Louise Penny — Locul de unde vine lumina

LOCUL DE UNDE VINE LUMINA 


LOUISE PENNY 


LOCUL DE UNDE 
VINE LUMINA 


Original: How the Light Gets In (2013) 


Traducere din engleză și note de: 
MIHAELA APETREI 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2017 


VP - 


Unu 


Audrey Villeneuve știa că lucrurile pe care și le imaginează nu 
se pot întâmpla cu adevărat. Era femeie în toată firea și putea 
să facă diferenţa între real și imaginar, însă în fiecare dimineaţă, 
în timp ce trecea prin tunelul Ville-Marie, în drumul dinspre 
locuinţa ei din estul Montrealului spre serviciu, putea s-o vadă. 
S-o audă. S-o simtă întâmplându-se. 

Primul semn era o clipire de roșu, de parcă șoferii ar fi apăsat 
pedala de frână. Camionul din faţa ei vira, se poticnea, se lovea 
de parapetul de pe margine. Un țipăt nestăpânit se izbea de 
zidurile dure și se repezea spre ea, înghițind totul. Claxoane, 
alarme, scrâșnete de frână, strigătele oamenilor. 

Apoi, Audrey vedea bucăţi imense de beton desprinzându-se 
din tavan, agăţând în cădere un snop de vene și tendoane de 
oțel. Tunelul își scuipa măruntaiele. Asta ţinea în picioare 
întreaga structură. Asta ţinea în picioare tot Montrâalul. 

Până azi. 

Și apoi, apoi... Ovalul luminii, gura tunelului, se închidea. Ca 
un ochi. 

Și apoi, întunericul. 

Și lunga, interminabila așteptare. Să fii strivit. 

În fiecare dimineaţă și în fiecare seară când Audrey Villeneuve 
conducea de-a lungul acestei minuni inginerești care lega orașul 
dintr-un capăt în celălalt, tunelul se prăbușea. 

— O să fie bine. 

A râs în sinea ei. De ea însăși. 

— O să fie bine. 

A dat muzica mai tare și a început să cânte în gura mare, 
pentru ea. 

Cu toate astea, mâinile i-au rămas încleștate pe volan, apoi i 
s-au răcit și i-au amorțit și inima a început să-i bată tare. Un val 
de noroi i-a izbit parbrizul. Ștergătoarele l-au îndepărtat, lăsând 
o semilună vărgată de vizibilitate. 

Traficul a încetinit. Apoi s-a oprit. 

Ochii lui Audrey s-au mărit. Așa ceva nu se mai întâmplase 
niciodată. Faptul că trebuia să treacă prin tunel era deja destul 


VP-3 


de rău. Dar să se oprească acolo era de neconceput. Creierul i-a 
înghețat. 

„O să fie bine”. Dar respiraţia îi era atât de slabă, iar vidul din 
cap atât de mare, încât nu putea să-și audă vocea. 

A blocat ușa cu cotul. Nu ca să nu intre careva peste ea, ci ca 
să nu poată ea să iasă. O încercare timidă de a se opri pe sine 
să nu dea cu ușa de perete și s-o ia la fugă ţipând, departe, 
departe, până la ieșirea din tunel. A strâns volanul în mâini. 
Strâns. Strâns. Și mai strâns. 

Ochii i s-au îndreptat spre peretele stropit cu noroi, spre 
tavan, spre celălalt perete. Crăpăturile. 

Dumnezeule mare, crăpăturile. 

Și încercările fără tragere de inimă de a le acoperi. Nu dea le 
repara, ci de a le ascunde. 

Asta nu înseamnă că o să se prăbușească tunelul, se liniști ea. 

Dar crăpăturile se căscau tot mai mari și îi epuizau rațiunea. 
Toți monștrii din imaginaţia ei deveneau reali și se făceau tot 
mai mari, ieșind din și dintre defectele acelea de zidărie. 

A oprit muzica, să se poată concentra, foarte atentă. Mașina 
din faţa ei a avansat câţiva centimetri. Apoi s-a oprit. 

— Mergi, mergi, mergi, s-a rugat ea. 

Dar Audrey Villeneuve era prinsă înăuntru și îngrozitor de 
speriată. Și n-avea unde să se ducă. Statul în tunel era groaznic, 
dar ceea ce o aștepta sub lumina cenușie a soarelui de 
decembrie era mai rău de-atâăt. 

De zile întregi, săptămâni, luni - poate chiar ani, dacă era 
sinceră cu ea însăși - o știa. Știa că monștrii există. Trăiesc în 
crăpăturile din tuneluri, pe aleile întunecoase și în casele frumos 
aliniate. Au nume precum Frankenstein și Dracula, sau Martha, 
David și Pierre. Și aproape întotdeauna îi găsești acolo unde te 
aștepți mai puţin. 

A aruncat o privire în oglinda retrovizoare și acolo a întâlnit 
doi ochi căprui, înspăimântați. Dar în reflexia aceea și-a văzut și 
salvarea. Glonţul ei de argint. Țărușul ei de lemn. 

Era o rochie de petrecere minunată. 

Petrecuse ore întregi ca s-o coasă. Timp pe care ar fi putut, ar 
fi trebuit să-l petreacă ambalând cadouri de Crăciun pentru 
soțul și fiicele ei. Timp pe care ar fi putut, ar fi trebuit să-l 
petreacă rumenind biscuiţi scoțieni în formă de stea și de îngeri 
și de oameni de zăpadă zâmbăreţi, cu nasturi de bomboane și 


VP-4 


ochi de dropsuri gumate. În schimb, în fiecare seară când 
ajungea acasă, Audrey Villeneuve mergea direct în pivniţă, la 
mașina ei de cusut. Aplecată asupra ţesăturii verde smarald, a 
cusut în acea rochie de seară toate speranțele ei. O va purta în 
seara aceea, va merge la petrecerea de Crăciun, va cerceta 
încăperea și va simţi ochii uimiţi aţintiţi asupra ei. În rochia ei 
mulată, verde, demodată Audrey Villeneuve se va afla în centrul 
atenţiei. Dar nu o făcuse ca să capete atenţia oricui. Ci a unui 
singur bărbat. Și după ce o va avea, se va putea liniști. 

Işi va lua povara de pe umeri și își va putea vedea de viaţă. 
Greșelile vor fi reparate. Crăpăturile vor fi închise. Monștrii se 
vor întoarce de unde au venit. 

Se vedea deja ieșirea spre podul Champlain. De obicei nu o 
lua pe aici, dar aceasta nu era nici pe departe o zi obișnuită. 

Audrey a semnalizat și l-a văzut pe bărbatul din mașina de 
lângă ea aruncându-i o privire acră. Ce naiba credea că face? 
Erau cu toții prinși aici. Dar Audrey Villeneuve era și mai prinsă 
decât ei. Bărbatul i-a făcut semnul acela cu degetul, însă ea n-a 
luat-o ca pe o ofensă. In Quebec, gestul era la fel de obișnuit ca 
un fluturat prietenos de mână. Dacă cei din Quebec ar fi 
conceput vreodată designul unei mașini, ornamentul de pe 
capotă ar fi fost sub forma degetului mijlociu. În mod normal, i- 
ar fi întors „prietenoasă” gestul, dar acum avea altele în minte. 

S-a înscris pe banda cea mai din dreapta, spre ieșirea pe pod. 
Peretele tunelului se afla la doar câţiva centimetri distanță. Ar fi 
putut să-și bage pumnul într-una dintre găuri. 

— O să fie bine. 

Audrey Villeneuve știa totuși că putea fi oricum altfel, numai 
„bine” nu. 


VP-5 


Doi 


— N-ai decât să-ţi iei dracului o rață a ta, spuse Ruth, 
strângând-o pe Rosa lângă ea. 

O plăpumioară vie. 

Constance Pineault a zâmbit și a privit înainte. Acum patru 
zile, nici nu i-ar fi trecut prin minte să-și ia o rață, dar astăzi 
chiar o invidia pe Ruth pentru Rosa a ei. Și nu doar pentru 
căldura pe care i-o dădea rața în această zi amară, geroasă, de 
decembrie. 

Acum patru zile, nici nu i-ar fi trecut prin minte să își 
părăsească scaunul confortabil de lângă șemineul din bistrou, ca 
să stea pe o bancă înghețată, alături de o femeie care era fie 
beată, fie dementă. Dar acum, aici se afla. 

Acum patru zile, Constance Pineault nu știa că există mai 
multe feluri de căldură. La fel ca de sănătate psihică. Acum știa. 

— Apăraaaa-reeee, strigă Ruth la tinerii jucători de pe lacul 
înghețat. Pentru Dumnezeu, Aimee Patterson, și Rosa s-ar fi 
descurcat mai bine. 

Aimée a trecut patinând pe lângă ele și Constance a auzit-o 
spunând ceva care suna precum „rață”. Sau „caţă”. Sau... 

— Mă adoră cu toţii, îi spuse Ruth lui Constance, sau Rosei, 
sau aerului subţire. 

— Se tem de tine, spuse Constance. 

Ruth a măsurat-o cu o privire tăioasă, cercetătoare. 

— Tot aici ești? Am crezut că ai murit. 

Constance a râs, era un norișor de umor care a plutit pe 
deasupra părculeţului din sat și apoi s-a înălțat împreună cu 
fumul care ieșea din hornurile caselor. 

Acum patru zile, a crezut că a avut parte de ultimul ei 
zâmbet. Însă, scufundată până la glezne în zăpadă și cu fundul 
îngheţat pe bancă, alături de Ruth, a mai descoperit și alte 
râsete. Ascunse adânc. Aici, la Three Pines!. Unde erau păstrate 
zâmbetele. 


1 Trei Pini (în Ib. engleză în original). (N. red.). 
VP-6 


Cele două femei priveau în tăcere agitația din părculeț. Nu se 
auzea decât măcănitul ciudat despre care Constance spera că 
este al raţei. 

Destul de apropiate ca vârstă, cele două bătrâne erau 
complet diferite. Constance era blândă, în timp ce Ruth era 
aspră. Părul lui Constance era lung și mătăsos, strâns într-un 
coc ordonat, în timp ce ai lui Ruth era aspru și ciopârțit. 
Constance era rotunjoară, Ruth era ascuţită. Toată numai colţuri 
și muchii. 

Rosa se agită și-și întinse aripile. Apoi alunecă din poala lui 
Ruth pe banca înzăpezită și se clătină câţiva pași spre 
Constance. Îşi făcu loc, urcând în poala lui Constance. 

Ruth își miji ochii. Însă nu se mișcă. 

Ninsese zi și noapte de când Constance ajunsese la Three 
Pines. Trăise în Montréal toată viața ei, așa că uitase cât de 
frumoasă poate fi zăpada. După experienţa ei, era ceva ce 
trebuia îndepărtat. Era o corvoadă căzută din cer. 

Dar aceasta era zăpada din copilărie. Plină de veselie, de 
jocuri strălucitoare și curate. Cu cât mai multă, cu atât mai 
minunată. Era o jucărie. 

Acoperise casele construite din piatră de râu, ca și pe cele din 
bârne sau din cărămidă roșie, care înconjurau ca un inel 
părculețul. Acoperise bistroul și librăria, brutăria și magazinul 
universal. Lui Constance i se părea că vede un alchimist la lucru, 
iar Three Pines era rezultatul. inconjurat de aerul acela subțire și 
așezat în această vale. Sau, poate, precum zăpada, micuțul sat 
căzuse din cer, ca să le ofere o aterizare ușoară și altora care ar 
fi putut cădea. 

Când sosise pentru prima dată și parcase lângă librăria 
Myrnei, Constance își făcuse griji văzând cum rafalele se 
transformă în furtună. 

— Să mut mașina? o întrebase pe Myrna, înainte să meargă la 
culcare. 

Myrna privise pe fereastra Librăriei ei de Cărţi Noi și Vechi, 
cumpănind întrebarea. 

— Cred că e bine acolo unde e. 

E bine acolo unde e. 

Și chiar fusese. Constance nu dormise toată noaptea, din 
cauza sirenelor de la plugurile de zăpadă. De grijă ca nu cumva 
să-i ia mașina pe sus și să i-o miște din loc. Fereastra camerei ei 


VP -7 


se zguduia sub rafalele de zăpadă. Se auzea șuierul furtunii 
trecând printre copaci, pe lângă casele robuste. Precum o fiinţă 
vie, pornită la vânătoare. În cele din urmă, pe Constance o luase 
somnul, încălzită sub plapumă. Când se trezise, furtuna se 
sfârșise. Se dusese la fereastră, așteptându-se să-și vadă 
mașina îngropată sub nămeţi, doar o moviliţă albă sub talpa 
zăpezii proaspăt căzute. În schimb, a văzut drumul curăţat și 
toate mașinile deszăpezite. 

Mașina era bine acolo unde era. 

Și la fel și ea, în sfârșit. 

Timp de patru zile și patru nopţi, zăpada continuase să cadă, 
înainte ca Billy Williams să se întoarcă împreună cu plugul lui. 
Până atunci, satul Three Pines a rămas înzăpezit, rupt de lume. 
Dar nu conta, din moment ce aveau aici toate cele de trebuinţă. 

Încetul cu încetul, Constance Pineault, cea de șaptezeci și 
șapte de ani, și-a dat seama că era bine nu doar fiindcă avea un 
bistrou, ci și pentru că avea bistroul lui Olivier și Gabri. Și nu 
avea doar o librărie, ci librăria Myrnei, brutăria lui Sarah și 
magazinul universal al lui Monsieur Béliveau. 

Sosise aici ca o femeie de oraș plină de sine și acum era 
îngropată în zăpadă, stând pe o bancă alături de o nebună, cuo 
rață în poală. 

Cine era ţicnită acum? 

Însă Constance Pineault știa că, departe de a fi smintită, își 
venea, în fine, în simțţiri. 

— Am venit să te întreb dacă vrei să bei ceva, spuse ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, babo, de ce n-ai zis așa de la 
început? 

Ruth s-a ridicat în picioare și și-a scuturat fulgii de zăpadă de 
pe palton. 

S-a ridicat și Constance și i-a dat-o înapoi pe Rosa, spunând: 

— Poate vrei să dai la rațe? 

Ruth a pufnit, acceptând și rața, și vorbele. 

Olivier și Gabri treceau dinspre pensiune și s-au întâlnit cu 
toţii pe drum. 

— E o avalanșă de tipi ca ei, a spus Ruth. 

— Eram la fel de pur ca zăpada abia căzută, i se contesă 
Gabri lui Constance. Apoi am fost călcat. 

Olivier și Constance au izbucnit în râs. 


VP-8 


— Vă conectaţi prin spiritism cu Mae West? a spus Ruth. Oare 
Ethel Merman n-o să fie geloasă?? 

— E loc pentru toată lumea, a spus Olivier, trăgând cu coada 
ochiului la masivul lui partener. 

Constance nu avusese de-a face cu homosexuali până acum, 
cel puţin nu din câte știa ea. Tot ceea ce știa despre aceștia era 
că erau „ei”. Nu „noi”. Și „ei” erau nefirești. In cele mai 
generoase gânduri ale sale, considera că homosexualii sunt 
defecţi. Bolnavi. 

Însă de cele mai multe ori, atunci când se gândea la ei, o 
făcea cu un soi de dezaprobare. Poate chiar cu dezgust. 

Până acum patru zile. Până când începuse să cadă zăpada, iar 
sătucul din vale fusese rupt de lume. Până când descoperise că 
Olivier, cel cu care fusese atât de distantă, îi deszăpezise 
mașina. Fără ca ea să-i fi cerut. Fără ca măcar să-i fi spus ceva. 

Până când, de la fereastra dormitorului ei din mansarda 
Myrnei, aflată deasupra librăriei, îl văzuse pe Gabri înaintând cu 
greu prin zăpada viscolită, ca să ducă croasanți calzi și cafea 
celor care nu puteau ajunge la bistrou, pentru micul dejun. 

În timp ce ea stătea și se uita, el livrase mâncarea, apoi 
curăţase cu lopata zăpada de pe verandă, de pe scări și de pe 
aleile din faţă. 

Apoi plecase. Spre următoarea casă. 

Constance a simţit pe braţ mâna puternică a lui Olivier, 
ținând-o ca să nu cadă. Dacă în acest moment în sat ar poposi 
un străin, oare ce-ar crede? Că Gabri și Olivier sunt băieţii ei? 

Să sperăm că da. 

Constance păși înăuntru și simţi aroma familiară a bistroului. 
Bârnele din lemn întunecat la culoare și podeaua de scânduri 
albe de pin erau îmbibate cu miresme mai vechi de un secol, de 
foc din lemn de arțar și cafea tare. 

— Vino-ncoace! 

Constance a mers pe urmele vocii. Ochiurile de geam lăsau să 
intre lumina zilei, atâta câtă era, dar înăuntru rămânea în 
continuare întuneric. Ochii i-au poposit pe căminele mari de 


2 În original, Gabri spune: „| used to be as pure as the driven snow. Then I drifted”, ca 
aluzie ia faptul că este homosexual. Comparaţia unei persoane caste cu zăpada pură 
este veche în limba engleză, ea putând fi întâlnită încă din piesa Hamlet a lui 
Shakespeare. Dar mai cunoscută a rămas replica aproape identică a actriţei 
americane Mae West, divă a anilor '30, al cărei succes a fost invidiat, la vremea 
respectivă, de un alt sex-simbol celebru, Ethel Merman. (N.red.). 


VP-9 


piatră din fiecare capăt al bistroului, în care ardeau focuri din 
lemn de cireș, înconjurate de canapele și fotolii confortabile. În 
centrul încăperii, între șemineuri și locul unde petreceau timpul 
împreună, se aflau mese vechi de pin, pe care erau așezate 
tacâmuri de argint și porțelanuri amestecate. Un brad mare și 
stufos, de Crăciun, stătea în colț, cu luminiţele lui roșii, albastre 
și verzi clipind, cu o adunătură întâmplătoare de fleacuri, 
mărgele și ţurţuri atârnând de ramurile sale. 

Câţiva clienți ședeau în fotolii, sorbind din cafe au lait sau din 
ciocolatele calde și citind ziare vechi de o zi, în franceză și 
engleză. 

Strigătul venise din capătul îndepărtat al încăperii și, chiar 
dacă n-o putea vedea pe femeie, Constance știa foarte bine cine 
vorbise. 

— Ți-am luat un ceai. 

Myrna era în picioare, așteptându-le lângă unul dintre 
șemineuri. 

— Sper că vorbești cu ea, spuse Ruth, așezându-se pe cel mai 
bun loc de lângă foc și punându-și picioarele pe taburet. 

Constance a îmbrăţișat-o pe Myrna și i-a simţit carnea moale, 
sub puloverul gros. Deși era o negresă masivă, cu cel puțin 
douăzeci de ani mai tânără ca ea, Myrna se simţea și mirosea ca 
mama lui Constance. Lucrul ăsta o descumpănise la început, de 
parcă cineva ar fi împins-o ușor și i-ar fi tulburat echilibrul. Dar 
sfârșise prin a căuta aceste îmbrățișări. 

Constance a sorbit din ceai, a privit flăcările licărind și le-a 
ascultat cu o jumătate de ureche pe Myrna și Ruth vorbind 
despre ultimele livrări de cărți, întârziate din cauza ninsorii. 

Simţea cum aţipește la căldură. 

Patru zile. Și avea deja doi fii gay, o mamă masivă, negresă, o 
poetă dementă ca prietenă și intenţia de a-și cumpăra o rață de 
companie. 

Nu asta era ceea ce așteptase de la această călătorie. 

A căzut pe gânduri, furată de jocul flăcărilor. Nu era cu totul 
sigură că Myrna înțelesese de ce venise ea aici. De ce luase 
legătura cu ea după atâţia ani. Fusese esenţial ca Myrna să 
priceapă, dar acum timpul expirase. 

— Ninsoarea încetinește, spuse Clara Morrow. 

Își trecu mâinile prin păr, în încercarea de a-și îmblânzi claia 
ca o pălărie, dar nu reuși decât să înrăutăţească lucrurile. 


VP - 10 


Constance s-a scuturat din gânduri și și-a dat seama că nu 
remarcase sosirea Clarei. 

O întâlnise pe Clara chiar în prima noapte petrecută la Three 
Pines. Ea și Myrna fuseseră invitate la cină, iar Constance, deși 
tânjea după o cină liniștită alături de Myrna, nu a știut cum să 
refuze politicos. Așa că și-au pus paltoanele și ghetele și au 
răzbit cu greu până acolo. 

Se presupunea că o să fie numai ele trei, ceea ce, oricum, nu 
era prea bine, dar apoi au venit și Ruth Zardo cu rața ei, iar 
seara a evoluat de la neplăcută la ratată. Rața Rosa măcănise 
într-un fel care suna cam ca „drac, drac, drac”, în timp ce Ruth 
petrecuse toată seara bând, transpirând, jignind și întrerupând. 

Constance auzise de ea, desigur. Poeta care câștigase Premiul 
Guvernatorului General făcuse ca ţara să aibă ca laureată o 
poetă dementă și acrită. 

Cine te-a rănit cândva, demult/ atât de rău, dincolo de 
vindecare / încât să-ntâmpini orice început/cu neîncredere și 
buze-amare? 

Pe măsură ce seara înainta, Constance își dădea seama că 
aceasta era o întrebare foarte bună. La un moment dat, a fost 
chiar tentată s-o întrebe același lucru pe poeta nebună, dar n-a 
făcut-o, de teamă că va fi întrebată, la rându-i. 

Clara pregătise omletă cu brânză topită, de capră. Cina era 
completată de o salată verde cu roșii și castraveți și baghetă 
caldă, proaspătă. Au mâncat în bucătăria mare și, după ce au 
terminat, Myrna a făcut cafeaua. Ruth și Rosa s-au retras în 
sufragerie, iar Clara a luat-o pe Constance cu ea, în atelierul 
îngrămădit, plin de pensule, palete și pânze. Mirosea a ulei, 
terebentină și banane coapte. 

— Peter m-ar fi cicălit să fac curat aici, a spus Clara, privind 
dezordinea din atelier. 

Le vorbise la cină despre despărțirea de soțul ei. Constance își 
zugrăvise pe faţă o expresie de compasiune și se întrebase dacă 
ar fi posibil s-o șteargă prin fereastra de la baie. Precis că 
moartea pe un morman de zăpadă n-ar fi fost un lucru chiar așa 
de rău, nu? i 

Și acum Clara vorbea din nou despre soțul ei. Indepărtatul ei 
soț. Era de parcă ar fi defilat pe-acolo în chiloți. Și-ar fi arătat 
părțile intime. Era dizgrațios, necuviincios și inutil. lar Constance 
nu voia decât să plece acasă. 


VP -11 


A auzit dinspre sufragerie: „drac, drac, drac”. Nu-și dădea 
seama și nici nu-i mai păsa dacă era rața sau poeta cea care 
rostea cuvintele astea. 

Clara s-a strecurat pe lângă un șevalet. Pe pânză se zărea vag 
conturul fantomatic a ceea ce ar fi trebuit să devină silueta unui 
bărbat. Fără prea mare entuziasm, Constance a urmat-o spre 
capătul îndepărtat al atelierului. Clara a aprins o lampă, care 
lumina un tablou micuţ. 

La început i-a părut neinteresant, în mod sigur ceva banal. 

— Aş vrea să-ți fac portretul, dacă nu te superi, a spus Clara, 
fără s-o privească. 

Constance a tresărit. Oare o recunoscuse? Știa cine era? 

— Nu cred că se va întâmpla lucrul ăsta, îi răspunsese cu voce 
fermă. 

— Înţeleg, zisese Clara. Nici eu nu-s sigură că aș vrea să fiu 
pictată. 

— De ce nu? 

— Mi-e prea teamă de ce-ar putea vedea altcineva. 

Clara a zâmbit, apoi s-a îndreptat spre ușă. Constance a 
urmat-o, după ce a aruncat o ultimă privire spre pictura aceea 
micuță. Era portretul lui Ruth Zardo, care își pierduse de-acum 
cunoștința și sforăia pe canapeaua Clarei. In tablou, bătrâna 
poetă strângea între degete un șal albastru pe care îl avea 
înfășurat în jurul gâtului, iar mâinile ei erau slabe ca niște 
gheare. Venele și tendoanele gâtului se vedeau prin pielea 
transparentă, ca foita de ceapă. 

Clara prinsese în tablou amărăciunea și singurătatea lui Ruth, 
furia ei. Acum Constance își dădea seama că era aproape 
imposibil să îți muţi privirea de la portret. 

Ajunsă în ușa atelierului, s-a mai uitat o dată în urmă. Nu mai 
avea ochii ageri, dar nici nu era nevoie de asta ca să-și dea 
seama ce prinsese Clara cu adevărat. Era Ruth. Dar mai era și 
altcineva. O imagine pe care Constance și-o amintea din 
copilărie. 

Era bătrâna poetă nebună, dar era totodată și Fecioara Maria. 
Mama lui Dumnezeu. Uitată, resemnată. Lăsată în urmă. Privind 
spre o lume care nu-și mai amintea ce dar îi făcuse ea. 

Constance s-a simţit ușurată că refuzase cererea Clarei de ao 
picta. Dacă ăsta era felul în care o vedea pe mama lui 
Dumnezeu, atunci cum ar fi văzut-o pe ea? 


VP - 12 


În aceeași seară, mai târziu, Constance a fost atrasă, aparent 
fără ţintă, spre ușa studioului. 

O singură lumină încă strălucea asupra portretului și, din 
prag, Constance și-a dat seama că gazda ei nu o pictase pur și 
simplu pe nebuna Ruth. Nu o pictase pur și simplu nici pe uitata 
și amărâta Maria. Bătrâna din portret privea undeva în zare. 
Intr-un viitor întunecat și singuratic. Și totuși. Totuși. Chiar 
acolo. Greu de prins. Abia devenind vizibil. Mai era ceva. 

Clara prinsese în tablou disperarea, dar prinsese deopotrivă și 
speranța. 

Constance își luase cafeaua și li se alăturase din nou lui Ruth 
și Rosa, Clarei și Myrnei. Le ascultase. Și apoi începuse, doar 
începuse, să înţeleagă cum trebuie să fie să poţi pune pe un 
chip mai mult decât un nume. 

Asta fusese acum patru zile. 

lar acum își făcea bagajele și se pregătea de plecare. Numai o 
ultimă ceașcă de ceai în bistrou și avea s-o întindă. 

— Nu pleca. 

Myrna vorbise cu blândeţe. 

— Trebuie. 

Constance a renunţat să se uite în ochii Myrnei. Una peste 
alta, era mult prea personal. În schimb, s-a uitat pe fereastra 
îngheţată, spre satul acoperit cu zăpadă. Era amurg și luminile 
Crăciunului se aprindeau pe copaci și pe case. 

— Pot să revin? De Crăciun? 

A urmat o tăcere lungă, foarte lungă. Și toate temerile lui 
Constance s-au întors, târându-se afară din tăcerea aceea. A 
coborât ochii spre mâinile așezate cu grijă în poală. 

Se dezvăluise pe sine. Fusese păcălită să creadă că era în 
siguranţă, că era plăcută, că era bine-venită. 

Apoi a simţit pe mână o palmă mare și a ridicat ochii. 

— Mi-ar plăcea mult, a spus Myrna, zâmbind. O să ne distrăm 
teribil. 

— Să ne distrăm? a întrebat Gabri, aruncându-se pe canapea. 

— Constance se întoarce de Crăciun. 

— Minunat. Poţi să vii la slujba cu colinde, din Ajun. Cântăm 
toate piesele cunoscute. „Noapte liniștită”. „Primul Crăciun”... 

— „Cele douăsprezece bile ale Crăciunului”, a spus Clara. 


3 În original „The Twelve Gays of Christmas”, parodie după titlul colindului „The 
Twelve Days of Christmas”, ca aluzie la homosexualitatea lui Gabri. (N.t.). 


VP - 13 


— „A sosit din barul nopţii”*, a spus Myrna. 

— Chestii clasice, a întărit Gabri. Deși anul ăsta exersăm și 
unul nou. 

— Sper că nu „Noapte sfântă”, a zis Constance. Nu știu dacă 
sunt pregătită pentru așa ceva. 

Gabri a râs. 

— Nu. E vorba despre „Colindul lrochezilor”€. Îl știi? 

A cântat câteva note din vechiul colind din Québec. 

— Îmi place mult, a răspuns ea. Dar nu-l mai cântă nimeni. 

Deși n-ar fi trebuit s-o surprindă faptul că în sătucul ăsta 
găsea ceva ce toată lumea părea să fi uitat. 

Constance și-a luat rămas-bun și, după ce i-au strigat „A 
bientôt” ”, ea și Myrna s-au îndreptat spre mașină. 

Constance a pornit-o ca să se încălzească. Se făcuse prea 
întuneric pentru hochei și copiii părăseau patinoarul, clătinându- 
se pe patine și folosindu-și crosele ca să se echilibreze. 

Constance știa că este acum ori niciodată. 

— Așa făceam și noi, a spus ea, iar Myrna i-a urmat privirea. 

— Jucaţi hochei? 

Constance a dat din cap. 

— Aveam propria echipă. Tata urma să ne antreneze, Mama 
urma să ne încurajeze. Era sportul preferat al Fratelui André. 

A întâlnit privirea Myrnei. Gata, și-a spus ea. Am făcut-o. 
Secretul acela murdar ieșise, în fine, în lume. Când va reveni 
aici, Myrna va avea o mulţime de întrebări. Și, în sfârșit, 
Constance știa că îi va răspunde. 

Myrna a petrecut-o cu privirea și discuţia i-a fugit pe loc din 
minte. 


+ În original „It Came Upon a Midnight Queer”, parodie după titlul colindului „It Came 
Upon a Midnight Clear”, ca aluzie la homosexualitatea lui Gabri. (N.t.). 

5 În original, „Holy Night”, aluzie la asemănarea dintre ho/y (sfânt) și hole (gaură). 
(N.red.). 

ê Populaţie de indieni din nordul SUA și Canada. (N.t.). 

7 „Pe curând” (în Ib. franceză, în original). 


VP - 14 


Trei 


— Gândește-te bine, a spus Armand Gamache. Vocea îi suna 
aproape egal. Aproape. Dar nu era nicio îndoială asupra privirii 
din ochii lui adânci, căprui. 

Erau duri și reci. Și neîndurători. 

II privea ţintă pe agent, pe deasupra ochelarilor de citit în 
formă de semilună, și aștepta. In sala de ședință se lăsase 
liniștea. lIncetaseră brusc și foșnetul hârtiilor, și șoaptele 
strecurate îndrăzneţ. Pieriseră chiar și privirile amuzate. 

Cu toţii erau atenţi la inspectorul-șef Gamache. 

Lângă el, inspectorul Isabelle Lacoste se uita când la Șef, 
când la adunarea de agenți și inspectori. Era ședința 
săptămânală a departamentului Omucideri de la Sûreté du 
Quebec. O ședință menită schimbului de idei și de informații 
despre cazurile aflate în lucru. O ședință care fusese, odată, de 
colaborare, și care devenise acum doar o oră care o exaspera. 

Și dacă ea se simțea așa, oare cum trebuia să se simtă 
inspectorul-șef? 

Era greu de spus acum ce trebuie să fi simţit sau gândit el. 
Isabelle Lacoste îl cunoștea mai bine ca oricine altcineva din 
încăpere. Lucrase cel mai mult alături de el, realiză ea cu 
surprindere. Cei care mai rămăseseră din vechea gașcă fuseseră 
transferați, la cerere sau din ordinul superintendentului-șef 
Francoeur. 

Și în loc fusese adusă gloata asta. 

Cel mai de succes departament Omucideri din toată ţara 
fusese ciopărțit, înlocuit cu impostorii ăștia leneși, neobrăzați și 
incompetenti. Dar erau ei oare incompetenţi? In mod sigur așa 
erau în calitate de anchetatori de crime, dar era oare aceasta 
adevărata lor meserie? 

Sigur că nu. Ea știa, și bănuia că și Gamache o știe, de ce se 
aflau de fapt aici bărbaţii și femeile astea. Nu pentru a rezolva 
crime. 


8 Sûreté du Québec - cel mai vechi dintre cele patru corpuri de poliţie din Canada. 
(N.red.). 


VP -15 


În ciuda acestui fapt, inspectorul-șef Gamache reușea încă să 
fie comandantul lor. Să-i controleze. Abia-abia. Lacoste simţea 
cum balanţa se înclină tot mai mult. _ 

În fiecare zi erau aduși mai mulţi agenţi noi. Îi vedea 
schimbând zâmbete cunoscătoare. 

Lacoste simţea cum îi crește tensiunea. 

Nebunia gloatelor. Nebunia le invadase departamentul. Și în 
fiecare zi inspectorul-șef Gamache o strunea și prelua controlul. 
Dar chiar și așa scăpa încet-încet frâiele. Cât va mai dura până 
când le va da drumul de tot? 

Inspectorul Lacoste avea multe temeri, o mulţime dintre ele 
legate de băieţelul și de fata ei. Că li s-ar putea întâmpla ceva. 
Ştia că temerile astea erau, în cea mai mare parte, iraționale. 

Dar teama de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă inspectorul- 
șef va pierde controlul nu era deloc iraţională. 

Ochii i-au căzut asupra unuia dintre agenţi, prăbușit în 
scaunul lui, cu brațele încrucișate la piept. Aparent plictisit. 
Inspectorul Lacoste i-a aruncat o privire aspră. Omul a plecat 
ochii și a roșit. 

Rușinat de el însuși. Așa cum ar fi trebuit să fie. 

Sub privirea ei, s-a îndreptat în scaun și și-a desfăcut braţele. 
Ea a dat din cap. O victorie, deși minoră și, fără îndoială, 
efemeră. Dar chiar și asta conta, în vremurile pe care le trăiau. 

Inspectorul Lacoste s-a întors din nou spre Gamache. Palmele 
lui mari ședeau împreunate cuminţi pe masă. Odihnindu-se pe 
raportul săptămânal. Un pix zăcea nefolosit alături. Mâna 
dreaptă îi tremura ușor, iar ea spera că nu mai observase 
nimeni. 

Era proaspăt ras și fiecare centimetru îl arăta așa cum era. Un 
bărbat spre șaizeci de ani. Nu neapărat arătos, dar distins. Mai 
mult un profesor, decât un poliţist. Mai mult un explorator, decât 
un vânător. Mirosea a santal cu o notă de trandafir și purta la 
serviciu, în fiecare zi, haină și cravată. 

Părul închis la culoare era cărunt și îngrijit, un pic ondulat la 
tâmple și în jurul urechilor. Avea chipul brăzdat de riduri de la 
vârstă, griji și zâmbete. Deși ridurile astea din urmă nu prea mai 
fuseseră puse la treabă în ultima vreme. Și mai era ceva ce 
avea să se afle acolo pentru totdeauna: o cicatrice pe tâmpla 
stângă. Un semn de aducere aminte a unor întâmplări pe care 
niciunul dintre ei nu le-ar fi putut uita vreodată. 


VP - 16 


Trupul lui de 1,82 metri era mare, legat. Nu chiar musculos, 
dar nici gras. Era solid. 

Solid, se gândi Lacoste. Precum continentul. Precum un 
promontoriu înfruntând oceanul uriaș. Oare acum loviturile 
neîncetate îi vor provoca riduri și mai adânci și crevase? Oare 
vor începe să se vadă fisurile? 

In acest moment, inspectorul-șef Gamache nu arăta niciun 
semn de erodare. Il privea insistent pe agentul mustrat și chiar 
și Lacoste a simţit un vag sentiment de compasiune. Acest nou 
agent confundase continentul cu o limbă de nisip. lar acum, 
prea târziu, realizase cu ce se pusese. 

Lacoste vedea cum obrăznicia se transforma în neliniște, apoi 
în semnal de alarmă. Bărbatul s-a întors spre prietenii lui, 
căutând susţinere, dar precum o haită de hiene, au dat cu toţii 
înapoi. Aproape înfricoșaţi să-l vadă sfâșiat. 

Până acum, Lacoste nu-și dăduse seama cât de ușor putea 
haita să se întoarcă împotriva propriilor semeni. Sau cel puţin să 
refuze să-i ajute. 

L-a privit pe Gamache, s-a uitat la ochii lui fermi, încă pironiţi 
asupra agentului care se foia în scaun, și și-a dat seama ce 
făcea Șeful. Îi testa. Le testa loialitatea. Îl separase de haită pe 
unul dintre ei și aștepta să vadă dacă va veni cineva să-l 
salveze. 

Dar asta nu s-a întâmplat. 

Isabelle Lacoste s-a relaxat un pic. Inspectorul-șef încă 
deținea controlul. 

Gamache îl ţintuia în continuare pe agent. Acum începuseră 
să se foiască și ceilalți. Unul dintre ei chiar s-a ridicat de pe 
scaun, cu jalnicul „am ceva de făcut”. 

— Stai jos, a spus Șeful, fără să-l privească. 

Și acela s-a prăvălit ca o piatră. 

Gamache a așteptat. Și a așteptat. 

— Désolé, patron”, a spus agentul, în cele din urmă. Încă nu l- 
am interogat pe suspect. 

Cuvintele lui au rămas în aer. O scuză lamentabilă. Cu toţii îl 
auziseră pe agent minţind în legătură cu interogatoriul, iar acum 
așteptau să vadă ce va face inspectorul-șef. Cum îl va desființa 
pe omul ăsta. 

— O să vorbim despre asta după ședință, a spus Gamache. 


? Scuze, șefu' (în Ib. franceză, în original). 
VP - 17 


— Da, domnule, să trăiţi! 

Toți cei din jurul mesei au reacţionat pe loc. 

Zâmbete viclene. După o demonstraţie de forţă din partea 
Șefului, simțeau acum slăbiciunea. Dacă l-ar fi sfâșiat în bucăţi 
pe agent, l-ar fi respectat. S-ar fi temut de el. Dar acum doar 
miroseau sângele. 

Și Isabelle Lacoste s-a gândit: să mă ajute Dumnezeu, dar 
chiar și eu aș fi vrut ca Șeful sa-l umilească, să-l compromită pe 
agent. Să-l bată în piroane pe zid, ca pe un avertisment pentru 
oricine ar mai vrea să-i treacă pe dinainte inspectorului-șef 
Gamache. 

Până aici să le fie. 

Dar Isabelle Lacoste lucrase suficient în poliţie cât să știe că e 
mult mai ușor să tragi decât să vorbești. Că e mult mai ușor să 
strigi decât să fii înţelegător. Că e mult mai ușor să umilești și să 
degradezi pe cineva, folosindu-ți abuziv autoritatea, decât să fii 
demn și politicos chiar și cu aceia care nu au niciuna dintre 
aceste calităţi. 

Ştia cât de mult curaj îţi trebuie ca să fii blând, mai degrabă 
decât să fii crud. 

Dar vremurile erau diferite. Sûreté era diferită. Exista acum o 
cultură care răsplătea cruzimea. Care o promova. 

Inspectorul-șef Gamache știa aceste lucruri. Și totuși își 
pusese capul la bătaie. Lacoste se întreba dacă o făcuse 
intenţionat. Sau era cu adevărat slab? 

Nu mai știa care-i adevărul. 

Ceea ce știa era că, în ultimele șase luni, inspectorul-șef își 
văzuse departamentul ciopârțit, alienat, lăsat de izbeliște. Își 
văzuse munca făcută bucăţi. li văzuse plecând pe cei care-i 
fuseseră loiali. Sau îi văzuse întorși împotriva lui. 

Pusese pe primul loc lupta, dar fusese pus la pământ. De- 
atâtea ori îl văzuse întorcându-se în birou după o ceartă cu 
superintendentul-șef. Gamache se întorsese învins. lar acum 
părea că mai are de dus o luptă în el. 

— Următorul, spuse Gamache. 

Și tot așa, timp de o oră. Fiecare agent i-a încercat răbdarea. 
Dar promontoriul a rezistat. Niciun semn de fărâmițare, niciun 
semn că toate astea ar avea vreun efect asupra Șefului. În cele 
din urmă, ședința s-a sfârșit și Gamache s-a ridicat. Inspectorul 
Lacoste s-a ridicat și ea și a existat o mică ezitare înainte ca 


VP-18 


primul dintre ceilalţi agenţi să se ridice în picioare. În ușă, 

inspectorul-șef a privit spre agentul care minţise. Doar o 

uitătură scurtă, dar a fost suficient. Agentul a venit în spatele lui 

Gamache și l-a urmat în birou. Chiar înainte de a se închide ușa, 

inspectorul Lacoste a zărit pe chipul Șefului o expresie fugară. 
De epuizare. 


— la loc. 

Gamache a arătat spre un scaun, apoi s-a așezat și el în 
fotoliul rotativ din spatele biroului. Agentul a încercat să facă un 
pic pe deșteptul, dar a pălit în faţa chipului încruntat al Șefului. 

Când a vorbit, vocea acestuia s-a încărcat fără efort cu o 
anumită autoritate. 

— Ești fericit aici? 

Întrebarea l-a surprins pe agent. 

— Așa cred. 

— Poţi să răspunzi mai bine de-atât. E o întrebare simplă. Eşti 
fericit aici? 

— N-am de ales. Trebuie să fiu aici. 

— Ai de ales. Poţi să-ţi dai demisia. Nu ești îndatorat. Și 
presupun că nu ești nici prost, așa cum te dai. 

— Nu mă dau prost. 

— Nu? Atunci cum ai zice că te numești atunci când ratezi 
interogarea unui suspect-cheie din anchetarea unei crime? Cum 
ai spune că ești atunci când minţi în legătură cu lucrul ăsta pe 
cineva despre care ar trebui să știi că se va prinde de minciuna 
ta? 

Însă era limpede că agentul nu-și imaginase deloc că ar putea 
fi prins. În mod sigur, niciodată nu-i trecuse prin cap că se va 
afla singur în biroul Șefului, gata să fie mâncat de viu. 

Însă mai ales nu-i trecuse prin cap că, în loc să se repeadă la 
el, să-l sfâșie în bucăţi, inspectorul-șef Gamache o să-l privească 
pur și simplu ţintă, cu ochii lui iscoditori. 

— AŞ spune că-i o prostie, a admis agentul. 

Gamache continua să-l privească. 

— Nu-mi pasă ce crezi despre mine. Nu-mi pasă ce crezi 
despre responsabilităţile tale de-aici. Ai dreptate, faptul că te 
afli aici nu a fost alegerea ta sau a mea. Nu ai fost pregătit să fii 
anchetator criminalist. Dar ești agent în Sûreté du Québec, una 
dintre cele mai bune poliţii din lume. 


VP-19 


Agentul a rânjit, apoi expresia i s-a schimbat într-una ușor 
surprinsă. 

Inspectorul-șef nu glumea. De fapt, chiar vorbea serios. 
Credea că Sûreté era una dintre cele mai bune și eficiente forțe 
de poliție. O punte între cetățeni și cei care le-ar fi putut face 
rău. 

— Vii de la divizia de Infracţiuni grave, nu-i așa? 

Agentul încuviinţă din cap. 

— Trebuie să fi văzut lucruri teribile acolo. 

Agentul rămase foarte tăcut. 

— E greu să nu devii cinic, spuse Gamache cu voce joasă. Aici 
avem de-a face cu un singur lucru. E un mare avantaj în asta. 
Devenim specialiști. Dezavantajul este că lucrul cu care avem 
de-a face este moartea. Moartea. De fiecare dată când sună 
telefonul, este vorba despre pierderea unei vieţi. Uneori 
accidental. Alteori este sinucidere. Câteodată se dovedește a fi 
din cauze naturale. Dar de cele mai multe ori moartea este 
foarte nenaturală. Și acela este momentul când intervenim noi. 

Agentul a privit adânc în ochii lui și i s-a părut că vede, pentru 
o clipita, morţile teribile care se adunaseră, zi și noapte, ani de 
zile. Tineri și bătrâni. Copii. Taţi și mame, și fiice, și fii. Uciși. 
Omorâţi. Vieţi luate. Și trupurile stăteau pe umerii acestui om. 

Părea că Moartea însăși se alăturase întâlnirii lor, făcând aerul 
stătut și închis. 

— Ştii ce am învăţat, după treizeci de ani de moarte? întrebă 
Gamache, aplecându-se spre agent și coborând vocea. 

În ciuda intenţiilor sale, agentul se aplecă și el ușor, în faţă. 

— Am învăţat cât de prețioasă este viaţa. 

Agentul l-a privit, așteptându-se la mai mult, și când n-a mai 
venit nimic, s-a prăvălit iar în scaunul său. 

— Munca pe care o faci nu este banală, spuse Șeful. Oamenii 
contează pe tine. Eu contez pe tine. Te rog s-o iei în serios. 

— Da, domnule, să trăiţi! 

Gamache se ridică și agentul sări în picioare. Șeful îl conduse 
spre ușă și dădu din cap, în timp ce bărbatul se îndepărta. 

Toţi cei din biroul de Criminalistică pândiseră, așteptând 
explozia. Așteptând ca inspectorul-șef Gamache să-l sfâșie pe 
agentul neobrăzat. Chiar și Lacoste așteptase, și o dorise. 

Dar nu se întâmplase nimic. 


VP - 20 


Ceilalţi agenți au schimbat câteva priviri, fără să se mai 
obosească măcar să-și ascundă satisfacția.  Legendarul 
inspector-șef Gamache era totuși un om de paie. Nu chiar 
îngenuncheat, dar pe-aproape. 

Când Lacoste a bătut la ușă, Gamache a ridicat privirea din 
ceea ce citea. 

— Pot să intru, patron? a întrebat ea. 

— Desigur. S-a ridicat și i-a arătat scaunul. 

Lacoste a închis ușa, știind că unii, dacă nu chiar toţi agenții 
din sala cea mare, priveau încă spre birou. Dar nu-i păsa. Puteau 
să se ducă naibii. 

— Voiau să te vadă făcându-l bucăţi. 

Inspectorul-șef a dat din cap. 

— Știu. 

A privit-o cercetător. 

— Dar tu, Isabelle? 

Nu avea rost să-l mintă pe Șef. A oftat. 

— O parte din mine a vrut să vadă asta, da. Însă din alte 
motive. 

— Și care erau motivele tale? 

A dat din cap în direcția agenţilor. 

— Le-ar fi demonstrat că nu poţi fi dat de-a dura. Brutalitatea 
e singurul lucru pe care-l înţeleg. 

Gamache se gândi pentru un moment, apoi încuviinţă. 

— Ai dreptate, sigur că da. Și trebuie să recunosc, am fost 
tentat. 

l-a zâmbit. Îi luase ceva timp să se obișnuiască s-o vadă pe 
Isabelle Lacoste stând vizavi de el, în locul lui Jean-Guy 
Beauvoir. 

— Cred că acel tânăr a crezut odată în jobul lui, a spus 
Gamache, privindu-l pe agent prin geamul interior de la birou, 
cum ridică telefonul. 

— Cred că toţi au crezut. Cred cu sinceritate că cei mai mulți 
dintre agenți au intrat în poliție pentru că voiau să fie de ajutor. 

— Să servească și să protejeze? întrebă Lacoste, cu un surâs. 

— Slujire, Integritate, Dreptate, cită el mottoul poliţiei. De 
modă veche, știu. 

A ridicat mâinile, ca pentru a se preda. 

— Așadar, ce s-a schimbat? a întrebat Lacoste. 


VP -21 


— De ce bărbaţii și femeile cumsecade devin agresivi? De ce 
visul soldatului de a deveni erou sfârșește cu abuzarea 
prizonierilor și împușcarea civililor? De ce politicienii devin 
corupți? De ce polițiștii îi bat fără rost pe suspecți și încalcă 
legile pe care ar trebui să le apere? 

Agentul cu care tocmai discutase Gamache vorbea la telefon. 
Chiar dacă ceilalţi îl luau peste picior, făcea ceea ce îi ceruse 
Gamache să facă. 

— Pentru că pot? întrebă Lacoste. 

— Pentru că așa fac toţi ceilalţi, spuse Gamache, stând 
aplecat în faţă. Corupţia și brutalitatea sunt modelate, așteptate 
și recompensate. Devin firești. Și oricine le stă împotrivă, oricine 
spune că nu sunt bune este doborât la pământ. Sau mai rău. 

Gamache scutură din cap. 

— Nu, nu-i pot condamna pe agenţii ăștia tineri care-și pierd 
calea. Sunt rari cei care n-o fac. 

Șeful o privi și zâmbi. 

— Deci, mă întrebi de ce nu l-am făcut bucăţi când aș fi 
putut? Tocmai de-asta. Și să nu crezi că a fost, de fapt, eroism. 
A fost egoism. Trebuia să-mi dovedesc mie însumi că nu am 
decăzut atât de rău. Trebuie să admit că e tentant. 

— Să i te alături superintendentului-șef Francoeur? a întrebat 
Lacoste, uimită de mărturisire. 

— Nu, să creez propria mea mizerie puturoasă, în replică. 

O privi, părând să-și cântărească vorbele. 

— Știu ce fac, Isabelle, spuse el, încet. Ai încredere în mine. 

— N-ar fi trebuit să mă îndoiesc. 

Și Isabelle Lacoste văzu cum se iscă putregaiul. Cum se 
întâmplă, nu peste noapte, ci cu încetul. O îndoială firavă 
pătrunde prin piele. Apoi se instalează infecția. Iscoditoare. 
Critică. Cinică. Distructivă. 

Lacoste îl privi pe agentul căruia îi vorbise Gamache. Lăsase 
jos telefonul și lua notite în computer, încercând să-și facă 
datoria. Dar colegii lui îl luau peste picior și, în timp ce 
inspectorul Lacoste îi privea, agentul se opri din tastat și se 
întoarse spre ei. Și zâmbi. Unul de-al lor, din nou. 

Inspectorul Lacoste își întoarse din nou atenţia spre 
inspectorul-șef Gamache. Niciodată nu-și imaginase că nu i-ar 
putea fi loială. Dar dacă li se întâmplase acelor agenţi, care 
fuseseră cândva cumsecade, i se putea întâmpla și ei. Poate căi 


VP - 22 


se întâmpla deja. Pe măsură ce în departament erau transferați 
tot mai mulți și mai mulţi agenţi de-ai lui Francoeur, și pe 
măsură ce tot mai mulţi dintre ei îl provocau pe Gamache, 
crezându-l slab, poate că asta se infiltra și în ea, prin asociere. 

Poate că începuse să se îndoiască de el. 

Acum șase luni n-ar fi pus nicicum la îndoială felul în care 
Șeful disciplina un subordonat. Dar acum o făcuse. Și o parte din 
ea se întrebase dacă ceea ce văzuse, dacă ceea ce văzuseră cu 
toţii, nu era totuși slăbiciune. 

— Orice s-ar întâmpla, Isabelle, spuse Gamache, trebuie să ai 
încredere în tine însăţi. Înțelegi? 

O privea intens, de parcă ar fi încercat să plaseze vorbele 
acelea nu doar în mintea ei, ci undeva mai adânc, într-un loc 
secret, sigur. 

A dat din cap. 

El a zâmbit, alungând tensiunea. 

— Bon. Asta veniseși să-mi spui sau mai era ceva? 

l-a luat un moment ca să-și amintească și a reușit abia când a 
observat bilețelul pe care-l ţinea în mână. 

— Acum câteva minute am primit un telefon. N-am vrut să te 
deranjez. Nu-mi dau seama dacă e personal sau profesional. 

El și-a pus ochelarii și a citit biletul, apoi s-a încruntat. 

— Nici eu nu-mi prea dau seama. 

Gamache se lăsă pe spate în scaun. Haina i se deschise și 
Lacoste observă Glock-ul din tocul de la curea. Nu prea era 
obișnuită să-l vadă. Șeful detesta armele. 

Matei 10:36. 

Era unul dintre primele lucruri pe care le învățase când se 
alăturase departamentului Omucideri. Incă și-l amintea pe 
inspectorul-șef Gamache stând acolo unde se afla și acum. 

— Matei 10:36, spusese el. Și omul va avea de vrăjmași chiar 
pe cei din casa lui. 

Să nu uiţi asta niciodată, agent Lacoste. 

Ea presupusese că se referea la faptul că, în anchetarea unei 
crime, familia este punctul de plecare. Dar acum știa că voise să 
spună mai mult de-atăt. Inspectorul-șef Gamache purta armă. În 
sediul central al poliţiei. In propria sa casă. 

Gamache ridică bileţelul de pe birou. 

— Ti-ar plăcea o plimbare cu mașina? Putem ajunge acolo pe 
la prânz. 


VP - 23 


Lacoste era surprinsă, dar nu trebuia s-o întrebe de două ori. 

— Cine o să rămână la comandă? întrebă ea, apucând 
paltonul. 

— Cine e la comandă acum? 

— Bineînţeles că dumneavoastră, patron. 

— Ce drăguţ din partea ta să spui asta, dar știm amândoi că 
nu-i adevărat. Sper doar că n-am lăsat pe-aici niciun chibrit. 

În timp ce închidea ușa, Gamache îl auzi pe agentul cu care 
stătuse de vorbă spunându-le celorlalţi: „Este vorba despre 
viaţă...” 

Îl maimuţărea pe Șef, cu o voce ascuţită, copilăroasă, îl făcea 
să pară un idiot. _ 

Șeful păși de-a lungul coridorului spre lift și zâmbi. In lift 
priviră numerele. 15, 14... 

Cealaltă persoană din cabină a coborât, lăsându-i singuri. 

13, 12, 11... 

Lacoste era tentată să pună o întrebare care n-ar fi trebuit să 
fie niciodată auzită de alţii. 

ÎI privi pe Șef, care privea la rându-i cifrele. Relaxat. Dar îl știa 
suficient cât să recunoască ridurile noi, ridurile mai adânci. 
Cearcănele mai întunecate de sub ochi. 

Da, se gândi ea, hai să ieșim de aici. Să trecem podul, să 
ieșim de pe insulă. Cât mai departe putem de locul ăsta 
nenorocit. 

8... 7...6... 

— Domnule? 

— Ou? 

Se întoarse spre ea și văzu, din nou, epuizarea care revenea 
în momentele când nu se controla. Și nu a avut inima să-l 
întrebe ce se întâmplase cu Jean-Guy Beauvoir. Adjunctul lui 
Gamache, înainte de ea. Propriul ei mentor. Protejatul lui 
Gamache. Și mai mult de-atât. 

Timp de cincisprezece ani, Gamache și Beauvoir făcuseră o 
echipă formidabilă. Cu douăzeci de ani mai tânăr decât 
inspectorul-șef, Jean-Guy Beauvoir fusese pregătit să-i urmeze. 

Și dintr-odată, la întoarcerea de la un caz petrecut la o 
mănăstire îndepărtată, inspectorul Beauvoir fusese transferat în 
departamentul superintendentului-șef Francoeur. 

Fusese o porcărie. 


VP - 24 


Lacoste încercase să-l întrebe pe Beauvoir ce s-a întâmplat, 
dar inspectorul nu voia să aibă nimic de-a face cu cineva de la 
Omucideri, iar inspectorul-șef Gamache dăduse un ordin. Nimeni 
de la Omucideri să nu aibă ceva de-a face cu Jean-Guy Beauvoir. 

Trebuia evitat. Dat dispărut. Făcut invizibil. Nu doar persona 
non grata, ci persona non exista. 

Lui Isabelle Lacoste i se părea greu de crezut. Și trecerea 
timpului nu făcuse lucrurile mai credibile. 

Boc Dia 

Asta voia să întrebe. Era adevărat? 

Se întreba dacă nu cumva aducerea lui Beauvoir în tabăra lui 
Francoeur era un șiretlic. Ca să-și dea seama ce punea la cale 
superintendentul-șef. 

În mod sigur Gamache și Beauvoir erau încă aliaţi în acest joc 
periculos. Dar pe măsură ce treceau lunile, purtarea lui Beauvoir 
devenise tot mai stranie și Gamache era tot mai nestrămutat. 
lar golful dintre ei se transformase într-un ocean. Și acum 
păreau să trăiască în două lumi diferite. 

Urmându-l pe Gamache spre mașină, Lacoste și-a dat seama 
că nu-i pusese întrebarea nu ca să-i cruţe lui sentimentele, ci pe 
ale ei înseși. Nu voia un răspuns. Voia să creadă că Beauvoir 
rămăsese loial. lar Gamache avea o speranţă să oprească orice 
ar fi pus la cale Francoeur. 

— Vrei să conduci tu? o întrebă Gamache, întinzându-i cheile. 

— Cu plăcere. 

A luat-o prin tunelul Ville-Marie, apoi a urcat pe podul 
Champlain. Gamache era tăcut, privind în depărtare spre fluviul 
St. Lawrence, îngheţat pe jumătate. Pe măsură ce se apropiau 
de capătul podului, traficul a încetinit aproape până la oprirea 
totală. Lacoste, care nu se temea deloc de înălțimi, se simţea cu 
stomacul în gât. Una era să conduci pe pod, alta să te oprești la 
câteva zeci de centimetri de balustrada joasă. Și de plonjonul de 
la înălțime. 

Putea vedea, în depărtare, învelișuri de gheaţă izbindu-se 
unul de altul în curenţii reci. Noroiul, nămolul se mișcau încet pe 
dedesubtul podului. 

Lângă ea, inspectorul-șef Gamache trăgea adânc aer în piept, 
apoi îl dădea afară și se foia. Și-a amintit că avea rău de 
înălţime. Lacoste a observat că ţinea pumnii strânși, îi încleșta și 
apoi îi desfăcea. Încleșta. Desfăcea. 


VP -25 


— În legătură cu inspectorul Beauvoir, se auzi ea spunând. 

Se simţea un pic ca și cum ar fi sărit de pe pod. 

A privit-o de parcă l-ar fi plesnit. Ceea ce era, după cum își 
dădea seama, exact obiectivul ei. Să-l plesnească. Să-i deraieze 
frământarea din minte. 

Sigur că nu putea să-l lovească fizic pe inspectorul-șef 
Gamache. Dar o putea face emoţional. Și o făcuse. 

— Da? 

O privea, dar nici vocea și nici expresia de pe chip nu erau 
prea încurajatoare. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? 

Mașina din faţa lor s-a urnit câţiva centimetri, apoi s-au aprins 
luminile de frână. Erau aproape de vârful podului. Punctul cel 
mai înalt. 

— Nu. 

O plesnise și el înapoi. Și a simţit pișcătura. 

Un minut sau două au rămas într-o tăcere stingheritoare. Dar 
Lacoste a observat că Șeful nu-și mai încleșta pumnii. Acum 
doar se uita pe fereastră. Și ea se întreba dacă nu-l lovise 
cumva un pic cam tare. 

Apoi expresia feţei i s-a schimbat, iar Lacoste a realizat că nu 
se mai uită la apele întunecate ale lui St. Lawrence, ci spre 
capătul podului. Ajunseseră în vârf și acum puteau vedea cauza 
întârzierii. Mașini de poliţie și ambulanțe blocau până departe 
banda din dreapta, până în punctul în care podul se lega de 
malul de sud. 

Un trup acoperit, strâns într-un coș de plasă, fusese remorcat 
până sus, pe terasament. Lacoste și-a făcut cruce din puterea 
obișnuinței, nu din vreo credinţă care ar putea conta cumva 
pentru morți sau pentru vii. 

Gamache nu și-a făcut cruce. Doar s-a uitat bine. 

Moartea venise pe malul de sud al Montrâalului. Nu era 
teritoriul lor, nu era trupul lor. Sûreté era responsabilă cu paza 
ordinii în tot Quebecul, mai puţin în acele orașe care își aveau 
propriii polițiști. Cu toate astea, rămânea destul teritoriu de 
acoperit și o mulțime de cadavre. Dar nu și acesta. 

În plus, și Gamache, și Lacoste știau că bietul suflet se 
sinucisese, probabil. Mânat de apropiatele sărbători de Crăciun. 


VP - 26 


În timp ce treceau pe lângă trupul înfășurat în pături ca un 
nou-născut, Gamache s-a întrebat cât de rea era viaţa pe care o 
dusese, dacă apele reci și cenușii îi păruseră mai bune. 

Și apoi au mers mai departe, iar traficul și-a dat drumul, și 
curând goneau pe autostradă, departe de pod. Departe de 
cadavru. Departe de sediul central al poliţiei. Spre satul Three 
Pines. 


VP - 27 


Patru 


Când a intrat în librărie, Gamache a auzit clinchetul 
clopoțelului de deasupra ușii. Și-a lovit ghetele de toc, sperând 
să le scuture de zăpadă. 

Când plecaseră din Montréal, ningea ușor, mai mult fulguia, 
dar ninsoarea se înteţise pe măsură ce urcaseră tot mai sus, în 
munţii din sudul orașului. Auzi zgomotul puternic, înăbușit, făcut 
de Isabelle Lacoste care își scutura ghetele, urmându-l înăuntru. 

Și dacă ar fi fost orb, inspectorul-șef ar fi putut descrie 
magazinul ăsta atât de bine cunoscut. De-a lungul pereţilor erau 
înșirate rafturi pline de volume cu coperte cartonate sau de 
hârtie. Ficțiune, biografii, știință și science-fiction. Mistere și 
religie. Poezie și cărți de bucate. Era o încăpere plină de 
gânduri, sentimente, creaţie și dorinţe. Noi sau uzate. 

Pe podeaua de lemn erau împrăștiate covoare orientale 
jerpelite, lăsând impresia unei biblioteci intens frecventate, 
dintr-o casă veche de la ţară. 

Pe ușa de la intrarea în Librăria cu Cărţi Vechi și Noi a Myrnei 
fusese atârnată o coroană sărbătorească, iar într-un colț trona 
un brad de Crăciun. Sub el fuseseră îngrămădite daruri și se 
simţea o aromă dulce, ușoară, de rășină. 

O sobă pe lemne, neagră, făcută din oţel, stătea în centrul 
încăperii; pe ea se afla un ceainic clocotind și de-o parte și de 
alta fusese așezat câte un fotoliu. 

Nu se schimbase nimic de când Gamache intrase pentru 
prima dată în librăria Myrnei, cu ani în urmă. Nici măcar husele 
înflorate, demodate, de pe canapea și de pe șezlongurile din 
nișa ferestrei. Cărţile erau îngrămădite lângă unul dintre 
scaunele desfundate, iar pe măsuţa de cafea erau împrăștiate 
exemplare vechi din The New Yorker și National Geographic. 

Probabil așa arăta un suspin, își zise Gamache. 

— Bonjour? strigă el și așteptă. 

Nimic. 

Treptele din capătul librăriei duceau spre apartamentul 
Myrnei, aflat deasupra. 


VP - 28 


Era aproape s-o cheme pe Lacoste, când a observat lângă 
registrul de casă un bilet cu un scris mâzgălit: 

„Revin în zece minute. Lăsaţi banii dacă vreţi să cumpăraţi 
ceva. (Ruth, asta se referă și la tine.)”. 

Nu era semnat. Nu era nevoie. Dar exista o oră scrisă în susul 
paginii. 

711555: 

Lacoste și-a verificat ceasul, în timp ce Gamache s-a întors 
spre ceasul mare din spatele tejghelei. Aproape douăsprezece. 

S-au plimbat câteva minute de colo-colo, de-a lungul celor 
două laturi. Existau deopotrivă cărți în engleză și franceză, în 
proporții egale. Unele noi, dar cele mai multe uzate. Gamache a 
fost absorbit de titluri, iar în cele din urmă a ales un volum 
ferfeniţit despre istoria pisicilor. Și-a scos paltonul greu și a 
turnat ceai pentru el și Lacoste. 

— Lapte, zahăr? a întrebat. 

— Câte puţin din fiecare, s'il vous plait, a venit răspunsul ei, 
din cealaltă parte a camerei. 

Gamache s-a așezat lângă sobă și a deschis cartea. Lacoste i 
s-a alăturat, așezându-se în celălalt șezlong, sorbindu-și ceaiul. 

— Te gândești să-ţi iei și dumneata? 

— O pisică? 

Bărbatul a privit coperta cărții. 

— Non. Florence și Zora vor un animal de companie, mai ales 
după ultima lor vizită. S-au îndrăgostit de farmecul lui Henri și 
acum vor un ciobănesc german numai al lor. 

— La Paris? a întrebat Lacoste, oarecum amuzată. 

— Da. Nu cred că ele își dau seama că locuiesc în Paris, a râs 
Gamache, gândindu-se la nepoțelele lui. Reine-Marie mi-a spus 
aseară că Daniel și Roslyn se gândesc să-și ia o pisică. 

— Madame Gamache este la Paris? 

— Pentru Crăciun. O să plec și eu, săptămâna viitoare. 

— Fac pariu că abia aștepți. 

— Oui, a răspuns el și s-a întors la carte. 

Ascunzând, și-a spus Lacoste, imensitatea dorului care-l 
stăpânea. Și ascunzând cât de mult îi lipsea soţia lui. 

Zgomotul ușii deschise l-a smuls pe Gamache din surprinzător 
de fascinanta istorie a pisicii tigrate. A ridicat ochii și a zărit-o pe 
Myrna intrând pe ușa care lega librăria de bistrou. 


VP - 29 


Tinea în mâini un castron cu supă și un sandvici, dar s-a oprit 
brusc, îndată ce l-a zărit. Apoi pe față i-a apărut un zâmbet, la 
fel de luminos ca puloverul pe care-l purta. 

— Armand, nu mă așteptam chiar să vii încoace. 

Gamache se ridicase în picioare, la fel și Lacoste. Myrna a 
lăsat vasele pe tejghea și i-a îmbrățișat pe amândoi. 

— Te-am deranjat de la masă, s-a scuzat el. 

— Oh, am dat o fugă să iau ceva de mâncare, în caz că o să 
suni înapoi. 

Apoi s-a oprit și ochii ei ageri i-au iscodit chipul. 

— De ce-ai venit? S-a întâmplat ceva? 

Pe Gamache îl întrista să vadă că prezenţa lui era aproape 
întotdeauna întâmpinată cu teamă. 

