Marc Levy — Sapte zile pentru o eternitate

M ARNA 
apte zile 


pentru o eternitate 


TREI 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


MARC LEYY 


ŞAPTE ZILE PENTRU O 
ETERNITATE 


Traducere din limba franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu 


Această carte a fost tradusă după Mare Levy, Sept jours pour une 
éternité... Editions Robert Laffont, Paris, 2003 


- MARC LEVY - 


Hazardul este forma pe care o ia Dumnezeu pentru a rămâne 
incognito. 
JEAN COCTEAU 


Lui Manine, 
Lui Louis. 


La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 
Și a fost seară şi a fost dimineață: 


Ziua întâi 


Tolănit în pat, Lucas privi ledul pagerului, care clipea cu 
frenezie. Îşi închise cartea şi o puse, încântat, alături. Recitea 
povestea asta pentru a treia oară, în patruzeci şi opt de ore, şi — 
de când e iadul iad — nu ţinea minte să fi făcut o altă lectură mai 
savuroasă. 


Mângâie coperta cu vârful degetului. Acest individ, pe nume 
Hilton, era pe cale să devină autorul lui preferat. Luă din nou în 
mână volumul, nespus de fericit că îl găsise — uitat de vreun 
client — în sertarul noptierei din această cameră de hotel şi, cu 
un gest sigur, îl aruncă în valiza deschisă, de la celălalt capăt al 
încăperii. Se uită la ceas, se întinse şi se dădu jos din pat. 
„Ridică-te şi umblă”, zise el, înveselit. In faţa şifonierului, îşi 
strânse din nou nodul cravatei, îşi potrivi, privindu-se în oglindă, 
vestonul costumului negru, îşi luă ochelarii de soare de pe 
gheridonul de lângă televizor şi îi băgă în buzunarul de la piept. 
Pagerul agăţat, din mers, de cureaua pantalonilor vibra fără 
încetare. Lucas împinse cu piciorul uşa singurului dulap şi se 
duse la fereastra ce dădea în curtea interioară. Ridică perdeaua 
nemişcată, din voal cenuşiu, ca să-şi dea seama dacă nu se 
simţea vreo adiere care să pună pe fugă poluarea ce cotropea 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


cartierul din josul Manhattanului, ajungând până la TriBeCa!. 
Ziua avea să fie caniculară; Lucas adora soarele, şi cine putea să 
ştie mai bine decât el cât era de nociv? Nu aproba el proliferarea 
tuturor soiurilor de germeni şi de bacterii tocmai pe pământurile 
uscate de secetă? Nu-i tria el însuşi — chiar mai nemilos decât 
aia cu coasa — pe cei slabi, îndepărtându-i din rândurile celor 
puternici? „Şi a fost lumină!” fredona, ridicând receptorul 
telefonului. Când Recepţia îi răspunse, ceru să i se pregătească 
nota de plată — călătoria la New York i se scurtase — apoi părăsi 
camera. 

La capătul culoarului, deconectă alarma uşii ce dădea spre 
scara de incendiu. 

Ajuns în curticică, recupera cartea din valiza de care se 
descotorosi, aruncând-o într-un container mare, pentru gunoi, şi 
o porni cu pas uşor prin SoHo. 

Pe străduţa îngustă, pavată cu bolovani dislocaţi din loc în loc, 
Lucas aruncă o privire pofticioasă spre balconaşul din fier forjat, 
care nu mai rezista tentaţiei de a se prăbuşi decât mulţumită 
unor buloane ruginite. Tânăra locatară de la etajul trei — un 
manechin cu sânii mult prea bine modelaţi, cu pântec insolent şi 
cu buze cărnoase — se instalase în şezlong, fără să bănuiască 
nimic. (Chestie care pica numai bine.) In câteva minute (dacă nu- 
| înşela vederea, şi aceasta nu-l înşela niciodată), buloanele 
urmau să cedeze. Şi, atunci, preafrumoasa avea să se 
pomenească mai jos cu trei etaje şi cu corpul în întregime 
dezarticulat. Sângele curs din ureche, printre rosturile pietrelor 
din pavaj, va sublinia groaza întipărită pe chipul fetei. Mutrişoara 
ei drăgălaşă va rămâne încremenită astfel până ce se va 
descompune într-o ladă de brad, în care familia o va închide pe 
demoazelă, după care îi va face vânt sub o dală de marmură şi 
câţiva litri de lacrimi inutile. Un lucru de nimic, care nu va avea 
ca urmare decât patru rânduri prost redactate, dintr-un ziar de 
cartier, şi un proces intentat celui ce administra imobilul. Un 
responsabil tehnic de la primărie îşi va pierde slujba 
(întotdeauna e nevoie de un vinovat), unul dintre superiorii lui va 
muşamaliza afacerea, cu concluzia că accidentul s-ar fi 
transformat într-o adevărată dramă dacă sub balconaş s-ar fi 
aflat şi nişte trecători. De unde rezulta că există un Dumnezeu 


1 TriBeCa — cartier situat la sud de Manhattan. 


4 


- MARC LEVY - 


pe acest pământ şi tocmai asta era, în cele din urmă, adevărata 
problemă a lui Lucas. 

Ziua ar fi putut începe de minune dacă n-ar fi sunat un telefon 
în interiorul acestui cochet apartament şi dacă tâmpita care îl 
ocupa nu şi-ar fi lăsat celularul în baie. Gâsca aia proastă se 
ridică şi se duse după el: categoric, găseşti mai multă memorie 
într-un Mac decât în creierul unui manechin, îşi spuse Lucas 
dezamăgit. 

işi încleştă maxilarele, iar dinţii îi scrâşniră ca angrenajul 
camionului de gunoi care venea spre el, zguduind strada pe 
unde trecea. Cu un clănţănit brusc şi sonor, împletitura metalică 
a balconului se smulse de pe faţada clădirii şi se prăbuşi. La 
etajul inferior, o fereastră se făcu ţăndări, pulverizată de o 
bucată de balustradă. Un gigantic joc de maroco, alcătuit din 
grinzi de fier ruginite — locuinţe antediluviene pentru coloniile 
de bacili ai tetanosului — se prăvăli pe trotuar. Privirea lui Lucas 
se lumină din nou: un lonjeron din metal ascuţit se năpustea 
spre sol cu o viteză vertiginoasă. Dacă socotelile lui se dovedeau 
a fi corecte — şi ele erau întotdeauna corecte — încă nu era totul 
pierdut. Incepu să traverseze nonşalant drumul, silindu-l pe 
şoferul benei să încetinească. Grinda pătrunse în cabina 
camionului cu gunoaie şi se înfipse în toracele şoferului. 
Camionul făcu o năprasnică mişcare laterală. Cei doi gunoieri, 
căţăraţi pe platforma din spate, n-avură timp să zică nici „miau”: 
unul fu înhăţat de fălcile căscate ale benei, care îl zdrobiră, 
imperturbabile, iar celălalt fu azvârlit înaintea camionului şi 
alunecă, inert, pe asfalt. Roata din faţă îi trecu peste picior. 

In goana lui, camionul Dodge lovi un felinar, pe care îl aruncă 
în aer. Cablurile electrice, rămase fără izolaţie, avură strălucita 
idee de-a o zbughi până la rigola plină ochi de zoaie. O jerbă de 
scântei vesti formidabilul scurtcircuit care afectă toată strada. În 
cartier, stopurile din intersecţii îşi pierdură culorile, devenind la 
fel de negre ca hainele lui Lucas. In depărtare se şi auzeau 
buşiturile maşinilor lăsate să se descurce cum le tăia capul. La 
încrucişarea străzilor Crosby şi Spring, tamponarea camionului 
de gunoi cu un taxi galben nu mai putu fi evitată. Izbit dintr-o 
parte, taxiul Yellow Cab se înfipse în vitrina prăvăliei ce 
aparţinea Muzeului de Artă Modernă, „încă o compresiune pentru 
vitrina lor”, murmură Lucas. Osia din faţă a camionului de gunoi 
escaladă o maşină ce staţiona; farurile lui, de-acum oarbe, fixau 
cerul. Vehiculul greoi se clătină, într-un zgomot de fierătănii 

5 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


izbite unele de altele, şi se culcă pe o parte. Tonele de gunoaie 
pe care le conţinea îi ieşiră din măruntaie şi drumul fu acoperit 
cu un covor de mizerii. După vacarmul în care se consumase 
drama, urmă o linişte mormântală. Soarele îşi continua liniştit 
cursa către zenit. Căldura împrăştiată de razele lui avea să 
umple la iuţeală cartierul cu o duhoare pestilenţială. 

Lucas îşi aranja gulerul cămăşii (avea o negrăită oroare faţă 
de cămăşile cu gulerul răsfrânt pe deasupra vestonului). 
Contemplă întinderea dezastrului din jur. Era abia ora nouă, 
după ceasul lui, iar ziua începea cât se poate de promiţător. 

Capul şoferului din taxi zăcea pe volan, apăsând claxonul care 
suna concomitent cu sirenele remorcherelor din portul New York, 
un loc atât de încântător, când vremea era bună, ca în această 
dimineaţă de toamnă târzie. Lucas se ducea chiar acolo. Apoi, un 
elicopter avea să-l lase la aeroportul La Guardia, de unde avionul 
lui urma să decoleze după şaizeci şi şase de minute. 


* 


În portul comercial San Francisco, cheiul 80 era pustiu. Zofia 
închise încet telefonul şi ieşi din cabină. Cu ochii mijiţi din pricina 
luminii, privi digul din partea opusă. Un roi de oameni se agita în 
jurul unor containere uriaşe. Din cabinele aflate în înaltul cerului, 
macaragiii dirijau subtilul balet executat de braţele utilajelor care 
se întâlneau la verticala unui gigantic cargou ce pleca în China. 
Zofia oftă: chiar aşa, înzestrată cu toată bunăvoința din lume, 
cum era, nu putea să facă totul de una singură. Avea ea o 
mulţime de daruri, dar pe cel al ubicuităţii nu. 

Ceaţa învăluise, de-acum, tablierul podului Golden Gate; doar 
vârfurile pilonilor mai ieşeau din norii groşi ce acopereau treptat 
golful. În câteva clipe, activitatea portuară avea să înceteze din 
cauza lipsei de vizibilitate. Zofia, încântătoare în uniforma de 
ofiţer însărcinat cu siguranţa activităţii portuare, n-avea decât un 
mic răgaz pentru a-i convinge pe responsabilii de sindicat să 
întrerupă lucrul docherilor plătiţi în acord. Măcar de-ar şti cum să 
se mânie!... Totuşi, o viaţă de om artrebui să atârne mai greu în 
balanţă decât câteva lăzi încărcate în grabă; dar oamenii n- 
aveau să se schimbe chiar aşa, cu una cu două, altfel n-ar mai fi 
fost nevoie de prezenţa ei. 

Zofiei îi plăcea atmosfera care domnea în docuri, unde avea 
întotdeauna multe de făcut. Toată mizeria lumii îşi dădea 

6 


- MARC LEVY - 


întâlnire în umbra vechilor antrepozite. Oamenii fără acoperiş 
deasupra capului îşi găseau aici un adăpost, care abia dacă-i 
proteja, cu chiu cu vai, împotriva ploilor de toamnă, a vântului 
tăios — ce sufla din largul Pacificului până peste oraş, o dată cu 


venirea iernii — şi a patrulelor de poliţie, cărora nu le plăcea 
deloc să se aventureze în acest univers ostil, indiferent de 
anotimp. 


— Manca, opreşte-i! 

Omul cu înfăţişare greoaie se făcu n-aude, n-avede. Copia, pe 
un carnet proptit de burtă, numărul de înmatriculare al unui 
container care se ridica spre cer. 

— Manca! Nu mă sili să-ţi fac proces-verbal. la-ţi microfonul şi 
opreşte imediat lucrul. Acum! repetă Zofia. Vizibilitatea e sub opt 
metri şi ştii foarte bine că ar fi trebuit să fluieri oprirea chiar de 
când a scăzut sub zece. 

Şeful de echipă semnă foaia şi-o întinse tânărului pontator 
care îl asista. Cu un gest al mâinii, îi făcu semn să plece. 

— Nu sta dedesubt, eşti chiar pe verticala braţului macaralei: 
dacă se desprinde încărcătura, nimeni nu te mai scapă! 

— Da, numai că nu se desprinde niciodată. Manca, m-ai auzit? 
insistă Zofia. 

— După câte ştiu eu, n-am ochi cu raze laser, ca să vizez 
exact! bombăni bărbatul, scărpinându-se după ureche. 

— Dar ai o rea-credinţă mai precisă decât orice telemetru! Nu 
încerca să tragi de timp, închide odată portul ăsta, până nu e 
prea târziu. 

— Sunt patru luni de când lucrezi aici şi niciodată 
productivitatea n-a fost mai scăzută ca în perioada asta. Ce, 
dumneata o să le dai de mâncare colegilor mei şi familiilor lor, la 
sfârşitul săptămânii? 

Un tractor se apropia de zona de descărcare. Şoferul nu vedea 
mare lucru; pârghiile frontale ale utilajului evitară în ultima clipă 
ciocnirea cu o remorcă. 

— Hai, mişcă-te de acolo, fetiţo, doar vezi prea bine că ne 
încurci! 

— De încurcat, nu vă încurc eu, ci ceața. N-ai decât să-ți 
plăteşti altfel docherii. Sunt sigură că odraslele lor vor fi mai 
fericite să-şi vadă taţii diseară, decât să încaseze ajutorul pentru 
deces dat de sindicat. Dă-i zor, Manca, altfel, în două minute te 
dau pe mâna justiţiei şi-o să pledez chiar eu în faţa judecătorului. 

Şeful de echipă o măsură pe Zofia, după care scuipă în apă. 

7 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Nici măcar nu ţi se mai văd cerculeţele de pe suprafaţa 
apei! zise ea. 

Manca dădu din umeri, puse mâna pe walkie-talkie şi se hotărî 
să ordone oprirea generală a lucrului. După câteva clipe, sirena 
răsună de patru ori, imobilizând pe dată baletul macaralelor, al 
benzilor transportoare, al tractoarelor, al cântarelor, al 
stivuitoarelor şi a tot ceea ce mişca pe cheiuri şi la bordul 
cargourilor. Departe, într-un spaţiu nevăzut, sirena de ceaţă a 
unui remorcher răspunse semnalului de încetare a lucrului. 

— Cu atâtea zile nemuncite, portul ăsta o să se închidă până 
la urmă. 

— Nu sunt eu aia care dă ordine, Manca. Eu am grijă doar să 
nu moară oameni. Hai, nu mai face mutra asta, nu-mi place să 
fim supăraţi, îţi fac cinste cu o cafea şi nişte ouă jumări. 

— N-ai decât să te uiţi la mine mult şi bine cu ochii ăştia de 
înger; cum creşte vizibilitatea la zece metri, cum pun iarăşi totul 
în mişcare! Să nu zici că nu ţi-am spus! 

— Da, de îndată ce ai să poţi citi numele de pe coca vaselor! 
Hai, vino! 

Fisher's Deli, cea mai bună crâşmă din port, era deja arhiplină. 
De fiecare dată când se lăsa ceața, toţi docherii se adunau aici, 
pentru a-şi împărtăşi speranţa în limpezirea cerului, care le-ar fi 
salvat ziua de muncă. Cei vechi stăteau la mesele din fundul 
sălii. Cei mai tineri stăteau în picioare, lângă tejghea, rozându-şi 
unghiile şi încercând să zărească, prin geam, prova unei nave ori 
braţul unei macarale de bord, acestea fiind cele dintâi semne ale 
îmbunătăţirii vremii. Dincolo de conversațiile de circumstanţă, 
toţi se rugau, cu inima strânsă. Pentru aceşti truditori pricepuţi la 
toate, care munceau zi şi noapte, fără să se plângă vreodată de 
rugina şi de sarea ce le pătrundeau până în încheieturi, pentru 
aceşti oameni care nu-şi mai simțeau mâinile bătătorite de atâta 
muncă, era cumplit să se întoarcă acasă având în buzunar doar 
cei câţiva dolari ce reprezentau ajutorul sindical. 

În bistrou era o adevărată hărmălaie: clinchet de tacâmuri, 
vapori şuierând în percolator, cuburi de gheaţă lovindu-se de 
pereţii paharelor. Pe banchetele de muşama roşie, docherii se 
îngrămădiseră în grupuri de câte şase şi schimbau puţine cuvinte 
în toată această zarvă. 

Mathilde, chelneriţa, tunsă ca Audrey Hepburn, o siluetă 
fragilă într-o bluză de bumbac în carouri, ducea o tavă atât de 
încărcată, încât sticlele de pe ea rămâneau în picioare doar 

8 


- MARC LEVY - 


printr-o minune. Cu carnetul de comenzi vârât în şorţ, se ducea 
şi se întorcea de la bucătărie la tejghea, de la bar la mese, de la 
sală la ghişeul băiatului care spală vasele. 

Pentru ea, zilele cu ceaţă deasă însemnau muncă fără odihnă, 
dar, localul fiind gol mai tot timpul, le prefera pe acestea. Cu 
zâmbetele ei generoase, cu privirile ei şmechereşti, cu replicile 
ei băşcălioase, reuşea, în cele din urmă, să mai ridice moralul 
bărbaţilor din jur. Uşa se deschise; ea întoarse capul şi zâmbi: o 
cunoştea bine pe cea care intrase. 

— Zofia! Masa 5! Grăbeşte-te, aproape că a trebuit să mă urc 
pe ea ca să ţi-o păstrez. ţi aduc imediat nişte cafea. 

Zofia se aşeză la masă, în tovărăşia şefului de echipă, care 
continua să bombăne. 

— De cinci ani le tot spun să instaleze lumini cu tungsten; am 
câştiga pe puţin douăzeci de zile de roboteală pe an. Şi, pe 
urmă, normele astea sunt o tâmpenie, flăcăii mei ştiu să 
şmotruiască şi la vizibilitatea de cinci metri; sunt nişte adevăraţi 
profi în meseria lor. 

— Treizeci şi şapte la sută din efectivele dumitale sunt ucenici, 
Manca! 

— Ucenicii sunt aici ca să înveţe! Meseria noastră se transmite 
din tată-n fiu şi nimeni nu se joacă, aici, cu viaţa celorlalţi. O 
legitimaţie de docher trebuie obţinută pe merit, şi asta de când 
lumea! 

Chipul lui Manca se îmblânzi când Mathilde îi întrerupse pentru 
a pune pe masă comanda, mândră de dibăcia pe care o 
dobândise servind. 

— Ouă jumări cu şuncă, pentru dumneata, Manca. Tu, Zofia, 
presupun că nu mănânci nimic, ca de obicei. Totuşi, ţi-am adus o 
cafea cu lapte fără spumă, deşi nici pe asta n-o s-o bei. Pâine, 
ketchup, gata, toate simt pe masă! 

Cu gura deja plină, Manca îi mulţumi. Cu o voce nesigură, 
Mathilde o întrebă pe Zofia dacă era liberă în seara aceea. Zofia 
îi răspunse că o să treacă s-o ia de îndată ce-şi termină 
programul. Uşurată, chelneriţa dispăru în tumultul localului care 
se umplea tot mai mult. Din fundul sălii, un bărbat spătos se 
îndreptă spre ieşire. In dreptul mesei celor doi se opri ca să-l 
salute pe şeful de echipă. Manca se şterse la gură şi se ridică 
pentru a-l întâmpina. 

— Ce-i cu tine pe aici? 

— Am venit, ca şi tine, să le fac o vizită celor mai bune ouă 

9 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


jumări din oraş! 

— İl cunoşti pe noul nostru ofiţer însărcinat cu siguranţa 
activităţii portuare, locotenent Zofia...? 

— N-am avut această plăcere, îl întrerupse imediat Zofia, 
ridicându-se. 

— Atunci, ţi-l prezint pe vechiul meu prieten, inspectorul 
George Pilguez, de la poliţia din San Francisco. 

Ea îi întinse mâna cu naturaleţe detectivului care o privea 
uimit. Deodată, pagerul agăţat la cureaua Zofiei începu să sune. 

— Cred că sunteţi chemată, spuse Pilguez. 

Zofia se uită la micul aparat. Deasupra cifrei 7, ledul clipea 
întruna. Pilguez o măsură, zâmbind. 

— La dumneavoastră se ajunge până la 7? Treaba pe care o 
faceţi trebuie să fie straşnic de importantă! La noi se ajunge doar 
până la 4. 

— E prima oară când se aprinde ledul ăsta, răspunse ea 
tulburată. Trebuie să vă las, vă rog să mă scuzaţi. 

li salută pe cei doi bărbaţi, îi făcu un mic semn lui Mathilde, 
care n-o văzu, şi îşi croi drum spre uşă, printre oamenii din local. 

De la masa la care inspectorul Pilguez îi luase locul, şeful de 
echipă strigă: 

— Să nu conduci cu viteză prea mare! Când vizibilitatea e sub 
zece metri, nici un vehicul nu e autorizat să circule pe chei! 

Dar Zofia nu-l auzi; ridicându-şi gulerul jachetei de piele, 
alergă spre maşină. Nici nu trânti bine portiera, şi porni motorul, 
care demară ca fulgerul. Fordul de serviciu se năpusti de-a 
lungul docurilor, cu sirena urlând. Zofia nu părea câtuşi de puţin 
stânjenită de opacitatea ceţei ce devenea tot mai groasă. 
Conducea prin acest decor spectral, strecurându-se printre 
macarale, făcând slalom cât se poate de iute printre containere 
şi maşini oprite. Câteva minute îi fură de-ajuns pentru a ajunge 
la intrarea în zona de activitate comercială. Incetini la postul de 
control, chiar dacă, pe o asemenea vreme, drumul trebuie să fi 
fost liber. Bariera cu dungi roşii şi albe era ridicată. Gardianul de 
pe cheiul 80 ieşi din gheretă, dar, într-o asemenea noapte a/bă, 
nu văzu nimic. Nu-ţi mai vedeai nici măcar propria mână întinsă 
la o lungime de braţ. Zofia o luă pe 3rd Street, de-a lungul zonei 
portuare. După ce străbătea întregul Bazin Chinezesc, 3rd Street 
o lua, în sfârşit, spre centrul oraşului. Imperturbabilă, Zofia 
conducea pe străzile pustii. Pagerul sună din nou. Ea protestă cu 
glas tare. 

10 


- MARC LEVY - 


— Fac şi eu ce pot! N-am aripi, iar viteza e limitată! 

Nici nu-şi termină bine fraza, şi un fulger imens polei ceața cu 
un halo scânteietor. Un trăsnet de o nemaipomenită violenţă se 
auzi, cutremurând toate geamurile fațadelor. Zofia făcu ochii 
mari, iar piciorul ei apăsă ceva mai tare pe accelerator. Acul 
vitezometrului urcă foarte uşor. Ea încetini, pentru a traversa 
Market Street. Fără să poată distinge culoarea semaforului, se 
angaja pe Kearny. Doar opt intersecţii o mai despărţeau pe Zofia 
de destinaţie, nouă dacă se resemna să respecte semnele de 
circulaţie de pe străzi, lucru pe care avea să-l facă fără nici o 
îndoială. 

Pe străzile oarbe, o ploaie diluviană sfâşia tăcerea. Pe parbriz, 
picături mari se spărgeau cu un plescăit asurzitor. Ştergătoarele 
nu mai puteau lupta cu apa. In depărtare, doar lumina de la 
ultimul etaj al maiestuosului Turn piramidal, cum era supranumit 
Transamerica Building, mai străpungea norul negru şi gros care 
acoperea oraşul. 


* 


Lăfăindu-se în fotoliul său de la clasa întâi, Lucas se desfăta cu 
spectacolul diabolic, dar de o frumuseţe divină, văzut prin 
hublou. Boeingul 767 se învârtea pe deasupra golfului San 
Francisco, aşteptând o ipotetică autorizaţie de aterizare. 
Nerăbdător, Lucas bătu cu degetele în pagerul agăţat de curea. 
Ledul nr. 7 clipea fără oprire. Stewardesa se apropie, ordonându- 
i să-l închidă şi să-şi ridice spătarul: avionul se pregătea de 
aterizare. 

— Păi, isprăviţi odată cu pregătirile, domnişoară, şi aşezaţi 
porcăria asta de avion la sol, că sunt grăbit! 

Vocea comandantului de bord hârâi în difuzoare: condiţiile 
meteorologice la sol erau relativ dificile, însă cantitatea mică de 
combustibil din rezervoare îi obliga să aterizeze. Ordonă 
personalului navigant să se aşeze şi o convocă pe stewardesa- 
şefă la postul de pilotaj. Apoi îşi închise microfonul. Liniştea silită 
de pe chipul stewardesei de la clasa întâi merita cu prisosinţă un 
Oscar: nici o actriţă din lume n-ar fi reuşit un asemenea zâmbet 
a la Charlie Brown, cum era cel pe care şi-l agăţase ea la 
colţurile gurii. Bătrâna doamnă de lângă Lucas, care nu mai 
putea să-şi stăpânească frica, se agăţă de mâna lui. Pe Lucas îl 
amuzau degetele ei jilave şi tremuratul uşor care o cuprinsese. O 

11 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


serie de zgâlţâieli, unele mai violente decât altele, aruncau 
avionul în toate părţile. Metalul părea să sufere întocmai ca 
pasagerii. Prin hublou, se puteau vedea aripile aparatului, care 
oscilau la amplitudinea maximă prevăzută de inginerii de la 
Boeing. 

— De ce a fost convocată stewardesa-şefă? întrebă bătrâna 
doamnă, gata să izbucnească în plâns. 

— Ca să pună o bucăţică de zahăr în cafeaua comandantului 
de bord! răspunse Lucas, radios. V-a intrat frica-n oase? 

— Cred că e chiar mai mult decât atât. Dar-ar Dumnezeu să 
scăpăm cu bine! 

— Ei! Nu! Terminaţi imediat cu chestia asta! Sunteţi o fericită: 
păstraţi-vă groaza, că vă face bine! Adrenalina e cât se poate de 
sănătoasă: curăţă tot! Este lichidul care desfundă întregul circuit 
sanguin. Şi, pe urmă, vă face inima să lucreze. Sunteţi pe cale să 
câştigaţi doi ani de viaţă. Un abonament moca, pe douăzeci şi 
patru de luni, e totuşi un câştig, chiar dacă, uitându-mă la mutra 
dumneavoastră, programul nu cred să fie chiar aşa de nostim! 

Cu gura prea uscată ca să mai poată vorbi, pasagera îşi şterse 
cu dosul mâinii picăturile de transpiraţie care îi brobonau 
fruntea. În piept, inima îi bătea ca nebuna, respiraţia i se 
îngreuiase, iar în faţa ochilor vedea numai steluțe. Inveselit, 
Lucas o bătu prieteneşte pe genunchi: 

— Dacă vă strângeţi bine pleoapele şi vă concentrați — se 
înţelege — cred c-ar trebui să vedeţi Ursa Mare. 

Şi izbucni în râs. Vecina lui îşi pierdu cunoştinţa, iar capul îi 
căzu pe spătar. In ciuda violentelor turbulente, stewardesa se 
ridică. Agăţându-se cu chiu cu vai de capacul compartimentului 
pentru bagaje de mână, veni lângă femeia leşinată. Scoase din 
buzunarul şorţului o mică fiolă cu săruri, o destupă şi o plimbă pe 
sub nasul bătrânei doamne. Lucas se uită la ea şi mai înveselit. 

— Trebuie notat că Mamaia are toate motivele să nu reziste 
prea bine, pilotul ăsta al vostru nu se încurcă. Parcă am fi în 
montagnes russes. Da’, ia zi... promit că o să rămână între noi... 
leacul ăsta băbesc... aplicat asupra ei... e ca să vindece răul prin 
rău? 

Şi pufni din nou într-un râs nestăpânit. Stewardesa îl măsură, 
ofensată: situaţia nu i se părea deloc amuzantă şi i-o spuse. 

Un gol de aer o expedie cu brutalitate pe stewardesă către 
uşa postului de pilotaj. Lucas îi adresă un zâmbet larg şi îşi plesni 
zdravăn, peste faţă, vecina. Aceasta tresări şi îşi deschise un 

12 


- MARC LEVY - 


ochi. 

— Ei, iată-vă din nou printre noi! Câte mile aţi făcut în cursul 
acestei mici plimbări? 

Se plecă spre urechea ei şi şopti: 

— Nu vă ruşinaţi, uitaţi-vă în jur, toţi se roagă! Ce mai 
caraghioslâc! 

Ea nu avu timp să-i răspundă, căci avionul tocmai atinsese, cu 
un vuiet asurzitor, pista aeroportului. Pilotul inversă turaţia 
motoarelor, iar carlinga fu biciuită de şiroaie furioase de apă. In 
sfârşit, aparatul se opri. În toată cabina, pasagerii îi aplaudau pe 
piloţi sau îşi împreunau mâinile, mulţumindu-i lui Dumnezeu că îi 
salvase. Exasperat, Lucas îşi desfăcu centura de siguranţă, ridică 
ochii spre cer, se uită la ceas şi porni către ieşirea din faţă. 


* 


Ploaia se înteţise. Zofia îşi parcă Fordul lângă trotuarul de 
lângă Turn. Trase în jos parasolarul, care lăsă la vedere o mică 
insignă cu inscripţia CIA. leşi şi o luă la fugă pe sub şiroaiele de 
apă, se scotoci prin fundul buzunarului, după mărunţiş, şi băgă în 
parcometru singura monedă pe care o avea. Apoi, traversă 
esplanada, trecu de cele trei uşi turnante ce duceau în holul 
principal al maiestuosului edificiu piramidal, pe care îl ocoli. 
Pagerul prins de curea vibra din nou: ea îşi ridică ochii spre cer. 

— Îmi pare nespus de rău, dar marmura udă e foarte 
alunecoasă! Toată lumea ştie asta, poate doar cu excepţia 
arhitecţilor... 

La ultimul etaj al Turnului circula o glumă care spunea că 
diferenţa dintre arhitecţi şi Dumnezeu e că Dumnezeu nu se 
consideră arhitect. 

Zofia merse de-a lungul zidului clădirii, până în dreptul unei 
dale pe care o recunoscu după nuanţa ei mai deschisă. Işi puse 
mâna pe perete. Un panou al fațadei se dădu deoparte: Zofia 
intră şi trapa se aşeză imediat la loc. 


* 


Lucas coborâse din taxi şi mergea cu paşi siguri prin piaţa pe 
care Zofia o traversase cu câteva clipe mai devreme. Pe partea 
opusă a aceluiaşi Turn, el îşi puse mâna, ca şi fata, pe o piatră. 
Dala — de data asta mai întunecată decât celelalte — culisă, şi el 

13 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 
intră în pilonul vestic din Transamerica Building. 


* 


Zofiei nu-i era deloc greu să se acomodeze cu penumbra 
coridorului. După şapte cotituri, ajunse la un hol spaţios, placat 
cu granit alb, de unde se ridicau trei ascensoare. Plafonul holului 
se afla la o înălţime ameţitoare. Nouă globuri monumentale, 
fiecare având altă mărime — suspendate de nişte cabluri ale 
căror puncte de amarare nu puteau fi zărite — difuzau o lumină 
opalină. 

Pentru Zofia, fiecare vizită la sediul Agenţiei era o sursă de 
uimire. Atmosfera ce domnea în aceste locuri era, categoric, 
neobişnuită. Ea îl salută pe portar, care se ridicase în spatele 
ghişeului său. 

— Bună ziua, Petre, ce faci, eşti bine? 

Afecţiunea pe care Zofia i-o nutrea celui ce veghea 
dintotdeauna la intrarea în Centrală era sinceră. Fiecare amintire 
a trecerii sale prin porţile acestea atât de râvnite era legată de 
prezenţa lui aici. Oare nu lui i se datora climatul liniştit şi paşnic 
care domnea la Intrarea în Locaş, în ciuda tranzitului atât de 
intens? Nici chiar în zilele de mare afluenţă, când sute de 
persoane se precipitau spre porţi, Petru, alias Tică, nu îngăduia 
dezordinea sau  îmbulzeala. Fără prezenţa acestei ființe 
ponderate şi atente, sediul CIA n-ar mai fi acelaşi. 

— Treabă multă în ultima vreme, spuse Petru. Eşti aşteptată. 
Dacă vrei să te schimbi, lasă-mă câteva clipe, trebuie să am pe 
undeva cheia ta de la vestiar... 

Incepu să scotocească prin sertarele de la recepţie şi 
murmură: 

— Sunt atâtea! Ei, pe unde oi fi pus-o? 

— N-am timp, Tică! spuse Zofia, păşind grăbită spre intrarea 
prevăzută cu o instalaţie de securitate. 

Uşa de sticlă se dădu în lături. Zofia se duse spre liftul din 
stânga, dar Petru o chemă la ordine, arătându-i cu degetul 
cabina expres din mijloc, care urca direct la ultimul etaj. 

— Eşti sigur? întrebă ea, surprinsă. 

Petru dădu din cap, în timp ce uşile liftului se deschiseră în 
clinchetul unui clopoțel, care ricoşa pe pereţii de granit. Zofia 
rămase blocată câteva secunde. 

— Grăbeşte-te, şi o zi bună, îi spuse el, cu un zâmbet 

14 


- MARC LEVY - 


afectuos. 
Uşile se închiseră în urma ei, iar cabina urcă spre ultimul etaj 
al CIA. 


* 


În pilonul opus al Turnului, neonul din vechiul lift de marfă 
ţârâia, iar lumina pâlpâi câteva clipe. Lucas îşi aranja cravata şi 
îşi scutură uşurel reverele vestonului. Grilajul tocmai se 
deschisese. 

Un bărbat îmbrăcat într-un costum exact ca al lui îi ieşi 
imediat în întâmpinare. Fără să scoată o vorbă, acesta îi arătă cu 
un gest scurt scaunele dintr-o săliţă de aşteptare şi se întoarse 
să se aşeze la birou. Dulăul cu alură de cerber, care dormea în 
lanţ, la picioarele bărbatului, deschise un ochi, se linse pe bot şi 
îşi închise iar ochiul, lăsând să-i curgă o dâră de bale pe mocheta 
neagră. 


* 


Recepţionera o însoţi pe Zofia spre o canapea joasă, cu perne 
moi. li oferi nişte reviste, puse la dispoziţie pe o măsuţă scundă. 
Inainte de a se întoarce la biroul său, o încredinţă că, în câteva 
momente, va veni cineva după ea. 


* 


În aceeaşi clipă, Lucas închise o revistă şi se uită la ceas: era 
aproape de amiază. Işi desfăcu brăţara şi îşi puse ceasul invers, 
ca să nu uite să-l potrivească la plecare. Uneori, se întâmpla ca, 
la „Birou”, timpul să se oprească în loc, iar Lucas nu putea suferi 
lipsa de punctualitate. 


* 


Zofia îl recunoscu pe Mihail, de îndată ce acesta apăru în 
capătul culoarului, şi chipul i se lumină. Părul încărunţit, 
întotdeauna puţin ciufulit, ridurile adânci, din jurul ochilor, care îi 
alungeau puţin trăsăturile, şi acel irezistibil accent scoţian (unii 
susțineau că îl împrumutase de la Sir Sean Connery, ale cărui 
filme nu-i scăpau niciodată) îi dădeau o alură elegantă, pe care 

15 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


vârsta nu i-o altera câtuşi de puţin. Zofia adora felul în care naşul 
ei şuiera s-urile, dar era şi mai topită după gropiţa ce i se forma 
în bărbie, atunci când zâmbea. De când intrase ea în Agenţie, 
Mihail îi fusese mentorul, eternul model. Pe măsură ce Zofia 
urcase treptele ierarhiei, el o însoţise pas cu pas şi făcuse în aşa 
fel încât în dosarul ei să nu figureze nimic negativ. Prin lecţii 
predate cu răbdare şi printr-o atenţie devotată, pusese 
întotdeauna în valoare preţioasele calităţi ale protejatei sale. 
Generozitatea aproape fără seamăn, prezenţa de spirit, 
vioiciunea sufletului sincer al Zofiei compensau legendarele 
replici cu care ea îşi surprindea, câteodată, egalii. Cât despre 
felul prea puţin ortodox în care se îmbrăca ea uneori... aici, toată 
lumea ştia foarte bine şi de foarte multă vreme că nu-i musai să 
porţi rasă, ca să fii călugăr. 

Mihail o susţinuse întotdeauna, deoarece identificase în Zofia, 
chiar imediat după ce fusese admisă, un element de elită, dar 
avusese întotdeauna grijă ca ea să nu ştie asta niciodată. Nimeni 
n-ar fi îndrăznit să-i conteste punctul de vedere: era recunoscut 
pentru autoritatea cu totul naturală, pentru înţelepciunea şi 
pentru abnegaţia lui. Incă din noaptea timpurilor, Mihail era 
numărul doi în Agenţie, mâna dreaptă a marelui Patron căruia, 
aici, toată lumea îi spunea Domnul. 

Cu un dosar sub braţ, Mihail trecu prin faţa Zofiei. Ea se ridică 
să-l îmbrăţişeze. 

— Ce fericită sunt să te revăd! Tu ai trimis după mine? 

— Da, mă rog, nu chiar. Stai aici, spuse Mihail. Vin eu să te iau 
după aceea. 

Părea încordat, lucru care nu îi stătea în fire. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu acum, o să-ţi explic mai târziu. Şi fă-mi plăcerea, scoate- 
ţi bomboana aia din gură, înainte de a... 

Recepţionera nu-l lăsă să-şi termine recomandarea: era 
aşteptat. El o porni cu paşi grăbiţi pe culoar şi se întoarse pentru 
a-i trimite o privire liniştitoare. De după uşa spaţiosului birou se 
auzeau deja frânturile unei discuţii care se încingea tot mai tare. 

— Ah, nu, nu la Paris! Aia sunt tot timpul în grevă... ar fi mult 
prea uşor pentru tine, sunt manifestații aproape în fiecare zi... 
Nu insista... e atâta vreme de când se ţin de chestiile astea, că 
nu-i văd eu oprindu-se mâine, doar ca să ne facă nouă plăcere! 

O scurtă pauză îl încuraja pe Mihail să ridice braţul şi să bată 
în uşă, dar îşi întrerupse gestul când auzi glasul Domnului rostind 

16 


- MARC LEVY - 


ceva mai răspicat: 

— Şi nici în Asia sau Africa! 

Mihail îşi îndoi arătătorul, dar mâna i se opri la câţiva 
centimetri de tăblia uşii, căci tonul discuţiei se ridica din nou, 
răsunând, de data asta, până pe culoar. 

— Texasul? Nici să n-aud! Dacă e pe-aşa, de ce nu Alabama?! 

Mihail făcu o nouă încercare, fără mai mult succes, deşi vocea 
se liniştise. 

— Ce-ai zice să fie aici? La urma urmei, nu-i o idee rea... ne 
scuteşte de deplasări inutile. Şi, pe urmă, nici nu mai ştiu de 
când ne tot disputăm teritoriul ăsta. Să fie la San Francisco! 

Tăcerea aşternută îi arătă lui Mihail că sosise momentul. Zofia 
îi zâmbi cu sfială, în timp ce el intra în biroul Domnului. Uşa se 
închise în urma lui, iar Zofia se întoarse spre recepţioneră. 

— E nervos, nu? 

— Da, de la răsăritul occidental, răspunse ea, evaziv. 

— De ce? 

— Aici, aud multe lucruri, totuşi nu cunosc tainele Domnului... 
şi, pe urmă, ştiţi care e regula, nu trebuie să spun nimic, ţin la 
postul meu. 

Cu multă caznă, ea reuşi să păstreze o tăcere ceva mai lungă 
de un minuţel, apoi reluă: 

— Intre noi două, absolut confidenţial, pot să vă asigur că nu 
numai Mihail este încordat. Rafail şi Gavriil au lucrat toată 
noaptea occidentală, iar Mihail a venit şi el, la asfinţitul oriental, 
aşa că treaba e afurisit de serioasă. 

Zofia se amuza de vocabula atât de străină Agenţiei. Era oare 
cu putinţă ca, în acest loc, timpul să fie exprimat în ore, în timp 
ce fiecare fus de pe glob o avea pe a lui? Naşul îi amintea, de 
fiecare dată când ea făcea câte o ironie, că răspândirea la scară 
universală a activităţilor Centralei şi diversitatea lingvistică a 
personalului său  justificau anumite expresii şi  uzanţe 
neobişnuite. De exemplu, era interzisă categoric identificarea 
prin cifre a agenţilor de Investigaţii. Domnul îşi alesese primii 
membri ai conducerii şi îi înzestrase cu nume, iar tradiţia se 
perpetuase... în definitiv, câteva reguli nespus de simple, foarte 
îndepărtate de ideile preconcepute de pe pământ, facilitau 
coordonarea operaţiunilor şi ierarhia CIA. Ingerii erau deosebiți 
dintotdeauna după prenume. 

„„căci aşa funcţiona, încă din noaptea timpurilor, casa lui 
Dumnezeu, care mai purta şi numele de CENTRALA DE 

17 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 
INVESTIGAŢII ANGELICE. 


Domnul se plimba în lung şi-n lat, cu un ar îngrijorat, ţinându- 
şi mâinile la spate. Din când în când, £/se oprea să privească pe 
fereastra încăperii. Ceva mai jos, un strat gros de nori nu-L lăsa 
să zărească nici cea mai mică palmă de pământ. Imensitatea 
azurie borda fereastra largă cu dimensiuni infinite. El aruncă o 
privire mânioasă spre masa de consiliu, care ocupa toată 
încăperea. Tăblia acesteia, nemăsurat de lungă, se întindea până 
la peretele biroului alăturat. Intorcându-se spre masă, Domnul 
împinse un teanc de dosare. Toate gesturile trădau nerăbdarea 
care îl cuprinsese. 

— Vechi! Totul e prăfuit! Vrei să-ţi spun Eu ce gândesc? 
Candidaturile astea păcătuiesc prin conformism! Cum vrei tu să 
câştigăm? 

Mihail, care rămăsese lângă uşă, înainta câţiva metri. 

— Toţi sunt agenţi selecționați de Consiliul Vostru... 

— Ce să-ţi spun! Consiliul Meu! Ce secetă de idei! Consiliul 
bate apa în piuă cu aceleaşi şi aceleaşi parabole! Imbătrâneşte! 
Când erau tineri, erau plini de idei prin care să facă lumea mai 
bună. Azi, aproape că s-au resemnat! 

— Dar calităţile nu le sunt deloc secătuite, Doamne. 

— Nu le pun sub semnul întrebării, dar uită-te şi tu unde am 
ajuns! 

Vocea Domnului se înălţase spre cer, făcând să se cutremure 
pereţii încăperii. Mihail se temea, mai mult decât de orice 
altceva, de accesele de mânie ale patronului său. Erau rarisime, 
dar consecinţele lor fuseseră mai degrabă devastatoare. Era de- 
ajuns să te uiţi pe fereastră şi să vezi cum era vremea în oraş, ca 
să ghiceşti în ce dispoziţie se afla Domnu! în momentul acela. 

— Au făcut oare soluţiile Consiliului să progreseze cu adevărat 
omenirea, în momentul de faţă? reluă Domnul. Totuşi, nu prea 
avem de ce să ne umflam în pene, nu? In curând, n-o să mai 
putem influenţa nici măcar o simplă bătaie de aripă a unui 
fluture... nici El şi nici Eu, de altfel, spuse Domnul arătând spre 
peretele din fundul încăperii. Dacă eminenţii membri ai 
consiliului meu ar fi dat dovadă de ceva mai multă modernitate, 
n-aş mai fi fost nevoit să accept o provocare atât de absurdă! 
Dar pariul e pariu, aşa că ne trebuie ceva nou, original, 
strălucitor şi, mai ales, ne trebuie creativitate! Incepe o nouă 
înfruntare şi în joc este chiar soarta acestei case, ce Naiba? 

18 


- MARC LEVY - 


Pe dată, în peretele despărțitor se auziră trei bătăi, iar Domnul 
se uită într-acolo cu un aer agasat şi se aşeză în capul mesei. £E/ 
îl măsură pe Mihail şi îi ceru, cu o expresie şireată: 

— Arată-mi odată ce ascunzi sub braţ! 

incurcat, fidelul său adjunct se apropie şi îi puse în faţă un 
dosar de carton. Domnul dădu deoparte coperta şi răsfoi primele 
file. Privirea i se lumină. Işi încreţi fruntea, ceea ce însemna că 
lectura îi trezise un interes crescând. £/ ridică ultimul ongleu şi 
examină cu atenţie seria de fotografii anexate. 

Blondă — fotografiată pe o alee a vechiului cimitir din Praga — 
brună — alergând de-a lungul canalelor din Sankt Petersburg — 
roşcată — stând sub Turnul Eiffel şi privindu-l cercetător — tunsă 
scurt la Rabat — cu cosiţele în vânt la Roma — buclată — în Piaţa 
Europei, din Madrid — cu coama chihlimbarie — pe străzile din 
Tanger — ea era mereu încântătoare. Din faţă sau din profil, 
chipul îi era pur şi simplu angelic. Intrebător, Domnul arătă 
singura fotografie în care Zofia avea umărul dezgolit: un 
amănunt neînsemnat îi reţinuse atenţia. 

— E un mic desen, se grăbi Mihail să-l lămurească, ţinându-şi 
pumnii strânşi. O pereche de aripioare, un nimic fără nici o 
însemnătate, o cochetărie, un tatuaj... niţel cam modern, nu? 
Dar poate fi şters! 

— Văd şi eu că-s aripi, mormăi Domnul. Unde e, când o pot 
vedea? 

— Aşteaptă pe palier... 

— Atunci, adu-o înăuntru! 

Mihail ieşi din birou şi se duse s-o ia pe Zofia. Pe drum, o 
dăscăli cum se cuvine. Zofia avea să-l vadă pe patronul ăl mare, 
şi evenimentul era destul de neobişnuit pentru ca naşul să aibă 
trac în locul ei... iar Zofia trebuie să stea cuminte, cât timp va 
dura întrevederea. Va trebui să asculte şi să tacă, în afara 
cazurilor când Domnul îi va pune o întrebare fără să dea el însuşi 
răspunsul, îi era cu desăvârşire interzis să-l privească în ochi. 
Mihail îşi trase sufletul şi continuă. 

— Prinde-ţi părul la spate şi stai dreaptă. Şi încă un lucru, dacă 
trebuie să vorbeşti, îţi vei încheia fiecare frază cu Doamne... 

Mihail o privi pe Zofia şi zâmbi. 

— „Şi, apoi, uită tot ce ţi-am spus. Fii tu însăţi! La urma 
urmei, asta îi şi place. De aceea i-am propus candidatura ta şi 
desigur că tocmai pentru asta te-a ales şi £/. Mă simt istovit, nu 
mai am vârsta la care să suport toate astea. 

19 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Ce am de făcut? De ce am fost aleasă? 

— O să afli. Hai, trage aer în piept şi intră. Pentru tine, asta e 
ziua cea mare... şi scuipă odată guma aia de mestecat! 

Zofia nu se putu stăpâni şi îi făcu o reverență. 


Cu chipul său parcă dăltuit în piatră, cu mâinile sale sublime, 
cu statura, cu vocea sa gravă, Dumnezeu era şi mai 
impresionant decât tot ceea ce îşi putuse ea imagina vreodată. 
Zofia îşi strecură cu discreţie guma de mestecat sub limbă şi 
simţi un fior de nedescris pe şira spinării. Domnul o invită să ia 
loc. Dat fiind că, după părerea naşului său (E/ ştia că aşa îi 
spunea Zofia lui Mihail), era una dintre cele mai calificate agente 
ale Casei Lui, se pregătea să-i încredinţeze misiunea cea mai 
importantă pe care Agenţia o iniţiase de la creaţia sa. £/o privi, 
ea îşi lăsă imediat ochii în jos. 

— Mihail îţi va înmâna documentele şi instrucţiunile necesare 
pentru perfecta desfăşurare a operaţiunilor de care vei răspunde 
tu şi numai tu... 

Ea nu avea dreptul să dea greş şi timpul îi va fi drămuit... 
Avea la dispoziţie şapte zile pentru a obţine reuşita. 

— Dovedeşte că ai imaginaţie şi talent; de altfel, ştiu că ai 
multe calităţi. Fii extrem de discretă. De asemenea, ştiu că eşti 
şi foarte eficientă. 

EI îi trasa directive precise, căci Agenţia nu mai fusese 
niciodată atât de expusă din cauza unei operaţii. Uneori, nici £E/ 
nu mai înţelegea cum de se lăsase antrenat în această 
nemaipomenită provocare. 

— Ba da, cred că ştiu! adăugă £/. 

Ţinând cont de gravitatea mizei, ea nu se va putea sprijini 
decât pe Mihail, iar, în caz de extremă necesitate sau de 
indisponibilitate a acestuia, pe Domnul însuşi. Ceea ce urma să-i 
dezvăluie E/ nu trebuia să iasă niciodată din acest loc. Æl îşi 
deschise sertarul şi puse în faţa Zofiei un manuscris pe care se 
aflau două semnături. Textul detalia dispoziţiile neobişnuitei 
misiuni care o aştepta: 

Cele două puteri ce hotărăsc ordinea acestei lumi s-au 
înfruntat fără încetare încă din noaptea timpurilor. Constatâna că 
nici una dintre ele nu a reuşit să influențeze, după propria sa 
voință, destinul omenirii, fiecare se recunoaşte contracarată de 
cealaltă în înfăptuirea pe deplin a viziunii sale asupra lumii... 

Domnul întrerupse lectura Zofiei, pentru a comenta: 

20 


- MARC LEVY - 


— Din ziua în care i-a rămas mărul în gât, Lucifer se tot opune 
dorinţei mele de a lăsa Pământul în mâinile omului. N-a făcut 
altceva decât să încerce mereu să-mi demonstreze că făptura pe 
care am creat-o nu este demnă de acest dar. 

EI îi făcu Zofiei semn să continue, iar aceasta îşi reluă lectura: 

„„„Toate analizele politice, economice şi climatologice tind să 
pună în evidență faptul că Pământul e pe cale să devină un 
infern. 

Mihail îi explică Zofiei că înaltul lor Consiliu combătuse 
această concluzie prematură a lui Lucifer, cu constatarea că 
situaţia actuală era rezultatul permanentei lor rivalități, ce 
acţiona ca o frână în calea exprimării adevăratei naturi 
omeneşti. 

Era mult prea timpuriu pentru a se da un verdict; singura 
certitudine era aceea că pământul nu mergea deloc ca uns. Zofia 
continuă: 

Noţiunea de omenire se deosebeşte radical, în funcţie de 
punctul de vedere al uneia sau alteia dintre cele două puteri. 

După eterne discuţii, am acceptat ideea că al treilea mileniu 
are datoria de a deveni o eră nouă, eliberată de antagonismele 
noastre. De la nord la sud, de la vest la est, a venit vremea să 
substituim coexistenţei noastre silite un mod de operare mult 
mai eficient... 

— Asta nu mai putea continua aşa, continuă Domnul, 

Zofia urmărea mişcările lente ale mâinilor care însoțeau 
glasul. 

— Secolul al XX-lea a fost plin de încercări. Şi, după cum merg 
lucrurile, până la urmă ne vor scăpa cu totul de sub control, şi 
Lui, şi Mie. Nu mai putem îngădui aşa ceva, este în joc 
credibilitatea noastră. In Univers nu există doar Terra, ne 
priveşte o întreagă lume. Oamenii caută soluţia numeroaselor lor 
întrebări în locurile sfinte, dar acolo găsesc din ce în ce mai 
puţine răspunsuri... 

Mihail, care se uita în tavan, tuşi stânjenit. Domnul o îndemnă 
pe Zofia să continue. 

„„Pentru a atesta legitimitatea celui care va avea 
responsabilitatea de a guverna pământul în cursul mileniului 
viitor, noi ne-am lansat o ultimă provocare, ai cărei termeni sunt 
prezentați mai jos: 

Timp de şapte zile, vom trimite printre oameni pe aceea sau 
pe acela care este considerat drept cel mai bun agent al nostru. 

21 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Cel mai capabil de a atrage omenirea spre bine sau spre rău va 
aduce victoria în tabăra lui, preludiu la fuziunea ambelor noastre 
instituții. Administrarea noii lumi îi va reveni puterii învingătoare. 

Manuscrisul era semnat de mâna lui Dumnezeu şi de mâna 
Diavolului. 

Zofia îşi ridică încet capul. Voia să mai citească textul o dată, 
de la început, ca să înţeleagă originea actului pe care îl ţinea în 
mână: 

— E un pariu absurd, spuse Domnul, puţin încurcat. Dar, ce-i 
făcut e bun făcut. 

Ea începu să recitească pergamentul, iar £/ înţelese uluiala pe 
care i-o trădau privirile. 

— Consideră acest înscris ca pe un alineat din ultimul meu 
testament. Şi eu îmbătrânesc. E pentru prima oară când îmi 
pierd, cu adevărat, răbdarea, de aceea, fă în aşa fel, încât să 
treacă timpul cât mai repede, adăugă E£/, privind pe fereastră. Nu 
uita cât este de măsurat... întotdeauna a fost, asta a fost prima 
mea concesie. 

Mihail îi făcu un semn Zofiei: trebuia să se ridice şi să 
părăsească încăperea. Ea se execută pe dată. In prag, nu putu 
să-şi stăpânească dorinţa de a se întoarce. 

— Doamne! 

Mihail îşi ţinu răsuflarea. Dumnezeu se uită la ea, chipul Zofiei 
se lumină. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Dumnezeu îi zâmbi. 

— Şapte zile pentru o eternitate... mă bizui pe tine! 

O urmări cu privirea, în timp ce ea ieşea din cameră. 

Pe culoar, lui Mihail abia îi venise sufletul la loc, când se auzi 
chemat înapoi de glasul cel grav. O lăsă pe Zofia, făcu stânga- 
împrejur şi se întoarse în biroul uriaş. Domnul își încruntă 
sprâncenele. 

— Bucăţica de cauciuc pe care a lipit-o sub masa mea are 
parfum de căpşuni, nu-i aşa? 

— Intr-adevăr, de căpşuni, Doamne, răspunse Mihail. 

— Un ultim lucru: după ce îşi va termina misiunea, ţi-aş fi 
recunoscător dacă ai pune-o să-şi şteargă desenul ăla mic de pe 
umăr, până nu se apucă toată lumea să-şi facă unul la fel. Moda 
asta! Niciodată un scapi de ea! 

— Este limpede, Doamne. 

— Incă o întrebare: Cum ai ştiut că o s-o aleg? 

22 


- MARC LEVY - 


— Doar lucrez alături de dumneavoastră de peste două mii de 
ani, Doamne! 

Mihail închise uşa în urma lui. Când Domnul rămase singur, se 
aşeză în capul mesei celei lungi şi fixă peretele din faţa Lui. şi 
drese glasul şi anunţă tare şi răspicat: 

— Suntem gata! 

— Şi noi! răspunse vocea maliţioasă a lui Lucifer. 


Zofia aştepta într-o săliţă. Mihail intră şi se duse la fereastră. 
Sub ei, cerul se lumina, câteva dealuri ieşeau din stratul de nori. 
— Dă-i zor, n-avem timp de pierdut, trebuie să te pregătesc. 

Se aşezară la o măsuţă rotundă, dintr-o nişă. Zofia îi împărtăşi 
lui Mihail neliniştea ei. 

— De unde trebuie să încep o asemenea misiune, nasule? 

