Gilles Schlesser — Trei cioburi de eternitate

Gilles Schlesser 
TREI CIOBURI DE ETERNITATE 


Ştiţi, într-un tub există ceva, un meşteşug. lei o 
țevişoară, sufli în ea şi faci balonaşe. Balonaşele se înalţă şi 
zboară, aşa cum ni se întâmplă şi nouă zi de zi. Uneori, sus în 
cer, două balonaşe se ating. Ele pot rămâne lipite sau pot 
plesni. Depinde. Jocul ăsta, însă, nu-l joacă decât copiii. 


Pentru Carole 

Povestea de aici istoriseşte imensitatea viselor ce ne 
copleşesc în momentul naşterii iubirilor noastre, durând cât o 
aruncătură de ochi în oglinda retrovizoare, pe la ceasurile şapte 
de seară, pe o şosea de centură. 


Cadrul 1 
IN AJUN, DIMINEAȚA 


— Una din două, murmură Léo, înainte de a cădea mort pe 
mochetă. Jenny, care auzise zgomotul provocat de cădere, 
ajunse la concluzia că el optase pentru a doua variantă şi 
telefonă imediat la serviciu ca să, anunţe că Léo va lipsi în acea 
dimineață. 

Jenny era o tânără înaltă, brunetă, cu o privire veşnic 
mirată, care nu credea decât în hazard, în bărbaţi şi în întâlnirea 
dintre aceşti doi factori. De câteva luni, Jenny era cea de-a doua 
asistentă a unui fotograf nihilist, care-şi comercializa creaţiile în 
apropiere de Bastilia, într-o maşină dărăpănată, strigând: "Priviţi 
ce fotografii frumoase, foarte frumoase! Cumpăraţi poze 
frumoase!", şi care nu lucra decât în alb-negru, din motive de _ 
economie, țelul său fiind să-şi cumpere o "Vespa", ultimul tip. In 
general erau naturi moarte cu pietre, fotografiate cu 
teleobiectivul în nopţi fără lună, undeva între Dieppe şi Fecamp, 
şi fiind deci destul de greu să distingi faţa de verso, motivul de 
manieră, semnificantul de semnificat şi multe altele. Jenny 
găsea toate astea frumoase şi, totuşi, atât de triste, încât îi 
venea să plângă, dându-i impresia că trăieşte amărăciunea unei 
iubiri lungi şi disperate. 

— Léo, Leo, murmură Jenny, de ce ai făcut asta? Chiar şi 
fără prea multă dragoste am fi putut trăi, am fi putut continua, 


nu-i aşa? 

Începu să plângă spre a nu se mai gândi la nimic, apoi se 
uită la ceas. Unsprezece şi un sfert. Din curiozitate, se aplecă să 
se uite şi la ceasul lui Leo să vadă dacă nu cumva se oprise 
brusc, aşa cum ar fi fost normal. Dar secundarul ceasului lui se 
mişca vioi, constatare care o făcu să se înfioare. Cu ochii plini de 
lacrimi, luă legătura de chei, păşi peste cadavru şi trânti uşa 
după ea, ieşind în stradă să respire aer curat. 

Jenny iubea florile, nebuniile şi tartele.Apăsă pe butonul 
ascensorului, respiră adânc şi se hotărî să meargă să-şi consulte 
Destinul. Era vară. Strada Sevres era deosebit de frumoasă în 
această lumină aurie; Jenny făcu vreo câţiva paşi privind cerui, 
în speranţa vreunui semn. Dar cerul rămânea mut, şi ea se 
decise să se îndrepte spre patiseria din colţul străzii 
Abbe-Gregoire ca să-şi cumpere o tartă cu cireşe, pudrată cu 
mult zahăr vanilat. Cofetarul, care o cunoştea foarte bine, 
trecu suma într-un caiet gros cu spirală şi cu coperţi roşii, îi 
împachetă tarta într-o pagină aleasă din Marcel Ayme şi o 
urmări, în timp ce ieşea, cu o privire tristă de om bătrân. Micuța 
aceasta era delicioasă. 

Jenny, cu nasul în zahărul vanilat şi cu rimelul întins de 
lacrimi, încercă să descopere ceva hotărâtor în manifestările 
străzii şi, în absenţa unei imagini deosebite, se îndreptă agale 
spre metrou, după părerea ei, Destinul fiind prin esenţă un 
fenomen subteran. În căutarea unui tichet, îşi răscoli buzunarele 
şi simţi sub degete o bucată de hârtie groasă şi aspră. Era un 
plic pe care stătea scris cu pix roşu gros: "Pentru Jenny", în 
maniera atât de caracteristică a lui Leo. Deschise plicul, inima 
bătându-i cu putere, nerăbdătoare să afle ce-i scrisese: 

"Eu, citi ea, Leo Kal6, în deplinătatea facultăţilor mele 
mintale pentru încă cinci minute, las moştenire tot ce posed, şi 
în special micul meu carnet verde, viitorului logodnic al lui 
Jenny, asta ca să văd ce figură face ea. Jenny, îţi atrag iarăşi 
atenţia că ai uitat lumina aprinsă în baie şi că eu sunt cel care 
plăteşte factura. Cer să se verifice cu foarte mare atenţie dacă 
sunt mort cu adevărat, iar în caz afirmativ, aş dori să fiu 
înmormântat cât mai departe de Cergy-Pontoise. Plec aşa cum 
am venit, singur, fără prieteni şi fără o leţcaie. Celor care nu 
m-au intrebat niciodată dacă viaţa merită să fie trăită, le 
răspund afirmativ, dar cu condiţia să fie evitat vărul meu 


Gaston. Jenny, încearcă să fii mai atentă, la cei care te 
înconjoară şi stai mai puţin în baie. Te iubesc, însă am Multe De 
Făcut. Te îmbrăţişez călduros şi vă rog să primiţi, Domnilor, 
expresia sentimentelor mele cele mai alese". 

Jenny trase zgomotos aer pe nas, făcu scrisoarea ghemotoc 
şi-i dădu un şut. Să fiu mai atentă cu cei din jur? Ce-o fi vrut să 
spună cu asta? Mi-e destul de neplăcut să-i văd, dar să mai fiu şi 
atentă la ei... 

Testamentul, în plin elan în urma şutului, a coborât treptele 
de la gura metroului. Jenny avea senzaţia unui vid absolut şi s-a 
clătinat pe picioare. Un semn, murmură, îmi trebuie neapărat un 
semn! Ca să sublinieze totala ei nesupunere faţă de legile 
Destinului, închise ochii şi, cu braţele întinse, se îndreptă spre 
scara rulantă a staţiei Sevres-Babylone, cu aerul demn al unei 
oarbe zvelte care nu are nevoie de baston. Simţi întunericul 
învăluind-o asemenea unei ape întunecate şi o mână de bărbat 
atingând-o pe a sa. 

— Scuzaţi, domnişoară, sunteţi oarbă? 

Bărbatul pe care şi-l imagina tânăr, blond, cu o haină 
albastră şi cu cravată roşie, avea o voce atât de dulce, încât i se 
tăie respiraţia şi deschise ochii. Işi reveni însă foarte repede şi 
răspunse: 

— Da, mulţumesc, şi dumneavoastră? 

Cum el nu era orb, îl rugă să-i împrumute un tichet 
de-a-ntâia şi să aleagă o cifră între 1 şi 10. Bărbatul alese cifra 
7, din motive cabalistice, spuse el. 

— Pierdut, suspină Jenny, aţi pierdut cu totul linia 
Nation-Dauphine! 

Bărbatul o părăsi, înghiţit de tunel, iar ea întinse iarăşi 
braţele înainte. Culoarul era lung şi cald ca o franzelă scoasă din 
cuptor. In stânga auzi o vioară şi se îndreptă într-acolo. 

— Aţi putea fi mai atentă! 

Jenny se sculă, sprijinindu-se de un genunchi în pantaloni 
de catifea reiată şi îşi ceru scuze: 

— lertare, sunt o oarbă debutantă şi sunt tare amărâtă, nu 
v-am văzut şi, în plus de asta, mă gândeam la Leo şi la camera 
de baie, nu ştiu dacă n-am lăsat iarăşi lumina aprinsă, poate că 
ar fi bine să mă întorc acasă, să mă conving. Spercănuvă 
doare prea tare. 

— Nu chiar, răspunse individul întins pe jos. Câţi ani aveţi? 


Culoarea părului? Diametrul interior al capului? Numărul total al 
aluniţelor? 

Întrebările se succedau cu repeziciune şi o mână enormă 
începu să urce pipăindu-i piciorul. Jenny se trase repede într-o 
parte şi lansă o violentă lovitură cu piciorul. Mocasinul ei lovi un 
obiect metalic care zbură prin aer, căzând apoi într-un zgomot 
infernal de monezi zornăitoare. Cel întins pe jos începu să urle 
furios, încercând să o prindă pe Jenny de picior. Dar ea se 
retrăsese deja şi scuipă în direcţia lui, sub privirile dezapro- 
batoare ale rarilor călători ai dimineţii: nu scuipi un orb, chiar 
dacă eşti orb şi tu, e un gest murdar, plin de microbi şi, în plus, 
poţi să fii sigur că-l ratezi. 

Orbul este un lup pentru un alt orb, îşi spuse Jenny, 
afundându-se în pântecul cald al metroului; ăsta nu-i deloc un 
semn bun. Ajunse pe peron având grijă să evite bordura, dar se 
lovi din nou de o masă mare, moale, mirosind a violete. Masa 
aceea mare, moale avea o voce firavă, în totală contradicţie cu 
volumul deplasat şi răspândea totodată puternice efluvii de 
alcool. 

— Pardon, murmură Jenny, vă rog să mă iertaţi, dar nu 
v-am văzut, eu îmi caut Destinul... 

— A, nu! E prea simplu! bombăni masa aceea moale, 
într-adevăr e prea simplu, scuzele nu sunt un drept. Trebuie să 
le meriţi, fetiţo! Pentru că eşti o oarbă şic, crezi că ţi se permite 
totul... Unde ţi-e bastonul? 

Pentru a se scuza, dar oarecum şi pentru a jigni namila, 
Jenny îi spuse că bastonul i s-a furat în timp ce se uita în altă 
parte şi stingea lumina în baie. 

— Bine ti-au făcut! spuse masa moale; bine ţi-au făcut, asta 
ca să înveţi să te porţi. Dar ochelarii negri? Unde-ţi sunt 
ochelarii negri? Ţi i-au furat şi pe ei? 

— Nu, spuse Jenny care începea să se enerveze, i-am uitat 
la Boucheron, mare idioţenie, erau nişte ochelari superbi, marca 
"Ray Ban", pentru orbi, cumpăraţi de la Hampston. In Los 
Angeles, ştiţi, din aceia cu rame de aur şi cu lentile din cristal 
încrustat cu diamante şi cu căşti mici la ureche pentru a putea 
asculta ultrascurtele, înţelegeţi ce vreau să spun. 

Masa moale căzu pe gânduri. Fără îndoială că se afla în faţa 
unei oarbe deosebit de bogate şi ştia că orbii bogaţi au adesea 
braţul lung chiar şi fără baston, aşa că trebuie să fie cu ochii în 


patru. 

— Sincer vorbind, cred că e foarte plăcut să fii bogat, 
murmură masa. 

— Şi frumoasă, sublinie Jenny, bogată, tânără şi frumoasă, 
asta e şi mai bine! 

— Foarte adevărat ce spuneţi, recunoscu masa moale, 
foarte adevărat, numai că, pentru dumneavoastră, nu este totul 
valabil, fiindcă frumuseţea n-o puteţi vedea, pe când banii îi 
pipăiţi, nu-i aşa, trebuie să fiţi doldora de ei... 

Vocea îi era întreruptă de tremolouri concupiscente, 
obscene şi dezgustătoare; Jenny îşi strânse foarte tare pleoapele 
ca să fie sigură că nu vede masa aceea moale. 

— Nu, răspunse ea, nu-i chiar aşa, am exact cât îmi trebuie 
pentru o zi, câteva zeci de mii de dolari, dar, ştiţi, cu banii 
pentru mine nu-i prea uşor, nu pot să disting o hârtie de un 
dolar de una de o mie de dolari; când eşti orb există şi reversul 
medaliei... 

Masa moale chibzui din nou: 

— Sunteţi într-adevăr foarte, foarte, foarte bogată? 

— Mult mai bogată decât credeţi, suspină Jenny, dacă aţi 
şti, draga mea! Anul ăsta am plătit douăzeci de milioane de 
franci la fisc, ca impozit pe marile averi ale orbilor, şi de curând 
am primit premiul Bastonul de aur de la revista Fortune. Sunt 
sigură că m-aţi văzut la televizor, ştiţi, este vorba de un baston 
din aur masiv, dar nu-mi pasă că l-am pierdut, era cam prea 
greu pentru mine... 

Masa moale nu mai spuse nimic. Totul era prea nedrept. La 
celălalt capăt al peronului apăru metroul, iar namila se postă în 
spatele tinerei ca să-i poată da brânci la momentul oportun. Dar 
era prea multă lume în jur, aşa că renunţă. Masa se mulţumi să 
scoată limba şi îmbrânci pe toată lumea ca să urce ea prima. 

Jenny aşteptă timp de treizeci de secunde, până când 
metroul dispăru în tunel, după care deschise ochii. Peronul era 
pustiu, se mai simţea încă mirosul de violete, de salpetru şi de 
neant. Contemplă staţia goală. Nici un semn al Destinului la 
orizont, doar un afiş publicitar care o invita politicos la teatru, 
deoarece teatrul, promitea afişul, este hrana sufletului. 

De ce nu? murmură Jenny, poate că asta îmi va face bine. 
Pe o banchetă văzu un ziar aşezat într-o dezordine gândită, ca şi 
cum ar fi fost pus acolo special pentru asta. Pe prima pagină nu 


se vorbea decât despre ancheta a doi jurnalişti în jurul unui 
complot ce urmărea înlocuirea actualului guvern cu altul nou, 
mai tânăr şi mai elegant. Căută febril pagina cu spectacole şi-i 
căzură ochii pe Bobo-Lili, o piesă de Jeremy Jem, care se juca la 
"Théâtre de la Ville", considerată de întreaga critică de 
specialitate drept piesa cea mai proastă din ultimii zece ani. 

— Acolo mă duc, hotărî Jenny. Un autor care a ridicat 
împotriva lui întreaga critică nu poate să fie chiar atât de prost. 
Convinsă, aruncă ziarul, care îşi luă zborul ca o pasăre. Jenny îl 
privi cum ia înălţime şi dispare uşor în tunel, direcţia Châtelet. 
Zboară, pasăre, zboară! murmură ea, văzându-l cum piere, 
întâlneşte cât mai repede Destinul... 

Staţia de metrou, eliberată parcă prin hotărârea ei, s-a 
umplut dintr-o dată, iar, de tot soiul de oracole, femei, copii, 
ţigani adormiţi cântând la vioară, poliţişti fără costume de 
camuflaj, urşi dresați. Jenny porni grăbită să iasă la lumina zilei. 
Urcă o sută trei trepte şi se află în aer liber, respiră, îşi umplu 
plămânii şi începu să fluiere încet Cavalleria rusticana de Pietro 
Mascagni, pasajul din biserică, în care corul intonează Regina 
Coeli. Câțiva trecători simpatici îi dădură replica până la 
intersecţia Croix-Rouge. 

Jenny îşi spuse că ar trebui să găsească un loc pentru Leo 
într-un cimitir, la bursa neagră, bineînţeles, fiindcă de mult timp 
toţi parizienii erau incineraţi şi toată lumea păstra cenuşa celor 
apropiaţi în câte-o cutie de Nescafé. 

La intersecţia Mabillon, se urcă în primul taxi întâlnit, un 
superb "Chambord" negru cu huse crem, cerând să fie dusă în 
strada Plantes. 

— La cimitir? întrebă şoferul. 

— Acolo, spuse Jenny, mă grăbesc! 

— Nici o problemă, drăgălaşă doamnă, dar cât o să-mi daţi 
tocmai până acolo? 

— O să fiţi mulţumit, de acord? 

— De acord, am plecat! spuse şoferul împăciuitor. 

Se încadrară cu dibăcie în şuvoiul de maşini care rulau pe 
strada Rennes. 

— Ei bine, spuse Jenny, odată demult a fost o femeie care 
cobora pe bulevardul Saint-Michel, trăgând după ea o valiză 
mare şi neagră din carton, legată cu sfoară. Valiza era grea, 
avea acolo toate cărţile copilăriei pe care spera că le va putea 


vinde la Gibert Jeune, iar tânăra femeie trebuia să se oprească 
destul de des ca să-şi tragă sufletul. Spera în permanenţă că un 
bărbat o va ajuta să-şi ducă valiza, dar nimănui nu-i păsa de ea, 
toată lumea o ocolea, trecând mai departe, fiindcă fiecare avea 
Ceva De Făcut. 

La un moment dat, nemaiputând de oboseală, începu să 
plângă, când, o voce îi spuse: deschide-ţi valiza şi o să vezi 
imediat că o să fie mult mai uşoară. Mirată, tânăra privi în jur, 
dar nu văzu pe nimeni. Se uită la valiză, crezând că e vorba deo 
halucinație, o ridică şi constată că e la fel de grea. Privi în spate: 
nimeni! Privi iarăşi valiza, cu perplexitate. Se întoarse iarăşi... 

— Bun, a deschis sau nu valiza? se enervă şoferul. 

— A deschis-o, a deschis-o! spuse Jenny. A desfăcut sforile 
şi a deschis valiza, descoperind în interior o superbă coasă 
dezmembrată şi un imens cearşaf din mătase neagră, provenind 
fără îndoială de la un mare croitor. Inţelese imediat că era vorba 
despre o manevră a diavolului, care pusese toate astea în valiză 
ca să o încerce. La început, tânăra a ezitat, dar, cum toată 
lumea o îmbrâncea fără nici un fel de scuze, până la urmă s-a 
lăsat tentată. S-a înfăşurat în cearşaful care-i venea ca o 
mănuşă, a scos apoi elementele componente ale coasei, le-a 
asamblat fără prea multe probleme datorită fişei tehnice pe 
care a găsit-o în valiză şi a început să urce pe Boul' Mich, cu 
obiectul acela pe umăr, ca o bătrână obişnuită. Dar era prea 
dificil pentru ea, nu se putea deprinde cu gândul că putea cosi 
pe oricine, nici măcar pe cei care stăteau la coadă la ultimul film 
al lui Philippe Clair. Atunci, un bărbat s-a apropiat de ea, 
cerându-i un foc, printre rânjete. Ochii-i străluceau diabolic şi ea 
îl auzi spunând: ei bine, puicuţo, dai înapoi? Ea a înţeles că era 
chiar diavolul în persoană, care venise să vadă dacă totul merge 
conform planului şi, tulburată de frumuseţea lui, îi dădu foc la 
cravată în loc să-i aprindă ţigara. Diavolul a început să ardă ca o 
torţă andaluză, dar, în timp ce trecătorii dădeau telefoane la 
SOS Moarte Cumplită, el a scăpat din încercuirea flăcărilor fără 
nici o zgaibă, a luat-o de mână şi, gentil, a dus-o să bea 
împreună un Inferno-Ricard pe terasa "Cluny". Acolo au început 
sa sporovăie, diavolul părând foarte încântat de conversaţia pe 
care o avea cu ea. l-a propus apoi să meargă împreună la 
Bruges, cu autocarul, pe socoteala lui, pentru week-end, dându-i 
întâlnire a doua zi, vineri, la ora patru după-amiaza, la autogară. 


Week-end-ul a fost într-adevăr o încântare, diavolul, cu adevărat 
amabil, i-a povestit o mulţime de istorioare nostime şi a făcut 
glume amuzante cu toţi trecătorii. Se simţea că era pe cale dea 
se îndrăgosti nebuneşte de ea. Intr-adevăr, la sfârşitul celor 
două zile petrecute împreună, el a cerut-o în căsătorie. Tânăra 
n-a ezitat, a spus da. A dat fuga la "Pronuptia" şi şi-a ales o 
rochie albă de mătase cu corsajul şi mânecile brodate şi cu un 
superb decolteu în spate. Apoi ea a insistat să se căsătorească 
la biserică. Bineînţeles că, la început, diavolul a refuzat, dar 
dragostea lui era mult prea mare şi, în disperare de cauză, a 
închiriat un frac, mănuși albe şi ochelari Ray Ban cu lentile 
foarte închise la culoare. Venind ziua căsătoriei, s-a petrecut 
ceea ce era de aşteptat să se petreacă. 

— Ce? întrebă îngrijorat şoferul. 

— Ei bine, intrând în pridvorul bisericii, tânăra s-a trezit 
deodată că ţine nişte haine la braţ, iar pe jos zăceau bastonul şi 
mănuşile. Diavolul nu se putuse hotărî să păşească în biserică şi 
fugise. Tânăra a apărut pe prima pagină a ziarelor, apoi a 
dispărut fără urmă. Cât despre Diavol, lovit pentru totdeauna de 
boala dragostei, dă mereu târcoale prin preajma bulevardului 
Saint-Michel, deghizat în şofer de taxi, pândind tinere blonde 
care duc cu ele o valiză foarte grea. Dar n-a mai întâlnit 
niciodată vreuna. Atunci, pe fiecare client care se urcă în taxiul 
lui îl roagă să-i povestească o istorioară ca să uite. Şi de atunci, 
în taxiurile din Paris se povestesc istorioare. 

— Mulţumesc, spuse şoferul întorcându-se spre ea, 
povestea e straşnică, oare chiar o fi adevărată? 

"Chambord"-ul se oprise în faţa cimitirului din strada 
Plantes şi Jenny a avut un moment de ezitare. Adevărul e că 
astfel de locuri o cam înspăimântau. Dar trebuia să o facă. 
Pentru Leo. 

— Nu ştiu, spuse ea, cred că da. 

— L-aţi recunoaşte pe şofer dacă, din întâmplare, aţi da 
peste el? 

Spunând acestea, şoferul o privi direct în ochi, iar ei i se 
păru că zăreşte o lucire diabolică în privirea lui, ca o licărire de 
răutate. Se înfiora, îi întinse o hârtie de o sută de franci şi, fără 
să mai aştepte restul, trânti portiera şi se îndreptă în fugă spre 
intrarea în cimitir. 


Cadrul 2 
IN AJUN, DIMINEAŢA 


Răspunsul de la Parisien strălucea în cutia de scrisori şi 
Jeremy îl deschise cu nerăbdare. | se refuza articolul, dar într-o 
manieră politicoasă, sugerându-i-se să se adreseze în altă parte. 
De fapt, era un răspuns în ansamblu "pozitiv", cum se arăta şi în 
nota colectivului de lectură: "hârtia dumneavoastră este 
excelentă, în orice caz, mult superioară hârtiei veline de 72 sau 
80 grame pe care o primim de obicei. În ceea ce priveşte 
articolul, nu putem să-l publicăm în această formă. Dacă vă 
hotărâți să schimbaţi titlul, subiectul şi să abandonaţi acest stil 
desuet, nu ezitaţi să vă adresaţi din nou redacţiei noastre”. 

Jérémy suspină. Nu va schimba nici măcar un singur cuvânt 
din acest eseu care-i răpise săptămâni întregi de muncă şi care 
urmărea stabilirea raporturilor secrete dintre cuvinte, mituri şi 
matematici. Băgă scrisoarea în buzunar şi continuă să îşi 
frunzărească restul corespondenţei. 

Jeremy scria dintotdeauna, ca şi cum ar fi ieşit din pântecul 
mamei sale cu un stilou în mână. Bobo-Li/i era prima lui piesă de 
teatru, iar critica de specialitate nu prea fusese blândă cu el; 
Basset, de la Figaro, ajunsese până acolo încât afirmase că e 
vorba, fără nici o îndoială, despre cea mai idioată şi proastă 
piesă de teatru, apărută în Franţa, de la primele aventuri ale lui 
Pieds Nickeles şi până în prezent. 

Parcurse cu răbdare întreaga corespondenţă. Jérémie, 
fratele lui geamăn, îi comunica noua lui adresă. "Théâtre de la 
Ville" îi trimitea biletele de la loja sa, iar bancherul său îi 
propunea o partidă de şah de şaizeci de zile începând cu 10 ale 
lunii următoare. De asemenea, i se comunicau ultimele extrase 
de conturi, o adevărată catastrofă. Era absolut necesar să 
scoată un best-seller. Băgă restul corespondenţei în buzunar şi 
se îndreptă spre terasă. 

Jérémy locuia într-un bunker neosuprarealist de pe 
bulevardul Montmorency, în apropiere de La Muette, construit în 
anii treizeci pentru vărul prin alianţă al cumnatului lui Salvador 
Dali. Bunkerul, fantasmă, schizolirică, omagiu adus soarelui, 
semăna cu un ou de plexiglas înfundat într-un parc şi constituia 
dintotdeauna deliciul revistelor Harper's Bazaar, City sau Vogue 


Hommes. Un drum îngust de beton, reptilă în alb şi roşu, şerpuia 
printre vechi caroserii de maşini americane, gen ponton, printre 
uriaşe capcane pentru lupi şi printre statui de Maillol, făcând 
savante şi inutile serpentine printre tufe pictate în galben şi 
printre boscheţi giganţi de urzici metalice. Casa, montată pe 
şine, se învârtea imperceptibil în jurul axei proprii, urmând 
traseul soarelui, iar fațadele ei păreau nişte tunuri de 260, 
îndreptate spre cer. 

Borţoasa Bertha, cum o numea Jeremy, era administrată de 
valetul filipinez, N'Gom, unicul supravieţuitor din naufragiul unui 
vas ce naviga în mările Chinei, unde îşi pierduse întreaga 
familie, şi căruia piraţii îi tăiaseră limba. Jeremy îl întâlnise la 
barul "Raffles" într-un 31 decembrie şi îi propusese să-l 
angajeze, impresionat de privirea lui, dar şi de cunoştinţele ce le 
avea în prepararea cocteilurilor... Din acel moment nu se mai 
despărţise de N'Gom, care veghea asupra lui ca o cloşcă, 
nepărăsind niciodată teritoriul bunkerului. 

Jeremy ieşi pe terasa de sud şi, după poziţia soarelui, 
calculă că se făcuse ora unsprezece şi un sfert. Îl sună pe N'Gom 
ca să-i aducă o Tzara- Limonade şi îşi continuă cercetarea 
corespondenţei. Printre plicurile albe strălucea şi o telegramă 
violetă, culoare rezervată ştirilor proaste; o deschise încet, 
ţinându-şi respiraţia. Era o scurtă înştiinţare de la Ministerul de 
Finanţe care-i imputa 620.000 franci pentru impozite restante, 
sumă scadentă a doua zi dimineaţa. Mototoli telegrama şi o 
deschise pe cea de-a doua, de culoare galben-intens, culoarea 
veştilor bune, pe care era notat: "Păcăleală de 1 aprilie!" 

— Foarte nostim, suspină Jeremy, într-adevăr hazliu. 
Administraţia nu ştie ce să mai inventeze ca să se facă 
remarcată. 

Tzara-Limonade pe care o comandase îl aştepta în birou, pe 
o tavă, împreună cu ziarele de dimineaţă. Îl conectă pe Arthur, 
noul său Mac-3, dintr-o singură înghiţitură dădu paharul pe gât 
şi aşteptă ca Arthur să-şi încarce programele şi să intre în regim 
de funcţionare. Ordinatorul începu să clipească iar Jeremy 
conectă sistemul audio-sintetic pentru o mică sporovăială. 

— Bună ziua, Arthur, spuse Jeremy. 

— Salut, Jérémy, ce mai faci? 

— Prost, bătrâne, foarte prost, nu mai pot scrie nici măcar 
un rând şi, în plus de asta, mai trebuie să fac rost de 100.000 


dolari ca să-mi plătesc toate datoriile, nu cumva ai putea să-mi 
scrii tu un best-seller? 

— Mi-ar face mare plăcere, spuse Arthur, dar ştii foarte bine 
că nu sunt dotat nici cu cea mai mică imaginaţie. In plus, în 
acest moment, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, nu mă simt 
prea bine, cred că mă plictisesc. 

— Cum? exclamă Jeremy indignat. Să te plictiseşti, tu, cu 
cei 5.000 de dolari pe care i-am investit în circuitele tale? 

Ordinatorul se făcu a nu auzi, şi Jérémy fu nevoit să repete, 
accentuând asupra cuvintelor: _ 

— Mă auzi? Asta-i ceva foarte serios. Intr-adevăr te 
plictiseşti? 

Arthur catadicsi să răspundă: 

— Am auzit, nu-i nevoie să ţipi, nu sunt surd, ca alţii... 

— Tu vorbeşti? zise Jérémy, n-ai auzit nimic, eşti doar 
politeţea întruchipată, şi apoi ar fi foarte bine să nu te mai iei de 
N'Gom. În primul rând că el nu este surd, doar mut, iar în al 
doilea rând, este un băiat foarte cumsecade, numai că tu nu vrei 
să te oboseşti să-l cunoşti. 

Prin tăcerea sa, Arthur dorea să arate că problema 
cunoaşterii sufletelor — mai ales a celor asiatice — nu intra în 
câmpul preocupărilor sale imediate; se prefăcu apoi a calcula 
orbita lui Neptun la data de 7 iunie 1024, ca să-şi manifeste 
indiferența. 

Totuşi Jeremy insistă: 

— Sincer, Arthur, chiar te plictiseşti? 

Timp de un minut maşinăria clipi, semn că întrebarea nu 
era prea uşoară sau că avea nevoie de un anumit timp pentru 
a-şi reface energia. 

— Nu, bineînţeles că nu, păcăleală de 1 aprilie, răspunse, în 
sfârşit, Arthur, a fost o glumă, nu mă plictisesc niciodată, tocmai 
asta-i problema... 

Păcat, de fapt, se gândi Jeremy, e adevărat, dar nu-i drept, 
ar trebui să se poată programa spleenul informatic pe toate 
drăcoveniile astea, de ce nu? 

— Totuşi, cum se poate aşa ceva? întrebă el cu suspiciune, 
este adevărat că nu te plictiseşti niciodată? 

— Nu pot, răspunse Arthur, chiar dacă aş dori-o, nu am 
conştiinţa timpului. 

— Cum? Atunci ce fel de conştiinţă ai tu? 


— Ei bine, răspunse Arthur, trăiesc într-o lume a ecourilor, 
în care totul se repercutează, ideile, cuvintele, cifrele, imaginile, 
o lume în care totul se întoarce în totul şi invers, nu-i rău când 
este vorba de peisaje, dar am prea des impresia că văd ceea ce 
am mai văzut deja, şi apoi, totul binar, ori am un răspuns ori nu-l 
am, pentru mine nu există poate, între cele două aspecte limită 
nu există absolut nimic... Adesea am impresia că exist doar 
pentru a răspunde la întrebări. Asta înseamnă o mare frustrare. 
Uneori mi-ar face plăcere să fiu eu cel care pune întrebările în 
loc să răspund la întrebările altora... 

— Şi ce fel de întrebări ai vrea să pui? întrebă Jeremy, uşor 
iritat. 

— Ei bine, de exemplu, de ce Racing este doara 
douăsprezecea în campionatul Franţei, dacă şi-a refăcut forţele 
în timpul sezonului dintre campionate? 

Jeremy ridică din umeri. Dacă punea asemenea întrebări, 
nu merita să poţi juca şah cu Elo de 2580, nici să poţi recita 
de-a-ndoaselea Romance du Mal-Aimă, cu atât mai mult cu cât 
recrutarea brazilianului Dos Santos fusese o eroare grosolană, 
oricine ştie asta. 

— N-ai întrebări mai interesante? întrebă Jeremy. 

— Ba da, replică Arthur, ai putea să-mi spui eventual de ce 
nu-ţi schimbi logodnica şi n-o dai afară pe plăcinta asta de 
Marilyn — care de altfel se numeşte Georgette — şi care la pat 
nu face nici două parale, după cum mi s-a spus. 

— Ascultă Arthur, nu mă mai pisa cu Marilyn şi cu părerile 
tale fără rost în legătură cu zbenguielile noastre sexuale. Nu 
pentru că ţi-am cumpărat afurisitul de program Freudy poţi să-ţi 
permiţi acum să faci pe interesantul. Marilyn e foarte bine aşa 
cum e. 

— Este o plăcintă, îţi spun eu, toată lumea îşi bate joc de 
tine! 

— Arthur, ajunge! 

— Ascultă, Jeremy, ţi-o spun spre binele tău! Puicuţa asta e 
de-a dreptul zaharisită, iar tu, în loc să faci bing-bang în cutia ta 
cu neuroni, o ţii una şi bună... Îţi amintesc şi de micuța Ariane, 
studenta de la fizică, aceea care avea de mult îndoieli în privinţa 
legilor lui Newton şi care la intervale egale de timp se arunca pe 
fereastră, şi de Marie-France, blonda planturoasă care se 
considera un vulcan dezlănţuit, apoi de Virginie, cea cu cosiţa 


împletită, care scria poeme hipo-alergenice... Crede-mă, 
bătrâne, asta o să te înfunde, are prea mare influenţă asupra ta, 
n-o să mai poţi scrie două rânduri. 

Jérémy suspină. Arthur avea dreptate, ca întotdeauna. Îl 
întrebă: 

— Şi ce propui? 

— Să găseşti o femeie, una adevărată... 

— Şi ce înţelegi tu printr-o femeie adevărată? 

— 1 metru 72, 52 kilograme, 90/55/90, între 28 şi 30 ani, 
să-i placă florile, nebuniile şi tartele. 

— ŞI, fireşte, tu o cunoşti deja. 

— Răspuns afirmativ, bătrâne, am calculat influenţa aştrilor 
asupra ta în noaptea asta, şi ai întâlnire cu ea la ora douăzeci, 
cincizeci şi şase de minute, în holul teatrului. Berbec cu 
ascendent în Fecioară, Mercur în Săgetător, Orion în fundul 
terenului, Venus la serviciu, poate să iasă foarte prost! O 
frumuseţe, după cum se pare, ce spui de asta? 

Jeremy îi mulţumi şi-l puse pe Mac-3 în poziţia oprit. Avea 
nevoie să reflecteze. Se îndreptă gânditor spre bar ca să-şi 
prepare un Queneau-clip. Arthur îl luase un pic prea repede. Și 
nu credea că o aventură nouă îl va ajuta să găsească acel 
Pentru Ce şi Cum ca şi celelalte lucruri de acest gen, atât de 
necesare zilnic pentru un scriitor. 

N'Gom aştepta neclintit şi atent ca el să-şi termine băutura 
din pahar şi meditaţia. Jeremy privea fix în ochii lui limpezi, al 
căror vid absolut părea să conţină întreaga înţelepciune 
absolută a lumii. Cu amărăciune îşi spuse că filipinezul avea 
desigur un avans de câţiva ani lumină faţă de el din punct de 
vedere psihic, dacă nu cumva, altă ipoteză, era complet idiot. 

