Louise Penny — Lungul drum catre casa

PAETE- 
PENNY 


LUNGUL DRUM 
CĂTRE CASĂ 


viztual- project. au 


LOUISE PENNY 


LUNGUL DRUM 
CĂTRE CASĂ 


Original: The Long Way Home (2014) 


Traducere din engleză și note de: 
MIHAELA APETREI 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2015 


VP - 


Unu 


Venind spre el, Clara Morrow se întreba dacă el o să facă iar 
gestul acela imperceptibil pe care îl făcea în fiecare dimineaţă. 

Era atât de mărunt, atât de nesemnificativ! Atât de ușor de 
ignorat! Prima dată. 

Dar de ce continua Armand Gamache să-l facă? 

Clara se simțea aiurea doar fiindcă se întreba așa ceva. Ce 
importanţă avea? Dar, pentru un om care nu era făcut să aibă 
secrete, acest gest începuse să nu mai pară doar secretos, ci și 
de-a dreptul furișat. Un act inofensiv, tânjind după o umbră în 
care să se ascundă. 

Și totuși el era aici, în lumina plină a zilei care începea, stând 
pe banca de curând meșterită de Gilles Sandon, așezată pe 
sprânceana dealului. Înaintea lui Gamache se întindeau munţii, 
din Québec până în Vermont, acoperiţi cu păduri dese. Râul 
Bella Bella își croia drum printre ei, un fir de mătase în lumina 
soarelui. 

Și, ușor de trecut cu vederea în faţa unei asemenea măreții, 
modestul sătuc Three Pines se așternea în vale. _ 

Armand nu evita priveliștea. Dar nici nu se bucura de ea. In 
schimb, în fiecare dimineaţă, acest bărbat masiv stătea pe 
banca de lemn, cu creștetul aplecat deasupra unei cărţi. Citea. 

Pe măsură ce se apropia, Clara Morrow îl văzu pe Gamache 
făcând-o din nou. El își scoase ochelarii de citit în formă de 
semilună, apoi închise cartea și o strecură în buzunar. Avea un 
semn de carte, dar nu-l mișca niciodată din loc. Rămânea acolo 
unde era, ca o stâncă, însemnând un loc aproape de final. Un 
loc de care se apropia, dar la care nu ajungea niciodată. 

Armand nu închidea niciodată cartea cu zgomot, ci o lăsa să 
se închidă prin forţa gravitaţiei. Fără să folosească ceva, 
observă Clara, pentru a marca locul în care a rămas. Nici vreun 
bon vechi, nici vreun bilet folosit, de avion sau de tren, sau de 
autobuz, care să-l ghideze apoi unde rămăsese cu povestirea. 
De parcă n-ar fi contat. În fiecare dimineaţă, începea iar. 
Avansând din ce în ce mai mult spre semnul de carte, dar 
oprindu-se întotdeauna înainte de a ajunge la el. 


VP-3 


Și în fiecare dimineață, Armand Gamache strecura cartea 
subțire în buzunarul hainei sale ușoare, de vară, înainte ca ea să 
apuce să-i vadă titlul. 

Aproape că devenise obsedată de această carte. Și de 
comportamentul lui. 

Chiar îl întrebase despre ea, în urmă cu vreo săptămână, când 
îl întâlnise pentru prima dată stând pe banca cea nouă, privind 
satul vechi. 

— E o carte bună? 

— Oui. 

Armand Gamache îi răspunsese zâmbind, făcând să pară 
amabil răspunsul scurt. Aproape amabil. 

Era o ușoară respingere venită din partea cuiva care rareori îi 
îndepărta pe oameni. 

Nu, gândi Clara, în timp ce-l privea dintr-o parte. Nu o 
respinsese pe ea. O lăsase în pace, dar făcuse el un pas înapoi. 
Îndepărtându-se de ea. Îndepărtându-se de întrebare. Își luase 
cartea ponosită și se retrăsese. 

Mesajul era clar. Și Clara l-a înțeles. Cu toate astea, nu 
însemna că trebuie să-l ia în seamă. 

e 

Armand Gamache privea pădurile dese și înverzite în miezul 
verii și munţii care se întindeau la nesfârșit. Apoi ochii îi căzură 
pe satul din valea de dedesubtul lor, ca ţinut în palma unei 
mâini strămoșești. Un stigmat în zona rurală a Quebecului. Nu o 
rană, ci un miracol. 

În fiecare dimineaţă, ieșea la o plimbare alături de soţia sa, 
Reine-Marie, și de ciobănescul lor german, Henri. Aruncau 
mingea de tenis și se trezeau alergând ei după ea, în timp ce 
Henri era distras de o frunză purtată de vânt sau de o muscă 
neagră, sau de vocile din mintea lui. Câinele alerga după minge, 
dar apoi se oprea și se holba aiurea, mișcându-și într-o parte și- 
n alta urechile uriașe, ca niște sateliți. Captând vreun mesaj. Nu 
tensionat, ci curios. Semăna, își dăduse seama Gamache, cu 
felul în care cei mai mulți oameni ascultă cu atenţie atunci când 
vântul aduce frânturi dintr-o melodie care le place foarte mult. 
Sau o voce familiară din depărtare. 

Cu capul înclinat și o expresie tâmpă pe chip, Henri asculta, în 
timp ce Armand și Reine-Marie recuperau mingea. 


VP -4 


Totul era în regulă în lume, gândea Gamache în timp ce 
stătea tăcut în lumina timpurie a soarelui de august. 

În sfârșit. 

Mai puţin pentru Clara, care începuse să i se alăture pe bancă 
în fiecare dimineaţă. 

Oare făcea asta pentru că îl vedea singur aici, odată ce Reine- 
Marie și Henri plecaseră, și credea că poate se simte singur? Se 
gândea că poate lui i-ar plăcea să-i ţină companie? 

Se îndoia însă de asta. Clara Morrow devenise una dintre cele 
mai apropiate prietene de-ale lor și îl cunoștea mai bine de atât. 

Nu. Era aici din motivele ei personale. 

Armand Gamache devenea din ce în ce mai curios. Aproape 
că se putea păcăli pe sine însuși să creadă că această 
curiozitate a lui nu era decât un simplu amestec în treburile 
altora, dar experienţa îl contrazicea. 

Toată viaţa sa profesională, inspectorul-șef Gamache pusese 
întrebări și vânase răspunsuri. Și nu numai răspunsuri, ci și 
fapte. Dar, mult mai ascunse și periculoase decât faptele, ceea 
ce căuta cu adevărat erau sentimentele. Pentru că acestea îl 
puteau conduce către adevăr. 

Și în timp ce adevărul îi eliberează pe unii, pe cei căutați de 
Gamache îi băga în închisoare. Pe viață. 

Armand Gamache se considera mai degrabă un explorator 
decât un vânător. Obiectivul lui era să facă descoperiri. Și ceea 
ce descoperea îl putea uimi chiar și pe el. 

De câte ori nu investigase o crimă așteptându-se să 
descopere emoţii complicate, un suflet înrăit? Și, în loc, dăduse 
de un suflet bun, care se abătuse de la calea cea dreaptă. 

Îi arestase și pe-acești criminali, desigur. Dar căzuse de acord 
cu sora Prejean că nimeni nu este atât de rău precum fapta 
groaznică pe care o făcuse. 

Armand Gamache văzuse răul. Dar văzuse, totodată, și binele. 
Deseori, în aceeași persoană. 

Închise ochii și-și întoarse chipul spre soarele proaspăt al 
dimineţii. De-acum lăsase în urmă acele zile. Acum putea să se 
odihnească. În căușul palmei. Și să-și facă griji numai pentru 
propriul suflet. 

Nu mai avea nevoie să exploreze. Găsise ceea ce căuta aici, 
în Three Pines. 


VP-5 


Atent la femeia de lângă el, deschise ochii, dar privi înainte, 
spre sătucul din vale, ce se trezea la viaţă. Își văzu prietenii și 
vecinii ieșind din case pentru a se îndrepta către grădinile lor cu 
plante perene sau mergând de-a lungul scuarelor verzi din 
centrul așezării spre bistrou, pentru micul dejun. Văzu cum 
Sarah deschide ușa brutăriei. Era înăuntru încă înainte de ivirea 
zorilor, rumenind baghete și croasanţi, și chocolatine, și acum 
era timpul să le vândă. Se opri, își șterse mâinile pe șorț, se 
salută cu Monsieur Béliveau, care tocmai își deschidea 
magazinul universal. În ultimele câteva săptămâni, în fiecare 
dimineață Armand Gamache stătuse pe bancă și privise aceiași 
oameni, făcând aceleași lucruri. Satul avea același ritm, aceeași 
cadență ca a unei bucăţi muzicale. Poate că asta era ceea ce 
auzea Henri. Muzica satului Three Pines. Era ca un murmur, ca 
un imn, ca un ritual reconfortant. 

Viaţa lui nu avusese niciodată un asemenea ritm. Fiecare zi 
fusese imprevizibilă și părea că asta îi priise. Crezuse că asta 
făcea parte din natura lui. Nu cunoscuse niciodată rutina. Până 
acum. 

Gamache trebuia să admită că se temea puţin ca nu cumva 
această rutină confortabilă să se transforme în ceva banal, să 
devină plictisitoare. In schimb, lucrurile o luaseră într-o cu totul 
altă direcţie. 

Părea să se hrănească din această redundanțţă. Cu cât 
devenea mai puternic, cu atât mai mult îi preţuia alcătuirea. 
Departe de a fi limitativ, restrictiv, găsea eliberator acest ritual 
zilnic. 

Șocul confuziei dezlănțuise tot felul de adevăruri neplăcute. 
Dar era nevoie de liniște ca să le analizeze. Stând în acest loc 
liniștit, în soarele strălucitor, Armand Gamache era, în fine, liber 
să examineze toate acele lucruri care se prăbușiseră la pământ. 
Așa cum se prăbușise și el. 

Simţi ușoara greutate și forma cărţii în buzunar. 

Undeva sub ei, Ruth Zardo ieși, șchiopătând din cabana ei 
dărăpănată, urmată de rața Rosa. Bătrânica privi de jur- 
împrejur, apoi își ridică ochii spre drumul murdar ce ducea spre 
ieșirea din sat. Sus, pe cărarea prăfuită, Gamache îi putea 
vedea ochii bătrâni și oţeliți. Până când privirile li se întâlniră. Și 
se înlănțuiră. 


VP-6 


Ea flutură în semn de salut mâna străbătută de vene. Și, ca și 
când ar fi înălţat steagul satului, Ruth ridică un deget, fără să-l 
miște. 

Gamache se înclină ușor în semn de recunoaștere. 

Totul era în regulă în lume. 

În afară de... 

Se întoarse spre femeia ciufulită de lângă el. 

Ce căuta Clara aici? 

e 

Clara se uita în depărtare. Nu suporta să întâlnească privirea 
lui. Știind ce avea ea de gând să facă. 

Se întreba dacă ar fi trebuit să vorbească mai întâi cu Myrna. 
Să-i ceară sfatul. Dar se hotărâse să n-o facă, înțelegând că asta 
n-ar fi însemnat decât să decline responsabilitatea pentru 
decizia pe care avea s-o ia. 

Sau, mai degrabă, gândi Clara, îi era teamă că Myrna o va 
opri. Îi va spune să n-o facă. Îi va spune că era nedrept și chiar 
crud. 

Pentru că așa și era. De aceea îi și luase Clarei atât de mult să 
se decidă. 

În fiecare zi venise aici, hotărâtă să-i vorbească lui Armand. Și 
de fiecare dată i se făcuse teamă. Sau, mai degrabă, îngerii buni 
ai fiinţei sale o ţinuseră în frâu, trăgând-o înapoi. Incercând s-o 
oprească. 

Și funcţionase. Până acum. 

În fiecare zi stătuse la taclale cu el, apoi plecase, hotărâtă să 
nu se mai întoarcă a doua zi. Promițându-și ei înseși, tuturor 
îngerilor și sfinţilor, tuturor zeilor și zeițelor că nu va reveni pe 
bancă în dimineaţa următoare. 

Și, în dimineața următoare, ca prin magie, miracol sau 
blestem, simțea sub fund lemnul tare de arțar. Și se trezea 
privindu-l pe Armand Gamache. Întrebându-se ce era cu acel 
volumaș subţire din buzunarul lui. Uitându-se în ochii lui căprui, 
plini de gânduri, adânci. 

El se împlinise puţin, ceea ce era un lucru bun. Se vedea că 
satul Three Pines îi pria. Aici se vindeca. Era înalt, și-i stătea 
bine să fie așa, mai legat. Nu gras, ci robust. Șchiopăta mai 
puţin din cauza rănilor și avea mai multă vioiciune în mers. 
Paloarea cenușie îi dispăruse de pe chip, dar nu din părul 
ondulat. Care, acum, era mai mult cărunt decât castaniu. Când 


VP -7 


va face șaizeci de ani, în doar câţiva ani, va fi complet 
grizonant, presupuse Clara. 

Chipul îi arăta vârsta. Purta urmele grijilor și problemelor. Și 
ale suferințelor. Dar râsul îi lăsase cele mai adânci riduri. In jurul 
ochilor și al gurii. Riduri adânci, de bucurie. 

Inspectorul-șef  Gamache. Fostul comandant al secţiei 
Omucideri din cadrul poliţiei din Quebec. 

Însă el era, deopotrivă, și Armand. Prietenul ei. Care venise 
aici pentru a se retrage din acea viață și, mai ales, din acea 
moarte. Nu ca să se ascundă de tristeţe, ci ca să nu adune mai 
multă. Și pentru ca, în acest loc liniștit, să își vadă de propriile 
poveri. Și să înceapă să le uite. 

Așa cum faceau toți. 

Clara se ridică. 

Nu putea s-o facă. Nu putea să-și verse amarul pe omul ăsta. 
Le avea și el pe ale lui. lar asta era doar povara ei. 

— Cinăm împreună diseară? întrebă ea. Reine-Marie ne-a 
invitat la voi. Poate chiar jucăm un bridge. 

Întotdeauna își făceau planul așa, dar rareori îl urmau, 
preferând să stea de vorbă sau să șadă liniștiți în grădina din 
spatele casei lui Gamache, în timp ce Myrna se plimba printre 
flori, explicând care dintre ele sunt buruieni și care sunt plante 
perene, care învie în fiecare an. Și care trăiesc mult. Apoi, care 
dintre flori sunt anuale. Sortite să piară după o minunată și 
scurtă viață. 

Gamache se ridică în picioare și, astfel, Clara putu să vadă din 
nou scrisul scrijelit pe spătarul băncii. Nu fusese acolo atunci 
când Gilles Sandon așezase banca. Și Gilles pretinsese că nu era 
opera lui. Scrisul apăruse, pur și simplu, la fel ca un graffiti, și 
nimeni nu-l revendicase. 

Armand i-a întins mâna. La început, Clara a crezut că vrea să 
i-o strângă, în semn de rămas-bun. Un gest formal, de final. Apoi 
a văzut palma deschisă în sus. 

O invita să-și lase mâna într-a lui. _ 

Și ea a făcut-o. Şi a simţit cum el îi strânge mâna ușor. In 
sfârșit, l-a privit în ochi. 

— De ce ești aici, Clara? 

Se așeză, brusc, și simţi din nou lemnul tare al băncii, dar nu 
atât sustinând-o, cât oprind-o să se prăbușească. 


VP-8 


Doi 


— Despre ce crezi că vorbesc? 

Olivier așeză comanda în faţa lui Reine-Marie: pâine prăjită 
franțuzească, cu fructe de pădure proaspăt culese, și sirop de 
arțar. 

— Despre astrofizică, aș zice, spuse ea, ridicându-și privirea 
spre chipul lui frumos. Sau poate despre Nietzsche. 

Olivier îi urmări privirea care trecea dincolo de ochiurile de 
geam ale ferestrei. 

— Ştii că mă refeream la Ruth și rața ei, spuse el. 

— Și eu la fel, mon beau. 

Olivier râse, în timp ce se îndepărta să-i servească pe ceilalți 
clienţi ai bistroului. 

Reine-Marie Gamache şedea în locul său obișnuit. Nu 
intenţionase să facă din asta un obicei, pur și simplu se 
întâmplase. În primele săptămâni de la mutarea sa și a lui 
Armand la Three Pines, se așezau pe scaune diferite, la mese 
diferite. Și fiecare scaun și fiecare masă chiar erau diferite. Nu 
doar prin poziţionarea lor în vechiul bistrou, ci și prin stilul 
mobilierului. Toate vechituri, toate de vânzare, cu preţul atârnat 
de ele. Unele erau din pin vechi de Quebec, altele erau fotolii 
edwardiene tapiţate sau fotolii cu rezemătoare laterale. Existau 
și câteva piese moderne, de la jumătatea secolului. Din lemn 
neted de tec, surprinzător de confortabile. Toate adunate de 
Olivier și îngăduite de partenerul său, Gabri. Cât timp Olivier își 
păstra descoperirile în bistrou și îi lăsa lui Gabri organizarea și 
decorarea pensiunii, care oferea cazare și mic dejun. 

Olivier era subţirel, disciplinat, grijuliu cu imaginea lui de om 
obișnuit, de la ţară. Fiecare piesă a garderobei lui era aleasă 
astfel încât să lase o anumită impresie. Cea a unei gazde 
relaxate, graţioase și oarecum prospere. Totul era discret la 
Olivier. În afară de Gabri. 

În mod straniu, gândi Reine-Marie, în timp ce stilul personal al 
lui Olivier era moderat, chiar elegant, bistroul lui reprezenta un 
mix de stiluri și culori. Și totuși, departe de a fi înghesuit sau 
aglomerat, localul îţi lăsa impresia că te afli în vizită în casa unei 


VP-9 


mătuși excentrice, care a călătorit mult. Sau a unui unchi. 
Cineva care cunoștea convențiile și alesese să nu le respecte. 

Șemineuri uriașe din piatră dominau ambele capete ale 
camerei lungi, sprijinite de grinzi. Erau pline cu bușteni, dar 
neaprinși, în toiul verii; însă iarna, în cele două cămine flăcările 
trosneau dansând iarna, sfidând întunericul și frigul aspru. Chiar 
și astăzi, Reine-Marie simţea în încăpere un vag miros de lemn 
afumat. Ca o fantomă sau un gardian. 

Ferestrele în arcadă se deschideau spre casele din Three 
Pines, spre grădinile pline de trandafiri, crini sălbatici, clematite 
și alte flori despre care ea abia aflase că există. Casele formau 
un cerc, în centrul căruia se afla părculețul satului. Și în mijlocul 
acestuia străjuiau cei trei pini, veghind întreaga comunitate. Trei 
turnuri mari care inspiraseră numele locului. Three Pines. Nu 
erau niște pini obișnuiți. Plantaţi cu secole în urmă, reprezentau 
un cod. Un semnal pentru cei secătuiţi de război. 

Ei ofereau siguranță. Acesta era un sanctuar. 

Era greu de spus dacă locuinţele protejau copacii sau copacii 
păzeau locuințele. 

Reine-Marie Gamache ridică ceașca de cafe au lait și sorbi din 
ea, în timp ce le privea pe Ruth și Rosa, care păreau că se 
boscorodesc, pe bancă, la umbra pinilor. Vorbeau aceeași limbă, 
bătrâna poetă nebună și rața cu mers legănat. Și fiecare știa, 
după cum îi păru lui Reine-Marie, o singură frază. 

— Băga-mi-aș, băga-mi-aș, băga-mi-aș. 

lubim viața, gândi Reine-Marie privindu-le pe Ruth și Rosa 
stând una lângă alta, nu pentru că suntem obișnuiți să trăim, ci 
pentru că suntem obișnuiți să iubim. 

Nietzsche. Cum ar mai fi râs Armand de ea, dacă ar fi știut că 
îl citase pe Nietzsche, fie și numai în sinea ei. 

— Cât de des m-ai tachinat pentru că dădeam citate? ar fi râs 
el. 

— Niciodată, suflețel. Ce spunea Emily Dickinson despre 
tachinare? 

Ar fi privit-o cu asprime, apoi ar fi inventat ceva lipsit de sens 
pe care l-ar fi atribuit lui Dickinson sau Proust, sau Fred 
Flintstone. 

Suntem obișnuiți să iubim. 

În sfârșit, erau împreună, în siguranţă. Sub protecţia pinilor. 


VP - 10 


Privirea ei se duse, inevitabil, spre banca de pe deal, unde 
Armand și Clara stăteau în tăcere. Fără să vorbească. 

— Ce crezi că nu-și spun? întrebă Myrna. 

Negresa cea solidă își trase un fotoliu confortabil, cu 
rezemătoare, în fața lui Reine-Marie, și se lăsă pe spate în el. Işi 
adusese propria cană cu ceai din librăria ei de alături, și acum 
comanda Bircher muesli și un suc de portocale proaspăt. 

— Armand și Clara? Sau Ruth și Rosa? întrebă Reine-Marie. 

— Păi, știm despre ce vorbesc Ruth și Rosa, spuse Myrna. 

— Băga-mi-aș, băga-mi-aș, băga-mi-aș, rostiră la unison cele 
două femei, izbucnind în râs. 

Reine-Marie luă cu furculiţa pâine prăjită și privi din nou spre 
banca din vârful dealului. 

— Stă cu el în fiecare dimineaţă, spuse ea. Chiar și Armand e 
contrariat. 

— Doar nu crezi că încearcă să-l seducă, nu? întrebă Myrna. 

Reine-Marie clătină din cap. 

— Dacă ar fi vrut s-o facă, ar fi luat o baghetă cu ea. 

— Și brânză. O bucată minunată, coaptă, de Tentation de 
Laurier. Moale și cremoasă... 

— Ai încercat ultimul tip de brânză al lui Monsieur Béliveau? 
întrebă Reine-Marie, uitând cu totul de soţul ei. Le Chèvre des 
Neiges? 

— Oh, Doamne, suspină Myrna. Are gust de flori și brioșe. 
Termină! Vrei să mă ispitești? 

— Eu? Tu ai început. 

Olivier puse pe masă pâine prăjită și un pahar cu suc în fața 
Myrnei. 

— O să fiu nevoit din nou să pun furtunul cu apă pe voi? 
întrebă el. 

— Désolé, Olivier, spuse Reine-Marie. E vina mea. Vorbeam 
despre brânzeturi. 

— În public? Ce dezgustător! spuse Olivier. Sunt convins că 
era vorba despre o fotografie cu Brie unsă pe o baghetă, care a 
făcut ca Robert Mapplethorpe să fie interzis. 

— Baghetă? întrebă Myrna. 

— Asta ar explica slăbiciunea lui Gabri pentru carbohidrați, 
spuse Reine-Marie. 

— Și a mea, răspunse Myrna. 


VP -11 


— Revin cu furtunul, spuse Olivier în timp ce se îndepărta. Și 
nu, nu este un eufemism. 

Myrna amestecă untul și gemul învârtindu-le cu o bucată 
groasă de pâine prăjită, apoi mușcă din ea, iar Reine-Marie sorbi 
o înghiţitură de cafea. 

— Despre ce vorbeam? întrebă Myrna. 

— Despre brânzeturi. 

— Înainte de asta. 

— Despre ei. 

Reine-Marie Gamache arătă din cap spre locul unde soţul ei și 
Clara stăteau în liniște pe banca din vecinătatea satului. Despre 
ce nu vorbesc, întrebase Myrna. Și Reine-Marie se întrebase, 
zilnic, același lucru. N 

Banca fusese ideea ei. Un mic dar pentru Three Pines. Il 
rugase pe Gilles Sandon, dulgherul, să o meșterească și să o 
așeze acolo. Câteva săptămâni mai târziu, apăruse pe ea o 
inscripţie. Gravată adânc, delicat, cu grijă. 

— Tu ai făcut asta, mon coeur? îl întrebase pe Armand în 
timpul plimbării lor de dimineaţă, când se opriseră să se uite la 
inscripție. 

— Non, spusese el, nedumerit. Am crezut că tu i-ai cerut lui 
Gilles să o facă. 

Întrebaseră și pe alţii. Clara, Myrna, Olivier, Gabri, Billy 
Williams, Gilles. Chiar și pe Ruth. Nimeni nu știa cine gravase 
cuvintele acelea în lemn. 

Trecuse pe lângă acest mic mister în fiecare zi, în timpul 
plimbărilor cu Armand. Merseseră pe lângă vechea clădire a 
școlii, unde Armand aproape că era să fie omorât. Trecuseră 
prin pădure, unde Armand ucisese. Amândoi erau foarte atenţi 
la ceea ce se întâmplă. În fiecare zi făcuseră iar și iar drumul 
dintre satul liniștit și banca ce veghea deasupra lui. Spre 
cuvintele sculptate în lemnul ei de o mână necunoscută... 


Surprins de Bucurie 


Clara Morrow îi spuse lui Armand Gamache de ce se afla 
acolo. Și ce voia de la el. Și, când terminase, văzuse în ochii lui 
inteligenţi lucrul de care se temea cel mai tare. 

Văzuse frica. 

Ea o chemase acolo. Luase propriile spaime și i le dăduse lui. 


VP - 12 


Clara ar fi vrut să-și ia vorbele înapoi. Să le șteargă cu totul. 

— Am vrut doar să știi, spuse ea, simțind cum roșește. Aveam 
nevoie să spun cuiva. Atâta tot... 

Incepuse să trăncănească, și asta îi sporea disperarea. 

— Nu mă aștept să faci ceva. Nu vreau să faci nimic. Nu-i 
nicio chestie, serios. Pot să mă descurc singură. Uită că ţi-am 
spus. 

Dar era prea târziu. Acum nu se mai putea opri. 

— Nu contează, spuse ea, cu voce fermă. 

Armand zâmbi. Își atinse ridurile adânci din colţurile ochilor și 
Clara văzu, cu ușurare, că frica îi dispăruse din privire. 

— Contează pentru mine, Clara. 

Ea cobori dealul, cu soarele în față, simțind în aerul cald 
ușoara aromă de trandafiri și lavandă. Ajunsă în parcul din sat, 
se opri și se întoarse. Armand se așezase iar. Ea se întrebă dacă 
el își va scoate cartea, acum că ea plecase, dar nu o făcu. Doar 
ședea acolo, cu picioarele încrucișate, cu mâna lui mare așezată 
peste cealaltă, stăpân pe sine și aparent relaxat. Privea fix spre 
vale. Spre munţii de dincolo de ea. Spre lumea de dincolo de ei. 

Va fi bine, își spuse ea, pe drumul spre casă. 

Dar Clara Morrow știa, undeva în adâncul ei, că pusese ceva 
în mișcare. Că văzuse ceva în ochii ăia. Adânc de tot. Poate că 
nici nu plantase atât de mult acel ceva, cât îl trezise. 

Armand Gamache venise aici ca să se odihnească. Să se 
refacă. | se promisese liniște. Și Clara știa că tocmai încălcase 
acea promisiune. 


VP - 13 


Trei 


— A sunat Annie, spuse Reine-Marie, luând ginul tonic pregătit 
de soțul ei. Intârzie puţin. Traficul de vineri seara de la ieșirea 
din Montreal... 

— Rămân în weekend? întrebă Armand. 

Pornise grătarul și se înghesuia cu Monsieur Beliveau care să 
se ocupe de el. Era o bătălie pierdută, din moment ce Gamache 
nu avea nicio intenţie să câștige, dar simţea că trebuie cel puţin 
să pară că a încercat să lupte. În final, ca un gest formal de 
predare, îi înmână băcanului cleștele. 

— Din câte știu, da, spuse Reine-Marie. 

— Bine. 

Ceva în felul în care-i spusese i-a atras atenţia, dar apoi acel 
ceva s-a risipit, purtat de un hohot de râs. 

— Jur pe Dumnezeu, spuse Gabri, ridicând o mână grăsuţă în 
semn de jurământ, că ăsta este de designer. 

Se întoarse, astfel încât să poată fi admirat în toată 
splendoarea. Purta o pereche de pantaloni lăbarțaţi și o cămașă 
șleampătă, verde-lămâie, care se umfla ușor când se răsucea. 

— Le-am cumpărat de la un magazin de firmă, data trecută 
când am fost în Maine. 

Trecut bine de treizeci de ani și un pic mai înalt de 1, 80 
metri, Gabri fusese considerat burtos înainte să mănânce câteva 
cremșnituri. 

— Nu știam că Benjamin Moore are o linie de îmbrăcăminte, 
spuse Ruth. 

— Ei, nu? răspunse Gabri. Astea sunt chiar foarte scumpe. 
Arată hainele astea ieftin? o întrebă el pe Clara. 

— Hainele? întrebă Ruth. 

— Cotoroanţo! zise Gabri. 

— Nesăratule! i-o întoarse Ruth. 

Bătrânica o apucă pe Rosa într-o mână, în timp ce în cealaltă 
ținea ceea ce Reine-Marie recunoscu a fi una dintre glastrele ei, 
umplută cu scotch. 

Gabri o ajută pe Ruth să meargă înapoi la scaunul ei. 


VP - 14 


— Îți aduc ceva de mâncare? o întrebă el. Un cățeluș sau 
poate un fetus? 

— Oh, ar fi drăguţ din partea ta, dragă, spuse Ruth. 

Reine-Marie porni printre prietenii împrăștiați prin grădină, 
prinzând frânturi de conversații în franceză, în engleză, dar de 
cele mai multe ori într-un amestec al celor două limbi. 

Îl căută pe Armand din priviri şi îl zări ascultându-l atent pe 
Vincent Gilbert, care îi istorisea ceva. Trebuie să fi fost amuzant, 
probabil autoironie, pentru că Armand zâmbea. Apoi el spuse 
ceva, gesticulând cu berea în timp ce vorbea. 

Când termină, familia Gilbert râse, la fel și Armand. Apoi îi 
căută ochii, și zâmbetul lui deveni și mai larg. 

Seara era caldă încă, dar în curând a fost nevoie să aprindă 
lămpile din grădină și să-și pună puloverele și jachetele ușoare 
atârnate până atunci pe spătarele scaunelor. 

Oamenii intrau și ieșeau nestingheriţi, ca la ei acasă, aduceau 
mâncarea și o așezau pe masa lungă de pe terasă. Aceste seri 
de vineri la grătar, la familia Gamache, deveniseră un fel de 
tradiție. 

Totuși, puţini numeau locul „casa Gamache”. Locuinţa încă 
era cunoscută în sat - și avea să fie întotdeauna - drept „casa 
lui Emilie”, după numele celei care trăise aici și a cărei 
proprietate o cumpărase familia Gamache. In timp ce pentru 
Armand și Reine-Marie reprezenta ceva nou, locuința era, de 
fapt, una dintre cele mai vechi case din Three Pines. Făcută din 
scânduri albe, veranda spațioasă înconjura partea din faţă a 
casei, deschizându-se spre parcul din sat. lar în spate erau 
terasa și o grădină mare, neîngrijită. 

— Ti-am lăsat o sacoşă cu cărţi în camera de zi, îi spuse 
Myrna lui Reine-Marie. 

— Merci. 

Myrna își turnă un pahar cu vin alb și observă buchetul așezat 
în mijlocul mesei. Înalt, exuberant, bogat în inflorescențe și 
frunze. 

Nu era sigură că trebuie să-i spună lui Reine-Marie că cele mai 
multe erau buruieni. Răchitan violet, piciorul-caprei. Chiar și 
volbură, care semăna cu zorelele. 

Trecuse de multe ori, împreună cu Armand și Reine-Marie, 
printre straturi întregi de flori, ajutându-i să pună puţină ordine 


VP -15 


în grămada aia încâlcită. Credea că explicase destul de clar 
diferența dintre flori și buruieni. 

Însă era necesară o nouă lecţie. 

— Minunat, nu-i așa? spuse Reine-Marie, oferindu-i Myrnei o 
bucăţică de păstrăv afumat, pe pâine de secară. 

Myrna zâmbi. Oameni de la oraș. 

Armand evadase de lângă familia Gilbert și acum cerceta 
adunarea, ca să se asigure că fiecare are ce-i trebuie. Ochii îi 
căzură pe o întovărășire cam ciudată. Clara i se alăturase lui 
Ruth și stătea cu spatele la petrecere, cât putea de departe. 

Nu-i adresase nicio vorbă de când venise. 

Lucrul ăsta nu-l surprinsese. Fusese decizia ei să stea lângă 
Ruth și rața ei, deși deseori, în trecut, îl șocase pe Gamache, 
când le descrisese pe cele două ca fiind mai degrabă Rosa și 
fiinţa ei umană. 

Nu putea exista decât un singur motiv pentru care Clara sau 
oricine altcineva să caute tovărășia lui Ruth. O profundă și 
morbidă dorinţă de a fi lăsată în pace. Ruth era o bombă socială 
urât mirositoare. 

Dar nu erau complet singure. Henri li se alăturase și se holba 
la rață. 

Era vorba despre o dragoste de câine, împinsă la extrem. O 
iubire neîmpărtășită însă de Rosa. Gamache auzi un mârâit. Al 
Rosei. Henri măcăni. 

Gamache făcu un pas înapoi. 

Acel zgomot, făcut de Henri, nu putea fi semn bun. 

Clara se ridică în picioare, ca să plece. Se îndreptă spre 
Gamache înainte de a schimba direcţia. 

Ruth își încreţi nasul ca și când prin preajmă s-ar fi găsit un ou 
stricat. Henri privea nevinovat prin jur, de parcă încerca să 
găsească sursa scârbosului miros. 

Ruth și Rosa îl priveau acum pe ciobănesc într-un fel aducând 
cu respectul. Bătrâna poetă respiră adânc, apoi expiră, 
transformând aerul toxic în poezie. 

M-ai obligat să-ți dăruiesc cadouri otrăvite, cită ea din 
faimoasa-i operă. 


Nu pot s-o spun altfel, mai bine: 


Tot ce ti-am dat a fost să scap de tine 
Cum faci c-un cerșetor: Poftim! Și fugi de-aici! 
VP - 16 


Dar Henri, bravul ciobănesc dătător de vânturi, nu plecă. Ruth 
îl privi cu dezgust, însă îi oferi o mână veștedă, să o lingă. 

lar el o linse. 

Apoi Armand Gamache a plecat s-o caute pe Clara. Rătăcea 
pe acolo, îndreptându-se spre cele două scaune Adirondack, 
așezate unul lângă altul pe peluză. Brațele lor late de lemn erau 
pătate cu inelele lăsate timp de ani, zeci de ani, de paharele cu 
băuturi servite în această grădină liniștită. Urmelor făcute de 
Emilie li se alăturaseră, uneori chiar suprapuseseră, cele ale 
cănilor de dimineaţă și acelor apéritifs de după-amiază din 
familia Gamache. Vieţi liniștite, întrepătrunse. 

Existau alte două scaune aproape identice în grădina Clarei. 
Ușor întoarse unul spre celălalt, orientate spre graniţele 
plantațiilor perene, spre râu, și spre pădurile din spatele lor. Cu 
inele pe brațele din lemn. 

Privi cum Clara se prinse de spătarul unui scaun și se sprijini 
pe el, presând stinghiile de lemn. 

Era destul de aproape ca să-i vadă umerii ridicându-i-se și 
încheieturile albindu-i-se. 

— Clara? rosti el. 

— Sunt bine. 

Dar nu era. Și el știa asta. Și ea știa. Crezuse, sperase că, 
vorbind cu Armand în dimineaţa asta, în sfârșit, îngrijorarea îi va 
dispărea. O problemă împărtășită... 

Dar problema, odată împărtășită, nu o făcuse să se simtă mai 
ușoară. Ci mai împovărată. Și apoi de două ori mai împovărată, 
pe măsură ce ziua se scurgea. Vorbind despre asta, Clara o 
făcuse să fie reală. Dăduse formă fricii sale. Și acum teama se 
eliberase. Și creștea. 

Se hrănea din orice. Din aroma de la grătar, din florile 
neîngrijite, din vechile scaune rupte și pătate. Din urmele 
rotunde, nenorocitele de urme rotunde. Exact ca acasă. 

Tot ceea ce fusese banal, ce fusese confortabil și familiar și 
sigur părea acum legat cu explozibil. 

— Cina e gata, Clara. 

Spusese cuvintele cu vocea lui liniștită, adâncă. Apoi ea i-a 
auzit pașii pe iarbă, îndepărtându-se, și a rămas singură. 

Toţi prietenii ei se adunaseră pe terasă și se serveau cu 
mâncare. Ea stătea deoparte, cu spatele la ei, uitându-se spre 
pădurea ce se întuneca. 


VP - 17 


Apoi a simţit lângă ea o prezență. Gamache îi întinse o 
farfurie. 

— Stăm jos? 

El arătă cu capul spre scaune. 

Și Clara se așeză. Au mâncat în tăcere. Tot ce trebuia spus 
fusese spus. 

e 

Ceilalți oaspeți se serveau cu friptură și sos chutney, aflat pe 
masă. Myrna zâmbi buchetului de buruieni din centru, încă 
amuzată. Apoi încetă să zâmbească și observă ceva. Era într- 
adevăr minunat. 

Castroanele cu salată erau trecute din mână în mână, iar 
Sarah îi dădu lui Monsieur Béliveau cea mai mare chiflă pe care 
o făcuse în după-amiaza aceea, în timp ce el îi alese cea mai 
fragedă bucată de friptură. Stăteau aplecaţi unul spre celălalt, 
dar fără să se atingă. 

Olivier îl lăsase pe unul dintre chelneri să se ocupe de bistrou 
și li se alăturase. Conversaţia șerpuia și curgea. Soarele apunea, 
iar oamenii își puseseră puloverele și jachetele ușoare de vară. 
Lumânărelele de ceai fuseseră aprinse și așezate pe masă și în 
grădină, care arăta de parcă licurici enormi se așezaseră acolo 
odată cu venirea serii. 

— După ce a murit Emilie și casa a fost închisă, m-am gândit 
că am avut parte de ultima petrecere aici, spuse Gabri. Mă 
bucur că, în final, s-a dovedit că m-am înșelat asupra unui lucru. 

Henri își roti urechile-satelit la auzirea numelui. 

Emilie. 

Bătrâna care îl găsise la adăpost pe când era un cățeluș. Care 
îl adusese acasă. Care îi pusese un nume și îl iubise și îl 
crescuse, până în ziua în care ea dispăruse și veniseră cei doi 
Gamache, care îl luaseră cu ei. Petrecuse luni întregi căutând-o. 
Adulmecând după mirosul ei. Ciulind urechile la zgomotul 
fiecărei mașini care se apropia. La fiecare ușă care se 
deschidea. Așteptând ca Emilie să-l găsească din nou. Să-l 
salveze iar, să-l ia acasă. Până într-o zi, când n-a mai căutat-o. 
N-a mai așteptat-o. N-a mai avut nevoie să fie salvat. 

Și-a întors privirea spre Rosa. Care, de asemenea, adora o 
bătrână și va fi înspăimântată într-o zi, când Ruth a ei va 
dispărea, așa cum a făcut-o Emilie. Și va rămâne complet 
singură. Henri se holba și se holba, sperând că Rosa îl va privi și- 


VP-18 


și va da seama că, și dacă s-ar întâmpla un astfel de lucru, o 
inimă rănită se vindecă. Leacul, ar fi vrut să-i spună, nu era furia 
sau frica, sau izolarea. Pe astea le încercase. Nu funcţionaseră. 

In cele din urmă, Henri umpluse acel gol teribil cu singurul 
lucru rămas. Ceva ce Emilie îi dăduse lui. În timp ce mergea în 
lungi, lungi plimbări cu Armand și Reine-Marie, își amintise cât îi 
plăceau bulgării de zăpadă, bețele, tăvălitul în rahat de sconcs. 
Cât de mult iubea diferitele anotimpuri și feluritele lor mirosuri. 
Cât îi plăceau noroiul și așternutul proaspăt. Înotul și 
bălăngăneala în dorul lelii când picioarele dansau sub el. Linsul. 
Și apoi multe altele. 

Până într-o zi, când durerea și singurătatea, și tristețea n-au 
mai fost cel mai important lucru din sufletul lui. 

Incă o iubea pe Emilie, dar acum îi iubea deopotrivă și pe 
Armand și Reine-Marie. 

Și ei îl iubeau pe el. 

Asta însemna acasă. Se regăsise. 

e 

— Ah, bon. Enfin, spuse Reine-Marie, salutându-și fiica, pe 
Annie, și ginerele, Jean-Guy, pe veranda din faţă. 

Era un pic de înghesuială, căci oamenii se îngrămădeau să-și 
ia rămas-bun. 

Jean-Guy Beauvoir spuse „salut” și „la revedere” localnicilor 
și-și stabili cu Olivier o întâlnire în dimineaţa următoare, pentru 
jogging. Gabri se oferise să se ocupe de bistrou în loc să li se 
alăture, ca și când joggingul ar fi fost vreodată o opţiune pentru 
el. 

Când Beauvoir o zări pe Ruth, se priviră fix unul pe celălalt. 

— Salut, bătrânico infamă și turmentată. 

— Bonjour, neisprăvitule. 

Ruth o ţinea pe Rosa și, aplecându-se spre Beauvoir, se 
sărutară pe amândoi obrajii. 

— Este limonada roz pentru tine, în frigider, spuse ea. Eu am 
făcut-o. 

EI îi privi mâinile respingătoare și știu că n-o să-i fie ușor să 
bea din carafa ei. 

— Când viaţa îţi dă lămâi... spuse el. 

— Tie ţi-a dat lămăi. Din fericire, mie mi-a dat scotch. 

Beauvoir râse. 

— Sunt sigur că o să-mi placă limonada. 


VP -19 


— Ei bine, Rosei a părut să-i placă atunci când și-a înțepenit 
ciocul în ulcior. 

Ruth cobori scările de lemn ale verandei și, ignorând aleea din 
dale de piatră, o tăie direct pe gazon, pe o potecă formată prin 
iarbă, între case. 

Jean-Guy aşteptă până când Ruth trânti ușa de la intrare, apoi 
duse bagajele înăuntru. 

Era trecut de zece seara când plecară ultimii oaspeţi. 
Gamache încropi, din ce rămăsese, o cină pentru fiica lui și 
ginere. 

— Cum merge treaba? îl întrebă pe Jean-Guy. 

— Destul de bine, patron. 

Nu putea încă să-i spună socrului său pe nume. Sau tată. Nu 
putea să-i spună nici inspector-șef, din moment ce Gamache 
ieșise la pensie, și, în plus, asta ar fi sunat acum destul de 
formal. Așa că Jean-Guy rămăsese la patron. Șefule. Era 
deopotrivă respectuos și informal. Și, în mod ciudat, corect. 

Armand Gamache era el tatăl lui Annie, dar Beauvoir îi va 
spune pentru totdeauna patron. 

Au pălăvrăgit puţin despre un caz anume la care lucra 
Beauvoir. Jean-Guy era atent la semnalele care ar fi putut arăta 
că șeful se interesa prea mult de caz. De fapt, se temea ca 
acesta să nu revină la Sûreté du Québec, unitatea pe care o 
întemeiase. Însă, din moment ce Gamache era doar amabil, nu 
exista niciun semn care să-l îngrijoreze. 

Jean-Guy turnă în pahare limonada roz pentru el și Annie, 
cercetând ca în pulpa de fructe să nu se fi strecurat pene. 

Stăteau toţi patru pe terasa din spate, sub stele, cu 
lumânările de ceai pâlpâind în grădină. Apoi, când cina și vasele 
au fost strânse și se relaxau cu o cafea, Gamache se întoarse 
spre Jean-Guy. 

— Pot să-ţi vorbesc câteva minute? 

— Sigur. 

Își urmă socrul în casă. 

În timp ce Reine-Marie se uita după ei, ușa de la birou se 
închise încet. Apoi încuietoarea ţăcăni. 

— Maman, ce este? 

Annie urmări cum privirea mamei sale se îndreptă spre ușa 
închisă, apoi se uită înapoi la zâmbetul îngheţat de pe faţa 
acesteia. 


VP - 20 


Asta era, gândi Reine-Marie. Ușoara inflexiune din vocea lui 
Armand, de mai devreme, când aflase că Annie și Jean-Guy vin 
spre ei. Era mai mult decât bucuria de a-și revedea fiica și 
ginerele. 

Văzuse de prea multe ori în casa ei uși închise, ca să nu le 
recunoască semnificația. Ea însăși de o parte. Armand și Jean- 
Guy de cealaltă. 

Reine-Marie știuse dintotdeauna că avea să vină acest 
moment. De la prima cutie pe care o despachetaseră și de la 
prima noapte pe care o petrecuseră aici. Din prima dimineaţă în 
care se trezise alături de Armand fără să se teamă de ce-i va 
aduce ziua care urma. 

Știuse că această zi avea să vină. Dar crezuse, sperase, se 
rugase să aibă mai mult timp. 

— Mamă? 


VP -21 


Patru 


Myrna răsuci mânerul și descoperi că ușa de la intrarea în 
casa Clarei era încuiată. 

— Clara? strigă ea și bătu. 

Rareori se întâmpla ca vreunul dintre ei să încuie ușa de la 
intrare, cu toate că știau din câteva întâmplări că asta n-ar fi o 
idee rea. Dar localnicii știau, totodată, că nu o încuietoare îi 
ținea în siguranță atunci când se aflau în paturile lor. Și ceea ce 
ar fi putut să le facă rău nu era o ușă deschisă. ` 

Însă, în seara asta, Clara se zăvorâse înăuntru. În fața cărui 
pericol? se întrebă Myrna. 

— Clara? 

Myrna ciocăni din nou. 

De ce anume se temea Clara? Ce anume încerca să țină 
afară? 

Ușa se deschise violent și, când Myrna văzu fața prietenei ei, 
primi și răspunsul pe care-l căuta. 

Ea. Pe ea încerca s-o ţină afară Clara. 

Ei, nu funcţionase. Myrna se strecură în bucătărie, pe care o 
cunoștea la fel de bine ca pe a ei. 

Puse ceainicul pe foc și se uită după cănile lor obișnuite. 
Aruncă înăuntru pliculeţe cu ierburi aromate. Mușeţel pentru 
Clara și mentă pentru ea. Apoi se întoarse spre chipul enervat. 

— Ce s-a întâmplat? Ce naiba nu e-n regulă? 

e 

Jean-Guy Beauvoir se lăsa în fotoliul confortabil și îl privi pe 
Șef. Soții Gamache transformaseră dormitorul principal de la 
parter într-o cameră de zi, iar Gilles Sandon construise rafturi de 
cărţi pentru toţi pereţii și chiar în jurul ferestrelor și al tocului 
ușii, așa încât încăperea semăna cu o colibă făcută din cărți. 

În spatele Șefului, Beauvoir putea distinge biografii, istorii, 
cărţi de știință. Ficțiune și nonficţiune. Un volum gros despre 
Expediția Franklin părea să răsară chiar din capul lui Gamache. 

Au pălăvrăgit preţ de câteva minute, nu ca ginere și socru, ci 
ca doi colegi. Ca supraviețuitori ai aceleiași epave. 


VP - 22 


— Jean-Guy arată tot mai bine de fiecare dată când îl vedem, 
spuse Reine-Marie. 

Putea simţi aroma de mentă a ceaiului fiicei sale și auzea 
fâlfâirile și bătăile de aripi ale fluturilor care se loveau de becul 
din pridvor. 

Cele două femei se mutaseră în veranda din față, Annie în 
balansoar și Reine-Marie pe unul dintre scaune. Satul Three 
Pines se desfășura în fața lor, cu lumini chihlimbarii la unele 
dintre case, dar în cea mai mare parte cufundat în întuneric. 

Nu vorbeau ca mamă și fiică, ci ca două femei care 
împărţiseră aceeași plută pe apa vieţii și acum se aflau, în 
sfârșit, pe uscat. 

— Merge la terapeut, spuse Annie. Și la întâlnirile AA. Nu 
lipsește niciodată. De fapt, cred că le așteaptă chiar, dar nu vrea 
să recunoască. Tata? 

— Își face fizioterapia. Facem plimbări lungi. Reușim să 
mergem în fiecare zi tot mai mult. Chiar se gândește să se 
apuce de yoga. 

Annie râse. Avea un chip, un trup făcute nu pentru o aventură 
la Paris, ci pentru mese bune și cărţi lângă foc, și pentru râsete. 
Era construită din și pentru fericire. Dar lui Annie Gamache îi 
luase ceva timp să înțeleagă asta. Să aibă încredere. 

Chiar și acum, în noaptea liniștită de vară, o parte din ea se 
temea ca acest lucru să nu-i fie luat. Din nou. De un glonţ, un 
ac. De o pastiluţă calmantă. Asta îi provocase atât de multă 
durere! 

Se foi în scaun și îndepărtă gândurile. După ce petrecuse cea 
mai mare parte a vieții ei cercetând orizontul după pericole și 
ameninţări, reale sau imaginare, știa că adevărata ameninţare 
pentru fericirea ei venea nu dintr-un punct din depărtare, ci din 
a căuta acel punct. Din a-l prevedea. Din a-l aștepta. Și, în 
anumite situații, din a-l crea. 

Tatăl ei îi reproșa câteodată, în glumă, că trăiește în 
rămășițele propriului viitor. Până într-o zi când privise adânc în 
ochii lui și văzuse că nu glumește. 

O avertiza. 

Dar era un obicei greu de abandonat, mai ales acum, când ea 
avea atât de mult de pierdut. Și aproape că pierduse totul. 
Pentru un glonț. Un ac. O pastiluţă. 

Așa cum și mama ei aproape că pierduse totul. 


VP - 23 


Amândouă primiseră un telefon în miez de noapte. Vino 
repede. Vino acum. Inainte să fie prea târziu. 

Dar nu fusese prea târziu. Nu chiar. 

Și, în timp ce tatăl ei și Jean-Guy se refăceau, Annie nu era 
sigură că ea și mama ei își vor reveni vreodată. De la un țârâit, 
de la țârâitul acela în noapte. 

Acum însă erau în siguranță. Pe verandă. Annie văzu 
dreptunghiul de lumină al ferestrei de la camera de zi. Unde 
stăteau tata și Jean-Guy. Și ei, în siguranţă. 

Cel puţin, deocamdată. 

Nu, se avertiză pe ea însăși. Nu. Nu există nicio ameninţare. 

Se întrebă când va crede cu adevărat asta. Și se întrebă dacă 
mama ei crede la fel. 

— Poţi să ţi-l imaginezi pe tata în parcul din sat, făcând în 
fiecare dimineață Salutul soarelui? 

Reine-Marie râse. Partea caraghioasă era că putea să și-l 
imagineze. Nu era o imagine prea drăguță, dar putea să-l vadă 
pe Armand făcând asta. 

— Chiar e bine? întrebă Annie. 

Reine-Marie se întoarse în scaun ca să privească la becul din 
verandă, fixat deasupra ușii. Ceea ce începuse ca o firavă bătaie 
de aripi de fluture, în jurul luminii, se transformase într-un fâlfâit 
ieșit din minţi, pe măsură ce molia se arunca în becul fierbinte 
din noaptea rece. Pe Reine-Marie treaba asta o călca pe nervi. 

Se întoarse iar spre Annie. Știa ce întreabă fata ei. Annie 
vedea că tatăl ei se însănătoșea fizic - lucrul care o îngrijora 
acum era ceea ce nu se vedea. 

— Se întâlnește cu Myrna o dată pe săptămână, spuse Reine- 
Marie. Asta îl ajută. 

— Myrna? întrebă Annie. Myrna? 

Gesticulă spre „centrul comercial” din Three Pines, alcătuit 
din magazinul universal, brutărie, bistrou și Magazinul de Cărţi 
Noi și Vechi al Myrnei. 

Reine-Marie își dădu seama că fiica ei o cunoștea pe Myrna 
numai de la magazin. De fapt, îi cunoștea pe toţi cei din sat 
numai cu vieţile lor de acum, nu cu acelea de dinainte. Annie nu 
avea nicio idee că negresa cea voluminoasă care vindea acum 
cărţi și îi ajuta cu grădina era, de fapt, Dr. Landers, un psiholog 
la pensie. 


VP - 24 


Acum Reine-Marie se întreba cum îi vor fi văzând nou-veniţii 
pe ea și pe Armand. Un cuplu de vârstă mijlocie, într-o casă din 
bârne albe. 

Erau oare niște săteni cam ciudați, care făceau buchete de 
buruieni? Care stăteau pe verandă, cu ziarul lor La Presse, vechi 
de o zi? Poate că erau cunoscuți numai ca stăpâni ai lui Henri. 

Știau oare nou-veniţii din Three Pines că ea fusese cândva 
bibliotecar-șef la Biblioteca Naţională din Québec? 

Conta oare? 

Și Armand? 

Ce fel de viață credeau noii săteni că lăsase el în urmă? Poate 
o carieră în jurnalism, când scrisese pentru intelectualul și 
indescifrabilul cotidian Le Devoir. Oare credeau că își petrece 
zilele în cardiganul lui uzat, scriind lungi opinii editoriale despre 
politică? 

Cei mai isteţi dintre ei presupuneau probabil că fusese 
profesor la Universitatea din Montréal. Unul amabil, pasionat de 
istorie și geografie, și de ceea ce se întâmpla atunci când 
acestea două se ciocneau. 

Ar fi putut bănui oare un nou-venit în Three Pines că bărbatul 
care-i arunca mingea câinelui ciobănesc, cel care își sorbea 
scotch-ul în bistrou fusese odinioară cel mai vestit poliţist din 
Québec? Din Canada? Ar fi ghicit ei, puteau ei oare să 
presupună că uriașul care executa Salutul soarelui în fiecare 
dimineaţă își câștigase cândva traiul din vânătoarea de 
criminali? 

Reine-Marie spera că nu. 

Îndrăznea să creadă că lucrurile astea rămăseseră în urma 
lor. Acele vieţi existau acum numai în amintire. Ele dădeau 
târcoale munţilor ce înconjurau satul, dar nu aveau loc aici. Nu 
mai aveau loc acum. Inspectorul-șef Gamache, comandantul 
secției Omucideri din Sûreté du Québec, își făcuse datoria. Era 
rândul altcuiva acum. 

Dar inima lui Reine-Marie se strânse la amintirea ușii închise 
de la camera de zi. Și la amintirea ţăcănitului închizătorii. 

Fluturele zbura încă în jurul lămpii, izbindu-se și ciocnindu-se 
de bec. Căldura era cea care îl atrăgea, se întrebă Reine-Marie, 
sau voia lumină? 

Era dureros? ar fi vrut ea să știe. Pârlirea aripilor, a 
piciorușelor ca niște firicele, la aterizarea lui pe sticla albită de 


VP -25 


căldură, ce îl arunca apoi cât colo. Durea oare faptul că lumina 
nu îi oferea fluturelui ceea ce el dorea cu disperare? 

Se ridică și stinse lampa din verandă, astfel că zbaterea de 
aripi încetă în câteva momente și Reine-Marie se putu întoarce 
la locul ei liniștit. 

Era tăcere acum, și întuneric. În afară de lumina ca untul, de 
la fereastra camerei de zi. Pe măsură ce liniștea creștea, Reine- 
Marie se întreba dacă îi făcuse fluturelui un serviciu. li salvase 
viața, dar îl îndepărtase de scopul acesteia? 

Și apoi zbaterea începu din nou. Haotică, disperată. Micuţă, 
delicată, insistentă. Fluturele se mutase din verandă. Acum se 
izbea de fereastra încăperii unde stăteau Armand și Jean-Guy. 

Își găsise din nou lumina. N-ar fi renunţat niciodată. Nu putea. 

Reine-Marie se ridică, sub privirile fiicei sale, și aprinse iar 
lumina din verandă. Era în natura fluturelui să facă exact ceea 
ce făcea. Și Reine-Marie nu îl putea opri, indiferent cât de mult 
și-ar fi dorit. 

e 

— Ce face Annie? întrebă Gamache. Pare fericită. Armand 
zâmbi, gândindu-se la fata lui, și și-o aminti când dansaseră 
împreună în părculețul din Three Pines, la nunta ei cu Jean-Guy. 

— Mă întrebi dacă este însărcinată? 

— Sigur că nu, se repezi Șeful. Cum poţi să crezi așa ceva? 

Luă prespapierul de pe măsuţa de cafea, îl puse jos, apoi 
ridică o carte și jonglă cu ea ca și când n-ar mai fi ţinut vreodată 
una în mână. 

— Asta nu e treaba mea, continuă el. 

Se foi în scaun. 

— Crezi că insinuez că numai o sarcină ar face-o fericită? Ce 
fel de persoană crezi că sunt? Ce fel de tată? 

ÎI privi aspru pe tânărul din faţa lui. 

Jean-Guy se mulțumi să-l privească, la rândul lui, observând 
această izbucnire neobișnuită. 

— E-n regulă să întrebi. 

— Este însărcinată? întrebă Gamache, aplecându-se în față. 

— Nu. A băut un pahar cu vin la cină. N-ai observat? Halal 
detectiv! 

— Nu mai sunt. Nu sunt. Prinse privirea lui Jean-Guy și 
zâmbiră amândoi. Nu am vrut să întreb, să știi, spuse Gamache 
sincer. Vreau numai să fie fericită. Și tu. 


VP - 26 


— Sunt, patron. 

Cei doi bărbaţi se priviră unul pe celălalt, căutându-și rănile 
pe care doar ei doi le puteau vedea. Căutând semnele vindecării 
despre care doar ei doi știau că sunt proaspete. 

— Dar dumneata, domnule. Ești fericit? 

— Sunt. 

Nu era nevoie ca Beauvoir să demonstreze asta. După ce își 
petrecuse întreaga carieră ascultând minciuni, Gamache 
recunoștea adevărul atunci când îl auzea. 

— Cum se descurcă Isabelle? întrebă el. 

— Inspectorul-șef Lacoste? spuse Beauvoir, cu un zâmbet. 

Protejata lui preluase funcţia de șef al secției Omucideri de la 
Sûreté, o slujbă despre care toată lumea presupusese, la un 
moment dat, că va fi a lui la retragerea Șefului. Totuși, Jean-Guy 
știa că ceea ce se întâmplase la pensionare nu putea fi descris 
prea exact, căci asta ar fi făcut ca totul să sune previzibil. 
Nimeni nu ar fi putut prezice totuși evenimentele care îl 
făcuseră pe comandantul de la Omucideri să părăsească Sûreté 
și să-și cumpere o căsuţă într-un sat atât de mic și obscur, încât 
nu apărea pe nicio hartă. 

— Isabelle se descurcă bine. 

— Vrei să spui, „binele” lui Ruth Zardo? întrebă Gamache. 

— Cam așa ceva. Cu un pic de muncă, va reuși. Te are pe 
dumneata ca model, domnule. 

Ruth își intitulase ultimul volumaș de poezie „Sunt BINE”. 
Doar că cititorii realizaseră că BINE era un înlocuitor pentru 
Bulversată, Incertă, Neurastenică și Egoistă. 

Isabelle Lacoste îl suna pe Gamache cel puţin o dată pe 
săptămână, și de vreo două ori pe lună se întâlneau să ia 
prânzul în Montréal. Mereu departe de comandamentul de la 
Sûreté. El insistase să procedeze așa, ca să nu submineze 
autoritatea noului inspector-șef. 

Lacoste avea întrebări la care numai fostul ei șef îi putea 
răspunde. Uneori era vorba despre chestiuni procedurale, dar, 
de cele mai multe ori, avea întrebări mult mai complexe și 
umane. Despre incertitudini, despre nesiguranţă. Despre 
temerile ei. 

Gamache asculta și câteodată vorbea despre propriile lui 
experienţe. O asigura din nou că felul în care ea se simţea era 
natural și normal, și sănătos. Că el simţise toate astea aproape 


VP - 27 


în fiecare zi a carierei sale. Nu pentru că fusese un impostor, ci 
pentru că-i fusese teamă. Ori de câte ori suna telefonul sau 
auzea o bătaie în ușă, se temea că dincolo va fi o problemă de 
viaţă și de moarte pe care n-o va putea rezolva. 

— Am un nou învățăcel, patron, îi spusese Isabelle în timpul 
prânzului pe care îl luaseră la Le Paris, la începutul săptămânii. 

— Ah, ou? 

— Un agent tânăr, abia ieșit din Academie. Adam Cohen. Cred 
că-l cunoști. 

Șeful zâmbise. 

— Merci, Isabelle. 

Tânărul domn Cohen picase la prima încercare și își luase o 
slujbă: gardian la închisoare. Gamache îl întâlnise cu luni în 
urmă, când aproape toată lumea îl ataca pe Șef. Profesional. 
Personal. Și, în cele din urmă, fizic. Dar Adam Cohen fusese 
alături de el. Nu fugise, în ciuda faptului că avea toate motivele 
să o facă. Inclusiv ca să-și salveze pielea. 

Șeful nu uitase asta. Și, când criza trecuse, Gamache îl 
abordase pe comandantul Academiei de la Sûreté, ca să-i ceară 
o a doua șansă, foarte rar acordată, pentru Cohen. Apoi îl 
pregătise pe tânăr, îl ghidase. Îl încurajase. Și stătuse în fundul 
sălii, la absolvire, aplaudându-l. g 

Gamache Îi ceruse lui Isabelle să-l ia pe Cohen. In esență, să-l 
ia sub aripa ei. Nu-și putea imagina un mentor mai bun pentru 
acest tânăr. 

— Agentul Cohen a început treaba în dimineaţa asta, spuse 
Lacoste, luând o furculiță plină cu salată de quinoa, feta și rodie. 
L-am chemat în birou și i-am spus că există patru propoziții care 
îl pot conduce spre înţelepciune. l-am explicat că i le voi spune o 
singură dată și că el le poate folosi cum consideră. 

Armand Gamache lăsă furculita în farfurie, ascultând. 

— Nu știu. Am greșit. Îmi pare rău, recită Lacoste rar, ridicând 
câte un deget ca să le numere. 

— Am nevoie de ajutor, spuse Șeful, completând seria. 

Aceleași pe care i le spusese și el tinerei agente Lacoste, cu 
mulţi ani în urmă. Aceleași pe care le recita tuturor noilor săi 
agenţi. 

lar acum, stând acasă la el, în satul Three Pines, spuse: 

— Am nevoie de ajutor, Jean-Guy. 

Beauvoir deveni liniștit, atent și dădu scurt din cap. 


VP - 28 


— Clara a venit să mă vadă în dimineaţa asta. Are un... 
Gamache căută cuvântul. Un puzzle. 

Beauvoir se aplecă în față. 

e 

Clara și Myrna stăteau una lângă alta în scaunele mari de 
lemn Adirondack, în curtea din spatele casei Clarei. Greierii și 
broaștele cântau și, din când în când, cele două femei auzeau 
fâșâituri dinspre pădurea întunecată. 

Ca zgomot de fundal, râul Bella Bella bolborosea în drumul 
său dinspre munte, intrând în sat și ieșind dincolo de el. 
Îndreptându-se spre casă, dar nu în mare grabă. 

— Am fost răbdătoare, spuse Myrna. Acum trebuie să-mi spui 
ce nu e în regulă. 

Chiar și în întuneric, Myrna a ghicit expresia de pe chipul 
Clarei, când prietena ei se întoarse spre ea. 

— Răbdătoare? întrebă Clara. A trecut abia o oră de când s-a 
terminat petrecerea. 

— Okay, „răbdătoare” poate că nu e cuvântul potrivit. Am fost 
îngrijorată. Și nu doar de la cină încoace. De ce stai cu Armand 
în fiecare dimineaţă? Și ce s-a petrecut între voi în dimineața 
asta? Ai fugit pur și simplu de el. 

— Ai observat? 

— Pentru Dumnezeu, Clara, banca este pe creasta dealului 
din faţa satului. Puteai la fel de bine să te afli sub o reclamă cu 
neon. 

— Nu am încercat să mă ascund. 

— Atunci, ai reușit. Myrna își îmblânzi vocea. Poţi să-mi spui 
despre ce e vorba? 

— Nu bănuiești? 

Myrna se întoarse cu tot corpul, astfel încât să-și privească 
prietena drept în faţă. 

Clara avea încă vopsea în părul sălbatic, dar nu stropi, ca 
atunci când vopsești un perete sau un tavan. Erau dâre de ocru 
și galben cadmiu. Și, pe gât, o amprentă de siena arsă, ca o 
vânătaie. 

Clara Morrow picta portrete. Și, în acest proces, se picta 
deseori și pe ea însăși. 

În drum spre grădină, Myrna aruncase un ochi în atelierul 
Clarei și văzuse pe șevalet ultima ei lucrare. O faţă fantomatică 
tocmai apăruse - sau dispăruse - de pe pânză. 


VP - 29 


Myrna era fascinată de portretele realizate de prietena ei. La 
suprafaţă erau simple reprezentări ale unei persoane. Drăgute. 
Ușor de recunoscut. Convenţionale. Dar... dar, dacă stătea 
suficient de mult în faţa unei lucrări, dacă își lăsa deoparte 
propriile convingeri, dacă își cobora garda și se elibera de toate 
prejudecățile, atunci apărea un alt portret. 

Clara Morrow nu picta, de fapt, chipuri, picta emoţii, 
sentimente, ascunzișuri și deghizări, zăvorâte și ascunse în 
spatele unei fațade drăguțe. 

Lucrările îi tăiau răsuflarea Myrnei. Dar era prima dată când 
un portret o înfricoșa, pur și simplu. 

— E vorba de Peter, spuse Myrna, pe când ședeau în aerul 
rece al nopţii. 

Ştia că atât conversaţia, cât și acel portret lugubru erau 
despre Peter Morrow. Soțul Clarei. 

Clara încuviinţă din cap. 

— Nu a ajuns acasă. 

e 

— Deci? spuse Jean-Guy. Care este problema? Clara și Peter s- 
au despărţit, nu-i așa? 

— Da, acum un an, aprobă Gamache. Clara i-a cerut să plece. 

— Îmi aduc aminte. Atunci de ce îl așteaptă acasă? 

— Și-au făcut o promisiune unul celuilalt. Niciun semn timp de 
un an, dar, la prima aniversare a plecării sale, Peter se va 
întoarce și vor hotări ce fac mai departe. 

Beauvoir se lăsă pe spate în fotoliu și își încrucișă picioarele, 
imitându-l involuntar pe bărbatul din faţa lui. 

Se gândea la ceea ce tocmai îi spusese Gamache. 

— Dar Peter nu s-a întors. 


— Am așteptat. 

Clara își ţinea cana, care nu mai era fierbinte, ci doar caldă 
cât să o relaxeze. Seara era rece și liniștită, iar ea simţea 
mirosul mușețelului ridicându-se din apa de ceai. Și, chiar dacă 
n-o putea vedea pe Myrna lângă ea, o știa acolo. Și savura 
mirosul de mentă, cald. 

Și Myrna avea inspiraţia să tacă. 

— De fapt, aniversarea a fost acum câteva săptămâni, spuse 
Clara. Am cumpărat o sticlă de vin și două fripturi de la 
Monsieur Béliveau, și am făcut salata de portocale, rucola și 


VP - 30 


brânză de capră care îi plăcea lui Peter. Am aprins cărbunii în 
grătar. Și am așteptat. 

Nu a mai spus că luase și niște croasanți de la brutăria lui 
Sarah, pentru dimineața următoare. Să fie acolo. 

Acum se simţea ca o fraieră. Și-l imaginase venind, uitându-se 
la ea și luând-o în brațe. De fapt, în cele mai melodramatice 
momente ale ei, îl vedea izbucnind în lacrimi și implorând-o să-l 
ierte fiindcă fusese atât de netrebnic. 

Ea, desigur, ar fi fost distantă și reținută. Prietenoasă, dar 
nimic mai mult. 

Însă adevărul era că îmbrăţișarea atât de cunoscută a lui 
Peter o făcea să se simtă ca un personaj din cărțile lui Beatrix 
Potter. Domnișoara Tiggy-winkle, în căsuţa ei caraghioasă. 
Găsea adăpost în braţele lui. Acela era locul căruia ea îi 
aparținea. 

Dar viaţa aceea se dovedise a fi doar o poveste frumoasă, o 
iluzie. Totuși, într-un moment de slăbiciune, deziluzie sau 
speranţă, cumpărase croasanţii ăia. Pentru cazul în care cina ar 
fi devenit mic dejun. Pentru cazul în care nimic nu s-ar fi 
schimbat. Sau dacă totul s-ar fi schimbat. Sau dacă Peter s-ar fi 
schimbat și n-ar mai fi fost așa un merde. 

Și-l imaginase stând chiar în scaunele astea, odihnindu-și 
cana de cafea pe urmele rotunde. Mâncând croasanţii din foita). 
Vorbind în liniște. Ca și când totuși nimic nu se întâmplase. 

Dar Clarei multe i se întâmplaseră în anul acela. Și satului. Și 
prietenilor ei. 

Însă acum era preocupată să afle ce i se întâmplase lui Peter. 
Întrebarea asta îi pusese stăpânire pe minte, apoi pe inimă, și 
acum o ţinea complet prizonieră. 

— De ce n-ai spus nimic până acum? o întrebă Myrna. 

Întrebarea asta, după cum știa și Clara, nu era o critică. Nu 
era un reproș sau o judecată. Myrna voia, pur și simplu, să 
înțeleagă. 

— La început, m-am gândit că am încurcat data. Apoi m-am 
înfuriat și m-am gândit: dă-l dracului! A fost OK pentru câteva 
săptămâni. Apoi... 

Își ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să renunțe. 

Myrna aşteptă, sorbind din ceai. Işi cunoștea prietena. Poate 
că voia să ia o pauză, poate ezita sau se poticnea. Dar nu 
renunţa niciodată. 


VP - 31 


— Apoi mi s-a făcut frică. 

— De ce anume? 

Vocea Myrnei era calmă. 

— Ştii tu. 

A urmat o pauză lungă. 

— Mi-era frică, spuse Clara în cele din urmă, că a murit. 

Myrna aşteptă în continuare. Și aşteptă. Și își așeză cana pe 
unul dintre semnele rotunde. Și așteptă. 

— Și, spuse Clara, mi-a fost teamă că n-a murit. Că nu a venit 
acasă pentru că nu a vrut. 

e 

— Salut, îi spuse Annie soțului ei când acesta li se alătură pe 
pridvor. 

Bătu uşor cu palma pe locul rămas liber lângă ea, în 
balansoar. 

— Nu pot să stau acum, zise Jean-Guy. Dar păstrează-mi locul. 
Revin în câteva minute. 

— O să fiu în pat până atunci. 

Beauvoir era pe punctul de a spune ceva, apoi își aminti unde 
se aflau și cine era alături de ei. 

— leșiţi? îl întrebă Reine-Marie pe Armand, ridicându-se, iar el 
îi trecu un braţ în jurul mijlocului. 

— Nu întârziem mult. 

— O să las o lumânare în fereastră, spuse ea și-l văzu 
zâmbind. 

Privi cum Armand și ginerele ei traversează părculețul. La 
început se gândi că merg la bistrou pentru un păhărel înainte de 
culcare, dar ei au cotit spre dreapta. Spre lumina care venea 
dinspre cabana Clarei. 

Și Reine-Marie îi auzi bătând la ușa ei. Un ciocănit ușor, ușor, 
insistent. 


— l-ai spus și lui? 

Clara își mută privirea de la Gamache la Jean-Guy. Era lividă. 
Chipul îi era palid, ca și cum ar fi căzut direct cu faţa pe una 
dintre paletele ei. Pe gât i se scurgea niște magenta cu o 
picătură de violet dioxazine. 

— Era confidenţial. Ce ţi-am spus era confidenţial. 

— Mi-ai cerut ajutorul, Clara, spuse Gamache. 


VP - 32 


— Nu, nu ţi l-am cerut. De fapt, chiar ţi-am spus să nu mă 
ajuţi. Că o să mă ocup eu. Este viaţa mea, sunt problemele 
mele, nu ale tale. Crezi că fiecare fată are nevoie de un Făt- 
Frumos? Am devenit numai o problemă care trebuie rezolvată? 
O nefericită care trebuie salvată? Despre asta e vorba? Marele 
om intră în acţiune și se ocupă de toate. Ai venit ca să-mi spui 
să nu-mi bat căpșorul ăsta drăguţ? 

Chiar și ochii Myrnei se măriră la gândul descrierii făcute de 
Clara capului ei. 

— Stai puţin... începu Beauvoir, făcându-se la față roşu- 
stacojiu, dar Gamache își puse mâna mare pe braţul tânărului. 

— Nu, tu să stai puţin, se repezi Clara, întorcându-se spre 
Beauvoir. 

Lângă ea, Myrna își așeză palma, ușor, dar ferm, pe braţul ei. 

— Îmi pare rău dacă am înţeles greșit, spuse Gamache și-și 
ridică privirea. M-am gândit - când am vorbit azi-dimineaţă - că 
vrei să te ajut. De ce altceva ai fi venit la mine? 

Și iată-l. Adevărul simplu. 

Armand Gamache era prietenul ei. Dar Reine-Marie îi era 
prietenă și mai apropiată. Ceilalţi din sat îi erau prieteni mai 
vechi. lar Myrna era prietena ei cea mai bună. 

Așa că de ce altceva ar fi urcat în fiecare dimineaţă până la 
bancă, să se așeze lângă el? Și, în cele din urmă, să-și descarce 
amarul? La el. 

— Ei bine, ai înţeles greșit, spuse Clara, și nuanţa violet i se 
împrăștie pe scalp. Dacă te plictisești aici, inspectore, du-te și 
găsește pe altcineva în a cărui viaţă personală să te amesteci. 

Chiar și Beauvoir rămase descumpănit, prea șocat ca să-și 
mai găsească vorbele. Apoi își reveni: 

— Plictisit? Plictisit? Ai idee ce ţi-a oferit? La ce renunţă? Ce 
egoistă... 

— Jean-Guy! Destul. 

Cei patru se holbau unii la alții, încremeniţi în tăcere. 

— Îmi pare rău, spuse Gamache, făcând o mică plecăciune în 
fața Clarei. M-am înșelat, Jean-Guy. 

Beauvoir se grăbi să-l prindă din urmă pe Gamache, care 
părăsi casa Clarei, îndreptându-se cu paşi mari spre bistrou. 
Odată ajunși, Gamache își luă un coniac, și Beauvoir o cola. 

Jean-Guy cercetă chipul celui din faţa sa. Și, încet-încet, se 
lămuri că Gamache nu era furios. Nu era nici măcar rănit că 


VP - 33 


oferta lui de a o ajuta pe Clara se întorsese împotriva sa și 
fusese insultat. 

Beauvoir înţelegea, pe măsură ce-l privea pe Șef sorbindu-și 
coniacul și privind fix în zare, că singurul lucru pe care Armand 
Gamache îl simțea în acest moment era ușurare. 


VP - 34 


Cinci 


Dimineaţa urmatoare răsări luminoasă și caldă. 

Reine-Marie ieși pe verandă, pe ușa din faţă, și aproape calcă 
pe molie. Vietatea căzuse pe spate, chiar sub bec, cu faţa în sus, 
cu aripile larg deschise, ca în extaz. 

Armand, Reine-Marie și Henri porniră în sus pe deal, trecură 
de bisericuţă, de moara cea veche, de „Inn & Spa” de la vechea 
Hadley House. Mergeau printr-un tunel de copaci. Își puteau zări 
în noroi urmele pașilor din ziua trecută și de acum două zile. 

Apoi urmele pașilor se opriră. Dar ei au mers mai departe. 
Cam o sută de metri mai departe. Mereu puţin mai departe. 
Până când au avansat suficient și au socotit că e timpul să se 
întoarcă. 

Ajunși la bancă, s-au oprit și s-au așezat. 

— Arată ca o busolă, ce zici? spuse Reine-Marie. 

Armand îi aruncă mingea nerăbdătorului și neobositului Henri, 
apoi reflectă la ce-i spusese ea. 

— Ai dreptate, zâmbi el. Nu am observat până acum. 

Satul Three Pines era construit în jurul parcului. 

Casele formau un cerc și din acest cerc plecau patru drumuri, 
către cele patru puncte cardinale. Gamache se întrebă dacă 
duceau, într-adevăr, spre nord, sud, est și vest. 

Era într-adevăr Three Pines o busolă? Un ghid pentru cei care 
pierduseră direcția? 

— Poţi să-mi spui ce are Clara? întrebă Reine-Marie. 

— Aș vrea să pot, mon coeur. 

Gamache părea nefericit. li spunea aproape tot soţiei lui. 

De-a lungul carierei sale îi spusese despre probe, suspecți, 
propriile bănuieli. Îi spunea totul, pentru că avea încredere în ea 
și voia s-o facă parte din viața lui. Vorbeau despre cazurile de 
crimă la care lucra el și despre cărțile și documentele vechi la 
care lucra ea la arhivele naţionale. 

Dar unele lucruri - unele lucruri - erau totuși ţinute în secret 
de Gamache. Acelea pe care nu le-ar fi spus nimănui. Și știa că 
și Reine-Marie avea secretele ei. Confidenţe pe care nu i le 
făcea. 


VP - 35 


— Dar lui Jean-Guy i-ai spus. 

Nu era o acuzație, ci doar o afirmație. 

— A fost o greșeală. Când am mers la Clara ca să discutăm cu 
ea, mi-a spus foarte clar că n-ar fi trebuit s-o fac. 

Se strâmbă ușor și Reine-Marie o bănui pe Clara că fusese mai 
mult decât limpede. 

— Dar ți-a cerut ajutorul în legătură cu ceva. 

Vocea îi era calmă, însă inima îi bubuia. Reine-Marie știa că, 
dacă femeia îi ceruse lui Armand ajutorul, nu era ca să instaleze 
o cursă de șoareci, să tundă gardul viu sau să repare acoperișul. 
Clara putea să facă singură toate lucrurile astea. 

Dacă se îndreptase spre Armand, era pentru a-i cere ceva ce 
numai el putea să facă. 

— Am crezut că mi-a cerut ajutorul. 

Rânji și scutură din cap. 

— Presupun că nu durează mult să ruginești. Să nu te mai 
prinzi. 

— Nu ruginești, te relaxezi, spuse Reine-Marie. 

Se uită în ochii lui strălucitori și știu că, în ciuda celor spuse 
de soțul ei, lui nu-i scăpau prea multe. Dacă el crezuse că 
prietena lor venise să-i ceară ajutorul, atunci probabil că așa 
era. Incă o dată, Reine-Marie se întrebă de ce avea Clara nevoie 
de ajutor și de ce se răzgândise. 

— Ai fi ajutat-o? întrebă ea. 

Gamache deschise gura, apoi o închise. Ştia care era 
răspunsul corect. Dar știa și care era răspunsul sincer. Nu era 
sigur că erau unul și același lucru. 

— AȘ fi putut să n-o fac? 

Apoi își dădu seama cât de nedelicat sunase și continuă: 

— Oricum, e numai teorie. Nu vrea nimic de la mine. 

— Poate că voia numai s-o asculti. 

Reine-Marie își puse palma pe genunchiul lui și se ridică. 

— Nu-ţi voia trupul și sufletul, mon vieux. Ci numai o ureche. 

Se aplecă să-l sărute. 

— Ne vedem mai târziu. 

Armand o privi cum coboară dealul împreună cu Henri. Apoi 
scoase cartea din buzunar, își așeză pe nas ochelarii în formă de 
semilună și, deschizând la semnul de carte, ezită, se întoarse la 
primele pagini și începu din nou. 

— Nu ai avansat prea mult. 


VP - 36 


Gamache închise cartea și privi pe deasupra ochelarilor. Clara 
stătea în faţa lui ţinând două căni de cafe au lait. Și o pungă cu 
croasanți. 

— O propunere de pace, spuse ea. 

— Ca la Conferinţa de la Paris, răspunse el, acceptând. Dacă 
este despre cum împărțim teritoriile, eu iau librăria Myrnei și 
bistroul. 

— Şi-mi lași mie brutăria și magazinul universal? evaluă Clara. 
O să fie război. 

Gamache zâmbi. 

— Imi pare rău pentru aseară. Se așeză. Nu ar fi trebuit să 
spun toate lucrurile alea. Ai fost drăguţ să-ți oferi ajutorul. 

— Nu, am fost arogant. Nimeni nu știe mai bine decât mine că 
tu poți să-ţi porţi singură de grijă, și încă cum. Aveai dreptate - 
cred că sunt atât de obișnuit să mă confrunt cu probleme care 
trebuie rezolvate, încât pur și simplu presupun că asta este ceea 
ce-și doresc oamenii de la mine. 

— Trebuie să fie destul de dificil să fii oracol. 

— Nici n-ai idee. 

Râse și se simţi mai ușurat. Poate că ea voia, într-adevăr, 
doar să fie ascultată. Poate că nu aștepta nimic mai mult de la 
el. 

Și-au mâncat croasanţii, foitajul împrăștiindu-se pe jos, la 
picioarele lor. 

— Ce citești? îl întrebă. 

Era pentru prima dată când îl chestiona atât de limpede. 

Gamache își ţinu palma lui mare desfăcută peste copertă, 
forțând cartea să stea închisă, ca și când ar fi vrut să prindă 
povestirea înăuntru. 

Apoi ridică mâna și-i arătă coperta, dar, când Clara reuși să o 
vadă, Gamache o trase înapoi. Nu mult, abia sesizabil. Dar 
suficient. 

— Leacul din Gilead, citi ea titlul, căutând în memorie. Există 
o carte, numită Gilead. Am citit-o acum câţiva ani. Scrisă de 
Marilynne Robinson. A câștigat un Pulitzer. 

— Nu este aceeași, o asigură Gamache, și Clara putu să vadă 
că nu era, într-adevăr. 

Cea pe care el o ţinea în mână, cea pe care o strecurase 
acum în buzunar, era subţire și veche. Ponosită. Citită și 
răscitită. 


VP - 37 


— Una dintre cărțile Myrnei? întrebă Clara. 

— Non. El o cercetă. Vrei să vorbim despre Peter? 

— Nu. 

Conferinţa de Pace de la Paris ajunsese într-un impas. El sorbi 
din cafea. Ceaţa de dimineaţă aproape se risipise și pădurea își 
împrăștia verdele cât puteai cuprinde cu ochii. Erau acolo copaci 
bătrâni, încă nedescoperiţi și nedoborâţi de industria de 
cherestea. 

— Niciodată nu termini cartea, spuse ea. Este atât de greu de 
citit? 

— Pentru mine, este. 

Ea tăcu un moment. 

— Când a plecat Peter, am fost sigură că se va întoarce 
acasă. Eu am fost cea care a pus piciorul în prag, știi bine. El nu 
a vrut să plece. 

Își ridică fruntea și-și studie mâinile. Puternice ca și cum ar fi 
trudit cu ele, părea că nu-și va putea curăța vopseaua de pe 
marginile unghiilor. Era ca și cum vopseaua făcea parte din ea. 
Ca și cum s-ar fi contopit cu ea. 

— Și acum, nu vrea să vină acasă. 

— Îl vrei înapoi? 

— Nu știu. Nu voi ști până când nu-l văd, probabil. Privi la 
cartea care-i ieșea din buzunar. 

— De ce este atât de greu pentru tine s-o citeşti? E în 
engleză, dar citești în engleză la fel de bine ca în franceză. 

— C'est vrai. Înţeleg cuvintele, emoţiile sunt cele cu care mă 
lupt. Ele sunt cele care mă înving. Înţeleg că trebuie să le urmez 
cu multă grijă. 

Clara îl privi drept în faţă. 

— Ești bine? 

El zâmbi. 

— Dar tu? 

Clara își trecu mâinile mari prin păr, umplându-l cu foitaj de 
croasant. 

— Pot s-o văd? 

Gamache ezită, apoi trase cartea din buzunar și i-o dădu, cu 
trupul încordat dintr-odată, de parcă-i dăduse o armă încărcată. 

Era un volumaș subţire, cu coperte tari, ferfeniţite. Ea o 
întoarse. 


VP - 38 


— Este un leac în Gilead, citi pe spatele cărţii, care vindecă 
rănile... 

— Este destulă putere în Rai/Pentru a vindeca un suflet bolnav 
de păcat, termină Armand Gamache fraza. E dintr-un vechi 
poem sacru. 

Clara se holbă la coperta cărţii. 

— Crezi în asta, Armand? 

— Da. 

El îi luă cartea și o strânse atât de tare în mână, încât ea 
aproape că se așteptă să vadă cuvintele scurgându-se afară. 

— Atunci de ce te lupţi cu ea? 

Cum el nu-i răspunse, găsi singură un răspuns. 

Problema nu erau cuvintele, ci rănile. Rănile vechi. Și poate 
un suflet păcătos. 

— Unde e Peter? îl întrebă ea. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu știu. 

— Dar îl cunoști. Este genul care să dispară? 

Gamache știa răspunsul, îl știuse cu o zi înainte, încă de când 
Clara venise să-i spună ce problemă avea. 

— Nu. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu el? insistă ea, cercetându-i 
chipul. Ce crezi? 

Ce ar fi putut să-i spună? Ce ar fi trebuit să-i spună? Că Peter 
Morrow ar fi venit acasă, dacă ar fi putut? În ciuda tuturor 
defectelor sale, Peter era un om de cuvânt și, dacă nu ar fi putut 
veni personal, ar fi telefonat, ar fi trimis un e-mail sau o 
scrisoare. 

Dar nu venise nicio veste de la el. Niciun cuvânt. 

— Trebuie să știu, Armand. 

Privi în depărtare, spre pădurea care va trăi la nesfârșit. 
Venise aici ca să se vindece și, poate, ca să se ascundă, în mod 
sigur, ca să se odihnească. 

Să grădinărească, să se plimbe, să citească. Să-și petreacă 
timpul alături de Reine-Marie și de prietenii lor. Să se bucure de 
vizitele de weekend ale lui Annie și Jean-Guy. Singura problemă 
pe care voia s-o rezolve era cum să atârne furtunul de grădină. 
Singurul puzzle era dacă să aleagă pentru cina de la bistrou 
somon cu brânză Cedar la grătar sau paste cu Brie și pastă de 
busuioc. 


VP - 39 


— Ai nevoie de ajutorul meu? întrebă el în cele din urmă, fără 
să îndrăznească s-o privească, de teamă ca nu cumva chipul să- 
| trădeze. 

Văzu umbra Clarei pe pământ. Dădea din cap. Ridică ochii 
spre ea. Și dădu din cap, la rându-i. 

— O să-l găsim. 

Vocea lui suna sigură, încrezătoare. 

Clara înțelese că auzea aceeași voce, vedea aceeași față pe 
care mulţi alţii o văzuseră. Că omul acesta mare și calm stătuse 
și dinaintea altora. Și le confirmase cele mai rele temeri ale lor. 
Și îi asigurase că va găsi monstrul care le provocase. 

— Nu ai de unde să știi asta. Îmi pare rău, Armand, nu vreau 
să par nerecunoscătoare, dar n-ai cum să fii sigur. 

— C'est vrai, acceptă Gamache. Dar mă voi strădui cât pot. 
Ce zici? 

Nu o întrebase dacă era pregătită pentru răspunsul la 
întrebarea pe care ea i-o pusese. Știa că, la fel cum îl voia pe 
Peter, Clara voia și liniște. Era atât de pregătită cât putea să fie. 

— Nu te deranjează? îl întrebă. 

— Nu mă deranjează deloc. 

Ea îl studie. 

— Cred că minţi. Apoi îi atinse mâna mare. Îți mulţumesc 
pentru asta. 

Se ridică, și el se ridică împreună cu ea. 

— Un om neînfricat, într-un ţinut neînfricat. 

Nu știa ce să răspundă la așa ceva. 

— Este o rugăciune din celălalt Gilead, îi explică atunci Clara. 
Este rugăciunea unui tată pe moarte, pentru fiul său tânăr. Apoi 
recită: Mă voi ruga să ajungi un om neînfricat, într-un ținut 
neînfricat. Mă voi ruga să găsești o cale de a fi de folos. 

Clara zâmbi. 

— Sper că sunt de folos, spuse el. 

— Ai fost deja. 

— Cine vrei să știe despre asta? 

— Acum putem foarte bine să le spunem tuturor, spuse ea. Ce 
vom face mai întâi? 

— Mai întâi? Lasă-mă să mă gândesc. Probabil că putem afla 
foarte multe chiar fără să plecăm de acasă. 

Spera ca ușurarea lui să nu fi fost foarte vizibilă. O privi atent. 

— Ştii că poţi să oprești treaba asta în orice moment. 


VP - 40 


— Merci, Armand. Dacă va fi să-mi pot vedea vreodată de 
viață, trebuie să știu de ce nu s-a întors acasă. Nu mă aştept să- 
mi placă răspunsul, îl asigură ea. 

Apoi îl părăsi și cobori dealul. 

El se așeză din nou și se gândi la rugăciunea tatălui pe 
moarte, pentru fiul său. Oare tatăl lui se gândise la el, în 
momentul impactului? în momentul în care a știut că moare? Se 
gândise oare la fiul lui cel tânăr, de acasă, așteptând farurile 
care nu vor mai veni niciodată? 

Oare le mai aștepta încă? 

Armand Gamache nu voia să fie nevoit să-și arate curajul. Nu 
mai voia. Tot ce voia acum era să aibă parte de liniște. 

Dar, precum Clara, știa că nu o poate avea pe una fără 
cealaltă. 


VP - 41 


Sase 


— Primul lucru pe care trebuie să-l știm este de ce a plecat 
Peter. 

Gamache și Beauvoir stăteau de o parte a mesei de pin din 
bucătăria Clarei, iar ea și Myrna se aflau în faţa lor. Mâinile mari 
ale lui Gamache se odihneau pe masă. Lângă el, Jean-Guy își 
instalase notepadul și pusese și un pix la îndemână. In mod 
inconștient, cei doi își intraseră încet în vechile roluri și 
reveniseră la vechile obiceiuri formate în mai mult de zece ani, 
cât făcuseră investigaţii împreună. 

Beauvoir își adusese și laptopul, pe care încerca să-l 
conecteze la internet prin linia telefonică, pentru cazul în care ar 
fi trebuit să caute vreo informaţie. Tonul muzical, laborios al 
fiecărui numar format umplu bucătăria. Și apoi acel țipăt, de 
parcă internetul era o creatură și conectarea la ea era 
dureroasă. 

Beauvoir îi aruncă lui Gamache o privire prevenitoare. Nu, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu începe iar! 

Gamache rânji. De fiecare dată când foloseau dial-up la Three 
Pines - singura modalitate de conectare, din moment ce niciun 
alt semnal nu ajungea în satul ăsta ascuns - Șeful îi reamintea 
lui Jean-Guy că, odată, chiar și dial-up-ul păruse a fi un miracol. 

— Îmi amintesc... începu Șeful, iar Beauvoir făcu ochii mari. 

Apoi Gamache îi prinse privirea și zâmbi. 

Dar când se întoarse spre Clara, redeveni serios. 

Ea trase adânc aer în piept și trecu la atac. 

Începuse. Căutarea lui Peter se declanșase. 

— Ştii de ce, spuse Clara. L-am dat afară. 

— Oui, încuviinţă Gamache. Dar de ce ai făcut-o? 

— Lucrurile nu mai mergeau bine între noi de la o vreme. 
După cum știi, cariera lui Peter se plafonase, în timp ce a mea... 

— ... decolase, spuse Myrna. 

Clara aprobă din cap. 

— Știu că Peter se confrunta cu asta. Am crezut că, în cele din 
urmă, va trece peste invidia lui și se va bucura pentru mine, așa 
cum mă bucurasem și eu pentru succesul lui. Și chiar a încercat. 


VP - 42 


S-a prefăcut că poate. Dar mi-e clar că nu se bucura cu 
adevărat. In loc să meargă mai bine, lucrurile au mers tot mai 
rău. 

Gamache asculta. Peter Morrow fusese multă vreme cel mai 
important artist al familiei. Ba chiar unul dintre cei mai 
importanţi din Quebec. Din Canada. Veniturile lui erau modeste, 
dar suficiente pentru ei ca să trăiască. Își întreținea familia. 

Picta foarte încet, teribil de detaliat, pe când Clara părea să 
trântească o lucrare pe zi. Dacă era sau nu artă, asta rămânea 
de discutat. 

In timp ce creaţiile lui Peter erau minunate studii de 
compoziţie, în ceea ce producea soţia lui în atelier nu era nimic 
de studiat. 

Lucrările Clarei erau exuberante. Vii, pline de viaţă, deseori 
amuzante, deseori doar bătând câmpii. Uterele războinice, seria 
de cizme de cauciuc, obsesiile ei de la televizor. 

Chiar și Gamache, care iubea arta, avea dificultăţi în a le 
înţelege pe multe dintre acestea. Dar recunoștea bucuria atunci 
când o vedea, iar creaţiile Clarei erau pline de bucurie. Pura 
bucurie a creaţiei. A năzuinței. A dorinţei de progres. A căutării. 
A explorării. A forțării. 

Şi, pe urmă, breșa. Cele Trei Grații. 

Intr-o zi, Clara decisese să încerce ceva diferit, din nou. O 
pictură, de data asta, iar modelele ei aveau să fie trei vecine 
bătrâne. Prietene. 

Beatrice, Kaye și Emilie. Emilie, cea care îl salvase pe Henri. 
Emilie care deținuse casa soților Gamache. 

Cele Trei Graţii. Clara le invitase la ea acasă, ca să le picteze. 

— Imi dai voie? întrebă Gamache, gesticulând spre atelier. 

Clara se ridică. 

— Desigur. 

Au traversat bucătăria cu toţii, spre atelier. Mirosea a banane 
prea coapte, a vopsele și se simţea și un iz ciudat evocator și 
atrăgător, de terebentină. 

Clara aprinse luminile și încăperea se trezi la viață cu toate 
fețele ei. De pe toţi pereţii și șevaletele îi priveau oameni. Unul 
dintre canevasuri era acoperit cu un cearșaf, ca o fantomă din 
cele făcute de copii. Clara își acoperise cea mai recentă lucrare. 

Gamache își făcu loc să treacă și traversă atelierul, încercând 
să nu se lase distras de alte lucrări care păreau să-l privească. 


VP - 43 


Se opri la tabloul mare de pe cel mai îndepărtat perete. 

— Totul s-a schimbat începând de la tabloul ăsta, nu? spuse 
el. 

Clara încuviinţă din cap, uitându-se și ea la tablou. 

— În bine și în rău. A fost ideea lui Peter, știi doar. Nu că ar 
conta subiectul, dar s-a ţinut de mine să las instalaţiile și să 
încerc să pictez. Ca el. Așa că asta am făcut. 

Toţi patru se uitau la cele trei bătrâne de pe perete. 

— Am hotărât să le pictez pe ele, spuse Clara. 

— Oui, răspunse Gamache. 

Cel puţin asta era foarte evident. 

— Nu, spuse Clara, zâmbind. Planul meu a fost, de fapt, să le 
pictez pe ele. Să pun vopsea direct pe ele. Ar fi fost goale. 
Beatrice urma să fie verde. Chakra inimii. Kaye urma să fie 
albastră. Chakra gâtului. Vorbea o grămadă. 

— O licărire albastră, confirmă Myrna. 

— Și Emilie urma să fie violet, spuse Clara. Chakra coroanei. 
Unirea cu Dumnezeu. 

Beauvoir scoase un schelălăit ușor, ca zgomotul de conectare 
la internet. Gamache nu-l băgă în seamă, deși îl putea simţi cum 
își dă ochii peste cap. 

Clara se întoarse spre Beauvoir. 

— Știu. Țicnite. Dar voiau să încerce. 

— Şi le-ai pictat? întrebă Beauvoir. 

— Păi, aș fi făcut-o, dar mi-am dat seama că nu aveam destul 
violet, și chiar n-aș fi putut s-o las pe Emilie pe jumătate vopsită. 
Tocmai le trimiteam acasă, când Emilie a sugerat să le fac 
măcar portretele. Nu am fost prea încântată. Nu făcusem 
niciodată portrete. 

— De ce nu? întrebă Gamache. 

Clara se gândi puţin. 

— Cred că mi se păreau așa demodate! Ne-avangardiste. 
Lipsite de creativitate. 

— Așa că pictai pe persoane, nu portrete? întrebă Beauvoir. 

— Exact. Destul de creativ, nu? 

— E un fel de-a spune, zise el, apoi păru să mormăie ceva 
care aducea cu „merde”. 

Gamache se întoarse din nou spre tablou. Le întâlnise pe 
toate trei, dar pictura în care le înfăţișase Clara îl uluia 
întotdeauna. Erau bătrâne. Trecute. Cocoșate. Ridate. Hainele le 


VP - 44 


erau confortabile, moi. Luat pe bucăţi, acest tablou nu înfățișa 
nimic remarcabil despre ele. ` 

Dar întregul? Ceea ce reușise Clara să surprindă? Iți tăia 
respirația. 

Emilie, Beatrice și Kaye se conectaseră una cu cealaltă. Nu 
acaparându-se. Aceste femei nu se sufocau reciproc. Nu se 
ţineau scai una de alta. 

Toate trei râdeau, una în compania celorlalte, cu o plăcere 
sincer exprimată. 

În primul său portret, Clara captase intimitatea. 

— Atunci, a fost o greșeală? întrebă Beauvoir, arătând spre 
tablou. 

— Ei bine, e și ăsta un fel de-a spune, zise Clara. 

— Și ce-a spus Peter când l-a văzut? întrebă Gamache. 

— A spus că este foarte bun, dar că ar trebui să mai lucrez la 
perspectivă. 

Gamache simţi o pornire de furie. Asta era un fel de crimă. 
Peter Morrow încercase nu să-și ucidă soţia, ci creaţia ei. 
Recunoscuse în mod sigur o lucrare genială și încercase s-o 
distrugă. 

— Crezi că el a știut ce urmează să se întâmple? întrebă 
Beauvoir. 

— Nu cred că și-ar fi putut da seama cineva de asta, spuse 
Clara. Cu siguranţă, nu. 

— Dar cred că a bănuit, spuse Myrna. Cred că s-a uitat la Ce/e 
Trei Grații și a văzut vizigoții pe cel de-al șaptelea deal!. Ştia că 
lumea lui era pe cale să se schimbe. 

— De ce nu se bucura pentru Clara? o întrebă Gamache pe 
Myrna. 

— Ai fost vreodată invidios? _ 

Gamache se gândi. Fusese sărit la promovări. In tinereţe, 
fetele pentru care făcea o pasiune îi întorceau spatele doar 
pentru a se întâlni cu vreunul dintre prietenii lui. Ceea ce a 
dăunat, într-un fel, inimii sale tinere. Dar lucrul care îl rodea cel 
mai mult, cea mai corozivă invidie, a fost să-i vadă pe ceilalţi 
copii alături de părinţii lor. 

Îi urâse pentru asta. Și, să-l ierte Dumnezeu, îi urâse și pe 
părinţii lui. Pentru că nu erau acolo. Pentru că-l părăsiseră. 


1 Aluzie la momentul în care vizigoții, sub comanda lui Alaric, au cucerit Roma, în anul 
410. 


VP - 45 


— Este ca și cum ai bea acid, spuse Myrna. Și te aștepți să 
moară celălalt. 

Gamache dădu din cap. 

În felul ăsta se simţise Peter, privind tabloul? Oare luase Peter 
prima dușcă de acid? ÎI simţise închegându-se în interiorul său 
când văzuse Cele Trei Grații? 

Gamache îl știa bine pe Peter Morrow și nu avea nici măcar 
acum vreun dubiu că o iubise pe Clara din adâncul inimii sale. Și 
asta trebuie să fi înrăutățit lucrurile. Să iubești o femeie, dar să 
urăști creaţia ei și să te temi de ea. Peter n-ar fi vrut să moară 
Clara, dar aproape sigur voia ca picturile ei să o facă. Și nu s-ar 
fi dat înapoi de la nimic ca să le ucidă. Cu un cuvânt tăcut, o 
insinuare, o sugestie. 

— Îmi dai voie? Gamache arătă spre ușa atelierului de lângă 
ușa închisă dinspre hol. 

— Da. 

Clara deschise drumul. 

Atelierul lui Peter era curat, organizat, calm. Se simţea tihna, 
în comparaţie cu dezordinea Clarei. Mirosea a vopsea, cu o 
ușoară notă de lămâie. Spray de curățat mobila, gândi el. Sau 
plăcintă cu mereng și lămâie. 