— Scumpa mea Zofia, tu porneşti la drum cu un anumit 
handicap. Să privim lucrurile în faţă: răul a devenit universal şi 
aproape la fel de invizibil ca noi. Tu joci în apărare, adversarul 
tău în atac. Mai întâi, va trebui să identifici forţele cu care se va 
coaliza împotriva ta. Găseşte locul în care va încerca să opereze. 
Eventual, lasă-l pe el să acţioneze cel dintâi şi combate-i 
proiectele cât poţi mai bine. Doar după ce-l vei neutraliza vei 
avea şansa de a pune în operă un proiect de anvergură. Singurul 
tău atu va fi cunoaşterea terenului. Ei au ales ca teatru de 
operaţii... prin cel mai pur hazard, San Francisco. 


* 


Legănându-se cu scaunul, Lucas tocmai lua cunoştinţă de 
acelaşi document, sub ochiul atent al Preşedintelui său. Deşi 
storurile erau trase, Lucifer nu-şi scosese ochelarii de soare care 
îi mascau privirea. Toţi cei din anturajul lui ştiau: chiar şi cea mai 
mică luminiţă îi irita ochii, arşi cândva de o strălucire peste 
măsură de mare. 

inconjurat de membrii cabinetului său, care se aşezaseră în 
jurul mesei nespus de lungi (se întindea până la peretele care 
separa imensa încăpere de biroul alăturat), Preşedintele declară 
în faţa componenților Consiliului că şedinţa era închisă. 

Mânată de directorul de comunicare, un anume Blaise, 
adunarea se îndreptă spre singura ieşire. Stând jos, Preşedintele 
făcu un gest cu mâna, chemându-l înapoi, lângă el, pe Lucas. 
Accentuându-şi gestul, îl îndemnă să se plece şi îi murmură la 

23 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


ureche nişte cuvinte pe care nu le auzi nimeni. leşind din birou, 
Lucas se pomeni cu Blaise, care îl conduse până la lift. 

Pe drum, acesta îi înmâna mai multe paşapoarte, valută, un 
mănunchi mare de chei de automobil şi îi arătă o carte de credit 
de culoarea platinei, pe care i-o flutură pe sub nas. 

— Uşurel cu notele de cheltuieli, nu te arunca! 

Cu un gest iute şi agasat, Lucas luă dreptunghiul de plastic şi 
renunţă la ideea de a strânge mâna cea mai adipoasă din 
întreaga organizaţie. Obişnuit cu acest gen de atitudine, Blaise 
îşi frecă palma de fundul pantalonilor şi îşi ascunse cu stângăcie 
mâinile în buzunare. Disimularea era una dintre marile 
specialităţi ale ipochimenului, care urcase până la acest post nu 
prin competenţă, ci prin toată viclenia şi ipocrizia pe care le 
poate pune la bătaie setea de-a ajunge. Blaise îl congratulă pe 
Lucas şi îi spuse că i-a sprijinit candidatura din greu (ceea ce era 
o litotă?, ţinând cont de înfăţişarea lui). Lucas nu crezu o iotă: în 
ochii lui, Blaise nu era decât un incompetent căruia îi fusese 
încredinţată  responsabilitatea comunicării interne numai şi 
numai pe baza legăturilor de rudenie. 

Lucas nici măcar nu se osteni să-şi încrucişeze degetele la 
spate, când îi făgădui lui Blaise să-i trimită cu regularitate 
rapoarte despre mersul misiunii. In sânul organizaţiei care îi 
folosea serviciile, mistificarea era mijlocul cel mai sigur de care 
dispuneau directorii pentru a-şi pereniza puterile. Ca să se pună 
bine cu Preşedintele, acestora li se întâmpla chiar să se şi mintă 
între ei. Responsabilul cu comunicarea îl imploră pe Lucas să-i 
divulge ceea ce îi murmurase la ureche Preşedintele. Dar acesta 
îl măsură cu dispreţ şi plecă. 


* 


Zofia sărută mâna naşului ei şi îl încredința că n-o să-l 
dezamăgească. Íl întrebă dacă poate să-i destăinuiască un 
secret. Mihail încuviinţă cu un semn din cap. Zofia şovăi şi îi 
mărturisi că Domnul avea nişte ochi neasemuiţi, ea nu mai 
văzuse niciodată un asemenea albastru. 

— Uneori, îşi schimbă culoarea, dar îţi este interzis să-i spui 


? Litotă — figură de stil, care constă în a spune cât mai puţin şi a face 
să se înţeleagă cât mai mult. (N. T.) 


24 


- MARC LEVY - 


cuiva ceea ce ai văzut înăuntru. 

Ea făgădui şi ieşi pe coridor. El o însoţi până în faţa liftului. 
Exact când uşile erau pe punctul de a se închide, Mihail îi şopti, 
complice: 

— Elte-a găsit încântătoare. 

Zofia roşi. Mihail se făcu, vezi Doamne, că nu vede nimic. 

— Pentru ei, această provocare poate că nu e decât o uneltire 
drăcească în plus; pentru noi însă e o problemă de supravieţuire. 
Ne bizuim pe tine. 

După câteva clipe, ea traversă din nou holul imens. Petru 
aruncă o privire la ecranele de control: calea era liberă. Uşa 
culisă din nou pe faţada clădirii, iar Zofia putu să iasă în stradă. 


* 


Exact în acelaşi moment, Lucas ieşea din Turn pe cealaltă 
latură. Un ultim fulger brazdă cerul în depărtare, deasupra 
colinelor din Tiburon. Lucas chemă un taxi. Când maşina firmei 
Yellow Cab opri în dreptul lui, se azvârli în ea. 

Pe trotuarul din faţă, Zofia alerga spre maşina ei. O agentă de 
circulaţie tocmai îi făcea proces-verbal de contravenţie. 

— Frumoasă zi! Ce mai faceţi? Sunteţi bine? îi spuse Zofia 
femeii în uniformă. 

Agenta îşi întoarse încet capul, ca să se convingă că Zofia nu o 
lua peste picior. 

— Ne cunoaştem? întrebă agenta Jones. 

— Nu, nu cred. 

Gânditoare, femeia îşi rodea pixul, privind-o pe Zofia. Detaşă 
formularul din carnet. 

— Dar dumneavoastră sunteţi bine? întrebă ea, strecurând 
procesul-verbal sub ştergătorul de parbriz. 

— N-aveţi cumva o gumă de mestecat cu aromă de căpşuni? 
întrebă Zofia, luând hârtia. 

— Nu, cu mentă. 

Zofia refuză, cu politeţe, tableta care îi era oferită. Deschise 
portiera. 

— Nici măcar nu vă târguiţi în privinţa procesului-verbal? 

— Nu, nu. 

— Ştiţi că, de la începutul anului, conducătorii vehiculelor ce 
aparţin guvernului sunt obligaţi să-şi plătească ei înşişi 
amenzile? 

25 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Da, spuse Zofia, cred că am citit asta pe undeva; la urma 
urmei, e destul de normal. 

— La şcoală stăteaţi întotdeauna în primul rând? întrebă 
agenta Jones. 

— Sinceră să fiu, nu-mi mai aduc aminte... Acum, că m-aţi 
întrebat, cred că mă aşezam cam pe unde voiam. 

— Sunteţi sigură că vă e bine? 

— Asfinţitul din seara asta o să fie superb, să nu care cumva 
să-l rataţi! Ar trebui să-l priviţi împreună cu familia, din Presidio 
Park; spectacolul va fi uluitor. Vă las, mă aşteaptă un munte de 
treburi, spuse Zofia, urcând în maşină. 

Când Fordul se îndepărtă, agenta simţi un uşor fior pe şira 
spinării. Işi băgă pixul în buzunar şi îşi luă celularul. ? 

li lăsă un mesaj lung soţului ei, la căsuţa vocală. Il întrebă 
dacă nu se poate duce la serviciu cu o jumătate de oră mai 
târziu; ea o să se dea peste cap şi o să se întoarcă mai devreme. 
li propunea o plimbare în Presidio Park, la asfinţit. Avea să fie 
extraordinar, îi spusese o angajată de la CIA! Adăugă că-l iubeşte 
şi că, de când aveau programul decalat, nu găsise nici un 
moment ca să-i spună cât de mult îi lipsea. După câteva ore, 
făcând cumpărături pentru un picnic improvizat, nici măcar nu-şi 
dădu seama că pachetul de gumă de mestecat pe care îl pusese 
în coş nu avea aromă de mentă. 


* 


Prins în ambuteiajele din cartierul financiar, Lucas răsfoia 
paginile unui ghid turistic. Poate să zică Blaise ce-o vrea, dar 
importanţa misiunii sale justifica o creştere a sumelor de pe 
notele de cheltuieli, aşa că îi ceru şoferului să-l lase în Nob Hill. 
Un apartament la Fairmont, reputatul hotel din oraş, îi convenea 
de minune. Maşina o coti pe California Street, în dreptul lui Grace 
Cathedral şi se opri sub maiestuoasa copertină a hotelului, în 
faţa covorului de catifea roşie cu margini aurii. Băiatul care căra 
bagajele voi să-i ia valijoara, dar Lucas îi aruncă o privire care îl 
făcu să rămână la distanţă. Fără să-i mulţumească portarului 
care puse în mişcare, pentru el, uşa turnantă, se duse drept la 
recepţie. Funcţionara nu găsea nici urmă de rezervare. Lucas 
ridică tonul, tratându-o pe tânăra femeie de incapabilă. 
Instantaneu, şeful de serviciu zbură în întâmpinarea lui. Cu un 
ton slugarnic, rezervat anume pentru „clienţii dificili”, îi întinse o 
26 


- MARC LEVY - 


cartelă magnetică şi se pierdu în scuze, sperând că o cazare la 
categoria „apartament de rang superior” îl va face să dea uitării 
micile neplăceri pricinuite de o angajată incompetentă. Lucas 
apucă fără menajamente cartela şi ceru să nu fie deranjat sub 
nici un motiv. Se făcu, apoi, că-i strecoară o bancnotă în mâna 
pe care o bănuia aproape la fel de jilavă ca a lui Blaise şi se 
îndreptă cu pas grăbit către ascensor. Şeful recepţiei se întoarse 
cu mâna goală şi cu aerul furios. Liftierul îl întrebă pe pasagerul 
său radios dacă petrecuse o zi plăcută. 

— Te munceşte cumva grija? Ce mama dracu' îţi pasă ţie? 
răspunse Lucas, ieşind din cabină. 


* 


Zofia opri la marginea trotuarului. Urcă treptele peronului din 
faţa căsuţei victoriene căţărate pe Pacific Heights. Deschise uşa 
şi dădu nas în nas cu proprietăreasa. 

— Te-ai întors din călătorie! Ce bine-mi pare! spuse Miss 
Sheridan. 

— Dar n-am fost plecată decât în dimineaţa asta. 

— Eşti sigură? Mi s-a părut că aseară n-ai fost acasă. Oh, ştiu 
eu prea bine că iar îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar nu- 
mi place când e casa goală. 

— M-am întors târziu. Dormeai. Am avut de lucru ceva mai 
mult ca de obicei. 

— Prea munceşti din cale afară! La vârsta ta, şi frumoasă cum 
eşti, ar trebui să-ţi petreci serile cu un iubit. 

— Trebuie să urc să mă schimb, Reine, dar îţi promit că, 
înainte de-a pleca, trec să te văd. 

Frumuseţea lui Reine Sheridan nu capitulase niciodată în faţa 
timpului. Vocea ei dulce şi gravă era minunată, iar privirea 
luminoasă stătea mărturie unei vieţi pline, din care nu păstrase 
decât amintirile plăcute. Fusese una dintre primele femei, mari 
reporteri, care bătuseră lumea în lung şi-n lat. Pereţii salonului 
său oval erau acoperiţi cu fotografii îngălbenite, înfăţişând 
chipuri din trecut, întâlnite în numeroasele-i călătorii. In timp ce 
confrații săi căutaseră să fotografieze excepţia, Reine alesese 
faptul comun, pentru frumosul, pentru sensul pe care îl vedeau 
doar ochii ei. 

Când picioarele nu i-au mai îngăduit să plece în următoarea 
călătorie, ea s-a retras în locuinţa din Pacific Heights, unde se 

27 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


născuse şi de unde plecase, la 2 februarie 1936, cu un cargou ce 
se îndrepta spre Europa, în ziua în care împlinise douăzeci de 
ani. Mai târziu, s-a întors să-şi trăiască aici unica poveste de 
dragoste, pe durata unui scurt moment de fericire. 

De atunci, Reine a locuit singură în această casă mare, până 
în ziua în care a dat un anunţ în San Francisco Chronicle. „Eu 
sunt noua dumneavoastră roommate*”, i-a spus zâmbind Zofia, 
când s-a prezentat la uşă, chiar în aceeaşi dimineaţă. Tonul ei 
hotărât o fermecase pe Reine, aşa că noua locatară se mutase la 
căderea serii, schimbând, pe măsură ce treceau săptămânile, 
viaţa acestei femei care, acum, mărturisea cât era de fericită că 
renunţase la singurătate. Zofia adora serile petrecute în 
tovărăşia proprietăresei sale. Când nu se întorcea acasă prea 
târziu, zărea de la geamul verandei raza de lumină ce străbătea 
vestibulul şi o anunţa întotdeauna că era invitată la Miss 
Sheridan. Sub pretextul că voia să fie sigură că totul mergea 
bine, Zofia băga capul pe uşă. Pe covor, stătea deschis un album 
mare, plin de fotografii, iar câteva bucăţi de plăcintă o îmbiau 
dintr-o cupă mică, fin cizelată, adusă din Africa. Reine aştepta în 
fotoliu, cu faţa spre măslinul care îşi întindea ramurile în curtea 
interioară. Atunci, Zofia se întindea pe jos şi începea să întoarcă 
foile unuia dintre albumele cu coperte vechi, de piele, care 
umpleau până la refuz rafturile bibliotecilor din încăpere. Fără să 
scape vreodată din ochi măslinul, Reine comenta, una câte una, 
imaginile. 

Zofia urcă la etaj, îşi descuie apartamentul, împinse uşa cu 
piciorul şi îşi azvârli cheile pe consolă. Işi lăsă jacheta în vestibul, 
îşi scoase bluza în salonaş, traversă dormitorul dezbrăcându-şi 
pantalonii şi intră în baie. Deschise la maximum robinetele, până 
când ţevile începură să duduie. Trase o lovitură scurtă peste 
măciulia duşului şi apa începu să-i curgă şiroaie în păr. Mica 
lucarnă deschisă, ce da spre casele coborând în spirală până în 
port, lăsa să se audă sunetul clopotelor de la Grace Cathedral, 
care băteau de ora şapte seara. 

— Nu încă! spuse ea. 

leşi din cabina de toaletă, care mirosea frumos, a eucalipt, şi 
se întoarse în dormitor. Deschise dressingul, ezită între un maiou 
şi o cămaşă bărbătească prea mare pentru ea, între nişte 


3 Roommate (eng/.) — colegă de cameră. (N. T.) 


28 


- MARC LEVY - 


pantaloni de bumbac şi vechii săi blugi; optă pentru blugi şi 
cămaşă, căreia îi suflecă mânecile. Işi atârnă pagerul de curea şi 
se încălţă cu o pereche de tenişi, ţopăind spre uşă, în timp ce 
încerca să le ridice ştaiful fără să se aplece. Işi luă cheile, hotărî 
să lase fereastra deschisă şi cobori treptele. 

— In seara asta mă întorc târziu. Ne vedem mâine; dacă ai 
nevoie de ceva, sună-mă pe pager. De acord? 

Miss Sheridan bodogăni o litanie pe care Zofia ştia s-o 
interpreteze de minune. Ceva care trebuie să fi zis: „Munceşti 
prea mult, fetiţo, nu trăim decât o singură dată!” 

Şi era adevărat, Zofia muncea întruna pentru binele altora, 
fără să se oprească câtuşi de puţin. Nu-şi lua nici măcar o pauză 
de masă sau ca să bea puţină apă; şi asta, pentru că îngerii nu 
se hrănesc niciodată. Oricât de generoasă şi de intuitivă ar fi fost 
Reine, nu putea ghici nimic din ceea ce chiar şi Zofiei îi venea 
greu să spună că era „viaţa ei”. 


* 


Dangătul clopotelor grele încă mai răsuna. Ultima bătaie de 
ora şapte. Grace Cathedral, cocoţată în vârful lui Nob Hill, se afla 
peste drum de ferestrele apartamentului ocupat de Lucas. El îşi 
sugea cu încântare copanul de pui, ronţăindu-i zgârciul, după 
care se ridică şi îşi şterse mâinile cu perdeaua. Işi puse vestonul, 
se privi în oglinda mare, care trona pe şemineu, şi ieşi din 
cameră. Cobori treptele scării principale ce domina holul cu 
maiestuoasa ei spirală şi îi trimise un zâmbet zeflemitor 
recepţionerei, care lăsă capul în jos de îndată ce-l zări. Sub 
copertina de la intrare, un comisionar îi chemă imediat un taxi, 
în care Lucas se urcă fără să-i dea bacşiş. Avea chef de o maşină 
frumoasă şi nouă; singurul loc din oraş în care putea găsi aşa 
ceva, într-o zi de duminică, era portul comercial, unde stăteau 
înşirate, după ce fuseseră descărcate de pe cargouri, o 
sumedenie de modele. 

Ceru să fie dus pe cheiul 80... Acolo, putea fura o maşină pe 
gustul lui. 

— Dă-i zor, sunt grăbit! îi spuse şoferului. 

Chryslerul o luă pe California Street şi cobori spre oraş. 
Traversă cartierul afacerilor în mai puţin de şapte minute. La 
fiecare intersecţie, şoferul bodogănea, punându-şi jos carnetul; 
toate semafoarele treceau pe verde, împiedicându-l să-şi noteze 

29 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


destinaţia cursei, aşa cum îl obliga legea. „Parcă ar face-o 
dinadins”, mormăi la a şasea intersecţie. Văzu zâmbetul lui 
Lucas în retrovizor, în timp ce al şaptelea semafor îi dădu cale 
liberă. 

Când ajunseră la intrarea în zona portuară, din motor ieşi un 
val de aburi; maşina tuşi şi se imobiliza pe marginea drumului. 

— Asta mai lipsea! oftă şoferul. 

— N-am să-ţi plătesc cursa, spuse Lucas pe un ton sec, n-am 
ajuns chiar la destinaţie. 

leşi, lăsând portiera deschisă. Mai înainte ca şoferul să poată 
reacţiona, capota taxiului zbură în aer, aruncată de un gheizer 
de apă ruginie, care ieşea din radiator. „Te-a lăsat garnitura 
chiulasei. Motorul e mort, flăcăule!” strigă Lucas, îndepărtându- 
se. 
În faţa gheretei gardianului, prezentă o insignă. Bariera cu 
dungi roşii şi albe se ridică. Lucas se duse, păşind sigur, până în 
parcare. Acolo, ochi un superb Chevrolet Camaro decapotabil, pe 
care îl deschise fără nici o greutate. Se instală la volan, alese o 
cheie din mănunchiul pe care îl purta la brâu şi demară după 
câteva secunde. Maşina o luă înapoi, pe aleea centrală, fără să 
rateze nici una dintre băltoacele formate în adânciturile 
asfaltului. Murdări, în felul acesta, fiecare container aflat de o 
parte şi de cealaltă a drumului, făcând ilizibile numerele de 
înmatriculare. 

La capătul aleii, trase brusc frâna de mână; maşina alunecă 
lateral, oprindu-se la câţiva centimetri de vitrina lui Fischer's 
Deli, barul din port. Lucas ieşi, urcă fluierând cele trei trepte de 
lemn şi împinse uşa. 

Sala era aproape goală. De obicei, muncitorii veneau aici să-şi 
astâmpere setea de după o lungă zi de lucru, dar astăzi încercau 
să recupereze orele pierdute în cursul dimineţii, din pricina 
vremii proaste care se încăpăţânase să le pună beţe-n roate. In 
seara asta, urmau să înceteze lucrul foarte târziu, resemnându- 
se să-şi predea utilajele echipelor de noapte, care nu aveau să 
mai întârzie mult. 

Lucas se aşeză într-o boxă, privind-o ţintă pe Mathilde, care 
ştergea nişte pahare, în dosul tejghelei. Tulburată de zâmbetul 
lui straniu, ea veni imediat să-i ia comanda. Lui Lucas nu-i era 
sete. 

— Poate ceva de mâncare? îl întrebă. 

Doar dacă îi ţinea tovărăşie. Mathilde refuză politicos oferta: în 

30 


- MARC LEVY - 


timpul serviciului îi era interzis să se aşeze la vreo masă din sală. 
Lucas avea tot timpul, nu-i era foame şi îşi propunea s-o invite în 
alt loc decât acesta, pe care îl găsea groaznic de banal. 

Mathilde era încurcată, farmecul lui Lucas n-o lăsa nici pe 
departe indiferentă. In această parte a oraşului, eleganța era la 
fel de rară ca şi în viaţa ei. Işi întoarse capul, în vreme ce Lucas o 
urmărea cu privirile lui diafane. 

— Sunteţi, cu adevărat, foarte amabil, murmură ea. 

In acelaşi moment, auzi o maşină care claxonă scurt, de două 
ori. 

— Nu pot, îi răspunse lui Lucas, tocmai în seara asta iau masa 
cu o prietenă. Ea a claxonat. Poate rămâne pe altă dată? 

Zofia intră, cu sufletul la gură, şi se îndreptă spre bar, unde 
Mathilde îşi ocupase din nou locul şi îşi recăpătase oarecum 
calmul. 

— lartă-mă că am întârziat, dar ziua de azi a fost pur şi simplu 
un balamuc, spuse Zofia, căţărându-se pe un taburet din faţa 
barului. 

Vreo zece bărbaţi din echipele de noapte intrară şi ei în local, 
ceea ce îl contrarie mult pe Lucas. Unul dintre docheri se opri în 
dreptul Zofiei: o găsea încântătoare fără uniformă. Ea îi mulţumi 
macaragiului pentru compliment şi se întoarse către Mathilde, 
ridicându-şi privirea spre cer. Frumoasa chelneriţă se aplecă la 
urechea prietenei sale şi îi spuse să se uite discret la clientul în 
costum negru, instalat în boxa din fundul sălii. 

— L-am văzut... lasă-l în plata Domnului! 

— Gata, imediat sari cu vorbele mari! şopti Mathilde. 

— Mathilde, cea mai recentă aventură a ta a fost cât pe ce să 
te coste viaţa, aşa că dacă de data asta te-aş putea ţine departe 
de ce e mai rău... Mi-ar plăcea tare mult! 

— Nu văd de ce îmi spui asta! 

— Pentru că tipii de genul ăsta înseamnă tocmai ce e mai rău! 

— Ce gen? 

— Ala cu o privire care se vrea tenebroasă. 

— Da’ tragi iute, nu te-ncurci! Nici măcar nu te-am văzut 
încărcându-ţi pistolul! 

— Ţi-a luat şase luni ca să te dezintoxici de toate porcăriile pe 
care barmanul ăla al tău de pe O'Farrell“ le împărțea — atât de 


4 O'Farrell — stradă din San Francisco, cu baruri rău famate. 


31 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


mărinimos — cu tine. Vrei să-ţi distrugi a doua şansă? Ai un job, 
ai o cameră şi eşti „curată” de şaptesprezece săptămâni. Vrei s- 
o iei iar de la capăt, aşa, la repezeală? 

— Sângele meu nu-i curat! 

— Dă-i puţin răgaz şi ia-ţi medicamentele! 

— Tipul ăsta are un aer nespus de blând. 

— Ca un crocodil în faţa unei fleici. 

— II cunoşti? 

— Nu l-am văzut niciodată! 

— Atunci de ce îl judeci atât de pripit? 

— Crede-mă, am darul de a privi lucrurile cu toată 
obiectivitatea. 

Vocea gravă a lui Lucas îi murmură în ceafă. Zofia tresări. 

— De vreme ce aţi acaparat dinainte seara delicioasei 
dumneavoastră prietene, fiţi generoasă şi acceptaţi o invitaţie 
pentru amândouă, la unul dintre cele mai bune restaurante din 
oraş. În cabrioleta mea încăpem de minune tustrei! 

— Sunteţi foarte intuitiv: nu există o alta mai generoasă decât 
Zofia! îi răspunse Mathilde, sperând din toată inima că prietena 
ei se va îndupleca. 

Zofia se întoarse cu intenţia de a-i mulţumi bărbatului şi de a 
se descotorosi de el, dar şi pe ea o frapară imediat ochii lui, care 
o fixau cu insistenţă. Se priviră amândoi îndelung, fără să-şi 
poată spune ceva. Lucas ar fi vrut să vorbească, însă din piept 
nu-i ieşi nici un sunet. Tăcut, cerceta trăsăturile acelui chip 
feminin, pe cât de tulburător, pe atât de necunoscut. Ei nu-i mai 
rămăsese nici picătură de salivă în gură. Căută pe bâjbâite ceva 
de băut. El îşi puse mâna pe tejghea. O serie de gesturi stângace 
îi făcu paharul să alunece, să se rostogolească pe suprafaţa 
zincată şi să se spargă de podea, în şapte cioburi. Zofia se 
aplecă pentru a aduna trei fragmente de sticlă, Lucas 
îngenunche şi le luă pe celelalte patru, ca s-o ajute. In timp ce se 
ridicau, nu-şi dezlipiră privirile unul de celălalt. 

Mathilde, care se uitase pe rând, când la Lucas, când la Zofia, 
interveni, agasată. 

— O să mătur! 

— Scoate-ţi şorţul şi hai, am întârziat foarte mult, răspunse 
Zofia, întorcându-şi privirile. 

II salută pe Lucas cu o mişcare din cap şi îşi trase afară, fără 
menajamente, prietena. În parcare, Zofia grăbi pasul. După ce îi 
deschise lui Mathilde portiera, se aşeză şi ea şi demară ca o 

32 


- MARC LEVY - 


furtună. 

— Da’ ce te-a apucat? o întrebă, uluită, Mathilde. 

— Absolut nimic! 

Mathilde întoarse spre Zofia retrovizorul central. 

— Uită-te ce faţă faci şi mai zi-mi o dată că n-ai absolut nimic! 

Maşina gonea de-a lungul portului. Zofia deschise geamul din 
partea ei. In maşină pătrunse un val de aer îngheţat. Mathilde se 
înfiora. 

— Omul ăsta e teribil de grav! murmură Zofia. 

— Eu ştiam că un tip poate fi înalt, scund, frumos, urât, slab, 
gras, păros, spân, chel, dar grav!... Cu asta, mărturisesc că mi-ai 
luat piuitul! 

— De-aia îţi zic să ai încredere în mine. De fapt, nici măcar nu 
ştiu cum să-i spun. E trist... şi părea aşa de frământat... 
Niciodată n-am mai... 

— Ei bine, e candidatul perfect pentru tine, care te dai în vânt 
după sufletele chinuite. Cu siguranţă că o să mi te pricopseşti cu 
o mică fractură de ventricul stâng! 

— Nu fi caustică! 

— Văd că s-a întors lumea pe dos! Eu îţi cer o părere 
imparţială în privinţa unui bărbat pe care îl găsesc bestial de nu 
se poate, iar tu, care nici măcar nu te uiţi la el, mi-l dobori cu o 
săgeată de zici că i-a trimis-o însuşi Geronimo. Când 
catadicseşti, în sfârşit, să te întorci spre el, îţi lipeşti ochii de ai 
lui ca ventuza de la pompa mea de desfundat chiuveta. Şi, pe 
lângă asta, n-am nici măcar dreptul de a fi caustică! 

— Tu n-ai simţit nimic, Mathilde? 

— Ba da. Dacă vrei să ştii totul, am simţit o undă de Habit 
Rouge şi, cum asemenea parfumuri nu găseşti decât la Macy's5, 
ăsta e mai degrabă un semn bun, în ceea ce priveşte eleganța 
tipului. 

— Nu ţi-ai dat seama cât era de întunecat? 

— Intunecat e afară; aprinde-ţi farurile, că o să faci un 
accident! 

Mathilde îşi strânse pe lângă gât gulerul canadienei şi adăugă: 

— Bun, de acord, costumul îi era cam întunecat, dar, scuză-mă 
puţin, era de caşmir adevărat, cu croială italienească! 

— Dar eu nu vorbeam despre chestia asta. 

— Ştii ceva? Eu sunt sigură că ăsta nu-i un tip d-ăla de poartă 


5 Macy's — lanţ de magazine de lux. 
33 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


orice fel de izmene. Îţi spun eu! 

Mathilde luă o ţigară şi o aprinse. Deschise geamul din partea 
ei şi suflă un vălătuc lung de fum, care zbură pe fereastră. 

— Mai bine să mor de pneumonie! Bun, treacă de la mine: 
recunosc, există izmene şi izmene! 

— Tu nu asculţi nici un cuvânt din tot ce-ţi spun eu! răspunse, 
preocupată, Zofia. 

— Îți închipui ce încurcată trebuie să fie fata lui Calvin Klein 
când citeşte numele lui taică-său, scris cu litere mari, pe 
izmenele unui bărbat care se despoaie în faţa ei? 

— L-ai mai văzut? întrebă Zofia, imperturbabilă. 

— Poate la barul lui Mario, dar n-aş băga mâna în foc. Pe 
vremea aia, serile în care vedeam limpede erau destul de rare... 

— Dar toate astea s-au terminat, au rămas în urma ta, spuse 
Zofia. 

— Tu crezi în chestiile alea, cu „dejă-vu”? 

— Poate, de ce? 

— Adineauri, la bar... când i-a căzut paharul din mână... Zău 
dacă nu mi s-a părut că văd toată mişcarea cu încetinitorul. 

— Eşti tu pe burta goală. Te duc să iei o cină asiatică! încheie 
Zofia. 

— Pot să-ţi pun o ultimă întrebare? 

— Sigur că da. 

— Ţie nu ţi-e niciodată frig? o iscodi Mathilde. 

— De ce? 

— Pentru că, dacă mie îmi pui un beţigaş în gură, o să mă 
transform în îngheţată. Inchide geamul ăla! 

Fordul gonea spre vechea bombonerie din Ghirardelli Square. 
După câteva minute de tăcere, Mathilde răsuci butonul radioului 
şi privi spre oraşul ce defila pe lângă maşină. La intersecţia 
dintre Colombus Avenue şi Bay Street, portul îi dispăru din ochi. 


* 


— Dacă aţi vrea să ridicaţi mâna, să-mi şterg şi eu tejgheaua! 

Patronul lui Fisher's Deli întrerupse reveria lui Lucas. 

— Poftim? 

— Aveţi nişte cioburi sub degete, o să vă tăiaţi! 

— Nu vă faceţi griji pentru mine. Cine era? 

— O femeie frumoasă, lucru destul de rar pe aici! 

— Da, de-aia îmi place mie cartierul ăsta! i-o tăie Lucas. Nu 
34 


- MARC LEVY - 


mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Chelneriţa mea e cea care vă interesează? îmi pare nespus 
de rău, dar nu dau informaţii despre personalul meu. N-aveţi 
decât să vă întoarceţi altă dată şi s-o întrebaţi chiar 
dumneavoastră. Mâine, la ora zece, intră din nou în tură. 

Lucas bătu cu palma în tejgheaua de zinc. Bucăţile de sticlă 
zburară în mii de cioburi şi ciobuleţe. Proprietarul localului se 
trase înapoi cu un pas. 

— Mă doare drept în cot de chelneriţa dumitale! O cunoşti pe 
tânăra care a plecat cu ea? îl descusu, mai departe, Lucas. 

— E o prietenă de-a ei, lucrează la paza portului, asta e tot ce 
vă pot spune. 

Cu o mişcare iute, Lucas înhaţă cârpa ce atârna la cureaua 
patronului. Işi şterse cu ea palma care — ciudat lucru! — n-avea 
nici cea mai mică zgârietură. Apoi, aruncă bucata de pânză în 
coşul de gunoi din spatele tejghelei. 

Patronul lui Fisher's Deli se încruntă. 

— Fii pe pace, moşule, spuse Lucas, privindu-şi palma 
neatinsă. Asta-i ca atunci când mergi pe jăratic. E un truc, 
întotdeauna e un truc! N 

Apoi, se îndreptă spre ieşire. În faţa localului, îşi scoase un 
ciobuleţ minuscul, care i se înfipsese între arătător şi degetul 
mijlociu. 

Se duse spre cabrioletă, se aplecă peste portieră şi slăbi frâna 
de mână. Maşina furată alunecă încet spre marginea cheiului şi 
se răsturnă în apă. Când botul îi intră în valuri, chipul lui Lucas fu 
luminat de un zâmbet copilăresc, peste măsură de fericit. 

Pentru el, clipa în care apa năvălea în maşină — intrând pe 
geamul întredeschis întotdeauna de mâna lui grijulie — era un 
moment de pură bucurie. Dar preferatele sale erau bulele mari, 
ce scăpau din toba de eşapament, până să se înăbuşe 
combustia. „Gâl-gâlul” cu care se spărgeau la suprafaţă era 
irezistibil. 

Când mulţimea se adună ca să vadă farurile din spatele 
maşinii Camaro dispărând în apele tulburi ale portului, Lucas era 
deja departe, pe alee, cu mâinile în buzunare. 

— Cred că tocmai am descoperit o perlă rară, murmură, în 
timp ce se îndepărta. Dacă nu câştig, înseamnă pur şi simplu că 
şi-a băgat dracul coada! 


35 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Zofia şi Mathilde stăteau la masă, în faţa imensei vitrine ce 
dădea spre Beach Street, având sub ochi priveliştea golfului. 
„Cea mai bună masă din localul nostru”, precizase şeful de sală 
eurasian, cu un zâmbet care nu-i ascundea nimic din dantura 
proeminentă. Peisajul era magnific. La stânga, podul Golden 
Gate, mândru de nuanțele lui de ocru, rivaliza în frumuseţe cu 
Bay Bridge, podul argintiu, mai în vârstă decât el cu un an. In 
faţa lor, catargele vaselor cu pânze se legănau încet în portul de 
agrement, la adăpost de hula din larg. Alei acoperite cu pietriş 
despărţeau pătratele de peluză, care se întindeau până la apă. 
Pe ele se plimbau cei ce ieşiseră să se bucure, la căderea serii, 
de temperatura milostivă a acestui început de toamnă. 

Chelnerul le puse pe masă două cocteiluri, specialitatea casei, 
şi un coşuleţ cu chipsuri de creveţi. „Cadou din partea localului”, 
spuse el, înmânându-le lista de bucate. Mathilde o întrebă pe 
Zofia dacă venea întotdeauna aici. Preţurile i se păreau foarte 
mari pentru punga unei modeste funcţionare administrative. 
Zofia spuse că le invita patronul. 

— Aha, faci să le dispară procesele-verbale? 

— E doar un serviciu pe care i l-am făcut acum câteva luni, un 
nimic, te asigur, îi răspunse ea, cam încurcată. 

— Mie nu prea mi-e clar cum e cu nimicurile astea ale tale! Ce 
fel de serviciu? 

Zofia îl întâlnise pe proprietarul restaurantului într-o seară, în 
docuri. Mergea pe chei, aşteptând să-i iasă din vamă un 
transport de veselă din China. 

Tristeţea din privirea lui atrăsese atenţia Zofiei; când bărbatul 
se apropiase de mal, fixând îndelung apa cenuşie, ea se temuse 
de tot ce putea fi mai rău. Se apropiase şi intrase în vorbă cu el; 
în cele din urmă, omul îi mărturisise că nevasta voia să-l lase 
după patruzeci şi trei de ani de căsătorie. 

— Câţi ani are nevastă-sa? întrebă Mathilde, intrigată. 

— Şaptezeci şi doi de ani! 

— Şi, la şaptezeci şi doi de ani, îţi mai trece prin minte să 
divorţezi? se minună Mathilde, stăpânindu-şi cu greu râsul. 

— Dacă bărbatul îţi sforăie vreme de patruzeci şi trei de ani, îţi 
trece prin minte, şi chiar cât se poate de des, ca să nu spun în 
fiecare noapte. 

— Şi? Ai refăcut cuplul? 

— L-am convins să se opereze şi i-am făgăduit că n-o să-l 

36 


- MARC LEVY - 


doară. Bărbaţii sunt atât de slabi de înger! 

— Crezi că s-ar fi aruncat într-adevăr? 

— Işi azvârlise verigheta în apă! 

Mathilde îşi înălţă ochii spre cer şi rămase fascinată de 
plafonul restaurantului, decorat în întregime cu vitralii de la 
Tiffany's, care îi dădeau sălii un aer de catedrală. Zofia îi 
împărtăşea părerea. O servi cu încă o plăcintă de pui. 

Curioasă, Mathilde îşi trecu o mână prin păr. 

— Chestia asta cu sforăitul e chiar adevărată? 

Zofia o privi şi nu-şi putut stăpâni un zâmbet. 

— Nu! 

— Ah! Păi, atunci, ce sărbătorim? întrebă Mathilde, ridicându- 
paharul. 

Zofia îi vorbi în termeni vagi despre o promovare de care 
beneficiase chiar în aceeaşi dimineaţă. Nu, nu i se schimbase 
funcţia; nu, nu fusese avansată; şi nici măcar nu era vorba 
despre vreo chestie materială. Dacă Mathilde binevoia să nu mai 
rânjească, îi putea explica, eventual, că anumite sarcini de 
serviciu îţi ofereau mai multe decât banii sau autoritatea: era 
vorba de o formă subtilă de desăvârşire personală. Puterea 
dobândită asupra propriului eu, în beneficiul — şi nu în 
detrimentul — celorlalţi, putea fi foarte dulce. 

— Amin! zise Mathilde, în zeflemea. 

— Cu tine, fată, văd eu bine că mai am mult de tras până să 
ajung la capătul caznei mele, replică Zofia, necăjită. 

Mathilde tocmai lua sticla de bambus, plină cu sake, pentru a 
turna în pahare, când expresia Zofiei se schimbă fulgerător. Işi 
înhaţă prietena de încheietura mâinii şi o ridică, literalmente, din 
fotoliu. 

— leşi de aici, fugi repede spre uşă! urlă Zofia. 

Mathilde rămăsese înmărmurită. Vecinii de la alte mese o 
priviră la fel de miraţi pe Zofia, care vocifera, învârtindu-se şi 
parcă pândind un duşman invizibil. 

— Afară toată lumea, ieşiţi cât puteţi de iute şi îndepărtaţi-vă 
de locul ăsta, grăbiţi-vă! 

Lumea din jur o privea, şovăind şi întrebându-se ce farsă 
idioată mai era şi asta. Proprietarul localului alergă la Zofia, cu 
mâinile împreunate a rugă, implorând-o pe aceea pe care o 
considera prietenă să nu mai tulbure ordinea. Zofia îl apucă, 
energică, de umeri şi îl rugă cu cerul şi pământul să evacueze 
neîntârziat sala. Il conjură să aibă încredere în ea, era o 

37 


ŞS 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


chestiune de secunde. Liu Tran nu era chiar un înţelept, dar 
instinctul nu-l înşelase niciodată. Bătu de două ori, scurt, din 
palme şi cele câteva cuvinte pe care le rosti în cantoneză fură 
de-ajuns pentru a pune în mişcare baletul hotărât al chelnerilor. 
Bărbaţii în livrea albă traseră scaunele mesenilor, pe care îi 
conduseră iute spre cele trei ieşiri din local. 

Liu Tran rămase în mijlocul sălii care se golea. Zofia îl trase de 
braţ spre una dintre ieşiri, dar el rezistă, zărind-o pe Mathilde, 
care nici nu se clintise, împietrită la câţiva paşi de ei. 

— Am să ies ultimul, spuse Liu, chiar în momentul în care un 
ajutor de bucătar se năpusti afară din bucătărie, urlând ca din 
gură de şarpe. 

O explozie de o nemaipomenită violenţă mătură locul. Unda 
de şoc dislocă lustra monumentală, care se prăbuşi, greoaie, la 
pământ. Mobila părea aspirată prin vitrina ale cărei geamuri 
pulverizate se răspândiră pe şoseaua ce trecea mai jos de acolo. 
Mii de mici cristale roşii, verzi şi albastre plouau peste localul în 
ruină. Fumul cenuşiu şi înecăcios care cuprinsese sala de mese 
se ridica în vălătuci, prin peretele căscat al fațadei. Vuietul ce 
însoţise catastrofa fu urmat de o tăcere sufocantă. Oprit mai jos 
de local, Lucas închise geamul noii maşini pe care o furase cu o 
oră în urmă. Avea o nemărginită oroare faţă de praf şi una încă şi 
mai mare faţă de lucrurile care nu ieşeau aşa cum prevăzuse el. 

Zofia împinse bufetul masiv care se răsturnase peste ea. Işi 
frecă genunchii şi păşi peste o măsuţă de servit căzută pe o 
parte. Privi la dezordinea care domnea în jurul ei. Sub scheletul 
marelui policandru despuiat de toate podoabele lui zăcea 
restauratorul, respirând sacadat, greoi. Zofia dădu fuga la el. Liu 
se strâmbă, doborât de durere. Plămânii i se umpleau de sânge, 
comprimându-i inima tot mai mult, cu fiece inspiraţie. In 
depărtare, sirenele pompierilor răsunau în ecou, pe străzile 
oraşului. 

Zofia îl rugă pe Liu să se ţină tare. 

— Eşti nepreţuită, suspină bătrânul chinez. 

Zofia îi luă mâna; Liu o apucă pe a ei şi şi-o puse pe pieptul 
care şuiera ca un pneu spart. Chiar dacă suferea, ochii lui ştiau 
să citească adevărul. Işi adună ultimele puteri şi murmură că, 
mulţumită Zofiei, nu simţea nici o nelinişte. Ştia că, în somnul cel 
mare şi veşnic, nu va mai sforăi. Râse, provocându-şi un acces 
de tuse. 

— Ce noroc pe viitorii mei vecini! îţi datorează multe. 

38 


- MARC LEVY - 


Un val de sânge îi năvăli pe gură, curgându-i pe obraz şi 
pierzându-se în roşul covorului. Zâmbetul lui Liu îngheţă. 

— Cred că trebuie să-ţi cauţi prietena. N-am văzut-o ieşind. 

Zofia se uită de jur împrejur, dar nu văzu nici urmă de 
Mathilde sau de vreun alt corp. 

— Lângă uşă, sub dulapul de vase, o îndemnă Liu, tuşind din 
nou. 

Zofia se ridică. Liu o opri, ţinând-o de încheietura mâinii, şi îşi 
adânci privirea în ochii ei. 

— Cum ai ştiut? 

Zofia îl contemplă pe omul în ale cărui pupile aurii se stingeau 
ultimele raze de viaţă. 

— Ai să înţelegi în câteva clipe. 

Atunci, chipul lui Liu fu luminat de un zâmbet imens şi toată 
fiinţa lui fu cuprinsă de pace. 

— iți mulţumesc pentru încredere. 

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Mister Tran. Pupilele îi 
deveniră cât vârful de ac, pleoapele îi clipiră, iar obrazul i se lăsă 
în palma clientei sale de pe urmă. Zofia îl mângâie pe frunte. 

— lartă-mă că nu te pot însoţi, spuse ea, punând jos încetişor 
capul inert al restauratorului. 

Se ridică, îndepărtă o comodă mică, răsturnată cu picioarele în 
sus, şi se îndreptă spre o mobilă masivă, culcată la pământ. O 
împinse din răsputeri şi o descoperi pe Mathilde, inconştientă, cu 
o furculiţă mare, pentru servit friptura de rață, înfiptă în gamba 
stângă. 

Fasciculul de lumină al unei lămpi purtate de un pompier 
mătură podeaua; paşii lui făceau să trosnească molozul. Se 
apropie de cele două femei şi ridică imediat receptorul 
aparatului de emisie-recepţie din holsterul agăţat de umăr, ca să 
anunţe că găsise două victime. 

— Una singură! i se adresă Zofia. 

— Cu atât mai bine, spuse un bărbat în costum negru, care 
scruta de la distanţă dărâmăturile. 

Şeful pompierilor dădu din umeri. 

— O fi vreun agent federal. Acum, aproape că ajung înaintea 
noastră, când e vreo explozie pe undeva, bombăni el, punând pe 
faţa lui Mathilde o mască de oxigen. 

I se adresă unui coechipier, care venea spre el: 

— Are un picior fracturat, poate şi o mână, este fără 
cunoştinţă. Anunţă-i pe paramedici, ca s-o evacueze cât mai 

39 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


repede. 

Arătă spre corpul lui Tran. 

— Ala de acolo cum e? 

— Prea târziu! răspunse bărbatul în costum, din celălalt capăt 
al sălii. 

Zofia o ţinea pe Mathilde în braţe şi încerca să-şi stăpânească 
tristeţea care îi apăsa pieptul. 

— E numai vina mea, n-ar fi trebuit să venim aici. 

Se uită spre cer, prin vitrina spulberată; buza inferioară îi 
tremura. 

— Nu o lua acum! Era pe calea cea bună, ar fi reuşit. Căzusem 
de acord să-mi laşi câteva luni şi de-abia după aia să iei o 
hotărâre. Vorba-i vorbă! 

Uimiţi, cei doi brancardieri care se apropiară de ea o întrebară 
dacă îi era bine. li linişti cu o simplă mişcare din cap. Ei îi 
propuseră o mască de oxigen, dar Zofia nu voi. Atunci, o rugară 
să se dea deoparte; ea se trase înapoi cu câţiva paşi, iar cei doi 
salvatori o aşezară pe Mathilde pe o targa şi se îndreptară 
imediat spre ieşire. Zofia se duse până la ceea ce mai rămăsese 
din vitrina de sticlă, fără să scape din ochi trupul prietenei sale, 
care dispăru în ambulanţă. Vârtejurile roşii-portocalii ale salvării 
se pierdură în depărtare, o dată cu sunetul sirenei, în timp ce se 
îndreptau spre San Francisco Memorial Hospital. 

— N-aveţi de ce să vă simţiţi vinovată, tuturor ni se întâmplă 
să fim în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Asta-i soarta! 

Zofia tresări. Recunoscuse glasul grav al celui ce încerca s-o 
reconforteze cu atâta stângăcie. Lucas se apropia de ea, mijindu- 
şi ochii. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea. 

— Credeam că v-a spus deja comandantul pompierilor, 
răspunse el, scoţându-şi cravata. 

— ...Şi, cum totul pare să indice o banală explozie a gazelor 
din bucătărie sau, în cel mai rău caz, o mână criminală, drăguţul 
agent federal se va putea întoarce acasă, lăsându-i pe poliţiştii 
de la secţie să-şi facă treaba. Teroriştilor nu le arde să vâneze 
rațe cu portocale! 

Vocea pe cât de răguşită, pe atât de morocănoasă a 
inspectorului de poliţie le întrerupsese conversaţia. 

— Cu cine avem onoarea? întrebă Lucas, cu o zeflemea care îi 
trăda agasarea. 

— Cu inspectorul Pilguez de la Poliţia din San Francisco, îi 

40 


- MARC LEVY - 


răspunse Zofia. 

— Sunt încântat că, de data asta, m-aţi recunoscut! îi spuse 
Pilguez Zofiei, ignorându-l totalmente pe Lucas. Poate că o să-mi 
explicaţi şi mie odată ce a fost cu mica scenă din dimineaţa asta. 

— Nu voiam să dăm explicaţii cu privire la împrejurările în 
care ne-am întâlnit prima oară, tocmai ca s-o protejez pe 
Mathilde, adăugă Zofia. In docuri, bârfele se răspândesc mai iute 
decât ceața. 

— Când am lăsat-o să iasă mai curând decât fusese prevăzut, 
v-am acordat toată încrederea, de aceea v-aş fi recunoscător 
dacă aţi proceda la fel în ceea ce mă priveşte. Tactul nu e musai 
interzis în poliţie! Acestea fiind zise, având în vedere starea în 
care se află mititica, poate ar fi fost mai bine dacă o lăsam să-şi 
execute pedeapsa. 

— Frumoasă definiţie a tactului, inspectore! îi luă vorba din 
gură Lucas, salutându-i pe amândoi. 

Trecu prin spărtura uriaşă, în care zăceau resturile uşii duble, 
monumentale, ce fusese adusă cu mare cheltuială din Asia. 

Înainte de a se duce spre maşina lui, Lucas i se adresă din 
stradă Zofiei. 

— Imi pare nespus de rău pentru prietena dumneavoastră. 

Chevroletul negru dispăru, după câteva secunde, la intersecţia 
cu Beach Street. 

Zofia nu-l putea lămuri câtuşi de puţin pe inspector. Numai un 
teribil presentiment o făcuse să-i grăbească pe clienţi să 
părăsească restaurantul. Pilguez făcu observaţia că explicaţiile ei 
erau cam lipsite de consistenţă, dacă luau în consideraţie 
numărul de vieţi pe care tocmai le salvase. Zofia nu avea nimic 
altceva de adăugat. Poate că detectase fără să-şi dea seama 
mirosul de gaze care ieşea din plafonul fals al bucătăriei. Pilguez 
mormăi: dosarele  încâlcite, în care era amestecat 
subconştientul, aveau supărătoarea tendinţă de a se ţine scai de 
el, în ultimii ani. 

— Anunţaţi-mă şi pe mine când veţi stabili concluziile 
anchetei, am nevoie să ştiu ce s-a întâmplat. 

El îi îngădui să plece de la faţa locului. Zofia se întoarse la 
maşina ei. Parbrizul era crăpat dintr-o parte într-alta, iar 
caroseria maro era acoperită de un gri prăfos, absolut uniform. 
Pe drumul care o ducea la Urgenţă, întâlni mai multe maşini ale 
pompierilor care continuau să se grăbească spre locul dramei. 
Ajunsă la spital, îşi lăsă Fordul în parcare şi se îndreptă spre 

41 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


intrare. O infirmieră îi ieşi în întâmpinare şi îi spuse că Mathilde 
era în sala de consultaţii. Zofia îi mulţumi tinerei femei şi luă loc 
pe una dintre banchetele goale din sala de aşteptare. 


* 


Nerăbdător, Lucas claxonă de două ori. Fără să-şi ia ochii de 
pe micul ecran — unde echipa Yankees conducea cu un punctaj 
zdrobitor — gardianul din gheretă apăsă pe un buton. Bariera se 
ridică şi Chevroletul înaintă, cu farurile stinse, până la marginea 
digului. Lucas deschise geamul şi îşi azvârli chiştocul. Aduse 
maneta de viteză în poziţia zero şi ieşi din vehicul, lăsându-i 
motorul în funcţiune. Cu o lovitură de picior în bara de protecţie 
din spate îi dădu impulsul necesar pentru a se pune în mişcare, 
până la marginea cheiului unde se răsturnă şi dispăru în apă. 
Incântat, contemplă cu mâinile în şolduri întreaga scenă. După 
ce ultima bulă de aer plesni la suprafaţa apei, se întoarse şi o 
porni în pas voios către parcare. O Honda de culoare măslinie 
părea că nu-l aştepta decât pe el. li meşteri broasca, deschise 
capota, smulse alarma şi o azvârli cât acolo. Se instală la volan şi 
cercetă, prea puţin entuziasmat, interiorul îmbrăcat în plastic, îşi 
scoase trusa de chei şi alese una, care părea a fi cea mai 
potrivită. Motorul începu să duduie pe dată. 

— O japoneză verde! Asta-i chiar culmea! bodogăni Lucas, 

ridicând frâna de mână. 
_ Aruncă o privire la ceasul pe care îl purta la încheietura mâinii. 
Intârziase. Acceleră. Stând pe o babá, un boschetar pe nume 
Jules dădu din umeri şi se uită după maşina care se îndepărta, în 
timp ce un ultim „gâl-gâ!” îşi dădea sufletul la suprafaţa apei. 


* 


— O să scape? 

Era pentru a treia oară, în aceeaşi seară, când vocea lui Lucas 
o făcea să tresară. 

— Sper, răspunse ea, privindu-l din cap până-n picioare. Cine 
sunteţi dumneavoastră, mai exact? 


ë Babá — dispozitiv de forma unui mosor, fixat pe cheiuri, de care se 
leagă cu parâme vasele acostate. (N. T.) 


42 


- MARC LEVY - 


— Lucas. Dezolat şi totodată încântat, făcu el, întinzându-i 
mâna. 

Zofia simţea abia acum că oboseala punea stăpânire pe ea. Se 
ridică şi se duse la distribuitorul de cafea. 

— Vreţi şi dumneavoastră una? 

— Nu beau cafea, răspunse Lucas. 

— Nici eu, zise ea, uitându-se la moneda de douăzeci de cenți 
pe care o învârtea în mână. Ce faceţi aici? 

— Ca şi dumneavoastră. Am venit să văd cum îi merge. 

— De ce? întrebă Zofia, băgându-şi moneda în buzunar. 

— Fiindcă trebuie să fac un raport şi fiindcă, pentru moment, 
la rubrica „victime” am scris cifra 1. Aşa că am venit să verific 
dacă nu cumva trebuie să-mi reactualizez informaţia. Îmi place 
să-mi depun dările de seamă în aceeaşi zi; am oroare de 
întârzieri. 

— Aşa îmi spuneam şi eu! 

— Mai bine aţi fi acceptat invitaţia mea la cină! Acum, n-am 
mai fi fost aici! 

— Adineauri aţi vorbit foarte la obiect despre tact! Păreţi a fi 
un expert în materie! 

— Ea n-o să iasă din blocul operator decât la noapte, târziu. 
Furculiţele de servit rața fac nişte pagube al naibii de mari când 
sunt înfipte în carnea macră de om. Vor trece ore întregi până 
când doctorii vor coase tot ce trebuie. Pot să vă duc la cafeneaua 
de peste drum? 

— Nu, nu prea puteţi! 

— Cum doriţi. O să aşteptăm aici; atmosfera nu e la fel de 
simpatică, dar, dacă preferaţi aşa... Păcat! 

Stăteau spate în spate, pe banchetele lor, de mai bine de o 
oră, când chirurgul apăru, în sfârşit, în capătul culoarului. Nu-şi 
trăgea mănuşile făcându-le să plescăie (dintotdeauna, chirurgii 
se debarasau de ele şi le aruncau în pubele puse la îndemână în 
acest scop). Mathilde era în afara pericolului: artera nu-i fusese 
atinsă. Scannerul nu evidenţiase nici o urmă de traumatism 
cranian. Coloana vertebrală îi era intactă. 

Mathilde avea două fracturi nedeplasate, una la gambă, 
cealaltă la braţ, şi câteva cusături. Acum i se punea ghipsul. O 
complicaţie era oricând posibilă însă doctorul era încrezător. 
Totuşi, dorea ca pacienta să rămână în repaus total, în cursul 
următoarelor ore. l-ar fi recunoscător Zofiei dacă le-ar transmite 
celor apropiaţi că, până a doua zi, de dimineaţă, Mathilde nu 

43 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


avea voie să primească nici o vizită. 

— O voi face imediat: nu-s decât eu. 

Şi îşi lăsă numărul pagerului la infirmiera şefă de etaj. leşind, 
Zofia trecu prin faţa lui Lucas şi, fără să-i arunce o privire, îl 
informă că nu va fi nevoit să-şi modifice procesul-verbal. Apoi, 
dispăru după turnichetul de la intrare. Lucas o ajunse în parcarea 
pustie, când ea încă îşi mai căuta cheile. 

— Dacă aţi vrea să nu mă mai faceţi să tresar, v-aş fi foarte 
recunoscătoare, îi spuse ea. 

— Cred că noi doi am început-o cu stângul, îi răspunse Lucas, 
cu o voce blândă. 

