debarcaderul și mica 
plajă, copiii și gălăgia și mergem în pădure desculți, cu acele de 
brad intrându-ne în tălpi. Stăm pe un bolovan de lângă groapa 
în care altă dată făceam grătare. 

— La naiba, îţi amintești? întreabă Mehdi. Aici, ţi-ai făcut de 
cap cu Soledad! râde el și se plesnește peste șolduri. La naiba, 
jur, frate, nu prea aveai ce să vezi la ea! Insă erai atât de 
excitat! Ca un animal! Ca un iepure, /en! 

Nu pot să nu zâmbesc. A trecut atât de mult timp. Câţi ani 
aveam? 13? 

— Khalas! rostesc eu. Încetează, era sexy, frate. 

Mehdi doar clatină din cap. Râsul i se stinge și rămânem 
tăcuţi un timp, moleșiţi de căldură. Apoi întoarce capul spre 
mine. 


VP - 213 


— Îți amintești că ţi-am zis că ne-am putea ajuta unul pe 
altul? întreabă el. 

Îmi ridic privirea spre el, îmi mijesc ochii pentru a-i feri de 
soare și dau din cap în sens afirmativ. 

— Desigur. Orice, brush. N-aș fi aici dacă n-ai fi tu, zice Mehdi, 
se trage puţin mai aproape, pe urmă se apleacă spre mine și 
șoptește: știi că se petrece ceva în Bergort, ey? Ai văzut, nu? 
Simbolul desenat peste tot. Se simte în atmosferă, nu? 

Soarele este fierbinte și plăcut pe faţa mea, așa că mă las 
lângă bolovan, sprijinit de el și șezând pe acele de brad. 
Desigur, am văzut acele simboluri desenate pe beton, am văzut 
ceva în ochii puștilor, i-am auzit șoptind când treceam pe lângă 
ei seara, îndreptându-mă spre cămăruţa de la subsol. Pe de altă 
parte, sunt atât de concentrat asupra lumii mele, încât nu mi-a 
păsat, doar am remarcat, atâta tot. 

— Sigur, spun eu. Fără îndoială, îmi dau seama că se pune 
ceva la cale. 

Mehdi încuviințează însufleţit din cap. 

— Da, da, adaugă el. Se întâmplă uneori. Ceva se întâmplă. 
Poliţia îl bate pe unul sau cineva moare. Și tot Bergortul o ia 
razna, nu? Am trăit și noi asta, nu-i așa, frate? 

Consimt și-mi aduc aminte cum a fost cu cinci ani în urmă, în 
acea vară fierbinte când Bergortul a explodat câteva nopți. 
Poliţia a venit cu scuturile și bastoanele sale nenorocite, dar n-a 
avut nicio șansă, noi eram ca mercurul și apa, mereu găseam 
alte locuri pe unde să ne prelingem. Insă nu-mi amintesc de ce, 
nu-mi amintesc cum a început și cum s-a sfârșit. 

— Dar de data asta este altfel, continuă Mehdi. De data asta, 
e planificat. Înţelegi? Suntem ajutaţi de niște oameni care se 
pricep la chestii de-astea, care ne pot ajuta să începem un 
război. Începem cu asta, cu simbolurile. E ceva psihologic, frate, 
creăm o atmosferă de teamă, corect? 

Ridic din umeri. 

— Dacă spui tu, /en. 

— Apoi se va întâmpla. Sută la sută, frate! Nu doar noi, se vor 
implica și alte suburbii, și alte cartiere. O să fie un adevărat 
razboi! Și ne poți ajuta, fantomo! leşi numai noaptea, nu-i așa? 
Așa că poţi desena simbolul, nu? 

Îmi amintesc cum era când făceam asta. Cât de îmbătător era 
gândul că luptam alături de fraţii mei împotriva opresiunii. Că le- 


VP - 214 


o plăteam pentru fiecare lovitură de baston primită și 
strangulare cu braţul până aproape de sufocare, pentru fiecare 
noapte petrecută în închisoare, pentru fiecare seară pierdută 
fără niciun motiv în duba poliţiei. Că în cele din urmă îi puneam 
pe nemernici pe fugă, îi năuceam și-i făceam să intre în 
defensivă. Cât de grozav era sentimentul puterii! Cât de 
minunat era să le arătăm cine deţinea puterea în Bergort! 

Însă acum nu mai simt nimic din toate astea. Doar pustietate 
și o absurditate care vibrează și îndoaie brazii spre mine, 
alungând lumina soarelui și amenințându-mă cu întunericul. Ce 
înseamnă câteva pietre aruncate în polițiști când fraţii noștri 
mor cu miile? Ce înseamnă câteva mașini incendiate când frații 
noștri sunt sfârtecaţi de drone? Nu înseamnă nimic, înseamnă 
mai puţin decât nimic. Dar îi datorez asta lui Mehdi. După tot ce- 
a fost, el încă îmi este alături, așa că mă silesc să-i zâmbesc. 

— În regulă, frate, spun eu. Pot desena simbolurile alea, nu-i 
nicio problemă. 

e 

Se întunecă în timp ce ne întoarcem spre Bergort. Mehdi 
continuă să trăncănească despre nenorocita de revoltă și cât de 
uriașă o să fie. Vorbește despre cum o să umplem Bergortul cu 
un simbol pe care mi-l arată - un pumn în interiorul unei stele. 
Zice că toată lumea va fi îngrozită neștiind la ce să se aștepte și 
că totul se va face cu discreţie, doar câţiva shunos cunoscând 
ce se petrece. Apoi îmi dă niște tipare ale simbolului și câteva 
spray-uri cu vopsea. 

Când ajungem în Bergort este deja întuneric, iar felinarele 
aruncă o lumină difuză și galbenă în cenușiul din jur. li cer lui 
Mehdi să mă lase lângă fostul meu bloc. Pare surprins când 
cobor din mașină cu greaua mea geantă din nailon. 

— Ce naiba vrei să faci acolo, frate? Credeam că te ascunzi. 

— Ei dorm deja, spun eu și-mi ridic privirea spre geamurile 
întunecate. 

— Ce ai în geantă? O tot cari după tine ca un catâr. E ceva 
important? 

Ezit o clipă, însă nu pot să mă abtin. Nu pot rezista tentaţiei 
de a-i arăta lui Mehdi cât de al naibii de serioasă este toată 
treaba. Așa că pun geanta pe scaunul pasagerului și trag cu 
grijă fermoarul. El se apleacă și ochii i se lărgesc până când am 


VP - 215 


impresia că-i vor cădea, efectiv, în gură. Și asta n-are de-a face 
cu o eventuală oboseală, ci cu uimirea! 

— Ce dracu”, frate? Ce dracu’? De unde ai armele? 

— Nu mă joc, zic eu ridicând un pistol, rece și greu în mâna 
mea. Ochi pentru ochi, frate. Oamenii care m-au înșelat vor 
plăti. Dă cu seriozitate din cap în timp ce vâr pistolul în betelia 
pantalonilor și închid fermoarul genţii. Vreau să le ascund aici. 
Nu există loc mai sigur. Dacă vrei, te pot învăţa să tragi cu 
arma. 

e 

Apartamentul este întunecat și tăcut - dacă ei nu sunt la 
muncă, se duc la culcare devreme. Geanta din nailon bleu este 
grea și-mi freacă umărul în vreme ce mă furișez prin hol. Aerul 
stătut îmi umple plămânii. Au trecut câteva luni de când am 
plecat de-aici. Era o altă viaţă. 

Aș fi putut dosi armele în pădure, acolo unde obișnuiam să ne 
ascundem lucrurile când eram mici. Aș fi putut să sap o groapă 
și s-o acopăr cu ace de brad și frunze. Ar fi fost în siguranţă 
acolo, poate chiar mai mult decât aici. 

Ce anume mă atrage aici? Un sentiment de siguranţă pe care 
l-am avut în trecut? Sau vaga speranţă că o ușă se va 
întredeschide? Că o lumină se va aprinde, iar pași furișaţi vor 
veni din dormitor? Că voci șoptite mă vor întreba ce caut aici, ce 
am în geantă? Că va avea loc o confruntare care mă va sili să 
mă văd pe mine însumi în ochii lor? 

Rămân nemișcat și ascult. Poate că ar fi fost suficient. Poate 
că o rază de lumină, pași estompaţi și o voce întrebătoare ar fi 
fost îndeajuns. Poate că ar fi fost destul pentru a mă opri din ce 
am de făcut. 

Vechea noastră cameră arată exact ca atunci când am 
părăsit-o, doar că în clipa asta e mai curată. Trag fără zgomot 
vechea mea saltea, turtesc geanta și o vâr în locul de sub pat 
unde am ascuns atât de multe lucruri pe vremuri. Dar asta va fi 
ultima dată când dosesc ceva acolo. 

In drum spre ieșire, mă opresc. Incremenesc și părul de la 
ceafă mi se zburlește. Aș putea jura că am auzit un zgomot din 
partea cealaltă a sufrageriei. Aș putea jura că am auzit un 
scârțâit. 

Mă răsucesc încet pe călcâie. Sufrageria este întunecată, e 
aproape beznă din cauza draperiilor care acoperă permanent 


VP -216 


geamurile. Ușa dormitorului lor este închisă. Oare nu era puţin 
întredeschisă mai devreme? Rămân nemișcat, neștiind ce să 
fac, cu inima bubuindu-mi în piept. Însă nu mai aud altceva. 
Doar zumzetul unui ventilator de undeva de jos, de la subsol. 
Stau așa până mă apucă un cârcel, iar atunci, mă întorc încet și 
mă furișez spre ușă, apoi ies în seara caldă și cenușie. 

Pe pista pentru biciclete, mă opresc, simţindu-mă și ușurat, și 
dezamăgit. Nimeni nu m-a văzut. Planul a fost perfect. Asta este 
viaţa mea acum, pentru asta trăiesc, cu asta trăiesc. 


VP - 217 


Capitolul 43 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Soarele după-amiezii este sus pe cerul albastru și senin de 
deasupra celor zece mașini incendiate răspândite prin parcare. 
Cioburi de sticlă acoperă asfaltul, iar geamurile de la magazinul 
sirianului sunt sparte. El se află afară, cu o mătură în mână, cu 
ochii întunecați și furioși în timp ce murmură: 

— Afurisiţii de copii! Dracu’ să-i ia de copii proști! 

Yasmine vede aceiași ochi goi și obosiţi la toţi cei pe care-i 
întâlnește. Mașinile lor au fost distruse în parcare. Alimentara lor 
a fost incendiată, copiii lor nu mai pot ieși seara afară și nici în 
timpul zilei nu este sigur să iasă. lar pretutindeni este desenat 
pumnul roșu încadrat într-o stea. Pretutindeni există acel 
sentiment al amenințării, al asediului, al numărătorii inverse 
până la declanșarea haosului. 

Yasmine se îndreaptă spre centrul comercial. Pistolul i se 
freacă puţin de piele, dar se miră cât de mult s-a obișnuit cu 
asta deja. De când l-a văzut pe acel gangster în fața hotelului 
Lydmar, îl ţine încărcat. 

A fost aici cu doar douăsprezece ore în urmă, însă, chiar și 
după distrugerile din noaptea trecută, este uimită de cât de 
diferite par lucrurile acum, cât de normale. Geamurile sparte ale 
magazinului alimentar, cutiile cu lapte vărsate pe dalele din 
beton ca o tablă de șah. Totuși nu se compară cu ce a văzut 
noaptea trecută. Nu sunt ţipete, nu sunt focuri, nu sunt băieţi 
fără chip care fugăresc polițiști fără chip. 

Două mașini de poliție sunt parcate în fața alimentarei, o 
dubă și o mașină de patrulare, și patru polițiști stau sprijiniți de 
ele, având în mâini pahare din carton pline cu cafea și 
caschetele ridicate spre creștet. Fac tot posibilul să pară 
inofensivi, de parcă nu ei ar fi fost umbrele întunecate care 
alergau prin Bergort noaptea trecută. Dar, indiferent cât de mult 
se străduiesc, tot arată ca niște pifani în permisie. Ca niște fii de 


VP - 218 


fermieri care au devenit o armată invadatoare fără a înţelege 
cum. Nu par intimidanţi, ci doar naivi, aproape inocenți, de 
parcă n-ar fi conștienți de ura din jurul lor. 

Aproape că i-ar putea părea rău pentru ei, însă știe că, la 
venirea serii, își vor pune din nou cagulele. Se vor ascunde în 
spatele scuturilor, gardurilor mobile, bastoanelor și loviturilor. 

lar polițiștii știu că toată lumea știe. Așa că în atitudinea lor 
există o anumită încordare, ceva nefiresc. Ei văd simbolurile 
desenate în tot Bergortul, mașinile arzând. Își spun că pot 
proteja acest butoi cu pulbere de fitilul său. Dar în sinea lor se 
gândesc că este prea târziu. 

a 

Se aşază pe o bancă, în lumina soarelui care se strecoară 
printre două blocuri. Ploaia a trecut, iar soarele după-amiezii 
este din nou fierbinte, însă nisipul de sub lopățelele uitate și 
rotițele desprinse ale mașinilor de jucărie este umed încă. Este 
aproape ora 3 când aude vocea Parisei din spatele ei. 

— Yazz? Scuză-mă că am întârziat. 

Când se răsucește pe călcâie, o vede pe Parisa stând lângă 
poarta strâmbă a terenului de joacă și pornește apoi spre ea pe 
nisipul umed. 

— E-n regulă, spune Yasmine. 

După ce ajunge lângă Parisa, o privește în ochi și face un gest 
în direcția centrului Bergortului. 

— Mare haos a fost noaptea trecută. 

Parisa încuviințează din cap precaută, de parcă nu prea se 
gândise la asta. 

— Ey, spune ea în cele din urmă. Așa merg lucrurile, /en. Ştii 
cum este. Poliţiștii se iau de noi, iar noi le-o plătim. 

Yasmine ezită. Oare Parisa nu știe că bărbatul ei este implicat 
în asta? Că e un soi de lider? 

— Al cui este copilul pe care l-ai avut ieri în braţe? întreabă ea 
în schimb. Al surorii tale? 

Parisa tresare, iar privirea ei trece peste terenul de joacă și 
piață, peste magazinele distruse de-acolo, scăldate acum în 
lumină. Clatină din cap. 

— A mai făcut mama ta un copil? 

__ Yasmine râde străduindu-se să alunge tensiunea dintre ele. 
Insă Parisa doar clatină iarăși din cap și se uită la ea, în ochi 
apărându-i ceva dur și rebel. 


VP - 219 


— Este a mea, Yazz. Nour e fetița mea. 

Surprinsă, Yasmine face un pas îndărăt. 

— Cum? Glumești? Tu...? 

Tace fiindcă nu știe cum să continue. 

— Este chiar atât de ciudat, Yazz? întreabă Parisa. Ți se pare 
atât de aberant să am un copil? 

— Nu, nu. Nu știu, Parisa. 

— Nu toată lumea poate fugi! Nu toată lumea poate să dea 
totul dracului și să se mute la New York. 

— Nu asta am vrut să spun, surioară. Ci doar că... De ce n-ai 
spus nimic? 

— De ce n-am spus nimic? o ironizează Parisa și un mic 
zâmbet răutăcios îi apare la colţul gurii. De ce n-am spus nimic? 
Fiindcă nu erai aici, surioară. Doar nu m-ai sunat în fiecare zi, 
nu? Doar nu comunicam toată ziua pe Facebook, surioară, nu-i 
așa? 

Felul în care rostește cuvântul „surioară” este identic cu cel 
pe care i-a spus Yasmine cu o zi în urmă, în fața apartamentului 
Parisei. Yasmine ridică din umeri, simte Bergortul târându-se 
peste ea, apăsând-o, copleșind-o. li simte tentaculele trăgând-o 
spre el. Nu contează cât de departe pleci. 

— În sfârșit, adaugă Parisa. Este o scumpă, /en. 

Yasmine își coboară privirea. Ea a fost cea care a venit aici 
plină de o furie îndreptăţită. Dar așa se schimbă lucrurile mereu. 
Nimic nu este permanent aici, cu excepţia haosului. 

— Este a lui Mehdi? El e tatăl ei? 

Parisa nu spune nimic, doar încuviinţează vag din cap. 

— Haide, Yazz, vreau să-ţi arăt ceva, zice ea apoi. 

Yasmine se uită la ea. 

— Ce? 

— Vrei să afli ce-i cu Fadi? Asta ai zis. Că nu dai doi bani pe 
restul, că doar îl cauţi pe el. 

— Nu dau doi bani pe restul, indiferent ce dracu' se întâmplă, 
însă dacă trăiește, trebuie să-l văd. Ințelegi asta, da? 

Își simte furia intensificându-se din nou. Faţă de Parisa și de 
tot nenorocitul de Bergort. Faţă de toată mizeria asta și 
stagnarea, și legăturile misterioase, și vina, vina, vina. 

— Haide, atunci! o îndeamnă Parisa, se răsucește pe călcâie și 
o ia din loc. 


VP - 220 


Capitolul 44 


Bergort 
Luni, 17 august-joi, 20 august 2015 


Următoarele zile sunt simple. Luni, ne urcăm în acea 
nenorocită de Mazdă rablagită și ne ducem într-un loc izolat. 
Doar Mehdi și cu mine. Parcăm mașina, apoi ascultăm melodii 
clasice de la Benzile Piratului, iar Mehdi cântă rap împreună cu 
interpreții, cu respiraţia lui astmatică, mereu cu o jumatate de 
măsură în urmă, mereu greșind cuvintele. Mă face să râd și 
pentru un moment aproape că uit cine sunt, cine am devenit. 

Pe urmă pornim pe cărări înguste către mijlocul pădurii, exact 
ca niște culegători de ciuperci - jur, exact ca nenorociţii de 
suedezi. Este liniște, se aude doar zornăitul pungii din plastic 
pline cu sticle goale și cutii de conserve pe care Mehdi o are în 
mână. După ce ajungem suficient de departe de micul drum 
forestier pentru a ne simţi în siguranţă, aliniem conservele pe 
niște bușteni și ne retragem vreo 20 de metri. Deschid geanta 
pe care am adus-o din Siria și scot uzata armă rusească. 

Desigur, Mehdi a mai văzut arme. Îmi amintesc faţa lui Răven 
când, cu mulţi ani în urmă, ne-a arătat un revolver vechi și 
ruginit. Cât de mândru era! Dar deja știai că se pregătea să ne 
părăsească, vedeai heroina în ochii aceia morţi, vedeai cât de 
aproape era, așadar, nici măcar nu ne-am entuziasmat, doar ne- 
am deprimat oarecum, iar peste doar câteva luni, sărmanul 
ticălos a murit. 

Numai că asta-i altceva. Asta vine dintr-un război și mâinile lui 
Mehdi tremură când o apucă prima dată, ochii îi strălucesc. 

— Rahat, brush! exclamă el. De unde le ai? 

— Le-am luat când m-am întors. Acolo, nimeni nu ţine 
socoteala tuturor acelor arme. A durat o săptămână până am 
ajuns acasă mergând cu diverse camioane și autobuze. Nu le 
puteam declara la aeroport, nu? 

Ridică o armă și o îndreaptă către brazi. 

— Ai participat la vreo luptă cu asta? 


VP - 221 


Se uită la mine cu o admiraţie pe care n-am mai văzut-o din 
partea lui, gata să creadă orice i-aș răspunde. Așa că-i 
povestesc despre front, despre bombele lansate de nemernicii 
lui Bashar al-Assad asupra noastră, despre grenadele noastre 
artizanale, despre cum fraţii își ridicau armele deasupra 
capetelor și trăgeau prin golurile din betonul ruinelor, cum 
mirosea a sulf și a deșert, îi spun câţi ticăloși au ucis fraţii. Și 
când mă întreabă dacă am omorât pe cineva, încuviințez 
ezitând din cap și mă uit în altă parte. 

Deoarece singurii pe care i-am ucis sunt fraţii mei. 

e 

Ne așezăm pe doi bușteni. Mehdi începe să înfulece un baton 
de ciocolată Twix fără a-mi oferi și mie unul, ca de obicei, și asta 
mă irită, deși știu că a făcut atât de multe pentru mine. Dar 
când îl văd îndesându-și ciocolata în gură și plescăind din buze, 
mă înfurii. Ce dracu' căutăm în pădure? De ce trebuie să învețe 
să tragă? Îi aud respiraţia șuierătoare venind dinspre buștean. 
Mă sprijin de trunchiul unui copac și mă uit la el. 

— Ai de gând să-mi spui ce dracu' e cu treaba asta în care 
ești implicat? îl întreb eu. Ce dracu' căutăm în pădure, ca doi 
suedezi? 

Se uită la mine și clefăie cumva, de i se scurge caramelul pe 
la colțul gurii. 

— Ce naiba ai? se oțărește el. Te-ai supărat cumva? 

Clatin din cap. 

— În sfârșit. Dar sigur știi ce se petrece în Bergort, frate. Ce 
dracu' este cu revoltele? 

El încuviințează tăcut. _ 

— Începe să capete amploare. În weekendul ăsta, o să 
explodeze, frate. Avem un shuno care ne coordonează, știi? 

Ridic din umeri. 

— Și ce se va întâmpla, de fapt, frate? Care dracu’ e treaba? 
Să nu te-apuci să împuști pe nimeni, tâmpitule! 

Nu că mi-ar păsa de polițiști, însă mi se pare inutil să împuști 
niște polițiști în Bergort. Mă gândesc la puștii pe care i-am văzut 
în prima seară când m-am întors, cârâind și dând din aripi lângă 
Camp Nou și terenul de joacă. Ce se va întâmpla cu ei dacă 
observă niște tipi ca Mehdi încercând să împuște polițiști? 

— Nu, relaxează-te, zice Mehdi. Nu sunt prost. Și cum să nu 
mă intereseze asta? Sunt plătit de sârbi, știi? Cu o mie pe 


VP - 222 


noapte, frate. Ca să creez ceva haos. Mai demult, o făceam pe 
gratis! 

Râde, iar eu scuip pe mușchiul din faţa mea înainte dea mă 
uita la el. Și pricep. Este firesc. Așa am crescut noi. Avem asta în 
noi. Întotdeauna e agitaţie undeva. Întotdeauna mai există un 
strat, întotdeauna există o anormalitate, o posibilitate iluzorie 
sub straturile de rahat și haos. Întotdeauna mai există ceva care 
poate fi dat dracului. Niciodată nu vedem mai departe de ce-i 
sub nasul nostru. Niciodată nu vedem mai departe de 
următoarea plată. 

(J 

După-amiază, Mehdi vine la uşa ascunzătorii mele, a peşterii 
mele. Pare stresat și ochii îi fug în toate direcțiile, ca niște 
iepuraşi. 

— Shoo, frate, mă salută el dând mâna cu mine temător și 
îmbrățișându-mă fugitiv. 

— Ce se petrece? Pari stresat. 

Închide ușa metalică în urma lui, intră în cameră și mă 
privește cu seriozitate. 

— Cineva te supraveghează. Cineva știe că te-ai întors. Știi 
cum se întâmplă - e doar o chestiune de timp până când va afla 
toată lumea. 

Mă așez pe saltea. Este doar o chestiune de timp, deși am 
fost prudent. Lucrurile se mișcă repede aici. 

— Cum ai aflat? 

— Am contactele mele. lar această persoană pune întrebări 
despre simboluri și mă îngrijorează. Ştii și tu că se petrece ceva 
important aici. Oamenii implicaţi... Știi? Cei care plătesc. Or s-o 
ia razna dacă cineva dezvăluie ce se întâmplă înainte ca 
lucrurile să fie puse la punct, frate. Nu vrei să te pui cu ei, 
crede-mă! Și dacă te vede cineva, nu vei mai putea să te 
răzbuni. Trebuie să fii prudent. 

— Cine m-a văzut? 

Genele lui Mehdi flutură înainte ca el să mă privească 
enervat. 

— Cineva pe care nu-l cunoști. Ar fi bine să nu mai ieși dacă 
nu vrei să se afle că te-ai întors. La naiba, ești haddi, frate. Ar 
putea fi afurisitul de Săpo*. Nu vrem ca Säpo să dea târcoale 
pe-aici acum, cu doar câteva zile înainte să înceapă asta. 


39 Serviciul suedez de Informaţii (Säkerhetspolisen). (n.tr.). 
VP - 223 


Sunt nedumerit. 

— Dar ce dracu', frate? Cine este? Vreunul dintre trădători 
pune întrebări? Unul dintre oamenii care m-au trimis în Siria? 

Simt cum mi se usucă gura. M-am ascuns, m-am furișat, abia 
dacă am ieșit din cameră zile întregi. Cum să mă fi descoperit 
cineva? 

— Nu contează. Trebuie să rămâi ascuns o vreme, apoi te poţi 
răzbuna cum poftești. 

e 

Așa că aducem un PlayStation și un televizor vechi la subsol. 
Conectăm aparatele la o priză de pe hol. Mehdi este prea zgârcit 
pentru a mi le împrumuta pe cele noi, deci îmi petrec vremea cu 
vechiul lui PlayStation 3, jucând vechile și plictisitoarele jocuri 
FIFA și Halo: Combat Evolved. Marţi, mergem în pădure, unde îl 
învăţ să tragă cu pistolul, în vreme ce el trăncănește despre 
revolte și haos. 

Mă uit la Mehdi, îi văd ezitarea, îi aud respiraţia șuierătoare, 
observ cum tresare când trage cu arma, închide ochii când 
apasă trăgaciul și ratează atât de mult, încât aproape că încep 
să râd. O mie pe noapte pentru a incendia Bergortul. Măști și 
bâte de baseball, și pietre aruncate în polițiști. Nu mai suntem 
puști și asta mă întristează și mă face să mă simt pustiit. Nimic 
bun nu ni s-a întâmplat vreodată, n-am avut niciodată un răgaz. 

e 

Joi seara, stau vizavi de locul unde se întâlnesc trădătorii. Îi 
văd sosind unul câte unul acasă la Dakhil. Din partea cealaltă a 
centrului comercial și a Bergortului, aud gălăgia făcută de puștii 
care se pregătesc de revolta din noaptea asta. Încă este prea 
devreme. Va mai fi liniște o vreme, până să izbucnească 
exploziile. La fel ca în ultimele două nopți. Dar cu fiecare zi care 
trece, lucrurile capătă o amploare tot mai mare. 

Nu știu ce caut aici în seara asta, șezând pe banca din faţa 
blocului. De obicei, mă duc acasă de îndată ce văd că al-Amin 
nu este cu ei. Insă în seara asta, pur și simplu, nu pot pleca, în 
ciuda avertizării lui Mehdi. 

Seara e călduroasă, sunt obosit și singur. Bănuiesc că n-am 
unde altundeva să mă duc. Poate că simt ceva nedeslușit. Totuși 
mă decid să aștept aici. 


VP - 224 


Aproape că am aţipit, când, în cele din urmă, îl văd pe asfaltul 
crăpat din parcare. Încuie portiera unei mașini mici, un Golf 
poate, se aude un clic și un bip, apoi pornește cu pași repezi 
spre bloc. 

Fratele al-Amin. Aceleași haine, aceeași geacă din piele, 
același mic kufi. Are un telefon la ureche și vorbește încet. 
Încremenesc pe bancă, parcă lipit de ea, incapabil să mă mișc. 
Nu mă pot gândi decât la acel telefon, dacă este același cu cel 
pe care l-a folosit pentru a mă suna cu câteva săptămâni în 
urmă. Dacă este același telefon cu care i-a ucis pe fraţii mei. 

A intrat pe ușă înainte de a-mi veni în fire, de a-mi aduna 
gândurile. 

Al-Amin n-a dispărut. Poate că vine mereu mai târziu acum. 
Sau poate că este prima dată când vine săptămâna asta. Sau 
poate că e ultima dată. Poate că a venit aici cu una dintre 
blestematele lui de misiuni. Adrenalina începe să-mi gonească 
prin vene. Să fie asta șansa mea? Toţi fraţii sunt adunaţi aici. 
Trupul îmi vibrează. Nu m-am gândit niciodată dincolo de asta. 
Însă am visat scenariul ăsta. lar acum este real. 

Mă ridic de pe bancă, încerc să văd ceva pe fereastră, dar 
draperiile sunt trase. 

Nu știu cât de mult stau acolo, paralizat, incapabil să 
gândesc, însă înainte să-mi revin, văd ușa deschizându-se și pe 
fraţi ieșind. Dispar unul câte unul, până când rămân doar 
imamul Dakhil și al-Amin. Sunt prea departe pentru a auzi ce 
vorbesc, dar par că au terminat, își dau mâna și se îmbrățișează 
fugitiv. Apoi imamul Dakhil se întoarce în apartament, pe când 
al-Amin se îndreaptă spre parcare. Inainte de a se despărţi, aud: 

— Ne vedem mâine, după rugăciunile de vineri. 

Reușesc să mă adun, concentrarea revenindu-mi mai intensă 
decât oricând. 

Ne vedem mâine. 

„Da, ne vedem mâine!”, chibzuiesc eu. 


VP - 225 


Capitolul 45 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Ele trec pe lângă centrul comercial și se îndreaptă spre 
blocurile unde ea și Fadi au crescut, pe urmă spre micul câmp 
plin de mărăcini și păpădii. Dincolo de el este micul crâng unde 
ea și Fadi se jucau când erau mici, unde ea îi povestea despre 
Ronia, iar el se înfricoșa atât de tare de troli și hoţi, încât 
începea să tremure. Unde, în amurg, se prefăceau că făceau 
hotdogi la grătar, apoi se furișau în casă înfriguraţi și chicotind 
în liniștea și întunericul din apartament. 

— Unde mergem, Parisa? întreabă Yasmine. 

— O să vezi, răspunde Parisa încet. Aproape că am ajuns. 

larba este înaltă și Yasmine, temându-se că s-ar putea afla 
șerpi acolo, grăbește pasul după Parisa. Odată ajunsese lângă 
crâng, se opresc. 

— Acolo, spune Parisa, în tonul ei deslușindu-se ceva plin de 
forţă și impetuozitate. Du-te tu prima. 

— Ce naiba? exclamă Yasmine. Tu m-ai adus aici. Tu ai spus 
că vrei să-mi arăţi ceva. 

— Cum vrei, suspină ea și urcă pe pietrele încălzite de soare. 

Yasmine așteaptă o secundă, apoi o urmează. 

e 

De îndată ce intră în crâng, își dă seama că a fost înșelată. 
Doi bărbaţi în blugi largi și bluze negre, cu mâneci lungi se află 
în fața ei. Nu spun nimic. Yasmine nu vede decât ochii lor mici 
privind prin găurile măștilor de schi, identice cu cele purtate de 
puști cu o noapte în urmă. 

Simte adrenalina năvălindu-i în vene și lumea se învârte în 
jurul ei. Intoarce capul și observă că Parisa deja a luat-o la fugă 
în josul pantei, fără a se uita în urmă. 

Bărbaţii se apropie de ea și Yasmine pășește îndărăt. Ei nu 
spun nimic, doar se îndreaptă încet spre ea, cu braţele întinse, 
cu mănușile din piele neagră pregătite s-o înșface. Într-un final, 


VP - 226 


se răsucește pentru a o lua la goană, pentru a scăpa, pentru a 
lăsa toate astea în urmă, indiferent despre ce-o fi vorba. Dar 
vede un al treilea bărbat cu mască de schi venind spre ea 
dinspre baza pantei și-și dă seama că n-are pe unde să scape. 

Constată că bărbatul care urcă panta poartă un trening lucios 
și că un tatuaj verde îi urcă pe gât, pierzându-se sub mască. 
Speriată, vede toate astea din exterior, stând într-un crâng 
difuz, sub un soare difuz, cu trei bărbaţi mascaţi în jurul ei. Țipă 
în urma Parisei: 

— Ce mama dracului ai făcut, sharmuta? 

Insă Parisa nu-i răspunde. Silueta ei deja a dispărut printre 
copaci. 


VP - 227 


Capitolul 46 


Londra 
Vineri, 21 august 2015 


Cu toate că încă este după-amiază, aglomeraţia de vineri 
seară a început deja la barul Library și, când deschide ușa, 
incitanta muzică electronică franceză o învăluie. Klara se 
apropie de bar croindu-și drum printre trupuri zvelte în rochii 
subţiri, printre tricouri în dungi și bărbi asudate. 

Înghesuiala de la bar este mare, dar ea e obișnuită cu acest 
loc și nu durează mult până când surprinde privirea lui Pete. 

— Pari obosită, spune el pe deasupra muzicii, umplând până 
la buză un pahar cu Chardonnay și punându-l pe tejgheaua 
lipicioasă. 

— Mersi, zice ea și bea o înghiţitură zdravănă. 

Asta face ca totul să fie puţin mai acceptabil. Căldura se 
răspândește în trupul său și închide ochii. Abia așteaptă să se 
întoarcă la Stockholm a doua zi dimineaţă, deși se simte 
vinovată că încă n-a luat legătura cu Gabriella. De câteva 
săptămâni, s-a gândit mereu la asta. Că o va vedea din nou la 
Stockholm. Însă apoi s-a întâmplat treaba cu Patrick, iar viaţa ei 
a fost întoarsă cu susul în jos. 

„O s-o sun în seara asta”, chibzuiește ea în timp ce mai ia o 
înghiţitură zdravănă. O jumătate de pahar. Când deschide ochii, 
îl vede pe Pete privind-o îngrijorat. Își dă seama că el consideră 
că ea bea prea repede. Probabil, se gândește la ce s-a întâmplat 
duminica trecută. Fără a-și lua privirea de la el, bea și restul 
vinului din pahar. „La naiba și cu el, și cu grija lui afurisită! La 
naiba cu toţi!” 

Se apleacă peste bar și-i face semn lui Pete să se apropie 
pentru a o auzi. 

— L-ai mai văzut pe tipul care a lăsat aici laptopul meu? 

Pete clatină din cap în sens negativ. 


VP - 228 


— Ți-am spus că nu era unul dintre clienţii obișnuiți. Înainte 
de asta, nu l-am mai văzut niciodată. Te simţi bine, Klara? Adică 
vreau să zic că arăţi ca... 

— Nu, îl întrerupe ea. Nu mă simt bine. Nu mă simt bine 
deloc. 