Pereţii erau acoperiţi cu studii pentru creaţiile lui Peter, 
grijulii, excepţional executate. De timpuriu în cariera sa, Peter 
descoperise că era suficient să iei un simplu obiect și să-l 
amplifici, pentru ca acesta să pară abstract. 

Și asta picta el. Era pasionat de faptul că ceva banal, deseori 
natural, precum o nuia sau o frunză, putea să arate abstract și 
nenatural atunci când era examinat de aproape. 

La început, a fost incitant. Cu un aer proaspăt și nou, picturile 
lui stârniseră o furtună în lumea artistică. Însă după zece, 
douăzeci de ani de repetat (în esenţă) același lucru, iar și iar... 

Gamache privi lucrările lui Peter. Erau spectaculoase. La 
prima vedere. Apoi se ofileau. Până la urmă, rămâneau exemple 
de meșteșug extraordinar. Opera lui Peter Morrow nu avea nicio 
greșeală, puteai s-o recunoști dintr-o mie. S-o admiri un minut și 
să mergi mai departe. Avea un nucleu, poate chiar și un mesaj, 
dar nu avea suflet. 

Deși pereţii atelierului erau acoperiţi cu lucrările sale, spațiul 
părea rece și gol. 


VP - 46 


Gamache reflectă asupra pânzei din faţa sa și se descoperi pe 
sine încă epuizat de pictura Clarei. Imaginea concretă a Ce/or 
Trei Graţii se mai estompase, poate, în memoria lui, dar nu și 
felul în care lucrarea îl făcuse să se simtă. 

Și aceasta nici nu era măcar cea mai bună pictură a Clarei. De 
atunci încoace, lucrările ei câștigaseră forță și profunzime. Prin 
tot ceea ce evocau. 

Dar acestea? Canevasurile lui Peter nu-l făceau să simtă ceva. 

Cariera lui Peter lâncezise de la sine, în cele din urmă, fără 
legătură cu ce i se întâmplase Clarei. Dar neașteptata și 
spectaculoasa ei ascensiune făcuse ca declinul său să pară și 
mai abrupt. 

Ceea ce înflorise totuși și crescuse tot mai mult și mai mult 
era invidia lui. 

Pe când Gamache o urma pe Clara afară din atelier, simţi că 
mânia lui faţă de Peter este înlocuită de un fel de milă. Bietul 
ticălos nu putuse suporta o șansă. 

— Când ai știut că s-a terminat? întrebă el. 

— Căsnicia? 

Clara reflectă. Probabil cu ceva timp înainte de a fi nevoită să 
accept lucrul ăsta. A fost un fel de rău la stomac. Dar nu sunt 
sigură. Mi se părea imposibil să fie real ceea ce simţeam din 
partea lui Peter. Și era totul atât de confuz, s-au întâmplat atât 
de multe! lar Peter mă susţinuse întotdeauna atât de mult! 

— Când dădeai greș, spuse Myrna liniștită. 

Acum stăteau în picioare, în bucătărie. Nu existau picturi pe 
pereţi, dar ferestrele jucau rolul unor lucrări de artă, încadrând 
în faţă priveliștea satului Three Pines și în spate grădina casei. 

Clara părea că se pregătește să obiecteze ceva la afirmaţia 
Myrnei, dar apoi renunţă. În schimb, dădu din cap. 

— Caraghios lucru, sunt atât de obișnuită să-i iau apărarea lui 
Peter, și o fac chiar și acum. Dar ai dreptate. Niciodată nu mi-a 
înțeles arta. A tolerat-o. Ce nu a putut tolera a fost succesul 
meu. 

— Trebuie să fi durut, spuse Beauvoir. 

— Era cutremurător, de neînțeles. 

— Nu, voiam să spun că trebuie să-l fi durut pe el, spuse 
Beauvoir. 

Clara îl privi. 

— Presupun că da. 


VP - 47 


Se uita la Beauvoir și pricepea că el știa cum se simţise. Să te 
întorci împotriva celor pe care i-ai iubit. Să vezi aliaţii ca pe 
ameninţări și prietenii drept inamici. Să fii mâncat de viu. Din 
interior. 

— Ai discutat cu el despre asta? întrebă Gamache. 

— Am încercat, dar a negat tot timpul. Mi-a spus că sunt 
nesigură, prea sensibilă. Și l-am crezut. Scutură din cap. Dar 
apoi a devenit atât de evident, că nu am mai putut nega. 

— Și când s-a întâmplat asta? întrebă Gamache. 

— Cred că știi. Erai aici. Anul trecut, când am avut expoziția 
personală la Muzeul de Artă Contemporană din Montréal. 

Culmea carierei sale. Ceea ce orice artist visează să se 
întâmple. Și, aparent, Peter s-a bucurat pentru soţia lui, 
însoţind-o la vernissage. Cu un zâmbet pe faţa lui arătoasă. Și 
cu o piatră pe inimă. 

Acesta era sfârșitul de multe ori, Gamache știa. Nu zâmbetul, 
nici măcar piatra, ci fisura dintre ei. 


— Hai să luăm puţin aer, spuse Myrna, deschizând ușa din 
spate, care dădea spre grădină. 

Li se alăturase cu câteva minute în urmă, cu un platou cu 
sandviciuri și o carafă de ceai cu gheață. Stăteau la umbra unui 
crâng de arţari, în cele patru scaune Adirondack ca punctele 
cardinale ale unei busole, își dădu seama Gamache. 

Șeful se aplecă în față și alese un sandvici, apoi alunecă din 
nou în scaunul lui. 

— l-ai cerut lui Peter să plece o vreme, după expoziţia ta 
personală, deschisă anul trecut, spuse el, luând după 
îmbucătură și o gură de ceai cu gheaţă. 

— După o ceartă care a durat toată ziua și toată noaptea, 
spuse Clara. Eram epuizată și, în cele din urmă, am adormit pe 
la trei dimineaţa. Când m-am trezit, Peter nu mai era în pat. 

— Plecase? întrebă Beauvoir. 

Aproape că își terminase deja bagheta, umplută cu pate și sos 
chutney. Ceaiul cu gheaţă transpirase pe brațul scaunului său. 

— Nu. Se sprijinea de peretele din dormitorul nostru, cu 
genunchii îndoiţi la bărbie. Zgâindu-se. M-am gândit că avusese 
o cădere nervoasă. 

— Și avusese? întrebă Myrna. 


VP - 48 


— Așa bănuiesc sau ceva de genul ăsta. Poate mai degrabă o 
revelaţie. A spus că și-a dat seama, în toiul nopţii, că n-a fost 
niciodată invidios pe munca mea. 

Myrna se înecă și ceaiul îi veni înapoi pe nas. 

— Știu, spuse Clara. Nici eu nu i-am crezut. Și ne-am certat și 
mai tare. 

Părea istovită, povestind despre asta. 

Gamache ascultase cu atenţie. 

— Dacă nu era invidios pe munca ta, atunci ţi-a spus care era 
problema? 

— Eu, eu eram problema, spuse Clara. Era invidios pe mine. 
Nu pentru că pictam prietenia și dragostea, și speranţa, ci 
pentru că le simțeam. 

— Și el nu, spuse Myrna. 

Clara aprobă dând din cap. 

— În acea noapte, și-a dat seama că se prefăcuse toată viața 
și că undeva, în adâncul său, nu exista nimic. Doar un gol. De- 
aia picturile lui nu aveau substanţă. 

— Pentru că el nu avea substanţă, spuse Gamache. Micul lor 
cerc amuţi. Albinele bâzâiau, așezându-se pe trandafiri și pe 
degetțelul înalt și luându-și apoi zborul de pe ei. Muștele încercau 
să tragă de pe farfuriile goale firimiturile crocante de baghetă. 
Râul Bella Bella bolborosea în apropiere. 

Cu toţii se gândeau la un bărbat care avea un gol în locul în 
care ar fi trebuit să fie sufletul său. 

— De-asta a plecat? spuse Myrna, în cele din urmă. 

— A plecat pentru că i-am cerut eu să plece. Dar... 

Așteptară. 

Clara privea spre grădină, așa că nu-i puteau vedea decât 
profilul. 

— L-am așteptat să se întoarcă. 

Dintr-odată, zâmbi și se uită la ei. 

— Am crezut că o să-i fie dor de mine. Am crezut că se va 
simţi singur și pierdut fără mine. Și că-și va da seama de ceea 
ce a avut cu mine. Am crezut că va veni acasă. 

— Ce i-ai spus, mai exact? întrebă Beauvoir. În dimineaţa în 
care a plecat? 

Carneţelul lui înlocuise, pe braţul scaunului, o farfurie goală. 

— l-am spus că trebuie să plece, dar că ar trebui să se 
întoarcă peste un an, să vedem cum arată fiecare dintre noi. 


VP - 49 


— Ai spus exact un an? 

Clara dădu din cap. 

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta, spuse Beauvoir, 
dar este foarte important. l-ai dat un termen? Ai spus exact un 
an? 

— Exact. 

— Și când ar fi trebuit să se întoarcă? 

Îi spuse, iar Beauvoir făcu o mică socoteală. 

— După părerea ta, Peter a acceptat ce-i cereai? întrebă 
Gamache. Lumea se năruia în jurul lui. Este posibil să fi dat din 
cap și să pară că a înţeles, dar să fie, de fapt, în starea de șoc? 

Clara se gândi. 

— Cred că e posibil, dar am stabilit să luăm cina împreună. De 
fapt, chiar am planificat lucrurile. Nu a fost un comentariu în 
trecere. 

Se simțea liniștită. Amintindu-și cum stătea chiar în scaunul 
acela. Fripturile pregătite. Salata făcută. Vinul, la rece. 

Croasanțţii într-o pungă de hârtie pe bufetul din bucătărie. 

Așteptând. 

— Încotro crezi că s-a îndreptat în ziua plecării? întrebă 
Gamache. Spre Montreal? Spre familia lui? 

— Asta e improbabil, nu crezi? spuse Clara, iar Gamache, care 
îi întâlnise pe cei din familia lui Peter, a fost nevoit să aprobe. 

Dacă Peter Morrow avea un gol în locul unde ar fi trebuit să 
fie sufletul, familia lui era de vină. 

— Când ai văzut că nu apare, ai luat legătura cu ei? întrebă 
Gamache. 

— Încă nu, spuse Clara. Am păstrat deoparte această mică 
tratație. 

— Ai vreo idee despre ce ar fi putut face Peter în ultimul an? 
întrebă Beauvoir. 

— A pictat, probabil. Ce altceva? 

Gamache dădu din cap. Ce altceva? Fără Clara, nu rămânea 
decât un singur lucru în viaţa lui Peter Morrow, și acela era arta. 

— Unde ar fi putut să se ducă? întrebă Gamache. 

— Aș fi vrut să știu. 

— Există un loc pe care Peter și-a dorit să-l viziteze? întrebă 
el. 

— Având în vedere picturile lui, locul nu este important, spuse 
Clara. Le poate face oriunde. Se opri pentru un moment, 


VP - 50 


gândindu-se. Mă voi ruga să ajungi un om neînfricat, într-un 
tinut neînfricat. Se întoarse spre Gamache. Când am spus asta 
azi-dimineaţă, nu m-am gândit la tine, să știi. Ştiu că ești un om 
neînfricat. Mă gândeam la Peter. M-am rugat în fiecare zi să se 
maturizeze. Şi să devină neînfricat. 

Armand Gamache se rezemă de spătarul scaunului, simțind în 
spate lemnul cald, și cugetă la asta. Întrebându-se unde plecase 
Peter. Și ce găsise. 

Și dacă trebuise să fie neînfricat. 


VP -51 


Sapte 


Cel mai urât om din lume deschise ușa și îi zâmbi grotesc lui 
Gamache. 

— Armand. 

Întinse mâna și Gamache i-o strânse. 

— Domnule Finney, spuse Șeful. 

Cocoșat de artrită, corpul bătrânului era scălâmb și curbat. 

Cu ceva efort, Gamache îl privi fix pe Finney în ochi sau cel 
puţin într-unul dintre ei. Și nici asta n-a reușit prea mult timp. 
Ochii bulbucaţi ai lui Finney se rostogoleau în toate direcțiile, de 
parcă ar fi fost într-un continuu dezacord. Singurul lucru care îi 
oprea de la rotirea lor continuă era nasul precum o pătlăgea 
vânătă, ca o Maginot Line? plină de vene, cu tranșee adânci de 
fiecare parte, de unde un război pe viaţă fusese purtat și 
pierdut. 

— Comment allez-vous? întrebă Gamache, pierzând contactul 
cu ochiul cel sălbatic. 

— Sunt bine, merci. Dumneata? întrebă Monsieur Finney. _ 

Ochii lui se învârtiră repede peste uriașul care îl domina. Il 
cercetă. 

— Arăţi bine. 

Dar, înainte ca Gamache să poată răspunde, o voce cântată, 
plăcută veni de pe coridor. 

— Bert, cine este? 

— Este un prieten de-al lui Peter. Armand Gamache. 

Monsieur Finney se dădu înapoi, ca să-i facă lui Armand loc să 
intre în locuința din Montreal unde trăiau părinţii lui Peter 
Morrow: mama și tatăl vitreg. 

— Oh, ce drăguţ! 

Bert Finney se întoarse spre musafir. 

— Irene va fi bucuroasă să te vadă. 

Zâmbi, un fel de rânjet pe care copiii, rămași cu ochii larg 
deschişi în întuneric, și-l imaginează sub patul lor, noaptea. 

Dar adevăratul coșmar nu începuse încă. 


? Linia Maginot este un șir de fortificaţii de beton, construit între anii 1920-1930 de 
Franța. 


VP - 52 


Când Gamache fusese grav rănit, primise, printre mii de urări 
de însănătoșire, una foarte frumoasă, semnată de Irene și Bert 
Finney. Recunoscător pentru urare, inspectorul-șef a înţeles că 
totuși curtoazia nu trebuie confundată cu bunătatea adevărată. 
Una era cultivată, educaţie politicoasă. Cealaltă era naturală. 

Unul dintre aceștia doi era curtenitor. De celălalt fel. Și 
Gamache avea o idee destul de clară despre cine ce era. 

L-a urmat pe Finney pe coridor, spre un living luminat din plin. 
Mobila era un amestec de antichităţi britanice și pin delicat de 
Quebec. Șeful, mare admirator atât al primilor locuitori din 
Quebec, cât și al mobilei făcute de ei, se străduia să nu se 
zgâiască. 

O canapea confortabilă fusese acoperită cu o husă din 
material moale, dar cu model șters, iar pe pereţi văzu lucrările 
unora dintre cei mai importanţi artiști canadieni. Jean Paul 
Lemieux, A.Y. Jackson, Clarence Gagnon. 

Dar nici măcar una a lui Peter. Nici vreo lucrare a Clarei. 

— Bonjour. 

Șeful străbătu încăperea spre scaunul de la fereastră, în care 
şedea o femeie în vârstă. Irene Finney. Mama lui Peter. 

Părul ei alb, mătăsos era prins într-un coc lejer, care îi încadra 
faţa. Ochii îi erau de cel mai limpede albastru. Pielea roz, 
delicată era brăzdată de riduri. Purta o rochie lejeră peste trupul 
durduliu și pe față avea o expresie amabilă. 

— Domnul Gamache. 

Vocea îi era binevoitoare. Își ridică o mână și el i-o luă, 
înclinându-se ușor în faţa ei. 

— Pe deplin recuperat, din câte văd, spuse ea. Te-ai împlinit 
un pic. 

— Mâncare bună și exerciţiu, spuse Gamache. 

— Ei bine, mâncare bună, desigur, spuse ea. 

Gamache zâmbi. 

— Acum trăim la Three Pines. 

— Ahh, păi, asta explică totul. 

Șeful se abţinu să se întrebe ce explica. Acesta ar fi fost 
primul pas în cavernă. Și nu avea nicio intenţie de a intra în 
vizuina acestei femei mai mult decât o făcuse deja. 

— Cu ce pot să te servesc? întrebă Monsieur Finney. O cafea? 
Poate o limonadă. 


VP-53 


— Nimic, mulțumesc. Mă tem că nu este o vizită de curtoazie. 
Am venit... 

Se opri. Cu greu ar fi putut spune că venise „cu treabă”, din 
moment ce nu mai era de mult ocupaţia lui, și nici ceva personal 
nu era. Cei doi bătrâni se uitară la el. Sau, mai degrabă, 
Madame Finney se uită, în timp ce soţul ei își îndreptă nasul în 
direcţia lui Gamache. 

Șeful putea observa un început de îngrijorare pe fața lui 
Monsieur Finney, așa că îi dădu înainte. 

— Am venit să vă pun câteva întrebări. 

Expresia de ușurare de pe chipul diform al lui Finney a fost 
evidentă, dar Madame Finney a rămas placidă, politicoasă. 

— Deci n-ai vești proaste? întrebă Finney. 

Armand Gamache se obișnuise cu reacţia asta, după decenii 
la Sûreté du Quebec. Bătuse pe la uși în miez de noapte, fusese 
bătrânul clătinându-se pe bicicletă, fusese doctorul cu figură 
aspră. Un om bun, aducător de vești rele. Atunci când șeful 
Omuciderilor vine la tine, nu este aproape niciodată o ocazie 
fericită. Şi se pare că această aură îl urmase și la pensie. 

— Mă întrebam doar dacă aţi auzit ceva de Peter în ultima 
vreme. 

— De ce ne întrebi pe noi? îl chestionă mama lui Peter. 
Dumneata ești vecinul lui. 

Vocea îi era tot caldă, plăcută. Dar ochii îi scăpărau. Aproape 
că putea să le audă scrâșnetul în piatră. 7 

Gamache se gândi la ceea ce tocmai spusese ea. In mod 
sigur, nu știa că Peter plecase din Three Pines în urmă cu mai 
mult de un an. Nici că Peter și Clara se separaseră. Nici Clara și 
nici Peter nu-i vor mulțumi pentru că le dezvăluia viața privată 
către întreaga familie. 

— A plecat într-o călătorie, probabil ca să picteze, spuse 
Gamache. În mare parte, acest lucru putea fi adevărat. Dar nu a 
spus unde se duce. Aș vrea să iau legătura cu el. 

— De ce n-o întrebi pe Claire? îl chestiona Madame Finney. 

— Clara, o corectă soțul ei. Și probabil că e și ea cu el. 

— Dar el n-a spus „au plecat”, punctă ea. A spus „a plecat”. 

lrene Finney își întoarse faţa senină spre Gamache. Și zâmbi. 

Nimic nu-i scapă femeii ăsteia, iar adevărul n-o interesează 
deloc. A fost făcută să ajungă un desăvârșit inchizitor. Doar că 


VP - 54 


ea nu vrea să afle nimic. Nu este curioasă, ci are numai o minte 
ascuțită și instinct pentru găsirea punctului slab. 

În ciuda precauţiilor lui Gamache, îl identificase. lar acum îl 
sfredelea. 

— Până la urmă a părăsit-o, nu-i așa? Acum îl vrea pe Peter 
înapoi, și dumneata ești copoiul care ar trebui să-l găsească și 
să-l aducă înapoi în satul ăla. 

Făcuse ca Three Pines să pară o mahala ţărănească, iar 
acţiunea de a-l readuce pe Peter, o crimă împotriva umanităţii. 
Și îl asemuise pe Gamache cu un câine. Din fericire, Armand 
Gamache și copoii avuseseră în timp o relaţie excelentă, iar lui i 
se spusese și mai rău de-atât. 

Se uită în ochii aceia drăguţi și îi întâlni zâmbetul. Nu a 
tresărit nicio secundă și nici nu i-a evitat privirea. 

— Peter avea un loc preferat pentru a picta? Sau un loc 
despre care a spus că arvrea să-l viziteze când va fi mare? 

— Chiar crezi că o să te ajut să-l găsești, doar ca să-l duci 
înapoi acolo? întrebă ea. 

Tonul vocii rămăsese încă plăcut. O ușoară notă de 
dezaprobare, dar atât. 

— Peter ar fi putut fi unul dintre cei mai mari pictori ai 
generaţiei sale, știi bine. Ar fi putut trăi în New York sau Paris 
sau chiar aici, în Montreal. Unde ar fi putut evolua ca artist, ar fi 
cunoscut alţi pictori, ar fi interacţionat cu proprietari sau 
manageri de galerii. Un artist are nevoie să fie stimulat și 
sprijinit. Ea știa asta, și totuși l-a dus cât de departe a putut de 
cultură. L-a îngropat împreună cu talentul lui. 

Madame Finney îi explică liniștită lui Gamache toate aceste 
lucruri. Doar enunţțând faptele ca și când acestea ar fi fost 
evidente, îl făcuse pe omul masiv din faţa ei să pară nu doar 
cam nătâng și prostănac, ci îngropat și el la Three Pines. 

— Dacă Peter a scăpat, în sfârșit, spuse ea, nu o să te ajut pe 
dumneata să-l găsești. 

Gamache dădu din cap și își mută privirea de la ea spre 
pereţii încăperii. Găsi imediat alinare în imaginile rurale ale 
Quebecului. Peisajele neregulate, sinuoase și colțuroase, pe care 
le știa atât de bine. 

— O colecţie remarcabilă, o felicită el, cu o admiraţie sinceră. 

Madame Finney se pricepea la artă. 

— Mulţumesc. 


VP-55 


Își înclină ușor capul, acceptând complimentul și adevărul. 

— Când era copil, Peter obișnuia să stea ore în șir în fața lor. 

— Dar nu aveţi niciuna dintre lucrările lui. 

— Nu. Nu și-a câștigat încă dreptul de a sta printre ceilalţi. 
Arătă cu capul spre perete. Poate într-o zi, cine știe... 

— Și ce-ar fi trebuit să facă pentru a câștiga un loc aici? 
întrebă Gamache. 

— Ah, o întrebare de modă veche, inspectore-șef? De unde 
vine geniul? 

— Asta am întrebat? 

— Desigur. Nu mă înconjor cu mediocritate. Când Peter va 
picta o capodoperă, o voi atârna aici. Printre celelalte. 

Lucrările de pe perete erau de complexităţi diferite. A.Y. 
Jackson, Emily Carr, Tom Thomson. Păreau captivi. Atârnaţi 
până la moarte. Ca o reamintire despre fiul care a dezamăgit. 
Peter stătuse în faţa lor când fusese copil și visase ca într-o zi să 
li se alăture. Gamache aproape că putea să-l vadă băiețel, în 
pantaloni scurți regulamentari și cu părul perfect curat, stând pe 
covor, cu picioarele încrucișate. Holbându-se la aceste lucrări de 
geniu. Și tânjind să creeze o pictură atât de bună, încât să-i 
garanteze un loc în casa mamei sale. 

Și dând greș. 

Pereții, lucrările păreau acum să se închidă în jurul lui 
Gamache, și el voia să plece. Dar nu putea. Nu încă. 

Madame Finney îl privea insistent. Câţi oare se blocaseră în 
privirea asta, se întreba Gamache. În vecinătatea ghilotinei, a 
rugului mocnit, a ștreangului. 

— Toate lucrările expuse reprezintă peisaje, punctă Gamache, 
uitându-se în ochii ei. Cele mai multe, pictate în satele 
Quebecului. Acești artiști și-au găsit inspiraţia acolo, au reușit să 
creeze cele mai bune lucrări acolo. Sugeraţi că muzele sunt 
consemnate în orașele mari? Această creaţie nu ar fi posibilă în 
zona rurală? 

— Nu încerca să mă iei de proastă, îl repezi ea, iar spoiala 
începu să-i crape. Fiecare artist este diferit. Sunt mama lui. ÎI 
cunosc pe Peter. Cineva poate prospera în sălbăticie, dar Peter 
avea nevoie de stimuli. Ea știa asta și l-a izolat în mod deliberat. 
Paralizându-l în loc să-l susţină și să-l încurajeze pe el și arta lui. 

— Așa cum aţi făcut dumneavoastră? 


VP - 56 


Ochii de spiriduș ai lui Monsieur Finney se opriră brusc și se 
zgâiră la Șef. Era liniște. 

— Cred că l-am susţinut mai bine pe fiul meu decât te-au 
susținut pe dumneata părinţii dumitale, spuse Madame Finney. 

— După cum știți, doamnă, părinții mei nu au avut această 
șansă. Au murit când eram copil. 

Ochii îi rămăseseră pironiţi pe faţa lui. 

— Nu pot să te ajut, dar mă întreb cum s-ar fi simţit ei când ți- 
ai ales meseria. Ofiţer de poliţie. Clătină din cap, în semn de 
dezamăgire. Și încă unul pe care chiar colegii lui au încercat să-l 
omoare. Asta nu poate fi considerat un succes. De fapt, n-ai fost 
împușcat chiar de unul dintre propriii dumitale inspectori? Asta 
s-a întâmplat, nu? 

— lrene, spuse Monsieur Finney, cu o undă de avertizare în 
vocea lui docilă. 

— Cinstit vorbind, doamnă, și eu i-am împușcat pe unii dintre 
colegii mei. Poate că a fost karma. 

— l-ai ucis, din câte îmi amintesc. ÎI fixă pe Gamache. În 
pădure, la ieșirea din sat. Mă mir că nu te bântuie de fiecare 
dată când te plimbi pe-acolo. Desigur, dacă nu cumva ești 
mândru de ceea ce ai făcut. 

Cum se întâmplase? se întrebă Gamache. Era în cavernă, 
până la urmă. Tras acolo de o creatură zâmbitoare, cât un boț. 
lar apoi eviscerat. 

Și încă nu terminase cu el. 

— Mă întreb cum s-ar fi simţit mama și tatăl dumitale în 
legătură cu decizia de a renunța. De a fugi departe și de ate 
ascunde în satul ăla. Peter nu e bun la pictură, spui? Cel puţin, 
el se străduiește încă. 

— Intr-un fel, aveți dreptate, spuse el. Nu voi ști niciodată ce 
ar fi simţit părinţii mei în legătură cu viața mea. 

Îi întinse mâna. Ea i-o luă, și el se aplecă astfel încât faţa îi 
ajunse în dreptul urechii ei. Putea simţi pe obraz părul său 
mătăsos și îi putea mirosi aroma de Chanel No. 5 și pudră de 
bebeluș. 

— Dar știu că părinţii mei m-au iubit, șopti el, apoi se retrase 
astfel încât să se uite drept în ochii ei. Peter știe asta despre 
dumneavoastră? 


VP - 57 


Gamache se îndreptă de spate, dădu din cap spre Monsieur 
Finney, apoi păși înapoi pe coridorul întunecat, spre ușa de la 
intrare. 

— Așteaptă! 

Șeful se opri la ușă și, când se întoarse, îl văzu pe Finney 
șchiopătând în spatele lui. 

— Eşti îngrijorat pentru Peter, nu-i așa? spuse bătrânul. 

Gamache îl cercetă, apoi încuviinţă din cap. 

— Există vreun loc unde mergea când era copil? Un loc care 
ar putea avea ceva special? Un loc favorit? Se gândi pentru o 
secundă. Un loc sigur? 

— Vrei să spui un loc real? 

— Păi, da. Când sunt confuzi, oamenii merg câteodată în 
locuri unde au fost cândva fericiţi. 

— Și crezi că Peter este confuz? 

— Așa cred. 

Finney se gândi, apoi scutură din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi vine nimic în minte. 

— Merci, spuse Gamache. 

Îi strânse mâna, apoi plecă, încercând să pășească măsurat. 
Încercând să nu se grăbească. Să se grăbească. Să se 
grăbească departe de casa asta. Aproape că putea să-i audă pe 
Emily Carr și A.Y. Jackson și Clarence Gagnon chemându-l 
înapoi. Implorându-l să-i ia cu el. Implorând să fie apreciaţi, nu 
doar evaluațţi după felul în care sunt apreciați. 

Odată ajuns în mașină, Gamache trase adânc aer în piept, 
apoi își scoase telefonul și găsi un mesaj de la Beauvoir. Jean- 
Guy venise cu el la Montréal, și Gamache îl lăsase la 
comandamentul SQ. 

Prânzuh spunea textul. 

Mai Xiang Yuan, Chinatown, scrise Gamache drept răspuns. 

În câteva momente, telefonul sună. Jean-Guy îl va aștepta 
acolo. 

Puțin mai târziu, după colţunași, cei doi își comparau notițele. 


VP -58 


Opt 


Jean-Guy Beauvoir scobi o găurică deasupra unui colțunaș și-l 
înmuie apoi în sos tamari. După care, cu lingura, îl îndesă în 
gură. 

— Mmmmmm. 

Gamache îl privea, bucuros să-l vadă pe Jean-Guy mâncând 
cu atâta poftă. 

Folosind beţișoarele, apucă un crevete rotund și un colțunaș 
cu coriandru și le mâncă. 

Beauvoir îl privi și observă că mâna Șefului nu tremura. Nu 
mult. Nu mai tremura. 

Restaurantul micuţ, aproape o gheretă, era plin de clienţi. 

— E ceva gălăgie, spuse Jean-Guy, ridicând vocea ca să 
acopere zgomotul de la prânz. 

Gamache râse. 

Beauvoir își șterse bărbia cu un șerveţel subțire de hârtie și - 
privi peste carnețelul cu notițe, deschis pe masa laminată, lângă 
bolul său. 

— Okay, uite cum stau lucrurile, spuse el. Am făcut o 
cercetare rapidă privind cărţile de credit ale lui Peter și cardul 
lui bancar. După ce a părăsit-o pe Clara, a stat într-un hotel din 
Montreal pentru o săptămână sau cam așa ceva. Un apartament 
la Crystal. 

— Un apartament? întrebă Gamache. 

— Dar nu cel mai mare. 

— Deci și-a luat totuși cămașa de penitenţă, spuse Gamache. 

— Păi, da. Cașmirul se consideră cămașă de penitenţă? 

Gamache a zâmbit. După standardele lui Morrow, elegantul 
hotel Crystal era probabil echivalentul unei debarale. Nu era 
Ritz. 

— Și apoi? întrebă Gamache. 

— Cu Air Canada spre Paris. Să fie o chestie geografică? 
întrebă Beauvoir. 

Șeful se gândi la asta. 

— Poate. 


VP -59 


Anchetatorii știau că cei care decolau fugeau de nefericire. De 
singurătate. De eșec. Fugeau, gândindu-se că problema era una 
de localizare. Credeau că o pot lua de la capăt în altă parte. 

Rareori funcționa. Problema nu era geografică. 

— Unde a stat la Paris? 

— Hotel Auriane. În al cincisprezecelea arondisment. 

— Vraiment? întrebă Gamache, puţin surprins. 

Știa bine Parisul. Fiul lui, Daniel, și soţia acestuia, Roslyn, 
împreună cu nepoţii locuiau în Paris, în al șaselea arondisment, 
într-un apartament de mărimea unui platou de plăcintă. 

— Nu la asta te așteptai, patron? întrebă Jean-Guy care, la 
petreceri, pretindea că știe Parisul, deși nu-l cunoștea. 

Pretindea, de asemenea, că nu știe partea de est a 
Montrealului. Dar o știa. 

Cu Gamache renunţase de mult la prefăcătorie. 

— Ei, al cincisprezecelea arondisment este drăguţ, spuse 
Gamache, gândindu-se la zonă. Rezidenţial. Multe familii. 

— Nu chiar un centru artistic. 

— Nu, spuse Gamache. Cât timp a stat? 

Beauvoir își consultă însemnările. 

— La hotel? Câteva zile. Apoi a închiriat un apartament 
mobilat, pentru patru luni. L-a părăsit chiar înainte de a-i expira 
termenul. 

— Și de acolo? 

— Cartea lui de credit arată un tichet de TGV, doar dus, spre 
Florența. Apoi, după câteva săptămâni, un drum spre Veneţia, 
spuse Beauvoir. A călătorit o grămadă. 

Da, gândi Gamache. Copoii îl înhăţau de picioare pe Peter 
Morrow. Gamache simţi o boare de disperare în zborul ăsta spre 
Europa. Nu părea să fie ceva planificat. 

Și totuși nu putea fi o coincidenţă faptul că orașele alese erau 
faimoase ca inspiraţie pentru artiști. 

— Tot ce am până acum sunt cărţile de credit și operaţiile 
înregistrate la bancă, spuse Beauvoir. Știm că a zburat din 
Veneţia spre Scoţia... 

— Scoţia? 

Beauvoir dădu din umeri. 

— Scoţia. De acolo a revenit în Canada. Toronto. 

— Este acolo acum? 

— Nu. Ghicește unde s-a dus din Toronto. 


VP - 60 


Gamache îi aruncă lui Beauvoir o privire cumplită. 

După vizita la mama și tatăl vitreg ai lui Peter, nu prea îi mai 
ardea de ghicit. 

— Orașul Quebec. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Gamache. 

— În aprilie. 

Gamache făcu o mică socoteală. Cu patru luni în urmă. Lăsă 
jos cana cu ceai verde și se holbă la Beauvoir. 

— În Québec, a retras trei mii de dolari din cont. Beauvoir 
ridică privirea din carnețel și îl închise ușor. 

— Și apoi, nimic. A dispărut. 

e 

Clara și Myrna stăteau în livingul familiei Gamache. Șemineul 
fusese aprins și Gamache pregătea câte ceva de băut. Un front 
de temperaturi scăzute năvălise peste ei, aducând frig și o 
burniță ușoară. 

Focul nu era neapărat necesar. Era mai mult pentru confort 
decât pentru căldură. 

Annie aranjase să ia cina cu prietena ei Dominique, la bistrou, 
lăsându-i pe părinţi și pe soțul ei să stea de vorbă cu Clara. 

— Poftim, spuse Gamache, dându-le Clarei și Myrnei paharele 
cu scotch. 

— Cred că trebuie să ne lași sticla, spuse Clara. 

Avea privirea unui pasager speriat, privind ţintă la însoțitorii 
de zbor pe timpul decolării. Încercând să le citească expresia de 
pe chip. 

Suntem în siguranță? O să ne prăbușim? A ce miroase? 

Gamache stătea lângă Reine-Marie, în timp ce Beauvoir 
trăsese din colţ fotoliul cu rezemătoare laterală. Inchizând cercul 
lor mic. 

— lată ce am aflat, spuse Gamache. Nu e mult, și e departe 
de a fi edificator. 

Clarei nu-i plăcea cum sună. Încercarea de a-i linişti, de a-i 
convinge. Însemna că această asigurare era necesară. Însemna 
că ceva nu mersese bine. 

Însemna că mirosul ăla era de la fum și sunetul era un motor 
care cedează. 

Armand și Jean-Guy îi povesteau despre ce făcuseră în ziua 
aceea. Auzind despre vizita la mama lui Peter, Clara trase adânc 
aer în piept, adânc de tot. 


VP-61 


Lângă ea, Myrna asculta, avidă de informaţie, pentru situaţia 
în care Clara va scăpa unele detalii esenţiale. 

— După ce a plecat de-aici, Peter a mers pentru câteva zile în 
Montreal, apoi a zburat la Paris, spuse Jean-Guy. După care s-a 
mutat la Florenţa și apoi la Veneţia. 

Clara dădu din cap aprobator, ca să-i arate că-l urmărește. 
Până aici, totul era în regulă. 

— De la Veneția, a luat avionul spre Scoţia, spuse Beauvoir. 

Clara încetă să mai dea din cap. 

— Scoţia? 

— De ce ar fi mers Peter în Scoţia? întrebă Myrna. 

— Speram ca tu să ne poţi spune, îi zise Gamache Clarei. 

— Scoţia, repetă Clara ușor pentru ea însăși, fixând focul. Apoi 
clătină din cap. Unde în Scoţia? 

— E ușor de observat pe hartă. Hai să-ţi arăt. 

Gamache părăsi canapeaua moale și se întoarse un minut mai 
târziu, cu un atlas. Il deschise pe măsuţa de cafea și găsi 
pagina. 

— A zburat la Glasgow. 

Armand marcă punctul. 

Se aplecară cu toţii deasupra atlasului. 

— De aici, Peter a luat un autobuz. Trasă o linie din Glasgow 
spre sud. Sud. De-a lungul unui drum sinuos. A trecut prin orașe 
numite Bellshill, Lesmahagow, Moffat. 

Apoi se opri. 

Clara se aplecă mai mult deasupra hărții. 

— Dumfries? întrebă ea. 

Sprâncenele i se împreunaseră, în încercarea fie de a citi 
cuvântul, fie de a-i da un sens sau ambele. Într-un final se așeză 
și se uită la Gamache, care o privea, la rându-i. 

— Ești sigur? întrebă Clara. 

— Destul de sigur, spuse Beauvoir. 

Apoi tăcură. 

— Este posibil să nu fi fost Peter? Cineva să-i fi furat cărţile de 
credit? întrebă Clara. Și pașaportul? 

Întâlni ochii lui Armand. Fără să vrea să afle ce implica 
această întrebare. Atâta timp cât ești în viață, nu se poate să-ţi 
pierzi actele sau să-ţi fie furate, fără să reclami la poliţie. Dacă i 
le luase cineva, le luase de la un mort. 


VP - 62 


— Este posibil, admise Gamache. Dar puţin probabil. Ar fi 
trebuit să aibă PIN-urile lui și să arate exact ca el. Agenţii de 
securitate și frontieră se uită foarte atent, în ziua de azi, la 
fotografiile de pe pașaport. 

— Dar există totuși această posibilitate? întrebă Clara. 

— Vag. Avem agenţi care o cercetează, admise Beauvoir. 
Mergem pe scenariul mult mai probabil de a fi fost chiar Peter. 

— Dar cât de probabil este ca Peter să fi părăsit Veneţia 
pentru Dumfries? întrebă Myrna. 

— De acord, acceptă Gamache. E ciudat. Doar dacă Peter nu 
a avut un interes anume pentru Scoţia. 

— Nu unul pe care să-l fi amintit vreodată, spuse Clara. 
Totuși, îi plăcea scotch-ul. 

Myrna zâmbi. 

— Poate că este foarte simplu. Paris pentru vinurile bune, 
Florența pentru Campari, iar Veneţia pentru... 

Se opri, ezitând. 

— Pentru Bellini, spuse Reine-Marie. Am primit unul la barul 
lui Harry, când a și fost inventat. Îţi amintești, Armand? 

— Stăteam la bar, pe chei, privind cum pleacă vaporetiti, 
spuse el. Era numit după o robă dintr-unul din tablourile lui 
Bellini. Roz. 

— Roz? Jean-Guy se maimuţări spre Gamache. 

— Sugeraţi că Peter s-a ţinut de băut în drumul lui prin 
Europa? întrebă Clara. Marele Turneu al lui Ruth Zardo. 

— Nu te uita la mine, spuse Gamache. Nu e teoria mea. 

— Dar care este teoria ta? îl întrebă Clara. 

Lui Armand îi pieri zâmbetul și trase aer în piept. 

— Nu am o teorie. E prea devreme. Dar știu un lucru, Clara. 
Oricât de ciudat ar părea, a fost un motiv pentru care Peter a 
mers în toate locurile astea. Trebuie numai să-l găsim. 

Clara se aplecă din nou în faţă, zgâindu-se la punctul de pe 
hartă. 

— Este încă aici? 

Beauvoir scutură din cap. 

— A plecat la Toronto... 

— Este în Toronto? îl întrerupse Clara. De ce nu mi-ai spus de 
la început? însă, văzându-le expresiile, se opri. Ce este? 

— Nu a rămas acolo, spuse Gamache. Peter a luat avionul de 
la Toronto spre Quebec City, în aprilie. 


VP - 63 


— Mai bine, zise Clara. Vine acasă. 

— Québec City, repetă Gamache. Nu Montréal. Dacă se 
întorcea acasă, ar fi trebuit să meargă la Montreal, non? 

Clara îl fulgeră, urându-l pentru un moment. Pentru că nu i-a 
permis o iluzie, fie și pentru scurt timp. 

— Poate că voia să vadă Quebec City, spuse ea. Poate că voia 
să-l picteze, în timp ce aștepta. Cuvintele ei, la foc automat și 
insistent, erau șovăitoare. În timp ce aștepta, repetă ea, să vină 
acasă. 

Dar nu venise. 

— A retras trei mii de dolari din cont, spuse Jean-Guy în 
continuare. Apoi se opri și se uită la Gamache. 

— Este ultimul loc în care am dat de urma lui, spuse Armand. 
Asta era în aprilie. 

Clara rămase foarte liniștită. Myrna își puse mâna ei mare 
peste a Clarei, și o simţi îngheţată. 

— Poate că este încă acolo, spuse Clara. 

— Oui, zise Gamache. Absolut. 

— Unde a stat? 

— Nu știm. Dar suntem abia la început. Ai dreptate, poate fi 
încă în Quebec sau poate a luat banii și a plecat în altă parte. 
Isabelle Lacoste lucrează cu oamenii de la Sûreté ca să-l 
găsească. Jean-Guy îl caută. Eu îl caut. Dar s-ar putea să ne ia 
timp. 

Reine-Marie azvârli un buștean în foc, aruncând jăratic și 
scântei în sus pe coș. Apoi plecă în bucătărie. 

Simţeau miros de somon și o ușoară aromă de tarhon și 
lămâie. 

Clara se ridică. 

— Plec în Quebec. 

— Și ce-o să faci? Myrna se ridică și ea. Știu că nu vrei să stai 
cu mâinile-n sân, dar asta nu ajută cu nimic. 

— De unde știi? întrebă Clara. 

Gamache se ridică. 

— Ai avea totuși ce să faci. Nu știu dacă o să iasă ceva din 
asta, dar ar putea să ajute. 

— Ce? întrebă Clara. 

— Peter are rude în Toronto... 

— Fratele lui mai mare, Thomas, spuse Clara. Și sora lui, 
Marianna. 


VP - 64 


— O să-i sun mâine, să-i întreb dacă Peter a luat legătura cu 
ei, poate a stat la unul dintre ei. 

— Vrei să sun eu? 

Gamache ezită. 

— De fapt, mă gândeam că te-ai putea duce până acolo. 

— De ce? întrebă Myrna. Nu poate doar să sune? O să te duci 
tu, oricum. 

— Așa e, dar faţă în faţă este întotdeauna mai bine. Și e și 
mai bine când îi știi pe oameni. Gamache se uită la Clara. Cred 
că ţi-ai da seama dacă te mint. 

— Mi-aș da seama. 

— Dar ce contează? întrebă Myrna. Se îndreptau spre 
bucătărie, să i se alăture lui Reine-Marie. Oricum, el nu mai e 
acolo. 

— Dar a fost pentru câteva luni, spuse Gamache. Poate le-a 
spus fratelui și surorii încotro urmează să plece, și de ce. Poate 
că le-a spus și de ce a fost în Dumfries. 

Gamache se opri și o privi pe Clara. 

— Nu avem nicio pistă în Québec, dar avem câteva în 
Toronto. Poate că nu vor folosi la nimic sau poate că vor folosi la 
ceva. 

— O să mă duc, spuse Clara. Sigur că o să mă duc. La prima 
oră, mâine-dimineaţă. 

Părea ușurată că mai are și altceva de făcut în afară de a fi 
îngrijorată. 

— Atunci merg și eu cu tine, spuse Myrna. 

— Și ce-o să se întâmple cu librăria? o întrebă Clara. 

— Cred că hoardele disperate după cărţi la mâna a doua vor 
putea să aștepte câteva zile, spuse Myrna, așezând cuţitele și 
furculițele. Aș putea s-o rog pe Ruth să aibă grijă de magazin. 
Oricum, își petrece cea mai mare parte a timpului dormind în 
scaun, la fereastră. 

— Aia este Ruth? întrebă Reine-Marie. Am crezut că este un 
manechin. 

Clara se așeză și dădu la o parte somonul din farfurie. În timp 
ce restul vorbeau, ea asculta răpăitul ploii în fereastră. 

li era teamă să plece. 


VP - 65 


Nouă 


Clara și Myrna au luat trenul de dimineaţă din Gara Centrală 
din Montreal. 

Clara asculta sunetul roţilor și simțea mișcarea reconfortantă, 
familiară. Se lăsase pe spate, cu capul tolănit în tihnă, și se uita 
pe fereastră, la păduri, la câmpuri și la fermele singuratice. 

Era o călătorie pe care o făcuse de multe ori. Mai întâi, de una 
singură, spre Facultatea de artă din Toronto. O mare aventură. 
Apoi cu Peter, la expoziţiile de artă din Toronto. Intotdeauna ale 
lui, niciodată ale ei. Jurii prestigioase argumentau pentru ce 
fuseseră selectate lucrările lui. Ea stătea lângă el, ţinându-l de 
mână. Fericită pentru el. 

Astăzi, trenul îi părea deopotrivă familiar și străin. Peter nu 
era aici. 

În reflexia din fereastră, o observă pe Myrna uitându-se ţintă 
la ea. Clara se întoarse spre prietena ei. 

— Ce este? 

— ÎI vrei pe Peter înapoi? 

Era o întrebare pe care Myrna ezita de ceva vreme să i-o 
pună, pentru că niciodată nu părea a fi momentul potrivit. Însă 
acum venise. 

— Nu știu. 

Nu că n-ar fi putut să răspundă la acea întrebare, dar avea 
prea multe răspunsuri. 

Când se ducea singură la culcare, îl voia înapoi. 

În atelierul ei, pictând, nu-l voia. 

Alături de prieteni, la bistrou, sau luând cina cu ei, nu-i ducea 
deloc dorul. i 

Dar să mănânce singură, la masa de pin? In pat, noaptea? 
Câteodată încă vorbea cu el. li spunea despre cum i-a mers și se 
prefăcea că el era acolo. Pretinzând că îi pasă. 

Apoi aprindea lumina și se răsucea pe partea cealaltă. Și îi 
lipsea și mai mult. 

Îl voia înapoi? 


VP - 66 


— Nu știu, repetă. l-am cerut să plece pentru că încetase să-i 
mai pese de mine, încetase să mă mai susţină. Nu pentru că mie 
încetase să-mi pese de el. 

Myrna dădu din cap. Știa asta. Vorbiseră despre asta tot anul 
trecut. Apropiata lor prietenie devenise și mai strânsă, și mai 
intimă „pe măsură ce Clara își deschisese inima. 

Și lucrurile se adunaseră, toate acele lucruri pe care se 
presupune că femeile n-ar trebui să le simtă și absolut niciodată 
să le destăinuie, Clara i le destăinuise Myrnei. 

Dorinţa, frica, furia. Teribila, dureroasa singurătate. 

— Adică să nu-l mai sărut niciodată pe buze? întrebase Clara 
într-o după-amiază din mijlocul iernii, pe când luau prânzul în 
faţa focului. 

Myrna cunoștea și ea frica aceea. Știa toate temerile Clarei, 
pentru că ea i le împărtășise. Și i le îngăduise Clarei. 

Și după scurgerea unui an, pe când zilele se măreau, prietenia 
lor devenea tot mai profundă. Pe măsură ce nopţile se micșorau, 
și fricile scădeau. Și singurătatea celor două femei descreștea 
treptat. 

ÎI vrei pe Peter înapoi? 

Myrna îi pusese Clarei o întrebare pe care îi era frică să și-o 
adreseze sieși. 

În fereastră, suprapus cu pădurile nesfârșite, Myrna putea zări 
un eu al său fantomatic. 

— | s-o fi întâmplat ceva? vorbi Clara din fundul scaunului de 
vizavi. Ar fi vina mea. 

— Nu, spuse Myrna. Tu i-ai cerut să plece. Ce a făcut după 
aceea a fost alegerea lui. 

— Dar dacă ar fi rămas la Three Pines, acum el ar fi fost bine. 

— Doar dacă n-ar fi avut o întâlnire în Samarra. 

— Samarra? Clara se întoarse să-și privească prietena. Despre 
ce vorbești? 

— Somerset Maugham, spuse Myrna. 

— Ai cumva un atac cerebral? întrebă Clara. 

— Maugham a folosit vechea fabulă într-o povestire, explică 
Myrna. Am petrecut zile întregi citind, amintindu-mi. Știu toate 
acele detalii. Sunt norocoasă că nu lucrez în brutăria lui Sarah. 

Clara râse. 

— Vreau doar să-l găsesc, să știu că e bine. Și apoi pot să-mi 
văd de viaţă. 


VP - 67 


— Cu el sau fără el? 

— Cred că o să știu când o să-l văd. 

Myrna o bătu ușor pe mână. 

— O să-l găsim. 

Odată ajunse în Toronto, s-au cazat la hotelul Royal York. 
Myrna a făcut un duș și, când a revenit în cameră, a găsit-o pe 
Clara în faţa laptopului. 

— Am însemnat pe hartă toate galeriile de artă importante, 
spuse Clara peste umăr, făcând semn din cap spre harta 
deschisă pe pat. Putem să le vizităm mâine. 

Myrna își frecă părul ud și se așeză pe pat, studiind harta 
marcată cu X-uri și cercuri. 

— Cred că ar trebui să începem cu fratele și sora lui Peter, 
spuse Clara. Biroul lui Thomas este chiar pe Yonge Street. Avem 
întâlnire la patru. Ne întâlnim cu Marianna, în barul hotelului, să 
bem ceva, la cinci și jumătate. 

— Văd că ţi-ai găsit de lucru, spuse Myrna. 

Se ridică să vadă ce citea Clara pe laptop. 

— Ce-i așa interesant? 

Apoi se opri. 

Sus, pe pagină, scria: „W. Somerset Maugham”. 

— Un slujitor a mers într-o piață din Bagdad, citi Clara pe 
ecran, cu spatele la prietena ei. Aco/o s-a ciocnit de o femeie 
bătrână. Când s-a întors, a văzut că era Moartea. 

— Clara, spuse Myrna. Nu am... 

— Moartea l-a privit țintă și slujitorul, înspăimântat, a luat-o la 
goană. A mers direct la stăpânul lui și i-a povestit că a întâlnit 
Moartea în piată și că trebuie să plece departe, ca să se salveze. 
Stăpânul i-a dat un cal, și slujitorul și-a luat tălpășița, călărind 
cât de repede a putut spre Samarra, unde știa că Moartea nu-l 
poate ajunge. 

— Nu știu de ce am pomenit de asta... 

Clara făcu o mișcare abia perceptibilă cu mâna, și Myrna tăcu. 

— Mai târziu în acea zi, stăpânul era în piață și s-a întâlnit și el 
cu Moartea, continuă Clara să citească. A întrebat-o de ce i-a 
speriat slujitorul, și Moartea i-a explicat că nu a vrut să-l 
înfricoșeze. A fost doar surprinsă. 

Clara se întoarse și o privi ţintă pe Myrna. 

— Tu să termini povestea. Tu o știi. 

— N-ar fi trebuit să spun niciodată asta... 


VP - 68 


— Te rog, spuse Clara. 

Într-un final, Myrna vorbi, cu voce slabă. 

— Moartea spuse: am fost pur și simplu surprinsă să-l văd în 
piață. Pentru că am o întâlnire cu el diseară. In Samarra. 

e 

— Ai găsit fotografia lui Peter? o întrebă Gamache pe Lacoste. 

— Oui. Şi am trimis-o în Québec City, spuse ea. O să-l caute. 
Am trimis-o, totodată, prin rețeaua de la Sûreté du Québec, și 
polițiilor din Paris, Florența și Veneţia. l-am rugat să-i 
urmărească mişcările. A trecut aproape un an, nu mă aştept la 
prea mult, dar merită încercat. 

Gamache zâmbi. Mulţi l-au crezut nebun sau ameţit de 
calmante când numise un inspector abia trecut de treizeci de 
ani ca succesor al său la conducerea faimosului departament 
Omucideri. Dar el câștigase. Și niciodată, absolut niciodată nu 
avusese îndoieli că o alesese pe Isabelle Lacoste. 

— Bine. 

Era gata să încheie convorbirea, când își aminti. 

— Oh, și Dumfries. Poţi, te rog, să verifici și acolo? 

— Corect. Am uitat. 

Puse telefonul în furcă și bătu cu degetele în el de câteva ori. 
Apoi merse la computer și se conectă la internet. 

Odată conectat, căută pe Google destinaţia „Dumfries”. 

e 

— Ei bine, n-a fost de prea mare folos, spuse Myrna. 
Întotdeauna este așa? 

Coborâseră din TD Bank Tower și stăteau în hol. Myrna își 
acordă câteva clipe ca să admire designul Mies van der Rohe. 
Lumina și înălțimea. Un contrast cu sceneta jalnică intrare-ieșire 
pe care o jucaseră la etajul 52. 

Thomas Morrow era elegant, înalt, grațios. Părea, în multe 
feluri, o versiune animată a clădirii înseși. Cu excepţia faptului 
că în el nu era nimic deschis sau luminos. 

Acest imobil de birouri era mai mult decât părea la prima 
vedere. Thomas Morrow era mai puţin. 

— E mai rău, spuse Clara. Cred că faptul că ai fost tu aici l-a 
făcut mai amabil decât de obicei. 

— Glumești, spuse Myrna. Pantofii ei ţăcăneau pe marmura 
podelei. Ceasul de deasupra lungului birou de marmură al pazei 
arăta ora patru și treizeci și cinci de minute. Thomas Morrow o 


VP - 69 


lăsase pe cumnată-sa să aștepte douăzeci de minute și apoi îi 
acordase zece minute din timpul lui, înainte de a trece la alte 
probleme, mai presante decât dispariţia fratelui său. 

— Sunt sigur că Peter este bine, spusese Morrow, având pe 
față un zâmbet pe care se străduia să-l arate condescendent. Îl 
știi doar. A plecat să picteze și a pierdut noţiunea timpului. 

Myrna nu scosese niciun cuvânt, pur și simplu îl observase pe 
Thomas Morrow. Avea cam șaizeci de ani, presupunea ea. 
Stătea cu picioarele desfăcute, invitându-le pe cele două femei 
să se uite la prohabul lui. Costumul era perfect croit și avea o 
cravată de mătase. Stătea cu spatele la fereastră, ceea ce 
însemna că vizitatorii îl vedeau pe fundalul uriașelor turnuri 
negre care îl încadrau și al lacului care lucea dincolo de ele. 

Era ca un monarh, înconjurat de simbolurile puterii, sperând 
să-și deghizeze astfel propria slăbiciune. 

Clara își păstră cumpătul. 

— Sunt sigură că ai dreptate, dar vreau să știu dacă l-ai văzut 
cât a stat aici. 

Thomas scutură din cap. 

— Dar nici nu mă așteptam să ia legătura cu mine. Nu-mi 
agăţ tablouri pe pereţi. 

Arătă cu mândrie spre numeroasele fotografii. Nu ale familiei 
sau prietenilor, ci ale reușitelor în afaceri. Trofee de golf. 
Oameni celebri pe care îi întâlnise. 

Străini. 

— Probabil că a fost prin expoziţii și a luat pulsul galeriilor, 
spuse Thomas Morrow. Ai întrebat pe la galerii? 

— E o idee foarte bună, spuse Clara cu un zâmbet zgârcit. 
Mulţumesc. 

Morrow se ridicase și pornise spre ușă. 

— Mă bucur că ţi-am putut fi de ajutor. 

Și asta a fost tot. 

— Puteam rezolva asta prin telefon, spuse Myrna pe când 
mergeau prin cuptorul nimicitor al verii din Toronto. 

Căldura poleia clădirile și ricoșa apoi pe pavaj, materială și 
sfredelitoare, eliberând în aerul greu și umed un parfum de 
asfalt topit. 

Myrna îl găsea, în mod ciudat, liniștitor. Maică-sa și bunică-sa 
își găseau tihna în mirosul de iarbă cosită și pâine proaspătă, 
precum și în parfumul discret al așternuturilor uscate pe culme. 


VP - 70 


Pentru generaţia Myrnei, mirosul liniștitor era fabricat. Asfaltul 
topit însemna vară. Crema VapoRub însemna iarnă și purtatul 
de grijă. Mai erau sucul Tang și gazele de eșapament, precum și 
cerneala de copiator, de mult trecută. 

Toate astea o linișteau, pentru motive care nu puteau fi 
înțelese, pentru că nu aveau nimic de-a face cu înțelegerea. 


După ani de zile petrecuţi în Three Pines, aromele ei 
liniștitoare evoluaseră. Încă îi plăcea mirosul de VapoRub, dar 
aprecia deopotrivă mirosul delicat al râmelor după ploaie. 

— Mi-am dorit să fiu în stare să mă uit la el, spuse Clara în 
timp ce așteptau într-un colț, în mulțimea de oameni transpiraţi, 
ca semaforul să se schimbe în verde. Să văd dacă minte sau 
dacă ascunde ceva. 

— Și a făcut-o? Crezi că l-a văzut pe Peter, că a vorbit cu el? 

— Nu cred. 

Myrna se gândi. 

— De ce a spus chestia despre pereţi? 

Vedea în față impozanta faţadă a Royal York. Un anacronism 
important, la poalele unui oraș modern. Și aproape că simţi 
gustul berii pe care o va bea în curând. 

— Cine știe de ce cei din familia Morrow spun ceva, zise Clara, 
oprindu-se la ușa vechiului hotel. 

Portarul, asudând în uniforma lui, ţinea o palmă pe mâner, 
gata să se repeadă să le deschidă. 

— Cred că a fost un bobârnac pentru Peter, spuse Myrna. 
Sugerând că ar fi mai interesat de artă decât de fratele lui. 

— Și avea dreptate, spuse Clara. 

— Hai să bem o bere, zise Myrna, îndreptându-se direct spre 
bar. 


VP -71 


Zece 


Reine-Marie luă cartea grea la subsuoară și păși în lumina 
orbitoare a zilei. 

— înăuntru sau afară, ma belle? întrebă Olivier. 

Privi în jur și se hotărî pentru o masă pe terrasse, ar fi fost 
perfect sub una dintre cele mai mari umbrele Campari. 

Olivier se întoarse în câteva minute cu un pahar mare de bere 
de ghimbir, deja aburit de la căldură, și cu un bol cu nuci și 
alune asortate. 

— Parfait, spuse Reine-Marie. Merci. 

Luă o înghiţitură și deschise cartea, dar își ridică ochii din ea 
douăzeci de minute mai târziu, când un cap i se lăsă în poală. 

Henri. 

Îi frământă urechile extravagante, când simţi un sărut în 
creștet. 

— Sper că tu ești, Sergio. 

— Regret, eu sunt, spuse Armand râzând. 

Trase un scaun și făcu semn din cap spre Olivier, care dispăru 
înăuntru. 

— Istoria Scoției, citi Gamache pe coperta cărţii lui Reine- 
Marie. O pasiune subită? 

— De ce Dumfries, Armand? întrebă ea. 

— Și eu am încercat să înțeleg. Am intrat pe internet și am 
cercetat puțin. 

— Ai găsit ceva? 

— Nu chiar, admise el. Am printat ce am găsit. Puse foile pe 
masă. Tu? 

— Abia am început să citesc. 

— De unde ai luat-o? întrebă. Ruth? 

Se uită spre Librăria cu Cărţi Vechi și Noi a Myrnei. 

— Rosa. Ruth adormise în secţiunea filosofie. 

— Adormise sau își pierduse cunoștința, sau... 

— Murise? întrebă Reine-Marie. Nu, am verificat. 

— Nu era nicio fermă în capul ei? întrebă Olivier, punând pe 
masă berea lui Gamache. 

— Merci, patron, spuse Armand. 


VP- 72 


Au sorbit din băuturi, au mâncat absenți alune și nuci și au 
citit despre un oraș din Scoţia. 

e 

— Oh, Dumnezeule! spuse Myrna, privind în jur. 

Se oprise ca trăsnită, în pragul barului de la Royal York, 
provocând o mică înghesuială în spatele ei. 

— Câte persoane? întrebă tânăra. 

— Trei, spuse Clara, privind spre grămada staţionară creată 
de Myrna. 

— Urmaţi-mă. 

Cele două femei asudate porniră după șefa de sală, zveltă și 
elegantă. 

Myrna se simțea ca un gigant. Mare, greoaie, ciufulită și 
ireală. Fără să fie deloc acolo. Invizibilă în spatele sirenei care le 
conducea la masă. 

— Merci, spuse Clara din obișnuinţă, uitând că era în 
englezescul Ontario, nu în franțuzitul Québec. 

— Oh, Dumnezeule! șopti Myrna din nou, în timp ce se arunca 
pe fotoliul de pluș, tapiţat în roșu strident. 

Barul era, de fapt, o bibliotecă. Un loc în care Dickens s-ar fi 
simţit confortabil. Unde Conan Doyle ar fi putut găsi o carte 
utilă. Unde Jane Austen ar fi putut sta să citească. Și să se 
îmbete, dacă ar fi dorit. 

— O bere, mulțumesc, spuse Myrna. 

— Două, adăugă Clara. 

Era ca și cum pășiseră, din arșița strălucitoare și vibrantă a 
unui Toronto de secol douăzeci și unu, în răcoarea unei case de 
țară din secolul al nouăsprezecelea. 

Poate că erau giganţi, dar acesta era habitatul lor natural. 

— Crezi că Peter a avut o întâlnire în Samarra? întrebă Clara. 

Vocea îi era plată, într-un fel pe care Myrna, graţie anilor 
întregi de ascultare, îl recunoscu a fi al oamenilor care încearcă 
să pună frâu emoțiilor. Să le strivească, să le niveleze și, odată 
cu ele, și cuvintele, și vocea. Să încerce, cu disperare, să le 
transforme zgomotul teribil într-unul pământesc. 

Dar ochii o trădau pe Clara. Cerșeau certitudini de la Myrna. 

Peter era în viaţă. Pictând. Pur și simplu, pierduse noţiunea 
timpului. 

Nu avea de ce să-și facă griji. Nu era aproape de Samarra. 


VP-73 


— Îmi pare rău că am spus asta, zise Myrna, zâmbind 
chelnerului care le adusese băuturile. 

Toţi ceilalţi din bar păreau să bea un fel de cocktailuri 
speciale. 

— Dar crezi asta? întrebă Clara. 


Myrna reflectă pentru un moment, privindu-și prietena. 

— Cred că povestea nu este atât de mult despre moarte, cât 
despre destin. Cu toţii avem o întâlnire în Samarra. 

Puse berea jos și se lăsă peste masa din mahon, coborând 
vocea astfel încât Clara fu nevoită, la rândul ei, să se aplece ca 
s-o poată auzi. 

— Ceea ce știu cu siguranță este că viața lui Peter este a lui. 
Să stea în piaţă. Să meargă în Samarra. Destinul lui. Nu al tău. 
Vei primi vreo recunoaștere pentru tot ceea ce a făcut Peter 
minunat în acest ultim an? 

Clara scutură din cap. 

— Și totuși crezi în continuare că este vina ta dacă s-a 
întâmplat ceva rău. 

— Crezi că s-a întâmplat ceva rău? 

Myrna se pregătea să spună, ușor exasperată, că nu asta era 
ideea. Însă, privind-o pe Clara, își dădu seama că nu ar fi contat. 
Clara avea nevoie de un singur lucru, iar ăsta nu era logica. 

— Nu. Myrna îi luă mâna. Sunt sigură că e bine. 

Clara trase aer în piept, strânse mâna Myrnei, apoi se lăsă din 
nou pe spate în fotoliul său: 

— Chiar? cercetă ochii Myrnei, dar nu prea profund și nu prea 
mult. 

— Chiar. 

Amândouă știau că Myrna minţea. 

— Ea este? întrebă Myrna, iar Clara se întoarse în fotoliu ca s- 
o vadă pe Marianna Morrow apropiindu-se. 

O întâlnise pentru prima dată pe Marianna pe vremea când 
sora lui Peter trăia o viaţă boemă în Cabbagetown, o enclavă 
artistică din Toronto. Pretindea că este poetă și încerca să le 
atragă atenţia nepăsătorilor ei părinţi. Arma pe care o alesese 
era să le stârnească îngrijorarea. 

Tânăra, jumătate abandon, jumătate disperare, rămăsese atât 
de întipărită în mintea Clarei, încât ea se aștepta s-o întâlnească 
pe acea Marianna. l-a luat câteva momente ca să-și dea seama 


VP - 74 


că părul Mariannei era înspicat și că, în ciuda faptului că încă 
arăta precum o poetă, era, de fapt, un designer de succes. Cu 
un copil. Și singura din familia lui Peter pe care o putea suporta. 
Și asta cu greu. 

— Marianna. 

Clara se ridică și, după ce o prezentă pe Myrna, luară loc 
toate trei. Marianna își comandă un martini, apoi se uitară una 
la alta. 

— Deci, spuse ea. Unde e Peter? 

(J 

— De ce Dumfries? întrebă Gamache, privind pe deasupra 
teancului de hârtii. Pare un loc destul de atractiv, dar de ce să fi 
părăsit Peter Veneția ca să meargă acolo? 

Reine-Marie lăsă în jos cartea grea. 

— Aici nu e nimic ieșit din comun. Un oraș scoțian drăguţ. 
Druid în trecut, apoi au apărut romanii, apoi scoțienii și l-au luat 
înapoi. 

— Ceva artiști cunoscuţi? 

— Niciun cetățean cunoscut, din câte văd. 

Gamache se lăsă pe spate și își sorbi berea de ghimbir, 
privindu-i pe copiii din parc. Văzându-și prietenii și vecinii 
îndreptându-se spre treburile lor, în această zi caldă de august. 
Privind mașinile cum înaintau liniștit spre și dinspre Three Pines. 

Apoi se aplecă în faţă. 

— S-ar putea ca nu Dumfries să fi fost locul unde mergea, de 
fapt, Peter. Trase spre el cartea lui Reine-Marie. Poate că era în 
drum spre o altă destinație. 

(J 

— Ce vrei să spui? întrebă Clara. 

— Tu și Peter sunteți mereu împreună, spuse Marianna 
Morrow. Am presupus că ni se alătură și el să bem ceva. 

Inima Clarei se prăbuși. 

— Am venit ca să te întreb același lucru. 

Marianna se răsuci în scaun și se uită fără ocolișuri la Clara. 

— Vrei să mă întrebi unde este Peter? Adică nu știi? 

Myrna încercă să-i citească expresia feței, inflexiunile vocii. La 
suprafață, cel puţin, se vedea îngrijorare. Dar mai era și altceva, 
dincolo de asta, ca un turbion. 

Satisfacție. Myrna se aplecă ușor spre Marianna Morrow. 


VP-75 


Cel puţin Thomas, cu picioarele lui desfăcute și zâmbetul de 
cunoscător, nu încercase în niciun fel să-și ascundă disprețul. 
Această femeie încerca. Chiar dacă nu ascundea chiar dispreț, 
simţi Myrna, ci mai degrabă un fel de foame. 

Sora lui Peter privea spre Clara ca și cum aceasta ar fi fost un 
bufet de tipul „mănânci cât poţi”, iar ea, Marianna, ar fi fost 
hămesită. Avidă de vestea proastă pe care i-ar putea-o da Clara. 

— A dispărut, spuse Clara. 

Și Myrna văzu ochii Mariannei devenind și mai strălucitori. 

— Asta este îngrozitor. 

— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Clara. 

Marianna stătu puţin pe gânduri. 

— A luat masa cu noi iarna trecută, dar nu-mi amintesc exact 
când. 

— Tu l-ai invitat? 

— S-a invitat singur. 

— De ce? întrebă Clara. 

— De ce? repetă Marianna. Pentru că sunt sora lui. Și voia să 
mă vadă. 

Părea să se simtă jignită, dar toate știau că nu era așa. 

— Nu, serios, spuse Clara. De ce? 

— N-am idee, admise Marianna Morrow. Poate că voia să-l 
vadă pe Bean. 

— Bean? întrebă Myrna. 

— Este... 

Clara ezită, sperând că femeia de lângă ea îi va veni în ajutor. 
Dar Marianna Morrow doar privea. Și zâmbea. 

— Copilul Mariannei, spuse Clara în cele din urmă. 

— Ahhh, făcu Myrna, pe care ezitarea o bulversase. 

Marianna o studie pe Clara. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

Spre surprinderea Myrnei, Clara nu ezită să-i spună. 

— Eram separați de mai mult de un an. Nu l-am mai văzut și 
n-am mai auzit de el de vara trecută. Ar fi trebuit să fie o 
separare de probă. Ar fi trebuit să se întoarcă după un an. 

Myrna o cerceta îndeaproape pe Clara. Existase un mic indiciu 
al încărcăturii pe care o purtau vorbele ei. Al greutăţii pe care 
Clara o ţăâra după ea, ziua întreagă. Și noaptea. 

— Dar nu s-a întors. 


VP - 76 


Marianna atârna încă de rămășițele îngrijorării, dar satisfacția 
ei era tot mai vizibilă acum. 

Myrna se întreba de ce Clara nu-și ţine gura. 

— Dar, te rog, nu spune nimănui. 

— Nu voi spune, zise Marianna. Știu că a vizitat facultatea de 
artă în timpul cât a stat aici. Ne-a spus când a venit la cină. 

— Unde am învăţat împreună, îi spuse Clara Myrnei. 

— Cred că a vizitat și niște galerii. 

Acum Marianna devenise volubilă și Myrna înţelese de ce 
Clara îi spusese atâtea. O hrănise pe Marianna, o îndopase. Și 
Marianna mâncase tot, un mâncău la banchetul veștilor proaste. 
Supraplină, somnoroasă, lăsase garda jos. Vărsând informaţii. 

— Am o idee. Nu veniţi diseară la noi, la cină? 

Myrna văzu doar pentru un moment zâmbetul Clarei, apoi 
acesta dispăru. Și Myrna își privi prietena cu un respect înnoit. 

e 

— Ai găsit ceva? 

Armand se uita pe deasupra cărții despre Scoția. Reine-Marie 
scutură din cap și puse jos foile imprimate. 

Schimbaseră între ei materialele, în speranța că unul va găsi 
ceva ce-i scăpase celuilalt. 

— Tu? întrebă ea. 

El își scoase ochelarii de citit și se frecă la ochi. 

— Nimic. Dar mă contrariază ceva în călătoria lui Peter. 

Gamache stătea la masa lor din afara bistroului. 

— De-aici, a plecat direct la Paris. 

Reine-Marie dădu din cap: 

— Oui. 

— Şi și-a găsit un loc în arondismentul cincisprezece. 

Acum Reine-Marie înțelese de ce era contrariat Armand. 

— Nu-i chiar un refugiu al artiștilor. 

— Avem nevoie de o hartă detaliată a Parisului, spuse el, 
ridicându-se. Avem una acasă, dar sunt convins că o să găsim și 
la librărie. 

Se întoarse după câteva minute, aducând o hartă veche, un 
ghid de călătorie la fel de vechi și o poetă bătrână. 

Ruth se așeză în scaunul lui Gamache, apucând cu o mână 
berea cu ghimbir a acestuia, iar cu cealaltă ultimele nuci din bol. 

— Ultima dată când s-a auzit de Peter, era în Quebec City, 
spuse ea. Așa că, ce vine să caute Clouseau ăsta? O hartă a 


VP - 77 


Parisului. Hristoase! Pe câți a trebuit să-i otrăvești ca să ajungi 
inspector-șef? 

— Atât de mulţi, încât unul în plus nu mai contează, răspunse 
el, iar Ruth fornăi. 

Îi împinse berea înapoi cu o tresărire și flutură mâna spre 
Olivier. 

— Pastile, comandă ea. Alcool. 

Reine-Marie îi spuse despre alegerea lui Peter în ceea ce 
privește șederea la Paris, și Ruth clătină din cap. 

— Nebun. Dar, pe de altă parte, oricine ar părăsi-o pe Clara ar 
fi așa. Să nu-i spuneţi că am zis asta. 

Toţi trei se aplecară deasupra hărţii și ghidului, cercetând 
arondismentul cincisprezece în căutarea a ceva care ar fi putut 
explica alegerea lui Peter de a sta acolo. 

— Plănuiţi o călătorie? întrebă Gabri. 

Puse pe masă un platouaș cu murături, gustări reci și măsline 
și li se alătură. 

— Mă primiţi și pe mine? 

Când îi spuseră cu ce se îndeletniceau, Gabri făcu o faţă 
lungă. 

— Cincisprezece? La ce s-a gândit? 

Douăzeci de minute mai târziu, încă se holbau unii la alții. Nu 
deveniseră mai înţelepţi. 

Oare la ce se gândise Peter Morrow? 

e 

— Și acesta este Bean, spuse Marianna. 

În faţa Clarei și a Myrnei stătea un copil de doisprezece sau 
treisprezece ani. În blugi și cu un tricou prea mare, cu părul 
până la umeri. 

— Bună! spuse Myrna. 

— Salut! 

— Bean, ţi-o amintești pe mătușa Clara. 

— Sigur. Unde este unchiul Peter? 

— Păi, e plecat să picteze, spuse Clara, simțind ochii isteți ai 
lui Bean studiind-o. 

Erau câteva lucruri clare în privinţa lui Bean. Copilul era 
politicos, tăcut, deștept. Atent. 

Dar nu era clar dacă Bean era băiat sau fată. 

Marianna Morrow, înțelegând că nu-și poate îngrijora părinţii 
într-atât încât să-i dea atenţie, apucase pe un alt drum. Făcuse 


VP - 78 


un copil nelegitim. Îl numise Bean: pe acel copil. Și, ca o lovitură 
de graţie, nu spusese familiei dacă Bean era fată sau băiat. 
Marianna produsese deopotrivă un copil și o armă biologică. 

Clara presupusese că sexul copilului va deveni evident la un 
moment dat. Marianna însăși se va plictisi de această șaradă 
sau Bean însăși/însuși va ieși din povestea asta. Sau va deveni 
totul clar pe măsură ce Bean se va maturiza. 

Nu se întâmplase niciunul dintre aceste lucruri. Bean 
rămăsese androgin, și familia Morrow rămăsese în întuneric. 

Au luat cina aproape în tăcere, Marianna părând că regretă 
invitaţia chiar în momentul în care o făcuse. După masă, Bean le 
luă sus, ca să le arate roata culorilor pe care învățase să o facă 
de la unchiul Peter. 

— Te interesează arta? întrebă Myrna, urmându-l pe copil pe 
scări. 

— Nu chiar. 

Ușa camerei lui Bean se deschise, iar Myrna ridică din 
sprâncene. 

— Bună treabă, îi șopti ea Clarei. 

Pereţii camerei lui Bean, în loc să fie acoperiţi cu postere ale 
idolilor pop sau ale celebrităților din sport, erau plini cu tablouri, 
legate unele de celelalte. Locul părea o peșteră neolitică în 
centrul orașului Toronto. 

— Frumoase picturi, spuse mătușa Clara. 

Myrna îi aruncă o privire de mustrare. 

— Ce? șopti Clara. Încerc să-l încurajez. 

— Chiar vrei să încurajezi chestia asta? Myrna arătă înţepat 
spre perete cu degetul ei gros. 

— Sunt o prostie, spuse Bean, așezându-se pe pat și privind în 
jur. Dar mie îmi plac. 

Clara încercă să-și reprime un zâmbet. Cam asta simţise și ea 
în legătură cu primele ei lucrări. Ştia că toate erau prostii. Dar îi 
plăceau. Chiar dacă nu mai plăceau nimănui altcuiva. 

Privi din nou pereţii camerei, de data asta cu mintea deschisă. 
Hotărâtă să găsească ceva bun în ceea ce făcuse Bean. 

Privea de la o pictură la alta. Și la alta. Și la alta. 

Se îndepărtă. Se apropie. Își înclină capul într-o parte, apoi în 
cealaltă. 

Indiferent cât le-ar fi privit, erau îngrozitoare. 


3 „Fasole” (engl.). 
VP - 79 


— E-n regulă, nu trebuie să-ţi placă, spuse Bean. Nu-mi pasă. 

Tot așa spusese și tânăra Clara, pe vremea când vedea mult 
prea familiara privire a oamenilor străduindu-se să spună ceva 
drăguţ despre lucrările ei de început. Oameni a căror părere o 
prețuia. Nu-mi pasă, spusese ea. 

Dar îi păsa. Și bănuia că și Bean simte în același fel. 

— Ai unul preferat? întrebă mătușa Clara, lăsând la o parte 
propriile sentimente. 

— Ăsta. 

Bean arătase spre ușa deschisă. Mătușa Clara o închise, ca să 
se vadă pictura de acolo. Era, dacă așa ceva ar fi fost posibil, 
mai îngrozitoare decât toate celelalte. În timp ce restul erau din 
neolitic, aceasta părea un uriaș pas evoluționist făcut îndărăt. 
Oricine pictase chestia asta avea, aproape sigur, o coadă și labe 
cu care se târa pe pământ. Şi pe pictură. 

Dacă Bean învățase de la Peter roata culorilor, atunci Peter 
fusese un profesor foarte, foarte nepriceput. Acest tablou ignora 
toate regulile artei și pe multe altele, ale simplei politeţi. Era ca 
un miros urât agăţat pe perete. 

— Ce-ţi place la el? întrebă Myrna, cu vocea încordată de 
reprimarea unei emoţii puternice sau poate că încerca să nu dea 
afară mâncarea. 

— Alea. 

Din pat, Bean fluturase un deget spre pictură. Clara își dăduse 
seama că, odată închisă ușa, acesta era ultimul lucru pe care îl 
vedea Bean înainte de a adormi, seara, și primul când se trezea, 
dimineața. 

Ce era atât de special în ea? 

Privi spre Myrna și își văzu prietena examinând pictura. Și 
zâmbind. La început doar un rânjet, care crescu apoi. 

— Vezi? întrebă Myrna. 

Clara se uită mai atent. Apoi îi pică fisa. Acele bucle roșii, 
caraghioase zâmbeau. Pictura era plină de ele. Buze. 

Nu făceau pictura mai bună. Dar o făceau amuzantă. 

Clara privi înapoi spre Bean și văzu un zâmbet larg pe faţa 
gravă. 

— În mod sigur, gena artistică nu i s-a transmis lui Bean, 
spuse Myrna în taxi, la întoarcerea la hotel. 

— AȘ da oricât ca Peter să vadă ce a produs lecţia lui, spuse 
Clara, și o auzi pe Myrna lângă ea, înecându-se de râs. 


VP - 80 


e 

— Voi ce ați făcut astăzi? îi întrebă Reine-Marie pe Annie și 
Jean-Guy în timp ce-și luau cina pe terasa din spatele casei. 

— Am călărit împreună cu Dominique prin pădure, spuse 
Annie, servindu-se cu o salată de pepene cu mentă și feta. 

— Și tu? îl întrebă Armand pe Jean-Guy. Știu sigur că tu n-ai 
încălecat vreun cal. 

— Cal? spuse Beauvoir. Cal? Dominique spune că sunt cai, dar 
cu toții știm că printre ei se află cel puţin un elan. 

Reine-Marie râse. Niciunul dintre caii lui Dominique nu putea 
fi considerat demn de arătat. Abuzaţi, neglijaţi și în cele din 
urmă trimiși la abator, fuseseră salvaţi de Dominique. 

Cu toţii aveau privirea aceea... ca și când ar fi știut. Cât de 
aproape fuseseră. 

Cum arăta și Henri câteodată, în momentele sale de liniște. 
Cum arăta și Rosa. Aceeași expresie pe care o văzuse câteodată 
și în ochii lui Jean-Guy. 

Și în ai lui Armand. 

Cu toții știau. Aproape că muriseră. Dar știau, de asemenea, 
și că fuseseră salvaţi. 

— Am lucrat ceva împreună cu Marc, în curte, spuse Jean-Guy. 
Voi ce aţi făcut? 

Gamache și Reine-Marie descriseră după-amiaza pe care o 
petrecuseră încercând să-și imagineze de ce mersese Peter la 
Dumfries. 

— Și de ce în arondismentul cincisprezece, la Paris, spuse 
Reine-Marie. 

— Tată, ce este? întrebă Annie. 

Armand se ridicase, scuzându-se, și mersese în casă, de unde 
se întoarse cu o hartă a Parisului. 

— Scuze, spuse el, trebuie să verific ceva. 

Desfășură harta pe masă. 

— Ce anume cauţi? i se alătură Jean-Guy. 

Gamache își puse ochelarii de citit și se aplecă peste hartă, 
după care, în cele din urmă, se îndreptă de spate. 

— Când aţi mers la călărie, v-aţi oprit să-l vedeţi pe tatăl lui 
Marc? o întrebă Armand pe fiica lui. 

— Puțin, da, spuse Annie. l-am dus niște zarzavaturi. De ce? 

— Încă nu are telefon, nu? 

— N-are, de ce? 


VP - 81 


— Întrebam și eu. A trăit la Paris o vreme, spuse Gamache. 

— A petrecut acolo o perioadă, după ce mama lui Marc l-a dat 
afară, spuse Annie. 

— Trebuie să vorbesc cu el. Armand se întoarse spre Jean- 
Guy. Ești gata să urci în șa? 

Beauvoir îl privi terifiat. 

— Acum? Noaptea? Pe cai sau ce-or fi? 

— E prea întuneric acum, spuse Gamache. Dar mâine, la 
prima oră. 

— De ce? întrebă Annie. Cum ar putea Vincent Gilbert să știe 
ceva despre dispariţia lui Peter? 

— Poate că nu știe nimic, dar îmi amintesc că am vorbit cu el 
despre timpul petrecut la Paris. Mi-a arătat unde a stat. 

Gamache puse degetul pe hartă. 

Arondismentul cincisprezece. 


VP - 82 


Unsprezece 


Galeriile din Toronto au fost un eșec. Nimeni nu-și amintea de 
Peter și toți au încercat s-o convingă pe Clara să expună în 
spaţiile lor. Exact aceleași galerii care îi respinseseră lucrările și 
râseseră de ele cu doar câţiva ani mai devreme se străduiau 
acum s-o seducă. 

Clara nu le purta pică. Ei au fost mult prea severi și ea 
ajunsese mult prea departe. Dar observase toate lucrurile astea, 
și mai observase încă ceva. Propriul său ego, arătat dintr-un alt 
unghi. Cuvintele  lingușitoare, zâmbetele curtenitoare ale 
acestor viteji de după război. 

— A trecut pe-aici? o întrebase Clara pe proprietara ultimei 
galerii de pe lista lor. 

— Nu, din câte îmi amintesc, spusese ea, iar recepţionera 
confirmase că, în ultimele douăsprezece luni, nu figura nicio 
întâlnire cu Peter Morrow. 

— Poate că doar a lăsat ceva, insistă Clara, arătându-i 
patroanei o fotografie a șocantei creații a lui Peter. 

— Oh, îl știu, spuse ea. 

— A fost aici? întrebă Clara. 

— Nu, vreau să spun că îi cunosc lucrările. Acum, hai să 
vorbim despre picturile dumitale... 

Și asta a fost tot. Clara a fost politicoasă, dar a fugit cât de 
repede a putut, înainte de a fi sedusă. Insă a luat cartea de 
vizită a proprietarei galeriei. Nu se știe niciodată. 

Ultima lor oprire înainte de a lua trenul de după-amiază a fost 
la Facultatea de artă, unde Peter și Clara se întâlniseră cu 
aproape treizeci de ani în urmă. 

— OCCAȚ... spuse secretarul. 

— Obsesivo-compulsiv... zise Myrna. 

— Facultatea de Artă Canadiană din Ontario, spuse secretarul. 

Le dădu o broșură și o trecu pe Clara Morrow în fruntea listei 
de foști studenţi. Nu-i recunoscuse numele, ceea ce a fost 
pentru ea deopotrivă o ușurare și o iritare. 


+ Ontario College of Canadian Arts (engl.). 
VP - 83 


— Peter Morrow? Recunoștea, în schimb, acest nume. A fost 
aici în urmă cu câteva luni. 

— Ai vorbit cu el? spuse Clara. Ce voia? 

De fapt, dorise să întrebe „Cum arăta?”, dar se abţinuse. 

— Oh, doar să mai afle noutăţi. Voia să știe dacă mai este 
cineva dintre cei pe care i-a cunoscut pe vremea când venea 
aici. 

— Și mai este? 

— Păi, o singură persoană. Paul Massey. 

— Profesorul Massey? Glumești. Ar trebui să aibă... 

— Optzeci și trei de ani. Încă predă, încă pictează. Domnul 
Morrow a fost nerăbdător să-l întâlnească. 

— Profesorul Massey preda desen conceptual, îi explică Clara 
Myrnei. 

— Încă o face, spuse secretarul. Transpunerea lumii vizuale 
pe pânză, cită el din broșură. 

— Era unul dintre profesorii noștri preferaţi, spuse Clara. 
Acum este aici? 

— S-ar putea să fie. Este vacanţa de vară, dar profesorul vine 
deseori la atelierul lui când este liniște. 

— Profesorul Massey era extraordinar, spuse Clara, grăbindu- 
se pe culoar. Un mentor pentru mulţi dintre artiștii tineri, 
inclusiv pentru Peter. 

— Dar pentru tine? 

— Oh, nu. Eram o cauză pierdută, spuse Clara, râzând. Nu 
prea știau cum să procedeze cu mine. 

Ajunseră la atelier și Myrna deschise ușa. Le întâmpină 
mirosul familiar de seminţe de in vopsele în ulei și terebentină. 
Precum și privirea unui bătrân stând pe un taburet. Părul alb i se 
rărise și avea fața roz. În ciuda vârstei, părea robust. Un artist 
hrănit cu boabe, crescut în aer liber. Incă nescos la pășune. 

— Da, spuse el, ridicându-se de pe scaun. 

— Domnule profesor Massey? 

Expresia lui era întrebătoare, dar nu alarmată sau enervată. 
Arăta, gândi Myrna, ca acel soi de profesori cărora chiar le 
placeau studenții. 

— Da? 

— Sunt Clara Morrow. Am înţeles că soțul meu a venit să vă 
vadă... 


VP - 84 


— Peter, spuse profesorul, zâmbind și venind spre ea cu mâna 
întinsă. Da. Ce mai faci? Ti-am urmărit succesul. Foarte 
interesant. 

Pare să fie sincer, gândi Myrna. Arăta cu adevărat bucuros 
pentru Clara, și fericit să o vadă. 

— Peter v-a povestit despre mine? întrebă Clara. 

— Am citit în ziare. Ești cel mai mare succes al nostru, 
învăţăcelul și-a depășit maestrul. 

Profesorul Massey o studie pe femeia din fața lui. 

— Probabil pentru că noi n-am fost niciodată maeștri pentru 
tine, nu-i așa, Clara? Poate că asta a fost cheia. Nu ne-ai urmat 
pe noi. Nu ai urmat pe nimeni. 

Se întoarse spre Myrna și se confesă: 

— Nu e ușor să ai un elev cu adevărat creativ. Greu de 
evaluat, greu de ţinut în ţarc. Spre rușinea noastră, am încercat 
s-o facem. 

Vorbea cu o asemenea umilinţă, cu atâta conștientizare a 
propriilor limite, încât Myrna se trezi captivată de el. 

— Mi-e teamă că nu-mi amintesc niciuna dintre lucrările tale, 
spuse el. 

— Nu mă surprinde, zise Clara cu un zâmbet. Cu toate că erau 
expuse din greu în clădirea facultăţii, în Salon des Refusés. 

— Ai făcut parte din asta? Profesorul Massey clătină capul în 
semn de tristețe. Un lucru oribil, comis asupra tinerilor 
vulnerabili. Umilitor. Îmi pare rău. Vom avea grijă să nu se mai 
întâmple așa ceva niciodată, să știi. Am vorbit și cu Peter despre 
asta. 

— Ei, am supraviețuit, spuse Clara. 

— Și ai înflorit. Intră, ia loc. 

Trecu prin atelier fără să aștepte răspunsul ei și arătă spre un 
grup de scaune ponosite, alături de o sofa al cărei mijloc se 
încovoiase până atinsese podeaua. 

— Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

Profesorul păși spre un frigider vechi. 

— Obișnuiaţi să-l umpleţi cu bere, spuse Clara, urmându-l. 
Vineri dădeam petreceri în atelierul dumneavoastră, după 
cursuri. 

— Da. Acum nu mai putem face asta. Administraţie nouă. 
Reguli noi. Limonadă? 

Îi oferi o bere. 


VP - 85 


Clara râse și o luă. 

— De fapt, eu aș prefera o limonadă, dacă aveţi, spuse Myrna, 
care era însetată după o zi de umblat din galerie în galerie 
printr-un Toronto pârjolit de caniculă. 

Profesorul Massey îi dădu limonada, apoi se întoarse spre 
Clara. 

— Cu ce pot să te ajut? 

— Oh, cu ce l-aţi ajutat și pe Peter, spuse ea, așezându-se pe 
sofa. 

Genunchii aproape că-i ajunseră rapid la gură și un val de 
spumă de la bere îi ateriză în poală. 

Ar fi trebuit să fie pregătită pentru asta, își dădea seama. Era 
aceeași sofa pe care stătuseră când erau studenți, cu atâţia ani 
în urmă. 

Profesorul Massey îi oferi Myrnei un scaun, dar ea preferă să 
se plimbe în voie prin atelier, privind tablourile. Se întreba dacă 
erau toate pictate de profesor. Păreau bune, dar Myrna 
cumpărase unul dintre Uterele războinice ale Clarei, așa că greu 
putea fi numită critic de artă. 

— Păi, spuse profesorul, așezându-se pe un scaun lângă 
Clara, Peter și cu mine am discutat mai ales despre ceilalți 
studenţi și profesori. M-a întrebat despre unii dintre profesorii lui 
preferați. Mulţi dintre ei s-au dus. Au murit. Câţiva au înnebunit, 
ca bietul profesor Norman, deși nu pot spune că el a fost 
profesorul favorit al cuiva. Mi-ar plăcea să cred că a fost vorba 
despre vertijul picturii, dar cred că știm cu toţii că a venit la noi 
ușor nebun, iar munca aici nu prea l-a ajutat. Eu însumi am 
scăpat nedescoperit pentru că am avut o carieră mediocră și am 
fost mereu de acord cu administraţia. 

A râs, apoi s-a lăsat liniștea. Era o liniște de un anume fel, 
care o făcu pe Myrna să se întoarcă de la pânza albă de pe 
șevalet și să se uite la ei. 

— De ce ești aici, de fapt? întrebă într-un final profesorul 
Massey. 

Intrebarea sunase blând, delicat. 

O privea pe Clara cu ochii lui albaștri și părea să așeze o bulă 
în jurul ei. Un scut. Prin care nimic n-ar mai fi putut-o răni. Și 
Myrna înțelese de ce profesorul Massey era printre favoriţi. Și de 
ce era ţinut minte pentru lucruri mai importante decât 
„transpunerea lumii vizuale pe pânză”. 


VP - 86 


— Peter a dispărut, spuse Clara. 
e 

Drumul prin pădure îi aminti lui Jean-Guy de ceva anume. De 
o imagine veche. 

Gamache era în faţa lui, pe ceea ce, bănuiau ei, n-ar fi fost 
chiar un cal. În ultimele cincisprezece minute, Beauvoir se tot 
ferise de crengile care-l plesneau peste față, cam în același 
moment în care Gamache striga „Ai grijă”. 

Și când nu era persecutat de natură, tot ce putea vedea 
Beauvoir era fundul lui Bullwinkle legănându-se în fața lui. 

Deocamdată nu-i plăcea aventura. Din fericire pentru el, nici 
nu se așteptase să-i placă. 

— Se vede ceva? strigă în față, către Gamache, pentru a 
zecea oară în tot atâtea minute. 

— Bucură-te de peisaj și relaxează-te, veni răspunsul calm. O 
să ajungem, până la urmă. 

— Tot ce văd este fundul calului dumitale, spuse Jean-Guy, și, 
când Gamache se întoarse spre el cu o faţă dezaprobatoare, 
adăugă: „domnule”. 

Beauvoir se balansa înainte și înapoi pe cal și nu putea să 
accepte în sinea lui că, de fapt, începuse să-i placă. Chiar dacă 
„Să-i placă” era o formulare cam exagerată. Găsea că pasul ușor 
și ritmic al acestui animal grijuliu îi oferea siguranţă și îl calma. li 
reamintea de legănarea călugărilor când se roagă. Sau de o 
mamă liniștindu-și copilul agitat. 

Pădurea era tăcută, se auzea numai zgomotul copitelor și al 
păsărilor care fugeau din drum. Cu cât avansau mai mult în 
adâncul pădurii, cu atât locul devenea mai tăcut și mai verde. 

Chakra inimii. Așa îi spusese odată o localnică ce conducea un 
centru de yoga din împrejurimi. 

— Verdele este culoarea chakrei inimii, spusese ea, ca și cum 
asta ar fi fost un fapt. 

Atunci respinsese ideea. Și, ca să fie clar, în faţa altora o 
respingea și acum. Dar în sinea lui, în adânca pace verde, 
începuse să-și pună întrebări. 

În faţă îl putea zări pe Gamache, legănându-se în spinarea 
creaturii sale. O hartă a Parisului se ițea din desagi. 

— Am ajuns deja la Luvru? întrebă Jean-Guy. 

— Taci din gură, nătângule, spuse Gamache, fără să se mai 
obosească să se întoarcă spre el. Știi bine că am trecut de el 


VP - 87 


acum ceva vreme. Căutăm Turnul Eiffel și, după aceea, 
arondismentul cincisprezece. 

— Oui, oui, zut alors, spuse Beauvoir, cu un râs exagerat în 
nazalizarea lui franţuzească. Hor, hor. 

În faţa lui, îl auzi pe Șef chicotind. 

— Uite! 

Șeful arătă ceva și, în acel moment, Beauvoir știu exact de ce 
anume îi amintea. De un desen înfățișându-l pe Don Quijote, pe 
care-l văzuse într-o carte. 

Gamache arăta spre o colibă rudimentară din pădure, care 
găzduia o fiinţă primitivă. Sau poate era un uriaș. 

— Trebuie să ne plecăm în faţa lui? întrebă Beauvoir, și auzi 
duduitul ușor al inconfundabilului râs al Șefului. 

— Vino, Sancho, spuse el. Lumea are nevoie de prezenţa 
noastră imediat. 

Și Jean-Guy îl urmă. 

e 

Profesorul Massey ascultă fără să o întrerupă, fără să 
reacționeze. Doar dând din cap când și când, pe măsură ce 
Clara îi povestea despre Peter. Despre cariera lui, despre artă, 
despre viaţa lor împreună. 

Și, într-un final, n-a mai rămas nimic de spus. 

Profesorul inspiră, o respiraţie care părea nesfârșită. Tinu 
aerul în piept preț de o clipă, fără să-și ia ochii de la femeia din 
faţa lui. Și apoi expiră. 

— Peter este un bărbat norocos, spuse el. Cu o singură 
excepție. Nu pare să știe cât de norocos este. 

Acum, Myrna se așeză pe taburetul de lângă șevaletul lui. 
Avea dreptate. Era ceea ce știa și ea, de multă vreme, despre 
Peter Morrow. O viață plină cu un noroc extraordinar, cu 
sănătate, creativitate, prieteni. Trăind în siguranţă și bunăstare. 
Cu un partener iubitor. Era o singură picătură de nenoroc în 
această viaţă, anume că Peter Morrow părea să nu aibă nicio 
idee despre cât de norocos era. 

Profesor Massey se ridică, și Clara își puse mâinile mari în 
mâinile lui și mai mari. 

— Sunt plin de speranţă, spuse el. Ştii de ce? 

Clara dădu din cap. Myrna dădu din cap. Fermecată de vocea 
aceea blândă și fermă. 


VP - 88 


— S-a căsătorit cu tine. Ar fi putut alege pe oricare dintre 
studentele sclipitoare, atractive și pline de succes de aici. 

Profesorul Massey se întoarse spre Myrna. 

— Peter era în mod evident un star. Un student extrem de 
talentat. Facultatea de artă nu e doar despre artă, despre cum 
se înfățișează ea. Ci este, de asemenea, despre atitudine. Locul 
e plin de copii rebeli, îmbrăcați în negru. Inclusiv Peter. Singura 
excepţie era... 

Dădu din cap în mod dramatic spre Clara, care își ștergea 
berea de pe blugi. 

— Din câte îmi amintesc, Peter și-a trăit viaţa, spuse Massey. 
Însă, în cele din urmă, a fost atras nu de fetele talentate și cu 
atitudine, ci de fata aparent lipsită de talent, marginalizată. 

— Simt că e o insultă aici, spuse Clara râzând. 

Se întoarse și ea spre Myrna. _ 

— Nu l-ai cunoscut pe atunci. Era spectaculos. Inalt, cu părul 
lung și ondulat. Ca o sculptură grecească adusă la viaţă. 

— Și cum l-ai cucerit? întrebă Myrna. Cu farmecele tale 
feminine? 

Clara râse și-și aranjă cu mâna o imaginară coafură tapată. 

— Da, am fost o adevărată vulpiţă. Nu a putut rata șansa 
asta. 

— Nu, serios, spuse Myrna, ridicându-se de pe taburet și 
venind spre ea. Cum aţi ajuns voi doi împreună? 

— Chiar nu am nicio idee, spuse Clara. 

— Eu, da, zise profesorul Massey. Atitudinea este obositoare 
după o vreme. Și plicticoasă. Și predictibilă. Tu erai proaspătă, 
diferită. 

— Fericită, spuse Myrna. 

leșise din spaţiul destinat musafirilor și se întorsese în atelier, 
examinând pânzele de pe pereţi. 

— Ale dumneavoastră? întrebă ea, și Massey aprobă din cap. 

Erau foarte bune. Foarte bune. lar una, chiar în spate, era 
excepţională. Profesorul Massey o urmări cu ochii. Indiferent de 
vârstă, gândi Myrna, un artist este mereu ușor nesigur. 

— Deci știm ce a găsit Peter la tine, spuse Myrna. Dar ţie ce 
ţi-a plăcut la el? Dincolo de cum arăta. Sau asta a fost? ` 

— La început, în mod sigur, spuse Clara, cugetând. Imi 
amintesc acum. Râse. Sună atât de nesemnificativ, dar era 
crucial pe atunci. Când mi-au expus lucrările în Salon des 


VP - 89 


Refus6s, în loc să mă trateze ca pe o leproasă, Peter a venit și s- 
a așezat lângă mine. 

Își trecu mâinile prin păr, ridicându-l aproape vertical pe cap. 

— Eram o proscrisă, o glumă. Puștoaica ciudată care făcuse 
toate montajele alea. Și nu eram nebună într-un fel artistic, 
deosebit, à la Van Gogh. Creaţiile mele erau considerate 
superficiale. Naive. Și așa eram văzută și eu. 

— Trebuie să fi fost tare necăjită, spuse Myrna. 

— Am fost, puţin. Dar, știi, eram tot fericită. Eram la OCCA, 
făcând artă. În Toronto. Era minunat. 

— Dar erai supărată din cauza expoziţiei din Salon des 
Refuses, spuse profesorul Massey. 

Clara dădu din cap. 

— Cel care făcea asta era un profesor. Era umilitor. Mi-l 
amintesc holbându-se la lucrarea mea, în faţa sau în centrul 
galeriei rezervate eșecurilor. Acolo unde le pusese profesorul 
Norman. Peter a venit și s-a așezat alături de mine. Nu a spus 
nimic, doar a stat acolo. Ca toți să vadă. 

Zâmbi acestei amintiri. 

— Lucrurile s-au schimbat după aceea. Nu am fost chiar 
acceptată, dar nici nu și-au bătut joc de mine. Nu prea mult, 
oricum. 

Myrna nu avusese nicio idee despre atitudinea lui Peter. 
Întotdeauna îi păruse puţin superficial. Arătos, puternic din 
punct de vedere fizic. Și știa mereu ce să spună, astfel încât să 
pară profund. Dar avea și un punct slab. 

— Pot să-ţi dau un sfat? întrebă profesorul Massey. 

Clara încuviinţă. 

— Du-te acasă. Nu-l mai aștepta, du-te acasă și vezi-ţi de 
viaţă și de artă. Și ai încredere că o să vină la tine, acolo, după 
ce va găsi ceea ce caută. 

— Dar ce caută? Ţi-a spus? întrebă Clara. 

Profesorul Massey clătină din cap. 

— Îmi pare rău. 

— De ce Dumfries? întrebă Myrna. 

Cei doi artiști se întoarseră spre ea. 

— Pot înțelege Parisul și celelalte locuri, continuă Myrna. Dar 
de ce un mic orășel din Scoţia? Tocmai se întorsese de-acolo 
când a venit să te vadă pe dumneata. Ti-a spus despre călătoria 
asta? 


VP - 90 


Profesorul dădu din nou din cap. 

— Am vorbit despre vremurile petrecute de el aici, la 
facultate, spuse el. 