— Cum adică? i-o întoarse ea. 

Lucas şovăi înainte de a-i răspunde: 

— Să zicem că, uneori, nu prea stau să-mi aleg cuvintele, dar 
mă bucur sincer că prietena dumneavoastră a ieşit cu bine din 
această încercare. 

— Ei bine, măcar împărtăşim şi noi ceva pe ziua de azi! 
Carevasăzică, totul e posibil! Acum, dacă îmi permiteţi să 
deschid portiera... 

— Dar, dacă am merge să „împărtăşim” şi o cafea... vă rog? 

Zofia amuţi. 

— Proastă idee! continuă Lucas. Dumneavoastră nu beţi 
cafea, iar eu nici atât! Poate un suc de portocale? Chiar aici, 
peste drum, au nişte sucuri excelente. 

— De ce ţineţi atâta să vă potoliţi setea în tovărăşia mea? 

— Pentru că abia am sosit în oraş şi nu cunosc absolut pe 
nimeni. Am petrecut trei ani la New York, în cea mai deplină 
singurătate. Big Apple” aproape că m-a făcut taciturn, dar sunt 
hotărât să mă schimb. 

Zofia îşi înclină capul şi îl privi ţintă pe Lucas. 

— Bun, o iau de la capăt, spuse el. Uitaţi de New York, de 
singurătatea mea şi, de altfel, de toate celelalte. Nu ştiu de ce 
ţin atâta să beau ceva împreună cu dumneavoastră. De fapt, 
puţin îmi pasă de băutură, vreau să vă cunosc. Poftim, v-am 
mărturisit adevărul. Ar fi o faptă bună din partea dumneavoastră 
dacă aţi spune da. 

Zofia îşi privi ceasul de la mână şi şovăi câteva clipe. Apoi 
zâmbi şi acceptă invitaţia. Traversară strada şi intrară la Krispy 


7 Big Apple (arg. Am.) — porecla oraşului New York. 


44 


- MARC LEVY - 


Kreme. Micul local mirosea frumos, a prăjituri calde: o tavă cu 
plăcintă tocmai fusese scoasă din cuptor. Se aşezară la o masă 
din dreptul vitrinei. Zofia nu mânca nimic, dar se uita, perplexă, 
la Lucas. Acesta înfulecase în mai puţin de zece minute şapte 
gogoşi pudrate cu zahăr. 

— Din lista păcatelor capitale, văd că lăcomia nu vă 
traumatizează deloc, spuse ea, cu o privire amuzată. 

— Toate poveştile astea cu păcatele sunt un caraghioslăc... 
răspunse el, lingându-şi degetele. Sunt nişte şmecherii 
călugăreşti. O zi fără gogoşi e mai urâtă decât o zi cu vreme 
bună! 

— Nu vă place soarele? îl întrebă ea, mirată. 

— Oh, cum să nu, îl ador! îmi plac arsurile şi cancerele de 
piele. Imi place când oamenii crapă de căldură, strangulaţi de 
cravată. Când femeile sunt terorizate la gândul că li se prelinge 
machiajul. Când toată lumea face tignafes din cauza aparatelor 
de aer condiţionat, care găuresc stratul de ozon; când creşte 
poluarea, iar animalele se sting de sete, fără să mai pomenim de 
bătrânii care se sufocă. Ah, nu, scuze! Soarele nu-i deloc creaţia 
celui pe care îl credeţi. 

— Aveţi un mod ciudat de a privi lucrurile. 

Zofia deveni mai atentă la spusele lui Lucas, când el declară, 
pe un ton grav, că trebuie să dai dovadă de onestitate în 
momentul în care califici răul şi binele. Ordinea cuvintelor o 
intrigă pe Zofia. De câteva ori, Lucas citase răul înaintea 
binelui... de obicei, oamenii făceau invers. 

Prin minte, îi trecu un gând. Îl bănui că e un înger Verificator, 
venit să controleze buna desfăşurare a misiunii sale. li întâlnise 
adesea, chiar şi în operaţiuni mai puţin ambiţioase decât asta. 
Cu cât vorbea mai mult Lucas, cu atât ipoteza aceasta părea mai 
plauzibilă, atât era de provocator. Isprăvindu-şi a noua gogoaşă, 
el o anunţă, cu gura pe jumătate plină, că ar fi nespus de 
încântat s-o revadă. Zofia zâmbi. El plăti nota şi ieşiră din local. 

În parcarea pustie, Lucas îşi ridică fruntea. 

— Este puţin cam rece, însă cerul e superb, nu-i aşa? 

Ea îi acceptase invitaţia la cină de a doua zi. Dacă, prin cel 
mai mare şi mai neaşteptat hazard, lucrau amândoi pentru 
aceeaşi firmă, cel ce voise s-o testeze avea să fie servit: ea, una, 
o să-i cânte în strună şi o să aibă parte de o distracţie pe cinste. 
Zofia îşi luă maşina şi se întoarse acasă. 

Parcă în faţa clădirii în care locuia şi avu grijă să nu facă 

45 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


zgomot când urcă treptele de la intrare. Nu se zărea nici o geană 
de lumină; uşa de la apartamentul lui Reine Sheridan era închisă. 

Inainte de a intra în casă, îşi ridică ochii: pe firmament nu erau 
nici nori, nici stele. 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a doua 


Mathilde se trezise din zori. În cursul nopţii, fusese coborâtă 
într-o cameră unde plictiseala se şi făcea simțită. De 
cincisprezece luni încoace, hiperactivitatea fusese singurul ei 
remediu pentru a se putea lecui de reminiscenţele unei alte vieţi, 
în care afurisitul cocteil de disperare şi droguri aproape că o 
dăduse gata. Neonul ce ţârâia deasupra capului îi amintea de 
lungile ore de luptă împotriva sevrajului, care, pe atunci, îi sfâşia 
cu dureri de nedescris măruntaiele, îi amintea de zilele de infern 
dantesc, în care Zofia — numită de ea „îngerul păzitor” 
trebuia s-o ţină de mâini, căci, ca să supravieţuiască, îşi mutila 
trupul, în încercarea de a-şi mai atenua pedeapsa insuportabilă 
cu care plătea plăcerile din trecut, şi-l zgâria până când îşi 
smulgea pielea, provocându-şi noi răni. 


Uneori, i se părea că încă mai simte în ţeastă durerea ascuţită 
pricinuită de hematoamele rămase după nenumăratele lovituri 
pe care le trăgea, din răsputeri, cu capul, în acele nopţi, când 
zăcea pradă suferințelor de pe urmă. Işi privi încheietura 
braţului: stigmatele înţepăturilor se şterseseră tot mai mult, 
săptămână după săptămână, ca un semn al ispăşirii. Un singur 
punctuleţ violaceu mai persista pe traseul unei vene, parcă 
pentru a-i aminti că pe acolo intra cândva moartea lentă. Zofia 
împinse uşa camerei. 

— Taman la timp, spuse ea, punând un buchet de bujori pe 
noptieră. 

— Taman la timp pentru ce? întrebă Mathilde. 

— Ţi-am văzut faţa, în timp ce intram, şi prognoza meteo a 
moralului tău părea să indice o modificare către variabil, cu 
tendinţă spre furtună. Mă duc să cer o vază de la infirmiere. 

— Stai lângă mine, spuse Mathilde, cu glasul stins. 


46 


- MARC LEVY - 


— Bujorii sunt aproape la fel de nerăbdători ca tine, au nevoie 
de multă apă; stai aşa, că mă întorc imediat. 

Rămasă singură în cameră, Mathilde contemplă florile. Cu 
mâna sănătoasă, mângâie corolele mătăsoase. Petalele bujorilor 
aveau o textură aidoma blăniţei de pisică, Mathilde adora 
felinele. Zofia, care se întoarse aducând o găleată, îi întrerupse 
visarea. 

— Asta-i tot ce au; dar nu-i nici o nenorocire, bujorii nu sunt 
flori snoabe. 

— Sunt preferaţii mei. 

— Ştiu. 

— Cum de ai reuşit să-i găseşti pe vremea asta? 

— Secret! 

Zofia se uită la piciorul pus în ghips al prietenei sale, apoi la 
braţul imobilizat de o atelă. Mathilde îi surprinse privirea. 

— Da’ ştiu că n-ai şomat deloc, în prăjelniţa aia! De fapt, ce s- 
a întâmplat, cu adevărat, atunci? Nu-mi amintesc aproape nimic. 
Stăteam de vorbă, tu te-ai ridicat, eu nu, şi, pe urmă, o imensă 
gaură neagră. 

— Nu... o acumulare de gaze în plafonul fals din bucătărie! Cât 
ai de stat aici? 

Doctorii ar fi lăsat-o pe Mathilde să iasă chiar de a doua zi, dar 
ea nu avea posibilitatea să-şi angajeze o asistentă la domiciliu, 
iar, în starea în care se afla, nu se putea mişca deloc. Când Zofia 
se pregăti de plecare, Mathilde izbucni în lacrimi. 

— Nu mă lăsa aici, mirosul ăsta de dezinfectante mă 
înnebuneşte. Am plătit destul, îţi jur. Nu m-aş mai putea apuca 
niciodată de chestia aia. Imi ţâţâie fundul aşa de tare de groază, 
că nu înghit nici măcar calmantele pe care mi le dau ăştia. Ştiu 
că, pentru tine, sunt o povară, dar scoate-mă de aici chiar acum, 
Zofia. 

Zofia se întoarse la căpătâiul prietenei sale şi o mângăie pe 
frunte, ca să alunge fiorii suferinţei care îi zgâlţâia trupul. li 
făgădui să facă tot posibilul pentru a găsi cât mai repede o 
soluţie. La sfârşitul zilei avea să treacă, din nou, s-o vadă. 

leşind din spital, Zofia porni în viteză spre docuri; ziua de lucru 
îi era încărcată. Timpul trecea iute: avea o misiune de îndeplinit 
şi câţiva protejaţi pe care nici nu putea fi vorba să-i abandoneze. 
Se duse să-i facă o vizită vechiului său amic rătăcitor. Jules îşi 
părăsise lumea fără să se fi dumirit vreodată ce anume îl făcuse 
s-o ia pe calea care îl dusese sub arcada nr. 7, unde îşi stabilise 

47 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


domiciliul instabil... Doar o serie de teribile farse pe care i le 
jucase viaţa. O reducere de personal, care îi pusese capăt 
carierei. O simplă scrisoare, care îl anunţase că nu mai făcea 
parte din marea companie ce însemnase totul în viaţa lui. 

La cincizeci şi opt de ani eşti încă foarte tânăr... şi, chiar dacă 
firmele de cosmetice jură că, în preajma vârstei de şaizeci de 
ani, viaţa îţi stă încă înainte — cu condiţia să ai grijă de capitalul 
tău estetic — propriile lor departamente de resurse umane sunt 
prea puţin convinse de chestia asta în momentul când 
reevaluează planul de carieră al angajaţilor. Aşa că Jules Minsky 
se pomenise şomer. Un agent de pază îi confiscase ecusonul la 
intrarea în clădirea unde petrecuse mai mult timp decât acasă. 
Fără să-i spună o vorbă, bărbatul în uniformă îl însoţise până în 
birou. Trebuise să-şi strângă lucrurile sub privirile colegilor muţi 
ca peştele. Jules plecase, bătut de ploaia acelei zile sinistre, cu o 
cutiuţă de carton sub braţ, ca unic bagaj, după treizeci şi doi de 
ani de robie fidelă. 

Viaţa lui Jules Minsky, un statistician nebun după matematicile 
aplicate, se rezuma totuşi la o aritmetică cât se poate de 
rudimentară: adunarea weekendurilor pe care le petrecuse 
studiind dosarele, în detrimentul propriei vieţi; împărţirea, în 
profitul puterii celor care îl foloseau (era mândru să lucreze 
pentru ei; făcea parte dintr-o mare familie, unde fiecare avea un 
rol de jucat, cu condiţia să stea la locul lui); înmulţirea 
umilinţelor şi a ideilor ignorate de nişte autorităţi nelegitime, cu 
puteri dobândite pe nedrept; în sfârşit, scăderea dreptului de a-şi 
încheia cariera în mod demn. Semănând cu cvadratura cercului, 
existenţa lui Jules se reducea la o ecuaţie de nedreptăţi fără 
soluţie. 

In copilărie, lui Jules îi plăcea să-şi piardă vremea pe lângă 
cimitirul de maşini, unde o presă uriaşă comprima carcasele 
automobilelor vechi. Pentru a alunga singurătatea care îi bântuia 
nopţile, îşi imaginase deseori viaţa tânărului cadru dotat, care i-o 
ruinase pe a lui, „evaluându-l” ca bun de dat la fiare vechi. 
Cărţile de credit i se făcuseră nevăzute în cursul toamnei, contul 
din bancă nu supravieţuise iernii, casa şi-o părăsise la venirea 
primăverii. In vara care urmase, sacrificase o dragoste imensă, 
luându-şi mândria într-o ultimă călătorie. Fără ca măcar să-şi dea 
seama, numitul Jules Minsky, de cincizeci şi opt de ani, se 
pomenise în situaţia de a-şi alege ca domiciliu instabil arcada nr. 
7, de pe cheiul 80 al portului comercial din San Francisco. In 

48 


- MARC LEVY - 


curând, avea să sărbătorească zece ani petrecuţi sub cerul liber, 
îi plăcea să le povestească celor care stăteau să-l asculte că, în 
ziua marii plecări, nu-şi dăduse seama de absolut nimic. 

Zofia observă cicatricea care îi supura de sub ruptura 
pantalonului de tweed „prince-de-galles”. 

— Jules, ar trebui să mergi la doctor, cu piciorul ăsta! 

— Ah, nu începe iar, te rog! Piciorul meu e cât se poate de 
bine! 

— Dacă rana asta nu e curățată, o să facă cangrenă în mai 
puţin de o săptămână, şi tu ştii foarte bine asta! 

— Am trecut eu, de acum, peste cea mai rea dintre cangrene, 
frumuşico, aşa că, una în plus, una în minus... Şi, pe urmă, e 
atâta vreme de când îl tot rog pe Dumnezeu să vină să mă ia, 
încât trebuie să-l las să-şi facă treaba. Dacă mă tratez de fiecare 
dată când am câte ceva care nu merge, la ce-mi mai foloseşte să 
mă rog să plec de pe pământul ăsta prăpădit? Prin urmare, vezi 
tu, buba asta e biletul meu câştigător pentru lumea ailaltă. 

— Cine-ţi bagă în cap ideile astea prosteşti? 

— Nimeni. Da' e un flăcău tânăr care se învârteşte pe aici şi 
care e absolut de acord cu mine. Imi place tare mult să stăm de 
vorbă amândoi. Când mă uit la el, parcă îmi văd imaginea 
reflectată într-o oglindă din trecut. Costumele lui au acelaşi stil 
ca hainele pe care le purtam eu, mai înainte ca pe croitorul meu 
să-l ia ameţeala descoperind vântul ce-mi fluiera prin buzunare. 
Eu îi vorbesc despre cele bune, el despre cele rele... după cum 
vezi, facem puţin troc, iar eu, unul, mă distrez. 

Condiţia lui Jules Minsky era chiar mai rea decât a unui 
prizonier. Nu tu pereţi, nu tu acoperiş, nu tu suflet de om pe care 
să-l urască... lar hrană pe masă, nici cât gratii la fereastră, pe 
care să viseze că le pileşte... Când lupţi pentru supravieţuire, 
visarea e un lux: ziua, Jules trebuia să-şi caute hrana prin gropile 
de gunoi; iarna, trebuia să se mişte necontenit, pentru a lupta 
împotriva alianţei mortale dintre somn şi frig... 

— Jules, te duc la dispensar! 

— Eu credeam că lucrezi la siguranţa activităţii portuare, nu la 
Armata Salvării! 

Zofia îl trase pe boschetar de braţ cu toată puterea, ca să-l 
ajute să se scoale. El nu-i uşura efortul, dar, în cele din urmă, o 
însoţi vrând-nevrând la maşină. Ea îi deschise portiera; Jules îşi 
trecu mâna prin barbă, şovăind. Zofia îl privi tăcută. Ridurile 
adânci din jurul ochilor lui de azur păreau să alcătuiască un soi 

49 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


de reţea de fortificaţii pentru un suflet cu trăiri generoase. În 
jurul gurii cărnoase şi zâmbitoare, se desenau alte caligrafii, 
proprii unei existenţe în care sărăcia era doar cea a înfățișării. 

— N-o să miroasă prea frumos în caleaşca ta. Din pricina 
ţurloiului ăstuia amărât, în ultimele zile n-am putut să mă mai 
duc până la duşuri! 

— Jules, dacă se spune că banii n-au miros, de ce ar avea 
miros niţică mizerie? Hai, lasă discuţia şi urcă! 

După ce îşi lăsă pasagerul la dispensar, pentru îngrijiri, ea se 
îndreptă iar spre port. Pe drum, făcu un ocol, ca s-o vadă pe Miss 
Sheridan: voia să-i ceară un serviciu important. O găsi în pragul 
uşii. Reine avea de făcut nişte cumpărături şi, în oraşul ăsta 
renumit prin străzile lui în pantă, unde, pentru o persoană 
vârstnică, fiecare pas este o provocare, întâlnirea cu Zofia, la o 
oră atât de neobişnuită, era un adevărat miracol. Zofia o rugă să 
se instaleze în maşină şi urcă în fugă până în apartamentul ei. 
Intră, aruncă o privire spre robotul telefonic, care nu înregistrase 
nici un mesaj, şi cobori imediat. Pe drum, i se destăinui lui Reine; 
aceasta acceptă s-o găzduiască pe Mathilde până ce se va 
însănătoşi. Aveau nevoie de un mijloc cu ajutorul căruia s-o urce 
la etaj şi de câteva perechi de braţe zdravene, care să coboare 
patul metalic depozitat în pod. 


* 


instalat confortabil în cafeneaua de la numărul 666, de pe 
Market Street, Lucas mâzgălea nişte socoteli chiar pe masa cu 
tăblie de melamină, luându-şi în primire slujba cu totul nouă, din 
cadrul celui mai mare grup imobiliar din California. işi înmuia al 
optulea corn în ceaşca de cafea cu frişca, aplecat asupra 
pasionantei lucrări care povestea cum se dezvoltase Silicon 
Valley: O vastă fâşie de teren, devenită în treizeci de ani cea mai 
strategică zonă a tehnologiilor de vârf, supranumită plămânul 
informaticii mondiale. Pentru Lucas, specialist în schimbările de 
identitate, angajarea fusese de o simplitate surprinzătoare, iar 
acum pregătea deja, cu o plăcere nebună, un plan machiavelic. 

In ajun, articolul din San Francisco Chronicle, cu privire la 
grupul imobiliar A&H, citit în avion, îi adusese bucurie în priviri: 
vicepreşedintele acestuia, un tip cu obraji bucălaţi, poza fără nici 
o reţinere în faţa obiectivului care îl fotografia. Ed Heurt — H-ul 
din A&H — excela în arta de a se da mare în interviuri şi 

50 


- MARC LEVY - 


conferinţe de presă, lăudând fără încetare incomensurabilele 
contribuţii ale grupului său la înflorirea economică a regiunii. 
Tipul, care se ambiţiona, de vreo douăzeci de ani, să ajungă 
deputat, nu scăpa nici o ceremonie oficială. Tocmai atunci se 
pregătea să deschidă în mod festiv, cu un mare tămbălău 
duminical, sezonul de pescuit crabi. Lucas se ivise în drumul lui 
Ed Heurt exact în această împrejurare. 

Impresionanta agendă cu adrese de persoane influente, de 
care Lucas uzase, contribuind cu abilitate la conversaţie, îi 
adusese imediat postul de consilier al vicepreşedintelui, creat 
anume pentru el. Angrenajul oportunismului n-avea nici un 
secret pentru Ed Heurt, iar acordul fu încheiat mai înainte ca 
numărul doi din grupul A&H să fi avut timp să înfulece un cleşte 
de crab, muiat cu generozitate într-o maioneză cu şofran, care îi 
pătă la fel de generos plastronul smochingului. 

Era unsprezece dimineaţa şi, într-o oră, Ed avea să i-l prezinte 
pe Lucas asociatului său, Antonio Andric, preşedintele grupului. 

A-ul din A&H conducea cu o mână de fier într-o mănuşă de 
catifea vasta reţea comercială pe care o ţesuse de-a lungul 
anilor. Un simţ înnăscut al imobiliarului şi o inegalabilă asiduitate 
în muncă îl ajutaseră pe Antonio Andric să întemeieze un imens 
imperiu, care folosea peste trei sute de agenţi şi aproape tot 
atâţia jurişti, contabili şi asistente. 

Lucas şovăi în faţa celui de-al optulea corn. Plesni din degetul 
mare şi din arătător, ca să comande un cappuccino. Rozându-şi 
carioca neagră, îşi consultă notițele şi continuă să cugete. 
Statisticile împrumutate de la departamentul de informatică din 
A&H erau grăitoare. 

Oferindu-şi, în cele din urmă, o chiflă cu ciocolată, trase 
concluzia că, în toată valea, era cu neputinţă să închiriezi, să 
vinzi sau să cumperi chiar şi cel mai mic imobil sau cea mai mică 
parcelă de teren fără să tratezi cu grupul care îl angajase din 
seara trecută. Pliantul publicitar şi inefabilul său slogan — 
„Imobiliarul inteligent” — îi îngăduiră să-şi desăvârşească planul. 

A&H era o entitate cu două capete, care avea un călcâi al lui 
Ahile, în punctul de joncțiune al celor două gâturi de hidră. Era 
de-ajuns ca ambele creiere ale organizaţiei să aspire la acelaşi 
aer, ca să se sufoce reciproc. Era de-ajuns ca Andric şi Heurt să- 
şi dispute cârma corăbiei, şi grupul avea să plutească, fără 
întârziere, în derivă. Naufragiul brutal al imperiului A&H avea să 
stârnească la iuţeală pofta marilor proprietari, ducând la 

51 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


destabilizarea pieţei imobiliare din valea în care chiriile erau 
stâlpii de bază ai vieţii economice. Reacţiile pieţelor financiare 
nu s-ar fi făcut aşteptate, iar întreprinderile din regiune s-ar fi 
asfixiat cât se poate de repede. 

Lucas verifică nişte date, pentru a-şi stabili ipotezele: cea mai 
probabilă era aceea că un mare număr de firme nu aveau să 
supravieţuiască chiriilor crescute şi scăderii cotei lor la bursă. 
Chiar şi în cazul unui calcul pesimist, era de aşteptat ca pe puţin 
zece mii de persoane să-şi piardă locul de muncă; o cifră 
suficientă pentru ca economia întregii regiuni să facă implozie, 
provocând cea mai frumoasă embolie imaginabilă: cea a 
plămânului informaticii mondiale. 

Mediile financiare, ale căror certitudini pasagere nu pot fi 
egalate decât de permanenta lor şovăială, miliardele care se 
învârteau pe Wall Street pentru întreprinderile cu tehnologie de 
vârf aveau să se volatilizeze în câteva săptămâni, provocându-i 
inimii acestei regiuni un superb infarct. 

— Globalizarea are şi o latură bună totuşi! îi spuse Lucas 
chelneriţei care îi aducea, de data asta, o ciocolată fierbinte. 

— De ce, vă gândiţi cumva că o să curăţaţi porcăriile astea, pe 
care le-aţi făcut, cu vreun produs coreean? răspunse ea, uitându- 
se, întrebătoare, la mâzgălelile de pe masă. 

— O să şterg tot, la plecare! mormăi el, reluându-şi cugetarea. 

De vreme ce oamenilor li se dădea de înţeles că o simplă 
bătaie de aripă a unui fluture putea isca un uragan, Lucas avea 
să demonstreze că această teoremă putea fi aplicată în 
economie. Criza americană s-ar propaga neîntârziat în Europa şi 
în Asia. A&H ar fi fluturele, Ed Heurt bătaia de aripă, iar docurile 
din oraş ar putea fi foarte bine teatrul victoriei sale. 

După ce şterse metodic, cu furculiţa, socotelile de pe 
melamină, Lucas ieşi din cafenea şi ocoli clădirea. Pe stradă, ochi 
un Chrysler, căruia îi sparse încuietoarea. La stop, apăsă pe 
butonul de comandă electrică a capotei, care se plie şi intră în 
spaţiul rezervat anume pentru ea. Intrând în parcarea noii sale 
firme, Lucas îşi luă telefonul mobil. Se opri în faţa paznicului şi îi 
făcu un semn prietenesc cu mâna, ca să aibă răbdare până îşi 
termină convorbirea. Ostentativ, îi destăinuia unui interlocutor 
imaginar că îl surprinsese pe Ed Heurt fudulindu-se în faţa unei 
încântătoare ziariste, cum că adevăratul cap al grupului era el, 
iar asociatul lui doar picioarele! Lucas continuă cu un formidabil 
hohot de râs, deschise portiera şi îi întinse cheia tânărului 

52 


- MARC LEVY - 


paznic, care îl înştiinţa că broasca îi era stricată. 

— Ştiu, zise Lucas, cu un aer încurcat, nu mai avem siguranţă 
nicăieri! 

Paznicul, care nu scăpase nici un cuvânt din conversaţie, îl 
privi îndepărtându-se spre holul clădirii. Se duse să parcheze 
decapotabila, cu o mână expertă şi sigură... 

Doar el şi nimeni altul era persoana căreia asistenta personală 
a lui Antonio Andric îi încredința zi de zi maşina 4 x 4, ca să i-o 
parcheze. Zvonul avu nevoie de două ore până să ajungă la 
etajul nouă, care era şi ultimul, al clădirii din Market Street 
numărul 666, prestigiosul sediu al firmei A&H: pauza de prânz îi 
stăvilise înaintarea. La ora treisprezece şi şaptesprezece, 
Antonio Andric intră beat de furie în biroul lui Ed Heurt; la ora 
treisprezece şi douăzeci şi nouă, acelaşi Antonio ieşi din biroul 
asociatului său, trântind uşa. Ajuns pe palier, strigă că 
„picioarele” se duceau să se destindă pe terenul de golf şi că 
„meningele” n-aveau decât să prezideze în locul lor şedinţa 
lunară a comitetului de directori comerciali. 

În timp ce îşi lua cabrioleta, Lucas îi aruncă paznicului o privire 
complice. N-avea întâlnire cu patronul lui decât peste o oră, ceea 
ce îi lăsa un răgaz pentru un drum mic de tot. Avea o poftă 
nebună să-şi schimbe maşina şi, ca s-o parcheze în stilul său pe 
cea condusă acum, portul nu era chiar atât de departe. 


* 


Zofia o lăsase pe Reine la coafor şi îi făgăduise că se întoarce 
s-o ia după două ore. li mai rămăsese exact timpul cât să ajungă 
la centrul de formare pentru nevăzători, unde preda un curs de 
istorie. Când Zofia apăru în pragul uşii, elevii ei se sculară în 
picioare. 

— Fără nici o cochetărie, eu sunt cea mai tânără din clasă, aşa 
că vă rog să luaţi loc! 

Adunarea se execută, cu un murmur, iar Zofia îşi continuă 
lecţia chiar de unde o lăsase cu o oră în urmă. Deschise cartea în 
braille, pusă pe catedră, şi începu să citească. Zofiei îi plăcea 
această scriere, în care cuvintele erau descifrate cu buricele 
degetelor, în care frazele se alcătuiau pe pipăite, în care textele 
prindeau viaţă în palmă. Ea aprecia acest univers ambliop, atât 
de misterios pentru cei care credeau că văd tot, deşi erau 
nespus de orbi în atâtea puncte esenţiale. Când sună clopoţelul, 

53 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


ea îşi termină lecţia şi le dădu întâlnire elevilor joia următoare. 
Işi luă maşina şi plecă după Reine, s-o ia acasă. Apoi, traversă 
din nou oraşul, ca să-l aducă pe Jules de la dispensarul docurilor. 
Bandajul care îi înfăşură piciorul îi dădea boschetarului o alură 
de pirat, iar el nu-şi ascunse o anumită mândrie când Zofia făcu 
această remarcă. 

— Ai un aer preocupat! îi spuse Jules. 

— Nu, sunt doar niţel copleşită de muncă. 

— Tu eşti întotdeauna copleşită de muncă, te ascult. 

— Jules, am acceptat o provocare neobişnuită. Dacă ai vrea să 
faci ceva incredibil de bun, ceva care ar schimba mersul lumii, 
dumneata ce ai alege? 

— Dacă aş fi utopist sau dacă aş crede în minuni, ţi-aş spune 
că aş eradica foamea din lume, aş face să dispară toate bolile, aş 
interzice orice atingere adusă demnităţii unui copil. Aş reconcilia 
toate religiile, aş sufla şi aş face să domnească pe pământ o 
deplină înţelegere şi cred că aş mai face să piară orice urmă de 
sărăcie. Da, aş face toate astea... dacă aş fi Dumnezeu! 

— Şi te-ai întrebat deja de ce nu face Elasta? 

— Tu ştii la fel de bine ca şi mine că toate astea nu depind de 
voinţa Lui, ci de a oamenilor, cărora E/ le-a încredinţat Pământul. 
Zofia, nu există un bine imens, pe care să ni-l putem reprezenta, 
pentru simplul motiv că, spre deosebire de rău, binele este 
invizibil. Binele nu se calculează şi nu se povesteşte, fără să-şi 
piardă ceva din eleganța şi din rostul lui. Binele este alcătuit 
dintr-o cantitate infinită de lucruri mărunte, care, puse cap la 
cap, poate că vor reuşi să schimbe, până la urmă, lumea. Cere 
oricui să-ţi numească cinci oameni care au schimbat în bine 
mersul omenirii. Nu va şti, de exemplu, să-ţi spună cum îl 
cheamă pe primul democrat sau pe inventatorul antibioticelor 
sau pe un pacificator. Oricât de ciudat ar părea, puţini oameni ar 
reuşi să ţi-i citeze; în schimb, îţi vor pomeni, fără nici o 
problemă, cinci dictatori. Cunoaştem numele tuturor bolilor 
grave, dar rareori pe al celor care le-au învins. Apogeul răului, de 
care se teme fiecare, nu e nimic altceva decât sfârşitul lumii; dar 
toţi par să ignore că, la acest apogeu, s-a ajuns deja de multă 
vreme... chiar din ziua Creaţiei. 

— Dar, atunci, dumneata, Jules, ce ai face ca să realizezi 
binele, binele cel mai bun? 

— AŞ face exact ce faci tu! l-aş face pe cei din jurul meu să 
aibă speranţa că totul e posibil. Tu ai inventat un lucru minunat 

54 


- MARC LEVY - 


chiar adineauri, fără ca măcar să-ţi dai seama de asta. 

— Ce am făcut? 

— Trecând prin faţa arcadei mele, mi-ai zâmbit. Ceva mai 
târziu, detectivul ăla, care tot vine pe aici să ia masa, a trecut în 
maşină şi s-a uitat la mine cu aerul ăla al lui veşnic ursuz. 
Privirile ni s-au întâlnit, eu i-am încredinţat zâmbetul tău, iar, 
când a plecat, am văzut că-l avea pe buze. Aşa că avea să 
transmită şi el puţină speranţă celui sau celei cu care urma să se 
vadă. Acum, îţi dai seama ce ai făcut? Ai inventat un vaccin 
împotriva clipelor posomorâte. Dacă ar face toată lumea chestia 
asta, măcar o dată pe zi, dacă ar oferi doar atât, un zâmbet, îţi 
imaginezi nemaipomenita epidemie de fericire care ar cotropi 
pământul? Atunci, ţi-ai câştiga pariul. 

Bătrânul Jules tuşi în pumn. 

— Dar, în fine. Ti-am spus că nu-s un utopist. Aşa că mă voi 
mărgini să-ţi mulţumesc că m-ai adus până aici. 

Boschetarul cobori din maşină şi se duse spre adăpostul lui. 
Se întoarse şi îi făcu Zofiei un mic semn cu mâna. 

— Oricare ar fi întrebările pe care ţi le pui, încrede-te în 
instinctul tău şi fă ce ai făcut şi până acum. 

Zofia îl privi, întrebătoare. 

— Jules, ce făceai înainte de a trăi aici? 

El dispăru sub arcadă, fără să-i răspundă. 


Zofia se duse să-l vadă pe Manca, la Fisher's Deli; ora 
prânzului venise de multişor şi, pentru a doua oară în acea zi, 
trebuia să-i ceară cuiva un serviciu. Şeful de echipă nici nu se 
atinsese de mâncare. Ea se aşeză la masa lui. 

— Nu-ţi mănânci ouăle? 

Manca se aplecă şi-i şopti la ureche: 

— Când Mathilde nu-i aici, mâncarea n-are nici un gust. 

— Tocmai despre ea am venit să-ţi vorbesc. 

Zofia plecă din port după o jumătate de oră, însoţită de Manca 
şi de patru docheri de-ai lui. Trecând prin faţa arcadei numărul 7, 
ea se opri brusc. Il recunoscu pe bărbatul cu costum elegant, 
care fuma o ţigară, stând lângă Jules. Cei doi docheri pe care îi 
luase în maşina ei şi ceilalţi doi care o urmau într-o furgonetă o 
întrebară de ce frânase atât de brusc. Ea acceleră fără să le 
răspundă şi se îndreptă spre Memorial Hospital. 


* 
55 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Farurile maşinii Lexus strălucitor de nouă se aprinseră de 
îndată ce intră în parcarea de la subsol. Lucas o porni cu paşi 
grăbiţi spre uşa ce ducea la scară. Se uită la ceas: venise cu zece 
minute mai devreme. 

Uşile liftului se deschiseră la etajul nouă. Lucas făcu un ocol, 
pentru a trece prin faţa încăperii în care lucra asistenta lui 
Antonio Andric, se invită înăuntru şi se aşeză pe colţul biroului. 
Ea nici nu-şi ridică ochii de pe tastatura calculatorului, pe care 
degetele îi zburau fără oprire. 

— Sunteţi devotată întru totul muncii, nu-i aşa? 

Elizabeth îi zâmbi şi îşi văzu de lucru. 

— Ştiaţi că, în Franţa, durata programului de lucru este 
reglementată prin lege? In Franţa, adăugă Lucas, există ideea că 
o activitate care durează mai mult de treizeci şi cinci de ore pe 
săptămână dăunează dezvoltării individului! 

Elizabeth se ridică şi îşi turnă o cafea. 

— Şi dacă vrei chiar tu să munceşti mai mult? 

— Nu poţi! Franţa privilegiază arta de a trăi! 

Elizabeth se aşeză din nou în faţa calculatorului şi i se adresă 
lui Lucas pe un ton distant. 

— Am patruzeci şi opt de ani, sunt divorțată, amândoi copiii 
îmi sunt la universitate, sunt proprietara unui mic apartament 
din Sausalito şi al altuia, dintr-o căsuţă construită prin asociere, 
pe malul lacului Tahoe, pe care îl voi achita în doi ani. Ca să vă 
spun totul, eu nu stau să socotesc câte ore petrec la serviciu. Imi 
place foarte mult ceea ce fac, mult mai mult decât să mă fâţăi 
prin faţa vitrinelor, constatând că n-am tras destul pentru a-mi 
cumpăra ce vreau. Cât despre francezi, ţin să vă amintesc că 
mănâncă melci! Domnul Heurt e în biroul lui şi aveţi întâlnire la 
ora paisprezece... ceea ce pică tocmai bine, pentru că este ora 
două fix! i 

Lucas se îndreptă spre uşă. Inainte de a ieşi pe culoar, se 
întoarse. 

— N-aţi gustat niciodată untul cu usturoi, altfel n-aţi mai vorbi 
aşa! 


Zofia organizase ieşirea anticipată a lui Mathilde, care 
acceptase să semneze externarea pe propria răspundere. La 
56 


- MARC LEVY - 


rândul ei, Zofia jurase că, la cel mai mic semn că lucrurile n-ar 
merge cum trebuie, o va aduce imediat la spital. Şeful serviciului 
Urgenţe îşi dădu acordul, cu condiţia ca examinarea prevăzută la 
ora cincisprezece să confirme evoluţia favorabilă a sănătăţii 
pacientei. 

Patru docheri o luară în primire pe Mathilde încă din parcarea 
spitalului. Glumeau pe întrecute cu privire la fragilitatea 
încărcăturii şi se distrau, folosind o mulţime de termeni specifici 
activităţii lor, atribuindu-i lui Mathilde rolul unui container. O 
întinseră cu multe precauţii pe brancarda pe care o 
improvizaseră în spatele camionetei. Zofia conducea cât de încet 
putea, dar chiar şi cel mai mic hop îi provoca lui Mathilde o 
durere vie, pe care o simţea până la încheietura coapsei. Le 
trebui o jumătate de oră ca să ajungă cu bine la destinaţie. 

Docherii coborâră patul metalic din pod şi îl instalară în 
livingul Zofiei. 

Manca îl împinse până la fereastră şi aranja micul gheridon, 
care avea să îndeplinească funcţia de noptieră. Apoi, începu 
lenta ascensiune a lui Mathilde, pe care docherii o duceau la etaj 
pe sus, sub înaltul comandament al lui Manca. La fiecare treaptă 
urcată, Zofia îşi ţinea pumnii, auzind-o pe Mathilde care ţipa de 
frică. Bărbaţii îi răspundeau cântând cât îi ţinea gura. Când 
trecură, în sfârşit, de cotul scării, izbucniră amândouă în râs. Cu 
nesfârşită grijă, docherii îşi depuseră chelneriţa preferată în 
aşternutul proaspăt. 

Zofia voia să-i oprească la masă, drept mulţumire. Dar Manca 
spuse că nu era nevoie: Mathilde îi răsfăţase destul la Deli, ca să- 
i răspundă şi ei în acelaşi fel. Zofia îi conduse înapoi, în port. 
Când maşina se îndepărtă, Reine pregăti două ceşti de cafea 
lângă care puse cupa ei de argint cizelat, unde se aflau câteva 
bucăţi de plăcintă, şi urcă la etaj. 

Plecând de la cheiul 80, Zofia se hotărî să facă un mic ocol. 
Deschise radioul şi schimbă posturile până când Louis Armstrong 
umplu cu sonorităţile vocii lui maşina. What a wonderful world 
era unul dintre cântecele ei preferate. Il fredonă împreună cu 
bătrânul bluesman. Fordul coti după colţul antrepozitelor şi o luă 
în direcţia arcadelor ce mărgineau spaţiul pe care erau instalate 
uriaşele macarale. Zofia acceleră şi, trecând peste benzile fixate 
în asfalt anume pentru reducerea vitezei, maşina se hurducai de 
câteva ori. Ea zâmbi şi îşi deschise larg geamul. Vântul îi răvăşi 
părul. Zofia răsuci butonul de volum al radioului, iar cântecul se 

57 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


auzi şi mai tare. Radioasă, se juca, făcând slalom printre conurile 
de siguranţă... în timp ce se îndrepta spre a şaptea arcadă. Când 
îl zări pe Jules, îi făcu un mic semn, la care bătrânul răspunse pe 
dată. Era singur... atunci, Zofia închise radioul, închise geamul şi 
o luă spre ieşire. 


* 


Heurt părăsise sala de consiliu în aplauzele suspicioase ale 
directorilor, speriaţi de promisiunile făcute de acesta. Convins că 
era expert în toate chichiţele comunicării, Ed transformase o 
reuniune comercială în parodia unei conferinţe de presă, 
detaliindu-şi fără nici o reţinere viziunile megalo-expansioniste. 
In liftul care îl ducea la etajul nouă, Ed era deja în al nouălea cer: 
la urma urmei, managementul resurselor umane nu era chiar aşa 
de complicat; dacă era nevoie, putea să făurească de unul singur 
destinul grupului. Nebun de bucurie, îşi înălţă spre cer pumnul 
strâns, în semn de victorie. 


Mingea de golf clătinase steguleţul şi, apoi, dispăruse. Antonio 
Andric tocmai reuşise o magnifică „gaură în unu”, dintr-un „în 
patru”. Nebun de bucurie, îşi ridică spre cer pumnul strâns, în 
semn de victorie. 


* 


încântat, Lucas îşi lăsă spre pământ pumnul strâns, în semn 
de victorie: vicepreşedintele reuşise să semene o tulburare fără 
precedent printre conducătorii imperiului său, iar confuzia din 
mintea acestora avea să se propage neîntârziat la etajele 
inferioare. 

Ed îl aştepta lângă distribuitorul de băuturi; zărindu-l, îşi 
deschise braţele. 

— Ce şedinţă formidabilă, nu-i aşa? Mi-am dat seama că sunt, 
de prea multe ori, departe de trupele mele! Chestia asta trebuie 
remediată şi, în acest sens, chiar vreau să-ţi cer un mic serviciu. 

In cursul aceleiaşi seri, Ed avea întâlnire cu o ziaristă care 
trebuia să publice un articol despre el în cotidianul local. De data 
asta, trebuia să-şi sacrifice îndatoririle faţă de presă în beneficiul 

58 


- MARC LEVY - 


fidelilor săi colaboratori. Tocmai îi invitase la cină pe şeful de la 
Dezvoltare, pe responsabilul de la Marketing şi pe cei patru 
directori ai reţelei comerciale. Din pricina micii ciorovăieli cu 
Antonio, prefera să nu-şi informeze asociatul cu privire la 
iniţiativa lui şi să-l lase să se bucure de o adevărată seară de 
odihnă, de care avea — după cum se vede — nevoie. Dacă Lucas 
ar avea bunăvoința să participe la interviu în locul lui, i-ar face 
un nepreţuit serviciu, cu atât mai mult cu cât elogiile venite din 
partea unui terţ se dovediseră a fi dintotdeauna mai 
convingătoare. Ed se baza pe eficienţa noului său consilier, pe 
care îl încuraja bătându-l prieteneşte pe umăr. Masa era 
rezervată la ora douăzeci şi unu, la Simbad, un restaurant 
specializat în pescărie, de pe Fisherman's Wharf: un cadru 
niţeluş romantic, crabi delicioşi, o socoteală onorabilă, nota de 
plată avea să i-o dovedească. 


* 


După ce termină cu mutarea lui Mathilde, Zofia se întoarse la 
Memorial Hospital, de data asta într-un alt serviciu. Intră în 
pavilionul nr. 3 şi urcă la etajul trei. 

Secţia de pediatrie era, ca de obicei, supraaglomerată. De 
îndată ce micul Thomas îi recunoscu paşii în capătul culoarului, 
tot chipul i se lumină. Pentru el, marţea şi vinerea erau zile din 
care cenuşiul se făcea nevăzut. Zofia îl mângâie pe obraz, se 
aşeză pe marginea patului, îşi depuse în podul palmei un sărut 
pe care îl suflă în direcţia lui (era gestul lor complice) şi începu 
să-i citească de la pagina cu colţ îndoit. Nimeni nu avea voie să 
se atingă de cartea pe care ea o punea în sertarul noptierei, 
după fiecare vizită. Thomas o păzea ca pe o comoară. Nici chiar 
el nu-şi îngăduia să citească vreun cuvinţel în absenţa ei. 
Omuleţul cu capul lipsit de păr cunoştea mai bine decât oricine 
valoarea unei clipe magice. Numai Zofia putea să-i spună 
povestea asta. Nimeni nu avea voie să răpească vreun minut din 
peripeţiile fantastice ale iepuraşului Theodore. Intonaţiile glasului 
ei făceau ca fiecare rând să fie nespus de preţios. Uneori, Zofia 
se ridica, umblând în lung şi-n lat prin încăpere; paşii ei mari — 
însoţiţi de gesturi largi şi de mimică — stârneau pe dată râsetele 
nestăpânite ale băieţelului. In timpul orei feerice, în care 
personajele se însufleţeau, acolo, în camera lui, viaţa îşi reintra 
în drepturi. Chiar şi când îşi deschidea din nou ochii, Thomas uita 

59 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


de ziduri, de frică şi de durere. 

Ea închise cartea, o puse bine şi se uită la Thomas, care se 
încruntase. 

— Pare-mi-se că, dintr-odată, ai căpătat un aer îngrijorat! 

— Nu, răspunse copilul. 

— E ceva ce n-ai înţeles, în povestea asta? 

— Da. 

— Ce? întrebă ea, luându-l de mână. 

— De ce mi-o spui? 

Zofia nu găsea cuvintele cele mai potrivite pentru a-şi formula 
răspunsul. Atunci, Thomas zâmbi. 

— Eu ştiu! exclamă copilul. 

— Atunci, spune-mi şi mie. 

El roşi şi îşi mototoli cearşaful între degete. Murmură: 

— Pentru că mă iubeşti! 

De data asta, Zofiei i se îmbujorară obrajii. 

— Ai dreptate, este exact cuvântul pe care îl căutam, 
murmură ea, cu glasul blând. 

— De ce oamenii mari nu spun întotdeauna adevărul? 

— Pentru că, uneori, se tem, cred eu. 

— Dar tu nu eşti ca ei, nu-i aşa? 

— Să zicem că fac şi eu lucrurile cum pot mai bine, Thomas. 

Ea ridică bărbia copilului şi îl sărută. El i se azvârili în braţe şi o 
strânse cât putu de tare. După ce terminară cu dezmierdările, 
Zofia se îndreptă spre uşă, dar Thomas o chemă pentru o ultimă 
oară. 

— O să mor? 

Thomas o privea ţintă; Zofia scrută îndelung ochii atât de 
adânci ai băieţelului. 

— Poate. 

— Nu şi dacă eşti tu aici. Atunci, pe vineri, spuse copilul. 

— Pe vineri, răspunse Zofia suflând către el sărutul din podul 
palmei. 


O luă înapoi, spre docuri. Voia să verifice dacă descărcarea 
cargoului se desfăşura în condiţii bune. Se apropie de prima stivă 
de paleţi; un amănunt îi atrase atenţia. Ingenunche, pentru a 
controla vigneta sanitară care atesta că temperatura impusă 
fusese respectată. Pastila devenise neagră. Zofia îşi luă imediat 
staţia de emisie-recepţie şi căută canalul 5. Biroul Serviciului 
Veterinar nu răspundea. Camionul frigorific, care aştepta în 

60 


- MARC LEVY - 


capătul traveei, urma să ducă fără întârziere, în numeroase 
restaurante din oraş, marfa degradată. Trebuia să găsească o 
soluţie, şi asta cât mai iute. Mută pe canalul 3. 

— Manca, sunt Zofia, unde eşti? 

Radioul hârâi. 

— In turnul de observaţie, spuse Manca, şi timpul e foarte 
frumos, dacă ai cumva îndoieli în această privinţă! Aproape că 
pot vedea coastele Chinei! 

— Vasco-de-Gama este la descărcare. Poţi să vii încoace cât 
poţi de repede? 

— E vreo problemă? 

— Aş prefera să vorbesc cu dumneata la faţa locului, îi 
răspunse ea, închizând aparatul. 

După câteva minute, Manca apăru la volanul unui tractor 
Fenwick. Zofia îl aştepta la picioarele macaralei care depunea 
paleţii pe uscat. 

— Ei, ce pot face pentru dumneata? întrebă şeful de echipă. 

— Această macara a descărcat zece paleţi cu creveţi 
necomestibili. 

— Şi? 

— După cum poţi constata, cei de la serviciul sanitar nu sunt 
aici, iar eu nu reuşesc să dau de ei. 

— Am eu doi câini şi un hamster acasă, da' asta nu înseamnă 
că sunt veterinar. Şi, pe urmă, dumneata te pricepi la crustacee? 

Zofia îi arătă pastila-martor. 

— Creveţii n-au nici un secret pentru mine! Dacă nu ne 
ocupăm de chestia asta, n-o să ne fie prea bine când o să ne 
ducem la restaurant diseară... 

— Mda... Păi, ce vrei să fac eu, în afară de a mânca un biftec 
la mine acasă? 

— „„.„Şi n-o să fie prea bine nici pentru ăia mici, care vor 
mânca mâine la cantină! 

Fraza nu era deloc lipsită de intenţie. Manca nu suporta să se 
atingă cineva nici chiar de un singur fir de păr din capul unui 
copil. Pentru el, copiii reprezentau ceva sfânt. Se uită la ea 
câteva clipe, frecându-şi bărbia. 

— Bine, de acord! spuse Manca, luând emițătorul Zofiei. 

Schimbă frecvenţa, pentru a-l contacta pe macaragiu. 

— Samy, îndreaptă-ţi braţul spre larg! 

— Manca, tu eşti? Am trei sute de kile la capătul braţului! 
Problema ta nu mai poate aştepta? 

61 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Nu! 

Braţul macaralei se răsuci încet, imprimându-i încărcăturii un 
uşor balans. Apoi, se imobiliză la verticala apei. 

— Bine! spuse Manca în microfon. Acum, o să ţi-l dau pe 
ofiţerul-şef cu protecţia activităţii portuare, care tocmai a 
descoperit un mare neajuns la sistemul tău de arimare. O să-ţi 
ordone chiar ea să dai drumul cât poţi de repede încărcăturii, ca 
să nu ai ceva de suferit. Şi o să te execuţi cu aceeaşi viteză, 
pentru că aşa ţi-e meseria: să faci chestii de felul ăsta! 

li întinse Zofiei receptorul, zâmbind cu gura până la urechi. Ea 
şovăi şi tuşi uşor, înainte de a transmite ordinul. Se auzi un 
zgomot sec şi cârligul macaralei se desfăcu. Paleţii cu crustacee 
se scufundară în apele portului. Manca se urcă iar în Fenwickul 
lui. Demarând, „uită” că lăsase maneta de viteză în marşarier şi 
răsturnă lăzile aflate deja pe uscat. Se opri în dreptul Zofiei. 

— Dacă, în noaptea asta, peştilor o să le fie rău, e problema 
dumitale. Eu nu vreau să aud de aşa ceva. Şi nici de 
documentele de asigurare! 

Şi tractorul porni, fără zgomot, pe asfalt. 

După-amiaza era pe sfârşite. Zofia traversă oraşul: brutăria 
care fabrica pricomigdalele favorite ale lui Mathilde se afla la 
capătul de nord al Richmond-ului, pe 45th Street. Profită de 
ocazie ca să facă nişte cumpărături. 


Zofia sosi acasă după o oră, cu braţele încărcate, şi urcă 
imediat la etaj. Impinse uşa cu piciorul; fără să vadă mare lucru 
în faţa ei, trecu direct în spaţiul destinat bucătăriei. Răsuflă 
uşurată, în timp ce lăsa pachetele pe tăblia de lemn, şi îşi ridică 
ochii: Reine şi Mathilde o priveau cu un aer mai mult decât 
ciudat. 

— Mi-aţi putea spune de ce râdeţi, ca să mă distrez şi eu? 
întrebă Zofia. 

— Nu râdem! o asigură Mathilde. 

— Nu încă... dar, după mutrele voastre, pariez că nu mai aveţi 
mult. 

— Ai primit nişte flori! susură Reine printre buzele pe care şi le 
ţuguiase. 

Zofia le privi rând pe rând. 

— Reine le-a pus în baie! adăugă Mathilde, stăpânindu-se. 

— De ce în baie? întrebă Zofia, suspicioasă. 

— Bănuiesc că din cauza umezelii! ripostă Mathilde, veselă 

62 


- MARC LEVY - 


nevoie mare. 

Zofia dădu deoparte perdeaua duşului şi o auzi pe Reine, care 
adăuga: 

— Acest gen de vegetale are nevoie de multă apă! 

Se aşternu tăcerea în ambele încăperi. Când Zofia întrebă cine 
avusese delicateţea de a-i trimite un nufăr, în salon se auzi râsul 
lui Reine, urmat imediat de hohotele lui Mathilde. Reine reuşi să 
se stăpânească îndeajuns de bine, pentru a adăuga că pe 
marginea chiuvetei era un bileţel. Intrebătoare, Zofia desfăcu 
plicul. 

Spre marea mea părere de rău, o problemă profesională total 
neprevăzută mă sileşte să amân pe altă dată cina noastră. Ca să 
fiu iertat, vă dau întâlnire la ora 19,30, în barul de la Hyatt 
Embarcadero, ca să luăm un aperitiv. Veniti, compania 
dumneavoastră îmi este indispensabilă. 

Cartonaşul telegrafic era semnat Lucas. Zofia îl ghemotoci şi îl 
aruncă la coş. Se întoarse în salon. 

— Ei, cine e? întrebă Mathilde, ştergându-şi lacrimile de râs. 

Zofia se îndreptă spre dressingul pe care îl deschise cu o 
mişcare energică. Işi puse o jachetă, apucă din mers cheile de pe 
măsuţa de la intrare şi, înainte de a ieşi, se întoarse spre Reine şi 
Mathilde, pentru a le spune cât era de încântată că ele două se 
întâlniseră. Pe masa din bucătărie aveau cumpărături, aşa că îşi 
puteau pregăti cina. Ea avea de lucru şi se va întoarce târziu. Le 
făcu o plecăciune forţată şi dispăru. Mathilde şi Reine auziră un 
„bună seara” strigat de pe scară, exact cu o clipă înainte ca uşa 
să se trântească. Zgomotul Fordului se stinse după câteva 
secunde. Mathilde se uită la Reine fără să-şi ascundă zâmbetul 
larg. 

— Credeţi că s-a simţit ofensată? 

— Tu ai primit vreodată un nufăr? 


Zofia conducea cu mişcări bruşte. Deschise radioul şi 
bombăni. 

— Vasăzică, mă ia drept broască? 

La intersecţia cu Third Avenue, lovi furioasă în volan, 
acţionând pe neaşteptate claxonul. In faţa parbrizului, un pieton 
îi arătă, cu un gest lipsit de eleganţă, că stopul era tot roşu. 
Zofia îşi scoase capul pe geam şi ţipă la el: 

— Imi pare nespus de rău, dar batracienii sunt daltonişti! 

Şi se îndreptă în viteză spre cheiuri. 

63 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— O problemă profesională total neprevăzută! Bla-bla-bla! Ce 
să-ţi spun! Cine se crede, mă rog? 

Când Zofia ajunse la cheiul 80, paznicul ieşi din gheretă. Avea 
un mesaj din partea lui Manca: acesta voia s-o vadă de urgenţă. 
Ea se uită la ceas şi porni în grabă spre biroul şefilor de echipă. 
Intrând în încăpere, după expresia lui Manca îşi dădu seama că 
avusese loc un accident: el îi confirmă că un docher pe nume 
Gomez, care lucra în cală, căzuse. Cauza căzăturii fusese 
probabil o scară şubredă. lIncărcătura din fundul calei îi 
amortizase doar în mică măsură şocul, aşa că omul fusese 
transportat la spital într-o stare destul de precară. Accidentul 
stârnise mânia colegilor. Zofia nu era de serviciu în momentul 
catastrofei, dar asta nu însemna că se simţea mai puţin 
răspunzătoare. De când se întâmplase drama, tensiunea nu 
încetase să crească în rândul muncitorilor, iar zvonurile privind 
încetarea lucrului circulau deja între cheiurile 96 şi 80. Pentru a 
calma spiritele, Manca făgăduise că va cere consemnarea 
vasului la chei. Dacă ancheta avea să confirme bănuielile, 
sindicatul urma să se constituie ca parte civilă şi să-l dea în 
judecată pe armator, între timp, pentru a dezbate temeiul 
grevei, Manca îi invitase la cină, chiar în aceeaşi seară, pe cei 
trei şefi de secţie din Uniunea Docherilor. Cu un aer grav, Manca 
notă pe o bucată de hârtie ruptă din blocnotes adresa 
restaurantului. 