Se răsucește pe călcâie și-și croiește drum spre ieșirea din 
bar. 

e 

Se oprește la Tesco, ca de obicei, parcă fiind pe pilot automat. 
Cumpără aceeași sticlă de Chardonnay australian de 7,99 lire, 
luată de la frigider, și niște curry de încălzit la microunde. 
Plătește și iese în stradă. Brusc, i se pare că totul se petrece 
prea repede, ca și cum n-ar putea ţine pasul cu gândurile ei, 
care apar și dispar înainte ca ea să apuce a le desluși. 

De îndată ce este singură, are impresia că nu-și mai poate 
controla creierul, ca și cum acesta se gândește la trecut, apoi 
trece rapid mai departe, iar ea nu-l poate opri. Îl vede pe Patrick 
pe șine, ciudat de intact și fără sânge pe el, însă, evident, 
neînsufleţit. Este bucuroasă că imaginea dispare repede. Apoi 
gecile din piele, paharele cu vin alb, Stockholm, hainele pe care 
trebuie să le spele, Gabriella, bunicul, din nou Patrick. Oh, 
Doamne, peste două zile își vor prezenta raportul. De ce se 
întâmplă asta? Pe urmă, iarăși Patrick pe șine. larăși gecile din 
piele și biroul. 

Gândurile o secătuiesc. Se simte prea epuizată pentru a mai 
face măcar un pas, cu toate că aproape a ajuns acasă. În cele 
din urmă, se așază pe marginea trotuarului. Dar uită ce are în 
mână, sticla din punga din plastic subţire se lovește cu putere 
de asfalt și se sparge, iar vinul se varsă pe stradă. 

— La naiba! șuieră ea și sare într-o parte pentru ca vinul să n- 
o ude. 

Se simte lipsită de orice putere. Are impresia că va începe să 
plângă, așa că își ascunde faţa în mâini și se apleacă. Însă 
lacrimile nu vor să apară, iar printre degete, vede asfaltul 
fisurat, mucuri de ţigări, ambalaje de bomboane și pietriș. 

Când în cele din urmă deschide ochii, panica o copleșește, 
grea și sufocantă ca un val. Pe trotuarul de vizavi, la mai puțin 
de zece metri distanță, un bărbat se uită direct la ea. Are ceva 
familiar, ceva care-i zburlește părul de la ceafă. Îi ia o secundă 
să-și dea seama cine este. Dar apoi toate piesele puzzle-ului de 


VP - 229 


așază la locurile lor - aleea din seara aceea, pierderea 
cunoștinței, laptopul. Este absolut sigură. Nu Patrick i-a luat 
computerul. 

Ci bărbatul de vizavi. 


VP - 230 


Capitolul 47 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Bărbaţii s-au apropiat. Se opresc la patru-cinci metri de ea, cu 
braţele pe lângă corp, cu mănuși din piele neagră, cu măşti 
negre. În fundal se aude zgomotul unui tren care iese în viteză 
din tunel, i se văd luminile strălucitoare. Ea pășește îndărăt 
răsucindu-se în așa fel încât să-i aibă pe toți în câmpul vizual. 

— Vă rog, spune ea ridicându-și mâinile, însă își dă seama cât 
de găunoasă este vocea ei, cât de neajutorată și de patetică 
pare. Indiferent cine sunteţi... doar îmi caut fratele. 

Ei stau nemișcaţi, privind-o, părând complet neutri cu măștile 
pe feţe. Ea se uită de la unul la altul, încearcă să-i vadă cu 
adevărat, să stabilească un contact vizual. Cel tatuat și cu 
pantaloni de trening o studiază calm, ochii lui sunt ca niște 
pietricele, de un cenușiu întunecat și duri în spatele măștii. Cel 
din mijloc are ochi căprui, care par perfect calmi și indiferenți. 
Dar este ceva în ochii acelui om, ceva neclar. E ca și cum nu se 
poate concentra, iar privirea i se îndreaptă necontenit de la 
ceilalți spre ea și înapoi. Există ceva familiar în ei. 

Yasmine încearcă să înghită, însă gura îi este uscată și 
lipicioasă. Se uită la ochii familiari încercând să le prindă 
privirea, să-i implore. 

— Doar îmi caut fratele, repetă ea. 

„Treningul” face un pas în faţă, întinde mâinile cu palmele în 
sus, ca și cum ar vrea să-i arate că nu intenţionează să-i facă 
rău. Însă ea cunoaște acest gest, l-a văzut de o mie de ori. 

Semnificaţia lui este inversă, înseamnă nu pasivitate, ci 
agresivitate. Ea face un pas în spate. Observă că picioarele 
omului cu ochi nervoși tremură și ea se uită la el. 

— La naiba, sunt de-aici! exclamă ea. Wallah, sunt de-a 
voastră! 

— Te-am avertizat, rostește brusc „Treningul”, cu o voce 
profundă și înăbușită ca un sunet din celula unei închisori. Ti-am 


VP - 231 


zis clar să încetezi a-ţi mai băga nasul pe-aici. Dar nu ne-ai 
arătat niciun fel de respect, /en. Așa că n-avem de ales. 

Nu știe cum s-a întâmplat, însă el are acum un cuțit în mână. 
Lama strălucește, aruncând reflexii spre copaci și orbind-o. 

— Vă rog, zice ea din nou. Doar îmi caut fratele... 

— Serios? întreabă cel cu ochi nervoși și familiari. Noi ţi-am 
spus... 

— Destul! se răstește „Treningul” și întoarce capul spre cel 
care l-a întrerupt. Tacă-ţi gura, nenorocitule! 

Se uită din nou la Yasmine, lăsându-se un pic pe spate, sigur 
de sine de parcă este în elementul lui. Cuţitul strălucește în 
mâna lui. Yasmine face un pas în spate, simte acele de brad și 
pietrișul de sub picioare, simte începutul pantei, simte copacii 
din jurul ei. 

— Se pare că nu înţelegi, zice el ca și cum i-ar explica un 
lucru unui copil. Trebuie să uiţi de asta. Nu e nimic aici care să 
te intereseze. N-ai ce să afli. Fratele tău, haadi-ul, e mort. Noi nu 
existăm, înţelegi? Suntem fantome. 

Ochii nervoși sunt ațintiți asupra cuțitului. 

— Nu este mort, șoptește ea. 

— Ce-ai spus, curvă? întreabă „Treningul”. 

Aproape că a ajuns lângă ea, la un braţ distanţă, suficient ca 
s-o înjunghie. Însă în atitudinea lui, în felul în care a zis că Fadi e 
mort, în felul în care a făcut-o curvă este ceva care o trezește la 
realitate pe Yasmine. 

E ceva în felul în care stă în fața ei cu tatuajele lui de rahat, 
afișându-și parcă ostentativ pumnalul nenorocit și lucioșii și 
dezgustătorii pantaloni Adidas. Oare de câte ori nu i-a văzut cu 
cuțitele și boxurile lor, cu capetele rase, cu nasurile sparte și cu 
vieţile lor irosite? Exact ca David, exact ca toți cei de-aici. Cu 
propriile reguli și așteptări, cu propriile violenţe și ameninţări. Și 
se gândește că e destul, că nu mai poate suporta nici măcar o 
clipă. Că asta se va sfârși aici. 

lar înainte să-și dea seama ce face, pistolul ajunge în mâna ei. 
Înainte să-și dea seama ce face, trage piedica exact cum își 
amintește de la poligon. Înainte ca adrenalina să apuce a-i 
invada trupul, îl ţine cu ambele mâini și-l îndreaptă spre fruntea 
bărbatului în trening. 

Toată copilăria ei a luat bătaie în sufragerie și în bucătărie, și 
în dormitor. A suportat vânătăile și rușinea. Dar a făcut-o pentru 


VP - 232 


Fadi. A acceptat abuzul și loviturile lui David. L-a lăsat, i-a cerut 
s-o facă, l-a silit s-o facă. Insă a făcut-o pentru ea. Dar acum, s-a 
sfârșit. Toată ura care s-a adunat în ea din cauza asta, din cauza 
lui Fadi și a lui David, din cauza mamei și tatălui ei, din cauza 
Parisei și a acestui loc jalnic, Bergortul, a ajuns brusc în mâinile 
ei. Este ca și cum ar ţine în mâini ura, și este făcută din oţel și 
moarte. 

Vede cum ochii din spatele măștii își schimbă expresia, cum 
ceva licărește în ei. Îi zărește pe ceilalţi doi retrăgându-se, îl 
observă pe cel cu ochi nervoși ridicând mâinile și pășind îndărăt. 

— Să nu-ndrăznești să mă faci curvă! rostește ea. lar fratele 
meu nu e mort! 

Licărul de teamă sau confuzie a dispărut. 

— Și ce-o să faci cu ăla? întreabă „Treningul”. O să mă 
împuști, curvă? 

Rostește ultimul cuvânt lent și cu voce joasă, însă ultima 
silabă este acoperită de bubuitul asurzitor care izbucnește când 
ea apasă trăgaciul. 


VP - 233 


Capitolul 48 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Mă trezesc înainte de ora 6. Văd cifrele de pe telefon și mă 
simt ușurat că, în sfârșit, este a doua zi, chiar dacă timpul 
reprezintă ceva mai complicat aici, la subsol, pe întuneric. N-am 
dormit noaptea trecută. Cum să dormi când toată viața ta se 
frământă în tine? Cum să dormi când, ori de câte ori închizi 
ochii, vezi chipul surorii tale, îi auzi vocea, vezi șirurile de fraţi 
morți, deciziile greșite pe care le-ai luat într-o viaţă scurtă și 
irosită? 

Cândva în toiul nopţii, am deschis ușa grea care dă spre hol, 
am urcat scările pe întuneric și m-am bucurat să descopăr că n- 
am avut nevoie de cheie. Mi-am amintit de acel moment din 
urmă cu o sută de ani când ne-am urcat pe acoperișul unuia 
dintre aceste blocuri și am simţit ca și cum era singurul lucru 
care conta. Să ajungi sus, cât mai sus posibil, cât mai aproape 
de cer. Așa că am urcat scările până la ultimul etaj și am intrat 
în pod pentru a ajunge la scara care ducea spre acoperiș. 

Aerul din pod era greu și umed, iar peste tot erau doar ziduri 
din beton și vechituri abandonate, și am avut impresia că 
inspiram tot Bergortul, ceea ce m-a făcut să mă simt atât de 
rău, încât m-am grăbit să urc ultima scară. Câte două trepte 
odată, apoi am ieșit pe ușă, am ajuns pe acoperiș, la nouă etaje 
deasupra pământului, și vântul era cald și blând, și stelele abia 
licăreau pe cerul cenușiu al nopţii de vară. M-am lăsat în patru 
labe și m-am apropiat încet de margine. 

Școala parcă era chiar la picioarele mele, atât de mică, încât 
aș fi putut s-o bag în buzunar. Peste tot în jur erau blocuri înalte, 
ca turnurile unui castel, ale unei fortărețe sau ale unei închisori. 
Am văzut Camp Nou, care arăta ca un timbru, terenul de joacă 
și casele. Am întors capul și am zărit mașinile în parcarea cea 
mare, arătând ca niște lumânări pe un tort de ziua cuiva, 


VP - 234 


precum ceva lipsit de importanţă. Vocile urcau până la mine, i- 
am văzut pe puști și pe polițiști prinși în dansul lor fără sens. 

Când m-am târât în partea cealaltă, am văzut blocul nostru, 
care părea foarte mic și identic cu celelalte, și m-am gândit: 
„Acolo a început, surioară. Acolo a început viața noastră. Ar fi 
putut să se sfârșească altfel, dar asta este”. 

Așa a fost să fie. 

Și mi-am întors privirea puţin, spre crângul unde ne jucam și 
unde i-am întâlnit pe fraţi, apoi, puţin mai departe, spre 
apartamentul imamului Dakhil. „Acolo se va sfârși, surioară, am 
chibzuit eu. La doar câţiva centimetri de locul unde a început.” 
Pe urmă m-am dus în mijlocul acoperișului și m-am întins pe 
spate. Am privit cerul, stelele și tot restul. Și am făcut o ultimă 
încercare. Poate, singura încercare sinceră pe care am făcut-o 
vreodată. Preţ de o clipă, m-am gândit că atunci se va întâmpla, 
că, de fapt, ceea ce aștepți să se întâmple are loc tocmai când 
ai cu adevărat nevoie. 

M-am ridicat, m-am întors în direcţia corectă, am făcut 
mișcările corecte, am murmurat cuvintele corecte și am căzut în 
genunchi. Încet, m-am lăsat să cad în faţă, cu capul pe dalele 
aspre și uscate. În jurul meu erau lumina zorilor, mașini care 
ardeau, lemn și beton, și întreaga mea viaţă. Am reflectat că, 
dacă Allah exista undeva, atunci acolo era. Și am recitat 
versetele cu o sinceritate de care nu mai fusesem capabil. În 
locul acela, în clipa aceea, am implorat îndurare și iertare, și 
smerenie cu o intensitate mai mare decât o făcusem vreodată. 

Nu știu cât de mult am zăcut acolo, cât timp am așteptat și 
m-am rugat. Destul de mult pentru ca, în cele din urmă, să mă 
simt atât de epuizat, încât să cad pe o parte în lumina cenușie și 
granuloasă. Suficient de mult pentru a-mi da seama că n-am 
primit niciun răspuns. Suficient de mult pentru a ști că eram 
singur. 

e 

Acum, stând pe betonul cald de la subsol, mă gândesc că, 
poate, singurătatea este cumva o ușurare. Tot ce-mi doresc este 
să mă împac cu trecutul. Ar fi trebuit să înțeleg cu mult timp în 
urmă că nu există altceva în afară de noi. N-a existat niciodată 
ceva care să umple golul pe care l-ai lăsat când ai plecat. 

Dar nu-i adevărat, nu vreau doar asta. Mai mult decât orice, 
îmi doresc să nu te fi lăsat să dispari. Să nu-ţi fi dat niciun motiv 


VP - 235 


s-o faci, să nu te fi silit să pleci. Însă acestea sunt gânduri 
pentru care n-am putere acum. În schimb, mă silesc să mă 
concentrez asupra unicei sarcini care mi-a mai rămas de 
îndeplinit. Trădătorii vor trebui să dea socoteală pentru ce au 
făcut. Dincolo de asta, totul e întunecat. 

Bag mâna adânc în sacul de dormit și scot arma rusească, îi 
verific încărcătorul. Asta-i tot ce am luat din Siria. Două pistoale 
și o mitralieră. Instrumentele pentru a-mi pune în practică 
răzbunarea. Controlez de două ori dacă e pusă siguranţa și vâr 
revolverul la betelia blugilor. Trag aer în piept și mă așez pe 
saltea. 

A mai rămas doar un lucru de făcut. Rup o pagină din 
blocnotes și iau un pix albastru. Și încep să scriu. 

Mai întâi, îi aștern câteva rânduri lui Mehdi. Îi mulţumesc 
pentru tot. Apoi îi cer să păstreze restul scrisorii. S-o ascundă și 
să te aștepte. În caz că te vei întoarce vreodată. 

După aceea, încep cu începutul și scriu totul: despre cum te 
așteptam în spatele tufelor de lângă școală, despre cum 
dormeam pe podeaua din acel apartament rece. Despre frații 
mei și despre mașina sirianului, și focuri, și toată mizeria asta. 
Despre cum dădeam din aripi și cârâiam, și-ţi căutam umbra 
prin tot Bergortul. Însă mai ales scriu că nu este vina ta, că 
nimic din tot ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta. Numai eu am 
fost de vină, doar betonul și fraţii mei, și cei care-și spun părinţii 
noștri, și școala, și întunericul apăsător, și rugăciunile... dar mai 
ales eu am fost de vină. 

Scriu despre Dakhil și al-Amin, scriu despre trădarea acestuia 
din urmă, despre bombe, despre picioare spulberate și despre 
șirul de cadavre. Umplu foaia, pe urmă rup încă una și încă una. 
Scriu până când nu mai am pastă în pix, până când textul 
devine tot mai palid și mai subţire, iar într-un sfârșit nu mai 
rămân decât urme pe hârtie. 

Când n-a mai rămas nimic de scris, mă prăbușesc pe saltea 
golit de trecut, golit de ce m-a adus aici. Golit de tot, mai puţin 
de ceea ce mi-a rămas de făcut. 


VP - 236 


Capitolul 49 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Totul se întâmplă rapid. Totul încremenește. Sunetul se stinge 
și o clipă liniștea este deplină. Unul dintre bărbaţii mascaţi s-a 
răsucit pe călcâie și a rupt-o la fugă ca un iepure printre tufe, 
coborând panta și îndreptându-se spre câmpul plin de buruieni. 
Yasmine îl lasă să plece, abia dacă-i aruncă o privire, năucită de 
ce făcuse, năucită de liniște și încremenire. 

Bărbatul în pantaloni de trening și cu tatuaje zace în faţa ei, în 
iarba înaltă, ghemuit și scâncind ca un pisoiaș, apăsându-și cu 
mâinile coapsa în locul în care l-a împușcat. 

Celălalt bărbat, cel cu ochi nervoși, este în genunchi, cu 
mâinile ridicate în faţa lui. 

— Yazz! Te rog, Yazz, nu-mi face rău! N-am știut, n-am vrut 
să... 
Ea se uită la ei. | se pare ireal. Lumina soarelui. Bărbatul care 
scâncește. Bărbatul care imploră îndurare. Işi dă seama că încă 
are pistolul în mână. Este îndreptat spre al doilea bărbat, spre 
capul lui. Și conștientizează că știe cine este el. Că a știut tot 
timpul. 

— Dă-ţi jos masca, Mehdi, sharmuta dracului! îi cere ea. 

El se supune, iar după ce și-o scoate, ea vede lacrimi curgând 
pe fața lui mare. 

— Yazz, sunt tată, Yazz! Lasă-mă să trăiesc. 

— Eşti o mare jigodie, Mehdi, zice ea. N-am de gând să te 
împușc. Nu l-aș fi împușcat nici pe ăsta dacă n-ar fi scos cuțitul 
la mine. 

Mehdi dă repede și patetic din cap. 

— Jur, Yazz, n-am știut nimic despre asta. 

Dar ea nu-l ascultă. Se apleacă spre omul pe care l-a 
împușcat și-i dă jos masca de schi. 

— Ar fi bine să punem ceva pe rana aia, spune ea. 


VP - 237 


Însă el o privește cu o ură intensă și-și ridică o mână de pe 
rană, încercând s-o lovească. Ea se ferește. 

— Să te ia dracu' atunci! zice ea. Tocmai ai fost împușcat, 
bre. Indiferent cât de mult te urăsc, nu vreau să mori. 

Se întoarce spre Mehdi. 

— Scoate-ţi cămașa și leagă-i-o în jurul rănii. Ai un telefon? 

Mehdi încuviințează din cap, își dă jos geaca și-și trage 
cămașa peste cap. 

— Cheamă o ambulanţă, /en. Prietenul tău are nevoie de 
ajutor. 

— Și ce să zic? Că a fost împușcat? 

— Nu vreau nicio ambulanţă! se vaită bărbatul împușcat și 
încearcă să se ridice într-o rână. 

Dar se prăbușește pe spate, cu mâinile apăsate pe rană. 

— Zi-le că a fost împușcat. Serios, nu-mi pasă. Însă nu mă 
băga în rahatul ăsta, să-ţi fie absolut clar! 

Mehdi se apleacă spre rănit și leagă strâns cămașa în jurul 
coapsei sale. Bărbatul nu-și ia privirea de la Yasmine. 

— O să mori pentru asta, târfă! șuieră el. Nu știi cu cine te 
pui. 

Încearcă să râdă, dar scoate doar un șuierat. 

— Nu este vorba doar de Bergort, sharmuta. E ceva mare. 

Yasmine se apleacă iarăși spre el. 

— Atunci, spune-mi ce este. Despre ce-i vorba? Și ce legătură 
are fratele meu cu povestea asta? 

— Tot ce știu e că o să mori, târfă, șuieră el printre dinţii 
încleștați. Mehdi ridică din umeri. 

— Trebuie să plecăm de-aici, zice el. Înainte să vină poliţia. 

— Nu plec nicăieri, se opune Yasmine. 

Brusc, simte din nou greutatea armei și o îndreaptă spre 
bărbatul din iarbă, către celălalt picior al lui. 

— Nu plec nicăieri până când nenorocitul ăsta nu-mi zice 
unde-i Fadi și ce legătură are cu toate astea. Este vremea să 
vorbeşti, bre, altminteri îţi găuresc și celălalt picior. 

Toată această scenă are ceva îmbătător. Ceva aproape 
excitant. După tot ce a trebuit să înghită, după toate bătăile și 
mizeriile. Acum, ea deţine puterea. Violenţa este în mâinile ei. 
Într-un fel, speră că el nu va vorbi. Nu-și dorește decât să-l 
împuște și în piciorul drept, însă Mehdi o apucă suspinând de 
umăr. 


VP - 238 


— Nu, Yazz. Jur că nu știe nimic de Fadi. Jur! Nimeni nu știe. În 
afară de mine. 

e 

Ei sunt în drum spre blocul în care Mehdi și Parisa locuiesc 
împreună cu mama sa în momentul în care aud sirenele 
răsunând dinspre autostradă, apoi încetinind și intrând în 
cealaltă parte a Bergortului. 

— La naiba, repede s-au mai mișcat! murmură Mehdi. 

Yasmine nu spune nimic, doar deschide ușa care dă spre 
scări. N-are vreme să-i pese de ceea ce s-a întâmplat. Nu se 
gândește decât că Fadi este aici, că Mehdi a fost cu el în tot 
acest timp. Se oprește în casa scărilor, care este umedă și unde 
ecourile se formează ușor, și se întoarce spre Mehdi. 

— Și acum, încotro? întreabă ea. 

El trece pe lângă ea, descuie ușa care dă spre subsol și o ia 
primul înainte. Ecoul pașilor răsună în urma lor. Coboară prin 
întunericul umed, pe lângă ţevi ruginite și picurând, pe lângă o 
uscătorie din care se aude un băâzâit. In cele din urmă, se 
oprește în faţa unei uși albe din oţel, similară cu toate ușile albe 
din oțel aflate acolo. 

Yasmine simte că-i bubuie capul și-i este greu să respire. 
Mehdi se apleacă și bagă cheia în broască. 

— Stai! îl oprește ea. 

Se lasă pe vine și gâtul o ustură din cauza lacrimilor 
reprimate. Patru ani de trădare și de pustietate, și de viaţă fără 
el și Bergort. Cu doar câteva săptămâni în urmă, a aflat că a 
murit. Închide ochii și vede pisica spânzurată de un felinar, 
simbolurile de pe ziduri, mașinile arzând. Îl vede pe Fadi mic, 
adormit în braţele ei. Îi vede ochii din ultima noapte, când l-a 
părăsit, lăsându-l în voia sorții. Vede sângele de pe iarba din 
crâng, din urmă cu câteva minute. „Ce se va întâmpla acum? se 
întreabă ea. Ce vom face acum?” 

Inghite în sec, se uită la Mehdi și-i face semn să deschidă ușa. 
El bate încetișor. 

— Sunt eu, frate. 

Deschide ușa camerei de depozitare de la subsol. Yasmine 
închide ochii având impresia că nu poate face asta. Când îi 
deschide, vede că Mehdi a aprins lumina într-o încăpere goală. 

— A plecat, spune el. 

Are însă ceva în mână, un mic teanc de hârtii scrise. 


VP - 239 


— Dar cred că ţi-a lăsat ceva. 


VP - 240 


Capitolul 50 


Londra 
Vineri, 21 august 2015 


Imaginea bărbatului de pe celălalt trotuar o paralizează pe 
Klara. Nu vede decât tricoul lui negru, blugii negri, părul negru și 
ciufulit. Brusc, își amintește mâinile lui vânoase din clipa în care 
i-a smuls geanta în care avea laptopul. Își amintește ce i-a 
șoptit. 

După ce recapătă controlul asupra propriului trup și izbutește 
să se ridice, se retrage spre clădirea din spatele ei fără a-și lua 
privirea de la el. ÎI observă ridicându-și mâinile de parcă ar vrea 
să-i arate că nu este înarmat. 

O mașină trece încet pe stradă, despărţindu-i pentru o clipă. 
Dar imediat după asta Klara se simte din nou ca hipnotizată, nu- 
și poate lua privirea de la el, nu poate fugi, nu poate decât să se 
retragă încet spre perete. 

Nu uita, nu uita de 5 noiembrie. 

Asta i-a șoptit, asta are tatuat pe încheietură, iar acum 
traversează încet strada, cu mâinile încă ridicate, cu palmele în 
față, încercând să arate că nu reprezintă o ameninţare. Insă el 
deja s-a dovedit a fi o ameninţare, deja a dovedit de ce este 
capabil. 

Nu uita, nu uita de 5 noiembrie. 

Ea se dă înapoi până când spinarea i se lipește de vitrina unui 
butic vintage. El se apropie încet de ea, urcă pe trotuar, a ajuns 
la câţiva metri. Un grup de tineri spanioli iese râzând din 
magazinul aflat în spatele ei și dispare pe stradă. 

El așteaptă până când ei se îndepărtează. 

— Klara, rostește el calm. 

Vocea lui are accent american, este surprinzător de 
prietenoasă și ciudat de stridentă, aproape copilărească, și 
alarmant de inofensivă. 

— Klara, te rog, iartă-mă, însă trebuie să stăm de vorbă. 


VP - 241 


Este foarte aproape acum, mai că ar putea s-o atingă dacă ar 
întinde mâna. Este palid și pielea feţei netedă ca Luna iarna, 
degetele îi sunt lungi și subţiri. Se pare că nu petrece prea mult 
timp în aer liber. 

Ea ridică mâinile, indicându-i că nu dorește să se apropie mai 
mult - deja se află prea aproape. 

— Nu știu ce știi, adaugă el. Eu am fost cel care ţi-a luat 
laptopul. 

Ea încuviințează din cap, se oțelește, își încleștează pumnii. 
Dacă face o singură mișcare dubioasă, îl va lovi între picioare 
așa cum l-a lovit pe Calle în clasa a șasea, când a încercat să-i 
atingă sânii. După aceea, niciun băiat n-a mai îndrăznit s-o 
ciupească. lar acum, ea este cât pe ce să explodeze. 

— Îmi pare rău, spune el. A fost o greșeală, OK? O greșeală 
stupidă. 

Ea nu se relaxează, deși el pare sincer. Rămâne tăcută. Doar 
așteaptă ca el să continue. 

— Patrick a murit, zice el. L-au împins în fața metroului. 

Ea înghite în sec. 

— De unde îl știi pe Patrick? șoptește ea în cele din urmă. 
Cine dracu' ești? 

— Îmi poţi spune Cross, răspunde el aruncând priviri nervoase 
în susul și în josul străzii. N-am mult timp, totuși te-ar deranja 
dacă am face o plimbare? 

e 

— A fost ideea mea, povestește Cross în timp ce merg încet 
pe Virginia Road, către umbrele lungi ale copacilor din 
Ravenscroft Park. O idee proastă. Patrick s-a enervat, desigur. 
Dar stătusem treaz atât de mult timp, dacă înţelegi ce vreau să 
zic. Ca să fac un program. Și luasem și pastile ca să nu dorm 
două nopți. lar Patrick era pe cale să înțeleagă ce se întâmpla. 
Mi-am dat seama că aveam nevoie să accesez unul dintre 
computerele voastre, ceea ce el încercase înainte. Și eu la fel. 

Klara clatină din cap și se oprește. 

— Ce încerci să spui? întreabă ea. Despre ce dracu' vorbești? 

Însă lui Cross nu pare să-i pese. Doar îi face semn să meargă 
mai departe. Ea stă cu ochii pe el, privindu-l pieziș, gata să-l 
lovească sau să fugă dacă devine necesar. 

De fapt, face bine că merge alături de el? 


VP - 242 


— Weekendul trecut, Patrick a zis că te-ai dus în Suedia, așa 
că am verificat zborurile și te-am așteptat la aeroport gândindu- 
mă că o să lași geanta nesupravegheată o secundă. Dar n-ai 
făcut asta. N-ai făcut-o până nu te-ai dus la barul ăla de hipsteri. 
Aveam niște sedative la mine, pentru uz personal, luasem 
pastile ca să nu dorm, cum am menţionat. Însă mi-a venit altă 
idee când am intrat în bar. Așa că am așteptat o vreme, apoi ți- 
am pus două pastile zdrobite în băutură. Le-ai băut rapid, deci 
n-a durat mult până și-au făcut efectul. 

Ea îl privește fix. Despre ce naiba vorbește? 

— Stai! exclamă ea clătinând din cap. Ce dracu' spui? Mi-ai 
pus ceva în băutură? Asta-i o nebunie! 

Cross încuviinţează din cap evitându-i privirea. 

— N-a fost cel mai bun moment al meu, trebuie să fiu de 
acord cu asta. Ar fi fost mai bine dacă l-aș fi lăsat pe Patrick să 
facă așa cum credea el. Poate că atunci el n-ar fi fost... 

Ajung în parc și pornesc pe una dintre aleile cu pietriș către o 
bancă. Ea își scoate o ţigară și și-o aprinde, dar nu-i oferă și lui 
una. 

— Ai de gând să-mi explici despre ce naiba-i vorba? 

Ochii lui Cross continuă să se uite în toate părţile prin parc. În 
cele din urmă, se calmează din nou și întoarce capul spre ea. 

— Este vorba de treaba voastră, răspunde el. Are legătură cu 
cine vă plătește cercetările, oricine o fi el. 

Ea încearcă să-i prindă privirea, însă ochii lui cercetează din 
nou parcul, apoi Cross se ridică rigid și nervos ca un copil agitat. 

— Stirling Security? întreabă ea. 

— A descoperit ceva, continuă Cross ca și cum n-ar fi auzit-o. 

Işi dă jos rucsacul și scoate un dosar gros și roșu. 

— Poftim! spune el și-l pune în poala Klarei. Nu știu ce este. 
Patrick l-a ascuns în curtea din spatele institutului vostru. De 
îndată ce am aflat că a murit, m-am dus și l-am luat. Când am 
ajuns acasă, am constatat că cineva răscolise apartamentul. 

Klara simte greutatea dosarului pe genunchi. Își pune mâinile 
pe el, îl trage mai aproape și-și ridică privirea spre Cross. În ochii 
lui au apărut lacrimi. 

— A fost vorba de cultura noastră, știi? Anonymous. Rebeliune 
digitală. Dar nu mi-am imaginat că s-ar putea sfârși așa. Că el ar 
putea muri. 


VP - 243 


— Voi doi aţi fost un cuplu? întreabă ea încet. A fost iubitul 
tău? 

Cross încuviințează ezitând. 

— El a fost motivul pentru care am venit la Londra. Știi că a 
primit această slujbă după ce a terminat Harvardul? Era atât de 
idealist. Cu drepturile omului și toate celelalte. Însă curând și-a 
dat seama că era ceva în neregulă cu șefa voastră. Că era ceva 
în neregulă cu tot institutul. 

Se ridică și Klara. ÎI ia cu blândeţe de mână. 

— Ce-i în neregulă? Și de ce mi-ai luat laptopul? 

El pare să se calmeze o clipă pe când ea îi ţine mâna. 

— Este ceva în neregulă cu raportul pe care-l faceţi, 
precizează el. Și cu conferința de la Stockholm. Patrick era sigur 
că şefa voastră fusese cumpărată. Ea scria raportul așa cum îl 
voia cineva, un om de afaceri sau un lobbyist. El credea că 
raportul va avea o mare influenţă. Dar n-am reușit să aflăm ce a 
scris ea sau la ce concluzii a ajuns. Patrick mi-a mărturisit că și 
tu lucrezi la raport, deci m-am gândit că s-ar putea să-l găsim în 
computerul tău. Însă, desigur, nici tu nu-l aveai. 

Klara clatină din cap. 

— Şefa noastră nu m-a lăsat să văd ce recomandări a făcut, 
zice ea. Dar cum de ai încredere în mine? Poate că și pe mine 
m-au cumpărat. 

Cross se uită în ochii ei și ridică din umeri. 

— N-am pe nimeni altcineva, spune el. Nici măcar nu știu 
despre ce-i vorba. Știu doar că trebuie să plec. Nu mai sunt în 
siguranţă aici. lar dacă ei află ce ai, nici tu n-o să mai fi în 
siguranţă. 

Arată spre dosarul pe care Klara l-a pus pe bancă. 

— Trebuie să plec. Să plec din Londra. Fă ce vrei cu asta. 
Oricum, pentru mine totul s-a sfârșit. Însă îmi pare rău pentru 
treaba cu laptopul tău. 

Acestea fiind spuse, îi întoarce spatele Klarei și dispare în 
umbrele dintre copaci. 

e 

Puțin mai târziu, ea stă rigidă și dreaptă pe bancheta unui 
taxi. Pe genunchii ei se află dosarul roșu, pe care încă n-a 
îndrăznit să-l deschidă. 

Ce să facă în continuare cu el? Ce îndrăznește să facă? Patrick 
e mort, probabil ucis. Mâine, trebuie să plece la Stockholm. Nu 


VP - 244 


și-a făcut bagajele. Lumea întreagă este din nou întoarsă cu 
susul în jos. Are nevoie de o băutură. 

Taxiul oprește în faţa barului Library, dar, când vede lumina 
caldă și oamenii râzând și distrându-se, se simte rău din nou. Se 
apleacă și-i spune șoferului să meargă mai departe, iar el 
suspină și pornește mașina. Klara vrea să se ducă în altă parte. 
Oriunde în altă parte. Unde nimeni n-o cunoaște. 


VP - 245 


Capitolul 51 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Este după-amiaza târziu când ajung din nou în fața clădirii în 
care am crescut. Este ca și cum timpul s-a oprit în loc. O 
secundă durează o oră. Un minut, o dimineaţă întreagă. Mai 
sunt patru sau cinci ore până la momentul așteptat. Încerc să nu 
mă gândesc la asta, alung gândul, însă adrenalina tot îmi face 
capul să se învârtă. Nu că mi-ar fi teamă de asta. Dimpotrivă. 
Abia aștept. Mă gândesc la expresia din ochii fratelui al-Amin 
când va îngenunchea în faţa mea. Mă va implora să-i cruț viața? 
Oare cum va arăta omul care a încercat să mă distrugă când îl 
voi distruge eu pe el? 

Părinţii noștri nu sunt acasă, apartamentul este întunecat și 
tăcut, și curat. Mă opresc în sufragerie. Mă las pe vine. Aici, 
stăteam întinși, surioară. Pe dușumea, după-amiaza. Aici, îmi 
citeai subtitrările și-mi puneai întrebări din dicţionar. Aici, ne 
luptam ca să ne încălzim. Aici, îmi luai capul în poala ta și 
aveam un sentiment de siguranță pe care nu l-am mai avut 
niciodată de-atunci. 