— Absolut nimic. Doar că ai lăsat un mesaj și ăsta e răspunsul 
nostru. 

Myrna a râs. 

— Ce servicii prompte. Nu ţi-a trecut prin minte să dai un 
telefon? 

Gamache s-a întors spre Lacoste. 

— Telefon. De ce nu ne-om fi gândit la asta? 

— N-am încredere în telefoane, i-a răspuns ea. Sunt lucrarea 
diavolului. 

— De fapt, cred că astea sunt e-mailurile, a replicat Gamache, 
întorcându-se spre Myrna. Ne-ai oferit un motiv ca să ieșim 
pentru câteva ore din oraș. Și sunt mereu fericit să revin aici. 

— Unde este inspectorul Beauvoir? întrebă Myrna, privind în 
jur. Parchează mașina? 

— Are altă treabă, a răspuns Șeful. 

— Inţeleg, rosti Myrna și, în scurta pauză care a urmat, 
Armand Gamache s-a întrebat ce înțelesese ea. 

— Trebuie să aducem ceva de mâncare și pentru voi, spuse 
ea. Vă deranjează dacă luăm prânzul aici? E mai intim. 

Au făcut rost de un meniu de la bistrou și în scurt timp 
Gamache și Lacoste au primit special du jour’, supă și sandvici. 
S-au așezat cu toţii în lumina ferestrei cu nișă, Gamache și 
Lacoste pe canapea, iar Myrna pe un șezlong mare, care-i 
păstrase forma corpului și care arăta ca o extensie a 
generosului ei trup. 


19 Specialitatea zilei (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 30 


Gamache a amestecat smântână în borșul de sfeclă, privind 
cum roșul intens se transformă în roz, iar bucăţile zdravene de 
sfeclă, cârnaţi și carne fragedă de vită se amestecă laolaltă. 

— Mesajul tău a fost cam vag, a spus el, privind-o pe Myrna, 
aflată în faţa lui. 

Alături, Isabelle Lacoste decisese să înceapă cu sandviciul cu 
roșii la grătar, busuioc și brânză Brie. 

— Am considerat că ai făcut-o intenţionat, spuse Șeful. 

O știa pe Myrna de ceva vreme, de când venise pentru prima 
dată în sătucul Three Pines, pentru anchetarea unei crime. 
Atunci, femeia fusese printre suspecți, acum o considera 
prietenă. 

Câteodată, lucrurile se schimbă în bine. Câteodată, nu. 
Gamache a așezat peticul de hârtie galbenă pe masă, alături de 
coșul cu baghetă: 

„lartă-mă că te deranjez, dar am nevoie de ajutorul tău în 
legătură cu ceva. Myrna Landers”. 

Apoi urma numărul ei de telefon. Gamache se hotărâse să-l 
ignore, pe de o parte ca scuză să plece de la sediu, dar mai ales 
pentru că Myrna nu-i mai ceruse niciodată ajutorul până atunci. 
Chiar dacă nu era ceva serios, era important pentru ea. lar ea 
era importantă pentru el. 

Și-a mâncat borșul, în timp ce ea se gândea la ce-i spusese. 

— Probabil că nu-i nimic, a început Myrna, dar i-a întâlnit ochii 
și a tăcut. Sunt îngrijorată, admise ea. 

Gamache a lăsat lingura și și-a îndreptat toată atenţia asupra 
prietenei sale. Myrna se uita pe fereastră, așa că i-a urmărit 
privirea. Acolo, prin ochiurile de geam, se vedea satul Three 
Pines. Cu fiecare faţetă a lui. Trei pini uriași dominau micuta 
așezare. Pentru prima dată, și-a dat seama că funcționau ca 
apărătoare de vânt, ţinând piept valurilor de ninsoare. 

Cu toate astea, un strat gros de omăt acoperise totul. Nu era 
zăpada mizerabilă a orașului. Aici era aproape imaculată, 
întreruptă doar de cărările lăsate de pași și de urmele schiurilor 
de fond și ale bocancilor de iarnă. 

Câţiva adulţi alunecau pe patinoar, împingând lopeţile în fața 
lor, ca să curețe gheaţa pentru copiii care așteptau nerăbdători. 
In jurul părculețului central nu erau două case la fel, iar 
Gamache o știa pe fiecare dintre ele. Pe dinafară și pe 
dinăuntru. Din interogatorii și de la petreceri. 


VP - 31 


— Săptămâna trecută m-a vizitat o prietenă, a explicat Myrna. 
Trebuia să se întoarcă ieri și să rămână pentru Crăciun. M-a 
sunat cu o seară înainte și mi-a spus că ajunge în jurul 
prânzului, dar n-a mai apărut. 

Vocea Myrnei era calmă. Sigură. Un martor perfect, după cum 
și-a dat seama Gamache. Nimic superficial. Numai fapte. 

Insă mâna în care ţinea lingura îi tremura ușor, așa că pe 
masa de lemn s-au împrăștiat stropi mici, roșii. lar ochii ei 
rosteau o pledoarie. Nu pentru ajutor. Implorau să fie liniștiți de 
cineva. Să li se spună că exagerează, că-și face griji pentru 
nimic. 

— Deci au trecut cam douăzeci și patru de ore, spuse Isabelle 
Lacoste. Lăsase sandviciul și se concentrase complet asupra 
situaţiei. 

— Nu-i chiar așa de mult, nu? întrebă Myrna. 

— İn cazul adulţilor, nu ne prea facem griji înainte de două 
zile, răspunse Gamache. De fapt, dosarul nici nu se deschide 
oficial decât la patruzeci și opt de ore de la dispariţie. 

Tonul lui conţinea un „dar”, așa că Myrna a așteptat. 

— Dar dacă dispare cineva la care ţin, n-o să aștept patruzeci 
și opt de ore înainte de a începe căutarea. Ai făcut bine. 

— Poate că nu-i nimic. 

— Da, a spus Șeful și, deși nu a spus cuvintele pe care își 
dorea ea cu disperare să le audă, prezenţa lui era liniștitoare. 

— Ai sunat-o, desigur. 

— Am așteptat până ieri la patru după-amiază, apoi am sunat 
la ea acasă. Nu are telefon mobil. Mi-a răspuns robotul. Am 
sunat - Myrna a făcut o pauză - o grămadă. Probabil din oră-n 
oră. 

— Până când? 

Myrna s-a uitat la ceas. 

— Ultima dată a fost la unsprezece și jumătate, azi-dimineaţă. 

— Locuia singură? a întrebat Gamache. 

Vocea i se schimbase din tonul unei discuții serioase în cel al 
unei anchete. Acum era deja la muncă. 

Myrna a aprobat dând din cap. 

— Ce vârstă avea? 

— Şaptezeci și șapte de ani. 

Intre inspectorul-șef și Lacoste s-a lăsat o tăcere lungă. 
Motivele erau limpezi. 


VP - 32 


— Aseară am sunat la spitale, și la cele franțuzești, și la cele 
englezești, a spus Myrna, interpretându-le corect raţionamentul. 
Și am sunat și azi-dimineaţă. Nimic. 

— A plecat de-aici cu mașina? a vrut Gamache să confirme. 
Nu a luat autobuzul, nu a plecat cu mașina cuiva? 

Myrna a dat din cap. 

— Avea mașina ei. 

Acum îl privea mai atent, încercând să descifreze privirea din 
ochii lui adânci, căprui. 

— Era singură? 

Femeia a încuviinţat din nou. 

— La ce te gândești? 

Însă Gamache n-a răspuns. În schimb și-a scos din buzunarul 
de la piept al hainei un carneţel și un pix. 

— Ce marcă și ce model era mașina prietenei tale? 

Lacoste avea și ea un carnet și un pix. 

— Nu știu. Era o mașină micuță. Portocalie. 

Văzând că nu-și notează nimeni nimic, Myrna a întrebat: 

— Vă ajută informaţiile astea? 

— Presupun că nu-i știi numărul de înmatriculare? a întrebat 
Lacoste, fără prea mari speranţe - totuși, trebuia să întrebe. 

Myrna a scuturat din cap, iar Lacoste și-a scos telefonul mobil. 

— Aici nu funcţionează astea, știi? a spus Myrna. Din cauza 
munţilor. 

Lacoste știa, dar uitase că aici era unul dintre acele cotloane 
din Quebec unde telefoanele erau încă prinse în pereți. S-a 
ridicat. 

— Pot să sun de la tine? 

— Sigur că da. 

Myrna i-a arătat tejgheaua și, când Lacoste s-a îndepărtat, l-a 
privit pe Gamache. 

— Inspectorul Lacoste sună la poliţia rutieră, să vadă dacă a 
fost vreun accident pe autostradă sau pe șoselele din zonă. 

— Dar am sunat la spitale. 

Atunci când Gamache nu i-a dat un răspuns, Myrna a înţeles. 
Nu orice victimă a unui accident ajungea la spital. Amândoi o 
priveau pe Lacoste, care asculta ceva la telefon, dar nu lua 
notițe. 

Gamache se întreba dacă Myrna își dă seama că ăsta era un 
semn bun. 


VP - 33 


— Avem nevoie de mai multe informaţii, desigur, a spus el. 
Cum o chema pe prietena ta? 

A luat pixul și a tras carnețelul mai aproape. Dar fiindcă se 
lăsase tăcerea, a ridicat privirea. 

Myrna privea dincolo de el, spre inima librăriei sale. Se întreba 
dacă i-a auzit măcar întrebarea. 

— Myrna? 

Femeia a întors privirea spre el, dar gura i-a rămas mută. Cu 
buzele strânse. 

— Numele? 

Myrna încă ezita, iar Gamache a înclinat ușor capul, surprins. 
Isabelle Lacoste a revenit și i-a zâmbit Myrnei liniștitor, în timp 
ce se așeza. 

— Niciun accident serios ieri, pe autostradă, de aici până la 
Montreal. 

Myrna se simțea ușurată, însă pentru puţin timp. S-a întors 
spre inspectorul-șef Gamache și la întrebarea care nu primise 
încă un răspuns. 

— Trebuie să mi-l spui, a zis el, privind-o cu o curiozitate tot 
mai mare. 

— Știu. 

— Nu înţeleg, Myrna, spuse el. De ce nu vrei să mi-l spui? 

— Pentru că s-ar putea întoarce și nu vreau s-o pun într-o 
situaţie neplăcută. 

Gamache, care o știa bine pe Myrna, știa totodată și că nu-i 
spunea adevărul. A privit-o ţintă un moment, apoi a hotărât să 
încerce altfel. 

— Poţi să ne-o descrii? 

Myrna a dat din cap. In timp ce vorbea, o vedea pe Constance 
stând exact unde se afla acum Armand Gamache. Citind și, din 
când în când, lăsând cartea jos, ca să privească pe fereastră. 
Vorbindu-i. Ascultând. Ajutând-o să prepare cina sus, la etaj, sau 
împărțind un scotch cu Ruth, în fața șemineului din bistrou. 

O vedea pe Constance urcându-se în mașina ei și făcându-i cu 
mâna. Și apoi pornind la drum, pe dealul care o scotea din Three 
Pines. 

Apoi a dispărut. 

„Caucaziană. Francofonă. Aprox. 162 de centimetri înălțime. 
Ușor supraponderală, păr alb, ochi albaștri. 77 de ani”. 


VP - 34 


Asta era ceea ce scrisese Lacoste. Asta era ceea ce ajunsese 
Constance. 

— Și numele? întrebă Gamache. 

De data asta, vocea lui era hotărâtă. A susţinut privirea 
Myrnei și ea pe alui. 

— Constance Pineault, spuse ea, în cele din urmă. 

— Merci, a răspuns încet Gamache. 

— Este nom de naissance!!? a întrebat Lacoste. 

Cum Myrna nu răspundea, Lacoste a clarificat, în caz că 
expresia în franceză nu fusese înțeleasă de femeia aceasta 
anglofonă. 

— S-a născut cu numele ăsta sau era numele de căsătorie? 

Dar Gamache își dădea seama că Myrna înţelesese perfect 
întrebarea. Răspunsul era cel care o bulversa. 

O văzuse pe femeia asta înspăimântată, plină de tristeţe, 
veselă, plictisită. Perplexă. 

Dar n-o văzuse niciodată bulversată. Și era clar din reacţia sa 
că starea îi era străină chiar și ei înseși. 

— Niciuna, nici alta, spuse ea, într-un final. Oh, Doamne, o să 
mă omoare dacă spun cuiva! 

— Noi nu suntem „cineva”, a replicat Gamache. 

Cuvintele astea, purtând în ele un ușor reproș, fuseseră spuse 
pe un ton blând, plin de grijă. 

— Poate ar trebui să mai aștept un pic. 

— Poate, spuse Gamache. 

S-a ridicat și a mai pus două lemne în soba din mijlocul 
camerei, apoi i-a adus Myrnei o cană cu ceai. 

— Merci, spuse ea, ţinând-o între palme. 

Prânzul, mâncat doar pe jumătate, avea să nu mai fie 
terminat. 

— Inspectore, aţi vrea să încercaţi să sunaţi încă o dată 
acasă? 

— Absolument. 

Lacoste s-a ridicat și Myrna a mâzgălit numărul de telefon pe 
un petic de hârtie. 

Din partea cealaltă a încăperii s-a auzit biiip, biiip, biiip, pe 
măsură ce apăsa tastele. Gamache a privit-o un moment, apoi s- 
a întors spre Myrna, coborându-și vocea. 

— Cine este, dacă nu Constance Pineault? 


11 Nume de naștere (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 35 


Myrna i-a susținut privirea. Dar amândoi știau că o să-i spună. 
Era inevitabil. 

— Pineault este numele cu care am cunoscut-o eu, a zis ea, 
încet. Numele pe care îl folosește. Era numele de dinainte de 
căsătorie al mamei ei. Numele ei real, nom de naissance, este 
Constance Ouellet. 

Myrna l-a privit, așteptând o reacţie, dar Armand Gamache nu 
pricepea. 

In cealaltă parte a camerei, Isabelle Lacoste asculta în 
receptor. Nu vorbea. Telefonul suna, suna și iar suna, într-o casă 
goală. 

Casa lui Constance Ouellet. Constance Ouellet. 

Myrna îl studia îndeaproape. 

Ar fi putut să întrebe. Era tentat s-o facă. Și în mod sigur ar fi 
făcut-o, dacă ar fi fost nevoie. Dar Gamache voia să rezolve 
lucrurile în felul lui. Era curios să vadă dacă femeia dispărută 
pândea în amintirile lui și, dacă da, ce spuneau aceste amintiri 
despre ea. 

Numele îi suna cunoscut. Dar era vag, prost definit. Dacă 
doamna Ouellet trăia în amintirea lui, era la munți și văi 
depărtare de ziua de azi. Și-a dus mintea înapoi, parcurgând 
rapid teritoriile. 

A trecut peste viaţa personală și s-a concentrat asupra 
memoriei colective a Quebecului. Constance Ouellet trebuie să fi 
fost persoană publică. Cineva faimos sau cunoscut. O 
personalitate, cândva. 

Cu cât căuta mai mult, cu atât era mai sigur că femeia venise 
aici ca să se ascundă în vreun cotlon al minţii ei. O femeie 
bătrână, care nu mai voia să iasă afară. 

Și acum dispăruse. Fie din proprie voinţă, fie ca urmare a 
planului altcuiva. Gamache și-a dus mâna la faţă, în semn că se 
gândește. Și se apropia tot mai mult și mai mult. 

Ouellet. Ouellet. Constance Ouellet. 

Apoi a tras aer în piept și a mijit ochii. l-a venit în minte o 
poză ceţoasă, în alb și negru. Nu înfățișând o femeie de 
șaptezeci și șapte de ani, ci o fată care făcea cu mâna, zâmbind. 

O găsise. 

— Ştii despre cine vorbesc, a spus Myrna, văzându-i lumina 
din ochi. 

Gamache a dat din cap. 


VP - 36 


Însă în cursul căutării sale s-a împiedicat de o amintire, mult 
mai recentă. Și mult mai îngrijorătoare. S-a ridicat și s-a 
îndreptat spre tejghea, unde Lacoste tocmai pusese receptorul 
în furcă. 

— Nimic, Șefule, a spus ea, iar el a dat din cap, luându-i 
receptorul din mână. Myrna s-a ridicat. 

— Ce este? 

— Doar un gând, a spus el, formând un număr. 

— Marc Brault. 

Vocea era sacadată, oficială. 

— Marc, sunt Armand Gamache. 

— Armand. 

Tonul devenise prietenos. 

— Ce mai faci? 

— Sunt bine. Uite, Marc, iartă-mă că te deranjez... 

— Nu mă deranjezi deloc. Ce pot să fac pentru tine? 

— Sunt în Cantonul de Est. Când am traversat în dimineața 
asta podul Champlain, cam pe la unsprezece fără un sfert - 
Gamache s-a întors cu spatele la Myrna și a coborât vocea -, am 
văzut niște oameni care scoteau un cadavru de pe malul de sud. 

— Și vrei să știi cine era? 

— Nu vreau să mă bag în jurisdicţia ta, dar da. 

— Lasă-mă să mă uit. 

Gamache auzea cum șeful Omuciderilor din poliţia din 
Montreal lovește tastatura, accesându-și dosarele. 

— Așa. Nu avem prea multe date deocamdată. 

— O femeie? 

— Da. Se pare că era acolo de vreo două zile. În după-amiaza 
asta e programată autopsia. 

— Suspectaţi o crimă? 

— Nu chiar. Mașina a fost găsită la suprafaţă. Arată de parcă 
a vrut să sară de pe pod în apă și a ratat. A lovit malul și s-a 
rostogolit sub pod. Niște muncitori au găsit-o în dimineaţa asta. 

— Ai și un nume? 

Gamache s-a pregătit sufletește. Constance Ouellet. 

— Audrey Villeneuve. 

— Poftim? a întrebat Gamache. 

— Audrey Villeneuve, așa zice aici. Spre patruzeci de ani. 
Soțul a raportat dispariţia acum două zile. Nu a mai ajuns la 
serviciu. Hmm... 


VP - 37 


— Ce este? a întrebat Gamache. 

— E interesant. 

— Ce anume? 

— Lucra la Ministerul Transporturilor, în departamentul de 
Drumuri. 

— Era inspector? Ar fi putut să cadă accidental? 

— Stai să văd... 

A urmat o pauză, cât inspectorul-șef Brault a citit dosarul. 

— Nu. Era funcţionar cu experienţă. Aproape sigur este vorba 
de o sinucidere, dar autopsia o să ne spună mai multe. Vrei să-ți 
trimit rezultatele, Armand? 

— Nu-i nevoie, dar îţi mulțumesc. Joyeux Noël, Marc. 

Gamache a pus receptorul în furcă, apoi s-a întors spre Myrna 
Landers. 

— Ce este? a întrebat ea și Gamache a văzut-o îmbărbătându- 
se pentru ce avea să-i spună. 

— În dimineaţa asta a fost scos un cadavru la capătul podului 
Champlain. M-am temut că ar putea fi prietena ta, dar nu era 
ea. 

Myrna a închis ochii. Apoi i-a deschis. 

— Atunci unde este? 


VP - 38 


Cinci 


Isabelle Lacoste și inspectorul-șef Gamache stăteau în trafic, 
la oră de vârf, în apropierea podului Champlain, pe drumul de 
întoarcere spre Montréal. Era abia patru și jumătate, dar soarele 
apusese și părea miezul nopţii. Ninsoarea se oprise și Gamache 
privea pe fereastră, dincolo de Isabelle Lacoste și dincolo de 
cele șase benzi de șosea. Spre locul unde Audrey Villeneuve 
alesese moartea în locul vieții. 

Până la ora asta, trebuie să fi fost anunţată și familia. Armand 
Gamache făcuse de atâtea ori lucrul ăsta și tot nu i se părea 
ușor. Era mai rău decât atunci când vedea chipul mortului. Să 
privească fețele celor rămași în urmă și să vadă momentul ăla 
când lumea lor se schimba pentru totdeauna. 

Era un soi de crimă pe care o săvârșea chiar el. Mama, tatăl, 
soția sau soțul. Deschideau ușa atunci când auzeau ciocănitul 
lui, considerând încă lumea un loc imperfect, dar destul de bun, 
în fond. Până când le vorbea. Era ca și când i-ar fi aruncat de pe 
o stâncă. li vedea căzând. Apoi zdrobiţi. Striviţi. Cei care 
fuseseră, viaţa pe care o știau, toate se duseseră pentru 
totdeauna. 

Și privirea aceea din ochii lor, de parcă ar fi crezut că ela 
făcut-o. 

Inainte de plecare, Myrna îi dăduse adresa lui Constance. 

— Când a venit aici cum părea? întrebase Gamache. 

— Ca întotdeauna. N-am văzut-o de mult, dar părea cum era 
ea de obicei. 

— Nu era îngrijorată de nimic? 

Myrna scuturase din cap. 

— Bani? Sănătate? 

Myrna dăduse iar din cap. 

— Era o persoană foarte discretă, așa cum te-ai aștepta. Nu 
mi-a spus prea multe despre viața ei. Dar părea relaxată. 
Bucuroasă să se afle aici și bucuroasă să revină pentru 
sărbători. 

— N-ai văzut chiar nimic ciudat? S-a certat cu cineva de-aici? 
A fost jignită în vreun fel? 


VP - 39 


— O suspectezi pe Ruth? întrebase Myrna, cu o urmă de 
zâmbet pe față. 

— Întotdeauna o suspectez pe Ruth. 

— De fapt, Constance și Ruth s-au potrivit de minune. Era o 
legătură între ele. 

— Adică erau amândouă nebune de legat? bombănise 
Lacoste, iar Myrna zâmbise. 

— Semănau? intervenise Gamache. 

— Ruth și Constance? Total diferite, dar din vreun motiv 
anume păreau să se placă una pe alta. 

Gamache zăbovise puţin asupra noutăţilor, oarecum surprins. 
Bătrâna poetă antipatiza pe oricine, din principiu. l-ar fi urât pe 
toți, dacă ar fi avut energia pe care o presupune ura. 

— Cine te-a rănit o dată, demult/ atât de rău, dincolo de 
vindecare / încât să-ntâmpini orice început/cu neîncredere și 
buze-amare? spusese Myrna. 

— Poftim?  întrebase Gamache, luat pe nepregătite de 
întrebare. 

Myrna zâmbise. 

— Este unul dintre poemele lui Ruth. Constance mi i-a spus 
într-o seară, când s-a întors dintr-o vizită la ea. 

Gamache dăduse din cap și se întrebase dacă, atunci când o 
vor găsi, în cele din urmă, Constance nu va fi fost cumva rănită 
dincolo de vindecare. s 

Gamache traversase librăria ca să-și ia paltonul. In ușă, o 
sărutase pe Myrna pe amândoi obrajii. 

Ea îl ţinuse cu braţele întinse, privindu-l în ochi. 

— Și tu? Tu ești bine? 

El se gândise un pic la întrebare și la toate răspunsurile 
posibile, de la cele superficiale până la cele dezinteresate sau la 
cele adevărate. Știa că nu prea ajută s-o minţi pe Myrna. Dar 
nici n-ar fi putut să-i spună adevărul. 

— Sunt bine, spusese el și i-a văzut zâmbetul. 

ÎI privise suindu-se în mașină și urcând dealul spre ieșirea din 
Three Pines. Și Constance mersese pe același drum și nu se mai 
întorsese. Însă Myrna știa că Gamache se va întoarce și-i va 
aduce răspunsul pe care trebuia să-l primească. 

e 

Mașinile începuseră să se târască și, curând, cei doi ofițeri de 

poliţie au intrat pe podul Champlain, mergând spre oraș. 


VP - 40 


Inspectorul Lacoste a parcat în faţa unei case modeste din 
Pointe-Saint-Charles, quartier Montreal. 

În susul și în josul străzii, casele aveau luminile aprinse. 
Apăruseră decoraţiunile de Crăciun, aprinzând pe zăpada 
proaspătă lumini roșii, galbene și verzi. 

Mai puţin aici. Această casă strica armonia cartierului. 
Inspectorul-șef Gamache a verificat adresa pe care o primiseră. 
Da, aici locuia Constance Ouellet. Se așteptase la ceva diferit. 
Mai mare. 

A privit spre celelalte case. Pe o peluză de peste drum stătea 
un om de zăpadă, cu brațele lui din crengi deschise într-o 
îmbrăţișare. Gamache vedea limpede prin fereastra din faţă. O 
femeie ajuta un copil la teme. In casa de alături, un cuplu în 
vârstă se uita la televizor, iar decoraţiunile de pe șemineu 
clipeau, stingându-se și aprinzându-se. 

Viaţa era peste tot. Mai puţin în casa întunecată a lui 
Constance Ouellet. Ceasul de pe bord arăta puţin peste ora 
cinci. 

Au ieșit din mașină. Inspectorul Lacoste a înșfăcat o lanternă 
și și-a aruncat pe umăr un sac. Trusa pentru Scena Crimei. 

Poteca spre casa doamnei Ouellet nu fusese deszăpezită și nu 
se vedeau urme de pași în zăpadă. Au urcat treptele și s-au oprit 
în mica verandă din beton, cu aburii ușori ai respirației topindu- 
se în noapte. 

Lui Gamache îi ardeau obrajii în vântul ușor și simțea cum 
șarpele frigului i se strecura pe mâneci, până la fularul din jurul 
gâtului. Șeful ignoră gerul și privi în jur. Zăpada de pe pervazul 
ferestrelor era neatinsă. Inspectorul Lacoste a apăsat butonul 
soneriei. 

Au așteptat. 

O mare parte din munca polițiștilor presupune să aștepți. 
După suspecți. După autopsii. După rezultatele de la medicina 
legală. După răspunsul cuiva la o întrebare. După clopoţelul unei 
sonerii. 

Știa că asta este una dintre calităţile principale ale lui Isabelle 
Lacoste, de multe ori trecută cu vederea. Era foarte, foarte 
răbdătoare. 

Oricine poate să se agite, prea puţini pot aștepta liniștiți. Așa 
cum făceau ei acum. Dar asta nu însemna că inspectorul-șef 


VP - 41 


Gamache și inspectorul Lacoste nu făceau nimic. În timp ce 
așteptau, observau împrejurimile. 

Casa era în stare bună, cu albiile burlanelor la locul lor, cu 
ferestrele și pervazurile vopsite, fără scorojeli sau crăpături. 
Totul era ordonat și curat. Luminiţele de Crăciun fuseseră 
întinse pe  balustradele de fier forjat ale verandei, dar 
rămăseseră stinse. Pe ușa de la intrare era atârnată o coroniţă. 

Lacoste s-a întors spre Șef, care a dat din cap. Femeia a 
deschis ușa de la intrare și s-a uitat în hol prin semicercul de 
sticlă șlefuită. 

Gamache intrase în multe case de tipul ăsta. Fuseseră 
construite în anii 1940-1950, de către veteranii care se 
întorceau din război. Case modeste, în cartiere fondate de ei. 
Multe dintre aceste case de atunci fuseseră ori demolate, ori 
mărite. Dar unele, ca aceasta, rămăseseră intacte. O mică 
bijuterie. 

— Nimic, Șefule. 

— Bon, spuse el. 

Au coborât scările, el i-a făcut un semn spre dreapta și a 
privit-o pe Lacoste pășind în zăpada adâncă. Gamache însuși a 
luat-o în partea cealaltă, observând că zăpada era și acolo 
nemarcată de urme de pași. S-a scufundat până la gambe. 
Zăpada i-a intrat în bocanci și i-a simţit răcoarea transformându- 
se în apă îngheţată, care se îmbiba în șosetele lui. Ca și Lacoste, 
s-a uitat pe ferestre, umbrindu-și faţa cu mâinile. Bucătăria era 
goală și curată. Fără vase nespălate pe blat. A încercat 
ferestrele. Toate erau bine închise. În curtea micuță din spate s- 
a întâlnit cu Lacoste, care venea din cealaltă parte. Ea a 
scuturat din cap, apoi s-a ridicat pe vârfuri și s-a uitat pe 
fereastră, în timp ce privea cercetător, a aprins lanterna și a 
luminat înăuntru. 

Apoi s-a întors spre el. Găsise ceva. 

Fără un cuvânt, Lacoste i-a dat lui Gamache lanterna. El a 
îndreptat lumina spre fereastră și a văzut un pat. Un dulap. O 
valiză deschisă. Și o femeie bătrână zăcând pe podea. Dincolo 
de vindecare. 

e 

Armand Gamache și Isabelle Lacoste așteptau în camera 
micuță de la intrarea în casa lui Constance Ouellet. Ca și 
exteriorul, interiorul era ordonat, dar nu exagerat. Existau cărți 


VP - 42 


și reviste. O pereche de papuci vechi ședea lângă canapea. 
Această casă nu era un muzeu rezervat vizitatorilor, ci o 
locuinţă pe care Constance era evident că o folosea. Televizorul, 
un model de modă veche, se afla într-un colț, iar canapeaua și 
două fotolii erau întoarse spre el. Ca orice altceva din încăpere, 
scaunele erau lucrate manual, odată foarte scumpe, dar astăzi 
uzate. Camera era confortabilă și primitoare. Ceea ce o bunicuţă 
ar fi numit „o odaie cochetă”. 

După ce văzuse pe fereastră cadavrul, Gamache l-a sunat pe 
Marc Brault, și pe urmă cei doi ofițeri de la Sûreté au așteptat în 
mașină sosirea forţelor de ordine din Montreal, care să preia 
cazul. Când aceștia au venit, a început acea rutină familiară, 
doar că fără ajutorul inspectorului-șef Gamache și al 
inspectorului Lacoste. Aceștia au fost exilați în camera din față, 
ca musafiri în anchetă. Era ciudat, se simțeau de parcă ar fi 
chiulit. El și Lacoste și-au umplut timpul plimbându-se prin 
încăperea modestă, observând felul în care era aranjată, 
obiectele personale. Dar fără să atingă ceva. Nici măcar nu s-au 
așezat. 

Gamache a remarcat că trei dintre locuri arătau ca și când trei 
persoane transparente stăteau încă pe ele. Precum fotoliul 
Myrnei din librărie, păstrau forma trupurilor celor care șezuseră 
acolo în fiecare zi, timp de ani și ani. 

Nu exista brad de Crăciun. Casa nu era deloc decorată pe 
dinăuntru (gar de ce ar fi fost? se gândi Gamache). Femeia 
plănuia să meargă de sărbători în satul Three Pines. 

Prin perdelele trase, Gamache a zărit strălucirea unor faruri și 
a auzit o mașină oprindu-se, apoi o ușă trântită și scârțâitul unor 
bocanci în zăpadă. 

Marc Brault a intrat în casă și i-a găsit pe Gamache și Lacoste 
în camera din faţă. 

— Nu mă aşteptam să te văd, Marc, a spus Gamache, 
strângând mâna șefului de la brigada de Omucideri din 
Montreal. 

— Păi, aproape ajunsesem acasă, dar când ai sunat ca să 
raportezi cazul, m-am gândit că ar trebui să trec pe aici, în caz 
că va fi nevoit careva să te aresteze. 

— Ce amabil din partea ta, mon ami, zâmbi Gamache. 

Brault se întoarse spre Lacoste. 


VP - 43 


— Suntem cam puţini. Vacanţa. Ai vrea să le dai o mână de 
ajutor oamenilor mei? 

Lacoste își dădea seama când era expediată politicos. A 
părăsit încăperea și Brault și-a întors privirea isteaţă spre 
Gamache. 

— Acum spune-mi despre cadavrul ăsta pe care l-ai găsit. 

— O cheamă Constance Ouellet, spuse Gamache. 

— Este femeia a cărei soartă te îngrijora în după-amiaza asta? 
Cea despre care credeai că s-ar fi sinucis? 

— Oui. Era așteptată ieri, la prânz. Prietena mea a așteptat o 
zi, sperând că va apărea, apoi m-a sunat. 

— O știai pe moartă? 

Gamache și-a dat seama că trăia o experienţă ciudată, aceea 
de a fi interogat. Pentru că asta era discuţia aceea. Amabilă. 
Prietenoasă. Dar era un interogatoriu. 

— Nu, nu personal. 

Marc Brault a deschis gura să-i pună încă o întrebare, dar a 
ezitat. L-a studiat pe Gamache preț de o clipă. 

— „Nu personal”, ai spus. Dar o știai altcumva? Auziseși de 
ea? 

Gamache putea vedea cum mintea ascuţită a lui Brault 
lucrează, ascultă, analizează. 

— Da. Și tu la fel, cred. 

A așteptat un moment. 

— Este Constance Ouellet, Marc. 

A repetat numele. Urma să-i spună lui Brault cine era, dacă se 
dovedea necesar, dar voia ca și colegul lui să-și amintească 
singur, dacă ar fi putut. 

A văzut cum prietenul său își cercetează amintirile, așa cum 
făcuse și el. Și a văzut cum ochii lui Brault se măresc de uimire. 

O găsise pe Constance Ouellet. Brault s-a răsucit și s-a uitat la 
ușă, apoi a ieșit, trecând rapid prin hol. Grăbindu-se spre 
dormitor și spre cadavru. 

(J 

Myrna nu primise încă nicio veste de la Gamache, dar nici nu 
aștepta noutăți atât de repede. Lipsa veștilor înseamnă vești 
bune, și-a spus ea. Din nou și din nou. 

A sunat-o pe Clara și a chemat-o la ea să bea ceva. 


VP - 44 


— Trebuie să-ți spun un lucru, a spus Myrna, după ce și-au 
luat paharele cu scotch și s-au așezat în fața șemineului, în 
apartamentul acesteia. 

— Ce anume? a întrebat Clara, aplecându-se spre prietena ei. 

Știa despre dispariţia lui Constance și, la fel ca Myrna, era 
îngrijorată. 

— Este vorba de Constance. 

— Ce e? s-a întărit ea, ca să poată primi o veste proastă. 

— Despre cine este ea cu adevărat. 

— Cine e? a întrebat Clara. 

Panica îi trecuse, înlocuită de confuzie. 

— A venit aici cu numele de Constance Pineault, dar ăsta era 
numele de domnişoară al mamei ei. Numele său real era 
Constance Ouellet. 

— Cum? 

— Constance Ouellet. 

Myrna își privea prietena. De acum, după reacţia lui 
Gamache, era obișnuită cu pauza aceea. In care oamenii se 
întrebau două lucruri. Cine era Constance Ouellet și de ce face 
Myrna atâta caz din asta. 

Clara s-a încruntat și s-a lăsat pe spate în scaun, încrucișând 
picioarele. Sorbea din scotch și privea fără ţintă. 

lar când și-a dat seama de adevăr, Clara a avut o ușoară 
tresărire. 

e 

Marc Brault s-a întors în camera din față, de data asta fără 
grabă. 

— Le-am spus și celorlalți, a zis el, cu vocea ca în vis. l-am 
cercetat dormitorul. Ştii, Armand, dacă nu ne-ai fi spus cine 
este, nu ne-am fi dat seama. Cel puțin nu până când am fi 
căutat-o în sistem. 

Brault a privit roată prin mica încăpere. 

— Nu există nimic care să sugereze că era una din neamul 
Ouellet. Nici aici, nici în dormitor. Poate că sunt acte sau 
fotografii pe undeva, dar până acum n-am găsit nimic. 

Cei doi bărbaţi au privit camera de jur-împrejur. 

Se găseau acolo bibelouri, cărți și CD-uri, integrame și cutii 
vechi de puzzle. Dovezi ale unei vieți personale, dar nu ale unui 
trecut. 

— Ea e ultima? a întrebat Brault. 


VP - 45 


Gamache a dat din cap. 

— Așa cred. 

Legistul a băgat capul pe ușă și a spus că erau pregătiţi să 
ridice cadavrul - mai voiau polițiștii să mai arunce o privire? 
Brault s-a întors spre Gamache, care a încuviinţat din cap. 

Cei doi bărbaţi l-au urmat pe legist pe coridorul îngust, spre 
un dormitor aflat în fundul casei. Acolo, o echipă de 
criminalistică de la brigada Omucideri a poliţiei din Montreal 
aduna probe. Când a ajuns Gamache, s-au oprit, recunoscându- 
|. Isabelle Lacoste, care nu făcea altceva decât să asiste la 
operaţiune, le-a văzut privirile uimite, atunci când și-au dat 
seama cine este. 

Inspectorul-șef Gamache, de la Sûreté. Omul alături de care 
visau să lucreze cei mai mulți polițiști. Cu excepţia exact a 
acelor polițiști care erau acum numiţi în divizia de Omucideri a 
Șefului. A ocolit banda care desena conturul trupului doamnei 
Ouellet și li s-a alăturat celor doi bărbaţi din pragul ușii. 
Incăperea micuță devenise dintr-odată foarte aglomerată. 

Ca și camera din față, dormitorul avea multe tuşe personale, 
incluzând valiza, deschisă și pregătită, și patul făcut cu grijă. 
Dar, la fel ca și camera din faţă, nu exista nici măcar o 
fotografie. 

— Se poate? l-a întrebat Gamache pe anchetatorul de la 
Criminalistică. 

Acesta a încuviinţat din cap. Șeful a îngenuncheat lângă 
Constance. Femeia purta un halat de casă închis până sus. Pe 
dedesubt se vedea o cămașă de noapte din flanel. În mod sigur 
fusese ucisă chiar când își făcea bagajul, în noaptea dinaintea 
plecării spre Three Pines. 

Inspectorul-șef Gamache a luat-o de mână și i-a privit ochii. 
Erau larg deschişi. Privind ţintă. Foarte albaștri. Foarte morți. 
Fără urmă de surpriză. Fără durere. Fără teamă. 

Goi. Ca și când viaţa s-ar fi scurs pur și simplu din ei. Secaţi, 
ca o baterie. Ar fi fost o scenă pașnică dacă n-ar fi existat 
sângele de sub cap și veioza spartă, acoperită cu sânge, 
prăvălită lângă trupul ei. 

— Pare ceva nepremeditat, a spus unul dintre anchetatori, o 
femeie. Cine a făcut-o n-a venit cu o armă. Veioza este de aici. 

A arătat spre noptieră. 


VP - 46 


Gamache a dat din cap, în semn de aprobare. Dar asta nu 
făcea ca fapta să fie nepremeditată. Insemna doar că ucigașul 
știa unde poate găsi arma crimei. 

A privit iar spre femeia de la picioarele lui și s-a întrebat dacă 
ucigașul avea habar cine era victima. 

e 

— Eşti sigură? a întrebat Clara. 

— Destul de sigură, a răspuns Myrna, străduindu-se să nu 
zâmbească. 

— De ce nu ne-ai spus? 

— Constance a dorit să nu știe nimeni altcineva. Era foarte 
discretă. 

— Am crezut că au murit cu toţii, a replicat Clara, cu voce 
joasă. 

— Spercă nu. 

e 

— Cinstit vorbind, admise Marc Brault în timp ce se pregăteau 
să părăsească reședința Ouellet, treaba asta a venit într-un 
moment cum nu se poate mai prost. De fiecare Crăciun, soții își 
ucid soțiile, angajaţii își ucid patronii. lar unii se sinucid. Acum 
treaba asta. Și cea mai mare parte din echipa mea este în 
vacanţă. 

Gamache a dat din cap. 

— Plec spre Paris într-o săptămână. Reine-Marie este deja 
acolo. 

— lar eu o să mă îndrept vineri spre cabana din Sainte- 
Agathe. 

Brault i-a aruncat colegului său o privire scrutătoare. Deja 
ajunseseră pe trotuar. Vecinii începuseră să se adune și se 
zgâiau curioși. 

— Nu cred că... 

Marc Brault își freca una de alta mâinile înmănușate, ca să se 
încălzească. 

— Știu că ai o grămadă de lucru la cazurile tale, Armand... 

Brault știa mai mult decât atât. Nu pentru că îi spusese 
inspectorul-șef Gamache, ci pentru că fiecare poliţist cu grad 
înalt din Québec și probabil din toată Canada știa. 
Departamentul Omucideri din Sûreté fusese „restructurat”. 
Gamache, deşi  lingușit în public, fusese, în realitate, 
marginalizat din punct de vedere profesional. Fusese umilitor 


VP - 47 


sau ar fi fost dacă inspectorul-șef Gamache nu s-ar fi purtat mai 
departe ca și când n-ar fi observat. 

— Mă ocup bucuros de caz. 

— Merci, a spus Brault, evident ușurat. 

— Bon. 

Inspectorul-șef i-a făcut semn lui Lacoste. Era timpul să plece. 

— Dacă echipa ta reușește să termine interogatoriile și 
raportul medico-legal, preluăm noi mâine-dimineaţă. 

Au pornit spre mașină. Unii vecini cereau informații. 
Inspectorul-șef Brault era vag în explicaţii, dar avea o atitudine 
liniștitoare. 

— Nu vom putea ţine decesul acesta secret, desigur, îi spuse 
el lui Gamache, cu voce joasă. Dar nu-i vom spune numele real. 
O s-o numim Constance Pineault, dacă ne întreabă presa. 

Brault s-a uitat la chipurile îngrijorate ale vecinilor. 

— Mă întreb: oare ei știau cine este? 

— Mă îndoiesc, a răspuns Gamache. Nu ar fi șters toate 
dovezile identităţii sale, inclusiv numele, doar ca să le spună 
adevărul vecinilor. 

— Poate că au aflat cumva, a spus Brault. 

Dar, ca și Gamache, nu prea credea în varianta asta. Cine și- 
ar da seama că bătrâna lui vecină fusese odată vestită nu doar 
în Quebec sau Canada, nici măcar doar în America de Nord, ci în 
întreaga lume? 

Lacoste pornise mașina și direcționase căldura spre parbriz, 
ca să-l dezghețe. Cei doi bărbaţi stăteau lângă mașină. In loc să 
plece, Marc Brault o lungea. 

— Spune direct, i-a zis Gamache. 

— O să demisionezi, Armand? 

— Mă ocup de caz doar de două minute și tu deja îmi ceri 
demisia? a râs Gamache. 

Brault a zâmbit și și-a privit în continuare colegul. Gamache a 
tras adânc aer în piept și și-a potrivit mănușile. 

— Tu ai face-o? a întrebat el, în cele din urmă. 

— La vârsta mea? M-aș putea pensiona, la fel și tu. Dacă șefii 
mei m-ar vrea atât de tare plecat, aș fugi glonţ. 

— Dacă șefii tăi te-ar vrea atât de tare plecat, spuse 
Gamache, nu crezi că te-ai întreba de ce? 


VP - 48 


În spatele lui Brault, Gamache vedea omul de zăpadă de 
peste drum, cu brațele ridicate ca oasele unei creaturi diforme. 
Dând un semnal de alarmă. 

— Pensionează-te, mon ami, zise Brault. Du-te la Paris, 
bucură-te de vacanţă, apoi retrage-te. Dar, mai întâi, rezolvă 
cazul ăsta. 


VP - 49 


Sase 


— Încotro? întrebă Isabelle Lacoste. 

Gamache a verificat ceasul de la bord. Aproape șapte. 

— Trebuie să merg acasă pentru Henri, apoi să mă întorc la 
sediu pentru câteva minute. 

Ştia că ar fi putut să-i ceară fiicei lui, Annie, să hrănească și să 
plimbe câinele, dar avea și ea altele pe cap. 

— Și doamna Landers? a întrebat Lacoste, în timp ce întorcea 
mașina spre casa Șefului, din Outremont. 

Gamache își pusese și el întrebarea aceasta. 

— O să merg acolo în seara asta și o să-i spun chiar eu. 

— Vin cu dumneata, a spus ea. 

— Merci, Isabelle, dar nu-i nevoie. S-ar putea să rămân la 
pensiunea din sat. Inspectorul-șef Brault a spus că ne trimite 
toate dosarele pe care le are. Aș vrea să te rog să le descarci 
mâine-dimineaţă. O să mai încerc să aflu tot ce se poate, în 
Three Pines. 

N-au stat prea mult la el acasă, doar cât să împacheteze un 
bagaj mic de o noapte pentru el și Henri. Gamache i-a făcut 
semn uriașului ciobănesc german să urce pe bancheta din spate 
a mașinii și Henri, cu urechile lui ca un satelit îndreptate înainte, 
a primit comanda cu plăcere. A sărit înăuntru și, de teamă că 
Gamache ar putea să se răzgândească, s-a încovrigat imediat ca 
o minge, cât de strâns a putut. 

Nu mă mai vezi. Nuuu măăă maaai veeeezi. 

Însă, în entuziasmul lui și pentru că mâncase prea repede, 
Henri și-a făcut simțită prezenţa într-un alt mod, mult prea 
familiar. Așezaţi pe locurile din faţă, atât inspectorul-șef 
Gamache, cât și Isabelle Lacoste au crăpat geamurile, preferând 
gerul crâncen de afară în locul a ceea ce ameninţa să topească 
interiorul banchetei. 

— Face des așa? suspină ea. 

— Mi s-a spus că e un semn de afecţiune, zise Șeful, evitându- 
i privirea. Un fel de compliment. 

Gamache a făcut o pauză, întorcând capul spre fereastră. 

— Un mare compliment. 


VP - 50 


Isabelle Lacoste a zâmbit. Era obișnuită cu asemenea 
„complimente” din partea soțului ei și acum din partea fiului mai 
mic. Se întreba de ce cromozomul Y era atât de mirositor. 

Ajunși la sediul poliţiei, Gamache l-a legat pe Henri cu o lesă 
din piele și au intrat toţi trei în clădire. 

— Ţine-l, te rog! a strigat Lacoste spre un bărbat din liftul 
aflat tocmai în capătul coridorului. A alergat spre el, cu 
Gamache și Henri un pas în spate, apoi a încetinit brusc. Și s-a 
oprit. 

Bărbatul din lift a apăsat un buton. Apoi l-a apăsat din nou. Și 
din nou. Lacoste s-a oprit la treizeci de centimetri de ascensor. 
Dorindu-și ca ușile să se închidă și să-l poată lua pe următorul. 

Dar inspectorul-șef Gamache nu a ezitat. El și Henri au trecut 
pe lângă Lacoste și au intrat în lift, aparent fără să-l bage de 
seamă pe bărbatul care ţinea degetul apăsat tare pe butonul de 
închidere. Când ușile au început să se închidă, Gamache a întins 
mâna ca să le oprească și a privit-o pe Lacoste. 

— Vii? 

Ea a pășit înăuntru, alăturându-se lui Armand Gamache și 
Henri. Și lui Jean-Guy Beauvoir. 

Gamache l-a salutat pe fostul său adjunct cu o ușoară 
înclinare din cap. Jean-Guy Beauvoir nu i-a răspuns la salut, 
preferând să privească drept în faţă. Dacă Isabelle Lacoste nu ar 
fi crezut deja, atunci când a intrat în lift, în lucruri precum 
energia și undele, ar fi făcut-o la ieșire. Inspectorul Beauvoir 
trepida, radia din cauza emoţiilor puternice. 

Dar ce fel de emoţii erau? Lacoste se uita la cifre - 2... 3... 4 - 
și încerca să analizeze valurile care ţâșneau din Jean-Guy 
Beauvoir. 

Ruşine? Jenă? Era sigură că ea le-ar fi simţit pe amândouă 
dacă ar fi fost în locul lui. Dar el nu. Și bănuia că ceea ce simţea 
și radia Beauvoir era ceva mai meschin. Mai primitiv. Mai 
simplist. 

Ceea ce ieșea din el era furie. 

6... 7... 

Lacoste a privit reflecția lui Beauvoir în ușa înfundată și 
zgâriată. Abia dacă-l mai zărise de când se transferase de la 
Omucideri în departamentul superintendentului-șef Francoeur. 

Isabelle Lacoste și-l amintea pe mentorul ei ca pe un bărbat 
sprinten, energic, uneori de-a dreptul frenetic. Subţirimea din 


VP -51 


conturul robust al lui Gamache. Raţionalul din intuiţia Șefului. 
Era acțiunea din contemplarea lui Gamache. 

Lui Beauvoir îi plăceau listele. Lui Gamache, gândurile, ideile. 

Lui Beauvoir îi plăcea să întrebe, lui Gamache, să asculte. 

Și totuși exista o legătură între bărbatul în vârstă și cel tânăr, 
o legătură care părea să reziste în timp. Deţineau fiecare un loc 
firesc, aproape antic, în viaţa celuilalt. Care făcea totul mult mai 
profund, de când Jean-Guy Beauvoir se îndrăgostise de Annie, 
fiica Șefului. 

Lacoste fusese surprinsă de pasiunea lui Beauvoir pentru 
Annie. Nu avea nimic din fosta lui nevastă sau din galeria de 
frumuseți de Québec ce îi fuseseră iubite. Annie Gamache 
alesese confortul în locul modei. Nu era nici frumoasă, nici 
urâtă. Nici slabă, nici grasă. Annie Gamache n-ar fi fost în veci 
cea mai atrăgătoare femeie dintr-o încăpere. Niciodată nu s-ar fi 
întors capete după ea. 

Până când izbucnea în râs. Sau deschidea gura să vorbească. 

Spre uimirea lui Lacoste, Jean-Guy Beauvoir înţelesese ceva 
ce n-ar fi priceput prea mulţi bărbaţi. Cât de frumoasă și 
atrăgătoare era fericirea. 

Annie Gamache era fericită, iar Beauvoir se îndrăgostise de 
ea. 

Asta admira Isabelle Lacoste la el. De fapt, admira multe 
lucruri la mentorul ei, dar cel mai mult pasiunea pentru jobul lui 
și loialitatea neîndoielnică faţă de inspectorul-șef Gamache. 

Până acum câteva luni. Deși, ca să fie complet onestă, fisurile 
începuseră să apară înainte de asta. 

Și-a mutat privirea spre reflexia lui Gamache. Părea relaxat, 
ținând slab în mână lesa lui Henri. A adăstat asupra cicatricei de 
pe tâmpla lui căruntă. 

Nimic nu mai fusese la fel din ziua în care se întâmplase. Nu 
se mai putea. Nu mai avea cum. Dar lui Lacoste îi luase ceva ca 
să-și dea seama cât de mult se schimbase totul. 

Acum stătea între ruine, în mijlocul molozului, mult vărsat 
chiar de Beauvoir. Faţa lui proaspăt rasă era pământie, căzută. 
Arăta mult mai bătrân decât cei treizeci și opt de ani pe care îi 
avea. Nu era doar obosit, nici măcar epuizat, ci scobit pe 
dinăuntru. Și în gaura aia pusese, ca să-l păstreze bine, ultimul 
lucru care îi mai rămăsese. Furia. 

9... 10... 


VP - 52 


Slaba speranţă pe care o mai avea Lacoste, că Șeful și 
inspectorul Beauvoir doar simulau ruptura dintre ei, se 
evaporase și ea. Nu mai exista niciun liman. Nicio speranţă. 
Nicio îndoială. 

Jean-Guy Beauvoir îl dispreţuia pe Armand Gamache. Nu era 
doar un rol. 

Isabelle Lacoste se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost 
în lift cu ei. Doi oameni înarmaţi. Și unul dintre ei cu avantajul, 
dacă se putea spune așa, de a nutri o furie devastatoare. 

Un bărbat cu o armă și nimic altceva de pierdut. 

Dacă Jean-Guy Beauvoir îl detesta pe Gamache, Lacoste se 
întreba ce simţea Șeful. 

L-a studiat din nou în ușa zgâriată și ciupită a liftului. Părea 
complet în largul lui. 

Henri a ales, dacă se poate vorbi despre o alegere în astfel de 
cazuri, să le mai avanseze un mare compliment, chiar în 
momentul acela. Lacoste și-a acoperit fața cu mâna, dintr-un 
instinct involuntar de supravieţuire. 

Câinele, fără să ia în seamă aerul acru, a privit în jur, cu 
medalioanele ciocnindu-se vesel unele de altele. Ochii lui mari, 
căprui, îl priveau pe bărbatul de lângă el. Nu pe cel care ţinea 
lesa. Pe celălalt. 

Un bărbat cunoscut. 

14... 15. 

Liftul s-a oprit și ușa s-a deschis, aducând ceva oxigen 
înăuntru. Isabelle se întreba dacă e nevoie să-și ardă hainele. 

Gamache a ţinut ușa deschisă pentru Lacoste, iar ea a ieșit 
cât de repede a putut, disperată să fugă de miasma dinăuntru, 
de care Henri putea fi doar în parte învinovâăţit. Dar înainte ca 
Gamache să pășească afară, Henri s-a întors spre Beauvoir și l-a 
lins pe mână. 

Beauvoir și-a tras mâna, ca ars. 

Ciobăânescul german l-a urmat pe Șef și a ieșit din lift. Și ușile 
s-au închis în urma lor. În timp ce se îndreptau toţi trei spre ușile 
de sticlă ale departamentului Omucideri, Lacoste a observat că 
mâna care ţinea lesa tremura. 

Era un tremur vag, dar era. 

Și Lacoste și-a dat seama că Gamache îl controla perfect pe 
Henri, cu excepţia maruntaielor lui. Ar fi putut să ţină lesa mai 


VP-53 


strâns, ca să-l împiedice pe ciobănesc să ajungă aproape de 
Beauvoir. 

Însă n-o făcuse. Îl lăsase să-l lingă pe mână. Permisese un 
pupic. 

e 

Liftul a ajuns la ultimul etaj al sediului central al Sûreté și 
ușile s-au deschis. Pe coridor așteptau doi bărbaţi. 

— Sfinte Dumnezeule, Beauvoir, ce putoare! 

Unul dintre ei s-a încruntat. 

— Nu-i de la mine. 

Beauvoir încă simțea pe mână atingerea lui Henri, umedă și 
caldă. 

— Sigur, a spus bărbatul, făcându-i celuilalt cu ochiul. 

— Du-te dracului, a mormăit Beauvoir și s-a repezit printre ei, 
spre birou. 

e 

Inspectorul-șef Gamache şi-a plimbat privirea prin 
departamentul lui de anchetare a Omuciderilor. Acolo unde altă 
dată lucrau şi noaptea agenți ocupați, birourile erau acum 
goale. 

Și-ar fi dorit ca liniștea asta să fi existat pentru că toate 
crimele fuseseră rezolvate. Sau, mai bine de-atât, să nu fi 
existat deloc crime. Să nu mai fi existat dureri atât de mari, 
încât să facă pe cineva să ia o viață de om. Pe a altcuiva sau pe 
a lui însuși. 

Precum în cazul lui Constance Ouellet. Sau al cadavrului de 
sub pod. Sau al felului în care se simţise el în lift, adineauri. 

Dar Armand Gamache era realist și-și dădea seama că lunga 
listă a crimelor nu va face decât să crească. Ce va scădea va fi 
numai capacitatea lui de a le rezolva. 

e 

Superintendentul-șef Francoeur nu s-a ridicat. Nu a ridicat 
privirea. l-a ignorat pe Beauvoir și pe ceilalți, în timp ce se 
așezau pe scaune, în biroul lui personal, uriaș. 

Beauvoir se obişnuise deja cu asta. Superintendentul-șef 
Francoeur era cel mai vechi polițist din Québec și o arăta din 
plin. Distins, cu părul grizonant și o atitudine încrezătoare, 
degaja un aer de autoritate. Nu era un om cu care să te joci. 
Superintendentul-șef Francoeur, asociat al premierului, lua masa 


VP - 54 


cu ministrul Siguranței Publice. Se tutuia cu cardinalul din 
Quebec. 

Spre deosebire de Gamache, Francoeur le dădea libertate 
deplină agenţilor săi. Nu-i păsa cum obţin rezultate. Doar s-o 
rezolvi, atât le spunea. 

Singura lege valabilă era superintendentul-șef Francoeur. 
Singura linie care nu trebuia depășită era cea desenată în jurul 
lui. Puterea sa era absolută și nu putea fi pusă la îndoială. 

Să lucrezi cu Gamache era întotdeauna atât de complicat. 
Atât de multe zone gri. Întotdeauna se iscau dezbateri despre ce 
era corect, de parcă asta era o întrebare dificilă. 

Să lucrezi cu superintendentul-șef Francoeur era simplu. 

Cetăţenii care respectau legea se aflau în siguranţă, infractorii 
nu. Francoeur avea încredere că oamenii lui decideau cine e 
cine și știau ce să facă în fiecare situaţie. lar atunci când făceau 
greșeli? Își ţineau spatele unii altora. Se apărau unii pe alţii. Se 
protejau unii pe alţii. 

Spre deosebire de Gamache. 

Beauvoir s-a frecat pe mână, încercând să șteargă atingerea, 
ca o șfichiuială. Se gândea la lucrurile pe care ar fi trebuit, ar fi 
putut să i le spună fostului său șef. Dar nu o făcuse. 

e 

— Lasă-ți lucrurile și du-te acasă, a spus Gamache, din ușa 
biroului. 

— Ești sigur că nu vrei să merg înapoi cu tine? a întrebat 
Lacoste. 

— Sunt sigur. Cum ţi-am zis, probabil rămân acolo peste 
noapte. Mulţumesc, Isabelle. 

În timp ce o privea a văzut, așa cum vedea aproape de 
fiecare dată, o imagine rapidă. A inspectorului Lacoste 
aplecându-se asupra lui. Strigându-l. Și a simţit din nou cum i-a 
prins capul în mâini, pe când zăcea căzut pe asfalt. 

Pieptul îi era strivit de o greutate copleșitoare și capul îi vuia. 
Erau două cuvinte care trebuia să fie spuse. Doar două, iar el se 
uita ţintă la Lacoste, sperând cu disperare să-l înţeleagă. 

Reine-Marie. 

Asta era tot ce rămăsese de spus. 

La început, după ce s-a făcut bine și și-a amintit chipul lui 
Isabelle atât de aproape de al lui, a fost stânjenit de 
vulnerabilitatea pe care o arătase. 


VP- 55 


Treaba lui era s-o călăuzească, s-o apere. Și dăduse greș. În 
schimb, îl salvase ea pe el. 

Însă acum, când o privea și imaginea aceea rapidă a izbucnit 
între ei, și-a dat seama că acel moment îi legase pentru 
totdeauna. Și a simţit pentru ea doar o imensă afecţiune. ȘI 
recunoștință. Fiindcă a stat lângă el și a auzit acele cuvinte abia 
șoptite. Ea fusese vasul în care își vărsase ultimele gânduri. 

Reine-Marie. 

Armand Gamache își va aminti mereu enorma ușurare pe 
care o simţise când și-a dat seama că îl înţelesese. Și că putea 
să plece. 

Însă, desigur, nu plecase. Supravieţuise, în mare parte 
mulțumită lui Isabelle Lacoste. Dar atât de mulți dintre agenţii 
săi nu supraviețuiseră în ziua aceea. 

Inclusiv Jean-Guy Beauvoir. Fandositul, plicticosul ăla 
enervant, cu mintea ascuţită, intrase în fabrica aia și ieșise 
altcineva. 

— Du-te acasă, Isabelle, a spus Gamache. 

e 

Superintendentul citea în continuare documentul din fața lui, 
dând încet câte o pagină. 

Beauvoir a recunoscut raportul despre raidul pe care îl făcuse 
cu câteva zile în urmă. 

— Văd aici, a spus Francoeur rar, cu vocea lui adâncă și 
calmă, că „nu toate probele au ajuns în depozit”. 

A întâlnit privirea lui Beauvoir, care căscase ochii. 

— Par să lipsească ceva droguri. 

Mintea lui Beauvoir a luat-o la fugă, în timp ce 
superintendentul și-a coborât din nou privirea pe raport. 

— Dar nu cred că asta ne va afecta cazul, a spus Francoeur 
într-un final, întorcându-se spre Martin Tessier. Scoate asta din 
raport. 

A întins hârtia spre adjunctul lui. 

— Da, domnule, să trăiţi! 

— Într-o jumătate de oră ies la cină cu cardinalul. Este foarte 
îngrijorat în legătură cu violența găștilor de motociclişti. Ce să-i 
spun? 

— E regretabil că fata aia a fost omorâtă, a spus Tessier. 

Francoeur l-a privit ţintă. 

— Nu cred că e nevoie să-i spun asta, ce zici? 


VP - 56 


Beauvoir știa despre ce vorbesc. Toată lumea din Quebec știa. 
Un copil de șapte ani fusese ucis alături de câţiva membri ai 
bandei Îngerii Iadului, în explozia unei mașini-capcană. Fusese 
peste tot la știri. 

— Până în momentul ăla am avut mare succes furnizând 
informaţii rivalilor lor, a spus Tessier, și întărâtând bandele una 
împotriva celeilalte. 

Beauvoir ajunsese să aprecieze frumusețea acestei strategii, 
deși la început fusese șocat. Lasă infractorii să se omoare între 
ei. Tot ce avea Sûreté de făcut era să-i ghideze un pic. Să scape 
un capăt de informaţie aici. Un capăt dincolo. Și apoi să lase 
cale liberă. Găștile rivale se ocupau de restul. Era ușor și simplu 
și, mai presus de orice, eficient. E adevărat, câteodată se mai 
nimereau în drum și civili, dar Sûreté avea grijă să strecoare în 
presă informaţia că mortul sau moarta nu era poate atât de 
nevinovat sau nevinovată cum susţinea familia. 

Și funcţionase. Până la copilul ăsta. 

— Ce facem în legătură cu asta? a întrebat Francoeur. 

— Păi trebuie să răspundem. Să le atacăm unul dintre 
adăposturi. Din moment ce Rock Machine a pus bomba aia care 
a omorât copilul, trebuie să planificăm un raid asupra lor. 

Jean-Guy Beauvoir a coborât privirea, studiind covorul. 
Studiindu-și mâinile. 

Nu eu. Nu eu. Nu din nou. 

— Nu mă interesează detaliile. 

Francoeur s-a ridicat și au sărit și ei în picioare. 

— Fă-o și gata. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— “Nțeles, domnule, să trăiţi! a spus Tessier și l-a urmat 
ușă. 

Beauvoir i-a privit plecând și apoi a expirat. Era în siguranţă. 

In fața liftului, superintendentul-șef i-a dat lui Tessier o 
sticluţa. 

— Mi se pare că nou-venitul este un pic speriat, nu crezi? 

Francoeur a îndesat flaconul cu pastile în palma lui Tessier. 

— la-l pe Beauvoir în raid. 

Apoi a intrat în lift. 


a 


Beauvoir stătea la biroul lui, holbându-se fără ţintă la ecranul 
computerului. Încercând să-și scoată întâlnirea aceea din minte. 
Nu cea cu Francoeur, cea cu Gamache. Işi organizase 


VP - 57 


programul, făcuse tot ce se putea face, doar ca să evite să-l 
vadă pe Șef. Și funcţionase luni întregi, dar nu și astăzi. Işi 
simţea toată carnea de parcă fusese bătut. Mai puţin o porţiune 
micuță de pe mână. Care părea încă umedă și caldă, oricât ar fi 
șters-o ca s-o usuce. 

Beauvoir a simţit că-i stătea cineva în spate și a ridicat 
privirea. 

— Vești bune, i-a spus inspectorul Tessier. L-ai impresionat pe 
Francoeur. Vrea să mergi în raid. 

Lui Beauvoir i s-a strâns stomacul. Luase deja două 
OxyContin!?, dar durerea se întorsese. 

Aplecat peste birou, Tessier a așezat flaconul cu pilule lângă 
mâna lui Beauvoir. 

— Cu toţii avem nevoie de ajutor din când în când. Tessier a 
bătut ușor pe capacul sticluţei, iar vocea îi era blândă și joasă. 

— la una din astea. Nu-i mare lucru. Doar să te relaxeze. Cu 
toţii luam. O să te simţi mai bine. 

Beauvoir s-a holbat la sticluţă. În minte i-a sunat un mic 
semnal de alarmă, dar era prea departe și prea târziu. 


12 Medicament opioid pentru ameliorarea durerilor moderate. (N.red.). 
VP - 58 


Sapte 


Armand Gamache a stins luminile, apoi el și Henri au apucat-o 
pe coridor, însă în loc să apese butonul de coborâre cu liftul, l-a 
apăsat pe cel de urcare. Nu chiar pentru ultimul etaj, ci pentru 
cel de dedesubtul lui. S-a uitat la ceas. Opt și jumătate. Perfect. 

Un minut mai târziu bătea la o ușă și intra fără să aștepte 
vreun răspuns. 

— Bon, a spus superintendentul Brunel. Ai ajuns. 

Therese Brunel, mărunţică și îngrijită ca de obicei, s-a ridicat 
și i-a indicat un scaun chiar lângă soţul ei, Jérôme, care îl 
întâmpinase și el în picioare. Și-au strâns mâinile și s-au așezat 
cu toţii. 

Therese Brunel trecuse de mult de vârsta de pensionare din 
Sûreté, dar nimeni n-avea stomacul sau vreun alt organ necesar 
ca să i-o spună. Intrase târziu în poliţie, fusese antrenată de 
Gamache, apoi îl depășise rapid, în parte datorită muncii 
sustinute și priceperii ei, dar mai ales, așa cum știau cu toții, 
pentru că ascensiunea lui Gamache se lovise de un zid construit 
de superintendentul-șef Francoeur. 

Se împrieteniseră încă din academie, când ea avea de două 
ori vârsta oricărui alt recrut, iar el îi fusese profesor. 

Rolurile, birourile, gradele pe care le aveau acum ar fi trebuit 
să fie pe dos. Therese Brunel știa lucrul ăsta. Jérôme îl știa și el. 
Și Gamache îl știa, deși părea singurul căruia nu-i păsa. 

S-au așezat pe canapea și pe fotolii, iar Henri s-a strecurat 
între Gamache și Jérôme. Bătrânul și-a lăsat mâna să cadă, 
mângâindu-l absent. 

Jérôme, plutind ușor spre optzeci de ani, era aproape complet 
rotund și, dacă ar fi fost ceva mai mic, Henri s-ar fi simţit în mod 
sigur tentat să-l vâneze. 

In ciuda diferenţei de grad, era limpede că la comandă se afla 
Armand Gamache. Era ședința lui, chiar dacă nu se ţinea în 
biroul lui. 