— Ar fi bine să vii împreună cu noi, am făcut rezervarea 
pentru ora nouă. 

li întinse Zofiei hârtia, după care se despărţiră. 

Vântul rece, care sufla pe cheiuri, îi pălmuia obrajii. Ea îşi 
umplu plămânii cu aerul îngheţat şi expiră încet. Un pescăruş se 
aşeză pe un cablu de amarare, care se întindea scârţâind. 
Pasărea îşi înclină capul şi o fixă pe Zofia cu privirea. 

— Eşti tu, Gavriil? întrebă ea, cu o voce sfioasă. 

Pescăruşul se înălţă în aer, ţipând îndelung. 

— Nu, nu erai tu... 

Păşind de-a lungul apei, fu cuprinsă de o senzaţie 
necunoscută, ca un văl de tristeţe ce se amestecase cu ceţurile. 

— Eşti necăjită? 

Glasul lui Jules o făcu să tresară. 

— Nu te-am auzit. 

— Eu da, spuse bătrânul, apropiindu-se. Ce faci aici, la ora 
asta? Că doar nu mai eşti de serviciu! 

64 


- MARC LEVY - 


— Am venit să mă gândesc, după o zi complet anapoda. 

— Ei, nu te lua după aparente; ştii şi tu că, de multe ori, sunt 
înşelătoare. 

Zofia dădu din umeri şi se aşeză pe prima treaptă a scării de 
piatră ce cobora spre apă. Jules se instala alături. 

— Te mai doare piciorul? îl întrebă ea. 

— Mai lasă-mi piciorul în pace! Vrei? la zi, ce nu merge? 

— Cred că sunt obosită. 

— Tu nu eşti niciodată obosită... te ascult! 

— Nu ştiu ce am, Jules... mă simt puţin aşa, cam fără chef. 

— lată-ne şi aici! 

— De ce spui asta? 

— De-aia! De la ce te-a luat aşa, cu ictis-plictis? 

— Habar n-am. 

— Nu vezi niciodată când vine goanga suferinţei: este aici şi, 
apoi, într-o bună zi, dispare nu se ştie cum. 

El încercă să se ridice; Zofia îi întinse mâna, pentru a-l ajuta să 
se sprijine de ea. Indreptându-se, Jules făcu o strâmbătură. 

— E şapte şi un sfert... cred că trebuie să te duci acolo. 

— De ce spui asta? 

— Nu-mi mai tot pune întrebări! Să zicem că trebuie să pleci 
pentru că e târziu. Seară bună, Zofia. A 

El începu să meargă fără să şchioapete. Inainte de-a intra sub 
arcada lui, se întoarse şi îi aruncă o întrebare: 

— Necazul ăsta al tău o fi blond sau, mai degrabă, brunet? 

Jules se făcu nevăzut în penumbră, lăsând-o singură în 
parcare. 


Când întoarse cheia de contact, văzu că n-avea nici o 
speranţă: farurile Fordului abia dacă luminau prova navei. 
Demarorul făcu aproape acelaşi zgomot, ca de piure de cartofi 
amestecat cu mâna. leşi din maşină trântind cu violenţă portiera; 
se duse spre gheretă. 

— Rahat! făcu ea, ridicându-şi gulerul. 

Un taxi o lăsă, după un sfert de oră, la Embarcadero Center. 
Zofia o luă la fugă spre scările rulante, care duceau în marele hol 
al complexului hotelier. De acolo, luă liftul, care o urcă, iute ca 
fulgerul, până la ultimul etaj. î 

Barul panoramic se rotea încet în jurul axei sale. Intr-o 
jumătate de oră, puteai admira astfel Insula Alcatraz la est, Bay 
Bridge la sud, cartierele financiare şi turnurile lor magnifice la 

65 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


vest. Privirea Zofiei ar fi putut zări la fel de bine maiestuosul 
Golden Gate, care unea pajiştile înverzite ale Parcului Presidio cu 
falezele pline de mentă care dominau Sausalito... cu condiţia să 
fi fost aşezată cu faţa spre fereastră. Insă Lucas ocupase locul 
cel mai bun... 

El închise lista de cocteiluri şi chemă chelnerul cu o pocnitură 
din degete. Zofia lăsă capul în jos. Lucas scuipă în pumn 
sâmburele pe care îl lustruia, meticulos, cu limba. 

— Preţurile de aici sunt absurde, dar trebuie să recunosc că 
priveliştea este excepţională, spuse el, băgându-şi în gură o altă 
măslină. 

— Da, aveţi dreptate, vederea e destul de frumoasă, spuse 
Zofia. Parcă zăresc o bucăţică din Golden Gate în bucăţica de 
oglindă din faţa mea. Doar dacă n-o fi cumva un reflex al uşii de 
la toaletă, că şi ea e tot roşie. 

Lucas îşi scoase limba şi se uită la ea cruciş, în încercarea de 
a-i vedea capătul. Luă sâmburele lustruit, îl lăsă în coşuleţul de 
pâine şi trase concluzia: 

— Oricum, e întuneric, nu? 

Cu o mână tremurândă, chelnerul puse pe masă un martini 
dry şi două cocteiluri de crab, după care se îndepărtă cu paşi 
grăbiţi. 

— Nu vi se pare că e puţin cam nervos? întrebă Zofia. 

Lucas aşteptase zece minute ca să fie instalat la masă şi, de 
aceea, îl cam muştruluise pe chelner. 

— Credeţi-mă, la tarifele astea, poţi să fii pretenţios! 

— Dumneavoastră aveţi, cu siguranţă, o carte de credit aurie, 
nu? îi replică, fără să piardă timpul, Zofia. 

— Categoric! De unde ştiţi? o întrebă Lucas, cu un aer pe cât 
de uimit, pe atât de încântat. 

— Cărţile astea îi fac pe oameni, de multe ori, aroganti... 
Credeţi-mă, nota de plată de aici n-are nici o legătură cu salariile 
angajaţilor din local. 

— E un punct de vedere, recunoscu Lucas, molfăindu-şi a nu 
ştiu câta măslină. 

Din acea clipă, de fiecare dată când comandă migdale... un alt 
pahar... un şervet curat... el făcu efortul de a rosti pe înfundate 
câteva mulţumescuri care păreau că-i ard, pur şi simplu, gâtlejul. 
Zofia deveni îngrijorată şi îl întrebă ce îl necăjea, dar el izbucni 
într-un tunător hohot de râs. Totul era cât se poate de bine în 
cea mai bună dintre lumi, era cu adevărat fericit că o întâlnise. 

66 


- MARC LEVY - 


După şaptesprezece măsline, plăti nota, fără să lase bacşiş. 
leşind din local, Zofia strecură, discret, în mâna chelnerului, care 
se ducea după maşina lui Lucas, o bancnotă de cinci dolari. 

— Vă duc acasă? întrebă Lucas. 

— Nu, mulţumesc, o să iau un taxi. 

Cu un gest larg, Lucas deschise portiera din partea 
pasagerului. 

— Urcaţi, vă duc eu! 

Cabrioleta gonea cu viteză. Lucas făcu motorul să bubuie şi 
puse un compact disc în fanta de pe bordul maşinii. Cu un 
zâmbet larg, scoase din buzunar o carte de credit Platinium şi o 
flutură, ţinând-o între degete. 

— Trebuie să recunoaşteţi că astea n-au doar defecte! 

Zofia îl fixă câteva secunde. lute ca fulgerul, îi smulse din 
mână bucata de plastic auriu şi o aruncă afară. 

— Se pare că pot fi refăcute în douăzeci şi patru de ore! spuse 
ea. 

Maşina încremeni, într-un scrâşnet de pneuri. Lucas izbucni în 
râs. 

— Umorul unei femei e irezistibil! 

Când maşina opri în faţa unei staţii de taxiuri, Zofia învârti 
cheia de contact, pentru a opri zgomotul asurzitor la motorului. 
Cobori şi închise cu delicateţe portiera. 

— Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc acasă? întrebă Lucas. 

— Vă mulţumesc, dar am de mers undeva. In schimb, aş vrea 
să vă cer un mic serviciu. 

— Tot ce doriţi. 

Zofia se aplecă spre geamul lui Lucas. 

— Aţi putea aştepta până trec de colţul străzii, înainte de a 
pune iar în mişcare supermașşina asta de tuns iarba? 

Ea se dădu înapoi cu un pas. Elo apucă de încheietura mâinii. 

— Am petrecut un moment divin, spuse Lucas. 

O rugă să accepte reprogramarea, la o altă dată, a cinei 
ratate. Primele momente ale unei întâlniri erau întotdeauna 
dificile, penibile, pentru el, care era timid. Ea trebuia să le ofere 
şansa de a se cunoaşte mai bine. Zofia rămăsese perplexă, 
auzindu-l cum definea timiditatea. 

— Nu putem judeca oamenii după prima impresie, nu? 

In tonul lui exista un dram de farmec... Ea acceptă să 
prânzească împreună şi nimic altceva! Apoi, se întoarse pe 
călcâie şi se duse spre taxiul din capătul rândului. Maşina V12 

67 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 
condusă de Lucas bubuia deja în spatele ei. 


Taxiul opri lângă trotuar. Clopotele de la Grace Cathedral 
bătură a noua oară. Zofia intră la Simbad; ajunsese la ţanc. 
inchise lista de bucate şi i-o întinse chelneriţei, apoi bău o gură 
de apă, hotărâtă să atace direct subiectul care o adusese la 
această masă. Trebuia să-i convingă pe şefii de sindicat să 
potolească agitația care începea să se facă simțită pe cheiuri. 

— Chiar dacă îi susţineţi, docherii nu vor putea rezista fără 
salarii mai mult de o săptămână. Dacă activitatea se opreşte, 
cargourile nu vor avea altceva de făcut decât să amareze de 
cealaltă parte a golfului. O să le daţi docherilor o lovitură de 
moarte, spuse ea cu o voce cât se poate de sigură. 

Activitatea lor comercială era într-o concurenţă acerbă cu 
portul vecin şi rival, Oakland. Un nou blocaj ar fi dus la plecarea 
întreprinderilor de navlu. lar pofta promotorilor, care, de vreo 
zece ani, stăteau cu ochii pe cele mai frumoase terenuri din oraş, 
era, şi aşa, destul de mare fără să mai fie nevoie să facă ei pe 
Scufiţa Roşie cu greva în coşuleţ. 

— Asta s-a întâmplat deja la New York şi la Baltimore, se 
poate întâmpla şi aici, continuă ea, convinsă de cauza pe care o 
pleda. Şi, dacă portul comercial şi-ar închide porţile, consecinţele 
dezastruoase n-ar afecta numai viaţa docherilor. Foarte repede, 
fluxul neîncetat al camioanelor care ar traversa zilnic podurile ar 
sufoca, până la urmă, accesul în peninsulă. Oamenii ar trebui să 
plece mai devreme de acasă, pentru a ajunge la serviciu, şi s-ar 
întoarce şi mai târziu. Nici n-ar trece şase luni şi mulţi dintre ei s- 
ar resemna să migreze în sud. 

— Nu credeţi că întindeţi coarda prea tare? o întrebă unul 
dintre bărbaţi. Nu e vorba decât de renegocierea primelor de 
risc! Şi, pe urmă, cred că vom fi sprijiniți şi de colegii noştri din 
Oakland! 

— Chestia asta se numeşte teoria bătăii de aripă a fluturelui, 
insistă Zofia, rupând un colţ al feţei de masă din hârtie. 

— Ce amestec au, aici, fluturii? întrebă Manca. 

Bărbatul în costum negru, care cina la masa din spate, se 
întoarse pentru a interveni în conversaţia lor. Zofiei îi îngheţă 
sângele în vine când îl recunoscu pe Lucas. 

— E un principiu din geofizică, după care bătaia de aripă a 
unui fluture din Asia creează o deplasare a aerului ce poate 
deveni, din consecinţă în consecinţă, un ciclon devastator pe 

68 


- MARC LEVY - 


coastele Floridei. 

Delegații sindicali se uitară unii la alţii, pe cât de tăcuţi, pe 
atât de întrebători. Manca îşi înmuie colţul de pâine în maioneză 
şi pufni, înainte de-a exclama: 

— Dacă tot ne-am prostit în Vietnam, am fi putut profita de 
ocazie să le facem de petrecanie omizilor, ca să nu zicem că ne- 
am dus până acolo degeaba! 

Lucas o salută pe Zofia şi se întoarse spre ziarista care îi lua 
un interviu la masa învecinată. Chipul Zofiei se făcuse roşu ca 
focul. Unul dintre delegaţi o întrebă dacă era alergică la 
crustacee. Dar ea nici nu se atinsese de mâncarea pe care o 
avea în faţă. Simţea o uşoară greață, se justifică Zofia, oferindu- 
se să împartă cu ei conţinutul farfuriei. li imploră să se 
gândească bine înainte de a comite ireparabilul. Apoi, se scuză: 
chiar nu se simţea bine. A 

Când plecă de la masă, toţi se ridicară. In trecere, se apropie 
de tânăra femeie şi o privi ţintă. Surprinsă, aceasta se trase 
înapoi, gata-gata să cadă pe spate. Zofia îi adresă un zâmbet 
forţat. 

— Pe semne că-i plăceţi straşnic de mult, de v-a oferit locul cu 
faţa spre priveliştea de afară! Ca să nu mai spun că sunteţi 
blondă! Vă doresc amândurora o seară... profesională... cât mai 
plăcută! 

Şi se îndreptă cu pas hotărât spre vestiar. Lucas se repezi, o 
apucă de braţ şi o sili să se întoarcă spre el. 

— Ce v-a apucat? 

— Profesională: e greu de pronunţat, nu? Un f, doi de o şi — 
ştiţi ceva? — nici un q?! Totuşi, cu puţină bunăvoință, până la 
urmă o să găsiţi unul! 

— E o ziaristă! 

— Da, şi eu sunt ziaristă: duminica, îmi copiez însemnările 
făcute în timpul săptămânii, în jurnalul intim. 

— Dar Amy e ziaristă de-adevăratelea! 

— lar guvernul pare a fi foarte ocupat, în acest moment, să 
stea de vorbă cu Amy! 

— Intocmai! Şi nu mai vorbiţi aşa de tare, că o să se aleagă 
praful de coperta mea. 


8 joc de cuvinte: litera g se pronunţă la fel ca şi cul (fr.) (fund, dos). 
(N. T.) 
69 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Coperta” revistei ei, presupun! Oferiţi-i totuşi un desert, am 
văzut pe listă unul care costă sub şase dolari! 

— Ei drăcie, e vorba de acoperirea misiunii mele! 

— Asta e o veste cu adevărat minunată! Cândva, când o să fiu 
bunică, o să le povestesc nepoților mei că, într-o seară, am luat 
un aperitiv cu James Bond! Când o să ieşiţi la pensie, cred că o 
să aveţi dreptul să destăinuiţi secretul impus în prezent, nu? 

— Bun! Ajunge! După cum constat eu, nici dumneavoastră nu 
luaţi cina cu trei prietene din liceu! 

— Încântător, sunteţi cu desăvârşire încântător, Lucas, şi vă 
rog să remarcaţi că şi invitata dumneavoastră este, spuse Zofia. 
Are un delicios căpşor purtat cu mândrie pe un drăgălaş gât de 
pasăre. Norocoasa! In patruzeci şi opt de ore o să primească o 
superbă colivie de nuiele! 

— Asta e un apropo? Nu v-a plăcut nufărul meu? 

— Dimpotrivă! M-am simţit flatată că nu mi-aţi trimis şi un 
acvariu cu scăriţă în el! Hai, grăbiţi-vă, uitaţi-vă ce posomorâtă 
pare! Pentru o femeie, e îngrozitor să se plictisească la masa 
unui bărbat, credeţi-mă pe cuvânt, ştiu eu ce spun! 

Zofia îi întoarse spatele. Uşa restaurantului se trânti în urma 
ei. Lucas dădu din umeri, aruncă o privire spre masa de la care 
plecase Zofia şi se duse la invitata lui. 

— Cine era? întrebă jurnalista, care îşi pierduse răbdarea. 

— O prietenă. 

— Ştiu că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar părea 
orice, numai prietenă nu. 

— Intr-adevăr, vă băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala! 

Cât dură cina, lui Lucas nu-i tăcu gura, ridicând în slavă 
calităţile patronului său. li explică ziaristei că, spre deosebire de 
ceea ce credea lumea, formidabila prosperitate a companiei era 
meritul lui Ed Heurt. Fidelitatea excesivă faţă de asociatul lui, ca 
şi legendara-i modestie, îl făcuseră pe vicepreşedinte să se 
mulţumească cu poziţia de „numărul doi”, căci, pentru Ed Heurt, 
importantă era cauza. Totuşi, adevăratul cap gânditor al 
binomului era el şi numai el! Degetele agile ale ziaristei alergau 
pe tastatura calculatorului ei de buzunar. Ipocrit, Lucas o rugă să 
nu dezvăluie în articol unele consideraţiuni pe care i le 


? joc de cuvinte: în original couverture (fr.) — copertă; cuvertură; 
acoperire. (N. 7.) 


70 


- MARC LEVY - 


prezentase absolut confidenţial, şi asta numai pentru că ochii ei 
albaştri erau irezistibili. Se aplecă să-i toarne vin în pahar, iar ea 
îl rugă să-i încredinţeze şi alte secrete de alcov, doar din 
prietenie, bineînţeles. El râse cu hohote şi adăugă că încă nu era 
destul de beat. Aranjându-şi o bretea a maiocului, Amy îl întrebă 
ce anume l-ar putea îmbăta. 


* 


Zofia urcă treptele de la intrare cu paşi neauziţi. Era târziu, 
dar uşa lui Reine era încă întredeschisă. Zofia o împinse uşurel 
cu degetul. Pe covor, nu era nici albumul, nici cupa cu prăjituri. 
Miss Sheridan o aştepta stând în fotoliu. Zofia intră. 

— Tânărul ăsta îţi place, nu-i aşa? 

— Care tânăr? i 

— Nu mai face pe proasta! Ala cu nufărul! Cu care ţi-ai 
petrecut seara! 

— N-am luat decât un pahar. De ce? 

— Pentru că mie nu-mi place, de-aia! 

— Te asigur că nici mie. E odios. 

— E chiar aşa cum spun: îţi place! 

— Ba nu! E vulgar, cu nasul pe sus şi plin de el. 

— Doamne Sfinte, uite-o că s-a şi îndrăgostit! exclamă Reine, 
ridicând braţele spre cer. 

— Ba deloc! E un om care nu se simte bine în pielea lui şi pe 
care credeam că-l pot ajuta. 

— E chiar mai rău decât îmi închipuiam! zise Reine, ridicând 
din nou braţele spre cer. 

— Ei, asta-i! 

— Nu vorbi aşa de tare, o s-o trezeşti pe Mathilde! 

— Oricum, chiar dumneata îmi spuneai întruna că am nevoie 
să existe cineva în viaţa mea. 

— Chestia asta, scumpo, le-o spun copiilor lor toate mamele 
evreice... cât timp nu sunt căsătoriţi. In ziua când ei le aduc pe 
cineva acasă, mamele încep să cânte acelaşi cântec, dar cu 
vorbele pe dos. 

— Bine, Reine, dar dumneata nici măcar nu eşti evreică! 

— Ei şi? 

Reine se sculă şi scoase un mic platou din bufet, deschise 
cutia de metal şi puse trei biscuiţi în cupa de argint, îi ordonă 
Zofiei să ronţăie cel puţin unul, şi fără să crâcnească; şi aşa 

71 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


suferise destul, aşteptând-o toată seara! 

— Stai jos şi spune-mi tot! zise Reine, aşezându-se confortabil 
în fotoliu. 

O ascultă pe Zofia fără s-o întrerupă, căutând să înţeleagă 
intenţiile bărbatului care ieşise în calea ei de câteva ori. Aţinti 
asupra Zofiei o privire inchizitorială şi nu rupse tăcerea pe care 
şi-o impusese, decât ca să-i ceară o prăjitură. Nu mânca dulciuri 
decât la sfârşitul mesei, dar împrejurarea justifica pe deplin o 
asimilare imediată de zaharuri rapide. 

— Mai descrie-mi-l! ceru Reine, după ce ronţăise puţin biscuit. 

Pe Zofia o distra nespus comportamentul proprietăresei sale. 
Dat fiind că se făcuse târziu, ar fi putut să pună capăt 
conversaţiei şi să plece, dar pretextul era numai bun pentru a 
savura aceste clipe minunate, când mângâierea unei voci este 
mai fermecătoare decât cea a unei mâini. Răspunzându-i cu cea 
mai mare sinceritate posibilă interlocutoarei sale, se surprinse că 
nu putea să-i atribuie bărbatului cu care îşi petrecuse seara nici 
cea mai neînsemnată calitate, în afară — poate — de un anumit 
spirit, dominat de logică. 

Reine o bătu cu tandreţe pe genunchi. 

— Această întâlnire nu e rodul întâmplării. Eşti în pericol şi nici 
măcar nu-ţi dai seama! 

Bătrâna doamnă văzu că Zofiei îi scăpase tâlcul vorbelor sale. 
Se aşeză mai bine în fotoliu. 

— İl ai deja în sânge. O să-ţi ajungă în inimă. Acolo, o să 
culeagă toate emoţiile pe care tu le-ai cultivat cu atâta grijă. 
Apoi, te va hrăni cu speranţe. Cuceririle amoroase sunt cele mai 
egoiste dintre cruciade. 

— Reine, zău dacă n-o iei razna! 

— Nu, tu eşti aia care o s-o ia razna cât de curând. Ştiu că mă 
consideri o babă palavragioaică, dar ai să vezi tu că e aşa cum îţi 
spun. În fiecare zi, în fiecare oră, ai să cauţi să te convingi că 
rezistenţa, purtarea, subterfugiile tale sunt în măsură să te 
apere, dar dorul după el va fi mai tare ca un drog. Aşa că nu te 
păcăli singură, doar atâta te rog! Bărbatul ăsta va pune 
stăpânire pe mintea ta şi nimic n-o să te ajute când îi vei simţi 
lipsa. Nici raţiunea şi nici măcar timpul, care îţi va fi cel mai aprig 
vrăjmaş. Doar gândul că-l vei revedea aşa cum îţi închipui tu că 
este te va face să-ţi învingi cea mai teribilă frică: aceea de a fi 
părăsită... de el... de tine însăţi. Este cea mai dificilă alegere pe 
care ne-o impune viaţa. 

72 


- MARC LEVY - 


— De ce îmi spui toate astea, Reine? 

Reine privi cotorul unuia dintre albumele din bibliotecă, în 
ochii ei puteai citi o anumită nostalgie. 

— Pentru că viaţa mea a rămas undeva, în urmă! Prin urmare, 
ori faci totul, ori nu faci nimic! Nu trişa: fără prefăcătorii şi, mai 
ales, fără compromisuri! 

Zofia împletea franjurii covorului. Reine o privi cu duioşie şi îi 
mângâie părul. 

— Bun, nu face mutrişoara asta. Se pare că, din când în când, 
poveştile de dragoste mai au şi câte un final fericit! Hai, gata cu 
vorbele uzate, nici nu am curaj să mă uit cât e ceasul. 

Zofia închise uşor uşa şi urcă la ea. Mathilde dormea ca un 
înger. 


Paharele de margarita se ciocniră, scoțând un clinchet 
cristalin. Aşezat comod pe canapeaua din apartamentul lui de la 
hotel, Lucas se lăuda că prepară acest cocteil ca nimeni altul. 
Amy îşi duse paharul la gură şi aprobă din ochi. Cu o voce teribil 
de dulce, el îi mărturisi că e gelos pe grunjii de sare care i se 
rătăciseră pe buze. Ea îi ronţăi şi îi linse, în timp ce limba lui 
Lucas i se strecură pe buze, înainte de a se aventura mai înainte, 
mult mai înainte. 


* 


Zofia nu aprinse lumina. Traversă încăperea cufundată în 
penumbră şi se duse la fereastra pe care o făcu să culiseze încet. 
Se aşeză pe pervaz şi se uită la marea ce tivea malul cu spumă. 
Işi umplu plămânii cu aerul adus în oraş de briza din largul 
oceanului şi privi cerul, visătoare. Pe cer nu erau stele... 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a treia 


Voi să tragă peste el cuvertura, dar mâna o căută zadarnic. 
Deschise un ochi şi îşi frecă obrazul, pe care barba începuse din 


73 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


nou să crească. Lucas îşi simţi propria respiraţie şi îşi spuse că, 
de bună seamă, ţigara şi alcoolul nu făceau deloc casă bună. 
Radio-deşteptătorul afişa ora douăzeci şi unu. Pe perna de lângă 
el nu era nimeni, doar urma adâncită lăsată de capul cuiva. Se 
sculă şi se duse, gol-puşcă, în salonaş. Amy, înfăşurată în 
cuvertură, ronţăia un măr roşu, luat din coşuleţul cu fructe. 

— Te-am trezit? îl întrebă ea. 

— Indirect, da! E ceva cafea pe aici? 

— Mi-am luat îndrăzneala de a comanda la room-service; 
acum, fac un duş şi o şterg. 

— Dacă nu te deranjează prea tare, aş prefera să-ţi faci duşul 
acasă! Sunt în mare întârziere, îi răspunse Lucas. 

Amy rămase înmărmurită. Se duse imediat în dormitor şi îşi 
adună lucrurile răvăşite. Se îmbrăcă în graba mare, îşi înhaţă 
pantofii cu toc şi o porni pe micul culoar ce ducea spre uşă. 
Lucas scoase capul din baie. 

— Nu mai vrei cafea? 

— Nu, o s-o beau şi pe asta tot acasă, mulţumesc pentru măr! 

— N-ai de ce. Mai vrei unul? 

— Nu, e în ordine. Am fost încântată. O zi bună. 

Amy desfăcu lănţişorul de siguranţă şi apăsă pe clanţă. Lucas 
se apropie de ea. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Te ascult! 

— Care sunt florile tale preferate? 

— Lucas, tu ai mult gust, dar, în special, unul prost! Mâinile îţi 
sunt foarte dibace, lângă tine am petrecut, cu adevărat, o 
noapte drăcească, dar hai să ne oprim aici! 

In timp ce ieşea, dădu nas în nas cu chelnerul de pe etaj, care 
aducea platoul cu gustări. Lucas se uită la Amy. 

— Eşti sigură că nu vrei cafea, dacă tot a venit? 

— Sigură! 

— Fii drăguță, spune-mi ce flori îţi plac! 

Amy respiră adânc, vizibil exasperată. 

— Nu o întrebi chestia asta chiar pe cea căreia vrei să i le 
trimiţi. Nu-ţi dai seama că risipeşti tot farmecul? La vârsta ta, 
încă nu ştii aşa ceva? 

— Evident că ştiu, răspunse Lucas, cu tonul unui băieţel 
bosumflat, dar cea căreia vreau să i le trimit nu eşti tu! 

Amy se răsuci pe călcâie, gata-gata să-l dea jos pe chelnerul 
care continua să aştepte în uşă. Cei doi bărbaţi auziră, înlemniţi, 

74 


- MARC LEVY - 


vocea lui Amy, care zbiera din fundul culoarului: „Un cactus! Şi 
poţi să te şi aşezi pe el!” O urmăriră, tăcuţi, cu privirea. Se auzi 
un clinchet: sosise liftul, înainte ca uşile acestuia să se închidă, 
Amy adăugă: „Un ultim amănunt, Lucas, eşti în fundul gol!” 


* 


— N-ai închis un ochi toată noaptea... 

— Eu dorm, de obicei, aşa de puţin... 

— Zofia, ce te preocupă? 

— Nimic! 

— O prietenă ştie să înţeleagă ceea ce nu-i spune cealaltă. 

— Am prea mult de lucru, Mathilde. Nici nu ştiu cu ce să încep. 
Mi-e teamă să nu fiu depăşită de muncă. Mi-e teamă că n-o să 
fac faţă aşteptărilor. 

— Asta-i chiar prima oară când văd că te îndoieşti de tine. 

— Pesemne că suntem pe cale de a deveni cu adevărat 
prietene. 

Zofia se duse în spaţiul destinat bucătăriei. Trecu în spatele 
mesei şi umplu cu apă ceainicul electric. Din patul ei, instalat în 
salon, Mathilde privea revărsatul zorilor. O burniţă uşoară uda 
întregul golf. Nori trişti acopereau cerul. 

— Nu pot să sufăr luna octombrie, spuse Mathilde. 

— Da’ ce ţi-a făcut? 

— E luna care îngroapă vara. Toamna, totul e meschin: zilele 
se scurtează, soarele nu vine niciodată la întâlnire, dar frigul 
întârzie să sosească: ne uităm la pulovere, fără să le putem 
îmbrăca. Toamna nu-i decât o porcărie de anotimp împuţit: doar 
umezeală, ploaie şi iar ploaie. 

— Aha! Şi, chipurile, eu sunt aia care n-a dormit bine! 

Apa din ceainic începu să bolborosească. Un declic o opri din 
fiert. Zofia dădu deoparte capacul unei cutii de tablă, luă un 
pliculeţ de Earl Grey, turnă apa clocotită într-o cană mare şi lăsă 
ceaiul la infuzat. Pregăti micul dejun pentru Mathilde pe o tavă, 
luă ziarul pe care Reine i-l strecurase, ca în fiecare dimineaţă, pe 
sub uşă şi se duse la prietena ei. O ajută să se ridice, îi aranjă 
pernele şi, apoi, plecă în dormitor. Mathilde ridică fereastra cu 
ghilotină. Umezeala toamnei o pătrunse până în oase, 
răscolindu-i durerea ascuţită din picior şi făcând-o să se strâmbe. 

— Aseară, l-am văzut din nou pe tipul cu nufărul! strigă din 
baie Zofia. 

75 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Văd că nu vă mai dezlipiţi unul de celălalt! îi răspunse 
Mathilde, strigând la fel de tare. 

— Mie-mi zici? Lua cina chiar în acelaşi restaurant. 

— Cu cine? 

— Cu o blondă! 

— Ce gen? 

— Blondă! 

— Şi mai cum? 

— Genul „fugi după mine, că n-o să-ţi fie prea greu să mă 
prinzi: am tocuri înalte”! 

— Aţi vorbit? 

— Vag. A bâiguit ceva, cum că ea era ziaristă şi el dădea un 
interviu. 

Zofia intră sub duş, răsuci robinetele vechi şi scrâşnitoare şi 
trase o lovitură zdravănă în măciulia duşului, care tuşi de două 
ori: apa îi şiroi pe faţă şi pe corp. Mathilde deschise San 
Francisco Chronicle. O fotografie îi atrase atenţia. 

— Tipul n-a minţit! strigă ea. 

_ Zofia, care îşi şampona din belşug părul, deschise ochii. 
Incercă să îndepărteze cu dosul mâinii săpunul care îi intra în 
ochi, provocându-i usturimi, şi obţinu efectul contrar. 

— Numai că ea e mai degrabă şatenă... adăugă Mathilde. ŞI 
mai degrabă destul de arătoasă! 

Zgomotul duşului încetă. Zofia apăru imediat în salon. Un 
prosop îi înfăşură mijlocul, iar pe cap purta un coif de spumă. 

Mathilde îşi contemplă prietena. 

— Sânii tăi chiar că sunt frumoşi! 

— Sfinţii! sunt întotdeauna frumoşi! Altfel n-ar mai fi sfinţi! 

— Asta încerc să le spun şi eu alor mei, în fiecare dimineaţă, în 
faţa oglinzii. 

— Ai putea să-mi explici mai exact despre ce vorbeşti tu, 
Mathilde? 

— Despre merele tale! Aş fi încântată dacă ar fi şi ale mele 
aşa de ţanţoşe ca ale tale. 

Zofia îşi ascunse sânii cu braţul. 

— Despre ce vorbeai mai înainte? 

— Probabil despre ceea ce te-a scos de sub duş fără să te 
clăteşti! spuse Mathilde, fluturând ziarul. 


10 joc de cuvinte bazat pe pronunția aproximativ identică a 
cuvintelor: seins (sâni) şi saints (sfinţi). (N. T.) 
76 


- MARC LEVY - 


— Cum se poate ca interviul să fie deja publicat? 

— Redactare pe calculator şi Internet! Dai un interviu, după 
câteva ore eşti pe prima pagină a ziarului şi, a doua zi, eşti gata 
de ambalat peştele! 

Zofia voi să ia cotidianul din mâna lui Mathilde, dar aceasta se 
opuse. 

— Nu te atinge de el! Eşti udă. 

Mathilde începu să citească tare primele cuvinte ale articolului 
pe două coloane, cu titlul „ADEVARATA ASCENSIUNE A GRUPULUI 
A&H”: un veritabil panegiric al lui Ed Heurt, în care ziarista 
tămâia — pe treizeci de rânduri — cariera celui ce contribuise 
incontestabil la  formidabilul avânt economic al regiunii. 
Concluzia textului era că mica societate din anii '50, devenită un 
grup gigantic, se sprijinea astăzi, în întregime, pe umerii lui. 

Zofia izbuti să pună mâna pe foaie şi termină lectura 
articolului, deasupra căruia trona o poză de mici dimensiuni, în 
culori. Era semnat de Amy Steven. Zofia îndoi ziarul şi nu-şi putu 
stăpâni un zâmbet. 

— E blondă! spuse ea. 

— O să vă mai întâlniți? 

— Am acceptat să iau masa de prânz cu el. 

— Când? 

— Marţi. 

— Marţi la ce oră? 

Lucas urma să treacă s-o ia pe la douăsprezece, răspunse 
Zofia. Mathilde arătă cu degetul spre uşa băii şi dădu din cap. 

— Vasăzică peste două ore! 

— E marţi? întrebă Zofia, adunându-şi de zor hainele. 

— Aşa scrie în jurnal! 

După câteva minute, Zofia ieşi din dressing. Purta blugi şi un 
pulover cu ochiuri mari. Se prezentă în faţa prietenei sale, cu 
dorinţa nemărturisită de a primi un compliment. Mathilde îi 
aruncă o privire şi se cufundă iar în lectură. 

— Ce nu merge? Nu se potrivesc culorile? Blugii sunt de vină, 
nu? întrebă Zofia. 

— Mai vorbim după ce îţi limpezeşti părul, zise Mathilde, 
răsfoind paginile cu programele de televiziune. 

Zofia se uită în oglinda de pe cămin. Işi scoase puloverul şi se 
întoarse, cu umerii lăsaţi, în baie. 

— E prima oară când te văd preocupată de felul în care eşti 
îmbrăcată... Mai fă o încercare şi spune-mi că nu-ți place, că nu e 

77 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


genul tău de bărbat, că e prea „grav”... doar ca să văd şi eu cum 
îţi iese! adăugă Mathilde. 

Un uşor zgrepţănat în uşă vesti intrarea lui Reine. Avea 
braţele încărcate cu un coş de legume proaspete şi cu o cutie de 
carton, a cărei fundă trăda un conţinut savuros. 

— Pare-mi-se că timpul nu se poate hotărî deloc ce toaletă să 
îmbrace azi, spuse ea, punând prăjiturile pe o farfurie. 

— Pare-mi-se că nu numai el, spuse Mathilde, cu înţeles. 

Reine se întoarse spre Zofia, care ieşea din baie — de data 
asta cu părul uscat şi înfoiat — încheindu-şi pantalonii şi 
legându-şi şireturile tenişilor. 

— leşi în oraş? o iscodi Reine. 

— lau masa cu cineva, răspunse Zofia, pupând-o pe obraz. 

— Eu o să-i ţin de urât lui Mathilde. Dacă şi ea mă vrea! De 
altfel, o s-o fac chiar dacă o plictisesc, fiindcă eu mă plictisesc şi 
mai rău decât ea, stând jos, la mine acasă, de una singură. 

Din stradă, se auzi de câteva ori un claxon. Mathilde scoase 
capul pe geam. 

— E chiar marţi! spuse ea. 

— E el? o întrebă Zofia, rămânând la distanţă de fereastră. 

— Nu, e Federal Express! Acum, îşi distribuie coletele cu o 
cabrioletă Porsche. De când l-au recrutat pe Tom Hanks, nu se 
mai dau înapoi de la nimic! 

Soneria sună de două ori. Zofia le sărută pe Reine şi pe 
Mathilde, ieşi din apartament şi cobori iute scara. 

instalat la volan, Lucas îşi ridică pe frunte ochelarii de soare şi 
îi adresă un zâmbet generos. Nici nu-şi închise bine Zofia 
portiera, şi maşina se avântă, asaltând colinele din Pacific 
Heights. Intră în Presidio Park, traversă şi se angaja pe un drum 
lateral ce ducea la Golden Gate. De cealaltă parte a golfului, 
dealurile din Tiburon abia se zăreau prin pâclă. 

— Vă duc să luaţi masa pe malul apei! strigă în vânt Lucas. 
Cei mai buni crabi din zonă! Vă plac crabii, nu-i aşa? 

Zofia aprobă din politeţe. Când nu ai nevoie să te hrăneşti, 
avantajul e că poţi alege fără nici o greutate ceea ce nu vei 
mânca. 

Aerul era călduţ, asfaltul se întindea ca o panglică nesfârşită 
sub roţile maşinii, iar muzica de la radio era o încântare. 
Momentul semăna până la confuzie cu o clipă de fericire, care nu 
cerea decât să fie împărtăşită. Maşina părăsi autostrada şi o luă 
pe un drumeag ale cărei serpentine se desfăşurau până în portul 

78 


- MARC LEVY - 


vaselor de pescuit din Sausalito. Lucas opri în parcarea din faţa 
digului. Ocoli maşina şi deschise portiera din partea Zofiei. 

— Vă rog să mă însoţiţi. 

li întinse braţul şi o ajută să coboare. O luară pe trotuarul ce 
mergea de-a lungul malului. De cealaltă parte a străzii, un bărbat 
era tras de zgardă de un magnific golden retriever cu părul ca 
nisipul. Trecând pe lângă ei, acesta se uită la Zofia şi se izbi din 
plin de un felinar. 

Ea voi să traverseze imediat, ca să-i dea o mână de ajutor 
omului, dar Lucas o ţinu de braţ: rasa aceea de câini era 
specializată în salvări. O duse în local. Fata de la recepţie luă 
două meniuri şi îi conduse la o masă instalată pe terasă. Lucas o 
invită pe Zofia să ia loc pe bancheta cu faţa spre mare. Comandă 
un vin spumos. Ea luă o bucăţică de pâine şi i-o aruncă 
pescăruşului căţărat pe balustradă, care o urmărea cu privirea. 
Pasărea apucă dumicatul din zbor, apoi se înălţă în văzduh, 
bătând larg din aripi, şi traversă golful. 

La câţiva kilometri de acolo, pe celălalt mal, Jules se plimba în 
sus şi-n jos pe cheiuri. Se apropie de mal şi trase un şut scurt 
într-o piatră, care ricoşă de şapte ori pe valuri, după care se 
scufundă. Işi băgă mâinile în buzunarele vechilor lui pantaloni de 
tweed şi se uită la linia țărmului opus, detaşându-se la marginea 
apei. Chipul îi era la fel de întunecat ca talazurile, iar dispoziţia la 
fel de agitată ca hula din golf. Maşina inspectorului Pilguez, care 
pleca de la Fisher's Deli şi se îndrepta spre oraş, în urletele 
sirenei, îl smulse din cugetare. Un scandal din Chinatown 
degenerase într-o încăierare şi toate unităţile erau chemate în 
ajutor. Jules îşi miji ochii. Mormăi şi se întoarse sub arcada lui. 
Aşezat pe o lădiţă de lemn, căzu pe gânduri: îl contraria ceva. O 
foaie de ziar, adusă de vânt, se aşeză peste o băltoacă, exact în 
faţa lui. Hârtia se îmbibă cu apă şi, treptat, fotografia lui Lucas, 
de pe verso, apăru pe foaia devenită transparentă. Lui Jules nu-i 
plăcu deloc fiorul care îi trecu, în acea clipă, pe şira spinării. 


* 


Chelneriţa puse pe masă vasul aburind, din care dădeau pe de 
lături cleştii crabilor. Lucas o servi pe Zofia şi aruncă o privire 
spre plastroanele care însoțeau castronaşele pentru clătit 
degetele. li oferi unul Zofiei, care îl refuză, iar Lucas renunţă, şi 
el, să şi-l lege la gât pe al lui. 

79 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Trebuie să mărturisesc că baveta nu-i un accesoriu prea 
elegant. Nu mâncaţi? o întrebă el pe Zofia. 

— Nu, nu cred. 

— Sunteţi vegetariană! 

— Ideea de a mânca animale mi s-a părut întotdeauna cam 
bizară. 

— Aşa au fost rânduite lucrurile, nu-i nimic bizar în asta. 

— Totuşi, într-o oarecare măsură, aşa e! 

— Dar toate făpturile de pe pământ mănâncă alte vietăţi, 
pentru a supravieţui. A 

— Da, dar mie nu mi-au făcut nimic crabii ăştia. Imi pare 
nespus de rău, spuse ea, îndepărtând uşor farfuria al cărei 
conţinut îi făcea, cât se poate de clar, silă. 

— Faceţi o greşeală. Natura e cea care a hotărât aşa. Dacă 
păianjenii nu s-ar hrăni cu insecte, atunci insectele ne-ar mânca 
pe noi. 

— Tocmai, crabii sunt nişte păianjeni mari, aşa că trebuie să-i 
lăsăm în pace! i 

Lucas se întoarse şi o chemă pe chelneriță. li ceru lista de 
deserturi şi, foarte politicos, îi spuse că terminaseră de mâncat. 

— Dar nu vreau să vă împiedic să mâncaţi! spuse Zofia, 
roşind. 

— M-aţi atras de partea crabilor! 

El se uită pe listă şi îi arătă cu degetul o cremă fondantă de 
ciocolată. 

— Cred că, de data asta, nu ne vom face rău decât nouă 
înşine. O chestie de-asta trebuie să tot aibă vreo mie de calorii! 

Curioasă să-şi testeze justeţea intuiţiei în privinţa Îngerilor 
Verificatori, Zofia îl întrebă pe Lucas despre adevăratele lui 
sarcini de serviciu. Lucas ocoli răspunsul. Erau multe alte 
subiecte interesante despre care puteau vorbi; şi, pentru 
început, voia să ştie ce făcea Zofia în viaţa de zi cu zi, când nu 
veghea la siguranţa activităţii din portul comercial. Cum îşi 
ocupa timpurile libere? Ea îi răspunse că expresia i se părea 
ciudată chiar şi când era la singular. In afara orelor pe care le 
petrecea în docuri, lucra la diferite asociaţii, preda la institutul 
nevăzătorilor, se ocupa de persoane vârstnice şi de copii 
spitalizaţi, îi plăcea tovărăşia lor, exista între ea şi ei o legătură 
magică. Doar copiii şi persoanele vârstnice vedeau ceea ce mulţi 
oameni ignoră: timpul pe care şi-l pierduseră aceştia ca adulţi. În 
ochii ei, ridurile bătrâneţii erau cele mai frumoase scrieri ale 

80 


- MARC LEVY - 


vieţii, cele din care copiii învățau să-şi citească visurile. Lucas o 
privi fascinat. 

— Chiar faceţi toate astea? 

— Da! 

— Dar de ce? 

Zofia nu răspunse. Lucas îşi sorbi ultima gură de cafea, ca să- 
şi regăsească puţin din stăpânirea de sine, apoi comandă alta. O 
bău cât se poate de încet şi atâta pagubă dacă băutura i se 
răcise, atâta pagubă dacă cerul se întunecase. Ar fi vrut ca 
această conversaţie să nu se încheie, nu încă, nu în acel 
moment. Ea îşi strânse pe lângă gât gulerul puloverului şi se 
ridică, îi mulţumi pentru prăjitură, era prima oară când gusta 
ciocolata şi îi descoperea savoarea nemaipomenită. Lucas crezu 
că-şi bate joc de el, însă, după expresia radioasă a tinerei femei, 
îşi dădu seama că nu-l minte. Dar mai era încă un lucru care îl 
derută şi mai mult. Exact în acea clipă, Lucas citi în ochii Zofiei 
ceva extraordinar: ea nu minţea niciodată! Şi se simţi pătruns, 
pentru întâia oară, de îndoială, fapt care îl lăsă cu gura căscată. 

— Lucas, nu ştiu ce-oi fi spus, dar, acum, când nu e de faţă 
nici un păianjen, vă asumaţi nişte riscuri enorme! 

— Poftim? 

— Dacă mai staţi cu gura căscată în felul ăsta, până la urmă o 
să înghiţiţi o muscă! 

— Nu vă e frig? întrebă Lucas, ridicându-se, drept ca un băț. 

— Nu, e în ordine. Dar, dacă începem să mergem, o să fie şi 
mai bine. 


Plaja era aproape pustie. Un pescăruş uriaş părea că aleargă 
pe apă, încercând să-şi ia zborul. Labele i se desprinseră de 
mare, ridicând puţină spumă de deasupra valurilor. In cele din 
urmă, pasărea se înălţă, făcu un viraj lent şi se îndepărtă, 
nepăsătoare, în raza de lumină care străbătea stratul de nori. 
Fâlfâitul aripilor se contopi cu clipocitul valurilor risipite pe țărm. 
Zofia se aplecă, luptând cu palele de vânt ce şfichiuiau nisipul. O 
străbătu un mic fior. Lucas îşi scoase vestonul şi i-l puse pe 
umeri. Aerul, plin de picături minuscule de apă, îi lovea obrajii. 
Chipul îi fu luminat de un zâmbet imens, ca un ultim obstacol în 
calea râsului care o cuprindea, un râs fără motiv, fără cauză 
aparentă. 

— De ce râdeţi? întrebă Lucas, intrigat. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

81 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Atunci, nu care cumva să vă opriţi... vă stă aşa de bine! 

— Tuturor le stă bine. 

O ploaie fină începu să cadă, săpând în nisip mii de cratere 
mici. 

— la uite, spuse ea, parcă am fi pe Lună, nu vi se pare? 

— Ba da, puţin! 

— V-aţi întristat dintr-o dată. 

— Aş vrea ca timpul să se oprească în loc. 

Zofia îşi plecă ochii şi merse mai departe. 


Lucas se întoarse, păşind cu faţa spre ea. Înainta de-a- 
ndăratelea, precedând paşii Zofiei, care se distra, călcând cu 
meticulozitate pe urmele paşilor lui. 

— Nu ştiu cum să spun chestiile astea, continuă el, cu o 
expresie copilărească pe chip. 

— Atunci, nu spuneţi nimic. 

Vântul îi suflă Zofiei părul peste faţă. Ea şi-l dădu spre spate. 
O şuviţă subţire i se încurcase printre genele lungi. 

— Am voie? zise el, întinzând mâna. 

— E nostim! Dintr-o dată, păreţi intimidat. 

— Nu mi-am dat seama. 

— Atunci, nu care cumva să vă opriţi... vă stă aşa de bine! 

Lucas se apropie de Zofia, iar expresia chipurilor lor se 
schimbă. Ea îşi dădu seama că, în coşul pieptului, avea ceva ce 
nu exista: o infimă palpitaţie pe care o simțea până în tâmplă. 
Degetele lui Lucas tremurau uşor, întârziind făgăduiala unei 
mângâieri delicate, cu care atinse obrazul Zofiei. 

— Gata, zise el, eliberându-i ochii. 

Un fulger sfâşie cerul întunecat; se auzi tunetul şi o ploaie 
grea se năpusti asupra lor. 

— AŞ vrea să vă mai văd, spuse Lucas. 

— Şi eu. Poate niţel mai pe uscat, dar şi eu vreau, răspunse 
Zofia. 

Lucas o luă sub braţul lui şi o trase spre restaurant. Terasa din 
lemn alb era pustie. Se adăpostiră sub streaşină acoperită cu 
plăci de ardezie şi se uitară amândoi la apa care se revărsa din 
jgheaburi. Pe balustradă, pescăruşul mâncăcios îi privea, fără să 
se sinchisească de aversă. Zofia se aplecă şi luă un coltuc de 
pâine înmuiat de apă. ÎI scutură şi îl aruncă departe. Înaripata se 
îndepărtă spre larg, cu guşa plină. 

— Cum vă mai pot vedea? întrebă Lucas. 

82 


- MARC LEVY - 


— Din ce univers veniţi? 

El şovăi: 

— De prin infern! 

Zofia şovăi la rândul ei; îl măsură cu privirea şi zâmbi. 

— Asta spun adesea, când ajung aici, cei ce au trăit în 
Manhattan. 

Furtuna stătea să înceapă; acum, erau nevoiţi să ţipe, ca să se 
poată auzi. Zofia luă mâna lui Lucas şi spuse cu voce blândă: 

— Mai întâi, mă sunaţi. Mă întrebaţi ce mai fac, ce noutăţi mai 
am şi, în cursul conversaţiei, îmi propuneţi o întâlnire. Atunci, o 
să vă spun că am de lucru, că sunt foarte ocupată. 
Dumneavoastră îmi veţi sugera o altă zi, iar eu vă voi spune că 
asta îmi convine de minune, pentru că, tocmai atunci, voi anula 
ceva. 

Un nou fulger străbătu, în zigzag, cerul devenit cu desăvârşire 
negru. Pe plajă, vântul sufla, de acum, în rafale. Parcă venea 
sfârşitul lumii. 

— N-aţi vrea să ne găsim un adăpost mai bun? întrebă Zofia. 

— Ce mai faceţi? spuse Lucas în chip de răspuns. 

— Bine! De ce? se miră ea. 

— Pentru că aş fi vrut să vă invit să petreceţi după-amiaza cu 
mine... dar nu sunteţi liberă, aveţi de lucru, sunteţi ocupată. 
Poate că o cină, diseară, ar merge de minune, nu? 

Zofia zâmbi. El îşi dădu haina deoparte, ca s-o adăpostească 
mai bine sub ea şi o trase spre maşină. Marea dezlănţuită uda 
trotuarul pustiu. Lucas traversă, ţinând-o pe Zofia de mână. Se 
luptă cu portiera, pe care vântul în rafale nu-l lăsa s-o deschidă. 
Zgomotul asurzitor al furtunii se mai atenua când se instalară în 
maşină. Porniră la drum, spre casă, sub ploaia care bătea în 
parbriz. Lucas o lăsă pe Zofia în faţa unui garaj, aşa cum îl 
rugase. Inainte de a se despărţi, el se uită la ceas. Ea se aplecă 
la fereastră. 

— In seara asta, aveam în program o cină, dar am să încerc s- 
o anulez. O să vă sun pe mobil. 

Zâmbi şi demară. Zofia îl urmări cu privirea, până când 
maşina dispăru în valul de vehicule de pe Van Ness Avenue. 


Ea se duse să plătească reîncărcarea bateriei şi cheltuielile de 
remorcare a maşinii. Când o luă pe Broadway, furtuna trecuse. 
Tunelul o ducea direct în inima cartierului „fierbinte” al oraşului. 
Pe o zebră, ochi un hoţ de buzunare, care se pregătea să 

83 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


năvălească asupra pradei. Se opri pe banda a doua, ieşi din Ford 
şi alergă spre el. 

II luă la rost fără menajamente; omul se dădu înapoi cu un 
pas: atitudinea îi era amenințătoare. 

— Foarte proastă idee, spuse Zofia, arătând cu degetul spre 
femeia cu mapă diplomat, care se îndepărta. 

— Oi fi şi tu vreun „îngeraş”1!? 

— Nu-i asta problema! 

— Atunci, ia-ţi zboru’, tâmpito! 

Şi hoţul o luă la fugă după prada lui. Dar, în clipa în care se 
apropie de ea, îşi suci glezna şi se întinse pe jos cât era de lung. 
Tânăra femeie, care se urcase în cablecar!?, nu băgă de seamă 
nimic. Zofia aşteptă până ce hoţul se ridică, apoi se duse spre 
maşină. 

In timp ce deschidea portiera, îşi muşcă buza, nemulțumită de 
sine. Ceva anume interferase cu intenţiile ei. 

Obiectivul fusese atins, dar nu aşa cum ar fi dorit: nu reuşise 
să-l facă pe agresor să-şi schimbe intenţiile. Işi continuă drumul, 
îndreptându-se spre docuri. 


— Să vă parchez maşina, domnule? 

Lucas tresări şi îşi înălţă privirea; îl fixă, cu un aer ciudat, pe 
omul ce deservea parcarea. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Pentru că staţi în maşină, fără să vă mişcaţi, de mai bine de 
cinci minute şi, atunci, mi-am zis că... 

— Ce ţi-ai zis? 

— Am crezut că nu vă simţiţi bine, mai ales când v-aţi pus 
capul pe volan. 

— Păi, fă bine şi nu mai crede nimic. Asta o să te scutească de 
o droaie de decepţii. 

Lucas ieşi din maşină şi îi aruncă tânărului cheile. Când uşile 
liftului se deschiseră, dădu nas în nas cu Elizabeth, care se 
aplecă spre el, ca să-i spună bună ziua. Lucas făcu imediat un 
pas înapoi. 

— Elizabeth, m-ai salutat deja în dimineaţa asta, spuse Lucas, 


11 îngeraş (arg.) — poliţist. (N. T.) 
12 Cablecar — tramvaiul din San Francisco. 
84 


- MARC LEVY - 


făcând o strâmbătură. 

— Aveai dreptate în privinţa melcilor cu usturoi: sunt delicioşi! 
O zi bună! 

Când uşile cabinei se deschiseră la etajul nouă, ea dispăru pe 
coridor. 

Ed îl primi pe Lucas cu braţele deschise. 

— E o binecuvântare că te-am întâlnit, scumpul meu Lucas! 

— Se poate spune şi aşa, spuse Lucas, închizând uşa biroului. 

Se duse spre biroul vicepreşedintelui şi se instala într-un 
fotoliu. Heurt flutura San Francisco Chronicle. 

— Noi doi o să facem lucruri măreţe. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Mi se pare mie sau nu prea ţi-e bine? 

Lucas oftă. Ed îi simţi exasperarea. Scutură din nou, cu mare 
veselie, foaia de jurnal, unde figura articolul lui Amy. 

— Formidabil articol! Nici eu n-aş fi vorbit mai bine. 

— A şi apărut? 

— In dimineaţa asta. Aşa cum mi-a promis ea. Delicioasă Amy 
asta, nu? Pesemne c-o fi tras toată noaptea. 

— Da, cam aşa ceva. 

Ed arătă cu degetul poza lui Lucas. 

— Prost mai sunt! Ar fi trebuit să-ţi dau o poză de-a mea, 
înainte de interviu, dar nu contează, şi dumneata ai ieşit cât se 
poate de bine. 

— Mulţumesc. 

— Eşti sigur că ţi-e bine, Lucas? 

— Da, domnule preşedinte, cât se poate de bine. 

— Nu ştiu dacă nu mă înşală instinctul, dar ai un aer cam 
ciudat. 

Ed destupă o carafă de cristal şi îi turnă lui Lucas un pahar de 
apă, adăugând cu falsă compătimire: 

— Dacă ai probleme, chiar şi de ordin personal, poţi avea 
încredere în mine. Noi suntem o casă mare, dar, înainte de toate, 
o familie mare! 

— Doreaţi să mă vedeţi, domnule preşedinte? 

— Spune-mi Ed! 