— Există ceva comun pentru toate locurile astea pe care le-a 
vizitat? întrebă Clara. 

— Nu ceva de care să știu eu, spuse profesorul, părând uimit. 
După cum ai spus, Paris, Florenţa și Veneţia au sens pentru un 
artist. Dar un orășel din Scoţia? Are rude acolo? 

— Nu, spuse Clara. Apoi de aici a mers în Québec City. Aveţi 
idee de ce? 

— Îmi pare rău, spuse profesorul, și chiar arăta nespus de 
trist. 

Myrna începu să simtă că-l hărţuiau pe bătrân, pisându-l 
pentru a obţine răspunsuri pe care în mod evident nu le avea. 

Veni spre ei. 

— Cred că ar fi bine să mergem. Trebuie să prindem trenul să 
ne întoarcem la Montreal. 

În ușă, profesorul Massey îi strânse mâna Myrnei. 

— Toţi ar trebui să avem un prieten ca dumneata. 

Apoi se întoarse spre Clara. 

— Ar trebui să fie cea mai fericită perioadă a vieţii tale. O 
perioadă de sărbătoare. Ceea ce face totul cu atât mai dureros. 
Îmi amintește de Francis Bacon și de tripticul său. 

Apoi se lumină. 

— Sunt un idiot. Tocmai am auzit că unul dintre profesorii 
noștri a trebuit să se retragă din motive de sănătate. Preda 
pictura și compoziţia pentru studenţii din anul întâi. Ai fi 
perfectă pentru asta. Știu că ar trebui să predai la clase mult 
mai avansate - îi ţinea mâna ca pentru a îndepărta obiecțiile 
Clarei - dar, crede-mă, cu timpul ajung în anul trei și devin 
insuportabili. Dar când sunt boboci? E cu adevărat incitant. Și te 
vor adora. Ești interesată? 

Clara avu o viziune despre cum ar sta într-un atelier mare, ca 
acesta. Propriul ei atelier la facultate. Propria ei sofa, propriul ei 
frigider, umplut până la refuz cu bere de contrabandă. 
Îndrumând tineri și tinere plini de ardoare. Artiști în formare. 

S-ar asigura că ceea ce i s-a întâmplat ei nu li s-ar întâmpla și 
lor. l-ar încuraja. l-ar apăra. Pentru ei n-ar exista un Salon des 
Refus6s. Fără batjocură, fără marginalizare. Fără pretenţia de a 


VP - 91 


încuraja creativitatea, când tot ce vrea facultatea este, de fapt, 
conformitatea. 

Ei ar veni în atelierul său în zilele de vineri, ar bea bere și ar 
vorbi despre nimicuri prostești. Ar arunca în jur idei, filosofii, 
predicții, planuri îndrăzneţe, necoapte. Ar fi propria ei expoziţie. 
Un Salon des Acceptes. 

lar ea ar fi centrul atenţiei. Un artist recunoscut internaţional, 
hrănindu-i pe ei. 

Ar ajunge la destinaţie. 

— Gândește-te la asta, spuse profesorul Massey. 

— Mă voi gândi, zise Clara. Mulţumesc. 

e 

Dr. Vincent Gilbert trăia în inima pădurii. Departe de 
încleștările oamenilor, dar și de contactul cu ei. Era un 
compromis pe care fusese mai mult decât fericit să-l facă. Și, ca 
el, și restul omenirii. 

Gamache și Gilbert se întâlniseră de multe ori de-a lungul 
timpului și, în ciuda tuturor dificultăţilor, izolarea și o viaţă 
dedicată numai lui însuși nu reușiseră să-i îmbunătăţească lui 
Gilbert capacitatea de interacțiune cu ceilalți. 

— Ce vrei? întrebă Gilbert, privind pe sub borul unei pălării de 
paie pe care trebuie să fi furat-o de la calul lui Beauvoir, într-o 
vizită anterioară. 

Se afla în grădina de zarzavat, și lui Gamache îi părea că 
seamănă tot mai mult cu un profet biblic sau cu un nebun. 
Gilbert purta o cămașă de noapte trei sferturi, cândva albă, 
acum gri, și sandale de plastic, fără ciorapi. Asta era un lucru 
bun, având în vedere că stătea până la glezne în compost. 

— Nu poate un vecin să-ți facă o vizită? întrebă Gamache, 
după ce-și legă bidiviul de un copac. 

— Ce vrei? repetă Dr. Gilbert, îndreptându-se de șale și 
venind spre ei. 

— Lasă teatrul, Vincent, spuse Gamache râzând. Știu că ești 
bucuros că mă vezi. 

— Mi-ai adus ceva? 

Gamache arătă spre Beauvoir, care făcu ochii mari. 

— Ştii că sunt vegetarian, zise Gilbert. Altceva ai? 

Gamache căută în desagi, de unde scoase o pungă maronie 
de hârtie și o hartă. 

— Bine ai venit, străine! spuse Gilbert. 


VP - 92 


Smulse punga, o deschise și trase pe nări aroma croasanţilor. 

Fără nicio explicaţie, azvârli în pădure o bucată din preţioasa 
patiserie și duse restul în coliba lui de bușteni, urmat de 
Gamache și Beauvoir. 

e 

Trenul se smuci și se puse în mișcare, după care imediat își 
ajustă ritmul, îndreptându-se lin spre Montréal. 

— Care e treaba cu Francis Bacon? întrebă Myrna. Ospătarul 
le luase comanda pentru prânz. Presupun că se referea la 
pictorul din secolul al douăzecilea, nu la filosoful din secolul al 
șaisprezecelea. 

Clara aprobă din cap, dar nu spuse nimic. 

— Ce-a vrut să spună profesorul Massey? o presă Myrna. 

Era clar că avusese o semnificație. 

Clara privea pe fereastră, spre cele din urmă case din 
Toronto. Pentru un moment, Myrna se întrebă dacă îi auzise 
întrebarea. Dar, chiar atunci, Clara vorbi. Către pubelele care 
dădeau pe-afară. Către spălătoriile așezate în linie. Spre zidurile 
cu graffiti. Care nu erau chiar artă, ci reprezentau doar numele 
artistului, iar și iar. Anunţându-se pe sine. Pictat cu spray, cu 
litere uriașe, îngroșate, negre. lar și iar. 

— Bacon picta deseori în trei părti. 

Vorbele Clarei au format pe geam o ceaţă fină. 

— Tripticuri. Cred că cel la care se gândea profesorul Massey 
este George Dyer. 

Asta nu însemna nimic pentru Myrna, dar însemna, categoric, 
foarte mult pentru Clara. 

— Continuă! 

— Cred că profesorul Massey încerca să mă avertizeze. Clara 
își întoarse fața de la fereastră și își privi prietena. 

— Spune, zise Myrna, deși era limpede dorinţa Clarei de a 
face orice altceva decât să pună în cuvinte gândurile acelea. 

— George Dyer și Bacon erau amanți, spuse Clara. Au mers 
împreună la Paris, pentru o expoziţie grandioasă a picturilor lui 
Bacon. Era primul lui mare triumf din carieră. În timp ce Bacon 
sărbătorea... 

Clara se opri, iar Myrna simţi că se îmbujorează. 

— Spune, repetă ea, cu blândețe. 

— Dyer s-a sinucis în camera lor de la hotel. 


VP - 93 


Aceste cuvinte au fost abia inteligibile. Dar Myrna le-a auzit. 
Și Clara le-a auzit. Le adusese pe lume. 

S-au uitat una la cealaltă. 

— Este lucrul de care și tu ai încercat să mă avertizezi, spuse 
Clara, cu voce șoptită. Când mi-ai spus despre Samarra. 

Myrna nu putea răspunde. Nu suporta să aducă teroarea pe 
fața Clarei. În trupul ei întreg. 

— Crezi că Peter a făcut același lucru, spuse Clara. 

Totuși, ochii ei pledau încă în faţa Myrnei. Să-i spună că se 
înșală. Să o asigure iar că Peter plecase numai ca să picteze. 
Pierduse noțiunea timpului. Data. 

Myrna nu a spus nimic. Poate că era grijulie. Sau lașă. Dara 
rămas tăcută, lăsând-o pe Clara să se amăgească. 

Cu faptul că Peter se va întoarce acasă. Poate că îl vor găsi 
așteptându-le, când se vor întoarce. Cu bere. Și vreo două 
fripturi. Cu o explicaţie. Și scuze din belșug. 

Myrna privi pe fereastră. Casele se înșirau în continuare, 
parcă fără să se mai termine. Dar numele artistului de graffiti 
dispăruse. 

O cameră de hotel, frumoasă, în Paris, gândi ea. Samarra. Sau 
vreun colţișor în Quebec. Indiferent cum ajunsese acolo, Myrna 
se temea că Peter Morrow aflase capătul drumului. Și acolo 
întâlnise Moartea. 

Și știa că și Clara se teme de același lucru. 

e 

Coliba de bușteni a lui Vincent Gilbert nu se schimbase prea 
mult de la ultima vizită a lui Beauvoir. Era formată tot dintr-o 
singură cameră, cu un pat mare la un capăt și o bucătărioară la 
celălalt. Podeaua aspră de pin era acoperită cu un covor oriental 
foarte frumos, iar de fiecare parte a șemineului de piatră erau 
rafturi gemând de cărţi. Două fotolii confortabile, cu taburete 
pentru picioare, stăteau faţă în faţă lângă cămin. 

Înainte ca Vincent Gilbert să se mute aici, coliba lui rustică 
fusese scena unei crime teribile. Un omor atât de inuman, încât 
îngrozise întreaga naţiune. Unele locuri sunt atât de malefice, 
încât pare că durerea, groaza și oroarea fac parte din structura 
lor. 

Dar această căsuţă avusese întotdeauna ceva ciudat de 
nevinovat. Și foarte liniștit. 


VP - 94 


Dr. Gilbert le turnă în pahare apă de izvor și făcu sandviciuri 
cu roșii abia culese din grădină. 

Gamache desfășură pe masă harta Parisului, îndreptând-o cu 
palma lui mare. 

— Așadar, ce vrei, Armand? întrebă dr. Gilbert, pentru a treia 
oară. 

— Când ai fost la Paris, după ce ţi-ai părăsit nevasta, unde 
anume te-ai dus? 

— Ti-am mai spus o dată. N-ai fost atent? 

— Am fost, mon ami, spuse Gamache cu blândețe. Dar aș 
vrea să-mi arăţi din nou. 

Ochii lui Gilbert erau bănuitori. 

— Nu mă face să pierd timpul, Armand. Am lucruri mai bune 
de făcut decât să tot repet. Sunt buruieni de smuls. 

Unii îl considerau pe Vincent Gilbert un sfânt. Alţii, precum 
Beauvoir, îl considerau un nemernic. Locuitorii din Three Pines 
făcuseră un compromis și-l numiseră „un sfânt nemernic”. 

— Dar asta nu înseamnă că nu este în continuare un sfânt, 
spusese Gamache. Mulţi dintre sfinţi sunt niște nemernici. De 
fapt, dacă el nu este unul dintre ei, ar fi complet descalificat. 

Șeful se îndepărtase zâmbind, știind că l-a ameţit complet pe 
Beauvoir. 

— Nemernicul, șuierase Beauvoir. 

— Am auzit, a spus Gamache, fără să se întoarcă. 

lar acum Jean-Guy îi privea pe cei doi bărbaţi. Gilbert 
bătrânul, impetuos, subţire și trecut, cu ochi inteligenţi și un 
temperament năvalnic. Și Gamache, cu douăzeci de ani mai 
tânăr, mai mare, mai calm. 

Jean-Guy Beauvoir văzuse o bunătate imensă în Gilbert și 
neîndurare în Gamache. Era destul de sigur că niciunul dintre ei 
nu era sfânt. 

— Arată-mi pe hartă, exact, unde ai stat în Paris, spuse 
Gamache, fără să dea nicio atenţie ieșirii lui Gilbert. 

— Bine, pufni doctorul. Aici. 

Unghia lui, cu un tiv negru de pământ, poposi pe hartă. 

Se aplecară să analizeze locul indicat, ca oamenii de știință 
asupra hârtiei de turnesol. Apoi Gamache se îndreptă de spate. 

— Ai vorbit vreodată cu Peter Morrow despre timpul pe care l- 
ai petrecut la Paris? întrebă el. 


VP - 95 


— Nu în mod special, nu, spuse Gilbert. Dar trebuie să mă fi 
auzit vorbind despre asta. De ce? 

— Pentru că a dispărut. 

— Credeam că l-a alungat Clara. 

— L-a alungat, dar și-au fixat o întâlnire peste exact un an. 
Asta a fost acum câteva săptămâni. lar el nu a apărut. 

Vincent Gilbert era, evident, surprins. 

— O iubea pe Clara. Am ratat multe în viaţă, spuse Gilbert. 
Dar am nas când e vorba de iubire. 

— Ca un porc pentru trufe, spuse Beauvoir, dar regretă, 
văzând reacţia sfântului nemernic. 

Apoi, pe neașteptate, Gilbert zâmbi. 

— Exact. Pot s-o miros. Știţi, dragostea are o aromă a ei. 

Beauvoir se uită la Gilbert, uluit de ceea ce tocmai auzise. 

Poate că acest om, gândi el, a fost... 

— Miroase a compost, spuse Gilbert. 

„.„„un nemernic, la urma urmei. 


VP - 96 


Doisprezece 


Armand Gamache se legăna pe calul/elanul lui și reflecta la 
vizita pe care i-o făcuse lui Vincent Gilbert. Și la Paris. 

Parisul lui. Parisul lui Gilbert. Parisul lui Peter. Și, pe măsură 
ce se gândea, pădurea răcoroasă se rărea și trunchiurile 
noduroase ale copacilor bătrâni se  metamorfozau. Se 
preschimbau și se remodelau, până când nu mai erau o pădure 
de nepătruns, ci un mare bulevard parizian. Gamache câălărea 
drept pe mijlocul unei străzi întinse, străjuită de clădiri 
magnifice. Unele în stil Haussmann, altele art nouveau, altele 
beaux-arts. Călărea pe lângă parcuri și mici cafenele, pe lângă 
monumente extraordinare. 

Își întoarse calul/elanul pe boulevard du Montparnasse. 
Dincolo de copertinele roșii, pe lângă parizieni care citeau la 
mese rotunde, cu tăblia de marmură. Dincolo de La Cupole, La 
Rotonde, Le Select - cafenele unde Hemingway și Man Ray 
trăiseră și băuseră. Unde scriitori și artiști dezbătuseră și se 
inspiraseră unii pe alţii, secole întregi. De unde unii nu plecaseră 
niciodată. La stânga lui, Gamache putea să vadă chiar acum 
Cimetiere de Montparnasse, unde se odihnea Baudelaire, iar 
Sartre și Simone de Beauvoir vor petrece eternitatea sub o 
singură lespede, în compania Sărutului, fabuloasa sculptură a lui 
Brâncuși. 

Și, la mică distanţă, în spatele cimitirului, hidosul turn 
Montparnasse se ridica precum un semnal de avertizare 
împotriva convingerii moderne că este posibil să îmbunătăţești 
perfecțiunea. 

Gamache și Beauvoir au galopat pe lângă trecut. Dincolo de 
artiști și scriitori de mult dispăruţi. Dincolo de Montparnasse. 
Spre cartierul unde Peter Morrow alesese să stea. Atât de 
aproape de o asemenea explozie de creativitate. 

Dar la o lume distanţă. 

S-au întors pe rue de Vaugirard. Și farmecul s-a risipit, încet- 
încet. Orașul Luminilor s-a înceţoșat și a devenit ca oricare alt 
oraș. Câteodată, minunat. Viu. Dar nu Parisul lui Manet, Picasso 
și Rodin. 


VP - 97 


În fine, ajunseseră la destinaţie. 

Gamache trase blând de hăţuri și simţi o ușoară smucitură 
când calul lui Beauvoir îi lovi bidiviul în spate, cu capul. 

Atât Beauvoir, cât și calul său erau stupefiați. Dar își reveniră. 

— De ce ne-am oprit? 

Beauvoir și calul priveau în jur. 

Gamache se holba la un copac, de parcă ar fi așteptat ca 
trunchiul să se deschidă și să-l lase înăuntru. 

e 

Oomph. Clara ateriză într-unul din scaunele Adirondack din 
grădina ei și alunecă pe spate, până se propti în pernă. Pe unul 
dintre mânerele late se afla ginul tonic la care visase încă de 
când urcase în mașina sufocantă a Myrnei, pe drumul de la 
Montreal spre casă. Pe celălalt mâner era un bol cu chipsuri. 

Era fericită să se afle acasă. 

— Tu primul, spuse, simţindu-și trupul relaxat între perne. 

Reine-Marie, Armand, Jean-Guy și Myrna erau aici, în grădina 
din spatele casei, făcând schimb de informaţii. 

— Cred că știu unde s-a dus Peter când a plecat de-aici, spuse 
Gamache. 

— Asta știm deja, zise Clara. 

Arătă spre harta pe care Gamache o întinsese pe masă: 

— La Paris. 

— Da, Paris, Florenţa, Veneţia, spuse Șeful, privind-o pe Clara 
pe deasupra ochelarilor de citit. Toate astea par să aibă un sens, 
cu excepția unei întrebări evidente. 

— Dumfries, zise Reine-Marie. 

Soțul ei încuviință din cap. 

— De ce să meargă la Dumfries? Am fost distras de această 
întrebare importantă, adică de pădure, și am neglijat să 
cercetez mai îndeaproape un copac foarte ciudat. Adică un 
detaliu. 

— De ce să faci tot drumul ăla până Paris, ca să stai în 
arondismentul cincisprezece? întrebă Clara, ridicându-se din nou 
în capul oaselor în scaunul ei. 

— Oui. Exact. 

Ochii lui adânci, căprui străluciră. Fără nicio îndoială. 

Nu pentru că descoperirea îi făcea plăcere, ci pentru că era 
foarte bun la asta. Era ca un miner ducând o torță. Luminând 


VP - 98 


trecerile întunecoase. Săpând adânc, câteodată periculos de 
adânc. Ca să ajungă la ceea ce fusese îngropat acolo. 

Reine-Marie recunoștea acea strălucire. Și auzi, din nou, 
zbaterea aripilor de fluture. 

Era tot ce putea face ca să nu se ridice. Ca să nu se uite la 
ceas. Ca să nu-i sugereze lui Armand că trebuie să plece. Să se 
ducă de aici. Să se întoarcă în casa lor confortabilă. Căreia îi 
aparțineau. Unde puteau să grădinărească, să citească, să-și 
savureze limonada și să joace bridge. Și, dacă aveau să moară, 
ar fi murit în patul lor. 

Reine-Marie se foi în scaun și-și drese vocea. 

Armand o privi. 

— Continuă, spuse ea. 

El îi susținu privirea și, când ea zâmbi, dădu din cap și se 
întoarse spre Clara. 

— De ce cincisprezece? spuse el. Azi după-amiază, Vincent 
Gilbert ne-a sugerat o explicație. 

— L-aţi vizitat pe sfântul nemernic? întrebă Myrna. 

O spusese fără ranchiună și fără intenţia de a-l judeca. 
Obișnuiau de atât timp să-i spună astfel, încât aproape că-i 
uitaseră numele real și meseria. Până și Vincent Gilbert 
răspundea la acest nume, chiar dacă, uneori, îi mai corecta: 
„Pentru tine, sunt dr. Sfântul Nemernic”. 

Începuse ca un fizician de succes, recunoscut. Terminase 
printr-o retragere în penitenţă, în coliba lui de bușteni, formată 
dintr-o singură încăpere. Între aceste două momente se 
întâmplaseră multe, dar totul începuse cu o vizită la Paris, în 
arondismentul cincisprezece. 

— Cred că Gilbert și Peter au fost atrași de același loc, spuse 
Gamache. Asta. 

Arătă spre amprenta murdară de pe hartă, stând deasupra 
punctului ca un nor. 

Toţi se aplecară să vadă, mai puţin Jean-Guy. 

El știa spre ce arata Gamache. 


LaPorte. Ușa. 
Pe când ceilalţi se uitau pe hartă, Jean-Guy rămase în grădină 
și închise ochii, respirând aerul proaspăt al serii. li lipsea Annie. 


In acea dimineaţă, se întorsese la treburile ei din Montreal. Se 
pregătise să se întoarcă și el cu ea, dar, pe când stăteau întinși 
în pat, Annie îi sugerase să mai rămână. 


VP - 99 


— Găsește-l pe Peter, îi spusese. Și tu vrei asta, iar tata are 
nevoie de ajutorul tău. 

— Nu cred. 

Ea zâmbise și își plimbase degetul pe braţul lui, de la umăr 
spre cot. 

Cea mai mare parte din viața lui de adult, Jean-Guy se 
întâlnise cu trupuri. Se căsătorise cu Enid pentru sânii ei, 
picioarele ei, fața ei delicată. Pentru capacitatea ei de a face ca 
prietenilor lui să li se înmoaie genunchii. 

Dar numai când propriul corp a fost plin de răni și vânătăi, iar 
viaţa aproape că s-a scurs din el, numai atunci a descoperit 
Jean-Guy cât de atrăgătoare pot fi o inimă și o minte. 

Un surâs cochet l-ar fi putut prinde în mreje, dar, în cele din 
urmă, un râs din toată inima fusese cel care-l eliberase. 

Pentru Annie Gamache nu existau genunchi care să se 
înmoaie. Nici ochi care să-i urmărească trupul plin. Niciun 
mascul nu i-ar fi dat târcoale de dragul chipului ei rotund și 
drăgălaș. Dar era de departe cea mai ispititoare femeie dintr-o 
încăpere. 

Târziu, după treizeci de ani, cu trupul zdrobit și sufletul 
zdruncinat, Jean-Guy Beauvoir fusese sedus de fericire. 

— Vreau să mă întorc cu tine, spuse el cu convingere. 

— Și eu vreau, zise ea, tot cu convingere. Dar cineva trebuie 
să-l găsească pe Peter Morrow, îi datorezi asta Clarei. Și tata i-o 
datorează. Trebuie să-l ajuţi. 

De asta era ea fericită. Știa și el acum că fericirea și 
bunătatea merg mână în mână. Nu există una fără cealaltă. 
Pentru Jean-Guy, era mereu o luptă. Pentru Annie, părea ceva 
firesc. 

Se ghemuiră unul în altul și el îi prinse degetele, împletite 
într-ale lui, în spaţiul dintre trupurile lor goale. 

— Ești într-o permisie temporară, spuse Annie. Isabelle o să 
fie de acord? 

Beauvoir nu se obișnuise încă să-i ceară permisiunea unui 
agent de la Sûreté care fusese, cândva, subordonatul lui. Dar, la 
prima oră, a sunat-o pe inspectorul-șef Lacoste și ea și-a dat 
acordul. Putea să rămână și să ajute la găsirea lui Peter Morrow. 

Și Isabelle Lacoste îi era datoare Clarei. 

Annie plecase. Și acum, la cumpăna zilei, Jean-Guy Beauvoir 
stătea în grădină ascultând conversaţia și îngăduindu-și un 


VP - 100 


moment în care să se lase purtat dinspre minte spre inimă. 
Involuntar, își ţinea mâna dreaptă cu palma în sus, ca în 
așteptarea mâinii lui Annie. 

— LaPorte? întrebă Clara, îndreptându-se de spate după ce 
stătuse aplecată pe hartă. Ușa? Locul creat de Frere Albert? 

— Oui, spuse Gamache. Poate că mă înșel, dar asta cred. 

Ca în cazul tuturor acelora care acceptă că e posibil să se fi 
înșelat, își dădeau și ei seama că el știe că, probabil, nu se 
înșelase. Dar Clara era departe de a fi convinsă. Nici Myrna nu 
părea altfel. 

— De ce s-ar fi dus Peter la LaPorte? întrebă Myrna, așezându- 
se iar. 

Era dezamăgită. Cu greu putea fi acesta un pas înainte. 

— Dar Vincent Gilbert de ce a făcut-o? întrebă la rându-i Jean- 
Guy, alăturându-se conversației. 

Myrna cugetă. 

— Avea o carieră strălucită, spuse ea, rememorând discuţiile 
purtate cu sfântul nemernic. Dar mariajul i se destrămase. 

Gamache dădu din cap. 

— Continuă. 

Myrna reflectă mai departe. 

— Nu era numai sfârșitul căsniciei, spuse ea, meditând cu 
voce tare. O grămadă de oameni se despart sau divorțează, fără 
să alerge spre o suburbie din Franţa. 

Myrna căzu din nou pe gânduri, cugetând la piesa lipsă. Ce l- 
ar împinge pe un bărbat de succes, de vârstă mijlocie, să 
renunţe la cariera lui și să trăiască într-o comunitate înfiinţată 
de un preot umil, pentru a-i ajuta pe copiii și adulţii cu sindrom 
Down? 

Aceasta era misiunea LaPorte. Era o ușă deschisă pentru 
acești oameni, după ce atât de multe alte uși li se închiseseră în 
față, în fața chipurilor lor neobișnuite. LaPorte a lui Frère Albert 
oferea nu numai un simplu, dar vital acoperiș deasupra capului, 
ci, mai ales, oferea și demnitate. Egalitate. Apartenenţă. 

Genialitatea ideii lui Frere Albert venea din recunoașterea 
faptului că o comunitate creată să-i ajute pe alţii nu va prospera 
niciodată. Dar una bazată pe beneficii reciproce, da. Știa că și el 
este imperfect. Poate nu într-un fel atât de evident ca cineva cu 
sindromul Down, ci în moduri mult mai subtile, totuși în egală 
măsură provocatoare. 


VP - 101 


Marele geniu al misiunii LaPorte avea conștiința deplină a 
faptului că fiecare din comunitate avea ceva de învăţat de la 
ceilalți sau ceva de dat celorlalți. Nu exista nicio deosebire între 
cei cu sindromul Down și oricine altcineva. 

— Dr. Gilbert a mers acolo ca voluntar, în poziţia de director 
medical, spuse Myrna. Nu pentru că ar fi putut să-i vindece, ci 
pentru că el avea nevoie să se vindece. 

— Exact, spuse Gamache. Cu toţii avem nevoie să ne 
vindecăm câteodată, pe parcursul vieţii noastre. Toţi vom fi fost 
răniți cumplit. Rana lui a fost, se pare, la fel ca a lui Peter. Nu 
fizică, ci spirituală. Amândoi aveau un gol. Un plânset. 

Spusele lui au fost întâmpinate cu tăcere. 

Toţi cei din jurul mesei știau sentimentul. Teroarea de a simţi 
că toate jucărioarele, toate succesele, toate puterile de 
conducător și toate mașinile cele noi, toate preamiăririle nu 
reușesc să umple acel gol. De fapt, îl măresc. Il adâncesc. 

Nu era nimic în neregulă cu succesul, dar trebuia ca acesta să 
aibă un sens. 

— Vincent Gilbert a bătut la ușa misiunii sperând să se 
regăsească, spuse Gamache. 

— Și crezi că și Peter a făcut la fel? întrebă Clara. 

— Dar tu ce crezi? o întrebă el. 

— Mă voi ruga să ajungi un om neînfricat, într-un ținut 
neînfricat, recită Clara. 

— Mă voi ruga să găsești o cale de a fi de folos, completă 
Gamache citatul. 

Reine-Marie își cobori ochii asupra propriilor mâini și văzu 
șervețelul de hârtie mototolit și rupt în bucăţi. 

Clara încuviință ușor din cap. 

— S-ar putea să ai dreptate. Peter nu s-a dus la Paris ca să-și 
găsească o nouă voce artistică. A fost mai simplu de atât. S-a 
dus la Paris ca să găsească o cale de a fi de folos. 

Soarele apunea, iar păsările, greierii și creaturile căţărătoare 
se linișteau și ele. Parfumul de trandafiri și de sângele-voinicului 
se răspândea deasupra lor, în aerul greu al serii. 

— Atunci de ce nu a rămas? întrebă Clara. 

— Poate că golul era prea mare, spuse Myrna. 

— Poate că i-a lipsit curajul, spuse Reine-Marie. 


VP - 102 


— Poate că LaPorte a fost răspunsul pentru dr. Gilbert, dar nu 
și pentru Peter, spuse Jean-Guy. Răspunsul lui se afla în altă 
parte. 

Gamache încuviinţă. A dat un telefon la Sûreté din Paris, 
rugându-i să facă o vizită la LaPorte cu fotografia și datele lui 
Peter Morrow. Să le confirme bănuielile. Peter fusese acolo. 

Și Peter plecase de-acolo. 


VP - 103 


Treisprezece 


— Îi mai e cuiva foame? întrebă Myrna. Cine știe cât e ceasul? 

Nu putea să vadă ora în întuneric. Soarele apusese în timp ce 
ei îl ascultau pe Armand. Atât de absorbiți erau, încât nu 
observaseră că se lăsase întunericul. Sau că le era foame. Dar 
acum observaseră. 

— Aproape zece, spuse Beauvoir, al cărui ceas avea lumină. 
Olivier și Gabri mai au deschis? 

Deja se aflau pe drum spre ieșirea din grădina Clarei, către 
bistrou. Era o seară plăcută și puteau vedea ultimii meseni 
zăbovind pe terrasse, la desert sau cafea. 

— Quid pro quo, spuse Clara. Noi îi alimentăm cu noutăți și ei 
ne hrănesc cu mâncare. 

Quid pro quo era o specialitate a bistroului lui Olivier. 

S-au așezat la o masă înăuntru, înghesuită într-un colț. 
Departe de ceilalți meseni. Gabri și Olivier puteau să li se 
alăture, bucuroși să ia o pauză. 

Veni și Ruth, șchiopătând alături de Rosa, dinspre librărie. 

— Pot să închid acum? întrebă ea. 

Myrna întoarse capul și șopti spre Clara: 

— lisuse, am uitat de ea. 

— Cine știe dacă măcar a deschis librăria, spuse Clara, cu 
voce joasă; bine că nu i-a dat foc. 

— Abia ne-am întors, o minţi Myrna pe Ruth, uitându-se în 
ochii ei. Îţi mulţumesc că ai avut grijă de librărie. 

— Rosa a făcut aproape toată treaba. 

— „Treaba” sau „treaba ei”? întrebă Gabri. 

Myrna și Clara au schimbat priviri neliniștite. Era o întrebare 
bună și o diferenţiere importantă. 

— Au venit câţiva oameni, spuse Ruth, ignorând întrebarea. 
Au cumpărat cărți și ghiduri ale Parisului. Le-am pus un preţ de 
patru ori mai mare. Ce avem la cină? 

Apucă, din obișnuinţă, paharul lui Jean-Guy, apoi își dădu 
seama că nu era decât o cola și șterpeli iute scotch-ul Myrnei, 
chiar înainte ca aceasta să-l apuce. 

— E bine să te avem înapoi, spuse Ruth. 


VP - 104 


— Vorbești despre mine, sau despre băutură? întrebă Myrna, 
și încă o dată Ruth se uită la ea de parcă o făcea pentru prima 
dată. 

— Despre băutură, desigur. 

Au comandat cina, apoi Gamache privi spre Clara. 

— E rândul tău. 

Și așa, au împărțit apetitivele asortate, iar Clara le-a spus 
despre întâlnirea cu Thomas Morrow și despre cina cu Marianna 
și Bean. 

— Bean e băiat sau fată? întrebă Jean-Guy. Ar trebui să fie 
evident deja. 

Întâlnise familia Morrow cu câţiva ani în urmă și fusese șocat, 
o dată în plus, de cât de ţicniți ajunseseră englezii. Izolaţi și 
înrudiţi, presupunea el. Decisese că trebuie să le numere 
degetele de acum înainte. Se uită la Ruth și se întreba câte 
degete are la picioare. Apoi se întrebă dacă oare copitele 
despicate aveau degete. 

— Incă nu se poate ști, admise Clara. Dar Bean pare fericit - 
sau fericită -, în ciuda faptului că, în mod categoric, n-a 
moștenit genele artistice. 

— De ce spui asta? întrebă Gabri, înmuind creveţii făcuţi la 
grătar cu jăratic într-un delicat sos aioli. 

— Peter l-a învăţat pe Bean roata culorilor. Bean a realizat 
câteva picturi, pe care le-a pus pe pereţii dormitorului său. Erau 
cam înfricoșătoare. 

— Multe capodopere sunt, la început, spuse Ruth. Ale tale 
arătau ca micul dejun al câinelui. Și ăsta e un compliment. 

Clara râse. Ruth avea dreptate în ambele privinţe. Era un 
compliment. Și picturile ei arătau la început absolut îngrozitor. 
Și, pe cât de rău arătau lucrările sale la început, pe atât se 
transformaseră în bine. 

— Și tu? o întrebă pe Ruth. Cum încep poemele tale? 

— Incep ca un nod în gât, spuse ea. 

— Lucrul ăsta nu este firesc precum acest cocktail cu 
măslină? întrebă Olivier. 

— Cândva a fost, admise Ruth. Scriam un poem destul de bun 
înainte să-l dau pe gât. 

— Un poem începe ca un nod în gât? o întrebă Gamache pe 
Ruth. 


VP - 105 


Bătrâna se uită în ochii lui pentru un moment, înainte de a-și 
muta privirea spre paharul cu băutură. 

Clara era tăcută, căzuse pe gânduri. Într-un final, dădu din 
cap. 

— Și pentru mine la fel. Prima tură înseamnă numai să arunc 
pe pânză toate acele emoţii. Ca pe o ghiulea. 

— Picturile lui Peter arată bine din prima, spuse Olivier. 
Niciodată n-au nevoie să fie salvate. 

— Salvate? întrebă Gamache. Ce vrei să spui? 

— E ceva ce mi-a spus Peter, spuse Olivier. Era mândru că n-a 
fost nevoit niciodată să salveze un tablou din cauză că a 
scrântit-o. 

— Deci „salvarea” unei picturi înseamnă s-o dregi? întrebă 
Gamache. 

— Este o expresie de-a artiștilor, zise Clara. Ceva tehnic. Dacă 
întinzi prea multe straturi de vopsea pe o pânză, porii se astupă 
și vopseaua n-o să reziste. Totul devine clisos, iar vopseaua 
începe să alunece. Pictura e compromisă. Asta se întâmplă mai 
ales când lucrezi prea mult la ea. Ca atunci când gătești prea 
mult o mâncare. Nu mai poți să o ne-gătești. 

— Deci nu e vorba despre faptul că subiectul tabloului nu este 
bun, spuse Myrna. Este doar o chestiune practică. Pânza este 
saturată. 

— Corect, chiar dacă cele două merg, de fapt, mână în mână. 
Aproape niciodată nu lucrezi prea mult la o pânză dacă ești 
mulțumit de ce-a ieșit. Lucrurile astea se întâmplă când ai 
probleme. Când încerci să salvezi pictura. lar și iar, încercând să 
captezi ceva anume, asta e într-adevăr dificil. Să transformi 
micul dejun al câinelui în ceva care are cu adevărat o 
semnificaţie. Ăsta e momentul în care pânza se îmbâcsește. 

— Dar este posibil să o salvezi, câteodată? întrebă Reine- 
Marie. 

— Câteodată. Eu am făcut-o. De cele mai multe ori, e prea 
târziu. Este chiar ciudat, căci pânza cedează chiar atunci când 
eu sunt foarte aproape. Când aproape că am reușit. Câteodată 
chiar când am terminat și am pus ultima tușă. Apoi, dintr-odată, 
pictura se schimbă și începe să alunece. Nu durează, și totul e 
pierdut. Ti se taie respiraţia. Este ca și când ai scrie o carte, 
rescrii și rescrii și, chiar în momentul în care ai reușit și tocmai 
ai scris „Sfârșit”, toate cuvintele dispar. 


VP - 106 


— Oh, rahat! rostiră împreună Myrna și Ruth, în timp ce Rosa 
mârâi în poala lui Jean-Guy: băga-mi-aș, băga-mi-aș, băga-mi- 
aș! 

— Dar câteodată reușești să întorci pictura din drum? întrebă 
Reine-Marie. Poţi s-o salvezi? 

Clara privi spre Ruth, care își scotea o bucată de sparanghel 
dintre dinţi. 

— Pe ea trebuia s-o salvez, spuse ea. 

— Glumești, zise Gabri. Ai avut o șansă, și tu ai salvat-o pe 
ea? 

— Pictura, vreau să spun, preciză Clara. Cea pe care i-am 
făcut-o lui Ruth. 

— Aceea micuță? întrebă Reine-Marie. Cea care a avut parte 
de atâta atenţie? 

Clara încuviinţă din cap. Dacă tabloul uriaș cu Cele Trei Gratii 
fusese ca un strigăt, atunci portretul micuț al lui Ruth 
reprezentase un tăcut semn din mână. Lesne pierdut și lesne 
ignorat. 

Cei mai mulţi treceau pe lângă minusculul canevas. Mulţi 
dintre cei care se opreau simțeau repulsie față de expresia de 
pe faţa bătrânei femei. Mânia radiind din interiorul ramei, de 
unde bătrâna privea cu severitate și amărăciune, clocotind spre 
lumea ce o ignora. Toţi acei oameni aflaţi în galerie treceau mai 
departe chicotind și șoptind vulgarităţi, bârfind, râzând, lăsând-o 
singură pe perete. 

Mâna ei subţire, plină de vene se strângea în jurul șalului 
albastru, zdrenţăros, de la gât. 

Îi dispreţuia pe toţi. 

Dar acei câţiva care stăruiau vedeau mai mult decât furie. 
Vedeau o suferinţă. O pledoarie. Pentru ca cineva să se 
oprească. Să-i ţină companie, chiar și numai pentru câteva 
momente. 

lar cei care ţineau seamă de această pledoarie erau 
recompensaţi. Vedeau că nu era vorba doar despre o femeie 
acrită. 

Clara o pictase pe poetă drept Maria. Mama lui Dumnezeu. 
Bătrână. Singură. Cu toate miracolele estompate și uitate. 

Și cei care stăteau în fața ei suficient de mult timp, cei care îi 
țineau companie, erau răsplătiți mai târziu. Oferta finală. Ultimul 
miracol. 


VP - 107 


Numai ei vedeau ce pictase Clara cu adevărat. 

Numai ei vedeau izbăvirea. 

Acolo, în ochii ei, era un punct. O strălucire. Bătrâna tocmai 
începuse să vadă ceva. Acolo, în depărtare. Dincolo de 
nesocotita mulţime a cocktailurilor. 

Speranţă. 

Clara prinsese, într-un singur punct, momentul de deznădejde 
prefăcut în speranţă. 

Era luminos. 

— Ai salvat-o? întrebă Reine-Marie. 

— Cred că a fost reciproc, spuse Clara și o privi pe Ruth, care 
luase acum o bucăţică de pâine din farfuria lui Jean-Guy și i-o 
dădea Rosei. Acea pictură mi-a salvat cariera. 

Nimeni n-a spus-o, dar cu toţii se gândeau că, dacă Peter ar fi 
fost cel pictat de Clara în acel moment, ea ar fi reușit poate să 
capteze clipa în care speranţa s-a prefăcut în deznădejde. 

Clara le spuse despre vizitele făcute în acea dimineaţă la cele 
mai importante galerii din Toronto. Nimeni nu-și amintea să-l fi 
văzut pe Peter. 

Armand Gamache o privea atent în timp ce vorbea. Asimilând 
fiecare lucru. Cuvintele ei, tonul, mișcările discrete. 

La fel cum Clara așeza laolaltă elementele unei picturi sau 
Ruth elementele unui poem, Gamache aduna împreună 
elementele unui caz. 

Și, precum într-o pictură sau un poem, în miezul cazului lui se 
afla o emoție puternică. 

— Așadar, n-aţi avut noroc? întrebă Olivier. Nici urmă de 
Peter? 

— De fapt, am reușit până la urmă să găsim pe cineva care 
nu numai că l-a văzut, ci a și stat de vorbă cu el, spuse Clara. 

Și le povesti despre vizita lor la Facultatea de artă. 

— De ce să se fi întors la vechea voastră facultate? întrebă 
Gabri. A mai făcut-o până atunci? 

— Nu, nici Peter, nici eu nu ne-am mai întors vreodată, spuse 
Clara. 

— Atunci de ce crezi că a făcut-o el, iarna trecută? întrebă 
Gamache, ignorându-și creveţii la grătar cu salsa de mango. Ce 
a vrut? 

— Chiar n-am idee ce a vrut. Tu ai? o întrebă ea pe Myrna. 


VP - 108 


— Cred că a vrut să regăsească sentimentele pe care le avea 
când era student, spuse rar Myrna. Profesorul Massey ne-a 
povestit că au vorbit amândoi o grămadă despre momentele 
petrecute acolo de Peter. Studenţii, profesorii. Presupun că voia 
să-și reamintească de vremurile în care era tânăr, puternic, 
admirat. Când lumea era a lui. 

— Nostalgie, spuse Gabri. 

Myrna încuviință. 

— Și poate ceva mai subtil de-atât. Probabil că a vrut să 
regăsească magia. 

Clara zâmbi. 

— Nu cred că Peter a trăit magia. 

— Nu, nu ar fi numit-o astfel, aprobă Myrna. Dar ar fi fost 
același lucru. Facultatea de artă a reprezentat o perioadă 
magică pentru el, așa că în disperarea lui a fost atras înapoi, 
spre locul unde i se întâmplaseră lucruri frumoase. Poate, cine 
știe, le putea găsi iar. 

— Voia să fie salvat, spuse Ruth. 

Işi trăsese în față farfuria lui Gamache și, acum, lua ultimul 
crevete la grătar. 

— Prea multe straturi de viață, continuă ea. Lumea lui 
aluneca la vale. Voia să fie salvat. 

— Și s-a dus la facultate pentru asta? întrebă Olivier. 

— S-a dus la profesorul Massey, zise Myrna, dând din cap. Era 
puţin iritată de faptul că nebuna de Ruth văzuse ceea ce ei Îi 
scăpase. Ca să se asigure că este încă puternic și talentat. Un 
star. 

Reine-Marie privi împrejur, în bistroul liniștit. Dincolo de 
ochiurile de geam ale ferestrelor, spre mesele acum goale de pe 
terrasse. La inelul format de case, cu luminile lor palide în 
întuneric. 

Salvat. 

Surprinse ochii lui Armand și văzu din nou acea privire. A 
cuiva salvat. 

In ceea ce-l privea, Gamache luase o bucată de baghetă și o 
mesteca, reflectând. 

Ce voise Peter? în mod sigur voise ceva, și încă voia cu 
disperare, de călătorise atât de departe și atât de repede. Paris, 
Florența, Veneţia, Scoţia. Toronto. Quebec City. 


VP - 109 


Călătoria lui avea un iz de disperare, de ipostază în care era, 
în același timp, vânat și vânător. Un joc de-a v-aţi ascunselea de 
unul singur. 

— Profesorul vostru a amintit de un Salon des Refuses, spuse 
el. Ce era chestia asta? 

— De fapt, eu am fost cea care a amintit, spuse Clara. Nu 
cred că profesorul Massey a fost fericit să i se reamintească. 

— De ce nu? întrebă Jean-Guy. 

— Nu este evenimentul cel mai demn de laudă al facultății, 
zise Clara râzând. Exista o expoziţie anuală de final de an. Era 
jurizată, judecată de profesori și comercianţi importanţi de artă 
din Toronto. Erau incluși doar cei mai buni. Unul dintre profesori 
a considerat că asta era nedrept, așa că a organizat o expoziţie 
paralelă. 

— Salon des Refus6s, spuse Olivier. 

Clara aprobă din cap. 

— O expoziţie a eșecurilor. După modelul uneia organizate în 
Parisul anilor 1863, când unei picturi a lui Manet i se refuzase 
includerea în Expoziţia oficială de la Paris. Așa că a fost 
organizat Salon des Refuses, iar artiștii respinși au expus acolo. 
Și nu doar Manet, ci și Simfonia în alb a lui Whistler au sfârșit în 
Salon des Refuses. 

Dădu din cap. 

— Una dintre cele mai mari opere de artă. 

— Ştii o grămadă despre asta, ma belle, spuse Gabri. 

— Ar trebui. Lucrările mele erau în fața și în centrul expoziţiei 
din Salon des Refuses, din facultate. Din prima am știut că au 
fost refuzate de juriu. Şi iată-le aici, în expoziţia paralelă. 

— Şi ale lui Peter? întrebă Gamache. 

— În faţa și în centrul expoziţiei legitime, spuse Clara. 
Realizase niște picturi spectaculoase. Lucrările mele nu erau 
chiar spectaculoase, presupun. Experimentam. 

— Încă nu erau salvate? spuse Gabri. 

— Dincolo de salvare. 

— Avangardă, zise Ruth. Nu e ăsta termenul? În fruntea 
vremurilor tale. Restul nu aveau decât să te prindă din urmă. Nu 
trebuia să fii salvată. Nu erai pierdută. Explorai. Este o diferență. 

Clara se uită la ochii apoși, obosiţi ai lui Ruth. 


VP - 110 


— Îţi mulţumesc. Totuși, era umilitor. L-au concediat pe 
profesorul organizator. Avea niște idei ciudate despre artă. 
Timpul nu se potrivea acolo. Un rățoi ciudat. 

Se întoarse spre Roșa: 

— Scuză-mă. 

— Ce-a zis? întrebă Ruth. 

— A zis că ești un rahat pansat, zise Gabri tare. 

Ruth râse gros, hurulit. 

— Aici nu greșește. 

Se întoarse spre Clara, și Clara se depărtă de ea. 

— Dar greșește în legătură cu expoziția. Acela este locul unde 
adevărații artiști ar vrea să fie. Împreună cu refuzaţii. N-ar trebui 
să fii supărată. 

— Spune-i asta celei care eram la douăzeci de ani. 

— Ce ai fi vrut să fii mai degrabă? întrebă Ruth. O persoană 
de succes la douăzeci de ani și uitată la cincizeci? Sau invers? 

Precum Peter, gândeau cu toții. Inclusiv Clara. 

— Chiar la plecare, profesorul Massey a amintit de Francis 
Bacon, spuse Clara. 

— Scriitorul? întrebă Reine-Marie. 

— Pictorul, preciza Clara. 

Și le povesti contextul. 

— Pare o cruzime să spui asta, zise Olivier. 

— Nu cred că asta a vrut, replică ea. Tu ce zici? 

Myrna dădu din cap. 

— Părea să-i pese de Peter. Cred că voia numai s-o prevină pe 
Clara... 

— De ce anume, că Peter s-ar putea sinucide? întrebă Ruth cu 
un hohot, privind de jur-împrejur. Nu credeți cu toţii așa ceva, 
nu? Este ridicol. Avea o părere prea bună despre el. Se iubea 
prea mult. Nu, Peter ar fi putut ucide pe altcineva, dar niciodată 
să se sinucidă. De fapt, îmi retrag cuvintele. Aduce mult mai 
mult a victimă decât a călău. 

— Ruth! strigă Olivier. 

— Ce? Cu toţii vă gândiţi la asta. Care dintre voi nu a vrut să-l 
omoare, cel puţin o dată? Și noi suntem prietenii lui. 

Poate că au protestat puţin cam insistent. Fiecare defensivă 
indignată era alimentată de amintirea stării de bine pe care ar fi 
avut-o lovindu-l pe Peter cu o tigaie. Era atât de îngâmfat, de 
autosuficient, de premiat și totuși atât de neatent. 


VP - 111 


Însă putea să fie, deopotrivă, loial, amuzant și generos. Și 
bun. 

Ceea ce făcea ca absenţa și tăcerea lui să fie atât de 
derutante. 

— Uite care-i treaba, spuse Ruth. E ceva firesc. Eu aș vrea să-i 
omor pe cei mai mulţi dintre voi, în cea mai mare parte a 
timpului. 

— Vrei să ne omori? întrebă Gabri, cu răsuflarea tăiată din 
pricina lipsei ei de loialitate. Tu? Pe noi? 

— Crezi că este în viaţă? întrebă Clara, incapabilă să 
formuleze întrebarea altfel. 

Ruth se zgâi la ea; și își ţinură cu toţii răsuflarea. 

— Cred că, dacă reușesc să câștig premiul pentru poezie al 
Guvernatorului General, și dacă tu ajungi o pictoriţă celebră în 
toată lumea, și dacă acești doi nătângi gângavi reușesc să facă 
un succes dintr-un bistrou, și dacă tu - gesticulă spre Reine- 
Marie - poţi să-l iubești pe șchiopul ăsta ca pe un bărbat - se 
întoarse spre Gamache, atunci se pot întâmpla miracole. 

— Dar crezi că este nevoie de un miracol? întrebă Clara. 

— Cred că ar trebui s-o cam lași baltă, copilă, spuse Ruth 
liniștită. Ti-am dat cel mai bun răspuns de care sunt în stare. 

Cu toţii știau care era răspunsul cel mai rău. Și mai știau și 
care era răspunsul cel mai probabil. Anume că, poate, Three 
Pines trebuia să facă mai mult decât să împartă cu ceilalţi 
propriile miracole. 

Armand Gamache privi spre farfuria din faţa lui. Era goală. 
Toată acea minunată mâncare dispăruse. Era sigur că trebuie să 
fi fost delicioasă, dar nu-și amintea să fi luat nici măcar o 
singură înghiţitură. 

După un desert de zmeură cu mousse de ciocolată, au plecat 
cu toţii acasă. Myrna sus, în mansarda de deasupra librăriei. 
Clara spre cabana ei. Gabri și Olivier au verificat ca totul să fie 
în ordine în bucătărie, apoi s-au îndreptat spre pensiunea lor, cu 
cazare și mic dejun. Beauvoir le-a condus acasă pe Ruth și Rosa, 
apoi s-a întors la reședința Gamache. Lăsaseră lumina aprinsă 
pe verandă, pentru el, și o lumină în living. Însă restul casei era 
cufundat în întuneric și în liniște și în pace. 

După ce a sunat-o pe Annie, Jean-Guy s-a întins în pat și a 
reflectat în întuneric la ce înseamnă să fii salvat. În acest timp, 


VP - 112 


sus, Reine-Marie s-a întins în pat și a reflectat în întuneric la 
viaţa lor liniștită, care aluneca la vale. 


VP - 113 


Paisprezece 


Clara merse cu pâinea prăjită și cafeaua de dimineaţă în 
atelierul lui Peter. Firimiturile cădeau pe planșeul de beton în 
timp ce își lua micul dejun, stând pe un taburet în faţa picturilor 
lui neterminate. 

Ştia că Peter ar fi zbierat de parcă firimiturile ar fi fost acid, 
iar planșeul pielea lui. 

Clara nu fusese, probabil, atât de atentă pe cât ar fi trebuit să 
fie. Pe cât ar fi putut să fie. Poate fusese vorba despre o dorinţă 
inconștientă de a-l răni pe Peter în cele mai intime trăiri. Să-i 
facă rău, așa cum și el îi făcuse ei. Aceasta fusese singura trăire 
intimă la care ea avea încă acces. Peter ar fi trebuit să se 
considere cu adevărat norocos. 

Sau poate că toată această mizerie nu însemna nimic. Totuși, 
chiar în timp ce o picătură de gem de căpșuni căzu pe podea, ea 
se îndoi de lucrul ăsta. 

Afară era înnorat, înăbușitor. Stătea să plouă și părea probabil 
să se și pornească înainte de prânz. În ciuda ferestrelor 
îndreptate spre râul Bella Bella, atelierul părea închis și 
întunecos. 

Dar ea stătea aici, încercând să priceapă canevasul de pe 
șevalet. Era exact ca Peter. Foarte detaliat, precis, controlat. 
Excepţional din punct de vedere tehnic. Aplicând perfect toate 
regulile. 

Nu era micul dejun al câinelui. 

Deloc asemănător creaţiilor lui Bean. Zâmbind, Clara își 
aminti sălbaticele coliziuni de culori conflictuale, contrastante, 
izbitoare. Culori  însufleţite, dintr-o imaginaţie  însufleţită, 
neîngrădită. 

Ultima îmbucătură de pâine prăjită se opri la o oarecare 
distanţă de gura ei. Un alt strop de gem aluneca tot mai mult și 
mai mult pe marginea sfărâmicioasă, spre marele salt în gol. 

Dar Clara nu-l observă. Se holba, cu gura căscată, la pictura 
lui Peter. 

Apoi stropul de gem căzu. 


VP - 114 


Myrna Landers stătea la fereastra mansardei ei, privind prin 
ochiurile de geam. Sticla era atât de veche, încât avea 
imperfecţiuni, distorsiuni, dar femeia se obișnuise să vadă 
lumea astfel și să arate îngăduinţă. 

În dimineața asta stătea în pijamale, cu o cană de cafea în 
mână, și privea satul care se trezea. Era o priveliște obișnuită. 
Nimic remarcabil. Poate doar pentru cineva care ar fi venit dintr- 
o zonă de haos sau agitaţie. Atunci ar fi fost remarcabil. 

Își privea vecinii plimbându-și câinii prin părculeţ. Îi vedea 
discutând, schimbând replici pofticioase. 

Apoi privirea îi călători spre drumul murdar care ducea în 
afara satului Three Pines și se opri la margine, la banca ce 
veghea așezarea. Acolo îl văzu șezând pe Armand, așa cum 
stătea în fiecare dimineaţă, ținând o carte în mâini. Chiar și de 
la depărtare, putea vedea că este o carte foarte mică. În fiecare 
dimineaţă stătea acolo, citind din ea. Apoi o închidea și privea 
țintă. 

Myrna Landers se întrebă ce citea. Se întrebă ce gândea. 

Venea la ea o dată pe săptămână pentru terapie, dar nu 
amintise nici măcar o dată de cartea asta. Și ea nu-l întrebase, 
preferând ca iniţiativa să vină de la el. Și va veni. Atunci când va 
fi timpul. 

Totuși, erau multe alte lucruri despre care să vorbească. Răni 
ale trecutului. Cele care se vedeau și cele care nu erau la 
vedere. Vânătăile din minte și trup, și suflet. Se vindecau, 
încetul cu încetul. Dar rănile care păreau să-l afecteze cel mai 
tare nici măcar nu erau ale lui. 

— Viaţa lui Jean-Guy nu este responsabilitatea ta, Armand, îi 
spunea ea. 

lar și iar. Și el pleca, aprobând din cap și multțumindu-i. Și 
înțelegând. 

Apoi, la următoarea întâlnire, Armand trebuia să admită că 
frica revenise. 

— Dar dacă el o să se apuce iar de băut? Sau de 
medicamente? întrebase el. 

— Și dacă? îl întrebase și ea, susținând privirea aceea 
îngrijorată. Jean-Guy și Annie trebuie să lucreze ei înșiși la asta. 
El este în proces de recuperare și are propriul terapeut. Face 
exact ceea ce trebuie să facă. Lasă-l în pace. Concentrează-te la 
direcţia ta de mers. 


VP - 115 


Își dădea seama că lucrurile pe care le spunea aveau sens 
pentru Gamache. Însă își dădea seama, totodată, că aveau 
mereu aceeași conversaţie. lar și iar. Pentru că temerile lui nu 
erau despre ce are sens. Ele nu trăiau în mintea lui. 

Putea, de asemenea, să-i vadă și progresele. Intr-o bună zi 
vor reuși. Și, odată ajunși la liman, își va găsi și el liniștea. 

lar Myrna știa, în timp ce-l privea pe uriașul de la marginea 
satului deschizându-și cărțulia, punându-și ochelarii de citit și 
luând-o de la capăt, că acesta era locul potrivit pentru ce aveau 
de făcut. 

Cu toţii se aflau aici ca s-o ia de la capăt. 

e 

Armand Gamache privi în jos, în carte, și citi. Nu pentru mult 
timp, nu cine știe ce. Dar simţea chiar și aceste câteva rânduri 
relaxându-l, în fiecare zi. Apoi, așa cum făcea în oricare altă 
dimineaţă, închise cartea, își scoase ochelarii de citit și privi 
spre sat. După aceea ridică ochii spre pădurea ceţoasă și spre 
munţii de dincolo de ea. 

Exista o întreagă lume acolo. O lume plină de frumusete, 
iubire și bunătate. Și de cruzime, și de ucigași, și de josnicii 
plănuite și gata să fie comise chiar în acest moment. 

Peter plecase și fusese înghiţit de această lume. 

Care se apropia tot mai mult. Venind spre ei. Ciugulind ușor 
din marginea satului. 

Simţi furnicături pe piele și, dintr-odată, îl copleși dorinţa de a 
se ridica. De a pleca. De a face ceva. De a o opri. Fusese ca o 
experiență exterioară trupului, atât de puternică era nevoia de a 
acționa. 

Apucă marginea băncii, închise ochii și făcu așa cum îl 
învățase Myrna. 

Respiră adânc. Inspiră. Și expiră. 

— Și nu doar să respiri, auzi vocea ei calmă, melodioasă. 
Inspiră. Trage în tine mirosurile. Ascultă sunetele. Lumea reală. 
Nu cea pe care o invoci. 

A inspirat, simțind mirosul pădurii de pini, mirosul pământului 
jilav. A simţit în obraji aerul proaspăt, rece al dimineţii. A auzit, 
departe, hămăitul nervos al unui căţelandru. Și a mers după el. 
Cățelandrul l-a condus înapoi printre urletele, ţipetele și 
alarmele din mintea lui. 


VP - 116 


Se ţinea strâns de acest sunet. De parfumul lui. Așa cum îl 
învățase Myrna. 

— Urmăreşte orice poţi, îl sfătuise ea. Înapoi spre realitate. 
Trage-te de pe margine. 

Și așa a făcut. 

Inspiraţie profundă. larba proaspăt tăiată, căpiţele dulci de la 
marginea drumului. Expiraţie profundă. 

Și, în sfârșit, când alarmele s-au potolit și inima a încetat să 
bubuie, și să bubuie, s-a gândit că putea auzi pădurea însăși. 
Frunzele nu foșneau, ci murmurau pentru el. Spunându-i că a 
reușit. Acasă. Era în siguranţă. 

Gamache slăbi strânsoarea marginii tari a băncii de lemn și se 
lăsă pe spate, până când se simţi gata să se odihnească, 
sprijinit de spătarul de lemn. Sprijinit de cuvinte. 

Inspiraţie profundă. Expiraţie profundă. 

A deschis ochii și satul a apărut în faţa lui. 

Era încă o dată salvat. A fost surprins de bucurie. 

Dar ce s-ar întâmpla dacă ar pleca? Dacă ar merge înapoi în 
acea lume despre care el știa, mai bine decât mulţi, că nu se 
afla doar în imaginaţie? 

(J 

Myrna Landers se răsuci ușor de la fereastră. 

În fiecare dimineaţă îl vedea pe Armand citind. Apoi îl privea 
punând în buzunar misterioasa carte și privind în gol. 

Și în fiecare dimineaţă vedea demonii apropiindu-se, 
mișunând și dându-i târcoale, până găseau o cale de a intra. In 
mintea lui, în gândurile lui. Și, de acolo, îi prindeau inima în 
gheare. Vedea cum îl ia în stăpânire teroarea. Și cum luptă 
împotriva ei. 

În fiecare dimineaţă se trezea, îşi făcea o cafea și apoi stătea 
și privea prin ochiurile de geam. Intorcându-se la ale ei numai 
când îl vedea în siguranţă, ajuns acolo de unul singur. 

e 

Clara lăsă jos cafeaua înainte să se verse. Își dusese la gură 
ultima îmbucătură de pâine prăjită, înainte de a-i cădea pe jos. 

Se holba la pictura lui Peter. Lăsându-și mintea să sară de la 
imagine la imagine. De la gând la gând. Până când ajunse la 
aceeași concluzie pe care instinctele ei i-o dictaseră câteva 
minute mai devreme. 


VP - 117 


Era imposibil. Trebuie să fi făcut ea vreun salt într-o direcţie 
greșită. Să fi legat între ele lucruri care n-ar fi trebuit puse 
laolaltă. Se așeză la loc pe taburet și privi ţintă șevaletul. 

Încercase Peter să le spună ceva? 

e 

Myrna întinse pe brioșa ei englezească un strat gros de 
marmeladă galben-aurie. Apoi scufundă cuțitul în gemul de 
zmeură și îl adăugă acestei combinații. Era invenția sa. 
Marmeură. Arăta grotesc, dar așa arată de multe ori mâncarea 
excepțională. Nu contează ce-ţi spun bucătarii, gândi ea, luând 
o îmbucătură. Cea mai reconfortantă mâncare arată de parcă 
cineva ar fi scăpat farfuria pe jos. 

Zâmbi spre propria ei „roată a culorilor” ratată și se gândi la 
Bean și picturile sale. Așa arăta și brioșa ei englezească. Precum 
paleta pe care o folosise Bean ca să creeze acele minunăţii, dar 
nu într-un sens bun. 

Cum numise Ruth primele eforturi artistice ale Clarei? Micul 
dejun al câinelui. 

— Micul dejun al câinelui. 

Myrna ridică brioșa în semn de salut și mușcă din ea. 

Dar mestecă încet, încet, până se opri de tot. Se uita în gol. 

Gândurile ei, la început doar tentative, au luat-o la goană. Ca 
până la urmă să fugă de-a binelea, să alerge spre o concluzie 
complet neașteptată. 

Dar nu era posibil. Sau era? 

Înghiţi. 

e 

Poate că singurul lucru bun în toată suferința pe care o 
încercase, gândi Gamache, respirând adânc aerul dulce al 
dimineţii, era că, odată ce aceasta trecuse, el ajunsese aici. 

Zâmbi la vederea cabanelor din piatră, șipci și cărămidă, 
radiind în cercuri pornite de la parcul din sat. 

Și când iadul a dispărut și el a reușit, în sfârșit, să izgonească 
demonii, oare va dispărea și raiul? 

Va iubi oare mai puţin locul acesta, doar pentru că va avea 
mai puţină nevoie de el? 

Privi din nou spre Three Pines, sătucul pierdut în vale, și avu 
senzația obișnuită de ușurare a inimii. Dar ar mai fi existat 
această ușurare, dacă n-ar fi fost și o greutate? 


VP - 118 


Era oare cea din urmă teamă a lui faptul că, risipindu-și 
temerile, își va risipi deopotrivă și bucuria? 

Fusese atât de îngrijorat pentru Jean-Guy și dependenţele 
sale, dar pentru a lui? Nu era dependent de durere, de panică, 
dar poate că era dependent de fericirea de a le pune capăt. 

Mintea, știa și el, are într-adevăr locul ei bine stabilit. Poate 
face un Rai din lad, un lad din Rai. 

Gamache era aproape sigur că asta făcuse Peter Morrow. 
Transformase raiul în iad. Și, în consecință, fusese izgonit. 
Paradisul Pierdut. 

Dar Peter Morrow nu era Lucifer, îngerul căzut. Nu era decât 
un bărbat tulburat care trăia în propria minte, fără să-și dea 
seama că Paradisul poate fi găsit întotdeauna numai în inimă. 
Din păcate pentru Peter, sentimentele trăiau tot acolo. Și erau 
mai mereu în dezordine. Lui Peter Morrow nu-i plăcea 
dezordinea. 

Armand râse, amintindu-și discuţia din noaptea precedentă. 

Despre cum descrisese Clara prima ei tentativă de a picta. 
Nu, nu o dezordine, fusese altceva. Micul dejun al câinelui. Ruth 
îi spusese așa și Clara fusese de acord. Ruth încercase să 
capteze sentimente în poeziile ei. Clara încercase, cu ajutorul 
culorilor și al subiectelor, să dea formă sentimentelor. 

Era dezordine. Nesupunere. Risc. Spaimă. Atât de multe 
puteau merge prost! Eșecul dădea tot timpul târcoale. Dar așa 
era și excelența. 

Peter Morrow nu-și asumase riscuri. Nici nu ratase, nici nu 
câștigase. Nu existau nici văi, dar nici munţi. Peisajul lui Peter 
era neted. Un deșert nesfârșit, predictibil. 

Cât de zdrobitor trebuie să fi fost totuși să joace prudent toată 
viaţa lui și să fie oricum exclus. De acasă. Din carieră. 

Ce ar face o persoană atunci când metodele încercate și 
validate nu se mai verificau? 

Gamache privi ţinutul care se întindea în faţa lui, mijindu-și 
ochii. Și ascultând. De data asta, nu câinii. Nu păsările, și nici 
măcar stejarii, arțarii ori pinii șopotitori. Acum asculta frânturi de 
conversații, plutindu-i în amintire. Rememoră în detaliu 
conversaţia de azi-noapte. Punând laolaltă o propoziţie de aici, 
un gest de dincolo. O atingere, un punct, o izbitură scurtă de 
cuvinte. Până când se formă un tablou. 


VP - 119 


Se ridică, încă privind ţintă în depărtare. Așteptând 
elementele finale. Și atunci le găsi. 

În timp ce îndesa cartea înapoi în buzunar și pornea la vale, o 
văzu pe Myrna ieșind din librărie, încă în halatul de casă, și 
luând-o la fugă prin parcul din sat. 

Ştia că se îndreptau spre același loc. 

Locuinţa Clarei. 


— Unde ești? strigă Myrna. 

— Aici. 

Clara abandonă taburetul, merse spre ușa atelierului și o văzu 
pe Myrna stând în picioare, ca o statuie din Insula Paștelui, dacă 
acestea ar fi fost îmbrăcate în flanelă. Myrna trecea des pe la 
ea, dar rareori așa de devreme și de obicei îmbrăcată. Rareori 
Myrna se deranja să se anunţe. Și rareori auzise Clara tonul ăsta 
în vocea ei. 

Panică? Nu, nu panică. 

— Clara? 

Sosise o altă voce, dar cu același ton. 

Era Armand, iar glasul lui arăta tulburare. 

— Cred că știu ce a făcut Peter, spuse el. 

— Și eu la fel, spuse Myrna. 

— Și eu, spuse și Clara. Dar trebuie să dau un telefon. 

— Oui, zise Gamache, urmând-o pe Clara spre telefonul din 
living, împreună cu Myrna. 

Câteva minute mai târziu, aceasta puse receptorul în furcă și, 
întorcându-se spre ei, dădu din cap. 

Avuseseră dreptate. Apăruse o piesă uriașă din puzzle sau cel 
puţin avea să apară în curând. 


VP - 120 


Cincisprezece 


— M-am prins chiar când îi priveam ultima lucrare, spuse 
Clara. 

Se mutaseră în atelierul lui Peter, atrași de canevasul de pe 
șevalet. 

— Tu cum ţi-ai dat seama? o întrebă ea pe Myrna. 

— Roata culorilor. 

Myrna descrise însufleţita ei brioșă englezească. Gamache, 
care nu-și luase încă micul dejun, se gândi că marmeură suna 
genial. 

— Tu? îl întrebă Myrna. 

— Mă gândeam la micul dejun al câinilor, spuse el, și descrise 
căile diferite pe care mersese spre aceeași concluzie. Și despre 
cât de dificil trebuie să fie să pictezi un sentiment. O întreagă 
dezordine, la început. 

In fața lor stătea pictura pe care Peter o lăsase în urmă. Toată 
era în umbre de alb. Nuanţate minunat. Era aproape imposibil 
de distins între pânză și pictură. Între mijloace și metodă. 

Cineva ar plăti, probabil, mulți bani pentru asta. Și, într-o zi, 
gândi Gamache, s-ar putea să valoreze mulţi bani. Ca 
descoperirea unui artefact al unei civilizaţii dispărute. Sau, mai 
exact, un os de dinozaur. Albit și fosilizat. Valoros doar pentru că 
era dispărut. Ultimul de felul acela. 

Ce contrast între descrierile făcute de Myrna și Clara picturilor 
exuberante ale lui Bean! 

Acestea erau o dezordine totală. O revoltă de culori în 
coliziune. Fără tehnică. Auzind regulile, Bean le înţelesese și 
apoi le ignorase. Alegând, în schimb, să fugă de convenții. 

— Când v-aţi uitat la picturile de pe peretele camerei lui Bean, 
își întrebă el prietenele, ce aţi simţit? 

Clara zâmbi larg, amintindu-și. 

— Sincer? M-am gândit că sunt groaznice. 

— Asta ai gândit, insistă Gamache, dar ce ai simţit? 

— Amuzament, spuse Myrna. 

— Ai râs de ele? întrebă el, și Myrna cugetă. 

— Nu, spuse ea încet. Cred că m-au făcut fericită. 


VP - 121 


— Și pe mine, spuse Clara. Erau ciudate și amuzante, și 
neașteptate. M-am simţit cumva încurajată, știi? 

Myrna încuviinţă din cap. 

— Și asta? Gamache arătă spre șevalet. 

Toţi trei priviră din nou spre canevasul albit, șic. Ar fi mers 
perfect în penthouse-ul cuiva, în spaţiul de luat masa. Nu era 
niciun pericol să-ţi strice pofta de mâncare. 

Amândouă dădeau din cap. Nimic. Era ca și când s-ar fi uitat 
în gol. 

— Deci, până la urmă, Bean este un pictor mai bun, spuse 
Gamache. Dacă Bean este cel care le-a pictat... 

Și aceasta era gigantica piesă de puzzle pe care o găsiseră cu 
toţii, simultan. 

Nu Bean pictase acele tablouri prostești. Ci Peter. 

Erau dezordonate, pentru că reprezentau un început. Primul 
pas haotic al lui Peter spre strălucire. 

e 

— Trebuie să-mi descrii picturile mai în detaliu, spuse 
Gamache. 

Se mutaseră la cafea în grădina Clarei, simțind nevoia de aer 
curat și culoare după opresiunea cu ștaif din atelierul lui Peter. 

Ploaia îi ameninţa în continuare, dar nu începuse încă. 

— Ceea ce m-a frapat la început au fost violetul și rozul, și 
portocaliul, toate strivite împreună pe pictura de la biroul lui 
Bean, spuse Myrna. 

— Și cea de la fereastră? întrebă Clara. Parcă cineva ar fi 
aruncat găleți de vopsea pe un perete, și picăturile prinseseră 
cumva formă. 

— Și munţii ăia din tabloul de pe spatele ușii, spuse Myrna. 
Surâsurile. 

Clara zâmbi. 

— Uimitor! 

Luând o pain au chocolat, smulse-o bucată astfel încât inima 
clisoasă de ciocolată neagră rămase la vedere și fulgi de foita) 
căzură pe masă. 

— Nu aș vrea să crezi că sunt minunate, spuse Clara spre 
Gamache, care punea gem de căpşuni pe un corn și se întindea 
după marmeladă. Nu-i vorba că le transformăm în mintea 
noastră în capodopere, acum, că știm că nu sunt pictate de un 
copil. 


VP - 122 


— Tot niște prostii rămân, aprobă Myrna. Dar un merde fericit. 

— Peter le-a făcut. Clara dădu din cap. 

Era de necrezut. Dar adevărat. 

_ O sunase pe sora lui Peter, Marianna, și-l ceruse pe Bean. 
Intrebase cine pictase tablourile, și răspunsul venise imediat, 
surprinzător. In mod sigur, mătușa Clara știa. 

— Unchiul Peter. 

— El ţi le-a dat? 

— Da. Pe unele mi le-a trimis prin poștă. Am fost pe ţeavă cu 
mai multe luni în urmă. 

In acest punct, Clara vorbi din nou cu Marianna, aranjând ca 
toate picturile să-i fie trimise prin curier la Three Pines. 

— Ţi le trimit în dimineaţa asta. Îmi pare rău, am crezut că știi 
că el le-a pictat. Nu sunt prea grozave, nu-i așa? 

Marianna spuse asta cu o plăcere cu greu ascunsă. 

— Mi-a arătat câteva când a trecut pe la noi. Așteptând parcă 
să spun ceva despre ele. N-am știut ce să zic, așa că am tăcut. 

Bietul Peter, gândi Clara, stând în grădină. Atât de obișnuit cu 
aplauzele pentru tot ceea ce făcea. Atât de obișnuit să facă 
lucrurile bine de prima dată. Ce straniu trebuie să fie ca, dintr- 
odată, să nu mai fi atât de bun la ceva pentru care cândva ai 
primit ovaţii. Ca un mare jucător de golf care își schimbă 
balansul pentru a deveni mai bun. Dar, făcând asta, devine mai 
slab, pe termen scurt. 

Câteodată, ca să poţi urca trebuie mai întâi să cobori. 
Câteodată, ca să poţi avansa trebuie să mergi înapoi. Părea că 
asta făcuse și Peter. Aruncase tot ce știa și o luase de la capăt. 
La peste cincizeci de ani. 

Un bărbat neînfricat, gândi Clara. 

— În dimineaţa asta, am primit un mesaj de la Sûreté, din 
Paris, spuse Gamache. Au vizitat locașul LaPorte și au vorbit cu 
șeful voluntarilor. A confirmat că Peter a făcut voluntariat anul 
trecut, dar a plecat după câteva luni. 

— De ce să facă tot drumul ăla până la Paris, să fie voluntar la 
LaPorte și să plece atât de repede? întrebă Clara. 

— Peter a mers la LaPorte pentru că treaba funcţionase în 
cazul lui Vincent Gilbert, spuse Myrna. Când a ajuns la Paris, 
Vincent era un nemernic egoist, imatur și josnic. Și s-a 
transformat într-un nemernic sfânt. 


VP - 123 


— Un progres, zise Gamache. Într-un fel. Cred că a fost un soi 
de Oz, iar Peter era Omul de Tinichea în căutarea unei inimi. S-a 
gândit că ar putea-o găsi aici, făcând o faptă bună pentru cei 
mai puțin norocoși. lar asta îi va aduce, la schimb, 
transformarea lui într-un pictor mai bun. 

— Fără suflet nu există artă, spuse Myrna. Trebuie să se fi 
gândit că, dacă treaba a funcţionat pentru o creatură atât de 
ridicolă precum Vincent Gilbert, în mod sigur va funcţiona și în 
cazul lui. Dar motivaţia lui Peter a fost egoistă, ba chiar mai 
mult decât atât, cu un aer de „treacă de la mine”. Pentru ca 
lucrurile să se schimbe ar fi trebuit să reziste, însă el a plecat. 
Căutând un alt remediu rapid. 

— Câteodată, magia funcţionează, zise Clara, privindu-i cu 
speranţă. Nu știți de unde vine asta? 

Gamache și Myrna negară, dând din cap. 

— Este scena mea favorită dintr-un film, spuse ea. Micul om 
mare. Chief Dan George este bătrân și slăbit și hotărăște că i-a 
venit timpul. El și Dustin Hofman clădesc un divan impunător, 
iar Chief Dan George se urcă și se întinde, încrucișându-și 
mâinile pe piept. 

Clara mimă mișcarea, închizând ochii și îndreptându-și chipul 
spre cerul înnorat. g 

— Dustin Hoffman este distrus, spuse ea. Îl iubește pe Chief. 
Stă de veghe toată noaptea, și dimineaţa, chiar când răsare 
soarele, merge la patul de moarte și îl vede pe Dan George, 
liniștit și tăcut. Era în pace. 

Clara deschise ochii și privi publicul, liniștită și ea, și tăcută. 

— Apoi Chief Dan George deschide ochii și se ridică. Se uită la 
Dustin Hoffman și spune: „Câteodată, magia funcţionează. 
Câteodată, nu”. 

După un moment de tăcere buimacă, Myrna și Armand au 
izbucnit în râs. 

— De asta îmi amintește călătoria lui Peter, spuse Clara. 

— Tot revine, nu? Ideea de magie, zise Myrna. Ne întrebam 
chiar noaptea trecută dacă Peter s-a întors la colegiu sperând să 
recapete magia din tinereţe. Și acum vorbim despre ea din nou, 
la LaPorte. 

— Cred că vorbim despre ea pentru că noi credem în asta, nu 
Peter. 


VP - 124 


— Și totuși, ceva i s-a întâmplat și lui, spuse Gamache, 
ridicându-se. Judecând după cum aţi descris noile lui picturi. 
Ceva l-a schimbat. Poate nu la Paris, dar undeva, ceva s-a 
întâmplat de i-a schimbat atât de radical picturile. 

— Unde te duci? 

— Să sun în Scoţia. 

Le-a lăsat în grădina din spate și a plecat spre casă fără 
grabă, gândindu-se la Peter și la Paris. Şi la fuga lui Peter spre 
Europa. Pentru că așa i se înfățișa lui Gamache situaţia. După ce 
urmărise oamenii timp de multe decenii, recunoștea diferenţa 
dintre fugă și căutare. 

Asta îi părea lui Gamache o fugă. De la Paris la Florenţa, apoi 
la Veneţia și Scoţia. 

Erau o mulțime de călătorii pentru un om atât de statornic. 

De ce fug oamenii? se întrebă Gamache, în timp ce își saluta 
vecinii cu o mișcare a capului sau își ridica mâna drept răspuns 
la vreun salut. Fugeau pentru că erau în pericol. 

Oare Peter plecase așa de repede de la LaPorte din motive 
care ţineau mai degrabă de salvarea trupului său decât a 
sufletului? 

Traversând parcul, Gamache se gândea cu îngrijorare că 
Peter nu fugise destul de repede sau destul de departe. Sau 
poate că fugise direct spre Samarra. 


VP - 125 


Șaisprezece 


— Ei? 

— Am întrebat dacă există vreo colonie de artiști în zonă, 
domnule. 

— Wur yur, coloane de aer? 

— Ha? 

Gamache stătea în biroul lui, cu telefonul lipit de ureche, ca și 
când gestul de a-l apăsa mai tare ar fi făcut conversaţia mai 
ușor de înţeles. 

Nu o făcea. _ 

Îl sărise pe inspectorul de la Poliţia Scoţiană. Îi sărise pe 
asistenţi și directori. Știa din experiență că, oricât de bine 
informaţi și binevoitori ar fi acești ofițeri superiori, oamenii care 
cunoșteau cu adevărat comunitatea erau aceia care o protejau 
în fiecare zi. 

Așa că sunase direct la secţia din Dumfries și se prezentase 
singur. Asta îi luase câteva minute, până când persoana de la 
celălalt capăt al firului fusese convinsă că nu e nici victima, nici 
făptașul unui delict. 

Părea că, vorbind engleză, accentul lui combinat cu urechea 
scoțiană a celuilalt producea un fel de zgomot neutru al 
nonsensului. 

În Dumfries, polițistul Stuart se străduia să fie răbdător. Se 
uita pe fereastra secţiei de poliţie la clădirile înălbite. La clădirile 
din piatră gri. La clădirile victoriene din cărămidă roșie. La 
înaltul turn cu ceas din capătul îndepărtat al pieţei. La oamenii 
grăbindu-se în trecerea lor, la ploaia rece care îi îndemna spre 
baruri și magazine. 

Și încerca să fie răbdător. 

Încerca să-și imagineze ce vrea omul ăsta. O coloană? De ce 
sună la poliţie ca să ceară un asemenea lucru? Apoi i s-a părut 
că aude ceva despre artiști, ceea ce era la fel de ridicol. Din 
nou, de ce să suni la poliţie ca să discuţi despre artă? 

Se întreba dacă acest bărbat nu-și pierduse cumva minţile, 
însă după voce părea calm și raţional, ba chiar el însuși un pic 
exasperat. 


VP - 126 


Polițistul Stuart a devenit mai atent când a deslușit cuvântul 
„omucidere”, dar, când a întrebat dacă omul vrea să raporteze 
ceva de genul ăsta, a primit cel mai limpede răspuns de până 
acum. 

Nu. 

— Atunci, dacă-mi permiteţi să vă întreb, ce doriţi? 

Auzi, la capătul liniei telefonice, un oftat lung, lung. 

— Mon dieu, mai auzi el. 

— Aţi spus „Mon dieu’? întrebă el. Vorbiţi franceză? 

— Oui, spuse Gamache. Dumneavoastră? 

A întrebat asta în franceză și a fost răsplătit cu un hohot. 

— Oh, da. Je parle francais. 

Și, în sfârșit, cei doi au reușit să comunice. În franceză. 
Mulțumită relaţiei pe care polițistul Stuart o avea cu o 
franţuzoaică devenită între timp soţia lui. În cele din urmă, 
învățase și ea engleza, iar el franceza. 

Gamache se prezenta drept fostul inspector-șef al secţiei 
Omucideri de la Sûreté du Québec, din Canada, și îi ceru ajutor 
poliţistului Stuart. Dar nu într-un caz de crimă. Aceasta era o 
anchetă privată. Incercarea de a găsi un prieten dispărut. Un 
artist. Fusese identificat în zona Dumfries la începutul iernii. l-a 
dat polițistului datele când Peter fusese acolo. Dar Gamache nu 
știa unde mersese, ce făcuse sau măcar de ce venise Peter în 
Dumfries. Se întreba dacă în zonă exista o colonie, o tabără de 
artiști sau ceva de care un pictor ar fi putut fi atras. 

— Păi, ce să spun, este o parte foarte frumoasă de lume, să 
știți. 

Gamache invidie accentul poliţistului Stuart. În franceză 
devenise blând și fermecător, cu graseierea scoțiană prelungă, 
contopită perfect în limba franceză. 

Cine să știe? 

— Deci sunt acolo artiști cunoscuţi? 

— Nu chiar cunoscuţi. Apoi făcu o pauză. Nu, nu aș putea 
spune că sunt cunoscuţi. Dar sunt foarte buni. Și orice artist ar fi 
inspirat de așezare. 

Polițistul Stuart se uită pe fereastră la ziua rece și gri. La 
straturile de ploaie curgând în jos. 

Era minunat. 

— Ce să spun, avem câteva grădini frumușele. Unele 
remarcabile, se pare. Voia să fie grădinar? 


VP - 127 


— Mă tem că nu. Cred că avea nevoie să fie artist. N-aveţi 
nicio idee de ce ar fi putut veni prietenul meu la Dumfries? 

— În afară de convingerea mea că oricine ar trebui să vină? 
Nu, domnule. 

Gamache privi pe fereastra camerei de zi. O negură grea 
coborâse și abia mai putea zări cei trei pini din parcul satului. 
Din bistrou rămăsese doar un contur fantomatic, cu o ușoară 
urmă de lumină în fereastră. 

Era minunat. 

— Știm din retragerile de numerar că a fost în zonă, dar 
șederea lui nu a fost înregistrată nicăieri. 

— Ce să zic, asta nu-i ceva neobișnuit. Sunt o grămadă de 
pensiuni în oraș și în împrejurimi. Preferă banii gheaţă. 

— Aş vrea să vă trimit o fotografie și o descriere a prietenului 
meu. 

— Perfect. O s-o transmit mai departe. 

După voce, era amabil și îndatoritor. Plin de speranță. Dar 
accentul fermecător nu putea ascunde faptul că, de fapt, avea 
prea puţine motive să spere la ceva. Șansele ca polițistul Stuart 
să descopere orice urmă a activităţii de acum câteva luni a lui 
Peter Morrow erau extrem de mici. Totuși, se arăta doritor să 
încerce și Gamache îi era recunoscător. 

Peter făcuse cu un motiv tot acel drum spre Dumfries. Dar 
motivul rămânea necunoscut. Ce știau era că Peter nu se mai 
afla acolo acum. În cele din urmă, plecase și apăruse în Toronto. 

Cei doi și-au luat la revedere și Gamache a rămas așezat în 
scaunul lui confortabil. Fereastra era deschisă și putea auzi 
ploaia cum răpăie afară. lzbind frunzele, lovind veranda și 
bătând toba în geam. Atât vremea, cât și starea inspectorului 
erau în concordanţă cu ziua de azi. 

Se lăsă pe spate, își împreună degetele și se uită în gol, 
cântărind lucrurile. Gândindu-se la Peter, la Dumfries și la 
discuţia lui cu polițistul Stuart. Scoţienii și cei din Québec aveau 
multe în comun. Și unii, și alţii fuseseră cuceriţi de englezi. Și 
unii, și alţii reușiseră să-și păstreze limba și cultura, în ciuda 
unor piedici mari. Și unii, și alţii aveau aspirații naţionaliste. 

Dar Gamache știa că Peter Morrow nu mersese în Scoţia ca să 
studieze autodeterminarea. Cel puţin, nu la nivel naţional. Era 
vorba mai degrabă despre o căutare de ordin personal. 


VP - 128 


Undeva, pe acest drum, ceva se întâmplase, și Peter Morrow 
pictase acele extraordinare pânze. 

Lui Gamache îi era teamă să le vadă. 

e 

Pânzele ajunseră acasă la Clara la prima oră a dimineţii. 
Grijuliul șofer de la UPS, în camionul lui maro și în pantalonii lui 
maro, i-a înmânat Clarei ceea ce arăta ca rodul iubirii dintre o 
bâtă de baseball și o baghetă. 

Clara a semnat pentru cilindrul lung și maroniu și l-a fluturat 
spre Gamache și Reine-Marie, care își luau micul dejun pe terasa 
bistroului, împreună cu Jean-Guy și Ruth. 

Ploaia se oprise pe timpul noptii, și ziua răsărea limpede și 
caldă, iar soarele licărea în rouă căzută pe frunze și petalele 
florilor, pe acoperișuri și pe iarbă. Pe măsură ce se evapora, 
încinsă de soare, umplea aerul cu aromă de trandafir și lavandă, 
și de pietriș din asfalt. 

La amiază, satul va sfârâi de căldură, însă deocamdată era 
strălucitor și parfumat. Toate astea erau însă în zadar pentru 
Clara. Avea ochi numai pentru cilindrul de la UPS. L-a luat 
înăuntru și a chemat-o pe Myrna. 

Apoi a așteptat. Ținând strâns cilindrul. Holbându-se la el. 
Pigulind învelișul de hârtie maronie. Din fericire, nu a trebuit să 
aștepte mult. In câteva minute, sosise toată lumea, și Clara a 
sfâșiat învelitoarea. 

— Să le vedem, să le vedem, zise Ruth. 

— Ştii că nu e un joint uriaș, nu? o întrebă Jean-Guy. 

— Știu, fraiere. Totuși, o mare parte din entuziasmul lui Ruth 
se evaporase. 

Apoi se uită îndeaproape la cilindru și se învioră. 

— Și nici vreo sticlă de scotch, spuse Jean-Guy, citindu-i 
gândurile. 

Abia ăsta era un motiv de îngrijorare. 

— Atunci pentru ce toată agitația? 

— Sunt picturile lui Peter înăuntru, spuse Reine-Marie, 
zgâindu-se la cilindru, temătoare să le vadă. 

Era ca și cum Peter însuși le trimisese. Nu eul lui fizic. Spera 
ea. Peter își pusese la poștă gândurile, sentimentele. În 
interiorul tubului de carton era un jurnal al locurilor unde fusese, 
creativ vorbind, de când plecase de la Three Pines. 


VP - 129 


Se înghesuiau în jurul Clarei, care îndepărta hârtia maronie. 
Un bilet mâzgălit de Marianna se eliberă și ateriză pe podea. 
Jean-Guy îl ridică și îl citi. 

lată picturile. Cele trei pe pânză sunt cele mai recente. Peter i 
le-a trimis lui Bean în mai. Nu știu de unde au venit. Celelalte 
trei sunt pe hârtie. I le-a dat lui Bean când ne-a vizitat, astă- 
iarnă. Vi le trimit cu drag. 

Ultima propoziţie i-a sunat lui Jean-Guy în genul „Scap de ele 
cu drag”. 

— Să le vedem, zise Gabri. 

Abia ajunsese și se înghiontea cu Ruth pentru o poziţie mai 
bună. 

Jean-Guy luă una dintre pânze, și Reine-Marie alta. Le-au 
desfăcut, dar marginile se încăpăţânau să se ruleze la loc. 

— Nu văd nimic, pufni Ruth. Țineţi-le desfăcute. 

— E prea ciudat, spuse Myrna... 

Au privit de jur-împrejurul bucătăriei și până la urmă au decis 
să le așeze pe toate trei pe jos, ca pe niște covoare. 

Le-au desfășurat cu grijă, punând câte o carte mare pe 
fiecare colț, apoi s-au dat înapoi. Rosa tropăia mărunt în jurul 
lor, legănându-se. 

— Nu o lăsa să calce pe ele, o atenţionă Clara pe Ruth. 

— Să calce pe ele? întrebă aceasta. Ai noroc dacă se cacă pe 
ele. N-ar putea decât să le îmbunătăţească. 

Nimeni nu a negat. 

Gamache le privea. Clătinând din cap. 

Clara avusese dreptate. Erau o porcărie. Și și-a dat seama că 
nu a crezut că ar putea fi așa. 

Sperase că picturile vor conţine, cel puţin, o promisiune. Dar, 
de fapt, se așteptase să fie mai bune decât atât. 
Neconvenţionale, da. Neașteptate. Chiar și oarecum dificil de 
înțeles. Ca un Jackson Pollock. Toate acele culori sălbatice. 
Stropi și picături, și linii arătând ca niște vopsele împrăștiate. 
Accidente pe pânză. 

Dar toate acestea se coagulau într-o formă, într-un sentiment. 

Gamache se aplecă ușor spre stânga. Spre dreapta. La centru. 

Nu. 

Erau numai porcării. 


VP - 130 


Așezate așa, pe podea, picturile lui Peter arătau efectiv ca 
micul dejun al câinelui. Și asta când câinelui îi lipsește simţul 
gustului. Și de parcă apoi le vomitase. 

Orice ar fi scăpat Rosa pe picturi, n-ar fi fost nicio pagubă, 
gândi Gamache. 

Clara era în cealaltă parte a bucătăriei și scosese elasticele 
picturilor mai mici, pe care le așeza pe masă, fixând fiecare colț 
cu râșniţele de sare și piper și cu niște căni. 

— Așa, spuse ea în timp ce i se alăturau cu toţii, după cum 
spune Marianna, astea sunt primele lucrări ale lui Peter. 

Se uitară insistent la ele. 

Nici astea nu erau mai bune. De fapt, erau - dacă așa ceva ar 
fi fost posibil - chiar mai rele decât cele întinse pe podea. 

— Suntem siguri că le-a făcut Peter? întrebă Gamache. Era 
extrem de greu de crezut că același artist care pictase tablourile 
plăcute, elegante, precise din atelier le făcuse și pe acestea. 

Clara privea, plină de îndoieli la rândul ei. Aplecându-se, 
examină colţul din dreapta, jos. 

— Nu-i nicio semnătură. Își mușcă buza. De obicei își semna 
lucrările. 

— Mda, ei bine, de obicei îi luă șase luni ca să termine o 
pictură, spuse Ruth. De obicei, nu arăta nimănui nicio lucrare 
până când nu era perfectă. De obicei, folosea nuanţe de crem și 
gri. 

Clara se uită uluită la Ruth. Poate că nu era chiar atât de 
aeriană pe cât crezuse Clara. 

— Crezi că sunt ale lui Peter? o întrebă pe Ruth. 

— Sunt ale lui, spuse aceasta categoric. Nu pentru că arată ca 
operele lui, ci pentru că niciun om zdravăn la minte nu și-ar fi 
asumat astea dacă nu le-ar fi pictat. 

— De ce nu le-a semnat? întrebă Jean-Guy. 

— Tu ai fi făcut-o? îl întrebă Ruth. 

Se întoarseră ca să analizeze cele trei picturi de pe masă. 

Din când în când, unul dintre ei - de parcă ar fi fost respins de 
acestea trei - ieșea din rând și se ducea la pânzele așezate pe 
podea. 

Apoi, ca respins din nou, se reîntorcea la masă. 

— Ei bine, spuse Gabri, după ce reflectă puţin, trebuie să spun 
că sunt groaznice. 


VP - 131 


Picturile țipau, plescăiau și explodau de atâtea culori. Roșu și 
violet, galben și portocaliu. Luptându-se una cu cealaltă. Se 
spulberau de pe hârtie sau pânză. Era ca și când Peter le făcuse 
felul tuturor regulilor pe care le învățase. Le lăsase în urmă. Le 
spărsese ca pe o pinata. Și vopseaua acestor certitudini zdrobite 
se scursese. Grămezi peste grămezi de vopsea lucioasă. Toate 
culorile la care strâmbase din nas, cărora le răsese în nas, de 
care își bătuse joc împreună cu isteţii lui prieteni artiști. Toate 
culorile pe care el și le refuzase și pe care Clara le folosise. Se 
scurgeau. Ca sângele. Ca matele. 

Loviseră hârtia și acesta era rezultatul. 

— Ce spune asta despre Peter? întrebă Gamache. 

— Chiar trebuie să ne uităm în caverna asta? șopti Myrna 
către el. 

— Poate că nu, admise el. Dar există vreo diferență între 
astea - și le arătă pe cele de pe masă - și astea? Gesticulă spre 
podea. Vezi vreo îmbunătăţire? Vreo evoluţie? 

Clara clătină din cap. 

— Arată ca un exerciţiu de la școala de artă. Vedeţi aici? 
Arătă cu degetul spre un model de tablă de șah dintr-una din 
picturile de pe masă. S-au aplecat cu toţii, dând din cap. 

— Fiecare elev dintr-o școală superioară de arte face ceva 
asemănător, ca să înveţe despre perspectivă. 

Sprâncenele lui Gamache se uniră, în semn că se gândește la 
asta. De ce ar picta așa ceva unul dintre cei mai de succes 
artiști din Canada? Și să includă un exerciţiu învățat de copii la 
școală? 

— Măcar e artă? întrebă Jean-Guy. 

Era încă o întrebare bună. 

Când Beauvoir îi întâlnise pentru prima dată pe acești 
oameni, în această așezare, știa prea puţin despre artă și 
considera că tot ce știa era mai mult decât ar fi avut nevoie. 
Dar, după mulţi ani în care interacţionase cu lumea artei, 
devenise interesat. Într-un fel. 

Ceea ce-l preocupa cel mai mult nu era arta, ci mediul. 
Competiţia. Cruzimea ocazională. Ipocrizia. Afacerea urâtă care 
vindea creații frumoase. 

Și felul cum această urâţenie se prefăcea câteodată în delict. 
Și cum acest delict degenera în crimă. Câteodată. 


VP - 132 


Jean-Guy îl plăcea pe Peter Morrow. O parte din el îl înțelegea 
pe Peter Morrow. Acea parte pe care Beauvoir o accepta foarte 
puţin. 

Partea fricoasă. Partea pustiită. Partea egoistă. Partea de 
nesiguranță. 

Partea lașă a lui Jean-Guy Beauvoir îl înțelegea pe Peter 
Morrow. 

Dar, în timp ce Beauvoir luptase din greu ca să înfrunte 
această parte din el însuși, Peter fugise de ea, pur și simplu. 
Mărind prăpastia, ruptura. 

Beauvoir învățase că nu frica făcea golul mai mare. Dar 
lașitatea, da. 

Totuși, Jean-Guy Beauvoir îl plăcea pe Peter Morrow și era 
îngrijorat că acestuia i s-ar fi putut întâmpla ceva îngrozitor. 
Însă, cel puţin, nimeni n-ar fi ucis pentru picturile astea. Poate 
cu excepţia lui Peter. Ar fi ucis ca să le ascundă. 

Dar nu o făcuse, nu? De fapt, era departe de a le ascunde, ba 
chiar se străduise din răsputeri să le pună la loc sigur. 

— De ce a păstrat astea? întrebă Jean-Guy. Și de ce i le-a dat 
lui Bean? 

În loc să răspundă la întrebările lor, picturile dăduseră naștere 
chiar la mai multe. 

e 

Ruth plecase. Plictisită și, mai mult decât atât, un pic 
revoltată. 

— Sunt revoltători, spusese ea, în caz că cineva nu înţelesese 
cum se simţea. Plec să curăț litiera Rosei. Vrea cineva să mă 
ajute? 

Era tentant și, la scurt timp după plecarea lui Ruth, se scuză 
și Gabri. 

— Cred că ar trebui să curăț părul din scurgerea de la baie, 
spuse, în timp ce se îndrepta spre ușă. 

Părea că lucrările lui Peter le aminteau oamenilor de corvezi 
dezgustătoare. În cazul în care plecase în lume pentru a găsi o 
cale de a fi util, probabil că nu asta avusese în minte. 

Armand, Reine-Marie, Clara, Myrna și Jean-Guy rămaseră 
nedumeriţi, adunaţi în jurul picturilor. 

— În regulă, spuse  Gamache, îndreptându-se spre 
canevasurile de pe podea. Acestea sunt cele mai recente lucrări. 
Trimise de Peter la sfârșitul primăverii. Sunt pe pânză, în timp ce 


VP - 133 


lucrările de la început - făcu trei pași mari spre masa de pin - 
oferite lui Bean astă-iarnă sunt pe hârtie. 

Priveau ca și când o vietate căzuse de la mare înălțime. Și se 
strivise de masă. 

Nu puteau fi considerate un triumf. Sau un succes. Sau un 
sfârșit bun. 

Dar acestea, știa și Gamache, nu erau nici pe departe un final. 
Acestea erau începutul. Erau borne de semnalizare. Repere. 

Inuiţii obișnuiau să ridice oameni de piatră ca instrumente de 
navigare, ca să-și marcheze drumurile. Să arate încotro merg și 
de unde vin. Drumul înainte sau drumul spre casă. /nuksuit, cum 
erau numite. Literal, un substitut al bărbatului. Când au fost 
descoperite de europeni, iniţial au fost distruse. Apoi au fost 
disprețuite, ca elemente păgâne. Astăzi sunt recunoscute nu 
doar ca repere, ci și ca opere de artă. 

Asta facuse și Peter. Picturile puteau fi lucrări de artă, dar, 
mai mult decât atât, erau repere, borne de semnalizare. Arătând 
pe unde fusese și unde urma să meargă. Drumul pe care 
călătorea din punct de vedere artistic, emoţional, creativ. Aceste 
picturi ciudate erau /nuksuitul lui, înregistrând nu atât locul în 
care se afla, cât evoluţia gândurilor și sentimentelor sale. 

Picturile astea ţineau locul unui bărbat. Interiorul lui Peter, 
expus. 

Cu această nouă înțelegere a lucrurilor, Gamache se uită mai 
atent la cele șase picturi. Ce îi spuneau ele despre Peter? 

La prima vedere, păreau a fi simple pete de vopsea. Cele mai 
recente, pe pânză, păreau încă mai violente decât primele. 

— De ce unele sunt pictate pe hârtie, iar celelalte pe pânză? 
întrebă Reine-Marie. 

Și Clara se întrebase același lucru. Se uita insistent la cele 
două grupuri. Sincer, îi păreau la fel de oribile. Nu puteai spune 
că cele pe pânză erau în mod evident mai bune și meritau 
păstrate, iar de celelalte, pe hârtie, se puteau lipsi. 

— Cred că ar fi câteva motive, spuse ea. Ori nu a avut la 
dispoziție pânze atunci când le-a pictat pe primele trei, ori știa 
că sunt experimente. Care nu sunt menite să dureze. 

— Dar astea sunt? Jean-Guy arătă spre lucrările de pe jos. 

— Câteodată, magia funcționează, spuse Clara, și Gamache 
zâmbi ușor. 


VP - 134 


— Peter e un bărbat isteţ, spuse Reine-Marie. Un artist de 
succes. Trebuie să-și fi dat seama că acestea nu sunt grozave. 
Nu sunt nici măcar bune. 

Jean-Guy încuviinţă din cap. 

— Exact. De ce să le fi păstrat? Și nu numai că le-a păstrat, 
dar le-a mai și dat altcuiva, a lăsat și pe altcineva să le vadă? 

— Tu ce faci cu lucrările care nu-ţi plac? o întrebă Reine-Marie 
pe Clara. 

— Oh, pe cele mai multe dintre ele le păstrez. 

— Chiar și pe cele pe care nu le-ai putut salva? 

— Chiar și pe acelea. 

— De ce? _ 

— Păi, nu se știe niciodată. Intr-o zi în care nu am ce face sau 
când sunt lipsită de inspiraţie, le scot și mă uit la ele. Câteodată 
le așez chiar pe una dintre laturi sau cu capul în jos. Asta îmi dă 
o perspectivă diferită. Imi dezvăluie ce mi-a scăpat, ceva ce n- 
am văzut înainte. Vreun lucru mic pe care merită să-l urmăresc. 
O combinaţie de culoare, o serie de tușe, genul ăsta de lucruri. 

Beauvoir se uită la picturile de pe jos. Numai o serie de 
atacuri cerebrale” le-ar fi putut explica. 

— Le păstrezi pe cele care nu ţi-au ieșit, spuse Myrna. Dar nu 
le expui. 

— Adevărat, admise Clara. 

