Ken Follett — Scandalul Modigliani

CANDALUL 
MODIGLIANI 


KEN FOLLETT 


SCANDALUL MODIGLIANI 


Original: The Modigliani Scandal (1985) 


Traducere din limba engleză de: 
MIHAELA NEACȘU 
prin LINGUA CONNEXION 


Sa 


e 

© 
(a ` 
rs 


virtual-project.eu 


o 


CA 
2020 


VP - 


INTRODUCERE 


În thrillerul modern, de obicei, eroul salvează lumea. 
Aventurile tradiţionale sunt mai modeste: eroul principal abia 
dacă reușește să își salveze propria viaţă şi, eventual, viaţa unui 
prieten bun sau a unei tinere curajoase. In romanele mai puţin 
senzaţionale - poveștile cu priză la publicul larg, bine relatate, 
care au constituit, timp de peste un secol, dieta literară a 
generaţii de cititori - mizele sunt mai mici, dar eforturile 
personajului principal, frământările și alegerile lui sunt în 
continuare cele care-i croiesc destinul, într-o manieră dramatică. 

Nu cred că viaţa este ca în povești. In realitate, în general, 
circumstanţe asupra cărora nu avem control hotărăsc dacă 
trăim sau murim, dacă suntem fericiţi sau nu, dacă dăm lovitura 
sau pierdem tot. De exemplu, majoritatea celor bogaţi au 
moștenit averile pe care le au. Majoritatea celor care nu suferă 
de foame au avut norocul să se nască într-o ţară bogată. Cei 
mai mulți oameni fericiți s-au născut în familii iubitoare, pe când 
majoritatea celor nefericiţi au avut parte de părinţi problematici. 

Nu sunt fatalist, la fel cum nu cred că totul ţine de noroc. Nu 
avem control asupra vieților noastre în felul în care, să spunem, 
jucătorul de șah are control asupra tablei de joc, dar viaţa nu 
este niciun joc de ruletă. Ca de obicei, adevărul e complex. 
Mecanisme pe care nu le putem controla - și pe care, uneori, nu 
le înţelegem - pot hotărî soarta cuiva și totuși alegerile pe care 
un om le face au urmări, chiar dacă sunt urmări pe care acesta 
nu le-a anticipat. 

În Scandalul Modigliani am încercat să scriu o altfel de 
poveste, una care prezintă raportul subtil de subordonare a 
libertăţii individului faţă de mecanisme superioare. In această 
iniţiativă lipsită de modestie, am eșuat. Poate din cauză că un 
astfel de roman nu poate fi scris: chiar dacă Viaţa nu este 
despre alegeri individuale, poate că Literatura este. 

Ceea ce a rezultat este o poveste amuzantă despre o 
infracțiune, în care un grup de personaje, majoritatea tineri, se 
implică în tot felul de pozne cu final neașteptat. Criticii au 
lăudat-o, numind-o dinamică, exuberantă, lejeră, veselă, 
amuzantă, lejeră (din nou) și spumoasă. Am fost dezamăgit că 


VP-3 


nu au observat intenţiile mele cât se poate de serioase. 

Acum nu mai privesc această poveste ca pe un proiect eșuat. 
Este spumoasă, în cel mai bun mod cu putinţă. Faptul că este 
atât de diferită de ceea ce intenţionasem să scriu nu ar trebui să 
mă surprindă. La urma urmei, nu face decât să îmi susțină 
punctul de vedere. 


Ken Follett, 1985 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


AMORSAREA PÂNZEI 


„Cu arta nu te căsătorești. O iei cu forța”. 


Edgar Degas, pictor impresionist 
Capitolul unu 


Brutarul își scărpină mustaţa neagră cu un deget acoperit de 
faină, încărunţind-o și făcându-se astfel, fără voie, să pară cu 
zece ani mai bătrân. Baghetele lungi, proaspete, cu coaja 
crocantă acopereau polițele dimprejur și tejgheaua, iar mirosul 
bine cunoscut îi umplea nările și-i umfla pieptul cu un sentiment 
de mândrie smerit satisfăcută. 

Pâinea abia fusese scoasă din cuptor, cea de-a doua tranșă a 
acelei dimineţi: vremea era frumoasă, așa că treaba mergea. 
Întotdeauna putea conta pe lumina soarelui să le scoată pe 
nevestele pariziene din case, pentru pâinea lui delicioasă. 

Își aruncă privirea pe fereastra brutăriei, strângând din ochi în 
fața strălucirii de afară. O fată frumoasă traversa strada. 
Brutarul ciuli urechile și auzi vocea nevestei sale ciorovăindu-se 
în spate cu unul dintre angajaţi. Gâlceava avea să mai dureze 
cel puţin câteva minute - așa se întâmpla mereu. Mulţumit că 
era în siguranţă, brutarul își permise să se bucure, pofticios, de 
vederea fetei. 

Rochita ei de vară era subţire și fără mâneci și brutarul 
conchise că trebuia să fi fost scumpă, deși nu se pricepea la 
astfel de lucruri. Fusta evazată se mișca delicat la jumătatea 
pulpelor, scoţându-i în evidenţă picioarele goale și suple, lăsând 
să se înțeleagă - fără a dezvălui însă - lenjeria delicată, 
feminină. 

Era prea slabă pentru gustul lui, hotărî el, când fata se 
apropie. Avea sânii foarte mici - nu săltau deloc în mersul ei cu 


VP-5 


pas lung, hotărât. Douăzeci de ani de căsnicie cu Jeanne-Marie 
nu-l făcuseră pe brutar să se sature de sânii plini și grei. 

Fata intră în magazin și brutarul văzu că nu era frumoasă. 
Chipul îi era subţire și prelung, gura mică și cu dinţii de sus ușor 
ieșiți în afară. Sub șuvițele de deasupra, decolorate de soare, 
părul îi era castaniu. 

Fata alese o baghetă de pe tejghea, testându-i coaja cu 
degetele ei lungi și dădu din cap mulțumită. Nu era o frumusete, 
dar era categoric atrăgătoare, gândi brutarul. 

Avea tenul alb-rozaliu și pielea îi era fină. Dar felul în care-și 
purta trupul era cel care făcea capetele să se întoarcă. Era 
încrezătoare și stăpână pe sine; transmitea tuturor că făcea 
întotdeauna numai ceea ce voia. Brutarul își spuse că era 
momentul să înceteze să se mai ascundă în spatele cuvintelor: 
fata era atrăgătoare și cu asta basta. 

Își încordă mușchii, ca să-și desprindă cămașa de spinarea 
asudată. 

— Cald, nu-i așa? spuse el. g 

Fata scoase din geantă niște monede și plăti pentru pâine. li 
zâmbi și, dintr-odată, era frumoasă. 

— Soarele? Îl ador, îi răspunse. 

Închise geanta și deschise ușa. 

— Mersi, îi aruncă peste umăr, ieșind. 

Detectase urma unui accent în felul în care vorbea în franceză 
- un accent englezesc, i se păru brutarului. Sau poate doar îi 
plăcea să creadă că acesta se potrivea cu tenul ei. Rămase cu 
privirea fixată pe posteriorul ei, urmărind-o cum traversa, 
fascinat de jocul mușchilor sub pânza subţire de bumbac. 
Probabil că se întorcea în apartamentul unui muzician tânăr, 
care o aștepta încă în pat, după o noapte de desfrâu. 

Vocea ascuţită a lui Jeanne-Marie se auzi mai aproape, 
spulberându-i fantezia. Oftă adânc și aruncă monedele fetei în 
sertarul casei de bani. 

e 

Dee Sleign zâmbea singură, în mers, îndepărtându-se de 
brutărie. Mitul se confirma, bărbații francezi erau cu mult mai 
senzuali decât cei englezi. Căutătura brutarului, delicios lascivă, 
întârziase deliberat asupra pântecului ei. Un brutar englez ar fi 
aruncat pe furiș, din spatele ochelarilor, o privire spre pieptul ei. 

Își lăsă capul ușor pe spate și-și dădu părul peste urechi, 


VP-6 


expunându-și chipul mângăierii fierbinţi a soarelui. Era minunat, 
viaţa pe care o trăia, vara aceasta petrecută la Paris. Nu trebuia 
să muncească, nu trebuia să învețe, nu avea de pregătit 
examene sau cursuri. Se culca cu Mike, se trezea târziu; cafea 
bună și pâine proaspătă la micul dejun; își petrecea zilele citind 
cărțile pe care-și dorise de multă vreme să le citească și 
admirând tablouri; își petrecea serile în compania unor 
personaje interesante, excentrice. _ 

In curând, toate acestea aveau să ia sfârșit. In curând trebuia 
să decidă ce făcea cu restul vieţii ei. Deocamdată însă se afla 
într-un purgatoriu personal, bucurându-se de lucrurile care-i 
făceau plăcere, fără să aibă vreun scop precis care să-i dicteze 
cum să-și petreacă fiecare clipă. 

Dădu colţul și intră într-un bloc modest de apartamente. 
Trecând pe lângă cabina portăresei, cu fereastra ei îngustă, auzi 
chemarea stridentă a acesteia: 

— Domnișoara! 

Femeia cu părul cărunt pronunţase apăsat fiecare silabă a 
cuvântului, reușind să-i insufle un ton acuzator, ca pentru a 
sublinia amănuntul scandalos că Dee nu era căsătorită cu 
bărbatul care închiriase apartamentul. Dee zâmbi încă o dată: o 
aventură la Paris nu era completă fără dezaprobarea portarului. 

— Telegramă, spuse femeia. Așeză plicul pe pervaz, apoi se 
retrase în obscuritatea cu miros de pisică a cabinei ei, ca și cum 
dorea să se delimiteze complet de tinerele cu moravuri ușoare și 
de telegramele acestora. _ 

Dee ridică plicul și alergă pe scări în sus. li era adresat iar ea 
știa ce conţinea. 

Intră în apartament și lăsă pâinea și plicul pe masa din 
bucătăria mică. Turnă boabele de cafea în râșniță și apăsă 
butonul; aparatul se porni să macine boabele rumenite cu un 
zgomot răgușit. 

Ca un răspuns, se auzi scâncetul aparatului electric de 
bărbierit al lui Mike. Uneori, doar gândul cafelei îl scotea din 
așternut. Dee pregăti un ibric plin și tăie pâinea proaspătă. 

Apartamentul în care locuia Mike era mic, cu piese de mobilier 
vechi, de un gust mediocru. El își dorise un apartament mai 
deosebit și, cu siguranță, și-l permitea. Dar Dee fusese cea care 
insistase să nu locuiască în hoteluri sau în cartierele luxoase. Ea 
voise să-și petreacă vara printre francezii autentici și nu cu 


VP -7 


protipendada internaţională; și lucrurile se făcuseră după voia 
ei. 

Băzâitul aparatului de ras se stinse și Dee turnă cafea în două 
cești. 

El intră în bucătărie tocmai când ea așeza ceștile pe masa 
rotundă din lemn. Mike era îmbrăcat în blugi Levis, spălăciți, și 
cămașa de bumbac era descheiată la gât, lăsând la vedere un 
smoc de păr negru și un medalion prins pe un lanţ scurt, din 
argint. 

— Bună dimineaţa, scumpo, spuse el. Ocoli masa și o sărută. 
Ea îl cuprinse cu brațele peste mijloc, se lipi strâns de el și-l 
sărută cu pasiune. _ 

— Uau, intens pentru o oră atât de timpurie, spuse el. li oferi 
un zâmbet larg, californian, în timp ce se așeza. 

Dee îl privi pe bărbat cum își sorbea cafeaua, întrebându-se 
dacă dorea să-și petreacă restul vieţii alături de el. Erau 
împreună de un an și începuse să se obișnuiască. O atrăgeau 
cinismul lui, simţul umorului și stilul lui aventuros. Amândoi erau 
pasionaţi de artă până la obsesie, dar el era interesat de banii 
care se făceau din artă, pe când ea era preocupată de motivele 
și dedesubturile actului creativ. Se stimulau reciproc, în pat și în 
afara lui: făceau o echipă grozavă. 

El se ridică, turnă din nou cafea în cești și aprinse ţigări 
pentru amândoi. 

— Ești tăcută, rosti el, cu vocea lui gravă, joasă, cu accent 
american. Te gândești la rezultat? Trebuie să fi venit. 

— A venit azi, răspunse ea. Așteptam să deschid telegrama. 

— Poftim? Haide, vreau să văd cum te-ai descurcat. 

— Bine. Aduse plicul și se așeză înainte de a-l deschide cu 
degetul. Despături pagina subţire de hârtie, aruncă o privire și 
un zâmbet larg îi acoperi chipul. 

— Dumnezeule, am fost admisă prima, spuse ea. 

El sări în picioare, entuziasmat. 

— Uraaaa! strigă el. Am știut eu! Eşti geniala! Se dezlănțui 
zgomotos într-un dans popular, însoţit de chiote și imitând 
sunete de chitară havaiană, ţopăind în jurul bucătăriei cu un 
partener imaginar. 

Dee râse nestăvilit. 

— Eşti cel mai copilăros adult de treizeci și nouă de ani pe 
care mi-a fost dat să-l văd, spuse ea. Mike se aplecă 


VP-8 


recunoscător în faţa unor aplauze imaginare, apoi se așeză din 
nou. 

Spuse: 

— Așadar, ce înseamnă asta pentru viitorul tău? 

Dee redeveni serioasă. 

— Înseamnă că am fost admisă la doctorat. 

— Ce spui? Alte studii? Ai deja o diplomă în istoria artei, pe 
lângă cea din domeniul artelor plastice. Nu crezi că e timpul să 
încetezi să mai fii student de profesie? 

— De ce aș face-o? Îmi place să învăţ. Și dacă ei mă plătesc 
să studiez pentru restul vieţii mele, de ce să n-o fac? 

— Pentru că nu te plătesc cine știe ce. 

— Asta așa este. Dee căzu pe gânduri. Și mi-ar plăcea să mă 
îmbogățesc, cumva. Oricum, e timp destul. Nu am decât 
douăzeci și cinci de ani. 

Mike întinse brațul peste masă și-i luă mâna. 

— De ce nu vii să lucrezi pentru mine? Te-aș plăti boierește - 
meriti. 

Ea clătină din cap. 

— Nu vreau să trăiesc pe spinarea ta. Vreau să-mi croiesc 
drumul meu. 

— Dar pari destul de fericită să mă călărești, rânji el. 

Dee Îi aruncă o privire indecentă. 

— Poți să fii sigur de asta, spuse ea, imitându-i accentul. Apoi 
își retrase mâna. Nu, îmi voi scrie teza de doctorat. Dacă 
reușesc să o public, voi face rost de niște bani. 

— Despre ce vrei să scrii? 

— Ei bine, cochetez cu mai multe idei. Cea mai promițătoare 
mi se pare a fi relaţia dintre artă și droguri. 

— E la modă. 

— Și este originală. Cred că voi putea demonstra că drogurile 
fac bine artei și rău artiștilor. 

— Un paradox interesant. De unde vrei să pornești? 

— De aici. Din Paris. În primele decenii ale secolului, în 
mediile artistice, obișnuiau să fumeze iarbă. Doar că pe atunci o 
numeau hașiș. 

Mike dădu din cap. 

— Accepţi un mic ajutor din partea mea, la început de drum? 

Dee se întinse spre pachetul de ţigări și-și luă una. 

— Sigur, spuse ea. 


VP-9 


El întinse braţul cu bricheta aprinsă. 

— Știu un tip cu care ar trebui să vorbeşti. A cunoscut 
îndeaproape o jumătate de duzină din marii artiști de dinainte 
de Primul Război Mondial. M-a ajutat de câteva ori să dau de 
urma unor tablouri. Era un soi de infractor neconvențional, care 
obișnuia să aducă prostituatele să pozeze drept modele - și 
uneori, să facă și alte lucruri - pentru tinerii artiști. E bătrân 
acum, are aproape nouăzeci de ani. Dar încă își amintește. 

e 

Garsoniera mică mirosea urât. Mireasma de peşte ce venea 
dinspre magazinul de dedesubt pătrundea peste tot, 
strecurându-se printre plăcile dușumelei şi infiltrându-se în 
fibrele mobilierului vechi, în țesătura cearceafurilor de pe patul 
din colț, în faldurile draperiilor din dreptul singurului ochi de 
geam. Fumul din pipa bătrânului nu reușea să acopere mirosul 
de pește și, sub toate acestea, persista miasma unei încăperi în 
care foarte rar se făcea curăţenie. 

lar pe pereţi atârna o avere, în picturi post-impresioniste. 

— Toate mi-au fost dăruite de către artiștii care le-au pictat, 
explică bătrânul cu nonșalanţă. Dee făcea eforturi să-i înțeleagă 
felul de a vorbi, cu un pronunţat accent parizian. Întotdeauna se 
găseau în imposibilitatea de a-și plăti datoriile. Luam tablourile 
pentru că știam că niciodată nu aveau bani. La vremea aceea, 
nici măcar nu îmi plăceau. Dar acum înțeleg de ce pictau în felul 
acesta și îmi place. În plus, îmi trezesc amintiri. 

Bătrânul era complet chel, iar pielea de pe chip îi era lăsată și 
palidă. Era scund și se deplasa cu dificultate; însă ochii negri, 
vioi, sclipeau uneori de entuziasm. Se simțea revigorat în 
prezenţa acestei tinere englezoaice, care era drăguță, vorbea 
bine franțuzește și-i zâmbea ca și cum ar fi fost din nou un 
bărbat în putere. 

— Nu te sâcâie unii și alţii, încercând să le cumpere? îl întrebă 
Dee. 

— Acum, nu. Sunt dispus să le închiriez, contra unei taxe. 
Ochii îi sclipiră. Așa fac rost de bani pentru tutunul meu, adăugă 
el, ridicând pipa ca și cum închina un pahar. 

Dee abia acum identifică cealaltă aromă pe care o simţise: 
tutunul din pipă era amestecat cu canabis. Dădu din cap, 
cunoscătoare. 

— Vrei și tu? Am niște foi, oferi el. 


VP - 10 


— Mulţumesc. 

Omul îi dădu cutia în care avea tutunul, foițe de ţigară și un 
calup mic de rășină, iar ea începu să ruleze o ţigaretă. 

— Ah, voi tinerele fete, cugetă bătrânul. Drogurile sunt cu 
adevărat periculoase pentru voi. N-ar trebui să corup tineretul. 
Eu fac asta de când mă știu, sunt prea bătrân să mă schimb 
acum. 

— Ai trăit mult făcând asta, spuse Dee. 

— Adevărat, adevărat. Anul ăsta fac nouăzeci și nouă de ani, 
cred. Fumez tutunul meu special de șaptezeci de ani, în fiecare 
zi, în afara celor petrecute la închisoare, desigur. 

Dee linse hârtia gumată și termină de răsucit ţigara. O aprinse 
cu o brichetă mică, aurită, apoi inhală. 

— Pictorii consumau frecvent hașiș? întrebă ea. 

— O, da. Am făcut o avere din asta. Unii își dădeau toţi banii 
pe hașiș. Privi către un desen în creion, atârnat pe perete. Era 
schiţa, făcută la repezeală, a unui cap de femeie; un chip oval 
cu un nas subţire, prelung. Dedo era cel mai rău dintre toţi, 
adăugă el, cu un zâmbet îndepărtat. 

— Modigliani? întrebă Dee, descifrând semnătura de pe 
desen. 

— Da. Ochii bătrânului erau acum întorși în trecut și vorbea ca 
pentru sine. Purta mereu o jachetă din velur maron și o pălărie 
din fetru, cu boruri largi. Spunea că arta trebuia să fie precum 
hașișul: trebuia să le dezvăluie oamenilor frumuseţea ascunsă a 
lucrurilor, frumuseţea pe care nu o puteau percepe în mod 
obișnuit. Obișnuia și să bea, pentru a vedea urâțenia lucrurilor. 
Dar adora hașișul. Faptul trist era că avea remușcări în privința 
asta. Presupun că fusese crescut într-un mediu foarte rigid. 
Totodată, avea o sănătate fragilă, așa că își făcea griji în privinţa 
drogurilor. Își făcea griji, dar tot le folosea. Bătrânul zâmbi și 
dădu din cap, ca și cum era de acord cu propriile lui amintiri. 

Locuia în Impasse Falguière. Era extrem de sărac; ajunsese 
tras la faţă. Imi amintesc când a vizitat secțiunea cu exponatele 
din Egipt, la Luvru - a revenit spunând că era singura care 
merita văzută! Râse, un râs zglobiu. Dar era un melancolic, 
continuă el, vocea redevenindu-i sobră. Avea mereu în buzunar 
Cânturile lui Maldorori: recita multe versuri pe dinafară. Spre 


1 Volum de poezii scris de Isidor Lucien Ducasse, cunoscut și sub numele de Contele 
de Lautréamont, precursor al poeziei moderne franceze, al cărui stil s-a aflat la 


VP -11 


sfârșitul vieţii lui a apărut cubismul. Nu l-a înțeles. Poate asta l-a 
ucis. 

Dee vorbi cu voce șoptită, încercând să conducă gândurile 
bătrânului fără a le tulbura șirul. 

— Dedo a pictat vreodată în timp ce era drogat? 

Omul râse ușor. 

— O, da, spuse el. Când era drogat, picta repezit, strigând 
întruna că aceea avea să fie opera lui de artă, capodopera lui, 
că tot Parisul avea să afle astfel ce însemna arta veritabilă. 
Alegea cele mai strălucitoare culori și le azvârlea pe pânză. 
Prietenii îi spuneau că lucrarea lui era o prostie, fără valoare, iar 
el le răspundea să se ducă la naiba, că erau prea ignoranţi 
pentru a recunoaște pictura secolului al douăzecilea. Apoi, când 
se dezmeticea, era de acord cu ei și arunca tabloul într-un colț. 

Bătrânul trase din pipă, văzu că aceasta se stinsese și se 
întinse să ia bricheta. Vraja se rupsese. 

Dee se aplecă în faţă, în scaunul rigid în care stătea, cu ţigara 
uitată între degete. Vocea ei era de o intensitate gravă. 

— Ce s-a întâmplat cu tablourile acelea? întrebă ea. 

Omul pufăi ca să-și reaprindă pipa, apoi se rezemă, 
continuând să pufăie ritmic. Repetitivitatea aceea a trasului în 
piept și suflatului îl cufundă treptat înapoi în reverie. 

— Bietul Dedo, spuse el. Nu avea bani de chirie. Nu avea unde 
să se ducă. Proprietarul îi dăduse douăzeci și patru de ore să 
elibereze spaţiul. A încercat să vândă niște tablouri, dar singurii 
care le cunoșteau valoarea erau la fel de săraci ca și el. 

A fost nevoit să se mute cu unul dintre ei - nu-mi mai 
amintesc cu cine. Acela abia avea loc pentru Dedo, darămite 
pentru tablourile lui. Pe cele care-i plăceau, le-a împrumutat 
prietenilor. 

Pe celelalte - bătrânul gemu ca și cum amintirea îi provoca 
durere. Il văd cum le încarcă într-o roabă și pornește cu ele pe 
stradă. Ajunge la o curte, le așază grămadă și le dă foc. „Ce 
altceva să fac?” repeta întruna. Presupun că aș fi putut să-i 
împrumut niște bani, dar era deja dator vândut. Cu toate 
acestea, când l-am văzut privind cum îi ardeau tablourile mi-am 
dorit s-o fi făcut. lată, n-am fost mai bun nici în tinereţile mele, 
cum nu sunt nici acum. 

— A pus pe foc toate tablourile pictate când era drogat? 


confluența dintre simbolism și suprarealism. (n.tr.). 
VP - 12 


întrebă Dee cu vocea aproape pierită. 

— Da, răspunse bătrânul. Practic, toate. 

— Practic? Nu a păstrat niciunul? 

— Nu. Nu a păstrat niciunul. Dar dăduse câteva cuiva - 
uitasem de asta, dar acum, vorbind cu tine, mi-am amintit. Era 
un preot, din orașul lui natal, care era foarte interesat de 
drogurile din Orient. Nu mai știu de ce - pentru proprietăţile lor 
medicinale, pentru atributele spirituale? Ceva pe-acolo. Dedo se 
confesase preotului și acesta-i acordase iertare. Apoi îi ceruse 
să-i arate tablourile pictate sub influenţa hașișului. Dedo i-a 
trimis un tablou - unul singur, îmi amintesc acum. 

Capătul ţigării îi arse degetele și Dee îl lăsă într-o scrumieră. 
Bătrânul își aprinse iar pipa și ea se ridică. 

— Îți mulţumesc foarte mult pentru că ai vorbit cu mine, 
spuse ea. 

— Mmm... Mintea omului era încă pe jumătate întoarsă în 
trecut. Sper să-ţi fie de folos cu lucrarea de doctorat, spuse el. 

— Cu siguranţă, răspunse ea. Din impuls, se aplecă peste 
scaun și-l sărută pe capul chel. Ai fost amabil. 

Ochii omului sclipiră. 

— A trecut multă vreme de când am fost sărutat de o tânără 
frumoasă, spuse el. 

— Dintre toate lucrurile pe care mi le-ai spus, acesta este 
singurul pe care nu-l cred, îi răspunse Dee. Îi zâmbi din nou, 
apoi ieși. 

Abia își stăpânea bucuria mergând pe stradă. Ce noroc! Și 
semestrul nici nu începuse! Ardea de nerăbdare să povestească 
cuiva. Apoi își aminti - Mike plecase: era la Londra, pentru 
câteva zile. Cu cine să vorbească? 

Dintr-un impuls, se opri la o cafenea și cumpără o carte 
poștală. Ceru un pahar de vin și se așeză s-o scrie. Imaginea de 
pe cartea poștală înfățișa chiar cafeneaua unde se oprise și 
strada din faţa ei. 

Sorbi din vin și se întrebă oare cui să-i scrie? Se gândi să-și 
anunţe familia cu privire la rezultatele admiterii. Mama ei avea 
să fie mulțumită, în felul ei evaziv, pe când, în realitate, își dorea 
ca fiica ei să fi făcut parte din societatea scăpătată a celor care 
mergeau la baluri și la echitație. N-ar fi apreciat valoarea 
triumfului pe care tocmai îl repurtase. Cine ar fi făcut-o? 

Apoi își dădu seama cine s-ar fi bucurat pentru ea. 


VP - 13 


Scrise: 
Dragă unchiule Charles, 


Dacă îţi vine să crezi, am fost admisă prima!!! Încă 
și mai incredibil este faptul că sunt pe urmele unui 
Modigliani pierdut!!! 


Cu dragoste, 
D. 


Cumpără un timbru pentru cartea poștală și o expedie în 
drum spre apartamentul lui Mike. 


Capitolul doi 


A dispărut tot farmecul din lume, gândi Charles Lampeth, așezat 
în scaunul său Queen Anne, la masa din sufragerie. Locul acesta 
unde se afla, casa prietenului lui, găzduise petreceri și baluri 
precum cele care mai puteau fi văzute doar în filmele istorice 
care se bucurau de bugete generoase. Cel puţin doi prim- 
miniștri cinaseră chiar în camera aceea, cu masa lungă de stejar 
și lambriuri asortate. Dar încăperea, casa și proprietarul 
acestora, Lordul Cardwell, aparţineau unei spiţe aflate pe cale 
de dispariţie. 

Lampeth alese un trabuc din cutia pe care i-o întinse valetul și 
așteptă ca acesta să-l aprindă. Sorbi din coniacul foarte vechi, 
completând astfel starea de bine pe care o simțea. Mâncarea 
fusese excepţională și, acum că nevestele lor se retrăseseră, 
conform obiceiurilor apuse, puteau vorbi liniștiți. 

Valetul aprinse trabucul lui Cardwell și părăsi discret 
încăperea. Cei doi bărbaţi pufăiră mulţumiţi o vreme. Erau 
prieteni de prea multă vreme pentru ca tăcerea dintre ei să fie 
stânjenitoare. În cele din urmă, Cardwell vorbi. 

— Care mai e situația pe piaţa artelor? 

— Infloritoare, e așa de ani de zile, răspunse Lampeth cu un 
zâmbet satisfăcut. 

— Nu i-am înțeles niciodată resorturile, spuse Cardwell. Ce o 


VP - 14 


face atât de viguroasă? 

— Așa cum îţi imaginezi, este un fenomen complex, spuse 
Lampeth. Presupun că a început atunci când americanii au 
devenit conștienți de artă, chiar înaintea celui de-al Doilea 
Razboi Mondial. Este vorba de vechiul mecanism al cererii și 
ofertei: preţurile lucrărilor marilor maeștri au explodat. Și cum 
nu există suficiente opere ale acestora, oamenii și-au îndreptat 
atenţia și asupra moderniștilor. 

— Și aici intervii tu, îl întrerupse Cardwell. 

Lampeth dădu din cap, sorbind, cu un aer de cunoscător, din 
coniac. 

— Când am deschis prima galerie, imediat după război, cu 
greu reușeam să vând o lucrare apărută după anul 1900. Darn- 
am renunţat. Câţiva oameni au început să le aprecieze, preţurile 
au crescut, ușor, ușor, apoi și-au făcut apariţia investitorii. 
Atunci și-au luat avânt lucrările impresioniștilor. 

— S-au îmbogăţit mulți, comentă Cardwell. 

— Mai puțini decât ai crede, replică Lampeth. Slăbi 
strânsoarea papionului sub bărbia dublă. Este mai degrabă ca 
atunci când cumperi acţiuni sau când pariezi pe un cal. Când 
pariezi pe cel cu șanse mari, descoperi că așa au făcut și ceilalți, 
iar cotele sunt mici. Dacă vrei acţiuni de top, plătești un preţ 
ridicat, iar câștigul, când revinzi, este marginal. 

La fel este și în cazul tablourilor: cumperi un Velazquez și știi 
sigur că vei face bani. Dar plătești atât de mult pentru el, încât 
trebuie să aștepți câţiva ani pentru un câștig de cincizeci la 
sută. Singurii care au făcut averi din asta sunt cei care au 
cumpărat tablourile care le-au plăcut și au descoperit că 
avuseseră fler, în momentul în care valoarea colecției lor a 
crescut vertiginos. Cei ca tine. 

Cardwell dădu din cap și cele câteva șuvițe cărunte îi fluturară 
în briza cauzată de mișcare. Trase apoi cu degetele de vârful 
nasului său lung. 

— Cât estimezi că valorează colecția mea, în momentul 
acesta? 

— Dumnezeule!  Lampeth se  încruntă,  adunându-și 
sprâncenele negre la rădăcina nasului. Pe de o parte, depinde 
de prețul de vânzare. Pe de altă parte, o evaluare adecvată i-ar 
lua unui expert o săptămână întreagă. 

— Mă mulţumesc și cu o evaluare aproximativă. Cunoști 


VP -15 


lucrările - doar tu mi le-ai procurat pe cele mai multe. 

— Da. Lampeth revăzu cu ochii minţii cele douăzeci sau 
treizeci de tablouri din casă, atribuindu-le valori aproximative. 
Închise ochii și făcu calculul. 

— Ar trebui să fie cam un milion de lire, spuse în cele din 
urmă. 

Cardwell dădu din cap. 

— La suma asta am ajuns și eu, spuse el. Charlie, am nevoie 
de un milion de lire. 

— Dumnezeule mare! exclamă Lampeth, îndreptându-se în 
scaun. Doar nu te gândești să-ţi vinzi colecția? 

— Mă tem că sunt nevoit, rosti Cardwell cu tristețe. Sperasem 
să le pot lasa națiunii, dar realităţile vieţii antreprenoriale au 
prioritate. Compania este suprasolicitată, în lipsa unui influx 
major de capital în următoarele douăsprezece luni, totul se duce 
de râpă. Știi bine că, de ani buni, am tot vândut părţi din 
domeniu, ca să mă menţin la suprafaţă. Ridică paharul și bău. 
Dar tinerele speranţe m-au ajuns din urmă, continuă el. Nou 
veniţii au luat cu asalt lumea financiară. Modelul nostru este 
depășit. Mă voi retrage, imediat ce compania este stabilizată 
suficient pentru preluare. Voi face loc unui tânăr, s-o ducă mai 
departe. 

Nota de deznădejde din vocea prietenului său îl înfurie pe 
Lampeth. 

— Tinere speranțe? spuse el cu dispreţ. Va veni momentul 
răfuielii și pentru ei. 

Cardwell râse îngăduitor. 

— Haide, haide, Charlie. Tatăl meu a fost îngrozit când i-am 
spus că aveam să merg la oraș. Mi-l amintesc când mi-a spus: 
„Dar urmează să moștenești titlul!”, ca și cum asta contravenea 
oricărei intenţii ale mele de-a face niște bani adevăraţi. lar tu - 
ce-a spus tatăl tău când ţi-ai deschis o galerie de artă? 

Lampeth înregistră punctul de vedere al acestuia cu un 
zâmbet reţinut. 

— A spus că era o activitate nedemnă de fiul unui soldat. 

— Așadar, vezi că lumea aparține tinerei generaţii. Vinde-mi 
tablourile, Charlie. 

— Pentru a obţine cel mai bun preţ va trebui să dezmembrezi 
colecţia. 

— Tu ești expertul. Nu are sens să devin sentimental acum. 


VP - 16 


— Cu toate acestea, ar trebui să păstrezi câteva pentru o 
expoziție. la să vedem: un Renoir, două Degas, ceva de la 
Pissaro, trei Modigliani... o să mă gândesc. Lucrările lui Cezanne 
vor trebui scoase la licitaţie, firește. 

Cardwell se ridică. 

— Ei bine, n-are sens să jelim prea mult. Ce zici, ne alăturăm 
doamnelor? 

e 

Galeria de artă Belgrave avea aerul unui muzeu mai răsărit, 
de provincie. Liniștea era aproape palpabilă când Lampeth intră 
pe ușă, pantofii negri cu bombeu călcând fără zgomot pe 
covorul gros, simplu, de culoare verde ca măslina. Era ora zece 
și galeria abia se deschisese, așa că nu erau clienţi. Cu toate 
acestea, cele trei asistente, în rochii negre cu dungi, se agitau 
preocupate în zona de recepție. 

Lampeth le salută cu o mișcare a capului și trecu mai departe, 
traversând spaţiul de la parter al galeriei, supraveghind, din 
mers, cu un ochi expert, lucrările expuse pe pereţi. Cineva 
atârnase o lucrare modernă, abstractă, lângă una primitivă și-și 
făcu o notiță mentală să remedieze situaţia. Preţurile nu erau 
afișate pe lucrări - un aspect deliberat. Oamenii aveau impresia 
că orice referire la numerar ar fi fost primită cu priviri 
dezaprobatoare de câtre cele trei asistente elegante. Pentru a-și 
măguli stima de sine, clienții își spuneau că și ei făceau parte 
din acea lume în care banii nu erau nimic mai mult decât un 
detaliu, la fel de neînsemnat precum data înscrisă pe foaia de 
cec. În felul acesta, sfârșeau prin a cheltui mai mult. Charles 
Lampeth era mai întâi de toate un om de afaceri și abia apoi un 
iubitor de artă. 

Se îndrepta spre scările ample ce duceau la etaj, când își 
surprinse imaginea în geamul unei lucrări înrămate. Avea o 
cravată subţire, gulerul cămășii bine apretat, costumul Savile 
Row îi venea perfect. Faptul că era supraponderal era supărător, 
dar era încă atractiv pentru vârsta lui. Își îndreptă umerii 
gânditor. 

Mai făcu o notă mentală. Sticla tablourilor trebuia schimbată, 
astfel încât să nu se mai reflecte. Sub tabloul înrămat se găsea 
un desen - cine îl expusese acolo făcuse o greșeală. 

Păși în biroul lui și atârnă umbrela în cuier. Merse lângă 
fereastră și privi în strada Regent, aprinzând prima ţigară a zilei. 


VP - 17 


Contempla traficul, în timp ce, mental, trecea în revistă toate 
treburile pe care le avea de făcut până la momentul primului gin 
tonic al zilei, la ora cinci. 

Se răsuci să-și privească asociatul, pe Stephen Willow, care 
tocmai intra. 

— Bună dimineaţa, Willow, îi spuse și se așeză la birou. 

— 'neaţa, Lampeth. Continuau să se adreseze unul altuia pe 
numele de familie, în ciuda faptului că se cunoșteau deja de 
șase, șapte ani. Lampeth îl adusese pe Willow pentru a extinde 
gama de exponate a galeriei Belgrave: Willow își alcătuise 
propria lui galerie, de mici dimensiuni, cultivând o mână de 
tineri artiști ce se dovediseră de succes. Lampeth constatase 
faptul că galeria lui începea să rămână în urma pieţei, iar Willow 
oferise o cale rapidă de revenire, prin racordarea la scena 
contemporană a artei. Parteneriatul funcţiona: deși îi separau 
zece sau cincisprezece ani, Willow împărtășea trăsături de bază 
din înclinațiile artistice și de afaceri ale lui Lampeth. 

Tânărul bărbat așeză pe birou un dosar, refuzând trabucul 
oferit. 

— Trebuie să vorbim despre Peter Usher, spuse el. 

— A, da. E ceva în neregulă acolo, dar nu-mi dau seama ce 
anume. 

— L-am preluat de la galeria Șaizeci și Nouă, când aceasta a 
dat faliment, începu Willow. Timp de un an, a mers bine acolo - 
o pânză s-a dat cu o mie. Majoritatea au mers de la cinci sute în 
sus. De când a venit la noi, n-a vândut decât vreo două lucrări. 

— Noi cum le dăm? 

— Aceeași gamă de prețuri ca la Șaizeci și Nouă. 

— Poate că făceau șmecherii acolo, fii atent, spuse Lampeth. 

— Cred că făceau, confirmă Willow. Un număr suspect de 
mare de picturi și-au făcut din nou apariţia pe piaţă, la preţuri 
exorbitante, după ce fuseseră vândute. 

Lampeth dădu din cap. Era cel mai prost păstrat secret al 
lumii artistice - faptul că negustorii de artă, adesea, cumpărau 
ei înșiși propriile exponate, pentru a stimula interesul pentru un 
anumit tânăr artist. 

Lampeth continuă: 

— Apoi, după cum știi, nu suntem galeria potrivită pentru 
Usher. Văzu sprânceana ridicată a mirare a partenerului său și 
adăugă: Nu o lua ca pe o critică, Willow - la momentul respectiv, 


VP-18 


a părut să fie o mișcare bună. Dar stilul lui este foarte 
avangardist și probabil l-a afectat un pic asocierea cu o galerie 
respectabilă, cum este a noastră. În orice caz, toate acestea 
aparțin trecutului. Il consider în continuare un artist talentat și 
suntem datori să depunem toate eforturile să-l sprijinim. 

Willow se răzgândi în privinţa trabucului și alese unul din cutia 
de pe biroul încrustat al lui Lampeth. 

— Da, așa mă gândeam și eu. l-am propus o expoziție și 
spune că are suficiente lucrări pentru una. 

— Foarte bine. In Sala Nouă, ce zici? Spaţiul galeriei era mult 
prea mare pentru a găzdui opera unui singur artist, astfel încât 
expoziţiile individuale se organizau în galerii mai mici sau în alte 
spaţii situate pe strada Regent. 

— Perfect. 

Lampeth cugetă: 

— Cu toate acestea, încă mă întreb dacă nu cumva ar fi spre 
binele lui să-l lăsăm să meargă în altă parte. 

— Probabil, însă restul lumii nu va vedea lucrurile în felul 
acesta. 

— Ai dreptate. 

— Să-i confirm, așadar? 

— Nu, încă nu. Se pregătește ceva mai important, în curând. 
Aseară, am cinat la Lordul Cardwell. Vrea să-și vândă colecţia. 

— Dumnezeule - bietul de el! Va fi o sarcină dificilă pentru 
noi. 

— Da, una cu care trebuie să fim foarte atenţi. Încă mă 
gândesc cum să facem. Așa că păstrează sala disponibilă, 
deocamdată. 

Willow privi către fereastră cu coada ochiului - semn, 
Lampeth știa, că se forța să-și amintească ceva. 

— Cardwell n-are două sau trei lucrări Modigliani? spuse el în 
cele din urmă. 

— Ba da. 

Lampeth nu se mira că Willow știa acest lucru: era datoria 
unui neguţător de artă să știe unde se aflau sute de opere de 
artă, cui aparțineau și cât valorau. 

— Interesant, comentă Willow. Am primit o informaţie de la 
Bonn, ieri, după ce ai plecat. A ieșit pe piaţă o colecţie de schiţe 
a lui Modigliani. 

— Ce fel de schițe? 


VP -19 


— În creion, pentru sculpturi. Nu sunt încă pe piaţa publică. 
Sunt ale noastre, dacă le vrem. 

— Bun. Oricum le vom cumpăra - preţurile la Modigliani sunt 
în creștere. A fost subevaluat, multă vreme, pentru că nu se 
încadrează strict într-o categorie. 

Willow se ridică. 

— lau legătura cu omul meu și-i spun să cumpere. lar dacă 
Usher mă întreabă ceva, trag de timp. 

— Da. Cu blândete. 

Willow ieși, iar Lampeth aduse mai aproape de el o tăviţă din 
sârmă împletită în care avea corespondenţa dimineţii. Luă un 
plic, care fusese deja deschis pentru el - apoi privirea îi căzu pe 
cartea poștală de dedesubt. Lăsă plicul și o ridică. Privi imaginea 
de pe aceasta și se gândi că trebuia să fie o stradă de undeva 
din Paris. Apoi o răsuci și citi mesajul. Zâmbi la vederea stilului 
entuziast și la abundența semnelor de exclamare. 

Apoi se rezemă de spătar și căzu pe gânduri. Nepoata lui lăsa 
impresia unei tinere superficiale, împrăștiate; dar îi mergea 
mintea și putea fi extrem de hotărâtă. De obicei, știa despre ce 
vorbea, chiar dacă părea o jună rebelă, de la 1920. 

Lampeth lăsă restul corespondenței neatins, strecură cartea 
poștală în buzunarul interior al sacoului, își luă umbrela și ieși. 

e 

Totul în legătură cu agenția era discret - până și intrarea. 
Fusese abil proiectată, astfel încât atunci când un taxi oprea în 
faţa ei, musafirul nu putea fi văzut din stradă în timp ce ieșea, 
plătea cursa și intra în clădire, pe ușa laterală a porticului. 

Personalul afișa aceeași politeţe exagerată ca și cel de la 
galerie - deși o făcea din motive diferite. Dacă erau obligaţi să 
spună cu ce se ocupa agenția, răspundeau în șoaptă că făceau 
cercetări în numele clienţilor. Așa cum asistentele de la 
Belgrave nu rosteau niciodată cuvântul bani, aceștia nu 
pomeneau niciodată cuvântul detectiv. 

Cu adevărat, din câte își amintea, Lampeth nu văzuse 
vreodată un detectiv acolo. Detectivii care lucrau la Lipsey nu 
dezvăluiau numele clienţilor lor, pentru simplul motiv că, cel mai 
adesea, nu-l cunoșteau. Discreţia era mai importantă chiar 
decât încheierea cu succes a unei investigații. 

L-au recunoscut pe Lampeth, deși nu fusese acolo decât de 
vreo două-trei ori. l-au luat umbrela și l-au poftit în biroul 


VP - 20 


domnului Lipsey: un bărbat scund, spilcuit, cu un păr negru, 
întins, și atitudinea insistent diplomată a unui medic legist în 
timpul unei anchete. 

Dădu mâna cu Lampeth și-i făcu semn spre un scaun. Biroul 
acestuia părea mai mult al unui avocat decât al unui detectiv, 
cu mobilier de culoare închisă, nenumărate sertare în locul 
dulapurilor de îndosariere și un seif încastrat. Biroul era încărcat, 
dar îngrijit, cu creioanele aliniate, teancurile de documente 
așezate ordonat, alături de un calculator electronic de buzunar. 

Prezenţa calculatorului îi reaminti lui Lampeth că majoritatea 
afacerilor agenţiei presupuneau investigarea unor suspiciuni de 
fraudă, de unde și locaţia birourilor. Dar urmăreau și persoane 
fizice și - pentru Lampeth - tablouri. Taxau scump, ceea ce-l 
liniștea pe Lampeth. 

— Un pahar de vin? îi oferi Lipsey. 

— Mulţumesc. 

Lampeth scoase cartea poștală în timp ce bărbatul turna vin 
dintr-o carafă. Luă paharul și-i dădu în schimb cartea poștală. 
Lipsey se așeză, își lăsă paharul neatins pe birou și studie cartea 
poștală. 

— Hmmm. Ai adresa nepoatei, de la Paris? 

— Înţeleg că vrei să-i dăm de urmă, spuse el, un minut mai 
târziu. 

— Da. 

— Nu. Dar sora mea, mama ei, trebuie s-o știe. Ţi-o voi aduce. 
În orice caz, la cum o cunosc pe Delia, probabil a părăsit deja 
Parisul, în căutarea acestui Modigliani. Asta, dacă nu cumva 
tabloul se află la Paris. 

— Așadar - ne-ar mai rămâne prietenii ei din Paris. Și această 
imagine. Este posibil să fi luat urma, ca să mă exprim așa, 
acestei măreţe descoperiri, undeva în apropierea acestei 
cafenele? 

— Este foarte posibil, spuse Lampeth. Te-ai gândit bine, e 
genul impulsiv. 

— Mi-am imaginat că este, după... ăă... după felul în care 
scrie. Acuma, care sunt șansele să se dovedească o pistă falsă? 

Lampeth ridică din umeri. 

— Când este vorba despre lucrări vechi, aceasta este 
întotdeauna o posibilitate. Dar nu te lăsa păcălit de stilul Deliei - 
a fost admisă la doctorat, în Istoria Artelor, și este foarte isteață 


VP -21 


la cei douăzeci și cinci de ani ai ei. Dacă ar fi acceptat să lucreze 
pentru mine, aș fi angajat-o doar ca să mă asigur că nu ajunge 
la concurenţă. 

— Și șansele? _ 

— Jumate-jumate. Nu, mai bine șaptezeci-treizeci. In favoarea 
ei. 

— Bun. Am omul potrivit pentru asta. Putem începe de îndată. 

Lampeth se ridică, ezită și se încruntă, de parcă nu știa cum 
să exprime mai bine ceea ce voia să spună. Lipsey aștepta 
răbdător. 

— Ah - e important ca fata să nu știe că eu am început deja 
căutările, înţelegi? 

— Desigur, spuse Lipsey. Se înţelege de la sine. 

e 

Galeria era plină de oameni care vorbeau între ei, ciocneau 
pahare și scuturau scrumul țigărilor de foi pe covor. Petrecerea 
se organizase cu prilejul expunerii unei colecții restrânse de 
picturi expresioniste germane, pe care Lampeth le achiziționase 
în Danemarca: lui nu-i plăceau, dar se vindeau bine. Printre 
participanți se numărau clienți, artiști, critici și istorici de artă. 
Unii veniseră doar pentru a fi văzuţi, pentru a transmite lumii 
întregi că acesta era mediul în care se învârteau; și care 
sfârșeau prin a cumpăra, pentru a nu lăsa impresia că veniseră 
doar pentru a fi văzuţi. Majoritatea criticilor aveau să scrie 
despre expoziţie, întrucât nu-și permiteau să ignore niciun 
eveniment care avea loc la Belgrave. Artiștii veneau pentru 
apetitive și vin - mâncare și băutură gratis, de care unii dintre ei 
aveau realmente nevoie. Singurii cu adevărat interesati, 
probabil, de eveniment erau istoricii de artă și câţiva 
colecționari serioși. 

Lampeth oftă și privi pe furiș către ceas. Mai avea de așteptat 
o oră până când putea să se retragă în mod politicos. Soţia sa 
renunţase de mult să mai participe la aceste recepții. Spunea că 
erau plictisitoare și nu se înșela. Lampeth și-ar fi dorit să fie 
acasă, cu un pahar de Porto într-o mână și o carte în cealaltă; 
așezat în scaunul lui preferat - fotoliul vechi din piele, cu 
tapiţerie din păr de cal și urma de arsură lăsată de pipă pe 
braţul acestuia - cu soţia în apropiere și cu Siddons intrând să 
aprindă ultimul foc al zilei. 

— Visezi că ești acasă, Charlie? Vocea veni din spatele lui și-l 


VP - 22 


smulse, într-adevăr, din reverie. Ai prefera să fii în fața 
televizorului, urmărind Barlow? 

Lampeth se forță să zâmbească. Rareori se uita la televizor și 
detesta să i se spună Charlie de către oricine altcineva în afara 
câtorva prieteni vechi. Pe cel căruia-i zâmbea nu îl putea numi 
prieten: era un critic de artă de la o publicaţie săptămânală, 
destul de priceput, mai ales la sculptură, dar teribil de plictisitor. 

— Salut, Jack, mă bucur că ai venit, spuse Lampeth. Sincer să 
fiu, începe să mă obosească genul acesta de petreceri. 

— Te înţeleg, răspunse criticul. Ai avut o zi dificilă? Nu e ușor 
să scazi prețul unui amărât de pictor cu vreo două sute, așa-i? 

Lampeth se forță să zâmbească din nou, dar alese să nu 
răspundă insultei poznașe. Publicaţia era de stânga, își aminti el, 
și se simţea nevoită să dezaprobe pe oricine făcea bani din 
cultură. ÎI văzu pe Willow făcându-și loc prin mulţime, către el, și 
îi fu recunoscător tânărului său asociat. Jurnalistul păru să 
observe, la rândul lui, și se retrase. 

— Îți mulţumesc că m-ai salvat, rosti Lampeth în șoaptă, către 
Willow. 

— Pentru puţin, Lampeth. Am venit, de fapt, să-ţi spun că 
Peter Usher e aici. Te ocupi tu de el? 

— Da. Ascultă, m-am hotărât să facem o expoziţie Modigliani. 
Le avem pe cele trei ale Lordului Cardwell, avem schițele și a 
mai apărut o posibilitate azi-dimineaţă. E suficient ca punct de 
plecare. Afli tu cine ce mai are? 

— Sigur. Asta înseamnă că expoziţia individuală a lui Usher a 
picat. 

— Mă tem că da. Nu mai avem niciun interval disponibil 
pentru astfel de evenimente, în următoarele câteva luni. Îi spun 
eu. N-o să-i convină, dar nu-l va afecta foarte mult. În timp, 
talentul lui va prevala, indiferent ce facem noi. 

Willow încuviinţă din cap și trecu mai departe, iar Lampeth 
porni în căutarea lui Usher. Îl găsi în celălalt capăt al galeriei, în 
fața unora dintre noile tablouri. Era alături de o femeie și 
umpluseră amândoi un platou cu apetitive de la bufet. 

— Pot să vă ţin companie? întrebă Lampeth. 

— Desigur. Sandvișurile sunt delicioase, spuse Usher. Nu mai 
mâncasem caviar de câteva zile. 

Lampeth răspunse sarcasmului cu un zâmbet și se servi cu un 
minisendviș. Femeia spuse: 


VP - 23 


— Peter încearcă să joace rolul tânărului răzvrătit, dar este 
prea bătrân pentru asta. 

— Nu mi-ai cunoscut nevasta insolentă, nu-i așa? spuse 
Usher. 

Lampeth dădu din cap. 

— Încântat, spuse el. Ne-am obișnuit cu Peter, doamnă Usher. 
Îi tolerăm simţul umorului, pentru că-i apreciem foarte mult 
lucrările. 

Usher primi dojana cu amabilitate și Lampeth știu că o dozase 
perfect: mascată elegant și căptușită cu complimente. 

Usher mai mâncă un sandviș, după care bău niște vin, apoi 
întrebă: 

— Așadar, unde-mi vei organiza expoziţia? 

— Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc, începu Lampeth. 
Mă tem că va trebui s-o amânăm. Vezi tu... 

Usher îl întrerupse, înroșindu-se la faţă, sub părul lung și 
barba ca a lui lisus. 

— Nu-mi veni cu pretexte - ai găsit pe altcineva mai bun să 
expună. Cine e? 

Lampeth oftă. Tocmai asta încercase să evite. 

— Vrem să expunem niște lucrări ale lui Modigliani. Dar 
acesta nu este singurul... 

— Cât timp? vru să știe Usher, ridicând vocea. Nevasta își 
așeză mâna pe braţul lui, încercând să-l tempereze. Cât timp ai 
de gând să îmi amâni expoziția? 

Lampeth simţi priviri sfredelitoare în ceafă și-și dădu seama 
că, probabil, o parte din cei prezenţi acum urmăreau scena. 
Zâmbi și se înclină, conspirativ, încercând să-l înduplece pe 
Usher să coboare vocea. 

— N-aș putea să spun, rosti ei în șoaptă. Avem un program 
foarte încărcat. Cu puţin noroc, la începutul anului viitor... 

— La anul! zbieră Usher. lisuse Hristoase, Modigliani se poate 
lipsi de o expoziţie, dar eu trebuie să am din ce trăi! Familia 
mea trebuie să mănânce! 

— Te rog, Peter... 

— Nu! Nu tac! Toată lumea împrejur tăcuse și Lampeth 
înţelese, cu disperare, că toți urmăreau discuţia. Usher continua 
să ţipe: Nu mă îndoiesc că vei face mai mulţi bani de pe urma 
lui Modigliani, pentru că e mort. Nu vei face vreun bine 
umanităţii, dar vei face bani. Sunt prea mulți profitori îmbuibaţi 


VP - 24 


ca tine, Lampeth, care învârt lucrurile. Tu știi câţi bani făceam 
înainte să mă alătur afurisitei tale de galerii pompoase? Am 
făcut un împrumut pentru casă, doar în baza lor. Tot ce am 
obţinut la Belgrave a fost sa-mi reduceţi preţurile și să-mi 
ascundeţi lucrările, așa că acum nimeni nu le mai cumpără. M- 
am săturat de tine, Lampeth. O să plec de-aici, așa că poţi să-ți 
bagi galeria în dos! 

Lampeth se înfioră de violenţa limbajului. Știa și că se făcuse 
roșu ca racul, dar nu putea face nimic în privinţa asta. 

Usher se răsuci pe călcâie, teatral, și dădu să plece. Mulțimea 
se retrase din faţa lui, făcând un culoar, pe care acesta păși cu 
capul sus. Soţia lui venea din urmă, alergând să ţină pasul cu 
mersul lui hotărât, evitând privirile invitaţilor. Toţi ochii erau 
îndreptaţi spre Lampeth, așteptând. 

— Imi cer scuze pentru... cele întâmplate, spuse acesta. Vă 
rog, continuaţi să vă bucuraţi de această seară și ignoraţi ceea 
ce-aţi văzut! Se forţă din nou să zâmbească. Îmi voi turna un 
pahar cu vin și sper să faceţi la fel. 

Din loc în loc, conversațiile reîncepură, extinzându-se treptat 
până ce galeria se umplu de un zumzet neîntrerupt, semn că 
momentul de criză fusese depășit. Să vorbească cu Usher acolo, 
în timpul recepţiei fusese o greșeală, nu mai avea nicio îndoială. 
Lampeth ajunse la următoarea concluzie, la sfârșitul unei zile 
lungi, agitate. Pe viitor, avea să se retragă devreme sau avea să 
înceapă lucrul târziu. Era prea bătrân ca să se suprasolicite pe el 
însuși în felul acela. 

Găsi un pahar cu vin și-l bău grăbit. Își stăpâni genunchii 
tremurători și încetă să mai transpire. Dumnezeule, ce penibil! 
Afurisiţii de artiști. 


Capitolul trei 


Peter Usher își sprijini bicicleta de geamul larg al galeriei Dixon 
& Dixon, în strada Bond. Işi desprinse clipsurile pentru bicicletă 
și își scutură picioarele, ca să netezească cutele pantalonilor. Își 
verifică imaginea în sticla geamului: costumul lui dungat era 
destul de șifonat, dar cămașa albă, cravata lată și vestonul îi 
dădeau un aer elegant. Pe sub haine, transpira. Făcuse un drum 


VP -25 


lung, din Clapham, dar nu-și permitea să ia metroul. 

Își înghiţi mândria, hotărât să fie amabil, modest și temperat, 
apoi intră. 

O tânără drăguță, cu ochelari și fustă scurtă, se apropie de el 
în zona de primire. Probabil că face mai mulţi bani pe 
săptămână decât mine, gândi Peter, cu tristeţe, văzând-o, apoi 
își aminti de hotărârea pe care o luase și alungă gândul. Fata i 
se adresă cu un zâmbet plăcut: 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule? 

— Doresc să vorbesc cu domnul Dixon, dacă se poate. 
Numele meu este Peter Usher. 

— Luaţi un loc, până verific dacă domnul Dixon a ajuns, spuse 
fata. 

— Mulţumesc. 

Peter se așeză într-un scaun din piele artificială verde și 
urmări cu privirea fata care se așază la birou și ridică receptorul 
telefonului. Sub birou, printre sertare, îi vedea genunchii. Fata 
se foi în scaun, depărtă picioarele și-i văzu partea interioară a 
coapselor, netezită de întinderea ciorapului. Se întrebă dacă nu 
cumva... Nu fi prost, își spuse singur. Era genul care se aștepta 
să i se ofere cocktailuri scumpe, cele mai bune locuri la teatru, 
fripturi Diane și vinuri de calitate. Tot ce-i putea el oferi era un 
film underground la Roundhouse, după care ar fi dus-o înapoi 
acasă, cu o sticlă de doi litri de Riesling iugoslav, luat de la 
supermaket. N-ar fi ajuns în veci mai sus de genunchii aceia. 