Extatic, Ed comentă cina luată în oraş cu o seară înainte, care 
se petrecuse mai bine decât sperase. Işi înştiinţase colaboratorii 
cu privire la intenţia lui de a crea un nou departament în sânul 
grupului, pe care îl va boteza Divizia Invenţii. Scopul acestei noi 
unităţi va fi acela de a pune în lucru mijloace comerciale inedite, 

85 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


pentru a cuceri noi pieţe. Conducătorul său avea să fie Ed: 
pentru el, această experienţă va fi ca o cură de reîntinerire. 
Simţea lipsa acţiunii. La ora la care vorbea, mai mulţi 
subdirectori erau deja încântați să formeze o nouă gardă, 
apropiată de viitorul preşedinte. Categoric, luda n-o să dispară 
niciodată... era chiar în stare să apară în multiple ipostaze, se 
gândi Lucas. Continuând-şi expunerea, Heurt conchise că o 
oarecare concurenţă cu asociatul său nu putea face nici un rău, 
ba chiar dimpotrivă, era ca o gură de oxigen, întotdeauna 
benefică. 

— Eşti de acord cu mine, Lucas? 

— Categoric, răspunse acesta, dând din cap. 

Lucas era parcă legănat pe aripi de înger: intenţiile lui Heurt îi 
întreceau cu mult aşteptările şi lăsau să se întrevadă reuşita 
proiectului său. Pe Market Street numărul 666, atmosfera din 
birourile potentaţilor avea să se rarefieze cât de curând. Cei doi 
bărbaţi discutară despre reacţia lui Antonio. Era mai mult decât 
probabil că asociatul lui Ed avea să se împotrivească noilor idei 
ale acestuia. Avea nevoie de o mişcare fulgerătoare pentru a-şi 
lansa divizia, dar nu era uşor să pui la punct o operaţiune de o 
asemenea anvergură: îţi cerea mult timp, preciză Heurt. 
Vicepreşedintele visa să dobândească o piaţă prestigioasă, care 
să justifice puterea mult visată. Lucas se ridică şi puse dosarul 
pe care îl ţinea sub braţ în faţa lui Ed. Il deschise şi scoase din el 
un raport voluminos: Zona portuară din San Francisco se 
întindea pe mai mulţi kilometri, mărginind, practic, toată coasta 
de est a oraşului, şi se afla într-o perpetuă mutație. Activitatea 
din docuri supravieţuia, spre marele regret al lumii imobiliare, 
care dăduse totuşi lupte crâncene pentru extinderea portului 
destinat vaselor de agrement şi pentru transformarea terenurilor 
din faţa mării, cele mai apreciate din oraş. Micile veliere îşi 
găsiseră loc de ancorare într-un al doilea port, al lor, victorie a 
aceloraşi promotori, care izbutiseră să-şi dea bătălia ceva mai la 
nord. Pentru crearea acestei unităţi rezidenţiale se înfruntaseră 
toate mediile de afaceri, care o râvniseră în egală măsură, iar 
proprietarii caselor de pe marginea apei „cotizaseră” bani grei ca 
să sufle terenul de sub nasul altor doritori. Mai înainte, fuseseră 
construite şi nişte gigantice terminale, care primeau pacheboturi 
imense. Valurile de pasageri ce ieşeau din pântecele acestora o 
luau pe o promenadă recent amenajată, care îi ducea la cheiul 
39. Zona turistică favorizase apariţia unei sumedenii de 

86 


- MARC LEVY - 


magazine şi restaurante. Multiplele activităţi de pe cheiuri erau 
sursa unor profituri uriaşe şi a unor aprige înfruntări de interese. 
De zece ani încoace, directorii firmelor imobiliare din zona 
portuară se schimbau cam la cincisprezece luni, semn ce indica 
războaiele pentru supremație, care nu conteneau să se dea în 
domeniul achiziţionării şi exploatării malurilor oraşului. 

— Unde vrei să ajungi? întrebă Ed. 

Lucas zâmbi maliţios şi desfăşură un plan; pe cartuşul 
acestuia se putea citi: „Portul San Francisco, Docurile nr. 80”. 

— Să atacăm acest ultim bastion! 

Vicepreşedintele voia un tron, Lucas îi oferea coroana! 

Lucas se aşeză din nou, pentru a-şi detalia proiectul. Docurile 
se aflau într-o situaţie precară. Munca tot mai grea era de multe 
ori periculoasă, iar temperamentul docherilor era nărăvaş. Aici, o 
grevă se putea propaga mai repede decât un virus. Lucas făcuse 
deja tot ce trebuie pentru ca atmosfera să devină explozivă. 

— Nu văd la ce ne-ar folosi chestia asta, spuse Ed, căscând. 

Lucas continuă cu un aer detaşat. 

— Atâta vreme cât companiile care se ocupă de logistică şi de 
navlu îşi plătesc salariile şi chiriile, nimeni nu îndrăzneşte să le 
mute de acolo. Dar situaţia s-ar putea schimba destul de repede. 
Ar fi de-ajuns ca activitatea să fie din nou paralizată. 

— Direcţia portului nu va accepta niciodată aşa ceva. Ne vom 
izbi de prea multe rezistenţe. 

— Asta depinde de influenţele care vor intra în joc, spuse 
Lucas. 

— Poate, clătină din cap Ed Heurt. Dar, pentru un proiect de o 
asemenea anvergură, vom avea nevoie de un sprijin venit din 
sferele cele mai înalte. 

— Nu trebuie să vă explic tocmai dumneavoastră cum se trag 
sforile /obbying-ului! Pe directorul imobiliar al portului îl paşte 
înlocuirea: totul atârnă de un fir de păr. Sunt sigur că o primă de 
plecare l-ar interesa cât se poate de mult. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— Ed, cred că aţi putea fi însuşi inventatorul lipiciului de pe 
spatele plicurilor care circulă pe sub mese! 

Vicepreşedintele îşi îndreptă spatele, în fotoliul lui, neştiind 
dacă trebuia să se simtă flatat de această remarcă, îndreptându- 
se către uşă, Lucas îi mai spuse patronului său: 

— In dosarul albastru veţi găsi şi o fişă cu informaţii detaliate 
despre candidatul nostru la o retragere generos remunerată. Işi 

87 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


petrece toate weekendurile la lacul Tahoe şi e dator vândut. 
Aranjaţi-mi cât mai iute o întâlnire cu el. Impuneţi-i un loc cât se 
poate de confidenţial, iar, pentru restul, las’ pe mine. 

Heurt cercetă, nervos, filele dosarului. Se uită, uluit, la Lucas 
şi se încruntă: 

— La New York făceai politică? 

Uşa se închise. 

Liftul era pe palier; Lucas îl lăsă să plece gol. Işi scoase 
telefonul mobil, îl deschise şi formă, febril, numărul căsuţei sale 
vocale. „Nu aveţi mesaje noi”, repetă de două ori vocea cu 
intonaţii de robot. Apoi, căută până când telefonul afişă pliculeţul 
texto: acesta era gol. Inchise aparatul şi intră în lift. Când ieşi în 
parcare, îşi mărturisi că era tulburat de un lucru pe care nu 
izbutea să-l identifice: o infimă palpitație în coşul pieptului, pe 
care o simţea până în tâmplă. 


* 


Şedinţa dura de peste două ore. Urmările căderii lui Gomez în 
fundul calei vasului Va/paraiso căpătau proporţii îngrijorătoare. 
Bărbatul era tot la reanimare. Manca telefona la spital din oră în 
oră, interesându-se de starea lui: diagnosticul pus de medici 
continua să fie destul de rezervat. Dacă muncitorul ar fi murit, 
nimic n-ar mai fi putut stăvili furia docherilor, care, pe moment, 
era doar un murmur surd. Şeful sindicatului de pe Coasta de 
Vest, care se deplasase aici pentru a lua parte la şedinţă, se 
ridică şi îşi mai turnă o cafea. Zofia se folosi de acest prilej 
pentru a părăsi, cu discreţie, sala în care aveau loc dezbaterile. 
leşi din clădire şi se îndepărtă la câţiva paşi, ascunzându-se în 
spatele unui container. La adăpost de privirile curioase, formă un 
număr. Anunţul robotului fu scurt: „Lucas”; imediat, se auzi un 
bip. 

— Sunt Zofia; diseară sunt liberă. Sunaţi-mă şi spuneţi-mi cum 
ne vedem. Pe curând. 

In timp ce închidea, îşi privi telefonul mobil şi, fără să ştie cu 
adevărat de ce, zâmbi. 

La sfârşitul după-amiezii, delegaţii hotărâseră în unanimitate 
să-şi amâne decizia. Aveau nevoie de timp pentru a cântări mai 
bine problema. Comisia de anchetă urma să-şi facă publică 
expertiza abia mai târziu, în cursul nopţii, iar San Francisco 
Memorial Hospital aştepta rezultatul bilanţului medical din 

88 


- MARC LEVY - 


dimineaţa următoare pentru a se pronunţa în privinţa şanselor 
de supravieţuire ale docherului. In consecinţă, şedinţa fu închisă 
şi amânată pe a doua zi. Manca urma să-i convoace pe membrii 
biroului de îndată ce avea să primească cele două rapoarte, iar 
adunarea generală avea să aibă loc imediat după aceea. 

Zofia simţea nevoia să respire aerul venit din larg. Işi îngădui 
câteva minute de răgaz şi o luă de-a lungul cheiurilor. La câţiva 
paşi de ea, prova ruginită a lui Va/paraiso se legăna la capătul 
cablurilor de amaraj. Nava era înlănţuită ca o fiară nefastă. 
Umbra marelui cargou se reflecta cu intermitențe în apa 
amestecată cu uleiuri, care unduia în voia vălurelelor ce se 
izbeau de el, clipocind. De-a lungul punților, oameni în uniformă 
umblau încoace şi încolo, ocupați cu fel de fel de inspecții. 
Căpitanul vasului îi urmărea, sprijinit de balustrada punţii de 
comandă. Luând în considerare felul în care îşi aruncase ţigara 
peste bord, se pare că, în orele următoare, situaţia avea să 
devină încă şi mai tulbure decât apele ce înghiţiseră chiştocul. 
Vocea lui Jules rupse tăcerea locurilor, pe care doar pescăruşii o 
mai străpungeau cu ţipetele lor. 

— Apa asta nu te îndeamnă deloc să faci un plonjon, aşa-i? 
Doar dacă e „ăl mare”! 

Zofia se întoarse şi îi măsură cu o privire duioasă. Ochii lui 
albaştri erau obosiţi, barba vâlvoi, hainele ponosite, dar sărăcia 
nu-i micşora câtuşi de puţin farmecul. Bărbatul acesta îşi purta 
eleganța în străfundul inimii. Jules îşi vârâse mâinile în 
buzunarele vechilor lui pantaloni de tweed cu motive ţesute în 
carouri. 

— E o stofă „prince-de-galles”, dar cred că prinţul şi-a făcut 
cam de multişor valiza. 

— Şi piciorul? 

— Să zicem că stă tot lângă celălalt, iar asta deja nu-i o 
chestie aşa de rea. 

— Ai fost să-ţi schimbi pansamentul? 

— Dar tu cum o mai duci? 

— Mă doare puţin capul, şedinţa asta nu se mai termina. 

— Şi te mai doare puţin şi inima, nu? 

— Nu, de ce? 

— Pentru că, dacă mă uit pe la ce ore te învârteşti pe aici în 
ultimul timp, mă îndoiesc că vii ca să te bronzezi. 

— Ei, şi dumneata, Jules! Simţeam doar nevoia de puţin aer 
proaspăt! 

89 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Şi cel mai proaspăt pe care l-ai găsit e taman în jurul unui 
bazin care duhneşte a peşte împuţit. Dar pesemne că ai 
dreptate: o duci cât se poate de bine! 

Bărbaţii care inspectau vechea navă coborâră pe o scară de 
bord. Intrară în două Forduri negre, ale căror portiere nu făcură 
nici un zgomot în clipa în care le închiseră. Maşinile se îndreptară 
încet spre ieşirea din zona portuară. 

— Dacă plănuiai să te bucuri mâine de ziua liberă, ia-ţi gândul! 
Tare mi-e teamă că o să fie mai încărcată decât de obicei. 

— Şi mie mi-e teamă. 

— Care va să zică, unde rămăsesem? continuă Jules. 

— In clipa în care trebuia să mă iau la ceartă cu dumneata, ca 
să te duc să-ţi schimbe pansamentul! Stai aici, mă duc să-mi iau 
maşina. 

Zofia se îndepărtă fără să mai stea să-i asculte argumentele. 

— Nu joacă deloc corect! bombăni el în barbă. 

După ce-l duse pe Jules la doctor, Zofia o luă spre casă. Cu o 
mână conducea, iar cu cealaltă îşi căuta telefonul mobil. Probabil 
că iar se vârâse pe undeva, prin fundul genţii ăleia mari. În timp 
ce cotrobăia după el, semaforul se făcu roşu. Când opri, îşi 
răsturnă geanta pe scaunul din dreapta şi culese telefonul din 
mormanul de obiecte răspândite în dezordine. 

Lucas îi lăsase un mesaj: avea să treacă s-o ia din faţa casei la 
şapte şi jumătate. Zofia se uită la ceas: mai avea exact patruzeci 
şi şapte de minute ca să le sărute pe Mathilde şi pe Reine şi, 
apoi, să se îmbrace. Se aplecă, deschise torpedoul şi scoase de 
acolo girofarul, pe care îl puse pe capota maşinii (O dată, n-o fi 
foc!). Cu sirena urlând, porni în viteză pe 3rd Street. 


* 


Lucas se pregătea să plece de la birou. Îşi luă pardesiul de pe 
umeraş şi şi-l puse pe spate. Stinse lumina. Dincolo de ferestrele 
largi, oraşul apăru în alb şi negru. Tocmai închidea uşa, când 
telefonul începu să sune. Se întoarse să răspundă. Ed îl informă 
că întâlnirea solicitată va avea loc la şapte şi treizeci de minute. 
In semiîntuneric, Lucas notă, grăbit, adresa pe un colţ de hârtie. 

— Vă sun de îndată ce cad la înţelegere cu omul nostru. 

Lucas închise, fără alte formule de politeţe, şi se apropie de 
geam. Se uita la străzile ce se întindeau la picioarele lui. De la 
acea înălţime, liniile luminoase trasate de farurile albe şi roşii ale 

90 


- MARC LEVY - 


maşinilor alcătuiau o imensă pânză de păianjen, care scânteia în 
întuneric. Lucas îşi lipi fruntea de sticlă. In dreptul gurii lui, pe 
fereastră apăru o aureolă de aburi. Departe, printre maşini, 
clipea o luminiţă albastră: un girofar urca spre Pacific Heights. 
Lucas oftă, îşi băgă mâinile în buzunarele pardesiului şi ieşi din 
cameră. 


* 


Zofia opri sirena şi puse girofarul la loc; în faţa casei, era un 
loc liber, în care îşi strecură imediat maşina. Urcă treptele patru 
câte patru şi intră în apartament. 

— Sunt mulţi ăia care te fugăresc? o întrebă Mathilde. 

— Poftim? 

— Dacă ai vedea ce faţă ai! Nu eşti cu sufletul la gură aproape 
deloc! 

— Mă duc să mă pregătesc, sunt în mare întârziere! Ce-ai 
făcut azi? 

— La ora prânzului, am alergat puţin cu Carl Lewis şi am bătut 
eul 

— Te-ai plictisit rău? 

— Pe strada ta au trecut şaizeci şi patru de maşini, din care 
nouăsprezece verzi! 

Zofia se întoarse şi se aşeză la picioarele patului. 

— Mâine, o să fac tot posibilul să mă întorc mai devreme. 

Mathilde aruncă o privire spre ceasul pus pe gheridon şi dădu 
din cap. 

— Nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala... 

— In seara asta, ies în oraş, dar nu mă întorc târziu. Dacă nu 
dormi, putem să stăm de vorbă, spuse Zofia, ridicându-se. 

— Tu sau eu? murmură Mathilde, privind-o cum dispare în 
dressing. 


Zofia reapăru, după zece minute, în salon. Părul ud îi era 
înfăşurat într-un prosop, iar mijlocul într-altul. Puse o trusă mică, 
de pânză, pe marginea căminului şi se apropie de oglindă. 

— lei cina cu Lu cel mic? o descusu Mathilde. 

— A sunat? 

— Nu! Nici vorbă. 

— Atunci, cum de ştii? 

— Uite-aşa! 

91 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Zofia se întoarse, îşi puse mâinile în şolduri şi o privi, cu 
hotărâre, pe Mathilde. 

— Ai ghicit „uite-aşa” că iau cina cu Lucas? 

— Dacă nu mă înşel, mi se pare că ceea ce ţii în mâna dreaptă 
se numeşte mascara, iar ceea ce ţii în stânga este un pămătuf 
pentru aplicat fardul. 

— Nu văd care-i legătura! 

— Vrei să-ţi dau un indiciu? o ironiza Mathilde. 

— Voi fi cât se poate de încântată să-l aud! răspunse Zofia, 
uşor agasată. 

— De mai bine de doi ani, tu eşti prietena mea cea mai bună... 

Zofia îşi înclină capul într-o parte. Chipul lui Mathilde fu 
luminat de un zâmbet generos. 

— ...Şİ e prima oară când văd că te fardezi! 

Zofia se întoarse din nou spre oglindă, fără să-i răspundă. 
Mathilde luă cu nonşalanţă suplimentul ce conţinea programele 
de televiziune şi începu să-l citească pentru a şasea oară în acea 
zi. 

— Noi n-avem televizor! spuse Zofia, întinzându-şi pe buze, 
delicat, cu vârful degetului, puţin gloss. 

— Pică bine: am oroare de aşa ceva! răspunse fără să stea pe 
gânduri Mathilde, întorcând pagina. 

Telefonul începu să sune în geanta lăsată de Zofia pe patul lui 
Mathilde. 

— Vrei să răspund eu? o întrebă aceasta, cu o voce 
nevinovată. 

Zofia se puse pe cotrobăit de zor prin geantă. Luă telefonul şi 
se duse în celălalt capăt al camerei. 

— Nu, nu vrei! bodogăni Mathilde, atacând grila programelor 
de a doua zi. 

Lucas era nespus de mâhnit: întârziase şi nu mai putea s-o ia 
de acasă. Aveau o masă rezervată, pentru ora douăzeci şi 
treizeci, la ultimul etaj al imobilului Bank of America, de pe 
California Street. Restaurantul de trei stele, care domina oraşul, 
oferea o privelişte magnifică a podului Golden Gate. O aştepta 
pe Zofia acolo. Ea închise, se duse în colţul destinat bucătăriei şi 
se uită în frigider. Mathilde auzi vocea înfundată a prietenei sale, 
care o întreba: 

— Ce ţi-ar plăcea la cină? Am puţin timp şi o să-ţi pregătesc 
ceva. 

— O „omletă-salată-iaurt”. 

92 


- MARC LEVY - 


Ceva mai târziu, Zofia îşi luă pardesiul din dressing, o sărută 
pe Mathilde şi închise încetişor uşa apartamentului. 


Se instala la volanul Fordului. Înainte de a demara, lăsă în jos 
parasolarul şi se privi câteva clipe în oglinda din spatele 
acestuia. Cu o mutră întrebătoare, ridică geamul din partea ei şi 
băgă cheia în contact. Când maşina dispăru la colţul străzii, 
perdeaua de la fereastra lui Reine se lăsă uşurel în jos. 

Zofia îşi lăsă maşina la intrarea în parcare şi îi mulţumi omului 
în livrea roşie care îi întindea un tichet. 

— Tare aş vrea să fi fost eu cel cu care veţi lua cina! spuse 
tânărul. 

— Mulţumesc frumos, răspunse ea, îmbujorată şi încântată. 

Uşa turnantă se puse în mişcare şi Zofia apăru în hol. După 
ora de închidere a birourilor, doar barul de la parter şi 
restaurantul panoramic de la ultimul etaj mai erau deschise 
pentru public. In timp ce se îndrepta cu paşi siguri spre lift, simţi 
în gură o ciudată senzaţie de uscăciune. Pentru prima oară, 
Zofiei îi era sete. Se uită la ceas. Dat fiind că venise cu zece 
minute înainte, ochi prin vitrină tejgheaua de aramă a cafenelei 
şi îşi schimbă direcţia. Tocmai se pregătea să intre, când 
recunoscu profilul lui Lucas, care se afla la o masă, în toiul unei 
conversații cu directorul serviciului imobiliar din port. Zofia se 
trase înapoi, tulburată, şi se întoarse la lift. 


După o bucată de vreme, Lucas apăru în urma şefului de sală, 
care îl conducea spre masa la care aştepta Zofia. Ea se ridică, el 
îi sărută mâna şi o invită să se aşeze cu faţa spre fereastră. 

In timpul cinei, Lucas îi puse sute de întrebări, la care ea 
răspundea cu altele o mie. El aprecia meniul rafinat; ea nu se 
atinse de nimic, punând pe neobservate mâncarea pe marginea 
farfuriei. Li se părea că întreruperile datorate chelnerului 
durează o eternitate. Când acesta se apropie din nou, cu o 
măturică de adunat fărâmiturile, ce aducea cu o seceră 
bărboasă, Lucas se aşeză alături de Zofia şi suflă cu putere peste 
faţa de masă. 

— Gata, acum e curat! Ne puteţi lăsa, vă mulţumesc mult! îi 
spuse chelnerului. 

Conversaţia începu din nou. Lucas îşi pusese braţul pe 
spătarul banchetei, iar Zofia simţi căldura mâinii ce stătea atât 
de aproape de ceafa ei. 

93 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Chelnerul veni din nou, înfuriindu-l pe Lucas; acesta le puse 
dinainte două linguri şi o spumă fondantă, de ciocolată. Invârti 
platoul ca să-l prezinte cât mai avantajos, se îndreptă şi, fudul 
nevoie mare, anunţă conţinutul. 

— Aţi făcut foarte bine că ni l-aţi precizat, spuse Lucas, cam 
ţâfnos. L-am fi putut confunda cu sufleul de morcovi! 

Chelnerul se îndepărtă discret. Lucas se plecă spre Zofia. 

— N-aţi mâncat nimic. 

— Mănânc foarte puţin, îi răspunse ea, lăsându-și capul în jos. 

— Hai, gustaţi! Faceţi-mi această plăcere! Pentru gură, 
ciocolata e o bucăţică de rai. 

— Şi, pentru şolduri, un iad! îi răspunse ea. 

Fără să-i mai lase răgazul de a protesta, Lucas tăie crema, 
duse lingura la buzele Zofiei şi îi depuse ciocolata caldă pe 
limbă. In pieptul ei, bătăile necunoscute se făcură simţite şi mai 
tare. Işi ascunse frica în adâncul ochilor lui Lucas. 

— E caldă şi, în acelaşi timp, rece. E dulce, spuse ea. 

Tava purtată de chelnerul care aducea coniacul se înclină uşor 
şi paharul alunecă de pe ea. Când se lovi de pardoseală, se 
sparse în şapte cioburi absolut identice. Sala tăcu, Lucas tuşi 
uşor, iar Zofia rupse tăcerea. 

Voia să-i mai pună lui Lucas două întrebări, dar îl rugă să 
răspundă fără ocolişuri. El îi făgădui. 

— Ce făceaţi la masă cu directorul companiei imobiliare din 
port? 

— E curios că mă întrebaţi aşa ceva. 

— Ne-am înţeles să răspundeţi fără ocolişuri! Lucas se uită 
ţintă la Zofia şi îşi apropie degetele de mâna pe care ea şi-o 
pusese pe masă. 

— Era o întâlnire de lucru, ca ultima oară. 

— Ăsta n-a fost cu adevărat un răspuns, dar mi-aţi anticipat a 
doua întrebare. Ce meserie aveţi? Pentru cine lucraţi? 

— Am putea spune că mă aflu într-o misiune. 

— Ce fel de misiune? îl întrebă din nou Zofia. 

Ochii lui Lucas o părăsiră o clipă pe Zofia. O anumită privire îi 
atrăgea atenţia: în fundul sălii, tocmai îl recunoscuse pe Blaise, 
cu un zâmbet răutăcios în colţul gurii. 

— Ce e? Nu vă simţiţi bine? se îngrijoră Zofia. 

Lucas se transformase sub ochii ei. Abia dacă-l mai recunoştea 
pe cel cu care împărtăşise această seară plină de sentimente 
inedite. 

94 


- MARC LEVY - 


— Nu-mi puneţi nici o întrebare, îi spuse el. Duceţi-vă la 
vestiar, luaţi-vă pardesiul şi întoarceţi-vă acasă. O să vă sun 
mâine; acum nu vă pot explica nimic, îmi pare nespus de rău. 

— Ce v-a apucat? îl întrebă, perplexă Zofia. 

— Plecaţi! Acum! 

Ea se ridică şi traversă sala. Auzea chiar şi cele mai mici 
zgomote: un tacâm care cădea, paharele care se ciocneau, 
vechitura de batistă cu care un domn bătrân se ştergea la gură, 
respiraţia femeii prost îmbrăcate, care mânca din ochi, moartă 
de poftă, prăjiturile din vitrină, foşnetul scos de jurnalul unui om 
de afaceri care citea jucându-şi propriul rol, cuplul care mergea 
printre mese şi care nu-şi mai vorbea de când se ridicase ea. 
Zofia îşi grăbi pasul; în fine, uşile liftului se închiseră. In ea nu 
mai era decât un vălmăşag de emoţii contradictorii. 

Alergă în stradă. Vântul o izbi în faţă. In maşina care gonea, 
nu mai erau decât ea şi un fior de melancolie. 

Când Blaise se aşeză în locul pe care îl părăsise Zofia, Lucas 
îşi strânse pumnii. 

— Ei, cum ne merg afacerile? întrebă Blaise, jovial. 

— Ce învârteşti aici? i se adresă Lucas, cu o voce care nu 
încerca să-i ascundă câtuşi de puţin iritarea. 

— Sunt responsabil cu comunicarea internă şi externă, aşa că 
am venit să... comunicăm niţeluş! 

— Dumitale n-am de ce să-ţi dau raportul! 

— Lucas, Lucas, zău aşa! Cine vorbeşte de rapoarte? Am venit 
pur şi simplu ca să văd cum o duce cu sănătatea mânzocul meu, 
şi, după cum văd, îi merge de minune. 

Glasul lui Blaise gâlgâia de o prietenie pe cât de mieroasă, pe 
atât de falsă. 

— Ştiam eu că eşti strălucitor, dar acum trebuie să 
mărturisesc că te subestimasem. 

— Dacă asta e tot ce aveai de zis, cred că am face bine să ne 
spunem la revedere! 

— M-am uitat la ea în timp ce îi susurai serenade şi trebuie să 
recunosc că, în momentul în care a fost adus desertul, am rămas 
de-a dreptul impresionat! Pentru că treaba asta, bătrâne, 
frizează geniul! 

Lucas îl urmărea cu atenţie pe Blaise, încercând să descifreze 
ce anume îl putea înveseli pe acest perfect imbecil. 

— Natura n-a prea fost generoasă cu dumneata, Blaise, dar nu 
dispera. Intr-o bună zi, o să se ivească pe la noi o păcătoasă care 

95 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


va fi comis un lucru suficient de grav pentru a fi osândită să 
petreacă vreo câteva ore în braţele dumitale! 

— Nu-i nevoie de atâta falsă modestie, Lucas, am înţeles şi am 
aprobat totul. Inteligența dumitale mă va surprinde mereu. 

Lucas se întoarse, cerând, cu un gest, să i se aducă nota de 
plată. Blaise o luă şi îi întinse şefului de sală o carte de credit. 

— Lasă, asta mă priveşte pe mine! 

— De fapt, unde vrei să ajungi? întrebă Lucas, recuperând 
nota de plată dintre degetele jilave ale lui Blaise. 

— Mi-ai putea acorda ceva mai multă încredere. E nevoie să-ţi 
mai amintesc că misiunea asta ţi-a fost încredinţată numai 
mulţumită mie? Hai să nu mai facem pe proştii, doar ştim totul 
cât se poate de bine! 

— Ce ştim? întrebă Lucas, ridicându-se. 

— Cine e ea! 

Lucas se aşeză încet, la loc, şi îl privi ţintă pe Blaise. 

— Şi cine e ea? 

— Păi, e cealaltă, dragul meu... e adversara dumitale! 

Lucas căscă uşor gura, de parcă, dintr-o dată, n-ar mai fi avut 
suficient aer. Blaise continuă: 

— Cea care a fost trimisă împotriva dumitale. Dumneata eşti 
demonul nostru, ea e îngerul lor, face parte din corpul lor de 
elită. 

Lucas se trase înapoi, când Blaise se aplecă spre el. 

— Nu fi chiar aşa de necăijit, bătrâne, îi dădu el înainte, asta 
mi-e meseria: să le ştiu pe toate. Trebuia neapărat să te felicit. 
Pentru tabăra noastră, ispitirea îngerului nu mai e o victorie, e un 
triumf! Fiindcă despre asta e vorba, la drept vorbind, nu? 

Lucas simţi o undă de îngrijorare în ultima întrebare a lui 
Blaise. 

— Păi, nu ziceai că meseria dumitale e să le ştii pe toate, 
bătrâne? îl întrebă Lucas, cu o ironie amestecată cu furie. 

Plecă de la masă. In timp ce traversa restaurantul, auzi glasul 
lui Blaise: 

— Mai venisem pentru ceva: să-ţi spun că eşti căutat! 
Deschide-ţi celularul! Persoana de care te-ai apropiat în ultimele 
ore ar vrea neapărat să încheiaţi un acord în seara asta. 

Uşile ascensorului se închiseră în urma lui Lucas. Blaise ochi 
farfuria pe care desertul rămăsese neterminat, se aşeză şi îşi 
băgă degetul jilav în ciocolată. 


96 


- MARC LEVY - 
* 


Maşina Zofiei gonea pe Van Ness Avenue. În timp ce trecea, 
toate semafoarele căpătau culoarea verde. Deschise radioul şi 
căută un post care difuza rock. Degetele ei loveau volanul în 
ritmul muzicii, îl izbeau din ce în ce mai tare, până când începură 
s-o doară falangele. Fordul o luă spre Pacific Heights şi se opri 
fără menajamente în faţa căsuţei. 

La ferestrele de la parter nu se zărea nici o lumină. Zofia 
începu să urce scara. Când îşi puse piciorul pe cea de-a treia 
treaptă, uşa lui Miss Sheridan se întredeschise. Zofia se luă după 
lumina care se strecurase în semiîntuneric şi intră în 
apartamentul lui Reine. 

— Ţi-am spus eu! 

— Bună seara, Reine. 

— Hai, stai lângă mine, ai să-mi spui bună seara la plecare. 
Deşi, dacă mă uit bine la tine, în momentul de faţă am putea 
spune mai degrabă bună dimineaţa! 

Zofia se apropie de fotoliu. Se aşeză pe mochetă şi îşi puse 
capul pe braţul lui Reine. Aceasta îi mângâie părul şi, apoi, 
începu să vorbească: 

— Vrei să mă întrebi ceva? Nădăjduiesc! Pentru că eu, una, 
am de dat un răspuns! 

— Nu sunt în stare să-ţi spun ce simt. 

Zofia se sculă, se duse la fereastră şi ridică perdeaua. În 
stradă, Fordul părea că doarme. Reine continuă: 

— Departe de mine gândul de a fi indiscretă. Dar, mă rog, nu-i 
poţi cere omului ce nu-ţi poate da! La vârsta mea, viitorul se 
micşorează văzând cu ochii şi, când eşti prezbit, aşa cum sunt 
eu, atunci chiar că trebuie să fii îngrijorat. De aceea, pe măsură 
ce trec zilele, privesc înainte, având supărătoarea impresie că 
drumul se opreşte în faţa încălţărilor mele. 

— De ce îmi spui asta, Reine? 

— Fiindcă îţi cunosc generozitatea, dar şi pudoarea. Pentru o 
femeie de vârsta mea, bucuriile şi tristeţile celor pe care îi iubim 
sunt ca nişte kilometri câştigaţi de la noaptea care se anunţă. 
Speranţele voastre, dorinţele voastre ne spun că, după noi, 
drumul continuă, că tot ce am făcut cu vieţile noastre are un 
sens, fie chiar şi unul infim... un rost mic-mititel de a fi. Şi, acum, 
o să-mi spui ce nu merge! 

— Nu ştiu! 

97 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Ceea ce simţi tu se numeşte dor! 

— Sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să ţi le pot spune. 

— Fii pe pace, le ghicesc... 

Reine ridică bărbia Zofiei, încetişor, cu vârful unui deget. 

— Hai, scoală-ţi zâmbetul din somn! E de ajuns un grăuncior 
de speranţă ca să semeni un câmp întreg de fericire... Şi un pic 
de răbdare, ca să-i laşi timp să crească. 

— Reine, ai iubit vreodată? 

— Vezi toate pozele alea vechi din albumele mele? Ei bine, nu 
folosesc, practic, la nimic! Majoritatea oamenilor care apar acolo 
sunt morţi demult şi totuşi, pentru mine, ele sunt foarte 
importante. Ştii de ce?... Pentru că le-am făcut! Dacă ai şti cât de 
mult aş vrea să mă mai ducă picioarele încă o dată acolo! 
Bucură-te, Zofia! Fugi, nu-ţi pierde timpul! Poate că zilele de luni 
sunt istovitoare, poate că duminicile sunt posomorâte, dar, 
Doamne Dumnezeule, ce plăcut e să începi o săptămână nouă! 

Reine îşi desfăcu palma, luă arătătorul Zofiei şi i-l plimbă de-a 
lungul liniei vieţii. 

— Ştii ce e un Bachert, Zofia? 

Zofia nu răspunse. Glasul lui Reine se făcu şi mai mângâios: 

— Ascultă-mă bine, asta e cea mai frumoasă poveste din 
lume: Bachert este persoana pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu, 
este cealaltă jumătate a ta, adevărata ta dragoste. Aşa că toată 
înţelepciunea vieţii tale constă în a-l găsi... şi, mai ales, în a-l 
recunoaşte. 

Zofia o privi pe Reine în tăcere. Se sculă, o sărută, plină de 
tandreţe, pe frunte şi îi spuse noapte bună. Inainte de a ieşi, se 
întoarse şi-i adresă o ultimă rugăminte: 

— Tare mult aş vrea să văd unul dintre albumele dumitale! 

— Pe care? Doar le-ai văzut de vreo zece ori! 

— Pe al dumitale, Reine. 

Şi uşa se închise încet în urma fetei. 

Zofia începu să urce treptele. Ajunsă pe palierul ei, se 
răzgândi, cobori scara fără zgomot şi îşi deşteptă din somn 
bătrânul Ford. Oraşul era aproape pustiu. O luă pe California 
Street. Un semafor o sili să se oprească în faţa clădirii unde 
cinase. Paznicul parcării îi făcu un mic semn prietenesc cu mâna; 
ea întoarse capul şi privi spre Chinatown, care se întindea la 
dreapta. După câteva străzi, îşi lăsă maşina lângă trotuar, 
traversă mica piaţă, îşi lipi mâna de peretele de est al Turnului 
piramidal şi intră în hol. 

98 


- MARC LEVY - 


Îl salută pe Petru şi se îndreptă spre liftul care ducea la ultimul 
etaj. Când uşile se deschiseră, ceru să-l vadă pe Mihail. 
Recepţionerei îi părea nespus de rău, dar începuse ziua 
orientală, şi naşul ei trebăluia la celălalt capăt al lumii. 

Zofia şovăi şi întrebă dacă Domnul era disponibil. 

— In principiu, da, dar, ştiţi, ar putea să fie cam dificil. 

Când văzu aerul intrigat al Zofiei, recepţionera nu putu rezista 
dorinţei de a-i răspunde. 

— Dumneavoastră pot să vă spun! Domnul are un fix, un 
hobby, dacă preferaţi: rachetele! E nebun după ele! Ideea că 
oamenii trimit o droaie de rachete în cer // face să se 
prăpădească de râs. Nu ratează nici o lansare; se închide în 
biroul Lui, deschide toate monitoarele şi nimeni nu mai poate sta 
de vorbă cu Æl. Nu vă ascund că situaţia începe să fie cam 
problematică de când au început şi chinezii cu lansările. 

— În momentul acesta e vreo lansare? întrebă, netulburată, 
Zofia. 

— Dacă nu intervine vreo problemă de ordin tehnic, decolarea 
e prevăzută în 37 de minute şi 24 de secunde! Doriţi să-l lăsaţi 
un mesaj? Era ceva important? 

— Nu, nu-L deranjaţi, voiam doar să-L întreb ceva. O să mă 
întorc. A 

— Unde vă veţi afla puţin mai târziu? Când /i las note 
incomplete, am parte întotdeauna de câte o mică reflexie pe 
margine. 

— Probabil o să fac câţiva paşi pe cheiuri; mă rog, aşa cred. 
Atunci, vă spun noapte bună occidentală ori bună dimineaţa 
orientală, cum preferaţi! 

Zofia ieşi din Turn. Incepuse să burniţeze. Se duse fără nici o 
grabă spre maşină. Instalată la volan, se îndreptă spre cheiul 80, 
celălalt loc din oraş unde îşi afla refugiul. 

O cuprinse dorinţa de a respira aer curat, de a vedea copaci, 
aşa că o luă spre nord. Intră în Golden Gate Park prin calea 
Martin Luther King şi continuă să înainteze până la lacul din 
mijloc. De-a lungul drumeagului, felinarele desenau miriade de 
halouri în noaptea înstelată. Farurile luminară o cabană mică, din 
lemn, de unde se închiriau bărci, pe vreme bună. Zofia îşi lăsă 
maşina în parcarea goală şi se duse spre o bancă de sub un 
felinar. Se aşeză. Purtată de o briză uşoară, o lebădă mare şi 
albă plutea, cu ochii închişi, trecând pe lângă un brotac adormit 
pe o frunză de nufăr. Zofia oftă. 

99 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Şi, atunci, // văzu venind din capătul aleii. Domnu/ mergea 
nonşalant, cu mâinile în buzunar. Păşi peste grilajul scund şi o 
luă de-a curmezişul peluzei, ocolind boschetele de flori. Se 
apropie şi Se aşeză lângă ea. 

— Ai vrut să mă vezi? 

— Nu voiam să deranjez, Doamne. 

— Tu nu mă deranjezi niciodată. Ai vreo problemă? 

— Nu, o întrebare. 

Ochii Domnului se luminară şi mai mult. 

— Atunci, te ascult, fiica mea. 

— Tot timpul, propovăduim dragostea, dar noi, îngerii, nu 
dispunem decât de teorii. Prin urmare, ce înseamnă cu adevărat 
dragostea pe pământ, Doamne? 

EI privi spre cer şi o luă pe Zofia de umeri. 

— Dar acesta e lucrul cel mai frumos pe care l-am inventat! 
Dragostea e o părticică de speranţă, e necontenita reînnoire a 
lumii, e calea spre pământul făgăduinţei. Am creat diferenţa 
pentru ca omenirea să cultive înţelegerea: o lume omogenă ar fi 
fost atât de tristă! Să mori, nu alta! Şi, pe urmă, pentru cel sau 
cea care a ştiut să iubească şi să fie iubit(ă), moartea nu e decât 
un moment din viaţă. 

Zofia desenă pe jos, cu vârful piciorului, un cerc. 

— Dar povestea cu acel Bachert e adevărată? 

Dumnezeu zâmbi şi îi luă mâna. 

— Frumoasă idee, nu? Cel care îşi găseşte jumătatea devine 
mai împlinit decât toată omenirea la un loc! Omul nu este unic, 
în sine. Dacă l-aş fi vrut astfel, n-aş fi creat decât unul. Abia când 
începe să iubească devine, într-adevăr, unic. Omul, aşa cum l-am 
creat, poate că nu e perfect, dar nimic din univers nu poate 
depăşi perfecțiunea a două fiinţe care se iubesc. 

— Acum înţeleg mai bine, spuse Zofia, trasând o linie dreaptă 
exact în mijlocul cercului. 

El se ridică şi /şi băgă din nou mâinile în buzunare. Era gata să 
plece, când se întoarse şi /și puse mâna pe creştetul Zofiei. Cu 
un ton blând şi complice, îi spuse: 

— O să-ţi încredinţez un mare secret. Unica şi singura 
întrebare pe care mi-o pun, încă din prima zi: Oare eu sunt cel ce 
a inventat dragostea, sau dragostea e cea care m-a inventat pe 
mine? j 

În timp ce se îndepărta cu pas uşor, Dumnezeu /și privi 
imaginea reflectată în apă. Zofia // auzi mormăind: 

100 


- MARC LEVY - 


— Domnul în sus, Domnul în jos... trebuie să-mi găsesc şi eu 
odată un prenume, în casa asta... şi aşa mă fac ei să par mai 
bătrân, cu ditai bărboiul... 

Se întoarse spre Zofia şi o întrebă: 

— Ce-ai zice dacă mi-aş alege ca prenume Houston? 

Blocată, Zofia îl urmări cu privirea, în timp ce E/ se îndepărta, 
cu sublimele-/ mâini încrucişate la spate, şi mormăia de unul 
singur. 

— Domnul Houston, poate... Nu... Houston, e perfect! 

Şi vocea se stinse în spatele unui copac înalt. 

Zofia rămase singură câteva momente. Brotacul căţărat pe 
frunza lui de nufăr o privi ţintă şi orăcăi de două ori. Zofia se 
plecă spre el şi-i spuse: 

— Ce-i? Ce-i? 

Apoi, se ridică, urcă în maşină şi ieşi din Golden Gate Park. Pe 
colina Nob Hill, un clopot bătea de unsprezece. 


* 


Roţile din faţă se opriră la câţiva centimetri de marginea 
digului. Botul maşinii Aston Martin se reflecta în apă. Lucas 
cobori şi lăsă portiera deschisă. Işi puse piciorul drept pe bara de 
protecţie din spate, oftă din greu şi renunţă. Se îndepărtă câţiva 
paşi, simțind că i se învârteşte capul. Se aplecă deasupra apei şi 
vomită. 

— Nu prea s-ar zice că ţi-e bine! 

Lucas se ridică şi îl privi pe bătrânul boschetar, care îi întindea 
o ţigară. 

— Tutun brun; cam tare, având în vedere împrejurările, spuse 
Jules şi îi puse în mână bricheta, a cărei flacără le lumină, un 
scurt moment, feţele. 

Lucas aprinse ţigara, trase fumul, adânc, în piept şi tuşi 
imediat. 

— Sunt bune, zise, aruncând departe chiştocul. 

— Stomacul deranjat? îl iscodi Jules. 

— Nu! răspunse Lucas. 

— Atunci, poate vreo supărare? 

— Dar dumitale, Jules, ce-ţi mai face piciorul? 

— Ca tot restul: şchioapătă! 

— Păi, atunci, pune-ţi bandajul la loc, până nu faci vreo 
infecţie, zise Lucas, îndepărtându-se. 

101 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Jules îl privi îndreptându-se spre vechile clădiri aflate la vreo 
sută de metri de acolo. Lucas urcă treptele scării mâncate de 
rugină şi înainta pe galeria ce se întindea de-a lungul fațadei, în 
dreptul etajului întâi. Jules strigă după el: 

— Supărarea aia e cumva brunetă ori, mai degrabă, blondă? 

Dar Lucas nu-l auzi. Uşa singurului birou cu fereastra luminată 
se închise în urma lui. 


* 


Zofia n-avea nici un chef să se întoarcă acasă. În ciuda plăcerii 
de-a o găzdui pe Mathilde, îi lipsea întru câtva intimitatea. 
Mergea pe lângă vechiul turn de cărămidă roşie, care domina 
cheiurile pustii. Ceasul de sub acoperişul conic al acestuia bătu 
jumătatea de oră. Ea se apropie de marginea cheiului. Prova 
vechiului cargou se legăna în lumina lunii, care abia se 
desprinsese dintr-un văl uşor de ceaţă. 

— Tare-mi place coaja asta de nucă! Suntem de acelaşi leat! 
Şi ea scârţâie când se mişcă, dar e şi mai ruginită decât mine! 

Zofia se întoarse şi îi zâmbi lui Jules. 

— N-am nimic împotriva ei, dar, dacă scările i-ar fi fost într-o 
stare mai bună, aş fi iubit-o mai mult. 

— Utilajul nu-i de vină cu nimic în accidentul ăsta. 

— De unde ştii? 

— Pereţii din docuri au urechi: un cuvinţel de ici, un cuvinţel 
de colo ajung să formeze un căpeţel de frază... 

— Ştii cum a căzut Gomez? 

— Asta-i misterul! Dacă ar fi vorba de un tânăr, ai putea crede 
că a fost mai neatent. Auzim de atâta vreme, la televizor, că 
tinerii sunt mai căscaţi decât bătrânii... dar eu n-am televizor, iar 
docherul era cătană bătrână. Nimeni n-o să înghită abureala 
asta, cum că ar fi alunecat, chipurile, de pe scară. 

— Poate că o fi avut vreo ameţeală? 

— Se prea poate, însă rămâne să aflăm de ce i-o fi venit 
ameţeala. 

— lar eu îmi închipui că te bate deja gândul ăsta... 

— Pe mine mă bate mai ales vântul şi îmi vâră în oase 
porcăria asta de umezeală. Mi-ar plăcea să ne continuăm 
conversaţia ceva mai la o parte. Lângă scara de acolo, care duce 
în birouri, e un fel de microclimat. Te-ar deranja dacă am face 
câţiva paşi împreună? 

102 


- MARC LEVY - 


Zofia îi oferi bătrânului braţul ei. Se adăpostiră sub galeria 
care mergea de-a lungul fațadei. Jules se mută niţel mai încolo, 
instalându-se exact sub singura fereastră care mai era luminată 
la acea oră târzie. Zofia ştia că toţi oamenii în vârstă au manii, 
dar, dacă îi iubeai, nu trebuia să-i contrazici, ci să-i laşi în pace, 
cu ale lor. 

— Uite, aici e bine, ba chiar cât se poate de bine, îi spuse el. 

Se aşezară jos lângă perete. Jules netezi cutele eternilor lui 
pantaloni „prince-de-galles”. 

— Ei, cum e cu Gomez? îl întrebă Zofia. 

— Eu, unul, nu ştiu nimic! Dar, dacă taci şi asculţi, s-ar putea 
ca puiul ăsta de vânt să ne povestească ceva. 

Zofia se încruntă, dar Jules îşi duse un deget la buze. În 
liniştea nopţii, Zofia auzi glasul grav al lui Lucas, răsunând în 
birou, chiar deasupra capului ei. 


* 


Heurt stătea în capătul mesei cu tăblie de melamină. Puse în 
faţa lui Terence Wallace, directorul serviciului imobiliar din port 
— care se aşezase în faţa lui Lucas — un pacheţel învelit în 
hârtie de ambalaj. 

— Acum, o treime. Următorul pachet va sosi după ce consiliul 
vostru de administraţie va vota exproprierea docurilor, iar 
ultimul, după ce voi semna mandatul exclusiv de comercializare 
a terenurilor, spuse vicepreşedintele. 

— Am căzut de acord că administratorii voştri trebuie să se 
reunească în consiliu înainte de sfârşitul săptămânii. 

— Termenul e teribil de scurt, gemu omul, care încă nu 
cutezase să ia pacheţelul maroniu. 

— Se apropie alegerile! Primăria va fi încântată să anunţe 
transformarea unei zone poluante într-un cartier cu locuinţe 
curăţele. O să fie ca un dar picat din cer! adăugă Lucas, 
trimițând pachetul spre mâinile lui Wallace. Treaba dumitale nu 
pare a fi chiar aşa de complicată! 

Lucas se ridică şi se apropie de fereastră; după ce o 
întredeschise, spuse: 

— Şi, pentru că în curând n-o să mai ai nevoie să munceşti... 
ai putea chiar să refuzi promovarea pe care ţi-o vor oferi drept 
mulţumire că i-ai îmbogăţit... 

— Găsind soluţia crizei care-i ameninţa! îi luă vorba din gură 

103 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Wallace, pe un ton izmenit, întinzându-i un plic mare şi alb lui Ed. 

— n acest raport confidenţial este prezentată valoarea 
fiecărei parcele, spuse el. Măriţi preţul cu zece la sută, iar 
administratorii mei nu vă vor putea refuza oferta. 

Wallace îşi luă plicul cuvenit şi îl cântări, vesel, în palmă. 

— O să reunesc consiliul până vineri, cel târziu, adăugă el. 

Privirile lui Lucas, care rătăceau pe fereastră, fură atrase de o 
umbră uşoară, ce dispărea pe lângă peretele clădirii. Când Zofia 
urcă în maşină, lui Lucas i se păru că ea îl privea drept în ochi. 
Stopurile din spatele Fordului dispărură în depărtare. Lucas îşi 
lăsă capul în jos. 

— Terence, nu ai niciodată mustrări de cuget? 

— Nu sunt eu ăla care o să provoace greva, îi răspunse 
acesta, ieşind din birou. 

Lucas refuză propunerea lui Ed de a-l însoţi şi rămase singur. 


Clopotele de la Grace Cathedral bătură de miezul nopţii. Lucas 
îşi puse pardesiul şi îşi băgă mâinile în buzunare. Deschizând 
uşa, mângâie cu vârful degetelor cărţulia furată, de care nu se 
mai despărţea. Zâmbi, contemplă stelele şi recită: 

— Să fie luminători pe tăria cerului ca... să despartă ziua de 
noapte... şi să fie semne... ca să deosebească lumina de 
întuneric. 

Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a patra 


Mathilde gemuse aproape în fiecare oră; durerea îi tulburase 
necontenit somnul. De-abia când se iviră zorii se mai linişti. Zofia 
se sculă fără să facă zgomot, se îmbrăcă şi ieşi din casă în vârful 
picioarelor. Prin fereastra de pe palier intra un soare vesel. Când 
ajunse la parter, dădu de Reine; aceasta împingea uşa de la 
intrare cu piciorul, căci ducea în braţe un imens buchet de flori. 

— Bună dimineaţa, Reine. 

Reine, care ţinea în gură o scrisoare, nu-i putea răspunde. 
Zofia se repezi s-o ajute. Luă buchetul uriaş şi îl puse pe consola 
de la intrare. 


104 


- MARC LEVY - 


— Văd că cineva te răsfaţă straşnic, Reine. 

— Nu pe mine! Pe tine! Uite, şi bileţelul ăsta pare-mi-se că tot 
ţie îţi este adresat! zise ea, întinzând un plic pe care Zofia îl 
desfăcu, intrigată. 

Vă datorez nişte explicații. Sunaţi-mă, vă rog, Lucas. 

Zofia băgă bileţelul în buzunar. Reine privea florile pe 
jumătate admirativă, pe jumătate zeflemitoare. 

— Ei, poftim! Da’ ştiu că nu s-a încurcat! Sunt vreo trei sute, şi 
toate de varietăţi diferite! N-am să găsesc în ruptul capului o 
vază în care să încapă. 

Miss Sheridan se întoarse în apartamentul ei, cu Zofia pe 
urme, care ducea în braţe somptuosul buchet. 

— Pune florile alea lângă chiuvetă. O să-ţi fac nişte buchete de 
dimensiuni mai omeneşti. Le iei când te întorci. Hai, şterge-o, 
văd că ai întârziat deja. 

— Mulţumesc, Reine; cum vin, o să trec pe aici. 

— Da, da, chiar aşa, dă-i zor, nu mai sta, nu-mi place să te văd 
doar pe jumătate, iar capul îţi e de pe acum în altă parte! 

Zofia îşi sărută proprietăreasa şi ieşi din casă. Reine luă din 
dulap cinci vaze şi le înşiră pe masă. Apoi, căută în sertar un 
secator şi începu să facă aranjamentele. Işi puse ochii pe o 
crenguţă de liliac şi o dădu deoparte. Când auzi parchetul 
trosnind deasupra capului ei se opri din lucru şi începu să 
pregătească micul dejun pentru Mathilde. După câteva clipe, 
urcă scara, bombănind: 

— Hotelieră, florăreasă... şi ce m-o mai aştepta de aci înainte? 
Zău dacă mai ştiu ce să zic! 


Zofia îşi opri maşina în faţă la Fisher's Deli. Când intră în bar, îl 
recunoscu pe inspectorul Pilguez; acesta o invită să ia loc. 

— Ce mai face protejata dumneavoastră? 

— Se restabileşte încetul cu încetul. Piciorul o doare mai rău 
decât braţul. 

— E normal, spuse inspectorul; în ultima vreme, nu prea mai 
ai de ce să umbli în mâini! 

— Ce vă aduce aici, domnule inspector? 

— Accidentul docherului. 

— Şi ce vă face să fiţi aşa de posomorât? 

— Ancheta cu privire la accidentul docherului. Doriţi să beţi 
ceva? o întrebă Pilguez, întorcându-se spre bar. 

De când cu accidentul lui Mathilde, localul asigura un 

105 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


minimum de servicii: cu excepţia orelor de vârf, trebuia să te 
înarmezi cu răbdare ca să poţi obţine o cafea. 

— Se ştie de ce a căzut? 

— Comisia de anchetă consideră că de vină e o treaptă a 
scării. 

— Asta-i o veste destul de proastă, murmură Zofia. 

— Pe mine nu mă conving metodele lor de investigaţie! M-am 
cam ciorovăit cu şeful comisiei. 

— Din ce cauză? 

— Păi, tot repetau că scara fusese „roasă de cari”, iar mie mi 
s-a părut că asta era doar o gargară. Problema, continuă Pilguez, 
adâncit în gânduri, e că siguranţele de pe tabloul electric nu-i 
interesau deloc pe comisari! 

— Dar ce amestec au aici siguranţele? 

— Aici, n-au nici un amestec, dar lângă cală au, şi încă mult! 
Un docher experimentat nu cade din prea multe motive: ori 
scara era putredă, şi recunosc că asta nu era chiar nou-nouţă... 
ori omul n-a fost atent, ceea ce nu se potriveşte cu caracterul lui 
Gomez! Doar dacă nu cumva era foarte întuneric în cală, ceea ce 
se întâmplă numai când lumina se stinge brusc. intr-un 
asemenea caz, accidentul este aproape inevitabil. 

— Sugeraţi că ar fi vorba de un act răuvoitor? 

— Sugerez că cel mai bun mod de a-l face pe Gomez să cadă 
era să stingă cineva proiectoarele, când el se afla pe scară! Când 
cala este luminată, aproape că-ţi trebuie ochelari de soare ca să 
roboteşti acolo. După părerea dumneavoastră, ce se întâmplă 
când totul este cufundat, brusc, în întuneric? Până când vi se 
acomodează ochii, vă pierdeţi echilibrul. Nu v-a luat niciodată 
ameţeala când aţi intrat într-un magazin sau într-un cinema, 
după ce aţi stat în plin soare? Imaginaţi-vă efectul, când stai pe 
un taburet înalt de douăzeci de metri! 

— Aveţi vreo dovadă în sprijinul celor afirmate de 
dumneavoastră? 

Pilguez băgă mâna în buzunar şi scoase o batistă pe care o 
puse pe masă. O desfăcu şi din ea se ivi un mic cilindru, calcinat 
pe toată lungimea. Zofia îl privi, întrebătoare. 

— Am aici o siguranţă arsă, căreia îi lipseşte un zero din 
amperaj, o lămuri el. 

— Nu prea mă pricep la electricitate... 

— Chestia asta era de zece ori mai slabă decât sarcina pe care 
trebuia s-o suporte! 

106 


- MARC LEVY - 


— Şi asta e o dovadă? 

— De rea-voinţă, în orice caz! Siguranţa putea rezista cel mult 
cinci minute, înainte de a-şi da sufletul. 

— Şi ce dovedeşte asta? 

— Că trebuie să facem lumină nu numai în cala lui Va/paraiso. 

— Şi comisia de anchetă ce crede despre chestia asta? 