— Ce noutăţi ai? a întrebat-o el pe Therese. 

— Cred că ne apropiem, Armand, dar avem o problemă. 


VP -59 


— M-am lovit de niște obstacole, a explicat Jérôme. Oricine o 
face, e deștept. Chiar când să ies și eu din ceaţă, mă trezesc că 
sunt, de fapt, într-un cul-de-sac”. 

Tonul vocii îi era arțăgos, însă avea o atitudine jovială. Jérôme 
s-a înclinat în faţă, cu palmele împreunate. Ochii îi străluceau și 
se lupta cu un zâmbet. 

Se distra. 

Doctorul Brunel era investigator, dar nu pentru Sûreté. Acum 
era la pensie, fusese șeful serviciilor de urgență din Spitalul 
Notre-Dame din Montréal. Era pregătit să evalueze rapid o 
urgență medicală, să trieze, să diagnosticheze. Apoi să trateze. 

Se retrăsese din activitate în urmă cu câţiva ani și își 
concentrase energia și priceperea pentru rezolvarea puzzle- 
urilor, a cifrelor. Atât soția lui, cât și inspectorul-șef Gamache îl 
consultau în cazurile care implicau coduri. Dar era mai mult 
decât un doctor care își omora timpul. Jérôme Brunel era născut 
să rezolve puzzle-uri. Mintea lui vedea și făcea conexiuni care 
altora le-ar fi luat ore sau zile, sau s-ar fi putut să nu le găsească 
niciodată. 

Dar jocul preferat al doctorului Brunel, drogul lui preferat erau 
computerele. Era dependent de cibernetică, iar Gamache îi 
adusese heroină pură sub forma unui puzzle îmbârnligat. 

— N-am văzut niciodată atâtea niveluri de securitate, a spus 
Jérôme. Cineva încearcă din răsputeri să ascundă lucrul ăsta. 

— Dar despre ce lucru e vorba? a întrebat Gamache. 

— Ne-ai cerut să aflăm cine a făcut publică filmarea raidului 
de la fabrică, a spus superintendentul Brunel. Cel condus de 
tine, Armand. 

Gamache a dat din cap. Filmarea fusese realizată cu acele 
camere video micuţe pe care le purtau agenţii, atașate la căşti. 
Înregistrau totul. 

— Bineînțeles că a fost și o anchetă, a continuat 
superintendentul Brunel. Concluzia diviziei de  Infracţiuni 
Informatice a fost că un hacker norocos a găsit filmările, le-a 
editat și le-a pus pe internet. 

— Tâmpenii, a spus doctorul Brunel. Un hacker n-ar fi avut 
cum să dea pur și simplu peste fișierele alea. Sunt prea bine 
păzite. 

— Atunci? s-a întors Gamache spre Jerôme. Cine a făcut-o? 


13 Fundătură, punct mort (în Ib. franceză, în original). (N.t.). 
VP - 60 


Însă știau cu toţii cine o făcuse. Dacă nu era un hacker 
norocos, trebuia să fie cineva din interiorul Sûreté, suficient de 
sus în ierarhie, încât să-și poată acoperi urmele. Dar doctorul 
Brunel găsise urmele alea și mersese pe ele. 

Știau cu toţii că duceau la biroul aflat exact deasupra lor. La 
cel mai înalt nivel din Sûreté. 

Insă Gamache începuse de mult să se întrebe dacă își puneau 
întrebarea corectă. Nu cine, ci de ce. Bănuia că aflaseră că acel 
video era urma dezgustătoare a unei creaturi mult mai mari. 
Confundaseră un merde!* cu ameninţarea propriu-zisă. 

Armand Gamache a cântărit din ochi adunarea. Un ofiţer cu 
vechime în Sûreté, trecut de mult de vârsta pensionării. Un 
doctor rotunjor. Și el însuși. Un ofițer de vârstă mijlocie, 
marginalizat. 

Doar ei trei. Și creatura pe care o căutau și care părea să fie 
tot mai mare de fiecare dată când reușeau să întrezărească o 
frântură din ea. 

Gamache știa totuși că ceea ce era un dezavantaj era 
totodată și un avantaj. Erau cu ușurință neglijaţi, disprețuiţi, mai 
ales de aceia care se credeau invizibili și invincibili. 

— Cred că ne apropiem tot mai mult, Armand, dar ajung 
mereu în fundături, spusese Jérôme. 

Dintr-odată, doctorul arăta un pic enigmatic. 

— Spune mai departe, l-a îndemnat Gamache. 

— Nu sunt sigur, dar cred că am detectat un urmăritor. 

Gamache nu a spus nimic. Ştia ce este un urmăritor, atât în 
fapt, cât și în termeni cibernetici. Dar voia ca Jérôme să fie mai 
precis. 

— Dacă am dreptate, este foarte îndemânatic și abil. Este 
posibil să mă urmărească de ceva vreme. 

Gamache și-a așezat coatele pe genunchi, împreunându-și 
palmele mari în faţă. Precum o navă de război plonjând spre 
țintă. 

— Este Francoeur? a întrebat el. N-avea rost să se prefacă 
astfel că ar fi altceva. 

— Nu el, personal, a spus Jérôme, dar cred că oricine ar fi este 
din interiorul reţelei din Sûreté. Fac treaba asta de ceva timp și 
nu am văzut ceva mai sofisticat. Ori de câte ori mă opresc să 
mă uit la ceva, e și el prin zonă, bine ascuns. 


14 Rahat (în Ib. franceză, în original). (N.t.). 
VP -61 


— Dar cum ţi-ai dat totuși seama că este acolo? a întrebat 
Gamache. 

— Nu știu sigur, este o impresie, o mișcare, o schimbare. 

Brunel s-a oprit și, pentru prima dată, Gamache a văzut în 
doctorul cel vesel o urmă de îngrijorare. Un sentiment că, oricât 
de bun ar fi, doctorul Brunel ar putea să se lupte cu cineva și 
mai bun. 

Gamache s-a lăsat pe spate în scaun, ca și când cineva ar fi 
trecut pe lângă el și l-ar fi împins. Ce secret am descoperit? 

Nu doar că vânau creatura, dar se părea că acum creatura îi 
vâna pe ei. 

— Urmăritorul știe cine ești? l-a întrebat el pe Jérôme. 

— Nu cred. 

— Doar crezi? a întrebat Gamache, cu vocea tăioasă și ochii 
neîndurători. 

— Nu, a scuturat Jérôme din cap. Nu știe. 

incă. Vorba a rămas nespusă, dar subînțeleasă. Încă. 

— Ai grijă, Jérôme, a spus Gamache, în timp ce se ridica, 
apucând lesa lui Henri. 

Și-a luat rămas-bun, s-a despărţit de ei și s-a cufundat în 
noapte. 

Luminile orașelor, orășelelor și satelor păleau în oglinda lui 
retrovizoare, în timp ce se afunda tot mai mult în pădure. După 
o vreme, întunericul a cuprins totul, tăiat doar de razele farurilor 
pe drumul înzăpezit. În cele din urmă, a zărit în faţă o ușoară 
licărire și a știut ce este. Mașina lui Gamache a urcat dealul și 
acolo, în vale, a văzut trei pini luminaţi cu beculețe de Crăciun 
verzi, roșii și galbene. Păreau mii și mii. Și peste tot în sat, pe 
verande, pe gardurile din stinghii de lemn și de-a lungul podului 
de piatră, erau atârnate luminiţe vesele. 

Când mașina a coborât dealul, semnalul telefonului s-a 
pierdut. Fără apeluri, fără e-mailuri. Era ca și când el și Henri, 
adormit pe locul din spate, căzuseră de pe suprafaţa 
pământului. 

A parcat în faţa Librăriei cu Cărţi Vechi și Noi a Myrnei și a 
remarcat luminile încă aprinse de la etaj. De atâtea ori venise 
aici ca să găsească moartea. De data asta, o adusese cu el. 


VP - 62 


Opt 


Clara Morrow a fost prima care a observat sosirea mașinii. 

Ea și Myrna luaseră o cină simplă, formată din tocană încălzită 
și salată, apoi Clara se ridicase să spele vasele, iar Myrna i se 
alăturase curând. 

— Mă descurc, spusese ea, scurgând detergentul lichid de 
vase în apă fierbinte și uitându-se cum face spumă. 

Treaba asta i se părea mereu ciudat de multumitoare. O făcea 
să se simtă ca un magician sau ca o vrăjitoare, ori ca o 
alchimistă. Poate nu era la fel de valoros ca transformarea 
plumbului în aur, dar cel puţin la fel de folositor. 

Clarei Morrow nu-i plăceau treburile casnice. Ce-i plăcea ei 
era magia. Apa transformată în spumă. Vasele murdare într- 
unele curate. O pânză albă într-o operă de artă. 

Nu-i plăcea atât schimbarea, cât metamorfozarea. 

— Tu stai jos, a spus ea, dar Myrna a luat un șervet și a căutat 
un vas curat, cald. 

— Mă ajută să alung gândurile. 

Știau amândouă că ștersul vaselor era o bărcuţă fragilă pe o 
mare agitată, dar dacă asta o ţinea pe Myrna măcar pentru o 
vreme pe linia de plutire, Clara era mulțumită. 

Au găsit împreună un ritm liniștitor. Ea spăla vasele și Myrna 
le ștergea. După ce a terminat, Clara a scurs apa, a șters 
chiuveta și s-a întors cu fața spre odaie. Nu se schimbase din 
vremea în care Myrna renunţase la cabinetul ei de psiholog, din 
Montréal, și își umpluse mașinuţa cu toate averile ei lumești. 
Când a ajuns în Three Pines, arăta precum cineva care a fugit de 
la circ. 

Apoi se dăduse jos, o negresă uriașă, în mod sigur mai mare 
decât mașina în sine. Se pierduse pe drumuri lăturalnice și, când 
a găsit pe neașteptate sătucul ăsta, s-a oprit pentru o cafea, o 
gustare și o pauză de mers la baie. O mică oprire în drumul ei 
spre altundeva, mai incitant, mai promiţător. Dar Myrna Landers 
n-a mai plecat niciodată. 

După o cafe au lait și nişte patiserii în bistrou, și-a dat seama 
că se simţea foarte bine unde era. 


VP - 63 


Myrna despachetase, închiriase magazinul gol de lângă 
bistroul lui Olivier și deschisese Librăria de Cărţi Vechi și Noi. Se 
mutase la etaj, în spaţiul de la mansardă. 

Așa o întâlnise Clara pe Myrna, pentru prima dată. Trecuse să 
vadă cum merge noua librărie și auzise cum cineva mătură și 
asudă de zor deasupra, la etaj. Urcând scările din spatele 
magazinului, Clara a găsit-o Myrna. 

Măturând și asudând. 

De atunci rămăseseră prietene. 

O văzuse pe Myrna făcând vrăji, transformând un magazin gol 
într-o librărie. Transformând un loc pustiu într-unul de întâlnire. 
Transformând un pod nefolosit într-o casă. Transformând o viaţă 
nefericită într-una plină de mulțumire. 

Poate că Three Pines era un loc statornic, dar inert nu fusese 
niciodată. 

În timp ce survola camera cu privirea, uitându-se pe fereastră 
la luminiţele de Crăciun, Clara n-a fost sigură că a văzut într- 
adevăr strălucirea aceea scurtă. Farurile. 

Însă atunci a auzit motorul mașinii. S-a întors spre Myrna, 
care auzise și ea. 

S-au gândit amândouă la același lucru. Constance. 

Clara a încercat să-și domolească sentimentul de ușurare, 
știind că e prematur, însă l-a simţit clocotind peste grija ei. 

La parter s-a auzit clopoțelul ușii de la intrare. Și pași. Au 
auzit pe cineva, o singură persoană, parcurgând podeaua de la 
etajul de sub ele. 

Myrna a prins mâna Clarei și a strigat tare: 

— Alo? 

Apoi a urmat o pauză. Și o voce cunoscută. 

— Myrna? 

Clara a simţit cum palma Myrnei se răcește. Nu era 
Constance. Era mesagerul. Omul de la telegraf, împingând la 
bicicletă”. 

Era șeful departamentului Omucideri din Sûreté. 

(J 

Myrna ținea cu amândouă mâinile cana de ceai neatinsă. 

Ideea era să-i țină de cald, nu s-o bea. 


15 Pentru multă vreme, telegraful a fost cea mai rapidă formă de transmitere a 
mesajelor, iar telegramele erau livrate destinatarilor prin mesageri pe bicicletă. 
(N.red.). 


VP - 64 


Privea ţintă pe gemulețul sobei, la flăcări și jar. Lumina se 
reflecta pe chipul ei, făcându-l mai plin de viaţă decât era, de 
fapt. 

Clara stătea pe canapea, iar Armand în fotoliul din fața 
Myrnei. Și el ţinea o cană cu ceai, în palmele lui mari. Insă nu 
privea focul, ci pe Myrna. 

După ce amușinase prin mansardă, Henri își găsise liniștea pe 
covorașul din faţa șemineului. 

— Crezi că a suferit? a întrebat Myrna, cu ochii ţintă tot la foc. 

— Nu cred. 

— Și nu știi cine a făcut asta? 

Asta. Asta. Myrna nu putea să se adune nici cât să spună tare 
ce era „asta”. După ce trecuse o zi și Constance nu apăruse, 
fără ca măcar să dea un telefon, Myrna se pregătise pentru ce 
era mai rău. Că prietena ei a făcut atac de cord. Atac cerebral. 
Accident. 

Nu-i trecuse deloc prin minte că ar putea fi chiar mai rău de- 
atât. Că prietena ei nu-și pierduse viața, ci i-o luase cineva. 

— Nu știm încă, dar o să aflu. 

Gamache se aplecase în față. 

— Poţi? a întrebat Clara, care vorbea pentru prima dată de 
când le dăduse vestea. 

— Nu locuia în Montréal? Nu-i în afara jurisdicției tale? 

— Este, dar șeful departamentului Omucideri din Montreal 
este prietenul meu. Mi-a dat cazul pe mână. O știai bine pe 
Constance? a întrebat-o el pe Myrna. 

Femeia a deschis gura, apoi s-a uitat la Clara. 

— Oh, a spus Clara, înțelegând dintr-odată. 

— Vrei să plec? 

Myrna a ezitat, apoi a dat din cap. 

— Nu, iartă-mă. Puterea obișnuinţei, să nu vorbesc despre un 
client. 

— Deci era clientă, nu doar o prietenă, a spus Gamache. Nu-și 
scosese carnețelul, prefera să asculte cu atenție. 

— La început a fost clientă, apoi prietenă. 

— Cum v-aţi întâlnit? 

— Acum ceva timp, a venit pentru consiliere. 

— Când? 

Myrna s-a gândit un pic. 

— Acum douăzeci și trei de ani. 


VP - 65 


Părea și ea puţin uimită de lucrul ăsta. 

— O știam de douăzeci și trei de ani, s-a minunat Myrna, apoi 
s-a străduit să revină la realitate. 

— După ce a încetat să vină la ședințele de terapie, am rămas 
în legătură. leșeam la cină, la vreo piesă de teatru. Nu prea des, 
dar ca două femei singure ce ne găseam, aveam multe în 
comun. Imi plăcea de ea. 

— Este neobișnuit, a întrebat Gamache, să te împrietenești cu 
un client? 

— Un fost client, dar da, este foarte rar. Este singura dată 
când mi s-a întâmplat lucrul ăsta. Un terapeut trebuie să aibă 
graniţe clare, chiar și cu foștii clienți. Oamenii au intrat deja în 
minţile noastre, dacă intră și în vieţile noastre, atunci e o 
problemă. 

— Constance o făcuse? 

Myrna a dat din cap. 

— Cred că eram amândouă cam singure, iar ea părea destul 
de înzdrăvenită. 

— Destul? a întrebat Gamache. 

— Care dintre noi este complet zdravăn la cap, inspectore- 
șef? 

Au privit-o pe Clara, al cărei păr stătea iar măciucă, 
confluență teribilă a zburlirii, electricităţii statice și a obiceiului 
de a-și trece mâinile prin el. 

— Ce e? a întrebat Clara. 

Gamache s-a întors din nou spre Myrna. 

— Ai mai văzut-o pe Constance de când te-ai mutat în Three 
Pines? 

— De câteva ori, când am mers în Montréal. Niciodată aici. 
Am ţinut legătura prin ilustrate și telefon. Adevărul este că ne- 
am cam îndepărtat în ultimii ani. 

— Și ce-a adus-o acum în vizită? a întrebat Șeful. Ai invitat-o 
tu? 

Myrna s-a gândit puţin, apoi a dat din cap. 

— Nu, nu cred. Cred că a fost ideea ei, deși este posibil să fi 
sugerat că i-ar plăcea să vină și atunci s-o fi invitat chiar eu. 

— Avea vreun motiv anume să-și dorească să te viziteze? 

Din nou, Myrna s-a gândit înainte de a răspunde. 

— Sora ei a murit în octombrie, după cum ai auzit, probabil... 


VP - 66 


Gamache a încuviinţat din cap. Fusese la știri, așa cum va fi și 
moartea lui Constance. 

Decesul lui Constance Pineault era statistică. Moartea lui 
Constance Ouellet era titlu principal la știri. 

— După ce a murit sora ei, nu i-a mai rămas nimeni, a spus 
Myrna. Constance era foarte discretă. Nu-i nimic greșit în asta, 
dar pentru ea devenise un soi de manie. 

— Ai putea să-mi dai numele unor prieteni de-ai ei? 

Myrna a scuturat din cap. 

— Nu știi pe nimeni? a întrebat el. 

— Nu avea pe nimeni. 

— Pardon? 

— Constance nu avea prieteni, a spus Myrna. 

Gamache s-a holbat la ea. 

— Nici măcar unul? 

— Nici măcar unul. 

— Tu ai fost prietenă cu ea, zise Clara. Aici avea o mulţime de 
prieteni. Chiar și pe Ruth. 

Imediat după ce a spus-o, Clara și-a dat seama de greșeala ei. 
Confundase faptul de a fi prietenos cu cel de a fi prieten. 

Înainte de a vorbi, Myrna a rămas tăcută o clipă. 

— Constance dădea impresia de prietenie și intimitate fără să 
o simtă, de fapt. 

— Vrei să spui că totul a fost o minciună? a întrebat Clara. 

— Nu în totalitate. N-aș vrea să credeţi că era o sociopată sau 
ceva de genul ăsta. Îi plăceau oamenii, dar exista mereu o 
barieră. 

— Chiar și în ceea ce te privește? a întrebat-o Gamache. 

— Chiar și în ceea ce mă privește. Erau părți mari din viaţa ei 
pe care le ţinea bine ascunse. 

Clara și-a amintit schimbul de replici din atelier, când 
Constance îi refuzase propunerea de a-i face portretul. Nu 
fusese nepoliticoasă, dar fusese fermă. Era în mod sigur un fel 
de-a o respinge. 

— Ce este? a întrebat Gamache, văzând expresia de 
concentrare de pe chipul Myrnei. 

— Mă gândeam la ce a spus Clara, și are dreptate. Cred că 
era fericită aici Constance, cred că într-adevăr s-a simţit bine în 
compania tuturor, chiar și a lui Ruth. 

— Ce ţi-a spus? a întrebat Gamache. 


VP - 67 


Myrna a rămas pe gânduri. 

— Mă întreb... 

Privirea a străbătut camera, dincolo de fereastră, către pinii 
luminaţi de Crăciun. Beculeţele se clătinau în vântul nopţii. 

— Mă întreb dacă nu cumva se deschisese, în fine, spuse 
Myrna, îndreptându-și privirea spre oaspeţii ei. Nu mă gândisem 
la asta, dar părea mai puţin în gardă, mai sinceră, mai ales pe 
măsură ce treceau zilele. 

— Nu m-a lăsat să-i fac portretul, a spus Clara. 

Myrna a zâmbit. 

— Dar asta e de înțeles, nu crezi? Era exact lucrul de care se 
temeau cel mai mult ea și soră-sa. Să fie puse pe tapet. 

— Însă pe atunci nu știam cine este, spuse Clara. 

— Nu contează. Ştia ea, a replicat Myrna. Insă cred că atunci 
când a plecat se simţea în siguranţă aici, indiferent dacă 
secretul ei ar fi ieșit sau nu la iveală. 

— Și secretul a ieșit la iveală? a întrebat Gamache. 

— Eu nu l-am spus, a zis Myrna. 

Gamache s-a uitat la revista de pe fotoliu. Un exemplar vechi 
din Life, care avea pe copertă o fotografie faimoasă. 

— Și totuși, tu știai clar cine este, i-a spus el Clarei. 

— l-am spus în după-amiaza asta, a explicat Myrna. Când am 
început să accept faptul că nu va mai apărea probabil niciodată. 

— Și nu mai știa nimeni altcineva? a repetat Gamache, 
ridicând revista și privind ţintă fotografia. Una pe care o văzuse 
în repetate rânduri până atunci. Cinci fetițe, cu manșoane și 
paltonașe drăguțe de iarnă. Paltoane identice. Fetiţe identice. 

— Nu cineva de care să știu, a spus Myrna. 

Încă o dată, Gamache s-a întrebat dacă bărbatul care o 
ucisese pe Constance știa cine era și realizase să o ucide pe 
ultima din neamul ei. Ultima dintre cvintupletele Ouellet. 


VP - 68 


Nouă 


Armand a ieșit în noaptea rece, aspră. Ninsoarea se oprise de 
mult și cerul se înseninase. Abia trecuse de miezul nopţii și, în 
timp ce stătea acolo, respirând adânc aerul curat, luminile din 
copaci s-au stins. 

Inspectorul-șef și Henri erau singurele ființe dintr-o lume 
întunecată. A privit în sus, unde stelele începuseră să apară 
încet-încet. Centura lui Orion. Carul mare. Steaua Nordului. Și 
milioane, și milioane de alte lumini. Toate erau acum și numai 
acum foarte, foarte limpezi. Lumina vizibilă numai în întuneric. 

Gamache s-a trezit că nu știe ce să facă și unde să meargă. 
Putea să se întoarcă în Montréal, deși era obosit și mai degrabă 
n-ar fi vrut, dar nu făcuse niciun fel de aranjament să rămână 
peste noapte la pensiune, preferând să meargă direct la Myrna. 
lar acum era trecut de miezul nopții și toate luminile de la 
pensiune erau stinse. Putea doar să distingă conturul vechiului 
han pe fundalul pădurii din spatele lui. 

Dar în timp ce-l privea, o lumină îmblânzită de perdele s-a 
aprins la fereastra de la etaj. Apoi, câteva momente mai târziu, 
s-a aprins alta, la parter. Apoi a văzut o lumină pe geamul ușii 
de la intrare, chiar înainte ca aceasta să se deschidă. In prag s-a 
conturat silueta unui bărbat masiv. 

— Vino aici, băiete, vino aici, a chemat vocea, iar Henri s-a 
smucit în lesă. 

Gamache i-a dat drumul și ciobănescul a luat-o la goană pe 
potecă, a urcat scările și s-a năpustit în braţele lui Gabri. 

Când a ajuns Gamache, Gabri se străduia să stea pe picioare. 

— Bravo, băiete! 

Gabri l-a îmbrățișat pe inspectorul-șef. 

— Intră. Îmi îngheaţă fundul. Nu că n-aș putea să mi-l 
folosesc. 

— De unde ai știut că suntem aici? 

— M-a sunat Myrna. S-a gândit că s-ar putea să ai nevoie deo 
cameră. 

L-a privit pe musafirul neașteptat. 

— Vrei să rămâi, nu-i așa? 


VP - 69 


— Foarte tare, a spus Șeful, și rareori vorbise mai serios de- 
atât. 

Gabri a închis ușa în urma lor. 

e 

Jean-Guy Beauvoir stătea în mașină, fixând cu privirea ușa 
închisă. Era camuflat. Nu atât de mult încât să dispară complet, 
dar suficient încât să pară că încearcă să fie discret. Işi făcuse 
socoteala și, dincolo de ceața în care se afla, știa și că este 
jalnic. 

Insă nu-i mai păsa. Voia numai ca Annie să se uite pe 
fereastră. Să-i recunoască mașina. Să-l vadă acolo. Să deschidă 
ușa. 

Voia... Voia... 

Voia s-o ţină iar în braţe. Să-i miroasă parfumul. Voia să-i 
audă șoaptele, „O să fie bine”. 

Mai mult decât orice, voia s-o creadă. 

(J 

— Myrna ne-a spus că a dispărut Constance, a zis Gabri, 
întinzându-se după un umeraș pentru paltonul lui Gamache. A 
luat haina Șefului și a făcut o pauză. 

— Pentru ea ești aici. 

— Mă tem că da. 

Gabri a ezitat un singur moment înainte de a întreba: 

— A murit? 

Șeful a dat din cap. 

Gabri a îmbrățișat haina matlasată și l-a privit pe Gamache. 
Deși era nerăbdător să îi mai pună niște întrebări, n-a făcut-o. 
Vedea oboseala poliţistului. În schimb, a atârnat paltonul și a 
pornit pe scări. 

Gamache a urmat la etaj uriașul halat plutitor. Gabri l-a 
condus pe coridor și s-a oprit în faţa unei uși cunoscute. A 
răsucit un buton, luminând camera în care stătea Gamache de 
obicei. Spre deosebire de Gabri, această încăpere, nu cu mult 
mai mare decât patul, era un model de austeritate. Covoare 
orientale erau azvârlite pe podeaua din scânduri late. Patul din 
lemn închis la culoare era mare și ispititor, înfățat în așternuturi 
albe, scrobite, cu o cuvertură groasă, albă și perne de puf. 

Totul era ordonat și confortabil. Simplu și primitor. 

— Ai luat cina? 


VP - 70 


— Nu, dar sunt în regulă până mâine-dimineaţă. Ceasul de pe 
noptieră arăta 12: 30. 

Gabri a traversat odaia spre fereastră și a crăpat-o puţin, ca 
să lase aerul rece și proaspăt să intre, apoi a tras draperiile. 

— La ce oră vrei să te trezești? 

— Șase și jumătate e prea devreme? 

Gabri s-a albit la faţă. 

— Deloc. Așa ne trezim mereu. 

În pragul ușii, s-a oprit. 

— Vrei să zici șase și jumătate după-amiază, nu-i așa? 

Gamache și-a așezat bagajul pe podea, lângă pat. 

— Merci, patron, a spus el cu un zâmbet, uitându-se o clipă în 
ochii lui Gabri. 

Înainte de a se schimba, Gamache l-a privit pe Henri, care 
stătea la ușă. Șeful s-a oprit în mijlocul camerei, privind spre 
patul cald și moale și apoi iar la Henri. 

— Oh, Henri, ai face bine să vrei mai mult decât numai să te 
joci, a oftat el și a scotocit în bagajul câinelui după o minge de 
tenis și o pungă. 

Au coborât scările în liniște. Gamache și-a pus haina, 
mănușile și căciula, a descuiat ușa și cei doi au ieșit în noapte. 
Nu i-a pus lesa lui Henri. Era puţin probabil să fugă undeva, căci 
Henri era printre cei mai puţin aventuroși câini pe care îi știa 
Gamache. 

Acum, satul era complet întunecat, iar casele se conturau vag 
pe fundalul pădurii. Au mers spre parcul din centru. Gamache a 
privit cu satisfacție și șoptind o rugăciune de mulţumire cum 
Henri își face treaba. A strâns totul în pungă, apoi s-a întors să-i 
dea câinelui recompensa. 

Dar Henri nu era nicăieri. La fiecare plimbare, în peste o sută 
de plimbări, Henri stătuse lângă Gamache, privindu-l și 
așteptând. O recompensă cere altă recompensă. Un quid pro 
Quo. 

Dar acum, inimaginabil, Henri nu mai era aici. Dispăruse. 

Gamache s-a blestemat pentru propria prostie și a privit lesa 
goală pe care o ţinea în mână. Oare Henri simţise un damf de 
căprioară sau de coiot și o ștersese în pădure? 

— Henri! l-a strigat Șeful. Vino aici, băiete! 

A fluierat, și atunci a văzut urmele de labe din zăpadă. Se 
îndreptau dincolo de șosea, dar nu spre pensiune. 


VP -71 


Gamache s-a aplecat și le-a urmat până la o cotitură bruscă. 
Peste drum, dincolo de un morman de zăpadă. Până la peluza 
din faţă. Pe o potecă nedeszăpezită. Pentru a doua oară în ziua 
aceea, Șeful a simţit cum zăpada îi intră în bocanci și îi udă 
șosetele. O altă udătură. Dar nu-i păsa. Tot ce voia era să-l 
găsească pe Henri. 

Șeful s-a oprit. Dăduse peste o siluetă întunecată, cu urechi 
imense, uitându-se la o ușă. Dădea din coadă. Așteptând să fie 
lăsată înăuntru. 

Gamache a simţit cum bătăile inimii i se liniștesc și a tras 
adânc aer în piept, ca să se calmeze. 

— Henri, a șoptit el insistent. Viens ici. 

Ciobănescul s-a uitat la el. 

S-a dus la casa greșită, și-a zis Gamache, nu foarte surprins. 
Deși avea o inimă mare, Henri nu era prea deștept. Capul era 
dominat aproape total de urechi. De fapt, capul părea să fie un 
simplu suport pentru urechile alea. Din fericire, Henri nu avea cu 
adevărat nevoie de cap. Tinea toate lucrurile importante în 
urechi. Poate cu excepţia adresei actuale. 

— Vino aici, i-a făcut semn Șeful, surprins că Henri, atât de 
bine antrenat și de obicei foarte ascultător, nu a răspuns 
imediat. Sperii oamenii de moarte. 

Însă, chiar în momentul în care a spus-o, Șeful și-a dat seama 
că Henri nu greșise deloc. Chiar acolo vrusese să meargă. 
Câinele știa pensiunea, dar casa asta o știa și mai bine. 

Crescuse aici. Fusese salvat și adus în această locuinţă pe 
când era pui, și fusese crescut de o bătrână. Emilie Longpre îl 
salvase, îi dăduse un nume și-l iubise. Și Henri o iubise pe ea. 

Aceasta fusese, și într-un fel avea să fie mereu, casa lui Henri. 
Gamache uitase că ciobănescul știa satul Three Pines mai bine 
decât el. Fiecare miros, fiecare fir de iarbă, fiecare copac, 
fiecare om. 

Gamache a privit spre urmele de labe și bocanci din zăpadă. 
Poteca din fața casei nu fusese deszăpezită. Treptele spre 
verandă nu fuseseră curățate. Casa era întunecată. Și pustie. 

Era sigur că nu locuia nimeni aici, și probabil nici nu locuise 
de când murise Emilie Longpre. Atunci când Armand și Reine- 
Marie se hotărâseră să adopte cățelușul orfan. 


16 Vino aici (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP- 72 


Henri nu uitase. Sau, mai degrabă, se gândi Gamache în timp 
ce urca pe treptele pline de zăpadă ca să-l recupereze, își știa 
casa pe de rost. lar acum aștepta, dând din coadă înainte și 
înapoi, ca femeia moartă de mult să-l lase înăuntru și să-i dea 
un biscuit, să-l laude. 

— Bravo, băiete, șopti Gamache în urechile imense, 
aplecându-se și legând lesa lui Henri. 

Insă, înainte de a cobori scările, se opri și se uită pe una 
dintre ferestre. 

A văzut mobila acoperită cu cearșafuri. Mobilă-fantomă. 

Apoi a coborât de pe verandă, împreună cu Henri. Sub bolta 
de stele, au mers încet spre părculeţul din sat. 

Unul dintre ei gândindu-se, celălalt amintindu-și. 

* 

Thérèse Brunel s-a ridicat într-un cot și s-a uitat, peste 
dâmbul din pat care era Jérôme, la ceasul de pe noptieră. 

Era trecut de ora unu dimineață. S-a lăsat pe saltea și l-a 
privit pe soțul ei, care respira ușor. l-a invidiat liniștea. 

Se întreba dacă era așa pentru că nu realizase cu adevărat 
gravitatea situaţiei, în ciuda inteligenței lui. 

Sau, poate mai degrabă, Jérôme avea încredere că soția lui și 
Armand știau ce fac. 

In cea mai mare parte a vieţii lor împreună, Therese fusese 
liniștită la gândul că un medic de urgenţă precum Jérôme era 
întotdeauna în măsură să sară în ajutor. Dacă ea sau vreunul 
dintre copii s-ar fi înecat. Ori s-ar fi lovit la cap. Sau ar fi avut un 
accident. Sau ar fi suferit un atac de cord. El i-ar fi salvat. 

Insă acum își dădea seama că rolurile se schimbaseră. El 
conta pe ea. Nu avusese inima să-i spună că habar n-avea ce 
trebuie să facă. Fusese antrenată să se descurce cu ţinte clare, 
cu obiective evidente. Să rezolve crime, să aresteze criminali. 
Dar acum totul părea în ceață. Neclar. 

În timp ce se holba în tavan, ascultând respiraţia grea, ritmică 
a soțului ei, superintendentul Brunel și-a dat seama că existau 
două posibilităţi. Aceea ca Jérôme să nu fi fost găsit în 
ciberspaţiu. Să nu fi fost urmărit. Că fusese doar o impresie. 

Sau să fi fost găsit. Și urmărit. 

Ceea ce însemna că cineva din conducerea de la Sûreté își 
dăduse multă osteneală să acopere ce făceau ei. Cineva avea 


VP-73 


probleme mai mari decât un filmuleţ viral, indiferent cât de 
mizer ar fi fost acesta. 

Stând întinsă în pat, cu ochii ţintă în tavan, s-a gândit la ceva 
inimaginabil. Dacă această creatură pe care o vânau era acolo 
de ani întregi, crescând tot mai mult și complotând? Punându-și 
răbdătoare planurile în aplicare? 

Cu asta se luptau? Urmărind filmul furat, oare găsise Jérôme 
ceva mult mai mare, mai vechi și chiar mai mârșav? 

S-a uitat la soţul ei și a văzut că se trezise și el și privea ţintă 
tavanul, la fel ca ea. L-a atins pe braţ și Jérôme s-a rostogolit pe- 
o parte, apropiindu-și chipul de alei. 

l-a luat palmele în mâinile lui și a șoptit: 

— O să fie bine, ma belle”. 

Iși dorea să-i poată da crezare. 

e 

Inspectorul-șef s-a oprit în cealaltă parte a părculețului. Henri, 
prins în lesă, aştepta cuminte în frig, în timp ce Gamache studia 
casa pustie și întunecată unde crescuse câinele. Unde Henri îl 
dusese în seara aceea. 

Și atunci, a luat ființă un gând. 

Cam după un minut, Gamache și-a dat seama că ciobănescul 
se ridicase și se lăsa pe labele din faţă, încercând să-l tragă din 
zăpada și gheaţa pe care stăteau. 

— Hai să mergem, mon vieux’, a spus el, și s-au întors 
repede la pensiune. 

In dormitor, Șeful a găsit un platou cu sandviciuri consistente 
cu șuncă, câteva prăjituri și o ciocolată caldă. Abia aștepta să se 
strecoare în pat cu cina. 

Dar mai întâi a îngenuncheat și a luat în palmele lui calde 
labele reci ale lui Henri. Una după alta. Apoi a șoptit în urechile 
alea mari. 

— O să fie bine. 

lar Henri l-a crezut. 


17 Frumoasa mea (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
18 Bătrâne! (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 


VP - 74 


Zece 


La șase și jumătate dimineața, Gamache a fost trezit de o 
bătaie în ușă. 

— Merci, patron, a strigat el, apoi a dat plapuma la o parte și 
a pășit ușor prin camera rece, ca să închidă fereastra. 

După duș, a coborât împreună cu Henri, urmărind aroma 
cafelei tari și a feliilor de şuncă afumate cu lemn de arțar. Focul 
pocnea și sărea în spatele grătarului. 

— Un ou sau două, patron? a strigat Gabri. 

Gamache a privit spre bucătărie. 

— Două ouă, te rog. Îţi mulţumesc pentru sandviciurile de azi- 
noapte. 

A pus în chiuvetă farfuriile goale și cana. 

— Au fost delicioase. 

— Ai dormit bine? a întrebat Gabri, căutând să învârtească 
șunca în tigaie. 

— Foarte. 

Și chiar așa era. Avusese un somn adânc și odihnitor, primul 
după multă vreme. 

— Micul dejun o să fie gata îndată, a spus Gabri. Mă întorc 
imediat. 

S-a întâlnit în ușă cu Olivier, pe care l-a îmbrățișat. 

— Am auzit că ești aici, a spus Olivier, în timp ce-și punea 
ghetele. 

Apoi s-a îndreptat și a făcut o pauză. 

— Gabri mi-a spus despre Constance. Ce îngrozitor! Inima? 

Când Gamache nu a răspuns, ochii lui Olivier s-au lărgit în 
semn de uimire, încercând să înțeleagă lucrul îngrozitor pe care 
îl citea pe chipul sumbru al polițistului. 

— Nu se poate, a șoptit el. A omorât-o cineva? 

— Mă tem că da. 

— Dumnezeule! Olivier a scuturat din cap. Orașul ăla 
nenorocit. 

— Cine e fără de păcat, monsieur? a întrebat Gamache. 

Olivier a strâns din buze și l-a urmat pe Gamache pe veranda 
din faţă, unde polițistul l-a legat pe Henri în lesă. Se apropia 


VP -75 


solstițiul de iarnă, cea mai scurtă zi din an. Soarele nu răsărise 
încă, dar localnicii se treziseră. Chiar în timp ce ei doi și câinele 
stăteau în faţa casei, au început să se aprindă lumini la 
ferestrele din jurul părculeţului și în aer s-a simţit un miros ușor 
de fum. 

Au plecat împreună spre bistroul unde Olivier urma să 
gătească pentru hoarda de la micul dejun. 

— Cum? a întrebat el. 

— A fost atacată în casă. Lovită în cap. 

Cu tot întunericul, Gamache a văzut grimasa de pe chipul 
însoţitorului său. 

— De ce ar face cineva una ca asta? 

Și asta, desigur, era întrebarea esenţială, s-a gândit 
Gamache. 

Câteodată se punea problema „cum”, aproape întotdeauna 
„cine”. Dar întrebarea care îl bântuia la fiecare dintre anchete 
era „de ce”. 

De ce ar ucide cineva o femeie de șaptezeci și șapte de ani? 
Și o ucisese pe Constance Pineault sau pe Constance Ouellet? 
Oare ucigașul știa că era una dintre celebrele cvintuple Ouellet? 
Și nu una oarecare, ci ultima în viaţă? 

— De ce? 

— Nu știu, a admis Gamache. 

— Este cazul tău? 

Gamache a dat din cap în ritmul pașilor săi. 

Au ajuns în faţa bistroului și Olivier era gata să-și ia rămas- 
bun, când polițistul a întins mâna și l-a atins pe braț. Olivier a 
coborât privirea spre mâna înmănușată, apoi s-a uitat în ochii 
aceia căprui, sfredelitori. 

A așteptat. 

Gamache a lăsat brațul jos. Era departe de a fi sigur că ceea 
ce urma să facă era un lucru înțelept. Chipul arătos al lui Olivier 
se îmbujorase de la frig și respiraţia se materializa în pufăituri 
lungi, ușurele. 

Polițistul și-a desprins privirea și s-a concentrat asupra lui 
Henri, care se rostogolea în zăpadă, azvârlindu-și picioarele în 
aer. 

— Vrei să faci câţiva pași alături de mine? 


VP - 76 


Olivier a fost puţin surprins și un pic mai mult circumspect. 
Din experiența lui, rareori era semn bun când șeful 
departamentului Omucideri voia să-ţi vorbească între patru ochi. 

Zăpada bătătorită de pe stradă scârţâia sub picioarele lor, pe 
când se îndreptau spre părculeț. Un bărbat înalt, solid, și altul 
mai scund, mai subţire, mai tânăr. Cu capetele apropiate, 
împărtășind lucruri personale. Nimic despre crimă, ci ceva cu 
totul diferit. 

S-au oprit în faţa casei lui Emilie Longpre. Din coș nu ieșea 
fum. La ferestre nu erau lumini. Dar era plină cu amintirea unei 
bătrâne pe care Gamache o admirase mult, iar Henri o iubise. 
Doi bărbaţi priveau casă, iar Gamache a explicat ce dorea. 

— Înţeleg, patron, a spus Olivier, după ce a ascultat cererea 
Șefului. 

— Mulţumesc. Poţi, te rog, să nu mai spui nimănui? 

— Desigur. 

S-au despărţit, Olivier ca să-și deschidă bistroul, iar Gamache 
și Henri ca să ia micul dejun la pensiune. 

Pe Șef îl aștepta, așezat pe masa uzată din lemn de pin din 
fața șemineului, un castron mare cu cafe au lait. După ce l-a 
hrănit pe Henri și i-a dat apă proaspătă, Gamache s-a așezat la 
masă, sorbind din cafea și luându-și notițe. Henri s-a întins la 
picioarele lui, dar a ridicat capul atunci când l-a văzut pe Gabri 
venind. 

— Voilà. 

Gazda a așezat pe masă un platou cu două ouă, șuncă, brioșe 
englezești!” prăjite și fructe proaspete, apoi și-a făcut și el o café 
au lait și i s-a alăturat lui Gamache. 

— M-a sunat acum câteva minute Olivier, de la bistro, a spus 
Gabri. Mi-a zis că femeia a fost ucisă. E adevărat? 

Gamache a dat din cap și a sorbit din cafea. Avea un gust 
bogat și puternic. 

— Ţi-a mai spus și altceva? 

Tonul lui Gamache era blând, dar îl observa atent pe Gabri. 

— Mi-a spus că era acasă la ea. 

Gamache a așteptat, dar se pare că Olivier păstrase secret 
restul conversaţiei, așa cum promisese. 

— Este adevărat, a spus Gamache. 

— Dar de ce? 


1 Un fel de chifle, servite mai ales la micul dejun, prăjite în tigaie. (N.t.). 
VP - 77 


Gabri s-a întins după una dintre brioșele englezești. 

lat-o din nou, s-a gândit Gamache. La fel ca partenerul său, 
Gabri nu întrebase cine, ci de ce. 

Gamache, desigur, nu putea răspunde încă la niciuna dintre 
aceste întrebări. 

— Ce crezi despre ea? 

— N-a stat aici decât câteva zile, să știi, a spus Gabri. 

Apoi s-a mai gândit la întrebare. Gamache aștepta, curios să 
audă răspunsul. 

— Când a sosit, era prietenoasă, dar rezervată, a spus Gabri, 
în cele din urmă. Nu-i plăceau homosexualii, asta era limpede. 

— Dar tu ai plăcut-o? 

— Da. Unii oameni pur și simplu nu au întâlnit prea mulți 
poponari, asta-i problema lor. 

— Și după ce v-a întâlnit pe tine și pe Olivier? 

— Păi n-a devenit chiar o baborniţă lesbiană, dar s-a 
transformat în următorul lucru bun din ierarhie. 

— Și care ar fi ăsta? 

În loc să răspundă cu vreo glumă șmecheră, Gabri a devenit 
serios. 

— A început să fie foarte mămoasă cu amândoi. De fapt, cu 
noi toţi. În afară de Ruth. 

— Și cu Ruth cum era? 

— La început, Ruth n-a vrut să aibă nimic de-a face cu ea. A 
fost ură la prima vedere. După cum știi, Ruth își face un titlu de 
mândrie din a ur pe toată lumea. Ea și Rosa ţin lumea la 
distanţă și bombăne obscenităţi de la depărtare. 

— Reacţia normală a lui Ruth, a spus Gamache. 

— Mă bucur că Rosa s-a întors, i s-a confesat Gabri în șoaptă, 
apoi s-a uitat în jur, cu o îngrijorare exagerată. Dar nu ţi se pare 
că seamănă cu o maimuţă zburătoare? 

— Mă întreb dacă putem rămâne la subiect, Dorothy, a 
replicat Gamache. 

— Treaba caraghioasă este că, după ce a tratat-o pe 
Constance ca pe găinaţul Rosei, Ruth a revenit dintr-odată la 
sentimente mai bune. 


20 Referire la numele de cod folosit în SUA pentru homosexuali, pe vremea când erau 
în ilegalitate: „prietenii lui Dorothy” - Dorothy fiind, cel mai probabil, personajul 
principal din filmul „Vrăjitorul din Oz”, interpretat de Judy Garland, o actriță adorată 
de comunitatea LCBT. (N.red.). 


VP - 78 


— Ruth? 

— Știu. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Ba chiar au luat 
cina împreună într-o seară, acasă la Ruth. Doar ele două. 

— Ruth? a repetat Gamache întrebarea. 

Gabri a uns brioșa cu marmeladă și a încuviințat din cap. 
Gamache l-a cercetat cu privirea, dar Gabri nu părea să ascundă 
ceva. Și Șeful și-a dat seama că nici nu știa cine fusese 
Constance. Dacă ar fi știut, ar fi spus ceva până acum. 

— Deci, din cât poţi tu să-ţi dai seama, nimic din ce s-a 
întâmplat aici nu i-ar putea explica moartea? a întrebat 
Gamache. 

— Nimic. 

Polițistul și-a terminat micul dejun, ajutat de Gabri, apoi s-a 
ridicat și l-a chemat pe Henri. 

— Să-ţi păstrez camera? 

— Te rog. 

— Și una pentru inspectorul Beauvoir, desigur. O să vină și el? 

— De fapt, nu. Are altă treabă. 

Gabri s-a oprit, apoi a dat din cap. 

— Ahh. 

Niciunul dintre cei doi nu știa ce ar trebui să însemne acest 
„ahh”. Gamache se întreba cât timp va mai trece până când 
oamenii să înceteze să se uite la el și să-l vadă pe Beauvoir 
alături. Și cât timp va mai trece până când el însuși va înceta să 
se aștepte să-l vadă pe Jean-Guy aici? Nu durerea era atât de 
greu de îndurat, ci povara. 

Când inspectorul-șef Gamache și Henri au revenit la bistrou, 
era deja agitaţie din cauza micului dejun, deși „agitaţie” nu era 
totuși cuvântul potrivit. Nimeni nu părea să se agite. 

Mulți dintre localnici tândăleau la o cafea, instalaţi în fotolii 
lângă foc, citind ziarele de dimineaţă, care veneau din Montreal 
cu întârziere de o zi. Unii stăteau la măsuțele rotunde, mâncând 
baghetă franţuzească prăjită, clătite sau ouă cu şuncă. 

Soarele tocmai răsărise deasupra unei zile care se arăta 
minunată. 

Când a intrat pe ușă, toţi ochii s-au îndreptat spre el. Era 
obișnuit cu asta. Bineînţeles că știau cu toţii de Constance. Știau 
că dispăruse, iar acum știau că murise. Că fusese ucisă. 

Privirile pe care le-a întâlnit, plimbându-se cu ochii prin 
încăpere, erau curioase, câteodată îndurerate, câteodată 


VP - 79 


căutătoare, unele pur și simplu indiscrete, de parcă el ar fi cărat 
în spinare un sac plin cu răspunsuri. 

După ce și-a atârnat haina în cuier, Gamache a observat 
câteva zâmbete. Sătenii îl recunoscusem după urechi pe 
însoţitorul său. Fiul rătăcitor. lar Henri i-a recunoscut pe ei și i-a 
salutat lingându-i pe mâini, plimbându-se de colo, colo și 
adulmecându-i într-o manieră nepotrivită, când treceau prin 
bistrou. 

— Vino încoace. 

Gamache a văzut-o pe Clara stând lângă niște fotolii și o 
canapea. l-a făcut și el cu mâna și și-a croit drum printre mese. 
Olivier li s-a alăturat, cu un şervet atârnându-i pe umăr și cu o 
cârpă umedă în mână. A șters masa, în timp ce Șeful le saluta 
pe Myrna, Clara și Ruth. 

— Vă supăraţi dacă stă și Henri sau vreţi să-l las la pensiune? 
a întrebat Gamache. 

Olivier s-a uitat la Rosa. Rața stătea într-un fotoliu de lângă 
foc, cu un exemplar din Montréal Gazette sub ea și La Presse 
împrăștiat pe brațul fotoliului, așteptând să fie citit. 

— Cred că este în regulă, a spus Olivier. 

Ruth a lovit locul de lângă ea, pe canapea, într-un fel care nu 
putea fi interpretat decât ca o invitaţie. Era ca și cum ai fi primit 
un cocktail Molotov personalizat. Gamache se așeză. 

— Deci, unde e Beauvoir? 

Șeful uitase că, în ciuda tuturor ciudățeniilor și a naturii ei, 
Ruth legase o strânsă prietenie cu Jean-Guy sau, cel puţin, o 
înțelegere. 

— Are altă treabă. 

Ruth s-a uitat la poliţist și el a privit-o în ochi, calm. 

— Până la urmă și-a dat seama cine ești, nu-i așa? 

Gamache a zâmbit. 

— Probabil. 

— Și fiică-ta? O mai iubește sau a feștelit-o și acolo? 

Gamache continua să o privească în ochii reci, bătrâni. 

— Mă bucur că Rosa s-a întors, a spus el în cele din urmă. 
Arată bine. 

Ruth și-a mutat privirea de la Gamache la rață, apoi iar la Șef. 
Apoi a făcut ceva ce el văzuse rar înainte. A dat înapoi. 

— Mulţumesc, a spus. 


VP - 80 


Armand a tras adânc aer în piept. În bistrou se simţea aromă 
de pin proaspăt, fum de lemne și o undă vagă de ciubuc de 
zahăr. Pe polita șemineului atârna o coroniţă și în colţ se afla un 
brad decorat cu bomboane și ornamente de Crăciun 
amestecate. 

S-a întors spre Myrna. 

— Cum te simţi în dimineaţa asta? 

— Destul de nasol, a spus ea, zâmbind stingher. Și chiar arăta 
de parcă nu dormise prea mult azi-noapte. 

Clara s-a întins și a prins mâna prietenei ei. 

— Inspectorul Lacoste o să ia în dimineaţa asta toate dovezile 
fizice de la poliţia din Montréal, le-a spus el. O să merg și eu în 
oraș și o să trec la interogatorii. O întrebare importantă este 
dacă cel care a ucis-o pe Constance știa cine era ea, de fapt. 

— Adică a fost un străin? a întrebat Olivier. Sau cineva care a 
urmărit-o intenţionat pe Constance? 

— Încă nu avem un răspuns la întrebarea aceasta, a 
mărturisit Gamache. 

— Vrei să spui că au intenţionat s-o ucidă? a întrebat Clara. 
Sau a fost o greșeală? Un jaf care a scăpat de sub control? 

— A fost vorba despre mens rea, o rea intenţie, sau a fost un 
accident? a spus Gamache. Astea sunt întrebările pe care ni le 
punem și noi. 

— Stai puţin, spuse Gabri, care li se alăturase, dar tăcuse 
până acum, într-un mod care nu îl caracteriza. Ce vrei să spui cu 
„cine era ea, de fapt”? Nu „cine era”, ci „cine era de fapt”. Ce 
vrei să spui cu asta? 

Gabri s-a uitat de la Gamache la Myrna, și pe urmă înapoi. 

— Cine era? 

Inspectorul-șef s-a aplecat în faţă, gata să răspundă, apoi s-a 
uitat la Myrna, care stătea tăcută în fotoliul ei. A dat din cap. Era 
un secret pe care Myrna îl păstrase zeci de ani. Ea era cea care 
trebuia să renunţe la el. 

Myrna a deschis gura ca să răspundă, dar o altă voce, mult 
mai arțăgoasă, a vorbit în locul ei. 

— Era Constance Ouellet, cap pătrat. 


VP - 81 


Unsprezece 


— Constance Ouellet-Cappătrat? a întrebat Gabri. 

Ruth și Rosa s-au holbat la el. 

— Drac, drac, drac, a bombănit rața. 

— Ea era Constance Ouellet, a clarificat Ruth, cu vocea ei 
glacială. Capul pătrat ești tu. 

— Ştiai? a întrebat-o Myrna pe bătrâna poetă. 

Ruth a ridicat-o pe Rosa și a așezat-o în poală, mângâind-o ca 
pe o pisică. Rosa a întins gâtul, îndreptându-și ciocul în sus, spre 
Ruth, făcându-și cuib din trupul bătrân. 

— Nu de la început. Am crezut că e vreo bășină bătrână și 
plicticoasă. Ca voi. 

— Stai așa, spuse Gabri, fluturându-și mâna uriașă în faţă, ca 
și cum încerca să alunge confuzia. Constance Pineault era 
Constance Ouellet? 

S-a întors spre Olivier. 

— Tu știai? 

Insă se vedea limpede că și partenerul lui era la fel de uimit. 

Gabri a privit adunarea de jur-împrejur și în cele din urmă s-a 
oprit la Gamache. 

— Vorbim despre același lucru? Cele cinci gemene Ouellet? 

— C'est ça”, a spus Șeful. 

— Cvintuplele? a insistat Gabri, încă incapabil să priceapă pe 
de-a-ntregul. 

— Ea era, l-a asigurat Gamache. Dar asta n-a părut decât să 
sporească deruta lui Gabri. 

— Am crezut că au murit, a spus el. 

— De ce tot zic oamenii chestia asta? a întrebat Myrna. 

— Păi pentru că totul pare că s-a întâmplat foarte demult. A 
fost odată ca niciodată. 

Au rămas cu toţii tăcuţi. Gabri o spusese. Era exact lucrul la 
care se gândiseră cu toţii. Nu era de mirare atât că murise una 
dintre gemenele cvintuple Ouellet, ci că mai era încă una în 
viaţă. Și că aceea se aflase printre ei. 


21 Asta e! (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 82 


Cvintuplele erau legendare în Québec. În Canada. În lumea 
întreagă. Erau un fenomen. Aproape niște ciudate. Cinci fetițe 
identice. Născute în plină criză. Concepute fără tratament de 
fertilizare. /n vivo, nu in vitro. Singurele cvintuple naturale 
despre care se știa că supravieţuiseră. Și supravieţuiseră până 
la șaptezeci și șapte de ani. Până ieri. 

— Constance era ultima în viaţă, a spus Myrna. Sora ei, 
Marguerite, a murit în octombrie. Atac cerebral. 

— Constance a fost măritată? a întrebat Olivier. De acolo 
venea numele Pineault? 

— Nu, niciuna dintre ele nu s-a măritat, a răspuns Myrna. Era 
numele de domnișoară al mamei. 

— De ce? a întrebat Gabri. 

— Tu ce crezi, tălâmbule? a replicat Ruth. Știi, nu moare toată 
lumea să fie în centrul atenţiei. 

— Deci cum ai aflat cine este? a luat-o Gabri la rost. 

Întrebarea a amuţit-o pe Ruth, spre uimirea tuturor. Se 
așteptau să i-o dea iute înapoi, nu să tacă. 

— Ea mi-a spus, a spus Ruth în cele din urmă. Dar n-am mai 
vorbit despre asta. 

— Hai, lasă-ne, a zis Myrna. Ti-a spus că este una dintre 
cvintuplele Ouellet și nu i-ai pus nici măcar o întrebare? 

— Nu-mi pasă dacă nu mă crezi, i-a întors-o Ruth. Dar ăsta-i 
adevărul, vai de capul vostru! 

— Adevărul? N-ai recunoaște adevărul nici dacă te-ar mușca 
de vai de tine, spuse Gabri. 

Ruth l-a ignorat și și-a îndreptat atenţia asupra lui Gamache, 
care o observa îndeaproape. 

— A fost ucisă pentru că era o cvintuplă Ouellet? l-a întrebat 
ea. 

— Tu ce crezi? i-a replicat polițistul. 

— Nu văd motivul, a admis Ruth. Și totuși... 

Și totuși, și-a spus Gamache, ridicându-se. Și totuși. De ce 
altceva să fi fost ucisă? 

S-a uitat la ceas. Aproape nouă. Era timpul să plece. S-a 
scuzat și a plecat să dea un telefon de la bar, amintindu-și la 
timp că mobilul nu funcţionează în Three Pines, și nici e-mailul. 
Aproape că se aștepta să vadă mesajele zburând înainte și 
înapoi pe cer, incapabile să coboare. Așteptându-l să urce dealul 
care ducea spre ieșirea din Three Pines și apoi bombardându-l. 


VP - 83 


Dar cât timp era aici, nimeni nu putea să dea de el. Armand 
Gamache presupunea că asta explica, în parte, somnul bun de 
azi-noapte. Și presupunea că explica, totodată, relaxarea 
crescândă a lui Constance Ouellet de când venise în sat. 

Aici fusese în siguranță. Nimic n-o putea atinge. Fusese ucisă 
doar pentru că plecase. 

Sau... 

În timp ce suna, gândurile îi alergau. Sau... 

Și-a dat seama că nu fusese ucisă când plecase din sat. 
Constance Ouellet fusese ucisă când încerca să se întoarcă în 
Three Pines. 

— Bonjour, patron. 

De la capătul celălalt al firului a venit vocea limpede a 
inspectorului Lacoste. 

— Cum ai știut că eu sunt? a întrebat Gamache. 

— ID-ul de identificare a apelantului spune „bistroul”. Este 
cuvântul nostru de cod pentru dumneata. 

A făcut o pauză de o clipă, întrebându-se dacă era adevărat, 
apoi ea a râs. 

— Ești încă la Three Pines? 

— Da, plec acum. Ce ai? 

— Am primit de la poliția din Montréal rezultatul autopsiei și 
rapoartele medico-legale și citesc declaraţiile vecinilor. Ţi le-am 
trimis pe toate. 

Printre mesajele care plutesc pe deasupra, s-a gândit 
Gamache. 

— Ceva anume ce ar trebui să știu? 

— Deocamdată nu. Se pare că vecinii nu știau cine este. 

— Acum știu? 

— Nu le-am spus. Vrem să păstrăm secretul cât de mult 
putem. O să fie o nebunie în presă când o să se afle că ultima 
dintre cvintuple nu doar că a murit, ci a fost ucisă. 

— Aș vrea să văd din nou locul. Putem să ne întâlnim la 
reședința Ouellet cam într-o oră și jumătate? 

— D'accord, a spus Lacoste. 

Gamache s-a uitat în sus, în oglinda de deasupra barului. S-a 
văzut pe el însuși și, în spatele lui, bistroul cu decorațiunile lui 
de Crăciun și fereastra care dădea spre satul înzăpezit. Acum 
soarele era sus, mărginind linia copacilor, iar cerul se colorase în 
azuriul palid al iernii. Cei mai mulţi dintre clienţii bistroului se 


VP - 84 


reîntorseseră la conversațiile lor, acum surescitaţi, animați de 
vestea că o întâlniseră personal pe una dintre cvintuplele 
Ouellet. Gamache simţea fluxul și refluxul emoţiilor lor. Agitaţia 
descoperirii. Apoi și-a amintit că femeia era moartă. Și s-a 
gândit iar la fenomenul cvintuplelor. Apoi la crimă. Era ca și cum 
atomii alergau între cei doi poli. Incapabili să rămână într-unul 
dintre locuri. 

In jurul șemineului, prietenii o compătimeau pe Myrna. Și 
totuși... Avu impresia că, privind reflecţia din oglindă, a zărit o 
mișcare. Cineva se uita ţintă la el și își lăsase repede privirea. 

Insă o pereche de ochi rămăsese aţintită asupra lui. Fixându-l 
necruţător. 

Henri. 

Ciobănescul stătea perfect ghemuit, total nepăsător la 
vacarmul din jur. Îl fixa pe Gamache. Transportat. Așteptând. L- 
ar fi așteptat la nesfârșit, sigur în certitudinea absolută că 
Gamache n-ar fi uitat de el. 

Gamache a privit câinele și i-a zâmbit în oglindă. Henri a dat 
din coadă, însă restul trupului a rămas nemișcat ca o stâncă. 

— Acum ce faci, patron? a întrebat Olivier, venind spre bar în 
timp ce Gamache punea receptorul în furcă. 

— Acum mă întorc la Montreal. Mă tem că am treburi de 
rezolvat. 

Olivier a ridicat telefonul. 

— La fel și eu, am niște treburi de făcut. Succes, inspectore- 
șef. 

— Succes și ție, mon vieux. 

e 

Inspectorul-șef Gamache s-a întâlnit cu Isabelle Lacoste în 
fața casei lui Constance, și au intrat împreună. 

— Unde e Henri? a întrebat ea, aprinzând luminile din casă. 

Era o zi însorită, dar casa părea posomorâtă, ca și când din ea 
s-ar fi scurs toată culoarea. 

— L-am lăsat la Three Pines cu Clara. Păreau amândoi 
mulțumiți de aranjamentul ăsta. 

Îl asigurase pe Henri că se întoarce și câinele îl crezuse. 
Gamache și Lacoste s-au așezat la masa din bucătărie, ca să 
parcurgă interogatoriile și rapoartele medico-legale. Poliţia din 
Montreal fusese meticuloasă, luase declaraţii și amprente. 


VP - 85 


— Văd că sunt numai amprentele ei, a spus Gamache, fără să 
ridice ochii din raportul pe care îl citea. Nu sunt semne de 
intrare prin efracţie și ușa era descuiată când am venit noi. 

— Asta poate să nu însemne nimic, a spus Lacoste. Dacă o să 
citești declaraţiile vecinilor, o să vezi că cei mai mulţi dintre ei 
nu-și încuie ușa pe timpul zilei, atunci când sunt acasă. Este un 
cartier vechi, liniștit. Fără infracţiuni. Familiile trăiesc aici de ani 
de zile. Câteodată, generaţii întregi. 

Gamache a dat din cap, dar el bănuia că femeia încuia ușile. 
Cea mai importantă avere a ei părea să fie discreţia și nu ar fi 
vrut să i-o fure vreun vecin bine intenţionat. 

— Legistul a confirmat că a fost ucisă înainte de miezul nopții, 
a citit el. Când am găsit-o noi, era moartă de o zi și jumătate. 

— Asta explică și de ce nu a văzut nimeni nimic, a spus 
Lacoste. Era frig și întuneric și toţi erau în case, dormind sau 
uitându-se la televizor, sau împachetând cadouri. Apoi a nins 
toată ziua și zăpada a acoperit orice urme ar fi existat. 

— Cum a intrat? s-a întrebat Gamache, ridicând ochii și 
întâlnind privirea lui Lacoste. 

În jurul lor, bucătăria demodată părea să aștepte ca unul 
dintre ei să pună de un ceai sau să mănânce biscuiţii din cutia 
de tablă. Era o încăpere primitoare. 

— Ei bine, ușa era descuiată când am ajuns noi, așa că ori a 
lăsat-o ea descuiată, ori a intrat el singur, ori ea a încuiat-o, el a 
sunat și ea l-a poftit înăuntru. 

— Apoi a ucis-o și a plecat, a spus Gamache, lăsând ușa 
descuiată în urma lui. 

Lacoste a dat din cap și s-a uitat la Gamache, care s-a lăsat 
pe spate și a scuturat capul. 

— Constance Ouellet nu l-ar fi lăsat înăuntru. Myrna a spus că 
era aproape obsedată de viaţa ei privată, și asta o confirmă. 

A bătut cu palma în raportul medico-legal. 

— Când ai văzut ultima dată o casă cu un singur fel de 
amprente? Nu intra nimeni aici. Cel puţin nimeni care să fi fost 
invitat. 

— Atunci ușa trebuie să fi fost descuiată și el să se fi strecurat 
înăuntru. 

— Dar o ușă descuiată era împotriva felului ei de a fi, a spus 
Șeful. Cu toate acestea avea obiceiul să stea cu ușa descuiată, 


VP - 86 


ca toți ceilalți vecini. Era noaptea târziu și se pregătea să 
meargă la culcare. Ar fi trebuit să încuie ușa până atunci, non? 

Lacoste a încuviințat din cap. Fie Constance însăși îl lăsase pe 
ucigaș înăuntru, fie el se strecurase. Niciuna dintre posibilităţi 
nu părea plauzibilă, dar una dintre ele trebuie să fi fost 
adevărată. Gamache a citit restul rapoartelor, în timp ce 
inspectorul Lacoste a făcut propria cercetare detaliată a 
locuinței, începând din pivniţă. O putea auzi mutând obiecte de 
colo, colo. Totuși, dincolo de asta, se auzea un cloncănit, 
cloncănitul ceasului de deasupra chiuvetei, care înregistra 
momentele trecând. 

În cele din urmă, a lăsat jos rapoartele și și-a scos ochelarii. 

Vecinii nu văzuseră nimic. Cea mai bătrână dintre ei, care 
trăise toată viața pe strada asta, își amintea momentul când trei 
surori se mutaseră aici, în casă, cu treizeci și cinci de ani în 
urmă. 

Constance, Marguerite și Josephine. 

Din câte știa, Marguerite era cea mai mare, dar Josephine a 
murit prima, în urmă cu cinci ani. Cancer. 

Surorile erau prietenoase, dar retrase. Nu primeau niciodată 
pe nimeni, dar cumpărau mereu cutii cu portocale și grape-fruit 
și ciocolată de Crăciun de la copiii care strângeau bani, și se 
opreau mereu să stea de vorbă în zilele calde de vară, când 
lucrau în grădină. 

Erau amabile fără să fie băgăcioase. Și fără să permită să se 
bage cineva în viaţa lor. 

Vecinele perfecte, spusese femeia. 

Locuia în casa vecină și băuse o dată o limonadă cu 
Marguerite. Stătuseră împreună pe verandă și se uitaseră la 
Constance, care spăla mașina. Îi făcuseră galerie și îi arătaseră, 
în glumă, porțiuni pe care le ratase. 

Gamache și le putea închipui. Putea simți gustul limonadei și 
putea mirosi apa rece care ţâșnea din furtun pe asfaltul 
fierbinte. Se întreba cum de bătrâna vecină ar fi putut să nu știe 
că stătuse alături de una dintre gemenele Ouellet. 

Însă el știa deja răspunsul. 

Cvintuplele existau numai în fotografii sepia și în ziare. Trăiau 
în castele mici, perfecte și purtau rochii incredibile, cu volane. Și 
veneau în formaţie de cinci. 