— Doriţi să mergeţi în birou? întrebă fata. 

— Cunosc drumul, răspunse Usher, ridicându-se. Trecu de o 
ușă și traversă un hol mochetat către o altă ușă. Dincolo de 
aceasta, era o altă secretară. Toate afurisitele astea de 
secretare, gândi el: niciuna n-ar putea trăi dacă n-ar fi fost ei, 
artiștii. Aceasta era mai în vârstă, la fel de atrăgătoare, dar încă 
și mai distantă. 

— Domnul Dixon este foarte ocupat în această dimineață, 
spuse ea. Luaţi loc pentru câteva minute și vă anunţ când vă 
poate primi. 

Peter se așeză din nou, încercând să nu se holbeze la femeie. 
Își îndreptă privirea spre tablourile de pe pereţi: câteva peisaje 
în acuarelă, care nu se distingeau prin nimic, genul de lucrări pe 
care le găsea plictisitoare. Secretara avea sânii mari, cuprinși 
într-un sutien cu cupe ascuţite, sub un pulover subţire și larg. 


VP - 26 


Cum ar fi fost să se ridice și să-și scoată, cu mișcări lente, 
puloverul... O, Dumnezeule, taci, creierule! Intr-o bună zi, avea 
să picteze aceste fantezii, să și le scoată din sistem. Firește, nu 
le-ar cumpăra nimeni. Nici măcar el n-ar fi dorit să le păstreze. 
Dar poate i-ar fi făcut bine. 

Se uită la ceas. Dixon, categoric, nu se grăbea. Aș putea face 
desene pornografice, pentru revistele deocheate - aș face și 
niște bani, în felul acesta. Dar ce risipă de talent, gândi el. 

Telefonul băzâi în surdină și secretara ridică receptorul. 

— Mulţumesc, domnule, rosti ea și închise. Se ridică și ocoli 
biroul. Poftiţi, vă rog, i se adresă lui Usher. li deschise ușa să 
intre. 

Dixon se ridică în timp ce Usher intra în biroul lui. Era un om 
înalt, uscăţiv, cu ochelari cu jumătate de ramă, având mai 
degrabă aerul unui medic generalist. Dădu mâna cu Peter fără 
să zâmbească și i se adresă vioi, cerându-i să ia loc. 

Se sprijini în coate pe biroul de epocă și spuse: 

— Ei bine, cu ce te pot ajuta? 

Peter își repetase discursul tot drumul, pe bicicletă. Nu se 
îndoia că Dixon avea să-l primească, dar tot trebuia să aibă grijă 
să nu-l jignească pe om. Spuse: 

— Nu sunt mulțumit de felul în care Belgrave se ocupă de 
mine, în ultima vreme. Mă întrebam dacă n-ai vrea să expui 
lucrările mele. 

Dixon ridică din sprâncene. 

— E un pic cam din scurt, nu crezi? 

— Știu că așa pare, dar, cum spuneam, mă gândesc la asta de 
ceva timp. 

— Mi se pare corect. la să vedem, ce ai făcut în ultima vreme? 

Peter se întrebă în treacăt dacă Dixon aflase de cearta de 
noaptea trecută. Dacă aflase, nu spunea nimic despre asta. 
Peter continuă. 

— Brown Line s-a dat cu șase sute, cu ceva timp în urmă și 
Two Boxes cu cinci sute cincizeci. Suna bine, dar erau, în 
realitate, singurele lucrări pe care le vânduse în ultimul an și 
jumătate. 

— În regulă, spuse Dixon. Spune-mi, ce probleme ai avut la 
Belgrave? 

— N-aș putea să spun, răspunse Peter, cu sinceritate. Eu sunt 
pictor, nu negustor. Dar se pare că nu-mi promovează lucrările 


VP - 27 


deloc. 

— Hmmm. Dixon părea să reflecteze. Se lăsa greu, gândi 
Peter. În cele din urmă, acesta vorbi. Domnule Usher, mă tem că 
nu te putem încadra în programul nostru. Este regretabil. 

Peter se uita la el, uimit. 

— Cum adică, nu mă poți integra? Cu doi ani în urmă, toate 
galeriile din Londra se luptau să mă aibă. Işi dădu părul lung de 
pe faţă. Hristoase! Nu se poate să mă refuzi! 

Dixon părea îngrijorat, ca și cum se temea de furia artistului. 

— Părerea mea, spuse el fără ocolișuri, este că ai fost 
supraevaluat, multă vreme. Cred că ai fi la fel de nemulțumit la 
noi, cum ești la Belgrave, pentru că problema nu este cu 
galeriile, ci cu operele tale. În timp, valoarea acestora va crește, 
dar pentru moment, puţine dintre pânzele tale merită mai mult 
de trei sute douăzeci și cinci de lire. Îmi pare rău, dar aceasta 
este decizia mea. 

Usher se aprinse, aproape implorând. 

— Ascultă, dacă mă refuzi, s-ar putea să fiu nevoit să mă apuc 
de zugrăvit case. Nu înţelegi - trebuie să am o galerie! 

— Vei supraviețui, domnule Usher. De fapt, vei ajunge foarte 
bine. În zece ani de-aici înainte, vei fi unul dintre cei mai de 
succes pictori din Anglia. 

— Atunci, pentru ce mă refuzi? 

Dixon oftă, neliniștit. Găsea discuţia extrem de neplăcută. 

— Nu ești genul nostru de artist, în acest moment. După cum 
știi, expunem în principal picturi din secolul al nouăsprezecelea 
și sculpturi. Avem doar doi artiști contemporani, amândoi 
consacraţi. În plus, stilul nostru este diferit de al tău. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

Dixon se ridică. 

— Domnule Usher, am încercat să te refuz în mod politicos și 
să-ţi ofer explicaţii rezonabile cu privire la poziţia galeriei 
noastre, fără să apelez la cuvinte grele sau la o franchețe 
necuvenită - o dovadă de politeţe pe care, după cum văd, nu 
mi-o întorci. Dar mă obligi să fiu cât se poate de sincer. Noaptea 
trecută ai provocat o scenă deosebit de neplăcută la Belgrave. 
L-ai jignit pe proprietar și i-ai scandalizat pe invitaţi. Nu doresc 
așa ceva în galeria noastră. lar acum, îţi doresc o zi bună. 

Peter se ridică, cu capul aplecat ameninţător înainte. Dădu să 
vorbească, ezită, apoi se răsuci pe călcâie și ieși. 


VP - 28 


_ Traversă cu pas grăbit coridorul, apoi foaierul și ieși în stradă. 
Incălecă pe bicicletă, se așeză pe șa și privi în sus, către 
ferestrele de deasupra. 

— Să te ia naiba și pe tine! strigă, apoi plecă pedalând. 

Işi vărsă furia asupra pedalelor, mișcând picioarele viguros, 
prinzând viteză. Ignoră luminile semafoarelor, semnalizatoarele 
de sens unic și benzile de trafic destinate mijloacelor de 
transport în comun. La intersecţii, vira brusc, speriind trecătorii, 
părând deosebit de ameninţător cu părul fluturând, cu barba 
lungă și costumul de afacerist. 

După o vreme, se trezi că pedala de-a lungul Barajului, în 
apropiere de Victoria, iar furia îl părăsise. Greșise din capul 
locului încercând să se afilieze unei galerii, își spuse. Dixon 
avusese dreptate: stilul lui era diferit de al lor. Perspectiva 
fusese, la început, seducătoare: un contract cu galeriile 
consacrate, deosebit de respectate, păruse să ofere un 
sentiment de securitate permanentă. Ceea ce, pentru un tânăr 
pictor, nu era de bun augur. Probabil că-i afectase munca. 

Trebuia să fi continuat să colaboreze cu galeriile periferice, 
mici și revoluţionare; locuri precum galeria Șaizeci și Nouă, care, 
timp de câţiva ani, înainte să dea faliment, reprezentase o forță 
revoluționară nemaipomenită. 

Subconștientul îl mâna către King's Road și, dintr-odată, 
înţelese de ce. Auzise că Julian Black, pe care-l știa, destul de 
vag, din zilele studenţiei, deschidea o galerie nouă, numită 
galeria Black. Julian era o scânteie întunecată: iconoclast, cu 
dispreț faţă de arta tradiţională, consumat de pasiune pentru 
pictură, deși el însuși era un pictor fără speranţă. 

Peter frână în faţa unei vitrine. Ferestrele erau acoperite de 
var și în faţa lor, pe trotuar, zăcea un morman de scânduri. 
Cocoţat pe o scară, un om desena numele firmei. Până în acel 
moment scrisese galeria Bla. 

Peter își lăsă bicicleta. Julian avea să fie ideal, hotări el. 
Probabil era în căutare de pictori și avea să fie deosebit de 
încântat să aibă pe cineva atât de cunoscut ca Peter Usher. 

Ușa nu era încuiată, așa că Peter intră, pășind peste o prelată 
murdară de vopsea. Pereţii încăperii largi fuseseră zugrăviți în 
alb și un electrician se ocupa cu instalarea luminilor în tavan. În 
celălalt capăt, un individ fixa mocheta peste podeaua de ciment. 

Peter îl zări imediat pe Julian. Era aproape de ușa de la 


VP - 29 


intrare, prins în vorbă cu o femeie care-i păru cunoscută. Era 
îmbrăcat într-un costum de catifea neagră și purta papion. Avea 
părul lung până sub urechi, tuns drept și era destul de arătos, în 
genul unui profesor de școală. 

Se întoarse, când intră Peter, zâmbind curtenitor, gata să-l 
întâmpine pe noul venit cu un „Cu ce vă pot ajuta?” Expresia i 
se schimbă imediat ce-l recunoscu și spuse: 

— Dumnezeule, Peter Usher! Ce surpriză! Bine ai venit la 
galeria Black! 

Dădură mâna. Peter îi spuse: 

— Pare să-ţi meargă bine. 

— O iluzie necesară. Dar ţie pare să-ţi meargă cu adevărat 
bine. Dumnezeule, o casă, nevastă, copil... îţi dai seama că ar 
trebui să fii muritor de foame într-o mansardă? râse în timp ce-i 
spunea toate astea. 

Peter se întoarse întrebător către femeie. 

— A, scuze, spuse Julian. Ea e Samantha. Sigur ai recunoscut- 
O. 

Femeia spuse: 

— Bună! 

— Desigur, exclamă Peter. Actriţa! Încântat! Îi scutură mâna. | 
se adresă lui Julian: Ascultă, mă întrebam dacă am putea 
discuta un minut o chestiune de afaceri. 

Julian păru surprins și ușor îngrijorat. 

— Sigur, îi răspunse. 

— Trebuie să plec, spuse Samantha. Pe curând! 

Julian îi ţinu ușa deschisă, apoi reveni și se așeză pe o cutie 
de împachetat. 

— În regulă, prietene. Dă-i drumul! 

— Am părăsit galeria Belgrave, spuse Peter. Caut un loc unde 
să-mi expun mâzgălelile. Cred că acesta ar putea fi acela. |ţi 
amintești ce bine am lucrat împreună, când am organizat Rag 
Ball? Cred că am putea face echipă bună din nou. 

Julian se încruntă și privi pe fereastră. 

— Lucrările tale nu s-au vândut bine în ultima vreme, 
prietene. Am avut douăzeci de mii de lire ca să pornesc galeria 
asta. Știi cât am cheltuit până acum? Nouăsprezece mii. Știi cât 
din suma asta am folosit ca să cumpăr tablouri? Niciun ban. 

— Pe ce s-au dus? 

— Pe chirie în avans, mobilier, decoraţiuni, personal, garanţie 


VP - 30 


pentru una, garanţie pentru alta, publicitate. Nu e ușor să intri 
pe piaţa asta, Peter. Dacă ar fi să te accept, ar trebui să-ţi pun la 
dispoziție un spaţiu generos - nu numai pentru că suntem 
prieteni, dar și pentru că altminteri s-ar duce vorba că te 
subevaluez, iar asta mi-ar afecta reputaţia - știi bine cum merg 
lucrurile în cercul restrâns al lumii artistice. 

— Știu. 

— Dar lucrările tale nu se vând, Pete! Nu-mi permit să aloc 
spaţiu preţios unor opere care nu se vând. Patru galerii au dat 
faliment în Londra în primele șase luni ale anului. Le pot călca 
pe urme atât de ușor. 

Peter dădu încet din cap. Nu era furios. Julian nu era una 
dintre căpușele grase ale sistemului - el se afla la baza 
piramidei, alături de artiști. 

Nu mai rămăsese nimic de spus. Peter se îndreptă fără grabă 
spre ușă. Când o deschise, îl auzi pe Julian strigând: 

— Îmi pare rău. 

Peter dădu iar din cap și ieși. 

e 

Era ora șapte și jumătate și el era așezat pe un scaun, în 
clasă, iar elevii începeau să se adune. Când acceptase să ţină 
ore de artă la institutul politehnic din oraș, nu știa cât de 
recunoscător avea să fie pentru cele 20 de lire pe săptămână pe 
care acestea i le aduceau. Să predea era cumplit de plictisitor și 
nu avea mai mult de un elev cu o brumă de talent în fiecare 
clasă; dar banii achitau ipoteca și cumpărăturile, deși la limită. 

Așteptă în tăcere, în timp ce aceștia își ocupau locurile în 
spatele planșelor, așteptând ca el să dea startul orei sau să 
înceapă să le predea ceva. In drum spre școală se oprise și 
băuse câteva pahare: să cheltuie niște bani pe băutură i se 
părea nesemnificativ în comparaţie cu dezastrul ce se abătuse 
asupra carierei lui. 

Știa că avea succes, ca profesor: elevilor le plăcea 
entuziasmul lui vizibil și evaluarile sincere, uneori prea directe, 
ale lucrărilor lor. Și îi ajuta să-și îmbunătăţească abilităţile, chiar 
și pe cei lipsiţi de talent; le dezvăluia trucuri și le atrăgea atenția 
asupra unor greșeli tehnice, într-un fel care era ușor de reţinut. 

Jumătate dintre ei doreau să studieze Artele Plastice, idioţi. 
Cineva trebuia să le spună că-și pierdeau vremea - ar fi trebuit 
să picteze doar din pasiune, în timp ce-și câștigau traiul lucrând 


VP - 31 


ca funcţionari la bancă sau programatori. 

La naiba, cineva trebuia să le-o spună. 

Sosiseră cu toţii. Se ridică. _ 

— Astăzi vom vorbi despre lumea artistică, le spuse el. Imi 
imaginez că unii dintre voi aspiraţi să faceţi parte, curând, din 
această lume. 

Câţiva dădură din cap, încuviințând. 

— Ei bine, pentru aceia dintre voi care urmăresc asta, iată cel 
mai bun sfat pe care oricine vi-l poate da: renunțatți! Daţi-mi 
voie să vă povestesc ceva. Cu câteva luni în urmă, în Londra s- 
au vândut opt lucrări, pentru o sumă totală de patru sute de mii 
de lire. Doi dintre pictorii ale căror lucrări s-au vândut au murit 
în sărăcie. Știţi cum merg lucrurile? Cât trăiește, un artist se 
dedică trup și suflet artei sale, lucrărilor sale. Peter dădu din cap 
cu ironie tristă. Melodramatic, nu-i așa? Dar aceasta este 
realitatea. Înţelegeţi? El nu trăiește decât pentru arta lui. Dar 
îmbuibaţii, bogătașii, femeile de lume, neguţătorii de artă, 
colecționarii care urmăresc investiţii și reduceri fiscale - aceștia 
nu-i apreciază munca. Aceștia vor doar un plasament sigur și 
cunoscut și, în plus - dulce ignoranță -, habar nu au despre artă. 
Așa că nu cumpără lucrările lui și pictorul moare, în floarea 
vârstei. Apoi, după câţiva ani, niște oameni încep să priceapă 
încotro mergea viziunea lui și încep să-i cumpere tablourile - de 
la prietenii cărora le dăruise, din talciocuri, de prin galerii de 
artă abjecte din Bournemouth și Watford. Prețul acestora crește 
și negustorii de artă încep să îi cumpere lucrările. Dintr-odată, 
artistul devine (a) la modă și (b) o investiţie profitabilă. 
Tablourile lui ajung la sume astronomice - cincizeci de mii, două 
sute de mii, cât vreţi voi. Cine face banii aceștia? Negustorii de 
artă, investitorii abili, cei care avuseseră inspiraţia să cumpere 
lucrările înainte ca acestea să ajungă la modă. Ca și 
organizatorii de licitații, și personalul acestora, proprietarii 
sălilor de licitaţii și secretarele lor. Toată lumea, mai puţin 
artistul - pentru că acesta e deja mort. Între timp, tinerii artiști 
se luptă din greu să se menţină pe linia de plutire. În viitor, 
lucrările lor se vor vinde pe sume fabuloase - dar asta nu-i 
încălzește cu nimic în prezent. Aţi crede poate că guvernul ia o 
parte din aceste încasări și le folosește pentru a construi 
ateliere, cu chirii accesibile. Dar, nu. Artistul pierde întotdeauna. 
Daţi-mi voie să vă povestesc despre mine. Am fost, într-un fel, 


VP - 32 


un talent de excepţie - lucrările mele începuseră să se vândă 
bine încă din timpul vieţii mele. Din acei bani, am putut să iau 
un împrumut pentru casă și mi-am permis să am un copil. Eram 
tânăra speranţă a Angliei în domeniul picturii. Dar lucrurile au 
luat-o razna. Lucrările mele fuseseră „supraevaluate”, mi-au 
spus. Am fost depășit. Manierele mele nu se potriveau cu 
gusturile înaltei societăți. Brusc, m-am pomenit sărac lipit. Am 
ajuns la gunoi. Oh, am încă destul talent, mi se spune. Peste 
zece ani, voi ajunge în vârf. Dar până atunci, pot să mor de 
foame, să sap șanțuri sau să sparg bănci. Nu le pasă - 
înțelegeţi... Făcu o pauză și își dădu seama cât timp trecuse de 
când vorbea și cât de prins fusese de propriul său discurs. Sala 
asculta încremenită în tăcere, sub impresia acelei revărsări de 
furie, a pasiunii, a confesiunii neașteptate. 

— Vedeți voi, spuse el în încheiere, ultimul lucru de care le 
pasă este omul care se folosește de harul pe care i l-a dăruit 
Dumnezeu ca să producă un miracol - artistul. 

Se așeză înapoi pe scaun, apoi privi către biroul din faţa lui. 
Era o catedră veche din lemn, cu niște inițialele scrijelite pe 
suprafața lui și cu pete vechi de cerneală absorbite de fibra 
lemnului. O privi cu atenţie cum se desfăcea sub ochii lui, ca o 
iluzie optică. 

Elevii părură să înţeleagă că ora luase sfârșit. Unul câte unul 
se ridicară, își adunară lucrurile și ieșiră. În cinci minute, 
plecaseră toţi, cu excepţia lui Peter, care-și lăsă capul pe 
catedră și închise ochii. 

e 

Până să ajungă acasă, la căsuţa mică din Clapham, se lăsase 
deja întunericul. Deși o casă ieftină, ipoteca fusese greu de 
obținut, din cauza vârstei lui. Dar se descurcase. 

Peter își transformase singur, cu îndemânare, etajul în atelier, 
dărâmând câţiva pereţi și construind o lucarnă. Ei trei dormeau 
împreună în dormitorul de la parter, sufrageria, bucătăria, baia 
și toaleta desfășurându-se în prelungirea din spatele casei. 

Intră în bucătărie și o sărută pe Anne. 

— Mă tem că mi-am descărcat frustrările strigând la copii, 
spuse el. 

— Nu-ţi face griji, îi zâmbi ea. Mad Mitch a venit să-ţi ridice 
moralul. E în atelier. Eu pregătesc sandvișuri pentru noi toți. 

Peter urcă la etaj. Mad Mitch era Arthur Mitchel și studiaseră 


VP - 33 


împreună la Slade. Acesta devenise profesor, refuzând să 
îmbrățișeze viaţa riscantă de artist cu normă întreagă. 
Împărtășea disprețul profund al lui Peter faţă de lumea artistică 
și pretenţiile acesteia. 

Când intră Peter, el contempla o pânză recent finalizată. 

— Ce părere ai? îl întrebă Peter. 

— Nu e întrebarea potrivită, răspunse Mitchel. Mă invită să 
aberez despre mișcare, aplicarea culorii, design și emoție. Mai 
bine mă întrebi dacă l-aș atârna sau nu pe perete. 

— L-ai atârna pe perete? 

— Nu. Nu se potrivește cu tripticul pe care-l am deja. 

Peter râse. 

— Ai de gând să deschizi sticla aia de whisky pe care ai adus- 
0? 

— Sigur. Hai să ţinem un priveghi. 

— Ţi-a spus Anne? 

— Mi-a spus. Ai ajuns pe pielea ta la ceea ce ţi-am spus că 
avea să se întâmple cu ani în urmă. Cu toate acestea, nimic nu 
se compară cu experienţa directă. 

— Adevărat! Peter aduse două pahare murdare de pe un raft 
și Mitch turnă în ele. Puseră un disc cu Hendrix și, o vreme, 
ascultară amândoi în liniște exploziile acustice ale chitarei. Anne 
aduse sandvișuri cu brânză și toţi trei se puseră pe băut. 

— Partea cea mai proastă, începu Mitch, miezul care era, al 
mizeriei care este... 

Peter și Ann râseră de metafora combinată. 

— Continuă, spuse Peter. 

— Piesa de rezistenţă a unei lucrări deosebite este unicitatea 
acesteia. Foarte puţine lucrări sunt unice, într-un sens care 
contează. În afară de cazul în care dispune de un element 
extrem de special - precum zâmbetul Monalisei, ca să mă 
folosesc de un exemplu consacrat - poate fi replicat. 

— Nu chiar, replică Peter. 

— Totul trebuie amplasat perfect. Doar câţiva milimetri, o 
diferenţă de nuanță abia perceptibilă - lucrurile acestea nu 
contează, în cazul unor lucrări obișnuite, de cincizeci de mii de 
lire. Dumnezeule, Manet n-a pictat imaginea unei picturi ideale 
pe care o avea în cap - a pus pur și simplu culorile acolo unde a 
crezut el că trebuie să fie. Le-a combinat până a ajuns la 
rezultatul potrivit. Să luăm ca exemplu The Virgin of the Rocks, 


VP - 34 


găsești una la Luvru și una la Galeriile Naţionale. Toată lumea e 
de acord că una dintre ele este contrafăcută, dar care? Experții 
londonezi spun că cea de la Luvru. Cea de la Galeriile Naţionale, 
pretind francezii. Nu vom ști niciodată - dar cui îi pasă? Tot ce 
trebuie să facem e să le privim și să le admirăm măreţia. Dar 
dacă cineva ar descoperi, dincolo de orice îndoială, că una din 
ele este un fals, nimeni n-ar mai merge s-o vadă. Ceea ce este o 
mare mizerie. 

Goli paharul și îl umplu din nou. Anne spuse: 

— Nu te cred. Trebuie să fii aproape la fel de genial ca să 
reproduci o operă de artă atât de bine încât să nu o poți deosebi 
de original. 

— Prostii, explodă Mitch. Îţi voi dovedi. Adu-mi o pânză și-ţi 
fac un Van Gogh în douăzeci de minute. 

— Are dreptate, spuse Peter. Și eu pot s-o fac. 

— Dar nu la fel de repede ca mine, spuse Mitch. 

— Mai repede. 

— In regulă, spuse Mitch. Se ridică. Vom avea o Competiţie a 
Capodoperelor. 

Peter sări la rândul lui în picioare. 

— De acord. Așa, să luăm două coli de hârtie, nu ne permitem 
să risipim pânza. 

Anne râse. 

— Nu sunteţi zdraveni, niciunul. 

Mitch fixă cele două planșe pe perete, în timp ce Peter aduse 
două palete. 

— Anne, numește un pictor, ceru Mitch. 

— Ok. Van Gogh. 

— Dă-ne și numele unei lucrări. 

— Mmm... Groparu. 

— Acum, dă-ne startul! 

— Pe locuri, fiţi gata, start! 

Cei doi începură să picteze cu frenezie. Peter trasă conturul 
unui om sprijinindu-se în lopată, desenă cu mișcări ușoare niște 
iarbă la picioarele lui, apoi începu să lucreze la salopetă. Mitch 
începu cu chipul acestuia: faţa zbârcită, obosită a unui ţăran 
bătrân. Anne privea copleșită de uimire cum cele două imagini 
prindeau viaţă. 

Amândurora le luă mai mult de douăzeci de minute. Erau cu 


2 The Gravedigger (în engleză în original) (n.tr.). 
VP - 35 


totul absorbiți de munca lor și, la un moment dat, Peter merse 
lângă niște rafturi, luă o carte și o deschise la o ilustrație. 

Groparul lui Mitch se opintea, apăsând cu piciorul pe lopată, 
să străpungă pământul uscat, cu trupul greu, dizgraţios, aplecat. 
Petrecu câteva minute privindu-și lucrarea, aplicând mici tușe ici 
și colo, apoi analizând-o din nou. 

Peter începu să deseneze un detaliu cu negru, în marginea de 
jos a lucrării sale. Mitch strigă deodată: 

— Am terminat! 

Peter aruncă o privire către lucrarea lui Mitch. 

— Porcule, îi spuse. Apoi privi mai atent. Nu, n-ai terminat. 
Unde e semnătura? Haha. 

— La naiba! Mitch se aplecă asupra planșei și începu să scrie 
numele. Peter termină de semnat planșa lui. Anne râdea de 
amândoi. 

Amândoi făcură un pas în spate, în același timp. 

— Am câștigat, strigară la unison, apoi izbucniră în râs. 

Anne bătu din palme. 

— Ei bine, dacă ajungem vreodată muritori de foame, voi doi 
vă puteţi câștiga traiul în felul acesta. 

Peter încă râdea. 

— Ar fi o idee, exclamă el. El și Mitch se priviră unul pe altul. 
Zâmbetele lor dispărură treptat, în mod comic, și amândoi își 
întoarseră privirile înapoi către planșele de pe perete. 

Vocea lui Peter era acum gravă, rece, serioasă. 

— Sfinte lisuse Atotputernic, spuse el. Ar fi o idee. 


Capitolul patru 


Când intră pe ușa redacţiei, Julian Black era destul de agitat. Era 
foarte irascibil, în ultima vreme - în legătură cu galeria, în 
privinţa banilor, a Sarei sau a socrilor. Ceea ce era, de fapt, una 
și aceeași problemă. 

Holul pavat cu marmură era impunător, cu tavanul înalt, 
bronz șlefuit ici și colo și pereţii acoperiţi de fresce. Se așteptase 
ca un birou de redacţie să fie aglomerat și neîngrijit, dar locul 
acesta părea mai degrabă foaierul unui bordel de epocă. 

Un panou cu litere aurite, amplasat lângă casa liftului, anunţa 


VP - 36 


vizitatorii ce birouri se aflau la fiecare etaj. Clădirea găzduia 
redacțţiile edițiilor de dimineaţă și de seară ale unui jurnal și ale 
câtorva reviste. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? 

Julian se întoarse și zări lângă el un portar în uniformă. 

— S-ar putea, spuse Julian. Am venit să-l văd pe domnul Jack 
Best. 

— Completaţi, vă rog, acest formular. 

Surprins, Julian îl urmă pe om lângă o masă așezată în 
lateralul holului. Acesta îi înmână o bucată de hârtie de culoare 
verde, pe care trebuia să-și noteze numele, numele persoanei 
pe care dorea să o vadă și motivul vizitei. Era o formalitate 
necesară, gândi el binevoitor, în timp ce completa informaţiile 
solicitate, cu pixul lui Parker, din aur, pe care-l scosese din 
buzunar. Probabil că sunt vizitaţi de tot felul de oameni trăsnitți. 

Pe de altă parte, era un privilegiu să poți vorbi direct cu 
reporterii, gândi el. Așteptând să i se comunice lui Best sosirea 
lui, se întreba dacă fusese o decizie înțeleaptă să-l caute 
personal. Poate ar fi fost mai bine să fi trimis un comunicat de 
presă. Își netezi părul și sacoul, cu un gest nervos. 

Fuseseră vremuri în care nimic nu-l tulbura. În școală fusese 
campion la alergarea de cursă lungă, șef de clasă și leaderul 
echipei de dezbateri. Părea să aibă succes în tot ceea ce făcea. 
Apoi se hotărâse să studieze artele. Pentru a mia oară, gândind 
retrospectiv, identifica acea decizie drept alegerea nefericită, 
iraţională, care dăduse startul tuturor problemelor ulterioare. 
Din acel moment, tot ce întreprinsese fusese destinat eșecului. 
Singurul câștig îl reprezentase Sarah, dar și aceasta se dovedise 
o victorie falsă. Ea și pixurile ei Parker din aur, gândi el. Realiză 
că apăsa compulsiv pe butonul pixului, așa că-l strecură înapoi 
în buzunar, cu un oftat exasperat. Toată viața ei aurită, și 
Mercedesul ei, și rochiile ei, și mai ales afurisitul ei tată. 

Pe treptele de marmură își făcu apariţia o pereche de pantofi 
din piele întoarsă, uzaţi, care începură să coboare lent. Urmată 
de o pereche de pantaloni din bumbac maron impecabili și de o 
mână pătată de nicotină care aluneca pe balustrada de bronz. 
Bărbatul care i se înfăţișă vederii era suplu și părea destul de 
grăbit. Apropiindu-se de Julian, aruncă o privire către bucata 
verde de hârtie din mâna lui. 

— Domnul Black? i se adresă. 


VP - 37 


Julian îi întinse mâna. 

— Vă salut, domnule Best. 

Best își ridică mâna și alungă o șuviţă de păr negru, lung, de 
pe față. 

— Cu ce vă pot fi de folos? spuse el. 

Julian aruncă o privire împrejur. Era clar că nu avea să fie 
invitat în biroul lui Best, nici măcar să ia loc undeva, așa că intră 
direct în subiect. 

— Voi deschide, în curând, o galerie de artă în King's Road, 
spuse el. Firește, critic de artă fiind pentru London Magazine, 
veţi fi invitat la recepţia de inaugurare, dar mă întrebam dacă n- 
am putea purta și o discuţie cu privire la obiectivele galeriei. 

Best dădu din cap fără prea multă convingere. Julian făcu o 
pauză, sperând că-i va da ocazia lui Best să-l invite în birou. 
Acesta păstră tăcerea. 

— Ei bine, continuă Julian, intenţia noastră este să nu ne 
dedicăm exclusiv unui curent sau unei direcţii artistice, ci să 
facem spaţiul disponibil tuturor manifestărilor artistice - genul 
de abordare care pare extravagantă pentru majoritatea 
galeriilor existente. Să dăm o șansă tinerilor artiști cu idei noi, 
revoluționare. Julian își dădea seama că Best începea să-și 
piardă interesul. 

— Ascultaţi, haideţi să bem un pahar, ce ziceți? 

Best se uită la ceas. 

— Au închis, spuse el. 

— Mm, ce ziceţi atunci de o cafea? 

Acesta își privi iar ceasul. 

— Cred că cel mai bine ar fi să discutăm când deschideţi 
galeria. Ce-ar fi să-mi trimiteţi invitaţia și un comunicat de presă 
și vedem după aceea dacă putem stabili ceva. 

— O! Păi, atunci așa rămâne, spuse el. Julian era derutat. 

Best dădu mâna cu el. 

— Vă mulţumesc pentru vizită, îi spuse. 

— Pentru puţin. Julian se întoarse și plecă. 

Mergea de-a lungul străzii înguste, îndreptându-se spre strada 
Fleet și se întreba unde greșise. Era clar că trebuia să 
regândească planul iniţial, acela de a-i aborda personal pe toți 
criticii de artă din Londra. Poate era mai bine să le scrie, să le 
explice filosofia din spatele galeriei Black. Vor veni cu toţii la 
deschidere - avea să fie băutură gratis și toate celelalte - și 


VP - 38 


știau că tovarășii lor de breaslă vor fi, de asemenea, prezenți. 

Dumnezeule, spera din suflet că aveau să vină la recepţie. Ar 
fi fost un dezastru să nu apară. 

Dar nu putea înțelege blazarea lui Best. Nu era ca și cum se 
deschideau galerii de artă în Londra în fiecare săptămână. Nici 
măcar în fiecare lună. Firește, criticii de artă erau invitaţi la 
nenumărate evenimente și aveau spaţiu de tipar limitat, în 
fiecare săptămână. Cu toate acestea, te-ai fi așteptat să 
manifeste un oarecare interes. Dacă avea vreun pic de noroc, 
Best era excepţia. Poate că Best fusese excepția. 

Nimic din ce atingea nu se mai transforma în aur. Se întoarse 
iar în trecut, la momentul în care totul începuse să se destrame. 
Cufundat în gânduri, se așeză lângă oamenii care așteptau 
venirea autobuzului, cu braţele încrucișate pe piept. 

Studiase la facultatea de arte, unde descoperise că toţi ceilalți 
erau la fel de pricepuţi în a afișa stilul nonconformist, nonșalant 
care-l servise atât de bine la școala de stat. Toţi studenții la arte 
auziseră de Muddy Waters și de Allen Ginsberg, de Kierkegaard 
și de amfetamine, de Vietnam și de dictatorul Mao. Și ceea ce 
era mai rău - cu toţii erau buni la pictură. Julian nu era. 

Dintr-odată, nu mai avea nici stil, nici talent. Cu toate 
acestea, nu se dăduse bătut. Trecuse examenele. Nu-i fusese de 
prea mare folos. Văzuse oameni cu adevărat talentaţi, precum 
Peter Usher, mergând mai departe, la Slade, sau în alte părţi, în 
vreme ce el trebuise să se zbată pentru o slujbă. 

Oamenii care așteptau autobuzul se mișcară subit și Julian își 
ridică privirea, ca să vadă autobuzul ajuns în staţie. Urcă în 
autobuz, apoi pe platforma superioară. 

Lucra când o cunoscuse pe Sarah. Un fost coleg de școală 
care ajunsese la o editură îi oferise un proiect, să ilustreze o 
carte pentru copii. Banii pe care-i primise drept avans Îl 
ajutaseră s-o facă pe Sarah să creadă că era un artist de succes. 
Când ajunsese să afle adevărul, era deja prea târziu pentru ea - 
și pentru tatăl ei. 

Faptul că o cucerise pe Sarah îl făcuse să creadă, pentru 
scurtă vreme, că îi revenise îndemânarea. Apoi totul se stricase. 
Julian cobori din autobuz, sperând să nu o găsească acasă. 

Casa lor se afla în Fulham, deși Sarah insista să spună că era 
în Chelsea. Tatăl ei o cumpărase și Julian nu putea să nu 
recunoască faptul că nătărăul bătrân făcuse o alegere bună. Nu 


VP - 39 


era mare - trei dormitoare, două camere de primire și un birou 
-, dar era foarte modernă, în întregime beton și aluminiu. Julian 
descuie ușa și intră, apoi urcă treptele spre sufrageria 
principală. 

Trei pereţi erau din sticlă. Din păcate, o fereastră largă dădea 
spre strada din faţă și o alta spre peretele din cărămidă și rândul 
de pini care mărgineau un șir de case identice. Dar fereastra din 
spate se deschidea către o grădină micuță, întreţinută de un 
grădinar cu jumătate de normă, care-și petrecea majoritatea 
celor douăzeci de ore de lucru pe săptămână răsucind țigarete 
și îngrijind peluza minusculă. La ora aceea, soarele după-amiezii 
se strecura vesel pe fereastră, acoperind tapiţeria de catifea 
maron cu o strălucire aurie, plăcută. 

Trupul prelung al Sarei înnobila cu prezenţa lui unul dintre 
fotoliile joase. Julian se aplecă și o sărută superficial pe obraz. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. 

El rezistă tentaţiei de-a se uita la ceas. Ştia că era aproape 
cinci după-amiaza, dar ea se trezise la prânz. 

Se așeză în faţa ei. 

— Ce faci? o întrebă. 

Ea ridică din umeri. Între degetele unei mâini ţinea o ţigaretă 
lungă și în mâna cealaltă un pahar. Nu făcea nimic. Capacitatea 
ei de-a nu face nimic, ore în șir, nu înceta să-l uimească pe 
Julian. 

Ea văzu privirea lui îndreptată asupra paharului. 

— Vrei și tu unul? îl întrebă. 

— Nu. Se răzgândi. În regulă, beau și eu cu tine. 

— Îți aduc eu. Se ridică și se îndreptă către bar. Părea să fie 
foarte atentă pe unde pășea. Când îi turnă în pahar, vărsă 
câteva picături pe suprafaţa șlefuită a mobilei. 

— De când bei? întrebă el. 

— O, lisuse! exclamă ea. Blasfemia, venind din partea ei, păru 
cu adevărat vulgară. Avea talentul acesta, de a face cuvintele 
obscene să conteze. Nu începe! 

Julian își înăbuși un oftat. 

— lartă-mă, spuse el. Luă paharul din mâna ei și sorbi. 

Sarah își trecu un picior peste celălalt, făcând halatul să-i 
alunece, dezvelind o coapsă prelungă, apetisantă. El își aminti 
că picioarele ei lungi, frumoase, fuseseră primul lucru care-i 
atrăsese atenţia asupra ei. „li ajung până la gât”, se exprimase 


VP - 40 


el, grosolan, în faţa unui prieten, la acea primă petrecere. lar 
înălțimea ei îl obsedase încă de la început. Era cu câţiva 
centimetri mai înaltă decât el chiar și atunci când nu purta 
pantofii ei cu toc îngrozitori. 

— Cum a mers? întrebă ea. 

— Prost. M-am simţit aproape umilit. 

— O, vai! Bietul Julian, întotdeauna ajunge să fie umilit. 

— Credeam că am stabilit că nu ne atacăm unul pe altul. 

— Exact. 

Julian continuă. 

— O să trimit comunicate de presă și sper că trepădușii își vor 
face apariţia. Ar trebui să fie de ajuns. 

— De ce să nu fie? 

— Din cauza banilor, de aceea. Ştii ce ar trebui să fac, de 
fapt? 

— Să renunţi la toată povestea. 

Julian ignoră observaţia. 

— Să le ofer sandvișuri cu brânză și bere la draft, iar banii să-i 
folosesc ca să cumpăr tablouri. 

— N-ai cumpărat destule? 

— N-am cumpărat niciunul, spuse Julian. Trei artiști au fost de 
acord să le expun lucrările contra unui comision. Dacă se vând, 
primesc zece la sută. Ceea ce ar trebui să fac de fapt este să le 
cumpăr lucrările. În felul acesta, dacă vor prinde la public, fac 
bani frumoși. Așa se fac lucrurile. 

Se lăsă liniștea. Sarah nu spuse nimic. În cele din urmă, Julian 
vorbi din nou. 

— Mi-ar mai trebui câteva mii. 

— Și ai de gând să-i ceri lui tati? Simţi o urmă de dispreț în 
vocea ei. 

— Nu pot face asta. Julian se făcu mic în scaun, sorbind lung 
din paharul cu votca tonic. Nu e vorba doar că mi-e greu să-i cer 
- sunt sigur că va refuza. 

— Pe bună dreptate. Dumnezeule, nu știu ce l-a determinat 
din capul locului să finanţeze acest proiect riscant. 

Julian nu se lăsă atras în capcană. 

— Nici eu, spuse el. Işi adună tot curajul ca să spună ceea ce 
voia să spună. Ascultă, n-ai putea să aduni tu câteva sute? 

Ochii ei scăpărară. 

— Idiot nemernic ce ești, strigă ea. Ai luat douăzeci de mii de 


VP - 41 


lire de la tata, stai în casa cumpărată de el, mănânci mâncarea 
cumpărată de mine și acum îndrăznești să vii să-mi ceri bani! 
Abia dacă am destul pentru cheltuielile de bază și tu vrei să-mi 
iei și asta? Hristoase! Privi într-o parte, cu dispreţ. 

Dar Julian abia își luase avânt - nu mai avea nimic de pierdut. 

— Ascultă, ai putea să vinzi ceva, insistă el. Dacă vinzi 
mașina, aș avea suficient să lansez galeria. Abia te folosești de 
ea. Sau o parte din bijuteriile pe care nu le porți niciodată. 

— Îmi faci silă. Îl privi din nou și buzele i se adunară într-un 
surâs disprețuitor. Nu faci niciun ban, nu te pricepi să pictezi, 
ești incapabil să gestionezi o afurisită de galerie... ă 

— Taci! Julian se ridicase, alb la faţă de furie. Incetează! 
zbieră. 

— Ştii ce altceva ești incapabil să faci, nu-i așa, spuse ea. 
Insistă, fără remușcări, răsucind cuțitul în rana veche, dornică să 
vadă sânge proaspăt. Nu ţi se scoală! strigase ultima vorbă, 
aruncându-i-o în faţă ca pe o lovitură. Se ridică și stătu în fața 
lui, dezlegă cordonul halatului, pe care-l lăsă să-i alunece de pe 
umeri la podea. Işi cuprinse sânii cu mâinile și-i mângâie cu 
degetele răsfirate. Îl privi drept în ochi. 

— Ai putea să mi-o tragi acum? spuse ea, cu voce șoptită. Ai 
putea? 

Furia și frustrarea îl făcuseră să încremenească, stătea ca 
prostit. Buzele albite i se întinseră într-un rictus de furie umilită. 

Ea își coborî o mână pe pubis și-și împinse șoldurile în față, 
spre el. 

_ — incearcă, Julian, continuă ea cu același ton seducător. 
Incearcă s-o scoli, pentru mine. 
Vocea lui era pe jumătate șoaptă, pe jumătate suspin. 
— Cățea! spuse. Afurisită femeie, căţea ce ești! 
e 

Coborî grăbit scările spre garaj, cu durerea provocată de 
discuție încă proaspătă în ființa lui. Apăsă întrerupătorul care 
ridica ușa garajului și urcă în mașina Sarei. Era genul care-și 
lăsa cheile în contact. 

Nu se folosise de mașina ei niciodată până atunci, pentru că 
nu îndrăznise să i-o ceară; acum însă, o luă fără remușcări. Dacă 
nu-i convenea, era problema ei. 

— Vacă, spuse el cu voce tare, ieșind din aleea scurtă și 
abruptă în stradă. Se îndreptă spre sud, către Wimbledon. Ar fi 


VP - 42 


trebuit să se fi obișnuit deja cu aceste discuţii: se aștepta să fi 
dezvoltat un soi de imunitate. Dar insultele atât de cunoscute 
deveneau tot mai dureroase cu trecerea timpului. 

Ea era tot atât de vinovată pe cât era el, gândi Julian. Părea 
să simtă o plăcere perversă în legătură cu meteahna lui. Mai 
fusese cu vreo două fete înaintea ei. Nu fusese spectaculos nici 
cu ele, presupunea, dar reușise să facă ceea ce se așteptau de 
la el. Neputinţa de acum trebuia să fi avut de-a face tocmai cu 
acele atribute care-l atrăseseră la Sarah: perfecțiunea trupului ei 
înalt, manierele elegante impecabile, banii familiei. 

Dar ea ar fi putut face lucrurile să meargă. Știa foarte bine ce 
avea de făcut și-i stătea în putere să o facă. Răbdare, blândeţe 
și o atitudine mai puţin isterică faţă de sex l-ar fi vindecat cu ani 
în urmă. Dar Sarah nu-i arătase decât dispreţ și indiferență. 

Poate că ea voia ca el să fie impotent. Poate că asta o ferea 
de sex; protejându-i astfel propriile neajunsuri. Julian alungă 
gândul. Era o tentativă de a se sustrage asumării propriei 
responsabilităţi, învinuind-o pe ea. 

Intră pe aleea casei impunătoare a socrului lui și opri pe 
pietrișul proaspăt greblat din faţa verandei. Sună și o menajeră 
veni să-i deschidă. 

— Lordul Cardwell este acasă? întrebă el. 

— Nu, domnule Black. Este la club, joacă golf. 

— Mulţumesc, spuse Julian, apoi se întoarse la mașină și 
plecă. Trebuia să-și fi dat seama că bătrânul avea să profite de 
o seară frumoasă ca aceea ca să joace o partidă de golf. 

Conducea Mercedesul cu mare grijă, neexploatându-i 
potenţialul de viteză și de stabilitate în viraje. Puterea mașinii îi 
servea drept mărturie a propriei lui ineficienţe. 

Parcarea clubului era aglomerată. Julian lăsă mașina și intră. 
Tatăl Sarei nu era la bar. 

— L-ai văzut pe Lordul Cardwell în seara aceasta? îl întrebă el 
pe barman. 

— Da, joacă singur. Ar trebui să fie deja la cea de-a șaptea 
sau a opta gaură. 

Julian ieși din nou și porni să dea ocol terenului de golf. ÎI găsi 
pe Lordul Cardwell pregătindu-se pentru cea de-a noua lovitură. 

Socrul lui era un bărbat înalt, cu părul alb, foarte rar. Purta o 
jachetă rezistentă la vânt și pantaloni bej, iar pe cap, o șapcă îi 
acoperea aproape în întregime creștetul. 


VP - 43 


— Este o seară foarte plăcută, spuse Julian. 

— Nu-i așa? Ei bine, acum că ești aici, n-ai vrea să mă ajuţi cu 
echipamentul? Cardwell execută o lovitură lungă, recuperă 
mingea și porni mai departe. 

— Cum merge treaba la galerie? întrebă el, îndreptându-se 
spre cea de-a zecea gaură. 

— Foarte bine, în cea mai mare parte, răspunse Julian. 
Amenajările sunt aproape finalizate și acum mă ocup de 
publicitate. 

Cardwell își îndoi genunchii, așeză mingea și-și luă avânt. 
Julian mergea pe lângă el, de-a lungul traseului. 

— Totuși, continuă el, costă mult mai mult decât m-am 
așteptat. 

— Înţeleg, spuse Cardwell, indiferent. 

— Ca să pot asigura un profit bun încă de la început, ar trebui 
să investesc câteva mii în niște picturi. Dar la cum se duc banii, 
n-o să am cu ce. 

— Asta înseamnă că va trebui să fii foarte cumpătat la 
început, spuse Cardwell. N-o să-ţi strice. 

Julian înjură în sinea lui. Se temuse că așa va decurge 
discuţia. Vorbi: 

— De fapt, mă gândeam că ai putea să mai contribui cu niște 
bani. În felul acesta, ţi-ai asigura investiţia. 

Cardwell ajunsese lângă minge și o privea intens. 

— Mai ai multe de învățat despre cum se administrează o 
afacere, Julian, spuse el. Poate că sunt considerat un om înstărit, 
dar nu pot pune sute de mii de lire la bătaie, într-o clipă. Dacă 
aș vrea să-mi cumpăr un costum de haine mâine, n-aș avea bani 
s-o fac. Lucru și mai important, trebuie să înveţi cum să faci rost 
de capital. Nu te duci la cineva și-i spui „Nu-mi ajung banii, n-ai 
putea să-mi dai niște parale?” li spui că ai niște perspective de 
excepţie și vrei să-l faci părtaş. Mă tem că nu te pot ajuta cu alți 
bani. Și așa, n-a fost o decizie înțeleaptă să te ajut din capul 
locului, dar să nu mai vorbim despre asta. Însă hai să-ţi spun ce 
voi face. Vrei să cumperi niște tablouri. Eu sunt colecționar, nu 
negustor de artă, dar știu că talentul esenţial al unui proprietar 
de galerie este să identifice oportunităţi de investiţie pe piaţa 
operelor de artă. Găseşte niște tablouri la preț bun și-ţi dau 
banii de care ai nevoie. 

Se concentră din nou asupra mingii și se pregăti să-și ia avânt 


VP - 44 


pentru lovitură. 

Julian dădu din cap serios, încercând din răsputeri să nu lase 
dezamăgirea să i se citească pe chip. 

Cardwell lovi cu putere, apoi urmări mingea plutind cu viteză 
prin aer și aterizând la marginea zonei verzi. Se întoarse spre 
Julian. 

— lau eu astea, spuse el și-și așeză pe umăr sacul cu crosele. 
Știu că nu pentru asta ai venit. Tonul lui deveni imediat unul 
superior. Hai, pleacă acum și gândește-te la cele ce ţi-am spus. 

— Sigur, răspunse Julian. La revedere. Se întoarse și porni 
înapoi spre parcare. 

e 

Aștepta blocat în trafic, pe podul Wandsworth, întrebându-se 
cum să facă să o evite pe Sarah pentru restul serii. 

În mod straniu, se simţea liber. Făcuse lucrul neplăcut pe care 
trebuise să-l facă și acum simţea un sentiment de ușurare, în 
ciuda faptului că nu rezolvase, de fapt, nimic. Nu se așteptase 
ca Sarah sau tatăl ei să-l ajute - dar trebuise să încerce. Simţțea, 
totodată, că se purtase în mod iresponsabil față de Sarah. Se 
certase cu ea, apoi îi furase mașina. Avea să fie furioasă, iar el 
nu avea ce să facă în legătură cu asta. 

Căută în buzunar, unde-și ţinea agenda, să vadă dacă ar fi 
putut merge undeva. Găsi o bucată de hârtie și o scoase. 

Mașinile porniră și demară și el. Încercă să citească în timp ce 
conducea. Văzu numele Samantha Winacre și o adresă din 
Islington. 

Își aminti. Samantha era actriţă și o cunoștință de-a Sarei. 
Julian o întâlnise de câteva ori. Trecuse pe la galerie, cu câteva 
zile în urmă, și-l rugase s-o anunţe ce avea să expună. Işi aminti 
momentul: fusese atunci când bietul Peter Usher își făcuse 
apariţia. 

Se trezi trecând pe lângă casă și își continuă drumul spre 
nord. l-ar fi plăcut s-o revadă. Era o actriță foarte frumoasă, 
inteligentă și talentată. 

De fapt, ideea nu era deloc bună. Cel mai probabil, avea s-o 
găsească înconjurată de prieteni sau plecată la vreo petrecere. 

Pe de altă parte, nu-i lăsase impresia că ar fi fost genul acela. 
În orice caz, avea nevoie de un motiv pentru care se ducea să o 
vadă. Încercă să găsească unul. 

Continuă să meargă pe Park Lane, trecu cu dificultate de 


VP - 45 


Speakers’ Corner, parcurse și Edgware Road, intrând în cele din 
urmă pe Marylebone Road. Mări viteza, energizat la gândul ușor 
extravagant că avea să încerce să facă impresie asupra unui 
star de cinema. Din Marylebone Road ajunse în Euston Road, 
apoi făcu stânga către Angel. 

Peste alte câteva minute se găsea în fața casei. Părea cât se 
poate de obișnuită: nu răsuna muzica, nici hohote de râs, nu se 
revărsau lumini orbitoare. Își luă inima în dinţi. 

leşi din mașină și bătu la uşă. Răspunse chiar ea, cu părul 
învelit în prosop. 

— Bună, îl salută încântată. 

— Discuţia noastră a fost întreruptă destul de brusc, ultima 
dată, spuse Julian. Eram în trecere și m-am gândit că ţi-aș putea 
oferi ceva de băut. 

Ea zâmbi larg. 

— Ce decizie delicios de spontană, râse ea. Chiar mă 
întrebam ce să fac ca să nu-mi petrec seara în faţa televizorului. 
Intră. 


Capitolul cinci 


Pantofii Anitei răsunau zglobii pe asfalt, în timp ce se grăbea 
spre casa Samanthei Winacre. Soarele încălzea: era deja ora 
9:30. Cu puţin noroc, avea s-o găsească pe Sammy încă în pat. 
Anita începea lucrul la ora 9, dar întârzia adesea, iar Sammy 
rareori observa. 

Fuma o ţigaretă, în mers, inhalând adânc, bucurându-se de 
aroma tutunului amestecată cu aerul proaspăt al dimineţii. De 
cum se trezise, își spălase părul blond, îi dusese mamei cana cu 
ceai, îi dăduse proaspătului ei frăţior biberonul și-i dusese pe 
ceilalţi la școală. Nu era obosită, avea doar optsprezece ani; dar 
în zece ani avea să arate de patruzeci. 

Bebelușul era cel de-al șaselea copil al mamei sale, fără a-l 
socoti pe cel care murise și cele câteva sarcini pierdute. Oare 
soțul acesteia nu auzise de contracepţie sau nu-i păsa? Să fi fost 
soțul meu, mă asiguram că știe! 

Gary știa tot ce trebuia despre metodele contraceptive, dar 
Anita nu-l lăsa să se apropie de ea, nu încă. Sammy credea că 


VP - 46 


era de modă veche, că-i plăcea să-l facă pe bărbat să aștepte. 
Poate că era, dar descoperise că n-avea farmec nici pe jumătate 
dacă cei doi nu se plăceau cu adevărat. Oricum, Sammy vorbea 
o grămadă de prostii. 

Casa lui Sammy era una dintr-un șir de case la fel, cu beci, 
destul de veche, dar arătoasă. Mulţi oameni cu bani renovaseră 
case vechi, în partea aceasta a orașului Islington și zona se 
transforma într-una stilată. Anita intră pe ușa din față, pe care o 
închise în urma ei. 

Se privi în oglinda din hol. Nu avusese timp să-și pună niciun 
pic de machiaj, dar chipul ei rotund, proaspăt, arăta bine și fără. 
Nu folosea niciodată prea mult fard, decât atunci când ieșea să 
petreacă, noaptea, în câte o duminică. 

Oglinda avea încastrată pe suprafaţa ei o reclamă la bere, 
precum cele dintr-o cârciumă din Pentonville Road. Asta 
însemna că nu-ţi puteai vedea niciodată chipul în întregime, dar 
Sammy spunea că era Art Deco. Alte prostii. 

Aruncă mai întâi o privire în bucătărie. Erau câteva vase 
murdare pe blatul unde luau micul dejun și câteva sticle pe 
podea, dar nu cine știe ce. Slavă Domnului, noaptea care 
trecuse nu fusese una de petrecere. 

Işi descălță pantofii de stradă, scoase o pereche de mocasini 
din sacoșa pe care o avea cu ea și-i încălță. Apoi cobori în beci. 

Sufrageria cu tavanul scund se întindea cât ţinea suprafața 
casei. Era încăperea preferată a Anitei. Ferestrele înguste, 
amplasate în partea de sus pe peretele din faţă și pe cel opus, 
lăsau să intre puţină lumină, dar cea mai mare parte a 
iluminatului se făcea cu ajutorul numeroaselor spoturi aţintite 
asupra posterelor, pieselor de sculptură abstractă și a vaselor cu 
flori. Covoare scumpe acopereau aproape în întregime podeaua 
și majoritatea mobilelor erau achiziţionate de la Habitat. 

Anita deschise o fereastră și făcu rapid ordine. Goli 
scrumierele într-un coș de gunoi, scutură pernele să le îndrepte 
și aruncă niște flori care se trecuseră. Ridică două pahare de pe 
o măsuţă cromată; unul mirosea a whisky. Samantha era 
băutoare de votcă. Anita se întrebă dacă bărbatul era încă 
acolo. 

Se întoarse în bucătărie, întrebându-se dacă avea timp să 
strângă înainte să o trezească pe Sammy. Nu avea, își dădu ea 
seama; Sammy avea o întâlnire în cursul dimineţii. Cu toate 


VP - 47 


acestea, ar fi putut face ordine în bucătărie, în timp ce Sammy 
își bea ceaiul. Puse ceainicul pe foc. 
(J 

Fata intră în dormitor și trase draperiile în lături, lăsând 
soarele să se năpustească, precum apa când se ridică barajul. 
Lumina puternică o trezi imediat pe Samantha. Rămase 
nemișcată, încă o secundă, așteptând ca urmele somnului să se 
risipească în prezenţa noii zile. Apoi se ridică și-i zâmbi fetei. 

— Bună dimineața, Anita. 

— Bună dimineaţa, Sammy. Fata îi întinse o ceașcă cu ceai și 
se așeză pe marginea patului, în timp ce Samantha sorbea 
ceaiul. Anita vorbea cu accentul pronunţat, specific, al unui 
adolescent londonez, dar atitudinea ei maternă, plină de viaţă, 
cu care se implica în treburile casei, o făcea să pară mult mai 
matură. 

— Am făcut ordine la parter și am șters praful, spuse ea. O să 
spăl mai târziu. leși undeva? 

— Mmm. Samantha termină de băut ceaiul și lăsă ceașca 
lângă pat. Am o întâlnire despre un scenariu. Aruncă 
așternuturile într-o parte și se ridică, traversând încăperea să 
ajungă la baie. Intră în duș și se spălă în grabă. 

Când ieși, Anita făcea patul. 

— Ti-am pregătit scenariul, îi spuse. Cel pe care-l citeai 
deunăzi. 

— O, mulțumesc, spuse Samantha, recunoscătoare. Chiar mă 
întrebam pe unde l-am lăsat. Înfășurată în prosopul mare, de 
baie, merse la biroul de lângă fereastră și privi volumul. Da, 
acesta este. Nu știu ce m-aș face fără tine! 

Anita își văzu de treabă, prin cameră, în timp ce Samantha își 
uscă părul tuns băieţește. Își puse sutienul și chiloţii și se așeză 
în faţa oglinzii, să se machieze. Anita nu era la fel de vorbăreaţă 
ca de obicei și Samantha se întrebă oare ce se întâmplase. 

