Marc Levy — In alta viata

Mark Levy 


În altă viaţă 


Traducere din limba franceză Aliza Ardeleanu 
Editura Trei - Romane PSY 
Tradusă după Mark Levy, La Prochaine Fois, 2004 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Lui Louis, 
Surorii mele Lorraine 


- MARK LEVY - 


Jonathan, 


Tot aşa te cheamă? Îmi dau seama astăzi că sunt atâtea 
lucruri pe care nu le ştiam şi resping fără încetare nesfârşirea 
acestui hău care mă înconjoară de când ai plecat. Atunci când 
singurătatea îmi întuneca zilele, priveam adesea cerul, iar apoi 
pământul, cu impresia de nestăvilit că eşti pe undeva, pe acolo. 
Și aşa a fost de-a lungul ultimilor ani, numai că nu ne puteam 
nici vedea nici auzi. 

Se pare că am putea trece unul pe lângă celălalt fără ca 
măcar să ne recunoaştem. 

De când ai plecat, am citit mereu, am vizitat atâtea locuri 
căutându-te, căutând un mijloc de a pricepe, de a afla ceva. şi 
cu cât întorceam paginile vieții, cu atât băgam de seamă că 
înțelegerea se depărta de mine, ca în coşmarurile acelea în care 
fiecare pas înainte te dă la fel de mult înapoi. 

Am străbătut nesfârşitele galerii ale marilor biblioteci, străzile 
acestui oraş care a fost al nostru, de unde ne aveam amândoi 
aproape toate amintirile încă de când eram copii. leri, am mers 
de-a lungul cheilor, pe dalele pieţei în aer liber care-ţi plăcea 
atât de mult. M-am oprit pe ici, pe acolo, mi se părea că mi-eşti 
alături, iar apoi m-am întors în barul acela mic de lângă port, ca 
în fiecare vineri. O să-ți aminteşti oare? De câte ori nu ne-am 
întâlnit acolo la căderea serii! Ne jucam prinzându-ne unul pe 
celălalt în cuvintele fără de şir care ne ieşeau de pe buze ca tot 
atâtea pasiuni pe care le trăiam împreună. Şi vorbeam fără să 
numărăm orele acestor tablouri care ne însuflețeau vieţile şi ne 
duceau spre alte vremuri. 

Doamne, cât de mult am iubit pictura, şi tu, şi eu! Recitesc 
adesea cărțile pe care le-ai scris şi-ţi regăsesc în ele stilul, 
gusturile. 

Jonathan, habar n-am unde eşti. Habar n-am dacă tot ce am 
trăit are vreun sens, dacă adevărul există, dar dacă vreodată vei 
da peste acest bileţel, atunci vei şti că m-am ținut de cuvânt, aşa 
cum ţi-am promis. 

Știu că atunci când te vei afla în fața tabloului, o să-ți 
împreunezi mâinile la spate, o să mijeşti ochii ca de fiecare dată 


3 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


când eşti surprins şi, apoi, o să zâmbeşti. Dacă, aşa cum ţi 
doresc, ea o să-ţi stea alături, o s-o iei pe după umeri, o să priviţi 
împreună minunea aceasta pe care am avut privilegiul de-a o 
împărtăşi şi, poate, poate, o să-ți aminteşti. Atunci, dacă aşa va 
fi să fie, e rândul meu să-ţi cer ceva, căci îmi datorezi acest 
lucru. Nu lua în seamă ultimele cuvinte, în prietenie nimeni nu-i 
dator cu nimic. lată totuşi ce-ţi cer: 

Spune-i, spune-i că undeva pe pământul acesta, departe de 
voi, de vremea voastră, am bătut aceleaşi străzi, am râs cu tine 
aşezaţi la aceleaşi mese şi, pentru că pietrele rămân, spune-i că 
fiecare din acelea pe care ne-au adăstat mâinile şi privirile 
păstrează pentru totdeauna o parte a poveştii noastre. Spune-i, 
Jonathan, că ţi-eram prieten, că mi-erai frate, poate chiar mai 
mult de-atât, căci ne-am ales unul pe celălalt, spune-i că nimic 
nu ne-a putut despărți, nici măcar plecarea voastră atât de 
bruscă. 

De-atunci nu s-a scurs nici măcar o zi fără să mă gândesc la 
voi amândoi, cu speranța c-o să vă trăiesc fericirea. 

Sunt bătrân de-acum, Jonathan, iar ceasul propriei mele 
plecări se apropie, dar, mulțumită vouă, sunt un bătrân cu inima 
plină de o scânteie de lumină care o face să fie aşa de uşoară. 
Am iubit! Şi oare toţi oamenii se pot duce având o aşa de 
neprețuită comoară? 

incă vreo câteva rânduri şi vei împături această scrisoare, ai 
s-o bagi în buzunarul de la costum, iar apoi o să-ți împreunezi 
mâinile la spate şi o să surăzi, cum fac şi eu scriindu-ţi aceste 
ultime cuvinte. Căci şi eu zâmbesc, Jonathan, n-am încetat o 
clipă să zâmbesc. 


S-aveţi o viaţă frumoasă, amândoi. 


Prietenul tău, Peter 


1 


— Eu sunt. Plec acum din Stapledon, o s-ajung la tine într-o 
jumătate de oră, eşti acolo? Să-l ia naiba de robot! Vin. 


4 


- MARK LEVY - 


Peter închise cu nervozitate, se scotoci prin buzunare după 
chei, înainte să-şi aducă aminte că i le lăsase în ajun 
supraveghetorului parcării. Se uită la ceas, avionul spre Miami nu 
decola de pe Logan Airoport decât după-amiaza târziu, dar, în 
vremurile acestea tulburi, noile măsuri de securitate îţi 
impuneau să te prezinţi la aeroport cu cel puţin două ore înainte 
de plecare. Incuie uşa micului şi elegantului apartament pe care- 
| închiria cu anul într-un imobil din cartierul financiar şi o apucă 
pe coridorul cu mochete groase. Apăsă de trei ori pe butonul de 
chemare a liftului, gest de nerăbdare ce nu-l făcuse niciodată să 
vină mai repede. Optsprezece etaje mai jos, trecu în grabă prin 
faţa domnului Jenkins, portarul clădirii, şi-i spuse c-o să se 
întoarcă peste două zile. Lăsase în hol un sac cu rufărie ce 
trebuia dusă la spălătoria de lângă bloc. Domnul Jenkins băgă 
într-un sertar suplimentul „Arte şi cultură” din Boston G/obe pe 
care-l citea, scrise cererea lui Peter într-un registru de serviciu și- 
şi părăsi ghereta ca să-l prindă din urmă şi să-i deschidă uşa. 

La intrare, deschise o umbrelă mare, imprimată cu o siglă, şi-l 
feri pe Peter de ploaia fină care cădea peste oraş. 

— Am trimis după maşina dumneavoastră, spuse el, uitându- 
se la cerul mohorât. 

— Sunteţi foarte amabil, răspunse Peter cu un ton sec. 

— Doamna Beth, vecina dumneavoastră de palier nu-i acasă 
acum, aşa că atunci când am văzut că liftul se opreşte la etajul 
dumneavoastră, am dedus... 

— Ştiu cine-i doamna Beth, Jenkins! 

Portarul privi vălul de nori cenuşii şi albi ce li se-ntindea 
deasupra capetelor. 

— Urâtă vreme, nu-i aşa? spuse el din nou. 

Peter nu răspunse. Detesta unele dintre avantajele pe care i 
le oferea viaţa într-un bloc de lux. De fiecare dată când trecea 
prin faţa gheretei domnului Jenkins, i se părea că-i este violată o 
parte din intimitate. In spatele măsuţei sale ca se afla în faţa 
marilor uşi duble, bărbatul cu registrul controla cele mai 
neînsemnate plecări şi veniri ale ocupanților clădirii. Peter era 
convins că, în cele din urmă, portarul avea să ştie mai multe 
despre obiceiurile sale decât majoritatea prietenilor lui. Intr-o zi, 
când era în toane proaste, se strecurase pe scara de serviciu 


5 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


până la parcare ca să iasă din imobil pe uşa de-acolo. când se 
întorsese, trecuse mândru nevoie mare prin faţa lui Jenkins, dar 
acesta îi întinsese, politicos, o cheie cu capătul rotund. Şi-n timp 
ce Peter îl privea stupefiat, Jenkins îi spuse cu voce neutră: 

— Dacă celălalt drum o să vi se pară vreodată demn de 
atenţia dumneavoastră, cheia aceasta o să vă fie de mare ajutor. 
Uşile de la fiecare etaj sunt încuiate dinspre casa scărilor şi 
numai aşa o să scăpaţi de problema aceasta supărătoare. 

In lift, Peter se jurase că n-o să lase să i se vadă nici o emoție, 
sigur fiind că lui Jenkins nu-i scăpa nimic din purtarea lui, filmată 
de camera de supraveghere. lar atunci când, şase luni mai 
târziu, avusese o aventură cu o oarecare Thaly, o tânără actriţă 
foarte la modă, se surprinsese petrecându-şi noaptea într-un 
hotel, preferând anonimatul locului moacei uluite a portarului 
său, a cărui inalterabilă bună dispoziţie matinală îl scotea din 
sărite. 

— Cred că aud motorul maşinii dumneavoastră. Nu mai aveţi 
mult de aşteptat, domnule. 

— Recunoşti maşinile după zgomotul pe care-l fac, Jenkins? 
spuse Peter cu un ton voit impertinent. 

— Oh! Nu pe toate, domnule, dar bătrâna maşină 
englezească pe care o aveţi pocneşte, şi-aici n-o să mă 
contraziceţi, uşor din biele, un fel de „Dadeedoo” ce aminteşte 
de savurosul accent al verilor noştri de peste Atlantic. 

Peter făcu ochii mari, din ce în ce mai furios. Jenkins îşi dorise 
toată viaţa să fie supus al Maiestăţii Sale, distincţie de a anumită 
eleganţă în acest oraş cu tradiţii anglo-saxone. Farurile mari şi 
rotunde ale Jaguarului coupe XK 140 ţâşniră din gura parcării. 
Supraveghetorul opri maşina pe linia albă trasată la mijlocul 
peronului. 

— Chiar aşa, dragul meu Jenkins! exclamă Peter, 
îndreptându-se spre portiera pe care bărbatul i-o ţinea deschisă, 
aşteptându-l. 

Supărat, Peter se aşeză la volan, ambală la maxim bătrâna 
maşină şi demară făcându-i un mic gest cu mâna lui Jenkins. 

Verifică în retrovizoare dacă, după bunul lui obicei, portarul o 
să aştepte ca el să dea colţul străzii şi numai apoi avea să-şi dea 
voie să se-ntoarcă în clădire. 


- MARK LEVY - 


— Ticălos bătrân! Te-ai născut la Chicago, tot neamul tău s-a 
născut la Chicago! bombăni el. 

işi puse telefonul mobil într-un suport şi apăsă pe tasta ce 
forma direct numărul de-acasă al lui Jonathan. Se apropie de 
microfonul strecurat în parasolar şi urlă: 

— Ştiu că eşti acolo! Habar n-ai cât de tare mă poate enerva 
felul ăsta al tău de a te ascunde. Nu mă interesează ce faci, mai 
ai nouă minute. Zău, e spre binele tău să fii acolo! 

Se aplecă, voind să schimbe frecvenţa radioului adăpostit în 
bord. Indreptându-se, descoperi la o distanţă încă rezonabilă de 
botul maşinii o femeie care traversa strada. Uitându-se mai cu 
băgare de seamă, înţelese că mergea cu acea încetineală pe 
care, uneori, o impune vârsta. Pneurile lăsară câteva panglici de 
gumă neagră pe asfalt. Când maşina se opri, Peter deschise din 
nou ochii. Cu mâinile încă încleştate pe volan, trase aer în piept, 
îşi desfăcu centura de siguranţă şi ieşi din coupe. Se grăbi spre 
bătrâna doamnă şi îşi ceru mii de scuze, apucând-o de braţ ca s- 
o ajute să parcurgă cei câţiva metri care o mai despărţeau de 
trotuar. 

Îi întinse cartea lui de vizită şi îşi ceru iertare. Folosindu-se de 
tot farmecul de care era în stare, se jură că vinovăția de a-i fi 
provocat o asemenea spaimă îl va urmări o săptămână întreagă. 
Bătrânica îl privea tare mirată. Il linişti gesticulând cu băţul ei cel 
alb. Numai faptul că n-auzea prea bine explica tresărirea pe care 
nu şi-o putuse înfrâna atunci când el o luase cu atâta amabilitate 
de braţ ca s-o ajute să traverseze. Cu vârful degetelor, Peter 
îndepărtă un fir de păr rătăcit pe gabardina femeii şi o lăsă să-şi 
vadă de treburile ei, întorcându-se şi el la ale lui. Işi veni în fire în 
mirosul familiar de piele veche care umplea habitaclul. Işi 
continuă încet drumul spre casa lui Jonathan. La al treilea 
semafor, fluiera deja. 


* 


Jonathan urca treptele încântătoarei sale case din cartierul 
vechiului port. La ultimul etaj, uşa se deschidea chiar în atelierul 
de sub acoperişul din sticlă unde picta prietena lui. O întâlnise pe 
Anna Valton într-o seară, la un vernisaj. O fundaţie ce-i aparţinea 


7 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


unei bogate şi discrete colecţionare de artă din oraş îi prezenta 
lucrările. Uitându-se la tablourile expuse în galerie, i se păruse 
că eleganța Annei se regăseşte pretutindeni în pictura sa. Stilul 
ei ţinea de un secol căruia Jonathan îi consacrase întreaga 
carieră de expert. Peisajele Annei erau infinite, iar el se folosi de 
cuvinte alese pentru a i le comenta. Părerea unui profesionist 
atât de renumit precum era Jonathan i-a mers la inimă tinerei 
femei care îşi expunea pentru prima oară pânzele. 

De-atunci, erau mai tot timpul împreună, iar primăvara 
următoare, se mutaseră aproape de vechiul port, în această casă 
pe care Anna o alesese. Camera în care ea îşi petrecea cea mai 
mare parte a zilelor şi unele nopţi avea o verieră enormă. La 
primele ceasuri ale dimineţii, lumina scălda locul, impregnându-l 
cu o atmosferă plină de farmec. Parchetul, din scânduri late de 
culoarea mierii, era imens şi se întindea de la peretele sin 
cărămizi albe până la marile ferestre. Atunci când lăsa deoparte 
pensula, Annei îi plăcea să fumeze câte-o ţigară aşezată pe unul 
din pervazurile din lemn de unde priveliştea se întindea 
deasupra întregii rade. Indiferent de vreme, ea ridica storurile ce 
culisau cu uşurinţă pe sforile de cânepă şi adulmeca suavul 
amestec de tutun şi stropi aduşi de mare. 

Jaguarul lui Peter să opri de-a lungul trotuarului. 

— Cred că ţi-a venit prietenul, îi spuse Anna, auzindu-l pe 
Jonathan în spatele ei. 

El se apropie şi o luă în braţe, plecându-şi capul în penumbra 
gâtului ei pentru un sărut. Anna se înfioră. 

— Nu-l lăsa pe Peter să te aştepte! 

Jonathan îi trecu mâna prin gulerul rochiei din bumbac şi apoi 
o strecură pe sânii Annei. Claxoanele se înteţiră, iar ea-l împinse 
cu veselie. 

— Cavalerul tău de onoare mă cam supără, haide, du-te la 
conferinţă, cu cât pleci mai repede, cu atât o să te întorci mai 
repede. 

Jonathan o mai sărută o dată şi plecă de-a-ndăratelea. Când 
auzi uşa de la intrare trântindu-se, Anna îşi aprinse o ţigară. De 
jos, mâna lui Peter se zări o clipă în afara habitaclului în chip de 
salut, în timp ce maşina se îndepărta. Anna suspină şi-şi îndreptă 
privirea spre vechiul port unde, odinioară, acostaseră atâţia 


8 


- MARK LEVY - 
imigranţi. 

— De ce nu vii niciodată la timp? îl întrebă Peter. 

— Timpul tău? 

— Nu, cel la care decolează avioanele, după care oamenii îşi 
dau întâlnire ca să ia prânzul sau cina, timpul pe care-l arată 
toate ceasurile, dar tu nu porţi aşa ceva! 

— Tu eşti sclavul timpului, eu mă împotrivesc lui. 

— Ştii că atunci când îi zici o chestie ca asta terapeutului tău, 
ăla nu mai ascultă nici un cuvinţel din ce-i spui mai apoi? Se 
întreabă numai dacă, mulţumită ţie, o să poată să-şi cumpere 
maşina visurilor sale în versiune coupe ori decapotabilă. 

— N-am terapeut! 

— lată un lucru la care bine-ai face de te-ai mai gândi. Cum te 
simţi? 

— Dar tu, de eşti în toane aşa de bune? 

— Ai citit suplimentul „Arte şi cultură” din Boston Globe? 

— Nu, răspunse Jonathan, uitându-se pe fereastră. 

— Până şi Jenkins l-a citit! Presa asta mă omoară! 

— Serios? 

— L-ai citit! 

— Oarecum, răspunse Jonathan. 

— Intr-o zi, la facultate, te-am întrebat dacă te-ai culcat sau 
nu cu Kathy Miller de care eram îndrăgostit, iar tu mi-ai răspuns: 
„Oarecum”. Ai putea să-mi spui ce înţelegi tu prin „oarecum”? 
Au trecut vreo douăzeci de ani de când tot nu m-am dumirit... 

Peter îi trase una volanului. 

— Acum nu, pe bune, ai văzut titlul ăla ţipător: „Ultimele 
vânzări ale conducătorului de licitații Peter Gwel sunt 
dezamăgitoare!” Cine a bătut un record istoric de nimeni egalat 
de mai bine de zace ani pentru un Seurat!? Cine a făcut cea mai 
frumoasă vânzare a unui Renoir? în ultimul deceniu? Şi colecţia 
Bowen cu Jongkind3-ul, Monet-ul, Mary Cassatt5-ul şi celelalte? Şi 


1 Georges Seurat (1859-1891), pictor francez, unul din cei mai importanţi 
fondatori ai modernităţii (N.t.). 
2 Pierre Auguste Renoir (1841-1919), pictor, reprezentant de seamă al 
impresionismului Francez (N.t.). 
3 Johan Barthold Jongkind (1819-1891), pictor olandez, considerat cel mai bun 
peisagist al epocii sale (N.t.). 

9 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


cine a fost unul dintre primii care l-a apărat pe Vuillard$? Ştii cât 
valorează acum! 

— Peter, degeaba îţi faci sânge rău, menirea criticii este să 
critice şi-atâta tot. 

— Am dat peste paisprezece mesaje pe robotul telefonului, 
toate de la asociaţii mei de la Christie's’ şi toate pline de 
îngrijorare... lată de ce-mi fac sânge rău! 

Se opri la lumina roşie a semaforului şi bombăni în 
continuare. Jonathan aşteptă câteva minute şi dădu drumul 
radioului. Vocea lui Louis Armstrong se înălţă în habitaclu. 
Jonathan remarcă o cutie pusă pe bancheta din spate. 

— Ce-ai acolo? 

— Nimic! mormăi Peter. 

Jonathan se întoarse şi îi făcu inventarul, râzând. 

— Un aparat de ras, trei cămăşi sfâşiate, doi craci de pijama, 
unul într-o parte, altul într-alta, o pereche de pantofi fără şireturi, 
patru scrisori făcute bucățele, totul stropit cu ketchup... Te-ai 
despărţit? 

Peter se contorsionă ca să azvârle mica cutie pe jos. 

— Tu n-ai avut niciodată o săptămână proastă? i-o întoarse 
Peter dând mai tare radioul. 

Jonathan simţea cum îl cuprinde tracul şi-i spuse lucrul acesta 
prietenului său. 

— Dă-l încolo de trac, eşti cel mai tare. 

— lată tocmai genul acela de replică idioată care te scoate cu 
totul din minţi. 

— Am tras o spaimă teribilă la volan. 

— Când? 

— Când am plecat de-acasă, adineauri. 

Jaguarul redemară, iar Jonathan se uita pe fereastră cum trec 
bătrânele ziduri ale vechiului port. O luară pe autostrada care 


1 Claude Oscar Monet (1840-1926), cel mai important pictor impresionist 
francez (N.t.). 
5 Mary Cassatt (1845-1926), pictoriţă şi desenatoare americană. S-a remarcat 
şi printr-o serie de gravuri pe lemn (N.t.). 
ê Edouard Vuillard (1868-1940), pictor francez, reprezentant al apogeului artei 
franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea (N.t). 
7 Una din cele mai importante şi mai cunoscute case de licitaţii din lume, 
înfiinţată în 1766 de James Christie (N.t.). 

10 


- MARK LEVY - 


ducea la aeroportul Logan International. 

— Ce mai face dragul de Jenkins? întrebă Jonathan. 

Peter parcă maşina pe locul ce se afla chiar în faţa gheretei 
paznicului. li strecură discret o bancnotă în căuşul palmei, în 
timp ce Jonathan îşi scotea geanta lui cea veche din portbagaj. 
Urcară pe sub traveea parcării în care răsuna ecoul paşilor lor. 
Ca de fiecare dată când lua avionul, Peter îşi pierdu răbdarea 
când, după ce poarta de siguranţă ţârâi de trei ori la trecerea lui, 
i se ceru să-şi scoată cureaua şi pantofii. Bombăni câteva vorba 
nu prea amabile, iar ofiţerul de serviciu îi inspectă pe-ndelete 
bagajul. Jonathan îi făcu semn că o să-l aştepte, ca de obicei, 
aproape de chioşcul cu ziare. Când Peter i se alătură, era cu totul 
absorbit de paginile unei cărţi de Milton Mezz Mezrow, o 
antologie a jazzului. Jonathan cumpără volumul. Îmbarcarea se 
făcu fără nici o problemă, iar avionul decolă la timp. Jonathan 
refuză platoul cu mâncare ce i se propunea, cobori micul stor al 
hubloului şi se cufundă în notițele conferinţei pe care se 
pregătea s-o susţină în câteva ore. Peter răsfoi revista 
companiei, apoi instrucţiunile de siguranţă şi, în sfârşit, catalogul 
obiectelor ce puteau fi cumpărate la bordul avionului şi pe care îl 
ştia pe dinafară. Apoi îşi dădu drumul pe spate. 

— Te plictiseşti? îl întrebă Jonathan fără să ridice ochii de pe 
documentul pe care îl consulta. 

— Mă gândesc! 

— Asta ziceam şi eu, te plictiseşti. 

— Tu nu? 

— Imi revizuiesc conferinţa. 

— Eşti posedat de tipul ăsta, i-o întoarse Peter, apucând din 
nou instrucţiunile de siguranţă ale avionului 737. 

— Pasionat! 

— La gradul ăsta de obsesie, bătrâne, îmi permit să insist 
asupra naturii posesive a relaţiei pe care o are pictorul acesta 
rus cu tine. 

— Vladimir Radskin a murit la sfârşitul secolului al XIX-lea, n- 
am nici o relaţie cu el, ci doar cu opera lui. 

Jonathan se cufundă din nou în lectura sa, pentru o scurtă 
clipă de tăcere. 


11 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Numai ce-am avut o impresie de „déjà vu”, spuse Peter, 
răutăcios de-a dreptul, dar poate numai pentru că am mai purtat 
conversaţia asta de o sută de ori. 

— Ce cauţi în avionul ăsta dacă n-ai aceeaşi boală ca şi mine? 

— Unu, te însoțesc; doi, scap de telefoanele colegilor mei 
traumatizaţi de articolul unui cretin din Sunday Times; şi trei, mă 
plictisesc. 

Peter scoase un pix din buzunarul costumului şi desenă o 

cruciuliţă pe hârtia cu pătrăţele pe care Jonathan îşi scria 
ultimele însemnări. Fără să scape din ochi iconografia pe care o 
studia, Jonathan făcu un cerc lângă crucea trasată de Peter. 
Imediat, acesta din urmă puse alături o altă cruce, iar Jonathan 
schiţă cercul următor pe diagonală... 
Avionul ateriză cu zece minute înaintea orei anunţate. Nu 
înregistraseră nici un bagaj, iar un taxi îi duse la hotel. Peter îşi 
privi ceasul şi anunţă că mai aveau o oră întreagă până la 
conferinţă. După ce completă formularul de la recepţie, Jonathan 
urcă să se schimbe. Uşa camerei se închise în urma lui fără 
zgomot. Işi aşeză geanta pe micul secrétaire din acaju ce se 
găsea în faţa ferestrei şi puse mâna pe telefon. Când Anna îi 
răspunse, închise ochii şi se lăsă călăuzit de vocea ei, ca şi cum 
s-ar fi aflat lângă ea, în atelier. Toate lămpile erau stinse. Anna 
se sprijinise de pervazul ferestrei. Deasupra ei, prin imensa 
verieră, câteva sclipiri de stele care se împotriveau halourilor 
luminilor oraşului se dispersau, delicate broderii pe o palidă 
etolă. Stropii săraţi ai mării biciuiau vechile ochiuri de geam, 
îmbinate prin borduri de plumb. În ultima vreme, Anna se 
îndepărtase de Jonathan, ca şi cum rotiţele unui mecanism fragil 
se stricaseră de când hotărâseră să se căsătorească. La început, 
în primele săptămâni, Jonathan interpretase distanţa pe care ea 
o punea între ei ca pe o teamă în faţa angajamentului pe viaţă. 
Totuşi, Anna îşi dorise nunta aceasta mai mult decât orice. 
Oraşul lor era la fel de conservator ca şi mediul artistic în care se 
mişcau. După doi ani petrecuţi împreună, era de bon ton să-şi 
oficializeze relaţia. La fiecare cocktail monden, vernisaj, mare 
licitaţie, chipurile societăţii bostoniene le sugerau din ce în ce 
mai mult lucrul acesta. 


12 


- MARK LEVY - 


Jonathan şi Anna cedaseră presiunii societăţii mondene. Să 
pară un cuplu fericit era totodată garanţia reuşitei profesionale a 
lui Jonathan. La capătul celălalt al firului, Anna tăcea, iar el îi 
asculta respiraţia şi-i ghicea gesturile. Degetele lungi ale mâinii 
ei se pierdeau în părul bogat. Inchizând ochii, aproape că ar fi 
putut să-i simtă mirosul pielii. La sfârşitul zilei, parfumul Annei se 
amesteca cu miresmele lemnului, impregnând fiecare colţişor al 
atelierului. Conversaţia se încheie cu o tăcere, iar Jonathan puse 
receptorul în furcă şi redeschise ochii. Sub ferestre, un flux 
continuu de maşini se întindea ca o nesfârşită panglică roşie. Un 
sentiment de singurătate îl invadă, ca de fiecare dată când era 
departe de-acasă. Suspină, întrebându-se de ce acceptase 
această conferinţă. Ora se scurgea, îşi desfăcu valiza şi alese o 
cămaşă albă. 


Înainte să intre pe scenă, Jonathan trase aer în piept. Fu 
primit cu aplauze, apoi publicul se estompă într-un 
semiîntuneric. Se aşeză în spatele unui pupitru prevăzut cu o 
mică lampă de alamă care avea să vegheze asupra textului său 
ca un sufleur; Jonathan îşi cunoştea bine expozeul; îşi ştia 
discursul pe dinafară. Primul tablou al operei lui Vladimir 
Radskin, pe care-l prezenta aici în seara aceasta, fu proiectat în 
spatele lui pe un ecran imens. Se hotărâse să lase pânzele 
pictorului rus să defileze în ordine cronologică inversă. O primă 
serie de scene câmpeneşti tipic englezeşti ilustra munca pe care 
o împlinise Radskin la sfârşitul vieţii sale, scurtată de boală, 

Radskin îşi pictase ultimele pânze în odaia lui, din care 
sănătatea nu-i îngăduia să iasă. Acolo a şi murit la vârsta de 
şaizeci şi doi de ani. Două portrete mari ale lui Sir Edward 
Langton, într-unul în picioare, în celălalt aşezat în spatele unui 
birou din acaju, îl reprezentau pe acest colecţionar şi negustor 
faimos care îl luase pe Vladimir Radskin sub aripa lui 
oblăduitoare. Zece tablouri se străduiau să dezvăluie cu o 
nesfârşită sensibilitate viaţa săracilor din mahalalele Londrei de 
la sfârşitul veacului al XIX-lea. Alte şaisprezece completară 
prezentarea lui Jonathan. Deşi nu ştia perioada exactă în care 
fuseseră realizate, temele lor trimiteau la tinereţea pictorului, 
petrecută în Rusia. Şase dintre primele sale lucrări, toate 


13 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


comandate de ţarul însuşi, înfăţişau personalităţi ale curţii, iar 
următoarele zece, izvorâte doar din inspiraţia tânărului artist, 
ilustrau mizeria populaţiei. Aceste scene luate de pe stradă au 
provocat exilul forţat al lui Radskin, care a fost nevoit să-şi 
părăsească în grabă şi pentru totdeauna ţara natală. Pe când 
ţarul îi consacra o expoziţie în galeria lui personală din palatul 
Ermitajului de la Sankt Petersburg, Vladimir agăţase şi câteva 
dintre pânzele care declanşară scandalul. lar pentru că înfăţişase 
cu mai multă fidelitate suferinţele poporului decât gloria domniei 
sale, împăratul îi nutri o ură pe cât de încrâncenată, pe atât de 
bruscă. Povestea spunea că, atunci când consilierul pe probleme 
culturale al curţii l-a întrebat de ce se comportase astfel, 
Vladimir îi răspunsese că dacă omul, în setea lui de putere, se 
hrăneşte cu minciună, pictura lui se supune regulii opuse. 

in momentele sale de slăbiciune, arta nu putea, în cel mai rău 
caz, decât să înfrumuseţeze. Sărăcia cruntă în care trăia poporul 
rus era oare mai puţin demnă de a fi înfăţişată decât ţarul însuşi? 
Consilierul, care îl preţuia pe pictor, îl salută cu un gest plin de 
amărăciune. Deschise o uşă ascunsă în marea bibliotecă înţesată 
de preţioase manuscrise şi-l pofti să fugă cât mai repede, înainte 
ca poliţia secretă să-l înhaţe. De-acum, nu mai putea să facă 
nimic pentru el. După ce o luase pe o scară întortocheată, 
Vladimir străbătu un coridor lung şi întunecat, ca un drumeag ce 
ducea spre iad. Călăuzindu-se prin lipsa de lumină doar cu 
mâinile pe care şi le jupuia de pereţii zgrunţuroşi, se îndreptă 
spre aripa de răsărit a palatului, trecând prin subterane în care 
trebuia să se încovoaie, în catacombe cu pietre şiroind de apă. 
Bătrânii şobolani slavi care rătăceau în direcţia opusă îi atingeau 
uşor obrazul, arătându-se uneori mult prea curioşi faţă de acest 
intrus pe care, atunci, îl urmăreau şi-l muşcau de glezne. 

Când, în sfârşit, se lăsă noaptea, Vladimir urcă la suprafaţă şi- 
şi găsi adăpost într-o şaretă, ascuns într-un balot de paie 
mucegăite, tocite de caii împăratului. Se furişă acolo ca să 
aştepte zorii zilei şi să fugă din palat, ajutat de agitația dimineţii. 

Toate tablourile lui Vladimir fuseseră confiscate chiar în 
aceeaşi  după-masă.  Ardeau,  înteţind focul  şemineului 
monumental al unui mare banchet pe care îl dădea consilierul 
ţarului. 


14 


- MARK LEVY - 


La miezul nopţii, mesenii năvăliră la ferestre ca să se desfete 
cu spectacolul ce le era oferit în incinta palatului. Tupilat în 
umbra unui alcov, Vladimir asistă la un asasinat. Soţia lui, Clara, 
arestată de cu seară, fu târâtă de doi gardieni până la locul 
supliciului. De îndată ce-şi făcu apariţia în curte, ochii îi rămaseră 
aţintiţi la stele. Douăsprezece puşti se înălţară. Vladimir imploră 
cerul ca ea să-şi întoarcă privirea şi s-o întâlnească pentru ultima 
oară pe a lui. Dar nu, ea inspiră adânc, iar douăsprezece 
împuşcături pocniră. Picioarele i se înmuiară şi trupu-i sfâşiat se 
prăbuşi pe nămeţii de zăpadă mânjită. Ecoul iubirii sale evadă 
dincolo de zidul incintei şi domni tăcerea. La lumina durerii care 
îl gâtuia, Vladimir descoperi că viaţa era mai puternică decât 
arta lui. Desăvârşitul acord al tuturor culorilor lumii nu ar fi putut 
să-i zugrăvească chinul. In noaptea aceea, i se părea că vinul 
care curgea în valuri pe mese se ducea să se amestece cu 
sângele pierdut al trupului Clarei lăsat morţii. Pârâiaşe de un 
roşu carmin topiră mantia albă şi desenară epigrafe pe dalele 
dezgolite ce-şi iţeau capul întunecat ca tot atâtea sclipiri negre 
în inima pictorului. Vladimir duse cu el, în minte, una dintre cele 
mai frumoase opere, pe care o realiză la Londra zece ani mai 
târziu. De-a lungul anilor de exil, îi reconstitui pe aceia, distruşi, 
ai perioadei sale ruseşti, modificându-i, căci niciodată Vladimir n- 
a mai zugrăvit trup ori chip de femeie şi nicicând nici cea mai 
mică tuşă de roşu nu s-a mai ivit în pictura sa. 

Ultimul diapozitiv se şterse de pe ecran. Jonathan mulţumi 
adunării care îi saluta conferinţa cu numeroase ovaţii. Aplauzele 
păreau să-i apese umerii ca tot atâtea chinuitoare poveri ale 
discreţiei sale. Se aplecă şi mângâie coperta dosarului său, 
urmărind cu degetul conturul literelor care alcătuiau numele lui 
Vladimir Radskin. „Pe tine te salută, bătrâne”, murmură el. Cu 
obrajii îmbujoraţi, îşi luă geanta şi făcu pentru ultima oară un 
gest neîndemânatic spre asistenţă. In sală, un bărbat se ridică şi- 
| interpelă, iar Jonathan îşi strânse geanta la piept şi se întoarse 
din nou spre public. Bărbatul se prezentă cu o voce limpede şi 
puternică. 

— Frantz Jarvitch, de la revista Art and News. Domnule 
Gardner, consideraţi că este normal ca nici un tablou al lui 


15 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Vladimir Radskin să nu fie expus într-un mare muzeu? Credeţi că 
toţi conservatorii îl neglijează? 

Jonathan se apropie din nou de microfon pentru a-i răspunde 
interlocutorului său. 

— Mi-am consacrat o mare parte a vieţii mele de expert 
pentru ca munca lui să fie cunoscută şi recunoscută. Radskin 
este un pictor foarte mare, dar, ca mulţi alţii, ignorat la vremea 
lui. N-a încercat niciodată să placă, în inima operei sale se află 
sinceritatea. Vladimir se străduia să picteze speranţa, îl 
preocupa tot ceea ce este adevărat în om. Fapt care nu i-a atras 
favorurile criticii. 

Jonathan înălţă capul. Privirea îi părea dintr-o dată în altă 
parte, atrasă spre un alt timp, un alt loc. Se eliberă de trac, iar 
cuvintele i se dezlegară ca şi cum, în el, bătrânul pictor se apuca 
din nou de lucru, cu propria-i inimă drept şevalet. 

— Uitaţi-vă la chipurile pe care le picta, la luminile pe care le 
compunea, la generozitatea şi umilinţa personajelor sale. 
Niciodată o mână strânsă, nicicând o privire înşelătoare. 

Sala rămase tăcută, o femeie se ridică. 

— Sylvie Leroy, de la muzeul Luvru. Legenda povesteşte că 
nimeni nu a văzut vreodată ultimul tablou al lui Vladimir Radskin, 
o pictură care nu a fost niciodată găsită. Ce părere aveţi? 

— Nu este o legendă, doamnă. Intr-o corespondenţă pe care 
o avea cu Alexis Savrassov, Radskin scrie că s-a apucat, în ciuda 
bolii ce-l sleia de puteri de la o zi la alta, de, spune el, cea mai 
frumoasă operă a sa. Atunci când, interesându-se cum o mai 
duce cu sănătatea, Savrassov întreabă dacă mai lucrează, 
Vladimir îi răspunde: „Să desăvârşesc acest tablou este singurul 
leac împotriva îngrozitoarei suferinţe ce-mi sfâşie măruntaiele”. 
Vladimir Radskin s-a stins din viaţă după ce a terminat această 
ultimă pânză. Tabloul avea să dispară în chip misterios în timpul 
unei prestigioase vânzări organizate la Londra în 1868, la un an 
după moartea pictorului. 

Jonathan îi lămuri că această pictură, probabil majoră, fusese 
retrasă în ultima clipă şi, din motive pe care nu le ştia, niciuna 
dintre lucrările lui Vladimir Radskin nu-şi găsise cumpărător în 
ziua aceea. Pictorul a fost, pentru multă vreme, dat uitării. Era 
un lucru nedrept ce-l mâhnea adânc pe Jonathan, ca pe toţi aceia 


16 


- MARK LEVY - 


care-l considerau pe Radskin unul dintre cei mai importanţi 
pictori ai veacului său. 

— Bogăția unei inimi aţâţă adesea invidia sau disprețul 
contemporanilor ei, continuă Jonathan. Unii oameni nu văd 
frumosul decât în ceea ce a murit. Astăzi însă, timpul nu mai are 
nici o putere asupra lui Vladimir Radskin. Arta se naşte din 
sentiment, cele mai multe dintre lucrările sale sunt expuse în 
mici muzee sau fac parte din câteva mari colecţii particulare. 

— Se povesteşte că, în ultimul său tablou, Radskin ar fi 
încălcat interdicţia pe care singur şi-o impusese şi că ar fi 
inventat un roşu excepţional? zise o altă persoană. 

Toată sala părea să aştepte răspunsul lui Jonathan. El îşi 
împreună mâinile la spate, îşi miji ochii şi înălţă capul. 

— Aşa cum tocmai v-am spus, tabloul cu pricina s-a volatilizat 
brusc, înainte chiar de a fi dezvăluit publicului. Şi, până astăzi, 
nici o altă mărturie nu-l mai pomeneşte. Eu însumi îi caut urma 
de când fac această meserie. Numai corespondenţele pe care 
Vladimir Radskin le avea cu Savrassov, confratele său, şi câteva 
articole din presa vremii arată că a existat cu adevărat. Este 
prudent să răspund că orice altă afirmaţie în privinţa subiectului 
pe care el îl reprezintă ori asupra compoziţiei sale ţine de 
legendă. Vă mulţumesc. 

Jonathan primi o nouă serie de aplauze şi se îndreptă cu un 
pas grăbit spre capătul scenei pe care o părăsi pentru a se duce 
în culise. Peter îl aştepta, îl luă pe după umeri şi îl felicită. 


* 


La sfârşitul după-amiezii, sălile de conferinţe din Centrul de 
convenţii de la Miami se goleau de cele patru mii şase sute de 
participanţi la diverse congrese pe care îi primeau simultan. 
Mareea umană se desfăcea în curente care invadau numeroasele 
baruri şi restaurante ale complexului. Cu o suprafaţă de aproape 
zece mii de metri pătraţi, James L. Knight Center era legat, 
printr-o promenadă neacoperită, de hotelul Hyatt Regency care 
oferea peste şase sute de camere. 

Un ceas se scursese de la sfârşitul expozeului lui Jonathan. 
Peter vorbise întruna la telefonul său mobil, iar Jonathan se 


17 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


aşezase pe un scaun de bar. Ceru un Bloody Mary şi-şi desfăcu 
nasturele de la gulerul cămăşii. In fundul sălii cu lumini arămii, 
un pianist bătrân picura în aer o melodie a lui Charlie Haden. 
Jonathan se uită la basistul care îl acompania. Işi strângea la trup 
instrumentul, murmurându-i toate notele pe care i le scotea. 
Puţini oameni îi dădeau atenţie. Şi totuşi, interpretarea lor era 
divină. Privindu-i pe amândoi, îţi puteai lesne închipui că, 
împreună, parcurseseră o cale lungă. Jonathan se ridică pentru a 
strecura o hârtie de zece dolari în paharul cu picior pus pe pianul 
Steinway. In semn de mulţumire, contrabasistul ciupi una dintre 
coarde, făcând-o să răsune. Când Jonathan se întoarse la bar, 
dolarii dispăruseră din pahar fără ca măcar vreo notă să fi lipsit 
din partitura pe care duoul o executa. O femeie se aşezase pe 
scaunul de alături. Se salutară cu amabilitate. Păru-i argintiu i-o 
aduse de îndată în minte pe maică-sa. Există o vârstă la care 
memoria vizuală pe care le-o păstrăm părinţilor noştri se 
opreşte, ca şi cum iubirea ne-ar interzice amintirea de a-i fi văzut 
îmbătrânind. 

Ea privi pe reverul costumului lui Jonathan ecusonul pe care 
uitase să-l scoată. Acolo îi descoperi numele şi calitatea de 
expert în pictură. 

— Ce epocă? întrebă ea în chip de „Bună ziua”. 

— Secolul al XIX-lea, răspunse Jonathan, ridicându-şi paharul. 

— O perioadă minunată, continuă femeia, sorbind o 
înghiţitură zdravănă din bourbonul din care barmanul îi mai 
servise încă un pahar. l-am consacrat o mare parte a studiilor 
mele. 

Intrigat, Jonathan se aplecă spre ea ca să examineze, la 
rândul lui, ecusonul pe care-l purta în jurul gâtului. Pe el se putea 
citi tema simpozionului despre ştiinţele oculte la care ea 
participa. Jonathan îşi trădă mirarea cu uşoară clătinare din cap. 

— Nu sunteţi dintre aceia ce-şi citesc horoscopul, nu-i, aşa? îl 
întrebă vecina. 

Ea mai luă o înghiţitură şi adăugă: 

— Fiţi liniştit, nici eu! 

Femeia se învârti pe scaun şi îi întinse mâna pe al cărei inelar 
se lăfăia un diamant cu totul aparte. 


18 


- MARK LEVY - 


— E şlefuit ca în vechime, continuă ea, şi este mult mai 
impresionant decât greutatea lui reală în carate. Dar este o 
bijuterie de familie şi-mi place nespus. Sunt profesoară, conduc 
un laborator de cercetare la universitatea Yale. 

— Şi la ce lucraţi? 

— La un sindrom. 

— O boală nouă? 

Cu ochi maliţioşi, ea îl linişti. 

— Sindromul „dejă-vu”! 

Subiectul îl intriga se dintotdeauna pe Jonathan. Această 
impresie de a fi trăit deja ceea ce era pe cale să i se întâmple 
nu-i era străină. 

— Am auzit că deseori creierul nostru anticipează 
evenimentul care o să se petreacă. 

— Dimpotrivă, este o manifestare a memoriei. 

— Dar dacă încă n-am trăit un lucru, cum putem să ni-l 
amintim? 

— Cine vă spune că nu l-aţi trăit? 

Ea începu să-i vorbească despre vieţile anterioare, iar 
Jonathan păru aproape batjocoritor. Femeia se dădu puţin înapoi 
ca să-l măsoare din cap până-n picioare. 

— Mă priviţi oarecum ciudat. Fumaţi? 

— Nu. 

— Bănuiam eu. Vă deranjează mirosul? întrebă ea, scoțând 
din buzunar un pachet de ţigări. 

— Deloc, răspunse Jonathan. 

Puse mâna pe o cutie de chibrituri aşezată pe bar, aprinse 
unul şi-şi întinse braţul spre ea. Tutunul se zbârci. Flacăra se 
stinse imediat. 

— Predaţi? continuă el. 

— Mi se mai întâmplă se umplu câteva amfiteatre. lar 
dumneavoastră, care nu credeţi în existenţele anterioare, de ce 
vă petreceţi viaţa în veacul al XIX-lea? 

Jonathan se simţi atins, se gândi câteva clipe şi se aplecă 
spre ea. 

— Am o relaţie aproape pasională cu un pictor care trăia în 
vremea aceea. 


19 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Ea sparse între dinţi cubul de gheaţă pe care-l sugea şi-şi 
întoarse privirea spre etajerele încărcate de sticle. 

— Cum de ajunge cineva să se ocupe de vieţile anterioare? 
reluă Jonathan. 

— Uitându-se la ceas şi nemulţumindu-se cu ceea ce vede 
acolo. 

— lată un punct de vedere pe care încerc cu disperare să i-l 
explic celui mai bun prieten al meu. De altfel, nu port niciodată 
ceas! 

Femeia îl privi insistent, iar Jonathan nu se simţi deloc în 
largul său. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse el, nu-mi băteam joc de 
dumneavoastră. 

— Un bărbat care să-şi ceară scuze, iată un lucru rar. Şi mai 
precis, ce faceţi în domeniul picturii? 

Scrumul ţigării se cocârja primejdios deasupra barului. 
Jonathan împinse uşor scrumiera sub degetul arătător al 
interlocutoarei sale. 

— Sunt expert. 

— Înseamnă că meseria vă obligă să călătoriţi mult. 

— Mult prea mult. 

Femeia cu părul argintiu mângâie cu degetul sticla ceasului. 

— Şi timpul călătoreşte. Se schimbă de la un loc la altul. 
Numai în ţara noastră avem patru ore diferite. 

— Nu mai suport decalajele acestea şi, de altfel, nici, 
stomacul meu. În unele săptămâni, îmi iau micul dejun la ora 
cinei. 

— Felul în care percepem timpul este greşit. Timpul este o 
dimensiune plină de particule de energie. Fiecare specie, fiecare 
individ, fiecare atom traversează această dimensiune în mod 
diferit. Poate că, într-o bună zi, am să demonstrez că timpul 
conţine universul şi nu invers. 

Trecuse atât de multă vreme de când Jonathan nu mai 
întâlnise pe cineva pasionat de ceva, încât se lăsă cu bucurie 
prins în discuţie. Femeia continuă să vorbească. 

— Am crezut şi că pământul este plat şi că soarele se învârte 
în jurul nostru. Cei mai mulţi oameni se mulţumesc să creadă 


20 


- MARK LEVY - 


ceea ce văd. Într-o zi, vom înţelege că timpul este în mişcare, că 
se învârte ca şi pământul şi se dilată fără încetare. 

Jonathan era năucit. Ca să nu pară că şi-a pierdut cumpătul, 
se scotoci prin buzunarele costumului. Femeia cu părul alb se 
apropie de faţa lui. 

— Atunci când vom accepta să punem sub semnul întrebării 
teoriile pe care noi le-am născocit, vom pricepe mult mai multe 
lucruri despre adevărata durată relativă a vieţii. 

— Ce anume predaţi? întrebă Jonathan, dându-se uşor înapoi. 

— Dar ştiu că vă uitaţi ciudat la mine! Şi atunci, vă daţi 
seama cum m-ar privi studenţii dacă le-aş împărtăşi astăzi rodul 
cercetărilor mele? Ne este încă mult prea frică, nu suntem 
pregătiţi. Şi, la fel de ignoranţi ca şi strămoşii noştri, considerăm 
că tot ceea ce ne scapă şi ne tulbură cunoaşterea este 
paranormal ori ezoteric. Suntem o specie pasionată de căutare, 
dar căreia îi este groază să descopere. Le răspundem temerilor 
noastre cu credinţe, cam ca acei marinari din vechime care 
refuzau gândul călătoriei, încredinţaţi fiind că, aflându-se 
departe de certitudinile lor, lumea se termina într-un hău fără de 
sfârşit. 

— Şi meseria mea îşi are propriile aspecte ştiinţifice. Timpul 
alterează pictura şi-i ascunde ochiului multe lucruri. Nici nu vă 
închipuiţi minunile pe care le descoperim atunci când restaurăm 
o pânză. : 

Femeia îl apucă brusc de braţ. Il privi cu seriozitate. 

Pupilele-i albastre părură dintr-o dată strălucitoare. 

— Domnule Gardner, habar n-aveţi cât de importante sunt 
vorbele mele. Dar nu vreau să vă plictisesc de moarte. De îndată 
ce o persoană abordează acest subiect, nu-mi mai tace gura. 

Jonathan îi făcu un semn barmanului ca să-i mai toarne un 
pahar femeii. In umbra pleoapelor sale grele, privirea vecinei 
sale însoțea gestul băiatului. Urmărea mişcarea lichidului 
chihlimbariu ce unduia de-a lungul cristalului. Amestecă cele 
câteva cuburi de gheață care se loviră unele de altele în pahar şi 
înghiţi pe nerăsuflate. lar pentru că Jonathan părea s-o poftească 
să continue, ea spuse: 

— Incă ne mai aşteptăm noii exploratori, călătorii în timp. O 
mână de alţi Magellani, Copernici şi Galilei o să fie de-ajuns. O 


21 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


să-i considerăm eretici, o să râdem de ei, dar or să ne deschidă 
căile universului, or să ne scoată sufletele la lumină. _ 

— lată nişte vorbe neobişnuite pentru un savant. In general, 
ştiinţele şi spiritualitatea nu fac casă bună împreună. 

— Eliberaţi-vă de locurile acestea comune! Credinţa ţine de 
religie, spiritualitatea se naşte din conştiinţa noastră, oricine am 
fi sau am crede că suntem. 

— Credeţi într-adevăr că, după moarte, sufletele noastre ne 
supraviețuiesc? 

— Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nu-l 
vedem cu ochiul liber! 

Ea vorbise despre suflet, Jonathan se gândi la acela al unui 
bătrân pictor rus care începuse să-l bântuiască într-o duminică 
ploioasă, când tatăl său îl dusese la muzeu. În marea sală cu un 
tavan imens, o pânză a lui Vladimir Radskin pusese stăpânire pe 
el. Emoţia pe care o resimţise îi deschisese larg porţile 
adolescenţei şi îi schimbase pentru totdeauna cursul vieţii. 

Femeia se uită fix la el, albastrul ochilor săi se-ntunecă, iar 
Jonathan simţi că-l judeca. Ea-şi întoarse privirea spre pahar. 

— Lucrul care nu poate să reflecteze lumina este transparent, 
spuse ea cu o voce răguşită, şi totuşi există. Nici noi nu putem 
vedea viaţa atunci când ne părăseşte trupul. 

— Trebuie să vă mărturisesc că mi se întâmplă adesea să n-o 
mai văd nici înăuntrul câtorva dintre noi. 

Ea schiţă un zâmbet şi tăcu. 

— Dar totul moare mai devreme sau mai târziu, continuă 
Jonathan un pic jenat. 

— Fiecare dintre noi îşi face şi desface viaţa după propriu-i 
ritm. Nu îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcţie 
de energia pe care o consumăm şi-o reînnoim în strădaniile 
noastre. 

— Presupuneţi că ne mişcăm mulţumită unui soi de baterii pe 
care le folosim şi reîncărcăm? 

— Mai mult sau mai puţin, da. 

Dacă ecusonul pe care-l purta n-ar fi fost o dovadă a 
calităţilor sale ştiinţifice, Jonathan ar fi hotărât, cu inimă uşoară, 
că are de-a face cu una dintre oropsitele acelea copleşite de 
singurătate ce-şi trec vremea prin baruri în căutarea unui vecin 


22 


- MARK LEVY - 


care să le asculte smintelile. Perplex, îi făcu semn barmanului să- 
i mai toarne un pahar. Ea-i refuză oferta cu o mişcare a capului. 
Băiatul puse din nou sticla de bourbon pe tejgheaua barului. 

— Credeţi că un suflet trăieşte de mai multe ori? continuă 
Jonathan, dându-şi scaunul mai aproape. 

— Unele dintre ele, da. 

— Când eram mic, bunica îmi povestea că stelele sunt 
sufletele celor care urcă la ceruri. 

— Lumina unei stele nu are nevoie de un anumit timp ca să 
ne ajungă, ci timpul este acela care o îndrumă spre noi. Să 
înţelegi cu adevărat ce este timpul înseamnă să-ţi oferi 
mijloacele unei călătorii în dimensiunea lui. Corpurile ne sunt 
limitate de forţele fizice care li se împotrivesc, dar sufletele 
noastre nu depind de ele. N 

— Ar fi minunat să ne închipuim că nu mor niciodată. |l 
cunosc pe-acela al unui pictor... 

Nu fiți prea optimist, cele mai multe suflete sfârşesc prin a se 
stinge. Noi, oamenii, îmbătrânim, dar ele îşi schimbă mărimea, 
pe măsură ce adună amintiri. 

— Şi ce memorează? 

— Călătoria pe care o fac prin univers! Lumina pe care o 
absorb! Genomul vieţii! Acesta este mesajul pe care-l poartă, de 
la infinitul mic până la infinitul mare, pe care toate visează să-l 
atingă. Trăim pe o planetă al cărei înconjur prea puţini dintre noi 
îl vor fi făcut în timpul vieţii şi foarte puţine suflete vor izbuti s- 
atingă scopul călătoriei: să parcurgă cercul complet al creaţiei. 
Sufletele sunt unde electrice. Miliarde de particule le alcătuiesc, 
ca tot ceea ce face parte din universul nostru. Ca şi steaua 
bunicii dumneavoastră, sufletul se teme de propria-i dispersie, 
pentru ea totul e o problemă de energie. lată de ce are nevoie 
de un corp terestru în care se infiltrează, se regenerează şi-şi 
continuă drumul în dimensiunea timpului. Când trupul nu mai 
conţine suficientă energie, el îl părăseşte şi-şi caută o nouă sursă 
de viaţă care îl va primi ca să-şi continue periplul. 

— Şi câtă vreme caută? 

— O zi, un veac? Depinde de forţa lui, de resursele de energie 
pe care le-a regenerat de-a lungul unei vieţi. 

— Şi dacă duce lipsă de asemenea resurse? 


23 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Se stinge! 

— Care este această energie despre care vorbiţi? 

— Izvorul vieţii: sentimentul! 

Jonathan tresări când Peter îi puse mâna pe umăr. 

— Scuză-mă că te întrerup, bătrâne, dar n-or să ne păstreze 
rezervarea. Şi ca să găsim o altă masă, o să fie un adevărat 
calvar, locul ăsta dă pe-afară de atâţia ţărănoi înfometați. 

Jonathan îi promise c-o să i se alăture în restaurant în câteva 
clipe. Peter o salută pe femeie şi ieşi din bar dându-şi ochii peste 
cap. 

— Domnule Gardner, reluă ea, nu cred deloc în întâmplare. 

— Dar ce-are de-a face întâmplarea în cazul acesta? 

— Excesul de importanţă pe care i-l acordăm este redutabil. 
Reţineţi un lucru din tot ce v-am povestit. Se întâmplă uneori ca 
două suflete să se întâlnească pentru a nu mai forma decât unul 
singur. Şi-atunci depind pentru totdeauna unul de celălalt. Sunt 
de nedespărţit şi se vor căuta neîncetat, din viaţă în viaţă. Dacă, 
în cursul unei existenţe terestre, o jumătate ar ajunge să se 
separe de cealaltă, să rupă jurământul care le leagă, cele două 
suflete s-ar stinge de îndată. Unul nu-şi poate continua călătoria 
fără celălalt. 