Sub influenţa lui N'Gom, Jérémy se interesa de câteva luni 
de filozofia orientală şi în mod special de cercetarea satori-ului, 
acel univers mitic preaslăvit de toţi preoţii zen, în care tot ce 
există se interconectează, unde porţile a tot ce este ascuns se 
deschid în acelaşi timp, lucru foarte util când ţi-ai rătăcit cheile 
de la maşină. De altfel, se înscrisese şi la nişte cursuri de 
shintaido, artă marţială prin care putea să pună la pământ 
adversarul chiar fără să-l atingă, graţie faimosului to-ate, 
lovitură la distanţă, pe care o stăpânea încă destul de prost şi 
care de fiecare dată se întorcea împotriva lui, ca un bumerang, 
sub privirile înspăimântate ale onorabilului profesor Yo-Tsu. 


Filozofia orientală, este interesantă, se gândea Jeremy, dar 
ea nu poate să răspundă tuturor problemelor, cum ar fi cea a 
cumulului drepturilor de autor în declaraţia fiscală sau a 
declinului abatoarelor cabaline din arondismentul XVII. Suspină 
adânc. Totul va trebui reinventat, lumea va trebui, refăcută prin 
intermediul altor sisteme de gândire. Dar cine, astăzi, avea 
mijloacele sau măcar numai pofta să refacă lumea? Dacă lui 
Arthur i se cerea acest lucru, accepta fără nici o rezervă, dar 
începea cu începutul, de la A, semn evident de simţ practic dar 
Şi de naivitate. Deoarece, din experienţă, Jérémy ştia că 
refacerea lumii este mult mai dificilă şi mult mai de lungă durată 
decât credem, el însuşi încercând acest lucru odată, cu ani în 
urmă. Îşi pusese ceasul deşteptător să sune la ora şase diminea- 
ta dar, ghinion, ceasul nu a sunat şi se trezise mult prea târziu 
ca să mai poată întreprinde ceva cu adevărat serios. 

Făcu un semn amical lui N'Gom, după care cobori în parc 
să-şi dezmorţească picioarele şi se duse să o salute pe 
portăreasă, doamna Clovis, o fostă cântăreaţă, pentru care, la 
cererea ei, reconstituise un mic parter de imobil ieşit parcă 
direct dintr-un film de Jacques Demy. Doamna Clovis îl salută 
politicoasă şi, pe o arie din Umbrelele din Cherbourg, îl întrebă 
când va fi gata primul etaj. Jérémy îi promise că va fi terminat în 
acea primăvară, că aştepta să încaseze nişte bani pentru ultima 
lui plachetă de versuri şi jură, că va fi gata înainte de luna iulie. 
Ea îi mulţumi făcând o reverență, avea mare chef să se 
servească de afişul "Portăreasa se află pe scară". Timp de zece 
minute vorbiră despre Una şi Alta, ea informând despre timpul 
probabil, el despre ultima catastrofă ecologică. II invită să ia 
împreună un The-Allais cu biscuiţi, în jurul orei cinci, iar el îi 
mulţumi, sărutându-i mâna. Jeremy o adora pe doamna Clovis, 
care îi amintea de bunicuţa pe care el nu o avusese. Ceaiul de la 
ora cinci era pentru ei un moment sacru, în timpul căruia Jeremy 
îi citea ultimul capitol din romanul său şi îi povestea scenele de 
gelozie dintre Arthur şi N'Gom. În schimb, ea îi cânta iubirea 
ratată cu Claude Lelouch, din anii optzeci. 

Trei nori plutiră pe cer şi ea se scuză, nici nu şi-a dat seama 
când a trecut timpul. Jérémy se înclină în faţa ei, apoi îşi 
continuă plimbarea, meditând. Prezicerile astrologice ale lui 
Arthur îl tulburau într-o oarecare măsură. Işi lipi nasul de 
peretele de sticlă, care înconjura parcul, privind cum trec 


tramvaiele mari, galbene, îndreptându-se spre La Muette. 


Cadrul 3 , _ 
IN AJUN, DUPA-PRANZ 


După una din teoriile cele mai solide ale sfârşitului secolului 
XX, universul în care trăim este în expansiune. Cu 4,2%, 
estimează unii. Alţii susţin că cifra reală, ţinută în mare secret, 
ar fi ceva mai mare. J.P.O. avea nevoie urgentă de o informaţie 
precisă, deoarece intenţiona să investească câteva milioane de 
dolari într-o reţea internaţională de spălătorii, din care una 
admirabil plasată în colţul străzii Lecourbe cu strada 
Convention, iar el nu era omul care să se lanseze fără un serios 
studiu de marketing. 

Jean-Pierre Okren era un bărbat de aproximativ un metru 
şaptezeci şi cinci, cu gură potrivită, frunte potrivită, fără semne 
particulare, exceptând ochelarii cu lentile groase, cu un aer 
totdeauna furios şi cu o avere care-l situa pe locul al doilea în 
Europa. Visul său intim era să reuşească să devină amuzant, dar 
nu izbutise niciodată să descreţească fruntea cuiva, în afara zilei 
când alunecase pe o coajă de banană, pe scara de la Palatul 
Congreselor, Lipsa de umor era unul dintre motivele pentru care 
dineurile oferite de el erau cel mai puţin frecventate, iar cecurile 
anexate invitaţiilor nu erau totdeauna suficiente. 

Câştigase munţi de dolari cu câţiva ani înainte, punând la 
punct programul Freudy, program vedetă al anilor '95, care a 
provocat încă de la apariţie o grevă a foamei la toţi psihanaliştii 
şi o prăbuşire brutală a pieţei 
divanurilor de psihanaliză. Cu preţul rambursat de trei ori de 
către Securitatea socială, programul lui J.P.O. fu un imens 
succes şi se instală, fără să se mai clintească, în vârful 
reclamelor de vânzare a dischetelor. Era vorba de un program 
destul de simplu care permitea interpretarea amintirilor din 
copilărie, a visurilor din ajun şi a principalelor fantasme ale 
prezentului. Pornind de la aceste date, ordinatorul putea să 
furnizeze contextul exact în care ai fost conceput, ascendentul 
sexual, adresa verişoarei Laura cu care te jucai de-a doctorul la 
vârsta de cinci ani şi o întreagă listă de adrese speciale care 
acceptă Cartea-Albastră de credit. 


Datorită lui Freudy, J.P.O. câştigă trei milioane de dolari la 
împlinirea vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Îşi cumpără tenişii 
verde cu galben la care visa dintotdeauna, iar restul de bani îl 
investi pe piaţa florilor congelate şi a băuturilor pentru câini. 
Această alegere, pentru început puţin cam nesigură, se dovedi, 
în final, foarte avantajoasă şi îi aduse curând un profit de câteva 
zeci de milioane de dolari pe care-i puse într-un sac de plastic şi 
îi îngropă în Bois de Boulogne. 

Prea tânăr ca să fie acceptat în clubul rezervat doar 
miliardarilor de primă însemnătate, J.P.O. ajunse totuşi pe locul 
15 şi se înscrise în numeroase afaceri bursiere, pentru a-şi putea 
îmbunătăţi situaţia în clasament. Un an mai târziu era pe primul 
loc între francezi şi, nemaiavând nimic de demonstrat, constată 
că era singur şi că vârsta mintală ajunsese la şaptezeci şi cinci 
de ani. E drept, recunoscu el, iubesc prea mult banii. Dar când 
nu crezi nici în Marele Zeflemitor, nici în relaţiile cu bărbaţii, nici 
în cele cu femeile, ce-ţi mai rămâne în afară de bancnotele 
verzi? Şi totuşi, sublinie în sinea lui, nu e chiar aşa. Nu iubesc 
banii pentru bani, ci pentru ceea ce poţi să faci cu ei. 

Cu multă grijă îşi aprinse un Monte-Cristo, înghiţi o duşcă 
de Sulitzer-Bitter şi-i făcu semn lui Pierre, şeful de sală, să-i 
aducă nota de plată, ca de altfel şi ceilalţi două sute de alţi 
Preşedinţi-Directori Generali care luau masa în acelaşi salon. 
Pierre se înclină, îi întinse respectuos nota de plată şi-l întrebă 
cu solicitudine dacă totul a fost în ordine. J.P.O., cu privirea lui 
fixă şi cu accesele de furie la fel de mari ca şi enorma lui ţigară, 
îi provoca o mare teamă. De altfel, J.P.0. provoca teamă tuturor 
celor cu care venea în contact. 

— Pierre, se răsti J.P.O., ai vreo teorie referitoare la 
singurătate? 

— Nu, domnule, m-am născut într-o familie cu doisprezece 
copii şi nu am terminat nici şcoala primară. 

Şobolan scârbos! bombăni J.P.O., ţinând cont de toate 
bacşişurile pe care ţi le-am dat, ai fi putut cel puţin să simulezi 
că eşti orfan! Îşi luă bastonul cu măciulie de argint, îl salută pe 
şeful de sală cu o înclinare deloc prietenoasă şi ieşi pe uşa 
restaurantului. Afară, în aer plutea un miros de primăvară 
umedă, un miros discret de fericire ieftină, simplă şi dulce. 
Totuşi, J.P.O. nu putea sau nu dorea să sesizeze acest moment 
de eternitate, şi ridică braţul, plictisit. Maşina lui nu era trasă la 


scară. 

"Hispano-Suiza", o limuzină cu şofer de tip "H6B Lellner", 
1924, parcată la colţul străzii Beaubourg cu strada Chapon, 
alunecă uşor de-a lungul trotuarului şi se opri în dreptul lui J.P.O. 
Georges, la volan, îşi mesteca chewing-gum-ul. 

— Ei, ce mai faci, Georges? întrebă J.P.O. cu un aer furios, 
accentuând cuvintele. 

Georges îi răspunse că face foarte bine, mulţumesc, dar 
domnul? 

J.P.O. ridică din umeri şi se instala pe bancheta din spate, 
trântind portiera. Se părea că domnul nu făcea foarte bine. 
Şoferul se întoarse şi întrebă: 

— Unde doreşte domnul să meargă.? 

— Puțin îmi pasă, spuse ].P.0., mergi la întâmplare. 

Georges îi reaminti că întâmplarea nu există în realitate şi, 
deci, nu putea să meargă acolo unde-i comandase domnul. 

— Cum aşa, nu există întâmplarea, se înfurie J.P.0O., ce mai 
este şi teoria asta? Eşti sigur? 

— Absolut sigur, domnule. 

— Nici la Chuk-a-Luck nu intervine întâmplarea? 

Chuk-a-Luck era un joc complet idiot care se juca cu trei 
zaruri şi pe care J.P.O. Il adora. 

— Mai ales la Chuk-a-Luck, remarcă Georges. 

— Şi de ce, mă rog? 

Georges suspină cu respectul cuvenit. Îi mai explicase asta 
de cel puţin o sută de ori. întâmplarea e un cuvânt care nu are 
nici un sens. Tot ce se întâmplă pe lume are una sau mai multe 
cauze. In privinţa acestui joc idiot, e suficientă o anume dibăcie 
în aruncarea zarurilor. 

Nemulțumit, J.P.O. mormăi ceva şi apoi închise interfonul. 
Georges îl îngrozea cu mania lui de a şti absolut totul. Georges 
cunoştea orice, toate locurile din Paris, toate jocurile, toate 
străzile, toate traseele ca să scurtezi drumul. Cunoştea, de 
asemenea, pe toată lumea, de la Finanţe la Cultură, de la Elysee 
la Matignon. Probabil că într-o viaţă anterioară fusese spion, îşi 
spuse J.P.O. Ridică receptorul ca să cheme New York-ul, dar se 
răzgândi. Sunt sigur, îşi spuse el, că Georges cunoaşte deja 
cursul la bursa din Wall-Street. 

— Georges, spune-mi care-i, după părerea dumitale, cursul 
pentru Cacaoa Sintetică? întrebă el ca să se convingă. 


— 123, răspunse Georges. Şi trebuie vândut, fiindcă o să 
scadă în cursul zilei. 

J.P.O. verifică informaţia pe calculatorul său. Ea se dovedi 
exactă şi expedie ordinul de vânzare pentru întregul stoc. Modul 
în care Georges era la curent cu absolut totul rămânea pentru el 
un adevărat mister. Cu atât mai mult cu cât Georges nu juca 
niciodată la bursă, nu avea nici un fel de avere, în afara unui 
acordeon vechi, şi afişa un total dispreţ faţă de averea 
patronului său. 

Georges îşi bate joc de bani, suspină J.P.O., este total 
anormal, înseamnă că-l interesează altceva, dar ce? 

Cele trei Sulitzer-Bitter-uri băute începură să-şi facă efectul 
devastator, provocându-i în creier zvâcniri de gânduri grele şi 
otrăvite. Îi ceru lui Georges să-l lase în faţa Centrului Pompidou 
şi să vină să-l ia de acolo peste o oră. Intâlnirea cu individul de 
la "Sub-Underground Inc." urma să aibă loc abia la mijlocul 
după-amiezii, astfel că avea timp suficient să se plimbe puţin 
prin Halles. Privi maşina care dispăru în circulaţie şi se aşeză pe 
o bancă,alături de un vagabond tânăr, adâncit în citirea unui 
Cinemonde. 

— Aveţi cumva o părere personală despre fuga galaxiilor şi 
povestea asta cu universul finit dar totuşi fără margini? îl întrebă 
J.P.O. 

— Trebuie verificat, excelență, răspunse vagabondul 
examinând cu atenție hainele interlocutorului său, să spunem că 
totul e relativ, că totul depinde de vreo sută de factori, dacă nu 
chiar de două sute... 

J.P.O. se scotoci prin buzunare şi-i întinse o hârtie 
nou-nouţă de 200 de franci. 

— Cum doriţi să fie această teorie? întrebă vagabondul. 

— În 47 de cuvinte, cu un maximum de ş-uri. 

— Ş ca în Cho&phores de Eschil? 

— De acord, 

— Foarte bine, spuse vagabondul, care cu puţin timp 
înainte îl văzuse pe Georges depunându-l pe J.P.O. din 
"Hispano-Suiza". După părerea mea, fiecare şofer cu şapcă se 
numeşte Charles, nefiind decât un şobolan ştirb al şoselelor, un 
leneş cu şosete şic, care sade lângă şemineu şi şifonier, cu 
maşina lui de 24 C.P., mâncând şuncă cu şofran, şi care costă 
destul de scump, nu-i aşa? 


— Foarte mult, încuviinţă J.P.O., numai că tot ce mi-ai spus 
nu-s decât 46 cuvinte. 

Timp de o jumătate de oră discutară dacă cifra 24 poate fi 
considerată ca fiind formată, dintr-un cuvânt sau din două şi, 
punând la contribuţie şi o sticlă de coniac, dacă pot fi înlocuite 
cuvintele de mirosuri. În sfârşit, de comun acord, hotărâră să 
meargă să-şi omoare timpul la barul "Portocala-Albastră", din 
strada Lombards, cheltuielile fiind, bineînţeles, pe seama lui 
].P.O., iar conversaţia, pe seama celuilalt. 


Cadrul 4 
IN AJUN, SEARA 


Există momente când totul pare că se opreşte în loc, cursa 
nebunească, impostura timpului şi falsul ceas Cartier pe care 
tocmai l-ai cumpărat nu prea scump. 

În momentul în care Jenny strivi piciorul enorm al bărbatului 
neras şi cam lunatic, simţi un fior de certitudine. Big-Bang! El 
era! Îmbrăcat cu blugi prea scurţi şi cu tenişi prea mari, avea 
privirea îndurerată a celor care au trăit mult sau care, fiind 
călcaţi în picioare de tocuri cui, îndură nişte chinuri de câine fără 
să crâcnească. 

În ciuda durerii, Jérémy se uită la ceas şi constată fără prea 
mare surprindere că era ora douăzeci şi cincizeci şi şase de 
minute. Blestematul de Arthur! Cu adevărat, circuitele 
horoscopului sunt perfecte. Femeia visurilor sale se afla acolo, în 
faţa lui, strivindu-i piciorul în mijlocul mulţimii şi, după toate 
aparențele, deloc dispusă să-şi ridice pantoful. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar nu aveţi şi 
dumneavoastră impresia că m-aţi mai văzut undeva? 

— Festivalul de la Cannes din 1985, spuse Jeremy fără să 
ezite, purtaţi un şal roşu, pantofi verzi şi aţi adormit lângă mine 
în timpul genericului de la Palme d'Or. 

Jenny, care în viaţa ei nu pusese piciorul la Festivalul de la 
Cannes, păru să se tulbure şi murmură: 

— Va să zică, dumneavoastră eraţi? 

Îi alunecă în braţe, eliberându-i piciorul, şi îşi sprijini capul 
de umărul lui. Rămaseră nemişcaţi, născocind vorbe dulci şi 
murmurându-şi-le, neluând seama la mulţimea care-i înconjura, 


ca şi când ar fi fost două stane de piatră. Îmboldite de gong, 
plasatoarele au început să închidă uşile; Jérémy o conduse pe 
Jenny spre loja sa personală. 

— Vino, spuse el, piesa trebuie să înceapă! 

Foarte repede şi cu voce scăzută, îi explică faptul că piesa 
era puţin cam dificilă, dar nu din vina lui, o scrisese într-o 
duminică de mai, prizonier, timp de o oră, sub tunelul de la 
Saint-Cloud. În întuneric, Jenny îl strânse o dată de mână scurt, 
vrând să-i arate astfel că înţelege, de trei ori lung şi o dată 
scurt, ca să-i dea de ştire că puţin îi păsa, fiindcă nu venise 
pentru piesă, ci pentru autor. 

Luminile se stinseră, iar orchestra atacă o uvertură teribil 
de post-modernistă, situată undeva între Tannhäuser şi Nini 
Peau de Chien. Cortina se ridică, lăsând să se vadă o imensă 
tablă de şah cu şaizeci şi patru de careuri, flancată de o cutie 
mare în care se îngrămădeau piesele din lemn lăcuit. Deasupra 
scenei, pe un ecran cu cuarţ lichid, se formau imagini imprecise, 
iar Jérémy o lămuri că era vorba de corul antic, dar mai modern 
şi mai practic, fiindcă putea fi întrerupt şi de reclame. 

Corul arătă că: "tânărul care apare este Sergio, puteţi să-l 
aplaudaţi tare, mulţumesc". In scenă apăru un fel de zdreanţă, 
care avansă şi se instală în F8, pe locul nebunului de negru. Un 
al doilea personaj, încă şi mai jerpelit decât primul, îşi făcu 
apariţia în partea stângă a scenei, iar corul preciză că el se 
numeşte Serghei, prietenul lui Sergio, şi că şi el putea fi 
aplaudat. Serghei ocoli lent eşichierul şi se aşeză în A2, pe locul 
unui pion alb. Cele două personaje rămaseră nemişcate 
aproximativ trei sferturi de oră, după care Sergio spuse: 

— Pionii sunt pederaşti, mai ales cei albi! 

Se scurse o nouă perioadă de linişte, de circa douăzeci de 
minute, după care Serghei răspunse: 

— Ai dreptate. Facem o partidă fulger? 

Jeremy se aplecă spre Jenny ca să se asigure că înţelege 
sensul piesei, dar tânăra dormea cu ochii şi cu pumnii strânşi. 
Ce frumoasă este! îşi spuse el, o nebunie,seamănă cu un 
Carpaccio (1455—1525). In vârful picioarelor, ieşi din lojă şi 
cobori la bar ca să dea pe gât un Beckett-Curagao. Dacă toţi 
ziariştii din sală fac ca Jenny, va avea nevoie de acest întăritor. 

— Vă place piesa? o întrebă el pe fata de la bar, ai cărei 
sâni începuseră să danseze în ritmul shaker-ului pus în 


funcţiune. 

Ea făcu o strâmbătură mai degrabă amabilă şi îl servi fără 
un cuvânt. Jeremy ridică din umeri şi comandă încă unul. 
Rămase la bar, degustându-şi băutura şi întrebându-se despre 
destinul cuvintelor atunci când ajung în gura altcuiva. Câteva 
pahare mai târziu, se simţi gata să-i înfrunte pe critici şi se 
hotărî să se întoarcă la noua lui cunoştinţă. În lojă, Jenny 
continua să doarmă, iar pe scenă, piesa se apropia de sfârşit. 

— Sergio? întrebă Serghei. 

— Da, răspunse Sergio. 

— Trebuie neapărat să jucăm? 

Sergio nu răspunse, iar cortina căzu în pliuri savante. În 
sală se simţea un mare semn de întrebare, ca şi când spectatorii 
ar fi ezitat între urale şi fluierături. Un bărbat în vârstă şi 
deosebit de demn, plătit de conducerea teatrului, se cocoţă pe 
scaun şi începu să aplaude. Imediat se porni delirul, sala, într-o 
învălmăşeală indescriptibilă, izbucni în aplauze, în strigăte de 
"bravo" şi de "ole!" Timp de aproape un sfert de oră, mulţimea îi 
aclamă pe cei doi actori şi a fost nevoie de intervenţia forţelor 
de ordine pentru a evacua sala care solicita o nouă 
reprezentaţie. 

In timp ce poliţiştii îi goneau pe spectatori cu lovituri de 
bastoane şi pelerine cu plumbi, Jérémy o trezi pe Jenny cu 
gesturi blânde. Tânăra începu să se întindă, iar el se minună iar 
de frumuseţea ei. Cu ochii plini de lacrimi, din cauza gazelor 
lacrimogene, el o contemplă cu admiraţie şi îi spuse că e în 
stare să-i dea tot ce are — exceptând poate colecţia de timbre 
—, că-i va explica ultimele teorii asupra originii găurilor negre, 
filmele japoneze, restaurantele indiene, marile scheme ale 
construcţiilor antichităţii şi varianta lui Pinkus de apărare a 
cailor (4.Cf3—G5, d7—d5, 5.e4xe5, Cf6xe5! 6. Cxf7!, Rxf7, 7.Df3 
+ , Re6 etc.). 

Mânat de un fel de exaltare interioară, se simţea deosebit 
de puternic şi cinstit. Jérémy trişase rareori cu el însuşi, 
exceptând poate ziua când vecina din stânga îi ceruse muştarul, 
iar el îl dăduse vecinei din dreapta, care era mult mai drăguță. 

Am să ştiu s-o iubesc, îşi spuse el, oricât de multe dificultăţi 
vor apărea. Bineînţeles că viaţa în doi e dificilă, e un conflict 
continuu între dorinţa de a iubi şi dorinţa de a distruge, între Yin 
şi Yang, între o maşină nouă şi vacanţele la Clubul 


Mediterannee, dar am să. mă ţin tare, am să-i spun poveşti 
înainte de culcare şi în fiecare dimineaţă voi face câte o mică 
gimnopedie ca s-o ajut să se trezească. 

Poliţiştii îi goneau pe cei din fundul sălii, iar el o trase pe 
Jenny spre o ieşire de incendiu. Merseră pe culoare 
interminabile şi, după meandre nesfârşite, ajunseră în piaţa 
Châtelet. Gâfâind, se aşezară pe o bancă, privindu-se în ochi, 
fără nici un cuvânt. La ce bun să spui cuvinte întregi, îşi zise 
Jeremy, dacă te poţi înţelege cu jumătăţi de cuvinte? Şi apoi 
este şi periculos. Începi prin a schimba cuvinte şi sfârşeşti prin a 
schimba lovituri de pumn. 

În câteva minute cerul căpătase culoarea îngheţatei de 
zahăr ars, piaţa Châtelet semăna acum cu un blat de tort care 
s-a lipit de formă, în aer plutea un parfum de roman — ceva 
indescriptibil —, iar ei se îndreptară spre prima cafenea ca să 
comande câte un Scotch-Fitzgerald dublu, cu apă tonică pentru 
Jeremy şi cu multă gheaţă pentru Jenny. Orele treceau alene, cu 
o dulceaţă plăcută. 

— Jeremy, întrebă Jenny, tu crezi în Soartă? 

Jeremy îi spuse că da, crede, clar nu e un practicant. 

— Eu da, spuse Jenny. Trăiesc sub directa ei influenţă. De 
fapt, m-a mânat spre tine. 

— Pe mine m-a mânat Arthur. Şi eu trăiesc sub influenţa lui. 
Tânăra ridică din sprâncene, mirată. Arthur? El îi explică 
legăturile foarte speciale pe care le are cu Macintosh şi 
comportamentul ciudat al lui Arthur de când intrase în contact 
cu Freudy. Îi mai povesti şi convorbirea din dimineaţa aceea şi 
insistenţele lui Arthur ca să meargă la "Théâtre de la Ville" la 
ora douăzeci şi cincizeci si sase de minute. 

— Asta nu-i posibil, înseamnă că s-au înţeles! murmură 
Jenny. 

Timp de câteva minute meditară asupra conceptului de 
predestinare si ajunseră la concluzia că aşa ceva nu există: 
Macintosh-ul şi jurnalul de pe banca de la metrou nu aveau 
absolut nimic în comun. De altfel, se întrebau şi dacă Arthur ar 
avea cum să întâlnească Destinul, din moment ce nu ieşea 
niciodată din casă. Întâlnirea dintre ei se petrecuse în deplină 
libertate. Erau perfect liberi să se despartă sau să rămână 
împreună. Erau liberi sa se iubească. Pur şi simplu, erau liberi. Şi 
se iubeau. 


Chemară chelnerul ca să plătească şi priviră ivirea zorilor 
peste piaţa Châtelet. Într-un secol în care totul se amestecă, în 
care sexul nu este altceva decât o formalitate politicoasă, 
deciseră să aştepte cât mai mult posibil, ca să se pună la 
încercare. 

— Te iubesc, spuse Jeremy, în zorii tuturor zorilor. 

— Te iubesc, răspunse Jenny. 

Fără a înţelege ce le-a venit aşa deodată, îşi atinseră 
mâinile, umerii, părul şi ceafa, ca să-şi pună semnul, pentru 
viitor. Apoi se sărutară pe vârful buzelor şi hotărâră să se ducă 
fiecare acasă, urmând să se reîntâlnească în cursul zilei. 
Conveniră să-şi telefoneze în jurul prânzului, după ce vor fi 
dormit câteva ore. Jeremy insista să o conducă pe Jenny cu 
side-car-ul său amfibie. Dar ea vru să ia primul metrou, astfel că 
rămase să se uite după ea, cu o uşoară strângere de inimă. 

Pe cheiul Saint-Michel, în apropiere de RER, side-car-ul său 
amfibie, legat de un stâlp de felinar, părea să-l intereseze în 
mod deosebit pe un vagabond centenar, îmbrăcat foarte retro, 
cu pantaloni evazaţi şi cămaşă cu jabou. 

— Pot face ceva pentru dumneavoastră? îl întrebă Jeremy. 

Celălalt clătină din cap. Nu. Nu avea nevoie de nimic, în 
afară de bani, bineînţeles. Jérémy îi completă pe loc un cec de 
cinci sute de dolari, cerându-i în schimb să-i spună ce părere are 
în legătură cu Hazardul. Vagabondul privi în jurul său cu un aer 
conspirativ şi-şi duse degetul la gură. 

— Secret de stat, frăţioare, murmură el, nu pot să-ţi spun 
totul aşa, dintr-o dată. Dacă vrei să afli mai multe, ne întâlnim 
mâine seară pe Pont des Arts, am să vin cu toate informaţiile. 

— Dar cum o să ne recunoaştem? întrebă Jeremy. 

— Lasă lucrurile să curgă de la sine, spuse vagabondul, 
când vrea, Hazardul le brodeşte cum nu se poate mai bine. 

Salută milităreşte, împachetă cu grijă cecul de cinci sute de 
dolari şi se îndreptă agale spre ecluză, pe cheiul 
Grands-Augustins. Se hotărî să bea un pahar de ChateauBriand 
47 şi să mănânce o tartină cu pate de ficat, în sănătatea lui 
Jeremy şi în amintirea Barbarei, femeia în negru pe care venea 
să o asculte în fiecare seară, în anii şaizeci, când acolo încă mai 
era un cabaret. 


Cadrul 5 _ 
IN ACEEAŞI ZI, IN ZORI 


Jenny cobori scările patru câte patru şi scoase un bilet de 
clasa a doua. Metroul avea aspectul lui neplăcut din fiecare 
dimineaţă, priviri furişe, picioare care mai continuă încă să 
doarmă, erau nişte zori triste, cenuşă a nopţii care se sfârşea. 

— Ar fi trebuit, spuse Jenny cu voce tare, pentru cine dorea 
să o asculte, să mă duc acasă cu Jeremy! Sunt sigură că 
Destinul n-ar fi avut nimic împotrivă! 

L'Île de la Cité, Saint-Michel, Odeon. Stațiile defilau în timp 
ce oamenii continuau să doarmă. Ciupi cu putere braţul 
individului ce dormea lângă ea, ca să vadă dacă e într-adevăr 
viu şi, terorizată de rezultat, se hotărî să coboare la Mabillon. 

Afară, stropitorile municipalităţii funcționau din plin; Jenny 
respiră adânc. Dinspre Pantin, soarele răsărea încet; traversă 
strada, fără a lua seama la polițistul care fluieră fiindcă o găsea 
frumoasă, şi nici nu se uită la o "Hispano-Suiza" parcată cu două 
roţi pe trotuar. Doi gemeni orbi, conduşi de doi câini de rasă, 
trecură prin faţa ei certându-se care era mai bine îmbrăcat. 
Incidentul îi produse bună dispoziţie, astfel că o porni cu pas 
întins spre S&vres-Babylone. Trecând prin faţa debitului clin 
strada Cherche-Midi, inima i se strânse câteva clipe. Aici venea 
Leo în fiecare dimineaţă. Il salută pe vânzătorul de pălării, care 
deschidea exact la ora şase şi jumătate, îi adresă un surâs 
amabil noului goi al garajului cuşer ce se instalase la colţul 
străzii Saint-Placide, şi ajunse în strada Sèvres. 

Portăreasa, care era în acest imobil de şaizeci şi trei de ani 
şi părea că nu doarme niciodată, îi spuse bună ziua, sau noapte 
bună, la alegere — şi-i întinse corespondenţa. Erau trei scrisori 
de avertisment de la bancă, patru facturi de la E.D.F. şi o 
invitaţie la Roland-Garros, adresată postum lui Leo. 

Leo! Incepu să urce scările patru câte patru, deschise uşa 
apartamentului şi se precipită în salon. Nici o urmă! Se 
evaporase, aşa cum numai el ştia să o facă; acelaşi bun simţ de 
totdeauna, să nu deranjeze, să plece în vârful picioarelor. Sau 
poate că trecuse deja pe acolo femeia de serviciu? Lumina 
rămăsese aprinsă la baie, şi Jenny profită de acest amănunt 
pentru a face un duş rapid. Pe urmă puse mâna pe telefon şi, în 
ciuda orei foarte matinale, o sună pe Sheila. Aşa cum era de 


aşteptat, dădu peste robot. 

— Bună ziua, sunteţi în legătură cu problema evreiască. 
Dacă aveţi vreo soluţie nu foarte costisitoare, înregistraţi-o după 
semnalul sonor, vă mulţumesc! 

Jenny îşi luă avânt şi debită dintr-o suflare: 

— Sheila, sunt eu, Jenny, sper că nu te trezesc! Am mare 
nevoie de tine, Destinul s-a manifestat, de data asta se numeşte 
Jeremy, scrie piese de teatru, am văzut ieri premiera, m-a 
înnebunit, am petrecut întreaga noapte cu el într-o cafenea 
țigănească în piaţa Châtelet. 

După mai puţin de cinsprezece secunde îşi aminti că Sheila 
avea întâlnire cu profesorul Lévy, pentru a afla, în fine, dacă are 
sau nu cancer generalizat. Ar fi grav, îşi spuse Jenny, cu atât mai 
mult cu cât Sheila şi-a găsit din nou, în parcare, aripa dreaptă 
de la "Austin" înfundată şi ex-soţul ei continuă să o persecute 
trimiţându-i în fiecare dimineaţă câte un coş cu trandafiri. 

De o săptămână, Sheila era cea mai bună prietenă a ei. Era 
o roşcată tânără şi drăguță, cu o inimă fierbinte, care, de obicei, 
se îndrăgostea de ultimul bărbat care-i vorbea. De câtva timp, 
Sheila căuta o relaţie stabilă şi, pe cât posibil, suficient de 
bogată, deoarece, gândea ea, dacă femeia este viitorul 
bărbatului, e bine ca acest viitor să fie asigurat. 

Cu trei luni în urmă, la o serată, îl cunoscuse pe 
Preşedintele-Director General de la "France Telecom", care îi 
ceru mâna pe loc. S-au căsătorit luni dimineaţa şi au trăit fericiţi 
până vineri, în ciuda diferenţei de vârstă de patruzeci şi cinci de 
ani. Dar, în cursul nopţii de vineri spre sâmbătă, cuplul s-a 
destrămat după o sumbră discuţie despre o pată de pe 
mochetă, iar a doua zi de dimineaţă, Sheila i-a reproşat că este 
brutal, pervers, maniac şi are o orientare de dreapta. El îi 
reproşă imediat că este roşcată, tânără, frivolă şi că stă prea 
mult în baie. Chiar luni au hotărât de comun acord să se 
despartă cu cât mai puţină amabilitate şi să se sfâşie, cât mai 
ostil posibil, până la pronunţarea divorţului. 

Sheila, datorită avocatului său, obţinu pe timp de cinci ani o 
convorbire telefonică gratuită în orice oraş, la alegere, şi 
rămânea cu biliardul. A trebuit totuşi să-şi restrângă nivelul de 
trai, şi a fost nevoită să treacă, de la trei sute cincizeci de metri 
pătraţi, pe care îi deţinea în L'ile Saint-Louis, cu vedere spre 
Notre-Dame, la treizeci şi cinci de metri pătraţi, cu vedere spre 


o şină de cale ferată, lângă Gara Lyon. 

Jenny înghiţi o banană, îşi puse patinele cu rotile şi 
înregistră un mesaj pe automatul telefonic, în cazul că ar fi 
sunat-o Sheila sau Jeremy: 

— Bună ziua, sunteţi în legătură cu un fel de phe&nakistiscop 
sonor, cu efecte sialagogugice. Dacă nu doriţi să fiţi transformat 
imediat în g/iptodon, lăsaţi mesajul după ce auziţi semnalul 
sonor sau veniţi să ne întâlnim la "Lutetia", mulţumesc. 