Apoi îi veni o idee. 

— Ți-au venit rezultatele la examene? o întrebă. 

— Da. În dimineaţa asta. 

Samantha se întoarse spre ea. 

— Cum te-ai descurcat? 

— Am trecut, răspunse fata fără entuziasm. 

— Cu note mari? 

— Zece la engleză. 


VP - 48 


— Grozav! se bucură Samantha. 

— Serios? 

Samantha se ridică și luă mâinile fetei între ale ei. 

— Ce se petrece, Anita? De ce nu te bucuri? 

— Nu are nicio importanţă. Aș putea lucra într-o bancă, pentru 
douăzeci de lire pe săptămână, sau în fabrica Brassey, pentru 
douăzeci și cinci de lire. N-am nevoie de nota zece la examene 
pentru asta. 

— Dar am crezut că vrei să mergi la facultate. 

Anita îi întoarse spatele. 

— A fost un lucru prostesc - un vis. Pot să merg la facultate la 
fel cum pot să merg pe lună. Cu ce te îmbraci azi - rochia albă 
Gatsby? Deschise ușa șifonierului. 

Samantha reveni în faţa oglinzii. 

— Da, îi răspunse absentă. Multe fete merg acum la facultate, 
să știi. 

Anita așeză rochia pe pat și scoase apoi o pereche de ciorapi 
albi și pantofii. 

— Ştii care este situația mea, Sammy. Bătrânul ba lucrează, 
ba nu, fără să fie vina lui. Mama nu câștigă mult, iar eu sunt cea 
mai mare. Va trebui să lucrez câţiva ani, până când cei mici 
cresc și încep să câștige și ei. De fapt... 

Samantha lăsă rujul și privi în oglindă, dincolo de propria ei 
imagine, către fata care stătea în spatele ei. 

— Ce-i? 

— Speram că voi putea continua să lucrez la tine. 

Pentru un moment, Samantha nu spuse nimic. O angajase pe 
Anita ca fată în casă - menajeră pe timpul vacanței de vară a 
fetei. Se înțelegeau bine și Anita se dovedise deosebit de 
eficientă. Dar Samantha nu se gândise nicio clipă că 
aranjamentul ar putea deveni unul permanent. 

— Cred că ar trebui să mergi la facultate, îi spuse. 

— Înţeleg, răspunse Anita. Ridică ceașca de ceai de lângă pat 
și ieși. 

Samantha termină cu machiajul, își puse o cămașă și o 
pereche de jeans și cobori. Când intră în bucătărie, Anita așeză 
un ou fiert și suportul cu felii de pâine prăjită pe masa mică. 
Samantha se așeză să mănânce. 

Anita umplu două căni cu cafea și se așeză în fața Samanthei. 
Aceasta mâncă în tăcere, apoi împinse farfuria într-o parte și-și 


VP - 49 


puse o tabletă de zaharină în cafea. Anita scoase o ţigaretă 
mică, cu filtru, și o aprinse. 

— Ascultă, spuse Samantha. Dacă ţii neapărat să te angajezi, 
aș fi încântată să lucrezi pentru mine. Îmi ești de un real ajutor. 
Dar nu trebuie să renunţi la speranţa de a merge la facultate. 

— N-are sens să sper la așa ceva. Nu se va întâmpla. . 

— Uite ce voi face. Te angajez și te plătesc ca acum. In timpul 
anului mergi la școală, iar în vacanțe lucrezi pentru mine - și 
ești plătită la fel, tot anul. În felul acesta, eu te păstrez, mama 
ta primește ajutorul de care are nevoie și tu mergi la școală. 

Anita o privea cu ochii măriți. 

— Ești atât de bună, îi spuse. 

— Nu. Am mai mulţi bani decât merit și abia apuc să-i cheltui. 
Anita, te rog să accepţi. Aș avea sentimentul că am făcut o faptă 
bună. 

— Mama ar spune că este pomană. 

— Ai optsprezece ani acum - nu mai trebuie să asculţi tot ce 
spune mama ta. 

— Nu. Fata zâmbi. Apoi se ridică și o sărută pe Samantha. 
Avea lacrimi în ochi. Ce întorsătură de situaţie, spuse ea. 

Samantha se ridică, ușor stânjenită. 

— Voi lua legătura cu avocatul meu, să întocmească niște 
hârtii, ca să fii asigurată. Acum trebuie să fug. 

— Sun să chem un taxi, spuse Anita. g 

Samantha urcă la etaj, să-și schimbe hainele. In timp ce 
îmbrăca rochia albă, vaporoasă, care costase cât salariul Anitei 
pe două luni, se simți, în mod ciudat, vinovată. Nu era corect ca 
ea, cu un gest atât de nesemnificativ, să schimbe cursul vieții 
unei tinere. Banii pe care-i plătea reprezentau o sumă cu 
adevărat insignifiantă - și, probabil, deductibilă fiscal, își dădu 
seama. Nu făcea nicio diferenţă. Ceea ce-i spusese Anitei era 
întru totul adevărat. Samantha putea foarte bine să fi locuit într- 
o casă impunătoare în Surrey sau într-o vilă în sudul Franţei: 
cheltuielile ei erau ca și inexistente comparativ cu averea ei 
nemăsurată. Anita era singurul ei angajat cu normă întreagă. In 
schimb, locuia într-o căsuță modestă, în Islington. Nu avea 
mașină, nu deţinea niciun iaht. Nici pământuri, picturi de 
valoare sau antichități. 

Gândurile îi fugiră la bărbatul care o vizitase cu o noapte în 
urmă - cum îl chema? Julian Black. Fusese mai degrabă o 


VP - 50 


dezamăgire. Teoretic, cineva care îi făcea o vizită neanunţată 
trebuia să fi fost interesant: pentru că cei mai mulţi își 
închipuiau că, pentru a ajunge la ea, aveau să treacă printr-o 
serie de filtre de securitate, astfel încât genul de musafiri 
plictisitori nici măcar nu încercau. 

Julian fusese o prezenţă destul de plăcută, fascinant când 
venea vorba de interesele lui - și anume arta. Dar nu durase 
mult până să afle că era nefericit în căsnicie și avea probleme 
cu banii: iar aceste două aspecte păreau să însumeze întregul 
lui caracter. li spusese clar că nu era interesată să fie sedusă de 
el, iar el nu-i făcuse avansuri. Băuseră câteva pahare împreună, 
apoi el plecase. 

l-ar fi putut rezolva problemele tot atât de ușor pe cât i le 
rezolvase Anitei. Poate că trebuia să-i fi oferit bani. El nu-i 
ceruse, dar era clar că avea nevoie. 

Poate că ar fi trebuit să devină o patroană a artelor. Dar 
lumea artistică era o scenă atât de pretențioasă a clasei 
superioare. Banii erau cheltuiţi fără să existe o idee adecvată a 
valorii acestora pentru oamenii de rând, oameni ca Anita și 
familia ei. Nu, arta nu era o soluție la dilema Samanthei. 

Auzi soneria. Privi pe fereastră. Ajunsese taxiul. Își luă 
scenariul și cobori. 

Așezată pe bancheta confortabilă a taxiului, răsfoi scenariul 
pe care avea să-l discute împreună cu impresarul ei și cu 
producătorul filmului. Filmul se numea Cea de-a treisprezecea 
noapte, titlu care n-avea să vândă niciun bilet: însă acesta era 
doar un amănunt. Era o reinterpretare artistică a Celei de-a 
douăsprezecea nopți a lui Shakespeare, dar fără dialogul piesei 
originale. Intriga era alcătuită, în principal, din aluzii 
homosexuale. Orsino avea să se îndrăgostească de Cesario, 
înainte să descopere că Cesario era, de fapt, o femeie în haine 
bărbătești; iar Olivia era o lesbiană latentă. Samantha avea să 
interpreteze rolul Violei, firește. 

Taxiul opri în faţa birourilor de pe strada Wardour și 
Samantha cobori, lăsând portarul să plătească pentru cursă. | se 
deschiseră ușile și intră, ca o vedetă de cinema ce era. 
Impresarul ei, Joe Davis, o întâmpină și o conduse în biroul lui. 
Ea se așeză și se relaxă, renunțând la imaginea destinată 
publicului. 

Joe închise ușa. 


VP -51 


— Sammy, ţi-l prezint pe Willy Ruskin. 

Un bărbat înalt, care se ridicase în momentul în care 
Samantha intrase în birou, îi întinse mâna. 

— Încântat, domnișoară Winacre, spuse acesta. 

Cei doi bărbaţi erau atât de diferiţi, încât era aproape 
amuzant. Joe era scund și chel; Ruskin era înalt, cu o coamă de 
păr negru ce-i venea peste urechi, ochelari și un accent 
american plăcut. 

Bărbaţii se așezară și Joe aprinse un trabuc. Ruskin îi oferi 
Samanthei o ţigară dintr-un portțigaret elegant; ea refuză. 

— Sammy, începu Joe, i-am explicat lui Willy că n-am luat încă 
o hotărâre în privinţa scenariului, încă ne gândim. 

Ruskin încuviință cu o mișcare a capului. 

— M-am gândit că oricum nu strică să ne vedem. Să discutăm 
despre ce neajunsuri credeţi că are varianta aceasta. Și, 
desigur, sunt curios să ascult ideile voastre. 

Samantha dădu din cap, adunându-și gândurile. 

— Sunt interesată, spuse ea. Ideea e bună și scenariul e bine 
scris. Mi s-a părut chiar amuzant. De ce ai eliminat cântecele? 

— Limbajul nu era potrivit cu viziunea, răspunse Ruskin. 

— Înţeleg. Dar ai putea pune pe cineva să le rescrie și apoi să 
colaborezi cu un compozitor bun de muzică rock pentru melodii. 

— Asta e o idee grozavă, spuse Ruskin, privind-o pe 
Samantha cu o expresie surprinzătoare de respect. 

Ea continuă: 

— L-am putea transforma pe bufon într-o versiune amuzantă 
de solist pop - un fel de Keith Moon. 

Joe interveni: 

— Willy, acesta este un chitarist care are o trupă pop 
britanică... 

— Da, îi știu, spuse Ruskin. Îmi place ideea. O voi da în lucru 
imediat. 

— Nu te grăbi, întrerupse Samantha. Acesta era doar un 
detaliu. După părerea mea, filmul are o problemă mai serioasă. 
E o comedie bună. Și nimic mai mult. 

— Scuză-mă, de ce este asta o problemă? întrebă Ruskin. Nu 
înțeleg. 

— Nici eu, Sammy, spuse Joe. 

Samantha se încruntă. 

— Mă tem că nici eu nu am încă o idee foarte clar conturată, 


VP - 52 


spuse ea. E vorba doar de faptul că filmul nu-mi spune nimic. Nu 
transmite nicio idee, nicio învăţătură, nicio perspectivă nouă 
asupra vieţii - înţelegeţi la ce mă refer. 

— Ei bine, este construit pe ideea că o femeie pretinde că 
este bărbat și face treburi de bărbat la fel de bine, propuse 
Ruskin. 

— Asta poate că a fost un element revoluţionar în secolul al 
șaisprezecelea, acum nu mai este. 

— Și prezintă o atitudine relaxată cu privire la 
homosexualitate, ceea ce poate fi privit drept un aspect 
educativ. 

— Nu, nici vorbă, spuse Samantha, categoric. Până și 
posturile televiziunii publice permit acum glume despre 
homosexuali. 

Ruskin păru ușor revoltat. 

— Sincer să fiu, nu văd cum genul de învăţătură pe care o 
urmărești ar putea fi transpus într-o comedie ușoară, 
comercială, ca aceasta. Își aprinse o nouă ţigară. 

Joe părea că suferă. 

— Sammy, scumpo, vorbim despre o comedie. Urmărește să 
facă publicul să râdă. Și tu vrei să apari într-o comedie, nu-i așa? 

— Da. Samantha îl privi pe Ruskin. Îmi pare rău că nu sunt 
mai entuziasmată cu privire la scenariul tău. Mai dă-mi câteva 
zile să mă gândesc, se poate? 

Joe spuse și el: 

— Da, mai lasă-ne câteva zile, Willy, în regulă? Ştii cât îmi 
doresc ca Sammy să facă parte din proiect. 

— Sigur, spuse Ruskin. Nu mă pot gândi la altcineva mai 
potrivit pentru rolul Violei, decât domnișoara Winacre. Dar, după 
cum bine știți, am un film de făcut. Voi fi nevoit să caut alte 
opţiuni, în curând. 

— Uite ce-ţi propun eu, hai să discutăm din nou peste o 
săptămână? spuse Joe. 

— Bine. 

— Joe, vreau să mai discut și alte lucruri cu tine, spuse 
Samantha. 

Ruskin se ridică. 

— Îți mulţumesc pentru disponibilitate, domnişoară Winacre. 

După ce acesta ieși, Joe își aprinse din nou trabucul. 

— înţelegi că sunt puţin frustrat de ceea ce tocmai s-a 


VP-53 


petrecut, Sammy? 

— Da, înţeleg. 

— Vreau să spun, scenariile bune sunt puţine și apar rar. Ca 
să fie situaţia și mai complicată, mi-ai spus că vrei o comedie. Și 
nu orice comedie, ci una modernă, care să atragă tineretul. Fac 
rost de una, cu un rol minunat pentru tine, iar tu te plângi că nu 
are mesaj. 

Ea se ridică și merse în dreptul ferestrei, privind afară, spre 
strada Soho, îngustă, ce se întindea în faţa ochilor ei. Cineva 
parcase o camionetă, blocând drumul și provocând un 
ambuteiaj. Un șofer coborâse din mașină și-l insulta pe șoferul 
camionetei, care-l ignora și-și vedea nestingherit de treabă, 
descărcând și livrând niște cutii cu documente unui birou. 

— Nu vorbi ca și cum doar piesele avangardiste de pe 
Broadway trebuie să transmită un mesaj, spuse ea. Un film 
poate transmite ceva important și să fie un succes comercial în 
același timp. 

— Rareori, răspunse Joe. 

— Cui i-e frică de Virginia Wolf, În arșita noptii”, Detectivul, 
Ultimul tango la Paris. 

— Niciunul dintre acestea n-a făcut atâţia bani cât a făcut 
Cacealmauăf. 

Samantha se îndepărtă de fereastră, cu o smucitură nervoasă 
a capului. 

— Cui naiba îi pasă de asta? Au fost filme foarte bune, care au 
meritat făcute! 

— Îţi spun eu cui îi pasă, Sammy. Producătorilor, scenariștilor, 
cameramanilor, echipei secundare de producţie, proprietarilor 
de cinematografe, plasatoarelor și distribuitorilor. 

— Da, spuse ea cu un aer obosit. Merse lângă scaun și se lăsă 
să cadă în el. Il rogi pe avocat să facă ceva pentru mine, Joe? 
Am nevoie de un fel de contract. Am o fată care lucrează la 
mine, ca menajeră. O voi susţine pe durata facultăţii. Contractul 


3 Who's Afraid of Virginia Wolf (în engl. în orig.), piesă de teatru în trei acte de Edward 
Albee. (n.tr.). 
4 In the Heat of the Night (în engl. în orig.), film american din 1967, regizat de Norman 
Jewison. După un roman omonim de John Ball. (n.tr.). 
° Last Tango in Paris (în engl. în orig.), dramă erotică regizată de Bernardo Bertolucci 
în 1972. (n.tr.). 
6 The Sting (în engl. în orig.), film poliţist apărut în 1973 în regia lui George Roy Hill. 
(n.tr.). 

VP - 54 


trebuie să stipuleze că îi plătesc treizeci de lire pe săptămână, 
timp de trei ani, cu condiţia ca ea să studieze în timpul anului 
școlar și să lucreze la mine în timpul vacantelor. 

— Sigur. Joe își nota indicaţiile ei pe un caiet aflat pe birou. 
Este foarte generos din partea ta, Sammy. 

— Rahat. Injurătura îl făcu pe Joe să ridice din sprâncene. 
Avea de gând să renunţe la studii și să se angajeze într-o 
fabrică, să-și ajute familia. Este calificată să meargă la 
universitate, dar familia nu se descurcă fără ajutorul ei. Este 
scandalos faptul că sunt oameni care trebuie să treacă prin 
astfel de situaţii, în timp ce alţii câștigă ca mine și ca tine. Eu o 
ajut pe ea, dar ce facem cu ceilalți, mii de copii aflaţi în situaţii 
similare? 

— Nu poţi rezolva tu toate nedreptăţile lumii, scumpo, îi spuse 
Joe cu o urmă de autosuficienţă. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta superior, îl repezi Samantha. Sunt 
o celebritate - ar trebui să le pot vorbi oamenilor despre astfel 
de lucruri. Ar trebui să fiu o voce - nu este corect, aceasta nu 
este o societate echitabilă. De ce nu pot face un film în care să 
vorbesc despre asta? 

— Pentru mai multe motive - unul dintre acestea fiind că nu l- 
ar distribui nimeni. Trebuie să joci în filme vesele, încântătoare. 
Trebuie să-i faci pe oameni să uite de problemele lor, pentru 
câteva ore. Nimeni nu merge la cinema să vadă filme despre 
oameni obișnuiți și problemele lor. 

— Poate că n-ar trebui să fiu actriţă. 

— Și ce altceva ai face? Ai lucra ca asistent social, să 
descoperi că nu poţi ajuta pe nimeni, pentru că sunt atât de 
mulţi cei care au nevoie de ajutor și, oricum, tot ce le trebuie 
sunt banii? Ai fi jurnalist, ca să descoperi că ceea ce trebuie să 
transmiţi este ceea ce ţi se spune, nu ceea ce gândești? Ai scrie 
poezii, în timp ce mori de foame? Sau un politician care trăiește 
în compromis? 

— De aceea nu se rezolvă nimic niciodată, pentru că toţi sunt 
cinici ca tine. 

Joe își puse mâinile pe umerii Samanthei și o strânse afectuos. 

— Sammy, tu ești idealistă. Ţi-ai păstrat acest idealism mai 
mult decât majoritatea noastră, a celorlalți. Te admir pentru 
asta - te iubesc pentru asta. 

— Ah, nu mă aburi cu prostiile astea de showbiz, spuse ea, 


VP-55 


dar îi zâmbi cu drag. În regulă, Joe, mă mai gândesc la scenariul 
acesta. Dar acum trebuie să plec. 

— Îți chem un taxi. 

e 

Era unul dintre acele apartamente spațioase din 
Knightsbridge. Tapetul era discret, trecea neobservat; tapiţeria 
era din brocart; piesele de mobilier, de epocă. Uşile de sticlă, 
deschise, dădeau în balcon, lăsând să intre aerul cald al nopții și 
zgomotul îndepărtat al traficului. Era elegant și plictisitor. 

La fel era și petrecerea. Samantha venise pentru că gazda era 
o veche prietenă. Mergeau împreună la cumpărături și, uneori, 
se vizitau una pe alta. Dar întâlnirile acestea ocazionale nu 
arătau cât de mult ea și Mary se schimbaseră, față de vremea 
când jucau împreună, gândi Samantha. 

Mary se căsătorise cu un om de afaceri și majoritatea 
invitaţilor de la petrecere erau prietenii acestuia. Cei mai mulți 
bărbaţi purtau sacouri, deși se serveau doar apetitive. Cu toții 
făceau conversaţie teribilă. Grupul din jurul Samanthei nu mai 
termina de vorbit despre tablourile cu totul neremarcabile ce 
atârnau pe pereți. 

Samantha zâmbea, pentru a camufla expresia de plictiseală 
de pe chipul ei, în timp ce sorbea din șampanie. Nici măcar 
aceasta nu era de calitate. Dădu din cap către cel care vorbea. 
Cadavre ambulante, cu toţii. Cu o singură excepţie. Tom Cooper 
ieșea în evidență, ca măgarul între oi. 

Era un bărbat impunător și părea de vârsta Samanthei, cu 
excepţia șuvițelor cărunte, vizibile în părul negru. Purta o 
cămașă în carouri, jeans și curea din piele. Avea mâini și 
picioare mari. 

Îi surprinse privirea, de la distanţă, și mustaţa deasă i se 
întinse peste buze într-un zâmbet. Șopti ceva perechii în 
compania căreia se afla și plecă de lângă aceștia, îndreptându- 
se către Samantha. 

Ea se răsuci, întorcându-se pe jumătate cu spatele la grupul 
care vorbea despre tablouri. Tom se aplecă și-i șopti la ureche: 

— Am venit să te salvez de la lecţia de artă. 

— Mulţumesc. Chiar aveam nevoie. Se întorseseră și mai mult 
acum, așa încât, deși erau încă în apropierea grupului, nu 
păreau să-i mai aparțină. 

— Am impresia că tu ești invitatul special, spuse Tom. Îi oferi 


VP - 56 


o ţigaretă lungă. 

— Da. Se aplecă spre bricheta pe care el o aprinsese. lar tu, 
ce ești? 

— Reprezentantul clasei muncitoare. 

— Bricheta ta nu are nimic de-a face cu clasa muncitoare. Era 
o brichetă suplă, cu monogramă și părea să fie din aur. 

Un zâmbet larg îi potenţă accentul londonez. 

— Sunt șmecher, nu-i așa? Samantha râse și el schimbă 
registrul, rostind cu un ton afectat: Mai doriţi șampanie, 
doamnă? 

Se îndreptară împreună spre bufet, unde el îi umplu paharul 
și-i oferi un platou cu biscuiţi mici, fiecare având în centru o 
grămăjoară de caviar. Ea clătină din cap. 

— Cum vrei, spuse el, băgând în gură doi deodată. 

— Cum ai cunoscut-o pe Mary? întrebă Samantha curioasă. 

El zâmbi din nou. 

— Ce vrei să spui de fapt este cum de cunoaște ea un ţărănoi 
ca mine? Am urmat amândoi cursurile Școlii de farmece a 
doamnei Clair, din Romford. Mama a muncit din greu ca să-și 
permită să mă trimită acolo, o dată pe săptămână - și mult mi-a 
folosit! N-am nici pic de talent actoricesc. 

— Cu ce te ocupi? 

— Tocmai ţi-am spus. Sunt un șmecher. 

— Nu te cred. Cred că ești arhitect, sau avocat, sau ceva. 

El scoase o cutie mică din buzunar, o deschise și extrase două 
tablete mici, albastre. Nu crezi nici că astea sunt droguri, nu-i 
așa? 

— Nu. 

— Ai luat vreodată amfetamină? 

Ea clătină din nou din cap. 

— Nu. Doar hașiș. 

— În cazul acesta, îţi trebuie doar una, spuse el și-i îndesă o 
pastilă în palmă. g 

ÎI privi cum înghiți trei, cu un pahar de șampanie. Își strecură 
și ea pastila albastră, ovală, în gură, sorbi din paharul cu 
șampanie și înghiţi cu dificultate. Când, în cele din urmă, nu mai 
simţi pastila pe gât, îi spuse: 

— Vezi? Niciun efect. 

— Așteaptă câteva minute, în curând o să te dezbraci în 
pielea goală. 


VP - 57 


Ea îl privi printre pleoapele strânse. 

— Pentru asta ai făcut-o? 

El răspunse, vorbind iar cu accent: 

— Domnule inspector, eu nici nu am fost la faţa locului. 

Samantha începu să se foiască, bătând cu piciorul în ritmul 
unei muzici inexistente. 

— Pun pariu că dacă aș face-o, ai fugi mâncând pământul, 
spuse ea, râzând zgomotos. 

Tom zâmbi, înţelegător. 

— lată că începe! 

Dintr-odată, Samantha fu cuprinsă de un val de energie. 
Deschise ochii mari și obrajii i se îmbujorară. 

— M-am săturat de petrecerea asta afurisită, rosti ea, un pic 
cam tare. Vreau să dansez. 

Tom își puse braţul în jurul mijlocului ei. 

— Să mergem. 


VP -58 


PARTEA A DOUA 


PEISAJUL 


„Mickey Mouse nu aduce nici pe departe cu 
un soricel adevărat, cu toate acestea, oamenii 
nu trimit la redactie scrisori pline de indignare 

cu privire la dimensiunea cozii acestuia." 


E.H. GOMBRICH, istoric de artă 
Capitolul unu 


Trenul străbătea cu încetineală partea de nord a Italiei. Soarelui 
strălucitor îi luase locul un strat de nori, gros și rece, peisajul era 
învăluit în ceaţă și aerul părea încărcat de umezeală. Fabricile 
alternau cu terenurile acoperite de viță-de-vie până ce se 
amestecară, dând naștere unei imagini tulburi. 

Entuziasmul lui Dee se mai diminuase pe parcursul călătoriei. 
Nu avea încă o descoperire, doar promisiunea uneia. Dacă nu 
avea un tablou, la capătul acestui drum, tot ce aflase nu valora 
mai mult decât o notă de subsol într-un expozeu. 

Banii îi erau pe terminate. Nu-i ceruse niciodată lui Mike s-o 
ajute cu bani; nici nu-i dăduse motive să creadă că era 
strâmtorată. Dimpotrivă, îi lăsase impresia că veniturile ei erau 
mult mai mari decât erau de fapt. Acum, regreta această 
prefăcătorie inofensivă. 

Mai avea destui bani cât să reziste în Livorno câteva zile, și 
pentru drumul înapoi spre acasă. Alungă preocupările legate de 
bani și-și aprinse o ţigară. Învăluită de fumul acesteia, visă cu 
ochii deschiși cum ar fi fost să dea de urma picturii pierdute a lui 
Modigliani. Ar fi fost o introducere fabuloasă pentru lucrarea ei 
despre relaţia dintre droguri și artă. 

De fapt, ar fi putut însemna mult mai mult: ar fi putut fi 
subiectul unui articol despre cât de mult se înșelaseră cu toții în 


VP -59 


privinţa marelui pictor italian al secolului al douăzecilea. Tabloul 
ar fi generat, fără îndoială, suficient interes încât să dea naștere 
câtorva dispute academice. 

Ar fi putut ajunge să fie cunoscut sub numele de Sleign 
Modigliani - i-ar fi asigurat notorietatea. l-ar fi asigurat cariera 
pentru tot restul vieții. 

Pe de altă parte, putea descoperi că era doar un desen 
mediocru, ca multe alte sute de astfel de desene pe care le 
produsese Modigliani. Nu, așa ceva era aproape imposibil. 
Pictura aceea fusese oferită ca exemplu al unei lucrări 
executate sub influenţa consumului de hașiș. 

Trebuia să fie ceva cu totul deosebit, nonconformist, 
avangardist, de-a dreptul revoluționar. Cum ar fi fost să se 
dovedească o pictură abstractă, un Jackson Pollock al sfârșitului 
de secol? 

Istoria artei ar căuta-o pe domnișoara Delia Sleign și i-ar cere 
personal indicaţii către Livorno. Ar trebui să publice un articol în 
care să prezinte locaţia exactă a lucrării. Sau ar putea să o 
aducă ea însăși, triumfător, la muzeul orașului. Sau la Roma. 
Sau putea să o cumpere și să surprindă lumea... 

Chiar așa, putea să o cumpere. Ce gând minunat! 

Apoi o aducea la Londra și... 

— Dumnezeule, își spuse. Aș putea să o vând. 

e 

Livorno îi produse un șoc. Se așteptase la un orășel mic, cu 
șase biserici, o stradă principală și un personaj pitoresc, care 
știa totul despre toţi cei care trăiseră prin părţile locului în 
ultimul veac. În schimb, găsi un oraș care îi amintea de Cardiff: 
cu porturi, fabrici, un combinat siderurgic și atracţii turistice. 

Înţelese cu întârziere că denumirea englezească a orașului 
Livorno era Leghorn - un port important la Mediterana și o 
staţiune de odihnă. Își aminti informaţii vagi, din cărţile de 
istorie: Mussolini cheltuise milioane pentru modernizarea 
portului, care fusese apoi distrus de bombardamentele Forţelor 
Aliate; orașul avea legătură cu familia de Medici; avusese loc un 
cutremur devastator în secolul al optsprezecelea. 

Găsi un hotel ieftin; o clădire mare, cu pereţii văruiţi alb, 
ridicat pe o terasă, cu ferestre înalte, boltite și fără grădină în 
faţă. Camera ei era mobilată modest, curată și răcoroasă. Işi 
desfăcu bagajul și-și atârnă cele două rochite de vară în 


VP - 60 


șifonierul cu uși lamelare. Se spălă, își puse o pereche de jeans 
și tenișii, apoi ieși în oraș. 

Ceaţa se ridicase și domnea o înserare plăcută. Perdeaua de 
nori se retrăgea, dezvelind soarele la apus, în urma dărei 
sângerii reflectate pe suprafaţa apei. Femei bătrâne cu șorțuri, 
cu părul cărunt strâns în coc, la ceafă, stăteau în picioare sau 
așezate în cadrul ușilor, privind la lume. 

În apropiere de centrul orașului, tineri italieni arătoși făceau 
paradă în pantalonii lor strânși pe coapse și evazați, cămășile pe 
corp, cu părul lor des și negru atent pieptănat. Vreo doi îi 
aruncară o privire interesată, dar niciunul nu făcu vreo mișcare. 
Băieţii, observă Dee, erau mai degrabă exponate - se aflau 
acolo mai ales pentru a fi admiraţi, nu atinși. 

Dee se plimbă prin centrul orașului, fără ţintă, ca să-i treacă 
timpul până la ora cinei și gândindu-se cum să facă să dea de 
urma picturii într-un loc atât de vast. Era clar că oricine ar fi 
știut de existenţa acelei picturi nu știa că era vorba de un 
Modigliani; și în invers, cine știa despre această lucrare a lui 
Modigliani nu știa unde era și cum să o găsească. 

Trecu, plimbându-se, prin câteva pieţe mici, frumoase, 
presărate cu statui ale foștilor regi, executate în marmură din 
părţile locului. Ajunse în Piazza Vittorio, un bulevard larg, cu 
numeroase zone verzi. Se așeză pe un zid scund, ca să admire 
arcadele renascentiste. 

l-ar fi luat câţiva ani să intre în fiecare casă și să se uite la 
fiecare tablou de demult, din toate podurile și magazinele cu 
vechituri. Trebuia să restrângă aria de căutare, chiar dacă în 
felul acesta i se reduceau și șansele de succes. 

Începeau în sfârșit să-i vină idei. Dee se ridică și porni înapoi 
spre hotel, cu pasul sprinten. | se făcuse foame. 

Proprietarul și familia acestuia ocupau parterul clădirii. Când 
ajunse înapoi, Dee nu găsi pe nimeni în holul de la intrare, astfel 
încât merse și ciocăni la ușa apartamentelor familiei. Prin ușă 
răzbăteau sunet de muzică și zgomotele făcute de copii, dar nu 
răspunse nimeni. 

Împinse ușa și intră. Se pomeni într-o sufragerie cu mobilier 
destul de nou, dar lipsit de gust. Intr-un colţ, murmura un aparat 
de radiocasetofon cu picioare, de prin anii șaizeci. Pe ecranul 
televizorului, care mergea fără sonor, un bărbat transmitea 
știrile. În mijlocul camerei, pe un covor din material sintetic de 


VP-61 


culoare portocalie, o măsuţă de cafea de origini suedeze incerte 
era încărcată cu scrumiere, grămezi de ziare și o carte. 

La picioarele ei, un copil jucându-se cu o mașinuţă o ignoră cu 
desăvârșire. Dee păși peste el. Pe o ușă din spate, își făcu 
apariţia proprietarul. Stomacul acestuia se revărsa peste 
cureaua din plastic ce susținea o pereche de pantaloni albaștri și 
în colțul gurii îi atârna o ţigară aprinsă, al cărei capăt de scrum, 
cât un deget, stătea gata să cadă. Omul privi întrebător către 
Dee. 

Ea vorbi repede, într-o italiană fluentă. 

— Am bătut, dar n-a răspuns nimeni. 

Buzele omului abia se mișcară când rosti: 

— Ce dorești? 

— Aș vrea să dau un telefon la Paris. 

Bărbatul merse lângă o altă măsuţă, în apropierea ușii, și 
ridică receptorul telefonului. 

— Spune-mi numărul și formez eu pentru tine. 

Dee căută în buzunarul cămășii, de unde scoase o hârtie pe 
care notase numărul de telefon din apartamentul lui Mike. 

— Dorești să vorbești cu cineva anume? întrebă proprietarul. 
Dee clătină din cap. Mike mai mult ca sigur nu se întorsese încă, 
dar spera să dea de femeia care făcea curăţenie - când ei erau 
plecaţi, venea când voia ea. 

Bărbatul scoase ţigara din gură și rosti câteva propoziţii în 
receptor. Lăsă receptorul pe masă și spuse: 

— Durează câteva minute. Vrei să iei loc? 

O dureau puţin pulpele, de la mersul pe jos. Se așeză 
recunoscătoare într-un fotoliu bej, din piele artificială, care 
părea să provină dintr-un magazin de mobilă din Lewisham. 

Proprietarul simţi nevoia să stea lângă ea: fie din politețe, fie 
de teamă că i-ar fi furat din bibelourile de pe cămin. O întrebă: 

— Ce te aduce la Livorno - izvoarele termale? 

Dee nu voia să-i spună întreaga poveste. 

— Am venit pentru picturi, îi spuse. 

— A! Privi împrejur, pe pereţii încăperii. Avem câteva lucrări 
foarte frumoase aici, nu crezi? 

— Da. Dee își reprimă un fior. Printurile înrămate de pe pereţi 
erau, majoritatea, picturi religioase înfățișând bărbaţi cu halouri. 
Catedrala are picturi de valoare? întrebă ea, amintindu-și una 
dintre ideile pe care le avusese. 


VP - 62 


Omul clătină din cap. 

— Catedrala a fost distrusă de bombardamente, în timpul 
războiului. Păru ușor stânjenit să menţioneze faptul că ţara lui 
fusese în război împotriva ţării ei. 

Ea schimbă subiectul. 

— Aș vrea să vizitez locul de naștere al lui Modigliani. Știi 
cumva unde este? 

Soţia omului apăru în cadrul ușii și-i adresă o frază lungă, pe 
un ton agresiv. Femeia vorbea cu un accent foarte pronunţat, iar 
Dee nu înţelese ce spunea. Bărbatul răspunse, pe un ton 
ofensat, și femeia plecă. 

— Locul unde s-a născut Modigliani? îi reaminti Dee. 

— Nu știu, răspunse el. Scoase ţigara din gură și o lăsă într-o 
scrumieră deja plină. Dar avem la vânzare niște ghiduri turistice 
- poate îţi vor fi de ajutor? 

— Sigur. Daţi-mi unul. 

Bărbatul părăsi încăperea și Dee își îndreptă privirea asupra 
copilului, care continua absorbit jocul lui misterios, cu mașinuţa. 
Soţia omului traversă încăperea fără să privească spre Dee. Un 
minut mai târziu, trecu înapoi. Nu era o gazdă amabilă, spre 
deosebire de soțul ei - sau poate tocmai de aceea. 

Sună telefonul și Dee răspunse. 

— Apelul dumneavoastră către Paris, rosti operatoarea. 

Dee începu să vorbească franțuzește. 

— O, Claire, Mike nu s-a întors încă? 

— Nu. 

— Notezi, te rog, numărul meu și-l rogi să mă sune când se 
întoarce? Îi citi numărul de pe telefon și închise. 

Intre timp, proprietarul revenise în încăpere. li dădu o broșură 
lucioasă, cu marginile îndoite. Dee scoase niște monede din 
buzunar și-i plăti, întrebându-se de câte ori o vânduse turiștilor, 
care o lăsaseră, apoi, în camerele lor. 

— Trebuie să-mi ajut soţia să servească cina, spuse el. 

— Vin și eu. Mulţumesc. 

Dee traversă holul către sala de mese și se așeză la o masă 
rotundă, acoperită cu o faţă de masă în carouri. Aruncă o privire 
pe broșură. „Lazaretto din San Leopoldo este o capodoperă 
europeană”, citi ea. Dădu pagina. „Niciun turist n-ar trebui să 
rateze monumentul Quattro Mori, turnat în bronz”. Mai dădu o 
pagină. „Modigliani a locuit mai întâi pe strada Roma, apoi la 


VP - 63 


numărul 10, pe strada Leonardo Cambini”. 

Proprietarul reveni cu un castron de supă cu fidea, iar Dee Îi 
adresă un zâmbet larg, fericit. 

e 

Cel dintâi preot era tânăr și părul tuns extrem de scurt îl făcea 
să pară un adolescent. Ochelarii cu rame subţiri, metalice se 
sprijineau pe nasul lung și subţire și își trecea fără încetare 
mâinile peste veșminte, cu un gest nervos, ca și cum și-ar fi 
șters palmele transpirate. Părea foarte emoționat de prezența 
lui Dee, așa cum s-ar fi simţit oricine a depus un jurământ de 
castitate; dar era dornic să o ajute. 

— Avem multe picturi aici, spuse el. Este un depozit întreg, în 
criptă. Nu le-a văzut nimeni, de ani buni. 

— Pot să cobor să le văd? întrebă ea. 

— Desigur. Mă îndoiesc că vei găsi ceva interesant. Stăteau 
de vorbă pe culoarul ce ducea la altar și ochii preotului aruncau 
priviri rapide în spatele ei, dincolo de umerii lui Dee, ca și cum 
se temea că ar fi putut intra cineva și l-ar fi găsit discutând cu o 
tânără. Vino cu mine, spuse. 

O conduse către o ușă ce dădea în transept, apoi coborâră pe 
o scară în spirală. 

— Preotul care a fost aici în 1910 - era pasionat de pictură? 

Bărbatul privi în sus, către ea, apoi își feri rapid privirea. 

— Nu știu, răspunse el. Eu sunt al treilea sau al patrulea, de- 
atunci. 

Dee așteptă la baza scărilor până ce el aprinse o lumânare, 
într-un suport fixat pe perete. Saboţii ei făceau zgomot pe 
lespezile criptei, în timp ce-l urma pe bărbat, aplecându-se să 
treacă pe sub o boltă în tavanul scund. 

— lată, spuse el. Aprinse o nouă lumânare. Dee privi împrejur. 
Erau cel puţin o sută de tablouri așezate pe podea și sprijinite 
de pereţii micii încăperi. Ei bine, trebuie să te las acum, spuse 
bărbatul. 

— Mulţumesc foarte mult. Dee îl urmări cu privirea cum se 
îndepărta, apoi se uită din nou la tablouri, înăbușind un oftat. 
Ideea îi venise cu o zi înainte. Avea să meargă pe la toate 
bisericile din apropierea celor două adrese ale lui Modigliani și 
avea să întrebe dacă aveau tablouri vechi. 

Se simţise obligată să îmbrace o cămașă cu mâneci lungi pe 
sub rochia fără mâneci, ca să-și acopere braţele - catolicii foarte 


VP - 64 


stricți nu permiteau accesul în biserică persoanelor cu brațele 
dezgolite - și se încălzise foarte tare, în căldura de afară. Dar 
aici, în criptă, răcoarea era deosebit de plăcută. 

Ridică primul tablou dintr-o grămadă și-l ţinu în lumina 
lumânării. Un strat gros de praf ascundea imaginea. Avea 
nevoie de o cârpă. 

Căută în jur cu privirea, să găsească ceva corespunzător. 
După cum se aștepta, nu găsi nimic. Ea nu avea batistă. Cu un 
oftat, își ridică fusta și-și scoase chiloţii. Trebuia să se descurce. 
Acum va trebui să fie foarte atentă ca preotul să nu ajungă sub 
scările în spirală, când avea să le urce înapoi. Chicoti și se apucă 
să șteargă praful. 

Era o pictură mediocră, în ulei, reprezentând supliciul 
Sfântului Ștefan. Îi evaluă vechimea la aproximativ 120 de ani, 
dar stilul execuţiei era și mai vechi. Rama bogat ornată făcea 
mai mulţi bani decât pictura însăși. Semnătura autorului era 
indescifrabilă. 

Lăsă tabloul și-l ridică pe următorul. Era mai puţin prăfuit, dar 
la fel de lipsit de valoare. Îşi croi drum printre apostoli, discipoli, 
sfinţi, martiri, Sfânta Familie, Cine de Taină, răstigniri și zeci de 
Hristoși cu plete și ochi negri. Lenjeria ei colorată se înnegri de 
praful străvechi. Continuă să lucreze meticulos, așezând frumos 
într-o parte picturile curățate și trecând de la o grămadă 
acoperită de praf la alta. 

Așa trecu toată dimineaţa, dar nu găsi niciun Modigliani. 

Când ultimul tablou fu șters de praf și așezat deoparte, își 
permise un strănut exploziv. Praful din faţa ei se învolbură, 
stârnit pe neașteptate. Stinse lumânarea și se întoarse în 
biserică. 

Preotul nu se zărea nicăieri, așa că lăsă o donaţie în cutia 
milei și păși afară, în lumina soarelui. Işi aruncă lenjeria prăfuită 
în cel mai apropiat coș de gunoi: asta avea să-i pună pe gânduri 
pe cei ce colectau gunoiul. 

Se uită pe hartă și porni către cea de-a doua adresă. Ceva o 
deranja; ceva ce știa despre Modigliani - despre tinerețea lui, 
despre părinţii acestuia, sau altceva. Se forță să-și amintească, 
dar în zadar, era ca și cum încerca să prindă un pește cu mâinile 
goale - gândul era alunecos. 

Trecu prin dreptul unei cafenele și-și dădu seama că era ora 
prânzului. Intră, comandă o pizza și un pahar cu vin. În timp ce 


VP - 65 


mânca, se întrebă dacă Mike avea să sune. 

Întârzie la cafea și la o ţigară, reticentă în a da ochii cu un alt 
preot, o altă biserică, alte tablouri pline de praf. Își dădu seama 
că bâjbâia în continuare; șansele ei de a găsi tabloul erau 
extrem de mici. Mânată de un impuls, stinse ţigara și se ridică. 

e 

Cel de-al doilea preot era mai în vârstă și nu-i fu de niciun 
ajutor. Sprâncenele lui încărunţite se înălțară exagerat de mult 
deasupra ochilor mici și iscoditori, vrând să afle: 

— Ce treabă ai să te uiţi la tablouri? g 

— Este meseria mea, explică Dee. Sunt istoric de artă. Incercă 
să zâmbească, dar asta îl făcu pe bătrân și mai îndărătnic. 

— Biserica este un loc pentru credincioși, nu pentru turiști, 
înţelegi? Amabilitatea lui era cât se poate de derizorie. 

— Nu voi deranja cu nimic. 

— În orice caz, avem foarte puţine opere de artă. Doar ce se 
vede. 

— Atunci, voi arunca o privire, dacă se poate, spuse ea. 

Preotul dădu din cap. 

— În regulă. Rămase în naos, cât timp Dee făcu un tur grăbit 
al bisericii. Nu erau multe de văzut: unul sau două tablouri în 
cele două capele. Reveni în capătul vestic al bisericii, îl salută pe 
preot cu un gest al capului și ieși. Poate că o bănuise că vrea să 
fure. 

Se întoarse la hotel, deprimată. Soarele era sus pe cer și 
dogorea, iar străzile cufundate în arșiţă erau pustii. Câinii turbaţi 
și istoricii de artă, gândi ea. Gluma nu avu efectul scontat. Işi 
jucase ultima carte. Nu-i mai rămânea decât să cutreiere orașul 
și să intre în fiecare biserică. 

Urcă în camera ei, unde-și spălă mâinile și chipul de praful 
adunat. O siestă era cel mai înţelept mod pentru a-și petrece 
orele acelea ale zilei. Se dezbrăcă și se întinse pe patul îngust. 

Când închise ochii, sentimentul supărător că îi scăpa ceva o 
încolţi iar. Încercă să-și amintească tot ce știa despre Modigliani; 
dar nu era prea mult. O fură somnul. 

În timp ce dormea, soarele alunecă spre zenit și strălucind cu 
putere prin fereastra deschisă, îi acoperi trupul gol de 
transpiraţie. Se foi neliniștită, prin somn, peste chipul lung 
trecându-i din când în când câte o umbră de încruntare. Părul ei 
blond, răvășit, i se lipea de obraji. 


VP - 66 


Se trezi brusc și se ridică imediat în capul oaselor. Capul îi 
bubuia de căldură, dar nu băgă de seamă. Privea fix înainte, de 
parcă tocmai avusese o revelație. 

— Sunt o idioată, exclamă. Era evreu! 

e 

Dee îl plăcu pe rabin. Era o schimbare binevenită, după cei 
doi preoţi a căror singură reacţie la vederea ei fusese ca în faţa 
fructului interzis. Acesta avea ochi căprui, prietenoși și fire albe 
în barba neagră. Păru interesat de căutările ei, iar ea sfârși prin 
a-i spune întreaga poveste. 

— Bătrânul din Paris mi-a vorbit despre un preot, așa că am 
presupus că era un preot catolic, îi explică ea. Uitasem că 
familia Modigliani erau evrei sefarzi și cât se poate de ortodocși. 

Rabinul zâmbi. 

— Ei bine, știu cui i-a fost dăruit tabloul! Predecesorul meu a 
fost foarte excentric pentru un rabin. Avea interese dintre cele 
mai diverse - experimente științifice, psihanaliză, comunismul. 
Este mort acum, evident. 

— Nu știți dacă a lăsat în urmă vreun tablou? 

— Nu știu. Se îmbolnăvise spre sfârșitul vieţii și a părăsit 
orașul. S-a retras să trăiască într-un sat pe nume Poglio, pe 
țărmul Adriaticii. Desigur, atunci eu eram foarte tânăr - nu mi-l 
amintesc prea bine. Dar cred că a locuit în Poglio, împreună cu o 
soră, vreo doi ani, până la moartea lui. Dacă tabloul mai există, 
sora lui s-ar putea să-l aibă. 

— Dar și ea trebuie să fi murit. 

El râse. 

— Firește. Draga de tine - ţi-ai ales o provocare pe măsură, 
nu glumă. Chiar și așa, este posibil să existe urmași. 

Dee îi scutură mâna. 

— Aţi fost foarte amabil, îi spuse. 

— Mi-a făcut plăcere, răspunse el. Părea sincer. 

Pe drumul înapoi spre hotel, Dee ignoră faptul că o dureau 
picioarele. Își făcu un plan: avea să închirieze o mașină și va 
merge în satul acela. Hotări să pornească în zorii zilei. 

Voia să spună cuiva, să împărtășească veștile bune. Își aminti 
cum procedase ultima oară când simţise asta. Opri și cumpără o 
carte poștală. 

Scrise: 


VP - 67 


Dragă Sammy, 


Acesta este genul de vacanță pe care mi-am dorit-o 
dintotdeauna! O vânătoare de comori adevărată!! Mă 
pregătesc să plec spre Poglio, în căutarea unui tablou 
pierdut al lui Modigliani!!! 


Cu drag, 
D. 


Găsi niște mărunțiș în buzunar, cumpără timbre și expedie 
cartea poștală. Apoi își dădu seama că nu avea destui bani cât 
să închirieze o mașină și să traverseze ţara. 

Era o nebunie: se afla în pragul descoperirii unui tablou care 
valora între 50 000 și 100 000 de lire și nu-și permitea să 
închirieze o mașină. Era dureros de frustrant. 

Oare să-i ceară bani lui Mike? La naiba, nu, n-avea să se 
umilească. Poate să-i facă o aluzie, când suna. Dacă suna: 
călătoriile lui în străinătate nu respectau un program strict. 

Trebuia să poată face rost de bani și pe alte căi. Mama ei? 
Avea destui, dar Dee nu mai păstrase legătura cu ea, de ani 
întregi. Nu avea niciun drept să-i ceară bani acum. Unchiul 
Charles? 

Dar toate acestea necesitau timp. Dee ardea de nerăbdare să 
pornească la drum. 

Cum mergea pe străduța îngustă, care ducea la hotel, văzu 
un Mercedes coupe parcat lângă bordură. Bărbatul sprijinit de 
mașină avea o coamă de bucle negre extrem de familiară. 

Dee începu să alerge. 

— Mike! strigă ea fericită. 


Capitolul doi 


James Whitewood își parcă Volvoul pe străduţa strâmtă din 
Islington și opri motorul. Își puse într-un buzunar un pachet 
neînceput de ţigări Players și o cutie de chibrituri și un carneţel 
nou împreună cu două pixuri în celălalt buzunar. Incepea să fie 
agitat: oare era într-o dispoziţie bună? Va spune ceva 


VP - 68 


remarcabil? Ulcerul de care suferea se făcu simţit și el înjură. 
Luase, literalmente, sute de interviuri vedetelor: acesta n-avea 
să fie cu nimic diferit. 

Încuie mașina și bătu la ușa Samanthei Winacre. O tânără 
blondă, plinuţă, răspunse. 

— James Whitewood, Evening Star. 

— Intră, te rog. 

O urmă pe fată pe hol. 

— Cum te numești? 

— Anita. Lucrez aici. 

— Mă bucur să te cunosc, Anita. Îi zâmbi amabil. Era 
întotdeauna de folos să te ai bine cu cineva din anturajul 
vedetelor. 

Fata îl conduse la subsol. 

— Domnul Whitewood, de la Star. 

— Bună, Jimmy. Samantha stătea încolăcită pe o canapea 
Habitat, îmbrăcată în blugi și o cămașă. Era în picioarele goale. 
Din boxele Bang & Olufsen așezate în partea opusă a încăperii 
se auzea Cleo Lane cântând. 

— Sammy. Traversă încăperea și dădu mâna cu ea. 

— la loc, fă-te confortabil. Cum merge treaba în strada Fleet? 

El lăsă un ziar în poala ei, înainte să se așeze într-un fotoliu. 

— Ştirea zilei este aceea că Lordul Cardwell își vinde colecţia 
de tablouri. Acum înţelegi de ce numim perioada aceasta sezon 
mort? Vorbea cu un accent din sudul Londrei. 

— Doriţi ceva de băut, domnule Whitewood? întrebă Anita. 

El își ridică privirea către ea. 

— Mi-ar plăcea un pahar cu lapte. Se bătu cu palma peste 
stomac. 

Anita ieși. 

— N-ai scăpat de ulcer? întrebă Samantha. 

— Este ca inflaţia. Tot ce poţi să speri este că te mai slăbește, 
din când în când. Râse ascuţit. Te deranjează dacă fumez? 

O studie, în timp ce desfăcea pachetul cu ţigări. Fusese 
dintotdeauna subţire, dar acum era trasă la faţă. Ochii îi păreau 
uriași, și nu era efectul machiajului. Se cuprinsese cu un brat, în 
timp ce cu cealaltă mână fuma. Continuă să o urmărească și 
observă că stinse ţigara într-o scrumieră plină, aflată lângă ea, 
și aprinse imediat o alta. 

Anita îi aduse un pahar cu lapte. 


VP - 69 


— Vrei ceva de băut, Sammy? 

— Te rog. 

Jimmy se uită la ceas. Era 12:30 p.m. Privi pieziș către paharul 
mare în care Anita îi pregătea votca tonic. 

Întrebă: 

— Spune-mi, cum mai e viaţa în lumea filmului? 

— Mă gândesc să o părăsesc. Luă paharul din mâna Anitei și 
menajera părăsi încăperea. 

— Sfinte Dumnezeule! Jimmy scoase carneţelul și pregăti un 
pix. De ce? 

— Nu sunt prea multe de spus. Simt că filmul mi-a oferit tot ce 
avea de oferit. Munca mă plictisește, iar rezultatul final mi se 
pare trivial. 

— S-a întâmplat ceva anume care a declanșat aceste 
sentimente? 

Ea zâmbi. 

— Pui întrebări bune, Jimmy. 

O privi, așteptând, și o văzu zâmbind, dar nu către el, ci spre 
ușă. Se întoarse și văzu un bărbat impunător, în blugi și cu o 
cămașă în carouri, intrând în cameră. Omul îl salută cu un gest 
al capului și se așeză lângă Samantha. 

Ea spuse: 

— Jimmy, ţi-l prezint pe Tom Cooper, bărbatul care mi-a 
schimbat viața. 

e 

Joe Davis apăsă remontoarul ceasului său Quantum și privi 
setul de cifre strălucind cu o lumină roșiatică pe cadranul negru: 
0955. Era o oră potrivită să sune la redacţia unui ziar londonez. 

Ridică receptorul și formă numărul. După o așteptare destul 
de lungă să fie preluat de centrala ziarului, ceru cu James 
Whitewood. 

— Neaţa, Jim. Joe Davis. 

— O dimineaţă mizerabilă, Joe. Ce grămadă de gogoși vinzi 
astăzi? 

Joe aproape că vedea dinţii stricaţi, dezveliți de rânjetul afișat 
pe chipul redactorului: zeflemeaua aparent răutăcioasă era felul 
lor de a masca faptul că se foloseau unul de celălalt. 

— Nimic cu adevărat interesant, spuse Joe. O starletă care a 
prins un rol neînsemnat, atâta tot. Leila D'Abo, într-un spectacol 
la London Palladium. 


VP - 70 


— Babeta aia expirată? Când e premiera, Joe? 

Joe rânji, știind că de data aceasta câștigase. 

— 21 octombrie, un singur spectacol. 

— Am înţeles. Până atunci, o să fie aproape gata și cu filmul 
acela de mâna a doua pe care-l face - unde era? La studiourile 
Ealing? 

— Hollywood. 

— Exact. Acum, spune-mi, cine altcineva mai apare în 
spectacol? 

— Nu știu. Va trebui să întrebi la Palladium. Tot pe ei va trebui 
să-i întrebi și dacă e plătită cu cincizeci de mii de lire pentru 
această apariţie, pentru că eu nu ţi-am spus. 

— Așa este, nu mi-ai spus. 

— E suficient pentru un articol? 

— Îmi dau silinţa, pentru tine, bătrâne. 

Joe rânji din nou. Dacă articolul era destul de bun și ajungea 
să fie publicat pe merit, Whitewood pretindea de fiecare dată că 
îi făcuse un serviciu impresarului. Dacă povestea nu era bună, 
redactorul îi spunea că nu fusese bună. 

Whitewood întrebă: 

— la spune, ai transmis informaţia și la concurenţă? 

— Încă nu. 

— Ne dai avans o ediţie? 

— Ca un serviciu personal pentru tine, Jim - da. Joe se lăsă pe 
spătarul scaunului lui din piele, cu un sentiment de triumf. 
Acum, redactorul îi era dator. Câștigase la punctaj. 

— Apropo, care mai e treaba cu fata ta cu ochi albaștri? 

Joe se aplecă brusc în față. Așadar, Whitewood avea totuși un 
as în mânecă. Joe spuse cu dezinvoltură: 

— Care dintre ele? 

— Joe, pe câte dintre ele le-am intervievat săptămâna asta? 
Vorbesc de subnutrita domnișoară Winacre. 

Joe se încruntă la telefon. La naiba, Sammy. Deveni defensiv. 

— Chiar am vrut să te întreb: cum a fost? 

— Am o știre grozavă - „Samantha Winacre se retrage”. Nu ți- 
a spus? 

lisuse, ce-i spusese Samantha reporterului? 

— Între noi fie vorba, Jim, trece printr-o fază. 

— Una foarte neinspirată, după câte se pare. Dacă refuză un 
scenariu precum Cea de-a Treisprezecea Noapte, înseamnă că e 


VP -71 


cât se poate de hotărâtă în privinţa retragerii din activitate. 

— Fă-ţi un serviciu - nu menţiona asta în articol. Se va 
răzgândi. 

— Mă bucur să aud. Oricum, n-am scris despre asta. 

— Pe ce ai mers, atunci? 

— Samantha Winacre declară: „Sunt îndrăgostită”. E bine? 

— Mulţumesc, Jim. Pe curând. Hei, stai așa. A spus de cine e 
îndrăgostită? 

— Îl cheamă Tom Cooper. L-am cunoscut. Pare băiat isteţ. Aș 
avea grijă, în locul tău. 

— Mulţumesc încă o dată. 

— La revedere. 

Joe lăsă telefonul cu zgomot. Era din nou la egalitate cu 
Whitewood în jocul serviciilor personale: dar acesta era răul cel 
mai mic. Era ceva în neregulă dacă Sammy îi spusese unui 
reporter că refuză un scenariu înainte să-i spună asta 
impresarului ei. 

Se ridică și merse lângă fereastră. Contemplă o vreme 
obișnuitele blocaje din trafic: mașinile erau parcate de-o parte și 
de alta a liniilor duble, galbene, de demarcaj. Toată lumea se 
consideră ca fiind excepţia de la regulă, gândi el. Un paznic se 
plimba printre mașini, ignorând infracțiunile. 

Pe trotuarul de vizavi, o prostituată matinală abordase un 
individ de vârstă mijlocie, în costum. Cutii cu șampanie ieftină 
erau transportate în interiorul unui club de striptease. In dreptul 
ușii unui cinematograf dezafectat, un tip oriental, îmbrăcat într- 
un costum ţipător, îi vindea un pachețel unei fete obosite, 
nespălate, a cărei mână tremura în timp ce-i întindea banii. 
Chipul emaciat și părul scurt o făceau să aducă puţin cu Sammy. 
O, Hristoase, ce avea să facă în privinţa ei? 