Nu trei. Nu una. 


VP - 87 


Cinci fete, copii pentru totdeauna. 

Cvintuplele Ouellet nu erau reale. Nu îmbătrâneau, nu 
mureau. Și în mod sigur nu sorbeau limonada în Pointe-Saint- 
Charles. 

De aceea nu le recunoscuse nimeni. 

Ajutase, desigur, și faptul că nu voiau să fie recunoscute. Așa 
cum spusese Ruth, nu toată lumea își dorește atenție. 

„Dar ăsta-i adevărul, vai de capul vostru!”, spusese Ruth. 

Vai de capul nostru, gândi inspectorul-șef Gamache. A ieșit 
din bucătărie și a început propria cercetare. 

e 

Clara Morrow a pus pe jos un castron cu apă proaspătă, dar 
Henri era prea agitat ca să-l observe. Alerga prin casă, 
adulmecând. Clara îl privea, cu inima crescându-i și rupându-i-se 
deopotrivă. Nu trecuse atât de mult de când fusese nevoită să o 
eutanasieze pe căţelușa ei, Lucy, un golden retriever. Myrna și 
Gabri merseseră cu ele, și totuși Clara se simțise singură. Peter 
nu era acolo. 

Se tot gândise dacă să-l sune să-i spună despre Lucy, dar știa 
că nu era decât o scuză ca să ia legătura cu el. 

Intelegerea era să aștepte un an și nu trecuseră decât șase 
luni de când plecase. 

Clara îl urmase pe Henri în atelier, unde câinele găsise o coajă 
veche de banană. l-a luat-o și s-a oprit în faţa ultimei ei creaţii, 
deocamdată abia un contur. 

Fantoma de pe pânză era soţul ei. 

Uneori dimineaţa, alteori seara, venea aici și vorbea cu el. Îi 
spunea ce-a mai făcut. Ba chiar, câteodată, stabilea ora cinei și 
aducea o lumânare, apoi mânca în lumina ei, în faţa acestei 
sugestii a imaginii lui Peter. Mânca, vorbea cu el, îi povestea 
întâmplările de peste zi. Micile întâmplări de care numai unui 
bun prieten i-ar fi păsat. Și întâmplările mai importante. Precum 
uciderea lui Constance Ouellet. 

Clara picta și îi vorbea portretului. Adăugând o tușă aici, un 
strop de culoare acolo. Un soț creat de ea însăși. Care asculta. 
Căruia îi păsa. 

Henri amușina și sforăia prin atelier. Pentru că găsise o coajă 
de banană, avea motiv să creadă că ar mai putea găsi și altele. 
Oprindu-se pentru un moment din pictat, Clara și-a dat seama 


VP - 88 


că nu căuta, de fapt, o coajă de banană. Henri îl căuta pe 
Armand. 

S-a căutat în buzunar după un biscuit din cei lăsaţi de 
Armand, apoi s-a aplecat și a chemat câinele la ea. Henri s-a 
oprit din goana lui măruntă și a privit-o, cu urechile satelit 
întoarse către vocea ei, ca și când ar fi prins canalul favorit. 
Canalul cu bunătăţi. 

S-a apropiat și a prins ușor biscuitul în formă de os. 

— Este în regulă, l-a liniștit ea, lipindu-și fruntea de a lui. O să 
se întoarcă. 

Apoi s-a întors spre portret. 

— Am rugat-o pe Constance să-mi pozeze, i-a mărturisit ea 
tabloului. Dar m-a refuzat. Nu știu sigur de ce am rugat-o. Ai 
dreptate, sunt cea mai talentată artistă din Canada, poate din 
lume, așa că trebuie să mi se facă pe plac. 

S-ar putea să fi exagerat, dar acest Peter nu-și putea da ochii 
peste cap. 

Clara s-a aplecat în spate și și-a pus pensula între dinti, 
mâzgălindu-și astfel obrazul cu câteva pete de ocru-închis. 

— Noaptea trecută am rămas la Myrna. 

l-a descris lui Peter cum s-a înfășurat în plapuma caldă, cum 
și-a așezat pe genunchi vechiul exemplar din Life și cum a 
studiat coperta. Cum s-a uitat la ea, la imaginea fetelor 
transformate din fiinţe adorabile în niște făpturi stranii, vag 
neliniștite. 

— Erau toate la fel, Peter. Ca expresie, ca atitudine. Nu doar 
asemănătoare, ci identice. 

Clara Morrow, artista, portretista, cercetase chipurile pentru o 
urmă de individualitate. Și nu găsise nimic. Apoi se întinsese în 
pat și își amintise de bătrâna pe care o cunoscuse. Clara nu le 
cerea multor oameni să-i pozeze pentru portret. Se consuma 
prea mult ca să facă ceva din capriciu. Dar, aparent tot din 
capriciu, pe Constance o întrebase. Și fusese respinsă cu 
hotărâre. 

Nu exagerase în faţa lui Peter. Clara Morrow devenise 
surprinzător de faimoasă prin portretele ei. Cel puţin, ea fusese 
surprinsă. Și în mod sigur asta îl surprinsese și pe soțul ei artist. 

Işi amintea ce spusese John Singer Sargent. 

De fiecare dată când pictez un portret, pierd un prieten. 


VP - 89 


Clara își pierduse soţul. Nu pentru că îl pictase, ci pentru că îl 
depășise în artă. Uneori, în nopţile întunecate de iarnă, își dorea 
să fie cocoţată pe picioroange enorme și pe utere războinice. 

— Dar nu picturile mele te-au trimis de acasă, nu-i așa? a 
întrebat ea pânza. Au fost propriii tăi demoni. In cele din urmă 
te-au prins. 

L-a analizat mai de aproape. 

— Cât trebuie să fi suferit, a spus ea încet. Unde ești acum, 
Peter? Te-ai oprit din fugă? Ai înfruntat orice ţi-ar fi mâncat 
fericirea, creativitatea, bunul simţ? lubirea? 

Îi mâncase lui iubirea, dar nu și pe a Clarei. 

Henri se așezase pe o bucată uzată de covor, la picioarele 
Clarei, care a ridicat pensula și s-a apropiat de pânză. 

— O să se întoarcă, a șoptit ea, poate pentru Henri. 


Inspectorul-șef Gamache a deschis sertarele, dulapurile și 
bufetele, examinând conţinutul locuinței lui Constance Ouellet. 
În holul din faţă a găsit un palton, o colecţie mică de pălării și o 
pereche de mănuși. 

Nicio comoară pe aici. 

S-a uitat la rafturile cu cărți și la polita șemineului. A 
îngenuncheat în patru labe și s-a uitat pe sub mobilă. Din câte 
spuneau cei de la poliţia din Montreal, Constance nu fusese 
jefuită. Geanta ei era încă acolo, cu bani și toate celelalte. 
Mașina stătea parcată pe stradă. Nu existau pete albe pe pereti, 
semne ale unor tablouri care să fi fost atârnate acolo, sau spaţii 
libere în vitrinele cu bibelouri, unde ar fi putut sta vreun nimic 
surprinzător de valoros. 

Nu fusese luat nimic. Dar el s-a uitat în continuare. 

Ştia că intră pe teritoriul pe care poliția din Montréal îi 
cercetase deja, dar căuta ceva anume. Iniţial căutaseră indicii 
despre criminal. O mănușă însângerată, o cheie în plus, un bilet 
de ameninţare. O amprentă, o urmă de pantof. Semne de jaf. 

El căuta, în schimb, semne de viaţă. 

— Nimic, Șefule, a spus Lacoste, ștergându-și mâinile de 
praful din pivniţă. Nu păreau genul sentimental. Nu sunt hăinuțe 
de copii, nici jucării vechi, nici sănii sau rachete de zăpadă”. 


22 Obiecte asemănătoare cu rachetele de tenis, care se atașează pe tălpile cizmelor și 
permit deplasarea pe zăpadă adâncă, fără ca purtătorul lor să se cufunde în aceasta. 
(N.red.). 


VP - 90 


— Rachete? a întrebat Gamache, amuzat. 

— Pivniţa părinților meu e plină cu chestii de genul ăsta, a 
admis Lacoste. Și când ei o să moară, vor fi ale mele. 

— N-o să le arunci? 

— N-aș putea. Dumneata? 

— Doamna Gamache și cu mine am păstrat ceva lucrușoare 
de la părinţii noștri. Așa cum știi, ea are trei sute de fraţi și 
surori, așa că nu s-a pus problema să le moștenim pe toate. 

Isabelle Lacoste a râs. De fiecare dată când Șeful descria 
familia doamnei Lacoste, numărul fraţilor creștea. Presupunea 
că, pentru un copil singur la părinţi, cum era Șeful, trebuie să fi 
fost copleșitor să se trezească brusc într-o familie numeroasă. 

— Ce-ai găsit jos? a întrebat el. 

— Un cufăr din lemn de cedru cu haine de vară, mobilierul de 
exterior adus înăuntru pentru iarnă. Mai mult chestii ieftine, din 
plastic. Furtunuri pentru grădină și unelte de grădinărit. Nimic 
personal. 

— Nimic din copilăria lor? 

— Absolut nimic. 

Amândoi ştiau că fie și pentru oamenii absolut 
neimpresionabili lucrul ăsta era neobișnuit. Darămite pentru 
cvintuple? În jurul lor fusese construită o adevărată industrie. 
Suvenire, cărţi, păpuși, puzzle-uri. Era aproape sigur că, dacă s- 
ar fi uitat bine chiar în casă la el, ar fi găsit ceva în legătură cu 
ele. O lingură pe care o colecţionase maică-sa. O ilustrată de la 
familia lui Reine-Marie, cu chipurile zâmbitoare ale fetelor. 

În vremea în care locuitorii din Québec începuseră să-și 
întoarcă faţa de la biserică, cvintuplele deveniseră noua religie. 
Un amestec formidabil de miracol și divertisment. Spre 
deosebire de stricta biserică catolică, cvintuplele erau 
distractive. Spre deosebire de biserică, al cărei cel mai puternic 
simbol era sacrificiul și moartea, imaginea reconfortantaă a 
gemenelor cvintuple era cea a fericirii. Cinci fetițe zâmbitoare, 
energice și pline de viaţă. Lumea a îngenuncheat în faţa lor. 
Părea că singurele care nu se îndrăgostiseră de cvintuple erau 
ele însele. 

Gamache și Lacoste au ieșit în hol, preluând fiecare câte un 
dormitor. S-au întâlnit câteva minute mai târziu și și-au 
comparat notițele. 


VP - 91 


— Nimic, a spus Lacoste. Totul e curat. Ordonat. Nu sunt 
haine sau obiecte personale. 

— Și nici fotografii. 

Ea a dat din cap. 

Gamache a expirat din adâncul plămânilor. Oare viețile lor 
chiar fuseseră atât de aseptice? Și totuși, casa nu părea rece. 
Era un loc cald și primitor. Existau obiecte personale, dar nu 
personalizate. 

Au intrat în dormitorul lui Constance. Carpeta îmbibată de 
sânge era încă acolo. Valiza rămăsese pe pat. Arma crimei 
fusese înlăturată, dar banda poliţiei indica unde fusese scăpată. 

Gamache a înaintat spre valiză și a scos lucrurile din ea, 
punându-le în ordine pe pat. Pulovere, lenjerie, șosete groase de 
lână, o fustă și pantaloni confortabili. Indispensabili lungi și 
cămașă de noapte de flanel. Tot ce împachetezi pentru Crăciun 
într-o ţară friguroasă. 

Gamache a găsit, pitite printre hainele călduroase, trei daruri 
învelite în hârtie decorată cu ciubuce de zahăr. Le-a apăsat ușor 
și hârtia s-a încrețţit. Orice se afla înăuntru, era moale. 

Știa că și el își va primi partea de șosete și fulare din partea 
copiilor. S-a uitat la etichete. 

Unul pentru Clara, unul pentru Olivier și unul pentru Gabri. 

| le-a dat lui Lacoste. 

— Poţi să le deschizi, te rog? 

În timpul ăsta, el s-a uitat în jurul valizei. Unul dintre pulovere 
nu arăta cum ar fi trebuit. Gamache l-a ridicat și l-a desfăcut. 

— Un fular pentru Clara, a spus Lacoste, și mănuși cu un 
deget pentru Olivier și Gabri. 

Lacoste le-a împachetat la loc. 

— Uite aici, a spus Gamache. 

Tinea în mână obiectul pe care-l găsise înfășurat în pulover. 
Era o fotografie. 

— Asta nu era pe lista polițiștilor din Montréal, a spus Lacoste. 

— Era ușor de ratat, a replicat Gamache. 

Și și-a imaginat ce trebuie să fi gândit. Era târziu, era frig, 
erau înfometați și acesta urma ca în curând să nici nu mai fie 
cazul lor. 

Nu erau atât incompetenţi, cât mai degrabă neglijenţi. lar 
micuța poză în alb și negru se afla aproape ascunsă în puloverul 
gros de lână. 


VP - 92 


S-au dus cu ea spre lumină, ca s-o examineze. 

Patru femei cam la treizeci de ani, după cum estima 
Gamache, îi zâmbeau din poză. Se ţineau de mijloc și priveau 
direct spre aparat. Gamache s-a trezit că zâmbește și el și a 
observat-o și pe Lacoste surâzând. Zâmbetele femeilor nu erau 
prea largi, dar erau sincere și contagioase. 

lată patru oameni fericiţi. 

Chiar dacă expresiile lor erau identice, toate celelalte lucruri 
erau diferite. Hainele, părul, pantofii, stilul. Chiar și trupurile 
arătau altfel. Două erau plinuţe, una slabă, alta numai bine. 

— Ce crezi? a întrebat-o pe Lacoste. 

— Evident, sunt patru dintre surori, dar arată ca și când ar fi 
făcut tot posibilul ca să nu semene între ele. 

Gamache a dat din cap. Asta era și impresia lui. 

S-a uitat pe spatele pozei. Nu era nimic trecut acolo. 

— De ce sunt doar patru? a întrebat Lacoste. Ce s-a întâmplat 
cu cealaltă? 

— Cred că a murit destul de tânără, a răspuns el. 

— N-ar trebui să fie dificil de aflat, a spus Lacoste. 

— Așa e. Pare un job pentru mine, deci, a spus Gamache. Poţi 
să te ocupi tu pe urmă de treburile mai grele. 

Gamache a pus poza în buzunar și au petrecut următoarele 
câteva minute cercetând camera lui Constance. 

Pe noptieră erau stivuite câteva cărţi. S-a dus din nou la 
valiză și a găsit cartea pe care o citea bătrâna. Era Ru, de Kim 
Thuy. 

A deschis cartea acolo unde era semnul și a întors pagina. A 
citit prima propoziţie. Cuvinte la care Constance Ouellet n-avea 
să mai ajungă vreodată. 

Ca unul care iubea cărțile, era întristat de semnul lăsat într-o 
carte de cineva care murise. Avea și el două astfel de cărți. Le 
ținea pe birou. Fuseseră găsite de bunica lui pe noptiera din 
dormitorul părinţilor, după ce aceștia muriseră într-un accident 
de mașină, pe când Armand era doar un copil. 

Din când în când, lua cărțile și atingea semnele, dar încă nu 
avusese puterea să le deschidă acolo unde fuseseră 
abandonate. Să citească ce mai rămăsese din poveste. 

Acum, a ridicat cartea lui Constance și s-a uitat pe fereastră, 
în curtea mică. Bănuia că sub zăpadă se află o grădiniță de 
zarzavat. Și că vara, cele trei surori stăteau pe scaune ieftine de 


VP - 93 


plastic, în umbra arţarului uriaș, sorbind din ceaiuri la gheaţă. Și 
citind. Sau vorbind. Sau stând în tăcere, pur și simplu. 

Se întreba dacă discutau despre vremurile când fuseseră 
cvintuplele Ouellet. Oare rememorau vremurile acelea? Se 
îndoia. 

Casa părea un sanctuar și acela era lucrul de care se 
ascundeau. 

Apoi, Gamache s-a întors spre pata de pe covor și spre banda 
întinsă de polițiști. A privit cartea pe care o ţinea în mână. 

Curând va afla întreaga poveste. 

— Deci, pot înţelege de ce surorile Ouellet nu voiau ca să știe 
cineva că ele sunt cvintuplele, a spus Lacoste, pe când erau 
gata să plece. Dar de ce nu au fotografii personale, cărți poștale 
și scrisori aici, în intimitatea casei lor? Nu ţi se pare ciudat? 

Gamache a coborât de pe verandă. 

— Cred că o să ne dăm seama că puţine lucruri din viaţa lor 
puteau fi considerate normale. 

Au înaintat încet pe cărarea acoperită de zăpadă sclipitoare în 
bătaia soarelui strălucitor. 

— Altceva lipsește, a spus Șeful. Ai observat ce? 

Lacoste s-a gândit la întrebarea lui. Știa că nu este un test. 
Inspectorul-șef era mai presus de treburi din astea, și ea la fel. 
Dar n-avea nicio idee. A dat din cap. 

— Nu există părinţi, a spus el. 

La dracu', s-a gândit Lacoste. Nu există părinţi. Asta îi 
scăpase. În grămada de cvintuple sau de cvintuple dispărute îi 
scăpase și ei ceva. 

Domnul și doamna Ouellet. Una era să vrei să ștergi cu 
buretele o parte din trecutul tău, dar de ce să-ţi ștergi și 
părinţii? 

— Ce crezi că înseamnă asta? a întrebat ea. 

— Poate că nimic. 

— Crezi că asta a luat ucigașul? 

Gamache s-a gândit un pic. 

— Fotografiile părinţilor? 

— Fotografiile de familie. Ale părinţilor cu fetele. 

— Cred că ar fi posibil, a spus el. 

— Mă întreb... a rostit Lacoste când au ajuns la mașină. 

— Spune. 

— Nu, e chiar stupid. 


VP - 94 


El a ridicat din sprâncene, dar n-a spus nimic. Doar s-a uitat la 
ea. 

— Ce știm, de fapt, despre surorile Ouellet? a întrebat ea. Au 
dispărut în mod deliberat din ochii opiniei publice, 
transformându-se în surorile Pineault. Erau extrem de discrete... 

— Spune ce vrei să spui, inspectore, a replicat Gamache. 

— Poate că totuși Constance nu este ultima. 

— Pardon? 

— De unde știm dacă celelalte au murit? Poate că una dintre 
ele încă trăiește. Cine altcineva ar fi putut intra în casă? Cine 
altcineva ar fi știut măcar unde locuiesc? Cine altcineva ar fi 
putut lua fotografiile de familie? 

— Nu știm nici măcar dacă ucigașul și-a dat seama că era una 
dintre gemene, a subliniat inspectorul-șef. Și nu știm dacă 
pozele de familie au fost furate sau nu. 

Însă, pe când se îndepărtau, ipoteza lui Lacoste îi acapara 
mintea. Poate Constance nu fusese ultima dintre ele. 


VP - 95 


Doisprezece 


Fii atent, s-a implorat Jean-Guy Beauvoir pe sine însuși. Pentru 
Dumnezeu, adună-te! 

Genunchiul tresălta nervos și-și pusese o palmă pe el. Apăsă 
tare. 

Așezat în faţa lor, Martin Tessier îi instruia pe agenţii care 
urmau să ia parte, curând, la raidul din buncărul motocicliștilor. 

— Ăștia nu-s tâlhari din ăia tatuaţi, a spus adjunctul lui 
Francoeur, întorcându-se de la graficele de pe tablă, ca să-i 
privească în față. 

— Prea mulți polițiști morți și șefi mafioţi i-au subestimat pe 
motociclişti. Aștia sunt soldaţi. Poate că arată ca niște brute, dar 
nu fac greșeli, sunt disciplinați, implicaţi și foarte motivaţi să-și 
protejeze teritoriul. 

Tessier a mers mai departe, fluturând imagini, scheme, 
planuri. Dar Beauvoir își auzea doar propria voce, rugându-se. 

Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa să mor! 

e 

Inspectorul-șef Gamache a bătut la ușă și apoi a intrat în 
biroul Theresei Brunel. Când l-a văzut, și-a ridicat privirea. 

— Închide ușa, te rog, a spus ea, scoţându-și ochelarii. Vocea 
și atitudinea îi erau neobișnuit de arțăgoase. 

— Am primit mesajul tău, dar nu eram în oraș. 

S-a uitat la ceasul de pe birou. Puțin peste nouă. 

Femeia i-a arătat un scaun. Gamache a ezitat un moment, 
apoi s-a așezat, iar ea a luat loc lângă el, pe celălalt scaun. 
Arăta obosită, dar era foarte aranjată și total în control faţă de 
ea și faţă de el. 

— Am ajuns la final, Armand. Îmi pare rău. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii bine ce vreau să spun. M-am tot gândit la asta, am 
vorbit și cu Jérôme și credem că nu-i nimic în neregulă. Ne tot 
învârtim în jurul cozii. 

— Dar... 

— Nu mă întrerupe, inspectore-șef. Toată treaba asta cu 
filmulețul a scăpat de sub control și riscă să întreacă măsura. 


VP - 96 


Gata. Filmul a plecat, nu-l mai putem întoarce. Trebuie să 
renunțăm. 

— Nu înţeleg... 

l-a cercetat chipul. 

— E destul de simplu. Ai fost rănit, supărat și ai vrut să te 
răzbuni. E absolut normal. Apoi ai ajuns să fii convins că e mai 
mult decât un filmuleţ. Ai început să te agiţi și ai reușit să-i agiţi 
pe toţi în jurul tău. Inclusiv pe mine. Dar asta este vina mea, nu 
a ta. Mi-am permis mie însemi să-ţi dau crezare. 

— Ce s-a întâmplat, Thérèse? 

— Superintendent, a spus ea. 

— Désolé”. Superintendent. 

A coborât vocea. 

— S-a întâmplat ceva? 

— În mod sigur. Mi-am venit în fire și te sfătuiesc să faci și tu 
același lucru. Azi-noapte nu puteam să dorm și, în cele din 
urmă, m-am ridicat și mi-am luat niște notițe. Vrei să le vezi? 

Gamache a dat din cap, studiind-o atent. Ea i-a întins un bilet 
scris de mână. Bărbatul și-a pus ochelarii de vedere și l-a citit. 
Apoi l-a îndoit cu grijă pe jumătate. 

— După cum vezi, am enumerat toate probele în favoarea 
bănuielii tale că superintendentul-șef Francoeur a deconspirat 
acea filmare din timpul raidului și că are un obiectiv mult mai 
mare, răuvoitor... 

— Therese! a exclamat Gamache, aplecându-se brusc spre 
ea, ca și cum ar fi vrut s-o oprească fizic de la a spune mai mult. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, inspectore-șef, las-o 
baltă. Biroul ăsta nu are microfoane. Nu ne ascultă nimeni. Nu-i 
pasă nimănui. Totul e doar în capul tău. Citește-mi notițele. Nu 
există nicio dovadă. Greutatea prieteniei noastre și respectul pe 
care ţi-l port mi-au întunecat judecata. Ai conectat puncte pe 
care le-ai creat tu însuți. 

S-a aplecat spre el într-o manieră aproape amenințătoare. 

— Ai fost aproape sigur condus de ura pe care i-o porți lui 
Francoeur. Dacă o mai ţii așa, Armand, o să mă duc eu însămi la 
el cu dovezi ale acțiunilor tale. 

— N-ai face una ca asta, a spus Gamache, abia șoptit. 

— Am obosit, Armand, i-a răspuns ea, ridicându-se și 
reluându-și locul din spatele biroului. Jérôme este epuizat. Ne-ai 


23 Îmi pare rău (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 97 


tras pe amândoi în fantezia asta a ta. Renunţă. Chiar mai bine, 
pensionează-te. Du-te la Paris de Crăciun, gândește-te la asta, și 
când te întorci... 


A lăsat propoziţia să atârne în aerul dintre ei. 

Gamache s-a ridicat. 

— Greșești, doamnă superintendent. 

— Și dacă e o greșeală, o s-o fac în Vancouver, când o să fiu 
alături de fiica noastră. Și în timpul ăsta, Armand, o să discut cu 
Jérôme despre viitor. Este timpul să te dai la o parte, Armand. 
Nu poliţia se destramă, ci tu. Suntem dinozauri, iar meteoritul 
tocmai a căzut. 


— Gata? 

Tessier l-a bătut pe spate pe Beauvoir. 

Nu. 

— Gata, a spus Beauvoir. 

— Bine. Vreau să conduci echipa de la etajul al doilea al 
buncărului. 

Tessier zâmbea, de parcă tocmai îi dăduse inspectorului un 
bilet spre Bahamas. 

— Da, domnule, să trăiţi! 

A reușit să găsească o baie. A încuiat ușa cabinei și a vomitat 
în valuri. Până când din el n-a mai ieșit decât aer urât mirositor. 
e 

— Un apel pentru dumneata, Șefule. 

— E important? 

Secretara s-a uitat la el prin ușa deschisă a biroului, în toți 
anii ăștia de când lucra cu inspectorul-șef Gamache, nu mai 
primise această întrebare din partea lui. Avea încredere că, dacă 
îi transfera o convorbire, considerase că merită. 

Insă, de când se întorsese de la întâlnirea cu superintendentul 
Brunel, părea distras și își petrecuse ultimele douăzeci de 
minute uitându-se pe fereastră. 

— Vrei să preiau mesajul? a întrebat ea. 

— Nu, nu. 

S-a întins după telefon. 

— O să vorbesc. 

— Salut, patron, s-a auzit glasul vesel a lui Olivier. Sper că nu 
te deranjez. 


VP - 98 


A vorbit mai departe, fără să aștepte răspuns. 

— Gabri mi-a zis să te sun, ca să ne asigurăm că mai vrei 
camera pentru diseară. 

— Credeam că am vorbit deja cu el despre asta. 

Gamache a auzit tonul ușor de iritare din propria voce, dar n-a 
făcut nimic ca să-l schimbe. 

— Uite, eu doar îţi transmit mesajul. 

— A închiriat-o altcuiva sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, este disponibilă, dar vrea să știe câţi o să fiți. 

— Cum adică? 

— Păi, o să vină și inspectorul Beauvoir? 

Gamache a expirat direct în receptor. 

— Voyons?*, Olivier, a început el, apoi s-a strunit. Ascultă, 
Olivier, am vorbit și asta. Inspectorul Beauvoir are altă treabă. 
Inspectorul Lacoste o să rămână la Montreal, ca să continue aici 
ancheta, iar eu o să vin la Three Pines, ca să investighez și 
partea asta a cazului. L-am lăsat pe Henri la doamna Morrow, 
așa că trebuie oricum să vin acolo. 

— Nu trebuie să te superi, Șefule, s-a oţărât Olivier. Întrebam 
numai. 

— Nu sunt supărat - deși era clar că este -, doar că sunt 
ocupat și nu am timp pentru treburile astea. Dacă este liber la 
pensiune, bine. Dacă nu, o să-l iau pe Henri și o să mă întorc la 
Montreal. 

— Nu, nu. Este liber. Și stai cât vrei. Gabri nu ia nicio 
rezervare până la Crăciun. E prea implicat în treaba cu 
concertul. 

Gamache nu voia să fie târât în această conversaţie. l-a 
mulțumit lui Olivier, a pus receptorul în furcă și s-a uitat la micul 
ceas de pe birou. Aproape unu și jumătate. 

Inspectorul-șef s-a lăsat pe spate în scaun, apoi s-a rotit în așa 
fel, încât a ajuns cu spatele la birou și cu faţa spre fereastra 
uriașă care se deschidea spre Montrealul înzăpezit. 

Unu și jumătate. 


Era unu și jumătate. 
Beauvoir a tras iar aer în piept și s-a lăsat pe spate, 
sprijinindu-se de duba hodorogită. A încercat să închidă ochii, 


24 Stii... (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 99 


însă asta i-a sporit senzaţia de greață. Și-a întors fața, așa încât 
să-și lipească obrazul fierbinte de metalul rece. 

Încă o oră și jumătate și avea să înceapă raidul. Își dorea ca 
duba să aibă ferestre, ca să poată vedea orașul. Clădirile. lui 
cunoscute. Solide, previzibile. Jean-Guy se simţise întotdeauna 
mai confortabil printre lucrurile făcute de om, decât în natură. 
Incerca să-și imagineze pe unde se află. Oare ajunseseră deja 
pe pod? Afară erau clădiri sau păduri? 

Oare unde se afla el? 

e 

Gamache știa unde este Beauvoir. Într-un raid planificat să 
înceapă la ora trei. 

Un alt raid. Unul inutil, ordonat de Francoeur. Șeful a închis 
ochii. /nspiră adânc. Expiră adânc. 

Apoi și-a pus paltonul. Din ușa biroului, a privit-o pe 
inspectorul Lacoste dând ordine unui grup de agenţi. Sau 
încercând s-o facă. 

Se aflau printre agenţi noi, aduși aici când oamenii lui 
Gamache au fost transferați și ei și împrăștiați prin alte divizii 
ale poliţiei. Spre surpriza tuturor, inspectorul-șef nu protestase. 
Nu se luptase. Păruse că abia dacă observă că departamentul lui 
fusese măcelărit. 

Fusese mai mult decât imperturbabil. Unii începuseră să se 
întrebe, mai întâi pe șoptite, apoi ceva mai îndrăzneț, dacă lui 
Armand Gamache îi mai păsa de lucrurile astea. Totuși, atunci 
când îl vedeau apropiindu-se, tăceau și deveneau precauți. 

— Aș vrea să-ți vorbesc un minut, inspectore, a spus el, 
zâmbindu-le agenţilor. 

Isabelle Lacoste l-a urmat pe Gamache înapoi în biroul lui, iar 
el a închis ușa. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, de ce trebuie să 
suportăm asta? 

A azvârlit din cap spre birourile de afară. 

— Trebuie doar să facem ce putem mai bine. 

— Cum? Renunţând? 

— Nu renunţă nimeni, a spus el, cu o voce liniștitoare. Trebuie 
să ai încredere în mine. Ești un anchetator minunat. Tenace, 
intuitivă. Isteaţă. Și ai o răbdare fără margini. Acum trebuie să 
ţi-o folosești. 

— Nu este fără margini, patron. 


VP - 100 


El a dat din cap. 

— Înţeleg. 

Apoi, prinzându-se de marginile biroului, s-a aplecat spre ea. 

— Bineînţeles, nu trebuie să te lași hărțuită. Nu te lăsa scoasă 
de pe axa ta. Și întotdeauna, întotdeauna, încrede-te în 
instinctul tău, Isabelle. Acum ce-ţi spune? 

— Că suntem terminati. 

El s-a lăsat pe spate și a râs. 

— Atunci ai încredere în al meu. Nu este totul așa cum aș fi 
vrut, asta-i sigur. Dar nu s-a terminat. Asta nu-i lipsă de acţiune, 
ci pur și simplu tragem adânc aer în piept. 

Ea s-a uitat dincolo, la agenţii tândălind pe la mese, 
nesocotindu-i ordinele. 

— Și în timp ce noi ne tragem sufletul, ei iau totul în 
stăpânire. Distrug departamentul. 

— Așa este, a spus el. 

A mai așteptat după un „dar”, însă n-a venit niciunul. 

— Poate că ar trebui să-i ameninţ, a sugerat ea. Singurul lucru 
pe care îl respectă un leu este un leu mai mare. 

— Ăștia nu-s lei, Isabelle. Sunt enervanţi, dar minusculi. 
Furnici sau broaște râioase. Le sari sau le ocolești. Dar nu este 
nevoie să le calci în picioare. Nu te războiești cu broaștele. 

Broaște râioase sau rahaţi. Sloboziţi de o creatură mai mare, 
s-a gândit Lacoste, plecând din biroul Șefului. Însă inspectorul- 
șef Gamache avea dreptate. Acești agenţi noi nu meritau 
osteneala. O să-i ocolească. Deocamdată. 

e 

Gamache a tras mașina în locul de parcare rezervat. Ştia că 
angajata care parca de obicei aici n-o să aibă nevoie de el. Se 
afla la Paris. 

Era ora două. S-a oprit și a închis ochii, apoi i-a deschis și a 
pornit cu hotărâre pe cărarea îngheţată, spre intrarea din spate 
a Bibliotecii Naţionale. A tastat la ușă codul lui Reine-Marie și a 
auzit clinchetul ușii care se debloca. 

— Monsieur Gamache. 

De după birou, Lili Dufour îl privea bulversată - lucru de 
înțeles. 

— Am crezut că sunteţi la Paris cu Reine-Marie. 

— Nu, ea a plecat înainte. 

— Cu ce vă pot ajuta? 


VP - 101 


S-a ridicat și a pornit spre el, să-l salute. Era zveltă, rezervată. 
Amabilă, dar rece, păstrând limite oficiale. 

— Am de făcut niște cercetări și m-am gândit că m-ai putea 
ajuta. 

— Despre ce e vorba? 

— Cvintuplele Ouellet. 

A văzut-o ridicând sprâncenele. 

— Pe bune. De ce? 

— Nu te aștepți să-ți răspund la asta, nu? a întrebat-o 
Gamache, zâmbind. 

— Atunci nu te aștepți nici tu să te ajut, nu? 

Zâmbetul i-a pălit. Reine-Marie îi povestise despre doamna 
Dufour, care păzea documentele de la Biblioteca Naţională și 
Arhive de parcă erau propria colecţie privată. 

— Treburi de-ale poliţiei, a spus el. 

— Treburi de-ale bibliotecii, a răspuns ea, făcând semn din 
cap spre ușile mari, închise. 

El i-a urmărit privirea. Se aflau în birourile din spate, unde 
lucrau bibliotecarii-șefi. Dincolo de ușile acelea era zona pentru 
public. 

De cele mai multe ori, atunci când își vizita soţia, îi plăcea să 
aștepte în uriașa bibliotecă publică, unde se aflau rânduri- 
rânduri de mese și lămpi de citit care găzduiau studenți, 
profesori, cercetători și simpli curioși. Mesele aveau prize pentru 
laptopuri, iar reţeaua wireless de conectare la internet oferea 
acces la dosare. 

Însă nu la toate. Biblioteca și Arhivele Naţionale ale 
Quebecului conţineau zeci de mii de documente. Nu doar cărți, 
ci și hărţi, jurnale, scrisori, acte. Multe dintre ele, vechi de sute 
de ani. Şi cea mai mare parte dintre ele, încă nearhivate în 
sistemul computerizat. 

Zeci de tehnicieni lucrau ore întregi ca să scaneze totul, dar 
dura ani, poate zeci. 

Îi plăcea să meargă pe culoare, închipuindu-și istoria 
înglobată aici. Hărţi desenate de Cartier%. Jurnale scrise de 


25 Jacques Cartier (1491-1557), navigator francez care a descoperit Canada, în 1534. 
(N.red.). 


VP - 102 


Marguerite d'Youville?$. Planuri pătate de sânge, din Bătălia de 
la Câmpul lui Abraham”. 

Și poate-poate, istoria cvintuplelor Ouellet. Nu cea de uz 
public, ci aceea despre vieţile lor private. Vieţile reale, după ce 
plecau aparatele foto. 

Dacă exista undeva, acesta era locul. Și avea nevoie de 
bibliotecară. 

S-a întors spre doamna Dufour. 

— Mă interesează gemenele Ouellet pentru un caz și am 
nevoie de ajutorul dumitale. 

— Mi-am dat și eu seama de atâta lucru. 

— Trebuie să văd ce aveţi în arhivele private. 

— Alea sunt sigilate. 

— De ce? 

— Nu știu, nu le-am citit. Sunt sigilate. 

Gamache a simţit o undă de enervare, până când a observat 
pe chipul ei o ușoară undă de amuzament. 

— Ai vrea să le citești? a întrebat-o. 

Acum ea era cea care ezita, prinsă între răspunsul corect și 
cel sincer. 

— Încerci să mă mituiești? l-a întrebat. 

Era rândul lui să se amuze. îi aflase preţul. Era același ca al 
lui. Informaţie, cunoștințe. Aflarea unor lucruri pe care nu le mai 
știa nimeni. 

— Chiar dacă te-aș lăsa, nu poţi folosi în instanţă ce ai aflat 
aici, a spus ea. Ar fi informaţii obţinute ilegal. Personajele 
principale trăiesc încă. 

Gamache și-a dat seama că, spunând asta, ea se referea și la 
cvintuple. 

Pentru că el nu spunea nimic, femeia a tăcut, evaluând cu 
privirea ei inteligentă tăcerea și pe el. 

— Vino cu mine. 

A întors spatele ușilor mari care duceau spre biblioteca 
publică din sticlă și metal și l-a condus în direcția opusă. De-a 
lungul unui coridor. În jos, pe niște scări. Și, în cele din urmă, a 


26 Marie-Marguerite d'Youville (1701-1771), întemeietoarea ordinului religios al 
Surorilor Carităţii din Montreal, prima sfântă de origine canadiană. (N.red.). 

27 Bătălie din cadrul Războiului de șapte ani, care a avut loc în Canada, în 1759, între 
englezi și francezi. (N.red.). 


VP - 103 


introdus un cod pe o tastatură și o ușă mare de metal s-a 
deschis cu un șuierat ușor. 

La deschidere, s-au aprins automat niște lumini 
incandescente. Camera lipsită de ferestre era răcoroasă. 

— Scuză iluminarea, a spus ea, încuind ușa în spatele lor. 
Încercăm să o ţinem la minimum. 

După ce i s-au obișnuit ochii, Gamache și-a dat seama că se 
afla într-o încăpere de mari dimensiuni, dar numai una din mai 
multe. A privit în dreapta. Apoi în stânga. Apoi în faţa sa. Sală 
după sală, toate conectate între ele, construite sub bibliotecă. 

— Vii? a întrebat ea, mergând mai departe. 

Gamache și-a dat seama că, dacă ar rămâne în urmă, s-ar 
rătăci. Așa că trebuia să se asigure că n-o pierde din ochi. 

— Sălile sunt organizate pe sferturi de secol, a spus ea, în 
timp ce avansa în viteză dintr-una în alta. 

Gamache a încercat să citească etichetele de pe sertarele 
aflate în drumul lui, dar lumina slabă făcea imposibil lucrul ăsta. 
A crezut că a văzut scris pe una dintre ele „Champlain?” și s-a 
întrebat dacă însuși Champlain era într-adevăr îndosariat aici. Și 
mai încolo, într-o altă încăpere, „Războiul din 18122. 

După o vreme, a început să se uite drept înainte, 
concentrându-se să urmeze spatele subțirel al doamnei Dufour. 
Era mai bine să nu știe pe lângă ce comori trece. 

În cele din urmă, femeia s-a oprit și aproape că s-a ciocnit de 
ea. 

— Aici. 

A dat din cap spre un sertar. 

Pe etichetă scria „Cvintuplele Ouellet”. 

— A mai văzut cineva documentele? a întrebat el. 

— Din câte știu eu, nu. Cel puţin, nu de când au fost adunate 
și sigilate. 

— Și când a fost asta? 

Doamna Dufour a mers la sertar și a citit eticheta 
îndeaproape. 

— „27 iulie 1958”. 

— De ce atunci? s-a mirat el. 


28 Samuel de Champlain (1574-1635), explorator francez care a fondat orașul Quebec 
și a desenat prima hartă detaliată a coastelor Canadei. (N.red.). 

29 Război teritorial între SUA și Imperiul Britanic, care s-a încheiat în 1815, fără 
modificări ale graniţei dintre SUA și Canada. (N.red.). 


VP - 104 


— De ce acum, inspectore-șef? a întrebat ea, iar el și-a dat 
seama că stătea între el și ce-și dorea să afle. 

— E secret, a spus cu voce blândă, dar fără să-și mute 
privirea din ochii ei. 

— Știu să păstrez secrete, a spus ea, aruncând o privire în 
lungul șirului de dosare. 

El s-a gândit pentru un moment. 

— Constance Ouellet a murit acum două zile. 

Doamna Dufour a primit vestea cu chipul îndurerat. 

— Îmi pare rău să aud una ca asta. Cred că era ultima dintre 
ele. 

Gamache a încuviințat din cap, iar ea l-a cercetat mai atentă. 

— N-a murit pur și simplu, nu? 

— Nu. 

Lili Dufour a respirat adânc și a oftat. 

— Ştii, mama s-a dus să le vadă în casa aia care a fost 
construită pentru ele la Montreal. A stat la rând ore întregi. Pe 
atunci erau copii. A vorbit despre asta până în ziua în care a 
murit. 

Gamache a dat din cap. Fusese ceva magic în toată treaba 
asta cu gemenele cvintuple, iar discreţia lor extremă de mai 
târziu a crescut și mai mult vraja. 

Doamna Dufour s-a dat deoparte și Gamache a putut să 
ajungă la sertarul unde viețuia existenţa lor secretă. 

e 

Beauvoir s-a uitat la ceas. Trei fără zece. Era lipit de zidul de 
cărămidă. În spatele lui se aflau trei ofițeri de poliţie. 

— Staţi aici, a șoptit el și a pășit după colţ. A văzut pe 
chipurile lor o ușoară undă de surpriză. Surpriză și îngrijorare. 
Nu în legătură cu gașca de motocicliști pe care urmau s-o 
viziteze, ci în legătură cu ofițerul care trebuia să-i conducă. 

Beauvoir știa că au motive să se teamă. 

Și-a sprijinit capul pe zidul de cărămidă, lovindu-se ușor de el. 
Apoi s-a ghemuit cu genunchii la gură și a început să se legene. 
În timpul ăsta, auzea scârțâitul ritmic al bocancilor pe zăpadă. 
Era ca un cal de lemn care avea nevoie să fie uns. Care avea 
nevoie de ceva. 

Trei fără opt minute. 

Beauvoir a băgat mâna în buzunarul vestei Kevlar. Cel în care 
ținea bandajele și plasturii pentru oprirea sângerării, în caz de 


VP - 105 


nevoie. A scos două cutii cu pastile și, răsucind capacul uneia 
dintre ele, a înghiţit repede două OxyContin. Le vomitase pe 
cele luate mai devreme și acum abia mai putea gândi de durere. 

Și cealaltă. Cealaltă cutie. Se holba la ea și se simţea ca un 
om ajuns la jumătatea unui pod. 

Înspăimântat să ia pastila și înspăimântat să n-o facă. 
Înspăimântat să intre în buncăr și înspăimântat să fugă. Îi era 
teamă să moară și îi era teamă să trăiască. 

Dar cel mai mult îi era teamă că vor afla cu toţii cât de 
înspăimântat era, de fapt. 

Beauvoir a răsucit capacul și a scuturat cutia. Pilulele au căzut 
grămadă în mâna lui tremurândă și s-au vărsat în zăpadă. Însă i- 
a rămas una. Avea atât de multă nevoie de ea, și era atât de 
mică. N-a știut cum s-o înghită mai repede. 

Trei fără cinci. 

e 

Gamache stătea la masa din sala arhivei, citind și luându-și 
notițe. Captivat de ceea ce aflase deocamdată. Jurnale, scrisori 
personale, fotografii. Dar acum își scosese ochelarii și se freca la 
ochi, uitându-se la cărţile și documentele pe care le mai avea de 
citit. Nu avea nicio șansă să le termine până la amiază. 

Doamna Dufour îi arătase soneria și acum o apăsase. Trei 
minute mai târziu, i-a auzit pașii pe podeaua de beton. 

— Aş vrea să le iau cu mine. 

A făcut un semn din cap spre grămada de pe masă. Ea a 
deschis gura să spună ceva, dar apoi s-a răzgândit. Și a cugetat 
un pic. 

— Constance Ouellet chiar a fost ucisă? l-a întrebat. 

— Da, a fost ucisă. 

— Și crezi că aici e ceva - s-a uitat la documentele de pe 
masă - care ar putea să te ajute? 

— Cred că da. 

— Ştii, mă pensionez în august, anul viitor. La limită de 
vârstă. 

— Îmi pare rău, a spus el, în timp ce ea se uita în jur. 

— Forţată să plec, arhivată, a spus ea cu un surâs. Presupun 
că nici mie, nici dosarelor astora nu ne va simţi nimeni lipsa. la- 
le, domnule. Dar te rog să le aduci înapoi. Să știi că amenda e 
cam piperată dacă le pierzi sau ţi le mănâncă câinele. 


VP - 106 


— Merci, a spus el, întrebându-se dacă doamna Dufour îl 
întâlnise pe Henri. Mai este ceva ce-mi trebuie de la dumneata. 

— Un rinichi? 

— Un cod. 

Câteva minute mai târziu, se aflau la ușa de la intrare. 
Gamache își pusese paltonul și ţinea cutia grea cu amândouă 
mâinile. 

— Sper să găsești ce cauţi, inspectore-șef. Transmite-i 
salutările mele lui Reine-Marie, când te întâlneşti cu ea. Joyeux 
Noel! 

Însă, înainte ca ușa să se închidă și să se blocheze, l-a chemat 
înapoi și i-a spus: 

— Ai grijă. Lumina și umezeala le pot deteriora iremediabil. 

L-a privit pentru o clipă. 

— Și cred, domnule, că știi câte ceva despre deteriorarea 
permanentă. 

— Oui, a spus el. Joyeux Noël! 

e 

Când a ajuns la Three Pines, se întunecase deja. A parcat nu 
departe de pensiune și abia a avut timp să deschidă ușa, că 
Olivier și Gabri au și apărut din bistrou. Lui Gamache i s-a părut 
că îl pândiseră să apară. 

— Cum a fost drumul? a întrebat Gabri. 

— Destul de bun, i-a răspuns Gamache, luându-și bagajul și 
cutia grea de carton. Mai puţin podul Champlain, desigur. 

— Întotdeauna e nebunie acolo, a încuviinţat Olivier. 

— V-am pregătit totul, a spus Gabri. 

S-a îndreptat pe scări spre verandă. A deschis ușa din faţă, 
dar, în loc să intre, inspectorul-șef Gamache s-a dat la o parte ca 
să-i lase pe însoțitorii lui să intre înainte. 

— Bine aţi venit, a spus Olivier. 

Therese și Jérôme Brunel au pășit în casa lui Emilie Longpre. 
Casa pe care Henri o găsise pentru ei. 


VP - 107 


Treisprezece 


Olivier și Gabri au adus bagajul î 
dormitor, apoi au plecat. 

— Merci, patron. 

Gamache a pășit pe veranda rece, alături de ei. 

— Cu plăcere, a răspuns Olivier. Ţi-ai jucat bine rolul la 
telefon. Aproape că am crezut că ești enervat. 

— Și tu ai fost foarte convingător, a spus Gamache. Olivier cel 
demn de un premiu. 

— Păi, cu puţin noroc o să-l aibă, a intervenit Gabri. Am de 
gând să-l răsplătesc la noapte. 

Gamache i-a privit traversând spre bistrou, apoi a închis ușa și 
a privit camera. Zâmbind. 

În sfârșit, se putea relaxa. 

Thérèse și Jérôme erau în siguranţă. 

Și Jean-Guy era în siguranţă. Pe drum monitorizase încontinuu 
frecvențele Sûreté și nu auzise cereri de ambulanţe. Într-adevăr, 
fragmentele de conversaţie pe care le prinsese l-au făcut să 
creadă că buncărul fusese abandonat. Rock Machine nu mai era 
de mult acolo. 

informatorul minţise. Sau, și mai probabil, nu fusese niciun 
informator. La aflarea veștii, Gamache se simţise deopotrivă 
ușurat și înfuriat. Jean-Guy era în siguranță. Deocamdată. 

Gamache s-a uitat la interiorul lui Emilie Longpre. 

Două canapele așezate față în faţă, de fiecare parte a 
șemineului. Erau îmbrăcate în huse șterse, înflorate. Un cufăr 
din lemn de pin stătea în spaţiul dintre ele. Și pe el era așezat 
un joc de cribbage și câteva cărți de joc. 

Intr-un colț fuseseră îngrămădite două fotolii cu o masă între 
ele și un taburet în față, care să fie împărţit de picioarele 
obosite. Un lampadar cu umbra dantelată scălda odaia într-o 
lumină blândă. 

Pereții fuseseră pictați în albastru-deschis și unul dintre ei era 
acoperit de sus până jos cu rafturi de cărți. 

Domneau liniștea și pacea. 


năuntru și l-au lăsat în 


VP - 108 


Olivier își petrecuse dimineaţa cercetând cui aparţinea casa 
lui Emilie și dacă ar putea cumva s-o închirieze. Se părea că 
proprietăreasa era o nepoată îndepărtată din Regina, care nu se 
gândise încă ce va face cu ea. Acceptase imediat s-o închirieze 
de Crăciun. 

Olivier l-a sunat apoi pe Gamache și i-a livrat fraza cifrată - 
Gabri mi-a zis să te sun, ca să ne asigurăm că mai vrei camera 
pentru diseară -, asta îi dădea de veste lui Gamache că luase 
casa lui Emilie. 

Apoi Olivier a strâns câţiva săteni să îl ajute. lar rezultatul era 
acesta. 

Cearșafurile fuseseră trase de pe mobilă, paturile fuseseră 
făcute și erau puse prosoape curate, casa fusese aspirată și 
praful șters, mobila lustruită. Focul ardea sub grătar și, judecând 
după aromă, cina se încălzea în cuptor. 

Era ca și cum el și familia Brunel ieșiseră pentru câteva ore și 
se întorseseră acasă. 

Două baghete proaspete de la Sarah fuseseră puse într-un 
coș pe blatul de marmură din bucătărie, iar domnul Beliveau 
ticsise cămara și frigiderul cu lapte, brânzeturi și unt. Și cu 
gemuri făcute în casă. Un castron de lemn, corn al abundenței, 
era plin cu fructe. 

Exista chiar și un brad de Crăciun, decorat și luminat. 
Gamache și-a scos cravata, a îngenuncheat și a îndesat un 
chibrit sub lemnele și hârtia din șemineu, privind vrăjit cum se 
aprind și ard. 

A expirat. Simțea de parcă o mantie, de parcă cearșafurile 
fantomatice de pe mobile fuseseră ridicate chiar de pe el. 

— Therese, a strigat el. Jérôme! 

— Ou? a venit un răspuns îndepărtat. 

— les. 

Și-a pus ghetele și paltonul și a pășit iute prin seara 
înțepătoare, spre căbănuța cu poartă deschisă și potecă 
șerpuită. 

e 

— Armand, a rostit Clara, deschizându-i ușa când l-a auzit 
ciocănind. 

Henri era atât de entuziasmat, încât nu știa dacă să sară sau 
să se încolăcească precum o minge la picioarele lui Gamache. În 


VP - 109 


cele din urmă, ciobănescul a început plimbarea de colo, colo și 
în jurul lui Gamache, schelălăind cu încântare. 

— Eu îl bat, bineînţeles, a spus Clara, privind spre Henri cu 
dezgust prefăcut. Gamache a îngenuncheat și s-a jucat câteva 
clipe cu el. 

— Arăţi de parcă ai avea nevoie de un scotch, a spus Clara. 

— Nu-mi zice că arăt ca Ruth, i-a răspuns Gamache, iar Clara 
a râs. 

— Doar pe alocuri. 

— De fapt, nu-mi trebuie nimic, merci. 

Și-a scos paltonul și ghetele și a urmat-o în camera de zi, 
unde era aprins focul. 

— Îţi mulţumesc că ai avut grijă de Henri. Și îţi mulţumesc că 
ai ajutat la pregătirea casei lui Emilie pentru noi. 

Era imposibil să explici cum arăta casa aceea pentru călătorii 
osteniţi ajunși la capătul drumului. 

Mai devreme, se gândise, surprins, dacă nu cumva ăsta era, 
de fapt, sătucul Three Pines. Sfârșitul drumului. Și, ca toate 
sfârșiturile, nicidecum un sfârșit. 

— A fost o plăcere, a răspuns Clara. Gabri a combinat-o cu 
repetiţia pentru concertul de Crăciun și ne-a făcut să cântăm la 
nesfârșit „Colindul lrochezilor”. Cred că, dacă lovești o pernă, o 
să se audă cântecul ăla. 

Gamache a zâmbit. Ideea unei case impregnate cu muzică îi 
plăcea foarte tare. 

— E frumos să vedem iar casa lui Emilie luminată, a spus 
Clara. 

Henri s-a târât până la canapea. Încet. Încet. De parcă dacă 
se furișa și își ferea privirea nu l-ar fi observat nimeni. S-a întins 
cât era de lung, ocupând două treimi din canapea, și și-a pus 
ușor capul în poala lui Gamache, care s-a uitat la Clara cerându- 
și scuze din privire. 

— Este în regulă. Lui Peter nu i-a plăcut niciodată să se urce 
câinii pe canapea, dar mie îmi place. 

Asta i-a ridicat mingea la fileu lui Gamache. 

— Cum te descurci fără Peter? 

— E cel mai ciudat sentiment, a spus ea, după un moment de 
gândire. Este de parcă relaţia noastră n-a murit, dar nici nu mai 
trăiește. 

— Nerăposata, a spus Gamache. 


VP - 110 


— Vampirul căsniciilor, a râs Clara. Fără partea hazlie cu 
suptul sângelui. 

— Ţi-e dor de el? 

— In ziua în care a plecat, l-am privit dispărând cu mașina 
spre ieșirea din Three Pines, apoi m-am întors aici și m-am 
sprijinit de ușă. Mi-am dat seama că, de fapt, mă împingeam în 
ea, în caz că se întoarce și vrea să intre. Problema este că îl 
iubesc. Aș vrea să știu numai dacă mariajul nostru s-a sfârșit și 
ar trebui să-mi văd de viaţa mea, a spus Clara, sau dacă am 
putea să ne reparăm relaţia. 

Gamache a privit-o îndelung. l-a văzut părul cărunt, hainele 
confortabile și originale. l-a văzut confuzia. 

— Pot să-ţi fac o mică sugestie? a întrebat-o cu voce joasă. Ea 
a dat din cap. 

— Cred că ar trebui să-ţi duci viața ca și când ai fi numai tu. 
Dacă se întoarce și crezi că viaţa ta ar fi mai bună alături de el, 
atunci e minunat. Dar știi, deopotrivă, că ești suficientă tu însăți. 

Clara a zâmbit. 

— Așa mi-a spus și Myrna. Ştii, voi doi semănaţi foarte tare. 

— Sunt adeseori confundat cu o negresă solidă, a încuviinţat 
Gamache. Mi s-a spus că e cea mai bună calitate a mea. 

— Eu nu sunt niciodată. Este unul dintre defectele mele, a 
spus Clara. 

Apoi i-a observat ochii căprui, gânditori. Liniștea. Și mâna 
tremurândă, doar un pic. Insă destul cât să se vadă. 

— Eşti bine? l-a întrebat. 

El a zâmbit, a dat din cap și s-a ridicat. 

— Sunt în regulă. 

L-a luat pe Henri de lesă și a aruncat pe umăr bagajul 
câinelui. S-au întors pe jos prin sat, om și câine, în luminiţele 
roșii și verzi ale celor trei pini de Crăciun enormi, lăsând urme 
de pași în zăpada ca un vitraliu. Gamache și-a dat seama că îi 
spusese Clarei exact aceleași cuvinte pe care i le spusese și lui 
Annie. 

Când totul dăduse greș - consilierea, intervenţia, pledoariile 
pentru întoarcerea la tratament -, Annie îi ceruse lui Jean-Guy să 
plece din casă. 

In acea seară jilavă de toamnă, Armand stătuse în mașină, 
peste drum de apartamentul lor. Din copaci cădeau frunze 
umede, prinse în măruntaiele vântului. Alunecau pe parbriz și pe 


VP - 111 


șosea. A așteptat. A privit. Era acolo, în caz că fata lui va avea 
nevoie de el. 

Jean-Guy plecase fără scandal, dar la plecare îl văzuse pe 
Gamache, care nu făcuse niciun efort să se ascundă. Beauvoir 
se oprise în mijlocul străzii lucioase, cu frunzele uscate 
răsucindu-se în vârtejuri în jurul lui, și își vărsase tot veninul într- 
o privire atât de rea, încât îl șocase chiar și inspectorul-șef al 
departamentului Omucideri. Dar îl și liniștise, în același timp. 
Atunci a știut că, dacă Gamache urma să se răzbune pe vreun 
Gamache, acela nu ar fi fost Annie. In seara aceea se dusese 
acasă ușurat. 

Trecuseră câteva luni și, din câte știa, Annie nu mai luase 
legătura cu Jean-Guy. Dar asta nu însemna că nu-i este dor de 
el. De bărbatul care fusese cândva Beauvoir și care ar fi putut fi 
din nou. Dacă i se dădea șansa. 

Când Gamache a intrat în casa lui Emilie, Thérèse a sărit din 
scaunul ei de lângă foc. 

— Cineva te cunoaște bine, a spus ea, întinzându-i un pahar 
cu vin. Au lăsat pe masă o sticlă de scotch bun și niște sticle de 
vin și bere în frigider. 

— Și coq au vin în cuptor, a spus Jérôme, venind dinspre 
bucătărie cu o sticlă cu vin roșu. Doar să se încălzească. 

A ridicat paharul. 

— A votre santé. 

— Sănătate, a răspuns Gamache ca un ecou, ridicând și el 
paharul spre cei doi Brunel. 

Apoi, după ce Therese și Jérôme și-au reluat locurile, 
Gamache s-a așezat cu un geamăt, încercând să nu verse 
băutura, în coborâre. Lângă el, pe canapea, era așezată o pernă 
moale, căreia Gamache nu s-a putut abţine să îi dea un 
bobârnac. 

Nu s-a auzit niciun zgomot, dar el a murmurat încetișor 
primele note din „Colindul lrochezilor”. 

— Armand, a spus Therese. Cum ai găsit locul ăsta? 

— Henri l-a găsit, a spus Gamache. 

— Câinele? s-a mirat Jérôme. 

Când și-a auzit numele, Henri a ridicat capul, apoi l-a lăsat iar 
în jos. Cei doi Brunel au schimbat câteva priviri. Henri, deși era 
un câine minunat, n-ar fi putut intra niciodată la Harvard. 


VP - 112 


— Știţi, asta a fost casa lui, a spus Gamache. A fost adoptat 
de doamna Longpre dintr-un adăpost, pe când era pui. Așa că 
știa casa. Doamna Longpre a murit la scurt timp după ce am 
cunoscut-o. Așa s-a făcut că Reine-Marie și cu mine ne-am 
căpătuit cu Henri. 

— Cine este acum proprietarul casei? a întrebat Therese. 

Gamache le-a explicat despre Olivier și  înșiruirea 
evenimentelor din dimineaţa aceea. 

— Eşti un vulpoi, Armand. 

Femeia s-a lăsat pe spate în scaun. 

Nu mai vulpoi decât șarada aia din biroul tău. 

Oui, a admis ea. Îmi pare rău de treaba aia. 

Ce-ai făcut? și-a întrebat Jérôme nevasta. 

— M-a chemat la ea în birou și mi-a tras o papară, a spus 
Gamache. Mi-a spus că sunt nebun și că ea n-o să mai creadă 
toate balivernele astea. Ba chiar m-a ameninţat că o să meargă 
la Francoeur și o să-i spună tot. 

— Therese, spuse Jérôme, impresionat. L-ai chinuit și l-ai 
păcălit pe amărâtul ăsta ca vai de capul lui? 

— N-am avut încotro, în caz că ne asculta cineva. 

— Ei bine, m-ai convins, a spus Gamache. 

— Chiar? a părut ea încântată. Bine. 

— Am auzit că e ușor de prostit, a spus Jérôme. E recunoscut 
pentru naivitatea lui. 

— Așa sunt cei mai mulţi detectivi de la Omucideri, a 
încuviințat Gamache. 

— Și cum te-ai prins, până la urmă? a întrebat Jer6me. 

— Anii de antrenament. Și o fină cunoaștere a naturii umane, 
a spus Gamache. Și mi-a dat și asta. 

A scos din buzunar o bucată de hârtie împăturită cu grijă și i-a 
întins-o. 

„Dacă Jérôme chiar a găsit ceva, trebuie să presupun că și 
casa noastră, și biroul meu sunt ascultate. l-am spus lui Jérôme 
să facă bagajele pentru Vancouver, dar nu vreau s-o implic pe 
fata noastră. Sugestii?” 

— După ce m-a sunat Olivier și mi-a spus că putem folosi 
casă, am scris câteva rânduri pe biletul pe care mi l-a dat 
Therese, a spus Gamache, și i-am cerut inspectorului Lacoste să 
i-l arate. 


VP-113 


Jérôme a întors biletul. Acolo scria, mâzgălit de Gamache: 
„Duceţi-vă la aeroport ca și când aţi lua avionul, dar să nu vă 
îmbarcaţi. Luaţi un taxi spre mallul Dix-Trente, din Brossard. Ne 
vedem acolo. Știu un loc sigur”. 

Doctorul Brunel i-a întins biletul înapoi lui Gamache. Reţinuse 
primul rând din mesajul soţiei lui. Dacă Jérôme chiar a găsit 
ceva... 

În timp ce vorbeau ceilalţi doi, el a luat o gură de vin șia 
privit spre focul din șemineu. Nu mai era niciun „dacă”. 

Nu-i spusese lui Therese, dar după ce, într-un final, ea 
adormise, făcuse ceva nebunesc. Se dusese la computer și 
încercase din nou. Săpase în sistem mai mult, și mai mult. Pe de 
o parte ca să vadă ce ar putea găsi, dar și ca să vadă dacă 
putea momi urmăritorul. În caz că era vreunul. Voia să-l atragă 
în spaţiu deschis. 

Și a făcut-o. Urmăritorul a apărut, însă nu unde se aștepta 
Jérôme Brunel. Nu în spatele lui, urmărindu-l, ci în faţa lui. 
Ademenindu-l. Întinzându-i o capcană. 

Jérôme Brunel fugise, ștergând încontinuu, ștergând din 
răsputeri urmele electronice pe care le lăsase. Dar urmăritorul 
era încă acolo. Cu pași siguri, rapizi, neobosiţi, îl urmărise pe 
Jérôme Brunel chiar în casa lor. 

Nu mai era niciun dacă în legătură cu treaba asta. 
Descoperise ceva. Și fusese descoperit, la rându-i. 

— Un loc sigur, spuse Therese. Nu credeam că există așa 
ceva. 

— Și acum? a întrebat Armand. 

Ea a privit în jur și a zâmbit. 

Dar Jérôme Brunel nu a zâmbit. 

e 

Şedinţa de analiză se terminase și echipa de la Sûreté se 
îndrepta spre casă. 

Beauvoir stătea la birou, cu capul atârnând. Avea gura 
deschisă și fiecare respiraţie, oricât de ușoară, se auzea nefiresc 
de tare. Ochii îi erau pe jumătate deschişi și simţea cum alunecă 
departe. 

Raidul se sfârșise. Nici urmă de motociclişti. Aproape că 
plânsese de ușurare și ar fi făcut-o chiar acolo, în nenorocitul ăla 
de buncăr, dacă nu l-ar fi văzut ceilalți. 


VP - 114 


Se sfârșise. lar acum era înapoi, în siguranţa biroului lui. 
Tessier trecuse pe lângă el, apoi se întorsese și îl privise. 

— Speram să te mai găsesc, Beauvoir. Informatorul ăla ne-a 
tras pe sfoară, dar ce să-i faci? Șeful se simte prost din cauza 
asta, așa că o să te trimită în următorul raid. 

Beauvoir s-a holbat la el, abia reușind să se concentreze. 

— Ce? 

— Un transport de droguri peste graniţă. Am putea lăsa Vama 
canadiană sau RCMP% să-i intercepteze, dar Francoeur vrea s-o 
terminăm azi. Odihnește-te. O să fie greu de tot. 

Beauvoir a așteptat până când nu s-au mai auzit zgomotele 
de pași de pe culoar. Și când a rămas numai liniștea, și-a luat 
capul între mâini. 

Și a plâns. 


30 Royal Canadian Mounted Police (Poliţia Călare Regală Canadiană - în Ib. engleză, în 
original). (N.t.). 


VP - 115 


Paisprezece 


După cina cu coq au vin, salată verde, fructe și mereng, s-au 
apucat toţi trei să spele vasele. Inspectorul-șef Gamache era 
până la coate în clăbucii din chiuveta adâncă de email, iar cei 
doi Brunel le ștergeau. 

Bucătăria era de modă veche. Nu exista mașină de spălat sau 
robinet mixt pentru apă rece și caldă. Nu erau dulapuri 
suspendate. Doar polite din lemn închis la culoare, fixate 
deasupra blatului de marmură. Și dulapuri din același lemn, 
așezate dedesubt. 

O masă din lemn masiv, unde mâncaseră și ei, servea 
deopotrivă ca insulă de bucătărie. Ferestrele se deschideau spre 
grădina din spatele casei, dar afară era întuneric, așa că nu 
puteau să vadă decât propriile reflexii. 

Locul arăta exact așa cum era. O bucătărie veche, într-o casă 
veche dintr-un sat foarte vechi. Mirosea a șuncă și aluat copt. 
Mirosea a rozmarin, cimbru și mandarine. Și a coq au vin. 

Când au terminat cu vasele, Gamache s-a uitat la ceasul de 
bachelită de deasupra chiuvetei. Era aproape nouă. 

Thérèse se întorsese în living împreună de Jérôme. În timp ce 
el aduna jăraticul din cămin, ea a găsit un casetofon și l-a pornit. 
În fundal au început să se audă notele unui cunoscut concert de 
vioară. 

Gamache și-a pus haina și a fluierat după Henri. 

— Plimbarea de seară? a întrebat Jérôme, care stătea lângă 
un raft de cărți, uitându-se la titluri. 

— Vreţi să veniţi și voi? 

Gamache l-a legat pe Henri în lesă. 

— Eu nu, merci, a spus Thérèse, care stătea lângă foc și părea 
relaxată, dar obosită. În câteva minute o să fac o baie și apoi mă 
duc la culcare. 

— Vin eu cu tine, Armand, a spus Jérôme și a râs, văzând 
expresia de uimire de pe chipul Șefului. 