Preţ de o clipă, am impresia că voi începe să plâng, dar știu 
că nu mai contează, că nu există cale de întoarcere. Totul s-a 
sfârșit, s-a sfârșit de mult timp. 

Insă când deschid ușa camerei noastre, mi se pare că lumea 
se cutremură, că întreg Universul ezită, se oprește în loc și 
începe să funcţioneze din nou. Mă opresc în prag și-mi simt 
tâmplele zvâcnind, sunt copleșit de un sentiment pe care nu 
reușesc să-l identific. Un sentiment că ceva s-a schimbat din 
temelii și că nimic nu mai este la fel. Lumina se strecoară printre 
jaluzele și se revarsă pe podea, ca întotdeauna. Patul tău e făcut 
și bine netezit, așa cum a fost de când ai plecat. Nimic nu este 
schimbat, însă totul e altfel. Privesc patul meu și cuvertura lui 
bleu. Și văd că este cutată, nu mai e netedă, cum a fost 
săptămâna trecută. 


VP - 246 


Încet, mă aplec spre saltea. O ridic, o trag de pe pat și închid 
ochii. Din nou, timpul se scurge altfel. Am impresia că două 
secunde sunt o oră, dar, în cele din urmă, simt salteaua 
devenind grea în mâinile mele, căzând de pe pat pe podea. 

Când deschid ochii, deja știu că geanta a dispărut. Inima îmi 
bubuie când mă apropii de pat și mă aplec. O hârtie se află 
acolo. O coală A4 îndoită. O ridic și văd scrisul tău de mână 
pătrăţos. Un singur rând. „Te voi proteja întotdeauna”. Și 
numărul tău de telefon. Nimic mai mult. 


VP - 247 


Capitolul 52 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Ea are impresia că nu se poate mișca și cade încet pe 
salteaua subţire, strângând scrisoarea la piept. 

Scrisul cu întreruperi al lui Fadi. Disperarea ce reiese din 
rândurile scrisorii, confuzia care se intensifică de-a lungul 
textului până dispare de tot. Ultima pagină, unde pasta s-a 
terminat, iar cuvintele au fost așternute cu vârful uscat al 
pixului. 

Undeva departe, Mehdi ridică lucrurile și le mută de colo-colo, 
ca și cum ar căuta ceva. 

A crezut că Fadi era mort, însă a descoperit că trăia, dar era 
pe cale să moară, să-și aleagă moartea. Ce bine ar fi fost dacă l- 
ar fi luat de mână, în urmă cu patru ani. Dacă l-ar fi luat în brațe 
și l-ar fi strâns la piept. Dacă l-ar fi luat cu ea. Dacă el ar fi făcut 
ce-l ruga, în scrisoare, pe Mehdi să facă - să stea și s-o aștepte. 

Însă poate că el asta încerca să facă. Dar Bergort nu-l lăsa. 
Legăturile erau elastice și-l trăgeau înapoi. Așa cum o trăseseră 
și pe ea înapoi. ÎI simte pe Mehdi punând o mână pe umărul ei și 
deschide ochii. 

— Yazz, spune el. Și-a luat pistolul. Și mai are unul și un 
Kalașnikov într-o ascunzătoare la părinţii voștri. 

Ea clatină din cap. 

— Nu mai are. Am găsit armele și le-am luat. 

Scoate pistolul de la brâu. 

— De unde crezi că-l am pe ăsta? 

Mehdi încuviinţează din cap, se lasă pe vine și-și sprijină capul 
în mâini. 

— OK, OK, zice el. 

Ea îi privește capul aplecat, ochii care scrutează peste tot, 
blugii lălâi, adidașii. Arată ca pe vremea când era mic. Ca pe 
vremea când Fadi era mic. Toată atitudinea de superioritate i-a 
dispărut, dezvăluind ce fusese - fanfaronadă și bravadă. O 


VP - 248 


faţadă care, de obicei, ascunde decizii proaste și haos. Întreaga 
ei viaţă. Întreaga viaţă a lui Fadi. Numai decizii proaste. Numai 
haos. 

Se ridică de pe saltea, îl apucă pe Mehdi de brațe, îi 
îndepărtează mâinile de pe faţă. El deschide ochii și o privește 
surprins. _ 

— Ey, Mehdi, frate, trebuie să reparăm asta. Ințelegi? Da? 

Continuând s-o privească în tăcere, el încuviințează din cap. 

— Cum? întreabă el. 

— Trebuie sa-mi spui tot ce știi. Să-mi zici tot ce știi despre ce 
s-a întâmplat adineauri în crâng. Despre simbolurile alea 
blestemate. Despre Fadi și ce are de gând să facă. Înţelegi, /en. 
A venit vremea să fii sincer, OK? 

(J 

Mehdi îi povestește ce i-a spus Fadi. Despre Dakhil și oamenii 
care l-au recrutat. Îi zice tot ce știe despre misteriosul frate al- 
Amin și telefonul prin satelit, tot ce i s-a spus și tot ce a pus 
singur cap la cap. Pare ca un film. Dronele, fraţii morţi pe nisipul 
din Siria. Ochii lui Fadi și armele lui. 

— Jur! Dacă nu i-aș fi vazut ochii, /en. Dacă n-aş fi văzut 
armele și cum trăgea. Dacă nu i-aș fi văzut ochii, Yazz, îţi jur că 
aș fi crezut că era nebun, chiar aș fi crezut că era nebun. 

Și-i relatează despre Bergort. Despre gangsterul Rado, pe 
care ea l-a împușcat în picior. Cum a apărut de nicăieri, cu două 
săptămâni în urmă, împreună cu câţiva tipi la fel ca el. Mehdi îi 
spune despre tatuajele și ochii lor morți. Sunt sârbi și primejdioși 
ca dracul. 

— Îţi jur, Yazz, parcă sunt scăpaţi direct de la Kumla“”. Sunt 
total psihopaţi. Rado a adus o pisică moartă, /en. A spânzurat-o 
de un felinar. Demenţă totală! 

— Dar de ce, Mehdi? întreabă ea. Și de ce te-ai înhăitat cu el? 
Ce-i în neregulă cu tine? Ai un copil acum, frate! 

El ridică din umeri și-și fereşte privirea, își freacă faţa cu 
palmele. 

— La dracu', nu mai suport! Și nici Parisa nu mai îndură. Nu 
eram pregătiţi, știi? Eu, în niciun caz. Locuim cu maică-sa. Într-o 
cameră, împreună cu copilul. Parcă am fi niște nenorociţi de 
cerșetori. Acest shuno, Rado, tipul pe care l-ai împușcat, m-a 


40 Oraș din Suedia renumit pentru închisoarea lui destinată infractorilor periculoși. 
(n.tr.). 


VP - 249 


pus șef, știi? Puștii se uită la mine ca la un rege! Și m-a plătit. La 
naiba, Yazz, Parisa și cu mine n-aveam niciun ban! O mie de 
coroane pe zi timp de două săptămâni sunt mulţi bani pentru 
mine. 

Tace și-și drege glasul, părând stânjenit. Dar Yasmine nu dă 
doi bani pe anxietatea lui nenorocită. 

— Ești tâmpit, Mehdi. Jur că, dacă n-ar fi tot haosul ăsta, aș 
râde, frate. Chiar crezi că oamenii dau bani degeaba? Tare prost 
mai ești! 

— Imi pare rău, murmură el. Firește că a fost greșit ce-am 
făcut, Yazz. N-ar fi trebuit să te pârăsc că-l cauţi pe Fadi. Însă ne 
pregăteam pentru revolte și m-am gândit că, dacă stai potolită o 
săptămână, o să fie mai bine. Îmi luam banii, iar Fadi avea timp 
să se răzbune. Toată lumea câștiga dacă nu te băgai. Nu m-am 
gândit că or să-ți facă rău. Le-am spus doar că cineva pune 
întrebări despre simboluri și revolte și că trebuie să-l oprim. lar 
ce s-a întâmplat astăzi... e vina Parisei. 

Yasmine este surprinsă de asta și se apleacă spre el. 

— Este vina Parisei? șoptește ea. Ce vrei să sugerezi? 

— Am vrut să-i zic lui Fadi, jur. Adică merita să afle că-l cauţi, 
nu? Dar Parisa s-a gândit că este prea primejdios. Nimeni nu 
trebuia să afle, nici măcar tu. Aveam nevoie de bani, Yazz. Și nu 
știu... 

— Ce nu știi? 

— Ai plecat, pur și simplu, răspunde Mehdi și se uită în ochii 
ei. N-ai răspuns la e-mallurile ei, ţi-ai trăit viața grozavă. Poate 
că ea s-a răzbunat pentru asta... 

Pare rușinat. 

— Așa că am făcut cum a vrut ea, nu i-am zis nimic lui Fadi. 
Le-am cerut să te sperie. Însă ei mi-au promis că nu-ţi vor face 
rău, Yazz. 

— La dracu’, Mehdi, la ce te așteptai? Singur ai zis că ei sunt 
loco, frate, niște ţicniţi. 

Tac amândoi o vreme. Mehdi nu se poate uita în ochii ei. 
Timpul, de fapt, este preţios, dar sunt prea multe lucruri de 
asimilat. Prea mult Bergort de asimilat dintr-odată. 

— Care-i treaba cu Rado și revoltele, și toată mizeria asta? 
Cine este el? Ce rost au toate astea, frate? Doar să creeze haos 
de dragul haosului? Asta n-are niciun sens. 

Mehdi ridică din umeri și o privește fugitiv. 


VP - 250 


— Există niște zvonuri. 

— Care? 

— Lumea zice că e cineva în spatele acestei povești. Cineva 
care vrea să fie haos în Bergort. 

Ea încuviințează din cap. 

— Cine? Și de ce? 

El ridică din umeri. 

— Se zvonește că niște suedezi au dat bani în parcarea de 
lângă școală. Se zice că o corporație uriașă este implicată în 
asta. Nu știu, Yazz. N-am pus prea multe întrebări, aveam 
nevoie de bani, bine? 

— Da, știu ceva despre asta. Dar cine-i acest Rado? 

Mehdi ridică din umeri. 

— Probabil că-i ca mine. Un shuno care vrea să facă niște 
bani. Nu-l interesează revoltele, doar banii. Însă acum, o să fie 
groaznic de furioși. 

Se cutremură și pare că suspină neajutorat. 

— Mă îndoiesc că Rado este un shuno care uită, continuă el. 
Este un gangster adevărat, nu un aspirant, ca mine. O să ne 
omoare din cauza a ce s-a întâmplat azi. 

Yasmine știe că el are dreptate. Nu te poţi apuca să împuști 
gangsteri. Nu le pui în pericol jocul. Știe care este preţul pentru 
asta. 

— Nu contează, zice ea, se apleacă și-și pune mâinile pe 
braţele lui. Singurul lucru care contează în clipa asta e Fadi. De 
restul, ne vom ocupa mai târziu. 

— lisuse, sunt atât de prost! exclamă el. Cum am putut să fac 
toate astea? Ce rost a avut? 

— Deocamdată, lasă asta. Trebuie să aflăm unde este Fadi, 
unde se duce. Și cine sunt acei jihadiști. Doar asta ne 
interesează acum. 

In cele din urmă, Mehdi înalță capul și se uită în ochii ei. 

— Știu unde se duce. 


VP - 251 


Capitolul 53 


Londra 
Vineri, 21 august 2015 


Nu știe de ce-i cere șoferului de taxi s-o ducă la hotelul One 
Aldwych. A citit undeva despre el că este luxos și cumva 
anonim, și departe de locurile pe care le frecventează ea de 
obicei. După ce plătește cursa și coboară din mașină, vede prin 
geamurile barului bărbaţi în costume scumpe comandând 
cocktailuri sofisticate pentru femei machiate sobru și cu părul 
prins sus. Este perfect. Își vede reflexia în sticlă și se miră că, 
după o asemenea săptămână, nu este mai tupeistă. 

Bea doar o jumătate de pahar cu vin și deodată îi revine 
energia sau curajul, sau ce o fi, așa că scoate dosarul roșu și-l 
pune pe masa de mahon joasă. Mai bea o înghiţitură de vin. 
Apoi încă una. Simte cum o relaxează, cum stresul i se 
atenuează. la dosarul, se duce la bar și comandă încă un pahar. 
Se așază. Trage adânc aer în piept și-l deschide. 

Este mai gros decât a crezut iniţial. Pare să conţină 
aproximativ 30 de pagini. la paharul cu vin - acum, că se simte 
mai calmă, bea înghiţituri mici, nu mai este lacomă - și se 
apleacă spre teancul de hârtii. Primele pagini par a fi printuri ale 
website-ului companiei Stirling Security. Site-ul pe care a intrat 
și ea. Aceeași descriere vagă a activităţii sale. Aceleași laude 
goale. 

Işi simte pulsul accelerându-i-se. larăși, Stirling Security, dar 
nimic nou pentru ea. 

Următorul document este un print al website-ului 
Liechtenstein Bank. Ribbenstahl & Partners. „Lider de piaţă în 
servicii bancare private și confidenţiale”. OK! Însă ea deja 
făcuse legătura asta. 

Dă paginile repede, până ajunge la ceea ce pare a fi un articol 
publicat cu câteva luni în urmă într-o importantă revistă de 
business britanică. Titlul este: „Kremlinul corporatist intră în 
arena lobby-ului pentru UE”. 


VP - 252 


Scoate foile și se sprijină de spătarul scaunului, cu paharul de 
vin în mână. Articolul este o analiză a modului în care 
companiile care au legături cu guvernul rus au început să 
ajungă la Bruxelles pe diverse căi. Conform autorului, cel mai 
clar exemplu este faptul că Gazprom și alte companii energetice 
rusești au angajat mari firme americane de lobby și de 
avocatură pentru a răzbate prin legislaţia europeană. 

Klara suspină și mai bea o gură de vin. Nimic din toate astea 
nu este ceva nou pentru ea. Își amintește că aspectul ăsta s-a 
discutat la Bruxelles, cu câţiva ani în urmă. Întoarce pagina și 
parcurge pe diagonală comentariile cititorilor la acel articol. Pe 
la jumătatea celor aproximativ 30 de comentarii, zărește niște 
cuvinte familiare: Stirling Security. Se oprește și revine la 
comentariile anterioare până găsește din nou acel nume, în 
mijlocul unui text scris de cineva cu pseudonimul RedThreat99. 

Citește repede comentariul prin care RedThreat99 avertizează 
că nu doar companii energetice având proprietari greu de 
identificat sunt active la Bruxelles și prin alte părți. 
Comentatorul se referă mai ales la firme din industria securității, 
care se dezvoltă tot mai mult, și în care RedThreat99 precizează 
că lucrează. 


Într-o perioadă de acceptare crescândă a 
externalizării unor sarcini polițienești către contractori, 
este deosebit de important ca factorii de decizie 
politică să conștientizeze cine se află în spatele a 
diverse companii cum ar fi MRM, Viena Continental, 
precum și agresiva și plina de resurse Stirling Security, 
care, în ultimele luni, a intrat în câteva ţări europene. 
Eu însumi am participat la ședințe la care 
reprezentanţii acestei firme au fost însoţiţi de 
diplomaţi ruși. Este important să nu cedăm cheile 
orașului din dorinţa de a economisi bani! 


Klara dă pagina, însă nimeni n-a comentat scurtul text al lui 
RedThreat99. Pune foaia pe masă, în faţa ei. Companiile de 
securitate deţinute de ruși vor să intre pe piaţa europeană? 
Oare nu este nimic concret aici? Tot ce a citit până acum ar fi 
putut găsi pe internet. 


VP - 253 


Paharul cu vin este aproape gol, așa că se ridică pentru a 
comanda altul. Totuși, în dosar mai sunt câteva pagini, prin 
urmare se răzgândește, se așază din nou și scoate ultimele 
șapte sau opt foi, care par să fie copii ale unor chitanţe. 

Impinge hârtiile sub veioza de pe masă. Ochii îi sunt atrași de 
suma de pe prima pagină. Este o chitanță pentru 500 000 de 
coroane datată cu două luni în urmă. Trece mai departe și 
remarcă o plată similară cu data aceleiași zile din lună, însă cu 
doar două săptămâni în urmă. Dă paginile înapoi și vede că 
banii au fost viraţi într-un cont al băncii Ribbenstahl & Partners, 
adresa fiind în Vaduz, Liechtenstein. Plata a fost făcută de către 
Stirling Security. 

Işi simte pulsul cum se mărește și răsfoiește ultimele pagini 
din dosar. Par a fi printuri ale unor e-mailuri. Expeditorul 
primului are inițialele GL, iar adresa lui se termină cu 
Qstirlingsecurity.com. Dar abia când vede cui i-a fost adresat 
încremenește și parcă murmurele din încăpere încetează brusc - 
Charlotte Anderfeldt. 

e 

Pe măsură ce citește corespondenţa dintre GL și Charlotte, 
totul i se pare din ce în ce mai ireal. Mesajele sunt scrise în 
suedeză, iar felul în care GL își formulează ideile are ceva care i 
se pare familiar, dar nu-și dă seama ce anume. Și nici nu se 
poate concentra. Primul e-mail a fost trimis de GL cu două luni 
în urmă: 


Mulţumesc pentru încă o întâlnire constructivă la 
Londra! Mă bucur și eu alături de toti cei de la Stirling 
Security că vom lucra împreună și abia așteptăm să-ți 
sustinem importanta cercetare. iți atașez chitanta 
primei plăți care s-a făcut în contul deschis la 
Ribbenstahl. Evident, după cum am mentionat 
anterior, nu pot să nu insist din nou asupra 
importanței ca buna noastră cooperare să rămână 
secretă. Te rog să stergi corespondența noastră prin e- 
mail, după cum am convenit. Aştept cu nerăbdare să 
avem o colaborare productivă! 


Apoi urmează două e-mailuri despre o întâlnire avută la 
Stockholm, cu o lună în urmă. Işi amintește vag că șefa ei a fost 


VP - 254 


în capitala Suediei, dar ea călătorește atât de mult, încât este 
dificil să-și amintească exact. După aceea, ajunge la ultimul e- 
mail de la GL, trimis cu două săptămâni în urmă. 


Charlotte! 

lată dovada celei de-a doua plăți, bani pe care, cu 
siguranță, i-ai văzut deja în contul tău. După cum am 
vorbit la telefon, o întâlnire la biroul nostru din 
Kungsgatan nr. 30, în preziua conferinței, ar fi 
perfectă. Sugerez ora 11:00 a.m. l-am dat ciorna ta lui 
Orlov, iar el o va trimite managementului internațional 
spre aprobare, dar a apreciat mult cea mai mare parte 
a raportului tău. Doar câteva detalii trebuie modificate, 
după cum bănuiesc că-ți dai seama. Ai făcut o treabă 
bună! 

Toate cele bune, GL 


Urechile încep să-i ţiuie. Ridică ochii și, brusc, are impresia că 
toți acei oaspeți bine îmbrăcaţi o privesc pe furiș. Bagă repede 
toate hârtiile în dosar și iese în stradă. 

Aerul începutului de seară este cald și lipicios. Se sprijină de 
geamul barului, își scoate o ţigară și simte un soi de calm 
cuprinzând-o după ce o aprinde. 

O companie de securitate deţinută de ruși. O bancă din 
Liechtenstein, unde Charlotte are un milion de coroane. 
Conferinţa de la Stockholm, în cadrul căreia Charlotte va 
prezenta recomandarea ei de expertă miniștrilor Justiţiei din UE 
despre posibila privatizare a anumitor activităţi ale poliţiei. 
Recomandare pe care Klara încă n-a citit-o. 

Și trupul lui Patrick pe șinele din Little Venice. Conţinutul 
dosarului din mâna ei probabil că este motivul pentru care a fost 
ucis. Bărbaţii în geci din piele neagră îl urmăreau. Nu era 
nebună. 

— Charlotte, șoptește ea încet, pentru sine. În ce te-ai băgat? 


VP - 255 


Capitolul 54 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Șed amândoi pe panta care duce spre șinele de metrou, mai 
sus de trotuar, iar soarele după-amiezii se reflectă în geamurile 
blocului scund pe care Mehdi i l-a arătat. În dreapta clădirii, 
Yasmine vede câmpul părăginit pe care l-a traversat mai 
devreme în acea zi. | se pare de necrezut că s-a întâmplat cu 
doar câteva ore în urmă. Incă se văd urmele ambulanţei și ale 
mașinilor de poliţie care au străbătut câmpul. 

Se uită la Mehdi și-și duce mâna streașină la ochi pentru a-i 
feri de soare. 

— La naiba, Mehdi. Ești sigur de asta? 

Stau acolo de aproape o oră și cu cât trece mai mult timp fără 
să se întâmple nimic, cu atât mai disperată se simte. Fadi este 
pe cale să facă ceva cumplit, ceva de neiertat. Ceva care îl va 
face să dispară pentru totdeauna - înainte de a se fi întors. Pe 
de altă parte, nu poate să nu înțeleagă. Ei l-au trădat și l-au 
transformat într-un ucigaș. Toţi l-au trădat pe Fadi. În cele din 
urmă, ripostezi indiferent de consecințe. Ea pricepe asta prea 
bine. În final, nimic nu mai contează. 

Mehdi încuviinţează din cap, dar nu foarte convingător. 

— Aici se întâlnesc bărboșii, spune el. Undeva la un etaj de 
sus. 

— Fadi ţi-a zis asta? 

Mehdi ridică din umeri. 

— Toată lumea știe asta. Dacă el vrea să atace niște bărboși 
din Bergort, atunci despre ei e vorba. 

Yasmine se lasă pe spate. Işi dorește să se facă ghem și să se 
cufunde într-un somn adânc până când toate astea se vor sfârși. 
Insă abia dacă apucă să închidă ochii, că Mehdi îi zgâlțâie 
piciorul. 

— Ce ţi-am spus? o atenționează el și arată spre trotuar. 


VP - 256 


Yasmine se ridică pe jumătate și privește în direcţia în care 
este îndreptat degetul lui. Doi bărbaţi se apropie. Unul e nord- 
african, poartă o cămașă lungă, pantaloni largi, un kufi și are o 
barbă lungă și neîngrijită. Celălalt este mai tânăr și poartă haine 
mai occidentale, însă și el are barbă. Vocile lor sunt joase, doar 
un murmur, și dispar după ce ei deschid ușa și intră în holul 
blocului. 

— Par să se întâlnească aici, zice Yasmine încet. 

Se apleacă spre geanta pe care a luat-o din tufele aflate în 
spatele școlii și scoate cu grijă Kalașnikovul ponosit. 

Il vede pe Mehdi întorcând capul spre ea. Ochii lui devin 
înspăimântați și nesiguri când observă arma. 

— Ce dracu' ai de gând să faci, Yazz? Nu pricep. 

— Nu-mi pasă ce faci tu, ratatule. Eu o să fac orice trebuie 
făcut, /en. Asta-i tot. 

Se uită în continuare spre trotuar, dar nu vede decât un 
bărbat masiv alergând spre clădire. N-are barbă, însă poartă un 
kufi pe cap. 

— Uite încă unul, zice ea arătând cu capul în direcţia lui. 

Bărbatul dispare pe ușa din faţă, care se trântește în urma lui. 

Ea se târăște afară din tufiș pentru a vedea mai bine. 

Nu-l zărește. Totuși, are impresia că simte prezenţa lui Fadi ca 
și cum ar fi o frecvenţă radio, o vibraţie în aer pe care numai ea 
poate s-o perceapă. Se întoarce și se lasă în genunchi pentru a 
ridica arma și a o pregăti. 

Abia apucă să pună mâna pe ea, când aude un trosnet de 
undeva de sus, urmat de ţipete revărsate printr-un geam sau 
printr-o ușă de balcon deschisă. Zgomotul a ceva căzând pe 
dușumea și spărgându-se. Alte ţipete și rugăminţi. Se ridică 
rapid cu picioarele tremurând și cu mitraliera în mână. 

— La dracu'! exclamă ea. El e deja acolo. Este înăuntru! 


VP - 257 


Capitolul 55 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Am biletul tău într-o mână și pistolul în cealaltă. Urc scările 
până sus, ies din pod. Brusc, mă simt foarte aproape de tine. La 
un telefon distanţă. In același timp, sunt foarte, foarte aproape 
de îndeplinirea a ceea ce m-am întors să fac, singurul lucru 
pentru care am trăit în ultima lună. Mai sunt doar câteva 
minute, lumina deja cade pieziș prin geamurile murdare aflate la 
o jumătate de etaj sub mine. 

Fraţii trebuie să sosească dintr-un moment în altul. Desfac din 
nou biletul tău. Îţi văd scrisul, cuvintele. De ce te-ai întors? De 
ce acum? Patru ani au trecut, surioară. De ce te-ai întors abia 
acum? 

In unele seri, fratele Shahid ne povestea despre martiri și noi 
ascultam pe jumătate îngroziţi, pe jumătate impresionați. Ne 
spunea cum se pregăteau pentru misiunile sinucigașe. Cum 
stăteau retrași, fără influenţe exterioare. Cum, cu o săptămână 
înainte, cineva le aducea mâncare și ce mai aveau nevoie 
pentru ca ei să-și petreacă timpul rugându-se și gândindu-se la 
misiunea lor, și la paradisul care-i aștepta. Și cum, în cele din 
urmă, după ce bomba le era legată la piept, erau conduși până 
aproape de ţintă. Pentru ca ei să nu se concentreze decât 
asupra mersului înainte, fără nimic care să-i distragă, fără alte 
gânduri în afara celor legate de paradis, pentru ca sarcina lor să 
fie simplă și curată. 

Așa am fost și eu de când m-am întors. La asta m-am gândit 
în zilele petrecute la subsol. Că mă pregătesc, că-mi ascut 
sabia. Deși nu mă mai rog. Deși nu mai sper să ajung în paradis. 
Un ultim act de curaj. Un ultim act de haos și justiţie. Apoi 
neantul. 

Dar ai apărut tu. Ţin biletul tău în mână. 

Și prin minte mi se perindă gânduri pe care n-ar trebui să le 
am. Gânduri despre viața mea, despre mine. Gânduri pe care le- 


VP - 258 


am tot alungat, pe care n-am dreptul să le am. Nu de când fraţii 
mei au fost spulberaţi. De atunci, n-am altă viaţă dincolo de 
asta. Strâng pistolul mai tare în mână. Îi privesc încărcătorul 
pentru a mia oară. De atunci, nu-mi mai pot îngădui alte gânduri 
în afară de răzbunare. 

Privesc din nou biletul. Mai citesc o dată cuvintele tale înainte 
să-l rup în o sută de bucățele și să-l arunc. Hârtiuţele cad pe 
scări ca niște confetti, ca zăpada, ca uitarea. 

Aterizează fără zgomot pe treptele din piatră roase, exact 
când aud ușa din față a clădirii deschizându-se. Aud ecoul 
vocilor fraţilor reflectat de beton. Pistolul este greu și rece în 
mâna mea. 

Închid ochii și ascult. Mai întâi, aud vocea fratelui Taimur, 
aproape ca o șoaptă printre betoane. 

— Nu vreau să spun că mâinile nu sunt awrah”, frate, însă, 
dacă sunt atât de stricți, riscă să piardă oameni, știi? 

Ca de obicei, discută despre viața din califat. Celălalt frate 
murmură ceva și presupun că este fratele Tasheem. El e mereu 
tăcut, îi lasă pe ceilalţi să vorbească și să se plângă. Imaginile 
mi se perindă prin faţa ochilor. Timp de o lună, i-am executat în 
minte în fiecare clipă. Unul câte unul. l-am pus să îngenuncheze 
în faţa mea, cu mâinile pe cap. Apoi i-am împroșcat cu gloanțe. 
Dar acum sunt atât de aproape. Mă silesc să-mi amintesc 
fragmente din trupurile fraţilor de pe nisipul roșu, șirurile de 
morți. Ei merită asta. Și-au făcut-o cu mâna lor. 

Inima îmi bubuie și scot al doilea încărcător din buzunar. ÎI 
răsucesc. Mă uit la el. Am 14 gloanţe în total. Nu ăsta a fost 
planul meu. Trebuia să am mitraliera. Dar nu mai pot aștepta. 
Mai ales acum, după ce am găsit biletul tău. Nu știu cât va mai 
rezista hotărârea mea. Deja simt că se șubrezește. 

Bărbaţii care au fost fraţii mei sunt la ușă. Aceeași prin care 
am trecut de nenumărate ori. Soneria tot stricată este. li aud 
bătând, aud ușa deschizându-se. Pe urmă vocea lui Dakhil. 

— Assalamu alaykum, fraţilor. Intraţi! 

Și ușa se închide în urma lor. Sunt trei. Numai unul a mai 
rămas. Cel mai mare trădător dintre toţi. Simt sudoarea 
șiroindu-mi pe gât, cu toate că este răcoare între acești pereţi 
din beton. Simt sângele gonindu-mi mult prea repede prin vene 


41 părţi intime ale corpului omenesc (în Ib. arabă, în orig.). (n.tr.). 
VP - 259 


și-mi doresc să-l pot face să încetinească, îmi doresc să-mi pot 
impune calmul. 

După aceea aud ușa de la parter deschizându-se, pași rapizi 
urcând scările, câte două trepte odată. Cobor pe furiș două 
trepte și privesc printre zăbrelele din metal negru ale 
balustradei. Îi aud respiraţia tot mai anevoioasă apropiindu-se. 
Aș putea jura că-i simt mirosul. 

Brusc, apare în faţa mea, cu spatele la mine, bătând cu 
pumnul în ușa lui Dakhil. Arată la fel ca întotdeauna. Cu umeri 
largi și o mică tichie pe cap. Cu blugi și ghete. Abia apucă să 
bată, că ușa se și deschide. 

— Ai întârziat, frate, îl întâmpină Dakhil. 

Nu reușește să mai spună ceva, pentru că mă năpustesc pe 
scări - câte două-trei trepte odată - ţinând pistolul cu ambele 
mâini în faţa mea. Nu reușește să mai spună ceva, deoarece 
deja mi-am înfipt arma în ceafa lui al-Amin și-l împing spre 
Dakhil. Nu reușește să mai spună ceva, fiindcă lumea începe să 
se învârtă în jurul meu, iar el ţipă înspăimântat și începe să se 
retragă prin hol, în vreme ce-l împing pe al-Amin în faţa mea și 
tip și eu ceva. 

Imi flutur arma, care se declanșează, și zgomotul este 
asurzitor. li aud ţipând și plângând, apoi ceva se sparge pe 
dușumea. Și țip din nou, mai tare: 

— Faceţi ce vă spun! Faceţi ce vă spun! 

lar și iar. Am impresia că-mi aud vocea din exterior și mi se 
pare stridentă. Al-Amin încearcă să se întoarcă spre mine, însă îl 
lovesc în cap cu ţeava armei până când una dintre sprâncene i 
se sparge, iar sângele roșu și strălucitor i se prelinge pe faţă și 
pe gât, pe geacă și tricou. Dar nu-mi pasă, doar ţip și-i împing 
spre sufragerie. li silesc să se adune în faţa mea în camera în 
care ședeam altă dată. li silesc să se adune pe covorul gros și să 
se lase în genunchi, să-și pună mâinile pe cap, și ei îmi dau 
ascultare. Văd nebunia din mine și fac ce le spun. Mă uit la ei. 
Aud vocea lui Dakhil de undeva de sub a mea. 

— Frate Fadi, asta-i casa mea, casa noastră, te rog, frate... 

II lovesc și pe el cu ţeava pistolului și se prăbușește pe podea, 
cu capul aplecat într-o parte. 

— Taci! ţip eu. Tăceţi cu toţii! 

Pe urmă se lasă tăcerea, totul devine tăcut pentru o clipă. 


VP - 260 


Mă uit la ei: în ochii lor văd o surprindere totală, o asemenea 
teamă, încât, pentru un moment, mă cuprinde îndoiala. Insă nu 
mă pot opri acum, nu pot lăsa acel sentiment să dispară. Și ridic 
din nou pistolul spre ei. Însă în același timp, ceva n-are sens. 

Sunt mai mulţi oameni decât mă așteptam. Număr mai mulţi 
de patru. lar la margine este îngenuncheat un băiețel. Sau cel 
puțin arată ca un băieţel, e mult mai tânăr decât mine. Priveşte 
drept în faţă și o lacrimă i se prelinge pe obraz. Imi pierd din nou 
concentrarea, fac eforturi să mi-o recapăt, mă îndrept spre el. 

— Cine ești? ţip eu. Ce dracu’ cauţi aici? 

Îmi flutur arma și-i văd buzele mișcându-se. Se roagă. 

— Sunt fratele Firas, răspunde el. Fraţii mi-au arătat calea 
spre Allah, fie El slăvit! 

Închide ochii și se roagă din nou, cu buzele tremurându-i, cu 
nările fremătându-i. Îmi simt pustietatea și nervozitatea 
intensificându-se. Fratele Firas sunt eu. Este altcineva ca mine. 
Încă cineva pe care l-au găsit ca să-l transforme în trădător. 

Dar furia și disperarea m-au orbit. Îmi dau seama că este prea 
târziu abia când mă răsucesc pe călcâie și mă pomenesc privind 
gura ţevii unei arme mult mai mari și mai moderne decât a mea. 
Îmi simt pistolul smuls din mâini. Și nu pot face nimic. 

— Dă-mi-l! rostește al-Amin și se uită la mine cu ochii lui goi. 
S-a terminat! 


VP - 261 


Capitolul 56 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Aleargă pe pantă. Are impresia că zboară la vale, peste 
trotuar, prin ușa grea și în sus pe scările unde aerul este răcoros 
și umed. Se aud zgomote de deasupra, poate revărsându-se 
printr-o ușă întredeschisă. Mitraliera e grea și rece în mâinile ei. 
Urcă treptele câte două odată și aude afurisitul de șuierat al lui 
Mehdi undeva în spatele ei. Primul etaj. Al doilea. S-a făcut 
liniște. Nu se mai aud bubuituri, nici voci ridicate. lar asta o 
sperie aproape la fel de mult. 

Al treilea etaj. A mai rămas un singur etaj. Se oprește și 
ascultă, își ţine respiraţia, încă aude pașii lui Mehdi și respiraţia 
lui șuierătoare undeva departe în urma ei. 