Cheia era individul acesta. Joe se întoarse la birou și citi 
numele pe care-l mâzgălise în carnețel: Tom Cooper. Dacă era 
îndrăgostită de el, atunci însemna că el o influenţa. Ceea ce 
însemna că era dorinţa lui ca ea să se retragă. 

Oamenii îl angajau pe Joe ca să-i ajute să facă bani. Oamenii 
talentaţi: un lucru pe care Joe nu-l înţelesese niciodată, dar pe 
care știa sigur că el nu-l avea. Așa cum Joe nu putea interpreta 
un rol nici dacă viaţa lui ar fi depins de asta, la fel, clienţii lui nu 
se pricepeau la afaceri. El era acolo să studieze contracte, să 
negocieze tarife, să dea sfaturi de publicitate, să găsească 


VP- 72 


scenarii bune și regizori pricepuţi: să-i conducă pe tinerii naivi și 
talentaţi prin hăţișurile junglei artistice. 

Responsabilitatea lui față de Sammy era să o ajute pe aceasta 
să facă bani. Dar asta nu răspundea, de fapt, întrebării lui. 

In realitate, un impresar era cu mult mai mult decât un om de 
afaceri. La vremea lui, Joe fusese și tată, și mamă, iubit, 
psiholog: oferise un umăr de sprijin, scăpase clienţi de pușcărie, 
trăsese sfori să scape de niște acuzaţii privind consumul de 
droguri și fusese consilier matrimonial. Să-i ajute pe artiști să 
facă bani era o expresie care presupunea mult mai mult decât 
se înţelegea la o primă vedere. 

Să-i protejeze pe cei lipsiţi de experienţă de rechinii din 
domeniu reprezenta doar un aspect. Lumea în care activa Joe 
era plină de rechini: producătorii de film, care ofereau actorului 
un rol, făceau o mulţime de bani cu filmul, în timp ce actorul nu 
știa cum avea să achite chiria pe luna următoare; maeștri 
spirituali falși, promovând tot felul de șarlatanii, meditații, 
vegetarianism, misticism sau astrologie, care ajungeau să 
înjumătățească veniturile naivului actor; companii și oameni de 
afaceri corupți, care îl păcăleau să le sprijine pretinsele 
activităţi, apoi profitau la maxim de asocierea cu imaginea 
acelui actor, fără a ţine cont cât de mult îi afectau cariera. 

Joe se temea că Tom era un astfel de rechin. Totul se 
întâmplase cu repeziciune; tipul apăruse de nicăieri și, dintr- 
odată, îi conducea viața. Un soţ i-ar fi prins bine; un nou 
impresar nu-i trebuia. 

Se hotărî. Se aplecă peste birou și apăsă un buton. Se auzi 
șuieratul intercomului. 

— Da, domnule Davies. 

— Andy, vino, te rog. 

Sorbi din cafea, așteptând, dar aceasta se răcise. Andrew 
Fairholm - el îl pronunţa Fareham - era un tânăr istet. Îi amintea 
lui Joe de el însuși. Fiul unui actor neînsemnat și pianist fără 
succes, înţelesese devreme că era lipsit de talent. Cu toate 
acestea, atins fiind deja de febra lumii spectacolului artistic, 
intrase în afaceri și reușise să obţină câteva contracte 
avantajoase pentru niște trupe rock de mâna a doua. Cam pe 
atunci, Joe îl angajase ca asistent personal. 

Andrew intră fără să bată la ușă și se așeză de cealaltă parte 
a biroului. Era un tânăr arătos, cu părul lung și castaniu, curat, 


VP-73 


costum cu rever lat și o cămașă cu imprimeu cu Micky Mouse, 
fără cravată. Avea studii superioare și un accent elegant. Era 
potrivit pentru biroul lui Joe, îi împrospăta imaginea. Mintea 
ageră și tendințele moderne complimentau experienţa și 
renumita șiretenie a lui Joe. 

— Andy, avem probleme cu Sammy Winacre, spuse Joe. A 
declarat unui reporter că este îndrăgostită și că renunţă la 
actorie. 

Andy dădu ochii peste cap. 

— Am spus mereu că tipa e ciudată. Cine e individul? 

— Se numește Tom Cooper. 

— Cine naiba e ăsta? 

— Asta vreau să afli. Joe rupse o pagină din carnetțel și i-o 
întinse. Cât poţi de repede. 

Andy dădu din cap și ieși. Joe se relaxă un pic. Se simţea mai 
bine, știind că Andy se ocupa de chestiune. In ciuda educaţiei și 
a manierelor elegante, flăcăul știa să fie incisiv. 

e 

Era o seară călduroasă, cu arome de vară în aerul stătut. 
Soarele la apus sângera printre norii rari, îndepărtați. Samantha 
plecă de lângă ferestre, îndreptându-se spre dulapul cu băuturi. 

Tom puse un disc cu muzică jazz și se întinse pe canapea. 
Samantha îi întinse un pahar, apoi se cuibări lângă el. El îi 
cuprinse umerii înguști cu braţul lui vânjos și se aplecă să o 
sărute. Se auzi soneria. 

— Nu răspunde, spuse el, sărutând-o pe gură. 

Samantha închise ochii și-i răspunse sărutului, apoi se ridică. 

— Prefer să sporesc așteptarea. 

li luă câteva minute să-l recunoască pe bărbatul în costum de 
catifea din cadrul ușii. 

— Julian! 

— Bună, Samantha. Deranjez? 

— Nici vorbă. Vrei să intri? 

El intră și Samantha îl conduse în sufrageria de la subsol. 

— Nu te rețin mult, spuse el, scuzându-se. 

Julian păru ușor stânjenit când dădu cu ochii de Tom, pe 
canapea. Samantha făcu prezentările. 

— Tom Cooper, Julian Black. 

Tom se ridică să dea mâna cu Julian, impresionându-l cu 
statura lui impunătoare. 


VP - 74 


Samantha merse lângă bar. 

— Whisky, nu-i așa? 

— Mulţumesc. 

— Julian administrează o galerie de artă, spuse ea. 

— Administrează e un pic prematur. Abia mă pregătesc de 
inaugurare. Tu cu ce te ocupi, Tom? 

— Se poate spune că sunt un investitor. 

Julian zâmbi. 

— Și nu te-ar interesa să investești într-o galerie de artă? 

— Nu este domeniul meu. 

— Care este domeniul tău? 

— Se poate spune că iau bani de la A și-i dau lui B. 

Samantha tuși, iar Julian avu sentimentul că era luat peste 
picior. Continuă. 

— De fapt, de asta am venit, în legătură cu galeria. Luă 
paharul pe care i-l oferi Samantha și o urmări cum se așază 
confortabil sub brațul lui Tom. Caut pe cineva fermecător pentru 
deschidere. Sarah a sugerat să te întreb. Ai face-o, ca o favoare 
pentru noi? 

— Mi-ar face plăcere, dar trebuie să mă asigur că nu am alt 
angajament în ziua respectivă. Pot să te anunţ eu mai târziu? 

— Sigur. Julian scoase un card din buzunar. Găsești aici toate 
detaliile. 

Samantha luă cardul. 

— Mulţumesc. 

Julian își termină băutura. 

— Nu te mai rețin, spuse el. Părea ușor invidios. Pare că vă 
simţiţi foarte bine. Mi-a părut bine de cunoștință, Tom. 

Se opri lângă ușă, aruncându-și privirea asupra unei cărți 
poștale așezate deasupra termostatului, pe perete. 

— Cine a fost la Livorno? întrebă el. 

— O bună prietenă. Samantha se ridică. Va trebui să vă fac 
cunoștință, cândva. Tocmai ce și-a luat diploma în istoria artei. 
Privește. Luă cartea poștală, o răsuci și-i arătă. Julian citi. 

— Fascinant, spuse el. li înapoie cartea poștală. Da, mi-ar 
placea să o cunosc. Ei bine, nu vă deranjaţi să mă conduceţi. La 
revedere. 

In urma lui, Tom spuse: 

— De ce ai fost de acord să participi la inaugurarea prăpăditei 
de galerii? 


VP-75 


— Sunt prietenă cu soţia lui. Onorabila doamnă Sarah Lusxter. 

— Ceea ce face ca ea să fie fiica lui...? 

— Lord Cardwell. 

— Cel care-și vinde colecția de opere de artă? 

Samantha dădu din cap. 

— Le curge vopsea prin vene, înţelegi. 

Tom nu zâmbi. 

— Asta da trăsnaie. 

e 

Petrecerea ajunsese în stadiul de lâncezeală la care ajung 
petrecerile spre dimineaţă, înainte de al doilea val de 
entuziasm.  Băutorii fără măsură deveneau neatenţi și 
dezgustători, în vreme ce băutorii cumpătaţi începeau deja să 
simtă efectele mahmurelii. Invitaţii erau adunaţi în grupuri, 
angajaţi în conversații care variau de la cele intelectuale la cele 
amuzant incoerente. 

Gazda era un regizor de film abia întors din exilul reclamelor 
de televiziune. Soţia acestuia, o femeie înaltă și slabă, a cărei 
rochie lungă îi dezvelea aproape în întregime sânii ca și 
inexistenţi, îi întâmpină pe Samantha și pe Tom și îi conduse la 
bar. Un barman filipinez, ai cărui ochi sclipeau ușor, îi turnă 
Samanthei whisky și goli două sticle de bere într-o halbă, pentru 
Tom. Samantha îi aruncă o privire intensă lui Tom: nu obișnuia, 
decât rar, să bea bere, mai ales seara. Spera să nu se manifeste 
într-un spirit excesiv muncitoresc toată noaptea. 

Gazda făcea conversaţie. Joe Davis se desprinse dintr-un grup 
ce se afla în partea cealaltă a camerei și veni spre ei. 

Gazda, fericită să fie eliberată de îndatoriri, se întoarse la 
soțul ei. 

— Sammy, trebuie să-l cunoşti pe domnul Ishi, spuse Joe. Este 
invitatul special al serii și motivul pentru care ne aflăm cu toţii la 
această petrecere jalnică. 

— Cine este? 

— Un bancher japonez care dorește să investească în 
industria filmului britanic. Trebuie să fie nebun și tocmai de 
aceea toată lumea vrea să se asocieze cu el. Vino. O luă de braţ 
și, cu o înclinare a capului către Tom, o conduse către locul 
unde un individ chel se adresa cu seriozitate unui grup format 
din șase oameni, care-l ascultau cu atenție. 

Tom umăr prezentările de lângă bar, apoi suflă spuma berii 


VP - 76 


sale și dădu pe gât jumătate de halbă. Filipinezul șterse barul cu 
o expresie absentă. II urmărea pe Tom cu privirea. 

— Haide, pune-ţi un pahar, îi spuse Tom. Nu spun nimănui. 

Barmanul îi aruncă un zâmbet, scoase de sub tejghea un 
pahar pe jumătate plin și sorbi prelung. 

Se auzi vocea unei femei: 

— Mi-aș dori să fi avut curajul să port jeans - sunt mult mai 
confortabili. 

Tom se întoarse și văzu o tânără, să fi avut douăzeci de ani. 
Era îmbrăcată în haine scumpe, care imitau stilul anilor 
cincizeci: pantofi cu toc și vârful ascuţit, fustă strâmtă și sacou 
la două rânduri. Părul scurt era pieptănat și prins în coadă, la 
spate, cu o buclă amplă pe frunte. 

— Sunt și mai ieftini, spuse el. Și nu se dau atât de multe 
petreceri în Islington. 

Fata deschise ochii mari, cu pleoapele încărcate de fard. 

— Acolo locuiești? Am auzit că bărbaţii din clasa muncitoare 
își bat nevestele. 

— lisuse Hristoase, murmură Tom. 

Fata continuă: 

— Găsesc că este îngrozitor - vreau să spun, n-aș suporta să 
fiu lovită de un bărbat. Vreau să spun, doar dacă n-ar fi drăguţ. 
Atunci, probabil mi-ar plăcea. Crezi că ţi-ar plăcea să baţi o 
femeie? Pe mine, de exemplu? 

— Am alte griji, spuse Tom. Fata nu păru să priceapă tonul lui 
peiorativ. Dacă te-ar preocupa probleme reale, nu te-ai face de 
râs în felul acesta, în faţa mea. Privilegiul duce la plictiseală, iar 
plictiseala dă naștere unor oameni găunoși, așa ca tine. 

În sfârșit, fata păru enervată. 

— Dacă asta este părerea ta, poate ar trebui să te îneci cu 
berea ta privilegiată. Ce cauţi aici, la urma urmei? 

— Asta mă întreb și eu. Își goli halba și se ridică. N-am nevoie 
de discuţii smintite, ca asta. ` 

Privi în jur, căutând-o pe Sammy. li auzi vocea, înainte de-a o 
vedea. Striga la Joe Davies. Într-o secundă, toate privirile erau 
îndreptate asupra lor. 

Samantha era roșie la față și nervoasă, așa cum Tom n-o 
văzuse niciodată. 

— Cum îţi permiţi să-mi investighezi prietenii? striga ea. Nu 
ești îngerul meu păzitor, ești afurisitul meu de impresar. De 


VP - 77 


fapt, erai, Joe, pentru că ești concediat. Îl plesni cu putere peste 
față și se răsuci pe călcâie. 

Impresarul era roșu la faţă, umilit. Făcu un pas pe urmele ei, 
cu pumnul ridicat. Lui Tom îi luă doar doi pași să ajungă lângă 
el. Îl împinse pe Joe, blând dar ferm, iar acesta se clătină pe 
picioare. Apoi Tom se întoarse și o urmă pe Samantha afară din 
încăpere. 

Afară, pe trotuar, Samantha o luă la fugă. 

— Sammy, o strigă Tom. Alergă după ea. Când o ajunse, o 
prinse de braţ s-o oprească. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

Ea se uită la el, cu privirea încărcată de furie și confuzie. 

— Joe a pus pe cineva să te investigheze, îi spuse. Zice că ai 
nevastă, patru copii și cazier. 

— Ah! O privi pătrunzător. Și tu ce crezi? 

— De unde naiba să știu ce să cred! 

— Căsnicia mea s-a destrămat, iar divorțul este în curs de 
finalizare. Am falsificat un cec, acum zece ani. Schimbă asta cu 
ceva situația? 

Ea îl privi un moment. Apoi își îngropă capul în umărul lui. 

— Nu, Tom, nu. 

El o ţinu în braţele lui timp îndelungat. Apoi rosti: 

— Era o petrecere jalnică, oricum. Hai să luăm un taxi. 

Se îndreptară spre Park Lane și găsiră un taxi în dreptul unui 
hotel. Șoferul îi duse prin Piccadilly, The Strand și strada Fleet. 
Tom îi ceru să oprească la un chioșc de ziare, unde aduseseră 
ediţiile de dimineaţă ale zilei. 

Când treceau pe sub viaductul Holborn, începea să se 
lumineze de ziuă. 

— la te uită, spuse Tom. Tablourile Lordului Cardwell se 
așteaptă să strângă un milion de lire. Împături ziarul și privi pe 
fereastra mașinii. Ştii cum a făcut rost de acele picturi? 

— Spune-mi. 

— În secolul al șaptesprezecelea, marinarii piereau ca să îi 
aducă aur din America de Sud. In secolul al optsprezecelea, 
fermierii mureau de foame ca să-i achite chiriile. În secolul al 
nouăsprezecelea, copiii mureau în fabrici și în mahalalele 
orașului ca să-i crească lui profiturile. În secolul nostru, a intrat 
în afaceri cu băncile, ca să-i ajute pe alţii să facă bani, așa cum 
familia lui făcea de trei sute de ani - să se îmbogăţească pe 


VP - 78 


spinarea celor săraci. Hristoase, un milion de lire ar putea 
cumpăra un cartier întreg în Islington. 

— Și ce poţi să faci? spuse ea, dezolată. 

— N-am idee. 

— Dacă oamenii nu-și iau singuri banii înapoi, o s-o facem noi. 

— Nu mai spune? 

— Tom, fii serios. De ce nu? 

Tom o cuprinse cu brațul. 

— Sigur, de ce nu? îi furăm tablourile, le vindem pentru un 
milion de lire și construim un cartier. Când se face dimineaţă, 
punem detaliile la punct. Sărută-mă! 

Işi ridică buzele spre gura lui, dar se desprinse la fel de 
repede. 

— Vorbesc serios, Tom. 

El o privi atent, o secundă. 

— Să fiu al naibii, chiar vorbești serios, spuse el. 


Capitolul trei 


Julian era treaz. Noaptea de august era neplăcut de călduroasă. 
Ferestrele dormitorului erau deschise și el se dezvelise, dar tot 
transpira. Sarah era la cealaltă margine a patului larg, cu 
spatele spre el, cu picioarele desfăcute ca în mers. Trupul îi 
strălucea slab, în lumina timidă a dimineţii și despicătura 
umbrită a feselor ei era o invitaţie batjocoritoare. Nu se cilinti 
când el cobori din pat. 

__Luă o pereche de chiloţi dintr-un sertar și-i trase pe el. 
Inchizând cu grijă ușa în urma lui, traversă holul, cobori câteva 
trepte, apoi trecu prin sufragerie, spre bucătărie. Umplu 
ceainicul electric cu apă și-l porni. 

Cuvintele pe care le citise cu o noapte înainte, pe cartea 
poștală, în sufrageria Samanthei, îi sunau în cap ca o melodie de 
care nu mai poţi scăpa. „Mă pregătesc să plec spre Poglio, în 
căutarea unui Modigliani”. Mesajul îi ardea creierii. Pe lângă 
căldură, mesajul acesta îi alungase somnul. 

Trebuia să plece pe urmele acelui Modigliani. Era exact ceea 
ce-i trebuia - o descoperire autentică. Avea să-i stabilească 
reputaţia de negustor de artă și va atrage mulțimile la galeria 


VP - 79 


lui. Nu era neapărat în conformitate cu politica galeriei, dar nu 
conta. 

Julian puse un plic de ceai într-o cană și turnă apa fierbinte. 
Apăsă mâhnit plicul plutitor, scufundându-l cu lingurita și 
urmărindu-l cum revine la suprafaţă. Acel Modigliani era șansa 
lui și nu-și dădea seama cum să facă să profite de ea. 

Dacă găsea tabloul, Lord Cardwell i-ar fi dat banii să-l 
cumpere. Tatăl Sarei îi promisese și putea avea încredere în 
bătrânul neghiob. Dar n-avea să scoată niciun ban din buzunar 
doar în baza unei cărți poștale, trimisă de o fetișcană zăpăcită. 
lar Julian nu avea bani să plece în Italia. 

Ceaiul căpătase o culoare maron-închis și deasupra se 
formase o spumă tulbure. Luă cana și merse la masă, unde se 
așeză pe un scaun. Privi în jurul lui, în bucătărie, la mașina de 
spălat vase, la cuptorul multietajat care folosea doar la fiert ouă, 
mașina de spălat rufe, frigiderul și întreaga baterie de 
echipamente electrice de bucătărie. Era teribil de frustrant să te 
afli în vecinătatea unei asemenea averi și să nu te poţi folosi de 
ea. 

De câţi bani ar fi avut nevoie? Bilete de avion, cazare, 
probabil ceva bani pentru șpăgi... totul depindea de cât de 
repede avea s-o găsească pe femeia care semnase cu litera D. 
Câteva sute de lire, poate o mie. Trebuia să facă rost de bani. 

Sorbind din ceai, întoarse posibilităţile pe toate părțile. Ar fi 
putut să fure o parte din bijuteriile Sarei și să le amaneteze. Dar 
asta risca să-l pună în încurcătură cu poliţia. Oare proprietarii 
caselor de amanet cereau să faci dovada proprietăţii? Cei 
autentici probabil că cereau. Nu, așa ceva nu se potrivea cu 
modul lui de a acţiona. 

Să-i falsifice semnătura pe un cec era mai aproape de stilul 
lui. Dar dacă făcea asta, Sarah avea să descopere și mai repede. 
In ambele situaţii, își asuma riscuri să adune suma necesară. 

Trebuia să găsească ceva ce Sarah n-ar fi observat că 
lipsește. Ceva pe care-l putea vinde ușor și care făcea bani 
mulți. 

Își dădu seama că ar fi putut să meargă cu mașina în Italia. 
Căutase Poglio în gazetar - era în nordul Italiei, pe ţărmul 
Adriaticii. Ar fi dormit în mașină. 

În cazul acesta însă, n-avea cum să fie prezentabil, dacă era 
necesar, pentru negocieri. Și tot avea nevoie de bani pentru 


VP - 80 


benzină, mâncare și pentru șpăgi. 

Ar fi putut să-i spună ei că mergea cu mașina în Italia și, 
odată ajuns acolo, să o vândă. Ea ar fi descoperit înșelăciunea 
abia la întoarcerea lui - când ar fi avut nevoie ca tatăl ei să 
contribuie cu banii. In cazul acesta, i-ar fi putut spune că mașina 
fusese furată. 

Asta era. Putea pretinde că mașina îi fusese furată - și să o 
vândă. Ea ar fi vrut să anunţe poliţia și compania de asigurări. El 
i-ar fi spus că se ocupase deja de toate acestea. 

Avea să urmeze apoi o perioadă în care poliţia, teoretic, va 
încerca să găsească mașina. Compania de asigurări avea să 
amâne cât mai mult să achite. Până când Sarah avea să 
realizeze înșelăciunea, reputaţia lui era stabilită. 

Era hotărât să încerce. Se pregătea să iasă, în căutarea unui 
garaj potrivit. Se uită la ceas. Era 8:30. Se întoarse în dormitor 
să se îmbrace. 

Găsi actele mașinii într-un sertar, în bucătărie, și cheile unde 
le lăsase cu o noapte înainte. 

Trebuia să facă în așa fel încât schema să pară convingătoare. 
Găsi o coală și un creion cu vârful tocit și-i scrise Sarei un bilet: 
„Am luat mașina. Voi lipsi toată ziua. Cu treburi. J”. 

Lăsă biletul lângă ibricul de cafea și cobori în garaj. 

e 

Îi luă mai mult de o oră să traverseze West End și orașul de-a 
lungul străzii Mile End, către Stratford. Traficul era aglomerat și 
drumul complet necorespunzător. Când ajunse în Leytonstone 
High Road, găsi o serie de parcuri de mașini la mâna a doua: în 
faţa magazinelor, pe terenuri dezafectate de bombardamente, 
la staţiile de benzină, peste tot. 

Alese unul destul de măricel, pe care-l văzu la un colț de 
stradă. In faţă, expunea un Jaguar, model destul de recent, iar în 
curte vedea nenumărate modele mai vechi de mașini bune. 
Julian intră cu mașina. 

Un bărbat între două vârste spăla parbrizul unui Ford 
încăpător. Omul avea o pălărie din piele și o haină scurtă, 
deschisă la nasturi. Se îndreptă spre Julian, cu găleata cu apă și 
cârpa de spălat în mână. 

— Ești un client matinal, spuse acesta, cu o voce plăcută. 
Avea un accent pronunţat din East End. 

— Șeful e aici? întrebă Julian. 


VP - 81 


Atitudinea omului se schimbă ușor, devenind mai reținut. 

— Eu sunt, spuse. 

Julian arătă cu mâna spre mașină. 

— Cât mi-ai da pentru mașina asta? 

— La schimb? 

— Nu, cash. 

Omul mai privi o dată spre mașină, afișă o expresie acrită și 
clătină din cap. 

— Astea se vând foarte greu, spuse el. 

— E o mașină foarte frumoasă, protestă Julian. 

Omul își păstră expresia sceptică. 

— Cât are? Doi ani? 

— Optsprezece luni. _ 

Vânzătorul de mașini îi dădu ocol, studiind caroseria. Işi trecu 
degetul peste o zgăârietură de pe portieră, se uită cu atenţie la 
barele de protecţie și pipăi anvelopele. 

— Este o mașină foarte frumoasă, repetă Julian. 

— Se prea poate, dar asta nu înseamnă că se vinde ușor, 
spuse omul. Deschise ușa pe partea șoferului și urcă la volan. 

Pe Julian îl cuprindea exasperarea. Era ridicol. Știa foarte bine 
că omul putea vinde Mercedesul în branșă, dacă nu direct de pe 
terenul lui. Era doar o chestiune de sumă. 

— Vreau bani numerar, spuse Julian. 

— Deocamdată nu ţi-am oferit nimic, amice, replică 
vânzătorul. Răsuci cheia în contact și porni motorul. Îl opri, 
așteptă ca motorul să se oprească de tot și răsuci din nou cheia. 
Făcu asta de câteva ori. 

— Kilometrajul este mic, îi spuse Julian. 

— Dar este corect? 

— Sigur că da. 

Omul ieși din mașină și trânti ușa. 

— Nu știu ce să zic, spuse el. 

— Vrei s-o testezi? 

— Neah. 

— Cum naiba o s-o evaluezi fără s-o testezi? izbucni Julian. 

Omul își păstră cumpătul. 

— Cu ce te ocupi? îl întrebă. 

— Deţin o galerie de artă. 

— Foarte bine, atunci. Eu rămân la motoare și tu vezi-ţi de 
afurisitele tale de tablouri. 


VP - 82 


Julian încercă să se calmeze. 

— Ei bine, ai de gând să-mi faci o ofertă? 

— Presupun că ţi-aș putea da o mie cinci sute, ca să-ţi fac un 
serviciu. 

— E absurd! Trebuie să fi costat cinci sau șase mii, când era 
nouă! În ochii vânzătorului apăru o sclipire de triumf. Julian 
înţelese că se dăduse de gol, că nu știa prețul original al mașinii. 

— Presupun că îţi aparţine, spuse vânzătorul. 

— Desigur. 

— Ai actele mașinii? 

Julian strecură mâna în buzunarul hainei și-i întinse 
documentele. 

— Un nume ciudat pentru un bărbat, Sarah, spuse vânzătorul. 

— Sarah e soţia mea. Julian scoase o carte de vizită și i-o 
întinse. Acesta este numele meu. 

Omul o băgă în buzunar. 

— Nu te supăra că întreb, dar soția ta știe că-i vinzi mașina? 

In sinea lui, Julian blestemă agerimea vânzătorului. Cum de-și 
dăduse seama? Fără îndoială, un negustor de artă care vine 
tocmai în East End să vândă un Mercedes aproape nou și vrea 
numerar - trebuia să fie ceva necurat la mijloc. 

— Soţia mea a murit recent, spuse el. 

— In regulă, spuse omul. Vânzătorul, evident, nu credea 
povestea. Ei bine, ţi-am spus cât face. 

— Nu pot s-o dau pentru mai puţin de trei mii, spuse Julian cu 
un ton hotărât. 

— O să spun o mie șase sute și este ultima mea ofertă. 

Julian hotărî că trebuia să negocieze. 

— Două mii cinci sute. 

Vânzătorul îi întoarse spatele și începu să se îndepărteze. 

Julian se panică. 

— În regulă, strigă el. Două mii. 

— O mie șase sute cincizeci, acceptă sau vezi-ţi de drum. 

— Numerar? 

— Cum altfel? 

Julian oftă. 

— În regulă. 

— Vino în birou. 

Julian traversă curtea, pe urmele omului, intrând în clădirea 
veche cu vedere la strada principală. Așezat la un birou din 


VP - 83 


lemn, foarte uzat, semnă actul de vânzare, în timp ce vânzătorul 
deschise un seif vechi și numără 1 650 de lire, în bancnote 
uzate de cinci lire. 

Când se pregăti să plece, vânzătorul îi întinse mâna. Julian îl 
ignoră și ieși. Era convins că fusese înșelat. 

Porni spre vest, în căutarea unui taxi. Lăsă amintirea 
interacțiunii neplăcute cu vânzătorul să se risipească, în locul ei 
începând să simtă o bucurie reținută. Cel puţin, făcuse rost de 
bani - 1 650 de lire, în hârtii de câte cinci! Suficient pentru 
călătorie. Se simţea ca și cum pornise deja în aventură. 

Işi repetă în minte povestea pe care avea să i-o spună Sarei. 
Putea spune că mersese să discute cu decoratorii - nu, mai bine 
să fie cineva necunoscut ei. Un artist care locuia în Stepney. 
Cum îl chema? John Smith ar trebui să fie bun - cu siguranţă 
existau destui oameni cu acest nume. Intrase în casa acestuia 
și, o oră mai târziu, când să plece, descoperise furtul mașinii. 

Din spate venea un taxi, dar trecu în viteză, gol. Julian fluieră 
și-i făcu semn cu mâna, dar acesta nu opri. Se decise să fie mai 
atent. 

Işi dădu seama că era posibil ca Sarah să alerteze poliţia în 
timp ce el era plecat. Dacă făcea asta, descoperea adevărul. Va 
trebui să-i dea numele unei secţii de poliţie inexistente. Un taxi 
venea spre el și-l strigă. 

Pe bancheta din spate a mașinii își întinse picioarele, mișcând 
degetele ca să mai aline din durerea mersului pe jos. În regulă, 
să presupunem că Sarah suna la Scotland Yard, când 
descoperea că secţia de poliţie nu există. Aveau să-i spună, în 
cele din urmă, că nu fusese raportat furtul mașinii. 

Cu cât se apropia de casă, cu atât planul i se părea din ce în 
ce mai nesăbuit. Sarah ar putea să-l acuze că-i furase mașina. E 
posibil să fii acuzat, chiar dacă furi de la soția ta? Cum rămâne 
cu toată înțelegerea matrimonială - bunurile mele sunt și ale 
tale, sau ceva de genul acesta? Și inducerea în eroare a poliţiei 
implica o amendă. 

Taxiul își continuă drumul pe lângă barajul Victoria și prin 
Westminster. Poliţia nu se va deranja să se implice într-o 
încurcătură domestică, hotărî Julian. Dar avea să fie destul de 
rău dacă Sarah își dădea seama ce punea el la cale. Imediat ce 
și-ar fi dat seama, i-ar fi spus tatălui ei. În acest caz, Julian ar fi 
decăzut din grațiile Lordului Cardwell, într-un moment crucial, 


VP - 84 


când avea nevoie de banii lui ca să cumpere lucrarea lui 
Modigliani. 

Începu să-și dorească să nu-i fi trecut prin cap să vândă 
mașina. Ceea ce păruse o idee bună în cursul dimineţii acum 
părea să-i pericliteze șansele unei descoperiri măreţe. 

Taxiul opri în faţa casei cu pereţi din sticlă și Julian achită 
șoferului cu o bancnotă din teancul gros de hârtii de cinci lire, 
primit de la omul de la garaj. Mergând spre ușa casei, își 
frământa creierii să găsească o poveste mai bună pentru 
nevastă. Nu-i veni nicio idee. 

Intră în casă fără să facă zgomot. Era abia trecut de ora 
unsprezece - cu siguranţă, ea era încă în pat. Intră în sufragerie, 
în liniște. Işi scoase pantofii și se așeză confortabil. 

Poate era mai bine să plece imediat spre Italia. Putea lăsa un 
bilet, în care să-i spună că avea să lipsească pentru câteva zile. 
Ea avea să presupună că el luase mașina. Când se-ntorcea, îi va 
turna o poveste. 

Se încruntă, dintr-odată. De când intrase, percepuse un 
zgomot slab, dar constant. Se concentră asupra lui și 
încruntarea i se adânci. Era un zgomot asemănător unei 
încleștări. 

Incercă să separe elementele componente ale zgomotului. Era 
foșnet de cearceafuri, sunetul înfundat al arcurilor patului și 
gâfâieli. Venea dinspre dormitor. Bănui că Sarah avea un 
coșmar. Se pregăti s-o strige, ca s-o trezească; apoi își aminti că 
parcă nu era bine să trezești oamenii din vis, brusc. Sau era 
vorba despre cei care mergeau prin somn? Se hotărî să verifice 
mai întâi. 

Urcă treptele. Ușa dormitorului era deschisă. Privi înăuntru. 

Se opri din mers și gura i se căscă de surpriză. Inima îi bătea 
nebunește, iar urechile i se umplură de un foșnet năvalnic. 

Sarah era întinsă peste cearceafuri, pe o parte. Avea gâtul 
arcuit și capul dat pe spate, cu părul ei, întreţinut cu coafuri 
scumpe, lipit de chipul acoperit de sudoare. Ochii îi erau închiși, 
gura întredeschisă, emițând sunete joase, guturale, animalice. 

intins lângă ea era un bărbat, pelvisul acestuia fiind 
împreunat cu al ei, într-o clătinare lentă. Picioarele musculoase 
ale bărbatului erau acoperite de un păr negru, des. Mușchii 
feselor lui albe se încordau și se relaxau ritmic. Sarah avea un 
picior sprijinit pe genunchiul celuilalt, formând un triunghi; iar 


VP - 85 


bărbatul îi strângea partea interioară a pulpei piciorului ridicat, 
murmurând obscenităţi cu o voce scăzută, clară. 

În spatele Sarei, întins pe pat, era un al doilea bărbat. Acesta 
avea părul blond și faţa lui albă era ușor pistruiată. Coapsele lui 
cuprindeau fundul Sarei perfect, precum lingurile într-un sertar. 
Un braţ încolăcit pe trupul ei îi strângea, pe rând, sânii. 

Julian înțelese că cei doi bărbaţi făceau dragoste cu soţia lui în 
același timp. Asta explica tremurul curios al celor trei trupuri. El 
privea, îngrozit. 

Bărbatul blond îl zări și chicoti. 

— Avem un spectator, rosti el cu o voce ascuţită. 

Celălalt întoarse capul și amândoi se opriră. 

— E soțul meu, spuse Sarah. Nu vă opriţi, netrebnicilor, vă 
rog! 

Bărbatul brunet o apucă iar de coapsă și începu să se miște 
mai viguros decât înainte. Cei trei îl ignorară pe Julian. 

— O, da! exclama Sarah, iar și iar. 

Julian plecă. Simţea o slăbiciune în tot corpul și o stare de rău. 
Trecuse multă vreme de când nu mai văzuse privirea aceea pe 
chipul Sarei. Nu se putu împiedica să nu se simtă excitat. Dar 
senzaţia tulburării sexuale era estompată și neplăcută. 

Se prăbuși iar în fotoliu. Erau mai zgomotoși acum, ca și cum 
îi făceau în ciudă. Respectul lui de sine era ţăndări. 

Așadar, de asta era nevoie ca să o stârnească, gândi el, plin 
de ură. Nu era vina mea deloc. Căţea, cățea. Sentimentul de 
umilinţă al lui Julian se transformă în dorință de răzbunare. 

Voia s-o umilească, așa cum făcuse și ea cu el. Avea să spună 
tuturor cât de nemernică era și despre obiceiurile ei sexuale, 
avea să... 

Hristoase! 

Dintr-odată mintea i se limpezi. Își simţi capul ca și cum 
tocmai sorbise prelung din un pahar plin cu șampanie rece. 
Rămase nemișcat câteva secunde, gândind cu repeziciune. Avea 
foarte puţin timp. 

Deschise ușa de sticlă fumurie a unui dulap și scoase aparatul 
de fotografiat, Polaroid. Era încărcat. Îi atașă bliţul și verifică 
becurile. Reglă diafragma și focusul. 

În timp ce urca din nou scările, vocile din dormitor se 
transformaseră în strigăte. Așteptă o secundă în faţa ușii, unde 
nu-l puteau vedea. O auzi pe Sarah, al cărei glas gutural crescu 


VP - 86 


în intensitate și se ascuţi; era aproape ca un plânset prelung, de 
copil. Julian recunoscu sunetul acela din vremurile în care el 
însuși reușea să i-l provoace. 

In timp ce ţipătul Sarei atingea punctul culminant, Julian păși 
în dormitor și ridică aparatul în dreptul ochilor. Prin vizor, vedea 
cele trei trupuri mișcându-se la unison, cu chipurile 
contorsionate de intensitatea plăcerii, cu mâinile înșfăcând 
lacom părți de trupuri. Julian apăsă declanșatorul, provocând o 
scurtă străfulgerare. Amanţii nu părură să observe. 

Făcu doi pași mai aproape, încărcând următorul cadru. Ridică 
din nou aparatul și mai făcu o fotografie. Apoi se poziționă într-o 
parte și mai făcu una. 

leși în grabă și cobori în sufragerie. Scotoci într-un sertar și 
găsi un plic. Era plin cu timbre. Desprinse câteva, în valoare de 
douăzeci sau treizeci de șilingi și le lipi pe plic. Scoase un pix din 
buzunarul hainei. 

Oare unde să-l trimită? O bucăţică de hârtie pluti în cădere 
spre podea, fiind trasă din buzunar odată cu pixul. Recunoscu 
hârtia pe care notase adresa Samanthei. O ridică. 

Işi scrise numele pe plic, apoi adăugă adresa Samanthei și-l 
trimise în atenţia acesteia. Scoase filmul din aparat, în hârtia lui 
protectoare. Cumpărase aparatul ca să fotografieze tablouri. 
Filmul scotea atât negative, cât și fotografii instant, dar 
negativul trebuia să fie scufundat în apă într-un interval de opt 
minute de la expunere. Julian merse cu filmul în bucătărie și 
umplu un vas cu apă. 

Bătea cu degetele pe suportul de vase, schingiuit de 
nerăbdare, în timp ce imaginea pe celuloid începea să prindă 
contur. 

În cele din urmă, reveni în sufragerie, cu filmul încă ud în 
mână. Bărbatul brunet își făcu apariţia în ușa dormitorului. 

Nu avea timp să pună fotografiile în plic. Julian se repezi spre 
ușa de la intrare și o deschise chiar când bărbatul îl ajungea din 
urmă. Il izbi cu aparatul fotografic peste față și fugi pe ușă 
afară. 

Incepu să alerge de-a lungul străzii. Celălalt era gol, nu avea 
cum să-l urmărească. Julian îndesă negativele în plic, îl lipi și îl 
puse în cutia poștală de pe trotuar. 

Privi apoi fotografiile. Erau cât se poate de clare. Chipurile 
celor trei se vedeau și nu era niciun echivoc cu privire la ceea ce 


VP - 87 


făceau. 

incet, deliberat, Julian reveni acasă și intră. În dormitor, vocile 
erau acum ridicate și păreau prinse într-o discuţie animată. 
Julian izbi ușa de la intrare, ca să se asigure că l-au auzit. Intră 
în sufragerie și se așeză, privind fotografiile. 

Bărbatul brunet ieși din nou, tot gol. Sarah îl urmă, într-un 
halat de casă, apoi își făcu apariţia și blondul, îmbrăcat într-o 
pereche obscen de strâmtă de chiloţi. 

Brunetul își șterse cu dosul palmei sângele de pe faţă. Privi 
către petele roșii de pe încheieturile degetelor și spuse: 

— Te-aș putea omori. 

Julian le arătă fotografiile. 

— Eşti foarte fotogenic, spuse batjocoritor. Ochii căprui-închis 
ai omului erau aprinși de ură. Privi fotografiile. 

— Pervers mizerabil ce ești, spuse bărbatul. 

Julian izbucni în râs. 

— Ce vrei? întrebă omul. 

Julian se opri din râs și pe chip i se citi disprețul. Zbieră: 

— Pune-ţi niște haine pe tine, în casa mea. 

Bărbatul ezită, strângând și desfăcând pumnii, spasmodic. 
Apoi se răsuci pe călcâie și merse înapoi în dormitor. 

Celălalt se așeză pe un scaun și-și strânse picioarele sub el. 
Sarah luă o ţigaretă lungă dintr-o cutie și o aprinse cu o brichetă 
grea, de masă. Ridică fotografiile de unde le lăsase bărbatul 
brunet. Le privi în treacăt, apoi le rupse în bucăţi foarte mici, pe 
care le aruncă în coșul de gunoi. 

— Negativele sunt la loc sigur, spuse Julian. 

_ Se făcu liniște. Blondul părea să se bucure de agitația creată. 
In cele din urmă, brunetul reveni din dormitor, îmbrăcat într-o 
helancă albă și o geacă safari cafenie. 

Julian se adresă celor doi bărbați. 

— Nu am nimic cu voi, spuse el. Nu știu cine sunteți și nici nu 
vreau să știu. Nu trebuie să vă faceţi nicio grijă în legătură cu 
aceste fotografii. Tot ce trebuie să faceţi este să nu mai puneţi 
piciorul în casa asta. Acum, plecaţi. 

Brunetul ieși imediat. Julian îl așteptă pe celălalt să intre în 
dormitor, de unde reveni într-un minut, îmbrăcat în pantaloni 
Oxford eleganţi și o geacă scurtă. 

După ce și acesta plecă, Sarah aprinse o altă ţigară. 

— Presupun că vrei bani, spuse ea. 


VP - 88 


Julian scutură din cap. 

— l-am luat deja. 

Sarah îl privi surprinsă. 

— Înainte de... toate astea? spuse ea. 

— Ți-am vândut mașina, recunoscu el. 

Ea nu păru tulburată. În ochi îi apăru o sclipire nouă, 
deosebită, pe care Julian nu știa cum s-o interpreteze și colțurile 
gurii îi erau ridicate într-un zâmbet. 

— Mi-ai furat mașina, spuse ea direct. 

— Presupun că da. Tehnic vorbind, nu cred că se consideră 
furt, când e vorba de soți. 

— Și dacă fac ceva în privinţa asta? 

— Cum ar fi? 

— L-aș putea întreba pe tata. 

— lar eu i-aș putea arăta frumoasele noastre fotografii de 
familie. 

Ea dădu din cap, lent, cu o expresie în continuare 
indescifrabilă pe chip. 

— M-am gândit eu că s-ar putea ajunge la asta. Se ridică. 
Merg să mă îmbrac. 

În dreptul scărilor se opri. 

— Biletul pe care l-ai lăsat... spuneai că vei fi plecat întreaga 
zi. Ai plănuit toate astea? Știai ce vei găsi, de asta te-ai întors 
mai devreme? 

— Nu, răspunse el relaxat. Am avut ceea ce s-ar numi noroc 
chior. 

Ea dădu iar din cap și intră în dormitor. După un moment, 
Julian o urmă. 

— Plec în Italia pentru câteva zile, spuse el. 

— De ce? Dezbrăcă halatul și rămase în dreptul oglinzii. Ridică 
o perie de păr și începu să se pieptene. 

— Afaceri. Julian se uita la rotunjimile generoase al sânilor ei. 
Imaginea ei, pe pat, între cei doi bărbaţi îi reveni pe neașteptate 
în minte: gâtul arcuit, ochii închiși, gemetele intense. Ochii lui se 
plimbară peste umerii ei largi, pe spatele care se îngusta abrupt 
în talie, despicătura de la baza șirei spinării, fesele turtite pe 
scăunel. Simţi cum trupul lui reacționează la vederea goliciunii 
ei. 

Se apropie de ea și-i puse mâinile pe umeri, în timp ce-i 
privea sânii în oglindă. Areolele din jurul sfârcurilor erau 


VP - 89 


întunecate și dilatate, așa cum fuseseră și mai devreme, în pat. 
Își lăsă mâinile să alunece de pe umerii ei, până ajunseră pe 
sâni. 

Se lipi de spatele ei, făcând-o să-i simtă penisul erect, un 
semn grosolan că o dorea. Ea se ridică și se întoarse spre el. 

El o apucă de braţ, destul de brutal, și o duse lângă pat. O 
împinse, cu mâinile așezate pe umeri. 

Docilă, fără să rostească vreun cuvânt, se lăsă pe spate peste 
cearceafuri și închise ochii. 


Capitolul patru 


Când telefonul negru, robust, de lângă pat sună, Dunsford 
Lipsey era deja treaz. Ridică receptorul, ascultă salutul grăbit al 
portarului de noapte și-l așeză la loc. Apoi se ridică și deschise 
fereastra. 

Aceasta dădea într-o curte, înfățișând vederii câteva garaje și 
un zid de cărămidă. Lipsey se întoarse și privi în jurul lui, în 
camera de hotel. Covorul era destul de uzat, mobilierul 
îmbătrânit; dar era curată. Era un hotel ieftin. Charles Lampeth, 
care plătea pentru această investigaţie, n-ar fi comentat dacă 
Lipsey alegea cel mai bun hotel din Paris, dar Lipsey nu proceda 
în felul acesta. 

Își scoase cămașa de pijama, o împături și o lăsă pe pernă, 
apoi intră în baie. Cât se spălă și se bărbieri, se gândi la Charles 
Lampeth. La fel ca toți clienţii, Lampeth își închipuia că Lipsey 
avea o mică armată de detectivi lucrând pentru agenţie. În 
realitate, nu erau decât vreo șase; și niciunul dintre ei n-ar fi 
putut să se ocupe de această sarcină. Acesta era, în parte, 
motivul pentru care se ocupa el însuși. 

Însă doar în parte. Restul motivului avea de-a face cu 
interesul propriu pe care Lipsey îl avea faţă de artă; și ceva cu 
particularitatea situaţiei. Avea să fie interesant, o simţea. Era 
vorba despre o tânără entuziastă, o lucrare pierdută a unui 
maestru și un negustor de artă care acţiona pe ascuns - și 
aveau să mai apară elemente neobișnuite, cu siguranţă. Lipsey 
avea să se distreze descâlcind situația. Cei implicaţi; ambițiile 
lor, lăcomia lor, micile trădări - Lipsey avea să afle toate 


VP - 90 


acestea cât de curând. Nu avea să facă nimic altceva cu toate 
acele informaţii decât să găsească tabloul; dar renunțase de 
mult la abordarea strict pragmatică a unei investigații. El făcea 
lucrurile să fie amuzante. 

Se șterse pe faţă, spălă aparatul de ras și-l puse înapoi în 
trusa de bărbierit. Își dădu cu un strop de briantină în părul scurt 
și negru și-l pieptănă pe spate, cu o cărare îngrijită. 

Imbrăcă o cămașă albă, își puse o cravată bleumarin, un 
costum Savile Row vechi, impecabil lucrat - la două rânduri, cu 
revere late și cambrat pe talie. Luase două rânduri de pantaloni 
la sacou, asigurându-se astfel că-l va avea multă vreme; și se 
vedea din plin că-i confirmase așteptările. Ştia foarte bine că era 
cu totul demodat și nu-i păsa câtuși de puţin. 

La 7:45, cobori în sala de mese pentru micul dejun. Chelnerul 
solitar veni și-i aduse o ceașcă de cafea neagră, tare. Hotări că 
putea mânca pâine la micul dejun, dar dulceaţa ieșea din 
discuţie. 

— Vă rog, brânză aveţi? întrebă el. 

— Da, domnule. Chelnerul se retrase, să aducă brânza. 
Franceza lui Lipsey nu era grozavă și nu rostea accentele cum 
trebuie, dar vorbea corect. 

Rupse o chiflă și întinse puţin unt pe ea. În timp ce mânca, își 
planifică ziua. Tot ce avea de făcut se rezuma la trei lucruri: o 
carte poștală, o adresă și o fotografie cu Dee Sleign. Scoase 
fotografia din portmoneu și o așeză lângă farfurie, pe faţa de 
masă albă. 

După toate aparențele, era o fotografie făcută de un amator, 
la o petrecere de familie - mesele lungi întinse în fundal sugerau 
o nuntă de vară. judecând după rochia fetei, părea să fi fost 
făcută cu patru-cinci ani în urmă. Fata fusese surprinsă în timp 
ce râdea și părea să-și dea părul peste umărul drept. Avea dinții 
strâmbi și gura deschisă nu era atractivă; dar exprima o 
personalitate veselă și - posibil - inteligentă. Colţurile externe 
ale ochilor erau ușor orientate în jos - opusul ochilor migdalaţi ai 
asiaticilor. 

Lipsey scoase cartea poștală și o așeză peste fotografie. Arăta 
o stradă îngustă, mărginită de clădiri înalte, cu obloane. Parterul 
a aproape jumătate dintre acestea fusese transformat în 
magazine. Era o stradă obișnuită - era foarte posibil ca aceste 
cărți poștale să se vândă doar pe strada respectivă. O răsuci. 


VP - 91 


Scrisul fetei îi oferea aproape aceleași informaţii ca și fotografia. 
În colţul din stânga sus, pe spatele cărţii poștale, era trecut 
numele străzii. 

În cele din urmă, Lipsey scoase o agendă mică, portocalie. Era 
nouă, cu paginile goale, cu excepţia primei pagini, pe care 
notase, cu scrisul lui mărunt, adresa de la Paris a fetei. 

Nu o va căuta imediat, decise el. Işi termină cafeaua și 
aprinse o ţigară de foi. Va urmări mai întâi cealaltă direcţie. 

Lăsă să-i scape un oftat slab. Aceasta era partea obositoare a 
muncii lui. Trebuia să bată la fiecare ușă din clădirile de pe 
cartea poștală, până avea să afle ce anume o pusese pe Dee pe 
urmele tabloului. Va trebui să încerce și la casele din străzile 
adiacente. Conform evaluării lui, fata nu așteptase mai mult de 
cinci minute până să spună cuiva despre descoperirea ei. 

Și dacă avea dreptate, șansele erau mici. Indiciul ei putea să 
fi fost un anunţ din ziar; sau vreo cunoștință întâlnită pe stradă; 
sau o pură întâmplare. Faptul că adresa fetei era în cealaltă 
parte a orașului și în zonă nu păreau să existe atracţii speciale 
era în favoarea lui Lipsey. Cu toate acestea, era posibil să-și 
petreacă ziua umblând fără rost, alegându-se doar cu picioarele 
frânte. 

Cu toate acestea, nu avea de ales. Era un individ meticulos. 

Oftă din nou. Ei bine, avea să-și termine mai întâi de fumat 
ţigara. 

e 

Intrând în pescăria de modă veche, Lipsey strânse din nas, ca 
să alunge mirosul de pește. Ochii negri reci ai peștelui expus pe 
tejghea îl fixau cu răutate; dădeau impresia că era viu, pentru 
că, în mod paradoxal, ochii lui păreau morţi și când trăia. 

Vânzătorul îi zâmbi. 

— Dom'le? 

Lipsey îi arătă fotografia lui Dee Sleign, rostind în franceza lui 
clară: 

— Aţi văzut-o pe tânăra aceasta? 

Omul strânse din ochi și zâmbetul îi îngheţă într-o grimasă 
tipică. Chipul lui spunea că mirosise un poliţist. Își șterse mâinile 
pe șorț și luă fotografia, întorcându-se cu spatele spre Lipsey și 
ținând-o ridicată în bătaia luminii. 

Se întoarse la loc, îi întinse fotografia și ridică din umeri. 

— Îmi pare rău, n-o recunosc, spuse el. 


VP - 92 


Lipsey îi mulţumi și ieși. Intră pe ușa îngustă, în holul 
întunecat al clădirii de lângă magazinul de pește și urcă scările. 
Durerea de spate crescu, din cauza efortului: trecuseră câteva 
ore de când era în picioare. Avea să se oprească în curând, să 
mănânce de prânz, își spuse. Dar nu avea să ia vin la masă - ar 
fi făcut deplasarea din timpul după-amiezii insuportabilă. 

Omul care-i deschise ușa, la apartamentul din capul scărilor, 
era foarte bătrân și complet chel. Îi deschise cu un zâmbet, ca și 
cum se bucura să-l vadă pe cel din faţa ușii, indiferent cine ar fi 
fost acesta. ` 

Peste umărul omului, Lipsey zări şiruri de tablouri pe perete. li 
tresăltă inima: erau tablouri originale, de valoare. Aici putea 
găsi răspunsul. 

— Îmi cer iertare că vă deranjez, stimabile, spuse el. Aţi 
văzut-o cumva pe această tânără? îi arătă fotografia. 

Bătrânul luă fotografia și intră în apartament, să o vadă mai 
bine, la lumină, așa cum făcuse și negustorul de pește. li spuse, 
peste umăr. 

— Poftește, te rog. F 

Lipsey intră și închise ușa după el. Incăperea era foarte mică, 
dezordonată și mirosea urât. 

— la loc, dacă dorești, spuse bătrânul. Lipsey se așeză și 
francezul luă loc, în faţa lui. Așeză fotografia pe masa de lemn 
neșlefuit dintre ei. 

— Nu sunt sigur, răspunse el. De ce întrebi? 

Pe chipul gălbejit, zbârcit, al bătrânului nu se putea citi nimic, 
dar Lipsey era sigur acum că el o pusese pe Dee pe urma 
tabloului. 

— Contează? răspunse el. 

Bătrânul râse relaxat. 

— Ești prea bătrân ca să fii un iubit nedreptăţit, presupun, 
spuse el. Și nu semănaţți, ceea ce arată că e puţin probabil să fii 
tatăl ei. Cred că ești de la poliţie. 

Bătrânul avea o minte ascuţită, analitică, exact ca a lui. 

— De ce, a făcut ceva? 

— Habar nu am. Dacă a făcut, n-o să fiu eu cel care pune 
poliția pe urmele ei. Și dacă n-a făcut, nu ai motive să o cauţi. 

— Sunt detectiv particular, spuse Lipsey. Mama fetei a murit, 
iar ea a dispărut. Familia m-a angajat să o găsesc și să-i dau 
veștile. 


VP - 93 


Ochii negri ai bătrânului sclipiră. 

— Presupun că e posibil să spui adevărul, zise el. 

Lipsey înregistră mental o constatare. Omul se dăduse de gol 
că nu păstra legătura cu fata: dacă ar fi fost așa, ar fi știut că nu 
era dispărută. 

În afara situaţiei în care chiar dispăruse, își spuse Lipsey, 
având un șoc. Dumnezeule, mersul pe jos chiar îl obosise, nu 
gândea limpede. 

— Când ai văzut-o? 

— Am hotărât să nu-ți spun. 

— Chestiunea aceasta este foarte importantă. 

— M-am gândit că s-ar putea să fie. 

Lipsey oftă. Trebuia să joace dur. În cele câteva minute de 
când se afla în cameră, detectase mirosul de canabis. 

— În regulă, bătrâne. Dacă nu vrei să vorbeşti, voi fi nevoit să 
informez poliția că această încăpere este utilizată pentru 
consum de droguri. 

Omul râse sincer amuzat. 

— Crezi că poliţia nu știe deja? Chicotul lui subţire se încheie 
într-un acces de tuse. Când vorbi din nou, sclipirea din privire îi 
dispăruse. Este ridicol să încerci să mă păcălești, ca să îţi fac 
mărturisiri. Dar să mă șantajezi este lipsit de onoare. Te rog să 
pleci acum. 

Lipsey înţelese că pierduse. Se simţi dezamăgit și ușor 
rușinat. leși, închizând ușa peste tusea uscată a bătrânului. 

e 

Măcar nu mai avea de umblat, își spuse Lipsey. După un 
prânz magnific, care îl costase 12 franci, stătea așezat la o 
masă, într-un restaurant cochet, fumând cea de-a doua ţigară 
de foi a zilei. Friptura și paharul de vin roșu pe care le terminase 
făceau lumea să pară puţin mai frumoasă. Privind în urmă, își 
dădu seama că dimineaţa aceea îl cam șifonase și se întrebă 
dacă nu cumva ajunsese să fie prea bătrân pentru munca de 
teren. 

Trebuia să privească cu înţelepciune astfel de obstacole, 
gândi el. Norocul se schimba întotdeauna, în favoarea celor ce 
perseverau. Totuși, ajunsese într-un impas. Mai avea o singură 
alternativă, în loc de două. Nu mai avea de ales. 

În loc să urmărească pictura, trebuia să urmărească fata. 

Stinse ţigara în scrumieră, achită nota de plată și părăsi 


VP - 94 


restaurantul. _ 

Un taxi opri lângă trotuar și din el cobori un tânăr. In timp ce 
acesta achita cursa, Lipsey îi reţinu taxiul. Mai aruncă o privire 
tânărului și-și dădu seama că-l mai văzuse undeva. 

Dădu șoferului adresa la care domnișoara Sleign locuia din 
luna iunie. Mașina porni, iar el încerca să-și amintească de unde- 
| știa pe tânăr. Aceasta era o obsesie pentru Lipsey. Dacă nu 
reușea să-și amintească numele cuiva, se simţea extrem de 
neliniștit, profesional vorbind, era ca și cum abilităţile lui erau 
puse la îndoială. 

Își frământă creierii preţ de câteva minute, apoi își aminti: 
Peter Usher. Era un tânăr artist de succes și îl cunoștea pe 
Charles Lampeth. A, da, galeria lui Lampeth îi expunea lucrările. 
Nu conta. Simţindu-se mai bine, Lipsey uită imediat de tânăr. 

Taxiul îl lăsă în faţa unui bloc de apartamente, construit cu 
aproximativ zece ani în urmă, destul de lipsit de măreție. Lipsey 
intră și se aplecă în dreptul ferestruicii portarului. 

— Este cineva acasă, la numărul nouă? întrebă el cu un 
zâmbet. 

— Sunt plecaţi, răspunse femeia fără entuziasm. 

— O, asta e bine, răspunse Lipsey. Sunt designer de interior, 
vin din Anglia, și mi-au cerut să le fac o estimare. Mi-au spus să 
vă cer cheia și să intru când sunt ei plecaţi. Nu eram sigur dacă 
au plecat deja. _ 

— Nu vă pot da cheia, răspunse femeia. In plus, nu au voie să 
facă amenajări fără acordul proprietarilor. 

— Desigur! spuse Lipsey, zâmbind din nou și apelând la 
farmecul bărbatului de vârstă mijlocie, de care se știa capabil. 
Domnișoara Sleign a insistat să mă consult cu dumneavoastră și 
să vă cer părerea. În timp ce vorbea, scotoci în portmoneu, de 
unde scoase niște bancnote, pe care le strecură într-un plic. Mi-a 
cerut să vă dau asta, pentru deranj. li întinse plicul prin 
ferestruică, îndoindu-l ușor, să facă bancnotele să trosnească. 