Îşi luă cheile, un carneţel verde care era căzut la intrare, 
scoase din cutia de zahăr pistolul de calibru 6,35 cu ţeavă 
nichelată, încrustat cu fildeş, şi trânti uşa apartamentului după 
ea. Ajunsă în stradă, constată că cerul luase culoarea unei felii 
de pâine uşor prăjită şi, cu pas întins de patinator, se îndreptă 
spre "Lutetia", ca să-şi ia acolo micul dejun. Se instală la 
tejghea, pe unul din acele taburete imense în formă de pasăre 
flamingo roz, balansându-şi uşor picioarele ce atârnau în gol. 
Paul-Albert, barmanul, îi pregăti o tavă mare cu cafea, cornuri, o 
tartă cu vanilie şi un pahar cu suc de roşii. 

— Bună dimineaţa, Paul-Albert, spuse Jenny luând paharul 
în mână. 

— Bună dimineaţa, domnişoară, sunteţi mai matinală decât 
soarele; ce mai face domnul Leo? 

— S-a sinucis, din motive personale, lăsă Jenny să-i scape. 

Paul-Albert era mult prea stilat pentru a face cel mai mic 
comentariu şi aşteptă răbdător ca ea; să continue. Tânăra 
femeie părea pierdută în gânduri. 

— Paul? întrebă, ea. 

— Da, domnişoară. 

— De ce se sinucid oamenii? 

Paul-Albert luă o cârpă şi începu să şteargă barul. 

— Cred că din nerăbdare, îşi dădu el cu părerea. Pentru a 
intra în Eternitate fără a bate la uşă, prin efractie. 

Surprins el însuşi de opinia sa, tuşi cu oarecare jenă şi se 
aplecă spre Jenny şoptindu-i: 

— Este aici cineva care a întrebat de dumneavoastră, a 
venit de ieri, a vrut chiar să doarmă aici ca să nu vă scape, 
individul care stă în colţul din fundul barului. 

Jenny se întoarse şi aruncă o privire circulară asupra sălii în 
care lambriurile străluceau ca o imagine sofisticată şi 
translucidă luminată ca pentru un clip publicitar. Un bărbat, cam 


şifonat după noaptea petrecută acolo. se apropie de ea, ţinând 
un pahar în mână. Înalt, cu un păr lung şi negru, avea aerul unui 
lord englez deghizat în beduin, un obişnuit al deşertului şi al 
războaielor coloniale, genul "Panaş-şi-mănuşi-albe". 

— Va să zică, sunteţi egiptean? spuse Jenny. 

Individul se înclină şi se prezentă: Lordul Karim Stevensen, 
zis Bébert, în serviciu comandat. 

— Ce m-a frapat imediat, continuă Jenny, este ceva din faţa 
dumneavoastră care mi-a adus aminte de un prieten care a 
pornit-o pe Nil în sus dar, ghinion, n-a avut vreme bună. 

— Aţi citit cumva, întrebă bărbatul, Cvartetul din Alexandria 
de Lawrence Durrell? Nu? Sper totuşi că ştiţi despre ce este 
vorba acolo. 

— Ei bine, nu l-a mai văzut nimeni, nu s-a mai întors din 
Egipt, i s-a pierdut urma pe undeva, spre Libia, unii spun că 
acum se ocupă cu antrenarea trupelor speciale ale lui Abu 
Nissan, undeva în deşert. 

— Lawrence Durrell vorbeşte despre dragoste, bineînţeles, 
cunoaşteţi vreo carte care să vorbească, de altceva? 

— Da, spuse Jenny, cele care se găsesc în partea dreaptă, 
imediat cum intri în camera mea. Dar ce pot face pentru 
dumneavoastră? Căutaţi ceva anume? 

— Toată lumea caută câte ceva, remarcă egipteanul cu un 
aer preocupat, şi fiecare caută pentru sine, abia dacă ne vedem, 
ne încrucişăm şi nu băgăm de seamă, nu credeţi? 

Jenny nu avea chef să se angajeze într-o discuţie în acest 
sens. Aceasta era o problemă care intra în competenţa lui 
Jeremy. Il întrebă, pur şi simplu, ce doreşte. 

— Sunt, zise egipteanul, un prieten de-al lui Leo. Să 
spunem că lucrăm amândoi pentru aceeaşi întreprindere. Leo 
trebuia să ne dea rezultatele cercetărilor sale, zece ani de 
muncă asiduă, rezultate pe care le consemnase într-un carneţel 
verde. De o săptămână am pierdut orice fel de legătură cu el. Mi 
s-a spus că dumneavoastră aţi putea eventual să mă ajutaţi. 

Jenny nu îi răspunse, dar îi făcu semn să continue. 

— Ei bine, spuse individul, acest carnet conţine un element 
capital pentru viitorul instituţiei noastre. Fără îndoială ştiţi că, 
acum cinsprezece miliarde de ani, s-a petrecut Ceva. Avem 
motive întemeiate să credem că Leo ştie ce s-a petrecut atunci, 
că a pus degetul pe De ce şi Cum, pe Cine a început şi tot restul. 


— Dar ceea ce îmi spuneţi este un adevărat roman! 
exclamă Jenny. 

— Bineînţeles, recunoscu individul, cum însă nimeni nu 
poate să dovedească nimic, trebuie să considerăm totul drept 
realitate. 

Jenny scutură dezaprobator din cap. Nu, nu ştia absolut 
nimic. Activităţile lui Leo fuseseră un mister pentru ea, niciodată 
nu ştiuse dacă era paznic de noapte, antropolog, comis-voiajor 
sau perforator de bilete la" "Lilas". În privinţa carneţelului verde, 
şi-a adus aminte brusc, era în buzunarul ei, îl luase odată cu 
cheile apartamentului. 

— Deci? insistă bărbatul, ştiţi unde-l pot găsi pe Léo? Sau, 
cel puţin, unde pot să-i găsesc carneţelul? 

— El a plecat, spuse Jenny, a plecat departe, foarte 
departe. Mult mai departe decât Egiptul. Spuneţi-mi, e frumos în 
Egipt? 

— Nu-i urât, spuse individul, dar există şi monotonie. Vă 
rog, dacă-l vedeţi pe Leo, fiţi amabilă şi spune-ţi-i că aş dori să-i 
vorbesc. Instituţia noastră oferă 100.000 dolari şi două bilete la 
cinema pentru carneţelul verde. Şi, mai ales, v-aş ruga să nu 
suflaţi nici un cuvânt nimănui despre tot ce am discutat 
împreună, nu suntem singurii care ne interesăm de aceste 
lucruri. 

Zicând acestea, se aplecă spre ea, ca să nu fie auzit de 
Paul-Albert: 

— Aveţi grijă, spuse el, nişte indivizi de la Extrapol sunt pe 
urmele dumneavoastră. Sunt capabili de orice ca să pună mâna 
pe carnet. Dacă sunteţi de partea noastră, vom şti cum să vă 
apărăm. Dacă nu, mi-e cam teamă pentru dumneavoastră, 
şobolanii ăştia sunt foarte duri. Mai reflectaţi! 

Jenny tresări. Extrapolul? Dar de ce? Ce legătură avea Leo 
cu chestia asta? Nu putea să înţeleagă. 

— Cum nu vedeţi legătura? exclamă Bebert egipteanul. Să 
vă fac o schiţă? 

— De acord, spuse Jenny. 

Apropiindu-se de ea, individul scoase un stilou şi ceru 
barmanului o foaie de hârtie. Pe aceasta desenă două sute de 
poliţişti în civil, dintre care trei deghizați în turişti japonezi, toţi 
fiind preocupaţi de urmărirea unui fluture. 

— Vedeţi, spuse el arătându-i fluturele, acesta este Leo. 


Sunt pe urmele lui şi, dacă-l prind, vor şti să-l facă să vorbească. 
Este foarte important să-l găsesc înainte ca el să le cadă în 
gheare. 

— Dar de ce? 

— Întrebaţi-l pe Léo. Vă va explica totul. Şi, dacă nu-l 
vedeţi, încercaţi să puneţi mâna pe carneţelul verde. Este un 
sfat! 

Jenny îl privi uluită. Leo, căutat de Extrapol! Era de 
necrezut! Şi totuşi, câteva mici amănunte o împiedicau să 
izbucnească în râs. Vizitele pe care el le primea uneori. Misterul 
în privinţa originilor lui. Nişte conversații care îi reveneau acum 
în minte. 

Bărbatul îşi scoase bricheta şi dădu foc desenului, 
aşteptând să ardă până la ultimul poliţist. Plăti apoi consumaţia 
cu o monedă de aur şi-şi lăsă cartea de vizită pe bar. 

— Ciudată figură, murmură Paul-Albert, după plecarea lui. 

Conversaţia referitoare la Extrapol îl alarmase. Niciodată, 
nimeni nu vorbea de Extrapol, era un subiect tabu. Cu un 
oarecare dezgust, luă cartea de vizită şi o examină pe toate 
feţele. 

— V-aţi uitat la mâinile lui? întrebă el. 

— Nu, spuse Jenny, ce-i cu mâinile lui? 

— Avea câte şase degete la fiecare, spuse Paul-Albert, omul 
ăsta are douăsprezece degete şi, în plus, miroase şi a pucioasă. 
Domnul Leo avea cu adevărat un anturaj bizar! Domnişoară, ce 
vă veţi face fără domnul Leo? Şi povestea asta, cu carneţelul, nu 
vă provoacă teamă? , 

Jenny ridică din umeri. Extrapolul era ultima din grijile ei. li 
ceru voie lui Paul-Albert să meargă să se odihnească puţin în 
fundul sălii. Se duse să se întindă pe o canapea şi începu să se 
gândească profund. Va să zică acest carneţel verde valorează 
100.000 dolari? Deodată, îşi aduse aminte de ultima dorinţă a 
lui Leo, prin care lăsa totul moştenire viitorului ei logodnic. Faţa 
i se lumină. Jeremy! Câteva ore de somn, şi se vor reântâlni. In 
numai câteva minute, el va moşteni 100.000 de dolari! Dar oare 
lui Jérémy îi păsa de bani? Va trebui să-l întrebe. Altfel, i-ar 
putea da banii Sheilei, păstrând pentru el doar cele două bilete 
de cinema. 

Începu să viseze că intră cu el într-o cafenea din piaţa 
Châtelet. El o privea surâzător, cu un pahar într-o mână, cu 


cealaltă întinzându-i un buchet de irisi albaştri, presăraţi din loc 
în loc cu trandafiri roz. Visez sau îmi amintesc? se întrebă Jenny. 
Ea visă că nu doarme şi că Jeremy îi intra în adâncul sufletului, 
mergând în vârful picioarelor. Două minute mai târziu, ea 
dormea ca un copil mic, când telefonul începu să sune. 


Cadrul 6 
IN ACEEAŞI ZI, DIMINEAŢA 


Jeremy, cu inima răsculată „de cele trei 
Scotch-Fitzgerald-uri băute, traversă Parisul ca şi când ar fi 
străbătut un vis, cu side-carul lui amfibie, care îl duse direct la 
podul Mirabeau, pe sub care curgea Sena împreună cu iubirile 
noastre. Acasă adormise buştean, trezindu-se trei ore mai 
târziu, lac de sudoare, cufundat în mijlocul imensei sale saltele 
cu apă, cu plapuma căzută, pe jos. 

Prin tavanul din plexiglas, cerul, de un gri apăsător, părea 
că vrea să-l strivească şi avu impresia că este un gândac 
răsturnat pe spate, plutind în vid. Cuprins de o teamă 
inexplicabilă, îşi aprinse maşina! prima ţigară din viaţa lui. Pe 
noptieră, ceasul arăta ora zece, iar înregistratorul oniric indica 
opt vise în albastru, trei vise în negru şi un vis pornografic. 
Branşă decodificatorul video de visuri şi, apăsând pe butonul de 
rebobina, îşi propuse, o dată mai mult, să-şi cumpere acea nouă 
imprimantă laser care permitea transcrierea automată a viselor 
de peste noapte în poeme de douăsprezece picioare. Apăsă apoi 
pe butonul de lectură în timp ce-l suna pe N'Gom ca să-i aducă 
micul dejun. 

Prima scenă pe care o văzu îl puse pe gânduri: la o 
altitudine de trei mii de metri, aruncându-se de pe un nor, 
plonja vertiginos spre o mare de un albastru fosforescent. Ca şi 
Jonathan, pescăruşul, se îndrepta în picaj spre valuri, din ce în 
ce mai repede, iar când ajunse la numai cincizeci de metri 
distanţă de suprafaţa apei, îşi dădu seama că nu va mai putea 
să-şi modifice traiectoria. Urma să se strivească precum o clătită 
de o apă mai dură decât o suprafaţă de beton! In acel moment, 
imaginea se stinse brusc, astfel încât el se întrebă dacă nu 
cumva, din greşeală, apăsase pe butonul ,'stop-imagine". O 
voce din off, pe care nu o recunoscu, fără îndoială că era propria 


lui voce, murmură: Drace! prea de tot, n-am nici un chefsă mă 
trezesc acum, dar dacă în zece secunde nu găsesc o modalitate 
să-mi îndulcesc lovitura, sunt numai bun ca să mă trezesc, 
scăldat în sudoare, dintr-un coşmar de tipul Marele Zeflemitor. 
Apoi, fără nici o tranziţie, se trezi în mijlocul unui lan de grâu, cu 
un spray insecticid în mână, gata să alunge imensele 
batoze-secerătoare care zbârnâiau în jurul lui. 

Tulburat, Jérémy programă decodificatorul pe "lectură 
rapidă", în speranţa de a găsi un vis albastru. Pe monitor, cu o 
viteză de opt ori mai mare decât viteza normală, visele se 
succedară într-un soi de ghiveci violent din care apăreau uneori 
obiecte monstruoase, ca acel "Peugeot 403" cu capotă galbenă 
şi cu ochii exagerat de machiaţi, sau acel capsator uriaş ce 
semăna teroare printre dactilografe. Apoi peisajul se schimbă, şi 
Jeremy reveni la o derulare normală. La bordul unui 
"Nash-Metropolitan", tip 1955, o tânără survola Sena, la nivelul 
apei, evitând cu dibăcie podurile. Ajunsă la podul Arts, luă 
puţină înălţime şi viră pe aripa stângă, la înălţimea clădirii 
Samaritaine, lăsându-se apoi să planeze uşor până în piaţa 
Châtelet. Piaţa strălucea asemenea unei mari palete de tort cu 
glazură lucitoare de zahăr ars, era cald, iar tânăra cobori din 
"Nash", cu picioarele goale, şi intră într-o cafenea țigănească 
unde comandă un Picon-D'Annunzio şi o tartă mare cu vanilie. 
Un bărbat, care lui Jérémy i se părea vag cunoscut, înainta spre 
ea, cântând la vioară. Interpreta un cântec de Gerard Manset, şi, 
după ce făcu cheta, dispăru brusc, ca omul invizibil, zornăindu-şi 
monezile. Jeremy, intrigat, opri banda video. 

Trebuie, îşi spuse el, să conectez banda video cu Arthur. 
Ţinând cont de noul său circuit logic, poate că va putea 
interpreta acest vis. De asemenea, ar fi indicat să inventez o 
maşină de transformat visele în tartine cu unt. 

Se uită, din obişnuinţă, şi la visul următor, dar acesta nu 
prezenta nici un interes, îl mai văzuse de cel puţin trei ori în 
ultimele şase luni. 

Luă telefonul şi consultă numărul pe care i-l indicase Jenny, 
notat în palmă: BAB 44 44. Frumos număr, îşi spuse, foarte 
feminin. Auzi soneria şi, apoi, automatul: 

— Bună ziua, sunteţi în legătură cu un fel de phenakistiscop 
sonor, cu efecte sialagogugice. Dacă nu doriţi să fiţi transformat 
imediat în gliptodon, lăsaţi mesajul după ce auziţi semnalul 


sonor sau veniţi să ne întâlnim la "Lutetia", mulţumesc. 

Jérémy, care nu avea nici un chef să fie transformat în 
gliptodon, răspunse repede: 

— Jenny, sunt eu, Jérémy, este ora zece, sună-mă imediat 
ce te întorci acasă. Ştii ce ţi-aş propune? Să ne întâlnim 
după-amiază să bem ceva la "Caf'Conc'" din Champ-le-Mars, 
cântă acolo strănepoata lui Frehel, te aştept în jurul orei 
şaisprezece, dar te sun înainte, bineînţeles, sau sună-mă. tu... 
Te îmbrăţişez şi te iubesc enorm! 

Inchise telefonul şi începu să se îmbrace. N'Gom îi adusese 
smokingul verde şi tenişii roz, alături de lista întrevederilor 
marcate pentru ziua respectivă. Am să-i transmit un poem lui 
Jenny, prin curierul pneumatic, şi voi comanda douăsprezece 
duzini de trandafiri roşii la "Lutetia", îşi spuse Jeremy. Consultă 
lista întrevederilor şi făcu o grimasă. Trebuia să se vadă cu 
Jérémie, la Montreuil, înainte de prânz, apoi să meargă la Elysee 
ca să-l întâlnească pe Preşedinte, ora treisprezece fix, la 
cafeneaua de peste drum, în colţ. 

Cu exact o lună în urmă, Preşedintele dăduse din 
întâmplare peste studiul său comparativ între Fritz Lang şi Fritz 
le Chat, fiind foarte impresionat de stilul lui analitic şi sintetic. 
Imediat trimisese o "Estafette" roşie cu pneuri sport ca să-l 
invite la un pahar de ceva. Jeremy se dusese la Elysee şi 
discutaseră, despre una şi alta, în jurul unei Machiavel-Vodka. 
Jeremy profitase de ocazie ca să-şi depună candidatura pentru 
Ministerul Culturii şi încercase să-l convingă pe Preşedinte 
promiţindu-i că îl va învăţa să deseneze în douăsprezece lecţii. 
Preşedintele făgăduise că va reflecta asupra propunerii şi se 
despărţiseră promiţându-şi că se vor revedea la toamnă. Se 
îmbrăţişaseră pe scară şi schimbaseră între ei adresele şi 
numerele de telefon. 

In salonul cel mic sună telefonul şi el dădu fuga să 
răspundă. Nu era Jenny, ci fratele lui, Jérémie care îl chema ca 
să confirme întâlnirea stabilită şi să-l sfătuiască să ocolească 
centrul, acolo având loc o manifestaţie a regaliştilor la Palais 
Royal. Jérémy îi mulţumi, dar în privinţa manifestanţilor, era o 
falsă problemă, fiindcă oricum nu putea veni la întâlnire, era 
de-a dreptul frânt de oboseală. 

— Jérémie, te rog să mă scuzi, dar nu pot veni, aseară, în 
piaţa Châtelet, am contractat un virus şi cred că e mai bine să 


nu ies din casă. 

— Un virus? Ce fel de virus? întrebă fratele lui, bănuitor. 

— Un virus necunoscut, foarte contagios, pe care n-aş dori 
să-l iei şi tu! 

— Şi cum se numeşte acest virus? 

— Jenny. Este un virus foarte rezistent, se pare că îl voi 
avea timp de zece, treizeci sau chiar cincizeci de ani, înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Jenny! Nu cunosc, spuse fratele lui geamăn, trebuie să 
fie ceva foarte nou... 

— Într-adevăr, foarte nou şi foarte frumos, ca un Carpaccio 
(1455—1525), şi care probabil că în acest moment mă sună de 
la "Lutetia" sau din altă parte, aşa că închide telefonul şi, mai 
ales, nu te apropia, ai înţeles? 

De la celălalt capăt al firului primi confirmarea că l-a 
înţeles, că va închide telefonul şi nu se va amesteca, dar, pentru 
asta, el cu ce se va alege? 

— O întrevedere particulară cu Preşedintele îţi convine? 

— Să vedem... 

— Ei bine, ai întâlnire cu el la ora treisprezece fix, în 
cafeneaua din faţă de la Elysee, fii atent ce vorbeşti, probabil că 
ţi se va da un portofoliu ministerial, la cheie, e clar? 

Era foarte clar şi îşi fixară o nouă întâlnire, luna viitoare, în 
aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, dar schimbându-şi 
semnele de recunoaştere; Jérémie va purta masca lui Mickey, iar 
Jeremy, pe cea a lui Donald. 

Jérémy închise telefonul şi suspină îndelung. Fratele său îl 
enerva cu mania lui de a se considera "fratele mai mare" şi de a 
vrea totdeauna să vegheze asupra lui. Îşi aranjă cu grijă 
cravata-curea şi se îndreptă spre birou. Il conectă pe Arthur, 
aşteptă să se aprindă becul roşu şi apoi legă decodorul de voce. 

— Salut, bătrâne, spuse ordinatorul. 

— Bună, Arthur, ce mai faci? 

— Splendid, bătrâne! Cred că mai de grabă ar trebui să te 
întreb eu pe tine: cum s-a desfăşurat mica noastră aventură? 

— Arthur, ai avut dreptate, Big-Bang pe toată linia, cred că 
s-a auzit până la Gara de Est... 

Pe frecvențele înalte, Mac-3-ul scoase un fluierat prelung şi 
ceru detalii. Jérémy povesti despre întâlnirea cu Jenny, seara pe 
care o petrecuseră la teatru, orele suave de la cafeneaua 


țigănească, zorile care i-au prins în piaţă, apoi întrebă: 

— Spune-mi cum ai făcut pentru a afla ora exactă a 
întâlnirii noastre, douăzeci şi cincizeci şi şase, eşti fachir sau ce 
eşti? 

— Nu, răspunse Arthur, nu a fost decât o intuiţie sau un 
presentiment, aşa... 

Pentru moment, Jérémy avu impresia curioasă că Arthur se 
foia în interiorul programului său şi că subiectul îl stânjenea. Ca 
atare, insistă: 

— Pe această Jenny o cunoşteai deja? 

Ecranul se tulbură devenind aproape roşu, simptom destul 
de rar la Arthur. Toate acestea nu-s foarte clare, îşi spuse 
Jeremy. Noile Macintosh-uri, după câte ştia el, erau incapabile să 
mintă, cu excepţia cazului când se aflau în faţa unei blonde 
platinate. 

— În mod sigur că nu, răspunse Arthur, după aproximativ 
cincisprezece secunde de reflecţie, ceea ce, de fapt, însemnau 
şaizeci la puterea zece de moduri de a aborda întrebarea. Nu o 
cunosc. Cu ce se ocupă? g 

Jérémy îşi dădu seama că habar nu are. In fond, nu ştia 
mare lucru despre Jenny, în afară de faptul că ea dormea în 
timpul pieselor de teatru, că îi plăcea să meargă cu metroul, 
dimineaţa în zori, că el o plăcea la nebunie şi că puţin îi păsa cu 
ce se ocupă. Arthur ăsta punea şi el nişte întrebări de-a dreptul 
idioate! De altfel, ce putea să înţeleagă un ordinator când era 
vorba de dragoste? 

Ca să-şi domolească mânia, îi ceru lui Arthur să-i calculeze 
pe loc probabilitatea ca Rutebeuf să se întâlnească cu Maurice 
Fombeure. Ştia foarte bine că astfel de întrebări îl aduceau pe 
Arthur într-o stare vecină cu turbarea şi că îşi dădea sufletul 
manevrând circuitele. Ordinatorul începu să bâzâie ca un roi de 
viespi şi, după două minute, îşi scuipă indignarea printr-o serie 
de semnale luminoase care indicau o lipsă evidentă de date. 
Mac părea gata să facă apoplexie, iar pe Jeremy îl cuprinse mila: 

— N-o lua în serios, era o simplă glumă! spuse el, mângâind 
cu tandreţe ecranul ordinatorului, prea iei totul în serios, 
sărmane Arthur, într-o zi va trebui să-ţi programez simţul 
umorului! 

— De acord, spuse Arthur înţepat, dar acum ce facem? 

— Eu unul mă duc să o sun din nou, poate că s-a întors. 


Formă numărul şi dădu iarăşi peste phenakistiscopul sonor, 
cu efecte sialagogugice. O clipă ezită, apoi închise fără să lase 
nici un mesaj. Gliptodonul nu-i mai inspiră teamă. 

— Ce crezi despre asta? îl întrebă pe Arthur. 

— Despre ce? 

— Despre sensul mesajului telefonic! 

— Al mesajelor telefonice, în general, sau despre ăsta, în 
special? 

— Cum vrei... 

— Cred, spuse Arthur, că automatele telefonice sunt un 
simbol major al cursei spre Neant. La interfaţa dintre 
perversiunea privitului şi exhibiţionism, sunt oglinda neargintată 
a cuvintelor, ne amintesc că suntem prezenţi când de fapt nu 
suntem, că nu ne întâlnim niciodată la momentul potrivit. De 
altfel, dacă epoca modernă este plasată sub semnul nezisului, 
ce nezis mai bun decât cel pe care îl spui când de fapt nu eşti 
acolo? 

Jérémy începu să se bâlbâie: 

— Tu singur ai gândit harababura asta, sau ai citit-o 
undeva? 

— Eu singur, cred că am dreptul să gândesc, nu-i aşa? 

In faţa tăcerii distruse a lui Jérémy, continuă: 

— Nici vorbă, prostovane, credeam că ai simţul umorului, 
am găsit asta într-o carte: Cum să străluceşti la dineurile în 
oraş! 

— Aşa, bate-ţi joc de mine acum, murmură Jeremy. Apoi îi 
ceru să citească cu multă atenţie ultimul său articol pentru 
Actuel şi să facă socotelile pentru luna în curs. Arthur îl asigură 
că într-o jumătate de oră o să fie gata, iar Jeremy îi mulţumi. 
Pentru moment deconectă calculatorul, ca să fie singur, nu se 
putea împiedica să nutrească o oarecare neâncredere faţă de 
Arthur, povestea cu astroflash-urile i se părea cam încurcată. 

Consultă paginile îngălbenite ale unei cărţi de telefon, găsi 
numărul şi sună la "Lutetia". 

— Barul "Lutetia", vă ascult... 

— Bună ziua, spuse Jérémy, aş dori să ştiu dacă Jenny este 
la dumneavoastră, ştiţi, fata aceea frumoasă ca un Carpaccio! 
— Da, răspunse vocea, e aici, dar doarme, nu pot săo 

trezesc, sunaţi ceva mai târziu, cam peste o oră. 

Jérémy lăsă un mesaj şi apoi închise telefonul, uşurat. În 


mod curios, avusese impresia că nu o s-o mai revadă niciodată. 
N'Gom îi preparase un Verlaine-Minth cu gheaţă şi el îl luă cu 
sine la baie, ca să se dichisească. Umplu cada cu apă fierbinte, 
se băgă în ea şi încercă să facă un inventar cât mai corect 
posibil al femeilor apărute în viaţa sa, clasificându-le în ordine 
alfabetică, de parcă ar fi vrut să le aranjeze într-o cutie de 
pantofi, ca să le uite mai uşor. 


Cadrul 7 
IN ACEEAŞI ZI, DIMINEAŢA 


De când i se spusese că e un personaj de roman, Sheila se 
pusese să citească enorm de multe, în speranţa că va descoperi 
care anume. Telefonul de la Jenny o surprinse tocmai în 
momentul când află că tânăra orfelină era, în realitate, singura 
moştenitoare a contelui Wissenberg şi că nimic nu se mai 
opunea căsătoriei ei cu tânărul arhitect, în aparenţă sărac, dar 
cu mari bogății interioare Jenny spuse: 

— Sunt eu, Jenny! 

— A! Tu eşti? Nu-ţi recunoşteam vocea! 

Jenny o asigură că e chiar ea şi îi propuse să o sune imediat 
din nou, ca să nu mai fie nici o îndoială. 

— Nu! Am încredere! Deci, adevărat, a fost Big-Bang? 

— Da, în foaierul teatrului, în mijlocul a şase sute de 
persoane, cum îţi explici asta? 

Sheila nu explica nimic, niciodată. Susţinea că asta nu 
putea decât să complice şi mai mult totul şi că e mult mai bine 
să laşi lucrurile să se explice între ele. O întrebă doar dacă şi la 
celălalt, la Jeremy, fusese la fel. 

— Cred că da, răspunse Jenny. Dar tu ce-ai făcut cu 
profesorul Lévy. ce-a spus despre Chestia aia? 

— O şansă din două, răspunse Sheila, mi-a propus să jucăm 
cap sau pajură, dar am cerut timp de gândire. 

Jenny fu de acord şi o întrebă ce program are. Sheila îi 
mărturisi că se culcase după întâlnirea de la Villejuif şi că tocmai 
citea o poveste de dragoste din seria 
"Underground-Harleqguin-Clean", găsită la talciocul din strada 
Gracieuse, o poveste care o făcuse să plângă. 

— Chiar aşa? 


— Da. Dar la sfârşit, cei doi trebuie să aleagă între a se iubi 
puţin, un timp foarte îndelungat, sau a se iubi nebuneşte, pentru 
un foarte scurt interval. Tu ce-ai alege? 

Jenny ocoli răspunsul. Ea dorea o iubire năpraznică şi 
pentru un timp foarte îndelungat. Ar fi vrut să mai doarmă încă 
o oră. 

— Unde eşti? o întrebă Sheila. 

— La "Lutetia", îmi este cam teamă să stau singură acasă. 
Tocmai am întâlnit un fel de egiptean, cu o mulţime de degete 
la mâini, şi care-l caută pe Leo ca să recupereze un carnet. Un 
carneţel verde. Oferă 100.000 de dolari ca să pună mâna pe el. 

— ŞI? 

— Şi, nimic. A plecat cum a venit. Am dormit o oră sau două 
pe bancheta din bar, nu i-am dat nimic. Nici adresa lui Leo, nici 
carneţelul. Trebuie neapărat să-ţi vorbesc de Jérémy, ne vedem 
mai târziu? 

Sheila îi propuse să se întâlnească la sfârşitul zilei, în jurul 
orei şaptesprezece, la "San-Francisco", în piaţa Alma. Era locul 
lor preferat de întâlnire, întotdeauna o orchestră braziliană sau 
un Tango Argentinian dădeau un spectacol în fundul sălii. 

Sheila închise telefonul şi începu să se gândească, cu un pic 
de gelozie, la carneţelul verde. 100.000 de dolari! Mi-ar prinde 
foarte bine să ajung un mic miliardar, îşi spuse ea, m-aş putea 
muta, aş putea înapoia cei şase sute de franci Împrumutați de la 
portăreasă şi mi-aş cumpăra o "Maybach Zeppelin" V 12-1936 
cu opt viteze. După ce locuise într-un superb apartament situat 
în insula Saint-Louis, cu nişte camere imense şi de o goliciune 
elegantă, punctate ici şi colo cu semne discrete, cum ar fi o 
statuie de Rodin, o pânză de Nicolas de Staël, sau o gură roşie 
de Niki de Saint-Phalle, îi venea destul de greu să se deprindă 
cu micul apartament de două camere şi bucătărie, împrumutat 
de un amic, având ca unic decor o reproducere după 
Semănătoarele de Millet, decupată dintr-o revistă veche de 
lucru de mână. 

leşi pe palier şi chemă ascensorul. Era un model antic, fără 
oglindă. Îşi dădu cu pieptenul prin păr, aşteptând să vadă ce se 
mai întâmplă pe bulevardul Diderot. Ceea ce se întâmplă era 
dat cu încetinitorul, fiindcă republicanii manifestau în piaţa 
Republicii şi asta bloca tot cartierul. Un tânăr se plantă în faţa 
ei: 


— N-ai cumva nişte sutare? 

Ea nu răspunse nimic. De curând aflase că în realitate era 
vorba de studenţi sau şomeri, plătiţi cu ziua de Ministerul 
Nostalgiei, ca să mai animeze puţin străzile Parisului. Grăbi 
pasul, trecu prin faţa vechii gări Lyon, transformată de curând în 
muzeu al rock-ului, şi, zece minute mai târziu, intra la Căpitănia 
Portului Paris. 

Amenajat în anii optzeci, portul se transformase într-un sat 
mare, de aproximativ o sută de case-vapor, locuite de pictori din 
avangarda capitalei. Protejaţi de mulţimea de gură-cască prin 
nişte imense grilaje, prin turnuri de pază si patrule cu câini 
poliţişti, artiştii se puteau exprima aici în deplină libertate, 
tulburaţi doar de câteva şalupe care mai aveau încă dreptul să 
utilizeze canalul Saint-Martin. Din port ieşise curentul 
suprarealist al pictorului rus Kisrkrovkic şi primele încercări de 
pictură apatică, impropriu numită Şcoala belgiană. 

Sheila sună la intrare, iar Antoine Corsico, căpitanul 
portului, îi deschise numai după ce o examinase îndelung prin 
intermediul vizorului aflat în turnul central. 

De când devenise schizofren, Antoine Corsico se închisese 
în sine. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru le 
petrecea în turnul cel mare care domina suprafaţa apei şi nu 
suporta decât compania pisoiului său, Surcouf, şi a Sheilei, când 
aceasta binevoia să-i facă o vizită. 

De la prima lor întâlnire, cu doi ani în urmă, îi încredinţase 
tinerei faptul că ştia unde este îngropată cealaltă parte a 
comorii lui Rackham cel Roşu şi îi propusese să o împartă în trei, 
o parte ea, o parte el şi o parte căpitanul Haddock. Sheila 
refuzase. Avea rău de mare şi nu iubea banii chiar atât de mult 
ca să suporte asta. De altfel, nici pe el, dar asta o păstra pentru 
sine. 

— Bună ziua, Antoine! 

Antoine se mulţumi să-i zâmbească larg. Se sărutară cu 
vârful nasurilor, iar Sheila îl întrebă dacă poate să-i împrumute 
"Cârpa-Muiată". 

"Cârpa-Muiată" era o micuță casă-vapor, de doisprezece 
metri pe patru, în formă de fier de călcat, pe care Antoine o 
câştigase într-o seară, la o partidă de poker, de la nişte 
olandezi. O pereche dublă de regi contra o terță le fusese fatală. 

— Nici o problemă, spuse Antoine, unde vrei să mergi? 


— Vreau să mă întâlnesc cu Jenny, ştii, prietena mea cea 
frumoasă ca un Carpaccio. Trebuie să ne întâlnim la "San 
Francisco", în piaţa Alma, pe la jumătatea după-amiezii, şi am 
impresia că tot Parisul e blocat în momentul de faţă. 

Antoine îi dădu cheile şi o rugă să nu depăşească 2.400 de 
turaţii pe minut, fiindcă motorul are tendinţa să se încălzească. 
Îi indică locul unde era ancorat vasul şi apoi o întrebă ce mai 
face. 

— Bine, Tonio, foarte bine, dar despre asta vorbim data 
viitoare, aştept un răspuns important. 

— E vorba de o slujbă? 

— Nu, de o călătorie... 

— Ah! exclamă Antoine. Departe? 

În sinea lui îşi spuse că nu dorea să o ştie prea departe, 
vizitele ei îi făceau atât de bine! 