Se adună și apucă mitraliera cu ambele mâini, trage piedica 
într-o parte, așa cum i s-a arătat la poligon, într-o altă viaţă, 
după cum i se pare acum. Arma este setată să tragă câte un 
glonţ odată, nu foc automat. Își ridică privirea. Ce o așteaptă 
acolo? Ce va face când va ajunge acolo? Încet, fără zgomot, 
urcă prima treaptă spre etajul patru. Apoi urcă încă una. Și încă 
una. 

Când ajunge pe palier, vede că ușa este întredeschisă. Niciun 
vecin n-a ieșit. Probabil, știu că este mai bine să nu se implice. 
Sau sunt la serviciu, ori la moscheea din centrul comercial. Când 
se apropie de ușă, aude vocile dinăuntru. Care devin brusc 
puternice. Deodată, cineva vorbește tare - nu Fadi, altcineva. 

— S-a terminat! aude ea. 

Apoi se aude o bubuitură, ca și cum cineva ar fi căzut pe 
dușumea. După care se disting voci confuze, agitate. 

A ajuns la ușă. Se oprește cu spatele lipit de peretele rece, cu 
mitraliera sprijinită pe braţ, cu ţeava îndreptată în jos. Mehdi 
ajunge pe palier. Yasmine se uită la el și-i face semn să rămână 
locului - nu vrea să-și facă griji că el va strica și asta. 


VP - 262 


Vocile din apartament se aud din nou. 

— Ce cauţi aici? întreabă vocea gravă. Ești mort, câine. Ce 
cauţi aici? 

Pe urmă se aude ceva care pare o lovitură, urmată de un 
geamăt înăbușit. 

„Fadi! chibzuiește ea. Fadi, Fadi, Fadi!” 

— Este un câine nenorocit, rostește vocea gravă. Asta-i 
singura explicaţie. E un takfir, ba chiar mai rău decât atât, mai 
rău decât un apostat. Este un ucigaș! 

O altă voce se aude. Incordată și reținută. 

— Frate Fadi? Ce se petrece? Ce cauţi aici? 

Aude suspine, o respiraţie superficială, gemete. Apoi alte voci. 
Neîncrezătoare la început, pe urmă furioase și acuzatoare. Ține 
arma lipită de umăr. Își simte inima bubuind. A trecut pragul, 
este înăuntru pe jumătate, dar încă nu se poate hotărî să se 
facă văzută. Teamă și confuzie. Ce se petrece aici? 

După aceea haosul izbucnește din nou. Zgomotele acoperă 
vocile. Cineva se rostogolește pe dușumea, dărâmă ceva, 
trupuri se luptă, apoi voci din nou. Agitate și confuze. 

— Ce face? 

— Țineţi-l! 

Și pe urmă, aude vocea lui Fadi. Subţire și singuratică, și 
aproape imposibil de deslușit în hărmălaia celorlalte. Dar este 
el, iar ea simte cum forţa cu care strânge arma slăbește. 

— Liniște! strigă cineva din apartament. Lăsaţi-l să vorbească! 

Toată lumea tace și ea deslușește acea notă din vocea lui, o 
recunoaște de pe vremea când era încolțit și acuzat. Când totul 
era împotriva lui, când nimeni nu era de partea lui. Aude cum 
scuipă cuvintele și acuzațiile. 

— Voi aţi fost! suspină el. Voi aţi făcut asta. Voi i-aţi ucis! 

— Despre ce vorbești? întreabă cea mai calmă dintre voci. 

Însă este întreruptă de vocea gravă. 

— Am auzit destule, takfir. Ai venit aici cu un pistol și ne-ai 
ameninţat. Cine te crezi? Ştii care este pedeapsa pentru 
abandonarea credinţei. 

— Pedeapsa? scuipă Fadi cuvântul. Pedeapsa? Voi i-aţi ucis pe 
fraţii noștri! A fost telefonul vostru. Voi aţi trimis dronele. De la 
voi am primit telefonul! 

Vocea calmă se aude din nou, lentă și plină de îndoială. 

— Care telefon? Despre ce vorbești? 


VP - 263 


— Telefonul prin satelit al fratelui al-Amin, răspunde Fadi și, 
fiindcă nu i se replică imediat, continuă: Cum? Nu știți nimic de 
asta? De telefonul pe care mi l-a dat al-Amin? 

O bufnitură surdă îl întrerupe. Yasmine tresare în spatele ușii. 

— Taci! șuieră vocea gravă. Minte! Este un ucigaș și un spion, 
jur! 

— Despre ce telefon vorbește, frate al-Amin? întreabă vocea 
calmă. 

De dincolo de el se aud vocile uimite și confuze ale celorlalţi. 

— Nu există niciun telefon, a inventat asta. Se teme să nu 
moară. Se teme că Allah îl va pedepsi așa cum merită, asta-i tot, 
frate Dakhil. 

Dar vocea sună altfel acum, e nervoasă. Se deslușește 
disperare în ea. Și multă teamă, care o înspăimântă. Încet, cu 
picioarele  tremurându-i, întinde mâna și deschide ușa 
apartamentului. Incet, bagă capul pe ușă și privește în holul 
întunecat. Tâmplele îi sunt umede de sudoare, iar încheieturile 
degetelor, albe pe mitralieră. Ușa din capătul celălalt al holului 
este întredeschisă și ea vede spinări și umeri mișcându-se prin 
ceea ce pare a fi sufrageria. Spinarea cea mai lată este aplecată 
spre cineva care zace pe podea. Nu observă decât un picior al 
celui de pe jos, care s-ar putea să fie Fadi. Cu inima bubuind, 
respirând anevoie, Yasmine intră în holul îngust și întunecat. 

— Nu mai minţi! se răstește vocea gravă. Toată lumea știe că 
minţi! 

Celălalt pare să facă eforturi pentru a respira. Vocile ţipă 
supărate. Insă ea n-aude decât ce spune vocea calmă: 

— Lasă arma jos, frate al-Amin, și haide să lămurim asta! 

Dar cel cu spinarea lată nu pare să asculte: stă cu picioarele 
depărtate, aplecat, cu brațele în faţa lui. Ca și cum s-ar pregăti 
să tragă. 

Se face liniște un moment. Apoi aude vocea lui Fadi, joasă, pe 
jumătate înăbușită: 

— Tu ai fost, murmură el. Tu i-ai ucis! 

— Taci! ţipă vocea gravă. Termină cu minciunile! 

Și pe urmă se aude împușcătura. 

e 

Zgomotul este asurzitor, șocant, sună înfundat în micul 
apartament. Lumea se contractă în ea, iar Yasmine are senzaţia 
că o să vomite în tăcerea care urmează, însă, în loc de asta, își 


VP - 264 


sprijină mitraliera în umăr, își simte tâmplele bubuind și pieptul 
zvâcnind și strângându-se. Face trei pași scurți și repezi prin hol, 
trage aer în piept și lovește cu piciorul ușa subţire care dă spre 
sufragerie. Camera se leagănă și se răsucește, un mozaic de 
fețe și de trupuri în mișcare, un caleidoscop de sânge și de 
confuzie. Nu vede decât un singur lucru. Îndreaptă mitraliera 
spre bărbatul care are un pistol în mână. Nu vede pe nimeni. Nu 
vede decât pistolul. 

Până îl zărește pe Fadi. Zace pe covorul de pe dușumea, cu 
capul în jos. lar când vede acea imagine, are impresia că totul 
se sfârșește. Ca și cum lumea ar fi făcută din cărămizi care cad 
în jurul ei. N-a mai rămas nimic. Lumea nu mai există. Își simte 
mâinile pe mitralieră. Își simte degetul pe trăgaci. Deschide 
gura și ţipă. 


VP - 265 


Capitolul 57 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Abia când te aud, îmi dau seama că n-am murit. Abia când îţi 
aud vocea, ţipătul ca al acelei sirience când fraţii au sosit de pe 
front cărând trupul fiului ei mort. Sălbatic și nesfârșit, ca al unui 
animal sau al unui monstru. Exprimând o durere cumplită și 
bruscă, nimic altceva. 

Dar eu nu sunt mort și încerc să mă mișc, încerc să spun 
ceva. 

— Yasmine, șuier eu cu gura aproape lipită de covor, în care 

am gust de sânge și anxietate. 
g Îmi ridic privirea şi-l văd pe Dakhil. Are în mână pistolul meu. 
Insă se apleacă și-l pune încet pe dușumea, cu ochii aţintiţi spre 
ușa dinspre care ţi-am auzit vocea. Mă gândesc că el trebuie să 
fie cel care a tras, care a tras în aer, poate, pentru a-l speria pe 
al-Amin. Al-Amin a cedat. 

Când îmi dau seama că al-Amin nu mai are pistolul îndreptat 
spre mine, mă răsucesc spre tine ridicându-mă într-un cot. Te 
văd pentru prima dată. iți văd ochii, sunt așa cum nu i-am văzut 
niciodată, lipsiţi de orice sentiment, neomenești, ochi gata să 
ucidă, ochi cărora nu le pasă de consecinţe. Văd cât de slabă 
ești, că ai o umflătură la tâmplă, că gura îţi este întredeschisă, 
că buzele ţi se mișcă fară a scoate vreun sunet. Și văd că ţii 
mitraliera pe care am adus-o acasă, văd că este uriașă în 
mâinile tale, grotescă și că o aţintești spre omul de care 
aproape că am uitat pentru o clipă. 

Văd că ești cât pe ce s-o faci. Că ești cât pe ce să tragi și să 
treci pragul unei lumi în care nu trebuie să intri niciodată, 
surioară. Al unei lumi în care nimeni n-ar trebui să intre. 

— Yasmine! Trăiesc, Yasmine! Sunt aici! ţip eu. 

Îți iei privirea de la bărbat și te uiţi la mine o clipă, surprinsă, 
aproape înspăimântată. Ca și cum aș fi o fantomă, și poate că 
sunt. Clipești, iar expresia din ochii tăi se schimbă, nu mai sunt 


VP - 266 


goi și indiferenți, ci în ei apare altceva, ceva de care-mi 
amintesc. Ceva ce am pierdut și fără de care n-am putut trăi. 
Lași ţeava armei în jos și faci un pas nesigur și confuz într-o 
parte. 

Asta-i tot ce au așteptat, tot ce i-a trebuit lui al-Amin. Are 
mâinile goale - probabil că a lăsat jos pistolul când ai intrat -, 
dar se apleacă rapid, cu ochii aţintiţi asupra ta. Eşti atât de 
şocată sau de confuză, încât abia dacă reacţionezi, gura îţi este 
întredeschisă, mitraliera tremură în mâinile tale. 

Mă răsucesc și mă reped spre arma pe care Dakhil a pus-o 
jos, pistolul pe care l-am avut. Este alunecos, însă îl ţin bine, 
mâinile mi se încleștează pe el, sângele îmi este lipicios pe faţă. 
Nu gândesc, doar mă răsucesc cu mâinile întinse, la numai un 
metru de al-Amin. Închid ochii și apăs trăgaciul. 


VP - 267 


Capitolul 58 


Bergort 
Vineri, 21 august 2015 


Yasmine cade în genunchi cu arma din nou sprijinită de umăr. 
Se uită la Fadi, îl vede ţinând pistolul cu o mână și sprijinindu-se 
în cealaltă pentru a se ridica, îi vede faţa acoperită cu sânge. 

— Nu faceţi nicio prostie! strigă ea și îndreaptă mitraliera spre 
bărbați. Duceţi-vă în colț! Toţi! Acum! 

Ei se supun instantaneu, îndreptându-se tăcuţi spre colţul 
apartamentului, cu ochii lărgiţi și înfricoșați. 

— Mehdi! strigă ea spre palier. Du-te și adu mașina! 

El nu spune nimic, dar ea îi aude pașii grei coborând scările, 
răsunând în liniștea din cameră. Fadi s-a ridicat și se uită la ea. 

— Yasmine! 

Ochii lui sunt plini de ceva - poate iubire, poate altceva. 

— Te-ai întors, rostește el. 

Însă nu se apropie de ea. Se duce la bărbatul masiv care zace 
pe dușumea și pe a cărui faţă soarele ce se strecoară prin 
jaluzele a desenat dungi. Respiră și geme ușurel. Fadi se 
apleacă spre el. 

— Cine ești? întreabă el. Pentru cine lucrezi? 

Bărbatul își îndreaptă privirea spre Fadi și Yasmine vede că se 
ține de umăr. 

— Nu știu despre ce vorbești, șuieră el. 

Fadi îl privește cu un fel de zâmbet în colţul gurii. Încet, ridică 
pistolul și-l îndreaptă spre fruntea omului. 

— Chiar nu mă interesează, să știi, spune Fadi. Nu-mi pasă. 
Tot ce contează este că mi-ai ucis fraţii. lar pentru asta există o 
singură pedeapsă, frate. 

ÎI scuipă și chipul bărbatului se acoperă cu o peliculă subţire 
de sânge. Yasmine se uită de la Fadi la bărbaţii care stau în colț, 
apoi din nou la Fadi. Nu se poate sfârși așa. 

— Fadi! S-a terminat, frăţioare! Lasă-l! 


VP - 268 


— Pentru cine? repetă el. Wallah, nu-mi doresc nimic mai mult 
decât să te execut, câine! 

— Fadi! ţipă ea. La naiba, Fadi, s-a terminat! 

Bărbatul își ferește privirea, se uită spre podea și murmură 
ceva aproape inaudibil. 

— Ce-ai spus? întreabă Fadi și se apleacă spre el. 

Bărbatul închide ochii și-și drege glasul, tușește. 

— Lucrez pentru poliţie, murmură el. 

— Poftim? Pentru poliţie? 

— Pentru Serviciul suedez de Informaţii, Säpo. Frate, jur că 
asta-i adevărul. 

Fadi pare confuz, brusc nesigur. 

— Pentru Säpo? Ai lucrat pentru ei în tot acest timp? 

Bărbatul își îndreaptă privirea spre el și se uită drept în ochii 
lui. 

— Fadi, intervine Yasmine calmă. Trebuie să plecăm. Nu 
putem rămâne aici. Mai ales dacă-i poliţist. 

Arată cu capul spre ușă și face o jumătate de pas spre ea. 
Fadi nu pare s-o audă, ţine în continuare pistolul îndreptat spre 
bărbatul de pe dușumea. 

— Cine a trimis dronele? întreabă el. 

— Nu fi naiv! Nu-ţi dai seama că tot Occidentul lucrează 
împreună? 

— Deci am fost doar o ţintă pentru voi? Un idiot pe care-l 
puteaţi ucide pentru a ajunge la altcineva? 

Fadi apasă țeava armei de capul omului și respiră anevoie. 
Yasmine vede apărându-i în ochi o sclipire atât de amplă și de 
neagră, încât întreaga încăpere pare să se întunece brusc. 

— Fadi, asta nu s-a întâmplat. Ai supraviețuit! spune ea, apoi 
face un pas spre el și întinde o mână. Ai primit o nouă șansă. N- 
o irosi, te rog! 

Faţa lui se schimonosește în timp ce se apleacă și împinge 
capul poliţistului în podea, cu arma. 

— Am avut încredere în tine, șoptește el, iar Yasmine vede 
curgându-i lacrimi pe obraji. 

Își pune încet mâna pe mâna lui Fadi și îndepărtează încet 
țeava pistolului de pe tâmpla omului, îndreptând-o spre 
dușumea. 

— Jalla“?, Fadi! șoptește ea. Vino cu mine! 


42 Grăbește-te (în Ib. arabă, în original). (n.tr.). 
VP - 269 


Capitolul 59 


Stockholm 
Vineri, 21 august 2015 


Am ieșit din Bergort. Am auzit sirenele poliţiei în timp ce ne 
îndepărtam, am văzut luminile albastre și dubele, dar, măcar o 
dată, Mehdi nu s-a panicat. A continuat să conducă fără a depăşi 
viteza legală, ca un adevărat tată. 

Am ajuns pe autostradă și suntem calmi. Mașina este plină cu 
arme, însă e în regulă, fraţii sunt confuzi și furioși, dar, cu 
siguranţă, vor avea grijă ca al-Amin să nu aibă ocazia să ne 
toarne înainte ca noi să fi scăpat de-acolo. 

Am văzut rușinea din ochii lui Dakhil în timp ce noi ieșeam din 
apartament. În ciuda tuturor precauţiilor luate, cineva _s-a 
infiltrat în grupul lor. lar dacă au sânge în vene, îl vor ucide. Insă 
ei nu fac decât să vorbească și să cumpere bilete de avion. În 
cele din urmă, ei sunt la fel ca toți ceilalți. Nu știu nimic despre 
război. 

Soarele strălucește deasupra betonului și clădirilor industriale. 
Încerc să-mi șterg sângele de pe faţă cu niște șervețele umede 
pe care Mehdi le-a găsit într-o pungă cu scutece aflată pe 
banchetă. 

Știu că te uiţi la mine. Îţi simt privirea pe obrazul meu, pe 
capul ras, în ochii mijiţi pentru a-i feri de soare. Dar nu pot 
întoarce capul, nu mă pot uita la tine. S-au întâmplat prea multe 
între noi, a trecut prea mult timp, mi s-au întâmplat prea multe. 

— Chiar tu ești, Fadi? întrebi tu. 

Încuviinţez din cap și privesc în continuare hornurile și 
depozitele, cărămizile maronii acoperite cu panouri publicitare și 
noile clădiri de birouri, subţiri ca hârtia, făcute din oţel și sticlă 
reflectorizantă. Apoi ajungem pe pod. Pe urmă totul este doar 
apă sclipitoare și faţade strălucitoare. Durează doar zece minute 
ca lumea să se schimbe, iar acum zburăm din nou și nu mă pot 
abţine să nu mă uit la tine. 


VP - 270 


Soarele îţi bate în păr. Ai capul întors spre geamurile murdare, 
spre oraș, spre priveliștea imposibil de ignorat. Imi este cu 
neputinţă să înțeleg că te-ai întors. Și șoptesc încet, în așa fel 
încât poate că nu mă vei auzi: 

— Cum m-ai găsit? 

Vocea nu-mi mai este ca un cârâit, ci firavă. Întorci capul spre 
mine și-ţi întâlnesc privirea, pentru prima dată neferindu-mi 
ochii. Ochii tăi sunt obosiţi și plini de ceva ce nu recunosc, ceva 
cu care nu știu ce să fac, nu încă. Ceva care pare a fi iubire. 

— Fadi, spui tu. Habibi, ai vrut să fii găsit. 

Mehdi conduce pe malul apei, trece de Operă și de acele 
ambarcaţiuni albe care navighează printre insule, pe lângă 
Kungsträdgården, adică Grădina Regelui, apoi, tot pe țărm, pe 
lângă clădiri elegante și muzee. În cele din urmă, încetinește și 
oprește în faţa unei clădiri mari care seamănă cu un muzeu. 
Dincolo de apă, de bărci și de cheiuri se află palatul cenușiu și 
sumbru. Mehdi se apleacă și privește o altă clădire, aflată puţin 
mai departe, în fața căreia se află copaci mari. 

— Aici stai? La Lydmar? întreabă el peste umăr. E al naibii de 
luxos, surioară! 

— Serios? întrebi tu. 

— Cum dracu' ai ajuns să stai aici, Yazz? 

— E o poveste lungă, răspunzi tu. 

— Uitaţi-vă! zice Mehdi de pe locul din faţă. 

Arată spre doi tipi care șed mai departe pe stradă. Doi shunos 
în blugi și cu glugile pe cap, cu cozorocul șepcilor tras pe frunte. 

— Cine sunt? întrebi tu. 

Mehdi ridică din umeri. 

— Habar n-am, dar sigur nu par oaspeţii hotelului, nu-i așa? 

Telefonul îi sună, i-a sunat întruna pe drum încoace, însă el l-a 
ignorat. Acum, îl scoate și îl privește nervos. 

— La dracu'! exclamă el. E Parisa. 

Își lipește telefonul de ureche și expresia i se schimbă 
complet. Nu mai este un tip de pe străzi, ci un iubit drăgăstos, 
dornic să facă pe plac. 

— Bună, iubito! rostește el, iar noi doi zâmbim privindu-ne 
surprinși. 

Dar el nu mai zice nimic și-l văd în oglinda retrovizoare cum 
pălește. 

— Nu știu unde sunt! spune el cu hotărâre. 


VP - 271 


Mai trec câteva secunde până închide telefonul. Rămâne 
tăcut, cu telefonul în mână. 

— Mehdi? întrebi tu. Care-i treaba? Ce s-a-ntâmplat? 

— Ey, frate? spun eu. 

— O vor pe Yazz, zice el calm. 

— Poftim? 

Nu înțeleg absolut nimic. Am plecat de-acolo. Tu te-ai întors și 
m-ai salvat. Cu siguranţă, nimic nu ne mai ţine acolo. Suntem 
liberi. Nu pot pune mâna pe noi. 

— Ce se petrece? întreb eu. Ce-i asta? Yazz? 

Întorci din nou capul spre mine și ochii îţi sunt obosiţi. 

— Gangsterii lui Mehdi, explici tu. Mizeria aia din Bergort, 
revoltele și toate cele. E o poveste lungă, dar Mehdi a încercat 
să-i facă să mă sperie ca să nu te găsesc. Este loial. Idiot, însă 
loial. În sfârșit, am ajuns să-l împușc pe unul dintre ei în picior. 

Ridici din umeri ca și cum nu-i mare lucru. 

— lar acum, vor să pună mâna pe noi ca să ne facă să tăcem 
sau ca să se răzbune, sau dracu' știe de ce, continui tu. 

Mă sprijin de spătarul banchetei și închid ochii. 

— Ai împușcat pe cineva în picior? întreb eu. 

Nu răspunzi, doar te apleci pentru a te uita la cei doi tipi care 
supraveghează intrarea hotelului. Clatin din cap în speranţa că 
mi se va limpezi. 

— Care-i treaba cu Parisa? întreb eu. 

Mehdi trage adânc aer în piept, apoi expiră încet. 

— Erau cu ea, răspunde el. Mi-am dat seama după vocea ei. 
Au pus-o să mă sune. Asta-i modul lor de a transmite un mesaj, 
nu? 

Incuviințez din cap. Știm cu toţii asta. Despre mesaje și 
alianţe, și ameninţări, și nesfârșita inutilitate a toate. 

— Am răgaz până mâine să vă găsesc, zice Mehdi. 

— Ce naiba facem? 

Rămânem tăcuţi câteva clipe. 

— Cred că știu cu ce să începem, spui tu în cele din urmă. 


VP - 272 


Capitolul 60 


Stockholm 
Vineri, 21 august-sâmbătă, 22 august 2015 


Este deja seară când ei ajung pe strada Tegnergatan 10. Sunt 
atât de obosiţi, încât sunt pe cale să se prăbușească. Ea se uită 
la Fadi, care abia mai poate sta drept pe banchetă și pare 
aproape străveziu, chiar mai fantomatic decât înainte. 

Trec încet pe lângă adresă, apoi cotesc pe Döbelnsgatan. Este 
aproape ora 7. Când a trecut după-amiaza? 

— Oprește acolo, spune ea și arată spre un spaţiu gol dintre 
două mașini parcate pe celălalt sens. 

Mehdi întoarce la următoarea intersecție, conduce înapoi și 
parchează Mazda în locul indicat. Apoi se sprijină de spătar și 
închide ochii. Desigur, stresul îl macină. Nu se așteptase la asta, 
nu se gândise că indivizii aceia aveau să-i amenințe familia și pe 
el. 

Mehdi n-a fost niciodată din cale-afară de inteligent și mai 
toate necazurile lui au fost pricinuite de propria prostie, totuși 
lui Yasmine îi pare rău pentru el. Îi pare rău și pentru Parisa, 
deși a trădat-o. Işi amintește cum stau lucrurile, mai bine zis 
cum stăteau, cum era cu toate acele alianţe și problemele pe 
care le cauzau. lar acum, ei sunt într-o mare belea și Yasmine 
este singura care i-ar putea salva. 

Se apleacă printre scaunele din faţă și privește prin parbriz 
strada Tegnérgatan. Vede cu ușurință ușa de la numărul 10. 

— Există un hostel lângă parcul Observatorielunden, zice ea 
răsucindu-se spre Fadi. Trebuie să dormi, habibi. Eu o să stau 
aici. 

— Cum adică o să stai aici? se miră Mehdi și se freacă la ochi. 

— Aici locuiește el, zice ea. Lööw, cel care-i plătește noaptea 
pe shunos ăia. E cumva șeful tău, Mehdi. Mâine, urmează să mă 
întâlnesc cu el, însă vreau să-l supraveghez. Du-te cu Fadi și 
țineţi-vă telefoanele deschise, OK? Ne vedem mâine. 


VP - 273 


Când Yasmine deschide ochii din nou, strada este tot pustie. 
Ceva mai departe, lângă parc, lumina e cenușie cu pete aurii și 
verzi, iar ea tremură în aerul rece al dimineţii. Gâtul și spatele i- 
au înţepenit din pricina poziţiei incomode. Se întinde și dinţii îi 
scrâșnesc cu zgomot și în mod ritmic. Oare cât timp a dormit? 
Ecranul telefonului îi arată că mai sunt câteva minute până la 
ora 7. 

Lööw s-a întors acasă târziu, după ora 11, și, iniţial, ea s-a 
gândit să-l ia prin surprindere. Dar, până la urmă, s-a decis să 
aștepte și să-l urmărească până la biblioteca publică, unde 
urmau să se întâlnească. 

N-are încredere în el. Cine știe ce pune la cale? 

Îi este frig și în mașină nu se poate încălzi. Nu poartă decât un 
maiou negru și o geacă scurtă și subţire. Se simte ameţită după 
câteva nopţi de nesomn. Deschide portiera și coboară din 
mașină. Este liniște și aproape de neimaginat că orașul poate fi 
atât de pustiu. 

Pe podeaua mașinii, lângă scaunul pasagerului din faţă, este o 
șapcă roșie și veche. Strîmbându-se, încearcă să-și prindă părul 
lung într-o coadă de cal și-și pune șapca pe cap. Nu este cea 
mai sofisticată deghizare din lume, dar e tot ce are la dispoziţie. 

Începe să alerge încet spre Tegnérlunden, pentru a se încălzi 
și a-și dezmorți trupul. 

După aproape două ore, a izbutit să facă rost de o cafea și de 
un sandviș cu brânză de la o cafenea. S-a întors în mașină și 
frigul dimineţii a fost înlocuit de ușoara căldură a verii târzii. 
Yasmine simte cum viaţa îi revine încet în trup. 

Îi trimite un SMS lui Fadi. 


Este totul în regulă? Te contactez după ce mă întâlnesc 
cu Lööw, OK? 


Privește telefonul pentru a vedea ce oră este. 8:35. Se 
gândește că, în curând, el ar trebui să plece pentru a se întâlni 
cu ea. 

Totuși, mai are timp să picotească puţin, așa că se sprijină 
mai bine de spătarul scaunului șoferului, însă, în clipa aceea, 
vede cu coada ochiului pe cineva ieșind de la numărul 10 și 
îndreptându-se spre Sveavägen. Se trezește instantaneu și-și 
îndreaptă trupul. George Lööw poartă pantaloni din pânză 


VP - 274 


strâmțţi și țepeni, pantofi maronii și un blazer negru. Ca și în ziua 
precedentă, părul îi este pieptănat spre spate. 

Cu privirea aţintită asupra lui, iese din mașină, o încuie și 
pornește după el pe stradă. 

Este conștientă că trebuie să fie mai prudentă, fiindcă el știe 
deja cum arată ea, deși e greu de crezut că s-ar aștepta ca 
Yasmine să-l urmărească pe drumul spre locul întâlnirii lor. 

Dar când el își scoate telefonul și-l apropie de ureche, ea 
grăbeşte pasul și se apropie la câţiva metri de el. Strada este 
aproape pustie și dacă el ar întoarce capul, ar vedea-o. Insă ea 
se gândește că nu contează. | se pare mai important să încerce 
să audă ce vorbește el în drum spre întâlnirea lor. 

Durează câteva clipe până când cineva răspunde. 

— Sunt pe drum, spune el în engleză. 

Câteva mașini trec pe stradă și nu mai poate auzi ce zice 
Lööw. Nu deslușește decât câteva cuvinte pe care el le repetă 
de câteva ori: „Nu-mi convine deloc asta”. In timp ce le rostește, 
își trece nervos mâna prin păr. Ca și cum, efectiv, îl deranjează 
fizic ce se pune la cale. 

După ce, în cele din urmă, ia telefonul de la ureche și-l bagă 
în buzunarul pantalonilor, ea se retrage în spatele unei uși și-l 
lasă să se îndepărteze mult. 

La Facultatea de Economie din Stockholm, traversează strada 
Sveavägen și-și continuă drumul mai departe pe trotuarul de 
vizavi. Acum, aproape că merg unul lângă altul, Lööw cu privirea 
ațintită înainte, Yasmine nescăpându-l din ochi. El e stresat și 
pare să caute din priviri ceva sau pe cineva pe trotuarul pe care 
se află, în vreme ce-și tot trece involuntar mâna prin păr, ca și 
cum, indiferent ce ar face, nu este satisfăcut de felul cum îi stă 
părul pe cap. 

Lângă McDonald's, încetinește și-și scoate din nou telefonul. 
Este 8:50. Mai are zece minute libere până la întâlnirea lor. O 
dubă albă e parcată vizavi de aleea care duce spre intrarea în 
bibliotecă și ea se strecoară în spatele ei. Prin geamurile dubei, 
îl vede urcând treptele spre bibliotecă, vizibil din toate direcţiile. 
Este singur. 

Timpul trece încet. 20 de minute par o întreagă dimineaţă. 
Aparent, și George Lööw simte același lucru, fiindcă îi este greu 
să stea locului pe partea cealaltă a străzii, privind mereu de la 
telefon la intrarea în bibliotecă și invers. 


VP - 275 


Zece minute. Apoi doar cinci. Este aproape 9:30 și se pare că 
agitația lui Lööw a început să se transforme în apatie. Cât timp 
are de gând să aștepte până să renunțe dându-și seama că ea 
nu va apărea? 

Işi duce din nou telefonul la ureche și privește spre umbrele 
din laterala bibliotecii. Unde se ascund, indiferent cine ar fi 
aceștia? Işi ridică resemnat braţele și-și întoarce încheietura 
pentru a se uita la uriașul lui ceas cenușiu. În cele din urmă, 
încheie convorbirea, ridică din umeri și pornește din nou pe 
Sveavägen. Traficul dimineţii este deja intens, iar pentru o clipă, 
ea îl pierde din vedere. Incă se simte înţepenită după noaptea 
petrecută în mașină și aproape o oră de stat în spatele dubei 
albe. Când îl zărește din nou, el se află la jumătatea străzii 
Sveavägen, traversând înapoi pe trotuarul unde se află ea. Este 
mai calm și se întoarce în direcția din care a venit. 

Ea așteaptă o clipă și-și îndreaptă privirea spre bibliotecă. Şi-i 
vede coborând treptele. Sunt doi și merg unul în spatele 
celuilalt, nu unul lângă altul, dar este evident că sunt împreună. 
Yasmine îi examinează atent. Nu sunt gangsteri obișnuiți, însă 
au spatele drept și sunt masivi. Privirile lor indiferente 
cercetează strada. Unul dintre ei poartă o pălărie și aproape că 
seamănă cu un suedez. Nu contează. Este clar că ei sunt 
gorilele lui George. Un Volvo se oprește la bordură și cei doi tipi 
se așază pe locurile din spate. 

Yasmine răsuflă ușurată. Lööw este singur. Simte greutatea 
liniștitoare a pistolului lipit de spatele ei. Fără zgomot, o ia la 
fugă în urma coamei lui. Acum, se poate întâlni cu el. 


VP - 276 


Capitolul 61 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Când Lööw intră în barul espresso Sosta, ea așteaptă în 
pragul unei uși aflate la vreo zece metri distanţă pe Sveavägen. 
După câteva minute, el iese pe terasă cu un mic pahar în mână. 
Găsește un loc cu soare în care să stea și se sprijină cu spatele 
de un zid. Ține paharul într-o mână, cu cealaltă caută ceva în 
telefon, iar pe chip are o expresie încordată. 

Ea privește în susul și în josul străzii, uitându-se după cei doi 
indivizi de la bibliotecă și după Volvo-ul cu care au plecat. Nimic. 
La naiba! Este vremea să acţioneze. 

Pornește fără zgomot spre cafenea și curând ajunge lângă 
Lööw fără ca el să-și fi ridicat privirea dinspre telefon. 

— Am un pistol sub geacă, rostește ea calmă, uitându-se 
drept la el și ridicându-și discret geaca pentru a-i dovedi că a 
spus adevărul. 

El tresare și varsă puţină cafea pe mâneca blazerului albastru. 

— Cum? Ce dracu'?! exclamă el și se retrage un pas. 

— Nu mișca! șuieră ea. Pune naibii paharul ăla pe masă și 
vino cu mine! 

El pare încordat, totuși se supune și, mergând alături, 
amândoi se îndepărtează de mica terasă. 

— Nu e nevoie să faci asta, încearcă el. Stabilisem să ne 
întâlnim cu o oră în urmă, însă n-ai apărut. 

Când ea întoarce capul și se uită la el, privirea lui se îndreaptă 
spre trafic, spre Facultatea de Economie din Stockholm și spre 
cer. Clipește atât de des, încât ea se întreabă dacă nu cumva va 
face o criză de epilepsie. 

— Ți-am văzut gorilele, ticălosule, spune ea. Așa că o să 
facem altfel. 

Îl conduce pe partea cealaltă a străzii, înapoi spre biblioteca 
publică. 


VP - 277 


La poalele Dealului Observatorului se află un mic teren de 
joacă pustiu, unde îi face semn lui Lööw să se așeze pe o bancă. 
Apoi se postează în faţa lui, silindu-l să se uite în ochii ei. 

— Chiar ai crezut că sunt atât de proastă încât să cad în 
capcana ta tâmpită? întreabă ea. Acordă-mi puţină încredere, 
imbecilule! 

El se sprijină de spătarul băncii și se uită în altă parte. 

— N-a fost ideea mea, murmură el. Oricum, ce vrei? Cine ești? 

Se uită în ochii ei o clipă, pe urmă își îndreaptă din nou 
privirea spre leagăne și barele pentru copii. 