Chipul femeii se schimbă dintr-o dată, trăsăturile i se 
înăspriră, ochii îşi recăpătară albastrul adânc. Se ridică şi-l apucă 
pe Jonathan de încheietura mâinii. Il strânse cu toată puterea. 
Vocea îi deveni şi mai gravă. 

— Domnule Gardner, în clipa aceasta, ceva din înăuntrul 
dumneavoastră ghiceşte că nu sunt o babă cu minţile rătăcite. 
Fiţi foarte atent la ce-o să vă spun acum: nu vă lăsaţi! Ea s-a 
întors, ea este aici. Undeva pe acest pământ, vă aşteaptă şi vă 
caută. De-acum, clipele amândurora sunt numărate. Dacă 
renunţaţi unul la celălalt, nu numai că n-o să vă trăiţi vieţile, ci, 
mai rău, osăvă pierdeţi sufletele. Sfârşitul ambelor călătorii ar fi 
un haos de necrezut pentru voi, voi care sunteţi aşa de aproape 
de ţintă. Când o să vă recunoaşteţi, nu treceţi unul pe lângă 
celălalt. 

Peter, care se întorsese, se agăţă de braţul lui Jonathan, 
silindu-l să se învârtească pe loc. 


24 


- MARK LEVY - 


— Nu vor să-mi dea masa până n-o să fim în „formă 
completă”! Numa’ ce-am obţinut trei minute de răgaz de la şeful 
de sală, dar apoi o să ne pună la coada listei. Grăbeşte-te, pe aici 
pe undeva e un antricot în sânge care nu mai are chef să 
sângereze! 

Jonathan se desprinse brusc din strânsoarea prietenului său, 
dar când se întoarse, femeia cu părul alb dispăruse. Inima începu 
să-i bată, se năpusti spre culoar. Mulțimea înghiţise însă orice 
speranţă de a o regăsi. 


2 


Şeful de sală îi instalase într-un separeu din fundul 
restaurantului. Aşezat pe o bancă din pluş moarat roşu, lui 
Jonathan îi venea greu să alunge tensiunea care-l cuprinsese. Nu 
se-atinsese de mâncarea din farfurie. 

— E caraghios ce faci, spuse Peter mestecând cu poftă. 

— Ce fac? 

— ţi tot desfaci nodul de la cravată. 

— Ei şi? 

— Dar n-ai cravată! 

Jonathan băgă de seamă că mâna dreaptă îi tremura, o 
ascunse sub masă şi se uită fix la Peter. 

— Crezi în destin? 

— Antricotul ăsta n-are nici o şansă să-i scape, dacă asta vrei 
să ştii. 

— Vorbesc serios! 

— Serios? 

Peter îşi înfipse furculita într-o bucată de cartof pe care o 
tăvăli din plin prin sosul din farfurie. 

— E un zbor la zece seara: dacă pleci imediat, mai poţi să-l 
prinzi, continuă Peter, privind la capătul furculiţei imensa 
îmbucătură de carne. Ai o faţă de speriat! 

Jonathan, care tot nu se-atinsese de mâncare, smulse o 
fărâmă de pâine din coşuleţul aşezat între ei. Strivi miezul călduţ 
între degete. In piept, inima continua să-i bată nebunește. 

— O să mă ocup eu de nota de la hotel, hai, cară-te! 


25 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Dintr-o dată, i se păru că vocea lui Peter vine de departe. 

— Nu mă simt prea bine, spuse Jonathan care încerca să-şi 
vină în fire. 

— Dar însoară-te o dată, ai început să mă oboseşti cu Anna 
asta a ta. 

— Nu vrei să te întorci în seara asta cu mine? 

Pe moment, Peter nu înţelese strigătul de ajutor al prietenului 
său. Îşi mai turnă un pahar de vin. 

— Voiam să profit de cina asta ca să-ţi vorbesc despre 
problemele pe care le am acum la birou, voiam să ne gândim 
împreună la cum ar trebui să reacţionez la aceste articole care 
mă atacă fără nici un motiv. Voiam sa te apleci asupra 
conţinutului viitoarelor mele vânzări, dar asta e, am să cinez 
singur cu acest antricot. Nu-l pot lăsa ţi pe el baltă, n-ar da bine 
la imaginea pe care oamenii şi-o fac despre veselele seri de 
burlac. 

Jonathan ezită, apoi se ridică şi-şi luă portofelul din buzunarul 
costumului. 

— Nu-mi porţi pică? 

Peter îi opri mâna. 

— Nici să nu te gândeşti. N-ai cum să plăteşti o masă la care 
n-ai fost prezent. Pot să-ţi pun şi eu o întrebare foarte personală 
al cărei răspuns o să rămână pe de-a-ntregul între noi? 

— Bineînţeles, zise Jonathan. 

Cu multă precauţie, Peter îşi înfipse furculiţa în bucata de 
carne care trona în mijlocul farfuriei lui Jonathan. 

— N-ai nimic împotrivă, nu-i aşa? 

Şi, înainte ca prietenul lui să-i răspundă, făcu schimb de 
farfurii şi continuă. 

— Haide, du-te şi dă-i un pupic din partea mea. Te sun eu 
mâine, când am s-ajung. Am cu adevărat nevoie să mă ajuţi să 
îndrept situaţia, m-am cam împotmolit. 

Jonathan îşi puse mâna pe umărul prietenului său şi-l strânse 
între degete, regăsind astfel o fărâmă din echilibrul care-i lipsea. 
Peter înălţă capul şi se uită lung la el. 

— Eşti sigur că eşti bine? 

— Da, numai că m-a ajuns oboseala. Nu-ţi face griji, pentru 
restul te poţi baza pe mine. 


26 


- MARK LEVY - 


Se duse încet spre ieşire. Miile de lumini ale fațadei hotelului 
îl orbiră. Îi făcu un semn portarului. Cu înfăţişarea lui uluită şi 
neîndemânatică, Jonathan semăna cu un jucător sleit de 
nenoroc. Un taxi înaintă spre intrare. De îndată ce maşina se 
puse în mişcare, coborî geamul, căutând un pic de aer. 

— Ghinion? întrebă şoferul care îl scruta în retrovizoare. 

Jonathan îl linişti cu o mişcare a capului. Inchise ochii şi-şi 
sprijini ceafa de tetiera banchetei. Sub pleoapele-i închise, 
felinarele trasau o dungă discontinuă de sclipiri ce-i aduceau din 
memorie amintirea bucății de carton pe care o agăța de spiţele 
roții din faţă a bicicletei sale. Afară se răcorise. Jonathan 
deschise din nou ochii. Dincolo de geam, defila un peisaj de 
periferie. Se simţi golit de orice dorinţă. 

— Am ieşit de pe autostradă, era un accident, spuse şoferul. 

Jonathan se uită fix în ochii bărbatului care se reflectau în 
oglinda dreptunghiulară. 

— Am impresia că dormiţi din picioare. Aţi chefuit la greu? 

— Nu, am muncit la greu! 

— Omul trebuie să moară dintr-un motiv! 

— În cât timp ajungem? întrebă Jonathan. 

— Nu foarte mult, sper. Nu-s plătit cu ora. 

In depărtare, luminile portocalii ale zonei aeroportul se iţeau 
din penumbră. Taxiul parcă lângă trotuarul rezervat pasagerilor 
companiei Continental Airline. Jonathan achită cursa şi ieşi din 
Fordul alb cu portiere roşii. Maşina se îndepărtă. 

La ghişeul de înregistrare, însoţitoarea îi spuse că primele 
patru locuri de la clasa întâi erau ocupate, dar că, în schimb, 
clasa economică era aproape goală. Jonathan îşi alese un loc 
lângă hublou. La ceasul acesta târziu, fluxul călătorilor se rărea, 
iar el trecu repede de punctul de control şi o luă pe 
interminabilul culoar care ducea la sala de îmbarcare. 

Un McDonnell Douglas în culorile companiei Continental 
Airline fu arimat la capătul pasarelei. Botul aparatului părea că 
atinge uşa vitrată. Un băieţel care aştepta împreună cu maică-sa 
le făcu un semn cu mâna piloților cocoţaţi în cabină. 
Comandantul de bord îi întoarse gestul. Câteva clipe mai târziu, 
un grup de vreo zece călători se scurse din culoar şi dispăru 
puţin mai încolo, înghiţit de o scară rulantă. Stewardesa care 


27 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


închidea uşa după ei îi linişti pe pasageri. În avion se făcea 
curăţenie şi nu mai aveau mult de aşteptat. 

Câteva clipe mai târziu, aparatul de emisie-recepţie pârâi 
uşor, ea confirmă primirea mesajului, se aplecă peste microfon şi 
anunţă începutul procedurii de îmbarcare. 

Avionul se iţi din pătura groasă de nori, o strălucire argintie 
ilumina noaptea. Jonathan îşi dădu scaunul pe spate în căutarea 
unui iluzoriu confort şi încercă în van să aţipească. Işi lipi faţa de 
hublou şi contemplă crestele ca de bumbac ce lunecau sub aripi. 


* 


Când ajunse acasă, totul era tăcut. Jonathan traversă palierul 
şi pătrunse în camera lui. Patul nu era desfăcut, probabil că Anna 
era sus. Se îndreptă spre baie. Sub jetul puternic al duşului, apa 
îi şfichiuia faţa înainte de a-i şiroi pe trup. Rămase multă vreme 
acolo. Apoi, îşi puse halatul şi urcă la ultimul etaj. Deschise uşa 
atelierului. Nici o lampă nu era aprinsă. Prin imensele ferestre, 
luna izbutea să dezvăluie încăperea. Anna aţipise pe o canapea. 
Se apropie de ea fără să facă nici un zgomot şi rămase In 
picioare, uitându-se cum doarme. Ingenunche şi îi veni să-i 
mângâie obrajii. Prin somn, Anna se feri. li trese pe umeri şalul 
cenuşiu care-i acoperea picioarele şi făcu cale întoarsă. Se culcă 
singur în mijlocul marelui pat şi se chirci sub plapumă. Ascultând 
ploaia care lovea în geamuri, se cufundă într-un somn adânc. 


* 


larna veni în Boston cu zăpadă. Pregătirile de Crăciun 
împodobeau bătrânul oraş cu lumini scânteietoare. Intre două 
călătorii, Jonathan o regăsea pe Anna în casa lor, unde îl 
aşteptau alte preparative. 

Anna organiza nunta în cele mai mici detalii, alegând hârtia 
pentru invitaţii şi florile din biserică, stabilind succesiunea 
cântărilor de la slujba religioasă, selectând platourile ce aveau să 
fie servite în timpul cocktailului de dinaintea ospăţului, făcând 
planurile cu aranjarea meselor ce trebuiau să respecte întocmai 
complexele ierarhii ale societăţii bostoniene, audiindu-i pe 


28 


- MARK LEVY - 


muzicanţii din viitoarea orchestră şi hotărând melodiile pe care 
aveau să le interpreteze în fiecare moment al serii. lar Jonathan, 
care voia s-o iubească pe Anna, se implica, la rândul lui, în 
frenetica-i dorinţă ca această nuntă să fie cea mai frumoasă 
dintre cele pe care le va fi văzut de ceva vreme oraşul. Toate 
sâmbetele lor erau consacrate vizitării unor magazine de profil, 
iar fiecare duminică era hărăzită studierii cataloagelor şi 
eşantioanelor găsite în ajun. La sfârşitul anumitor week-end-uri, i 
se părea că, în loc să dea mai multă splendoare ceremoniei, felul 
în care aleseseră feţele de masă ori buchetele ce aveau să le 
împodobească seara nunţii o urâţeau. Săptămânile treceau, iar 
entuziasmul lui scădea văzând cu ochii. 


* 


Primăvara veni degrabă, iar terasele restaurantelor din 
vechiul port se întindeau până la piaţa în aer liber. Anna şi 
Jonathan, care îşi petrecuseră toată dimineaţa cu felurite treburi, 
se aşezaseră în jurul unui copios platou plin de crustacee. Anna 
scoase un caiet cu şină, punându-şi-l dinainte. Jonathan, cu o 
sprânceană ridicată, o privea cum bifează rândurile ultimei 
pagini, sperând că lucrul acesta vestea, poate, mult aşteptatul 
sfârşit al pregătirilor de nuntă. In patru săptămâni, la aceeaşi 
oră, relaţia lor va fi consfinţită prin solemnele legături ale 
căsătoriei. 

— Dacă vrem să fim cu mintea trează în ziua Z, trei 
săptămâni de repaus complet n-or să ne prindă rău! 

— Ce găseşti de râs? îl întrebă Anna morfolindu-şi pixul. 

— Ştiu că e pixul tău preferat şi sunt convins c-ai terminat 
vreo alte douăzeci în ultimele luni, dar ar trebui să încerci 
stridiile. 

— Ştii, Jonathan, n-am nici mamă, nici tată care să mă ajute 
să organizez ceremonia aceasta, iar când mă uit la tine, din când 
în când mi se pare că mă mărit de una singură! 

— Anna, din când în când mi se pare că eşti pe cale să te 
măriţi cu inelele pentru şerveţele! 

Anna îi aruncă o privire mustrătoare, îşi luă caietul, se ridică 
şi părăsi terasa restaurantului. Jonathan nu încercă s-o oprească. 


29 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Aşteptă ca feţele indiscrete ale vecinilor să se întoarcă pentru a- 
şi lua în continuare şi-n linişte masa. Profită de acest sfârşit de 
după-amiază de libertate pentru a se plimba printre rafturile unui 
mare magazin de discuri şi adăstă într-altul, din a cărui vitrină un 
pulover gros şi negru îşi întindea mânecile spre el. Flanând pe 
străzile bătrânului oraş, încercă să-l prindă pe Peter pe mobil, 
dar nu dădu decât peste mesageria vocală. li lăsă un mesaj. 
Puțin mai târziu, se opri în faţa tejghelei unei florărese, încropi 
un buchet de trandafiri şi se întoarse acasă pe jos. 

In bucătărie, Anna purta un şorţ cu pătrăţele care-i arcuia 
mijlocul şi-i scotea sânii în evidenţă. Nici nu se uită la buchetul 
pe care Jonathan îl pusese pe masă. El se aşeză pe unul dintre 
scaunele înalte. Cu ochii plini de tandrete, o privea pe Anna care 
continua să pregătească masa fără să scoată o vorbă. Gesturile-i 
bruşte trădau o furie cumplită. 

— Imi pare rău, nu voiam să te rânesc. 

— Dar ai reuşit s-o faci! Inţelege o dată că vreau ca nunta 
asta să fie de vis nu doar pentru noi doi, că sunt nevastă-ta şi că 
am un rol în evoluţia carierei tale! Nu eu am nevoie de stima şi 
consideraţia tuturor bogătanilor de pe coasta de est. Atunci când 
îţi agaţă tablourile în sufrageriile lor speră să vadă pe pereţi un 
pic din succesul tău. 

— Nu vrei să nu ne mai certăm ca nişte proşti? zise el. Uite, 
spune-mi cine o să-ţi fie martor; de-atunci, trebuie că te-ai 
hotărât, nu? 

Se ridică de pe scaun, înconjură barul şi încercă s-o ia în 
braţe. Anna îl împinse. 

— Jonathan, toată lumea trebuie să te invidieze, continuă ea. 
De-aia mă machiez, chiar şi atunci când mă duc la cumpărături, 
de-aia casa asta e-ntotdeauna curată lună, de-aia dineurile pe 
care le oferim n-au pereche. Fără invidie, ţara asta nu ar merge, 
aşa că nu te-apuca să-mi reproşezi dorinţa de perfecţiune, sunt 
exigentă pentru viitorul tău. 

— Eu nu vând tablouri, Anna, eu le expertizez, răspunse 
Jonathan oftând. Puțin îmi pasă de ce crede lumea şi, de vreme 
ce ne căsătorim, trebuie să-ţi mărturisesc un lucru foarte 
important: machiajul nu contează, căci dimineaţa, când mă uit la 
tine cum dormi, te găsesc mult mai frumoasă decât atunci când 


30 


- MARK LEVY - 


te pregăteşti pentru vreo serată. În zorii zilei, în intimitatea 
patului nostru, nici o altă privire nu o tulbură pe a mea. Aş vrea 
ca timpul să ne apropie şi nu să ne despartă, aşa cum face de 
câteva săptămâni încoace. 

Ea aşeză pe bar sticla de vin pe care se apucase s-o deschidă 
şi-l privi fix. Jonathan se duse dinapoia ei, îşi plimbă mâinile de-a 
lungul spatelui şi-i strânse şoldurile. Degetele îi desfăcură 
capetele şorţului. Anna i se împotrivi încă un pic, dar apoi i se 
lăsă în voie. 

Ziua începu cu un soare cu dinţi. Cearta din ajun se domolise 
la căderea nopţii. Jonathan se trezi şi pregăti micul dejun, pe 
care i-l duse Annei. Mâncară împreună, bucurându-se de această 
dimineaţă tihnită de duminică. Anna urcă în atelier, iar Jonathan 
continuă să lâncezească. Săriră peste masa de prânz şi se 
plimbară în primele ore ale după-amiezei pe străzile vechiului 
port. Pe la patru şi gândindu-se la cină, dădură iama prin 
tejgheaua unui birtaş italian, iar puţin mai târziu se aplecară 
peste rafturile video-clubului de la colţul străzii. 


* 


La celălalt capăt al oraşului, părul zburlit al lui Peter se iţea 
din nişte aşternuturi groase. In cele din urmă, lumina zilei 
izbutise să-l scoată din somnu-i adânc. Se întinse şi aruncă o 
privire la ceasul cu radio aşezat pe măsuţa de noapte. Dimineaţa 
la care îşi dăduse dreptul se prelungise dincolo de toate 
speranţele sale. Căscă îndelung, apoi îşi căută pe pipăite 
telecomanda sub plapuma învălmăşită. Când o găsi, apăsă pe o 
tastă. În faţa lui, ecranul țintuit de perete începu să sclipească. 
Trecu de la un canal la altul. Un plic mic care pâlpâia în partea 
de jos a imaginii îi arăta că primise un e-mail. Validă funcţia de 
lectură, iar mesajul îşi făcu apariţia. Antetul îi indica faptul că 
fusese trimis chiar în ziua aceea de un corespondent al casei 
Christie's de la Londra. Pe coasta de est a Statelor Unite, era ora 
trei după-amiaza, de cealaltă parte a oceanului, era deja opt 
seara. 

— Doar n-or fi citit şi ei ziarul! mormăi Peter. 


31 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Textul era scris cu litere mici. Peter ura ochelarii pe care, de 
câteva luni încoace, trebuia să-i poarte când citea. Fiindcă refuza 
să îmbătrânească, prefera să-şi impună o gimnastică tare 
caraghioasă în care se înlănţuiau câteva savante strâmbături ce 
trebuiau să-i îmbunătăţească acuitatea vizuală. Textul îl făcu să 
se holbeze. In timp ce recitea pentru a treia oară mailul 
corespondentului său de la Londra, mâna îi căută telefonul şi, 
fără să se uite la taste, formă numărul şi aşteptă nervos. După 
zece ţârâituri, închise şi o luă de la capăt. La a treia încercare, 
trase cu furie de sertarul măsuţei de noapte şi-şi luă mobilul. 
Sună la informaţii şi ceru să i se dea cât mai repede legătura cu 
biroul de rezervări de la British Airways. Işi înţepeni telefonul 
între bărbie şi gât şi se îndreptă spre garderob. Pe când se înălța 
pe vârful picioarelor ca să apuce o valiză cocoţată pe ultimul raft 
şi i se agăța de mâner, ea alunecă dintr-o dată, împreuna cu o 
grămada de genţi de voiaj ce-i căzură pe cap. In sfârşit, agentul 
de la rezervări îi preluă apelul, tocmai când, în pijama, el înjura 
de zor în fundul garderobului. 

— lar a dispărut coroana reginei şi v-aţi apucat cu toţii s-o 
căutaţi? 


* 


Era ora opt seara, cerul se ascundea într-o noapte precoce 
care aducea stropi de ploaie deasupra oraşului. Norii se umflau, 
părând nişte enorme coviltire strânse unele în altele, atât de 
pline de apă, încât aveau nuanţe străvezii de chihlimbar şi de 
întuneric. Câteva picături le străpunseră vălul gros, schiţând în 
cenuşiu drepte brazde argintii înainte de a se năpusti în 
devălmăşie pe bitum. Jonathan cobori obloanele ferestrei. O 
seară petrecută în faţa televizorului avea să se potrivească de 
minune cu vremea aceasta mohorâtă. Se duse la bucătărie, 
deschise uşa frigiderului şi scoase nişte cutii care conţineau 
diferitele gustări italiene pe care le alesese Anna. Dădu drumul 
cuptorului ca să încălzească vinetele gratinate, le presără din 
plin cu nişte parmezan şi se îndreptă spre telefonul prins de 
perete. Tocmai voia să formeze numărul de la atelierul Annei, 


32 


- MARK LEVY - 


când ledul de la linia exterioară începu să clipească, luând-o 
înaintea ţârâitului. 

— Pe unde umbli? E a zecea oară de când încerc să te prind! 

— Bună seara, Peter! 

— Fă-ţi valiza, ne întâlnim pe aeroportul Logan în sala de 
îmbarcare de la British Airways, avionul de Londra pleacă la nouă 
şi un sfert, am rezervat două locuri. 

— Dacă presupunem, pentru două secunde, că azi nu e 
duminică, că nu mă aflu în bucătărie ca să-i gătesc cina femeii 
cu care am să mă-nsor în patru săptămâni şi că nu mă pregătesc 
să revăd împreună cu ea Arsenic şi dantele vechi, care ar fi 
motivul acestei călătorii? 

— Tare-mi mai place când vorbeşti aşa, ai zice că suntem 
deja în Anglia, reluă Peter pe un ton sarcastic. 

— Bine, bătrâne, mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, 
dar, ca să folosesc una dintre expresiile tale favorite, sunt în 
plină discuţie cu nişte vinete gratinate, aşa că, dacă nu te 
superi... 

— Tocmai am primit un mail de la Londra, un colecţionar 
pune în vânzare cinci tablouri magnifice şi toate ar fi ale unui 
oarecare Vladimir Radskin... Cu ce-i lasagna aia? 

— Vorbeşti serios? 

— Când s-o ivi prilejul, am să ţi-l prezint pe corespondentul 
meu, dar să ştii că nu-mi arde de glumă când încerc să-mi câştig 
pâinea! Jonathan, tu hotărăşti dacă vânzarea o să fie organizată 
de noi ori de concurenţă, piaţa ne departajează adesea după 
calitatea expertizei. 

Jonathan se încruntă şi-şi înfăşură cu nervozitate firul 
telefonului în jurul degetului arătător. 

— E imposibil ca cinci tablouri de Radskin să fie scoase la 
vânzare la Londra. 

— N-am zis c-or să şi fie vândute acolo, ci numai că vor fi 
expuse. Pentru o colecţie de o asemenea importanţă, eu unul aş 
face vânzarea la Boston... şi-mi salvez şi viaţa profesională. 

— Cifra ta e greşită, Peter. lţi repet că nu se poate să fie cinci 
tablouri puse în vânzare. Ştiu unde se află toate pânzele lui 
Radskin, numai patru dintre ele se mai află în colecţii particulare 
neidentificate. 


33 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Tu eşti expertul, zise Peter înainte să adauge pe un ton 
batjocoritor: Sunându-te la ora asta nepotrivită, numai ce-mi 
spuneam că misterul cu pricina merită, poate, o farfurie de 
spaghete. Pe curând! 

Jonathan auzi un declic, Peter îi închisese telefonul fără ca 
măcar să-l salute. Aşeză la loc receptorul în furca lui agăţată de 
perete. Câteva secunde mai târziu, Anna, care nu pierduse nici 
un cuvinţel din conversaţia lor, făcu la fel, dar din atelier. Îşi puse 
pensula în borcanul cu apă şi se înfăşură în etola de pashmina, 
apoi îşi desfăcu părul şi coborî scările spre bucătărie. Jonathan 
rămăsese în picioare lângă telefon, gânditor. Tresări auzind 
vocea Annei. 

— Cine era? 

— Peter. 

— E bine? 

— Da. 

Anna adulmecă mirosul de salvie care parfuma încăperea. 
Deschise uşiţa cuptorului şi contemplă legumele gratinate care 
se rumeneau. 

— O să ne ospătăm! Pun filmul şi te aştept în sufragerie. Mor 
de foame, tu nu? 

— Ba da, ba da, zise Jonathan cu un glas aproape morocănos. 

Trecând prin faţa planşetei de bucătărie, Anna apucă o mică 
anghinare şi o gustă pe dată. 

— Aş putea să-mi vând sufletul diavolului din pricina 
bucătăriei italiene, spuse ea cu gura plină. 

Işi şterse o picătură de ulei de la colţul buzelor, iar apoi părăsi 
încăperea. Jonathan suspină, scoase tava fierbinte şi alcătui un 
platou încărcat cu bunătăţi. Aranjă aperitivele în jurul singurei 
farfurii şi-şi puse partea în frigider. După aceea, destupă o sticlă 
de chianti şi turnă într-un pahar foarte frumos cu picior pe care-l 
aşeză lângă plăcinta cu mozzarella. 

Anna se instalase pe canapea, marele televizor cu plasmă era 
deja aprins, era de-ajuns să apese pe telecomanda DVD-ului 
pentru ca proiecția filmului lui Capra să înceapă. 

— Vrei să-ţi aduc farfuria? întrebă ea cu o voce blândă atunci 
când Jonathan i-o puse pe a ei pe genunchi. 


34 


- MARK LEVY - 


El i se aşeză alături şi o luă de mână. Cu tristeţe o lămuri că 
n-o să cineze. Şi, înainte ca ea să poată reacţiona în vreun fel, îi 
spuse de ce îl sunase Peter şi-şi ceru iertare, cu toată tandreţea 
de care era în stare. Trebuia să plece, nu numai pentru el, ci şi 
pentru prietenul său care se afla într-o situaţie profesională 
delicată. Casa Christie's n-ar înţelege dacă ar neglija o 
asemenea vânzare. Ar fi o greşeală ce i-ar putea afecta serios 
cariera, la care ea însăşi ţinea atât. Cinstit fiind, îi mărturisi în 
cele din urmă că întotdeauna a visat să se apropie de aceste 
pânze, să le atingă uşor reliefurile, să le observe culorile fără să 
fi fost alterate de obiectivul vreunui aparat de fotografiat ori de 
imprimarea pe hârtie. 

— Cine le vinde? întrebă ea din vârful buzelor. 

— Habar n-am. Ar putea să-i aparţină descendentului 
galeristului lui Radskin. N-am dat niciodată de urma lor în 
vânzările publice, iar în prima ediţie a catalogului structurat al 
operei pictorului, am fost nevoit să mă mulţumesc cu nişte 
fotografii şi certificate de autenticitate. 

— Câte tablouri sunt? 

Jonathan ezită înainte de a pronunţa cifra. Ştia că-i este cu 
neputinţă să-i împărtăşească nădejdea aceasta care-l însufleţea, 
de a descoperi a cincea pictură despre care îi vorbise Peter. 
Ultima pânză a lui Vladimir Radskin era, din punctul de vedere al 
Annei, o nălucire, un efect al devorantei şi bolnăvicioasei pasiuni 
pe care viitorul ei soţ o nutrea pentru acest pictor bătrân şi 
smintit. 


Jonathan intră în dressing, deschise o valiză mică, alese 
câteva cămăşi împăturite cu grijă, un pulover, nişte cravate şi 
albituri pentru cinci zile. Cu mintea la bagaj, nu auzise în spate 
paşii Annei. 

— Mai sunt numai patru săptămâni până la nuntă, iar tu mă 
părăseşti pentru amantă! Da’ ştiu că n-ai nici o ruşine! 

Jonathan înălţă capul, silueta atrăgătoare a viitoarei sale soţii 
se desluşea în cadrul uşii. 

— Amanta mea, cum îi zici tu, este un pictor bătrân, smintit, 
cum tot tu spui, şi care a murit de decenii. La începuturile 


35 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


legăturii noastre, lucrul acesta ar trebui mai degrabă să te 
liniştească în privinţa gusturilor mele. 

— Nu ştiu cum trebuie să înţeleg vorbele acestea, dacă încă 
mă mai înscriu printre gusturile tale. 

— Nu asta voiam să spun, răspunse el luând-o în braţe. 

Anna se împotrivi îmbrăţişării lui Jonathan şi-l respinse. 

— Ai luat-o razna, bătrâne! 

— Anna, n-am de ales. Nu-mi îngreuna situaţia. De ce dracu' 
nu pot să trăiesc soiul ăsta de bucurii cu tine! 

— Şi dacă Peter te-ar suna cu o zi înainte de nuntă, ai anula 
căsătoria? 

— Peter este cel mai bun prieten al meu şi martorul nostru, n- 
ar suna cu o zi înainte de nuntă. 

— A da? Că i-o fijenă! 

— Te înşeli, în ciuda unui anumit umor la care tu nu eşti 
sensibilă, Peter are mult tact. 

— Păi atunci, îl ascunde tare bine. Dar dacă ar suna, ce-ai 
face? 

— Presupun că aş renunţa la amantă pentru a-mi oficializa 
căsătoria cu prietena mea. 

Jonathan speră, fără să se încreadă prea mult, că Anna n-o 
să-l mai hărţuiască. Ca să pună capăt certei pe care ea încerca s- 
o provoace, îşi luă bagajul şi se duse în baie să-şi ia obiectele de 
toaletă. Ea îl urmă cu un pas hotărât. Trecu prin faţa ei şi-şi luă 
din cuier un mantou. Pe când se apleca s-o îmbrăţişeze, ea dădu 
înapoi şi se uită ţintă la el. 

— Vezi, chiar tu o spui, Peter ar fi telefonat şi-n dimineaţa 
nunţii! 

Jonathan cobori scările; când ajunse în vestibul, răsuci 
mânerul de la uşă şi se întoarse pentru a o privi lung pe Anna 
care, cu braţele încrucişate, rămăsese în capul treptelor. 

— Nu, Anna, ar fi aşteptat să-l omor luni dimineaţa tocmai 
pentru că nu a făcut-o. N 

Şi ieşi trântind uşa. Jonathan strigă după un taxi. li spuse 
şoferului să-l ducă la terminalul British Airways de la aeroportul 
Logan. Ploaia inundase oraşul. Apa care încă se mai scurgea pe 
trotuare îi şterse de îndată urmele paşilor. Atunci când maşina se 


36 


- MARK LEVY - 


îndepărtă, scândurile storului din lemn căzură peste fereastra 
atelierului Annei. Ea zâmbea. 


3 


Jonathan îl aştepta pe Peter, în picioare în faţa punctului de 
îmbarcare a zborului BA 776. li urmări din priviri pe ultimii 
pasageri care se pierdeau în adâncul pasarelei. O mână i se 
aşeză pe umăr. Peter remarcă înfăţişarea amărâtă a prietenului 
său şi se încruntă. 

— Vă mai sunt martor? 

— După cum merg lucrurile, o să-mi fii martor la divorţ. 

— Dacă tu vrei, sunt de acord şi cu asta, dar e nevoie să te 
însori mai întâi, trebuie să respectăm nişte cronologii. 

Şeful de escală le făcu un semn de nerăbdare, uşa avionului 
nu-i mai aştepta decât pe ei ca să se închidă. Peter se instală 
lângă hublou. Jonathan de-abia avu vreme să-şi aranjeze mica 
valiză în compartimentul pentru bagaje, că avionul dădea deja 
înapoi. 

Un ceas mai târziu, atunci când stewardesa se apropia de 
scaunele lor, Peter îi aduse cu amabilitate la cunoştinţă că nici 
unul, nici altul nu voiau mâncarea pe care le-o întindea. Jonathan 
îşi privi prietenul, intrigat. 

— Stai liniştit! murmură Peter cu un ton complice. Am pus la 
punct două şmecherii fără pereche ca să îmbunătăţesc zborurile 
ăstea de cursă lungă. Am trecut pe la restaurantul tău preferat şi 
am cumpărat tot ce ne trebuie pentru o masă adevărată. Mă 
simţeam cam vinovat din cauza lasagnei ăleia. 

— Erau nişte vinete gratinate, răspunse Jonathan, agasat. Şi 
unde e ospăţul ăsta, că mi-e foame? 

— Într-unul dintre portbagajele de deasupra. De îndată ce 
stewardesa şi căruciorul ei cu de-ale gurii împachetate în vid or 
să treacă de perdea, o să mă duc să aduc cina! 

— Şi a doua stratagemă? 

Peter se aplecă şi-şi scoase din buzunar o cutiuţă de 
medicamente, pe care o agită pe sub ochii prietenului său. 


37 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Asta-i! spuse el plin de satisfacţie, arătându-i două pastile 
albe. E o pilulă minune. Când o să te trezeşti, o să priveşti pe 
geam şi-o să spui: „la te uită, parc-ar fi Londra!” e 

Peter îşi strecură cele două pastile în căuşul palmei. li oferi 
una lui Jonathan, dar el o refuză. 

— Nu faci bine ce faci, îi zise Peter, aruncându-şi cu un gest 
energic mica pilulă în fundul gâtului. Nu-i un somnifer, te-ajută 
doar să adormi, iar singurul efect secundar e că nu vezi cum 
trece timpul. 

Jonathan nu-şi schimbă părerea. Peter îşi rezemă capul de 
hublou şi fiecare se cufundă în gândurile sale. Şeful de cabină îşi 
termină serviciul şi dispăru în spaţiul rezervat personalului 
navigant. Jonathan îşi desfăcu centura şi se ridică. 

— În care? îl întrebă el pe Peter, arătând spre rândul de 
compartimente care se întindea deasupra capetelor lor. 

Peter nu răspunse. Jonathan se aplecă numai ca să constate 
că aţipise. Il bătu uşor pe umăr şi ezită înainte de a-l scutura de 
mai multe ori. Degeaba insistă, nu se întâmplă nimic, Peter 
dormea buştean. Jonathan deschise capacul raftului de deasupra 
lor. Vreo zece genţi şi mantouri erau învălmăşite unele într-altele 
într-o harababură de nedescâlcit. Se aşeză la loc, furios. Cabina 
se cufundă în întuneric. O oră mai târziu, Jonathan stinse veioza 
şi încercă să pună mâna pe cutiuţa cu somnifere din costumul 
vecinului său. Peter sforăia din plin, ghemuit lângă hublou, iar 
buzunarul său drept era de neatins. 

Şase ceasuri mai târziu, stewardesa reapăru în cabină, 
împingând în faţă un alt căruţ. Jonathan, pe care foamea îl 
îmboldise tot zborul îşi primi cu bucurie micul dejun. Ea se 
aplecă pentru a desface măsuţa lui Peter care se trezi căscând, 
în timp ce femeia îi întindea mâncarea. El se redresă brusc. 

— Dar ţi-am spus că mă ocup eu de cină! îi spuse el 
fulgerându-l pe Jonathan din priviri. 

— Dacă mai scoţi o vorbă, data viitoare când o să te trezeşti, 
ai să te uiţi pe fereastră şi-ai să zici: „la te uită, parc-ar fi spitalul 
Saint-Vincent din Londra!” 

Stewardesa îi servi masa lui Peter, iar Jonathan îi luă imediat 
brioşa şi cornul pe care şi le vâri cu poftă în gură, sub ochii uluiţi 
ai prietenului său. 


38 


- MARK LEVY - 


Un taxi îi duse de la aeroportul Heathrow până în centrul 
Londrei. 

La primele ore ale dimineţii, să treci prin Hyde Park era o 
încântare, numai bună să te facă să uiţi că te afli în inima uneia 
dintre cele mai mari capitale ale Europei. Trunchiurile arborilor 
seculari se iţeau dintr-un văl de pâclă care încă nu se ridicase de 
pe imensele peluze. Jonathan privea pe geam cum doi cai cu 
robe pestriţe tropăiau împreună pe nisipul proaspăt netezit al 
aleii ecvestre. Trecură de grilajele de la Prince Gate. Şi, deşi nu 
se făcuse încă de opt dimineaţa, sensul giratoriu de la Marble 
Arch era un iad pentru circulaţie. Urcară pe lângă Park Lane, iar 
acel black cab îi lăsă în sfârşit faţa hotelului Dorchester, situat la 
marginea parcului, în bogatul cartier Mayfair. Fiecare îşi luă 
camera în primire. Peter se duse la Jonathan. Se îmbrăca şi îi 
deschise uşa, cu o cămaşă albă şi nişte chiloţi cu motive scoțiene 
pe el. 

— Recunosc aici eleganța călătorului! exclamă Peter intrând. 
Aş fi curios să aflu ce-ai purta dacă te-aş duce în Africa? Zborul 
ăsta m-a terminat, adăugă el prăbuşindu-se în fotoliul mare din 
piele de lângă fereastră. 

Jonathan dispăru în baie fără să-i răspundă. 

— Tot nu ţi-a trecut supărarea? strigă Peter. 

Capul lui Jonathan se ivi în deschizătura uşii. 

— Mi-am petrecut sfârşitul week-end-ului privindu-te cum 
dormi într-un avion şi probabil că mă paşte o despărţire numai 
cu patru săptămâni înainte de nuntă. De ce-aş fi supărat? întrebă 
el potrivindu-şi nodul de la cravată. 

— ţi pui mereu pantalonii la urmă? întrebă Peter, zeflemitor. 

— Ai vrei problemă cu chestia asta? 

— Nu, deloc, dar, în caz de incendiu, mie mi-e mai puţin 
ruşine să ies pe hol fără cravată. 

Jonathan îl dojeni din privire. 

— Nu mai face mutra asta, continuă Peter, doar pictorul tău 
ne-a adus aici. 

— Informatorul ăla al tău e măcar de încredere? 

— La cât ne costă, ar trebui să fie! A scris cinci tablouri în 
mesajul pe care mi l-a trimis, spuse Peter uitându-se pe geam. 


39 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Ei bine, s-a înşelat, ascultă-mă pe mine! 

— l-am găsit mailul pe calculator când m-am trezit şi n-am 
reuşit să-l contactez. Aici era deja târziu şi nu-i pot reproşa că-şi 
trăieşte şi el viaţa într-o duminică seara. 

— lar te-ai trezit la amiază? 

Peter păru aproape fâstâcit când îi răspunse lui Jonathan. 

— M-am culcat cam târzior... Ştii ceva, bătrâne? Eu mi-am 
sacrificat week-end-ul ca tu să-ţi potoleşti patima, aşa că nu 
încerca să mă faci să mă simt vinovat! 

— Pentru că o vânzare atât de importantă nu ţi-ar rezolva 
problemele cu asociaţii, nu-i aşa, domnule conducător de 
licitaţii? 

— Să zicem că ne-am sacrificat week-end-ul pentru o cauză 
comună! 

— Ai şi alte informaţii? 

— Adresa galeriei unde or să fie expuse tablourile începând 
de astăzi. Acolo vor trebui să aibă loc expertizele înainte ca 
proprietarul sau proprietarii să nu-l desemneze pe fericitul ales 
care se va ocupa de vânzare. 

— Cu cine concurezi? 

— Cu toţi aceia care ţin un ciocănel şi ştiu să spună 
„adjudecat”. Contez pe tine ca numai al meu să se audă căzând! 

Reputația lui Jonathan era un atu major în încercarea de 
seducţie pe care aveau s-o încerce diferiţii conducători de licitaţii 
pentru a pune mâna pe această vânzare. Fiind primul care se 
prezenta şi încă însoţit de un expert de talia lui Jonathan, Peter 
îşi oferea un frumos avans. 

Traversară marele hol al hotelului Dorchester, iar Peter se 
opri în faţa măsuţei portarului. Il întrebă pe unde s-o ia ca să se 
ducă la adresa scrisă pe hârtia pe care i-o întindea. Bărbatul cu 
haină roşie ocoli repede birouaşul, desfăşură un plan al 
cartierului şi trasă cu pixul itinerarul pe care clientul trebuia să-l 
urmeze pentru a ajunge la galeria de artă. Cu o voce calmă, îi 
recomandă să ridice privirea în mai multe puncte ale parcursului, 
pe care le marcă cu nişte cruciuliţe, ca să admire cutare faţadă 
sau edificiu ce aveau, fără îndoială, să dea o altă valoare vizitei 
sale. Perplex, Peter se încruntă şi îl întrebă pe portar dacă, din 
întâmplare, nu avea vreun văr sau rudă îndepărtată la Boston. 


40 


- MARK LEVY - 


Portarul se miră de întrebare şi-i conduse până la uşa rotativă pe 
care o făcu să se învârtească la trecerea lor. li însoţi chiar până 
în faţa hotelului şi se simţi dator să reia, una câte una, toate 
indicaţiile pe care le oferise cu câteva minute mai devreme. 
Peter îi smulse din mâini planul şi-l trase pe Jonathan de braţ. 

Străduţele pe care le străbăteau străluceau în soare. De-a 
lungul trotuarelor din piatră albă, vitrinele magazinelor se 
întreceau în culori. jardiniere agăţate la intervale regulate de 
stâlpii felinarelor se legănau în briza uşoară. Lui Jonathan i se 
părea că trăieşte într-un alt timp, o altă epocă. Se ducea la o 
întâlnire pe care o aştepta dintotdeauna, admirând acoperişurile 
caselor din ardezie şi şindrilă. Şi chiar dacă informatorul lui Peter 
se înşela, chiar dacă Jonathan avea să fie dezamăgit aşa cum se 
aştepta, ştia că într-una dintre aceste galerii ce stau cu spatele 
la Piccadilly Circus, avea să se afle, în sfârşit, foarte aproape de 
ultimele pânze ale lui Vladimir Radskin. Le trebuiră mai puţin de 
zece minute ca să ajungă în faţa numărului 10 de pe Albermarle 
Street. Peter scoase bucăţica de hârtie din buzunarul costumului 
şi verifică adresa. Aruncă o privire la ceas şi-şi vâri faţa printre 
barele încrucişate de fier care protejau vitrina. 

— Cred că n-a deschis încă, spuse el cu ciudă. 

— Ar fi trebuit să te faci poliţist, îi replică pe dată Jonathan. 

De cealaltă parte a străzii, Jonathan observă faţada unui mic 
local în care se serveau cafele şi prăjituri. Se hotărî să 
traverseze, Peter se luă după el. Locul era primitor. Aroma 
boabelor proaspăt măcinate se amesteca cu aceea a brioşelor 
de-abia scoase din cuptor. Puţinii clienţi îşi sprijineau coatele de 
nişte mese înalte, toţi cufundaţi în lectura vreunui ziar sau a unei 
reviste. Când intrară, nici unul dintre ei nu ridică privirea. 

In faţa tejghelei din marmură tocită, cerură două cappucino şi 
fiecare se îndreptă cu gustarea spre policioara lipită de vitrină. 
Acolo o văzu Jonathan pentru prima oară pe Clara. Cu o 
gabardină bej, era aşezată pe unul dintre taburete şi răsfoia 
Herald Tribune pe când îşi bea cafeaua cu frişcă. Absorbită de 
lectură, îşi duse distrată lichidul aburind la gură, se strâmbă 
când îşi arse limba şi, fără să-şi ia nici o clipă ochii de la articolul 
pe care-l citea, puse dibuind la loc ceaşca şi întoarse repede 
pagina. Clara avea un farmec senzual, chiar şi-aşa, 


41 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


împopoţonată cu mustăcioara albă pe care frişca o lăsase 
deasupra buzei de sus. Jonathan zâmbi, luă un şerveţel, se 
apropie şi i-l întinse. Clara îl înhăţă fără să ridice capul. Se şterse 
şi i-l dădu înapoi cu un gest la fel de mecanic. Jonathan băgă 
şerveţelul în buzunar şi nu mai avu ochi decât pentru ea. Clara 
îşi termină lectura care părea s-o contrarieze, împinse ziarul la o 
parte şi dădu din cap, de la dreapta la stânga, apoi se întoarse şi 
se uită, perplexă, la Jonathan. 

— Ne cunoaştem? 

Jonathan nu răspunse. 

Cu şerveţelul în mână, îi făcu un semn cu degetul spre bărbie. 
Clara îşi şterse uşor partea de jos a feţei, îi înapoie şerveţelul, se 
gândi câteva secunde şi ochii i se luminară. 

— Scuză-mă, zise ea. Imi pare rău, nu ştiu de ce oare mai 
citesc ziarele astea, de fiecare dată îmi fac nervi pentru tot restul 
zilei. 

— Şi despre ce era vorba în articolul cu pricina? întrebă 
Jonathan. 

— N-are importanţă, răspunse Clara, lucruri care se vor pe cât 
de tehnice, pe atât de savante şi care, până la urmă, nu sunt 
decât nişte idei pretenţioase. 

— Şi-atunci? 

— Sunteţi într-adevăr foarte amabil părând atât de interesat, 
dar n-aţi înţelege probabil nimic din toate acestea, sunt nişte 
chestii îngrozitor de plictisitoare şi legate de lumea în care 
lucrez. 

— Acordaţi-mi o şansă, la ce planetă vă referiţi? 

Clara se uită la ceas şi-şi luă de-ndată fularul pus pe taburetul 
de-alături. 

— Pictura! Acuma trebuie să plec, am întârziat, aştept o 
livrare. 

Se îndreptă spre uşă şi se întoarse chiar înainte de-a ieşi. 

— Mulţumesc încă o dată pentru... 

— Pentru nimic, o întrerupse Jonathan. 

Ea schiţă o uşoară reverență şi părăsi localul. Prin vitrină, 
Jonathan o privi cum trece în fugă strada. Pe trotuarul celălalt, 
băgă o cheie în micuța cutie ţintuită de faţadă, iar cortina de fier 


42 


- MARK LEVY - 


a galeriei situate la numărul 10, Albermarle Street se ridică. 
Peter se apropie de Jonathan. 

— Ce faci? 

— Cred că putem să mergem, răspunse Jonathan care privea 
cum silueta Clarei dispare în galerie. 

— Cu ea avem întâlnire? 

— Aşa mi se pare. 

— Ei bine, în cazul ăsta, schimbă-ţi imediat felul în care te 
uitai la ea. 

— Adică? 

— Nu-i nimic că mă consideri un tâmpit, de douăzeci de ani 
încoace o tot faci. 

Ca răspuns la aerul mirat al lui Jonathan Peter se strâmbă, 
îndreptându-şi degetul spre capătul bărbiei lui. leşi din cafenea, 
mimând gestul fluturării unei batiste. Lumina zilei pătrundea în 
galerie. Jonathan îşi sprijini capul de vitrină. Pereţii erau goi, 
încăperea, goală, tânăra femeie probabil că se afla în spatele 
magazinului. Apăsă pe mica sonerie ce se afla chiar alături de 
uşa din lemn vopsită în albastru. Peter stătea în spatele lui. Clara 
apăru câteva clipe mai târziu. Mai avea mantoul pe ea şi se 
scotoci de îndată prin buzunare. Surâse când îl recunoscu pe 
Jonathan, trase de clanţă şi întredeschise uşa. 

— Mi-am uitat cheile pe tejghea? 

— Nu, spuse Jonathan, altfel presupun că n-aţi fi putut intra. 

— Probabil că aveţi dreptate. Portmoneul atunci? 

— Nici el. 

— Agenda! O pierd mereu, se pare că mi-e groază de 
întâlnirile de afaceri. 

— Vă asigur că n-aţi uitat nimic. 

Neliniştit, Peter se puse în faţa lui Jonathan şi îi întinse Clarei 
cartea lui de vizită. 

— Peter Gwel, sunt reprezentantul casei Christie's, am sosit 
în dimineaţa aceasta de la Boston ca să vă vedem. 

— Boston? E tare departe, sediul firmei dumneavoastră nu se 
află la Londra? întrebă Clara, lăsându-şi vizitatorii să intre. 

Intrând din nou în magazin, îi întrebă cu ce-i poate ajuta. 
Peter şi Jonathan se priviră uimiţi. Jonathan o urmări spre capătul 
galeriei. 


43 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Sunt expert în tablouri. Am aflat că... Clara îl întrerupse, 
veselă. 

— Ghicesc de ce sunteţi aici, deşi aţi venit mult prea 
devreme. După cum vă puteţi da seama, nu aştept prima livrare 
decât pe la amiază. 

— Prima livrare? întrebă Jonathan. 

— Din motive de securitate, tablourile vor fi transportate 
individual, în ritmul de unul pe zi. Ca să le vedeţi pe toate, va 
trebui să petreceţi o săptămână întreagă la Londra. Această 
galerie este independentă, dar în meseria mea, cele care 
comandă sunt adesea companiile de asigurări. 

— Vă temeţi de vreun furt în timpul transportului? 

— Furt, accident, o asemenea colecţie cere câteva precauţii. 

Un camion în culorile firmei Delahaye Moving? se opri în faţa 
vitrinei. Clara îi făcu un semn şefului de echipă care cobora din 
cabină. Peter şi Jonathan aveau noroc, primul tablou tocmai 
sosise. Uşa din spate fu lăsată în jos, iar trei bărbaţi transportară 
o ladă imensă până în mijlocul galeriei. Cu nesfârşite precauţii, 
desfăcură una câte una scândurile care protejau opera. Atunci 
când, în cele din urmă, fu scoasă din sarcofagul ei de lemn, Clara 
le arătă lucrătorilor simeza unde trebuia suspendată. Jonathan 
ardea de nerăbdare. Oamenii o agăţară cu o precizie demnă de 
toată admiraţia. De îndată ce se îndepărtară, Clara inspectă 
ancadramentul şi studie cu minuţiozitate pânza. Satisfăcută, 
semnă bonul de primire pe care i-l întindea şeful de echipă. 

_ Trecuseră aproape două ceasuri când camionul părăsi strada. 
In tot timpul acesta, Peter şi Jonathan o priviseră cu religiozitate 
pe Clara cum recepționează şi aşază tabloul la locul lui. De mai 
multe ori, Jonathan voi s-o ajute, dar ea nu-l lăsă. Legă rama de 
alarmă şi se căţără pe un scaun înalt ca să orienteze, unul câte 
unul, micile proiectoare ce aveau să lumineze pânza. Jonathan i 
se aşeză în faţă şi îi dădu câteva indicaţii de reglaj de care ea nu 
prea ţinu seamă. Clara cobori de mai multe ori ca să vadă cu 
ochii ei ce treabă făcuse. Mormăind câteva cuvinte pe care 
numai ea le înţelegea, se cocoţa de îndată pe scara ei şi schimba 


8 O foarte cunoscută companie londoneză specializată în mutări şi 
depozitare de mobilă (N. t.). 


44 


- MARK LEVY - 


eclerajul. Peter şopti în urechea prietenului său că, până atunci, 
fusese convins că Jonathan este singurul smintit şi posedat de 
către pictorul rus, dar că, de-acum încolo, i se părea că titlul îi 
era pus în joc. Jonathan îl dojeni din priviri, iar Peter se 
îndepărtă, petrecându-şi restul dimineţii agăţat de telefonul 
mobil. Tot vorbind, se plimba de-a lungul vitrinei când în 
interiorul galeriei, când pe trotuar, în timp ce Clara şi Jonathan 
schimbau păreri despre calitatea luminii obţinute. Pe la ora unu, 
Clara se postă în faţa tabloului, lângă Jonathan. Cu mâinile pe 
şolduri, trăsăturile i se destinseră şi-i dădu un cot uşor care îl 
făcu să tresară. 

— Mi-e foame, spuse ea, dumneavoastră nu? 

— Ba da! 

— Vă place bucătăria japoneză? 

— Da. 

— Şi sunteţi mereu la fel de vorbăreţ? 

— Da, zise Jonathan, tocmai înainte de-a încasa o nouă 
lovitură cu cotul. 

— E un tablou minunat, nu-i aşa? continuă Clara cu emotie în 
glas. 

Opera reprezenta un prânz campestru. O masă era aranjată 
pe o terasă din piatră care mărginea o casă. O duzină de convivi 
erau aşezaţi, în timp ce alţii stăteau în picioare puţin mai 
departe, în peisaj. Un plop enorm adăpostea sub umbra lui doi 
bărbaţi cu elegante veşminte. Liniile pictorului erau aşa de 
izbutite, încât buzele personajelor îţi creau impresia că dau glas 
cuvintelor pe care le schimbau între ele. Culoarea frunzişului şi 
luminozitatea cerului stăteau mărturie pentru o frumoasă după- 
amiază a unei veri dispărute de mai bine de un veac şi care 
părea să nu se fi sfârşit vreodată. Jonathan se gândi că nici 
măcar unul dintre personaje nu mai trăia, că trupurile lor erau 
acum doar ţărână şi că totuşi, sub penelul lui Vladimir, ei nu vor 
dispărea nicicând. Era de-ajuns să-i priveşti pentru a ţi-i închipui 
încă în viaţă. Rupse tăcerea contemplativă pe care şi el, şi Clara 
o păstrau de lungi minute. 

— E unul dintre ultimele lui tablouri. Aţi observat unghiul 
acesta aparte? Rare sunt scenele pictate astfel. Vladimir s-a 


45 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


folosit de înălţime pentru a mări adâncimea câmpului său. Aşa 
cum ar face un fotograf. 

— Dar aţi remarcat că în jurul mesei acesteia nu este nici o 
femeie? Un scaun din două e gol. Nu picta niciodată femei. 

— Era misogin? 

Văduv şi inconsolabil. 

— Vă verificam! Haideţi să mergem, stomacul meu face urât 
dacă nu-l bag prea multă vreme în seamă. 

Clara îl luă pe Jonathan, dădu drumul camerelor de 
supraveghere, stinse luminile, declanşă alarma şi încuie uşa 
după ea. Pe trotuar, Peter, care tot se mai plimba de colo-colo, le 
făcu semn c-o să pună capăt conversaţiei şi o să li se alăture. 

— Prietenul dumneavoastră are o baterie care nu se descarcă 
niciodată sau reuşeşte să o termine pe aceea a interlocutorului? 
— Are atâta energie, că le încarcă pe toate de unul singur! 

— Probabil că aşa este, haideţi, e chiar în faţă. 

Jonathan şi Clara trecură strada, intrară în micul restaurant 
japonez şi se opriră într-un separeu. Jonathan îi prezenta meniul 
Clarei, când Peter îşi făcu o intrare zgomotoasă şi se apropie de 
ei. 

— Locul ăsta e fermecător, spuse el aşezându-se. Scuzaţi-mă 
că m-am lăsat aşteptat, credeam că, din cauza decalajului orar, 
n-o să am prea multă vreme înainte de deschiderea biroului de 
la Boston, dar lupii sunt matinali. 

— Ţi-e foame? zise Jonathan, întinzându-i meniul prietenului 
său. 
Peter îl deschise şi-l puse înapoi pe masă cu ciudă. 