Pilguez învârtea întruna siguranţa, încercând cu mare greutate 
să-şi ascundă furia ce i se citea pe chip. 

— Crede că obiectul ăsta, pe care îl ţin în mână, nu dovedeşte 
nimic, din moment ce nu l-am găsit pe tablou! 

— lar dumneavoastră credeţi tocmai contrariul? 

— Da! 

— De ce? 

Pilguez dădu de-a dura, pe masă, siguranţa. Zofia o prinse şi 
începu s-o cerceteze cu atenţie. 

— Am găsit-o sub scară; probabil că o fi zburat-o acolo 
supratensiunea. Mai mult ca sigur, cel care a venit să şteargă 
urmele n-a găsit-o. Pe tablou, era una nou-nouţă. 

— Şi aveţi de gând să faceţi o anchetă? 

— Nu încă; şi în privinţa asta am o problemă! 

— Care? 

— Motivul! Cine şi ce interes avea să-l facă pe Gomez să cadă 
în fundul barcazului ăstuia? Cui naiba îi era de folos accidentul? 
Aveţi vreo idee? 

Zofia simţi că îi vine rău, dar se stăpâni; tuşi, ducându-şi mâna 
la gură. 

— Nici cea mai mică! 

— Nici una mititică, măcar? întrebă Pilguez, neîncrezător. 

— Nici una minusculă, spuse ea, tuşind din nou. 

— Păcat, îi răspunse Pilguez şi se ridică. 

Traversă barul, ieşi, lăsând-o pe Zofia să treacă înainte, şi se 
îndreptă spre maşină. Se sprijini de portieră şi se întoarse spre 
Zofia. 

— Să nu încercaţi niciodată să minţiţi, n-aveţi deloc talent! 

li adresă un zâmbet silit şi se aşeză la volan. Zofia alergă spre 
el. 

— Comisia de anchetă a scos aseară din cauză vasul şi nimeni 
nu s-a mai întors să-l inspecteze după aceea. 

— Atunci, ce anume i-o fi convins să-şi schimbe părerea peste 
noapte? întrebă inspectorul. 

— Singurul lucru pe care îl ştiu e că punerea în cauză a vasului 

107 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


va stârni o nouă grevă. 

— Şi, în acest caz, care ar fi avantajul comisiei? 

— Trebuie să fie vreo legătură; încercaţi s-o aflaţi! 

— Păi, singura legătură trebuie să fie cel care a ordonat 
accidentul lui Gomez. 

— Un accident, o consecinţă, un scop, murmură, tulburată, 
Zofia. 

— O să încep să fac săpături în trecutul victimei, ca să 
îndepărtez orice altă ipoteză. 

— Presupun că ăsta e cel mai bun lucru pe care îl puteţi face, 
spuse Zofia. 

— Dar dumneavoastră unde vă duceţi? 

— La adunarea generală a docherilor. 

Ea se îndepărtă de portieră. Pilguez puse motorul în funcţiune 
şi se îndepărtă. 

Pe când ieşea din zona portuară, dădu un telefon la birou. 
Dispecera ridică receptorul la al şaptelea târâit. Pilguez începu 
să vorbească: 

— Bună ziua, suntem pompele funebre. Detectivului Pilguez i- 
a venit rău şi, ulterior, a decedat, tot încercând să dea de 
dumneavoastră. Am dori să ştim dacă preferaţi să-i depunem 
corpul la comisariat sau direct la dumneavoastră acasă. 

— A dat Dumnezeu! E o groapă de gunoi la două străzi de aici; 
n-aveţi decât să-l depuneţi acolo. O să mă duc să-l văd când oi 
avea o adjunctă şi n-o să mai fiu obligată să răspund la telefon 
din două în două minute, răspunse Nathalia. 

— Câtă amabilitate! 

— Ce vrei? 

— Nu ţi-ai făcut griji nici măcar o clipă? 

— De când îţi supraveghez glicemia şi colesterolul, nu ţi-a mai 
venit rău. În schimb, am ajuns să regret uneori vremurile când te 
duceai să mănânci ouă pe furiş; măcar aşa te mai slăbea şi pe 
tine din când în când ţâfna. Dar ce-i cu atâta risipă de farmec? 
M-ai sunat să vezi ce mai fac? 

— Vreau să-ţi cer un serviciu. 

— N-am ce zice, ştii cum să-l ceri! Dă-i drumul, te ascult... 

— Uită-te pe serverul central şi află tot ce se poate despre 
numitul Felix Gomez. Stă pe Fillmore Street nr. 56. Legitimaţie 
de docher nr. 54687. Şi tare aş vrea să ştiu cine ţi-a spus că 
mâncam ouă pe furiş. 

— Inchipuie-ţi că şi eu lucrez tot în poliţie! Cât despre tine, 

108 


- MARC LEVY - 


mănânci cu aceeaşi delicateţe cu care vorbeşti! 

— Ei şi? Ce are a face? 

— Cine îţi duce cămăşile la curăţat? Bun, te las, am şase 
apeluri care mă aşteaptă şi poate că unul o fi cu adevărat 
urgent! 

De îndată ce Nathalia puse receptorul jos, Pilguez dădu 
drumul sirenei şi întoarse maşina. 


Până când tăcu mulţimea, fu nevoie de o jumătate de oră în 
cap. Reuniunea de pe esplanadă abia începuse. Manca termina 
de citit raportul medical de la San Francisco Memorial Hospital: 
Gomez suferise trei intervenţii chirurgicale. Medicii nu se puteau 
pronunţa în privinţa întoarcerii lui la muncă, însă cele două fisuri 
ale vertebrelor lombare nu-i afectaseră măduva spinării: 
bolnavul era în continuare fără cunoştinţă, dar în afara oricărui 
pericol! Un murmur de uşurare se făcu auzit în toată adunarea, 
dar încordarea oamenilor nu dispăruse. Docherii stăteau în 
picioare, în faţa estradei improvizate între două containere. Zofia 
se instalase ceva mai departe, în ultimul rând. Manca ceru să se 
facă linişte. 

— Comisia de anchetă a tras concluzia că de vină pentru 
accidentul colegului nostru a fost, probabil, vechimea scării din 
cală. 

Chipul responsabilului sindical era grav. Condiţiile de lucru 
care le erau impuse puseseră în pericol viaţa unuia dintre 
tovarăşii lor: o dată în plus, unul dintre ei plătise cu sănătatea 
sa. 

Un firişor de fum înţepător se ridica din spatele unui container 
de lângă tribuna pe care stătea Manca în timp ce le vorbea 
docherilor. Ed Heurt îşi aprinsese trabucul şi deschisese fereastra 
Jaguarului. Apoi, pusese bricheta la loc, în locaşul ei, şi scuipase 
firişoarele de tutun care îi rămăseseră pe limbă. Acum îşi freca 
mâinile, încântat de mânia pe care o simţea crescând la câţiva 
metri de el. 

— Nu pot să vă propun decât atât: să supunem la vot greva pe 
o durată nelimitată, spuse, în încheiere, Manca. 

O tăcere grea plutea deasupra adunării. Una câte una, o sută 
de mâini se ridicară. In cele din urmă, Manca dădu din cap, 
aprobând decizia unanimă a colegilor săi. Zofia trase aer în piept 
şi ceru cuvântul. 

— Nu faceţi asta! Vă lăsaţi prinşi într-o capcană! 

109 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Pe chipurile întoarse spre ea citi o mirare amestecată cu furie. 

— Gomez n-a căzut din pricina scării, continuă Zofia, vorbind 
mai tare. 

— Ce se amestecă asta? strigă un docher. 

— Păi sigur, ţi-ar conveni de minune să nu-şi pună nimeni 
întrebări legate de responsabilitatea care îţi revine ţie, ca şef cu 
securitatea muncii! zbieră altul. 

— Imi pare nespus de rău că spuneţi asemenea lucruri! îi 
replică Zofia. 

Simţea că agresivitatea celor din jur se întorcea asupra ei. 

— Mi se reproşează mereu că vă impun prea multe măsuri de 
prevedere, iar dumneavoastră ştiţi asta cât se poate de bine! 

Rumoarea încetă câteva clipe, după care un al treilea bărbat o 
întrebă: 

— Atunci, de ce a căzut Gomez? 

— In orice caz, nu din cauza scării! răspunse Zofia cu glasul 
scăzut şi îşi lăsă capul în jos. 

Un tractorist înaintă, izbindu-şi palma cu o rangă de fier. 

— Valea, Zofia! Aici, nu mai eşti bine-venită! 

Ea se simţi, deodată, ameninţată de docherii care se apropiau. 
Făcu un pas înapoi şi se izbi de un bărbat din spatele ei. 

— Te ajut, mă ajuţi! îi şopti Pilguez la ureche. Dumneata îmi 
explici ce e cu greva asta, iar eu te scap din încurcătură. Cred că 
ţi-ai format o anumită părere în această privinţă, şi nici nu-mi 
trece prin minte că o să-mi spui cum că ai proteja pe cineva! 

Zofia îşi întoarse capul spre el: Pilguez afişa un zâmbet 
pişicher. 

— Instinctul de poliţist, scumpo, adăugă el, învârtind între 
degete siguranţa arsă. 

Se aşeză în faţa ei şi îşi arătă insigna; mulţimea se potoli pe 
dată. 

— Se prea poate ca domniţa să aibă dreptate, zise el, 
savurând tăcerea care se aşternuse. Sunt inspectorul Pilguez de 
la Brigada Crime a Poliţiei din San Francisco şi am rugămintea să 
vă retrageţi cu câţiva paşi, pentru că sufăr de agorafobie! 

Nimeni nu se clinti. De pe estradă, Manca strigă: 

— De ce vă aflaţi aici, domnule inspector? 

— Ca să-i împiedic pe prietenii dumitale să facă o prostie şi să 
se lase prinşi în capcană, aşa cum spunea domnişoara! 

— Şi ce vă priveşte asta pe dumneavoastră? continuă să-l 
întrebe şeful sindicatului. 

110 


- MARC LEVY - 


— Asta mă priveşte! spuse Pilguez, ridicând mâna în care 
ţinea siguranţa. 

— Ce-i aia? îl descusu Manca. 

— Ceea ce ar fi trebuit să asigure iluminatul continuu în cala 
unde a căzut Gomez! 

Toate feţele se întoarseră spre Manca. Acesta strigă mai tare. 

— Nu văd unde vreţi să ajungeţi, domnule inspector. 

— Păi asta spuneam şi eu, bătrâne. Şi nici Gomez nu putea 
vedea mai mult, acolo, în cală. 

Micul cilindru de cupru descrise o parabolă deasupra capetelor 
docherilor. Manca îl prinse din zbor. 

— Accidentul tovarăşului vostru a fost provocat de un act 
răuvoitor, continuă Pilguez. Această siguranţă e de zece ori mai 
slabă decât ar fi trebuit, constataţi chiar dumneavoastră. 

— De ce ar fi făcut cineva aşa ceva? întrebă o voce anonimă. 

— Ca să intraţi în grevă! răspunse, laconic, Pilguez. 

— Pe vase găseşti siguranţe peste tot, spuse un bărbat. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră n-are nimic de-a face cu 
raportul comisiei! îi luă altul vorba din gură. 

— Linişte! urlă Manca. Să presupunem că aţi avea dreptate. 
Cine să fi pus la cale această lovitură? 

Pilguez se uită la Zofia şi oftă, înainte de a-i răspunde şefului 
de sindicat: 

— Să spunem că acest aspect al problemei încă nu a fost cu 
totul elucidat! 

— Atunci, plecaţi de aici cu poveştile astea de adormit copiii, 
vocifera un docher, agitând în aer o daltă bifurcată. 

Mâna poliţistului cobori încet spre tocul pistolului. Mulțimea 
amenințătoare venea spre ei ca un val de maree, gata-gata să-i 
înghită. Lângă estradă, în faţa unui container deschis, Zofia îl 
recunoscu pe cel care o fixa cu privirea. 

— Eu îl cunosc pe cel care a comandat această crimă! 

Vocea calmă a lui Lucas îi făcu pe docheri să înlemnească. 
Toate feţele se întoarseră spre el. Stând lângă container, Lucas îi 
împinse uşa ce scârţâi din balamale — lăsând la vedere Jaguarul 
ascuns înăuntru — şi îl arătă cu degetul pe bărbatul de la volan, 
care răsucea, febril, cheia de contact. 

— S-au împins sume mari pentru răscumpărarea terenurilor pe 
care robotiţi voi... după grevă, desigur. Intrebaţi-l, el e 
cumpărătorul! 

Heurt acţiona brusc schimbătorul de viteze, pneurile patinară 

111 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


pe asfalt, şi maşina de serviciu a vicepreşedintelui firmei A&H se 
avântă într-o cursă nebună printre macarale, ca să scape de 
furia docherilor. 

Pilguez îi ordonă lui Manca să-şi oprească oamenii. 

— Grăbeşte-te, până nu se lasă cu linşaj! 

Şeful sindicatului se strâmbă şi îşi frecă un genunchi. 

— Am o artrită groaznică de la umezeala de pe cheiuri, gemu 
el. Ce vreţi, asta-i meseria! 

Şi se îndepărtă şchiopătând. 

— Voi doi nu vă mişcaţi de aici, mormăi Pilguez. 

li lăsă pe Lucas şi pe Zofia şi o luă la fugă după docherii 
aţâţaţi. Lucas îl urmări cu privirea. 

In timp ce inspectorul dispărea după un tractor, Lucas făcu un 
pas spre Zofia şi îi luă mâinile în ale lui. Ea şovăi, apoi îl întrebă: 

— Sunteţi un Verificator, nu-i aşa? spus ea cu un glas plin de 
speranţă. 

— Nu, nu ştiu despre ce vorbiţi! 

— Şi nici nu lucraţi pentru guvern? 

— Să zicem că lucrez pentru ceva... cam de acelaşi gen. Dar 
vă mai datorez totuşi şi alte explicaţii. 

Un zgomot de fierărie se auzi undeva, departe. Lucas şi Zofia 
se priviră şi dădură fuga amândoi în direcţia din care venea 
zarva. 

— Dacă pun oamenii mâna pe el, va fi vai şi amar de pielea 
lui! spuse Lucas, mergând cu paşi mici. 

— Atunci, rugaţi-vă să nu se întâmple aşa ceva, răspunse 
Zofia, ţinând pasul cu el! 

— Eah! Oricum, la cât valorează...! îi spuse Lucas, alergând cu 
doi paşi înaintea ei. 

Zofia îl depăşi. 

— Dar văd că nu vă lipseşte deloc suflul! 

— In privinţa suflului, sunt inepuizabilă! 

El se strâmbă şi făcu eforturi pentru a-şi recăpăta poziţia 
fruntaşă, în culoarul îngust dintre două stive de containere. Dar 
Zofia îşi mări viteza, împiedicându-l s-o ajungă. 

— Sunt acolo, gâfâi ea, cu sufletul la gură, dar rămânând în 
continuare în faţa lui. A 

Lucas sprintă, pentru a ajunge în rând cu ea. In depărtare, din 
botul Jaguarului, care se înfipsese în furca unui încărcător, ieşea 
un fum alburiu. Zofia respiră adânc, pentru a-şi păstra locul. 

— Eu mă ocup de el, iar dumneavoastră de docheri... de 

112 


- MARC LEVY - 


îndată ce mă ajungeţi, zise ea, luând-o şi mai tare la picior. 

Ocoli mulţimea compactă, care înconjura vehiculul. Nu voia să 
privească înapoi şi să piardă, astfel, câteva secunde preţioase. 
Se distra, gândindu-se la mutra pe care trebuia s-o facă Lucas, în 
spatele ei. 

— E ridicol! După câte ştiu eu, nu ne luasem la întrecere! îl 
auzi pe Lucas, rămas cu trei paşi în urmă. 

Adunarea contemplă, tăcută, maşina goală. Un docher veni în 
fugă: gardianul nu văzuse pe nimeni trecând prin faţa gheretei; 
Ed era încă prizonierul cheiurilor şi, cu siguranţă, se ascundea în 
vreun container. Oamenii se răspândiră; fiecare o luă în altă 
direcţie, hotărât să fie el primul care o să-l găsească pe fugar. 
Lucas se apropie de Zofia. 

— N-aş vrea să fiu în locul lui! 

— S-ar părea că situaţia asta vă încântă de-a binelea! îi 
răspunse ea, enervată. Mai bine m-aţi ajuta să dau de el înaintea 
lor! 

— Mi s-a cam tăiat respiraţia şi, zău aşa, mă întreb cine o fi de 
vină! 

— Câtă rea-voinţă! spuse Zofia, punându-şi mâinile în şolduri. 
Dar cine a început? 

— Dumneavoastră! 

Vocea lui Jules îi întrerupse. 

— Conversaţia voastră pare foarte pasionantă, dar, dacă aţi 
putea-o relua ceva mai târziu, am reuşi, eventual, să salvăm o 
viaţă. Urmaţi-mă! 

Jules le explică pe drum că Ed îşi abandonase maşina chiar 
după ce o tamponase şi se năpustise spre ieşirea din port. Gloata 
se apropia ameninţător, exact când el trecuse prin dreptul 
arcadei nr. 7. 

— Unde e? se îngrijoră Zofia, păşind alături de bătrânul 
boschetar. 

— Sub un morman de bulenădre! 

Jules avusese mult de furcă până-l convinsese să se ascundă 
în căruciorul lui. 

— Rar mi-a fost dat să văd un ins aşa de antipatic! Mă credeţi 
că a mai făcut şi nazuri?! bombăni Jules. Când i-am arătat 
bazinul în care aveau să-l îmbăieze docherii, când a văzut ce 
culoare avea spuma de la suprafaţa apei, s-a convins mintenaş 
că ţoalele mele nu erau chiar aşa de murdare! 

Lucas, care tot rămânea în urmă, îşi zori paşii, ca să se 

113 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


apropie de ei, şi murmură: 

— Ba dumneavoastră! 

— Ba deloc! şopti ea, întorcându-şi capul. 

— Dumneavoastră aţi accelerat prima! 

— Nici vorbă! 

— Ei! Gata! Terminaţi amândoi, îi luă la rost Jules. Inspectorul 
e lângă el. Trebuie să găsim o cale ca să-l scoatem pe omul ăsta 
de aici, pe neobservate. 

Pilguez le făcu un semn cu mâna, şi toţi trei se îndepărtară 
spre el. Inspectorul luă comanda operaţiunilor. 

— Toţi cotrobăie pe lângă macarale. Răscolesc fiecare colţişor 
şi, în curând, or să ajungă aici! Poate vreunul dintre voi doi să-şi 
aducă maşina fără să bage nimeni de seamă? 

Fordul era parcat într-un loc nepotrivit, Zofia ar fi atras, 
probabil, atenţia docherilor, dacă s-ar fi dus să-l ia. Lucas rămase 
mut ca peştele, trasând cu vârful piciorului un cerc prin ţărâna 
cheiului. 

Jules îi arătă lui Lucas, din ochi, o macara care depunea în 
docuri, nu departe de ei, un Chevrolet Camaro aflat într-o stare 
jalnică. Era a şaptea carcasă de maşină pe care o scotea din 
valuri. 

— Eu, unul, aş şti foarte bine unde să găsesc o maşină, nu 
departe de aici, dar motorul ar face un gâl-gâl de groază, când 
aş demara! suflă în urechea lui Lucas bătrânul boschetar. 

Văzând privirea întrebătoare a inspectorului Pilguez, Lucas se 
îndepărtă, bodogănind: 

— Vă fac eu rost de tot ce trebuie! 

După trei minute, se întoarse la volanul unui Chrysler spaţios, 
pe care îl opri sub arcadă. Jules împinse în faţă căruciorul; 
Pilguez şi Zofia îl ajutară pe Heurt să sară din el. 
Vicepreşedintele se culcă pe bancheta din spatele maşinii, iar 
Jules îl acoperi în întregime cu o cuvertură de-a lui. 

— Şi, înainte de-a o aduce înapoi, te rog să fii amabil s-o dai la 
curăţat, adăugă el, trântind portiera. 

Zofia se instala lângă Lucas. Pilguez se duse la geamul ei. 

— Nu pierdeţi timpul! 

— Vi-I lăsăm la secţie? întrebă Lucas. 

— Ce să facem cu el? răspunse, cu parapon, polițistul. 

— Nu-l puneţi sub urmărire? întrebă Zofia. 

— Singura dovadă pe care o aveam era un cilindru mic, din 
aramă, de doi centimetri lungime, şi a trebuit să renunţ la el, ca 

114 


- MARC LEVY - 


să vă scap din încurcătură! La urma urmei, adăugă inspectorul, 
dând din umeri, ăsta şi e rolul unei siguranţe: să evite... 
supratensiunile, nu? Hai, ştergeţi-o! 

Lucas băgă maşina în viteză şi se îndepărtă într-un nor de 
praf. In timp ce gonea de-a lungul cheiurilor, vocea înfundată a 
lui Ed se făcu auzită. 

— Ai să mi-o plăteşti, Lucas! 

Zofia ridică un colţ al cuverturii, descoperind faţa stacojie a lui 
Heurt. 

— Nu sunt sigură că momentul e chiar aşa de bine ales, spuse 
ea, pe un ton rezervat. 

Dar vicepreşedintele, care nu-şi mai putea stăpâni clipitul, 
adăugă, pentru urechile lui Lucas: 

— Eşti terminat, Lucas, nici nu-ţi trece prin minte ce putere 
am! 

Lucas blocă frânele; maşina patină câţiva metri. Cu mâinile pe 
volan, Lucas se întoarse spre Zofia. 

— Coborâţi! 

— Ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă, îngrijorată. 

Tonul cu care el îşi repetă ordinul nu lăsa loc de discuţie. Zofia 
cobori, iar geamul se închise cu un zăngănit, în retrovizor, Heurt 
văzu ochii întunecaţi ai lui Lucas, care păreau că se fac şi mai 
negri. 

— Ba tu eşti ăla căruia nici nu-i trece prin minte ce putere am 
eu, bătrâne! spuse Lucas. Dar, fii pe pace, o să ţi-o arăt eu cât se 
poate de iute. 

Scoase cheia din contact şi ieşi din maşină. Nici nu făcu bine 
un pas, că toate portierele se încuiară. Motorul îşi mări progresiv 
viteza şi, când Ed Heurt se redresă, acul de pe cadranul din 
centrul tabloului de bord afişa 4 500 de turaţii pe minut. Pneurile 
patinau pe asfalt, fără ca maşina să se clintească din loc. Lucas 
îşi puse mâinile în sân şi, cu un aer îngrijorat, murmură: 

— Ceva nu merge, dar ce oare? 

Zofia se apropie de el şi îl scutură fără menajamente. 

— Ce faceţi? 

In maşină, Ed se simţi înşfăcat de o putere de neînvins, care îl 
strivea de banchetă. Spătarul acesteia fu dizlocat cu brutalitate 
şi azvârlit prin lunetă. Pentru a rezista forţei care îl trăgea înapoi, 
Heurt se agăţă de cureaua de piele din dreptul lui, dar cusătura 
cedă şi centura se rupse. Apucă, disperat, mânerul portierei, dar 
forţa care îl aspira era atât de puternică, încât articulațiile i se 

115 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


albăstriră, după care trebui să renunţe la zadarnica lui 
rezistenţă. Cu cât Ed lupta mai mult, cu atât era mai tare tras 
înapoi. Corpul, comprimat de o greutate nemăsurată, îi era 
împins, implacabil, în portbagaj. Unghiile lui zgâriau, fără să aibă 
mai mult succes, pielea banchetei. Când fu în portbagaj, spătarul 
banchetei se aşeză din nou la loc, iar apăsarea încetă. Acum, Ed 
era în întuneric. Pe tabloul de bord, acul care număra turaţiile 
trepida, năpustindu-se spre marginea cadranului. Afară, vuietul 
motorului devenise asurzitor. Sub roţile care scoteau fum, 
cauciucul lăsa dâre negre şi unsuroase. Maşina se cutremura din 
toate încheieturile. Ingrijorată, Zofia se repezi să-l scoată pe 
pasager, dar maşina era goală. Cuprinsă de panică se întoarse 
spre Lucas care, cu un aer preocupat, învârtea între degete 
cheia de contact. 

— Ce-aţi făcut cu el? întrebă Zofia. 

— E în portbagaj, răspunse Lucas, absorbit. Ceva nu merge... 
ce-oi fi uitat? 

— Dar sunteţi absolut bolnav! Dacă frânele nu mai rezistă... 

Zofia nu reuşi să-şi sfârşească fraza. Vizibil uşurat, Lucas dădu 
din cap şi pocni din degete. In interiorul berlinei, frâna de mână 
se ridică şi maşina se năpusti spre port. Zofia alergă pe 
marginea cheiului şi se concentra asupra părţii din spatele 
maşinii, care încă mai era la suprafaţa apei: capota portbagajului 
se deschise şi vicepreşedintele începu să bâjbâie prin apa 
unsuroasă, care mărginea cheiul 80. Plutind ca un dop în derivă, 
Ed Heurt se îndepărtă, înotând cu stângăcie spre scara de piatră, 
şi scuipând de nu mai putea. Maşina se scufundă, ducând cu ea 
marile proiecte imobiliare ale lui Lucas. Pe mal, acesta se uita 
ruşinat, cu coada ochiului, ca un copil prins asupra faptului. 

— Nu vă e fomică? o întrebă pe Zofia, care venea, hotărâtă, 
spre el. Cu toate chestiile astea, am cam sărit peste masa de 
prânz, nu? 

Ea îl biciui cu privirea. 

— Cine sunteţi? 

— E cam greu de explicat, răspunse el, încurcat. 

Zofia îi smulse din mână cheia de contact. 

— Sunteţi puiul lui Aghiuţă sau cel mai bun ucenic al lui, de 
izbutiţi să faceţi asemenea lucruri? 

Cu vârful piciorului, Lucas trasă o linie dreaptă exact în 
mijlocul cercului pe care îl desenase în ţărână. Işi lăsă capul în 
jos şi răspunse cu un aer plouat: 

116 


- MARC LEVY - 


— Vasăzică, tot n-aţi înţeles? 

Zofia se trase înapoi cu un pas, apoi cu doi. 

— Sunt trimisul lui... agentul lui de elită! 

Ea îşi duse mâna la gură, înăbuşindu-şi ţipătul. 

— Nu, dumneavoastră nu... murmură ea, privindu-l pentru 
ultima oară pe Lucas, înainte de a-şi lua picioarele la spinare. 

Îl auzi strigându-i numele, dar cuvintele lui nu mai erau decât 
câteva silabe hăcuite de vânt. 

— Ei fir-aş al naibii, nici tu nu mi-ai spus adevărul! spuse 
Lucas, ştergând cercul cu o lovitură de picior furioasă. 


* 


În biroul său imens, Lucifer stinse monitorul de control, pe 
care chipul lui Lucas deveni un punctuleţ alb, ce dispăru în 
centrul ecranului. Satan se răsuci pe fotoliu şi apăsă pe butonul 
interfonului. 

— Trimiteţi-mi-l imediat pe Blaise! 


* 


Lucas merse pe jos până în parcare şi plecă din docuri într-un 
Dodge gri deschis. După ce trecu de barieră, se scotoci prin 
fundul buzunarelor, după o carte de vizită, pe care o înfipse în 
parasolar. Îşi luă telefonul mobil şi formă numărul singurei 
ziariste pe care o cunoştea în sens biblic. Amy răspunse după a 
treia sonerie. 

— Încă nu ştiu de ce ai plecat supărată! spuse el. 

— Nu mă aşteptam să mă suni. Ai câştigat un punct. 

— Vreau să-ţi cer un serviciu! 

— Ai pierdut din nou punctul! Şi eu ce câştig la afacerea asta? 

— Să zicem că am un cadou pentru tine! 

— Dacă sunt flori, ţine-ţi-le! 

— Un scoop”! 

— Pe care ai vrea să ţi-l public, îmi închipui! 

— Da, cam aşa ceva. 

— Numai dacă pontul e însoţit de o noapte la fel de fierbinte 
ca ultima. 

— Nu, Amy, este imposibil! 


13 Scoop (arg. Engl.) — ştire de senzaţie. (N. T.) 
117 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Şi, dacă renunţ la duş, e tot imposibil? 

— Tot! 

— Mă apucă disperarea când văd cum nişte tipi ca tine se 
îndrăgostesc! y 

— Deschide-ți reportofonul! lţi spun o chestie despre un 
anumit magnat din domeniul imobiliar, ale cărui păţanii vor face 
din tine cea mai fericită jurnalistă! 

Dodge-ul gonea pe 3rd Street. Lucas termină convorbirea şi o 
coti pe Van Ness, luând-o spre Pacific Heights. 


* 


Blaise ciocăni de trei ori în uşă, îşi şterse mâinile jilave pe 
pantaloni şi intră. 

— M-aţi chemat, domnule Preşedinte? 

— De ce oi fi simțind tu nevoia să-mi pui întrebări tâmpite, 
dacă ştii răspunsul? Stai în picioare! 

Blaise se ridică, teribil de îngrijorat. Preşedintele îşi deschise 
sertarul şi scoase un dosar roşu, pe care îl trimise la celălalt 
capăt al mesei. Cu paşi mărunţei, Blaise se duse după el şi se 
întoarse imediat, proţăpindu-se în faţa stăpânului său. 

— Ce părere ai, tâmpitule? Crezi că te-am adus aici ca să te 
văd cum te învârteşti pe lângă biroul meu? Deschide dosarul, 
cretinule! 

Blaise dădu deoparte coperta de carton şi recunoscu imediat 
fotografia în care Lucas o ţinea pe Zofia în braţe. 

— Aş folosi-o cu mare plăcere în chip de felicitare de sfârşit de 
an, dar îmi lipseşte legenda! adăugă Lucifer, bătând cu pumnul 
în masă. Imi închipui că o să mi-o găseşti tu, de vreme ce eşti 
chiar ăla care l-a ales pe cel mai bun agent al nostru! 

— Formidabilă poza asta, nu? bâigui Blaise, care transpira prin 
toţi porii. 

— Apăi, ori umorul tău depăşeşte puterea mea de înţelegere, 
ori îmi scapă mie ceva inteligent, ripostă Satan, strivindu-şi 
ţigara pe tăblia de marmură. 

— Domnule Preşedinte, doar nu vă închipuiţi că... ei, nu... în 
fine... mă rog! îndrugă Blaise, pe un ton afectat. Totul a fost 
prevăzut şi riguros controlat! Lucas are nişte resurse nebănuite, 
e pur şi simplu incredibil! 

Satan îşi scoase altă ţigară din buzunar şi o aprinse. Trase 
adânc, în piept, fumul şi, apoi, îl trimise în nasul lui Blaise. 

118 


- MARC LEVY - 


— Bagă de seamă ce spui... 

— Avem în vedere o partidă încheiată cu şah-mat... ei bine, 
suntem pe cale de a-i lua adversarului vostru regina. 

Lucifer se ridică şi se duse la fereastră. Işi puse amândouă 
palmele pe geam şi căzu pe gânduri câteva clipe. 

— Mai termină cu metaforele astea ale tale, am oroare de ele! 
Să sperăm că spui adevărul... consecinţele unei minciuni ar fi 
infernale pentru tine! 

— Nu avem de gând să Vă dăm nici o bătaie de cap! gemu 
Blaise, retrăgându-se în vârful picioarelor. 

Rămas singur, Satan se instală din nou în capătul mesei celei 
lungi. Dădu drumul monitorului de control. 

— Totuşi, ia să verificăm noi două-trei chestii, mormăi el, 
apăsând iar pe butonul interfonului. 


* 


Lucas gonea pe Van Ness. La intersecţia cu Pacific Street, 
încetini şi îşi întoarse capul, apoi deschise geamul, dădu drumul 
radioului şi luă o ţigară. Trecând pe sub pilonii podului Golden 
Gate, închise radioul, aruncă ţigara, închise geamul şi continuă 
să conducă în tăcere spre Sausalito. 


* 


Zofia îşi lăsă Fordul tocmai în fundul parcării, apoi o luă pe 
scară şi ieşi la suprafaţă, în Union Square. Traversă părculeţul şi 
merse pe jos fără nici o ţintă. Pe aleea diagonală, se aşeză peo 
bancă, lângă o tânără care plângea. O întrebă ce o supărase, 
dar, până să-i audă răspunsul, simţi că o suferinţă îi apăsa 
pieptul. 

— Imi pare tare rău, spuse ea, îndepărtându-se. 

Rătăci pe străzi, oprindu-se în faţa vitrinelor buticurilor de lux. 
Se uită la uşa turnantă a marelui magazin Macy's şi, fără să-şi 
dea seama, păşi înăuntru. Nici nu intră bine, că o vânzătoare, 
îmbrăcată din cap până-n picioare într-o uniformă galbenă ca 
puiul de găină, îi propuse s-o stropească din belşug cu ultima 
colonie la modă, Canany Wharf. Zofia o refuză politicos, cu un 
zâmbet şters, şi o întrebă unde putea găsi parfumul Habit Rouge. 

Tânăra promotoare nu încercă să-şi ascundă iritarea. 

— Al doilea stand, în dreapta dumneavoastră! spuse ea, 

119 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


ridicând din umeri. 

Când Zofia se îndepărtă, vânzătoarea o stropi pe spate, 
pufăind de două ori un norişor gălbui. 

— Şi alţii au dreptul să trăiască! 

Zofia se apropie de vitrină. Luă cu timiditate flaconul pentru 
demonstraţii, deşurubă capacul dreptunghiular şi îşi puse două 
picături de parfum la încheietura mâinii, îşi apropie mâna de nas, 
inspiră esenţa subtilă şi închise ochii. Sub pleoapele plecate, 
ceața uşoară ce plutea sub Golden Gate se îndrepta în nord, spre 
Sausalito: pe aleea pustie, un bărbat singur, în costum negru, 
mergea de-a lungul apei. 

Vocea vânzătoarei o readuse la realitate. Zofia privi în jurul ei. 
Femei cu braţele încărcate de pachete legate cu panglici se 
grăbeau, umblând din raion în raion. 

Zofia îşi lăsă capul în jos, puse flaconul la locul lui, apoi ieşi din 
magazin. După ce îşi luă maşina, se duse la centrul de formare 
pentru nevăzători. Lecţia din ziua aceea se desfăşură în tăcere, 
iar elevii i-o respectară pe toată durata orei. Când sună 
clopoţelul, ea părăsi scaunul de pe estradă şi le spuse doar 
„mulţumesc”, după care ieşi din sală. Se întoarse acasă şi dădu 
de o vază care împodobea cu florile ei somptuoase holul. 

— Mi-a fost imposibil să-l duc sus, la tine! spuse Reine, 
deschizând uşa. lţi place? E vesel, aici, la intrare, nu? 

— Da, îi răspunse Zofia, muşcându-şi buzele. 

— Ce ai? 

— Reine, cred că nu eşti genul ăla de femeie care zice „ţi-am 
spus eu”! 

— Nu, nu-s deloc genul ăla. 

— Atunci, ai putea pune buchetul ăsta la dumneata, te rog? o 
întrebă Zofia cu glasul pierit. 

Şi urcă imediat la etaj. Reine o privi cum fuge pe scări; când 
dispăru din ochii ei, murmură: 

— Ţi-am spus eu! 


Mathilde lăsă jos ziarul şi îşi privi în faţă prietena. 

— Ai avut o zi plăcută? 

— Dar tu? răspunse Zofia, punându-şi geanta la picioarele 
cuierului. 

— E un răspuns! Dacă mă uit bine la tine, ţin să-ţi precizez că 
întrebarea nu era urgentă. 

— Sunt obosită, Mathilde! 

120 


- MARC LEVY - 


— Vino! Aşază-te pe pat! 

Zofia se supuse. Când se lăsă să cadă peste plapumă, 
Mathilde gemu. 

— Vai! îmi pare tare rău! spuse Zofia, ridicându-se. Prin 
urmare, cum ţi-ai petrecut ziua? 

— Pasionant! răspunse Mathilde, strâmbându-se. Am deschis 
frigiderul, am trântit o poantă haioasă — tu ştii ce haz am eu — 
de-a plesnit de râs o roşie şi, după aia, toată după-amiaza mi-am 
petrecut-o frecând prazul! 

— Azi ai avut dureri mari? 

— Doar în timpul cursului de aerobic! Poţi să te aşezi, dar, de 
data asta, cu delicateţe. 

Mathilde se uită pe fereastră şi îi spuse imediat Zofiei: 

— Rămâi în picioare! 

— De ce? o întrebă Zofia, intrigată. 

— Pentru că, în două minute, ai să te scoli, îi răspunse 
Mathilde, fără să-şi ia privirea de la ceea ce se petrecea afară. 

— Ce e? 

— Nu pot să cred că face iar chestia asta! rânji Mathilde. 

Zofia făcu ochii mari şi se dădu înapoi cu un pas. 

— E jos? 

— Mamă, că şucar mai e! Măcar să fi avut şi el un frate 
geamăn; aşa, ar fi rămas şi pentru mine unul! Te aşteaptă 
rezemat de capota maşinii. Cu flori! Hai, coboară! spuse 
Mathilde, rămasă deja singură în cameră. 

Zofia era pe trotuar. Lucas se ridică şi îi întinse, ţinând în 
mâinile făcute căuş, un nufăr roşu, care stătea ţanţoş, într-un 
ghiveci de ceramică. 

— Tot nu ştiu ce flori vă plac, dar cel puţin asta o să vă facă 
să-mi vorbiţi! 

Zofia îl privi fără să spună nimic. Lucas făcu un pas spre ea. 

— Vă rog să mă lăsaţi măcar să vă explic. 

— Ce să-mi explicaţi? Nu mai e nimic de explicat, spuse ea. 

li întoarse spatele, se duse în casă, se opri în mijlocul holului, 
făcu stânga-împrejur, ieşi din nou în stradă, se apropie de el fără 
să scoată o vorbă, înşfacă nufărul şi intră iar în casă. Uşa se 
trânti în urma ei. Reine îi ieşi în cale, împiedicând-o să urce şi îi 
confiscă floarea acvatică. . 

— Am eu grijă de ea. lţi dau trei minute ca să urci şi să te 
aranjezi. Fă pe cocheta şi pe dificila, e o chestie foarte feminină, 
dar nu uita că opusul lui „tot” este „nimic”! Şi „nimic” nu-i mare 

121 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


lucru... hai, şterge-o! 

Zofia încercă să riposteze, însă Reine îşi puse mâinile în 
şolduri şi declară pe un ton autoritar: 

— Nici un „dar”, că nu ţine! 

Intrând în apartament, Zofia se duse spre dressing. 

— Nu ştiu de ce, dar, cum l-am văzut, mi-a mirosit a jambon 
cu piure, savurat împreună cu Reine, în seara asta, spuse 
Mathilde, admirându-l de la fereastră pe Lucas. 

— Mathilde, ce faci? se zbârli Zofia. 

— Bine! Dar tu? 

— Mathilde, nu-mi căuta pricină, că nu-i momentul! 

— Oho, iubi, păi, eu am impresia că tu eşti aia care ai căutat-o 
şi ai şi găsit-o de una singură! 

Zofia îşi luă impermeabilul din cuier şi o porni spre uşă, fără 
să-i răspundă prietenei sale, care îi strigă cu o voce limpede: 

— Problemele de amor îşi găsesc întotdeauna soluţia!... Numai 
pentru mine nu! 

— Mai potoleşte-te cu panseurile tale, vrei? Nici măcar n-ai 
idee despre ce vorbeşti, îi replică Zofia. 

— Dacă mi-ai fi cunoscut „fostul”, ţi-ai fi făcut şi tu o idee 
despre ceea ce înseamnă iadul! Hai, petrecere frumoasă! 

Reine pusese nufărul pe un mic gheridon. Il privi cu atenţie şi 
murmură: „A dat Dumnezeu!” Aruncându-şi o privire în oglinda 
de deasupra căminului, îşi aranja în grabă părul argintiu şi se 
duse cu paşi uşori spre intrare. Işi strecură capul prin crăpătura 
uşii şi îi şopti lui Lucas, care mergea în sus şi-n jos pe trotuar: 
„Vine!” Apoi, auzind-o pe Zofia, intră iute în apartamentul ei. 

Zofia se apropie de berlina mov, de care stătea rezemat 
Lucas. 

— De ce aţi venit aici? Ce vreţi? 

— O a doua şansă! 

— Când e vorba să faci o primă bună impresie, n-ai niciodată o 
a doua şansă. 

— In seara asta, aş vrea tare mult să vă dovedesc că e o idee 
falsă! 

— De ce? 

— De-aia. 

— Răspunsul e cam scurt! 

— Pentru că în după-amiaza asta m-am întors la Sausalito. 

Zofia se uită la el: era pentru prima oară când îl ghicea fragil. 

— Nu voiam să vină seara, continuă el. Nu, e ceva mai 

122 


- MARC LEVY - 


complicat. „A nu voi” a făcut întotdeauna parte din mine; ceea 
ce e ciudat, acum, e să cunosc opusul. Pentru că, de data asta, 
am vrut! 

— Ce aţi vrut? 

— Să vă văd, să vă aud, să vă vorbesc! 

— Da? Şi mai ce? Să găsesc un motiv ca să vă cred? 

— Veniţi cu mine. Lăsaţi-mă să vă invit, nu refuzaţi această 
cină. 

— Nu mai mi-e foame, spuse ea, plecându-şi ochii. 

— Niciodată nu vă e foame! Nu sunt singurul care n-a spus 
tot... 

Lucas deschise portiera şi zâmbi. 

— „Ştiu cine sunteţi. 

Zofia îl privi şi urcă în maşină. 

Mathilde lăsă din mână colţul perdelei, care alunecă, încet, la 
fereastră. În acelaşi moment, o altă perdea cobora la geamul de 
la parter. 

Maşina dispăru la capătul străzii pustii. Sub burniţa fină, de 
toamnă, Lucas conducea cu viteză mică, iar Zofia se uita afară, 
căutând în cer răspunsuri la întrebările pe care şi le punea. Nu 
scotea nici o vorbă. 

— De când ştiţi? rupse ea tăcerea. 

— De câteva zile, răspunse Lucas, frecându-şi, jenat, bărbia. 

— Din ce în ce mai bine! Şi, în tot timpul ăsta, n-aţi spus 
nimic! 

— Nici dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic! 

— Eu nu ştiu să mint! 

— lar eu, unul, nu sunt programat pentru a spune adevărul! 

— Şi, atunci, cum să nu mă gândesc că aţi pus totul la cale, că 
mă manipulaţi chiar de la început? 

— Pentru că asta ar însemna să vă subestimaţi. Şi pentru că 
situaţia ar putea fi, la fel de bine, pe dos. Totul e posibil! lar 
împrejurarea în care ne aflăm îmi dă dreptate. 

— Ce împrejurare? 

— Toată atmosfera asta blândă, învăluitoare şi necunoscută. 
Dumneavoastră, eu în această maşină, fără să ştim încotro 
mergem. 

— Ce vreţi să faceţi? întrebă Zofia, cu o privire absentă ce 
plutea pe deasupra pietonilor de pe trotuarele ude, pe lângă 
care trecea maşina. 

— Habar n-am! Să rămân lângă dumneavoastră. 

123 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Opriţi-vă! 

Lucas opri brusc, iar maşina alunecă pe asfaltul umed, 
oprindu-se lângă un felinar. 

— Mi-aţi lipsit toată noaptea şi toată ziua. Mi-era dor de 
dumneavoastră, aşa că am plecat pe jos până la Sausalito, dar şi 
acolo îmi lipseaţi. Vă duceam dorul şi era un sentiment nespus 
de dulce. 

— Nici nu cunoaşteţi sensul acestor cuvinte. 

— Nu cunoşteam decât antonimul lor. 

— Opreşte-te! Nu-mi mai face curte! 

— In sfârşit, cât am visat să ne tutuim! 

Zofia nu-i răspunse. Semaforul se făcu galben, apoi verde, 
apoi galben, apoi roşu. Ştergătorul de parbriz îndepărta 
picăturile de ploaie, ritmând tăcerea. 

— Şi, pe urmă, nici nu vă fac curte! spuse Lucas. 

— N-am spus că-mi faceţi curte într-un fel nepotrivit, răspunse 
Zofia, dând cu tărie din cap; am spus că-mi faci curte, eo 
deosebire! 

— Pot continua? întrebă Lucas. 

— Ne asaltează toţi, cu farurile. 

— N-au decât să aştepte, e roşu! 

— Da, a treia oară! 

— Nu înţeleg ce se întâmplă cu mine; de altfel, nu mai înţeleg 
aproape nimic, dar ştiu că, lângă dumneavoastră, mă simt bine 
şi că nici vorbele astea nu fac parte din vocabularul meu. 

— E cam devreme pentru astfel de cuvinte. 

— De ce? Pentru că, pe lângă toate astea, există nişte 
momente anume pentru spus adevărul? 

— Da, sunt! 

— De data asta, chiar că am nevoie să fiu ajutat! Ca să fiu 
sincer, e mai complicat decât îmi închipuiam! 

— Da, Lucas, e greu să fii cinstit. Mult mai greu decât credeaţi 
şi, deseori, e amarnic de nedrept. Dar, să nu fii cinstit înseamnă 
că, deşi vezi, te încăpăţânezi să fii orb. Toate astea sunt nespus 
de greu de explicat. La drept vorbind, noi doi suntem foarte 
diferiţi, chiar prea diferiţi. 

— Complementari, spuse el, plin de speranţă. În privinţa asta, 
sunt de acord. 

— Nu, absolut diferiţi! 

— Şi când te gândeşti că vorbele astea ies tocmai din gura 
dumneavoastră... Eu credeam că... 

124 


- MARC LEVY - 


— Te pomeneşti că, acum, aţi început să şi credeţi! 

— Nu fiţi rea; în orice caz, mă gândeam că diferenţa... dar 
probabil că m-am înşelat sau, mai degrabă, am avut dreptate, 
ceea ce, în mod paradoxal, e dezolant. 

Lucas ieşi din maşină, lăsându-şi portiera deschisă. Vacarmul 
claxoanelor crescu şi mai mult, când Zofia începu să alerge pe 
urmele lui, prin ploaie. Il striga, dar el nu o auzea: ploaia se 
înteţise. In sfârşit, îl ajunse şi îl prinse de braţ. El se întoarse cu 
faţa spre ea. Zofia avea părul lipit de obraz; el îi îndepărtă cu 
delicateţe o şuviţă rebelă, de la colţul gurii. Ea îi împinse mâna. 

— Lumile noastre n-au nimic în comun. Credinţele noastre 
sunt străine, speranţele noastre divergente, culturile noastre 
sunt atât de departe una de alta... unde vreţi să mergem, când 
totul ne situează pe poziţii opuse? 

— Vă e teamă! spuse el; asta e, sunteţi înmărmurită de 
groază. Împotriva oricărei ordini, dumneavoastră sunteţi cea 
care refuză să vadă, dumneavoastră, care îmi vorbeaţi de orbire 
şi de sinceritate! Predicaţi, cât e ziua de lungă, cuvântul care 
zideşte, dar jurămintele văduvite de faptă nu înseamnă nimic. 
Nu mă judecaţi. E drept, sunt opusul dumneavoastră, contrariul 
dumneavoastră, entitatea deosebită de dumneavoastră, dar sunt 
şi cel ce vă seamănă, cealaltă jumătate a dumneavoastră. Nu 
pot descrie ceea ce simt, pentru că nu cunosc cuvintele care să 
denumească ceea ce mă bântuie, de două zile încoace, până 
într-atât, încât mă face să cred că totul s-ar putea schimba: 
lumea mea, aşa cum spuneaţi, a dumneavoastră, a lor. Mă doare 
în cot de luptele pe care le-am dat, nu-mi pasă de nopţile mele 
întunecate şi nici de dimineţi, sunt un nemuritor care are chef, 
pentru prima oară, să trăiască. Am putea să ne învăţăm unul cu 
celălalt, să ne descoperim şi, până la urmă, să semănăm unul cu 
celălalt... în timp. 

Zofia îi puse un deget pe buze, întrerupându-l. 

— In cât timp? Două zile? 

— Şi trei nopţi! Dar merită să le sacrific o parte din eternitatea 
mea, îi spuse Lucas. 

— lar începeţi! 

În cer, bubui tunetul. Aversa se transforma într-o furtună 
amenințătoare. Lucas ridică ochii şi privi noaptea care era 
neagră cum nu mai fusese niciodată. 

— Grăbiţi-vă, spuse el cu hotărâre, trebuie să plecăm imediat 
de aici. Am un presentiment foarte urât. 

125 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Fără să mai stea pe gânduri, o trase pe Zofia după el. De 
îndată ce închiseră portierele, trecu pe stop, fără să-i pese de 
şoferii înşiraţi în faţa maşinii lui. Coti brusc la stânga şi se 
adăposti de privirile indiscrete în tunelul ce trecea pe sub deal. 
Acesta era pustiu; Lucas acceleră pe drumul în linie dreaptă, ce 
ducea în Chinatown. Tuburile de neon defilau pe deasupra 
parbrizului, luminând cu  străfulgerări albe, intermitente, 
interiorul maşinii. Ştergătoarele de parbriz se opriră. 

— Probabil e vreun contact defect, zise Lucas, în momentul 
când becurile farurilor explodară simultan. 

— Contacte defecte! i-o întoarse Zofia. Opriţi-vă, nu se mai 
vede aproape nimic. 

— Tare mi-ar plăcea, răspunse Lucas, apăsând pe pedala de 
frână, care nu mai opunea nici o rezistenţă. 

Ridică piciorul de pe acceleraţie, dar, la o asemenea viteză, 
maşina nu s-ar mai fi oprit decât la capătul tunelului, unde se 
intersectau cinci bulevarde. Pentru Lucas, asta n-ar fi avut nici o 
consecinţă, căci se ştia invincibil; el întoarse capul şi o măsură 
pe Zofia. Intr-o fracțiune de secundă, îşi încleşta mâinile cu toată 
puterea pe volan şi strigă: 

— Ţineţi-vă bine! 

Cu mişcări sigure, întoarse maşina, pentru a o lipi de glisiera 
care mărginea zidul dalat. Jeroe mari de scântei săriră pe geam. 
Se auziră două detunături: explodaseră pneurile. Maşina făcu o 
serie de sărituri laterale şi se aşeză de-a curmezişul. Botul lovi 
zidul de protecţie, iar osia din spate se ridică, târând vehiculul 
într-o serie de tumbe. Acum, Buickul stătea culcat pe acoperiş, 
cu roţile în sus, alunecând inexorabil spre ieşirea din tunel. Zofia 
îşi strânse pumnii şi maşina se opri, în sfârşit, doar la câţiva 
metri de intersecţie. Chiar şi cu capul în jos, Lucas îşi dădu 
seama dintr-o privire că Zofia era nevătămată. 

— N-aţi păţit nimic? îl întrebă ea. 

— Glumiţi! îi răspunse el, ştergându-se de praf. 

— Asta e ceea ce se cheamă o reacţie în lanţ! spuse Zofia, 
răsucindu-se ca să scape de poziţia lipsită de confort în care se 
afla. 

— Probabil; să ieşim de aici până nu ne cade în cap ultima 
porţiune de planşeu, răspunse Lucas, dând deoparte, cu o 
lovitură de picior, portiera. 

Ocoli carcasa fumegândă şi o ajută pe Zofia să iasă afară. De 
îndată ce ea fu în picioare, o luă de mână şi o rupseră la fugă. Se 

126 


- MARC LEVY - 


strecurară la iuţeală spre centrul cartierului chinezesc. 

— De ce fugim aşa? întrebă Zofia. 

Lucas alerga înainte, fără o vorbă. 

— Pot măcar să-mi recuperez mâna? gâfâi ea. 

Lucas îşi desfăcu degetele, eliberând-o din strânsoare. Se opri 
la marginea unei străduţe luminate sărăcăcios de câteva felinare 
obosite. 

— Să intrăm aici, spuse Lucas, arătând spre un mic restaurant. 
O să fim mai puţin expuşi. 

— Expuşi la ce? Despre ce e vorba? Parcă aţi fi un vulpoi 
urmărit de o haită de câini. 

— Fuga! 

Lucas deschise uşa, dar Zofia nu se clinti nici un centimetru. 
Se întoarse s-o tragă înăuntru, dar ea se opuse. 

— Nu e momentul! spuse el, apucând-o de braţ. 

Zofia se desprinse imediat şi îl împinse. 

— Abia am scăpat amândoi dintr-un accident, mă târâţi într-o 
cursă nebună, deşi nu ne urmăreşte nimeni, plămânii mei mai au 
puţin şi fac explozie, şi nu primesc nici cea mai mică explicaţie... 

— Urmaţi-mă, n-avem timp de discuţii. 

— De ce m-aş încrede în dumneavoastră? 

Lucas se îndrepta, mergând de-a-ndăratelea, spre micul local. 
Zofia îl privea; în cele din urmă, porni, şovăind, pe urmele lui. 
Sala era minusculă, avea doar opt mese. El o alese pe cea din 
fund, îi oferi Zofiei un scaun şi se aşeză la rândul lui. Nu deschise 
meniul pe care i-l prezentă bătrânul în costum tradiţional, dar 
ceru politicos, într-un perfect dialect mandarin, un ceai care nu 
figura pe listă. Bărbatul se înclină şi dispăru în bucătărie. 

— Lucas, ori îmi explicaţi ce se întâmplă, ori plec! 

— Cred că tocmai am primit un avertisment. 

— N-a fost un accident? Ce fel de avertisment e ăsta? De ce 
anume trebuie să vă feriţi? 

— De dumneavoastră! 

— Dar de ce? 

Lucas trase aer în piept, înainte de a răspunde: 

— PENTRU CĂ El PREVĂZUSERĂ TOTUL, ÎN AFARĂ DE FAPTUL 
CĂ NE VOM ÎNTÂLNI! 

Zofia luă un fulg de crevete din micul bol de porțelan albastru 
şi îl ronţăi sub ochii holbaţi ai lui Lucas, care îi turnă o ceaşcă din 
ceaiul fierbinte pe care bătrânul îl pusese pe masă. 

— Aş vrea atât de mult să vă cred! Dar... dumneavoastră ce- 

127 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


aţi face în locul meu? 

— M-aş ridica şi aş părăsi acest loc... 

— Doar n-o s-o luaţi iar de la capăt! 

— „Şi, de preferinţă, pe uşa din spate. 

— Şi chiar asta aţi vrea să fac? 

— Categoric! Nu priviţi înapoi sub nici un motiv! La trei, vă 
ridicaţi şi dăm buzna după perdeaua aia. Acum! 

O apucă de încheietura mâinii şi o trase după el fără 
menajamente. Traversând în goana mare bucătăria, el deschise 
cu o lovitură de umăr uşa care dădea în curticică. Pentru a-şi croi 
drum, Lucas împinse un container de gunoi, ale cărui roţi 
scrâşniră. Zofia înţelese, în sfârşit: din întuneric, se desprindea o 
umbră. La lumina ce venea pe o ferestruică, se adăugase cea din 
vârful armei automate care îi ţintea. Zofia avu un răgaz de 
câteva secunde pentru a constata, dintr-o scurtă privire, că erau 
înconjurați din trei părţi de ziduri, după care cinci focuri sfâşiară 
tăcerea. 

Lucas se aruncă peste ea, apărând-o cu trupul lui. Zofia voi să- 
| dea deoparte, dar el o lipi de perete. 