— Nu dau doi bani pe tine, zice ea încet. Nu-mi pasă ce faci în 
Bergort, nu mă interesează ce-i cu Stirling Security. Pricepi? Dar 
fratele meu și cu mine am ajuns cumva să fim implicaţi în 
povestea asta. lar tu o să ne scoţi din ea. Nu știu cum o s-o faci, 
dar gorilele trebuie să ne lase în pace. Pricepi? 

El clatină încet din cap. 

— Eu..., începe el, însă apoi tace și iarăși își trece nervos 
mâna prin păr. N-am niciun control asupra a ceea ce se 
întâmplă. Sunt implicate forţe foarte puternice. Mai puternice 
decât îţi poţi imagina. 

— Rusul cu care te-ai întâlnit ieri la Stirling Security? Ce este 
Stirling Security? Cine sunt ei? 

Lööw întoarce capul spre ea și se uită din nou în ochii ei, 
privirea fiindu-i mai calmă acum. 

— Nu pot vorbi despre asta. Interesul lor este ca revoltele din 
Bergort să continue. Asta-i tot ce pot spune. Ei sunt în spatele 
acestei povești. De pildă, acel simbol. Steaua și pumnul. L-ai 
văzut? 

Yasmine încuviinţează din cap. 

— Toată lumea l-a văzut. 

— Ei l-au creat. Cei de la Stirling Security. Ei l-au făcut, iar eu 
l-am dat tipilor care coordonează revoltele. Dar crede-mă când 
îți zic că, în clipa asta, nu-ţi pot spune mai multe. 

— Și cu rusul ce-i? De ce are o mașină cu număr diplomatic? 

Lööw clatină din cap. 

— El este, de fapt, capul companiei Stirling Security, răspunde 
el. Însă te implor, nu-ţi mai băga nasul în asta. Miza este mare. 

— Și care-i rolul tău în povestea asta? 

— Fac ce mi se cere. Stirling Security este clientul meu. 

O privește rugător. 


VP - 278 


— Dar nu totul e ceea ce pare, adaugă el. Sunt de acord, este 
o nebunie. Insă trebuie să înţelegi că deja ţi-am zis prea multe. 
E al dracului de complicat. 

Se oprește și încearcă să se adune. 

— Am o întâlnire peste vreo jumătate de oră, continuă el pe 
un ton rugător. O întâlnire care are legătură cu Stirling Security. 
Dacă nu apar... 

— Ce se întâmplă? 

El clatină din cap. 

— Trebuie să mă lași să plec. Nu înţelegi că nu pot să nu mă 
duc la această întâlnire? Pur și simplu, nu e posibil să nu mă 
duc. 

— Nu dau doi bani pe rahatul tău de întâlnire! Singura ta 
șansă este să ne scoţi din mizeria asta. Noi n-avem nicio 
legătură cu asta. 

— Ințeleg. Zău că înțeleg. Crede-mă că voi face tot ce pot, 
bine? 

Este nevoie de mai puţin de zece minute pentru a merge pe 
Sveavägen până la sediul companiei Stirling Security. 

— Îți dai seama că nu poţi să urci cu mine, da? zice el nervos, 
oprindu-se în fața unei cafenele. 

— Te aştept aici, spune ea. Și dacă încerci să mă păcălești 
sau să-mi întinzi o capcană... 

Lasă propoziția neterminată și-l vede pe Lööw ridicându-și 
precaut mâinile înainte de a se răsuci pe călcâie și a se îndrepta 
spre o femeie de peste 50 de ani care așteaptă în faţa ușii. 
Exact după ce ei intră, Yasmine simte telefonul vibrându-i în 
buzunar. Se retrage în umbra clădirii și-l scoate. Este un mesaj 
care conţine un filmuleţ. Işi scoate căștile și bagă una în ureche, 
iar când deschide filmuletul, simte că se prăbușește, că lumea 
se frânge și se năruie în jurul ei. 


VP - 279 


Capitolul 62 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Mă trezesc și-l văd pe Mehdi în pragul ușii. Pare dărâmat, ca și 
cum n-ar fi dormit deloc. Respirația îi este șuierătoare când își 
sprijină trupul masiv de cadrul ușii micii noastre camere de la 
hostel. Soarele strălucește printr-un spaţiu dintre jaluzele. 

— Shoo, Mehdi, rostesc eu și mă ridic. Unde naiba ai fost, 
frate? 

El închide ochii și respiră repede - se pare că urcarea celor 
două etaje l-a terminat. 

— N-am putut dormi, murmură el. Am făcut o plimbare. 

Pare stresat și-și frământă telefonul în mână. 

— Înţeleg, zic eu și-mi trag tricoul peste cap, apoi mă ridic și- 
mi îmbrac blugii. E nasol. 

Îmi iau telefonul de pe noptieră și văd un mesaj de la 
Yasmine. Mă va suna după întâlnirea cu Lööw. li scriu repede că 
totul e în regulă și că vom vorbi mai târziu. 

— Yazz e deşteaptă, frate, spun eu. Va soluţiona asta. Ea 
rezolvă totul. 

Mehdi ridică din umeri și se duce la fereastră, trage jaluzeaua 
și privește în stradă. Mâinile îi tremură când se întoarce spre 
mine cu ochii rătăcitori și plămânii șuierând: se pare că stresul îl 
macină teribil. 

— Haide! zice el. Nu mai pot sta aici. Haide să mergem să 
mâncăm ceva. 

e 

În cartierul Vasastan e cald și soarele înmoaie asfaltul, cu 
toate că nu este nici măcar 9:30. Vara pare să facă o ultimă 
demonstrație de forţă, iar în ciuda problemelor noastre, pe care 
nu prea le înţeleg, mă simt foarte calm, cum nu m-am mai simţit 
de mult timp. 

Yazz s-a întors. 


VP - 280 


N-a fost vina mea că fraţii au fost uciși. Mai bine zis, n-a fost 
numai vina mea. 

Nu vina mea în totalitate. Preţ de câteva clipe, mă simt 
aproape liber. Noaptea, nici măcar n-am mai visat trupuri 
spulberate și lumini albe. 

— Ai vorbit cu Parisa? întreb eu după ce ne cumpărăm câte o 
cafea și pornim spre locul unde a parcat mașina cu o zi în urmă. 

Mehdi are privirea aţintită asupra telefonului și pare neatent 
și agitat. Mă enervează că este atât de absent, așa că mă 
opresc și-mi desfac braţele. 

— Ey, frate! O să rezolvăm asta, OK? Îi scrii Parisei? Ce mai 
face? 

EI își ridică privirea spre mine și aruncă paharul pe jumătate 
plin cu cafea într-un coș de gunoi. 

— Da, da, răspunde el. Scuze, face bine. E îngrijorată, atâta 
tot. 

— Ce le-ai spus? 

— Despre ce? Despre asta? 

Ochii lui se uită oriunde, numai la mine nu. 

— Da. Despre ce altceva? 

Nu l-am mai văzut niciodată așa. Nici măcar când eram mici. 
Este ca și cum ultima săptămână - când era foarte macho cu 
poveștile lui despre revolte și haos - a fost cu mii de ani în 
urmă. 

— Se pare că s-au descurcat și fără tine noaptea trecută, spun 
eu arătând spre un titlu mare, cu litere negre. 


BERGORT ÎN FLĂCĂRI 


Mehdi doar încuviințează din cap. 

— Haide! zice el. Haide să ne plimbăm cu mașina cât o 
așteptăm pe Yazz. 

(J 

Vechea Mazdă roşie se află unde am lăsat-o. Arată ca o 
jucărie ieftină printre SUV-urile și BMW-urile de pe stradă. 

— Unde vrei să mergi? întreb eu. Yazz a zis să nu ne apropiem 
de Bergort până nu rezolvă asta. 

Mehdi pare să nu mă audă, ci se duce direct la mașină, cu 
cheile în mână, profund concentrat. Grăbesc pasul și-l ajung din 
urmă lângă mașină. Deja a băgat cheia în broască. 


VP - 281 


— Frate, vorbește cu mine. Ce dracu' se petrece? 

El deschide portiera și apleacă scaunul în faţă ca să mă așez 
pe banchetă. Încă mă întreb de ce trebuie să stau în spate, când 
el se întoarce spre mine cu o expresie atât de tristă pe chip, 
încât mă nedumirește. 

— Îmi pare rău, frate! spune el respirând șuierat. Îmi pare 
foarte rău, Fadi! 

Este ultimul lucru pe care-l aud înainte să mă împingă cineva 
în laterala mașinii și să-mi tragă mâinile la spate. Ultimul lucru 
pe care-l aud înainte să-mi lege cineva mâinile și să mă împingă 
pe bancheta mașinii. Încerc să tip și să mă răsucesc, dar cineva 
mă lovește în ceafă cu ceea ce pare a fi un ciocan sau un pistol. 
Cu coada ochiului, văd o umbră, o siluetă tremurătoare. Umbra 
are o glugă în mână. Nu pot să mă opun când mi-o pune pe cap, 
iar întreaga mașină dispare în întuneric, întreg orașul dispare, 
întreaga vară. 

e 

Ei mă împing pe podea și mă țin cu capul jos în timp ce 
străbatem încet orașul. Întunericul din jurul meu este derutant și 
fac eforturi pentru a respira și a-mi menține respirația calmă. 
Aud voci frenetice, însă nu înțeleg ce spun. Mehdi îmi vorbește 
în arabă lui de mizerie, stupidă, cu accent prost, pentru ca 
persoana cealaltă din mașină să nu priceapă: 

— Îmi pare rău, Fadi! Îmi pare foarte rău. Ei o vor pe Yazz. Și 
au promis că-ţi vor da drumul. 

Pe mine nu mă interesează deloc motivul, doar zac pe 
podeaua din spate. Simt gluga udându-se cu lacrimile mele. 


VP - 282 


Capitolul 63 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


După întâmplările din ultimele zile, ea se aștepta să se simtă 
mult mai rău decât îi este când se cufundă în fotoliul trenului 
expres de la aeroport spre Stockholm. Durerea de cap este 
vagă, abia o simte. A mâncat două samosa“ uscate cumpărate 
de la o tonetă și a băut preventiv aproape un litru de apă când, 
într-un final, s-a întors acasă de la One Aldwych, cu o seară în 
urmă. Dar n-a putut să doarmă, deși își simțea capul greu și 
ameţit din pricina vinului și a oboselii. Așa că a zăcut trează, 
foindu-se și răsucindu-se până pe la ora 3, când a adormit, în 
sfârșit. În cameră fusese prea cald, zgomotele de pe stradă, 
prea puternice, iar mintea, plină de imagini cu Patrick pe șine, 
Stirling Security și misterioasele e-mailuri ale lui Charlotte. Se 
ridicase de vreo zece ori, probabil, pentru a verifica dacă ușa 
era încuiată, aragazul, oprit, pașaportul, în geantă... 

Ar fi trebuit să plece după-amiaza, pentru că nu trebuia să fie 
acolo până la prezentarea de duminică dimineaţă, însă, plătind 

O taxă de 50 de lire, izbutise să schimbe biletul ca să ajungă 
la întâlnirea lui Charlotte de la sediul Stirling Security, pe strada 
Kungsgatan. Dacă nu afla altceva, măcar să descopere cine era 
GL. 

Își îndreaptă privirea spre micul ecran plat al expresului, pe 
care se transmit știri și reclame destinate celor care călătoresc 
cu afaceri. Se văd mașini în flăcări și tineri mascaţi care aruncă 
cu pietre în polițiști ce dau înapoi. Revoltele care au izbucnit în 
Bergort, mai devreme în acea săptămână, se pare că s-au extins 
și în alte suburbii ale Stockholmului, în cursul nopții. La fel ca la 
Londra, unde, toată vara, au avut loc revolte și demonstrații. 
Este o vară agitată. 

Dar înainte să apuce a înţelege exact ce se întâmplă în 
suburbiile Stockholmului, locul știrilor este luat de o reclamă 


13 Produs de patiserie din India și Pakistan, umplut cu diverse ingrediente. (n.tr.). 
VP - 283 


serioasă pentru o companie care oferă „securitate 
comprehensivă și holistică la nivel macro”. În vreme ce ecranul 
devine negru, numele familiar al unei companii apare scris cu 
roșu: Stirling Security. 

e 

Nu e nici măcar ora 10 când ajunge pe strada Kungsgatan la 
nr. 30, care se dovedeşte a fi adresa unuia dintre Turnurile 
Regelui. Nu e deloc rău să ai sediul acolo. 

La vreo zece metri de intrare este o cafenea. Găseşte o masă 
la geam, de unde poate vedea cine intră și cine iese pe ușă. 

Obosită, comandă la bar un croasant, un cappuccino și o apă 
minerală. După ce se așază la masa ei, își dă seama că, deși a 
mâncat pe sponci în ultimele zile, tot nu-i este foame și se 
gândește din nou ce săptămână cumplită a avut. 

Singurul lucru pe care și-l dorește cu adevărat în clipa asta e 
un pahar cu vin alb rece. Se gândește că asta ar trebui s-o 
îngrijoreze. Un om n-ar trebui să bea în fiecare zi. Asta dacă nu 
vrea să aibă pierderi de memorie și să nu poată dormi până nu 
bea cel puţin o jumătate de sticlă. Și ea, categoric, n-ar trebui să 
tânjească după un pahar cu vin la ora 10 dimineaţă, chiar dacă 
este trează de la 5. 

Își scoate telefonul pentru a vedea cât e ceasul. 10:15. Mai 
sunt 45 de minute până la ora întâlnirii. 

e 

La 10:40, vede un taxi apropiindu-se și oprindu-se în fața ușii. 
Se trage repede îndărăt când își dă seama că șefa ei este cea 
care coboară din spate și se îndreaptă spre intrare. Charlotte își 
scoate telefonul și pare să poarte o conversaţie scurtă. După ce 
termină, rămâne locului, așteptând pe trotuar. 

Trec câteva minute, iar Klara își îndreaptă trupul pe scaun. 
Iniţial, chibzuiește că, probabil, se înșală și se apleacă spre 
geam pentru a vedea dintr-un unghi mai bun. Nu există nicio 
îndoială, în faţa intrării în cafenea, îl vede pe George L55w, în 
pantaloni din pânză proaspăt călcaţi, care-i cad perfect, cu un 
blazer bleumarin, din al cărui buzunar de la piept se ițește o 
mică batistă, și cu pantofi maronii bine lustruiţi. Părul îi este 
puţin mai lung decât își amintește ea, pieptănat spre spate și 
decolorat de soare, ca urmare - este sigură de asta - a meselor 
luate în Sandhamn și a navigatului în largul coastei de la 
Marstrand. Însă privirea lui neliniștită este la fel de chinuită. 


VP - 284 


Se gândește ce mare este coincidenţa că George a apărut aici 
chiar acum. 

Văzându-l, își amintește tot ce s-a întâmplat de Crăciunul 
trecut în Sankt Anna. George Lööw, lobbyistul de la Bruxelles, 
care, fără să știe, aproape că a făcut ca ea să fie ucisă în 
arhipelagul unde locuiesc bunicii ei. George Lööw, cel care, în 
ultima clipă, a găsit înțelepciunea morală și a salvat-o și pe ea, 
și pe Gabriella. 

Inchide ochii preţ de câteva clipe și clatină din cap. I se pare 
că a fost un vis. Ninsoarea și viscolul. Tatăl ei - pe care n-a 
apucat să-l cunoască - murind în braţele sale. lar George a fost 
cel care a salvat-o în cele din urmă. 

De atunci, ţinuseră legătura doar sporadic. El îi trimisese 
câteva e-mailuri și o întrebase cum mergeau lucrurile la Londra, 
dar în ultima vreme ea nu mai avusese chef să-i răspundă. 

George se oprește în fața cafenelei și ea vede că este cu 
cineva, cu o tânără arăboaică îmbrăcată în blugi și cu o geacă 
scurtă, părul lung și cârlionțat strâns într-o coadă de cal ieșind 
de sub o șapcă roșie. Este sexy și degajă un soi de încredere în 
sine care face imposibil să-ţi iei ochii de la ea. Tinereţea și 
atitudinea ei par diametral opuse faţă de conservatorismul cu 
lustru clar al lui George - categoric, sunt un cuplu ciudat. 

Stau în faţa ușii cafenelei și George pare a încerca s-o 
convingă de ceva. Klara îl vede gesticulând, trecându-și mâinile 
nervos prin păr. In cele din urmă, se desparte de fată și 
pornește mai departe pe stradă. Făcând asta, trece chiar pe 
lângă geamul dincolo de care se află ea - dacă n-ar fi fost sticla, 
ar fi putut să întindă mâna și să-l atingă. 

Este pe cale să se ridice și să dea fuga după el, însă își 
amintește că șefa ei se află la mică distanţă pe stradă. lar în 
clipa asta, își dă seama în cele din urmă încotro se îndreaptă el. 

Fără să ezite, George se duce direct la Charlotte, dă mâna cu 
ea, urcă amândoi treptele, apoi el deschide ușa și dispar 
înăuntru. 

Işi amintește ușor adresa de e-mail din dosarul lui Patrick: 
glQstirlingsecurity.com. GL. George Lööw. Nici după toată 
mizeria asta bizară prin care a trecut nu s-ar fi așteptat ca 
George Lööw să reprezinte Stirling Security. Pe de altă parte, nu 
este deloc surprinsă. Ştia despre el doar că frecventa cele mai 
tenebroase unghere ale lumii oricum întunecate a lobby-ului. 


VP - 285 


Își îndreaptă privirea spre stradă, către tânăra aflată în faţa 
cafenelei, cu telefonul în mână, părând să privească ceva de pe 
ecran și având o cască în ureche. 

Apoi tânăra face un pas îndărăt, către clădire, și se 
prăbușește ca și cum ar fi primit o lovitură în stomac. 


VP - 286 


Capitolul 64 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Videoul are doar 15 secunde și nu este deosebit de violent. 
Cineva care are pe cap o glugă neagră, mâinile legate cu o 
sfoară albă și picioarele încătușate zace pe un pat. Două mâini 
trag gluga și apare Fadi. Buzele lui sunt crăpate, obrajii supti. Își 
îngustează ochii pentru a-i feri de lumină după întunericul de 
care a avut parte purtând gluga. Scuipă, se rostogolește în 
cealaltă parte a patului și ţipă: 

— Să nu faci ce spun ei! Dă-i dracului! 

Cineva îl plesnește cu forţă peste obraz. Apoi camera video 
este îndreptată spre alt chip mascat. Sunt măștile pe care le-a 
văzut în Bergort, cu două nopți în urmă. Și la fel cum purtau 
Mehdi și gangsterii ieri. 

— Ai timp până la ora 5, târfă! spune bărbatul. Șase ore. Sau 
poate că te găsim noi până atunci. Dacă nu apari în faţa școlii la 
ora aia, s-a încheiat cu frăţiorul tău. Ai priceput? 

Yasmine închide telefonul, face un pas îndărăt și se sprijină de 
zid. Ochii nu i se mai pot concentra și se lasă pe vine temându- 
se să nu vomite. E prea mult. Prea multe fire și noduri. Prea 
multe îi trag pe ea și pe Fadi înapoi. Prea multe pentru a scăpa 
vreodată din Bergort. 

Cum l-au găsit pe Fadi? 

Mehdi? 

Trădările se adună. Numai Mehdi i-ar fi putut trăda. Din nou. 
Este singura explicaţie. 

e 

Lacrimi i se preling pe obraji și ea nu poate face nimic pentru 
a le opri. Este doar ea, și nimeni altcineva. Ca de obicei, e 
singură. 

Și nu bagă de seamă că nu mai este singură decât atunci 
când aude o voce joasă de undeva din dreapta ei. Întoarce încet 
capul în acea direcție. O femeie zveltă, cu ochi mari, căprui și 


VP - 287 


păr negru tuns paj s-a lăsat pe vine lângă ea. Îi întinde un 
șerveţel. Yasmine îl ia din reflex, dar rămâne cu el în mână, ca și 
cum n-ar ști la ce să-l folosească. Apoi simte că femeia brunetă 


pune o mână pe umărul ei. 
— Te pot ajuta cu ceva? întreabă ea. Cum te cheamă? 


VP - 288 


Capitolul 65 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Se uită la fata care plânge pe trotuar, cu șervețelul în mână. 
Pare confuză, de parcă n-ar ști sigur unde se află, ca și cum o 
sârmă din oțel care a ţinut-o în picioare s-a rupt brusc sub 
povara unei greutăţi enorme și ea a căzut pe ciment. 

Nu e sentiment pe lume care să-i fie mai familiar în clipa asta. 
Klara pune cu blândeţțe mâna pe umărul slab al fetei. 

— Te pot ajuta. 

Fata nu răspunde, dar Klara o ridică în picioare și o sprijină de 
perete. 

— Nu pot rămâne aici, murmură ea. Nu pot... _ 

Fata se desprinde din îmbrăţișarea vagă a Klarei. In același 
timp, un soi de scânteie i se aprinde în ochi și se uită la Klara ca 
și cum n-ar fi văzut-o cu adevărat până acum. 

— Mi-e bine, o asigură ea. Imi poţi da drumul. 

În tonul cu care spune asta se deslușește o agresivitate 
automată, reprimată. Nu pare genul care să accepte ajutorul 
cuiva. Nu e genul care se bazează pe intenţiile bune ale cuiva. 
De parcă s-a obișnuit să fie dezamăgită. Se răsucește pe călcâie 
și pornește rapid spre Stureplan. 

— Stai..., strigă Klara. 

Rămâne locului o clipă, cântărind opţiunile. Pe George L55w îl 
poate găsi și altă dată. Însă fata asta are ceva care o face să 
vrea să afle mai multe. 

— Hei! strigă ea din nou. Stai! 

Fata se uită peste umăr, dar nu încetinește. 

Din câţiva pași rapizi, Klara o ajunge din urmă și pune o mână 
pe umărul ei. Însă fata i-o dă la o parte. 

— Nu mă atinge, cățea! Scuză-mă! Îţi mulţumesc pentru 
șerveţel, dar acum mi-e bine, OK? 

— Și eu îl cunosc pe George Lööw. Te-am văzut cu el. 


VP - 289 


— N-am timp de spectacole. Crede-mă, e cu totul al tău, 
cucoană! Probabil că este un fustangiu, însă n-am nicio treabă 
cu el. 

Klara nu se poate abţine să nu zâmbească. 

— Probabil. Și cum l-ai cunoscut? 

— Zău că nu mă interesează. Pa! 

Se întoarce și pleacă mai departe. 

— Ştii ceva despre Stirling Security? strigă Klara făcând o 
ultimă încercare disperată. 

Fata se oprește și se răsucește pe călcâie spre ea. Se uită la 
Klara o clipă. Apoi pornește încet spre ea. 


— Ce-ai spus? _ 

— Stirling Security. Ştii ceva despre ei? li jur că este 
important. 

— Cum adică e important? Ce dracu' știi despre ce este 
important? 


Klara înghite în sec, dar nu-și ferește privirea, reacţia fetei are 
ceva care o face să continue, în ochii ei este ceva care o 
convinge că se află pe o pistă bună. 

— Știu că au murit oameni, spune ea încet. Și că are legătură 
cu ei. lar cumva, are legătură și cu George. 

Ceva se petrece, ceva se schimbă în ochii fetei. Disperarea 
răzbate prin masca dură. 

— Ce știi? Am foarte puţin timp. 

— Numele meu e Klara. Bănuiesc că aș putea afirma că l-am 
cunoscut pe George cu ocazia unor întâmplări din trecut și știu 
că frecventează zone întunecate. Știu că Stirling Security pune 
la cale ceva cumplit. Ceva legat de Rusia sau de o companie 
rusească. 

Își dă seama cât de neclar pare tot ce a zis și bagă mâna în 
buzunar pentru a scoate o ţigară și bricheta. Gura îi este uscată 
din pricina tensiunii, iar fumul pare amar când trage prima dată 
din ţigară. 

— Cred că are legătură cu întrunirea miniștrilor Justiţiei din UE 
care începe mâine, adaugă ea. Și cu un raport scris de șefa 
mea. 

Mai trage un fum. Mașinile trec pe lângă ele pe stradă. Câţiva 
turiști și cumpărători de sâmbătă trec pe lângă ele pe trotuar. 
Lumea funcționează ca de obicei, însă ele sunt izolate într-o 
bulă ireală. 


VP - 290 


— Un coleg a fost ucis, continuă ea. Deoarece a început să 
investigheze asta. 

Își coboară vocea până devine o șoaptă, moment în care fata 
se apropie de ea. Se uită la Klara cu o privire intensă, 
cercetătoare, în timp ce frământă telefonul pe care-l ţine în 
mână. Pare că încearcă să ia o decizie. Apoi vorbește: 

— Fratele meu a fost răpit, zice ea cu o voce cavernoasă. 

— Oh, Doamne! șoptește Klara. Și crezi că are legătură cu 
George? 

Fata încuviinţează încet din cap. 

— Cumva. Are o anumită legătură. 

— Ai sunat la poliţie? Adică poţi să suni la poliţie? 

Fata o privește lung. 

— Glumești? 

Klara clatină calmă din cap în semn că nu. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea. De ce a fost răpit? 

— E o poveste lungă, răspunde fata. Fadi, fratele meu, a 
dispărut. S-a dus în Siria. Noi l-am crezut mort, însă el s-a întors 
și a ajuns cumva să fie implicat în revolte. 

— În revoltele din suburbii? 

— În Bergort. Prietenul lui era amestecat și l-a convins și pe 
Fadi să fie complice. lar acum a fost răpit. 

— De cine? 

— De oameni implicaţi în asta. De cei aflaţi în spatele 
revoltelor. Sau de gorilele angajate de ei. 

Arată în lungul străzii. 

— Stirling Security sau care dracu' o fi numele lor, continuă 
ea. Aia pentru care lucrează Lööw. El este cel care-i plătește pe 
puști pentru a crea haos noapte de noapte. lar în spatele 
companiei Stirling Security e un nenorocit de rus. Are o mașină 
cu număr diplomatic și șofer. 

Klara vede în faţa ochilor tabla din biroul lui Patrick. 
Ambasada rusă. Vede confirmările plăţilor câtre Charlotte. 
Banca din Vaduz. Și în mijlocul a toate astea, George Lööw. 

— Și ce vor în schimb? întreabă Klara. Mai exact, ce vor 
răpitorii? 

— Pe mine, răspunde fata încet. Mă vor pe mine. Am doar 
câteva ore. 


VP - 291 


Și în clipa asta, stând pe stradă alături de cineva care are 
nevoie de ajutor chiar mai mult decât ea, Klara își dă seama că 
n-o să meargă așa. Nu poate face asta de una singură. 

— Avem nevoie de ajutor, spune ea. Tu ai nevoie de ajutor. 
lar dacă mă lași, cred că știu pe cineva care s-ar putea să ne 
ajute. Nu-ţi pot promite nimic, totuși e o șansă. 

Masca fetei cade cu totul și lacrimi i se preling pe obraji. 
Încuviinţează încet din cap. 

— Nu știu ce să fac, zice ea. Habar n-am. 

— Vino! o îndeamnă Klara și o trage spre Stureplan. 

Are de gând să dea un telefon și asta trebuia s-o facă de mult. 


VP - 292 


Capitolul 66 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Apa din golf este atât de strălucitoare și de cenușie, încât 
seamănă cu o stâncă lustruită, de parcă ar putea merge pe ea 
de la Skeppsbron până în camera ei de la hotelul Lydmar. Insă 
camera din acel hotel este de domeniul trecutului și nu va mai 
pune niciodată piciorul în ea. 

A lăsat acolo o veche versiune a ei. A început când pumnul lui 
David a lovit-o în tâmplă, cu o săptămână în urmă, amintire care 
deja este crăpată și îngălbenită, părând a i se fi întâmplat 
altcuiva. În ultima săptămână, strat după strat a fost decojit 
până când din ea n-a mai rămas decât miezul. Prototipul. Cel 
care supraviețuiește. Cel care protejează. 

Se uită la femeia care merge alături de ea, Klara, care încă 
are telefonul la ureche. Cine este? De ce are încredere în ea? 
Poate datorită acelor ochi căprui, cu mici riduri la colţuri? Poate 
datorită felului cum vorbește, cu acel ciudat accent rural, și 
atingerii blânde? Poate pentru că ei îi pasă? Sau poate fiindcă, 
pur și simplu, nu mai este în stare să facă asta singură. 

Este 11:30. Mai au cinci ore la dispoziţie pentru a face ceva. 
Cinci ore până când va trebui să ia metroul spre Bergort pentru 
ultima dată. 

În cele din urmă, Klara închide telefonul. De pe strada 
Kungsgatan, trecând prin Grădina Regelui și până au ajuns în 
celălalt capăt al Orașului Vechi a vorbit non-stop cu cineva. 

Yasmine a încercat să n-asculte, dar a fost clar că discuţia a 
început ezitant și cu neliniște. Klara părea că trebuia să-și ceară 
scuze pentru ceva. Insă apoi vocea ei s-a schimbat și a devenit 
mai însufleţită și mai fericită, deși vorbea despre cineva care a 
fost împins în fața unui metrou, despre bănci misterioase, iar în 
cele din urmă chiar despre Yasmine. 

Acum, Klara întoarce capul spre ea. 


VP - 293 


— Gabriella, cea mai bună prietenă a mea, este avocată, 
spune ea. Și nu numai atât, e foarte deşteaptă. Și are relaţii 
pretutindeni. 

Yasmine încuviinţează din cap precaută. Simte nevoia să ţipe: 
„La dracu'! Cum naiba o să mă ajute o avocată cu asta?” 

— De asemenea, continuă Klara, poate rezolva diverse 
probleme. Dacă există cineva care te-ar putea ajuta acum, ea 
este aceea. 

Yasmine se oprește și se întoarce spre apă. Privește acele 
nenorocite de ambarcaţiuni albe, cu catargele lor înalte, legate 
la țărmul insulei Skeppsholmen, aflată în partea cealaltă a 
golfului. Are impresia că se prelinge ceva din ea, simte cum 
energia o părăsește. Se lasă încet pe vine. 

— La naiba! murmură ea. N-o să meargă, nu pricepi... Cum ar 
putea să meargă? 

Klara se lasă pe vine lângă ea și o cuprinde cu un braţ. 

— Poate că n-o să meargă, rostește ea încet. Poate că totul o 
să se ducă dracului. 

Yasmine întoarce încet capul și privește chipul serios al Klarei, 
ochii ei oblici, care privesc spre stâncile insulei Södermalm 
înainte de a se uita din nou la ea. 

— Nu-ţi pot promite nimic, spune Klara. Cum aș putea? Dar 
uneori trebuie să te relaxezi puţin, să închizi ochii și să speri. 
Uneori, asta-i tot ce ai. 


VP - 294 


Capitolul 67 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Ele stau pe treptele de la intrarea în clădirea de pe strada 
Skeppsbron nr. 28, unde își are sediul firma de avocatură 
Lindblad & Wiman, când un taxi încetinește pe stradă, pe urmă 
oprește în fața lor. Picioarele lui Yasmine tremură. De când au 
ajuns acolo, Klara a văzut-o uitându-se la ecranul telefonului din 
15 în 15 secunde, pentru a vedea ora. 

Când Gabriella coboară de pe bancheta taxiului, Yasmine este 
deja în picioare, cu telefonul încă în mână. 

— Ea este? întreabă Yasmine peste umăr. 

Klara confirmă, se ridică ceva mai încet și pornește prin soare 
spre mașină. Gabriella este îmbrăcată în blugi strâmţi de 
culoare închisă și într-o cămașă de in cu dungi albastre, care îi 
ajunge aproape până la genunchi. Părul ei cârlionţat și roșcat 
este împletit lejer în două cozi prinse pe creștet. Pare mai 
degrabă o hipiotă curăţică decât o avocată de Drept penal 
parteneră la una dintre cele mai prestigioase firme de avocatură 
din Suedia. 

Când Klara se uită la Yasmine, nu poate să nu zâmbească 
văzându-i expresia sceptică. 

Gabriella ajunge în faţa lor. O ia pe Klara în braţe și când o 
strânge la piept, aceasta din urmă este învăluită de mirosul 
familiar al parfumului avocatei. „Santal și magnolie, chibzuiește 
ea. Mirosul prieteniei”. 

— Îmi pare atât de rău, murmură ea la urechea Gabriellei. M- 
am gândit de foarte multe ori... 

— Ssst, ssst, șoptește Gabriella. Și eu, Klara. Și eu. 

O împinge cu blândeţe la o parte și întinde mâna spre 
Yasmine. 

— Tu trebuie să fii Yasmine, nu? Numele meu este Gabriella. 
Știu că s-ar putea să nu arăt așa acum, dar chiar sunt avocată. 


VP - 295 


Scoate din buzunar un mănunchi de chei și un card de acces 
care pare de ultimă tehnologie. 

— Uite! Am chiar și cheile acestui loc. 

e 

Gabriella descuie ușa, oprește alarma cu ajutorul cardului și le 
conduce pe o impresionantă scară întunecată până la etajul al 
doilea, unde se află biroul ei. Priveşte într-o micuță cameră 
video și se aude un mic ţiuit când scanarea retinei sale este 
acceptată. Descuie cu o cheie și le poftește să intre pe o ușă 
frumoasă, dar în mod surprinzător acoperită cu o oglindă, care 
se deschide fără zgomot. Când Gabriella ciocăne în ea, abia 
dacă scoate un sunet. 

— Are plăci din oțel în interiorul panourilor de stejar, explică 
ea cu satisfacţie în glas. Un element ultramodern într-un 
străvechi palat din Orașul Vechi. Îmi place la nebunie! 

— Uau! exclamă Klara. Nu era așa data trecută. 

Gabriella râde și se uită la ea. 

— Ultima dată când ai fost aici, făceam o stagiatură de-o vară 
într-o debara de la etajul unu. Multe s-au întâmplat de-atunci. 

Coridorul pe care-l străbat este luminat slab, de la o sursă 
nevăzută, care se aprinde automat când Gabriella deschide ușa. 
Pe pereţi se află mai multe fotografii alb-negru artistice ale unor 
bărbați tatuaţi dintr-un soi de instituție. Lumina caldă și blândă 
face ca biroul să pară mai degrabă o casă de discuri modernă 
decât o firmă de avocatură. Gabriella se oprește în fața ușii 
înalte și albe de la capătul coridorului și o descuie. Încăperea nu 
este uriașă, însă e spațioasă. Suficient de mare pentru o 
canapea modernă pusă lângă ușă și un masiv birou antic, din 
lemn întunecat. lar dincolo de birou se află un geam mare prin 
care se vede golful. 