— Chiar vă place peştele crud? Eu prefer mâncarea care mă 
face să uit că, nu cu mult înainte de a o privi, era vie. 

— Vă cunoaşteţi de multă vreme? întrebă Clara, amuzată. 

Dejunul fu plăcut. Peter se folosi de toate farmecele sale şi o 
făcu pe Clara să râdă de mai multe ori. Discret, mâzgăli câteva 
cuvinte pe un şerveţel pe care i-l strecură lui Jonathan. Acesta îl 
desfăcu pe genunchi; după ce citi, mototoli hârtia şi o lăsă să 
cadă pe jos. De cealaltă parte a străzii, sub un cer londonez care 
se umplea de nori, tabloul unui bătrân pictor rus răspândea 
lumina unei veri de altădată care n-avea nicicând să înceteze să 
existe. 


46 


- MARK LEVY - 


După masă, Peter se duse la birourile casei Christie's, în timp 
ce Jonathan se întoarse cu Clara la galerie. işi petrecu toată 
după-amiaza pe un taburet, în faţa pânzei. Cu lupa, îi examina 
fiecare detaliu şi-şi scria cu meticulozitate observaţiile într-un 
caiet mare, cu spirale. 

Peter trimisese în grabă un fotograf care se prezentă la 
galerie pe înserat. Acesta îşi instală cu mare atenţie materialul. 
Imense umbrele albe, cocoţate pe nişte trepiede, se deschiseră 
de fiecare parte a tabloului, legate prin fire de aparatul pentru 
format 6x6. 

In culoarea amurgului, vitrina străluci de zeci de străfulgerări 
în ritmul flashurilor care se succedau. Dacă te-ai fi uitat din 
stradă, ţi s-ar fi părut că o furtună a izbucnit înăuntrul galeriei. 
La sfârşitul zilei, fotograful îşi aranjă echipamentul în magazie şi- 
i salută pe Jonathan şi Clara. Avea să se întoarcă a doua zi, la 
aceeaşi oră, pentru cel de-al doilea tablou. Pe când, din pragul 
uşii, îşi lua „la revedere” de la Clara, Jonathan autentifică 
semnătura din josul pânzei. Tabloul era chiar Prânz la țară al lui 
Vladimir Radskin, fusese expus la Paris la începutul secolului, 
apoi la Roma înainte de război şi făcea parte din următoarea 
ediţie a catalogului operei pictorului. 

Trecuse multă vreme de când efectele decalajului orar 
împovărau umerii lui Jonathan. li propuse Clarei s-o ajute la 
închiderea galeriei. Ea îi mulţumi, dar mai avea ceva treabă. |! 
însoţi până la uşă. 

— A fost o zi minunată, zise el, pentru care vă sunt extrem de 
recunoscător. 

— Dar n-am nici un merit, răspunse Clara cu o voce blândă, 
lui trebuie să-i mulţumiţi, adăugă ea arătând tabloul. 

leşind pe trotuar, îşi reţinu cu greu un căscat. Se întoarse şi 
se uită fix la Clara. 

— Aveam o groază de întrebări să vă pun, spuse el. Ea zâmbi. 

— Cred că vom avea toată săptămâna la dispoziţie pentru 
lucrul acesta, duceţi-vă la culcare. M-am întrebat toată după- 
amiaza cum aţi reuşit să rămâneţi în picioare. 

Jonathan se dădu înapoi şi schiţă cu mâna un gest de „la 
revedere”. Clara făcu la fel, iar un taxi negru se opri de-a lungul 
şoselei. 


47 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Mulţumesc, zise Jonathan. 

Se urcă în maşină şi-i făcu încă un mic semn pe geam. Clara 
intră în galerie şi închise uşa, apoi se duse spre vitrină şi privi, 
gânditoare, cum se îndepărtează taxiul. Incă de la dejun, o altă 
întrebare o frământase. Impresia că îl mai întâlnise cândva pe 
Jonathan devenise obsedantă. Când contempla tabloul, aşezat 
pe taburet, unele dintre gesturile sale îi păreau aproape 
familiare. Dar degeaba se tot gândise la toate acestea, nu-i 
putea asocia respectivului sentiment vreun loc sau vreo dată. 
Ridică din umeri şi se întoarse în spatele biroului. 

Ajuns în camera lui, Jonathan observă luminiţa roşie care 
clipea pe cadranul telefonului. Işi lăsă imediat geana, ridică 
receptorul şi apăsă tasta mesageriei vocale. Vocea lui Peter 
deborda de aceeaşi energie. Erau amândoi invitaţi la un vernisaj 
şi apoi la un dineu într-un restaurant elegant, cu „mâncare 
adevărată”, „gătită”, adăugase Peter. Il poftea să se întâlnească 
în hol, pe la orele nouă. 

Jonathan se prefăcu că nu-şi dă seama de motivul uşoarei 
sale dezamăgiri. La rândul lui, lăsă un mesaj în camera lui Peter. 
Oboseala îl doborâse, prefera să doarmă, or să se revadă a doua 
zi de dimineaţă. Formă de îndată numărul de-acasă, la Boston. 
Telefonul ţârâi în gol, Anna se găsea, poate, în atelier sau ieşise 
şi nu cuplase robotul. Jonathan se dezbrăcă şi se băgă în baie. 

Când se întoarse în cameră, înfăşurat într-un prosop gros din 
bumbac, îşi luă caietul şi-şi reciti notițele. In josul unei pagini 
pline de descrieri, mângâie cu degetul mica schiţă pe care o 
desenase în după-amiaza aceea. Deşi liniile erau 
neîndemânatice, profilul Clarei putea fi pe deplin recunoscut. 
Jonathan suspină, aşeză caietul la loc, stinse lumina, îşi 
împreună mâinile la ceafă şi aşteptă să-l cuprindă somnul. 

Un ceas mai târziu, tot nu dormea. Sări din pat, luă un 
costum din şifonier, îşi puse o cămaşă curată şi ieşi din cameră. 
Alergă pe coridorul lung care ducea la lifturi, îşi legă şireturile de 
la pantofi în cabină şi numai ce termină de aranjat cravata, când 
uşile se deschiseră la parter. Il zări pe Peter care stătea lângă o 
coloană din marmură la celălalt capăt al holului. Jonathan se 
grăbi, dar, pe când se apropia de prietenul său, o altă siluetă, 
feminină de data aceasta, se desprinse de lângă stâlp. Braţul lui 


48 


- MARK LEVY - 


Peter înconjura talia unei tinere femei sculpturale ale cărei haine 
nu acopereau decât strictul necesar. Jonathan surâse şi rămase 
pe loc, în timp ce Peter dispărea cu minunata-i însoţitoare în uşa 
rotativă de la intrare. Singur în mijlocul holului de la Dorchester, 
Jonathan îşi aminti de bar şi se hotărî să se ducă acolo. Era lume 
multă. Chelnerul îl conduse la o măsuţă, iar Jonathan se cufundă 
într-un fotoliu stil club din piele neagră. Poate că un bourbon şi 
un sandwich aveau să-l ajute să împace efectele decalajului orar 
cu poftele-i schimbătoare. 

Deschidea un ziar, când privirea îi fu atrasă de părul argintiu 
al unei femei aşezate la bar. Jonathan se aplecă, dar mai multe 
persoane strânse acolo îi obstruau câmpul vizual, împiedicându-l 
să-i vadă chipul. Jonathan o pândi câteva clipe, părea să se uite 
ţintă la barman. 

Era pe cale să-şi reia lectura, când băgă de seamă felul 
aparte în care mâna plină de pete a femeii învârtea cuburile de 
gheaţă din paharul de whisky, iar apoi observă inelul care-i 
împodobea degetul. Inima începu să-i bată nebuneşte şi el se 
ridică de îndată. Croindu-şi cu greu cale prin mulţime, reuşi, în 
sfârşit, să ajungă lângă ea, la bar. 

Dar o femeie de o cu totul altă vârstă luase loc pe scaun. Era 
înconjurată de o echipă de agenţi de vânzări şi-l agăţă cu 
veselie, poftindu-l să li se alăture. Lui Jonathan îi fu greu să se 
smulgă din grupul de cheflii. Se ridică pe vârfuri şi, ca pe un 
ocean imaginar, văzu părul cel alb unduind spre ieşire. Când 
ajunse la uşă, holul era gol. Il traversă în goană, năvăli în faţa 
hotelului şi-l întrebă pe portar dacă văzuse vreo femeie ieşind cu 
câteva clipe mai devreme. Incurcat, acesta îi dădu de înţeles 
într-un mod elegant că meseria îi interzicea să răspundă la soiul 
acesta de întrebări... Eram la Londra. 


* 


Jonathan şi Peter se întâlniră încă de la primele ore ale 
dimineţii ca să alerge în parc. 

— Da' ştiu că ai o faţă! Pentru cineva care numai ce-a făcut 
turul cadranului, nu-ţi reuşeşte defel figura cu dormitul, îi spuse 
Peter lui Jonathan. Ai mai ieşit aseară? 


49 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Nu, doar că n-am închis un ochi. Şi tu cum ai petrecut? 

—  Plictiseală pe cinste, în tovărăşia unor persoane 
importante. 

— Serios? Şi ea cum era? 

— Persoană importantă! 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

Peter se sprijini pe umărul lui Jonathan. 

— Bine, să zicem că mi-am schimbat programul în ultimul 
moment, dar numai pentru că nu mă mai însoţeai. Am nevoie de 
nişte cafea, zise el cu veselie, nici eu n-am dormit cine ştie ce. 

— Te rog eu, scuteşte-mă de detalii, îi luă Jonathan vorba din 
gură. 

— Eşti în toane bune, asta-i bine. Concurenţii noştri n-o să-şi 
facă echipele până vineri, ceea ce înseamnă că avem o 
săptămână înaintea lor ca să punem mâna pe vânzarea asta. 
Aşa că ia agaţă-ţi masca de cuceritor pe faţă până ne ducem s-o 
vedem pe tipa de la galerie, că încă nu ştiu cui aparţin tablourile, 
dar avizul ei va fi hotărâtor şi am impresia că nu-i deloc 
nesimţitoare la farmecul tău. 

— Peter, mă enervezi. 

— Tocmai asta ziceam şi eu, că eşti în nişte toane 
nemaipomenite! continuă Peter, gâfâind. Ar trebui să te duci 
acum. 

— Să-ţi cer iertare? 

— N-ai chef de nimic altceva decât să te întorci la tabloul tău, 
aşa că şterge-o! 

— Nu vii cu mine? 

— Am treabă. Nu-i aşa de simplu să duci pânzele lui Radskin 
până în Statele Unite. 

— Ei bine, organizează-ţi vânzarea la Londra. 

— Nici vorbă, am nevoie de tine la locul faptei. 

— Dar care-i problema? 

— Când te întorci la hotel ca să te schimbi, ia-ţi agenda şi 
verifică ce-am să-ţi spun eu acum: la sfârşitul lui iunie, ar trebui 
să te însori la Boston. 

— Vrei să vinzi tablourile peste o lună? 

— Terminăm catalogul general în zece zile, aş avea timp. 

— Creierul tău ştie că nu eşti serios când spui aşa ceva? 


50 


- MARK LEVY - 


— Ştiu, e un pariu nebunesc, dar n-am de ales, bombăni 
Peter. 

— Nu cred că ai luat-o razna, e chiar mai rău de-atât! 

— Jonathan, articolul ăla a dat peste cap tot biroul. leri, pe 
coridoare, oamenii mă priveau de parcă aş fi fost pe moarte. 

— Eşti de-a dreptul paranoic! 

— Aş vrea eu, suspină Peter. Nu, te asigur, lucrurile au luat o 
întorsătură nasoală, vânzarea asta mă poate salva şi am ca 
niciodată nevoie de tine. Fă în aşa fel încât să ne ocupăm de 
bătrânul tău pictor. Dacă ne scapă adjudecarea asta, n-o să-mi 
mai revin în veci de veci şi, de altfel, nici tu. 

In săptămâna aceea, birourile londoneze de la Christie's erau 
în mare fierbere. Experţi şi vânzători, cumpărători şi conducători 
de licitaţii se succedau în diferitele săli de întâlniri. Specialiştii 
fiecărui departament se tot vedeau de dimineaţa până seara, 
reunindu-se pentru a stabili calendarele vânzărilor în diferitele 
sucursale ale lumii, pentru a valida cataloagele şi pentru a 
împărţi operele majore între adjudecători. Peter trebuia să-i 
convingă pe asociaţi să-l lase să ducă tablourile lui Vladimir 
Radskin la Boston. In mai puţin de o lună, avea să ţină sub 
ciocănel o vânzare de tablouri ale unor maeştri din veacul al XIX- 
lea, pe care revistele internaţionale de artă, cu siguranţă o vor 
reflecta. Angajatorii săi nu erau obişnuiţi ca cineva să le dea 
programul peste cap, iar Peter ştia că n-o să-i fie uşor şi, atunci 
când era singur, începea să se îndoiască de sine însuşi. 

Trecuse puţin de orele zece când Jonathan ajunse în faţa 
numărului 10 de pe Albermarle Street, iar Clara era, deja acolo. 
Prin vitrină, îl văzu coborând din taxi şi traversând strada în 
direcţia micuţei cafenele. Câteva minute mai târziu, ieşi de- 
acolo, cu două mari capuccino în pahare de carton. Ea îi deschise 
uşa. Pe la unsprezece, camionul de la Delahaye Moving parcă 
lângă trotuar, în faţa galeriei. Lada care conţinea cea de-a doua 
pânză fu pusă pe nişte capre de lemn în centrul încăperii, iar 
Jonathan simţi cum creşte în el o oarecare nelinişte încărcată de 
amintiri. Pe de o parte, din copilărie, de care nu ştiuse niciodată 
să se desprindă pe deplin, păstra capacitatea, neatinsă, de a se 
minuna. Câţi dintre adulţii din jurul lui nu dăduseră uitării 
sentimentul acesta nemaipomenit? Şi oricât de desuet le putea 


51 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


părea unora, Jonathan avea putinţa de a se entuziasma din 
pricina culorii unei înserări, miresmei unui anotimp, zâmbetului, 
de pe chipul unei necunoscute trecătoare, privirii unui copil, 
vreunui gest bătrânesc sau chiar şi a uneia dintre acele atenţii 
simple ale inimii care pot însufleţi zilele. Şi chiar dacă Peter îl 
mai lua uneori în râs, Jonathan îşi jurase c-o să rămână toată 
viaţa credincios promisiunii pe care i-o făcuse într-o bună zi 
tatălui său, aceea de a nu înceta vreodată să se minuneze. lar 
astăzi, să-şi ascundă nerăbdarea i se părea încă şi mai greu 
decât ieri. Poate că mai avea de aşteptat până să descopere 
opera mult visată, poate că nici nu făcea parte din această 
colecţie, dar Jonathan credea în steaua lui norocoasă. 

Se uita cum băieţii de la mutări scoteau, unul câte unul, 
cuiele din scândurile de lemn albicios. Şi la fiecare bucată pe 
care şeful de echipă o îndepărta cu meticulozitate, îşi simţea 
inima bătând un pic mai tare. Alături, Clara îşi împreună 
degetele la spate; şi ea fremăta de nerăbdare. 

— Aş vrea să smulgă lemnele ăstea, acum, şi să-l văd 
imediat, murmură Jonathan. 

— l-am ales tocmai pentru că or să facă exact pe dos! 
răspunse Clara în şoaptă. 

Cofrajul era mai impunător decât cel din ajun. Despachetarea 
tabloului avea să mai dureze încă un ceas. Echipa de 
transportatori făcu o pauză. Se duseră să se aşeze în partea din 
spate a camionului ca să se bucure de ziua însorită. Clara închise 
galeria şi-l invită pe Jonathan să meargă să se plimbe puţin. 
Urcară strada pe jos şi, dintr-o dată, ea strigă după un taxi. 

— Aţi fost deja de-a lungul Tamisei? 


Păşeau sub şirurile de copaci, de-a lungul cheilor. Jonathan 
răspundea la toate întrebările pe care i le punea Clara. Ea vru să 
afle ce anume îl incitase să devină expert şi, fără să ştie, 
deschise o fereastră spre trecutul lui. Se aşezară pe o bancă, iar 
Jonathan îi povesti după-amiaza aceea de toamnă când tatăl său 
îl dusese pentru prima oară într-un muzeu. li descrise proporțiile 
imensei săli în care intraseră. Tatăl îi dăduse drumul la mână, 
semn de libertate. Copilul se oprise brusc în faţa unui tablou. 


52 


- MARK LEVY - 


Bărbatul zugrăvit pe pânza din mijlocul marelui perete părea să 
nu-l privească decât pe el. 

— E un autoportret, murmurase tatăl lui, s-a înfăţişat pe sine 
însuşi, mulţi pictori au făcut acelaşi lucru. Ţi-l prezint pe Vladimir 
Radskin. 

lar copilul, complice, începuse să se joace cu bătrânul pictor. 
Că se ducea să se ascundă în spatele unui stâlp, că se plimba 
prin sală într-un sens ori altul, încet sau cu un pas grăbit, că 
înainta ori se dădea înapoi, privirea tot pe el îl urma, pe el şi 
numai pe el. Şi chiar şi atunci când mijea ochii, copilul ştia că 
„bărbatul din pictură” continua să-l fixeze. Fascinat, se apropiase 
de pânză, iar ceasurile pe care le petrecu în faţa tabloului se 
scurseră fără să bage de seamă. Ca şi cum toate orologiile de la 
mii de leghe depărtare ar fi renunţat la tic-tacul lor, ca şi cum 
două epoci s-ar fi contopit, prin puterea unui singur sentiment, a 
unei priviri. Şi de la înălţimea celor doisprezece ani ai săi, 
Jonathan începu să-şi imagineze. Dintr-o trăsătură de penel pe 
un tablou care sfida toate legile fizicii, ochii unui bărbat rosteau, 
dincolo de veacuri, cuvinte pe care doar un copil le poate auzi. 
Tatăl său luase loc în spatele lui, aşezat pe o băncuţă. Jonathan 
contempla pânza, vrăjit; tatăl îşi contempla fiul, tabloul lui cel 
mai frumos. 

— Şi dacă nu v-ar fi dus la muzeu în ziua aceea, ce-aţi fi făcut 
în viaţă? întrebă Clara cu un glas timid. 

Oare tatăl său, bărbatul acela cu zâmbet nemuritor îi 
călăuzise paşii spre micul tablou agăţat pe perete, oare destinul 
sau poate amândoi se contopiseră în ziua aceea? Jonathan nu 
răspunse. La rândul lui, o întrebă pe Clara ce anume o lega de 
bătrânul pictor. Ea surâse, privi în depărtare ceasul din 
clopotniţa Big Ben-ului, se ridică şi opri un taxi. 

— Mai avem multe de făcut, zise ea. 

Jonathan nu insistă, îi mai rămâneau două zile, iar dacă 
norocul îi zâmbea, dacă cel de-a cincilea tablou exista cu 
adevărat, atunci poate chiar trei, pe care avea să le petreacă în 
compania ei. 

In dimineaţa următoare, Jonathan se alăturase Clarei, iar 
camionagii livraseră tabloul zilei. Dar în timp ce-şi vedeau de 
descărcat, un Austin mini de un roşu aprins se opri în faţa 


53 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


vitrinei. Un tânăr cobori şi intră în galerie, cu braţele încărcate de 
hârtii. Clara îi făcu un semn şi dispăru în fundul galeriei. 
Necunoscutul, tăcut, se uita lung la Jonathan de vreo zece 
minute, când Clara se întoarse îmbrăcată cu un pantalon din 
piele şi cu un bustier creat de un mare creator de modă. 
Jonathan era fascinat de senzualitatea gingaşă pe care o 
răspândea. 

— İn două ore suntem înapoi, îi spuse Clara tânărului. 

Luă în grabă dosarele pe care acesta le pusese pe birou, se 
îndreptă spre uşă şi se întoarse spre Jonathan. 

— Veniţi cu mine, îi zise ea. 

Pe trotuar, se aplecă spre el şi murmură: 

— Se numeşte Frank, lucrează în cealaltă galerie a mea. Artă 
contemporană! Adaugă ea, potrivindu-şi bustierul. 

Jonathan, puţin cam zăpăcit, îi deschise portiera. Clara se 
urcă în maşină şi se strecură pe scaunul de-alături, trecând 
peste schimbătorul de viteze. 

— La noi, volanul e pe partea cealaltă, spuse ea râzând, pe 
când ambala motorul Cooper-ului. 

Galeria din Soho era de cinci ori mai mare decât cea din 
Mayfair. Tablourile expuse nu ţineau de competenţa lui Jonathan, 
dar recunoscu pe pereţi trei Basquiat”, două Andy Warhol'%, un 
Bacon", un Willem de Kooning” şi în mijlocul multor altor opere, 
câteva sculpturi moderne, dintre care două de Giacometti”? şi de 
Chillida!. 


? Jean-Michel Basquiat (1960-1988), unul dintre cei mai bine vânduți 
pictori americani şi singurul artist de culoare care s-a impus în pictura 
de dincolo de ocean (N. t.). 
10 Andrew Warhola - mai cunoscut sub numele de Andy Warhol (1928- 
1987) - reprezentant de seamă al artei pop americane (N. t.). 
11 Francis Bacon (1904-1992), pictor englez, a cărui opera este marcată 
de spaima şi angoasa epocii moderne (N. t.). 
12 Willem de Kooning (1904-1997), pictor expresionist abstract 
american (N. t.). 
13 Albert Giacometti (1901-1966), pictor, sculptor şi desenator elveţian 
(N. t.). 
14 Eduardo Chillida (1924-2002), sculptor de origine bască, maestru al 
artei monumentale (N. t.). 

54 


- MARK LEVY - 


Clara discută o jumătate de oră cu un client, îi sugeră unui 
asistent să schimbe două pânze, verifică praful de pe o mobilă 
trecându-şi discret degetul pe deasupra, semnă două cecuri pe 
care o femeie cu părul roşu prins cu câteva meşe verzi i le 
prezentă într-o mapă portocalie. Apoi, bătu o scrisoare pe un 
calculator care ar fi putut la fel de bine să fie o operă de artă, 
apoi, mulţumită, îi propuse lui Jonathan s-o însoţească până la un 
confrate. Ceru să i se transmită lui Frank că va trebui să rămână 
încă o vreme la Mayfair şi, imediat după ce îşi luară rămas-bun 
de la cele patru persoane care lucrau în galeria ei, plecară cu 
mica maşină. 

Ea se strecură pe străzile strâmte din Soho conducând 
energic şi reuşi să se fofileze pe singurul loc liber de pe Greek 
Street. Jonathan o aşteptă în timp ce ea negocia cu un negustor 
achiziţionarea unei sculpturi monumentale. Ajunseră la numărul 
10 de pe Albermarle Street la începutul după-amiezii. Nu era 
tabloul pe care nădăjduise să-l descopere, dar frumuseţea lui 
compensă dezamăgirea lui Jonathan. 

Sosirea fotografului puse capăt unei efemere intimităţi în care 
amândoi, fără să şi-o mărturisească în nici un fel, se simțeau 
fericiţi. In timp ce Jonathan expertiza pânza, Clara îşi văzu de ale 
ei în spatele biroului, clasând hârtii, scriind note. Din când în 
când, ridica ochii şi îl observa; din când în când, el făcea la fel, 
iar atunci când, rareori, privirile li se întâlneau, ei se fereau de- 
ndată, fugind de această coincidenţă. 


Peter îşi petrecuse ziua la Christie's, ocupat să adune 
elementele necesare pregătirii vânzării. Recuperase clişeele din 
ajun şi le alegea pe acelea care puteau figura în catalog. Când 
nu se afla pe lângă vreunul dintre administratorii săi încercând 
să-i demonstreze c-o să reuşească să organizeze totul la timp, se 
închidea în sala arhivelor. In faţa unui ecran de calculator 
conectat la una dintre cele mai mari bănci de date private care 
exista despre vânzările de artă, arhiva şi tria toate articolele 
recenzate şi toate iconografiile reproduse de un secol încoace 
referitoare la opera lui Vladimir  Radskin. Consiliul de 
administraţie care avea să-i hotărască soarta fusese amânat 


55 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


pentru a doua zi, iar lui Peter i se părea că, de la o oră la alta, 
gulerul cămăşii i se strângea din ce în ce mai tare în jurul 
gâtului. 

Se întâlni cu Jonathan la hotel pentru a-l târî după el la o 
serată mondenă, lucru pe care Jonathan îl ura mai mult decât 
orice pe lume. Dar, cum meseria-i meserie, asistă cuminte la un 
spectacol de music-hall care reunea şi mari colecționari pentru 
unul, şi mari cumpărători pentru celălalt. La sfârşitul 
reprezentaţiei, Jonathan se întoarse direct în cameră. Străbătând 
străzile de la Covent Garden, se gândea din nou la viaţa care se 
scurgea aici odinioară. Splendidele faţade aveau tencuiala 
căzută, străduţele acestui cartier, unul dintre cele mai căutate 
ale marii metropole, erau pe vremurile acelea mizerabile şi 
insalubre. Undeva, în palida lumină a unuia dintre felinarele care 
făceau să strălucească asfaltul, ar fi putut să dea, acum o sută 
cincizeci de ani, pe una dintre aceste uliţe, peste un pictor rus ce 
schiţa cu nişte căpeţele de cărbune trecătorii grăbiţi din jurul 
pieţei. 

Peter se întâlnise cu o fostă prietenă, italiancă, aflată 
momentan la Londra. Ezitase câteva clipe dacă s-o invite să bea 
împreună un ultim pahar. La urma urmei, şedinţa avea să se 
petreacă în primele ore ale după-amiezii, clipă a zilei când el 
începea să se simtă în vervă. Incă nu bătuse de miezul nopţii, 
aşa că el intră într-un club la braţ cu Méléna. 


Jonathan se trezi devreme, Peter nu venise în hol la întâlnire 
şi se folosi de acest prilej pentru a se duce la galerie hoinărind 
cu un pas sprinten. Găsi grilajul închis, cumpără un ziar şi o 
aşteptă pe Clara la cafenea. Puțin mai târziu, tânărul Frank îl 
găsi acolo şi-i dădu un plic. 

Jonathan îl desfăcu. 


Dragă Jonathan, 


lertați-mi absenţa, n-am să vă pot fi alături în dimineața 
aceasta. Frank o să facă recepţia tabloului în numele meu şi, 
bineînțeles, uşile galeriei vă sunt deschise. Știu că sunteți 
nerăbdător să descoperiţi pictura de azi, este minunată. De data 


56 


- MARK LEVY - 


aceasta, vă las să aranjați luminile, căci sunt convinsă că vă veți 
descurca de minune. O să vin de îndată ce am să pot. Vă urez să 
petreceti o zi frumoasă în compania lui Vladimir. Mi-ar fi plăcut 
să fiu cu voi doi. 

Cu afecţiune, Clara 


Visător, împături bileţelul şi-l puse în buzunar. Când înălţă 
capul, tânărul se afla deja în galerie. Camionul de la Delahaye 
Moving opri lângă trotuar. Jonathan rămase aşezat la bar şi mai 
citi o dată răvaşul de la Clara. Se duse lângă Frank pe la orele 
unsprezece; până la prânz, nu schimbaseră nici o vorbă. Şeful de 
echipă le spuse că despachetatul o să mai dureze ceva vreme. 
Jonathan se uită la ceas şi suspină, nu mai avea chef nici măcar 
să se uite la pânzele deja agăţate. 

Se îndreptă spre vitrină, numără mai întâi maşinile care 
treceau, estimă mai apoi timpul mediu de care avea nevoie 
polițistul de pe trotuarul din faţă ca să scrie o amendă, şapte 
clienţi intraseră în cafenea, patru dintre ei consumaseră ceva 
chiar pe loc, felinarul trebuie că avea în jur de doi metri şi zece 
centimetri. Un Cooper roşu urcă strada, dar nu se opri. Jonathan 
suspină, se îndreptă spre biroul Clarei şi apucă telefonul. 

— Unde eşti? îl întrebă pe Peter. 

— In iad, acolo sunt! Sunt mahmur de-a binelea, iar şedinţa a 
fost pusă cu o oră mai devreme. 

— Eşti gata? 

— Am ajuns la a patra aspirină, dacă asta vrei să afli, şi mă 
gândesc deja la a cincea. Ce-i cu vocea asta? îl întrebă Peter 
pregătindu-se să închidă. 

— Ce are vocea mea? 

— Nimic, numai că parc-ai fi la înmormântarea bunică-tii. 

— Nu, bătrâne, din păcate treaba asta-i rezolvată. 

— Imi pare rău, iartă-mă, am emoţii. 

— Sunt alături de tine, curaj, totul o să fie bine. 

Jonathan puse receptorul în furcă şi se uită la Frank, care-şi 
vedea de treabă în fundul galeriei. 

— Lucrezi de multă vreme aici? îl întrebă el tuşind slab. 

— Domnişoara m-a angajat acum trei ani, răspunse tânărul 
închizând sertarul unui fişier. 


57 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Te înţelegi bine cu ea? întrebă Jonathan. 

Frank îl privi perplex şi se întoarse la treaba lui. O oră mai 
târziu, Jonathan sparse din nou tăcerea, propunându-i tânărului 
să meargă să mănânce un hamburger. Frank era vegetarian. 


* 


Peter intră în sala de şedinţe şi se aşeză pe singurul loc liber 
din jurul marii mese de acaju. Işi potrivi fotoliul şi-şi aşteptă 
rândul. De câte ori vreunul dintre colegi lua cuvântul, i se părea 
că o divizie de tancuri cu şenilele ruginite i se căţăra spre 
timpane ca să facă exerciţii de tragere în tâmplele lui. Discuţiile 
se prelungeau. Vecinul din dreapta îşi încheie prezentarea şi, în 
cele din urmă, Peter fu poftit să şi-o înceapă pe a sa. Membrii 
consiliului se uitară prin dosarele pe care le împărţise. Expuse pe 
larg calendarul vânzărilor sale şi-şi concentră prezentarea mai cu 
seamă pe licitaţia pe care avea s-o organizeze la Boston, la 
sfârşitul lunii iunie. Când le spuse despre dorinţa lui de a include 
şi tablourile lui Vladimir Radskin de curând anunţate, un murmur 
străbătu adunarea. Directorul care prezida şedinţa luă cuvântul. 
li aminti lui Peter că clienta care propunea picturile lui Radskin 
era o eminentă galeristă. Dacă ea încredința operele pictorului 
casei Christie's, avea dreptul să se aştepte ca ei să se ocupe de 
interesele sale cu cea mai mare atenţie. Nu era deloc necesar să 
grăbească lucrurile. Vânzările de la Londra din al doilea semestru 
erau cele mai potrivite. 

— Cu toţii am citit articolul cu pricina şi suntem alături de 
tine, dragul meu Peter, dar mă îndoiesc că vei reuşi să creezi un 
eveniment în jurul lui Radskin! Nu e totuşi Van Gogh! 
Concluzionă cu veselie directorul. 

Râsetele înăbuşite ale colegilor săi îl scoaseră din sărite pe 
Peter, dar nu mai avu ce să spună. 

O asistentă intră, ducând un platou cu un ceainic greu din 
argint. Dezbaterile se opriră cât făcu ea înconjurul mesei ca să-i 
servească pe doritori. Prin uşa rămasă deschisă, Peter îl văzu pe 
James Donovan ieşind dintr-un birou. Donovan era informatorul 
care-i trimisese un mail la Boston, într-o dimineaţă anume. 


58 


- MARK LEVY - 


— Scuzaţi-mă o clipă, zise el bâlbâindu-se, înainte de a se 
năpusti pe culoar. 

II prinse pe Donovan de mânecă şi-l trase un pic mai încolo. 

— Domnule, mormăi Peter cu o voce gâtuită, v-am lăsat şase 
mesaje în două zile. Mi-aţi pierdut numărul de telefon? 

— Bună ziua, domnule Gwel, îi răspunse cu sobrietate 
interlocutorul. 

— De ce nu m-aţi sunat? Şi dumneavoastră citiţi prea mult 
ziarele? 

— Mi s-a furat mobilul şi nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule. 

Peter încercă din răsputeri să se calmeze. Scutură uşor 
reverul costumului lui Donovan şi-l trase încă şi mai încolo. 

— Am să vă pun o întrebare îngrozitor de importantă şi-o să 
încercaţi să vă adunaţi toată materia cenuşie disponibilă pentru 
a-mi da singurul şi unicul răspuns pe care vreau să-l aud. 

— Am să mă străduiesc, domnule. 

— In mailul despre Radskin, sunteţi sigur de ceea ce mi-aţi 
scris, că sunt anunţate cinci tablouri? 

Tânărul scoase din buzunar un carneţel de piele şi-l frunzări 
într-un sens, apoi în celălalt, înainte de a se întoarce la ultimele 
file. In cele din urmă, se opri la o pagină şi spuse cu un aer 
încântat: 

— Întru totul, domnule. 

— Şi, mai precis, cum aţi obţinut cifra aceasta? întrebă Peter 
pe culmile exasperării. 

Informatorul îi explică faptul că o galerie contactase casa 
Christie's şi că fusese trimis la o întâlnire stabilită vinerea 
trecută, la orele două şi jumătate după-amiaza, pe Albermarle 
Street, numărul 10. Chiar directoarea galeriei îl primise şi-i 
dăduse toate datele. După ce s-a înors la birou la ora patru, 
întocmise un raport de vizită pe care i-l predase directorului de 
departament la cinci fără un sfert. Şi pentru că acesta din urmă îl 
întrebase dacă acest pictor fusese încredinţat vreunui 
adjudecător al casei, domnişoara Blenz de la biroul de cercetări 
pomenise numele lui Peter Gwel care colabora regulat cu 
Jonathan Gardner, expert şi specialist în Vladimir Radskin. 

— M-am grăbit să vă trimit un mail pe care vi l-am scris de- 
acasă, sâmbătă după-amiază târziu. 


59 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Peter îl privi ţintă şi zise cu o voce laconică: 

— Într-adevăr, e destul de precis, Donovan. 

După ce îi mulţumi, trase adânc aer în piept şi intră din nou în 
sală. 

— Am un motiv întemeiat să-mi doresc să prezint aceste 
tablouri la Boston, pe 21 iunie, anunţă el cu mândrie întregii 
adunări. 

Comisia hotărî: dacă ultimul tablou al lui Radskin exista cu 
adevărat, dacă era realmente cea mai de seamă operă a 
pictorului, iar dacă Jonathan Gardner îşi lua angajamentul să-i 
termine cât mai repede expertiza, atunci, în cazul acesta şi 
numai în cazul acesta, Peter putea să-şi organizeze vânzarea în 
iunie. Inainte de a-i îngădui să părăsească sala, directorul îl 
avertiză formal. Nici o greşeală n-avea să-i fie tolerată în acest 
demers care lui i se părea hazardat; Peter îşi asuma întreaga 
răspundere de conducător de licitaţie în faţa colegilor săi. 

Clara nu venise toată ziua la galerie. După-amiază, telefonase 
ca să se scuze. Jonathan se apucase cu tânărul Frank să agate şi 
să regleze luminile la cel de-al patrulea tablou al săptămânii. 
Restul timpului îl consacrase expertizei. lar pe când fotograful îşi 
făcea treaba, Jonathan se duse la cafenea. Căutându-se de 
mărunţiş în buzunarul costumului, dăduse peste şerveţelul pe 
care i-l întinsese Clarei în prima clipă a întâlnirii lor. Adulmecă 
parfumul de mosc pe care tot îl mai răspândea. Se întoarse pe 
jos la hotel. Peter i se alătură la începutul serii. Vorbiră puţin. 
Fiecare era pierdut în propriile-i gânduri. Peter, epuizat şi cu o 
migrenă, se duse direct la culcare. 

Intors în camera lui, Jonathan îi lăsă Annei un mesaj pe robot 
şi se întinse pe pat ca să se uite pe notițele din ziua respectivă. 


Clara trăsese storul galeriei sale din Soho după o zi 
extenuantă de muncă. La ora când oamenii ieşeau de la teatru, 
schimbă itinerarul ca să evite ambuteiajele. 

Jonathan dădu drumul la televizor. După ce se uită pe toate 
canalele, se ridică din pat şi se apropie de fereastră. Câteva 
maşini goneau pe Park Lane. Se uită la panglicile de lumină pe 
care le desfăşurau până în depărtare. Un Cooper roşu încetini la 
intersecţie şi se îndepărtă luând-o spre Notting Hill. 


60 


- MARK LEVY - 


4 


Vinerea aceea de la începutul lui iunie avea să fie, poate, una 
dintre cele mai importante zile din viaţa sa. Jonathan se trezise 
deja. Sub ferestrele sale, bulevardul gol era o dovadă că era încă 
foarte devreme. Se aşeză la biroul aflat în colţul camerei şi scrise 
bileţelul pe care voia să i-l trimită Annei pe fax înainte de a 
pleca. 


Clara, 


În fiecare seară, am încercat în van să dau de tine. Ar trebui 
să înregistrezi un mesaj pe robotul nostru, măcar aşa ți-aş auzi 
glasul când sun acasă. La ceasul când scriu aceste cuvinte, tu 
dormi încă. Soarele se înalţă pe cer şi aş fi vrut să fii aici, mai 
ales astăzi. In dimineaţa aceasta, poate că, în sfârşit, voi 
descoperi acel tablou pe care de atât de mulți ani aştept să-l 
văd. Nu vreau să fiu prea optimist, dar, de-a lungul zilelor 
acestea londoneze, am ajuns să accept gândul de a crede cu 
adevărat în el. O să se termine oare acum acea căutare pe care 
am început-o acum douăzeci de ani? 

Mă gândesc din nou la nopțile mele de student când singur, 
printre colegii mei de cămin, citeam ore şi ore puținele lucrări 
care sugerau existența acestei opere unice. Ultimul tablou al lui 
Vladimir va fi cea mai frumoasă expertiză pe care o voi fi făcut 
vreodată. Am aşteptat-o atât! 

Aş fi vrut ca aceste momente care e mă îndepărtează de noi 
doi să nu coincidă cu pregătirile pentru nuntă. Dar poate că zilele 
acestea ne vor prinde amândurora bine. Imi doresc să mă întorc 
la Boston şi să ne regăsim, departe de tensiunile acestea care ne 
separă de prea multe săptămâni. 

Mă gândesc la tine, sper că eşti bine, dă-mi veşti. 

Jonathan 


Împături scrisoarea, o băgă în buzunarul costumului şi hotărî să 
se plimbe în răcoarea plăcută a zorilor. Când trecu prin faţa 


61 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


recepţiei, îi încredinţă biletul portarului şi ieşi pe stradă. De 
cealaltă parte a bulevardului, parcul se oferea vizitatorilor. 
Copacii înfrunziseră deja, iar straturile de flori erau care de care 
mai frumoase. Jonathan înaintă până la podeţul care se înălța 
peste lacul central. Se uită la maiestuoşii pelicani ce unduiau pe 
apa liniştită. Urcând pe alee, îşi spuse că i-ar fi plăcut să trăiască 
în acest oraş care îi părea familiar. Timpul se scurgea, se 
întoarse şi se duse pe jos spre galerie. Intră în micuța cafenea, 
aşteptând sosirea Clarei. Austinul parcă în faţa uşii albastre. 
Clara vâri cheia în cutiuţa alarmei agăţată de faţadă, iar storul 
de fier se ridică pentru o nouă zi. Clara părea să ezite, grilajul se 
înălţă numai până la jumătate şi cobori la loc. Se întoarse pe 
călcâie şi traversă strada. 

Intră cu un pas hotărât şi, câteva minute mai târziu, cu două 
ceşti în mâini, i se alătură. 

— Cappuccino fără zahăr! Atenţie, e fierbinte. 

Jonathan o privi, stupefiat. 

— Ca să cunoşti obiceiurile cuiva, e de-ajuns să-ţi faci timp să 
te uiţi cum trăieşte, zise ea, împingând spre el o ceaşcă. 

Işi duse lichidul la buze. 

— Imi place cerul, spuse ea, oraşul e cu totul altul când e 
frumos afară. 

— Taică-meu îmi zicea că atunci când o femeie vorbeşte 
despre vreme, încearcă să evite alte subiecte, îi răspunse 
Jonathan. 

— lar mama dumneavoastră ce spunea? 

— Că atunci când se întâmplă aşa ceva, ultimul lucru pe care 
trebuie să-l faci e să-i atragi atenţia asupra acestui lucru. 

— Mama dumneavoastră avea dreptate! 

Preţ de câteva clipe, se uitară unul la celălalt, iar Clara îi 
zâmbi cu toată faţa. 

— Nu-i aşa că sunteţi căsătorit? 

Tocmai în momentul acela, Peter intră în cafenea. O salută pe 
Clara şi i se adresă imediat lui Jonathan. 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

Clara îşi luă geanta, se uită ţintă la Jonathan şi spuse că 
trebuie să deschidă galeria, îi lăsa să discute singuri. 


62 


- MARK LEVY - 


— Sper că n-am întrerupt vreo discuţie, spuse Peter pe când 
înhăţa ceaşca Clarei. 

— Ce-i cu tine? întrebă Jonathan. 

— Ştii, trebuie să fii prudent şi să nu te pui niciodată cu 
proştii, că ăştia se iau în serios! Asociaţii mei englezi sunt pe 
cale să-şi revizuiască decizia. Numai pentru că Radskin şi-a 
pictat o mare parte a operei în Anglia, pretind că tablourile lui 
trebuie licitate la Londra. 

— Vladimir era rus, nu englez! 

— Mda, mersi mult, le-am spus-o. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Ce-am făcut deja, vrei să spui?! l-am făcut să accepte ca 
această vânzare să se ţină acolo unde trăieşte cel mai mare 
expert în materie. 

— Serios? 

— Dobitocule, tu eşti cel mai mare expert în materie. 

— Tare mult îmi place când o aud din gura ta. 

— Problema e alta. Consiliul nu vede nici un inconvenient în 
a-ţi plăti şederea la Londra şi încă atâta vreme cât vei considera 
tu că e necesar. 

— Drăguţ din partea lor. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ştii prea bine că nu se poate! 

— Şi de ce? 

— Pentru că, peste trei săptămâni, te însori la Boston şi 
pentru că vânzarea mea o să aibă loc două zile mai târziu! 
Galerista te-a zăpăcit de tot, bătrâne, să ştii că mă îngrijorezi. 

— Şi au acceptat scuza asta? 

— Nu prea le convine graba mea, oamenii ăştia sunt 
conservatori. Ar prefera să aştepte până la toamnă. 

— Şi nu crezi că ar fi mai bine, am avea şi noi mai mult timp. 

— Cred că, de vreo douăzeci de ani încoace, mă târăşti după 
tine la toate conferințele tale, cred că Radskin merită o vânzare 
magnifică şi că numai cele din iunie îi adună pe cei mai mari 
colecționari. 

— Părerea mea e că licitaţia ta o să fie excepţională numai 
datorită tablourilor lui Vladimir şi că ţi-e frică de gurile rele ale 
criticilor şi că, fiindu-ţi prieten, am să te ajut cât pot. 

Peter îl măsură din cap până-n picioare. 


63 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Da” ştiu că ai tupeu! 

— Peter, fii serios, dacă norocul îmi surâde şi dacă acest ultim 
tablou îşi face astăzi apariţia, o să am enorm de muncă la 
expertiză, voi fi nevoit să mă documentez şi mai am alte patru 
rapoarte de redactat. 

— Dacă norocul ne surâde, vom organiza vânzarea 
deceniului. Te las acum şi fă în aşa fel încât luni să fi semnat 
deja contractul cu fermecătoarea tânără care lucrează vizavi. 
Dacă vânzarea asta-mi scapă, cariera mea se duce dracului, aşa 
că pe tine mă bazez! 

— O să fac tot ce pot. 

— Nu prea mult totuşi, îţi aduc aminte că-ţi sunt martor la 
cununie! Sau ai uitat? 

— Bătrâne, uneori eşti tare vulgar. 

— Mda, dar îmi place când o aud din gura ta. 

Peter îl bătu uşor pe umăr pe prietenul său şi ieşi din cafenea. 
Jonathan îl privi cum sare într-un taxi şi părăsi, la rândul lui, 
localul. 

Se opri pe trotuar şi, din faţa galeriei, se uită la Clara. Se 
îndeletnicea cu potrivirea luminilor deasupra pânzei livrate în 
ajun. Se fâstâci uşor, coborî de pe scăriţă şi veni să-i deschidă 
uşa. El nu spuse nimic şi se mulţumi să verifice ora la ceasul de 
la mână. Camionul trebuia să apară, iar nerăbdarea-i ajunsese la 
culme. Îşi petrecu dimineaţa pe lângă cele patru tablouri. La 
fiecare sfert de oră, se ridica şi spiona discret strada. In spatele 
biroului său, Clara îl pândea cu coada ochiului. El se mai apropie 
o dată de vitrină şi contemplă cerul. 

— Cred că se-nnorează, spuse el. 

— E la fel de adevărat şi pentru bărbaţi? întrebă Clara, 
ridicând capul. 

— Ce e adevărat pentru bărbaţi? 

— Conversaţiile despre vreme! 

— Presupun, răspunse Jonathan, jenat. 

— Aţi observat că străzile sunt goale? Azi e sărbătoare în 
Anglia. Nimeni nu lucrează... în afară de noi. Şi pentru că e 
vineri, oamenii au plecat într-un week-end prelungit. Londonezii 
adoră să meargă la ţară. După-masă, chiar şi eu mă duc la casa 
mea. 


64 


- MARK LEVY - 


Jonathan o privi pe Clara şi, fără să scoată o vorbă, se 
întoarse la muncă, furios. Era miezul zilei, toate micile magazine 
erau închise. Jonathan se ridică şi-i spuse Clarei că se duce să 
bea o cafea, vizavi. Când ajunse în pragul uşii, ea apucă 
gabardina pusă pe un scaun şi i se alătură. Pe trotuar, îl luă de 
braţ şi-l trase după ea. 

— Nu mai fiţi aşa de nerăbdător, nu vă şade deloc bine. Am o 
idee, spuse ea. O să-mi schimb planurile, o să rămân la Londra în 
seara asta. lar pentru că o să se însereze, n-o să mai putem 
vorbi despre vreme... Şi-apoi, pentru sfârşitul ăsta de 
săptămână, cunosc deja previziunile meteo, ploaie sâmbăta, 
soare duminica sau invers, aici nu se ştie niciodată! 

Şi intrară în micuța cafenea. După-amiază, îi încredinţă 
galeria şi-l lăsă singur, să muncească. 

Jonathan nu mai avea stare, Peter îl sună pe la cinci. 

— Ei? zise el cu nerăbdare în voce. 

— Ei, nimic, răspunse Jonathan, morocănos. 

— Cum adică, nimic? 

— Aşa cum auzi! N-am ce face. 

— La naiba! 

— Să ştii că sunt de acord cu tine, dar cu alte cuvinte. 

— Păi, ne-a luat dracu', mârâi Peter. 

— Poate că nu-i chiar aşa de rău, nimeni nu e niciodată cu 
totul la adăpost de o veste bună. 

— E o intuiţie sau o speranţă? întrebă Peter. 

— Amândouă poate, mărturisi Jonathan cu timiditate. 

— Tocmai de asta mă temeam, aştept să mă suni! încheie 
Peter şi-apoi închise. 

Imperturbabilul Frank trecu pe înserat ca să încuie galeria. 
Clara avea treabă, o să se întâlnească cu Jonathan la adresa pe 
care tânărul colaborator o mâzgălea pe o bucată de hârtie. 

Trecând pe la hotel, nu găsi nici un răspuns la mesajul pe 
care i-l trimisese Annei. După ce-şi schimbă hainele, formă încă o 
dată numărul de la Boston. Tot vocea lui o auzi pe robot. Suspină 
şi închise, fără să mai lase vreun mesaj. 


* 


65 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Clara îi dăduse întâlnire într-un băruleţ din cartierul Notting 
Hill. Lumina blândă şi muzica îl transformau într-un loc plăcut. Ea 
nu sosise încă, iar Jonathan o aştepta la bar. Era pentru a zecea 
oară că muta un bol cu migdale din faţa lui, când o văzu intrând 
pe uşă şi se ridică de îndată. Sub gabardina-i subţire, purta o 
rochie neagră lipită de trup. Il reperă pe Jonathan. 

— lertaţi-mă, am întârziat. Maşina mea s-a căpătuit cu o 
elegantă piedică la roata dreaptă, iar taxiuri nu prea găseşti la 
ora asta. 

Jonathan observă privirile care deveneau atente la trecerea 
Clarei. Se uită lung la ea în timp ce consulta lista cu cockteiluri. 
Trăsăturile gurii i se reliefau sub pomeţi în lumina lumânării 
aşezate pe bar. Jonathan aşteptă ca barmanul să se îndepărteze, 
iar apoi se aplecă timid spre Clara. 

Vorbiră în aceeaşi clipă, iar glasurile li se amestecară. 

— Dumneavoastră mai întâi, spuse Clara râzând. 

— Rochia aceasta vă vine de minune. 

— Am încercat vreo şase şi era cât pe-aici să-mi schimb 
părerea în taxi. 

— lar eu, cravata... de patru ori. 

— Dar aveţi gulerul descheiat! 

— N-am reuşit să mă hotărăsc. 

— Imi pare bine că iau masa cu dumneavoastră, zise Clara 
jucându-se, la rândul ei, cu migdalele. 

— Şi eu, spuse Jonathan. 

Clara ceru sfatul barmanului. Acesta îi recomandă un vin alb 
din regiunea Sancerrois, foarte bun, dar Clara nu părea convinsă. 
Chipul lui Jonathan se lumină şi-i spuse de îndată barmanului, cu 
veselie: 

— Soţia mea preferă vinul roşu. 

Clara îl privi cu ochii holbaţi, îşi veni repede în fire, îi întinse 
meniul lui Jonathan şi zise c-o să-l lase pe soţul său s-aleagă 
pentru ea. Nu se înşela niciodată în privinţa gusturilor ei. 
Jonathan comandă două pahare de Bordeaux roşu, iar bărbatul îi 
lăsă singuri. 

— Păreţi un adolescent când sunteţi destins. Vă stă bine când 
glumiţi. 


66 


- MARK LEVY - 


— Dacă m-aţi fi cunoscut când eram tânăr, n-aţi mai spune 
aşa ceva. 

— Cum eraţi? 

— Ca să izbutesc să fiu simpatic în faţa vreunei femei, aveam 
nevoie de aproape şase luni. 

— Şi acum? 

— Acum e mult mai bine, cu cât înaintez în vârstă mă simt 
mai sigur pe mine, trei luni îmi ajung! Cred că mă simţeam mai 
în largul meu când vorbeam despre starea vremii, murmură 
Jonathan. 

— Ei bine, dacă lucrul acesta vă poate ajuta, să ştiţi că eu mă 
simt foarte în largul meu în compania dumneavoastră, spuse 
Clara îmbujorându-se toată. 

Era mult fum, iar Clara simţi nevoia de aer curat. leşiră din 
local. Jonathan strigă după un taxi şi o luară pe drumul spre 
cheiurile Tamisei. Mergeau pe lungul trotuar care mărgineşte 
fluviul domol. Luna se oglindea în apa liniştită. Un vânt uşor 
atingea în treacăt ramurile platanilor. Jonathan îi puse Clarei 
câteva întrebări despre copilărie. Pentru nişte motive pe care 
nimeni nu i le putea explica, fusese lăsată în grija bunicii sale pe 
când avea patru ani, iar la opt se dusese să crească într-un 
pension englezesc. Niciodată nu-i lipsise nimic, bogata ei rudă 
venea s-o vadă în fiecare an de ziua ei de naştere. Clara păstra o 
amintire de neşters a singurei dăţi când o scosese dintre zidurile 
şcolii. Implinea şaisprezece ani. 

— E caraghios, adăugă ea, se spune că nu reținem nimic 
precis din primii trei ani ai vieţii şi totuşi această imagine a 
tatălui meu la capătul străzii unde locuiam îmi stăruie şi acum în 
minte. În sfârşit, cel puţin aşa cred, că era el. Îşi flutura cu 
stângăcie mâna, ca pentru a-şi lua rămas-bun, şi-apoi se urca 
într-o maşină şi pleca. 

— Poate că l-aţi visat? spuse Jonathan. 

— E posibil, oricum, n-am aflat niciodată unde se ducea. 

— Şi nu l-aţi mai văzut de-atunci? 

— Niciodată, deşi an de an am tot sperat. Crăciunul era o 
perioadă stranie. Cele mai multe dintre fetele de la colegiu se 
întorceau acasă, la familiile lor, iar eu, până la treisprezece ani, 


67 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


mă rugam la bunul Dumnezeu doar ca părinţii mei să vină să mă 
vadă. 

— Şi apoi? 

— Dimpotrivă, mă rugam mai ales să nu vină să mă ia din 
locul acela pe care, până la urmă, am reuşit să-l transform într- 
un acasă. Ştiu că nu-i uşor de înţeles. Copil fiind, sufeream că nu 
rămâneam prea mult timp în acelaşi loc, încă de pe vremea 
părinţilor mei nu dormeam mai mult de o lună sub acelaşi 
acoperiş. 

— Şi de ce vă mutaţi mereu? 

— Habar n-am, bunica n-a vrut niciodată să-mi spună de ce. 
N-am putut să aflu nimic de la nimeni. 

— Şi ce-aţi făcut când aţi împlinit şaisprezece ani? 

— Protectoarea mea, căci aşa îi ziceam bunică-mii, a venit să 
mă ia de la pension într-o maşină magnifică. E o prostie, dar 
dacă aţi ştii cât de mândră mă simţeam în faţa celorlalte fete... 
Şi nu pentru că maşina era un Bentley grozav, ci pentru că 
bunica o conducea. Am traversat Londra unde, în ciuda 
lamentaţiilor mele, n-a vrut să oprească. Atunci, am sorbit din 
ochi cât puteam eu de repede fațadele bisericilor, terasele 
cafenelelor, străzile pline de pietoni, tot ceea ce îmi defila pe 
geam şi, mai ales, malurile Tamisei. 

Şi, din ziua aceea Clara avea întotdeauna întâlnire cu un 
fluviu, undeva. În fiecare dintre călătoriile sale, îi plăcea să se 
sustragă de la toate îndatoririle ca să se plimbe pe lângă ape 
curgătoare, să înalțe capul sub bolțile podurilor care 
împreunează malurile unui oraş. Nici un chei nu mai avea vreo 
taină pentru ea. Mergând pe lângă Vltava la Praga, Dunăre la 
Budapesta, Arno la Florenta, Sena la Paris ori Yangtze la 
Shanghai, fluviul cel mai împovărat de mistere, afla istoria 
oraşelor şi a locuitorilor lor. Jonathan îi vorbi despre malurile 
râului Charles, despre vechiul port din Boston unde-i plăcea atât 
de mult să hoinărească. li făgădui c-o să-i arate străduţele 
pavate ale pieţei în aer liber. 