— Nu-l lăsa să stea prea mult nemișcat, a strigat Therese 
după ei. Arată ca baza unui om de zăpadă. Copiii încearcă 
încontinuu să pună bulgări mari peste el. 


VP - 116 


— Nu-i adevărat, a replicat Jérôme, în timp ce-și punea haina. 
S-a întâmplat doar o dată. 

A închis ușa după el. 

— Hai să mergem. Sunt curios să văd sătucul ăsta pe care-l 
iubești atât. 

— N-o să ne ia prea mult. 

Frigul i-a biciuit îndată, însă, în loc să îi surprindă sau să-i 
deranjeze, l-au simţit reconfortant. Înviorător. Erau bine echipați 
împotriva gerului. Un bărbat înalt și unul scund, rotund. Arătau 
un pic ca un semn de exclamare fracturat. 

După ce au coborât treptele largi ale verandei, au luat-o la 
stânga, de-a lungul drumului curăţat de pluguri. Șeful l-a 
dezlegat pe Henri din lesă, a aruncat o minge de tenis și a privit 
cum ciobănescul se aruncă în mormanul de zăpadă, săpând 
furios ca să-și recupereze preţioasa jucărie. 

Gamache era curios de reacţia însoţitorului său la vederea 
așezării. Jérôme Brunel, după cum își dăduse seama Gamache 
de-a lungul vremii, nu era ușor de citit. Om de oraș, născut și 
crescut acolo. Studiase medicina la Universitatea din Montreal, 
iar înainte de asta petrecuse ceva timp la Sorbona, în Franţa, 
unde o și întâlnise pe Therese, care era cufundată cu totul într- 
un specializare despre istoria artei. 

Gamache bănuia că viaţa de ţară și Jérôme Brunel nu se prea 
potriveau de la sine. După o tură în liniște, Jérôme s-a oprit și s-a 
uitat spre cei trei pini uriași care se ridicau semeţi, arătând spre 
cer. Apoi, în timp ce Gamache îi arunca mingea lui Henri, Jérôme 
a privit în jur, la casele care înconjurau parcul satului. Unele 
erau din cărămidă roșie, altele din șipci de lemn sau din piatră 
de râu, de parcă ţâșniseră chiar din pământul pe care stăteau. 
Ca un fenomen natural. Însă, în loc să comenteze ceva despre 
sat, privirea lui Jérôme s-a întors spre cei trei pini uriași. Și-a dat 
capul pe spate și i-a privit. Sus de tot, în înalt. Spre stele. 

— Ştii, Armand, a spus el, cu fața întoarsă spre cer, unele 
dintre alea nici măcar nu sunt stele. Sunt sateliți de comunicații. 

Capul și privirea i s-au întors spre pământ, întâlnind ochii lui 
Gamache. Între ei, în aerul îngheţat, plutea aburul cald al 
respirațiilor. 

— Oui, a spus Armand. Henri stătea înţepenit pe picioare, 
fixând cu privirea mingea de tenis, acoperită cu dâre de bale 
congelate, aflată în palma înmănușată a lui Gamache. 


VP - 117 


— Orbitează, a continuat Jérôme. Primesc semnale și le 
retrimit. Acoperă toată planeta. 

— Aproape toată planeta, a rectificat Gamache. 

În luminile aruncate de cei trei pini împodobiţi, Șeful a văzut 
un zâmbet pe faţa ca o lună plină a lui Jérôme. 

— Aproape, a aprobat el. De-aia ne-ai adus aici, nu-i așa? Nu 
doar pentru că este ultimul loc din lume unde s-ar gândi să ne 
caute, ci și pentru că satul ăsta este invizibil. Nu ne pot vedea, 
nu-i așa? 

A făcut cu mâna spre cerul nopţii. 

— Ai observat, a întrebat Gamache, cum ai coborât de pe 
dealul ăla, că a murit reţeaua de la mobil. 

— N-am observat. Și nu sunt doar telefoanele, nu? 

— De fapt, sunt toate. Laptopuri, telefoane inteligente. 
Tablete. Aici nu funcţionează nimic. Există un serviciu de 
telefonie și electricitate, a spus Gamache. Dar toate sunt fixe. 

— Fără internet? 

— Dial-up. Nici măcar prin cablu. Pentru companii nu merită 
deranjul să încerce să ajungă aici. 

Gamache a indicat ceva și Jérôme a privit dincolo de micul 
cerc de lumină care era Three Pines. A privit în întuneric. 

Munţii. Pădurea. Codrul de nepătruns. 

Și Jérôme și-a dat seama că asta era mândria acestui loc. Din 
punctul de vedere al sistemului de comunicații, din punctul de 
vedere al unui satelit, locul ăsta era o pată perfectă de 
întuneric. 

— O zonă moartă, a spus Jérôme, întorcându-și privirea spre 
Gamache. 

Șeful a aruncat din nou mingea, și Henri a sărit din nou în 
mormanul de zăpadă, lăsând la vedere doar coada din care 
dădea cu furie. 

— Extraordinaire, a spus Jérôme. 

Pornise iar la plimbare, dar acum privea în jos, concentrându- 
se asupra picioarelor lui. Mergea și se gândea, în cele din urmă, 
s-a oprit. 

— Nu ne pot urmări. Nu ne pot găsi. Nu ne pot vedea și nu ne 
pot auzi. 

Nu era nevoie ca Jérôme să explice cine erau „ei”. Gamache a 
dat din cap în direcția bistroului. 

— Ai vrea o dușcă înainte de culcare? 


VP - 118 


— Pe bune? Aș vrea toată sticla“. 

Jérôme s-a rostogolit iute spre bistrou, ca și când Three Pines 
s-ar fi înclinat brusc. Gamache a întârziat un minut sau două, 
căci a observat că Henri era încă înțepenit în malul de zăpadă, 
cu fundul în sus. 

— Serios, a spus Armand, când capul lui Henri s-a ivit din 
nămeti, plin de zăpadă. Insă fără minge. Gamache a săpat cu 
mâinile până a găsit-o. Apoi a făcut un bulgăre și l-a aruncat în 
aer, s-a uitat la Henri cum sare după el, îl prinde, îl mușcă și 
este, din nou, surprins că i se topește în gură. 

Nici vorbă de vreo curbă a învăţării, s-a minunat Gamache. 
Dar își dădea seama că Henri știa deja tot ce trebuia să știe. Știa 
că este iubit. Și știa cum să-i iubească pe ceilalți. 

— Hai încoace, a spus bărbatul, întinzându-i lui Henri mingea 
de tenis și prinzându-l în lesă. 

Jérôme ţinuse două locuri în colţul cel mai îndepărtat, departe 
de alţi clienţi. Gamache a salutat recunoscător câţiva localnici 
despre care știa că au ajutat la pregătirea casei lui Emilie, ca să 
fie gata la venirea lor, apoi s-a așezat într-un fotoliu lângă 
Jérôme. 

Olivier s-a ivit aproape imediat, ca să șteargă masa și să ia 
comenzile. 

— E totul în regulă? a întrebat el. 

— E perfect, multumim. 

— Nevastă-mea și cu mine vă suntem profund recunoscători, 
domnule, a spus Jérôme, solemn. |nţeleg că dumneavoastră 
sunteti cel care a aranjat să putem sta aici. 

— Cu toţii am ajutat, a spus Olivier, care părea însă tare 
măgulit. 

— Speram s-o întâlnesc pe Myrna, privi Gamache în jur. 

— Tocmai a plecat. A luat cina cu Dominique, dar a plecat 
acum câteva minute. Vrei s-o sun? 

— Non, merci, a spus Şeful. Ce n'est pas nécessaire”. 

Gamache și Jérôme au dat comanda, apoi Șeful s-a scuzat și, 
când s-a întors, câteva clipe mai târziu, a găsit pe masă două 
păhărele cu coniac. 


31 joc de cuvinte intraductibil din Ib. engleză. „Nightcap”, în traducere literală „scufie 
de noapte”, se folosește și cu sensul de „băutură înainte de culcare”. Jérôme 
răspunde: „I'd like the entire outfit” - în traducere literală „aș vrea toată ţinuta”. 
(N.t.). 

32 Nu este nevoie (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 


VP - 119 


Jérôme părea mulţumit, dar gânditor. 

— Te îngrijorează ceva? a întrebat Șeful, în timp ce încălzea 
paharul în palme. 

Bătrânul a tras adânc aer în piept și a închis ochii. 

— Ştii, Armand, nu-mi pot aminti când m-am simţit ultima 
oară în siguranţă. 

— Inţeleg ce vrei să spui, a spus Gamache. Este de parcă ar 
dura de-o veșnicie. 

— Nu, nu mă refer doar la porcăria asta. Mă refer la toată 
viaţa mea. 

Jérôme a deschis ochii, dar nu și-a privit însoţitorul, în schimb, 
a ridicat ochii spre tavanul dungat cu bârne, de unde atârnau 
crenguţe din bradul de Crăciun. A respirat adânc de tot, profund, 
a ţinut aerul în el pentru câteva clipe, apoi a expirat. 

— Cred că mi-a fost teamă aproape toată viaţa. Curtea școlii, 
examene, întâlniri. Facultatea de medicină. De fiecare dată când 
intra o ambulanţă în secţia de urgenţe, mi-era teamă să nu dau 
greș și să moară careva. M-am temut pentru copiii mei, m-am 
temut pentru nevasta mea. Mi-a fost teamă să nu li se întâmple 
ceva. 

Abia acum și-a plecat privirea spre Gamache. 

— Da, a spus Șeful. Știu. 

— Ştii? 

Cei doi bărbaţi s-au privit în ochi, iar Jérôme și-a dat seama că 
Șeful știa câte ceva despre frică. Nu era terorizat. Nu intrase în 
panică. Dar știa cum este când ţi-e frică. 

— Și acum, Jérôme? Acum te simţi în siguranţă? 

Jérôme a închis ochii și s-a lăsat pe spate în fotoliu. A rămas 
tăcut atât de mult timp, încât Gamache s-a gândit că poate a 
ațipit. 

Șeful a sorbit din coniac, s-a sprijinit de spătarul scaunului și 
și-a lăsat mintea să hoinărească. 

— Avem o problemă, Armand, a spus Jérôme după câteva 
minute, cu ochii încă închiși. 

— Care anume? 

— Dacă ei nu pot să intre, nici noi nu putem să ieșim. 

Jérôme a deschis ochii și s-a aplecat în faţă. 


VP - 120 


— Este un sătuc minunat, dar seamănă mai degrabă cu 
tranșeele de la Vimy”, nu-i așa? Poate că suntem în siguranță, 
dar ne aflăm blocaţi aici. Și nu putem rămâne la nesfârșit. 

Gamache a dat din cap. Nu făcuse altceva decât să câștige 
niște timp, dar nu o eternitate. 

— Nu vreau să stric momentul, Armand, însă Francoeur și cine 
o fi în spatele lui o să ne găsească, în cele din urmă. Și atunci 
ce-o să facem? 

Și atunci? Gamache știa că este o întrebare bună. Și nu-i 
plăcea deloc răspunsul. Ştia, ca un om obișnuit cu frica, marele 
pericol de a o lăsa să preia controlul. Distorsiona realitatea. O 
consuma. Pentru că frica își creează propria ei realitate. 

S-a aplecat în faţă, spre Jérôme, și a coborât vocea. 

— Atunci n-avem decât să-i găsim noi primii. 

Jérôme s-a uitat în ochii lui fără să clipească. 

— Și cum propui să facem treaba asta? Prin telepatie? Azi 
suntem bine aici. Poate chiar și mâine. Poate chiar săptămâni 
întregi. Dar în momentul în care am ajuns aici, ceasul a început 
să ticăie. Și nimeni din lume, nici tu, nici eu, nici Thérèse, nici 
măcar Francoeur, nu știe cât ne-a mai rămas până ne vor găsi. 

Doctorul Brunel s-a uitat de jur-împrejur în bistrou, la localnicii 
care pierdeau vremea pe lângă băuturile lor. Unii stăteau de 
vorbă. Alţii jucau șah sau cribbage. Alţii stăteau pur și simplu 
degeaba, în tăcere. 

— Și acum i-am tras și pe ei în povestea asta, a spus el cu 
blândețe. Când o să ne găsească Francoeur, s-a zis cu liniștea 
noastră. Și cu liniștea lor. 

Gamache știa că Jérôme nu era melodramatic. Francoeur 
dovedise că era în stare de orice ca să-și atingă scopul. Ce-l 
preocupa pe Șef, ce-l rodea cel mai tare, era faptul că încă nu-și 
dădea seama care era scopul ăsta. 

Trebuia să-și țină teama în frâu. În cantitate mică, era bună. ÎI 
ținea atent. Dar frica necontrolată devenea teroare, iar teroarea 
devenea panică, și panica urma să creeze haosul. Și apoi se 
dezlănțuia iadul. 

Lucrurile de care avea nevoie, de care aveau nevoie cu toţii, 
și pe care le puteau găsi numai aici, în Three Pines, erau pacea 


33 Aluzie la Bătălia de la Vimy (Primul Război Mondial), când armata canadiană a 
înregistrat mari pierderi omenești: aproape 3.600 de morţi și 7.000 de răniţi. (N.t.). 


VP - 121 


și liniștea sufletească, precum și claritatea care venea împreună 
cu ele. 

Three Pines le dăruise timp. O zi. Două. O săptămână. Jérôme 
avea dreptate, nu putea dura la nesfârșit. Dar te rog, Doamne, 
s-a rugat Gamache, fă să fie destul. 

— Problema, Armand, a continuat Jérôme, este că exact lucrul 
care ne ţine acum în siguranţă ar putea fi, în cele din urmă, 
ceea ce ne va distruge. Lipsesc telecomunicaţiile. Fără asta, nu 
pot face niciun progres. Mă apropiam, măcar atâta lucru e clar. 

Și-a ridicat privirea și a rotit coniacul în paharul lui bulbucat. 
Era un moment bun să-i spună lui Armand ce făcuse. Ce găsise. 
Pe cine găsise. 

A privit în ochii adânci ai Șefului. Dincolo de el se zăreau focul 
vesel, ochiurile îngheţate de geam, pomul de Crăciun cu daruri 
dedesubt. 

Doctorul Brunel și-a dat seama că nu are niciun chef să 
scoată capul din tranșee. Voia liniște, măcar pentru o noapte. 
Chiar și o pace prefăcută. O iluzie. Nu-i păsa. Voia o singură 
noapte liniștită, fără frică. Mâine va înfrunta adevărul și îi va 
spune ce a găsit. 

— Ce-ţi trebuie ca să-ţi poţi continua cercetările? a întrebat 
Gamache. 

— Ştii ce-mi trebuie. O legătură de mare viteză prin satelit. 

— Și dacă ţi-o obţin? 

Doctorul Brunel și-a studiat însoţitorul. Gamache părea 
relaxat. Henri se întinsese la picioarele lui, lângă scaun, iar 
Armand îl mângâia. 

— La ce te gândești? a întrebat Jérôme. 

— Am un plan, i-a răspuns Gamache. 

Doctorul Brunel a dat din cap, gânditor. 

— Implică nave spaţiale? 

— Am alt plan, a spus Gamache, iar Jérôme a râs. 

— Spuneai că nu putem nici să stăm, nici să plecăm, a 
replicat Șeful, iar Jérôme a încuviinţat din cap. Dar mai avem și 
altă opțiune. 

— Care ar fi aia? 

— Să ne facem propriul turn. 

— Ești nebun? 

Jérôme a aruncat o privire furișă în jur și a coborât vocea. 


VP - 122 


— Turnurile alea au sute de metri. Sunt minuni ale ingineriei. 
Am putea cel mult să îi rugăm pe copiii de la școala din Three 
Pines să facă unul din beţișoare de înghețată și sârmulițe 
plușate. 

— Poate că nu din beţișoare de îngheţată, dar ești pe 
aproape, a spus Gamache cu un zâmbet. 

Jérôme a dat pe gât restul de coniac, apoi l-a cercetat pe 
Gamache. 

— La ce te gândești? 

— Putem vorbi mâine? Aș vrea să-i explic și Theresei și să nu 
spun de două ori. Plus că se face târziu și aș vrea să vorbesc și 
cu Myrna Landers. 

— Cu cine? 

— Proprietara librăriei. 

Gamache a făcut semn din cap spre ușa care conecta, prin 
interior, bistroul și librăria. 

— Am trecut pe la ea când ne-a adus Olivier băuturile. Mă 
așteaptă. 

— O să-ţi dea o carte despre cum să-ţi construieşti turnul? a 
întrebat Jérôme, punându-și parka. 

— A fost prietenă cu o femeie ucisă ieri. 

— Oh, oui, am uitat că, de fapt, tu ești aici cu treabă. Scuze. 

— Nu-i nicio problemă. E trist, dar îmi oferă acoperirea 
perfectă. Dacă întreabă cineva, pot motiva de ce mă aflu la 
Three Pines. 

Și-au spus noapte bună și, în timp ce Jérôme se îndrepta spre 
casa lui Emilie Longpre și spre patul cald, alături de Therese, 
Armand și Henri au intrat în librărie. 

— Myrna? a strigat el, dându-și seama că făcuse exact același 
lucru, aproape în același moment, cu o seară în urmă. Dar de 
data asta nu mai venea să aducă vestea uciderii lui Constance 
Ouellet - de data asta venea să pună întrebări, o grămadă de 
întrebări. 


VP - 123 


Cincisprezece 


Myrna l-a salutat din capul scării. 

— Bine ai revenit, a spus ea. 

Purta o cămașă de noapte enormă, din flanel, imprimată cu 
imagini de schiori și sportivi purtând în picioare rachete de 
zăpadă, zbenguindu-se pe tot Muntele Myrna. Cămașa îi 
acoperea gambele, apoi se întâlnea cu papucii groși, tricotațţi. Işi 
aruncase pe umeri un pled de lână de la Hudson's Bay. 

— O cafea? O prăjiturică? 

— Non, merci, a spus el, așezându-se confortabil în scaunul 
pe care i l-a arătat Myrna, lângă foc. 

Femeia și-a turnat o cană de cafea și a adus un platou cu 
negrese glazurate, în caz că se răzgândește. 

În casă mirosea a ciocolată și cafea, și a încă ceva, o aromă 
familiară, bogată, de mosc. 

— Tu ne-ai făcut cog au vin? a întrebat el. 

Presupusese că a fost opera lui Olivier sau Gabri. 

Myrna a încuviinţat. 

— M-a ajutat și Ruth. Rosa, în schimb, n-a fost de niciun 
ajutor. Aproape că am făcut rață cu vin. 

Gamache a râs. 

— A fost grozav. 

— M-am gândit că v-ar prinde bine un pic de răsfăţ, a spus ea, 
privindu-și musafirul. 

El nu și-a ferit privirea, așteptând o întrebare inevitabilă. De 
ce era aici? De ce îi adusese pe cei doi bătrâni? De ce se 
ascundeau, de cine? 

Satul Three Pines îi luase sub oblăduirea lui. Three Pines ar fi 
putut, pe drept cuvânt, să vrea un răspuns la întrebările astea. 
Dar Myrna n-a făcut decât să ia o prăjitură și să muște din ea. Și 
Gamache a știut atunci că era cu adevărat la adăpost de ochi 
băgăcioși și întrebări iscoditoare. 

Știa că Three Pines nu era imun la pierderi cumplite. La 
tristețe și suferință. Ceea ce avea Three Pines nu era imunitate, 
ci o capacitate rară de vindecare. Și asta era ce le oferea, lui și 
cuplului Brunel. Loc și timp pentru vindecare. 


VP - 124 


Și tihnă. 

Dar, ca și liniștea sufletească, această tihnă nu putea fi găsită 
ascunzându-te sau fugind departe. Tihna cerea mai întâi curaj. A 
luat o prăjitură și a mușcat din ea, apoi și-a scos carnețelul din 
buzunar. 

— Cred că ai vrea să auzi ce am aflat până acum despre 
Constance. 

— Să înțeleg că nu știți și cine a ucis-o, a spus Myrna. 

— Din păcate, nu, i-a răspuns el, punându-și ochelarii de citit 
și aruncând o privire în carneţel. Am petrecut multă vreme 
făcând cercetări despre cvintuple... 

— Deci crezi că asta a avut ceva de-a face cu moartea ei? 
Faptul că era una dintre gemenele Ouellet? 

— Nu știu sigur, dar este ieșit din comun și, când cineva este 
ucis, căutăm lucrurile ieșite din comun deși, ca să fiu sincer, 
adeseori îl găsim pe criminal ascunzându-se în banal. 

Myrna a râs. 

— Ca la terapeuţi. De obicei, oamenii vin la mine atunci când 
li se întâmplă ceva. Le-a murit cineva sau i-a trădat. Dragostea 
nu le este împărtășită. Și-au pierdut jobul. Au divorțat. Ceva de 
proporţii. Dar adevărul este că, deși lucrurile astea sunt 
catalizatorul, problema reală este minoră, veche și ascunsă. 

Gamache a ridicat surprins din sprâncene. Suna exact ca 
munca lui. Crima era catalizatorul, dar aproape întotdeauna 
începea ca fiind ceva minor, invizibil cu ochiul liber. Câteodată 
era ceva vechi de ani, de zeci de ani. O slăbiciune care a fost 
pusă deoparte și care a crescut, invadându-și gazda. Până când 
ceea ce fusese o ființă umană se transforma într-un resentiment 
pe două picioare. Învelit în piele. Trecând drept om. Trecând 
drept fericit. 

Până când se întâmpla ceva. 

Și în viaţa lui Constance se întâmplase ceva sau poate în viața 
criminalului, ceva ce-l determinase să ucidă. Se putea să fie și 
ceva mai mare, vizibil. Însă mai degrabă era un lucru mic. Ușor 
de disprețuit. 

Acesta era motivul pentru care Gamache știa că trebuie să 
caute îndeaproape, atent. Acolo unde alţi anchetatori se limitau 
dinainte, trecând în fuga mare peste anchetă, Armand Gamache 
nu se grăbea. Într-adevăr, știa că altora lucrul ăsta le putea 
părea lipsă de activitate. Mergea încet, cu mâinile la spate. 


VP - 125 


Stătea pe o bancă în parc, holbându-se în gol. Își sorbea cafeaua 
în bistrou sau în vreo braserie, ascultând. 
Gândind. 


Și, în timp ce alţii, într-o agitaţie de nedescris, treceau exact 
pe lângă criminal, inspectorul-șef Gamache se îndrepta ușurel 
direct spre el. Îl găsea ascuns în văzul lumii. Deghizat într-o 
persoană obișnuită. 

— Să-ţi spun ce știu? a întrebat el. 

Myrna s-a aplecat în faţă în fotoliul ei uriaș, s-a înfășurat în 
pătura de la Hudson's Bay și a dat din cap. 

— Sunt spicuite din tot felul de surse, unele dintre ele publice, 
însă cele mai multe vin din note private și jurnale. 

— Dă-i înainte, a spus Myrna. 

— Părinţii ei au fost Isidore Ouellet și Marie-Harriette Pineault. 
S-au căsătorit în biserica parohiei Saint-Antoine-sur-Richelieu, în 
1928. El era fermier. Avea douăzeci de ani când s-a căsătorit, iar 
Marie-Harriette avea șaptesprezece. 

S-a uitat la Myrna. Nu-și dădea seama dacă pentru ea 
lucrurile astea erau sau nu noi. Trebuia să recunoască: nu erau 
chiar vreo noutate absolută. Asta urma să vină mai încolo. 

— Fetele s-au născut în 1937. 

Și-a scos ochelarii și s-a lăsat pe spate în fotoliu, de parcă 
terminase. Dar știau amândoi că și el, și povestea, erau departe 
de a fi ajuns la capăt. 

— Acum, de unde vine diferenţa? Aproape zece ani diferenţă 
între data căsătoriei și primul copil. Primii copii. Este de 
neconceput, ca să spunem așa, faptul că ei n-ar fi încercat să 
aibă copii. Erau timpuri când Biserica și preotul paroh aveau cea 
mai mare influenţă asupra vieților oamenilor. Se considera că 
este de datoria unui cuplu să procreeze. De fapt, singurul motiv 
pentru care oamenii se căsătoreau și făceau sex era să dea 
naștere unor prunci. Așa că... de ce n-au făcut la fel și Isidore cu 
tânăra lui soție? 

Myrna ţinea în mână cana cu cafea și asculta. Știa că nu-i o 
întrebare pentru ea. Nu încă. 

— De obicei, în vremurile acelea, familiile aveau zece, 
doisprezece, ba chiar douăzeci de copii. Și soţia mea vine dintr-o 
familie cu doisprezece frați, iar ea este o generaţie mai târziu. 
Dar într-un sat mic, la ţară, în anii '20? Să faci copii era o datorie 


VP - 126 


sacră. Și orice cuplu care nu reușea să procreeze era evitat, 
ocolit. Era considerat blestemat. Poate chiar malefic. 

Myrna a încuviințat din cap. Comportamentul ăsta nu mai 
exista în Québec, însă dispăruse relativ recent. Era încă în 
memoria celor vii. Până când Revoluţia Liniștită** le dăduse 
înapoi femeilor drepturile asupra trupului lor, iar celor din 
Quebec - vieţile. Invitase Biserica să lase în pace pântecul și să- 
și vadă de altar. Aproape că funcţionase. 

Dar într-o comunitate de fermieri, în anii '20 sau '30? 
Gamache avea dreptate. In fiecare an care trecea fără copii, 
cuplul Ouellet va fi fost tot mai ostracizat. Privit fie cu milă, fie 
cu bănuială. Evitat, de parcă statutul lor de familie fără copii ar 
fi fost transmisibil și ar fi abătut blesteme asupra tuturor. 
Oameni, animale, pământ. Cu toţii ar fi devenit infertili, sterpi. 
Din cauza unui cuplu tânăr. 

— Trebuie să fi fost disperaţi, a spus Gamache. Marie- 
Harriette descrie cum își petrecea cele mai multe zile în biserica 
din sat, rugându-se. Spovedindu-se. Făcând penitenţă. Și apoi, 
în sfârșit, opt ani mai târziu, a făcut o lungă călătorie la 
Montreal. Trebuie să fi fost un drum cumplit pentru o femeie 
singură, venită din zona Montérégie, până la Montreal. Și apoi, 
această nevastă de fermier, care nu ieșise niciodată din satul ei, 
a mers pe jos din gară tot drumul până la capela Saint Joseph. 
Numai asta trebuie să-i fi luat aproape o zi. 

In timp ce vorbea, o privea pe Myrna. Nu mai bea din cafea. 
Prăjitura rămăsese pe farfurie, mâncată doar pe jumătate. 
Asculta, total și complet. Chiar și Henri, așezat la picioarele lui 
Gamache, părea să asculte, cu urechile lui ca antena de satelit 
întoarse spre vocea stăpânului. 

— Era mai 1936, a spus el. Știi de ce a mers la capela Saint- 
Joseph? 

— La Fratele André”? a întrebat Myrna. Mai era în viață? 

— Un fel de-a spune. Avea nouăzeci de ani și era foarte 
bolnav. Dar primea în continuare credincioși. Veneau din toată 
lumea ca să-l vadă, a spus Gamache. Ai fost vreodată la capelă? 

— Da, a spus Myrna. 


34 „The Quiet Revolution” (în franceză „Revolution tranquille”) a fost o perioadă de 
schimbări sociopolitice și socioculturale deosebit de intense, începută în 1960, în 
provincia canadiană Quebec. (N.t.). 

35 Fratele Andre (1845-1937), călugăr catolic canadian-francez căruia îi sunt atribuite 
multe vindecări miraculoase. A fost sanctificat în 2010. (N.red.). 


VP - 127 


Era o panoramă uimitoare, acel dom uriaș, iluminat noaptea, 
vizibil din cea mai mare parte a Montrealului. Designerii 
creaseră un bulevard larg, pentru pietoni, care mergea din 
stradă drept până la ușa de la intrare. Cu excepţia faptului că 
biserica era construită pe un versant al muntelui. Și că singurul 
mod de a ajunge acolo era să urci. Sus, sus, numeroasele trepte 
de piatră. Nouăzeci și nouă la număr. 

Și odată ce te aflai înăuntru? Pereţii erau tapetați, din tavan 
până-n podea, cu cârje și bastoane. Lăsate acolo pentru că nu 
mai era nevoie de ele. 

Mii de pelerini slăbiţi și infirmi se târâseră în sus pe treptele 
astea de piatră, către bătrânul acela mărunţel. Și Fratele Andre 
îi vindecase. 

Când Marie-Harriette Ouellet a pornit în pelerinajul ei, 
bătrânul avea deja nouăzeci de ani și se îndrepta spre capătul 
vieţii. Ar fi fost de înţeles dacă ar fi ales să-și păstreze ultimele 
puteri care-i mai rămăseseră. Dar bătrânelul cel uscat, în sutana 
lui simplă, neagră, continua să-i vindece pe ceilalţi, în timp ce el 
devenea din ce în ce mai slab. 

Marie-Harriette Ouellet călătorise singură până aici, venind de 
la ferma ei micuță, ca să-l implore pe omul sfânt pentru un 
miracol. 

Gamache vorbise fără să aibă nevoie de notițe. Ce se 
întâmplase după aceea nu era ușor de uitat. 

— Capela Saint Joseph nu era pe atunci ce este astăzi. Existau 
o biserică, o alee lungă și scări, dar domul nu era terminat. 
Acum este invadat de turiști, dar pe-atunci aproape toţi 
vizitatorii erau pelerini. Bolnavi, pe moarte, infirmi, disperaţi 
după ajutor. Marie-Harriette li s-a alăturat. 

S-a oprit și a tras adânc aer în piept. Myrna, care privea ţintă 
în focul aproape stins, i-a întâlnit privirea. Știa aproape cu 
certitudine ce avea să urmeze. 

— La poartă, punctul de pornire pe lungul bulevard pentru 
pelerini, a căzut în genunchi și a spus primele versuri din Ave 
Maria, a rostit Gamache. 

Vocea lui era adâncă și caldă, dar egală. Nu era nevoie să-și 
îmbibe cuvintele în propriile sentimente. 

Pe când vorbea, imaginile deveneau reale. Și el, și Myrna 
puteau s-o vadă pe tânăra femeie. Tânără după standardele lor, 
bătrână după judecăţile timpului ei. 


VP - 128 


Marie-Harriette cea de douăzeci și șase de ani, căzută în 
genunchi. 

Slavă Tie, Maria cea plină de har, Domnul este cu tine, se 
ruga ea. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este 
rodul trupului tău. 

În mansarda tăcută, Armand Gamache spunea cunoscuta 
rugăciune. 

— S-a târât toată noaptea pe coate și pe genunchi de-a lungul 
aleii, oprindu-se să spună Ave Maria la fiecare pas, a spus 
Gamache. Ajunsă la baza scărilor, Marie-Harriette nu a ezitat. S- 
a îndreptat direct spre ele, cu genunchii însângeraţi pătând 
poalele celei mai bune rochii. 

Trebuie să fi arătat ca la menstruaţie, s-a gândit Myrna. Cu 
sângele pătând rochia unei femei. În timp ce se ruga pentru a 
avea copii. 

Binecuvântat este rodul trupului tău. 

Și-o imagina pe tânăra femeie, epuizată, îndurerată, 
disperată, urcând în genunchi scările de piatră. Rugându-se. 

— În cele din urmă, în zori, Marie-Harriette a ajuns în vârf, a 
spus Gamache. A privit în sus și l-a văzut pe Fratele Andre stând 
în cadrul ușii, părând că o așteaptă. A ajutat-o să se ridice, au 
intrat împreună și au început să se roage. l-a ascultat 
rugăciunea și a binecuvântat-o. Apoi femeia a plecat. 

Camera s-a cufundat în tăcere și Myrna a tras adânc aer în 
piept. Ușurată că lungul urcuș se terminase. Simţea durerea în 
propriii genunchi. Simţea înţepăturile în propriul pântec. Și mai 
simțea credinţa lui Marie-Harriette că, în cele din urmă, cu 
ajutorul unui preot cast și al unei virgine moarte de mult, ar 
putea avea și ea un copil. 

— A funcţionat, a spus Gamache. Opt luni mai târziu, în 
ianuarie 1937, la o zi după ce a murit Fratele André, Marie- 
Harriette Ouellet a născut cinci fetițe sănătoase. 

Chiar dacă știa cum se termina povestea, Myrna tot a fost 
uimită. Își dădea seama cum se făcuse ca lucrul acesta să fie 
considerat un miracol. Dovada că Dumnezeu exista și că era 
bun. Și generos. Aproape prea generos, se gândi Myrna. 


VP - 129 


Șaisprezece 


— Desigur, a fost considerat un miracol, a spus Gamache, 
dând glas gândurilor Myrnei. Primele cvintuple care au 
supravieţuit vreodată la naștere. Au devenit o senzație. 

Șeful s-a aplecat în faţă și a pus o fotografie pe măsuţa de 
cafea. Îl înfățișa pe Isidore Ouellet, tatăl lor, stând în spatele 
bebelușilor. Era neras, cu faţa lui de fermier bătută de soare și 
de vânt, cu părul negru și nepieptănat. Arăta ca și când toată 
noaptea își trecuse prin el mâinile lui enorme. Chiar și în poza 
aceea granulată îi puteai vedea cearcănele de sub ochi. Purta o 
cămașă de culoare deschisă, cu guler, și o jachetă zdrenţuită, de 
parcă în ultimul minut și-ar fi tras pe el hainele de duminică. 

Fetele stăteau în faţa lui, așezate pe masa grosolană din 
bucătărie. Erau micuţe, nou-născute, înfășurate în scutece 
cumpărate în grabă, în prosoape de bucătărie și cârpe. Işi privea 
copiii plin de uimire, cu ochii mari. 

Ar fi arătat caraghios dacă pe faţa aceea muncită nu s-ar fi 
citit groaza. Isidore Ouellet arăta de parcă Dumnezeu ar fi venit 
la cină și i-ar fi dat foc la casă. 

Myrna a ridicat poza și s-a uitat mai atent. N-o mai văzuse 
până atunci. 

— Presupun că ai găsit-o în casă la ea, a spus, distrasă încă 
de privirea din ochii lui Isidore. 

Gamache a așezat pe masă o altă poză. 

Ea a ridicat-o. Era ușor defocusată, dar tatăl dispăruse din 
cadru și în spatele copiilor stătea acum o femeie mai bătrână. 

— Moașa? a întrebat Myrna, iar Gamache a aprobat, dând din 
cap. 

O femeie robustă, dintr-o bucată, cu mâinile în șolduri și cu un 
şort pătat acoperindu-i sânii uriași. Zâmbea. Obosită și fericită. 
Și, la fel ca Isidore, uimită, dar fără groaza de pe faţa bărbatului. 
La urma urmelor, responsabilitatea ei se terminase. 

Apoi, Gamache a pus pe masă o a treia poză în alb-negru. 
Bătrâna dispăruse. Cârpele și masa cea aspră de lemn 
dispăruseră și ele, iar acum flecare nou-născută era înfășată cu 
grijă în propria păturică de flanel călduroasă. Erau așezate pe o 


VP - 130 


masă sterilă. Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în alb din 
cap până-n picioare, stătea mândru alături de ele. Aceasta era 
faimoasa fotografie. Intrarea în lume a cvintuplelor Ouellet. 

— Doctorul, a spus Myrna. Cum îl chema? Bernard. Ăla e. Dr. 
Bernard. 

Era ca o mărturie a faimei cvintuplelor că, la aproape optzeci 
de ani de la nașterea lor, Myrna își putea aminti cine le adusese 
pe lume. Sau nu. 

— Vrei să spui, a zis ea, întorcându-se la primele poze, că 
doctorul Bernard nu este totuși cel care le-a adus pe lume pe 
cvintuple? 

— Nici măcar n-a fost acolo, a spus Gamache. Și dacă te 
gândești un pic, de ce ar fi fost? în 1937, cele mai multe neveste 
de fermieri nășteau cu moașe, nu cu doctori. Și, deși se poate să 
fi bănuit cineva că Marie-Harriette era însărcinată cu mai mult 
de un copil, nimeni nu ar fi putut ști că avea cinci gemene. Era 
în vremea Marii Crize, cei doi Ouellet erau săraci-lipiţi și nu și-ar 
fi putut permite în veci un doctor, chiar dacă ar fi știut că aveau 
nevoie. 

Au privit amândoi spre acea imagine simbolică. Zâmbitorul 
doctor Bernard. Încrezător, liniștitor, patern. Cel mai potrivit în 
rolul pe care avea să-l joace pentru tot restul vieţii sale. 

Marele om care ajutase la săvârșirea unui miracol. Care, 
datorită priceperii sale, făcuse ce niciun alt doctor n-ar mai fi 
putut face. Adusese pe lume cinci bebeluși gemeni, care 
supraviețuiseră. Şi-i ţinuse și mai departe în viaţă. Ba chiar le 
salvase și mama. 

Bernard devenise doctorul pe care îl dorea orice femeie. 
Simbolul competenţei. Un motiv de mândrie pentru Quebec, 
care a pregătit și a produs un medic cu asemenea abilități și 
compasiune. 

Ce păcat, s-a gândit Gamache, punându-și ochelarii și studiind 
fotografia, că era o minciună. 

A lăsat-o deoparte și s-a întors la prima, cea a cvintuplelor 
alături de tatăl lor îngrozit. Era prima dintre miile de poze care 
le-au fost făcute fetelor de-a lungul vieții. Bebelușii erau înfășați 
neglijent în cearșafuri mânjite cu sângele mamei lor, cu fecale, 
mucus și placentă. Era un miracol, dar era totodată și multă 
mizerie. 


VP - 131 


Era prima lor fotografie, dar și ultima în care fuseseră pozate 
fetele cele adevărate. Pe măsură ce orele se scurgeau, 
cvintuplele au început să fie fabricate. Minciuni, roluri, 
înșelăciune. 

A întors poza invers. Acolo, mâzgălite cu litere ordonate, 
rotunde, de copil de școală, erau numele copiilor. 

Marie-Virginie, Marie-Helene, Marie-josephine, Marie- 
Marguerite, Marie-Constance. 

Trebuie să fi fost învelite în mare viteză în tot ce putuseră 
găsi moaşa și domnul Ouellet, apoi fuseseră întinse pe masa din 
bucătărie, în ordinea în care se născuseră. 

Apoi, Gamache a ridicat fotografia cu doctorul Bernard, făcută 
câteva ore mai târziu. Pe spatele acesteia scria M-M, M-J, M-V, 
M-C, M-H. 

Deja nu mai apăreau numele întregi, ci doar inițialele. Astăzi 
ar fi avut niște coduri de bare, s-a gândit Șeful. Bănuia al cui era 
scrisul acesta și l-a privit din nou pe blândul doctor de ţară, a 
cărui viaţă se schimbase și ea, în noaptea aceea. Se născuse un 
cu totul nou doctor Bernard. 

Gamache a mai scos o fotografie din buzunarul de la piept și a 
așezat-o pe măsuţa de cafea. Myrna a ridicat-o și a văzut patru 
tinere, cam la vreo treizeci de ani, ţinându-se de mijloc și 
zâmbind spre aparatul de fotografiat. 

A întors poza, dar pe spatele ei nu scria nimic. 

— Sunt fetele? l-a întrebat pe Gamache, care a încuviinţat. 

— Arată atât de diferit una de cealaltă, s-a minunat ea. 
Coafurile, stilul vestimentar, chiar și corpul. L-a privit pe 
deasupra pozei pe Gamache, care se uita la ea. 

— E imposibil să spui că sunt măcar surori. Crezi că o făceau 
intenţionat? 

— Tu ce crezi? a întrebat el. 

Myrna s-a uitat iar la poză, dar știa deja răspunsul. A dat din 
cap. 

— Așa zic și eu, a spus Șeful, scoțându-și ochelarii și lăsându- 
se pe spate în scaun. 

— Este evident că erau foarte apropiate. Nu au făcut-o ca să 
se distanţeze una de alta, ci doar de public. 

— Erau deghizate, a remarcat Myrna, lăsând poza jos. Și-au 
făcut costume din propriile trupuri, astfel încât nimeni să nu știe 
cine sunt. Mai degrabă o armură decât un costum. 


VP - 132 


A lovit ușor fotografia. 

— Aici sunt patru dintre ele. Unde este a cincea? 

— Murise. 

Myrna și-a înclinat capul spre Șef. 

— Pardon? 

— Virginie, a spus Gamache. A murit la douăzeci de ani. 

— Desigur. Am uitat. 

Myrna își scormonea prin minte. 

— A fost un accident, nu? De mașină? S-a înecat? Nu-mi mai 
amintesc. Ceva tragic. 

— A căzut pe treptele casei unde locuiau împreună. 

Myrna a tăcut câteva clipe, apoi a adăugat. 

— Nu-mi imaginez cât mai mult decât atât, nu? Adică fetele 
de douăzeci de ani nu cad pe scări, de obicei. 

— Ce minte bănuitoare ai tu, doamnă Landers, a spus 
Gamache. Constance și Helene au văzut cum s-a întâmplat. Au 
spus că i-a alunecat piciorul. Nu s-a făcut nicio autopsie. Nu 
există niciun necrolog în acte. Virginie Ouellet a fost îngropată în 
secret pe un loc deţinut de familie în Saint-Antoine-sur- 
Richelieu. Cineva de la morgă a vărsat vestea în presă, câteva 
săptămâni mai târziu. A fost o revărsare publică de durere și 
jelanie. 

— De ce să treacă sub tăcere moartea asta? a întrebat Myrna. 

— Din câte am aflat, surorile supraviețuitoare nu au vrut să 
jelească în văzul tuturor. 

— Da, s-ar potrivi, a răspuns Myrna. Ai spus că „ele au 
declarat că i-a alunecat piciorul”. Pare un pic cam categoric. Așa 
au spus ele, dar este adevărat? 

Gamache a zâmbit ușor. 

— Ești o bună ascultătoare. 

S-a aplecat spre ea, așa încât se priveau unul pe celălalt 
peste măsută, cu fețele pe jumătate luminate de foc, pe 
jumătate în întuneric. 

— Dacă știi cum să citeşti rapoartele de poliţie și certificatele 
de deces, descoperi o mulţime de lucruri care nu sunt spuse 
acolo. 

— S-au gândit că ar fi putut fi împinsă? 

— Nu. Dar există o insinuare că, deși moartea a fost un 
accident, nu a reprezentat totuși o surpriză. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Myrna. 


VP - 133 


— Constance ţi-a spus ceva despre surorile ei? 

— Doar în general. Voiam să aud despre viaţa lui Constance, 
nu despre vieţile surorilor ei. 

— S-ar putea ca pentru ele această moarte să fi fost o 
ușurare, a spus Gamache. 

— Cred că așa a fost. O ușurare și o surpriză, a spus Myrna. 
Mulţi oameni erau interesați de cvintuple doar ca ansamblu, nu 
ca individualităţi. Deși, ca să fiu sinceră, nu mi-am dat seama că 
era una dintre cvintuple decât la un an după începerea terapiei. 

Gamache se uita la ea și încerca să-și rețină zâmbetul. 

— Nu-i deloc amuzant, a spus Myrna, dar zâmbea și ea. 

— Nu, a fost Șeful de acord, ștergându-și surâsul de pe faţă. 
Chiar deloc. Chiar nu știai că este unul dintre oamenii cei mai 
cunoscuți din ţară? 

— OK, uite care-i treaba, a replicat ea. S-a prezentat drept 
Constance Pineault și a vorbit despre familia ei, dar numai ca 
răspuns la întrebările mele. Nu mi-a dat prin cap s-o întreb dacă 
nu cumva este o cvintuplă. Nu i-am întrebat aproape niciodată 
așa ceva pe clienţii mei. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce 
voiai să spui când ai zis că moartea celei mai mici dintre 
cvintuple a fost un accident, dar nu o surpriză? 

— Cea mai mică? a întrebat Gamache. 

— Păi da... 

Myrna s-a oprit și a dat din cap. 

— E caraghios să mă gândesc la prima care a murit... 

— Virginie. 

— ... ca la cea mai mică, și la Constance ca la cea mai mare. 

— Cred că e normal. Așa mă gândesc și eu. 

— Deci, Șefule, de ce nu a fost moartea lui Virginie așa o 
mare surpriză? 

— Nu a fost diagnosticată sau tratată, dar se pare că aproape 
sigur Virginie suferea de depresie, în înţelesul clinic. 

Myrna a tras aer în piept încet, adânc, apoi a expirat încet, 
adânc. 

— S-au gândit că s-a sinucis? 

— Nu s-a spus niciodată pe faţă, dar am impresia că asta au 
bănuit. 

— Biata de ea, a spus Myrna. 

Biata de ea, s-a gândit Gamache, care își amintise de mașina 
poliţiei aflată pe podul Champlain și de femeia care sărise în gol 


VP - 134 


ieri-dimineaţă, ca să-și găsească sfârșitul. Tânjind după apele 
mâloase ale lui St. Lawrence. Cât de groaznic trebuie să fie un 
necaz ca să te arunci în apele îngheţate ale unui fluviu sau să 
plonjezi pe scări, ca rezolvare pentru soluţia ta? 

Cine te-a rănit cândva, demult, s-a gândit el, privind la 
fotografia nou-născutei Virginie, așezată pe masa de lemn, 
plângând alături de surorile ei, atât de rău, încât să fii dincolo de 
vindecare? 

— Ţi-a spus Constance ceva despre educaţia lor? 

— Aproape nimic. Făcuse un pas important în a se accepta pe 
sine, dar nu era gata să vorbească despre detalii. 

— Cum ai aflat până la urmă că este una dintre gemenele 
Ouellet? a întrebat Gamache. 

— Aş vrea să pot spune că a fost remarcabila mea intuiţie, dar 
trenul ăla a plecat din gară. 

— Și mi-e teamă că a și deraiat între timp, a spus Gamache. 

Myrna a râs. 

— Foarte adevărat. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că a 
fost foarte bună la fabricat indicii. Timp de un an, le-a lăsat 
peste tot. A spus că au fost patru surori. Dar nu m-am gândit 
nicio clipă că erau de-o seamă. A spus că părinţii lor erau 
obsedaţi de Fratele Andre, dar că li se spusese să nu vorbească 
despre el. Că asta le va băga în necaz. A spus că oamenii se 
băgau mereu în viaţa lor. Dar m-am gândit că era vorba de niște 
vecini curioși sau că era ea paranoică. Niciodată nu mi-a trecut 
prin minte că vorbea despre toată America de Nord, inclusiv 
despre jurnalele de știri, și că lucrul ăsta era adevărat. Cred că 
am cam exasperat-o. Sunt jenată să admit că poate nu m-aș fi 
prins niciodată, dacă nu mi-ar fi spus chiar ea, până la urmă. 

— AȘ fi vrut să asist și eu la conversaţia asta. 

— N-o s-o uit niciodată, de asta poţi fi sigur. Cred că 
începuserăm din nou să discutăm despre chestiunea intimităţii. 
Stăteam cu agenda de notițe pe genunchi și cu pixul în mână - 
Myrna a imitat gestul de atunci - și atunci ea a spus: „Numele 
mamei era Pineault. Numele tatei era Ouellet. Isidore Ouellet”. 
Se uita la mine de parcă ar fi trebuit ca asta să însemne ceva. Și 
treaba caraghioasă era că și însemna. Exista în aer un fel de 
tulburare ușoară. Apoi, când n-am reacţionat la ce mi-a spus a 
completat: „Am luat numele de Constance Pineault. De fapt, 
acum mă gândesc la mine mai degrabă cu numele ăsta, dar cei 


VP - 135 


mai mulţi mă știu drept Constance Ouellet. M-am născut în 
aceeași zi cu cele patru surori ale mele”. Mi-e rușine să recunosc 
că și așa mi-a luat câteva clipe ca să înţeleg. 

— Nici eu nu sunt sigur că aș fi crezut, a spus Gamache. 

Myrna a scuturat capul, cumva neîncrezătoare. 

— Cvintuplele Ouellet erau aproape o ficțiune. În mod sigur un 
mit. Era ca și cum femeia pe care o cunoșteam drept Constance 
Pineault mă anunţa că este o zeitate grecească, o Hera adusă la 
viaţă. Sau un unicorn. 

— Părea improbabil? 

— Părea imposibil, ba chiar nebunesc. Dar era atât de calmă, 
atât de relaxată. Aproape ușurată. Ar fi fost greu de găsit o 
persoană mai zdravănă la cap. Cred că și-a dat seama că în 
mine se dădea o luptă, dacă să o cred sau nu, și cred că s-a 
amuzat pe tema asta. 

— Suferea și ea de depresie? De-aia venise la tine? 

Myrna a dat din cap, negând. 

— Nu. Avea momente de depresie, dar toată lumea are. 

— Atunci de ce venise la tine? 

— Mi-a luat mult să-mi dau seama, a admis Myrna. 

— O spui de parcă nici Constance însăși nu știa. 

— Nu știa. Venise pentru că era nefericită. Voia s-o ajut să-și 
dea seama ce nu-i în regulă. Spunea că se simte ca o persoană 
care a descoperit dintr-odată că nu vede culorile, în timp ce toți 
ceilalți trăiesc într-o lume vibrantă, plină de culoare. 

— Nu poţi vindeca pe cineva care nu vede culorile, a spus 
Gamache. Constance putea fi vindecată? 

— Păi mai întâi trebuia să ajungem la problemă. Nu la fanfara 
care bubuia la suprafaţă, ci la cârligul de dedesubt. 

— Și aţi ajuns? 

— Așa cred. Presupun că era destul de simplu. Așa sunt cele 
mai multe dintre probleme. Constance era singură. 

Inspectorul-șef Gamache a rămas pe gânduri. O femeie care 
nu fusese niciodată singură. Împărţise pântecul, împărţise casa. 
Împărţise părinţii, împărţise masa, împărţise hainele, împărțise 
totul. Trăise permanent în aglomeratie. Mereu înconjurată de 
oameni, și în casă, și afară. Holbându-se la ea. 

— Credeam că tânjea după intimitate, a spus el. 

— Oh, da, toate tânjeau după asta. Destul de ciudat, cred că 
asta o făcea pe Constance atât de singură. Imediat ce au putut, 


VP - 136 


fetele s-au retras din atenţia publică, dar s-au dus în extrema 
cealaltă. Au ajuns prea discrete. Prea izolate. Ceea ce a început 
ca un mecanism de supraviețuire s-a întors împotriva lor. Erau în 
siguranţă în căsuţa lor, în lumea lor privată, dar erau singure. Au 
fost copii singuri, care s-au transformat în adulți singuri. Insă nu 
știau cum să trăiască altfel. 

— Nu vedeau culorile, a spus Gamache. 

— Dar Constance își dădea seama că acolo mai este ceva. Era 
în siguranță, dar nu era fericită. Și voia să fie. 

Myrna a dat din cap. 

— N-aș vrea ca să fie celebritatea cel mai mare inamic al 
meu. Și părinţii care le fac asta copiilor lor ar trebui să fie 
spânzurați de boașe. 

— Crezi că părinţii cvintuplelor poartă toată vina? 

Myrna s-a gândit un pic. 

— Cred că așa gândea Constance. 

Gamache a făcut semn cu capul spre pozele de pe măsuţa 
dintre ei. 

— Ai întrebat dacă am găsit astea în casa lui Constance. Nu, 
nu acolo. În casă nu erau deloc fotografii personale. Nici 
înrămate, nici în albume. Le-am găsit în arhivele naţionale. Mai 
puţin - a ridicat-o pe cea cu cele patru tinere - aceasta. 
Constance o împachetase ca s-o dea. 

Myrna s-a uitat la poza micuță pe care o ţinea în mână. 

— Mă întreb de ce. 

e 

Jérôme Brunel a închis cartea. 

Perdelele erau trase și ei erau acoperiţi confortabil cu pilota, 
în mijlocul patului. Therese adormise citind. A privit-o pentru 
câteva momente, cum respira adânc, regulat. Avea bărbia 
îndesată în piept, iar mintea ei activă se odihnea. In liniște. În 
sfârșit. 

A pus cartea pe noptieră și, întinzându-se, i-a scos și ei 
ochelarii și i-a luat cartea din mână. Apoi a sărutat-o pe frunte și 
i-a mirosit crema de noapte. Ușoară și subtilă. Atunci când ea 
pleca în călătorii cu serviciul, obișnuia să-și dea cu un pic de 
cremă pe mâini și să se culce ţinându-și palmele pe obraji. 

— Jérôme? 

Thérèse s-a ridicat în capul oaselor. 

— Este totul în regulă? 


VP - 137 


— E perfect, a șoptit el. Voiam doar să sting luminile. 

— Armand s-a întors? 

— Încă nu, dar am lăsat lumina aprinsă pe verandă și niște 
veioze în living. 

Ea l-a sărutat și s-a întors pe partea cealaltă. Jérôme a stins 
veioza de pe noptieră și a tras pilota pe lângă ei. Fereastra 
deschisă lăsa să intre aerul rece, proaspăt, făcând căldura 
patului și mai primitoare. 

— Nu te teme, a șoptit în urechea soției lui. Armand are un 
plan. 

— Sper că nu implică nave spaţiale sau călătoria în timp, a 
murmurat ea, deja pe jumătate adormită. 

— Are alt plan, a spus Jérôme, auzindu-i chicoteala înainte ca 
încăperea să se cufunde din nou în liniștea din care răzbăteau 
numai scârțâiturile și mormăielile casei, care se aranja parcă în 
jurul prezenţei lor. 

e 

Armand Gamache stătea la fereastra librăriei Myrnei și vedea 
cum se sting luminile din dormitorul de la etaj al casei lui Emilie. 

O urmase pe Myrna la parterul magazinului și acum stătea în 
picioare, uimit, în mijlocul unuia dintre culoarele librăriei. 

— Știu sigur că-i aici. 

— Ce anume? 

Se întorsese să vadă, dar Myrna dispăruse printre rândurile de 
rafturi cu cărți. 

— Cartea despre cvintuple scrisă de dr. Bernard. O aveam 
aici, dar nu pot s-o găsesc. 

— Habar n-aveam că a scris o carte, a spus Gamache, 
înaintând pe un alt culoar, în cercetarea rafturilor. Este bună? 

— N-am citit-o, a bombănit ea, distrasă de descifrabil 
cotoarelor. Dar nu cred că este, dat fiind ceea ce știm. 

— Păi, știm că nu le-a adus el pe lume, a replicat Gamache, 
dar le-a dedicat totuși cea mai mare parte a vieţii. Probabil că le 
știa mai bine decât oricine. 

— Mă îndoiesc. 

— De ce spui asta? 

— Cred că abia dacă se știau ele însele. Cartea poate să-ți 
dea cel mult o perspectivă despre rutina zilelor lor, nu despre 
fete ca persoane. 

— Atunci de ce o cauţi? 


VP - 138 


— Cred că ne-ar putea ajuta chiar și-așa. 

— Ne-ar putea ajuta, a admis Gamache. De ce n-ai citit-o? 

— Doctorul Bernard a luat ce-ar fi trebuit să fie privat și l-a 
făcut public. Le-a trădat la fiecare pas, așa cum au făcut și 
părinţii lor. Nu vreau să iau parte la așa ceva. 

Și-a lăsat mâna mare pe raft, uimită. 

— Oare ar fi putut s-o ia cineva? a sugerat Gamache, aflat la 
ieșirea de pe culoarul următor. 

— Asta nu-i o bibliotecă de împrumutat cărți. Trebuie să o 
cumpere de la mine. 

Au existat câteva momente de tăcere, înainte ca Myra să 
vorbească din nou. 

— Nenorocita de Ruth. 

Lui Gamache i-a trecut prin minte că poate acela era chiar 
numele adevărat al lui Ruth. In mod sigur era numele de botez. 
Își imagină botezul: 

— Cum îl va chema pe acest copil? întrebase preotul. 

— Nenorocita de Ruth, răspunseseră naşii. 

Ar fi fost o alegere premonitorie. 

Myrna i-a întrerupt visarea. 

— Ea este singura persoană care pare să creadă că asta-i o 
bibliotecă. la cărţi de aici, apoi le aduce înapoi și ia altele. 

— Cel puţin le aduce înapoi, a spus Gamache, primind o 
privire aprigă de la Myrna. 

— Crezi că Ruth a luat cartea doctorului Bernard despre 
gemene? 

— Cine altcineva s-o fi făcut? 

Era o întrebare bună. 

— O s-o întreb mâine, a spus el, punându-și paltonul. Știi 
poezia aia a lui Ruth, din care mi-ai citat? 

— Cine te-a rănit cândva, demult? Aia? a întrebat Myrna. 

— O ai? 

Myrna a găsit volumul subţirel, iar Gamache l-a plătit. 

— De ce a încetat Constance să-ţi mai fie clientă? 

— Era într-o fundătură. 

— Cum așa? 

— Devenise limpede că, dacă voia într-adevăr să aibă prieteni 
adevăraţi, trebuia să lase garda jos și să le permită celorlalţi să 
se apropie. Vieţile noastre sunt precum casele. Unii au voie pe 


VP - 139 


gazon, alţii pe verandă, alţii în hol sau în bucătărie. Prietenii cei 
mai buni sunt invitaţi în inima casei, în living. 

— lar unii sunt lăsaţi să intre chiar în dormitor, a spus 
Gamache. 

— Cei din relaţiile intime, da, a confirmat Myrna. 

— Și Constance? 

— Casa ei era un loc minunat de privit. Superbă, perfectă. Dar 
încuiată. Nimeni nu intra acolo, a spus Myrna. 

Armand a ascultat, dar nu i-a spus că acea analogie era 
perfectă. Constance se baricadase emoţional, dar nimeni nu 
trecuse nici de cărămizile și nici de mortarul casei. 

— l-ai spus toate lucrurile astea? a întrebat el, iar Myrna a dat 
din cap. 

— A înţeles și a încercat, chiar s-a străduit mult, dar zidurile 
erau prea înalte și prea groase. Așa că a trebuit să renunțăm la 
terapie. Nu mai puteam face nimic în plus pentru ea. Dar am 
rămas în legătură. Cunoștinţe vechi. 

Myrna a zâmbit. 

— Chiar și la vizita asta am sperat că, în sfârșit, s-a deschis. 
Mă gândeam că acum, după ce i-a murit și ultima dintre surori, 
nu va mai avea impresia că trădează secrete de familie. 

— Dar nu a spus nimic? 

— Nu. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu? a întrebat Gamache. 

Myrna a dat din cap. 

— Cred că atunci când a venit pentru prima dată a fost o 
vizită de curtoazie. Când s-a decis să se întoarcă, a avut cu totul 
alte motive. 

Myrna l-a privit în ochi. 

— Ce motive? 

A scos fotografiile din buzunar și a ales-o pe cea în care erau 
cele patru tinere. 

— Cred că ţi-o aducea ţie. Cel mai preţios și personal lucru. 
Cred că voia să deschidă ușile și ferestrele casei și să te lase să 
intri. 

Myrna a lăsat să scape o lungă respiraţie, apoi i-a luat 
fotografia din mână. 

— Îți mulţumesc pentru asta, a spus ea încet, privind poza. 
Virginie, Helene, Josephine, Marguerite, și acum Constance. 
Toate plecate dintre noi. Trecute în legendă. Ce se întâmplă? 


VP - 140 


Gamache ridicase prima poză făcută cvintuplelor Ouellet, pe 
când abia se născuseră, aliniate pe masa de bucătărie ca feliile 
de pâine. Tatăl stătea uluit îndărătul lor. 

Gamache a întors poza și s-a uitat la vorbele scrise, aproape 
sigur, de mamă sau de tată. Ordonate, îngrijite. 

De o mână care nu lua niciodată notițe. Într-o viaţă în care nu 
prea multe lucruri meritau notate, treaba asta meritase efortul. 
Scriseseră numele fetelor lor în ordinea în care fuseseră așezate 
pe masă. 

Marie-Virginie. Marie-Helene. Marie-josephine. Marie- 
Marguerite. Marie-Constance. 

Aproape sigur, aceasta era ordinea în care se născuseră, dar 
totodată, așa cum realiza acum, și cea în care muriseră. 


VP - 141 


Șaptesprezece 


Armand Gamache s-a trezit în ţipete și strigăte, apoi a urmat 
un sunet scurt, de explozie. 

Ridicat în capul oaselor în pat, a trecut într-o fracțiune de 
secundă de la somnul adânc în care era cufundat la starea de 
trezie completă. A întins mâna, să ajungă la noptiera unde ţinea 
pistolul, ascuns în sertar. 

Avea privirea ageră și era foarte concentrat. Stătea nemișcat, 
cu tot trupul încordat. 

Prin draperii se vedea lumina zilei. Apoi a auzit iar. Un strigăt 
disperat. Un țipăt de ajutor. Un ordin. Şi apoi încă o bufnitură. 

Nu era niciun dubiu în legătură cu zgomotul acela. 

Și-a pus halatul de casă și papucii și a tras perdeaua. Pe iazul 
îngheţat din mijlocul părculeţului se desfășura un meci de 
hochei. 

Henri stătea alături, atent și el, ițindu-și nasul pe fereastră. 
Adulmecând. 

— Locul ăsta o să mă omoare, i-a spus inspectorul-șef lui 
Henri. 

Însă pe chipul lui era un zâmbet, în timp ce-i privea pe copii 
patinând îndărjiţi în urmărirea pucului. Strigau instrucţiuni unii 
spre alţii. Izbucneau în urale când reușeau și țipau de durere 
când nimerea vreo lovitură în poartă. 

A rămas câteva momente fermecat, privind prin ochiul de 
geam îngheţat. 

Era o zi minunată. Sâmbătă, după cum și-a dat seama 
imediat. Soarele abia se înălțţase pe cer, dar părea că puștii se 
aflau pe teren de ore bune și erau în stare s-o ţină așa toată 
ziua, doar cu scurte pauze pentru câte o ciocolată caldă. 

A lăsat geamul în jos și a deschis de tot draperiile, apoi a 
făcut stânga-mprejur. Casa era scufundată în tăcere. l-a luat un 
moment ca să-și amintească: nu se afla în pensiunea lui Gabri, 
ci în casa lui Emilie Longpre. 

Odaia era mai mare decât cea pe care o avea la pensiune. Pe 
unul dintre pereţi se afla un șemineu, podelele erau acoperite cu 
dușumea de pin și pereții cu un tapet înflorat, despre care 


VP - 142 


puteai spune orice, numai că e la modă nu. Datorită ferestrelor 
de pe ambele laturi ale camerei, încăperea părea luminoasă și 
primitoare. 

S-a uitat la ceasul de pe noptieră și a fost șocat să constate 
că era aproape opt. Dormise prea mult. Nu se mai obosise să-și 
pună alarma, pentru că fusese sigur că o să se trezească din 
obișnuinţă la șase dimineaţa, așa cum se trezea mereu. Sau că 
Henri îl va înghionti să-l dea jos din pat. 

Însă căzuseră amândoi într-un somn adânc și ar mai fi dormit 
încă, dacă nu ar fi fost meciul de afară și golul. 

După un duș rapid, Gamache a coborât alături de Henri, i-a 
dat să mănânce, a pus cafea în filtru, apoi a legat câinele în 
lesă, ca să pornească la o plimbare prin părculeţ. În timp ce 
hoinăreau, s-au zgâit și la meci, iar Henri s-a încordat, fără să 
aibă curaj să li se alăture celorlalţi copii. 

— Mă bucur că ţii în lesă bestia aia proastă. E o amenințare. 

Gamache s-a întors și le-a văzut pe Ruth și Rosa apropiindu- 
se de ei pe strada îngheţată. Rosa purta botoșei tricotaţi și 
părea să șchioapete puţin, ca și Ruth. lar Ruth căpătase parcă 
un legănat, ca Rosa. 

Dacă oamenii chiar încep să semene cu animalele lor de 
companie, s-a gândit Gamache, atunci era posibil ca în orice 
moment să-i crească niște urechi enorme și să-i apară pe față o 
expresie jucăușă și cam absentă. 

Dar Rosa era pentru Ruth mai mult decât un simplu animal de 
companie, iar Ruth era pentru rață mai mult decât o ființă 
umană ca oricare alta. 

— Henri nu este o bestie proastă, cucoană, a spus Gamache. 

— Asta știu și eu, l-a repezit poeta. Cu el vorbeam. 

Ciobănescul și rața s-au privit unul pe celălalt. Ca măsură de 
precauţie, Gamache a strâns mai bine lesa în mână, dar n-avea 
de ce să-și facă griji. Rosa s-a repezit cu ciocul înspre el, iar 
Henri a dat înapoi și s-a ascuns după picioarele stăpânului, 
privind în sus la el. 

Gamache și Henri au ridicat sprâncenele unul spre celălalt. 

— Pasează! a strigat Ruth spre jucătorii de hochei. Nu 
acapara pucul! 

Oricine ar fi ascultat-o ar fi auzit și finalul implicit al 
îndemnului: „cretinule”. 


VP - 143 


Un băiat a pasat pucul, dar era prea târziu. Acesta a dispărut 
într-un maldăr de zăpadă. S-a uitat spre Ruth și a dat din umeri. 

— E OK, Etienne, a spus ea. Data viitoare ţine capul sus. 

— Oui, doamna antrenoare. 

— Cretinii ăștia de copii nu ascultă niciodată, a spus Ruth 
întorcându-le spatele, dar nu înainte ca unii dintre ei s-o 
zărească pe ea și pe Rosa și să se oprească din joc, ca să le facă 
semn cu mâna. 

— Doamna antrenoare? a întrebat Gamache, pornind la pas 
alături de ea. 

— Este franţuzescul pentru „căcănar”. Antrenor. 

Gamache a râs, un abur de umor. 

— Atunci înseamnă că i-ai învăţat altceva. 

Dinspre gura lui Ruth veneau pufăituri ușoare, iar el a 
presupus că erau un fel de chicoteli. Sau bolboroseli sulfuroase. 

— Îți mulţumesc pentru coq au vin de aseară, a spus Șeful. A 
fost delicios. 