Primul glonţ îi ricoşa în coapsă; al doilea îi atinse uşor partea 
de sus a bazinului, făcându-l să-şi îndoaie genunchii, dar el se 
redresă imediat; simţi al treilea impact în coaste, iar muşcătura 
glonţului fu surprinzătoare; al patrulea proiectil îl lovi în mijlocul 
coloanei vertebrale şi Lucas simţi că i se taie răsuflarea, dar 
reuşi, deşi cu greu, să-şi recapete suflul. Când îl atinse al cincilea 
glonţ, simţi că o flacără îi ardea carnea: acesta era primul care îi 
pătrundea în trup... sub umărul stâng. 

După ce îşi săvârşi ticăloşia, agresorul fugi imediat. Când 
ecoul împuşcăturilor se stinse, doar respiraţia Zofiei mai tulbura 
liniştea. Il ţinea în braţe pe Lucas, iar capul lui se odihnea pe 
umărul ei. Cu ochii închişi, părea să zâmbească. Ea îi legănă 
trupul inert şi îi şopti la ureche: 

— Lucas! 

Acesta nu-i răspunse. Ea îl scutură ceva mai tare. 

— Lucas, nu vă prostiţi! Deschideţi ochii! 

Cu ochii închişi, el părea că doarme liniştit, ca un copil 
cufundat în vise. Şi, cu cât groaza ei era mai mare, cu atât îl 
strângea mai tare în braţe. Când îi curse o lacrimă pe obraz, 
Zofia simţi că pieptul îi era apăsat de o forţă nemaipomenită. 
Tresări. 

— Nouă nu ni se putea întâmpla aşa ceva. Noi suntem... 

128 


- MARC LEVY - 


— ...Deja morți...  neînvinşi... nemuritori? Da! Fiecare 
inconvenient cu avantajul lui, nu-i aşa? spuse el, îndreptându-se, 
aproape vesel. 

Zofia îl măsură cu atenţie, incapabilă să-şi dea seama ce era 
cu starea aceea care o cuprindea. El îşi apropie încet faţa. Zofia 
se feri, până când buzele lui Lucas le atinseră pe ale ei, schiţând 
un sărut cu gust opiaceu. Ea se trase înapoi şi îşi privi palma 
înroşită. 

— Dar, atunci... de ce sângerezi? 

Lucas urmări firişorul roşu, care îi curgea de-a lungul braţului. 

— E absolut imposibil, nici chestia asta nu fusese prevăzută! 
spuse el. 

„„„Apoi leşină. 

Ea îl prinse strâns, în braţe. 

— Ce-i cu noi? întrebă Lucas, venindu-şi în fire. 

— În ceea ce mă priveşte, e destul de complicat. În ceea ce te 
priveşte, cred că ai fost lovit în umăr de un glonţ. 

— Mă doare! 

— Poate că ţi se pare ilogic, dar e ceva normal; trebuie să te 
duc la spital. 

— Nici nu se pune problema! 

— Lucas, n-am nici un fel de cunoştinţe medicale în 
specialitatea Demonologie, dar se pare că ai sânge în vine şi că 
eşti pe cale de a-l pierde. 

— Cunosc pe cineva de la celălalt capăt al oraşului, care poate 
să coasă plaga asta în timp ce se cicatrizează, spuse el, apăsând 
pe rană. 

— Şi eu cunosc pe cineva, aşa că vii cu mine fără vorbă, 
fiindcă ai avut, şi aşa, o seară suficient de agitată. Cred că şi mie 
mi-au ajuns emoţiile. i 

Ea îl sprijini şi îl trase pe străduţă. In capătul pasajului, Zofia 
zări corpul agresorului, zăcând neînsufleţit sub nişte pubele 
aruncate claie peste grămadă. Zofia se uită, uluită, la Lucas. 

— Totuşi, mai am şi eu o fărâmă de amor propriu! spuse el, şi 
trecu mai departe. 

Opriră un taxi, care îi lăsă, după zece minute, la ea acasă. 
Zofia îl conduse spre scara de la intrare şi îi făcu semn să stea 
cuminte. Apoi, cu multe precauţii deschise uşa şi urcară tiptil pe 
scară. Când ajunseră la etaj, uşa lui Reine se închise fără 
zgomot. 


129 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 
* 


Înmărmurit în spatele biroului său, Blaise stinse monitorul de 
control. Palmele îi asudau din gros, fruntea îi era acoperită de 
broboane de transpiraţie. Când sună telefonul, nu răspunse. Pe 
robot, auzi glasul lui Lucifer, care îl convoca, pe un ton prea 
puţin binevoitor, la comitetul de criză ce urma să aibă loc la 
căderea nopţii orientale. 

— Ai tot interesul să fii punctual, cu soluţii şi cu o nouă 
definiţie a conceptului conform căruia „totul este prevăzut”, 
încheie Preşedintele, după care trânti telefonul. 

Blaise se luă cu mâinile de cap. Tremurând din tot corpul, 
ridică receptorul, care îi scăpă din mână. 


* 


Mihail se uita la peretele acoperit de ecrane, pe care îl avea în 
faţă. Ridică receptorul şi formă numărul direct al lui Houston. 
Telefonul era pus pe robot. Dădu din umeri şi se uită la ceas: în 
zece minute, Ariane V avea să-şi părăsească rampa de lansare 
din Guyana. 


* 


După ce îl culcă pe Lucas în patul ei, cu umărul sprijinit de 
două perne mari, Zofia se duse la dressing. Luă de pe raftul de 
sus cutia de lucru, scoase o sticlă cu alcool din dulăpiorul de 
medicamente din baie şi se întoarse în dormitor. Se aşeză lângă 
Lucas, destupă sticla cu alcool şi înmuie aţa de cusut în 
dezinfectant. Apoi, încercă s-o bage în ac. 

— Cusătura ta o să fie un adevărat masacru, spuse Lucas, cu 
un zâmbet maliţios. Tremuri! 

— Ba deloc! răspunse ea, triumfătoare, după ce trecu firul prin 
urechea acului. 

Lucas luă mâna Zofiei şi o împinse, cu blândeţe, deoparte, îi 
mângâie obrazul şi o atrase spre el. 

— Mi-e teamă să nu te compromit cu prezenţa mea. 

— Trebuie să mărturisesc că serile petrecute în compania ta 
sunt bogate în neprevăzut. 

— Patronul meu n-are nimic de-a face cu hazardul. 

— De ce ar fi pus să fii împuşcat? 

130 


- MARC LEVY - 


— Ca să mă pună la încercare şi să ajungă la aceeaşi 
concluzie ca tine, presupun. N-ar fi trebuit să fiu niciodată rănit. 
Imi pierd puterile în prezenţa ta şi aproape că m-aş ruga să fie 
adevărată şi reciproca. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Pe tine n-o să aibă curaj să te atace. Imunitatea ta angelică 
îl face să se gândească de două ori înainte de-a acţiona. 

Zofia îl privi pe Lucas în străfundul ochilor. 

— Eu nu vorbeam despre asta. Ce vom face peste două zile? 

El îi atinse buzele cu degetul; Zofia îl lăsă. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă, tulburată, cosând înainte. 

— İn ziua când a căzut Zidul Berlinului, bărbaţii şi femeile au 
descoperit că străzile lor erau asemănătoare. De fiecare parte, 
se înşiruiau case, maşinile circulau, felinarele luminau nopţile. 
Fericirea şi nefericirea lor nu era la fel, dar copiii din vest, ca şi 
cei din est, şi-au dat seama că ceea ce era de cealaltă parte nu 
era aşa cum li se povestise. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că îl aud pe Rostropovici cântând la violoncel! 

— Ce bucată? întrebă ea, făcând al treilea punct de sutură. 

— E prima oară când o aud! Ah, acum m-a durut! x 

Zofia se apropie de Lucas ca să rupă aţa cu dinţii. Işi puse 
capul pe pieptul lui şi, de data asta, se abandonă, îi unea 
tăcerea. Lucas îşi trecu degetele prin pletele Zofiei, acoperindu-i 
capul cu mângâieri. Ea se înfioră. 

— Două zile sunt foarte scurte! 

— Da, şopti el. 

— Ne vom despărţi. E inevitabil. 

Şi, pentru prima oară, Zofia şi Lucas se temură de eternitate. 

— N-am putea negocia să te lase să pleci cu mine? întrebă 
Zofia, cu voce sfioasă. 

— Cu Preşedintele nu se negociază, mai ales dacă ai greşit 
faţă de el; şi, apoi, tare mi-e teamă că eu, unul, n-am acces liber 
în lumea ta. 

— Dar, înainte, erau multe puncte de trecere între est şi vest, 
nu? spuse ea, apropiindu-şi din nou acul de marginea plăgii. 

Lucas se strâmbă şi scoase un țipăt. 

— Ei, da’ tare slab de înger mai eşti! De-abia te-am atins! Mai 
am câteva împunsături! 

Uşa se deschise brusc şi în prag apăru Mathilde, sprijinindu-se 
de coada măturii care îi folosea drept cârjă. 

131 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Eu n-am nici o vină, dacă pereţii casei tale sunt din 
mucava! spuse, şchiopătând spre ei. 

Se aşeză la picioarele patului. 

— Dă-mi acul ăla, îi spuse, autoritară, Zofiei. Şi tu, treci 
încoace, îi ordonă lui Lucas. Ai o baftă chioară: sunt stângace! 

Şi cusu cu mâini pricepute plaga. Trei împunsături de fiecare 
parte a umărului fură de-ajuns ca să închidă rănile. 

— Doi ani de viaţă petrecuţi în spatele unei tejghele de local 
dubios îţi scot la iveală nişte nebănuite talente de infirmieră; mă 
rog, în special când eşti îndrăgostită de cârciumar. De altfel, în 
această privinţă, v-aş putea spune amândurora două-trei chestii, 
înainte să mă duc la culcare. După aia, o să fac tot ce pot pentru 
a mă convinge că sunt pe cale de-a adormi, iar mâine dimineaţă 
o să mă prăpădesc de râs gândindu-mă la visul pe care îl visez 
acum. 

__ Mathilde plecă din cameră, sprijinindu-se pe cârja improvizată. 
In prag, se întoarse şi se uită la ei. 

— Nu contează dacă sunteţi sau nu ceea ce cred eu că 
sunteţi. Inainte de a te cunoaşte pe tine, Zofia, credeam că 
adevărata fericire de pe acest pământ nu există decât în 
cărţuliile proaste: mi se părea că doar aşa o recunoşteai. Dar, 
într-o zi, tu eşti aia care mi-a spus că lucrul cel mai bun din noi e 
ascuns pe undeva şi că trebuie să-i dăm o mână de ajutor, ca să- 
şi deschidă aripile, nu să se sufoce. Aşa că, oferă-ţi şansa asta, 
fiindcă, dacă eu aş fi avut vreuna cu el, poţi fi sigură, scumpo, că 
n-aş fi lăsat-o să-mi scape. lar tu, rănitule grav ce eşti, dacă îi 
şifonezi chiar şi o pană, îţi refac cusătura cu andreaua. Şi nu mai 
faceţi feţele astea. Orice vi s-ar întâmpla, vă interzic categoric să 
vă daţi bătuţi, pentru că, dacă voi renunţaţi, atunci se dă peste 
cap toată lumea, a mea în orice caz! 

Uşa se trânti în urma ei. Lucas şi Zofia amuţiseră. Ascultau 
paşii lui Mathilde, care şchiopăta pe parchetul salonului. Din pat, 
aceasta le strigă: 

— De când îţi tot spun că tu, cu aerul ăsta de mironosiţă, eşti 
un înger! Ei bine, acum, n-ai decât să dai din umeri până nu mai 
poţi, nu-s eu chiar aşa de toantă! 

Trase de firul lămpii puse pe gheridon. Lumina se stinse 
imediat. Razele lunii se strecurau prin perdelele tuturor 
ferestrelor din apartament. Işi puse perna în cap. In dormitor, 
Zofia se ghemuli lângă Lucas. 

Sunetul clopotelor de la Grace Cathedral pătrunse pe fereastra 

132 


- MARC LEVY - 


întredeschisă din baie. Ecoul celei de a douăsprezecea bătăi se 
risipi deasupra oraşului. 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a cincea 


Începea să se lumineze: sosise cea de-a cincea zi, iar Zofia şi 
Lucas dormeau. Aerul proaspăt al zorilor intra pe fereastră, 
aducând miresmele toamnei. Zofia se lipi de Lucas. Geamătul lui 
Mathilde o deşteptase dintr-un vis agitat. Se întinse şi înlemni pe 
dată, băgând de seamă că nu era singură. Dădu încet deoparte 
cuvertura şi cobori din pat, îmbrăcată în hainele de peste zi. Se 
duse tiptil în salon. 

— Ţi-e rău? 

_ — Am făcut o mişcare bruscă şi m-a trăsnit o durere cumplită. 
Imi pare tare rău, nu voiam să te trezesc. 

Zofia se duse în spaţiul destinat bucătăriei şi, de acolo, privi 
chipul posomorât al prietenei sale. 

— Tocmai ai câştigat o ciocolată fierbinte! îi spuse, deschizând 
frigiderul. 

Mathilde trase perdeaua. Pe strada încă pustie, un bărbat 
ieşea din casă, ţinându-şi câinele în lesă. 

— Tare mi-ar plăcea să am un labrador, dar e de ajuns să mă 
gândesc că ar trebui să-l plimb în fiecare dimineaţă şi mă apucă 
pandaliile. Cred că aş ajunge să-mi fac Prozac intravenos, spuse 
Mathilde, lăsând perdeaua să cadă. 

— Devii responsabil pentru cei pe care îi îmblânzeşti!*, şi asta 
n-am zis-o eu! comentă Zofia. 

— E foarte bine că ai făcut această precizare. Aveţi vreun plan 
Lu cel mic şi cu tine? 

— Ne cunoaştem de două zile! Şi, pe urmă, îl cheamă Lucas. 

— Asta ziceam şi eu! 

— Nu, nu avem nici un plan! 

— Păi, asta nu poate rămâne aşa! Când eşti în doi, ai 
întotdeauna planuri! 

— Asta de unde ai mai scos-o? 


14 În original: On est responsable de ce qu'on apprivoise (fr.) — replică 
a Vulpii din „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery. (N. T.) 
133 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Aşa merge treaba: există imagini ale fericirii pe care n-ai 
dreptul să le retuşezi; le colorezi, dar nu depăşeşti linia! Prin 
urmare, unu şi cu unu fac doi, doi fac un cuplu şi cuplul face 
planuri. E aşa cum îţi spun şi nu altminteri! 

Zofia pufni în râs. In cratiţă, laptele se umflă; îl turnă într-o 
ceaşcă şi îl amestecă îndelung cu praful de ciocolată. 

— Poftim, decât să spui prostii, mai bine bea, spuse, aducând 
băutura aburindă. Unde ai văzut tu cuplul? 

— Eşti de groază! De trei ani încoace, te tot aud vorbindu-mi 
despre dragoste şi bla-bla-bla. La ce ţi-or folosi poveştile astea 
cu zâne, dacă tu refuzi rolul prinţesei, chiar din prima zi de 
turnare?! 

— Ce metaforă romantică! 

— Da, bine! Păi, du-te şi metaforează cu el, dacă nu te 
deranjează! Bagă de seamă că, dacă tu nu faci nimic, cum mi se 
drege piciorul ăsta, cum ţi-l suflu fără nici o ruşine! 

— O să vedem. Situaţia nu e chiar aşa de simplă cum pare. 

— Da' ai mai auzit tu de vreo poveste de dragoste care să fie 
simplă? Zofia, te-am văzut întotdeauna singură. Tu eşti aia care 
îmi spunea: „Noi şi numai noi suntem responsabili pentru 
fericirea noastră”. Ei bine, scumpo, fericirea ta are cam 1,85 în 
înălţime şi ca la vreo 78 de kilişoare de muşchi, aşa că, rogu-te, 
nu care cumva să treci pe lângă ea. Toată treaba se petrece pe 
dedesubt. 

— Ah! Ce vorbe! Cu adevărat înțelepte şi delicate! 

— Nu, sunt practice. Şi cred că „fericirea” ta tocmai se 
trezeşte, aşa că, acum, ai putea să te duci să vezi ce face, 
fiindcă eu chiar am mare nevoie de puţin aer! Hai, uşcheală, 
mută camionul din acest salon! 

Zofia clătină din cap şi se duse înapoi, în dormitor. Se aşeză la 
picioarele patului şi îl urmări pe Lucas, care se deştepta. Aşa 
cum se întindea şi căsca, semăna cu o felină. El îşi întredeschise 
ochii. Imediat, chipul îi fu luminat de un zâmbet. 

— Eşti de mult aici? o întrebă. 

— Ce-ţi face braţul? 

— Nu mai simt aproape nimic, îi răspunse el, făcând o mişcare 
de rotaţie a umărului, însoţită de o strâmbătură de durere. 

— ŞI, în versiune ne-macho, ce-ţi face braţul? 

— Mă doare de-mi sar ochii! 

— Atunci, odihneşte-te. Aş vrea să-ţi fac ceva de mâncare, dar 
nu ştiu ce preferi la micul dejun. 

134 


- MARC LEVY - 


— Vreo douăzeci de clătite şi tot atâtea cornuri. 

— Cafea sau ceai? îl întrebă ea, ridicându-se. 

Lucas o privi. Chipul i se întunecă. O apucă de mână şi o trase 
spre el. 

— Tu n-ai avut niciodată impresia că lumea te lasă în urmă, de 
unul singur, în timp ce ea o ia înainte?... Senzaţia că, pe măsură 
ce te uiţi în jur, fiecare ungher al camerei în care eşti se 
îngustează?... Convingerea că, peste noapte, hainele ţi s-au 
învechit, că fiecare oglindă îţi oferă imaginea unui spectacol 
jucat fără nici un spectator, în care actriţa e propria-ţi mizerie... 
lar gândul că nu iubeşti pe nimeni şi că nimic nu te iubeşte, 
gândul că acest nimic va fi chiar vidul propriei tale existenţe nu 
te-a bântuit — alungânduc-ţi orice sentiment de bine — niciodată? 

Zofia atinse cu vârful degetelor buzele lui Lucas. 

— Nu gândi aşa. 

— Atunci, nu mă lăsa. 

— Mă duceam doar să-ţi fac o cafea. 

Se apropie de el. 

— Nu ştiu dacă există vreo soluţie, dar noi o vom găsi, şopti 
ea. 

— Nu trebuie să-mi las umărul să se înţepenească. Tu du-te şi 
fă-ţi duşul, iar eu mă voi ocupa de micul dejun. 

Ea acceptă bucuroasă şi dispăru. Lucas îşi privi cămaşa 
agăţată de căpătâiul patului: mâneca pătată de sânge se 
înnegrise. O smulse, apoi se duse şi deschise fereastra. 
Contemplă acoperişurile care i se aşterneau la picioare, în golf, 
sirena de ceaţă a unui mare cargou şuieră, parcă răspunzându-le 
clopotelor de la Grace Cathedral. El ghemotoci bucata de pânză 
pătată şi o aruncă departe, după care închise geamul. Apoi, făcu 
vreo câţiva paşi spre baie şi îşi lipi urechea de uşa acesteia. 
Auzind şiroitul apei, se simţi, brusc, înfierbântat. Oftă din greu şi 
ieşi din dormitor. 

— Pun de cafea, vrei? o întrebă pe Mathilde. 

Ea îi arătă ceaşca de ciocolată caldă. 

— M-am lăsat de excitante şi de toate alea; dar am auzit de 
clătite, aşa că o să mă mulţumesc cu zece la sută din hold-up. 

— Cinci la sută maximum, îi răspunse el, trecând în spatele 
mesei, şi numai dacă îmi spui unde e cafetiera. 

— Lucas, aseară am auzit câte ceva din conversaţia voastră şi 
zău că m-a făcut să ciulesc urechea. Pe vremea când mă 
drogăm, nu zic... nu mi-aş fi pus nici o întrebare. Dar, acum, nu 

135 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


cred că aspirina mi-ar fi putut provoca o asemenea ţăcăneală. 
Despre ce vorbeaţi, mai exact? 

— Băuserăm mult amândoi şi trebuie să fi spus o droaie de 
prostii; prin urmare, fii pe pace, ia-ţi antalgicele în continuare, că 
n-au nici un efect secundar. 

Mathilde se uită la vestonul pe care Lucas îl purtase cu o zi 
înainte: era pus pe marginea unui scaun, iar spatele îi era ciuruit 
de gloanţe. 

— Şi, când tragi la măsea, tragi şi cu puşca-n guguştiuci? 

— Întotdeauna! îi răspunse Lucas, deschizând uşa 
dormitorului. 

— In orice caz, vestonul ăsta este destul de bine croit pentru o 
haină din kevlar”, păcat că ăla care l-a cusut nu i-a pus întărituri 
la umeri. 

— O să-i spun. Poţi să te bazezi pe mine. 

— Mă bazez! Duşuială plăcută! 

Reine intră în salon şi puse pe masă ziarul şi o pungă mare de 
prăjituri, cu ochii la Mathilde, rămasă singură în cameră. 

— De vreme ce asigur servicii Bed & Breakfast, ar fi bine ca 
nimeni să nu-mi critice calitatea micului-dejun, fiindcă, nu se ştie 
niciodată, mi-ar putea îndepărta viitoarea clientelă! Porumbeii s- 
au sculat? 

— Sunt în dormitor, spuse Mathilde, ridicându-şi ochii spre cer. 

— Eu i-am spus că opusul lui „tot” e „nimic”, iar ea chiar a 
luat-o de bună. 

— Nu l-ai văzut pe animal cu pieptul gol! 

— Nu, dar, la vârsta mea, ştii tu, ori că văd un bărbat, ori că 
văd un cimpanzeu, e cam tot aia. 

Reine aranja cornurile pe o farfurie mare, uitându-se, 
intrigată, la vestonul lui Lucas. 

— Spune-le să nu se ducă la curăţătoria din colţul străzii, că 
tipul ăla mă cunoaşte! Bun, cobor. 

Şi dispăru pe casa scării. 


Zofia şi Lucas se aşezară şi ei la masă. Îşi luară toţi trei micul 
dejun. După ce Lucas dădu gata şi ultimul corn, făcură curat prin 
bucătărie, iar pe Mathilde o instalară confortabil în pat. Zofia 
hotărî să-l ia şi pe Lucas în vizita pe care urma s-o facă în docuri. 


15 Kevlar — fibră sintetică, uşoară, trainică şi foarte rezistentă la foc. (N. 
T.) 
136 


- MARC LEVY - 


Se întinse după impermeabilul din cuier; Lucas aruncă o privire 
scârbită spre vestonul aflat într-o stare atât de jalnică. Mathilde 
făcu observaţia că o cămaşă cu o singură mânecă era puţin cam 
prea originală pentru acel cartier. Ea avea o cămaşă bărbătească 
printre celelalte lucruri şi accepta să i-o împrumute, cu condiţia 
să i-o înapoieze exact aşa cum o purtase; el îi mulţumi. După 
câteva minute, erau gata să iasă din casă, când glasul lui Reine, 
care stătea în prag cu mâinile în şolduri şi îl măsura pe Lucas, îi 
chemă la ordine. 

— Cine vă vede are motive serioase să creadă că aveţi o 
constituţie solidă; totuşi, nu e cazul să-l ispitiţi pe diavol şi să vă 
pricopsiţi cu o răceală. Urmaţi-mă! 

Ea intră în apartament şi deschise un dulap vechi. Uşa de 
lemn scârţâi din balamale. Reine dădu deoparte câteva haine şi 
scoase la iveală un veston pus pe un umeraş, pe care i-l întinse 
lui Lucas. 

— Nu-i chiar la prima tinereţe, deşi, dacă vreţi să ştiţi părerea 
mea, ţesăturile prince-de-galles nu se vor demoda niciodată. Şi, 
pe urmă, tweed-ul ţine cald! 

Il ajută pe Lucas să-şi pună vestonul care-i venea ca turnat şi 
o privi cu coada ochiului pe Zofia. 

— Nu încerca să afli al cui a fost, de acord? La anii mei, faci şi 
tu ce poţi cu amintirile tale. 

Reine se încovrigă, sprijinindu-se de marginea căminului şi 
strâmbându-se amarnic. Zofia se repezi spre ea. 

— Ce ai, Reine? 

— Absolut nimic, doar o durere de burtă. Nimic de speriat. 

— Dar eşti albă la faţă şi pari epuizată! 

— N-am mai stat la soare de vreo zece ani şi, pe urmă, ştii tu, 
la anii mei, dimineaţa te mai scoli şi obosit. Nu te îngrijora! 

— Nu vrei să te duc la doctor? 

— Asta ar mai lipsi! Doctorii să-şi vadă de ale lor, iar eu o să- 
mi văd de ale mele. 

Şi le făcu un semn cu mâna, care voia să spună: „hai, hai, 
plecaţi de aici amândoi, sunteţi grăbiţi”. Zofia şovăi, înainte de a 
se supune. 

— Zofia! 

— Da, Reine! 

— Aş fi tare bucuroasă să-ți arăt albumul ăla pe care voiai atât 
de mult să-l vezi. Dar fotografiile din el sunt mai speciale, aş 
vrea să le descoperi spre seară, la o lumină scăzută, fiindcă asta 

137 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


le pune cel mai bine în valoare. 

— Cum vrei, Reine. 

— Atunci, vino să mă vezi la ora cinci. Să fii punctuală, contez 
pe tine. 

— lţi promit că o să fiu aici. 

— Şi, acum, ştergeţi-o amândoi, v-am făcut să vă pierdeţi 
timpul cu poveştile mele de babă! Lucas, ai grijă de vestonul 
ăsta... am ţinut foarte mult la bărbatul care îl purta. 

Când maşina se îndepărtă, Reine lăsă în jos perdeaua şi, 
bodogănind de una singură, începu să aranjeze buchetele care îi 
împodobeau masa. 

— Mâncarea, tacâmurile, nu mai rămăsese decât faţa de 
masă. 

Zofia conducea pe California Street. La stopul din intersecţia 
cu Polk Street, se pomeniră chiar alături de maşina inspectorului 
Pilguez. Acesta asculta anunţul hârâit transmis prin staţia de 
radio. Zofia cobori geamul, ca să-l salute. 

— Nu ştiu ce-o fi săptămâna asta, dar parcă au înnebunit toţi. 
E a cincea încăierare din Chinatown. Vă las, o zi bună! le spuse el 
şi demară în grabă. 


Maşina poliţistului coti la stânga, cu sirena urlând; după zece 
minute, a lor se opri la capătul cheiului 80. Se uitară la vechiul 
cargou care se legăna cu nepăsare, la capătul cablurilor de 
amaraj. 

— Poate că am găsit o soluţie pentru a evita inevitabilul, 
spuse Zofia. Te iau cu mine! 

Lucas o privi, neliniştit. 

— Unde? 

— La ai mei! Vino cu mine, Lucas! 

— Cum? Cu ajutorul Sfântului Duh? o întrebă, ironic, Lucas. 

— Când nu vrei să te mai întorci la patronul tău, atunci trebuie 
să faci totul, numai ceea ce se aşteaptă de la tine nu. Fă-l să te 
zboare! 

— Tu mi-ai citi CV-ul? Crezi că pot să-l şterg sau să-l scriu din 
nou în patruzeci şi opt de ore? Şi, chiar dacă aş reuşi să fac asta, 
eşti sigură că familia ta m-ar primi cu braţele deschise şi cu 
inima aureolată de bune intenţii? Zofia, nici n-aş trece bine de 
pragul casei tale, şi ar sări pe mine o haită de paznici, care m-ar 
trimite de unde am venit. lar călătoria mă îndoiesc că ar fi la 
clasa întâi. 

138 


- MARC LEVY - 


— Eu mi-am închinat sufletul celorlalţi, pentru a-i convinge să 
nu accepte cu resemnare fatalitatea. Acum, mi-a venit şi mie 
rândul să gust bucuria, să fiu fericită. Paradisul înseamnă să fim 
doi! Cred că-l merit! 

— Tu crezi imposibilul! Ei se vor opune din răsputeri, nu ne vor 
lăsa niciodată să ne iubim. 

— Ar fi de-ajuns puţină speranţă, un semn. Lucas, tu şi numai 
tu poţi lua hotărârea de a te schimba. Dovedeşte-le că ai puţină 
bunăvoință. 

— Cât de mult aş vrea ca vorbele tale să fie adevărate, ca 
totul să fie aşa de uşor cum spui tu. 

— Atunci, încearcă, te implor! 

Se aşternu tăcerea. Lucas, plin de îndoieli, se apropie puţin de 
etrava ruginită a imensei nave. Smucindu-se în corzile de 
amaraj, care se întindeau şi scârţâiau sălbatic, Valparaiso părea 
un animal ce se zbătea, dorind să se elibereze pentru a pleca în 
căutarea ultimului său loc de odihnă: adâncul mării. 

— Mi-e frică, Zofia... 

— Şi mie. Lasă-mă să te duc în lumea mea. Îți voi călăuzi 
fiecare pas, îţi voi întâmpina zilele, îţi voi inventa nopţile, voi 
rămâne lângă tine. Voi şterge destinul ce ţi-a fost hărăzit, îţi voi 
lecui toate rănile. In zilele de furie turbată, îţi voi lega mâinile la 
spate, ca să nu-ţi faci rău; îmi voi lipi gura de gura ta, ca să-ţi 
înăbuş tipetele, şi nimic nu va mai fi vreodată la fel. Şi, dacă eşti 
singur, vom fi unul singur în doi. 

Lucas o luă în braţe, îi atinse obrazul şi îi mângâie auzul cu 
timbrul grav al glasului său. 

— Dacă ai şti pe câte căi am încercat să ajung la tine! Eram 
neştiutor, Zofia, m-am înşelat de atâtea ori; şi, de fiecare dată, 
am luat-o de la capăt cu mai multă bucurie, cu mai multă 
mândrie. Voiam ca timpul nostru să se oprească în loc, pentru ca 
să-l pot trăi, pentru ca să te pot descoperi şi iubi aşa cum meriti, 
dar acest timp ne leagă fără să ne aparţină. Eu sunt dintr-o altă 
societate, unde tot înseamnă nimeni, unde tot înseamnă singur. 
Eu sunt răul, tu eşti binele, eu sunt opusul tău, dar cred că te 
iubesc; de aceea, cere-mi tot ce vrei. 

— Increderea ta. 

Părăsiră zona portuară. Maşina o porni pe 3rd Street. Zofia 
căuta o mare arteră de circulaţie, un loc plin de agitaţie, 
traversat de oameni şi de maşini. 


139 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 
* 


Blaise intră plouat şi palid în biroul spaţios. 

— Ai venit pentru cursul particular de şah? vocifera 
Preşedintele, plimbându-se încoace şi încolo prin faţa ferestrei 
nesfârşite. Redefineşte-mi noţiunea de „mat”. 

Blaise îşi trase un fotoliu mare şi negru. 

— Stai în picioare, cretinule! Ba nu, la urma urmei e mai bine 
să stai jos; cu cât te văd mai puţin, cu atât mi-e mai bine. Prin 
urmare, ca să rezumăm situaţia, agentul nostru de elită şi-a 
schimbat tabăra? 

— Domnule Preşedinte... 

— Taci din gură! M-ai auzit cumva spunânduc-ţi să vorbeşti? Mi- 
ai citit cumva pe buze că urechile mele ar avea chef să audă 
sunetul glasului tău fonfăit? 

— Eu... 

— Tu să taci! 

Preşedintele uriaşe atât de tare, încât Blaise se făcu mai mic 
cu cinci centimetri în cap. 

— Nu se pune problema că am pierde un luptător pentru 
cauza noastră, continuă Preşedintele. De altfel, nici nu se pune 
problema să pierdem ceva. Punct. Aşteptăm de o eternitate 
săptămâna asta şi n-am să te las pe tine să distrugi totul, 
microbule! Nu ştiu care era, până în prezent, definiţia ta pentru 
„infern”, dar poate că am eu una nouă, pregătită anume pentru 
tine! N-ai auzit când ţi-am spus să taci? Fă în aşa fel încât să nu- 
ţi mai văd buzele alea adipoase mişcându-se. Ai vreun plan? 

Blaise luă o hârtie şi mâăzgăli în grabă câteva rânduri. 
Preşedintele înhaţă nota şi o citi în timp ce se îndrepta spre 
capul mesei. Dacă victoria părea compromisă, n-aveau decât să 
întrerupă partida; o puteau relua oricând. Blaise propunea 
rechemarea anticipată a lui Lucas. Beat de furie, Lucifer 
ghemotoci hârtia şi o aruncă în nasul lui Blaise. 

— Lucas o să mi-o plătească. Şi încă scump. Adu-l aici înainte 
de căderea nopţii, şi nu care cumva să dai greş de data asta! 

— N-o să vină de bunăvoie. 

— Consideri cumva că voinţa lui ar fi superioară voinţei mele? 

— Consider pur şi simplu că va trebui să moară... 

— „uiţi un mic detaliu... că asta s-a întâmplat hăt demult, 
imbecilule! 

— Dacă l-a putut atinge un glonţ, înseamnă că mai există şi 

140 


- MARC LEVY - 


alte mijloace prin care să ajungem până la el. 

— Atunci, găseşte-le, în loc să trâncăneşti! 

Blaise se făcu nevăzut. Era ora prânzului. În cinci ore, ziua 
avea să dispară, ceea ce însemna că răgazul de care dispunea 
pentru redactarea unui contract în termeni foarte duri era cât se 
poate de scurt. Trebuia să pună la cale uciderea celui mai bun 
agent al său, iar asta nu-i îngăduia câtuşi de puţin să lase 
lucrurile la întâmplare. 


* 


Fordul era parcat la intersecţia dintre Polk şi California, în faţa 
unui supermagazin. La această oră din zi, şirul de vehicule era 
neîntrerupt. Zofia observă un bătrân sprijinit în baston, care 
părea că n-are curaj să se avânte pe trecerea marcată. Timpul 
afectat traversării celor patru benzi era foarte scurt. 

— Şi, acum, ce facem? întrebă Lucas, cu un aer dezamăgit. 

— Ajută-l! răspunse ea, arătându-i-l pe bătrânul pieton. 

— Glumeşti? 

— Câtuşi de puţin! 

— Vrei să-l trec strada pe un moşneag? Nu mi se pare prea 
complicat... 

— Atunci, fă-o! 

— Ei bine, o s-o fac, spuse Lucas, îndepărtându-se de-a- 
ndăratelea. 

Se apropie de bărbat, dar făcu imediat cale întoarsă. 

— Nu văd ce importanţă are ceea ce îmi ceri. 

— Preferi să începi petrecându-ţi după-amiaza la spital şi 
acordând sprijin moral bolnavilor? Nici asta nu e ceva complicat, 
e de-ajuns să-i ajuţi să se spele, să-i întrebi ce mai fac, să le dai 
încredere, să le spui că se vor însănătoşi curând, să te aşezi pe 
un scaun şi să le citeşti ziarul... 

— Bine, gata! Mă duc să-i dau ajutor boşorogului tău! 

Se îndepărtă din nou... pentru a se întoarce cu iuţeală lângă 
Zofia. 

— Să nu zici că nu ţi-am spus: dacă mucosul ăla mic, care se 
joacă acolo, în faţă, îmi face fie şi o singură poză, îi trag un picior 
în fund de-l trimit să se joace printre sateliți! 

— Lucas! 

— Gata, gata, mă duc! 

Lucas îl trase de braţ, fără menajamente, pe omul care îl 

141 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


privea uluit. 

— După câte ştiu eu, n-ai venit să numeri maşinile! Aşa că, 
ţine-te bine de baston, altfel ai să devii navigator solitar pe 
California Street. 

Semaforul îşi schimbă culoarea şi „echipajul” o porni pe 
carosabil. La a doua bandă, fruntea lui Lucas începu să se 
acopere cu broboane de transpiraţie, la a treia i se păru că în 
muşchii coapselor lui îşi stabilise domiciliul o colonie de furnici, la 
a patra îl apucară nişte crampe violente. Inima îi bătea să se 
rupă, iar aerul îi găsea cu mare caznă plămânii. Inainte de a 
ajunge la mijlocul şoselei, Lucas începu să se sufoce. Zona de 
protecţie le îngăduia să facă o oprire, impusă de altfel şi de 
semaforul care se făcuse verde, exact ca faţa lui Lucas. 

— Tinere, te simţi bine? îl întrebă bătrânul domn. Vrei să te 
ajut să traversezi? Ţine-mă bine de braţ, nu mai avem mult. 

Lucas luă batista de hârtie pe care i-o întindea bătrânul, ca să 
se şteargă pe frunte. 

— Nu pot! spuse el, cu voce tremurândă. Nu izbutesc! îmi pare 
tare, tare, tare rău! 

Şi o luă la fugă spre maşină, unde îl aştepta Zofia, cu braţele 
încrucişate şi rezemată de capotă. 

— Ai de gând să-l laşi acolo? 

— Era cât pe ce să-mi las oasele pe acolo! spuse el, gâfâind. 

Ea nici măcar nu-l aşteptă să-şi termine fraza şi se năpusti în 
mijlocul maşinilor care claxonau, pentru a ajunge la platforma 
centrală. Îl apucă pe bătrân de braţ. 

— Mi-e ruşine, îngrozitor de ruşine! E un începător; pentru el, 
a fost prima oară, spuse ea, înnebunită. 

__ Omul se scarpină la ceafă, privind-o tot mai intrigat pe Zofia. 
In timp ce semaforul se făcea roşu, Lucas o strigă pe Zofia. 

— Lasă-l acolo! 

— Ce-ai spus? 

— Ai auzit foarte bine! Am făcut jumătate din drum spre tine; 
acum, fă şi tu jumătatea cealaltă, spre mine. Lasă-l acolo unde 
e! 

— Ai înnebunit? 

— Nu! Logic! Am citit într-o carte minunată, scrisă de Hilton, 
că a iubi înseamnă a împărţi. Fiecare dintre noi trebuie să facă 
un pas către celălalt! Tu mi-ai cerut imposibilul, şi eu l-am făcut 
pentru tine; acum, acceptă şi tu să renunţi la o parte din tine. 
Lasă-l pe omul ăla unde este. Alege: ori moşneguţul, ori eu! 

142 


- MARC LEVY - 


Bătrânul o bătu pe Zofia pe umăr. 

— Nu vreau să vă întrerup, dar, până la urmă o să întârzii de-a 
binelea, cu toată ciorovăiala asta a voastră. Hai, du-te la iubitul 
dumitale! 

Şi, fără să mai aştepte, omul traversă şi partea a doua a 
şoselei. 

Zofia îl găsi pe Lucas rezemat de maşină; privirea ei era tristă. 
El îi deschise portiera, o aşteptă să se aşeze şi se instala la 
volan, dar Fordul nici nu se clinti. 

— Nu te uita aşa la mine; îmi pare nespus de rău că n-am 
putut merge până la capăt, ţi-o spun cu toată sinceritatea. 

Ea oftă din greu şi îi răspunse, visătoare: 

— Pentru ca să crească, un copac are nevoie de o sută de 
ani... şi sunt de-ajuns câteva minute ca să ardă... 

— Sigur; dar unde vrei să ajungi? 

— O să vin să stau în casa ta; tu mă vei duce acolo, Lucas. 

— Nici să nu te gândeşti! 

— Ba mă gândesc mai mult decât îţi închipui. 

— N-am să te las să faci asta nici în ruptul capului. 

— Eu merg cu tine, Lucas, şi gata. 

— N-ai să reuşeşti. 

— Tu eşti ăla care mi-ai spus să nu mă subestimez. E un 
adevărat paradox, dar ai tăi mă vor primi cu braţele deschise! 
Invaţă-mă ce e răul, Lucas! 

El îi privi îndelung chipul de o frumuseţe fără seamăn. 
Pierdută într-o tăcere aidoma celei ce desparte două universuri, 
Zofia se pregătea pentru o călătorie cu destinaţie necunoscută, 
dar hotărârea o făcea să nu simtă nici urmă de teamă. Şi, pentru 
prima oară, dorinţa deveni mai puternică decât gândul la 
posibilele consecinţe; pentru prima oară, „a iubi” căpăta un sens 
cu totul diferit de ceea ce îşi putuse imagina ea. Lucas porni la 
drum şi conduse cu mare viteză spre cartierele din josul oraşului. 


* 


Surescitat, Blaise ridică receptorul şi îi ceru, bâlbâindu-se, 
secretarei să-i facă legătura cu Preşedintele sau, mai degrabă, 
să-l anunţe pe acesta că se îndrepta spre biroul lui. Işi şterse 
mâinile de pantaloni şi luă cu el o casetă. Picioarele lui mici îl 
duceau cât puteau de iute, păşind mărunţel spre fundul 
coridorului. Blaise semăna cât se poate de bine cu un răţoi. După 

143 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


ce bătu la uşă, intră în biroul Preşedintelui, care îl primi ridicând 
o mână în aer. 

— Taci din gură! Ştiu deja! 

— Aveam dreptate! nu se putut împiedica să trâmbiţeze 
subtilul Blaise. 

— Poate! îi răspunse, pe un ton trufaş, Preşedintele. 

Blaise făcu un mic salt de mulţumire şi se lovi cu pumnul în 
palmă cât putut de tare. 

— O să vedeţi cum vă aduc pe tavă şah-mat-ul ăla! jubilă el, 
plesnind de fudulie. Am văzut just: Lucas e pur şi simplu un 
geniu! A convertit-o pe agenta lor de elită, a atras-o de partea 
noastră! Ce victorie sublimă! 

Înainte de a continua, Blaise înghiţi în sec. 

— Trebuie să întrerupem imediat partida. Dar am nevoie de 
semnătura dumneavoastră. 

Lucifer se ridică şi începu să se plimbe în sus şi-n jos prin faţa 
ferestrei. 

— Sărmane Blaise, eşti atât de prost, încât uneori mă întreb 
dacă prezenţa ta aici nu e vreo eroare de orientare. La ce oră va 
fi pus în aplicare planul nostru? 

— Explozia va avea loc exact la ora şaptesprezece, răspunse 
Blaise, consultându-şi febril ceasul... 

„„„Ceea ce le lăsa exact patruzeci şi două de minute pentru a 
anula operaţiunea pe care Blaise o pusese la cale cu atâta 
măiestrie. 

— N-avem nici o secundă de pierdut, domnule Președinte! 

— Avem tot timpul. Ne vom asigura victoria, fără cel mai mic 
risc de căinţă din partea ei. Nu schimbăm nimic din ceea ce era 
prevăzut... cu excepţia unui singur detaliu... adăugă Satan, 
frecându-şi bărbia. La cinci fix, îi aducem aici pe amândoi. 

— Dar care va fi reacţia adversarului nostru? întrebă Blaise, 
care simţea că înnebuneşte de grijă. 

— Accidentu-i accident! După câte ştiu, nici măcar nu sunt eu 
ăla care a inventat hazardul! Să pregăteşti pentru ei o recepţie, 
n-ai decât patruzeci de minute! 


* 


Intersecţia dintre Broadway şi Colombus Avenue fusese 
dintotdeauna locul de predilecție al tuturor viciilor speţei umane: 
droguri, corpuri de femei şi de bărbaţi, pe care viaţa îi dăduse 

144 


- MARC LEVY - 


uitării, îşi făceau trocul la adăpost de privirile indiscrete. Lucas 
opri maşina în capătul unei străduţe înguste şi întunecoase. Sub 
o scară părăginită, o tânără prostituată îndura brutalităţile 
peştelui, care bătea la ea ca la fasole. 

— Uită-te bine, spuse Lucas! lată-mi universul, celălalt chip al 
naturii umane, cel pe care vrei să-l combaţi tu. Du-te şi caută-ţi 
partea de bunătate în grămada asta de mizerii, deschide ochii 
mari, fără să te minţi, şi ai să vezi putreziciunea, decăderea, 
violenţa în stare brută. Curva care moare sub ochii tăi se lasă 
murdărită, snopită în bătaie, fără să-i opună rezistenţă bărbatului 
căruia i-a fost vândută. Ca şi acest Pământ, mai are câteva clipe 
de viaţă; încă vreo câteva lovituri şi îşi va da sufletul pierdut. 
lată miza acestui teribil pariu care ne leagă. Voiai să te învăţ ce 
e răul, Zofia? E de-ajuns o singură lecţie, pentru ca să-ţi însuşeşti 
întreaga dimensiune a răului, compromiţându-te pe vecie. 
Traversează străduţa şi acceptă să nu intervii; ai să vezi, e cât se 
poate de simplu să nu faci nimic. De o simplitate surprinzătoare! 
Fă şi tu ca şi ceilalţi: vezi-ţi de drum, nu te opri în faţa acestei 
mizerii. Am să te aştept în celălalt capăt al străzii; odată ajunsă 
acolo, nu vei mai fi aceeaşi. Acest pasaj desparte cele două lumi, 
fără speranţă de întoarcere. 

Zofia cobori din maşina care se îndepărtă. Intră în penumbră; 
fiecare pas pe care îl făcea i se părea tot mai dificil. Privi în 
depărtare şi încercă, din răsputeri, să reziste. La picioarele ei, 
străduţa se întindea la infinit, acoperită de un covor de gunoaie 
care murdărea pavajul plin de hârtoape. 

Pereţii din jur erau de un gri negricios. Zofia o zări pe Sarah, 
prostituata, cocoşată sub loviturile care plouau asupra ei. Gura îi 
era acoperită de o mulţime de răni din care se prelingea un 
firişor de sânge negru ca abisul; capul i se clătina, spatele îi era 
aproape jupuit, coastele îi trosneau una după alta sub buşiturile 
tot mai violente. Dar, deodată, Sarah începu să lupte. Lupta ca 
să nu cadă, ca să nu-şi lase pântecele în voia loviturilor de picior, 
care ar fi stins şi puţina viaţă care îi mai rămăsese. Pumnul 
încasat în falcă îi izbi capul de perete. Şocul fu nemaipomenit, iar 
răsunetul din interiorul craniului ei, îngrozitor. 

Sarah o văzu, ca pe o ultimă rază de speranţă, ca pe un 
miracol trimis de un Dumnezeu în care nu crezuse niciodată. 
Atunci, Zofia strânse din dinţi, din pumni, îşi văzu de drum... şi îşi 
încetini paşii. În spatele ei, femeia, care căzuse într-un genunchi, 
nu mai avea nici măcar puterea să geamă. Zofia nu vedea 

145 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


pumnul bărbatului, care cădea, asemenea unui baros, pe ceafa 
resemnată a prostituatei. Cuprinsă de o greață de nedescris, 
recunoscu, printr-o perdea de lacrimi, umbra lui Lucas, care o 
aştepta cu mâinile în sân la celălalt capăt al străduţei. 

Zofia se opri. Toată fiinţa ei împietri. Urlă numele lui Lucas. Cu 
un țipăt de durere — o durere pe care nu şi-o putuse imagina — 
îl strigă atât de tare, încât sfâşie întreaga tăcere a lumii şi trecu 
peste toate abisurile, pe durata unei fracțiuni de secundă, fără 
ca cineva să observe. Lucas veni în fugă spre ea, o depăşi, îl 
înşfacă pe bătăuş şi dădu cu el de pământ. Acesta se ridică 
imediat şi se năpusti asupra lui Lucas, a cărui violenţă de 
nedescris îl transformă pe bărbat într-o zdreanţă. Şi, în timp ce 
sângele i se scurgea din trup, omul trăia tragedia aroganţei sale 
învinse de ultima groază, care îl însoțea în moarte. 

Lucas se lăsă pe vine, în faţa trupului lipsit de viaţă al lui 
Sarah. Îi luă pulsul, îşi strecură mâinile sub spatele ei şi o ridică 
în braţe. 

— Vino, îi spuse, cu glasul blând, Zofiei. N-avem timp de 
pierdut, tu ştii mai bine decât oricine drumul spre spital. O să 
conduc eu, fiindcă tu nu eşti în stare. Să-mi spui pe unde s-o iau. 

O culcară pe tânăra femeie pe bancheta din spatele maşinii. 
Zofia luă girofarul din torpedo şi dădu drumul sirenei. Trecuse de 
ora patru; Fordul gonea spre San Francisco Memorial Hospital, 
unde aveau să ajungă în mai puţin de un sfert de oră. Cum sosiră 
la Urgenţă, Sarah fu luată în primire de doi medici, dintre care 
unul era reanimator. Fata suferise un traumatism al cuştii 
toracice;  radiografiile craniene arătau, de asemenea, un 
hematom în lobul occipital, fără leziuni cerebrale vizibile, şi un 
politraumatism facial. Scanerul confirmase că viaţa nu îi era în 
pericol, dar nici nu lipsise mult. 

Lucas şi Zofia părăsiră parcarea. 

— Eşti albă ca hârtia, dar nu tu l-ai lovit pe tip, Zofia, ci eu. 

— Am dat greş, Lucas, nici eu nu sunt în stare să mă schimb. 
Sunt la fel ca tine. 

— Ţi-aş fi purtat pică dacă ai fi reuşit. Pe mine mă 
impresionează ceea ce eşti, Zofia, nu ceea ce ai deveni, pentru 
a-mi face pe plac. Nu vreau să te schimbi. 

— Atunci, de ce ai făcut asta? 

— Pentru ca să înţelegi că suntem diferiţi în egală măsură. 
Pentru ca să nu mă judeci, după cum nici eu nu te judec. Pentru 
că timpul atât de drămuit de care dispunem şi care ne 

146 


- MARC LEVY - 


îndepărtează ar putea la fel de bine să ne apropie. 

Zofia se uită la ceasul de pe tabloul de bord şi tresări. 

— Ce ai? 

— N-o să mă pot ţine de promisiunea pe care i-am făcut-o lui 
Reine, şi asta o s-o mâhnească. Ştiu că trebuie să fi pregătit 
ceaiul, că o fi făcut prăjituri toată după-amiaza şi că mă 
aşteaptă. 

— Nu-i chiar aşa de grav. O să te scuze. 

— Da, dar va fi mâhnită. l-am jurat că o să fiu punctuală. 
Pentru ea, era ceva important. 

— Când aveati întâlnire? 

— La cinci fix. 

Lucas se uită la ceas: era cinci fără zece, iar coada de maşini 
din faţa lor le lăsa slabe speranţe că Zofia îşi va putea onora 
promisiunea. 

— O să întârzii cel mult un sfert de oră. 

— O să fie prea târziu: se va fi înserat. Ca să-mi arate 
fotografiile, avea nevoie de o anumită lumină, ca de un sprijin, 
ca de un pretext pentru a răsfoi nişte pagini speciale, înscrise în 
memoria ei. M-am căznit atâta ca s-o fac să-şi ia piatra de pe 
inimă, ca să se elibereze! Aveam datoria să-i stau alături. Pur şi 
simplu, aproape că nu mai sunt bună de nimic. 

Lucas îşi privi ceasul de la mână şi mângâie obrazul Zofiei, 
lăsând, în glumă, puţin bot. 

— O să facem din nou un mic tur de forţă, cu girofarul şi 
sirena, ca să ajungem la timp. Avem nevoie de şapte minute. 
Doar n-o să facem pe drum o eternitate! Pune-ţi centura! 

Fordul ţâşni imediat din rând, se încadră pe banda din stânga 
şi o luă cu toată viteza pe California Street. In nordul oraşului, 
toate semafoarele formară o alee magistrală de lumini roşii, care 
eliberau toate intersecțiile din calea lor. 


* 


— Da, da, vin! îi răspunse Reine micii sonerii care ţârâia, 
anunțând că prăjiturile erau gata. 

Se aplecă, voind să scoată tava din cuptorul aragazului, dar 
aceasta era prea grea, nu o putea ţine cu o singură mână. Lăsă 
cuptorul deschis şi puse prăjitura pe suportul de email. Cu grijă, 
ca să nu se frigă, strecură dedesubtul tăvii un tocător de lemn, 
apoi luă un cuţit lat şi ascuţit şi începu să taie prăjitura în bucăţi. 

147 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Se şterse pe frunte şi simţi că, de-a lungul cefei, îi alunecau 
câteva picături de transpiraţie. Ea nu transpira niciodată, 
pesemne că era de vină oboseala doborâtoare care o cuprinsese 
de dimineaţă şi, de atunci, n-o mai slăbise. Lăsă, o clipă, 
prăjitura şi se duse în dormitor. In acel moment, în, casă intră un 
vârtej de aer, care ajunse până în spatele mesei din bucătărie. 
Când Reine se întoarse, se uită la ceas şi dădu zor să pună 
farfurii pe un platou. In spatele ei, una dintre cele şapte lumânări 
puse pe masă — cea mai apropiată de aragaz — se stinsese. 


* 


Fordul o coti pe Van Ness. Lucas profită de viraj şi aruncă o 
privire spre ceas: mai aveau cinci minute, pentru a ajunge exact 
la ora fixată. Acul vitezometrului se mută la o nouă cifră. 


* 


Reine se duse la şifonier şi îi deschise uşa care scârţâia din 
toate balamalele. Mâna ei, atât de frumos pătată de ani, se 
strecură sub teancul de lenjerie împodobită cu dantelării de pe 
vremuri; degetele fragile apucară un registru cu coperte de piele 
crăpată. Işi închise ochii şi adulmecă scoarţele volumului, după 
care îl puse jos, pe covorul din mijlocul salonului. Nu mai avea 
decât să pună apa la fiert şi totul era gata; Zofia trebuia să 
sosească dintr-o clipă într-alta. Reine simţi că inima îi bate ceva 
mai repede şi încercă să stăpânească emoția care o cuprindea. 
Se întoarse în bucătărie, întrebându-se pe unde o fi pus 
chibriturile. 


* 


Zofia se ţinea cât putea de bine de bara de deasupra portierei. 
Lucas îi zâmbi. 

— Dacă ai şti câte maşini am condus şi n-am zgăriat-o pe nici 
una! Incă două stopuri drăgălaşe şi suntem pe strada ta. 
Linişteşte-te, nu e decât cinci fără două minute. 


* 


Reine scotoci prin sertarul bufetului, apoi în cel al servantei, în 
148 


- MARC LEVY - 


sfârşit, prin dulăpioare, dar fără nici un rezultat. Se uită cu 
atenţie pe rafturile de jos. Ridicându-se, simţi o uşoară ameţeală 
şi scutură din cap; apoi, îşi continuă căutările. 

— Dar unde Dumnezeu le-oi fi pus? bombăni ea. 

Se uită în jur şi găsi, în cele din urmă, cutiuţa pusă pe 
marginea aragazului. 

— Cred că, dacă aş sta în faţa mării, nici apa n-aş vedea-o! îşi 
spuse, şi răsuci butonul arzătorului. 


* 


Pneurile maşinii scrâşniră la curbă. Lucas intrase în Pacific 
Heights, iar casa nu era la mai mult de o sută de metri. O 
anunţă, mândru, pe Zofia că, în cel mai rău caz, o să întârzie cu 
cincisprezece secunde. El opri sirena... iar Reine, în bucătărie, 
scapără chibritul. 


Explozia spulberă instantaneu toate geamurile casei. Lucas 
apăsă frâna cu amândouă picioarele. Fordul făcu o săritură într-o 
parte, evitând la timp uşa de la intrare, aruncată în mijlocul 
străzii. Zofia şi Lucas se uitară, îngroziţi, la parterul căzut pradă 
flăcărilor: le era cu neputinţă să răzbată printr-un asemenea zid 
de foc. Trecuse de ora şaptesprezece... doar cu câteva secunde. 