— Şi-n ziua aceea, unde v-aţi dus? continuă Jonathan. 

— La ţară! Eram furioasă, nu de-acolo veneam? Am dormit 
într-o cameră de hotel pe care aş putea şi-acum să v-o descriu în 
cele mai mici amănunte. Imi amintesc de tapetul care acoperea 


68 


- MARK LEVY - 


pereţii, de comoda care scârţâia de mirosul de lemn ceruit al 
măsuţei de noapte de care, lipită, adormisem după ce mă 
luptasem cu somnul. Voiam să-i aud respiraţia alături de mine, 
să-i simt prezenţa. A doua zi, înainte de a mă duce înapoi la 
pension, mi-a arătat conacul ei. 

— Era frumos? 

— Nu, în starea în care era la vremea aceea, n-aş putea 
spune aşa ceva. 

— Şi-atunci, de ce să bată atâta cale ca să vi-l arate? 

— Bunică-mea era o femeie ciudată. M-a dus până acolo ca 
să încheiem un târg. Eram în maşină în faţa grilajului încuiat 
când mi-a spus că, la şaisprezece ani, oricine e capabil să-şi dea 
cuvântul. 

— Şi ce v-a pus să promiteţi? 

— Nu vă plictisesc cu poveştile mele? întrebă Clara. 

Se aşezară pe o bancă. Felinarul de deasupra capetelor lor îi 
lumina în amurg. Jonathan o rugă să continue. 

— De fapt, erau trei. Trebuia să-i jur că, la moartea ei, o să 
pun imediat casa în vânzare şi că n-o să mă aventurez niciodată 
înăuntru. 

— De ce? 

— Aşteptaţi-le şi pe celelalte două ca să înţelegeţi. Bunica era 
o negociatoare teribilă. Voia să mă dedic întru totul unei cariere 
ştiinţifice, voia să devin chimistă. Probabil că vedea în mine un 
fel de nouă Marie Curie! 

— Nu ştiu de ce am impresia că în privinţa aceasta nu v-aţi 
ţinut cuvântul. 

— Dar asta nu-i nimic în comparaţie cu ultima obligaţie! 
Trebuia să promit că n-aveam să mă apropii niciodată, cât de 
mult ori cât de puţin, de tot ceea ce poate ţine de lumea picturii. 

— Intr-adevăr, spuse Jonathan perplex, dar de ce şi care era 
cealaltă parte a acestor angajamente? 

— Imi lăsa moştenire întreaga sa avere şi, credeţi-mă, era 
consistentă. De cum am promis tot ce voia, am plecat de-acolo. 

— Şi nici măcar n-aţi intrat în conac în ziua aceea? 


15 Marie Curie (1867-1934), fiziciană franceză de origine poloneză. A 
primit premiul Nobel pentru fizică în 1903 şi pe cel pentru chimie în 
1911 (N. t.). 

69 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Nici măcar n-am coborât din maşină. 

— Aţi vândut casa? 

— Aveam douăzeci şi doi de ani când a murit bunica, iar eu 
însămi nu mai aveam mult şi-mi dădeam sufletul în cel de-al 
treilea an de chimie. Am abandonat facultatea chiar în ziua 
aceea. Inmormântarea s-a făcut fără fast, printre toanele din 
testament adăugase una: notarul n-avea dreptul să-mi spună 
unde se odihnea. 

lar Clara, care îşi jurase să nu se mai atingă câte zile o mai 
avea de vreo eprubetă, se mutase la Londra ca să aprofundeze 
istoria artei la National Gallery, apoi petrecuse un an la Florenţa 
şi-şi încheiase studiile la şcoala de arte frumoase din Paris. 

— Şi eu, şi eu, zise Jonathan entuziasmat, poate că ne aflam 
acolo în acelaşi timp? i 

— N-aveam cum, răspunse Clara strâmbându-se. Imi pare rău 
că nu v-aţi dat seama, dar între noi sunt totuşi câţiva ani 
diferenţă! 

Pe bancă, Jonathan se îndreptă de spate, părând foarte 
încurcat. 

— Voiam să spun că am ţinut conferinţe. 

— Şi uite-aşa se pierde omul cu firea! zise ea râzând. 

Orele trecuseră fără ca vreunul sau celălalt să bage de 
seamă. Jonathan şi Clara se priviră, complici. 

— N-aveţi o senzaţie de déjà vu? spuse ea. 

— Ba da, mi se întâmplă adesea, dar acum e întru totul 
normal, ne-am plimbat pe aici şi ieri. 

— La altceva mă refeream, continuă Clara. 

— Că să vă mărturisesc totul, de nu m-aş fi temut de o 
supărătoare banalitate ce v-ar fi făcut să mă luaţi drept un 
imbecil, v-aş fi întrebat, în cafeneaua aceea unde ne-am văzut 
pentru prima oară, dacă nu ne-am mai întâlnit. 

— Nu ştiu dacă drumurile noastre s-au încrucişat vreodată, 
zise ea privindu-l fix, dar uneori mi se pare că vă cunosc. 

Ea se ridică şi părăsiră cheiurile fluviului. Unul lângă celălalt, 
pătrunseră în foburgurile oraşului. Mişcarea unui impalpabil 
secundar îşi scanda ritmul în noaptea liniştită, ca şi cum timpul 
prezent ar fi vrut să-i reţină pe amândoi acolo, pe asfaltul acela 
pustiu, în magia clipei de început, la adăpostul unui văl invizibil 


70 


- MARK LEVY - 


pentru oricine în afara lor. Trupurile care li se atingeau uşor 
plăsmuiau un nou univers ce se transforma, imperceptibil, pe 
urma paşilor lor. Un taxi negru veni spre ei. Jonathan se uită la 
Clara, cu un zâmbet trist pe buze. Ridică braţul, iar maşina se 
opri. El deschise portiera. In clipa când urca în taxi, Clara se 
întoarse şi-i spuse cu o voce blândă că seara petrecută împreună 
îi plăcuse foarte mult. 

— Şi mie, răspunse Jonathan cu privirea aplecată spre vârful 
pantofilor. 

— Când vă întoarceţi la Boston? 

— Peter pleacă mâine... eu nu ştiu. 

Clara se apropie uşor de el. 

— Atunci, pe curând. 

Şi-l sărută pe obraz. Era pentru prima dată când se atingeau 
şi tot întâia oară când se petrecu incredibilul fenomen. 

Mai întâi, Jonathan simţi cum ameţeşte, pământul îi fugea de 
sub picioare. Închise ochii, iar pleoapele îi fură cotropite de mii 
de stele. Un vârtej straniu îl purta într-altă parte. Valvele inimii 
se deschiseră larg pentru a lăsa să treacă afluxul de sânge care 
îi abunda violent în vene. Tâmplele-i zvâcneau. Treptat, în jurul 
lui, înfăţişarea străzii începu să se schimbe. Pe cer, norii se 
prelinseră rapid spre vest, iţind rotundul unei luni strălucitoare. 
Trotuarele se acoperiră de o pâclă joasă, sub sticla mată a unui 
felinar din alte vremuri, flacăra unei lumânări înlocuia lumina 
electrică. Bitumul se revărsă pe şosea, descoperind nişte podeţe 
de lemn într-un vuiet înăbuşit, ca o mare rostogolindu-se în mare 
grabă înapoi de pe plajă. Fațadele caselor se scorojiră una câte 
una, ivind, ici, câte-o cărămidă, iar colo, nişte var nestins. La 
dreapta lui Jonathan, apăru grilajul unei fundături, scârţâind în 
bătrânele-i balamale deja ruginite. 

In spate, auzi copitele unui cal care se-apropia în galop. Ar fi 
vrut să se întoarcă, dar nici unul dintre muşchi nu răspundea. Un 
glas pe care nu putea să-l identifice îi sufla în ureche „repede, 
repede, fă-o repede, te implor”. Jonathan îşi simţi timpanele gata 
să pleznească. Animalul era acum foarte aproape, nu-l putea 
vedea, dar îi simţea răsuflarea, iar haloul nărilor sale fumegânde 
îi trecu deasupra umărului. Vârtejul se mărea, plămânii îi 
striveau inima. 


71 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Încercă să respire într-un ultim efort. Auzi în depărtare vocea 
Clarei care îl striga; şi totul deveni nemişcare. 

Apoi, încet, norii acoperiră din nou luna, asfaltul se întoarse 
pe podeţele de lemn, pereţii în devălmăşie se reînveşmântară, 
unul câte unul, în cărămizi bine aranjate. Jonathan deschise 
ochii. Felinarul, al cărui bec prost înşurubat clipea, era iarăşi la 
locul lui, iar zumzăitul unui motor de taxi îi urma torsului 
răsuflării unui cal dispărut în rătăcirea sa. 

— Vă e bine? repetă vocea Clarei pentru a treia oară. 

— Da, aşa cred, zise el venindu-şi în fire, am ameţit. 

— M-aţi speriat îngrozitor, eraţi alb ca ceara la faţă. 

— Probabil că e oboseala din pricina călătoriei. Nu vă faceţi 
griji. 

— Haideţi cu mine, vă duc eu. 

Jonathan îi mulţumi. Hotelul nu era departe, mersul o să-i 
facă bine, iar noaptea era liniştită. 

— Văd că vă reveniţi, spuse Clara, uşurată. 

— Da, o să fie bine, vă asigur, a fost o simplă ameţeală şi- 
atât. Duceţi-vă acasă, e târziu. 

Clara ezită câteva clipe înainte de a urca în taxi. Închise 
portiera, iar Jonathan se uită la maşina care se îndepărta. Prin 
parbrizul dinapoi, Clara îl privea şi ea. Chipul îi dispăru în 
scânteierea farurilor taxiului care tocmai dăduse colţul străzii. 
Jonathan plecă. 

Işi revenise pe deplin, dar un anumit lucru continua să-l 
perturbe. Decorul ce-i apăruse în timpul ameţelii nu-i era întru 
totul necunoscut. Ceva care se ivea din străfundurile memoriei 
sale îl făcea să fie aproape sigur de toate acestea. O ploaie 
uşoară începu să cadă, el se opri, înălţă capul şi-i oferi propriul 
chip. De data aceasta, sub pleoapele-i închise, o revăzu pe Clara 
când intra în bar, deliciosul moment în care-şi scosese gabardina 
şi apoi zâmbetul când îl zărise aşezat la tejghea. lar în clipa 
aceasta, ar fi vrut să poată da înapoi arătătoarele timpului. 
Deschise din nou ochii şi-şi vâri mâinile în fundul buzunarelor. 
Când porni iarăşi la drum, îi păru că pe umeri poartă o povară 
ciudată. 


72 


- MARK LEVY - 


În holul hotelului Dorchester, îl salută cu mâna pe portar şi se 
îndreptă spre lifturi. La baza scărilor, se răzgândi şi o apucă pe 
trepte. Intrând în cameră, găsi un plic pe pragul uşii, probabil 
confirmarea de primire pentru mesajul pe care i-l trimisese 
Annei. Îl luă de pe jos şi-l aşeză pe birou. Apoi, îşi puse costumul 
ud pe un umeraş şi se duse la baie. Oglinda îi reflecta paloarea 
înfăţişării. Apucă un prosop şi-şi şterse părul. Ajuns la pat, apucă 
receptorul şi formă numărul de-acasă, de la Boston. Incă o dată, 
robotul înregistră apelul. Jonathan îi ceru Annei să-l sune 
neapărat, era neliniştit că n-avea nici o veste de la ea. Câteva 
clipe mai târziu, telefonul ţârâi, iar Jonathan se grăbi şi răspunse. 

— Dar unde-ai fost, Anna? spuse el de-ndată. Te-am sunat de 
nu ştiu câte ori, chiar începeam să-mi fac griji. 

Câteva secunde nu se auzi nimic, iar vocea Clarei răspunse. 

— Ba eu îmi făceam griji, voiam numai să mă asigur că aţi 
ajuns cu bine la hotel. 

— Sunteţi foarte amabilă. Ploaia mi-a ţinut companie. 

— Am văzut şi m-am gândit că n-aveaţi nici impermeabil, nici 
umbrelă. 

— V-aţi gândit la asta? 

— Da. 

— Nu pot să vă zic de ce, dar lucrul acesta îmi face plăcere, 
cu-adevărat plăcere. 

Ea tăcu o vreme. 

— Voiam să vă spun ceva important referitor la seara 
aceasta. 

El se ridică pe pat, îşi lipi şi mai mult receptorul de ureche şi- 
şi ţinu răsuflarea. 

— Şi eu, zise el. 

— Ştiu că v-aţi abținut să nu-mi vorbiţi despre lucrul acesta, 
nu-mi spuneţi nimic acum, totul e în cinstea dumneavoastră şi vă 
înţeleg discreţia, ba chiar o admir. Trebuie să vă mărturisesc că 
nici eu nu v-am netezit calea, în sfârşit, vreau să zic că ne-am tot 
învârtit amândoi în jurul problemei acesteia încă de la primele 
noastre discuţii de la galerie. Ascultându-vă în seara aceasta, am 
căpătat o certitudine şi cred că Vladimir ar fi fost de acord cu 
demersul meu. Cred chiar că ar fi avut încredere în 
dumneavoastră, în orice caz, eu m-am hotărât să am. Trebuie că 


73 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


vi s-a adus un plic în cameră, l-am lăsat la recepţia hotelului 
atunci când ne-am despărţit. Conţine un itinerar. Închiriaţi o 
maşină şi veniţi mâine cu mine. Am să vă arăt ceva important, 
ceva care o să vă facă plăcere să-l vedeţi. Vă aştept la prânz, nu 
întârziaţi. La revedere, Jonathan, pe mâine. 

Inchise telefonul, fără să-i lase vreme să răspundă. Jonathan 
se îndreptă spre micul birou, luă plicul şi desfăşură harta. 
Rezervă prin recepţia hotelului o maşină pentru a doua zi şi se 
folosi de prilej ca să întrebe dacă n-avea vreun mesaj. Portarul îi 
răspunse că o oarecare Anna Valton încercase să dea de el după- 
amiază, iar singurul mesaj pe care i-l lăsase era să fie înştiinţat 
că sunase. Jonathan ridică din umeri şi închise. 

Somnul îl prinse de cum se băgă în pat, iar noaptea îi fu 
chinuită de un vis straniu. Se plimba călare pe caldarâmul 
alunecos al unui vechi cartier din Londra. Inaintând la pas, se 
uita cu atenţie la nişte trecători care se buluceau în faţa unei 
case, foarte agitaţi. Toţi purtau veşmintele unei alte epoci. Ca să 
scape de mulţimea ce se îmbulzea în jurul lui, pornea la galop. 

La capăt, străduţa dădea într-un decor câmpenesc. Încetini la 
trap, pătrunzând pe o alee mărginită de nişte copaci înalţi. O 
femeie care călărea pe lângă el i se alătură dinspre partea 
dreaptă. Incepu să plouă uşor. „Repede, repede, grăbiţi-vă”, îl 
imploră, îndemnându-şi calul s-o ia la galop. 


* 


Ţârâitul telefonului de trezire pe care îl ceruse în ajun îl 
scoase din visul său. Părăsi hotelul Dorchester la volanul unei 
maşini închiriate şi o apucă pe autostrada din partea de esta 
oraşului. Urmând pas cu pas indicaţiile date de itinerarul Clarei, 
o sută de kilometri mai încolo o luă pe o altă şosea. O jumătate 
de oră mai târziu, rula pe un drumeag de ţară, aducându-şi fără 
încetare aminte că, în Anglia, trebuia să meargă pe stânga. 
Lungi liziere mărgineau întinse câmpii. Reperă intersecţia 
marcată pe plan şi, mai departe, taverna pe care indicase. Două 
curbe mai încolo, o apucă pe-o cărare ce se înfunda în pădurea 
deasă. Maşina se zdruncina din cauza gropilor, dar nu încetini. În 
urma lui, se înălţau imense jerbe de noroi care-i stropeau 


74 


- MARK LEVY - 


lateralele, lucru care totuşi îl amuza. Apoi, drumeagul se desluşi 
sub un şir de arbori mari. Se opri în faţa unui grilaj din fier forjat. 
Dincolo de impozantul portal, o alee de pietriş desena o curbă 
care mărginea la o sută de metri un fermecător conac englezesc. 
Trei trepte lungi din piatră împresurau de jur-împrejur esplanada, 
în faţa casei. Două uşi imense cu vitralii încadrau, de-o parte şi 
de alta, intrarea principală. Clara, într-un impermeabil uşor, ţinea 
în mână o foarfecă de grădinărit. Se îndreptă spre o tufă de 
trandafiri care se căţăra de-a lungul peretelui şi tăie câteva flori 
în diferite tonuri de alb. Le scurtă tulpinile, le mirosi corolele şi 
se-apucă să alcătuiască un buchet. Era de o uluitoare frumuseţe. 
Soarele care se juca de-a v-aţi ascunselea străpunse stratul 
subţire de nori. De-ndată, Clara îşi lăsă impermeabilul să alunece 
pe jos. Tricoul alb care i se mula pe trup îi lăsa umerii goi, 
subliniindu-i formele. 

Jonathan ieşi din maşină. Când se apropie de grilaj, Clara 
intră în casă. |Impingând poarta cu mâna stângă, zări la 
încheietura mâinii ceasul pe care Anna i-l dăruise în ziua 
logodnei. In faţa sa, o rază de lumină aurită pătrunse prin uşa cu 
geam a conacului şi se răspândi pe parchetul de culoarea mierii 
din salon. Jonathan rămase o vreme nemişcat, înainte de a lua o 
hotărâre despre care ştia deja c-o să-l coste scump. Se întoarse, 
se băgă în maşină şi trecu pe marşarier. Pe şoseaua care-l ducea 
înapoi la Londra, lovi cu furie în volan. Privi ceasul din bord, 
apucă mobilul şi-l sună pe Peter. li spuse c-aveau să se 
întâlnească direct la aeroport şi-l rugă să-i ia bagajul din cameră. 
Apoi, contactă British Airways şi-şi confirmă rezervarea. 

Pe drum, era posomorât şi nu din pricina visului spulberat de 
a vedea acest tablou pe care-l aşteptase atâta amar de vreme, ci 
pentru că îl obseda o idee. Cu cât kilometrii îl îndepărtau şi mai 
mult de conac, cu atât prezenţa Clarei de care fugea îl bântuia 
mai tare. Ajuns la Heathrow, îşi mărturisi singurul adevăr pe care 
n-avea cum să şi-l mai ascundă. li era dor de Clara. 


75 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Peter tropăia plimbându-se de colo-colo prin sala de 
aşteptare. Dacă zborul pentru Boston pleca la timp, spre seară 
Jonathan avea să fie acasă. 

— Ce n-ai înţeles? întrebă Jonathan. 

— De douăzeci de ani mă târăşti după tine la congrese, 
batem culoarele bibliotecilor ca să scărmănăm tone de arhive în 
căutarea celui mai mic indiciu ce ţi-ar permite să lămureşti 
misterul pictorului tău, de douăzeci de ani vorbim despre el 
aproape în fiecare zi şi tu ai renunţat să afli dacă această pânză 
există cu adevărat? 

— Probabil că acest al cincilea tablou nici n-a fost pictat, 
Peter. 

— Cum poţi să ştii de vreme ce n-ai intrat în conac? Dar mie- 
mi trebuie, Jonathan, am nevoie de el ca să nu mă dea asociaţii 
afară. Am impresia că sunt închis într-un acvariu ai cărui pereţi 
intră la apă. 

La Londra, Peter îşi asumase nişte riscuri formidabile. Reuşise 
să convingă consiliul să întârzie tipărirea catalogului 
prestigioasei case, ceea ce echivala cu trimiterea unui semnal 
extrem de puternic lumii artistice, cu anunţarea faptului că se 
pregătea o magistrală lovitură. 

Lucrările acestea periodice erau de referinţă, iar de conţinutul 
lor depindea reputaţia celebrei instituţii al cărei angajat era. 

— Linişteşte-mă, zi-mi că n-ai suflat nimănui nici o vorbă... 

— După telefonul tău de azi-dimineaţă, când am aflat ce-ai 
discutat cu ea şi de plecarea în mare grabă la ţară, l-am 
contactat pe preşedintele biroului nostru de la Londra. 

— Ba nu, n-ai făcut aşa ceva, zise Jonathan, sincer neliniştit. 

— Azi e sâmbătă, l-am sunat acasă! gemu Peter vârându-şi 
capul în palmele făcute căuş. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că îmi asum întru totul responsabilitatea şi că, dacă are 
încredere în mine, vânzarea asta o să fie una dintre cele mai 
mari ale deceniului. 

Peter nu greşise. Dacă Jonathan şi el ar fi scos la iveală ultima 
operă a lui Vladimir Radskin, cumpărătorii celor mai importante 
muzee ar fi venit să obţină preempţiunea la vânzarea sa, în 
ciuda ofertelor marilor colecționari. Jonathan i-ar fi dăruit 


76 


- MARK LEVY - 


bătrânului său pictor faima pe care pentru el o visase 
dintotdeauna, iar Peter ar fi redevenit unul dintre conducătorii 
cei mai „prizaţi” ai momentului. 

— Tabloului tău idilic îi lipseşte un detaliu teribil! 

Te-ai gândit la vreo alternativă? 

— Da, o să-mi trimiţi mandatele poştale pe insula pustie unde 
am să mă exilez din pricina ta în schimbul promisiunii că n-am să 
mă sinucid după ce m-am făcut de râsul întregii branşe. 

Ţărmurile americane se întrezăreau deja, iar discuţia dintre 
cei doi prieteni nu încetase cât durase zborul, spre marea 
neplăcere a pasagerilor din jurul lor care nu putuseră să-nchidă 
ochii toată călătoria. Când stewardesa le adusese tăviţele cu 
mâncare, Peter ridicase cu inocenţă oblonul hubloului şi se 
uitase spre nori, ca să evite privirea lui Jonathan. Se întoarse cu 
viteza fulgerului, luă micuța tartă cu ciocolată de pe tăviţa lui 
Jonathan şi o înghiţi. 

— Recunoaşte că mâncare a asta e cu-adevărat scârboasă. 

— Ne aflăm la treizeci de mii de picioare deasupra oceanului, 
putem s-ajungem pe două continente în numai opt ore fără să 
suferim de rău de mare, doar n-ai să te plângi că bucata de 
curcan nu-i pe gustul tău! 

— Măcar de-ar fi nişte curcan în sandwichul ăsta! 

— Prefă-te c-ar fi! 

Peter se uită lung la Jonathan, până ce acesta băgă de 
seamă. 

— Ce faci? întrebă Jonathan. 

— Când ţi-am luat lucrurile din cameră, am găsit confirmarea 
de primire a mesajului pe care i l-ai trimis Annei. N-ar fi trebuit 
să-l citesc, dar mi-a picat în mână, aşa că... 

— Aşa că ce? îl întrerupse Jonathan cu un ton sec. 

— Ai scris Clara în loc de Anna! Voiam să te previn înainte ca 
logodnica să-ţi spună ceva. 

Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles, iar Peter izbucni în 
râs. 

— Pe bune, mă întreb şi eu..., zise el când îşi recăpătă suflul. 

— Şi ce te întrebi? 

— Ce naiba cauţi cu mine în avionul ăsta! 

— Mă întorc acasă! 


77 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— O să-ţi pun întrebarea altfel, o să vezi că până şi tu ai să 
înţelegi! Mă întreb de ce oare ţi-e frică? 

Jonathan se gândi mult înainte să-i răspundă. 

— De mine! De mine mi-e frică. 

Peter clătină din cap şi se uită prin hublou la peninsula 
Manhattan-ului care se ghicea în depărtare. 

— Dar şi mie mi-e teamă uneori de tine, bătrâne, iar lucrul 
ăsta nu mă împiedică să-ţi fiu cel mai bun prieten! la uită-te niţel 
mai des la tine şi-ai să te obişnuieşti cu toate hachiţele tale, iar 
în cele din urmă, ai s-ajungi asemenea mie, unul care se dă în 
vânt după un bătrân pictor rus despre care o să-ţi vorbeşti cât e 
ziua de lungă. Ai să te vezi cum îţi pregăteşti nunta cu o mutră 
lungă de şapte metri! Nu, ascultă aici la mine, dacă o să reuşeşti 
să te împrieteneşti cu tine însuţi, ai să-ţi dai seama cât de plină 
este viaţa de surprize! 

Jonathan nu-i răspunse, luă din nou revista companiei aeriene 
din buzunarul scaunului din fată. Hazardul e uneori provocator. 
La decolare, frunzărind mensualul, se oprise la un scurt interviu 
al unei galeriste foarte în vogă la Londra. O fotografie a Clarei 
ilustra cronica, era surprinsă în faţa conacului. Jonathan se 
aplecă şi puse revista la loc în mapa ei. Cu coada ochiului, Peter 
îl privea. 

— Scuză-mă că-ţi spun, reluă Peter, de-ar fi să mă izolez pe 
insula-mi pustie, trebuie neapărat să mă duc singur acolo. 

— A da?! Şi de ce? 

— Pentru că dacă eşti nevoit să mă însoţeşti, atunci n-are să 
mai fie pustie! 

— Şi de ce-aş fi nevoit să te însoțesc? 

— Pentru că vei fi dus o viaţă cu totul aiurea la Boston şi îţi 
vei fi dat seama de lucrul ăsta mult prea târziu! 

— La ce te referi, Peter? întrebă Jonathan cu un ton agasat. 

— La nimic! răspunse Peter răutăcios, apucând cu un gest 
neglijent exemplarul lui din revista de bord. 

După ce trecură de vamă, Peter şi Jonathan se îndreptară 
spre parcarea păzită. O luară pe pasarela care atârna deasupra 
căilor de acces la terminal. Peter se aplecă peste balustradă. 

— Ai văzut ce de lume e la taxiuri?! Cui oare sa-i mulţumim c- 
a avut geniul să-şi ia maşina? 


78 


- MARK LEVY - 


În lunga coadă de pasageri care se forma pe trotuar, Jonathan 
n-o remarcă pe femeia cu părul alb care urca în prima maşină. 


Periferia oraşului era blocată de ambuteiaje, iar Peter 
avusese nevoie de mai bine de un ceas ca să-l ducă acasă pe 
prietenul său. Jonathan îşi puse jos valiza şi-şi agăţă mantoul de 
un cuier. În bucătărie, luminile erau stinse. O strigă de pe scări 
pe Anna, dar nu primi nici un răspuns. Camera ei era scăldată în 
întuneric, patul nu era desfăcut. Auzi un trosnet deasupra 
capului şi urcă de-ndată la etaj. Impinse uşor uşa întredeschisă a 
atelierului. Incăperea era goală. O nouă pânză a Annei stătea pe 
şevalet, Jonathan se apropie şi o privi cu atenţie. Tabloul 
zugrăvea priveliştea de care te bucurai din atelier, în veacul 
trecut. Recunoscu rarele edificii care rezistaseră asaltului 
timpului şi încă se mai înălţau sub ferestrele casei lor. În centrul 
pânzei, un bric, o mare corabie cu pânze şi două catarge, acosta 
în vechiul port. Câţiva călători se grăbeau pe pod. O familie 
trecea pasarela care dădea pe chei. Dacă Jonathan s-ar fi 
apropiat încă şi mai mult, ar fi putut să admire precizia liniilor 
Annei. Textura lemnului se detaşa uşor de aceea a carcasei 
navei. Un bărbat lat în umeri îşi ţinea fetiţa de mână, gluga ce-i 
acoperea chipul era de un cenuşiu frumos, străveziu. Pe mâna 
femeii, care se agăța de bastingaj în coardă, se ghicea un inel 
impunător. 

Jonathan se gândi la cel mai bun prieten al său, singur acasă. 
Degeaba voise Peter să-l păcălească, Jonathan îl cunoştea prea 
bine ca să nu-şi dea seama cât de neliniştit era şi se simţea 
vinovat. Se îndreptă spre biroul Annei şi ridică receptorul. La 
Peter suna ocupat. Jonathan se uită prin încăperea scăldată în 
ultimele raze ale zilei care se strecurau prin verieră. Culoarea pe 
care o căpăta podeaua semăna cu parchetul de nuanţa mierii 
dintr-un vechi conac englezesc. Inima începu să-i bată în ritmul 
unei dorinţe ce-l umplea de fericire. Inchise telefonul, ieşi din 
atelier şi cobori scările. Işi înhăţă mica valiză rămasă pe scaunul 
de la intrare şi încuie uşa după el. Se aruncă într-un taxi şi-i 
spuse şoferului unde să meargă. 

— La Aeroportul Logan, cât mai repede cu putinţă, vă rog! 


79 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Bărbatul se uită la faţa clientului în oglinda retrovizoare, iar 
pneurile breakului Ford scrâşniră pe asfalt. 


Pe când maşina dădea colțul străzii, din mâna Annei se lăsară 
stinghiile storului din lemn. In spatele ferestrei din atelier, ea 
surâdea. Anna cobori scările, dădu drumul robotului din 
bucătărie şi-şi luă cheile dintr-un bol. In hol, se uită lung la 
impermeabilul pe care Jonathan îl uitase pe cuier. Ridică din 
umeri, ieşi din casă şi merse pe jos până la capătul străzii. Puțin 
mai departe, se urcă în maşină şi se îndreptă spre nord. Traversă 
Harvard Bridge care trecea peste Charles River şi-şi continuă 
drumul până la Cambridge. Se circula greu. O apucă pe Mass 
Avenue, ocoli campusul universitar şi coti pe Garden Street. 

Anna parcase nu departe de numărul 27. Urcă cele trei trepte 
de la intrare şi sună la interfon. Belciugul electric se retrase, iar 
ea intră. Luă liftul până la ultimul etaj. Uşa de la capătul 
culoarului era întredeschisă. 

—E deschis, spuse o voce de femeie, dinăuntru. 
Apartamentul era elegant. In sufragerie, mobila de epocă 
desăvârşit cerată era înfrumuseţată de câteva piese de 
argintărie. Perdelele agăţate la ferestre din metal se unduiau 
uşor. 

— Sunt în baie, vin imediat, continuă vocea. 

Anna se aşeză într-un fotoliu acoperit de un velur maroniu. 
De acolo, se putea bucura de o remarcabilă privelişte înspre 
Danehy Park. 

Femeia la care venise în vizită intră în cameră şi lăsă 
prosopul cu care îşi ştergea mâinile pe spătarul unui scaun. 

— Călătoriile acestea mă istovesc, îi spuse Annei pe când o 
îmbrăţişa. 

Apoi, dintr-un bol cu măiestrie cizelat, luă un inel împodobit 
cu un magnific diamant șlefuit ca în vechime pe care şi-l puse la 
loc pe deget. 


* 


Jonathan îşi refăcuse forţele în timpul zborului. Închisese ochii 
de îndată ce avionul părăsise pista şi îi redeschisese în 


80 


- MARK LEVY - 


momentul în care trenul de aterizare ieşea din burta avionului de 
la British Airways. Închirie o maşină şi plecă de la Heathrow 
luând-o pe autostradă. Când zări în faţa lui mica tavernă, apăsă 
pe accelerator. Puțin mai târziu, impozantul grilaj negru al 
domeniului se profilă dincolo de parbriz; era larg deschis. Intră 
pe proprietate, încetini şi opri lângă terasă. 

Fațada era mângâiată de razele soarelui. Trandafiri sălbatici 
se căţărau de-a lungul pereţilor în farandole pastelate. În mijlocul 
unui rond de iarbă, un plop enorm se unduia în bătaia vântului, 
atingând uşor acoperişul cu ramurile-i înalte. Clara apăru pe 
terasă şi cobori scările. 

— E miezul zilei, spuse ea veninându-i în întâmpinare, sunteţi 
punctual, deşi aţi întârziat aproape o zi! 

— Imi pare rău, e o poveste lungă, răspunse el jenat. Ea se 
întoarse şi intră în conac. Jonathan rămase descumpănit câteva 
clipe înainte de a o urma. |n această locuinţă de ţară, fiecare 
lucru părea aşezat la întâmplare şi totuşi stătea chiar unde 
trebuia. Anumite locuri, fără să ştii de ce, îţi oferă imediat o 
senzaţie de bine. Casa în care Clara îşi petrecea o mare parte a 
vieţii era unul dintre acestea. Totul aici era primitor, ca şi cum, 
de-a lungul anilor, ea filtrase numai energiile bune. 

— Urmaţi-mă, îi spuse ea. 

Pătrunseră într-o bucătărie enormă cu o pardoseală în tonuri 
brune. Aici, timpul părea că stă pe loc. Câţiva cărbuni purpurii se 
sfârşeau în vatra unui şemineu. Clara se aplecă spre un coş din 
răchită şi apucă un buştean pe care-l aruncă peste cenuşă. 
Flăcările se înteţiră de-ndată. 

— Pereţii sunt atât de groşi, încât, fie iarnă, fie vară, în 
bucătărie trebuie să fac focul. Oricine ar veni dimineaţa aici, ar fi 
surprins să simtă cât de frig este. 

Puse nişte farfurii pe masă. 

— Vreţi un ceai? 

Jonathan se lipi de un perete şi o privi. Chiar şi-n cele mai 
simple gesturi, Clara era elegantă. 

— Prin urmare, n-aţi respectat niciuna dintre dorinţele 
bunicii? 

— Ba deloc. 

— Dar nu în conacul ei suntem acum? 


81 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Cunoştea perfect sufletul omenesc. Cea mai bună garanţie 
c-o să realizez ceea ce-şi dorea cu adevărat era să mă pună să-i 
făgăduiesc exact contrariul. 

Ceainicul începu să ţiuie. Clara servi ceaiul, iar Jonathan se 
aşeză la marea masă din lemn. 

— Inainte să mă întorc la pension, m-a întrebat dacă mi-a dat 
cumva prin minte să-mi încrucişez degetele atunci când îmi 
rosteam promisiunile. 

— Cred că e un mod de-a vedea lucrurile. Clara se aşeză în 
faţa lui. 

— Ştiţi povestea lui Vladimir şi a lui Sir Edward, în galeria 
căruia îşi expunea lucrările? întrebă Clara. In timp, au devenit de 
nedespărţit, iar relaţia pe care au avut-o era una frăţească. Se 
povesteşte că Vladimir a murit în braţele lui. 

Glasul îi răsuna de o aşteptare plină de bucurie. Jonathan se 
simţea bine, iar Clara îşi începu povestirea. 

După ce a fugit din Rusia prin anii 1860, Radskin a ajuns în 
Anglia. Londra era refugiul temporar al tuturor exilaţilor, 
întâlneai acolo turci, greci, suedezi, francezi şi spanioli, ba chiar 
şi călători din China. Bătrâna cetate era atât de cosmopolită, 
încât alcoolul cel mai popular fusese botezat „băutura tuturor 
popoarelor”, dar Vladimir nu bea, n-avea nici un ban. Trăia într-o 
cămăruţă mizeră din îngrozitorul cartier Lambeth. Radskin era un 
bărbat mândru şi curajos şi, în ciuda sărăciei sale, prefera să 
moară de foame decât să cerşească. Ziua, cu nişte căpeţele de 
cărbune pe care le aşchia ca pe nişte creioane, se ducea la piaţa 
Covent Garden unde, pe vechi bucăţi de hârtie luate de te miri 
unde, schiţa chipurile trecătorilor. 

Vânzându-şi desenele pentru câţiva gologani câştigaţi în 
zilele norocoase, îşi mai alunga puţin mizeria. Astfel îl întâlni pe 
Sir Edward, iar soarta îşi jucă pe deplin rolul în dimineaţa aceea 
de toamnă, pe aleile descoperite din Covent Garden. 

Sir Edward era un bogat negustor de artă foarte cunoscut. 

Nu s-ar fi dus în veci de veci la piaţa aceea, dar boala i-o 
răpise pe una dintre servitoare, iar soţia voia ca el s-o 
înlocuiască imediat. Atunci când Vladimir Radskin flutură pe sub 
nasul lui Sir Edward portretul pe care tocmai i-l făcuse când se 
oprise în faţa unei tejghele cu legume, galeristul ghici pe loc 


82 


- MARK LEVY - 


talentul acestui om aflat într-o stare de plâns. Cumpără schiţa şi 
o studie toată seara. A doua zi, se întoarse în caleaşcă, însoţit de 
fiica sa, şi-i ceru bărbatului să i-o deseneze. Vladimir refuză. Nu 
zugrăvea nici un chip de femeie. Engleza lui sărăcăcioasă nu-i 
îngăduia să se facă bine înţeles, Sir Edward se enervă. Nu lipsi 
mult ca prima întâlnire a acestor doi bărbaţi care n-aveau să se 
mai părăsească vreodată să nu se termine cu o bătaie zdravănă. 
Calm, Vladimir îi arătă însă lui Sir Edward un alt desen. Un alt 
portret al lui, în picioare de data aceasta, şi pe care-l realizase 
numai din memorie, imediat după plecarea sa. Atitudinea era 
îngrozitor de veridică. 

— Este portretul lui Sir Edward expus la San Francisco? 

— Schița acestui tablou, da, căci pornind de la acest desen... 

Clara se încruntă. 

— Dar ştiţi toate poveştile acestea şi uite aşa mă fac eu de 
râs. Sunteţi cu adevărat cel mai mare expert în acest pictor, iar 
eu vă povestesc nişte anecdote care pot fi găsite în oricare carte 
despre el. N 

Mâna lui Jonathan se apropiase de cea a Clarei. li veni să o 
cuprindă, dar se abţinu. 

— In primul şi primul rând, există foarte puţine cărţi 
consacrate lui Radskin şi vă asigur că povestea asta n-o ştiam. 

— Vorbiţi serios? 

— Da, dar va trebui să-mi spuneţi cum v-au parvenit 
informaţiile acestea, o să le public în următoarea monografie. 

Clara ezită puţin înainte de a relua firul povestirii. 

— Bine, vă cred, spuse ea turnându-i ceai. Pentru că era 
sceptic, Sir Edward îi ceru lui Vladimir să deseneze pe loc un 
portret al vizitiului său. 

— lar crochiul acesta se află la originea tabloului pe care l-am 
despachetat miercuri? întrebă Jonathan, entuziasmat. 

— Bineînţeles, Vladimir şi el erau prieteni, legaţi de o aceeaşi 
pasiune. Dacă vă bateţi joc de mine şi ştiţi deja toate acestea, vă 
pot făgădui că... 

— Nu promiteţi nimic, ziceţi mai departe. 

— Vladimir fusese un călăreț foarte priceput în tinereţile sale. 
Mulţi ani mai târziu, când calul preferat al vizitiului s-a prăbuşit 
chiar în mijlocul străzii, Vladimir îi alină omului durerea făcându-i 


83 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


portretul în faţa grajdurilor, aproape de bidiviul său. Vizitiul 
îmbătrânise, iar Vladimir i-a pictat chipul pornind de la desenul 
pe care-l realizase dintr-o suflare, într-o dimineaţă de toamnă în 
umezeala aspră a pieţei descoperite de la Covent Garden. 

Jonathan nu se putu împotrivi dorinţei de a-i spune Clarei că 
această poveste îmbogăţea nemaipomenit de mult valoarea 
pânzei care avea să fie pusă în vânzare. Clara nu făcu nici un 
comentariu. Şi cum firea-i de expert ieşea din nou la iveală, el 
încercă de mai multe ori să afle care-i erau sursele. Incerca să 
aleagă din cuvintele Clarei partea de adevăr de partea de 
legendă. Toată după-amiaza, ea duse mai departe povestea lui 
Vladimir şi a lui Sir Edward. 

Proprietarul galeriei îl vizita pe Vladimir aproape în fiecare zi, 
îmblânzindu-l prin darurile sale. După câteva săptămâni, îi oferi 
fără să-i ceară vreo plată o cămăruţă îndeajuns de călduroasă 
într-una dintre casele burgheze pe care le deţinea nu departe de 
piaţă. 

Astfel, Radskin nu mai trebuia să străbată străzile murdare şi 
primejdioase ale Londrei în paloarea zorilor şi în întunericul 
amurgului. Pictorul refuză să locuiască acolo fără să dea nimic în 
schimb. Işi plăti culcuşul cu câteva desene. De cum îl văzu 
mutat, Sir Edward îi trimise uleiuri şi pigmenţi de foarte bună 
calitate, aduse tocmai de la Florenţa. Vladimir amestecă cu 
mâna lui culorile şi, de îndată ce primi primele şasiuri cu pânza 
deja prinsă de care tot Sir Edward îi făcuse rost, abandonă 
fusainul şi începu din nou să picteze. Acesta fu începutul 
perioadei sale engleze care a durat toţi acei opt ani pe care-i mai 
avea de trăit. Instalat în cămăruţa sa în apropiere de Covent 
Garden, pictorul executa comenzile proprietarului galeriei. Sir 
Edward în persoană venea să-i aducă materialul. De fiecare dată, 
rămânea din ce în ce mai mult timp în compania artistului. 
Astfel, de la o săptămână la alta, galeristul îmblânzi mândria 
pictorului pe care voia să-l transforme în protejatul său. Intr-un 
an, cel pe care-l numea prietenul rus pictă şase tablouri mari. 
Clara le enumeră: Jonathan le cunoştea pe toate şi-i spuse în 
care colţ al lumii se află fiecare dintre ele. 

Dar pribegia şi condiţiile mizere de viaţă din cartierul 
Lambeth îl slăbiseră pe Vladimir. | se întâmpla adesea să fie 


84 


- MARK LEVY - 


chinuit de nişte îngrozitoare accese de tuse, articulațiile îl făceau 
să sufere din ce în ce mai mult. Intr-o dimineaţă, venind să-l 
vadă, Sir Edward îl găsise alungit chiar pe podeaua modestei 
cămăruţe unde îl instalase. Paralizat de reumatism, nu mai 
avusese puterea să se ridice de unul singur din pat şi căzuse pe 
jos. 

Vladimir a fost dus de-ndată în casa de la oraş a aristocratului 
care îl veghe zi de zi. Când medicul său personal îl linişti pe Sir 
Edward în privinţa însănătoşirii protejatului său, acesta îl trimise 
pe proprietatea sa de la ţară ca să-şi petreacă acolo o 
confortabilă  convalescenţă. Vladimir îşi reveni pe deplin. 
Mulțumită lui Sir Edward, călători de mai multe ori singur la 
Florenţa, mergând să-şi procure chiar el pulberile de pigmenţi cu 
care îşi alcătuia culorile atât de profunde. Sir Edward se purtă cu 
el de parcă i-ar fi fost frate. In toţi aceşti ani, prietenia lor fu 
exemplară. Când nu călătorea, Vladimir picta. Sir Edward îi 
expunea tablourile, în galeria sa de la Londra, iar când tabloul 
nu-şi afla cumpărător, aristocratul îl agăța pe pereţii uneia dintre 
casele sale, dându-i bani pictorului ca şi cum opera ar fi fost 
vândută. Opt ani mai târziu, Vladimir se îmbolnăvi din nou şi, de 
data aceasta, starea i se înrăutăţi rapid. 

— A murit la începutul lui iunie, liniştit într-un fotoliu, la 
umbra unui copac înalt, acolo unde îl dusese Sir Edward. 

Vocea Clarei se umpluse de tristeţe la sfârşitul povestirii. Se 
ridică pentru a strânge masa, iar Jonathan o ajută imediat, fără 
să-i mai ceară părerea. Clara luă ceştile, Jonathan, ceainicul şi 
duseră totul spre cele două bazine din faianţă crăpată, peste 
care atârna un robinet impozant de aramă. Apa curse prelung. 
Jonathan îi mărturisi Clarei că nu ştia aproape nimic din viaţa la 
ţară a lui Vladimir şi îi relată alte câteva fragmente din povestea 
bătrânului pictor căruia îşi consacrase întreaga existenţă. 

După-amiaza se apropia de sfârşit, Clara şi Jonathan 
străbătuseră împreună negurile Londrei de altădată, închipuiseră 
casa în care Vladimir trăise nu departe de Covent Garden, 
vizitaseră grădina de trandafiri în care îi plăcea să se plimbe 
când se afla la ţară. Tot evocându-l pe pictor, aproape c-ar fi 
putut să-i audă paşii strivind fânul din grajduri atunci când venea 
să-l vadă pe prietenul său, vizitiul. Jonathan spăla vasele, Clara, 


85 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


alături, le ştergea. Era subjugat de senzualitatea pe care o 
răspândea. Ea se ridică pe vârful picioarelor ca să aşeze farfuriile 
pe un suport agăţat de perete deasupra capului. De o sută de ori 
îi veni s-o ia în braţe, de o sută de ori renunţă. Clara învârti 
mânerul robinetului. Işi şterse mâinile de un şorţ pe care şi-l 
desfăcu şi pe care îl lăsă lângă antica maşină de gătit din lemn. 
Se îndreptă spre el, plină de viaţă. 

— Veniţi după mine, spuse ea. 

Il trase pe uşa bucătăriei care dădea în spatele conacului. 
Traversară curtea şi se opriră în faţa unui enorm şopron. Când 
învârti cheia, Jonathan simţi că inima i-o ia la goană. Clara 
împinse cu putere cele două uşi, imense. Inăuntrul hambarului, 
calandrul unui roadster Morgan strălucea în toate nuanţele-i 
metalice. Ea se aşeză la arhaicul volan din lemn, iar motorul 
începu să zumzăie. 

— Haideţi, nu vă mai uitaţi aşa! Trebuie să mă duc în sat, 
după cumpărături. O să descoperiţi ceea ce v-a adus aici când ne 
vom întoarce. Şi, la urma urmei, cine a întârziat douăzeci şi patru 
de ore? spuse ea, cu o privire plină de maliţiozitate., 

Jonathan i se alătură, iar Clara demară în scrâşnit de roţi. 


Decapotabila străbătu rapid câmpia. Se opriră în faţa unei 
mici băcănii. Clara cumpără cina. Jonathan ieşi cu braţele 
încărcate de o cutie pe care o puse pe minuscula banchetă din 
spate. La întoarcere, Clara îi încredinţă volanul. Nervos, trecu în 
viteza întâi şi cală motorul. 

— Ambreiajul e cam sec atunci când nu eşti obişnuit cu el! 
spuse ea. 

Jonathan îşi uită mândria şi încercă să-şi ascundă nerăbdarea. 
Ajungând în faţa casei, se destinse până la urmă. După ce lăsă 
cumpărăturile în bucătărie, Clara îl trase după ea în interiorul 
conacului. Il conduse printr-un culoar lung care dădea într-o 
vastă bibliotecă. Pervazurile pereţilor cu lemnării roase de vreme 
erau înălțate de tapiţerii vechi. Deasupra şemineului, un orologiu 
mare se oprise la ora şase şi nimeni nu mai ştia dacă era vorba 
despre o seară ori o dimineaţă. Câteva cărţi cu coperte uzate 
acopereau o masă de acaju care trona în mijlocul încăperii. Prin 
ferestrele cu ochiuri mici, soarele putea fi deja văzut cum se 


86 


- MARK LEVY - 


estompează dincolo de culmile dealurilor. Jonathan observă uşiţa 
spre care se îndrepta Clara. Ea intră sub alcov, Jonathan voi să 
se dea înapoi ca s-o lase să treacă. Atunci când ea-şi puse mâna 
pe clanţă, trupurile li se atinseră uşor şi straniul vertij reîncepu. 

Nori grei întunecară cerul cu o viteză fulgurantă. Ziua se 
sfârşi, iar ploaia de seară începu să cadă. Jonathan străbătu 
încăperea şi încercă să o închidă, dar braţul refuză să-l asculte. 
Muşchii îi erau amorţiţi. Voi s-o cheme pe Clara, dar nici un sunet 
nu-i ieşea de pe buze. Afară, totul se schimba. Minunaţii 
trandafiri agăţaţi de faţada conacului o acopereau acum într-un 
chip sălbatic. Obloane decrepite se tânguiau la etaj, sub 
asalturile vântului. Câteva ţigle de pe acoperiş se prăvăleau, 
înainte de a se sparge pe jos. Jonathan avea impresia că se 
sufocă, plămânii îl torturau. Aversa îi pălmui obrajii. In faţa casei, 
era pregătită o trăsură într-o stare jalnică. Copitele ce loveau 
pământul trădau nervozitatea calului pe care un vizitiu cu joben 
încerca să-l ţină pe loc strângând cât de tare putea pripoanele. 
lnăuntrul berlinei, silueta unei tinere era înfofolită într-o capă 
cenuşie, iar un capişon îi acoperea capul. Un cuplu de-o vârstă 
înaintată ieşi în grabă din casă. Bărbatul, cu o statură impozantă, 
o ajută pe femeie, protejând-o cu braţul, să urce. Inchise 
portiera, îşi scoase capul pe fereastră şi urlă: „Prin păduri, 
repede, vin!” 

Vizitiul dădu bice calului, iar trăsura înconjură copacul cel 
mare. Plopul care domnea în parc nu mai avea nici o frunză. 
Vara care de-abia se năştea părea să-şi dea deja sfârşitul. Vocea 
necunoscută îl ajunse din nou: „Repede, repede, grăbiţi-vă!”, 
murmura ea, amestecându-se cu şuierul rafalelor. 

Jonathan îşi întoarse cu greu privirea înăuntrul bibliotecii. 
Decorul se schimbase. La capătul încăperii, uşa care dădea spre 
culoar se deschise brusc. Jonathan văzu două siluete care fugeau 
spre etaj. Una ţinea sub braţ un pachet mare, înfăşurat într-o 
pătură. Jonathan ştia că în câteva secunde avea să rămână fără 
aer. Inspiră adânc şi încercă din toate puterile să lupte împotriva 
moleşelii. Se dădu un pas înapoi, iar vertijul încetă de îndată. 
Clara era tot în faţa lui. Se găsea din nou sub alcov. 

— S-a întâmplat din nou, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Da, răspunse Jonathan, recăpătându-şi răsuflarea. 


87 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Şi mie mi se-ntâmplă, am şi eu visele acestea, şopti ea. 
Totul se petrece când ne atingem. 

Straniul pare şi mai straniu atunci când îl mărturisim. Ea îl 
privi fix şi, fără să mai spună nimic, intră în micul birou. 

Şevaletul era pus în mijlocul încăperii. Când Clara dădu la o 
parte cuvertura care proteja tabloul, îi oferi lui Jonathan acea 
clipă unică la care visase din totdeauna. Privi pânza şi nu-şi 
crezu ochilor. 


6 


Din spate, încremenită în veşnicia tabloului, tânăra femeie 
stătea în picioare, rochia plisată pe care o purta era de un roşu 
dens şi adânc, un roşu cum Jonathan nu mai văzuse niciodată. 
Atinse uşor pânza cu vârfurile degetelor. Opera era mai 
frumoasă decât tot ceea ce ar fi putut să-şi imagineze. Mai întâi, 
subiectul, ce se sustrăgea tuturor regulilor pe care Vladimir şi le 
impusese, iar apoi, acest roşu indescriptibil care-i aminti că 
Vladimir îşi pisa şi-şi pregătea de unul singur culorile, după moda 
veche. 

O ameţeală îi cuprindea meditaţia de expert. Tema în contre- 
jour pe care pictorul o adoptase aici era de o factură deja 
contemporană. Nu era vorba despre nici o vibraţie a luminii, ci 
despre o reprezentare precisă, despre o pătrundere premonitorie 
în veacul al XX-lea. In fundal, un plop albăstrui pe un cer verde 
ca smaraldul prevestea deja viitorul fovism. lar Jonathan percepu 
încă şi mai bine dimensiunea talentului pictorului său. Vladimir 
nu aparţinea nici unei vremi. Acest tablou era fără precedent şi 
fără seamăn. 

— Tot ai făcut-o, ticălos bătrân! murmură el. Ţi-ai făcut 
capodopera. 

Rămase astfel multe ceasuri ca să privească Tânăra cu rochie 
roşie, iar Clara, care părăsise încăperea, nu veni în nici un 
moment al nopţii să întrerupă tăcerea ce învăluia ciudata 
întâlnire dintre pictor şi istoricul său. 

Ea nu intră în birou decât în zori. Puse un platou pe un 
secrétaire, trase perdelele şi lăsă lumina să pătrundă pe 


88 


- MARK LEVY - 


fereastra pe care o întredeschise. Jonathan îşi miji ochii şi se 
întinse. Se aşeză în faţa ei la măsuţă şi îi servi o ceaşcă de ceai. 
Se priviră un timp fără să scoată o vorbă, iar el a fost acela care 
spulberă clipa de complicitate. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Va depinde mult de dumneavoastră, spuse ea ieşind. 

Jonathan rămase singur un moment. Ştia acum că tabloul pe 
care-l studiase toată noaptea avea să-i aducă lui Radskin, în 
sfârşit, recunoaşterea ce i se cuvenea. Tânăra cu rochie roşie 
avea să-l consacre pe pictor printre contemporanii săi. 
Conservatorii de la Metropolitan-ul din New York, de la Tate 
Galery din Londra, de la muzeul d'Orsay din Paris, de la Prado 
din Madrid, de la Galeria Uffizi din Florenţa, de la Bridgestone din 
Tokio, toţi or să vrea de-acum înainte să expună opera lui 
Radskin. Jonathan se gândi şi la Peter, ce avea să se întrebe care 
dintre ei o să liciteze mai mult pentru a-şi agăța pentru 
totdeauna tabloul acesta pe peretele muzeului său. Işi scoase 
mobilul din buzunar, îi formă numărul şi-i lăsă un mesaj pe 
robotul telefonic. 

— Eu sunt, spuse el, am o veste pe care aş vrea s-o 
împărtăşesc cu tine. Mă aflu în faţa tabloului pe care l-am căutat 
atât de mult şi, crede-mă, e mai presus de toate speranţele 
noastre. Va face din tine cel mai fericit şi mai invidiat dintre 
conducătorii de licitaţii. 

— Cu o condiţie, spuse Clara din spate. 

— Care condiţie? întrebă Jonathan, băgându-şi mobilul înapoi 
în buzunar. 

— Chiar că sunteţi şocat dacă v-a scăpat aşa ceva! 

Ea se ridică şi-i întinse mâna ca să-l tragă spre tablou. 

Schimbară o privire perplexă, iar ea-şi ascunse de îndată 
mâna la spate. inaintară până la şevalet. Jonathan examină încă 
o dată pictura lui Vladimir. Când îşi dădu seama de greşeala sa, 
făcu ochii mari, înălţă pânza şi se uită pe partea cealaltă. Intr-o 
clipă, înţelese catastrofica importanţă a lucrului care-i scăpase: 
Vladimir Radskin nu-şi semnase ultimul tablou. 

Clara se apropie de el şi voi să-i pună mâna pe umăr ca să-l 
liniştească, dar se resemnă. 


89 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Nu vi-o luaţi în nume de rău, nu sunteţi primul pe care 
tabloul îl păcăleşte în felul acesta. Nici Sir Edward nu şi-a dat 
seama, era la fel de fermecat ca şi dumneavoastră. Veniţi, nu 
staţi acolo. Cred că o mică plimbare pe jos o să vă facă bine. 