— Pentru tine era? lisuse, credeam că bibliotecara aia a zis 
că-i pentru cei din casa lui Emilie. 

— Adică eu și prietenii mei, așa cum știi foarte bine. 

Ruth a ridicat-o pe Rosa și a făcut câțiva pași, în tăcere. 

— Ai mai făcut progrese în identificarea ucigașului lui 
Constance? a întrebat ea. 

— Puţine. 

Lângă ei, jocul de hochei continua, cu băieţi și fete vânând 
pucul; unii patinau înainte, alţii se balansau înapoi. De parcă 
viața lor ar fi depins de ce se întâmpla cu bucăţica aia de 
cauciuc înghețat. 

Poate că părea ceva banal, dar Gamache știa cât de multe 
lucruri sunt de învăţat de acolo. Încrederea și munca în echipă. 
Când să pasezi, când să înaintezi și când să te retragi. Și cum să 
nu-ți pierzi niciodată din vedere obiectivul, indiferent de haosul 
și distragerile din jurul tău. 

— De ce ai luat cartea doctorului Bernard? a întrebat-o el. 

— Ce carte? 

— Câte cărţi scrise de un anume doctor Bernard ai? Aia 
despre cvintuplele Ouellet. Ai luat-o din magazinul de cărți al 
Myrnei. 


VP - 144 


— Este un magazin de cărți? a întrebat Ruth, privind în 
direcţia librăriei. Dar scrie „library”*. 

— Scrie „librairie”, a spus Șeful. Cuvântul franțuzesc pentru 
„minţi cu nerușinare”. 

Ruth a grohăit un fel de râs. 

— Ştii foarte bine că, în franceză, „librairie” înseamnă 
magazin de cărți, a spus el. 

— A dracului confuzie de limbaj! De ce nu sunteti, naibii, clari? 

Gamache a privit-o cu uimire. 

— O întrebare foarte bună, madame. 

A vorbit fără urmă de exasperare. Îi datora mult lui Ruth, și nu 
în ultimul rând răbdarea lui. 

— Da, eu am luat cartea. După cum am spus, Constance îmi 
zisese cine este, așa că am vrut să citesc despre ea. O 
curiozitate morbidă. 

Gamache știa bine că Ruth Zardo putea fi morbidă, însă nu 
era deloc curioasă. Asta ar fi însemnat că totuși o interesau 
câtuși de puţin ceilalți. 

— Și ţi-ai imaginat că ai putea afla ceva din perspectiva 
doctorului Bernard? 

— Păi n-aveam s-o aflu de la ea, nu? A fost cel mai bun lucru 
pe care l-am putut face. E o carte tare plicticoasă. Vorbește mai 
mult despre el. li urăsc pe egocentrici. 

De data asta, Gamache a lăsat de la el. 

— Zice totuși niște bădărănii despre părinţi, a continuat ea. 
Toate învăluite în politețuri, în caz că ar fi citit. Bănuiesc că au 
făcut-o. Sau că le-au fost citite. 

— De ce zici asta? a întrebat-o Gamache. 

— Potrivit lui Bernard, erau oameni săraci și needucați, la fel 
de proști ca pucul ăla. Și lacomi. 

— Cum așa? 

— Practic, și-au vândut copiii către autorităţi, apoi, când banii 
s-au terminat, au devenit ţâfnoși. Își imaginau că merită mai 
mult. 

Inspectorul-șef Gamache găsise el însuși dedesubturile 
bănești. Descoperise plata unei mari sume de bani sau, mare 


3 Joc de cuvinte intraductibil. În engleză, cuvântul „library” înseamnă „bibliotecă”, în 
timp ce în franceză cuvântul „librairie” înseamnă „librărie”. Ruth citește cuvântul 
franțuzesc de pe firmamentul librăriei așa cum îi convine, adică în sensul englezesc, 
de „bibliotecă”. (N.t.). 


VP - 145 


pentru perioada aceea, cel puţin, către Isidore Ouellet, 
deghizată sub forma unei exproprieri a fermei sale la o valoare 
de sute de ori mai mare decât valoarea reală. 

Fermierul murdar și sărac câștigase la loterie cu un bilet sub 
înfățișarea celor cinci fiice fantastice. Și tot ce avea de făcut era 
să le vândă Statului. 

Gamache dăduse și peste scrisori. Multe. Așternute de-a 
lungul unor ani, cu un scris de mână laborios, în care își cerea 
fetele înapoi, susținând că fuseseră păcăliți. Ameninţând că va 
face publică toată tărâșenia. Cei doi Ouellet amenințau că vor 
spune tuturor cum le-a furat guvernul copiii. Ba chiar Isidore l-a 
invocat pe Fratele Andre, deja trecut în neființă la acel moment, 
dar un simbol tot mai puternic în Quebec. 

Citind scrisorile acelea, pentru Gamache a devenit evident că 
ceea ce voia Isidore Ouellet nu erau, de fapt, fetele, ci mai mulți 
bani. 


Mai existau și scrisorile de răspuns ale autorităţilor, trimise 
din partea unui departament nou-înfiinţat sub numele de 
Serviciul de protecţie a minorilor. Le erau adresate celor doi 
Ouellet și, deși limbajul era extrem de civilizat, Gamache vedea 
în ele contraofensiva. 

Dacă părinţii Ouellet își dădeau drumul la gură, asta urmau să 
facă și ei. 

Și au ameninţat că au multe lucruri de spus. Și autorităţile l- 
au invocat pe Fratele Andre. Se pare că sfântul jucase pentru 
ambele tabere. Sau așa sperau ei. 

În cele din urmă, scrisorile de la familia Ouellet au început să 
se rărească, dar nu înainte ca tonul să devină mai jalnic, mai 
umil. Implorator. Explicând că au drepturi și nevoi. 

Apoi scrisorile încetaseră. 

— Constance ţi-a spus ceva despre părinţii ei? a întrebat 
Gamache. 

Dădeau deja al doilea ocol pe lângă parc. A privit spre Henri, 
care stătea lipit de picioarele lui, uitându-se fix la Rosa. Cu o 
expresie extraordinar de stupidă întipărită pe față. 

Oare ar fi posibil? se întreba Gamache. Nu. Sigur că nu. 

A mai tras odată cu coada ochiului spre Henri, care aproape 
că saliva uitându-se la Rosa. Era dificil de spus, dar ciobănescul 
fie voia s-o mănânce pe Rosa, fie se îndrăgostise de ea. 


VP - 146 


Gamache a decis să nu meargă mai departe cu niciunul dintre 
gânduri. Era mult prea împotriva naturii. 

— Serios, nu poţi fi chiar atât de prost, i-a întors-o Ruth. Ti-am 
spus ieri că știam cine era Constance, dar că n-am vorbit despre 
asta. Chiar nu asculţi ce zic, nu-i așa? 

— Să nu ascult conversaţia ta spumoasă? Cine n-ar ascultă-o? 
Nu, am fost atent, doar că mă întrebam dacă ţi-a spus ceva 
Constance, dar, vai! nu a făcut-o. 

Ruth i-a aruncat o privire din adâncul ochilor ei albaștri, 
tulburi, însă inteligenţi. Ca un cuţit într-un pârâu învolburat. 

S-au oprit în faţa casei lui Emilie Longpre. 

— Îmi amintesc că am vizitat-o pe doamna Longpre în casa 
asta, a spus Gamache. A fost o femeie remarcabilă. 

— Da, a răspuns Ruth, iar Armand a așteptat să urmeze vreun 
calificativ sarcastic, dar n-a venit nimic. 

— E drăguţ să vezi iar luminile aprinse și fumul ieșind din nou 
pe horn, a spus bătrâna. A stat prea mult timp goală. Casa asta 
a fost făcută pentru oameni. 

S-a întors spre el. 

— Vrea companie. Chiar și una așa banală ca a voastră. 

— Merci, a spus Șeful, cu o ușoară plecăciune. Pot veni mai 
târziu să iau cartea? 

— Ce carte? 

Gamache a avut nevoie de toată puterea lui ca să nu-și dea 
ochii peste cap. 

— Cartea doctorului Bernard despre cvintuplele Ouellet. 

— Tot mai vrei aia? Atunci mai bine i-ai da niște bani pe ea 
femeii ăleia de la librărie, acum, că a schimbat numele din 
bibliotecă în magazin de cărţi. E legală treaba asta? 

— A bientôt”, doamna antrenor, a spus Gamache, privindu-le 
pe Ruth și Rosa cum șchiopătau, legănându-se până la casa de 
alături. 

Henri se făcu de râs schelălăind un pic. 

Gamache l-a smucit de lesă și ciobănescul l-a urmat cu greu. 

e 

— Și eu credeam că te-ai îndrăgostit de brațul canapelei, a 
spus Șeful, în timp ce intrau în casă, la căldură. 

— Brută nestatornică. 


37 Pe curând! (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 147 


Therese stătea în living, în fața șemineului, citind un ziar 
vechi. 

— E de acum cinci ani, a spus ea, lăsându-l alături. Dar dacă 
nu m-aș uita la dată, aș putea jura că-i de azi. 

— Plus ça change... a spus Gamache, alăturându-i-se. 

— Cu cât se schimbă lucrurile, cu atât rămân la fel, a terminat 
Thérèse citatul, apoi a căzut pe gânduri. Crezi că așa e? 

— Nu, a spus el. 

— Ești optimist, domnule. 

Therese s-a aplecat spre el și a coborât vocea. 

— Nici eu. 

— Cafea? a întrebat-o el și a plecat spre bucătărie, ca să pună 
niște cafea pentru amândoi. Thérèse l-a urmat și s-a sprijinit de 
blatul de marmură. 

— Mă simt scoasă din ale mele fără telefon, laptop și e-mail, a 
recunoscut ea, cu mâinile pe lângă corp, ca un dependent în 
sevraj. 

— Și eu la fel, a spus el, dându-i o cană cu cafea. 

— Când ai venit aici pentru anchetarea unei crime, cum te-ai 
conectat? 

— N-am putut face mai mult decât să mă lipesc de liniile de 
telefon și să le epuizez. 

— Dar tot conexiune dial-up rămânea, a spus Thérèse. Mai 
bună decât nimic, totuși. Știu că, atunci când erai în zone 
îndepărtate, foloseai și centre de conectare, și antene de satelit. 
Aici funcționau lucrurile astea? 

El a dat din cap. 

— Nu prea te puteai baza. Valea este prea adâncă. 

— Sau munţii prea înalţi, a spus Therese, cu un zâmbet. 

— Chestie de perspectivă. 

Gamache a deschis frigiderul și a găsit acolo șuncă și ouă. 
Therese a adus o bucată de pâine din cutia în care era 
depozitată și a început s-o felieze, în timp ce Șeful a pus șunca 
într-o tigaie de fontă. 

În timp ce răsucea feliile încolo și încoace, șunca sfârâia și 
sărea. 

— 'neața. 

Jérôme a intrat în bucătărie. 

— Mi-a mirosit a șuncă. 


VP - 148 


— E aproape gata, a spus Gamache, din dreptul aragazului. A 
spart ouăle în tigaie, în timp ce Jérôme a așternut masa. 

Câteva minute mai târziu, stăteau cu toţii în faţa unei farfurii 
cu șuncă, ouă ochiuri moi și pâine prăjită. 

Prin fereastra din spate, pe deasupra chiuvetei, Gamache 
vedea grădina lui Emilie și pădurea din spatele ei, acoperită cu 
zăpadă atât de strălucitoare, încât arăta mai mult albastră și roz 
decât albă. Un loc mai bun în care să te ascunzi ar fi fost greu 
de găsit. Nu exista casă mai sigură. 

Șeful știa că sunt în siguranţă, dar deopotrivă blocați. 

Precum cvintuplele, se gândi el, în timp ce sorbea din cafeaua 
fierbinte, cu gust bogat. In timp ce restul lumii se afla în 
adâncurile Crizei, ele fuseseră excavate de acolo, duse departe, 
puse în siguranţă. Li se dăduse tot ceea ce-și doriseră. Mai puţin 
libertatea. 

Gamache și-a privit prietenii cum mâncau șuncă și ouă și 
întindeau pe pâinea de casă gemul făcut și el în casă. 

Și ei aveau tot ce-și doreau. Mai puţin libertatea. 

— Jérôme? a început el, cu voce nesigură. 

— Oui, mon ami. 

— Am pentru tine o întrebare de natură medicală. 

Gândul la cvintuple i-a amintit de conversaţia pe care o 
avusese cu Myrna cu o seară înainte. 

Jérôme a lăsat furculita jos, cu toată atenţia îndreptată spre 
Gamache. 

— Spune. 

— Gemenii, a continuat Armand. În general, împart același 
sac amniotic? 

— În pântec? Gemenii identici, da. Gemenii asemănători, nu. 
Ei au fiecare propriul ovul și propriul sac. 

Era clar că doctorul este curios, dar n-a întrebat de ce. 

— De ce? 

Insă Thérèse nu s-a abținut. 

— Ai vreun anunţ fericit pentru tine și Reine-Marie? 

Gamache a râs. 

— Oricât de minunat ar fi să am gemeni la vârsta asta, nu. De 
fapt, sunt interesat de nașterile multiple. 

— Cât de multe? a întrebat Jérôme. 

— Cinci. 


VP - 149 


— Cinci? Trebuie să fie fertilizare in vitro, a răspuns medicul. 
Medicamente pentru fertilizare. Ovule multiple, deci aproape 
sigur copiii nu sunt identici. 

— Nu, nu, ăștia sunt identici. Sau au fost. Și pe vremea aia nu 
exista fertilizare in vitro. 

Therese s-a holbat la el. 

— Vorbești despre cvintuplele Ouellet? 

Gamache a dat din cap. 

— Erau cinci, desigur. Dintr-un singur ovul, care s-a împărțit în 
jumătăţi în uter și au împărțit apoi sacul amniotic. Mai puţin una. 

— Ce investigator minuţios ești tu, Armand, a spus Jérôme. 
Urmărești omul până în burta mamei. 

— Păi nimeni n-ar suspecta un fetus, a spus Gamache. Asta-i 
marele lor avantaj. 

— Totuși, sunt și niște dezavantaje. 

Jérôme s-a oprit, ca să-și adune gândurile. 

— Gemenele Ouellet. Am învăţat despre ele la facultatea de 
medicină. Au fost un fenomen. Nu doar că vorbim despre o 
naștere multiplă și copii identici, dar au și supravieţuit toate 
cinci. Doctorul Bernard a fost un om remarcabil. L-am auzit o 
dată conferenţiind, când era deja foarte bătrân. Avea încă 
mintea brici și era încă foarte mândru de fetele alea. 

Gamache se întreba dacă ar trebui să spună ceva, dar a decis 
că nu este cazul. Nu era nevoie să arunce cu noroi în idolul 
acela. Nu încă. 

— Ce voiai să întrebi, Armand? 

— Geamăna care a rămas singură în uter. Lucrul ăsta ar fi 
determinat vreo diferenţă după naștere? 

— Ce fel de diferență? 

Gamache s-a gândit puţin. La ce se referea? 

— Păi, poate că arăta ca surorile ei, dar ar fi fost diferită în 
alte privinţe? 

— Nu este specialitatea mea, a declarat Jérôme, însă a 
continuat. 

— Dar cred că nu avea cum să n-o afecteze. Nu neapărat într- 
un sens rău. Ar fi putut-o face mai descurcăreaţă și mai 
independentă. Celelalte trebuie să fi avut o anumită afinitate cu 
sora cu care au împărțit sacul. Să fie atât de apropiate fizic și 
psihologic, timp de opt luni, nu se poate ca legătura dintre ele 
să nu treacă dincolo de personalitate. Dar fata care s-a 


VP - 150 


dezvoltat singură? Trebuie să fi fost mai puţin dependentă de 
celelalte. Mai independentă. 

S-a întors la întinsul gemului pe pâinea prăjită. 

— Sau nu, a spus Gamache. 

Se întreba cum trebuie să fi fost viața unui venetic etern într-o 
comunitate închisă. Oare tânjise și ea după legătura aceea? Le 
văzuse apropierea și se simţise lăsată pe dinafară? 

Myrna o descrisese pe Constance ca fiind singură. Oare 
acesta era motivul? Fusese oare singură și însingurată toată 
viaţa ei, chiar dinainte de prima respiraţie? 

Vândută de părinţi, exclusă de surori. Ce urmări ar avea 
aceste lucruri asupra unei persoane? S-ar fi putut transforma în 
ceva grotesc? Plăcută, zâmbitoare, la fel ca toate celelalte la 
exterior, dar găunoasă la interior? 

Gamache trebuia să-și tot amintească faptul că femeia era 
victima, nu suspectul. Dar își amintea, la fel de bine, și raportul 
poliţiei asupra morții primei surori. Virginie căzuse pe scări. Sau 
poate totuși fusese împinsă. 

Surorile intraseră într-o conspirație a tăcerii. Myrna 
presupunea că era o reacţie la expunerea și publicitatea 
exagerate la care fuseseră supuse în copilărie, dar acum 
inspectorul-șef Gamache se întreba dacă mai exista și un alt 
motiv al tăcerii lor. Ceva din interiorul propriei case, nu din 
exterior. 

Și totuși, avea impresia că acea Constance de șaptezeci și 
șapte de ani urma să se întoarcă la Three Pines, la Myrna, 
pentru a aduce cu ea nu doar singura fotografie existentă cu 
fetele ajunse adulte, ci și ca să-i spună povestea celor petrecute 
acolo, în casă. 

Dar Constance fusese ucisă înainte de a apuca să spună ceva. 

— Și-a făcut-o singură, bineînțeles, a spus Jérôme. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi și-a ucis sora. 

Gamache l-a privit tâmp. De unde ar fi putut Jérôme să știe 
lucrul ăsta sau bănuielile lui Armand? 

— Motivul pentru care era singură în sac. Aproape sigur au 
fost șase, câte două într-un sac, dar cea singură a ucis-o și a 
absorbit-o pe geamănă, a explicat Jérôme. Se întâmplă tot 
timpul dintr-astea. 

— De ce vrei să știi toate astea, Armand? l-a întrebat Therese. 


VP - 151 


— Nu s-a anunţat încă public, dar ultima cvintuplă, Constance 
Ouellet, a fost ucisă acum două zile. Se pregătea să vină aici, la 
Three Pines. 

— Aici? a întrebat Jérôme. De ce? 

Gamache i-a explicat. În timp ce vorbea, își dădea seama că 
și pentru ei era mai mult decât moartea unui om, ba chiar mai 
mult decât o crimă ca oricare alta. Exista ceva în plus în această 
tragedie, de parcă Therese și Jérôme pierduseră pe cineva 
cunoscut, cineva la care ţinuseră. 

— E greu de imaginat că s-au dus toate, a spus Therese, 
căzând pe gânduri. Dar niciodată n-au părut reale. Erau ca 
statuile. Arătau ca fiinţele umane, dar nu erau. 

— Myrna Landers zicea că este ca și când ar fi aflat că 
prietena ei era unicorn sau o zeiţă grecească. Hera revenită pe 
Pământ. 

— Interesant mod de a o spune, a mărturisit Therese. Dar 
cum de a ajuns ăsta cazul tău, Armand? Constance Ouellet a 
fost găsită în Montreal. Asta ar fi în jurisdicția poliţiei din 
Montreal. 

— Adevărat, însă Marc Brault mi l-a încredințat mie, când și-a 
dat seama că există o legătură. 

— Ce noroc pe tine, a spus Jérôme. 

— Ce noroc pe noi toţi, a completat Gamache. Dacă n-ar fi 
fost treaba asta, nu ne-am fi aflat în această casă. 

— Ceea ce ne aduce la o altă problemă, a intervenit Jérôme. 
Acum, că suntem aici, cum o să ieșim? 

— Planul? a întrebat Gamache. 

Au dat din cap. 

Șeful a făcut o pauză, ca să-și adune gândurile. 

Jérôme știa că ar fi timpul să-i spună ce a descoperit. Numele. 
ÎI zărise doar pentru o clipă, exact în momentul în care și-a dat 
seama că l-au prins. În momentul de dinainte să fugă. Să alerge 
departe. Înapoi, pe coridorul virtual. Trântind ușile, ștergându-și 
urmele. Alergând, alergând. 

Doar îl zărise pentru o clipă. Și, și-a spus Jérôme, poate că-l 
văzuse greșit. În panica lui, trebuie să-l fi văzut greșit. 

— Speranţa noastră este să aflăm ce face Francoeur și să-l 
oprim. Și să facem tot ce trebuie ca să te reconectăm la 
internet, a spus Gamache. Și nu prin dial-up. Trebuie să fie 
conexiune de mare viteză. 


VP - 152 


— Da, a încuviinţat Thérèse, exasperată. Asta știm. Dar cum? 
Aici nu-i conexiune din asta. 

— O să ne creăm propriul turn de transmisiuni. 

Therese Brunel s-a lăsat pe spate și s-a holbat la el. 

— Te-ai lovit la cap, Armand? Nu putem face așa ceva. 

— De ce nu? 

— Păi, în afara faptului că ne-ar lua luni de zile și că treaba 
asta cere tot felul de experţi, nu crezi că cineva tot s-ar prinde 
că noi construim un turn? 

— Ahh, ar observa, dar eu n-am spus să-l „construim”, ci să-l 
„creăm”. 

Gamache s-a ridicat și a mers la fereastra bucătăriei. Le-a 
arătat, dincolo de părculeţ, dincolo de cei trei pini uriași, dincolo 
de casele acoperite de zăpadă. Sus, pe deal. 

— La ce ne uităm? a întrebat Jérôme. La dealul de dincolo de 
sat? Putem pune un turn pe el, dar, din nou, ne-ar trebui 
priceperea de-a o face. 

— Și timp, a adăugat Thérèse. 

— Dar turnul este deja acolo, a spus Gamache, și s-au uitat 
toţi trei, din nou. În cele din urmă, Thérèse s-a întors spre el, 
uluită. 

— Te gândești la copaci, a spus ea. 

— C'est ça, a replicat Gamache. Formează un turn natural. 
Jérôme? 

Gamache s-a întors spre prietenul lui rotunjor, strivit între 
fotoliu și fereastră. Cu spatele la ei. Uitându-se în sus, 
îndepărtare, dincolo de sat. 

— Ar putea să meargă, a spus el, nesigur. Dar avem nevoie 
de cineva care să pună o antenă de satelit într-un copac. 

S-au întors la masă. 

— Trebuie să fie pe-aici niște oameni care lucrează prin 
pădure... cum le zice? 

Mintea de orășeancă a There&sei se poticnise de ea însăși. 

— Pădurari sau așa ceva? Putem să angajăm pe unul dintre ei 
să urce antena în copac. Și de la înălțimea aia, fac pariu că 
putem găsi un turn de transmisiuni care folosește conexiune 
directă. lar de acolo ne putem conecta la satelit. 

— Dar de unde luăm o antenă de satelit? a întrebat Jérôme. 
Nu poate fi una obișnuită. Trebuie să facem rost de o antenă 
care nu poate fi urmărită. 


VP - 153 


— Să zicem că ajungem online, a spus Thérèse, a cărei minte 
fugise înainte. Atunci avem altă problemă. Ca să intrăm în 
sistem nu putem folosi coordonatele de acces ale poliţiei, căci 
Francoeur urmărește lucrurile astea. Deci, cum intrăm? 

Gamache a pus un bileţel pe masa de lemn. 

— Ce-i asta? a întrebat Thérèse. Însă Jérôme știa ce este. 

— Un cod de acces. Dar ce rețea folosește? 

Gamache a întors hârtia pe dos. 

— A Bibliotecii Naţionale, i-a răspuns Therese, recunoscând 
sigla. 

— Arhivele Naţionale din Québec. Acolo lucrează Reine-Marie, 
nu-i așa? 

— Oui. leri am făcut niște cercetari la Biblioteca Naţională, 
despre surorile Ouellet, și mi-am amintit că Reine-Marie spunea 
că reţeaua de la arhivă ajunge în toată provincia, de la cele mai 
mici biblioteci până la arhivele uriașe de la universităţi. Este 
conectată la absolut toate bibliotecile publice. 

— Și ajunge și în arhivele poliţiei, a spus Therese. La toate 
dosarele cazurilor mai vechi. 

— Asta e calea noastră de intrare, a zis Jérôme, cu ochii lipiţi 
de bucățica de hârtie și de siglă. 

— Este al lui Reine-Marie? Un cod aparţinând lui Reine-Marie 
Gamache o să declanșeze niște semnale de alarmă. 

Știa că tot caută motive pentru care soluţia asta nu ar putea 
funcţiona, fiindcă știa și cine aștepta la capătul celălalt al ușii 
electronice. Pândind. Ținând pasul cu el. Uitându-se să-l vadă 
apărând. Așteptându-l să facă vreo prostie. Ca, de exemplu, să 
se ducă iar acolo. 

— M-am gândit la asta, a spus Gamache, cu vocea lui 
liniștitoare. Aparține altcuiva. Este una dintre șefele lui Reine- 
Marie, așa că nimeni nu-și va pune întrebări dacă se conectează 
cineva cu acest cod. 

— Cred că ar putea să funcţioneze. 

Vocea lui Therese abia se auzea, ca și când i-ar fi fost teamă 
să nu forţeze Destinul. 

Gamache s-a ridicat din scaun. 

— Mă duc să mă văd cu Ruth Zardo, apoi trebuie să mă întorc 
la Montréal. Puteţi voi să vorbiţi cu Clara Morrow și să vedeţi 
dacă știe pe cineva care să ne instaleze antena de satelit? 


VP - 154 


— Armand, i-a spus Thérèse în ușă, în timp ce inspectorul își 
lua cheile de la mașină și își punea haina și mănușile. Probabil 
că știi și tu că ai rezolvat două dintre capetele problemei. 
Conexiunea la satelit și codul de acces, dar cum ajungem de la 
una la cealaltă? Lipsește tot mijlocul. Avem nevoie de cabluri, 
computere, și cineva care să le conecteze între ele. 

— Da, asta-i o problemă. S-ar putea să am o idee și pentru 
asta. 

Superintendentului Brunel i s-a părut că Gamache era mai 
nemulțumit de această soluție decât de problemă. 

După plecarea inspectorului-șef, Thérèse Brunel s-a întors în 
bucătărie și și-a găsit soțul stând la masă și privind fix micul 
dejun, acum rece. 

— A-nţărcat bălaia, l-a anunţat ea, alăturându-i-se la masă. 

— Da, a spus Jérôme, gândindu-se că asta era o descriere 
perfectă pentru ei. 


VP - 155 


Optsprezece 


— M-ai minţit. 

— Parcă ai fi o școlăriță, i-a spus Ruth Zardo. Ti-am rănit 
sentimentele? Știu ce-o să te ajute. Niște scotch? 

— Este ora zece dimineaţa. 

— Te întrebam, nu-ţi ofeream. Ai adus scotch-ul? 

— Sigur că nu l-am adus. 

— Atunci de ce ești aici? 

Armand Gamache încerca să-și amintească lui însuși de ce 
venise. Ruth Zardo avea ciudata capacitate de a încâlci până și 
cel mai limpede obiectiv. 

Stăteau în bucătărie, pe scaunele albe de plastic, la masa 
albă de plastic, toate recuperate dintr-un Dumpster”. Mai 
fusese aici, inclusiv la cel mai ciudat dineu la care participase 
vreodată, de unde nu era deloc sigur că supraviețuise toată 
lumea. 

Insă dimineaţa asta în care înnebunea de cap era cel puţin 
predictibilă. 

Oricine se așeza pe orbita lui Ruth și, în mod sigur, oricine îi 
intra în casă și nu era pregătit pentru demenţa asta nu avea 
decât să-și asume vina. Spre surpriza lor, oamenii constatau 
adesea că demenţa ar putea fi a lor, de fapt, nu a lui Ruth. Ea 
rămânea cu mintea brici, dacă nu limpede. 

Rosa dormea în cuibul ei, făcut dintr-o pătură veche și așezat 
pe podea, între Ruth și cuptorul cald. Işi ţinea ciocul îndesat sub 
o aripă. 

— Am venit după cartea lui Bernard, cea despre gemene, a 
spus el. Și după adevărul despre Constance Ouellet. 

Buzele subțiri ale lui Ruth s-au strâns pungă, de parcă ar fi 
rămas blocate între un sărut și o înjurătură. 

— Moartă demult și îngropată într-un alt oraș, a citat 
Gamache, ca și când ar fi făcut conversaţie, maică-mea nu și-a 
încheiat încă socotelile cu mine. 


38 Pubelă mobilă, de dimensiuni mari. (N.t.). 
VP - 156 


Buzele s-au dezlipit. S-au turtit. Întregul ei chip s-a moleșit și, 
pentru un moment, Gamache s-a temut să nu fi făcut atac 
cerebral. Însă ochii îi rămăseseră ageri. 

— De ce-ai spus asta? l-a întrebat. 

— Tu de ce ai scris-o? 

A scos din servietă un volumaș subţire și l-a pus pe masa albă 
de plastic. Ochii femeii au poposit pe el. 

Coperta era ștearsă și ferfeniţită. Albastră. Atât, albastră, fără 
vreun design sau model. Și pe ea stătea scris Antologie de 
poezie canadiană modernă. 

— Am luat-o aseară din magazinul Myrnei. 

Ruth și-a ridicat ochii de la carte spre cel din faţa ei. 

— Spune-mi ce știi. 

Armand a deschis cartea și a găsit ce căuta. 

— Cine te-a rănit cândva, demult/ atât de rău, dincolo de 
vindecare/ încât să-ntâmpini orice început/ cu neîncredere și 
buze-amare? Tu ai scris cuvintele astea. 

— Da, și? Am scris multe cuvinte. 

— Ăsta a fost primul poem al tău publicat și a rămas unul 
dintre cele mai cunoscute. 

— Am scris și mai bune. 

— Poate, dar puţine spuse mai din inimă. leri, când vorbeam 
despre vizita lui Constance, ai spus că ţi-a povestit cine era. Ai 
mai spus și că nu i-ai pus alte întrebări. Vai mie. 

l-a întâlnit ochii, apoi chipul ei s-a brăzdat într-un surâs blazat. 

— M-am gândit că poate ai observat asta. 

— Poemul ăsta se cheamă „Vai mie”. 

A închis cartea și a recitat din memorie: 

— Apoi iertatul și iertătorul întâlni-se-vor din nou/or fi-va, ca 
întotdeauna, /prea târziu? 

Ruth își ţinea capul cu semeţie, ca și când supraviețuia unui 
atac. 

— ÎI ştii? 

— Da. Şi cred că-l știa și Constance. Știu poemul pentru că îmi 
place foarte mult. Ea îl știa pentru că a iubit-o pe cea care l-a 
inspirat. 

A deschis iar cartea și a citit dedicația: 

— „Pentru V”. 

A așezat-o cu grijă pe masă, între ei. 


VP - 157 


— Ai scris Vai mie pentru Virginie Ouellet. Poezia a fost scrisă 
în 1959, la un an după cea murit ea. De ce l-ai scris? 

Ruth tăcea. Și-a plecat capul și a privit-o pe Rosa, apoi și-a 
ridicat mâna subţire, străbătută de vene albastre, și a netezit 
spatele Rosei. 

— Erau cam de vârsta mea, știi. Aproape de-un leat. Ca și ele, 
am crescut în perioada Marii Crize și apoi a venit războiul. Eram 
săraci, părinţii mei se zbăteau teribil. Aveau în minte alte griji 
decât o fiică ciudată și nefericită. Așa că m-am închis în mine. 
Am trăit o viaţă imaginară bogată. În viaţa asta, eram una dintre 
cvintuple. A șasea cvintuplă, a zâmbit ea spre Gamache, și 
obrajii i s-au îmbujorat puţin. Știu, șase cvintuple. Nu are niciun 
sens. 

Gamache a hotărât să nu sublinieze că asta nu era singura 
fractură logică din spusele ei. 

— Păreau mereu fericite, mereu lipsite de griji, a continuat 
Ruth. 

Vocea ei părea îndepărtată, iar chipul avea o expresie pe care 
Gamache nu i-o mai văzuse niciodată. Visătoare. 

e 

Din bucătăria luminată, Thérèse Brunel a urmat-o pe Clara în 
atelier. 

Au trecut pe lângă un portret fantomatic, așezat pe un 
șevalet. O pictură în lucru. Therese s-a gândit că ar putea fi 
chipul unui bărbat, dar nu era sigură. 

Clara s-a oprit în faţa altei pânze. 

— Pe asta abia am început-o, a spus ea. 

Therese își dorea foarte mult s-o vadă. Era o admiratoare a 
artei Clarei. 

Două femei, stând una lângă alta. Prima era despletită, 
îmbrăcată într-o cămașă în carouri și hanorac, a doua perfect 
aranjată, în pantaloni de stofă și bluză de mătase, cu un pulover 
Chanel și o curelușă subţire de piele. Ambele ţineau în mână 
căni aburinde cu ceai de plante și se uitau ţintă spre pânză. 

— Ce-i asta? a întrebat Therese în cele din urmă, după ce și-a 
aplecat capul într-o parte și-n cealaltă. 

Clara a pufăit. 

— Adică cine sunt? Este pentru prima dată când am făcut un 
portret din memorie. 

Therese se întreba cât de bună era memoria Clarei. 


VP - 158 


— Este Constance Ouellet, a spus pictorița. 

— Ah, ou? 

Thérèse și-a lăsat din nou capul pe-o parte și pe cealaltă, dar 
nicio aplecare din lume nu putea să facă acest portret să arate 
ca una dintre faimoasele cvintuple. Sau ca oricare altă făptură 
omenească. 

— N-a mai reușit să termine să-ţi pozeze. 

— Sau să înceapă să-mi pozeze. Constance m-a refuzat, a 
explicat Clara. 

— Serios? De ce? 

— Nu mi-a spus de ce, dar cred că nu voia să văd prea mult 
sau să arate prea mult. 

— De ce voiai s-o pictezi? Pentru că era o cvintuplă? 

— Nu, pe atunci nici nu știam asta. M-am gândit doar că are o 
faţă interesantă. 

— Ce te interesa? Ce ai văzut la ea? 

— Nimic. 

Acum a fost rândul superintendentului să se întrerupă din 
studierea pânzei, ca s-o cerceteze pe însoţitoarea ei. 

— Pardon? 

— Oh, Constance era minunată. Amuzantă, caldă și drăguță. 
Un oaspete minunat la cină. A venit aici de vreo două ori. 

— Dar? a punctat Therese. 

— Dar n-am simţit niciodată că încep s-o cunosc mai bine. 
Avea mereu o platoșă, un fel de poleială. Era ca și cum ar fi fost 
deja un portret. Ceva creat, nu ceva real. 

Pentru un timp, s-au uitat amândouă la picăturile de vopsea 
de pe pânză. 

— Mă întrebam dacă ne-ai putea recomanda pe cineva care 
să ne monteze o antenă de satelit, a întrebat Therese, 
amintindu-și de lucrul pentru care venise. 

— AȘ putea, dar n-ar ajuta la nimic. 

— Ce vrei să spui? 

— Antenele de satelit în formă de farfurie nu funcţionează 
aici. Poţi încerca antenele cu două bețe crăcănate, dar imaginea 
de la televizor rămâne tot cam cu purici. Cei mai mulţi dintre noi 
ascultăm știrile la radio. Dacă e vreun eveniment major, 
mergem cu toţii la hotel și ne uităm la televizorul lor. Dar aș 
putea să-ţi împrumut o carte. 


VP - 159 


— Merci, a spus Therese zâmbind, dar oricum, dacă găsești 
pe cineva care să mă ajute cu antena, ar fi minunat. 

— O să dau niște telefoane. 

Clara a lăsat-o pe Thérèse singură în atelier, în contemplarea 
pânzelor și a femeii care nu păruse prea reală, iar acum era 
moartă. 

e 

Ruth ţinea în mâini volumul subţire! cu poezii, apăsându-i tare 
copertele. 

— Constance a venit la mine în prima după-amiază de la 
sosirea ei aici. Mi-a spus că-i plac poeziile mele. 

Gamache s-a strâmbat. Existau două lucruri pe care nu i le 
spui niciodată, în veci, lui Ruth Zardo: „S-a terminat băutura” și 
„Îmi plac poeziile tale”. 

— Și tu ce i-ai răspuns? 

Aproape că s-a temut să întrebe. 

— Ce crezi că i-am spus? 

— Sunt sigur că ai fost amabilă și ai invitat-o înăuntru. 

— Ei bine, am invitat-o să facă ceva. 

— Și a făcut? 

— Nu. 

Ruth părea surprinzător de liniștită. 

— A rămas în cadrul ușii și mi-a spus doar „mulţumesc”. 

— Și tu ce-ai făcut? 

— Păi ce mai puteam face după asta? l-am trântit ușa în faţă. 
Nu pot spune că nu și-a cerut-o. 

— Ai fost provocată fără motiv, a spus el, și femeia i-a aruncat 
o privire pătrunzătoare, cercetătoare. 

— Știai cine este? 

— Crezi că a zis ceva de genul: „Salut, sunt una dintre 
cvintuple. Pot să intru?” Sigur că nu știam cine este. M-am 
gândit că e vreo bășinoasă bătrână care vrea ceva de la mine. 
Așa că am gonit-o. 

— Și ea ce-a făcut? 

— S-a întors. A adus o sticlă de Glenlivet. Se pare că a vorbit 
între patru ochi cu Gabri, de la Chez Gay. El i-a spus că singura 
cale de a intra în casa mea este printr-o sticlă de scotch. 

— O breșă în sistemul tău de securitate, a completat 
Gamache. 

— S-a așezat aici. 


VP - 160 


Ruth a arătat spre scaunul de plastic pe care stătea bărbatul. 

— lar eu am stat aici. Și am băut. 

— Cam în ce moment ţi-a spus cine este? 

— Nu mi-a spus de-a dreptul. Mi-a zis că am scris bine poezia 
aia. lar eu am întrebat-o la care dintre ele se referă și ea mi-a 
recitat-o. Așa cum ai făcut și tu. Apoi a spus că exact așa 
simţise Virginie. Am întrebat-o pe care Virginie o are în minte, 
iar ea mi-a răspuns că pe soră-sa. Virginie Ouellet. 

— Și atunci ai aflat? a întrebat Gamache. 

— Doamne, omule, nenorocita de rață a aflat atunci. 

Ruth s-a ridicat și s-a întors cu cartea lui Bernard despre 
cvintuple. A aruncat-o pe masă și s-a așezat la loc. 

— Abjectă carte. 

Gamache s-a uitat la copertă. O fotografie în alb-negru a 
doctorului Bernard stând într-un scaun, înconjurat de gemenele 
Ouellet, în vârstă cam de opt ani, uitându-se cu adoraţie la el. 

Ruth se uita tot la carte. La cele cinci fetițe. 

— Obișnuiam să mă prefac că am fost adoptată și că într-o zi 
vor veni să mă ia. 

— Și într-o zi, a spus Gamache încet, Constance chiar a venit. 

Constance Ouellet, aflată spre finalul vieţii ei, la sfârșitul 
drumului, venise în casa asta veche, gata să se prăbușească, la 
poeta asta gata să se prăbușească. Și aici, în sfârșit, își găsise o 
prietenă. 

lar Ruth își găsise sora. În sfârșit. 

Ruth i-a întâlnit privirea și a zâmbit. 

Or fi-va, ca întotdeauna /prea târziu? 

Vai mie. 


VP - 161 


Nouăsprezece 


Inspectorul-șef Gamache condusese spre Montreal, iar acum 
se afla în faţa computerului său, citind raportul săptămânal 
trimis de inspectorul Lacoste, despre agenţii lui de la 
departamentul Omucideri și de la detașamentele din întreaga 
provincie. 

Era sâmbătă dimineaţa și era singur în birou. A răspuns la e- 
mailuri, a luat notițe și a trimis niște idei și sugestii în legătură 
cu investigaţiile aflate în derulare. A sunat câţiva inspectori 
aflaţi în regiunile mai îndepărtate, care aveau cazuri în anchetă, 
ca să discute despre evoluția lucrurilor. 

Când a terminat cu toate astea, s-a uitat pe ultimul raport 
zilnic. Era un sumar al activităţilor și cazurilor, primit de la biroul 
superintendentului-șef Francoeur. Gamache știa că nu trebuia 
să-l citească și că, dacă o să-l deschidă, avea să facă exact ce 
voia Sylvain Francoeur. l-l trimisese lui Gamache nu ca să-l 
informeze și în niciun caz din curtoazie, ci ca un asalt. 

Degetul lui Gamache adăsta pe butonul de deschidere a 
documentului. 

Dacă îl apăsa, documentul ar fi fost marcat ca citit de el. De la 
biroul lui, de la computerul lui. Folosind codul lui de securitate. 

Francoeur ar fi știut că l-a bătut iar pe Gamache. 

Dar a apăsat totuși, și cuvintele au răsărit pe pagină. 

A citit ceea ce voia Francoeur să citească. Și a simţit exact ce 
voia Francoeur să simtă. 

Neputinţă. Furie. 

Francoeur îl desemnase pe Jean-Guy Beauvoir să ia parte la o 
nouă operaţiune, de data asta un raid împotriva traficanţilor de 
droguri, care ar fi putut fi lăsat cu ușurință pe seama RCMP și a 
poliţiei de frontieră. Gamache a rămas uitându-se la cuvintele 
de pe ecran și a tras aer în piept, adânc și îndelung. Și-a ţinut 
respiraţia pentru un moment. Apoi a expirat. Încet. S-a forțat să 
mai citească o dată raportul. Să-l înţeleagă pe deplin. 

Apoi a închis mesajul și l-a arhivat. 

Stătea pe scaunul său și se uita prin peretele de sticlă dintre 
biroul lui și sala cu birouri de alături. Sala goală de alături. Cu 


VP - 162 


luminile de Crăciun deșirate. Cu bradul jumulit, fără cadouri 
dedesubt. Nici măcar unele false. 

Ar fi vrut să-și rotească scaunul, să întoarcă spatele acestei 
priveliști și să privească orașul pe care îl iubea. Cu toate astea, 
a rămas să contemple ceea ce vedea acum, și ceea ce citise. Și 
ceea ce simţise. Apoi a dat un telefon, s-a ridicat și a plecat. 

(J 

Probabil că ar fi trebuit să ia maşina, dar avea nevoie de aer 
curat. Străzile din Montréal erau alunecoase și forfotind de 
oameni care făceau cumpărăturile de weekend, împingându-se 
unii în alţii și urându-și reciproc orice altceva în afară de liniște 
și bunăvoie. 

Într-un colţ de stradă, Armata Salvării intona colinde. Când a 
trecut pe lângă ei, un băiat cu voce de soprană cânta „Odată, în 
cetatea Regelui David”. 

Dar inspectorul-șef Gamache nu a auzit nimic din toate astea. 

Și-a croit drum printre cei ieșiţi la cumpărături, fără să se uite 
în ochii cuiva. Adâncit în gânduri. În cele din urmă, a ajuns în 
dreptul unei clădiri de birouri, a apăsat un buton și a fost primit 
înăuntru. Un lift l-a dus la ultimul etaj. A pășit pe un coridor 
pustiu și a deschis ușa unei săli de așteptare bine-cunoscute. 

Vederea acesteia, mirosul dinăuntru i-au întors stomacul pe 
dos și a fost surprins de puterea amintirilor care l-au lovit și de 
valul de rău. 

— Inspectore-șef. 

— Doctore Fleury. 

Cei doi și-au strâns mâinile. 

— Mă bucur că ai putut să mă primești, a spus Gamache. Mai 
ales că e sâmbătă. Merci. 

— În mod normal nu sunt aici în weekend. Acum îmi făceam 
ordine în birou înainte de vacanță. 

— Scuză-mă, a spus Șeful. Te deranjez. 

Doctorul Fleury l-a privit pe bărbatul din faţa lui și a zâmbit. 

— Am zis că te primesc, Armand. Nu mă deranjezi deloc. 

L-a îndemnat pe Șef să intre în biroul lui, o încăpere 
confortabilă, luminoasă, cu ferestre mari, în care se aflau un 
birou și două scaune așezate faţă în faţă. Fleury i-a indicat unul 
din ele, dar nu era nevoie. Armand Gamache știa bine rosturile. 
Petrecuse ore întregi aici. 


VP - 163 


Doctorul Fleury era terapeutul lui. De fapt, era terapeutul 
principal al echipei de la Poliţia din Quebec. Totuși, nu avea 
cabinetul în sediul central. Se luase decizia că un loc neutru ar fi 
mult mai bun. 

In plus, dacă practica doctorului Fleury ar fi depins de agenţii 
de la poliţie care veneau la terapie, omul ar fi murit de foame. 
Se știa că cei din poliţie nu recunosc atunci când au nevoie de 
ajutor. Și în mod sigur nu erau renumiţi că cer ajutorul. 

Insă după raidul de la fabrică, inspectorul-șef Gamache făcuse 
din mersul la terapeut o condiţie a reîntoarcerii la serviciu 
pentru toţi agenţii implicaţi, răniţi fizic sau în alt fel. 

Inclusiv pentru el. 

— Credeam că n-ai încredere în mine, a spus doctorul Fleury. 

Șeful a zâmbit. 

— Am încredere în tine. Alţii sunt cei de care mă îndoiesc. Au 
fost niște scurgeri de informaţii despre mine, despre viaţa mea 
personală și despre relaţiile mele, dar cele mai multe divulgări 
de informaţii au fost din ședințele pe care le-ai făcut cu oamenii 
mei. Informaţiile astea au fost folosite împotriva lor, erau lucruri 
foarte personale, pe care nu ţi le-au spus decât ţie. 

Ochii lui Gamache au rămas aţintiţi asupra doctorului Fleury. 
Vocea suna neutru, relatând fapte, dar privirea era dură. 

— Nu puteau proveni decât din biroul tău, a continuat el. Dar 
nu te-am acuzat niciodată pe tine, ca persoană. Sper că știi 
lucrul ăsta. 

— II știu. Dar ai crezut că cineva mi-a accesat dosarele cu 
informaţii. Și acum mai crezi lucrul ăsta? 

Șeful s-a uitat fix în ochii terapeutului. Erau aproape de 
aceeași vârstă, poate că doctorul avea un an sau doi mai puţin. 
Era un profesionist experimentat. Care văzuse prea multe și 
auzise prea multe. 

— Știu că ai investigat situaţia, a spus Șeful. Și că n-ai găsit 
nicio dovadă de accesare a dosarelor pacienţilor. 

— Dar tot crezi lucrurile alea? 

Gamache a zâmbit. 

— Sau sunt cumva paranoic? 

— Sper că da, i-a răspuns Fleury, încrucișându-și picioarele și 
așezând carnetul pe genunchi. Am ochit o căbănuţă în munţii 
Laurentini. 


VP - 164 


Gamache a râs, însă senzaţia de vomă îi lăsase în stomac o 
baltă acră, stătută. A ezitat. 

— Tot nu ești sigur, Armand? 

Gamache vedea pe fața lui Fleury îngrijorarea, aproape sigur 
sinceră, și o auzea în vocea doctorului. 

— Mi-a mai zis cineva recent că sunt paranoic, a admis Șeful. 

— Cine anume? 

— Therese Brunel. Superintendentul Brunel. 

— Un ofiţer superior? l-a întrebat Fleury. 

Gamache a încuviinţat din cap. 

— Dar, în același timp, și prietena mea, și confidentă. Zice că 
nu mai gândesc raţional. Că văd peste tot numai conspirații. Că, 
ah... 

A privit scurt spre mâinile pe care le ţinea în poală, apoi a 
revenit la doctorul Fleury. 

Gamache a zâmbit, un pic timid. 

— A refuzat să mă ajute să cercetez lucrurile astea și a plecat 
în vacanţă în Vancouver. 

— Crezi că planurile ei de vacanţă au de-a face cu tine? 

— Acum crezi că sunt narcisist? 

— Văd în viitorul meu și un motor de barcă, a admis Fleury. 
Continuă, inspectore-șef. A 

De data asta, Gamache n-a mai zâmbit. In schimb, s-a aplecat 
în față. z 

— Aici se întâmplă ceva. O ştiu, dar n-o pot dovedi. Nu încă. In 
poliție există corupţie, dar acum e mai mult de-atât. Cred că în 
spatele acestor lucruri este un ofițer superior. 

Doctorul Fleury era nemișcat. Netulburat. 

— Spui tot timpul „cred”, a spus terapeutul. Dar temerile tale 
sunt oare raţionale? 

— Nu sunt temeri, a răspuns Gamache. 

— Dar nu sunt nici fapte. 

Gamache era tăcut, încercând în mod evident să-și aleagă 
cuvintele care l-ar fi putut convinge pe doctor. 

— E vorba iarăși despre filmulețul ăla dat publicităţii? Ştii că a 
existat o anchetă oficială, a spus doctorul Fleury. Trebuie să 
accepţi descoperirile din această anchetă și să mergi mai 
departe. 

— Să merg mai departe? 


VP - 165 


Gamache a auzit nota de amărăciune, ușoara văicăreală din 
propria voce. 

— Sunt lucruri pe care nu le poţi controla, Armand, i-a amintit 
calm terapeutul. 

— Nu-i vorba despre control, ci despre responsabilitate. Să nu 
stai cu mâinile-n sân. 

— Cavalerul pe cal alb? Secretul este să-ţi dai seama dacă îţi 
asumi un obiectiv legitim sau te lupţi cu morile de vânt. 

Inspectorul-șef Gamache l-a privit pe Fleury cu ochii lui severi, 
apoi a inspirat ascuţit, de parcă l-ar fi durut ceva. Și-a prins 
capul în palme, acoperindu-și faţa. Masându-și fruntea. Simţind 
sub degete cicatricea aspră. 

In cele din urmă, Gamache a ridicat capul și a întâlnit doi ochi 
rabdători și calzi. 

Dumnezeule, s-a gândit el. Mă compătimește. 

— Nu inventez, a insistat polițistul. Aici se petrece ceva. 

— Ce? 

— Nu știu, a admis Șeful, realizând cât de jalnic sună. Dar 
merge până sus de tot. Până la vârf. 

— Și se presupune că oamenii ăștia mi-au atacat dosarele și 
au furat observaţiile pe care le-am făcut în timpul terapiei tale? 

Gamache auzea limpede tonul ușor superior. 

— Nu-i doar cazul meu, a spus Gamache. Au furat dosarele 
tuturor celor implicaţi în raidul ăla. Cei care au venit să-ţi ceară 
ajutorul. Care ţi-au mărturisit totul. Toate temerile lor, toate 
vulnerabilităţile. Ce vor de la viaţă. Ce contează pentru ei. Harta 
minţii lor. 

Vocea lui devenea tot mai puternică, mai profundă. Mâna 
dreaptă începuse să-i tremure și încerca s-o stăpânească cu 
mâna stângă. O strângea cu putere. 

— Jean-Guy Beauvoir a venit la tine. A stat aici, și-a deschis 
sufletul. Nu a vrut s-o facă, dar era un ordin de la mine. L-am 
obligat. Și acum ei știu totul despre el. Știu cum să intre în 
mintea lui și sub pielea lui. L-au întors împotriva mea. 

Tonul lui Gamache se transformase din ursuz în pasionat, 
pledând. ÎI implora pe terapeut să-i dea crezare. Implora să fie 
crezut măcar de un singur om. 

— Deci crezi că înregistrările mele au fost atacate? 

Vocea lui Fleury, de obicei fermă, era neîncrezătoare. 


VP - 166 


— Dacă într-adevăr crezi asta, de ce ești aici, Armand? Asta l- 
a oprit pe Șef din pledoaria lui. S-au privit în ochi. 

— Pentru că n-am cu cine altcineva să vorbesc, a spus 
Gamache în cele din urmă, cu vocea mai mult o șoaptă. Nu pot 
vorbi cu soţia mea, cu colegii. Nu le pot spune prietenilor. Nu 
vreau să-i implic în asta. l-aș putea spune lui Lacoste. Am fost 
tentat s-o fac. Dar are copii mici... 

Abia i se mai auzea vocea. 

— In trecut, când lucrurile mergeau prost, cu cine vorbeai? 

— Cu Jean-Guy. 

Cuvintele aproape că nu se mai auzeau. 

— Deci acum ești singur. 

Gamache a dat din cap. 

— Nu mă deranjează lucrul ăsta. Ba chiar îmi convine. 

Acum era resemnat. 

— Armand, trebuie să mă crezi când îţi spun că nu mi-au fost 
furate dosarele. Sunt securizate. Nimeni în afară de mine nu știe 
despre ce am vorbit. Ești în siguranţă aici. Ceea ce-mi spui nu se 
duce mai departe. |ţi promit. 

Fleury îl privea în continuare pe bărbatul din faţa lui. 
Terminat, trist. Tremurând. Astea se aflau dincolo de fațadă. 

— Ai nevoie de ajutor, Armand. 

— Am nevoie de ajutor, dar nu așa cum crezi tu, a spus 
Gamache, adunându-se. 

— Nu există nicio amenințare, a spus Fleury, cu voce 
convingătoare. Ai creat-o în mintea ta, ca să explici unele lucruri 
pe care nu vrei să le vezi sau să le accepţi. 

— Departamentul meu a fost măcelărit, a replicat Gamache, 
cu o pâlpâire de furie răscolită. Presupun că și asta e tot în 
imaginaţia mea. Am petrecut ani întregi ca să construiesc 
această echipă, să iau agenţi discreditaţi și să-i transform în cei 
mai buni anchetatori de omucideri din ţară. Și acum au plecat 
cu toții. Cred că-mi imaginez toate lucrurile astea. 

— Poate că tu ești motivul pentru care au plecat, a sugerat 
Fleury, cu voce joasă. 

Gamache a căscat ochii la el. 

— Asta vrea el să credeți. 

— Cine, el? 

— Syl... dar apoi Gamache s-a oprit și a privit pe fereastră, 
încercând să se strunească. 


VP - 167 


— De ce ești aici, Armand? Ce vrei? 

— N-am venit pentru mine. 

Doctorul Fleury a dat din cap. 

— Asta-i clar. 

— Vreau să știu dacă Jean-Guy Beauvoir mai vine la terapie la 
tine. 

— Nu pot să-ţi spun asta. 

— Nu este o cerere politicoasă. 

— In ziua aia, la fabrică, a început doctorul Fleury, înainte ca 
Gamache să i-o taie scurt. 

— N-are de-a face cu asta. 

— Ba sigur că are, a spus doctorul, pierzându-și în cele din 
urmă rabdarea. Ai simţit că ai pierdut controlul și agenții tăi au 
fost uciși. 

— Știu ce s-a întâmplat, nu trebuie să-mi amintești. 

— Ceea ce trebuie totuși să ţi se reamintească, i-a trântit-o 
Fleury, este că n-a fost vina ta. Dar refuzi să vezi lucrul ăsta. 
Este o dovadă de încăpățânare și aroganță și trebuie să accepţi 
ce s-a întâmplat. Inspectorul Beauvoir are viaţa lui. 

— Este manipulat, a spus Gamache. 

— De același ofiţer superior? 

— Nu mă lua de sus. Și eu sunt ofițer superior, cu decenii de 
muncă de investigaţii. Nu sunt vreun nebun care aiurează. 
Vreau să știu dacă Jean-Guy Beauvoir mai vine la tine și trebuie 
să-i văd dosarul. Trebuie să văd ce ţi-a spus. 

— Ascultă. 

Vocea lui Fleury era încordată; doctorul încerca să se 
calmeze, să fie rezonabil. Dar i se părea destul de dificil. 

— Trebuie să-l lași pe Jean-Guy să-și vadă de viaţă. Nu poți 
să-l protejezi la nesfârșit. El are propriul drum și tu pe al tău. 

Gamache a scuturat din cap și și-a privit mâinile așezate în 
poală. Una liniștită, cealaltă tremurând încă. A ridicat ochii și 
privirea lui a întâlnit-o pe a lui Fleury. 

— Asta ar avea sens în împrejurări normale, dar Jean-Guy nu 
mai este el însuși. Este influențat și manipulat. Și a devenit iar 
dependent. 

— De calmante? 

Gamache a dat din cap. 

— Superintendentul... 


VP - 168 


S-a oprit. Vizavi de el, doctorul Fleury se aplecase ușor în faţă. 
Era pentru prima dată când Gamache se apropiase considerabil 
de nominalizarea așa-zisului său adversar. 

— Ofiţerul superior, a spus el. L-a împins să ia OxyContin. Ştiu 
asta. lar acum Beauvoir lucrează cu el. Cred că încearcă să-l 
împingă pe Jean-Guy în prăpastie. 

— De ce? 

— Ca să ajungă la mine. 

Doctorul Fleury a lăsat cuvintele să plutească puţin în aer. Să 
vorbească pentru ele însele. Despre paranoia și înfumurarea 
acestui om. Despre aiurelile din capul lui. 

— Sunt îngrijorat pentru tine, Armand. Deci îmi spui că 
inspectorul Beauvoir este împins în prăpastie, dar așa faci și tu. 
Ți-o faci ţie însuţi. Dacă nu ești atent, va trebui să recomand o 
permisie. 

S-a uitat la arma prinsă în centura lui Gamache. 

— Când ai reînceput s-o porți? 

— Este o chestie de regulament. 

— Nu asta te-am întrebat. Când ai venit prima dată la mine, 
mi-ai spus clar ce simţi în legătură cu focurile de armă. Ai zis că 
n-o s-o mai porți niciodată, în afară de cazul în care o să simţi că 
s-ar putea să ai nevoie de ea. Deci, de ce o porți acum? 

Gamache a mijit ochii și s-a ridicat. 

— Văd că a fost o greșeală să vin încoace. Voiam să aflu niște 
lucruri despre inspectorul Beauvoir. 

Gamache s-a îndreptat spre ușă. 

— Fă-ţi griji pentru tine, i-a strigat doctorul Fleury. Nu pentru 
Beauvoir. 

Armand Gamache a ieșit din birou, a apucat-o pe coridor și a 
apăsat butonul de coborâre de la lift. Când ascensorul a ajuns 
sus, a intrat. A respirat adânc, s-a sprijinit cu spatele de perete 
și a închis ochii. 

Odată ajuns afară, a simţit pe obraji aerul proaspăt și a strâns 
ochii din cauza soarelui strălucitor. 

— Noel, noel, cânta micuțul cor din colţul străzii. Nooo-e-el, 
nooo-eee-elll. Ă 

Șeful s-a întors fără grabă la sediul central. Işi ţinea la spate 
mâinile înmănușate. În urechi îi răsunau colindele de Crăciun. 

Fredona în mers. Făcuse lucrul pentru care se dusese acolo. 


VP - 169 


Ajuns la sediul central al poliţiei, inspectorul-șef Gamache a 
apăsat butonul, dar nu a urcat în lift. La momentul închiderii 
ușilor, Gamache se afla deja în casa scării, coborând treptele. 

A fi putut să ia și liftul, dar nu putea risca să fie văzut 
coborând atât de jos. 

Dincolo de subsol, dincolo de nivelul de sub subsol, sub 
parcare, într-o zonă luminată de neoane care pâlpâiau. O zonă 
cu pereţii din bolţari și cu uși de metal. O zonă în care tremurau 
încontinuu luminile, boilerele, instalaţiile de căldură și de aer 
condiționat. Plină de vâjâieli hidraulice. 

Aceasta era o cameră tehnică. Un loc al aparatelor și al 
echipelor de la întreţinere. Și al unui singur agent. 

Tot drumul spre Montreal, Gamache se gândise la următoarea 
mișcare. Cântărise consecinţele vizitei sale la Fleury și ale vizitei 
la acest agent. Luase în calcul ce se putea întâmpla dacă se 
întâlnea cu acești oameni. Și ce se putea întâmpla dacă nu se 
întâlnea. 

Care era cel mai bun lucru la care se putea aștepta? Și, în 
cele din urmă, ce alternativă avea? Ce alegere putea face? 

Odată ce răspunsese la toate aceste întrebări și luase o 
hotărâre, inspectorul-șef Gamache nu mai avusese ezitări. Ajuns 
la ușă, a ciocănit scurt și a intrat. 

Tânăra agentă, al cărei chip palid bătea puţin în verde, din 
cauza monitoarelor pe care le avea în față, s-a întors spre el. Se 
vedea că era surprinsă. 

Nimeni nu mai venise aici s-o vadă. Și exact acesta era și 
motivul pentru care se afla aici Armand Gamache. 

— Am nevoie de ajutorul tău, i-a spus el. 


VP - 170 


Douăzeci 


Când s-a întors în casa lui Emilie, Gamache a fost întâmpinat 
de un bilet așezat pe masa din bucătărie. 

Suntem la o băută la bistrou. Vino și tu. 

Nici măcar Henri nu era acasă. Sâmbătă seara. Momentul 
întâlnirilor. 

Gamache a făcut un duș, s-a schimbat în niște pantaloni reiaţi 
și o helancă și a plecat spre locul de întâlnire. Când l-a văzut 
intrând, Therese s-a ridicat în picioare și i-a făcut cu mâna. 

Stătea la masă alături de Jérôme, Myrna, Clara și Gabri. Henri 
picotea pe lângă foc, dar s-a ridicat, dând din coadă. Olivier a 
adus niște lemn-dulce. 

— Cineva arată de parcă ar avea chef de o pipă bună, a spus 
Olivier. 

— Merci, patron. 

Gamache s-a aruncat pe canapea cu un mormăit și a ridicat 
pipa de lemn-dulce spre însoțitorii lui. 

— A votre santé. 

— Arăţi ca și cum ai fi avut o zi lungă, a spus Clara. 

— Dar bună, cred, a răspuns Șeful. 

Apoi s-a întors spre Jérôme. 

— Și voi? 

Doctorul Brunel a dat din cap. 

— Este foarte odihnitor aici. 

Însă nu arăta prea odihnit. 

— Scotch? le-a oferit Olivier, dar Gamache a refuzat, fără să 
fie prea convins că asta vrea. Apoi a observat un băiat și o fată 
care aveau boluri cu ciocolată caldă. 

— AŞ vrea unul dintr-astea, patron, a spus el, iar Olivier a 
zâmbit și a plecat. 

— Ce noutăți ai din oraș? l-a întrebat Myrna. Vreun progres în 
legătură cu uciderea lui Constance? 

— Oarecum, a răspuns Gamache. Trebuie să știi că, în cele 
mai multe dintre anchete, progresul nu-i chiar liniar. 

— Așa e, a completat superintendentul Brunel. 


VP - 171 


Apoi le-a povestit câteva istorii amuzante despre hoţii de 
obiecte de artă, falsuri și identități confundate, în timp ce 
Gamache se lăsase pe spate, ascultând numai pe jumătate. 
Recunoscător că superintendentul sărise de la una la alta, 
deviind de la subiect. Așa că nu trebuia să mărturisească faptul 
că petrecuse cea mai mare parte a zilei ocupându-se cu altceva. 

Când i-a venit ciocolata caldă, a ridicat-o spre gură și atunci a 
observat că Myrna îl cercetează atent. Nu îl examina, ci pur și 
simplu îl privea cu interes. 

Luase o mână de alune amestecate. 

— Ah, uite-l pe Gilles, a spus Clara, ridicându-se și făcând 
semne largi cu mâna unui bărbat masiv, cu barbă roșcată, de 
aproape cincizeci de ani și îmbrăcat lejer. l-am invitat la cină pe 
el și pe Odile, i-a spus ea inspectorului-șef. Vii și tu. 

— Merci, a răspuns el, extrăgându-se din canapea ca să-i 
salute pe nou-veniţi. 

— A trecut ceva timp, a spus Gilles, scuturând mâna lui 
Gamache, după care s-a așezat. Mi-a părut rău să aud de 
cvintuplă. 

Gamache a observat că nici măcar nu era necesar să spună 
cvintuplele Ouellet. Cele cinci fete își pierduseră intimitatea, 
părinţii, numele. Erau doar „cvintuplele”. 

— Încercăm s-o ţinem secret deocamdată, a spus Șeful. 

— Ei bine, Odile scrie un poem despre ele, i-a mărturisit 
Gilles. Speră să-i apară în Hog Breeder's Gazette”. 

— Cred că o să fie în regulă, a spus Gamache, întrebându-se 
dacă ăsta se afla mai sus pe lanţul trofic decât cei care o 
publicaseră până atunci. Ştia că antologia ei fusese publicată, 
aproape fără editări, de către Comitetul pentru Legume 
Rădăcinoase din Quebec. 

— L-a intitulat „Cinci boabe de mazăre într-o păstaie aurită”, a 
spus Gilles. 

Gamache a fost recunoscător că Ruth nu se afla cu ei. 

— Ştie piaţa. Chiar așa, unde este Odile? 

— La magazin. Încearcă să ajungă și ea mai târziu. 

Gilles făcea o mobilă extraordinară din copaci căzuţi la 
pământ, iar Odile o vindea din ușa magazinului lor. Și scria un 
soi de poezie care, așa cum trebuia să recunoască Gamache, 


32 Gazeta crescătorilor de porci (în Ib. engleză, în original). (N.red.). 
VP - 172 


abia dacă era potrivită consumului uman, în ciuda opiniei 
Comitetului pentru Legume Rădăcinoase. 

— la spune - și Gilles a trântit o palmă uriașă pe genunchiul 
lui Gamache -, am auzit că vrei să-ţi instalez o antenă de 
satelit? Știi că nu funcţionează aici, da? 

Șeful s-a holbat la el și apoi la cei doi Brunel, care păreau și ei 
un pic perplecși. 

— Mi-ai cerut să te pun în legătură cu cineva care montează 
antene de satelit în zonă, a spus Clara. Asta-i Gilles. 

— De când? a întrebat Gamache. 

— De când cu recesiunea, a răspuns bărbatul cel masiv. Piaţa 
de mobilă făcută manual s-a vărsat, dar piaţa pentru cinci sute 
de canale TV s-a dus rachetă. Așa că mai fac niște bănișori în 
plus din montatul antenelor. Mă ajută și faptul că n-am rău de 
înălțime. 