— Uau! exclamă Klara din nou și se duce la fereastră. Nu pot 
să cred că ești parteneră. 

Klara se răsucește pe călcâie și-i întâlnește privirea. Gabriella 
pare brusc puţin întristată. 

— N-au prea avut încotro după cele întâmplate în arhipelag, 
precizează ea. Plus toată treaba pe care am făcut-o înainte. A 
fost rândul meu să primesc ceva. 

Klara doar încuviințează din cap. Gabriella a fost cea care-și 
dăduse seama cum să rezolve totul. Ea negociase cu șefii cei 
mari de la CIA. Ea izbutise să calmeze lucrurile, să facă în așa fel 


VP - 296 


încât nimeni să n-aibă de pierdut. Ea convinsese CIA că ea și 
Klara nu vor dezvălui informaţiile pe care le aflaseră, ci 
dimpotrivă, le vor păzi. Ea negociase un echilibru al terorii. 

Klara nu-și putea imagina pe nimeni care să merite mai mult 
decât Gabriella această priveliște. Totuși știe că și Gabriella se 
gândește în fiecare zi la Mahmoud, că nu poate evita complet 
gândul că-și datorează cariera morții lui. 

Când se îndepărtează de la geam, Gabriella stă deja pe 
canapea, alături de Yasmine, și are un laptop în poală. 

— Deci, zice ea pe un ton liniștit, neutru, fratele tău a fost 
răpit? Spune-mi cum ai aflat asta și o să pornim de-acolo. 


VP - 297 


Capitolul 68 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Biroul e o nebunie, ca dintr-un film, chiar mai grozav decât 
Lydmar. Deoarece e real, nu un decor pe care-l cumperi cu un 
card. 

Îi amintește lui Yasmine de serialul, în reluare, A//y McBeal pe 
care ea și Fadi îl urmăreau de pe dușumeaua sufrageriei din 
Bergort. Cine să știe că, în tot acest timp, se întâmpla aievea tot 
ce știe ea, la distanţă de o călătorie cu metroul? 

li este greu să stea locului, să nu se uite întruna la ceas, așa 
că se așază pe canapeaua cenușie. 

Nu-și poate astâmpăra impulsul de a-și mișca picioarelor. 
Vremea zboară. Vrea să ţipe la ele că e timpul să facă dracului 
ceva, orice, dar Gabriella se așază imediat lângă ea, arătând în 
continuare ca un soi de hipiotă din centrul orașului, ca și cum s- 
ar ocupa de olărit sau de pictură, sau de așa ceva. Insă ochii ei 
sunt atenţi și reci, și profesioniști, iar asta o face pe Yasmine să 
se relaxeze pentru o clipă. 

— Deci, fratele tău a fost răpit, zice Gabriella. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

Așa că Yazz începe să-i povestească rapid, cu voce tremurată, 
rostind cuvintele de-a valma, pentru că sunt în criză de timp și 
ele deja au irosit atât de mult. Le spune despre filmulețul primit, 
apoi despre fotografiile trimise de mama ei. Despre simbolurile 
de pe zidurile din Bergort și despre armele din geantă. Despre 
revolte și George Lööw, și banii daţi de el în parcarea școlii. 

Când pomenește de el, vede cum Klara și Gabriella schimbă o 
privire rapidă, ca și cum ar ști mult mai multe decât ea despre 
asta, despre el. Insă ea continuă, povestind despre trădare și 
crângul din spatele câmpului cu păpădii, unde l-a împușcat în 
picior pe gangster, numele lui fiind pare-se Rado. 

Pe urmă le relatează totul despre Fadi, despre călătoria făcută 
de el în Siria și că s-a întors pentru a se răzbuna. Despre cum 


VP - 298 


Fadi a izbutit să-l împuște în umăr pe un frate, iar acesta a zis că 
lucrează pentru Säpo, Serviciul suedez de Informaţii. Despre 
cum au fugit în oraș și Fadi probabil că a fost trădat de Mehdi. 
După aceea le spune ce știe despre George. Ce i-a zis despre 
simboluri și bani, și Stirling Security. 

Și în încheiere vorbește despre filmulețul primit - a uitat că a 
început cu el. 

Între timp, Gabriella este tăcută, doar privește ecranul 
laptopului și tastează atât de repede și neregulat, încât pare că 
cineva face popcorn. 

Dar când Yasmine vorbește din nou despre filmuleţ, Gabriella 
pune cu blândeţe o mână pe braţul ei. 

— Ne putem opri. 

Apoi tace o clipă, aruncând o privire prin ce a scris, pe când 
Yasmine se uită la Klara, care s-a aplecat pentru a urmări și ea 
textul. 

— Mai spune-mi o dată despre bărbatul care zicea că lucra 
pentru Säpo. Zi-mi tot ce știi. 

Yasmine clatină din cap și simte că picioarele încep să i se 
miște din nou. Pierd timpul. Se concentrează asupra a ceea ce 
nu trebuie. Cum ar putea asta să ajute pe cineva? 

A fost o greșeală să accepte asta. Se ridică și-și apasă 
tâmplele cu mâinile. 

— Serios? întreabă ea. Zău că nu Serviciul suedez de 
Informații l-a răpit. Nici jihadiștii. Au făcut-o pentru a se asigura 
că-mi ţin gura. Și ca să se răzbune pentru că l-am împușcat pe 
Rado. Sunt gangsterii pe care Stirling Security i-a angajat ca să 
declanșeze revoltele. Ei l-au luat pe Fadi. Dacă Stirling Security 
știe sau nu despre asta, este o altă poveste. Nu pricepeţi? In 
Bergort, dacă împuști pe cineva, nu scapi nepedepsit. 

Tace, iar ochii îi sunt întunecaţi de stres și de frustrare. 

— Ne putem concentra asupra salvării fratelui meu, îl loc să 
vorbim despre prostia asta cu agentul secret? 

Gabriella se apleacă și ia mâna lui Yasmine între ale ei, pe 
urmă o trage înapoi pe canapea. 

— Crede-mă, asta fac. 

Și în ochii ei, în camera aceasta este ceva care o face pe 
Yasmine să nu mai protesteze. Așa că-i spune din nou. Insă nu 
știe decât ce i-a zis Mehdi și ce a scris Fadi în scrisoare, până i s- 


VP - 299 


a terminat pasta pixului și a gravat, practic, literele pe hârtie. 
Nici măcar n-a avut vreme să vorbească despre asta cu el. 

— Și apoi? întreabă Gabriella. leri, când te aflai în apartament 
cu jihadiștii, cum le spui tu, v-aţi dat seama că numai acest al- 
Amin este răspunzător de trădare? 

— Da, răspunde ea. A recunoscut că lucrează pentru Sâpo. 
Ceilalţi păreau total șocați. 

— Deci impresia ta este că al-Amin s-a infiltrat în grup și că el 
l-a trimis pe Fadi la acei soldaţi din Siria pe care apoi i-a 
anihilat? Și că a dorit și ca Fadi să fie ucis? 

Yasmine încuviinţează nerăbdătoare din cap. 

— Ai fi dispusă să vorbești cu presa despre asta? întreabă 
Gabriella. 

Yasmine clatină din cap. 

— Serios? Știu că încerci să mă ajuţi, dar vreau doar să-l 
salvez pe Fadi, OK? 

— Însă dacă asta l-ar ajuta pe Fadi, ai accepta să vorbești cu 
cei de la ziare? Nu cred că va fi necesar, totuși trebuie să știu. 

— Dacă l-ar ajuta pe Fadi, categoric! Desigur. Aș face orice. 

Gabriella îi zâmbește și-i mângâie mâna. 

— Bine. Atunci, avem cu adevărat ceva cu care putem lucra. 
Lasă-mă să dau câteva telefoane înainte de a continua, bine? 


VP - 300 


Capitolul 69 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Gabriella lipsește un sfert de oră și, cu fiecare minut care 
trece, Klara o vede pe Yasmine închizându-se tot mai mult în 
sine. Abia dacă mai verifică ora, doar privește drept în faţă și 
răspunde monosilabic la încercările Klarei de a face conversaţie. 

Este dificil de asimilat tot ce le-a relatat Yasmine, chiar și 
după ce Klara ia laptopul Gabriellei și-i parcurge notițele. Citește 
despre fratele care a fost radicalizat și exploatat cu brutalitate. 
Simte un nod în stomac când se uită la Yasmine. Dacă ar fi citit 
într-un ziar că Serviciul suedez de Informaţii împreună cu 
americanii au infiltrat pe cineva într-un grup de jihadiști și că 
asta a dus la moartea unui lider al ISIS, cum ar fi reacționat? 
Poate că ar fi ridicat o sprânceană, dar, probabil, s-ar fi gândit 
că părea o operaţiune de succes. Insă acum, după ce Yasmine 
le-a zis povestea tristă a fratelui ei, se simte dezgustată de ce a 
făcut Säpo. Este posibil ca ei să fie atât de nemiloși, încât să 
recruteze și să sacrifice un cetățean suedez? 

Mai mult, au apărut George Lööw și Stirling Security. 

Se sprijină de spătarul scaunului pe care stă. Incearcă să 
înţeleagă despre ce-i vorba. Este posibil ca o companie să 
meargă atât de departe? Cumpărarea unui cercetător nu este 
nimic nou și deosebit, deși în acest caz pare ceva extraordinar 
având în vedere sumele uriașe virate în contul de la banca din 
Liechtenstein. Insă să asasinezi pe cineva pentru că a încercat 
să asambleze piesele puzzle-ului? Este miza atât de mare? 

Se gândește din nou la povestea lui Yasmine. La faptul că 
revoltele din suburbii par a fi orchestrate de Stirling Security. Că 
simbolurile de pe ziduri au fost concepute de această companie. 
Până și măștile de schi pe care puștii le purtau noaptea 
proveneau tot de la ei. Incet, își dă seama ce descoperise 
Patrick. 


VP - 301 


Intenţia celor de la Stirling Security era să creeze o piaţă nouă 
pentru companiile de securitate - o piaţă pe care, desigur, 
sperau s-o domine. Dacă reușeau să obţină susţinere politică 
pentru privatizarea unor activităţi ale poliţiei, puteau obţine 
mulți bani vânzându-și serviciile. Și tocmai de aceea raportul 
întocmit de Charlotte, ca profesor universitar neimplicat, era 
atât de important. 

lar dacă pare că poliţia nu este în stare să facă față sarcinilor 
sale, dacă oamenii tot văd mașini incendiate și hoarde de 
protestatari fără chip... Ei speră că oamenii se vor sătura și vor 
începe să creadă că nu există altă soluție decât privatizarea 
unor activități ale poliţiei. 

Este posibil ca despre asta să fie vorba? 

Vede în faţa ochilor ecranul din Arlanda Express, știrile despre 
haosul din suburbii întrerupte de o reclamă care oferea o 
soluție: Stirling Security. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, 
Stirling Security pare să aibă legături cu Kremlinul. 

Trebuie să ia legătura cu Charlotte, să-i spună că știe cum se 
îmbină toate elementele, s-o împiedice să-și prezinte raportul a 
doua zi. 

Totuși Patrick a fost ucis pentru asta. lar Yasmine e și ea în 
primejdie. Și cum o afectează pe ea povestea asta? Este și ea în 
pericol? 

N-are altă alternativă decât să stea de vorbă cu Charlotte. Și 
cu George Lööw. 

Își scoate telefonul, dar n-apucă să sune, pentru că Gabriella 
apare în pragul ușii. 

— Yasmine, spune ea încet și se așază lângă ea. Lucrurile se 
vor derula foarte rapid de-acum și vor fi foarte neplăcute. Insă îl 
vom salva pe fratele tău, OK? 


VP - 302 


Capitolul 70 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Gabriella abia are timp să explice care este planul, când Klara 
anunţă de lângă fereastră: 

— Cred că au venit. 

Apoi Gabriella mângâie obrazul lui Yasmine, se ridică și se 
duce la parter pentru a descuia ușa din faţă și a-i primi pe 
oamenii care au venit s-o ia pe Yazz. 

Dar aceasta este foarte neliniștită. Totul e al naibii de în 
neregulă. Gabriella și Klara au preluat controlul și au cele mai 
bune intenţii. Ele cred în ordine când Yasmine știe că totul este 
haos și vrea să protesteze: „Ascultaţi-mă! Nu pricepeţi cum 
funcționează asta!” 

Insă cuvintele îi rămân în gât. Fiindcă știe că singurul lucru 
care ar funcţiona ar fi să se predea răpitorilor și Bergortului. 
Este vorba de o răzbunare - ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 
Nu există scurtături. Bergortul nu se va mulţumi cu altceva 
decât cu sânge. Ştie asta și se urăște pentru că le-a permis 
acestor cucoane din clasa mijlocie să preia controlul. Ele nu știu 
nimic despre asta. Și le urăște pe Klara și Gabriella deoarece au 
aprins acea mică lumină la orizont, lumina unei alte soluţii. Le 
urăște fiindcă i-au redat speranţa și au abătut-o de la calea ei 
întortocheată și sumbră către acasă. 

Oricum, acum este prea târziu, polițiștii se află în biroul care 
amintește de cel din A//y McBeal, cu blugii lor călcaţi și gecile 
din piele, cu părul grizonant tuns scurt, cu tocuri pentru telefon 
la curele. Ei deschid gura și, cu accente provinciale, se prezintă 
ca fiind Bronzelius și Landeskog de la Säpo. Vorbesc calm și se 
așază lângă ea pe canapea, prefăcându-se că-i sunt prieteni, că 
nu-i urăsc nicidecum pe cei ca ea. 

— Deci, din câte am înţeles, spune cel pe care-l cheamă 
Bronzelius, mai sunt doar câteva ore până expiră termenul- 
limită. 


VP - 303 


Ea nu zice nimic, ci doar privește undeva în față. Gabriella 
trage un scaun și se așază lângă ea. 

— Yasmine, spune ea. Înţeleg că n-ai încredere în mine și în 
ei. Dar îţi promit că nu-ți vor face nimic. l-am explicat lui 
Bronzelius prin ce a trecut Fadi și, dacă este adevărat, va fi un 
scandal uriaș. l-am spus că, dacă vi se întâmplă ceva, orice, 
vom lua imediat legătura cu presa. Și îţi jur că este ultimul lucru 
pe care ei îl doresc. Așa că nu-i nevoie să ai încredere în ei 
pentru că sunt drăguţi, însă poţi fi sigură că nu doresc ca 
greșelile lor să fie făcute publice. Noi avem mai multe atuuri 
decât ei. Înţelegi? Ce i s-a întâmplat lui Fadi ar fi un scandal 
pentru ei. 

— Dar nu va fi de niciun folos, nu înţelegi, murmură Yasmine. 

Întoarce capul și se uită la Gabriella. Vrea să aibă încredere în 
ea. Însă în același timp, vrea să-i spună să se ducă la dracu', să 
le zică asta tuturor. Însă acea lumină dansează la orizont. Acea 
mică speranţă că, pentru prima dată, ei pot câștiga fără să aibă 
cineva ceva de pierdut. Că pot câștiga pe deplin. Ştie cât de 
falsă este această speranţă, dar care e alternativa? Să se ducă 
și să se predea unor gangsteri duri? Să riște ca și ea, și Fadi să 
fie uciși? 

— La dracu'! exclamă ea încet. Ce avem de făcut? 

— În primul rând, avem nevoie de telefonul tău, zice 
Bronzelius. Apoi te vom aresta și ne vei relata în detaliu tot ce 
știi. 

Ea suspină când aude că o vor aresta, totuși își scoate 
telefonul și i-l dă. 

— Deblochează-l, te rog, zice el, și arată-mi filmuleţul de care 
ne-a spus Gabriella. 

Ea se conformează și el tastează pe telefonul lui numărul de 
la care a fost trimis și pe urmă îl expediază cuiva. 

— Să sperăm că tehnicienii noștri pot găsi telefonul, spune el. 

Apoi se apleacă și scoate o pereche de cătușe din buzunarul 
de la spate. Le pune pe măsuţa din faţa lor, iar ea are o mișcare 
de recul. 

— Ești înarmată? întreabă el. 

Ea ezită o clipă înainte de a pune pistolul lui Fadi lângă 
cătușe. Vede cum ochii Klarei, care se află în partea cealaltă a 
încăperii, se lărgesc de surpriză. 


VP - 304 


— Pentru ca treaba asta să meargă, adaugă Bronzelius, 
trebuie să-ţi pun cătușele. Este doar teatru. Dacă cineva te 
urmărește, e mai bine să pară că ai fost arestată decât că mergi 
de bunăvoie. Inţelegi? 

Ea întoarce capul și se uită în ochii Gabriellei. 

— Ce dracu' e asta? întreabă ea. N-am discutat nimic despre 
cătușe! 

Gabriella o privește încrezătoare. 

— Sunt pentru siguranţa ta, o asigură ea. Dacă cineva te-a 
urmărit până aici, ei vor crede că ai fost arestată. Asta va 
explica de ce n-ai ajuns la școala din Bergort la ora 5. Înţelegi? 

„Nu! Nu înțeleg nimic din toate astea! N-am încredere în 
niciunul dintre voi! Și nu poate să dea greș! Nu poate!”, vrea 
Yasmine să strige. 

Totuși nu ţipă. În schimb, înclină capul și întinde mâinile 
pentru ca Bronzelius s-o înlănţuie ca pe un animal și s-o 
conducă pe holul tăcut, pe scările unde se formează ecouri, iar 
pe urmă, s-o instaleze pe bancheta unui Volvo parcat, pe 
trotuar. 

„Fadi, reflectează ea. Habibi, ce se petrece?” 


VP - 305 


Capitolul 71 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Klara și Gabriella stau în soarele după-amiezii, în fața ușii 
clădirii de pe Skeppsbron, iar Klara își aprinde o ţigară. Fumul 
plutește aproape nemișcat în aerul din jurul lor. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? întreabă ea. Chiar vor rezolva ei 
asta? 

Au trecut doar câteva minute de când Volvo-ul negru a pornit 
spre Slussen. 

— Cred că da, răspunde Gabriella ridicând din umeri. 

— Și dacă vor rezolva, dacă izbutesc să-l scape pe fratele ei, 
ce se va întâmpla cu ei doi? El este, în fond, un jihadist, iar 
amândoi au comis câteva infracțiuni în ultimele zile. Adică, 
negreșit, ar fi avut motive să se ferească de poliţie, nu? 

— Da, spune Gabriella. Exact despre asta-i vorba. Copiii ăia 
au avut atâtea de tras din cauza Serviciului de Informații 
suedez, încât este mai bine pentru Säpo să-i lase în pace după 
ce toate astea se vor termina. Când le-am pomenit de presă și 
de martori oculari, a părut suficient pentru a-i convinge să evite 
poliția. 

— Chiar crezi povestea aia? Pare o nebunie totală, zice Klara. 

— Multe mizerii se petrec în spatele ușilor închise, murmură 
Gabriella. Foarte multe mizerii. 

Întinde mâna spre Klara, cerându-i o ţigară. 

— Este ultima, spune Klara. 

Gabriella trage câteva fumuri, apoi i-o dă înapoi. 

Preţ de o clipă, pare ca pe vremuri. Ca atunci când fumau 
împreună pe treptele bibliotecii Universităţii Uppsala, veșnic 
leftere, veșnic împărțind puţinele ţigări pe care le aveau. Asta a 
fost cu mult timp în urmă. De atunci, multe s-au întâmplat. 

— Cred că este adevărat, continuă Gabriella. Fiindcă 
Bronzelius a reacţionat atât de prompt. Însă sunt de acord cu 
tine - e greu de crezut. Să colaboreze cu americanii pentru a 


VP - 306 


infiltra pe cineva într-o celulă jihadistă și a elimina un lider 
terorist... Practic, au ignorat toate regulile și toate convențiile 
legate de drepturile omului, pe care trebuie să le respecte. 

— Măcar a fost treaba lor? întreabă Klara. Adică... treaba lor 
este să protejeze Suedia, nu să se implice în Orientul Mijlociu, 
nu? Crezi că ministrul Justiţiei știe despre asta? 

Gabriella ia din nou ţigara și după ce trage din ea, expiră încet 
fumul. 

— Poate sau poate că nu. Dar ei au reacţionat puţin cam prea 
repede după ce am luat legătura cu Bronzelius. Din păcate, asta 
sugerează că astfel de activităţi sunt cunoscute și de restul 
organizaţiei. Și dacă face parte dintr-un plan mai amplu? Dacă 
există mai mulți ca Fadi? 

Gabriella mai trage un fum din ţigara Klarei și se sprijină de 
perete. 

— Îţi poţi imagina titlurile? 

Klara încuviințează din cap. Se gândește la întâlnirea lor cu 
Bronzelius de după întâmplările din arhipelagul Sankt Anna. Un 
om total neremarcabil, în geacă din piele și blugi, cu părul 
grizonant tuns scurt. Ca un tată. Dar se dovedise un fel de 
păianjen în rețeaua Serviciului de Informaţii suedez, plin de 
secrete și resurse. El a fost cel care le-a făcut legătura cu 
serviciile de informaţii americane, care le-a ajutat să iasă din 
cumplita situaţie care a dus la moartea lui Mahmoud și a tatălui 
ei. 

Faptul că Gabriella l-a contactat pe Bronzelius a fost o lovitură 
de geniu și Klara nu înţelege cum de nu s-a gândit la asta. Insă 
tocmai acesta este motivul pentru care Gabriella este parteneră 
la o firmă de avocatură, deși are doar puţin peste 30 de ani, în 
vreme ce ea, Klara, este o catastrofă permanentă, distrugând 
mereu totul pentru toţi. 

— Îmi pare rău, zice Klara și strivește ţigara pe trotuar, 
ferindu-și privirea de cea a Gabriellei. 

Nu se uită în ochii ei. Nu suportă gândirea rapidă și eficienţa 
ei. Pe de altă parte, se pare că nu se descurcă fără ea. 

— Pentru ce? întreabă Gabriella. 

— Pentru tot, răspunde ea sprijinindu-se de perete. Nu ţi-am 
răspuns la e-mailuri și nu te-am sunat. Și niciodată nu ţi-am 
mulțumit cu adevărat pentru ce ai făcut Crăciunul trecut. Imi 
pare rău pentru că m-am ascuns, de fapt. Dumnezeule, nu mi-aș 


VP - 307 


fi revenit dacă n-ai fi fost tu! lar acum, apar din nou și creez 
probleme. 

Gabriella se sprijină de zid lângă ea, umerii atingându-li-se, și 
amândouă privesc cu ochii mijiţi spre cer. 

— Incă nu s-a terminat, zice ea. Să sperăm că Bronzelius va 
rezolva situaţia cu Yasmine și Fadi. Dar în ceea ce privește 
raportul și pe George, depinde de tine. 

Klara încuviinţează. In ciuda unei ușoare dureri de cap, se 
simte cumva în siguranţă. Aici, cu Gabriella. În ciuda a tot ce s-a 
întâmplat. In ciuda a tot ce se mai întâmplă. 

Işi pune capul pe umărul Gabriellei. 

— Nu mă simt bine, Gabi, spune ea. 

Gabriella îi mângâie obrazul, părul. 

— Știu, Klara, zice ea încet. Însă putem face asta. Îţi promit! 


VP - 308 


Capitolul 72 


Bergort 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Ei nu mă lasă să-mi dau gluga jos, deși, oricum, știu unde 
suntem. Nu contează că nu văd, chiar și dacă mi-ar scoate ochii, 
tot mi-aș găsi drumul prin Bergort. Cunosc fiecare ecou, fiecare 
aromă de chimen, de harissa** sau de cârnaţi. Știu scările 
blocurilor și ușile din faţă, recunosc tonurile vocilor dintre clădiri, 
simt crăpăturile din asfalt și știu câţi pași sunt între parcări și 
ușile blocurilor. Cunosc totul despre Bergort. Totul! 

Acum, ne aflăm într-un bloc înalt, într-un apartament de la 
ultimul etaj, care miroase a marijuana și a popcorn ars. M-au 
încuiat în dormitor, în timp ce ei stau în sufragerie, joacă F/FA și 
vorbesc sârbește. Uneori, aruncă o privire pentru a vedea dacă 
mai sunt aici, de parcă aș avea unde să mă duc. 

După ce m-au filmat, m-au lăsat singur. La început, am 
numărat secundele. 7 001, 1 002, 1 003. Nu știu de ce, bănuiesc 
că doar ca să fac ceva. Doar ca să alung întunericul din spatele 
pleoapelor, să-l împiedic să pătrundă în mine. 

Apoi mi-am amintit ce mi-a spus fratele Shahid în Siria, într-o 
seară pe când ședeam lângă aragazul de camping din 
apartamentul rece. Vorbeam despre încarcerare și martiriu - și 
toate celelalte care acum par atât de îndepărtate, ca un vis, ca 
o altă viaţă -, și el a zis că, dacă ești luat prizonier de câinii lui 
Bashar al-Assad, până la apusul soarelui devii martir. Dar dacă 
te prind rebelii, s-ar putea să fii ţinut prizonier săptămâni de 
zile, luni sau chiar ani. Şi cu cât mai repede uiţi de lume și te 
duci la Allah, cu atât ai șanse mai mari să nu-ţi pierzi mințile. 

Insă acum, nu-l mai am pe Allah, nu mai am nici măcar visul 
despre justiţie și Jihad. Nu mai am nimic, cu excepţia unei bruște 
dorinţe de a trăi. 

Am ars toate podurile în urma mea și-n clipa asta nu-mi 
doresc decât să mă întorc. Dar acele idei sunt prea măreţe 


44 Pastă de ardei iute folosită în bucătăria nord-africană. (n.tr.). 
VP - 309 


pentru întunericul de sub glugă. Dacă nu pot să mă împac cu 
moartea, atunci trebuie să mă împac cu viaţa. 

Așa că mă gândesc la tine. Mă gândesc că ai știut asta de 
mult și că ai încercat să-mi explici. Mă gândesc ce însemnau 
acele dicţionare pentru tine, graffitiul, muzica și acele cluburi 
din oraș. Și, poate, chiar și ratatul ăla de David. 

Însemnau viaţa! 

lar eu credeam că fugeai. De Bergort. De mine. Însă tot ce 
făceai era pentru a trăi. Tot ce făceai era pentru a avea o viaţă 
mai bună. Totul era pentru a crea ceva mai mare și mai bun 
decât ce am primit la naștere. lar tot ce am făcut eu a fost să 
mă adaptez, să am așteptări minime. 

După-amiaza este lungă și fac tot posibilul ca să mă 
concentrez asupra a ceva simplu, în loc să mă gândesc la ce faci 
acum, la ce plănuiești. Așa că mă silesc să cred că vom scăpa. 
Nu se poate termina așa, trebuie să fie altceva, ceva mai mare 
și mai frumos. Un cer mai albastru prin care să zburăm până 
devenim niște puncte ce dispar pentru totdeauna. Undeva 
trebuie să existe o mare cu o barcă ce ne poartă pe amândoi. 

e 

Mai întâi, aud ceva lângă fereastră, poate pe balcon. Este un 
sunet ca de zgârietură. Intorc capul spre el, deși nu văd nimic, 
doar din reflex. Mă gândesc că s-ar putea să fie o pasăre, un 
porumbel sau un pescăruș care a aterizat pe balustradă. Apoi îl 
aud din nou. O dată. De două ori. Nu știu de ce, dar mă face să 
mă simt nervos. Poate din cauză că sunt atât de vulnerabil cu 
gluga pe cap și cu mâinile legate. Sunetul mă neliniștește, iar 
inima începe să-mi bată mai repede. Apoi urmează câteva 
secunde de liniște, poate chiar minute. 

După care se întâmplă. Întreaga cameră explodează, întregul 
apartament, o nebunie cu o intensitate și un volum care-mi 
zgâlțâie capul, și ţip. Urmează câteva explozii rapide, una după 
alta, atât de asurzitoare, încât, efectiv, îmi pierd auzul. Pe urmă, 
o izbucnire luminoasă foarte intensă: am impresia că trece prin 
glugă, că sunt în mijlocul exploziei, în interiorul bombei. Nu știu 
ce fac, habar n-am de mine, totuși cred că mă ghemuiesc în pat 
ca un copil. 

Tot ce aud este țiuitul din urechi, dar îmi imaginez că 
încăperea este plină de oameni. Și simt cum cineva mă înșfacă 
de umăr și mă trage pe podea. Simt că cineva ţipă la mine. Apoi 


VP - 310 


tiuitul se oprește, sau se domolește puţin, și aud strigăte, lucruri 
spărgându-se. Aud pe cineva ţipând la urechea mea: 

— Poliţia! Stai pe loc! Nu mișca! Poliţia! 

Urlă asta la nesfârșit și nu înțeleg de ce, pentru că zac 
nemișcat. 

Pe urmă cineva îmi trage gluga de pe cap și întunericul 
dispare. Trag aer în piept și-mi mijesc ochii pentru a-i feri de 
lumina orbitoare. 

e 

Este liniște acum, se aud doar zgomote de ghete pășind și 
ordine rostite în camera cealaltă. 

— Nu mișca! 

— Uită-te la mine! 

Când deschid ochii, văd un bărbat cu cagulă și cască, 
îmbrăcat în kevlar bleumarin, lăsându-se pe vine lângă mine. li 
văd pistolul și masca de gaze pe podea, lângă el. O etichetă 
bleumarin este cusută în partea stângă a pieptului și pe ea scrie 
cu auriu „Poliţia”. 

Își desface încet casca, își dă jos cagula și-mi zâmbește. Este 
smead, aproape negru, și asta n-are niciun sens. Nu este blond, 
ca un poliţist. Seamănă cu noi. Sudoarea i se prelinge pe obraji. 

— Liniștește-te, frate, spune el zâmbind. S-a terminat. Te-am 
scăpat. 

În spatele lui, prin uşa deschisă care dă spre sufragerie, văd 
alţi bărbaţi cu cagule identice pe faţă și cu căști similare pe cap 
târându-i pe parchet pe cei care m-au capturat și ducându-i în 
hol. Închid ochii. Când îi deschid din nou, au plecat toţi, însă un 
trup zace nemișcat pe dușumeaua sufrageriei. 

Lumea pare să-și încetinească mișcarea și am impresia că 
trec minute până mă ridic în genunchi, până fac un pas spre 
ușă, până când polițistul se ridică și el, pune mâinile pe umerii 
mei și mă împinge cu blândeţe înapoi în cameră, după aceea 
închide ușa în urma lui, cu piciorul. 

— E-n regulă, spune el. S-a tras un glonţ. Dar ești în siguranţă 
acum. 

Însă deja am văzut lucrul de care el încearcă să mă protejeze. 
Am văzut deja faţa albă a lui Mehdi, ochii morţi, care nu mai 
aveau nimic viu în ei. 


VP - 311 


Capitolul 73 


Stockholm 
Sâmbătă, 22 august 2015 


Deci ei au minţit, firește, și acum ea zace pe pat într-o celulă, 
privind tavanul cenușiu. Au minţit, aşa cum mint mereu, și ea 
este cuprinsă disperare și de neliniște, și de gândul că totul s-a 
sfârșit. 

Inchide ochii, îi apasă cu pumnii, îi apasă cât de tare poate, și 
ţipă. 

A avut încredere în ei. Cum a putut? De câte ori n-a văzut 
aceeași naivitate la un profesor de liceu sau la un profesor 
universitar care făcea muncă de teren? La suedezi bine 
intenţionaţi, dar care  n-aduceau decât distrugere cu 
promisiunile lor deșarte și cu speranțele false. Și-a petrecut 
toată copilăria evitându-le minciunile și cuvintele goale, 
„credinţa lor în individ”, și compătimirea lor nenorocită. Ca și 
cum viețile lor triste sunt cu ceva mai bune, când își lasă mereu 
copiii la creșă sau la grădiniţă și beau vin la cutie. Vin în Bergort 
cu teoriile și cu metodele lor și au impresia că există vreun 
procedeu, vreo cale de a merge mai departe. Când tot ce avem 
noi este haosul. 

Insă de data asta, și-a dorit atât de mult să creadă! S-a silit să 
creadă, deși planul era plin de fisuri și presupunea ca ea să-și 
încredințeze viața, și pe a lui Fadi, în mâinile dușmanilor 
dintotdeauna. Și acum, zace aici încercând să nu se gândească 
la ce se va întâmpla cu ei. 

Tot ce știe este că au interogat-o în legătură cu Mehdi și 
gangsterii care-i sunt prieteni. Le-a spus tot ce știa, fără a 
pomeni de George Lööw. l-a zis Gabriellei că n-o va face. Asta 
era ceva de care urmau să se ocupe mai târziu, pentru ca poliţia 
să nu fie derutată și să se concentreze mai întâi asupra salvării 
lui Fadi. După ce i-a relatat pe scurt povestea lui Bronzelius, el a 
dispărut și a lăsat-o singură într-o sală de interogatorii până 
când un poliţist obișnuit, cu o atitudine de poliţist obișnuit, a 


VP - 312 


luat-o de-acolo și a adus-o aici ignorându-i întrebările și 
protestele. Pur și simplu, a trântit-o pe pat, în ciuda ţipetelor și 
loviturilor ei. A încuiat ușa și a lăsat-o singură. 

Nu știe de cât timp stă în celulă, apoi, brusc, aude sunetul 
zăvorului tras. Când ușa se deschide, deja s-a ridicat în picioare. 
Este polițistul de mai devreme și încă are firimituri pe uniformă. 

— A venit vremea interogatoriului, o anunţă el. Ridică-te! 
Întinde mâinile! 

— Poftim? 

Yasmine vede că el are o pereche de cătușe într-o mână. 

— N-ai auzit? Mergi la interogatoriu. Întinde mâinile. 

Umilinţa o copleșește, amestecându-se cu îngrijorarea pentru 
Fadi. Însă n-are de ales, orice este mai bine decât această 
celulă, așa că întinde mâinile și el o încătușează din nou, ca pe 
un animal sau ca pe o sclavă, apoi pornesc încet prin sterilul 
coridor verzui-cenușiu ce duce spre sala de interogatorii în care 
a fost mai devreme. 

— Cât e ceasul? întreabă ea. 

Dar polițistul cel gras se preface că n-o aude, deschide ușa 
încăperii și o împinge încet înăuntru. 

— Stai jos, zice el. Or să vină în curând. 