In parc, ea continuă povestea pictorului şi a proprietarului 
galeriei. 

Vladimir fusese doborât brutal de boală, murise imediat după 
ce terminase Tânăra cu rochie roşie. Sir Edward nu şi-a revenit 
după dispariţia prietenului. Nebun de durere şi de furie că munca 
pictorului său nu era recunoscută la adevărata ei valoare, îşi 
puse în mod public reputaţia în joc un an mai târziu şi anunţă că 
ultima operă a lui Vladimir Radskin era una dintre cele mai 
importante ale secolului. Avea să organizeze în ziua comemorării 
dispariţiei sale o prestigioasă vânzare unde pânza să fie 
prezentată. Mari colecționari dădură fuga din lumea întreagă. In 
ajunul licitaţiei, el scoase tabloul din cufărul unde-l adăpostise 
pentru a-l aduce la sala de vânzare. 

Când îşi dădu seama că nu era semnat, era prea târziu. 
Miracolul marelui ceremonial pe care-l organizase pentru a 
consacra opera prietenului său se întoarse împotriva lui. Toţi 
negustorii şi criticii epocii îl folosiră pentru a-l ataca. Mediile 
artistice îl luară în râs. Sir Edward a fost acuzat că a prezentat un 
fals grosolan. Dezonorat, ruinat, şi-a abandonat proprietăţile şi a 
părăsit în grabă Anglia. A plecat să trăiască în America cu soţia şi 
fiica sa, unde a şi murit, câţiva ani mai târziu, neştiut de nimeni. 

— Dar cum de ştiţi toate acestea? întrebă Jonathan. 

— Tot n-aţi înţeles unde vă aflaţi? 

Văzând înfăţişarea perplexă a lui Jonathan, Clara nu-şi putu 
înfrâna un râs din toată inima care izbucni în hohote. 

— Dar vă aflaţi în casa lui Sir Edward. Aici şi-a petrecut 
pictorul ultimii ani, aici a pictat multe dintre tablourile sale. 

Atunci, Jonathan se uită în jurul lui şi văzu conacul sub o cu 
totul altă perspectivă. Când trecură prin faţa plopului, încercă să 
şi-l imagineze pe pictor lucrând. Ghici locul unde Vladimir îşi 
pusese şevaletul pentru a realiza unul dintre tablourile sale 
preferate. Opera al cărei peisaj original îl vedea în faţă era, după 
câte ştia, expusă într-un mic muzeu din Noua Anglie. Jonathan 
privi zidul alb care înconjura domeniul până departe, în zare. 


90 


- MARK LEVY - 


Dealul aflat la orizont era mult mai înalt în tablou decât în 
realitate. Atunci, Jonathan se lăsă pe genunchi şi înţelese că 
Vladimir îşi realizase pictura aşezat, iar nu în picioare. Cu 
siguranţă, Clara se înşelase în cronologia povestirii sale. La doi 
ani după ce se mutase aici, probabil că Vladimir era deja foarte 
slăbit. Se întoarseră spre casă într-o frumoasă după-amiază de 
vară. 


Jonathan îşi petrecu restul zilei în micul birou. O regăsi pe 
Clara la sfârşitul după-amiezii, fredona în bucătărie. Intră fără să 
facă zgomot, se sprijini de tocul uşii şi o privi. 

— E ciudat, dar de fiecare dată când vă gândiţi la ceva, vă 
încrucişaţi mâinile la spate şi vă mijiţi ochii. Ce vă supără? 
întrebă ea. 

— Mai multe lucruri! Nu ştiţi vreo cârciumioară de ţară unde 
v-aş putea duce să cinăm, mi-aş perfecționa stilul de condus pe 
Morgan-ul acela şi apoi, mi-e foame, dumneavoastră nu? 

— Mor de foame! spuse ea aruncând în chiuvetă tacâmurile 
pe care le ţinea în mână. Urc să mă schimb, o să fiu gata în 
câteva minute. 

Aproape că-şi ţinu cuvântul. Jonathan de-abia de-avu timp să 
încerce să dea de Peter, fără succes, şi să constate că bateria 
mobilului său murise, iar Clara îl şi strigă din holul de la capătul 
scărilor 

— Sunt gata! 

Roadsterul aluneca sub lumina voalată a unei semiluni. Clara 
îşi adunase părul sub un fular care o apăra de vânt. Jonathan 
căuta să-şi aducă aminte de ultima oară când îşi simţise inima 
atât de plină. Se gândi din nou la Peter, ar trebui să-l prevină că 
Tânăra cu rochie roşie nu era semnată. Işi imagina deja cum o să 
reacționeze şi munca pe care va fi nevoit s-o facă pentru a-şi 
salva prietenul. Va trebui să găsească în câteva zile mijloacele 
de-a autentifica un tablou ce se deosebea de opera pictorului 
care se presupunea că-l realizase. 

Şi chiar dacă, din punctul lui de vedere, fiecare trăsătură de 
penel valora mult mai mult decât orice semnătură, absenţa unei 
simple ştampile de pe pânză avea să provoace multe întrebări în 
mediile artistice. În primul rând, trebuia să descopere de ce 


91 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Vladimir nu-şi pusese numele pe propriul tablou. Să fi fost oare 
pentru că se sustrăsese celor două reguli absolute pe care şi le 
impusese: să nu folosească niciodată pigment roşu şi să nu 
picteze niciodată nici o femeie? Dacă acestea fuseseră singurele 
motive ale acestui ciudat anonimat, atunci, fără să ştie, îi jucase 
cea mai rea festă expertului ce avea să încerce, un veac şi 
câteva decenii mai târziu, să impună în lume dimensiune a 
lucrării sale. 

„De ce ai făcut-o, Vladimir?”, se gândea Jonathan. 

— Este întrebarea pe care mi-o pun tot timpul, continuă 
Clara. 

Micuța lampă de pe masa la care-i instalase hangiul lumina 
delicat chipul Clarei. Jonathan înălţă capul şi nu putu rezista 
dorinţei de a o privi. 

— Imi citiţi gândurile? 

— Le împărtăşesc! Şi apoi, eu n-am nici un merit, buzele vă 
însoțeau cuvintele pe care le murmuraţi fără să vă daţi seama. 

— Nesemnată, pânza o să provoace multe controverse. Ne 
trebuie nişte elemente concrete care să dovedească faptul că 
Radskin e chiar autorul ei. 

— De unde vă gândiţi să începeţi? 

— De la compoziţia picturii şi va trebui să regăsesc originea 
pigmenţilor Tinerei cu rochie roşie ca să-i compar cu aceia pe 
care îi folosea în celelalte pânze. Lucrul acesta o să ne ofere o 
primă serie de indicii. 

Mâinile le erau aşa de apropiate, că le-ar fi fost de-ajuns 
câţiva centimetri smulşi pudorii sau fricii pentru a nu mai forma 
decât una singură. Şi cine ştie dacă nu cumva, împreunându-se, 
nu le-ar fi adus răspunsurile la întrebările pe care amândoi şi le 
puneau fără să-ndrăznească să şi le mărturisească? 


_ La conac, Jonathan se instală într-o cameră pentru musafiri. 
işi puse geanta pe un fotoliu şi se sprijini cu mâinile pe patul 
înălţat de-un baldachin cu draperii ecru. Apoi, se îndreptă spre 
una dintre cele două ferestre care dădeau spre parc şi simţi 
efluviile marelui plop ce se legăna în lumina lunii. Tremură, trase 
jaluzelele şi intră în baie. Clara mergea pe culoar, se opri puţin în 


92 


- MARK LEVY - 


faţa uşii camerei sale, apoi se îndepărtă spre aceea pe care o 
ocupa la capătul coridorului. 


Jonathan se trezi foarte devreme. De îndată ce fu gata, cobori 
spre bucătărie. Incăperea mirosea frumos a foc stins de lemne. 
Clara nu exagerase, dimineaţa, bucătăria era îngheţată. Două 
boluri erau aşezate pe masa cea mare, lângă un paner. Jonathan 
lăsă acolo un bileţel. Aprinse focul şi ieşi pe uşa din spate pe 
care o închise fără să facă zgomot. Parcul părea să doarmă 
învăluit în roua zorilor. Jonathan îşi umplu plămânii cu aer 
proaspăt, îi plăcea ora aceasta din zi când două lumi atât de 
străine una de alta se însoțesc pentru o clipă. Nici ramurile 
copacilor, nici tulpinile trandafirilor agăţaţi de faţade nu 
tremurau. Pietrişul îi scârţâi sub paşi. Se urcă în maşină, porni 
motorul şi părăsi domeniul. Pe drumeagul mărginit de copaci 
înalţi, privi cum conacul se micşorează în oglinda retrovizoare. În 
momentul în care lua curba, Clara deschise ferestrele la etaj. 

O ploaie fină cădea pe aeroportul Heathrow. Jonathan îşi lăsă 
maşina şi se urcă în autobuzul care-l duse la ghişeele companiei 
Alitalia. Zborul pentru Florenţa nu pleca decât peste două ore, îşi 
uitase impermeabilul la conac şi se duse să se plimbe în partea 
unde erau buticurile. 

Clara intră în bucătărie, se apropie de focul care trosnea în 
şemineu şi zâmbi. Se îndreptă spre aragaz, puse ceainicul pe un 
ochi şi se aşeză la masă. Menajera care venea în fiecare zi să 
aibă grijă de casă adusese un ziar şi nişte pâine proaspătă. li 
putea auzi paşii liniştitori deasupra capului. Clara zări scrisoarea 
de la Jonathan. Lăsă ziarul şi desfăcu plicul. 


Clara, 


Am plecat devreme de dimineaţă. Aş fi vrut să vă bat la uşă 
ca să vă spun la revedere, dar încă dormeaţi. Când veţi citi 
rândurile acestea, o să fiu pe drum spre Florența, pe urmele 
pictorului nostru. E ciudat, a trebuit să aştept tot timpul acesta 
ca să fac cea mai mare dintre descoperirile pe care mi le-a oferit 
viața. Voiam să vă împărtăşesc un gând, atât de prezent încă din 
primele clipe ale trezirii mele. Revelația aceasta seamănă cu o 


93 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


călătorie, cred că a început în chiar momentul în care v-am 
întâlnit. Dar când oare s-a întâmplat cu adevărat? Ştiţi? 

Vă voi suna seara aceasta, vă doresc o zi bună, mi-ar fi plăcut 
să vă rămân alături, ştiu deja că-mi veți lipsi. 

Al dumneavoastră, 


Jonathan 


Clara împături scrisoarea şi o puse cu mare încetineală în 
buzunarul halatului. Trase adânc aer în piept, privi calmă lustra 
agăţată de tavan, îşi ridică mâinile spre cer şi scoase un imens 
strigăt de bucurie. 

Capul uimit al lui Dorothy Blaxton, menajera casei, se iţi prin 
uşa întredeschisă. 

— M-aţi strigat, doamnă? 

Clara tuşi uşor în căuşul palmei. 

— Nu, Dorothy, cu siguranţă c-ai auzit şuierul apei pentru 
ceai! 

— Probabil, răspunse ea privind ochiul pe care Clara uitase 
să-l aprindă sub ceainic. 

Clara se ridică şi se învârti pe loc, fără ca măcar să-şi dea 
seama. O rugă pe Miss Blaxton să pregătească totul şi să pună 
câteva flori în camera de oaspeţi, ea avea să se ducă la Londra, 
dar o să se întoarcă foarte repede. 

— Desigur, doamnă, zise menajera întorcându-se spre scară. 

Şi de îndată ce Dorothy Blaxton fu pe culoar, ea-şi ridică ochii 
în sus şi urcă la etaj. 


În chiar clipa în care roţile avionului lui Jonathan părăseau 
pista, în Morgan-ul ei, Clara lăsa în spate domeniul. Un soare 
rotund şi cald strălucea pe cer. 

Două ore mai târziu, îşi parcă maşina în faţa galeriei. 


La câteva mii de kilometri, un taxi îl lăsa pe Jonathan în 
Piazza della Repubblica, în faţa hotelului Savoy. Îşi luă o cameră 
şi-l sună de îndată pe un prieten pe care nu-l mai văzuse de 
multă vreme. Lorenzo răspunse de la primul ţârâit şi-i recunoscu 
imediat vocea. 


94 


- MARK LEVY - 


— Ce te aduce pe la noi? întrebă Lorenzo cu accentul lui de 
Toscana. 

— Eşti liber pentru un dejun? răspunse Jonathan. 

— Pentru tine, întotdeauna! Unde ai tras de n-ai venit să 
dormi la noi? 

— La Savoy. 

— Atunci, ne întâlnim la cafeneaua Gilli într-o jumătate de 
oră. 

Terasa era plină, dar Lorenzo era un obişnuit al tuturor 
locurilor frecventate din oraş. Un chelner îl îmbrăţişă, îi strânse 
mâna lui Jonathan şi, sub privirile mânioase ale turiştilor ce 
aşteptau la coadă în faţa cafenelei, le dădu pe dată o masă. 
Jonathan refuză politicos meniul pe care i-l prezenta şeful 
personalului. 

— Vreau ce ia şi el! 

Conversaţiile începură să curgă în jurul mesei la care cei doi 
prieteni savurau bucuria de a se revedea. 

— Aşadar, crezi că ţi-ai găsit faimosul tablou? 

— Sunt sigur, am însă realmente nevoie de ajutorul tău 
pentru ca lumea să-mi împărtăşească părerea. 

— Dar de ce blestematul tău de pictor nu şi-a semnat pânza? 

— Incă nu ştiu şi tocmai de aceea am nevoie de tine. 

— Nu te-ai schimbat deloc! Eşti la fel de nebun. Incă de pe 
băncile de la Artele Frumoase, când ne făceam stagiul la Paris, 
îmi împuiai urechile cu Vladimir Radskin al tău. 

— Nici tu nu te-ai schimbat, Lorenzo. 

— Am cu douăzeci de ani mai mult, aşa că totuşi m-am 
schimbat. 

— Şi Luciana? 

— Tot nevastă-mea şi tot mama copiilor mei. Ştii prea bine că 
aici, în Italia, familia e o instituţie. Şi tu, te-ai însurat? 

— Aproape! 

— Tocmai ce-ţi spuneam, nu te-ai schimbat. 

Chelnerul le puse pe masă nota de plată şi două cafele tari. 
Jonathan îşi scoase portmoneul cu carduri, dar Lorenzo îşi aşeză 
de-ndată mâna peste a lui. 

— Hai, bagă-l la loc, dolarii nu mai valorează nimic în Europa, 
ce, nu ştiai? Bine, o să te însoțesc la Zecchi, atelierele lor nu-s 


95 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


departe de-aici. Poate că acolo o să aflăm mai multe despre 
pigmenţii pe care-i folosea rusul tău. De secole, au păstrat 
aceleaşi modalităţi de preparare. Magazinul ăsta e memoria 
picturii noastre. 

— Cunosc firma Zecchi, Lorenzo! 

— Da, dar nu cunoşti pe nimeni care să lucreze acolo, pe 
când eu, da! 

Părăsiră Piazza della Repubblica. Un taxi îi lăsă la numărul 19, 
via della Studio. Lorenzo se duse în faţa recepţiei. O brunetă 
fermecătoare care răspundea la prenumele de Graziella le ieşi în 
întâmpinare cu braţele deschise. Lorenzo îi şopti la ureche 
câteva cuvinte pe care ea le puncta cu câţiva de „Si” aproape 
cântaţi. li făcu cu ochiul şi-i conduse pe amândoi în partea din 
spate a magazinului. Acolo, o apucară pe o scară veche din lemn 
ale cărei trepte le scârţâiau sub paşi. Graziella luase o cheie cu 
nişte forme impresionante. O învârti în broasca unei uşi care se 
deschidea în nişte imense mansarde apărate de orice lumină. O 
peliculă subţire de praf acoperea miile de lucrări aliniate pe nişte 
rafturi care se întindeau la nesfârşit sub şarpantă. Graziella se 
întoarse spre Jonathan şi i se adresă aproape fără nici un accent. 

— In ce an a venit aici pictorul dumneavoastră? 

— Intre 1862 şi 1865. 

— Atunci urmaţi-mă, straţele din epoca aceea se află un pic 
mai departe. 

Parcurse o etajeră cu vârful degetelor şi se opri în faţa 
cotoarelor crăpate a cinci registre pe care le trase spre ea. 

Puse ceasloavele pe o servantă. Toate comenzile date 
atelierelor Zecchi de patru veacuri încoace erau consemnate în 
aceste caiete. 

— In trecut, prepararea anumitor pigmenţi şi uleiuri pure se 
făcea aici, spuse Graziella. Cei mai mari maeştri au călcat pe 
aceste podele. Acum, este o sală cu arhive care ţine de muzeul 
din Florenţa. Ştiţi că ar trebui să aveţi o autorizaţie a 
conservatorului ca să fiţi aici. Dacă tata m-ar vedea, s-ar înfuria. 
Dar sunteţi prietenul lui Lorenzo, aşa că sunteţi aici ca acasă. O 
să vă ajut să căutaţi. 

Jonathan, Lorenzo şi Graziella îşi văzură de treabă în jurul 
mesei. Dând paginile manuscrise ale registrului pe care-l 


96 


- MARK LEVY - 


consulta, Jonathan şi-l imagina pe Vladimir mişcându-se de colo- 
colo prin încăpere, aşteptând să-i fie preparate comenzile. 
Radskin spunea că  responsabilitatea unui pictor nu se 
mărgineşte la excelența estetică şi tehnică a compoziţiei sale, 
trebuie să ştie şi să o apere de atacurile timpului. Pe vremea 
când preda în Rusia, regretase de prea multe ori stricăciunile 
provocate de anumite restaurări neinspirat realizate pe pânzele 
maeştrilor pe care-i stima. La Paris, Jonathan cunoştea câţiva 
restauratori care împărtăşeau fără reţineri punctul de vedere al 
pictorului său. Auziră treptele trosnind, sângele le îngheţă în 
vine, urca cineva. Graziella se năpusti la registre şi alergă să le 
pună la loc. Mânerul uşii scârţâi, iar Graziella de-abia de avu 
timp să-şi ia o înfăţişare nevinovată ca să-şi întâmpine tatăl ce 
intra în încăpere cu o faţă întunecată. Giovanni îşi trecu mâna 
prin barbă şi-l certă pe Lorenzo. 

— Ce cauţi aici? N-aveam întâlnire. 

— Giovanni, ce plăcere să te văd, ca întotdeauna, răspunse 
Lorenzo, îndreptându-se cu veselie spre el. 

Il prezentă pe Jonathan gazdei sale. Chipul tatălui Graziellei 
se destinse de îndată ce-şi dădu seama că fata nu era singură cu 
Lorenzo în chiţimiile propriei case. 

— Să nu te superi pe fiică-ta, dar am rugat-o să-l lase pe unul 
dintre cei mai buni prieteni ai mei să vadă locul acesta unic din 
Florenţa. Vine din America, din Boston. ŢI-l prezint pe Jonathan 
Gardner, ne-am cunoscut pe băncile facultăţii din Paris unde am 
învăţat amândoi. Este unul dintre cei mai mari experţi de pe 
lumea aceasta. 

— Exagerarea nu este o fatalitate naţională, Lorenzo, fă şi tu 
nişte eforturi! spuse tatăl Graziellei. 

Giovanni îl măsură pe Jonathan din cap până-n picioare, îşi 
trecu degetele prin barbă, sprânceana dreaptă i se înălţă şi, în 
sfârşit, îi întinse mâna. 

— Bine aţi venit la mine acasă, iar dacă sunteţi prietenul lui 
Lorenzo, atunci veţi fi şi prietenul meu. Acum, ar fi mai bine să 
coborâţi ca să vă continuaţi conversaţia. Locatarilor acestei 
încăperi nu prea le plac curenţii de aer. Urmaţi-mă. 

Bătrânul îi conduse într-o bucătărie imensă. O femeie cu părul 
strâns sub un batic stătea în faţa sobelor. Trase de cordonul 


97 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


şorţului şi se întoarse întinzând o mână generoasă musafirilor 
fiicei sale. Jonathan o privi, iar mişcarea aparte a pleoapelor îi 
trădă dorul de Clara care tocmai îl luase prin surprindere. O oră 
mai târziu, Lorenzo şi Jonathan părăseau casa lui Giovanni. 

— Rămâi în seara aceasta? întrebă Lorenzo însoţindu-l pe 
străzi. 

— Da, prefer să aştept rezultatul cercetărilor pe care i le-am 
cerut prietenei tale. 

— Graziella o să caute, poţi să ai încredere în ea. 

— Dacă taică-său o s-o lase. 

— Nu-ţi face griji, îl cunosc foarte bine, pare înfricoşător, dar 
în faţa fiică-sii se topeşte de-a dreptul. 

— ţi sunt dator vândut, Lorenzo. 

— Hai atunci să iei cina cu noi, Luciana, va fi foarte mulţumită 
să te vadă. Şi apoi, o să vorbim despre problemele tale. 

Lorenzo îl lăsă pe Jonathan în faţa hotelului şi se întoarse la 
lucru, la academia de arte unde conducea un departament de 
cercetări. Jonathan ar fi voit să se ducă la Galeria Uffizi, dar 
muzeul era închis. Atunci, resemnat, traversă Ponte Vecchio şi 
merse pe jos până la Piazza Pitti. Cumpără un bilet la ghişeu şi 
intră în grădinile Boboli. 

Străbătu curtea interioară şi urcă treptele care îngăduie 
accesul pe terasa separată de palat prin fântâna Carciofo. 
Vederea pe care o oferea asupra Florenței era emoţionantă. In 
depărtare, domul şi campanila se înălţau deasupra acoperişurilor 
care păreau că se înşiră până la nesfârşit. Işi aminti tabloul, 
expus la Luvru, pe care Camille Corot'6, îl pictase în 1840. In 
perspectiva parcului se deschidea amfiteatrul construit în veacul 
al XV-lea. In centru, admira vasca romană şi obeliscul egiptean. 
Urcă spre vârful dealului. La dreapta sa, o alee în pantă ducea la 
un rond. Se aşeză la rădăcina unui copac ca să-şi tragă 
răsuflarea în tihna unei după-amieze florentine. Pe o băncuţă de 
piatră din apropiere, o pereche se ţinea de mână. Ei admirau 
tăcuţi maiestatea operelor care îi înconjurau. În grădinile Boboli 
domneşte o atmosferă impregnată de o linişte pe care doar 


16 Jean-Baptiste Camille Corot (1796-1875), pictor francez în a cărui 
operă se regăsesc primele elemente ale impresionismului (N. £.). 


98 


- MARK LEVY - 


veacurile o şlefuiesc. Nehotărât, Jonathan închise ochii peste 
imaginea blândă a intimităţii lor şi se îndreptă spre Viottolone. 

Lunga travee mărginită de chiparoşi seculari cobora în pantă 
abruptă spre Piazzale del!'Isolotto unde trona un bazin circular 
ornamentat cu statui. In centrul acestuia, pe o insuliţă se-nălţau 
portocali şi lămâi. In mijlocul personajelor mitice, chipul lui 
Vladimir se oglindi brusc în apa liniştită, ca şi cum pictorul s-ar fi 
apropiat pe la spate, fără ca el să-i fi auzit paşii. Jonathan se 
întoarse. | se păru că recunoaşte silueta lui Vladimir care se 
ascundea acum după un copac. Bătrânul pictor se mişca cu 
nonşalanţă în mijlocul tuturor apuselor culturi care impregnau 
locul acesta cu tainicele lor parfumuri. Intrigat, Jonathan îl urmări 
în plimbarea lui până la bazinul lui Neptun; Vladimir se opri în 
faţa statuii Abundenţei şi se apropie de el. Cu un deget lipit de 
gură, îi făcu semn să nu spună nimic, îi puse o mână protectoare 
pe umăr şi-l luă cu el. 

Aleea pe care o coborau umăr la umăr îi ducea la poalele 
fortului Belvedere. O luară pe o rampă largă, care ducea, la 
dreapta palatului, spre grote. „Este o creaţie amenajată de 
Buontalenti”, e formată din mai multe săli împodobite cu vasce, 
picturi, stalactite şi o stâncă sculptată”, îi şopti pictorul la 
ureche. „Priveşte cât de frumos e totul”, murmură el din nou. 
Apoi, îl salută şi dispăru în reveria sa. Jonathan se ridică de pe 
banca pe care aţipise. 

leşind din parc, trecând prin faţa micii fântâni a lui Bacchus, îl 
salută pe piticul care călărea o ţestoasă. 


* 


Graziella urcă furişându-se la mansardă. Răsuci încetişor 
mânerul uşii, parcurse lungile rafturi şi apucă cu delicateţe 
registrul. Îl puse pe masă şi începu, la lumina unei lămpi mici, să 
studieze ceea ce îi ceruse Lorenzo. 

Absorbită în lectura ei, tresări când tatăl i se aşeză alături. O 
luă pe după umeri şi o strânse lângă el. 

— Aşa, ce anume căutăm noi pentru prietenii tăi, fata mea? 


17 Beanardo Buontalenti (1531-1608), arhitect al familiei Medici (N. t.). 


99 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Ea zâmbi şi-l sărută pe obraz. Paginile vechilor cărţi se 
întoarseră, particulele fine de praf care scânteiau aliniindu-se în 
razele de lumină trasau din nou toate trecutele scrieri ale 
acestor locuri încărcate de mistere. Graziella şi Giovanni munciră 
până la căderea serii. 


* 


Seara se lăsa peste Florenţa, Jonathan ajunse în dreptul 
fațadei de secol al XVI-lea care adăpostea apartamentele lui 
Lorenzo. In aceeaşi clipă, Graziella ieşea în curtea casei Zecchi. 
Purta o etolă mare, dar nu ca să se apere de răcoarea serii 
toscane. Lipit de mijloc, ascundea un registru enorm cu cotorul 
crăpat. Ridică ochii spre ferestrele de la etaje, tatăl şi mama ei 
erau în faţa televizorului, trecu pe sub portic şi se pierdu pe 
străzile bătrânului oraş. 


La Londra, Clara era cu un conducător de licitaţii englez şi cu 
expertul care îl însoțea. Se uită discret la ceas. li informă pe 
concurenţii lui Jonathan şi Peter că deja a ales şi că nu le 
reţinuse candidatura. Părăsi încăperea. Inainte de a încuia uşa, 
Clara privi reproducerea picturii lui Camille Corot agăţată de 
peretele sălii de şedinţe. Era nemaipomenit de fidelă. Se pierdu 
în peisaj, iar mintea îi plutea pe deasupra acoperişurilor 
Florenței. 


* 


Anna bătea străzile pieţei în aer liber din vechiul port 
bostonez. Se opri pe terasa uneia dintre numeroasele cafenele 
care mărgineau aleile. Işi deschise ziarul. O femeie cu părul alb 
ajunse zece minute mai târziu şi se aşeză în faţa ei. 

— Îmi pare rău c-am întârziat, dar traficul e infernal. 

— Ei bine? întrebă Anna lăsându-şi cotidianul. 


100 


- MARK LEVY - 


— Ei bine, totul se desfăşoară mai presus de tot ce-am 
sperat. Dacă m-aş hotărî să-mi public într-o bună zi cercetările, 
aş lua premiul Nobel. 

— Dacă ţi-ai publica într-o zi cercetările, te-ar închide imediat 
într-un azil. 

— Probabil că ai dreptate, umanitatea a negat întotdeauna 
descoperirile care o bulversează. Şi totuşi, cum spunea unul 
dintre vechii mei prieteni, merge mai departe! 

— Ai fotografiile? 

— Bineînţeles că le am. 

— Atunci, totul merge cum nu se poate mai bine în cea mai 
bună dintre lumile posibile. Vreau să se termine o dată, spuse 
Anna. 

— Răbdare, draga mea, continuă femeia cu părul alb, 
aşteptăm clipa aceasta din vremuri de mult uitate, aşa că mai 
stăpâneşte-te câteva săptămâni. Or să treacă mai repede decât 
îţi închipui, ai încredere în mine. 

— Ceea ce am şi făcut din totdeauna, zise Anna ridicând 
mâna pentru a-i atrage atenţia chelnerului. 


* 


Luciana pregătise o cină somptuoasă. Cei doi copii ai lui 
Lorenzo veniră să-l salute pe Jonathan. Graziella li se alătură în 
momentul în care se pregăteau să se aşeze la masă. 

— Cred că am găsit ceva, spuse Graziella, dar vom vedea 
puţin mai târziu. 

Când terminară de mâncat, ea se duse să ia din hol pachetul 
pe care-l adusese sub etolă. 

Puse registrul pe masa din salon şi îl deschise. Jonathan şi 
Lorenzo se aşezaseră lângă ea. 

— Acest Vladimir al dumneavoastră nu a venit la Florenţa, în 
orice caz, n-a călcat niciodată la Zecchi. 

— E imposibil! spuse Jonathan. 

Lorenzo îi făcu semn s-o lase pe Graziella să vorbească. Ea 
dădu o pagină, apoi o alta şi se întoarse la început. 

— Priviţi, uitaţi-vă aici, zise ea, desemnând literele trasate 
uşor cu cerneală albastră. 


101 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Ea arătă cu degetul prima coloană unde era înregistrat 
obiectul comenzii, pigmenţi, ulei, pensule, solvent, conservator, 
cea de-a doua indica data preparării, cea de-a treia, suma 
datorată şi, în sfârşit, ultima, comanditarul. La capătul liniei 
manuscrise, figura numele lui Sir Edward. 

— Nu el venea, adăugă ea. 

Misterul pe care Jonathan venise să-l lămurească în locurile 
acestea se adâncea. 

— V-am pregătit o listă exhaustivă cu ceea ce cumpăra. Un 
amănunt o să vă intereseze. Şi în nici un caz nu se poate spune 
că proprietarul galeriei s-ar fi zgârcit la cheltuieli. Uleiurile pe 
care le alegea costau o adevărată avere la vremea respectivă. 

Ea îi explică lui Jonathan că, pentru a le spori puritatea, 
manufacturierii etalau uleiurile pe nişte bacuri mari pe care le 
aşezau pe acoperişurile încinse ale casei Zecchi. Seara, 
strângeau doar ceea ce se forma la suprafaţa lichidului. 

— Dar nu-i totul, am dat de urma pensulelor pe care le 
cumpăra. Sunt Majolicas, o calitate foarte prețioasă, realizată cu 
aceeaşi peri ca acelea folosite pentru fabricarea pămătufurilor 
pentru bărbierit. Şi acestea erau extrem de scumpe. Asigurau 
însă o netezire foarte precisă şi regulată a amestecurilor de 
culori pe paleta pictorului. 

Luciana le aduse nişte cafea. Se duseră s-o bea, departe de 
ceasloavele pe care Graziella le închise cu precauţie. 

— Dacă te prinde taică-tău, o să-mi aud numele urlat în tot 
oraşul, zise Lorenzo privind-o. i 

— El m-a ajutat să-l împachetez. Il cunoşti pe tata la fel de 
bine ca şi mine. 

Lorenzo fusese elevul lui Giovanni, un elev teribil, după cum 
spunea tatăl Graziellei, dar unul dintre preferaţii săi, pentru că 
era de o inepuizabilă curiozitate. 

— İn schimb, reluă Graziella, aş prefera să fiu în vacanţă la 
Roma dacă ar afla ce am făcut acum. 

Graziella scoase din buzunar o hârtie pe care copiase toate 
compoziţiile pigmenţilor cumpăraţi de Sir Edward la Florenţa. 

— V-am adus câte un eşantion din fiecare. Veţi putea să-i 
comparaţi cu cei ai tabloului. Nu ştiu dacă o să fie de-ajuns ca 
să-l autentificaţi, dar e tot ce pot face. 


102 


- MARK LEVY - 


Jonathan se ridică şi-o strânse pe Graziella în braţe. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îi spuse. E tocmai lucrul de 
care aveam nevoie. 

Cu obrajii îmbujoraţi, Graziella se eliberă din îmbrăţişarea-i 
spontană şi tuşi uşor. 

— Redaţi-i propriul adevăr pictorului, şi mie-mi plăcea, 
Vladimir acesta al dumneavoastră. 

Întâlnirea luă sfârşit. Lorenzo o conduse pe Graziella cu 
preţiosul ei manuscris. Când o lăsă In faţa casei Zecchi, ea-l 
întrebă dacă Jonathan este burlac. Lorenzo zâmbi şi o lămuri că 
are el o presimţire cum că, în prezent, viaţa sentimentală a 
prietenului său este puţin cam complicată. Graziella ridică din 
umeri şi surâse. 

— Aşa se întâmplă de fiecare dată când îmi place un bărbat. 
La urma urmelor, cum spunea bunică-mea, o întâlnire frumoasă 
e făcută din persoanele potrivite la momentul potrivit, dar mi-a 
făcut mare plăcere să-l cunosc. Salută-l din partea mea şi spune- 
i că, dacă, din întâmplare, se întoarce singur la Florenţa, o să fiu 
foarte fericită să iau masa cu el. 

Lorenzo îi promise c-o să-i transmită şi, de îndată ce uşa 
Graziellei se închise, o apucă spre casă. Luciana profită de 
absenţa lui Lorenzo pentru a vorbi cu Jonathan. 

— Aşa deci, în sfârşit te-ai hotărât, o să te însori cum mi-a 
spus Lorenzo? 

— Pe 19 iunie, dacă vreţi să veniţi, ar fi nemaipomenit. 

— Şi nemaipomenit de peste posibilităţile noastre! Bărbatul 
meu are o meserie minunată şi să-l văd că-şi trăieşte pasiunea 
mă umple de bucurie în fiecare zi, dar să te descurci lună de lună 
cu leafa unui cercetător e destul de greu. Ştii, Jonathan, suntem 
fericiţi, mereu am fost aşa, avem tot ce ne trebuie, în casa 
aceasta e multă iubire. 

— Ştiu Luciana, Lorenzo şi tu sunteţi nişte oameni pe care-i 
admir. 

Luciana se aplecă spre el şi-l luă de mână. 

— Îţi pregăteşti un viitor la fel de frumos cu femeia cu care te 
însori? 

— De ce îmi pui o asemenea întrebare cu ochii ăştia 
întunecaţi? 


103 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Pentru că nu-mi pari foarte fericit pentru cineva care face 
nunta în câteva săptămâni. 

— Sunt cam tulburat în ultima vreme, ar trebui să fiu lângă ea 
la Boston s-o ajut cu pregătirile de nuntă, dar sunt aici, la 
Florenţa, alergând după nişte enigme ce-aşteaptă de mai bine de 
un secol şi care ar mai fi putut să aştepte încă vreo câteva 
săptămâni. 

— Şi-atunci, de ce o faci? 

— Nu ştiu. 

— Ba eu cred că ştii foarte bine, eşti un bărbat inteligent. 
Nimic altceva în afara tabloului n-a apărut în viaţa ta? 

Uluit, Jonathan se uită la Luciana. 

— Eşti şi clarvăzătoare acum? 

— Singurul har pe care-l am, îi spuse Luciana, este acela că- 
mi ofer răgazul de a-mi privi bărbatul, copii şi prietenii, acesta-i 
felul meu de a-i înţelege şi de a-i iubi. 

— Şi când mă priveşti, ce vezi? 

— Văd două luminiţe în ochii tăi, Jonathan. Este un semn care 
nu înşală. Una îţi luminează mintea, iar cealaltă, sentimentele. 
Bărbaţii complică întotdeauna totul. Bagă de seamă, până la 
urmă inima se frânge dacă o hărţuieşti prea mult. Ca să auzi ce- 
ţi spune, e de-ajuns să ştii s-o asculţi. Eu cunosc un mijloc uşor... 

Lorenzo sună la uşă. Luciana se ridică şi-i zâmbi lui Jonathan. 

— lar şi-a uitat cheile! 

— Ce e uşor, Luciana? 

— Cu grappa pe care ţi-am dat-o, ai să dormi adânc în seara 
aceasta, eu o pregătesc şi-i cunosc bine efectele. Mâine 
dimineaţă, când ai să te trezeşti, fii atent la primul chip care o 
să-ţi vină în minte, dacă este acelaşi cu cel al persoanei la care 
te gândeai pe când adormeai, atunci vei afla răspunsul la 
întrebarea care te chinuieşte. 

Lorenzo intră în cameră şi-l bătu uşor pe umăr pe prietenul 
său. Jonathan se ridică şi-şi salută călduros gazdele. Le promise 
să nu mai lase atâta vreme sa treacă până când îi va vizita din 
nou. Perechea îl conduse până la capătul străzii, iar Jonathan îşi 
continuă singur drumul până la Piazza della Repubblica. 
Cafeneaua Gilli se-nchidea şi angajaţii strângeau terasa. Un 
chelner îi făcu un semn prietenesc. Jonathan îi întoarse salutul şi 


104 


- MARK LEVY - 


traversă piaţa aproape pustie. Pe drum, se gândise fără încetare 
la Clara. 


* 


Clara intră în micul apartament pe care îl ocupa la Notting 
Hill. Nu aprinse nici o lumină, strecurându-se în penumbra 
livingului. Işi trecu mâna peste consola de la intrare, o lăsă să 
rătăcească peste speteaza canapelei, atinse uşor marginea 
abajurului care acoperea lampa şi se duse până la fereastră. 
Privi strada pustie de sus în jos şi-şi lăsă gabardina să alunece pe 
jos. Işi descinse cureaua de la fustă şi-şi scoase cămaşa. Goală, 
trase spre ea pledul pus pe spătarul unui fotoliu şi se cuibări în 
el. Se uită pe furiş la telefon, suspină şi intră în camera el. 


* 


Jonathan părăsise Savoy-ul la primele ore ale dimineţii. 
Zburase la bordul primului avion spre Londra. De îndată ce 
acesta ateriză, începu să alerge pe interminabilele culoare de la 
Heathrow, trecu de vamă gâfâind şi-şi continuă goana. Ajuns în 
faţa terminalului, se uită gânditor la coada lungă de la staţia de 
taximetre, se întoarse şi se năpusti în trenul rapid. Heathrow 
Express deservea centrul capitalei într-un sfert de oră: dacă nu-l 
pierdea pe următorul, putea să ajungă la timp pentru a 
transforma în realitate acea dorinţă pe care o avusese încă de la 
prima trezire. 

Ajunse gâfâind la marginea vertiginoaselor trepte rulante 
care se aruncau în adâncurile pământului. Jonathan le cobori 
patru câte patru, luă o curbă periculoasă pe marmura lunecoasă 
de pe jos şi ajunse într-un coridor lung al cărui capăt nu-l putea 
zări. Panourile electronice suspendate de tavane anunțau 
următoarea plecare pentru Londra în zece minute şi douăzeci şi 
şapte de secunde. Platforma nu se zărea încă, Jonathan îşi 
acceleră nestăpânita goană. 

Culoarul părea fără de sfârşit, un şuierat lung răsuna, 
numărătoarea secundelor se afişa clipind vizibil pe benzile 
luminoase. Se folosi de ultimele-i puteri. Uşile trenului se 


105 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


închideau când ajunse pe peron. Jonathan îşi aruncă braţele în 
faţă şi-şi propulsă corpul înăuntrul vagonului. Heathrow Express 
de la ora 8 şi 45 plecă. Cele cincisprezece minute ale călătoriei îi 
îngăduiră să-şi tragă cât de cât răsuflarea. De îndată ce 
locomotiva  imobiliză convoiul, Jonathan  traversă gara 
Paddington alergând şi sări într-un taxi. Era ora 9 şi 10 când, în 
sfârşit, se aşeză în micuța cafenea din faţa numărului 10 de pe 
Albermarle Street, Clara avea să sosească în cinci minute. Cine 
spusese că, pentru a aprecia obiceiurile cuiva, era de-ajuns să-ţi 
oferi răgazul de a-l privi trăind? 

Absorbită în lectura unui articol, Clara se îndreptă cu un pas 
automat spre tejghea. Comandă un cappucino fără să-şi ridice 
ochii, puse o monedă la casă, îşi luă ceaşca şi se îndreptă spre 
masa lungă care mărginea vitrina. 

işi ducea cafeaua la buze când o batistă albă îi pătrunse în 
câmpul vizual. Nu-şi înălţă imediat capul şi, simțind că ar fi cu 
adevărat păcat să-şi înfrâneze bucuria care o cuprindea, se 
întoarse şi voi să-l strângă pe Jonathan în braţe. Se aşeză de- 
ndată la loc pe taburetul ei, încercând să-şi ascundă faţa şi să-şi 
disimuleze jena în spatele ceştii de cafea. 

— Am veşti bune, zise Jonathan. 

Intrară în galerie, iar Jonathan îi povesti aproape în amănunt 
călătoria în Italia. i 

— Nu înțeleg, spuse Clara gânditoare. Intr-o scrisoare 
adresată unuia dintre clienții săi, Sir Edward se felicita pentru că- 
| trimisese pe Vladimir la Florenţa. Atunci, de ce-a mințit? 

— Imi pun aceeaşi întrebare. 

— Când veţi putea face comparaţia între eşantioanele pe care 
le-aţi adus şi cele ale tabloului? 

— Trebuie să dau de Peter ca să-mi pună o vorbă bună la 
vreun laborator din Anglia. 

Jonathan se uită la ceas, era aproape amiază la Londra şi ora 
7 dimineaţa pe coasta de est a Statelor Unite. 

— Poate că încă nu s-a culcat! 


106 


- MARK LEVY - 


Peter căuta pe dibuite sursa zgomotului insuportabil care-l 
împiedica să-şi încheie în mod onorabil noaptea. Işi scoase 
masca de pe ochi, îşi trecu braţul peste faţa adormită a unei 
oarecare Anita şi ridică receptorul bombănind: 

— Oricine ai fi, tocmai ai pierdut o fiinţă dragă! 

Şi închise. 

Câteva secunde mai târziu, cum telefonul suna din nou, Peter 
se iţi de sub plapuma-i groasă. 

— Ticălos încăpățânat! Cine e la telefon? 

— Eu sunt, răspunse calm Jonathan. 

— Da’ tu nu te uiţi cât e ceasul şi mai e şi duminică! 

— E marţi, suntem într-o marţi, Peter! 

— La dracu’, nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. 

In timp ce Jonathan îi explica de ce anume avea nevoie, Peter 
o zgâlţâi cu delicateţe pe creatura care dormea alături. Şopti în 
căuşul urechii Anitei să se ducă să se îmbrace rapid, era 
îngrozitor de târziu. 

Anita ridică din umeri şi se ridică, Peter o prinse de braţ şi-o 
sărută tandru pe frunte. 

— Şi te las acasă dacă eşti gata în zece minute. 

— Mă asculţi? întrebă Jonathan de la celălalt capăt al firului. 

— Şi pe cine altcineva ai vrea să ascult? repetă totuşi ce mi-ai 
spus, aici e încă tare devreme. 

Jonathan îi ceru să-l pună în legătură cu un laborator 
englezesc. 

— Ca să examinezi pânza cu raze X, am un prieten pe care 
vei putea să-l suni din partea mea, laboratorul unde lucrează nu-i 
departe de hotelul tău. 

Jonathan mâăzgăli pe o hârtie adresa pe care i-o dicta Peter. 

— Pentru analizele organice, continuă Peter, lasă-mă să dau 
câteva telefoane. 

— Fă-o azi, îţi aduc aminte că tu n-ai prea mult timp. 

— Mersi că-mi aminteşti până să mă dau jos din pat, simţeam 
că-mi lipseşte ceva ca să-mi încep cum trebuie ziua! 

Peter aproape că sfârşise de clasat documentaţia pe care o 
adusese de la Londra. Ceasurile petrecute în arhivele de la 
Christie's îi permiseseră să copieze la xerox articolele de presă 
publicate în anii când Radskin trăia în Anglia. 


107 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


De îndată ce-avea să termine de citit, o să întocmească o 
sinteză a conţinutului tuturor articolelor ce-aminteau de 
faimoasa vânzare organizată de Sir Edward, cea în cursul căreia 
tabloul se volatilizase. 

— Trebuie să descoperim de ce a dispărut. 

— M-ai liniştit de-a dreptul, nu căutăm informaţia, asta decât 
de vreo douăzeci de ani, o să reuşesc cu siguranţă să elucidez 
misterul în două săptămâni, răspunse Peter cu o voce sarcastică. 

— lţi aminteşti ce-ţi spunea prietenul acela al tău, polițistul? 
continuă Jonathan. 

— Am o groază de prieteni în poliţie, aşa că fii mai precis! 

— Cel care locuieşte la San Francisco! 

— A, da, Georges Pilguez! 

— Mi l-ai pomenit de vreo sută de ori în timpul investigaţiilor 
noastre, e de-ajuns un indiciu minuscul ca să dai de firul unui 
eveniment. 

— Cred că Pilguez spunea chestia asta mai bine decât tine, 
dar înţeleg ce vrei să zici. O să te sun de-ndată ce am să pot 
organiza desfăşurarea protocolului de examinări. 

Anita ieşi din baie în momentul în care Peter închidea 
telefonul, purta nişte blugi şi un tricou destul de strâmţi ca să n- 
aibă nevoie să fie călcaţi după spălare. Peter ezită şi-i întinse 
tinerei femei mâna ca să-l ajute să se ridice. Fu de-ndată 
înşfăcată spre pat. 


* 


Jonathan formă numărul pe care i-l dăduse Peter. Radiologul îi 
ceru dimensiunile tabloului şi-l puse să aştepte pe fir. Peste 
câteva clipe, îi vorbi din nou, Jonathan avea noroc, îi mai 
rămâneau două plăci radiografice ale căror dimensiuni erau 
bune. 

Intâlnirea fu fixată la începutul după-amiezei. Clara şi 
Jonathan se priviră ezitând înainte de a se năpusti la nişte pături 
ca să împacheteze opera. Cutia de protecţie şi camionul 
securizat se evaporaseră în febra căutării. Săriră amândoi într-un 
taxi care-i lăsă într-o străduţă înghesuită între Park Lane şi Green 


108 


- MARK LEVY - 


Street. Sunară la interfon şi o voce îi pofti să urce la etajul doi. 
Jonathan urca scările cu nerăbdare, intrigat, Clara îl urma. 

O asistentă în ţinută albă deschise uşa şi-i conduse într-o sală 
de aşteptare. O femeie însărcinată aştepta rezultatele ecografiei 
sale de luna a patra, un tânăr cu piciorul în ghips se uita la 
ultima sa radiografie de control. Când pacienta cu umărul 
înfăşurat într-o eşarfă îl întrebă pe Jonathan cu o voce plină de 
suspiciune de ce anume suferă, Clara se ascunse în spatele unui 
exemplar din Times care trena pe o măsuţă joasă. Dr Jack Seasal 
apăru în uşa întredeschisă. Le făcu un semn discret lui Jonathan 
şi Clarei. „O urgenţă”, mormăi el scuzându-se faţă de ceilalţi 
pacienţi. 

— Haideţi, arătaţi-mi minunea! spuse el încântat, poftindu-i în 
sala de radiografie. 

Jonathan dădu păturile la o parte, iar Jack Seasal, prietenul lui 
Peter şi mare iubitor de pictură, se extazie în faţa frumuseţii 
Tinerei cu rochie roşie. 

— Peter n-a exagerat, zise el înclinând masa de examinare la 
orizontală. Mă gândesc să-i fac o vizită prin septembrie la 
Boston, avem un congres medical, continuă el ajutându-l pe 
Jonathan să instaleze pânza. 

Radiologul baliză zona de iradiere cu ajutorul unor marcatori. 
Cu gesturi sigure, inseră sub masă placa ce adăpostea filmul, 
ajustă generatorul perpendicular pe suprafaţa pânzei şi le întinse 
două şorţuri maro musafirilor săi. j 

— Ca să vă protejaţi, spuse el, e obligatoriu. Impopoţonaţi cu 
şorţurile lor de plumb, Clara şi Jonathan se retraseră în spatele 
cabinei de sticlă. Dr Seasal îşi verifică pentru ultima oară 
aparatele şi li se alătură. Apăsă pe un buton. Fascicolul 
strălucitor traversă toată suprafaţa tabloului pentru a revela, pe 
un negativ cu o structură chimică foarte deosebită, câteva dintre 
misterele pe care le ascundea. 

— Ţineţi-vă răsuflarea, mai fac una, spuse medicul ducându- 
se să schimbe placa. 

Jonathan şi Clara aşteptară în jurul aparatului timpul necesar 
developării. Dr Seasal se întoarse după un sfert de oră. inlocui 
două clişee de femur şi unul de plămân drept, aşezate pe panoul 
retro fluorescent, cu cele pe care tocmai le developase. 


109 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Radiografia pânzei lui Vladimir apăru, transparentă. Pentru orice 
expert sau restaurator, radiografierea unui tablou este un 
moment cu totul aparte. Razele X revelează o parte invizibilă a 
operei; ele aveau să-i ofere lui Jonathan unele indicaţii preţioase 
asupra naturii suportului utilizat de Vladimir. Comparând aceste 
radiografii cu acelea obţinute de pe alte tablouri ale aceluiaşi 
pictor, el avea să poată certifica dacă pânza pe care era pictată 
Tânăra cu rochie roşie prezenta aceeaşi textură ca şi cele 
folosite de Radskin în Anglia.. 

Studiind clişeul mai de aproape, lui Jonathan i se păru că 
vedea ceva. 

— N-aţi putea să stingeţi lumina? murmură el. 

— Sunt singurele radiografii pentru care n-aş fi în stare să 
dictez explicaţiile, spuse Jack Seasal îndreptându-se spre 
întrerupător, sper totuşi că apreciaţi excelenta calitate a 
tirajelor. 

Incăperea se cufundă într-un întuneric luminat doar de 
strălucirea panoului de pe perete. Inimile lui Jonathan şi a Clarei 
începură să bată amândouă în acelaşi ritm. In faţa ochilor lor 
uluiţi, de fiecare parte a Tinerei cu rochie roşie apăru o serie de 
adnotări făcute cu creionul. 

— Ce-o fi, ce-a vrut să ne spună? 

— Nu văd decât nişte şiruri de cifre şi câteva litere majuscule, 
răspunse Clara cu aceeaşi intonaţie. 

— Şi eu, dar dacă reuşesc să-i autentific scrisul, atunci avem 
dovada, murmură Jonathan. j 

Dr Seasal tuşi uşor în spatele lor. In sala de aşteptare, 
pacienții începeau să-şi piardă răbdarea! Jonathan luă 
radiografiile, Clara înfăşură tabloul în pături pentru a-l proteja şi-i 
mulţumiră călduros radiologului pentru felul în care-i primise. Pe 
picior de plecare, îi promiseră să-l salute pe Peter din partea lui 
de îndată ce aveau să-i vorbească. 

Intorşi la galerie, se aşezară în jurul mesei luminoase pe care 
Clara avea obiceiul de a viziona diapozitive. Işi petrecură aici 
restul zilei, studiind radiografiile. Clara retrasa metodic pe caietul 
lui Jonathan adnotările lui Vladimir. O lăsă singură câteva clipe 
când se duse să ia nişte documente din geantă. 


110 


- MARK LEVY - 


Când, din nebăgare de seamă, Clarei îi scăpă marele caiet cu 
spirală, se aplecă să-l ia de jos şi încercă să regăsească pagina 
pe care scria. Se opri brusc la o altă foaie. 

Degetul ei atinse uşor schiţa unui chip pe care-l recunoştea. 
Jonathan se întorcea. Inchise repede caietul şi-l puse la loc pe 
masă. 

Scrisul cu majuscule pe care Vladimir îl trasase pe pânză nu 
îngăduia identificarea formală a autorului său. Şi totuşi, eforturile 
acestei zile nu erau inutile. Jonathan putuse să analizeze pânza 
care slujise de suport picturii. Era, din toate punctele de vedere, 
identică acelora pe care le cercetase în trecut. Ţesută dintr-o 
tramă de paisprezece fire orizontale pe centimetru pătrat şi tot 
atâtea verticale, pânza era întru totul similară cu acelea pe care 
Sir Edward i le furniza lui Vladimir. Lucrul era valabil şi pentru 
şasiul pe care era întinsă. Când se lăsă noaptea, Jonathan şi 
Clara închiseră galeria şi hotărâră să meargă pe jos pe liniştitele 
străduţe ale cartierului. 

— Voiam să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi, spuse Clara. 

— Obiectivul nostru este încă foarte departe, răspunse 
Jonathan, şi apoi eu ar trebui să vă mulţumesc. 

Cât străbătură lungile trotuare pustii, Jonathan îi mărturisi că 
o să mai aibă nevoie de ajutor pentru a-şi duce cu bine la capăt 
misiunea în răgazul acordat. Deşi era convins de autenticitatea 
tabloului, o să aibă nevoie de alte examene pentru a putea oferi 
un aviz incontestabil. 

Clara se opri sub lumina unui felinar şi-l privi în faţă. 

Ar fi vrut să vorbească, să găsească măcar câteva cuvinte 
potrivite, dar poate că, în această clipă, între ei doi tot tăcerea 
se potrivea cel mai bine. Inspiră şi o luă din loc. Şi Jonathan 
rămase tăcut. Câţiva metri mai departe, aveau s-ajungă în faţa 
hotelului şi acolo or să se despartă. In acest moment al nopţii, ar 
fi vrut să prelungească la nesfârşit paşii pe care-i mai aveau de 
făcut. Şi atunci, în uşoara legănare a braţelor de-a lungul 
trupurilor, mâinile lor se atinseră. Degetul mic al Clarei se agăţă 
de al lui, celelalte se înlănţuiră. In noaptea londoneză, două 
mâini nu mai formau decât una, iar vertijul îi cuprinse din nou. 

Somptuoase luminatoare din cristale îşi răsfrângeau miile de 
lumânări peste o impozantă sală de vânzări în care toate 


111 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


scaunele erau ocupate. Bărbaţi cu jobenuri şi costume se 
înghesuiau în travee, umplând şi cele mai mici colţuri, iar unii 
dintre ei erau însoţiţi de femei îmbrăcate cu rochii largi. Pe o 
estradă, un gentilom oficia la pupitrul său. Ciocănelul căzu pe 
adjudecarea unui vas antic. In spatele lui, în culisele în care se 
credeau Jonathan şi Clara, se grăbeau nişte bărbaţi în haine 
cenuşii. Un panou tapisat cu velur roşu pivotă pe axul său, iar 
vasul dispăru din sală. Fu luat de pe soclu de un manipulator 
care-l înlocui imediat cu o sculptură. 