Femeia acceptă mita. 

— Va trebui să te grăbești, pentru că voi fi nevoită să stau 
lângă tine în tot acest timp, spuse ea. 

— Firește, zâmbi el. 

Femeia ieși șontăc din cabina strâmtă și-l conduse pe scări în 
sus, suflând și pufnind la tot pasul, ţinându-se cu mâna de spate 
și oprindu-se, în mod repetat, să respire. 


VP - 95 


Apartamentul nu era mare și majoritatea pieselor de mobilier 
păreau piese la mâna a doua. Lipsey aruncă o privire împrejurul 
sufrageriei. 

— Vorbeau despre vopsea lavabilă, pentru pereţi, spuse el. 

Portăreasa se cutremură. 

— Da, cred că ai dreptate, spuse Lipsey. Mai bine un tapet 
delicat, cu model floral și un covor simplu, verde-închis. Se opri 
în dreptul unei servante oribile. Bătu darabana cu degetele pe 
suprafaţa ei. 

— Calitate, spuse el. Nu ca prostiile astea moderne. Scoase 
un carneţel și se prefăcu că ia notițe. 

— Nu mi-au spus unde pleacă, menţționă el, natural. Undeva 
în sud, presupun. 

— ltalia. Chipul femeii era în continuare cât se poate de sobru, 
dar se vedea că o încânta să facă paradă de cunoștințe. 

— Ah. Roma, îmi imaginez. 

Femeia nu mușcă momeala și Lipsey presupuse că aceasta nu 
știa. Continuă să privească atent prin apartament, înregistrând 
totul cu un ochi experimentat, în timp ce făcea observații 
insipide către portăreasă. 

În dormitor, pe o măsuţă joasă, lângă pat, era un telefon. 
Lipsey se uită cu atenţie la carnețelul de lângă acesta. Alături 
era un pix. Urma mesajului ce fusese transcris pe prima pagină 
era adânc imprimată în paginile de dedesubt. Lipsey se 
interpuse între măsuță și portăreasă și sustrase carneţelul. 

Mai făcu o serie de observaţii lipsite de însemnătate, privind 
decorul, apoi spuse: 

— Aţi fost deosebit de amabilă, doamnă. Nu vă mai rețin. 

Femeia îl conduse până la ușa blocului. Afară, Lipsey se grăbi 
să găsească o papetărie și cumpără un creion cu mină moale. 
Opri la o cafenea, ceru o cafea și scoase carnețelul furat. 

Trecu vârful creionului, delicat, peste urmele lăsate de pix pe 
pagină. Când termină, mesajul apăru foarte clar. Era adresa 
unui hotel din Livorno, Italia. 

e 

Lipsey ajunse la hotel în seara zilei următoare. Era un hotel 
ieftin, mic, abia dacă avea douăsprezece camere. Inainte fusese 
casa unei familii numeroase, din clasa mijlocie, presupuse 
Lipsey: acum, că zona se depreciase, transformaseră mare 
parte din spațiul casei în camere de închiriat turiștilor. 


VP - 96 


Aștepta în sufrageria apartamentului familiei, în timp ce soţia 
plecase să-și aducă soțul, de undeva din încăperile de la etaj. 
Era obosit de drum: îl încerca o ușoară durere de cap și aștepta 
cu nerăbdare cina și un pat confortabil. Voia să fumeze, dar se 
abţinu, din politeţe. Din când în când, privea către ecranul 
televizorului. Rula un film vechi, englezesc, pe care-l văzuse 
într-o seară, în Chippenham. Volumul era dat la minim. 

Femeia se întoarse cu proprietarul. In colţul gurii acestuia 
atârna o ţigară. Dintr-un buzunar îi ieșea coada unui ciocan și 
într-o mână avea o pungă de cuie. 

Părea iritat că fusese deranjat din lucru. Lipsey îi dădu un 
bacșiș consistent, apoi i se adresă într-o italiană stâlcită, 
greoaie. 

— Caut o tânără care a stat aici de curând, spuse el. Scoase 
fotografia lui Dee Sleign și i-o dădu proprietarului. Aceasta este. 
O recunoști? 

Bărbatul aruncă o privire scurtă către fotografie și încuviinţă 
din cap. 

— Era singură, spuse acesta, tonul din vocea lui exprimând 
dezaprobarea unui bun părinte catolic față de tinerele fete care 
stau singure la hotel. 

— Singură? se miră Lipsey. Portăreasa de la Paris îi lăsase 
impresia că perechea plecase împreună. Continuă: Eu sunt un 
detectiv englez, angajat de tatăl fetei să o conving să se 
întoarcă acasă. Este mult mai tânără decât pare, adăugă el, cao 
explicație. 

Proprietarul dădu din cap. 

— Bărbatul nu a stat aici, spuse el, emanând virtute din toată 
fiinţa. A venit, i-a achitat factura și a luat-o de aici. 

— Ţi-a spus ce făcea aici? 

— Voia să admire picturile. l-am spus că majoritatea operelor 
de artă ale orașului au fost distruse în timpul 
bombardamentelor. Făcu o pauză și se încruntă, încercând să-și 
amintească. A cumpărat un ghid turistic - voia să știe unde s-a 
născut Modigliani. 

— Ah! O exclamaţie de satisfacţie scăpă de pe buzele lui 
Lipsey. 

— Cât a stat aici, a dat un telefon la Paris. Cred că asta este 
tot ce vă pot spune. 

— Nu știți unde a plecat de aici? 


VP - 97 


— Nu. 

— Câte zile a stat aici? 

— Una singură. 

— A spus încotro se îndrepta? 

— Ah! Desigur, spuse bărbatul. Se opri ca să reaprindă ţigara 
ce i se stinsese în gură; și se strâmbă la gustul fumului. Au venit 
și au cerut o hartă. 

Lipsey se aplecă înainte. Părea să aibă din nou noroc, atât de 
curând, încât aproape că se temea să se bucure. 

— Continuă! 

— Stai să-mi amintesc. Urmau să meargă pe autostradă spre 
Florența, apoi să traverseze ţara, către țărmul Adriaticii - 
undeva în apropiere de Rimini. Au pomenit numele unui sat. O! 
Îmi amintesc acum. Poglio. 

Lipsey își scoase agenda. 

— Spune-mi pe litere. 

Proprietarul îl ascultă. 

Lipsey se ridică. 

— Vă sunt foarte recunoscător, le spuse. 

Afară, pe trotuar, se opri să respire adânc aerul cald al serii. 
Atât de curând! își spuse. Aprinse o ţigară de foi, să 
sărbătorească. 


Capitolul cinci 


Nevoia să picteze era ca dependenta fumătorului de ţigară: 
Peter Usher își aminti de perioada în care încercase să se lase. 
Era o neplăcere nedeslușită, pe care o resimțea fizic, fără să 
poată însă să o asocieze cu o parte anume a corpului. Știa din 
experiență că o simţea, pentru că trecuseră câteva zile în care 
nu lucrase; și știa că mirosul unui atelier, urmele slabe de 
vopsea de pe degetele lui când o aplica pe pânză, vederea unei 
noi imagini prinzând contur erau singurul fel în care putea scăpa 
de senzaţia neplăcută. Se simţea rău că nu pictase de câteva 
zile. 

În plus, era speriat. 

Ideea care le venise amândurora, lui și lui Mitch, în noaptea 
aceea de beție din Clapham, fusese încărcată de toată gloria și 


VP - 98 


prospețimea unei dimineţi tropicale: aveau să falsifice niște 
picturi, să le vândă la prețuri astronomice, apoi aveau să 
dezvăluie lumii întregi isprava lor. 

Avea să fie un gest măreț, de sfidare a lumii artistice și a 
tuturor îngâmfaţilor care o alcătuiau; o manevră publicitară 
sigură; o lovitură istorică extremă. 

În zilele următoare, după ce s-au mai dezmeticit, încercând să 
pună la punct detaliile operaţiunii, și-au dat seama că nu avea 
să fie simplu. Cu toate acestea, pe măsură ce avansau în 
descifrarea mecanismului fraudei, lucrurile păreau să se lege. 

Dar acum, când era pe cale să facă primul pas necinstit pe 
calea înșelăciunii artistice a secolului; când era pe cale să se 
dedice unei direcții aflate la limita dintre protest și infracţiune; 
acum, când era singur și agitat la Paris, stătea într-un birou, la 
Meunier's și fuma ţigări care nu-i ofereau confortul așteptat. 

Clădirea veche și elegantă îi amplifica starea de neliniște. Cu 
coloanele ei impunătoare, din marmură, și tavanele acoperite de 
stucaturi, era mult prea evident că aparţinea acelui segment 
superior, încrezător, al lumii artelor - acelei societăți care-l 
îmbrăţișa pe Charles Lampeth și care-l respingea pe Peter 
Usher. Meunier's reprezentau, de 150 de ani, jumătate din 
artiștii de elită ai Franţei. Niciunul dintre clienţii agenţiei nu era 
necunoscut. 

Un bărbat micuţ, într-un costum uzat, de culoare închisă, 
traversă cu pas hotărât holul, apoi intră pe ușa deschisă în sala 
în care se afla Peter. Avea privirea înadins preocupată a celor 
care vor ca întreaga lume să știe cât sunt ei de ocupați. 

— Mă numesc Durand, spuse acesta. 

Peter se ridică. 

— Peter Usher. Sunt un pictor din Londra, în căutarea unui loc 
de muncă, cu jumătate de normă. Mă puteţi ajuta? Franceza lui 
era una de nivel școlăresc, dar accentul era bun. 

O expresie de iritare traversă chipul lui Durand. 

— Vă imaginaţi, domnule Usher, că primim nenumărate astfel 
de solicitări din partea studenţilor la Arte din Paris. 

— Eu nu sunt student. Am absolvit la Slade... 

— Chiar și așa, îl întrerupse Durand cu o mișcare 
nerăbdătoare a mâinii. Politica agenţiei este să ajutăm, când se 
poate. Era clar că el dezaproba această politică. Depinde 
exclusiv de poziţiile disponibile la momentul cererii. Cum 


VP - 99 


aproape întreg personalul nostru necesită verificări de 
securitate de urgență, în mod evident sunt puţine pozitii 
disponibile pentru solicitări spontane. Cu toate acestea, dacă 
doriţi să mă însoţiţi, merg să verific dacă vă putem folosi cumva. 

Peter porni pe urmele pașilor grăbiţi ai lui Durand, către un lift 
vechi. Cabina coborî acompaniată de trosnete și scârțâituri, iar 
ei intrară și urcară trei niveluri. 

Pășiră într-un birou mic, în partea din spate a clădirii, unde 
găsiră un bărbat corpolent, cu chipul rozaliu, așezat la un birou. 
Durand vorbi cu acesta într-o franceză rapidă, colocvială, pe 
care Peter nu o înțelese. Bărbatul corpolent părea că făcuse o 
propunere: Durand părea că o refuzase. În cele din urmă, acesta 
se întoarse spre Peter. 

— Mă tem că trebuie să te dezamăgesc, spuse el. Avem un 
post, dar implică manipularea picturilor și pentru asta avem 
nevoie de referințe. 

— Vă pot da un număr de telefon, dacă nu vă deranjează să 
sunaţi la Londra, spuse Peter pe nerăsuflate. 

Durand zâmbi și clătină din cap. 

— Trebuie să fie cineva cunoscut, domnule Usher. 

— Charles Lampeth? Este un negustor de artă renumit și... 

— Firește că îl cunoaștem pe domnul Lampeth. Va garanta 
pentru dumneavoastră? interveni domnul corpolent. 

— Va confirma, cu siguranţă, că sunt pictor și că sunt un om 
cinstit. Galeria lui s-a ocupat, o vreme, de lucrările mele. 

Bărbatul din spatele biroului zâmbi. 

— În cazul acesta, sunt sigur că vă putem oferi postul. 
Reveniţi mâine-dimineaţță, între timp, noi vom vorbi la Londra... 

Durand adăugă: 

— Taxa telefonică vi se va reţine din primul salariu. 

— Desigur, răspunse Peter. 

Bărbatul corpolent dădu din cap, semn că întâlnirea luase 
sfârșit. 

— Vă conduc, spuse Durand. Nici măcar nu încerca să-și 
ascundă dezaprobarea. 

Peter merse direct la un bar și-și comandă un whisky dublu, 
extrem de scump. Să le dea numele lui Lampeth fusese un 
impuls prostesc. Nu că negustorul de artă n-ar fi garantat pentru 
el: măcar pentru că se simţea cu conștiința încărcată. Dar asta 
însemna și că Lampeth avea să știe că Peter fusese angajat de 


VP - 100 


Meunier's, în acea perioadă - iar această informaţie putea să-i 
afecteze grav planul. Nu era obligatoriu - dar era un risc 
suplimentar. 

Peter dădu paharul de dușcă, înjură printre dinţi și mai ceru 
unul. 

e 

Peter începu lucrul a doua zi, în departamentul de ambalare. 
Lucra sub supravegherea unui parizian în vârstă, aplecat de 
petreceau dimineţile scoțând tablourile nou venite din cutiile în 
care fuseseră transportate și după-amiezile împachetând 
tablourile ce urmau a fi expediate, în straturi de vată de 
bumbac, polistiren, carton și paie. Peter făcea muncile dificile: 
scotea cuiele din cutiile de lemn și ridica piesele grele; în timpul 
acesta, bătrânul pregătea așternuturile pentru tablouri, cu grija 
și atenţia cu care ar fi făcut patul unui bebeluș. 

Aveau un cărucior mare, cu patru roţi, anvelope pneumatice 
și suspensie hidraulică: din aluminiu strălucitor, de care bătrânul 
era tare mândru. Îl foloseau pentru transportul tablourilor în 
interiorul clădirii. Cei doi ridicau împreună, cu mare grijă, un 
tablou, îl așezau pe cărucior, apoi Peter îl împingea, în timp ce 
bătrânul mergea înainte, deschizându-i ușile. 

Într-un colţ al încăperii unde ambalau tablourile era un birou. 
Spre sfârșitul primei zile de muncă, pe când bătrânul era la baie, 
Peter cotrobăi prin toate sertarele biroului. Nu conţineau cine 
știe ce: formularele pe care bătrânul le completa pentru fiecare 
piesă de care se ocupau, o mână de pixuri, câteva agrafe de 
birou și niște pachete de țigări goale. 

Lucrau foarte încet și bătrânul îi povestea lui Peter despre 
viaţa lui și despre tablouri. Majoritatea picturilor moderne nu-i 
plăceau, spunea, cu excepția câtorva neafectate de stiluri și - în 
mod surprinzător, gândi Peter - suprarealiștii. Observațiile lui 
erau needucate, dar nu erau naive: Peter le găsi pline de 
prospeţime. Îl plăcu imediat pe om și gândul că avea să-l înșele 
deveni deranjant. 

Cu ocazia nenumăratelor lor drumuri prin clădire, Peter avu 
destule ocazii să vadă, pe birourile secretarelor, documente cu 
antetul companiei. Din nefericire, secretarele erau mereu prin 
preajmă și la fel era și bătrânul. În orice caz, doar hârtiile cu 
antet nu aveau să fie de ajuns. 


VP - 101 


Peter puse ochii pe lucrul pe care avea să-l fure abia la 
sfârșitul celei de-a doua zile de lucru. 

In cursul după-amiezii, sosise un tablou de Jan Rep, un pictor 
danez în vârstă, care locuia în Paris și ai cărui impresari lucrau 
la Meunier's. Lucrările lui Rep se vindeau pe bani mulţi, iar el 
lucra foarte încet. Un telefon îl anunţă pe colegul lui Peter de 
sosirea tabloului și, câteva minute mai târziu, primea 
instrucțiuni să-l ducă imediat în biroul domnului M. Alain 
Meunier, cel mai mare dintre cei trei fraţi care conduceau 
agenţia. 

Când ridicară tabloul din cutie, bătrânul îl contemplă zâmbind. 

— Minunat! exclamă în cele din urmă. Nu găsești? 

— Nu mă impresionează, spuse Peter cu tristețe. 

Bătrânul dădu din cap. 

— Rep este un pictor mai degrabă pe gustul bătrânilor, 
presupun. 

Așezară tabloul pe căruciorul lor, îl împinseră prin clădire, în 
lift, apoi în biroul domnului Meunier. Acolo îl așezară pe un 
șevalet metalic și se retraseră câțiva pași. 

Alain Meunier era un domn cărunt, cu obrajii lăsaţi, îmbrăcat 
într-un costum de culoare închisă și - gândi Peter - cu o sclipire 
lacomă în ochii mici, albaștri. Acesta privi tabloul întâi de la 
depărtare, apoi se apropie, ca să studieze tușele pensulei; după 
aceea, contemplă lucrarea dintr-o latură și din cealaltă. 

Peter stătea lângă biroul încrustat cu piele al lui Meunier. 
Avea trei telefoane așezate pe birou, o scrumieră de sticlă, o 
cutie cu trabucuri, un suport pentru instrumentele de scris, din 
plastic roșu (cadou de la copii?), fotografia unei femei - și o 
ștampilă de mici dimensiuni. 

Peter rămase cu ochii pe ștampilă. Suprafaţa cauciucată era 
pătată de cerneală roșie, iar mânerul era din lemn șlefuit, 
încercă să citească, de la coadă la cap, textul de pe ștampilă, 
dar nu reuși să deslușească decât numele companiei. 

Era aproape sigur că era exact ce-i trebuia. 

Il mâncau degetele să o apuce și s-o strecoare în buzunar, dar 
era convins că ar fi fost văzut. Chiar dacă reușea să o ia când 
ceilalți erau cu spatele spre el, aceștia ar fi observat dispariţia 
ștampilei imediat după aceea. Trebuia să găsească o cale mai 
bună. 

Când Meunier vorbi, Peter tresări vinovat. 


VP - 102 


— Puteţi să-l lăsaţi aici, spuse bărbatul. Le dădu de înţeles că 
se puteau retrage, cu un gest al capului. 

Peter împinse căruciorul pe ușă afară și amândoi se întoarseră 
în camera de împachetat. 

In următoarele două zile, se gândi cum să facă să ia ștampila 
aceea de pe biroul domnului Meunier. Apoi, îi fu prezentată o 
idee mai bună. 

Bătrânul stătea la biroul lui, completând un formular, în 
vreme ce Peter își sorbea cafeaua. Bătrânul ridică ochii și-i 
spuse: 

— Ştii unde ţinem articolele de papetărie? 

Peter gândi rapid. 

— Da, minţi el. 

Bătrânul îi întinse o cheiță. 

— Mergi și mai adu niște formulare - aproape le-am terminat. 

Peter luă cheia și ieși. Pe hol, întrebă un curier unde era 
depozitul cu articole de papetărie. Băiatul îl îndrumă la etajul 
inferior. 

Il găsi, într-un spaţiu ce părea să fie sala dactilografelor. Nu 
mai fusese acolo niciodată. Una dintre dactilografe îi arătă o 
debara într-un colț. Peter deschise ușa, aprinse lumina și intră. 

Găsi imediat un top cu formularele de care avea nevoie. Işi 
trecu privirea peste rafturi și se opri asupra unui teanc de coli cu 
antet. Desfăcu un pachet și luă treizeci-patruzeci de coli. 

Nu văzu ștampile nicăieri. 

In colțul opus al camerei, era un fișet metalic de culoare 
verde. Peter încercă să-l deschidă, dar ușa era încuiată. 
Deschise o cutie cu agrafe de birou, scoase una și o îndoi. O 
introduse în broasca ușii dulapului, răsucind când într-o parte, 
când într-alta. Il trecură apele. Curând, dactilografele aveau să 
se întrebe ce-i lua atât. 

Cu un clic care i se păru ca un tunet, ușa se deschise. Primul 
lucru pe care-l văzu fu o cutie de carton deschisă, ce conţinea 
șase ștampile. Ridică una și citi ce scria. 

Traduse: „Autentificat de Meunier, Paris”. 

Își stăpâni bucuria. Cum avea să iasă cu lucrurile acestea din 
clădire? 

Ștampila și colile de hârtie alcătuiau o încărcătură vizibilă, nu 
avea cum să treacă neobservat de gărzile de la intrare, la 
plecare. Și trebuia să le ascundă și de colegul lui, până la 


VP - 103 


sfârșitul zilei. 

Avu un moment de inspiraţie. Scoase din buzunar un briceag 
și strecură lama acestuia sub partea de cauciuc a ștampilei, 
desprinzând-o cu grijă de suportul de lemn pe care era lipită. 
Mâinile lui transpirate și tremurătoare cu greu ţineau lemnul 
șlefuit. 

— Ai găsit ce cauţi? auzi vocea unei fete, venind din spatele 
lui. 

Încremeni. 

— Mulţumesc, tocmai ce am găsit, spuse. Nu privi în jur. Pașii 
se îndepărtară. 

Cauciucul ștampilei se desprinse. Peter găsi un plic mare pe 
unul dintre rafturi. Puse colile de hârtie și cercul de cauciuc în 
plic, apoi îl lipi. Luă un pix din altă cutie și scrise pe plic numele 
și adresa lui Mitch. Apoi închise ușa dulapului metalic, își luă 
teancul de formulare și ieși. 

În ultima clipă, își aminti de agrafa îndoită. Se întoarse, o găsi 
căzută lângă dulap, o ridică și o puse în buzunar. . 

Le zâmbi dactilografelor, trecând pe lângă ele. In loc să se 
întoarcă la colegul lui, porni pe coridoare, în căutarea unui 
curier. 

— Îmi spui, te rog, unde trebuie să merg să expediez plicul 
acesta? îl întrebă. Par avion. 

— Îl duc eu, răspunse băiatul îndatoritor. Se uită la plic. 
Trebuie să scrie pe el „par avion”, îi spuse. 

— Vai de mine. 

— Nu vă faceți griji - mă ocup eu, spuse băiatul. 

— Mulţumesc. Peter se întoarse în camera de împachetat. 

— Ţi-a luat ceva timp, îi spuse bătrânul. 

— M-am rătăcit, explică Peter. 

e 

Trei zile mai târziu, seara, în camera ieftină pe care o avea cu 
chirie, Peter primi un telefon de la Londra. 

— A sosit, auzi vocea lui Mitch. 

— Slavă Domnului, răspunse Peter. Mâine sunt acasă. 

e 

Când Peter ajunse acasă, Mad Mitch stătea aşezat pe 
podeaua atelierului, cu părul lui roşcovan, zburlit, sprijinit de 
perete. Trei dintre pânzele lui Peter erau sprijinite una lângă 
alta, pe peretele din fața lui. Mitch le studia, cu o privire 


VP - 104 


încruntată și cu o cutie de Long Life într-o mână. 

Peter lăsă geanta de voiaj să cadă pe podea și merse să se 
așeze lângă Mitch. 

— Ştii ceva, dacă cineva merită să trăiască din pictură, tu ești 
acela, spuse Mitch. 

— Mersi. Unde e Anne? 

— La cumpărături. Mitch se ridică în picioare și merse la o 
masă pătată de vopsele. Luă un plic, pe care Peter îl recunoscu. 

— Isteață mișcare, să desprinzi cauciucul de pe ștampilă, 
spuse el. Dar de ce a trebuit să-l expediezi prin poștă? 

— Nu aveam cum altfel să scot lucruri din clădire fără să am 
probleme. 

— Vrei să spui, compania a expediat plicul? 

Peter dădu din cap. 

— lisuse. Sper că n-a reţinut nimeni numele de pe plic. Ai mai 
lăsat și alte indicii compromiţătoare în urmă? 

— Da. Peter luă cutia din mâna lui Mitch și sorbi o înghiţitură 
lungă de bere. Se șterse la gură cu braţul și înapoie cutia. A 
trebuit să dau numele lui Charles Lampeth, ca referinţă. 

— L-au sunat? 

— Cred că da. Oricum, au insistat să fie cineva cunoscut, care 
putea fi contactat. 

Mitch se așeză pe marginea mesei și se scărpină pe burtă. 

— Îţi dai seama că ai lăsat un indiciu vizibil din spațiu? 

— Nu e chiar așa de rău. Inseamnă doar că, în timp, ar putea 
ajunge la noi. Dar chiar și atunci, n-ar putea dovedi nimic. Ceea 
ce contează este că nu au cum să ne dea de urmă înainte să ne 
ducem planul la sfârșit. La urma urmei, tot ce ne mai trebuie 
sunt doar câteva zile. 

— Dacă totul merge conform planului. 

Peter se întoarse și merse să se așeze pe un scăunel. 

— La tine cum a mers? 

— Grozav. Mitch se înveseli brusc. Am reușit să ajung la o 
înțelegere cu Arnaz - el ne va finanța. 

— Și el cu ce se alege? întrebă Peter curios. 

— Se amuză. Are un simţ al umorului deosebit. 

— Spune-mi despre el. 

Mitch termină berea și aruncă, cu precizie, cutia la coș. 

— In jur de treizeci de ani, pe jumătate irlandez, pe jumătate 
mexican, crescut în SUA. A început să vândă opere de artă dintr- 


VP - 105 


un camion, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, de la 
nouăsprezece ani. A făcut o grămadă de bani, a deschis o 
galerie, s-a educat în ceea ce privește arta. A venit în Europa 
pentru achiziţii, i-a plăcut și a rămas. 

Acum a vândut galeriile. E doar un fel de antreprenor 
intercontinental - cumpără și vinde, face bani și se amuză 
copios făcând asta. Un tip relativ lipsit de scrupule, dar 
împărtășește sentimentele noastre cu privire la scena artistică. 

— Câţi bani a pus la bătaie? 

— O sută de mii de lire. Dar ne dă mai mult, dacă e nevoie. 

Peter fluieră. 

— Bun băiat. Ce altceva ai mai făcut? 

— Am deschis conturi pe numele noastre - false, desigur. 

— Ce nume? 

— George Hollows și Philip Cox. Sunt colegi de-ai mei, de la 
facultate. Ca referință, le-am dat numele directorului și pe cel al 
secretarului facultăţii. 

— Nu e riscant? 

— Nu. Sunt peste cincizeci de profesori, e greu de făcut 
legătura cu mine. Banca probabil a scris la facultate, întrebând 
dacă Hollows și Cox predau acolo și dacă locuiesc la adresele 
menţionate. Informații care au fost confirmate. 

— Și dacă cei întrebaţi menţionează acest lucru către Hollows 
și Cox? 

— Nu-i vor întâlni. Mai sunt patru săptămâni până la 
începerea noului semestru și știu că nu se frecventează, în afara 
facultăţii. 

Peter zâmbi. 

— Ai făcut treabă bună. Auzi ușa de la intrare deschizându-se, 
apoi vocea Annei întrebând „E cineva acasă?” 

— La etaj, strigă el. 

Ea urcă și-l sărută. 

— Înţeleg că totul a mers bine, spuse ea. Era o sclipire de 
entuziasm în privirea ei. 

— Destul de bine, răspunse Peter. Acesta îl privi pe Mitch. 
Pasul următor este marele tur, nu-i așa? 

— Da. Tu hotărăști, cred. 

Anne spuse: 

— Dacă voi nu aveţi nevoie de mine, copilul are. Apoi părăsi 
încăperea. 


VP - 106 


— De ce eu? întrebă Peter. 

— Anne și cu mine nu trebuie să fim văzuţi în galerii, înainte 
de livrări. 

Peter dădu din cap. 

— Sigur. Hai să recapitulăm, atunci. 

— Am notat aici primele zece galerii. Le poți vizita pe toate 
într-o singură zi. În primul rând, ești atent la ce le prisosește și 
la ce duc lipsă. Dacă tot le oferim ceva, ar fi bine să fie ceva de 
care au nevoie. 

— İn al doilea rând, pictorul trebuie să fie unul ușor de 
falsificat. Trebuie să fie mort, să fi fost prolific și sa nu existe 
nicăieri o evidenţă completă a lucrărilor lui. Nu vom copia 
capodopere - vom picta propriile noastre opere de artă. Găsești 
pentru fiecare galerie un pictor în situaţia descrisă mai sus, 
notezi informațiile și treci la următoarea. 

— Ei bine, mai trebuie să-i excludem pe cei care au folosit, în 
mod obișnuit, materiale specializate. Știi, totul ar fi mult mai 
simplu dacă ne-am limita la schițe și picturi în acuarelă. 

— N-am reuși să adunăm suma necesară pentru un impact 
răsunător. 

— Cât crezi că vom aduna, în total? 

— Dacă este mai puţin de o jumătate de milion, voi fi 
dezamăgit. 

e 

În atelierul spațios atmosfera era încărcată. Prin ferestrele 
deschise, briza caldă de august aducea cu ea zgomotele 
îndepărtate ale traficului. Vreme îndelungată, cei trei lucrară în 
tăcerea întreruptă, din când în când, de gânguritul copilului care 
se juca fericit în ţarcul din mijlocul încăperii. 

Numele copilei era Vibeke și avea un an. În mod obișnuit, ar fi 
solicitat atenția adulţilor din preajma ei; astăzi însă avea o 
jucărie nouă, o cutie de plastic. Descoperise că, uneori, capacul 
se așeza cum trebuie, alteori nu; încerca să-și dea seama care 
era motivul. Și ea se concentra. 

Mama ei era în apropiere, așezată la o masă uzată, scria 
caligrafic pe o pagină cu antetul Meunier's, cu un stilou cu 
cerneală. Masa era acoperită de o mulţime de cărți deschise: 
albume de artă elegante, tomuri groase de referinţă, câteva 
articole. Din când în când, vârful limbii lui Anne îi răsărea în 
colțul gurii în timp ce lucra. 


VP - 107 


Mitch se îndepărtă un pas de pânza lui și oftă adânc. Se 
ostenea la o lucrare destul de amplă, o coridă, un Picasso din 
epoca cubistă; una dintre picturile premergătoare operei 
Guernica. Pe podea, lângă șevalet, avea o schiţă. O privi și cute 
adânci i se întipăriră pe frunte. Ridică braţul drept și făcu câteva 
mișcări în aer, trasând o linie până când avu sentimentul că o 
nimerise; apoi, cu o mișcare rapidă, aplică pensula pe pânză. 

Anne îi auzi oftatul și-și ridică ochii, privindu-l mai întâi pe 
Mitch, apoi lucrarea. Chipul i se acoperi de o admiraţie uimită. 

— Mitch, e genial! spuse ea. 

El zâmbi recunoscător. 

— Serios, oricine ar putea face asta? întrebă ea. 

— Nu, răspunse el, vorbind rar. Este un talent specific. 
Falsificarea tablourilor este, pentru un artist, cam cum este 
imitaţia pentru un actor. Mulţi actori mari sunt slabi imitatori. 
Este o șmecherie pe care doar unii o pot face. 

— Cum merge treaba cu certificatele acelea de provenienţă? 
întrebă Peter. 

— Am terminat cu Braque și cu Munch, mai am puţin la 
Picasso, răspunse Anne. Ce origine va avea Van Gogh-ul tău? 

Peter refăcea pictura pe care o făcuse în Competiţia 
Capodoperelor. Avea o carte cu palete de culori lângă el pe care 
o consulta frecvent. Culorile de pe pânza lui erau întunecate și 
tușele încărcate. Trupul groparului transmitea forță, în ciuda 
slăbiciunii. 

— A fost pictat între 1880 și 1886, spuse Peter. In perioada de 
influenţă olandeză. La vremea aceea, nimeni nu l-a cumpărat, 
presupun. Să zicem că a rămas în proprietatea lui - sau, și mai 
bine, a fratelui lui, Theo - pentru câţiva ani. Apoi a fost 
cumpărat de un colecţionar fictiv, din Bruxelles. A fost 
descoperit de un negustor de artă, în anii șaizeci. Inventează 
restul. 

— Să folosesc numele unui negustor de artă real? 

— Ai putea, dar caută să fie unul mai puţin cunoscut - 
german, să zicem. 

— Mmm. În încăpere se lăsă iar liniștea, în timp ce fiecare își 
reluă lucrul. După un timp, Mitch dădu pânza lui jos de pe 
șevalet și puse una nouă; un Munch. Acoperi întreaga suprafaţă 
cu o nuanță gri diluat, pentru a obţine efectul de lumină fragilă, 
norvegiană, care impregna atât de multe dintre picturile lui 


VP - 108 


Munch. Din când în când, închidea ochii, încercând să alunge 
lumina aurie, englezească, ce scălda atelierul. Incercă să 
retrăiască senzaţia de frig și reuși atât de bine, încât fu scuturat 
de un fior. 

Trei bătăi puternice în ușă spulberară liniștea. 

Peter, Anne și Mitch se priviră unul pe altul, fără nicio 
expresie. Anne se ridică și merse lângă fereastră. Se întoarse 
spre cei doi bărbaţi, cu faţa albă ca varul. 

— Este un poliţist, spuse ea. 

Cei doi o priviră, nevenindu-le să creadă. Mitch își reveni 
primul. 

— Peter, mergi și răspunde. Anne, ascunde certificatele 
acelea de origine, colile și ştampila. Eu întorc tablourile cu fața 
la perete. Haideţi! 

Peter cobori treptele încet, cu inima în gât. Nu avea niciun 
sens - nu se putea ca oamenii legii să le fi dat deja de urmă. 
Deschise ușa de la intrare. 

Polițistul era un ofiţer înalt, cu părul scurt și o mustață rară. 

— Aceea este mașina dumneavoastră? spuse el. 

— Da - adică nu, se bâlbâi Peter. Care dintre ele? 

— Mini-ul albastru, cu portierele pictate. 

— Ah, este a unui prieten. E în vizită. 

— Ar trebui să-i spuneţi că a uitat farurile aprinse, spuse 
polițistul. Să aveţi o zi bună, domnule! Se întoarse și plecă. 

— O, mulțumesc, spuse Peter. 

Se întoarse la etaj. Anne și Mitch îl așteptau, cu privirile 
încărcate de teamă. 

— Mi-a zis să-ţi spun că ai lăsat farurile aprinse, Mitch. Urmă 
un moment de tăcere bulversată. Apoi toți trei izbucniră într-un 
râs zgomotos, aproape isteric. 

În ţarcul ei, Vibeke își ridică privirea, atrasă de zgomotul 
puternic. Expresia ei de surpriză se transformă în zâmbet și se 
alătură cu entuziasm veseliei generale, ca și cum înțelesese 
perfect comicul situaţiei. 


VP - 109 


PARTEA A TREIA 


PERSONAJE ÎN PRIM-PLAN 


„Trebuie să înțelegeţi rolul pe care imaginile, 
precum tablourile, îl au în viața noastră. 
Acest rol nu este, nici pe departe, unul unitar”. 


Ludwig Wittgenstein, filosof 
Capitolul unu 


Hotelul de beton armat, multietajat, din Rimini, oferea mic dejun 
englezesc: şuncă, ouă și un ibric cu ceai. 

Croindu-și drum prin sala de mese, Lipsey aruncă o privire la 
porţia de pe masa cuiva. Oul era prea prăjit, iar pe felia de 
șuncă zări o pată verde, dubioasă. Se așeză și comandă chifle și 
cafea. 

Ajunsese târziu, cu o noapte înainte, și nu alesese bine 
hotelul. Acum, de dimineaţă, era încă obosit. Din foaierul 
hotelului, cumpărase The Sun - singurul ziar englezesc 
disponibil. Îl răsfoi așteptând micul dejun. Oftă exasperat - nu 
era genul lui de ziar. 

Cafeaua îl mai învioră puţin, deși un mic dejun adevărat - 
precum cel pe care și-l pregătea el însuși, acasă - i-ar fi prins 
mult mai bine. În timp ce ungea chiflele cu unt, asculta vocile 
din jurul lui, distingând accente din Yorkshire, Liverpool și 
Londra. Recunoscu și unul sau doi nemți; dar niciun francez sau 
italian. În ceea ce-i privea pe italieni, era normal să nu stea în 
hotelurile construite pentru turiști; și niciun francez în toate 
minţile n-ar fi mers în vacanţă în Italia. 

Își termină chifla, bău cafeaua și amână ţigara de foi. Întrebă 
pe unul dintre portarii care vorbeau engleză cum să ajungă la 
cel mai apropiat birou de închiriat mașini. 

Italienii transformau frenetic orașul Rimini într-o replică a 


VP - 110 


Southend. Văzu localuri unde serveau pește și cartofi prăjiţi, 
birturi care le imitau pe cele originale, localuri unde serveau 
hamburgeri și magazine de suvenire la tot pasul. Fiecare 
bucăţică de teren disponibil era un șantier în construcție. 
Străzile erau deja pline de turiști; cei mai vârstnici, îmbrăcaţi în 
cămăși Bermuda, descheiate la gât, și soțiile lor în rochii 
înflorate, perechile tinere, necăsătorite, în jeans evazaţi, fumând 
țigări Embassy king-size, cumpărate din magazinele fără taxe 
vamale. 

Își fumă ţigara de foi amânată în biroul companiei de închirieri 
auto, în vreme ce doi angajaţi completau niște formulare 
interminabile și-i verificau pașaportul și permisul de conducere 
internaţional. Singura mașină disponibilă, așa din scurt, era, din 
păcate, un Fiat de dimensiuni mari, de culoare verde-deschis 
metalizat. Mașina se dovedi a fi destul de scumpă, dar, plecând 
cu ea, Lipsey fu recunoscător pentru confortul și puterea 
acesteia. 

Reveni la hotel și merse în camera lui. Își studie imaginea în 
oglindă. In costumul lui sobru, de croială englezească și ghete, 
părea mai degrabă un poliţist, își spuse. Își scoase aparatul 
fotografic cu obiectiv de 35 mm din geanta de voiaj și-l atârnă 
de gât. Apoi atașă o pereche de lentile de soare peste lentilele 
de vedere ale ochelarilor. Se privi din nou în oglindă. Acum 
părea un turist german. 

Inainte să pornească la drum, studie hărțile pe care biroul de 
închirieri le punea la dispoziţie, în torpedou. Poglio era la 
aproximativ treizeci de kilometri distanță, de-a lungul coastei, 
apoi alți câţiva kilometri. 

Conduse până ce ieși din oraș, apoi intră pe un drum îngust, 
de ţară, cu două benzi de circulaţie. Păstră o viteză confortabilă 
de 50 km/h, conducând cu geamul lăsat și bucurându-se de 
aerul proaspăt și de peisajul câmpiilor întinse, risipite din loc în 
loc. 

Pe măsură ce se apropia de Poglio, drumul se îngusta, atât de 
mult încât fu nevoit să tragă pe dreapta și să se lase depășit de 
un tractor. La o răscruce nesemnalizată opri și strigă către un 
agricultor cu o șapcă și un tricou spălăcit și cu pantalonii legaţi 
la brâu cu o sfoară. Intr-o italiană nesigură, ceru indicații. 
Cuvintele ţăranului fură de neînțeles pentru el, dar reţinu și 
urmă gesturile acestuia. 


VP - 111 


Când ajunse în dreptul satului, nu exista niciun indicator care 
să confirme că acesta era, într-adevăr, Poglio. Casele mici, 
văruite, erau răzlețite la aproximativ 20 metri de stradă, unele 
răsărind chiar lângă bordură, ca și cum fuseseră ridicate acolo 
înainte ca drumul să existe. În ceea ce Lipsey consideră a fi 
centrul satului, drumul se despărțea ocolind un grup de case ce 
păreau a se sprijini una de cealaltă. Un panou cu sigla Coca-Cola 
semnaliza una dintre case drept cârciuma satului. 

Traversă satul, în mașină, și se pomeni imediat la marginea 
acestuia, pe drumul de ţară. Întoarse din trei manevre pe 
drumul îngust. Făcând calea întoarsă, observă un alt drum, ce 
ducea spre vest. În tot satul, erau trei străzi, gândi. 

Opri din nou, în dreptul unei bătrâne cu un coș. Era îmbrăcată 
în veșminte negre, iar chipul ridat îi era atât de alb, de parcă 
întreaga viaţă se ferise de razele soarelui. 

— Acesta este Poglio? întrebă Lipsey. 

Femeia își descoperi ușor chipul și-l privi cu neîncredere. 

— Da, răspunse. Apoi își văzu de drum. 

Lipsey parcă mașina în apropierea cârciumii. Abia trecuse de 
ora zece și începea deja să se încălzească. Pe treptele de la 
intrarea în cârciumă, un bătrân cu o pălărie de paie, cu bastonul 
sprijinit pe genunchi, profita de umbră. 

Lipsey zâmbi și-i dădu bună dimineaţa, apoi trecu pe lângă el 
și intră în local. Înăuntru lumina era slabă și mirosea a tutun de 
pipă. Erau două mese, câteva scaune și o tejghea de barcu un 
scaun înalt în faţa ei. Micul local era pustiu. 

Lipsey se așeză pe scaunul de la bar și strigă: 

— E cineva aici? 

Se auziră zgomote venind de undeva din spate, probabil din 
încăperile unde locuia familia. Își aprinse o ţigară de foi și 
așteptă. 

În cele din urmă, de după o perdea de lângă bar își făcu 
apariţia un tânăr îmbrăcat într-o cămașă descheiată la gât. Cu o 
privire inteligentă, trecu rapid în vedere hainele lui Lipsey, 
camera foto, ochelarii de soare. Apoi zâmbi. 

— Bună dimineaţa, domnule, spuse. 

— AȘ dori o bere rece, te rog. 

Barmanul deschise un frigider mic, de uz casnic, și scoase o 
sticlă. În timp ce-i turna în pahar, condensul aburi pereţii 
acestuia. 


VP - 112 


Lipsey scoase portmoneul să plătească. Când îl deschise, 
fotografia lui Dee Sleign căzu pe tejghea, apoi alunecă pe 
podea. Barmanul o ridică. 

În privirea lui nu zări nicio sclipire de recunoaștere când o 
privi, înainte să i-o înapoieze lui Lipsey. 

— Frumoasă fată, comentă el. 

Lipsey zâmbi și-i întinse o bancnotă. Barmanul îi dădu restul și 
se retrase în încăperile din spatele casei. Lipsey rămase, 
sorbindu-și berea. 

Se părea că domnișoara Sleign, cu sau fără iubit, nu sosise 
încă în Poglio. După toate aparențele, Lipsey se grăbise, ei nu. 
Cei doi habar nu aveau că mai era cineva pe urmele tabloului. 

Din nou, Lipsey ar fi preferat să caute tabloul, nu pe fată. Dar 
nu știa ce anume o îndreptase pe ea spre Poglio. Poate i se 
spusese că aici se găsea pictura; sau că cineva de aici știa unde 
era aceasta; sau vreun alt indiciu mai complex. 

Își termină de băut berea și se hotărî să facă o plimbare prin 
sat. Când ieși, bătrânul era în continuare pe trepte. Nu se vedea 
nimeni altcineva. 

Nu erau multe de văzut. Mai exista un singur magazin, o 
prăvălie cu de toate; singura clădire publică era biserica micuță, 
renascentistă, construită - presupuse Lipsey - într-o perioadă 
caracterizată de abundență, din secolul al șaptesprezecelea. Nu 
exista secție de poliţie, nici primărie. Lipsey se plimbă agale, 
prin căldură, amuzându-se să facă deductții cu privire la situaţia 
economică a satului, în baza caselor lui și a amplasamentului 
acestora. 

O oră mai târziu, epuizase toate opţiunile jocului și tot nu se 
hotărâse ce să facă. Reîntors la cârciumă, descoperi că 
hazardul, o dată în plus, hotărâse pentru el. 

În faţa localului, în apropierea treptelor unde bătrânul se 
odihnea în continuare la umbră, era parcat un Mercedes coupe 
albastru-deschis, decapotabil. 

Lipsey rămase cu ochii la mașină, întrebându-se ce să facă. 
Era aproape sigur că era domnișoara Sleign sau iubitul ei, sau 
amândoi - nimeni din sat nu-și permitea o asemenea mașină și 
era puţin probabil că altcineva ar fi venit până aici. Pe de altă 
parte, avea impresia că nici ea, nici prietenul ei nu aveau prea 
mulţi bani - judecând după aspectul apartamentului din Paris. 
Era totuși posibil ca ei să fi ales să stea acolo din alte 


VP-113 


considerente decât cele financiare. 

Nu putea afla decât intrând în cârciumă. Lipsey nu mai putea 
rămâne afară prea mult fără să atragă atenţia, în costumul lui și 
pantofii lustruiţi nu părea deloc de prin părțile locului. Urcă 
treptele și deschise ușa. 

Perechea era așezată la una din cele două mese, sorbind din 
niște băuturi reci. Erau îmbrăcați la fel: pantaloni largi, albastru 
decolorat și maiouri de un roșu-aprins. Fata era atrăgătoare, dar 
bărbatul era cu adevărat arătos, observă Lipsey. Era cu mult 
mai vârstnic decât se așteptase Lipsey - se apropia de patruzeci 
de ani. 

Cei doi îl priviră intens, ca și cum îl așteptau. El îi salută cu un 
gest al capului și se îndreptă spre bar. 

— Încă o bere, domnule? întrebă tânărul barman. 

— Te rog. 

Barmanul se adresă apoi domnișoarei Sleign. 

— Acesta este domnul despre care v-am povestit, spuse el. 

Lipsey privi împrejur, ridicând din sprâncene, cu o curiozitate 
amuzată. 

Fata spuse: 

— Ai o fotografie cu mine în portmoneu? 

Lipsey râse. Răspunse vorbind în engleză. 

— Tânărul acesta crede că toate englezoaicele arată la fel. La 
drept vorbind, semeni puţin cu fiica mea. Dar asemănarea este 
superficială. 

— Putem vedea fotografia? întrebă iubitul fetei. Avea o voce 
gravă, cu accent nord-american. 

— Sigur. Lipsey scoase portmoneul și căută. Ah, probabil a 
rămas în mașină. Plăti barmanului pentru berea lui și spuse: 
Daţi-mi voie să vă ofer ceva de băut. 

— Mulţumim, spuse domnișoara Sleign. Campari pentru 
amândoi. 

Lipsey așteptă ca barmanul să pregătească băuturile și să le 
aducă la masă. Apoi vorbi. 

— E ciudat să întâlnesc alți turiști englezi aici, în pustietăţile 
astea. Sunteţi londonezi? 

— Locuim la Paris, spuse fata. Ea părea să fie cea vorbăreaţă 
dintre cei doi. 

— Este ciudat, răspunse prietenul ei. Dumneavoastră ce faceți 
aici? 


VP - 114 


Lipsey zâmbi. 

— Sunt un singuratic, spuse el cu aerul cuiva care face o 
mărturisire. Când merg în vacanţă, prefer să evit locurile foarte 
umblate. Pur și simplu urc în mașină și mă las condus de instinct 
până acolo unde-mi spune să mă opresc. 

— Unde staţi? 

— În Rimini. Dar voi - și voi sunteţi rătăcitori, ca mine? 

Fata dădu să vorbească, dar bărbatul o întrerupse. 

— Noi suntem pe urmele unei comori, într-un fel, spuse el. 

Lipsey mulţumi cerului pentru naivitatea bărbatului. 

— Fascinant, spuse el. Ce urmăriţi? 

— Un tablou de valoare, sperăm. 

— Aici, în Poglio? 

— Oarecum. Este un castel, la câţiva kilometri distanţă. Arătă 
spre sud. Credem că este acolo. Ne pregătim să mergem acolo 
în curând. 

Lipsey afișă un zâmbet superior. 

— Ei bine, face vacanţa mai interesantă - neobișnuită - chiar 
dacă nu găsiți comoara. 

— Sigur. 

Lipsey își termină berea. 

— İn ceea ce mă privește, am văzut tot ce era de văzut în 
Poglio. Plec mai departe. 

— Daţi-mi voie să vă ofer încă o bere. 

— Nu, mulțumesc. Sunt cu mașina și mă așteaptă o zi lungă și 
secetoasă. Se ridică. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. La 
revedere. 

Fiatul era încins și Lipsey regretă că nu avusese prezenţa de 
spirit de a parca undeva la umbră. Cobor geamul și porni, 
lăsând briza să-l răcorească. Era mulţumit: cei doi îi dăduseră un 
indiciu și un avans. Pentru prima dată de când pornise în 
această misiune, era în frunte. 

O luă spre sud, în direcţia indicată de american. Drumul 
deveni prăfuit. Ridică geamul și porni aerul condiţionat la 
maxim. Când se răcori suficient, opri și consultă harta. 

Harta la scară mare arăta, într-adevăr, prezenţa unui castel, 
spre sud. Părea să fie la vreo opt kilometri - poate chiar 
șaisprezece -, dar era posibil să figureze, ca adresă, în Poglio. 
Locaţia se abătea ușor de la drumul principal - dacă putea fi 
numit drum principal -, iar Lipsey memoră indicațiile. 


VP - 115 


Călătoria dură o jumătate de oră, din cauza condiţiei precare 
a drumului și a lipsei indicatoarelor. Dar când ajunse acolo, nu 
exista nicio îndoială că ajunsese unde trebuia. Era o casă mare, 
construită în aceeași perioadă în care fusese ridicată biserica din 
Poglio. Avea trei niveluri și colţurile fațadei erau mărginite de 
turnulețe ca-n povești. Pe alocuri, zidăria se prăbușea și 
ferestrele erau murdare.  Grajdurile separate fuseseră 
reconvertite în garaje, iar ușile deschise dezvăluiau vederii o 
mașină de tuns pe bază de combustibil și o berlină Citroen 
foarte veche. 

Lipsey lăsă mașina în faţa porților și traversă aleea scurtă pe 
jos. Pietrișul era acoperit de buruieni și, cu cât se apropia mai 
mult de casă, cu atât Lipsey își dădea seama că aceasta părea 
dărăpănată. 

Se opri și rămase privind casa din faţă, când o ușă se 
deschise și o femeie în vârstă veni către el. Se întrebă cum să-i 
spună pentru ce venise. 

— Bună dimineaţa, spuse ea în italiană. 

Avea părul cărunt, îngrijit, era elegant îmbrăcată și după 
structura chipului se vedea că fusese cândva o femeie 
frumoasă. Lipsey o salută cu o mică plecăciune. 

— Vă cer iertare că am dat buzna, spuse el. 

— Nu trebuie să vă cereţi iertare, spuse ea vorbind acum în 
engleză. Cu ce vă pot fi de folos? 

Lipsey își făcuse deja o părere despre ea, suficient cât să-și fi 
pus la punct o strategie de abordare. 

— Mă întrebam dacă aţi permite unui străin să admire 
exteriorul acestei minunate case. 

— Firește, zâmbi femeia. E plăcut să vezi pe cineva interesat. 
Sunt Contessa di Lanza. Îi întinse mâna, pe care Lipsey o 
scutură, estimându-și mental șansele de reușită undeva la 90%. 

— Dunsford Lipsey, Contessa. 

ÎI conduse într-o latură a casei. Fusese ridicată în primul sfert 
al secolului al șaptesprezecelea, când tot pământul din 
împrejurimi fusese dăruit familiei, drept recompensă pentru 
serviciile aduse într-unul din războaie. Erau vremurile în care 
arhitectura renascentistă răzbătuse până în părţile acelea. 

— Ah, asta înseamnă că a fost construită în aceeași perioadă 
cu biserica din Poglio. 

Ea dădu din cap. 


VP - 116 


— Sunteţi interesat de arhitectură, domnule Lipsey? 

— Sunt interesat de frumuseţe, Contessa. 

Își dădu seama că ea își înăbuși un zâmbet, gândind că 
englezul acesta protocolar nu era lipsit de un anume farmec 
excentric. Asta își dorea el ca ea să creadă. 

Îi povesti despre casă ca și cum spunea o poveste repetată 
adesea; arătându-i unde pietrarii rămăseseră fără un anume tip 
de piatră, fiind nevoiţi s-o înlocuiască cu alt tip, ferestrele cele 
noi, adăugate în secolul al optsprezecelea, aripa mică, vestică, 
construită în secolul al nouăsprezecelea. 

— Desigur, nu mai suntem stăpâni peste ţinut și ne-au mai 
rămas puţine pământuri. După cum vedeţi, am amânat multe 
reparaţii. Se întoarse spre el cu un zâmbet depreciativ. In Italia, 
contesele sunt două la leu, domnule Lipsey. 

— Dar nu toate au o familie atât de veche ca a 
dumneavoastră. 

— Nu. Noua aristocrație este alcătuită mai ales din oameni de 
afaceri și industriași. Familiile acestora n-au avut încă timp să își 
piardă vlaga, trăind o viaţă de huzur din averile moștenite. 

Făcuseră înconjurul casei și se opriseră la adăpostul umbrei 
de la baza unuia dintre turnulețe. Lipsey spuse: 

— Este posibil să te vlăguiești și când trăiești din averi 
câștigate, Contessa. Mă tem că eu însumi muncesc foarte puțin 
pentru banii pe care-i fac. 

— Pot să întreb cu ce vă ocupați? 

— Am un magazin de antichităţi, în Londra. Pe strada 
Cromwell - trebuie să îl vizitaţi când ajungeţi în Anglia. Eu 
însumi sunt rareori acolo. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi să vedeţi și interiorul casei? 

— Ei bine, dacă nu este prea mare deranjul... 

— Deloc. Contessa îl conduse pe ușa din față. Lipsey simţi un 
fior în ceafă, pe care-l simţea de fiecare dată când se apropia de 
finalul unei investigații. Acţionase impecabil: îi dăduse contesei 
de înţeles, într-un mod delicat, că exista posibilitatea să 
dorească să cumpere ceva de la ea. Era clar că ea avea mare 
nevoie de bani. 

În timp ce îl conducea prin încăperile casei, ochii lui ageri 
studiau cu repeziciune pereţii. Erau multe tablouri, majoritatea 
portrete în ulei ale conților din generaţiile anterioare și peisaje 
în acuarelă. Mobila era veche, dar nu de epocă. In unele 


VP - 117 


încăperi, nefolosite, se simţea mirosul de stătut, un amestec de 
naftalină și învechit. 

ÎI conduse la etaj, pe scări și își dădu seama că holul din capul 
scărilor era expoziţia principală a casei. În mijlocul acestuia 
trona statuia din marmură, cu o tentă erotică, a unui centaur 
prins într-o îmbrăţișare senzuală cu o tânără fată. Covoarele de 
pe podelele deosebit de lustruite nu erau uzate. Pereţii erau 
acoperiţi de tablouri. 

— Aceasta este modesta noastră colecţie de opere de artă, 
spuse Contessa. Ar fi trebuit s-o vindem de mult, dar răposatul 
meu soț nu s-a îndurat să se despartă de ea. lar eu am tot 
amânat. 

Lipsey își dădu seama că acesta era felul bătrânei doamne de 
a face o ofertă de vânzare. Așa că renunţă la pretenţiile de 
interes ocazional și se apropie să examineze tablourile cu 
atenție. 

Le privi pe fiecare în parte, de departe, strângând din 
pleoape, căutând indicii ale stilului lui Modigliani: chipurile 
prelungi, nasul caracteristic pe care-l aveau, invariabil, toate 
personajele lui feminine, influența sculpturilor africane, 
asimetria specifică. Apoi se apropie, scrutând semnăturile. Privi 
cu atenţie ramele, pentru a descoperi care dintre acestea 
fuseseră înlocuite. Scoase din buzunar o lanternă mică, extrem 
de puternică și ilumină suprafața tablourilor, căutând urme de 
supravopsire. 

Pentru unele dintre tablouri, o singură privire era de ajuns. 
Altele aveau nevoie de examinare atentă. Contessa așteptă 
răbdătoare în timp ce el trecu pe lângă toţi cei patru pereţi. În 
cele din urmă, se întoarse spre ea. 

— Aveţi niște picturi deosebite, Contessa. 

li arătă rapid și restul casei, ca și cum amândoi știau că era o 
simplă formalitate. 

Întorși înapoi în capul scărilor, îl întrebă: 

— Doriţi o cafea? 

— Mulţumesc. 

Coborâră într-un salon și Contessa se scuză, apoi merse în 
bucătărie să ceară cafele. Așteptând, Lipsey își mușca buzele. 
Nu avea cum să ocolească adevărul: niciunul dintre tablouri nu 
valora mai mult de câteva sute de lire și nu era niciun Modigliani 
între ele. 


VP - 118 


Contessa reveni. 

— Puteți fuma, dacă doriţi, îi spuse. 

— Mulţumesc. Voi fuma. Lipsey își aprinse un trabuc. Scoase o 
carte de vizită din buzunar: conţinea numele, adresa biroului și 
numărul de telefon - nicio menţiune cu privire la natura 
afacerilor pe care le desfășura. Pot să vă las adresa mea de 
acasă? spuse el. Când vă hotărâți să vindeți colecţia de artă, am 
cunoștințe la Londra care vor dori să știe. 

Dezamăgirea traversă rapid chipul Contessei, când înţelese că 
Lipsey nu avea să cumpere nimic. 

— Să înțeleg că aceasta este întreaga dumneavoastră 
colecție? spuse el. 

— Da. 

— Nu mai sunt alte tablouri depozitate în pod sau în pivniţă? 

— Mă tem că nu. i 

O slujnică intră cu tava cu cafele și Contessa turnă în cești. Il 
întrebă pe Lipsey despre Londra și despre modă, despre noile 
magazine și restaurante. Acesta răspunse cum se pricepu mai 
bine. 