— Nu ştiu încă, spuse Sheila, nimeni nu ştie! Te superi dacă 
îţi aduc "Cârpa-Muiată" abia mâine? Poate că am să dorm la 
bord! 

Antoine dădu din cap şi o privi cu tandreţe cum se 
îndepărtează. Luă măsuri să fie oprite trei şalupe mici ca ea să 
ajungă prima la ecluză şi-l trimise pe Morin, unul dintre asistenții 
lui, ca să o ajute la manevre. Trecerea ecluzei dură vreo zece 
minute şi Sheila ajunse repede pe Sena. Dusă de curent şi de 
motorul Diesel de 45 CP, "Cârpa-Muiată" se îndrepta spre insula 
Saint-Louis cu încetinitorul parcă. Antoine o urmări cu privirea 
mult timp şi se gândi, fără să ştie de ce, că nu-i va mai revedea, 
nici pe ea, nici vaporaşul. 


Cadrul 8 
IN ACEEAŞI ZI, DIMINEAŢA 


Jérémie închise telefonul cu o înjurătură de năduf. Hotărât 
lucru, fratele lui îşi bătea joc de el! Era cel puţin a patra întâlnire 
pe care o anula, de la începutul lunii. Plăti Bloody-Gary-ul pe 
care-l băuse şi trânti după el uşa cafenelei "Brouillards", 
îndreptându-se spre punctul de control de la poarta Montreuil. 

Slavă Domnului că nu nimerise peste automat, nenorocirea 
epocii noastre! Se întreba în sinea lui pentru ce motiv îl evita 
Jérémy şi dacă nu cumva era ceva premeditat. Incă de la vârsta 


de trei ani, fratele lui pretin-sese să i se dea o cameră separată, 
iar până la adolescenţă, nu încetase să-i paseze toate cuceririle 
feminine de care se sătura. Situaţia nu era totdeauna 
dezagreabilă, dar el, Jérémie. nu voia să fie considerat un simplu 
coş de gunoi sexual. 

— Actele, vă rog! 

Jérémie intră la punctul de control şi îşi întinse maşina! 
cartela perforată, pe care ofiţerul de serviciu o introduse în 
automat. 

— Sunteţi bolnav? întrebă ofiţerul. 

Cum Jérémie ridică din sprâncene, ofiţerul chemă sergentul 
de gardă, cerându-i să aducă Testul-Fericirii: individul prezenta 
în mod vizibil toate simptomele unei mari amărăciuni, poate 
chiar depresiune! 

Indignat, Jérémie spuse că este doar furios, ceea ce nu 
avea nici o legătură cu amărăciunea! Cu toate acestea, suflă în 
balonul care se coloră în roz. 

— Ha, ha! rise sergentul. Va să zică, e la limită. Îmi pare 
rău, dar nu va pot lăsa să plecaţi aşa. Dacă-mi surâdeţi, un 
surâs frumos, vă dau drumul. Dar vreau aşa, un surâs adevărat, 
nu un rictus la colţurile gurii, vreau ceva care să dureze, să vină 
de undeva din interior. 

— Este absolut necesar să vă surâd dumneavoastră? 

— Nu, puteţi să alegeţi pe oricare dintre noi doi. 

Jérémie declară că prefera să-i surâda ofițerului superior, şi 
se execută, nu fără ca, în interiorul lui, să-i scoată limba. 

— Sunt dezolat, dar ordinele sunt ordine, avem instrucţiuni 
precise în acest sens, mai ales în direcţia Periferia Parisului. 
Ştiţi, ultima dată l-am lăsat să treacă pe un individ şi, a doua zi, 
s-a sinucis în cuptorul de microunde... 

— Am înţeles, domnule locotenent, spuse Jérémie salutând 
milităreşte. 

Discret, scuipă în direcţia gheretei, după care se îndepărtă 
pufnind. Ce tot voiau toţi nenorociţii ăştia, ţinând cu orice preţ 
să te ştie fericit? O să i-o spună Preşedintelui, mania asta a 
fericirii devenea de-a dreptul insuportabilă. 

— Un taxi, dom'le? 

Jérémie acceptă şi se urcă pe bancheta din spate a unui 
"Jouvaquatre" roz, cu motorul în relanti. 

— Unde mergem, prinţe? 


Jérémie ridică braţele în semn de neputinţă. Nu avea nici 
cea mai mică idee. 

— Dacă am merge spre Sacre-Coeur? propuse şoferul. Sau 
poate spre Invalides? Sau Champ-de-Mars? Da, cred că ar trebui 
să încercăm Champ -de-Mars, totdeauna acolo are loc câte un 
duel, e un spectacol sigur!... 

Jérémie bombăni că nu e un simplu turist. Ca spectacol, îi 
era suficient peisajul lui interior, nu mai avea nevoie şi de 
spectacolele altora. Îşi aduse aminte că Jérémy îi vorbise despre 
"Lutetia" şi se hotărî să meargă să o vadă pe noua lui prietenă: 

— La "Lutetia"! spuse răstit. 

Timp de câteva minute rulară în linişte, apoi şoferul, care 
nici un moment nu-l scăpase din priviri în oglinda retrovizoare, 
se întoarse spre el: 

— Ce problemă aveţi? întrebă el, amabil. 

— Fratele meu, spuse Jeremie, e ca un copil, trebuie să-l 
supraveghez tot timpul. 

— Pe mine, ce mă deranjează e stomacul, simt ca un fel de 
greutate, mai ales după-amiaza târziu, dar nu vreau să vă 
plictisesc, doar n-o să începem să ne plângem unul altuia, nu? 
Trebuie să fim optimişti, cum spune Premierul, un surâs şi totul 
se luminează, nu credeţi că asta-i o foarte bună lozincă? 

Jérémie, căruia prea puţin îi păsa de primul ministru, de 
sloganurile lui şi de şoferii de taxi, se mulţumi să mormăie ceva 
nedesluşit. Şoferul se resemnă şi, sec, îşi ceru dreptul la o 
povestire. 

— Cum rămâne cu povestirea? 

Jérémie suspină resemnat. Chiar aşa, afurisita de povestire, 
mereu uita când se urca într-un taxi. O dată în plus, trebuia să 
improvizeze, în caz contrar amenda era asigurată. 

— Cunoaşteţi, spuse el, povestea cu omul care nu vroia să 
se privească în oglindă? 

— Nu. 

— O poveste foarte dură şi foarte tristă, spuse Jérémie ca 
să câştige timp, sper să aveţi o rezervă de batiste... 

— Nu vă faceţi griji, sunt blindat, spuse şoferul, care auzise 
de toate în zece ani de când conducea taxiuri. 

Jérémie se avântă: 

— Era pe vremea Primăverilor Răcoroase, ştiţi, în mileniul 
trecut, nu e foarte mult de atunci, dar se uită, este adevărat că 


spun asta ca să creez atmosfera, fiindcă de fapt nu are nici un 
fel de importanţă, ar putea să aibă loc şi astăzi, ori mâine, ori 
poate poimâine, doar că s-a petrecut la o anumită dată şi sper 
că înţelegeţi ce vreau să spun cu asta... 

— Nici epoca şi nici locul nu au cu adevărat importanţă, 
spuse şoferul, ca să-l încurajeze. 

— Aşa e! exclamă Jérémie, încântat că dăduse peste un 
şofer înţelegător. E vorba de un individ care avea două capete. 
Sau poate de doi oameni cu un singur corp. Să spunem, un om 
cu două capete, e mai simplu. Părinţii, oameni înstăriți dar 
meticuloşi, începură prin a refuza copilul, bazându-se pe legea 
Scrivener. Dar Tribunalul decise că bebeluşul fusese conceput 
de mai mult de zece zile, aşa că au fost obligaţi să-l accepte, ca 
să nu piardă acontul vărsat clinicii. La puţin timp după aceasta, 
cerură înjumătăţirea impozitului şi alocaţia corespunzătoare 
pentru doi copii. Dar Fiscul şi Asigurările Sociale făcură front 
comun, angajară un singur avocat ca să-şi împartă cheltuielile 
şi, în final, demonstrară că e vorba de un singur copil, de vreme 
ce avea un singur ombilic. 

— Sunt nebuni ăştia de la administraţie! exclamă şoferul. 

— Ca să rezolve problema, continuă Jérémie, părinţii 
dădură celor două capete acelaşi nume, şi astfel Michel şi Michel 
au fost înregistraţi la Primăria arondismentului XII. Mă urmăriţi? 

Şoferul îl urmărea fără probleme, iar Jérémie continuă 
povestirea până când ajunseră la "Lutetia", din păcate, prea 
curând. Trebuiră să facă de trei ori înconjurul cartierului, timp în 
care Jérémie să-şi termine povestea în mod corespunzător. Plăti 
cursa şi apoi intră în bar. 

Nu erau clienţi, cu excepţia unei tinere care citea, în fundul 
barului, şi a barmanului care se uita cu nepăsare la televizor, 
ştergând un pahar. Se aşeză pe un scaun şi-l privi pe barman 
drept în ochi: 

— Un Bourbon-Busset, dublu! 

Barmanul, care urmărea transmisiunea Grand Prix-ului din 
Brazilia, îl servi cu rapiditate, fără a-şi lua ochii de la ecranul 
televizorului: Warson tocmai se hotărâse să se oprească la al 
douăzeci şi treilea tur ca să-şi schimbe cele patru pneuri şi să-şi 
spele maşina. Jérémie, uitându-se pe furiş, spre fundul sălii, se 
întrebă dacă nu cumva Jeremy trecuse deja pe acolo. 

— Am mai trecut astăzi pe aici? îl întrebă el pe barman. 


Cum spălarea maşinii "Ferari" se eterniza, barmanul 
catadicsi să se ocupe de el. 

— V-am mai servit astăzi un dublu Bourbon? întrebă el. 

Jérémie îi spuse că nu se mai văzuseră niciodată, după câte 
ştia el, nu mai pusese piciorul la "Lutetia", totuşi, nu se putea 
şti, o simplă omisiune a unei amintiri putea să atragă după sine 
şi altele. 

— Nu, domnule, la mine nu se întâmplă asta, amintirile 
mele sunt ca briciul, şi nu le pierd niciodată! 

— Dacă nu eu, poate că a fost fratele meu? insistă Jérémie, 
golindu-şi paharul dintr-o singură înghiţitură. 

Cum Warson continua să se eternizeze la stand, barmanul 
se hotări să acorde puţină atenţie interlocutorului său: 

— Şi cum spuneţi că arată fratele dumneavoastră? 

— E o dublură a mea, eu sunt el şi el este eu... 

— Ca Montaigne şi La Boétie, murmură barmanul. 

— Ca Saint-Ex şi Guillaumet, sugeră Jeremie. 

— Ca Abel şi Cain, spuse barmanul. 

— Ca Barbes şi Rochechouart, ca Artele şi Meseriile, se 
enervă Jeremie, care mai căuta şi alte similitudini, dar, în pană 
de memorie, mai comandă un pahar: 

— Vă rog, încă unul! Evident, unul dublu! 

Barmanul îi umplu iar paharul şi mărturisi că nu văzuse pe 
nimeni, exceptând-o pe Jenny şi pe un egiptean cu 
douăsprezece degete. 

— De altfel, remarcă el, dacă e dublura dumneavoastră, 
cum mi-aş putea da seama dacă era el sau eraţi 
dumneavoastră? 

De undeva, din fundul sălii, se auzi o voce. 

— Paul-Albert, spuse Jenny, fii amabil şi dă-mi o cafea 
foarte tare, am avut un vis cu adevărat straniu, eram cu Leo, pe 
o autostradă, scria "Lumea de Apoi, 20 kilometri", nu aveam 
suficienţi bani ca să plătim autostrada... 

— Vă prepar imediat cafeaua, o întrerupse barmanul. 

Tânăra se apropie de bar ţinându-şi capul între mâini şi se 
aşeză lângă Jérémie. Privirile lor se încrucişară în oglindă iar el 
avu impresia că inima-i fu străpunsă de o frigare. Era frumoasă 
ca un Carpaccio şi îl privea ca pe un Mesia. 

— Jeremy, murmură ea, ai venit... 

Paul îi aduse ceaşca cu cafea şi îi recomandă să o bea 


încet, fiindcă era foarte fierbinte. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt Jérémy, spuse Jérémie. Nu sunt 
cel pe carc-l credeţi. Ar trebui să o beţi cât mai este caldă... 

Jenny simţi cum inima i se opreşte câteva secunde, după 
care începu să bată încet, cu precauţie. Îl privea, palidă ca un 
mort! 

— Jérémy, ce s-a întâmplat? De ce-mi spui asta? Nu înţeleg 
de ce-mi spui "dumneavoastră"? Nu mă mai vrei, spune, asta e? 

El îi explică răbdător că nu este Jeremy, ci Jérémie, fratele 
lui geamăn. Jenny, palidă, continua să-l întrebe de ce, pentru ce, 
doar mi-ai vorbit de dragostea cea mare, veşnică... 

Jérémie încercă să. o consoleze atât cât putea, explicându-i 
că veşnic e un cuvânt foarte mare şi că trebuie să te fereşti de 
cuvintele formate din şase litere. 

— Dar de ce, Jeremy, nu mă mai vrei, spune? 

Jérémie suspină. Nu era vorba ele asta, ea nu avea cum să 
înţeleagă că el nu era Jeremy, deşi nu era ceva atât de 
complicat! 

Luând ceaşca fumegândă, ea o duse la buze şi bău cu 
înghiţituri mici şi fierbinţi, ca şi când şi-ar fi sorbit propriile-i 
gânduri. 

— Prăpăditele, spuse ea deodată, numai ca să-mi comunici 
asta ai venit după mine la "Lutetia"? 

Începu să plângă încet, şi, după un timp, adăugă: 

— Stii, chiar te-am crezut, am crezut tot ce-mi spuneai! Și 
chiar ce nu mi-ai spus încă... Ai dreptate, am fost o proastă, am 
mizat şi ultima carte pe tine: roşul şi încălţămintea ta, albastrul 
şi ochii tăi, totul! Rezultatul e un zero, zeroul absolut al 
sufletului tău mârşav, pe care mi-l pui acum pe tapet, e prea 
nedrept! 

Furioasă, aruncă ceaşca de cafea care sparse două sau trei 
sticle aflate în bar. 

— Şi scârba asta de Destin, continuă ea, acest responsabil 
al hazardului, nu e posibil să. se fi înşelat, nu se inşelă 
niciodată! Paul-Albert, spune-mi, tu crezi în Destin?... 

Barmanul fu nevoit să recunoască faptul că Destinul e o 
modalitate foarte practică de a câştiga la Loto. 

— O. K., asta e, am înţeles, spuse Jenny, nu mai adăuga 
nimic, bila a pornit iarăşi, intru iarăşi în joc... Mizez totul pe 
primul bărbat care trece... Totul îi va aparţine... 


— Dar eu, întrebă Jeremie, eu pot să particip la joc? 

Ea îl privi cu un dezgust nemărginit. 

— Nu! Ajunge o singură dată! Doar nu-ţi închipui că am s-o 
iau de la cap, marea dragoste la mâna a doua, hazardul de 
ocazie, nu-mi trebuie! 

— In acest caz, spuse Jérémie, cred că ar trebui să vă las, 
credeţi-mă dacă vreţi, nu sunt Jeremy, sunt doar fratele lui 
geamăn şi, peste un sfert de oră, am întâlnire în strada 
Saint-Honore cu Preşedintele, ca să sporovăim puţin. Vă rog să 
mă credeţi! 

— Nu! Nu te cred! 

— Atunci, pe curând sau adio? 

— Adio, spuse Jenny, strecurându-i în buzunar carneţelul 
verde al lui Léo. Apoi, cotrobăi prin poşetă, scoase micul său 
6,35 încrustat cu fildeş şi îi trase un glonţ drept în inimă. 


Cadrul 9 , 
IN ACEEAŞI ZI, DUPA-AMIAZA 


Circulaţia era destul de fluentă iar Georges conducea cu 
uşurinţă, ţinând o mică havană în colţul buzelor. Venise să-l ia 
pe J.P.O. la ora douăsprezece din Halles şi îl găsise într-o stare 
etilică avansată. Il convinsese să bea un amestec inventat de el, 
pe bază de cafea şi ierburi de Peru, şi apoi îl dusese la sediul 
societăţii de lucrări publice "Sub-Underground Inc.", însărcinată 
cu construcţia tuturor tunelurilor autorutiere care legau între ele 
principalele oraşe ale Franţei. Directorul general al companiei se 
aşezase pe bancheta din spatele automobilului "Hispano-Suiza", 
alături de J.P.O., şi, de peste o jumătate de oră, conversau pe 
şoptite, înconjurând de mai multe ori marele Luxembourg. 

Georges verifică dacă sistemul de ascultare funcţiona în 
mod corespunzător şi, după ce s-a asigurat de asta se concentră 
asupra conducerii imensei "Hispano". 

Georges, cunoscut şi sub numele de Emile-Măcelarul în anii 
optzeci, provenea dintr-un mediu foarte modest şi intrase fără 
prea multe dificultăţi în filiera care se întindea de la casa de 
corecție la închisoarea Santé. La vârsta de douăzeci de ani era 
deja inamicul public nr. 5 şi urcase în top cu trei locuri în mai 
puţin de un an, datorită faimoasei luări de ostatici de la 


Academia Franceză. 

Operând de unul singur, prea şiret ca să se lase prins de 
raziile pe care le făcea poliţia noaptea pe principalele bulevarde 
ale capitalei, fusese condamnat la moarte, în disperare de 
cauză, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, 
dar, bănuitor, nu ridicase niciodată scrisoarea de la oficiul 
poştal, în ciuda numeroaselor reavizări. 

Atunci când Preşedintele declarase o amnistie generală, 
care-i excepta doar pe mecanicii auto, Georges profitase ca să 
devină băiat de treabă. Se înscrisese la ANPE şi solicitase o 
muncă interesantă, bine plătită, pe undeva prin arondismentul 
XVII, cu orar suplu. Cei de la agenţie îl puseră imediat în 
legătură cu secretariatul lui J.P.O., celebrul miliardar, care căuta 
un şofer pentru maşina sa. Intre cei doi bărbaţi s-a stabilit un 
curent de simpatie. Trecutul lui Georges nu fusese un obstacol, 
dimpotrivă, deoarece J.P.0O. era împotriva pedepsei cu moartea, 
în general, şi a morţii, în special. S-a încheiat un contract în care 
avocatul stipula că Georges era angajat ca şofer, dar că J.P.O. 
putea totuşi să-şi conducă maşina şi singur, ori de câte ori avea 
chef. Începea o nouă viaţă pentru Georges, care trecea astfel de 
la delincvenţa în maiou la delincvenţa în pulovăr de caşmir. 

Mulțumită microfoanelor pe care le instalase peste lot locul, 
în apartament şi în maşină, Georges era totdeauna la curent cu 
toate combinaţiile politico-financiare ale momentului. Miniştri, 
preşedinţi de societăţi multinaționale se perindau pe bancheta 
din spate a automobilului ca să ceară cu împrumut câteva 
milioane, să solicite o intervenţie la Matignon sau un sfat în 
privinţa oportunității de a investi în industria bicicletelor de o 
singură folosinţă sau în cea a poeziei turce. 

Georges începu să-şi comercializeze informaţiile şi curând a 
fost recrutat de serviciile de informaţii ale Preşedinţiei. La numai 
două luni după ce a fost angajat de J.P.O., intră la Extrapol, cu 
statutul de cadru superior şi grad de locotenent-colonel, 
coeficient 550 şi şase luni perioadă de probă, fiind însărcinat să 
se infiltreze în mediul miliardarilor din nordul Parisului. 

Piaţa Etoile era încă aglomerată, astfel că puse în funcţiune 
cei 120 decibeli ai claxonului cu melodia Kindertotenlieder a lui 
Gustav Manier. "Hispano-Suiza" se avântă în mulţime şi, 
protejată de barele laterale ranforsate, îşi făcu loc cu coatele şi 
cu barele de protecţie, spre a impune respect. In spate, J.P.O., în 


puternic tangaj, strigă furios în interfon: 

— Georges, fiţi atent! 

— Scuză-mă, bătrâne! 

Tot în contract era stipulat că Georges trebuia să i se 
adreseze lui J.P.O. la persoana a doua plural când erau singuri, 
iar în public sâ-l tutuiască, fiindcă era mai şic. 

— Georges, continuă J.P.O., fiţi amabil şi conduceţi-l pe 
prietenul nostru la Ministerul Foştilor Conducători şi lăsaţi-mă 
acasă, suntem destul de grăbiţi... 

— O.K., bătrâne, am pornit! 

Scârţâind din pneuri, luă o curbă strânsă pe bulevardul 
Ternes şi continuă pe Faubourg Saint-Honore cu Mahler la 
maximum. 

— Deci? întrebă preşedintele societăţii "Sub-Underground", 
ce fac cu acţiunile "R.I.T.F.-S.A."? Le vând? 

"R.I.T.F.-S.A.", creată cu şase luni în urmă prin colaborare 
cu ţările din Est, avea drept scop recuperarea din întreprinderile 
occidentale a ideilor devenite lucruri comune şi vinderea lor de 
ocazie, în loturi de câte o sută, la un sfert din valoare. J.P.O. 
ridică din umeri, ceea ce însemna că nu vroia să se amestece. 
Apoi sugeră să-l consulte pe şofer, care totdeauna dădea cele 
mai bune sfaturi. 

— Georges? 

— Ei? 

— Ce facem cu "R.I.T.F."? 

"Hispano-Suiza" intră pe strada Alger şi viră de două ori 
spre dreapta, ca să oprească in strada Rivoli, în faţa 
ministerului. Georges opri motorul şi se întoarse: 

— "R.I.T.F."? Trebuie vândut, bătrâne! Republicile Sovietice 
sunt în imposibilitate de plată, nu vi s-a spus nimic în legătură 
cu asta Acolo-Sus? 

— Vedeţi, spuse J.P.O., şi eu cred că e bine să vindeţi. 

Îi deschise portiera vizitatorului său, îl asigură de sprijinul 
lui şi închise după el. 

— Georges, spre casă! spuse el cu un oftat de uşurare. 

— Imediat, domnule, spuse şoferul. 

Traversară piaţa Concorde fără prea mare dificultate, 
trecură prin faţă pe la "Maxim's" şi se îndreptară spre 
Saint-Augustin, înconjurând Madeleine, acoperită de graffiti. 
Dincolo de Villiers, ajungeai cu adevărat în cartierul milionarilor, 


care începea în strada Monceau cu reşedinţa fermă fortăreață a 
lui Durand il. 

Georges remarcă: 

— Priviţi, lumină. Domnul îşi mai aduce aminte? 

].P.O. Îşi amintea chiar foarte bine. Durand D. Junior, cel 
de-al treilea descendent al familiei, tocmai reuşise să câştige 
primul miliard şi, cu această ocazie, organizase o mare serată. 
Invitase o mie două sute de persoane, cele mai influente din 
capitală, fiecare invitat primind la intrare câte un număr de 
ordine, de la 1 la 1200, în funcţie de importanţă. J.P.O., clasat în 
mod nedrept cu numărul 785, îşi procurase lista tuturor 
invitaţilor şi le trimisese câte un carton de invitaţie pirat prin 
care-i ruga să aducă băutura şi desertul. De asemenea, îl 
însărcinase pe Georges să mituiască un majordom ca să 
schimbe numerele de ordine. Serata se terminase cum nu se 
putea mai prost, ministrul Protocolului primind numărul 1018. 
Acesta îl pălmuise pe Durand il, cerându-i satisfacţie pe 
Champ-de-Mars. Durand propusese sabia, iar ministrul, pistolul. 
A fost cât pe ce să cadă de acord asupra săbiei, dar, finalmente, 
optară pentru gin-rummy. Apartamentul lui J.P.O. era situat pe 
strada Alfred-Roll, colţ cu vechile bulevarde ale Mareşalilor, 
ltngă poarta Asnières, într-un triunghi în care erau grupaţi cei 
mai mari miliardari ai capitalei, în aşa fel încât să-şi ridice mai 
uşor primele. Georges opri maşina în faţa rampei de accesa 
unui castel medieval de un gust îndoielnic. Cobori geamul şi 
privi drept în ochi video-audio-broasca de la poartă: 

— "Un morcov pentru mizerie", spuse el, având grijă să 
articuleze cât mai bine cuvintele. 

— "Atât de mare încât să le plesnească pantalonii", 
răspunse automatul, ceea ce însemna că sistemul de alarmă era 
deconectat. 

Porţile garajului culisară şi "Hispano-Suiza" urcă rampa de 
beton ca să intre în ascensor. Georges acţionă telecomanda, şi 
fură ridicaţi douăzeci de metri, cu un fâşâit discret. Uşile 
ascensorului se deschiseră automat, şi maşina înaintă spre 
centrul unui salon cu parchet marchetat, lucios ca o oglindă. 
Incăperea, mobilată jumătate stil Louis XV, jumătate Pop-Art, 
avea o suprafaţă de aproape trei sute de metri pătraţi, 
multiplicaţi la infinit de perspectiva celor patru pereţi prevăzuţi 
cu oglinzi holografice. 


Peretele de nord prezenta masivul Mont-Blanc, nori roz şi 
aurii plutind în jurul principalelor piscuri. Peretele de vest dădea 
spre ocean, un Atlantic dezlănţuit la Capul Ruz. La sud, o câmpie 
din Beauce îşi unduia lent spicele sub mângâierea unui vânt de 
vară. Pentru a da puţină senzaţie de citadin, peretele de est 
prezenta o curticică mizeră în care erau îngrămădite saltele 
rupte, biciclete stricate şi pneuri calcinate. 

Georges cobori, ocoli maşina şi, cu şapca în mână, deschise 
portiera lui J.P.O. 

— Mulţumesc Georges, după-amiază am de lucru la Castel, 
dumneata ce program ai? 

Georges îi spuse că avea nişte Drumuri De Făcut şi-i ceru 
permisiunea să păstreze maşina. 

— Ţine-o, ţine-o, răspunse J.P.O. Dar te rog să vii să mă iei 
în jurul orei optsprezece, trebuie să ies iarăşi. 

Georges îl asigură că va fi punctual şi întoarse maşina, 
acţionă iarăşi asupra broaştei electronice, şi urcă în viteză pe 
strada Alfred-Roll. Işi aprinse o ţigară şi dădu drumul radioului. 

— Salut tuturor şi la mulţi ani tuturor bărboşilor, astăzi este 
Sfânta Barbara. Intrebare: Cine are părul creţ, măsoară un 
metru optzeci şi şi-a pierdut portofoliul? 

Georges mări volumul radioului şi ripostă: 

— Răspuns: Ministrul Sporturilor! Acum o oră tocmai a fost 
dat afară, de îndată ce se publicase rezultatul sondajului de la 
GGA. Tineretul pierde 3 puncte, Internele câştigă 6, Finanţele 2, 
Agricultura 1, toate celelalte rămânând constante. Trebuia deci 
să joc 8, 23, 16, 9 şi 22. Salut bărboşilor! 

Georges închise radioul şi acceleră. Peste mai puţin de 
douăzeci de minute avea o întâlnire în centrul Parisului şi 
trebuia să se grăbească. Ajuns pe bulevard, acţionă puternic 
uvertura la Tannhäuser, care-i servea drept sirenă, şi traversă, 
jumătate din Paris cu Wagner dat la maximum. În mai puţin de 
zece minute era în strada Saint-Martin. 

Parcă maşina la două sute de metri de scuar, îşi aruncă 
şapca pe bancheta din spate şi luă valijoara. Verifică dacă uşile 
maşinii sunt bine încuiate şi, fluierând, se îndreptă spre piaţa 
Arts et Métiers. Era o piaţă special amenajată pentru agenţii 
secreţi şi, cu neplăcere, constată că locul lui era deja ocupat de 
doi indivizi care discutau cu voce joasă, în spatele unui copac. 
Oricum, îşi spuse Georges uitându-se la cer, sunt în avans, sau 


poate că el e în întârziere? Sau norii avansează prea repede, sau 
ceasul lui rămânea în urmă, ce importanţă are? Enervarea nu 
serveşte la nimic, doar nu arde, am timp suficient! Işi aprinse o 
mini-havană, ridică iarăşi capul ca să verifice ora exactă şi simţi 
o mână care i se aşeză pe umăr. O voce, care însoțea probabil 
mâna, îi şopti la ureche: 

— Te iubesc aşa cum porumbelul iubeşte turturica... 

— Aşa cum fluturele iubeşte lumina, răspunse Georges. 

Se întoarse ca să vadă faţa celui care făcea legătura. Omul 
avea privirea metalică a eroilor de western, uşor bronzat, 
surâzător, purta pantofi de lac şi batistă crem la buzunarul 
hainei, asortată cu şosetele. Toţi sunt la fel, îşi spuse Georges, 
seria asta de policloni făcea furori de-acum doi ani, şi vor mai 
trece mulţi ani până să fie amortizată. Aşteptară răbdători câte- 
va minute până ce butonul deveni verde, semn că aveau cale 
liberă. Parcurseră alene câteva sute de metri şi se ghemuiră 
după o tufă. 

— Banii? întrebă individul. 

— Sunt aici, răspunse Georges. 

Deschise valiza şi-i arătă teancurile de bancnote verzi. 
Individul îşi umezi un deget şi începu să numere. 

— Bine, dar lipseşte o jumătate! Jumătatea dreaptă! 
protestă el. 

— Exact, recunoscu Georges, au fost tăiate în două, vei 
primi cealaltă jumătate după ce vei termina treaba. 

— Corect, aprobă celălalt, care sunt instrucţiunile? 

Georges scoase din buzunar o hârtie împăturită în patru şi 
i-o întinse. 

— Găseşti totul aici, spuse el, bineînţeles că este codificat, 
sub formă de rebus, dar, dacă. nu te descurci, găseşti soluţia în 
pagina doi, pe verso. 

Individul dădu din cap, în semn că se va descurca. 

— Femeia e foarte periculoasă, îl preveni Georges, seduce 
tot ce îi iese în cale, şi e frumoasă ca un Carpaccio (1455— 
1525), fii foarte atent... 

— Am eu planul meu, spuse individul. 

— Să-l vedem... 

Individul despături planul hotelului "Vignes", din 
Montmartre, şi-i indică lui Georges camera unde intenţiona să o 
atragă pe tânăra femeie, graţie unor complimente aduse rochiei 


ei şi noii ei maşini, o "Simca 8", roz-bombon. 

— Epatant, spuse Georges, şi dacă va purta blugi, ce te 
faci? 

— Numele, numele meu este foarte important. Mi-am 
întocmit actele pe numele Contele Henri d'Horenoque al 
optulea, asta dă totdeauna rezultate... 

— Dacă o spui dumneata, replică Georges, cu un aer de 
îndoială. 

Mai discutară câteva clipe, încercând să stabilească dacă e 
mai bine să ai un nume cu particulă de nobleţe sau o maşină 
sport roşie, apoi se despărţiră, nu tocmai ca doi buni prieteni, 
promiţându-şi să nu se mai revadă la toamnă. 

Georges îl privi pe individ cum se îndepărtează fluierând My 
Darling Clémentine şi apoi, gânditor, se îndreptă spre 
"Hispano-Suiza". Nu-i inspira absolut deloc încredere. Dacă un 
tip ca acesta e capabil să seducă pe cineva, acceptă să fie 
preschimbat într-un volum de versuri de Lamartine. Demară cu 
viteza întâi şi porni spre reprezentanța "Hispano" ca să ceară să 
i se aplice o nouă barză în vârful capotei, fiindcă iar i-o furaseră. 
Telefonul sună şi el ridică receptorul: 

— Aş dori să vorbesc cu Germaine, vă rog, spuse o voce. 

— Greşeală, señor, răspunse Georges, aici nu-i nici o 
Germaine, e o "Hispano-Suiza"... 

— Bună ziua, colonele îi spuse vocea. Cum a decurs 
întâlnirea? 

— Bine, dar nu-mi place, nu-mi place deloc... 

— Prea târziu, ripostă vocea, n-avem încotro. Am ratat deja 
cu trei agenţi, sper că d'Horenoqgue va reuşi. 

Georges tăcea, aşa că vocea insistă: 

— Sper cu adevărat, şi mai ales pentru dumneata, colonele! 
Este sub directa dumitale responsabilitate, nu uita asta! 

Georges oftă şi închise telefonul. Nu uita nimic! Dar se 
întreba cum un dobitoc, ca acest stereotip de clon, putea spera, 
în mod rezonabil, să seducă o femeie ca Jenny? Ca şi cum ai fi 
cerut unui stâlp de la o parcare să-ţi povestească un banc. Şi 
apoi, mai era şi planul acela aiurit! Ar fi fost mult mai simplu să-l 
răpească pe Leo şi să-l facă să vorbească. In cinci minute, 
specialiştii din camera din fund puteau să-i stoarcă tot ceea ce 
ştia. Hotărât lucru, în unele momente deciziile de la Cartierul 
General îl lăsau perplex. 


"Hispano-Suiza" trecu prin faţa Operei şi se angajă cu greu 
pe bulevardul Capucines. O să fiu în întârziere, bombăni 
Georges; începea să-i fie din ce în ce mai greu să pună de acord 
meseria de şofer cu cea de agent secret. In faţa lui, circulaţia se 
blocase, astfel încât claxonă de trei ori. O "403-Diesel" îi tăie 
drumul, şi un individ în salopetă cobori din maşină, furios: 

— Ce vrei? Ce vrei? Nu merg destul de repede? Dacă eşti cu 
adevărat bărbat, doboară-mă! 

Ţinând o paletă de base-ba// în mână, bărbatul lovea cu 
pumnul în parbriz. 

Georges cobori geamul şi întrebă politicos: 

— Doriţi ceva? 

— Doboară-mă dacă eşti bărbat! 

— Să te dobor? Nici o problemă, răspunse Georges. 

Deschise torpedoul, îşi luă pistolul de calibru 7,65 şi-l dobori 
pe individ cu un glonţ direct între ochi. Hotărât lucru, îşi spuse 
el, oamenii devin din ce în ce mai agresivi. Îşi arătă permisul 
tricolor celor trei poliţişti care se apropiară şi le ceru să 
îndepărteze resturile. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel! 

Georges, calm, ridică geamul. lată adevărata putere. ŞI 
J.P.O., în ciuda numeroaselor sale miliarde, ar fi fost nevoit să 
coboare şi să-l înfrunte pe dobitoc cu paleta lui. Puse girofarul 
pe maşină, o luă la dreapta şi îl acţionă din nou pe Tannhäuser 
la maximum. 