Bărbatul întoarse panoul, oferind bronzul vederii licitanţilor. 
Jonathan şi Clara se priviră. Era pentru prima oară când se 
ghiceau unul pe celălalt în inexplicabilele lor vertije. Le era 
imposibil să pronunţe vreun cuvânt, nu simțeau suferinţele 
precedentelor stări de rău. Dimpotrivă, cu mâinile tot înlănţuite, 
trupurile lor păreau fără de vârstă. Jonathan se apropie de Clara 
care îi căzu la piept, iar el îi recunoscu parfumul pielii. Ciocănelul 
conducătorului de licitaţie îi făcu să tresară, o tăcere ciudată 
puse stăpânire pe sală. Panoul pivotă din nou, sculptura fu dată 
la o parte, iar bărbatul în haină cenuşie agăţă un tablou pe care 
amândoi îl recunoscură de îndată. Un portărel anunţă iminenta 
scoatere la licitaţie a celei mai importante lucrări a unui mare 
pictor rus. Tabloul care era amanetat, preciză portărelul, 
provenea din colecţia personală a lui Sir Edward Langton, faimos 
proprietar de galerie din societate a londoneză. Un secretar de 
notar traversă sala şi urcă la estradă, purta sub braţ un plic pe 
care i-l înmână portărelului. Acesta desfăcu plicul, citi scrisoarea 
dinăuntru şi se aplecă pentru a o transmite conducătorului de 
licitaţii al cărui chip înmărmuri. li ceru tânărului notar să se 
apropie şi-i puse la ureche o întrebare: 

— V-a dat-o chiar cu mâna lui? 

Secretarul încuviinţă cu sobrietate, dând din cap. 

Atunci, conducătorul le strigă cu voce tare manipulatorilor să 
nu mai prezinte tabloul, era vorba despre un fals! Apoi, îl arătă 
cu degetul pe bărbatul aşezat pe ultimul rând. Toate feţele se 
îndreptară spre Sir Edward care se ridică în grabă. O voce începu 
să ţipe că-i un scandal, o alta, că-i o escrocherie, o a treia 
întrebă cum vor fi plătiţi creanţierii, „totul nu-i decât o 
înşelătorie”, urla o a patra. 


112 


- MARK LEVY - 


Bărbatul cu spatele lat îşi deschise drum prin mulţimea care 
se strângea în jurul lui. Izbuti să treacă de uşile ce dădeau spre 
marea scară. Cobori treptele, urmat de negustorii care îl 
împungeau şi fugi pe stradă. Sala de vânzări se goli în spatele 
lui. 

„Repede, repede”, murmură vocea în urechile lui Jonathan. În 
faţa sa, fugea o pereche, ducând înfăşurată într-o pătură ultima 
operă a lui Vladimir Radskin. lar când au dispărut în aceste culise 
ale unei alte vremi, vertijul se estompă. 

Clara şi Jonathan se priviră uluiţi. Pe strada pustie, becurile 
lampadarelor îşi stinseră scânteierile. Işi înălţară încet capetele. 
Pe frontispiciul clădirii în faţa căreia li se înlănţuiseră mâinile, o 
inscripţie gravată în piatră albă spunea: „In veacul al XIX-lea aici 
se afla casa de licitaţii a comitatului Mayfair”. 


7 


Peter încuia uşa de la birou când îi sună telefonul. Se întoarse 
şi apăsă pe butonul speakerului. Domnul Gardner dorea să-i 
vorbească; el preluă convorbirea fără să mai aştepte. 

— Trebuie că acolo e târziu, mă pregăteam să plec, spuse el, 
punându-şi geanta pe jos, la picioare. 

Jonathan îl puse la curent cu progresele cercetărilor sale. 
Autentificase suportul tabloului, dar îi era peste putinţă să dea 
vreun sens adnotărilor pe care artistul le ascunsese sub pictură 
şi, spre marele său regret, scrierea cu litere majuscule nu 
autoriza nici o identificare formală. Jonathan avea nevoie de 
ajutorul prietenului său. Examinările pe care le voia aveau să 
ceară nişte mijloace tehnice de care dispuneau puţine 
laboratoare private. Peter avea o idee, un contact la Paris care, 
poate, o să-i ajute. 

Inainte de-a închide, Peter vorbi despre descoperirea pe care 
o făcuse scotocind prin arhivele londoneze. Un articol de presă 
datat din iunie 1867 şi care până atunci le scăpase relata un 
scandal survenit în cursul unei licitaţii. Jurnalistul nu oferea alte 
detalii. 


113 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Cronicarul era interesat mai degrabă de distrugerea 
reputației proprietarului tău de galerie, zise Peter. 

— Am motive întemeiate să cred că tabloul a fost furat în ziua 
aceea sau, în orice caz, subtilizat chiar înaintea prezentării sale, 
răspunse Jonathan. 

— De Sir Edward? întrebă Peter. 

— Nu, nu el a ascuns tabloul într-o pătură. 

— Ce spui tu acolo? întrebă Peter. 

— E cam complicat, o să-ţi explic. 

— Oricum, reluă Peter, nu era în interesul său. Vânzarea i-ar fi 
dat colecţiei o valoare considerabilă şi aici îţi vorbeşte un 
conducător de licitaţii. 

— Cred că averea cu care se fălea era de multă vreme 
secătuită, concluzionă Jonathan. 

— Dar care-ţi sunt sursele? întrebă Peter, intrigat. 

— E o poveste lungă, bătrâne, şi mă tem că n-ai chef s-o auzi. 
Poate că Sir Edward nu era chiar gentlemanul pe care l-am 
crezut noi doi, adăugă Jonathan. Ai reuşit să obţii informaţii 
despre plecarea lui precipitată în America? 

— Foarte puţine. Dar ai avut dreptate cu graba lui. Nu ştiu ce 
i s-a întâmplat, dar acelaşi articol povesteşte că nişte bărbaţi i- 
au prădat casa de la Londra chiar în seara vânzării cu pricina. Se 
pare că poliţia i-a săltat înainte ca ei să-i dea foc. Cât despre Sir 
Edward, n-a mai apărut niciodată. 

In ajun, Peter se dusese în arhivele vechiului port din Boston. 
Consultase listele pasagerilor care emigrau din Anglia la vremea 
aceea. Un bric din Manchester făcuse escală la Londra înainte de 
a traversa Atlanticul. Acostase la o dată care corespundea 
aceleia când Sir Edward ar fi putut să fie la bord. 

— Din nefericire pentru noi, continuă Peter, pe această navă 
nu se afla nici un Langton, am verificat de trei ori, dar am găsit o 
chestie amuzantă. O altă familie care a coborât de pe această 
navă s-a înscris în registrele de imigrație ale oraşului cu numele 
de Walton. 

— Şi ce e aşa de amuzant? spuse Jonathan, mâzgălind pe o 
foaie de hârtie. 

— Nimic! O să i-o spui chiar tu, e întotdeauna emoţionant să 
dai peste o urmă a originilor tale sau a rudelor îndepărtate. Dacă 


114 


- MARK LEVY - 


uiţi de-o literă, Walton este numele de fată al Annei, viitoarea ta 
soţie! 

Creionul se rupse în mâna lui Jonathan. Se aşternu o lungă 
tăcere. Peter îl chemă de mai multe ori de la celălalt capăt al 
firului, apăsă nervos pe comutator, dar Jonathan nu răspunse. Şi 
pe când închidea telefonul, se întrebă cum de putea Jonathan să 
afirme că tabloul fusese împachetat într-o pătură? 


* 


Jonathan şi Clara părăsiră Londra la primele ore ale după- 
amiezei. Peter le stabilise o întâlnire la sfârşitul zilei cu omul său 
de contact din Paris. Atâta vreme cât pânza nu era autentificată, 
societăţile de asigurări nu puteau cere să fie transportată sub 
pază. Oricum, puţinul timp pe care-l aveau la dispoziţie nu le 
permitea acest lucru. Clara îl înfăşurase într-o pătură şi o pusese 
la adăpost într-o husă de piele. 

Un taxi îi lăsă la aeroportul City. Ultimul pe treptele scării 
rulante, care-i ducea la primul etaj al terminalului, Jonathan se 
delectă uitându-se la silueta Clarei. Pe când aşteptau plecarea 
zborului lor, luară loc în cafeneaua de unde se zărea pista. Lipiţi 
de geam, puteau vedea micile avioane comerciale care se 
succedau la intervale regulate. Jonathan se duse la bar să 
cumpere un suc pentru Clara. Cu coatele pe tejghea, se gândi la 
Peter, apoi la Vladimir, pentru ca, în cele din urmă, să se întrebe 
ce anume îl târa în această cursă. Se întoarse la masă şi o privi 
pe Clara. 

— Mă frământă două întrebări, spuse el. Dar nimic nu vă 
obligă să-mi daţi vreun răspuns. 

— Incepeţi cu prima! zise ea ducându-şi paharul la buze. 

— Cum au ajuns tablourile acestea la dumneavoastră? 

— Erau agăţate pe pereţi atunci când bunică-mea a cumpărat 
conacul, dar pe Tânăra cu rochie roşie eu am găsit-o. 

Şi Clara îi povesti circumstanţele în care făcuse această 
descoperire. Cu câţiva ani înainte, se hotărâse să amenajeze 
podul casei. Cum şarpanta era clasată, trebuise să aştepte multă 
vreme o autorizaţie administrativă ca să facă lucrările. Când 
cererea îi fu refuzată, Clara decise să abandoneze proiectul. Dar 


115 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


zgomotul vechiului tavan care trosnea noaptea o obseda. 
Domnul Wallace, un tâmplar din împrejurimi care o plăcea mult 
pe Clara acceptase să-l demonteze pe ascuns, să înlocuiască 
grinzile duşumelei şi să pună la loc scândurile. De îndată ce 
praful şi-ar fi reintrat în drepturi, nici măcar inspectorul de la 
monumentele istorice nu şi-ar fi dat seama de ceva. Intr-o bună 
zi, tâmplarul o căutase, trebuia să-i arate ceva. Clara îl urmase în 
pod. Tocmai găsise, ascuns între două grinzi, un cheson din lemn 
lung de un metru şi la fel de lat. Impreună, îl scoaseră din 
ascunzătoare şi-l aşezară pe o capră de lemn. Apărată de o 
cuvertură cenuşie, Tânăra cu rochie roşie se ivea din trecut, iar 
Clara îi identificase imediat autorul. _ 

Vocea unui difuzor îi întrerupse povestirea. Imbarcarea 
tocmai începuse. O pereche se îmbrăţişa în faţa punctului de 
control. Femeia călătorea singură. Când trecu de cealaltă parte a 
porţii de securitate, bărbatul îşi flutură mâna cu tandreţe. 
Femeia dispăru în curba culoarului, iar mâna rămase ceva vreme 
suspendată în aer. Jonathan se uită la bărbatul care pleca spre 
scara rulantă, cu umerii lăsaţi. Gânditor, o prinse din urmă pe 
Clara ce se îndrepta spre poarta numărul 5. 

City Jet de la Air France ajunse la Paris în patruzeci şi cinci de 
minute. Documentele galeriei le permiseră să treacă de vama 
franceză fără probleme. Jonathan rezervase două camere într-o 
rezidenţă hotelieră din josul căii Bugeaud. Işi lăsară bagajele, 
încredinţară tabloul seifului clădirii şi aşteptară să se facă seară. 
Sylvie Leroy, o eminentă colaboratoare a Centrului de Cercetare 
şi Restaurare al Muzeelor din Franţa, li se alătură la barul 
hotelului la începutul serii. Se aşezaseră în spatele unei mese 
discrete, sub o scăriţă din lemn. Treptele urcau încolăcite spre o 
cursivă mărginită de o bibliotecă. Sylvie Leroy îi ascultă cu 
atenţie pe Jonathan şi Clara, apoi îi însoţi în micul salon care 
despărţea cele două camere ale suitei lor. Clara trase fermoarul 
husei din piele, scoase pânza din cuvertură şi-l expuse pe 
pervazul ferestrei. 

— E magnifică, murmură tânăra cercetătoare într-o engleză 
ireproşabilă. 

După ce studie îndelung tabloul, se aşeză într-un fotoliu, 
resemnată. 


116 


- MARK LEVY - 


— Din păcate, nu pot să vă ajut cu nimic, îmi pare rău. l-am 
explicat deja lui Peter ieri, la telefon. Laboratoarele Luvrului nu 
se ocupă decât de operele de care sunt interesate muzeele 
naţionale. Nu lucrăm niciodată pentru particulari. Fără cererea 
expresă a vreunui conservator, nu-mi pot pune echipamentele la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Inţeleg, spuse Jonathan. 

— Eu nu, reluă Clara. Am venit de la Londra, mai avem doar 
două săptămâni ca să dovedim că acest tablou este autentic, iar 
dumneavoastră dispuneţi de toate mijloacele necesare. 

— Sunt total rupţi de problemele pieţei de artă, domnişoară, 
continuă Sylvie Leroy. 

— Dar despre artă e vorba şi nu de piaţă, spuse cu hotărâre 
Clara. Ne luptăm să-i fie atribuită unui pictor cea mai importantă 
dintre lucrările sale, iar nu pentru ca acest tablou să bată 
recordurile în sala de vânzări! 

Sylvie Leroy tuşi uşor şi zâmbi. 

— Haideţi, lăsaţi, totuşi Peter v-a trimis la mine! 

— Clara vă spune adevărul. Sunt un expert, nu un negustor, 
continuă Jonathan. 

— Ştiu cine sunteţi, domnule Gardner, faima v-a luat-o 
înainte. Vă urmăresc lucrările, unele dintre ele mi-au fost foarte 
utile. Am asistat chiar şi la una dintre conferințele pe care le-aţi 
ţinut la Miami. Acolo l-am cunoscut şi am luat o cină târzie cu 
prietenul dumneavoastră, Peter, dar n-am avut norocul să vă 
întâlnesc. Plecaserăţi deja. 

Sylvie Leroy se ridică şi-i strânse mâna Clarei. 

— Sunt foarte fericită că v-am cunoscut, îi spuse ea lui 
Jonathan pe când ieşea din micul salon. N 

— Şi-acum ce facem? întrebă Clara când uşa se Inchise. 

— Dat fiind faptul că am nevoie de un aparat de fotografiat cu 
infraroşii, de un echipament de ecleraj cu lumină razantă, de un 
spectometru cu torţă de plasmă şi de un microscop electronic cu 
baleiaj, cred că o plimbare prin Paris ar fi cel mai bun lucru pe 
care l-am putea face şi am şi o vagă idee despre locul unde să 
ne ducem. 

Taxiul rula rapid pe şosea. Pe axa podului Trocadero, turnul 
Eiffel scânteia cu mii de luciri care se oglindeau în apele liniştite 


117 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


ale Senei. Auriul domului Invalizilor strălucea În calmul serii de 
vară. Maşina îi lăsă la Orangerie. In piaţa Concorde, un bătrân 
singuratic se plimba între cele două fântâni. Apa curgea din 
belşug în jerbe imense care ţâşneau din gura statuilor. Clara şi 
Jonathan merseră în tăcere de-a lungul cheilor. Pe când ocoleau 
Tuileries, uitându-se la aleile cu copaci care se întindeau la 
stânga lor, Jonathan se gândi la grădinile Boboli. 

— Când o să fim la Boston, o să mergem să ne plimbăm pe 
malurile râului Charles? întrebă Clara. 

— Vă promit, răspunse Jonathan. 

Trecură prin faţa porţii Leilor. Sub paşii lor, în subsolurile 
curţii Luvrului se întindeau laboratoarele de cercetare şi de 
restaurare ale Muzeelor din Franţa. 


* 


Sylvie Leroy se pregătea să intre în gura de metrou când îi 
sună mobilul. Se opri pe trepte şi scotoci prin geantă. De îndată 
ce răspunse, vocea lui Peter o întrebă ce făcea fără el în cel mai 
romantic dintre oraşele lumii. 


* 


În faţa şevaletului, Anna lucra la ultimele retuşuri ale unui 
tablou. Se dădu înapoi ca să admire precizia operei sale. O serie 
de bipuri scurte răsună în încăpere. Işi puse pensula într-o oală 
de lut şi se aşeză la biroul lipit de una dintre ferestre, în fundul 
atelierului. Se instală în faţa calculatorului, îşi bătu pe tastatură 
codul personal şi inseră un card numeric în DVD; de îndată, o 
diaporamă se afişă pe ecran. O primă fotografie făcută pe stradă 
îi înfăţişa pe Jonathan şi Clara, umăr la umăr, pe când 
contemplau un tablou într-o galerie de pe Albermarle Street, în 
cea de a doua lumina slabă a felinarelor îi dădea o culoare 
portocalie străduţei pustii, dar felul în care se priveau era fără 
echivoc. In cea de a treia, Jonathan şi Clara se plimbau în 
grădinile unui conac englezesc. O altă fotografie îi surprindea pe 
amândoi, aşezaţi în spatele unei vitrine de cafenea, apoi faţă în 
faţă la intrarea în hotelul Dorchester. In cea de a şasea, se vedea 


118 


- MARK LEVY - 


Jonathan, cu coatele pe tejgheaua unui bar dintr-un aeroport, iar 
Clara era aşezată la o masă, aproape de geamul de unde se 
zărea pista. Imaginea era atât de precisă, încât se puteau 
distinge chiar şi culorile avionului care tocmai aterizase. Un plic 
micuţ clipi în partea de jos a ecranului. Anna descărcă 
documentul ataşat mailului pe care de abia îl primise. O nouă 
serie de fotografii digitale se adăugă automat celorlalte. Anna le 
privi îndelung. La Paris, în josul căii Bugeaud, Clara şi Jonathan 
coborau treptele unei rezidenţe hoteliere. Ultima imagine îi 
înfăţişa pe când urcau într-un taxi, documentul purta şi ora, 21 şi 
12 minute. Anna apucă telefonul şi formă un număr urban. 
Vocea care răspunse spuse imediat. 

— Sunt perfecte, nu-i aşa? 

— Da, bombăni Anna, lucrurile sunt clare. 

— Nu fi prea optimistă. Tare mă tem că lucrurile, cum spui tu, 
nu se mişcă cu viteza dorită. Nu ţi-am zis eu că tipul ăsta e deo 
încetineală aiuritoare? 

— Alice! strigă Anna. 

— Ei, asta-i părerea mea şi ţi-o împărtăşesc, continuă vocea 
de la capătul celălalt al firului. Cu toate acestea, tot ne mai 
rămân trei săptămâni ca să izbândim şi nu trebuie ca ei să 
renunţe. E cam riscant, dar cred c-or să aibă nevoie de o mică 
mână de ajutor. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Anna. 

— Am câteva relaţii foarte sus puse în Franţa, nici nu trebuie 
să ştii mai mult. Ne mai vedem mâine la masă? 

— Da, răspunse Anna închizând. 

Mâna interlocutoarei sale aşeză receptorul telefonului. Pe 
deget îi strălucea un diamant. 


Clara şi Jonathan treceau pasarela de la Arte. Semiluna era 
cocoţată sus pe cer. 

— Sunteţi neliniştit? întrebă ea. 

— Nu văd cum am să reuşesc să autentific la timp acest 
tablou. 

— Dar credeţi cu tărie că e-al lui! 


119 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Sunt sigur! 

— Şi convingerea aceasta n-o să fie de ajuns? 

— Trebuie să le ofer nişte garanţii asociaţiilor lui Peter. Şi ei 
îşi asumă responsabilitatea. Dacă, după vânzare, autentificarea 
tabloului ar fi pusă sub semnul întrebării, atunci ar fi direct 
răspunzători în faţa cumpărătorului şi ar trebui să-i dea banii 
înapoi. Vorbim aici de milioane de dolari. Am nevoie de probe 
tangibile. Trebuie să pot face examenele de care am nevoie. 

— Dacă n-o să ne putem apropia de laboratoarele Luvrului, ce 
aveţi de gând să faceţi? 

— Habar n-am. De obicei, lucrez cu laboratoare particulare, 
dar au prea mulţi clienţi, trebuie să te programezi cu câteva luni 
înainte. 

Jonathan ura pesimismul acesta care punea stăpânire pe el. 
Misiunea sa devenise extrem de importantă. 

Certificând opera, avea să-l scoată pe Peter dintr-o situaţie 
profesională delicată şi să-l consacre, în sfârşit, pe Vladimir 
Radskin. Dar, în plus, poate că avea să înţeleagă ceva din 
straniul fenomen care-l împiedica s-o ia în braţe pe Clara fără ca 
lumea să se-nvârtă în jurul lui. Mâna i se apropie încetişor de 
chipul Clarei şi-l mângâie uşor fără să-l atingă. 

— Dacă aţi şti cât mi-ar plăcea, spuse el. 

Clara se dădu înapoi şi se întoarse pentru a se uita la fluviu. 
Se sprijini de balustradă. Briza îi ciufulea părul. 

— Şi mie, murmură ea privind cum curge Sena. Răsună 
ţârâitul mobilului lui Jonathan. El recunoscu vocea Sylviei Leroy. 

— Nu ştiu cum aţi făcut, domnule Gardner, dar aveţi nişte 
relaţii foarte eficiente. Vă aştept mâine dimineaţă la laborator. 
Intrarea se află în spatele porţii Leilor, în curtea Luvrului. Să fiţi 
acolo la ora 7, adăugă ea înainte de a închide. 

Hotărât lucru, Peter era un tip excepţional, gândi Jonathan 
părăsind restaurantul. 


La ora aceea matinală, Centrul de Cercetare şi de Restaurare 
al Muzeelor din Franţa era încă închis. Jonathan şi Clara coborâră 
scara care ducea în subsolurile aripii Luvrului. Sylvie Leroy îi 


120 


- MARK LEVY - 


aştepta în spatele geamului securizat al laboratorului. Îşi trecu 
insigna printr-un aparat şi uşa glisă de îndată în perete. Jonathan 
îi strânse mâna, iar ea îi rugă s-o urmeze. 

Locurile erau de o evidentă modernitate. Lungi pasarele 
metalice treceau peste nişte săli imense în care cercetători, 
tehnicieni şi restauratori îşi vedeau de treabă în timpul zilei. O 
sută şaizeci de persoane lucrau la diferitele programe ale acestei 
organizaţii. Inventatori ai celor mai moderne tehnologii în 
materie, cercetătorii de la C2RMF, gardieni ai unei mari părţi din 
memoria civilizaţiilor, îşi consacrau viaţa analizării, identificării, 
restaurării, protejării şi inventarierii celor mai mari opere ale 
patrimoniului. 

Fără discreţia care le caracteriza, echipele Centrului de 
Cercetare şi Restaurare al Muzeelor din Franţa ar fi putut să se 
mândrească cu multitudinea competenţelor lor. Băncile de date 
pe care cercetătorii le constituiseră de-a lungul anilor erau 
recunoscute şi utilizate în lumea întreagă. Mai multe reţele 
europene şi naţionale colaborau cu ei. François Hébrard, 
directorul filialei „Picturi de şevalet”, îi aştepta la capătul 
culoarului. La rândul său, îşi prezentă insigna în faţa unui lector 
magnetic, iar uşa grea şi motorizată a centrului de analize 
dispăru încet. Clara şi Jonathan pătrunseră într-unul dintre cele 
mai secrete laboratoare din lume. De-a lungul culoarului se 
înşirau săli vaste, în centru un lift din sticlă şi oţel permitea 
accesul la birourile de la etajul superior. Mai multe ecrane îşi 
difuzau haloul verde şi luminescent prin pereţii subţiri de geam. 
Jonathan şi Clara intrară într-o sală a cărei înălţime fără plafon 
era impresionantă. Un gigantic aparat de fotografiat cu burduf 
aluneca pe nişte şine. Echipa instală tabloul pe un şevalet şi 
studie îndelung pictura lui Vladimir Radskin. Dincolo de 
mijloacele tehnice de care dispuneau, cercetătorii nu pierdeau 
niciodată din vedere respectarea şi înţelegerea integrităţii fizice 
a unei opere. Tehnicianul însărcinat cu realizarea fotografiilor 
ajustă în jurul pânzei o serie de rampe luminoase. Tânăra cu 
rochie roşie fu fotografiată în lumină directă, apoi în ultraviolete 
şi, în sfârşit, în infraroşii. 

Aceste fotografii speciale aveau să permită punerea în 
evidenţă a existenţei unui desen subiacent, a unor eventuale 


121 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


schiţe ori restaurări efectuate de-a lungul anilor. Spectrometria 
în infraroşii nu dădu rezultate satisfăcătoare. Pentru a pătrunde 
tainele tabloului, era nevoie ca, mai întâi, să-i disocieze 
elementele. La sfârşitul dimineţii, fură efectuate mai multe 
microprelevări, iar diversele eşantioane, care nu erau mai mari 
decât o ureche de ac, suportară nişte analize de cromatografie 
gazoasă. Savanta maşinărie permitea izolarea multiplelor 
molecule din care era alcătuită pictura. Când primele rezultate 
fură obţinute, François Hébrard le introduse într-unul dintre 
terminalele reţelei informatice. Câteva minute mai târziu, 
imprimanta începu să pârâie. O cantitate impresionantă de linii şi 
de grafice le apăru sub ochi. Un cercetător începu de îndată 
comparatiile, pregătind astfel propria-i bază de referinţe. incetul 
cu încetul, o febră cuprindea laboratorul. Cu siguranţă că, de 
cealaltă parte a pânzei, Tânăra cu rochie roşie, al cărei chip nu-l 
vedea nimeni, zâmbea văzând ce efecte provoacă. De când 
pătrunsese în locurile acestea, echipa de cercetători sporea 
neîncetat. 

Cea mai ciudată maşinărie căreia îi fu supus tabloul avea să 
permită măsurarea culorilor. Degeaba semăna gonio-spedro- 
foto-colorimetrul cu un vechi proiector cinematografic, rămânea 
totuşi un aparat extrem de perfecţionat şi-şi oferi rezultatele în 
mai puţin de un minut. François Hébrard le înhăţă, le citi de două 
ori şi-i întinse foaia Sylviei Leroy. Amândoi se priviră intrigaţi. 
Sylvie îi şopti câteva cuvinte la ureche. Hébrard păru să ezite, 
apoi ridică din umeri, apucă receptorul unui telefon agăţat pe un 
perete şi formă un număr din patru cifre. 

— AGLAE e operaţională? întrebă el cu o voce sigură. 

Aşteptă răspunsul şi închise mulţumit. Apoi, îl trase pe 
Jonathan de braţ. După ce trecură de o altă uşă securizată, 
pătrunseră într-un complex uimitor. La intrare, un culoar din 
beton alcătuia un labirint. 

— E un mod de a ne apăra de atomi, murmură Hébrard. Nu 
sunt îndeajuns de şmecheri ca să găsească ieşirea! 

La capătul întortocheatului culoar, ajunseră într-o încăpere 
imensă unde era instalat acceleratorul de particule. Zeci de 
tuburi se-ntâlneau după o logică pe care numai câţiva savanţi şi 
tehnicieni o puteau înţelege. Acceleratorul Marele Luvru de 


122 


- MARK LEVY - 


Analiză Elementară, cel mai de preţ lucru din acest vast 
ansamblu, era unica instalaţie de acest gen din lume hărăzită pe 
de-a-ntregul studierii patrimoniului cultural. O dată ce 
eşantioanele fură puse la locul potrivit, Jonathan şi Clara se 
instalară într-o cameră alăturată, aşezaţi în faţa terminalelor 
informatice care înregistrau progresia analizelor efectuate de 
AGLAE pe Tânăra cu rochie roşie. 


* 


Ziua se apropia de sfârşit. Aşezat la biroul său, François 
Hébrard se uită în dosarul pe care-l avea sub ochi. Jonathan şi 
Clara stăteau în faţa sa, la fel de nerăbdători ca un cuplu de 
părinţi care aşteaptă diagnosticul pediatrului. Rezultatele erau 
surprinzătoare. Materiile naturale folosite de Vladimir erau de o 
extremă varietate. Uleiuri, ceară, răşini, pigmenţi, constituţia lor 
chimică se dovedea de o incredibilă complexitate. In acest stadiu 
al analizelor, tehnicienii Luvrului nu puteau determina cu 
certitudine compoziţia pigmentului roşu care nuanţa rochia 
tinerei. Culoarea aceasta vie era uimitoare. Contrar oricărei 
verosimilităţi, tabloul, care nu făcuse obiectul nici unei 
restaurări, părea să nu fi suferit alterările timpului.. 

— Nu ştiu ce să vă spun, concluzionă Hébrard. Dacă noi, cei 
de-aici, n-am fi cu toţii impresionați de multiplele aspecte ale 
tehnicii lui Radskin, am spune că tablou acesta este opera unui 
mare chimist. 

Hébrard nu mai văzuse nimic asemănător în toată cariera lui. 

— Pe pânză, există un lac cu o compoziţie pe care nu o 
cunoaştem şi pe care, mai ales, nu o înţelegem! adăugă 
Hébrard. 

Tânăra cu rochie roşie contraria toate regulile îmbătrânirii. 
Nimeni nu putea fi mulțumit cu condițiile aparte ale conservării 
sale ca rezolvare a enigmei care se punea tuturor cercetătorilor 
centrului. Ce anume făcuse Vladimir pentru ca timpul să-i 
înfrumusețeze opera, iar nu s-o altereze? se întrebă Jonathan 
părăsind locurile acelea. 

— Nu cunosc decât o alchimie care conferă frumuseţe vârstei, 
spuse Clara urcând scările: sentimentul! 


123 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Se hotărâră să-şi scurteze şederea la Paris şi de-abia de- 
avură timp să-şi ia lucrurile de la hotel. In drum spre aeroport, 
Jonathan îl sună pe Peter pentru a-i povesti ce făcuseră toată 
ziua. Când îl felicită pentru că obținuse imposibila întâlnire cu 
echipele de la Luvru, Peter păru mirat. 

— ţi jur pentru a treia şi ultima oară că am dormit toată 
noaptea cu amorul meu propriu sub perna. Sylvie Leroy m-a 
trimis la dracu’ ieri seară, la telefon! 

Şi închise. 


Avionul care-i aducea pe Clara şi Jonathan înapoi la Londra 
ateriză pe micul aeroport de la City la începutul serii. 


8 


Tânăra cu rochie roşie se odihnea învelită în cuvertura ei 
cenuşie, în taxiul care se îndrepta spre centrul oraşului. Jonathan 
o lăsă pe Clara la Notting Hill, pe Westbourne Grove. 

— Veniti, spuse ea, doar n-o să mâncaţi singur la hotel. 

Urcară treptele scării şi se opriră pe palierul dinaintea uşii 
sparte a apartamentului Clarei. Jonathan îi ordonă să coboare în 
stradă până ce-o să verifice el locurile şi are s-o cheme înapoi, 
dar, aşa cum se şi aştepta, ea intră prima. Sufrageria era intactă, 
în cameră nu era nici o schimbare. 

Puțin mai târziu, se aşezară în mica bucătărie, în timp ce 
poliţia îşi vedea de treabă. Inspectorii nu găsiră nici o amprentă. 
Nimic nu fusese furat; comisarul concluzionă că hoţii fuseseră cu 
siguranţă deranjaţi de ceva înainte chiar de a pătrunde în 
apartament. Clara susţinu contrariul, anumite obiecte nu mai 
erau la locul lor. Ea arătă lampa de pe măsuţa de noapte, mutată 
cu câţiva centimetri, înclinația diferită a unui abajur din 
sufragerie. Poliţiştii completară o straţă şi-i lăsară singuri pe 
Clara şi Jonathan. 

— V-aţi simţi mai liniştită dacă aş rămâne până mâine 
dimineaţă? întrebă Jonathan. Aş dormi pe canapeaua din 
sufragerie. 


124 


- MARK LEVY - 


— Nu, îmi iau câteva lucruri şi mă duc la conac. 

— Nu-mi place că plecaţi acum la drum, afară plouă şi se- 
ntunecă. 

— Ştiu drumul cu ochii închişi, liniştiţi-vă. 

Dar Jonathan avea să-şi facă griji până la sosirea ei. Şi nici 
ideea de a o şti singură acolo nu-i plăcea, repetă el cu fermitate. 
Clara îl privi cum bombănea printre dinţi şi chipul i se lumină. 

— V-aţi pus mâinile la spate, aveţi ochii şi mai mijiţi decât de 
obicei şi o mutră de copil de cinci ani, aşa că sunt de părere că 
n-aveţi de ales, veniţi cu mine! 

Clara se îndreptă spre camera ei, deschise sertarul de la 
comodă şi, intrigată, scoase un teanc de pulovere, apoi un altul. 

— Tipii ăştia sunt bolnavi de-a binelea, îi strigă ea lui 
Jonathan care o aştepta la intrare. 

El îşi băgă capul pe uşă. 

— Mi-au furat analizele! 

— Ce analize? întrebă Jonathan. 

— Nişte analize de sânge pe care le-am făcut săptămâna 
trecută. Nu înţeleg la ce le-ar putea folosi! 

— Poate că aveţi un fan club! 

— Da, cum să nu, tipii ăştia sunt bolnavi la cap, atât şi nimic 
mai mult! 

Jonathan îi făcu ceva broaştei pentru ca uşa să se închidă de 
bine, de rău şi coborâră în stradă, ducând cu ei Tânăra cu rochie 
roşie. Când ajunseră pe trotuar, Jonathan se opri şi i se adresă 
Clarei. 

— Mi-e teamă că n-o să încăpem toţi trei în Austinul ăsta! 

Clara nu răspunse şi-l luă cu ea în spatele clădirii. În 
fundătura cu dale tocite, nişte foste grajduri fuseseră 
transformate în fermecătoare locuinţe cu faţade acoperite de 
flori. Clara ridică poarta de la un garaj şi acţionă butonul unei 
cutiuţe dintr-un buzunar. Farurile Land Rover-ului clipiră în 
fundul boxei. 

— Vă ajut s-o aşezaţi în portbagaj? întrebă ea deschizând uşa 
de la spate a maşini 4x4. 

Jonathan nu se înşelase. Nici nu ieşiseră bine de pe 
autostradă, că o ploaie deasă începu să cadă. Şoseaua lucea sub 
roţile maşinii, iar ştergătoarele se chinuiau să dea la o parte apa 


125 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


de pe parbriz. Taverna de la răscruce se pierdea în noaptea 
neagră, şanţuri adânci se căscau de-a lungul drumeagului care 
se înfunda în pădure. Şoseaua devenea din ce în ce mai 
instabilă, iar maşina de teren se legăna, patinând pe noroi. 
Jonathan se prinse de mânerul de deasupra portierei, Clara ţinea 
cu putere volanul, luptând împotriva vântului care împingea 
maşina spre margini. Şuieratul rafalelor se auzea până-n 
habitaclu. În sfârşit, trunchiurile înalţilor copaci se reflectară în 
luminile farurilor. Grilajul conacului era deschis. 

— O să parchez în curte, spuse Clara cu voce tare. O să 
deschid uşa de la bucătărie şi dumneavoastră o să fugiţi 
înăuntru cu tabloul. 

— Daţi-mi cheia, răspunse Jonathan. 

— Nu, insistă Clara, broasca face figuri când nu eşti obişnuit 
cu ea, aveţi încredere în mine. 

Pietrişul scârţâi şi Clara opri Land Rover-ul. Aproape că fu 
nevoită să se lupte ca să împingă portiera şi se năpusti afară. De 
îndată ce deschise uşa de la intrare, ea se-ntoarse spre Jonathan 
şi-i făcu semn s-o urmeze. 

Jonathan ieşi din maşină şi se duse spre portbagaj. 

— Repede, repede, grăbiţi-vă! îi strigă Clara din pragul uşii 
conacului. 

Sângele îi îngheţă în vene într-o clipită. Aplecat spre interiorul 
habitaclului, Jonathan îşi privi mâna care apuca pânza în 
cuvertura-i cenuşie, iar atunci când Clara strigă din nou în 
noapte: „Repede, repede, grăbiţi-vă”, recunoscu vocea care se 
ivea din vertije. Impinse tabloul spre banchetă, închise uşa din 
spate şi se îndreptă încet spre lumina farurilor. Clara se uită la el 
uluită, ploaia îi şiroia pe obraji. După felul în care-o privea, ea 
înţelese totul şi se grăbi spre el. 

— Crezi că ne putem iubi atât de mult, încât moartea să nu 
şteargă amintirea? Crezi că e cu putinţă ca un sentiment să ne 
supravieţuiască şi să ne readucă la viaţă? Crezi că timpul îi poate 
reuni la nesfârşit pe aceia care s-au iubit îndeajuns de tare ca să 
nu-l piardă? Crezi, Clara? 

— Cred că sunt îndrăgostită de tine, răspunse ea punându-şi 
capul pe umărul lui. 

Jonathan o strânse în braţe, iar Clara îi şopti la ureche. 


126 


- MARK LEVY - 


— Chiar între întuneric şi lumină. 

Se sărutară, la fel de sinceri în eternitatea lor ca un sentiment 
în prima lui zi. Plopul se aplecă sub paiele de vânt, obloanele 
conacului se deschiseră unul după celălalt şi, în jurul lor, totul 
începu din nou să se schimbe. La lucarnă, umbra lui Vladimir 
surâdea. 

Brusc, pielea copertelor cărţilor împrăştiate pe masa din 
bibliotecă nu mai avea nici o crăpătură. Lemnul cerat al casei 
scărilor strălucea în lumina cernută de lună prin uşile cu geamuri 
ale salonului. La etaj, în camera Clarei, tapiseriile îşi regăsiseră 
culorile de la început. Fusta îi alunecă de-a lungul picioarelor, 
Clara se apropie de Jonathan şi se lipi de el. Se iubiră până în 
zori. 

Lumina pătrunse în încăpere. Clara se cuibări în pătura pe 
care Jonathan o cărase pe umeri. Cu mâna, căută dibuind. Se 
întinse şi deschise ochii. Locul pe care-l ocupa Jonathan era gol. 
Ea se ridică brusc. Conacul îşi recăpătase obişnuita tonalitate. 
Clara ieşi din cearşafuri, goală în strălucirea dimineţii. Se apropie 
de fereastra şi se uită în curte. Când Jonathan îi făcu un mic 
semn cu mâna, ea se dădu repede de-o parte ca să se-nfăşoare 
în perdea. 

Jonathan zâmbi, se întoarse şi intră în bucătărie. Clara i se 
alătură, îmbrăcată într-un halat. El îşi făcea de lucru în faţa 
aragazului. Incăperea mirosea plăcut a pâine prăjită. Cu ajutorul 
unei linguriţe, strecură în cafea spuma laptelui cald şi-o pudră cu 
ciocolată. Puse bolul fierbinte în faţa Clarei. 

— Cappuccino fără zahăr! 

Incă somnoroasă, Clara îşi vâri vârful nasului în ceaşcă şi 
înghiţi cafeaua. 

— M-ai văzut la fereastră? întrebă ea în şoaptă. 

— Deloc, răspunse Jonathan care se lupta cu o felie de pâine 
înţepenită în toaster. Şi apoi, nu mi-aş fi permis să te privesc, 
între noi nu s-a întâmplat nimic deocamdată. 

— Nu-i de râs, bombăni ea. 

Lui Jonathan îi veni să-şi pună mâinile pe umerii ei, dar dădu 
înapoi. 

— Ştiu că nu-i de râs, dar va trebui ca, până la urmă, să 
înţelegem ce ni se întâmplă. 


127 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Ştii vreun specialist bun? Nu vreau să fiu pesimistă, dar mă 
tem că medicul satului o să ne închidă pe amândoi într-un azil 
dacă îi descriem simptomele! 

Jonathan azvârli în chiuvetă felia de pâine carbonizată care-i 
ardea degetele. 

— Ţi-ai pus mâinile la spate şi nu-ţi văd faţa, dar sunt gata să 
pun pariu că ai ochii mijiţi. La ce te gândeşti? întrebă Clara. 

— În timpul unei conferinţe, am întâlnit o femeie care ar 
putea să ne ajute. 

— Ce fel de femeie? se interesă Clara. 

— O profesoară care predă la universitatea Yale, trebuie să 
pot să-i dau de urmă. Vineri dimineaţa o să-mi prezint raportul în 
faţa asociaţilor de la Christie's şi-o să plec în aceeaşi seară. 

— Te duci înapoi în Statele Unite? 

Jonathan se întoarse şi Clara îl lăsă în pace. Lucrurile pe care 
trebuia să le pună în ordine în propria-i viaţă nu-i aparţineau 
decât lui. Ca să fie împreună, erau nevoiţi să se despartă din 
nou. 


Jonathan îşi petrecu restul dimineţii lângă Tânăra cu rochie 
roşie. La prânz, se duse la Londra şi se închise în camera de 
hotel ca să redacteze concluziile raportului. 

Clara i se alătură la începutul serii. In momentul în care el se 
pregătea să-i trimită un mail lui Peter, ea îl întrebă solemn dacă 
e sigur de ceea ce face. Analiza pigmenţilor nu permisese nici o 
comparaţie grăitoare, aşa cum nici examinările realizate în 
laboratoarele Luvrului nu oferiseră vreun rezultat incontestabil. 
Dar Jonathan, care-şi consacrase viaţa studierii operei lui 
Vladimir  Radskin, identificase tehnica aplicată tabloului, 
trăsătura de penel şi textura pânzei care-i slujea de suport. 
Convingerea ce-l anima îi ajungea acum pentru a-şi asuma pe 
deplin riscul pe care se pregătea să-l înfrunte. In ciuda absenței 
unei dovezi formale, nu peste mult timp avea să-şi pună în joc în 
faţa confraţilor reputaţia de expert. Vineri dimineaţa, o să le dea 
asociaţilor lui Peter certificatul de autenticitate al Tinere; cu 
rochie roşie, semnat după toate regulile artei de propria-i mână. 
O privi pe Clara şi apăsă pe una dintre tastele calculatorului. In 
mai puţin de cinci secunde, un plic mic clipi pe ecranul lui Peter, 


128 


- MARK LEVY - 


ca şi pe acela al tuturor membrilor consiliului director de la 
Christie's. 

A doua zi, seara, Clara îl lăsă pe Jonathan pe peronul 
terminalului 4 de pe aeroportul Heathrow. Preferase să nu-l 
însoţească decât până la punctele de control. Îşi luară la 
revedere cu inima grea. 


În timp ce maşina Clarei rula pe un drum de ţară, un avion 
trasa o lungă linie albă pe cer. In noaptea aceea, rotativele 
tipografiilor titrau pe coloanele din New York Times, Boston 


Globe şi Figaro: 


ULTIMUL TABLOU 
AL UNUI MARE PICTOR RUS 
TOCMAI A FOST IDENTIFICAT 


Dispărută de mai bine de o sută patruzeci de ani, cea mai 
importantă pânză a pictorului Vladimir Radskin s-a ivit din 
întuneric. Autentificată de celebrul expert Jonathan Gardner, 
această pictură ar trebui să fie punctul culminant al prestigioasei 
licitaţii pe care Christie's o organizează la Boston, pe 21 iunie, 
sub conducerea lui Peter Gwel. 


Un articol asemănător, redactat de cronicarul artistic al 
ziarului Corriere della Sera a fost în întregime preluat în primele 
pagini de trei reviste de artă internaţionale. Şase redacţii ale 
unor posturi de televiziune europene şi două reţele americane s- 
au hotărât să-şi trimită echipele la faţa locului. 


* 


Jonathan ajunse la Boston la căderea serii. Când îşi deschise 
mobilul, avea mesageria deja plină. Taxiul îl lăsă în vechiul port. 
Se aşeză la terasa cafenelei unde el şi Peter îşi împărtăşiseră 
atâtea amintiri. II sună. 

— Eşti sigur de ce faci, nu-i doar o nebunie de moment? îl 
întrebă prietenul său cel mai bun. 

Jonathan îşi lipi şi mai tare telefonul de ureche. 


129 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Peter, dacă ai putea să înţelegi ce mi se întâmplă! 

— Ei, îmi ceri prea mult! Să-ţi înţeleg sentimentele, da! Dar 
să-nţeleg povestea abracadabrantă pe care tocmai mi-ai zis-o, 
nu! Nici nu vreau s-o aud şi-o să-mi faci plăcerea să n-o dezvălui 
nimănui şi mai ales nu Annei. Ar fi mai bine dac-am putea evita 
răspândirea ei în tot oraşul, spunând că ai luat-o razna şi că 
trebuie să fii internat, mai ales acum când mai sunt trei 
săptămâni până la licitaţie. 

— Nu-mi pasă de licitaţie, Peter. 

— Asta-ţi şi spuneam, ai luat-o razna! Vreau să-ţi faci nişte 
radiografii, poate că ai un anevrism care ţi-a plesnit sub craniu. 
Chestiile ăstea se sparg repede! 

— Peter, nu te mai prosti! se enervă Jonathan. 

Pentru o clipă, se făcu tăcere, iar Peter îşi ceru scuze. 

— Imi pare rău. 

— Nu la fel de mult ca mie, căsătoria e peste două 
săptămâni. Nici nu ştiu cum să-i spun Annei. 

— Dar ai s-o faci! Nu e niciodată prea târziu, nu te însura 
împotriva dorinţei tale numai pentru că invitaţiile au fost deja 
trimise! Dac-o iubeşti aşa cum spui pe femeia asta din Anglia, 
atunci ia-ţi viaţa în mâini şi acţionează! Ai impresia că eşti în 
rahat până la gât şi totuşi habar n-ai cât te invidiez. Dac-ai şti cât 
mi-ar plăcea să pot iubi aşa. Nu irosi harul acesta. Imi scurtez 
călătoria şi mă întorc la New York mâine, ca să-ţi fiu alături. Ne 
întâlnim la cafenea, la prânz. | 

Jonathan se plimbă pe chei. li era îngrozitor de dor de Clara 
şi, în câteva clipe, avea să se întoarcă acasă pentru a-i spune 
Annei adevărul. 

Când ajunse, toată casa era cufundată în întuneric. 

Urcă până în atelier. Aici găsi o serie de fotografii, împrăştiate 
pe biroul Annei. Intr-una dintre ele, Clara şi el se priveau pe un 
trotuar de aeroport. Jonathan se luă cu mâinile de cap şi se 
aşeză în fotoliul Annei. 


130 


- MARK LEVY - 


Ea nu se întoarse decât în zori. Jonathan adormise pe 
canapeaua din salonul de la parterul casei. Ea se îndreptă direct 
spre bucătărie fără să-i spună o vorbă. Turnă apă în cafetieră, 
puse nişte cafea în filtru şi apăsă pe buton. Aşeză două ceşti pe 
bancul de lucru, luă pachetul de pâine toast din frigider, scoase 
două farfurii din dulapul de deasupra chiuvetei, dar tot fără să 
zică nimic. Lăsă un cuţit pe capacul de sticlă al cutiei cu unt şi 
numai plesnetul paşilor săi răsuna pe plăcile de gresie. Deschise 
din nou frigiderul, iar primele ei cuvinte adresate lui Jonathan au 
fost: 

— Mai mănânci dulceaţă de căpşuni la micul dejun? 

Jonathan voi să se apropie de ea, dar Anna îl ameninţă cu 
cuțitul de unt. Privirea lui fixă lama de doi centimetri cu vârful 
rotund, iar ea i-l aruncă In faţă. 

— Opreşte-te, Arma, trebuie să vorbim. 

— Nu! urlă ea, nu-i nimic de zis! 

— Anna, ai fi preferat să ne dăm seama de greşeală peste 
şase luni sau peste un an? 

— Taci, Jonathan, taci! 

— Anna, jucăm comedia căsătoriei ăsteia de luni de zile, m- 
am străduit cât am putut, pentru că voiam să ne iubim, o voiam 
sincer. Dar inima nu ţi-o poţi minţi. 

— Dar pe femeia cu care o să te căsătoreşti poţi s-o minţi? 
Nu-i aşa? 

— Am venit ca să-ţi spun adevărul. 

— Şi-n ce moment al adevărului acestuia ai găsit curajul să 
mă-nfrunţi, Jonathan? 

— leri, când a trebuit să-l accept. Te-am sunat de la Londra în 
fiecare seară, Anna. 

Nervoasă, Anna îşi luă geanta, o deschise şi scoase un plic cu 
alte fotografii, pe care începu să le arunce, una câte una, în 
capul lui Jonathan. 

— Aici, erai pe terasa unei cafenele din Florenţa, în astalaltă, 
într-un taxi în piaţa Concorde, în asta, într-un îngrozitor conac 
englezesc şi aici, într-un restaurant la Londra... ai făcut toate 
lucrurile acestea în aceeaşi zi? Toate minciunile astea s-au 
petrecut alaltăieri? 


131 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Jonathan privi fotografia Clarei, ce-i căzuse la picioare. Inima i 
se strânse încă şi mai mult. 

— De când mă urmăreşti? 

— De când mi-ai trimis un fax unde-mi spui Clara! Presupun 
c-aşa o cheamă? 

Jonathan nu răspunse, iar Anna urla cât o ţinea gura. 

— Aşa o cheamă, Clara? Spune, vreau să te-aud pronunţând 
prenumele femeii care vrea să-mi distrugă viaţa! O să ai curajul, 
Jonathan? 

— Anna, nu Clara ne-a distrus relaţia, ci noi am făcut-o, fără 
ajutorul nimănui. Şi unul, şi celălalt ne-am lăsat duşi în nişte vieţi 
pe care le voiam cu orice preţ asemănătoare. Dar trupurile nu ni 
se mai atingeau. 

— Eram terminaţi din cauza pregătirilor de nuntă, Jonathan, 
nu suntem animale! 

— Anna, tu nu mă mai iubeşti. 

— Şi tu, tu mă iubeşti ca un nebun, nu? 

— O să-ţi las casa, am să plec... 

Ea-l fulgeră cu privirea. 

— N-o să-mi laşi nimic, pentru c-ai să rămâi între pereţii ăştia, 
n-o să ieşi din viaţa noastră aşa, Jonathan. Nunta o să aibă loc. 
Sâmbătă, 19 iunie, la prânz, indiferent dacă vrei sau nu, am să-ţi 
fiu oficial soţie, până când moartea ne va despărţi. 

—Nu mă poţi obliga să mă căsătoresc cu tine, Anna. 
Indiferent dacă vrei sau nu! 

— Ba da, Jonathan, crede-mă, pot! 

Privirea i se schimbă brusc, Anna se linişti. Mâinile pe care le 
ţinea strâns pe piept i se lăsară de-a lungul corpului şi toate 
ridurile de furie i se şterseră de pe faţă, unul câte unul. Desfăcu 
ziarul aşezat pe bancul de lucru. Fotografia lui Jonathan era pe 
prima pagină, alături de aceea a lui Peter. 

— Parc-am fi în Amicalement vâtre!*! Nu-i aşa, Jonathan? Aşa 
că am şi eu o întrebare să-ţi pun. Când presa o sa afle că 
expertul care a autentificat tabloul ce va bate recordurile de la 


18 Serial de televiziune The persuaders, foarte popular în Franţa, Cu 
Tony Curtis şi Roger Moore în rolurile principale, realizat între 1971 şi 
1972 de Robert S. Baker (N. t.). 


132 


- MARK LEVY - 


toate licitaţiile din ultimii zece ani nu este altul decât amantul 
femeii care-l pune în vânzare care dintre voi doi, Clara sau tu, va 
merge primul la închisoare pentru escrocherie? Ce crezi, 
Jonathan? 

El o privi pe Anna mortificat. Pământul părea că i se cască 
sub picioare. 

Ea luă din nou jurnalul şi începu să citească un articol cu o 
voce ironică. 

— Scos la lumină de o eminentă proprietară de galerie, 
tabloul acesta, necunoscut în trecut, a fost autentificat de către 
expertul Jonathan Gardner. Opera va fi pusă în vânzare de 
celebra casă Christie's, maestru de ceremonii fiind Peter Gwel... 
Prietenul tău va fi dat afară din branşă, va fi condamnat la doi 
ani cu suspendare pentru complicitate. Tu ai să-ţi pierzi preţiosul 
titlu, dar, mulţumită mie, n-ai să încasezi decât vreo cinci ani. 
Avocaţii mei ar să încerce din răsputeri să convingă juriul că 
amanta este principala instigatoare a escrocheriei. 

Jonathan auzise destule, se întoarse pe călcâie şi se îndreptă 
spre uşa de la intrare. 

— Aşteaptă, nu pleca, rânjea cu nervozitate Anna, lasă-mă 
să-ţi mai citesc câteva rânduri, te proslăvesc toate, judecă şi tu... 
Mulțumită autentificării aduse de Jonathan Gardner, tabloul 
estimat la două milioane de dolari ar putea ajunge să fie licitat la 
o sumă de două, trei ori mai mare... 

Anna îl prinse din urmă pe hol şi-l prinse de mâneca 
vestonului, silindu-l s-o privească. 

— Pentru o escrocherie publică de şase milioane de dolari, o 
să petreacă vreo zece ani în spatele gratiilor, iar vestea cea 
tristă pentru voi doi este că închisorile nu sunt mixte! 

Jonathan simţea cum îl apucă greaţa. Se năpusti pe stradă şi 
se îndoi deasupra rigolei. Mâna Annei i se aşeză pe spate. 

— Varsă, bătrâne, vomită din toate măruntaiele. Când ai să 
găseşti puterea s-o suni ca să-i spui că n-o s-o mai vezi 
niciodată, că totul n-a fost decât o toană ridicolă şi că n-o iubeşti, 
vreau să fiu de faţă! 

Anna se întoarse şi intră în casă. Un domn bătrân care îşi 
plimba câinele se apropie de Jonathan. Îl ajută să se aşeze pe jos 
şi-l sprijini de roata unei maşini oprite. 


133 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Labradorul, căruia nu-i plăcea defel starea în care se afla 
bărbatul acela aşezat pe jos la aceeaşi înălţime cu el, îi ridică 
mâna cu botul şi-o linse din plin. Bătrânul îl pofti pe Jonathan să 
respire adânc în căuşul palmelor. 

— Ai o mică criză de spasmofilie, spuse domnul Skardin cu un 
ton care se voia liniştitor. 

Aşa cum avea să-i spună nevastă-sa la întoarcerea de la 
plimbare, un doctor rămâne, chiar şi după ce-a ieşit la pensie, tot 
doctor. 


* 


Peter îl aştepta de o jumătate de oră pe terasa cafenelei unde 
aveau obiceiul să se întâlnească. Atunci când îl văzu sosind, 
enervarea i se risipi pe dată şi se ridică în picioare ca să-şi ajute 
prietenul să se aşeze. 

— Ce-ai păţit? întrebă el cu o voce plină de nelinişte. 

— Ce-am păţit cu toţii? repetă Jonathan cu o privire rătăcită. 

Şi, în ora următoare, îi povesti lui Peter cum i s-a schimbat 
total viaţa în câteva zile. 

— Dar eu ştiu ce-ai să-i spui Annei. Ai să-i spui să se ducă la 
dracu’! 

Peter era atât de furios, încât oamenii de la celelalte mese se 
opriră din vorbit, ca să-i audă mai bine. 

— Da' ce, nu vă place berea? îi întrebă Peter, exasperat. 

Familia aşezată la masa alăturată îşi întoarse privirile. 

— N-ajută la nimic să fii vulgar şi agresiv, Peter, n-ai să 
rezolvi lucrurile. 

— N-ai să-ţi distrugi viaţa, chiar dacă tabloul ăsta ar valora 
zece milioane de dolari. 

— Nu-i vorba doar de viaţa mea, ci şi de a ta şi de a Clarei. 