După exact zece minute de conversaţie politicoasă, el își goli 
ceașca și se ridică. 

— Aţi fost deosebit de amabilă, Contessa. Neapărat anunțați- 
mă când ajungeţi la Londra. _ 

— Mi-a făcut plăcere vizita dumneavoastră, domnule Lipsey. Il 
conduse la ușă. 

Merse cu pas grăbit pe alee, spre mașină. Dădu cu spatele, 
surprinzând în oglinda mașinii imaginea Contessei, rămasă în 
cadrul ușii, înainte de a porni la drum. 

Era cât se poate de dezamăgit. Se părea că tot efortul fusese 
în zadar. Dacă existase vreodată în castel un tablou pierdut al 
lui Modigliani, nu mai era acolo. 

Desigur, mai exista o posibilitate: una căreia poate ar fi fost 
bine să-i fi dat mai multă atenţie. Era posibil ca americanul, 
iubitul domnișoarei Sleign, să-l fi trimis pe o pistă falsă. 

Oare bărbatul îl suspecta? Ei bine, era o posibilitate. lar Lipsey 
considera că posibilitățile existau pentru a fi investigate. Oftă în 
timp ce luă hotărârea: avea să rămână pe urmele celor doi, 
până ce avea să se asigure că și aceștia renunţaseră. 

Nu știa prea bine cum avea să facă asta acum. Nu era așa 
ușor să-i urmărească pur și simplu, cum ar fi putut-o face într-un 


VP - 119 


oraș. Va trebui să se intereseze de ei. Reveni în Poglio pe un alt 
drum, îndreptându-se spre cel de-al treilea drum de acces în sat, 
cel care venea dinspre vest. La vreun kilometru și jumătate de 
sat, observă o casă la marginea drumului, cu o reclamă la bere 
în fereastră. Afară era așezată o măsuţă rotundă. Părea un bar. 

Lipsey era înfometat și însetat. Intră în parcarea încinsă de 
soare a localului și opri motorul. 


Capitolul doi 


— Mike, mincinos afurisit! exclamă Dee. Ochii îi erau măriţi de 
groază prefăcută. 

Buzele lui pline se întinseră într-un zâmbet, dar ochii nu-i 
zâmbeau. 

— Nu-ţi poţi permite să ai scrupule când ai de-a face cu genul 
ăsta de oameni. 

— Ce gen? Mi s-a părut un tip destul de drăguţ. Un pic 
plictisitor, presupun. 

Mike își sorbea cel de-al cincilea Campari și aprinse o nouă 
țigară. Fuma țigarete Pall Mall lungi, fără filtru și Dee bănuia că 
așa ajunsese să aibă vocea aceea aspră. El suflă fumul și spuse: 

— Simplul fapt că se afla aici în același timp cu noi este o 
coincidenţă prea mare, spuse el. Vreau să spun, nimeni nu vine 
aici, nici măcar un rătăcitor singuratic. Dar treaba cu fotografia 
a pus capac. Toată povestea aceea despre fiica lui părea cusută 
cu aţă albă. Pe tine te căuta. 

— Mă temeam că asta o să spui. Dee îi luă ţigara, trase un 
fum și i-o dădu înapoi. 

— Ești sigură că nu l-ai mai văzut înainte? 

— Sigură. 

— În regulă. Acum, gândește-te: cine mai știa de tablou? 

— Despre asta crezi că e vorba? Altcineva e pe urmele 
tabloului? E puţin melodramatic. 

— Pe naiba! Ascultă, draga mea, în lumea artei, vorba despre 
astfel de lucruri se răspândește ca vântul. Cui i-ai spus? 

— Ei bine, lui Claire, presupun. În orice caz, s-ar putea să fi 
menționat asta când era în apartament. 

— Ea nu contează. Ai scris cuiva de acasă? 


VP - 120 


— O, Doamne, da! l-am scris lui Sammy. 

— Cine e? 

— Actriţa - Samantha Winacre. 

— Am auzit de ea. Nu știam că o cunoști. 

— Nu ne vedem prea des, dar când o facem, ne înțelegem 
bine. Am studiat împreună. E mai în vârstă decât mine, a mers 
la școală mai târziu. Cred că tatăl ei călătorea des sau așa ceva. 

— E pasionată de artă? 

— Din câte știu, nu. Dar mă aștept că are prieteni în mediul 
artistic. 

— Altcineva? 

— Da. Dee ezită. 

— Spune. 

— Unchiul Charlie. 

— Negustorul de artă? 

Dee dădu din cap fără o vorbă. 

— lisuse, oftă Mike. Asta lămurește tot. 

Dee era șocată. 

— Crezi că unchiul Charlie ar încerca să găsească tabloul 
înaintea mea? 

— Este negustor de artă, nu? Ar face orice, și-ar vinde și 
mama pentru așa o descoperire. 

— Netrebnicul afurisit. În orice caz, l-ai trimis pe cioclul acela 
după cai verzi pe pereţi. 

— Asta ar trebui să-l ţină ocupat o vreme. 

Dee rânji. 

— Chiar există un castel la opt kilometri de aici? 

— Să fiu al naibii dacă știu. Dar sigur va găsi unul, mai 
devreme sau mai târziu. Apoi va pierde o grămadă de vreme 
încercând să intre și să caute tabloul. Mike se ridică. Ceea ce ne 
plasează pe noi în avantaj. 

Plăti nota și ieșiră în lumina orbitoare. 

— Cred că biserica este cel mai bun loc de unde să începem, 
spuse Dee. Preoții par să știe întotdeauna totul despre toate. 

— Preoţii din Italia, o corectă Mike. El fusese crescut catolic. 

Porniră ţinându-se de mână, de-a lungul străzii principale. 
Căldura sufocantă îi obliga să se armonizeze stilului de viaţă 
moleșit al satului: mergeau încet și vorbeau puţin, adaptându-se 
în mod subconștient climei. 

Ajunseră la biserica mică și frumoasă și se opriră câteva 


VP - 121 


minute la umbră, bucurându-se de răcoarea plăcută. 

— Te-ai gândit ce vei face cu tabloul, dacă faci rost de el? 
întrebă Mike. 

— Da, m-am gândit mult, răspunse ea. Își încreţi nasul, într-un 
gest care o definea atât de bine. In primul rând, vreau să-l 
studiez. Ar trebui să-mi dea idei pentru cel puţin jumătate din 
lucrarea de doctorat - restul, vor fi informaţii de umplutură. 
Dar... 

— Dar ce? 

— Tu să-mi spui. 

— Banii. 

— La naiba, da. Ups! Se surprinse înjurând și privi neliniștită 
împrejur, în curtea bisericii. 

— Nu sunt puțini. 

— Bani? Știu. Își aruncă părul peste umăr. Nu încerc să mă 
păcălesc singură, nu mă interesează nici banii prea mult. Poate 
dacă am reuși să-l vindem cuiva care mi-ar permite să-l văd de 
câte ori vreau - cum ar fi un muzeu. 

— Observ că ai spus „noi”, spuse Mike, pe un ton normal. 

— Bineînţeles! Ești alături de mine în povestea asta, nu? 

El își puse mâinile pe umerii ei. 

— Abia m-ai invitat. O sărută în grabă pe buze. Tocmai ţi-ai 
angajat un agent. Cred că ai făcut o alegere foarte bună. 

Ea râse. 

— Cum crezi că ar trebui să-l promovez? 

— Nu sunt sigur. Am câteva idei, dar nimic clar conturat. Hai 
să găsim tabloul întâi. 

Intrară în biserică și se uitară în jur. Dee își scoase sandalele 
și păși cu picioarele goale pe piatra rece. In celălalt capăt al 
naosului, un preot îndeplinea un ritual solitar. Dee și Mike îl 
așteptară, în liniște, să termine. 

In cele din urmă, acesta se apropie de ei, cu un zâmbet 
primitor pe chip. 

— Mă întrebam dacă ne puteţi ajuta, părinte, șopti Dee. 

Când se apropie, își dădură seama că nu era atât de tânăr pe 
cât îl făcuse să pară, de la distanţă, frizura scurtă, băiețească. 

— Sper, răspunse el. Vorbea cu volum normal, dar în biserica 
goală vocea lui răsuna cu putere. Presupun că este vorba de 
chestiuni lumești, oricât mi-aș dori să fie altfel, spuse. Am 
dreptate? 


VP - 122 


Dee încuviinţă din cap. 

— Atunci, haideţi să ieşim. Îi prinse cu blândeţe de câte un 
cot, împingându-i ușor pe ușă afară. Acolo, își ridică ochii spre 
cer. 

— îți mulțumim, Doamne, pentru lumina soarelui, spuse el. 
Deși, tu, draga mea, ar trebui să ai grijă cu tenul tău. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Încercăm să dăm de urma unui bărbat, începu Dee. Numele 
lui era Danielli. A fost rabin în Livorno, iar noi credem că s-a 
mutat în Poglio, pe la 1920. Era bolnav și în vârstă, astfel încât, 
probabil, n-a mai trăit mult după aceea. 

Preotul se încruntă și clătină din cap. 

— Nu mi-e cunoscut numele. Cu certitudine a fost înainte de 
vremea mea - nu eram născut la 1920. Și dacă era evreu, 
presupun că biserica nu l-a înmormântat, ceea ce înseamnă că 
nu avem nicio înregistrare. 

— Nu aţi auzit nici măcar vorbindu-se de el? 

— Nu. Și vă pot spune cu certitudine că nu există în Poglio 
nicio familie cu numele Danielli. În orice caz, alţi oameni din sat 
s-ar putea să-și amintească mai multe decât mine. Și nimeni nu 
se poate ascunde într-un sat atât de mic. Îi privi, ezitând un 
moment, ca și cum îi era greu să se hotărască: Cine v-a spus că 
a venit aici? 

— Un alt rabin, în Livorno. Dee înţelese că preotul dorea cu 
tot dinadinsul să afle de ce erau curioși în privința omului. 

Preotul se codi iar, apoi întrebă: 

— Sunteţi rudă cu el? 

— Nu. Dee se uită spre Mike, iar acesta dădu scurt din cap. De 
fapt, încercăm să găsim un tablou despre care credem că i-a 
aparţinut. 

— Ah. Preotul era mulțumit. Ei bine, este puţin probabil că 
veţi găsi capodopere în Poglio; dar vă doresc mult succes. Dădu 
mâna cu ei și se întoarse în biserică. 

Cei doi porniră înapoi înspre sat. 

— Un tip de treabă, spuse Dee, leneș. 

— Și o biserică frumoasă. Dee, ce zici, ne căsătorim într-o 
biserică? 

Ea se opri și se întoarse să-l privească. 

— Să ne căsătorim? 

— Nu vrei să te căsătorești cu mine? 


VP - 123 


— Abia m-ai invitat - dar cred că ai făcut o alegere foarte 
bună. 

El râse și strânse din umeri, stânjenit. 

— Mi-a scăpat, spuse el. 

Dee îl sărută cu drag. 

— A fost fermecător, într-un fel ștrengăresc, spuse ea. 

— Păi, dacă tot se pare că te-am întrebat... 

— Mike, dacă e să fie cineva, tu ești acela. Dar nu știu dacă 
vreau să mă căsătoresc vreodată. 

— Și asta a fost fermecător, într-un fel ștrengăresc, spuse el. 
Rezultatul e la egalitate. 

Ea îl luă de mână și-și continuară drumul. 

— De ce nu mă întrebi ceva mai puţin ambițios? 

— Cum ar fi? 

— Cere-mi să locuim împreună vreo câţiva ani, să vedem cum 
merge. 

— Ca să-ţi faci mendrele cu mine, apoi să pleci și să mă lași 
ruinat? 

— Da. 

De data aceasta, el o opri pe ea. 

— Dee, întotdeauna o dăm pe glumă. Este felul nostru de a nu 
ne implica emoţional prea mult. De aceea ne pomenim vorbind 
despre viitorul nostru într-o situație trăsnită ca asta. Dar te 
iubesc și vreau să trăim împreună. 

— Faci asta din cauza tabloului meu, nu-i așa? Ea zâmbi. 

— Fii serioasă. 

Dee luă o mină foarte serioasă. Rosti șoptit. 

— Da, Mike, m-aș bucura să locuim împreună. 

El o cuprinse cu brațele lui lungi și o sărută din nou, de data 
aceasta prelung. O săteancă trecu pe lângă ei, întorcându-și 
privirea, scandalizată. In cele din urmă, Dee șopiti: 

— Ne-ar putea aresta pentru asta. 

Își reluară mersul, încă și mai lent, el cu braţul în jurul 
umerilor ei, ea ţinându-l peste mijloc. 

— Unde vom locui? întrebă Dee. 

Mike o privi surprins. 

— Ce nu-ţi place la apartamentul din South Street? 

— Este un apartament murdar de burlac, asta nu-mi place. 

— Prostii. Este încăpător, este fix în centrul Mayfair. 

Ea zâmbi. 


VP - 124 


— Știam eu că nu te-ai gândit prea mult la asta. Mike, vreau 
să ne facem un cămin împreună, nu să mă mut în apartamentul 
tău. 

— Mmm. El căzu pe gânduri. 

— Apartamentul este plin de prostii, trebuie reamenajat, iar 
bucătăria este foarte mică. Mobilierul e o amestecătură de... 

— Și ce ţi-ai dori? O casă cu trei dormitoare în Fulham? O casă 
la oraș, în Ealing? Un conac în Surrey? 

— Ceva luminos și încăpător, cu vedere spre un parc, dar 
aproape de centru. 

— Am sentimentul că știi deja unde. 

— Regent's Park. 

Mike râse. 

— La naiba, de când plănuiești asta? 

— N-ai știut că sunt o profitoare? Își înălţă privirea spre el, iar 
el se aplecă și o sărută din nou. 

— Vei avea ce-ţi dorești, îi spuse. O casă nouă - să o 
amenajezi și să o aranjezi imediat ce ne întoarcem... 

— Ușurel! Nici nu știm dacă există apartamente disponibile în 
zonă. 

— Găsim noi. 

Se opriră lângă mașină și se sprijiniră de caroseria încinsă. 
Dee își ridică faţa către soare. 

— De cât timp ai hotărât... asta? 

— Nu cred că a existat un moment în care am luat o hotărâre. 
A fost un gând care s-a dezvoltat treptat - ideea să-mi petrec 
viața alături de tine. Când am ajuns să-mi dau seama, era deja 
prea târziu să mai schimb ceva. 

— Amuzant. 

— De ce? 

— Cu mine s-au petrecut lucrurile invers. 

— Când te-ai hotărât? 

— Când ţi-am văzut mașina, lângă hotel, în Livorno. E ciudat 
că mă întrebi atât de curând. Deschise ochii și-și aplecă capul. 
Mă bucur că m-ai întrebat. 

Se priviră un minut, în tăcere. 

— Asta e nebunie curată, spuse Mike. Ar trebui să fim pe 
urmele tabloului și noi stăm și ne facem ochi dulci. 

Dee chicoti. 

— Ai dreptate. Hai să-l întrebăm pe bătrân. 


VP-125 


Bărbatul cu pălărie de paie și baston își schimba locul după 
cum se deplasa umbra și ajunsese de pe treptele cârciumii în 
fața unei intrări, după colț. Dar stătea atât de neclintit, încât 
Dee își imagina că omul levitase dintr-un loc în altul, fără să fi 
mișcat un deget. Când se apropiară de el, constatară că ochii îi 
contraziceau nemișcarea trupului: erau mici și neastâmpăraţi, 
într-o nuanţă deosebită de verde. 

— Bună dimineaţa, domnule, începu Dee. Știţi cumva dacă 
există o familie pe nume Danielli, în Poglio? 

Bătrânul clătină din cap. Dee nu știu ce să înțeleagă din asta, 
că familia respectivă nu exista sau că el nu știa. Mike îi atinse 
cotul, apoi ocoli grăbit clădirea, îndreptându-se spre cârciumă. 

Dee se așeză pe vine la umbră, lângă bătrân, zâmbindu-i. 

— Cred că aveţi multe amintiri, spuse ea. 

Omul se înmuie puţin și dădu din cap. 

— Eraţi aici în 1920? 

Bătrânul râse scurt. 

— Dinainte - cu mult dinainte. 

Mike reveni în grabă, ţinând un pahar. ` 

— Barmanul mi-a spus că bea absint, explică el în engleză. li 
întinse paharul bătrânului, care-l luă și-l goli dintr-o înghițitură. 

Dee vorbi, de asemenea, în engleză. 

— Este o metodă de convingere destul de dură, spuse ea, cu 
un oarecare dezgust. 

— Prostii. Barmanul a spus că a așteptat toată ziua să pice 
niște turiști care să-i ofere o băutură. Pentru asta stă aici. 

Dee reveni la italiană. 

— Vă mai amintiţi anul 1920? 

— Da, răspunse bătrânul, vorbind fără grabă. 

— Trăia atunci, în sat, o familie Danielli? întrebă Mike 
nerăbdător. 

— Nu. 

— Vă amintiţi să se fi mutat niște străini în sat, în perioada 
aceea? 

— Destui. Era în timpul războiului, știți cum e. 

Mike o privi pe Dee exasperat. 

— Sunt evrei printre locuitorii satului? întrebă el. Puţina 
italiană pe care o știa era aproape epuizată. 

— Da. Ei se ocupă de barul de pe strada care merge spre 
vest. Acolo a locuit Danielli, când trăia. 


VP - 126 


Cei doi îl priviră pe bătrân, uimiţi. Mike se întoarse spre Dee, 
vorbind în engleză. 

— De ce naiba n-a zis așa de la început? 

— Pentru că n-ai întrebat, neisprăvitule, răspunse bărbatul, în 
engleză. Apoi râse, amuzat de farsa lui. Se ridică poticnindu-se 
și o porni pe drum, încă râzând; din când în când se oprea, lovea 
cu bastonul în pământ, râzând și mai zgomotos. 

Mike era amuzat, iar Dee mai avea puţin și izbucnea și ea în 
râs. Era molipsitor, așa că Mike râse de el însuși. 

— Ne-a făcut-o, spuse. 

— Presupun că ar fi bine să găsim barul acela, pe drumul spre 
vest, sugeră Dee. 

— Este prea cald. Hai să bem ceva înainte. 

— Convinge-mă. 

Pășiră din nou în atmosfera răcoroasă din interiorul cârciumii. 
Tânărul barman era în spatele tejghelei. Când îi văzu, faţa i se 
acoperi de un zâmbet larg. 

— Tu știai! îl acuză Dee. 

— Mărturisesc, recunoscu tânărul. De fapt, nu aștepta să i se 
ofere o băutură. Aștepta ocazia să vă joace festa aceea. Turiștii 
nu ajung aici decât o dată pe an și este vârf de sezon pentru el. 
Diseară, va fi înapoi aici, spunând povestea cui vrea să-l asculte. 

— Două Campari, te rog, spuse Mike. 


Capitolul trei 


Preotul se aplecă să ridice un gunoi de pe poteca pietruită a 
bisericii: era un ambalaj de bomboană. Strânse hârtiuţa în 
pumn, ridicându-se foarte încet, ca să aline durerea din 
genunchi, provocată de reumatism. Durerea i se trăgea de la 
nopţile petrecute singur, multe ierni la rând, ierni umede, tipic 
italienești, într-o casă veche, știa prea bine; dar era normal 
pentru preoţi să fie săraci. Căci cum putea un om să fie preot 
dacă ar fi fost altul mai sărac decât el în sat? Gândul acesta era 
propria lui liturghie și, cât și-a repetat-o, durerea din genunchi l- 
a lăsat. 

Părăsi curtea bisericii, apucând poteca ce ducea spre casa lui. 
La mijlocul drumului, reumatismul îl lovi din nou: un atac feroce, 


VP - 127 


o durere puternică ce-l făcu să se clatine. Ajunse lângă casă și 
se rezemă de zid, lăsându-și greutatea pe piciorul sănătos. 

Privind pe drumul ce ducea spre centrul satului îi văzu pe cei 
doi tineri cu care vorbise mai devreme. Mergeau agale, 
îmbrățișați. Păreau foarte îndrăgostiți - mai mult decât cu o 
jumătate de oră în urmă. Cu înțelegerea pe care o căpătase de- 
a lungul anilor de ascultat spovedanii, își dădu seama că relaţia 
lor suferise o schimbare în ultimele minute. Poate avusese de-a 
face cu vizita lor la casa Domnului: poate că el le oferise sprijin 
spiritual, până la urmă. 

Cu certitudine, păcătuise minţindu-i despre Danielli. Minciuna 
venise automat, prin puterea obișnuinței dobândite în timpul 
războiului. Atunci, când simţise că era absolut necesar să 
ascundă, tuturor celor care întrebau, prezenţa familiei de evrei 
din mijlocul lor, întreg satul minţise cu binecuvântarea lui. Să 
spună adevărul ar fi fost un păcat. 

Astăzi, când un cuplu de străini apăruse din senin, întrebând 
direct despre Danielli, atinseseră un nerv încă activ în preot; iar 
el îi apărase din nou pe evrei. Întrebările tinerilor trebuie să fi 
fost inocente: fasciștii nu mai existau, de treizeci de ani, așa că 
nu mai avea rost să mintă. Cu toate acestea, nu avusese timp 
să gândească - argument ce stătea la baza tuturor păcatelor și 
era o scuză penibilă. 

Se gândi să pornească în căutarea lor, să le ceară iertare, să 
le explice, să le spună adevărul. L-ar mai fi ușurat puţin. Dar nu 
avea sens: cu siguranță cineva din partea locului avea să le 
spună despre barul de la ieșirea din sat, unde evreii își duceau 
traiul. 

Durerea dispăruse. Intră în casă, călcând pe pietrele slăbite 
din capul scărilor, străbătut de un fior de tandrețe rezervat 
neplăcerilor familiare: precum reumatismul şi păcatele 
consecvente, pe care le asculta săptămână după săptămână, 
ale oilor negre, imposibil de reformat din parohia lui. Le 
recunoscu, trist, cu o înclinare a capului și le dădu dezlegarea. 

In bucătărie, luă o pâine și tăie o bucată cu un cuțit cu lama 
tocită. Apoi luă o bucată de brânză și răzui mucegaiul de pe ea; 
după aceea, mâncă. Brânza era bună - mucegaiul o făcuse și 
mai gustoasă. Un lucru pe care, să fi fost bogat, nu l-ar fi 
descoperit. 

După ce termină de mâncat, șterse farfuria cu un șervet și o 


VP - 128 


așeză la loc în dulap. Ciocănitura din ușă îl luă prin surprindere. 

De obicei, lumea nu bătea la ușa lui. Intrau pur și simplu și-l 
chemau. Bătaia din ușă era semnul unei vizite oficiale. Dar 
astfel de vizite erau, de obicei, cunoscute în avans în Poglio. Se 
îndreptă spre ușă cu un sentiment plăcut de curiozitate. 

Deschise ușa și se pomeni în faţa unui tânăr scund, cam la 
douăzeci de ani, cu părul blond, drept, crescut peste urechi. Era 
îmbrăcat ciudat, după standardele preotului, cu costum și 
papion. Într-o italiană stâlcită, omul i se adresă: 

— Bună dimineaţa, părinte. 

Un străin, gândi preotul. Asta explica bătaia în ușă. Prezenţa 
atâtor străini în sat, în același timp, era un lucru foarte 
neobișnuit. 

— Putem vorbi câteva minute? întrebă străinul. 

— Desigur. Preotul îl conduse în bucătărie și-i oferi un scaun 
de lemn. 

— Vorbiti engleză? 

Preotul clătină din cap, cu regret. 

— A. Ei bine, eu sunt un negustor de artă, din Londra, 
continuă omul, șovăielnic. Caut tablouri vechi. 

Preotul dădu din cap, cu mirare. Era clar că bărbatul acesta și 
tinerii de mai devreme se aflau în aceeași misiune. Coincidenţa 
era mult prea mare pentru a fi credibilă - două rânduri de 
oameni diferiți să apară în aceeași zi în căutare de tablouri. 

Răspunse: 

— Ei bine, eu nu am așa ceva. Arătă cu mâna către pereţii goi 
ai încăperii, ca și cum ar fi vrut să spună că, dacă ar fi dispus de 
bani, ar fi cumpărat mai întâi lucruri absolut necesare traiului. 

— Poate în biserică? 

— Nu, nu sunt tablouri în biserică. 

Omul căzu pe gânduri, câteva momente, căutându-și 
cuvintele. 

— Există vreun muzeu în sat? Sau locuitori care dețin 
tablouri? 

Preotul râse. 

— Fiule, acesta este un sat sărac. Nimeni nu cumpără 
tablouri. Când le merge bine și fac rost de niște bani, oamenii 
cumpără carne - sau o sticlă de vin. Nu avem colecționari de 
artă aici. 

Bărbatul păru dezamăgit. Preotul se întrebă dacă să îi spună 


VP - 129 


sau nu despre competitori. Însă dacă o făcea, ar fi trebuit să-i 
spună și despre Danielli, iar asta ar fi însemnat să-i dezvăluie 
acestuia ceea ce nu le spusese celorlalţi doi. 

| se păru incorect. Cu toate acestea, nu voia să mintă din nou. 
Decise că dacă omul întreba, avea să-i spună despre Danielli: 
dar nu avea să ofere informaţia din proprie iniţiativă. 

Întrebarea următoare îl surprinse. 

— Există vreo familie numită Modigliani în sat? 

Preotul ridică din sprâncene. Imediat, străinul îl întrebă: 

— De ce vă surprinde întrebarea? 

— Tinere, chiar crezi că există o familie Modigliani în Poglio? 
Nu am atâta carte, dar până și eu știu că Modigliani a fost cel 
mai mare pictor italian al secolului. Este greu de crezut că 
vreuna dintre lucrările lui ar zăcea necunoscută oriunde în lume, 
dar cu atât mai puţin aici, în Poglio. 

— Și nu există nicio familie Modigliani aici? insistă bărbatul. 

— Nu. 

Omul oftă. Mai rămase așezat un moment, holbându-se la 
vârfurile pantofilor, cu fruntea încrețită de gânduri. Apoi se 
ridică. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Preotul îl conduse spre ieșire. 

— Îmi pare rău că nu ţi-am dat răspunsurile pe care le căutai, 
spuse el. Dumnezeu să te aibă în pază. 

e 

Când ușa se închise în urma lui, Julian mai rămase un moment 
în faţa casei preotului, clipind în lumina soarelui și respirând 
aerul plăcut. Dumnezeule, urât îi mai mirosea casa. Amărâtul 
acela probabil nu apucase să înveţe să aibă grijă de el - bărbaţii 
italieni sunt obișnuiți să fie slujiţi întâi de mame, apoi de 
neveste, i se păru că-și amintea să fi citit undeva. 

Era uimitor câţi preoți avea Italia, ţinând cont de toate 
acestea și de jurământul de castitate... Rânji, amintindu-și 
sfârșitul recent și subit al perioadei lui de castitate. Exaltarea pe 
care o trăise descoperindu-și potenţa era încă proaspătă în 
simțurile lui. Dovedise că totul fusese din vina Sarei. Afurisita 
încercase să pretindă că nu-i făcea plăcere, la început, dar nu 
putuse susţine prefăcătoria. Ținând cont de asta, de vânzarea 
mașinii, de pictura lui Modigliani, poate că norocul îi revenea. 

Dar încă nu avea tabloul. Această ultimă lovitură de geniu era 


VP - 130 


esenţială pentru detaliul final al încoronării renașterii lui 
personale. Cartea poștală a tinerei care semna „D” era o 
fundaţie destul de șubredă pe care să-și clădească sperantele, 
știa asta: cu toate acesta, rezultate neașteptate apăreau tocmai 
atunci când erau urmărite piste incerte. 

Această perspectivă însă, a găsirii tabloului lui Modigliani, se 
diminuase drastic în timpul discuţiei cu preotul. Dacă pictura se 
afla aici, în Poglio, avea să fie dificil de găsit. Dar avea o 
consolare: părea că Julian era primul ajuns la fața locului. Căci 
dacă un tablou de o asemenea valoare ar fi fost cumpărat de 
cineva dintr-un loc atât de mic, cum era acest sat, toată lumea 
ar fi știut despre asta în câteva ore. 

Rămase lângă mini-Fiatul închiriat, gândindu-se la pasul 
următor. Intrase în sat prin partea de sud, iar biserica fusese 
una dintre primele clădiri pe care le întâlnise. Ar putea să caute 
o altă clădire publică: sediul primăriei, poate, sau o secţie de 
poliţie. Preotul spusese că nu exista un muzeu. 

Se hotărî să facă un tur rapid de recunoaștere, așa că urcă în 
mașină. Motorul dudui ușurel la pornire și el străbătu încet satul. 
În mai puţin de cinci minute, văzuse tot. Nicio clădire nu era 
promițătoare. Mercedesul coupe albastru parcat în faţa 
cârciumii trebuie că aparținea cuiva înstărit: proprietarul, cu 
siguranţă, nu era localnic. 

Se întoarse la locul unde parcase iniţial și ieși din mașină. Nu 
avea altă soluție: trebuia să înceapă să bată la uși. Chiar dacă 
trecea pe la fiecare casă, tot nu avea să-i ocupe întreaga după 
amiază. 

Privi casele mici, văruite. Unele aveau în faţă grădini de 
verdeţuri, altele erau lipite una de alta, la stradă. Se întrebă de 
unde să înceapă. Dat fiind că toate prezentau puţine 
probabilităţi să găzduiască un Modigliani, o alese pe cea mai 
apropiată și se îndreptă spre ușa acesteia. 

Nu avea sonerie, așa că bătu cu încheieturile degetelor în 
vopseaua maro, scorojită, și aşteptă. 

Femeia care deschise avea în brațe un copil, pumnul lui mic 
înfipt strâns în părul ei castaniu, nespălat. Avea ochii mici, 
foarte apropiaţi de nasul mare și subţire, ceea ce o făcea să 
pară șireată. 

— Sunt un negustor de artă, vin de la Londra, spuse Julian. 
Aveţi tablouri la care m-aș putea uita, vă rog? 


VP - 131 


Femeia se uită la el în tăcere, un minut, cu o expresie se 
surpriză și oboseală. Apoi clătină din cap, fără o vorbă, și închise 
ușa. 

Julian plecă descurajat. Își dorea din toată inima să renunte la 
strategia mersului din ușă în ușă - se simțea ca un comis- 
voiajor. Casa următoare îl primi neprietenos. Ferestrele mici, de 
o parte și de alta a casei, îi aminteau de femeia de mai înainte, 
cu copilul. 

Se forţă să continue. Ușa următoare avea un ciocănel: unul 
ornamentat, în formă de cap de leu. Vopseaua era proaspătă și 
ferestrele curate. 

Deschise un bărbat, în cămașă și cu o vestă descheiată, 
fumând o pipă al cărei muștiuc avea urme vizibile de mestecat. 
Părea să aibă în jur de cincizeci de ani. Julian repetă solicitarea. 

Bărbatul se încruntă; apoi chipul i se lumină când reuși să 
deslușească sensul celor rostite de Julian în italiana lui precară. 

— Intră, zâmbi el. 

În interior, casa era curată și amenajată destul de plăcut: 
podelele erau curate și vopseaua proaspătă strălucea. Omul îl 
invită pe Julian să se așeze. 

— Vrei să vezi niște tablouri? Bărbatul vorbea un pic cam tare, 
ca și cum se adresa cuiva surd sau senil. Julian presupuse că 
accentul pe care îl avea îl făcea să vorbească așa. Dădu 
prostește din cap. 

Omul ridică un deget, ca pentru a-i spune „așteaptă”, apoi 
părăsi încăperea. Se întoarse, un moment mai târziu, cu o 
grămadă de fotografii înrămate, decolorate de timp și acoperite 
de praf. 

Julian clătină din cap. 

— Vorbesc despre tablouri, spuse el, imitând gestul aplicării 
vopselei pe pânză, cu pensula. 

Confuzia și o urmă de disperare traversară chipul bărbatului, 
care rămase trecându-și degetele prin mustață. Desprinse o 
copie ieftină a unei icoane care-l reprezenta pe lisus dintr-un cui 
din perete și i-o oferi. 

Julian luă tabloul, se prefăcu că-l studiază, clătină din cap și îl 
înapoie. 

— Mai aveți și altele? 

— Nu. 

Julian se ridică. Încercă să afișeze un zâmbet recunoscător. 


VP - 132 


— Îmi pare rău, spuse. Aţi fost amabil. 

Omul strânse din umeri și îi deschise ușa. 

Reticenţa lui Julian de a continua era în creștere. Neconsolat 
și neștiind încotro s-o ia, rămase în drum, bucurându-se de 
căldura soarelui care-i mângâia gâtul. Va trebui să aibă grijă să 
nu-l ardă, gândi fără nicio legătură. 

Se hotări să meargă să bea ceva. Cârciuma era la câteva zeci 
de metri mai departe, acolo unde era parcat Mercedesul 
albastru. Însă o băutură nu avea să facă lucrurile să avanseze. 

Din cârciumă ieși o tânără care merse la mașină și o deschise. 
Julian o privi. Era și ea o cățea afurisită, precum Sarah? Orice 
femeie suficient de înstărită ca să aibă o asemenea mașină era 
îndreptăţită să fie o căţea afurisită. Işi aruncă părul peste umăr, 
în timp ce urca în mașină. Era fiica răsfăţată a unui om cu bani, 
gândi Julian. 

Din cârciumă mai ieși un bărbat care ocoli mașina și urcă 
lângă fată, iar aceasta îi spunea ceva. Vocea ei ajunse până la 
el. 

Brusc, Julian înţelese. 

Presupusese că fata se pregătea să conducă, dar când privi 
mai atent, observă că volanul era pe partea dreaptă. 

Vorbele fetei către bărbat păruseră să fie rostite în engleză. 

Mașina avea numere de înmatriculare englezești. 

Mercedesul prinse viaţă cu un zgomot înfundat. Julian se 
răsuci pe călcâie și porni în grabă către locul unde-și lăsase 
Fiatul. Cealaltă mașină trecu pe lângă el, în timp ce băga cheile 
în contact și întoarse din trei mișcări. 

O englezoaică cu bani, într-o mașină britanică, în Poglio: 
trebuia să fie fata care trimisese cartea poștală. 

Julian nu-și permitea niciun risc. 

Porni pe urmele Mercedesului, lăsând motorul Fiatului să 
protesteze în viteza întâi. Mașina albastră făcu la dreapta, pe 
strada ce ducea spre vest, afară din sat. Julian făcu și el la 
dreapta. 

Şoferul Mercedesului conducea cu viteză, manevrând abil 
mașina. Julian pierdu rapid luminile intermitente de frână, în 
curbele drumului. Își solicita mașina la maximum. 

Aproape că pierdu Mercedesul, trecând în viteză pe lângă el. 
Frână lângă o răscruce și dădu înapoi. 

Cealaltă mașină oprise. Clădirea în faţa căreia se afla i se păru 


VP - 133 


a fi, de-afară, o fermă, apoi văzu reclama la bere din fereastră. 

Cei doi tineri coborâseră din mașină și intrau în bar. Julian își 
aduse Fiatul lângă mașina lor. 

De cealaltă parte a Mercedesului mai era o mașină, tot un 
Fiat, dar model mare, de lux, într-o culoare verde metalic oribilă. 
Julian se întrebă a cui putea fi. 

leși la rândul lui din mașină și intră, pe urmele celor doi, în 
local. 


Capitolul patru 


Peter Usher lăsă aparatul de ras, își înmuie prosopul în apă 
fierbinte și șterse resturile cremei de ras de pe faţă. 

Își studie chipul în oglindă. 

Luă un pieptene și își pieptănă părul lung de pe faţă, făcându- 
| să cadă drept peste urechi. Continuă să-l pieptene cu grijă pe 
ceafă, îndesându-l sub gulerul cămășii. 

Fără barbă și mustață chipul lui arăta diferit. Nasul coroiat și 
bărbia ascuţită, retrasă, îl făceau să semene cu un pungaș, mai 
ales cu părul astfel pieptănat. 

Lăsă pieptenul și își luă sacoul. Avea să meargă. Oricum, era 
doar o precauție. 

Merse din baie în bucătăria casei mici. Cele zece pânze erau 
acolo, învelite în ziare și legate cu sfoară, rezemate de perete. 
Le ocoli și ieși pe ușa bucătăriei. 

Furgoneta lui Mitch era parcată pe alee, în capătul grădinii. 
Peter deschise ușile din spate și le fixă cu niște scânduri. Apoi 
începu să încarce tablourile. 

Dimineaţa era răcoroasă, deși soarele strălucea și ziua 
promitea să fie una călduroasă. Câteva dintre precauţiile pe 
care urmau să le ia erau ușor exagerate, gândi Peter, trăgând 
de o ramă grea pe poteca denivelată a grădinii. Cu toate acesta, 
planul era solid: numeroase potenţiale obstacole fuseseră luate 
în considerare și gestionate. Fiecare dintre ei își schimba, într-un 
fel sau altul, înfățișarea. Firește, dacă ajungeau să fie aliniaţi 
pentru identificare, deghizările nu le-ar fi servit câtuși de puţin - 
dar era imposibil să se ajungă până acolo. 

După ce încărcă și ultima pânză, închise ușile furgonetei, 


VP - 134 


încuie ușa casei și plecă. Își croi răbdător drum prin trafic, 
resemnat în privinţa aglomerării către West End. 

Ajunse în cele din urmă lângă campusul întins al unui colegiu, 
în Bloomsbury. El și Mitch aleseseră locul exact, cu câteva zile 
mai devreme. Colegiul ocupa o suprafaţă de peste 180 de metri 
lăţime și aproape 805 metri lungime; era alcătuit în mare parte 
din clădiri victoriene covertite. Dispunea de mai multe intrări. 

Peter parcă pe linia dublă galbenă, pe o străduţă ce ducea 
câtre una dintre porțile colegiului. Un paznic curios ar fi 
presupus că făcea o livrare pentru una dintre clădiri, aflate 
dincolo de porți - dar se afla pe un drum public, astfel încât 
reprezentanţii colegiului nu aveau să-l întrebe ce căuta acolo. 
Oricine altcineva ar fi văzut un tânăr, probabil un student, 
descărcând vechituri dintr-o furgonetă. 

Deschise ușile din spate ale mașinii și descărcă, pe rând, 
tablourile, sprijinindu-le de un grilaj. Când termină, închise 
mașina. 

Chiar lângă porţi era o cabină telefonică - unul dintre motivele 
pentru care aleseseră acest loc. Peter intră și formă numărul 
unei companii de taximetre. Comunică locaţia și primi 
confirmarea că o mașină avea să sosească în cinci minute. 

Ajunse mai repede. Şoferul taxiului îl ajută pe Peter să încarce 
tablourile în mașină. Ocupară bancheta din spate aproape în 
întregime. Peter îi comunică șoferului: „Hotelul Hilton, pentru 
domnul Eric Clapton”. Numele fals era o glumă care-i plăcuse lui 
Mitch. Peter îi dădu șoferului 50 de peni pentru că-l ajutase să 
încarce tablourile și salută, făcându-i semn cu mâna. 

Când taxiul dispăru din vedere, urcă în furgonetă, întoarse și 
porni spre casă. Acum nu se mai putea face nicio legătură între 
tablouri și căsuţa din Clapham. 

e 

Privind în jurul ei, în apartamentul din hotelul Hilton, Anne se 
simțea în al nouălea cer. Își aranjase părul la Sassoon, iar 
rochia, haina și pantofii fuseseră cumpărate de la un magazin 
extrem de scump, din Sloane Street. In jurul ei plutea mireasma 
unui parfum franțuzesc. 

Își ridică braţele și se învârti pe loc, ca o copilă care-și arată 
rochiţa cea nouă, la o petrecere. 

— Dacă ajung la închisoare pe viaţă, a meritat, își spuse ea. 

— Bucură-te cât mai poţi - hainele acelea mâine vor fi arse, 


VP-135 


spuse Mitch, așezat într-un fotoliu tapițat, în faţa ei. Mâinile 
încleștate, fremătătoare îi trădau tensiunea și dezminţeau 
zâmbetul relaxat. Purta jeans evazaţi, un pulover și o căciulă 
tricotată, ca un poponar care se juca de-a muncitorul, după 
propriile cuvinte. Işi strânsese părul sub căciulă, ca să-l 
ascundă, și purta ochelari National Health, cu rame de plastic și 
lentile transparente. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. Un ospătar al hotelului veni cu 
cafele și prăjituri pe o tavă. 

— Cafeaua dumneavoastră, doamnă, spuse el lăsând tava pe 
o măsuţă joasă. A sosit un taxi cu niște colete pentru 
dumneavoastră, domnule Clapton, adăugă privindu-l pe Mitch. 

— O, Eric, trebuie să fie tablourile. Te rog, mergi și ocupă-te, 
vorbi Anne, cu un accent franțuzesc suprapus peste engleza ei 
elegantă, iar Mitch trebui să-și mascheze surpriza la auzul ei. 

Luă liftul și cobori la parter, apoi traversă foaierul ca să 
ajungă la taxiul care aștepta. 

— Lasă aparatul să meargă, șefule - doamna își permite, 
spuse el. 

Se întoarse apoi către portar și-i strecură două lire în palmă. 

— Vezi dacă poţi să-mi faci rost de un cărucior de bagaje și 
de-o mână de ajutor, i se adresă acestuia. 

Portarul intră în hotel, de unde reveni câteva minute mai 
târziu, însoţit de un valet care împingea un cărucior. Mitch se 
întrebă dacă vreuna din bancnotele oferite portarului ajunsese 
în buzunarul valetului. 

Cei doi așezară cinci tablouri în cărucior și valetul dispăru cu 
ele. Mitch le descărcă și pe celelalte și plăti taximetristul. 
Căruciorul golit reveni și Mitch duse și restul tablourilor la 
apartament. Îi dădu și valetului o liră - de ce să nu continue să 
fie generos, gândi el. ; 

Inchise ușa și se așeză să își bea cafeaua. Ințelese că prima 
parte a planului se încheiase cu succes; și cu această înţelegere 
reveni tensiunea, care îi încordă mușchii și-i întinse nervii. Acum 
nu mai era cale de întoarcere. Aprinse o ţigaretă scurtă din 
pachetul pe care-l avea în buzunar, crezând că-l va ajuta să se 
relaxeze. Nu-l ajută - niciodată nu-l ajuta, iar el nu renunţa să 
creadă că o va face. Gustă cafeaua. Era foarte fierbinte, dar nu 
avea răbdarea necesară să aștepte să se răcească. 

— Ce este aceea? o întrebă pe Anne. 


VP - 136 


Ea își ridică privirea din mapa în care nota ceva. 

— Lista noastră. Numele picturii, al artistului, galeria sau 
negustorul la care trebuie să ajungă, numărul lor de telefon, 
numele celui responsabil și al adjunctului acestuia. Mai scrise 
ceva, apoi răsfoi paginile cărții de telefoane din poala ei. 

— Eficient. Mitch sorbi din cafeaua fierbinte, care-i arse gâtul. 
Cu ţigara între buze, începu să despacheteze tablourile. 

Lăsă ziarele și sforile grămadă într-un colț. Aveau două mape 
din piele, una mai mare și una mai mică, pregătite pentru 
galerii. Nu voise să cumpere zece, de teamă că ar fi atras 
atenția. 

Când termină, el și Anne se așezară la masa mare din mijlocul 
camerei. Pe masă, la cererea lor, fuseseră aduse două 
telefoane. Anne așeză lista lângă ei și începură să sune. 

Anne formă un număr și așteptă. 

— Claypole și Asociaţii, bună dimineaţa, se auzi vocea unei 
tinere, rostind totul dintr-o suflare. 

— Bună dimineaţa, spuse Anne. Cu domnul Claypole, vă rog. 
Renunţase la accentul franțuzesc. 

— Un moment. Urmă un murmur, apoi un click, apoi o altă 
voce. 

— Biroul domnului Claypole. 

— Bună dimineaţa, cu domnul Claypole, vă rog, repetă Anne. 

— Mă tem că este într-o întâlnire. Cine-l caută? 

— Domnul Renalle, de la Agenţia de Arte Nancy. Poate este 
disponibil domnul de Lincourt? 

— Dacă așteptați, verific. 

Urmă o pauză, apoi se auzi o voce de bărbat. 

— De Lincourt la telefon. 

— Bună dimineaţa, domnule de Lincourt. Domnul Renalle de la 
Agenţia de Arte Nancy dorește să vă vorbească. Anne dădu din 
cap către Mitch. Acesta ridică receptorul, în timp ce Anne îl 
așeza pe al ei în furcă. 

— Domnul de Lincourt? spuse el. 

— Bună dimineaţa, domnule Renalle. 

— Bună dimineaţa. Îmi pare rău că nu am reușit să vă 
înștiințez în scris, dar compania mea se ocupă de moștenirea 
unui colecționar, iar situaţia este relativ urgentă. Mitch pronunţă 
t-urile lipind limba de cerul gurii, accentuă c-urile și rosti 
superficial g-ul din „urgenţă”. 


VP - 137 


— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă negustorul politicos. 

— Am un tablou care ar trebui să vă intereseze. Un Van Gogh 
timpuriu, Groparul, șaptezeci și cinci de centimetri pe nouăzeci 
și șase. Este excepţional. 

— Splendid. Când l-aș putea vedea? 

— Sunt în Londra acum, la Hilton. Ar putea asistentul meu să 
vă facă o vizită după-amiază sau mâine-dimineață? 

— După-amiază. Să zicem două și jumătate? 

— Perfect, foarte bine. Am adresa dumneavoastră. 

— Aveţi și o sumă în vedere, domnule Renalle? 

— Am evaluat lucrarea la aproximativ nouăzeci de mii de lire. 

— Ei bine, putem discuta asta mai târziu. 

— Desigur. Asistentul meu este autorizat să negocieze. 

— Aștept cu nerăbdare întâlnirea noastră. 

— La revedere, domnule de Lincourt. 

Mitch așeză receptorul în furcă și oftă adânc. 

— Dumnezeule, te-au trecut apele, spuse Anne. 

El își șterse fruntea cu mâneca. 

— Nu credeam că rezist până la sfârșit. Afurisitul acela de 
accent. Trebuia să-l fi repetat mai mult. 

— Ai fost minunat. Mă întreb ce gândește alunecosul domn de 
Lincourt acum? 

Mitch aprinse o ţigară. 

— Știu eu ce gândește. Se bucură că are de-a face cu un 
negustor francez de provincie, care nu știe cât valorează un Van 
Gogh. 

— Replica despre moștenirea unui colecţionar decedat este 
genială. Face să fie plauzibil că un agent mărunt din Nancy se 
ocupă de tranzacții. 

— Și se va grăbi să încheie o înţelegere, de teamă că vreun 
rival ar putea afla și i-ar lua-o înainte. Mitch zâmbi răutăcios. In 
regulă, să trecem la următorul. 

Anne ridică receptorul și începu să formeze un nou număr de 
telefon. 

e 

Taxiul opri în fața peretelui de sticlă al galeriei Crowforth, în 
Piccadilly. Anne achită cursa, în timp ce Mitch transporta tabloul, 
în mapa grea de piele, în sediul negustorului de artă. 

O scară largă de pin scandinav ducea din sala expoziției de la 
parter la birourile de la etaj. Anne urcă prima și bătu la o ușă. 


VP - 138 


Ramsey Crowforth se dovedi a fi un bărbat slab, cu părul alb, 
la aproximativ șaizeci de ani, din Glasgow. Se uită la cei doi pe 
deasupra ochelarilor în timp ce le strângea mâna și o pofti pe 
Anne să ia loc. Mitch rămase în picioare, ţinând strâns mapa. 

Încăperea era lambrisată în același pin precum scara, iar 
covorul era un amestec de portocaliu cu maro. Omul stătea în 
dreptul biroului, cu greutatea lăsată pe un picior, cu un braţ 
atârnat pe lângă corp, iar celălalt, sprijinit în șold, îi împingea 
sacoul spre spate, dezvelind o pereche de bretele Lurex. Era 
expert în expresioniștii germani, dar avea un gust teribil, gândi 
Anne. 

— Așadar, dumneavoastră sunteți domnișoara Renalle, spuse 
el, vorbind cu accentul tipic scoţian. Și domnul Renalle cu care 
am vorbit de dimineaţă este... 

— Tatăl meu, răspunse Anne, evitând privirea lui Mitch. 

— Exact. Haideţi să vedem ce aveţi. 

Anne îi făcu un semn lui Mitch. Acesta scoase pânza din mapă 
și o așeză pe un scaun. Crowforth își încrucișă brațele și rămase 
în contemplare. 

— O lucrare timpurie, șopti el atât pentru sine, cât și pentru 
ceilalţi. Înainte ca psihoza lui Munch să pună cu totul stăpânire 
pe el. Destul de tipic... se îndepărtă de tablou. Doriţi un pahar 
cu vin? 

Anne dădu din cap. 

— Și... asistentul dumneavoastră? 

Mitch refuză clătinând din cap. 

Turnând în pahare, omul continuă: 

— Acţionaţi în contextul moștenirii lăsate de un colecţionar, 
am înțeles corect? 

— Da. Anne își dădu seama că omul făcea conversaţie, ca să 
lase impactul tabloului să-și facă efectul, înainte de a lua o 
decizie. Numele lui era Roger Dubois - a fost un om de afaceri. 
Compania lui construia echipamente agricole. Colecţia lui a fost 
una restrânsă, dar foarte bine alcătuită. 

— Se vede. Crowforth îi întinse paharul și se sprijini iar de 
birou, reluând contemplarea pânzei. Vedeţi, lucrarea aceasta nu 
reprezintă perioada mea. Eu sunt specialist în expresioniști, în 
general, nu în Munch, în special: iar lucrările lui timpurii nu se 
încadrează în curentul expresionist, evident. Gesticulă cu mâna 
în care ţinea paharul, arătând către pânză. Imi place, dar aș dori 


VP - 139 


să mai cer o opinie. 

Anne simţi un junghi între umeri și încercă să-și stăpânească 
roșeaţa pe care începea să o simtă în zona gâtului. 

— Vi-l las bucuroasă peste noapte, dacă doriţi, spuse ea. Cu 
toate acestea, există un certificat de origine. Deschise geanta și 
scoase un dosar, în care avea documentul pe care îl falsificase 
mai devreme, în atelier. Cel care conţinea antetul și ștampila 
Meunier's. l-l întinse lui Crowforth. 

— O! exclamă acesta. Studie certificatul. Asta schimbă 
lucrurile, firește. Vă pot face o ofertă pe loc. Privi din nou pânza, 
un moment lung. Care era suma pe care mi-aţi menţionat-o de 
dimineaţă? 

Anne își stăpâni exaltarea. 

— Treizeci de mii. 

Crowforth zâmbi și Anne se întrebă dacă nu cumva și el își 
stăpânea entuziasmul. 

— Cred că vă putem oferi suma aceasta. 

Spre uimirea lui Anne, scoase un carnet de cecuri din sertar și 
începu să scrie. Atât de firesc! gândi ea. Cu voce tare, rosti: 

— Vă rog să-l completaţi pentru Hollow and Cox, 
reprezentanţii noștri din Londra. Crowforth păru ușor surprins, 
așa că ea adăugă: Sunt contabilii noștri, care se ocupă de 
transferurile financiare către Franța. Răspunsul îl mulțumi. 
Desprinse cecul și i-l înmână. 

— Mai rămâneţi în Londra? întrebă el politicos. 

— Câteva zile. Anne era nerăbdătoare să plece acum, dar nu 
voia să stârnească suspiciuni. Era nevoită să mai schimbe 
câteva vorbe, pentru a salva aparențele. 

— În cazul acesta, sper să vă revăd, când mai veniţi. 
Crowforth le întinse mâna. 

Părăsiră biroul și coborâră scările, Mitch ducând acum mapa 
goală. Anne șopti entuziasmată: 

— Nu m-a recunoscut! _ 

— Nici nu mă mir. Nu te-a văzut decât de la distanţă. In plus, 
pe atunci erai nevasta ștearsă, modestă a unui pictor 
flamboaiant. Acum ești o franțuzoaică blondă și exuberantă. 

Găsiră un taxi imediat ce ajunseră în stradă și îl luară înapoi la 
Hilton. Anne stătea pe bancheta din spate, privind cecul de la 
Crowforth. 

— Dumnezeule, am reușit, spuse ea în șoaptă. Apoi începu să 


VP - 140 


suspine. 
a 

— Hai să ne cărăm de aici cât mai repede, spuse Mitch cu 
însuflețire. 

Era ora unu, a doua zi după ce se instalaseră la Hilton. Ultima 
dintre lucrările falsificate fusese livrată unei galerii din Chelsea 
și în geanta din piele de șopârlă a lui Anne se găseau zece 
cecuri. 

Își strânseră bagajele, adunând tot din cameră, pixuri, hârtii, 
orice alte bunuri personale împrăștiate în jur. Mitch luă un 
prosop din baie și șterse telefoanele și suprafeţele strălucitoare 
ale mobilei. 

— Restul nu contează, spuse el. O amprentă izolată, găsită pe 
ușă sau pe fereastră, nu o să ajute cu nimic poliţia. Aruncă 
prosopul în chiuvetă. În plus, până ce vor ajunge să-și dea 
seama, vor fi atât de multe amprente în cameră încât le-ar lua o 
viaţă să le identifice. 

Cinci minute mai târziu, părăseau hotelul. Mitch plăti cu un 
cec de la banca unde deschiseseră contul pentru Hollow and 
Cox. 

Luară un taxi până la Harrods. În interiorul magazinului se 
despărțiră. Anne merse la toaletă și intră într-o cabină. Așeză 
valiza pe vasul de toaletă, o deschise și scoase un pardesiu și o 
pălărie impermeabilă. După ce le îmbrăcă, închise valiza și ieși. 

Se privi în oglindă. Pardesiul îi acoperea în întregime hainele 
scumpe, iar pălăria complet neatractivă îi ascundea părul blond. 
O străbătu un val de ușurare, în clipa în care își dădu seama că 
nu mai avea importanţă dacă o recunoștea cineva. 

Riscul acesta o ţinuse încordată pe întreg parcursul 
operaţiunii. Nu cunoștea pe nimeni la nivelul acela în cercurile 
lumii artistice: Peter îi cunoștea, firește, dar ea se ţinuse mereu 
la distanţă de relaţiile lui cu aceștia. Participase din când în când 
la câte o recepție organizată de o galerie sau alta, unde nimeni 
nu se obosise să vorbească cu ea. Chiar și așa, chipul ei - chipul 
ei obișnuit - ar fi putut să pară vag cunoscut cuiva. 

Oftă și începu să-și curețe machiajul cu un șerveţel. Pentru o 
zi și jumătate fusese o femeie de lume, strălucitoare. Întorsese 
capete, în mers, pe stradă. Bărbaţi de vârstă mijlocie își 
pierduseră minţile la vederea ei, o flataseră, îi deschiseseră ușa. 
Femeile îi priviseră hainele cu jind. 


VP - 141 


Acum se întorsese iar la a fi - cum se exprimase Mitch? - 
„nevasta ștearsă, modestă a unui pictor flamboaiant”. 

Simţea că ceva se schimbase, n-avea să mai fie exact ca 
înainte. În trecut, nu fusese niciodată foarte preocupată de 
haine, farduri, parfumuri. Se considerase o femeie obișnuită și 
se mulţumise cu rolul de soţie și mamă. Acum însă încercase 
viaţa pe picior mare. Fusese o răufăcătoare de succes și de o 
frumusețe răpitoare - și ceva din fiinţa ei, din adâncurile 
personalităţii ei, se potrivise perfect rolului. Fantoma fusese 
eliberată din închisoarea sufletului ei și nu mai voia să revină. 

Se întrebă cum avea să reacționeze Peter la această 
schimbare. 

Aruncă șervețelul murdar de ruj în coșul de gunoi și ieși din 
baie. Părăsi magazinul pe o ieșire laterală. Furgoneta aștepta 
lângă bordură, cu Peter la volan. Mitch era deja pe bancheta din 
spate. 

Anne urcă pe locul de lângă șofer și-l sărută pe Peter. 

— Bună, scumpo, spuse el. Porni motorul și plecă de lângă 
trotuar. 

Chipul îi era deja acoperit de peri: într-o săptămână va avea o 
barbă în toată regula, Anne o știa prea bine. Părul îi încadra 
fața, căzându-i din nou pe umeri - exact așa cum îi plăcea ei. 

Închise ochii și se lăsă în scaun pentru restul drumului spre 
casă. Resimţea în tot trupul plăcerea eliberării tensiunii 
acumulate. 

Peter opri în fața unei case mari în Balham. Merse la ușă și 


ciocăni. Îi deschise o femeie cu un copil în braţe. Peter luă 
copilul și făcu drumul înapoi pe potecă, trecând pe lângă 
indicatorul pe care stătea scris „Creșa Greenhill”, apoi urcă 


înapoi în furgonetă. O lăsă pe Vibeke în poala lui Anne. 

Ea o strânse pe copilă în braţe. 

— lubito, ţi-a fost dor de mami noaptea trecută? 

— Bună, spuse Vibeke. 

— Ne-am simţit de minune amândoi, nu-i așa, Vibeke? întrebă 
Peter. Terci în loc de ceai și prăjitură la micul dejun. 