— Jean-Guy are dreptate. Este un motiv pentru care Peter le-a 
păstrat pe-astea, spuse Gamache. Și un motiv pentru care i le-a 
trimis lui Bean. 

Merse până la imaginile micuțe de pe masa uzată din lemn de 
pin. 

— Care este cea despre care spuneai că reprezintă un 
zâmbet? o întrebă Gamache pe Myrna. Buzele? Nu le văd. A 

— Oh, aceea. Am uitat de ea, spuse. E undeva printre astea. Il 
duse înapoi la cele expuse pe podea. Caut-o tu! 

— Femeie sinistră, spuse el, dar nu protestă. 

După un minut și ceva, Myrna deschise gura, dar Șeful o opri. 

— Acum, lasă-mă! O s-o găsesc. 

— Ei, eu merg afară, spuse Clara. 

Și-au turnat limonadă și au mers în grădină, dar Beauvoir a 
rămas în spate, cu Șeful. 


s” 


5Joc de cuvinte intraductibil. În original, „stroke”, cu semnificația „tușă 
cerebral”. 


și „atac 


VP-135 


Gamache s-a aplecat asupra fiecărei picturi în parte, apoi s-a 
îndreptat de spinare și și-a prins mâinile la spate. 

S-a legănat ușor în faţă și înapoi, de la călcâi înspre vârful 
degetelor. De la călcâi înspre vârful degetelor. 

Beauvoir s-a dat câțiva pași în spate. Apoi alţi câţiva. Apoi a 
tras un scaun de la masa de pin și s-a urcat pe el. 

— Nu se vede nimic nici de aici, de sus. 

— Ce faci? întrebă Gamache, pășind spre Jean-Guy. Dă-te jos 
imediat de pe scaunul ăla. 

— E rezistent. Mă ţine. 

Dar a sărit oricum jos. 

Nu-i plăcuse tonul inspectorului. 

— N-ai de unde să știi asta, zise Gamache. 

— Și dumneata n-ai de unde să știi că n-o să mă ţină, spuse 
Beauvoir. 

Cei doi se holbară unul la celălalt până când un sunet îl făcu 
pe Gamache să se întoarcă. Myrna stătea în ușă, ţinând în mână 
carafa de limonadă, goală. 

— Vă întrerup? 

— Deloc, spuse Șeful, forțându-se să zâmbească. 

Apoi respiră adânc, expiră aerul și se întoarse spre 

Beauvoir, care încă îl privea fix. 

— Îmi pare rău, Jean-Guy. Urcă-te la loc, dacă vrei. 

— Nu, am văzut ce aveam de văzut. 

Gamache avea sentimentul că Jean-Guy se referea și la 
altceva decât la picturi. 

— lată, spuse tânărul. 

Gamache i se alătură. 

Jean-Guy găsise zâmbetul. Zâmbetele. 

Și Gamache și-a dat seama de propria greșeală. Căutase o 
singură pereche mare de buze. O vale care să formeze un 
munte. Dar Peter pictase o mulţime de guri, zâmbete micuțe, 
văi mici de veselie care mărșăluiau de-a lungul și în adâncul 
picturii. 

Gamache rânji satisfăcut. 

Cu ele, pictura nu era mai bună, dar era prima dintre lucrările 
lui Peter care îl făcea totuși să simtă ceva. 

Se întoarse să se uite pe masă. Chiar și aceste picturi dădeau 
naștere unor sentimente, cu toate că nu știa dacă greaţa putea 


VP - 136 


fi considerată o emotie. Dar, cel puţin, era ceva. În stomac. Nu 
în cap. 

Dacă ăsta era un început, Armand Gamache se temea să afle 
încotro vor duce zâmbetele. 


VP - 137 


Șaptesprezece 


Reine-Marie zâmbea. 

Gamache îi arătase parada de buze minuscule. l-a luat un 
moment să-și dea seama ce sunt, dar Armand a știut când ea le- 
a descoperit. 

Propriile-i buze s-au arcuit într-un rânjet. Apoi într-un zâmbet 
înțelept. 

— Cum a putut să-mi scape așa ceva, Armand? 

Se întoarse spre el, apoi înapoi spre pictură. 

— Mi-a scăpat și mie. Jean-Guy le-a găsit. 

— Merci, îi spuse ea ginerelui său, care se aplecă ușor în 
semn de mulțumire. 

Se întrebă dacă el își dădea seama că asta era una dintre 
apucăturile lui Armand. 

În timp ce Reine-Marie se întorsese iar spre pictură, Gamache 
își îndreptă atenţia către celelalte două pânze de pe jos. Clara 
se uita ţintă la ele. 

— Ai găsit ceva? o întrebă... 

Ea negă din cap, apoi se aplecă mai mult asupra picturilor. Pe 
urmă se dădu înapoi. 

Era ceva în tablourile astea, ceva asemănător buzelor? O 
imagine, o emotie pe care Peter o indusese aici, așteptând să fie 
descoperită, precum o ţară sau o planetă, ori vreo nouă specie 
ciudată? 

Dacă era, nici Gamache, nici Clara nu au văzut-o. Gamache 
simţi niște ochi aţintiţi asupra lui și presupuse că era Beauvoir, 
dar tânărul era ocupat să facă niște sandviciuri, în bucătărie. 

Reine-Marie încă zâmbea privind buzele pictate. Clara 
examina celelalte două pânze. 

lar Myrna îl examina pe el. Il trase deoparte. 

— Este prea mult pentru tine, Armand? 

— Ce vrei să spui? 

Myrna zâmbi subtil, apoi rânji. 

— Ai observat schimbul de replici cu Beauvoir. 

— Da. 

ÎI studie pentru un moment. 


VP - 138 


— Clara va înțelege dacă îi spui că trebuie să te oprești. 

— Să mă opresc? O privi cu uluire. De ce aș face așa ceva? 

— De ce te-ai repezit adineauri la Beauvoir? 

— Se urcase cu picioarele pe scaun. Un scaun vechi de pin. 
Putea să se rupă. 

— Să se rupă? 

— Haide, râse Gamache. Nu crezi că vezi mai mult decât e 
cazul? M-am înfuriat pe moment pe Jean-Guy și i-am zis. Point 
final. Nu-i mare lucru. Las-o baltă! 

Vocea lui era mai aspră când rostise ultimele două cuvinte. lar 
ochii transmiteau un avertisment. Nu întrece măsura! 

— Viaţa e făcută din „nu-i mare lucru”, spuse Myrna, 
întrecând totuși măsura. Știi și tu asta. Nu așa spuneai despre 
crime? Rareori sunt provocate de un eveniment mare, ci mai 
degrabă de serii de întâmplări mici, aproape invizibile. Mai 
multe „nu e mare lucru” care se combină și dau naștere unei 
catastrofe. 

— Unde vrei să ajungi? 

Ochii lui n-au șovăit. 

— Ştii unde vreau să ajung. Aș fi nebună să ignor ce s-a 
întâmplat adineauri. Și tu la fel. La suprafaţă, a fost un lucru 
mic. S-a urcat pe un scaun, l-ai certat. El s-a dat jos. Și dacă nu 
te-aș ști, dacă n-aș ști ce s-a întâmplat, n-aș crede ceva anume 
despre asta. Dar te știu. ȘI-I știu și pe Jean-Guy. Și știu că acel 
„rupt” înseamnă mai mult pentru tine, pentru el decât pentru 
majoritatea oamenilor. 

Se ţintuiau cu privirea, Gamache la fel de neîndurător. Fără să 
accepte că Myrna ar fi putut avea dreptate. 

— E doar un scaun oarecare, spuse el, cu vocea joasă, dar 
deloc blândă. 

Myrna clătină din cap. 

— Dar nu e doar un bărbat oarecare. Este Jean-Guy. 

— Dacă scaunul s-ar fi rupt, nu s-ar fi rănit, spuse Gamache. 
Era la o jumătate de metru de pardoseală. 

— Știu. Ştii și tu, spuse Myrna. Dar nu mai este vorba despre 
ceea ce știm, nu? Dacă viaţa ar fi doar raţională, ar fi mai puţine 
războaie sau sărăcie, sau infracţiuni. Sau crime. S-ar deteriora 
mai puţine lucruri. Reacţia ta nu a fost raţională, Armand. 

Gamache rămase tăcut. 

— Se uită la el îndeaproape: 


VP - 139 


— Este prea mult pentru tine? 

— Prea mult? Ai idee despre lucrurile pe care le-am văzut? Și 
făcut? 

— Am idee, spuse ea. 

— Nu cred că ai. 

O fixa cu privirea și un val de imagini o șterseră pe Myrna. 
Trupuri ciopârţite. Ochi sticloși. Scene terorizante. Cele mai rele 
lucruri pe care oamenii și le pot face unii altora. 

Și fusese misiunea lui să se ia după dârele de sânge, în 
cavernă. Ca să înfrunte ce era acolo. 

Și să o facă din nou. lar și iar. 

Miracolul nu era că ucigașul fusese prins, ci că omul din faţa 
ei își păstrase umanitatea în ciuda tuturor acestor lucruri. Chiar 
și după ce el însuși fusese târât în cavernă și rănit grav. 

Și acum se oferise să se ridice iar și să fie de ajutor. 

Și ea se oferise să-i dea un permis de trecere. Dar el nu-l 
luase. g 

— Nu sunt chiar atât de fragil, să știi, spuse Gamache. In plus, 
aici e vorba despre o dispariție, nu despre o crimă. Simplu. 

Incercase să pară relaxat și reușise să pară doar obosit. 

— Eşti sigur? îl întrebă ea. 

— Că nu e o crimă? întrebă, la rândul lui. Sau că e simplu? 

— Ambele. 

— Nu, admise el. Și ai dreptate într-o privinţă. Mai degrabă aș 
sta aici, la Three Pines. Să dorm, să savurez o limonadă la 
bistrou sau în grădină... 

Ridică mâna, s-o oprească de la a comenta cu privire la așa- 
zisa grădină. 

— Îmi place să fac numai ce vrem Reine-Marie și cu mine. 

Pe măsură ce vorbea, Myrna simţea profunzimea năzuinţei 
sale. 

Câteodată nu ai de ales, spuse el blând. 

— Ai de ales, Armand. Intotdeauna ai de ales. 

— Eşti sigură? 

— Vrei să spui că nu poți refuza s-o ajuţi pe Clara? 

— Vreau să spun că, uneori, un refuz face mai mult rău. 

A lăsat cuvintele să se așeze între ei. 

— De ce m-ai ajutat, acum câteva luni? o întrebă. Știai că e 
periculos. Știai că ajutorul ăsta poate genera consecințe teribile 


VP - 140 


pentru tine, pentru sat. De fapt, aproape că a generat. Totuși, ai 
făcut-o. 

— Ştii de ce. 

— De ce? 

— Pentru că viaţa mea și acest sat și-ar fi pierdut întreaga 
semnificaţie, dacă ţi-am fi întors spatele. 

El zâmbi: 

— C'est ça. La fel e și pentru mine, acum. La ce folosește 
vindecarea, dacă viața astfel salvată este imatură și egoistă, 
dominată de frică? Există o diferenţă între a fi în sanctuar și a te 
ascunde. 

— Cu alte cuvinte, trebuie să părăsești sanctuarul ca să-l 
meriti? întrebă ea. 

— Tu ai făcut-o, zise el. 

ÎI privi trecând înapoi spre bucătărie. Șchiopătatul abia se mai 
vedea. Tremuratul mâinii drepte aproape că-i trecuse de tot. 

Gamache li se alătură Clarei și lui Reine-Marie. 

— Ceva nou? 

Ar fi putut spune însă după expresia feţelor lor că nu găsiseră 
nimic altceva în picturi. 

— Asta nu înseamnă că nu e ceva acolo... se pierdu ușor 
vocea Clarei. 

Ciudăţenia era, își dădea Gamache seama, ţintind cu privirea 
celelalte două pânze de pe podea, că, deși nu exista nicio 
imagine făţișă care să evoce un sentiment, simţea totuși ceva, 
uitându-se la ele. 

Erau, pe cât putea spune, simple amestecături de vopsele 
aflate în coliziune. 

De ce le trimisese Peter pe acestea, precum și vesela pictură 
cu buze? Ce văzuse Peter în ele, și îi scăpa lui Gamache? Și îi 
scăpa Clarei? Le scăpa tuturor? 

Ce scăpa din picturile astea, rămânând nedetectabil? 

— Jean-Guy? îl chemă Gamache, iar tânărul puse deoparte 
cuțitul de pâine și i se alătură. 

— Oui? 

— Poţi să mă ajuţi? 

Gamache ridică una dintre pânzele de pe podea. 

— Clara, putem să punem asta pe perete? 


VP - 141 


Jean-Guy ţinea de un colţ, Gamache de altul, în timp ce Clara 
bătu un cui. Apoi și pe celelalte. Trei crime împotriva artei, 
fixate pe zid. 

Incă o dată, au pășit cu toţii în spate, ca să evalueze mai bine 
lucrările. 

Apoi au mai pășit o dată. Evaluând. Pășind. Evaluând. Ca o 
foarte, foarte înceată retragere. Sau ca un bocet. 

S-au oprit când au ajuns cu spatele la zid. Distanţa și 
perspectiva nu îmbunătăţiseră picturile. 

— Ei bine, mie mi-e foame. 

Beauvoir plecă spre insula din bucătărie și luă farfuriile cu 
sandviciurile pe care le făcuse; Myrna luă carafa cu limonadă, 
pe care o umpluse din nou, și se îndreptară împreună spre ușa 
ce dădea în grădina din spate, târându-i și pe ceilalți după ei. 
Departe de picturi, în ziua călduroasă de vară. 

e 

Muștele se odihneau pe sandviciul cu şuncă al Clarei. Nu le 
mai gonea. Li-l lăsase lor. 

Nu-i era foame. Stomacul ei era supărat. Nu-i era chiar 
greață. Nu de ceva ce mâncase. Mai degrabă de ceva ce 
văzuse. = 

Acele picturi o supăraseră. In timp ce prietenii ei mâncau și 
vorbeau, ea se gândea la picturi. 

Când le văzuse pentru prima dată, în camera lui Bean, se 
amuzase. Mai ales de buze. Văzându-le în propria casă, 
devenise ultrasensibilă. Era un fel de boală. Orizontul nu mai era 
sigur. Avusese loc o schimbare, o răsturnare de situație. 

Era geloasă? Era posibil acest lucru? Se temea cumva că 
aceste picturi făcute de Peter chiar dădeau semnalul unei 
lansări importante pentru el, ca artist? Chiar dacă erau ridicole 
acum, puteau să-l conducă spre geniu? Și tocmai la capătul 
acestui gând era cocoţat un altul. Un geniu mai mare decât al 
ei? 

După ce simţise o ușoară îngâmfare în legătură cu Peter și 
gelozia lui meschină, ea era oare mai bună? Sau, de fapt, mai 
rea? Geloasă și ipocrită, și gata să judece. Oh, Doamne! 

Dar mai era ceva. Un alt loc spre care au dus-o gândurile. 
Altceva care slujea drept acoperire. 

Prietenii ei discutau însufleţit despre picturi și motivul pentru 
care Peter i le trimisese lui Bean. 


VP - 142 


— Am întrebat asta acum o oră, protestă Jean-Guy. Și nimeni 
nu m-a ascultat. Myrna întreabă acum și brusc este o întrebare 
excepţională? 

— Soarta crudă a avangardiștilor, mon beau, spuse Reine- 
Marie, apoi se întoarse spre Myrna. 

— Deci, ce crezi? 

In timp ce ei discutau, Clara stătea cu paharul de limonadă în 
mână, alunecos din pricina condensului, și își analiza 
sentimentele. 

— Clara? 

— Hm? 

Se uită la Myrna, care-i zâmbea, în mod evident amuzată. 

— Unde ai plecat? întrebă Myrna. 

— Oh, mă bucuram de grădină. Și mă întrebam dacă aș putea 
pune mai mult sângele-voinicului pe spalierele alea. 

Myrna o privea acum cu mult mai puţin amuzament. Precum 
celor mai mulţi dintre noi, Myrnei Landers nu-i plăcea să fie 
minţită. Dar, în mod diferit față de mulţi dintre noi, era dispusă 
să spună lucrurilor pe nume. 

— La ce te gândeai, de fapt? 

Clara respiră adânc, adânc. 

— Mă gândeam la picturile lui Peter și la felul în care mă fac 
ele să mă simt. 

— Și cum te fac să te simţi? întrebă Reine-Marie. 

Clara privi chipurile îndreptate spre ea. 

— Tulburată, spuse. Cred că picturile mă sperie puţin. 

— De ce? întrebă Gamache. 

— Pentru că am impresia că știu de ce i le-a trimis lui Bean. 

Se aplecară cu toţii spre ea. 

— De ce? întrebă Beauvoir. 

— Prin ce e Bean altfel decât cei mai mulţi dintre oameni? 
întrebă Clara, la rându-i. 

— Păi, nu știm dacă e fată... spuse Reine-Marie. 

— ... sau dacă este băiat, completă Gamache. 

— Bean este un copil, spuse Beauvoir. 

— Adevărat, zise Clara. Toate astea sunt adevărate. Dar mai 
este ceva prin care Bean e altfel. 

— Bean este altfel, spuse Myrna. In familia Morrow, unde este 
de așteptat ca fiecare să se conformeze, Bean n-o face. Probabil 


VP - 143 


că Peter s-a identificat cu acest fapt. S-ar putea chiar să vrea să 
răsplătească asta. 

— Și a trimis aceste picturi oribile drept răsplată? întrebă 
Beauvoir. 

— Într-un fel, zise Myrna. Faptul în sine este mai important 
decât obiectul concret. 

— Spune-i asta unui copil care primește șosete de Crăciun, 
spuse Beauvoir. 

— Întreabă un copil care primește o steluţă aurită în caietul 
de teme, zise Myrna. Abțibildul este inutil, dar faptul în sine este 
neprețuit. Simbolurile sunt puternice, mai ales pentru copii. De 
ce credeţi că vor trofee și medalii? Nu pentru că se joacă sau 
cumpără lucruri cu ele, ci pentru ceea ce reprezintă. 

— Aprobarea, încuviință Reine-Marie. 

— Corect, spuse Myrna. Și când unchiul Peter i-a trimis lui 
Bean picturile, l-a făcut pe acest copil să se simtă deosebit. Cred 
că Peter s-a identificat cu Bean, îl înțelege și vrea să-i spună că 
este în regulă să fii diferit. 

Myrna o privi pe Clara, așteptând aprobarea ei. Așteptând 
steluța aurie. 

— Acesta ar putea fi un motiv, spuse Clara. Dar cred că, de 
fapt, e mai simplu de-atât. 

— Adică? întrebă Beauvoir. 

— Cred că Peter știa că Bean poate păstra un secret. 

Bean ţinuse secret propriul său sex. Presiunea de a spune 
trebuie să fi fost enormă, dar Bean nu spusese nimănui. Nici 
familiei. Nici colegilor de la școală. Nici profesorilor. Nimănui. 

— Peter știa că picturile vor fi în siguranţă cu Bean, spuse 
Reine-Marie. 

— Dar, dacă erau secrete, de ce nu le-a ţinut la el? întrebă 
Jean-Guy. Nu se aflau în cea mai mare siguranţă la el? 

— Poate a crezut că el însuși nu este în siguranţă, spuse 
Gamache. La asta te gândeşti, nu-i așa? 

Clara confirmă din cap. Asta era sentimentul pe care-l avea, 
de unde și golul din stomac. Peter fusese nevoit să ţină secrete 
aceste picturi. 

Privi spre casă. 

Dar ce era ascuns în aceste desene ciudate? Ce dezvăluiau 
ele? 


VP - 144 


Optsprezece 


— Un poem începe ca un nod în gât, spuse Armand Gamache, 
luând loc pe unul dintre scaunele albe, de plastic, ale lui Ruth. 

— II faci să sune ca un cocoloș de blană, spuse Ruth. 

Turnase scotch într-un pahar, fără să-i ofere și lui. 

— Ceva s-a stricat. Poemele mele sunt șlefuite fin, fiecare 
nenorocit de cuvânt este ales cu grijă. 

Rosa adormise în cuibul ei de pături, lângă scaunul lui Ruth, 
totuși lui Gamache i se păru că vede ochii raței mijiţi. Pândindu- 
l. 

N-ar fi fost atât de enervant dacă nu și-ar fi spus mereu în 
minte că este doar o rață. Doar o rață. O rață care nu te 
enervează. 

— Ei, tu ai spus-o. 

Gamache își luă ochii de la rața care îl veghea. 

— Am spus-o? 

— Da. 

Bucătăria lui Ruth era plină cu obiecte găsite, inclusiv 
scaunele și masa de plastic. Inclusiv o sticlă de scotch, găsită în 
vitrina cu lichioruri a lui Gabri. Inclusiv Rosa. Găsită sub formă 
de ou, după cum știa Gamache. Într-o dimineaţă de Paști, Ruth 
descoperise cuibul pe heleșteul din parcul satului și pipăise cele 
două ouă dinăuntru. Atingerea le întinase, iar ouăle fuseseră 
abandonate de mamă. Așa că Ruth le-a luat acasă. Toată lumea 
a presupus, evident, că va face din ele o omletă. În schimb, 
bătrâna poetă a făcut ceva de-a dreptul nefiresc pentru ea. A 
încropit un incubator dintr-o flanelă și a încălzit ouăle în cuptor. 
Le-a întors de pe-o parte pe alta, le-a supravegheat, a rămas 
trează până noaptea, târziu, în caz că vor începe să eclozeze și 
puii vor avea nevoie de ea. Și-a plătit și factura de la Hydro- 
Quebec, doar ca să fie sigură că nu va rămâne fără curent. A 
plătit-o cu banii găsiţi la Clara acasă. 

S-a rugat. 

Rosa a eclozat de una singură, dar sora ei, Flora, s-a luptat ca 
să iasă. Astfel încât Ruth a ajutat-o. Jupuind coaja. Crăpând-o 
mai mult. 


VP - 145 


Și acolo, înăuntru, era Flora. Privind în acei ochi bătrâni, 
trudiţi și îngrijorați. 

Flora și Rosa s-au atașat de Ruth. Și Ruth s-a atașat de ele. 

Au urmat-o peste tot. Dar, în timp ce Rosa prospera, Flora era 
tot mai plăpândă. 

Din cauza lui Ruth. 

Flora fusese sortită să lupte ca să-și găsească drumul spre 
lume. Această bătălie ar fi trebuit s-o facă mai puternică. 
Ajutorul lui Ruth o slăbise. Până când, într-o noapte, târziu, Flora 
murise în aceleași mâini care o ajutaseră. 

Confirmase toate temerile lui Ruth. Grija ucide. Nu poate ieși 
nimic bun din a-i ajuta pe alţii. 

Așa că Ruth și-a făcut un crez din a întoarce spatele. Nu 
pentru ea, ci ca să-i protejeze pe cei pe care-i iubea. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— Un poem începe ca un nod în gât. Un sentiment al greșelii, 
continuă Gamache citatul. Un rău de casă, un rău de iubire. 

Ruth îl privi cu asprime peste buza paharului de sticlă, cel 
găsit în casa lui Gamache. 

— Ştii citatul, spuse ea, cuprinzând paharul cu mâinile-l 
costelive. Nu este al meu, după cum știi. 

— Nici măcar nu e o poezie, spuse Gamache. Este dintr-o 
scrisoare trimisă de poetul Robert Frost unui prieten, în care îi 
descria cum compune. 

— Și unde vrei să ajungi? 

— Este la fel pentru orice formă de artă? întrebă el. O poezie, 
un cântec, o carte. 

— O pictură? întrebă ea, cu ochii urduroși plini de isteţime, ca 
o barracuda care îl fixa de pe fundul unui lac rece. 

— O pictură începe cu un nod în gât? Cu o impresie de ceva 
greșit? Cu un rău de casă, un rău de iubire? întrebă el. 

Cu vederea periferică o zărea pe Rosa trează, supraveghindu- 
și mama. Îndeaproape. 

— Cum dracu' aș putea să știu? 

Dar, în cele din urmă, sub privirea răbdătoare a lui Gamache, 
lăsă să scape o scurtă încuviințare. 

— Cele mai bune așa încep, da. Noi ne exprimăm în diferite 
moduri. Unii aleg cuvintele, alţii notele, alţii pictura, dar toate 
astea vin din același loc. Însă există ceva ce trebuie să știi. 

— Oui? 


VP - 146 


— Fiecare act autentic al creaţiei este mai întâi un act al 
distrugerii. Picasso a spus-o, și e adevărat. Nu construim pe 
ceva vechi, ci dărâmăm. Și apoi o luăm de la capăt. 

— Dărâmaţi tot ceea ce este familiar, confortabil, spuse 
Gamache. Trebuie să fie înfricoșător. Cum bătrâna poetă tăcea, 
o întrebă: Ăsta este nodul din gât? 

e 

— Pot să te întreb ceva? spuse Clara. 

Olivier era ocupat cu pregătirea meselor din bistrou pentru 
prânz. Unul dintre ospătari anunţase că este bolnav și 
rămăseseră cam puţini. 

— Poţi tu să împăturești șervetele? 

Fără să aștepte răspunsul ei, îi înmână un morman de 
pânzeturi albe. 

— Cred că da, zise Clara nesigur. 

Olivier căuta în sertarul lui cuțite, furculiţe și linguri vechi de 
argint, care să se potrivească între ele, să fie la fel. Apoi le-a 
separat. Întâi le-a potrivit, apoi le-a amestecat. 

— Ştii unde s-a dus Peter? îl întrebă Clara. 

Olivier se opri, cu o lingură în mână, ca un microfon. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Pentru că eraţi prieteni buni. 

— Cu toţii eram. Suntem. 

— Dar cred că în special tu cu el eraţi apropiaţi. Cred că, dacă 
ar fi spus cuiva, tu ai fi fost acela, zise Clara. 

— Ție ţi-ar fi spus, Clara, răspunse Olivier, reapucându-se să 
aranjeze mesele. Despre ce vorbim? 

— Deci, nu ţi-a spus? 

— N-am auzit de el de când a plecat. Olivier se opri din ce 
făcea și o privi fără ocolișuri. Aș fi spus ceva mai repede, când 
am văzut că nu apare. Nu te-aș lăsa niciodată să te perpelești 
așa. 

Adusese mai multe tacâmuri de argint și Clara împăturea 
șervetele. Se roteau în jurul unei mese, apoi treceau la alta. 

— Când ai plecat din Three Pines..., începu ea, dar Olivier o 
întrerupse. 

— Când am fost îndepărtat, o corectă el. 

— Ti-a fost dor de Gabri? 

— În fiecare zi. Tot timpul. Abia aşteptam să mă întorc acasă. 
Era singurul lucru pe care-l doream. 


VP - 147 


— Dar mi-ai spus că, în acea noapte în care ai revenit, ai stat 
aici - flutură un șervet spre firida ferestrei -, prea înfricoșat ca 
să intri. 

Olivier continuă să aranjeze masa, asigurându-se, cu mâinile 
sale pricepute, că argintăria cea veche este amestecată și 
așezată cum se cuvine. 

— De ce anume te temeai? întrebă Clara. 

— Ti-am spus deja. 

Se mutaseră la altă masă, căreia îi dădeau roată, aranjând-o. 

— Dar am nevoie să aud din nou. Este important. 

Îi privea capul blond, cu început de chelie, aplecându-se 
deasupra scaunelor, ca și când locurile acelea goale ar fi fost 
sfințite. 

Olivier se îndreptă atât de repede, încât Clara tresări. 

— Mi-a fost teamă că nu mai aparțin acestui loc. Stăteam aici 
și vă vedeam pe toţi înăuntru, râzând, simţindu-vă bine. Păreaţi 
atât de fericiţi. Fără mine. Gabri părea atât de fericit. 

— Oh, Olivier. _ 

Îi întinse un șervet și el își îngropă faţa în pânza albă. Își frecă 
ochii și își șterse nasul și, pentru un moment după ce a lăsat jos 
șervetul, a părut să fie în regulă. Dar apoi o altă picătură își făcu 
drum pe obrazul lui. Apoi alta. Nu părea conștient de ceea cei 
se întâmplă. 

Și poate, gândi Clara, chiar era. Poate că acum starea asta 
era normală pentru Olivier. Poate, din când în când, pur și 
simplu plângea. Fără durere sau tristețe. Lacrimile erau numai 
amintiri copleșitoare, prefăcute în apă, prelingându-se afară. 
Clara aproape că putea să vadă imaginile din interiorul 
lacrimilor. Era iarnă. O noapte amară și rece. Și Olivier stătea 
afară, în faţa bistroului. Vedea, prin ochiurile de geam îngheţate, 
buștenii din cămin. Vedea băuturile și masa festivă. Işi vedea 
prietenii, îl vedea pe Gabri. Nu doar continuând să trăiască, ci 
părând chiar fericit. Fără el. 

Acum nu mai era dureros, dar lucrul ăsta nici nu putea fi uitat. 

— Ştii că i-a fost așa de dor de tine, că era să moară, spuse 
Clara. N-am văzut niciodată pe nimeni atât de trist. 

— Știu asta, acum, spuse Olivier. Și știam și atunci. Dar să-l 
văd... 


VP - 148 


Cuvintele pieriră. Flutură șervetul și Clara știu ce voia să 
spună și cum se simțea. Și în lacrimile lui văzu toate fricile, 
incertitudinile și îndoielile lui Olivier. 

Văzu tot ce avea și fusese pe cale să piardă. 

— Știu, spuse ea. 

Olivier o privi cu ciudă, de parcă i-ar fi încălcat teritoriul. Dar 
iritarea i-a dispărut când i-a văzut expresia. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— Peter i-a trimis lui Bean, în Toronto, niște picturi. 

— Oui, spuse el. Mi-a spus Gabri. 

— Ţi-a spus și cum arată? 

— Un pic, se strâmbă Olivier. Ca să privim partea bună a 
lucrurilor, de când le-a văzut, Gabri a curățat scurgerile din 
pensiune și acum râcâie mâăzga din cuptor. Olivier își smuci 
capul spre ușile batante de la intrarea în bucătărie. Mă gândesc 
să atârn acasă unele dintre picturile lui Peter. 

Fără să vrea, Clara rânji. 

— Zece dolari, și sunt ale tale. 

— Mă tem că va trebui să-l plătești cu mai mult de-atât, spuse 
Gabri. 

leșise din bucătărie, ținând în sus, ca la ieșirea din secția de 
chirurgie, mâinile cu mănuși de cauciuc galben-strălucitor. 

— Nu sunt chiar așa de rele, spuse Clara. 

Gabri se holbă la ea cu neîncredere. Era clar, pacientul nu mai 
avea nicio speranţă. 

— Bine, nu sunt grozave, admise Clara. Dar când te-au făcut 
ultima oară picturile lui Peter să simţi ceva, orice, nu mai spun 
să te inspire să faci ceva? 

— Nu cred că sunt foarte mulţi artiști care să-și dorească să te 
pună pe fugă, spuse Gabri, râcâind mănușile. 

— De fapt, unii vor. Vor să provoace. Să miște și să urnească 
prejudecățile. Să stârnească. 

— Peter? întrebă Olivier, și Clara trebui să-și amintească 
faptul că el nu văzuse ultimele picturi. 

— Ce ai simţit când te-ai uitat la ele? îl întrebă ea pe Gabri. 

— Revoltă. 

Dar Clara aștepta, și îl văzu pe Gabri gândindu-se mai bine. 

— Erau groaznice, spuse el în final, dar erau, totodată, într-un 
fel amuzante. Atât de idioate, în mod ridicol, cumva naive. 
Aproape înduioșătoare. 


VP - 149 


— Peter? întrebă din nou Olivier. 

— Cred că ce m-a supărat au fost toate culorile alea 
amestecate... 

— Peter? întrebă Olivier. Culori? Fiţi serioși. 

— Și nici măcar n-ai văzut buzele, zise Clara. 

— Ce buze? întrebară cei doi într-un glas. 

— Într-un tablou, Peter a pictat buze zâmbitoare, într-un fel, e 
genial. 

Chiar când a spus asta s-a simţit frivolă, fără control. Gabri 
icnea dezgustat la gândul că i-ar putea plăcea ceva pe care el 
nu-l văzuse altfel decât ușuratic și urât mirositor. Dar Olivier o 
privea. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă din nou, încet. 

Clara a știut atunci că acele picturi, mai ales cea cu buze, 
erau ferestrele ei cu ochiuri. Rame prin care putea vedea în 
viața lui Peter. Precum Olivier, privindu-l pe Gabri în acea 
noapte rece de iarnă. 

Și, la fel ca Olivier, a văzut limpede că Peter era fericit. Acesta 
era mesajul picturilor. Peter experimenta, căuta. Lăsase în urmă 
tot ceea ce fusese sigur din punct de vedere artistic. Rupsese 
frânghiile, regulile și naviga liber, lăsând în urmă lumea 
cunoscută. Explorând. Și își trăia cu adevărat viaţa. 

Lucrările erau un dezastru. Dar exprimau emoții. 

Clara se uitase prin ferestrele acestor lucrări și văzuse că 
Peter era fericit. 


În sfârșit. 

Fără ea. 

Olivier privi de jur-împrejur prin bistrou după un șervet pe 
care să i-l dea Clarei. Abia atunci observă că ea răsucise 


pânzeturile în tot felul de forme. Intenţionat sau nu, șervetele 
arătau ca niște creaturi din adâncuri. Aruncate la mal, în Three 
Pines. Aterizate pe mesele din bistrou. 

Olivier îi oferi un șervet Clarei, care îl luă fără mirare. Nu și-a 
dat seama că ea le făcuse. Și nu-și dădea seama că plânge. Işi 
tamponă obrajii cu o creatură din mare și se întrebă ce vedea 
Olivier în lacrimile ei. 

e 

Gamache arunca mingea și îl privea pe Henri ţopăind după ea 

prin iarba înaltă, împestriţată cu flori de câmp. 


VP - 150 


El și Henri urcaseră dealul și ieșiseră din sat, până la pajiștea 
din spatele morii vechi. Simţea nevoia să fie singur cu gândurile 
lui. 

Gamache știa că ceea ce-i spusese Ruth despre procesul de 
creaţie avea o semnificaţie. O importanţă. Și se simțea pe 
marginea răspunsului. Aproape acolo. 

Aruncare, aport. Aruncare, aport. 

Un sentiment al greșelii. Un rău de casă. Un rău de iubire. 
Cuvintele lui Robert Frost îi dădeau târcoale. 

Un nod în gât. Fiecare act de creaţie vine din același loc, 
spusese Ruth. Și fiecare act de creaţie a fost întâi un act de 
distrugere. 

Peter își dezmembrase propria viaţă. O desfăcuse în bucăţi. Și 
înlocuise fiecare lucru cu ceva nou. Reconstruise. 

Aruncare, aport. 

lar tablourile erau instantanee ale acestui proces. 

De aceea a vrut să le păstreze. Ca pe un testament. Ca pe un 
catalog de călătorie. Un jurnal. 

Bratul lui Gamache se opri. Henri, dând puternic din coadă, se 
zgâia la mâna și la mingea care coborau încet. 

Apoi Gamache aruncă, și amândoi, câinele și mingea, s-au 
avântat pe pajiște. 

Peter își părăsise căminul, din punct de vedere fizic, 
emoţional și creativ. Întorsese spatele oricărui lucru familiar, 
oricărui lucru sigur. 

De unde, odată, folosea culori neutre, acum folosea culori 
strălucitoare, vibrante. 

De unde, odată, imaginile lui erau controlate din scurt, acum 
erau haotice, nesupuse. Nebunești. 

De unde, odată, picturile lui erau aproape dureros de 
autosuficiente și chiar pretenţioase, acum erau naive, jucăușe. 

De unde, odată, Peter se supunea regulilor, acum le 
încălcase. Primul său act de distrugere. Experimenta culoarea, 
perspectiva, distanţa și spaţiul. Încă nu era prea bun. Dar, dacă 
Peter încerca în continuare, avea să ajungă acolo unde își dorea 
să fie. 

Acest nou Peter era doritor să încerce. Doritor să greșească. 

Gamache păși înainte, apropiindu-se de răspuns. Simţindu-l 
chiar în faţa lui. Henri pierduse mingea în ierburile dese și se 
înțepenise acolo, cu fundul în sus și nasul în jos. 


VP - 151 


Din când în când privea spre Gamache, pentru îndrumare, dar 
Armand avea propria sa căutare. 

De unde, odată, picturile lui Peter erau abstracte, acum... 
acum. 

Henri își ridicase capul în semn de triumf. Cu mingea în gură, 
plus un smoc zdravăn de flori de câmp și iarbă. 

Henri îl fixa pe Gamache. Și Gamache pe el. Amândoi aveau 
la ce să se uite. 

— Bună treabă, îi spuse Armand lui Henri. Luă mingea de 
tenis plină de salivă și prinse ciobănescul în lesă, repetând: 
Bună treabă. 

S-au grăbit înapoi spre Three Pines, gândurile lui Gamache 
alergând înaintea lor. 

Cu toate că trăise la ţară, Peter ţinuse natura la distanță, 
ferindu-se de ea ca de un teritoriu al amatorilor. Vieţi liniștite, 
peisaje. Toate prea figurative, prea evidente. Fără valoare 
pentru un mare artist. Ca el. Care vedea lumea ca fiind mai 
complexă. Mai abstractă. 

Gamache presupusese că vopselele aruncate pe ultimele 
lucrări ale lui Peter erau exerciţii, însă tot abstracte. 
Reprezentau primele încercări ale unei minţi curate de a fi 
mizerabilă. 

Dar dacă Peter lăsase totul în urmă, de ce să nu-și fi lăsat, la 
fel de bine, și stilul? 

Dacă nu erau abstracte? 

Dacă Peter pictase ceea ce văzuse? 

Gamache ciocăni la ușa Clarei, apoi deschise. 

— Clara? 

Niciun răspuns. 

Cercetă cu privirea parcul din sat, apoi se uită spre bistrou. 

— La naiba cu asta, spuse, intrând în casa Clarei. 

El și Henri găsiră picturile acolo unde le lăsaseră, atârnate pe 
peretele bucătăriei. 

Se uită fix la ele, apoi merse spre picturile rămase pe masa de 
la bucătărie, cu colţurile ţintuite de solnițele de sare și piper și 
de cana ciobită de cafea. 

Și-a scos telefonul, a făcut câteva poze, apoi a plecat. 

A condus până la Cowansville, unde s-a putut conecta la 
internet cu viteză mare, și a trimis pozele prin e-mail. S-a uitat 
la ceas. 


VP - 152 


Patru și treizeci și cinci. Nouă și treizeci și cinci seara în 
Scoţia. Târziu, prea târziu ca să aștepte răspuns. Și totuși, 
Gamache a petrecut în mașină următoarele douăzeci de minute, 
holbându-se la telefon. Sperând să apară un mesaj. 

Dar nu a primit nimic. 

Așa că a condus înapoi spre Three Pines, gândindu-se la 
citatul lui Robert Frost. Îi venise în minte cu ani în urmă și își 
amintise de el pentru că, dacă un poem poate începe ca un nod 
în gât, tot așa poate începe și o investigaţie a unei crime. 

La fel și o crimă. 


VP - 153 


Nouăsprezece 


— Ceva nou? își întrebă Reine-Marie soţul, când acesta se 
strecură înapoi în pat. 

— Nimic, șopti el. 

Era puţin după ora trei dimineața când s-a dus să-și verifice e- 
mailul. Henri ridicase capul, însă chiar și câinele era prea obosit 
ca să îl ia în serios. 

Gamache se conectase la internet prin telefon, cutremurându- 
se la auzul bipăitului și al ţiuitului care au umplut noaptea 
tăcută. În cele din urmă, mesajele începuseră să se încarce. 

Mirese din Rusia. 

Câștiguri la loterie. 

Nişte mesaje de la un prinţ din Nigeria, dar nimic din Scoția. 

Acolo era ora opt dimineaţa. Sperase ca polițistul Stuart să fie 
în schimbul de dimineaţă. De asemenea, sperase ca poliţistului 
Stuart să-i pese suficient de mult de mesaj, încât să și 
acționeze. 

Aceasta era, ca să spunem adevărul, a treia oară în acea 
noapte când Gamache își verifica e-mailul. Primele două fără 
vreo speranţă reală, dar de data asta chiar avea o șansă. 

Se întoarse în pat și căzu din nou într-un somn agitat. O oră 
mai târziu, s-a ridicat din nou. În timp ce se prelingea ușor pe 
scări, a văzut un pătrat de lumină venind din birou. Nu-și 
amintea să fi lăsat vreo lampă aprinsă, și zâmbi, stând în cadrul 
ușii. 

— Ceva nou? 

— Tabarnac!  tresări Beauvoir. M-ai speriat ca dracu’. 
Domnule. 

— Sper că nu. Gamache se apropie, uitându-se peste umărul 
lui Jean-Guy. Ceva pornache? 

— Dacă asta înţelegi prin așteptarea de veacuri pentru 
nenorocita asta de conexiune prin telefon. 

— Îmi amintesc când... începu Gamache, răsplătit de Jean- 
Guy cu o privire ursuză. 

În cele din urmă, mesajele au început să sosească. 


VP - 154 


— Rien, spuse Beauvoir, împingându-se în spate de la birou. 
Nimic. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre camera de zi. 

— Crezi că polițistul ar putea recunoaște vreuna dintre 
picturile alea? întrebă Beauvoir, stând pe brațul canapelei. 

Gamache căzu într-un fotoliu, își încrucișă picioarele și își 
aranjă halatul. 

— Cinstit vorbind, sper doar să nu-mi șteargă mesajele, pur și 
simplu. 

— Chiar crezi că tablourile alea reprezintă peisaje? Beauvoir 
părea prea puţin convins. 

— Cred că există o posibilitate să fie așa. 

Poate, gândi Gamache, picturile lui Peter reprezentau într- 
adevăr niște borne, înregistrând locurile pe unde trecea. 
Inuksuit-ul lui. 

— Dacă alea sunt peisaje, Scoţia trebuie să fie un loc tare 
ciudat. 

Gamache râse. 

— N-am spus că se pricepe la asta. 

— Hai, pe bune. 

— Ar putea fi ca impresioniștii. Ei pictau natură, dar era ca și 
cum își pictau sentimentele. 

— Atunci e posibil să nu-i fi plăcut prea mult Scoţia. 

Beauvoir alunecă de pe braţul canapelei, aterizând pe unul 
dintre locuri. 

— Dar, dacă era atât de interesat să experimenteze pictarea 
peisajelor, n-ar fi putut-o face în Paris sau Veneţia? De ce 
Scoţia? 

— Și de ce Dumfries? spuse Gamache. 

Trase de el să se ridice. 

— Inapoi la culcare. 

Dar, chiar în acel moment, se auzi un bing. 

Se uitară unul la altul. Venise un mesaj. 

e 

Reine-Marie pipăi patul lângă ea. Se răcise. Se ridică în capul 
oaselor și privi pe fereastră. Soarele nu se trezise încă. Dar 
Armand, da. 

Și-a pus halatul și a coborât scările. De data asta, a urmat-o și 
Henri, cu unghiile ţăcănind pe podeaua de lemn. 

— Armand? 


VP - 155 


În camera de zi era întuneric, dar se vedea lumină venind din 
birou. 

— Aici, auzi o voce familiară. 

— Ceva nou? întrebă ea. 

— Ceva, spuse Jean-Guy dându-se la o parte, astfel încât să 
poată vedea și soacra lui. Cred. 

Gamache îi oferi lui Reine-Marie scaunul său. 

Ea se așeză și privi ecranul. 


— Este cosmic, citi, apoi se uită la soţul ei. Nu înţeleg. Crezi 
că a vrut să spună „comic”? 

Armand și Jean-Guy se zgâiau la mesajul acela scurt cu la fel 
de multă confuzie pe cât simțea și ea. 

Polițistul Stuart răspunsese la mesajul lui Gamache cu două 
cuvinte scurte. 

Este cosmic. 

(J 

Robert Stuart se afla în bar noaptea trecută, când iPhone-ul 
bâzâise. Il programase în așa fel încât să sune diferit, în funcţie 
de tipul de mesaj primit. 

Asta era clar de la serviciu și în mod normal nu i s-ar fi 
întâmplat niciodată să-l verifice, dacă bărbatul de pe scaunul 
alăturat n-ar fi sporovăit încontinuu despre cum l-au falimentat 
taxele și impozitele. 

Stuart și-a luat iPhone-ul și s-a scuzat cu o ridicare din umeri 
ignorată de celălalt, care a continuat să bolborosească. Așa că 
și-a luat iPhone-ul și halba și s-a retras într-un colț liniștit. 

Mesajul era de la bărbatul din Canada. Francezul cu accent 
ciudat. Mesajul nu părea important. 

Polițistul Stuart a lăsat telefonul jos. E-mailul servise scopului 
său, permițându-i să scape. Mesajul în sine putea aștepta până 
dimineață. 

Și-a sorbit berea și a privit în jur, dar ochii îi tot cădeau pe 
masa uzată din lemn. În cele din urmă, a luat telefonul și a 
deschis mesajul. Ochii i s-au mărit puţin, cu interes, apoi a 
deschis documentul atașat. 

Trecu repede peste picturi, clătină din cap și se simți ușor 
dezamăgit. Nu știa prea multe despre artă, dar recunoștea 
porcăriile, atunci când le vedea. Era bucuros că Apple nu 
realizase încă o cale de a transmite și mirosul. 


VP - 156 


Și totuși. Și totuși. Era acolo ceva, mai ales într-una dintre 
imagini.  Canadianul, anchetator la Omucideri, retras din 
activitate, după cum mărturisise el însuși, nu-i ceruse să fie 
critic de artă. Ci doar îl rugase să-i spună dacă vreunul dintre 
locurile acelea îi părea cunoscut. 

Nu-i părea. Adevărul este că nu arătau ca niște „locuri”. Ci 
doar ca niște pete de vopsea strălucitoare. 

În afară de una singură. Una care avea vopsea strălucitoare, 
și încă ceva. 

— Hei, Doug! A făcut cu mâna unui prieten. Vrei să te uiţi la 
asta? 

Doug luă telefonul, părând să aibă probleme cu focalizarea. 

— Ce naiba e asta? 

— i se pare cunoscut? 

— Arată ca o migrenă. 

Îi aruncă telefonul înapoi lui Stuart. 

— Mai uită-te o dată, băi boașe ce ești, spuse Stuart. Cred că 
știu unde e locul ăsta. 

— E un loc? Doug luă telefonul și se mai uită o dată. Pe 
Pământ? Bieții de ei. 

— Nu doar că e pe Pământ, ci e chiar în josul drumului. 

— Ești supărat rău, spuse Doug, continuând să examineze 
pictura. Apoi ochii i se măriră de uimire și-l privi pe Stuart: 
Speculații, flăcău. 

— Da, spuse Stuart. Așa cred și eu. E cosmic. 

e 

În dimineaţa următoare, polițistul Stuart s-a trezit devreme și 
a condus șase mile spre nord. Când a parcat mașina și s-a dat 
jos, soarele abia răsărise, împrăștiind negura. 

Și-a pus cizmele de cauciuc și și-a luat telefonul cu el. 
Polițistul Stuart a pășit pe iarbă, studiind fotografiile trimise de 
Gamache. 

Odată ieșit de pe drum, observă că pământul se înmuiase și 
se trezi într-un vad unde se adunaseră negura și ceața. Purta un 
pulover, dar ar fi vrut, dintr-odată, ca acesta să fi fost mai gros 
și mai greu. Și tot dintr-odată și-a dorit să nu fi fost singur. 

Polițistul Stuart nu era dăruit cu avânturi ale imaginaţiei. Nu 
mai mult decât oricare alt celt. Dar stând acolo, cu toată 
culoarea scursă din lume, cu multă culoare scursă din el, toți 


VP - 157 


demonii din poveștile bunicii sale materne se reîntorseseră. 
Avertismentele bunicului patern se reîntorseseră. 

Fantomele de demult, sufletele neliniștite, spiritele malefice 
se reîntorseseră. Ele luaseră toate culorile din lume și le 
turnaseră în jurul lui, în negura scursă. 

— Adună-te, își spuse. Fă-o repede, apoi întoarce-te la timp 
pentru o cafea și o tartină cu șuncă. 

Însăși ideea sandviciului cu şuncă îl reconfortă în timp ce 
pășea cu grijă prin ceață, testând cu talpa terenul din faţa lui. 

Păstră în prim-planul minţii imaginea tartinei, ca pe un 
talisman. Care-i aducea noroc. Un înlocuitor al crucifixului purtat 
odinioară de bunica. 

Își scoase telefonul și se opri, ca să le trimită un mesaj 
amicilor din Quebec. 

„Este cosmic”, scrise el, nimic mai mult. 

Piciorul i-a alunecat pe iarba udă de rouă. Mâinile i s-au rotit 
prin aer, încercând să se întoarcă în timp. Inainte de pasul 
greșit. Înainte de a ajunge aici. Înainte de a se decide să vină în 
acest loc uitat de Dumnezeu. 

Piciorul drept i-a alunecat. Apoi cel stâng. Mâna s-a desfăcut 
și iPhone-ul a zburat departe. A văslit prin aer, ca să nu fie prins 
de demonii din negură. Pentru o clipă, polițistul Robert Stuart a 
rămas suspendat în văzduh. Zburând. 

Apoi a căzut, lovindu-se zdravăn de pământ, izbind aerul. 
Totul a devenit un amestec confuz de imagini și senzaţii, pe 
măsură ce el aluneca, se rostogolea și făcea tumbe la vale pe 
povârniș, dezorientat și apucând orice în jur, luptându-se în 
căutarea unui punct de sprijin. Negăsind altceva decât iarba 
alunecoasă de rouă. 

S-a izbit și a alunecat în jos. Unde se va sfârși? într-un copac? 
într-o stâncă? 

Și, dintr-odată, la fel de brusc cum a început, s-a terminat. l-a 
luat un moment ca să-și dea seama că nu se mai mișcă. Cu 
capul cufundat, cu ochii înceţoșatți, cu trupul și creierul în două 
locuri diferite. 

Polițistul Stuart zăcea fără vlagă. Se terminase. 

Apoi, panica. Nu se terminase. 

Ochii s-au deschis. Gura s-a deschis. 


VP - 158 


Nu se putea mișca și nu putea respira. Era paralizat. Firele de 
iarbă, atât de aproape de ochii lui, erau uriașe. Știa că erau 
ultimele lucruri pe care le vedea. Copaci de iarbă. 

Era pe moarte. Cu gâtul rupt. Cu hemoragie internă. Murea în 
șanț. Acolo unde nimeni n-avea să-l găsească zile întregi. 
Săptămâni. Și când o vor face, va fi de nerecunoscut. Văzuse 
destule trupuri în starea asta, și le găsise grotești. Era gata să 
devină grotesc. 

Desigur, îi vor face o slujbă comemorativă cu onoruri. Cu 
sicriul învelit în drapelul Scoției. Vor cânta „Floarea Scoției”, 
văduva îndurerată, prietenii și colegii. De neconsolat, ai lui... 

O înghiţitură de aer a fost absorbită în plămânii săi. Umflându- 
i. Apoi a expirat. Un lung și dureros geamăt. 

A tras aer în piept. A scos aerul din piept. A strâns palmele, 
prinzând iarba între degete. larba moale și dulce. Se putea 
mișca. Putea respira. 

Opriţi muzica. Lăsaţi funeraliile să aștepte. Viaţa nu i se 
sfârșise încă. 

Robert Stuart a zăcut acolo pentru mult timp, inspirând. 
Expirând. Privind la negura fantomatică topindu-se în cerul 
albastru. 

S-a ridicat ușor. Apoi s-a proptit pe picioarele nesigure, de 
parcă ar fi fost noi. Și a privit în jur. 

Nu mai fusese niciodată aici. Se zvonea că acest loc există 
după propriile lui reguli. În propria sa realitate, propriul său 
spaţiu și timp. Cu putere de viaţă și de moarte. Sau de moarte și 
apoi de viaţă. Acest loc, mai întâi ucidea și apoi reînvia. 

Stuart se holba la lumea în care se rostogolise. O lume din 
adâncuri. O lume de dedesubt. 

Își reperă iPhonul câţiva metri mai sus. Apucându-l, începu să 
facă poze. Încercând să capteze ceea ce vedea. Numai după ce 
le-a revăzut, mai târziu, și-a dat seama că nicio fotografie nu 
putea face asta, de fapt... 

Dar acele picturi puteau. Sau, cel puţin, fuseseră pe-aproape. 
Dintr-odată, acele picturi păreau mult mai puţin stranii. 


VP - 159 


Douăzeci 


— Ei, să fiu al naibii! spuse Gamache, zgâindu-se la ecranul 
computerului. 

După primul mesaj enigmatic al poliţistului Stuart, Este 
cosmic, nu mai primise nimic. Până acum. 

Tocmai se ivise o fotografie stranie. 

— Cred că o să-i ia optzeci de ani ca s-o descarce, spuse Jean- 
Guy. 

În mod sigur poza arăta de parcă fusese realizată în urmă cu 
mult timp. Era în alb-negru, cu umbre de gri, și părea 
destrămată pe margini. 

— Ce este? întrebă Reine-Marie. 

Uitându-se cât de insistent putea, Reine-Marie tot nu-și putea 
da seama ce anume vedea. Și, în mod sigur, nu putea face o 
conexiune între informațiile pe care i le ceruseră ofițerului din 
Dumfries și chestia asta. 

Armand trimisese în Scoţia imagini ale picturilor lui Peter, 
presupunând că acestea reprezentau, într-adevăr, peisaje. In 
speranţa că polițistul va recunoaște locurile unde fuseseră 
realizate. 

Și, ca răspuns, polițistul Stuart le trimisese asta. 

Oare înţelesese greșit cererea lor? se întreba Reine-Marie. 

Apoi, un deget, cel al lui Jean-Guy, atinse ușor ecranul. Acolo, 
de-a lungul contururilor unui mic delușor, șerpuind înăuntrul și 
în afara pâclei, era un vag model de tablă de șah. Urmărea 
șerpuit linia pământului ca și când textura acestuia s-ar fi rupt, 
lăsând la vedere, în rana făcută, pătrăţelele albe și negre. 

Reine-Marie se simţi atrasă ea însăși în această imagine. 
Arăta ca un loc ce nu aparține acestei lumi, nici măcar uneia 
viitoare. 

Se uită într-o parte, în ochii lui Armand, și văzu în ei o reflexie 
a imaginii nepământești de pe ecran. Apoi se uită la Jean-Guy. 
Amândoi priveau fix, transfiguraţi. 

— Ei, să fiu al naibii, șopti Jean-Guy. 


VP - 160 


— Una dintre picturile lui Peter are acest model în tablă de 
șah, spuse Gamache. Credeam că doar se prostește cu un 
exerciţiu banal al vechii școli de artă. Dar nu e așa. 

— A pictat ce-a văzut, spuse Reine-Marie. 

— Dar ce este? întrebă Jean-Guy. 

— Și unde este? adăugă Gamache. Îmi dai voie? Reine-Marie 
se ridică, și Armand se așeză în fața computerului. Scrisese un 
mesaj către polițistul Stuart, cerându-i mai multe detalii. 

— Îmi dai voie? 

Jean-Guy l-a înlocuit pe Gamache în fața computerului și s-a 
conectat la un motor de căutare. A tastat cuvintele-cheie. 
Dumfries. Tablă de șah. Însă nu a apărut nimic util. 

— Încearcă Dumfries, Scoţia, tablă de şah, sugeră Gamache. 

Tot nimic. 

— Îmi dai voie? 

Reine-Marie l-a înlocuit pe Beauvoir și a adăugat un cuvânt 
nou acestei căutări. Apoi a apăsat „enter”. 

Și răspunsul a apărut imediat, ca și când n-ar fi așteptat decât 
cuvântul magic. 

Cosmic. 

— Ei, fir-ar să fie! șopti Reine-Marie. 

e 

— Grădina Speculațiilor Cosmice? întrebă Clara. Vă bateți joc 
de mine? 

Dar fețele lor îi spuneau că, probabil, nu era deloc o glumă. 

Cu zece minute mai devreme Îi sunase telefonul, iar ea se 
ridicase direct în capul oaselor, răspunzând de la primul apel și 
uitându-se la ceas. Nici șase dimineața. 

Era Armand. Voiau să vină cu toţii la ea. 

— Acum? 

— Acum. 

Acum, patru oameni în halate de casă, plus un câine stăteau 
în bucătăria Clarei. Jean-Guy pusese laptopul pe masa de pin, 
chiar lângă primele picturi ale lui Peter. 

— Ei, fir-ar să fie! zise Clara. 

Privi picturile. Apoi, din nou, ecranul laptopului. 

Apoi iar picturile. În special una. 

— Asta nu e un exerciţiu de perspectivă, spuse ea, holbându- 
se la modelul de tablă de șah în alb-negru, care șerpuia de-a 
lungul picturii lui Peter. Ci este asta. 


VP - 161 


Se întoarse spre fotografie, unde modelul în alb-negru intra și 
ieșea din negură. Precum o cobra. 

— Oricine a făcut poza asta trebuie să fi stat exact în locul 
unde a stat și Peter atunci când a realizat pictura, spuse ea. 
Vorbise ca pentru sine. 

Clara își simţi inima luând-o la goană, bătând nebunește. Nu 
de bucurie - în pieptul ei nu era un dans al fericirii. 

Exista ceva lugubru în fotografia aceea. Arăta o lume unde 
din negură putea ieși orice. Unde orice s-ar fi putut târî afară din 
acea sfâșiere a pământului, formată de modelul în alb-negru. 

Acel sentiment se transmitea acum din pictura lui Peter. În 
timp ce fotografia arăta o lume gri, lumea normală a lui Peter, 
pictura lui era o confuzie sălbatică de culori. 

Insă ambele imagini aveau ceva în comun. Se coagulau în 
jurul acelui șarpe simplu, cu model clar de tablă de șah. În 
grădină. 

Işi simți pielea strângându-se și furnicând-o ca și cum sângele 
se scursese de la suprafață. Departe de pictură și de fotografie. 
Ascunzându-se în inima ei. = 

— Aici, spuse ea, arătând spre tablou. Asta este locul unde s-a 
întâmplat. 

— Ce să se întâmple? întrebă Reine-Marie. 

— Locul unde Peter a început să se schimbe. M-am întrebat 
de ce n-a păstrat niciuna dintre celelalte lucrări ale sale. 
Probabil că a pictat câteva în Paris, alte câteva la Florenţa și 
Veneţia. Dar nu le-a păstrat, nu i le-a dat lui Bean să le ţină în 
siguranţă. De ce nu? 

— Și eu m-am întrebat același lucru, spuse Armand. De ce n-a 
făcut-o? 

— Pentru că nu meritau păstrate? sugeră Jean-Guy, și pentru 
asta a fost răsplătit de Clara cu un surâs. 

— Exact. Exact. Dar le-a păstrat pe astea. Trebuie să fi auzit 
în călătoriile sale de grădina asta și a decis să meargă acolo... 

— Dar de ce? întrebă Beauvoir. 

— Nu știu. Poate pentru că este atât de ciudată. Veneţia, 
Florența și Parisul sunt orașe minunate, dar convenţionale. 
Fiecare artist merge acolo pentru inspiraţie. Peter voia ceva 
diferit. 

— Ei bine, a găsit, spuse Jean-Guy, privind picturile. 


VP - 162 


Erau tot merde. Ca și cum Peter căzuse într-o grămadă de 
rahat. Și apoi o pictase. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, spuse Clara. Dar ceva din grădina 
aia l-a schimbat pe Peter. Sau a declanșat schimbarea. 

— Ca un vapor, spuse Gamache. Schimbarea cursului. Poate 
că durează o vreme până ajunge în port, dar cel puţin merge în 
direcția cea bună. 

În sfârșit, Peter nu mai era debusolat. Își găsise Steaua Polară, 
gândi Gamache. 

Dar, dacă era așa, de ce zburase la Toronto? Doar ca să-i lase 
lui Bean picturile? Acestea puteau fi trimise prin poștă, ca și 
celelalte. 

Poate ca să-l viziteze pe bătrânul său profesor? Căuta o 
aprobare, un mentor? Sau poate era mai simplu, mai uman. Mai 
Peter. 

Poate fugea din nou, înfricoșat de ceea ce văzuse în grădină. 
Fără să vrea să meargă mai departe pe acel drum. Poate că 
mersese la Toronto ca să se ascundă. 

Și, încă o dată, îi veni în minte povestea din Samarra. Nu 
exista niciun loc unde să se ascundă. Nu de soartă. Destinul lui îl 
va găsi. 

Atunci, Toronto fusese doar cu un pas mai aproape de 
destinaţie. 

De parcă ar fi avut cu toţii același gând, în același timp, se 
întoarseră ca unul să privească spre peretele celălalt. Toate 
pânzele erau atârnate acolo. Ultimele lucrări ale lui Peter. Poate 
cele din urmă lucrări ale sale. Cu siguranţă, ultimele sale semne 
de viață. 

— Dă-mi un sandvici cu şuncă, spuse polițistul Stuart. 

e 

A spus-o ca un șerif din Vestul Sălbatic care cere să i se dea 
un pahar cu whisky. 

Și-a scos haina și și-a netezit părul ud. 

— Ce ţi s-a întâmplat, băiete? îl întrebă ospătarul de la bufetul 
unde se servea micul dejun, în timp ce aduna firimiturile de pe 
blatul de melamină. 

— Ce știi despre grădina din josul drumului? 

Mișcarea circulară a cârpei umede încetini. Apoi se opri. 
Bătrânul îl cercetă pe poliţist. 

— Este doar o grădină. Ca oricare alta. 


VP - 163 


Stuart cobori de pe scaunul rotund. 

— Te las să te gândești la răspuns. Când mă întorc, ar fi bine 
să ai unul mai bun. Și sandviciul ăla. Și o cafea neagră. 

A mers la toaletă, apoi s-a spălat pe mâini și și-a frecat fața, 
încercând să înlăture de pe piele stratul de murdărie și iarbă. O 
parte din mizerie se prefăcuse în vânătăi, așa că s-a oprit. 

S-a prins de chiuveta de porțelan și s-a aplecat spre oglindă, 
privind ţintă în propriii ochi larg deschiși. Știa că avocaţii sunt 
învăţaţi să nu pună niciodată o întrebare dacă nu sunt pregătiţi 
să primească răspunsul. Nu le plac surprizele. 

Dar polițiștii sunt exact opusul. Ei sunt aproape întotdeauna 
surprinși. Și rareori într-un mod plăcut. 

Robert Stuart se întrebă dacă era pregătit pentru răspunsul 
care îl aștepta dincolo. 

(J 

Clara stătea în fața laptopului pe care Jean-Guy îl adusese cu 
ei. 

Făcuse cafeaua și o turnase în cești, iar acum scotea 
computerul din stand-by. 

Pe ecran s-a afișat o pagină de pornire. 

— Ce e asta? întrebă Clara. Nu poate fi o grădină obișnuită. 
Nu cu un nume ca ăsta. 

— N-am avut când să citim prea multe despre ea, spuse 
Reine-Marie, aducându-și un scaun mai aproape de Clara. Am 
zis să venim cât mai repede la tine. Tot ce știm este că nu se 
află prea departe de Dumfries. 

Bărbaţii își aduseseră și ei scaune; sorbiră din cafea, citind 
despre grădina speculațiilor cosmice. 

e 

Polițistul Stuart își legăna picioarele pe scaun. Îl așteptau, 
într-adevăr, un sandvici cu șuncă și o cafea neagră, dar nici 
urmă de bătrânul ospătar. Sau de altcineva. Auzea însă voci 
dincolo de ușile batante. 

A luat o îmbucătură uriașă din sandviciul la grătar. Era cald, 
iar șunca afumată trosnea, amintindu-i de orele fixe de gustare, 
din copilărie. Puse sandviciul jos, cu silă, și privi în jur, ca să 
vadă dacă îl pândea cineva. Dar era singur în sala de mese. Păși 
rapid și ușor spre ușă. 

— Ce ai de gând să-i spui? întreba o voce de femeie, bătrână 
și greoaie. 


VP - 164 


— Adevărul. 

Stuart a recunoscut vocea ospătarului. 

— Bătrân caraghios, nu știi mai mult decât mine care este 
adevărul. Nu există „adevăr”. 

— Există. Uite ce e, cel puţin eu am fost acolo. Tu n-ai fost. 

— Te-ai dus acolo ca să vânezi iepuri. Nu-i nimic cosmic în 
asta. 

— Nici n-am spus că ar fi. 

Acum, vocea bătrânului suna iritat. 

— Ai plictisit destulă lume cu poveștile tale de om cherchelit. 
Acum du-te înapoi, până nu fură condimentele, spuse 
bucătăreasa. li știu eu pe ăștia de teapa lui. Alunecoși. 

Polițistul Stuart se îndreptă de spate, ofensat, apoi se strecură 
cu repeziciune înapoi spre masa cu micul dejun. 

e 

Clara trecu în revistă, pe rând, imaginile de pe internet 
dedicate grădinii. Intr-una dintre ele, câteva elipse uriaşe de 
ADN răsăreau din pământ ca și cum ar fi ţâșnit afară. Într-o altă 
parte a grădinii, sculpturi îndrăznețe reprezentând diferite teorii 
științifice se amestecau cu arbori înalți, formând o pădure. Parte 
făcută de oameni, parte de natură. Aproape de nediferenţiat. 

Și apoi erau modelele în tablă de șah care se năpusteau în 
sus și-n jos, ţâșnind dintr-o altă dimensiune. 

Fotografiile de pe pagina web fuseseră făcute în plină zi, în 
lumina soarelui. Insă tot exista în ele ceva tulburător. Aceasta 
nu era o grădină cu sculpturi vremelnice. Părea veche, durabilă. 

Semăna cu Stonehenge sau cu cioburile de piatră bântuite, de 
pe culmea dealului Bryn Cader Faner, din Țara Galilor. 
Semnificaţia lor este ascunsă, dar puterea de neconfundat. 

De ce? se întrebă Clara. De ce ar fi creat cineva această 
grădină? Și de ce se dusese Peter acolo? 

e 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe proprietar, spuse bătrânul, al 
cărui nume se dovedise a fi, cu totul neașteptat, Alphonse. 

— Poţi să-ţi spun Al? întrebă polițistul Stuart. 

— Nu. 

— El a creat grădina? întrebă Stuart. 

— Da, cu cea din urmă nevastă. Nişte oameni drăguți, din 
câte am auzit. Au făcut-o doar pentru ei, dar, când s-a dus 
vorba, au decis s-o deschidă și pentru public. 


VP - 165 


Stuart dădu din cap. Știa și el asta. Și mai știa că grădina era 
deschisă numai o zi pe an. 

— Nu o zi, îl corectă Alphonse. Cinci ore. O dată pe an. Prima 
duminică din mai. 

— Atunci ai văzut-o? întrebă Stuart, știind răspunsul. 

— Nu chiar. Am mers acolo seara. 

— De ce? 

În mod sigur, Alphonse nu-și dorea un interogatoriu de tipul 
ăsta. Ar fi trebuit oare să-i mărturisească faptul că se dusese 
acolo pentru braconaj de iepuri de câmp? Nu ca să-i mănânce, 
aveau mâncare destulă. Ci pentru distracţie. Așa cum făcea încă 
de când era copil. Împușca veverite și iepuri. Cârtiţe și șoareci. 

Ar fi trebuit să-i povestească acestui poliţist despre ultima 
dată când a vânat în grădină? Era pe înserat. Văzuse mișcare și 
ridicase carabina. 

Avea iepurele în bătaia puștii. Stătea pe una dintre sculpturile 
acelea stranii, o scară albă ca osemintele, căzând în cascadă de 
pe un deal, tăind iarba de la mare înălțime. 

Era un iepure minunat. Uriaș. Bătrân. Gri. În timp ce Alphonse 
îl privea prin cătarea puștii, iepurele se ridică încet pe picioarele 
din spate. Înalt. Atent. Simţind ceva. 

Aphonse îl fixase cu privirea pe sub butoiul puștii. Și apăsase 
pe trăgaci. 

Dar nu se întâmplase nimic. Arma se blocase. 

Înjurând, Alphonse deschisese camera armei, înlocuise 
cartușul și o închisese cu zgomot, așteptându-se ca iepurele să 
fi fugit de mult. 

Dar el rămăsese tot acolo. Ca o sculptură. Ca o parte a 
grădinii. O piatră veche, gri. Deopotrivă însufleţită și 
neînsufleţită. 

Alphonse ridicase arma, știind că are puterea de a decide 
care dintre iepuri va fi. 

e 

— Prima duminică din mai? citi Reine-Marie cu voce tare de 
pe pagina web. Dar, la acel moment, Peter se întorsese deja în 
Canada. Trebuie să fi pictat asta undeva la începutul iernii. 

— Atunci înseamnă că trebuie să fi încălcat proprietatea, 
spuse Clara. 

Încercase s-o facă să sune nonșalant. O simplă enunţare a 
faptelor. Dar era mult mai mult de-atât. Pentru ea. 


VP - 166 


Omul pe care îl știa urma regulile. Urma reţetele, pentru 
numele lui Dumnezeu! Citea instrucţiunile, plătea facturile la 
timp și își curăța dinţii de două ori pe an. Făcea ceea ce i se 
spunea și fusese învățat. Nu era în natura lui să încalce 
proprietăţi. 

Dar Peter se schimbase. Nu mai era bărbatul pe care îl știa 
ea. 
II alungase, sperând că se va schimba. Dar acum, confruntată 
cu mai multe dovezi ale faptului că el chiar o făcuse, se simţea 
brusc speriată. Nu numai pentru că se schimbase. Ci pentru că 
schimbase și cursul. Departe de ea. 

Ca să-și ascundă supărarea, se întoarse să studieze pagina 
web. La început doar s-a holbat la ea, sperând că nimeni nu-i va 
observa starea de spirit, dar după câteva momente imaginile au 
atras-o în ele. Nu semănau cu nimic din ce văzuse până atunci. 

Creatorii grădinii voiau să exploreze legile naturii, misterele 
universului și ce anume se întâmpla atunci când cele două se 
intersectau. 

Se ciocneau. 

Era ca o bombă nucleară, distrugând cu totul viața? Sau era 
ca o dublă elipsă. Creând viaţa? 

In această grădină nu existau răspunsuri, ci numai întrebări. 
Speculații. 

Acel Peter pe care îl știa Clara era omul certitudinilor. Dar 
străbătuse o jumătate de lume spre un loc unde erau plantate 
întrebări. Care creșteau. Unde înflorea incertitudinea. 

Și Clara începu să aibă o ușoară senzaţie de ușurare. Era 
genul de loc pe care ei i-ar fi plăcut mult să-l viziteze. Vechiul 
Peter și-ar fi bătut joc. Poate că ar fi însoţit-o, dar în silă și 
prefăcându-se. 

Insă acest Peter mersese de unul singur spre Grădina 
Speculațiilor Cosmice. 

Poate, poate că schimbase cursul, dar nu ca să se îndepărteze 
de ea. Se mutase mai aproape. Dacă nu fizic, atunci în oricare 
alt fel. 

— Ha, mormăi Reine-Marie, citind. Este o grădină, dar nu în 
sensul obișnuit. Este un amestec de fizică și natură, spuse ea, 
mutându-și privirea din ecran. Un fel de răspântie. 

Peter își așezase șevaletul în această răspântie și crease 
ceva. 


VP - 167 


Clara tânjea să-i vorbească. Să afle ce găsise. Să audă cum se 
simțea. In sfârșit, cotise. Se îndreptase spre ea. Și apoi 
dispăruse de pe faţa pământului. 

e 

— A devenit un fel de atracție, spuse Alphonse. Oamenii vin 
de peste tot ca s-o vadă. Unii o numesc mistică. 

Spusese asta cu un fornăit, dar polițistul Stuart nu era 
convins. Auzise ce zisese bucătăreasa. Atenționarea. Să nu 
spună iar poveştile lui de om cherchelit. 

— Ce ţi s-a întâmplat în grădină, Alphonse? 

e 

Clara se duse iar la picturile lui Peter. Nu la cea cu modelul în 
tablă de șah, ci la celelalte două. 

Nu știa sigur, dar bănuia că și acestea fuseseră pictate tot în 
Grădina Speculaţiilor Cosmice. Era aceeași paletă, aceeași 
insistenţă. 

Ca și în prima, existau explozii de culoare. Coliziuni aproape 
ieșite din minţi. Combinații de culori neplăcute, neatractive. 
Părea că Peter le pictase abandonându-se, disperat să prindă și 
să păstreze ceva trecător, să captureze acel ceva. 

— Arată de parcă i-ar fi explodat creierul pe pânză, spuse 
Jean-Guy, stând alături de Gamache. 

Ce văzuse Peter, se întreba Clara, în Grădina Speculaţiilor 
Cosmice? Ce simţise el? 

e 

Alphonse privi în spate, către ușile batante dinspre bucătărie, 
apoi, lăsându-și coatele pe tejghea, cobori vocea. 

— Asta rămâne între noi, ai înţeles? 

Polițistul Stuart minţi, aprobând din cap. 

— Era undeva, toamna trecută. Am mers acolo înainte de 
căderea serii, ca să împușc iepuri. 

Și așa și-a început povestea. 

S-a oprit după ce a descris prima încercare eșuată de a omori 
iepurele. g 

— O făcusem de multe ori înainte, serios. Incă de când eram 
copil. 

— Ai fost în grădină și mai înainte? întrebă Stuart. 

Aphonse aprobă, dând din cap. 

— Am omorât mulţi iepuri acolo. Dar n-am văzut niciodată 
unul ca ăsta. 


VP - 168 


— În ce fel era diferit? 

Alphonse îl cercetă pe poliţist cu privirea. Nu mai semăna cu 
ospătarul de la restaurantul de pe marginea drumului. Stătea la 
mică distanţă de fața poliţistului Stuart și părea foarte bătrân. 
Dar nu fragil. Semăna cu un matelot care toată viaţa își 
întorsese faţa spre vânt. Navigând. Căutând. 

Până când găsise ceea ce căuta. Uscatul. 

— Oare ar trebui să-ţi spun? întrebă el. 

Și polițistul Stuart se întrebă, din nou, dacă voia într-adevăr 
acest răspuns. 

Dădu din cap. 

— L-am privit cum stătea pe picioarele din spate, iepurele 
ăsta. Drept-drept. Uriaș. Gri. Nu se mișca. Chiar și când mi-am 
ridicat din nou carabina. Pur și simplu, stătea acolo. Puteam să-i 
văd pieptul. Îi puteam auzi respiraţia. Îi puteam vedea inima 
bătând. Apoi am observat ceva îndărătul lui. 

— O mișcare? Proprietarul? 

— Nu. Nu era un om. Ci un alt iepure. Aproape la fel de mare. 
Doar stând acolo, și el. Am fost atât de prins cu primul, că nu îi 
zărisem pe ceilalţi. 

— Ceilalţi? 


— Trebuie să fi fost vreo douăzeci. Cu toţii stând pe picioarele 
din spate. Drepţi, perfect drepţi. Într-un cerc perfect. Fără să se 
miște. 

Polițistul Stuart simţea cum devine el însuși foarte tăcut. 
Foarte liniștit. Ochii bătrânului erau aţintiţi asupra lui, ca două 
reflectoare. 

— Nevasta mi-a zis că am fost beat, și am fost un pic. Dar nu 
mai mult decât de obicei. A spus că am văzut dublu. Triplu. A 
spus că am văzut chestii. 

Își plecă ochii și capul și vorbi spre tejgheaua zgâriată și 
pătată. 

— Și are dreptate. Am văzut ceva... 

— Ce? 

— Ce e asta? întrebă Clara, aplecându-se mai mult spre 
culorile dezgustătoare. 

— Care? întrebă  Reine-Marie, apropiindu-se la câțiva 
centimetri de pictură. 


VP - 169 


— Aici, lângă zigzagul ăsta. 

— Sunt scări, cred, spuse Armand. 

— Nu, nu mă refer la zigzag, vreau să spun lângă el. Clara 
vorbea repede, ca și când lucrul acela ar fi putut dispărea în 
orice moment. 

— Este o piatră, spuse Jean-Guy. 

Clara veni și mai aproape. 

e 

— lepurii erau făcuţi din piatră. 

Cei doi bărbaţi se priviră adânc în ochi. 

— Este o grădină cu sculpturi, spuse polițistul Stuart. Probabil 
că erau pietre. 

— Nu. 

Alphonse vorbea blând, aproape cu regret. Și polițistul Stuart 
a înțeles că acest om nu căutase uscatul. Căutase un însoțitor. 
O fiinţă. Cineva care să-l creadă. 

— L-am văzut pe primul mișcându-se. l-am văzut inima 
bătând. Și l-am văzut prefăcându-se în piatră. 

e 

— Este un cerc de pietre, spuse Armand, aplecându-se și el. 

Ochii i se obișnuiseră cu sălbaticele culori ale lui Peter, până 
când ceea ce părea a fi haos devenise un desen. 

— Dar pagina web nu arată cercul de pietre de lângă scări, 
spuse Clara. 

e 

— Și apoi s-au prefăcut din nou în iepuri, spuse Alphonse. Au 
prins din nou viață. 

Ochii îi străluceau, dar nu de teamă, ci de uimire. Uimirea 
unui bătrân, mai apropiat de moarte decât de viaţă. 

— Te-ai mai dus vreodată acolo? întrebă Stuart. 

— In fiecare noapte. Mă duc acolo în fiecare noapte. Dar nu- 
mi mai iau carabina. 

Alphonse zâmbi. Polițistul Stuart zâmbi și el. 

e 

Când ceilalți au plecat să se îmbrace, Gamache a rămas în 
urmă. 

— Îmi permiţi? o întrebă el pe Clara, care încuviință din cap. 

— Mai fă nişte cafea, spuse ea și-și flutură mâna spre vechiul 
filtru electric. Cobor în câteva minute. 


VP - 170 


În timp ce se prepara cafeaua, Gamache își aduse un scaun, 
ca să privească peretele cu picturi. Stătea și se uita la ele. 

— Oh, Doamne, se auzi o voce familiară. Am nimerit în ceva 
ce n-ar fi trebuit să știu? 

Gamache se ridică. Myrna se afla în cadrul ușii, ţinând în 
mână o franzelă care, după miros, era pâine proaspătă cu 
banane. 

— Ce vrei să spui? întrebă el. 

Ea își flutură mâna în sus și în jos, semnalizându-i atât 
vestimentația, cât și întreaga prezență. 

Privi în jos și își dădu seama că încă era în haine de casă și 
papuci. Strânse halatul mai bine în jurul taliei. 

— Tu și Clara aţi dat o petrecere în pijamale? întrebă Myrna, 
punând franzela caldă pe blatul de bucătărie. 

— Asta e casa Clarei? întrebă el, aparent nedumerit. Fir-ar să 
fie! Nu iar. 

Myrna râse și, mergând spre bufet, tăie câteva felii de pâine, 
pe care le unse cu unt, în timp ce Gamache turna cafea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Myrna. 

O puse la curent cu Grădina Speculaţiilor Cosmice. 

Ea l-a potopit cu întrebări, toate începând cu „de ce” și 
niciuna pentru care el să aibă un răspuns. 

— Așa e mai bine, spuse Clara, întorcându-se în bucătărie și 
turnându-și și ei niște cafea. 

Toţi trei s-au așezat pe scaune și au privit ultimele picturi, ca 
și când ar fi așteptat să înceapă un spectacol. 

Dacă lucrările realizate de Peter în Grădina Speculaţiilor 
Cosmice arătau de parcă i-ar fi explodat capul pe hârtie, aceste 
ultime picturi arătau ca și când i-ar fi explodat intestinele. 

— Ceva s-a întâmplat cu Peter în Grădina Speculaţiilor 
Cosmice, spuse Gamache. 

Descoperi că-i plăcea să rostească acest nume și își promise 
să-l spună în fiecare dimineaţă, în timp ce se afla în propria 
grădină, făcând speculații. 

— A plecat și s-a întors în Canada. Unde a pictat astea. 

— De unde știm că n-au fost pictate tot în grădină? întrebă 
Myrna, indicând cu felia ei de pâine cu banane cele trei pânze 
înșirate pe perete. 

— Pentru că Peter i le-a dat pe astea trei - Gamache arătă cu 
felia lui spre picturile de pe masă - lui Bean astă-iarnă. Când s-a 


VP - 171 


întors din Dumfries. Pe astea trei, mari, i le-a trimis prin poștă 
mai târziu. 

— Ergo, pe astea le-a pictat la întoarcerea în Canada, spuse 
Clara. 

— Ergo? întrebă Myrna. 

— Nu-mi spune că nu ţi-ai dorit niciodată să-l folosești, spuse 
Clara. 

— Nu acum, când chiar aud cum sună. 

Tăceau, privind lucrările. 

— Credeţi că și astea sunt tot peisaje? întrebă Myrna într-un 
târziu. 

— Da, spuse Armand, gândindu-se că nu a sunat tocmai 
convingător. Nu arătau ca niciun peisaj pe care îl văzuse. De 
fapt, în afara buzelor plutitoare, nimic nu semăna cu ceva. 

— Clara, spuse încet Gamache, lungindu-i numele. Câștigând 
timp, ca să-și trieze gândurile. Ce ai spus că faci cu picturile tale 
ratate? 

— Le păstrez și le scot când sunt între proiecte. 

Gamache dădu ușor din cap. 

— Și ce faci cu ele? 

— Ți-am mai spus și înainte, spuse Clara, zăpăcită de 
întrebare. Mă uit la ele. 

Gamache nu spuse nimic și Clara se întrebă unde vrea să 
ajungă, apoi făcu ochii mari. Și-a amintit ce făcea cu vechile ei 
picturi. 

Se ridică în picioare și, trăgând cu unghiile, desprinse de pe 
perete pictura cu buze a lui Peter. 

— Singurul motiv pentru care am așezat așa tablourile astea, 
spuse ea în timp ce Myrna și Armand veniseră s-o ajute, este 
pentru că așa erau puse în camera lui Bean. Dar dacă Bean s-a 
înșelat? Nu există nicio semnătură care să ne spună cu ce parte 
trebuie așezate în sus. _ 

Le înșiră din nou la locurile lor. Cu fundul. In sus. Și toţi trei s- 
au dat înapoi. Ca să le vadă. 

Nu arătau deloc cu fundul în sus, ci mai degrabă corect 
așezate. 

— Ei, fir-ar să fie! spuse Myrna. 

Dârele de culori vii deveniseră un râu învolburat. Buzele roșii, 
îndrăznețe deveniseră valuri. lar ceea ce păruse a înfățișa 
copaci deveniseră versanţi de stâncă. 


VP - 172 


Toţi trei stăteau acum în faţa a ceea ce crease, de fapt, Peter. 
Surâsurile nu erau deloc surâsuri. Nu era nimic nesocotit, nimic 
vesel în pictura aceea. Peter pictase un amplu și nesfârșit râu de 
tristeţe. 

— Știu locul ăsta, spuse Gamache. 


VP - 173 


Douăzeci și unu 


— Armand. 

Reine-Marie apăruse în bucătăria Clarei cu o bucată de hârtie 
în mână. 

— Ţi-a răspuns polițistul Stuart. 

Arăta năucă; îi înmână mesajul, pe care îl tipărise. 

El l-a luat și, în schimb, i-a arătat spre peretele cu picturi. 
Reine-Marie avansă în timp ce Armand citea, cu sprâncenele tot 
mai împreunate a mirare, pe măsură ce parcurgea mesajul. 

l-a dat Clarei hârtia și i s-a alăturat lui Reine-Marie, în fața 
peretelui cu picturi. 

— Ești OK? o întrebă, observându-i paloarea. 

— Oui. Peter a înţeles, în cele din urmă, cum să picteze 
emoţii, și a pictat asta. 

Se opri. 

— Bietul de el. 

— Vino cu mine, spuse el. 

Au lăsat pictura tristă de pe perete și s-au întors la Grădina 
Speculaţiilor Cosmice, de pe masa de pin. 

Clara terminase de citit și îi trecuse Myrnei foaia. 

— Nu crezi, nu-i așa? întrebă Reine-Marie, privind de la Clara 
la Armand și dând din cap spre scrisoarea aflată acum în mâinile 
Myrnei. 

— O chestie imposibilă, înainte de micul dejun? întrebă 
Armand. 

Își așeză mâna, desfăcută, în centrul uneia dintre picturile de 
pe masă. Și o întoarse. 

Numai atunci au văzut ce făcuse Peter. 

Nu crease ceva anume în picturile astea. Surprinsese ceva. 
Un moment într-o grădină, pe înserat. 

Ceea ce păruse un cerc de pietre, atunci când pictura fusese 
așezată invers, era într-adevăr un cerc de pietre, înalte, masive, 
gri. 

Dar acum ele spuneau cu totul altceva. Prelungiri de culoare 
lungi, puternice în capătul pietrelor. 

Urechi de iepure. 


VP - 174 


— Peter n-ar fi crezut niciodată așa ceva, spuse Clara. 

Dar, în inima ei, știa că trebuie să se oprească de la a spune 
asta. Dacă aveau vreo speranţă să afle ce i se întâmplase, 
trebuia să accepte că bărbatul pe care îl cunoștea chiar 
dispăruse. 

Jos, în vizuina iepurelui. Unde se întâmplă lucruri imposibile. 

Unde iepurii se transformă în rune de piatră. 

Unde zâmbetele buimace se transformă într-o tristețe uriașă. 
Și apoi, invers. În funcţie de perspectivă. 

Când demaraseră căutările, avusese un sentiment de vină. De 
responsabilitate. Voise să-l găsească, să-l știe în siguranţă. Dar 
acum nu mai era sigură că-l dorea înapoi. 

Insă, cu cât mai multe lucruri descopereau acum despre 
Peter, cu atât mai mult voia ea să-l întâlnească pe acest om. Să- 
| cunoască. Și să-l facă și pe el s-o întâlnească pe ea, pentru 
prima dată. 

Clara își dădea seama că se îndrăgostește. Întotdeauna îl 
iubise pe Peter, dar asta era altceva. O stare mult mai profundă. 

— Nu contează ce credem noi, spuse Myrna, alăturându-li-se 
în contemplarea picturii. Ceea ce contează este ce a crezut 
Peter că vede. 

Privirile li s-au mutat de pe masă spre picturile de pe perete. 

_ Una dintre ele era acum destul de clară. Valurile de buze roșii. 
Incruntându-se. Scâncind. Oftând. 

Intorseseră invers și celelalte două picturi, dar acestea își 
dezvăluiseră deja secretele. 

— Să mergem la Dumfries? întrebă Clara. Să vedem cu ochii 
noștri? Să vorbim cu acest Alphonse? 

— Non, spuse Armand. Orice s-a întâmplat acolo e deja trecut. 
Și Peter, și timpul au mers mai departe. O să mergem aici. 

Arătă spre râul de oftaturi. 

Spre un loc pe care Gamache îl știa bine. Era în Québec, dar 
nu al Quebecului. Această regiune era unică în lume, fiind creată 
cu sute de milioane de ani în urmă, de o catastrofă. O catastrofă 
cosmică. 

e 

Gamache, Jean-Guy și Reine-Marie stăteau în fața unei hărți 
uriaşe a Québecului, prinsă în cuie pe peretele camerei de zi. 

Cât de des, se întrebă Beauvoir, stătuseră în fața acestei 
hărţi, în casa din Montréal a familiei Gamache, plănuind cel mai 


VP - 175 


bun drum pe care să ajungă la locul faptei? La un cadavru. La o 
crimă. 

Spera că nu asta vor găsi și la capătul acestui drum. 

Dar tăcerea lui Peter era prevestitoare de rele și, cu cât mai 
repede ajungeau acolo, cu atât era mai bine. Și, cel puţin, acum 
știau unde se afla acel „acolo”. 

Degetul Șefului trasă o linie de la Three Pines spre granița cu 
Vermont, spre autostrada 20. De-a lungul orașului Quebec, apoi 
pe pod, înconjurându-l, și din nou în sus. 

Sus, sus, pe lângă malul de nord al fluviului St. Lawrence. 
Călătorind spre nord-est. 

Spre destinaţia lor din regiunea Charlevoix. 

— Asta e cea mai bună rută? 

În timp ce bărbaţii discutau despre diferite opţiuni, Reine- 
Marie se uita la acel punct de pe hartă. De câte ori stătuse așa, 
chiar în faţa acestei hărți, uitându-se la un punct? Imaginându- 
și-l pe Armand înăuntrul lui. Dorindu-și să fie în siguranţă, 
dorindu-și-l acasă. 

Punctul ăsta avea un nume. Baie-Saint-Paul. 

Saint-Paul. Altul care văzuse ceva neverosimil pe drum. Și a 
cărui viaţă se schimbase. 

— Suntem pe drumul spre Damasc, spuse Armand cu un 
zâmbet. Sau spre Charlevoix, oricum. 

Era o regiune atât de frumoasă, unică, încât îi atrăgea de 
secole pe vizitatori. Cel puţin un președinte american avusese 
aici o reședință de vară. Dar cei mai atrași de Charlevoix erau 
artiștii, artiști din Quebec, artiști canadieni. Artiști din toată 
lumea. 

Și acum acest loc îl atrăsese și pe Peter Morrow. 

— Cât timp veţi fi plecaţi? întrebă Reine-Marie câteva minute 
mai târziu, în timp ce-l ajuta pe Armand să-și facă bagajul. 

El se opri, ţinând în mâini o mulţime de șosete. 

— Greu de spus. O să petrecem cea mai mare parte pe drum, 
iar apoi o să trebuiască să aflăm unde stă. 

— Dacă mai este acolo, spuse ea, așezând cămășile în valiză. 

Se gândi puţin și mai puse una. 


6 Aluzie la legenda biblică a convertirii instantanee a Sfântului Pavel, la vederea lui 
lisus, pe drumul spre Damasc. 


VP - 176 


Pe fereastra camerei de zi, Gamache îl putea vedea pe Jean- 
Guy urcând în Volvo două valize. Uluit, Gamache își strecură 
cărticica în buzunarul servietei și ieși împreună cu Reine-Marie. 

In timp ce cobora aleea, Gamache le văzu pe Clara și Myrna 
stând lângă mașină. 

Clara avea într-o mână picturile lui Peter, făcute sul, iar Myrna 
ducea o hartă. 

— Aţi venit să ne vedeţi plecând? întrebă Gamache, dar știa 
deja că nu era așa. 

Clara scutură din cap și privi spre valizele lor, deja încărcate 
în Volvo. 

— Veniti cu noi? întrebă Gamache. 

— Nu, spuse Clara. Voi veniţi cu noi. 

O spusese zâmbind, dar diferenţa era limpede. 

— Inţeleg, spuse Armand. 

— Bine. 

Clara îl privi atentă. 

— Nu glumesc, Armand. Merg să-l găsesc pe Peter. Poţi veni 
și tu, dacă vrei, dar, dacă o faci, vei fi de acord cu faptul că 
deciziile finale îmi aparţin. Nu vreau ca asta să se transforme 
într-o luptă pentru putere. 

— Crede-mă, Clara, nu mă tentează puterea. 

A făcut o pauză și s-a liniștit atât de mult, încât Clara s-a 
liniștit și ea. 

— Nu aduc cu mine niciun fel de încărcătură artistică. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu sunt artist. 

— Și eu nu sunt anchetator, spuse ea, prinzând sensul 
spuselor lui. 

— Nu știi ce vei găsi acolo, zise el. 

— Nu, nu știu. Dar trebuie să fiu cea care caută. 

— Ce vei face când vom ajunge? întrebă el. 

— Voi afla unde stă Peter. 

— Și presupunând că nu se mai află acolo? 

— Mă tratezi ca pe un copil, Armand? 

— Nu. Te tratez ca pe un adult responsabil, care încearcă însă 
să facă lucruri pentru care nu este pregătit. Nu este instruit. Eu 
nu pot realiza o pictură prea grozavă. Tu nu poţi derula o 
anchetă prea grozavă. Este vorba despre viața ta, într-adevăr. 
Dar este vorba și despre felul în care noi ne câștigăm existența. 


VP - 177 


A făcut o pauză și s-a aplecat mult spre ea, astfel încât nimeni 
să nu audă ce-i spune. 

— Sunt foarte bun la asta. O să-l găsesc pe Peter. 

Și ea i-a răspuns, atât de aproape încât Armand a simţit 
căldura cuvintelor ei. 

— Tu poate știi cum să faci o anchetă, dar eu îl știu pe Peter. 

— ÎI știai pe Peter. 

Gamache văzu cum o lovesc vorbele. 

— Crezi că a rămas la fel, dar nu-i așa. Dacă nu accepți lucrul 
ăsta, o să ieși din joc. Repede. 

Ea se dădu înapoi. 

— Ştiu că nu mai este la fel. ÎI privi ţintă. Peter s-a schimbat. 
Acum își urmează inima. Asta este teritoriul meu. Pot să-l 
găsesc, Armand. Știu că pot. 

Gamache și Jean-Guy se mulţumiră să se uite la ea și Clara 
simțea cum se înfurie. Se înfuria pe ei, pentru că n-o înțelegeau, 
și se înfuria pe ea, pentru că nu era în stare să le explice. Și se 
înfuria pe faptul că părea atât de îngrozitor de jalnică. 

— Tu îl placi pe Peter, spuse ea într-un final. Dar eu îl iubesc. 
Poţi râde dacă vrei, dar asta face diferenţa. Voi fi în stare să-l 
găsesc. 

— Dacă dragostea ar fi suficientă ca busolă, spuse Armand 
liniștit, atunci n-ar mai exista copii dispăruţi. 

Clara a simţit cum respiraţia îi părăsește corpul. Nu exista 
nicio replică potrivită. Era inimaginabil de adevărat. Și totuși, și 
totuși Clara știa că trebuie să meargă. Și nu să-l urmeze pe 
Gamache, ci să-l conducă. 

Putea să-l găsească pe Peter. 

— N-aș râde niciodată de tine, îi spunea Armand, cu toate că 
părea a fi atât de departe. Și niciodată, absolut niciodată n-aș 
lua în deșert puterea iubirii. Dar și aceasta se poate deteriora. Și 
poate aluneca în disperare și deziluzie. 

— Exact de asta este nevoie să vii cu noi, spuse Clara. Te rog. 
Dar trebuie ca eu să port responsabilitatea. Pot să-l găsesc. 

Gamache a încuviinţat, dând din cap. 

— Ai responsabilitatea. Suntem aici ca să te susţinem: 

— Glumești, nu? îi șopti Jean-Guy lui Gamache, în timp ce se 
îndreptau împreună spre mașină. Dacă lucrurile degenerează, 
preiei conducerea. 

— Nu vor degenera. 


VP - 178 


— Dar dacă se întâmplă asta? 

— Dacă se întâmplă asta, Clara e la conducere. 

— Urmărind ce? Inima ei? Firimiturile de dragoste? întrebă 
Beauvoir. 

Șeful se întoarse spre el și cobori vocea. 

— Și dacă Annie ar fi fost cea dispărută? Ai fi lăsat pe 
altcineva s-o caute? 

La acest gând, Jean-Guy păli. 

— Niciodată. 

— Clara are dreptate, Jean-Guy. Are o șansă mai bună ca 
oricare de a ști ce ar face Peter și unde s-ar duce. Dacă ea își 
urmează inima și noi ne urmăm mintea, s-ar putea să-l găsim. 

— Cred că mie îmi rămâne de urmat stomacul, spuse Myrna, 
care le auzise din întâmplare conversaţia. Căra o sacoșă de 
hârtie plină cu sandviciuri de la brutăria lui Sarah. Cine vrea să 
mă urmeze? 

A pus în mașină sandviciurile și o geantă frigorifică, în timp ce 
ceilalți încărcau valizele bărbaţilor. Erau gata să urce în mașină, 
când Clara a întins mâna. 

Jean-Guy a privit spre Gamache, care a încuviinţat din cap. 
Beauvoir a lăsat cheile să cadă în palma Clarei, a ocolit mașina 
și era gata să se urce pe locul pasagerului din dreapta, când 
Myrna i-a tăiat faţa. Încă o dată Jean-Guy a privit spre Gamache, 
și încă o dată Șeful a încuviinţat din cap. 

Cei doi bărbați au ocupat locurile din spate. 

Clara stătea pe locul șoferului. 

— Ești sigur că-i o idee bună? îi șopti Beauvoir lui Gamache. 

— Clara conduce foarte bine. O să fim în regulă. 

— N-am vrut să spun asta, și știi și tu. 

— Clara o să fie bine, spuse Șeful. 

— Mda. Bine. 

Jean-Guy se aplecă în faţă chiar când mașina se puse în 
mișcare. 

— Am ajuns deja? întrebă el. 

— Ești sigură că-i o idee bună? o întrebă Myrna pe Clara. 

— O să fie bine. 

Apăsă pe acceleraţie și întoarse mașina spre drumul de ieșire 
din sat. Drumul spre nord. 

— Mi-e foame, spuse Jean-Guy. Trebuie să fac pipi. Când au 
trecut pe lângă băncuța din vârful dealului, inscripționată cu 


VP - 179 


vorbele Surprins de Bucurie, Gamache se întoarse în scaun. Și 
privi înapoi. 

Și acolo o văzu pe Reine-Marie stând în mijlocul drumului. 

Se întoarse, concentrându-se la drumul din față și încercând 
să ignore nodul din gât. 


VP - 180 


Douăzeci și doi 


— Și acum? întrebă Jean-Guy. 

Evident, se întorsese spre Gamache, dar Șeful a deviat 
întrebarea spre Clara. 

Trecuseră pe la toate pensiunile din Baie-Saint-Paul. Pe la 
toate hanurile de ţară. Pe la toate hotelurile, fie ele ponosite sau 
luxoase. 

Nici urmă de Peter. 

Ca pentru a înrăutăţi lucrurile, Baie-Saint-Paul se bucura de 
apogeul turistic al verii și devenise clar că, pe lângă dificultatea 
de a-l găsi pe Peter, va fi greu și să găsească un loc unde să 
rămână peste noapte. 

Clara se uita încolo și încoace, într-o parte și în cealaltă a 
străzii principale, extrem de aglomerate. Era foarte cald, iar ea 
era frustrată. Se gândise că vor merge la Baie-Saint-Paul și că-l 
vor găsi pe Peter stând la colțul străzii. Așteptând. 

— Pot să-ţi fac o sugestie? spuse Myrna, iar Clara dădu din 
cap, recunoscătoare pentru ajutor. Cred că trebuie să ne 
regrupăm. Trebuie să găsim un loc unde să stăm jos și să ne 
gândim. 

Privi împrejur la acele terrasses aglomerate și la turiștii veseli 
care mâncau, beau și râdeau. Totul era extrem de enervant. 

— Ne-am gândit destul, spuse Clara. Asta e tot ce facem de 
zile întregi la Three Pines. Acum trebuie să acționăm. 

— A gândi este o acţiune, spuse Gamache, de la câţiva pași 
depărtare. Să alergi de colo-colo te poate face să te simţi bine, 
dar nu te duce nicăieri. Și, în etapa asta, pierderea de timp 
provoacă pagube. 

— Are dreptate, spuse Myrna, și primi de la Clara o privire 
reprobabilă. 

— Trebuie să mă duc la baie. 

— Ai spus asta tot drumul până aici, izbucni Clara. 

— Ei bine, de data asta e adevărat. 

Se întoarseră cu toţii spre Jean-Guy, care se lăsa de pe un 
picior pe altul. 

Clara cedă. 


VP - 181 


— Oh, Hristoase! Okay. Hai să ne regrupăm. 

— Pe aici. Jean-Guy le arătă direcţia, îndrumându-i în josul 
unei pante ușoare, de-a lungul unei străduțe lăturalnice, 
înguste, îndepărtându-i tot mai mult și mai mult de zarva făcută 
de turiști. 

Aceste străduțe, mai mult niște alei, erau mărginite de case 
aliniate, de modă veche, de afaceri demodate. Magazine de 
feronerie, drogherii ţinute de câte o familie, depanneurs” 
vânzând ţigări și bilete la loterie și pâini albe, moi, de la POM 
Bakery. Ici și colo, la fiecare colţ, zăreau printre clădirile din 
bârne lucioase și piatră o licărire de albastru oțelit. Fluviul. Atât 
de mare, atât de larg, încât părea oceanul însuși. Jean-Guy 
Beauvoir i-a dus departe de forfota turiștilor, într-un loc pe care 
îl știau numai localnicii. 