— Atunci, retractezi, spui că ai nişte îndoieli în privinţa 
autenticităţii şi oprim totul. 

Jonathan îi aruncă pe masă un exemplar din Wall Street 
Journal, apoi din New York Times, din Boston Globe şi din 
Washington Post care preluaseră toate informaţia. 

— Şi nu pun la socoteală hebdomadarele care or să iasă azi 
după-masă şi mensualele. E prea târziu ca să dăm înapoi, am 


134 


- MARK LEVY - 


semnat şi le-am înmânat certificatul de autenticitate asociaţilor 
tăi de la Londra. Când Anna îi va dezvălui presei fotografiile, va 
izbucni scandalul. Christie's se va constitui în parte civilă, 
avocaţii Annei îi vor acorda asistenţă şi chiar dacă evităm 
închisoarea, lucru de care mă îndoiesc, tu vei fi radiat din branşă 
şi eu la fel. Cât despre Clara, va fi ruinată. Nimeni n-o să mai 
calce în galeriile ei. 

— Dar suntem nevinovaţi, la naiba! 

— Da, dar numai noi trei vom şti lucrul acesta. 

— Te credeam mai optimist, spuse Peter frângându-şi 
mâinile. 

— Am s-o sun pe Clara în seara aceasta, suspină Jonathan. 

— Ca să-i spui că n-o mai iubeşti? 

— Da, ca să-i spun că n-o mai iubesc, tocmai pentru că o 
iubesc. Prefer s-o ştiu fericită decât s-o târăsc după mine în 
nefericire. Asta înseamnă să iubeşti, nu? 

Peter îl privi pe Jonathan, consternat. 

— Hai că-i bună! zise el punându-şi mâinile în şolduri. Mi-ai 
servit o tiradă amoroasă care ar fi făcut-o să plângă pe bunică- 
mea şi poate şi pe mine, dacă ai mai fi continuat încă puţin. Ai 
luat o supradoză de pudding la Londra? 

— Ce tâmpit eşti, Peter! spuse Jonathan. 

— Poate că sunt tâmpit, dar ai zâmbit, aşa că lasă prostiile, te 
ştiu eu! Vezi tu, chiar şi la necaz o să continuăm să ne distrăm, 
iar dacă viitoarea ta fostă nevastă crede c-o să ne împiedice s-o 
facem, o să-i arătăm noi amândoi că avem resurse. 

— Ai vreo idee? 

— Nici una deocamdată, dar ai încredere în mine, o să vină! 

Peter şi Jonathan se ridicară şi plecară, braţ la braţ, 
străbătând dalele pieţei în aer liber. Peter îl lăsă pe Jonathan la 
mijlocul după-amiezei. Când o porni din nou la drum, îşi puse 
telefonul mobil în receptaculul bordului şi formă un număr. 

— Jenkins? Aici Peter Gwel, locatarul dumitale preferat, am 
nevoie de dumneata, dragul meu Jenkins. N-ai putea să urci la 
mine în apartament şi să-mi aduni câteva lucruşoare ca şi cum 
ţi-ai face propriul bagaj? Ai cheia, nu-i aşa, şi ştii şi unde-mi ţin 
cămăşile? lartă-mă dacă abuzez de prietenia noastră, dragul 
meu Jenkins, dar cât am să lipsesc, am să te rog să-mi cauţi 


135 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


câteva informaţii în oraş, nu ştiu de ce, dar instinctul îmi spune 
că ai un talent de copoi ascuns pe undeva. Ajung într-o oră! 

Peter închise chiar înainte de-a intra cu maşina într-un tunel. 

Când, la căderea serii, părăsi reşedinţa Stapledon, îi lăsă lui 
Jonathan pe mobil un mesaj lung. 

— Eu sunt, Peter. Ştii, ar trebui să te urăsc pentru că ai 
compromis, printr-un sărut, licitaţia vieţii mele, pentru că ne-ai 
ruinat ambele cariere, ca să nu mai vorbesc de propria-ţi nuntă 
unde eram martor, dar, paradoxal, lucrurile stau exact pe dos. 
Suntem într-o incredibilă încurcătură şi nu m-am mai simţit aşa 
de bine de multă vreme. Mă tot întreb de ce, dar cred că acum 
ştiu. 

In timp ce-şi lăsa mesajul pe mobilul lui Jonathan, Peter se 
scotocea în veston. Hârtia pe care i-o furase prietenului său se 
afla chiar la fundul buzunarului. 

— La Londra, continuă el, văzându-vă pe amândoi în 
cafeneaua aceea, am înţeles că nu datorită tabloului erai aşa de 
fericit. Priviri ca acelea pe care le-aţi schimbat între voi sunt 
destul de rare ca să nu le înţelegi sensul. Aşa că, bătrâne, când o 
să vorbeşti cu Clara în seara aceasta, descurcă-te şi dă-i de 
înţeles printre cuvinte că există întotdeauna o speranţă, chiar şi 
în situaţiile disperate. Şi dacă nu ştii cum să-i spui toate acestea, 
n-ai decât să mă citezi. N-ai să mă poţi găsi până mâine, dar o să 
te sun eu şi-o să-ţi explic totul. Incă habar n-am cum, dar o să ne 
scoatem noi din porcăria asta. 

Inchise, ros de îndoială, dar satisfăcut. 


* 


Jonathan intră în atelierul Annei. Picta în faţa şevaletului. 

— Cedez la şantaj, ai câştigat, Anna! 

Se întoarse cu un pas hotărât. Când ajunse la uşă, adăugă 
fără să se uite înapoi: 

— Am s-o sun singur pe Clara. Poţi să-mi furi viaţa, dar nu şi 
demnitatea, nu-ţi dau voie! 

Şi cobori scările. 


136 


- MARK LEVY - 


Clara închise încet telefonul. Singură la fereastra conacului, 
nu vedea cum plopul se leagănă în vânt. Lacrimile îi adăstau ca 
nişte perle pe ochii închişi. Noaptea care urmă fu plină de 
suspine prelungi. În micul birou, tânăra cu rochie roşie părea 
adusă de spate, ca şi cum necazul care lovise casa pătrundea 
până în pânză, împovărându-i umerii. Dorothy rămase la conac 
în noaptea aceea. Faptul că domnişoara nu-şi putea ascunde 
amărăciunea arăta că supărarea îi era prea mare ca s-o poată 
trăi de una singură. Anumite prezenţe sunt uneori liniştitoare, 
chiar dacă sunt tăcute. 


De dimineaţă, Dorothy intră în micul birou. Înteţi focul în 
şemineu şi-i duse Clarei un ceai. Când se apropie de ea, puse 
ceaşca pe un gheridon, îngenunche şi o luă în braţe. 

— Veţi vedea, pentru ca lucrurile să vi se întâmple, nu trebuie 
să renunţaţi să credeţi în ele, murmura ea încontinuu, iar Clara îi 
plânse pe umăr până când se iviră zorii. 

Când soarele amiezii o atinse, Clara deschise ochii şi-i închise 
imediat la loc. Ce anume o trezise, lumina sau claxonul care 
răsuna în curte? Dădu pătura la o parte şi se ridică de pe 
canapea. Dorothy pătrunse în cameră şi, ca şi cum vremea 
confidenţelor aparţinea doar regatului nopţii, anunţă cu voce 
tare şi limpede. 

— Domnişoara are un musafir din America! 

Peter tropăia prin bucătăria unde Miss Blaxton îl rugase 
stăruitor să aştepte până când avea să verifice dacă domnişoara 
voia să-l primească. La ordinele precise ale lui Dorothy, Clara 
urcă alergând în camera ei ca să se spele repede. In ţara 
Maiestăţii Sale, regina Angliei, o femeie nu apare niciodată 
răvăşită de tristeţe în faţa unui musafir necunoscut, chiar dacă 
acesta a întâlnit-o deja în oraş, insistă Dorothy urmând-o pe 
scări. 


* 


— Aşadar, mă iubeşte? întrebă Clara aşezată în faţa lui Peter 
la masa din bucătărie. 


137 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Ah, dar ştiu că vă potriviţi! După ce mi-am petrecut toată 
noaptea în avion, după ce-am gonit ca un nebun timp de două 
ore într-o maşină cu volanul pus aiurea, pe partea cealaltă, după 
ce ţi-am povestit totul, tu mă întrebi dacă te iubeşte? Ei bine, da, 
te iubeşte, tu-l iubeşti, şi eu îl iubesc, şi el mă iubeşte, toată 
lumea iubeşte pe toată lumea, dar toată lumea este într-un mare 
rahat! 

— Domnul va prânzi aici? întrebă intendenta intrând în 
bucătărie. 

— Eşti celibatară, Dorothy? 

— Starea mea civilă nu-i treaba dumitale, nu suntem în 
America, răspunse Miss Blaxton. 

— Bun, deci nu eşti căsătorită! Vreau să-ţi prezint pe cineva, 
un băiat nemaipomenit! Un american din Chicago care trăieşte la 
Boston şi care nu se simte deloc bine în ţara englezească! 


* 


Jonathan rămăsese singur în casă. Anna plecase la primele 
ore ale dimineţii, n-avea să se întoarcă decât târziu, seara. Urcă 
în atelier ca să-şi verifice mailurile şi porni calculatorul. Fişierele 
Annei erau protejate de un cod de acces, dar Jonathan putea să 
intre pe internet. Peter nu-i lăsase nici un mesaj, iar el nu avea 
nici un chef să răspundă la cererile de interviuri care-i invadau 
căsuţa. Preferă să se întoarcă în salon. Pe când stingea ecranul, 
ochiul său de expert fu atras de un mic detaliu dintr-un tablou al 
Annei, agăţat de perete. Jonathan se aplecă deasupra lucrării. 
Intrigat, mai examină una. Febril, deschise dulapul cel mare şi 
scoase, una câte una, picturile Annei, terminate de mult. Pe mai 
multe dintre ele, regăsi detaliul identic, care-i îngheţa sângele în 
vine. Se năpusti spre birou, trase sertarul şi-şi luă lupa. Inspectă 
din nou tablourile, unul câte unul. Pe fundalul fiecăreia dintre 
scenele sale campestre, casa pe care o picta Anna nu era alta 
decât conacul Clarei. Cea mai recentă dintre aceste lucrări avea 
zece ani şi, /a vremea aceea, Jonathan nu o cunoştea pe Anna. 
Cobori în grabă scara, ieşi fugind pe stradă, sări în maşină şi goni 
spre ieşirea din oraş. Dacă circulaţia îi îngăduia, în două ore avea 
să treacă de grilajele campusului universitar de la Yale. 


138 


- MARK LEVY - 


Renumele lui Jonathan i-a permis să fie primit de către rector. 
Aşteptă într-un culoar imens, cu pereţii acoperiţi de lemn de care 
atârnau nişte portrete triste de literați ori savanţi. Pr William 
Backer îl pofti în biroul său. Rectorul era uimit de cererea lui 
Jonathan, credea că o să-i vorbească despre pictură şi iată-l 
discutând despre ştiinţe şi încă nu dintre cele mai ortodoxe. 
Backer era  dezolat, nici un profesor nu corespundea 
semnalmentelor date de Jonathan, nici o femeie, nici un bărbat, 
titulari sau onorifici, nu preda asemenea materii. Departamentul 
de cercetare despre care pomenea Jonathan fusese, într-adevăr, 
găzduit de universitatea sa, dar nu mai exista de multă vreme. 
Dacă Jonathan o dorea, putea să viziteze clădirile. Corpul 625 
ocupat cândva de catedra de ştiinţe avansate fusese părăsit din 
clipa în care departamentul fusese închis. 

— Lucraţi de multă vreme aici? îl întrebă Jonathan pe bărbatul 
de la serviciul de întreţinere care-l ghida prin campus. 

— De la şaisprezece ani şi ar fi trebuit să ies la pensie acum 
cinci, aşa că presupun că da, răspunse domnul O'Malley. 

Arătă spre o impozantă dărăpănătură din cărămizi roşii şi opri 
maşinuţa electrică la baza scărilor de la intrare. 

— Aici era, spuse bărbatul, poftindu-l pe Jonathan să-l 
urmeze. 

O'Malley căută cheia cea bună pe o legătură care număra, 
probabil, vreo sută. După ce ezită câteva clipe, băgă una cu o 
floare lungă în broasca deja ruginită. 

Uşa cea mare care dădea în holul corpului 625 scârţâi din 
țâţâni. 

— Nimeni n-a mai venit aici de patruzeci de ani, ia uitaţi-vă ce 
harababură! spuse O'Malley. 

Din punctul de vedere al lui Jonathan, în afara stratului gros 
de praf care acoperea podelele şi mobilele, totul era mai 
degrabă bine conservat. O'Malley îi arătă laboratorul. Imensa 
încăpere cuprindea zece mese lungi acoperite de faianţă albă, 
toate pline de eprubete şi alambicuri. 

— Se pare că lucrau la nişte probleme de matematici 
experimentale, dar eu le-am spus inspectorilor că se 
îndeletniceau mai ales cu formule chimice. 


139 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Ce inspectori? întrebă Jonathan. 

— Nu ştiţi? Credeam că tocmai de-aceea aţi venit. Prin 
împrejurimi, toată lumea cunoaşte povestea. 

Urcând culoarul care ducea la cancelarie, O'Malley îi povesti 
lui Jonathan ce anume determinase precipitata închidere a 
fostului departament de ştiinţe avansate, aşa cum era el numit. 
Foarte puţini studenţi erau admişi la această secţie. Cei mai 
mulţi dintre cei care se prezentau erau respinşi la examenul de 
admitere. 

— Nu numai că trebuiau să fie hârşiţi în toate materiile 
ştiinţifice, ci şi nişte mici genii într-ale filosofiei. Şi apoi, înainte 
de admitere, susțineau un interviu, sub hipnoză, cu directoarea 
de la cercetare. Ea îi pica pe toţi. Nimeni nu-i plăcea. Era 
ciudată, femeia. A lucrat zece ani între aceşti pereţi şi, în timpul 
anchetei, nimeni nu-şi amintea s-o fi întâlnit prin campus. Pe 
mine nu mă pun la socoteală, bineînţeles, dar eu cunosc pe toată 
lumea de-aici. 

— Tot nu mi-aţi spus de ce s-a făcut ancheta. 

— In urmă cu patruzeci de ani, a dispărut un student. 

— A dispărut, unde? întrebă Jonathan. 

— Păi, cam asta-i problema, domnule. Dacă ştiţi unde v-au 
dispărut cheile, atunci n-au mai dispărut! Nu-i aşa? 

— La ce concluzii a ajuns poliţia? 

— Că studentul şi-a luat lumea-n cap, dar eu nu cred. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că s-a volatilizat în laborator. 

— Poate că a izbutit să vă păcălească vigilenţa, n-aveaţi ochi 
pentru toate în aceeaşi clipă. 

— La vremea aceea, continuă O'Malley, făceam parte din 
echipa de securitate. Atunci, „securitate” nu-nsemna mare lucru. 
Slujba noastră consta în a-i împiedica pe băieţi să se ducă 
noaptea la chefuri prin dormitoarele fetelor... şi invers. 

— Şi ziua? 

— Ca toţi paznicii de noapte, dormeam ziua; în sfârşit, cei doi 
colegi ai mei moţăiau, eu nu. Nu dorm niciodată mai mult de 
patru ceasuri, se pare că-i o chestie genetică, de altfel de-aia m- 
a şi părăsit nevastă-mea. Aşa că, în după-amiaza cu pricina, mă 


140 


- MARK LEVY - 


îndeletniceam cu peluza. lar pe tânărul Jonas l-am văzut intrând 
în clădire, de unde n-a mai ieşit vreodată. 

— Şi poliţia nu v-a crezut? 

— Au cercetat pereţii, au greblat parcul, au interogat-o pe 
bătrână, ce-aţi vrea să fi făcut mai mult? Şi apoi, beam câte ceva 
la vremea aceea, aşa că, ştiţi, fiabilitatea şi cuperoza nu dau 
prea bine la un martor. 

— Cine e bătrâna despre care vorbiţi? 

— Directoarea. Urmaţi-mă. 

O'Malley căută o altă cheie pe legătura sa, descuie uşa de la 
un birou şi-o luă înaintea lui Jonathan. Ochiurile minuscule ale 
celor două ferestre erau atât de murdare, încât lumina de-abia 
de pătrundea în încăpere. O bancă din lemn acoperită de un 
strat gros şi cenuşiu fusese împinsă lângă un perete. Un scaun 
era răsturnat într-un colţ, alături de un cuier cu totul strâmb. In 
faţă, un vechi cheson cu rafturi avea o înfăţişare la fel de 
prăpădită. 

— Nu ştiu de ce-i spuneau cancelarie, numai ea preda aici, 
spuse O'Malley. 

Se apropie de rafturile care acopereau unul dintre pereţi şi 
scotoci într-un teanc de ziare vechi şi îngălbenite. 

— Uitaţi, ea este, bătrâna! adăugă paznicul, arătându-i lui 
Jonathan fotografia de pe prima pagină. 

Femeia care stătea în picioare, înconjurată de patru elevi, nu 
părea să aibă mai mult de treizeci de ani. 

— De ce-i spuneţi bătrâna? întrebă Jonathan pe când privea 
imaginea. 

— Pentru că, la vremea aceea, eu n-aveam decât douăzeci, 
mormăi O'Malley dând cu piciorul prin praf. 

Jonathan se apropie de fereastră ca să se uite mai bine la 
fotografia îngălbenită. Chipul tinerei femei nu-i spunea nimic, dar 
mâna ei îi atrase atenţia, purta pe inelar un diamant 
impresionant. 

— Acesta este, Jonas? întrebă Jonathan arătându-l cu degetul 
pe tânărul din dreapta cadrului. 

— Cum de ştiţi? întrebă O'Malley, uimit. 

— Habar n-aveam, răspunse expertul. 

Indoi foaia ziarului campusului şi o băgă în buzunar. 


141 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Pe fotografie, tânărul care îşi ţinea mâinile la spate îşi mijea şi 
ochii, poate pur şi simplu din cauza flash-ului. 

— Când nu-i spuneaţi „bătrâna”, ce nume foloseaţi? 

— Nu i-am spus niciodată altfel. 

— Când vă vorbea, nu-i răspundeaţi numind-o „bătrâna”? 
insistă Jonathan. 

— Nu ne vorbea, iar noi n-aveam nimic să-i spunem. 

— De ce o urâţi atât de mult, domnule O'Malley? 

Bătrânul paznic se întoarse spre Jonathan. 

— De ce-aţi venit, domnul Gardner? Toate lucrurile acestea 
sunt vechi şi nu e bine să răscoleşti trecutul. Am treabă, ar 
trebui să plecăm. 

Jonathan îl apucă pe O'Malley de braţ. 

— Pentru că-mi vorbiţi despre trecut, sunt prizonierul unei 
epoci pe care n-o cunosc şi am foarte puţin timp ca să descopăr 
ce se-ascunde în toată povestea asta. Prietenul unui prieten 
spunea că un indiciu minuscul e de-ajuns ca să te-ntorci pe firul 
unei întâmplări. Caut această mică piesă de puzzle care mi-ar 
îngădui să reconstitui toată imaginea. Am nevoie de dumneata, 
domnule O'Malley. 

Paznicul îl privi fix pe Jonathan şi respiră adânc. 

— Au făcut nişte experimente aici. De-aia a fost închisă 
clădirea, ca să evite scandalul după dispariţia lui Jonas. 

— Ce gen de experimente? 

— Elevii aceştia fuseseră aleşi pentru că aveau coşmaruri. 
Ştiu că poate să pară absurd, dar ăsta-i adevărul. 

— Ce fel de coşmaruri, O'Malley? 

Bărbatul se încruntă. Dădea impresia că îi e îngrozitor de 
greu să răspundă la întrebare. Jonathan îi puse mâna pe umăr. 

— Aveau senzaţia că retrăiesc evenimente întâmplate în alte 
vremuri? Aşa este? 

O'Malley dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— li făcea să intre în transă, spunea că era vorba despre 
atingerea conştiinţei profunde, o stare subliminală ce trebuia să 
le permită să acceadă la memoria vieților anterioare. 

— La vremea aceea, nu făceaţi defel parte din echipa de 
pază, O'Malley, eraţi unul dintre studenţi, nu-i aşa? 


142 


- MARK LEVY - 


— Da, domnule Gardner, eram efectiv unul dintre studenţii ei 
şi, când laboratorul a fost închis, n-am mai studiat nimic toată 
viaţa mea. 

— Ce anume vi s-a întâmplat, O'Malley? 

— În al doilea an, ne injecta în vene nişte produse, ca să ne 
provoace „fenomenele”. La a treia injecție pe care ne-a făcut-o 
bătrâna, Coralie şi cu mine ne-am amintit de tot. Sunteţi gata să 
auziţi ceva cu adevărat teribil, domnule Gardner? Atunci, 
ascultaţi-mă cu atenţie! In 1807, trăiam cu nevastă-mea la 
Chicago, eram un priceput negustor de butoaie, până ce Coralie 
mi-a omorât fata. Micuța avea un an când a sufocat-o în scutece. 
Imi iubeam nevasta, dar avea o boală care distruge celulele 
creierului. Primele simptome sunt doar nişte furii trecătoare, dar, 
cinci ani mai târziu, cei care sunt atinşi de boala aceasta se 
smintesc pentru totdeauna. Coralie a fost spânzurată. Habar n- 
aveţi cât de mult suferi când călăul n-are atâta milă să strângă 
nodul ca să ţi se rupă vertebrele. Am văzut-o legănându-se la 
capătul funiei, lacrimile ei mă implorau să-i scurtez suferinţa. Aş 
fi vrut să-i omor cu mâinile mele pe toţi ticăloşii ăia de gură- 
cască ce-o priveau murind, dar eram neputincios, în mijlocul 
mulţimii. Totul a luat-o de la capăt în 1843, eu n-am recunoscut- 
o şi nici ea, altfel poate că nu ne-am fi iubit aşa cum am făcut-o. 
În zilele noastre, nu mai găseşti o asemenea pasiune, domnule 
Gardner. In 1902, aceeaşi chestie, iar bătrâna mi-a spus că aşa 
va fi de fiecare dată. N-are importanţă că nevastă-mea are un alt 
nume sau un alt chip, sufletul ei e mereu acelaşi, cu partea-i de 
nebunie care o să se-ntoarcă să ne bântuie. Singurul mijloc de a 
pune pentru totdeauna capăt suferințelor era ca unul dintre noi 
să renunţe la iubirea pentru celălalt încă din timpul vieţii. Dacă 
unul nu trăda sentimentul care-l lega de celălalt, fiecare nouă 
viaţă avea să ne aducă din nou împreună şi să repete aceeaşi 
poveste, aceeaşi suferinţă. 

— Şi aţi crezut-o? 

— Dacă aţi fi avut coşmarurile pe care noi le-am trăit cu ochii 
deschişi, domnule Gardner, şi dumneavoastră aţi fi crezut-o! 

Când laboratorul a fost închis, logodnica domnului O'Malley 
trecea prin cea de-a treia criză de incontrolabilă furie. Şi-a pus 
capăt zilelor la vârsta de douăzeci şi trei de ani. Tânărul de 


143 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


atunci s-a exilat în Canada. Douăzeci de ani mai târziu, s-a întors 
la Yale ca să se angajeze în echipa de întreţinere. Se schimbase 
atât de mult, că nimeni nu l-a recunoscut. 

— Şi nimeni n-a avut nici cea mai mică idee despre ceea cei 
s-a întâmplat lui Jonas? întrebă Jonathan. 

— Bătrâna l-a omorât. 

— Cum de eşti aşa de sigur? 

— Visase şi el ceva. In dimineaţa dispariţiei sale, anunţase că 
renunţă la departament. Pleca în grabă la Londra. 

— Şi nu le-aţi spus nimic poliţiştilor! 

— Dacă le-aş fi povestit ce v-am spus acum, ce părere aveţi, 
m-ar fi crezut sau m-ar fi închis într-un azil? 

O'Malley îl însoţi pe Jonathan până la maşina pe care-o lăsase 
în parcarea campusului. Când Jonathan îl întrebă de ce alesese 
să se întoarcă aici, O'Malley înălţă din umeri. 

— E locul unde mă simt cel mai aproape de ea, căci şi locurile 
au o memorie a lor, domnule Gardner. 

In clipa în care Jonathan se pregătea să plece, O'Malley se 
aplecă spre portieră. 

— Bătrâna se numea Alice Walton! 


10 


Peter era literalmente fascinat de tehnica lui Radskin. Raza 
de lumină ce se reflecta pe ramura cea mare a plopului înainte 
de a străbate ferestruica din dreapta tabloului era pictată cu o 
remarcabilă eficienţă. Tenta argintie pe care o căpăta mângâind 
podeaua de la picioarele tinerei cu rochie roşie era identică cu 
aceea cu care luna nuanţa, în seara aceea, micul birou. De mai 
multe ori, Peter se distrase stingând lumina pentru a constata 
acest efect, surprinzător de real. Se duse până la fereastră şi 
privi marele copac, apoi tabloul. 

— Unde era camera lui Vladimir? o întrebă el pe Clara. 

— Chiar deasupra, unde ţi-ai lăsat bagajele, la noapte o să 
dormi în patul lui. 

Era târziu, iar Clara se despărţi de musafirul ei. Peter voia să 
mai rămână încă o vreme lângă tablou, ea îl întrebă dacă mai 


144 


- MARK LEVY - 


avea nevoie de ceva şi el o linişti: dispunea de o armă infailibilă 
împotriva decalajului orar sub forma unei mici pilule cu nişte 
efecte uluitoare. 

— Mulţumesc, Peter, îi spuse Clara din pragul uşii bibliotecii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eşti aici! 

lar când Peter se întoarse, Clara plecase deja. 


Lungit pe pat, Peter tuna şi fulgera împotriva lui Jenkins. 
Imbecilul confundase un antibiotic cu un somnifer. Nu te mai 
puteai baza pe nimeni! Dacă în Anglia era deja unsprezece 
noaptea, ceea ce pentru el nu era deloc o oră târzie, la Boston 
soarele încă nu asfinţise. Neputând să adoarmă, Peter se sculă, 
îşi luă dosarele din valiză şi le duse pe pat. Cum în încăpere era 
mult prea cald pentru gusturile lui, se ridică de-ndată şi merse să 
deschidă fereastra. Trase adânc în piept aerul răcoros şi privi 
fermecat rochia argintie cu care luna aproape plină înveşmânta 
plopul. Cuprins de o îndoială, îşi puse un halat şi cobori din nou 
în birou. După ce se uită cu atenţie la tablou, se întoarse la 
fereastra camerei sale. Ramura cea mare se întindea mult 
deasupra capului său, la înălţimea acoperişului. Şi cum arborii 
cresc înălţându-şi vârful spre cer, Peter presupuse că Vladimir îşi 
pictase tabloul de la mansardă. Işi făgădui că are să-i vorbească 
despre toate acestea Clarei a doua zi. Nerăbdarea şi insomnia îi 
deveneau complice, aşa că, atunci când auzi treptele scârţâind 
sub paşii gazdei sale, întredeschise uşa camerei şi o strigă. 

— Mă duc după nişte apă, vrei şi tu? întrebă Clara de pe 
scară. 

— Nu beau niciodată apă, mă prinde rugina! răspunse Peter 
înaintând pe palier. 

I se alătură Clarei şi-i ceru să-l urmeze în birou. 

— Ştiu tabloul pe dinafară! spuse ea. 

— Nu mă îndoiesc, dar vino după mine, insistă Peter. 

După o scurtă trecere prin bucătărie, Peter o călăuzi pe Clara 
până la fereastra camerei lui. 

— Uite, constată şi tu! lţi garantez că Vladimir lucra la etajul 
de sus! 


145 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— E imposibil, la sfârşitul vieţii era foarte slăbit şi trebuia să- 
şi adune toate puterile ca să reziste în faţa pânzei. Chiar şi 
pentru cineva îndrăzneţ era primejdios să o ia pe treptele care 
duc la mansardă. Nici un om în starea lui nu s-ar fi aventurat 
acolo sus. 

— Primejdios sau nu, îţi spun că fereastra aceasta nu-i 
aceeaşi cu cea pe care o văd în tablou, aici e mult mai mare, 
perspectiva nu-i la fel, iar ramura cea mare se află nu la 
înălţimea acoperişului, ci a camerei! 

Clara îi atrase atenţia că, într-un secol şi jumătate, plopul 
crescuse şi că imaginaţia face şi ea parte din harurile unui pictor. 
Spunând acestea, ea se întoarse în camera sa. 

Peter se băgă la loc în pat, prost dispus. La miezul nopţii, 
aprinse iar lumina şi se întoarse la fereastră. Dacă Vladimir 
fusese capabil să reproducă într-un mod atât de expert reflexiile 
lunii pline asupra copacului, aşa cum le vedea el de la fereastra 
sa, de ce s-ar fi chinuit să-i deplaseze trunchiul? 

Se folosi de restul insomniei sale ca să încerce să afle un 
răspuns. În zori, era tot în pat, în capul oaselor, şi încă recitea 
dosarul prestigioasei vânzări pe care nu dispera întru totul c- 
avea s-o ţină peste două săptămâni. Dorothy ajunse la şase şi 
jumătate, iar Peter cobori imediat ca să bea o cafea în bucătărie. 

— E un frig crâncen aici, spuse Peter frecându-şi mâinile 
aproape de şemineu. 

— E o casă veche, răspunse Dorothy, aşezându-i tacâmurile 
pentru micul dejun pe masa cea mare din lemn. 

— Lucrezi de mult aici, Dorothy? 

— Aveam şaisprezece ani când am intrat în slujba doamnei. 

— Care doamnă? întrebă Peter, umplându-şi din nou bolul. 

— Bunica domnişoarei. 

— Trăia aici? 

— Nu, doamna nu venea niciodată aici, locuiam singură. 

— Şi nu ţi-era frică de fantome, Dorothy? spuse Peter, 
tachinând-o. 

— Ca şi oamenii, domnule, ele sunt, după maniere, o 
companie plăcută sau neplăcută. 

Peter dădu din cap pe când îşi ungea tartina cu unt. 

— Conacul s-a schimbat mult de-atunci? 


146 


- MARK LEVY - 


— N-aveam telefon şi cam atât. Domnişoara a decorat altfel 
câteva camere. 

Dorothy se scuză, căci avea treabă, şi-l lăsă pe Peter să-şi 
termine micul dejun. El îşi răsfoi ziarul, îşi puse bolul în chiuvetă 
şi hotărî să se ducă să-şi ia dosarele din cameră. Ziua se anunţa 
frumoasă, o să lucreze afară aşteptând-o pe Clara să coboare. 
Urcând în cameră, Peter se opri la mijlocul scării în faţa unei 
gravuri încadrate care reprezenta conacul. Era datată din 1879. 
Se aplecă pentru a o studia. Perplex, cobori din nou treptele, ieşi, 
străbătu curtea. Se opri la poalele marelui plop şi făcu cale 
întoarsă, urcă din nou pe scară şi dădu jos stampa, luând-o cu el 
sub braţ. 

— Clara, Clara, vino să vezi! 

Peter urla chiar în mijlocul curţii. Dorothy ieşi furioasă din 
bucătărie. 

— Domnişoara se odihneşte, domnule, nu mai faceţi atâta 
zgomot, vă rog frumos! 

— Du-te şi trezeşte-o! Spune-i că-i important! 

— AŞ putea să ştiu ce-a găsit domnul aşa de important în 
mijlocul curţii care să justifice trezirea domnişoarei ce are mare 
nevoie de somn după teribilele nopţi pe care le-a petrecut din 
pricina prietenului domnului? 

— Ai reuşit să spui toate acestea fără să răsufli, Dorothy? Mă 
impresionezi! Grăbeşte-te sau o să mă duc chiar eu în camera ei. 

Dorothy plecă ridicându-şi braţele spre cer, murmurând că 
americanii aceştia n-au, hotărât lucru, nici un pic de maniere! 
Clara, în halat, se apropie de Peter care se-nvârtea în jurul 
copacului. Ea aruncă o privire spre gravura pe care Peter o 
pusese pe jos, lângă trunchi. 

— Dacă nu mă-nşală memoria, ieri nu era agăţată aici? spuse 
ea salutându-l. 

Peter se aplecă şi-i prezentă Clarei cadrul. 

— Uită-te! 

— E conacul, Peter! 

— Câte lucarne ai pe acoperiş? întrebă el cu un ton plin de 
exasperare. 

— Şase, răspunse Clara. 

El o luă de umăr şi-o sili să se-ntoarcă pe jumătate. 


147 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Şi acuma, câte ai? 

— Cinci, murmură Clara. 

Peter o apucă de braţ şi o trase în casă. Urcară treptele patru 
câte patru, iar Dorothy, căreia nu-i plăcea defel ţinuta purtată de 
domnişoara Clara în compania lui Peter, ieşi din bucătăria ei ca 
să-i urmeze până la mansardă. 


* 


Jonathan scrise în grabă un bileţel. O informa pe Anna că-şi 
petrece ziua la muzeu şi că avea să cineze cu conservatorul. 
Urma să se întoarcă pe la şase seara. Ura că trebuie să-i spună 
ce face. Smulse foaia din bloc-notes şi o încredinţă buburuzei cu 
magnet de pe uşa frigiderului. 

Apoi ieşi şi urcă pe trotuarul din dreapta. Se puse la volanul 
maşinii şi aşteptă răbdător. 

Un ceas mai târziu, Anna părăsea casa, o luă la stânga. De- 
ndată ce demară, se îndreptă spre nord, traversând Harvard 
Bridge şi continuându-şi drumul până la Cambridge. Jonathan 
parcă la intrarea în Garden Street şi n-o pierdu din ochi când ea 
urcă cele trei trepte ale elegantului imobil. De îndată ce Anna 
dispăru înăuntru, el ieşi din maşină şi merse până la uşa din 
sticlă. În hol, micul cadran roşu de deasupra uşilor liftului arăta 
că acesta se oprise la etajul treisprezece. Jonathan făcu cale 
întoarsă. Anna apăru din nou două ore mai târziu. El se întinse 
pe celălalt scaun când Saabul îi trecu pe alături, coborând 
strada. De îndată ce Clara depăşi intersecţia, se întoarse cu un 
pas hotărât spre numărul 27 de pe Garden Street, ezită o clipă în 
faţa butoanelor 13A sau 13B ale interfonului şi decise să sune la 
amândouă. Zăvorul electric se retrase imediat. 

Uşa de la capătul culoarului era întredeschisă. Jonathan o 
împinse încet, iar o voce pe care o identifică pe dată zise: 

— Ai uitat ceva, draga mea? 

Văzându-l la intrare, femeia cu părul alb avu o uşoară 
tresărire pe care şi-o controlă perfect. 

— Doamna Walton? spuse cu răceală Jonathan. 


* 


148 


- MARK LEVY - 


Cu mâinile pe şolduri, Dorothy se ţinea dreaptă ca un băț în 
mijlocul marii încăperi de la mansardă şi-o înfrunta pe Clara. 

— Dorothy, dă-ţi cuvântul de onoare că bunică-mea n-a 
modificat acoperişul casei! 

Peter o privea cu atenţie. Ridică barosul pe care-l luase din 
hambar şi lovi în peretele din fund. Totul se clătină. 

— N-am să-mi dau nici un cuvânt! răspunse ea, furioasă. 

— De ce nu mi-ai vorbit niciodată despre lucrul acesta? 
întrebă Clara. 

Peter mai dădu o lovitură de baros şi o primă crăpătură 
străbătu peretele. 

— N-am avut niciodată prilejul să abordăm acest subiect. 

— Haide, Dorothy! Arhitectul nostru, domnul Goesfield, se 
mira că primăria ne-a refuzat autorizaţia de reamenajare a 
mansardei, a repetat de nenumărate ori că e convins că s-au 
făcut deja lucrări în această încăpere. 

Clara tresări când Peter lovi din nou peretele. 

— Conacul e cum a fost din totdeauna, aşa ai susţinut chiar 
de faţă cu mine! Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri şi, de altfel, 
te-ai purtat îngrozitor cu domnul Goesfield. 

Incăperea vibră din nou, un nor de praf se scurse din 
acoperiş. Clara se uită în sus şi o trase pe Dorothy ceva mai 
departe, spre fereastră. 

— Bunica dumneavoastră m-a pus să-i promit! Conacul a fost 
clasat din cauza ei. 

— De ce? întrebă Peter din fundul încăperii. 

Impinse cu piciorul aşchiile de tencuială care acopereau 
podeaua. Cărămida neagră se vedea acum pe o mare suprafaţă 
din perete. Îl dureau umerii. Respiră adânc şi lovi din nou. 

— Nu ştiu nimic, mormăi Dorothy spre Clara, bunica 
dumneavoastră hotăra totul, dar era o femeie dreaptă. Spunea 
că o să fiţi o mare bioloagă, iar dumneavoastră n-aţi făcut decât 
ce-aţi vrut... 

— Voia să fiu chimistă! Şi mai voia să vând conacul, îţi mai 
aminteşti? O întrerupse Clara. 

— Da, bombăni Dorothy care era atât de ataşată de locurile 
acestea. 


149 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Pietrele de legătură începeau să se disloce. Peter râcâi 
încheieturile cu mânerul uneltei. Peretele începu sa se îndoiască 
sub efectul următoarei lovituri. 

— De ce a acoperit fereastra aceasta din acoperiş, Dorothy?. 

Dorothy o privi fix pe Clara, ezitând să-i răspundă. In faţa 
insistenţei domnişoarei, cedă. 

— Pentru că fetei sale i s-a întâmplat o nenorocire atunci 
când a vrut să spargă peretele acesta. Spuneţi-i domnului să se 
oprească, vă rog! 

— Ştii ce i s-a întâmplat mamei mele? întrebă Clara cu 
febrilitate. 

Peter reuşi să scoată o primă cărămidă, îşi trecu mâna prin 
gaură şi întinse braţul. Spaţiul din spatele peretelui părea larg. 
Apucă din nou barosul şi lovi şi mai tare.. 

— Bunica dumneavoastră m-a angajat în sat, tocmai 
cumpărase conacul. Coşmarurile fetei au început în timpul 
primelor vacanțe pe care le-au petrecut amândouă aici. 

Peter puse pe jos o a doua piatră de legătură, spaţiul era 
suficient ca să-şi poată băga faţa prin deschizătură. De cealaltă 
parte a peretelui, era întuneric beznă. 

— Ce fel de coşmaruri? întrebă Clara. 

— Urla în somn nişte lucruri îngrozitoare. 

— Îţi aminteşti ce anume spunea? 

— AŞ fi vrut eu să pot uita! Era de neînțeles, repeta fără 
încetare: „O să vină”. Medicamentele medicului n-o calmau 
defel, iar doamna era disperată văzându-şi copilul în halul acela. 
Când nu-şi petrecea ziua scotocind prin toate colţurile conacului, 
fata se aşeza sub ramurile plopului. O luam în braţe ca s-o alin, 
iar ea-mi mărturisea că, în vise, vorbeşte cu un bărbat pe care-l 
cunoştea din totdeauna. Nu pricepeam nimic, zicea că acum el 
se numeşte Jonas, că se mai iubiseră înainte. Avea s-o caute în 
curând, ştia de-acum cum s-o găsească. Şi apoi, a venit 
săptămâna aceea îngrozitoare, când supărarea a doborât-o. 

— Ce supărare? 

— Nu-l mai auzea, spunea că e mort, că fusese omorât. N-a 
mai vrut să mănânce, puterile au părăsit-o foarte repede. l-am 
împrăştiat cenuşa la poalele copacului cel mare. Doamna a 


150 


- MARK LEVY - 


astupat peretele şi a ascuns fereastra în acoperiş. Vă rog, 
spuneţi-i domnului Gwel să renunţe, până nu e prea târziu. 

Peter era la a douăzecea lovitură de baros, iar braţele îl 
dureau  înfiorător. În sfârşit, izbuti să se strecoare prin 
deschizătură şi trecu de cealaltă parte a peretelui. 

— Jonas era tatăl meu? continuă Clara. 

— O, nu! Domnişoară, Dumnezeu să vă aibă-n pază. Bunica 
dumneavoastră v-a adoptat mult mai târziu. 

Clara se sprijini de pervazul ferestrei. Privi curtea şi-şi ţinu 
răsuflarea. Tristeţea care-i umplea ochii îi interzicea să se 
întoarcă şi s-o înfrunte pe Dorothy. 

— Minti! N-am fost niciodată adoptată, spuse ea, reţinându-şi 
un hohot de plâns. 

— Bunica dumneavoastră era o femeie bună! Vizita 
numeroase orfelinate din regiune. V-a iubit din clipa-n care v-a 
văzut, spunea că-n ochii dumneavoastră o vede pe fată, că 
sunteţi reîncarnarea ei. Sunt nişte poveşti pe care şi le scornea 
ca să-şi aline durerea, doamna nu mai era aceeaşi după deces. 
Nu voia să vă apropiaţi de conac. Ea însăşi nu intra niciodată 
aici. Când venea de la Londra ca să-mi dea salariul şi banii 
pentru întreţinere, trebuia să o aştept la grilaj. Plângeam de 
fiecare dată când o vedeam. 

Peter tuşea din cauza prafului. Aşteptă nemişcat ca ochii să i 
se obişnuiască cu semiîntunericul. 

— Cum o chema pe fata bunicii mele? 

Ochii lui Dorothy Blaxton se umplură la rândul lor de lacrimi. 
O luă în braţe pe tânăra femeie pe care o iubea atât şi-i spuse la 
ureche cu o voce tremurătoare: 

— Ca pe dumneavoastră, domnişoară, se numea Clara. 

— Ar trebui să veniţi să vedeţi peste ce am dat! strigă Peter 
de cealaltă parte a peretelui. 


* 


Jonathan intră în salonul apartamentului burghez. 

— Ce faceţi aici? întrebă cu răceală doamna Walton. 

— Vin de la Yale şi eu am să pun întrebările astăzi, răspunse 
sec Jonathan. De ce era Anna aici, doamnă Walton? 


151 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Femeia cu părul alb îl privi fix. Jonathan simţi cum privirea ei 
îl compătimeşte. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii, bietul meu Jonathan. 

— Dar cine vă credeţi? spuse el, enervându-se. 

— Soacra ta! Ceea ce va fi adevărat în câteva zile. 

Jonathan se uită lung la ea, căutând să-şi dea seama cât 
adevăr se află în cuvintele sale. 

— Părinţii Annei au murit! 

— Era o parte a planului nostru să te facem să crezi lucrul 
acesta. 

— Ce plan? 

— Întâlnirea ta cu fiică-mea, încă din ziua primei sale 
expoziţii, pe care am organizat-o cu mari cheltuieli, până la 
nunta voastră. Totul era prevăzut, inclusiv legătura aceasta pe 
cât de patetică, pe-atât de inevitabilă cu Clara, acesta-i din nou 
numele ei, nu-i aşa? 

— Dumneavoastră aţi pus să fim urmăriţi în Europa? 

— Eu sau câţiva prieteni, ce mai contează, din moment ce 
avem rezultatul aici! Relaţiile mele v-au fost de folos la Luvru, 
nu? 

— Dar ce căutaţi? strigă Jonathan. 

— Să mă răzbun! Să-i fac dreptate fetei mele, urlă Alice 
Walton. i 

Işi aprinse o ţigară. In ciuda calmului de care părea să dea din 
nou dovadă, mâna împodobită cu inelul cu diamant freca cu 
nervozitate pledul ce acoperea canapeaua unde se aşezase. 
Continuă. 

— Acum, că zarurile au fost aruncate şi că soarta vă e 
pecetluită, lăsați-mă să vă spun până la capăt trista povestea lui 
Sir Edward Langton, care mi-a fost soţ. 

— Soţul dumneavoastră? Dar Langton e mort de mai bine de- 
un secol! 

— Coşmarurile nu puteau să vă dezvăluie totul, suspină Alice. 
Sir Edward avea două fete. Era un bărbat generos, mult prea 
generos. Nu i-a fost de-ajuns că şi-a dedicat talentul şi averea de 
negustor pictorului său Radskin, mai avea şi o pasiune pentru 
fata lui cea mare. Nimic nu era prea frumos pentru ea şi dacă ai 
şti cât de mult suferea cea mică din pricina lipsei de afecţiune a 


152 


- MARK LEVY - 


tatălui ei! Dar bărbaţii nu-şi înţeleg decât propriile lor pofte, fără 
să se gândească la răul pe care-l fac. Cum ai putut să ne faci aşa 
ceva? 

— Să vă fac ce? Nu înţeleg despre ce vorbiţi! 

— Fetei celei mari, preferata lui, îi picase cu tronc un tânăr şi 
strălucit expert, cei doi îndrăgostiţi erau mereu împreună, erau 
totul unul pentru celălalt. Edward suporta cu greu să-şi vadă fiica 
scăpându-i printre degete, era gelos, aşa cum mulţi taţi devin o 
vreme atunci când copiii lor aspiră să zboare cu propriile aripi. 
Eu nu visam altceva decât s-o văd plecând. Speram că Edward o 
să aibă, în sfârşit, mai multă atenţie pentru Anna. După moartea 
lui Vladimir, nu mai trăgeam cine ştie ce nădejde că o să ne 
onorăm angajamentele. Numai vânzarea ultimului său tablou ne 
putea salva de la ruină. Suma pe care contam s-o obţinem era 
pe măsură şi toate celelalte pânze pe care bărbatul meu nu le 
vânduse şi pe care le adunase de-a lungul anilor ar fi căpătat 
valoare. Aşa era drept, după ce Edward l-a întreţinut pe Vladimir 
atât de mult timp într-o în decentă opulenţă şi numai în dauna 
averii noastre! 


* 


La rândul ei, Clara se strecură prin gaura pe care Peter o 
lărgise. In spatele peretelui, totul trăda mizeria. Mobila puţină 
era alcătuită dintr-un pupitru, un scaun cu aspect rudimentar, un 
pat mic care aducea cu unul stricat, de spital de război. O oală 
veche de faianţă era aşezată pe una dintre cele trei etajere. In 
fundul încăperii, un fir de lumină zenitală atingea podeaua chiar 
deasupra unui şevalet. Peter se cufundă în penumbră. Se uită în 
sus şi reperă scândurile de lemn bătute în cuie de tavan. Se 
ridică pe vârfuri şi le smulse una câte una. O paloare cenușie 
potopi şevaletul. Peter împinse ferestruica pe care tocmai o 
descoperise şi se înălţă prin forţa braţelor. 

Capul lui albit de praf trecea de acoperişul în pantă. 

Privi parcul ce se întindea în jurul lui şi, când văzu ramura cea 
mare a plopului care atingea uşor burlanul de sus în jos, zâmbi şi 
cobori în încăpere. 


153 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Clara, cred că tocmai am dat peste adevărata odaie a lui 
Vladimir Radskin. A pictat Tânăra cu rochie roşie chiar aici. 


* 


Alice Walton îşi învârti inelul pe deget. Chiştocul încă îi 
fumega în scrumieră, ea îl strivi nervoasă şi aprinse de îndată o 
altă ţigară. Flacăra chibritului îi lumină într-un fel trist chipul. 
Suferinţa şi furia erau gravate în fiecare dintre ridurile sale. 

— Din păcate, în ziua vânzării, un expert rău intenţionat i-a 
trimis o scrisoare conducătorului de licitaţii: pretindea că tabloul 
este un fals! Cel care a denunţat vânzarea şi mi-a ruinat familia 
nu era altcineva decât complicele îndrăgostit nebuneşte al unei 
fiice mai mari care se răzbuna pe taică-său pentru că îi 
interzisese să se mărite. Cunoaşteţi urmarea, am plecat în 
America. Soţul meu s-a stins la câteva luni după sosirea noastră, 
a murit din pricină c-a fost dezonorat. 

Jonathan se ridică şi se îndreptă spre uşa din sticlă. 

Nimic din toate acestea nu putea să fie adevărat. Amintirea 
ultimului coşmar pe care-l trăise împreună cu Clara îl obseda. 
Intorcându-i spatele Alicei, dădea din cap n semn de refuz. 

— Nu mai face pe nevinovatul, Jonathan! Visele au pus 
stăpânire şi pe tine. Nu v-am iertat niciodată, pe nici unul dintre 
voi. Ura este un sentiment care poate întreţine pentru multă 
vreme forţa vie a sufletelor noastre. L-am cultivat fără încetare 
ca să trăiesc din nou. De fiecare dată, am ştiut să vă regăsesc şi 
să mă împotrivesc destinelor voastre. Cât m-am mai distrat când 
mi-ai fost student la Yale! Eraţi amândoi atât de aproape de 
ţintă. În viaţa aceea, te chemai Jonas, veniseşi să studiezi la 
Boston şi voiai să ai un prenume american, dar nu contează, nu 
poţi să-ţi aminteşti de toate acestea. Nu mai aveai mult şi-o 
regăseai pe Clara, ai văzut în visele tale că era la Londra, dar am 
putut să vă despart la timp. 

— Sunteţi nebună de legat! 

Jonathan fu cuprins de-o irezistibilă dorinţă de a pleca din 
aceste locuri unde se sufoca. Se îndreptă spre uşă. Femeia cu 
părul alb îl apucă brutal de braţ. 


154 


- MARK LEVY - 


— Marii inventatori au toţi ceva în comun, ştiu să se detaşeze 
de lumea care-i înconjoară, ca să imagineze. Am izbutit s-o 
înnebunesc pe Coralie Q'Malley şi am făcut aproape la fel cu 
Clara în ziua în care l-am otrăvit pe Jonas. Ţi-am zis în timpul 
primei noastre întâlniri de la Miami. Să iubeşti, să urăşti 
înseamnă să-ţi făureşti viaţa în loc să stai s-o contempli. 
Sentimentul nu moare întotdeauna, Jonathan. V-a unit de fiecare 
dată. 

Jonathan o măsură cu răceală din cap până-n picioare, îi luă 
mâna şi i-o desprinse de braţul său. 

— Ce căutaţi, doamnă Walton? 

— Să vă sfârşesc sufletele şi să te despart pentru totdeauna 
de Clara. lată de ce a trebuit să vă las mai întâi să vă regăsiţi. Nu 
mai am mult şi-mi ating scopul. Dacă n-o să vă puteţi trăi 
iubirea, viaţa aceasta va fi ultima, pentru voi amândoi. Sufletele 
voastre aproape că nu mai au putere. Nu vor supravieţui unei noi 
despărţiri. 

— Deci asta era? spuse Jonathan ridicându-se. Aţi vrut să vă 
răzbunaţi pentru un lucru trăit acum mai bine de un secol? Şi, 
admițând că merg pe logica dumneavoastră, v-aţi sacrifica una 
dintre fiice acestei dorinţe neîmplinite? Şi pretindeţi că nu 
sunteţi nebună? 

Jonathan ieşi din apartament fără să privească înapoi. 

Când trecu de pragul uşii, Alice Walton urlă în spatele lui. 

— Clara nu era fata mea, numai Anna era! Şi, cu voie sau fără 
voie, cu ea ai să te-nsori în câteva zile. 


* 


— Ceva-ceva tot se poate spune, şi anume că Radskin n-avea 
cum să-l ruineze pe Sir Edward cu cine ştie ce note de plată! 

Peter tuşi slab. Aerul din încăpere avea un iz acru, uşor 
impregnat cu usturoi. 

— Trăia în dărăpănătura asta? întrebă Clara, consternată. 

— lată, în sfârşit, un lucru care mi se pare incontestabil! 
adăugă Peter, punând pe jos o nouă piatră de legătură. 


155 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Într-un ceas, făcuse în perete o deschizătură destul de mare 
pentru ca lumina mansardei să inunde încăperea. Peter arătă 
spre podul conacului. 

— Universul închis al lui Vladimir părea mai degrabă o celulă 
de închisoare decât o cameră de oaspeţi. 

Intrigat, Peter privea podeaua, culoarea lemnului era diferită 
de cea a restului mansardei. 

— Evident, partea aceasta de duşumea n-a fost niciodată 
refăcută! 

— Evident! îi luă Clara vorba din gură. 

Peter continuă să examineze încăperea, se aplecă pentru a se 
uita sub pat. 

— Ce anume cauţi? 

— Paleta sau pensulele lui, cutii de pigmenţi, un indiciu. 

— Nu văd nimic aici, ca şi cum cineva ar vrut să înlăture orice 
urmă a vieţii sale. 

Peter se cocoţă pe pat şi-şi trecu mâna pe etajere. 

— Am găsit ceva, exclamă el. 

Sări şi-i întinse Clarei un carneţel negru. Ea suflă peste 
copertă, un nor de praf se ridică în aer. Cu nerăbdare, Peter îi luă 
obiectul din mâini. 

— O să-l deschid eu! 

— Uşurel! spuse Clara, întrerupându-i gestul. 

— Sunt conducător de licitaţii şi, oricât de ciudat ţi s-ar putea 
părea, m-am obişnuit întru câtva să mânuiesc lucruri vechi. 

Clara îi luă din nou carnetul din mâini şi dădu cu delicateţe 
prima pagină. 

— Ce conţine? imploră Peter.. 

— Habar n-am, seamănă cu un jurnal, dar totul e scris în 
chirilică. 

— În rusă? 

— E acelaşi lucru! 

— Ştiu prea bine că e acelaşi lucru, mormăi Peter.. 

— Aşteaptă, zise Clara, există şi-un şir întreg de simboluri 
chimice. 

— Eşti sigură? întrebă Peter, a cărui voce trăda excitaţia. 

— Da! răspunse Clara, agasată. 


156 


- MARK LEVY - 
* 


Aşezat la birou, François Hébrard îşi încheia ziua recitind 
raportul pe care i-l adusese Sylvie Leroy. După vizita lui 
Jonathan, cercetătorii de la Luvru încercaseră în continuare să 
pătrundă tainele pigmentului roşu. 

— Aţi reuşit să daţi de domnul Gardner? întrebă şeful 
departamentului. 

— Nu, mesageria mobilului său este plină, nu-i mai putem 
lăsa nici măcar mesaje şi nu răspunde la mailuri. 

— Când trebuie să aibă loc vânzarea? întrebă Hébrard. 

— Pe 21, adică în patru zile. 

— După cât ne-am chinuit, trebuie neapărat să-l punem la 
curent. Faceţi cum credeţi de cuviinţă, dar găsiţi-l! 