Dar durează ceva vreme și cătușele i se freacă de încheieturi. 
Camera aceasta este atât de aproape de disperare, încât o 
secătuiește până și de energia necesară ca să stea dreaptă, 
pentru a nu-i îngădui minţii să rătăcească prea departe. In cele 
din urmă, aude ușa descuindu-se și-și îndreaptă trupul pe scaun, 
se oțelește, se pregătește pentru ce va urma, pentru ce-i mai 
rău. Insă refuză să se întoarcă, să le ofere asta, așa că rămâne 
țeapănă și dreaptă, cu spatele la ușă. 

— Unde-i fratele meu? întreabă ea încet, privind peretele din 
faţa ei. 

Aude pe cineva intrând în cameră și ocolind masa. Cu coada 
ochiului, vede că Bronzelius s-a întors. 

— Cine dracu’ ţi-a pus cătușe? întreabă el. 

Dar ea nu-l aude. Panica se intensifică în ea ca un motor cu 
reacţie, turându-se scăpat de sub control. 

— Unde-i fratele meu? Unde-i Fadi? ţipă ea. 

Bate în masă cu cătușele și se ridică. 

Bronzelius face un pas spre ea și încearcă s-o calmeze. 


VP - 313 


— Fadi e teafăr, o anunţă el. L-am dus la spital pentru a ne 
asigura că n-are nimic. Asta-i rutina, n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Ea are impresia că el vorbește dintr-un borcan sau dintr-un 
tunel, vocea fiindu-i estompată și răsunându-i ciudat, iar ceea ce 
zice este imposibil de crezut. Se prăbușește, brusc prea slăbită 
pentru a se mai ţine pe picioare, și simte plasticul rece și 
alunecos al scaunului pe care aterizează. Bronzelius se lasă pe 
vine lângă ea. 

— Respiră adânc! zice el. Fratele tău este în siguranţă. 

Se ridică și deschide ușa. 

— Să vină cineva aici și să scoată naibii cătușele astea! strigă 
el. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, stă din nou la masa aceea, de 
data asta fără cătușe și cu Gabriella alături. Cu câteva ore în 
urmă, când au pus la cale acest plan, ochii ei erau foarte calzi, 
însă acum sunt atât de duri, încât par să-l străpungă pe 
Bronzelius. 

— Consider că este total inimaginabil! rostește Gabriella cu un 
asemenea calm și concentrare, încât aerul pare că vibrează. 
Chiar nu există nicio limită a incompetenţei tale? Cum aţi putut 
s-o închideţi? Să nu-mi permiteţi s-o văd? Să-i puneţi cătușe? 
După toate prin câte a trecut clienta mea! Cum de a fost posibil? 

Fiecare cuvânt pe care-l spune pătrunde direct în trupul lui 
Yasmine. Fiecare cuvânt o face să se lupte și mai tare pentru a- 
și împiedica lacrimile să izbucnească. Oare a fost cineva 
vreodată atât de categoric de partea ei? A fost cineva vreodată 
de partea ei? 

— Calmează-te, murmură Bronzelius privind-o din partea 
cealaltă a mesei. Un „mulţumesc” ar fi în regulă. Ca să zicem 
așa, noi ţi-am rezolvat problema. 

— Nu-i nimic, îi șoptește Yasmine precaută Gabriellei. Serios, 
Fadi este în siguranţă și asta-i tot ce contează. 

— Fadi n-ar fi avut de ce să fie salvat dacă acești imbecili n-ar 
fi făcut prostia pe care au făcut-o, murmură Gabriella. 

Bronzelius le aruncă o privire rece ca gheaţa. 

— Fadi Ajam este terorist, rostește el sec. Aș lăsa-o mai moale 
cu acuzațiile dacă aș fi în locul tău. 

— Un terorist pe care voi l-aţi creat, da, replică Gabriella 
țintuindu-l cu privirea. 


VP - 314 


Bronzelius nu i-o evită, așa că se uită unul la altul câteva 
secunde, pe urmă el întoarce capul spre Yasmine. 

— După ce am făcut puţină recunoaștere, i-am găsit într-un 
apartament din Bergort, precizează el. Apoi am chemat o echipă 
SWAT, deoarece am apreciat că răpitorii nu vor fi deschiși 
negocierilor, iar ulterior, apartamentul a fost ocupat cu riscuri 
minime. 

Se opreşte. Yasmine se sprijină de spătarul scaunului. Încet, 
foarte încet, începe să înţeleagă că Fadi trăiește. Indiferent ce 
se va întâmpla acum, el trăiește. Conștientizarea o învăluie ca o 
plasă ce-i oprește căderea liberă în care se află de atât de mult 
timp. O oboseală nouă și profundă o cuprinde. Amândoi trăiesc. 
Restul poate aștepta. 

— Din păcate, atacul n-a fost atât de curat cum au sperat 
prietenii noștri în kevlar că va fi, continuă Bronzelius. 

— Poftim? întreabă Yasmine și-și ridică privirea spre el, apoi 
întoarce capul spre Gabriella. Ce vrea să spună? 

Insă Gabriella îi face semn cu capul lui Bronzelius să continue 
și o apucă pe Yasmine de mână cu blândeţe. 

— Mehdi Fahim, adaugă Bronzelius. Din câte am înţeles, a 
fost prieten cu fratele tău. 

Yasmine înghite în sec și închide ochii. Tot ce vede este 
imaginea Parisei cu copilul în braţe. 

— Se afla în apartament, iar în clipa asta, încercăm să aflăm 
cum de s-a întâmplat. Se pare că s-au tras numai două focuri, 
însă dintr-un anumit motiv, amândouă l-au lovit pe Mehdi 
Fahim. Probabil că s-a făcut o greșeală. Nu era înarmat și, din 
câte am înțeles, el însuși era mai mult sau mai puţin ostatic. 
Este neclar ce s-a petrecut acolo. 

Yasmine nu-și mai poate stăpâni lacrimile. Încet, acestea 
încep să i se prelingă pe obraji. Simte și ușurare, și tristețe. Și 
speranţă, și o permanentă deznădejde. Mehdi i-a trădat. Dar l-a 
și protejat pe Fadi. Parisa i-a trădat, însă de câte ori în trecut n-a 
protejat-o pe Yasmine? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. 
Intotdeauna, cineva trebuie să plătească preţul. 

Aude pe cineva bătând la ușa din spatele ei și deschizând-o. 

— Yasmine Ajam? rostește o voce. 

Se răsucește și vede o polițistă privind prin ușa întredeschisă. 

— Dacă aţi terminat, te pot duce la fratele tău. 


VP - 315 


Tot ce poate face este să încuviinţeze din cap și să se uite 
întrebătoare la Gabriella, în vreme ce lacrimile încă îi curg pe 
obraji. Gabriella scoate o batistă din geantă și i-o dă. 

— Du-te, spune ea. Mai am câteva lucruri de discutat cu 
Bronzelius. 


VP - 316 


Capitolul 74 


Stockholm 
Duminică, 23 august 2015 


Burează în timp ce taxiul iese de pe autostrada E4 și se 
îndreaptă spre Brunnsviken și hotelul Radisson Blu, unde se ţine 
conferința. Inima Klarei îi bate rar, scurt și insuficient în piept. 
Stresul pricinuit de raport și de ce ar trebui să-i spună lui 
Charlotte au ţinut-o trează toată noaptea. Pe de altă parte, se 
simte ușurată că nu este mahmură. Aproape că a uitat cum este 
să n-o doară capul. 

Cu o seară în urmă, a stat trează până târziu împreună cu 
Gabriella, în noul ei apartament aflat în Mariahâjden, și au 
încercat să stabilească ce ar trebui să facă în continuare. Se 
părea că un alt beneficiu al parteneriatului la o firmă de 
avocatură era un apartament cu o priveliște superbă asupra 
Stockholmului, așa că au stat în micul balcon al Gabriellei până 
târziu în noapte. Rar a văzut ceva mai frumos. Cerul de august a 
devenit de un albastru tot mai întunecat deasupra miilor de 
lumini din insula Kungsholmen și Gamla stan. lar apa de sub el 
era complet nemișcată. S-au învelit în pături groase și au strâns 
în palme cănile cu ceai fierbinte. N-a băut vin, pentru prima dată 
după câteva săptămâni, n-a simţit nevoia. 

Conversaţia a fost mai puţin plăcută. Impreună, au revăzut în 
detaliu tot ce se întâmplase în după-amiaza aceea și ce i se 
întâmplase Klarei la Londra. Gabriella i-a povestit despre 
frustranta întâlnire pe care o avusese cu Bronzelius la secția de 
poliţie. El ascultase, se pare, cu o jumătate de ureche tot ce-i 
spusese ea despre Stirling Security, George Lööw, Bergort și 
conferinţa UE, iar în cele din urmă, catalogase totul drept 
speculaţii și o întrebase într-un mod enervant ce-și imagina ea 
că ar trebui să facă el cu acele așa-zise informații. 

— Bănuiesc că s-ar putea să aibă dreptate, spusese Gabriella. 
De fapt, n-avem nimic concret. Desigur, există acele confirmări 
bancare ale plăţilor. Însă au fost făcute din contul unei bănci 


VP - 317 


elveţiene în contul uneia din Liechtenstein și în e-mailuri nu s-a 
pomenit motivul pentru care au fost făcute. Firește, se pare că 
Patrick, colegul tău, a fost împins în faţa metroului, dar nimeni 
n-a văzut asta. lar institutul șefei tale este la Londra, tot în afara 
jurisdicției lui Bronzelius. Și în ceea ce-l privește pe George... 

Gabriella clătinase resemnată din cap. 

— Nici în cazul lui n-avem nimic deocamdată. Doar declaraţia 
unui martor ocular că a dat bani cuiva despre care se zvonește 
că ar fi instigatorul revoltelor. Nu există nimic de care Bronzelius 
și amicii lui să se agaţe. 

— La naiba! exclamă Klara. Credeam că ideea este ca Säpo să 
fie cu un pas în faţă, să acţioneze rapid, înainte de a fi prea 
târziu... 

— Am insistat în sensul ăsta, iar el a acceptat cu chiu, cu vai 
să-i verifice pe cei de la Stirling Security și să mă sune mâine. 
Însă realitatea este că partea cea mai interesantă urmează să 
se întâmple mâine, când şefa ta își va prezenta raportul în faţa 
diplomaților din UE. După ce va recomanda ca anumite activităţi 
ale poliţiei să fie privatizate, toate astea vor fi privite dintr-o altă 
perspectivă, nu? E-mailurile și plăţile, și tot restul. Ce scandal! 
Cred că tot ce trebuie să facem este să așteptăm ziua de mâine, 
apoi să prezentăm toată povestea. 

(J 

Acum, Klara privește spre verdeaţa parcului Haga, în vreme 
ce taxiul se apropie încet de hotel. Cerul este acoperit cu nori 
negri și grei, iar temperatura a scăzut cu zece grade faţă de ziua 
precedentă. Vara s-a terminat peste noapte. A 

Mirosul toamnei care plutește în aer este o ușurare. Intr-un 
final, taxiul se oprește în faţa intrării sălii de conferinţe, unde 
urmează să înceapă întâlnirea preliminară. 

— Credeţi că sunt destui polițiști? o întreabă șoferul de taxi 
arătând cu capul spre zona împrejmuită din faţa sălii de 
conferinţe. 

Klara zâmbește strâmb și plătește cursa. 

— Ei bine, nu putem decât să sperăm, răspunde ea. 

După ce coboară din mașină, își dă seama că el are dreptate. 
Vede cel puţin zece mașini și autobuze de poliţie în parcare, iar 
la intrare au fost instalate baricade. Doi polițiști descarcă scuturi 
și căști în spatele unuia dintre autobuze. Desigur, o reuniune a 
miniștrilor Justiţiei din UE pe tema „Impactul liberalizării” este o 


VP - 318 


țintă evidentă a mișcării antiglobalizare. Mâine, parcul Haga va 
fi plin cu activiști de stânga. 

Astăzi, are loc doar întâlnirea preliminară. Miniștrii vor veni 
abia mâine. Dar în anii în care a lucrat în domeniul politicii 
Uniunii Europene, Klara a învățat un lucru, și anume că 
întâlnirile preliminare sunt cele care contează. Aici, funcţionarii 
de stat importanţi și sfătuitorii politicienilor stabilesc programele 
de zi și liniile de urmat. Aici se iau deciziile și se construiesc 
fundaţiile. lată motivul pentru care raportul lui Charlotte este 
atât de important. 

Este 7:30. Klara stă la coadă alături de reprezentanţi la 
costum ai colectivei și dubioasei democraţii europene. Controlul 
e riguros, la fel ca pe un aeroport sau la Parlamentul European, 
gențile sunt scanate cu raze X, iar toată lumea trebuie să treacă 
prin detectoare de metal înainte de a intra în vechiul arsenal 
transformat într-o sală de conferinţe în stil nordic, cu lemn alb și 
auriu, de 460 de metri pătraţi. 

Klara se înregistrează și primește un ecuson. 

— Charlotte Anderfeldt s-a înregistrat deja? o întreabă ea pe 
tânăra stagiară blondă, îmbrăcată într-o rochie strâmtă și aflată 
în spatele biroului. 

Femeia tastează numele pe tableta ei. 

— Nu. Doamna profesoară Anderfeldt n-a venit încă, însă 
conform programului, își va face prezentarea la 8:30, imediat 
după introducere, așa că, probabil, nu mai întârzie mult. 

Klara încuviințează din cap și se îndreaptă spre masa unde se 
servește cafea și un mic dejun continental. Iși privește telefonul. 
N-a ratat niciun apel. N-a primit niciun mesaj. Mai sunt 15 
minute până la ora 8. Un sfert de oră până când începe. Apoi 
încă o jumătate de oră până la prezentarea lui Charlotte. Klara 
începe să transpire. Şefa ei nu este genul care să apară în 
ultima clipă. Nu-i stă deloc în fire. 

Cineva o apucă delicat de cot, iar ea se răsucește atât de 
repede, încât cafeaua neagră se varsă pe farfurioară. 

— Klara, spune George Lööw. Trebuie să vorbesc cu tine. 

Arată ca întotdeauna: parcă abia ieșit de la duș și impecabil 
pus la punct. Costumul pare nou. La fel și cămașa albă, și 
cravata roșie. Un alt participant la conferință - un bărbat rotofei, 
de peste 40 de ani - dă mâna cu el în treacăt. 


VP - 319 


— George! Văd că au dat drumul unei vulpi printre pui! zice el 
cu un puternic accent german și râde vesel. 

George se silește să râdă și el, apoi îl bate cu afecțiune pe 
umăr. 

— Otto! Mă bucur să te văd! 

Face un gest pentru a arăta că este ocupat, dar că ar fi 
bucuros să stea de vorbă mai târziu. O trage pe Klara prin 
mulțime către punctul de control, în timp ce face cu mâna, 
zâmbește și schițează semne indicând „sună-mă” unor oameni 
pe care-i vede. Este evident că se află în mediul lui. 

In cele din urmă, ies în hol, care este mai puţin aglomerat. 

— George! spune ea făcând un efort pentru a zâmbi. A trecut 
mult timp de când nu ne-am mai văzut! 

— Da, așa este, consimte George cu un zâmbet la fel de 
încordat ca al ei. Am putea sta la povești mai târziu. 
Deocamdată, avem o mică problemă de care trebuie să ne 
ocupăm. 

— OK. Totuși e o surpriză plăcută să te întâlnesc aici! 

— Chiar este? întreabă el privind-o mirat. Nu ţi-a spus 
Charlotte că voi fi aici? 

Ea se încruntă și încearcă să-i întâlnească privirea, însă el 
cercetează mulţimea din spatele ei. 

— Nu, răspunde ea precaută. Nu mi-a pomenit nimic de tine. 

— Nu? se arată el sincer surprins și o privește în ochi. Eu am 
fost cel care i te-a recomandat. Cum crezi c-ai obţinut slujba? 

Ea face un pas în spate. 

— Poftim? se miră ea. Ce-ai zis? 

— Klara, spune el și se uită din nou în ochii ei. Unde-i 
Charlotte? 

— Stai. Cum adică, tu mi-ai făcut rost de slujba asta? 

— Lasă asta acum, zice el nerăbdător. Ea avea nevoie de 
cineva care să vorbească suedeză și atunci i-am pomenit de 
tine. Asta-i tot. Dar unde este ea, Klara? E al naibii de important! 
Nici nu-ți imaginezi cât de mare este miza. 

Klara e cât pe ce să spună că știe foarte bine care este miza 
și cât de important e pentru el, dar se abţine în ultima secundă. 

— Chiar nu știu, zice ea. Ar trebui să ajungă din clipă în clipă, 
însă de unde o cunoști, George? 

Dar înainte ca ea să încheie propoziţia, el îi întoarce spatele și 
dispare în marea de costume identice. 


VP - 320 


Capitolul 75 


Stockholm 
Duminică, 23 august 2015 


O jumătate de oră mai târziu, regulile de desfășurare a 
reuniunii au fost prezentate și oratorul principal - un faimos 
capitalist care recent a devenit interesat de democraţie - este 
pe cale să-și încheie discursul de deschidere. Probabil că mai 
sunt cel mult zece minute până la prezentarea lui Charlotte. 

Oare ce-or să facă dacă nu vine? Raportul a fost scris deja și 
va fi dat publicităţii la prânz, indiferent dacă ea este aici sau nu. 
O femeie de vreo 55 de ani, cu păr blond tuns scurt, se apleacă 
spre Klara. 

— Lucraţi cu Charlotte Anderfeldt? întreabă ea într-o engleză 
cu un ușor accent francez. Sunt unul dintre organizatorii 
conferinţei. Și asta este o catastrofă! 

Deși vorbește în șoaptă, disperarea ei franțuzească este mai 
mult decât limpede. 

— Unde e doamna profesoară Anderfeldt? A luat legătura cu 
dumneavoastră? 

Klara clatină din cap. 

— Am încercat s-o contactez, dar n-am reușit, răspunde Klara. 

— Nu văd altă soluţie, adaugă femeia. Va trebui să prezentaţi 
dumneavoastră raportul. Aţi lucrat împreună cu Charlotte la el, 
nu-i așa? 

Klara simte că i se strânge pieptul. Clatină anevoie din cap. 

— Am scris doar o mică parte! zice ea străduindu-se să nu 
ridice vocea. Doar capitolul despre limitările legale. Nici măcar 
n-am văzut versiunea finală. În plus, cred că doamna profesoară 
Anderfeldt și cu mine am ajuns la concluzii complet diferite. 

Femeia o privește îndelung. 

— Ce catastrofă! șuieră ea. O catastrofă totală! 

Pe podium, moderatorul își termină rezumatul discursului 
oratorului și privește confuz spre public. 


VP - 321 


— Acum, ar fi trebuit să începem cu primul punct de pe 
agenda reuniunii, rostește el și privește îngrijorat în jur. 
Prezentarea unui raport legat de privatizarea activităţilor poliţiei 
din perspectivă europeană. Raportul a fost întocmit de doamna 
profesoară Charlotte Anderfeldt de la King's Centre for Human 
Rights, din Londra. Însă tocmai am aflat că doamna profesoară 
întârzie. Din acest motiv, sugerez să amânăm acest subiect și să 
începem cu... 

Este întrerupt de o ușă care se deschide în spatele sălii de 
conferințe. Toată lumea se întoarce spre ea. Charlotte își face 
apariţia. 

— Îmi retrag ultimele cuvinte, spune moderatorul acoperind 
murmurul din sală. Se pare că doamna profesoară Anderfeldt a 
reușit să ajungă, în sfârșit! 

e 

— Îmi cer scuze pentru această dramă inutilă, zice Charlotte 
în timp ce se așază între moderator și ceilalți vorbitori. 

Klara abia dacă-și poate crede ochilor. Charlotte pare calmă, 
dar privirea îi tot fuge de la computer la public și înapoi într-un 
mod pe care nu l-a mai văzut la ea. 

Charlotte suspină adânc, parcă pregătindu-se, iar prezentarea 
ei apare pe ecranele din sală. 

— Mă aflu aici pentru a expune primul studiu de caz la 
această conferinţă al cărei scop este luarea unei decizii 
importante, începe ea. Și are legătură cu întrebarea care s-a pus 
recent în câteva ţări ale Uniunii Europene, și anume ce ar fi 
necesar pentru privatizarea anumitor activităţi ale poliţiei? Acest 
lucru este deosebit de relevant mai ales în contextul amplelor 
proteste populare pe care le-am văzut în ultimul timp. 

Își ridică privirea și se uită prin sală. ` 

— Stockholmul însuși este exemplul perfect. In ultima 
săptămână, în suburbii au avut loc revolte repetate, care au 
dovedit că poliția este foarte slab echipată și că-i lipsește 
flexibilitatea necesară pentru a rezolva eficient problemele 
apărute. 

Face o pauză și-i privește din nou pe cei din sală. 

— Această conferinţă nu face excepţie. Prezenţa în număr 
mare a polițiștilor este o dovadă că se așteaptă acţiuni ale 
civililor. 


VP - 322 


Toţi cei din sală încuviințează din cap și se apleacă în față 
pentru a auzi mai bine. Klara simte cum i se zburlesc firele de 
păr de pe ceafă. Cu o pricepere incredibilă, George și clienţii lui 
au izbutit să creeze o atmosferă care se potrivește cu 
prezentarea lui Charlotte. Cum te-ai putea proteja de un astfel 
de lobby? Ce poţi face împotriva unei companii care poate crea 
o realitate proprie instigând și exploatând nemulţumirile celor 
din suburbii, în acelaşi timp cumpărând un „expert 
independent” care să prezinte o soluţie în favoarea lui? 

Cinismul este uimitor și extrem de nemilos. Klara întoarce 
capul și întâlnește pentru o clipă privirea lui George. Pare mai 
calm. Charlotte își continuă prezentarea. 

— Comunitățile noastre se confruntă în mod evident cu 
provocări esenţiale în privinţa alocării de resurse și a eficienţei 
poliţiei, așa încât ridicarea problemei găsirii unor soluţii 
alternative este firească. 

Face ca totul să pară rezonabil, tehnocratic. 

— În câteva dintre ţările membre s-a susţinut că firmele 
private ar fi mai flexibile și mai eficiente din punct de vedere al 
costurilor. S-a făcut o paralelă cu privatizarea din ultimii ani în 
domeniul Sănătăţii, care a avut rezultate economice pozitive 
inclusiv aici, în Suedia. 

Charlotte întoarce capul și se uită direct la Klara. Face pauză 
un moment. Apoi își îndreaptă încet privirea spre public. 

— Însă cercetările noastre au arătat că problemele privatizării 
poliţiei sunt insurmontabile din punct de vedere democratic. 

Klara icnește făcând eforturi să respire. A auzit bine? Ce tot 
spune Charlotte? Este exact invers faţă de ce a fost plătită de 
Stirling Security să spună. A schimbat taberele? 

— Am decis să ne concentrăm cercetarea asupra aspectelor 
legale și a riscurilor la care este expusă democraţia atunci când 
se are în vedere privatizarea unei instituţii a statului, cum ar fi 
poliţia. Pentru acest capitol al raportului, trebuie să-i mulțumesc 
colegei mele, Klara Walldeen, care a făcut cercetări amănunțite 
în privinţa problemelor legale și a analizat mai multe studii de 
caz. 

Klara are impresia că se află în interiorul unui caleidoscop în 
care piesele s-au tot rotit până au format un desen complet 
diferit de cel la care se aștepta. Stă nemișcată în vreme ce, pe 
scenă, Charlotte parcurge partea raportului scrisă de ea. 


VP - 323 


Apoi întoarce capul pentru a vedea reacţia lui George. Dar 
scaunul lui este gol și ea apucă să-l zărească ieșind în hol, cu 
telefonul la ureche. 

Pe ecranele din sală, se derulează propriile ei concluzii 
prezentate una câte una. Fără îndoială, accentul este pus numai 
pe problemele de constituţionalitate și pe constrângerile 
democratice. 

Preţ de o clipă, se întreabă dacă nu cumva și-a imaginat tot 
ce s-a petrecut în ultima săptămână. E-mailurile schimbate de 
Charlotte și George. Banii viraţi în contul din Liechtenstein și 
pentru oamenii din Bergort. Simbolul de care i-a zis Yasmine. 
Toate astea n-au însemnat nimic? 

— Intregul raport va fi postat pe website-ul conferinţei, în 
această după-amiază, încheie Charlotte în cele din urmă. 

Klara abia dacă bagă de seamă că monitoarele au fost stinse, 
că moderatorul a anunţat o pauză de cafea și că participanţii 
trec pe lângă ea vorbind în timp ce se îndreaptă spre masa cu 
gustări din hol. Ultimele cuvinte ale lui Charlotte îi răsună în 
urechi: „Dincolo de sarcinile pur administrative, privatizarea 
poliţiei pare foarte dificil de susținut din punct de vedere 
democratic sau legal”. 

Raportul șefei sale este exact în ton cu ce a scris Klara. Dacă 
indivizii de la Stirling Security, indiferent cine or fi ei, au urmărit 
să creeze o imagine pozitivă a privatizării poliţiei, au eșuat 
spectaculos. 

Ce anume se petrece, de fapt? A văzut confirmarea plăţilor în 
contul lui Charlotte, a văzut-o întâlnindu-se cu George, care 
lucrează pentru Stirling Security. Totul indica faptul că ei erau 
pe cale să obţină ce-și doreau, că, de fapt, Charlotte era la 
mâna lor. Ce anume nu știa ea? 

Klara pornește spre ieșire prin mulţimea participanţilor la 
conferinţă. Unde s-a dus Charlotte? După prezentare, Klara n-a 
mai văzut-o. Însă în hol o zărește îndreptându-se spre 
detectoarele de metal. Pare să se grăbească, așadar, Klara 
mărește pasul. 

Unde se duce? În mod normal, un vorbitor rămâne după 
prezentare pentru a răspunde la întrebări. 

lese în dimineața rece și însorită la câţiva metri în urma lui 
Charlotte și tocmai este pe cale s-o strige, când o vede urcându- 
se într-un taxi care o aștepta. În vreme ce mașina trece încet 


VP - 324 


prin faţa intrării, Charlotte își ridică privirea și o întâlnește pe a 
ei un moment, dar pe urmă și-o coboară ignorând-o. In acei ochi 
nu mai era nimic din fosta ei încredere în sine atât de evidentă. 
Doar înfrângere și ceva ce aducea a spaimă. Klara își simte 
gândurile învălmășindu-i-se în minte. Ce se petrece aici? 

Când se răsucește pe călcâie, îl vede pe George chiar în 
spatele ei și este atât de surprinsă când dă cu ochii de el, că 
face un pas îndărăt. El arată altfel acum. Ochii lui nu mai sunt 
stresaţi și chinuiţi, ci par mai bătrâni, aproape trişti. 

— Vino cu mine! spune el arătând spre un Audi parcat pe 
alee. Chiar trebuie să stăm de vorbă! 


VP - 325 


Capitolul 76 


Stockholm/Bergort 
Duminică, 23 august 2015 


Fraţii mei sunt cei care mă trezesc. Sunt înconjurat de un 
întuneric profund, însă, brusc, îi aud șoptind și mișcându-se în 
jurul meu. Deschid ochii și constat că mă aflu în Piaţa Piratului. 
Dalele din beton fisurate sunt acoperite cu nisip roșu care se 
învârtejește și colorează întreaga lume. În faţa mea zac șiruri 
lungi de cadavre sfârtecate, iar în spatele meu, plămânii lui 
Mehdi șuieră în urma unei după-amiezi petrecute pe Camp Nou. 
Mă întorc spre el, îmi zâmbește și-mi face cu mâna, apoi se 
răsucește încet pe călcâie și dispare în vântul roșu. Apoi vin ei, 
unul câte unul. Bounty, Räven și Dakhil. Al-Amin și Umar. Stau 
acolo, în fața șirurilor de fraţi morţi, ca un gardian sau ca un 
reprezentant oficial. Nimeni nu spune nimic. Vântul bate tot mai 
tare și nisipul roșu acoperă totul până când nu-i mai pot vedea. 
În cele din urmă, nu mai rămâne decât nisip. Închid strâns ochii 
și mă prăbușesc în genunchi, acoperindu-mi chipul cu mâinile. 

Pe urmă, te aud, îţi aud vocea la ureche. 

— Habibi, șoptești tu. Trezește-te, habibi, visezi. 

Când deschid ochii, nisipul roșu a dispărut. La fel și piața, 
betonul și fraţii. Stau întins pe un pat dintr-o cameră albă, plină 
cu cabluri, tuburi, draperii și cu lumina rece a dimineţii, cu 
respiraţii și voci șoptite. Mă întorc spre tine și este ca și cum te- 
aș vedea pentru prima dată. Părul tău lung este lăsat liber, e 
bogat și sălbatic, din umflătura de la ochi n-a mai rămas decât o 
umbră. 

Te apleci spre mine și pui o mână rece pe fruntea mea, ca pe 
vremea când eram mic și credeai că aveam febră. 

Te apuc delicat de încheietură și-ţi apăs palma pe fruntea 
mea. Mâna ta este la fel de răcoroasă cum mi-o amintesc din 
copilărie. Când eram bolnav, lipseai de la școală și stăteai lângă 
mine toată ziua. Cum aș putea uita? Cum aș putea uita cum îmi 
spuneai la nesfârșit poveștile pe care vi le citise învățătorul la 
școală, până când părea că le-ai inventat? Mi le amintesc și 


VP - 326 


acum. Îmi amintesc totul acum și am impresia că nu mai pot 
păstra nimic în mine, că niciodată în viața mea n-aş mai putea fi 
singur nici măcar un minut. 

— Îţi amintești ce i-a zis Birk Roniei în povestea Ronia, fiica 
hoțului? murmur eu și strâng ochii pentru a nu mă vedea 
plângând ca un copil. 

Îţi iei mâna de pe fruntea mea și te apleci până când obrazul 
tău se lipește de al meu. Și încuviințezi încet din cap. 

— De câte ori îmi vei mai salva viața, surioară? șoptesc eu. 

Îți lipești și mai tare obrazul de al meu, atât de tare, încât îţi 
simt bătăile inimii prin piele. Însă nu-mi răspunzi cum i-a 
răspuns Ronia lui Birk. Nu spui că-mi vei salva viața de câte ori 
ţi-o voi salva și eu ţie. Și nu-mi mai pot stăpâni lacrimile. Le las 
să-mi curgă pe obraji și pe pernă. Nu plâng pentru fraţi sau 
trecut. Plâng de ușurare, pentru că ești sora mea și nu-mi ceri 
nimic în schimb. Plâng pentru că numai în povești dragostea 
este răsplătită, numai în basme sacrificiul e și de o parte, și de 
alta. 

M-au externat azi-dimineaţă devreme. Aș fi putut pleca 
aseară, dar nu i-ai lăsat să mă trezească și i-ai convins pe 
doctori să ne permită să rămânem peste noapte. Poate, pentru 
că n-aveam unde să ne ducem. 

Un polițist așteaptă în faţa ușii. Simt cum mă cufund din nou 
în întuneric, însă mă iei de mână când el se apropie de noi. 

— Totul este în regulă, ne asigură el. Aveţi pe cineva care să 
aibă grijă de voi? Vă putem conduce undeva? 

Dar clatini din cap. 

— Nu mai vreau să am de-a face cu poliţia, zici tu. Vă 
mulțumesc pentru ajutor! 

— Ce caută poliţia aici? întreb eu în timp ce liftul coboară. 

— Au vrut să se asigure că suntem bine. lţi amintești că ai 
fost răpit? Însă acum avem o avocată, Fadi. 

Zâmbești când îmi vezi privirea întrebătoare. 

— O să-ţi povestesc mai târziu, continui tu. Ea a rezolvat toate 
astea. Toată povestea aia s-a terminat. 

Pe strada din fața spitalului Söder, prietenul tău, lgge, ne 
așteaptă lângă un BMW vechi și prăfuit. Nici măcar n-am știut în 
ce spital eram, nici măcar nu m-am gândit la asta. El te 
îmbrățișează şi-mi deschide portiera pentru a mă așeza pe 
banchetă. 


VP - 327 


— Wallah, amândoi sunteţi slabi ca niște ţări, spune el în timp 
ce pornește mașina. Unde mergem? 

Te așezi pe scaunul din faţă, lângă el. 

— La aeroportul Arlanda, răspunzi tu. Dar, mai întâi, trebuie 
să trecem pe-acasă. 

e 

Rămânem afară în vreme ce lgge urcă la apartamentul 
Parisei. Se întoarce după cinci minute, având într-o mână 
geanta pe care i-am dat-o lui Mehdi să mi-o păstreze, iar în 
cealaltă, pașaportul meu. Ochii lui sunt întunecați și trişti când 
mi le dă, apoi se întoarce spre tine. 

__—AAi avut dreptate, spune el încet. N-a vrut să vă vadă. 
Inmormântarea e mâine. Vor s-o facă repede, conform 
Coranului. Se pare că nu sunteți bine-veniți. 

Incuviinţezi tăcută din cap, iar eu abia pot să respir când voi 
porniţi încet pe aleea spre parcare. Îmi ridic privirea pe fațada 
fisurată, căutând ferestrele lor. 

— Jalla, Fadi! strigi tu. Haide! 

In cele din urmă, le găsesc. Și exact când îmi iau ochii de la 
ele, o văd pe Parisa în spatele perdelelor și mica povară din 
braţele ei. Privirile noastre se întâlnesc pentru o secundă. Apoi 
ea dispare din nou în întunericul din apartament. Nu există 
iertare, nu există nimic, însă este suficient pentru a mă urni din 
loc. Incet, mă răsucesc pe călcâie și las asta în urma mea. 

e 

— Mai trebuie să ajungem undeva, Ignacio, spui tu. Pe urmă 
plecăm. 

El încuviințează din cap, înțelegând fără să fii nevoită a-i zice. 
BMW-ul lui rablagit iese din nou pe stradă, trece pe lângă 
şcoală, pe lângă pădure, pe lângă Camp Nou, printre blocurile 
scunde, pe lângă pista pentru biciclete și ajunge la ușa blocului 
nostru, acolo unde a început totul. 

Dar acolo nu găsim puterea de a cobori din mașină, doar 
scoatem capetele și încercăm să vedem ceva prin ferestre. Însă 
e imposibil. Totul este întunecat înăuntru, iar geamurile reflectă 
soarele și brazii. 

— Jaluzelele alea nenorocite, șoptești tu. 

— Ea este la serviciu, spun eu. lar el probabil că nu s-a trezit 
încă. 


VP - 328 


Încuviinţezi din cap, te sprijini de spătar și te întorci spre 
mine. 

— Așa se sfârșește? întreb eu. 