— Pe aici. 

L-au urmat pe Beauvoir într-un han vechi. 

— Dar aici am întrebat deja, spuse Clara. Nu-i așa? 

Se întoarse de jur-împrejur. Drumul sinuos pe care îi dusese 
Beauvoir o dezorientase. 

— Oui, spuse el. Dar am venit pe ușa din faţă. Aici suntem în 
spate. 

— Și te aștepți la un răspuns diferit, în funcţie de ușa pe care 
intri? întrebă Myrna. Bănuiesc că Peter tot nu va fi aici, chiar 
dacă am escalada fereastra. 

Ceea ce, gândi ea, chiar vor fi nevoiţi să facă, în cazul în care 
nu vor găsi repede un loc pentru înnoptat. 

— O să punem altă întrebare. 

Beauvoir arăta ca și cum i-ar fi luat părul foc. 

— Pe aici. 

I-a condus printr-un gang îngust sub formă de arcadă și, dintr- 
odată, s-au trezit în faţa acelui lucru abia ghicit printre spaţiile 
dintre clădiri. Ca și când ar fi surprins frânturi dintr-o creatură 
uriașă, numai coada sau nasul, sau dinții. 

Dar acum se afla în fața lor, explodându-le dinainte imediat ce 
au ieșit din gang. 

Fluviul St. Lawrence. Magnific, sălbatic, veșnic. Disputat, 
pictat, transformat în poezie și muzică. Se întindea spre infinit, 
în faţa lor. 


7 „D&panneurs” sau „dep”, magazine de proximitate din Quebec sau alte regiuni 
francofone din Canada. 


VP - 182 


— Unde sunt toaletele? îl întrebă Beauvoir pe un chelner care 
venise pe terasa ascunsă privirilor. Fără să aștepte răspuns, 
Jean-Guy dispăru înăuntru. 

O singură masă era ocupată în toată curticica pavată cu 
piatră. Doi localnici beau bere, fumau Gitanes cu miros înțepător 
și jucau table. l-au privit cu un vag interes pe nou-veniţi, apoi s- 
au întors la jocul lor. 

Clara alese o masă chiar lângă gardul de lemn. De partea 
cealaltă era o prăpastie. Și o vedere nestingherită spre baie din 
Baie-Saint-Paul. 

Au comandat ice-tea și nachos. 

Clara privi în jos, spre șervetul de hârtie de pe masă. Ca în 
multe dintre restaurantele și braseriile de pe tot cuprinsul 
Quebecului,  șervetele de tipul ăsta reprezentau harta 
schematică a locului, nu chiar la scară, prezentându-i istoria, dar 
și punctele de interes și afacerile. Hanuri, restaurante, galerii și 
buticuri care plătiseră ca să se afle pe harta turistică. 

Peter fusese aici. Poate nu chiar pe această terrasse, dar în 
această zonă. 

— Am uitat că Cirque du Soleil a pornit din Baie-Saint-Paul, 
spuse Myrna, citind pe șervetul de hârtie. Unele locuri așa sunt. 

— Așa, cum? întrebă Jean-Guy, care se întorcea de la toaletă. 

— Puncte de referință, spuse Myrna. Pentru creativitate. 
Pentru creaţie. Three Pines este unul dintre ele. În mod evident, 
Charlevoix este un altul. 

— Văd că a fost și o epidemie de sifilis, la sfârșitul anilor 
1700, spuse Jean-Guy, citind pe şervet. Numită Diavolul din 
Baie-Saint-Paul. Ce mai punctuleţ de interes! 

Se servi cu nachos. 

— Cum ai știut de această terrasse, de aici? întrebă Clara. 

— Este superputerea mea. 

— Jean-Guy Beauvoir, spuse Gamache. Băiatul Minune. 

— Ei cred că suntem tovarăși, îi șopti Beauvoir Myrnei. 

— Oh, cât mi-ar plăcea să te văd la mine pe canapea, replică 
ea. 

— Stai la rând, soro. 

Myrna râse. 

— Am o abilitate stranie de a identifica băile, spuse el. 

— Pare un soi limitat de superputere, zise Myrna. 


8 Golf (fr.). 
VP - 183 


— Mda, păi, dacă ai avea într-adevăr nevoie, ce putere ţi-ai 
dori cel mai mult să ai? Să zbori? Să fii invizibil? Sau să ai 
capacitatea de a găsi o toaletă? 

— Invizibilitatea ar putea fi utilă, dar ai marcat, Kato. 

— Ţi-am zis. Nu-i sunt tovarăș, și gesticulă pe furiș spre 
Gamache. 

— Ai mai fost aici? întrebă Clara. Așa ai știut unde este? 

— Non. 

Privi peste râpă și păru, pentru un moment, prins de 
priveliște. Apoi își întoarse ochii spre Clara. Și ea văzu în ei 
copacii de pe mal, disperaţi să se înrădăcineze. Și un râu 
nesfârșit. 

— Nu este magie, dacă la asta te gândești, spuse el. Ți-aș fi 
putut spune că aici există o prăpastie și, când am venit prima 
dată, am presupus că niciun proprietar de han n-ar ezita să 
tragă foloase de pe urma unei asemenea priveliști, dacă ar avea 
acces la ea. 

— Ai ghicit? întrebă Myrna. 

— Da. 

Dar cele două femei știau că nu era vorba despre ghicit. Poate 
că Jean-Guy Beauvoir se comporta ca un băiat-minune, un 
tovarăș. Dar ele, mai mult decât oricine altcineva, știau că asta 
era doar o faţadă. Și el avea un gang sub formă de arcadă și o 
curte interioară. Și priveliști pe care le ţinea ascunse. 

Și-au sorbit băuturile și și-au ţinut respiraţia. 

— Și acum? întrebă Myrna. 

— Am fost la toate pensiunile și hanurile, spuse Clara, bifând 
hotelurile de pe șervet. Am arătat peste tot poza lui Peter. Acum 
trebuie să arătăm peste tot picturile lui. 

Arătă spre sulul de pânze de pe masă. 

— Proprietarilor de hoteluri? întrebă Jean-Guy. 

— Nu. Galeriilor. Baie-Saint-Paul e înţesat de ele. Din nou, 
gesticulă spre șervetul de hârtie. Dacă Peter se află aici, 
probabil că a vizitat una sau mai multe. 

— E o idee bună, spuse Jean-Guy, fără să se deranjeze să-și 
ascundă surprinderea. 

— Voi doi mergeţi la cele din partea asta a Baie-Saint Paul. 
Desenă un cerc pe fața de masă din hârtie. Și noi le luăm pe 
celelalte. 

Se uită la ceas. Era aproape cinci. Aproape ora închiderii. 


VP - 184 


— Trebuie să ne grăbim. 

Se ridică și toţi își luară șervetele cu ei. 

— Unde ne întâlnim? întrebă Myrna. 

— Aici. 

Degetul Clarei căzu pe o braserie din centrul orașului. 

La Muse. 

Myrna și Clara au luat două dintre picturile lui Peter, inclusiv 
pe cea cu buze. Jean-Guy o ridică pe cea care mai rămăsese și o 
examină, fără să fie sigur care parte ar fi trebuit să fie în sus. 

A privit, scurt, de la pictură la priveliște, și apoi din nou la 
pictură. 

Și a scuturat din cap. 

Cum a devenit aia, asta? se întrebă el. Poate, se gândi, în 
timp ce rula pânza și îi urma pe ceilalţi înapoi prin gangul- 
arcadă, el chiar era băiatul-minune. 

Acolo se afla, în opinia lui Beauvoir, o treabă importantă 
despre care să se tot minuneze. 

e 

Gamache și Jean-Guy au ajuns primii la Muse. 

Două dintre cele cinci galerii din zona lor erau deja închise la 
momentul când au ajuns, inclusiv Galeria Gagnon. 

Gamache adora lucrările lui Clarence Gagnon și fusese 
bucuros când Clara îi dăduse lui zona care includea galeria 
dedicată artistului din Quebec. Dar Gamache nu putuse decât să 
iscodească prin fereastra din faţă picturile ispititoare, ferecate. 

Jean-Guy se dusese în spate și bătuse cu insistență, sperând 
că vreun curator sau altcineva se mai afla încă acolo, dar totul 
era bine încuiat. 

Acum, stând pe veranda de la La Muse, Gamache și-a dat 
seama de ce se simţea atât de relaxat aici. 

Pur și simplu, ședea într-o pictură a lui Clarence Gagnon, nu 
foarte diferită de cea pe care o văzuse atârnată pe peretele din 
casa mamei lui Peter. Norocos Peter, că a crescut cu un Gagnon. 
Totuși, în același timp fusese crescut și cu o gorgonă. Aici nu 
mai era așa de norocos. 

Gamache aruncă o scurtă privire discretă. Dacă i-ar fi dat la o 
parte pe oameni, locul ar fi arătat exact ca în lucrările pe care 
bătrânul maestru le pictase la Baie-Saint-Paul, cu mai mult de 
șaptezeci de ani în urmă. Casele viu colorate aliniindu-se de-a 
lungul străzilor așezării. Urcușurile și coborâșurile acoperișurilor 


VP-185 


de mansardă. Lucarnele ţuguiate. În fundal, înaltele vârfuri de 
clopotniţă de la biserici. Era ciudat și reconfortant, și foarte 
specific Quebecului. 

Tot ce lipsea era un cal de povară trăgând o căruţă, în fundal, 
sau copii jucându-se. Sau zăpadă. Atât de multe lucrări ale lui 
Gagnon conţineau zăpadă! Și totuși, imaginile erau departe de a 
fi reci. 

A sunat-o pe Reine-Marie și a informat-o repede asupra 
stadiului cercetărilor. 

— Și celelalte trei galerii? a întrebat ea. 

— Două dintre ele erau mai degrabă locuri de înrămat, dar am 
întrebat oricum și nu-l cunoșteau pe Peter, nici n-au arătat 
vreun interes pentru pictură. Cealaltă se îngrijea de lucrări ale 
artiștilor contemporani. Câteva piese minunate, într-adevăr. 

— Dar nici urmă de Peter Morrow? 

— Nu. Proprietarul nici măcar nu auzise de el. 

— l-ai arătat pânza lui Peter? întrebă Reine-Marie. 

— Da. A fost... Gamache căuta cuvântul. 

— Dezgustat? 

Armand a râs. 

— Politicos. A fost politicos. 

O auzi pe Reine-Marie oftând. 

— Este mai rău așa, nu? spuse el. 

— Aţi găsit un loc unde să dormiti? 

— Nu. Jean-Guy a plecat să vadă dacă nu există vreo anulare. 
Te anunț. 

— Și aveţi un plan B? întrebă ea. 

— De fapt, chiar am. Există o bancă drăguță în parc, peste 
drum, spuse el. 

— Vagabondaj. Mi-a spus mama că aici o să ajungem. Eu stau 
pe veranda noastră, cu un gin tonic și niște brânzeturi maturate. 

— Și eu, se auzi o voce familiară. 

— Tu ești „brânza maturată”, spuse Reine-Marie, și Gamache 
auzi râsul hârbuit al lui Ruth. Imi povestea despre tinereţea ei 
irosită. Ştiai că a fost... 

Și legătura s-a întrerupt. 

Gamache privi fix telefonul și zâmbi. Bănuia că Reine-Marie 
închisese intenționat, ca să-l tachineze. Un minut mai târziu, a 
primit un e-mail în care îi spunea că-l iubește și îl ruga să se 
grăbească înapoi, acasă. 


VP - 186 


— Nimic, patron, spuse Beauvoir, așezându-se pe locul de 
lângă Şef. 

Nimic. Căutările lor în Bain-Saint-Paul nu scoseseră la iveală 
nici urmă de Peter, niciun semn al trecerii lui pe acolo și... niciun 
pat pentru la noapte. Gamache se gândi că poate nu a fost cea 
mai bună idee. 

Jean-Guy îl înghionti și-i arătă în josul străzii șerpuitoare. Clara 
și Myrna veneau în grabă spre ei. Clara flutura sulul de pânze, și 
cei doi bărbaţi au putut lesne vedea că cele două femei erau 
bucuroase. 

Ceva. În sfârșit, ceva. Beauvoir se simţea atât de ușurat, încât 
a uitat să se supere că Myrna și Clara erau cele care găsiseră 
ceva. 

Li s-au alăturat pe terrasse La Muse, iar Clara nu a pierdut 
vremea. A derulat una dintre picturile lui Peter, în timp ce Myrna 
a derulat harta zonei Charlevoix. 

— Aici. 

Degetul Clarei a lovit harta ca o lovitură de fulger. 

— Acesta este locul unde a pictat Peter asta. 

Au privit de la hartă la pictura cu buze, apoi iar la hartă. 

— Ti-au spus de pe la vreo galerie? întrebă Gamache. Când și- 
a ridicat ochii de la hartă, a observat un bărbat aflat în cealaltă 
parte a terasei, privindu-l insistent. Când Gamache i-a întâlnit 
ochii, s-a grăbit să se uite în altă parte. 

Fostul inspector-șef era obișnuit să i se întâmple așa ceva, la 
urma urmelor apăruse de atâtea ori la știri. Totuși, Gamache a 
avut impresia că bărbatul nu se uita atât la el, cât dincolo de el, 
la Clara. 

— Nu, cele mai multe dintre galerii erau închise, spunea 
Clara. Myrna și cu mine eram pe drum spre voi când, dintr- 
odată, ne-am gândit să întrebăm pe altcineva. 

— Pe cine? întrebă Beauvoir. 

Gamache asculta, uitându-se cu coada ochiului la bărbatul 
care îi privea. Acesta se uita din nou ţintă în direcţia lor. 

— Pe cei doi bătrâni care jucau table, spuse Myrna. Arătau de 
parcă ar fi fost acolo de când lumea... 

— Și chiar erau. 

Clara preluă povestirea. 

— Familiile lor sunt aici de generații. Atât de demult, pe cât își 
pot aminti. Chiar l-au cunoscut pe Clarence Gagnon. Au spart 


VP - 187 


lemne pentru el când erau copii. Tăcu pentru un moment. Îți 
imaginezi cum e să-l întâlnești pe Gagnon? Picta sate și peisaje, 
dar diferit de tot ce se făcea pe atunci. Era ca și cum Gagnon 
jupuia pământul și picta mușchii și tendoanele, și venele unui 
anume loc. Poate că sună grotesc, dar știi ce vreau să zic. 

— Știu. 

Cel care vorbise nu era însă vreunul dintre însoțitorii ei. Era 
bărbatul din cealaltă parte a terasei. 

În timp ce Clara vorbea, Gamache observase că bărbatul s-a 
ridicat, a lăsat niște bani pe masă și apoi a pornit în direcţia lor. 

Gamache și-a dat seama că și Jean-Guy îl observase. Și că 
veghea în continuare. Precaut. Pregătit. 

— EXxcusez-moi. Bărbatul se afla acum chiar lângă masa lor. 
Mă scuzaţi că vă deranjez. 

Era îmbrăcat de zi, dar Gamache a recunoscut croiala de bună 
calitate a cămâășii și a pantalonilor. Avea cam cincizeci de ani, 
poate un pic mai puţin. 

Bărbatul i-a privit pe flecare în parte, politicos. Ochii i s-au 
oprit la Gamache, cu o undă de interes. Dar, pe urmă, privirea i- 
a poposit asupra Clarei. 

— Am auzit că vorbiţi despre Clarence Gagnon și aș vrea să 
mă prezint. Și eu sunt un fan al lucrărilor lui. Pot să mă alătur 
discuţiei? 

Era un pic mai scund decât Gamache și mai zvelt. Purta 
ochelari, iar în spatele lentilelor luceau doi ochi albaștri, 
inteligenţi. 

Clara se ridică și îi zâmbi. 

— Din păcate, noi trebuie să plecăm. 

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva pe timpul șederii la Baie- 
Saint-Paul, vă rog să-mi spuneți. 

Le-a dat o carte de vizită. 

— Ar fi o plăcere să stăm de vorbă. Să ne comparăm 
impresiile despre artă, spuse el, și, cu o neașteptată demnitate, 
se înclină ușor și spuse: Au revoir. 

Gamache îl privi plecând. Și o văzu pe Clara punând cartea de 
vizită în buzunar. 

— Veniţi? întrebă Myrna strângând picturile și harta de pe 
masă. 

În câteva minute, ieșeau din Baie-Saint-Paul, îndreptându-se 
spre est. Dar nu de-a lungul circulatei autostrăzi 138. In loc s-o 


VP - 188 


ia pe acolo, Clara întorsese ușor spre sud. Spre fluviu. Și apoi o 
luase pe un drum mult mai îngust și mai puţin circulat. 

Autostrada 362 îmbrăţișa stâncile și urma cursul fluviului St. 
Lawrence. Și, chiar înainte de a ajunge în satul Les 
Eboulements, trase pe dreapta. 

Știa că este obscen de prostesc, dar aproape că se așteptase 
să vadă silueta lui Peter profilată pe cerul de început de seară. 
Stând în faţa șevaletului. Pictând. 

Și așteptând. Așteptând-o pe ea. Așa cum și ea îl așteptase cu 
săptămâni în urmă, în grădina lor. 

Nu era nici urmă de Peter, dar era altceva. 

Au coborât din mașină și Myrna s-a întins după pânzele lui 
Peter, apoi s-a oprit. Ea, Clara, Armand și Jean-Guy au făcut 
câţiva pași în față. 

Nu era nevoie să se uite la picturi. Erau aici. Acesta era locul 
unde stătuse Peter. 

St. Lawrence se întindea în faţa lor, chiar mai spectaculos 
decât cum se vedea în sat. Aici, măreţia, splendoarea sălbatică 
a locului erau deopotrivă evidente și imposibile. 

Cei patru prieteni stăteau unul lângă altul, pe marginea râpei. 

Chiar acolo, exact în acel loc, un meteorit se izbise de 
pământ. Lovise pământul. Acum trei sute de milioane de ani. Se 
prăbușise cu atâta forță, încât ucisese totul pe o suprafaţă de 
mile și mile în jur. Se ciocnise atât de violent, încât locul 
impactului putea fi văzut din spaţiu chiar și astăzi. 

Pământul, spulberat în valuri, se pietrificase așa, formând 
munţi blânzi și un crater adânc. 

Nimic nu supraviețuise. Orice urmă de viaţă fusese nimicită. 
Pământul fusese pustiit. Pentru mii de ani. Sute de mii de ani. 
Milioane de ani. 

Sterp. Gol. Nimic. 

Și, în cele din urmă... în cele din urmă... Mai întâi apa, apoi 
plantele, apoi peștii. Apoi, pe solul roditor începuseră să crească 
și copacii. Gândaci, muște, lilieci, păsări, urși, elani, căprioare. 

Ceea ce fusese un tărâm pustiit devenise un cazan, un 
creuzet al vieţii. Atât de bogat, atât de divers, crease un 
ecosistem unic în lume. 

Delfini, foci, balene albastre. 

Bărbaţi. Femei. Copii. : 

Toate create aici. Toate având casa aici. In crater. 


VP - 189 


Acesta era Charlevoix. 

Acesta era locul unde stăteau cei patru prieteni, în căutarea 
celui de-al cincilea. Sub ei, fluviul se vătăma singur pe interior și 
pe deasupra și vătăma și pământul. Unde se sfârșise viaţa. Și 
unde începea, din nou. 

Un impact teribil crease unul dintre cele mai pline de magie, 
mai remarcabile locuri de pe Pământ. 

Asta încercase Peter să surprindă. Această catastrofă. Acest 
miracol. 

Armand se întoarse, încet, de jur-împrejur. Ca și Clara, 
aproape că se aștepta să-l vadă pe Peter Morrow uitându-se la 
ei. 

Peter călătorise din Scoţia până aici. De la speculaţii cosmice 
la evenimente cosmice. Un bărbat absolut raţional vâna magia. 
Încercase s-o picteze. 

În timp ce Gamache privea peste stâncă spre St. Lawrence, 
soarele la apus se reflecta în valurile marelui fluviu, colorându-le 
în  roșu-aprins crestele  înspumate.  Transformându-le în 
încruntări, apoi în zâmbete. Apoi în încruntări. Ceea ce le 
metamorfoza din nou în surâsuri minunate, buimace. Un fluviu 
al emoţiei eterne. 

Gamache stătea acolo, fascinat. Mai mult îi simţea decât îi 
vedea, alături de el, pe Clara, Myrna și Jean-Guy, uitându-se și ei 
țintă. Uluiţi. 

Au privit până când soarele a apus și tot ce a rămas a fost un 
fluviu întunecat și o strălucire roz pe cer. 

Peter fusese aici. Încredinţase pânzei această priveliște, atât 
de bine cât putuse. Încercase să imortalizeze minunea. 
Veneraţia. Nu numai frumuseţea, ci și triumful. 

Și apoi trimisese pânza prin poștă. Departe de aceste locuri. 
De ce? 

Și el unde era acum? Plecase mai departe, intind tot mai 
adânc, spre propria sa rană? Căutând încă? 

Sau... Gamache se uită fix în crater. Oare Peter nu plecase 
deloc? Era oare acum cu ei, zăcând în pădure, la poalele stâncii? 
Devenind o parte a peisajului? Tăcerea lui era totală pentru că 
devenise acum nesfârșită? 

Lângă el, Clara privea fluviul pe care îl pictase Peter și lăsa 
emoţiile să treacă peste ea. Și ale ei, și ale lui. Îl simțea foarte 
intens pe Peter. 


VP - 190 


Nu prezența, ci absenţa lui. 


VP-191 


Douăzeci și trei 


— Unde o să stăm? șopti Jean-Guy. 

Se îndreptau din nou spre Baie-Saint-Paul și spre realitate. 
Lăsând în urmă cosmicul, în favoarea grijilor de tipul „cu 
picioarele pe pământ”. Precum hrana și adăpostul. 

— Nu știu, șopti Gamache, la rândul lui. 

— Nu ești îngrijorat? întrebă Beauvoir. 

— Putem să dormim în mașină, dacă n-avem încotro, spuse 
Armand. N-ar fi pentru prima dată. 

— Sigur, putem. Dar vrem? Nu trebuie să stăm cu mâinile în 
sân, patron. E nevoie să ne planificăm următoarea mișcare. 
Clara e un om minunat, dar e depășită de situaţie. 

— Mă întreb dacă e așa, murmură Gamache și își întoarse 
privirea spre fereastră. 

Prin ea văzu stelele. Și luminile din Baie-Saint-Paul. Nu puteai 
spune care sunt care. Care lumini erau cerești, care de pe acest 
pământ. 

— Unde o să stăm? șopti Myrna spre Clara. 

— Nu știu. 

Myrna dădu din cap și se uită ţintă, prin apărătoarea de vânt 
de la geam, la noaptea înstelată. 

Îi lipsea mansarda ei. Îi lipsea patul ei. Îi lipseau infuzia ei de 
ceai și fursecurile cu fulgi de ciocolată. 

Dar știa că și Clarei îi lipsesc aceste lucruri. Și că îi lipsește și 
Peter. Peter, pe care dintr-odată îl simţise, în timp ce stăteau pe 
stâncă, deopotrivă foarte-foarte aproape și foarte-foarte 
departe. 

Myrna o privi pe Clara. Se uita ţintă drept în faţă, concentrată 
la drumul bătut de vânt. Încercând să-i menţină pe traiectorie. 

Incercând să nu se ducă spre margine. 

Myrna se lăsă pe spate în scaunul ei și trase adânc aer în 
piept. Și încercă să se calmeze, privind stelele. Sau luminile 
așezării. Nu prea putea spune care erau stelele, care lacrimile. 
Și nici nu conta. Și unele, și altele erau liniștitoare. 

Pe măsură ce se apropiau, luminile din Baie-Saint-Paul 
deveneau tot mai mari și stelele se estompau. Apoi au ajuns din 


VP - 192 


nou la bistroul La Muse. Se făcuse deja nouă seara și erau 
hămesiţi. Au comandat cina, iar Myrna a rămas la masă, pe 
când ceilalți trei au colindat în sus și în jos pe străzi, verificând 
la hanuri și pensiuni dacă există vreo rezervare anulată. 

Nu exista. 

S-au întors chiar când a sosit mâncarea. 

Friptură cu cartofi prăjiţi pentru toată lumea, fripturile la char- 
grill, groase. Cartofii subțiri și bine asezonaţi. 

Beauvoir, deși nu era un fan al dormitului în mașină, nu părea 
prea îngrijorat. Acesta era marele avantaj al faptului că văzuse 
lucruri mult mai rele de-atât. Puţine îl mai, îngrijorau acum. 

— Ce urmează? întrebă el, luând o furculiță cu vârf de friptură 
fragedă, pe care se topea untul cu usturoi. 

— Știm sigur că Peter a fost aici, spuse Clara. Acum trebuie să 
aflăm dacă mai este încă aici și, dacă nu, încotro a plecat. 

Prin „ce urmează”, Jean-Guy voise să întrebe „ce este la 
desert”, dar era bucuros să discute despre caz. Pentru că asta 
era în mintea lui, un caz. Și, după cum putea vedea, la fel și în 
mintea Șefului. 

Nu existase nicio îndoială în privirea lui Gamache, în timp ce 
măsura stânca. Odată ce măreţia trecuse, creierul Șefului se 
pornise. 

Cercetând. Evaluând. 

Unde s-ar putea afla cadavrul? Dacă ar cădea cineva? Dacă 
cineva era împins? 

Unde ar cădea? 

Când au terminat masa și le-au venit cafelele, Gamache se 
întoarse spre Clara. 

— Vrei să știi ce cred? 

Ea l-a studiat pentru un moment. 

— Probabil că nu, dacă mă iau după faţa ta. Gamache a dat 
scurt din cap, în semn de înţelegere. 

— Cred că ar trebui să vorbim cu poliţia locală. Să-i implicăm 
și pe ei. 

— Ca să aflăm unde ar putea locui Peter? 

— Ca să aflăm unde ar putea fi Peter, spuse Gamache, cu 
vocea joasă, dar fermă. 

Ochii lui nu au slăbit-o pe Clara. 

Chipul ei s-a albit, imediat ce a înțeles semnificaţia spuselor 
lui. 


VP - 193 


— Crezi că e mort? 

Cred că a venit aici și a pictat tablourile alea. Cred că i le-a 
trimis prin poștă lui Bean. Și apoi a dispărut. Asta a fost cu luni 
în urmă. 

Gamache a rămas tăcut pentru un moment. A privit în jos, 
spre ceașca de espresso acoperit cu creme caramel, maronie. 
Apoi și-a ridicat din nou ochii spre ea. 

— Pădurile sunt-dese pe aici, spuse el. 

Clara devenea foarte, foarte tăcută. 

— Nu crezi că-l vom mai găsi vreodată. 

— Au trecut luni întregi, Clara, repetă el. Sper să mă înșel. 
Sper să-l găsim în vreo colibă, undeva. Cu barba crescută și cu 
hainele acoperite de vopsele. inconjurat de pânze. 

Îi susţinu privirea. 

— Sper. 

Clara privi spre Jean-Guy, care o privea, la rându-i. Faţa 
acestuia era băieţoasă și aspră. 

Apoi, spre Myrna. Optimista, cea plină de speranţă, energica 
Myrna. Părea tristă. 

— Sunteţi de aceeași părere, spuse Clara. 

Vedea asta pe chipul Myrnei. 

— Trebuie să fi știut că există și această posibilitate, Clara. Ai 
admis și tu că s-ar putea să nu-ţi placă ce vei afla. 

— M-am gândit că s-ar putea să-l găsim pe Peter fericit, de 
unul singur, spuse ea. M-am gândit chiar că s-ar putea să-l 
găsim împreună cu o altă femeie. 

Privi în jurul mesei, la chipurile lor. A 

— Dar întotdeauna m-am gândit că îl vom găsi. In viaţă. Acum 
îi provoca pe toţi. Sfidându-i să intre într-o dispută cu ea. 

Cum nimeni n-a făcut-o, se ridică. 

— Și cred încă asta. 

Clara ieși din La Muse. 

— Să mergem după ea? întrebă Jean-Guy. 

— Nu, dă-i un pic de timp, spuse Myrna. 

Beauvoir o privi pe Clara mergând în susul drumului, cu capul 
plecat, precum o torpilă. Turiștii se fereau în ultimul moment din 
calea ei. Și apoi a dispărut din vedere. 

Beauvoir se ridică și dădu ocol braseriei. Pe pereţi se aflau 
picturi, de care atârnau, ușor piezișe, etichetele cu prețuri. 
Strâmbe din cauza anilor de șters praful de pe ele. Erau peisaje 


VP - 194 


destul de drăguțe, dar în Charlevoix o pictură trebuia să fie mai 
mult de-atât ca să se vândă. 

Dacă n-ar fi privit prin vitrinele Galeriei Gagnon, Jean-Guy ar fi 
considerat că aceste tablouri sunt destul de bune. Dar privise. Și 
acum vedea diferența. O parte din el regreta asta. Poate că 
acum îi plăceau lucrurile mai frumoase, dar acestea erau mai 
puţine. 

— Uitaţi pe cine am găsit. 

Beauvoir auzi vocea Clarei venind din cealaltă parte a 
braseriei, auzi triumful ei și se întoarse cu repeziciune. 

Lângă ea stătea bărbatul care îi abordase mai devreme în La 
Muse. 

Beauvoir și-a simţit inima liniștindu-se, după ce tresărise 
puternic. Și și-a dat seama că, de fapt, crezuse că spusele ei se 
refereau la Peter. 

— Doamna Morrow m-a sunat și mi-a spus despre situaţia în 
care vă aflaţi, spuse bărbatul. 

Apoi se prezentă. 

— Marcel Chartrand. 

Le-a strâns mâinile. 

— Conduc Galeria Gagnon. Am venit să vă iau acasă. 

e 

S-a făcut aproape miezul nopții până când au reușit să se 
instaleze în apartamentul lui Chartrand, deasupra Galeriei 
Gagnon. 

S-a dovedit a fi o gazdă delicată și primitoare. Nu oricine, 
Gamache știa acest lucru, ar fi privit cu bunăvoință un telefon 
dat la ora unsprezece noaptea de un necunoscut, care îi cerea 
un loc de înnoptat. Pentru el și alți trei prieteni. 

Dar Marcel Chartrand le deschisese ușa casei sale și acum le 
turna un păhărel înainte de culcare, în timp ce se odihneau în 
camera de zi. 

Ori era un sfânt, gândi Gamache în timp ce-l privea pe 
Chartrand pălăvrăgind cu Clara, ori o persoană care avea 
propriile planuri. Gamache nu uitase privirea de prădător a lui 
Chartrand, prima oară când îi observase, în La Muse. 

Prima dată o ochise pe Clara. 

— Asta nu este locuința mea principală, spuse Chartrand. 
Adusese un platou cu fursecuri și, după ce le turnase coniac 


VP - 195 


Myrnei și Clarei, îi oferise un pahar și lui Jean-Guy. Când tânărul 
îi făcu semn că nu vrea, Chartrand se îndreptă spre Gamache. 

—Am o maison la câteva minute de aici, spre Les 
Eboulements. 

— Cu vedere spre St. Lawrence? întrebă Gamache, refuzând 
și el băutura. 

— Oui, Chef, spuse Chartrand, turnându-și un deget de alcool 
pe fundul unui pahar borcănat. 

Nici lui Gamache, nici lui Beauvoir nu le-a scăpat faptul că 
gazda lor tocmai lăsase să se vadă că știa exact cine îi erau 
oaspeții. Sau cel puţin unul dintre ei. 

— Tocmai am fost acolo, spuse Gamache. Uluitoare 
priveliștea fluviului. 

— Da. Îţi taie respiraţia. 

Marcel Chartrand s-a lăsat într-un fotoliu și și-a încrucișat 
picioarele. Relaxându-se, și-a reţinut o fărâmă de surâs. Nu, 
gândi Gamache, un zâmbet superior. În timp ce unele chipuri se 
relaxau păstrând o ușoară atitudine dezaprobatoare, acest om 
părea mulțumit. _ 

De la distanţă, faţa lui părea arătoasă, urbană. Insă, de 
aproape, se vedea că pielea îi era brăzdată de linii fine. Un chip 
erodat de intemperii. De timpul petrecut în natură. La schi sau 
snowshoeing, sau la tăiat de lemne. Sau de stat pe marginea 
prăpastiei, privind la marele fluviu. Era o faţă onestă. 

Dar era el un bărbat onest? Gamache era rezervat în această 
privinţă. 

Era posibil ca Chartrand să fie mai în vârstă decât îi păruse la 
început. Și totuși avea o vitalitate de neconfundat. 

Gamache se plimba prin cameră. Pereţii erau din piatră 
groasă. Răcoroși vara și călduroși iarna. Ferestrele mici și 
retrase erau autentice, aparținând acestei case vechi, specifice 
regiunii. Québec. În mod evident, Chartrand respecta trecutul și 
pe acel habitant care construise locuinţa cu mâinile lui, cu sute 
de ani în urmă. O făcuse în grabă, dar cu mare grijă, pentru a se 
proteja pe sine și familia sa de intemperii. De iarna care se 
apropia. De monstrul care mărșăluia în josul marelui fluviu, 
stârnind gheaţa și zăpada, și frigul amarnic. Crescând în forță și 
putere. Atât de puţini întemeietori supravieţuiseră. Dar cine 
construise această casă reușise. Și casa încă oferea adăpost 
celor în nevoie. 


VP - 196 


În spatele lui, Chartrand le oferea Clarei și Myrnei un alt pahar 
cu coniac. Myrna refuză, dar Clara acceptă jumătate de dușcă. 

— Poate o să-l beau în pat, cu un fursec, spuse Clara. 

— Asta e spiritul pionieratului, spuse Myrna. 

Podelele erau originale. Scânduri late de pin, făcute din 
copacii înalţi care străjuiau locul, acum întinși la pământ. Se 
înnegriseră de atâtea generaţii de focuri fumegătoare. Două 
canapele aflate față în față înaintea șemineului și un fotoliu 
orientat spre foc, cu un taburet pentru picioare dinaintea lui, și 
cărți stivuite pe o măsuţă. Lămpile luminau blând încăperea. 

Insă pereţii erau cei care îl intrigau pe Gamache. Merse de-a 
lungul lor. Câteodată se apleca în faţă, atras de un Krieghoff 
original. Un Lemieux. Un Gagnon. Și acolo, între două ferestre, 
exista o mică pictură în ulei, pe lemn. 

— Minunată, nu-i așa? 

Chartrand se apropiase în spatele lui Gamache. Șeful îl 
simţise acolo, dar nu-și luase ochii de la pictură. Reprezenta o 
pădure și o limbă de piatră înaintând în interiorul unui lac. Şi un 
copac singuratic atârnând de dantelăria stâncoasă, cu ramurile 
sculptate de vântul neîndurător. 

Era uluitor în frumuseţea și dezolarea lui, deopotrivă. 

— Este un Thomson? întrebă Gamache. 

— Da. 

— Din Parcul Algonquin? 

Terenul colțuros era de neconfundat. 

— Oui. 

— Mon dieu, spuse Gamache într-o răsuflare, conștient că 
respiră asupra aceleiași picturi ca și persoana care o crease. 

Cei doi bărbați priveau ţintă spre micul dreptunghi. 

— Când a fost realizată? întrebă Gamache. 

— 1917. În anul în care a murit, spuse Chartrand. 

— In război? întrebă Jean-Guy, care venise să li se alăture. 

— Nu, spuse proprietarul galeriei. Într-un accident. 

Acum, Gamache se îndreptă de spate și îl privi pe Chartrand. 

— Crezi în povestea asta? 

— Așa aș vrea. Ar fi oribil să cred altceva. 

Jean-Guy se uita de la Chartrand la Gamache. 

— E vreun dubiu? 

— Unul minor, spuse Gamache, întorcându-se pe canapea, ca 
și când n-ar fi vrut ca pictura să le audă conversaţia. 


VP - 197 


— Ce dubiu? 

— Tom Thomson picta mai mult peisaje, spune Chartrand. 
Tema lui favorită era Parcul Algonquin, din Ontario. Părea să-i 
placă solitudinea acestuia. Mergea cu canoea să campeze de 
unul singur, apoi să desăvârșească cele mai frumoase picturi. 

Și arătă cu mâna spre micul tablou de pe perete. 

— Era faimos? întrebă Beauvoir. 

— Nu, spuse Chartrand. Nu la acel moment. Nu-l știau prea 
mulţi. Poate alţi pictori, dar publicul nu. Nu încă. 

— A trebuit să moară ca să ajungă în atenţia oamenilor, spuse 
Gamache. 

— Norocul celor care aveau picturi de-ale lui, spuse Beauvoir. 

— Norocul proprietarului galeriei unde expunea, încuviință 
Chartrand. 

— Și care e misterul? Cum a murit? 

— Cauza oficială este înecul, spuse Gamache. Dar există un 
dubiu. Sunt zvonuri că fie l-a omorât cineva, fie s-a sinucis. 

— De ce ar fi făcut una ca asta? întrebă Beauvoir. Ședeau cu 
toţii - Gamache și Beauvoir pe canapea. 

Chartrand pe scaunul lui - cu faţa spre șemineul gol. 

— Teoria este că Thomson era deznădăjduit din cauză că nu 
primea recunoaștere pentru munca lui, spuse Chartrand. 

— Și teoria care justifică omorul? întrebă Beauvoir. 

— Poate un alt artist, invidios pe talentul lui, spuse Chartrand. 

— Sau cineva care deţinea mai multe dintre lucrările sale, 
spuse Gamache, privind direct spre gazda lor. 

— Precum proprietarul galeriei unde expunea? 

Chartrand zâmbi cu ceea ce părea a fi amuzament sincer. 

— Suntem oameni lacomi, feroce. Ne place să profităm 
deopotrivă de artiști și de clienţii noștri. Am face orice ca să 
obținem ceea ce dorim. Totuși, poate că nu am ucide. 

Cu toate astea, Beauvoir și Gamache știau că nu era 
adevărat. 

— Despre cine vorbiti? 

Clara și Myrna fuseseră în cealaltă parte a camerei, admirând 
un Jean Paul Lemieux, iar acum Clara se așeză pe canapeaua de 
vizavi de Gamache. 

— Despre Tom Thomson. 


VP - 198 


Chartrand flutură cu mâna spre micuța pictură, ca o fereastră 
în perete, deschisă spre un alt timp, spre o altă lume. Dar una 
nu foarte diferită de Charlevoix. 

— Désolé, spuse Gamache încet, fără să-și ia ochii de la Clara. 
A fost lipsit de sensibilitate din partea noastră. 

— Désolé? întrebă Chartrand. 

Privi de la unul la celălalt, năucit de neașteptata intensitate a 
emoţiei. 

— De ce ar fi supărător un astfel de lucru? 

— Și soțul meu a dispărut. De aceea suntem aici. 

Clara se întoarse spre Gamache. 


— Nu l-ai întrebat despre Peter când ai mers la galerie? 

— Era închis, spuse Gamache. M-am gândit că aţi discutat 
când l-ai sunat. 

— De ce aș fi făcut una ca asta? Am crezut că deja l-ai 
întrebat tu și că nu-l știe pe Peter. 

— Peter? întrebă Chartrand, privind de la unul la celălalt. 

— Soţul meu. Peter Morrow. 

— Peter Morrow este soțul dumitale? spuse Chartrand. 

— Îl cunoști? întrebă Gamache. 

— Bien sur, spuse Chartrand. 

— Pe el sau creaţiile lui? întrebă Myrna. 

— Pe el, omul. A petrecut multe ore în galerie. 

Pentru câteva momente, Clara rămase încremenită în tăcere. 
Și apoi întrebările au început să se amestece în mintea ei și au 
format un baraj. Niciuna nu era capabilă să evadeze. Însă, până 
la urmă, au țâșnit afară. 

— Când a fost asta? 

Chartrand se gândi. 

— În aprilie, cred. Poate un pic mai târziu. 

— A stat la dumneata? întrebă Clara. 

— Non. A închiriat o colibă la capătul drumului. 

— Este încă acolo? 

Clara se ridică, de parcă era gata să plece. 

Chartrand dădu din cap. g 

— Nu. A plecat. Nu l-am mai văzut de luni de zile. Imi pare 
rău. 

— Încotro s-a dus? întrebă Clara. 

Chartrand o privi drept în față. 


VP - 199 


— Nu știu. 

— Când l-ai văzut ultima oară? întrebă Gamache. 

Chartrand se gândi. 

— Suntem la început de august. A plecat înainte de a începe 
vara. Primăvara târziu, cred. 

— Eşti sigur că a plecat? întrebă Jean-Guy. Ti-a spus el că 
pleacă? 

Chartrand arăta ca un boxer năucit de lovitură, ameţit de 
trecerea de la un anchetator la altul. 

— Îmi pare rău, nu-mi amintesc. 

— De ce nu-ţi amintești? întrebă Clara, ridicând vocea. 

Chartrand părea tulburat, confuz. 

— Nu mi s-a părut important, încercă el să explice. Nu era un 
prieten apropiat sau ceva de genul ăsta. A fost aici într-o zi, și în 
următoarea n-a mai fost. 

Se uită de la Clara la Gamache și înapoi. 

— De asta ne-ai invitat aici? întrebă Jean-Guy. Pentru că Peter 
ţi-a spus despre ea? 

Gesticulă spre Clara. 

— Ti-am spus, nu știam că este soţul ei. V-am invitat aici 
pentru că era târziu, hotelurile sunt pline și aveaţi nevoie de un 
loc peste noapte. 

— Și pentru că ne-ai recunoscut, spuse Gamache, fără să-l 
lase pe Chartrand să scape așa ușor. 

Poate că era un om foarte, foarte bun. Dar, în același timp, nu 
era prea sincer. 

— Adevărat. Pe dumneata te știu, inspectore. Cu toţii te știm. 
De la știri. Și o știam și pe Clara, din articolele scrise despre ea 
în revistele de artă. V-am abordat în La Muse pentru că... 

— Da? 

— Pentru că am crezut că putem avea o conversaţie 
interesantă. Asta-i tot. 

Gamache observă, încă o dată, scaunul singur, solitar. Care 
părea acum să-l învăluie pe Marcel Chartrand, să-l devoreze. Și 
Gamache se întrebă dacă lucrurile erau atât de simple. 

Oare acest om dorea doar compania celorlalţi? Pe cineva cu 
care să vorbească, pe care să-l asculte? 

Era oare arta conversației lucrul după care tânjea, până la 
urmă, Marcel Chartrand? Ar fi tranzacţionat aceste capodopere 
tăcute în schimbul unui singur prieten bun? 


VP - 200 


Chartrand se întoarse spre Clara. 

— Peter nu a pomenit niciodată că ar avea o soţie. Aici trăia 
viața unui religieux. Un călugăr, zâmbi Chartrand convingător. 
M-a vizitat, dar mai mult pentru a fi în compania tablourilor mele 
decât a mea. Lua masa la unul dintre restaurantele din oraș. 
Rareori ceva atât de preţios ca La Muse. Aproape că nu vorbea 
cu nimeni. Și apoi se întorcea la coliba lui. 

— Ca să picteze, spuse Clara. 

— Poate. 

— Ti-a arătat la ce lucra? întrebă Gamache. 

Chartrand scutură din cap. 

— Și nici eu nu i-am cerut vreodată să văd. Sunt abordat 
destul de des, nu am nevoie să caut. Cu excepţia unor ocazii 
rare. 

Se întoarse din nou spre Clara. 

— Ce ai spus astăzi, mai devreme, la La Muse, despre Gagnon 
care jupoaie pielea pământului și pictează mușchii, venele, era 
foarte corect. Departe de a fi urât sau sinistru, ceea ce pictează 
el este minunăţia locurilor. Inima și sufletul locului. Picta ceea ce 
vedeau atât de puţini! Trebuie să fi avut o muză foarte 
puternică, dacă l-a lăsat să meargă atât de profund. 

— Cine era muza lui Gagnon? întrebă Gamache. 

— Oh, nu m-am referit la o persoană. 

— Atunci la ce te-ai referit? 

— La natură. Cred că, precum în cazul lui Tom Thomson, și 
muza lui Clarence Gagnon era însăși Natura. Nu există ceva mai 
puternic de atât. Se întoarse din nou spre Clara: Ceea ce face 
Gagnon pentru peisaje faci dumneata pentru oameni. Feţele lor, 
pielea, aparenţa lor sunt pentru lumea exterioară. Dar 
dumneata pictezi, de asemenea, și interiorul lor. Este un dar rar, 
doamnă. Sper că nu te-am stânjenit. 

Era limpede că o făcuse. 

— Îmi pare rău, spuse el. Mi-am promis mie însumi că nu-ţi voi 
menţiona lucrările. Probabil că ţi se întâmplă tot timpul. lartă- 
mă. Și acum ai griji mult mai presante. Cum pot să ajut? 

Se întoarse de la Clara la Gamache. 

— Ştii lucrările timpurii ale lui Peter? întrebă Gamache. 

— Știam că era artist, și încă unul de succes. Nu pot spune că- 
mi amintesc să fi văzut o anume pictură. 


VP - 201 


Vocea lui Chartrand se schimbase. Încă elegantă, dar exista în 
ea o anumită detașare. Vorbea chestiuni de afaceri. 

— Ai discutat cu el despre munca lui? întrebă Clara. 

— Nu. Nu mi-a cerut niciodată opinia și nu m-am oferit 
niciodată să i-o spun. 

Dar nu aveau decât cuvântul lui în această privinţă, gândi 
Gamache. Și Șeful știa deja că Chartrand nu era mereu sincer 
până la capăt. 


VP - 202 


Douăzeci și patru 


Gamache se trezi devreme, într-un pat străin, în zgomote 
necunoscute care veneau de dincolo de fereastra deschisă. 

Perdeaua de dantelă se umfla ușor, ca și când ar fi respirat, 
apoi se domolea. Aerul care pătrundea în cameră mirosea a 
proaspăt, cu un inconfundabil parfum venind dinspre cursul 
masiv de apă din apropiere. 

Își privi ceasul, aflat pe noptieră. 

Încă nu era ora șase, dar soarele se înălţase deja pe cer. 

Beauvoir însă nu. Adormise imediat în patul de alături, cu fața 
înfundată în pernă, cu gura ușor deschisă. Era o priveliște pe 
care Gamache o văzuse de multe ori și știa că Annie o vedea în 
fiecare zi. 

Trebuie să fie vorba despre dragoste, decise el, în timp ce se 
ridica în liniște ca să se pregătească pentru o nouă zi, oprindu- 
se să tragă dantela de la fereastră și să privească afară. Trecuse 
bine de miezul nopţii când, în sfârșit, adormiseră sub pături. 
Gamache nu avea nicio idee despre ce se vedea de la geam, 
așa că a fost surprins și încântat că acest dormitor dădea spre 
acoperișurile de metal ale vechiului sat Charlevoix. Și spre St. 
Lawrence, aflat dincolo de acestea. 

Odată spălat și îmbrăcat, se furișă pe scări și apoi afară. 

Era un moment cu nuanţe pastelate al zilei. Numai albastru 
palid și rozuri aruncate de soarele de dimineață. Turiștii erau 
adormiţi în hotelurile și pensiunile lor. Doar câţiva localnici se 
treziseră, astfel încât toată așezarea era doar a lui Gamache. 
Departe de a se simţi abandonat, locul părea mai degrabă în 
așteptare. Gata să dea naștere unei noi zile vibrante. 

Dar nu încă. Deocamdată, totul era cuprins de pace. Orice era 
posibil. 

Nu departe a găsit o bancă, s-a așezat, a căutat în buzunar și 
a scos cartea. Însoţitorul lui obișnuit. 

A început să citească. După câteva pagini, a închis cartea și 
și-a pus mâna mare pe copertă, așa încât titlul era ușor ascuns. 
Precum fluviul printre casele vechi. Abia ghicit. Acolo, dar nu 
complet la vedere. 


VP - 203 


Leacul din Gilead. 

A presat-o ca să se închidă și s-a gândit, așa cum făcea în 
fiecare dimineaţă din ziua retragerii sale, la ultimele mâini care 
închiseseră cartea. 

„„„Să vindece un suflet bolnav de păcate. 

Exista vreun leac pentru ce făcuse el în pădurile acelea din 
preajma satului Three Pines, cu opt luni în urmă? Nu era vorba 
atât despre acțiunea de a ucide. Despre a lua o viaţă. Era 
despre ceea ce simţea în legătură cu asta. Și despre faptul că 
intenţionase s-o facă, chiar sperase s-o facă, atunci când venise 
momentul. 

Mens rea. Diferenţa dintre omucidere și crimă. Intenţia. Mens 
rea. O minte vinovată. Un suflet bolnav de păcate. 

Privi cartea de sub palma sa. 

Ce ar fi simţit fostul deţinător al cărții legat de ceea ce făcuse 
el? 

Armand Gamache era aproape sigur că știa răspunsul la 
această întrebare. 

S-a întors cu spatele la fluviu, la malurile colțuroase, la 
cargoboturi și la balenele alunecând ușor sub suprafaţa apei. 
Uriașe și nevăzute. 

Gamache se întoarse acasă la Marcel Chartrand. 

— Mi s-a părut că aud pe cineva plecând, spuse Chartrand, de 
pe verandă, când Gamache se apropie. Cum ai dormit? 

— Perfect. 

— Trebuie să fii obișnuit cu paturile străine, spuse gazda, 
înmânându-i lui Gamache o cană de cafea, aburind în aerul 
proaspăt al dimineţii. 

— Sunt, într-adevăr, admise Șeful. Dar puţine sunt atât de 
confortabile ca al dumitale. Merci. 

A ridicat cana spre Chartrand, în semn de apreciere. 

— Un plaisir. Ai vrea să vezi galeria? 

Gamache zâmbi. 

— Tare mult. 

Se simțea ca un copil care a primit permis privat în 
Disneyland. 

Chartrand a descuiat ușa și a aprins luminile. Gamache a 
pășit spre centrul încăperii și a rămas acolo, în picioare. Şi-a dat 
seama, cu oarecare neliniște, că parcă îi venea să plângă. 


VP - 204 


Aici, de jur-împrejur, era moștenirea lui. Țara lui. Istoria lui. 
Dar era și mai mult decât atât. Aici, pe pereţi, era înăuntrul său. 
Expus. 

Casele pictate în culori luminoase. Roșu și galben muștar. 
Fumul ieșind pe hornuri. Turlele bisericilor. Scenele de iarnă, 
zăpada pe ramurile pinilor. Caii și săniile. Lumina blândă din 
ferestre, noaptea. 

Omul cu lampa de ulei. Mergând pe o potecă formată de pași 
prin zăpada înaltă. Spre casa din depărtare. 

Gamache se întoarse. Era înconjurat. Scufundat. Nu înecat, ci 
plutind. Botezat. 

Oftă. Și apoi privi spre Marcel Chartrand, care stătea lângă el. 
Și el arăta ca și când ar fi fost gata să plângă. Asta simţea acest 
om în fiecare zi? 

Asta era banca lui aflată deasupra satului? Era și el, în fiecare 
zi, surprins de bucurie? 

— Peter Morrow venea des aici, spuse Chartrand. Doar ca să 
stea. Și să privească insistent picturile. 

Să stea și să privească. 

Dumnezeu știa că și Gamache însuși făcuse de multe ori 
același lucru, dar combinaţia de cuvinte, inflexiunea îi aminteau 
de ceva. Nu prea îndepărtat în timp. Ceva recent. Și deodată 
Gamache și-a amintit. 

Mai era cineva care îl descrisese pe Peter ca stând și privind. 
Pe când era copil. 

Madame Finney, mama lui Peter. Ea îi spusese lui Gamache 
că micul Peter voia doar să se uite, ore în șir. La pereţi. La 
picturi. Incercând să ajungă mai aproape de imagini. Încercând 
să se alăture geniului care văzuse astfel lumea și care pictase 
ceea ce simţise în legătură cu ea. 

Toate tușele fluide, liniile care se uneau unele cu altele, astfel 
încât casele deveneau pământuri, deveneau copaci, deveneau 
oameni, deveneau cer și nori. Care atingeau casele compacte. 

Totul în culori strălucitoare, vesele. Nu în nuanţe prefăcute, ci 
în culori pe care Gamache chiar le vedea acum prin ferestrele 
galeriei. Fără nevoia de a împodobi. De a născoci. De a romanţa. 

Clarence Gagnon văzuse adevărul. Și nu atât îl capturase, cât 
mai mult îl eliberase. 

Tânărul Peter tânjea și el să se elibereze. Și picturile de pe 
pereţii acelei case sinistre erau calea de a o face. Din moment 


VP - 205 


ce nu putea, în fapt, să evadeze în ele, aplicase cel mai bun plan 
de rezervă. 

Devenise artist. În ciuda familiei sale. Deși familia reușise 
totuși ceva. Drenase toată culoarea și creativitatea din el, 
lăsându-l pe el și arta lui să atragă, dar să fie și predictibili. In 
siguranţă. Sterili. 

Gamache privea ţintă spre pereţii Galeriei Gagnon. Spre 
culorile vii. Spre învolburatele și fluidele tușe de pensulă. Și spre 
peisajele care erau mai mult interioare decât exterioare. 

Peter privise ţintă spre aceiași pereţi. Apoi dispăruse. Şi, 
pentru un moment, Armand Gamache se întrebă dacă nu cumva 
Peter atinsese magia pe care fusese atât de disperat s-o 
găsească și, de fapt, intrase într-una dintre aceste picturi. 

Se apropie mai mult, examinând omul cu felinarul. Era oare 
Peter? Trudind spre casă? 

Apoi rânji. Desigur că nu. Aici era Baie-Saint-Paul, nu Zona 
Crepusculară. 

— Ăsta este motivul pentru care a venit Peter la Baie-Saint- 
Paul? întrebă Gamache arătând spre picturile înșirate în galerie. 

Chartrand scutură din cap. 

— Cred că ăsta a fost un supliment, nu motivul în sine. 

— Care să fi fost motivul? 

— Părea să caute pe cineva. 

— Pe cineva? 

— Pe cineva sau ceva, sau ambele. Nu știu, spuse Chartrand. 

— De ce nu ne-ai spus despre asta aseară? 

— Nu prea m-am gândit la asta. Peter era doar o cunoștință, 
nimic mai mult. Doar un alt artist venit la Charlevoix în căutarea 
inspiraţiei. Sperând că ceea ce inspirase asta - gesticulă spre 
picturile lui Gagnon atârnate pe pereţi - îl va inspira deopotrivă 
și pe el. 

— Că muza lui Gagnon îl va găsi și va apărea din nou să se 
joace, spuse Gamache. 

Chartrand căzu o clipă pe gânduri: 

— Crezi că e mort? 

— Cred că este foarte greu ca oamenii să dispară, pur și 
simplu. Mult mai greu decât ne dăm seama, spuse Gamache. 
Până când încercăm să ne imaginăm. 

— Atunci cum de se întâmplă? 


VP - 206 


— Nu există decât o singură cale. Trebuie să încetăm să trăim 
în această lume. 

— Vrei să spui, să murim? 

— Ei bine, ar merge și asta, dar mă refeream la a te retrage 
complet din societate. Să mergi pe o insulă. Să mergi în adâncul 
pădurii. Să trăiești în afara uscatului. 

Chartrand părea inconfortabil. 

— Să te alături unei comunităţi? 

— Păi, cele mai multe dintre comunităţile de azi sunt cam 
sofisticate. Işi studie gazda: Ce vrei să spui? 

— Când a vizitat galeria pentru prima dată, Peter a întrebat 
de un bărbat pe nume Norman. N-am avut nicio idee la ce se 
referă, dar i-am promis că o să mă interesez. 

— Norman? repetă Gamache. Numele îi suna cunoscut. Ce-ai 
aflat? 


— Nimic util. 

— Dar ai aflat totuși ceva? îl presă Gamache. 

— Era un tip care întemeiase în pădure o colonie de artiști, 
dar numele lui nu era Norman. Era No Man. 

— Noman? 

— No Man. 

Se holbau unul la celălalt. Repetând aproape același lucru. 

In cele din urmă, Chartrand scrise pe o hârtie și Gamache 
dădu din cap. Inţelesese, deși confuzia lui crescuse. 

No Man? 

(J 

Clara și Myrna coborâseră câteva minute mai târziu, urmate 
de Jean-Guy. 

— No Man? întrebă Myrna. 

Părăsiseră galeria și mergeau în jos pe o stradă îngustă, ca să 
ia micul dejun într-o cafenea din zonă. 

— No Man, confirmă Chartrand. 

— Ce ciudat, spuse Clara. 

Beauvoir nu știa de ce era surprinsă. Cei mai mulţi dintre 
artiștii pe care îi cunoscuse erau mai mult decât ciudați. 
„Ciudat” era pentru ei conservator. Clara, cu părul ei sălbatic 
plin de resturi de mâncare și cu ale sale Utere războinice, era 
unul dintre artiștii cei mai zdraveni la cap. 


? Joc de cuvinte intraductibil. „Nimeni” (engl.). 
VP - 207 


Peter Morrow, cu acele cămăși cu gulerul prins în nasturi la 
vârf și personalitatea lui calmă, era aproape sigur cel mai ţicnit 
dintre ei toți. 

— Peter nu-l căuta pe No Man. El încerca să găsească un tip 
pe nume Norman, spuse Chartrand. 

— Și l-a găsit? întrebă Clara. 

— Nu, din câte știu eu. 

Ajunseseră la un mic restaurant și s-au așezat la o masă, 
înăuntru. La cererea lui Gamache, Chartrand îi adusese într-un 
loc unde Peter mânca uneori. 

— Oui, îl știu, spuse chelneriţa, atunci când i-au arătat 
fotografia lui Peter. 

— Ouă pe pâine prăjită neagră. Fără şuncă. Și cafea neagră. 

Părea ca ea să fie de acord cu acest mic dejun spartan. 

— A luat vreodată masa cu cineva? întrebă Clara. 

— Nu, întotdeauna era singur, spuse ea. Ce să vă aduc? 

Jean-Guy comandă meniul „Călător Special”. Două ouă și 
orice carne aveau, friptă. 

Chartrand comandă ouă jumări. 

Ceilalţi au luat clătite cu afine și şuncă. 

Când ospătăriţa se întoarse cu mâncarea, Gamache o întrebă 
dacă știa pe cineva pe nume Norman. 

— Numele sau prenumele? întrebă ea, turnându-le iar cafea. 

— Nu știm. 

— Non, spuse, îndepărtându-se. 

— Ţi-a spus Peter de unde îl știa pe acest Norman? întrebă 
Jean-Guy. 

Chartrand scutură din cap. 

— Nu l-am întrebat. 

— Îți aduci aminte de vreun Norman din viața lui Peter? o 
întrebă Gamache pe Clara. Poate un prieten? Un artist pe care îl 
admira? 

— M-am tot gândit, spuse ea. Dar numele nu-mi spune nimic. 

— Unde e de găsit No Man? întrebă Jean-Guy. 

— De fapt, nu e de găsit, admise Chartrand. E doar un tip, 
printre alții, care a întemeiat în zonă o colonie de artişti. A dat 
greș și a plecat mai departe. Se întâmplă tot timpul. Artiştii au 
nevoie de bani și cred că învăţându-i pe alţii sau organizând 
tabere vor reuși să-și asigure traiul. Nu reușesc aproape 
niciodată, îi zâmbi el Clarei. Tabăra a fost abandonată cu mult 


VP - 208 


înainte ca Peter să ajungă aici. În plus, Peter nu părea genul 
căruia îi place compania. 

— Călătorește mai repede cel care călătorește singur, spuse 
Gamache. 

— M-am întrebat întotdeauna dacă este adevărat, zise Myrna. 
Poate că mergi mai repede, dar nu e la fel de plăcut. Și când 
ajungi, ce găsești? Pe nimeni. 

No man, gândi Gamache. 

— Clara? Eşti tăcută, spuse Myrna. 

Clara se lăsase pe spătarul scaunului, părând că admiră 
priveliștea. Dar ochii ei aveau o expresie fixă, îndepărtată. 

— Norman, repetă ea. A existat cineva. O privi pe Myrna. Un 
profesor pe nume Norman, la Facultatea de artă. 

Myrna încuviinţă din cap. 

— Așa este. Profesorul Massey a pomenit de el. 

— Era cel care înființase Salon des Refuses, spuse Clara. 

— Crezi că ar putea fi vorba despre aceeași persoană? întrebă 
Gamache. 

Clara se încruntă. 

— Nu văd cum. Peter a urmat cursul lui și l-a considerat o 
porcărie. N-are cum să fie aceeași persoană, nu-i așa? 

— Ba da, spuse Myrna. Este cel despre care profesorul 
Massey spunea că e nebun? 

— Da. Nu cred că Peter ar vrea să-i calce pe urme. 

— Excuse-moi. 

Gamache ascultase discuția şi acum se ridicase, 
îndepărtându-se cu telefonul spre un colț liniștit. În timp ce 
vorbea, s-a întors și a privit spre fereastră. Spre vest. A vorbit 
câteva minute, apoi s-a întors la masă. 

— Pe cine ai sunat? întrebă Clara. 

Dar Jean-Guy știa, și asta chiar înainte ca Șeful să răspundă la 
întrebare. Știa din limbajul trupului lui Gamache. Postura lui, 
chipul și direcția în care privise în timp ce vorbea. 

Spre vest. Spre un sat dintr-o vale. 

Beauvoir știa, pentru că aceea era direcţia spre care se 
întorcea și el, atunci când vorbea cu Annie. 

Spre casă. 

— Pe Reine-Marie. Am rugat-o să meargă la Toronto. Să stea 
de vorbă cu fostul vostru profesor, să vadă registrele, dacă e 
posibil. Să afle tot ce poate despre acest profesor Norman. 


VP - 209 


— Dar am fi putut suna de aici, spuse Myrna. Ar fi mai rapid și 
mai ușor. 

— Da, însă e o chestiune delicată și nu avem niciun drept să 
vedem dosarele. Cred că Reine-Marie va reuși mai mult decât 
am reuși într-o convorbire telefonică. Este foarte pricepută când 
e vorba de obţinut informaţii. 

Spunând asta, Gamache zâmbi. Soţia lui petrecuse zeci de ani 
lucrând la Arhivele naţionale din Québec. Adunând informații. 
Dar adevărul este că era mult mai bună la păstrarea acestora 
decât la împărtășirea lor. 

Totuși, dacă exista cineva care putea obţine cu vorba bună 
informaţii dintr-o instituţie, ea era aceea. 

Se uită încă o dată spre vest și întâlni privirea lui Beauvoir. 


VP - 210 


Douăzeci și cinci 


Avionul a prins viteză și a săltat pe pista Aeroportului 
International Trudeau, din Montreal. 

Reine-Marie cumpărase biletul de la o companie care opera 
mai mult pe micul Island Airport din centrul orașului Toronto 
decât pe uriașul aeroport din afara orașului. Era mult mai 
convenabil așa. 

Dar asta însemna să zbori cu un avion cu elice, or, nu toată 
lumea de la bord era confortabilă cu situaţia. Incluzând-o pe 
femeia care stătea alături de ea. 

Aceasta strângea cu putere cotiera și avea pe faţă o grimasă 
asemănătoare cu o mască a morții. 

— O să fie în regulă, spuse Reine-Marie. Promit. 

— Cum ai putea să știi dumneata asta, cap pătrat? izbucni 
femeia. 

Și Reine-Marie zâmbi. 

Înseamnă că Ruth nu era atât de speriată, dacă nu uitase s-o 
insulte. 

Avionul se ridică în aer. Dacă un avion cu reacție decola ca un 
glonţ, micul avion cu elice decola ca un pescăruș. Desprins de 
sol, dar la cheremul curenților. Sălta și se împleticea, iar Ruth 
începu să se roage în gând. 

— Oh, Doamne, rahat, rahat, rahat. Oh, lisuse! 

— Suntem sus acum, spuse Reine-Marie cu voce blândă. Așa 
că poţi să te relaxezi, bătrână vrăjitoare. 

Ruth își întoarse spre ea ochii scormonitori. Și râse. Imediat ce 
au trecut prin plafonul de nori, strânsoarea ca de gheară a lui 
Ruth slăbi. 

— Oamenii nu sunt făcuţi să zboare, spuse Ruth, acoperind 
huruitul motoarelor. 

— Dar avioanele da și, din fericire, suntem într-unul. Acum, că 
mai avem o oră până la aterizare, mai povestește-mi despre 
timpul pe care l-ai petrecut în închisoarea aia turcească. Sper că 
ai fost gardian, nu deţinut. 

Ruth râse din nou, iar culoarea i se întoarse pe chip. Deși era 
atât de speriată de zbor, Ruth venise totuși cu Reine-Marie. Să-i 


VP - 211 


țină companie. Și, după cum bănuia Reine-Marie, să o ajute să-l 
găsească pe Peter. 

Ruth se retrase, cu o nervozitate prostească, în timp ce Reine- 
Marie își puse mâna peste a ei și rămase așa până la finalul 
acestui zbor zănatec. 

e 

— l-ai arătat lui Chartrand picturile alea? 

Gamache gesticulă spre pânzele făcute sul, pe care 

Clara le cărase tot timpul cu ea, ca pe o ansă. 

— Nu. M-am gândit la asta, dar Peter ar fi putut să i le-arate el 
însuși și a ales să n-o facă. Dacă el n-a făcut-o, cred că n-ar 
trebui s-o fac nici eu. Îl privi cu atenţie pe Gamache: De ce? 
Crezi că ar trebui? 

Gamache se gândi, la rându-i. 

— Nu știu. Sincer, nu-mi dau seama dacă ar conta. Cred că 
eram doar curios. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu ce ar face Chartrand cu ele. Tu nu ești? 

— Cuvântul nu e chiar „curioasă”, spuse Clara cu un rânjet. 
Mai degrabă speriată. 

— Le consideri chiar atât de proaste? 

— Le consider stranii. 

— Și asta e rău? întrebă el. 

Ea se gândi la întrebare, legănând pânzele din mână. 

— Mi-e teamă că oamenii vor vedea astea și vor crede că 
Peter a înnebunit. 

Gamache deschise gura, apoi o închise. 

— Spune, zise ea. Spune ce ai în cap. Peter a înnebunit. 

— Nu, zise el. Nu. Nu asta voiam să spun. 

— Atunci ce voiai să spui? 

Departe de a se simţi în defensivă, Clara aflase ceea ce voia 
într-adevăr să știe. 

— Uterele războinice, spuse el. 

Clara se zgâi la el. Ar fi putut să-și petreacă tot restul. vieţii 
încercând să ghicească ce voise să spună Armand și n-ar fi 
reușit niciodată să ajungă la aceste două cuvinte. 

— Uterele războinice? repetă ea. Ce are de-a face asta cu ele? 

— Acum câţiva ani, ai realizat o serie de sculpturi, îi aminti el. 
Erau utere de diferite mărimi. Le-ai decorat cu pene și piele și 


VP - 212 


săpunuri fanteziste și bețe, și frunze, și dantelă, și tot felul de 
lucruri. Apoi le-ai expus într-o expoziţie de artă. 

— Da, râse Clara. Oricât de ciudat ar fi, încă le mai am pe 
toate. Mă gândeam serios să-i trimit unul mamei lui Peter, ca 
dar de Crăciun, dar mi-a fost frică. Râse: Cred că atunci când le- 
am sculptat, eu nu prea aveam așa ceva. Un uter războinic, 
vreau să spun. 

— Sculpturile nu au fost chiar așa de demult, îi reaminti 
Gamache. 

— Adevărat. 

— Îți pare rău că le-ai făcut? 

— Deloc. A fost foarte amuzant. Și, în mod ciudat, mi-au dat 
putere. Toată lumea a crezut că era o glumă, dar nu era așa. 

— Dar cum era? întrebă Gamache. 

— Un pas înainte. 

El dădu din cap și se ridică. Dar, înainte să plece, se aplecă 
spre ea și șopti: 

— Și pun prinsoare că toată lumea te-a crezut nebună. 

e 

— Nu era doar ţicnit, spuse profesorul Massey. Era nebun de-a 
binelea. 

Se uita când la una, când la cealaltă. Se așezaseră în atelierul 
din sala lui de curs. li cedase lui Ruth ceea ce, evident, era 
scaunul lui favorit. Acela din care se vedea tot spaţiul deschis al 
încăperii, plin cu pânze de protecţie și șevalete, cu palete vechi, 
distruse. Într-un colţ erau depozitate pânze albe, iar propriile 
picturi ale lui Massey, neînrămate, se aflau ici și colo pe pereţi, 
ca și cum ar fi fost atârnate la întâmplare. Erau foarte bune, 
înviorând și încălzind locul. 

— Și nu era genul amuzant de nebunie, le avertiză profesorul 
Massey. Nu excentric. Era periculos. 

— Periculos? Adică violent? întrebă Reine-Marie. 

Încerca pe cât putea să-i prindă și să-i susţină privirea, dar 
atenţia bătrânului profesor nu se oprea prea mult asupra ei. 
Ochii lui continuau să se întoarcă. 

Spre Ruth. 

La rândul ei, Ruth părea că își pierduse minţile. Dar, gândi 
Reine-Marie, își găsise inima. 

Bătrâna poetă chiar chicotise când profesorul Massey îi 
strânsese mâna, în semn de salut. 


VP - 213 


Sosiseră în urmă cu o jumătate de oră, neanunțate, deși 
Reine-Marie sunase înainte ca să se asigure că profesorul 
Massey va fi acolo. 

Era. 

Părea că era întotdeauna. lar acum Reine-Marie a început să 
observe și alte lucruri. O pernă cu pături împachetate ordonat 
deasupra ei, lângă canapeaua uzată. 

Un cuptor cu microunde așezat pe blat, lângă chiuveta 
acoperită cu o peliculă de vopsea. O plită. Un frigider micuţ. 

Privi de jur-împrejur prin sala de curs și își dădu seama că 
părea mai puţin o sală de clasă, și mai mult un atelier. Mai puțin 
un atelier, și mai mult o mansardă. Un spaţiu de locuit. 

Privirea lui Reine-Marie se întoarse spre bătrân. Perfect 
îmbrăcat, cu pantaloni largi de catifea reiată, călcaţi, cu o 
cămașă răcoroasă de bumbac și o vestă ușoară din jerse. 
Îngrijit. Curat. 

Cum se întâmplase? se întreba ea. Avusese odată soţie și 
copii? O casă în Anexă? 

Oare se mutaseră copiii? Oare îi murise soția? 

Oare încetase să se mai ducă acasă? Până când acest loc îi 
devenise casă? În compania mirosurilor familiare și 
reconfortante. Și a pânzelor albe. Unde picau studenţi la orice 
oră. Să întrebe ceva. Să bea ceva și să mănânce un sandvici, și 
să discute despre prostii pretenţioase. 

Privi la pânza de pe șevalet. 

De cât timp, se întrebă, stătea aici. Goală. 

— Nu violent, spuse el. Oricum, nu din punct de vedere fizic. 
Nu încă. Nu ne-am putut asuma acest lucru. Sebastien Norman 
era genul mesianic. Tipul cu vederi puternice și inflexibile. 
Desigur, n-am știut asta când l-am angajat. Preda teoria artei. 
Un curs destul de inofensiv, vă imaginaţi. Massey zâmbi: 
Presupun că nu am clarificat suficient că trebuie să predea 
teoria artei, nu a sa, personală. Am început să ne dăm seama 
destul de repede că avem o problemă. 

— Cum așa? întrebă Reine-Marie. 

— Zvonuri pe coridoare. Am început să trag cu urechea la ce 
spuneau studenţii lui. Cei mai mulţi îl luau peste picior, râdeau 
de el. Reflexul meu a fost întotdeauna să-mi apăr colegii 
profesori, așa că i-am întrebat ce era atât de caraghios. Și ei mi- 
au spus. 


VP - 214 


— Continuati! 

— Păi, acum ar suna cam prostesc. 

Profesorul Massey arăta jenat și privi spre Ruth. Reine-Marie 
se mulțumi să aștepte și în cele din urmă el păru să-și înfrângă 
reținerea. 

— Aparent, profesorul Norman credea în cea de-a zecea 
muză. 

Se strâmbă, ca pentru a-și cere iertare pentru stupiditatea pe 
care tocmai o spusese. 

Acum vorbi Ruth: 

— Dar sunt numai nouă. 

— Da, exact. Cele nouă fiice ale lui Zeus. Ele personifică 
știința și arta. Muzica, literatura, știința, spuse el. 

— Dar nu pictura, spuse Reine-Marie. Acum îmi amintesc. Nu 
există o muză pentru artă. 

Acum, profesorul Massey își îndreptă întreaga atenţie spre ea. 
Și încă ce atenţie! Reine-Marie simţi forța personalităţii lui. Nu 
violentă, ci copleșitoare. Învăluind-o. 

Îi simţi inteligenţa și calmul. Și, pentru prima dată în viaţa ei, 
își dori să fi fost artistă, numai ca să fi studiat cu acest profesor. 

— Ciudat, nu? spuse el. Nouă muze. Ce mai gașcă! Dar nici 
măcar una singură pentru pictură sau sculptură. Și totuși, 
acestea nu au fost desemnate niciunei muze. 

— De ce nu? întrebă Reine-Marie. 

Massey ridică din umeri și își înălță sprâncenele albe. 

— Nimeni nu știe. Există unele teorii, desigur. 

— Ceea ce ne aduce la profesorul Norman, spuse Reine-Marie. 
Care era teoria lui? 

— N-am vorbit niciodată cu el despre acest lucru, în mod 
direct, spuse Massey. Tot ce știu este compilat din discuţiile cu 
studenţii lui. Nici măcar nu sunt sigur că-mi amintesc corect. A 
trecut mult timp de atunci. Știu că el credea că, de fapt, a 
existat și o a zecea muză. Și că pentru a fi un mare artist, 
trebuie s-o găsești. 

— Credea că această a zecea muză locuia undeva anume, în 
prezent? întrebă Reine-Marie. Că ai putea să ciocănești la ușă, și 
ea să-ţi deschidă? 

— Îmi pare rău, nu știu ce credea cu adevărat profesorul 
Norman. Astea s-au întâmplat acum multă vreme. Ar fi trebuit 
să știu. E vina mea. Eu am încurajat facultatea să-l angajeze. 


VP - 215 


— De ce? 

— Păi, văzusem câteva dintre lucrările sale și mi se păruseră 
promițătoare. Era nou-venit în Toronto, nu avea prea mulţi bani 
și nu cunoștea mai pe nimeni. Părea perfect. Putea să predea cu 
jumătate de normă, să facă rost de ceva bani, să întâlnească 
oameni. 

Vocea i se stinse. Toată acea energie și toată forța 
personalităţii sale păreau a se risipi, și omul acesta minunat se 
dezumflă. Însuși gândul la profesorul Norman părea să-l 
secătuiască. 

— A fost o greșeală, spuse profesorul. 

A tăcut pentru un moment, privind înapoi, în timp. 

— Norman nu a fost concediat pentru convingerile sale 
nebunești, să știți. Pe atunci eram o instituţie foarte liberală. 
Chiar dacă teoriile lui nu erau acceptate și studenţii nu-l 
respectau deloc. Felul în care arăta nu l-a ajutat în niciun fel. 

— Arăta ca un nebun? întrebă Reine-Marie și, în mod 
neașteptat, profesorul Massey a râs. 

— Noi toți arătam ca niște ţicniţi. El arăta ca un bancher. Unul 
prosper. Toţi ceilalţi erau cumva jerpeliți sau cel puţin încercau 
să fie. Asta era uniforma vremurilor. Acum toţi încercăm să 
părem de succes, respectabili. 

Privi în jos spre propriile haine, apoi spre jerpelita Ruth. 

Și Reine-Marie se întreba dacă acea pânză de pe șevalet ar fi 
fost la fel de goală dacă profesorul Massey n-ar fi fost atât de 
respectabil. 

— De ce a fost concediat, dacă nu pentru teoria lui privind cea 
de-a zecea muză? 

— Eram în Consiliul de administraţie și ne făceam probleme în 
legătură cu asta. Norman nu era violent, cel puţin nu încă. Asta-i 
problema, nu-i așa, cu acest tip de situații? E greu să concediezi 
pe cineva pe baza suspiciunii că ar putea face ceva. 

— Dar ce v-a făcut să credeţi că ar putea deveni violent? 
întrebă Reine-Marie. 

— Pur și simplu, nu aveam cum să știm. Avea izbucniri 
verbale. Tremura de mânie. Am încercat să stau de vorbă cu el, 
dar a negat că ar fi ceva în neregulă. Spunea că artiștii 
adevăraţi sunt pasionali și că despre asta era vorba. Pasiune. 

— Nu l-aţi crezut? 


VP - 216 


— Poate că avea dreptate. Poate că adevărații artiști sunt 
pasionali. Mulţi sunt nebuni. Dar problema nu era dacă el era un 
artist adevărat, ci dacă era un profesor bun. 

— Ce îl făcea să se înfurie? Ce l-ar fi făcut să explodeze? 

— Orice persoană care nu era de acord cu teoria celei de-a 
zecea muze. Și orice lucru judecat de el drept mediocru. In 
mintea lui, cele două mergeau împreună. Din nefericire, pe 
măsură ce trecea anul, își pierdea tot mai mult echilibrul. Nu 
știam când va ajunge pe muchie și cine va trage ponoasele 
după el. Datoria noastră era să-i protejăm pe studenţi. Dar nu 
am acţionat la timp. 

— A existat vreun incident? întrebă Reine-Marie. 

Alături, Ruth nu era deloc de ajutor. Reine-Marie nici măcar nu 
era sigură că ea ascultă. Avea pe față un zâmbet nătâng, în 
timp ce-l privea pe profesorul Massey. 

— Nu violent, spuse profesorul. În orice caz, nu de ordin fizic. 
Fără să spună nimănui, fără să aibă permisiunea facultăţii, 
Sebastien Norman a înfiinţat Salon des Refusés. 

— Clara Morrow ne-a povestit despre asta. Dar despre ce era 
vorba? 

— Era o expoziţie care se desfășura în paralel cu expoziţia 
reală. Expunea lucrările respinse. 

— Și de ce era ăsta un lucru rău? 

Reine-Marie i-a simţit imediat reținerea. Radia dinspre el, în 
valuri de dezaprobare, de dezamăgire. Spre ea. Și s-a trezit 
regretând că pusese întrebarea. Din punct de vedere intelectual, 
știa că este o naivitate. Era o întrebare legitimă. Dar în sinea ei 
știa că îl dezamăgise pe acest om pentru că nu cunoștea 
răspunsul. 

Acum, chiar și Ruth o abandonase. Era absentă, începuse să 
examineze picturile de pe pereţi. Oprindu-se înainte de fiecare. 
Acordându-le mai multă atenţie decât o făcuse vreodată, din ce 
știa Reine-Marie, lucrărilor Clarei sau celor ale lui Peter. 

— Ești profesor? întrebă profesorul Massey. 

Reine-Marie scutură din cap. 

— Bibliotecar. 

— Dar ai copii? 

— Doi. Amândoi, adulți acum. Și doi nepoți. 


VP - 217 


— Și pe când mergeau la școală și greșeau ceva la lecţii, v-ar 
fi plăcut ca profesorul să-i scoată în faţa clasei? A școlii? Ca să 
râdă colegii de ei? 

— Nu, sigur că nu. 

— Ei bine, profesorul Norman exact asta a făcut. Întrebaţi-o 
pe prietena dumneavoastră, Clara, cum s-a simţit. Cum se simte 
încă. Aștia sunt oameni tineri, doamnă Gamache. Sunt talentaţi, 
și mulţi sunt fragili, din cauză că cea mai mare parte din viaţa 
lor au fost marginalizaţi pentru că au fost creativi. Trăim într-o 
societate care nu pune preț pe a fi diferit. Când vin aici, la 
Facultatea de artă, este probabil pentru prima dată în viața lor 
când simt că aparțin de ceva. Când se simt în siguranţă. Nu doar 
apreciaţi, ci și valoroși. 

O privi în ochi, iar vocea lui era adâncă și calmă, aproape 
fermecând-o. Și Reine-Marie simţi din nou atracţia faţă de acest 
bărbat, în ciuda vârstei lui înaintate. Cât de puternic trebuie să fi 
fost în tinerețe! 

Și cât de reconfortant era mesajul său pentru femeile și 
bărbaţii tineri, pierduţi, răniţi care se perindau prin facultate, cu 
atitudinea lor de frondă, piercingurile lor și inimile lor frânte. 

Aici erau în siguranţă. Să experimenteze, să exploreze. Să 
greșească și să încerce din nou. Fără teamă de ridicol. 

Privea la canapeaua uzată și aproape că putea să vadă 
generaţii de artiști tineri și entuziaști lenevind în dezbateri 
animate. În sfârșit, liberi. 

Până când profesorul Norman intrase în legătură cu ei. Și 
atunci n-au mai fost în siguranţă. 

Salon des Refuses. 

Reine-Marie începea să înțeleagă, acum, cât de josnic era 
totul. 

— Oare există în dosarele facultăţii adresa profesorului 
Norman? 

— S-ar putea. Era din Quebec. Asta știu. Avea un accent 
caraghios. 

— Știţi de unde anume, din Quebec? întrebă Reine-Marie, iar 
el scutură din cap. 

— Peter v-a pus și el întrebările astea, când v-a vizitat? 

— Despre profesorul Norman? Massey era, în mod evident, și 
surprins, și amuzat. Nu. Am vorbit puţin despre el, dar cred că 
eu am fost cel care a adus vorba. 


VP - 218 


— Este posibil ca Peter să-l fi căutat pe profesorul Norman? 
întrebă Reine-Marie. 

— Mă îndoiesc, spuse Massey. Nu a spus nimic despre asta 
când a plecat. De ce? 

— Clara și soțul meu și alţii încearcă să-l găsească pe Peter, 
spuse ea. Și pare că Peter încerca să găsească pe cineva pe 
nume Norman. 

— AȘ fi șocat dacă ar fi vorba despre aceeași persoană, spuse 
Massey. Și arăta șocat. Sper că nu e adevărat. 

— De ce? 

— Dacă Sebastien Norman era nebun acum treizeci de ani, 
nici nu vreau să mă gândesc cum este acum. 

Massey trase aer în piept și dădu din cap. 

— Când a plecat, am sfătuit-o pe Clara să meargă acasă. Să-și 
vadă de viaţă. Și i-am spus că Peter se va întoarce atunci când 
va fi pregătit s-o facă. 

— Credeţi că avea de gând să se întoarcă la ea? întrebă 
Reine-Marie. 

— Nu a spus, admise Massey. Dar asta nu înseamnă că nu 
avea de gând s-o facă. 

— La fel și căutarea lui Norman, poate. 

— Poate. 

Profesorul privi în stânga lui Reine-Marie, unde o întâlni pe 
Ruth. Era în partea cealaltă a atelierului său, privind o altă 
pictură. 

— Presupun că nu aveți o poză a profesorului Norman? 

— În portofel? Profesorul Massey zâmbi: De fapt, s-ar putea să 
am una. În albumul promoţiei lor. 

În timp ce Massey cerceta rafturile cu cărţi, Reine-Marie 
merse spre Ruth. 

— Asta-i pictura despre care Myrna spunea că e atât de bună? 
întrebă Reine-Marie. 

A privit-o și a înțeles ce voia Myrna să spună. Restul erau 
bune. Aceasta era excepţională. Fermecătoare. 

S-a recules și s-a întors spre Ruth. 

— Eşti gata de plecare sau măsori ferestrele, pentru draperii? 

— Și asta artrebui să fie amuzant? întrebă Ruth. 

Reine-Marie a rămas mută. Uimită nu de ceea ce spusese 
Ruth, ci de propriul ei comportament. De a fi minimizat, ba chiar 
ridiculizat sentimentele lui Ruth faţă de profesor. 


VP - 219 


— lartă-mă, spuse Reine-Marie. A fost o prostie din partea 
mea. 

Ruth privi spre bătrân, care trăgea din raft albumele, se uita 
la ele, apoi le punea la loc. 

Bătrâna poetă se îndreptă de spate și spuse: 

— Noli timere". 

Reine-Marie a simțit că aceste cuvinte nu erau pentru urechile 
ei, și nici expresia de pe fața lui Ruth nu era pentru ochii ei. 

— lată-l. 

Profesorul Massey se îndreptă spre ele ținând în mână, 
triumfător, un album al promoției. 

— M-am temut că l-am rătăcit în timpul renovărilor. Sau că l- 
am zidit în pereți. Aţi fi surprinse să știți ce au găsit când i-au 
dărâmat. 

— Ce? întrebă Ruth, în timp ce Reine-Marie luă albumul. 

— Păi, în primul rând azbest, dar se așteptau să găsească 
asta. De aceea s-au făcut renovările. Un alt lucru a fost cu 
adevărat surprinzător. 

Albumul era plin de praf, și Reine-Marie se întoarse spre 
profesor. 

— Azbest? 

— Da. 

O privi, apoi înțelese de ce îl întrebase asta. Râse. 

— Nu vă temeti. Sunt numai două decenii de praf. Fără azbest 
în el. 

Luă albumul înapoi, îl șterse cu mâneca și apoi i-l înmână din 
nou. Le conduse spre canapea. 

Ruth și Paul Massey se așezară, iar Reine-Marie rămase în 
picioare, răsfoind albumul. 

— Ce au găsit în pereți? întrebă Ruth. Vocea ei era aproape 
de nerecunoscut pentru Reine-Marie. 

— În cea mai mare parte, ziare vechi. Demonstrând că 
această clădire sau fundaţia ei era mult mai veche decât ar fi 
crezut cineva. Niște muncitori italieni își lăsaseră o parte din 
sandviciuri, iar biologii ar fi putut crește roșii din seminţele vechi 
pe care le-au găsit. Plante care s-au transformat toate, dar 
dispărute. De asemenea, au găsit câteva pânze. 

— Asta e unul dintre ele? Ruth arătă spre pictura la care se 
uitase, în fundul atelierului. 


10 „Nu te teme” (lat.). 
VP - 220 


Profesorul Massey a râs. 

— Credeţi că e un gunoi? 

Nu părea jignit, ci doar amuzat. Chiar mulţumit. 

— Asta e pictată de profesorul Massey, spuse Reine-Marie, 
sărind să atenueze un potenţial moment de jenă, cu toate că 
doar ea părea să se simtă inconfortabil din pricina spuselor lui 
Ruth. 

— Puteţi vedea picturile găsite într-o vitrină lângă ușa din 
faţă, spuse Massey. Mă tem că nu-i nimic remarcabil la ele. Nicio 
Emily Carr, niciun Tom Thomson îndesaţi în izolaţie. 

Pe când ei vorbeau, Reine-Marie studia pagină cu pagină 
fotografiile unor oameni tineri, bărbaţi și femei. Mulţi dintre 
studenţi erau albi. Mulţi dintre ei aveau părul lung, unsuros. Și 
helănci strâmte, și blugi și mai strâmți. Și expresii irascibile, 
dezinteresate. 

Prea șmecheri pentru școală. Prea șmecheri ca să le pese. 

Reine-Marie se opri și dădu o pagină înapoi. 

Acolo, de neconfundat, era Clara, cu părul ca al lui Einstein. 
Purtând o cămașă fără formă și cu un uriaș rânjet de fericire pe 
faţă. 

Și lângă ea, pe canapea, aceeași canapea pe care tocmai 
stătuse și Reine-Marie, câțiva studenţi lenevind. Profesorul 
Massey, mai tânăr și mai în vigoare, stătea în picioare lângă ei, 
vorbind cu un tânăr. 

Arătau prinși într-o conversaţie foarte serioasă. De buzele 
tânărului atârna o ţigară, și un norișor de fum îi ascundea fața. 
În afară de un singur ochi. Isteţ, evaluând. Atent. 

Era Peter. 

Reine-Marie zâmbi privind fotografia, apoi reîncepu să-l caute 
pe Sebastien Norman. Dar când a găsit secțiunea profesorilor, a 
fost dezamăgită. 

— Am uitat, spuse Massey, când ea i-a arătat secţiunea. 
Acesta a fost anul în care editorii au decis să nu folosească 
fotografiile noastre recente. Poate ca răspuns la Salon des 
Refuses, au publicat în schimb poze cu arta noastră. Cred că au 
ales în mod intenţionat cele mai jenante exemple. 

A luat albumul și a dat câteva pagini, apoi s-a strâmbat. 

— Asta e a mea. Cel mai urât lucru pe care l-am realizat 
vreodată. 


VP - 221 


Erau acolo coloane de vopsea strălucitoare, cu dâre printre 
ele. Lui Reine-Marie îi părea destul de dinamic. Nu era deloc rău. 

Dar artiștii nu sunt, probabil, cei mai buni judecători ai 
propriilor lucrări. 

— Pot să-l iau? întrebă ea, arătând spre album. 

— Da, dacă mi-l aduceţi înapoi. 

Vorbise, deloc surprinzător, cu Ruth. O spusese atât de blând, 
încât Reine-Marie s-a simţit tentată să răspundă în locul 
acesteia. 

— O să aștept, îi spuse el bătrânei poete. Doaro să stau acolo 
unde-s pus, compus din pietre și năzuințe. 

Reine-Marie recunoscu un citat dintr-o poezie de Ruth. Și-ar fi 
dorit să-l atenţioneze pe acest om să se oprească. Și-ar fi dorit 
să-i spună că, deși el se gândea, poate, că se arată curtenitor cu 
Ruth folosind propriile ei cuvinte, n-avea nici pe departe habar 
ce anume stârnește. 

Ruth se întoarse spre profesorul Massey și vorbi, cu voce 
puternică și limpede: 

— Căci zeitatea care ucide de plăcere va și vindeca. 

Completase distihul. 

Pe drum spre casă, Reine-Marie a cugetat la ceea ce auzise. 
Despre profesorul Norman. Despre pasiunea lui, despre nebunia 
lui. Despre a zecea muză. Muza care lipsea. 

Căci zeitatea care ucide de plăcere va și vindeca. 

Era oare a zecea muză acea zeitate? Ca și celelalte muze, era 
inspiraţională? Era vindecătoare? 

Dar în același timp și omora, de plăcere? 


VP - 222 


Douăzeci şi şase 


Marcel Chartrand a pus sulul de pânze pe masa de lemn. 

Se aflau în biroul său din spatele galeriei, departe de ochi 
iscoditori. 

Galeria în sine era deschisă, iar turiștii, artiștii și entuziaștii 
intraseră toată ziua. Nu ca să cumpere, ci ca să-și aducă 
omagiul. 

Era ușor să-i distingi pe cei veniţi de departe de cei din 
Québec. Turiștii din alte provincii și ţări stăteau în faţa picturilor 
în ulei ale lui Clarence Gagnon și zâmbeau, apreciind lucrările de 
artă. 

Cei din Québec priveau aproape în lacrimi. Un dor neașteptat, 
ieșit la suprafaţă, descoperit. Dor de timpuri mai simple și vieți 
mai simple. Înainte de internet, de schimbările climatice, de 
terorism. Când vecinii convieţuiau și separarea nu era subiect 
de discuție sau o problemă sau o chestiune de înţelepciune. 

Și totuși, picturile lui Gagnon nu idealizau imaginea vieţii la 
țară. Arătau greutăţile. Dar arătau, deopotrivă, atâta frumusețe, 
atâta pace, încât tablourile și cei care le priveau exprimau 
emoție. 

Gamache stătea în ușa dintre birou și galerie și privea cum 
reacționau clienţii în faţa picturilor. 

— Armand? 

Clara îl chema înăuntru. A închis ușa în spatele lui și li s-a 
alăturat celorlalţi de la masă. 

După prânz discutaseră ce e de făcut mai departe. 
Petrecuseră dimineaţa mergând la coliba pe care o închinase 
Peter. Departe de a fi o cochetă cabană din Quebec, aceasta era 
o cocioabă ieftină cu o singură cameră, aproape de nedescris, 
un pic mai mult decât o șandrama sărăcăcioasă. 

Proprietara și-l amintea pe Peter. 

— Înalt. Englez. A plătit cu bani gheaţă, spuse ea, privind în 
jur cu dezgust, fără nicio iluzie asupra calităţii camerei. Se 
închiriază cu luna. Sunteţi interesaţi? 

Privi spre Clara, cel mai probabil mușteriu. 

— A avut vreun musafir? întrebă Clara. 


VP - 223 


Proprietara o privi ca și când ar fi pus o întrebare ridicolă, 
ceea ce era corect, dar trebuia să fie pusă. La fel și 
următoarea... 

— A întrebat de cineva pe nume Norman? 

Același răspuns. 

— Știţi pe cineva pe nume Norman? 

— Uitaţi care e treaba, vreţi camera sau nu? 

Nu. 

Proprietara a încuiat. 

— A spus de ce se află aici? mai încercă încă o dată Clara, în 
timp ce stăteau în faţa ușii. 

— O, sigur, am avut lungi discuţii despre fondue și vin alb. O 
privi pe Clara cu dezgust: Nu știu de ce se afla aici. Nici nu-mi 
pasă. A plătit cu bani gheaţă. 

— Când a plecat, v-a spus unde se duce? perseveră Clara, în 
ciuda eșecului evident. 

— Nu am întrebat, nu mi-a spus. 

Și asta a fost tot. 

Apoi s-au întors la braserie, ca să savureze niște burgeri. 

— Ce facem mai departe? întrebă Clara. 

— Reine-Marie trebuie să se afle deja la facultatea voastră de 
arte, în Toronto, spuse Gamache, uitându-se la ceas. O să ne 
spună ce-a aflat. 

— Și până atunci? întrebă Myrna. 

— Nu-i decât un singur lucru de făcut, cred, spuse Clara, 
aruncându-i o privire lui Gamache. Putem să-i arătăm lui Marcel 
picturile lui Peter. 

Clara se întoarse spre Myrna și puse o mână pe tablourile 
rulate. 

— ie ce-ţi spun? 

Myrna observă gestul ei protectiv. 

— Cred că nu-mi ceri părerea în calitate de critic de artă. 

— Din moment ce mă consideri un geniu, cred că expertiza ta 
în acest domeniu nu poate fi pusă la îndoială. Dar nu, vreau 
cealaltă opinie. 

Myrna își studie prietena pentru un moment. 

— Imi spun că Peter este adânc tulburat. 

— Crezi că și-a pierdut minţile? întrebă Clara. 

— Cred, spuse Myrna încet, că Peter își poate permite să-și 
piardă o parte din minţi. Nu ar fi în mod neapărat un lucru rău. 


VP - 224 


Apoi Myrna zâmbi. Vag. 

— Corect, spuse Clara, ridicându-se și apucând sulul de 
picturi. Hai să mergem. 

Mărșăluia precum un general din Războiul Crimeii, conducând 
un asalt zadarnic. 

A urcat dealul spre Galeria Gagnon, Lăsându-i în urmă pe 
ceilalți și nota de plată. 

— Are fler, trebuie să admit, spuse Jean-Guy, grăbindu-se să 
ia o ultimă înghiţitură uriașă din hamburgerul lui. 

Achitând nota, Gamache știa că acest „fler” nu era un 
compliment din partea lui Beauvoir. 

lar acum stăteau la masă, în timp ce Marcel Chartrand 
desfășura sulul de pânze. 

Deasupra de tot era cel cu buze. 

Gamache îl studia pe curator așa cum Chartrand studia 
pictura. Dar Gamache realiză faptul că „a studia” nu era 
cuvântul corect. Chartrand o absorbea. Incercând să nu se 
gândească la pictura în sine, ci la experienţa pe care o oferea. 
De fapt, ochii celuilalt erau aproape închiși. 

Chartrand își aplecă puţin capul într-o parte. Apoi în cealaltă. 

Apoi apăru un zâmbet ușor. Ochiul lui exersat văzuse buzele 
pictate. 

Îi zâmbea picturii. Era perspectiva caraghioasă, buimacă. _ 

— E un pic de zăpăceală aici, spuse Chartrand. Aici și aici. Işi 
plimbă mâna pe deasupra pânzei. Arată ca și cum Peter ar fi 
umplut niște goluri, fără să fie sigur de ceea ce face. Nu este 
nicio coerenţă. Dar există totuși, trebuie să admit, o anume - 
căută cuvântul - plutire. 

Clara se ridică și întoarse încet pictura lui Peter. Precum 
rotația pământului. De jur-împrejur. Încet, de jur-împrejur. Până 
când ziua devine noapte. Zâmbetele deveniră încruntări. 
Râsetele deveniră tristeţi. Cerul deveni apă. 

— Oh! 

Asta a fost tot ce-a spus Chartrand și tot ce era nevoie să 
spună. Expresia lui spunea restul. Corpul lui, în această 
neașteptată tensiune, vorbea. 

Gamache își simţi telefonul vibrând în buzunar. Scuzându-se, 
ieși pe ușa din spate. 

— Bonjour? Reine-Marie? 


VP - 225 


— Oui. Suntem în sala de așteptare la aeroport, să luăm 
următorul avion spre Montréal. Am vrut să-ți dau un semn. 

— Cum a mers? 

— Nu sunt prea sigură. 

Îl informă despre vizita de la Facultatea de artă, despre 
profesorul Massey. Și despre profesorul Norman. 

— Așadar, este din Quebec, spuse Armand. Dar nu știu de 
unde anume? 

— Cei de la administraţie încearcă să afle, spuse ea. 
Funcționara de la registratură este cam copleșită zilele astea. Se 
pregătește să plece în vacanţă, dar cred că am convins-o să 
caute dosarul profesorului Norman. Fișele vechi nu sunt 
introduse în computer, așa că trebuie să le caute manual. 

— Dar e dispusă s-o facă? 

— Din fericire, nu-ţi trebuie decât un rinichi, nu-i așa, 
Armand? 

El se strâmbă. 

— Atâta vreme cât e singura parte a corpului pe care i-ai 
oferit-o. 

Râsul lui Reine-Marie se auzi de la celălalt capăt și el zâmbi, 
întorcându-se în direcţia ei. Pe fundal se auzea anunţul pentru 
zborul lor. 

— Armand, ce știi despre Muze? 

— Muze? 

Nu era sigur că a auzit-o peste zgomotul general al 
anunturilor de îmbarcare. Apoi s-a auzit o altă voce, mai clară. 

— Închide telefonul, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Asta e Ruth? 

— Am luat-o cu mine. Cred că a făcut o pasiune pentru 
profesorul Massey. 

— Ruth? 

— Știu. Ar fi trebuit s-o vezi. Hlizindu-se și roșind. Ba chiar au 
recitat împreună o parte dintr-o poezie de-a ei. Doar o să stau 
acolo unde-s pus... Aia. 

— Ruth? 

— Hai mai repede, veni vocea amenințătoare. Dacă plecăm 
acum, poate reușim să dăm gata un scotch înainte să decoleze 
drăcovenia aia. 

Ruth. 


VP - 226 


— Trebuie să plec, spuse Reine-Marie. Îţi spun mai multe când 
ajung acasă. Profesorul Massey mi-a dat un album al promoţiei. 
O să-l studiez în avion. 

— Merci, îi răspunse, de la celălalt capăt. Merci. 

Dar ea plecase. 

S-a întors în birou, unde i-a găsit pe ceilalți patru aplecați 
deasupra uneia dintre celelalte pânze. 

— Aţi găsit ceva? întrebă. 

— Nimic. 

Chartrand negă din cap și se ridică, parcă respins de canevas. 

— Bietul Peter! 

Clara întâlni privirea lui Gamache, iar temerile i s-au 
confirmat. Era de parcă lenjeria murdară a lui Peter ar fi fost 
întinsă pe birou. 

— Dumneata? întrebă Jean-Guy, arătând spre telefonul care 
se afla încă în mâna Șefului. 

— Reine-Marie. Ea și Ruth tocmai se urcau în avionul de 
Montréal. 

— Ruth? întrebă Clara. 

— Da, a mers cu Reine-Marie. Se pare că profesorul Massey a 
plăcut-o instantaneu. 

— Pare atât de rațional, spuse Myrna, dând din cap. A 
supraviețuit? 

— Oh, a supraviețuit, souse Gamache. Ruth chiar a chicotit. 