— Asta ca s-o zicem frumos, a spus Gamache. 

S-a întors spre Therese și Jérôme. 

— Era tăietor de lemne. 

— Acum multă vreme, a spus Gilles, uitându-se în fundul 
paharului. 

— Trebuie să pun tăvile în cuptor. 

Clara s-a ridicat de la masă, iar Gamache și ceilalţi au urmat- 
O. 

— Poate continuăm discuția la Clara, a spus Șeful, iar Gilles s- 
a urnit de pe canapea. Acolo e mai discret. 

— Deci, a început Gilles, în timp ce parcurgeau scurta 
distanță până acasă la Clara, strivind zăpada sub tălpi, unde ţi-e 
amicul? 

Câţiva copii patinau pe iazul înghețat. Gabri a adunat niște 
zăpadă, a făcut un bulgăre și l-a azvârlit pentru Henri, care s-a 
aruncat după el în maldărul de nea. 

— Gilligan? a întrebat Gamache, cu voce moale. 

Auzea în întuneric hăhăielile lui Gilles. 

— Ala, căpitanul, a spus Gilles. 

— Are altă misiune. 

— Deci până la urmă a reușit să evadeze de pe insula, a zis 
Gilles, iar Gamache i-a auzit zâmbetul în vocea groasă. 

Dar cuvintele l-au izbit niţel. 

Oare fusese o nesăbuinţă să facă o insulă din faimosul 
departament Omucideri al Poliţiei? Departe de a le salva 


VP - 173 


carierele celor mai promiţători agenţi, nu cumva, de fapt, îi 
băgase într-o închisoare, îi ţinuse departe de continentul 
colegilor lor? 

Copiii de pe iaz au văzut bulgărele de zăpadă al lui Gabri și s- 
au oprit să facă și ei câţiva, aruncându-i spre Gabri, care s-a 
ghemuit, dar prea târziu. Bulgării au năvălit peste ei, iar Henri 
era aproape isteric de încântare. 

— Fir-aţi voi să fiți de copii, a spus Gabri. Ei drăcie! A ridicat 
pumnul la ei, prefăcându-se furios, în timp ce copiii aproape că 
făceau pe ei de râs. 

e 

Jean-Guy Beauvoir nu se putea mobiliza să facă un duș. l-ar fi 
plăcut, dar ar fi însemnat, pur și simplu, prea mult efort. La fel și 
spălatul rufelor. Ştia că pute, dar nu-i păsa. 

Venise la birou, dar nu muncise nimic. Voia doar să iasă din 
apartamentul ăla mic și deprimant. Departe de maldărele de 
rufe murdare, de alimentele stricate din frigider, de patul 
nefăcut și de farfuriile pe care se întăriseră resturile de 
mâncare. 

Și de amintirea casei pe care o avusese. Și pe care o 
pierduse. 

Nu, n-o pierduse. Care îi fusese luată. Îi fusese furată. De 
Gamache. Singurul om în care avusese încredere îi luase tot ce 
avea. Pe toți cei apropiaţi. 

Beauvoir s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat ţeapăn spre lift, 
apoi spre mașină. 

ÎI junghia tot trupul. Când îi era foame, când îi venea să 
vomite. Dar îi era lene să cumpere ceva de la cafenea sau ceva 
de mâncare de la fast-foodurile pe lângă care a trecut în drum. 

A tras în locul de parcare, a oprit mașina și a rămas privind în 
gol. 

Acum îi era foame. Era hămesit. Și puţea. Toată mașina 
mirosea de te trăsnea. Își simţea maioul îngălat lipindu-se de 
piele. Mulându-se pe el ca al doilea strat de epidermă. 

Stătea pe întuneric în mașina rece și se uita la o fereastră 
luminată. Sperând să prindă o frântură din imaginea lui Annie. 
Chiar și o umbră. 

Au fost vremuri când își putea aminti parfumul ei. Un crâng de 
lămâi într-o zi caldă de vară. Proaspăt ca o limonadă. Însă tot ce 
putea mirosi acum era propria lui frică. 


VP - 174 


Annie Gamache stătea în întuneric, uitându-se pe fereastră. 
Ştia că nu e prea sănătos. N-ar fi recunoscut niciodată în fața 
prietenelor ei. Ar fi fost îngrozite și ar fi privit-o ca pe o ființă 
jalnică. Așa cum și era, probabil. 

Îl dăduse pe Jean-Guy afară din casă atunci când el refuzase 
să se întoarcă la dezintoxicare. Se certaseră îngrozitor, până 
când nu mai rămăsese nimic de spus. Și atunci s-au certat și 
mai tare. Jean-Guy insista că nu era nimic în neregulă. Că tatăl 
ei a inventat toată treaba asta cu dependenţa de medicamente, 
ca să se răzbune pe el, fiindcă a plecat în echipa 
superintendentului Francoeur. 

În cele din urmă, el plecase. Dar nu de tot, de fapt. Era încă în 
ea, și nu-l putea scoate afară. Așa că acum stătea în mașină, pe 
întuneric, și se uita la fereastra întunecată a micului lui 
apartament. Sperând să vadă o lumină. 

Dacă închidea ochii, îi simţea mâinile în jurul ei, îi putea 
mirosi parfumul. Când îl dăduse afară, cumpărase o sticluță cu 
parfumul lui și pusese o picătură pe perna de lângă ea. 

A închis ochii și l-a simţit pe sub piele. Pe când era sclipitor, 
inteligent, îndrăzneț și iubitor. l-a văzut zâmbetul, i-a auzit râsul. 
I-a simţit mâinile. l-a simţit trupul. 

Acum plecase. Dar era încă acolo. Și câteodată se întreba 
dacă nu era cel care bate în inima ei. Și se întreba ce s-ar 
întâmpla dacă el s-ar opri. 

Venea aici în fiecare seară. Parca mașina. Și apoi se holba la 
fereastra aia. Sperând să vadă un semn de viaţă. 

e 

— Greu de crezut că-i prima dată când iei un bulgăre în faţă, 
i-a spus Ruth lui Gabri. Nu te mai plânge atât. 

Când au ajuns, Ruth se afla deja în livingul Clarei. Nu se putea 
spune că-i aștepta. De fapt, părea chiar enervată rău când i-a 
văzut intrând. 

— Speram să petrec o seară liniștită, a bombănit ea, învârtind 
cuburile de gheaţă în pahar, așa încât a creat un vortex de 
scotch. Gamache se întreba dacă, într-o bună zi, bătrâna poetă 
nu va fi cumva aspirată înăuntru. Apoi și-a dat seama că se 
întâmplase deja. 

Henri a alergat spre Rosa, care se așezase pe taburetul 
pentru picioare de lângă Ruth. Gamache l-a prins de zgardă 


VP - 175 


imediat ce și-a luat avânt, dar nu avea de ce să-și facă griji. 
Rosa a sâsâit la ciobănesc, apoi s-a întors cu spatele. Dacă ar fi 
putut să-și zburlească penele la el, ar fi făcut-o. 

— Nu știam că rațele sâsâie, a spus Myrna. 

— Suntem siguri că-i rață? a șoptit Gabri. 

Therese și Jérôme se plimbau încoace și-ncolo, fascinați. 

— Este chiar Ruth Zardo? a întrebat Jérôme. 

— Ce-a mai rămas din ea, i-a răspuns Gabri. Și-a pierdut 
minţile cu ani în urmă, iar inimă n-a avut niciodată. O ţin în viaţă 
canalele biliare. lar aia, a spus Gabri, arătând cu degetul, este 
Rosa. 

— Acum Îmi dau seama de ce și-a pierdut Henri cumpătul, a 
spus Therese, privindu-l pe ciobănescul amorezat. Cui nu i-ar 
plăcea o răţușcă drăguță? 

Remarca acestei doamne elegante, în vârstă, a fost 
întâmpinată în tăcere. Ea a zâmbit și a ridicat puţin din 
sprânceană, iar Clara a izbucnit în râs. 

Pusese tava în cuptor și au simţit mirosul de pui cu rozmarin. 
Fiecare și-a turnat ce-a vrut să bea și s-au spart în grupuri. 

Therese, Jérôme și Gamache l-au luat pe Gilles de-o parte. 

— Am înțeles bine? Ai fost tăietor de lemne? a întrebat 
Therese. 

Gilles a devenit precaut. 

— Nu mai sunt. 

— De ce nu? 

— Nu contează, a spus malacul de bărbat. Din motive 
personale. 

Therese continua să se holbeze la el, cu o privire care scotea 
de la ofițerii de poliţie multe adevăruri incomode. Dar Gilles a 
ramas pe poziţie. 

Femeia s-a întors spre Gamache, care a rămas tăcut. Deși știa 
motivele, nu voia să-i submineze lui Gilles încrederea. Cei doi 
uriași s-au privit o vreme și i-a mulțumit cu o ușoară înclinare a 
capului. 

— Atunci să te întreb altceva, a spus superintendentul Brunel, 
abordând o altă tactică. Care este cel mai înalt copac de aici? 

— Cât de înalt? 

— Până peste creasta aia de deasupra satului, a spus Jérôme. 

Gilles s-a gândit puţin la ce-l întrebase. 


VP - 176 


— Probabil un pin alb. Pot ajunge până la douăzeci și șapte de 
metri, poate și mai mult. Cam cât opt etaje. 

— Se poate căţăra cineva în ei? a întrebat Therese. 

Gilles s-a uitat la ea de parcă sugerase ceva dezgustător. 

— Ce-mi tot pui întrebările astea? 

— Sunt curioasă. 

— Nu mă trata ca pe-un prost, cucoană. Ești mai mult decât 
curioasă. 

Omul se uita de la cei doi Brunel la Gamache. 

— Nu ţi-am cere niciodată să tai vreun copac sau să le faci 
vreun rău, a spus Șeful. Vrem doar să știm dacă poate să se 
caţăre cineva în cel mai înalt copac din zonă. 

— Nu eu, i-a repezit Gilles. 

Therese și Jérôme i-au întors spatele fostului pădurar și l-au 
privit pe Gamache, uimit și el de reacţia lui Gilles. Inspectorul a 
atins brațul bărbatului și l-a tras într-o parte. 

— Îmi pare rău, trebuia să vorbesc personal cu tine despre 
asta. Avem nevoie de semnal de satelit aici, în Three Pines... 

Ridicase mâna, ca să pareze protestele lui Gilles, care 
susținea, în continuare, că nu se poate rezolva. 

— „„„și ne întrebam dacă se poate atașa o antenă de satelit pe 
unul dintre copacii înalţi, ca să întindem după aceea un cablu 
jos, în sat. 

Gilles a deschis gura ca să protesteze iar, dar a închis-o. Din 
agresivă, expresia lui a devenit gânditoare. 

— Vă gândiţi că cineva ar putea să se cațăre peste douăzeci 
și cinci de metri pe un pin înghețat, să agaţe o antenă de satelit 
și nu doar să o atârne acolo, ci și să o potrivească până când 
găsește un semnal? Vă place mult să vă uitaţi la televizor, 
domnule. 

Gamache a râs. 

— Nu ne trebuie pentru televizor. 

Apoi a coborât vocea. 

— Ne trebuie pentru internet. Trebuie să ajungem online și 
trebuie s-o facem cât de... hmmm... în liniște putem. 

— Să furăm semnalul? a întrebat Gilles. Sincer să fiu, n-ai fi 
primul care să încerce. 

— Deci se poate face? 

Gilles a oftat și și-a ros unghiile, căzut pe gânduri. 


VP - 177 


— Vorbești despre transformarea unui copac de douăzeci și 
șapte de metri într-un turn de transmisiuni, de găsirea 
semnalului și apoi de întins cablul până aici. 

— Faci să sune dificil, a spus Șeful, zâmbind. 

Dar Gilles nu zâmbea defel. 

— Imi pare rău, patron. Aș face orice să te ajut, dar ce mi-ai 
descris dumneata nu cred că poate fi făcut. Hai să zicem că aș 
putea să urc antena în vârful copacului și s-o leg acolo - e mult 
vânt sus. Farfuria aia s-ar legăna încolo și-ncoace. 

S-a uitat la Gamache și a văzut situaţia în sine. Și această 
situaţie exista. Nu era nicio cale de-a o ocoli. 

— Semnalul nu ar fi bun, a spus Gilles. De aceea turnurile de 
transmisiuni sunt făcute din oţel și sunt stabile. Asta-i cheia. 
Este o idee bună în teorie, dar n-o să funcţioneze, pur și simplu. 

Inspectorul-șef Gamache și-a mutat privirea și a țintuit 
podeaua pentru câteva clipe, absorbind șocul. Acesta nu fusese 
doar un plan, fusese planul. Nu exista variantă de rezervă. 

— Ai vreo idee cum altfel am putea să obţinem o conexiune 
rapidă la internet? a întrebat el, iar Gilles a scuturat din cap. 

— De ce nu vă duceţi, pur și simplu, în Coansville sau Saint- 
Rémi? Ei au internet de mare viteză. 

— Trebuie să rămânem aici, a spus Gamache. Aici nu putem fi 
urmăriţi. 

Gilles a dat din cap, gânditor. Gamache îl privea, doritor să 
primească un răspuns. In cele din urmă, Gilles a dat din cap. 

— Oamenii încearcă de ani de zile să rezolve treaba asta. 
Legal sau pe șest. Pur și simplu nu se poate. Désolé. 

Și cam așa se simţea și Gamache, când i-a mulţumit lui Gilles 
și și-a văzut de drum. Dezolat. 

— Ei bine? a întrebat Therese. 

— Zice că este imposibil. 

— Pur și simplu nu vrea s-o facă, a spus superintendentul 
Brunel. 

— Putem găsi pe altcineva. 

Gamache i-a explicat cum stă treaba cu vântul și a văzut-o 
acceptând adevărul încetul cu încetul. Gilles nu fusese prea 
binevoitor, dar fusese realist. Insă Gamache a observat ceva. In 
timp ce Therese Brunel arăta dezamăgită, soţul ei nu. 

Gamache s-a dus în bucătărie, unde Clara și Gabri pregăteau 
cina. 


VP - 178 


— Miroase bine, a zis el. 

— Ți-e foame? l-a întrebat Gabri, întinzându-i o farfurie cu 
pateu de ţară și biscuiţi săraţi. 

— De fapt, chiar îmi este, a spus Șeful, gustând un biscuit. 

Simţea aroma tulburătoare a pâinii proaspăt coapte, 
amestecată cu mireasma puiului cu rozmarin și și-a dat seama 
că nu mai mâncase nimic de la micul dejun. 

— Aș vrea să vă cer o favoare. Am transferat pe un disc niște 
filme vechi și aș vrea să le văd, dar acasă la Emilie nu-i niciun 
DVD player. 

— Vrei să-l folosești pe al meu? 

El a dat din cap și Clara i-a făcut semn cu un tacâm în direcţia 
livingului. 

— Este în camera care dă din living. 

— Te superi? 

— Chiar deloc, a spus ea. ȚIi-l reglez eu. Cina n-o să fie gata 
mai devreme de o jumătate de oră. 

Gamache a urmat-o într-o încăpere mică, în care se găseau o 
canapea și fotolii. Pe masă stătea un televizor vechi, cu un DVD 
player lângă el. A privit-o pe Clara cum apăsa pe niște butoane. 

— Ce e-n DVD? a întrebat Gabri, stând în ușă, cu farfuria cu 
biscuiţi și pate în mână. Lasă-mă să ghicesc. Audiţia ta de la 
Canadienii au talent? 

— Atunci ar fi un film foarte scurt, a spus Gamache. 

— Ce se întâmplă aici? a năvălit Ruth peste ei, cu Rosa într-o 
mână și o bărdacă de scotch în cealaltă. 

— Audiţia inspectorului-șef pentru Canadian Idol, i-a explicat 
Gabri. Asta-i caseta cu audiţia lui. 

— Ei bine, nu-i... a început Gamache, apoi a renunţat: la ce-i 
folosea? 

— A zis cineva că te-ai dus să dai probă la Dansez pentru 
tine? a întrebat Myrna, înghesuindu-se pe canapea, între Șef și 
Ruth. 

Gamache a privit-o rugător pe Clara. Sosise și Olivier, care 
stătea alături de partenerul lui. Șeful a oftat și a apăsat butonul 
de pornire. 

Un generic foarte cunoscut, în alb și negru, s-a răsucit spre ei 
din micuțul ecran, însoţit de muzică și o voce autoritară. 

„Într-un mic cătun canadian s-a petrecut un miracol mititel”, 
spunea vocea macabră a crainicului. Când au apărut cele dintâi 


VP - 179 


imagini neclare, granulate, toţi cei aflaţi în mica încăpere din 
locuința Clarei s-au aplecat în față. 


VP - 180 


Douăzeci și unu 


„Cinci miracole”, a continuat vocea melodramatică a 
povestitorului, de parcă ar fi anunţat Armageddonul. „Aduse pe 
lume într-o noapte geroasă de iarnă, de acest bărbat, doctorul 
Joseph Bernard”. 

Acolo, pe ecran, stătea doctorul Bernard, îmbrăcat cu totul în 
echipament chirurgical, cu masca pe nas și pe gură. Făcea cu 
mâna un pic exagerat, dar Gamache știa că acesta este efectul 
vechilor pelicule alb-negru, în care nemișcarea sau gesturile 
oamenilor păreau fie prea statice, fie prea frenetice. 

În faţa doctorului erau întinși cinci bebeluși, strâns înfășați. 
„Cinci fetiţe, născute din Isidore și Marie-Harriette Ouellet”. 

Vocea aceea sonoră se lupta cu numele specifice din Quebec. 
Era pentru prima dată când erau pronunțate la televizor, însă 
curând aveau să fie pe buzele tuturor. Aceasta a fost 
introducerea în lume a celor... 

„Cinci prințese mici. Primele cvintuple din lume care au 
supraviețuit. Virginie, Hélène, Josephine, Marguerite și 
Constance”. 

Și Constance, a observat Gamache cu interes. Va trece prin 
lume atârnând la finalul propoziției. Și Constance. Mărginașa. 

Vocea a devenit brusc entuziasmată. 

„lată-l și pe tatăl lor”. 

Cadrul s-a schimbat spre doctorul Bernard, care stătea într-o 
modestă sufragerie de fermă, în faţa unui șemineu. l-o înmâna 
unui bărbat masiv pe una dintre propriile lui fiice. Ca o favoare 
specială. Nu ca pe un dar. Ci ca pe un împrumut. 

Isidore, gătit pentru filmare și etalând un zâmbet fără dinţi, își 
ținea copilul în braţe într-un mod foarte straniu. Neobișnuit cu 
bebeluşii, dar, așa cum a observat Gamache, firesc. 

e 

Thérèse a simțit pe umăr o atingere cunoscută, așa că s-a 
retras, cam fără tragere de inimă, din fața televizorului. 

Jérôme a condus-o într-un colț din livingul Clarei, cât mai 
departe de ceilalți, deși încă mai puteau auzi în fundal Vocea 


VP - 181 


Damnării“. Acum le vorbea despre detalii rustice și părea să 
lase să se înțeleagă că fetele se născuseră într-un hambar. 

Therese s-a uitat intrigată la soţul ei. 

Jérôme se așezase în așa fel, încât îi putea vedea pe ceilalţi 
musafiri stând în ușă, concentrați la imaginile de la televizor. Și- 
a mutat privirea spre soţia lui. 

— Zi-mi despre Arnot. 

— Arnot? 

— Pierre Arnot. ÎI știi. 

Vorbea încet. Agitat. Ochii îi scăpărau între musafiri și 
nevastă-sa. 

Therese n-ar fi putut fi mai surprinsă decât dacă și-ar fi văzut 
bărbatul apărând în pielea goală. Se holba la el, abia pricepând 
despre ce e vorba. 

— Te referi la cazul Arnot? Dar a fost cu ani în urmă. 

— Nu-i vorba doar de caz. Vreau să aud chiar despre Arnot 
însuși. Tot ce îmi poţi spune. 

Therese se zgâia la el, zăpăcită. 

— Dar e de-a dreptul absurd. De ce Dumnezeu vrei să știi 
taman acum despre el? 

Jérôme a aruncat o privire spre ceilalţi invitaţi, care stăteau cu 
spatele la ei, apoi s-a întors spre nevastă-sa. A coborât și mai 
mult vocea. 

— Nu poţi să-ţi dai seama? 

Ea a simţit că i se oprește inima. 

Arnot. Sigur că nu. 

În fundal, vocea aceea sinistră inducea ideea că însăși mâna 
lui Dumnezeu ajutase la naștere. Dar mâna Domnului părea 
foarte departe de această cămăruță, cu focul ei confortabil și cu 
aroma de proaspăt copt. Și numele ăla rânced atârna prostește 
în aer. 

Al dracului Pierre Arnot. 

e 

„Doctorul Bernard este modest în legătură cu realizarea sa”, 
spunea crainicul din documentar. 

Acum se vedea pe ecran doctorul Bernard, care s-a schimbat 
de ţinuta albă de spital într-un costum, cu cravată neagră, 


40 voice of Doom (în Ib. engleză, în original), poreclă dată lui Lorne Greene, cel care 
prezenta știrile din Al Doilea Război Mondial la principalul post de radio canadian. 
(N.red.). 


VP - 182 


subţire. Părul grizonant este aranjat, este proaspăt bărbierit și 
poartă ochelari cu rame mari, negre. 

Stă singur în sufrageria familiei Ouellet, cu o ţigară în mână. 

— Desigur, mama a făcut cea mai mare parte din treabă. 

Doctorul vorbește în engleză, cu un ușor accent de Québec, și 
are vocea surprinzător de subţire, mai ales în comparație cu 
tonul cavernos al naratorului. Se uită la cameră și zâmbește, la 
auzul glumiței pe care a făcut-o. Trebuia ca privitorii să creadă 
un singur lucru. Că doctorul Bernard era eroul momentului. Un 
om a cărui uriașă pricepere era egalată numai de modestia lui. 
Și, își spuse Gamache cu o oarecare admiraţie, rolul ăsta i se 
potrivea  mănușă. Fermecător, chiar spiritual. Patern și 
încrezător. 

— Am fost chemat în mijlocul furtunii. Se pare că bebeluşii au 
preferat vremea asta ca să vină pe lume. 

A zâmbit la cameră, invitându-i pe privitori să aibă încredere 
în el. 

— A fost ditamai furtuna. A plouat cu cinci bebeluşi. 

Gamache a aruncat o privire în jur și i-a văzut zâmbind pe 
Gilles și Gabri, ba chiar și pe Myrna. Era un gest involuntar, 
pentru că era aproape imposibil să nu-l placi pe omul ăsta. 

Dar la capătul celălalt al canapelei se afla Ruth, care nu 
zâmbea. Totuși, era greu de spus ce făcea. 

— Trebuie să fi fost aproape miezul nopţii, a continuat 
doctorul Bernard. Nu-i cunoșteam pe cei doi, dar era o urgentă, 
așa că mi-am luat trusa medicală și am venit aici cât de repede 
am putut. 

A rămas nelămurit cum a reușit omul ăsta, care nu mai fusese 
niciodată la ferma Ouellet, să găsească locul în mijlocul nopţii, în 
mijlocul furtunii, în mijlocul pustietăţii. Dar poate că și asta 
făcea parte din miracol. 

— Nu mi-a spus nimeni că erau cinci bebeluşi. 

Apoi s-a corectat, modificând timpurile verbale. 

— Că vor fi cinci bebeluși. Dar i-am spus tatălui să pună niște 
apă la fiert ca să sterilizăm echipamentul și să găsească niște 
așternuturi curate. Din fericire, domnul Ouellet era obișnuit să 
ajute la fermă animalele care fătau. A fost de mare ajutor. 

Marele bărbat împărțea meritele, chiar dacă o făcea sugerând 
că doamna Ouellet nu era cu nimic mai bună decât dobitoacele 
de la fermă. Gamache simţea cum îi crește poate că nu 


VP - 183 


respectul faţă de acest om, dar în mod sigur admiraţia. Oricine 
era în spatele acestor lucruri era sclipitor. Insă, desigur, doctorul 
Bernard era tot atât de mult un pion în toată povestea pe cât 
erau și bebeluşii, împreună cu seriosul, uluitul Isidore Ouellet. 

Doctorul Bernard privea direct în obiectiv și zâmbea. 

e 

— Cazul Arnot a fost în toate ziarele, a spus Therese, 
coborând și ea vocea. Știi asta deja. Toată lumea știe. 

Era adevărat. Pierre Arnot era pe atât de infam pe cât erau 
cvintuplele Ouellet de faimoase. Era antiteza lor. In timp ce 
acele cinci fete erau deliciul tuturor, el era rușinea. 

În timp ce ele erau o lucrare a Domnului, Pierre Arnot era fiul 
dimineţii. Îngerul căzut. 

Și totuși, îi bântuia. Și acum se întorsese. lar Thérèse Brunel 
ar fi dat aproape orice ca să nu fie nevoită să aducă iar în 
discuţie numele acela, cazul acela, vremurile acelea. 

— Oui, oui, a spus Jérôme. 

Bărbatul ei își arăta rareori nerăbdarea, și aproape niciodată 
faţă de ea. Dar acum a făcut-o. 

— Totul s-a întâmplat acum mai mult de zece ani. Aș vrea să 
aud din nou amănuntele, și de data asta și ce nu s-a scris în 
ziare. Ce aţi ţinut secret față de public. 

— N-am ţinut nimic secret față de public, Jérôme. Acum își 
pierduse ea răbdarea. Avea vocea sacadată și rece. 

— La vremea aia abia intrasem în poliţie. N-ar fi mai bine să-l 
întrebăm pe Armand? El îl știe bine pe individ. 

Instinctiv, s-au întors amândoi spre grupul adunat în jurul ușii 
care dădea în încăperea cu televizor. 

— Crezi că ar fi înţelept? a întrebat Jérôme. 

Therese s-a întors spre soțul ei. 

— Poate că nu. 

L-a privit pentru un moment, căutându-i privirea. 

— Trebuie să-mi spui, Jérôme. De ce ești interesat de Pierre 
Arnot? 

Jérôme începuse să respire greu, ca și când ar fi cărat o 
greutate prea mare, pe o distanţă prea lungă. În cele din urmă, 
a vorbit. 

— Ăsta-i numele care a ieșit la iveală în căutările mele. 
Therese Brunel a simţit dintr-odată cum i se luminează mintea. 
Al dracului Pierre Arnot. 


VP - 184 


— Tu vorbești serios? 

Dar vedea bine că Jérôme era serios. 

— Numele ăsta a dat alarma? Dacă da, trebuie să ne spui. 

— Ceea ce-mi trebuie, Therese, este să știu mai multe despre 
Arnot. Trecutul lui. Te rog. Poate că erai la început, dar acum 
ești superintendent. Știu că știi. 

Ea i-a aruncat o privire dură, cercetătoare. 

— Pierre Arnot a fost superintendentul-șef al Poliţiei, a început 
ea, cedând, așa cum știa că va face. Pe poziţia cea mai înaltă, 
cea pe care o deţine acum Sylvain Francoeur. Abia intrasem în 
Poliţie când a ieșit totul la iveală. L-am întâlnit o singură dată. 

Jérôme Brunel își amintea ziua la fel de bine ca soția lui, pe 
atunci curatorul-șef de la Muzeul de Arte Frumoase din 
Montreal. Venise acasă, anunţându-l că vrea să intre în poliția 
provinciei. Avea cam cincizeci și cinci de ani și ar fi putut la fel 
de bine să-i spună că a semnat pentru Cirque du Soleil. Dar își 
dădea seama că nu glumește și, cinstit vorbind, treaba asta nu 
venise chiar din senin. Therese fusese consultant pentru poliție 
în cazul unor furturi de artă și își descoperise talentul de a 
rezolva crime. 

— Așa cum ai spus și tu, lucrurile astea s-au întâmplat acum 
mai bine de zece ani, a spus Thérèse. Arnot ocupa deja de mult 
funcţii de vârf. Era bine văzut. Respectat. Om de încredere. 

— Ai spus că l-ai întâlnit o dată, a replicat Jérôme. Când 
anume? 

Ochii soțului ei erau foarte atenţi. Analitici. Știa că exact așa 
trebuie să fi fost și la spital, atunci când era înrolat în vreun caz 
foarte urgent. 

Aduna informaţii, le absorbea, le analiza. Le fragmenta rapid, 
așa încât să știe cum să gestioneze o urgenţă. Aici, în livingul 
Clarei, cu aroma de pâine coaptă și pui cu rozmarin plutind în 
aer, apăruse pe neașteptate o astfel de urgenţă. Și adusese cu 
ea numele acoperit cu sânge și noroi al lui Pierre Arnot. 

— Era un curs la academie, și-a amintit ea. La clasa unde 
preda inspectorul-șef Gamache. 

— El l-a invitat pe Arnot? a întrebat Jérôme, surprins. 

Therese a dat din cap. Pe atunci, amândoi erau deja celebri. 
Arnot ca șef respectat al unei instituţii respectate, iar Gamache 
pentru că formase și comanda cel mai de succes departament 
de anchetare a omuciderilor din întreaga ţară. 


VP-185 


Therese se afla în amfiteatrul ticsit, unul dintre sutele de 
studenţi de acolo, fără nimic special care să o distingă, încă, de 
restul colegilor, în afara părului ei încărunţit. 

În timp ce se gândea la ziua aceea, livingul Clarei s-a dizolvat, 
transformându-se în amfiteatru. Îi vedea limpede pe cei doi 
bărbaţi din faţa lor. Arnot stătea la pupitru. Mai în vârstă, 
încrezător, distins. Scund și subţire. Legat. Cu părul grizonant 
bine aranjat și cu ochelari. Nu transmitea nimic altceva decât 
putere. Dar cu modestie. Avea o forţă atât de mare, încât nu 
trebuia să facă paradă de ea. 

Și stând alături de el, privindu-l, se afla inspectorul-șef 
Armand Gamache. 

Înalt, bine făcut. Tăcut și înțelept. Ca profesor, era mereu 
nespus de răbdător cu întrebările tâmpite și cu testosteronul. 
Conducea prin exemplu, nu prin forță. Agenta Brunel știa că aici 
are de-a face cu un lider înnăscut. Cu cineva pe care alesese să- 
| urmeze. 

Și dacă Arnot ar fi fost singur în fața clasei, tot ar fi fost 
profund impresionată. Dar pe măsură ce curgea prelegerea, 
ochii îi erau atrași tot mai mult de bărbatul tăcut dintr-o parte a 
sălii. Care asculta atât de atent. Atât de în largul lui. 

Și, încetul cu încetul, agenta Brunel și-a dat seama cine 
deţinea autoritatea în sala aceea. Superintendentul-șef Arnot 
avea, poate, puterea, dar Armand Gamache era omul cel mai 
puternic de acolo. 

l-a spus lui Jérôme toate lucrurile astea. S-a gândit un 
moment, înainte să vorbească. 

Arnot a încercat să-l ucidă pe Armand? a întrebat el. Sau a 
fost invers? 

Jurnalul de știri Movietone s-a terminat cu nevinovatul dr. 
Bernard ridicând-o pe una dintre cvintuple și făcând semn cu 
mânuţa ei spre cameră. 

— Pa, pa, a spus crainicul, de parcă ar fi anunțat Marea 
Criză. Știu că o să vă vedem și altă dată, pe tine și pe surorile 
tale. 

Gamache a observat cu colțul ochiului cum Ruth a ridicat una 
dintre mâinile ei pline de vene. 

Pa, pa. 

Ecranul s-a înnegrit, dar numai pentru un moment, înainte să 
apară o altă imagine, la fel de cunoscută canadienilor. Un ochi 


VP - 186 


stilizat, în alb și negru, și apoi niște cuvinte șablon, fără urmă de 
creativitate sau frumusețe. 

Doar fapte. 

Naţional Film Board of Canada. NFB. 

Nici urmă de vocea aceea cavernoasă. Nici urmă de muzică 
plăcută. Doar niște imagini brute, filmate de un operator al NFB. 

Au văzut exteriorul unei cabane fermecătoare, vara. O căsuță 
din povești, cu șindrilă ca solzii de pește și bârne de lemn ce 
păreau de turtă dulce. La fiecare fereastră fuseseră așezate 
jardiniere cu flori și de zidurile însorite se rezemau tulpini de 
floarea-soarelui și nalbe. 

Mica grădină era înconjurată cu un gard din ţăruși albi. Era 
precum o casă de păpuși. 

Camera a strâns cadrul pe ușa de la intrare, a focusat, apoi 
ușa s-a deschis puţin și s-a iţit un cap de femeie, privind ţintă la 
cameră și mormăind ceva cam ca „Maintenant?"” Acum? 

S-a tras îndărăt și ușa s-a închis. Un moment mai târziu s-a 
deschis din nou și a apărut o fetiță într-o rochie scurtă, cu 
volane, și cu o fundă în părul negru. Purta șosete scurte, până la 
gleznă, și mocasini. Avea cinci sau șase ani, din câte și-a dat 
seama Gamache. A făcut un calcul rapid. Trebuie să fi fost la 
începutul anilor '40. Ani de război. 

În cadru a apărut o mână care a împins fetiţa în lumina 
soarelui. Nu a fost chiar un brânci, dar a împins-o destul de tare 
cât micuța să se împiedice un pic. 

Apoi a fost scoasă din casă o fetiţă identică. Apoi alta. 

Și alta. Și alta. 

Copilele stăteau una lângă alta, lipite una de cealaltă de 
parcă ar fi fost născute siameze. Până și expresiile de pe feţele 
lor erau identice. 

Teroare. Confuzie. Aproape exact aceeași expresie pe care o 
avusese și tatăl lor când le privise pentru prima dată. 

S-au întors cu spatele la ușă, apoi au revenit, foindu-se în 
jurul intrării. Încercând să se strecoare în casă. Dar nu le-a 
deschis nimeni. 

Prima fetiță s-a uitat spre cameră. Rugându-se. Plângând. 

Imaginea a pâlpâit, apoi s-a stins. După aceea a apărut din 
nou căsuţa cea drăguță. Fetele nu mai erau afară și ușa era 
închisă. 


VP - 187 


Dar s-a deschis din nou și, de data asta, micuța a ieșit de 
bunăvoie. Apoi a apărut și sora ei și a prins-o de mână. Și tot 
așa. Până când a ieșit și ultima și ușa s-a închis în spatele lor. 

Au privit la unison în spate, ca o singură făptură. Prin 
crăpătura ușii s-a ivit o mână care le-a făcut semn să se 
îndepărteze, apoi a dispărut. 

Fetele au înțepenit pe loc. Ca paralizate. 

Camera s-a zguduit puțin și fetele, ca una singură, s-au întors 
și au privit prin obiectiv. Gamache s-a gândit că poate le-a 
chemat operatorul. Poate că avea în mână un ursuleţ de pluș 
sau bomboane. Ceva care să le atragă atenţia. 

Una dintre ele a început să plângă, ceea ce le-a destabilizat și 
pe celelalte, așa că imaginea a pâlpâit și s-a stins. 

In cămăruţa din casa Clarei, au privit iar și iar aceeași scenă, 
uitând de pateu și de băuturi. 

lar și iar, fetele au ieșit din căsuţa cea frumoasă, au fost 
gonite să nu intre înapoi, să încerce iar. Până când, într-un final, 
a apărut prima dintre ele, cu un zâmbet larg pe faţă, urmată de 
sora ei, care o ţinea fericită de mână. 

Apoi următoarea, și următoarea. Și următoarea. 

Au ieșit din casă și s-au plimbat în jurul grădinii, de-a lungul 
gardului alb din ţăruși, zâmbind și făcând cu mâna. 

Cinci fetiţe fericite. 

Gamache s-a uitat la Myrna, Olivier, Clara, Gilles, Gabri. S-a 
uitat la Ruth, căreia îi curgeau lacrimi pe obraz, de-a lungul 
ridurilor adânci, canioane ale suferinţei. 

La televizor, cvintuplele Ouellet zâmbeau identic și făceau cu 
mâna la fel către cameră, apoi ecranul s-a înnegrit. Gamache 
știa că aceasta era scena care ajunsese să le definească pe 
cvintuple ca fiind niște fetițe perfecte, care trăiau o viaţă ca-n 
povești. Ferite de sărăcie, ferite de orice conflict. Aceste 
decupări de cadre fuseseră vândute agenţiilor de știri din toată 
lumea și erau folosite și astăzi, în retrospectivele despre vieţile 
lor. 

Ca o dovadă despre cât de fericite fuseseră cele cinci gemene 
Ouellet. 

Gamache și toţi ceilalţi știau la ce asistaseră chiar acum. La 
nașterea unui mit. Și știau că văzuseră ceva distrus. Spulberat. 
Rănit până dincolo de vindecare. 


VP - 188 


— Cum ai știut de asta? a întrebat Thérèse. La proces nu s-a 
discutat niciodată așa ceva. 

— Am găsit niște referinţe cum că ceva s-ar fi întâmplat între 
cei doi bărbaţi. Ceva aproape letal. 

— Chiar vrei să știi? l-a întrebat ea, cercetându-l cu privirea. 

— Trebuie să știu, i-a răspuns Jérôme. 

— Nu trebuie să mai afle nimeni despre asta. 

Remarca ei a fost întâmpinată cu o privire între amuzament și 
plictis. 

— Îţi promit că n-o să pun informaţia pe blog. 

Therese nu a râs. Nici măcar nu a zâmbit. lar Jérôme Brunel 
se întreba, nu pentru prima dată, dacă voia într-adevăr să audă 
aceste lucruri. 

— Așază-te, i-a spus ea. 

Bărbatul a urmat-o spre canapeaua confortabilă. Stăteau cu 
fața spre ușă, cu ochii spre ceilalți musafiri, întorși cu spatele. 

— Pierre Arnot și-a pus amprenta asupra detașamentului de 
Poliţie din nordul Quebecului, a mărturisit ea. Asupra populaţiei 
Cree“! din Golful James. Alcool cu ghiotura. Tras pe nas. Casele 
făcute de guvern erau o rușine. Canalizarea și sistemul de 
alimentare cu apă se inundau reciproc. Existau boli îngrozitoare 
și violenţă. O hazna. 

— În inima paradisului, a spus J&r6me. 

Therese a dat din cap. Bineînţeles că lucrul ăsta a accentuat 
tragedia. 

Golful James reprezenta o regiune spectaculoasă și virgină. 
Peste douăzeci și cinci de mii de kilometri pătraţi de viaţă 
sălbatică, de lacuri limpezi și proaspete, de pești și vânat, și 
păduri seculare. Asta era locul în care trăia populaţia Cree. Aici 
trăiau zeii lor. 

Însă cu o sută de ani în urmă îl întâlniseră pe diavol și 
făcuseră un pact. 

În schimbul a tot ceea ce aveau nevoie - mâncare, asistenţă 
medicală, locuinţe, educație, minunile vieţii moderne - n-a fost 
necesar decât să semneze cedarea drepturilor asupra 
pământurilor strămoșești. 

Nu chiar asupra tuturor. Au primit o bucăţică frumoasă, unde 
să vâneze și să pescuiască. Dar dacă n-ar fi semnat? 


+1 Populaţie aborigenă din America de Nord, cu peste 200.000 de membri 
supraviețuitori în Canada. (N.t.). 


VP - 189 


Guvernul le-ar fi luat oricum pământurile. 

Cu o sută de ani înainte ca agentul Pierre Arnot să pășească 
dintr-un hidroavion în rezervaţie, Marele Șef și directorul pentru 
Relaţiile cu indigenii din Canada au avut o întâlnire. 

Ticăloșia a fost oficializată. Ticăloșia se întâmplase. 

Populaţia Cree avea tot ce-și putea dori. Mai puţin libertatea. 
Nu au prosperat. 

— Când a ajuns Arnot, rezervaţia era un ghetou cu haznalele 
deschise, cu boli, dependenţă și disperare, a spus Thérèse. lar 
viețile lor erau atât de goale, încât violau și se băteau doar 
pentru distracție. Totuşi, indigenii Cree își  păstraseră 
demnitatea mai mult decât era de așteptat. Durase câteva 
generaţii până când, în cele din urmă, să nu mai rămână nici 
urmă din demnitatea lor, din respectul de sine, din speranţă. 
Populaţia Cree avea credinţa că vieţile lor nu pot ajunge mai rău 
de-atât. Dar n-a fost așa. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Jérôme. 

— A venit Pierre Arnot. 

e 

— Aici, fetele cer binecuvântarea tatălui lor, anunţă vocea 
naratorului de la Movietone, ca și când ar vorbi despre 
bombardarea Londrei. Ca niște copilași ascultători. Este un ritual 
care se practică încă în zonele din vecinătatea Quebecului. 

Pronunţța Kwee-bek, cu voce șoptită, ca într-un documentar 
despre specii rare surprinse în habitatul lor natural. 

Gamache s-a aplecat în faţă. Fetele aveau acum cam opt- 
nouă ani. Nu mai erau în căsuţa lor de basm, ci înapoi în casa 
părintească de la fermă. Pe fereastră se vedea că este iarnă. 

Paltonașele, căciulițele și patinele stăteau frumos atârnate în 
cuie, la ușă. Crosele de hochei luaseră forma unui cort indian, 
într-un colț. A recunoscut șemineul, covorul împletit, mai mult o 
zdreanță, și mobila pe care o văzuse în prima filmare, când 
fetele abia se născuseră. Nu se schimbase aproape nimic. Ca 
într-un muzeu. 

Copilele stăteau în genunchi, cu mâinile împreunate în față și 
capetele plecate, purtând rochiţe identice, pantofi identici, 
funde identice. Se întreba cum le-ar fi putut deosebi cineva, și 
se întreba și dacă îi păsa cuiva, de fapt. Cât timp erau cinci, nu 
mai contau detaliile. 

Marie-Harriette îngenunchease și ea în spatele fiicelor sale. 


VP - 190 


Era pentru prima dată când jurnalul de știri surprindea și 
imaginea mamei cvintuplelor. Gamache s-a așezat cu coatele pe 
genunchi și s-a aplecat în faţă, încercând să prindă cât mai bine 
imaginea acestei mame legendare. 

Apoi a realizat surprins că, de fapt, nu era prima dată când o 
vedea. Marie-Harriette fusese aceea care le împinsese pe fete 
afară. Apoi le trântise ușa în nas. 

lar și iar. Până când le ieșise figura. 

El presupusese că era vreun producător de la NFB, poate 
chiar vreo bonă sau vreo profesoară. Dar fusese chiar mama lor. 

Isidore Ouellet stătea în faţa tuturor, privindu-și familia, cu 
brațele întinse înainte, spre ele. Ţinea ochii închiși. Faţa n-avea 
nicio expresie, ca a unui zombie căutând iluminarea. 

Gamache a recunoscut ritualul. Era binecuvântarea din ziua 
de Anul Nou, pe care tatăl o dădea copiilor. O rugăciune 
solemnă și plină de semnificaţii, deși nu se prea mai practica în 
zona Québec. Nu se gândise niciodată să-l urmeze, iar Reine- 
Marie, Annie și Daniel ar fi izbucnit probabil în râs dacă ar fi 
încercat. Prin minte i-a trecut un gând despre vacanţa care se 
apropia, când toată familia se va reuni la Paris. Poate că va 
putea sugera treaba cu binecuvântarea, de Anul Nou, când va 
avea copiii și nepoţii laolaltă. Doar ca să le vadă expresia de pe 
faţă. Aproape că ar merita efortul. Cu toate că mama lui Reine- 
Marie își amintea că atunci când era copil îngenunchea alături 
de fraţii și surorile ei, pentru binecuvântare. 

Și iată, pentru flămânda audienţă a jurnalelor de știri din 
toată lumea anilor '40, viețile cvintuplelor jucate ca preludiu al 
ultimului film cu Clark Gable sau Katharine Hepburn. 

Era în mod clar o lumină de gaz“? în acest film alb-negru, cu 
purici. Un eveniment pus în scenă, jucat așa încât să aibă efect. 
Așa cum indigenii bat în tobe și dansează pentru turiștii care au 
plătit bilet. 

Nevinovat, desigur. Dar era o treabă mai mult mercantilă 
decât spirituală. 


42 „Gaslight” (în Ib. engleză, în original) face aluzie la o formă de abuz psihologic prin 
care o persoană este manipulată în așa fel încât ajunge să se îndoiască de realitatea 
din jurul ei. Numele se datorează unei piese de teatru care a fost și ecranizată, în 
1944, cu Ingrid Bergman și Charles Boyer în rolurile principale. (N.red.). 


VP-191 


Se presupunea că fetele se roagă pentru a primi 
binecuvântarea paternă. Gamache se întreba pentru ce se roagă 
tatăl lor. 

„Odată terminată mica ceremonie, fetele se pregătesc să 
meargă afară, să se joace”, spunea vocea din fundal, de parcă 
anunţa vreun raid tragic la Dieppe“. 

Urmau scene cu cele cinci gemene punându-și costumele de 
zăpadă, tachinându-se firesc una pe cealaltă, uitându-se spre 
cameră și râzând. Tatăl le-a ajutat să-și lege șireturile de la 
patine și le-a dat crosele de hochei. 

A apărut și Marie-Harriette și le-a pus pe cap fesuri tricotate. 
Gamache a remarcat că fiecare dintre ele avea alt model. Fulgi 
de nea, brazi. Avea însă unul în plus și l-a aruncat în afara razei 
vizuale a camerei. Nu a fost un gest firesc. L-a aruncat cu furie, 
ca și când ar fi enervat-o. 

Gestul a fost grăitor. Arăta o femeie ajunsă la capătul 
răbdărilor, căreia ceva banal, precum prea multe căciuli, 
ajunsese să-i aprindă mânia. Era exasperată, epuizată. Era de-a 
dreptul uzată. 

S-a uitat spre cameră și a zâmbit, cu o privire care i-a dat fiori 
inspectorului-șef. 

Era unul dintre acele momente pe care le căuta anchetatorul 
unei crime. Mica scânteie. Între ce era spus și ce era făcut. Intre 
cuvinte și tonul vocii. 

Între expresia de pe chipul lui Marie-Harriette și acţiunile ei. 
Zâmbetul și aruncatul fesului. 

Aveau de-a face cu o femeie ruptă în două, poate chiar fără 
puterea de a se mai aduna vreodată. Printr-o astfel de fisură, un 
anchetator se târa până în inima problemei. 

Gamache privea ecranul și se întreba cum ajunsese aici 
femeia aceea care se luptase cu treptele capelei Saint Joseph, 
urcându-le în genunchi, în rugăciunea ei pentru a avea copii. 

Șeful bănuia că enervarea aceea fusese direcţionată către 
omniprezentul doctor Bernard, pe care încerca să-l ţină în afara 
cadrului. Și să-i lase, măcar o dată, singuri cu fiicele lor. 

Funcționase. Indiferent care era persoana către care 
gesticulase femeia să se dea înapoi. 


43 Atac al aliaţilor asupra portului Dieppe (nordul coastei franceze), ocupat de germani 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (19 august 1942). (N.t.). 


VP - 192 


Însă Gamache își dădea seama că fusese o mișcare de 
apărare. Nimeni aflat în starea aceea de epuizare nu s-ar fi 
putut stăpâni prea mult timp. 

Moartă de mult și îngropată într-un alt oraș, și-a amintit 
Gamache poezia de început a lui Ruth, maică-mea nu și-a 
încheiat încă socotelile cu mine. 

Marie-Harriette urma să moară după cinci ani. Și după doar 
cincisprezece ani, este posibil ca Virginie să se fi sinucis. Și cum 
spusese Myrna? De atunci n-au mai fost cvintuple. Au fost 
cvadruple, apoi triplete, apoi dublet. Apoi a rămas doar una. 
Singurul copil. 

Și Constance a devenit doar Constance. lar acum se dusese și 
ea. Le-a privit pe fete, care râdeau împreună, în costumele lor 
pentru zăpadă, și a încercat să o ghicească pe fetița care zăcea 
acum la morga din Montreal. Dar n-a reușit. 

Arătau toate la fel. 

„Da, acești canadieni vajnici trec prin lungile luni de iarnă 
pescuind la copcă, schiind și jucând hochei”, spunea sumbrul 
narator. „Chiar și fetele”. 

Cvintuplele făceau cu mâna spre cameră și se legănau pe 
patinele lor, în ușă. 

Filmul s-a terminat cu Isidore fluturându-și fericit mâna spre 
ele, apoi întorcându-se în casă. A închis ușa și s-a uitat spre 
cameră, dar Gamache și-a dat seama că ochii lui alunecau în 
altă parte. Nu prindeau obiectivul, ci se uitau spre cineva aflat în 
afara razei camerei de luat vederi. 

O privea pe soţia lui? Pe doctorul Bernard? Era o privire de 
supunere smerită, care cerea aprobare. Și, încă o dată, 
Gamache s-a întrebat pentru ce se ruga Isidore Ouellet, și dacă 
aceste rugăminţi primiseră vreodată răspuns. 

Dar ceva era aiurea. Ceva din filmul ăsta nu se potrivea cu ce 
aflase inspectorul-șef. 

Și-a acoperit gura cu palma și a rămas uitându-se fix la 
ecranul negru. 

e 

— Hai să te întreb ceva, a spus Thérèse Brunel. Care este cel 
mai sigur mod în care poţi distruge pe cineva? 

Jérôme a dat din cap. 

— Mai întâi trebuie să-i câștigi încrederea, a spus ea, privindu- 
| fix. Apoi i-o trădezi. 


VP - 193 


— Populaţia Cree avea încredere în Pierre Arnot? a întrebat 
Jérôme. 

— l-a ajutat să restabilească ordinea. l-a tratat cu respect. 

— Și apoi? 

— Apoi, când au fost dezvăluite planurile pentru noua 
hidrocentrală și când a devenit limpede că va fi distrus și ce mai 
rămăsese din teritoriul Cree, i-a convins să accepte. 

— Cum a făcut asta? a întrebat Jérôme. Ca locuitor al 
Quebecului, considerase întotdeauna marile hidrocentrale un 
motiv de mândrie. Da, știa de distrugerile din Nord, dar i se 
păreau un preţ mic. Un preţ pe care, de fapt, nu el trebuia să-l 
plătească. 

— Aveau încredere în el. Petrecuse ani întregi convingându-i 
că le este prieten și aliat. Mai târziu, cei care s-au îndoit de el și 
i-au pus la îndoială și motivele au dispărut. 

Lui Jérôme i s-a strâns stomacul. 

— El a făcut-o? 

Therese a dat din cap, încuviințând. 

— Nu știu dacă a fost corupt de la început sau l-au corupt 
după aceea, dar asta a făcut. 

Jérôme a coborât privirea și s-a gândit la numele pe care îl 
aflase. Cel îngropat sub Arnot. Dacă Arnot ar fi căzut, urma 
celălalt. Numai ca să fie dezgropat, ani mai târziu, de Jérôme 
Brunel. 

— Cum a fost implicat Armand? a mai întrebat el. 

— O bătrână Cree a fost aleasă să călătorească în Québec 
City, ca să ceară ajutorul. Voia să spună cuiva sus-pus că tinerii 
și tinerele acelea dispăreau. Erau găsiţi spânzurați, împușcați 
sau înecați. Detașamentul Poliţiei închisese cazurile, declarându- 
le accidente sau sinucideri. Unii dintre tinerii Cree au dispărut cu 
totul. Poliția a stabilit că plecaseră în lume. Probabil spre sud. 
Probabil că puteau fi găsiți în vreo casă unde se drogau sau în 
vreo bodegă din Trois-Rivieres sau Montreal. 

— A venit în Quebec City ca să ceară ajutorul pentru găsirea 
lor? a întrebat Jérôme. 

— Nu, voia să spună autorităţilor că astea erau minciuni. ȘI 
fiul ei era printre dispăruţi. Ştia că el n-ar fi plecat, iar morțile 
acelea nu erau accidente sau sinucideri. 

Jérôme vedea felul în care o afecta pe Thérèse scoaterea la 
iveală a acestor amintiri. Ca ofiţer superior din Sûreté. Ca 


VP - 194 


femeie. Ca mamă. Și îi făceau rău și lui, dar ajunseseră deja 
prea departe. Nu se puteau opri la jumătatea mlaștinii. Trebuia 
să meargă mai departe. 

— N-a crezut-o nimeni, a spus Therese. A fost izgonită și 
considerată dementă. O altă indigenă beţivă. N-a ajutat-o nici 
faptul că habar n-avea unde este Adunarea Naţională, așa că a 
început să-i oprească pe cei care intrau și ieșeau din Château 
Frontenac. 

— Te referi la hotel? a întrebat Jérôme. 

Therese a dat din cap. 

— Este o clădire atât de impozantă, încât trebuie să se fi 
gândit că acolo stau liderii. 

— Dar cum a ajuns Armand să fie implicat? 

— Se afla în Quebec City, la o conferință, și a văzut-o stând pe 
o bancă, cu privirea pierdută. A întrebat-o dacă e în regulă. 

— Și i-a spus? a întrebat Jérôme. 

— Totul. Armand a întrebat-o de ce nu s-a dus la Poliţie cu 
toate informaţiile astea. 

Therese și-a coborât privirea spre mâinile ei îngrijite. 

Jérôme vedea cu coada ochiului cum adunarea din fața 
televizorului rupea rândurile, dar nu voia să-și grăbească soția. 
În sfârșit, ajunseseră la capătul smârcurilor, la ultimele cuvinte 
care trebuiau să fie scoase la iveală. Era limpede că se luptă să 
spună ce nu putea fi spus. 

— Bătrâna Cree i-a răspuns că nu a spus nimic la Poliţie 
pentru că ei erau cei care făceau toate astea. Ei îi ucideau pe 
tinerii Cree. Inclusiv, probabil, pe fiul ei. 

Jérôme și-a privit soţia. S-a uitat în ochii aceia cunoscuți. Fără 
să-i lase să alunece într-o lume unde era posibil un asemenea 
lucru. Își dădea seama că Thérèse era aproape ușurată. Se 
gândea că acum era aproape de final. Că tot ce era mai rău 
trecuse. 

Dar Jérôme știa că erau departe de răul răului. Și nicidecum 
nu se aflau aproape de final. 

— Și Armand ce a făcut? 

O vedea pe Clara îndreptându-se spre bucătărie și pe Olivier 
croindu-și drum spre ei. Dar a privit-o în continuare pe Thérèse 
în ochi. 

Femeia s-a înclinat spre el și i-a șoptit, chiar în momentul în 
care Olivier a ajuns lângă ei. 


VP - 195 


— A crezut-o. 


VP - 196 


Douăzeci și doi 


— Cina! a strigat Clara. 

Se uitaseră până la finalul DVD-ului. După montajul NFB și 
jurnalele de știri, mai erau câteva filmuleţe cu cvintuplele. La 
prima comuniune, întâlnindu-se cu tânăra regină, făcând 
reverenţe în faţa premierului. 

La unison, desigur. lar marele om de Stat a râs încântat. 

In timp ce scotea tava din cuptor, Clara s-a gândit cât de 
ciudat era să vadă copil o persoană pe care o cunoscuse numai 
ca bătrân. Era chiar și mai ciudat s-o vadă crescând. Să vadă 
atât de mult, și totodată atât de puţin din ea. 

Văzând filmele alea unul după altul, a trecut de la încântare la 
confuzie și apoi a fost devastată. A devenit chiar mai ciudat 
atunci când nimeni n-a putut să-și dea seama care era 
Constance. Toate erau ea. Și nimeni nu era ea. 

Filmele s-au terminat brusc când fetele au ajuns la sfârșitul 
adolescenţei. 

— Pot să te ajut? a întrebat-o Myrna, iscodind spre pâinea 
caldă din mâinile Clarei. 

— Ce crezi despre filme? a întrebat-o Clara, punând într-un 
coșuleț bagheta feliată de Myrna. 

Olivier așeza farfuriile pe masa lungă din lemn de pin, în timp 
ce Gabri dregea salata. Ruth încerca deopotrivă să aprindă 
lumânările și să dea foc la casă. Armand nu se vedea nicăieri, și 
nici Therese sau soțul ei, Jérôme. 

— O tot văd pe sora ei, Virginie, cred, uitându-se în obiectiv. 

Myrna s-a oprit din feliatul pâinii și a privit în gol. 

— Te referi la momentul în care mama lor nu le-a lăsat să 
intre în casă? a întrebat Clara. 

Myrna a încuviinţat din cap și s-a gândit la cât de straniu era 
că, atunci când a discutat cu Gamache, a folosit acea analogie 
despre casă, spunându-i cum s-a încuiat Constance pe dinăuntru 
și cum s-a baricadat în locuinţa ei emoţională. 

Ce era mai rău, s-a întrebat Myrna: să fii încuiat pentru 
dinăuntru sau pe dinafară? 


VP - 197 


— Erau atât de micuțe, a spus Clara, luând cuțitul din mâna 
ridicată în aer a Myrnei. Poate că totuși Constance nici nu-și 
amintea. 

— Oh, și-ar fi amintit, a spus Myrna. Toate și-ar fi amintit 
astfel de lucruri. Chiar dacă nu întâmplarea anume, și-ar fi 
amintit cum s-au simţit. 

— Și nu puteau spune nimănui, a adăugat Clara. Nici măcar 
părinţilor lor. Mai ales părinţilor lor. Mă întreb ce efect are asta 
asupra unei persoane. 

— Eu știu ce efect are. 

S-au întors spre Ruth, care scăpărase un alt chibrit. Se holba, 
uitându-se cruciș, la cum arde până la capăt. Fără să sufle în el 
până când nu i-a pârlit unghiile îngălbenite. 

— Ce efect are? a întrebat Clara. 

În odaie era liniște, și toţi ochii se îndreptaseră către bătrâna 
poetă. 

— Transformă o fetiță într-un bătrân marinar”. 

Atunci s-a auzit un oftat colectiv. Chiar speraseră cu toţii ca 
Ruth să aibă răspunsul. Ar fi trebuit însă să știe bine și să nu 
caute înţelepciune într-o bătrână piromană beţivă. 

— Albatrosul? a întrebat-o Gamache. 

Stătea în cadrul ușii dintre bucătărie și living. Myrna s-a 
întrebat de cât timp asculta. 

Ruth a scăpărat un alt chibrit și Gamache s-a uitat în ochii ei 
scăpărători, privind dincolo de flacăra miezului carbonizat. 

— Adică asta ce mai înseamnă? a rupt Gilles tăcerea. Un 
marinar bătrân și un ton? 


4 Aluzie la unul dintre cele mai cunoscute poeme ale poetului englez Coleridge: The 
Rime of the Ancient Mariner („Balada bătrânului marinar”), publicat în 1798. În poezie 
este vorba despre un marinar bătrân care se întoarce de pe mare și care îi povestește 
călătoria sa unui nuntaș întâlnit în drum. La plecare, vasul fusese călăuzit pe drumul 
cel bun de un albatros, dar marinarul îl ucide. Lucruri rele încep să se întâmple, iar 
restul echipajului îl acuză pe marinar, punându-l să poarte în jurul gâtului cadavrul 
albatrosului mort, ca semn al vinei sale. Vasul se întâlnește cu Moartea, care joacă la 
zaruri viețile marinarilor. Aceștia mor pe rând, cu excepţia celui care a ucis albatrosul 
și care este altfel condamnat la o pedeapsă mai grea decât moartea: să își ducă pe 
umeri povara crimei. În timp, marinarul începe să aprecieze toate animalele pe care 
le întâlnește, așa că albatrosul mort îi cade de la gât, ca semn că a fost parțial iertat 
pentru păcatul de a-l fi ucis. Reușește să ajungă la țărm și acolo începe să cutreiere 
pământul și să își spună tuturor povestea, pentru a-i face pe oameni să iubească 
toată creaţia lui Dumnezeu. Nuntașul care ascultă povestea se întoarce acasă și se 
trezește, a doua zi, „un om mai trist și mai înțelept”, semn că a înțeles mesajul 
bătrânului marinar. (N.red.). 


VP - 198 


— Ăla este un „albaton”$, a spus Olivier. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! a izbucnit Ruth, 
fluturând mâna și stingând flacăra chibritului. O să mor într-o zi 
și atunci ce-o să faceţi cu discuţiile voastre culturale, rahați 
proști ce sunteţi? 

— Touché, a recunoscut Myrna. 

Ruth i-a aruncat lui Gamache o ultimă privire, aspră, apoi s-a 
întors spre ceilalți aflaţi în cameră. 

— „Balada bătrânului marinar”? 

Când le-a întâlnit privirile inexpresive, a continuat. 

— Poem epic. Coleridge? 

Gilles s-a aplecat spre Olivier și a șoptit 

— Doar n-o să se apuce să ni-l recite, nu? Am parte de destulă 
poezie acasă. 

— Așa e, a spus Ruth. Oamenii confundă mereu lucrările lui 
Odile cu cele ale lui Coleridge. 

— Cel puţin amândoi fac versuri cu rimă, a replicat Gabri. 

— Nu mereu, a mărturisit Gilles. În ultima poezie, Odile a 
făcut o rimă între „nap” și „staul”. 

Ruth a oftat atât de violent, încât ultimul chibrit i s-a stins. 

— OK, o să mușc eu momeala, a spus Olivier. De ce vreunul 
dintre lucrurile astea ţi-ar aminti de „Balada bătrânului 
marinar”? 

Ruth a privit în jur. 

— Nu-mi spune că Clouseau și cu mine suntem singurii care 
avem o educaţie clasică? 

— Stai așa, a spus Gabri. Acum îmi amintesc. Nu-i așa că 
bătrânul marinar și Ellen DeGeneres l-au salvat pe Nemo dintr- 
un acvariu din Australia? 

— Cred că aia era Mica Sirenă, a spus Clara. 

— Pe bune? s-a întors Gabri spre ea. Fiindcă părea că-mi 
amintesc... 

— Încetaţi! 

Ruth le-a făcut semn cu mâna, să tacă. 

— Bătrânul marinar ducea cu el un secret, încolăcit în jurul 
gâtului, ca un albatros mort. Ştia că singurul mod în care putea 
scăpa de el era să-l spună altora. Să se descarce. Așa că a oprit 
un străin, un invitat la nuntă, și i-a spus tot. 


45 joc de cuvinte intraductibil, în engleză, între „albatross” și „albacore” (specie de 
ton, denumită „ton alb”). (N.t.) 


VP - 199 


— Și care era secretul lui? a întrebat Gilles. 

— Marinarul ucisese un albatros, pe mare, a spus Gamache, 
intrând în bucătărie și luând coșul cu pâine de pe masă. Ca 
pedeapsă pentru fapta lui crudă, Dumnezeu a luat viețile 
întregului echipaj. 

— lisuse, a spus Gilles. Nu prea sunt fan al vânătorii, dar nu vi 
se pare că a exagerat puţin? 

— Numai marinarul a fost cruțat, a spus Gamache. Ca să 
fiarbă un pic. Când, într-un final, a fost salvat, și-a dat seama că 
nu se putea elibera decât dacă vorbea despre ceea ce se 
petrecuse. 

— Că a murit o pasăre? a întrebat Gilles, încercând încă să-și 
muleze mintea pe subiect. 

— Că a fost ucisă o făptură nevinovată, a zis Gamache. Că el 
a fost cel care a ucis-o. 

— Te-ai gândi că Dumnezeu ar trebui să aibă un răspuns și 
pentru că a măcelărit tot echipajul, a sugerat Gilles. 

— Oh, taci din gură! a izbucnit Ruth. Bătrânul marinar a adus 
el însuși blestemul asupra lor. A fost vina lui și trebuia fie s-o 
recunoască, fie s-o care după el toată viaţa. Te-ai prins acum? 

— Pentru mine tot nu are sens, a bombănit Gilles. 

— Dacă îţi imaginezi că asta e greu de priceput, încearcă să 
citeşti „Regina zânelor”5, a spus Myrna. 

— Regina zână? a întrebat Gabri, plin de speranţă. Pentru 
mine sună ca o lectură de seară. 

S-au așezat să ia cina și toți invitaţii au făcut rocade, 
încercând să nu stea nici lângă Ruth, nici lângă rața ei. 

Gamache a pierdut. 

Sau poate că nici n-a intrat în joc. Sau poate a câștigat. 

— Crezi că într-adevăr Constance avea un albatros încolăcit la 
gât? a întrebat-o el pe Ruth, în timp ce-i punea pe farfurie pui și 
găluști. 

— Este ironic, nu crezi? l-a întrebat Ruth, la rândul ei, fără să-i 
mulțumească. Să vorbești despre uciderea unei păsări, în timp 
ce mănânci pui? 

Gabri și Clara au pus furculițele jos. Restul s-au prefăcut că nu 
aud. Până la urmă, era foarte gustos. 

— Deci, care era albatrosul lui Constance? a întrebat Olivier. 


46 Poem epic scris de Edmund Spenser, poet englez care a trăit în secolul al XVI-lea. 
(N.t.). 


VP - 200 


— De ce mă întrebi pe mine, deșteptule? Cum aș putea să 
știu? 

— Dar crezi totuși că avea un secret? a perseverat Myrna. 
Ceva de care se simțea vinovată? 

— Uite care-i treaba. 

Ruth a lăsat tacâmurile jos și s-a uitat peste masă, spre 
Myrna. 

— Dacă aș fi vreo ghicitoare în ghioc, ce le-aș spune 
oamenilor? l-aș privi în ochi și le-aș spune... 

S-a întors spre Gamache și și-a mișcat mâinile scheletice în 
sus și-n jos, prin faţa chipului său amuzat. Și-a luat un ușor 
accent est-european și a coborât vocea. 

— Duci cu tine o povară grea. Un secret. Ceva ce n-ai spus 
niciunei fiinţe vii. Ai inima zdrobită, dar trebuie să te eliberezi. 

Ruth a lăsat mâinile jos, dar a continuat să se zgâiască la 
Gamache. El nu și-a trădat vreo emoție, dar a înțepenit. 

— Cine nu are un secret? a întrebat Ruth în șoaptă, vorbindu-i 
direct lui Gamache. 