Anne simţi că o năpădesc lacrimile și încercă să le împiedice. 

Odată ajunși acasă, Peter scoase o sticlă de șampanie din 
frigider și decretă sărbătoare. Se așezară în atelier, sorbind din 
vinul spumos, râzând la amintirea grijilor pe care și le făcuseră 
pe parcursul întregii aventuri. 


VP - 142 


Mitch începu să completeze un formular pentru depunerea 
cecurilor la bancă. Adună sumele și le spuse totalul: 

— Cinci sute patruzeci și unu de mii de lire, prieteni. 

Vorbele lui părură să o golească pe Anne de toată euforia. 
Acum o ajunsese oboseala. Se ridică. 

— Merg să-mi vopsesc părul înapoi castaniu, spuse ea. La 
revedere. 

Și Mitch se ridică. 

— Merg la bancă, înainte să închidă. Cu cât depunem cecurile 
mai repede, cu atât mai bine. 

— Ce facem cu mapele? întrebă Peter. Trebuie să scăpăm de 
ele? 

— Aruncă-le în canal, la noapte, răspunse Mitch. Cobori la 
parter, dezbrăcă puloverul și îmbrăcă o cămașă, cravată și 
sacou. 

Cobori și Peter. 

— lei furgoneta? 

— Nu. În caz că sunt băiețaşi care notează numerele 
maşinilor. Merg cu metroul. Deschise uşa de la intrare. Pe 
curând. 

Ajunse la bancă în patruzeci de minute. Totalul înscris în 
formular nu făcu nicio impresie asupra casierului. Verifică 
cifrele, ștampilă cotorul și-i înapoie carnetul lui Mitch. 

— AȘ dori să discut cu directorul, dacă se poate, ceru Mitch. 

Casierul dispăru câteva minute. Când reveni, descuie ușa și-l 
chemă pe Mitch. Ce simplu este să ajungi dincolo de ușile 
blindate, își spuse Mitch în sinea lui. Zâmbi, dându-și seama că 
începuse să gândească precum un infractor. Odată, petrecuse 
trei ore discutând cu un grup de marxiști, susținând că șarlatanii 
alcătuiau segmentul cel mai activ al clasei muncitoare. 

Directorul băncii era scund, rotund la faţă și amabil. Avea în 
faţa lui un document cu un nume și un șir de cifre. 

— Suntem încântați că aţi apelat la serviciile noastre, 
domnule Hollows, îi spuse acesta lui Mitch. Văd că aţi depus 
peste o jumătate de milion. 

— O tranzacţie reușită, spuse Mitch. În prezent, în lumea 
artelor circulă sume mari. 

— Dumneavoastră şi domnul Cox sunteţi profesori 
universitari, dacă nu mă înșel. 

— Da. Ne-am hotărât să ne folosim de experienţa noastră și 


VP - 143 


să ne încercăm norocul pe piața artei și, după cum vedeți, nu 
ne-am gândit rău. 

— Splendid. Vă mai putem ajuta și cu altceva? 

— Da. După ce încasaţi sumele acestea, aș dori să 
intermediați achiziția unor titluri de valoare negociabile. 

— Cu siguranţă. Există, desigur, un comision. 

— Desigur. Folosiţi cinci sute de mii pentru achiziționarea 
titlurilor și păstraţi diferența în cont pentru comisioanele 
respective și pentru alte mici sume de care ne vom folosi eu sau 
partenerul meu. 

Directorul notă ceva pe hârtia din faţa lui. 

— Încă ceva, continuă Mitch. Aș dori să deschid o cutie de 
valori. 

— Sigur că da. Doriţi să vedeţi trezoreria? 

lisuse, ce le mai ușurează treaba hoţilor, gândi Mitch. 

— Nu, nu este necesar. Dar aș dori să iau cheia acum, dacă 
este posibil. 

Directorul ridică receptorul telefonului de pe birou și vorbi cu 
cineva. Mitch privea în gol pe fereastră. 

— Sosește imediat, spuse directorul. 

— Bun. După ce cumpăraţi titlurile de valoare, vă rog să le 
puneţi în cutia de valori. 

Un bărbat tânăr intră și-i dădu directorului o cheie. Acesta îi 
dădu cheia lui Mitch. Mitch se ridică și cei doi dădură mâna. 

— Vă mulțumesc pentru ajutor. 

— Cu plăcere, domnule Hollows. 

e 

O săptămână mai târziu, Mitch suna la bancă și primea 
confirmarea că titlurile de valoare fuseseră cumpărate și 
depozitate în cutia de valori. Luă cu el o geantă și merse la 
bancă, cu metroul. 

Cobori în trezorerie, accesă cutia lui de valori și puse titlurile 
în geantă. Apoi plecă. 

Merse la o altă bancă, din apropiere, unde solicită o altă cutie 
de valori. Achită cu un cec personal și reținu cutia în nume 
propriu. Apoi lăsă acolo geanta cu titlurile de valoare. 

În drum spre casă, opri la un telefon public și sună la redacţia 
unui ziar duminical. 


VP - 144 


Capitolul cinci 


Samantha păși în interiorul Galeriei Black, privind în jurul ei cu 
uimire. Spaţiul era complet transformat. Ultima oară când 
fusese acolo, locul mișuna de muncitori și era plin de moloz, 
cutii cu vopsea și folii de plastic. Acum semăna mai mult cu un 
apartament elegant: podelele acoperite cu covoare groase, 
decorat cu gust, cu piese moderne de mobilier și o încrengătură 
de instalaţii luminoase, din aluminiu, întinsă pe tavanul scund. 

Julian era așezat la o masă din crom și aluminiu, amplasată 
imediat lângă ușă. Când o zări, se ridică și veni să dea mâna cu 
ea, salutându-l pe Tom cu o înclinare ușoară a capului. 

— Sunt deosebit de încântat că mă asiști cu deschiderea. Să-ţi 
arăt ce e pe aici? îi spuse el Samanthei. 

— Dacă nu te rețin din treabă, răspunse ea politicoasă. El făcu 
un gest cu mâna, ca și cum înlătura ceva. 

— Mă uitam peste facturi, încercând să le fac să dispară prin 
puterea minţii, spuse el. Vino. _ 

Julian se schimbase, gândi Samantha. Il studie în timp ce 
acesta îi arăta tablourile și-i vorbea despre artiști. Părul lui 
blond, lung, tuns și aranjat într-o frizură modernă, alungase 
imaginea de băiat de sărac. Vorbea cu convingere și autoritate 
și până și pasul îi era mai hotărât și mai agresiv. Samantha se 
întrebă dacă se rezolvaseră problemele cu banii sau cele cu 
nevasta: probabil, amândouă. 

Îi plăceau gusturile lui în materie de artă, decise ea. Nu 
expunea nicio piesă surprinzător de originală - exceptând, 
poate, sculptura alambicată din fibră de sticlă, din alcov -, dar 
lucrările erau moderne și, cumva, bine executate. Genul de 
piese pe care le-ar fi pus pe perete, gândi: și descoperi că 
expresia îi descria foarte bine starea de spirit. 

El îi purtă prin galerie rapid, ca și cum se temea să nu-i 
plictisească. Samantha îi fu recunoscătoare: totul era foarte 
plăcut, dar ea nu-și dorea, în ultima vreme, decât să se 
drogheze sau să doarmă. Tom începuse să refuze să-i mai dea 
tabletele, câteodată - cum ar fi, dimineţile. Și fără ele, dispoziţia 
ei se schimba rapid. 

Ajunseră înapoi la ușă. 

— Julian, te rog să-mi faci un serviciu, spuse Samantha. 


VP - 145 


— La dispoziția dumneavoastră, doamnă. 

— Poţi să faci în așa fel încât să fim invitaţi la cină la socrul 
tău? 

El ridică din sprâncene. 

— De ce aţi vrea să-l cunoașteţi pe bătrânul nemernic? 

— Mă fascinează. Cine adună o colecţie de artă în valoare de 
un milion de lire, pentru ca apoi s-o vândă? In plus, pare să fie 
genul meu. Flutură din gene. 

Julian ridică din umeri. 

— Dacă asta îţi dorești, e ușor. Te iau cu noi - Sarah și cu 
mine cinăm acolo de două ori pe săptămână. Ne scutește de 
gătit. Te sun. 

— Mulţumesc. 

— Așa. Ştii care este ziua inaugurării. Aș aprecia să fii aici pe 
la șase și jumătate. 

— Julian, îmi face plăcere să te ajut, dar eu sunt ultima care 
sosește, știi bine. 

Julian râse. 

— Firește. Am uitat că tu ești vedeta. Deschiderea oficială 
este programată pentru șapte și jumătate sau opt, așa că 
probabil opt e cel mai bine. 

— În regulă. Dar înainte de asta, cina la Lordul Cardwell, da? 

— Da. 

Dădură din nou mâna. După ce plecară, Julian se întoarse la 
biroul și la facturile lui. 

e 

Tom își făcea loc, avansând prin mulțimea deasă din mijlocul 
pieţei. Locul nu părea să fie niciodată doar pe jumătate plin: 
dacă nu era ticsit de lume, părea pustiu. Pieţele itinerante erau 
întotdeauna aglomerate - oamenilor le plăcea asta, la fel și 
comercianților. Ca să nu mai vorbim de hoţii de buzunare. 

Familiaritatea pieţei îl stânjenea pe Tom. Taraba cu vase 
ceramice, hainele la mâna a doua, gălăgia, accentele - toate 
acestea reprezentau o lume pe care o lăsase bucuros în urmă. 
În cercurile pe care le frecventa acum își exploata originile de 
clasă muncitoare - erau la modă -, dar nu și le amintea cu 
plăcere. Le privea cu admiraţie pe frumoasele asiatice în 
chimonourile lor, pe matroanele grase din Indiile de Vest, pe 
tinerii greci cu pielea lor măslinie, pe londonezii cu chipiurile lor 
de stofă, tinerele mame obosite, cu pruncii în braţe, flăcăii 


VP - 146 


șomeri în ultimul model de jeans evazați furaţi: și încerca din 
răsputeri să reziste sentimentului de familiaritate. 

Continuă să își facă loc prin mulţime, în drum spre taverna din 
capătul străzii. Auzi vocea cântată a unui bărbat care vindea 
bijuterii de pe o cutie de fructe răsturnată: „Sunt furate, nu 
spune nimic...” Zâmbi în sinea lui. O parte din bunurile aflate la 
vânzare erau furate, dar majoritatea chilipirurilor erau doar 
rebuturi din fabrici, care nu mai îndeplineau criteriile de calitate 
necesare să ajungă pe rafturile magazinelor. Oamenii credeau 
că dacă un lucru era de furat, era neapărat și de calitate. 

leși din mulţime și intră în tavernă. Cock era un local 
tradiţional: întunecat, afumat, cu un miros ușor neplăcut, podele 
de ciment și bănci de lemn înșirate de-a lungul pereţilor. Se 
îndreptă către bar. 

— Whisky cu sifon, vă rog. Bill Wright este aici? 

— Wright ochiosul? întrebă barmanul. Îi arătă cu mâna: Acolo. 
Bea Guiness. 

— În cazul ăsta, o bere pentru el. 

Plăti și se îndreptă cu băuturile spre o masă cu trei picioare 
din celălalt capăt al tavernei. 

— Bună dimineaţa, domnule sergent-major. 

Wright îl privi pe deasupra halbei. 

— Tânăr obraznic. Sper că mi-ai adus de băut. 

— Sigur că da. Tom se așeză. Dispunând de complexitatea 
londoneză caracteristică, porecla „ochiosul” a lui Wright era de 
două ori amuzantă: nu doar că fusese soldat de profesie, dar 
avea și ochii bulbucaţi, de o ciudată nuanţă portocalie. 

Tom își sorbea băutura, studiindu-l pe bărbatul din faţa lui. 
Avea părul tuns scurt și alb, cu excepţia unei mici porțiuni 
rotunde de păr castaniu, fix în creștet. Era foarte bronzat, dat 
fiind că-și petrecea câte șase săptămâni, vara și iarna, în 
Caraibe. Banii pentru aceste vacanțe proveneau din cariera în 
care se lansase după terminarea armatei - aceea de spărgător 
de seifuri. Avea reputaţia unui meseriaș priceput. Fusese prins o 
singură dată și aceea se datorase ghinionului - în casa pe care o 
jefuia intrase un hoț și declanșase alarma. 

— O zi frumoasă pentru ticăloșii, nu-i așa, domnule Wright? 
spuse Tom. 

Wright își goli paharul și-l luă pe cel pe care-l adusese Tom. 

— Ştii ce spune Biblia: „Dumnezeu face soarele să răsară și 


VP - 147 


peste cei răi, și peste cei buni și trimite ploaia și peste cei 
drepți, și peste cei nedrepţi”. Rândurile acestea mi-au oferit 
mereu consolare. Sorbi din nou. Cred că nu ești chiar așa de rău, 
fiule, dacă ai cumpărat de băut unui bătrân. 

Tom își ridică paharul la buze. 

— Noroc! Întinse mâna și atinse reverul sacoului lui Wright. 
Îmi place costumul tău. Savile Row? 

— Da, tinere! Știi ce spune Biblia: „Să nu arătați ca diavolul”. 
Bun sfat. Acuma, spune-mi tu, ce poliţai ar aresta un bătrân 
sergent-major cu părul scurt și îmbrăcat într-un costum scump? 

— Și care îi poate cita din Biblie. 

— Hmmmm. Wright luă câteva înghiţituri lungi de bere. Ei 
bine, tinere Thomas, cred că a venit timpul să nu o mai dai 
cotită. Ce dorești? 

Tom își cobori vocea. 

— Am o treabă pentru tine. 

Wright deveni mai atent. 

— Despre ce e vorba? 

— Tablouri. 

— Pornografice? Nu poți... 

— Nu, îl întrerupse Tom. Lucrări de artă, înţelegi. Rarităţi. 

Wright scutură din cap. 

— Nu e domeniul meu. N-aș ști cum să scap de ele. 

Tom făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu fac asta de unul singur. Oricum, voi avea nevoie de 
finanţare. 

— Cu cine lucrezi? 

— Ei bine, ăsta este al doilea motiv pentru care am venit la 
tine. Ce zici de Mandingo? 

Wright dădu din cap gânditor. 

— Văd că implici multă lume. Cât face toată treaba? 

— Un milion, în total. 

Sprâncenele lui Wright, de culoarea nisipului, se înălțară. 

— Uite cum facem - dacă Mandingo garantează, mă bag. 

— Grozav. Hai să vorbim cu el. 

leșiră și traversară strada, unde un Citroen nou-nouţ, de 
culoarea muștarului aștepta parcat pe linia dublă galbenă. Când 
Wright deschise ușa, lângă ei veni un bătrân cu barbă, îmbrăcat 
într-un pardesiu acoperit de pete. Wright îi dădu niște bani, apoi 
urcară în mașină. 


VP - 148 


— Are grijă de paznic în lipsa mea, spuse el, pe când 
demarau. Știi ce spune Biblia: „Să nu legi gura boului care 
treieră grâul”. Paznicii sunt boii. 

Tom încerca să priceapă în ce măsură citatul era relevant, în 
vreme ce Wright conducea spre sud și apoi spre vest. Renunţă 
când opriră pe o stradă îngustă, în zona teatrelor, lângă 
Trafalgar Square. 

— Aici stă? întrebă Tom surprins. 

— Se descurcă foarte bine. „Priviţi cum ticăloșii prosperă!” La 
ce comisioane percepe, e firesc să se fi căpătuit. Wright se dădu 
jos din mașină. 

Porniră pe o străduţă și merseră până în dreptul unei clădiri 
simple, fără marcaje. Urcară cu liftul la ultimul etaj. Wright bătu 
la o ușă cu vizor. 

Le deschise un tânăr negricios, îmbrăcat în pantaloni de 
matador, o cămașă stridentă și mărgele. 

— "neaţa, Mandingo, spuse Wright. 

— Salut, omule, intraţi, spuse Mandingo. Le făcu semn cu o 
mână firavă, care ţinea lejer o ţigaretă lungă. 

Apartamentul era amenajat luxos, în nuanţe de roșu și negru, 
sufocat de piese costisitoare de mobilier. Peste tot se vedeau 
jucăriile electrice scumpe ale unui bărbat care avea atâţia bani 
încât nu știa ce să mai facă cu ei: un aparat radio tranzistor ca o 
sferă, un televizor color uriaș și un altul portabil, un ceas digital, 
o mulțime de aparate performante, precum și un telefon de 
epocă ce făcea notă discordantă. O blondă înaltă și palidă, cu 
ochelarii de soare la ochi, stătea lungită într-un fotoliu adânc, cu 
un pahar într-o mână și o ţigară în cealaltă. li salută cu o 
mișcare a capului pe Wright și Tom, scuturând cu indiferență 
scrumul ţigării pe covorul gros. 

— Hei, omule, ce cauţi aici? întrebă Mandingo, după ce se 
așezară. 

— Tom, aici de faţă, ar dori să finanţeze o operaţiune, spuse 
Wright. 

Tom se gândi cât de diferiţi erau cei doi și se întrebă de ce 
lucrau împreună. 

Mandingo îl privi. 

— Tom Copper, așa-i? Carevasăzică, faci recrutări acum. 
Ultima oară falsificai cecuri. 

— Aceasta este o operaţiune serioasă, Mandingo. Tom era 


VP - 149 


ostil. Nu-i plăcea să i se reamintească de vremurile în care 
fusese un mărunt falsificator de cecuri. 

— Spune, spune. 

— Ai citit în ziare despre colecţia de tablouri a Lordului 
Cardwell? 

Mandingo încuviinţă din cap. 

— Ei bine, am intrare. 

Mandingo îndreptă un deget spre el. 

— Sunt impresionat. Poate că într-adevăr ai avansat, Tom. 
Unde o ţine? 

— În casa lui, din Wimbledon. 

— Nu cred să pot aranja cu poliţia de-acolo, e departe. 

— Nu e nevoie, spuse Tom. Nu sunt decât treizeci de tablouri. 
O să am totul pus la punct cu mult înainte. Bill lucrează cu mine. 
Toată treaba va dura maxim un sfert de oră. 

Mandingo căzu pe gânduri. 

— Un milion în cincisprezece minute. Îmi place. Mângâie 
absent coapsa fetei blonde. Așadar, care e treaba? Vreţi să vă 
pun la dispoziţie o furgonetă și mâna de lucru, să depozitez 
marfa pentru voi, să găsesc piaţa de desfacere? Vorbea pentru 
sine, gândea cu voce tare. Le duc în State. O să iau probabil o 
jumătate de milion pe ele, dacă nu ne grăbim. Ne va lua cam doi 
ani să scăpăm de toate, își ridică privirea. In regulă. Eu iau 
cincizeci la sută. Voi împărțiți cealaltă jumătate. Țineţi cont că 
va dura ceva până intră banii. 

— Cincizeci la sută? exclamă Tom. Wright așeză o mână 
împăciuitoare pe braţul lui. 

— Las-o așa, Tom. Mandingo este cel care își asumă riscul cel 
mare - depozitarea. 

Mandingo vorbi ca și cum nu auzise nimic. 

— Mai e ceva. Îmi cereţi să-mi expun oamenii, să bag bani, să 
asigur depozitarea - mă expun riscului de a fi acuzat de complot 
doar pentru că am vorbit cu voi. Așa că nu faceți nimic decât 
dacă sunteţi absolut siguri. Dacă o daţi în bară - ei bine, părăsiţi 
țara înainte să pun eu mâna pe voi. Eșecurile îmi afectează 
reputația. 

Wright se ridică, iar Tom îl urmă. Mandingo îi conduse la ușă. 

— Hei, Tom, ce intrare ai? întrebă el. 

— lau cina acolo. Pe curând. 

Mandingo râse în hohote, în timp ce închidea ușa în urma lor. 


VP - 150 


PARTEA A PATRA 


LACUL 


„Cred că știu ce înseamnă să fii Dumnezeu”. 


Pablo Picasso, pictor decedat 
Capitolul unu 


Așezat la biroul lui, în redacție, reporterul reflecta la cariera lui. 
Nu avea altceva mai bun de făcut, pentru că era miercuri și 
toate deciziile luate de superiorii lui în zilele de miercuri erau 
anulate joia dimineața; de aceea, adoptase această politică, să 
nu lucreze în zilele de miercuri. În plus, cariera lui îi dădea de 
gândit. 

Fusese una scurtă și spectaculoasă, dar sub poleiala 
strălucitoare nu era mare lucru. După ce plecase de la Oxford, 
lucrase pentru un mic săptămânal în sudul Londrei, apoi pentru 
o agenţie de știri, apoi reușise să obţină un post la un ziar de 
duminică, de calitate. Totul în mai puţin de cinci ani. 

Acesta era doar ambalajul poleit: ceea ce rămânea era că nu 
însemnase nimic. Dintotdeauna își dorise să fie critic de artă. 
Acesta era motivul pentru care se angajase la ziarul 
săptămânal, învățase meserie și îndurase să lucreze pentru 
agenţia de știri, ca să-și dovedească aptitudinile. Acum însă, 
după trei luni la ziarul duminical, înţelesese că era ultimul dintr- 
un șir lung care-și aștepta rândul să ocupe scaunul confortabil al 
criticului de artă. Nu mai păreau să existe scurtături. 

Știrea de care trebuia să se ocupe săptămâna aceasta privea 
poluarea unui rezervor din South Wales. Astăzi, dacă întreba 
cineva, trebuia să desfășoare ancheta preliminară. Mâine, știrea 
privind poluarea avea să fie înlocuită de vreun eveniment pe o 
plajă din Sussex sau altceva. Indiferent despre ce era vorba, nu 
avea nicio tangenţă cu arta. 


VP - 151 


În faţă avea un dosar gros, cu articole decupate din ziare, pe 
care scria „Apă - Poluare - Rezervoare”. Se pregăti să-l 
deschidă, când sună telefonul. Își îndreptă braţul către receptor. 

— Redacţia. 

— Ai un pix la îndemână? 

Louis Broom se încruntă. Avusese parte de multe farse la 
telefon, în cinci ani de jurnalism, dar asta era o abordare nouă. 
Deschise sertarul biroului și scoase un pix și un carnetțel. 

— Da. Cu ce vă pot ajuta? 

Răspunsul veni sub forma unei noi întrebări. 

— Aveţi cunoștințe despre artă? 

Louis se încruntă din nou. Omul de la capătul firului nu părea 
să fie pus pe farse. Vocea îi era calmă și sigură, lipsită de 
intensitatea care-ţi tăia rasuflarea pe care o aveau de obicei 
farsorii. 

— Întâmplarea face să am. 

— Bun. Ascultă cu atenţie, pentru că n-am să repet. Cea mai 
mare fraudă din istoria artei s-a petrecut săptămâna trecută, în 
Londra. 

Oh, Doamne, tot o farsă era. 

— Cum vă numiţi, domnule? întrebă el politicos. 

— Taci și scrie. Claypole și Asociaţii au cumpărat un Van Gogh 
intitulat Groparul, pentru suma de optzeci și nouă de mii de lire. 
Crowforth a cumpărat un Munch intitulat Scaunul înalt pentru 
suma de treizeci de mii. 

Louis nota frenetic în timp ce vocea de la telefon enumera 
calm numele a zece galerii și zece picturi. 

În cele din urmă, rosti: 

— Suma totală ajunge la puţin peste o jumătate de milion de 
lire. Nu îţi cer să mă crezi. Dar va trebui să verifici. Apoi, după 
ce faci cunoscută povestea, îţi vom spune de ce am făcut-o. 

— Stai puţin... Louis auzi un clinchet, apoi semnalul de ton. 
Așeză receptorul în furcă. 

Se lăsă pe spate în scaun și aprinse o ţigară, întrebându-se ce 
să facă în privinţa apelului. Era clar că nu-l putea ignora. Louis 
era nouăzeci și nouă la sută sigur că omul de la telefon era 
scrântit: dar știa că marile descoperiri se petreceau urmărind 
acel unu la sută. 

Se întrebă dacă să-i comunice informaţia redactorului-șef. 
Dacă o făcea, acesta ar fi pasat-o unuia dintre criticii de artă. 


VP - 152 


Mai bine începea să se ocupe el însuși, fie numai pentru a-și 
putea asuma meritele. 

Căută numărul galeriei Claypole în cartea de telefoane și 
sună. 

— Aveţi un Van Gogh de vânzare, o pânză intitulată Groparu 

— Un moment, domnule, să verific. 

Louis se folosi de pauză ca să-și aprindă o nouă ţigară. 

— Alo? Da, avem lucrarea de care vorbiţi. 

— Imi spuneţi, vă rog, care este prețul? 

— O sută șase mii guinee. 

— Vă mulțumesc. 

Louis sună apoi Crowforth & Co. și află că aveau, într-adevăr, 
o lucrare a lui Munch intitulată Scaunul înalt la vânzare pentru 
suma de treizeci și nouă de mii de guinee. 

Incepu să gândească. Povestea părea să fie reală. Dar nu era 
încă momentul să vorbească despre poveste. 

Puse mâna pe telefon și formă încă un număr. 

e 

Profesorul Peder Schmidt intră șchiopătând în bar, sprijinindu- 
se în cârjă. Era un om corpolent, plin de energie, cu părul blond 
și mereu roșu la faţă. În ciuda unui ușor defect de vorbire și a 
unui accent german atroce, era unul dintre cei mai buni 
profesori de artă pe care îi avea Universitatea Oxford. Deși Louis 
studiase engleza, el participase la toate orele lui Schmidt, doar 
de dragul felului în care acesta vorbea despre istoria artei și al 
teoriilor lui entuziaste și iconoclaste. Cei doi continuaseră să se 
vadă și în afara sălii de curs, bând împreună și discutând aprins 
subiectele dragi inimii lor. 

Schmidt știa despre Van Gogh mai multe decât oricare alt 
muritor. 

Il zări pe Louis, îi făcu semn cu mâna și se îndreptă spre el. 

— Arcul din capătul cârjei tale afurisite încă scârţâie, spuse 
Louis. 

— Poţi să-l ungi cu un whisky, răspunse Schmidt. Ce mai faci, 
Louis? Și pentru ce atâta discreție? 

Louis comandă un scotch dublu pentru profesor. 

— Am avut noroc să te găsesc în Londra. 

— Să știi. Săptămâna viitoare călătoresc către Berlin. Totul se 
întâmplă în grabă și haotic. 

— Mă bucur că ai venit. 


VP - 153 


— Și eu. Acum, spune-mi despre ce este vorba? 

— Vreau să verifici o pictură. 

Schmidt dădu paharul de dușcă. 

— Sper că merită. 

— Asta vreau să-mi spui tu. Să mergem. 

Părăsiră barul, îndreptându-se spre Claypole. Mulțimea aflată 
la cumpărături pe trotuarele din West End privea curioasă către 
această pereche ciudată: tânărul în costum maro cu dungi și 
pantofi cu talpă groasă și beteagul înalt, șchiopătând lângă el, 
îmbrăcat cu o cămașă albastră, desfăcută la gât și geacă de 
blugi decolorată. Traversară Piccadilly și se îndreptară spre sud, 
către St. James. Între magazinul de lux al unui pălărier și un 
restaurant cu specific franțuzesc se găsea galeria cu geamuri 
boltite Claypole. 

Intrară și traversară spaţiul îngust al galeriei. În capătul opus, 
sub o lumină de accent, găsiră Groparul. 

Pentru Louis, pânza era un Van Gogh, fără îndoială. Membrele 
grele și chipul obosit al ţăranului, peisajul întins, al zonei rurale 
olandeze și cerul căzut erau elemente specifice. Și apoi era 
semnătura. 

— Profesore Schmidt! Ce plăcere neașteptată! 

Louis se întoarse și văzu un individ mărunţel, elegant, cu o 
bărbuță grizonantă à la Van Dyke, într-un costum închis la 
culoare. 

— Bună, Claypole, spuse Schmidt. 

Claypole rămase lângă ei, admirând pictura. 

— Este o descoperire recentă, să știți, rosti el. Un tablou 
minunat, dar nou pe piaţă. 

— Spune-mi, Claypole, de unde îl ai? întrebă Schmidt. 

— Nu știu dacă pot să-ţi spun. Secretele meseriei, înţelegi. 

— Tu-mi spui de unde îl ai, iar eu îţi spun cât valorează. 

— O, în regulă. A fost un noroc, de fapt. Un individ pe nume 
Renalle, de la o agenţie mică din Nancy, a fost aici, săptămâna 
trecută. Stă la Hilton și execută moștenirea unui industriaș. În 
orice caz, eu am fost cel dintâi căruia i-a făcut propunerea. 

— Și cu cât o vinzi? 

— O sută șaizeci de mii de guinee. Un preț corect, cred. 

Schmidt mormăi și se sprijini în cârja lui, întorcându-și privirea 
din nou asupra pânzei. 

— Cât crezi că valorează? întrebă Claypole. 


VP - 154 


— Cam o sută de lire, răspunse Schmidt. Este cel mai bun fals 
pe care l-am văzut vreodată. 

e 

Redactorul-șef al lui Louis era un individ scund, cu nasul 
coroiat și un accent din nord, având un atașament special faţă 
de cuvântul „poponar”. Vorbi, trăgându-se de vârful nasului. 

— Așadar, știm că pânzele au fost cumpărate conform 
informaţiilor transmise de telefonul anonim. Pare plauzibil și 
preţurile comunicate sunt corecte. Mai știm un lucru, pe care nu 
ni l-a dezvăluit el, acela că au fost cumpărate de la un individ pe 
nume Renalle, care a stat la Hilton. Și mai știm că cel puţin una 
dintre pânzele vândute este un fals. 

Louis dădu din cap. 

— Cel care a sunat a mai spus și că „Vă vom spune de ce am 
făcut-o”. Pare că cel care a sunat a fost, de fapt, Renalle. 

Redactorul se încruntă. 

— Cred că e o farsă, spuse el. 

— Asta nu schimbă faptul că o înșelătorie de proporţii în 
lumea artistică londoneză a fost dezvăluită. 

Redactorul îl privi pe Louis. 

— Nu te teme, nu îngrop știrea, spuse el. Se gândi câteva 
momente. În regulă, iată ce vom face. Se întoarse către Eddie 
Macintosh, criticul de artă al ziarului. Vreau să iei legătura cu 
Disley, de la Galeria Naţională, sau cu un omolog. Trebuie să fie 
cineva pe care îl putem numi expert în artă. Convinge-l să facă 
turul acestor galerii împreună cu tine și să autentifice aceste 
pânze sau să le declare falsuri. Oferă-le o taxă de consultanţă, 
dacă este necesar. Indiferent cum procedezi, nu le confirma că 
este vorba de falsuri. Dacă află, vor implica poliţia. Odată ce 
Scotland Yard se implică, un agent de-al lor va prelua cazul și ne 
va elimina. 

— Louis, vreau ca tu să te ocupi din altă perspectivă. 
Indiferent ce descoperă Eddie, tu ai o poveste - un tablou fals 
de renume este suficient. Incearcă să dai de urma acestui 
Renalle. Află în ce cameră a stat la hotel, câte persoane au fost 
și așa mai departe. Ne-am înţeles? 

Tonul lui dădu de înțeles că discuţia se încheiase, așa că cei 
doi jurnaliști părăsiră biroul redactorului-șef. 


Louis îi dădu recepţionerului cinci lire ca să-i permită să 


VP - 155 


arunce o privire asupra evidenţei clienţilor. Nu exista niciun 
Renalle înregistrat în niciuna dintre zilele săptămânii trecute. 
Verifică de două ori. Singura ciudăţenie era numele Eric Clapton. 
Îi atrase atenţia recepţionerului. 

— Da, îmi amintesc. Era însoţit de o franţuzoaică frumoasă. 
Numele semăna cu Renault. Îmi amintesc pentru că a venit un 
taxi cu multe tablouri pentru el. Lăsa bacșișuri frumoase. 

Louis reţinu numărul camerei. 

— Când clienţii achită cu cec, notati și banca? 

— Da. 

Louis îi mai dădu două bancnote de cinci lire. 

— Îmi poţi da adresa băncii acestui domn, Clapton? 

— Nu chiar acum. Puteţi reveni în treizeci de minute? 

— Voi suna de la birou. 

Se întoarse la birou pentru următoarea jumătate de oră. Când 
sună la hotel, funcţionarul avea răspunsul. 

— Cecul a fost emis pe numele Hollows și Cox și a fost semnat 
de domnul Hollows, spuse acesta. 

Louis luă un taxi până la bancă. 

— Nu divulgăm adresele clienţilor, îmi pare rău, îi spuse 
directorul. 

Louis protestă. 

— Acești clienţi sunt implicaţi într-o fraudă de proporții. Dacă 
nu îmi dezvăluiţi mie adresa acum, va trebui s-o faceţi pentru 
poliţie, în curând. 

— Când și dacă poliţia va solicita adresa, o va obţine - cu 
condiţia să aibă autorizaţie să-i reţină. 

— Riscaţi ceva dacă i-aţi suna? Pe unul dintre ei. Să le cereţi 
permisiunea? 

— De ce aș face asta? 

— Voi recunoaște sprijinul dumneavoastră, când voi scrie 
articolul. Chiar nu văd necesar ca banca să apară într-o lumină 
nefavorabilă. 

Directorul băncii căzu pe gânduri. După un minut, ridică 
receptorul și formă un număr. Louis memoră numărul. 

— Nu răspunde nimeni, spuse directorul. 

Louis plecă. Dintr-o cabină telefonică, ceru operatorului să-i 
facă legătura cu numărul pe care-l formase directorul băncii. 
Operatorul îi dădu adresa. Luă un taxi. 


VP - 156 


O berlină plină cu valize era parcată pe alee. Domnul Hollows 
tocmai se întorsese dintr-o vacanţă cu familia, în Scoţia. 
Desprindea portbagajul de pe mașină. 

Când auzi că cineva deschisese un cont pe numele lui, își 
exprimă îngrijorarea. Nu, nu avea nici cea mai mică idee despre 
ce putea fi vorba. Da, sigur că putea să-i dea lui Louis o 
fotografie cu el și, desigur, întâmplarea făcea să aibă o 
fotografie în care apărea și domnul Cox. 

Louis luă fotografiile și se întoarse la bancă. 

— Niciunul dintre acești domni nu este cel care a deschis un 
cont la banca noastră, spuse directorul băncii. 

Acum era îngrijorat. Îl sună pe domnul Hollows și deveni și 
mai îngrijorat. li dezvălui lui Louis că o sumă considerabilă 
intrase și ieșise din contul respectiv. Fusese convertită în titluri 
de valoare, care fuseseră depozitate într-o cutie de valori a 
băncii. 

Il conduse pe Louis în trezorerie și deschise cutia de valori a 
domnului Hollows. Era goală. 

Louis și directorul se priviră unul pe altul. Louis spuse: 

— Urmele se opresc aici. 

e 

— Ascultă asta: „Renumitul expert britanic în domeniul 
artelor, Jonathan Rand, consideră că pânzele sunt cele mai bune 
falsuri ale secolului”. De tine să fie vorba, Mitch, sau de mine? 

Peter și Mitch erau împreună în atelierul din Clapham, la a 
doua cafea a dimineţii, după micul dejun. Fiecare dintre ei avea 
un exemplar al ziarului de duminică și citeau cu un amestec de 
admiraţie și bucurie. 

— Jurnaliștii aceștia s-au mișcat al naibii de repede, să știi, 
spuse Mitch. Au aflat despre contul bancar, despre cutia de 
valori și au apucat și să vorbească cu bietul Hollows. 

— Da, dar ce zici de asta: „Falsificatorul și-a acoperit urmele 
atât de bine încât Scotland Yard crede că a beneficiat de 
ajutorul unui infractor experimentat”. Presupun că eu sunt 
falsificatorul genial și tu ești infractorul experimentat. 

Mitch lăsă ziarul din mână și suflă în cafea. 

— Arată doar cât de ușor este de realizat. Adică exact ceea ce 
ne-am propus să dovedim. 

— Uite un fragment interesant: „Lovitura de maestru a 
falsificatorului a fost să demonstreze originea - echivalentul 


VP - 157 


pedigree-ului, în lumea artistică - și ceea ce, în general, 
dovedește autenticitatea unei lucrări. Certificatele de origine au 
fost printate pe hârtie cu antetul Meunier's, agenţie pariziană 
care reprezintă artiști, și aveau ștampila acesteia. Atât hârtia, 
cât și ștampila au fost probabil furate”. Îmi place asta - lovitura 
de maestru. Peter strânse ziarul lui și-l aruncă. 

Mitch luă chitara lui Anne și începu să cânte o melodie simplă, 
melancolică. Peter spuse: 

— Sper că Arnaz râde - el a plătit pentru gluma asta. 

— Nu cred că ne-a crezut capabili s-o ducem la bun sfârșit. 

— Nici eu n-am crezut, râse Peter. 

Mitch lăsă brusc chitara, făcând cutia sonoră să răsune. 

— N-am făcut ce era mai important. Hai, la treabă. 

Peter sorbi și ultimele guri de cafea și se ridică. Își puseră 
hainele, strigară „la revedere” lui Anne și ieșiră. 

Merseră de-a lungul străzii până ajunseră la cabina telefonică 
din colț și intrară amândoi. 

— Mă îngrijorează ceva, spuse Peter, în timp ce ridica 
receptorul. 

— Partea despre Scotland Yard? 

— Da. 

— Și pe mine, spuse Mitch. S-ar putea să fie pregătiţi să 
localizeze telefoanele pe care le dăm la redacție. Ar putea veni 
aici, lângă cabină, să izoleze perimetrul și să întrebe pe toată 
lumea până când vor da de cineva care are legătură cu arta. 

— Așadar, ce facem? 

— Hai să sunam un alt ziar. Probabil au aflat deja cu toţii 
povestea. 

— Ok. Peter luă cartea de telefoane și deschise la C, pentru 
Cotidian. La care sunăm? 

Mitch închise ochii și puse degetul pe pagină. Peter formă 
numărul și ceru să vorbească cu un jurnalist. 

Când primi legătura, întrebă: 

— Ştii să stenografiezi? 

— Desigur, răspunse vocea de la capătul firului, iritată. 

— Atunci, notează. Sunt Renalle, marele falsificator, și îţi voi 
spune de ce am făcut-o. Am vrut să dovedesc că scena artei 
londoneze, în ceea ce privește concentrarea acesteia pe 
capodoperele maeștrilor dispăruţi, este falsă. Cei mai buni zece 
negustori de artă din Londra nu recunosc un fals. Sunt motivaţi 


VP - 158 


de lăcomie și snobism, nu de respect pentru artă. Din cauza lor, 
banii care circulă pe piaţa artei nu ajung la artiștii care au atâta 
nevoie de ei. 

— Mai rar, protestă jurnalistul. 

Peter îl ignoră. 

— Le voi înapoia acelor negustori banii, mai puţin cheltuielile 
mele, care ajung la aproximativ o mie de lire. Cu o condiţie, să 
rețină o zecime din sumă - adică în jur de cincizeci de mii de lire 
- pentru o clădire în centrul Londrei unde tinerii artiști, 
necunoscuţi, să închirieze spaţii pentru ateliere, la preţuri 
accesibile. Negustorii se vor uni și vor constitui un fond pentru 
achiziționarea și administrarea spaţiilor. Cea de-a doua condiţie 
este să se renunţe la investigaţiile poliţiei. Voi căuta răspunsul 
lor la solicitările mele în articolele ziarului dumneavoastră. 

— Sunteţi cumva și dumneavoastră înșivă un tânăr pictor? se 
grăbi jurnalistul să întrebe. 

Peter închise. 

— Ai uitat să vorbeşti cu accent franțuzesc, îi spuse Mitch. 

— La naiba, înjură Peter. Părăsiră cabina telefonică. 

— Nu te necăji, nu cred că mai contează, spuse Mitch, în timp 
ce se îndreptau înapoi spre casă. Acum știu că nu a fost o 
lovitură franțuzească. Asta le restrânge aria căutărilor la 
suprafaţa Marii Britanii. Și ce-i cu asta? 

Peter își mușca buzele. 

— Arată că suntem neglijenţi. Ar fi bine să nu zicem hop până 
n-am sărit pârleazul. 

— Șanțul. 

— Să le ia naiba de zicale. 

Când ajunseră acasă, Anne era în grădină, se juca cu Vibeke, 
în căldura soarelui. 

— Este o vreme minunată, haideţi să ieșim, le spuse ea. 

Peter se uită la Mitch. 

— De ce nu? 

O voce gravă, de american, se auzi de pe trotuar, dincolo de 
poartă. 

— Ce mai fac fericiţii falsificatori? 

Peter se albi la faţă și se-ntoarse. Își reveni când dădu cu ochii 
de trupul îndesat și zâmbetul strălucitor al lui Arnaz. Omul avea 
sub braț un pachet. 

— M-ai speriat, spuse Peter. 


VP - 159 


Încă zâmbind, Arnaz împinse poarta din lemn putrezit și intră. 

— Haideţi în casă, îi invită Peter. 

Cei trei bărbaţi urcară în atelier. După ce se așezară, Arnaz 
flutură un ziar. 

— Vă felicit pe amândoi, spuse. Nici eu n-aș fi făcut o treabă 
mai bună. Am râs de am făcut pe mine, de dimineață, în pat. 

Mitch se ridică și-l privi cu atenție pe Arnaz. 

— Bine că te-ai schimbat, înainte să ieși din casă. 

Peter râse. 

— Mitch, nu redeveni ţicnit. 

Arnaz continuă. 

— A fost o lovitură genială. Și falsurile bine executate. Am 
văzut Van Gogh-ul săptămâna trecută, la Claypole. Aproape m-a 
convins. 

— Presupun că nu este riscant pentru tine să vii aici, spuse 
Peter, precaut. 

— Cred că da. În plus, era necesar să vin, dacă vreau să fac 
profit de pe urma operaţiunii. 

— Credeam că te-ai implicat doar de amuzament. Vocea lui 
Mitch era ostilă. 

— Și pentru asta. Arnaz zâmbi din nou. Dar în primul rând am 
vrut să văd cât de buni sunteți. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta, Arnaz? Peter devenea 
neliniștit. 

— Așa cum am spus, vreau să obțin un profit de pe urma 
investiţiei. Vreau ca fiecare dintre voi să mai execute un fals. 
Pentru mine. 

— Nici gând, Arnaz, spuse Peter. Nu am făcut asta pentru 
bani, am făcut-o ca să transmitem ceva. Mai avem puţin și 
scăpăm basma curată. Nu mai falsificăm nimic. 

Mitch rosti cu voce șoptită. 

— Mă tem că nu vom avea de ales. 

Arnaz dădu din cap. Deschise bratele, cu un gest de 
implorare. 

— Ascultaţi, nu este niciun pericol. Nimeni nu va ști despre 
aceste două noi falsuri. Cei care le cumpără nu vor lăsa să se 
afle că au fost păcăliţi, pentru că s-ar autoimplica într-o situaţie 
oneroasă cumpărându-le. Și nimeni altcineva, în afară de mine, 
nu va ști că voi sunteți cei care le-au făcut. 

— Nu mă interesează, spuse Peter. 


VP - 160 


— Mitch știe că o veți face, nu-i așa? întrebă Arnaz. 

— Da, nemernicule. 

— Așadar, spune-i și lui Peter. 

— Arnaz ne are la mână, Peter, spuse Mitch. Este singurul 
care ne poate identifica la poliţie. Tot ce trebuie să facă e să dea 
un telefon anonim. Și noi n-avem încă înțelegerea cu negustorii 
de artă. 

— Și? Dacă el ne toarnă pe noi, noi de ce nu l-am turna pe el? 

— Pentru că împotriva lui nu există dovezi, răspunse Mitch. N- 
a participat la operaţiune, nu l-a văzut nimeni - în timp ce pe 
mine m-au văzut o mulţime. Noi putem fi identificați, interogaţi 
cu privire la fiecare mișcare din ziua respectivă și Dumnezeu 
mai știe ce altceva. Tot ce a făcut el a fost să ne dea bani. 
Numerar, îţi amintești? Și poate nega totul. 

Peter se întoarse spre Arnaz. 

— Când îţi vrei falsurile? 

— Bun băiat. Vreau să le faceţi acum, aștept. 

Anne îi privi din ușă, cu copila în braţe. 

— Hei, voi, veniţi în salon sau nu? 

— Imi pare rău, iubito, răspunse Peter. Nu mai putem, va 
trebui să ne ocupăm de altă treabă. 

Expresia de pe chipul lui Anne era greu de citit. Plecă. 

— Ce picturi dorești, Arnaz? întrebă Mitch. 

Bărbatul ridică pachetul cu care venise. 

— Vreau două copii după asta. li întinse pachetul lui Mitch. 

Mitch desfăcu ambalajul și dezvălui un tablou înrămat. ÎI privi 
cu surprindere. Apoi citi semnătura și fluieră. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse el uimit. De unde ai asta? 


Capitolul doi 


Samantha se juca cu ceașca de cafea, urmărindu-l pe Lordul 
Cardwell, care mânca delicat un biscuit acoperit din belșug cu 
brânză Blue Stilton. Îi plăcea de el, fără să vrea: era înalt, cu 
părul cărunt, cu un nas prelung și riduri în colţurile ochilor. Pe 
parcursul cinei îi adresase întrebări inteligente privind munca ei 
de actriță, părând sincer interesat - și uneori scandalizat - de 
poveștile ei. 


VP - 161 


Tom era așezat la masă în faţa ei, iar Julian spre capătul 
mesei. Erau singuri, ei patru, nepunându-l la socoteală pe valet, 
și Samantha se întrebă, în treacăt, unde era Sarah. Julian nu 
spusese nimic. Povestea cu entuziasm despre un tablou pe care 
îl cumpărase. Ochii îi străluceau și făcea gesturi ample, în timp 
ce vorbea. Poate că tabloul era motivul acelei transformări. 

— Modigliani l-a oferit în dar, spunea el. I l-a dat unui rabin din 
Livorno, care s-a retras într-un sătuc din Italia și l-a luat cu el. 
Acolo a fost în toţi acești ani - atârnat pe perete, în coliba unui 
țăran. 

— Eşti sigur că este original? întrebă Samantha. 

— Întru totul. Are toate elementele specifice, are semnătura 
lui și-i cunoaștem istoricul. Voi aduce curând un expert să-l 
verifice. 

— Ar face bine să fie original, interveni Lordul Cardwell. Vâri și 
ultima bucăţică de brânză în gură și se rezemă de spătarul înalt 
al scaunului. Samantha urmări cu privirea valetul, care se 
apropie elegant și-i ridică farfuria. Ne-a costat o sumă 
frumușică. 

— Ne-a? întrebă Samantha curioasă. 

— Socrul meu a finanţat tranzacţia, se grăbi Julian să spună. 

— Interesant - o prietenă de-a mea vorbea de un Modigliani 
căruia i se pierduse urma, spuse Samantha. Se încruntă, 
încercând să-și amintească - memoria nu o prea ajuta în ultima 
vreme. Cred că mi-a scris despre asta. Dee Sleign este numele 
ei. 

— Trebuie să fi fost vorba despre altă lucrare, spuse Julian. 

Lordul Cardwell își sorbea cafeaua. 

— Știţi, Julian n-ar fi reușit să facă treaba asta dacă nu era 
sfatul minunat pe care i l-am oferit. Nu te superi dacă le 
povestesc, Julian. 

După expresia de pe chipul lui Julian, Samantha bănui că 
acesta se va supăra, dar Cardwell continuă. 

— A venit să-mi ceară bani să cumpere niște lucrări. l-am 
spus că eu sunt un om de afaceri și că, dacă dorește bani de la 
mine, trebuie să-mi demonstreze că fac o investiţie profitabilă. l- 
am Sugerat să meargă să găsească o ocazie care merita - și 
atunci aș risca să-i dau bani. lar el asta a făcut. 

Zâmbetul pe care Julian i-l adresă Samanthei părea să spună: 
„Lasă-l pe boșorog să bată câmpii”. 


VP - 162 


— Cum ai ajuns să fii om de afaceri? întrebă Tom. 

Cardwell zâmbi. 

— A început în tinereţea mea neliniștită. Făcusem aproape tot 
și nici nu împlinisem douăzeci și unu de ani: străbătusem lumea, 
fusesem eliminat din facultate, participasem la curse de cai și 
de avioane - ca să nu mai vorbesc de petreceri cu băutură și 
femei. 

Se opri pentru o clipă, privind pierdut în ceașca de cafea, apoi 
continuă: 

— Mi-am primit moștenirea la douăzeci și unu de ani și tot 
atunci m-am căsătorit. Foarte repede, aveam un copil pe drum - 
nu Sarah, ea a venit mai târziu. Am realizat că văitatul era o 
ocupaţie destul de limitată. Și nu voiam sa administrez 
domeniile tatălui meu sau să lucrez la vreuna dintre companiile 
lui. Așa că mi-am luat banii și am venit la Londra, unde am 
descoperit că nimeni nu știa mai multe decât mine despre 
domeniul financiar. Asta se întâmpla cam pe când Bursa de 
Valori își începuse prăbușirea. Toată lumea era îngrozită. Am 
cumpărat câteva companii care, după părerea mea, nu aveau 
de ce să-și facă griji în legătură cu ceea ce se întâmpla cu bursa. 
Am avut dreptate. Când lumea și-a revenit la normal, eram de 
patru ori mai bogat decât la început. După aceea, progresul a 
fost mai lent. 

Samantha dădu din cap. Așa își imaginase și ea. 

— Vă pare bine că v-aţi lansat în afaceri? întrebă ea. 

— Nu sunt sigur. În vocea bătrânului se simţea o notă 
apăsătoare. A fost o vreme când îmi doream să schimb lumea, 
precum toţi tinerii. Am vrut să-mi folosesc averea ca să fac bine 
cuiva. Dar, cumva, când ajungi să fii prins în afaceri încât tot ce 
faci este să te lupţi pentru supraviețuire, să ţii companiile pe 
linia de plutire și pentru a-i face pe acţionari fericiţi - îţi pierzi 
interesul pentru gesturi mărețe. 

Urmă o pauză. 

— În plus, când există trabucuri ca acestea, lumea nu poate fi 
un loc chiar atât de neplăcut. Zâmbi obosit. 

— Și tablouri ca acelea pe care le aveţi, adăugă Samantha. 

— Le arăţi lui Sammy și lui Tom colecţia ta? întrebă Julian. 

— Desigur. Bătrânul se ridică. Ar trebui să mă mânadresc cu 
ele, cât le mai am. i 

Valetul trase scaunul Samanthei și aceasta se ridică. Il urmă 


VP - 163 


pe Lordul Cardwell afară din sala de mese, în hol, apoi pe scările 
spre etaj. 

In capul scărilor, Cardwell ridică un vas amplu, chinezesc, și 
luă o cheie de sub el. Samantha privi către Tom și-l văzu cum nu 
pierdea niciun detaliu, plimbându-și privirea ageră peste tot. 
Ceva la baza tocului ușii îi atrase atenţia. 

Cardwell o deschise și-i pofti înăuntru. Expoziţia colecţiei sale 
ocupa o încăpere de pe colţ - probabil, înainte de asta, un salon, 
gândi Samantha. Ferestrele erau închise cu grilaje metalice. 

Cardwell era vizibil încântat să le prezinte picturile sale, 
povestindu-le câte ceva despre felul în care le obținuse pe 
fiecare dintre ele. 

— Dintotdeauna v-a plăcut pictura? îl întrebă ea. 

El dădu din cap. 

— Este unul dintre lucrurile obligatorii pe care le deprinzi într- 
o educaţie de factură clasică. Cu toate acestea, sunt și altele pe 
care nu le include, cum ar fi arta cinematografică. 

Se opriră în dreptul unui Modigliani. Era imaginea unei femei 
goale, îngenuncheate pe podea - o femeie adevărată, gândi 
Samantha, cu un chip banal, părul dezordonat, oase 
proeminente și pielea pătată. Îi plăcu. 

Cardwell era un om atât de amabil, atât de fermecător, încât 
începu să se simtă vinovată pentru că plănuia să-l jefuiască. 

Totuși, el avea să rămână oricum fără tablouri și asigurarea îi 
va acoperi pierderea. In plus, și șeriful din Nottingam probabil 
fusese fermecător. 

Uneori se întreba dacă nu cumva ea și Tom erau ușor scrântiţi 
- dacă nu cumva această nebunie îi fusese transmisă de către el 
- o afecţiune cu transmitere sexuală. Își înăbuși un zâmbet. Nu 
se mai simţise atât de plină de viaţă de ani întregi. 

li spuse, când ieșeau din încăpere: 

— Sunt surprinsă că le vindeti - păreţi atât de atașat de ele. 

Cardwell zâmbi cu tristețe. 

— Da. Dar când nevoia te îndeamnă... 

— Inteleg prea bine, răspunse Samantha. 


VP - 164 


Capitolul trei 


— La naiba, asta e cumplit, Willow, rosti Charles Lampeth. 
Simţea că limbajul era justificat. Venise la birou, luni dimineața, 
după un weekend petrecut în casa de la țară, fără telefon și fără 
griji, și găsise galeria implicată într-un scandal. 

Willow stătea încremenit în faţa biroului lui Lampeth. Scoase 
un plic din buzunarul sacoului și-l lăsă să cadă pe birou. 

— Demisia mea. 

— Nu este necesar, spuse Lampeth. Toate galeriile importante 
din Londra au fost păcălite de acești oameni. Dumnezeule, am 
văzut tabloul, și pe mine m-a dus de nas. 

— Ar putea fi mai bine pentru galerie dacă mă retrag, insistă 
Willow. 

— Prostii. Acum că ai făcut gestul, iar eu am refuzat, haide să 
uităm incidentul. Așază-te, așa, bravo, și spune-mi întocmai cum 
s-au petrecut lucrurile. 

— E totul acolo, răspunse Willow, arătând către ziarele de pe 
biroul lui Lampeth. Detaliile înșelăciunii sunt în ziarul de ieri și 
condiţiile în cel de azi. Se așeză și-și aprinse o ţigară. 

— Indiferent, povestește-mi. 

— S-a întâmplat când erai în Cornwall. Am primit un telefon 
de la individul ăsta, Renalle, care a zis că stătea la Hilton. A zis 
că are un Pissaro, care ne-ar plăcea. Știam, desigur, că nu avem 
niciun Pissaro, așa că am devenit interesat. A venit cu pânza în 
aceeași după-amiază. 

— Am crezut că o femeie a livrat tablourile, întrerupse 
Lampeth. 

— Nu și pe acesta. A fost individul însuși. 

— Mă întreb de ce, cugetă Lampeth. În fine, continuă. 

— Ei bine, tabloul părea în ordine. Semăna cu un Pissaro, 
avea semnătura și un certificat de origine emis de Meunier's. 
Am considerat că merita optzeci și cinci de mii de lire. Omul a 
cerut șaizeci și nouă de mii, așa că am profitat de ocazie. A spus 
că era de la o agenţie din Nancy, așa că am înţeles de ce ar 
subevalua o operă atât de valoroasă. Am presupus că nu era 
obișnuit să aibă de-a face cu lucrări de valoare. Ai revenit 
câteva zile mai târziu, ai aprobat achiziţia și am expus-o. 

— Slavă Domnului că n-am vândut-o, exclamă Lampeth cu 


VP - 165 


fervoare. Ai dat-o jos, presupun. 

— A fost primul lucru pe care l-am făcut, de dimineaţă. 

— Ce poţi să-mi spui despre informaţiile de ultimă oră? 

— Vrei să spui, despre răscumpărare? Ei bine, ne-am recupera 
banii, aproape în întregime. Este umilitor, desigur, dar nu se 
compară cu rușinea de-a fi fost păcăliţi, din capul locului. lar 
ideea aceasta a lor - ateliere accesibile pentru artiști - este 
chiar lăudabilă. 

— Prin urmare, ce propui? 

— Presupun că primul pas ar fi să adunăm toţi negustorii de 
artă la o discuţie. 

— În regulă. 

— S-o ţinem aici? 

— Nu văd de ce nu. Ai grijă doar să încheiem povestea cât 
mai curând. Publicitatea este devastatoare. 

— O să fie mai rău, până să fie bine. Puțin mai târziu vine 
poliția. 

— În cazul acesta, ar fi bine să ne punem pe treabă, până 
ajung aici. Lampeth întinse braţul peste birou, ridică receptorul 
și spuse: Mavis, niște cafea, te rog. Işi desfăcu nasturii sacoului 
și-și puse un trabuc între dinţi. Suntem gata cu expoziţia lui 
Modigliani? 

— Da. Cred că va merge foarte bine. 

— Ce avem? 

— Sunt cele trei pânze ale Lordului Cardwell, firește. 

— Da. Le vor aduce într-una din zilele următoare. 

— Apoi sunt schiţele pe care le-am cumpărat. Au ajuns cu 
bine. 

— Cum stăm cu celelalte? 

— Destul de bine. Dixon ne împrumută două portrete, Magi 
are niște sculpturi pentru noi și mai avem câteva nuduri în ulei 
și creion de la Deside. Mai sunt câţiva cu care trebuie să 
confirm. 

— Ce comision a cerut Dixon? 

— A cerut douăzeci și cinci la sută, dar l-am făcut să accepte 
douăzeci. 

Lampeth mormăi. 