— Niciun „idiotul idioților”? întrebă Jean-Guy. Niciun „cretin”? 
Trebuie să fie iubire la mijloc. Sau ură. 

— Reine-Marie a aflat ceva? întrebă Clara. 

— Doar că profesorul Norman era considerat dezechilibrat. 
Preda teoria artei. Era din Québec. Aşteaptă să afle de unde 
anume. 

— Uitasem de asta, spuse Clara. Avea un accent ciudat, 
totuşi. Greu de identificat. 

— Chiar când era anunțat zborul lor, m-a întrebat dacă știu 
ceva despre Muze, spuse Gamache. Are vreun sens chestia 
asta? 

— Adică braseria? întrebă Myrna. 

— Nu, cred că se referea, de fapt, la zeițele grecești. 

Clara fornăi. 

— Doamne, am uitat. Profesorul Norman era obsedat de 
Muze. Peter obişnuia să râdă pe tema asta. 


VP - 227 


— Dar ce este atât de caraghios? întrebă Myrna. Nu au cei 
mai mulți artiști o muză? 

— Absolut, dar Norman transformase chestia asta într-un fel 
de manie. In ceva obligatoriu. 

— Se presupune că o muză trebuie să-l inspire pe artist, nu? 
spuse Jean-Guy. 

— Oui, zise Chartrand. Există Victorine a lui Manet și Joanna 
Hiffernan a lui Whistler... Făcu o pauză. Ce ciudat! 

— Cum așa? întrebă Gamache. 

— Ambele femei au inspirat lucrări care au ajuns mai întâi în 
Salon des Refuses. 

— Ce mai muze, spuse Jean-Guy. 

— Dar există și o mulţime de alte exemple, spuse Chartrand. 
Și chiar aceste două picturi au fost considerate, până la urmă, 
lucrări de geniu. 

— Datorită muzelor? întrebă Jean-Guy. Nu crezi că talentul 
artiștilor are ceva de-a face cu asta? 

— Absolument, spuse Chartrand. Dar ceva magic se întâmplă 
atunci când un mare artist își întâlnește muza. 

lată din nou acel cuvânt, gândi Gamache. Magic. 

Clara asculta, dar aproape că nu-l putea privi pe Beauvoir în 
timp ce Chartrand încerca să-i explice inexplicabilul. Jean-Guy 
era atât de asemănător cu Peter, în atât de multe privinţe! 

Peter nu crezuse în muze. El credea în tehnică și disciplină. El 
credea în roata culorilor și în regulile perspectivei. Credea în 
muncă intensă. Nu într-o ființă mitologică, magică, ce l-ar fi 
putut face un artist mai bun. Era absurd. 

Clara sperase în secret că, în ciuda convingerilor lui Peter, ea 
îi fusese muză. Inspiraţie. Insă trebuise, în cele din urmă, să 
renunţe la acest gând. 

— Care e muza ta? întrebă Jean-Guy. 

— A mea? întrebă Clara. 

— Înî. Dacă o muză e atât de importantă, a ta care e? 

Ar fi vrut să spună că este Peter. Cu ceva timp în urmă, ar fi 
spus că este Peter, chiar dacă numai din loialitate. Era cel mai 
ușor și evident răspuns. 

Dar nu era cel adevărat. 

Myrna o scuti de un răspuns. 

— Este Ruth. 


VP - 228 


Clara îi zâmbi prietenei sale și apoi încuviinţă. Nebuna, 
turmentata, deliranta Ruth o inspira pe Clara. 

Ruth, cu nodul ei în gât. 

— Numai artiștii de succes au muze? întrebă Beauvoir. 

— Oh, nu, spuse Chartrand. Mulţi artiști au una sau mai multe. 
O muză ar putea să-i inspire, dar nu face din ei mari artiști și nu 
garantează succesul. 

— Câteodată, magia funcţionează? 

Jean-Guy o privi pe Clara și zâmbi. Determinând-o să se 
întrebe dacă nu cumva el știa mai multe sau înțelegea mai mult 
decât lăsa să se vadă. 

— Dacă muza e o persoană, spuse Beauvoir, gândind cu voce 
tare, ce se întâmplă cu artistul când muza lui moare? 

Clara, Myrna, Chartrand și Gamache se priviră unul pe altul. 
Ce se întâmpla dacă muza ar fi murit? O muză era o persoană 
foarte importantă în viaţa unui artist. 

Dacă înlăturai acest lucru, cu ce rămâneai? 

Beauvoir putea vedea cum întrebarea lui îi năucise. Dar, 
departe de a se mândri cu asta, simțea o neliniște crescândă. 

Se gândea la ce auzise și ce știa despre lumea artistică. Și 
despre artiști. Mulţi dintre ei și-ar fi vândut sufletul pentru o 
singură expoziţie individuală. Și ar fi ucis pentru recunoaștere. 

Din experienţa lui Beauvoir, pentru un artist exista un singur 
lucru mai rău decât propriul insucces: succesul unuia dintre 
cunoscutii săi. 

Acest lucru putea fi suficient pentru ca un artist dezechilibrat 
să treacă dincolo de limite. Să-l facă să bea. Să se drogheze. Să 
ucidă. 

Pe el însuși. Sau pe celălalt artist. Sau, poate, muza. 


VP - 229 


Douăzeci și șapte 


Reine-Marie termină mesajul pentru Armand în timp ce o 
aștepta pe Ruth în aeroportul din Montréal. Zborul lor aterizase 
cu douăzeci de minute mai devreme, și Ruth se îndreptase 
șchiopătând direct spre toaletă. 

Bătrâna poetă refuzase să folosească facilităţile din avion, de 
teamă că, în cazul unei prăbușiri, o vor găsi moartă în wc. 

— Chiar îţi pasă de ce ar crede oamenii? o întrebase Reine- 
Marie. 

— Sigur că nu. Dar cum aș putea să-i mai bântui? Viaţa de 
Apoi mi s-ar fi terminat. Mor în casa mea din Three Pines și apoi 
bântui așezarea. Dacă mor în toaleta unui avion, unde aș putea 
să mă duc? 

— Bine gândit, spuse Reine-Marie. 

Și astfel Ruth se îndreptase spre facilitățile de pe Aeroportul 
Trudeau, care, aparent, meritau riscul eternității. Reine-Marie 
reciti mesajul în care detaliase vizita la profesorul Massey. Îl va 
suna pe Armand la sosirea în Three Pines, dar voia să-i ofere 
câteva detalii în scris. 

Aproape că apăsase pe butonul de trimitere, când și-a amintit 
ceva ce omisese din mesaj. Un document atașat. Deja atașase o 
fotografie, iar acum adăugă încă una. 

Reine-Marie a deschis albumul, a găsit secţiunea profesorilor 
și a făcut o poză. Apoi a închis repede albumul, strivind 
imaginea înăuntru ca pe o insectă. 

Nu trebuia să piardă mai mult timp decât era necesar. Se 
simţea aproape vinovată de a i-o fi trimis lui Armand. Spera ca 
el să citească mesajul înainte de a deschide documentele 
atașate. Altfel, ar fi fost un șoc. 

Apăsă pe „trimite” chiar când Ruth reapăru. 

— Așadar, spune-mi despre a zecea muză, zise Reine-Marie în 
timp ce mergeau încet prin aeroport, spre mașina lor. 

— E o prostie, spuse Ruth. A zecea muză nu există. 

— Dar celelalte nouă există? 

Ruth râse. 


VP - 230 


— Touché. Îşi adună gândurile înainte de a răspunde: Cele 
nouă muze au fost create de greci. Erau zeițe ale științei și 
inspiraţiei. Reprezentau poezia, istoria, știința, teatrul. Ruth 
scotoci în memorie, în timp ce mergeau: Dansul. Se gândi în 
continuare: Și o grămadă de alte chestii. Erau fiicele lui Zeus și 
ale Mnemosynei. Memoria. 

— Ironic, spuse Reine-Marie. Dar niciuna pentru artă? De ce? 

— De unde naiba vrei să știu? Cel puţin există o muză pentru 
poezie, asta e tot ce mă interesează. 

— Tu ai o muză? 

— Arăt eu ca o nebună? 

— Păi, ai o rață. Pare plauzibil să ai și o muză. 

Ruth zâmbi. 

— Corect. Dar nu, nu am nicio muză. 

— De ce nu? 

— Prea multă putere. Să presupunem că mă părăsește? Unde 
aș fi atunci? Nu, prefer să mă bazez pe talentele mele amărâte. 

Au făcut câţiva pași în liniște, până când Ruth a dat un lung și 
gutural semn de viață. 

— Dar, Ruth, talentul tău este legendar. Uriaș, spuse Reine- 
Marie. Singurul lucru amărât este orgoliul tău. 

— Chiar vorbești serios? spuse Ruth, zâmbind. 

— Putem să ne întoarcem la muze? întrebă Reine-Marie. Se 
aflau la mașină și, după ce o văzu pe Ruth așezată în locul ei, se 
așeză și ea pe locul șoferului, căzând pe gânduri. 

— Nouă muze. Cum a ajuns în discuţie a zecea? întrebă Reine- 
Marie. 

— Există o teorie potrivit căreia erau, de fapt, zece surori, 
spuse Ruth. Dar cumva, în timp, una dintre ele a fost eliminată. 
Ștearsă. 

— Cea a artei? 

Ruth ridică din umeri. 

Reine-Marie porni mașina și părăsi locul de parcare, 
îndreptându-se spre Three Pines. 

— Muzele lucrează cât e ziua de mare, spuse Ruth. Și apoi, 
noaptea, se adună toate și dansează. 

Reine-Marie încerca să se uite la drum, dar aruncă o privire 
spre Ruth. 

— Spui asta de parcă le-ai fi văzut. 

Bătrâna râse. 


VP - 231 


— Este un citat din Degas. Dar, câteodată, în nopţile cu lună, 
în parcul din sat... 

Reine-Marie se uită din nou la Ruth, care avea un zâmbet 
strâmb pe fața-i strâmbă. 

— Era lumina lunii sau erai tu? întrebă Reine-Marie, iar Ruth 
râse. 

Totuși, în timp ce părăsea insula Montrealului, spre districtele 
din est, Reine-Marie și le putea imagina. Nu în parcul din sat, ci 
în adâncurile pădurii. Într-un crâng. Nouă femei tinere, surori, 
într-un cerc, dansând. Ținându-se de mâini, puternice, 
sănătoase, vesele. 

— O imagine minunată, nu-i așa? întrebă Ruth, ca și când ar fi 
împărtășit viziunea lui Reine-Marie. Acum, imaginează-ţi pe 
altcineva, stând pe margine. Privind. 

Reine-Marie văzu cercul fericirii, format din zeițe robuste, 
tinere. Și, în fundal, o altă tânără care privea. Așteptând. Să fie 
și ea invitată. 

Așteptând. Pentru totdeauna. 

— A zecea muză, spuse Reine-Marie. Dar dacă a existat, dacă 
era una dintre surori, de ce a fost lăsată pe dinafară? 

— Nu doar exclusă, ci și ștearsă de tot, spuse Ruth. Ba chiar i- 
a fost negată existenţa. 

— De ce? întrebă Reine-Marie. 

— De unde naiba ai vrea să știu? 

Și bătrâna își întoarse privirea spre pădurile care goneau pe 
lângă ele. 

e 

Armand Gamache a citit mesajul de le Reine-Marie despre 
întâlnirea lor cu profesorul Massey. Îi explica faptul că profesorul 
Massey îi dăduse un album al promoţiei. Atașase o fotografie 
veche cu Clara și Peter în studioul lui Massey. Sperase să 
găsească și o poză a profesorului Norman, dar în anul acela 
editorii deciseseră să nu folosească fotografiile profesorilor - în 
loc, reproduseseră una dintre lucrările lor de artă. 

Gamache oftă, dezamăgit. O fotografie, chiar și una veche, ar 
fi fost de folos. 

A deschis unul dintre documentele atașate. Și a zâmbit. Era 
Clara. Inconfundabilă. Strălucitoare. Bucuria ei era cu atât mai 
evidentă faţă de aparentul plictis de viaţă al celor din jurul ei, de 
pe canapea. Și, stând în picioare în spatele canapelei, se afla un 


VP - 232 


Peter foarte tânăr, cu un ochi pătrunzător privind prin ceața 
fumului venit dinspre ceea ce Gamache a ales să creadă că era 
o ţigară. 

Apoi a deschis al doilea document atașat. 

Și a tras aer în piept. Nu chiar un icnet. Nu așa de dramatic. 
Dar o respiraţie adâncă. 

Apăruse o față. Un portret. Distorsionat. Nu abstract, ca un 
Picasso, ci dilatat, ca și cum ar fi fost umflat cu emoție. Și ceea 
ce simţea acest om era evident. Nu era nimic subtil în această 
pictură. 

Urla de furie. Nu spre zei. Nu spre Rai sau Soartă. Obiectivul 
lui era mult mai apropiat, mai personal. Era chiar peste umărul 
privitorului. 

Gamache simţi nevoia subită de a se întoarce. Ca să vadă 
dacă, într-adevăr, era cineva sau ceva în spatele lui. 

Dar acest portret înfiorător nu reprezenta un strigăt de 
groază, nu era vreun personaj de film horror. Acesta era revoltă. 

Gamache simţi un gol în stomac. O durere. Nu greața 
anormală pe care o simţise când privise pentru prima dată 
stridentele lucrări ale lui Peter. Aceasta era concentrată și clară, 
și inconfundabilă. 

Portretul împrăștia nebunie în jurul lui. Incontrolabilă, 
dezlănțuită. Ceva închis, care rupsese lanțurile și se eliberase. 

Era în expresia gurii. Era în ochi. Era în fiecare tușă de 
pensulă. 

Gamache privi în colţul din dreapta, jos. 

Norman. Era un autoportret. Al profesorului Norman. 

Apoi se uită mai atent. 

l-a sunat telefonul. Era Reine-Marie. 

— Armand, cred că am uitat să-ţi scriu ceva în mesaj, începu 
ea. De fapt, nu chiar am uitat, dar nu am fost precisă. 

— Mă pregăteam și eu să te sun, spuse el. || vezi? 

— Ce să văd? 

Stătea în grădina lor, într-unul dintre scaunele Adirondack, cu 
Henri întins pe iarbă, lângă ea. Tocmai îi dăduse de mâncare și îl 
plimbase, apoi își turnase un gin tonic. Paharul ședea pe unul 
dintre inelele de pe rezemătoarea lată. 

— Portretul pe care mi l-ai trimis, spuse el. Ai albumul 
promoţiei? 


VP - 233 


— Da, este aici, pe masă. Cam înfiorător. Adică, poate că 
pictura este excepţională, dar ce spune ea despre om, în sine? 
Este un autoportret, nu-i așa? 

— Oui, spuse Gamache. Poţi să-l găsești din nou, te rog, și să 
te uiţi la semnătură? 

— Vrei să spui că nu-i făcut de profesorul Norman? spuse ea. 

— Mai bine spune-mi ce vezi. 

El auzi zgomote vagi, în timp ce ea puse telefonul jos, ca să 
facă ce-i ceruse. Apoi reveni. 

— Norman, citi ea. 

— Uită-te mai bine. 

— Îmi pare rău, Armand. Tot Norman scrie. Stai puţin. 

A auzit mai multe zgomote, apoi liniște. Apoi pași și un 
trosnet, în timp ce telefonul era ridicat. 

— Mi-am luat computerul. Așteaptă puţin, aduc camera foto și 
pozele. Pot mări imaginea. 

El aşteptă. 

— Oh! 

A fost tot ce-a auzit. Și tot ce avea nevoie să audă. 

— Ce voiai să-mi spui? întrebă el. 

Lui Reine-Marie i-a luat un moment ca să-și desprindă ochii și 
inima de la ceea ce tocmai văzuse. 

A lăsat jos aparatul, iar portretul nebunului i-a căzut în poală. 

— Profesorul Norman preda teoria artei, la facultate, spuse 
ea. Dar, potrivit profesorului Massey, el nu preda teoriile 
tradiţionale despre perspectivă și estetică și despre natura artei. 
Preda propriile teorii. 

— Da, spuse Gamache. Despre locul unei muze în viaţa unui 
artist. 

— Dar profesorul Norman nu îi sfătuia pe studenţi să-și 
găsească o muză, spuse ea. Le spunea despre cea de-a zecea 
muză. 

Armand ridică din sprâncene, în încercarea de a-și aminti. 

— A zecea muză? Credeam că erau doar nouă surori. 

— E o teorie că a existat și cea de-a zecea muză, spuse Reine- 
Marie. Aceasta este teoria pe care o preda profesorul Norman. 
Armand, niciuna dintre muzele originale nu reprezintă pictura 
sau sculptura. 

— Dar ar trebui, spuse el. 

Ea clătină din cap, chiar dacă el n-o putea vedea. 


VP - 234 


— Nu. Poezia, dansul, chiar istoria. Cuvântul „muzeu” vine de 
la „muză”. „Muzică” și chiar „amuzament” vin de la cuvântul 
„muză”. Dar nu există nicio muză pentru arta însăși. 

— Cu greu e posibil așa ceva, spuse el, cu toate că o credea. 

— Profesorul Massey a admis că nu-și putea reaminti detaliile, 
dacă le-a știut vreodată, dar știa că teoria profesorului Norman 
spunea că a existat, de fapt, o muză a artei. A zecea muză. Și, 
ca să fii un artist de succes, trebuia s-o găsești. 

— Vrei să spui că Norman credea că această a zecea muză 
chiar există? Și că trăiește undeva? 

— Nu spun asta. Nici profesorul Massey nu a spus-o. Dar se 
pare că asta le preda Sebastien Norman studenţilor săi. Insă mai 
este ceva. Ceva ce a spus Ruth. 

— Ascult, spuse el, și păru atât de stoic, încât Reine-Marie 
zâmbi. 

— L-a citat pe Degas, care spunea că muzele muncesc toată 
ziua, iar noaptea se strâng laolaltă ca să danseze. 

— Frumoasă imagine! 

— Ruth se întreba cum ar fi să stai în pădure, privind. Exclusă 
pentru eternitate. 

O altă imagine îi răsări în minte. A unei figuri înceţoșate. 
Printre copaci. Tânjind să aparţină cuiva. 

In schimb, a fost respinsă. 

Și, în cele din urmă, acea durere s-a transformat în 
amărăciune, iar amărăciunea în mânie, și mânia în furie. 

Până când acea furie a devenit nebunie. 

Și nebunia a devenit un portret. 

Gamache și-a plecat privirea asupra ecranului. Acum, din 
cauza unghiului, faţa părea să ţipe spre pieptul lui. Spre 
buzunarul de la piept. 

Acolo unde stătea cărțulia. Cartea despre leacul acela. Din 
Gilead. 

Care făcea rănile să se vindece. 

Oare a zecea muză și urmărirea ei l-au dus la nebunie pe 
profesorul Norman? Sau era deja nebun, iar ea i-a fost salvarea? 
Leacul lui. 

Oare ea îl făcuse să se simtă împlinit? 

Gamache se holbă la faţa distorsionată. 

Dacă exista acolo un suflet bolnav de păcate, atunci acesta 
era. 


VP - 235 


Douăzeci și opt 


— Era Reine-Marie, spuse Gamache, întorcându-se la grupul 
din biroul lui Chartrand. 

Pânzele lui Peter erau din nou rulate și stăteau cuminţi pe 
birou. 

— Ce este? întrebă Clara, văzându-i expresia. 

— Mi-a trimis asta. Gamache îi întinse telefonul. Din albumul 
vostru de promoţie. 

— Ar trebui să vreau să văd asta? Clara se strâmbă. N-am fost 
mereu femeia elegantă de azi. 

Apăsă pe buton, iar ceilalţi se adunară în jurul ei. 

— Nu glumeai, zise Jean-Guy. 

— Asta nu sunt eu, fraiere, spuse Clara, și pentru prima oară 
Beauvoir a văzut dovada faptului că Ruth este muza Clarei. 

Nebunul se holba la ei. Desfigurat de mânie. 

— Bietul om! 

Myrna a reacţionat prima. Ea, singura dintre ei toţi, era 
familiarizată cu nebunia. Dacă nu chiar imună la ea. 

Acest „bietul om” spus de ea i-a amintit lui Gamache de ceva 
ce spusese Marcel Chartrand privind picturile lui Peter. 

Bietul Peter, spusese el. 

Deși pictura cu buze a lui Peter nu atinsese gradul de oroare 
al acestui portret, exista totuși o similitudine. Ca atunci când 
privești la un eu mai tânăr. Și vezi spre ce a dus. 

— Profesorul Norman? întrebă Myrna, iar Gamache încuviință 
din cap. 

— Un autoportret, spuse el. Priviţi semnătura. 

S-au conformat. 

— Măriţi-o, spuse el. 

S-au conformat. 

Și apoi s-au uitat la el, confuzi. 

— Dar nu scrie Norman, spuse Clara. 

Și nu scria. Numai mărind-o, semnătura devenea clară. 

No Man. 

— Am nevoie de un pic de aer curat, spuse Clara. 


VP - 236 


Arăta ca și cum cineva tocmai îi pusese o faţă de pernă pe 
cap. Dezorientată, a lăsat jos telefonul, l-a ridicat iar, apoi i l-a 
dat Myrnei. 

S-a întors de jur-împrejur, căutând ușa din priviri și, găsind-o, 
a ieșit. 

Ceilalţi au urmat-o. 

Mergea repede și a fost nevoie ca ei să se grăbească s-o 
prindă din urmă, înșirându-se în spatele ei ca o coadă. 

Departe de a încetini, Clara a grăbit pasul. Mergea rapid pe 
alei, pe străzi dosnice, pe străzi pietruite, străzi lăturalnice, unde 
turiștii nu se aventurează niciodată. A trecut de casele 
decolorate ale Quebecului, urmărită de faţa aceea umflată, până 
când a lăsat orașul în urmă. 

Până când a ajuns la margine. Până când acolo n-a mai 
existat un acolo. Doar aer. Și râul de dincolo. 

Numai atunci s-a oprit. 

Jean-Guy a fost primul care a ajuns-o. Apoi Gamache și 
Chartrand și, într-un final, amenințând și pufnind, dar hotărâtă, 
a sosit și Myrna. 

Clara privea drept în față, cu ochi pătrunzători, cu pieptul 
ridicându-i-se. 

— Ce înseamnă asta? 

Vorbea de parcă uriașul fluviu ar fi știut să-i răspundă. Apoi se 
întoarse spre ei și-i privi. 

— Ce înseamnă asta? repetă ea. 

— Sugerează faptul că profesorul Norman și acest No Man 
sunt una și aceeași persoană, spuse Gamache. 

— Sugerează? spuse Clara. Există și o altă interpretare? 

— Nu prea. 

— Și dacă Norman și No Man sunt aceeași persoană? întrebă 
Clara. Ce înseamnă asta? 

— Pentru noi? întrebă Gamache. Știi ce înseamnă. 

— Înseamnă că profesorul Norman a venit aici când a fost 
concediat, spuse Clara. Era probabil de prin locurile astea. S-a 
întors, dar nu ca Sebastien Norman. A decis să devină No Man. 

— Dar de ce să-și schimbe numele? întrebă Beauvoir. 

— De rușine, poate, spuse Myrna. Fusese concediat. 

— Sau poate a fost vorba despre opusul rușinii, spuse 
Gamache. Nu urmărea să se ascundă. Ai spus că întemeiase o 
tabără pentru artiști. 


VP - 237 


Chartrand încuviinţă din cap și păru încurcat. 

— Așa e, dar nu cred că asta a vrut. 

— Ce vrei să spui? _ 

— A construit un loc numai pentru el, nu departe de aici. In 
pădure. Dar apoi oamenii au început să i se alăture. Alţi artiști. 
Neinvitați. S-a întâmplat, pur și simplu. 

— Peter a venit încoace ca să-l caute, spuse Clara. A vrut să-l 
găsească pe profesorul Norman, din niște motive pe care nu le 
pot pricepe încă. Și, în schimb, l-a găsit pe No Man? 

— Non, spuse Chartrand. C'est impossible. No Man plecase de 
mult. Tabăra lui se desfiinţase cu ani în urmă. Cu mult înainte de 
a ajunge Peter aici. 

— De ce a făcut Peter tot drumul ăsta ca să-l caute pe 
profesorul Norman? întrebă Clara. Ce voia de la el? 

Nu exista niciun răspuns la această întrebare, așa că au 
rămas cu toții tăcuţi. 

— Unde este? întrebă Clara. Unde este Peter? 

— Unde este No Man? întrebă Beauvoir. 

Gamache nu-și luase ochii de la Chartrand. 

— Ei bine? 

— Ei bine, ce? 

— Unde este No Man? 

— Nu știu, spuse proprietarul galeriei. Ti-am spus asta deja. 

— Dacă nu știi unde este, măcar știi unde a fost, spuse 
Gamache. 

Și Chartrand dădu din cap. Apoi arătă. 

Dincolo de fluviu, în pădure. 

e 

Zece minute mai târziu mergeau de-a lungul unei poteci 
năpădite de iarbă, croită prin pădure. 

Și, dintr-odată, ca și cum ar fi trecut de o barieră, pădurea 
dispăru și au nimerit în lumina soarelui. Înaintea lor se întindea 
un luminiș plin de iarbă și tufișuri. Au trebuit să se chinuie ca să- 
și croiască drum printre ferigi, până când au ajuns în mijlocul 
unui teren rotund. 

Era presărat cu movilițe și dâmburi. Gamache a presupus că 
sunt cioturi de copaci, dar apoi și-a dat seama că aveau forme 
diferite. Pătrate. Dreptunghiuri. 

Fundaţii. 


VP - 238 


Pe ceea ce era acum o încâlceală de flori sălbatice, scaieți și 
buruieni fuseseră odată case. 

Nu doar abandonate, ci demontate. Făcute bucăţi. Până când 
doar scheletul golaș rămăsese ca dovadă că cineva trăise 
cândva aici. 

Gamache auzi un zgomot chiar lângă el. Un fel de expiratie, 
un geamăt. 

Privi spre Clara, care stătea foarte liniștită și privea fix în faţa 
ei. Îi urmări privirea, dar nu văzu nimic neobișnuit. 

— Clara! o strigă Myrna. 

Observase și ea tăcerea subită, concentrarea prietenei sale. 

Abia acum Clara se mișcă. Foarte repede. A derulat picturile 
lui Peter și, azvârlind două pe jos, o apucă pe cea de-a treia și 
porni, mergând de colo-colo. Ținea pictura întinsă pe toată 
lungimea brațului, ca pe o hartă. Cerceta câmpul, ca un 
radiestezist disperat să găsească izvorul tămădulirii. 

Se poticnea printre roci și pietre, și fundații. 

Apoi s-a oprit. 

— Aici. Peter era aici când a pictat asta. 

| s-au alăturat cu toţii. Și au schimbat priviri. Nu era nicio 
corelaţie între culorile sălbatice și tușele violente ale picturii și 
această scenă bucolică. O nevastă disperată văzuse ceva ce nu 
se afla acolo. 

Dar cu cât priveau mai mult, cu atât se potrivea mai mult. 

Chiar dacă luminișul nu se vedea în adevăratul sens al 
cuvântului, chiar dacă adevăratele sale culori nu arătau precum 
cele de pe pânză, totuși, încetul cu încetul, se arătă. 

Ceea ce ţinea Clara în mână era un mariaj ciudat, un fel de 
alchimie, între realitate și percepţie. Între ceea ce vedeau și 
ceea ce simţise Peter. 

— A fost aici, cazu Myrna de acord. Și celălalt? Myrna a 
recuperat cealaltă pictură și, cu Beauvoir lângă ea, a întins-o și 
a mers de-a lungul poieniţei. Până când s-au oprit. 

— Aici. 

Apoi s-au uitat cu toţii Spre Marcel Chartrand. 

— Știai, nu-i așa? spuse Gamache. 

— Nu de la început, zise el. Nu când am văzut picturile, în 
biroul meu. Este imposibil să le asociezi cu locul ăsta. 

Gamache a trebuit să fie de acord, cam în silă. Însă continuă 
să-l privească fix pe Chartrand. 


VP - 239 


— Când ai știut că Peter a fost aici? 

— După ce am realizat că profesorul Norman și No Man sunt 
aceeași persoană. Trebuie să înţelegeţi, nu m-am mai gândit la 
tipul ăsta, No Man, de ani întregi. Taberele de artiști răsar tot 
timpul pe aici, prin împrejurimi. A existat una, acum câţiva ani, 
ai cărei adepţi pictau numai în nuanţe de verde. O alta unde 
vorbeau numai latinește. Unele dintre comunități supraviețuiesc 
pentru o vreme, dar cele mai multe, nu. Pur și simplu, așa merg 
lucrurile. 

— Dar nu ne-ai spus că Peter a venit aici, spuse Beauvoir. El și 
Myrna li se alăturaseră. 

— N-am fost sigur până n-am ajuns aici. Chartrand privi spre 
Clara. 

— Cum a știut el să găsească locul? întrebă Gamache. Nu este 
marcat pe harta turistică de pe șervetele de masă. Dumneata i- 
ai spus? L-ai adus aici? 

— V-am mai spus, nu. Dar locul nu era un secret. Toată lumea 
știa despre tabără. Așa cum am zis, era una dintre multele de 
aici. Probabil că mai există foști membri care trăiesc încă prin 
împrejurimi. Poate că unul dintre ei i-a spus lui Peter. 

— Dar dumneata știai unde se afla. Fuseseși aici înainte, 
spuse Gamache. 

— O dată. 

— Făceai și tu parte dintre ei? Îl privea cu atenţie pe 
Chartrand. 

— Eu? Proprietarul galeriei părea cu adevărat surprins de 
această bănuială. Nu. Eu nu sunt artist. 

— Locul ăsta chiar avea legătură cu arta? întrebă Myrna. Sau 
era despre a zecea muză? 

— Era despre artă, din câte știu. 

— De ce ai venit aici, dacă nu pentru artă? întrebă Gamache. 

— No Man mi-a cerut să vorbesc despre Clarence Gagnon. Era 
interesat. Toţi participanţii erau. 

— De ce? întrebă Gamache. _ 

— Ştii și dumneata de ce, spuse Chartrand. Imi dau seama că 
știi după cum te uiţi la picturile lui. Omul nu era doar genial, ci și 
curajos, îndrăzneț. Dornic să rupă convențiile. Picta imagini 
tradiționale, dar cu așa o... 

Chartrand căuta cuvântul, și în liniștea care se lăsase puteau 
auzi băzâitul muștelor și albinelor. 


VP - 240 


— Graţie. Picta cu graţie. 

lar Gamache știa că acesta era adevărul. 

— Crezi că Clarence Gagnon o găsise pe cea de-a zecea 
muză? 

Întrebarea a venit de la Jean-Guy Beauvoir, fără nicio urmă de 
sarcasm. 

Marcel Chartrand trase adânc aer în piept și reflectă. 

— Cred că, dacă ar fi existat o muză a artei, atunci Clarence 
Gagnon a găsit-o. Aici, în Baie-Saint-Paul. Există o mulţime de 
locuri minunate în Québec, dar acesta este ca un magnet pentru 
artiști. Cred că No Man bănuia faptul că Clarence Gagnon găsise 
aici a zecea muză. Și de aceea a venit. Ca s-o găsească. 

Au privit cu toţii spre poiana goală, abandonată. La movilițele 
și dâmburile care fuseseră odată case, iar acum arătau ca niște 
pietre funerare. Și Armand Gamache s-a întrebat ce ar vedea 
dacă s-ar întoarce noaptea. Probabil nicio ființă umană. No Man. 
Dar ar vedea muzele dansând? 

Nouă dintre ele? 

Sau doar una. Învârtindu-se ca un derviș. Singură, puternică. 
Exclusă. Așa cum fusese No Man. 

Împins spre nebunie. Împins aici. 


VP - 241 


Qe 


Douăzeci și nou 


Se făcuse târziu când s-au întors în Baie-Saint-Paul. 

Chartrand a parcat la galerie, iar Beauvoir, după o privire 
aruncată lui Gamache, s-a scuzat și a plecat pe strada pavată cu 
piatră. 

— Unde se duce? a întrebat Myrna. 

— Să ia un ceai cu gheaţă, i-a răspuns Gamache. 

— Nu m-ar deranja nici pe mine unul, spuse ea. 

Dar când se întoarse, Beauvoir dispăruse deja. Se răsuci din 
nou spre Gamache. 

— Ce puneţi la cale, Armand? 

El zâmbi. 

— Dacă ai fi făcut parte din tabăra lui No Man, iar 
comunitatea s-ar fi desfiinţat, unde te-ai fi dus? 

— Acasă. 

— Dar presupunând că aici ar fi acasă? 

— AȘ fi... rămase puţin pe gânduri... găsit de lucru, cred. 

— Sau poate ai fi pornit propria afacere, spuse Gamache. 

— Poate. O galerie de artă, de exemplu? îl studie, apoi cobori 
vocea: Nu-l crezi pe Chartrand, nu-i așa? 

— Nu cred pe nimeni. Nici măcar pe tine. 

Ea râse. 

— Nici nu trebuie. Mint chiar acum. Nu sunt interesată de 
ceaiul cu gheaţă, voiam doar să știu unde alerga așa Jean-Guy. 

— Poţi să ghicești? întrebă Gamache. 

Myrna se gândi, apoi zâmbi larg. 

— Vulpiţă ce ești! S-a dus la braserie. La Muse. 

Armand zâmbi. 

— Merită o încercare. 

— Și crezi că ea va fi acolo? A zecea muză? 

— Dar tu crezi? 

e 

Jean-Guy s-a aşezat la o masă înăuntru. Cele de pe terrasse 
erau deja ocupate, dar oricum ar fi vrut să stea înăuntru. Acolo 
unde putea să-i observe pe ospătari. 


VP - 242 


A luat un meniu și a privit imaginea laminată de pe copertă. 
Era conturul simplu al unei femei. Dansând. 

— Ce să-ţi aduc? întrebă ospătărița. 

Vocea îi era zgrunţuroasă, profesională, dar ochii ei îl 
cercetaseră deja. Fixându-i trupul uscăţiv, părul închis la culoare 
și ochii. Relaxarea lui. 

Beauvoir era obișnuit cu asta, și era obișnuit și să întoarcă 
priviri. Dar acum își dădea seama, în timp ce îi conștientiza 
prezenţa, că nu însemna nimic pentru el. Departe de a simţi că 
pierduse ceva, își aminti, încă o dată, de tot ceea ce găsise. In 
Annie. 

— O bere de ghimbir, s'il te plaît. Fără alcool. 

l-a adus băutura. 

— De când lucrezi aici? 

l-a dat o hârtie de cinci dolari, spunându-i să păstreze restul. 

— De câţiva ani. 

— Ești artistă? 

— Nu. Studiez arhitectura. Vara muncesc aici. 

— Proprietarul este pe aici? 

— De ce? E ceva în neregulă? 

Părea îngrijorată. 

— Nu, voiam doar să vorbesc cu el. Beauvoir ridică meniul. 
Interesant design. 

— L-a făcut chiar el. Este artist. 

Beauvoir a încercat să nu-și trădeze interesul. 

— E aici? Aș vrea să-l felicit. 

Ea arăta ca și cum nici nu-l credea, nici nu-i păsa. 

— E plecat. 

— Oh! Când se întoarce? 

— Peste o săptămână, poate două. 

— Ştii unde aș putea să-l găsesc? 

Ea dădu din cap. 

— In fiecare an pleacă undeva pe coastă, să picteze. 

— Acum, în plin sezon? întrebă Beauvoir. Nu poate să se ducă 
iarna? 

— Dumneata așa ai face? 

Avea dreptate. 

e 

Cutreierau străzile pietruite din Baie-Saint-Paul, Clara şi 

Chartrand în față, Myrna și Gamache la câțiva pași mai în spate. 


VP - 243 


— Chiar sunt prieteni, spuse Gamache, arătând spre cei doi 
din faţa lor. 

— Da, spuse Myrna. 

Vedea cum Chartrand și-a plecat capul, ca s-o poată auzi mai 
bine pe Clara. Clara gesticula cu sulul făcut din picturile lui 
Peter. 

Vorbesc despre artă, gândi Myrna. Apoi și-a dat seama că 
trecuse mult timp de când îl văzuse pe Peter aplecându-se, ca s- 
o audă mai bine pe Clara. Şi de când îi auzise vorbind despre 
artă sau despre orice altceva în felul intim în care vorbeau acum 
Clara și Chartrand. 

— Îmi place de el, spuse Myrna. 

Alături de ea, Gamache își duse mâinile la spate și rămase 
așa, legănându-se ușor în timp ce mergea. 

— Crezi că există cea de-a zecea muză? întrebă el. Acum era 
rândul Myrnei să meargă în tăcere. 

Meditând. 

— Cred că muzele există, spuse ea. Cred că se întâmplă ceva 
atunci când un artist sau un scriitor, sau un muzician întâlnește 
pe cineva care îl inspiră. 

— Nu este același lucru, și știi și tu asta, spuse Gamache. Nu 
vorbesc despre o persoană care inspiră un artist. Te întreb 
despre a zecea muză. Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Ai observat, nu? zâmbi ea și începu să se legene în timp ce 
mergea, într-o mișcare ritmică oglindind-o pe a lui. 

— Nu m-am gândit niciodată la Muze în sine, spuse ea, în cele 
din urmă. Dar acum, că o fac, trebuie să spun că, dacă aș crede 
în nouă, aș putea crede și în zece. 

Alături de ea, Gamache râse ușor. 

— Și poţi crede în nouă? Sau în zece? 

Myrna rămase tăcută pentru alţi câţiva pași, privind-o pe 
Clara care acum se uita la Chartrand, în timp ce el îi vorbea. 
Privindu-l cum gesticula într-un fel în care Peter n-o făcuse 
niciodată. 

Myrna se opri și, odată cu ea, și Gamache. Ceilalţi doi, fără să- 
i vadă, au mers mai departe. 

— Sute de milioane de oameni cred într-un Dumnezeu al lor. 
Cred în karma, în îngeri, în spirite și fantome. În reîncarnare ș 
rai. Şi în suflet. Se roagă, aprind lumânări și cântă, poartă 
talismane aducătoare de noroc și interpretează evenimentele ca 


VP - 244 


pe prevestiri. Și nu vorbesc despre cazuri izolate. Ci despre 
majoritate. 

Printre casele vechi se vedea fluviul. 

— De ce nu și în Muze? întrebă ea. În plus, cum altfel ai putea 
explica poezia lui Ruth? Nu poţi să-mi spui că bătrâna aia 
turmentată poate scrie fără un ajutor supranatural. 

Gamache râse. 

— Un scriitor-fantomă? 

— Nu prea contează, de fapt, dacă Muzele există, spuse 
Myrna. Ceea ce contează este că No Man credea în ele. Credea 
atât de tare, că și-a riscat, în mod ridicol, chiar și propriul job. 
Asta înseamnă forță, Armand, dar mai înseamnă și altceva. Tipul 
ăsta de pasiune, de certitudine este foarte seducător. Mai ales 
pentru oamenii care și-au pierdut direcția. 

— Veniti? îi strigă Clara. 

Ea și Chartrand se opriseră ca să-i aștepte. 

Myrna și Gamache li se alăturară și, împreună, au mers până 
când au ajuns la arcada ce i-a dus spre curtea interioară 
ascunsă. Aici se regrupaseră pentru prima dată, în urmă cu 
douăzeci și patru de ore. Părea atât de demult, se întâmplaseră 
atâtea! 

Deși ceilalţi ar fi vrut să i se alăture lui Jean-Guy la La Muse, 
Gamache îi convinsese că s-ar putea ca Beauvoir să nu-și poată 
face treaba la fel de bine cu ei patru stând cu ochii pe el. 

Așa că se treziseră în curtea acum familiară. Pe terrasse, care 
ar fi trebuit să fie plină de turiști admirând priveliștea, dar care 
era complet goală. 

Locul acesta părea să existe numai pentru ei și pentru cei doi 
singuratici jucători de table. Care se aflau încă acolo. Poate că 
tot timpul erau acolo. Gardienii ponosiţi ai unei porți uitate. 

e 

Beauvoir i-a cercetat pe ceilalți ospătari, iar ochii i-au căzut 
asupra unui bărbat de vârstă mijlocie, care tocmai apăruse în 
ușa barului. Jean-Guy și-a luat băutura și s-a mutat pe unul 
dintre scaune. Il făcea să se simtă ușor inconfortabil. Sau, mai 
rău, se simţea prea confortabil. Prea familiar. 

S-a ridicat. 

— Salut! spuse către omul mai în vârstă, care se afla acum în 
spatele barului, uitându-se la comenzi. 


VP - 245 


Bărbatul privi în sus, aruncându-i lui Beauvoir un zâmbet 
rapid, profesional. 

— Salut! 

Apoi Își văzu de treabă. 

— Frumos loc, spuse Beauvoir. Și un nume interesant. La 
Muse. De unde vine? 

A atras atenţia bărbatului, deși era clar că acesta îl consideră 
pe Beauvoir cam prostănac sau beat, sau singur, sau doar un 
cui în talpă. 

Însă zâmbetul profesional se ivi din nou. 

— Se numește așa de când lucrez aici. 

— Și asta cam cât înseamnă? 

Beauvoir știa că face pe prostul. Cât de utilă ar fi fost acum 
legitimaţia lui de la Sûreté! Ce diferenţă între un inspector de la 
Omucideri care pune întrebări și un beţivan făcând același lucru. 

Bărbatul se opri din ce făcea și își puse ambele mâini pe 
tejghea, cu fermitate. 

— Zece ani, poate mai mult. 

— Eşti proprietarul? 

— Nu. 

— Pot să vorbesc cu el? 

— Nu facem angajări. 

— Am deja un job. 

Omul îl privi neîncrezător. 

Beauvoir tânjea să-și aducă legitimaţia. Sau arma. 

— Uite, știu că-i ciudat, dar încerc să găsesc pe cineva care-l 
cunoaște pe artistul numit No Man. 

Omul își schimbă poziţia. Se trase înapoi de la bar și îi aruncă 
lui Beauvoir o altă privire cercetătoare. 

— De ce? 

— Păi, lucrez într-o galerie din Montreal și acestui No Man i-a 
crescut brusc valoarea. Dar nimeni nu pare să știe prea multe 
despre el. 

Acum chiar că atrăsese atenţia bărbatului. Printr-un noroc 
chior, Beauvoir spusese chiar acel lucru care îi garanta 
deopotrivă un răspuns și respect. Două lucruri pe care Jean-Guy 
le dorea teribil. 

— Chiar? 

— Pari surprins. 


VP - 246 


— Păi, n-am văzut niciodată cu însumi picturile acestui No 
Man, dar Luc m-a lăsat să cred... 

— Da? 

— Păi, cred că Van Gogh era un pic știi-tu-cum. 

— Cum? 

— Nebun de legat. 

— Ahhh. 

Acum exista o descriere a acestui artist, pe care se putea 
baza. 

— Și așa era și No Man? 

A primit o uitătură ciudată. 

— Păi, el însuși își spunea No Man. Tu ce părere ai? 

— 1-0 pentru tine. Unde este acest Luc? 

— Este proprietarul. Luc Vachon. 

— ÎI știe pe No Man? 

— Păi, da, a trăit acolo câţiva ani. 

— Ce spunea despre el? întrebă Beauvoir. 

— Nu prea multe. 

— Hai, a trăit acolo ani de zile, trebuie să fi spus ceva. 

— L-am întrebat de câteva ori, dar nu prea voia să vorbească 
despre asta. 

— Crezi că era jenat? întrebă Beauvoir. 

— Poate. 

— Haide, omule, poţi să-mi spui, spuse Beauvoir. Trebuie să fi 
fost destul de ciudat. 

— Cred că, spre sfârșit, se cam speriase, spuse bărbatul. Luc 
chiar nu voia să vorbească despre asta. Știu că obișnuia să 
expedieze lucrările lui No Man la galeria lui sau undeva. Spre d- 
ăștia ca dumneata, bănuiesc. Și mai obișnuia să-i procure lui No 
Man consumabilele pentru pictură. 

— Trebuie să fi fost apropiaţi. 

— Se poate să nu fi fost chiar așa de apropiaţi. Luc a spus că 
No Man pur și simplu s-a ridicat într-o bună zi și a plecat. S-a 
cărat. 

— Încotro? 

— Nu știu. 

— Luc știe? A rămas în legătură cu No Man? 

— Nu l-am întrebat niciodată. Nu mi-a păsat deloc. 

— No Man era de pe aici? 


VP - 247 


— Nu cred. N-am auzit niciodată de familie sau ceva de genul 
ăsta. 

— Aşadar, se poate să se fi dus acasă? 

— Presupun. 

Jean-Guy sorbi din bere, cugetând. 

— Când a deschis Luc braseria? 

— A cumpărat-o după ce a părăsit comunitatea. 

— De ce i-a spus La Muse? 

— Ai auzit vreodată de muza unui artist? întrebă barmanul. 
Toți par ori să aibă una, ori să vrea una. Eu, unul, vreau doar 
pace și liniște. 

ÎI ţintui pe Beauvoir, dar Jean-Guy ignoră aluzia. 

— Luc avea o muză? 

— Numai pe ea. 

Barmanul bătu cu palma peste meniu. 

— Este reală? întrebă Jean-Guy. 

— N-ar fi frumos? spuse barmanul. Dar nu. Se aplecă peste 
bar și șopti, ca și când i-ar fi făcut o confidenţă: Muzele nu sunt 
reale. 

— Merci, spuse Beauvoir și tânji încă o dată să simtă în mână 
greutatea armei. 

— Proprietarul încă pictează? 

— Oui. Pleacă pentru câteva săptămâni pe an. Acolo este 
acum. Bărbatul făcu o pauză. Oare picturile lui valorează ceva, 
din moment ce a studiat cu No Man? 

Era limpede că avea câteva, fie din întâmplare, fie pentru că 
nu avusese de ales. 

— Poate. Dar te rog să nu spui nimic. Lasă-mă să-i spun eu 
însumi. Pot să-l sun sau să-i trimit un mesaj prin e-mail? 

— Nu. Nu vrea să fie deranjat. În mod normal, pleacă la 
sfârșitul lui august, dar anul ăsta s-a dus mai repede. Cred că a 
fost vreme bună. Care este numele galeriei dumitale? Luc va 
dori să știe. _ 

— Désolé. Incerc să fiu incognito. 

— Ahh, făcu bărbatul. 

— Mai există în zonă alți membri ai comunităţii artistice a lui 
No Man? 

— Nu, din câte știu. 

— Cunoști pe cineva care să aibă vreuna dintre picturile lui No 
Man? 


VP - 248 


— Nu. Luc le-a trimis pe toate în Sud, la galeria lui. Omul făcu 
o pauză, cu buza de jos lăsată. 

— Cum poate Luc să ia legătura cu dumneata, dacă ești 
incognito? 

Suna cam stupid. Și bărbatul însuși părea cam suspicios. 
Beauvoir i-a dat numărul lui de telefon mobil. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să te întreb din nou, spuse 
Beauvoir. Ţi-ai auzit vreodată șeful vorbind despre o muză? A 
lui, poate, sau una care veghea asupra taberei? 

Ridică meniul. 

— Non. 

Beauvoir se ridică și, fluturând meniul spre barman, plecă, 
Luând și meniul cu el. 

(J 

— Aţi găsit ce căutați? îi întrebă unul dintre jucătorii de table. 

Pentru un moment, Clara a fost luată pe neaşteptate, 
întrebându-se de unde știau ei despre Peter. Dar Myrna și-a 
amintit. 

— Da, aţi avut dreptate. Tabloul ăla a fost făcut exact unde ați 
spus voi. 

Și atunci Clara și-a amintit că ea și Myrna le ceruseră ajutorul 
celor doi bărbaţi, ca să găsească locul în care Peter pictase 
pânza cu buze. Și ei le ajutaseră. 

— Ciudată pictură, spuse unul. 

— Ciudat loc, spuse celălalt. 

Clara, Myrna, Chartrand și Gamache s-au așezat la masa de 
pe marginea terasei și au comandat băuturi. Pe când așteptau, 
Gamache se scuză și se întoarse spre cei doi bărbați. 

— Ce aţi vrut să spuneți adineauri, când aţi vorbit despre locul 
ciudat? V-aţi referit la fluviu, unde a fost făcută pictura? 

— Nu, mă refeream la pânza pe care o avea în cealaltă mână. 

— Știţi unde a fost pictată și asta? întrebă Gamache. 

— Oh, da. Am fost acolo cu ani în urmă. Am ajutat la 
doborârea câtorva copaci. 

— În codru, arătă Gamache vag spre direcţia pădurii. 

— Oui. Am recunoscut-o. 

— Și n-aţi spus nimic? întrebă Gamache. 

— Nu am fost întrebaţi. Dânsa ne-a întrebat numai despre 
pictura de la fluviu. Caraghioase imagini! 

— Îmi plac, spuse celălalt bărbat, studiind tabla de joc. 


VP - 249 


— Știţi ceva despre tabăra de artă construită în pădure? 
întrebă Gamache. 

— Nimic. Am curăţat locul de copaci, apoi am plecat. L-am 
văzut pe tip de câteva ori prin oraș. Din câte am auzit, crescuse 
ceva. Refugiul lui pentru artiști. Apoi s-a sfârșit. A plecat toată 
lumea. 

— Știţi de ce? 

— Ca și în cazul altora, presupun, spuse cel mai în vârstă. Și-a 
trăit traiul. 

Gamache se gândi la asta. 

— Aţi spus că era un loc ciudat. De ce? 

Bătrânul ridică ochii de la tabla de joc și îl examină pe 
Gamache cu ochi ager. 

— Te cunosc. Eşti polițistul ăla. Te-am văzut la TV. 

Gamache a dat din cap și a zâmbit. 

— Nu mai sunt. Încercăm doar să găsim un prieten. Pe omul 
care a făcut picturile alea, Numele lui este Peter Morrow. 

Cei doi au dat din cap. 

— Înalt, spuse Gamache. De vârstă medie. Englez? 

Dar cei doi bărbaţi îi aruncară priviri goale. 

— Era interesat de tipul care conducea tabăra de artă. 
Norman. Sau No Man. 

— No Man, repetă cel mai în vârstă. Acum îmi amintesc. 
Ciudat nume! 

— Dar omul era ciudat? întrebă Gamache. 

Jucătorii de table reflectară la asta. 

— Nu mai ciudat decât restul. Poate mai puţin. Rezervat. 
Părea să-și dorească să fie lăsat în pace. 

Râse. 

— Ce-i așa amuzant? 

— Atât de mulți artiști sunt disperaţi după învăţăcei! Fac 
reclamă și oferă tot soiul de cursuri. Dar tipul ăsta a construit o 
colibă mică în pădure, nu a spus nimic, și studenţii au năvălit 
peste el. 

— Știţi de ce? întrebă Gamache. Era charismatic? 

Asta a provocat un alt hohot de râs. 

— Orice, numai asta nu. Pot să-ţi spun un lucru, nu arăta ca 
un artist. Cei mai mulți erau cam neiîngrijiți. Ei bine, el părea mai 
degrabă ca dumneata. 


VP - 250 


Cel mai vârstnic îl privi, și Gamache era departe de a fi 
convins că acesta fusese un compliment. 

— Poţi să mi-l descrii? Cum arăta? 

Bătrânul se gândi. 

— Un tip micuţ. Musculos. Cam de vârsta mea. Vârsta mea de 
atunci, vreau să spun. 

— Erau acolo și femei? 

— Sugerezi că ar fi vorba despre orgii? 

— Ai netezit locul pentru orgii, Leon? Așteaptă să afle 
nevastă-ta de asta. 

— Și dacă au fost, eu n-am fost invitat. 

— Nu, spuse Gamache, aproape sigur că se distrau pe seama 
lui. Întrebam doar dacă No Man era căsătorit sau avea vreo 
parteneră. 

— Nu una pe care s-o fi văzut. 

— Nicio muză? întrebă Gamache, așteptând răspunsul lor. 

Dar nu a existat niciun răspuns, cu excepţia faptului că 
bătrânul a făcut, în sfârșit, mutarea lui și a ajuns în avantaj. 

Celălalt a dat din cap și a plescăit din limbă. 

— Ai spus că locul era ciudat. Cum adică? întrebă Gamache 
din nou. 

— Păi era, măcar pentru un lucru. Ar fi acela locul pe care l-ai 
alege ca să trăiești, când ai putea avea asta? 

Flutură din mână spre fluviu. 

— Multe dintre taberele artistice sau comunităţi, sau cum vrei 
să le spui profită de priveliștea asta. Și de ce nu? 

Gamache se gândi: 

— De ce nu? întrebă el. 

Bătrânul dădu din umeri: 

— Pentru intimitate, cred. 

— Sau secret, spuse celălalt, ţinându-și capul plecat, studiind 
tabla. Privi spre prietenul lui: Pentru orgii. 

Amândoi au râs, iar Gamache s-a întors la masă gândindu-se 
la cât de fină e linia dintre intimitate și secret. 

Băuturile veniseră deja. 

— Despre ce aţi vorbit? arătă Myrna din cap spre Jucătorii de 
table. 

— Îl știau pe No Man, spuse Gamache. Și au recunoscut locul 
din pictura lui Peter. 

— L-au cunoscut pe Peter? întrebă Clara. 


VP - 251 


— Nu. 

Le-a spus ce ziseseră jucătorii, apoi și-a scos carnetțelul și 
pixul din buzunar și le-a așezat pe masă. 

— Unde suntem? 

Se uită după pix, dar Clara îl luase și întorsese șervetul de 
hârtie de pe masă. 

Atunci, Gamache și-a amintit cine conducea căutările. Și cine 
nu. 


VP - 252 


Treizeci 


— Ţi-a vorbit Peter vreodată despre Scoţia? îl întrebă Clara pe 
Chartrand. 

— Scoţia? 

— De fapt, Dumfries, spuse Myrna. 

— Grădina Speculaţiilor Cosmice, zise Gamache. 

Chartrand a părut înfricoșat pentru moment, de parcă 
însoțitorii lui înnebuniseră. 

— Sau urecheaţi, zise Clara. 

— Urecheaţi - urecheaţi? Chartrand își atinse capul. Sau te 
referi la musicalt? 

— lepuri, spuse Myrna, văzând că precizarea ei nu prea a 
clarificat lucrurile. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Nimic din toate astea nu-ţi sună familiar? întrebă Gamache. 

— Nu, nu-mi sună familiar, spuse Chartrand, exasperat. Nu-mi 
sună nici măcar inteligent. 

Se întoarse spre Clara. 

— Ce vreţi să spuneţi în legătură cu Scoţia? 

— A fost acolo iarna trecută. A vizitat o grădină. 

Clara i-a explicat ce au aflat despre Peter și Grădina 
Speculaţiilor Cosmice, așteptându-se în orice moment ca 
Chartrand să izbucnească în râs. 

Dar nu a făcut-o. A ascultat și a dat din cap. 

— lepurii s-au transformat din fiinţe vii în piatră, și apoi invers, 
spuse Chartrand, de parcă ar fi fost complet normal ca un iepure 
să facă așa ceva. Fluviul lui Peter s-a transformat din tristeţe în 
bucurie, și apoi invers. A învăţat miracolul transformării. Poate 
să-și transforme durerea în pictură. Și pictura în extaz. 

— Asta înseamnă să fii un artist mare, spuse Clara. 

— Nu mulţi reușesc, zise Chartrand. Dar cred că, dacă acest 
curaj al lui Peter durează și dacă el continuă să exploreze, va fi 
printre cei aleși. Van Gogh, Picasso, Vermeer, Gagnon. Clara 
Morrow. Să creeze o formă cu totul nouă, una care nu face 


11 joc de cuvinte intraductibil. Hares, iepuri și Hair, păr (aluzie la celebrul musical 
rock). 


VP - 253 


diferențieri între gând și emoție, între natural și făurit. Apă și 
piatră și ţesuturi vii. Toate ca una. Peter va fi printre cei aleși. 

— A fost nevoie de un iepure din Grădina Speculaţiilor 
Cosmice pentru ca el să vadă asta, spuse Myrna. 

— A fost nevoie ca Peter să devină un om neînfricat, spuse 
Gamache. Suficient de neînfricat ca să nu se mai justifice. 

— Dacă îl găsim pe No Man, îl găsim pe Peter, spuse Myrna. 

— Și poate a zecea muză, adăugă Clara. Mi-ar plăcea s-o 
întâlnesc. 

— Ai întâlnit-o deja, zise Chartrand. Poate că nu știi cine este, 
dar este cineva din viaţa ta. 

— Ruth? rosti Clara spre Myrna, căscând ochii larg, mimând 
oroarea. 

— Rosa? rosti Myrna în replică. 

La acest gând, Clara chicoti și privi peste gard, spre pădure, 
stânci și fluviu. Se întreba dacă a zecea muză ar putea fi un loc. 
Cum Charlevoix fusese pentru Gagnon. Acasă. 

— Nu înțeleg de ce grecii ar șterge cea de-a zecea muză, 
spuse Myrna. Ai crede că e mai importantă decât celelalte nouă 
muze, din moment ce grecii venerau arta. 

— Poate tocmai de aceea, spuse Gamache. 

Pe terrasse, de cealaltă parte, jucătorii de table încetaseră să 
arunce zarurile și îi priveau. 

— Puterea, spuse el. Poate că a zecea muză avea prea multă 
putere. Poate că a fost surghiunită pentru că reprezenta o 
ameninţare. Și ce poate fi mai ameninţător decât libertatea? Nu 
asta este inspiraţia? Să nu poți fi întemnițat sau măcar 
înregimentat. Să nu poţi fi limitat sau controlat. Este exact ce 
oferă a zecea muză. 

A privit de la unul la altul și și-a oprit ochii asupra Clarei. 

— Nu asta oferea și profesorul Norman sau No Man? 
Inspiraţie? Libertate? Fără reguli rigide, fără standardizare, fără 
conformisme. Se oferea să-i ajute pe tinerii artiști să se 
desprindă. Să-și găsească propriul drum. Și când lucrările le 
erau respinse de instituţie, el le așeza la loc de cinste. Gamache 
susținu privirea Clarei. În propria lor expoziţie. lar pentru 
frământările sale, a fost disprețuit, batjocorit, marginalizat. 

— Expulzat, spuse Clara. 

— A construit o căsuţă aici, în luminiș, spuse Gamache. Dar 
nu a rămas singur prea multă vreme. Alţi artiști au fost atrași de 


VP - 254 


el. Dar numai cei care au dat greș, disperaţii. Cei care 
încercaseră ceva diferit. Şi care nu primiseră nimic în schimb. 

— Un Salon des Refuses, spuse Clara. Profesorul nu a creat o 
comunitate artistică, ci o casă pentru refusés. Pentru proscriși, 
inadaptaţi, refugiaţi din lumea artistică, cea convenţională. 

— El era ultima lor speranță, spuse Myrna. Apoi, după o 
pauză, adăugă: Păcat că era nebun! 

— Și eu am fost considerată astfel, de multe ori, spuse Clara. 
Să m-ajute Dumnezeu, dar chiar și Ruth crede că sunt nebună. 
Ce e nebunia? 

Armand Gamache își scoase telefonul și acolo, strălucind pe 
masă, se afla fotografia unui portret de nebun. No Man. 

— Asta este, spuse el. 

e 

Meniul ateriză pe masă în acelaşi moment în care Jean-Guy 
ateriză într-un scaun. 

— La Muse, spuse el. Numele proprietarului este Luc Vachon 
și a fost și el membru al comunității lui No Man. El a desenat 
asta. 

Beauvoir bătu meniul cu palma. 

— Ce a spus despre No Man și tabără? întrebă Gamache, 
ridicând meniul și privind desenul. 

— Nimic. Nu era la braserie. Pleacă în fiecare an, ca să 
picteze. 

— În perioada asta? întrebă Myrna. Conduce o braserie și 
pleacă în mijlocul sezonului turistic? 

— Îţi poţi imagina un antreprenor făcând așa ceva? 

Clara privi spre Myrna până când aceasta izbucni în râs. 

— Touché, micuţo, spuse Myrna, întrebându-se în trecere ce 
se întâmpla cu librăria ei sub conducerea lui Ruth și a Rosei. 

— Când se întoarce acest Vachon? întrebă Clara. 

— În câteva săptămâni, zise Beauvoir. Și nu-i nicio cale să 
dăm de el. Tipul cu care am vorbit spunea că lui Vachon nu-i 
place să vorbească despre perioada petrecută în tabără. A 
confirmat că Vachon și No Man trebuie să fi fost destul de 
apropiaţi, din moment ce No Man îi încredințase acestuia 
trimiterea picturilor sale către o galerie din Sud. 

— Sud, adică Florida? întrebă Myrna. 

— Nu. Sud, adică Montreal. Se pare că No Man are o galerie 
acolo sau o reprezentanță. Trimite lucrările și primește în 


VP - 255 


schimb pânze și consumabile. Tipul nu știa numele galeriei, dar 
Vachon probabil că da. 

Gamache își pusese ochelarii de citit și studia semnătura de 
pe desen. 

— M-am uitat, zise Beauvoir. Este semnat Vachon. Nu No 
Man. 

Gamache dădu din cap și îi întinse Clarei meniul. 

— Frumos desen. 

— Drăguţ, spuse Clara, cu o voce neutră. 

Aceasta nu era, după cum simțeau cu toţii, muza. Era ideea 
lui Vachon despre o muză. O persoană pe care în mod sigur el n- 
o întâlnise. Încă. 

Dar era o figură singuratică, nu precum cele nouă surori 
clasice. Muza. Nu Muzele. 

— Comunitatea s-a destrămat când No Man a plecat, pe 
neașteptate. Nu a spus nimănui. Pur și simplu, a plecat. 

Gamache s-a foit în scaun, dar nu a spus nimic. Privea în jos 
spre silueta dansatoare de pe meniu, dar în mintea lui vedea 
luminișul. Ferigile, florile sălbatice, movilele și dâămburile care 
fuseseră cândva case. 

Care semănau atât de mult cu tumulii funerari! 

Se uită la ceas. Era trecut de șase seara. 

— Mă tem că trebuie să te deranjăm încă o noapte, îi spuse 
lui Chartrand, care zâmbi. 

— Acum vă consider prietenii mei. Sunteţi bineveniţi cât timp 
veţi dori. 

— Merci. 

— Ce facem acum? întrebă Clara. Cred că am vorbit cu toată 
lumea din Baie-Saint-Paul. 

— Mai este un loc unde putem încerca, zise Gamache. 

e 

Jean-Guy Beauvoir a intrat primul, iar de data asta își adusese 
cu el și legitimaţia de la Sûreté. 

— Da, domnule. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Beauvoir se aștepta ca tânăra agentă din spatele ghișeului să- 
| măsoare din priviri, iar când n-a făcut-o, s-a uitat la ea. Era 
tânără. Foarte tânără. Cu cincisprezece ani mai tânără ca el. 
Aproape că i-ar fi putut fi... 

Dar, deși era un bărbat neînfricat, nu era destul de neînfricat 
încât să meargă cu gândul până într-acolo. Însă tot se întrebă 


VP - 256 


cum și când se întâmplase. Să ajungă din isteţul, tânărul, 
răzbătătorul isteț Jean-Guy Beauvoir acest enfant terrible al 
secţiei-Omucideri, să fie inspectorul Beauvoir. Domnul. 

Nu toate transformările sunt miraculoase sau magice. Sau 
benefice. 

— Am vrea să vorbim cu șeful de secţie. 

Tânăra agentă se uită la el, apoi la ceilalţi care se înghesuiau 
la intrarea în micul departament Sûreté. 

Apoi tânăra făcu ochii mari. 

Stând în spate, așteptând răbdător, se afla un bărbat pe care 
l-a recunoscut. 

Agenta s-a ridicat în picioare, apoi s-a așezat. Apoi s-a ridicat 
din nou. 

Jean-Guy și-a reprimat un rânjet. Era obișnuit cu această 
reacţie și se aștepta la ea. O aștepta. 

— Domnule inspector-șef, spuse agenta, aplecându-se la 
propriu. 

— Armand Gamache. El păși în față și, strecurându-se printre 
Clara și Chartrand, îi întinse mâna. 

— Agent Page, spuse ea, simţindu-i strângerea de mână. 
Beatrice Page. 

Parcă ar fi fost blestemată. De ce-i spusese și numele mic? 
Nu-i pasă lui de asta. Este inspectorul-șef al nenorocitelor de 
Omucideri. Sau fusese. Până la momentul afacerii ăleia putrede. 
Până când se retrăsese. 

Agent Page intrase în Sûreté cu câteva luni înainte ca toată 
treaba să explodeze. Și știa că, deși își va petrece cea mai mare 
parte a carierei având alţi superiori, omul acesta va rămâne 
mereu, pentru ea, inspectorul-șef de la secția Omucideri. 

— Sunt la început, spuse ea, cu ochii măriţi. Nu mai spune 
nimic, nu mai spune nimic. Nu-i pasă lui de asta. Taci naibii din 
gură. Schimbul, vreau să spun. De la Sûreté. 

Oh, Dumnezeule. la-mă acum. 

— Asta este primul meu post. 

Se holba la el. 

— Și de unde ești? întrebă Gamache. 

Părea interesat. 

— Din Baie-Comeau, în susul coastei. 

Rahat, rahat, rahat, gândi ea. Știe unde este. Rahat. 

Gamache dădu din cap. 


VP - 257 


— Au curăţat golful pe acolo. E un loc foarte frumos. 

El zâmbi. 

— Da, domnule. Așa este. Familia mea muncește de mult timp 
la mori. 

— Eşti prima din familie în Sûreté? întrebă el. 

— Oui. N-au vrut să lucrez aici. Spuneau că nu este 
respectabil. 

Maudit tabarnac, gândi ea și privi în jur după un pistol pe care 
să și-l bage în gură. 

Dar uriașul din faţa ei, cu o cicatrice la tâmplă, a râs doar, și 
câteva riduri s-au desenat pornind de la ochii lui blânzi, căprui. 

— Și mai cred asta? 

— Nu, domnule, nu mai cred. 

Acum s-a liniștit cu totul și i-a întâlnit privirea. 

— Nu, după ceea ce aţi făcut. Acum sunt mândri de mine. 

Gamache i-a susținut privirea și a zâmbit. 

— Sunt mândri de tine, și așa și trebuie. N-are de-a face cu 
mine. 

De acum aflaseră și ceilalți agenţi și inspectori de prezenţa lui 
Gamache în secţie, și își făceau drum pe acolo. Unii salutau. Unii 
doar se uitau insistent și treceau mai departe. 

— Domnule inspector-șef. 

O femeie de vârstă mijlocie, în uniformă, ieși dintr-un birou, 
cu mâna întinsă. 

— Jeanne Nadeau. Sunt șefa secţiei. 

l-a condus în biroul ei. Era chiar mai înghesuit decât încăperea 
de la intrare. 

_ — Aceasta nu este în niciun caz o chestiune oficială, spuse el. 
Incercăm să găsim un prieten care a fost văzut în zonă spre 
sfârșitul primăverii. 

— Este vorba despre soţul meu, spuse Clara, arătându-i 
căpitanului Nadeau o fotografie cu Peter și descriindu-i-l. 

— Putem face niște copii? întrebă Nadeau și, după ce a primit 
acordul Clarei, a dat ordinele necesare. 

— Cum pot fi de ajutor? 

— Să înţeleg că în ultimul timp nu v-a atras atenţia nimeni 
care să corespundă acestei descrieri? întrebă Gamache, și cu 
toţii recunoscură codul. 

Nadeau a clătinat din cap și ochii ei inteligenţi s-au mutat de 
la Gamache la Clara. 


VP - 258 


— De ce se afla aici? 

Clara i-a explicat, pe scurt. 

— Deci credeţi că îl căuta pe acest profesor Norman, spuse 
Nadeau. Se întoarse de la Clara spre Chartrand: Spui că, pe 
când trăia aici, era cunoscut drept No Man? 

— Păi, așa s-a autodenumit. 

Nadeau abia dacă a reacţionat. Era limpede că aceasta nu era 
prima ciudăţenie cu care avusese de-a face în Baie-Saint-Paul. 
Probabil că artiștii nu se caracterizau printr-un comportament 
convențional. 

— ÎI știi? întrebă Clara. 

— Pe No Man? 

Nadeau clătină din cap. 

— Asta a fost înainte de a veni eu aici. Merse spre perete, 
unde era agăţată o hartă detaliată a ținutului: Unde era tabăra 
lui de artiști? 

Chartrand îi arătă și ea făcu o adnotare. 

— Dar ai spus că s-a desființat de mult? 

— De cel puţin zece ani, poate mai mult, spuse Chartrand. 

— Vreun indiciu de activitate infracţională? 

— Nu, spuse Chartrand. Păreau să le ţină pentru ei. 

Nadeau ridică receptorul și vorbi cu cineva. In scurt timp, 
intră în birou un bărbat greoi și mai în vârstă, îmbrăcat în 
uniformă. Mirosea a burlăcie și pește prăjit. 

— Oui? 

Arăta de parcă ar fi fost în încurcătură, iar ochii i se mutară de 
la comandantul său de secţie spre Gamache, care fusese 
înghesuit într-un colț și se simțea înghiontit în coaste de cuierul 
în formă de pom, de parcă ar fi fost arma unui jefuitor. 

— El este agentul Morriseau, spuse Nadeau. Este cel mai 
vechi aici. Oamenii ăștia întreabă despre un bărbat pe nume 
Norman. A trăit aici cu ceva ani în urmă și a întemeiat un refugiu 
artistic, un fel de colonie prin subînchiriere. 

— Vrei să spui No Man? întrebă Morriseau, captând dintr- 
odată atenţia tuturor. 

— Despre el e vorba, spuse Clara. 

— Era foarte popular într-o vreme, spuse Morriseau. Dar așa 
se întâmplă cu astea, nu-i așa? 

— Astea? 


VP - 259 


— Sectele. Le privi chipurile surprinse. Nu se poate să nu fi 
știut. Altfel, de ce aţi fi întrebat? 

— Era o sectă? întrebă Gamache. 

— Da. 

— De ce spui asta? întrebă Clara. 

— Nu era doar o adunătură de artiști care pictau, retrași, 
spuse Morriseau. Intraseră într-un soi de religie ciudată. 

— Cum se face că știi asta? întrebă Jean-Guy. 

— E treaba mea să știu, spuse agentul. Lucrurile astea încep 
destul de normal și apoi iau o întorsătură ticăloasă. Am vrut să 
mă asigur că ei rămân în partea corectă a nebuniei. 

lată din nou acel cuvânt, gândi Gamache. 

— De ce vorbești despre nebunie? 

Morriseau se întoarse în direcţia cuierului vorbitor. 

— Dumneavoastră cum aţi numi-o, domnule? întrebă el, 
politicos. 

Gamache se hotărî să nu-l întrebe dacă se rugase vreodată ca 
numerele de pe biletul lui de loterie să iasă câștigătoare sau ca 
mașina în derapaj să rămână pe șosea. 

— Și au făcut-o? întrebă el, în schimb. Au rămas de partea 
corectă a liniei? 

— Din câte știu, da. Apoi No Man a dispărut. Trebuie să fi 
venit nava spaţială să-l ia. 

Morriseau râse, apoi se opri, căci își judecase greșit publicul. 
Poanta mersese în bar. Mersese și în birou, printre colegi. Dar 
oamenii ăștia se holbau la el, de parcă el era cel care trecuse 
vreo linie. 

— Ai idee unde a plecat? întrebă Beauvoir. 

— Non. Cred că oamenii au fost pur și simplu fericiţi să-l vadă 
plecând. 

Alungat iar dintr-un loc, gândi Gamache. Sau poate că nu. 

— Mai este cineva care încă locuiește în Baie-Saint-Paul și a 
fost membru al comunităţii? întrebă Clara. 

— Da. Luc Vachon. 

— Am aflat deja de el, spuse Beauvoir. E plecat să picteze. 
Altcineva? 

Agentul se gândi, apoi scutură din cap. ` 

— Merci, spuse şefa secției, și Morriseau plecă. li privi 
întrebătoare. Mai pot face ceva pentru voi? 

Nu mai avea ce. 


VP - 260 


Înainte de a pleca, Gamache băgă capul pe ușă, în biroul 
căpitanului Nadeau, și o întrebă dacă aveau câini de urmărire. 

— Pentru droguri? întrebă ea. 

— Pentru cealaltă chestie, spuse el. 

— Dumneata crezi că n-a plecat nimeni de aici, spuse ea. 

— Cred că nu a existat nicio navă spaţială, zise el. 

l-a răspuns cu un gest ferm din cap. 

— O să fac toate demersurile. 

El i-a dat coordonatele de contact, și în timp ce ieșea a văzut- 
o îndreptându-se spre harta de pe perete. 

J 

S-au întors cu toții la Galeria Gagnon, așteptându-se să 
petreacă noaptea aici, dar Marcel Chartrand le-a făcut o 
surpriză. 

— Cred că v-am spus că aceasta nu este locuința mea 
principală. Stau aici numai în weekenduri, când este aglomerat 
la galerie. Casa în care locuiesc este la câteva mile în sus, pe 
coastă. Eu trebuie să merg acolo în seara asta, dar voi sunteți 
bineveniţi să rămâneţi aici. 

— Tu cum ai prefera? întrebă Clara. 

— Aş prefera să veniţi cu mine, spuse el. 

A măturat grupul cu privirea, incluzându-i pe toţi, apoi ochii i 
s-au oprit asupra Clarei. 

Ea nu s-a ferit din calea privirii lui. 

— Cred... începu Beauvoir. 

— Ne-ar plăcea să mergem acasă la tine. Merci, spuse Clara. 

În timp ce împachetau, Beauvoir îi șoptea lui Gamache. 

— Ar fi trebuit să spui ceva, patron. Stăm mai bine aici decât 
într-o casă la mama naibii. Dacă vrem să-i dăm de urmă lui 
Peter, trebuie să punem mai multe întrebări. 

— Care ar fi alea? întrebă Gamache. 

— Chiar era o sectă? No Man a plecat fiindcă așa a vrut sau a 
fost exclus din propria sa comunitate? Unde s-a dus? 

— Bune întrebări, dar cui să le adresăm? 

Gamache își închise valiza și se întoarse cu faţa spre 
Beauvoir. 

Jean-Guy se gândi. Se pare că ajunseseră într-un punct mort. 

— Suntem siguri că No Man chiar a plecat? întrebă Beauvoir. 

Gamache i-a făcut un scurt semn din cap. 

— Căpitanul Nadeau verifică. Aduce câini de urmă. 


VP - 261 


— Pentru cadavre? 

Gamache dădu din nou din cap. Nu era sigur că vor găsi ceva. 
Și, dacă vor găsi, poate va fi un cadavru vechi de zece ani... sau 
de zece luni. 

Ca și lui Beauvoir, i se părea curios faptul că Marcel Chartrand 
voia să-i îndepărteze de Baie-Saint-Paul. Ar fi putut rămâne încă 
o noapte în apartamentul de deasupra galeriei. Erau deja 
instalați acolo. In mod sigur era mai ușor, chiar și pentru 
Chartrand, ca ei să rămână. 

Și totuși, proprietarul galeriei voia să-i mute într-o altă casă. 

Beauvoir avea dreptate. Erau întrebări de pus aici. Dar 
Gamache bănuia că mai multe răspunsuri puteau fi găsite 
alături de Chartrand. 


VP - 262 


Treizeci și unu 


După ce s-au oprit să cumpere legume, au mers pe șoseaua 
de coastă - un drum printre dealuri, tăiat în piatră și stânci. 

Marcel Chartrand își conducea dubiţța, mergând în faţa lor, 
urmat de Clara, care conducea mașina în care se aflau ceilalți. 

Semnalizarea lui Chartrand porni după numai câteva mile. În 
loc să vireze stânga, depărtându-se de fluviu, el a semnalizat 
dreapta. Insă nu părea ca acolo să fie vreo „dreapta” pe care s-o 
apuci. Doar o stâncă. Totuși, imediat ce au cotit după colț, au 
zărit o limbă de pământ înaintând spre fluviu. Și, pe ea, un 
ciorchine de case primitoare, vopsite în culori vesele. 

— Au aparţinut, odată, unei singure familii, explică Marcel 
venind spre ei, să-i întâmpine. Au avut numai fiice. Necăsătorite. 
Și-au construit casele împreună. 

Locuinţele erau modeste ca mărime, vopsite strălucitor în 
roșu, albastru și galben. Păreau niște faruri în peisajul gri. Stilul 
era asemănător, cu mici diferenţe, cu lucarne înclinate, coșuri 
de piatră și cerdacuri din lemn. Acoperișurile erau din foi de 
tablă și arătau precum solzii argintii ai unui pește. Captau 
lumina palidă, căpătând tonuri blânde de albastru și roz. 

— Are și un nume? întrebă Myrna. 

— Comunitatea? Nu. Fără nume. 

— Fără Nume, repetă Myrna. 

— Cine trăiește astăzi aici? întrebă Clara, urmându-l pe 
Chartrand în casa cea mai apropiată de fluviu. 

— Locuinţele astea aparţin unor iubitori de vară. Arătă spre 
celelalte două case. Sunt singurul care locuiește aici tot timpul 
anului. 

— Nu te simţi singur? întrebă Myrna. 

— Câteodată. Dar merită. 

Braţul îi alunecă în cerc, cuprinzând copacii și pietrele, și 
stâncile, și marea cupolă a cerului. Și fluviul cel întunecat. 
Marcel Chartrand le privea pe fiecare ca pe niște prieteni 
apropiaţi. 

Dar niciunul dintre aceștia nu era însufleţit. Fără îndoială, 
totul era grandios, dar chiar merita? 


VP - 263 


— Am cumpărat casa acum douăzeci și cinci de ani. Era la 
vânzare de ani de zile, de când a murit ultima dintre surori. 
Nimeni altcineva nu a vrut-o. Desigur, pe atunci era dărăpănată. 

Chartrand a deschis ușa și au intrat cu toţii. 

S-au trezit într-o cameră de zi joasă, cu podele și grinzi de 
lemn. Te făcea să te simţi prins înăuntru; Chartrand folosise o 
amorsă tradiţională pentru a vopsi în alb grinzile și tencuiala de 
pe pereţi. 

Rezultatul era o casă primitoare și confortabilă. Două fotolii și 
o canapea veche erau aranjate în jurul șemineului mare, 
deschis. Toate ferestrele dădeau spre St. Lawrence. 

Odată instalaţi în camerele lor, și-au pus ceva de băut, apoi 
au mers în bucătărie ca să pregătească paste, baghetă cu unt și 
usturoi și salată de cicoare. 

— L-ai întâlnit pe No Man, îi spuse Gamache lui Chartrand în 
timp ce pregătea salata, iar Chartrand punea masa. Ești singurul 
de aici care l-a văzut... 

— Nu-i chiar așa, spuse Chartrand. Clara, și dumneata îl știi. 

— Cred că da, spuse ea. Tot uit. A fost demult și eu nu am 
fost la cursul lui. II vedeam pe holuri, dar asta era tot. Abia l-am 
recunoscut în acel autoportret din albumul promoţiei, dar cred 
că așa era moda pe-atunci. Toată lumea voia să pară îngrozitor 
de chinuită. 

— Poate că ceilalţi voiau să pară, însă Norman chiar era, 
spuse Myrna. 

— Dar dumneata ai ţinut o prelegere în tabăra de artiști, 
spuse Gamache, întorcându-se la Chartrand. Ti-a lăsat impresia 
unei secte? 

Chartrand se opri din ce făcea și se gândi. 

— Nu cred. Dar cum este o sectă? Ştii în mod sigur care e 
diferența? 

— Care e diferența dintre o comunitate și o sectă? întrebă 
Beauvoir. 

— Amândouă au un soi de filosofie călăuzitoare, spuse Myrna. 
Dar o comunitate este deschisă - membrii ei pot veni și pleca. O 
sectă este închisă. Rigidă. Impune conformare și loialitate 
absolută faţă de lider și de convingerile sale. Întrerupe contactul 
oamenilor cu marea societate. 


VP - 264 


— Atunci e interesant faptul că No Man l-a invitat pe Marcel să 
susțină prelegerea, spuse Clara. Nu pare să fi acţionat ca liderul 
unei secte. 

— Nu, spuse Myrna. ÎI privi pe Chartrand, apoi privi în altă 
parte. 

Gamache, care veghea atent, își imagina că știe la ce se 
gândise ea. 

Poate că Chartrand nu fusese invitat. Poate că se afla deja 
acolo. 

Gamache suspectase o vreme că Marcel Chartrand fusese 
unul dintre membrii comunităţii lui No Man. Nu pentru că știa 
atât de multe despre aceasta, ci din cauză că pretindea că nu 
știe. 

Chartrand își ridică privirea și îi zâmbi lui Gamache. Era un 
zâmbet prietenos, dezarmant. O privire camaraderească. Și 
Gamache voia să creadă că erau într-adevăr de aceeași parte a 
baricadei. 

Însă, în loc să dispară, îndoielile lui creșteau. 

— Ți-au arătat vreuna dintre lucrările lor? întrebă Clara. 

Ea, singura dintre ei toți, părea să nu aibă suspiciuni în 
legătură cu Chartrand. 

— Nu, și nu am cerut să le văd. 

Myrna își ridică privirea, apoi o îndreptă spre Clara. Dorind ca 
ea să vadă cât era de ciudat. Aveau de-a face cu un proprietar 
de galerie care nu părea deloc interesat de artă. 

Cei mai mulţi dintre deţinătorii de galerii sunt specializaţi, dar 
arată măcar curiozitate faţă de artă, în general. Unii sunt cu 
adevărat pasionați și chiar obsedaţi de asta. 

Clara, care întindea untul cu usturoi pe feliile rotunde de 
baghetă, nu părea să sesizeze nimic ciudat. 

— No Man nu ţi-a arătat niciodată lucrările lui? întrebă 
Gamache. 

— Nu. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Beauvoir. Nici n-ai cerut. 

Lui Chartrand i se păru amuzant. 

— Când găsești ceva ce-ţi place, nu mai este nevoie să cauţi 
mai departe. 

— Ce păcat că Luc Vachon e plecat, zise Clara. Ar fi putut să 
ne spună mai multe despre tabără. 

— Da, spuse Gamache. Așa este. 


VP - 265 


— Se pare că a spus cuiva unde se duce, rosti Beauvoir. 
Ospătăriţa a zis „în josul coastei”, dar asta ar putea fi oriunde. 

Cuţitul cu care tăia roşiile pentru salată se opri. 

— Știi, am întrebat unde s-a dus, dar nu sunt sigur... 

Pe măsură ce se gândea, cuțitul cobora încet, până când 
ajunse să se odihnească pe tocător. Se uita în gol, rememorând 
conversaţia de la braserie. 

— Merde, spuse el într-un final, aruncând cuțitul cât colo. 
Unde e telefonul? 

Chartrand arătă spre camera de zi. 

— De ce? 

— Am întrebat-o pe ospătăriţă unde s-a dus Vachon și ea nu 
știa. Apoi l-am întrebat pe tipul de la bar când se întoarce și 
dacă poate fi contactat. Dar nu l-am întrebat unde s-a dus 
Vachon. Ospătăriţa tânără nu știa, dar poate că el știe. 
Tabarnac. 

Băgă mâna în buzunar, își scoase carneţelul și găsi numărul 
de telefon de la La Muse. 

Il puteau auzi în camera de zi, cum împunge tastele. 

Myrna și Gamache stăteau alături în dreptul chiuvetei. 

— Ce crezi despre toate astea, Armand? întrebă ea încet. 

— Cred că No Man a dispărut, apoi și Peter a dispărut, acum și 
Luc Vachon, singurul membru al taberei de artă aflat încă în 
preajmă, a dispărut. 

— Și acum dispărem și noi, șopti Myrna. 

— Adevărat. 

— Haide, Armand, lasă-mă cu asta. Serios, ce crezi? 

— Cred - Gamache își șterse mâinile pe şervet și se întoarse 
spre ea - că No Man a trăit aici liniștit pentru un timp, apoi s-a 
răspândit vorba că este liderul unei secte și a fost alungat. 

— Nu asta crezi, spuse Myrna. Asta e o recapitulare. Poţi mai 
mult de atât. 

— Cred, spuse Gamache, aruncându-i o privire necruțătoare, 
că trebuie să dau un telefon. 

— Transmite-i lui Reine-Marie toată dragostea, strigă ea după 
el. 

Gamache  încuviinţă din cap și, pășind afară, își scoase 
mobilul. 

Nu-i spusese Myrnei că această convorbire n-avea să fie cu 
soţia lui. Ci cu altcineva din Three Pines. 


VP - 266 


— Ce naiba vrei? 

Aceasta era versiunea lui Ruth pentru „Bună”. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre vizita pe care aţi făcut-o astăzi 
la Facultatea de artă. 

— N-ai vorbit cu nevastă-ta despre asta? De ce mă deranjezi 
pe mine? 

— Vreau să-ţi pun o întrebare la care Reine-Marie nu ar putea 
răspunde. 

— Care? veni vocea nerăbdătoare, dar a putut sesiza în ea și 
o notă de curiozitate. 

— E vorba despre cupletul ăla al tău care a fost pomenit. 

— Care, Miss Marple? Am scris sute de poezii. 

— Ştii tu care, ma belle. 

Aproape că o auzea cum se face mică. Gamache învățase, cu 
mult timp în urmă, că, dacă vrei să te faci îndrăgit de Ruth, 
trebuie să dai în ea cât poţi. Dar, dacă vrei s-o înspăimânți, fii 
drăguţ. 

— Doar o să stau acolo unde-s pus... Acela. 

— Și? 

— Și Reine-Marie mi-a spus că tu și profesorul Massey l-ați 
citat împreună astăzi. N-am mai auzit ca tu să fi făcut asta până 
acum. Probabil că ţi-a plăcut de el... 

— Unde vrei să ajungi? 

— Reine-Marie mi-a spus că se cam fâstăcise în faţa ta. 

— Pari surprins. 

— Și tu în fața lui. 

A urmat o pauză. 

— Și când ea te-a întrebat despre situaţia asta, ai spus ceva. 
Crede că era în latină. Ce ai spus? 

— Nu-i treaba ta. Este chiar de râs că doi oameni în vârstă se 
simt atrași unul de celălalt? Este atât de incredibil? 

Se întâmpla încă ceva ce părea inexplicabil? 

Departe de a fi furioasă, Ruth părea în pragul lacrimilor. 
Gamache își aminti atunci, deși nu fuseseră niciodată îngropate, 
unele lucruri pe care le dispreţuia în meseria lui. 

— Ruth, ce ai spus când Reine-Marie te-a întrebat despre 
sentimentele tale faţă de profesorul Massey? 

— N-ai înțelege. 

— Pune-mă la încercare. 


VP - 267 


— Era un citat dintr-unul dintre poeţii mei favoriţi, spuse ea. Și 
nu, nu-i vorba despre mine. 

— Dar despre cine? 

— Seamus Heaney. 

— Era un vers dintr-unul din poemele lui? întrebă Gamache. 

— Nu. Era ultimul lucru pe care i-a spus. Înainte de a muri. I i- 
a spus soţiei lui. Noii Umere. 

Gamache simţi un nod în gât, dar insistă. 

— Poemul pe care tu și profesorul Massey l-aţi citat, spuse el. 
Doar o să stau acolo unde-s pus, compus din pietre și năzuinţe. 

O așteptă să spună mai departe, așa cum făcuse cu bătrânul 
profesor. Dar ea n-o făcu, și Gamache termină singur citatul. 

— Căci zeitatea care ucide de plăcere, va și vindeca. 

— Ce-i cu el? 

Gamache se uită în spate, spre casă, și îi zări pe Clara și 
Chartrand încadraţi de ochiurile de geam, cu capetele aplecate 
unul lângă celălalt deasupra bucatelor pe care le pregăteau. 

Noli timere, îşi spuse. 

— Pentru cine a fost scrisă poezia? o întrebă pe Ruth. 

— Contează? 

— Cred că da. 

— Cred că știi deja. 

— Peter. 

— Da. Cum de ai știut? 

— Din câteva lucruri, spuse Gamache. M-am prins că, în 
franceză, „piatră” se spune Pierre. lar Pierre este Peter. Este un 
joc de cuvinte cu numele lui, dar și mai mult de atât. L-ai scris 
acum câţiva ani. Puteai să-ţi dai seama încă de atunci? 

— Că el era făcut din piatră și năzuinţe? Da. 

— Și că există o zeitate care ucide de plăcere, spuse 
Gamache. Dar care poate, de asemenea, să vindece. 

— Asta este crezul meu, spuse Ruth. Nu al lui Peter. El era un 
bărbat care primise totul. Talent, dragoste, un loc liniștit în care 
să trăiască și să creeze. Și tot ce avea de făcut era să aprecieze 
lucrurile astea. 

— Și dacă nu o făcea? 

— Ar fi rămas de piatră. Şi zeitatea s-ar fi întors împotriva lui. 
Așa fac, să știi. Sunt generoase, dar pretind recunoștință. Peter 
a crezut că tot acest noroc i se datorează numai lui. 

Nevăzut de Ruth, Gamache încuviinţă. 


VP - 268 


— Peter a avut întotdeauna ștanţat pe frunte un termen de 
valabilitate, spuse Ruth. Așa au oamenii care trăiesc în capul lor. 
Încep destul de bine, dar până la urmă rămân fără idei. Și dacă 
nu există imaginaţie, nu există inspiraţie la care să apelezi în 
caz de nevoie? Ce faci atunci? 

— Ce? 

— În vorbele lui Emily Dickinson, ești terminat. Ce se întâmplă 
când pietrele se fărâmițează, când fie și năzuințele dispar? 

Gamache simţi în buzunar, ca pe o greutate, cărticica. Și 
micul semn de carte. Marcând un loc dincolo de care nu trecuse 
niciodată. 

— Creaţiile lor vor muri, în cele din urmă, neglijate, 
subnutrite, spuse Ruth, răspunzându-și la întrebare. Și, 
câteodată, când se întâmplă asta, moare și artistul. 

— Condus într-acolo de o zeitate care ucide de plăcere, - 
spuse Gamache. 

— Da. 

— Dar care și vindecă, deopotrivă? Cum? 

Gamache descoperi că este cu adevărat interesat. Și era 
suficient de onest ca să știe că nu era vorba doar despre Peter. 

— Prin a oferi o a doua șansă. O ultimă șansă. Nu mă înţelege 
greșit, cred în a-ţi folosi mintea. Dar nu și în a pierde prea mult 
timp cu asta. Fricile trăiesc în minte. Și curajul trăiește în inimă. 
Șmecheria este să mergi de la una la alta. 

— Și între cele două este acel nod în gât, spuse Gamache. 

— Da. Mulţi oameni nu pot trece de asta. Unii sunt născuţi să 
fie sclipitori. Peter așa era. Dar pur și simplu nu a ajuns acolo. A 
ajuns atât de aproape încât le-a putut vedea, le-a putut mirosi. 
Probabil că el chiar a crezut că se află acolo. 

— Năzuinţele, spuse Gamache. 

— Exact. A fost lăsat să simtă gustul strălucirii, al adevăratei 
creativităţi, și apoi, ca într-un banc al lui Dumnezeu, i-au fost 
luate. Dar zeii nu au terminat încă treaba cu el. l-au dat o 
nevastă cu adevărat talentată. Așa că a fost nevoit s-o vadă în 
fiecare zi. Să fie martor. Și apoi zeii i-au luat chiar și asta. 

Suna de parcă ar fi spus o poveste cu strigoi. O povestire 
oribilă, care te bântuie, a lucrului de care ea însăși se temea cel 
mai tare. Nu că ar putea apărea un monstru, ci că tot ce iubea 
ar putea să dispară. 

Peter Morrow trăia coșmarul ei. Toate coșmarurile lor. 


VP - 269 


— Dar i-a fost dată o ultimă șansă? spuse Gamache. Să o 
găsească din nou? 

— Nu din nou, spuse Ruth, cu vocea ascuțită, asigurându-se 
că acest om obișnuit înţelege. Ci pentru prima dată. Peter 
trebuia să găsească ceva ce n-a avut niciodată. 

— Ce anume? 

— Inima. A făcut o pauză înainte de a vorbi din nou. Asta este 
ceea ce i-a lipsit lui Peter, toată viaţa. Avea talent, minte. Dar 
era ciuruit de frici. Și astfel, a mers pe aceleași cărări bătute, iar 
și iar. De parcă Lewis și Clark ajunseseră în Kansas, apoi s-au 
întors și au luat-o de la capăt. Aceeași buclă. Greșind mișcarea 
ce ar putea duce la progres. 

— Peter a făcut așa? întrebă Gamache. 

— Toată viaţa lui, zise Ruth. Nu crezi? Poate că subiectul 
fiecărei picturi era diferit, dar, dacă vedeai o singură lucrare a 
lui Peter Morrow, era ca și când le-ai fi văzut pe toate. Totuși, nu 
oricine poate fi precum Lewis și Clark. Nu oricine este un 
explorator, nu orice explorator se întoarce teafăr acasă. De-aia 
este nevoie de atât de mult curaj. 

— Noli timere, spuse Gamache. Dar, presupunând că-ți 
găsești curajul, ce urmează? S-a dus în Toronto ca să caute 
ajutor, îndrumare? Ca să continui analogia ta, nu-i trebuia o 
hartă? 

— Despre ce vorbeşti? lisuse, discutăm despre inspiraţia 
creatoare, nu despre geografie. Cap pătrat, mormăi ea. Și de ce 
ai adus în discuţie ceva atât de derutant precum Martin și 
Lewis? 

Gamache oftă. O pierdea. Și se simţea și el un pic pierdut. 

— Ce căuta Peter în Toronto? întrebă Gamache, străduindu-se 
ca totul să fie cât mai limpede și mai simplu cu putinţă. 

— Căuta o hartă, spuse Ruth, iar Gamache dădu din cap și 
respiră adânc. Și s-a dus în locul potrivit. Dar... 

— Dar ce? 

— Peter ar fi trebuit să fie atent să nu cadă pradă unor 
influenţe nefaste. Mulţi oameni vor să fie conduși. Dar ce se 
întâmplă dacă își aleg conducătorul nepotrivit? Sfârșesc precum 
în Donner party”. 


12 Grup de pionieri americani care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, au plecat spre 
California cu o caravană de căruţe. Pe drum au avut parte de o serie de evenimente 
nefericite, ajungând până la canibalism, pentru a supravieţui. 


VP - 270 


— Cred că analogia asta își are rostul, spuse Gamache. 

— Ce analogie? 

Gamache se gândea la prietenul lui Peter Morrow. Singur, 
speriat. Pierdut. Și apoi, în cele din urmă, Peter găsise nu un 
drum, ci două. Unul îl scotea de pe terenul arid, celălalt îl făcea 
să se învârtă în cerc. Greșind mișcarea ce ar putea duce la 
progres, cum spusese Ruth. Profesorul Massey pe un drum, 
profesorul Norman pe celălalt. 

Ruth avea dreptate. Peter, cu toată fanfaronada lui, era un 
laș. Și lașii aleg mereu calea cea mai ușoară. 

Și ce poate fi mai simplu decât o magică a zecea muză, care 
să îţi rezolve toate problemele? Nu asta oferă sectele? Acoperiș 
în vreme de furtună? Un răspuns limpede. Progresul nestânjenit. 

— Ruth, crezi în a zecea muză? 

Se pregăti pentru vreo înjurătură, dar nu veni niciuna. 

— Cred în inspiraţie, și cred că e divină. Indiferent dacă e 
vorba despre Dumnezeu, îngeri, un copac sau o muză, nu are 
nicio importanţă. 

— Myrna vorbea despre puterea credinţei, spuse el. 

— Sună înţelept. Aș vrea s-o cunosc într-o zi. 

Gamache zâmbi. Conversaţia se încheiase. 

— Merci, bătrânico jalnică și turmentată, spuse el, și o auzi 
râzând. 

În fundal, Rosa striga: „Băga-mi-aş, băga-mi-aș, băga-mi-aș”. 

— Imi pare rău, spuse ea. Probabil că aţi format un număr 
greșit. 

Ruth închise și merse să stea cu Rosa, muza ei, care o inspira 
nu pentru a fi o poetă mai bună, ci un om mai bun. 

Gamache stătea în întuneric și privea din nou spre ferestrele 
casei. La Clara. Și la Marcel Chartrand. 

Poate de aceea îi invitase aici proprietarul galeriei, gândi 
Gamache. Nu ca parte a vreunui complot sinistru, pentru a-i 
îndepărta de Baie-Saint-Paul. Ci pentru ceva mult mai simplu. Și 
mult mai omenesc. 

Acesta era locul unde locuia Marcel Chartrand, singur. Agăţat 
de colțurile stâncoase. O invitase pe Clara în casa lui. 

Noli temere. 

Nu te teme. 


VP - 271 


Treizeci și doi 


Jean-Guy Beauvoir era la telefon. Așteptând, așteptând. 

Gamache îl vedea prin geamul din camera de zi. Bătând 
darabana. 

Telefonul din mâna lui Gamache sună. 

— Reine-Marie? 

— Oui, Armand. Am noutăţi. A sunat funcţionara de la 
registratura Facultăţii de artă. 

— Așa târziu? 

— Păi, au găsit greu dosarul profesorului Norman. Cred că, în 
mod normal, ar fi renunţat și ar fi plecat pur și simplu în 
vacanţă, dar faptul că lipsea a enervat-o. 

— L-a găsit? 

— Nu. 

— S-ar putea să nu fiu chiar așa de uimit, până la urmă, spuse 
el, și o auzi râzând. 

— Mai e ceva. Nu l-a găsit, dar a sunat-o pe angajata care a 
lucrat pentru ei temporar la finalul semestrului. A confirmat 
faptul că și ea căutase același dosar, pentru altcineva. 

— Pentru Peter? 

— Pentru Peter. Și cred că știu de ce a zăbovit atât de mult în 
Toronto, spuse Reine-Marie. A întrebat de dosar în iarnă, dar a 
durat mult timp să fie găsit. 

— Luni de zile? 

— Ei, poate nu chiar atât de mult, dar toate dosarele vechi au 
fost puse în cutii în timpul renovărilor de acum câţiva ani. Le-a 
luat mult până s-au asigurat că dosarele nu au fost contaminate 
cu praf de azbest, de la renovare. Se potrivește cu perioada 
despre care ne-a spus profesorul Massey. La momentul în care 
angajata a primit confirmarea că dosarele sunt în regulă, 
trecuseră câteva săptămâni și era deja primăvară. 

— Dacă ea a găsit dosarul, de ce nu a dat de el și cea de la 
registratură? întrebă Armand. 

— Angajata temporară l-a distrus. Înainte de a sări la concluzii 
- Reine-Marie îi auzise mormăitul - trebuie să știi că treaba ei 
era să introducă date, date actuale despre studenți, dar din 


VP - 272 


moment ce tot a scos dosarul profesorului Norman pentru Peter, 
a scanat tot ce se găsea în el. Apoi a distrus originalul. De aceea 
nu l-a putut găsi cea de la registratură. 

— Dar asta înseamnă că există o versiune electronică, spuse 
el. 

— Exact. Mi-l trimite prin e-mail. Desigur, până se va 
descărca, vom fi morţi de mult, cu toţii. Așa că am rugat-o să-mi 
trimită numai chestiunile importante. 

— ȘI? 

— Sebastien Norman a predat la Facultatea de artă numai un 
an. Așa cum ţi-am spus mai devreme, Massey a fost cel care l-a 
recomandat. Dar ce este cu adevărat valoros în dosar e o notă 
prin care Norman cerea ca ultima sa plată să fie trimisă la Baie- 
Saint-Paul. Peter trebuie să fi văzut asta și a mers ca să-l 
întâlnească. 

— Dar până să ajungă el, profesorul Norman dispăruse de 
mult, spuse Gamache. S-ar putea să avem un alt fir. Norman 
colabora cu o galerie unde își trimitea lucrările. Poate că încă îl 
reprezintă. Profesorul Massey l-a întâlnit pe Norman în Toronto 
atunci când acesta își începea cariera. Poate că acea galerie 
este în Toronto. 

— Și ei ar putea avea adresa lui actuală, spuse Reine-Marie. 
Dar există o mulţime de galerii în Toronto. 

— Adevărat, însă profesorul Massey ar putea să știe, spuse 
Armand. 