Sylvie Leroy ieşi din birou şi se întoarse spre atelierul său. 
Cunoştea pe cineva care putea să-i spună cum să dea de 
Jonathan Gardner, dar n-avea nici un chef să-l sune. Işi luă 
geanta şi stinse lumina de deasupra mesei de lucru. Pe culoare, 
se întâlni cu mai mulţi colegi dar era atât de preocupată, că nici 
măcar nu-i auzi când o salutară. Trecu prin faţa gheretei postului 
de securitate şi-şi introduse ecusonul în aparat. Uşa cea mare 
culisă imediat. Sylvie Leroy urcă pe scara exterioară. Cerul era 
flamboaiant, iar aerul mirosea deja a vară. Traversă curtea 
Luvrului, se aşeză pe o bancă şi se bucură de frumuseţea 
peisajului care-o înconjura. Piramida Pei trimitea nuanțele de 
roşu ale apusului de soare până sub arcadele galeriei Richelieu. 
Privi şirul de vizitatori care se întindea, într-o panglică lungă, pe 
esplanadă. Să lucreze în locurile acestea impregnate de feerie 
era un vis din care nu s-ar trezi nicicând. Suspină ridicând din 
umeri şi formă un număr pe mobil. 


* 


Dorothy pusese tacâmurile pe măsuţa de pe terasă. Cinară 
devreme, aveau să se întoarcă la Londra în zori. Echipa de la 
Delahaye Moving trebuia să vină la galerie la primele ore ale 
dimineţii ca s-o pregătească pe Tânăra cu rochie roşie pentru 
călătorie. Clara şi Peter urmau sa se urce într-un furgon securizat 


157 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


care o să-i ducă, sub escortă, la aeroportul Heathrow. Cele cinci 
tablouri or să călătorească în cala avionului 747 al companiei 
British Airways ce-i va lăsa la Boston. La aeroportul Logan, îi 
aştepta un alt camion blindat. Mâine, la Londra, Peter o să 
scaneze paginile manuscrise ale caietului lui Vladimir şi o să le 
trimită pe mail unui coleg de naţionalitate rusă care va începe 
imediat să le traducă. li mai oferi o ceaşcă de cafea Clarei, 
fiecare era cu mintea aiurea, aşa că, de la începutul mesei, 
schimbară puţine cuvinte. 

— Ai vorbit cu el azi? întrebă Clara, rupând tăcerea. 

— La Boston e şapte dimineaţa, sunt sigur că Jonathan de- 
abia se trezeşte. O să-l sun în curând, îţi promit. 

Mobilul lui Peter vibră pe masă. 

Crezi în telepatie? spuse Peter, vesel. Sunt sigur că e el! 

— Peter, sunt eu, Sylvie Leroy, pot să-ţi vorbesc? 

Peter se scuză faţă de Clara şi se îndepărtă. Delegata de la 
C2RF începu imediat să-i prezinte o dare de seamă amănunţită. 

— Am reuşit să descompunem parţial pigmentul. E pe bază 
de coşenile de păr. Nici nu ne-am gândit la aşa ceva, pentru că, 
de obicei, este un colorant pe cât de frumos, pe atât de 
evanescent şi tot nu înţelegem cum de a izbutit pictorul vostru 
ca nuanţa să nu se degradeze în timp. Totuşi, bazele de date 
sunt formale în această privinţă. Credem că misterul acestui 
tablou se află în lacul pe care l-a aplicat Radskin. Nu ştim care e, 
dar proprietăţile sale par de-a dreptul remarcabile. Dacă vrei 
părerea mea, are rolul de filtru, ca un film pe alocuri transparent, 
dar opac în alte părţi. Pe radiografiile pânzei, am descoperit nişte 
umbre uşoare, dar sunt prea fine ca să fie vorba despre nişte 
corectări, deşi nu toată lumea de la laborator e de acord în 
această privinţă. Şi-acuma, ţine-te bine, pentru că am făcut două 
descoperiri importante. Radskin a folosit şi nişte roşu de 
Andrinopole, te scutesc de amănuntele formulei datează din evul 
mediu. Ca să obţină o culoare vie şi stabila, amestecau grăsimi, 
urină şi sânge de animale. 

— Crezi că a omorât vreun câine? o întrerupse Peter. O să mă 
feresc să spun amănuntul acesta în timpul vânzării, dacă nu te 
superi! 


158 


- MARK LEVY - 


— Ai greşi, Vladimir nu i-a făcut rău nici măcar unei muşte. 
Cred că Radskin şi-a alcătuit roşul cu mijloacele de care 
dispunea, iar rezultatele ADN sunt clare, în pigment am găsit 
sânge de om. 

Deşi şocat, Peter fu convins, preţ de o clipă, că dăduse, în 
sfârşit, peste o modalitate de a autentifica tabloul. Dacă pictorul 
îşi folosise propriul sânge, ar fi fost de-ajuns să compare 
analizele ADN, dar trecătoru-i entuziasm îl părăsi de-ndată, 
trupul lui Vladimir era praf şi pulbere şi nu mai exista nici o 
materie care să permită stabilirea unei comparații. 

— Care e cealaltă descoperire importantă? întrebă Peter, 
îngrijorat. 

— Ceva ciudat, prezenţa unui colorant inutil, Realgar, pe care 
Vladimir n-ar fi vrut în veci să-l folosească. 

— De ce? întrebă Peter perplex. 

— Pentru că roşul lui este dominat de celelalte şi pentru că 
include nişte doze extrem de toxice de sulfură de arsenic. 

Peter se gândi din nou la izul de usturoi pe care-l simţise când 
îşi băgase capul prin deschizătura din perete. Mirosul era 
caracteristic pentru această otravă. 

— Realgar face parte din aceeaşi familie ca şoricioaica, dacă 
o inhalezi, e sinucidere curată. 

— Poţi să-mi trimiţi o copie a raportului la biroul meu din 
Boston? 

— li promit c-o fac de cum ajung acasă, dar cu o condiţie. 

— Tot ce vrei! 

— Să nu mă mai suni niciodată! 

Şi Sylvie Leroy îi închise telefonul în nas. 

— O să fie o noapte albă, spuse Peter uitându-se la cer. 

Clara părea atât de tristă, încât îşi puse mâna pe umărul ei. 

— O să găsim noi o soluţie, Clara. 

— Cred c-ar trebui să oprim totul, spuse ea, gânditoare. Poate 
c-am să mă duc la închisoare cât o să fie nevoie şi-apoi am să-l 
regăsesc. 

— İl iubeşti aşa de mult? întrebă Peter. 

— Atât de mult, că mi-e şi frică, adăugă ea ridicându-se. 

Clara se scuză, inima îi era grea de supărare. El o însoţi până 
la uşa bucătăriei şi se întoarse la masă ca să se bucure de 


159 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


blândeţea serii. Pe meridianul Greenwich, avea să fie în curând 
miezul nopţii, la fereastra Clarei lumina se stinse şi Peter se duse 
în camera lui ca să-şi facă bagajul. Se întoarse pe scară şi se 
îndreptă spre micul birou. Câteva clipe mai târziu, urcă la 
mansardă, se aşeză pe vechiul scaun şi-o puse cu delicateţe pe 
Tânăra cu rochie roşie pe şevaletul lui Vladimir Radskin. 

— lată-te la locul tău, murmură Peter în singurătatea nopţii. 

— E un cadou drăguţ pentru Vladimir, azi e comemorarea 
morţii lui, şopti Clara din spate. 

— Nu te-am auzit venind, spuse Peter fără să se întoarcă. 

— Ştiam c-ai să fii aici. 

Luna urca pe cer, iar razele ei pătrunseră prin lucarna 
acoperişului. Brusc, toate reliefurile se împodobiră cu o mantie 
de un albastru argintiu. Lumina lovi tabloul şi lacul de pe pânză o 
absorbi. Puțin câte puţin, sub ochii uluiţi ai Clarei şi ai lui Peter, 
un chip se ivi sub lungul păr al T/nerei cu rochie roşie. Rotunda 
lună îşi continuă lenta ascensiune şi cu cât se iţea mai sus, cu 
atât razele iluminau mai din plin tabloul. La miezul nopţii, când 
fu la zenit, semnătura lui Vladimir Radskin se contură în colţul 
pânzei. Peter sări de pe scaun şi o strânse în braţe pe Clara. 

— Priveşte! spuse Clara arătând spre tablou. 

Chipul se preciza încetul cu încetul, mai întâi ochii, apoi nasul, 
obrajii şi, în sfârşit, gura, gingaşă. Peter îşi ţinu răsuflarea, se 
uită când la Clara, când la Tânăra cu rochie roşie: trăsăturile le 
erau întru totul identice. Cu o sută cincizeci de ani în urmă, 
Vladimir terminase cea mai frumoasă operă a vieţii sale şi se 
stinsese, aşezat pe scaunul acesta, în zori. Luna scădea deja şi, 
de-ndată ce lumina părăsi lacul, chipul şi semnătura pictorului 
dispărură din nou de pe pânză. Clara şi Peter se despărţiră după 
ce rămaseră o bună parte din noapte în odaia pictorului, în faţa 
tabloului. Se văzură din nou la primele raze ale zorilor. După ce- 
şi puseră valizele şi instalară tabloul în portbagajul maşinii, Peter 
încercă disperat să dea de Jonathan. 

— Degeaba! Doarme. 

— O să încercăm din nou la Londra şi apoi şi la aeroport. 

— Dacă o să fie nevoie, o să-l sun şi din cabina piloților, 
adăugă Peter. 


160 


- MARK LEVY - 


Ajunseră la galerie la ora 9. Înainte să deschidă grilajul de 
fier, Clara se uită pentru o clipă la vitrina micuţei cafenele care 
strălucea în soare. Tot dimineaţa, dar puţin mai târziu, 
transportatorii închiseră capacul cofrajului care adăpostea 
Tânăra cu rochie roşie. 

La prânz, furgonul de la Delahaye părăsi Albermarle Street, 
escortată de o maşină de poliţie fără însemne. Clara era pe 
locurile din faţă ale camionetei, Peter se aşezase lângă tablou, în 
cabina din spate. 

— Aici nu-i semnal, îi spuse însoţitorul lui Peter care se 
chinuia să dea un telefon. Pereţii sunt blindaţi şi ignifugaţi. 

— La semaforul următor, dacă e roşu, pot să cobor două 
minuţele? Trebuie neapărat să dau de cineva. 

— Nu cred, domnule, răspunse şeful de echipă, zâmbind. 

Convoiul se opri pe pistă, lângă avionul 747. Peter semnă 
cinci bonuri de predare. Aceste documente îl transformau, până 
la licitaţie, în tutorele legal al ultimelor opere ale lui Vladimir. 
Incepând din această clipă, îşi asuma întreaga răspundere 
pentru tablouri. Clara şi el se îndreptară spre scara de evacuare 
a pasarelei arimate la fuselajul avionului. Peter înălţă capul şi se 
uită la sala de îmbarcare unde aşteptau pasagerii zborului. 

— E mai bine aşa decât să călătoreşti cu nişte ţânci! 

— O să-l sunăm pe Jonathan când ajungem la Boston, spuse 
Clara. 

— Nu, o să-l sunăm de-acolo, de sus, continuă Peter arătând 
spre cer. 

Şi urcă treptele. 


* 


Jonathan dormise puţin. Când ieşi de sub duş, auzi paşii Annei 
care urca în atelierul ei. Işi puse un halat şi cobori în bucătărie. 
Telefonul de perete ţârâi, înfrigurat. Ridică receptorul şi 
recunoscu de îndată vocea lui Peter. 

— Dar unde eşti? întrebă Jonathan, de două zile te caut! 

— A luat-o lumea razna! Sunt la zece mii de metri deasupra 
Atlanticului. 

— Eşti deja pe drum spre insula pustie? 


161 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Nu încă, bătrâne, o să-ţi explic eu, am să-ţi dau o veste 
tare bună, dar să-ţi dau mai întâi pe cineva. 

Peter îi întinse telefonul Clarei. Când Jonathan îi auzi glasul, 
îşi lipi receptorul de ureche. 

— Jonathan, avem dovada! O să-ţi povestesc toate detaliile 
de cum ajungem, e de-a dreptul incredibil. Sosim la Logan, la ora 
17. 

— Vă aştept la aeroport, spuse Jonathan care, brusc, nu mai 
simţea nici o oboseală. 

— Mi-ar fi plăcut să te văd imediat, dar, de cum ajungem, 
securitatea o să aibă grijă de noi. Trebuie să însoţim tablourile 
până la sala blindată de la Christie's. Am rezervat o cameră la 
Four Seasons, vino la hotel, o să te aştept în hol la opt seara. 

— Şi eu îţi promit c-o să te duc să mergem de-a lungul cheilor 
vechiului port. Seara, priveliştea e magnifică, ai să vezi. 

Clara întoarse capul spre hublou. 

— Mi-a fost dor de tine, Jonathan. 

li înapoie receptorul lui Peter care îşi salută prietenul şi puse 
la loc telefonul sub braţul fotoliului său. 

Jonathan aşeză receptorul pe suportul de pe peretele 
bucătăriei, iar Anna pe cel din atelier pe aparat. Ea lua mobilul şi 
se apropie de fereastră ca să formeze imediat un număr de la 
Cambridge. Peste un sfert de ora, ieşi din casă. 


* 


Stewardesa împărţi în cabină formularele de imigrare. 

— Nu voiai ca Jonathan să vină la furgon? întrebă Peter. 

— Eram gata să-l aştept zece ani, o să încerc să rezist câteva 
ore, cât am să mă duc până-n camera mea. Ai văzut cum arăt! 


* 


Mulțumită escortei poliţiei, avură nevoie de mai puţin de 
douăzeci de minute ca să ajungă în oraş. De îndată ce ultimul 
tablou fu încuiat în sala blindată, Clara sări într-un taxi ca să se 
ducă la hotel. Peter luă un altul ca să meargă să-şi lase valiza şi 


162 


- MARK LEVY - 


să-şi recupereze bătrânul Jaguar. Îl rugase pe Jenkins să i-l dea 
pe băiatul de la garaj ca să-l conducă la aeroport. 

Pe drum, îl sună pe corespondentul căruia îi încredinţase 
traducerea caietului lui Vladimir. Acesta îşi petrecuse noaptea şi 
ziua lucrând la manuscris. Tocmai îi trimisese pe mail prima 
parte a textului tradus. Pentru restul documentului, alcătuit 
numai din formule chimice, trebuia să apeleze la un alt soi de 
interpret. Peter îi mulţumi din suflet. Taxiul ajunse în faţa 
imobilului. Străbătu holul în goană şi îi păru rău pentru portar 
care-l vedea bătând din picioare de nerăbdare în lift. De îndată 
ce intră în apartament, dădu drumul calculatorului şi printă 
imediat documentul. 

Zece minute mai târziu, Peter cobori, de-abia de avusese 
timp să facă un duş şi să pună pe el o cămaşă curată. Jenkins îl 
aştepta în faţa clădirii, îşi deschise umbrela cea mare cu siglă şi-l 
apără pe Peter de ploaia uşoară care cădea peste oraş. 

— Am trimis după maşina dumneavoastră, declară domnul 
Jenkins, uitându-se fix la orizontul acoperit de nori. 

— Ce vreme urâtă, nu-i aşa? spuse Peter. 

Farurile mari şi rotunde ale decapotabilei Jaguar XK 140 
ţâşniră din intrarea parcării. Peter înaintă spre maşină, se opri la 
jumătatea drumului, se întoarse şi-l strânse în braţe pe Jenkins. 

— Nici nu ştiu, Jenkins, eşti căsătorit? 

— Nu, domnule, sunt celibatar, din păcate, răspunse portarul. 

Pe drum, Peter îl sună pe Jonathan şi se apropie de 
microfonul băgat în parasolar ca să urle: 

— Ştiu clar că eşti acolo! N-ai idee cât de tare poate să mă 
enerveze că nu răspunzi la toate telefoanele! N-are importanţă 
ce faci, mai ai zece minute, sosesc! 


* 


Decapotabila parcă de-a lungul trotuarului, Jonathan se urcă, 
iar Peter demară imediat. 

— Vreau să-mi povesteşti tot, spuse Jonathan. 

Peter îi relată incredibila descoperire a nopţii. Vladimir 
aplicase un lac ale cărui efecte puteau fi înlăturate numai de 
spectrul unei lumini aparte, proiectată pe verticala pânzei. 


163 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Reproducerea condiţiilor exacte în care fenomenul devenea 
evident era complexă, dar, cu ajutorul calculatoarelor, aveau 
până la urmă să reuşească. 

— Şi chipul semăna într-adevăr cu cel al Clarei? întrebă 
Jonathan. 

— La nivelul ăsta de precizie, crede-mă, e mult mai tulburător 
decât o simplă asemănare! 

lar când Jonathan vru neapărat să ştie dacă Peter credea cu 
adevărat c-are să-i poată arăta, într-o bună zi, ceea ce el 
avusese privilegiul să vadă în noaptea aceea, prietenul său Îi 
linişti. Chimiştii vor izbuti să decripteze formulele pictorului şi, 
chiar dacă lucrul acesta avea să ia ceva timp, pânza o să-şi 
recapete cândva starea originală. 

— Crezi că ar fi vrut aşa ceva? Radskin avea el un motiv să-şi 
ascundă semnătura. 

— Un motiv foarte bun, afirmă Peter. Ţine, uite traducerea 
jurnalului său intim, o să-ţi placă la nebunie. 

Peter luă documentele de pe bancheta din spate şi i le dădu 
prietenului său. Interpretul alăturase traducerii copiile paginilor 
din manuscris. Jonathan atinse uşor cu degetul scrisul lui 
Vladimir şi începu să citească. 


Clara, 


Viaţa noastră n-a fost deloc uşoară de când cu moartea 
mamei tale. Imi amintesc cum am fugit, cum am străbătut pe jos 
câmpiile Rusiei. Te-am dus pe umeri, mi-era de-ajuns să-ţi simt 
mânuţele în păr ca să nu renunţ. Mă gândeam să ne salvăm 
ducându-ne în Anglia, dar sărăcia lucie ne aştepta răbdătoare la 
Londra. Când, pe stradă, desenam trecătorii, te lăsam cu doicile 
de-o zi. Ca să aibă grija de tine, îmi luau tot câştigul puținelor 
schițe pe care izbutisem să le vând. Am crezut că Sir Edward 
avea să fie salvatorul nostru. O să mă ierti vreodată pentru 
naivitatea aceasta care ne-a despărțit încă din primele zile 
petrecute aici? Răsfățându-te ca pe propria-i fiică, îmi câştiga și- 
mi trăda totodată încrederea. N-aveai decât trei ani când m-a 
smuls de lângă tine. Duceam cu mine mireasma copilărească a 
ultimului pupic pe care mi l-ai dat pe frunte cu atât de multă 


164 


- MARK LEVY - 


vreme în urmă. Boala mă doborâse şi profitând de slăbiciunea 
mea, Langton m-a dus în cămăruţa aceasta de unde îţi scriu. lată 
că s-au împlinit şase ani de când n-am mai ieşit din celula mea; 
tot atâta timp în care n-am putut să te iau în braţe, să văd 
lumina care-ţi străluceşte în ochi. Porţi în ei viata ce sălăşluia 
atât de mult în mama ta. 

In schimbul picturilor pe care i le ofer, Langton se ocupă de 
tine, te hrăneşte şi te creşte. Vizitiul vine să mă vadă adesea şi- 
mi dă veşti despre tine. 

Uneori, ni se întâmplă să râdem împreună, îmi povesteşte 
năzbâtiile tale şi-mi spune că eşti mult mai descurcăreaţă decât 
chiar fata lui Langton. In zilele când te joci în curte, mă ajută să 
mă duc la ferestruica de la mansardă. De aici, îţi aud glăsciorul şi 
nu-mi pasă că mă dor toate oasele, singura mea libertate este că 
te mai văd crescând. Umbra bătrânului pe care o zăreşti în pod şi 
care acum te sperie aşa de tare este aceea a adevăratului tău 
tată. Când pleacă, vizitiul se cocoşează, purtând pe umeri 
povara tăcerii şi a ruşinii sale. Culorile curajului l-au părăsit de 
când i-a murit calul. l-am pictat un tablou, dar Langton i l-a 
confiscat. 

Clara, m-au lăsat puterile. Prietenul meu, vizitiul, a venit să- 
mi povestească o conversație pe care a surprins-o. Din cauza 
jocurilor de noroc, Langton are mari probleme financiare, iar 
nevastă-sa i-a atras atenţia că, după ce am să mor, tablourile 
mele or să capete valoare şi-or să-l salveze de la ruină. De 
câteva zile, mă dor îngrozitor măruntaiele şi tare mă tem că a 
cedat tentatiei răului. Fetița mea, dacă n-ai fi existat, dacă 
râsetele tale de afară n-ar fi cele mai frumoase lumini ale vieții 
mele, ți-aş mărturisi ca aş primi moartea ca pe o eliberare. Dar 
nu pot să plec cu sufletul senin fără să mă încredințez că am 
ştiut, în felul meu, să-ți las o amintire unică. 

Am aici ultima mea pictură, capodopera mea, căci pe tine te 
pictez, copila mea. N-ai decât nouă ani, dar încă de-acum ai 
trăsăturile mamei tale. Pentru ca Langton să nu te poată 
deposeda de acest tablou, ti-am ascuns chipul şi mi-am disimulat 
semnătura, la adăpostul unui lac a cărui formulă numai eu o 
Cunosc. 


165 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Vezi tu, toți anii aceia ai adolescenței mele petrecuți la 
Petersburg unde mă plictiseam atât de tare pe băncile şcolii de 
chimie mi-au fost, până la urmă, de folos. Când vei împlini 
şaisprezece ani, vizitiul mi-a făgăduit că o să-ţi dea acest caiet 
pe care i-l încredințez. Te va duce la nişte prieteni ruşi care o să 
ți le traducă. Va fi de-ajuns să-ți facă cineva formula transcrisă în 
paginile următoare ca să ştii cum să scoţi lacul acesta pe care l- 
am aplicat. Arătând pânza şi cu ajutorul acestui caiet, vei putea 
să dovedeşti că tabloul e al tău. E unica mea moştenire, fetița 
mea, dar e moştenirea unui tată care, atât de aproape şi 
totodată atât de departe de tine, n-a încetat nicicând să te 
iubească. Se spune că sentimentele adevărate nu mor, o să 
continuu să te iubesc şi după moarte. 


Aş fi vrut să te văd crescând, să te văd devenind femeie. 
Dacă n-aş avea dreptul decât la o singură nădejde, singura mea 
ambiţie de tată ar fi ca viaţa să-ţi îngăduie să mergi până la 
capătul visurilor tale. Indeplineşte-ți-le, Clara, să nu-ți fie 
niciodată frică să iubeşti. Eu te iubesc aşa cum am iubit-o pe 
mama ta şi cum o voi iubi până la ultima mea suflare. 

Tabloul aceasta este al tău, al tău, Clara mea, fata mea. 


Vladimir Raaskin, 18 iunie 1867 


Jonathan îndoi la loc foile. Nu putu să-i spună nici măcar un 
cuvânt prietenului său. 


* 


Clara ieşi din baie şi-şi înfăşură un prosop în jurul taliei. Îşi 
privi chipul în oglinda de deasupra chiuvetelor şi se strâmbă. 
Valiza stătea deschisă pe pat, iar lucrurile îi erau împrăştiate 
până pe canapea. Tot ceea ce semăna de aproape ori de departe 
cu o rochie se legăna pe nişte cuieraşe agăţate de abajurul 
lămpii cu picior, de capul aparatului împotriva incendiilor şi de 
fiecare mâner de la dulap. Aproape de fereastră, alte haine 
zăceau ghemotoc la picioarele marelui fotoliu. Blugii aveau încă 


166 


- MARK LEVY - 


toate şansele, dar numai în cazul în care cămaşa bărbătească pe 
care o încerca binevoia să-i coboare îndeajuns pe şolduri. 

Plecă din camera ajunsă vraişte. Incuie uşa şi prinse de 
mâner mica inscripţie cu „Nu deranjaţi”. Liftul se deschise în hol, 
Clara se uită la ceas, era opt fără zece. Aşteptându-l pe 
Jonathan, i se făcu poftă să bea ceva. Un pahar de vin avea s-o 
liniştească. Intră în barul hotelului şi se aşeză la tejghea. 

Bătrânul Jaguar urca spre centrul oraşului. Când ajunseră în 
faţa hotelului unde trăsese Clara, Jonathan se întoarse spre 
Peter. 

— Ea a citit documentul? 

— Nu, nu încă, traducerea mi-a parvenit chiar înainte să vin 
să te iau. 

— Peter, trebuie să te rog ceva. 

— Ştiu, Jonathan, o să retragem tabloul din licitaţie. 

Jonathan puse o mână complice pe umărul celui mai bun 
prieten al său. Când cobori din maşină, Peter deschise fereastra 
şi îi strigă: 

— O să vii totuşi să mă vezi pe insula mea pustie? 

Jonathan îi făcu un semn cu mâna. 


11 


Când Jonathan intră la Four Seasons, de nerăbdare inima îi 
bătea nebuneşte. O căută pe Clara şi se apropie de recepţie. 
Portarul sună în cameră, dar nu răspundea nimeni. La intrarea în 
bar se adunase o mulţime zgomotoasă. Jonathan presupuse că 
transmiterea în reluare a unui meci de baseball probabil că 
atrăgea mai multă lume decât putea să-ncapă în locul cu pricina. 
Apoi, auzi în spate o sirenă. O ambulanţă se apropia. El se 
îndreptă spre mulţime şi-şi croi drum. Clara era întinsă, în 
nesimţire, pe jos lângă tejghea, barmanul îi făcea vânt cu un 
prosop. 

— Nu ştiu ce are! repeta el, cuprins de panică. 

Clara băuse un pahar de vin şi, câteva minute mai târziu, se 
prăbuşise. Jonathan îngenunche şi luă mâna Clarei. Părul lung îi 
era răsfirat în jurul chipului. Avea ochii închişi, pielea palidă şi un 


167 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


firicel de sânge roşu i se scurgea din gură. Vinul care se vărsa 
din paharul spart se amesteca cu sângele Clarei, desenând pe 
marmura de pe jos un izvor carmin. 

Cei de la ambulanţă ajunseră în faţa uşilor hotelului, târând 
după ei o targă prin hol. O femeie cu părul alb, care ieşea din 
spatele unei coloane, le făcu, politicoasă, loc să treacă. 

Jonathan se urcă în ambulanţă. Girofarurile autofurgonetei se 
reflectau în vitrinele străzilor înguste. Şoferul spera c-or să 
ajungă la spital în cel mult zece minute. Clara încă nu-şi 
recăpătase cunoştinţa. 

— Tensiunea scade, spuse unul dintre medici. 

Jonathan se aplecă deasupra ei. 

— Te implor, nu-mi face aşa ceva, murmură el, strângând-o în 
braţe. 

Medicul îl împinse ca să-i pună Clarei o perfuzie. Soluţia salină 
pătrunse în venă, urcă spre inima care începu din nou să bată 
mai repede. Nivelul tensiometrului se căţăra cu câteva grade. 
Satisfăcut, reanimatorul puse pe umărul lui Jonathan o mână 
care se voia liniştitoare. In acel moment, el nu ştia că lichidul 
aducea după sine mii de molecule străine ce aveau să atace fără 
întârziere celulele corpului pe care tocmai îl invadau. Jonathan 
mângâia chipul Clarei; când degetul îi trecu peste obraz, ea păru 
să-i zâmbească. De îndată ce vehiculul se opri în sasul de la 
urgenţe, brancardierii o puseră pe Clara pe un pat cu rotile. O 
goană nebunească începu pe culoare. Pleoapele-i închise clipeau 
din cauza neoanelor care-i defilau pe deasupra capului. Jonathan 
îi ţinu mâna până la uşa sălii de examinare. Peter, pe care-l 
chemase în ajutor, venise imediat şi se aşezase pe una dintre 
banchetele goale care mărgineau lungul coridor unde Jonathan 
se plimba de colo, încoace. 

— Nu te mai nelinişti aşa, spuse Peter, i s-a făcut rău şi-atât! 
Oboseala călătoriei, emoţiile din ultimele zile şi-aceea de-a te 
reîntâlni. Ar fi trebuit s-o vezi când am ajuns la aeroport. Dacă n- 
aş fi ţinut-o, ar fi deschis de una singură uşa cabinei şi avionul 
încă nu se oprise! Ah, ia te uită, ai zâmbit! Ar trebui să ne vedem 
mai des, numai eu reuşesc să te destind. Am crezut c-o să 
smulgă paşaportul din mâinile vameşului când a întrebat-o care 
e durata sejurului. 


168 


- MARK LEVY - 


Dar Jonathan, care bătea culoarul, ghicea neliniştea 
prietenului său în excesul de cuvinte. Două ore mai târziu, un 
medic se prezentă în faţa lor. 

Pr Alfred Moore, după care trimisese Peter, nu înţelegea cazul 
cu care avea de a face. Rezultatele examenelor pe care le citea 
sfidau orice logică. Organismul Clarei începuse brusc să producă 
o adevărată armată de anticorpi ce atacau celulele propriului ei 
sânge. Viteza cu care globulele albe le distrugeau pe cele roşii 
era impresionantă. Intr-un asemenea ritm, pereţii sistemului ei 
sanguin aveau să se dezagrege rapid. 

— Cât timp mai avem ca s-o salvăm? întrebă Jonathan. 

Moore era pesimist. Câteva hemoragii subcutanate îşi 
făcuseră deja apariţia, iar organele interne aveau la rândul lor să 
sângereze cât de curând. Cel mai târziu a doua zi, venele şi 
arterele or să înceapă să se rupă una câte una. 

— Dar nu există un tratament? Intotdeauna există unul! 
Suntem în secolul XXI, pentru numele lui Dumnezeu, medicina 
nu mai e neputincioasă! se enervă Peter. 

Moore îl privi, dezolat. 

— Dacă aţi veni să ne vedeţi peste două sau trei secole, cu 
siguranţă c-aţi avea dreptate. Domnule Gwel, ca s-o putem îngriji 
pe această tânără, ar trebui să cunoaştem originea răului de 
care suferă. Singurul lucru pe care-l pot face pentru moment 
este să-i pun nişte perfuzii cu coagulante şi să încerc să-ntârzii 
deznodământul, dar, din păcate, nu mai mult de douăzeci şi 
patru de ore. 

Moore îşi ceru sincer scuze şi plecă. Jonathan îl prinse din 
urmă pe culoar. Il întrebă dacă nu exista o infimă posibilitate ca 
Clara să fi fost otrăvită. 

— Bănuiţi pe cineva? întrebă Moore, circumspect. 

— Răspundeţi-mi la întrebare, insistă Jonathan. 

— La analizele pentru toxine n-am găsit nimic. Pot să le 
aprofundez, dacă aveţi motive întemeiate să credeţi într-o 
asemenea ipoteză. g 

Pr Moore avea îndoieli. li explică lui Jonathan că, dacă 
bănuiala era adevărată, otrava altera globulele albe ale Clarei în 
aşa fel încât acestea din urmă să considere plăcile şi globulele 
roşii ale propriului sânge ca nişte corpi străini. 


169 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Numai în cazul acesta apărările naturale ale organismului 
ei ar începe procesul de autodistrugere la care asistăm, 
concluzionă el. 

— Dar, din punct de vedere tehnic, este o posibilitate? întrebă 
Jonathan. 

— Să spunem că nu-i cu totul imposibil. Ne-am afla atunci în 
prezenţa unei toxine anume fabricate. Ca să pui la punct un 
asemenea produs, ar trebui să cunoşti în prealabil formula 
sanguină precisă a victimei. 

— Şi nu i se poate curăța sau schimba sângele? întrebă 
Jonathan, rugător. 

Profesorul Moore zâmbi cu tristeţe. 

— Ar trebui să dispunem de o cantitate mult prea mare... 

Jonathan îl întrerupse şi-i propuse imediat să-l doneze pe al 
lui, adăugând că are grupa A pozitiv: 

— Al ei este rhesus negativ, iar dacă unul dintre 
dumneavoastră i-ar transfuza celuilalt, un sânge de altă grupă v- 
ar ucide pe loc. 

Moore adăugă că îi compătimea sincer, dar că ceea ce 
propunea Jonathan era irealizabil. Promise că o să contacteze 
laboratorul de serologie ca să aprofundeze căutarea unei 
eventuale toxine. 

— Ca să nu vă ascund nimic, zise iar Moore, ar fi singura 
noastră speranţă, anumite otrăvuri au un antidot. 

Fără să îndrăznească s-o spună, medicul se pregătea pentru 
ce era mai rău, timpul nu trecea în favoarea lor. Jonathan îi 
mulţumi şi alergă după Peter. Îl rugă să nu-i pună nici o întrebare 
şi să nu plece de lângă Clara. Avea să se întoarcă în câteva ore. 
Dacă starea i se agrava sensibil, Peter o să-l găsească pe mobil. 


_ O luă pe pod, iar pe Camden Avenue trecu peste tot pe roşu. 
Işi lăsă maşina lângă trotuar şi se năpusti spre numărul 27. Un 
bărbat ieşea din imobil împreună cu câinele său. Jonathan se 
folosi de situaţie ca să pătrundă în hol şi se urcă în cabina liftului. 
Bătu cu degetele la uşa din fundul culoarului. Când Alice îi 
deschise, o apucă de gât şi o împinse în sufragerie. Femeia cu 
părul alb se împiedică de un gheridon şi-l târî şi pe Jonathan 
când căzu. Degeaba se zbătea din toate puterile, nu i se putea 


170 


- MARK LEVY - 


împotrivi lui Jonathan care o sugruma cu amândouă mâinile. 
încercă în van să respire şi un văl roşu îi întunecă vederea. 
Simţind că-şi pierde cunoştinţa, de-abia de mai avu putere să 
murmure că are un antidot. Strânsoarea slăbi, iar aerul îi 
pătrunse în plămâni. 

— Unde? urlă Jonathan, care o ţintuia tot pe jos. 

— Nu mi-e deloc frică de moarte şi ştii foarte bine de ce, aşa 
că, dacă vrei s-o salvezi pe Clara dumitale, trebuie să-ţi schimbi 
atitudinea. : 

Jonathan îi citi în privire că, de data aceasta, nu minţea. li 
dădu drumul. 

— Te aşteptam, dar nu aşa de repede, spuse ea ridicându-se. 

— De ce-ai făcut-o? 

— Pentru că sunt încăpăţânată! zise Alice frecându-şi coatele. 
Clara trebuie să plătească pentru ce a făcut. 

— Ai minţit, Clara nu era fata cea mare a lui Sir Langton. 

— Aşa e. Ceea ce o învinovăţeşte şi mai tare în ochii mei. 
După moartea lui taică-său, soţul meu a adoptat-o oficial. O 
iubea ca pe propriul copil, era binefăcătorul ei şi, furând acel 
tablou, l-a trădat. 

— Langton l-a omorât pe Vladimir! strigă Jonathan. 

— Nu, nu era stilul lui, spuse Alice Walton cu un ton plin de 
satisfacţie. Bărbatu-meu nu era decât un biet jucător dator 
vândut, trebuia ca cineva să-i îndrepte slăbiciunile şi să ne 
salveze de la ruină. A fost iniţiativa mea, el habar n-a avut, 
niciodată. 

— Dar Clara a ştiut, găsise jurnalul lui Vladimir. Nu v-a trădat 
soţul, nici măcar nu s-a răzbunat, s-a mulţumit să-ndeplinească 
ultima dorinţă a tatălui ei. V-am împiedicat să vindeţi tabloul pe 
care i l-aţi furat. 

— Aşa vezi dumneata lucrurile, dar deocamdată antidotul e la 
mine. 

Alice luă din buzunarul taiorului un flaconaş care conţinea un 
lichid cu o nuanţă chihlimbarie. li spuse lui Jonathan că medicilor 
le va fi peste putinţă să detecteze şi cea mai mică urmă din 
otrava pe care o turnase în paharul Clarei, nici înainte, nici după 
moartea ei. N-avea cum s-o salveze decât urmându-i neabătut 
instrucţiunile. Mâine, căsătoria cu fiica ei avea să adune laolaltă 


171 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


toată înalta societate din Boston. Nici nu se punea problema ca 
ele să îndure afrontul unei anulări în ultima clipă. Clara şi el îl 
dezonoraseră pe bărbatu-său, ea n-o să tolereze s-o ia de la 
capăt cu fata sa. La prânz, Jonathan o să se însoare cu Anna. 
După ceremonie, ea o să se ducă s-o vadă pe Clara şi-o să-i 
administreze antidotul. 

— Şi de ce v-aş crede? întrebă Jonathan. 

— Pentru că timpul pe care-l mai ai nu-ţi dă de ales! 

Pleacă acum. Ne vedem mâine, la biserică. 


* 


Camera de spital era scăldată într-o lumină lăptoasă. Peter 
era aşezat pe un scaun lângă pat. O infirmieră intră pentru o 
nouă prelevare de sânge. Scoase perfuzia şi înşiră şase tuburi 
mici de sticlă la capătul acului înfipt în braţul Clarei. Una după 
cealaltă, eprubetele se umpleau de un lichid din ce în ce mai 
fluid şi din ce în ce mai puţin roşu. De îndată ce erau pline, ea le 
punea capacul şi le scutura energic înainte de a le amplasa într- 
un mic receptacul prevăzut în acest scop. Când se umplu şi 
ultima, puse la loc perfuzia, îşi scoase mănuşile şi se duse să le 
arunce în coşul de gunoi rezervat deşeurilor medicale. Când era 
cu spatele, Peter luă unul dintre tuburi şi-l băgă în fundul 
buzunarului. 


* 


După zgomotoasa plecare a lui Jonathan, Anna ieşise din 
remiza unde se ascunsese. Era aşezată în fotoliu şi o privea fix 
pe maică-sa. 

— Şi-acum, la ce bun toate acestea? O să divorţeze imediat. 

— Biata mea fată, răspunse Alice. Mai am atâtea lucruri să te- 
nvăţ! Mâine, o să te ia de nevastă, în faţa lui Dumnezeu nimeni 
nu divorţează. Pronunţându-şi legămintele în timp ce Clara o să- 
şi dea sufletul, o să rupă jurământul care îi leagă pe amândoi. De 
data aceasta, vor fi despărțiți pentru totdeauna. 

Alice deşurubă capacul flaconului cu antidotul şi-i vărsă 
conţinutul în căuşul palmei. Işi dădu cu el pe la ceafă. 


172 


- MARK LEVY - 


— E parfumul meu! spuse ea cu o voce veselă. L-am minţit! 

Anna se ridică şi, fără să scoată o vorbă, îşi luă geanta şi se 
îndreptă spre ieşire. Işi privi mama, gânditoare, şi închise uşa. 

— M-ai minţit şi pe mine, zise Anna, tristă, ieşind din clădire. 


* 


Jonathan intră în cameră, iar Peter îi lăsă singuri. 

Se aşeză pe pat şi-şi puse buzele pe fruntea Clarei. 

— Vezi, te sărut şi rămânem în prezent, şopti el cu un glas 
sugrumat. 

Ochii Clarei de întredeschiseră şi, cu un zâmbet pierit, izbuti 
să pronunţe câteva cuvinte. 

— Ştii, trebuie să spun că nu mai am multă putere. 

Strânse cu degetele mâna lui Jonathan şi continuă cu o voce 
slabă. 

— N-o să putem face nici măcar plimbarea aceea pe cheiurile 
vechiului port. 

— O să te duc acolo, îţi promit. 

— Trebuie să-ţi povestesc sfârşitul poveştii noastre, iubitule, 
o ştiu acum, am visat-o noaptea trecută. 

— Te implor, Clara, păstrează-ţi puterile. 

— Ştii ce am făcut când Langton a fugit de la conac? Am făcut 
dragoste; până la sfârşitul vieților noastre, n-am încetat să facem 
dragoste. 

Ea închise ochii, iar chipul i se umplu de durerea care o 
ucidea. 

— Înfiindu-mă, Langton mă transformase în moştenitoarea 
lui. Prin muncă, am putut să-i plătim datoriile şi să păstrăm casa. 
Acolo ne-am iubit, Jonathan, până în ultima zi. Când te-ai stins, 
te-am culcat la poalele marelui copac. Am ascuns tabloul în pod 
şi m-am întins lângă tine, până ce viaţa avea să binevoiască să 
mă părăsească la rândul meu. Şi în acea singură noapte fără de 
tine, am jurat să continuu să te iubesc chiar şi după moarte şi să 
te regăsesc oriunde vei fi. Vezi, mi-am ţinut cuvântul şi tu la fel. 

lnăbuşindu-se de supărare, o cuprinse pe Clara în braţe şi-şi 
puse capul în căuşul umărului ei. 

— Taci, te rog, odihneşte-te, iubita mea. 


173 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Dacă ai şti cum te iubesc, Jonathan. Fără de tine, nici un 
minut nu merită osteneala de a fi. Ascultă-mă, cred că nu mai 
am mult. Ultimele săptămâni au fost cele mai frumoase din viaţa 
mea, nimic din ce-am trăit nu-i pe măsura fericirii pe care tu mi- 
ai oferit-o. Va trebui să-mi promiţi că acum ai să fii şi tu fericit. 
Vreau să trăieşti, Jonathan. Nu renunţa la fericire. In ochii tăi, 
există atâtea uimiri! Intr-o bună zi, ne vom reîntâlni, poate încă o 
dată. N 

Ochii lui Jonathan se umplură de lacrimi. Intr-un ultim efort, 
Clara ridică mâna ca să-l mângâie pe obraz. 

— Strânge-mă puțin mai tare, Jonathan, mi-e atât de frig. 

Au fost ultimele ei cuvinte. Ochii Clarei se închiseră încetişor, 
iar chipul i se linişti puţin câte puţin. Inima îi bătea slab. Jonathan 
o veghe fără răgaz toată noaptea. O ţinea la piept şi-o legăna cu 
tandreţe. Propria-i răsuflare urma mişcările Clarei. Se iveau zorii, 
iar starea i se înrăutăţise neîncetat din oră în oră. Jonathan o 
sărută lung pe gură, apoi se ridică. Inainte de a părăsi camera, 
se întoarse şi şopti: 

— N-am să te las să pleci, Clara. 

Când uşa se închise, sângele care se scurgea din obrajii Clarei 
coloră cu un pigment roşu cearşaful care o acoperea. Părul ei 
lung îi încadra chipul liniştit. Lumina zilei ce intră pe fereastră 
termină de reconstituit în încăpere tabloul Tinere; cu rochie 
roşie. 


Peter ajunse la capătul culoarului, îl luă pe Jonathan de umăr 
şi-l duse spre distribuitorul de băuturi calde. Inseră o monedă în 
fantă şi apăsă pe butonul cafea mică. 

— O să ai nevoie şi eu la fel, spuse el întinzându-i ceaşca lui 
Jonathan. 

— Am impresia că trăiesc cu ochii deschişi un coşmar, zise 
Jonathan. 

— Sper că sunt şi eu acolo, pentru că am aceeaşi senzaţie, 
suspină Peter. L-am sunat pe prietenul meu de la criminalistică. 
O să-i trimit prin Federal Express un eşantion din sângele pe care 
l-am furat de la infirmieră. O să-i pună pe cei mai buni specialişti 
din poliţia ştiinţifică să lucreze la cazul nostru, îţi jur c-o să 
plătească, nenorocita. 


174 


- MARK LEVY - 


— Ce anume i-ai spus prietenului tău poliţist? întrebă 
Jonathan. 

— Toată povestea, ba chiar i-am promis să-i trimit notițele 
noastre şi o copie după caietul lui Vladimir.. 

— Şi n-a vrut să te închidă într-un spital de nebuni? 

— Nu-ţi face griji, Pilguez este un specialist în dosare ciudate. 
Acum câţiva ani, mi-a povestit una dintre anchetele lui de la San 
Francisco, faţă de care cazul nostru e simplă rutină. 

Jonathan ridică din umeri şi se îndreptă spre ieşire. 

Pe când se îndepărta, Peter îl strigă. 

— O să-ţi fiu alături, nu uita, şi chiar dacă din cauza poveştii 
voastre toţi or să mă creadă nebun, după ce o salvăm pe Clara, 
am să depun şi eu mărturie. 


* 


Toate băncile din biserica Saint Stephen erau ocupate. Înalta 
societate din Boston părea să-şi fi dat întâlnire de o parte şi de 
alta a aleii centrale. In timpul ceremoniei, două maşini ale poliţiei 
blocau accesul pe Clark Street de ambele părţi. Peter se aşezase, 
cu o înfăţişare întunecată, la dreapta lui Jonathan. Orgile 
răsunară, iar tăcuta adunare se întoarse. Anna îşi întindea lunga 
trenă spre navă la braţul mamei sale, care avea să-i fie martoră. 
Ceremonia căsătoriei începu la ora 11. Aşezându-se la stânga 
fiicei sale, Alice îi zâmbi lui Peter. Jubila. 


* 


Profesorul Moore intră în camera Clarei. Se apropie de pat şi-i 
puse mâna pe frunte. Febra urca fără încetare. Se aşeză pe 
marginea patului şi suspină cu tristeţe. Luă un şerveţel de hârtie 
de pe măsuţa de noapte şi şterse firişorul de sânge care se 
scurgea dintr-o nară. Se ridică şi potrivi debitul lichidului din 
perfuzie. Cu umerii căzuţi, ieşi din încăpere, închizând încetişor 
uşa în spatele lui. Clara deschise ochii, gemu şi adormi imediat la 
loc. 


175 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


Ceremonia dura deja de o jumătate de oră şi preotul se 
pregătea să-i pună pe miri să-şi rostească jurămintele. Se aplecă 
spre Anna şi-i zâmbi cu bunăvoință. Dar ea nu-l privea. Cu ochii 
plini de lacrimi, se uita fix la mama sa. 

— lartă-mă, şopti. 

Işi întoarse privirea spre Jonathan şi-l luă de mână. 

— Nu mai poţi să faci nimic pentru ea, Jonathan, dar poţi să 
mai faci ceva pentru voi doi! 

— Ce vrei să spui? 

— Ai înţeles foarte bine, pleacă de-aici până nu e prea târziu. 
N-o mai poţi salva, dar poţi s-o mai vezi, fugi. 

Toată biserica răsună de urletul de furie pe care-l scoase 
Alice Walton când Peter şi Jonathan se năpustiră pe alee. Preotul 
rămase cu braţele atârnându-i pe lângă trup şi toată sala se 
ridică atunci când ei trecură de uşile mari de la intrare. De pe 
treptele pustii, Peter îi vorbi poliţistului sprijinit de maşină. 

— Lucrez sub acoperire pentru comisarul Pilguez de la secţia 
criminalistică din San Francisco, veţi putea verifica toate datele 
pe drum, este o problemă de viaţă şi de moarte, duceţi-ne 
imediat la Boston Memorial Hospital. 

In maşină, cei doi prieteni nu schimbară o vorbă. Sirena 
poliţiei le deschidea calea. Jonathan îşi sprijinise capul de geam, 
se uita cum macaralele vechiului port defilau în depărtare. Peter 
îl luă pe după umeri şi-l lipi de el. 

Când ajunseră în faţa camerei Clarei, Jonathan se întoarse 
spre cel mai bun prieten al lui şi-l privi lung. Poţi să-mi promiţi 
ceva, Peter? 

— Tot ce vrei! 

— Oricât de mult timp o să-ţi ia, va trebui să-i faci dreptate lui 
Vladimir. Jură-mi că, orice s-ar întâmpla, ai să mergi până la 
capăt. Asta ar fi vrut Clara. 

— iți jur, o să facem totul împreună, bătrâne, singur n-am să 
pot. 

Jonathan deschise încet uşa încăperii. În penumbră, Clara 
respira slab. 

— Vrei să pleci din Boston? întrebă Peter. 

— Într-un fel, da. 


176 


- MARK LEVY - 


— Şi unde te gândeşti să mergi? 

Jonathan îşi luă prietenul în braţe. 

— Ştii, şi eu am făcut o promisiune. O s-o duc pe Clara să se 
plimbe de-a lungul cheiurilor... în a/tă viată. 

Intră în cameră şi închise uşa. Peter auzi zgomotul cheii care 
se răsucea în broască. 

— Jonathan, ce faci? întrebă el, neliniştit. 

Bătu cu degetele în tocul uşii, dar prietenul său nu-i răspunse. 

Jonathan se aşeză pe pat, lângă Clara. Işi dădu jos vestonul 
şi-şi suflecă mâneca de la cămaşă. Scoase acul perfuziei şi-l 
înfipse în propriul braţ, legând ambele trupuri. Când se întinse 
lângă ea, sângele Clarei i se scurgea deja încet în vene. li 
mângâie obrazul palid şi-şi apropie gura de urechea ei. 

— Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără 
să ştiu nici cum, nici de ce. Te iubesc aşa, pentru că nu ştiu 
altfel. Unde nu eşti tu, nici eu nu mai sunt. 

Jonathan îşi puse buzele pe gura Clarei şi, pentru ultima oară 
în viaţa lui, totul începu să se învârtă în jurul său. 


* 


Toamna de-abia se iţea. Peter mergea singur pe dalele pieţei 
în aer liber. Îi sună mobilul. 

— Eu sunt, spuse vocea de la capătul celălalt. Am prins-o. Ţi- 
am promis cei mai buni experţi din ţară şi mi-am ţinut cuvântul, 
am identificat toxina. Am mărturia barmanului care a 
recunoscut-o formal pe doamna Walton. Şi apoi, ţi-am păstrat 
cea mai bună parte la sfârşit, fiică-sa e gata să depună mărturie. 
Bătrâna n-o să mai iasă niciodată din închisoare. Vii la San 
Francisco zilele ăstea? Natalia ar fi mulţumită să te vadă, adăugă 
Pilguez. 

— Promit, înainte de Crăciun. 

— Ce-ai de gând să faci cu tablourile? 

— Am să-mi ţin şi eu o promisiune. 

— Trebuie totuşi să-ţi zic ceva, dar îţi jur că n-am să mai spun 
la nimeni. Aşa cum mi-ai cerut, am comparat analiza ADN din 
dosarul tău cu cea a tinerei care a fost otrăvită. 

Peter se opri din mers, îşi ţinu răsuflarea. 


177 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Laboratorul n-are nici o îndoială, cele două eşantioane sunt 
de la nişte persoane în filiaţie directă. Cu alte cuvinte, sângele 
de pe pânză e al tatălui ei. Aşa că, vezi tu, cu datele pe care mi 
le-ai dat, n-are cum să se potrivească! 

Peter închise mobilul. Ochii i se umplură de lacrimi, se uită la 
cer şi strigă hohotind de bucurie: 

— Imi lipseşti, bătrâne, îmi lipsiţi amândoi. 

Işi vâri mâinile în buzunare şi-şi continuă drumul. 

De-a lungul cheiurilor, zâmbea. 


Când Peter se întoarse acasă, se întâlni cu Jenkins care îl 
aştepta la intrare, cu două valize la picioare. 

— Ce mai faci, Jenkins? spuse Peter. 

— Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc pentru călătoria pe 
care mi-o oferiţi. Toată viaţa mi-am dorit să mă duc într-o bună zi 
la Londra. E cel mai frumos cadou care mi l-a făcut cineva 
vreodată. 

— Şi ai păstrat adresa şi numărul de telefon pe care ţi le-am 
dat? 

Jenkins dădu din cap încuviinţând. 

— Păi, călătorie plăcută, dragul meu Jenkins. 

Şi Peter intră surâzând în reşedinţa Stapledon, în timp ce 
Jenkins îi făcea semn cu mâna pe când urca în taxiul ce-l ducea 
la aeroport. 


12 


Sankt Petersburg, mulţi ani mai târziu... 


178 


- MARK LEVY - 


Ziua se sfârşea, în câteva minute, muzeul Ermitajului avea 
să-şi închidă porţile. Vizitatorii care se aflau în sala „Vladimir 
Radskin” se îndreptau spre ieşire. Un paznic îi făcu un semn 
discret colegului său. Cei doi bărbaţi în uniformă se apropiară în 
tăcere de o tânără pereche care părăsea încăperea. Când 
considerară că situaţia le-o îngăduia, îi încadrară pe cei doi şi-i 
rugară să-i însoţească fără tămbălău. In faţa amabilei insistenţe 
a agenţilor de securitate, turiştii, care nu înțelegeau cine ce voia 
de la ei, acceptară să-i urmeze. Sub o escortă serioasă, 
străbătură un culoar lung şi intrară pe o uşă ascunsă. După ce 
urcară pe o scară de serviciu, dar nu fără să simtă o oarecare 
nelinişte pe măsură ce se înfundau în adâncurile clădirii, fură 
introduşi într-un birou mare. Fură poftiţi să ia un loc în jurul 
mesei de şedinţă. Cineva avea să vină imediat. Un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, cu un costum sobru, intră şi se aşeză în 
faţa amândurora. Puse pe masă un dosar pe care-l consultă de 
mai multe ori, tot uitându-se la tânăra pereche. 

— Trebuie să spun că e uluitor, zise el într-o engleză cu un 
uşor accent. 

— Pot să ştiu ce vreţi de la noi? întrebă tânărul bărbat. 

— E a treia oară săptămâna aceasta când veniţi să admiraţi 
tablourile lui Vladimir Radskin, nu-i aşa? 

— Ne place pictorul, răspunse femeia. 

luri Egorov se prezentă. Era conservatorul-şef de la Ermitaj şi 
era fericit să-i aibă pe amândoi în muzeul său. 

— Pânza pe care aţi contemplat-o îndelung în după-amiaza 
aceasta se numeşte Tânăra cu rochie roşie. Şi-a redobândit 
starea originală mulţumită îndârjitei munci de restaurare 
înfăptuite de un conducător de licitaţii american. El a donat 
acestui muzeu cele cinci tablouri ale lui Radskin expuse aici. 
Colecţia este de o inestimabilă valoare şi probabil că n-am fi 
putut s-o achiziţionăm niciodată pe toată. Dar, mulţumită 
generosului donator, acest mare pictor rus s-a întors, după mulţi 
ani, în patria lui natală. In schimbul acestui dar făcut poporului 
nostru, muzeul Ermitajului s-a angajat faţă de donator să-şi ţină 
o promisiune cam ciudată. Cum predecesorul meu s-a pensionat 
acum câţiva ani, e datoria mea să-mi asum de-acum această 
misiune. 


179 


- ÎN ALTĂ VIAŢĂ - 


— Ce misiune? întrebă în cor perechea. 

Conservatorul tuşi uşor în palma făcută căuş înainte de-a 
continua. 

— Domnul Peter Gwel ne-a pus să făgăduim că dacă, într-o 
bună zi, o femeie al cărei chip va semăna într-un mod tulburător 
cu acela al Tinerei cu rochie roşie se va prezenta în faţa pânzei, 
să-i dăm bărbatului care o va însoţi o scrisoare scrisă chiar de el. 
V-am observat îndelung, doamnă, şi cred că a venit timpul să ne 
îndeplinim promisiunea. 

Conservatorul deschise dosarul şi le întinse plicul. Tânărul îl 
desfăcu. Citind scrisoarea pe care o conţinea, se ridică şi se 
plimbă prin încăpere. 

Când termină de citit, împături foaia şi o băgă în tăcere în 
buzunarul de la costum. 


Apoi, îşi încrucişă mâinile la spate, îşi miji ochii şi zâmbi... şi, 
din ziua aceea, a zâmbit mereu... 


180