— Mă întreb de ce se mai deranjează să încerce. Ai zice că 
suntem vreun butic, în Chelsea, nu o galerie de artă renumită. 

Willow zâmbi. 


VP - 166 


— Noi facem asta cu el tot timpul. 

— Adevărat. 

— Ziceai că ai un as în mânecă. 

— A, da. Lampeth se uită la ceas. O pânză nedescoperită. 
Trebuie să merg să văd care e treaba în dimineaţa aceasta. 
Totuși, mai poate aștepta până îmi beau cafeaua. 

Pe când taxiul în care se afla își croia drum în trafic, prin West 
End, spre centrul orașului, Lampeth se gândea la falsificator. 
Omul era ţicnit, asta era clar, dar era mânat de altruism. Era 
ușor să fii generos cu banii altuia. 

Evident, cel mai bun lucru era să răspundă cererilor. Dar 
Lampeth ura să fie șantajat. 

Taxiul opri în fața agenţiei și Lampeth intră. O asistentă veni 
și-i luă haina, pe care o purtase din cauza dimineţilor răcoroase 
de început de septembrie. 

Lipsey îl aștepta în biroul lui: cu nelipsitul pahar de vin pe 
birou. Lampeth își așeză trupul greu într-un scaun. Sorbi din vin, 
ca să se încălzească. 

— Așadar, îl ai? 

Lipsey dădu din cap. Se îndreptă către perete și împinse un 
corp de bibliotecă într-o parte, dezvăluind un seif. Descuie ușa 
cu o cheie agățată de un lanț subțire, atașat de brâu. 

— E bine că am un seif încăpător, spuse. Introduse amândouă 
mâinile în interior și scoase o pânză înrămată, de aproximativ 
un metru douăzeci pe nouăzeci de centimetri. Il sprijini pe birou, 
pentru ca Lampeth să-l poată vedea și rămase în spate, 
susținându-l. 

Lampeth îl privi timp de un minut. Apoi lăsă paharul din 
mână, se ridică și se apropie. Scoase o lupă din buzunar și 
examină detaliile. Apoi se retrase și mai contemplă pânza, o 
vreme. 

— Cât ai dat la schimb? întrebă el. 

— Mă tem că a trebuit să scot cincizeci de mii de lire. 

— Face de două ori pe-atât. 

Lipsey cobori tabloul pe podea, apoi se așeză. 

— Părerea mea este că e o monstruozitate, spuse el. 

— Și a mea. Dar este cu totul inedit. De-a dreptul uimitor. 
Fără îndoială, este un Modigliani - dar nimeni nu știe că a pictat 
și așa ceva. 

— Mă bucur că ești mulţumit. Tonul lui arăta că dorea să dea 


VP - 167 


discuţiei o notă mai pragmatică. 

— Inseamnă că ai trimis un om priceput pe urmele lui, cugetă 
Lampeth. 

— Pe cel mai bun. Lipsey își ascunse surâsul. A fost la Paris, în 
Livorno, Rimini... 

— Și i-a luat-o nepoatei mele înainte. 

— Nu tocmai. Lucrurile s-au petrecut... 

— Nu doresc să cunosc detaliile, i-o tăie Lampeth. Ai factura 
pregătită pentru mine? Aș vrea să plătesc acum. 

— Sigur că da. Lipsey merse la ușă și spuse ceva secretarei. 
Se întoarse cu o foaie de hârtie. 

Lampeth citi. Pe lângă cele cincizeci de mii de lire pentru 
tablou, se mai adăugau cheltuieli în valoare de 1 904 lire. 
Scoase carnetul de cecuri și începu să scrie. 

— O să iei o mașină blindată să-l livrezi? 

— Sigur că da, spuse Lipsey. Este inclus în factură. Toate 
celelalte sunt în regulă? 

Lampeth desprinse fila de cec și i-o întinse detectivului. 

— Consider că am făcut o afacere grozavă, îi spuse. 

e 

Sala Nouă era închisă pentru public și o masă lungă, de 
conferințe, fusese adusă și amplasată în centrul încăperii. Pe 
pereţi, de jur-împrejur, atârnau tablouri cu peisaje victoriene, 
apăsătoare. Erau în ton cu dispoziția sumbră a bărbaţilor din 
încăpere. 

Erau de faţă reprezentanţii altor nouă galerii. Se așezară în 
jurul mesei, în timp ce asistenții și avocaţii pe care-i aduseseră 
cu ei ocupau diverse scaune, în apropiere. Willow era așezat în 
capul mesei, cu Lampeth lângă el. Ploaia lovea neobosit în 
ferestrele înguste și înalte. Atmosfera era grea de mirosul și de 
fumul ţigărilor de foi. 

— Domnilor, începu Willow, cu toţii am pierdut bani mulţi și 
am fost ridiculizați. Nu ne putem redobândi mândria pierdută, 
dar ne aflăm aici să discutăm cum ne putem recupera banii. 

— Intotdeauna este periculos să plătești un șantajist. Accentul 
scoțian pronunţat îi aparţinea lui Ramsey Crowforth. Trase de 
bretele și-l privi pe Willow pe deasupra ochelarilor. Dacă le 
facem pe plac acestor indivizi, ei - sau alţii - vor încerca să 
repete figura. 

Vocea liniștită, calmă a lui John Dixon interveni: 


VP - 168 


— Nu cred, Ramsey. Cu toţii vom fi mult mai atenţi de aici 
înainte, mai ales cu privire la certificatele de origine. 
Stratagema aceasta nu poate fi implementată de două ori. 

— Sunt de acord cu Dixon, se auzi un al treilea. Willow privi în 
jurul mesei, căutându-l pe Paul Roberts, cel mai vârstnic dintre 
toţi, care vorbea cu muștiucul pipei în gură. Acesta continuă: Nu 
cred că falsificatorul are ceva de pierdut. Din ceea ce am citit în 
relatările presei, și-a acoperit urmele atât de bine încât poliţia 
are slabe speranţe să-l găsească, indiferent dacă le cerem noi 
să înceteze căutările sau nu. Dacă refuzăm să cooperăm, 
singurul lucru care se va întâmpla este că nemernicul rămâne 
cu o jumătate de milion de lire. 

Willow dădu din cap. Roberts era probabil cel mai respectat 
din branșă, în Londra - un fel de Bătrân Înţelept al lumii artelor - 
și vorbele lui aveau greutate. 

— Domnilor, reluă Willow, am făcut niște planuri de urgenţă, 
în așa fel încât, dacă alegem să răspundem acestor solicitări, să 
rezolvăm rapid. Scoase un teanc de hârtii din servieta de pe 
podea, de lângă el. Domnul Jankers, avocatul nostru, a pregătit 
documentele necesare înfiinţării fondului fiduciar. 

Reţinu dosarul de deasupra și le distribui pe celelalte în jurul 
mesei. 

— Vă rog să vă uitaţi peste ele. Clauza cea mai importantă 
este la pagina trei. Se prevede că nu vom întreprinde nimic 
până ce nu se recuperează suma de aproximativ cinci sute de 
mii de lire, din partea numitului domn Renalle. Asta înseamnă că 
noi, cei zece, vom recupera, nouăzeci la sută din sumele 
achitate pentru falsuri, în mod corespunzător. Veţi vedea că am 
făcut calculele corect. 

— Cineva trebuie să se ocupe de administrarea acestui fond, 
spuse Crowforth. 

— Am făcut niște propuneri și în privinţa aceasta, spuse 
Willow. Firește, va trebui să le aprobați. Astfel, directorul 
Colegiului de Arte West London, domnul Richard Pinkman, a fost 
de acord să fie președintele consiliului de administraţie al 
fondului fiduciar, dacă i-o cerem. Cred că vicepreședinte ar 
trebui să fie unul dintre noi - poate domnul Roberts. 

Va trebui să semnăm cu toţii câte o declaraţie prin care 
renunțăm la orice pretenţie financiară, cu excepţia 
aranjamentului cu fondul. Și va trebui să ne retragem, fiecare 


VP - 169 


dintre noi, plângerea depusă la poliţie împotriva domnului 
Renalle și a asociaţilor lui. 

— Vreau ca avocatul meu să studieze toate aceste 
documente, înainte să le semnez, spuse Crowforth. 

— Desigur, încuviinţă Willow. 

— În regulă, interveni Roberts, dar oricum ar fi, ne dorim ca 
afacerea asta să ia sfârșit cât mai curând. N-am putea fi de 
acord, de principiu, astăzi? De restul se vor ocupa avocații 
noștri, într-o zi, două, dacă nu apar probleme. 

— O idee grozavă, aprobă Willow. Sunteţi de acord ca 
avocatul nostru, domnul Jankers, să coordoneze activitatea 
avocaţilor? Jankers înclină capul, în semn de acord tacit. 

— Așadar, am ajuns la o înţelegere, domnilor? Willow privi 
roată, în jurul mesei, pentru vreun semn de dezacord. Nu exista. 
Tot ce mai rămâne de făcut este o declaraţie pentru presă. Imi 
permiteți să mă ocup? Făcu o pauză, în așteptarea unor 
eventuale dezaprobări. În regulă. În acest caz, voi transmite 
declarația imediat. Cu permisiunea dumneavoastră, vă las în 
compania domnului Lampeth. Din câte știu, a pregătit gustări. 

Willow se ridică și părăsi încăperea. Merse în biroul lui și se 
așeză lângă telefon. Ridică receptorul - apoi făcu o pauză și 
zâmbi în sinea lui. „Cred că te-ai reabilitat, Willow”, își spuse el 
în șoaptă. 

e 

Willow păși în biroul lui Lampeth cu un exemplar al ediției de 
seară în mână. 

— Se pare că s-a terminat, Lampeth, spuse el. Jankers a 
comunicat presei că toate acordurile au fost semnate. 

Lampeth se uită la ceas. 

— E timpul pentru un gin, spuse. Vrei și tu? 

— Mulţumesc. 

Lampeth deschise ușa unui dulap și turnă în două pahare. 

— Cât privește faptul că s-a terminat, nu sunt sigur că așa 
stau lucrurile. Nu am primit încă banii. Deschise o sticlă de apă 
tonică și turnă în cele două pahare. 

— O, îi vom primi. Falsificatorii nu și-au dat atâta osteneală 
doar de dragul scandalului. De fapt, cu cât ne primim banii mai 
repede, cu atât mai repede renunță poliția la urmăriri. 

— Nu este vorba numai de bani. Lampeth se prăbuși în scaun 
și goli jumătate din pahar. După o asemenea lovitură, mediul 


VP - 170 


artistic se recuperează în ani buni. Publicul ne consideră pe toţi 
niște impostori acum, incapabili să facem diferenţa între o operă 
de artă și o carte poștală. 

— Trebuie să spun că, ă..., Willow ezita. 

— Ei bine? 

— Nu îmi pot împiedica sentimentul că au transmis ceva. N-aș 
ști să spun exact ce anume. Dar este un mesaj profund. 

— Dimpotrivă, este cât se poate de simplu. Au demonstrat că 
prețurile exorbitante plătite pentru o operă de artă sunt o 
dovadă de snobism, nu de apreciere faţă de artă. Dar asta se 
știa deja. Au dovedit că un Pissaro autentic nu valorează mai 
mult decât un fals reușit. Ei bine, publicul este cel care umflă 
prețurile, nu negustorii de artă. 

Willow zâmbi și privi pe fereastră. 

— Știu. Cu toate acestea, noi trăim din procente ale acestor 
prețuri exagerate. 

— Și la ce se așteaptă? N-am putea trăi din comisioanele 
percepute la pânze de cincizeci de lire. 

— Cei de la Woolworth o fac. 

— Și uită-te la calitatea lucrărilor lor. Nu, Willow. intenţiile 
falsificatorului or fi ele onorabile, dar nu vor schimba nimic. 
Întâmplarea ne-a știrbit din prestigiu - ne-a afectat pe termen 
lung, mă aștept -, dar în cele din urmă totul va reveni la normal, 
pentru simplul fapt că așa trebuie să fie. _ 

— Nu mă îndoiesc că ai dreptate, spuse Willow. Își termină 
băutura. Ei bine, se pregătesc să închidă galeria. Mergem? 

— Da. Lampeth se ridică și Willow îl ajută să-și pună haina. 
Apropo, ce a declarat poliţia? 

— Au spus că, dat fiind că plângerile au fost retrase, nu au 
altă opţiune decât să renunţe la cercetări. Dar au lăsat să se 
înţeleagă că ar dori totuși să dea de urma lui Renalle. 

Lampeth ieși, urmat de Willow. 

— Nu cred că vom mai auzi vreodată de Renalle, spuse 
Lampeth. 

Cei doi păstrară tăcerea, în timp ce coborâră scările și 
traversară galeria pustie. Lampeth privi pe fereastră și spuse: 

— Mașina mea nu a ajuns. Uite cum plouă. 

— Nu-i nimic, eu o să pornesc oricum, conchise Willow. 

— Nu, așteaptă. Te duc eu cu mașina. Trebuie să vorbim 
despre expoziţia Modigliani. N-am avut timp, zilele acestea. 


VP - 171 


Willow arătă într-o direcţie. 

— Cineva și-a uitat sacoșele cu cumpărături, spuse el. 

Lampeth privi. Într-un colţ, sub un desen în cărbune, destul de 
slab, erau două sacoșe mari de cumpărături, într-una din ele, 
deasupra, se zărea o cutie de detergent de rufe. Willow se 
apropie să le studieze cu mai multă atenţie. 

— Presupun că, în vremurile acestea, trebuie să fim mai atenţi 
la bombe camuflate în bagaje. Crezi că suntem o ţintă pentru 
IRA”? 

Lampeth râse. 

— Nu cred că folosesc Fairy Snow? la fabricarea bombelor. 
Traversă încăperea și ridică una din sacoșe. 

Hârtia umezită se rupse și conţinutul sacoșei se împrăștie pe 
podea. Willow exclamă surprins și se aplecă. 

Sub detergentul de rufe și o salată se afla un pachet învelit în 
hârtie de ziar. În ziar era un teanc de carduri rigide și foi de 
hârtie groasă. Willow le răsfoi și examină câteva. 

— Sunt acțiuni și obligaţiuni, rosti în cele din urmă - 
certificate de proprietate, negociabile la prezentare. N-am văzut 
atâţia bani de când sunt. 

Lampeth zâmbi. 

— Falsificatorul a plătit. Afacerea s-a încheiat. Presupun că 
trebuie să anunțăm presa. Se holbă la titlurile de valoare. O 
jumătate de milion de lire, spuse el șoptit. Îţi dai seama, Willow 
- dacă ai înșfăca sacoșele astea și ai fugi acum, ai putea trăi 
liniștit până la sfârșitul zilelor, în America de Sud. 

Willow se pregătea să spună ceva, când cineva deschise ușa 
galeriei. 

— Am închis, strigă Lampeth. 

Intră un bărbat. 

— E în regulă, domnule Lampeth. Numele meu este Louis 
Broom - ne-am cunoscut de curând. Am primit un telefon în care 
mi se spunea că jumătatea de milion a fost returnată. Este 
adevărat? 

Lampeth îl privi pe Willow și amândoi zâmbiră. 

— la-ţi la revedere de la America de Sud, spuse Lampeth. 

Willow clătină din cap, vizibil impresionat. 


7 Irish Republican Army - Armata Republicană Irlandeză a fost o organizaţie militară 
revoluţionară irlandeză, înfiinţată în 1919. (n.tr.). 
3 Denumirea unui detergent de rufe. (n.tr.). 


VP - 172 


— Trebuie să recunosc, prietenul nostru Renalle s-a gândit la 
toate detaliile. 


Capitolul patru 


Julian conducea încet prin satul liniștit, în Dorset, manevrând 
atent Cortina închiriată, pe drumul îngust. In ceea ce privea 
adresa, singurele informaţii pe care le avea erau Gaston Moore, 
Dunroamin, Cramford. Dunroamin! Era un mister cum putuse cel 
mai rafinat expert în artă din întreaga ţară să dea un nume atât 
de banal casei unde se retrăsese să se bucure de viața de 
pensionar. Poate era o glumă. 

Moore era, cu siguranţă, excentric. Refuza să călătorească la 
Londra, nu avea telefon și nu răspundea niciodată la scrisori. 
Când mahării din lumea artei aveau nevoie de serviciile lui, erau 
nevoiți să facă drumul până la casa lui și să-i bată la ușă. Și 
trebuiau să achite în bancnote noi-nouţe de o liră. Moore nu 
avea cont bancar. 

Julian observă că satele păreau întotdeauna pustii. Luă o 
curbă și frână brusc. O cireadă de vite trecea drumul. Opri 
motorul și se dădu jos din mașină. Avea să-l întrebe pe cel ce 
mâna vitele. 

Se aștepta să vadă un flăcău cu o tunsoare castron, 
mestecând un fir de iarbă. Văcarul era, într-adevăr, tânăr: dar 
avea o frizură modernă, un pulover roz și pantaloni mov înfipţi în 
cizmele de cauciuc. 

— Îl căutaţi pe omul care pictează? întrebă acesta. Graseia 
plăcut când vorbea. 

— Cum de ţi-ai dat seama? se miră Julian cu voce tare. 

— Cei mai mulţi străini îl caută. Văcarul arătă cu mâna. Înapoi 
pe unde aţi venit, întoarceți în dreptul casei albe. Este un conac. 

— Mulţumesc. 

Julian urcă în mașină și dădu cu spatele până în dreptul casei 
albe. Pe lângă aceasta era un drum brăzdat. Il urmă până ce 
ajunse în dreptul unor porți largi. Cu caractere gotice, 
estompate de vreme, pe vopseaua albă, ștearsă, scria 
„Dunroamin”. 

Julian pipăi buzunarul cu mâna, asigurându-se că teancul de 


VP - 173 


bancnote era la locul lui; apoi luă de pe bancheta din spate 
tabloul învelit cu grijă și îl scoase din mașină. Deschise poarta și 
traversă cărarea scurtă, până la ușă. 

Casa lui Moore era alcătuită din două cabane muncitorești, 
din stuf, împreunate într-una singură. Acoperișul era jos, 
ferestrele mici și panelate, mortarul dintre pietre se desprindea. 
Julian n-ar fi numit-o conac. A 

Bătaia lui în ușă primi răspuns, după o așteptare prelungită. li 
deschise un bătrân aplecat de spate, sprijinit în cârjă. Avea o 
coamă deasă de păr alb, ochelari cu lentile groase și capul 
înclinat într-o parte îl făcea să semene cu o pasăre. 

— Domnul Moore? întrebă Julian. 

— Și dacă aș fi? răspunse omul cu un accent din Yorkshire. 

— Sunt Julian Black, de la galeria Black, din Londra. Mă 
întrebam dacă aţi binevoi să autentificaţi o pictură, pentru 
mine? 

— Ai adus numerar? Moore încă ţinea ușa ca și cum era 
pregătit să i-o închidă în nas. 

— Am adus. 

— Atunci, intră. Îl conduse în casă. Ai grijă la cap, spuse el, 
deși nu era nevoie - Julian era prea scund pentru a fi deranjat de 
bârnele tavanului jos. 

Sufrageria părea să ocupe aproape întreaga suprafaţă a uneia 
dintre cele două case. Era plină de piese de mobilier relativ 
vechi, între care un televizor nou-nouț, foarte mare, făcea notă 
discordantă. În casă mirosea a pisici și vopsea. 

— Arată-mi-l! 

Julian începu să despacheteze tabloul, desprinzând, pe rând, 
curelele din piele, plăcile de polistiren și vata. 

— Fără îndoială, este un fals, spuse Moore. Numai falsuri văd 
în ultima vreme. Atât de multe. Am văzut zilele trecute la 
televizor că un șmecher i-a făcut pe toţi să alerge în jurul cozii, 
săptămâna trecută. Am râs cu poftă. 

Julian îi întinse pânza. 

— Cred că vei constata că aceasta este originală, spuse el. 
Am nevoie doar de confirmarea ta. 

Moore luă tabloul, fără să-l privească. 

— Trebuie să înţelegi un lucru, spuse el. Nu pot dovedi că o 
pânză este originală. Pentru asta, ar trebui să urmăresc artistul 
pictând-o, de la cap la coadă, apoi să o iau și s-o încui într-un 


VP - 174 


seif. Doar așa poţi fi sigur. Tot ce pot face este să încerc să-ţi 
demonstrez că este un fals. Sunt nenumărate metode prin care 
un fals poate fi dovedit, iar eu le cunosc pe aproape toate. Dar și 
dacă eu nu găsesc nimic în neregulă și mâine apare artistul, 
pretinzând că nu el a pictat-o, n-ai cum să-l contrazici. Înţelegi? 

— Sigur, răspunse Julian. 

Moore se uita în continuare la el, cu pânza așezată pe 
genunchi, cu faţa în jos. 

— Ei bine, ai de gând să o examinezi? 

— Nu m-ai plătit încă. 

— Scuze. Julian băgă mâna în buzunar și scoase banii. 

— Două sute de lire. 

— Intocmai. Julian îi întinse două teancuri de bancnote. Moore 
începu să le numere. 

Urmărindu-l, Julian se gândea cât de bine alesese bătrânul să- 
și petreacă timpul, ca pensionar. Trăia singur, liniștit, 
bucurându-se de o viață în care muncise temeinic. Nu dădea doi 
bani pe presiunea și snobismul londonez, împărtășindu-și 
talentul cu moderație, obligând nobilimea lumii artistice să 
întreprindă un pelerinaj lung și obositor până la pragul lui, 
înainte de a-i acorda din timpul său. Trăia demn și independent. 
Julian îl invidia. 

Moore termină de numărat banii și-i aruncă, indiferent, într-un 
sertar. În sfârșit, își îndreptă privirea asupra tabloului. 

Spuse imediat: 

— Ei bine, dacă este un fals, este al naibii de bun. 

— Cum poți să te pronunţi atât de rapid? 

— Semnătura este corectă - nu perfectă. Aceasta este o 
greșeală pe care o fac cei mai mulţi falsificatori - redau 
semnătura atât de bine, încât pare artificială. Aceasta este cât 
se poate de naturală. işi plimbă privirea peste pânză. 
Neobișnuit. Imi place. Ce zici, vrei să facem și testul chimic? 

— De ce nu? 

— Pentru că lasă urme. Trebuie să desprind o bucăţică. O să 
iau dintr-o parte unde, în mod normal, rama va ascunde 
intervenţia, dar întotdeauna întreb. 

— Sigur. 

Moore se ridică. 

— Vino cu mine. Îl conduse pe Julian printr-un hol, în cea de-a 
doua casă. Mirosul de vopsea era mai puternic. Acesta este 


VP - 175 


laboratorul, spuse Moore. 

Era o încăpere pătrată, cu o masă lungă din lemn de-a lungul 
unui perete. Ferestrele fuseseră lărgite și pereţii erau zugrăviți 
în alb. Din tavan atârna o bandă de lumină fluorescentă. Pe 
masă erau câteva cutii vechi de vopsea, cu un conţinut lichid 
ciudat. 

Moore își scoase proteza dentară cu o mișcare iute și o lăsă să 
cadă într-un flacon Pyrex. 

— Nu pot lucra când o port, explică el. Se așeză la masă și 
așeză pânza în faţa lui. Incepu să desprindă rama. 

— Am sentimentul că îmi semeni, tinere, spuse el, în timp ce 
lucra. Ceilalţi nu te acceptă ca pe unul de-ai lor, nu-i așa? 

Julian încremeni, surprins. 

— Nu cred că mă acceptă. 

— Ştii, întotdeauna am înțeles mai bine picturile decât 
oamenii pentru care am lucrat. S-au folosit de abilităţile mele, 
dar nu m-au respectat niciodată cu adevărat. De aceea sunt atât 
de prevăzător cu ei, acum. Eşti ca un valet, înţelegi? Un valet 
bun știe mai multe despre mâncare și băutură decât stăpânul 
lui. Și cu toate acestea, tot este desconsiderat. Ei numesc asta 
diferență de clasă. Am crezut că dacă devin un expert în 
domeniu se va schimba ceva, dar m-am înșelat. Nu există nicio 
cale. 

— Nici dacă te căsătorești cu unul din clasa superioară? 
propuse Julian. 

— Asta ai făcut tu? Atunci, ești mai rău decât mine. Nu te poţi 
retrage din cursă. Te compătimesc, fiule. 

O margine a ramei era acum desprinsă și Moore trase sticla 
de deasupra pânzei. Luă un cuţit ascuţit, ca un bisturiu, de pe 
un raft din faţa lui. Privi cu atenţie pânza, apoi răzui delicat o 
porțiune nu mai mare de un milimetru. 

— Oh, gemu el. 

— Ce este? 

— În ce an a murit Modigliani? 

— 1920. 

— Oh. 

— De ce? 

— Vopseaua este destul de moale, atâta tot. Nu înseamnă 
nimic. Așteaptă. 

Luă o sticlă cu un lichid transparent de pe un raft, turnă puţin 


VP - 176 


într-o eprubetă și înmuie cuțitul. Timp de câteva minute nu se 
întâmplă nimic. Lui Julian i se păru că așteptarea nu se mai 
sfârșea. Apoi vopseau de pe lama cuțitului începu să se dizolve 
și să se împrăștie în lichid. 

Moore îl privi pe Julian. 

— Asta lămurește totul. 

— Ce ai descoperit? 

— Vopseaua nu este mai veche de trei luni, tinere. Ai un fals. 
Cât ai plătit pentru el? 

Julian privi vopseaua care se împrăștia în eprubetă. 

— M-a costat aproape tot, rosti el în șoaptă. 

Conduse înapoi spre Londra într-o stare de amețeală. Nu 
înţelegea cum se putuse întâmpla așa ceva. Încerca să găsească 
o soluție. 

Venise la Moore pur și simplu din dorinţa de a spori valoarea 
tabloului. Fusese un gând ulterior; nu se îndoise nicio clipă cu 
privire la autenticitatea pânzei. Acum își dorea să nu fi venit. Și 
întrebarea care îl frământa, pe care o întorcea pe toate părţile, 
așa cum face un jucător cu zarurile în pumn, era: cum să facă să 
pretindă că nu l-a vizitat pe Moore? 

Cum să facă să expună totuși pânza? Nimeni nu știa că nu era 
autentică. Moore nu avea s-o vadă, nu avea de unde să știe că 
era pusă în circulaţie. 

Problema era că putea aduce vorba despre ea. Se putea 
întâmpla ani mai târziu. Dar atunci adevărul ar fi ieșit la iveală: 
Julian Black vânduse o pânză despre care știa că era un fals. Ar 
fi însemnat sfârșitul carierei sale. 

Era puţin probabil. Pentru numele lui Dumnezeu, în câţiva ani 
Moore avea să fie mort - se apropia de șaptezeci de ani. Măcar 
de-ar muri curând. 

Dintr-odată, Julian își dădu seama că, pentru prima oară în 
viața lui, se gândea la crimă. Clătină din cap, ca pentru a se 
limpezi. Gândul era absurd. Însă oricât de drastică era ideea, 
riscul expunerii picturii scădea. Ce avea de pierdut? Fără acest 
Modigliani, Julian oricum nu avea cine știe ce carieră. Socrul lui 
nu i-ar mai fi dat banii, iar galeria avea, cel mai probabil, să 
eșueze. 

Atunci, așa avea să facă. Va uita de Moore. Va expune tabloul. 

Acum, era esenţial să se poarte ca și cum nimic nu se 
întâmplase. Era așteptat la cină, la Lord Cardwell. Sarah era 


VP - 177 


acolo și plănuia să rămână peste noapte. Julian avea să-și 
petreacă noaptea cu soţia lui: ce putea fi mai normal de-atât? 
Porni spre Wimbledon. 

Când ajunse, recunoscu Daimlerul albastru-închis parcat pe 
alee, alături de Rollsul socrului său. Julian mută pânza în 
portbagajul Cortinei, înainte să se îndrepte spre ușă. 

— Bună seara, Sims, îi spuse valetului când îi deschise. Aceea, 
pe alee, este mașina domnului Lampeth? întrebă el. 

— Da, domnule. Sunt cu toţii în galerie. 

Julian îi lăsă jacheta și urcă scările. Auzea vocea Sarei din 
încăperea din capul scărilor. 

Se opri brusc în cadrul ușii. Pereţii încăperii erau goi. 

— Poftim, Julian, intră și alătură-te celor care-și exprimă 
compătimirea, îl chemă Cardwell. Charles, aici de față, mi-a luat 
toate tablourile, să le vândă. 

Julian merse lângă ei, le scutură mâinile și o sărută pe Sarah. 

— Trebuie să recunosc că este ușor șocant, spuse el. Camera 
pare pustie. 

— Nu-i așa? conveni Cardwell cu emfază. O să luăm o cină al 
naibii de bună și nu ne vom mai gândi la asta. lartă-mă, Sarah. 

— Nu trebuie să-ţi supraveghezi limbajul în prezenţa mea, 
doar știi asta, îi spuse fiica lui. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Julian dintr-o suflare. Se holba 
la un tablou rămas pe perete. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lampeth. Arăţi de parcă ai văzut 
o fantomă. Aceasta este o pânză pe care am adus-o să v-o arăt. 
Nu poți avea o galerie fără să expui măcar un tablou. 

Julian se întoarse și merse lângă fereastră. Mintea îi era 
complet tulburată. Tabloul adus de Lampeth era o replică 
identică a falsului lui Modigliani. 

Nemernicul avea originalul, iar el o amărâtă de copie. Ura 
aproape că îl îneca. 

Imediat, în minte îi încolţi un plan nesăbuit. Se întoarse rapid. 

Toţi trei îl priveau, pe chipurile lor citindu-se expresii de 
îngrijorare și surpriză. 

— Tocmai îi spuneam lui Charles că și tu ai un Modigliani 
inedit, Julian, rosti Cardwell. 

Julian se forță să zâmbească. 

— De aceea am fost șocat. Pentru că al meu este exact ca 
acesta. 


VP - 178 


— Dumnezeule! exclamă Lampeth. L-au autentificat? 

— Nu, minţi Julian. Tu? 

— Mă tem că nu. lisuse, eram convins că este autentic. 

— Ei bine, unul dintre voi are un fals, spuse Cardwell. După 
câte se pare, în vremurile acestea, circulă mai multe falsuri 
decât opere veritabile în lumea artei. În ce mă privește, sper că 
Julian are originalul - am un interes personal în chestiune. Râse 
din toată inima. 

— Amândouă ar putea fi autentice, spuse Sarah. Mulţi pictori 
și-au repetat lucrările. 

— De unde îl ai? îl întrebă Julian pe Lampeth. 

— L-am cumpărat de la un domn, tinere Julian. 

Julian își dădu seama că încălcase etica profesională. 

— Îmi cer iertare, mormăi el. 

Valetul sună anunțând că cina era servită. 

(J 

Samantha plutea. Tom îi dăduse cutiuța de tablă în seara 
aceea și ea luase șase pastile albastre. Era ameţită, cu nervii 
sensibilizaţi și exploda de euforie. 

Era așezată pe unul dintre scaunele din faţă ale furgonetei, 
între Tom și Wright Ochiosul. Tom conducea. În spate erau încă 
doi bărbați. 

— Nu uitaţi, dacă ne mișcăm în liniște, putem termina toată 
treaba fără să fie nevoie să rânim pe cineva. Dacă totuși ne 
prinde cineva asupra faptului, scoateţi arma și legați-l. Fără 
violenţă. Acum, faceţi liniște. Am ajuns. 

Opri motorul și lăsă furgoneta să alunece ultimii câţiva metri. 
O opri fix în dreptul porţilor casei Lordului Cardwell. Șopti peste 
umăr către cei doi bărbaţi din spate. 

— Aşteptaţi semnalul. 

Cei trei din faţă coborâră. Aveau cagule ridicate pe frunte, 
gata să-și acopere fețele dacă erau surprinși de cei din casă. 

Merseră cu grijă pe alee. Tom opri în dreptul unei guri de 
canalizare și-i șopti lui Wright: 

— Alarmă pentru intruși. 

Wright se aplecă și introduse un instrument într-una din 
găurile capacului ce acoperea gura de canal. Il ridică apoi 
ilumină cu o lanternă de mână. 

— E floare la ureche, spuse el. 

Samantha îl urmărea, fascinată, cum se aplecă din nou și 


VP - 179 


cuprinse cu mâinile înmănușate grămada încurcată de fire. 
Separă două dintre acestea, de culoare albă. 

Din trusa lui, scoase un cablu cu clame-crocodil la ambele 
capete. Firele albe ieșeau într-un capăt al gurii de canalizare și 
se pierdeau în celălalt. Wright prinse clamele cablului din trusa 
lui de cele două borne aflate de o parte și de alta a gurii de 
canalizare amplasate cel mai departe de casă. Apoi deconectă 
firele la perechea opusă de borne. Se ridică. 

— Linia telefonică directă către poliţia locală, șopti el. 
Întreruptă. 

Cei trei se apropiară de casă. Wright ilumină cu grijă 
împrejurul unei ferestre. 

— Cea care ne trebuie, șopti din nou. Căută iar în geantă și 
scoase un diamant. 

Tăie trei laturi ale unui dreptunghi mic, în apropierea 
mânerului. Desprinse o bucată de bandă adezivă de pe o rolă și 
o rupse cu dinţii. Răsuci un capăt pe vârful degetului mare și 
celălalt capăt îl lipi pe suprafaţa geamului. Apoi tăie și cea de-a 
patra latură a dreptunghiului și ridică bucata de geam atașată 
de capătul benzii adezive. O lăsă cu grijă la pământ. 

Tom își strecură mâna prin gaura din geam și acţionă 
mânerul. Deschise larg fereastra și intră în casă. 

Wright o prinse pe Samantha de braţ și merseră lângă ușa de 
la intrare. După o clipă, aceasta se deschise în tăcere și în 
cadrul ei apăru Tom. 

Cei trei traversară holul și urcară scările. În faţa galeriei, Tom 
îl prinse pe Wright de braţ și-i arătă baza tocului ușii. 

Wright își așeză geanta pe podea și o deschise. Scoase o 
lampă cu infraroșu și o îndreptă către celula fotoelectrică 
încastrată în lemn. Cu cealaltă mână scoase un trepied, îl așeză 
sub lampă și-i ajustă înălțimea. În cele din urmă, așeză cu grijă 
lampa pe trepied. Se ridică. 

Tom scoase cheia de sub vază și descuie. 

e 

Julian stătea întins, treaz, ascultând respirația Sarei. Se 
hotărâseră să rămână peste noapte, după cină, în casa Lordului 
Cardwell. Sarah adormise de ceva timp. El privi acele 
indicatoare luminoase ale ceasului de mână: era 2:30 
dimineața. 

Acum era momentul. Trase cearceafurile de pe el și se ridică 


VP - 180 


încet. Avea stomacul strâns. 

Planul era simplu. Avea să meargă în galerie, să ia pânza lui 
Lampeth și să o pună în portbagajul Cortinei. Apoi să pună falsul 
pe perete și să revină în pat. 

Lampeth nu va ști. Tablourile erau aproape identice. Lampeth 
avea să afle că al lui era contrafăcut și va presupune că Julian 
avusese originalul. 

Își puse halatul de casă și papucii oferiţi de Sims și deschise 
ușa dormitorului. 

Să te furișezi în toiul nopţii, într-o casă, era simplu în teorie: 
când nu știi dacă și altcineva face același lucru. In realitate, 
părea riscant. Dacă vreunul dintre bătrâni era treaz, pentru că 
avea nevoie la baie? Dacă se împiedica de ceva? 

Mergând în vârful picioarelor, în capul scărilor, Julian se 
gândea la ce ar trebui să spună, dacă ar fi descoperit. Avea să 
spună că voise să compare cele două tablouri, al lui Lampeth cu 
al său - era plauzibil. 

Ajunse în dreptul galeriei și încremeni. Ușa era deschisă. 

Se încruntă. Cardwell o încuia întotdeauna. Julian îl văzuse, în 
seara dinainte, cum o încuiase cu mâna lui și așezase cheia în 
ascunzișul ei. 

Așadar, altcineva trebuie să se fi trezit în toiul nopţii să 
meargă în galerie. 

Auzi pe cineva șoptind: 

— La naiba! 

O altă voce șuieră: 

— Afurisitele de tablouri, probabil au fost luate azi. 

Julian își încordă auzul, în întuneric. Vocile însemnau că în 
casă erau intruși. Dar fuseseră păcăliţi: tablourile nu mai erau. 

Se auzi un scârţâit slab și Julian se lipi de perete, în spatele 
unui ceas cu pendul. Din galerie ieșiră trei indivizi. Unul căra un 
tablou. 

Luau pânza originală a lui Modigliani. 

Julian se pregăti să strige - când una dintre siluete trecu prin 
lumina razelor lunii ce intrau pe fereastră. Recunoscu chipul 
celebru al Samanthei Winacre. Surpriza îl împiedică să strige. 

Cum era posibil să fie Sammy? Însemna - însemna că de asta 
voise să fie invitată la cină, să evalueze locul! Dar cum de se 
înhăitase cu niște hoţi? Julian scutură din cap. Ce mai conta? 
Planul lui se ducea de râpă. 


VP - 181 


Julian trebuia să gândească rapid cum să gestioneze noua 
situaţie. Nu era nevoie să încerce să-i oprească pe tâlhari - știa 
unde mergea tabloul. Dar planul lui era compromis. 

Dintr-odată, zâmbi în întuneric. Nu, planul lui nu era 
compromis deloc. 

O adiere de aer rece îi dădu de știre că hoţii deschiseseră ușa 
de la intrare. Le dădu un minut să se retragă. 

Biata Sammy, gândi el. 

Cobori scările cu grijă și ieși pe ușa lăsată la perete. Deschise 
în liniște portbagajul Cortinei și scoase falsul Modigliani. 
Întorcându-se spre casă, văzu ochiul de geam decupat din 
fereastra sufrageriei. Fereastra era deschisă. Pe acolo intraseră. 

Închise portbagajul și se întoarse în casă, lăsând ușa deschisă, 
așa cum rămăsese în urma hotilor. Urcă în galerie și agăţă 
tabloul contrafăcut unde fusese originalul. 

Apoi se întoarse înapoi în pat. 

e 

Se trezi devreme, deși dormise foarte puțin. Se spălă și se 
îmbrăcă grăbit, apoi coborî în bucătărie. Sims era deja acolo, lua 
micul dejun, în timp ce bucătarul pregătea micul dejun pentru 
stăpânul casei și musafirii acestuia. 

— Nu te deranja, îi spuse Julian valetului, care dădu să se 
ridice. Trebuie să plec - nu vreau decât puţin din cafeaua ta, 
dacă nu te superi. Bucătarul se poate ocupa. 

Sims înfipse furculița în șuncă, ou, cârnat și termină micul 
dejun dintr-o înghiţitură. 

— Știu din experienţă, când cineva se trezește devreme, nu 
mai e mult până se trezesc și ceilalţi, domnule Julian. Aș face 
bine să mă pregătesc. 

Valetul ieși, iar Julian se așeză să-și bea cafeaua. Strigătul de 
surpriză se auzi un minut mai târziu. Julian îl aștepta. 

Sims reveni grăbit în bucătărie: 

— Cred că am fost jefuiţi, domnule, spuse el. 

Julian se prefăcu surprins. 

— Poftim? exclamă el. Se ridică. 

— A fost tăiată o gaură în fereastra sufrageriei și fereastra 
este deschisă. Am observat de dimineață că și ușa de la intrare 
era deschisă, dar am crezut că bucătarul a lăsat-o așa. Și ușa 
galeriei era întredeschisă - dar tabloul domnului Lampeth este 
încă acolo. 


VP - 182 


— Hai să vedem fereastra, spuse Julian. Sims îl urmă prin hol 
și în sufragerie. 

Julian privi gaura din fereastră. 

— Presupun că au venit pentru tablouri și au fost dezamăgiţi. 
Trebuie să fi hotărât că o singură pânză a lui Modigliani nu 
merita. Este una atipică - posibil să nici nu o fi recunoscut. Sims, 
înainte de orice, trebuie anunţată poliția. Apoi, să-l trezești pe 
Lord Cardwell. Apoi, verificaţi dacă lipsește ceva. 

— Da, domnule. 

Julian se uită la ceas. 

— Îmi dau seama că ar trebui să rămân, dar am o întâlnire 
importantă. Cred că voi merge, dat fiind că nu pare să lipsească 
nimic. Spune-i doamnei Black că voi suna mai târziu. 

Sims dădu din cap și Julian plecă. 

Conduse grăbit prin oraș, în zorii zilei. Bătea vântul, dar 
șoseaua era uscată. Presupunea că Sammy și complicii ei - 
inclusiv iubitul, pe care-l cunoscuse - aveau să ţină tabloul 
măcar până a doua zi. 

Opri în fața casei din Islington și țţâșni din mașină, lăsând 
cheile în contact. Planul lui cuprindea prea multe presupuneri și 
supoziții. Era nerăbdător. 

Lovi cu putere în inelul de metal de pe ușă și așteptă. După 
câteva minute, când nu primi niciun răspuns, ciocăni din nou. 

În cele din urmă, Samantha se arătă în prag. În privire i se 
citea teama, nu reușea s-o ascundă. 

— Slavă Domnului, exclamă Julian și intră în casă, trecând pe 
lângă ea. 

Tom era în hol, cu un prosop înfășurat în jurul taliei. 

— Ce naiba crezi că faci, dând buzna în felul ăsta... 

— Taci, îl repezi Julian. Hai să vorbim jos. 

Tom și Samantha se priviră unul pe altul. Samantha înclină 
ușor din cap și Tom deschise ușa spre scările care duceau la 
subsol. Julian cobori. 

Se așeză pe canapea și spuse: 

— Îmi vreau tabloul înapoi. 

— N-am nici cea mai mică idee despre ce..., începu 
Samantha. 

— Renunţă, Sammy, o întrerupse Julian. Știu. Aţi intrat prin 
efracție în casa Lordului Cardwell, astă-noapte, ca să-i furaţi 
tablourile. Nu le-aţi găsit, așa că aţi luat singurul tablou din 


VP - 183 


galerie. Din păcate, acela nu-i aparține, este al meu. Mi-l dați și 
nu fac plângere la poliţie. 

Fără să rostească o vorbă, Samantha se ridică și merse lângă 
un dulap. Il deschise și scoase tabloul. l-l întinse lui Julian. 

Acesta îi privi chipul. Era trasă la faţă: obrajii supţi, ochii mari, 
încărcaţi cu o expresie care nu era nici mirare, nici neliniște, 
părul în dezordine. Luă tabloul din mâinile ei. 

II copleși un sentiment de ușurare. Ca o slăbiciune fizică. 

e 

Tom nu-i vorbea Samanthei. De trei sau patru ore, stătuse în 
scaun, fumând și privind în gol. li adusese cafeaua pe care i-o 
pregătise Anita, dar ceașca se răcise, neatinsă, pe măsuta 
joasă. 

Incercă din nou. 

— Tom, ce mai contează? Nu vom fi prinși - a promis să nu 
meargă la poliţie. N-am pierdut nimic. A fost o prostie, oricum. 

Nu primi niciun răspuns. 

Samantha își lăsă capul pe spate și închise ochii. Se simţea 
secătuită; epuizată de un fel de oboseală nervoasă, care nu-i 
permitea să se relaxeze. Ar fi vrut să ia niște pastile, dar se 
terminaseră. Tom ar fi putut merge să facă rost, dacă ar fi ieșit 
din transă. _ 

Se auzi o bătaie în ușa de la intrare. In sfârșit, Tom se mișcă. 
Privi spre ușă, cu teamă în ochi, ca un animal încercuit. 
Samantha auzi pașii Anitei pe hol. Apoi o discuţie înăbușită. 

Dintr-odată, mai multe perechi de pași coborau scările. Tom 
se ridică. 

Cei trei bărbaţi nici nu priviră spre Samantha. 

Doi dintre ei erau bine făcuţi și se mișcau cu agilitate, precum 
sportivii. Cel de-al treilea era scund. Era îmbrăcat într-un sacou 
cu guler de catifea. 

Cel scund vorbi. 

— Tom, l-ai dezamăgit pe guvernator. Este mai mult decât 
nemulțumit. Dorește să te vadă. 

Tom se mișcă rapid, dar cei doi îl întrecură. Când dădu să se 
îndrepte spre ușă, unul din ei îi întinse piciorul în faţă, iar 
celălalt îl împinse. 

II ridicară, fiecare de câte un braţ. Pe chipul celui scund se 
întindea un zâmbet ciudat. Îl lovi pe Tom în stomac cu pumnii, 
de câteva ori. Continuă să-l lovească și după ce Tom își pierdu 


VP - 184 


cunoștința, înmuindu-se, cu ochii închiși, în brațele celor doi. 

Samantha deschise gura, dar nu putu ţipa. 

Omuleţul îl plesni pe Tom peste faţă, până ce acesta deschise 
ochii. Toţi patru părăsiră încăperea. 

Samantha auzi ușa de la intrare trântindu-se. Îi sună telefonul. 
ÎI ridică cu un gest automat și ascultă. ` 

— O, Joe, exclamă ea. Joe, slavă Domnului că ești tu. Incepu 
să plângă. 

e 

Pentru a doua oară în decurs de două zile, Julian bătea la ușa 
casei Dunroamin. Deschizând ușa, Moore afișă o mină surprinsă. 

— De data aceasta, am originalul, spuse Julian. 

Moore zâmbi. 

— Sper că îl ai, spuse el. Intră, tinere. 

De data aceasta, ţinură drumul spre laborator, fără alte 
introduceri. 

— Dă-l încoace, să vedem. 

Julian îi întinse tabloul. 

— Am avut noroc. 

— Pun pariu că ai avut. Cred că ar fi mai bine să nu-mi dai 
detalii. 

Moore își scoase proteza și dezmembră rama tabloului. 

— Arată exact ca și cel de ieri. 

— Cel de ieri era o copie. 

— lar acum dorești sigiliul de conformitate al lui Gaston 
Moore. Moore luă cuțitul și răzui o cantitate infimă de vopsea, 
de pe o margine a tabloului. Turnă lichidul într-o eprubetă și 
scufundă lama cuțitului. 

Așteptară amândoi în tăcere. 

— Pare că e în regulă, spuse Julian după câteva minute. 

— Nu te grăbi. 

Priviră din nou. 

— Nu! strigă Julian. 

Vopseaua începuse să se dizolve, la fel ca în ziua precedentă. 

— O nouă dezamăgire. Imi pare rău, tinere. 

Julian izbi furios cu pumnii în masa de lemn. 

— Cum? șuieră el. Nu văd cum e posibil! 

Moore își puse proteza. 

— Ascultă, tinere. Un fals e un fals. Dar nimeni nu îl copiază. 
Cineva s-a ostenit să picteze aceste două pânze. Mai mult ca 


VP-185 


sigur, există un original, undeva. Poate îl găsești. Ai putea să-l 
cauţi? 

Julian își îndreptă spatele. Emoţia îi dispăruse de pe chip și 
acum părea înfrânt și totuși demn - ca și cum lupta nu mai 
conta, pentru că înţelesese că era deja pierdută. 

— Știu exact unde este. Și nu pot face nimic în privinţa asta. 


Capitolul cinci 


Când Mike intră în apartamentul din Regent Park și-și dezbrăcă 
haina, Dee era întinsă într-un fotoliu puf, goală. 

— Cred că e sexi, spuse ea. 

— E doar o haină, răspunse el. 

— Mike Arnaz, ești un narcisist nesuferit, râse ea. Vorbesc 
despre tablou. 

El lăsă haina să cadă pe covor și se așeză lângă ea, pe podea. 
Amândoi contemplau pictura de pe perete. 

Femeile erau, inconfundabil, în stilul lui Modigliani: aveau 
chipurile lungi, înguste, nasul caracteristic, expresiile de 
nepătruns. Dar asemănările cu alte lucrări se opreau aici. 

Trupurile erau azvârlite pe pânză, într-un amestec de membre 
și trunchiuri, distorsionate și întrepătrunse, împreună cu 
fragmente din peisajul înconjurător: șervete, flori, mese. Părea 
că anunţa operele lui Picasso - pe care acesta le lucra în secret 
- din ultima parte a vieţii lui Modigliani. O altă diferenţă o 
dădeau culorile. Era psihedelic: nuanțe surprinzătoare de roz, 
portocaliu, mov și verde, aplicate ferm și limpede, cu totul 
necaracteristic perioadei. Culorile nu aveau nicio legătură cu 
elementele reprezentate: un picior era verde, un măr albastru, 
părul unei femei turcoaz. 

— Pe mine nu mă excită, spuse Mike în cele din urmă. Nu în 
felul acela, în orice caz. Își luă privirea de la tablou și-și lăsă 
capul pe coapsa ei. Asta, în schimb, da. 

Ea îi atinse părul ondulat cu mâna. 

— Mike, tu te gândești la asta? 

— Nu. 

— Eu, da. Mă gândesc ce pereche formidabilă, detestabilă, 
genială de escroci suntem. Uită-te ce am obţinut: această pânză 


VP - 186 


minunată, pe mai nimic; material pentru lucrarea mea; și câte 
cincizeci de mii de lire fiecare. Chicoti. 

Mike închise ochii. 

— Sigur, iubito. 

Dee închise ochii la rândul ei și amândoi se gândeau la un bar 
dintr-un sat italian. 


Dee intră prima în bar și văzu, cu stupoare, că bărbatul scund, 
elegant, cu părul negru, pe care-l trimiseseră după cai verzi pe 
pereți, era deja acolo. 

Mike gândi rapid. Îi şuieră la ureche: 

— Dacă plec, ține-l de vorbă. 

Dee își recuperă calmul și se îndreptă direct spre masa 
bărbatului spilcuit. 

— Sunt surprinsă să descopăr că sunteți încă aici, spuse ea cu 
amabilitate. 

Bărbatul se ridică. 

— Și eu sunt, spuse el. Stati cu mine? 

Cei trei se așezară la masă. 

— Ce doriți? întrebă el. 

— Este rândul meu, răspunse Mike. Se răsuci către bar. Două 
whisky și o bere, strigă el. 

— Apropo, numele meu este Lipsey. 

— Eu sunt Michael Arnaz și aceasta este Dee Sleign. 

— Încântat. La auzul numelui Arnaz, în privirea lui Lipsey 
apăru o sclipire de surpriză. 

Un alt bărbat își făcu apariția în bar. Privi către masa lor. 

După un moment de ezitare, spuse: 

— Am văzut plăcuțele de înmatriculare englezești. Pot să stau 
cu voi? Sunt Julian Black, spuse el, și se prezentară cu toții. 

— Este ciudat să întâlneşti atât de mulți britanici într-un loc 
atât de îndepărtat ca acesta, spuse Black. 

Lipsey zâmbi. 

— Aceștia doi sunt pe urmele unei capodopere, spuse el cu 
indulgență. 

— Înseamnă că tu ești Dee Sleign, spuse Black. Și eu caut 
aceeași pictură. 

Mike interveni cu promptitudine. 

— Si domnul Lipsey este pe urmele aceluiași tablou, deși este 
singurul care nu vrea să recunoască. Lipsey deschise gura să 


VP - 187 


vorbească, dar Mike nu-l lăsă. În orice caz, amândoi aţi ajuns 
prea târziu. Eu am deja tabloul. Este în portbagajul mașinii mele. 
Doriti să-l vedeți? 

Fără să aștepte răspunsul lor, se ridică şi ieși. Dee își ascunse 
uimirea și își aminti instrucțiunile primite. 

— Ca să vezi, spuse Lipsey. 

— Spuneti-mi, vorbi Dee. Eu am ajuns pe urmele acestei 
lucrări dintr-o pură întâmplare. Voi cum ati aflat? 

— Voi fi sincer cu tine, răspunse Black. Ai trimis o carte 
poștală unei prietene comune - Sammy Winacre -, iar eu am 
văzut-o. Imi deschid propria galerie de artă și n-am putut rezista 
tentatiei. 

Dee se răsuci spre Lipsey. 

— Așadar, tu ești cel trimis de unchiul meu. 

— Nu, spuse el. Te înșeli. Întâmplarea a făcut să dau peste un 
bătrân la Paris, el mi-a spus. Cred că tot el ti-a spus și tie. 

Cineva din casă strigă și barmanul dispăru să vadă ce voia 
soția lui. 

Dee se întreba ce pusese Mike la cale. Încerca să mențină 
conversatia activă. 

— Dar pe mine bătrânul m-a trimis la Livorno, spuse ea. 

— Si pe mine, recunoscu Lipsey. Dar la momentul acela, tot 
ce trebuia să fac era să rămân pe urmele tale și să sper că ti-o 
iau înainte. Văd că am eșuat. 

— Într-adevăr. 

Se deschise ușa și Mike reveni. Dee rămase stupefiată să-l 
vadă cu un tablou sub braț. 

EI sprijini pânza pe masă. 

— Domnilor, acesta este, spuse el. Tabloul pentru care ati 
bătut atâta cale. 

ÎI priviră cu toții. 

În cele din urmă, Lipsey vorbi. 

— Ce plănuiești să faci cu el, domnule Arnaz? 

— Să îl vând unuia dintre voi, răspunse Mike. Pentru că ati 
fost atât de aproape, vă fac o ofertă specială. 

— Continuă, spuse Black. 

— Ideea este că trebuie scos pe ascuns din țară. Legislația 
italiană nu permite exportul operelor de artă fără acordul 
statului, iar dacă cerem acordul, vor încerca să ni-l ia. Propun să 
ducem tabloul la Londra. Asta înseamnă că vom încălca 


VP - 188 


legislațiile a două țări - din moment ce va trebui să-l introduc pe 
furiș şi în Marea Britanie. Ca să fiu acoperit, am nevoie ca acela 
dintre voi care va licita mai mult pentru tablou să semneze o 
hârtie prin care se arată că banii pe care i-am primit reprezintă 
achitarea unei datorii la jocurile de noroc. 

— De ce nu il vinzi aici? întrebă Black. 

— Valorează mai mult în Londra, răspunse Mike, cu un zâmbet 
larg. Ridică tabloul de pe masă. Mă găsiți în cartea de telefoane, 
le spuse. Ne vedem la Londra. 

Când Mercedesul albastru pleca din fata barului, îndreptându- 
se spre Rimini, Dee spuse: 

— Cum naiba ai reușit să faci asta? 

— Ei bine, am mers în spatele cârciumii și am vorbit cu soția 
patronului, spuse Mike. Am întrebat pur și simplu dacă Danielli a 
locuit acolo și mi-a spus că da. Am întrebat-o dacă a lăsat vreun 
tablou și mi l-a arătat pe acesta. Așa că am întrebat-o: Cât vreți 
pe el? Atunci și-a strigat sotul. El a cerut echivalentul a o sută 
de lire. 

— Dumnezeule! exclamă Dee. 

— Nu-ţi face griji, spuse Mike. L-am făcut să-l lase la optzeci. 

e 

Dee deschise ochii. 

— După aceea, a fost ușor, spuse ea. Nu am avut probleme la 
vamă. Falsificatorii au executat rapid două cópii ale picturii, pe 
care Lipsey și Black au plătit, fiecare, câte cinci zeci de mii de 
lire, sub pretextul achitării unor datorii la jocurile de noroc. Nu 
am nicio mustrare de conștiință că i-am înșelat pe indivizii aceia 
detestabili. Asta voiau ei să ne facă. Mai cu seamă Lipsey - sunt, 
în continuare, convinsă că a fost angajat de unchiul Charles. 

— Mmmmm. Mike își plimba fața pe trupul ei. Ai lucrat la teză 
azi? 

— Nu. Știi ceva? Nu cred că o voi scrie, în cele din urmă. 

El își înălță capul, s-o privească. 

— De ce nu? 

— După toate câte s-au întâmplat, pare ireal. 

— Și ce vei face? 

— Păi, mi-ai făcut o ofertă de lucru, cândva. 

— Pe care ai refuzat-o. 

— Lucrurile s-au schimbat. Am dovedit că sunt la fel de bună 
ca tine. Și știm că facem echipă bună, și în afaceri, și în pat. 


VP - 189 


— Acesta este momentul în care trebuie să-ţi cer să te 
căsătorești cu mine? 

— Nu. Dar ai putea să faci altceva pentru mine. 

Mike zâmbi. 

— Știu. Se ridică în genunchi și o sărută pe pântece, lingându- 
i buricul. 

— Auzi, este ceva ce încă nu mi-e clar. 

— lisuse! Nu poți și tu să te concentrezi asupra sexului, măcar 
un pic? 

— Incă nu. Ascultă. Tu i-ai finanțat pe cei doi falsificatori, 
corect? Usher și Mitchel? 

— Da. 

— Când? 

— Când am venit în Londra. 

— Și ideea a fost să-i aduci în situaţia în care să n-aibă de ales 
și să execute cele două falsuri pentru noi. 

— Exact. Putem să ne-o tragem, acum? 

— Imediat. Îi îndepărtă capul de sânii ei. Dar când ai venit în 
Londra nici nu știai că eu sunt pe urmele unui tablou. 

— Corect. 

— Atunci, de ce i-ai atras pe cei doi în capcană? 

— Am crezut în tine, iubito. 

In încăpere se lăsă tăcerea, în vreme ce afară cobora 
asfinţitul. 


VP - 190 


CAWDALUL 
_OPIALIAWI | 


virtual-project.eu 


| 4) e j, 
se y 
a 


VP - 191