— Vrei să-l sun? 

— E prea târziu ca să-l suni, spuse Armand. Cred că a plecat 
acasă. 

— Nu neapărat. Cred că profesorul Massey locuiește în 
facultate, în atelierul lui. 

— Serios? Ce ciudat! 

— Presupun că acolo are tot ce-i trebuie, spuse Reine-Marie. 
O să încerc. 

Un profesor a fost expulzat, gândi Gamache pe când închidea. 
Un alt profesor nu pleacă niciodată. 

Reine-Marie a revenit în câteva minute. 

— Nu răspunde. Poate că totuși nu locuiește acolo. Mai încerc 
o dată mâine-dimineaţă. 

— Cea de la registratură ţi-a spus de unde era profesorul 
Norman? Din ce parte a Quebecului? 


VP - 273 


— N-am întrebat, dar ar putea fi în dosar. 

— Poţi sa-mi trimiţi informaţiile imediat ce le primești, s’il te 
plaît? 

Au mai vorbit câteva minute, în linişte - o conversație privată 
- apoi Gamache s-a întors în bucătărie, unde a văzut că și 
Beauvoir tocmai revenise. 

— Ceva nou? întrebară ceilalţi la unison. 

— Patron? îl îndemnă Beauvoir pe Gamache să înceapă 
primul. 

— Reine-Marie așteaptă un e-mail de la facultate, cu dosarul 
profesorului Norman. Ştiaţi că profesorul Massey l-a împins în 
faţă pe Norman pentru slujba asta? 

Judecând după faţa Clarei, ea nu știuse. 

— Ce l-o fi apucat să facă asta? 

— l-a confirmat lui Reine-Marie că nu-l știa prea bine pe 
Norman. Se întâlniseră la câteva expoziţii, iar lui Massey i s-a 
părut că Norman are nevoie de puţin ajutor. Nu cunoștea prea 
multă lume și, în mod evident, o ducea greu. Așa că Massey l-a 
recomandat pe Norman pentru un job cu jumătate de normă, să 
predea teoria artei. 

— Massey trebuie să se fi simţit tare rău când Norman a dat-o 
în bară, spuse Beauvoir. 

— Tu ce crezi despre el? o întrebă Gamache pe Myrna. 

— Despre Massey? Mi-a plăcut. Și era evident că studenţii îl 
adoră. Are un anumit magnetism, chiar și acum. Și pare să-i 
pese cu adevărat de studenți. Mi-a amintit puţin de tine, 
Armand, spuse Myrna. 

— Așa e, zise Clara. Are ceva al lui, știu asta. Calmul lui, cred, 
dorinţa de a fi de ajutor. 

— Și înfățișarea lui masculină, atrăgătoare, spuse Gamache și 
îi văzu făcând ochii mari. În dosarul lui Norman era o notă prin 
care îi ruga să trimită ultimul salariu aici, la Baie-Saint-Paul. 
Peter a văzut dosarul, a citit nota și a venit aici. O să aflăm 
curând dacă e mai mult de-atât. 

Pastele au fost scurse, stropite cu ulei de măsline infuzat cu 
usturoi și busuioc proaspăt și presărate cu parmezan ras, iar 
castronul a fost adus la masă. 

— E rândul tău, îi spuse Clara lui Beauvoir, în timp ce se 
așezau. Ai avut noroc cu La Muse? 


VP - 274 


— Deloc. Am așteptat mult timp, dar managerul era prea 
ocupat ca să vină la telefon. 

In timp ce vorbea, Beauvoir se servea cu paste. 

Nu a spus-o, dar dacă ar fi rămas în Baie-Saint-Paul ar fi putut 
să meargă la La Muse, să-l încolțească pe om și să obţină 
informaţiile. În schimb, i se închisese telefonul în nas, cu 
promisiunea că managerul o să-l sune când va avea timp. 

O oră mai târziu, după ce farfuriile fuseseră spălate și cafeaua 
făcută în filtru, două telefoane au sunat în același timp. 

— Excuse-moi, spuse Gamache și ieși din nou cu telefonul pe 
terasa de piatră. Inainte de a închide ușa, îl auzi pe Chartrand 
spunându-i lui Beauvoir: „E pentru dumneata”. 

Era o noapte caldă, fără lună, și, deși Gamache nu mai putea 
să vadă fluviul St. Lawrence, acesta își făcea simțită prezenţa 
prin toate celelalte simţuri. Îl putea mirosi, îl putea auzi, îl putea 
chiar simţi. Cele mai ușoare dintre neguri, pe fața lui. 

— Reine-Marie? 

Pe când vorbea, se întoarse în mod reflex spre vest, 
imaginându-și-o pe Reine-Marie acasă. Işi închipuia că este cu 
ea, stând în grădina lor. Sub aceste stele, aceleași. 

— Am dosarul. Tocmai ţi l-am trimis. 

— Poţi să-mi dai informaţiile, în linii mari? 

Asculta ce-i citește. Și în timp ce ea citea, el se întoarse ușor. 
Departe de ea. Departe de Three Pines. Departe de inima 
Quebecului. Spre capătul fluviului. Acolo unde începeau St. 
Lawrence și Quebecul. 

Acolo unde începuseră toate astea, acum știa. Și unde se vor 
sfârși. 

— Patron? 

Silueta lui Jean-Guy se profila în conturul ușii de la intrare. 

— ICI, 

Tocmai închisese, după convorbirea cu Reine-Marie. 

— Știu unde s-a dus patronul lui La Muse. Unde merge în 
fiecare an, la vremea asta. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Gamache. 

Șeful era ca o voce imaterială, dar în cele din urmă, încet, 
Beauvoir îi putu zări conturul. Intunecat, pe fundalul stelelor de 
pe cerul nopții. 

Ridică un braţ și arătă. 

— Intr-acolo, spuse Gamache. 


VP - 275 


— Oui, spuse Beauvoir. 

— Tabaguen. 

— Oui. 

Și se întoarse și el, privind fix în întuneric. 

Dacă pământul ar fi fost plat, Tabaquen ar fi atârnat într-o 
prăpastie. 

— Aici eraţi, spuse Myrna, ieșind. 

— Ce este? întrebă Clara, alăturându-i-se Myrnei și 
observându-i pe cei doi bărbaţi stând atât de tăcuți și liniștiți. 
Privind spre est. 

— Știm unde s-a dus proprietarul de la La Muse, spuse 
Beauvoir. 

— Și știm și unde s-a dus No Man, spuse Gamache. Și locul 
unde, cel mai probabil, se află și Peter. 

— Unde? întrebă Clara, alăturându-li-se repede. 

— Se cheamă Tabaquen, spuse Gamache. 

— ÎI știi? întrebă Clara și văzu în întuneric cum dă aprobator 
din cap. 

— Este localitatea geamănă cu Agneau-de-Dieu, spuse el. Una 
lângă alta, dar foarte diferite. 

Gamache venise lângă ei, spre casă. 

— Agneau-de-Dieu, spuse Myrna, traducând. Mielul Domnului. 
Dar Tabaquen? Nu știu cum să traduc asta. 

— Este un barbarism, spuse Beauvoir. Nu e chiar franceză. A 
fost denumit așa de băștinași, cu mult înainte de venirea 
europenilor. 

— Ce înseamnă? întrebă Clara. Știi? 

— Înseamnă „vraci”, spuse Gamache, intrând în casă. 


VP - 276 


Treizeci şi trei 


Beauvoir și Clara au stat treji o jumătate de noapte, 
discutând, dezbătând. Trimiţând mesaje prin e-mail, căutând și 
planificând o rută. 

În cele din urmă, pe la două noaptea, organizaseră totul și se 
duseră la culcare, doar ca să se trezească la șase dimineaţa, 
când a sunat alarma deșteptătorului. 

— Cât e ceasul? se auzi vocea somnoroasă a Myrnei. 
Dumnezeule, Clara, e șase și-un pic. A luat foc casa? 

— Trebuie să plecăm, dacă vrem să prindem avionul de la ora 
nouă... 

— Ce? 

Myrna se ridică în capul oaselor, complet trează și ușor 
îngrijorată. 

În capătul celălalt al holului, Gamache stătea deja pe 
marginea patului. Se oferise să rămână treaz alături de Clara și 
Beauvoir, ca să-i ajute, dar îl convinseseră că prezenţa lui nu era 
necesară. Deloc. 

— Aţi reușit? îi spuse lui Jean-Guy, care avea o privire 
împăienjenită, însă nerăbdătoare. 

— În trei ore este un zbor din La Malbaie. Ne duce la 
Tabaquen. 

— Serios? spuse Myrna, după explicaţiile Clarei. Nu putem 
merge cu mașina? 

— Nu există drumuri, spuse Clara, încercând s-o înduplece pe 
femeia masivă să coboare din micul pat. Este un sat de pescari. 
Singurele căi de a ajunge acolo sunt vaporul sau avionul. 

— Am ales avionul, îi explică Beauvoir lui Gamache, care era 
la duș. Oprește în toate așezările și o să ne ia toată ziua, dar 
ajungem la timp pentru cină. 

În jur de ora șapte, erau în pragul ușii, gata de drum. 

Chartrand stătea lângă dubiţă. 

— Luăm mașina noastră, spuse Jean-Guy, aruncându-și 
geanta în portbagaj. 

— Merg și eu cu voi, spuse Chartrand. Nu-i nevoie să luăm 
două mașini. Puteţi să veniţi după a voastră când ne întoarcem. 


VP - 277 


Cei doi bărbaţi se uitară fix unul la celălalt. 

— Urcă-te, spuse Clara. 

Se urcă în dubă și se uită la Jean-Guy, bătând cu palma pe 
locul de lângă ea. 

Beauvoir s-a uitat la ea, apoi la Chartrand. Și, în cele din 
urmă, la Gamache, care ridică din umeri. 

— Ai auzit-o, Jean-Guy. la-ţi lucrurile. 

— Patron, începu Jean-Guy, dar Gamache își puse mâna pe 
brațul lui, ca să-l oprească. 

— Clara e la comandă. Știe ce face. 

— Odată a mâncat poptourri crezând că sunt chipsuri, și a 
făcut baie în supă, crezând că sunt săruri de baie. A transformat 
un aspirator în sculptură. Habar n-are ce face. 

Gamache zâmbi. 

— Cel puţin, dacă toate or s-o ia la vale, avem măcar o dată 
posibilitatea de a da vina pe altcineva. 

— Poate dumneata, bodogăni Beauvoir, îndesându-și geanta 
în spatele dubei. Oricum, eu dau întotdeauna vina pe dumneata. 
Nu mai sunt la conducere. 

Douăzeci de minute mai târziu, Chartrand intră în micul 
aeroport din La Malbaie și trase în dreptul unei barăci. 

— Asta e? întrebă Myrna, ochind un mic avion de pe 
macadam. 

— Cred că da, spuse Gamache, încercând să nu se gândească 
prea mult la asta. Era obișnuit să zboare cu avioane mici pentru 
a ajunge în localităţi izolate și să aterizeze pe locuri pe care cei 
mai mulți piloţi nu le-ar fi considerat a fi piste. Dar niciodată nu-i 
plăcuse. 

— Piua pentru locurile din dreptul ieșirii, spuse Myrna. Din 
baracă ieși un tânăr și îi privi, evaluându-i ca pe o încărcătură. 

— Sunt Marc Brossard, pilotul. Voi sunteţi cei care mi-aţi 
trimis azi-noapte un e-mail? 

— Corect, spuse Jean-Guy. Patru pentru Tabaqguen. 

— Cinci, spuse Chartrand. 

Beauvoir se întoarse să se uite la el. 

— Ne-ai adus până aici. E suficient. Nu poţi veni cu noi. 

— Ba da. Tot ce trebuie să fac este să cumpăr un bilet, îi 
înmână pilotului cardul de credit. 

— Uite. E ușor. Pot să zbor. 


VP - 278 


Vorbise ca Peter Pan, lucru care a făcut-o pe Myrna să râdă. 
Dar nu și pe Beauvoir. Se încruntă la proprietarul galeriei și se 
întoarse spre Gamache. 

— N-avem ce face, Jean-Guy. 

— Nu, dacă nu încercăm, spuse el. Domnule. 

Gamache se aplecă spre Beauvoir și spuse: 

— Nu putem să-l oprim. Și chiar vrem asta? 

Însă Beauvoir nu a cedat. 

— Dar avem loc? 

— Întotdeauna este loc pentru încă unul, așa îmi spunea 
mama, zise pilotul, restituindu-i lui Chartrand cardul și privind 
spre est. Ar fi bine să ne grăbim. 

— De ce? întrebă Myrna, dorindu-și apoi să n-o fi făcut. 

Câteodată e mai bine să nu știi. 

— Cer roșu dimineața. Pilotul arătă spre cerul de un roșu 
aprins: Marinarii trebuie să fie atenți. 

— Încă ceva ce știi de la mama dumitale? întrebă Beauvoir. 

— Nu. De la unchiul meu. 

— Dar ești pilot, iar asta nu e barcă, spuse Clara. 

— E același lucru. Înseamnă vreme rea. Mai bine am fi într-o 
barcă. 

Privi de la Myrna spre Gamache. 

— Balast. Bun în bateau. Nu la fel de bun în aer. 

— Poate că el ar trebui totuși să rămână aici. 

Jean-Guy arătă spre Chartrand. 

Proprietarul galeriei privea fix spre răsăritul strălucitor, stând 
cu spatele la ei. 

— Nu, spuse Clara. A fost drăguţ cu noi. Dacă vrea, poate să 
vină. 

— Pe bune? șuieră Beauvoir spre Gamache. la decizii pe 
principiul „că ceva e drăguţ”? 

— A funcţionat până acum, nu-i așa? 

Gamache privi chipul aprins de frustrare al lui Beauvoir. 

Myrna se apropie, îi văzu faţa roșie și, luând aminte, făcu 
stânga-mprejur. 

— Veniti? 

Pilotul le încărcase bagajele și stătea lângă ușa avionului. 

S-au înghesuit înăuntru, în timp ce pilotul le indica locul unde 
să se așeze, pentru distribuirea egală a greutăţii. Chiar și așa, 
avionul se clătină în aer, o aripă balansându-se periculos, 


VP - 279 


aproape atingând pista. Gamache și Clara, aflaţi pe acea parte, 
s-au aplecat spre centru. La fel ca marinarii, când virează. 

În cele din urmă, au fost în aer, porniţi la drum. Avionul a 
făcut un înconjur și Gamache, forţat să stea cu fața lipită de 
fereastră, în timp ce trupul lui Jean-Guy se răsucea, putea să 
vadă ceea ce era vizibil numai de la înălțime. 

Craterul. Giganticul, cercul perfect unde meteoritul se izbise 
de Pământ acum sute de milioane de ani. Catastrofa cosmică ce 
nimicise viaţa. Și crease apoi viaţă. 

Avionul se înclină din nou și se îndreptă spre est. Departe de 
aceste locuri. Spre cerul înroșit. 

— Zbori de mult pe ruta asta? strigă Clara peste zumzetul 
motorului. 

In sfârșit, încetase să se roage și simţea că poate deschide 
gura fără să ţipe. 

— De câţiva ani, strigă el în semn de răspuns. Am început la 
optsprezece ani. Afacere de familie. 

— Zborul? întrebă Clara, simțindu-se puţin mai încrezătoare. 

— Fructele. 

— Poftim? 

— Oh, pentru Dumnezeu, strigă Myrna. Lasă-l în pace, să se 
concentreze la zbor! 

— Oui, fructele. Nu prea sunt fructe proaspete de-a lungul 
coastei, și cu un bateau poate să dureze prea mult, așa că le 
aducem cu avionul. Mai ales banane. 

Ceea ce a urmat a fost un monolog despre cât durează până 
când diferite fructe intră în putrefacție. În momentul în care a 
terminat de vorbit, erau aproape siguri că se vor altera cu toţii. 

— Cât de des transporți pasageri? întrebă Jean-Guy, disperat 
să schimbe subiectul. 

— Destul de des, în ultima vreme, dar lucrul ăsta e cam 
neobișnuit. Cei mai mulţi dintre cei care vor să meargă pe 
coastă iau vaporul. Durează mai mult, dar e mai sigur. 

Nimeni n-a reacţionat, iar Clara a început din nou să se roage. 
Binecuvântează, Doamne, mâncarea pe care ne-ai dăruit-o... 

— L-ai dus de curând și pe Luc Vachon? întrebă Jean-Guy. 

— Patronul de la La Muse? Oui. Cu câteva zile în urmă. Puțin 
mai devreme decât de obicei, pleca în excursia lui anuală pe 
coastă. 

— Unde s-a dus? întrebă Gamache. 


VP - 280 


— În Tabaquen. Să picteze, Așa cum face în fiecare vară. Anul 
ăsta l-am dus până la destinaţie, dar în cele mai multe dintre 
veri îl las în Sept-Îles, să ia vaporul. Toţi artiștii preferă vaporul. 
Este... 

— ... mai sigur, da, știm, spuse Beauvoir. 

Pilotul râse. 

— Voiam să spun mai drăguţ. Cred că artiștilor le plac 
lucrurile drăguțe. Mais, franchement, nu este chiar sigur. Nu 
există cale sigură de a ajunge la Lower North Shore. Noi 
înfruntăm turbulențele, iar vapoarele au Mormintele. Așa că 
totul e o loterie. 

— Țineţi-vă gura! șuieră Myrna, ţintuindu-i cu o privire uscată. 

Micul avion era clătinat de un curent de aer. Scufundându-se 
și căzând, apoi urcând din nou. Pilotul se concentră repede 
asupra zborului. În spate, toţi făcuseră ochii mări, iar Clara o 
prinse pe Myrna de mână. 

Văzând-o, Jean-Guy o invidie și se întrebă cum ar reacţiona 
Șeful dacă l-ar prinde de mână. 

Avionul se înclină din nou și Beauvoir prinse mâna lui 
Gamache, apoi îi dădu drumul, când avionul se îndreptă. 

Gamache se uită la el, dar nu spuse nimic. Nu era, știau 
amândoi, prima dată când, în lupta pentru viaţa prețioasă, se 
sprijineau unul pe celălalt. Și, la felul cum mergeau lucrurile, nu 
părea să fie nici ultima. 

— Peter, strigă Clara cu o asemenea forță, încât Beauvoir a 
fost tentat să privească în jur, să vadă dacă nu cumva acesta li 
s-a alăturat. 

Clara se aplecă în faţă. 

— L-ai dus și pe soțul meu? Peter Morrow? 

— Désolé, doamnă, spuse pilotul, care vorbea perfect ambele 
limbi și părea să se exprime amestecându-le pe amândouă. 
Frangleză. 

— Nu-mi amintesc nume. Numai bagaje. Și fructe. Acum, 
lămăi... 

— Trebuie să fi mers la Tabaquen, i-o tăie Clara repede. Un tip 
înalt. Englez. 

Pilotul negă dând din cap. 

— Nu-mi spune nimic. 

Myrna își scoase telefonul și, după câteva clicuri, i-l înmâna 
Clarei, care ezită pentru un moment. 


VP - 281 


— Oh, ce naiba, spuse ea. Oricum o să murim cu toţii, îi arătă 
pilotului fotografia și, când se opri din râs, acesta arătă cu 
degetul. 

— Asta ești tu? 

— Nu contează. Îl recunoști pe bărbat? 

— Mda. Înalt, bătrân. Englez. 

— Bătrân? spuse Clara. 

— S-ar putea ca ăsta să nu fi fost cel mai important lucru pe 
care l-a spus, zise Myrna. Cu toţii îi părem bătrâni. El de-abia 
acum începe... să putrezească. 

Avionul îi scutură puţin, ca și când ar fi primit un ghiont. 

— Oh, Hristoase, iar începe, spuse Jean-Guy. 

— Ce-i acolo? întrebă Clara. 

— Unde? ceru Myrna să afle, privind terifiată pe fereastră, 
spre locul indicat de Clara. 

— Este un vapor de aprovizionare, spuse pilotul. 

— Unul dintre cele pe care le iau artiștii? întrebă Clara. 
Dedesubtul lor era fluviul, și pe ei au văzut un vas. 

De la înălțime, semăna cu un trabuc. 

— Oui. 

— Cât durează să ajungi cu vaporul la Tabaguen? întrebă ea. 

— Din Sept-Îles? Pilotul se gândi. Cam o zi, poate două. 
Depinde de vreme. 

— Du-ne acolo. 

— Unde? 

— În Sept-Îles. 

— Clara? zise Myrna. 

— Clara? spuse Gamache. 

— Dacă Peter a luat vaporul, așa o să facem și noi. 

— Clara? zise Jean-Guy. 

— Dar Peter nu mai este la bord, spuse Myrna. 

— Știu asta. Dar există un motiv pentru care a luat vaporul. 

— Poate, spuse Myrna. Dar există și un motiv pentru care noi 
n-ar trebui s-o facem. N-ar fi mai bine să ajungem la Tabaquen 
cât de repede putem? 

— De ce? întrebă Clara. 

— Ca să-l găsim pe Peter. 

— Și dacă am presupune că a părăsit vaporul? întrebă Clara. 
Dacă am presupune că n-a ajuns niciodată? Nu. Trebuie să 
mergem pe urmele lui, cât de aproape putem. 


VP - 282 


Beauvoir se întoarse spre Gamache. Nasurile aproape că li se 
atingeau, atât erau de înghesuiți. Și nu exista nicio îndoială 
asupra a ceea ce se citea în privirea lui Beauvoir. Disperarea. 

Se terminase cu gluma. Se distraseră. O lăsaseră pe Clara să-i 
conducă de colo-colo. 

Dar acum era momentul să preia conducerea. 

— Patron. 

Vocea lui Beauvoir era plină de îngrijorare. 

— Clara este la comandă, Jean-Guy, spuse Gamache, cu 
vocea abia auzindu-se peste bocetul motorului. 

— Putem să zburăm până în satul ăla, să aflăm ce s-a 
întâmplat cu Peter și să ne întoarcem acasă înainte ca vaporul 
să parcurgă jumătate din drumul până acolo, spuse Beauvoir. 
Nu asta vrei? 

Gamache privi în jos spre vas, atât de mic pe fluviul uriaș. 

_ — l-am dat Clarei cuvântul nostru. Se întoarse spre Jean-Guy: 
In plus, s-ar putea ca ea să aibă dreptate. Până acum, a avut. 

Beauvoir privi ochii căprui și adânci ai Șefului, ridurile feţei. 
Cicatricea adâncă de pe tâmplă. Părul aproape complet 
încărunțţit, deja. 

— Ți-e teamă? întrebă Beauvoir. 

— De ce anume? 

— Să fii din nou la comandă? Să-ţi asumi responsabilități? 

Există un leac în Gilead... Cartea din buzunarul lui Gamache îl 
împungea într-o parte. Un spin. Nelăsându-l să uite... care 
vindecă un suflet bolnav de păcate. 

— Suntem aici ca s-o susţinem pe Clara, nimic mai mult, 
repetă Gamache. Dacă va trebui să intervin, o s-o fac. Dar nu 
înainte de a fi nevoie. 

Pe când Jean-Guy își întorcea chipul, Gamache văzu în acei 
ochi familiari ceva atât de nefamiliar! 

Îndoială. 

e 

Avionul nu a rulat atât de mult pe pământ la aterizare. A lovit 
macadamul cu un pocnet și a derapat spre oprire. 

— Pfiuu, spuse rânjind pilotul nemuritor. Aproape că am 
umplut bananele de vânătăi. 

Myrna râse, cu acel amuzament exagerat al celui care tocmai 
a scăpat de la moarte sigură. 


VP - 283 


Au coborât din conserva de tinichea și au rămas pe pistă. 
Privind fluviul. Avionul se oprise la numai câţiva metri de St. 
Lawrence. 

— Tabarnac, spuse Chartrand, apoi se întoarse spre femei: 
Scuze! 

— Merele, zise Myrna, apoi se întoarse spre Chartrand: Scuze! 

— Asta nu-i un aeroport, spuse Gamache, privind în jur. 

Pilotul le descărca bagajele pe pistă. 

— Un aeroport este mare, spuse Gamache. Aterizează 
avioane. Asta e... 

Se întoarse de jur-împrejur. Fluviu, pădure, fluviu. 

— Asta e... 

— Sunteţi bineveniţi, spuse pilotul, azvâărlind ultimul bagaj în 
stivă. 

— Serios, spuse Gamache. Unde suntem? 

Pilotul îi arătă. Departe, la orizont, era un punct. Pe măsură ce 
se uitau, creștea. Apoi prinse formă. Formă de vapor. 

— Loup de Mer. Andochează aici. Arătă spre un debarcader 
aflat la o jumătate de kilometru: Asta este o pistă pentru 
cargouri vechi. Ar fi bine să vă grăbiţi. 

— Tabarnac, spuse Myrna, în timp ce își lua bagajul. 

— Merde, zise Chartrand. 

Porniră să traverseze fâșia aspră de pământ, oprindu-se să 
privească avionul care huruia pe pistă, decolând. In mod ciudat, 
de la sol părea grațios, de parcă fusese eliberată o stranie 
creatură. 

Avionul și băiatul dinăuntrul lui păreau făcuţi pentru ceruri și 
nu pentru acest pământ. 

Avionul a virat scurt, a luat viteză și a zburat în soare. Și a 
dispărut. 

Atunci s-au întors cu spatele și au pornit spre debarcader, 
unde tocmai sosise Loup de Mer. 

Lupul de Mare. 

Gamache, care cunoștea foarte bine coasta, se întreba dacă și 
Clara își dădea seama în ce se băgaseră. 


VP - 284 


Treizeci și patru 


Mai erau două cabine libere. Admiral's Suite și Captain's 
Suite. 

Au hotărât ca femeile să ia Captain's Suite, iar cei trei bărbaţi 
să stea împreună în Admiral's Suite, care era mai mare. 

Au arătat fotografia lui Peter șefului de port, omului de la 
bilete, șefului stewarzilor, unei femei despre care au crezut că 
este angajată acolo, dar s-a dovedit până la urmă a fi pasager, 
ca și ei. 

Nimeni nu l-a recunoscut pe Peter. 

— Poate că nu a luat vaporul, spuse Myrna. Nu-mi amintesc 
să-l fi întrebat pe pilot în mod expres despre asta. 

Clara se gândi, ţinându-și geanta într-o mână, iar în cealaltă, 
fotografia lui Peter, care se cam jerpelise. Myrna promisese să 
nu mai arate vechea poză din albumul promoţiei. 

— Totuși, pilotul l-a recunoscut în fotografia asta, spuse 
Myrna. Deși nu înţeleg cum. Aproape toată fața îi este ascunsă 
de fum. 

Mai puţin, gândi Gamache, acel ochi isteț. Nu un ochi de 
artist, ci un ochi abil, cântăritor. Ochiul mamei lui. 

Ceva îl deranja pe Gamache în tot acest schimb de replici pe 
care-l avuseseră cu tânărul pilot. Și poate că Myrna pusese 
punctul pe „i”. Era ciudat că acest puști, care admisese că își 
trata pasagerii ca pe niște obiecte, ar fi putut să-l recunoască pe 
Peter în acea fotografie dintr-un album vechi. 

Totuși, el o recunoscuse și pe Clara, așa că poate tânărul 
avea ochiul format pentru a reţine chipuri. 

— Cred că, dacă e să-l recunoască cineva - Clara ridică o 
fotografie mai recentă a lui Peter -, atunci această persoană 
este un angajat care l-a văzut zilnic hoinărind pe vapor. Nu 
căpitanul, nu șeful de port. 

— Bine punctat, spuse Gamache. 

Și Clara avea dreptate. Deși stewardul care le-a arătat 
femeilor cabina nu-l recunoscuse, dar colegul lui care se ocupa 
de bărbaţi, da. 


VP - 285 


— A avut o cușetă de o persoană, spuse stewardul. Foarte 
reținut. 

— Cum de ţi-l amintești? îl întrebă Jean-Guy, în timp ce-l 
urmau pe coridorul întunecat și îngust. 

În mod sigur, locul nu semăna cu Queen Mary. 

— L-am supravegheat. 

— De ce? întrebă Beauvoir. 

— Mi-era teamă să nu sară. 

S-au oprit în mijlocul culoarului. 

— Ce vrei să spui? întrebă Gamache. 

— Oamenii mai fac asta, explică tânărul steward. 

Era micuţț și suplu. Cu un puternic accent spaniol. 

— Mai ales cei tăcuţi. El era tăcut. Închis în sine. 

Și-au continuat drumul de-a lungul culoarului și apoi, spre 
surpriza lor, pe încă două rânduri de scări în jos. 

— Majoritatea pasagerilor sunt încântați să călătorească. 
Vorbesc unii cu ceilalţi. Fac cunoștință. Aici nu prea au ce face, 
așa că își petrec timpul împreună. Tipul vostru n-a făcut așa 
ceva. Era diferit. 

— Crezi că se gândea să sară? întrebă Gamache. 

— Nu. Era în regulă. Doar că era diferit. 

Acest cuvânt, iar și iar. Peter Morrow, care se străduise toată 
viața lui să se conformeze, era până la urmă diferit. 

— Unde a coborât? întrebă Jean-Guy. 

— Nu-mi amintesc. 

Ajunseseră la Admiral's Suite. Stewardul le-a deschis ușa, apoi 
a întins mâna, cu palma în sus. 

Beauvoir l-a ignorat, dar Gamache i-a dat o bancnotă de 
douăzeci. 

— Douăzeci, patron? Serios? îl întrebă Beauvoir, cu voce 
joasă. 

— Cine crezi că o să ne păstreze locuri în barca de salvare? 

— Oh! 

— Oh! făcu Gamache. 

Au pășit înăuntru. Aproape. Toţi trei abia aveau loc să stea în 
picioare, și nu era prea clar cum vor reuși să se întindă. 

— Ăsta este Admiral's Suite? Trebuie să fie o greșeală, spuse 
Chartrand, încercând să se întoarcă fără să antreneze și pe 
altcineva în mișcare. 

— Aici trebuie să fi fost o revoltă, spuse Beauvoir. 


VP - 286 


Gamache ridică din sprâncene. Locul arăta mai mult ca o 
închisoare. Și mirosea ca o latrină. Se aflau, într-adevăr, în 
măruntaiele vaporului. 

Loup de Mer se clătină, apoi se desprinse de doc. 

— Călătorie plăcută, spuse stewardul în timp ce închidea ușa. 

Bărbaţii puteau vedea, prin hubloul îngust, cum pământul se 
micșorează. 

e 

Myrna a închis robinetele și și-a trecut mâna prin apă, ca să 
se asigure că temperatura e potrivită. Aroma de lavandă a 
spumei de baie a umplut încăperea îmbrăcată în mahon. 

Lumânările erau aprinse, iar stewardul lor le adusese două 
cappuccino tari și un coș cu croasanţi proaspeți și gemuri. 

Armand le sunase, ca să le spună că stewardul lor îl 
recunoscuse fără nicio îndoială pe Peter. Clara era ușurată și 
simţea că, în sfârșit, poate să se relaxeze. 

A rupt vârful unui croasant din foitaj și s-a așezat pe 
canapeaua din cabina lor. 

Erau pe drum. 

În partea cealaltă a apartamentului, în baie, Clara o văzu pe 
Myrna scufundându-se tot mai adânc în cada de cupru, 
baloanele de săpun formând pe trupu-i munți și văi de spumă. 

— Văd că, în sfârșit, ţi-a venit corabia la mal, spuse Clara, pe 
când Myrna fredona încet „Ce să facem cu un marinar beat?” 

— Sunt născută navigator, spuse ea. 

În timp ce Myrna făcea baie, Clara luă o gură de cappuccino și 
se uită pe fereastra mare, spre pădurile dese, bătrâne și 
golfurile alunecând pe lângă ei, în timp ce Loup de Mer se 
îndrepta spre est. 

e 

Jean-Guy se aplecă peste balustradă. Loup de Mer fusese 
îndreptat direct în valuri, și cei doi bărbaţi priveau ţintă peste 
bord, hipnotizaţi de acest ritm. Prora se ridică și se lăsa, tăind 
valurile și aruncându-le în faţă jeturi de lumină. 

Era deopotrivă revigorant și adormitor. 

Să-i fi murmurat Gamache acum un vechi cântec de leagăn 
din Québec, și Jean-Guy știa că ar fi adormit pe loc, atunci și 
acolo. 


C'est un grand mystere 


VP - 287 


Depuis trois nuit que le loup, hurle la nouvelle. 


Doar amintindu-și melodia, că Jean-Guy își și simțea pleoapele 
grele. Apoi deschizându-se, agitate. Mai grele, tot mai grele. 
C'est un grand mystere. Este un mare mister. Vocea mamei îi 
cântă. Despre sălbăticie. Lupi și vulpi. Despre a fi înfricoșat. Și a 
fi salvat. A fi în siguranţă. 

Capul i se lăsa ușor, apoi tresărea, când se trezea. 

— Hai să luăm micul dejun, spuse Gamache. Trebuie să fie o 
cafenea pe-aici. 

ÎI lăsaseră pe Marcel Chartrand să intre primul la baie. Când 
plătiseră pentru cazare, funcţionarul îi asigurase că era vorba 
despre un apartament. 

Nu era. Doar dacă „apartament” înseamnă, în termeni 
maritimi, să împarţi un closet minuscul și murdar, aflat la 
capătul unui coridor întunecat. 

— Dacă noi avem apartamentul Amiralului, îţi imaginezi cât 
de rău trebuie să fie al Căpitanului? spuse Jean-Guy. 

— Când le-am sunat să le spun despre Peter, le-am întrebat 
cum e la ele. Nu s-au plâns. 

— Uimitor, spuse Jean-Guy. Eu sigur aș fi făcut-o, dacă eram 
în locul lor. 

— Dacă erai în locul lor? întrebă Gamache. 

Găsiseră cafeneaua, dar tocmai închisese. 

— Désolé, spuse stewardul. Puteţi lua cafea de aici. 

Le arătă un automat cu fise. 

— Nu am mărunt, spuse Gamache, căutându-se în buzunare. 
Tu? 

Beauvoir, din ce în ce mai nervos, își întoarse buzunarele pe 
dos. 

— Merde. 

Se holbau la maşinărie. 

e 

— A fost minunat, spuse Myrna, lăsându-se pe spate în 
scaunul ei de la masa de mahon. 

Micul dejun - compus din ouă și șuncă, plus o neașteptată 
gustare cu file de păstrăv afumat - se terminase, iar acum își 
sorbeau cafelele și ciuguleau niște fructe. 


VP - 288 


— Dacă apartamentul nostru este așa de bun, spuse Clara, 
ridicându-se să facă și ea o baie, îţi dai seama cât de grozav 
trebuie să fie al bărbaţilor? Apartamentul Amiral. Uau! 

Myrna schimbă cu niște haine curate halatul pufos pe care îl 
găsise în cabină și o auzi pe Clara gemând, în timp ce se lăsa să 
alunece în cadă. 

— O să ies puţin, spuse Myrna, oprindu-se în ușa băii. Eşti în 
siguranţă acolo? N-o să adormi, nu-i așa? 

— Să mă înec și să pierd tot restul călătoriei? întrebă Clara. 
Nici vorbă. Va trebui să chemaţi poliţia ca să mă daţi jos de pe 
vaporul ăsta. Dar unde te duci? 

— Să mă întâlnesc cu polițiștii. 

Myrna le găsi cabina aflată, în mod surprinzător, undeva jos, 
pe un culoar ponosit. 

A verificat de două ori plăcuţa de pe ușă, ca să se asigure că 
scrie, într-adevăr, Admiral's Suite, apoi a ciocănit. l-a deschis 
Jean-Guy, iar în fundal, care nu era prea departe, l-a putut 
vedea pe Armand. Căutând prin buzunarul hainei lui Chartrand. 

— Căutam niște mărunţiș, se bâlbâi el, apoi, recăpătându-şi 
sângele-rece, își îndreptă umerii și spuse, cu o urmă de 
demnitate: pentru automatul de cafea. 

— Desigur, spuse Myrna. E 

Ar fi intrat, dacă lucrul ăsta ar fi fost posibil. In schimb, își 
băgă capul înăuntru și privi împrejur. 

Un furnir de lemn, ieftin și ondulat tot, acoperea pereţii, 
făcând cămăruţa să pară și mai mică. Lângă perete se vedea o 
singură cușetă, transformată pe timpul zilei într-o canapea 
îngustă. Hubloul era acoperit de murdărie. Locul mirosea a 
naftalină și urină. 

— lertare că am luat cabina mai bună, spuse Gamache. A 
voastră trebuie să fie de-a dreptul sinistră. Vreţi să facem 
schimb? 

Jean-Guy se întoarse spre el și-i aruncă o privire urâtă. 

Myrna l-a asigurat că ea și Clara stau foarte bine acolo unde 
sunt. Sunt cu toţii înrolați, într-un fel. Le-a dat tot mărunţișul pe 
care îl avea. 

Apoi a plecat. 

e 

Primul port anunţat de-a lungul coastei a fost Anticosti Island, 

în Golful St. Lawrence. 


VP - 289 


— Aici spune, zise Clara, citind dintr-un ghid pe care îl găsise 
în salonul pasagerilor, că la Anticosti s-au găsit patru sute de 
epave de vapoare. 

— Oh, pe bune, spuse Jean-Guy, încrucișându-și mâinile la 
piept. Mai spune-mi din astea. 

— Se pare că este cunoscut drept cimitirul golfului, spuse ea. 

— Eram sarcastic, zise Beauvoir. 

— Știu, spuse Clara. Dar acum, cel puţin, știm ce a vrut să 
spună pilotul când a zis că marea provocare pentru vas este să 
treacă de Morminte. O să le lăsăm curând în urma noastră. 

— Astea nu sunt Mormintele, spuse Gamache. 

Se ridicase de la masa laminată cu plastic, din salon, și se 
îndreptase spre fereastră. Printre dârele murdare, putea vedea 
insula apropiindu-se. Era enormă și aproape complet nelocuită. 
De fiinţe omenești. 

Singura așezare era Port-Menier, unde trăiau mai puțin de trei 
sute de oameni. 

Dar în ape mișunau somoni uriași, păstrăvi și foci. lar pădurile 
erau pline de căprioare și elani, și ierunci. 

Gamache ieși pe ușa dinspre punte, urmat de Clara, Myrna, 
Jean-Guy și Marcel Chartrand. Aerul era mai rece decât în Baie- 
Saint-Paul. Mai proaspăt. Un parfum anume adăsta deasupra 
pădurii și plutea încet peste fluviu, atenuând parcă linia dintre 
apă și aer. 

Se simţea de parcă s-ar fi apropiat de trecut. O pădure 
primordială atât de luxuriantă și verde și atât de bine 
conservată n-ar fi putut exista în această epocă a călătoriilor în 
spațiu, a telefoanelor mobile și a botoxului. 

Singurele semne ale civilizaţiei erau farul și un rând de case 
de lemn, viu colorate, înșirate de-a lungul țărmului. 

— Ce-i asta? întrebă Clara. 

— Care? întrebă Chartrand. 

— Asta. 

Clara își înălţă capul într-o parte și arătă în aer. 

Aplauze. Bătăi din palme. 

Cercetă malul. Poate că era o tradiţie. Poate că, atunci când 
ajungea aprovizionarea, localnicii veneau și aplaudau. Ea ar fi 
făcut-o. 

Dar nu prea era exact. Nu prea era omenesc. 

— Sunt copacii, spuse Chartrand. 


VP - 290 


A condus-o delicat de jur-împrejur, până când Clara și-a 
îndreptat privirea departe de port, spre pădure. 

— Se bucură să ne vadă, spuse el încetișor. 

Clara îi privi chipul, ochii. Nu se uita la ea. Imbrăţișa pădurea. 
Copacii fericiţi, ale căror frunze păreau să bată din palme, în 
briza ușoară. 

Lângă ea, Myrna privea în jos spre ghidul de călătorie, fără s-o 
lase inima să-i spună că acei copaci erau denumiți plopi 
tremurători. Și că ceea ce simțeau ei văzând apropierea 
vaporului era un semnal de alarmă. Și ea ar fi simţit la fel, dacă 
ar fi fost un copac. 

— O să andocăm și o să debarcăm proviziile, anunţă o voce 
micuță, prin sistemul de comunicare de la bord. Puteţi merge pe 
țărm, dar ţineţi cont de faptul că plecăm în patru ore. 

Cu sau fără voi, asta era ideea. 

— Putem să părăsim vaporul, spuse Beauvoir. Trebuie să fie 
un avion pe care să-l luăm. g 

— Nu. Rămânem pe vapor, spuse Clara. Imi pare rău, Jean- 
Guy, ştiu că asta nu e prima ta alegere, dar, dacă Peter a mers 
pe ruta asta, așa o să facem și noi. Nu știm unde a coborât. 
Poate că aici. 

Nu le-ar fi luat patru ore ca să perie Port-Menier. 

S-au separat, Clara și Chartrand luând o parte a orașului, iar 
ceilalți cealaltă parte. La o oră după ce au părăsit vasul şi după 
ce vorbiseră cu fiecare negustor și localnic întâlnit în cale, 
Myrna, Jean-Guy și Gamache au ajuns la singurul restaurant din 
oraș. 

— Probabil că ţi-e foarte foame, îi spuse Gamache Myrnei. 
Mie, cel puţin, îmi e. 

— AȘ putea mânca ceva, spuse ea. 

Au comandat pește și cartofi prăjiţi, iar Beauvoir a comandat 
și o pizza. 

— Și una la pachet, a strigat el. Nu se știe niciodată, a spus 
către Gamache. 

— Sincer să fiu, nu cred că putem lua pizza în cabina de pe 
vas, spuse Gamache, scoțându-și ochelarii de citit și punând 
meniul deoparte. Sunt puţin îngrijorat că dacă vom mânca pizza 
nu vom mai avea loc înăuntru. 

Când a venit mâncarea, au descoperit că peștele servit era 
cod. 


VP - 291 


— Prins astăzi, spuse tânărul ospătar. Și cartofii sunt 
proaspeţi, tot de astăzi. 

A gesticulat spre fereastră, către vaporul uriaș pe care 
călătoriseră și ei. În mod evident, „proaspăt” era o noţiune 
înșelătoare. : 

— Coboară multă lume de pe vas? întrebă Gamache. Işi tăia 
peştele crocant. 

— Câțiva. Cei mai mulți vor numai să-și dezmorțească oasele. 
Ca dumneavoastră. 

— Rămân și aici? preluă Jean-Guy cursul întrebărilor, în timp 
ce Gamache mânca. 

— Aici? Nu, râse tânărul. Doar niște vânători, pentru o 
săptămână sau cam așa ceva, la sfârșitul sezonului. Niște 
pescari. Dar niciunul nu locuiește aici. In afară de noi. 

Nu părea să fie deranjat de asta. Dacă simțea ceva, era 
ușurare. 

— Căutăm un prieten, spuse Gamache. 

Era rândul lui Beauvoir să mănânce, și rândul lui să 
vorbească. _ 

— A fost pe Loup de Mer acum câteva luni. Inalt, englez. 

l-a arătat ospătarului fotografia. 

— Nu, îmi pare rău, spuse acesta după ce o studie, și i-o dădu 
înapoi. 

Restaurantul se umpluse deja cu oameni care îl strigau pe 
tânăr Cyril. Comandau scoici Saint-Jacques și fălci de cod și tot 
felul de lucruri care nu erau trecute în meniu. 

— Ai vrea să încerci câte ceva, prietene? 

Una dintre bătrâne, voinică și îmbrăcată ca un bărbat, veni 
spre ei, oferindu-i lui Beauvoir coșul ei plin cu fălci de cod. 

El dădu din cap. 

— Ah, haide. Se vedea cât de colo cum salivezi. 

Asta i-a făcut să râdă pe toți ceilalţi, cărora li se alăturase 
acum și un bărbat de vârstă mijlocie. 

— Hai, mamă. Lasă oamenii în pace. 

— Oh, nu-i niciun deranj, spuse Beauvoir. 

Văzuse în privirea bătrânei o urmă de supărare. 

— Pot să iau o bucată? 

Apucă una dintre bucăţelele bine prăjite din coș, o înmuie în 
sos și o mâncă. 

În încăpere se făcu linişte. 


VP - 292 


Când întinse mâna după o altă bucată, începură cu toții să 
ovaţioneze, de parcă ar fi câștigat Cupa Mondială. 

Bătrâna s-a prefăcut că-i dă peste mână lui Jean-Guy. 

— Fălci de cod aici, Cyril, spuse bărbatul de lângă ea. 

Când, o oră mai târziu, ajunseră și Clara cu Marcel, Myrna 
dansa în mijlocul încăperii alături de un grup de femei, cântând 
împreună cu tonomatul. 

— „Bărbatul deștept (femeia și mai deşteaptă)”, cântau și 
dansau, vânturându-și brațele deasupra capetelor, în urale 
generoase. 

Jean-Guy era în partea cealaltă a restaurantului, stând de 
vorbă cu niște pescari. 

— Aţi avut noroc? întrebă Clara, în timp ce ea și Marcel se 
strecurau în separeu, alături de Gamache. 

— Nu. Voi? 

Clara dădu din cap și încercă să spună ceva, dar muzica și 
râsetele o acopereau. 

— Hai să ieșim, îi strigă Gamache la ureche. ÎI prinse de braţ 
pe Chartrand, împingându-l în locul lui. Comandă fălci de cod și 
cartofi prăjiţi. N-o să-ţi pară rău. 

Apoi ieși împreună cu Clara. 

— Ce este? întrebă el. 

Observase graba cu care încercase să se facă auzită în 
restaurant. 

— Marcel și cu mine am mers în jurul așezării și de-a lungul 
malului, spuse ea. Asta mi-a lăsat timp de gândire. 

— Ou? 

— Pilotul ăla n-ar fi avut cum să-l recunoască pe Peter dintr-o 
fotografie veche. 

Trecuseră repede prin oraș, iar acum stăteau pe un doc 
micuţ. Bărcile cu vâsle acostate acolo se loveau ușor de 
platforma plutitoare. 

Gamache se uita ţintă la ea, rememorând imaginea. 

— Era prea veche, prea mică, spuse Clara, văzând cum alerga 
mintea lui Gamache. Și fața lui Peter era aproape acoperită de 
fum. 

— Dumnezeule, era vorba despre Massey, spuse Armand, 
ajungând la aceeași concluzie ca și Clara. Pilotul l-a recunoscut 
pe profesorul Massey, nu pe Peter. 


VP - 293 


Și-a scos telefonul. Abia reușise să se conecteze, agăţat de 
restul lumii cu o singură liniuță de rețea. A tastat pe ecran atât 
de rapid și cu atâta dexteritate, încât Clara a fost surprinsă. 
Întotdeauna păruse genul care nu se simte confortabil cu un 
computer, tabletă sau orice fel de dispozitiv. 

Însă, privindu-l, și-a dat seama că telefonul era un instrument 
la fel de puternic precum o armă. Îi furniza informaţii. Și niciun 
investigator nu ar fi putut supraviețui fără asta. 

A mai tastat de câteva ori, s-a întors, a pornit repede spre 
oraș, apoi s-a oprit. 

Linia singuratică licărea. Apărea, apoi dispărea. Legătura cu 
lumea de afară se destrăma și se rupea. Apoi reapărea. 

— Oui, all6, vorbi el tare. Sunteţi Vols Côte Nord? 

Clara îi privea chipul încordat. Telefonul era atât de lipit de 
ureche, încât părea că încearcă să apuce acea unică linie. _ 

— Am luat un avion azi-dimineaţă, de la Malbaie la Sept-lles... 

Era limpede că persoana de la celălalt capăt vorbea, iar ochii 
lui Gamache se îngustaseră în timp ce el se concentra la vocea 
care se estompa în răstimpuri. 

— Corect. Ne-a lăsat la Sept-iles. Pilotul s-a întors? 

Gamache asculta. Clara aștepta, încercând să-i citească 
expresia. 

— Când? 

Gamache asculta în continuare. 

— Puteţi să-mi faceți legătura în avion? 

Chiar și Clara, aflată la câţiva metri depărtare, a putut auzi 
râsul celuilalt. 

— Dar ar trebui să puteți, spuse Gamache. 

Acum Clara auzi cuvinte, într-o franceză rapidă, care aduceau 
cu „idioţenie”, „imposibil”, „delir”. 


— Puteţi s-o faceţi, aţi mai făcut-o și înainte. Chiar insist. Mă 
numesc Armand Gamache, sunt inspector-șef la secţia 
Omucideri din Québec. Pensionat. 

Ultimul cuvânt a fost cel mult un mormăit, iar el s-a uitat la 
Clara, strâmbându-se. 

Deși „Pensionat” părea să nu fi ajuns la cel aflat la celălalt 
capăt al firului, tonul autoritar al lui Gamache ajunsese. 

A urmat o altă pauză, în care Gamache a ascultat și în cele 
din urmă a spus: 


VP - 294 


— Merci. 

Clara a făcut un pas spre el. 

— Ne face legătura. 

Gamache privea ţintă spre cer, de parcă asta ar fi putut să 
ajute. In cele din urmă, îi aruncă repede Clarei o scurtă 
încuviințare, din cap. 

— Bonjour. Ești Marc Brossard? Numele meu este Gamache. 
Ne-ai dus astăzi la Sept-lles. 

Lângă el, Clara se ruga ca firava, fragila legătură să ţină. Doar 
încă un minut. Un minut. 

— Oui, oui, spuse Gamache. Ascultă. 

Dar tânărul continua să vorbească. 

— Ascultă-mă, spuse Gamache cu asprime. 

Și tânărul îl ascultă. 

— Ti-am arătat o fotografie, pe un iPhone. Ai spus că l-ai 
recunoscut pe bărbat. La care dintre ei te refereai? 

Gamache se uită în ochii Clarei, în timp ce vorbea. Acum 
asculta cu o asemenea intensitate, încât Clara își simţea propria 
inimă luând-o la goană. 

— Erau doi bărbaţi, spuse Gamache răspicat. Tare. Unul 
bătrân și unul tânăr. 

Clara putea auzi electricitatea din aer. Conexiunea se mai 
întrerupea, dar nu de tot. Nu încă. Nu încă. 

— Unde l-ai dus? 

Gamache asculta. 

— Când? repetă el, cu o privire mirată. Ești sigur? 

Clara își simțea inima zvâcnindu-i în gât. 

— Suntem în Port-Menier, spunea Gamache. Poţi să ne iei? 
După o pauză, scutură din cap. Ințeleg. Merci. 

Închise. 

— Pe profesorul Massey l-a recunoscut, confirmă Clara. Nu pe 
Peter. 

Gamache încuviinţă, cu o expresie aspră pe chip. 

— L-a dus ieri la Tabaquen. 


— Încotro vă îndreptaţi? 

Bătrâna se strecură în separeu, alături de Beauvoir. 
— În susul coastei, flutură el din mână. 

— Mi-am imaginat. Unde? 

— Tabaguen. 


VP - 295 


— Ești sigur? 

El a râs. 

— Destul de sigur. 

— Uite, spuse ea. O să aveţi nevoie de asta. 

Luă pălăria care se afla lângă ea, pe un scaun Naugahyde 
rupt, și i-o îndesă pe cap. 

— Acolo este umed și rece. 

— Nu mă duc spre Atlanticul de Nord, o asigură el, scoțându- 
și pălăria și îndreptându-și părul. 

— Nici n-ai idee unde te duci. 

Scoase ceva din buzunarul jachetei și puse obiectul pe masă, 
în faţa lui. 

EI îl privi. 

Era un picior de iepure. Nu, nu doar iepure. Ci iepure sălbatic. 

— Aici, pe insulă, nu sunt iepuri sălbatici, spuse ea. Mi l-a dat 
un alt vizitator, cu ani în urmă. Mi-a spus că-mi va aduce noroc. 
Și mi-a adus. 

Își privi toţi fiii. Și toate fiicele. Nu pe cei din pântecele ei, ci 
pe cei din inimă. 

— Este al dumitale. Îl împinse spre el. 

— Ai nevoie de el. Beauvoir i-l împinse înapoi. 

— La mine a fost. Acum e rândul dumitale. 

Beauvoir îl puse în buzunar. Și, imediat ce o făcu, auzi un 
șuier prelung, grav. 

Loup de Mer îi chema. 

e 

— leri? Clara rămase cu gura căscată. Abia m-am întâlnit cu 
el, acum câteva zile. Nu a spus nimic despre plecare. Ce se 
întâmplă? 

— Nu știu, spuse Gamache. 

Privea peste apele liniștite ale portului adăpostit. Apoi își 
aruncă ochii mai departe. Dincolo de docuri se puteau vedea 
peștii ca săgețile. Sclipiri de argint în apele reci, limpezi. 

— Profesorul Norman este în Tabaquen, vorbi el cu peștii. Și 
acum și profesorul Massey s-a dus acolo. De ce? 

— Massey ne-a minţit, spuse Clara. A zis că nu știe unde este 
Norman. 

— Și poate că atunci nici nu știa, spuse Gamache. Poate că 
întrebările noastre l-au făcut să-și pună întrebări, și s-a uitat și în 
dosar. 


VP - 296 


— Dar de ce să meargă acolo? Nu e chiar la capătul străzii, 
este un drum de o jumătate de continent. Trebuie să fi fost 
disperat. , 

Da, gândi Gamache. Asta era cuvântul. El însuși se simțea 
disperat să ajungă acolo. 

— L-am întrebat pe pilot dacă ne poate lua de aici, dar a zis 
că vremea s-a stricat. Pe toată coasta. Nu mai zboară în afara 
sau înăuntrul localităţilor. 

— Deci oricum nu vom putea ajunge astăzi la Tabaquen? 

— Mă îndoiesc, spuse Gamache. Cer roșu de dimineaţă. 

Sirena vaporului sună, grav și sumbru. Ea se uită la ceas. 

— Pleacă. 

Porni repede spre chei. 

— Așteaptă, Clara. Mai am o întrebare. Despre Chartrand. 

Clara se opri. Şi se întoarse. 

— Ce-i cu el? 

Sirena vaporului mai scoase un țipăt. 

— De ce crezi că a venit cu noi? 

Gamache îl putea zări pe Jean-Guy făcându-le cu mâna de 
lângă Loup de Mer. 

— Pentru că îi place compania noastră? sugeră Clara. 

— Compania noastră? 

— Crezi că a venit pentru mine? 

— Tu ce crezi? 

Sirena vaporului trimise acum o rafală scurtă, insistentă. 

— Crezi că doar pretinde că mă place, ca un pretext să se ţină 
aproape de noi? 

Gamache rămase tăcut. 

— Crezi că nu reprezint un motiv suficient pentru ca un bărbat 
să-și lase afacerea și să ni se alăture? 

— Am văzut cum te privește, spuse Gamache. Felul în care 
este atras de tine. Și tu de el. 

— Continuă! 

— Nu cred că este în totalitate o minciună. 

— Nu în totalitate. Ce drăguţ! 

Dar Gamache, deși încerca să fie blând, nu voia să muște 
momeala. 

— Trebuie să explorăm toate posibilităţile. 

— Cum ar fi? 


VP - 297 


— Chartrand îl știa pe No Man, spuse Gamache. Cred că este 
posibil ca el să fi fost un membru al comunităţii sau sectei, sau 
ce o fi fost. Cred că este posibil ca Chartrand să fi fost cel care i- 
a spus lui Peter despre Tabaquen. Și cel care l-a trimis acolo. 

— Asta nu este o crimă, Armand. Tu o transformi în ceva 
sinistru. 

— Ai dreptate, confirmă el. Dacă Peter a întrebat de No Man și 
Chartrand i-a spus unde îl găsește, nu este absolut nimic sinistru 
în asta. De fapt, i-a făcut lui Peter un serviciu. Doar dacă... 

— Ce? 

— Dacă asta a făcut Chartrand, de ce nu ne-a spus? 
întrebarea a oprit-o pe Clara. 

— De ce să ţină secret, Clara? Ce încearcă să ascundă? Ea a 
rămas tăcută pentru un moment. În liniștea așternută, îl auzeau 
pe Jean-Guy chemându-i. 

— Intrebi de ce Marcel ar fi vrut să ni se alăture, dar nu ai 
întrebat de ce am fost eu de acord. 

— M-am gândit... 

— Te-ai gândit că mi-am pierdut capul după el? Femeia 
singură, vulnerabilă, care are nevoie de un pic de atenţie? Chiar 
crezi că asta ar fi plauzibil? 

— Păi, acum nu mai cred, spuse el, atât de vizibil jenat, încât 
Clara zâmbi. 

De pe doc, Jean-Guy dădea din mâini ca ieșit din minţi, iar 
Myrna stătea în mijlocul pasarelei, refuzând să se miște ca să le 
facă loc marinarilor. 

— Dacă Marcel știa unde mergea Peter și nu ne-a spus, este 
pentru că voia să ne ţină departe de Tabaquen, zise Clara. Poate 
că stă cu ochii pe noi, dar și eu îl supraveghez îndeaproape. De 
asta am vrut să vină cu noi. 

Se întoarse și porni repede spre chei, dar mai înainte privi 
înapoi și spuse: 

— Și să știi, Armand, că reprezint un motiv suficient pentru ca 
un bărbat să renunțe la tot. 


VP - 298 


Treizeci şi cinci 


— Uh, făcu Gamache. 

Soarele apunea; călătoria lor fusese până acum destul de 
liniștită. Furtuna prezisă de pilot se afla în fața lor. 

La auzul mormăielilor lui Gamache, Jean-Guy își mută privirea 
spre Șef. Beauvoir se uitase spre fereastră. Nu prin ea, ci la ea. 
La propria lui reflexie. 

— Ce este? întrebă Beauvoir. 

Gamache privi de la telefon spre Beauvoir. Era dificil ca 
pălăria aceea impermeabilă să nu te distragă. Fercheșă, într-o 
parte, manevrată, sucită, aranjată în ultima jumătate de oră ca 
să arate de parcă Jean-Guy tocmai o smulsese dintr-un cârlig și 
și-o îndesase pe cap chiar când căpitanul striga; „Atenţie, că 
suflă”15. 

— Tipic pentru tine, prietene. 

— Ai fost vreodată la mare, Billy!*? se uită Beauvoir chiorâș la 
Gamache. 

— Până la urmă, care-i treaba cu tine și cu bătrâna? întrebă 
Gamache. 

Beauvoir își scoase pălăria și și-o așeză pe genunchi. 

— Cred că ele știu că nu le văd bătrâne. Doar oameni. 

lar Gamache știa că era adevărat. 

— Așa cum nici pe Annie n-o s-o văd bătrână. Nici măcar 
atunci când va fi. Într-o bună zi. 

Și Gamache speră să fie adevărat. Il privi pe Beauvoir, care 
stătea lângă el, pe bancă, și îl văzu peste zeci de ani. Stând cu 
Annie pe canapea. În ceea ce ar fi fost casa lor, locuinţa lor, în 
Three Pines. Citind. Bătrâni și încărunţiţi, în faţa focului. Annie și 
Jean-Guy. Și copiii lor. Și nepoţii lor. 

Zilele lor împreună. 

La fel cum el și Reine-Marie le aveau pe ale lor. Până acum. 

Beauvoir arătă spre telefonul din mâna lui Gamache. 

— Ce este? 

— Pardon? 


15 Expresie prin care marinarii se avertizează la vederea jetului de apă aruncat de 
balene. 
14 Piesă foarte populară în America, interpretată de trupa Blue. 


VP - 299 


— Citeai un mesaj? sugeră Beauvoir. 

— Ah, oui. De la Sûreté din Baie-Saint-Paul... Câinii de urmă 
au găsit ceva. 

Beauvoir se răsuci pe banca tare, astfel încât să poată privi 
direct la Șef. 

— Un cadavru? 

— Nu, nu încă. Este o cutie de metal, cu rulouri de carton 
înăuntru, identice cu cel în care au venit pânzele lui Peter. Erau 
goale. În afară de ceva prafuri. 

— Heroină? Cocaină? 

— Căpitanul Nadeau face teste. 

Gamache privi spre ferestrele stropite. Era întuneric de acum, 
și tot ce putea vedea erau luminile de la prora lui Loup de Mer. 

— Comunitatea aia chiar avea un laborator de 
metamfetamină? Arta era o acoperire pentru distribuţia de 
droguri? 

— Știm deja că heroina și cocaina ajung în Québec cu vaporul, 
spuse Beauvoir. Sunt aproape imposibil de oprit. 

Gamache încuviință. 

— Să presupunem că drogurile erau descărcate în Baie-Saint- 
Paul, duse în comunitatea lui No Man, în pădure... 

— Asta ar explica de ce tipii stăteau în pădure, spuse 
Beauvoir. Și să nu neglijăm fluviul, unde se stabilesc alte tabere 
de artiști. Nu vor priveliște, ce caută ei sunt izolare și 
posibilitatea de a se avertiza unii pe alţii, în caz că se apropie 
cineva. 

— No Man porţiona drogurile și le împacheta. Luc Vachon le 
trimitea în Sud. Ascunse în picturile lui No Man. Rulate în sulurile 
alea. 

St. Lawrence, deși o linie a vieţii, era totodată o linie de 
aprovizionare. Pentru tot felul de activităţi ilegale, inclusiv 
droguri puternice. 

— Poate că No Man însuși a fost cel care a lansat zvonurile că 
ar fi o sectă, spuse Beauvoir. Ca să-i ţină pe curioși la distanţă. 
Dar când polițistul ăla a început să se intereseze de ei, No Man a 
închis prăvălia și s-a mutat și mai departe. La Tabaquen. Și mai 
la distanță. Mai izolat. Mai puţină expunere. 

Gamache se foi, inconfortabil, pe banca tare. 

N-avea nicio iluzie. Dacă asta făcea No Man în Tabaquen, vor 
fi în mare încurcătură când vor ajunge. 


VP - 300 


Temerile lui, neclare pe când se aflau în Three Pines, prindeau 
acum formă. Prindeau contur. Și se apropiau. Asta se întâmplă 
atunci când te aventurezi în lumea reală. 

Un om neînfricat, într-un ținut neînfricat. Era ușor să fii 
neînfricat, când ţinutul era și el neînfricat. Dar ce se întâmpla 
dacă nu era? Dacă era corupt și grotesc, și lacom, și violent? 

Și ce se întâmpla dacă îi aștepta? Știind că vin? 

— Și Chartrand? întrebă Beauvoir. El ce rol are în toată 
povestea asta? 

— Un respectabil proprietar de galerie care are conexiuni în 
toată lumea? In afara oricărui reproș? întrebă Gamache. Cine ar 
fi mai bine plasat pentru coordonarea operaţiunii? 

Asta explica prezenţa lui Chartrand, dar profesorul Massey? 

Ce rol juca el în toată povestea? Trebuie să fi fost cumva 
implicat, altfel n-ar fi făcut tot drumul până la Tabaquen. 

— Poate că No Man făcea trafic de droguri pe când lucra la 
facultate, spuse Gamache, gândind cu voce tare. Să zicem că 
Massey a bănuit ceva, dar n-a putut dovedi nimic. 

Poate că, așa cum Carlos Casteneda susținea că acel cactus 
peyote stimulează creativitatea, profesorul Norman recomanda 
cocaina studenţilor dornici să-și provoace mintea și apoi s-o 
aștearnă pe pânză. 

— Poate că asta era a zecea muză, spuse Gamache. Cocaina. 

Lângă el, Beauvoir își frământa pălăria. Pentru el, teoria asta 
avea mai mult sens decât o zeitate flușturatică, încrezută și 
acră. 

Una care ucide pentru plăcere. 

Acum era metamfetamină. Sau heroină. Sau cocaină. 
Trinitatea drogurilor ucigașe. 

Era ceva ce ucidea din plăcere. 

— Să se fi dus Massey la Tabaquen pentru ca, în sfârșit, să se 
confrunte cu Norman? întrebă Beauvoir. Când a aflat că Peter ar 
fi putut să-l urmeze pe No Man acolo, poate că a vrut să-l 
protejeze. Pare genul ăsta de persoană. 

Și Clara, și Myrna spuseseră că bătrânul profesor le amintea 
de Șef. lar Gamache fusese în iad ca să-l aducă înapoi pe Jean- 
Guy. Poate că Massey mersese la Tabaquen, la Vraci, ca să-l 
salveze pe Peter. Să-l aducă înapoi. 

Era doar o supoziţie. Dar se potrivea. 

Lui Gamache îi sună telefonul și el răspunse. 


VP - 301 


— Oui, all? 

— Armand, cum este croaziera? 

— Suntem pe puntea pe care se face plajă. Tocmai s-a 
terminat un rând de conga. 

Încerca să-și păstreze calmul vocii. 

— Ar trebui să ne vezi cabina. Din fericire, botezurile alea 
interminabile ale celor nouăzeci și șapte de nepoate și nepoți ai 
tăi m-au antrenat pentru dormitul de-a-n-picioarelea. O 
binecuvântare. 

— Mergeţi spre iad, râse ea. 

El privi spre prora care se ridica. Și își făcea de cap. Valurile 
de cerneală crescuseră. Vântul se înteţise în ultimele câteva 
minute, bătându-le drept în față ca și când ar fi încercat să-i 
împingă înapoi. Dar Loup de Mer continua să pufăie, tăind apa, 
tăind noaptea. Înaintând tot mai adânc în întuneric. 

El știa încotro mergeau, și ea nu se înșela prea tare. 

Au mai discutat câteva minute despre ce se mai întâmplase 
prin Three Pines. În timp ce vorbeau, Armand s-a răsucit pe 
băncuţă, până când a ajuns cu fața spre spătar. Privind înapoi. 
Spre casa pe care o lăsase în urmă. 

e 

Pe timpul noptii, Loup de Mer a mai oprit în câteva porturi 
pescărești, lăsând mâncare, provizii, oameni, înainte de a pleca 
mai departe. 

Către dimineaţă ajunsese deja aproape de coastă. Lăsând în 
urmă drumuri și orașe și cea mai mare parte a pădurilor. 
Pasagerii s-au trezit sub un cer cenușiu și o linie a țărmului 
formată din stânci tocite blând de valuri. 

— Straniu loc, spuse Myrna, alăturându-i-se lui Armand pe 
punte și întinzându-i un ceai tare, dulce. 

S-au sprijinit de balustradă. În aer se simţea o răcoare ce 
parcă detrona vara. lar ei lăsau în urmă șirul de zile. Timpul 
avea aici propriile lui reguli. 

Gamache sorbi din ceai. Era o fiertură pe care o asocia cu 
Lower North Shore. Acolo unde oalele stăteau toată ziua pe 
sobele cu lemne, și mâini artritice tot adăugau apă fierbinte și 
aruncau tot mai multe pliculeţe înăuntru, până când ceaiul 
căpăta consistenţa unei tocane. 


VP - 302 


Băuse litri întregi de asemenea licoare, pe când stătea în 
bucătăriile din satele pescărești îndepărtate, împrăștiate de-a 
lungul liniei de coastă. 

— Ai mai fost pe aici, nu-i așa? îl întrebă ea. 

— De câteva ori. 

— Anchete? 

— Da. Întotdeauna dificile în comunităţi închise. Oamenii ăștia 
sunt mândri și nu se bazează decât pe ei înșiși. Până de curând 
nu au avut nici măcar apă sau curent electric. N-au cerut 
niciodată ajutor de la autorităţi. Nici măcar o singură persoană 
nu a rămas fără serviciu, până de curând. Nu li s-a întâmplat 
niciodată să primească ceea ce ei numesc pomană. Au propriile 
legi și reguli și cod de conduită. 

— Faci să sune a Vestul Sălbatic. 

Gamache zâmbi. 

— Putin, cred. Dar nu este atât de sălbatic, de fapt. Ei sunt 
pescari. Sunt o rasă diferită. Au parte de destulă „sălbăticie” din 
partea mării. Atunci când se întorc pe la casele lor, vor liniște. 
Există un soi de bună-creștere profundă în oamenii ăștia. 

— Și totuși, încă ucid. 

— Câteodată. Sunt oameni. Privi spre Myrna: Știi cum a numit 
Jacques Cartier întinderea asta de coastă? 

— Cartier, exploratorul? 

— Da, cam pe la începutul anilor 1500. Atunci când a văzut 
pentru prima dată locurile astea, le-a numit „pământul dăruit de 
Dumnezeu lui Cain”. 

Myrna cugetă la asta în timp ce privea linia țărmului, unde 
creșteau copaci ciudați, cu forme bizare. Și nimic altceva. 

— Cain. Primul ucigaș, spuse Myrna. 

— O coastă atât de respingătoare, atât de ostilă, încât se 
potrivea numai celor damnaţi, spuse Gamache. Și totuși... 

— Da? 

El îi zâmbi reţinut, strâmb și se uită spre ţărmul îndepărtat. 

— Și totuși îmi pare aproape cel mai frumos loc de pe Pământ. 
Mă întreb ce spune asta despre mine. 

— Poate că ești atras de damnaţi, spuse Myrna. 

— Poate că de asta mi-am petrecut viaţa căutând criminali. 

— Ai mai fost vreodată la Tabaquen? întrebă ea. 

— O singură dată. Am arestat pentru crimă un vânător care 
punea capcane. Nu părăsise niciodată coasta, până atunci. 


VP - 303 


Niciodată, dincolo de linia lui de pus capcane. A murit în 
închisoare, înainte de proces. 

— Bietul om, spuse Myrna. 

lar Gamache clătină din cap, în semn de încuviinţare. 

Se uita la pietrele aproape nefiresc de netede, iţindu-se din 
apă în straturi maiestuoase. 

— Există cei care par că se întorc în mare, mereu schimbători, 
mereu adaptându-se. Dar niciodată statornicindu-se. Și cei care 
se transformă în stânci și pietre. Arătă cu mâna spre linia 
țărmului: Solizi, dar imobili. Privi spre Myrna și zâmbi: Scuză-mă. 
Am o bănuială că a sunat romantic. 

— Nu, nu a sunat. 

Poate că, se gândi Myrna, ar fi sunat astfel în Montreal sau 
Toronto, sau New York, sau Londra. Dar aici, stând lângă 
balustradă, privind apa rece și cenușie, pietrele dure și cenușii, 
norii deși și cenușii, suna aproape normal. 

II privi pe Armand. El era din mare sau din pietre? Dar ea? 

e 

Clara mergea de-a lungul coridorului îngust, potrivindu-și 
pasul cu tangajul tot mai puternic și impredictibil. Descoperise 
că se descurca destul de bine pe vapoare. La fel ca Myrna. 

Chartrand, pe de altă parte, nu prea. 

Stătuse toată dimineaţa în Admiral's Suite. Clara i-a adus 
niște pâine prăjită și ceai. Fusese prima dată când le văzuse 
„apartamentul”, și acesta o șocase. Fusese puţin bănuitoare în 
legătură cu absenţa lui Chartrand, întrebându-se dacă nu cumva 
se preface. Dar, văzând cabina mizeră, urât-mirositoare și lipsită 
de confort, a înțeles că numai un om pe patul de moarte ar 
alege să-și petreacă timpul aici. 

Chartrand se trezise, o văzuse și, cu ochii împăienjeniţi, îi 
mulțumise. 

— Ar trebui să pleci, spuse el, încercând să se ridice în cot. Nu 
vreau să mă vezi în halul ăsta. 

— Și dacă aș fi fost eu bolnavă? întrebă ea. 

— AȘ fi vrut să te îngrijesc, spuse el, iar paloarea verzuie se 
schimbă într-o nuanţă oranj. 

Dacă faţa lui Marcel Chartrand ar fi fost o roată a culorilor, 
tipul ăsta ar fi picat examenul. 

Au stat pe patul îngust și ea a adus o compresă rece și 
Gravol. 


VP - 304 


După câteva minute, medicamentul și-a făcut efectul, și Clara 
a observat că pleoapele îi devin mai grele, respiraţia mai 
profundă, iar pielea lui nu mai era galbenă ca turta de ceară. 

L-a lăsat să se liniștească, întins în pat, și l-a acoperit cu o 
pătură. 

— Nu pleca, șopti el. 

Apoi închise ochii. 

Ea a mai zăbovit o clipă în ușă, înainte să plece. 

e 

În acea după-amiază a sosit și raportul despre substanţa din 
containerul îngropat. 

Gamache și Beauvoir l-au citit, tot mai confuzi. 

Nu era heroină. Nu era cocaină. 

— Cum se poate una ca asta? întrebă Beauvoir, cu 
sprâncenele unite a mirare. Citesc bine? 

Gamache trecuse el însuși de două-trei ori peste raport. Prima 
dată în fugă, parcurgând formatul familiar până jos, la concluzie. 
Și acolo se oprise, de parcă se lovise de un zid. 

Apoi o luase de la capăt și citise mai atent. Însă concluzia nu 
se schimbase. 

Substanța  prăfoasă din container nu era de natură 
farmaceutică. Era naturală. Dar nu cea mai plăcută substanţă 
din natură. 

Azbest. 

Cei doi bărbaţi ridicară ochii din ecran și se holbară unul la 
celălalt. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Jean-Guy. 

Gamache se ridică în picioare. 

— Vezi ce poţi afla despre azbest. 

— Sigur. 

Beauvoir excela în a găsi informaţii. Le urmărea, le analiza, le 
punea cap la cap. Nu ca un automat, ci ca un anchetator 
priceput și isteţ. 

Gamache l-a lăsat pe Beauvoir în faţa laptopului din salon, iar 
el s-a dus la biroul de comunicaţii al vaporului, unde a tipărit 
copii ale raportului. Apoi a ieșit pe punte, unde le-a găsit pe 
Clara și Myrna pe o bancă, vorbind. 

— Vă deranjez? le întrebă. 

— Nu, dar tu pari puţin tulburat, spuse Myrna, și bătu cu 
mâna locul de lângă ea. 


VP - 305 


El se așeză și le spuse ultimele vești. 

— Azbest? spuse Clara. Poate fi natural? Vreau să spun, există 
mine de azbest în Québec? 

— Oui. Există un oraș întreg numit Azbest, confirmă Gamache. 
Construit în jurul minelor. Dar este un drum lung până acolo. 
Azbestul ăsta a fost găsit în interiorul unor cilindri poștali, ca 
acela în care au venit pânzele lui Peter. 

— Cum a ajuns acolo? întrebă Clara. 

— De unde naiba poţi să iei azbest în zilele noastre? întrebă 
Myrna. Am crezut că a fost tot adunat și distrus cu zeci de ani în 
urmă. 

— A fost, spuse Gamache. Azbestul a fost înlăturat și din 
Facultatea de artă, la un an după ce ai absolvit tu, Clara. 

— Îmi amintesc că am auzit de asta, spuse ea. 

— Așa s-a întâmplat peste tot, spuse Myrna. Lucram într-un 
spital, atunci când l-au descoperit în pereți. Era folosit pentru 
izolaţii. Desigur, nimeni nu se gândea că ar putea fi periculos. La 
acel moment. Și când au descoperit că era, a trebuit să-l 
îndepărteze. O mare problemă. 

— O mare problemă, spuse Gamache. 

— Dar cum a ajuns să fie îngropat într-un câmp din 
Charlevoix? întrebă Clara. 

— Într-un cilindru de poștă, spuse Myrna. 

Toţi trei priveau linia coastei și pescărușii scufundându-se și 
plutind pe curenţii de aer. Mișcările lor deveneau din ce în ce 
mai extravagante, pe măsură ce curenţii de aer erau mai 
instabili. Pescărușii înșiși păreau surprinși și ţipau în timp ce se 
clătinau. 

Gamache îi privi, apoi privi la cer. Era greoi și cenușiu. Nu 
strălucitor, dar nici ameninţător. 

— Excuse-moi, spuse el. 

Merse înăuntru și sună la facultate. Directorul i-a confirmat că 
renovarea fusese făcută în conformitate cu legea canadiană, 
prin anii 1980. 

— Ar fi putut cineva să ia niște azbest? întrebă Gamache. 

Apoi, pauză. 

— S-a întâmplat înainte de venirea mea, așa că nu pot fi 
sigur, dar știu că nu ar fi trebuit să lase pur și simplu grămezi de 
material pe aici. Și chiar dacă ar fi făcut-o, de ce ai vrea să iei 
ceva ce ar putea să te omoare? 


VP - 306 


Gamache, fostul comandant al secției Omucideri de la Sûreté, 
știa răspunsul la această întrebare. 

Ca să ucidă. De aceea ar fi luat cineva azbestul. 

Vedea pe fereastră pescărușii balansându-se și virând, și 
câteodată năpustindu-se înapoi, ca apucaţi de un braţ puternic. 

Aceasta era o prevestire, Gamache știa. Primul semn. Ceva 
urma să se întâmple. 


VP - 307 


Treizeci şi şase 


— Ai găsit ceva? întrebă Gamache. 

Se întorsese în salon. 

Beauvoir dădu din cap, distrat. Pierdut în lectură. 

Gamache i se alătură la masă. 

Pe ecran se afla istoria orașului Azbest, din Québec, unde 
fusese descoperit și de unde fusese extras azbestul. Apăruse ca 
o binecuvântare pentru această regiune săracă. Natural, din 
abundență. Era deopotrivă izolator și ignifug. Azbestul ar fi 
salvat regiunea și ar fi salvat vieţi. 

Era magic. 

Nimeni nu păruse să observe fibrele ca niște ace. Care zburau 
în aer atunci când erau dislocate. Care se depozitau în plămânii 
celor care lucrau, se jucau sau trăiau în vecinătatea lui. 

Beauvoir derulă textul pe ecran. Au citit cuvinte precum 
„mesotelioma”, care suna ca numele unei ere geologice, dar nu 
era. Și „friabil”, care parcă era un termen din gastronomie. Dar 
nu era. 

Au învăţat o mulţime despre substanța minerală care se 
presupunea că ar fi trebuit să fie un miracol. Dar nu era. 

Azbestul se dovedi a fi talidomida materialelor de construcţie. 
Un salvator care ucidea. 

Beauvoir se îndepărtă de ecran, ca și când s-ar fi putut infecta 
doar respirând prea aproape de acesta. 

— Ce căuta în tubul ăla? întrebă el. De unde a venit? 

— Și unde se ducea? întrebă Gamache. Și ce altceva era în 
acel tub, și nu mai este acolo? 

Știau amândoi răspunsul la această întrebare. 

Pânze. Artă. Artă mortală. 

e 

Când le-au găsit pe Myrna și Clara pe puntea lui Loup de Mer, 
femeile nu erau singure. Li se alăturase o tânără. 

— Ea e Julie Foucault, a făcut Myrna prezentările. Este noua 
profesoară de la școala din Blane-Sablon. 

— Un plaisir, spuse Armand, strângându-i mâna. 


VP - 308 


Jean-Guy dădu din cap, nerăbdător ca această Julie să plece, 
astfel încât să le poată spune Myrnei și Clarei ce descoperiseră. 

— Este prima dumitale slujbă? întrebă Gamache și se așeză 
lângă ea. 

Părea să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, un păr de un 
portocaliu strălucitor care îi cădea pe umeri și obrajii roșii, 
rotofei. Și acea expresie de nou-venită. De entuziasm și teamă. 

— Da. Aș fi putut veni cu avionul, dar am vrut să văd coasta. 

— Julie ne spunea că va preda toate materiile. N-ai încotro, în 
școlile mici, spuse Clara. Dar specializarea ei este în științe. 

— Am un masterat, spuse ea. Și lucrez și pentru doctorat. 

Beauvoir se așeză. 

— Ce știi despre azbest? întrebă el, fără nicio introducere. 

— Sper că asta nu-i o replică de agăţat, spuse ea, și chiar și 
Gamache râse. 

Poate că părea tânără, poate chiar era tânără, dar știa cum 
să-și poarte de grijă. 

Până și Beauvoir zâmbi. 

— Nu. Căutăm niște chestii și tocmai a venit vorba despre 
azbest. 

— De fapt, chiar știu ceva despre asta, spuse ea. Nu prea 
mult. Nu sunt specialist, dar ni s-a predat la universitate despre 
el. Este folosit ca poveste moralizatoare despre știință, industrie 
și guvernare. 

— Nu suntem prea interesaţi despre politicile legate de 
azbest, spuse Șeful, ci mai degrabă de proprietăţile substanţei. 

— Atunci da, în mod sigur pot să vă vorbesc despre asta. De 
ce? 

— A fost găsit într-o cutie, spuse Gamache. Încercăm să ne 
dăm seama de ce ar fi deținut cineva așa ceva și cât de 
periculos ar putea fi. 

— Păi, asta depinde de forma în care se găsește. Dacă este o 
bucată mare, nu-i atât de periculos. Dar, într-adevăr, devine 
periculos atunci când plutește în aer. Și poate fi inhalat. 

— Asta era ca o pudră, spuse Beauvoir. 

Au privit cu toţii spre tânăra profesoară, așteptându-i 
răspunsul, însă n-au avut prea mult de așteptat. Nu exista nicio 
ezitare, niciun dubiu. 

— Este periculos! 


VP - 309 


— Cum ar putea azbestul să ucidă? întrebă Gamache. Dacă l- 
ar înghiţi cineva, ar fi rău? 

— N-ar fi prea bine. Dar pericolul real cu azbestul este 
inhalarea. Când ajunge în plămâni. Își găsește drum prin ţesuturi 
și provoacă azbestoza sau mezotelioma. Sau cancer pulmonar. 
Sau ambele. Lucruri urâte, urâte de tot. lar la momentul când 
sunt diagnosticate este prea târziu. 

— Cât de mult ar dura să ucizi pe cineva? întrebă Clara. 

— Depinde. 

Acum Julie a fost cea care a trebuit să facă o pauză, să se 
gândească. 

— Unul dintre motivele pentru care a durat atât de mult până 
să se aprindă semnalele de alarmă, în afară de dorinţa industriei 
și a guvernării de a nu vedea acest pericol - și chiar și ăsta a 
fost un simulacru... 

— Fără politică, îi reaminti Gamache. 

— Scuzaţi-mă. Problema este că ar lua ceva timp până când 
efectele ar fi observate. A durat o vreme ca să fie făcută o 
legătură între cei care lucrau cu azbest și decesele din cauze 
pulmonare. Un miner putea fi la pensie de ani buni până să fie 
observate simptomele. 

— Și care sunt simptomele? întrebă Myrna. 

— Tusea, desigur. Respirația grea. 

— Ca la o mulţime de alte boli, spuse Myrna. 7 

— Și asta a fost o problemă. Diagnosticarea greșită. Insă, în 
cele din urmă, legătura a fost făcută. Și azbestul a fost interzis. 
Dar ajunsese deja peste tot. 

— Deci, spuse Beauvoir, gândindu-se la asta în felul său 
personal, trebuie să fii suficient de aproape ca să-l inhalezi? 

— Corect. Sau trebuie să plutească în aer. Ca într-o mină. 
Spuneţi că al vostru a fost găsit ca o pudră, într-un container? 

— Corect. Ea dădu din cap: Ar ajunge destul de ușor în aer, 
cred. 

— Și e sigur că persoana care l-ar inhala ar muri? întrebă 
Gamache, văzând imediat pe fața lui Julie o expresie de 
îngrijorare. 

Ea privi de la Gamache la Beauvoir și apoi invers: 

— Este vorba despre unul dintre voi? 

— Nu, zâmbi Gamache, liniștitor. Dar, dacă ar fi fost, ce s-ar fi 
întâmplat? Am fi murit? 


VP - 310 


— Posibil. Este una dintre ironiile sorții. Nu toţi minerii din 
exploatările de azbest au făcut cancer pulmonar. Dar unii dintre 
cei expuși accidental au murit. 

— Cât de mult trebuie să inhalezi? întrebă Beauvoir. 

— Din nou, depinde. Îmi pare rău că sunt atât de evazivă, dar, 
din amintirile mele, unii mineri au fost expuși toată viaţa și n-au 
păţit nimic, iar alţii l-au inhalat o singură dată și au murit. Pur și 
simplu, depinde de persoană, de soi. 

— Dar, teoretic, ar putea fi o cantitate mică, spuse Beauvoir. 
Și ar putea fi o singură expunere. 

— Ar putea, spuse Julie, dar, serios, trebuie să fii incredibil de 
ghinionist. Însă se poate întâmpla. 

— Dacă a fost găsit azbest în izolaţiile unei galerii de artă și 
apoi a fost înlăturat, ar putea să ajungă ceva și pe pânze? 
întrebă Gamache. 

— Bănuiesc că cei care l-au înlăturat au curățat bine locul. 
Azbestul poate fi îndepărtat doar de persoane specializate. Nu 
este de ajuns doar să-l desprinzi de pe pereți. 

— Putem presupune că n-au dat jos totul? întrebă Gamache. 

Julie îl studie pe bărbatul masiv din faţa ei. 

— Dacă vrei răspunsuri clare, trebuie să pui întrebări clare. 

Gamache ridică ușor din sprâncene și zâmbi. 

— Da, înţeleg că ar putea să ajute. Containerul în care a fost 
găsit azbestul adăpostea, probabil, o pictură rulată. Sau o pânză 
albă. Una sau alta. Azbestul ar fi putut să se găsească pe pânză 
și să fi căzut? 

Julie se gândi un moment. 

— O pânză ar fi, de fapt, un vehicul foarte bun pentru azbest. 
Are o țesătură fină. Fibrele de azbest ar putea să adere la ea. 

— Și dacă ar fi pictată? Azbestul ar putea sta lipit de vopselele 
în ulei? întrebă Clara. 

— Nu la fel de mult. Dar dacă ar fi o pânză goală... 

— Da. 

— Păi, eu nu sunt artist... 

— Eu sunt, spuse Clara. 

Julie se întoarse spre ea: 

— Dacă primeşti o pânză albă, rulată ce faci? 

— O derulez și o întind. O prind într-o ramă de lemn, ca să pot 
s-o pictez. 

Julie dădea din cap. 


VP - 311 


— O manevrezi. 

— Desigur. 

Ochii Clarei se măriră. 

— lar asta ar disloca azbestul. Ca pe praf. Ar pluti în aer. 

Julie dădea din cap: 

— Și, pentru că îl manevrezi, ești suficient de aproape ca să-l 
respiri. Dar mai este ceva. 

— Tușele de pensulă, spuse Clara, văzând unde voia să 
ajungă tânăra profesoară. 

— Exact. În timp ce pictezi pânza, ridici și praful de azbest. Ar 
fi modalitatea perfectă de a-l spulbera în aer. 

— Și, din nou, spuse Gamache, artistul ar fi suficient de 
aproape ca să-l inhaleze. 

— Ar fi la mai puţin de o lungime de braţ, confirmă Julie. 

Au reflectat pentru un moment. 

— Dar, presupunând că pânzele rulate sunt deja pictate, 
spuse Clara. Azbestul ar putea să fie aplicat, în acest caz? 

— Nu la fel de eficient, cum am spus. Ar aluneca repede. E 
nevoie de ceva de care să se prindă. 

— Precum dosul pânzei, spuse Myrna, și ei o priviră. Dacă fața 
pânzei ar fi pictată, dosul ar rămâne în continuare un material 
aspru, nu? Ceva de care azbestul - și Myrna se întoarse spre 
Julie - cum ai spus „să se prindă”. 

Julie încuviință: 

— Ar merge. Când pictura ar fi derulată, azbestul ar ajunge în 
aer. 

— Dar e mai rău de-atât, spuse Clara. Pictura nu ar fi doar 
derulată. Ar trebui să fie prinsă într-o ramă. Am făcut-o de o 
mulțime de ori. Am cumpărat de la târgul de vechituri o pictură 
în ulei, ieftină, care nu era înrămată. Doar rulată. Trebuie s-o 
capsezi într-o ramă de lemn. 

— Și dacă dosul ar fi acoperit cu praf de azbest? întrebă 
Myrna. 

— Ar ajunge peste tot, spuse Julie. Pe mâini, pe haine, în aer. 

— Și ar fi inhalat, spuse Myrna. 

Julie îi privea, iar exuberanţa i se stinsese, amuţită de o 
bănuială care prindea contur. 

— Cât ar dura ca să te îmbolnăvești? întrebă Myrna. 

— Depinde de expunere. Așa cum am spus, s-ar putea să nu 
se întâmple niciodată, spuse Julie, acum precaută. Dar de cele 


VP - 312 


mai multe ori durează ani, zeci de ani, ca azbestul să devină 
letal. 

Privi spre chipurile lor aspre. 

— Despre ce e vorba? Nu plănuiţi s-o faceţi, nu? 

— Și dacă am plănui? întrebă Gamache. 

— Aţi fi niște criminali. 

Era palidă, și Gamache se grăbi să o liniștească. 

Nu plănuiau nicio crimă. Ba dimpotrivă. 

— Încercaţi să opriţi o crimă? întrebă ea, neîncrezătoare. 

Privindu-i când pe unul, când pe altul și, înapoi, pe Gamache: 

— Dar, dacă-i vorba despre azbest, este probabil prea târziu. 
Persoana respectivă a fost deja ucisă. Doar că nu a murit încă. 

Apoi plecă. 

Armand o privi cum se îndepărtează, încercând să-și menţină 
echilibrul în tangajul vaporului. Arăta ca un pescăruș aflat într-o 
capcană. 

Și Gamache știa că, în timp ce ea îi ajutase pe ei, ei n-o 
ajutaseră pe ea. 

Julie nu mai era la fel de veselă și la fel de luminoasă ca 
atunci când li se alăturase. Ei îi spulberaseră strălucirea. 

Acum, cei patru prieteni mergeau de-a lungul punţii, 
meditând la informaţiile oferite de tânăra profesoară. În timp ce 
înconjurau vaporul, Loup de Mer își croia drum spre coastă. Din 
timp în timp, erau nevoiţi să-și țină echilibrul, atunci când 
vaporul plonja într-un val, săpând în el. Vântul era mai puternic 
acum, iar valurile erau mai înalte, lovindu-se de margini și 
udând puntea, care devenise alunecoasă. 

— Aproape sigur tuburile alea conţineau picturi, spuse 
Gamache. Picturile lui No Man. 

— Dar de ce ar fi fost azbest pe ele? întrebă Clara. Cine l-a 
pus acolo? 

— Și de ce? întrebă Myrna. 

Mergeau în tăcere, încercând fiecare să găsească o explicaţie. 

— Azbestul este letal, spuse Gamache. Nu e o garanţie, dar 
există pericolul real ca oricine manevrează aceste picturi 
contaminate să-l inhaleze și, în cele din urmă, să moară. 

— E și el ca maniacii ăia care trimit antraxul prin poștă? 
întrebă Beauvoir. Avem de-a face cu un criminal în serie? 

— Crezi că a trimis picturi la toate galeriile din Canada? 
întrebă Clara. 


VP - 313 


Myrna, Clara, Beauvoir și Gamache se plimbau, se gândeau și 
își aminteau de singura pictură a profesorului Norman pe care o 
aveau. Un autoportret. Al unui nebun. 

Un suflet bolnav de păcate, gândi Gamache. Care așternea 
azbest pe propriile picturi. Și apoi le expedia. Știind că oricine va 
deschide containerul va derula pânzele, le va ţine în mână, le va 
admira, pecetluindu-și astfel soarta. 

Azbestul ar fi fost dislocat, ar fi plutit în aer și ar fi rămas 
acolo, mici cristale, mici fibre. Gata să fie inhalate, să se 
cuibărească în plămânii cuiva. Și acolo, să sape. Și să sape. Să 
excaveze tunele adânci. 

În timp ce, afară, iubitorul de artă și-ar fi văzut de viaţă. Fără 
să știe că tocmai inhalase parfumul Samarrei. Propria sa moarte. 

Puntea devenise acum prea dificil de parcurs, așa că se 
retrăseseră sub acoperișul salonului, când a sunat telefonul lui 
Gamache. 

Era directorul de la Facultatea de artă. 

— Domnule Gamache, am fost îngrijorat după ultima noastră 
convorbire, spuse el. Așa că i-am cerut persoanei responsabile 
cu sănătatea și siguranţa să caute azbest în anumite locuri din 
facultate. Va avea rezultatele definitive abia în câteva zile, însă 
cred că suntem în regulă, cu o singură excepție. Există un loc 
suspect în studioul profesorului Massey. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Myrna. g 

— Cred că este foarte clar ce înseamnă, spuse Clara. Işi 
folosiseră ultimii bani mărunți ca să-și ia ciocolată fierbinte de la 
un automat, iar acum ocupaseră o masă la una dintre ferestrele 
biciuite pieziş de apă. 

Prora vaporului Loup de Mer se ridică și se lăsa în jos, se 
ridică și se lăsa în jos. Din când în când, se ridică și mai sus, mai 
sus, se oprea acolo, apoi se prăbușea. Se pornea furtuna, venea 
drept spre ei. lar ei se îndreptau direct spre ea. 

Işi ţineau bine paharele de ciocolată caldă, dar acestea tot au 
dat pe dinafară. Clara i-a dedicat un gând și lui Marcel 
Chartrand, aflat jos, în măruntaiele vaporului. 

— Înseamnă că știm cui i-a trimis Norman picturile lui 
contaminate cu azbest, spuse Clara. 

— Profesorului Massey, spuse Beauvoir. 

— Dar de ce? întrebă Myrna. Massey a fost cel care l-a 
concediat. De ce i-ar fi încredinţat lui lucrările? 


VP - 314 


— Nu le-a încredințat, a încercat să-l omoare, spuse 
Gamache. 

Se întoarse, din obișnuinţă, spre Jean-Guy Beauvoir. 

Acesta era, de acum, un teritoriu familiar pentru amândoi. De 
câte ori stătuseră exact așa, faţă în faţă la o masă laminată sau 
la o masă cioplită în lemn, sau la tot felul de birouri, în câmpii 
noroioase, în mașini și în avioane, în trenuri. Sub soarele 
strălucitor și în viscolele iernii. 

Doar ei doi. 

Încercând să vadă clar nu drumul, ci calea într-o inimă 
întunecată. Încercând să rezolve primul, cel mai vechi delict. 
Delictul lui Cain. Crima. 

Beauvoir se gândi. 

— Dar, dacă No Man și-a contaminat picturile și i le-a trimis lui 
Massey, nu există o posibilitate ca Massey să le fi vândut? Să 
găsească niște cumpărători? 

Asta îl punea în încurcătură și pe Gamache. Odată ce ieșeau 
din mâinile lui No Man, cu picturile se putea întâmpla orice. Nu 
era nicio cale de a-și da seama dacă îl vor ucide pe Massey sau 
pe vreun student, sau vreun amărât de colecţionar anonim de 
artă. 

Poate că lui No Man nici nu-i păsa, de fapt, pe cine altcineva 
ucide, atât timp cât profesorul Massey era una dintre victime. 
Sau poate... 

— Poate că nu erau foarte bune, spuse Gamache. Poate că în 
mod deliberat a trimis picturi despre care știa că Massey nu le 
va arăta nimănui altcuiva. 

— Tot nu are sens, spuse Myrna. Profesorul Massey îl ura pe 
Sebastien Norman. El i-a găsit lui Norman un serviciu, iar acesta 
a profitat de situaţie și și-a expus teoria favorită despre cea de-a 
zecea muză. Apoi a făcut tot circul cu lucrările respinse. 
Profesorul Norman a făcut de toate, doar că nu a dat foc 
facultăţii. De ce l-ar fi ajutat profesorul Massey? 

— Dumneata l-ai fi ajutat? întrebarea venise de la Beauvoir și 
îi era adresată lui Gamache: Clara și Myrna, prezente aici, cred 
amândouă că profesorul Massey seamănă cu dumneata, patron. 
Te-am văzut făcând lucruri relativ ciudate pentru oameni care, 
în ochii celorlalţi, păreau că au abandonat. Inclusiv pentru mine. 
Crezi că Massey ar fi putut să încerce în continuare să-l ajute pe 
Norman? 


VP - 315 


Gamache reflectă la asta. 

— Ar fi putut. Poate că nu-l ura pe Norman, îi spuse Gamache 
Myrnei, ci îi părea rău pentru el. Poate chiar se simțea 
responsabil. De a-l fi adus pe Norman în școală, în acea poziţie. 

Myrna îl privi pe Armand. Și Armand o privi pe Myrna. 

— Da, spuse ea, amintindu-și de sesiunile lor private de 
terapie. Este posibil. 

— Cred că Massey era agentul căruia Luc Vachon îi trimitea 
picturile, spuse Gamache. 

— Picturile contaminate cu azbest, spuse Beauvoir. Poate că 
Massey nu-l ura pe Norman, dar Norman îl ura pe Massey. 
Pentru că l-a concediat. 

— Câţi dintre angajaţii supăraţi se duc la serviciu cu o armă? 
spuse Myrna. Picturile erau arma lui Norman. 

— Dar de unde a luat azbest? Și unde sunt acum picturile? 
întrebă Clara. Unde le-a pus profesorul Massey? Nu le-am văzut 
pe pereţi. 

— Ar putea fi într-un spaţiu de depozitare, spuse Gamache. 
Poate că ăsta e locul pe care l-au găsit. Îl sun înapoi pe director. 

— Din fericire, se pare că planul lui No Man nu a funcţionat, 
spuse Myrna, în timp ce Gamache forma numărul. 

— Ce vrei să spui? întrebă Beauvoir. 

— Uit întruna că tu nu l-ai văzut pe profesorul Massey. Ar fi 
greu de găsit o persoană de optzeci și cinci de ani într-o stare de 
sănătate mai bună ca a lui. Dacă picturile alea i-au parvenit 
acum peste zece ani, iar azbestul și-ar fi făcut treaba, ar fi fost 
fie mort, fie pe moarte. 

— Cum a spus Julie? rosti Clara. Se schimbă soarta... 

— Câteodată, magia funcţionează... spuse Beauvoir. Dar de 
ce s-ar fi dus Massey dintr-odată la Tabaquen, tocmai acum? 

Gamache închise, după ce lăsase un mesaj în căsuţa vocală a 
directorului, cu numărul lui și al lui Beauvoir. 

— De ce ar fi făcut Peter tot acest drum spre Tabaquen? 
întrebă Clara. 

— Ca să găsească a zecea muză, îi reaminti Myrna. Ca să 
devină un pictor mai bun. Nu știa nimic despre lucrurile astea. 
Tot ce știa era că e disperat și pierdut, și că profesorul Norman îi 
oferea o cale ușoară de la mintea lui spre inimă. O reparaţie 
rapidă. O muză pentru omul modern. 


VP - 316 


Vaporul se cutremură ca și când ar fi fost lovit de un val uriaș. 
Apa fluviului se înălţă și lovi în fereastră. 

Încetini pentru un moment, apoi Loup de Mer plonjă înainte. 
Apropiindu-se tot mai mult și mai mult de destinaţia lui. Vraciul. 
Sursa. 


VP - 317 


Treizeci și șapte 


Și-au petrecut după-amiaza separat. Încercând, fiecare, să 
înfrunte furtuna. 

Armand Gamache venise după Clara în cabina bărbaţilor, așa- 
zisul apartament al Amiralului. Îi adusese supă și pâine lui 
Chartrand, care încă era adormit pe patul metalic, îngust. In 
castron nu rămăsese prea multă supă, cea mai mare parte se 
vărsase pe drum, în încercarea Clarei de a o transporta. 

Furtuna era acum chiar deasupra lor. Lovind vaporul. 
Împingându-l și smucindu-l înapoi, așa încât oamenii dinăuntru 
erau aruncaţi de colo-colo, fără niciun avertisment. 

— Tocmai venisem să văd ce face. Este în regulă? șopti 
Gamache, în timp ce stătea atârnat de rama ușii. 

— Da. Are rău de mare, nimic altceva. 

Clara puse pâinea pe noptiera de lângă pat, dar rămase cu 
supa în mână. N-avea sens să lase castronul, conținutul ar fi 
ajuns pe jos. Sau pe Chartrand. 

Se ridică, dar nu înainte de a verifica fruntea lui Chartrand. Se 
simțea ca naiba și arăta oribil. O îmbunătăţire. Işi lăsă mâna 
mare pe pieptul lui. Doar pentru un moment. 

L-au lăsat și s-au întors pe puntea de observaţie, unde au 
ajuns cu greu. Puntea era spălată de ape. 

Clara alese o banchetă chiar lângă fereastră; Gamache se 
așeză lângă Clara, așa cum stăteau în fiecare dimineaţă în 
Three Pines. Ca niște străini așteptând un autobuz. 

Clara ţinea în poală caietul de schiţe și trusa de creioane, 
închise. 