Mathilde fusese azvârlită în mijlocul salonului. În jurul ei, totul 
era cu susu-n jos: micul gheridon zăcea pe o parte, oglinda de 
deasupra căminului se spărsese în cădere, împrăştiind mii de 
cioburi pe covor. Uşa frigiderului atârna într-o balama, lustra cea 
mare se legăna, atârnând periculos într-o încâlceală de cabluri 
electrice. Un miros înecăcios, de fum, începuse să se infiltreze 
printre grinzile planşeului. Mathilde se îndreptă şi îşi trecu 
mâinile peste obraji, ca să îndepărteze praful provenit din 
molozul împrăştiat. Ghipsul i se fisurase pe toată lungimea. Ea 
trase cu hotărâre de marginile acestuia şi-l aruncă departe. 
Adunându-şi puterile, se sprijini de spătarul scaunului răsturnat 
şi se sculă. Se strecură, şontâcăind, printre grămezile de moloz, 
atinse uşa apartamentului şi, cum aceasta nu era caldă, ieşi pe 
palier şi înainta până la balustradă. Se aplecă şi socoti cum să-şi 
croiască drum printre numeroasele focare de incendiu, apoi 

149 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


începu să coboare scara, fără să ia în consideraţie durerea 
sfâşietoare din piciorul bolnav. În hol, căldura era insuportabilă; 
Mathilde avea impresia că, dintr-o clipă într-alta, sprâncenele şi 
părul aveau să-i ia foc. In faţa ei, o grindă incandescentă se 
desprinse din tavan, târând cu sine o puzderie de tăciuni 
roşietici. Concertul de trosnituri era asurzitor, aerul pe care îl 
respira îi ardea plămânii. Cu fiecare inspiraţie, Mathilde simţea 
că se sufocă. Ajunsă pe ultima treaptă, o străfulgera o durere 
atât de ascuţită, încât se clătină şi se întinse pe jos cât era de 
lungă. Inspirând şi expirând cu multă caznă, reuşi să-şi vină în 
fire. In peretele din dreapta ei, zidul avea o gaură mare; dacă se 
târa câţiva metri, era salvată, dar, în stânga, la aceeaşi distanţă, 
zăcea, întinsă pe spate, Reine. Privirile li se întâlniră prin 
perdeaua de fum. Reine îi făcu semn să plece de acolo şi îi arătă 
cu mâna pe unde să treacă. 

Mathilde se ridică, urlând de durere. Strângând din dinţi, mai 
să şi-i spargă, se duse spre Reine. Fiecare pas era ca un pumnal 
înfipt în trup. Ea dădu deoparte scândurile rupte, linse de flăcări, 
şi continuă să înainteze. Intră în apartamentul lui Reine şi se 
lungi alături de ea, ca să-şi tragă sufletul. 

— O să vă ajut să vă sculaţi. Agăţaţi-vă de mine, spuse 
Mathilde, gâfâind. 

Reine clipi aprobativ din ochi. Mathilde îşi trecu braţul pe după 
ceafa bătrânei doamne şi încercă s-o ridice. 

Durerea fu îngrozitoare; Mathilde văzu stele verzi şi îşi pierdu 
echilibrul. 

— Salvează-te, spuse Reine, nu mai sta la discuţii şi pleacă de 
aici. Spune-i Zofiei, din partea mea, că o iubesc; şi mai spune-i 
că mi-a plăcut nespus de mult să stau de vorbă cu tine, că eşti 
foarte caldă şi apropiată. Eşti o fată formidabilă, Mathilde, ai o 
inimă mare cât un ananas; ai grijă numai să-l alegi mai bine pe 
cel căruia o să-i dai dulceaţa lui. Hai, şterge-o cât mai e timp. 
Oricum, voiam să-mi împrăştiaţi cenuşa în jurul casei ăsteia; prin 
urmare, cu excepţia unor mici detalii, dorinţa mi-a fost împlinită. 

— Vă închipuiţi cumva că eu, la anii mei, sunt mai puţin 
încăpăţânată decât dumneavoastră, la vârsta pe care o aveţi? 
Imi trag puţin sufletul şi, în două secunde, o luăm de la capăt. 
Ori plecăm amândouă de aici... ori nu! F 

Lucas apăru în uşă. Se îndreptă spre ele. Ingenunche în fața 
lui Mathilde şi îi explică ce au de făcut pentru a ieşi toți trei din 
casa incendiată. 

150 


- MARC LEVY - 


Îşi scoase vestonul de tweed, înfăşură în el capul lui Reine, 
pentru a-i proteja faţa, o luă în braţe şi se ridică. Apoi, la un 
semnal, Mathilde i se agăţă de mijloc, lipindu-se strâns de corpul 
lui, care alcătuia un ecran în faţa flăcărilor. După câteva 
secunde, scăpaseră toţi trei din infern. 

Lucas continua s-o ţină în braţe pe Reine. Mathilde se lăsă în 
braţele Zofiei, care alergase spre ea. Sirenele salvării se 
apropiau. Zofia îşi întinse prietena pe peluza casei învecinate. 

Reine deschise ochii şi se uită la Lucas, cu un zâmbet maliţios 
în colţul gurii. 

— Dacă mi-ar fi spus cineva că un tânăr aşa de frumos... 

Dar un acces de tuse o împiedică să continue. 

— Cruţaţi-vă puterile! 

— Te prinde de minune latura asta de Făt-Frumos, dar tare 
miop trebuie să mai fii, zău aşa! Doar ai în jurul tău ceva mai bun 
decât ceea ce ţii în braţe! 

— Reine, sunteţi de-a dreptul fermecătoare! 

— Da, bineînţeles! Ca o bicicletă veche, dintr-un muzeu! 
Lucas, nu o pierde! Sunt unele greşeli care nu pot fi iertate, 
crede-mă! Acum, dacă ai vrea să mă laşi jos, bănuiesc că va veni 
altcineva să mă caute! 

— Nu spuneţi prostii! 

— lar tu nu le face! 

Soseau ajutoarele. Pompierii începură imediat să stingă 
incendiul. Pilguez alergă spre Mathilde, iar Lucas înainta spre 
brancardierii care împingeau o targa şi îi ajută s-o culce pe 
Reine. Zofia se duse după ei şi urcă în ambulanţă. 

— Ne întâlnim la spital! O las pe Mathilde în grija ta! 

Un poliţist ceruse o a doua ambulanţă. Pilguez anulă ordinul: 
ca să câştige timp, o ducea chiar el pe Mathilde. li ceru lui Lucas 
să-l urmeze; amândoi o luară pe sus şi o instalară pe bancheta 
din spatele maşinii. Ambulanţa lui Reine era deja departe. 

Un vârtej de lumini albastre şi roşii lumina interiorul maşinii. 
Reine se uită pe fereastră şi o strânse pe Zofia de mână. 

— E ciudat! In ziua în care pleci, te gândeşti la tot ceea ce n-ai 
văzut. 

— Sunt aici, Reine, murmură Zofia, odihneşte-te. 

— Acum, toate fotografiile mele au ars, în afară de una. Am 
tinut-o toată viaţa la mine, ascunsă; era pentru tine, voiam să ți- 
o dau. 

Reine întinse mâna şi desfăcu palma, în care nu era nimic. 

151 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Zofia o privi, uluită. Reine îi zâmbi. 

— Credeai că am luat-o razna, nu-i aşa? E fotografia copilului 
pe care nu l-am avut niciodată. Ar fi fost, cu siguranţă, cea mai 
frumoasă. la-o şi pune-o lângă inima ta. Inima mea a tânjit atâta 
după ea. Zofia, ştiu că, într-o zi, vei face un lucru care mă va 
umple de mândrie pentru tine. Voiai să ştii dacă povestea aia cu 
Bachert e doar un basm frumos? O să-ţi spun adevărul. Fiecare 
dintre noi e în măsură să transforme povestea într-un adevăr. Nu 
renunţa la viaţa ta! Luptă-te! 

Reine îi mângâie cu duioşie obrazul. 

— Şi vino mai aproape, ca să te pup! Dacă ai şti cât de mult te 
iubesc! Mi-ai dat ani întregi de fericire! 

O strânse pe Zofia la piept, punând în această îmbrăţişare 
toată puterea care îi mai rămăsese. 

— Acum, o să mă odihnesc puţin. O să am timp de odihnă 
berechet. A 

Zofia inspiră adânc ca să-şi stăpânească lacrimile. işi puse 
capul pe pieptul lui Reine, care respira rar. Ambulanţa opri în 
faţa Serviciului de Urgenţe. Uşile maşinii se deschiseră. Reine fu 
transportată, iar Zofia luă loc, pentru a doua oară în acea 
săptămână, în sala de aşteptare rezervată familiilor celor 
bolnavi. 

In casa lui Reine, coperta de piele crăpată a unui vechi album 
era mistuită de flăcări. 


Uşile se dădură din nou în lături, pentru a o lăsa pe Mathilde 
să treacă, sprijinită de Lucas şi de Pilguez. O infirmieră se repezi 
spre ei, împingând un scaun cu rotile. 

— Daţi-l încolo! spuse Pilguez. Ea ne-a ameninţat că pleacă 
dacă o punem în aşa ceva. 

infirmiera recită pe dinafară regulamentul spitalului şi 
Mathilde se supuse cerinţelor societăţii de asigurare. 

Se aşeză, împotriva voinţei sale, în scaunul cu rotile. Zofia se 
duse imediat lângă ea. 

— Cum te simţi? 

— De minune. 

Un intern veni şi o luă pe Mathilde în sala de consultaţii. Zofia 
îi promise că o aşteaptă. 

— Dar nu prea mult! spuse Pilguez, în spate ei. 

Zofia se întoarse spre el. 

— Lucas mi-a spus totul în maşină, adăugă inspectorul. 

152 


- MARC LEVY - 


— Ce v-a spus? 

— Că anumite afaceri imobiliare nu i-au adus numai prieteni! 
Zofia, mă gândesc foarte serios la faptul că sunteţi în primejdie 
şi unul, şi celălalt. Când l-am văzut pe prietenul dumitale acum 
câteva zile, la restaurant, am crezut că venise cu treburi pentru 
guvern, nu că voia să te întâlnească. Două explozii de gaze într-o 
săptămână, în două locuri în care vă găseaţi voi, înseamnă o 
coincidenţă cam prea mare. 

— Prima dată, la restaurant, cred că a fost chiar un accident! 
spuse Lucas, de la celălalt capăt al sălii. 

— Poate! continuă inspectorul. Oricum, e o treabă făcută de 
un specialist; n-au găsit nici cel mai mic indiciu care să ne facă 
să presupunem altceva. Aia care au pus la cale ambele lovituri 
sunt demonici şi nu cred să se oprească până nu-şi ating scopul. 
Va trebui să vă protejăm şi să mă ajutaţi s-o conving pe micuța 
dumneavoastră prietenă să colaboreze. 

— Va fi greu. 

— Vă rog s-o faceţi, până nu-mi pârjolesc ăştia toate cartierele 
din oraş! Între timp, eu vă pun, la noapte, sub pază. Directorul 
de la Hotelul Sheraton de pe aeroport îmi datorează câteva 
hatâruri, aşa că e cazul să-mi întoarcă unul dintre ele! Îl sun şi vă 
duc la el. Luaţi-vă la revedere de la amica voastră. 

Zofia ridică perdeaua şi intră în boxa în care era consultată 
Mathilde. Se apropie de ea. 

— Care mai sunt noutăţile? 

— Chestii banale! răspunse Mathilde. M-am învârtit de un 
ghips nou-nouţ. Vor să mă ţină sub observaţie, ca să se asigure 
că n-am inhalat prea mult fum toxic. Săracii, de-ar şti ei ce de 
chestii toxice am mai tras eu pe nas, la viaţa mea, n-ar mai fi aşa 
de îngrijoraţi. Ce face Reine? 

— Nu prea bine. E la secţia celor cu arsuri grave. Doarme. Nu 
poate fi vizitată; au pus-o într-o cameră sterilă, la etajul patru. 

— Vii mâine să mă iei? 

Zofia se întoarse cu spatele şi se uită la panoul luminos, pe 
care erau agăţate radiografiile. 

— Mathilde, nu cred că am să pot fi aici. 

— Nu ştiu de ce, dar mă cam bătea pe mine gândul ăsta! Aşa 
se întâmplă în orice prietenie: te bucuri că celălalt scapă, într-o 
zi, de celibat, chiar dacă asta te condamnă la propriacţi 
singurătate. O să-mi lipsească al naibii de mult clipele petrecute 
împreună. 

153 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Şi mie. Trebuie să plec într-o călătorie, Mathilde. 

— Lungă? 

— Da, destul de lungă. 

— Totuşi, o să te întorci? 

— Nu ştiu absolut nimic. 

Ochii lui Mathilde se înceţoşară de părere de rău. 

— Cred că înţeleg. Trăieşte, scumpa mea Zofia, dragostea e 
scurtă, dar amintirile durează mult. 

Zofia o luă pe Mathilde în braţe şi o strânse cât putu de tare. 

— Ai să fii fericită? întrebă Mathilde. 

— Incă nu ştiu. 

— O să putem vorbi la telefon din când în când? 

— Nu, nu cred că va fi posibil. 

— Aşa de departe e locul ăla în care te duce? 

— Şi mai departe. Te rog, nu plânge. 

— Nu plâng, e fumul ăla care îmi tot înţeapă ochii. Hai, şterge- 
o de aici! 

— Ai grijă de tine, spuse Zofia, cu un glas dulce, în timp ce se 
îndepărta. 

Ridică perdeaua şi îşi privi din nou prietena, cu ochii plini de 
tristeţe. 

— Ai să te poţi descurca de una singură? 

— Ai şi tu grijă de tine... măcar de data asta, îi spuse Mathilde. 

Zofia zâmbi, iar pânza albă se lăsă din nou în jos. 


Inspectorul Pilguez era la volan, cu Lucas alături de el. Motorul 
începuse să duduie. Zofia urcă în spate. Maşina plecă din faţa 
Urgenţei şi o luă către autostradă. Nimeni nu vorbea. 

Zofia, cu inima din cale afară de grea, retrăia unele amintiri, 
proiectate pe fațadele şi pe intersecțiile care defilau prin faţa 
ferestrei. Lucas înclină retrovizorul, ca s-o poată privi. Pilguez 
făcu bot şi îl îndreptă. Lucas aşteptă câteva secunde şi îl întoarse 
iar. 

— Vă deranjează faptul că sunt eu la volan? bodogăni Pilguez, 
punându-l iar în poziţie bună. 

Lăsă în jos parasolarul din partea pasagerului, pentru ca Lucas 
să poată privi în oglinda acestuia, şi îşi puse din nou mâinile pe 
volan. 

Maşina ieşi de pe Autostrada 101 şi o luă pe South Airport 
Boulevard. După câteva secunde, Pilguez opri în parcarea 
Hotelului Sheraton. 

154 


- MARC LEVY - 


Directorul hotelului le rezervase un apartament la etajul şase, 
cel mai de sus. La recepţie, fuseseră înregistraţi cu numele 
Oliver şi Mary Sweet. Pilguez ridicase din umeri, explicându-le că 
nimic nu atrăgea mai mult atenţia ca numele Doe şi Smith. 
Inainte de a se despărţi de ei, le recomandă să nu iasă din 
cameră şi să facă apel la room service dacă li se făcea foame. Le 
dădu numărul lui de pager şi îi informă că avea să vină să-i ia a 
doua zi, înainte de prânz. Dacă se plictiseau, puteau începe să 
redacteze un raport asupra evenimentelor din cursul săptămânii, 
ceea ce l-ar fi scutit pe el de o treabă. Lucas şi Zofia îi mulţumiră 
atâta, încât inspectorul se simţi stânjenit. Pilguez plecă luându-şi 
o mutră morocănoasă şi adăugând pe lângă „la revedere” şi 
nişte „bine, bine, e-n ordine”. Era ora douăzeci şi două; uşa 
apartamentului se închise în urma lor. 

Zofia intră în baie să facă un duş. Lucas se lungi pe pat, luă 
telecomanda şi începu să schimbe canal după canal. Programele 
îl făcură să caşte la iuţeală. Stinse televizorul. În spatele uşii, se 
auzea curgând apa duşului. Atunci, el îşi privi vârful pantofilor, îşi 
aranja pantalonii, se şterse de praf pe genunchi şi trase de cute. 
Se ridică, deschise minibarul, pe care îl închise imediat la loc, se 
duse la fereastră, ridică perdeaua, se uită la parcarea pustie şi 
se întoarse să se tolănească iar pe pat. Işi urmări coşul pieptului, 
care se ridica şi cobora în ritmul respirației, oftă, inspectă 
abajurul veiozei, mută niţel mai la dreapta scrumiera şi trase 
sertarul noptierei. Atenţia îi fu atrasă de o carte mică, pe a cărei 
copertă era imprimată sigla hotelului. O luă şi începu să citească. 
Primele rânduri îl zăpăciră complet. lşi continuă lectura, 
întorcând paginile tot mai iute. La a şaptea foaie, se ridică, 
ieşindu-şi din fire, şi se duse să bată la uşa băii. 

— Pot să intru? 

— O clipă, îi spuse Zofia, punându-şi halatul. 

li deschise şi îl găsi trăsnind şi plesnind, în timp ce se plimba 
de colo-colo. 

— Ce e? îl întrebă, neliniştită. 

— Ce e?! După cum se vede, nimeni nu mai respectă nimic! 
Asta e! 

Agită cărticica pe care o ţinea în mână şi continuă, arătând 
coperta: 

— Sheraton ăsta a plastografiat în întregime cartea lui Hilton! 
Şi ştiu foarte bine ce spun, pentru că e autorul meu preferat. 

Zofia îi luă volumaşul din mână şi i-l dădu imediat înapoi, dând 

155 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


din umeri: 

— Asta-i Biblia, Lucas! 

Văzându-i privirea întrebătoare, ea adăugă, cu un aer trist: 

— Las-o încurcată! 

Zofia nu îndrăznea să-i spună că i se făcuse foame, dar el o 
ghici după felul în care răsfoia carneţelul unde erau înscrise 
serviciile oferite de hotel. 

— E un lucru pe care aş vrea să-l înţeleg o dată pentru 
totdeauna, spuse ea. De ce or fi punând orare în faţa meniurilor? 
Ce se subînţelege? Că, după ora zece şi treizeci dimineaţa, sunt 
obligaţi să-şi bage corn flakes-ul în casa de bani, pe care o închid 
şi o programează să nu se mai deschidă decât a doua zi? Totuşi, 
e bizar! Dar, dacă îţi vine o poftă de cereale la ora zece şi 
treizeci seara? Şi, uite, tot aşa fac şi cu clătitele! Oricum, e de- 
ajuns să vezi ce lungime are cablul uscătorului de păr din baie, 
ca să te lămureşti pe deplin! Pesemne că ăla care a inventat 
sistemul trebuie să fi fost chel! Eşti nevoit să nu te îndepărtezi la 
mai mult de zece centimetri de perete dacă vrei să-ţi usuci şi tu 
o şuviţă de păr! 

Lucas o luă în braţe şi o strânse lângă el, ca s-o liniştească. 

— Incepi să devii exigentă! 

Ea privi în jur şi roşi. 

— Poate! 

— Ţi-e foame! 

— Deloc! 

— Ba eu cred că da! 

— Ei, nu vreau mare lucru; ceva, acolo, ca să-ţi fac pe plac. 

— Nişte Frosties sau Special K? 

— Aia care fac „Ronţ, Cronţ, Poc”, când îi rozi! 

— Rice Crispies! Am eu grijă de asta! 

— Fără lapte! 

— Fără lactate, aprobă Lucas, ridicând receptorul telefonului. 

— Dar cu zahăr, plini de zahăr! 

— Am grijă şi de asta! 

Inchise telefonul şi veni lângă ea. 

— Tu n-ai comandat nimic? îl întrebă Zofia. 

— Nu, nu mi-e foame, răspunse Lucas. 

După ce băiatul de la room service le aduse comanda, ea luă 
un prosop şi îl aşternu pe pat, în chip de faţă de masă. La fiecare 
lingură pe care o înghiţea, îi băga în gură o alta şi lui Lucas, care 
o primea cu plăcere. In depărtare, un fulger sfâşie cerul. Lucas 

156 


- MARC LEVY - 


se ridică şi trase draperiile. Apoi, se întoarse şi se lungi lângă ea. 

— Mâine, voi găsi o soluţie ca să scăpăm de ei, spuse Zofia. 
Trebuie să existe o cale. 

— Nu spune nimic, murmură Lucas. Aş fi vrut să avem nişte 
duminici fantastice, să trăim unul lângă altul zilele ce vor veni, 
visând că ne aşteaptă o mulţime de zile asemenea, dar nu ne 
mai rămâne decât una, iar pe asta vreau s-o trăim cu adevărat. 

Halatul Zofiei se desfăcu uşor. El i-l strânse la loc. Atunci, ea 
îşi lipi buzele de ale lui şi şopti: 

— Fă-mă să cad! 

— Nu, Zofia. Aripioarele tatuate pe umăr îţi vin prea bine, şi nu 
vreau să ţi le arzi. 

— Vreau să plec cu tine. 

— Nu aşa. Nu pentru asta. 

El bâjbâi după întrerupătorul veiozei. Zofia i se cuibări la piept. 

În camera ei de spital, Mathilde stinse lumina. Avea să doarmă 
şi în noaptea aceea tot deasupra patului lui Reine. Clopotele 
catedralei bătură de miezul nopţii. 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a şasea 


Zofia se duse la fereastră, păşind în vârful picioarelor. Lucas 
încă dormea. De după draperiile pe care le trăsese deoparte, i se 
arătară zorii dimineţii de noiembrie. Se uită la soarele ce se 
zărea printre ceţuri şi se întoarse să-l privească pe Lucas, care 
se întindea. 

— Ai dormit? o întrebă el. 

Zofia se înfăşură în halat şi îşi lipi fruntea de geam. 

— Ţi-am comandat micul dejun. Cred că nu mai e mult şi or să 
ne bată la uşă. Mă duc să mă pregătesc. 

— E chiar aşa de urgent? spuse Lucas, trăgând-o de mână. 

Ea se aşeză pe marginea patului şi îşi trecu mâna prin părul 
lui. 

— Ştii care e povestea cu Bachert? îl întrebă Zofia. 

— Cuvântul ăsta parcă îmi spune ceva. Trebuie să-l fi citit pe 
undeva, răspunse Lucas, încruntându-se. 

— Nu vreau să ne despărţim. 


157 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Zofia, ne vine infernul pe urme. Nu mai avem răgaz decât 
până mâine. Şi nici un loc în care să ne refugiem. Să rămânem 
aici amândoi şi să trăim timpul care ne-a fost lăsat. 

— Nu, n-am să mă supun voinţei lor. Nu-s un pion pe tabla lor 
de şah, şi vreau să descopăr o mişcare pe care n-au prevăzut-o. 
Intotdeauna există câte una posibilă, ascunsă printre toate cele 
imposibile. 

— Ehei, tu vorbeşti despre o minune, iar ăsta chiar că nu e 
domeniul meu... 

— Se presupune că e al meu! spuse ea, ridicându-se ca să-i 
deschidă chelnerului de la room service. 

Zofia iscăli nota de plată, închise uşa şi împinse măsuţa cu 
rotile în cameră. 

— Acum, sunt prea departe de gândurile lor ca să mă poată 
înţelege, spuse ea, umplând o ceaşcă. 

Luă cerealele, peste care presără trei punguţe de zahăr. 

— Nu vrei chiar deloc lapte? o întrebă Lucas. 

— Nu, mulţumesc; după aia, mi se înmoaie cerealele de tot. 

Zofia se uită pe geam, la oraşul care se întindea până hăt 
departe, şi simţi că o cuprinde furia. 

— Nu pot să văd toate zidurile astea din jurul meu fără să mă 
gândesc că, de acum, ele vor avea parte de mai multă nemurire 
decât noi. Asta mă face să turbez. 

— Bun-venit pe Pământ, Zofia. i 

Lucas intră în baie şi lăsă uşa întredeschisă. Ingândurată, 
Zofia dădu deoparte tava. Incepu să se plimbe de colo-colo, prin 
salon, apoi se lungi pe patul din dormitor. Pe noptieră, micul 
volum îi atrase atenţia. Deodată, ea sări în picioare. 

— Cunosc un loc! îi strigă lui Lucas. 

El îşi arătă capul pe după uşa întredeschisă. Un nor de aburi îi 
înconjura chipul. 

— Şi eu cunosc o mulţime de locuri! 

— Nu glumesc, Lucas. 

— Nici eu nu glumesc, spuse el, tachinând-o. Nu vrei să-mi dai 
ceva mai multe lămuriri? Aşa, cum stau acum, mi-e pe jumătate 
cald, pe jumătate frig. E o mare diferenţă de temperatură între 
cele două încăperi. 

— Cunosc un loc pe Pământ unde să ne pledăm cauza. 

— Care e locul ăla? o întrebă el, cu glasul grav. 

— Adevăratul acoperiş al lumii, muntele sacru, unde toate 
religiile trăiesc în pace şi se respectă: Muntele Sinai. Sunt sigură 

158 


- MARC LEVY - 


că acolo, sus, am să-i pot vorbi Tatălui meu, iar El poate mă va 
înţelege. 

Lucas se uită la ceasul magnetoscopului. 

— Află care sunt orarele zborurilor. Mă îmbrac şi mă întorc 
imediat. 

Zofia se repezi la telefon şi formă numărul de la agenţie. 
Robotul îi făgădui că un operator se va ocupa imediat de cererea 
ei. Nerăbdătoare, se uită pe geam, la un pescăruş care îşi lua 
zborul. Işi rosese deja câteva unghii, şi tot nu primise un răspuns 
la apelul său. Lucas veni din spate şi o înconjură cu braţele. Îi 
şopti: 

— Cel puţin cincisprezece ore de zbor, la care trebuie să mai 
adăugăm încă zece de decalaj orar... când vom ajunge pe 
aeroport, nici măcar nu ne vom putea spune adio, pentru că ei 
ne vor fi despărţit de mult. E prea târziu, Zofia, acoperişul lumii 
tale e prea departe de aici. 

Zofia lăsă receptorul în furcă. Se întoarse spre Lucas şi îşi 
cufundă privirile în ale lui. Se îmbrăţişară pentru prima oară. 


* 


Mult mai târziu, pescăruşul se aşeză pe o altă balustradă. Din 
camera ei de spital, Mathilde lăsă un mesaj pe celularul Zofiei şi 
închise telefonul. 


* 


Zofia se dădu înapoi cu câţiva paşi. 

— Cunosc o cale! spuse ea. 

— Nu vrei să renunţi! 

— La speranţă? Niciodată! Sunt programată anume pentru 
asta! Termină-ţi repede pregătirile şi ai încredere în mine. 

— Numai asta fac! 

După zece minute, coborâră în parcarea hotelului. Zofia îşi 
dădu seama că aveau nevoie de o maşină. 

— Care? întrebă Lucas, cu un aer dezabuzat, uitându-se la 
parcul de vehicule care staţionau. 

La cererea Zofiei, el se resemna să o „împrumute” pe cea mai 
discretă. O luară imediat pe Autostrada 101, de data asta înspre 
nord. Lucas voia să ştie încotro mergeau, dar Zofia, băgată cu 
totul în geanta ei cât un sac, îşi căuta telefonul şi nu-i răspunse. 

159 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Nu avu vreme să formeze numărul inspectorului Pilguez, ca să-l 
anunţe să nu se mai deranjeze, că primi un mesaj: 

„Sunt eu, Mathilde, voiam să-ţi spun că nu mai trebuie să-ţi 
faci griji. Atâta i-am bătut la cap, în dimineaţa asta, că, până la 
urmă, îmi dau drumul înainte de prânz. L-am sunat pe Manca, o 
să vină el să mă ducă acasă şi, pe urmă, mi-a promis că o să 
treacă în fiecare seară să-mi aducă de mâncare, până mă pun pe 
picioare... poate că o să mai trag niţel de timp... Situaţia lui 
Reine e staţionară. Nu poate fi vizitată, fiindcă doarme. Zofia, 
sunt unele lucruri pe care şi le spun îndrăgostiţii şi pe care 
prietenii nu îndrăznesc să le rostească. Prin urmare, uite, tu ai 
fost mult mai mult decât lumina zilelor mele şi mult mai mult 
decât complicea nopţilor mele. Tu ai fost şi rămâi prietena mea. 
Drum bun, oriunde te vor purta paşii. Mi-e dor de tine încă de pe 
acum”. Ș 

Zofia apăsă butonaşul cu toată puterea şi celularul se stinse. Il 
lăsă să cadă în fundul sacului. 

— la-o spre centrul oraşului. 

— Unde vrei să mergem? o întrebă Lucas. 

— La Transamerica Building, turnul în formă de piramidă de pe 
Montgomery Street. 

Lucas se opri pe banda de urgenţă. 

— De-a ce te joci? 

— Nu ne putem bizui întotdeauna pe căile aeriene, iar cele ale 
cerului rămân de nepătruns. Porneşte! 

Vechiul Chrysler se puse iar în mişcare, în cea mai deplină 
tăcere. leşiră de pe autostrada 101 şi o luară pe 3rd Street. 

— Ce zi e azi? Vineri? întrebă Zofia, care deveni, brusc, 
îngrijorată. 

— Din păcate! răspunse Lucas. 

— Cât e ceasul? 

— Mi-ai cerut o maşină care să nu bată la ochi! Te rog să 
notezi că asta n-are nici măcar ceas! E douăsprezece fără 
douăzeci. 

— Trebuie să facem un ocol. Trebuie să-mi ţin o promisiune. 
Du-mă, te rog, la spital. 

Lucas o coti pe California Street şi, după zece minute, intrară 
în curtea spitalului. Zofia îi ceru să parcheze în faţa pavilionului 
de pediatrie. 

— Vino, îi spuse ea, închizându-şi portiera. 

El o urmă pe hol, până la lift. Zofia îl luă de mână, îl trase 

160 


- MARC LEVY - 


după ea şi apăsă pe buton. Cabina urcă la etajul şapte. 

Printre copiii care se jucau pe culoar, ea îl recunoscu pe micul 
Thomas. Când o văzu, acesta îi zâmbi, iar Zofia îi răspunse cu un 
semn drăgăstos şi se duse spre el. Dar înlemni... recunoscându-l 
pe îngerul care stătea lângă băieţel. Lucas îşi simţi mâna strânsă 
de mâna Zofiei. Copilul îşi continuă drumul spre celălalt capăt al 
coridorului, ţinându-l de mână pe Gavriil, dar fără să-şi ia ochii 
de la ea. La uşa care dădea spre grădina plină de culorile 
toamnei, băieţelul se întoarse o ultimă oară. Işi desfăcu palma şi 
suflă în ea, trimiţându-i o sărutare Zofiei. Apoi, închise ochii şi, cu 
chipul numai zâmbet, dispăru în lumina palidă a acestei dimineţi 
târzii. Zofia îşi închise şi ea ochii. 

— Vino, îi spuse Lucas, trăgând-o după el. Când maşina ieşi 
din parcare, el tresări. 

— Tu ziceai că sunt unele zile când simţi cum îţi cade cerul în 
cap? spuse Zofia. Astăzi e una dintre zilele alea. 


Traversară oraşul fără să scoată o vorbă. Lucas nu o luă pe 
nici o scurtătură; dimpotrivă, alese drumul cel mai lung. Merseră 
o vreme pe malul oceanului. Apoi, Lucas opri maşina. Zofia îl luă 
la plimbare, pe plaja tivită cu spumă. 

După o oră, ajunseră lângă Turn. Zofia ocoli de trei ori blocul, 
fără să găsească loc de parcare. 

— La urma urmei, procesele-verbale pentru maşinile furate nu 
se plătesc! spuse Lucas, ridicând ochii spre cer. Parchează unde 
o fi! 

Zofia opri lângă trotuarul rezervat livrărilor. Se duse spre 
intrarea de la est, cu Lucas pe urmele ei. Când dala mobilă de pe 
perete se dădu peste cap, el se trase înapoi. 

— Eşti sigură de ceea ce faci? o întrebă, neliniştit. 

— Nu! Vino! 

Străbătură culoarele care duceau spre holul cel mare. Petru 
stătea la recepţie. Când îi văzu, se sculă în picioare. 

— Da’ ştiu că ai tupeu să-l aduci aici! îi spuse Zofiei, cu un aer 
ofensat. 

— Am nevoie de tine, Petre. 

— Ştiai că te caută toată lumea şi că toţi gardienii Casei sunt 
pe urmele voastre? Ce-ai făcut, Zofia? 

— N-am timp să-ţi explic. 

— E pentru prima oară că văd, aici, pe cineva grăbit. 

— E musai să mă ajuţi, doar pe tine mă pot bizui. Trebuie să 

161 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


ajung la Muntele Sinai. Dă-mi voie să pătrund pe calea de acces 
ce duce spre lerusalim. 

Petru îşi frecă bărbia şi îi măsură pe amândoi cu privirea. 

— Nu pot să fac ce-mi ceri tu. Nu mi s-ar ierta niciodată 
chestia asta. In schimb, spuse el, ducându-se spre un capăt al 
holului, s-ar putea întâmpla să găseşti ceea ce cauţi, în timp ce 
eu mă duc să-i anunţ pe paznici că te afli aici. Uită-te în 
compartimentul central al panoului de comandă. 

Zofia se repezi la biroul lui Petru şi deschise toate sertarele. 
Alese cheia care i se părea a fi cea bună şi îl luă cu ea pe Lucas. 
Uşa ascunsă în perete se deschise de îndată ce introduse cheia. 
In spatele ei, se auzi glasul lui Petru. 

— Zofia, ăsta e un drum fără întoarcere. Ştii ce faci? 

— Mulţumesc pentru tot, Petre. 

Acesta dădu din cap şi trase de un lanţ. Clopotele de la Grace 
Cathedral sunară. Zofia şi Lucas abia avură timp să se strecoare 
pe coridorul îngust, şi toate uşile holului central se închiseră. 

După câteva clipe, ieşiră printr-o deschizătură a unui gard ce 
împrejmuia un teren viran. 

Soarele scălda cu razele lui o străduţă mărginită de case 
părăginite, cu trei-patru etaje. Lucas privi, îngrijorat, în jur. Zofia 
i se adresă primului om care trecea pe lângă ea. 

— Vorbiţi limba noastră? 

— Arăt cumva a tâmpit? răspunse bărbatul şi se îndepărtă, 
ofensat. 

Zofia nu se descurajă. Se apropie de un pieton care traversa 
strada. 

— Caut... 

Dar nu avu timp să-şi isprăvească fraza, că omul se şi afla pe 
trotuarul de vizavi. 

— Ce primitori sunt locuitorii oraşului sfânt! spuse Lucas, 
ironic. 

Zofia nu băgă în seamă spusele acestuia şi i se adresă unei a 
treia persoane. Omul îmbrăcat în negru era, fără îndoială, un 
preot. 

— Părinte, mi-aţi putea arăta drumul spre Muntele Sinai? 

Preotul o măsură din cap până-n picioare şi plecă, ridicând din 
umeri. Rezemat de un felinar, Lucas stătea cu mâinile în sân şi 
zâmbea. Zofia se întoarse spre o femeie care venea către ea. 

— Doamnă, caut Muntele Sinai! 

— Domnişoară, n-a veţi nici un haz, îi răspunse trecătoarea, 

162 


- MARC LEVY - 


îndepărtându-se. 

Zofia se duse la un vânzător de murături, care îşi aranja 
taraba, discutând cu un furnizor. 

— Bună ziua, poate vreunul dintre dumneavoastră să-mi arate 
cum se ajunge la Muntele Sinai? 

Cei doi bărbaţi se priviră intrigaţi şi îşi văzură înainte de 
târguiala lor, fără să se mai uite la Zofia. In timp ce traversa 
strada, un automobil trecu pe lângă ea, claxonând brusc, şi o 
atinse, gata-gata s-o răstoarne. 

— Sunt absolut fermecători! spuse Lucas, cu glasul scăzut. 

Zofia se răsuci, căutând un ajutor de undeva. Simţi că începe 
să se înfurie. Luă o lădiţă goală de lângă taraba negustorului, 
cobori pe carosabil şi se proţăpi în mijlocul intersecţiei. Punându- 
şi mâinile în şolduri, începu să strige de pe mica estradă 
improvizată: 

— Există cineva de aici care ar avea bunăvoința să mă asculte 
un minuţel? Am de pus o întrebare importantă! 

Strada încremeni şi toate privirile se îndreptară spre ea. Cinci 
bărbaţi, care treceau într-un mic alai, se apro-piară şi rostiră la 
unison: 

— Care e întrebarea? Avem noi răspunsul! 

— Trebuie să mă duc la Muntele Sinai, am o problemă 
urgentă! 

Rabinii făcură un cerc în jurul ei. Se consultară reciproc, 
schimbând păreri însoţite de o sumedenie de gesturi, cu privire 
la cea mai potrivită cale pe care să i-o indice. Un omuleţ scund 
se strecură printre ei şi se apropie de Zofia. 

— Urmaţi-mă, spuse acesta, vă pot duce eu, sunt cu maşina. 

Şi se îndreptă imediat spre un Ford vechi, oprit la câţiva metri 
de acolo. Lucas îşi părăsi felinarul şi li se alătură. 

— Daţi-i zor, adăugă bărbatul, deschizând portierele. Trebuia 
să spuneţi de la început că e vorba de o urgenţă. 

Lucas şi Zofia se aşezară pe bancheta din spate, iar maşina 
demară în trombă. Lucas se uită în jur, se încruntă din nou şi se 
plecă spre urechea Zofiei: 

— Ar fi mai înţelept dacă ne-am culca pe banchetă. Prea ar fi 
prostesc să ne lăsăm reperaţi când suntem atât de aproape de 
ţintă. 

Zofia n-avea chef să stea la discuţii. Lucas se lăsă în jos, iar ea 
îşi puse capul pe genunchi. Şoferul aruncă o privire în retrovizor. 
Lucas îi zâmbi cu gura până la urechi. 

163 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Maşina gonea, zgâlţâindu-şi pasagerii. După o jumătate de 
oră, se opri brusc într-o intersecţie. 

— La Muntele Sinai aţi vrut, la Muntele Sinai v-am adus! spuse 
omul şi se întoarse, încântat, spre ei. 

Zofia se ridică, foarte mirată; şoferul întindea mâna. 

— Deja? Am crezut că e mult mai departe. 

— Ei bine, era mult mai aproape! răspunse şoferul. 

— De ce întindeţi mâna? 

— De ce? ridică el tonul. Din Brooklyn până în Madison Avenue 
nr. 1470, face douăzeci de dolari! Uite de ce! 

Zofia se uită pe geam şi îşi holbă ochii. Fațada spațioasă a 
Spitalului Mount Sinai, din Manhattan, se înălța în faţa ei. 

Lucas oftă. 

— Imi pare nespus de rău. Nu ştiam cum să-ţi spun. 

II plăti pe şofer şi o luă de acolo pe Zofia, care nu mai scotea 
nici o vorbă. Ea merse clătinându-se până la băncuţa dintr-o 
staţie de autobuz şi se aşeză năucită. 

Lucas îngenunche în faţa ei şi îi luă mâinile în ale lui. 

— Zofia, gata, opreşte-te... Ei n-au reuşit să hotărască soarta 
lumii în mii şi mii de ani, şi crezi tu că o să putem s-o facem noi 
în şapte zile? Mâine, la prânz, ne vom despărţi. Hai să nu 
pierdem nici o clipă din timpul care ne-a mai rămas. Cunosc bine 
oraşul, lasă-mă să fac din această zi clipa noastră de eternitate. 

O trase după el, pe Fifth Avenue, înspre Central Park. 

O duse într-o mică trattoria din Village. Grădina din spatele 
localului era pustie în acest anotimp. Se instalară acolo şi 
comandară un prânz sărbătoresc. Apoi plecară în SoHo, intrară 
prin toate prăvăliile, îşi schimbară hainele de vreo zece ori, 
dăruind vagabonzilor ce rătăceau pe trotuare îmbrăcămintea 
purtată cu câteva momente în urmă. La ora cinci, Zofia voi o 
ploaie, aşa că Lucas o duse într-o parcare subterană şi o lăsă în 
mijlocul ei, apoi îşi aprinse bricheta sub un dispozitiv 
antiincendiu. Mână în mână, străbătură parcarea în sens invers, 
sub o aversă nemaipomenită. Când auziră primele sirene ale 
pompierilor, o luară la fugă. Se uscară în faţa unui grilaj prin care 
ieşea aerul cald din metrou şi intrară să se adăpostească într-un 
cinema multiplex. Pe ei nu-i interesa sfârşitul filmelor, conta doar 
începutul; schimbară sala de şapte ori, fără să scape pe jos nici 
un popcorn, în timpul cavalcadelor de-a lungul culoarelor. Când 
ieşiră, noaptea se lăsase deja peste Union Square. Un taxi îi lăsă 
la colţ, pe 57tn Street. Intrară într-un mare magazin, care 

164 


- MARC LEVY - 


închidea târziu. Lucas îşi alese un smoching negru, iar ea optă 
pentru un taior la modă. 

— Notele de cheltuieli nu se centralizează decât la sfârşitul 
lunii, îi şopti el la ureche, văzând-o că şovăia în faţa unei etole. 

leşiră pe Fifth Avenue şi traversară holul hotelului select care 
se învecina cu parcul. Urcară la ultimul etaj. De la masa la care 
fură instalaţi, priveliştea era superbă. Gustară din toate felurile 
pe care Zofia nu le cunoştea, dar ea se opri mai ales asupra 
deserturilor. 

— Nu te îngraşă decât a treia zi, spuse ea, alegând din meniu 
sufleul de ciocolată. 

Era ora unsprezece noaptea. Intrară în Central Park. Aerul era 
călduţ. Se plimbară de-a lungul aleilor mărginite de felinare şi se 
aşezară pe o bancă de sub o salcie pletoasă. Lucas îşi scoase 
vestonul şi îl puse pe umerii Zofiei. Ea se uită la podeţul de 
piatră albă, a cărui boltă domina aleea, şi spuse: 

— In oraşul în care voiam să te duc, este un zid mare. Oamenii 
îşi scriu dorinţele pe bucățele de hârtie şi le strecoară între 
pietrele lui. Nimeni n-are dreptul să le ia de acolo. 

Pe alee trecu un boschetar, care îi salută şi dispăru în 
penumbra de sub arcada podeţului. Se aşternu un lung moment 
de tăcere. Lucas şi Zofia priviră spre cer; în jurul lor, o lună 
imensă îşi răspândea lumina argintie. Mâinile li se uniră. Lucas 
depuse un sărut în palma Zofiei, îi adulmecă mireasma pielii şi 
murmură: 

— O singură clipă dăruită de tine valorează cât o eternitate. 

Zofia se lipi de el. 

Lucas o luă în braţe şi, în taina nopţii, o iubi cu gingăşie. 


* 


Jules intră în spital. Ajunse la lifturi fără să fie observat: îngerii 
Verificatori ştiu să se facă nevăzuţi, când vor... Apăsă pe butonul 
etajului patru. Când trecu prin faţa camerei de gardă, infirmiera 
nu-i văzu silueta care înainta în semiîntunericul de pe culoar. Se 
opri în dreptul uşii salonului, îşi aranja bine pantalonii din tweed 
„prince-de-galles”, ciocăni încetişor şi intră în vârful picioarelor. 

Se apropie, ridică vălul ce acoperea tot patul în care dormea 
Reine şi se aşeză lângă ea. Recunoscu vestonul atârnat în 
dulapul de haine şi emoția îi înroura privirea. Mângâie obrazul lui 
Reine. 

165 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— Ţi-am dus dorul atâta timp, şopti Jules. Am îndurat nespus 
de greu aceşti zece ani fără tine. 

O sărută pe buze şi micul ecran verde de pe noptieră pecetlui 
cu o lungă linie continuă viaţa lui Reine Sheridan. 

Umbra ei se ridică din pat şi plecă mână în mână cu Jules... 


* 


Era miezul nopţii. În Central Park, Zofia adormise cu capul 
pe umărul lui Lucas. 


Și a fost seară şi a fost dimineață... 


Ziua a şaptea 


Un vântuleţ uşor sufla peste Central Park. Mâna Zofiei alunecă 
şi căzu de pe spătarul băncii. Buimăcită de somn, ea îşi ridică 
gulerul hainei şi îşi adună genunchii la piept. Lumina alburie a 
zorilor i se strecura pe sub pleoapele închise. Zofia se răsuci. Nu 
departe de acolo, o pasăre ciripi într-un copac. Ea recunoscu 
ţipătul pescăruşului care îşi lua zborul. Se întinse şi degetele îi 
bâjbâiră, căutând mâna lui Lucas. Pipăi banca de lemn, fără să 
întâlnească nimic. Deschise ochii şi se văzu cu desăvârşire 
singură. 

Strigă, dar nimeni nu-i răspunse. Atunci, se ridică şi se uită în 
jur. Aleile erau pustii, picăturile de rouă erau neatinse. 

— Lucas! Lucas! Lucas! 

Cu fiecare chemare, vocea îi devenea tot mai îngrijorată, mai 
fragilă, mai rănită. Se învârtea, strigând numele lui Lucas, mai s- 
o apuce ameţeala. Foşnetul frunzelor îi arăta că lângă ea nu se 
afla decât puiul de vânt. 

Zofia se duse, plină de nelinişte, până la podeţ. Muşcătura 
frigului o făcu să dârdâie. Merse de-a lungul zidului de piatră 
albă şi găsi scrisoarea strecurată într-o crăpătură. 


Zofia, 
_ Te privesc în timp ce dormi şi, Doamne!, cât eşti de frumoasă! 
In întunericul acestei ultime nopti, le răsuceşti, zgribulindu-te, iar 
eu te strâng lângă mine, te acopăr cu haina mea... aş fi vrut să 


166 


- MARC LEVY - 


te învelesc, tot aşa, în fiecare dintre iernile tale. Chipul îţi este 
liniştit. Te mângâăi pe obraz şi, pentru prima oară în existenţa 
mea, sunt trist şi totodată fericit. 

Este sfârşitul clipei noastre, dar începutul unei amintiri care, 
pentru mine, va dăinui cât eternitatea. Aflându-ne alături, am 
descoperit, în fiecare dintre noi, atâta desăvârşire şi atâta 
neîmplinire! 

Voi pleca în zori, mă voi îndepărta pas cu pas, ca să mă bucur, 
până în ultima clipă, de prezența ta. Voi dispărea în spatele 
acestui copac, pentru a mă supune poruncii răului. Lăsându-i pe 
ai tăi să mă doboare, le vom aduce victoria, iar ei te vor ierta, 
oricare ti-ar fi fost greşelile. Intoarce-te, iubirea mea, întoarce-te 
în casa ta, care ti se potriveşte atât de bine. Aş fi vrut să ating 
pereții locaşului tău cu miros de sare, aş fi vrut să văd de la 
ferestrele lui zorii care îşi revarsă lumina asupra unor orizonturi 
necunoscute mie, dar despre care ştiu că sunt ale tale. Tu ai 
reuşit imposibilul: ai schimbat o parte din mine. Aş vrea ca, de 
acum înainte, corpul tău să mă acopere, să nu mai văd lumina 
lumii decât prin ochii tăi. 

Dacă tu nu exişti, nu exist nici eu. Palmele noastre unite 
întruchipau o mână cu zece degete; a ta, pusă peste degetele 
mele, devenea a mea. Ne contopeam atât de perfect, încât, dacă 
ochii tăi se închideau, eu adormeam. 

Nu fi tristă, amintirile nu ni le va putea lua nimeni. De acum 
înainte, va fi de-ajuns să-mi cobor pleoapele, pentru a te vedea, 
va fi de-ajuns să-mi opresc respirația, pentru a-ți simţi mireasma, 
va fi de-ajuns să stau cu fața în bătaia vântului, pentru a-ți ghici 
suflarea. Aşadar, ascultă: oriunde m-aş afla, îţi voi auzi hohotul 
de râs, îţi voi vedea zâmbetul din privire, îţi voi asculta glasul. 

Gândul că tu exişti undeva, pe acest pământ, va fi acolo, în 
infern, colțişorul meu de paradis. 

Tu îmi eşti Bachert. 

Te iubesc, 

Lucas 


Zofia se chirci încet pe covorul de frunze, strângând 
scrisoarea în mână. Ridică fruntea şi se uită la cerul înceţoşat de 
tristeţe. 

In mijlocul parcului, numele lui Lucas răsună aşa cum 
Pământul nu-l mai auzise nicicând; cu mâinile întinse spre tării, 
Zofia sfâşie tăcerea cu o chemare ce opri lumea în loc. 

167 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


— De ce m-ai părăsit? murmură ea. 

— Totuşi, să nu exagerăm! îi răspunse glasul lui Mihail, care 
apăru sub arcada podeţului. 

— Naşule! 

— De ce plângi, Zofia? 

— Am nevoie de tine, spuse Zofia, alergând spre el. 

— Am venit să te iau, Zofia. Acum, trebuie să te întorci cu 
mine. Totul s-a terminat. 

Îi întinse mâna, dar ea se trase înapoi. 

— Nu mă întorc. Paradisul meu nu mai e în casa noastră. 

Mihail se duse la ea şi o cuprinse cu braţul lui ocrotitor. 

— Vrei să renunţi la tot ceea ce ţi-a dat Tatăl tău? 

— La ce bun să-mi dea o inimă dacă mi-o lasă pustie, naşule? 

Mihail se aşeză în faţa ei şi îi puse mâinile pe umeri; o cercetă 
cu atenţie şi zâmbi, plin de milă. 

— Ce ai făcut, Zofia? 

Ea îşi cufundă ochii în ochii lui; cu buzele strânse de tristeţe, îi 
susţinu privirea şi îi spuse: 

— Am iubit. 

Atunci, glasul naşului ei deveni mai slab, ochii lui îşi pierdură 
treptat strălucirea, iar lumina zilei îi înghiţi treptat chipul, până 
ce se făcu nevăzut. 

— Ajută-mă, îl imploră ea. 

— Aceasta este o alianţă... 

Dar sfârşitul frazei nu mai ajunse până la ea. Mihail dispăruse, 
iar Zofia n-avea să-l mai audă niciodată. 

— „sfântă, încheie ea, plecând, singură, pe alee. 


* 


Mihail ieşi din lift, trecu prin faţa recepţionerei, pe care o 
salută cu un gest grăbit, şi păşi cu hotărâre pe coridor. Bătu la 
uşa marelui birou şi intră fără să aştepte. 

— Houston, avem o problemă! 

Uşa se închise în urma lui. 

După câteva momente, glasul tunător al Domnului cutremură 
pereţii Casei. Mihail ieşi puţin mai târziu, făcându-le semn tuturor 
celor pe care îi întâlnea pe culoare cum că totul mergea cum nu 
se poate mai bine în cea mai bună dintre lumi şi că fiecare se 
putea întoarce la locul de muncă. Se strecură în spatele biroului 

168 


- MARC LEVY - 


recepţionerei şi se uită, nervos, pe fereastră. 

In imensul Lu; birou, Domnul aruncă o privire furibundă spre 
peretele din fund, îşi deschise cu mâna dreaptă sertarul, făcu să 
culiseze uşiţa unei despărţituri secrete şi acţionă cu brutalitate 
asupra sistemului de securitate. Trase un pumn zdravăn peste 
un buton şi peretele despărțitor alunecă uşor pe şine, 
deschizând biroul Preşedintelui. Cele două mese formau, acum, 
una singură, nemăsurat de mare, la capetele căreia stăteau ei, 
unul în faţa celuilalt. 

— Te pot ajuta cu ceva? întreabă Preşedintele, lăsând cărţile 
de joc din mână. 

— Nu pot să cred că ai cutezat! 

— Ce am cutezat! susură Satan. 

— Să trişezi! 

— Fiindcă, vezi bine, eu am trişat cel dintâi, nu? replică, plin 
de aroganță, Preşedintele. 

— Cum ai putut atenta la destinele trimişilor noştri? Tu chiar 
nu mai ai nici o limită? 

— Ei, da' s-a întors pur şi simplu lumea pe dos! Asta e chiar 
culmea! rânji Satan. Tu eşti primul care a trişat, bătrâne! 

— Am trişat eu? 

— Categoric! 

— Şi cum am trişat? 

— Cu mine să nu-ţi iei mutra asta îngerească! 

— Dar ce am făcut? întrebă Dumnezeu. 

— Ai început iar să meştereşti! spuse Lucifer. 

— Ce? 

— OAMENI! 


Dumnezeu tuşi şi îşi mângâie bărbia, privindu-şi ţintă 
adversarul. 

— Incetezi numaidecât să-i urmăreşti! 

— Şi dacă nu? 

— Dacă nu, o să te urmăresc eu pe tine! 

— Ah, da? Păi, încearcă, să vedem şi noi ce iese. Mă distrez de 
pe acum. După părerea ta, avocaţii sunt la tine sau la mine? 
ripostă Preşedintele, apăsând pe butonul din sertarul lui. 

Peretele începu să se închidă încet. Dumnezeu aşteptă până 
ce acesta ajunse la jumătatea drumului, trase aer în piept, şi 
Satan îl auzi strigându-i din celălalt capăt al încăperii: 

— O SA FIM BUNICI! 

169 


- ŞAPTE ZILE PENTRU O ETERNITATE - 


Peretele rămase imediat pe loc. Dumnezeu văzu chipul 
îngrozit al lui Satan, care se apleca pentru a-l vedea din nou. 

— Ce-ai zis? 

— Ai auzit foarte bine! 

— Băiat sau fată? întrebă Satan, cu un glăscior îngrijorat. 

— Incă nu m-am hotărât! 

Satan se ridică dintr-o săritură. 

— Stai, că vin acum! De data asta, chiar că trebuie să stăm de 
vorbă! 

Preşedintele ocoli biroul, trecu după peretele despărțitor şi se 
aşeză alături de Domnul, la celălalt capăt al mesei... după care 
urmă o lungă convorbire, care ţinu... şi ţinu... şi ţinu până 
seara... 


Apoi, a fost dimineață şi... 


„O eternitate 


Un vântuleţ uşor sufla peste Central Park. 

O grămadă de frunze luate pe sus de un vârtej începură să se 
rotească în jurul unei bănci de pe o alee rezervată pietonilor. 
Dumnezeu şi Satan, aşezaţi pe spătar, îi văzură de departe. 
Lucas şi Zofia veneau, ţinându-se de mână. Cu mâna rămasă 
liberă, fiecare împingea căruciorul cu două locuri. Trecură prin 
faţa băncii, fără să-i vadă pe cei doi. Lucifer oftă de emoție. 

— Poţi tu să zici ce-oi zice, dar micuța e cea mai reuşită dintre 
ei doi! spuse el. 

Dumnezeu se întoarse şi îl măsură cu o privire mucalită. 

— Parcă stabiliserăm să nu vorbim despre copii! 

Se ridicară amândoi odată şi porniră pe alee, unul lângă 
celălalt. 

— De acord, spuse Lucifer, într-o lume totalmente perfectă 
sau imperfectă, ne-am fi plictisit, să nu uităm asta! Dar, acum, 
că suntem singuri, doar tu şi cu mine, poţi să-mi spui! Când ai 
început să trişezi? In ziua a patra sau a cincea? 

— Ce tot vrei de la mine? De ce să fi trişat? 

Dumnezeu îşi puse mâna pe umărul lui Lucifer şi zâmbi: 

— ...Tu nu pui la socoteală şi contribuţia hazardului la toate 


170 


- MARC LEVY - 
astea? 


ȘI a fost seară... 
şi o sumedenie de alte dimineți. 


171