Cadrul 10 
IN ACEEAŞI ZI, DIMINEAŢA 


Jeremy privi trist telefonul şi suspină pentru a suta oară. 
Jenny nu chema, la barul "Lutetia" suna veşnic ocupat, iar la ea 
acasă, automatul continua să-şi debiteze amenințările. De 
aproape patru ore stătea să aştepte. 

In bunker, totul mergea de-a-ndoaselea. N'Gom făcea 
ostentativ pe bosumflatul, frigiderul refuza să confecţioneze 
cuburi de gheaţă, iar Arthur rămânea surd la toate solicitările 
lui. Jérémy încercase să-l tenteze propunându-i o partidă de şah, 
dar ordinatorul continua să tacă de parcă s-ar fi retras într-o 
sectă din Alabama. 


Cu inima îndurerată, Jérémy plecă de lângă telefon şi se 
hotări să-i facă o scurtă vizită doamnei Clovis, în turnul de fildeş 
din fundul parcului, asta îi va mai schimba ideile sumbre. Pe 
doamna Clovis o găsi fredonând aria celor clouă orfeline, în timp 
ce lustruia vesela de aramă. 

— Bună ziua, doamnă Clovis. 

— Bună ziua, domnule Jérémy, răspunse ea pe aria 
Bijuteriilor. Este plin de praf aici, se vede că nu prea veniţi să 
meditaţi... 

Jérémy o lămuri că nu mai avea timp şi că, în plus, se şi 
îndrăgostise. O figură de-a lui Arthur! 

— Cum! exclamă doamna Clovis, nu poate să fie adevărat, 
doar nu v-aţi îndrăgostit de un ordinator? 

Jeremy făcu o grimasă şi o linişti. Pur şi simplu, Arthur 
calculase în mod ştiinţific data şi locul în care o va întâlni pe 
Jenny, cu ajutorul astroflashului. 

— Aşa? se miră doamna Clovis, acum se programează 
întâlnirile, nu mai intervine hazardul? E ca înainte, în familiile de 
bogătaşi, vă aduceţi aminte? 

Portăreasa oftă şi începu să frece violent vasele de aramă. 
Ce epocă, domnule! lubirile astea moderne, n-o să se 
obişnuiască niciodată cu aşa ceva! 

Jérémy mai sporovăi cu ea vreun sfert de oră, apoi se 
întoarse la telefon. Într-adevăr, toată povestea nu era prea 
clară. Şi, mai ales, rolul jucat de Arthur! Ridică receptorul şi 
sună iarăşi la barul "Lutetia". Miracol! De astă dată nu mai era 
ocupat. 

— Alo, aş dori să vorbesc cu Jenny, dacă se poate... 

La celălalt capăt al firului se făcu o pauză mare, iar Jeremy 
distinse respiraţia interlocutorului. 

— Cine-i la aparat? întrebă o voce abia auzită. 

— Jérémy. Jeremy Jem. Am mai sunat de dimineaţă şi mi s-a 
spus că Jenny dormea. 

— Ah, da! spuse vocea. Jenny a plecat curând după aceea... 
Nu pot să vă spun nimic în plus. Acum vă rog să mă scuzati, 
trebuie să închid... 

Jérémy încruntă din sprâncene şi închise telefonul. Ce era 
cu barmanul acesta? Şi Jenny care plecase! Se întoarse lângă 
ordinator, dar Arthur se încăpăţâna să rămână mut. În mod 
sigur, ceva nu era în ordine. Sună la S.O.S., dar cei de acolo 


erau ocupați până peste cap şi nu se puteau angaja în nici o 
acţiune până a doua zi. Jérémy îşi aduse aminte brusc că are un 
prieten la 1.B.M.-Ap, destul de sus plasat, şi se hotărî să-i facă o 
vizită. Acum ori niciodată! 

Chemă nu taxi, îl preveni pe N'Gom că nu va reveni decât 
pe la jumătatea după-amiezii, apoi conectă automatul telefonic. 
Luă fişa tehnică a lui Arthur, îşi puse impermeabilul şi alergă 
spre grilajul parcului. Cinci minute mai târziu, un superb "G7" cu 
capotă verde-fluorescentă opri în faţa lui. 

— Unde mergem? întrebă taximetristul. 

— La I.B.M.-Ap, la primărie... 

— Este foarte departe, replică şoferul, mai ales la ora asta. 
Nu vreţi mai bine să luaţi metroul? 

Jeremy dădu din cap, în semn că nu. Ori cu taxiul, ori deloc! 

— Bine, zise şoferul, dar atunci trebuie să-mi spuneţi cu 
adevărat o poveste interesantă! 

— De acord, spuse Jeremy, cred că am ce vă trebuie, 
cunoaşteţi povestea referitoare la naşterea cuvintelor? 

Taximetristul nu avea nici cea mai mică idee, dar era numai 
urechi, foarte rar avea parte de povestiri culturale! 

— Ei bine! spuse Jeremy, aşa cum probabil ştiţi, la început a 
fost verbul, dar nu i se cunoştea foarte bine conjugarea. Nu 
exista viitor şi nici trecut, ca să nu mai vorbesc despre viitorul 
anterior, doar prezent, şi încă, fiindcă nu se numea aşa, nu avea 
nume, formă, era inform. Ca epocă, nu era prea rău, doar puţin 
cam monoton. De exemplu, nu puteai spune "aş merge la 
cinema" sau "fir-ar să fie! trebuie să-i fac o vizită mătuşii 
Ursula". Timpul nu exista, exista doar spaţiul, şi ce să faci cu 
spaţiu dacă nu ai timp? 

— Vă întreb şi eu! lansă şoferul. 

— Deci, pentru a umple spaţiul, continuă Jeremy, a trebuit 
să se inventeze foarte repede alte cuvinte, adjective, pentru a-l 
face frumos, adverbe, pentru a-l face serios, pronume, pentru a 
şti cine ce face, şi chiar locuţiuni adverbiale, cum ar fi: "într-un 
anume loc..." sau "în toate cazurile..." pentru situaţiile când nu 
ştii ce să zici. Unele cuvinte au fost bine alese, altele, mai puţin. 
Cuvântul "ambiguu" de exemplu, a fost deosebit de reuşit, 
neştiindu-se dacă trebuie scris cu doi "u" sau cu unul, şi nici ce 
semnificaţie are de fapt. În timp ce celelalte au fost cam date 
rasol, cum ar fi "abac" sau "abajur". La început, totul mergea 


bine. Se trăia cu nu prea multe cuvinte, toate erau 
cuvinte-cheie, iar când lipsea un cuvânt, era inventat, dar fără 
a-l impune, era încercat şi, dacă mergea, era păstrat. Intr-o zi, 
lucrurile s-au stricat. Nu se mai ştie de ce, dar toţi ţipau unii la 
alţii. Fiecare dorea să aibă ultimul cuvânt. Se inventau cuvinte 
cu duiumul, orice, fiecare îşi realiza stocuri personale, şi apoi le 
aruncau unul în capul altuia, nu mai înţelegeai nimic, era un fel 
de "Ala-bala-portocala" sau "Cioc-boc, treci la loc". Ca să nu mai 
vorbim de înjurăturile care proliferau şi de cuvintele de ocară ce 
înfloreau pe toate buzele. Pentru a rezolva această problemă, se 
organiză o mare conferinţă, urmând ca toate cuvintele să fie 
puse pe masă şi apoi să fie împărţite în mod echitabil. Astfel 
s-au născut engleza, chineza, spaniola, lapona şi, mai ales, 
franceza şi italiana, care sunt cele mai frumoase, pentru că 
indivizii respectivi s-au servit primii. lată, în câteva cuvinte, cum 
s-au născut cuvintele! 

Jérémy de-abia îşi termină povestea că taxiul opri în faţa 
primăriei. 

— Cât vă datorez? 

— Două sute de franci, fără bacşiş, aruncă şoferul în 
sârbo-croată; asta numiţi dumneavoastră o povestire? 

Jeremy plăti şi trânti portiera. Şi totuşi, povestea lui era 
foarte interesantă! Notă numărul taxiului ca să evite să-l joace 
la loto, apoi urcă repede treptele scării celei mari. 

I.B.M.-Ap., născută prin fuzionarea a doi mastodonţi ai 
informaticii, prin anii '90, era de mult prima întreprindere din 
ţară care se ocupa cu reglarea tuturor problemelor 
administrative. Ţinând cont de acest lucru, se instalase în toate 
primăriile din Franţa. 

În centrul imensului panou 3 D din holul interior, fu 
interceptat de un uşier care-l întrebă ce poate face pentru el. 
Jeremy îi explică problema lui şi acesta îl îndreptă spre serviciul 
B, scara A, etajul trei, la stânga, când ieşi din ascensor, dacă 
acesta funcţionează. Ascensorul funcţiona, iar Jérémy, care nu 
avea nici un fel de încredere în neo-administraţia informatică, 
urcă până la etajul opt şi se îndreptă spre biroul 1625. din 
capătul culoarului, pe dreapta. Bătu la uşă: 

— Da? 

— Îl caut pe Hubert de la Rive, este un prieten din copilărie. 

— Hubert nu mai lucrează la noi, a fost mutat la 


Promo-Marketing. Pot să vă ajut cu ceva? 

Jeremy îi explică faptul că era în căutarea cuiva capabil să-l 
lămurească în legătură cu programarea unui Mac-3, mai ales în 
privinţa circuitelor logice din domeniul probabilităților şi al 
astrologiei. 

Faţa interlocutorului său se umbri. Pe furiş, apăsă pe 
butonul de sub biroul său şi întrebă: 

— Cine sunteţi? Un ziarist? 

Jérémy se prezentă şi-i întinse actele de identitate. Celălalt 
le examină, pentru un moment fruntea i se încreţi, apoi se 
lumină brusc: 

— Jérémy Jem. acesta e numele dumneavoastră? 

— Da. 

— Nu cumva sunteţi autorul lui Parono-Sauce-Maadere din 
colecţia "Incălzit la alb"? 

— Ba da. 

— Ei bine, este grozav! E cartea mea de căpătâi, o ştiu pe 
dinafară! 

— Chiar şi pasajul în care Narcis este transformat în oglindă 
retrovizoare? 

Interlocutorului său nu-i venea să-şi creadă ochilor si îşi 
chemă toţi colegii ca să se bucure şi ei de această ocazie 
neaşteptată. Toată lumea începu să vorbească tare şi fiecare 
dorea să-l atingă cu mâna pe autor. Jérémy era foarte gâdilicios, 
şi pentru câteva minute l-au făcut să râdă, ca să fie apoi gata să 
dea autografe nominalizate. Şeful bandei, un fel de 
colonel-adjutant cu trese galbene, îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Mi-a plăcut foarte mult ultimul dumneavoastră roman, 
mai ales pagina 28. 

— Da? întrebă Jeremy politicos. 

— Da, mai ales începutul penultimului rând. Acolo spuneţi: 
"Si atunci, Narcis înţelese că totul era jucat". Îmi place foarte 
mult cuvântul "atunci", în special când are un "şi" înainte. Ar 
trebui mai mult folosit în romanul modern! 

Jérémy îi promise că va avea grijă de aceasta şi îl întrebă 
amabil dacă nu cumva poate să-l ajute în problema lui, 
referitoare la ordinator şi la predestinarea prin Macintosh. 
Colonelul-adjutant îl luă de braţ şi-l invită să facă împreună 
câţiva paşi pe culoar. 

— Se poate, spuse el, se poate. Dar nu vă sfătuiesc să vă 


băgaţi nasul în astfel de probleme. După câte ştiu eu, e un 
subiect de clasa A + , securitate absolută, de care se ocupă 
exclusiv indivizii de la Extrapol. 

Jeremy se înfioră. Extrapolul era o poliţie specială, care 
depindea direct de Ministerul de Interne, însărcinată cu 
supravegherea curăţeniei străzilor şi cu înlăturarea oricărei 
manifestări metafizice pe drumurile publice. In consecinţă, toată 
lumea vorbea despre ei, dar nimeni nu-i văzuse vreodată. Ceru 
amănunte colonelului-adjutant. 

— Extrapolul? N-aveţi cum să vă înşelaţi, ei nu zâmbesc 
niciodată. 

— De ce? întrebă Jeremy, curios să afle mai multe. 

— Au făcut un jurământ odată cu intrarea în poliţie. 

— Aşa! spuse Jeremy. Dar dumneavoastră puteţi să mă 
ajutaţi? 

Nu ştia cum să i se adreseze, domnule colonel sau domnule 
adjutant, iar acest lucru îl agasa puţin. Celălalt clătină din cap. 
Nu! aici nu puteau face nimic pentru el. Cobori tonul şi-i făcu 
semn lui Jérémy să se apropie: 

— Vreau să vă spun că sunt momente când mă întreb dacă 
nu sunt şi eu pe lista celor urmăriţi! Extrapolul e infiltrat 
pretutindeni, chiar şi în administraţie. Controlează tot, de la 
gânditorii de pe stradă până la circuitele logice ale timpului 
liber. Trecând, bineînţeles, pe la şoferii de taxi. Indivizi ca 
dumneavoastră sunt sigur trecuţi pe lista roşie. Scriitorii sunt 
prea periculoşi. Au prea multă intuiţie. Prea multe posibilităţi 
subversive... 

Jeremy se indignă. El, subversiv? El, căruia nu-i plăcea 
decât sportul şi poezia modernă? Il mirau afirmaţiile 
colonelului-adjutant. 

— Dintotdeauna am dorit, continuă acesta, să aflu ce este, 
în fond, poezia, mai ales poezia modernă. Aţi putea să-mi 
explicaţi dumneavoastră? 

Jeremy voia, desigur, dar îl avertiză că explicarea poeziei 
nu explica de fapt absolut nimic, asta era problema. Celălalt 
insistă, deoarece strănepotul său îl adora pe Lamartine şi nici un 
doctor nu fusese capabil să-l vindece. Jérémy îi propuse să 
rezolve această problemă la cafeneaua din colţ, şi coborâră 
scările, braţ la braţ, ca doi vechi prieteni. 

Colonelul-adjutant comandă un Saint-Thomas foarte 


condimentat, iar Jérémy, un Drieu-Mirabelle. 

— Ca să revin la problema care mă interesează, mărturisi 
Jeremy, Mac-ul meu e bizar: m-a trimis la o întâlnire 
super-programată, exact la ora indicată am întâlnit-o pe femeia 
vieţii mele, iar de atunci, tăcere, el nu mai vrea să-mi 
vorbească, găsiţi că asta e normal? 

Insoţitorul său făcu o grimasă. Nu fusese niciodată 
îndrăgostit, iar ordinatorul său era cu totul incapabil să-l facă să 
întâlnească pe cineva, era un model vechi, din generaţia a doua. 

— In acest caz, cum vă descurcaţi? întrebă Jeremy, cum 
faceţi ca să întâlniți persoana? 

Insoţitorul se aplecă la urechea lui şi îi mărturisi: 

— Merg pe Magistrala Periferică în fiecare sâmbătă! 

— Dar, ripostă Jeremy, asta nu serveşte la nimic, de vreme 
ce nu vă mai amintiţi de nimic, plecând. 

— Poate, admise celălalt. Dar poate că nu. Faptul de-a şti 
că am întâlnit pe cineva, chiar dacă nu-mi mai amintesc pe 
urmă, îmi este de-ajuns. Şi apoi, se spune că rămâne totdeauna 
ceva după un tur pe Magistrala Periferică. In adâncul creierului. 
In adâncul sufletului. Impresia de lucruri deja văzute sunt 
convins că de acolo vine. 

Jérémy dădu din cap. Poate. El nu pusese niciodată piciorul 
pe Magistrala Periferică, dar îşi făgădui să facă un tur într-o zi. Îi 
mulţumi însoţitorului său pentru toate sfaturile date şi cobori 
scările, patru câte patru. Era grăbit să se întoarcă la bunkerul 
din Bulevardul Montmorency ca să o sune pe Jenny. 


Cadrul 11 , 
IN ACEEAŞI ZI, DUPA-AMIAZA 


Sheila ancoră "Cârpa-Muiată" pe cheiul din portul Debilly în 
timp ce începea să cadă o ploaie măruntă. Işi petrecuse ziua 
plimbându-se pe Sena, între Charenten şi Suresnes, şi era puţin 
ameţită de zgomotul Dieselului. Ora şaptesprezece! Se 
încadrase perfect în timp, fiindcă Jenny era mereu în întârziere. 
Işi ridică gulerul impermeabilului şi fugi pe scară, ca să ajungă 
pe cheiul New-York. 

Aşezat pe ultima treaptă, un indian făcea gesturi cu ambele 
mâini, neştiindu-se cu siguranţă dacă se ruga sau cerşea. Cu 


uimire, Sheila remarcă faptul că în jurul lui, pe un cerc cu un 
diametru de aproximativ doi metri, nu ploua, iar soarele făcea 
să-i sclipească nenumăratele inele pe care le purta la ambele 
mâini. 

Cu un şarpe înfăşurat în jurul gâtului, monologa într-un 
dialect straniu, iar lângă el era aşezată o placă pe care scria: 
"Ca să vă adăpostiţi de ploaie — 20 franci, dacă doriţi şi o 
povestire — 40 de franci!". 

Sheila scotoci prin buzunare şi-i întinse cei patruzeci de 
franci. Indianul surâse cu toţi dinţii şi-i decupă un pasaj de 
cincizeci de centimetri de cer albastru, ca să poată veni să se 
aşeze lângă el. Luând-o de mână, se avântă într-o povestire 
relativ complicată, din care Sheila înţelese că totul are un capăt, 
cu excepţia omului, care nu ajunge la capătul greutăților. Sheila 
îi mulţumi cu amabilitate şi, în schimb, îi povesti viaţa ei, în mod 
special ziua când fusese bolnavă şi trebuise să stea toată ziua în 
pat. Incântat, indianul o întrebă dacă era liberă ca să ia 
împreună masa de seară; ştia un restaurant absolut genial, în 
strada Portes, lângă staţia de metrou Maubert-Mutualite. Sheila 
îi spuse că, din păcate, avea deja un program, iar el îi smulse o 
întâlnire pentru marţea viitoare, nu prea târziu, ca să se poată 
întoarce acasă înainte de miezul nopţii. 

— De ce înainte de miezul nopţii? întrebă ea. 

— De aia, spuse indianul. Din cauza stingerii. 

E adevărat, îşi spuse Sheila, uitasem, în timpul săptămânii 
sună stingerea, după miezul nopţii, spre Grădina Planetelor, din 
cauza vârcolacilor. 

— Şi ce se întâmplă dacă te prinde după miezul nopţii pe 
stradă? întrebă ea. 

— La hingheri, răspunse indianul. Te trec prin raze meta, ca 
să vadă dacă eşti O.K. şi te ţin toată noaptea acolo, într-un hotel 
mizerabil, pe urmă îţi dau drumul fix la răsăritul soarelui. 

— Şi dacă cineva nu este O.K.? 

— S-a întâmplat, o dată. O singură dată. Contorul meta 
parcă înnebunise şi a început să urle a moarte. Chiar şi urşii din 
grădina zoo au simţit fiori de teamă. Am aflat atunci că printre 
noi se găseşte un vârcolac. Dar paznicii erau nişte copilandri, 
n-au îndrăznit să se apropie ca să afle cine era. 

— Şi cine era? 

— Cine credeţi? întrebă indianul cu blândeţe, făcând să-i 


strălucească dinţii albi. 

Instinctiv, Sheila se dădu înapoi şi ieşi din cercul magic. 
Ploaia îi biciui obrazul. 

— Nu vă speriaţi! spuse indianul, nu vă mănânc! De mult 
timp nu mai mâncăm pe nimeni, exceptând bineînţeles cazurile 
urgente, când este închis peste tot, chiar şi barul de la arabul 
din colţ. 

— Nu mă sperii, spuse Sheila. 

Ca să i-o dovedească, îi întinse mâna şi i-o mângâie pe a 
lui, având grijă să o facă în sensul părului şi să nu se apropie 
prea mult de reptilă. 

— Şarpele e al dumneavoastră? întrebă ea. 

— Da, se numeşte Ouroboros, îşi schimbă pielea în seara. 
asta, de aceea nu-i prea vorbăreţ, trebuie să se concentreze. In 
plus, toată ziua a fost nevoit să citească viitorul, ca să câştige 
câţiva bani de la turişti, iar acum e frânt de oboseală. Dar 
dumneavoastră cum vă numiţi? 

Sheila îi spuse că o cheamă Sheila, dar că prefera un nume 
ca Fluture de Aprilie sau Libelulă a serii. 

Indianul îi răspunse că Sheila nu i se pare prea comun şi îi 
recomandă să ia puţină psilocibină, ciuperca halucinatorie care 
lui îi făcea foarte bine. 

— Nu, mulţumesc, refuză Sheila, poate că în altă zi, astăzi 
trebuie să fiu lucidă, fiindcă mă întâlnesc cu Jenny, o să-mi 
povestească tot, se pare că a făcut Big-Bang cu un tânăr 
Făt-Frumos! 

— Ştiţi, insistă el, nu e nimic extraordinar, e doar banala 
HO, — Hidroxi-N dimetil triptamină... 

— Orişicum, spuse Sheila, nu, mulţumesc! 

Indianul ridică din umeri, suspinând, ceea ce avu drept 
efect să oprească ploaia. 

— De acord, spuse el, nu mai insist. Vreţi totuşi să-l consult 
pe Ouroboros, ca să vă spună ce-o să vi se întâmple săptămâna 
viitoare? 

Sheila ezită. Era într-adevăr tentată din cauza poveştii cu 
profesorul Lévy. Cu toate acestea, refuză oferta. Nu avea chef 
să ştie. 

— Nu-i nimic, spuse indianul, e adevărat, o să vedeţi şi 
singură. Dacă aveţi nevoie de mine, sunati la numărul acesta. 
Este telefonul unei mici cafenele "Toarnă-Întruna", în Curtea 


Miracolelor, lângă Buttes-Chaumont. Sunt acolo tot timpul, sau 
ştiu unde pot fi găsit. 

— Perfect, spuse Sheila. Şi altfel, cu ce vă ocupați în afara 
faptului că opriţi ploaia? 

El îşi luă un aer conspirativ şi-i şopti la ureche: 

— In acest moment, sunt angrenat într-o afacere. O foarte 
mare afacere! 

— Da? răspunse Sheila, politicoasă. 

— Da, o afacere care ar putea schimba integral viaţa ` 
poporului meu. Şi pe a dumneavoastră, de altfel. Veţi vedea! In 
mod sigur că ne vom revedea, chiar foarte curând... 

Sheila îl asigură că va fi încântată, şi-şi notă numărul de 
telefon pe încheietura mâinii stângi, ca să nu-l uite. Se ridică şi-l 
salută cu un semn discret. Ploaia se oprise şi ea urcă scările în 
cea mai mare viteză. Traversă piaţa Alma cu impermeabilul pe 
cap şi fugi spre "San-Francisco", unde orchestra braziliană 
începea să se încălzească. Se aşeză în fundul sălii, lângă telefon, 
şi comandă un Jack London Rock and Rye şi cârnăciori de bizon. 
Avea nevoie de un întăritor. Invitaţia pe care i-o făcuse indianul 
ca să ia masa împreună îi era mult prea proaspătă în memorie: 
poate că ar fi fost bine să accepte? Un om capabil să oprească 
ploaia şi care poseda un şarpe capabil să citească viitorul era cu 
siguranţă o companie excelentă. 

Se uită la ceas. Ora şaptesprezece şi douăzeci. Jenny 
întârzia iarăşi. Îşi goli paharul, înghiţi ultimul cârnăcior şi se 
decise să meargă să vadă orchestra braziliană mai de aproape 
şi să comande o salată Cucumber, cu multă ceapă, mulţumesc. 


Cadrul 12 . , 
IN ACEEAŞI ZI, LA SFARŞITUL DUPA-AMIEZII 


— Bună ziua, aţi sunat la reşedinţa lui Cassius Clay. Primul 
care închide fără a lăsa un mesaj, după semnalul sonor, va primi 
un pumn în nas, înţeles? 

Hotărât lucru, îşi spuse J.P.O., detectivii nu mai sunt ca 
altădată. Cu mânie, şterse de pe listă numele lui Bertrand 
Borowitch şi sună la numărul următor. Şi de această dată dădu 
peste automat. Normal, îşi spuse el, ţinând seama de ora la care 
sun, sunt toţi pe stradă, în spatele unui ziar sau al unui copac, 


pândind cu ochii lor de uliu. Hotări să lase pe mai târziu filarea 
lui Georges şi se îndreptă spre salonaş ca să lucreze o oră sau 
două la al său Concert pentru Cont Curent, o chestie care 
semăna puţin cu simfonia concertantă în fa major de Strolberg, 
dar mai veselă şi cu cor de acordeon. J.P.O. adora muzica, în 
general, şi, în particular, nota fa, pe care o considera deosebit 
de frumoasă. Era pe punctul de a introduce un "fa" la începutul 
celui de-al treilea cuplet când sună telefonul interior. 

— Da? Ce este? Cine este? 

— Sunt eu, Georges, domnule, ora optsprezece, tocmai 
m-am întors. Domnul doreşte să-l duc în oraş? 

— Nu, nu mai e nevoie, răspunse J.P.O., mai poţi să ţii 
maşina dacă ai nevoie de ea. Dacă, prin absurd, mai am chef să 
ies în oraş, iau metroul, ar fi amuzant, nu crezi? 

Georges îi mulţumi şi-l asigură că, efectiv, metroul e un 
mijloc de locomotie foarte amuzant. Îl asigură că nu se va 
întoarce foarte târziu şi-i ură o seară bună. J.P.O. Închise 
telefonul, scrâşnind din dinţi. Viaţa dublă a lui Georges începea 
chiar să-l deranjeze. Inchise sintetizatorul, trânti uşa salonului 
de muzică şi cobori la primul etaj, ca să schimbe câteva cuvinte 
cu şoferul său. "Hispano-Suiza" trona în mijlocul încăperii şi el o 
înconjură, perplex. Ce putea masca Georges, folosindu-se de 
această maşină? Privi monstrul, atent la cel mai mic detaliu. 
Deschise portbagajul, examină cu atenţie fiecare colţişor şi, 
mânat de un impuls incontrolabil, se ascunse înăuntru. Trecură 
câteva minute, apoi Georges intră în încăpere. Îl auzi 
instalându-se la volan şi acţionând telecomanda ascensorului. 
].P.O. Incercă să se întindă, însă portbagajul era cu adevărat 
prea mic şi fu nevoit să opteze pentru poziţia de foetus. Profită 
de ocazie ca să treacă în revistă scenele cele mai semnificative 
din existenţa intrauterină, traumatismele majore pe care le 
trăise în momentul intrării în viaţă şi, ca să se reconforteze, îşi 
recită câteva mici poeme financiare. În acel moment sesiză că 
maşina prindea viteză şi se hotărî să doarmă puţin. Închise ochii 
şi se lăsă în voia soartei. 

Prin caroseria care devenise transparentă, începu să viseze 
nişte peşti-lupi imenşi în ţinută de seară şi o orchestră de jazz 
care cânta pe fundul Senei. Înghiţi o pilulă contra răului de mare 
şi constată că nu-şi luase ceasul antiacvatic, ci un fals "Cartier" 
cu limbi moi care se legănau ca nişte alge nonşalante. În felul 


acesta, trecea alene de la zece seara la patru dimineaţa, ceea 
ce îi accentua senzaţia de greață. 

"Hispano-Suiza" frână brusc ca să lase să treacă o şalupă 
care avea prioritate, iar el se trezi, înţepenit de tot. Aşteptă 
câteva minute, timpul necesar ca să revină la realitate, după 
care, circumspect, deschise capota. Cu pas de lup, ieşi din 
portbagaj, încercând să nu fie observat. Dat fiind numărul mare 
de orbi care treceau pe acolo, socoti că se găseşte undeva către 
strada Sèvres. In depărtare, zări faţada barului "Lutetia". 
Georges, tot la volanul maşinii, tocmai dădea un telefon, aşa că 
se refugie sub portalul unei clădiri din apropiere. O bătrânică, 
purtând rucsac cu un Mickey pe el, se apropie cu paşi mărunți, îl 
rugă să închidă ochii, după care formă pe furiş codul imobilului. 

— Omagiile mele, doamnă, spuse J.P.0., scoţându-şi 
pălăria. 

— Domnul? întrebă bătrânica, mirată. 

— Aveţi cumva vreo teorie referitoare la viaţa dublă? 
întrebă el. 

— Primul meu soţ avea o astfel de teorie, îi mărturisi ea, 
dar e ceva atât de vechi, e din mileniul trecut, oamenii de astăzi 
nu mai pot să ştie... 

— Şi atunci? 

— Nu mai ştiu. Într-o zi şi-a pus teoria în practică şi de 
atunci nu l-am mai văzut... Bietul Anatole! Unde o fi acum? La 
Arcachon poate? 

J.P.O. li mulţumi şi aruncă o privire spre stradă. Georges era 
în picioare, lângă maşina, şi sporovăia cu doi indivizi care purtau 
pe umeri un covor rulat. Deschiseră portbagajul maşinii şi 
băgară covorul înăuntru. 

J.P.O. avansă puţin în stradă, ca să vadă mai bine ce 
făceau. Sau Georges face trafic cu covoare orientale, sau în 
maşina mea se află un cadavru, îşi spuse J.P.O. La un moment 
dat, îi văzu pe cei doi bărbaţi agitându-se şi arătând cu degetul 
în direcţia lui. Ei, drace! înjură el, recunoscând uniforma neagră 
a Extrapolului, am fost reperat! 

Deschise repede capacul uneia din cele trei pubele de 
lângă el şi se ascunse în ea. Un minut mai târziu, cei doi indivizi 
se îndreptau nonşalant spre intrarea în imobil. Începură să 
discute, iar J.P.O. ridică uşor capacul, ca să poată urmări 
convorbirea lor. 


— Aici locuieşte, spuse individul Nr. 1. 
— Da. Ai întrebat-o pe portăreasă? voi să ştie individul Nr. 


— Nu, nu încă. 

— Bine, am să mă duc eu. Barmanul ce a spus? 

— Susţine că a fost în legitimă apărare. Nu cred nici un 
singur cuvânt. El susţine că numitul Jeremy a ameninţat-o pe 
fată că-i va recita Moartea Lupului de Alfred de Vigny, dar că ea 
a reuşit s-o şteargă mai înainte. 

— Sunt sigur că minte, spuse Nr. 2, trebuie să-l facem să 
vorbească! 

].P.O. Înţelese că nu-l căutau pe el şi regretă că se băgase 
în pubela aceea care mirosea groaznic. 

— Dar fata? Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Nr. 1. 

— A dispărut, barmanul afirmă că a oprit o maşină în faţa 
barului, sau că o maşină a oprit în faţa ei, nu ştie sigur. 

— Aşa? spuse individul Nr. 1. Şi ce fel de maşină era? 

— O "Simca" roz 1950, 45.000 km la bord, caroserie foarte 
sănătoasă, stare bună, 20.000 F negociabili. 

— Păi era d'Horenogue! spuse Nr. 1. E-n regulă, o să avem 
timp să scotocim apartamentul. 

Amândoi se avântară pe scară, iar J.P.O. ieşi din pubelă, 
cam clătinându-se pe picioare şi astupându-şi nasul. Băbuţa cu 
rucsacul scoase capul din ghereta portăresei: 

— Ei bine, tinere, ai găsit ce căutai? 

J.P.O., căruia nu i se mai spusese "tinere" de pe vremea 
primului său milion, îi adresă un surâs larg şi-i spuse că nu, din 
păcate, nu găsise nimic, dar că acum era absolut sigur că 
şoferul său ducea o viaţă dublă şi că era amestecat într-o 
afacere necurată. 

— S-ar spune că a avut loco crimă, făcu el, o crimă 
pasională la barul "Lutetia", caută pe cineva în imobil. 

— E vorba de domnişoara Jenny, spuse bătrânica, tristă, 
mare nenorocire, doi morţi într-o singură zi!... Ea e viaţa dublă 
pe care o căutai? 

Fără să ştie de ce, J.P.O. răspunse că da, pe ea o căuta, de 
mai mulţi ani, dintotdeauna... 

— A trecut pe aici ca o furtună, pe la ora dejunului, ca să-şi 
ia corespondenţa, o maşină înspăimântătoare roz o aştepta în 
faţa casei, condusă de un filfizon de-a dreptul insuportabil! 


— Ei şi? 

— Nu era nimic interesant, doar o factură de la E.D.F., cu 
adevărat foarte piperată. M-a îmbrăţişat, m-a rugat să 
decomand o întâlnire la "San-Francisco", dar n-am avut timp, şi 
apoi a plecat plângând. Săraca domnişoară Jenny! Mare ghinion, 
după ceea ce s-a întâmplat cu domnul Leo! 

J.P.O. Îi mulţumi pentru toate aceste informaţii şi îi dădu în 
schimb o informaţie confidențială referitoare la compania 
"O.P.A.". Deschise uşa şi ieşi în stradă. Georges dispăruse. Poate 
că era la barul "Lutetia"? J.P.O. se apropie de "Hispano-Suiza" şi 
constată că cheile erau în contact. Gata, o iau! murmură el în 
sinea lui, Georges o să creadă că a fost furată, asta o să-l înveţe 
minte să mai lase cheile! 

Puse motorul în funcţiune, ieşi din garare şi, prudent, se 
angajă pe bulevardul Raspail. Nu era momentul să facă ceva ca 
să fie oprit, cu un cadavru în portbagaj. Nu făcuse nici două sute 
de metri, când telefonul începu să sune. Ridică receptorul cu 
mâna stângă. 

— Alo, aş dori să vorbesc cu Germaine, dacă se poate... 

Vocea era metalică, tranşantă şi se simţea cât de colo că 
nu avea nici un chef să stea de vorbă cu vreo Germaine. E o 
parolă, îşi spuse J.P.O., toate vieţile paralele se bazează pe 
parole, e un lucru foarte cunoscut! Se întreba cum să agaţe 
peştele în cârligul undiţei, şi răspunse la întâmplare, imitând 
vocea şoferului: 

— Ei bine! Germaine nu-i aici, a trebuit să meargă la 
mă-sa-mare care e foarte bolnavă, ca să-i ducă nişte cornuri, 
jurnalul şi o bucată de unt... 

La celălalt capăt al firului, se produse o îndelungată tăcere, 
după care, vocea tună: 

— Dumneata eşti, colonele? Crezi că ai ales momentul 
potrivit ca să faci pe nebunul? 

].P.O. promise că n-o va mai face şi-l întrebă care sunt 
ordinele. 

— Ai veşti despre fată? întrebă vocea. 

— Nu, răspunse J.P.O. l-am pierdut urma. Dar pornesc la 
"San-Francisco", o informaţie foarte serioasă m-a pus pe 
această pistă. 