— Ai de gând să desenezi ceva? o întrebă Gamache. 

— Nu. Dar așa mă simt în siguranţă, ţinându-le aici. Își trecu 
degetele peste penarul de metal, ca peste un rozariu. Și prinse 
mapa cu schițe ca pe o biblie. 

Un val a izbit fereastra, făcându-i să se tragă înapoi. Dar 
plexiglasul a rezistat. Apoi au stat tăcuţi. Acel soi de tăcere 
încordată pe care marinarii o recunosc de secole, în timp ce 
înfruntă furtuna. 


VP - 318 


Gamache o privi pe Clara, din profil, în timp ce se uita la 
valuri cum loveau țărmul. Sărind pe stânci. Tocindu-le. 
Netezindu-le. 

Ochii ei erau deopotrivă calmi și concentrați. Asimilând 
fiecare detaliu. Atât al lumii fizice, cât și al celei metafizice. 

— Este o anume cruzime aici, nu? spuse ea, încă privind ţintă 
ţărmul. Să foloseşti arta pentru a ucide. 

— Am vazut și mai rău, spuse el. 

Acum era rândul Clarei să-și întoarcă privirea, pentru a-i 
vedea profilul feţei. II credea. 

— Vreau să spun, să foloseşti împotriva ta ceva ce iubești, 
spuse ea. 

— Știu ce vrei să spui, spuse el. 

Loup de Mer se clătina și tremura, și amândoi au fost aruncaţi 
în faţă, abia reușind să se ţină ca să nu cadă de tot de pe 
banchetă. 

— Lașul, spuse Clara. 

— Poftim? 

— Norman. Este un laş. Nu a putut să vadă. Nu a putut să 
înfrunte ceea ce a făcut. N-a putut decât să împrăștie azbest 
peste tot, să-l expedieze prin poștă și să-și vadă de viaţă. În 
mod laș. 

— Cele mai multe crime sunt așa, spuse Gamache. Sunt 
săvârșite de oameni slabi sau de oameni puternici într-un 
moment de slăbiciune. Dar aproape niciodată nu este un lucru 
pe care să-l faci cu curaj. 

— Aproape niciodată? 

Gamache rămase tăcut. 

Ea scoase din buzunar o tabletă de tuse și o așeză pe 
banchetă, între ei. 

— Există vreo persoană pe care ai ucide-o, dacă pentru asta 
n-ar fi nevoie s-o întâlnești? întrebă ea. Dacă ar trebui numai să 
apeşi pe asta - arătă spre bomboana de tuse - și ar muri. Ai 
face-o? 

Gamache se holbă la patrăţelul alb. 

— Dar tu? întrebă el, ridicându-și privirea. 

— Oh, tot felul de oameni, în fiecare zi. Pe Myrna, în 
dimineaţa asta, când a stat prea mult în cadă... 

— Aveţi cadă? 


VP - 319 


— Este o metaforă, spuse Clara și se grăbi să treacă mai 
departe, lăsându-l pe Gamache aproape perplex, gândindu-se 
dacă într-adevăr aveau cadă. Pe Ruth. Criticii de artă. Pe Olivier, 
când îmi dă un croasant prea mic. Ruth. Proprietarii de galerii 
care dau prea multă atenţie unui alt artist. 

— Ruth. 

— Și pe ea, spuse Clara. 

— Ai fi tentată să apeşi tableta pentru Peter? 

— Să-l ucid? Au fost vremuri când îl voiam plecat, spuse ea. 
Nu doar din Three Pines, ci complet dispărut. Astfel încât să pot 
înceta să mă gândesc la el. Să încetez să sper și poate chiar să 
încetez să-l urăsc. Sau să-l iubesc. Dacă ar fi dispărut, aș fi 
putut. Poate. 

— Nu ai vrut cu adevărat să moară, spuse Gamache. Ai vrut 
doar ca durerea să se oprească. 

Ea privi în jos, spre pastila de pe bancă. 

— Au fost momente când voiam să moară. Asta voiam, și m- 
am înspăimântat. Ar fi fost un sfârșit îngrozitor pentru viața 
noastră împreună. Dar, cel puţin, ar fi existat un sfârșit. 

Privi în jur, pe punte, lunecoasă de la apa fluviului. La carcasa 
metalică a vaporului. La valurile înalte și la malul pustiu de 
dincolo de ele. 

Atât de diferit de satul stabil, blajin. De casa lor. Și de 
atelierele lor și de grădina lor, cu cele două scaune, cu inelele 
lor întretăiate. 

Se lupta să se gândească la asta ca la casa „ei” de-acum. S-o 
numească în conversații casa „mea”. Dar nu era așa. Era casa 
lor. Impregnată de ei. 

Îi lipsea atât de mult, încât avea impresia că tot lăuntrul i se 
va prăbuși. 

Și trebuia să știe. Cum se simţea el. 

Era aproape sigură că deja avea răspunsul. Tăcerea lui 
spunea totul. Fără doar și poate, absenţa lui ar fi trebuit să fie 
suficientă. Dar nu era. Avea nevoie s-o audă din gura lui. 

Încetase s-o mai iubească? Îi părăsise, pe ea și satul Three 
Pines, și-și făcuse o casă în altă parte? 

Nenorocitul nu avea să scape atât de ușor. Va trebui s-o 
înfrunte. 


VP - 320 


Dragul, iubitul de Peter. Va trebui să se înfrunte unul pe 
celălalt. Și să-și spună unul altuia adevărul. Și apoi ea va putea 
merge acasă. 

Gamache se ridică și merse cu grijă spre fereastră. Rămase 
mult timp uitându-se afară, ţinându-se strâns de ramele 
ferestrei ca sprijin împotriva smuciturilor și tangajului vaporului. 

— Poţi să vii încoace? 

— Nu sunt sigură că pot, spuse ea, deplasându-se în scurtul 
răgaz dintre două valuri. 

El a ajutat-o să se țină pe picioare, punându-și mâna lui mare 
pe spatele ei, practic ţinând-o pe Clara lipită de fereastră. 

— Vezi golfuleţul din zare? 

— Da. 

— Alea sunt Mormintele. 

Ea se strânse în propriile-i braţe și privi spre un golf care ar fi 
trebuit să fie adăpostit, dar era, de fapt, un nod fremătător de 
vârtejuri și vâltori. Era o mișcare diferită de cea ritmică, a 
valurilor neobosite. Care veneau direct spre ei. Pe când agitația 
din golfuleţ era ca și cum o creatură se zvârcolea și se 
învârtejea chiar sub suprafaţa apei. 

— Stânci sub apă, explică Gamache, chiar dacă ea nu 
întrebase nimic. Ele creează efectul ăsta. Nicio ambarcaţiune 
prinsă acolo nu are vreo șansă. 

Pe Clara o luă cu frig. Se chircea. Se chircea, încercând să se 
târască de-acolo. De lângă vârtejurile ucigașe, de lângă ţărmul 
pustiu. 

— Aici s-a scufundat nava Empress of lrelanah? întrebă ea. 

Clara citise despre asta când era la școală și știa că erau 
aproape de locul unde se întâmplase. 

— Nu, ăla a fost un alt fenomen. Ceaţa din jur este, aparent, 
diferită de oricare alta. Cele două vapoare s-au pierdut în ea. 

N-a fost nevoie să termine. Amândoi știau ce se întâmplase 
mai departe. 

În 1914, transatlanticul Empress of Ireland se scufundase, 
lovit de un alt vapor. În întuneric. În ceaţă. În apele acestea. În 
cincisprezece minute. Cu pierderea a mai mult de o mie de vieţi. 
Bărbaţi, femei și copii. 

Clara privi în apele rotitoare. Fluviul de sub ei mustea de viaţă 
și de moarte. A celor pierduţi în valuri. Suflete pierdute. 


VP - 321 


— Bunica m-a crescut cu poveștile acelor voyageurs 
condamnaţi pentru totdeauna să vâslească în canocele lor prin 
ceruri, spuse Gamache. Ei se năpustesc în jos și-i culeg pe copiii 
obraznici, pe care îi aduc aici. 

— La Morminte? întrebă ea. 

— Nu. Mai departe, de-a lungul coastei. Pe Île aux demons. 

— Insula demonilor, spuse Clara. Locul ăsta este un mare parc 
de distracţii. 

Gamache zâmbi. 

— N-o credeam, bineînţeles. Până când am venit aici eu 
însumi. 

Privi departe, spre linia țărmului. Stearpă. Fără niciun semn 
de viață. 

Dar el știa că nu era adevărat. O mulţime de lucruri trăiau 
aici. Nevăzute. 

— Mi-ar plăcea să desenez locul, spuse ea. Dacă se calmează 
vreodată. 

— Te invidiez pentru arta ta, spuse el. Trebuie să fie 
terapeutică. 

Se prăbușiră din nou pe banchetă. 

— Crezi că am nevoie de terapie? 

— Cred că fiecare dintre cei aflaţi pe vasul ăsta are probabil 
nevoie. 

Ea râse. 

— Călătoria nebunilor. 

Clara privea cum Gamache caută în cel mai ascuns buzunar 
interior al hainei. Și scoase de acolo Leacul din Gilead. 

— Am găsit asta pe noptiera tatei, spuse el, privind în jos spre 
carte. Pe când aveam nouă ani. În noaptea în care au murit 
părinţii mei. Nu puteam fi alinat. Nu știam ce să fac, așa că am 
făcut ce făceam întotdeauna când eram speriat. M-am dus în 
dormitorul lor. Și m-am strecurat în pat. Și am așteptat ca acel 
coșmar să se sfârșească. Să mă trezesc și ei să fie acolo. De 
fiecare parte a mea. Protejându-mă. Insă, desigur, nu a existat 
somn și nu a existat deșteptare. 

Făcu o pauză, să se reculeagă. Val după val izbea fereastra 
din faţa lor, de parcă însuși fluviul se arunca intenţionat asupra 
lor. Încercând să intre. Încercând să-i ajungă. încercând, poate, 
să se adăpostească de propria sa furtună. 


VP - 322 


— Au murit într-un accident de mașină. Totuși, am aflat mai 
târziu că nu a fost doar un accident. Prima dată când am ajuns 
la Sûreté, m-am uitat în dosarul lor. Nu știu de ce am făcut-o. 

— Aveai nevoie să știi, spuse Clara. Este natural. 

— O mulţime de lucruri sunt naturale, dar nu sunt bune. Ca 
azbestul. Asta a fost ca azbestul. A săpat în mine. Acum îmi 
doresc să nu mă fi uitat. Bunica nu-mi spusese că părinţii mei au 
fost uciși de un șofer beat. El a supraviețuit, desigur. 

Clara îl privi pe Gamache. După atâţia ani, auzea atât de 
multe lucruri în vocea lui! Tandreţe, mirare, furie, dezamăgire. 
Ingrijorare. Dar niciodată amărăciune. Până acum. 

— Oricum, spuse el, ca și când tocmai îi spusese ceva banal, 
am găsit cartea asta pe noptiera tatălui meu. Cu semnul de 
carte exact unde îl lăsase el. Am luat-o și am pus-o într-o cutie, 
alături de alte lucruri. 

Comori din copilărie. Chei vechi ale unor case vechi în care el 
nu mai locuia. Fanioane de la curse câștigate. O castană 
deosebită. O bucată de lemn despre care cineva îl încredinţase 
că provenea din crosa de hochei a lui Jean Béliveau. Relicve ale 
sfinților copilăriei. Talismane. 

Îi dăduseră crucifixul pe care tatăl lui îl purta întotdeauna și 
pe care îl purtase și când murise. Voiseră să-l îngroape cu el, dar 
bunica lui îl recuperase, Armand nu știa cum și nici nu întrebase 
vreodată. 

l-I dăduse lui când i se născuse primul copil, Daniel. 

El îl preţuise. Și i-l dăduse, la rândul lui, lui Daniel, când se 
născuse Florence. : 

Dar păstrase această carte. Doar pentru el. În siguranță, în 
cutie. Închisă în cutie. 

Mereu acolo, dar niciodată atinsă. Cutia era scoasă și privită 
din când în când, dar niciodată deschisă. 

Până când el și Reine-Marie se mutaseră în Three Pines. 

Până când el se oprise din a mai vâna criminali, își făcuse 
datoria față de sufletele morților și sufletele damnaţilor. lar 
acum putea, în cele din urmă, să se odihnească în pace, în 
sătucul din vale. 

Numai atunci a putut deschide cutia în siguranță. 

Sau așa a crezut. 

Din ea a ieșit parfumul cărţii, și parfumul tatălui său. Ca de 
mosc, masculin. Închis în paginile cărţii. Ca o fantomă. 


VP - 323 


Este un leac în Gilead, citise el în cea dintâi dimineaţă, în 
grădina lor, care vindecă rănile. 

Fusese copleșit pe moment. De ușurare. Că poate, acum, ar fi 
putut să lase jos povara. 

Armand Gamache presupusese mult timp până atunci că ar fi 
unul dintre pasagerii acelor canoe vrăjite, că era unul dintre 
voyageurs. Vâslind pentru totdeauna, fără să se oprească 
vreodată. Luând cu el sufletele netrebnicilor. La nesfârșit. 

Este destulă putere în Rai | Pentru a vindeca un suflet bolnav 
de păcate. 

Cuvintele pe care avea nevoie să le audă. Era ca și când tatăl 
lui i le spusese. Îl luase în braţele lui puternice și îi spusese că 
totul va fi în regulă. 

Se putea opri. 

În fiecare dimineaţă după aceea, stătuse pe bancă, privind 
peste sat, și avusese o mică întâlnire personală cu tatăl lui. 

— Dar nu treci niciodată dincolo de semn, spuse Clara. De ce? 

— Pentru că nu vreau să trec dincolo de el. Nu vreau să-l las 
în urmă. 

Trase în piept aerul marin. Și, închizând ochii, își lăsă capul pe 
spate, ușor. 

Mai era ceva ce ieșise din acea cutie sigilată. Ceva atât de 
neașteptat, încât lui Gamache îi luase mult timp ca să-l 
recunoască. Și să-l accepte. 

Gamache își mută privirea de la pastila acum înțepenită între 
două stinghii, din cauza tangajului vaporului. 


— Am citit raportul despre moartea părinţilor mei. 

Îi vorbea tabletei albe. 

— Și despre băiatul care a supravieţuit. Era minor. Numele lui 
fusese trecut sub tăcere. 

Clarei nu-i venea în minte nimic de spus, așa că tăcu. 

— Avea numai permisul de elev. Conducea ilegal. Beat. Era cu 
mai puţin de zece ani mai mare decât mine. Ar trebui să aibă 
cam șaizeci și ceva de ani acum. Probabil că trăiește încă. 

Gamache își desfăcu degetele. Le plimbă pe deasupra pastilei 
de tuse până când ușoara ridicare a vaporului avea să-i aducă 
tableta între degete. 

Dar vasul nu s-a ridicat. Nu s-a înălţat. Valurile păreau să se fi 
calmat pentru moment. 


VP - 324 


Gamache privi peste bord. Spre mal. 

Trecuseră de Morminte și plonjau în ape, apropiindu-se tot 
mai mult de finalul călătoriei, își retrase mâna spre carte. Și o 
lăsă pe ea. 

— Patron. 

Beauvoir se clătina pe podeaua instabilă, ca un cowboy 
coborât de pe cal după o cursă lungă. Myrna era în spatele lui, 
alunecând de la o banchetă la alta. 

Gamache a pus cartea înapoi în buzunarul hainei chiar în 
momentul în care a ajuns Beauvoir. 

— Directorul ne-a sunat înapoi. A încercat să dea de tine, dar 
n-ai răspuns. 

— Am telefonul în buzunar, spuse Gamache. Nu l-am auzit. 

— Ai întrebat unde anume a fost găsit azbestul din atelierul lui 
Massey. 

— Da. Și? 

— Au sigilat încăperea și fac mai multe teste, dar, până acum, 
se pare că azbestul este concentrat într-un singur loc. 

— Debaraua? întrebă Gamache. Acolo unde Massey ţinea, 
probabil, picturile lui No Man. 

— Nu. Era în spatele studioului, pe una dintre picturi. 

Cu o oarecare confuzie, Clara încruntă din sprâncene, 
concentrându-se. 

— Dar acolo era o singură pictură. 

Se albi la faţă. 

— Eu n-am văzut-o, dar tu da, îi spuse ea Myrnei. 

Gamache își simţi inima făcând un salt rapid, ca și când 
cineva i-ar fi dat un brânci. Și Reine-Marie văzuse pictura. 
Stătuse destul de aproape de ea ca s-o admire. Ca s-o respire. 

— Și era acoperită de azbest? întrebă el. 

— Nu acoperită. Erau urme. Beauvoir îi înţelese imediat 
îngrijorarea. Numai pe spate. Profesoara de științe a avut 
dreptate. No Man a pus azbest acolo unde ar fi fost dislocat de 
Massey, în timpul manevrării picturii. Dar nu mai reprezintă un 
pericol pentru nimeni altcineva. Nu se mai află în aer. Nu l-ai 
putea inhala. 

Inima lui Gamache se calmă, în timp ce mintea sa prinse 
viteză. 

— Acea pictură - se întoarse spre Clara - era cu adevărat 
bună, nu? 


VP - 325 


— Eu nu am văzut-o, doar Myrna. 

— Era minunată, confirmă Myrna. Mult mai bună ca restul. 

— Dar a fost pictată de profesorul Massey, spuse Clara. Nu de 
No Man. Cum ar fi putut fi contaminată? 

Gamache se așeză iar pe banchetă, perplex. Totul se potrivea 
atât de bine. Aproape. Dacă ignora tocmai această ultimă 
întrebare. 

Dacă Massey pictase acel tablou, cum ar fi putut No Man să 
pună azbest pe el? 

Cum ar fi avut acces No Man la el? Și la azbest, dacă mai 
conta. 

— Ne scapă ceva, spuse Gamache. Am greșit undeva. 

Era ora mesei, dar bucătarii nu îndrăzniseră să pornească 
plitele și cuptoarele, așa că au primit sanaviciuri. Pe care le-au 
ținut strâns, pentru că valurile erau mai înalte și mai adânci. Și 
pentru că până și feţele marinarilor de meserie deveneau tot 
mai încordate. 

Prietenii și-au mutat gândurile, iar și iar, de la vaporul care se 
tot înălța spre ceea ce știau. Faptele. 

Drumul lui Peter prin Europa. Grădina Speculaţiilor Cosmice. 
lepurele de piatră. 

Beauvoir băgă mâna în buzunar și simţi piciorul de iepure încă 
acolo. 

Călătoria lui Peter la Toronto și la Facultatea de artă. 
Întâlnirea lui cu profesorul Massey. N 

Și apoi plecarea la Charlevoix. Baie-Saint-Paul. In căutarea, se 
pare, a muzei. A celei de-a zecea muze. Neîmblânzita muză care 
putea deopotrivă vindeca și ucide. Și în căutarea 
propovăduitorului ei. No Man. 

Spre asta s-au îndreptat cei patru, iar și iar. Și iar. 

Dar încă nu le era clar ce au omis, dacă omiseseră ceva. 

— Ei bine, spuse Clara. O să primim mâine răspunsurile. 
Vaporul ajunge dimineaţă la Tabaquen. 

Ridică mâna, zăngănind o cheie mare. 

— Ce-i asta? întrebă Beauvoir. 

— Cheia cabinei noastre, spuse Myrna. 

— Este o propunere? întrebă el. 

— N-am mai fost atât timp pe mare, spuse Myrna și auzi un 
hohot gros de râs dinspre Gamache. Este o invitaţie. Canapeaua 
noastră se transformă în pat. 


VP - 326 


— Dar îl folosiţi voi, punctă Beauvoir. 

— Nu, noi stăm în dormitor. 

— Dormitor? 

— Cred că ei îi spun cabină, spuse Myrna. Sunteţi liberi să 
folosiți și dușul nostru sau cada. 

— Pentru o baie metaforică? o întrebă Gamache pe Clara, 
care roși. 

Beauvoir își miji ochii și îi smulse cheia din mână. 

— Și serviţi-vă cu ce e prin frigider, spuse Myrna în timp ce se 
întorceau, șerpuind, de-a lungul punţii de observație. 

Beauvoir puse cheia în buzunar, alături de piciorul de iepure. 

Au mai vorbit puţin, revizuind câteva detalii. Însă tot nu 
vedeau limpede lucrurile. 

Gamache se ridică. 

— Sunt obosit, Clara are dreptate. Mâine vom avea 
răspunsurile. 

Cei doi bărbaţi au plecat spre Captain's Suite, după ce s-au 
oprit la cel al Amiralului, ca să verifice starea lui Chartrand și să- 
și ia obiectele de toaletă și haine curate. 

Imediat ce deschise ușa apartamentului Căpitanului, Beauvoir 
se opri. 

— Ce este? întrebă Gamache. Ai loc înăuntru? 

— Toată flota ar avea loc înăuntru, spuse Beauvoir și se dădu 
la o parte, pentru ca Șeful să poată vedea el însuși. 

Bucătăria. Masa lustruită. Ferestrele uriașe. Fotoliile. Ușa de 
mahon închisă, ducând probabil spre cabina unde dormeau 
Clara și Myrna. 

Apoi era canapeaua, desfăcută, rezultând un pat uriaș, cu 
lenjerie curată, apretată, cu perne și o plapumă de puf. 

— Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, 
șopti Beauvoir. Aș vrea să mă însor cu încăperea asta. 

— Nu cât timp sunt eu înăuntru, spuse Gamache, ștergându- 
se de el în trecere. 

Au făcut pe rând câte o baie fierbinte, nesiguri pe picioarele 
lor în cabina de duș. Când s-a ivit Beauvoir, purtând unul dintre 
pufoasele halate de baie, l-a găsit pe Gamache ţinându-se de 
muchia mesei și examinând una dintre picturile lui Peter. 

— Buzele, spuse Beauvoir, alăturându-i-se. 

Ele se încruntau la cei doi bărbaţi și ei se încruntau privindu- 
le. 


VP - 327 


După ce călătorise pe aceleași ape timp de două zile, 
Beauvoir putea aprecia și mai mult ceea ce încercase Peter să 
surprindă. 

Peter văzuse, simţise și încercase să picteze aspectul și 
soarta mereu schimbătoare ale fluviului. 

— Incă suntem pe apă, spuse Jean-Guy. 

— Dar poate un pic mai aproape de țărm. 

— Mda, bine, ţărmul nu este mereu un loc unde ai vrea să fii, 
spuse Beauvoir, sărind în pat. 

— Adevărat, mon vieux, spuse Gamache. Mă duc să fac o 
baie. 

Dincolo de fereastra imensă, întunericul era complet, dar cam 
la fiecare treizeci de secunde erau loviți de un pumn de apă. 

O jumătate de oră mai târziu, Gamache stinse luminile și se 
vâri în pat. 

— Mâine ajungem, spuse Beauvoir, deja pe jumătate adormit. 
Crezi că-l vom găsi pe Peter? 

— Da. 

Gamache se lăsă pradă somnului, gândindu-se la ce îi 
aștepta. 

Izolarea și compania unui nebun ar fi putut dăuna chiar și unei 
persoane stabile emoţional, darămite uneia deja căzute la 
pământ. Așa cum era Peter. 

Era aproape sigur că-l vor găsi pe Peter Morrow a doua zi, dar 
Gamache nu era nici pe departe sigur că va fi Peter cel pe care 
aveau să-l găsească. 

e 

Jean-Guy s-a trezit într-o lumină roz, palidă, care invada 
cabina, și în miros de cafea. Era devreme. Femeile nu 
începuseră încă să se foiască. 

Dar Gamache se ridicase și era la masă. Uitându-se ţintă la 
tablourile lui Peter și mormăind pentru sine. 

— Okay, patron? întrebă Jean-Guy, stând în capul oaselor în 
pat. 

Ceva părea în neregulă. Greșit. 

Apoi și-a dat seama despre ce era vorba. Pentru prima dată, 
de zile întregi, Loup de Mer nu se clătina, nu se răsucea, nu se 
ridica. 

— Oui. 

Dar vocea și mintea lui Gamache erau departe. 


VP - 328 


— Ne mișcăm încă? 

Beauvoir se uită pe fereastră. 

Furtuna trecuse, deplasându-se în josul fluviului. Spre 
Anticosti, și Sept-Îles, Québec City și, în cele din urmă, Montréal. 

În drum spre baie, Beauvoir se opri în dreptul mesei, suficient 
cât să vadă că pictura lui Peter fusese întoarsă invers. Așa încât 
tristețea copleșitoare era acum bucurie nesocotită. 

Și totuși, expresia Șefului era îndârjită. 

— Ce este? întrebă Jean-Guy când se întoarse aducând cănile 
pline cu cafea tare, pe care le puse pe masă. 

— Merci, spuse Gamache, în continuare distras. 

lar apoi îi spuse lui Jean-Guy ce anume descoperise ascuns în 
pictură. 

Acolo, printre buze, valuri, mâhnire și speranţă, găsise un 
suflet bolnav de păcate. 

e 

Myrna și Clara au fost trezite de razele de soare care intrau pe 
ferestrele enorme. 

Loup de Mer părea să nu se mai mişte deloc. Dacă n-ar fi fost 
zăngănitul acum reconfortant al motoarelor, ar fi putut crede că 
vaporul sucombase în apă. Însă, dincolo de fereastră, Clara și 
Myrna puteau vedea linia țărmului alunecând ușor pe lângă ele. 

Cerul se limpezise și fluviul era ca sticla. Loup de Mer naviga 
spre ziua sclipitoare, pastelată. 

Țărmul crescu ușor din ape, de parcă fluviul însuși se 
transformase, pur și simplu, în piatră. 

Cabina principală era goală. Bărbaţii plecaseră. 

Femeile și-au turnat cafea și au folosit baia, pe rând. Apoi, 
aranjate, au ieșit pe punte, unde i-au găsit pe Gamache, 
Beauvoir și Chartrand sprijinindu-se de balustradă. 

— Ți-e mai bine? întrebă Clara, stând lângă proprietarul 
galeriei. 

Arăta palid, dar nu mai era verde. 

— Mult mai bine. Îmi pare rău, n-am prea fost de ajutor și 
nicio companie prea plăcută. 

Clara zâmbi, dar îi văzu pe Myrna și Gamache privindu-l pe 
Chartrand. Și Clara putea ghici la ce se gândesc. Exact la ceea 
ce se gândea și ea. 


VP - 329 


Recuperarea lui Marcel Chartrand era miraculoasă și 
oportună. Atât de bolnav, atât de mult timp. Dar înviat exact la 
timp pentru sosirea la Tabaqguen. 

Clara știa că fusese un rău de mare autentic. Dar poate că nu 
atât de puternic pe cât păruse. 

lar acum, toți cinci se sprijineau de balustradă, în timp ce 
Loup de Mer naviga în josul coastei, aproape lugubru în pacea 
desăvârșită. 

Myrna se uită la Armand. Pe când ceilalți se uitau spre mal, 
Gamache privea înainte. Nu spre locul unde se aflau sau 
fuseseră, ci spre direcția în care mergeau. 

Aici era marinar. Un om înaintea unui catarg. Dar, totodată, în 
această dimineaţă luminoasă, arăta ceea ce era prin natura lui. 
Un detectiv de la Omucideri. Pe pământul pe care Dumnezeu i-l 
dăruise lui Cain. 

Și Myrna știu atunci că această zi ar putea începe cu o liniște 
înfiorată, dar aproape sigur se va termina cu moarte. 


VP - 330 


Treizeci și opt 


— Aici este Agneau-de-Dieu, spuse Jean-Guy. 

Clara nu spusese nimic în ultima jumătate de oră. Nimeni nu 
vorbise de cincisprezece minute încoace. 

Priviseră coasta în tăcere și ascultaseră sunetele familiare ale 
hulei trecând prin apa liniștită. 

Soarele era sus, dezvăluind un ţinut a cărui frumuseţe era 
aproape imposibil de descris. Simplu. Și curat. Pietre, licheni, 
arbuști. Câţiva copaci robuști. 

Și apoi, micul port și casele clădite în stâncă. 

Agneau-de-Dieu. Câţiva copii stăteau pe mal și făceau cu 
mâna. Salutând vaporul care nu se oprise. 

Clara se strădui să le facă și ea cu mâna și observă că și 
Chartrand făcu la fel. 

Îi cunoștea? Ăsta era motivul pentru care îi saluta? 

Dar mintea ei nu se putea opri la acest gând. Se întorcea, 
spre singurul lucru pe care îl putea cuprinde. 

Peter. Peter era aici, undeva. 

Apoi Agneau-de-Dieu a rămas în urma lor, în afara vederii, dar 
încă nu puteau zări Tabaquenul. Un pumn zimţat de rocă 
prăvălit în fluviu, despărțindu-l în două. 

Clara gâfâia sacadat, ca și când ar fi alergat pe o distanţă 
lungă. Simţi cum i se răcesc mâinile. Se întrebă dacă nu cumva 
se transforma în piatră. Precum iepurii. 

Au ocolit limba de pământ și Clara și-a îndreptat umerii și a 
luat, în cele din urmă, o gură de aer, adânc, pregătindu-se. 
Otelindu-se. 

Apoi se uită pentru prima dată spre Tabaqguen. 

Portul era un adăpost natural, din stânci avansând în fluviu pe 
ambele părţi, ca niște brațe de piatră. Aici, în mod neașteptat, 
existau copaci. Pitici, agățați de sol. Dar hotărâți să trăiască. 
Arătau ca o barbă ţepoasă pe un obraz ofilit. 

Portul captura în mod natural lumina soarelui, ca o cupă de 
piatră. Așa fiinţele care trăiau acolo ar fi pierit în oricare altă 
parte. Era o singularitate a naturii, geologiei și geografiei. 


VP - 331 


În timp ce vasul aluneca de-a lungul cheiului, portul lăsa 
impresia unui soi de paradis. 

Oare așa își ademenea vraciul victimele? 

Oare așa ar fi procedat o muză? Să-ţi ofere un răgaz, să te 
ademenească înăuntru. Din furtună. Cu promisiunea siguranţei 
eterne. A păcii eterne. 

Oare așa se simţea și moartea? 

Clara făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de balustradă, dar 
Myrna o opri. Ținând-o ferm. 

— Este în regulă, șopti ea. 

Și Clara, cu inima zdrobită, se opri. Și porni iar, înainte. 

Și-au luat valizele și au așteptat pe culoarul de ieșire. 

Gamache era în primul rând, dar Clara, fără cuvinte, păși în 
fața lui. Și el, fără cuvinte, păși în spate. 

Când a apărut pasarela de legătură între navă și mal, Clara a 
fost prima care a pus piciorul pe ea. 

Jos, jos, jos. l-a condus pe toți, până când a ajuns pe doc. Cu 
prietenii în spatele ei. 

— Cu voia ta, spuse Gamache, iar Clara a observat că ceva se 
schimbase. 

li cerea voie să fie curtenitor. Însă asta a fost tot. Clara a 
încuviințat din cap și Armand Gamache nu a ezitat. 

A pornit energic spre prima persoană pe care a văzut-o, un 
bătrân cu o pălărie enormă, soioasă, care privea debarcarea din 
Loup de Mer. 

— Căutăm un tip pe nume Norman, spuse el. Ar putea fi 
cunoscut și ca No Man. 

Omul privi în altă parte, spre largul fluviului. 

— Urcaţi înapoi pe vapor. Aici nu-i nimic pentru voi. 

— Trebuie să-l vedem pe No Man, repetă Gamache, cu voce 
prietenoasă, dar fermă. 

— Trebuie să plecaţi. 

— Armand? întrebă Myrna. 

Ea și Clara stăteau la o oarecare distanţă, cercetând portul și 
satul, în căutarea lui Peter. Dar nu se afla nimeni prin preajmă. 
Niciun bărbat, nicio femeie, niciun copil. Locul părea mai mult 
abandonat decât pustiu. De parcă ar fi fugit cu toţii. Cu un pas 
înaintea dezastrului. 

Myrna putea simţi cum hotărârea i se topește. Curgând și 
revărsându-se departe. Strecurându-se prin fisurile din curajul 


VP - 332 


ei. În spatele său se afla vaporul. Cu croasanţii și cada de baie și 
cu tangajul lui blând, ritmic. 

l-ar fi dus acasă. La croasanții și cada ei de baie, și la terenul 
solid din Three Pines. 

Gamache și Beauvoir veneau spre ele. 

— Jean-Guy și cu mine trebuie să-l găsim pe Norman. lar voi 
rămâneţi aici. 

— Dar... 

Clara a amuţit în fața unui gest ușor din mână și a hotărârii de 
pe fața lui. 

Indiferent dacă avea sau nu gradul de inspector-șef, acest om 
va fi mereu un conducător și va fi mereu urmat de ceilalţi. Chiar 
și atunci când a-l urma însemna, câteodată, a rămâne pe loc. 

— Am venit până aici, spuse Clara. 

— lar până aici e destul, spuse Gamache. 

Privirea lui era atât de blândă, încât simţi că o liniștește. 

— Trebuie să-l găsesc pe Peter, insistă ea. 

— O să-l găsești, spuse Gamache. Dar trebuie să-l găsim mai 
întâi pe Norman. Pescarul spune că este acolo, sus. 

Gamache arătă cu mâna. Spre o ridicătură, un deal. Acolo 
unde nu erau nici locuinţe, nici clădiri de vreun fel. Erau numai 
stâncă și lăstăriș. 

— Uite un restaurant. 

Beauvoir făcu semn cu mâna spre o clădire din bârne, 
coșcovită de vreme. 

— Ne puteți aștepta acolo. 

Clara uitase că ei mai fuseseră aici și altă dată. 

— Ar trebui să merg cu voi, spuse Chartrand. 

— Ar trebui să stai aici, spuse Gamache. Apoi se întoarse spre 
Clara: Ne-ai adus până în locul ăsta. Acum trebuie să aștepți 
aici. Dacă îl găsim pe Peter, îl vom aduce la tine. Promit. 

Făcu un semn scurt din cap, drept mulţumire, bătrânului care 
se întorsese și privea din nou spre port și spre fluviul de dincolo 
de el. 

Și, în acea clipă, Gamache avu impresia că bătrânul nu privea 
vaporul, cât mai ales aștepta. 

Un marinar pe uscat. Dar întotdeauna un om al bărcii. Poate 
chiar un voyageur. 

Clara s-a oprit în ușa restaurantului și s-a uitat cum Armand și 
Jean-Guy au ieșit din orășel. Și cum, în vârful dealului, s-au oprit. 


VP - 333 


Două siluete, la câţiva pași distanţă, profilate pe cerul 
dimineţii. 

Clara și-a plecat ușor capul într-o parte și și-a mijit ochii. Apoi 
a simţit cum i se strânge inima. Cei doi arătau precum urechile 
unui iepure. Ca în pictura lui Peter. 

A derulat în restaurant una dintre lucrări. Marcel Chartrand a 
adus o farfurie cu plăcintă de mereng cu lămâie, pe care a pus-o 
pe unul dintre colțuri, ca să împiedice pânza să se răsucească la 
loc. 

Apoi Clara s-a așezat și a privit ţintă pictura, încercând să fie 
cât mai aproape, atât cât se putea deocamdată, de Peter. 

a 

Înaintea lor, în depărtare, Gamache și Beauvoir puteau zări 
satul Agneau-de-Dieu. lar în spatele lor era Tabaquenul. 

Intre ele, o fâșie de uscat. Părăsit. Sterp. 

Pământul nimănui, al lui No Man”. 

Cu excepția unei singure căsuțe. 

Casa lui No Man. 

In timp ce priveau, o siluetă se desprinse ușor dintr-un scaun. 
Zveltă și deșirată, ca o marionetă sau o sperietoare de ciori. 
Stătea în picioare, încadrată de dreptunghiul negru al ușii. Apoi 
a făcut un pas spre ei. Apoi încă unul. 

Și apoi s-a oprit. Paralizată. 

e 

Omul s-a ridicat atunci când i-a văzut pe colină. S-a ridicat și 
s-a uitat ţintă la ei. Și apoi a încercat să apuce prăjina uzată de 
vreme care sprijinea cerdacul. A prins-o strâns, ţinându-se de ea 
și de propria-i rațiune. Știind că este posibil ca imaginea pe care 
o vede să nu fie reală. 

Era un miraj, o glumă, un truc. Cauzat de epuizare și șoc. 

S-a sprijinit de prăjina aspră și s-a holbat la cei doi bărbaţi. 

Era imposibil. 

e 

Gamache și Beauvoir priveau țintă la bărbatul din pridvor. 

Apoi au iuțit pasul și, în cele din urmă, au început să alerge. 

Omul din pridvor i-a văzut și s-a întărit. S-a uitat în spate, în 
grota în care era casa. 


15 Joc de cuvinte intraductibil. În engleză, „No Man's land”, cu semnificaţia „teritoriul 
nimănui”. 
VP - 334 


Apoi a privit cele două fantome care veneau spre el. Urcând 
spre el, pe colină. Dinspre Tabaguen. 

— Peter? strigă Jean-Guy. 

Peter Morrow, încremenit în loc, se holba la ei. 

— Dumnezeule, tu ești, spuse el. 

Peter era jerpelit, cu părul vâlvoi, nepieptănat. Bărbatul atât 
de îngrijit de obicei avea acum o barbă de două zile și cearcăne 
vineţii sub ochi. 

Îmbrăţișa prăjina și arăta de parcă s-ar fi prăbușit la pământ 
dacă i-ar fi dat drumul. Când Gamache a ajuns lângă el, Peter a 
dat drumul prăjinei și s-a prins de Armand. 

— Ai venit, șopti Peter, temându-se să clipească, pentru ca ei 
să nu dispară. Armand, mulțumesc lui Dumnezeu. Tu ești. 

A strâns braţele lui Gamache, ca să se asigure că nu este o 
iluzie. 

Armand Gamache privea ţintă în ochii albaștri, injectaţi ai lui 
Peter Morrow. Și a văzut epuizarea și disperarea. Și poate, chiar 
acolo, o minusculă licărire de speranţă. 

L-a luat pe Peter de umeri și l-a așezat pe un scaun din 
cerdac. 

— El este înăuntru? întrebă Gamache, iar Peter încuviinţă din 
cap. 

— Stai aici, spuse Beauvoir, deși era clar că Peter Morrow nu 
avea absolut nicio intenţie să plece undeva. 

e 

În coliba cu o singură cameră, Armand Gamache și Jean-Guy 
Beauvoir se holbau în jos, spre pat. 

Pe chipul cadavrului era așezată o pernă. lar de sub el 
sângele se scursese, se revărsase, colorând cearșafurile albe 
într-un roșu strălucitor. 

Dar sângerarea încetase cu ore în urmă, după cum puteau 
evalua anchetatorii. Atunci când inima se oprise. Cu ore în urmă. 

Gamache verifică pulsul bărbatului. Nu se simțea nimic. Era 
rece ca marmura. 

— Tu i-ai așezat perna pe față? strigă Gamache spre ușă. 

— Doamne, nu, veni răspunsul. 

Gamache și Beauvoir schimbară o privire. Apoi, făcându-și 
curaj, Armand Gamache ridică perna, în timp ce Jean-Guy 
înregistra evenimentele. 

Apoi Gamache a oftat. O lungă, lungă și lentă expiraţie. 


VP - 335 


— Când a sosit profesorul Massey? întrebă Șeful, uitându-se 
țintă la pat. 

Gura bărbatului mort era ușor deschisă, ca și când îi venise un 
gând chiar în clipa de dinaintea morții. 

Ce spusese? Nu o face? Te rog, te rog, pentru Dumnezeu! 
Implorase pentru propria viaţă? Urlase acuzații? Ameninţări fără 
sens? 

Gamache se îndoia de asta. Rareori văzuse pe cineva atât de 
împăcat cu fapta uciderii sale. Cu fapta de a fi dus în Samarra și 
aruncat în faţa Morţii. 

Dar, gândi Gamache privind acei ochi calmi, poate că această 
întâlnire îi fusese sortită. 

Doi bărbaţi ale căror vieţi se încrucișaseră cu zeci de ani în 
urmă, mergând spre acest moment teribil, în acest loc pustiit. 

— A sosit acum câteva zile, cred. 

Vocea alunecă înăuntru prin ușa deschisă ca și cum le-ar fi 
vorbit lumea largă. 

— Am pierdut noţiunea timpului. 

— Când s-a întâmplat asta? întrebă Beauvoir. Nu acum câteva 
zile. A murit destul de recent. 

— Noaptea trecută. Azi-dimineaţă devreme, poate. L-am găsit 
așa în dimineața asta. 

A intervenit o pauză, iar Gamache s-a îndreptat spre ușă. 
Peter stătea așezat, prăbușit în scaun, buimac. 

— Uită-te la mine, spuse Gamache cu voce calmă, 
înțelegătoare. i 

Încercând să-l aducă pe Peter înapoi la realitate. ÎI putea 
vedea detașându-se, alunecând departe. Departe de colibă, de 
coastă, de oribila descoperire. 

De patul îmbibat cu sânge și de omul împietrit, cu gâtul 
retezat. 

Precum o sculptură grotescă. Gamache nu se putea decide 
dacă aparenţa de pace totală făcea lucrurile mai bune sau mai 
rele. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, nu eram aici. Profesorul Norman m-a gonit, 
cerându-mi să-i las singuri și să mă întorc dimineaţă. In 
dimineaţa asta. Când am venit, am găsit... Flutură mâna spre 
ușa colibei. 


VP - 336 


Gamache îl putea auzi pe Beauvoir făcând poze și dictând la 
telefon. 

— Bărbat alb. Cauza morţii, o rană la gât făcută cu un cuţit de 
mari dimensiuni, care a secţionat de la artera carotidă până la 
jugulară. Nu sunt semne de luptă. Nici urmă de armă. 

— Ai atins ceva? întrebă Gamache. 

— Nu, nimic. 

Și Peter păru atât de revoltat, încât Gamache l-a crezut. 

— A mai fost cineva aici de când ai ajuns tu, în dimineaţa 
asta? 

— Doar Luc. Trece în fiecare dimineaţă. L-am trimis să caute 
ajutor. 

Acum Peter era cu adevărat concentrat asupra lui Gamache. 

— Nu de asta ești aici, Armand? 

Apoi Peter a devenit confuz, tulburat. 

— Dar cât este ceasul? zise și privi în jur. Nu poate fi atât de 
târziu. Cum de ai ajuns atât de repede? 

— Prin „Luc” vrei să spui Luc Vachon? spuse Gamache, 
ignorând pentru moment întrebarea. 

Peter dădu din cap. 

— Un adept al lui No Man? întrebă Beauvoir din interiorul 
colibei. 

— Presupun. Un învățăcel, mai degrabă. 

— Vachon s-a apropiat de cadavru? întrebă Gamache. 

— Suficient de mult cât să înțeleagă ce s-a întâmplat, spuse 
Peter. 

Ochii i se lărgiră, la rememorarea scenei. 

— Suficient de mult încât să atingă ceva? întrebă Beauvoir. 
De exemplu, cuțitul? 

Venise și el afară, în cerdac, și îl privea fix pe Peter. Atât de 
asemănător cu Peter pe care-l știa de ani buni, dar atât de 
diferit de el! Acest Peter era evaziv, nesigur. Ca marea. Avea 
părul lung și zburlit de vânt, iar hainele, deși curate, erau 
jerpelite. De parcă ar fi fost întors cu susu-n jos și scuturat. 

— Nu știu, spuse Peter, poate că a ajuns suficient de aproape. 

— Gândește-te, spuse Gamache, cu voce fermă, nu ca o 
presiune, ci ca un ordin. 

Peter păru că se liniștește. 

— Totul a fost atât de haotic! țipam unul la celălalt. 
Întrebându-ne ce s-a întâmplat. El voia să mute perna, dar l-am 


VP - 337 


oprit. Știu destul cât să-mi dau seama că nu trebuie să atingi 
nimic. 

— Dar Vachon s-a aflat destul de aproape încât să poată lua 
cuțitul? întrebă Beauvoir. 

— Da, așa cred. 

Acum Peter era supărat, recalcitrant, se simţea presat. 

— Dar n-am văzut niciun cuţit și nici pe el nu l-am văzut luând 
vreunul. Părea la fel de șocat și de supărat ca mine. Doar nu 
crezi că Luc a făcut-o? 

Gamache se uită la ceas. 

— Este aproape amiază. 

Dar asta nu însemna nimic pentru Peter. 

— Când l-ai trimis pe Vachon să anunțe? întrebă Beauvoir. 

— Am ajuns aici pe la șapte, ca de obicei. Luc a venit câteva 
minute mai târziu. 

— Cinci ore. 

Beauvoir privi spre Gamache. 

— Unde s-a dus Vachon să dea telefon? întrebă Gamache. La 
Tabaquen? 

— Probabil. Serviciul de telefonie e relativ aici, dar portul 
principal are, în general, o linie bună de comunicare. Este 
nevoie, în caz că e vreo urgenţă pe apă. 

— Din câte știm până acum, Luc Vachon nu a dat telefonul 
ăla, spuse Gamache. Fie pentru că nu a vrut s-o facă, fie pentru 
că n-a putut. 

— Dacă Luc a făcut-o, de ce s-a întors? întrebă Peter, 
repornindu-și mintea. 

— Poate că lăsase cuțitul la locul faptei, sugeră Gamache. 
Poate că avea nevoie să se asigure că profesorul era într-adevăr 
mort. Poate că cine a făcut-o l-a trimis înapoi, să recupereze 
cuțitul sau alte dovezi. 

— Cine a făcut-o? întrebă Peter. Ce vrei să spui? 

Gamache îl privea. Nu cu ochii lui Armand, prietenul lui. Ci cu 
privirea ageră, evaluatoare, necruțătoare a șefului de la secţia 
Omucideri. 

— Eu? Crezi că eu am făcut-o? Dar de ce? 

e 

— Poate că Muza ţi-a spus s-o faci, sugeră Gamache. 

— Muza? Despre ce vorbești? 

Gamache se uita încă la el, când ochii lui Peter se măriră. 


VP - 338 


— Crezi că am înnebunit, nu? Că locul ăsta m-a tâmpit. 

— Nu doar locul, spuse Gamache. Ci și anturajul. Profesorul 
Norman ţinea prelegeri despre a zecea muză. Nu de asta ai 
venit aici? Ca să-l găsești pe el? Și pe ea? 

Peter roși, deopotrivă de furie și de jenă că fusese descoperit. 

— Poate că toate astea au fost prea mult pentru tine, Peter. 
Erai pierdut, disperat să găsești o direcţie. Poate combinaţia 
dintre convingerile lui Norman și locul ăsta a fost prea mult. 

Gamache privi la ţinutul întins, deschis, sterp. Cer și piatră, și 
apă. 

— Ar fi fost ușor aici să pierzi contactul cu realitatea. 

— Și să comit o crimă? Nu eu sunt cel care a pierdut contactul 
cu realitatea, Armand. Da, înţeleg acum felul în care poate 
părea că eu am făcut-o. Și da, și Luc ar fi putut s-o facă. Dar nu 
uiţi ceva sau pe cineva? 

— Nu, spuse Gamache. 

Nu uitase că mai lipsea cineva, în afară de Luc Vachon. 

— Profesorul Norman a fost surprins de venirea lui Massey? 
întrebă Beauvoir. 

— Cred că profesorul Norman era dincolo de posibilitatea de a 
fi surprins de ceva, spuse Peter. De fapt, a fost bucuros să-l 
vadă. 

— Și tu i-ai lăsat aici pe amândoi, singuri, noaptea trecută, 
spuse Beauvoir. 

Peter încuviinţă din cap. Gamache și Beauvoir au mers înapoi 
în colibă, apoi s-au îndreptat spre pat. 

Doi tineri profesori se întâlniseră cu zeci de ani în urmă. Se 
întâlniseră și se confruntaseră. Și apoi se întâlniseră iar, la 
bătrânețe. În ţinutul pe care Dumnezeu i l-a dăruit lui Cain. Au 
stat aici. Unul, pe scaun. Celălalt, pe pat. 

lar dimineața, unul dintre ei era mort. Și unul era dispărut. 

Gamache privi înapoi spre chipul împăcat, aproape vesel. Și 
spre crestătura lungă, adâncă de la arteră la venă. 

Oricine făcuse asta nu-i mai lăsase nicio șansă. 

Voise să se asigure că profesorul Norman, No Man, va muri. 

Și murise. 


VP - 339 


Treizeci și nouă 


Armand Gamache nu știa cine îi tăiase gâtul lui Norman cu 
cuțitul. 

Profesorul Massey? Luc Vachon? Sau Peter Morrow? 

Unul dintre ei o făcuse. 

Gamache era sigur de un singur lucru. Că se înșelase. De 
departe. 

Incepuse să vadă adevărul abia în această dimineață, foarte 
devreme, pe vapor, în lumina pastelată a noii zile. 

Cam în același timp în care Peter Morrow se uitase la patul 
acesta, el se uitase la pictura cu buze a lui Peter. 

Și Gamache o întorsese invers încă o dată. 

Schimbând felul în care o privea. 

Asta era ceea ce trebuia să facă și cu acest caz. Să-l întoarcă 
invers. Presupuseseră prea multe lucruri. Făcuseră în așa fel 
încât multe dintre concluzii să se potrivească faptelor. 

Dar, de fapt, întorseseră totul cu susul în jos. 

Dacă profesorul Massey pictase acel tablou minunat din 
spatele atelierului, cum ar fi putut Norman, aflat la o asemenea 
depărtare, să-l contamineze cu azbest? 

Cum? Cum? 

Răspunsul era că n-ar fi putut. 

Răspunsul corect era că nu profesorul Massey pictase acel 
tablou. 

Norman o făcuse. 

Nu Norman pusese azbest pe el. Massey pusese. 

Gamache și-a dat seama că inversase totul. 

No Man nu încercase să-l ucidă pe profesorul Massey. 

Massey încercase să-l ucidă pe No Man. 

Și reușise. 

Gâtul profesorului Norman fusese tăiat în acea dimineaţă, dar 
crima fusese comisă, de fapt, cu zeci de ani în urmă. Cu o 
presărare de azbest pe o pânză albă. Trimisă profesorului 
Norman dezonorat și concediat. Ca un favor. 

La fel ca un copil de Crăciun, Norman deschisese nerăbdător 
cutiile cu tot felul de materiale pentru pictură. Inhalând azbestul 


VP - 340 


eliberat în aer. Apoi derulase fericit, recunoscător pânzele albe, 
dislocând în continuare fibrele fatale. De parcă n-ar fi fost 
destul, Norman le prinsese într-o ramă. Și, în cele din urmă, le 
pictase. 

Crezând, în tot acest timp, că binevoitorul profesor Massey 
era prietenul lui. 

Dacă ar fi luat de bune opiniile lui Reine-Marie și ale Myrnei, 
Sebastien Norman era un pictor talentat, poate chiar un 
maestru. Dar fiecare tușă îl adusese tot mai aproape de moarte. 
Fiecare act al creaţiei lui îl ucisese. 

Așa cum Massey știa că se putea întâmpla. 

Gamache se simţi ca un netot. Ar fi trebuit să înţeleagă asta 
mai devreme, mult mai devreme. Cine avusese acces la azbest? 
Nu Norman. El se afla departe, în Baie-Saint-Paul, în momentul 
în care azbestul fusese îndepărtat de pe pereţii Facultăţii de 
artă. 

Nu. Profesorul Massey avusese acces la el. 

— Dar de ce ar fi vrut profesorul Massey să-l ucidă pe 
Norman? întrebă Beauvoir. N-ar fi trebuit să fie invers? Massey Îl 
concediase pe Norman. De ce i-ar fi trimis atunci lui Norman 
pânze contaminate, atâţia ani de zile? 

In loc de răspuns, Gamache se întoarse spre Peter, care 
stătea acum în cadrul ușii. Cu spatele la patul plin de sânge. 

— Ti-am găsit picturile. Pe cele dăruite lui Bean. 

— Oh! 

Peter arăta de parcă Gamache tocmai i-ar fi dat pantalonii jos. 

— Clara le-a văzut? zise el. 

— Contează? 

Peter se gândi și dădu din cap. 

— Ar fi contat acum un an. Chiar și acum câteva luni. Dar 
acum? își cercetă sentimentele și aproape că zâmbi: E OK. îi 
privea cu mirare: E OK. Sunt o porcărie, dar vor fi mai bune. Ce- 
a spus Clara despre ele? 

Asta era tot ce conta pentru el. Nu părerea lor, ci numai a 
Clarei. 

— Vrei să știi? 

El dădu din cap. 

— A spus că arată ca micul dejun al câinelui. 

Gamache îl studie pe Peter în timp ce-i răspundea. 


VP - 341 


Vechiul Peter ar fi devenit țâfnos, s-ar fi ofensat. Ar fi fost 
adânc insultat dacă oricare acţiune de-a sa ar fi fost întâmpinată 
altfel decât cu aplauze furtunoase. 

Insă acest Peter doar a clătinat din cap și a zâmbit. 

— Are dreptate. 

— Este un compliment, să știi, spuse Gamache. A spus că și 
primele ei încercări au arătat la fel. Un nod în gât. 

— Oh, Doamne, mi-e atât de dor de ea! 

Puţina energie pe care o mai avea Peter se epuizase, iar el 
părea dezumflat. 

Buza de jos îi tremura și lacrimile au ţâșnit. Apă sărată. O 
mare de emoţii, reţinută. Părea disperat să spună toate lucrurile 
nespuse, de zeci de ani. Dar tot ce reușea era să respire 
neregulat. 

— Aș vrea să stau în grădina noastră și s-o ascult povestindu- 
mi ce a făcut anul ăsta, iar eu să-i spun ce am făcut eu, zise el, 
într-un final. Aș vrea să aflu totul despre arta ei. Și despre cum 
pictează și ce simte. Oh, Doamne, ce-am făcut? 

e 

Clara luă picturile lui Peter, rulate. 

— Nu mai pot să aştept. 

— Stai jos, îi ordonă Myrna. Șezi)! 

— Putem cel puţin să-i sunăm? 

Clara își scoase telefonul. 

— Dă-mi-l, spuse Myrna, prinzând-o de mână. Dă-mi-l. 

— Dar... 

— Acum. Ar putea fi vieţi în joc. Nu știm ce se întâmplă și nu-i 
putem întrerupe. Armand a spus să-l așteptăm. 

— Nu pot. 

— Trebuie să poţi. Asta e meseria lui. Meseria lor. Lasă-i. 
Cafelele li se răciseră și plăcinta de mereng cu lămâie stătea 
neatinsă în mijlocul mesei. 

— Crezi că l-au găsit pe Peter? întrebă Clara. 

— Sper. 

Myrna privea pe fereastră și nu reușea să-și imagineze ce se 
putea întâmpla dincolo de locul ăsta. Unde altundeva să-l caute? 
Unde altundeva s-ar putea el ascunde? 

— Muza locuiește aici? întrebă Clara. Pe Chartrand. 

— De ce mă întrebi pe mine? 

— Pentru că tu ai mai fost aici. 


VP - 342 


— Nu, n-am mai fost. 

— Ești sigur? 

Clara îi susținu privirea, fără să-i permită să se ferească. 

— N-am mai fost aici în viaţa mea, spuse Chartrand. Dar mă 
bucur că sunt aici, acum. 

— De ce? întrebă Clara. 

El zâmbi slab, se ridică și plecă. Îl puteau vedea prin fereastra 
restaurantului, cu mâinile îndesate în buzunare, cu gulerul 
ridicat împotriva vântului. Stătea deprimat, uitându-se ţintă în 
apă. 

Clara își încleștă mâinile una în alta, sub masă. Cât de mult 
trebuia să mai aștepte? Cât de mult mai putea să aștepte? Privi 
spre ceasul de bachelită de pe peretele restaurantului. Insă, deși 
îi arăta cât e ora, nu-i prea era de folos. Ceasurile nu-și aveau 
rostul aici. 

Timpul părea să se măsoare în alţi termeni. Aici. 

Ceasul spunea că se aflau în restaurant de trei sferturi de oră, 
însă Clara știa că, de fapt, era o eternitate. 

e 

— De ce ai venit aici? întrebă Gamache. 

— Ca să găsești a zecea muză? întrebă Beauvoir. 

— Știţi despre asta? întrebă Peter și, pentru că ei nu 
răspunseră, continuă. Nu. Am venit să-i spun lui Norman ce 
rahat este. Când l-am vizitat pe profesorul Massey la Facultatea 
de artă, totul mi-a revenit în minte. Am regretat mereu că nu i- 
am spus lui Norman despre răul pe care l-a făcut. 

— Cu Salon des Refuses, spuse Gamache. 

— Da. A rănit-o pe Clara, și n-am spus nimic atunci. Când am 
plecat din Three Pines, n-aveam nicio idee despre ce va simţi ea 
față de mine când mă voi întoarce. M-am gândit că o să vrea să 
pună capăt pentru totdeauna căsniciei noastre, și nu puteam s-o 
învinuiesc. Dar am vrut să-i aduc un lucru special. Un dar. M-am 
gândit și m-am tot gândit la asta, și am realizat ce laș am fost 
toată viaţa noastră. Niciodată n-am apărat-o pe ea sau arta ei. l- 
am lăsat pe toţi să o critice și s-o minimalizeze. Și, în cele din 
urmă, am făcut-o chiar eu, atunci când mi-am dat seama cât de 
sclipitoare era, de fapt. Am încercat să-i sabotez arta, Armand. 

S-a uitat în jos, spre mâinile sale, de parcă le-ar fi avut pline 
de sânge. Privirea găunoasă a unui suflet bolnav de păcate. 


VP - 343 


— Când profesorul Massey a amintit de Norman, mi-am adus 
aminte de Salon des Refuses și am știut ce aș putea să-i aduc, 
spuse Peter, ridicându-și din nou ochii. Scuzele mele. Dar nu 
doar cuvinte. O faptă. Chiar dacă ar fi trebuit să merg până în 
iad și înapoi, aveam să-l găsesc pe profesorul Norman și să-l 
confrunt. Numai atunci mă puteam întoarce acasă. Să dau ochii 
cu ea. 

— l-ai fi adus capul profesorului Norman, spuse Gamache. 

— Un fel de-a spune. Da. 

Cum Gamache continuă să-l privească fix, Peter se făcu alb la 
faţă. 

— Încă nu crezi... flutură din mână spre pat. 

— Continuă, spuse Gamache, fără să-și ia ochii de la el. 

— Am mers la Baie-Saint-Paul, acolo unde spuneau dosarele 
că a fost trimis ultimul cec al lui Norman, cu ani în urmă. El nu 
se afla acolo, dar locul era atât de frumos și liniștit, iar eu eram 
pe drum de atâta timp. Așa că am închiriat o cameră, să-mi trag 
sufletul. Numai atunci mi-am amintit de picturile din casa maică- 
mii. Cele la care mă uitam ore în șir. Dorindu-mi să fiu în ele. Ale 
lui Clarence Gagnon. Toate au fost realizate în Baie-Saint-Paul. 
Așa că am găsit Galeria Gagnon, iar când nu pictam petreceam 
ore întregi uitându-mă la ele. 

— De ce? întrebă Beauvoir. 

— Le-ai văzut? întrebă Peter. 

Beauvoir încuviinţă. 

— Cum te-au făcut să te simţi? 

Jean-Guy răspunse fără ezitare. 

— Cuprins de dor de casă. 

Peter dădu din cap. 

— Pentru mine, au devenit o fereastră spre Three Pines. Spre 
Clara și ceea ce am avut. Şi spre ce am pierdut. La început, m- 
au întristat incredibil de mult. Dar apoi, cu cât le priveam mai 
mult, cu atât mă linișteam. Mi-au dat un fel de fericire, de 
echilibru. O speranţă. 

— Buzele, spuse Gamache. 

Peter se întoarse spre el și zâmbi. 

— Da. De aceea am pictat buzele. 

— Cum ţi-ai dat seama că No Man era aici? întrebă Beauvoir. 

— Luc Vachon mi-a spus. Încă ţinea legătura cu profesorul 
Norman. 


VP - 344 


— A făcut parte din colonia de artiști creată de profesorul 
Norman, spuse Beauvoir. 

Peter dădu din cap. ă 

— Dar „creată” este probabil greșit spus. Intr-un fel, a crescut 
în jurul lui. Oamenii erau atrași de el. Pentru că părea să știe... 

— Să știe ce? întrebă Beauvoir. 

— Că exista o a zecea muză. Și știa cum s-o găsească, spuse 
Peter. 

Apoi, pe neașteptate, a izbucnit în râs. Un hohot batjocoritor, 
neplăcut. 

— Crezi că asta-i o tâmpenie, spuse Beauvoir. 

— Cred că nu trebuia să fac tot drumul ăsta până la capătul 
pământului ca s-o găsesc, spuse Peter. A fost acolo tot timpul. 
Alături de mine, în pat. În grădină. Era în atelierul de lângă 
mine. Pe scaunul de lângă mine. Am venit aici ca să găsesc ceea 
ce aveam deja. 

— Ai venit aici ca să te confrunţi cu profesorul Norman, îi 
reaminti Gamache. 

— Adevărat. Când am ajuns, era limpede că Norman era 
foarte bolnav. Asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă. Era pe 
moarte, singur. 

Acum Peter făcu un pas înainte, trecând peste prag. 

— Te-ai confruntat cu el? întrebă Beauvoir. 

— Nu. Locul era o mizerie. Așa că m-am gândit să fac mai 
întâi curat. După asta, i-aș fi spus-o. Insă atunci mi-am dat 
seama că nu mai mâncase de ceva timp, așa că am adus niște 
alimente și am gătit. Nu prea mă pricep, dar i-am făcut ouă 
jumări cu pâine prăjită. Ceva hrănitor și ușor. 

— l-ai spus ce aveai de spus, după aceea? întrebă Beauvoir. 

— Nu. Rufele și lenjeria de pe pat erau murdare. Așa că le-am 
luat și le-am dus la spălătorie în Tabaquen și i le-am spălat. 

Beauvoir nu mai punea întrebări, doar asculta. 

— Rufele și lenjeria erau curate de acum, spuse Peter. Dar nu 
făcuse o baie de zile întregi. Era prea slăbit. Peter trase adânc 
aer în piept: Așa că l-am îmbăiat. Am umplut cada și am pus în 
ea apă de trandafiri și lavandă și un pic de esenţă de crin. Tot ce 
am putut găsi. Peter zâmbi. S-ar putea să fi exagerat. Privi spre 
bărbatul din pat. L-am ridicat și l-am așezat în cadă. Și l-am 
spălat. Mirosea precum grădina noastră din Three Pines. 


VP - 345 


De acum parcursese tot drumul prin cameră și îl privea pe 
bărbatul mort cu un fel de tandreţe. Văzând dincolo de sângele 
scurs și de gaura rănii. Văzând omul. 

— Am rămas aici, să am grijă de el. 

Vocea lui Beauvoir a rupt vraja. 

— Ştiai ce problemă avea? El știa? 

— Dacă a știut, nu mi-a spus. Era ceva în neregulă cu 
plămânii lui. Am vrut să-l duc la spital în Sept-lles, dar nu a vrut 
să plece. L-am înțeles. A vrut să moară acasă. 

Peter privi spre Beauvoir, apoi spre Gamache. 

— Voi știți ce avea? întrebă Peter. 

— Ştii de ce a venit profesorul Massey încoace? replică 
Gamache. 

— Nu. 

Peter îl privi atent pe Gamache. 

— Dar am impresia că tu știi. 

— Cred că a venit ca să mărturisească, spuse Gamache. 

— Să mărturisească? Ce? 

— Aveai dreptate, spuse Gamache. Profesorul Norman era pe 
moarte. Era pe moarte de multă vreme. Cu mult înainte să-și 
dea seama. Massey l-a ucis. 

— Massey? Dar este ridicol. De ce? Cum? Prin voodoo? 

— Nu. Cu azbest. 

Vestea l-a amuţit pe Peter. 

— Cred că atunci când Massey a aflat că te căutăm, continuă 
Gamache, și că tu îl căutai pe profesorul Norman, și-a dat seama 
că aproape sigur vă vom găsi pe amândoi. Și vom afla totul. 

— Dar ce era de aflat? întrebă Peter, pierdut. 

— Că profesorul Massey îi trimitea, de ani buni, pânze 
contaminate cu azbest. 

— De ce? întrebă Peter, uluit. 

— Pentru că Norman reprezenta o amenințare, spuse 
Gamache. Exact cum Clara era o ameninţare pentru tine. Tu o 
iubeai pe Clara, și asta tot nu te-a împiedicat să încerci să-i 
distrugi arta și chiar să-ţi distrugi căsnicia. 

Peter arăta de parcă fusese pocnit în stomac. Dar Gamache 
nu l-a lăsat să scape ușor. A rămas ferm pe poziţie, uitându-se 
fix la Peter până când acesta a încuviințat din cap. 

— O iubeai, și totuși ai făcut asta, spuse Gamache. 

Răsucea cuțitul în rană. 


VP - 346 


— Îţi imaginezi ce ai fi făcut dacă nu ar fi fost vorba de iubire? 
Dacă ar fi fost, în schimb, ură? Cel puţin, dragostea pentru Clara 
ţi-a pus niște frâne. O linie dincolo de care nu ai trecut. Dar 
Massey nu avea niciuna. Se simţea de parcă ar fi fost în pericol 
să piardă totul. Și de parcă Norman avea să-i ia aceste lucruri. 

— Dar el a fost cel care l-a concediat pe profesorul Norman, 
spuse Peter. N-a fost destul? 

— Nu este vorba despre răzbunare sau revendicări, spuse 
Gamache. Pentru Massey, era o chestiune de supraviețuire. 
Facultatea de artă era totul pentru el. Era casa lui, fizic, 
emoţional, creativ. lar studenţii erau copiii lui. Era respectat, 
venerat ca profesor. Era sclipitor. Idolatrizat, adorat. Dar dacă, 
să zicem, ar fi apărut un alt profesor, un pictor mai bun, un 
artist mai curajos, un avangardist adevărat? 

Chipul lui Peter se relaxă. Și, în sfârșit, el recunoscu. Știa cum 
este. Să fii uzurpat. Lăsat în urmă. Să vezi că totul se duce la 
vale. 

Massey se luptase pentru supravieţuire. Și concedierea lui 
Norman nu fusese suficientă. Dacă picturile lui Norman 
începeau să apară prin expoziţii, atunci urmau să-i fie puse 
întrebări celui care-l făcuse să plece. 

Massey nu putea îngădui una ca asta. 

— Când azbestul a fost îndepărtat de pe pereţii facultăţii, a 
păstrat puţin și i-a trimis lui Norman pânzele contaminate, spuse 
Beauvoir. Ca pe un dar. De la un artist la altul. 

— Dar cum a făcut asta, din punct de vedere logistic? întrebă 
Peter. Profesorul Norman trăia în mijlocul pădurilor, în 
Charlevoix. 

— A avut un ajutor, spuse Beauvoir. Pe Luc Vachon. 

Peter deschise gura să protesteze, dar se opri, apoi o închise. 
Și se gândi. Și regândi tot ce știa. 

— Dar dacă profesorul Massey a venit să mărturisească, 
atunci unde este? 

Peter privi în jur. 

— Și dacă a mărturisit, n-ar mai fi trebuit să-l ucidă pe 
Norman, nu? Așa că, de ce a făcut-o? 

Arătă spre pat. 

Gamache se întoarse spre Jean-Guy. 

— Poţi să-l găsești pe Luc Vachon? 

— Oui, patron. 


VP - 347 


— Arestează-l. Dar ai grijă. S-ar putea să aibă încă la el cuțitul 
de vânătoare. 

— Oui. Și o să stau cu un ochi și pe profesorul Massey. 

— Eu nu mi-aș face griji pentru asta acum, Jean-Guy. 

— Așa e. 

Beauvoir plecă, iar Peter se întoarse spre Gamache. 

— Ce a fost chestia asta? De ce n-ar trebui să-și facă griji 
pentru profesorul Massey? 

— Pentru că aproape sigur este mort, spuse Gamache. O să 
începem să-l căutăm îndată ce-l arestăm pe Vachon. 

— Mort? Cum poţi ști asta? 

— Nu știu sigur. Dar ai dreptate - dacă a venit aici ca să 
mărturisească, nu avea niciun motiv să-l ucidă pe profesorul 
Norman. Și nu s-a ferit de tine, deci nu încerca să-și ascundă 
prezenţa. Nu, cred că profesorul Massey s-ar putea să fi regretat 
ce a făcut. Ceea ce pare acceptabil, ba chiar rezonabil, la 
tinerețe vezi lucrurile altfel decât la bătrâneţe. Cred că a venit 
aici să i se confeseze lui Norman, poate chiar să-i ceară să-l 
ierte. Și apoi s-ar fi dus să se predea. Dar Luc Vachon nu putea 
îngădui să se întâmple așa ceva. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse Peter și se așeză. Apoi privi din 
nou în jur. 

— Dar de ce nu este și profesorul Massey aici? De ce nu i-a 
ucis pe amândoi odată? 

— Va trebui să așteptăm ca Jean-Guy să-l aresteze pe Vachon, 
dar cred că a avut nevoie de un ţap ispăşitor. Bănuiesc că planul 
lui era să facă să pară totul o crimă urmată de sinucidere. Astfel 
încât noi să credem că Massey l-a ucis pe profesorul Norman și 
apoi s-a sinucis. N-ar fi greu pentru Vachon să-l doboare și să-l 
țină sub apă. 

Incă un suflet pentru St. Lawrence, gândi Gamache, și știu că, 
dacă așa se vor fi întâmplat lucrurile, aproape sigur nu-l vor găsi 
niciodată pe profesorul Massey. 

Dar îl vor găsi pe Vachon. Dacă nu aici, atunci în altă parte. În 
cele din urmă. Îl vor urmări și-l vor acuza... 

— De ce ar fi făcut-o Vachon? întrebă Peter. 

Tocmai ţi-am explicat, spuse Gamache. Totuși, este posibil să 
greşesc. 

— Nu, vreau să spun de ce ar fi acceptat să-l ajute pe 
profesorul Massey, într-o primă instanță? 


VP - 348 


— De ce ar face-o cineva? întrebă Gamache. Pentru bani, 
aproape sigur. Suficienţi cât să-și deschidă primul său bar. Să-l 
susțină o vreme. Să picteze și să călătorească. Și tot ce trebuia 
să facă era să livreze consumabile pentru pictură o dată sau de 
două ori pe an. Și să ducă picturile terminate înapoi, la Toronto. 

— Și putea pretinde că habar n-avea că sunt contaminate, 
spuse Peter. Ce făcea Massey cu picturile terminate? 

— Trebuie să le fi distrus, spuse Gamache. Pe toate, cu 
excepţia uneia. Myrna și Reine-Marie au văzut-o, în atelierul lui 
Massey. A pretins că e a lui și ele n-au pus asta la îndoială, dar 
au spus că era mult, mult mai bună decât restul. 

— De ce să fi păstrat-o? întrebă Peter. 

— Asta mă tot întreb și eu, spuse Gamache. De ce ar fi 
păstrat Massey una dintre capodoperele lui Norman? Ca trofeu? 
Ucigașii fac uneori lucrul ăsta. A 

— Cred că e mai simplu de atât, spuse Peter. In ciuda tuturor 
defectelor lui, profesorul Massey iubea arta. Recunoștea arta. 
Cred că acea pictură a profesorului Norman trebuie să fi fost 
atât de minunată, că nici măcar el n-a putut-o distruge. 

Peter oftă adânc. Și Gamache știu la ce se gândea. La 
capodopera din propria lui viaţă. Cea pe care o distrusese. Nu 
pictura Clarei, ci iubirea ei. 

e 

— Am venit prea de departe și am aşteptat prea mult. Clara 
se ridică în picioare: Mă duc. 

Myrna stătea în faţa ei în restaurant, blocându-i ieșirea. 

Clara se uită fix la ea. 

— Trebuie să știu, șopti Clara, astfel încât Myrna s-o audă. Te 
rog. Lasă-mă să plec. 

Myrna păși spre Clara, care stătea fermă pe poziţie. 

Apoi se dădu la o parte. 

Și o lăsă să plece. 

e 

— Clara te-a aşteptat, spuse Gamache liniştit. În acea noapte, 
a aniversării voastre. 

Peter a deschis gura, dar cuvintele i-au rămas ca un nod în 
gât. 

— l-am scris, spuse el, în cele din urmă. Să-i spun că n-o să 
ajung, dar că o să vin acasă cât de repede o să pot. l-am dat 
scrisoarea pilotului cel tânăr. 


VP - 349 


— N-a primit-o. 

— Oh, Doamne! Prostovanul ăla trebuie s-o fi pierdut. Ea s-o fi 
gândit că nu-mi pasă. Oh, nu! Oh, lisuse! Probabil că mă urăște. 

Peter se ridică și porni spre ușă. 

— Trebuie să plec. Trebuie să merg acasă. Trebuie să vorbesc 
cu ea, să-i spun. Avionul o să ajungă aici curând. Trebuie să urc 
în el. 

Gamache ridică mâna și prinse brațul lui Peter. 

Peter încercă să se elibereze, smucindu-se. 

— Lasă-mă să plec. Trebuie să plec. 

— E aici, spuse Gamache. A venit să te caute. 


VP - 350 


Patruzeci 


— Clara e aici? întrebă Peter. Unde? 

— Este cu Myrna, la restaurant, spuse Gamache. 

— Mă duc, spuse el. 

— Nu, trebuie să stai aici până când se întoarce Beauvoir, că 
să știm cum stăm. Imi pare rău, Peter, dar arestarea lui Vachon 
pentru crimă este o prioritate. Ai timp destul s-o vezi pe Clara 
după aceea. 

Gamache merse la ușă și ieși în cerdac, cercetând orizontul 
pentru situația în care Beauvoir s-ar fi întors cu Vachon. Dar nu 
era nimeni și nimic acolo. 

Se întoarse în colibă și-l văzu pe Peter apropiindu-se de pat. 
Apoi Peter întinse mâna și făcu ceea ce știa că n-ar fi trebuit să 
facă. Incălcă regulile și atinse cu un deget mâna lui Norman. 
Cea mai ușoară dintre tușe. 

Gamache i-a permis acest moment de intimitate. A ieșit în 
pridvorul șubred și a privit în jur, descriind un cerc complet în 
soarele strălucitor. 

Nu se simţea nicio mișcare. Nu se auzea niciun sunet. 

Nimic. 

Cât de sumbru trebuie să fi fost pentru No Man! 

Pentru Peter. 

Când singurele sunete au fost horcăitul, tușea groaznică a 
unui om pe moarte. 

Când singurele activități au fost aprovizionarea, gătitul, 
curăţenia. Îmbăierea unui muribund. 

Cât de tentant trebuie să fi fost să pleci! 

Dar Peter Morrow a rămas. Până la capăt. 

— Mă voi ruga să ajungi un om neînfricat, într-un ţinut 
neînfricat, spuse Gamache. 

— Poftim? 

Peter venise în cerdac și-l privea pe Gamache. 

Armand se întoarse și-i spuse lui Peter: 

— Mă voi ruga să găsești o cale de a fi de folos. 

Peter stătea drept, la fel de tăcut și ferm precum lumea din 
jurul lui. 


VP - 351 


— Gilead, spuse Gamache. A zecea muză nu este, cred eu, 
despre cum să devii un artist mai bun, ci despre cum să devii o 
persoană mai bună. 

Gamache păși în cerdac. 

— Ai găsit o cale de a fi de folos. 

Poate că despre asta este Samarra, până la urmă, gândi 
Gamache. Poate că era Gilead. 

Peter părea că s-a liniștit. Ceva din încordarea ce îl însoţise 
toată viaţa se dusese. 

Il urmă pe Gamache înăuntru. 

Armand se uita ţintă la cadavrul din pat. Gândindu-se, 
gândindu-se. 

Peter fusese singur aici toată dimineaţa. Stând de veghe. 
Păzind corpul până când aveau să sosească ajutoare. Dar fusese 
un singur vizitator. 

Luc Vachon. Cel care îl ajutase pe Massey să-l ucidă pe 
Norman. Cel care livrase proviziile contaminate cu azbest. 

Dar, dar... ce spusese Beauvoir? Ce spusese Peter, când 
aflase? 

Că frumusețea planului, pentru Vachon, era că ar fi putut să 
se păcălească pe sine însuși crezând că nu făcea nimic în 
neregulă. Dar să presupunem. Să presupunem. Dacă nu era o 
păcăleală? 

Gamache își ţinea mâna la gură și se scărpina, privindu-l pe 
Sebastien Norman. 

Și-a scos telefonul și a tastat rapid cu degetele, până când 
acea pictură a apărut din nou. Chipul distorsionat, dement se 
holba la el. Îl înfrunta. 

Peter îl privi. 

— Îmi amintesc asta. Din albumul promoţiei. Profesorul 
Norman l-a pictat. Am presupus că era un autoportret. 

Peter era prins între înviorare și teamă. Privi cadavrul din pat. 

— Dar nu este el. 

— Nu, spuse Gamache. Este Massey. Profesorul Norman îl 
văzuse încă de atunci. Că exista și un alt Massey, dincolo de 
spoială. 

Gamache se uită mai atent. Cu ochii lui ageri. Studiind 
contururile feței, ale ochilor, bărbia puternică și pomeţii. Privind 
dincolo de expresie, spre om. 

— Oh, spuse el, iar cuvântul ieși ca un oftat. Oh, nu! 


VP - 352 


Gamache știa faţa aceea. Nu expresia, ci omul. 

Îl văzuse pe doc, când coborâseră de pe vapor. Bătrânul, 
pescarul cărunt cu pălăria mare, pleoștită, și haina groasă, 
uzată. 

Care nu se uita după vapor. Ci îl aștepta. 

Omul care îi avertizase să plece. 

Dacă Myrna și Clara s-ar fi întors, dacă ar fi venit mai 
aproape, poate că l-ar fi recunoscut. Dar n-o făcuseră. 


Nu Vachon era cel care aranjase totul astfel încât să pară o 
crimă urmată de sinucidere. Ci Massey. Dacă mai exista un 
cadavru care trebuia găsit, acesta era al lui Luc Vachon. 

Și Massey ar fi fost de mult plecat. Presupus înecat. O altă 
victimă a lui Vachon. Însă, de fapt, în siguranţă pe vapor. 

— Fir-ar! 

Gamache împinse telefonul la loc în buzunar. Se uită la ceas. 
Nu auzise ţipătul sirenei de pe Loup de Mer. Era posibil ca 
acesta să nu fi părăsit încă portul. 

— Peter... 

Gamache se întoarse spre Peter, cu gândul să-l roage să 
rămână acolo până când el alerga înapoi la Tabaguen, să 
oprească vaporul. Să-l găsească pe pescar. Să-i spună lui 
Beauvoir să nu-l mai caute pe Vachon și să înceapă să-l caute 
pe profesorul Massey. 

Dar cuvintele i se stinseră pe buze când văzu chipul lui Peter 
și îi urmări ochii. 

Spre ușă. 

Clara Morrow stătea acolo. Cu un cuţit la gât. 

În spatele ei era Massey, cu respiraţia tăiată. 

O ţinea pe Clara lipită de pieptul lui. În mână avea un cuţit 
enorm. Un cuţit de vânătoare. Folosit, după cum știa Gamache, 
pentru eviscerarea căprioarelor. Destul de ascuţit ca să taie 
mușchi și oase. Ca să taie gâtul. Așa cum făcuse noaptea 
trecută. 

Armand Gamache ridică mâinile deasupra capului astfel încât 
Massey să le poată vedea, și Peter făcu imediat același lucru. 
Peter era palid, iar Gamache se gândi că s-ar putea să leșine. 

— Clara, spuse Peter, dar Clara nu putea vorbi. 

Cuţitul se sprijinea de pielea ei, chiar sub falcă. Gata să 
spintece. 


VP - 353 


Ochii lui Peter s-au îndreptat spre Massey. 

— Profesore. Te rog! Nu poţi face asta! 

Dar Massey avea ochi numai pentru Gamache. 

— Îmi pare rău că ești aici, spuse Massey, recăpătându-și 
respiraţia. L-am văzut pe asistentul dumitale în Tabaqguen. 
Întrebând de Luc. Încercând să-l găsească. Am presupus că și 
dumneata îl cauţi. Chiar m-a întrebat dacă l-am văzut. L-am 
văzut, desigur. 

— Vachon nu știa ce făcuseși, nu-i așa? spuse Gamache. Se 
mutase încet spre dreapta sa, astfel încât să elibereze partea 
dinspre pat și să aibă cale liberă spre Massey. 

Dar Gamache știa că n-ar fi putut acoperi niciodată acea 
scurtă distanţă înainte de moartea Clarei sau înainte ca ea să fie 
rănită de moarte. Spera că și Peter știa acest lucru. Massey era 
bătrân, dar încă în putere. Și n-ar fi fost mare lucru pentru un 
cuţit ascuţit să treacă prin carne. 

— Desigur că nu. De ce i-aș fi spus că pânzele pe care le căra 
dus-întors erau presărate cu azbest? Crezi că ar mai fi făcut-o? 

Massey aruncă o privire rapidă spre pat. 

— Și-a făcut treaba. Dar tot a lăsat un ultim lucru de făcut 
pentru mine. 

— Să-ţi recunoști vina, spuse Gamache. 

Cu coada ochiului îl zări pe Peter. Pietrificat. Transformat în 
piatră. Și năzuinţe. 

Clara privea fix înainte. La Peter. 

Și Peter o privea fix pe ea. 

Massey, pe de altă parte, îl privea fix pe Gamache. 

— Da. Și aproape că a funcţionat. Am venit aici ca să 
mărturisesc ceva ce acum era evident. Am pus azbest pe pânze. 
În prostia mea, în timp ce mă pregăteam să-mi întâlnesc 
propriul creator, am fost măcinat de vină și regret. Așa că am 
venit aici, ca să-l implor pe Sebastien să-mi acorde iertarea. Și 
apoi să mă predau. Dar complicele meu, Vachon, nu a putut lăsa 
să se întâmple una ca asta. Ar fi fost și el implicat. Așa că l-a 
ucis pe Sébastien, apoi pe mine. Și a mers. Omul vostru îl căuta 
pe Vachon, ca să-l aresteze. Pentru crimă. 

— Oui. Asta am crezut, admise Gamache. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? întrebă Massey. 

— Pictura. 

— Ce pictură? 


VP - 354 


Massey devenise agitat. 

— Portretul din albumul promoţiei. Toată lumea a presupus că 
era un autoportret al lui Norman. Dar nu era, nu-i așa? Erai tu. El 
a recunoscut furia, groaza din tine. Și l-ai urât cu atât mai mult 
pentru asta. 

— Abia acum ţi-ai dat seama că m-ai întâlnit pe doc. M-am 
gândit că s-ar putea s-o faci. De fapt, am crezut că mă va 
recunoaște Clara. Şi, când a părăsit restaurantul în grabă, am 
fost sigură că vine încoace. Căutându-te. Ca să-ți spună. 

— Așa că ai urmărit-o. 

— lmi pare rău, Clara. 

Profesorul o ţinea strâns, iar ea îi simţea respiraţia în ureche. 

— Te mişti mai repede decât mă aşteptam. N-am putut să te 
prind înainte de a ajunge aici. 

Respirația îi era acum regulată. Părea că așteaptă ca 
Gamache să spună ceva, dar acesta rămase tăcut. 

— Mergeam să prind avionul, explică Massey. Dar a întârziat 
din cauza furtunii. Așa că a trebuit să aștept vaporul. Altfel aș fi 
fost de mult plecat. Ghinioane peste ghinioane! Și când a ajuns 
vaporul, tu ce-ai făcut? Ai venit direct spre mine. 

— Trebuie să fi fost un moment prost pentru tine, spuse 
Gamache, de parcă erau la o petrecere, iar un bărbat cu un cuţit 
era un lucru perfect normal. 

Trebuia să-l liniștească pe Massey. Să-l facă să vadă 
realitatea situaţiei. 

Omul era, în mod evident, terifiat. Animalele speriate sar de 
pe stânci. 

lar Massey se îndrepta acum spre o stâncă. 

_ — A fost. Dar apoi te-ai îndepărtat și am crezut că sunt liber. 
Insă după aceea m-am gândit la Clara. Și la portretele tale. Și la 
cât de atent trebuie să priveşti fețele. 

li vorbea femeii lipite de pieptul lui, dar îl privea pe Gamache. 

— Ştiam că dacă m-ar fi recunoscut cineva, tu ai fi fost aceea, 
Clara. Poate că ar fi durat un pic, dar ai fi făcut-o, în cele din 
urmă. Și apoi, când ai fugit din restaurant, am știut că știi. 

— Dar nu știa, spuse Gamache. A venit să-l vadă pe Peter. 

Vedea cum realitatea se limpezește. Anume, dacă profesorul 
Massey va rămâne acolo unde se afla. Sau, dacă aveau să-l ţină 
nervii, poate că ar fi putut să plece. Însă acum stătea acolo, cu 
un cuţit la gâtul Clarei Morrow. 


VP - 355 


— Este prea târziu, spuse Gamache. Las-o să plece. 

— Ştii, n-am mai pictat de ani de zile, spuse Massey, ca și 
când nu-l auzise pe Gamache. Nimic. Gol. 

Privi spre Gamache, iar inima fostului comandant al secţiei 
Omucideri îngheţă. Acolo era chipul din portret. Plin de ură faţă 
de cei care aveau ceea ce lui îi lipsea. Nu o pictură, ci o casă și 
prieteni și oameni cărora le pasă de o persoană mai mult decât 
de munca lor. 

Gamache se apropie încă puţin. Cuţitul lui Massey nu șovăi. 
Nu cobori. 

Massey se uită rapid spre pat. 

Gamache aruncă o privire spre Peter. Ca să-l avertizeze să 
stea liniștit. Atât timp cât Massey vorbea, aveau o șansă. 

În spatele Clarei, în spatele lui Massey, Gamache văzu 
mișcare. 

Venea cineva. Era încă la distanţă, dar se apropia. Gamache 
știa mersul, recunoștea silueta. 

Era Beauvoir. 

Peter nu văzu nimic. El n-o vedea decât pe Clara. 

— Te iubesc, Clara, spuse el, blând. 

— Taci, Peter! îl avertiză Gamache. 

Nu știa ce l-ar fi stârnit acum pe Massey, dar în mod sigur nu 
i-ar fi trebuit mult. 

— Îmi pare rău, spuse Peter. Către Gamache. Sau către Clara. 

Massey o prinse mai strâns pe Clara. Era un om care nu avea 
nimic, deci nimic de pierdut... 

El era Moartea. lar aceasta era Samarra. În cele din urmă. 

Gamache știa asta acum. 

Ochii lui au privit rapid peste umărul lui Massey, iar Gamache 
a făcut o mișcare imperceptibilă din cap. A fost destul. 

Văzându-l, Massey își întoarse ușor capul. Era tot ce-i trebuia 
lui Gamache. Sări în faţă chiar când Clara se aplecă și se răsuci, 
îndepărtându-se de cuţit. Dar Massey încă o ţinea strâns de 
haine. 

Clara se încordă să scape, dar fără nicio șansă. 

Cuţitul se mișcă ușor înainte și atacă. 

Nu pe Clara. Nu pe Gamache. 

Peter a primit lovitura în piept, în timp ce o împingea pe Clara 
într-o parte. 


VP - 356 


Gamache îl imobiliză pe Massey, aruncându-i cuțitul și 
lovindu-l atât de tare, încât bărbatul își pierdu cunoștința. 

Armand se întoarse spre ceilalţi. Clara era în genunchi, lângă 
Peter. Ținându-și mâinile pe pieptul lui. Gamache își rupse haina 
și, întorcând-o pe dos, legă rana strâns. 

Beauvoir o luase la fugă pe ultimele zeci de metri. Se uită și, 
fără un cuvânt, se întoarse și cobori dealul înapoi, după 
ajutoare. 

— Peter, Peter! striga Clara. 

Mâinile ei însângerate le găsiră pe ale lui și le prinseră, în 
timp ce Gamache încerca să oprească sângele ţâșnind din rană. 

Ochii lui Peter erau larg deschişi și plini de panică. Buzele îi 
deveneau tot mai palide. Și mai palide. La fel și chipul. 

— Peter, șopti Clara, uitându-se drept în ochii lui. 

— Clara, oftă el. Îmi pare atât de rău... 

— Șșșt. Șșșt. Vin ajutoare. 

— Am vrut să vin acasă, spuse el, strângându-i mâinile. Ti-am 
scris... 

— Șșșt, spuse ea și-i văzu ochii pâlpâind. 

Se aplecă mult, până când ajunse jos, lângă el, șoptindu-i la 
ureche, privindu-l în ochi. 

— Eşti în vârful dealului din Three Pines, vorbi ea ușor. Poţi să 
vezi parcul din sat? Simţi mirosul pădurii? Al ierbii? 

El dădu vag din cap, ochii liniștindu-i-se. 

— Acum cobori colina. Uite-o pe Ruth. Și pe Rosa. 

— Rosa, șopti Peter. Vine acasă? 

— Vine acasă, la Ruth. Așa cum vii și tu acasă. La mine. Uite-i 
și pe Olivier și pe Gabri, îţi fac cu mâna din bistrou. Dar nu intra 
încă, Peter. Vezi casa noastră? 

Ochii lui Peter priveau undeva în depărtare, iar panica 
trecuse. 

— Intră pe alee, Peter. Vino în grădină. Stai lângă mine pe 
scaunele noastre. O să-ţi torn o bere. O să te ţin de mână. Poţi 
să miroși trandafirii. Și crinii. 

— Clara? spuse Gamache blând. 

— Poţi să vezi pădurea și să auzi râul Bella Bella, spuse Clara, 
cu voce șovăitoare. 

Faţa ei caldă îi atingea obrazul rece, în timp ce ea șoptea: 

— Ești acasă. 


VP - 357 


Patruzeci și unu 


Funeraliile lui Peter au avut loc în satul Three Pines. Prietenii 
și familia s-au adunat în capela St. Thomas și au cântat, au jelit, 
s-au întristat și au comemorat. 

Clara a încercat să-i aducă un elogiu, dar nu a putut vorbi. 
Cuvintele i s-au oprit ca un nod în gât. Așa că a vorbit Myrna, 
ținând-o de mână pe Clara, care ședea lângă ea. 

Și apoi au cântat și mai mult. Și în cele din urmă au dus 
cenușa lui Peter în jurul satului, presărând puţin aici. Puțin 
acolo. Un pic în râu, un pic lângă bistrou, un pic între cei trei pini 
uriași. 

Restul a fost împrăștiată în grădina lui Peter și a Clarei. Astfel 
încât Peter urma să înflorească în fiecare primăvară, în trandafiri 
și crini, și lavandă. Și în bătrânul liliac noduros. 

Marcel Chartrand a venit la funeralii. Și a stat în spate. Dar a 
plecat înainte de parastas. 

— E lung drumul până acasă, îi explică el lui Gamache, când l- 
a întrebat de ce pleacă atât de repede. 

— Poate că nu, spuse Armand. Stătea cu Jean-Guy și Henri, în 
timp ce Reine-Marie și Annie erau de partea cealaltă a sălii, 
alături de Clara. 

— Intoarce-te peste un an sau cam așa, îi sugeră Gamache. Ar 
fi drăguţ să te revedem. 

Chartrand clătină din cap. 

— Nu cred. Sunt o amintire neplăcută. 

_ — Clara nu-l va uita niciodată, spuse Gamache. Asta e sigur. 
Insă leacul pentru o iubire pierdută este și mai multă iubire. 

Privi în jos, spre Henri. 

Chartrand scărpină urechile ciobănescului și zâmbi reţinut. 

— Ești un romantic, domnule. 

— Sunt realist. Clara Morrow nu-și va petrece restul vieții cu 
gândul la acea întâmplare înfricoșătoare. 

După ce a plecat Marcel, Armand s-a îndreptat spre Ruth, 
care o ţinea pe Rosa și se uita la castronul cu punch. 

— Nu îndrăznesc să-mi pun, spuse ea. Ar putea să nu fie 
destul de tare. 


VP - 358 


— Noli timere, spuse Gamache și, când ea zâmbi, adăugă: 
Știai? 

— Despre profesorul Massey? Nu. Dacă aș fi știut, aș fi spus. 

— Dar te temeai de el, spuse Gamache. Ai văzut în el ceva 
care te-a speriat. De asta ai fost așa de drăguță cu el. Jean-Guy 
s-a prins. Noi toţi am presupus că erai drăguță pentru că îl 
plăceai, dar Jean-Guy a spus că probabil îl urai. 

— Nu-l uram, spuse Ruth. Cum ai putea să te încrezi în 
vorbele cuiva care e treaz? 

— Dar Jean-Guy avea dreptate, nu-i așa? Poate că nu-l urai, 
dar exista o anume frică. Altfel, de ce-ai fi spus noii timere? Nu 
te teme. 

Pânza aia albă de pe șevaletul lui a fost unul dintre cele mai 
triste lucruri pe care le-am văzut, spuse Ruth. Un artist care a 
rătăcit cărarea. Te copleșește. Te devorează. Beauvoir, de acolo 
- gesticula cu rața spre partea cealaltă a camerei, unde Jean- 
Guy și Annie vorbeau cu Myrna - este un netot. Și tu? 

Îi aruncă lui Gamache o privire ageră, evaluatoare. 

— Tu ești un nebun. lar cei doi? 

Se întoarse spre Olivier și Gabri, care puneau mâncare pe 
masa lungă. 

— Sunt pur și simplu ridicoli. 

Se întoarse spre Gamache. 

— Dar voi, cu toții, sunteţi ceva. Profesorul Massey nu era 
nimic. Steril. Precum acea pânză. Asta mi s-a părut 
înspăimântător. Făcu o pauză, rememorând. Ce s-a întâmplat cu 
pictura aia? Singura, a profesorului Norman, care a supravieţuit? 

— Aceea din spatele atelierului lui Massey? Cea bună? 

— Cea minunată, spuse Ruth. Era poezie. 

— Azbestul nu ar fi ieșit niciodată din ea. A fost distrusă. 

Ruth își lăsă capul în jos, apoi îl ridică iar. Cu bărbia sus, cu 
ochii duri. A dat scurt din cap și a pornit șchiopătând mai 
departe, să ajungă lângă Clara. 

Noli timere, gândi Gamache, privindu-le pe cele două femei. 
Și pe Rosa. 

e 

În dimineaţa următoare, Armand stătea pe bancă privind de 
sus așezarea. Olivier și Gabri i-au făcut cu mâna din bistrou. Și 
el le-a răspuns cu o fluturare de mână. 


VP - 359 


A văzut pinii legănându-se în briza ușoară și a adulmecat 
pădurea cu parfum de mosc și trandafirii, și crinii, și cafeaua 
tare din cana de lângă el. 

Și-a lăsat capul pe spate și a simţit pe chip soarele cald. 

Henri dormea lângă el, cu mingea în gură și cu limba 
atârnând. 

Sforăind ușor. 

Și în mâna lui Armand se afla cartea, închisă, în poală. 

Clara i se alătură pe bancă. Au stat în tăcere, unul lângă altul. 
Apoi Clara s-a lăsat pe spate, atingând cu trupul cuvintele pe 
care cineva tocmai le scrijelise în lemn. Deasupra lui Surprins de 
Bucurie. 


Un om neînfricat într-un ţinut neînfricat 


Ea privi în depărtare, spre munţii și lumea de dincolo de ei. Și 
apoi ochii i se întoarseră, așa cum făceau mereu, spre sătucul 
liniștit din vale. 

Lângă ea, pe bancă, Armand a deschis Leacu/ din Gilead la 
semnul de carte, a tras adânc aer în piept și a mers mai 
departe. 

Clara ţinea în mână scrisoarea. De la Peter. Care își găsise, în 
fine, drumul spre Three Pines. 

Și o deschise. 


VP - 360 


Mulţumiri 


Deși în esenţă o îndeletnicire solitară, am descoperit că atunci 
când scriu există totuși o mulțime de oameni, evenimente, 
amintiri care îmi ţin companie. Și, mai mult ca oricând, acest 
lucru s-a întâmplat când am scris Lungul drum spre casă. 

Nu o să discut aici temele sau motivele pentru care am scris 
această carte în acest fel, dar aș vrea să menţionez câteva 
dintre scrierile care m-au influențat, incluzând  /nima 
întunericului, a lui Joseph Conrad, și Odiseea lui Homer. Și 
remarcabila carte a lui Marilynne Robinson, Gilead. La fel, 
vechiul și spiritualul Leac din Gilead. 

Și, ca întotdeauna, am fost inspirată de așezarea, de istoria, 
de geografia și de natura orașului Quebec. Și, mai ales, de 
amintirea călătoriilor mele de-a lungul maiestuosului fluviu St. 
Lawrence. Pe coasta sinuoasă a Lower North Shore. Și de satele 
și sătenii de acolo. Am călătorit mult în viaţă, atât ca jurnalist, 
cât și pe cont propriu, dar nu am întâlnit niciodată ospitalitatea 
în forma ei atât de profundă și integritatea în forma ei atât de 
adâncă, așa cum le-am găsit în bucătăriile și pe verandele și în 
camerele din faţă ale locuințelor presărate de-a lungul coastei. 

Le mulțumesc celor din Mutton Bay, La Tabatiere, St. 
Augustine, Harrington Harbour și multe alte porturi. Oameni 
care au cerut atât de puţin și au oferit atât de mult. 

Am fost, de asemenea, norocoasă să petrec ceva timp în 
Charlevoix, o zonă atât de frumoasă, încât aproape că sfidează 
raţiunea. Acum, după ce am spus-o, recunosc faptul că Baie- 
Saint-Paul din această carte nu este o reflexie riguroasă a 
orașului real. Sper că cei care trăiesc acolo sau vizitează 
această zonă minunată mă vor ierta pentru licenţa mea 
artistică. Mai ales proprietarilor foarte amabili care deţin 
Auberge La Muse și Galerie Clarence Gagnon. 

Această carte datorează mai mult decât aș vrea să recunosc 
remarcabilului meu editor de la Minotaur Books/ St. Martin's 
Press din Statele Unite, Hope Dellon. Și lui Andrew Martin, Sarah 
Melnyk, Paul Hochman, Cassie Galante și David Rotstein. 


VP - 361 


În Marea Britanie, le sunt îndatorată pentru sfaturile lor 
înțelepte editorului meu Lucy Malagoni și editorului David 
Shelley, din Little, Brown. 

Multe mulţumiri lui Jamie Broadhurst și celor de la Raincoast 
Books, pentru că i-au făcut cunoscuți pe Gamache & Co atâtor 
canadieni. 

Mulţi dintre voi ați aflat despre mine prin intermediul 
newsletterului meu și al site-ului. Acestea au fost concepute, 
construite și întreţinute de remarcabila Linda Lyall. Lucrăm 
împreună dinainte să fi fost publicat romanul Viață /iniștită. Şi nu 
ne-am întâlnit niciodată. Eu locuiesc în Quebec, Linda - în 
Scoţia. Dar am creat între noi o legătură atât de strânsă, ca 
două colege care împart același birou. 

Îi mulțumesc Teresei Chris, care este deopotrivă agentul meu 
literar și prietena mea. E ca și cum Destinul ne-ar fi adus 
împreună, cu zece ani în urmă. De fapt, prima dată când am 
întâlnit-o aproape că am călcat-o cu mașina. Șșșt. Nu sunt 
sigură că și-a dat seama de asta. 

Îi mulțumesc lui Susan McKenzie pentru că a fost o primă 
cititoare constructivă, amabilă și atentă. Și o prietenă dragă. 

Fratelui meu Doug, care a fost, de asemenea, un prim cititor 
și un susţinător neobosit. Caraghios lucru, am petrecut mult 
timp în copilărie dorindu-mi să-l văd plecat, dar acum îi 
preţuiesc mult compania. 

Mulţumiri asistentei mele, Lise Desrosiers, care este mult mai 
mult decât o asistentă. Soră, prietenă, colegă, confidentă. 

Merci ma belle. 

Și, în sfârșit, lui Michael. Care a făcut ca toate visurile mele să 
devină realitate. El este sufletul meu, casa mea. 

Acum e rândul meu, dragă Michael. 


VP - 362 


virtual-project.eu 


VP - 363