Clatini din cap. Apoi te apleci printre scaune şi-mi mângâi 
obrazul. 

— Nu, habibi. Așa începe! 


VP - 329 


Capitolul 77 


Stockholm 
Duminică, 23 august 2015 


Nu-și spun nimic în timp ce George manevrează mașina 
printre baricade și pornește spre autostrada E4. La radio se 
difuzează știri. Revoltele din suburbii s-au diminuat. Noaptea 
trecută a fost mai liniștită. George închide radioul. 

— lisuse Hristoase! exclamă el. Ce chestie nenorocită! 

Klara întoarce capul spre el. Pare obosit și mult mai în vârstă 
decât și-l amintește. 

— Ce se petrece, George? întreabă ea. Ai de gând să-mi spui 
sau nu? De pildă, ce s-a întâmplat acolo? Cu Charlotte și cu 
raportul. 

El se uită la ea, dar își întoarce repede privirea spre drum. 

— Este o poveste foarte complicată, zice el. 

Ea îl privește neîncrezătoare. | se pare ciudat să se afle în 
mașina lui. Brusc, are impresia că parcă ieri erau în barca 
bunicului ei, înfruntând un viscol în arhipelagul Sankt Anna. 

— Îmi datorezi o explicaţie, George, spune ea încet. 

— Da, cu siguranţă. Cât de multe știi? 

— Cei de la Stirling Security au plătit-o pe Charlotte pentru 
raport și tot ei i-au plătit pe puștii din suburbii pentru a declanșa 
acele revolte. lar tu ești implicat în toate astea. Insă n-am putea 
începe cu ce s-a întâmplat adineauri, la conferință? 

— Ceva a convins-o pe Charlotte să nu prezinte raportul pe 
care l-a întocmit pentru Stirling Security, zice George încet. 
Când și-a dat seama că a fost descoperită, s-a grăbit să facă așa 
cum era mai avantajos pentru ea. 

George zâmbește forţat. Klara clatină din cap. 

— Cum adică „a convins-o”? întreabă ea. Lucrezi pentru 
Stirling Security. Dar nu pari deloc supărat... 

El trage adânc aer în piept și suspină. 

— Stirling Security este în esență guvernul rus. Există mai 
multe astfel de companii. Acum, mai multe ca niciodată. Ei au 


VP - 330 


contactat firma mea, Merchant & Taylor, cu aproape un an și 
jumătate în urmă, când a început să se discute despre 
întocmirea acestui raport și organizarea acestei conferinţe. Au 
dorit o firmă de lobby importantă, care să nu pună prea multe 
întrebări. Desigur, șefii mei au fost foarte interesaţi. Rușii au 
plătit un preţ bun, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ca să nu se 
pună întrebări. Și am început să lucrez pentru ei aproape 
imediat după cele petrecute de Crăciun. A fost una dintre 
primele întâlniri pe care le-am avut după ce m-am întors din... 
Ştii tu, după cele întâmplate în arhipelag. 

— Cu siguranţă, ai talentul de a atrage un anumit tip de 
clienţi, zice ea. 

El ridică din umeri. Ă 

— Ţine de slujba mea... Insă după cele întâmplate, am 
devenit puţin mai - care-i cuvântul? - scrupulos în privinţa 
clienţilor mei. 

Zâmbește și se uită din nou la Klara. Nu e nevoie să spună 
mai multe. Unul dintre clienţii lui George fusese cât pe ce să-i 
ucidă pe ei toţi de Crăciun. 

— lar noi deja aveam cunoștințe la Säpo, după cum probabil 
că-ţi amintești. 

— Bronzelius, rostește Klara încet. 

— Exact. N-am acceptat să fiu iarăși implicat într-o astfel de 
mizerie, așa că m-am decis să le zic celor de la Säpo despre 
Stirling Security. l-am spus lui Bronzelius că ei încă nu există 
oficial în Suedia, că doar au închiriat un birou sub un alt nume, 
iar CEO” al lor pare să fie un soi de atașat al ambasadei ruse. 
Lui Bronzelius i s-a părut interesant. 

Ea încuviințează din cap, totuși nu-i vine să-și creadă 
urechilor. Chiar ieri, Gabriella i-a zis toate astea lui Bronzelius, 
care a trimis-o la plimbare. Ce ticălos rece ca gheaţa! 

— Am sperat că vor aresta pe cineva și că voi scăpa de 
această sarcină ingrată, continuă George. 

— Dar? 

— În loc de asta, mi-au cerut să-mi văd de treabă ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Așa că am continuat să lucrez cu 
Charlotte. N-a fost prea dificil. Știam ce soi era. Ambiţioasă și 
avidă de bani. Fără scrupule. lar rușii plătesc bine, după cum am 


15 Chief Executive Officer - Director general. (n.red.). 
VP - 331 


menţionat. N-au vrut ca raportul să fie prea bătător la ochi, doar 
să creeze suficientă îndoială cât să le ofere o bază de pornire. 

Ea consimte cu un gest din cap și închide ochii. În ciuda a tot 
ce s-a întâmplat, este prea mult pentru a asimila imediat. E prea 
mult pentru ea să fie în mașină cu George, pe autostrada E4, 
îndreptându-se către... încotro? 

— Insă cu câteva săptămâni în urmă, lucrurile au luat-o razna 
de-a binelea. Cei de la Stirling Security au început să finanțeze 
revoltele din Bergort - lumea era agitată deja, dar ei și-au dat 
imediat seama de oportunitatea de a profita de asta. M-au trimis 
în suburbii cu niște șabloane ca să desenez pe pereţi simbolul 
acela - probabil că ai văzut pumnul, nu? În sfârșit, o chestie 
total dezgustătoare. lar zilele trecute a apărut o puștoaică din 
ghetou care m-a văzut în suburbii. Desigur, Bronzelius s-a 
enervat rău și când fata și cu mine am stabilit să ne întâlnim la 
biblioteca publică, a trimis niște tipi s-o ridice. Doar că ea a 
ajuns să mă amenințe cu pistolul! Îţi vine să crezi?! O demenţă 
totală! 

Klara încuviinţează din cap, nedorind să-i întrerupă monologul 
pentru a-i zice că știe partea asta a poveștii. Încă nu. 

— Dar ce-a spus Säpo despre asta? întreabă ea în schimb. 

— Au fost imperturbabili. „Vezi-ţi de treabă în continuare, fă 
ce-ţi cer ei”. 

— Cum dracu'? exclamă Klara și se întoarce repede spre el. 
Au permis ca Bergortul să fie incendiat, deși puteau să 
împiedice asta? Ti se face rău de-atâta cinism! 

George doar confirmă. 

— Au zis că este important să adune dovezi. Nu-i interesau 
adolescenţii bătăuși, voiau pe cineva mai sus-pus. Însă se pare 
că singurul pe care-l avem e Orlov, un diplomat neimportant de 
la ambasadă. Se pricep să nu iasă în evidenţă. 

Klara simte cum se înfurie tot mai tare. O scoate din sărite 
cruzimea și indiferența din tot ce s-a întâmplat. Cum naiba 
Serviciul de Informaţii suedez a lăsat mizeria asta să continue? 
Mai întâi, ce i s-a întâmplat lui Fadi, iar acum, asta? 

— Și totuși, ce anume vor rușii? întreabă Klara. Este vorba 
doar de afaceri și bani? Sau au și alt scop? 

George ridică din umeri. 

— Cred că ambele. Acele companii rusești... Mereu sunt 
cumva implicate în politică. În orice caz, ar câștiga mulţi bani 


VP - 332 


dacă țările din UE ar începe să-și privatizeze anumite activităţi 
ale poliţiei. Pe de altă parte, Rusia ar obţine o poziţie strategică 
foarte avantajoasă dacă firme cu proprietari ruși ar ajunge brusc 
să controleze o parte din forțele polițienești europene. Inţelegi? 

— Mi se pare al naibii de bizar. 

— Da, însă Bronzelius zice că e mai degrabă ca invadarea 
apelor teritoriale de către un submarin. Nu este o invadare 
directă, ci mai curând un foc de avertisment: „Fiţi atenţi că 
avem mușchi pentru a crea un haos politic serios!” 

— Nu pot să cred că șefa mea s-a lăsat cumpărată, zice Klara. 

— Oh, să cumperi astfel de rapoarte nu e ceva tocmai nou. 
Dar probabil că nu s-a mai simţit prea sigură de sine în seara 
trecută, când Bronzelius a săltat-o și a pus cărţile pe masă. 
Desigur, ea a negat. A jurat că banii primiţi în contul din 
Liechtenstein erau irelevanţi pentru independenţa ei academică. 

Râde sec. 

— Apoi Bronzelius i-a arătat ciorna pe care mi-a dat-o la 
întâlnirea de ieri. O versiune ale cărei concluzii sunt opuse față 
de ce a susţinut astăzi. Se pare că s-a făcut albă ca varul, s-a 
dus direct acasă și a stat toată noaptea să rescrie raportul. 
După cum am spus, știe cum e mai bine pentru ea. 

— Asta a fost planul de la bun început? Să fie expusă acum, 
chiar înainte de prezentare? Sau el a plănuit să lase lucrurile să 
evolueze și mai mult, până apărea ceva cu adevărat grav? 

— Din câte am înțeles, planul era să-i pună capăt acum, 
înainte ca rușii să obţină o influenţă reală. Probabil cu scopul ca 
Säpo să ducă lucrurile cât mai departe posibil fără să riște ceva 
important, pentru a obţine cât mai multe informații. 

Klara încuviințează gânditoare din cap. 

— Și ce se va întâmpla cu Charlotte? 

George ridică din umeri. 

— Presupun că se va întoarce la Londra și-și va linge rănile 
până când va apărea o altă ocazie, râde el. Spre deosebire de 
un papă-lapte ca mine, cei precum Charlotte probabil că au 
nevoie de mai mult timp până să vadă lumina de la capătul 
tunelului. 

— Bine, dar au murit oameni din cauza asta, spune Klara 
încet. 

Imaginile de la metroul din Londra i se perindă prin fața 
ochilor. Trupul rigid și palid al lui Patrick întins pe șine. 


VP - 333 


George consimte cu blândeţe din cap. 

— N-am știut de asta până ieri. Cei de la Stirling Security n-au 
anticipat că Anonymous va descoperi ce pune Charlotte la cale. 
Și nici că vei începe să-ţi bagi nasul. Rușii sunt teribil de nervoși 
acum. 

— Dacă știai ce se petrecea, de ce naiba m-ai amestecat în 
povestea asta? întreabă Klara. 

George o privește precaut. 

— Bănuiesc că am vrut să te ajut. Ştiam că voiai să termini 
dizertația lui Mahmoud și mi-am dat seama că șefa ta te va lăsa 
s-o faci, pentru că eu o plăteam. N-am conștientizat că vei 
ajunge să fii implicată în asta. Și, în mod cert, n-am știut că totul 
va căpăta asemenea proporții. Incă de la începutul verii, 
Bronzelius mi-a dat de înţeles că totul era pe sfârșite. Insă apoi 
a împins lucrurile tot mai departe și mai departe. 

Tace. Au ajuns în Piaţa Sergels și el virează pe Sveavägen. 

— Unde mergem? întreabă Klara. 

— O să vezi. Cineva vrea să stea de vorbă cu tine. 

Oprește la bordura din faţa Turnurilor Regelui. 

— Etajul 14, spune el. Te așteaptă acolo. 

— Nu urci? 

George pare să se cutremure și bagă maneta în viteză. 

— Nici gând. M-am săturat de priveliștea din biroul ăla. 

Ea încuviințează din cap. 

— Ne vedem mai târziu? întreabă ea. 

George râde. 

— Oricând vrei. Cred că, după povestea asta, o să avem 
amândoi destul timp liber. 

— Ce vrei să sugerezi? Că vei fi concediat? 

El ridică din umeri. 

— Cine știe? Nu face parte din politica firmei să acţionezi 
împotriva intereselor clientului. Fie el rus sau nu. Vom vedea. 
Sunt sigur c-o să mă descurc, o asigură el și-i dă o carte de 
vizită. Sună-mă oricând ai chef. 


VP - 334 


Capitolul 78 


Stockholm 
Duminică, 23 august 2015 


Prima ușă de la etajul 14 aparţine unei firme de avocatură. Pe 
cealaltă nu este nicio plăcuţă și e întredeschisă. Klara o 
deschide ezitând. 

— Alo? spune ea și face un pas în holul întunecat. 

— Aici, strigă cineva de undeva dinăuntru. 

Străbate precaută holul și intră într-o încăpere mare, cu o 
priveliște magnifică a Stockholmului. În cameră nu se află nimic, 
cu excepția unui birou din lemn de culoare deschisă și a doua 
scaune aflate într-un colţ. Bronzelius se ridică și se îndreaptă 
spre ea. 

— Bun venit la Stirling Security! o întâmpină el. 

Privește confuză în jur. Bronzelius este îmbrăcat în uniforma 
lui obișnuită - blugi bleumarin și o cămașă în carouri, cu mâneci 
scurte. Geaca din piele lucioasă se află pe un pervaz. 

— Este... gol? întreabă ea. 

Bronzelius consimte cu un semn din cap. 

— Nu că ar fi fost mult mai multe lucruri înainte, zice el. Dar 
se pare că, noaptea trecută, s-au grăbit să împacheteze puţinul 
pe care-l aveau. 

— Și i-ai lăsat să scape? 

Simte că se înfurie din nou. După toată mizeria asta din 
pricina căreia atâţia oameni au avut de suferit, el, pur și simplu, 
zâmbește și ridică din umeri? 

— Cel care a organizat toată treaba s-a îmbarcat într-un avion 
și a fugit la Moscova cu aproape 24 de ore în urmă, spune el. 
Oricum, avea imunitate diplomatică. Restul companiei Stirling 
Security nu se află în Suedia. Firma nici măcar nu este 
înregistrată aici. In afară de plăcuţa de ușă, n-au existat în 
Suedia. lar acum, până și plăcuţa aia a dispărut. 


VP - 335 


— Dar..., spune ea. Nu se poate termina așa! Dumnezeule, ei 
au declanșat revoltele din Bergort. Au mituit o profesoară. Și mi- 
au ucis colegul. 

— George Lööw i-a plătit pe tipii din ghetou, zice Bronzelius. 
Și tot el i-a virat banii șefei tale. lar în privinţa colegului tău, am 
ținut legătura cu omologii noștri britanici. Cunoșteau pe deplin 
situaţia, însă, din păcate, deocamdată nu se poate face mare 
lucru. 

— Atunci, ce rost a avut? 

Și-a ridicat vocea, nu se mai poate abţine. 

— Dacă nimeni nu poate fi tras la răspundere, ce rost a avut? 

Bronzelius așteaptă până când ecoul vocii ei se estompează 
în biroul gol. 

— Ce rost a avut? repetă el. Să trimitem un semnal. Să le 
arătăm că știm ce pun la cale. Desigur, nu s-a întâmplat doar 
aici, a fost o tentativă pe scară largă de a afecta Uniunea 
Europeană, iar noi am lucrat împreună cu colegii europeni. 
Simplul fapt că rușii au lichidat biroul de-aici și că și-au trimis 
acasă diplomatul responsabil de asta reprezintă o victorie în 
sine. N-am pus mâna pe ei, însă au înţeles că știm ce fac. La fel 
cum marina noastră militară urmărește submarinele din 
arhipelag. Cel mai rău lucru ar fi să-l faci pe vreunul să iasă la 
suprafață. Abia atunci încep problemele. Ce vrem noi este să-i 
oprim fără să atragem atenţia. Asta e victoria reală. 

Ea clatină din cap. Toate astea au fost în zadar. 

— Și Yasmine? întreabă ea cu amărăciune. Și Fadi? 

Bronzelius se duce la geam și privește peste acoperișurile 
care strălucesc în soarele verii târzii. 

— N-a fost operaţiunea mea, răspunde el. N-am știut nimic 
până ieri, când Yasmine a apărut cu povestea ei. 

— Dar este adevărat? Chiar a infiltrat Säpo pe cineva într-un 
grup de extremiști și i-a ajutat să radicalizeze oameni? E 
adevărat că lucraţi cu Statele Unite sau cu cine dracului 
pilotează dronele alea? 

Bronzelius rămâne tăcut. Pur și simplu, stă la fereastră, cu 
spatele la ea. Trec câteva secunde. Apoi se întoarce spre ea și o 
privește nepăsător, cu ochii lui albaștri. 

— Indiferent ce s-a făcut, a fost necesar. Aceste grupuri 
recrutează teroriști, știi asta, nu? Urmărești știrile, Klara? A fost 
o operaţiune de mare succes. 


VP - 336 


— O operaţiune de succes? L-aţi radicalizat pe Fadi și l-ați 
trimis la moarte sigură în Siria! Asta este o operaţiune de succes 
pentru voi? 

— Un lider important al ISIS a fost ucis împreună cu 20 dintre 
adepţii lui fanatici. Asta-i o operaţiune de succes indiferent de 
context. 

O privește în continuare în ochi. 

— Și în ceea ce-l privește pe Fadi Ajam, nu noi l-am 
radicalizat. A aderat singur la un grup de radicali. Nu noi am 
vrut ca el să moară, el a căutat moartea. 

Bronzelius îi ajutase în arhipelagul Sankt Anna. La vremea 
aceea, Säpo fusese implicat în vânătoarea ei și a Gabriellei, însă 
Bronzelius tot găsise o cale de a le ajuta. Klara se gândise că el 
o făcuse pentru că-i păsa, fiindcă avea o inimă bună. Acum își 
dă seama că a făcut-o pentru că interesele lui s-au întâmplat să 
coincidă cu ale ei. Nu este decât un agent de informații cinic și 
oportunist. 

— Cândva, am tăcut, rostește Klara încet. N-am relatat nimic 
despre ce s-a întâmplat cu un an și jumătate în urmă. Şi nici nu 
voi declara ceva. Dar acum nu voi mai tăcea. Ce vor face Fadi și 
Yasmine e treaba lor. Este alegerea lor. Însă voi dezvălui prin ce 
am trecut. l-o datorez lui Patrick. Și mie. 

Ceva tresare pe chipul lui Bronzelius, care face un mic pas 
spre ea, privind-o în ochi și mai intens. 

— lţi recomand cu tărie să nu pomenești nimic despre toate 
astea, o sfătuiește el șoptit. Nu vrei să-ţi fiu dușman, crede-mă. 

Rămâne nemișcată, încremenită, fără niciun licăr în ochi. 

— Fă ce trebuie să faci, conchide ea. Și eu voi face la fel. 


VP - 337 


Capitolul 79 


Arkosund 
Luni, 24 august 2015 


Stau în capătul îndepărtat al cheiului, tremurând în vântul 
mușcător. Cerul și marea au aceeași culoare cenușie mohorâtă 
precum stâncile. Copacii și tufele vor mai fi verzi câteva 
săptămâni, dar vara s-a terminat deja, nu încape îndoială. Klara 
își ridică jacheta de ploaie până la bărbie și-i aruncă o privire 
Gabriellei, prin ploaia măruntă. 

— Eşti sigură? întreabă Gabriella. 

Klara își întoarce privirea spre tot acel cenușiu, înainte de a 
răspunde. Doi pescăruși planează nemișcaţi în vânt, deasupra 
insulei Hästö. Este prima dată în doi ani când se simte absolut 
sigură de ceva. Se întoarce spre Gabriella și încuviințează din 
cap. 

— Da. Absolut sigură. 

— Și nu vrei ca numele tău să fie pomenit sau să fii 
contactată? Ești sigură? 

Calmă, Klara consimte din nou din cap. 

— Nu este vorba de mine. Și nu cred că, în clipa asta, mi-ar 
prinde bine prea multă atenţie. Nu s-ar putea afirma că sunt 
foarte stabilă, zâmbește ea și o cuprinde cu un braț pe 
Gabriella. In plus, te-ai priceput întotdeauna să vorbeşti mai 
bine decât mine. Nu-i așa, partenero? 

Işi pune capul pe umărul Gabriellei. 

— Cel mai important este că se va afla, adaugă ea. Că lumea 
va afla cu cât cinism au acţionat cei de la Säpo. Ar fi putut pune 
capăt revoltelor din suburbii, însă, în schimb, au stat și s-au uitat 
cum oamenii erau încurajați și organizaţi. Și au fost implicaţi în 
mituirea unui expert independent înainte de o întrunire a 
reprezentanţilor UE. Și totuși, n-au zis un cuvânt despre restul, 
despre Yasmine și fratele ei. 


VP - 338 


— La naiba! exclamă Gabriella, clătinând din cap. Ăsta-i un 
scandal și mai mare, o încălcare importantă a oricăror limite. E 
al dracului de cumplit că vor scăpa basma curată cu asta. 

Klara își îndreaptă trupul și confirmă cu un gest din cap. 

— Insă ei au supraviețuit, spune ea. Nu este clar cum au 
reușit, mai ales fratele. Trebuie să ne mulţumim cu ce avem. 
Plus că asta nu e povestea noastră. N-avem niciun drept s-o 
dezvăluim. 

— Și Bronzelius? 

Klara ridică din umeri. 

— M-a ameninţat. Și ce naiba poate să facă în privinţa asta? 
Cred că, în general, au fost vorbe goale. Uneori, pur și simplu, 
trebuie să faci ceea ce este drept și să nu te gândești prea mult, 
nu crezi? 

Se ridică și privește spre insule. O ambarcaţiune familiară 
străbate legănându-se acel cenușiu. Simte cum ritmul inimii i se 
schimbă și o cuprinde calmul. Poate că va fi bine și de această 
dată. 

— Bine, atunci, zice Gabriella și se ridică și ea. O să-l sun pe 
George din mașină și o să-l întreb cât de departe este dispus să 
meargă cu asta. Măcar ca sursă anonimă, sper. Apoi o să vorbim 
cu cunoștința mea de la DMS și vom vedea ce iese. 

Ambarcațiunea trage la țărm. Klara vede capul rotund al lui 
Bosse, prietenul ei din copilărie, prin geamul cabinei. Ridică 
mâna pentru a-l saluta și se pregătește să sară la bord. Insă mai 
întâi se răsucește pe călcâie și o îmbrățișează strâns pe 
Gabriella. 

— Mulţumesc! Pentru tot. Fiindcă ai avut grijă de mine. 

Simte buzele reci ale Gabriellei pe obrazul ei umed. 

— Ai grijă de tine, spune Gabriella. O să te sun după ce voi 
afla mai multe, așa că ţine-ţi telefonul deschis până când se va 
publica articolul. Pe urmă ar fi mai bine să-l închizi. 

Klara încuviinţează din cap. După o săritură experimentată, 
aterizează pe puntea vechii bărci a lui Bosse. Miroase puternic a 
gudron și motorină, și a iarbă de mare. 

Miroase a acasă. 


46 Dagens Nyheter, cotidian suedez. (n.tr.). 
VP - 339 


Capitolul 80 


Brooklyn, New York 
Miercuri, 26 august 2015 


Vânticelul care bate dinspre East River încă este cald, dar mai 
e ceva în el, ceva care miroase a frunze uscate, ceva care face 
ca meniurile de pe terasa localului The Ides să fluture și brațele 
goale ale lui Yasmine să se înfioreze. Își ridică ochii și privește 
spre orizontul Manhattanului, care strălucește de bani și de 
tensiune în lumina amurgului. A lipsit doar o săptămână, însă 
acum totul i se pare nou, cu excepţia cardului de la Shrewd & 
Daughter, cu care a plătit și biletele de avion, și camera lor de la 
The Wythe, în Williamsburg. Dar cardul îi va fi anulat curând 
după ce le va spune că nu va da nicio declaraţie despre 
simbolurile din Bergort, că nu însemnau nimic. 

— Wallah, Yazz, zice Fadi, aflat de partea cealaltă a mesei. 
Chiar am trăit vieți total diferite. 

El nu-și poate lua ochii de la siluetele zgârie-norilor profilate 
pe cerul bleumarin, fiind vrăjit de luminile și de viața de pe 
malul celălalt al fluviului. 

Ea se uită la el și se gândește că este ca și cum s-ar privi pe 
sine când a ajuns prima dată acolo. Vrea să-l cuprindă în brațe, 
să păstreze această nebunie magică, zilele acestea de confuzie 
când totul încă este posibil. 

— Zău că viaţa mea nu arăta așa, Fadi, spune ea. Am locuit 
într-o debara cu pretenţii din Crown Heights, împreună cu David. 
Am dormit pe o dușumea din beton în timp ce el se droga. N-a 
fost deloc o viaţă de lux. 

El încuviinţează din cap, însă pare că abia dacă o aude. Se 
află aici de două zile și încă nu se gândesc la viitor. Două zile în 
care, din cauza diferenţei de fus orar, s-au trezit înaintea zorilor 
și s-au plimbat pe străzi și poduri, și, cu grijă, s-au apropiat din 
nou unul de altul. Uneori, nu vorbesc deloc, ci doar se plimbă 
alături în lumina zorilor, în vreme ce orașul se trezește în jurul 
lor, ca și cum le este suficient că trăiesc. 


VP - 340 


— Oricum, este cale lungă de la Bergort, zice Fadi. 

Întunericul s-a așternut, iar luminile Manhattanului se reflectă 
în fluviul din spatele depozitelor și galeriilor când Yasmine îl 
vede pe Brett apărând pe terasă. Instantaneu, simte anxietatea 
apăsându-i ca o halteră pieptul. 

— Jalla, Fadi, rostește ea. Uite-l pe tipul pe care-l așteptam. 
Brett, cel pentru care lucrez. Dumnezeule, o să fie dificil! 

Fadi își îndreaptă trupul pe scaun și se răsucește pentru a se 
uita la el. Ea i-a spus totul lui Fadi. l-a zis că mama lor i-a trimis 
fotografiile în care apăreau simbolurile, i-a relatat cum le-a 
folosit pentru a-i face pe cei de la Shrewd & Daughter să-i achite 
costul călătoriei la Stockholm. Și că Brett a făcut ca asta să fie 
posibil. lar acum, ea îl va trăda. 

Brett vine la masa lor cu o geantă într-o mână și cu un pahar 
cu un fel de whiskey“ în cealaltă. Se apleacă și o sărută pe 
Yasmine pe obraz. 

— Mă bucur să te văd, zâmbește el, arătându-și dinţii drepți și 
albi. 

— Și eu, replică ea, dar cu mai puţin entuziasm în voce. El 
este fratele meu, Fadi. 

Cei doi dau mâna, apoi Brett se așază la masă și-și scoate 
laptopul. 

— Prima dată la New York? îl întreabă el pe Fadi zâmbindu-i. 

Fadi încuviinţează din cap. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

Brett se sprijină de spătarul scaunului, soarbe din băutura lui 
și privește spre Manhattan. 

— După ochii tăi, răspunde el. Sunt mari precum cepele. 

— Brett, intervine Yasmine. Cel mai bine ar fi să mărturisesc 
imediat. La Stockholm s-au întâmplat multe lucruri ciudate. 

Trage adânc aer în piept. Ce-o fi o fi. Nu-i poate zice că 
simbolul a fost creat de o companie rusească pentru a stârni 
revoltele din suburbiile Stockholmului și că încă nu înţelege pe 
deplin semnificaţia lui. Ar fi mai bine să-i spună că n-a 
descoperit nimic. Că a fost o alarmă falsă. Ce-o fi o fi, va trebui 
să găsească o cale de a le da banii înapoi celor de la Shrewd & 


47 Produsele irlandeze și americane, precum Bourbon, Rye sau Tennessee, sunt 
cunoscute ca whiskey, iar cele din Scoţia, Canada și Japonia sunt promovate ca 
whisky. Probabil pentru multă lume n-are importanţă această diferenţă, însă experţii 
și iubitorii acestei băuturi ţin foarte mult la respectiva literă în plus sau în minus. 
(n.red.). 


VP - 341 


Daughter, dacă asta vor dori. Fadi trăiește și nimic altceva nu 
contează. Însă Brett nu pare s-o asculte, ci caută ceva pe 
YouTube. 

— Uitați-vă la asta, zice el și întoarce ecranul pentru ca ea și 
Fadi să vadă. 

Filmuleţul pare să fie făcut cu ocazia unui soi de spectacol 
dintr-o pivniţă. Un bas profund vibrează în micul difuzor al 
laptopului și pe ecran se vede un bărbat care stă cu spatele la 
public. Este îmbrăcat în niște blugi ponosiţi, cu un tricou negru, 
iar pe cap are o mască de schi. Basul monoton se transformă 
într-un ritm lent și mulţimea se apropie de scenă împingându- 
se, țipând și fluturându-și mâinile în aer. Muzica încetează. 
Pentru o clipă se aud doar ovaţiile și strigătele mulţimii. Există o 
intensitate electrică în acel subsol, o așteptare care ameninţă să 
se transforme într-o revoltă. Dar chiar înainte ca publicul să 
explodeze și oamenii să se încaiere, ritmul devine accelerat, pe 
urmă bărbatul cu cagulă se răsucește și începe un rap rapid și 
sincopat, însă atât de clar, încât fiecare cuvânt se deslușește 
dacă te concentrezi. 

.— Ce-i asta? întreabă Yasmine. 

Mai ascultă puţin, apoi se uită la Fadi, care leagănă din cap în 
ritmul muzicii. 

— Este un seak beat“, o piesă foarte bună de protest, 
răspunde el. 

Rapperul se apropie de public, uneori atinge mâinile 
oamenilor, alteori le lovește. Sare și dă din picioare, dansează, 
se ghemuiește pe scenă, se prosternează în faţa lor. Pare mai 
degrabă un concert punk decât hip-hop. Apoi ritmul devine din 
nou lent și rapperul rămâne nemișcat o clipă. Brett oprește 
derularea filmuleţului și întoarce capul spre Yasmine. 

— Uită-te la tricoul lui, spune el. 

Yasmine se apleacă spre ecran. Pe tricoul rapperului este un 
pumn încleștat în interiorul unei stele cu cinci colțuri, desenul 
fiind roșu. 

— Cum...?! exclamă Yasmine și privește chipul zâmbitor al lui 
Brett. 

— E un simbol elegant, nu? Şi un rapper grozav. Un fel de 
Eminem mai tânăr și mai furios. Işi zice Starfist. 


48 This seak beat este un vers, care a devenit expresie, din melodia Shake It Off a 
cântăreţei Taylor Swift. (n.red.). 


VP - 342 


— Starfist? se arată mirată Yasmine. Ca simbolul? Nu înțeleg 
nimic! 

Brett râde și închide laptopul. 

— Cei de la Shrewd & Daughter i-au urmărit evoluţia multă 
vreme. Este din Baltimore. O treabă foarte bună din punct de 
vedere politic. Timp de câteva luni, a dat spectacole în 
anonimat. Geneviève i-a postat cântecele pe SoundCloud și 
YouTube fără să-i dea numele. In esenţă, a dorit să fie un 
oarecare. Mai ales pe durata revoltelor care au avut loc în 
Baltimore astă-primăvară, în unele cercuri a devenit un fel de 
simbol fără chip al tulburărilor. Totul a fost ideea lui Geneviève, 
o modalitate de a atrage oamenii potriviţi. lar acum, după ce el 
a devenit un concept, s-au gândit să-i facă o lansare mai 
convenţională. Așa că avea nevoie de un nume. Și de încă ceva, 
ceva care să-l identifice clar. Când i-ai arătat acel simbol... a 
fost perfect. Între timp, simbolul a devenit emblema lui sau ela 
devenit chipul simbolului. Depinde cum vrei să privești lucrurile. 
E la mare căutare și, curând, tipul va deveni o vedetă de succes. 
Deja dă interviuri pentru CNN, iar Vice Media a făcut un 
documentar despre el. Acum, poartă mereu tricoul ăla, și masca 
de schi, desigur. Este o imagine cu un impact al naibii de 
puternic. 

Brett își ridică paharul spre Yasmine, pentru a toasta. 

— Nimănui nu-i mai pasă cum a apărut simbolul, Yasmine. De 
fapt, ni s-a cerut să nu vorbim deloc despre asta. Acum, 
aparţine de Baltimore. Oamenii deja îl desenează peste tot. 
Casele de discuri sunt înnebunite după el. Asta o să fie cea mai 
mare afacere de la moartea industriei muzicale încoace. 

Brett râde și bea o gură de whiskey. 

— Nu pricep nimic, spune Yasmine. Când s-a întâmplat asta? 
Și cu ce se alege Shrewd & Daughter? 

— După cum ţi-am zis, ei s-au ocupat de el din primăvară, dar 
totul s-a mișcat foarte repede la final, răspunde Brett. Ti-am 
trimis un e-mail, nu? Revoltele din Baltimore și din alte orașe au 
tot izbucnit și s-au stins de la o vreme. Insă după întâlnirea 
noastră, Geneviève a decis că au, în sfârșit, ceva cu care să 
lucreze, așa că l-au numit Starfist și ea este oficial impresara lui. 
l-a promis că-l face vedetă dacă o lasă să se ocupe de PR pentru 
el. Și va primi 25 la sută din venitul lui, desigur. Nu sunt puţini 


VP - 343 


bani dacă stai să te gândești că se vor înregistra trei discuri de 
vreo 10 milioane. Și ăsta-i doar începutul. 

Se oprește și bagă mâna în geantă. 

— Ceea ce-mi amintește că e cazul să-ți dau partea ta, 
adaugă el. Firește, după ce mi-am oprit cota de 25 la sută. De 
data asta, cred sincer că am meritat-o. Este o sumă corectă, ca 
să știi. Comisionul găsitorului. Oricum, cred că vei fi mulțumită. 

Găseşte ceea ce caută în geantă și-i dă un cec. Apoi bea ce i- 
a mai rămas în pahar. 

— In regulă, copii, conchide el. E vremea să plec. Mai staţi aici 
câteva nopţi. Geneviève este mai mult decât încântată, așa că 
va plăti bucuroasă. Vorbim mai spre sfârșitul săptămânii? Am 
niște treburi pentru tine. 

Se întinde puţin, o sărută pe Yasmine pe obraz, dă mâna cu 
Fadi, pe urmă se strecoară printre mese și pe lângă bar, 
dispărând din câmpul lor vizual. Au rămas singuri din nou, doar 
Yasmine și Fadi, și priveliștea de nedescris a Manhattanului. N- 
au planuri. N-au nimic la care să se întoarcă. Doar două vieți noi 
și un cec de 150 000 de dolari, care flutură ușor la prima adiere 
de vânt a toamnei. 


VP - 344 


virtual-project.eu