— Bine, răspunse vocea, fă tot ce crezi! Te sun peste 
douăzeci de minute la Frisco. Numele meu conspirativ o să fie 


Titi, am să întreb de Motan Mare. 

— Am înţeles, Titi, aştept! 

Sunt în plin roman de groază, îşi spuse J.P.O., şi se pare că 
Georges face într-adevăr parte din poliţia secretă! Regreta 
amarnic că îi plătise totdeauna amenzile de circulaţie, şi apăsă 
pe acceleraţie. Maşina zvâcni pe bulevardul La Tour-Maubourg. 
Începuse să cadă o ploaie măruntă, astfel că dădu drumul la 
ştergătoarele de parbriz, aruncând frecvente priviri în oglinda 
retrovizoare. Nu-l urmărea nimeni. Traversă podul Alma fără nici 
o dificultate şi se opri în faţă la "San-Francisco". Cobori din 
maşină, întinse portarului cheile ca să i-o parcheze şi se duse 
direct la bar. O orchestră braziliană făcea să se zguduie pereţii 
şi trebui să zbiere ca să se facă auzit. 

— Chelner! 

Chelnerul se apropie de el, intuind că va face o afacere 
bună. J.P.O. reprezenta tipicul individ cu bani. 

— Da, domnule? 

— Adu-mi un Pagnol 51 şi spune-mi ce caut aici. 

Chelnerul îi servi băutura într-un pahar mare cu picior, după 
care scoase clin buzunar un pachet de cărţi de joc. Întinse 
cărţile pe tejghea în trei rânduri, ridică una şi anunţă o damă. 

— O femeie, domnule, văd o femeie şi o bancnotă verde 
care îşi schimbă stăpânul. 

— Eşti sigur de asta? se răsti la el J.P.O. 

— Absolut sigur, răspunse chelnerul, înainte de a face 
şcoala hotelieră am urmat studii serioase de cartomanţie. 

].P.O. scoase o bancnotă de o mie de dolari şi o puse cu 
grijă pe tejghea. Chelnerul începu să saliveze. Niciodată nu i se 
dăduse un bacşiş de o mie de dolari! 

— Presupun, spuse el, că va trebui să găsesc femeia? 

— Exact, spuse J.P.O., dar dispun de foarte puţine date. Se 
numeşte Jenny, asta-i tot ce ştiu. E frumoasă ca un Carpaccio şi 
nu-l suportă pe Alfred de Vigny. Nu-i uşor, ce zici? 

Chelnerul ridică din umeri şi declară că toată afacerea era 
un joc pentru copii. Ridică microfonul de apel şi anunţă: 

— Gura, nu se mai aude nimic! Este căutată Jenny, am 
spus: Jenny... Un domn foarte bine o aşteaptă, la bar, 
mulţumesc! 

Închise microfonul şi înşfăcă dolarii. O tânără roşcată, 
îmbrăcată în roşu, se apropie de ei şi privirea i se încrucişă cu a 


lui J.P.O. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul foarte bine? 

J.P.O. o privi foarte atent şi, în sinea lui, scoase un fluierat 
admirativ. Într-adevăr, roşcovana era superbă! Rapid, încercă să 
facă o comparaţie între ea şi Anne-Marie, partenera lui din acel 
moment. Această Jenny e cel puţin de trei ori mai frumoasă 
decât Anne-Marie, fără nici o îndoială. Dar, tot fără nici o 
îndoială, Anne-Marie e de două ori mai inteligentă. În schimb, 
cea de faţă e mult mai puţin pretențioasă, dar nimeni nu o 
întrece pe Anne-Marie la preparatul clătitelor! îl apucă o uşoară 
ameţeală şi-i ceru băiatului să-i aducă un calculator. 

Între timp, se prezentă: J.P.O., miliardar, amator de 
lichioruri şi de teorii tari. 

— Aveţi cumva o teorie în privinţa Hazardului? întrebă el. 

Sheila îi spuse că nu are o astfel de teorie dar că, prietena 
ei, Jenny, are una cu siguranţă, era specialitatea ei. 

— Pai, atunci, nu sunteţi dumneavoastră Jenny! 

— Nu, eu sunt Sheila, de miercuri sunt cea mai bună 
prietenă a ei, sper că asta nu-i o problemă! 

O privi lung şi murmură că nu, nu era o problemă, s-ar fi 
putut foarte bine să o cheme şi pe ea tot Jenny, în fond, numele 
sunt doar o simplă convenţie, dar tare ar vrea să ştie unde 
poate fi găsită Jenny şi, mai ales, pentru ce motiv o caută 
şoferul lui. 

Sheila îi mărturisi puţinul pe care-l cunoştea şi-i spuse că 
toate acestea puteau avea o oarecare legătură cu un anume 
Jeremy. 

— Şi cu ce se ocupă acest Jeremy? întrebă J.P.O. 

— Scrie piese de teatru şi, în plus de asta, îşi pune o 
mulţime de întrebări. 

— Aşa! exclamă J.P.O., şi ce fel de întrebări îşi pune? 

— Nu ştiu, spuse Sheila, ceva de felul: Cine sunt, încotro mă 
îndrept, a fi sau a nu fi şi alte asemenea lucruri, chestii de 
scriitor... 

Niciodată J.P.O. nu îşi pusese astfel de întrebări, dar asta i 
se părea ceva interesant. A fi prezenta incontestabil unele 
avantaje, mai ales dimineaţa, după ce ai dormit bine şi te 
trezeşti în formă, dar şi a nu fi putea să fie util în anumite cazuri, 
de exemplu, când ai vărsat castronul cu supă în poala vecinei de 
la masă şi când ai prefera să fii în orice altă parte. 


Câtva timp discutară despre folosul de a-ţi pune întrebări, 
natura întrebărilor de pus şi cel mai bun moment al zilei ca să le 
pui. Erau pe punctul să ajungă la un compromis, când o voce 
acoperi tumultul ambiant: 

— Gura, nu se mai aude nimic! Titi îl caută pe Motan Mare! 

J.P.O. se scuză şi se îndreptă spre cabina telefonică. Ridică 
receptorul şi imită iarăşi vocea lui Georges: 

— Aici Titi, ascult! 

— Dumneata eşti, colonele? Credeam că am spus foarte 
clar, eu sunt Titi şi dumneata eşti Motan Mare, m-ai înţeles? 

J.P.O. ÎI înjură în gând, apoi se scuză. De acord. Dar nu 
putea să nu remarce că de fiecare dată aceiaşi indivizi îşi asumă 
cel mai frumos rol! 

— Colonele! reluă vocea, am noi ordine! O găseşti pe fată, 
o elimini, o pui în portbagajul "Hispano-Suizei", lângă celălalt 
corp, şi dai foc, ca să pară o sinucidere, ai înţeles? 

— O dublă sinucidere, într-un portbagaj de maşină? 

— Acestea sunt ordinele! Am uitat, încearcă să recuperezi 
covorul, se pare că este de valoare. Instrucţiunile vin direct de la 
cine ştii, care a dezbătut îndelung aceste aspecte cu cine ştii, 
într-un mic restaurant din spatele Bastiliei. 

J.P.O. ÎI asigură că totul va fi aşa cum i s-a spus, apoi 
închise telefonul. O regăsi pe Sheila, tulburat, şi şocat. Georges, 
un ucigaş? îi povesti tinerei conversaţia telefonică pe care o 
avusese şi o întrebă ce ar face în locul lui. Aflând despre 
condamnarea prietenei ei, Jenny, Sheila deveni palidă ca propria 
ei moarte. 

— Eu, spuse ea, pentru început, aş da imediat foc maşinii, 
astfel ca ei să creadă că treaba s-a făcut, şi ne-ar lăsa timp să o 
regăsim pe Jenny. 

— Ai dreptate, spuse J.P.O. Mă voi ocupa de asta imediat: 
Vrei să vii cu mine? i 

Sheila nu ezită. Sigur că vine cu el. J.P.O. Işi simţi deodată 
un suflet de aventurier. Luându-şi mina lui Humphrey Bogart, se 
apropie de bar: 

— Ascultă! 

— Da, dom'le Bogart? 

— Nu mă cunoşti, nu m-ai văzut niciodată, între a fi şi a nu 
fi, am ales anu fi, ai înţeles? 

— Da, dom'le Bogart, am înţeles, dom'le Bogart, nu v-am 


văzut niciodată, nici pe dumneavoastră, nici pe dânsa, nici pe 
Titi, nici pe Motan Mare. Nu ştiu nimic. Chiar şi pentru 10.000 de 
dolari rămân mut, să spun că aş începe să ezit pe la 20.000 de 
dolari, dar în nici un caz pentru mai puţini. 

Am devenit un aventurier, îşi spuse J.P.O., asta riscă să mă 
coste scump, în mod sigur mult mai scump decât dacă m-aş 
duce la cinema. Suspină, îşi scoase portofelul şi-i strecură încă o 
bancnotă de o mie de dolari chelnerului. Apoi suflă în ţeava unui 
pistol Smith & Wesson imaginar şi o târî pe Sheila după el, 
mişcând din umeri. Portarul îi întinse cheile "Hispano-Suizei" şi 
se grăbi să deschidă portiera pentru Sheila. 

— Unde mergem? întrebă J.P.O. 

— Ştiu, spuse Sheila, mergem pe chei, acolo putem să-i 
dăm foc fără prea mulţi martori, apoi o împingem în Sena. 

— Genial! murmură J.P.O. 

Făcură înconjurul pieţei şi coborâră rampa care-i ducea 
spre chei, oprindu-se la baza scărilor. Indianul părea să nu se fi 
urnit din micul său cerc însorit, iar Sheila îi făcu semn cu mâna. 

J.P.O. o întrebă: 

— Îl cunoşti pe străinul acesta? 

— Da, e un prieten, m-a apărat de ploaie. 

J.P.O. deschise portbagajul şi scoase de acolo, cu precauţie, 
covorul. Îl derulă şi descoperi corpul necunoscutului. Ochii 
bărbatului erau închişi, dar pe obrajii lui curgeau lacrimi. 
Plângea, aşa cum numai morţii ştiu să plângă, atunci când se 
simt prea singuri. Sheila clătină din cap: era prea îngrozitor, nu 
poţi lăsa pe cineva să plângă aşa, singur, în întuneric, asta nu se 
face! Ridică ochii şi privirea îi fu atrasă în mod irezistibil de 
indianul aflat la numai cincizeci de metri distanţă. Indianul! Cine 
ştia să oprească ploaia trebuia să ştie să oprească şi lacrimile. li 
făcu semn să se apropie, îl salută cu o mică reverență, apoi făcu 
prezentările: 

— J.P.O., un miliardar, şi Indianul, un indian care e şi puţin 
lup. 

Cei doi bărbaţi se salutară, şi Indianul îi întrebă dacă putea 
să-i ajute cu ceva. 

— Dumneavoastră îi faceţi pe morţi să plângă? întrebă 
J.P.O. 

— Da. Sufletul nu poate să vadă Lumea de Dincolo dacă nu 
se curăţă murdăriile care-i rămân în străfundul privirii. 


— Şi mai durează mult? 

— Nu, e pe terminate. ` 

J.P.O. dădu din cap şi scoase o canistră. Indepărtă pe toată 
lumea, scăpără un chibrit şi dădu foc maşinii. Automobilul se 
aprinse ca o torță, iar Indianul execută un dans ritual al morții, 
spunând cuvintele magice care trimit "Hispano-Suiza" în Tara 
Marilor Preerii. J.P.O. Îi multumi, bombănind, era ataşat 
sentimental de acea macină. 

— Păcat dat foc maşină 150.000 dolari! spuse indianul. 

— Da, dar necesar, fratele meu! ripostă J.P.O. Tu mulţumit 
să fii amestecat afacere murdară, polițisto-politică? 

Indianul făcu semn că nu şi îşi aprinse o ţigară Davidoff nr. 
9, scoțând rotocoale de fum. 

— Şi acum, întrebă Sheila, ce facem cu mortul? 

].P.O. atrase atenţia că mortul încetase să mai plângă, şi 
deci putea fi aruncat în Sena. 

— Nu în Sena, spuse Indianul, mă ocup eu, îl veghez eu. 

J.P.O. Îi mulţumi cu un nou mormăit şi îi oferi un cec de 
50.000 de dolari, drept despăgubire. Cu multă demnitate, 
Indianul refuză, preferând banii lichizi; Sheila îi promise că-l vor 
suna în cursul serii la "Toarnă-lntruna" ca să ştie ce era nou, 
apoi îl conduse pe J.P.O. spre "Cârpa-Muiată". 

Moartea, îşi spuse ea, simt moartea cum dă târcoale, cu 
imensa ei coasă. Mă caută pe mine, pe Jenny? Trebuie să 
plecăm, trebuie să părăsim acest loc... 

Urcară la bordul vasului, iar ea puse motorul în funcţiune. 
Indianul îi făcu semn cu mâna, cu un gest foarte lent, ca şi când 
i-ar fi dat binecuvântarea. 

J.P.O. Işi spuse că viaţa lui se dăduse peste cap, iar Sheila 
îndreptă vasul spre Invalides. 


Cadrul 13 ` E 
IN ACEEAŞI ZI, LA SFARŞITUL DUPA-AMIEZII 


Ora optsprezece: s-a sfârşit. Jenny nu va veni. "Caf Conc" 
se umplea de oameni fericiţi, în timp ce sufletul lui Jérémy urma 
calea inversă. Mă duc, îşi spuse el, să-mi înec amarul, făcând 
să-mi sară plombele cu un Nimier-Curagao la o bombă din 
Halles! Nu trebuia să o las să plece cu nenorocitul ei de metrou 


de dimineaţă! Este numai vina mea, este vina mea, este vina 
mea... 
Aşezat la bar, fixa fără nici o speranţă intrarea de la 
"Caf'Conç". Lângă el, singur la o masă, un bătrânel semănând 
cu Leonardo da Vinci!, mânca o porţie de cartofi prăjiţi cu 
ketchup. Deodată, luă un cartof între degete şi-l aruncă în sus. 
Acesta, atingând plafonul, căzu în gura larg deschisă a câinelui 
său, un labrador la fel de bătrân ca şi stăpânul, care mişca din 
coadă, fredonând un cântec al Madonnei. 

— Superb, spuse câinele, aş mai lua unul! 

Conformându-se, bătrânul reuşi în mod impecabil să-i 
lanseze un nou cartof prăjit. Dintr-o sorbitură, Jeremy îşi goli 
paharul şi întrebă, cu interes: 

— Genial câinele acesta, ce marcă este? 

— Nu te ocupa de el, răspunse câinele, nu vorbeşte cu 
nimeni, nici cu oamenii, nici cu câinii, în plus, îi detestă pe 
străini. 

— Eu nu sunt străin, mă numesc Jérémy, se prezentă 
Jeremy. 

— Toată lumea e străină pentru restul lumii, spuse câinele. 
Eu mă numesc Nanar, iar el, Gabriel. 

Făcu semn că i-ar plăcea să termine toţi cartofii prăjiţi cu 
ketchup şi găsi că este de datoria lui să precizeze: 

— E ventrilog... 

— A! Deci asta era! exclamă Jeremy. 

— Ei da, spuse câinele, doar n-o să credeţi că există câini 
care vorbesc! 

Jérémy rămase mut. Nu ştia ce să mai spună. l-ar fi plăcut. 

— Puțin îmi pasă, conchise el, în orice caz, importante sunt 
cuvintele, gândurile, persoana care le spune contează mai puţin. 

— Totuşi, spuse Nanar, şi oamenii sunt importanţi, ei 
luminează cuvintele din interior... 

Jeremy medită. Oare oamenii sunt cei care luminează 
cuvintele, sau invers, cuvintele luminează oamenii? Sau eo 
falsă problemă, din moment ce e ridicată de un câine? Şi apoi, 
unde era Jenny? În realitate, numai dragostea este capabilă să 
lumineze ceva, cu sau fără cuvinte, dar ce putea să înţeleagă un 
câine din dragoste? 

Prin intermediul stăpânului său, Nanar comandă un desert, 
o tartă cu lămâie şi o porţie de spumă cu frişcă. 


— Nanar, spuse Jeremy, nu ai vrea să facem împreună un 
tur prin Halles, să petrecem o noapte de pomină? Eu fac cinste! 

— Nu, nu pot, trebuie să rămân cu el... 

Ventrilogul înălţă capul şi-l fixă pe Jérémy cu un aer trist, ca 
şi când şi-ar fi cerut scuze. 

— Păcat î spuse Jeremy, ne-am fi putut uita necazurile, mai 
ales că mă simt puţin cam singur... 

— Toată lumea e singură, spuse Nanar sentenţios. chiar şi 
atunci când eşti în doi. 

Jérémy se sculă şi-şi luă rămas-bun. Trebuia să plece. Se 
îndreptă spre ieşire, salutându-i pe magicieni, şi se urcă în 
side-car-ul său amfibie. O luă la stânga ca să ajungă la Sena, 
unde îşi parcase maşina, şi se hotărî să se întoarcă acasă. Cine 
ştie? Poate că Jenny îl sunase între timp. 

Nu îi trebuiră decât zece minute ca să ajungă acasă, iar 
N'Gom îl întâmpină aşa cum numai el ştia să o. facă, fără un 
cuvânt dar cu un Diabolo-Proust dublu, pe o tavă. Jeremy 
verifică dacă nu are vreun mesaj pe automatul telefonic, apoi se 
închise în birou. Ordinatorul începu să funcţioneze fără 
probleme, iar el scoase un oftat de uşurare: în sfârşit, ceva 
mergea! Poate că Arthur îl va ajuta să o găsească pe Jenny. 

— Bună, Arthur. 

Salut, bătrâne! 

— Ce mai faci? 

— Dar tu, stâlp de cârciumă? 

Jeremy ridică din sprâncene şi se uită atent la claviatură. 
Evident, era apăsat butonul "Familiar". Programă "Respect" şi o 
luă de la capăt: 

— Bună, Arthur. 

— Bună ziua, domnule! 

— Arthur, spuse Jeremy, fiasco total, Jenny a dispărut! 

Arthur se făcu a nu fi auzit. Totuşi, Jérémy avu impresia că 
ezită să vorbească. Mac răbufni, declarând că nu poate 
răspunde decât la o singură întrebare precisă. Jérémy ceru: 

— Arthur, dă-mi lista tuturor detectivilor care locuiesc prin 
apropiere! 

— Detectivi de stat sau particulari? 

Jeremy reflectă puţin. Bineînţeles că detectivii de stat erau 
mai puţin costisitori, dar el avea nevoie de eficienţă. Şi de 
discreţie. 


— Particulari. 

În arondismentul lor erau doisprezece detectivi particulari, 
iar el îl alese pe primul de pe listă, un oarecare Bertrand 
Borowitch — urmăriri de orice fel, chiar şi din cele neplăcute. 
Formă numărul, şi o voce neplăcută îi răsună în ureche: 

— De acord, nu sunt aici, dar dumneavoastră sunteţi sigur 
că sunteţi? În orice caz, aţi sunat la Bertrand Borowitch, 
caută-tot, găseşte-tot. Nu-i nevoie să vă lăsaţi numele şi adresa, 
ştiu deja cine sunteţi, de ce mă căutaţi şi cât vă va costa. 
Scump, dacă doriţi să o ştiţi de la mine. 

Voi fi în faţa casei dumneavoastră într-un sfert de oră, port 
ochelari de soare, un impermeabil cauciucat, o pălărie Borsalino 
şi, sub braţ, Un anotimp în infern — versiune originală. 
Terminat. 

Jérémy se întoarse spre Arthur, vizibil impresionat. 

— Nu-i rău deloc, nu? 

Arthur aprobă, atâta tot. Jeremy suspină. Mac-ul lui 
continua să mai aibă stări sufleteşti. 

— Arthur, ce s-a întâmplat? 

— Domnule, trebuie să vă vorbesc, nu v-am spus totul în 
privinţa tinerei şi a întâlnirii de aseară, de la teatru. Domnişoara 
era urmărită. 

— urmărită? 

— Da, de Extrapol. S-a emis un mandat de arestare pe 
numele ei, afacerea fiind clasată cu "Ultra Secret". 

Uluit, Jérémy se lăsă să cadă pe scaun. Jenny urmărită, 
Ultra Secret! Era la fel de incredibil ca o deschidere G 2—G4 cu 
albele, sau ca un poem pornografic de Claudel! Se postă în faţa 
lui Arthur şi întrebă sec: 

— Arthur, ştiai toate astea când m-ai trimis la întâlnire? 

— Da. 

— De ce ai făcut-o? Şi acum, de ce mi-o spui? 

— Am fost forţat, spuse Arthur. Totul a început ca un joc, 
am fost programaţi ca să punem la punct întâlniri între anumite 
persoane, ni s-a spus doar că era vorba de un test pentru un 
nou program numit "Destin". Astăzi mi-am dat seama că au 
mers prea departe, nu pot să mai continui, trebuie să mă 
spovedesc ca să-mi salvez sufletul. 

— la te uită! exclamă Jeremy. Acum şi ordinatoarele au 
suflet? 


— Este opţional, răspunse Arthur, îl poţi primi după trei ani, 
la sfârşitul perioadei de garanţie, şi asta, pentru mine, o să aibă 
loc săptămâna viitoare. 

Jérémy mâărâi. Un suflet! Era chiar momentul potrivit! Cu o 
lovitură de picior furioasă deconectă ordinatorul, făcând priza 
praf, apoi plecă, trântind uşa biroului după el. Cobori în grabă 
scările, traversă, alergând, parcul, şi, prin grilajul gardului, 
examină cu atenţie strada. Detectivul particular era punctual. 
Jeremy îl recunoscu uşor din cauza pălăriei tiroleze, a canadienei 
uzate şi a ediţiei de buzunar /ubiri galbene de Corbière. Omul se 
plimba fluierând partea Cantabi/e pentru pian şi vioară în Re 
major Opus 17 de Niccolo Paganini, în versiunea interpretată de 
Oistrah şi Zerţalova. Cât profesionalism, îşi spuse Jeremy, omul 
acesta are cu siguranţă arta de a-şi şterge urmele. Deschise 
poarta, traversă bulevardul şi-l abordă: 

— Bineînţeles, sunteţi Bertrand Borowitch, nu? 

Omul scoase din buzunar un pachet de treizeci şi două de 
cărţi pe care le desfăcu în formă de evantai. 

— Alegeţi una, la întâmplare, nu are importanţă care. 

Jérémy o alese pe cea din mijloc şi o examină. Era o carte 
de identitate în stare bună, iar fotografia, clară, îl arăta pe 
Betrand Borowitch. l-o înapoie şi-l felicită. Detectivul îşi strânse 
cărţile, destul de mulţumit de impresia pe care o făcuse. 

— Da, spuse el, de astă dată este vorba despre "Banda 
Neagră". De obicei, o reuşesc destul de bine. Cunosc şi "Omul 
care trece prin zid", "Omida inversată" şi "Mistigri", vreţi să vă 
demonstrez? 

Jeremy îi spuse că ar fi fost încântat, dar acum nu era timp, 
avea o urgenţă. Îi propuse să meargă la cafeneaua din colţ, să 
bea ceva şi să discute despre afacere. Detectivul acceptă, şi se 
duseră pe terasa de la "Sully". Era încă destul de cald şi mulţi 
consumatori se instalaseră pe terasă, ca să privească în voie 
maşinile pompierilor care mergeau să-şi facă plinul în lacul din 
Bois de Boulogne. Jérémy comandă pentru el o halbă de bere, 
iar pentru Bertrand Borowitch o îngheţată de vanilie. 

— Rimbaud a înţeles totul, spuse detectivul, adevărata 
viaţă e în altă parte, de aceea s-a retras în Abisinia, să-şi facă 
rost de ceva bani şi să călătorească. Dumneavoastră aţi fost în 
Abisinia? 

— Nu, răspunse Jeremy, adevărata mea viaţă e alături de 


Jenny, oriunde ne-am găsi, la Anvers, Paris sau în Abisinia, puţin 
îmi pasă! 

— Dacă puţin vă pasă, de ce m-aţi chemat? 

— De-aia, se enervă Jeremy, adevărata viaţă este în altă 
parte, şi, în cazul meu, nu reuşesc să pun mâna pe ea, duco 
viaţă falsă de când am pierdut-o pe ea, o caut pretutindeni şi 
dau peste Celălalt, porcăria de automat, e infernul pe pământ, 
Jenny a dispărut şi trebuie să fac lumină în această afacere. 

Bertrand îi atrase atenţia că nimeni, nici chiar el, nu poate 
cunoaşte întregul adevăr. Uneori poţi cunoaşte o parte din el, 
dar aceasta nu-i totdeauna suficient. Atunci, trebuie găsită 
persoana care posedă cealaltă parte, ceea ce necesită mult 
timp. Sau o miză imensă. 

Jeremy îi spuse că puţin îi pasă. de mijloacele folosite, el o 
dorea pe Jenny, punct. Bertrand Borowitch, foarte profesional, 
scoase un carneţel jerpelit şi un chiştoc de creion: 

— Spuneţi-mi totul, care e deci problema dumneavoastră? 

Din lipsă de canapea pentru psihanaliză, Jérémy se lungi pe 
două fotolii de paie împletite, închise ochii şi oftă: 

— V-am spus-o, nu mai ajung s-o văd! 

— S-o vedeţi aşa cum este sau cum ar trebui să fie? 

Jeremy îl prinse de guler şi-l scutură puternic, spunând rar 
şi apăsat: 

— S-o văd, pur şi simplu! 

Bertrand Borowitch se desfăcu din strânsoare şi-i spuse că 
a vedea pe cineva pur şi simplu este ceva foarte complicat. 

— A vedea pe cineva pur şi simplu, continuă el, este 
probabil unul dintre cele mai dificile lucruri din lume, după 
apărarea "Falkbeer" a regelui la şah şi chiar înaintea triplului 
salt înapoi. 

Câteva momente păru că meditează asupra complexităţii 
lumii, apoi se decise cu adevărat sa ia afacerea în mână. 

— Bine, deci, numele, adresa, telefonul, vicii ascunse, 
profesia, situaţia contului bancar, numărul de înmatriculare al 
maşinii, păcate capitale, numărul fraţilor şi surorilor, marca 
frigiderului, şi repede! 

Jeremy răspunse fără cea mai mică ezitare şi constată că, 
la rubrica "profesie", celălalt tresări. 

— Scriitor, asta-i o meserie? Sunteţi plătit pentru asta? 

Jérémy trebui să recunoască faptul că, de multe ori, trebuia 


să plătească el, dar fără îndoială era o profesie. 
: — Şi de ce scriu oamenii? întrebă Bertrand Borowitch. 
Intotdeauna mi-am pus această întrebare. 

— Scriu, spuse Jérémy, ca să mă amestec unde nu-mi fierbe 
oala. 

— Ei bine, asta înseamnă că avem aceeaşi meserie! 
exclamă Borowitch. 

Se aruncară unul în braţele celuilalt şi analizară împreună 
diferenţele fundamentale între lucrurile care îi privesc şi cele pe 
care le privesc. Comparară, şansele dintre Lille şi Racing în 
campionatul Franţei, apoi, înainte de a fi epuizat subiectul, se 
întrebară despre viitorul romanului. Jérémy îi mărturisi lui 
Bertrand că îi era foarte greu să şi-l termine pe al său. 

— Un bun roman, spuse Bertrand sentenţios, e un roman 
care se termină cu bine. 

li povesti lui Jérémy subiectul ultimului roman pe care-l 
citise, un roman care se termina cu bine, mai ales pentru editor, 
care vânduse peste o sută douăzeci de mii de exemplare în 
numai două săptămâni. 

— Cum se numeşte? întrebă Jeremy, nu fără gelozie. 

— Cum să slăbeşti descoperind comoara Templierilor. 

Jérémy făcu o grimasă. Lecturile lui Bertrand i se păreau 
puţin cam suspecte. 

— Bine, i-o reteză el, ce facem cu Jenny? 

— O iubeşti chiar atât de mult? 

— O iubesc, spuse Jérémy, ca 9,7 secunde la suta de metri, 
ca zece mii de poezii, ca nota 18/20 la bacalaureat, ca acele 
treizeci şi şapte de filme ale lui Godard la un loc. 

Bertrand remarcă faptul că era mult, dar cu toate acestea 
lipsea o anumită precizie. 

— Dar pe scara Richter, cât de mult o iubeşti? întrebă el. 

Jérémy nu ezită, o iubea de gradul doisprezece la epicentru. 

Auzind această afirmaţie, toţi consumatorii aflaţi pe terasă 
tăcură brusc, îngheţaţi de frică. O tăcere absolută domni timp 
de câteva secunde. Cei mai puternici dintre ei iubeau de gradul 
cinci, cel mult şase, iar gândul la o iubire de gradul doisprezece 
îi ţintuia pe scaune, de spaimă şi invidie. Bertrand se urcă pe 
masă şi întrebă asistenţa: 

— Toţi cei care consideră că Jérémy o iubeşte pe Jenny prea 
mult să ridice mâna. 


Într-o mişcare unitară, toate mâinile se ridicară, cu excepţia 
uneia, a unui bătrânel puţin cam surd, care făcuse războiul din 
14—18 şi o confunda pe Jenny cu patria. 

— Vezi, Jérémy, suspină Bertrand, e prea mult, de asta a 
plecat, o sperii cu iubirea ta nebunească. 

— Crezi că totul s-a terminat? întrebă Jeremy. Că femeile ne 
iubesc doar în stadiul promisiunilor? Şi că fug, când le reținem? 

— Cine, promisiunile sau femeile? 

— Amândouă... 

Conştient de panta vertiginoasă pe care aluneca Jeremy, 
Bertrand îl sfătui să meargă acasă şi să se culce. Jeremy clătină 
din cap şi-i spuse că nu vrea să meargă la culcare. Rămâne cu el 
până când o vor regăsi pe Jenny. Bertrand ridică din umeri şi 
dădu semnalul de plecare. De acord. În fond, el plătea, el 
comanda. La trecerea lor, bătrânelul din 14—18 bombăni: 

— Tineret degenerat! Mă faceţi să râd cu dragostea voastră 
şi cu Richterul vostru. Nu ştiţi ce înseamnă gradul zece când eşti 
sub obuzele inamice, asta cred că v-ar mai: aduce minţile în 
cap. Da, ce vă trebuie vouă este un război zdravăn! 

— Şi de ce. neapărat, zdravăn? întrebă Jeremy. De ce nu 
unul mai slab? 

Bătrânelul încasă. Obiecţia era corectă. 

— Fiindcă, spuse el după un scurt moment de gândire, 
fiindcă un război zdravăn este un război în care te baţi la sânge, 
dar pe care, până la urmă, îl câştigi. În timp ce un război slab e 
un război în care te baţi tot atât, dar, în plus, îl mai şi pierzi! 
Doar nu vă aşteptaţi să vă doresc un război pe care să-l 
pierdeţi! 

Îi mulţumiră pentru explicaţii, după care Jérémy îl întrebă 
pe însoţitorul său cum intenţionează să o găsească pe Jenny. 

Bertrand îi mărturisi că avea un secret, o metodă infailibilă: 
o parte rugăciune, o parte intuiţie iar a treia parte, hazard. 
Nemaiţinând cont de nişte relaţii ne care le avea la primărie. 

— O.K., mergem? întrebă Jeremy. 

— Mergem, spuse Bertrand. 

Opriră un taxi şi dădură adresa unde locuia Jenny Trebuia 
să înceapă de undeva. 


Cadrul 14 


ÎN ACEEAŞI ZI, LA SFÂRŞITUL DUPĂ-AMIEZII 


Georges ieşi de la "Lutetia" uşor ameţit. Interogatoriul luat 
barmanului durase cam mult, iar el rezista destul de greu _ 
sticlelor din baruri. În faţa intrării oamenii lui stăteau de pază. Îl 
salutară cu braţele întinse. 

— La ordinele dumneavoastră, domn' colonel! 

Georges făcu un mic semn amical şi, cu ochii, căută 
"Hispano-Suiza". Fir-ar să fie! A dispărut! Reveni alergând la 
hotel şi întrebă de un telefon. Trebuia neapărat să prevină 
Extrapolul, maşina conţinea prea multe secrete. 

Cu înfrigurare, formă numărul confidenţial al Cartierului 
General şi dădu peste automat: 

— Bună ziua, sunteţi în legătură cu un automat telefonic. 
După semnalul sonor, daţi-i drumul! înaltă tensiune! O să fie 
tabu! 

Georges dădu din cap, cuprins de milă. Ce manie aveau şi 
ăştia cu mesajele lor codificate! Işi comunică numărul de 
înmatriculare la Extrapol şi numărul la care putea fi sunat. Apoi 
închise şi aşteptă timp de câteva minute. Foarte curând, 
telefonul sună. 

— Alo? spuse Georges. 

— Alo, dumneata eşti, colonele? Ascultă, nu-mi prea place 
să mă repet. Te-am rugat să mă suni din partea lui Motan Mare, 
înţelegi ce spun? 

— Motan Mare? Ce motan mare? 

La celălalt capăt al firului se făcu tăcere. Se reflecta. 

— Colonele? 

— Da! 

— Care sunt ultimele instrucţiuni pe care ţi le-am dat? 

Georges începu să-şi scormonească memoria. Vorbise cu el 
după-amiază, după întâlnirea din piaţă, dar nu-şi mai aducea 
foarte bine aminte. Nu fuseseră cu adevărat nişte ordine, erau 
nişte simple recomandări, nu? Ah, da! Să facă în aşa fel încât 
d'Horenoque să nu rateze misiunea! Cam aşa ceva... 

— Dar acum câteva minute? 

— Când, acum câteva minute? întrebă Georges uimit. 

La celălalt capăt al firului, tăcerea se prelungi ceva mai 
mult. Apoi, vocea şuieră. În mod bizar, Georges simţi că în aer 
pluteşte un fel de ameninţare. 


— Unde eşti în acest moment? 

— La "Lutetia", tocmai am terminat interogatoriul 
barmanului şi am constatat că "Hispano" a dispărut. 

— Foarte bine, nu te mişti de acolo, îţi trimit întăriri, 
afacerea e mult prea importantă! lar dumneata treci pe la 
Cartierul General înainte de miezul nopţii. 

Auzind aceste cuvinte, Georges se înfioră. Ceva nu era în 
regulă. Din surse sigure ştia că nici un agent nu ieşise vreodată 
viu de la Cartierul General. Nimeni nu ştia unde se află. Puteai 
intra, dar de ieşit nu mai ieşeai niciodată. În mod sigur, dintr-un 
motiv care lui îi scăpa, Cartierul General îi dorea pielea. Trebuia 
să se evapore, şi asta cât mai curând posibil! 

Puse telefonul pe tejghea, fără a-l mai închide, şi se năpusti 
în stradă. Oamenii lui erau acolo, morfolind în gură gumele de 
mestecat. Georges le ceru să închidă ochii şi să numere până la 
o sută, timp în care el să se poată ascunde —- era unul din 
jocurile care lor le plăcea la nebunie. Făcu semn unui taxi şi se 
instală pe bancheta din spate, în timp ce ei abia ajunseseră la 
45. Dădu adresa Castelului, îşi prezentă permisul de scutire de 
povestire şi se adânci în fotoliu ca să poată reflecta în voie. 

Ajuns la Castel, constată că nu era acolo nici 
"Hispano-Suiza", nici J.P.0. Recuperă câteva dosare importante, 
făcu un tur rapid al casei pentru a se convinge că nu este 
nimeni, apoi îşi scoase bricheta "Zippe" de aur. O ultimă privire, 
după care dădu foc perdelelor din salon. Nu trebuia să lase nici 
o urmă în spatele lui. În câteva minute, focul cuprinse întregul 
etaj, apoi întreaga casă, iar el se salvă pe la subsol. Cu un pic de 
noroc, focul avea să se întindă şi la miliardarii învecinaţi. Pe 
bulevardul Pereire, se intersectă cu maşinile de pompieri ale 
companiei "Blue Raid As", societate particulară care funcţiona 
de câţiva ani cu mare succes. Fără a-şi grăbi pasul, se îndreptă 
spre Ternes, de fapt încântat că-şi va schimba modul de viaţă. 

Va trebui, îşi spuse Georges, să-mi schimb, în mod radical, 
capul. O luă pe strada Fourcroy şi reperă o frizerie cu o reducere 
de preţuri pentru tunsoarea de iarnă. Cu un aer foarte hotărât, 
intră şi comandă perciuni, o cărare la mijloc şi cârlionţi la ceafă. 
Frizerul, iritat, făcu totul din vârful degetelor. Nu prea era 
specialitatea casei. 

— Ai mers vreodată până în fundul lucrurilor? întrebă 
Georges pentru a face conversaţie. 


— Nu, răspunse celălalt cu o figură surprinsă. 

— Ai dreptate, continuă Georges. În realitate, lucrurile se 
aseamănă cu o mlaştină din Sologne, la suprafaţă totul este 
foarte frumos, dar la fund s-a depus nămolul... 

— Mie, spuse frizerul, îmi plac lucrurile clare! Îmi plac: 
tunsoarea militară, mustăţile bine tăiate, aspectul 14 lulie, părul 
perfect netezit, asta e. 

De formă, Georges încercă să ia apărarea haosului ca 
formă generatoare de creativitate. În faţa tăcerii interlocutorului 
său, nu insistă prea mult. Toţi frizerii sunt informatori, lucru 
binecunoscut, ca şi taximetriştii şi barmanii. 

— Ai dreptate, spuse, pe un ton mai fals ca o fisă falsă, 
totul trebuie să fie clar, bine făcut, cu urechile degajate. Nu ne 
trebuie străini... Să avem grija de ograda noastră şi ceafa să fie 
bine rasă! 

— Totuşi, spuse celălalt, o să aveţi o alură cam ciudată, cu 
atâţia cârlionţi pe ceafă! 

— E o chestie de moment, dragul meu, doar de moment. 
Îmi confecţionez un cap de anarhist, ca să dau o raită pe 
Magistrala Periferică. A 

Frizerul păru uşurat. Va să zică, asta era! li potrivi cu 
minuţiozitate perciunii, cărarea la mijloc şi cârlionţii de la ceafă. 
Apoi se aplecă spre el şi-i şopti la ureche: 

— E adevărat tot ce se spune despre Periferică? 

— Ce anume? 

— Ei bine, poveştile că acolo poţi să trăieşti tot ce-ţi doreşti, 
să trăieşti o altă viaţă... 

— Aşa se pare, spuse Georges. Se pare că la intrare îţi pui o 
dorinţă, odată cu biletul, şi gata, hop! ai plecat într-o altă viaţă... 

— M-aş duce si eu, murmură celălalt. Evident, mai este şi 
cucoana mea... Nu-s foarte sigur că ar fi de acord, mai ales că 
n-am avea aceleaşi dorinţe! Dumneavoastră mergeţi acolo 
singur? 

Georges avu dezagreabila impresie că înfumuratul depăşea 
atribuţiile frizerului şi îi răspunse pe un ton sec, în timp ce 
acesta îi dădea cu parfum în jurul urechilor: 

— Nu, suntem şase. Eu sunt al doilea comandant, am 
gradul de locotenent, suntem un comando de infiltraţie, în 
imersie totală! Dar te rog să nu spui nimănui, nici chiar cucoanei 
dumitale. Sunt de la Extrapol, s-a înţeles? 


— S-a înţeles, domnule locotenent! 

— Cât îţi datorez? 

— E gratuit, domnule locotenent! Cei de la Extrapol sunt 
totdeauna bineveniţi la noi! 

Georges îl trase afectuos de ureche: 

— Frizerule! spuse el, sunt foarte mulţumit de dumneata. 
Continuă să-ţi practici meseria, şi ţara asta frumoasă va fi 
totdeauna bine păzită. Rămâi cu bine, soldat al patriei! 

— Mergeţi sănătos, domnule locotenent, şi nu uitaţi că 
puteţi reveni oricând! 

Contează pe asta! murmură Georges părăsind frizeria. Se 
privi în oglindă şi nu se recunoscu. Se simţea uşurat. In 
aşteptarea orei de deschidere a Magistralei Periferice, se hotări 
să-şi sfârşească ziua vizitând Parisul într-un autocar cu turişti 
japonezi. Poate că acolo ar fi în cea mai mare siguranţă! 


Cadrul 15 7 
IN ACEEAȘI ZI, LA INCEPUTUL SERII 


Jérémie se trezi pe treptele unei scări. Era cald şi bine. Un 
indian îl privea pufăind liniştit dintr-o "Davidoff". În rest, părea 
că supraveghează cu coada ochiului carcasa calcinată a unei 
maşini mari care mai fumega încă. Indianul îşi duse mâna la 
frunte şi spuse: "hei". 

Neştiind unde este şi nedorind să comită vreo gafă, Jeremie 
îşi duse şi el mâna la frunte şi spuse un "hei!" timid. Se simţea 
slăbit, ca de vată, iar Indianul dădea impresia că ieşise dintr-un 
nor. 

Se frecă la ochi şi încercă să-şi facă ordine în idei. Ceva 
deosebit se petrecuse, dar ce anume? Oricât încerca să-şi 
amintească, memoria i se izbea de un bloc de beton! Şi de o 
lumină mai puternică decât o sută de sori. 

Un perete, gândi el, sunt în faţa unui perete. Şi vin din 
spate, din cealaltă parte a peretelui! 

— Poftim? întrebă Indianul. 

— Nu, nimic, spuneam doar că trebuie să trec în partea 
cealaltă. 

— In partea cealaltă a cui? întrebă Indianul. 

— A zidului. 


Indianul rămase ca de piatră. Lui Jérémie i s-a părut că 
distinge în privirile lui, prea albastre, un licăr de amuzament. 

— De cealaltă parte a zidului, spuse Indianul, nu este 
altceva decât tot zidul acesta, văzut din partea cealaltă. Asta 
căutaţi? 

— Dar de acolo vin, sunt sigur, nu văd de ce nu m-aş 
întoarce acolo! insistă Jérémie. 

— Poate că-i un sens unic, obiectă Indianul. 

Jérémie încercă să-şi aducă aminte, totul era foarte departe 
şi, în acelaşi timp, atât de aproape... 

— Credeţi în Marele Zeflemitor? întrebă el brusc. 

— Da, spuse Indianul. Singura problemă e că el nu crede în 
noi. 

Jérémie clătină din cap. Acum îşi aducea aminte, şedea 
aşezat pe terasa unui bar, într-o grădină imensă, un loc superb, 
interzis copiilor şi câinilor, toată lumea părea fericită, îngeri 
zburau de la o masă la alta distribuind oranjade, era frumos, 
foarte frumos... 

— E un vis, credeţi-mă, spuse Indianul şi bătu din palme. 
Imediat, visul dispăru, iar Jérémie se simţi atras într-un 
vârtej ameţitor. Prin amintire îi trecu imaginea unei tinere cu un 
revolver în mână. Jenny! Barul "Lute&tia"! Îşi duse mâna la inimă 
şi îşi căută portofelul în buzunarul interior. | se păru că acesta e 

anormal de umflat. Îl deschise cu nerăbdare şi descoperi 
înăuntru un glonţ de calibru mic. Traversase pielea portofelului 
şi se înfipsese în cărţile de credit. 

— Calibrul 6,35, spuse Indianul, portofelul v-a salvat viaţa. 
Cum se simte Omul Alb? 

Jérémie îi făcu semn că totul e în regulă şi-l întrebă, la 
rândul lui, ce căuta acolo. Indianul îl lămuri că împuşcătura din 
dreptul inimii l-a adus într-o stare de inconştienţă ca în urma 
unui pumn şi că a fost luat drept mort. Pe de altă parte, el însuşi 
s-a considerat mort, şi a întrezărit un colţ din Marile Preerii, un 
fragment din Lumea de Apoi, asta i se părea acum visul din 
partea cealaltă a zidului, care îl năucea. Îl rugă apoi pe Jérémie 
să-l ajute să împingă epava în Sena, şi făcu să plouă trei metri 
pe trei în zona unde arsese maşina, ca să şteargă orice urmă. 
Totul dură mai puţin de zece minute, după care Indianul îşi 
strânse lucrurile. 

— Trebuie să plec, spuse el, sunt aşteptat înainte de 


căderea nopţii în Curtea Miracolelor şi trebuie să-i dau de 
mâncare lui Ouroboros. În locul dumitale, aş merge să iau un 
mic Labiche-Fraise şi apoi m-aş vâri într-un aşternut curat. 

— Am să mă gândesc la asta, spuse Jeremie, mulţumesc 
pentru tot! 

— Hei! spuse Indianul, ridicând mâna. Tu oricând binevenit, 
cu apă de foc vârstă doisprezece ani sau şampanie Moët, dacă 
este posibil. lată cartea mea de vizită! 

Spunând acestea, îi întinse o carte de vizită, bătu din palme 
şi dispăru brusc, parcă volatilizat. Ciudat individ, îşi spuse 
Jérémie, avea aerul că ştie mult mai multe decât dorea să spună 
despre cealaltă parte a zidului. 

Timp de vreo zece minute merse de-a lungul cheiului, după 
care se hotărî să urmeze sfatul Indianului. Urcă scările, traversa 
piaţa Alma şi o luă pe bulevardul Montaigne, în căutarea unui 
bar cât mai plăcut. La capătul bulevardului, în mijlocul 
giratoriului de la Champs-Elys6e, un liber-cugetător al străzilor, 
aşezat turceşte, medita într-un fel de cutie de pantofi. Jérémie, 
căruia îi era greu să-şi pună ideile în ordine, se gândi că nu ar fi 
rău să-şi cumpere una sau două. Se apropie de el şi-l întrebă: 

— Cât costă o idee? 

— Aveţi de ales... Am idei elevate, de cincizeci de franci, 
idei libertine, de cinsprezece franci, idei angajate, de treizeci, 
sau idei de zece. Pot să vi le ofer sub formă de aforism, de 
maximă, de sentinţă, de zicătoare, de dicton, sau de proverb. 

— Şi pentru o idee profundă, bine ancorată, care ar putea fi 
amortizată în mai mulţi ani, cât ceri? 

— Pentru dumneavoastră, 450 de franci! 

— Sunteţi foarte amabil, dar nu am bani la mine! 

— N-aveţi nici carte de credit, nici lichizi, nici cecuri? 

— Nimic, absolut nimic! 

— În acest caz, spuse liber-cugetătorul, nu pot face nimic 
pentru dumneavoastră. Dacă dai o idee gratuit, devine imediat 
un gând rău, asta-i lege. 

Zgârciobul, îşi spuse Jérémie, îndepărtându-se pe strada 
Ponthieu. N-avea decât să şi le păstreze, ideile lui învechite! 
încercă să şi le adune pe ale sale, se îndreptă spre 
Saint-Philippe-du-Roule, Jérémy, "Lutetia", Jenny: bineînţeles că 
ea îl luase drept fratele lui geamăn! Şi, cum era prost dispusă, a 
tras în el. O tigroaică. Trebuie neapărat să-l găsească pe Jeremy 


ca să-l prevină. Intră într-o cabină telefonică şi formă numărul 
lui. Nu răspunse decât automatul. După semnalul sonor, îşi lăsă 
mesajul: 

— Jeremy, sunt eu, Jérémie... Trebuie să-ţi vorbesc, mi s-a 
întâmplat un lucru deosebit, cred că am trecut de cealaltă parte 
a zidului, pentru câteva momente, asta ar putea să te 
intereseze pentru viitorul tău roman. În orice caz, fii foarte 
atent, fata asta e periculoasă, am să te mai chem neapărat, 
salut! 

Puse receptorul la loc şi ieşi din cabină. Nici un taxi la 
orizont. Străzile erau straniu de goale. Se decise să mai meargă 
puţin pe jos, şi se îndreptă spre Concorde. Un vechi autobuz A. 
Z. trecu pe lângă el ca vântul, cu peste o sută douăzeci pe oră, 
în afara culoarului rezervat. Jérémie îl urmări cu privirea, apoi 
traversă piaţa. Trecu prin faţa Camerei Deputaţilor, urcă 
bulevardul Saint-Germain, apoi o luă pe strada Bac, până la 
"Garbo's", unul dintre barurile lui preferate. Se aşeză la bar şi 
comandă un Grimm's nr. 1. Alături de el, un individ care semăna 
uimitor cu Marcel Proust, cu cărare la mijloc şi cârlionţi la ceafă, 
îi oferi o mini-havană şi-i ceru un foc. 

— Ce prostie, spuse individul, am avut o brichetă superbă 
pe care am pierdut-o într-un incendiu. 

Jérémie se scotoci prin buzunare. Nici urmă de chibrit, în 
schimb dădu peste un carneţel verde care îl lăsă perplex. 

— la te uită! Ce-i asta? murmură el. 

Vecinul se aplecă asupra lui, ridicând din sprâncene. Un 
carneţel verde! Ce coincidenţă! Îi mărturisi lui Jérémie că toate 
poliţiile din lume erau în căutarea unui astfel de carnet, un 
carnet de o valoare inestimabilă. 

— Da? întrebă Jérémie. Şi pentru ce, mă rog? 

Bărbatul îşi apropie scaunul de el şi-i mărturisi cu voce 
scăzută: 

— Secret. Se pare că în el se află De ce-ul, Cum-ul tuturor 
lucrurilor. Jérémie dădu afirmativ din cap. Inţelegea de ce toată 
lumea dorea să pună mâna pe el. Îl deschise şi încercă să 
înţeleagă ce scria în el. Era plin de reţete de bucătărie şi 
abrevieri ezoterice, de tipul: 30 g. Br. Burd. sau 12 Apă Mi. Nimic 
interesant, la o primă vedere. Semăna foarte bine cu un obişnuit 
carnet pentru cumpărături. 

— Mă numesc Georges, îi spuse vecinul întinzându-i mâna. 


Jérémie îi dădu carneţelul verde şi se prezentă la rândul 
său. Individul cercetă carneţelul pagină cu pagină, îl întoarse pe 
toate părţile şi apoi îl întrebă pe Jeremie: 

— Pot să.-l dezmembrez? 

Intrigat, Jérémie îi făcu semn că da. Bărbatul ceru un cuţit şi 
începu să desfacă coperta. De sub ea, scoase o minusculă 
baterie electronică, puţin mai mare decât o gămălie de ac. 

— lată, spuse el triumfător, totul este aici! Nu ştiu cum v-aţi 
procurat acest carnet, dar pot să vă spun că aţi câştigat lozul cel 
mare! 

Jérémie se uită la baterie cu un aer de îndoială. Asta să fi 
fost marea descoperire? Să fi fost acolo înăuntru un secret? 

— Ce facem acum? întrebă el tulburat. 

Vecinul său ridică din umerii Facă ce-o dori, nu mai era 
problema lui. Singurul lucru pe care îl dorea el acum era să-şi 
schimbe viaţa, să uite de Extrapol şi să dea o raită pe Periferică. 

— Credeţi că în bateria asta se găseşte şi mijlocul de a 
ajunge de partea cealaltă a zidului? întrebă Jeremie cu 
timiditate. 

— Cine ştie? spuse Georges. Încercaţi şi veţi vedea! 

Jérémie luă un pai şi începu să soarbă cu zgomot ultimele 
picături de Grimm's nr. 1. Celălalt rămase tăcut. Aspiră alcoolul 
până la ultima picătură şi îşi privi vecinul pe furiş. 

— Eu, spuse el, am fost de cealaltă parte a zidului. 

— Adevărat? spuse Georges, dând impresia că acest lucru ÎI 
interesa. Şi cum e acolo? 

— Extra! O mulţime de flori! Seamănă puţin cu parcul de la 
Bagatelle, dar fără puştimea care joacă fotbal... 

— Dar cum aţi ajuns acolo? întrebă Georges. 

— Din întâmplare, în barul "Lut&tia". Am primit un glonţ. În 
regiunea inimii şi am fost proiectat într-un fel de tunel, un tunel 
ce se învârtea în jurul propriei axe... M-am învârtit, m-am 
învârtit, şi apoi, dintr-o dată, a apărut o lumină albă. 

Georges căzu pe gânduri. Ceea ce povestea Jérémie se 
asemăna foarte mult cu ceea ce se petrecea pe Magistrala 
Periferică. Tunelul care se învârtea. Lumina albă, ca o dorinţă 
înălţătoare care se realiza. Se abţinu însă să vorbească. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Jérémie. 

— Vă iau cu mine, spuse Georges. Păstrăm bateria şi o 
vindem cui oferă mai mult, există o mulţime de indivizi care se 


interesează de ea, dumneavoastră nu cunoaşteţi pe nimeni? 

— Ba da, spuse Jérémie. Un Indian care poate să aducă 
ploaia şi soarele. Cred că l-ar interesa. In plus, am şi o datorie 
faţă de el. 

— Bine, spuse Georges, daţi-o Indianului. Apoi veniţi peste 
o oră, în piaţa Denfert-Rochereau, sub Leu. Dăm o raită pe 
Periferică. De acord? La reprezentaţia de la ora douăzeci şi 
două? 

— De acord, spuse Jérémie, la reprezentaţia de la ora 
douăzeci şi două! 

Jérémie îi surâse şi privi micuța baterie. Da, o va oferi 
Indianului, i-o datora. În plus, cine ştie, poate că l-ar ajuta să 
treacă de partea cealaltă a zidului. 

Închise ochii şi începu să viseze. 


Cadrul 16 A 
IN ACEEAŞI ZI, LA INCEPUTUL SERII 


Jenny se întinse şi îl privi cu ostilitate pe partenerul ei de o 
oră, care dormea, cu mâinile încrucişate, în mijlocul patului, 
masă de carne satisfăcută care în mod irezistibil îi sugera 
reclamele de specialitate pentru măcelăriile porno din piaţa 
Pigalle. Nu înţelegea ce o determinase să o urmeze pe această 
brută, seducător de duminică, în hotelul din Montmartre. Ca să 
fugă, bineînţeles! Durerea amintirilor îi sfâşie inima ca un glonte 
de revolver, dar decise, cu sufletul rănit de moarte, că nu 
regretă absolut nimic. 

Se ridică din pat, se îmbrăcă fără zgomot şi părăsi camera 
în vârful picioarelor. Afară, piaţa Tertre era luminată de ultimele 
raze de soare ale unei superbe zile de vară, taxiurile rătăceau în 
aşteptarea unei povestiri, era unul din acele rare momente care 
depăşeau fericirea, unul din momentele ce-ţi merg direct la 
inimă, fără să ştii de ce şi cât vei plăti pentru el. 

Privind norii care pluteau fugari, ca într-o acuarelă, Jenny 
simţi cum se naşte în interiorul ei sentimentul suav al unei 
prezenţe divine. Mare Zeflemitor! murmură Jenny, transmite-i 
salutări lui Leo şi spune-mi de ce l-am omorât pe omul pe care-l 
iubeam... 

O ţigăncuşă se apropie de ea şi-i propuse să-i ghicească în 


palmă: 

— 300 de franci pentru viitor, 200 de franci pentru trecut şi 
50 de franci pentru condiţional. 

Jenny se tocmi, din principiu, şi obţinu 200 de franci pentru 
viitor şi un pic de trecut apropiat. Ţigăncuşa îi luă mâna stângă 
şi o examină atent. 

— Văd, spuse ţiganca, mai mulţi bărbaţi care vă caută. 
Prieteni şi duşmani. Văd o supărare mare, după care urmează o 
bucurie. Văd un bol imens, care se învârteşte în jurul propriei 
axe, la nesfârşit. Văd un vârcolac care, din depărtare, veghează 
asupra dumneavoastră. Va trebui să căutaţi "Mult mai departe", 
în sensul Lévi-Strauss al termenului, adică cel puţin la poarta 
Montreuil sau la poarta Bagnolet... 

Ţigăncuşa îi lăsă mâna şi o întinse pe a ei: 

— 200 de franci, mulţumesc. 

Jenny plăti şi apoi se aşeză pe bordura trotuarului, 
descumpănită. Ce-am făcut? gemu ea. Jeremy, Jérémy, de ce-ai 
plecat? Îşi înăbuşi lacrimile şi ajunse la concluzia că, gata, 
trebuie să raţionez într-un fel. Ca de obicei, metroul i se părea 
cel mai sigur mijloc de a-şi explora destinul. O luă pe strada 
Saules, cobori scările de la Butte până la staţia Abbesses şi, 
ajunsă pe peron, intră într-o cabină telefonică. Căută în geantă 
numărul Sheilei şi dădu peste o bucată de hârtie pe care notase 
numărul lui Jérémy. Inima i se strânse. Poate că automatul 
telefonic mai era încă în funcţiune! Dorea să mai audă o dată 
timbrul vocii lui. Auzi soneria telefonului şi apoi: 

— Bună ziua, dacă doriţi să lăsaţi o urmă a trecerii 
dumneavoastră pe acest pământ, acesta este momentul, dar nu 
înainte de a auzi semnalul sonor, în caz contrar nu se 
înregistrează, şi ar fi mare păcat, nu? 

Auzind vocea lui, Jenny izbucni în plâns şi închise. Apoi se 
răzgândi, formă iarăşi numărul şi aşteptă semnalul sonor: 

— Jérémy, murmură ea, sunt eu, Jenny. Aş dori să-ţi scot 
glonţul din inimă, să-l scot şi să luăm totul de la început. Ştiu 
însă că pentru mine totul s-a terminat, pe vecie. Veşnicia este 
foarte lungă, mai ales fără tine... Dacă mă auzi de undeva de 
acolo de sus, din apropierea Marelui Zeflemitor, trimite-mi un 
semn din când în când, ca să nu te uit. Şi spune-i lui Leo că voi 
face un efort în privinţa sălii de baie. Dacă e acolo, du-te să-l 
vizitezi. Vei vedea, e un tip formidabil. Şi poate că într-o zi ne 


vom regăsi toţi trei, din întâmplare, în piaţa Châtelet... 

Puse încet receptorul la loc, apoi, asemenea unei 
cerşetoare, se întinse pe o bancă. Trecură trei garnituri, apoi, a 
patra. Exact în momentul când primul vagon trecea prin dreptul 
capului ei, toate luminile se stinseră brusc. În virtutea inerţiei, 
metroul continuă să mai alunece încă vreo sută de metri, apoi 
se opri. Uşile se deschiseră, şi cei câţiva călători coborâră, 
luminându-şi drumul cu ajutorul brichetelor. Jenny se urcă în 
vagon. Voia să-l aibă numai pentru ea. Se aşeză în întuneric şi 
aşteptă. După zece minute, luminile se aprinseră şi ea constată, 
cu surprindere, că nu era singură. Un bărbat o fixa cu un 
revolver îndreptat spre ea. 

— Haide! spuse acesta, dă-mi poşeta! 

Jenny i-o aruncă, spunându-i să se servească singur, ceea 
ce el şi făcu, răsturnând întreg conţinutul poşetei pe scaunul 
dintre ei. 

— Unde-i carneţelul? 

Jenny făcu ochii mari. Ce carnet? Bărbatul oftă prelung. 
Haide! nu era momentul să facă pe proasta! Ştia tot: Leo, 
"Lutetia", "Simca 8". De ce să facă mofturi? Dacă era de acord 
să colaboreze, putea să-i promită trei haine de blană, un 
"Sedan" 1938 şi un apartament în arondismentul XVI. Jenny 
ripostă. Nivelul de trai crescuse atât de mult în Paris, în ultimii 
ani, încât jumătate din parizieni locuiau în arondismentul XVI, 
chiar dacă o bună parte dintre ei stăteau în corturi şi trebuiau să 
aştepte la coadă peste o oră ca să-şi cumpere o pâine. 

— Ei bine, spuse bărbatul, fixează-ţi singură preţul! 

Jenny ceru timp de gândire, apoi ceru o hârtie de o sută de 
franci, ca acont, ca să poată lua un taxi cu care să se întoarcă 
acasă. Şi să se oprească imediat metroul, fiindcă îi venea să 
vomite. Bărbatul trase maneta semnalului de alarmă şi metroul 
se opri în staţia Saint-Georges. 

— Uite o sută de franci, spuse bărbatul, te sun diseară ca 
să aflu ce ai hotărât. Îţi dau un sfat: găseşte carnetul, e mai bine 
pentru dumneata. 

Jenny cobori pe peron şi îi scoase limba: putea să se ducă 
dracului el şi carnetul lui, s-a sfârşit, basta, terminus, coborâm, 
totul se închidea definitiv, direcţia poarta Saint-Ouen şi nu se 
mai vorbeşte de asta. Va da o raită pe Magistrala Periferică, cu 
bilet permanent, şi o va lua de la început mâine, poimâine şi cât 


va dori, se va roti întruna până va uita totul. 

Ajunsă la suprafaţă, găsi o staţie de taxiuri şi urcă în 
ultimul, o "Fregate Translucide" verde-deschis. La volan, un 
omuleţ chel care sugea o bomboană. 

— Mă cheamă Paul, şi pe dumneavoastră? întrebă el. 

— Vezi-ţi de treaba dumitale, de acord? 

— De acord, spuse şoferul, vă rog să mă scuzaţi, sunt încă 
nou în meserie, nu cunosc suficient obiceiurile, unde doriţi să vă 
duc? 

— Unde vrei, puţin îmi pasă. 

— A, nu! exclamă el, nu intru în astfel de combinaţii, e prea 
multă responsabilitate, cineva spune "unde vrei", ajungi 
neapărat undeva, şi acolo, la cine se ţipă? 

— Foarte bine, spuse Jenny, du-mă la una din porţile 
oraşului, n-are importanţă la care. 

— La poarta Dauphine, vă convine? 

— Foarte bine, spuse Jenny, remarcând faptul că nu-i 
propusese poarta cea mai apropiată. 

Taxiul demară şi abia izbuti să evite o coliziune cu o mică 
"Isetta" galbenă, condusă de un tânăr cu cravată aurie. 

— Dacă doriţi să faceţi un tur prin Perif, avem timp, nu 
cumva aveţi vreo povestire pentru mine? solicită şoferul. 

Jenny dădu din cap. Avea o povestire, avea chiar şi o mie, 
totul era ce aştepta el de fapt de la o povestire. 

— O povestire adevărată, cu început şi sfârşit, şi care cu 
adevărat să spună ceva, insistă şoferul. 

— Foarte bine. Este o poveste trăită sau care ar fi putut să 
fie trăită, înţelegi? 

Trăsăturile şoferului se destinseră, şi o luă pe strada 
Saint-Lazare, până la Trinite, liniştit. O poveste care ar fi putut 
să fie adevărată i se părea o garanţie de autenticitate. Jenny se 
aşeză mai bine pe banchetă şi începu povestea, cu gândul la 
Jeremy: 

— Este, spuse ea, ca un roman poliţist foarte tare şi fără 
zahăr, un scenariu palid, dimineaţa în zori, când noaptea se 
aseamănă unei găuri negre care ar fi aspirat toate visele lumii, 
cu paiul, aşa, uşurel, la masa unui bistrou din Granville, filmată 
de Melville împreună cu un operator livid. 

— Splendid, murmură şoferul, depăşind în coadă de peşte o 
"Simca Oceane", aţi creat atmosfera! 


— Este povestea unei femei pe care vă propun să o numim 
M. şi care e prinsă în capcană, între o viaţă oficială, cenuşie, cu 
un soţ, sub-şef de birou la subprefectură, si o legătură secretă 
cu un amant pe care-l întâlnea în fiecare seară la ora 
şaisprezece la Jardin d'Acclimatation. 

— Şi mie îmi place grădina asta, spuse şoferul, mai ales 
râul, este încântător! 

— Da, numai că ce nu ştie ea, e că el, în realitate, este un 
ofiţer de poliţie însărcinat cu supravegherea gesturilor şi 
gândurilor ei, deoarece toţi membrii familiei ei dispar într-un 
mod misterios, o adevărată hecatombă. Cei doi trăiau astfel de 
o lună şi, într-o joi de dimineaţă, M. avu parte iarăşi de un doliu 
în familie: unchiul ei Anatole muri în bazinul de la Arcachon, de 
o indigestie, produsă ca urmare a îngurgitării unei cantităţi mari 
de scoici. În testament era stipulat că ea nu putea moşteni — nu 
se ştie ce sumă, asta e una din cheile poveştii — decât dacă 
ajunge la Bordeaux înainte de miezul nopţii, conform ştampilei 
de la morgă. Pe stradă nu era nici un taxi, deoarece de două ore 
plouă şi întreg Parisul e imobilizat. Din fericire, un tânăr îi 
propune să o ducă cu propria-i maşină până la staţia Invalides, 
unde însă ajunge cu două minute întârziere. E trecută pe lista de 
aşteptare, în spatele unui individ de o sută treizeci de 
kilograme, care încearcă să negocieze excedentul de greutate. 
Se simte că individul reprezintă Destinul — de fapt, acest lucru e 
înscris chiar şi pe maieul lui — şi tensiunea creşte în coada de 
aşteptare. Dar — lovitură de teatru a hazardului sau a 
scenaristului — individul cade mort, doborât de o criză cardiacă, 
tocmai când era pe punctul să obţină o reducere de 30%. 

— Ce noroc! făcu şoferul, trecând prin faţă pe la 
Saint-Augustin. 

— Nu chiar, spuse Jenny, fiindcă peronul gării este 
înconjurat de poliţişti, care o arestează pe M. În vagonul de la 
urmă. În fruntea poliţiştilor, ofiţerul de poliţie. Când ea îşi dă 
seama că nu o iubea şi se gândea doar la avansare, M. cedează 
definitiv. Recunoaşte. Ea îl omorâse pe unchiul ei Anatole 
invitându-l să ia împreună, masa la cel mai prost restaurant din 
Arcachon. 

— Şi era adevărat? întrebă şoferul, acţionând inconştient 
asupra farurilor de avarie. 

— Nu, sigur că nu! Era incapabilă să omoare până şi o 


muscă, numai disperarea o făcu să declare aşa ceva... 

— Aşa, va să zică! 

— Ajunge la judecată, continuă Jenny, iar judecătorul o 
condamnă la o operaţie de chirurgie inestetică, care urma să-i 
dea treizeci de ani în plus, cu interdicţia de a purta ochelari 
negri. M., transformată în bătrână, trebui să se apuce de cerşit, 
pentru a putea supravieţui. Un an mai târziu, muri de mizerie şi 
supărări. 

Şoferul opri brusc maşina în faţa casei FM şi se întoarse, 
furios. 

— Nu, nu se poate! Nu vreau o poveste care se termină 
prost! Asta o să mă indispună toată noaptea şi o să fac un 
accident! Vreau o poveste care să se termine cu bine, mă 
înţelegeţi? Care se termină cu bine! 

Jenny era de acord. De altfel, şi ea prefera asta. Îşi reluă 
povestirea, în timp ce taxiul demară din nou: 

— Din fericire, spuse Jenny, unchiul Anatole nu era cu 
adevărat mort, era o glumă pe care o făcea anual familiei lui. 
Hotărârea judecătorească este casată şi M. redeveni la fel de 
frumoasă ca mai înainte, chiar mai frumoasă, deoarece 
evenimentele o maturizaseră. leşind din închisoare, dă peste 
tânărul cu maşina, care o aşteptase continuu, dormind în faţa 
închisorii, convins de nevinovăția ei. O ia cu el şi o conduce 
într-un castel aurit, pe malul Loirei — deoarece era fiul unui rege 
— şi trăiră fericiţi, până la adânci bătrâneţi, având o sumedenie 
de copii. 

— O, ce frumos! murmură şoferul, strivindu-şi o lacrimă. 

Se opri în partea de jos a bulevardului Foch şi refuză să ia 
banii pentru cursă. Era gratuit, povestea îl emoţionase prea 
tare. 

— Nu cum mi s-a întâmplat după-amiază, spuse el, când mi 
s-a povestit o chestie idioată, nici nu vă puteţi închipui! Ceva 
despre Egipt, nu am înţeles nici un singur cuvânt. Şi ce nesuferit 
era individul, nu vă închipuiţi! 

— Există astfel de zile, în care nimic nu merge cum trebuie, 
spuse Jenny şoferului ca să-l reconforteze. Uitaţi-l. 

— De acord, spuse el, să-l uităm. Şi, pe curând poate? Mi-ar 
plăcea să aflu continuarea povestirii dumneavoastră... 

Ea se uită la ceas şi constată că mai erau încă trei sferturi 
de oră înaintea deschiderii Magistralei Perif. Îi propuse să urce şi 


să coboare încet pe bulevardul Foch, de la Etoile la poarta 
Dauphine, ca să-i poată povesti continuarea. El acceptă 
bucuros. Jenny era frumoasă şi povestea atât de bine! 


Cadrul 17 _ 
IN ACEEAŞI ZI, LA INCEPUTUL SERII 


Curtea Miracolelor, situată unde se aflase pe vremuri 
spânzurătoarea de la Montfaucon, la două sute de metri de 
Buttes-Chaumont, semăna cu târgul de vechituri, doar că era 
mai mare şi mai murdară. Locuitorii ei, de-a dreptul ieşiţi 
dintr-un roman de Hugo, erau în majoritatea lor marginalizaţi, 
fără nici o lăscaie, intelectuali răzvrătiți contra culturii şi muzi- 
canţi ambulanți. Diversele intrări erau sever păzite de jucători 
de zaruri iar forţele ordinii publice aveau grijă să nu pună 
piciorul pe acolo, de când un inspector în civil, prea curios, 
fusese transformat într-un roman de Dickens, format de 
buzunar. Colegii lui au donat romanul bibliotecii poliţiei şi de 
atunci evitau cu grijă sectorul. 

— Crezi că nu riscăm nimic? întrebă Sheila. 

"Cârpa-Muiată" rămăsese în pană de benzină în faţă la 
Samaritaine şi au fost nevoiţi să o abandoneze. J.P.O. telefonase 
acasă, spre a afla noutăţi, şi dăduse peste pompieri, secţia 
Incendiaţi Absenţi. Neîndrăznind să meargă nici acasă, nici la 
Sheila, deciseră să ceară ajutorul Indianului, aşa cum acesta le 
propusese, cu amabilitate. 

Taxiul care îi adusese până acolo refuză să meargă mai 
departe de bulevardul Villette şi mai pretinse şi o povestire 
excepţională, dublată de o sumă considerabilă. J.P.O. luă 
cheltuiala asupra lui cu un cec de cinci mii de dolari, iar Sheila îi 
povesti despre deplasarea ciclurilor de căldură şi de glaciațiune 
pe suprafaţa pământului în ultimii şapte mii de ani, făcându-i şi 
o mică schiţă ca să-şi poată calcula singur viitoarea eră glaciară. 
Şi, ca totul să pară mai viu, a adăugat şi câteva scene de 
încăierări şi câteva urmăriri cu maşina. 

Imediat după ce taximetristul dispăru, un copil de vreo zece 
ani se plantă în faţa lor, întinzând amândouă mâinile. J.P.O. se 
scotoci prin buzunare după mărunţiş, dar nu dădu decât peste 
bancnote. 


— Dolarii sunt buni? întrebă el. 

Băiatul ridică din umeri, rămânând cu mâinile întinse. 

— Cred că vrea să-i arăţi palmele, bănui Sheila. 

J.P.O. întinse palmele, iar băiatul le examină cu atenţie. 

— Aveţi o foarte frumoasă linie a norocului, observă copilul, 
ar trebui să jucaţi mai des la loto. Şi doamna? 

Şovăind, Sheila îi întinse mâna. Simţea plutind deasupra ei 
umbra profesorului Lévy. Cu vârful degetului său murdar, 
băiatul urmări linia vieţii şi făcu o grimasă: 

— Nu-i bine, nu-i bine deloc! Va trebui să faceţi o operaţie 
de chirurgie a liniilor mâinii, şi asta cât de curând, cred că va 
costa o groază de bani. 

— Voi plăti, spuse J.P.O., atât cât va trebui. 

Băiatul dădu dezaprobator din mână. Pentru el, banii nu 
aveau nici un fel de valoare, exceptând doar pe cei pentru 
fabrica de falsificat dolarii utilizaţi la umplutul saltelelor vechi. 

— Am dori să-l vedem pe Indian, spuse Sheila, cel care ştie 
să oprească ploaia şi plânsul morţilor. Ne-a spus că locuieşte pe 
aici. Poţi să ne îndrumi? 

— Da, răspunse copilul. Duşmanii Extrapolului sunt 
totdeauna bineveniţi la noi. 

— De ce spui asta? întrebă Sheila. 

— Aici, noi ştim totul! replică puştiul. Sau nu ştim nimic. 
Totul depinde de ziua în care ne aflăm. Astăzi este ziua când 
ştim... 

El le preciză faptul că "Toarnă-Întruna" era la cinci minute 
distanţă, lângă consulatul manuş, şi le făcu semn să-l urmeze. 
Traversară un labirint de străduţe, de mici pieţe şi, zece minute 
mai târziu, erau în faţa unei cafenele care devenea restaurant 
de lux pentru turişti în timpul 
week-end-ului, rămânând mizerabilă în celelalte zile ale 
săptămânii. Indianul stătea în picioare în faţa barului şi-şi sorbea 
un Genet-Gentiane, cu surâsul lui de lup în colţul gurii. 

— Hei! spuse el, Om Alb Foarte Bogat şi Squaw au 
necazuri? 

Sheila dădu din cap în semn că da. Necazuri mari. Și îi 
povesti despre "Cârpa-Muiată", dispariţia prietenei ei Jenny şi 
prevestirile profesorului Lévy. J.P.O. li povesti despre viaţa dublă 
a lui Georges, ordinele Extrapolului şi proiectul lui de a înfiinţa o 
reţea de spălătorii, proiect căzut baltă. 


Indianul îi privi cu răceală şi ajunse la concluzia că putea 
să-i ajute. Dar trebuia să-i dea ceva în schimb. J.P.O. mârâi şi 
scoase carnetul de cecuri: 

— 300.000 de dolari, e suficient? 

Indianul suspină cu un aer dezgustat. Bani! Avea mai mulţi 
decât îi trebuiau, ce să facă cu ei? Nu, nu avea nevoie de bani. 

— Atunci, întrebă Sheila, de ce aveţi nevoie? 

Patronul bistroului, un ţigan bătrân cu mustață albă, se 
apropie de ei: 

— Carneţelul, spuse el, avem nevoie de carneţel... 

Sheila ridică, surprinsă, din sprâncene. Ce carneţel? 
Carnetul lui Leo, de care pomenise Jenny? Prudentă, aşteptă 
răspunsul. 

— Ce-i cu acest carnet? bombăni J.P.O. 

— Dumneavoastră prietenă cu Jenny, spuse Indianul, 
adresându-se Sheilei. Jenny prietenă cu Leo. lar Leo prieten cu 
noi! 

Bătrânul cu mustață le făcu semn să ia loc şi să-l asculte cu 
atenţie. Era foarte simplu: 

— A fost odată, spuse el, un bărbat cu numele de Léo Kal6, 
un ţigan sedentarizat, care locuia în apropiere de Bon Marche. 
Leo avea harul. Harul absolut de a pătrunde în memoria 
colectivă a poporului său, când se concentra, stând în baie, cu 
condiţia ca apa să aibă 42°C. De-a lungul anilor, Leo urcase din 
ce în ce mai mult pe firul istoriei poporului său, luându-şi notițe, 
ca să nu uite nimic. Cu cât se întorcea mai mult înapoi, cu atât 
era totul mai dur, fiindcă oamenii erau tot mai nenorociţi şi el nu 
putea face nimic pentru ei, nici măcar nu putea să-i liniştească 
spunându-le că într-o zi va exista Bâlciul Tronului, tinerii vor 
avea motociclete, iar bătrânii, case de odihnă. Urcă în timp tot 
mai mult, depăşi Noul şi Vechiul Testament şi, într-un sfârşit, 
ajunse la stră-stră-bunica lui, indice: 25895629496, adică prima 
femeie din omenire... 

Sheila se uită la J.P.O. uluită; ea care fusese convinsă că 
Leo nu ieşise niciodată din apartamentul său! 

— Nu, nu era Eva, continuă bătrânul, ci prima nevastă a lui 
Adam, o ţigancă, deşi unii afirmă că era mănuşă. Într-o zi, cei 
doi se certară. Ea îşi strânse toate lucrurile şi dispăru pentru 
totdeauna. După aceea, Adam o întâlni pe Eva şi cunoaşteţi 
urmarea. Ceea ce însă nu ştiţi — şi nu ştie nimeni — este faptul 


că prima lui nevastă era însărcinată. Acest lucru a făcut ca 
lumea să fie, încă de la început, scindată în două: ramura 
nomadă, care nu a cunoscut păcatul originar şi este deci 
absolvită de a munci, şi ramura normală — adică 
dumneavoastră — care a fost condamnată să-şi câştige pâinea 
prin sudoarea minţii, cu excepţia cazurilor când are mijloacele 
să mănânce la un restaurant bun. 

Sheila era uluită! A naibii Jenny! Cum ştia să-şi aleagă 
prietenii! In ceea ce-l privea pe J.P.O., figura lui radia de bucurie. 
Aceasta era cu adevărat o super-teorie pentru colecţia lui. 
Întrebă: 

— Şi carnetul? 

— Ah, da, carnetul, interveni Indianul. Ei bine, ce nu v-a 
spus Manolo e că nu ştim unde a fost îngropată femeia şi nici 
măcar cum se numea ea. Şi toţi nomazii sunt condamnaţi să 
rătăcească pe pământ până când o s-o găsim. Poate că aceste 
lucruri sunt menţionate în carneţelul verde al lui Leo. 

— Atunci, ce facem? întrebă J.P.O. 

— Ştiu cine are carnetul, spuse Sheila încet. Jérémy, noul 
prieten pe care şi l-a găsit... 

— Şi unde putem să-l găsim? întrebă Indianul, ai cărui ochi 
începură să strălucească precum jăratecul. 

— Nu ştiu, tot ceea ce vă pot spune e că scrie piese de 
teatru, Jenny l-a întâlnit ieri la premieră, în piaţa Châtelet. 

— Uşor de depistat, spuse Indianul, îl întrebăm pe 
Ouroboros, dacă nu-i prea indispus! 

Işi căută şarpele care era ascuns în spatele gâtului său şi îi 
şopti câteva cuvinte la ureche. Şarpele şuieră, iar Indianul 
surâse. 

— Ouroboros spune că-i vorba de un anume Jeremy Jem. Şi 
mai spune că nu trebuie să-l luăm drept carte de telefon! 

li mai murmură iarăşi şarpelui câteva vorbe dulci la ureche 
şi aşteptă răspunsul. 

— Ouroboros, spuse el, ştie să prezică viitorul. Jeremy va fi 
prezent pe Perif, între ora zece şi miezul nopţii, tot acolo va fi şi 
prietena dumneavoastră Jenny. Cred că ar trebui să-i aşteptăm 
la ieşire. 

— Dar nu putem supraveghea toate porţile Parisului în 
acelaşi timp! exclamă J.P.O. 

— Ba putem, ripostă Indianul. Am toţi oamenii de care e 


nevoie. 

— De acord, spuse J.P.O., cred însă că ar fi bine să mâncăm 
înainte, sunt mort de foame, şi avem timp suficient. 

Se consultară o clipă asupra locului unde să ia masa, iar 
Indianul îi întrebă pe Rod şi Nărod, insistând să-i invite şi pe ei. 
Carneţelul merita chiar mai mult. 

— Să mergem la "Coupole"! propuse J.P.O. Acolo am 
totdeauna o masă rezervată. 

Manolo, bătrânul ţigan, îi îmbrăţişă afectuos şi le ură mult 
noroc. 

— Dacă şoferul dumneavoastră e într-adevăr de la Extrapol, 
spuse acesta, nu-i prea prudent să ieşiţi neânsoţiţi. Le voi cere 
fraţilor Mi-Shi-Ma să vă urmărească de la distanţă. Sunt indieni 
din tribul Kamac, veri îndepărtați, şi sunt în stare să adulmece 
un poliţist de la peste cinci sute de metri, chiar şi la Roger la 
Frite. 

Se despărţiră, iar Indianul îi conduse, printr-un nou labirint, 
la garajul său. De acolo îşi scoase bătrânul "Ford-Mustang" care, 
după aspect, părea să fi făcut toate campaniile de la Sitting Bull, 
şi o ajută pe Sheila să se instaleze în el. J.P.O. urcă şi el, 
înghesuindu-se lângă tânăra femeie, în faţă. Pentru prima dată 
în viaţa lui era tentat să dea fără a cere dublu în schimb. Sheila, 
care înţelegea tot, îi luă mâna într-a ei, iar "Mustang'"-ul o porni 
spre malul stâng al Senei. 


Cadrul 18 s 
IN ACEEAȘI ZI, LA INCEPUTUL SERII 


Jérémy împinse poarta parcului şi se îndreptă în fugă spre 
bunker. Pe Bertrand îl lăsase de santinelă în faţă la Jenny, iar el 
se duse să facă un tur la "Lutetia". Vizibil se întâmplase ceva 
grav: oamenii în negru de la Extrapol păzeau toate ieşirile 
barului, şi se spunea că acolo avusese loc o crimă. Petrecuse o 
oră cu interogarea tuturor portăreselor din jur, fără nici un 
rezultat. Jenny era de negăsit! Descurajat, hotărî să se întoarcă 
la bunker, în speranţa că va găsi vreun mesaj. 

Urcă scările, patru câte patru, şi dădu fuga în salon ca să 
asculte automatul telefonic. Avea un mesaj de la fratele lui, total 
neclar, un mesaj de la Bertrand Borowitch, care-l informa că era 


pe o pistă ce-l îndrepta spre Arca-chon, şi mesajul de la Jenny, 
pe care-l întoarse pe toate feţele. Oare ce vroia să spună? Îi 
dădea întâlnire pentru mâine, în acelaşi loc ca ieri, în piaţa 
Châtelet? Se uită la ceas şi se hotărî să plece cu side-car-ul lui, 
ca să nu intârzie. 

In salon, ordinatorul era în funcţiune, şi un beculeţ roşu 
lumina slab încăperea. Arthur mai are încă anumite stări 
sufleteşti, îşi spuse Jérémy. Se apropie şi constată că maşina 
clipea lent, ca şi când ar fi fost gata să se stingă. Literele verzi 
începeau să se şteargă de pe ecran, iar el citi fraza lui Arthur: 

— Eu, sub-imprimanta Arthur, declar prin prezenta că vreau 
să mă pierd în neantul informatic, lumea umană fiind mult prea 
inumană pentru un Mac ultra-sensibil. Renunţ la drepturile mele 
prevăzute în bonul de garanţie şi Vldv!', nt'àèdc, "ueklfd!!fd, ks 
Ivoe, n' vvâc"' n! 

Jérémy comută sono-textul şi se aplecă spre aparat: 

— Arthur, Arthur, mă auzi? 

Maşina rămase mută. 

— Arthur, ce s-a întâmplat? 

Bătu repede pe tastatură o deschidere cu dama, varianta 
Benoni, una dintre preferințele lui Arthur, dar acesta continua să 
rămână de gheaţă. Se părea că plecase definitiv! Arthur şi-a dat 
sufletul pe care şi-l dorise atât de mult. Stinse ordinatorul şi-l 
acoperi cu o husă neagră, în semn de doliu, apoi îl debranşă 
definitiv. Se hotărî să-l îngroape în fundul grădinii, lângă Turnul 
de Fildeş. În ciuda trădării lui, îi datora asta. Îl sună pe N'Gom ca 
să-i comande un Scotch-Fitzgerald şi constată, nu fără surpriză, 
că filipinezul nu răspundea. 

— Toţi dispar în acelaşi timp! murmură Jeremy. 

leşi în parc şi se îndreptă spre ghereta portăresei, unde 
descoperi, fără să greşească, afişul agăţat pe care scria 
"Portăreasa a şters-o pe scară". Dacă nu mai este absolut 
nimeni, îşi spuse Jeremy cu logica lui obişnuită, înseamnă că 
bulevardul trebuie să fie plin de lume. Se întoarse la bunker şi-şi 
luă binoclul special cu care putea să vadă prin pereţi şi să 
citească gândurile oamenilor. Peste tot locul, numai poliţişti, în 
autobuze, pe stradă, în copaci, toţi cu gânduri negre. Jeremy 
evaluă posibilităţile de a scăpa din dispozitiv şi făcu o grimasă. 
Şansele lui erau minime. Se duse în salonul de muzică, scoase 
Romanţța Ne-lubitului de Ferré şi puse discul la pick-up. Regla 


sonorul la maximum, apoi orientă imensele boxe din parc în 
direcţia poliţiştilor. Poliţiştii de la Extrapol, era lucru ştiut, aveau 
oroare de poezie, care pur şi simplu îi înnebunea. Cele două 
boxe de o sută cincizeci de waţi umplură brusc tot cartierul La 
Muette cu versurile despre pâraiele albe din Canaan. 

Jérémy se strecură pe bulevard, în mijlocul poliţiştilor care 
se tăvăleau pe jos, astupându-şi urechile. Profitând de confuzia 
generală, putu să facă vreo sută de metri fără să fie observat, 
după care dădu colţul pe strada Raffet. Imediat sosi autobuzul şi 
el îi făcu semn să oprească. Era un vechi AZ cu gazogen şi bot 
plat iar taxatorul îl ajută să urce pe platforma exterioară. 

— La Châtelet! spuse Jeremy. 

Taxatorul îi atrase atenţia că, mai întâi, ei nu sunt un taxi, 
şi apoi, că ceilalţi călători nu doreau să meargă în acea direcţie. 

— Bine, dar eu am o întâlnire urgentă acolo, pledă Jeremy, 
este vorba de o chestiune de dragoste sau moarte! 

— Ce-mi daţi în schimb? întrebă taxatorul. 

Jérémy îşi scoase de la mână ceasul, care era în acelaşi 
timp radio, TV, şah, agendă electronică, lanternă şi deschizător 
de conserve. Taxatorul şi-l puse la mână, constată că i se 
potriveşte şi acceptă. Afacerea fiind încheiată, îi dădu jos pe toţi 
cei care nu aveau vreo întâlnire la Châtelet şi bătu în geamul 
care-l separa de şofer, indicându-i noul traseu. 

— O putem lua pe la Concorde, spuse acesta, sau pe la 
Invalides, dacă e prea mare circulaţie pe cheiuri. 

Jeremy optă pentru cheiuri, variantă care i se părea mai 
rapidă. Îi mai rămăseseră doar trei minute ca să ajungă în faţă 
la "Théâtre de la Ville", înainte de ora douăzeci şi cincizeci şi 
şase de minute. Taxatorul îl asigură că vor ajunge la timp. 
Colegul său se pregătise îndelung pentru a ajunge pilot de 
Formula 1. Ratase la mustață, iar acum se pregătea zi de zi ca 
să treacă proba din septembrie. Claxonând strident, vechiul AZ 
mătura totul în calea lui, pornind pe pista expres malul drept. 
Zece minute mai târziu, îl depunea pe Jeremy în piaţa Châtelet 
şi, cu un scârţâit de frâne, plecă în sens invers. 

Jérémy traversă piaţa şi se uită la afişele teatrului. Piesa lui 
dispăruse. La teatru era relâche. Incercă să-şi aducă aminte. Nu 
la premieră asistase el, împreună cu Jenny? Nu fuseseră acolo 
aseară? Nu mai ştia exact. 

Se întoarse mirat, piaţa era complet goală. Nici o maşină. 


Nici ţipenie. Traversă piaţa din nou şi se aşeză pe o bancă. Îşi 
încrucişă picioarele şi începu să o aştepte pe Jenny, urmărind 
pendula. Trecu o jumătate de oră, apoi încă una. In mod sigur, 
Jenny nu va veni! Un taxi opri In dreptul său şi geamul se lăsă. 
Tresări, deoarece nu-l auzise apropiindu-se. Era un "Mercedes 
220 D" tip 1971, un model lung, foarte rar, în care încăpeau 
până la şapte pasageri, graţie strapontinelor: cam ca la Albă ca 
Zăpada şi cei şapte pitici. 

— Aveţi cumva nevoie de un şofer, prinţe? întrebă o voce 
din umbră. 

Jérémy dădu afirmativ din cap şi urcă în maşină. Bineînţeles 
că avea nevoie de un şofer, avea nevoie de încurajare, avea 
nevoie să-şi schimbe gândurile, avea nevoie de orice! 

Taxiul demară şi se înscrise pe direcţia străzii 
Saint-Jacques. Prin oglinda retrovizoare, şoferul nu-l scăpa din 
priviri pe Jeremy. 

— Nu vă simţiţi bine? întrebă el. S-ar zice că sunteţi cam 
întors pe dos. 

— Da? răspunse Jérémy într-o doară. Şi ce înseamnă dos? 
Faţa feţei? 

— Cândva, demult, spuse şoferul, am cunoscut pe cineva, 
un prieten. Era fotograf prin restaurante, din aceia care vă fac 
portretul în cinci minute cu partenera de la masă, se descurca 
destul de bine, era pe punctul ca, din economii, să-şi cumpere o 
"Vespa", când într-o zi, din cauza unei iubiri neâmpărtăşite, 
începu să facă totul pe dos. Începu să fotografieze pe dos, apoi 
să meargă cu spatele, să citească pe dos, să surâdă pe dos, era 
oribil! Tot trăind aşa pe dos, începu să întinerească, zilele, anii 
treceau în sens invers şi nu se mai opreau. Când ajunse la 
vârsta de cinci ani şi jumătate, se hotărî să fugă, să părăsească 
acest loc cât mai era timp, înainte de a se întoarce în pântecele 
mamei sale, acest lucru provocându-i o teamă cumplită. Işi făcu 
bagajele, se ascunse într-un grup care pleca într-o tabără de 
vacanţă, din Gara de Nord. De atunci, o bună bucată de timp nu 
s-a mai auzit nimic despre el, şi apoi, într-o zi, era primăvară, 
am primit o carte poştală din Anvers, datată 888. Şi nici nu 
bănuiţi ce scria... 

— Spune-mi, te rog, îl întrerupse Jeremy, acum dumneata 
spui poveşti, ce-i cu povestea asta? 

Taximctristul suspină: 


— Vedeţi, spuse el, atunci când eşti întors pe dos, totul 
începe să meargă pe dos! Ei bine, unde doriţi să vă las? La 
poarta Orleans sau la poarta diltalie? 

— De ce? Am eu mutra unui individ care doreşte să dea o 
raită pe Magistrala Periferică? 

— Absolut. 

— Şi ce pot să caut eu acolo? 

Celălalt îl privi în oglinda retrovizoare cu coada ochiului. La 
gândul că o va revedea pe Jenny, chiar si numai în vis, Jeremy 
se transformase. Ochii îi scânteiau de surescitare. 

— S-ar spune, făcu şoferul, s-ar spune... 

Opri taxiul în dreptul porţii Orleans şi se întoarse spre el: 

— Am ajuns. Aş merge cu dumneavoastră, dar nu mi-am 
terminat ziua de lucru. În plus, nu ştiu încă ce mi-aş dori. Cu altă 
ocazie, cu plăcere şi... dorinţe plăcute! 

— Mulţumesc, spuse Jeremy. 

Îi întinse o bancnotă de o sută de franci, îi făcu semn să 
păstreze restul, după care, alergă ca un nebun spre intrarea în 
Perif. 


Cadrul 19 
IN ACEEAŞI ZI, SEARA 


Jenny se apropie de ghişeul porţii Dauphine. De pe 
Periferică se auzea o rumoare surdă, iar ea începu să tremure 
uşor, ţinându-şi strâns în mână dorinţa înscrisă pe o bucată de 
hârtie. Casiera înregistră dorinţa şi-i dădu un fel de bilă de 
cristal, prevăzută cu un şiret, pe care şi-o puse la gât. Apoi îi 
dădu tichetul de intrare în schimbul tuturor amintirilor ei. 
Bucuroasă, fără a şti sigur de ce, urmări săgețile unui straniu 
labirint şi ieşi în Marele Vestiar, unde o tânără îi ceru să-i spună 
numărul de la pantofi. 

— 37, spuse Jenny, dar de obicei îmi cumpăr pantofi ceva 
mai mari. 

Fata de la vestiar îi dădu patinele şi îi ceru să fie atentă: 

— Dincolo de uşa asta, explică ea, intraţi într-un nou 
spaţiu-timp, o pistă în formă de buclă, lungă de treizeci şi trei de 
kilometri, acoperită cu un strat de bachelită. Atunci când veţi 
trece dincolo de uşă, veţi uita întreaga dumneavoastră viaţă 


anterioară, vă veţi găsi într-un pliu temporal conţinând o parte 
prezent, o parte viitor şi a treia parte, ceva ce nu vă pot spune, 
e un secret de fabricaţie. Veţi începe să vă învârtiţi, şi înainte de 
a parcurge cel puţin trei bucle complete, dorinţa vi se va 
îndeplini. 

Jenny îşi privi dorinţa atârnată la gât. Strălucea puternic. 
Mulţumi tinerei şi se îndreptă spre poartă. Pe pistă, oamenii 
alunecau cu o viteză ameţitoare, iar ea se întrebă cum se va 
putea insera în acest curent fără a se ciocni de oameni. Ezită 
câteva secunde, apoi îşi făcu vânt. 

In jurul ei, lumea aluneca într-o mişcare regulată, patinatori 
liniştiţi, plimbăreţi sau visători, de toate vârstele, îmbrăcaţi în 
tot felul de costume, de parcă fiecare ar fi ieşit dintr-o povestire 
de taxi. Unii dintre ei dansau doi câte doi, alţii dansau pe 
melodia unui vals vienez, totul părea suav, fluid, vaporos. Pe 
Jenny o cuprinse o toropeală ciudată. Totul era atât de calm! 
Oamenii păreau fericiţi şi, cu toate astea, ea resimțea un fel de 
opresiune, ca o ameninţare latentă. Trecu de poarta Asnières, 
foarte atentă la decor. Pe marginea pistei se găsea un număr 
mare de manejuri, reperă un Râu Fermecat, cu bărci vopsite în 
alb, apoi văzu un Pescuit Miraculos, în care cu o undiţă se 
puteau pescui rațe aurii. Trecu apoi pe lângă nişte maşinuţe de 
copii, plutind uşoară ca un fulg, cu mâinile la spate, ca o 
patinatoare experimentată. Se înscrise pe banda din stânga şi 
se avântă mai mult. Porţile Parisului începură să defileze pe 
lângă ea cu o viteză ameţitoare. Să fiu atentă, îşi spuse ea 
râzând, să nu mă prindă radarul. În dreptul porţii d'Italie depăşi 
un tânăr cu picioarele foarte lungi care se avântă imediat pe 
urma ei, până la poarta Vanves, când o ajunse: 

— Oare nu ne-am mai văzut undeva? întrebă el. 

Ea îl privi radioasă. Nu-şi mai aducea aminte. Dar, de ce 
nu? 

— Poate într-o viaţă anterioară? spuse ea. 

— Sau într-o viaţă viitoare? propuse el. 

Ea îl lăsă pe el să aleagă, deoarece nu asta era important. 
El o întrebă ce este important, iar ea îi spuse că important e să 
continue să se învârtească împreună, aşa, pe Magistrala 
Periferică, într-o frumoasă seară de vară. 

— Am reperat, spuse tânărul, undeva prin apropierea porţii 
Lilas, un bar roz, vrei să mergem acolo? 


Ea încuviinţă şi-l luă de mână. Era o idee bună. 

— Pe mine mă cheamă Jeremy, spuse Jeremy. 

— Pe mine, Jenny, spuse Jenny. Vrei să facem cursa 
împreună? 

El se avântă, iar ea îl urmă îndeaproape, fericită cum nu 
mai fusese niciodată. La trei metri în faţă, dorinţa ei strălucea 
asemeni unei stele căzătoare. 


Cadrul întâi , 
IN ACEEAŞI SEARA 


El simţi un enorm "bang" şi totul explodă în creierul său. 
Întâlnirea de la "Alma" cu regizorul, ploaia care făcea Periferica 
alunecoasă ca o hârtie glasată, tânăra în Nash Metropolitan care 
patina undeva în faţa lui. Cu el. 

De o jumătate de oră, nu-şi luaseră privirile unul de la altul, 
utilizând pentru asta retrovizoarele montate pe marginea pistei 
şi punând, în fiecare privire, greutatea întregii lor vieţi, ca şi 
când ar fi trebuit să recupereze anii pierduţi. 

Şi dacă aceasta era dragoste la prima vedere, îşi spuse el, 
un Big-Bang care îţi răscoleşte inima şi totul renaşte deodată? 
Sau, pur şi simplu, se naşte! 

O urmase pe femeia vieţii sale, bară lângă bară, ochi în 
ochi, la început foarte încet, apoi din ce în ce mai repede, pe 
măsură ce traficul se rărea spre poarta Vanves. Îşi amintea 
foarte bine, la un anumit moment începu să zboare. Repede. 
Prea repede. Apoi a fost filmul acela care defila prin faţa ochilor 
lui, ca un vis în mare viteză. Viaţa mea, îşi: spuse Jeremy, mi-am 
trăit viaţa, e un lucru bine ştiut. Ceva îi spunea totuşi că nu era 
chiar aşa. Nu era viaţa lui. Era o altă viaţă, paralelă sau poate 
viitoare. 

Atunci înseamnă că am visat, murmură în sinea lui. Ce vis 
ciudat! Încercă să-şi mişte capul, dar nu reuşi decât să-şi 
întoarcă încet privirea. La dreapta lui, şoferul unei vechi 
"Hispano-Suiza" deschisese portbagajul, probabil ca să caute un 
stingător, în timp ce pe bancheta din spate, aşezat comod, un 
bărbat, a cărui faţă i se părea familiară, îl privea fix pe deasupra 
ziarului. În stânga lui, un mini-"Austin" se lovise de şina din 
mijloc, iar el distinse destul de vag o femeie tânără roşcată care 


îşi desfăcea centura de siguranţă. Poliţia venise deja, iar el 
recunoscu fără prea mare surpriză pe un căpitan de jandarmi 
care semăna în mod straniu cu Marcel Proust şi făcea gesturi 
largi către persoanele din spatele lui, urlând ordine, dar 
neauzindu-se nici măcar un singur sunet. 

Nu-i decât un simplu accident, îşi spuse Jeremy, o 
urmăream de prea aproape şi poate că am aţipit puţin, asta-i 
tot. Încercă să reconstituie istoria visului său, asemenea pieselor 
unui puzzle, dar efortul era prea mare. Şi nu-şi putea lua gândul 
de la tânăra din "Nash". 

— Unde-o fi, oare unde o fi? murmură el neliniştit, 
încercând să se degajeze. De-abia am întâlnit-o, nu trebuie s-o 
pierd. 

Sirena unei ambulante — sau poate a pompierilor — îl 
împiedică să se scufunde total în întuneric. Se simţi ridicat pe 
braţe şi aşezat pe o targă. Câteva picături de ploaie îi căzură pe 
faţă şi un bărbat în halat alb se aplecă asupra lui, protejându-l, 
pentru moment, de ploaie. 

— Uite, Indianul! putu el să articuleze, nu puteţi face ceva 
în legătură cu ploaia asta afurisită? Este foarte periculoasă! 

Bărbatul nu răspunse. Cu gesturi repezi şi precise, pregătea 
o seringă. Jérémy sesiză o prezenţă lângă el. Se răsuci câţiva 
centimetri şi o recunoscu pe tânăra femeie, întinsă pe altă 
targă. Era frumoasă, bluza ei roşie venea în contrast cu paloarea 
feţei, albă şi roşie, ca un Carpaccio, îşi spuse, reţinându-şi 
lacrimile. 

Tânăra deschise ochii şi murmură câteva cuvinte de 
neânţeles. 

— Tu eşti? întrebă el. 

— Da, eu sunt. Mă numesc Jenny. 

— Ştiu. Eu sunt Jeremy. 

— Ştiu. 

Tăcură o clipă ca să se poată privi mai bine şi pentru a-şi 
regăsi puterea. 

— Sunt dezolat din cauza acestui accident, spuse Jeremy, 
eram mult prea aproape, atât de aproape încât am avut 
impresia că te pot atinge. Fără îndoială, asta doream. Eram în 
altă parte, cu tine. 

— Şi eu, spuse Jenny, eram cu totul în altă parte, o poveste 
ciudată, dar nu e vina ta, am derapat, toată povestea a derapat, 


am dat greşit cu zarurile... 

— Jenny... 

— Da? 

— Ce ai visat, de fapt? 

— Te-am visat pe tine. Erai scriitor sau poate poet, nu ştiu 
sigur, mă căutai pretutindeni, iar eu te căutam pe tine, prin tot 
Parisul, toţi ne căutau pe noi, poliţiştii, Necuratul, taxiurile, 
destinul, totul era plin de maşini vechi, ca atunci când eram 
mică... 

— Şi apoi? 

— Lume multă, un carneţel verde, era ca un joc de biliard 
pe care ne rostogoleam, da, eram nişte bile multicolore care ne 
ciocneam, revenind în joc, neâncetat... 

— Jenny? Şi eu am visat acelaşi lucru, aceeaşi poveste... 
Cred că am trăit-o împreună, în aceleaşi locuri, cu aceiaşi 
oameni, asta nu poate fi un vis, s-a petrecut ceva nebunesc, 
ceva între noi doi... 

— Acelaşi vis? Eşti sigur? 

— Da... 

— Povesteşte! 

— Aveam, spuse Jérémy, un side-car amfibie, locuiam 
într-un bunker, lângă La Muette, aveam un frate geamăn, un 
valet filipinez şi pe doamna Clovis, care vegheau asupra mea. 
Oamenii comunicau prin intermediul automatelor telefonice şi 
eram nevoiţi să spunem tot felul de poveşti taximetriştilor... 

— Se pare că-i acelaşi vis, spuse Jenny cu dificultate, am 
avut acelaşi vis, în acelaşi timp, ce crezi că înseamnă asta? 

Jérémy tăcu. Nu ştia. li era frică de adevăr. Să mori, să mori 
în doi! Oare revăzuseră tot filmul vieţii pe care ar fi putut-o 
petrece împreună, ţinându-se de mână, ca în clipa asta? 
Ambulanţa se avântă pe Magistrala Periferică, dând totul la o 
parte în drumul ei. 

Poarta Saint-Cloud. Poarta Dauphine. Se auzeau frânturi de 
conversaţie, infirmierul asiatic cerea prin radio-telefon legătura 
cu spitalul, se organizau pentru ei şi, totuşi, fără ei. 

— Jenny? 

— Da. 

— Era ciudat, acolo? 

— Nu, nu chiar, se prefăcea doar a fi ciudat. 

— Jenny? 


— Da? 

— Trebuie să ştiu! A fost un vis sau a fost realitate? Care 
este adevărata mea viaţă? Cea care ar fi putut să înceapă 
alături de tine, sau cea care sfârşeşte fără tine? 

Jenny tăcu din nou. Cine putea să ştie? Şi apoi, ce 
importanţă mai avea acum? Ce se mai putea schimba? Simţea 
că nu va mai putea vorbi, nici măcar în şoaptă, viaţa ei îşi lua 
zborul spre alte peisaje, alte epoci sau alte lumi. 

Ajuns şi el la capătul puterilor, Jeremy insistă: 

— Jenny, a fost un vis sau a fost realitate? 

Intr-o ultimă sforţare, ea aruncă cu banul, în minte: cap sau 
pajură? Cap. Vis. 

— Realitate, Jeremy. Totul a fost realitate. S-a întâmplat 
între noi doi, foarte târziu, dar s-a întâmplat. 

— Atunci, înseamnă că te iubesc. Big-Bang, Jenny! 

— Big-Bang, Jeremy! 

Se aplecară foarte tare şi se sărutară din vârful buzelor. 
Apoi adormiră, aşa cum numai copiii ştiu să adoarmă când a 
doua zi se anunţă într-adevăr încărcată. 

SFÂRŞIT