— Sigur că ai dreptate, a încuviinţat el, luând o furculiţă din 
mâncarea delicioasă din tavă. Toţi ducem cu noi secrete. Cele 
mai multe dintre ele, până în mormânt. 

— Dar unele sunt mai grele decât altele, a spus bătrâna 
poetă. Unele ne împiedică, ne trag înapoi. Și, în loc să le luăm cu 
noi în mormânt, mormântul vine la noi. 

— Crezi că asta i s-a întâmplat și lui Constance? a întrebat-o 
Myrna. 

Ruth s-a uitat preț de încă o clipă în ochii căprui și gânditori ai 
lui Gamache, apoi și-a mutat privirea dincolo de masă. 

— Dar tu, Myrna? 

Mai înspăimântător decât gândul era faptul că Ruth chiar 
folosise numele Myrnei. Impulsiva și bănuitor de treaza poetă 
devenise atât de serioasă, încât uitase că trebuia să uite de 
numele Myrnei. 

— Care crezi că era secretul ăsta? a întrebat Olivier. 

— Cred că secretul era că era travestită, a spus Ruth atât de 
serioasă, încât sprâncenele lui Olivier s-au ridicat, apoi au 
coborât rapid și el s-a încruntat. 

Alături, Gabri râdea. 

— Regina zână, până la urmă, a spus el. 

— Cum naiba să știu care îi era secretul? s-a întrebat Ruth. 


VP - 201 


Gamache a privit peste masă. Myrna era nuntașul, așa bănuia 
el. Omul căruia Constance Ouellet alesese să se descarce. Dar 
nu avusese această șansă. 

Și, din ce în ce mai mult, Gamache bănuia că nu-i o 
coincidenţă faptul că ultima cvintuplă, Constance Ouellet, 
fusese ucisă pe când se pregătea să se întoarcă la Three Pines. 

Cineva voise s-o împiedice să-și descarce povara. 

Dar pe Gamache l-a lovit și un alt gând. Poate că Myrna nu 
era singurul nuntaș. Poate că totuși Constance se încrezuse și în 
altcineva. 

Au petrecut restul timpului vorbind despre planurile de 
Crăciun, meniuri și concertul care urma. 

Toată lumea, cu excepţia lui Ruth, a participat la strânsul 
mesei, în timp ce Gabri a scos din frigider prăjitura trifle* făcută 
de Olivier, cu straturile ei de pișcoturi, cremă de vanilie, frișcă 
proaspăt bătută și gem infuzat în brandy. 

— lubirea ce nu-ndrăznește să-și spună pe nume“, a șoptit 
Gabri, în timp ce legăna prăjitura în mâini. 

— Cam câte calorii zici că are? a întrebat Clara. 

— Nu mă-ntreba, i-a răspuns Olivier. 

— Nu ne spune, a completat Myrna. 

După cină, cu masa strânsă și farfuriile spălate, oaspeţii și-au 
luat la revedere și și-au pus paltoanele groase, alegându-și 
încălțările din harababura de cizme aflată în holul de la intrare. 

Gamache a simţit o mână pe umăr și a fost tras de Gilles într- 
un colț îndepărtat al bucătăriei. 

— Cred că știu cum să te conectez la internet. 

Ochii pădurarului luceau. 

— Serios? l-a întrebat Gamache, abia îndrăznind să creadă. 
Cum? 

— Deja avem aici un turn. Unul despre care știi. Gamache s-a 
uitat uluit la amicul lui. 

— Nu cred că-l știu. L-aș fi văzut, non? 

— Nu. Asta-i frumusetea cu el, a spus Gilles, deja 
entuziasmat. Este, practic, invizibil. De fapt, abia dacă poţi 
spune că-i acolo, chiar dacă te afli sub el. 


47 Trifle (în Ib. engleză) - desert răcoritor din fructe și cremă de vanilie. (N.t.). 
48 Frază din poezia „Doi iubiţi” scrisă de lordul Alfred Douglas, iubitul lui Oscar Wilde. 
Este folosită ca eufemism poetic pentru homosexualitate. (N.t.). 


VP - 202 


Gamache nu era deloc convins. Știa pădurile astea, poate că 
nu la fel de bine ca Gilles, dar destul. Și nu-i venea nimic în 
minte. 

— Spune-mi și gata, a spus Șeful. Despre ce vorbești? 

— Când a zis Ruth despre uciderea păsării ăleia, m-a făcut să 
mă gândesc la vânătoare. Și asta mi-a amintit de post. 

Chipul Șefului s-a înmuiat, surprins. Merde, și-a spus el. Postul 
de vânătoare. Structura aia de lemn, așezată la înălțime, într-un 
copac din pădure. Era o platformă cu traverse de lemn, 
construită de vânători, ca să stea confortabil în timp ce așteptau 
vreo căprioară să treacă pe acolo. Apoi o ucideau. Echivalentul 
modern al bătrânului marinar, în punctul lui de observație“. 

Era ceva rușinos pentru cineva care văzuse mult prea multe 
morţi. Dar era posibil ca, zilele acestea, să-și spele păcatele. 

— Postul de vânătoare, a șoptit Gamache. 

Fusese o dată acolo, când venise prima dată la Three Pines, 
ca să ancheteze uciderea domnișoarei Jane Neal, însă nu s-ar fi 
gândit niciodată la el. 

— O să meargă? 

— Așa cred. Nu este înalt ca un turn de transmisiuni, dar este 
în vârful dealului și este stabil. În mod sigur putem pune acolo o 
antenă de satelit. 

Gamache le-a făcut semn Theresei și lui Jérôme să se apropie. 

— Gilles a găsit o metodă să instalăm o antenă de satelit la 
înălțime. 

— Cum? au întrebat într-un glas soţii Brunel, iar Șeful le-a 
spus. 

— O să meargă? a întrebat Jérôme. 

— N-o să știm decât dacă încercăm, evident, a spus Gilles, 
însă zâmbea și în mod sigur era încrezător, dacă nu chiar 
convins pe deplin. 

— Când o vreţi instalată? 

— Antena și celelalte echipamente vin în cursul serii, a spus 
Gamache, iar Therese și Jérôme l-au privit amândoi surprinși. 

Gilles s-a îndreptat împreună cu ei spre ieșire. Ceilalţi tocmai 
plecau și cei patru și-au pus gecile și bocancii, căciulile și 
mănușile cu un deget. l-au mulțumit Clarei și au plecat. 


4 Crow's nest (în Ib. engleză, în original), o nacelă rotundă de pe catargul unei corăbii 
în care se urca cel mai ușor dintre marinari pentru a observa cât mai departe 
împrejurimile. (N.red.). 


VP - 203 


Gilles s-a oprit lângă mașină. 

— Atunci vin mâine, a spus el. 

— A demain”. 

Și-au strâns mâinile și, după ce l-a văzut plecat, Gamache s-a 
întors spre soţii Brunel. 

— Puteți să-l plimbaţi voi pe Henri? Trebuie să discut ceva cu 
Ruth. 

Therese a luat lesa. 

— Nici nu vreau să întreb ce. 

* 

— Bun. 

Sylvain Francoeur s-a uitat la documentul pe care îl 
descărcase adjunctul lui, apoi s-a întors iar spre computer. Erau 
în biroul de acasă al superintendentului-șef. 

În timp ce șeful lui citea raportul, Tessier încerca să-l citească. 
Însă, după atâţia ani în care lucra cu el, nu reușise încă s-o facă. 

De o frumusețe clasică, cam la şaizeci de ani, 
superintendentul-șef putea să zâmbească și să-ţi smulgă capul 
de pe umeri. Putea să-i citeze pe Chaucer și Tintin, fie într-o 
franceză educată, fie în jargonul dialectului de periferie. 
Comanda poutine”! la prânz și foie gras la cină. Putea să fie 
orice. Pentru oricine. Era totul și nu era nimic. 

Dar și Francoeur avea un șef. Cineva în fața căruia răspundea. 
Tessier îl văzuse o singură dată pe superintendentul-șef alături 
de acest om, care nu fusese prezentat drept șeful lui Francoeur, 
desigur, dar Tessier își dăduse seama de asta din felul în care se 
purta Francoeur. Poate că „ploconeală” era un termen prea dur, 
dar se ghicea un fel de frică. Francoeur era tot atât de temător 
că nu-l putea mulțumi pe omul acela pe cât era și Tessier că nu-l 
putea mulțumi pe Francoeur. 

La început, lucrul ăsta îl amuzase pe Tessier, dar apoi 
zâmbetul i se topise când își dăduse seama că exista cineva 
care îl speria pe cel mai înfricoșător om pe care îl cunoștea el. 

În cele din urmă, Francoeur s-a lăsat pe spate, legănându-se 
un pic în scaun. 

— Trebuie să mă întorc la musafirii mei. Văd că a mers bine. 

— Perfect. 


50 Pe mâine! (în b. franceză, în original). (N.red.). 
51 Fel de mâncare specific canadian, constând în cartofi prăjiți cu brânză și sos. (N.t.). 


VP - 204 


Tessier și-a păstrat chipul impasibil și vocea neutră. Învăţase 
să oglindească atitudinea șefului lui. 

— Eram complet echipați, am mers până acolo cu dubiţa 
pentru raiduri. Când am ajuns, Beauvoir abia se mai ţinea pe 
picioare. M-am asigurat că niște probe o să sfârșească într-un 
săculeț, în buzunarul lui, alături de complimentele mele. 

— Nu mă interesează detaliile, a spus Francoeur. 

— lertaţi-mă, domnule. 

Tessier știa că nu spune asta fiindcă vrea să facă figuri. Ci pur 
și simplu pentru că nu-i păsa. Tot ce-l interesa era ca planul să 
fie dus la bun sfârșit. Detaliile le lăsa pe seama subordonaților 
lui. 

— Vreau să-l mai trimiţi într-un raid. 

— Încă unul? 

— Ai vreo problemă cu asta, inspectore? 

— După părerea mea, este pierdere de timp, domnule. 
Beauvoir și-a luat-o. Acum a trecut dincolo de limită, atârnă în 
gol. Doar că n-a căzut încă. Dar o să cadă. Pentru el nu mai este 
drum de întoarcere și nici n-are la ce să se întoarcă. A pierdut 
totul, și știe asta. Nu mai este necesar încă un raid. 

— Așa zici? Crezi că treaba asta este despre Beauvoir? 

Calmul acela ar fi trebuit să-l avertizeze. Sau urma aceea de 
zâmbet. Dar inspectorul Tessier nu-l mai privea pe Francoeur în 
ochi. 

— Imi dau seama că este vorba despre inspectorul-șef 
Gamache. 

— Da? 

— Dar vedeţi aici... 

Tessier s-a aplecat și a arătat spre ecranul computerului. Nu 
observase că ochii superintendentului-șef nu se desprinseseră 
deloc de el. Nu se clintiseră. Abia dacă clipiseră. 

— Raportul psihologului, dr. Fleury. Gamache era foarte 
supărat astăzi, când a venit să-l vadă. Sâmbătă. 

Și-a dat seama prea târziu să se uite în ochii aceia de gheaţă. 

— Am cules asta din computerul doctorului Fleury, în această 
după-amiază târziu. 

Sperase după vreun semn de aprobare. Un ușor dezgheț. Un 
semn de viață. Dar n-a întâlnit decât o uitătură moartă. 

— Spunea că Gamache a pierdut complet controlul. Că 
aiurează de-a binelea. Nu vă dați seama? 


VP - 205 


Ori că spunea vorbele astea, ori că-și trăgea un glonţ în cap, 
era același lucru. Poate chiar și-l trăsese deja. Francoeur își 
dădea seama de absolut orice, cu zece pași înaintea celorlalți. 
De aceea se și aflau pe punctul de a reuși. 

Existaseră câteva piedici neașteptate. Raidul de la fabrică 
fusese unul dintre ele. Când lucrătura aia nenorocită fusese dată 
în vileag. Gamache, din nou. 

Dar treaba asta făcea ca raportul să fie chiar mai grozav. 
Superintendentul-șef ar fi trebuit să fie mulțumit. Atunci de ce 
se uita așa la el? Tessier simţea cum i se răcește sângele în 
vine, cum i se îngroașă și-i îneacă inima. 

— Dacă Gamache încearcă vreodată să facă publică toată 
povestea, poate fi dezvăluit discret raportul propriului său 
terapeut. O să-și piardă toată credibilitatea. Nimeni nu o să dea 
crezare unui om care... 

Tessier s-a uitat peste raport, disperat să găsească propoziţia 
perfectă. A găsit-o și a citit: „... suferă de mania persecuției. 
Vede peste tot conspirații și uneltiri”. _ 

Tessier a mers mai departe, citind repede. Incercând să 
creeze între el și Francoeur un val de cuvinte liniștitoare. 

„Inspectorul-șef Gamache nu este doar un om suferind”, a 
citit el, „ci și tulburat. Când mă voi întoarce din vacanța de 
Crăciun, voi recomanda să fie eliberat din activitate”. 

Tessier și-a ridicat ochii și a întâlnit din nou privirea aceea de 
gheaţă. Nimic nu se schimbase. Cuvintele alea, dacă reușiseră 
să pătrundă mai în adâncime, nu dăduseră decât peste un alt 
strat de gheaţă. Mai rece. Mai vechi. Nesfârșit. 

— Este izolat, a spus Tessier. Inspectorul Lacoste este singura 
rămasă din echipa lui de anchetatori. Restul fie s-au transferat 
singuri, fie i-aţi mutat dumneavoastră. Chiar și ultimul său aliat 
din poziţiile superioare, superintendentul Brunel, l-a abandonat. 
Și ea crede că vorbește prostii. Aţi primit înregistrările din biroul 
ei. Și Gamache spune și el același lucru. 

Încă o dată, Tessier a frunzărit raportul terapeutului. 

— Vedeţi? Recunoaște că au plecat la Vancouver. 

— Poate că au plecat, dar au ajuns prea aproape. 

În fine, Francoeur a vorbit. 

— Soţul lui Therese Brunel s-a dovedit a fi mai mult decât un 
hacker de weekend. Aproape că și-a dat seama despre ce e 
vorba. 


VP - 206 


Avea un ton de conversaţie banală, în contrast cu privirea 
glacială. 

— Dar n-a reușit totuși, a spus Tessier, doritor să-și asigure 
șeful că totul e în regulă. Și s-a speriat de moarte. Brunel și-a 
închis computerul. Și nu s-a mai întors de atunci. 

— A văzut prea mult. 

— Habar n-are ce-a văzut, domnule. N-o să fie în stare să 
pună lucrurile cap la cap. 

— Dar Gamache, da. 

A fost rândul lui Tessier să zâmbească. 

— Dar doctorul Brunel nu i-a spus nimic. lar acum el și 
superintendentul sunt în Vancouver, cât se poate de departe de 
Gamache. L-au abandonat. E pe cont propriu. A recunoscut și 
asta în faţa terapeutului. 

— Unde se află acum? _ 

— Investighează uciderea cvintuplei. Işi petrece cea mai mare 
parte a timpului într-un sătuc din Townships, și când nu este 
acolo e distras de Beauvoir. E prea târziu. Acum nu se mai poate 
opri. În plus, nici măcar nu știe ce se petrece. 

Superintendentul-șef Francoeur s-a ridicat. Încet. Intenţionat. 
Și a dat ocol biroului. Tessier s-a răsucit cu scaunul și s-a ridicat, 
apoi s-a dat înapoi, tot mai mult, până când s-a trezit cu spatele 
lipit de bibliotecă. 

Francoeur s-a oprit la câţiva centimetri de adjunctul lui, cu 
ochii în ochii lui Tessier. 

— Ştii ce-i în joc? 

Tânărul a încuviinţat din cap. 

— Ştii ce se întâmplă dacă reuşim? 

Tessier a dat iar din cap. 

— Și știi ce se întâmplă dacă nu ne iese? 

Lui Tessier nici nu-i dăduse prin cap că ar fi posibil așa ceva, 
dar acum, când se gândea la asta, a înţeles ce ar fi însemnat un 
eșec. 

— Vreţi să mă ocup de Gamache, domnule? 

— Încă nu. Ar ridica prea multe întrebări. Trebuie să ne 
asigurăm că doctorul Brunel și Gamache nu se apropie la mai 
puţin de o mie de kilometri unul de altul. S-a-nțeles? 

— Da, domnule, să trăiţi! 

— Dacă ţi se pare că Gamache se apropie și mai mult, trebuie 
să-l distragi. N-ar trebui să fie prea greu. 


VP - 207 


În timp ce se îndrepta spre mașina lui, Tessier și-a dat seama 
că Francoeur avea dreptate. N-ar fi trebuit să fie prea dificil. 
Doar un brânci micuţ de tot și Jean-Guy Beauvoir se va prăbuși, 
în fine. Și va ateriza pe inspectorul-șef Gamache. 


VP - 208 


Douăzeci și trei 


Jérôme și Thérèse îl plimbau pe Henri în jurul parcului. A doua 
oară. Adânciţi în conversaţie. Era un ger cumplit, dar aveau 
nevoie de aer curat. 

— Deci Armand a investigat ce i-a spus bătrâna Cree, a spus 
Jérôme. Și a aflat că-i spusese adevărul. Ce-a făcut atunci? 

— S-a asigurat pe deplin că acest caz era fără fisură, apoi a 
mers cu dovezile în consiliu. 

Așa cum știa și Jérôme, era vorba despre consiliul 
superintendenţilor. Conducerea poliţiei. Acum făcea parte din el 
și Therese, dar pe atunci era un agent inferior, un nou recrut. 
Fără să realizeze ce cutremur era aproape să clatine tot ce se 
simţise până atunci stabil în poliţie. 

Slujire, Integritate, Dreptate. Mottoul de la Sûreté. 

— Știa că era aproape imposibil să-i convingă pe 
superintendenți și, chiar dacă-i convingea, aveau să-l protejeze 
pe Arnot și reputaţia instituţiei. Armand a abordat câţiva 
membri ai consiliului despre care credea că vor reacţiona. Unul 
a făcut-o, celălalt nu. Și i-au forţat mâna. A cerut o întrevedere 
cu cei din consiliu. Arnot și alţi câţiva deja bănuiau, probabil, ce 
se întâmplă. La început, cei din consiliu au refuzat. 

— Şi de ce s-au răzgândit? a întrebat Jérôme. 

— Armand a ameninţat că face publică povestea. 

— Glumești. 

Dar chiar în momentul în care a spus-o, Jérôme și-a dat seama 
că avea sens. Sigur că așa ar fi făcut. Descoperise ceva atât de 
oribil, atât de cumplit, încât simțea că nu mai datorează 
conducerii Sûreté loialitatea lui. El era loial Quebecului, nu unei 
adunături de moși din jurul unei mese lăcuite, în care își priveau 
cu toții feţele atunci când luau decizii. 

— Și ce s-a întâmplat la întâlnire? 

— Arnot și adjunctul lui, cei împotriva cărora Armand avea 
cele mai multe dovezi, au fost de acord să-și dea demisia. S-au 
retras, iar Sûreté urma să plece de pe teritoriul Cree și fiecare 
trebuia să-și vadă de viaţa lui. 

— Armand a învins, a spus Jérôme. 


VP - 209 


— Nu. A cerut mai mult. 

Zăpada scârţâia sub tălpile lor, în timp ce-și făceau încet 
turul, în lumina celor trei copaci uriași. 

— Mai mult? 

— A spus că nu-i destul. Nici pe departe. A cerut ca Arnot și 
restul să fie arestaţi și acuzaţi de crimă. A susţinut că tinerii 
Cree care muriseră meritau să li se facă dreptate. Că părinţii lor 
și cei care-i iubeau meritau niște răspunsuri și niște scuze. Și o 
garanţie că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Consiliul a 
acceptat fără tragere de inimă, după o dezbatere aprigă. N-au 
avut de ales. Armand avea toate dovezile. Știau că, dacă 
lucrurile vor fi făcute publice, va fi distrusă toată reputaţia 
Sûreté, căci exact capul instituţiei era acuzat de ucidere. 

Asta a fost cazul Arnot. 

Jérôme, ca și restul Quebecului, îl urmărise. Fusese, în multe 
sensuri, felul în care îl cunoscuse pe Gamache. Îl văzuse la știri, 
mergând la tribunal, singur, în fiecare zi. Vânat de jurnaliști. 
Răspunzând politicos unor întrebări nepoliticoase. 

Depunând mărturie împotriva propriilor să-i fraţi de arme. 
Clar. Complet. Limpezind lucrurile și povestind faptele cu vocea 
lui moderată, socotită. 

— Dar mai e ceva, a spus Therese în șoaptă. Ceva ce nu a 
apărut în hârțoage. 

— Mai mult de-atât? 

e 

— Pot să-ţi fac un ceai, madame? a întrebat-o Gamache pe 
Ruth. 

Erau pentru a doua oară în mica ei bucătărie. Ruth o pusese 
pe Rosa pe pat și își scosese paltonul, dar nu se oferise să ia și 
haina lui Gamache. 

Bărbatul găsise o pungă desfăcută de Lapsang souchong”? și 
stătea cu ea în mână. Ruth a mijit ochii spre ea. 

— Ala-i ceai? Asta explică niște lucruri... 

Gamache a pornit fierbătorul. 

— Îmi place afumat. 

— Păi, credeam... 

Ruth a făcut semn din cap spre punguţă. 


52 Ceai negru chinezesc, foarte tare, ale cărui frunze au fost afumate la foc din lemn 
de pin. (N.red.). 


VP - 210 


Gamache s-a holbat la ea pentru câteva clipe, înainte de a 
înţelege la ce se referă. 

— Afumat, a spus el. Nu „fumat”. 

— A, da. 

Gamache a turnat apă fierbinte în ibricul de ceai și a 
amestecat bine, înainte de a turna în căni. Ruth se prăbușise pe 
un scaun și îl privea cum pune câte o linguriţă de ceai negru în 
ibricul ciobit și pătat. 

— Așadar, este timpul să-ţi dai jos din cârcă albatrosul, a spus 
Ruth. 

— Asta este un eufemism? a întrebat-o Gamache și apoi i-a 
auzit pufăitul. 

A turnat peste ceai apa clocotită și a acoperit ibricul. Apoi i s- 
a alăturat la masă. 

— Unde este Beauvoir? l-a luat Ruth la întrebări. Și nu-mi 
servi mie rahaturile alea că a primit altă misiune. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu-ţi pot spune detaliile, a spus Gamache. Nu-i povestea 
mea, ca s-o pot spune. 

— Atunci de ce ai mai venit aici? 

— Pentru că știu că erai îngrijorată. Și tu ţii la el. 

— Este bine? 

Gamache a scuturat din cap. 

— Trebuie să fiu mămoasă? a întrebat Ruth, iar Gamache a 
zâmbit, în timp ce turna ceaiul. 

Au rămas în tăcere, sorbind din căni. Apoi el i-a spus despre 
Jean-Guy ce îi putea spune. Și a simţit cum povara devine mai 
ușoară. 

(J 

Soții Brunel mergeau într-o linişte deplină, spartă numai de 
sunetul ghetelor lor pe zăpada înghețată. Ceea ce odată era 
enervant, un zgomot care rupsese tăcerea, acum suna ocrotitor, 
chiar reconfortant. O prezență umană în această poveste a 
lipsei de omenie. 

— Consiliul din Sûreté a votat ca Pierre Arnot și ceilalți să nu 
fie arestați imediat, a spus Thérèse, ci să li se dea câteva zile ca 
să-și pună treburile în ordine. 

Jérôme s-a gândit un pic la asta. La folosirea acelor cuvinte, și 
nu a altora. 

— Vrei să zici...? 


VP - 211 


Therese n-a spus nimic, forțându-l pe el să rostească vorbele: 

— ... să se sinucidă? 

— Armand a protestat faţă de acest lucru, dar consiliul a votat 
și chiar Arnot însuși și-a dat seama că era singura cale de ieșire. 
Un glonţ în cap. Urmau să meargă pe un câmp de vânătoare, 
departe. Trupurile lor și mărturiile aveau să fie găsite mai târziu. 

— Dar... 

Jérôme își pierduse din nou cuvintele, încercând să strângă 
laolaltă gândurile care-i alergau prin minte. 

— Dar a fost un proces. L-am văzut. Ala era Arnot, nu-i așa? 

— El era. 

— Deci ce s-a întâmplat? 

— Armand a nesocotit ordinele. S-a dus pe câmp și i-a arestat. 
l-a adus înapoi la Montréal, încătușați, și a completat el însuși 
actele. Multiple acuzaţii de crimă de gradul întâi. 

Therese s-a oprit. Jérôme s-a oprit. Zgomotul reconfortant al 
zăpezii strivite s-a oprit. 

— Dumnezeule mare, a șoptit Jérôme. Nu mă mir că-l urăște 
conducerea. 

— Dar trupele îl adoră, a spus Thérèse. Fără să aducă rușinea 
asupra instituţiei, procesul a arătat că există corupţie, așa că a 
făcut dreptate. Corupţia din Sûreté a șocat opinia publică. Cel 
puţin o parte din ea. Dar ceea ce a surprins la fel de mult a fost 
nivelul de decenţă. În timp ce conducerea s-a strâns în secret în 
jurul lui Arnot, corpul de polițiști de la Sûreté a trecut de partea 
inspectorului-șef. Și publicul la fel, cu siguranţă. 

— Slujire, Integritate, Dreptate, a citat Jérôme mottoul pe care 
Thérèse îl avea scris deasupra biroului ei de acasă - și ea credea 
în el. 

— Oui. Dintr-odată, mottoul ăsta a devenit pentru trupe mai 
mult decât niște simple cuvinte. Singura întrebare rămasă fără 
răspuns a fost de ce a făcut superintendentul-șef Arnot toate 
lucrurile alea, a spus Therese. 

— Arnot nu a spus nimic? a întrebat Jérôme, privind în jos, 
spre picioare. Căci nu îndrăznea să privească spre nevastă-sa. 

— A refuzat să depună mărturie. Pe parcursul procesului și-a 
susținut nevinovăția. A spus că este un puci, un linșaj pus la cale 
de un inspector-șef corupt și avid de putere. 

— Nu și-a explicat niciodată faptele? 

— A spus că n-are ce să explice. 


VP - 212 


— Și unde este acum? 

— La tratament. 

— Pardon? 

— Tratament. Locul unde sunt ţinuţi cei mai răi infractori, a 
spus Therese. 

— Îi ţineţi la tratament? E o treabă înţeleaptă? 

Therese s-a holbat la soţul ei și apoi, pentru prima dată de 
când începuseră conversaţia asta, a râs. 

— Adică Unitatea de Tratament Special? din penitenciarul de 
maximă siguranţă. UTS. 

— Acum are mai mult sens, a acceptat Jérôme. Și Francoeur? 

— El... 

Therese Brunel și-a început răspunsul, dar apoi s-a oprit. Se 
auzea ceva. Venea spre ei, din întuneric. 

Scârț. Scârț. Scârţ. 

Nici repede, nici încet. Fără grabă, dar nici tărăgănat. S-au 
oprit, doi oameni bătrâni încremeniţi pe loc. Jérôme s-a înălţat 
cât a putut. Se uita fix în întuneric, încercând să nu se 
gândească la faptul că doar amintirea acelui nume îl întrupase 
pe cel pomenit. 

Și pașii se apropiau și mai mult. Măsuraţi. Siguri. 

— Aici am greșit eu, a venit o voce din întuneric. 

— Armand, a spus Therese, râzând nervos. 

— lisuse, a intervenit Jérôme. Aproape că ne-a trebuit 
pampers. 

— Scuze, a spus Șeful. 

— Cum a mers cu doamna Zardo? l-a întrebat Jérôme. 

— Am vorbit un pic. 

— Despre ce? a intervenit Thérèse. Cazul Ouellet? 

— Nu. 

S-au îndreptat toți trei, și Henri, spre casa lui Emilie Longpré. 

— Despre Jean-Guy. Voia să știe ce s-a întâmplat. Thérèse era 
tăcută. Era pentru prima dată când Armand pronunța numele 
tânărului, deși ea bănuia că se gândea la el aproape tot timpul. 

— N-am putut să-i spun prea multe, dar am simțit că-i datorez 
să afle câte ceva. 

— De ce? 


53 Special Handling Unit (în Ib. engleză, în original), închisoarea cea mai bine păzită 
din Canada. (N.red.). 


VP - 213 


— Păi ea și Jean-Guy au dezvoltat o anumită aversiune unul 
faţă de celălalt. 

Therese a zâmbit. 

— Parcă și văd. 

Gamache s-a oprit și i-a privit pe cei doi. 

— Discutaţi despre cazul Arnot. De ce? ` 

Thérèse și Jérôme au schimbat o privire. In cele din urmă, 
Jérôme a răspuns: 

— Îmi pare rău, ar fi trebuit să-ți spun imediat, dar am fost 
prea... 

Speriat, recunoaşte. Speriat. 

„speriat, a spus el. În ultimele mele cercetări, am dat 
peste un nume. Era într-un document îngropat adânc de tot. 

— Despre crimele de pe teritoriul Cree? a întrebat Gamache. 

— Nu. Este un dosar mult mai recent. 

— Și nu ai spus nimic? 

Vocea lui Armand era limpede, calmă și întunecată ca 
noaptea. 

— Am găsit numele ăsta chiar înainte să venim aici. M-am 
gândit că s-a terminat. Că rămânem aici pentru o vreme, stăm 
pitiţi, astfel încât Francoeur și ceilalţi să-și dea seama că nu 
suntem o ameninţare. 

— Și apoi ce să facem? a întrebat Gamache. 

Nu era furios. Ci doar curios. Ba chiar înțelegător. De câte ori 
nu-și dorise și el același lucru? Să-și dea demisia și să plece. El 
și Reine-Marie ar fi putut găsi un locșor frumos în Saint-Paul de 
Vence, în Franţa. Departe de Quebec. De Francoeur. 

În mod sigur îi ajunsese. În mod sigur îi ajunsese și lui Reine- 
Marie. În mod sigur era rândul altcuiva. 

Dar nu venise momentul. Încă era rândul lui. 

Și îi băgase în asta și pe cei doi Brunel. Nici ei, nici el nu se 
puteau încă debarasa de povara asta. 

— Este un vis nebunesc, a recunoscut Jérôme, ostenit. O 
dorință. 

— Ce spune dosarul ăla despre Pierre Arnot? a întrebat 
Gamache. 

— N-am reușit să-l citesc. 

Chiar și în întuneric, Jérôme îl simțea pe Gamache 
cercetându-l cu privirea. 

— Și Francoeur? a întrebat Șeful. Era și el menţionat? 


VP - 214 


— Doar vag, a spus Jérôme. Dacă aș reuși să intru din nou 
online, m-aș putea uita mai bine. 

Gamache a dat din cap spre șosea. Un vehicul înainta lent 
spre părculeţ, apoi s-a oprit exact în fața lor. Era o camionetă 
veche și trâncănită, Chevrolet, cu roţi de iarnă dintre cele ieftine 
și plină de rugină. Ușa s-a deschis cu un scârţăit și șoferul a sărit 
jos. Bărbat sau femeie, era imposibil de spus. 

Henri, care abia dacă scotea vreun sunet, a mârâit gros. 

— Sper să merite, s-a auzit o voce. 

O voce de femeie. Bosumflată. Tânără. Thérèse Brunel s-a 
întors spre Gamache. 

— Doar n-ai făcut așa ceva, a șoptit ea. 

— A trebuit s-o fac, Therese. 

— La fel de bine ai fi putut să ne îndesi un pistol în gură, a 
spus ea. Ar fi fost mai puţin dureros. 

L-a prins pe Șef de braț, l-a târât câţiva pași mai încolo, 
departe de camionetă, și i-a șoptit agitată, drept în faţă: 

— Ştii că este una dintre cei pe care îi bănuim că au lucrat cu 
Francoeur, ca să dea publicităţii filmul despre raidul ăla? Era 
omul perfect pentru asta. Avea acces, capacitate și 
personalitatea potrivite. 

Therese a aruncat o privire spre silueta care desena o gaură 
întunecată pe fundalul luminilor vesele de Crăciun. 

— Aproape sigur lucrează împreună cu Francoeur. Ce-ai făcut, 
Armand? 

— Era un risc pe care trebuia să mi-l asum, a insistat el. Dacă 
lucrează într-adevăr cu Francoeur, suntem terminaţi, dar am fi 
fost oricum. Poate că este una dintre puţinii care ar fi putut să 
facă publică filmarea, dar este totodată și una dintre puţinii care 
ne poate aduce înapoi online. 

Cei doi ofiţeri superiori de la Poliţie s-au privit unul pe celălalt. 

— Ştii asta, Thérèse, a spus Gamache, insistând. N-am avut 
de ales. 

— Ai avut de ales, Armand, a șuierat Therese. Cel puţin de 
data asta, ar fi trebuit să mă consuli. Să ne consulți. 

— Tu n-ai lucrat cu ea, eu da, a spus Gamache. 

— Și de când te pricepi tu așa la oameni? Asta e, Armand? 
De-aia este Jean-Guy acolo unde este? De-aia departamentul 
tău e pustiu? De-aia ne ascundem aici și singura ta speranţă 


VP - 215 


este unul dintre foștii tăi agenţi, și nici despre acela nu știi dacă- 
ți este sau nu loial? 

Cuvintele au căzut în tăcere. În tăcere și într-o respiraţie 
lungă, lungă, care semăna cu un abur. 

— Scuză-mă, a spus el într-un final, trecând pe lângă Therese 
Brunel, spre șosea. 

— Pot să ajut cu ceva? a întrebat Jérôme, un pic stânjenit. 

Auzise și el ce a spus Thérèse. Bănuia că a auzit și tânăra. 

— Mergi înăuntru, Jérôme, a spus Gamache. Mă ocup eu de 
asta. 

— N-a vorbit serios, să știi. 

— Ba da, a răspuns Gamache. Și are dreptate. 

După ce cuplul Brunel a intrat în casă, Armand s-a întors către 
nou-venită. 

— Ai auzit discuţia? 

— Da. Nenorocita asta paranoică. 

— Nu vorbi așa în faţa mea, agent Nichol. O să fii 
respectuoasă și cu mine, și cu cei doi Brunel. 

— Deci ea era, a spus femeia, scrutând noaptea. 
Superintendentul Brunel. N-aș fi zis. Aprigă companie. Nu mă 
place. 

— Nu are încredere în tine. 

— Dar dumneavoastră, domnule? 

— Ți-am cerut să vii aici, nu? 

— Da, dar n-aţi avut de ales. 

Era prea întuneric ca să-i vadă chipul, însă Gamache era sigur 
că zâmbea dispreţuitor. Și s-a întrebat cât de mare era greșeala 
pe care o făcuse. 


VP - 216 


Douăzeci și patru 


În dimineaţa următoare, au muncit toţi patru ca să instaleze 
echipamentul adus de la Montreal de agenta Yvette Nichol. L-au 
cărat în vârful dealului, de la casa lui Emilie până la vechea 
școală. 

Olivier îi dăduse cheia lui Gamache, fără să pună nicio 
întrebare. lar Gamache nu-i dăduse nicio explicaţie. Când au 
descuiat, i-a întâmpinat o pală de aer stătut, ca și când bătrâna 
școală cu o singură sală de clasă își ținuse răsuflarea ani de zile. 
Era plin de praf și încă mirosea a cretă și a cărți. lnăuntru era 
cumplit de frig. O sobă pe lemne, neagră și pântecoasă, stătea 
drept în mijloc, iar pe ziduri se găseau atârnate hărți și tabele. 
Matematică, științe, scriere. O tablă neagră, uriașă atârna 
dominator în fața clasei, deasupra catedrei. 

Dispăruseră cele mai multe dintre bănci, însă de-a lungul 
pereţilor stăteau rezemate câteva măsuţe. 

Gamache a survolat încăperea cu privirea și a dat din cap. Se 
putea face. 

A apărut și Gilles și i-a ajutat să care cablurile, terminalele, 
monitoarele și tastaturile. 

— Cam vechi astea, a comentat el. Sunteţi siguri că mai 
funcționează? 

— Funcţionează, l-a repezit Nichol, studiindu-l pe bărbatul 
acesta grizonant. Te cunosc. Ne-am întâlnit ultima dată când am 
fost aici. Vorbești cu copacii. 

— Vorbește cu copacii? a bombănit Therese spre Gamache, 
când a trecut pe lângă el cu o cutie cu echipamente în brațe. 
Doi din doi, inspectore-șef. Ce mai urmează? Hannibal Lecter"? 

Într-o oră, toate echipamentele fuseseră mutate din casa lui 
Emilie în vechea școală. Agenta Nichol se dovedise mai de 
ajutor decât ar fi putut spera cineva, mai ales Gamache. Ceea 
ce îl făcea să se simtă și mai rău. O singură dată îi pusese la 
îndoială ordinele. 


54 Protagonist sociopat, criminal în serie și canibal, al mai multor romane polițiste ale 
scriitorului american Thomas Harris, devenit celebru mai ales datorită ecranizării după 
Tăcerea mieilor, cu Anthony Hopkins în rolul principal. (N.red.). 


VP - 217 


— Pe bune? se întorsese ea spre Gamache, când acesta îi 
spusese ce trebuie să facă. Asta-i planul dumitale? 

— Ai unul mai bun, agent Nichol? 

— Să montăm echipamentele în livingul lui Emilie Longpre. E 
mai bine așa. 

— Pentru tine, da, i-a explicat Gamache. Dar cu cât e mai 
mică distanţa pe care trebuie să întindem cablurile, cu atât mai 
bine. Știi și tu asta. 

Recunoscuse că așa e, cam cu o jumătate de gură. 

Nu-i spusese celălalt motiv. Dacă erau descoperiţi, dacă 
semnalul ar fi fost urmărit, dacă Francoeur, Tessier și ceilalţi ar 
fi apărut pe sprânceana dealului, voia ca ţinta să fie școala 
abandonată. Nu o casă în mijlocul sătucului Three Pines. Școala 
nu era foarte departe, dar poate că era suficient. 

Dacă reușeau, succesul s-ar fi decis, bănuia el, la secunde și 
milimetri. 

— Ştii că s-ar putea să nu meargă, a spus Nichol, în timp ce se 
târa pe sub vechea catedră. 

Școala fusese părăsită cu mulţi ani în urmă. Copiii din Three 
Pines nu mai puteau să meargă la școală și să vină acasă pentru 
prânz. Acum erau duși cu autobuzul la Saint-R&mi, zilnic. Ăsta 
era progresul. 

Odată ce au avut tot echipamentul la faţa locului, Gilles i-a 
părăsit. Prin fereastra murdară a școlii, Gamache îl privea pe 
pădurarul cu barbă roșie cărându-și rachetele pentru zăpadă în 
susul dealului, în căutarea postului de vânătoare. Trecuse mult 
timp de când nu-l mai văzuseră, nici el, nici Gilles, și Gamache 
spera și se ruga să mai fie încă acolo. 

Un zgomot de metal l-a făcut să se întoarcă spre încăpere. 
Superintendentul Brunel îndesa în sobă ziare vechi și surcele, 
încercând s-o facă să funcţioneze. In momentul ăsta, școala era 
un congelator. 

In timp ce agenta Nichol și Jérôme Brunel lucrau ca să 
conecteze echipamentul, inspectorul-șef Gamache s-a îndreptat 
spre una dintre hărțile Quebecului, întinsă pe perete. A zâmbit. 
Cineva plasase un punct micuţ, la sud de Montreal. La nord de 
Vermont. Lângă vântosul râu Bella Bella. Și scrisese acolo, cu 
litere mici, perfecte, un singur cuvânt. Acasă. 

Era singura hartă de pe lume care arăta localizarea satului 
Three Pines. Superintendentul Brunel începuse să bage în sobă 


VP - 218 


bușteni tăiaţi în patru. Gamache auzea părâitul și trosnetul 
lemnului bine uscat și simţea mirosul vag și dulce al fumului. 
Curând, dacă Therese Brunel o îngrijea bine, soba avea să 
radieze căldură și își puteau scoate hainele, căciulile și 
mănușile. Dar nu acum. larna pusese stăpânire pe această 
clădire veche și nu era ușor s-o alungi. 

Gamache s-a îndreptat spre Therese. 

— Pot să-ţi dau o mână de ajutor? 

Ea a aruncat încă un buștean în foc și l-a împins, ca să-l 
cuprindă focul. 

— Eşti bine? a întrebat-o Gamache. 

Therese și-a luat ochii de la foc și a privit prin încăpere. 
Jérôme stătea la un birou, organizându-și un post de lucru cu 
monitoare, tastaturi și cutii subţiri de metal. De sub un birou se 
vedea ieșind fundul agentei Nichol, care conecta echipamentele. 

Ochii i s-au întors spre Gamache. 

— Nu, nu-s bine. Asta-i o nebunie, Armand, a spus Therese, cu 
voce joasă. Chiar dacă nu lucrează pentru Francoeur, tipa este 
labilă. Știi și tu. Minte, manipulează. A lucrat pentru tine și ai 
concediat-o. 

— Am transferat-o la subsol. 

— Ar fi trebuit s-o concediezi. ` 

— Pentru ce? Pentru că a fost arogantă și grobiană? In Sûreté 
abia dacă au mai rămas câțiva agenți pentru care treaba asta să 
fie motiv de destituire. Da, este o figură, dar uită-te la ea. 

Și-au îndreptat amândoi privirea într-acolo. Nu puteau să-i 
vadă decât fundul, în aer, ca al unui terrier care îngroapă un os. 

— Ei, poate nu-i cel mai bun moment ca să ne facem o 
părere, a spus Gamache cu un zâmbet, însă Therese nu vedea 
nimic de râs. Am trimis-o la subsol, pentru monitorizarea 
comunicaţiilor, pentru că am vrut să învețe să asculte. 

— Și a mers? 

— Nu perfect, a recunoscut el. Dar s-a întâmplat altceva. 

A privit iar în direcţia agentei Nichol. Acum stătea turcește 
sub birou, descurcând cu grijă o încâlceală de cabluri. Ciufulită, 
nepieptănată, în haine care nu i se prea potriveau. Puloverul era 
scămoșat și prea strâmt, blugii aveau o croială nepotrivită 
pentru corpul ei, părul părea nespălat. Dar se concentra perfect. 

— În ore și ore de stat acolo și ascultat, agenta Nichol a 
descoperit toate chichiţele comunicaţiilor, a continuat Gamache. 


VP - 219 


Nu pe cele de natură verbală, ci electronică. A petrecut ore și 
ore rafinând tehnicile de culegere de informații. 

— Spionând, a spus Therese, apoi a reformulat: Hacking. Ştii 
că acum nu faci decât să aduci un argument pentru colaborarea 
ei cu Francoeur. 

— Oui, a spus el. O să vedem. Ştii că a bănuit-o și 
departamentul de infracţiuni Informatice. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Au respins-o ca fiind labilă. Nu cred că Francoeur ar lucra 
cu cineva pe care nu-l poate controla. 

— Așa că ai adus-o tu aici? 

— Nu ca pe vreo companie spirituală, ci pentru treaba asta. 

A arătat cu o bucată de lemn în direcţia lui Nichol, și 
superintendentul Brunel a privit într-acolo. Și a văzut-o pe 
tânăra și ciudata agentă stând tot în aceeași poziţie, sub birou. 
Tăcută, atentă, transformând haosul de fire și cutii în conexiuni 
ordonate. 

Cu o privire neîndurătoare, Therese s-a întors spre Gamache. 

— Poate că agentul Yvette Nichol este bună în ceea ce face, 
dar întrebarea este (și este singura pentru care se pare că nu ai 
un răspuns) care-i, de fapt, jobul ei? Adevăratul ei job? 

Inspectorul-șef Gamache nu avea niciun răspuns pentru asta. 

— Amândoi știm că e probabil să lucreze pentru Francoeur. El 
i-a dat niște ordine și ea le-a executat. A găsit filmul, l-a editat și 
l-a distribuit. Ca să-ţi facă rău. Să știi că nu te iubește toată 
lumea. 

Gamache a dat din cap. 

— Și eu am aceeași impresie. 

Din nou, Therese n-a zâmbit deloc. 

— Francoeur vede exact calităţile pe care le vezi și tu. Cu o 
singură excepţie. 

Superintendentul Brunel s-a aplecat spre inspectorul-șef și a 
coborât și mai mult vocea. Simțea mirosul parfumului ei 
sofisticat și ușoara aromă de mentă a respirației. 

— El știe că fata este sociopată. Că n-are conștiință. Că ar 
face orice doar ca să se distreze. Sau ca să facă rău cuiva. Mai 
ales ţie. Sylvain Francoeur a înţeles treaba asta. A cultivat-o. A 
folosit-o. Și tu ce-ai văzut? 


VP - 220 


S-au uitat amândoi spre tânăra cea palidă, care ţinea ridicat 
un cablu și îl privea cam cu aceeași expresie pe care o avea 
Ruth seara trecută, când se uita la flacăra chibriturilor. 

— Tu ai văzut un alt suflet pierdut, care trebuie salvat. Ai luat 
o decizie și ai adus-o aici, fără să ne consulţi. Unilateral. 
Aroganţa ta se poate foarte bine să ne coste... 

Therese Brunel nu și-a terminat propoziţia. Nici nu trebuia s-o 
facă. Știau amândoi care ar putea fi prețul. 

A trântit ușița de fier forjat a sobei cu atâta forță, încât 
zgomotul de metal a făcut-o pe Yvette Nichol să sară în sus și să 
se dea cu capul de masă. 

Atunci, de sub catedră a explodat o serie de înjurături cum 
micuța școală probabil că nu mai auzise vreodată. 

Dar Therese nu le-a auzit. Nici Gamache. Superintendentul 
ieșise din încăpere, trântind ușa în nasul lui Gamache, care 
venea după ea. 

— Therese! a strigat-o el, prinzând-o din urmă la jumătatea 
potecii deszăpezite. Așteaptă! 

Femeia s-a oprit, dar a rămas cu spatele la el. Incapabilă să-l 
privească. 

— Să mă ferească Dumnezeu, Armand, dar dacă aș putea, ți- 
aș da foc. 

S-a întors spre el mai furioasă decât o văzuse vreodată. 

— Eşti arogant și egoist. Crezi că te pricepi la oameni, dar ești 
la fel de praf ca noi, ceilalţi. Și uite ce-ai făcut de data asta! 

— Îmi pare rău, Thérèse, trebuia să vă fi consultat pe tine și 
pe Jérôme. 

— Și de ce n-ai făcut-o? 

El s-a gândit un moment. 

— Pentru că m-am temut că o să mă refuzi. 

Therese s-a holbat la el, încă furioasă, dar luată pe 
nepregătite de inocenţa lui Gamache. 

— Știu că agenta Nichol este instabilă, a continuat el. Știu că 
s-ar putea să fi lucrat cu Francoeur și că se poate să fi distribuit 
filmul. 

— lisuse, Armand, tu te auzi ce zici? l-a întrebat ea. Știu, știu, 
știu. 

— Încerc să-ţi spun că nu aveam de ales. Poate că a lucrat cu 
el, dar dacă n-a făcut-o, este singura noastră speranţă. N-o să-i 
simtă nimeni lipsa. Nimeni n-o să se ducă la subsol. Da, este 


VP - 221 


blocată emoţional, este rebelă și necioplită, dar este totodată și 
extraordinară în ceea ce face. În a găsi informaţii. Ea și Jérôme 
vor face o echipă minunată. 

— Asta dacă nu ne ucide. 

— Oui. 

— Și credeai că, dacă ne explici frumos, eu și Jérôme o să fim 
atât de tâmpiţi, încât să ajungem la aceeași concluzie? 

S-a uitat fix la el. 

— lartă-mă. Ar fi trebuit să vă zic. 

Privirea lui inteligentă a trecut pe lângă ea, apoi a urcat 
drumul, pe lângă sat. Therese a urmărit-o. 

— Dacă lucrează pentru Francoeur, a spus ea, înseamnă că 
sunt pe drum. Trebuie să-i fi spus că suntem împreună aici, și 
trebuie să-i fi spus și ce face. Și trebuie să-i fi spus și unde ne 
găsește. Dacă nu i-a spus încă, o s-o facă în curând. 

Gamache a dat din cap și a continuat să vegheze vârful 
dealului, pe jumătate așteptându-se să zărească un grup de 
mașini negre oprind în faţa lor, ca o scârnă pe zăpada albă. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. În orice caz, nu încă. 

— Trebuie să presupunem ce-i mai rău. Că omul știe că eu și 
Jérôme nu suntem în Vancouver, a spus Thérèse. Că nu te-am 
lăsat de izbeliște. 

Sunase ca și cum și-ar dori să fi făcut-o. 

— Că suntem cu toţii la Three Pines și încercăm în continuare 
să obţinem informaţii despre el. 

S-a întors spre Gamache și l-a privit insistent. 

— Cum să avem încredere în tine, Armand? De unde să știm 
că nu o să mai faci ceva fără să ne întrebi? 

— Și sunt sigurul care a ascuns informaţii? a întrebat-o el, mai 
furios decât s-ar fi așteptat, adăugând: Pierre Arnot. 

A scuipat numele acela spre ea. 

— Ce e mai de condamnat? Mai periculos? a întrebat 
Gamache. Un agent care lucrează sau nu cu Francoeur sau un 
criminal în masă? Un ucigaș psihopat care știe mai bine ca 
oricine cum merge treaba în Sûreté? Arnot este implicat în 
vreun fel în toate astea? 

S-a uitat la ea și i-a văzut obrajii îmbujoraţi. Therese a dat 
scurt din cap. 

— Jérôme aşa crede. Încă nu știe în ce fel, dar dacă putem 
face toată treaba să funcţioneze, o să afle. 


VP - 222 


— Și de cât timp ţine secret de tine numele ăsta? Sau de 
mine? Nu crezi că ne-ar fi folosit să știm? 

Ridicase tonul și se lupta să și-l coboare, să se controleze. 

— Oui, a răspuns Therese. Ne-ar fi folosit. 

Gamache a dat scurt din cap. 

— Acum, ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Greșeala lui nu o 
scuză pe a mea. N-a fost bine ce-am făcut. Promit să mă consult 
cu tine și cu Jérôme pe viitor. 

l-a întins mâna înmănușată. 

— Nu ne putem întoarce unii împotriva altora. 

Therese l-a privit fix. Apoi i-a întins și ea mâna. Dar nu i-a 
arătat și zâmbetul acela subțire. 

— De ce nu l-ai arestat și pe Francoeur în același timp cu 
Arnot și ceilalți? l-a întrebat ea, dând drumul mâinii lui. 

— N-am avut suficiente dovezi. Am încercat, dar erau numai 
suspiciuni. El era adjunctul lui Arnot. Era greu de imaginat că 
Francoeur nu a fost implicat în crimele din comunitatea Cree sau 
măcar că nu a știut de ele. Dar nu am putut găsi o legătură 
directă. 

— Dar ai găsit o legătură cu superintendentul-șef Arnot? a 
întrebat Therese. Atinsese ceva ce-l deranja de mult pe 
inspectorul-șef - cum naiba reușise să găsească probe directe 
împotriva superintendentului-șef, dar nu și împotriva adjunctului 
său. 

Pe atunci îl îngrijorase lucrul ăsta. Îl îngrijora și acum. Chiar 
mai mult decât înainte. 

Sugera faptul că ratase nu numai unele dintre încrengături, 
dar și sursa lor. A 

Sugerase că cineva îl protejează pe Sylvain Francoeur. Il 
acoperă. Și nu-l acoperise și pe Arnot. Cineva îl aruncase pe 
Arnot în cușca leilor. 

Oare era posibil? 

— Oui, a răspuns el. A fost greu de găsit, dar a existat dovada 
legăturii dintre Arnot și crime. 

— Și-a sustinut permanent nevinovăția, Armand. Nu crezi că... 

— Că era cu adevărat nevinovat? a întrebat Gamache, dând 
din cap. Nu. Nicio șansă. 

Dar, și-a spus în sinea lui, poate că Pierre Arnot nu era atât de 
vinovat pe cât îl crezuse. Sau poate că exista cineva și mai 
vinovat. Cineva care era încă în libertate. 


VP - 223 


— De ce a făcut toate lucrurile alea superintendentul-șef 
Arnot? a întrebat Therese. Nu s-a spus niciodată asta la tribunal 
și nici în documentele secretizate. Părea că, la începutul carierei 
sale, îi respecta, ba chiar îi admira pe cei din comunitatea Cree. 
Apoi, treizeci de ani mai târziu, a fost implicat în uciderea lor. 
Aparent, fără niciun motiv. 

— Păi nu i-a omorât el personal, așa cum știi și tu, a spus 
Gamache. A creat doar un climat în care a fost încurajată 
folosirea forţei letale. Și chiar a fost recompensată. 

— A făcut mai mult decât atât, așa cum a demonstrat și 
ancheta ta, a spus Thérèse. Au existat documente care arătau 
că a încurajat omorurile, ba chiar a ordonat unele dintre ele. 
Asta este de netăgăduit. Ce nu a fost niciodată limpede este de 
ce ar face așa ceva un ofițer superior și, cel puţin aparent, 
foarte bine pregătit. 

— Ai dreptate, a încuviinţat Gamache. Din dovezile obţinute, 
tinerii uciși nici măcar nu erau infractori. Ba chiar dimpotrivă. 
Mulţi dintre ei nici nu aveau cazier. 

Într-un loc cu o asemenea criminalitate, de ce să ucizi pe 
cineva care n-a făcut nimic rău? 

— Trebuie să-i fac o vizită lui Arnot, a spus el. 

— La UTS? Nu poţi face așa ceva. Ei știu că am dat peste 
numele lui în timpul cercetărilor. 

L-a studiat îndeaproape. 

— Este un ordin, inspectore-șef. N-o să te duci. S-a înţeles? 

— S-a-nţeles. Și n-o să mă duc. 

Totuși, Thérèse a încercat să descifreze chipul acela cunoscut. 
Un chip încercat și obosit. Îi simţea sensibilitatea, dincolo de 
ochii aceia. Așa cum soţul ei și agenta aceea tânără pentru care 
își făcea griji încercau să stabilească niște conexiuni, și Armand 
făcea același lucru. În mintea lui. Combinând date din dosare 
vechi, nume, evenimente. l|ncercând să găsească unele 
conexiuni care lipseau. 

Pe coama dealului a apărut un om, făcând cu mâna. Era Gilles 
și parea mulțumit. 


— Asta e. 

Gilles se sprijinea cu o mână de scoarța aspră a copacului. Se 
aflau în pădurea din susul satului. Aduseseră rachete de zăpadă 
pentru toată lumea, și acum Thérèse, Jérôme, Nichol și 


VP - 224 


Gamache stăteau în spatele lui, scufundaţi câţiva centimetri în 
zăpada adâncă. 

— Nu-i grozavă? 

Işi dăduseră cu toţii capetele pe spate, iar lui Jérôme îi sărise 
fesul de pe cap, când încercase să se uite în sus. 

— Ea? a întrebat Nichol. 

Gilles s-a făcut că nu-i aude sarcasmul din voce. 

— Ea, a confirmat el. 

— Nici nu vreau să mă gândesc cum a ajuns la concluzia asta, 
a spus Nichol, nu chiar ca pentru ea însăși. Gamache i-a aruncat 
o privire aspră. 

— Fata asta are cel puţin treizeci de metri înălțime. Pin alb. 
Bătrân, a continuat Gilles. Are sute de ani. Există unul în statul 
New York, despre care se crede că are aproape cinci sute de ani. 
Cei trei pini din sat trebuie să-i fi văzut pe primii partizani veniţi 
aici în timpul Revoluţiei americane. lar asta - s-a întors, 
atingând cu nasul scoarța pestriță și înmuind și încălzindu-și 
cuvintele în timp ce-i vorbea copacului - trebuie să fi încolţit 
cam atunci când au sosit aici primii europeni. 

Pădurarul s-a întors spre ei, cu un pic de scoarță pe nas și în 
barbă. 

— Știţi cum numeau aborigenii pinul alb? 

— Ethel? a întrebat Nichol. 

— Copacul păcii. 

— Deci, ce facem aici? a întrebat agenta. 

Gilles a arătat în sus și și-au înălțat iar privirile. De data asta, 
cel căruia i-a căzut pălăria a fost Gamache. A ridicat-o și a 
plesnit-o de picior, ca să scuture zăpada de pe ea. 

Acolo sus, legat la șase metri înălţime, în copacul păcii, era 
postul de vânătoare. Făcut pentru violență. Era rahitic și putred, 
ca și când copacul l-ar fi pedepsit. 

Dar era acolo. 

— Cu ce putem să te ajutăm? a întrebat Gamache. 

— Mă puteţi ajuta să așez antena de satelit acolo, sus, a spus 
Gilles. 

Gamache a pălit. 

— Cred că avem răspunsul pentru solicitarea asta, a spus 
Jérôme. Și tu nu va trebui să cablezi nimic. 

Gamache a dat din cap. 


VP - 225 


— Atunci sugerez ca tu și Therese să vă daţi din drum, a spus 
Jérôme. 

— Exilaţi în bistrou, a spus Gamache, și de data asta Thérèse 
Brunel a zâmbit. 


VP - 226 


Douăzeci și cinci 


În faţa lor au aterizat căni aburinde, cu cidru de mere. 

Clara stătea împreună cu o prietenă în faţa șemineului și i-a 
chemat cu un semn din cap, dar după ce i-au mulțumit pentru 
cina din seara trecută, cei doi ofiţeri de la Sûreté s-au mutat 
într-un loc mai retras, pe șezlongurile din nișa de la fereastră. 

Ochiurile de geam erau ușor înghețate, dar satul încă se 
putea vedea cu ușurință prin ele, iar cei doi au rămas în 
contemplare timp de un minut sau două, într-o tăcere ciudată. 
Therese a amestecat cu un bețișor de scorțișoară în cana cu 
cidru, apoi a luat o gură. 

Avea gust de Crăciun și de patinaj, de după-amiezi lungi de 
iarnă, la ţară. Ea și Jérôme nu beau niciodată cidru în Montreal, 
iar acum se întreba de ce. 

— O să fie totul bine, Armand? a întrebat ea, în cele din urmă. 
În vocea ei nu era nicio nevoie, nicio teamă. Era limpede și 
puternică. Și curioasă. 

A amestecat și el în cana cu cidru. Ridicându-și privirea, i-a 
întâlnit ochii și, încă o dată, ea s-a mirat de liniștea din ei. Și mai 
era ceva. Ceva ce observase pentru prima dată cu ani în urmă, 
acolo, în amfiteatrul ticsit. 

Chiar și pe jumătate împăcată, îi vedea bunătatea din ochi. O 
calitate pe care unii o confundaseră, spre regretul lor, cu 
slăbiciunea. 

Dar nu era doar bunătatea. Armand Gamache avea 
personalitatea unui lunetist. Observa, aștepta și își fixa ţinta cu 
multă grijă. Nu trăsese aproape niciodată, metaforic sau efectiv, 
dar când o făcuse, nu ratase aproape deloc. 

Însă acum zece ani, avusese o ratare. Îl nimerise pe Arnot. 
Dar nu și pe Francoeur. 

lar acum Francoeur își construise o armată și plănuia ceva 
cumplit. Întrebarea era dacă Gamache mai avea dreptul la o 
încercare. Și dacă de data asta își va nimeri ţinta. 

— Oui, Therese, a spus el, iar zâmbetul de pe chip i s-a 
încrețit în riduri fine. Totul va fi bine. 


VP - 227 


— Julian de Norwich, a replicat ea, recunoscând citatul. Totul 
va fi bine”. 

Prin fereastra îngheţată, îi vedeau pe Gilles și Nichol cărând 
echipamentul în sus, la deal, și intrând în pădure. 
Superintendentul Brunel și-a întors privirea spre însoțitorul ei, 
remarcând tocul și arma prinse în centura lui. Armand Gamache 
o să facă ce este necesar. Dar nu înainte de a fi. 

— Totul va fi bine, a spus ea și s-a întors la citit. 

Gamache îi dăduse documentele despre cvintuplele Ouellet, 
găsite în timpul cercetărilor lui de la Biblioteca Naţională, cu 
menţiunea că ceva îl nemulţumea, după ce vizionase filmele din 
seara precedentă. 

— Doar „ceva”? îl întrebase Therese. 

Ea văzuse DVD-ul în dimineața aceea, pe un laptop vechi 
adus de Nichol. 

— Sărmanele micuţe... Cândva le-am invidiat, să știi. Fiecare 
fetiță voia să fie ori una dintre cvintuple, ori o mică prințesă 
Elizabeth. 

Și au rămas așa multă vreme, superintendentul Brunel cu 
dosarul despre fete, iar inspectorul-șef cu cartea doctorului 
Bernard. O oră mai târziu, Therese a lăsat dosarul jos. 

— Ei bine? a întrebat Gamache, scoțându-și ochelarii de citit. 

— Sunt aici o grămadă de lucruri care îi condamnă pe părinţi, 
a răspuns Therese. 

— Și o mulţime aici, a spus Gamache, așezându-și pe carte 
mâna lui mare. Ţi-a sărit în ochi ceva anume? 

— De fapt, chiar mi-a sărit. Casa. 

— Spune mai departe. 

Vedea după chipul lui că asta în deranja și pe el. 

— Documentele spun că Isidore Ouellet a vândut guvernului 
casa de la fermă, la scurt timp după nașterea gemenelor, pentru 
un profit uriaș. Cu mult mai mare decât valora. 

— De fapt, era o plată pentru fete, a spus Șeful. 

— Guvernul din Quebec le-a dat în tutela statului, iar cei doi 
Ouellet ar fi trebuit să-și vadă liniștiți de drum, eliberaţi de 
povara celor cinci guri pe care nu le puteau hrăni. 

Plină de dezgust, Thérèse a pus pe masă dosarul de carton. 


55 Julian de Norwich - pustnică celebră, mai ales, pentru viziunile ei cu lisus Hristos, 
care ar fi asigurat-o că „totul va fi bine” (all shall be well, în Ib. engleză, în original), în 
ciuda păcatelor oamenilor. (N.red.). 


VP - 228 


— Au sugerat că părinţii erau prea săraci și needucaţi ca să 
poată avea grijă de cvintuple și că, în cele din urmă, le-ar fi dat 
oricum în grija statului. 

Gamache a dat din cap. Documentele uitau să menţioneze că 
era vârful Crizei, când fiecare familie se lupta din greu pentru 
existență. O criză economică pe care nu familia Ouellet o 
provocase. Și totuși, din nou, se insinua că ei și numai ei trebuia 
să fie învinovăţiţi pentru starea în care se găseau. Și că 
bunăvoința guvernului îi salvase pe ei și pe fetele lor. 

— Le făceau o favoare celor doi Ouellet, a spus Gamache. 
Cumpărându-le povara. Doamna Ouellet dăduse naștere 
biletului lor de ieșire din criză. Și cartea doctorului Bernard 
spune cam același lucru. Limbajul este aluziv, desigur. Nimeni 
nu voia să fie văzut criticându-i pe părinţi, dar imaginea 
fermierului needucat din Québec se vindea bine pe vremea aia. 

— Doar că ei n-au încasat nimic din asta, a spus Therese. Cel 
puţin, nu din cât reiese din film. Acea bénédiction paternelle>* 
este filmată pe vremea când fetele aveau zece ani, iar familia 
Ouellet este tot în vechea locuinţă. Nu o vânduseră. 

Gamache a bătut ușor cu ochelarii în dosarul de carton. 

— Asta-i o minciună. Documentele oficiale sunt contrafăcute. 

— De ce? 

— Ca să-i facă pe Ouellet să arate rău în cazul în care s-ar fi 
decis să dea totul în vileag. 

Dintr-odată, scrisorile lui Isidore Ouellet s-au văzut dintr-o altă 
perspectivă. Ceea ce păruse a fi lingușire, cerșeală, văicăreală 
era de fapt purul adevăr. 

Guvernul le furase copiii. Și părinţii Ouellet le voiau pe fete 
înapoi. Da, erau săraci, așa cum spuneau, dar le puteau oferi 
fetelor lucrurile de care aveau nevoie. 

Gamache și-a amintit ferma aceea veche, cu Isidore legându- 
le șireturile de la patine și Marie-Harriette, cu privirile rătăcite, 
întinzând fiecăreia câte o căciuliţă. 

Dar nu orice căciuliță. Ci pe ale lor. Fiecare, diferită. Și atunci, 
enervată, aruncase una în afara cadrului. 

Lui Gamache îi atrăsese atenţia acest lucru. Furia acestui gest 
umbrise afecțiunea de mai devreme, când le tratase pe fiecare 


56 Binecuvântarea paternă (în lb. franceză, în original), tradiţie creștină foarte 
răspândită pe vremuri, care consta într-o binecuvântare ritualică din partea capului 
familiei asupra tuturor membrilor ei, în prima zi a Anului Nou. (N.red.). 


VP - 229 


dintre ele ca pe o fiinţă unică. Le tricotase propriile fesuri, unice. 
Ca să le protejeze de lumea crudă. 

— Mă scuzi câteva momente, te rog? 

S-a ridicat și a făcut o mică plecăciune, apoi și-a pus paltonul 
și s-a îndreptat spre iarna de afară. 

Din fotoliul ei, Thérèse Brunel l-a privit pășind vioi de-a lungul 
drumului care înconjura părculeţul și îndreptându-se spre 
pensiunea lui Gabri. Apoi a dispărut înăuntru. 

e 

— Da, Şefule, a spus inspectorul Lacoste. Le am aici. 
Gamache o auzea cum lovește în tastatură. O sunase pe mobil 
și o prinsese acasă, în această după-amiază de duminică. 

— N-o să dureze decât un moment. 

Vocea îi suna înăbușit și și-o putea imagina ţinând telefonul 
între umăr și ureche, în timp ce tasta la laptop. Încercând să 
găsească acea referință ascunsă. 

— Nu-i nicio grabă, a spus el, așezându-se pe marginea 
patului. În camera pe care o considera „a lui” la pensiunea lui 
Gabri. Și așa și era. O păstrase, plătise pentru ea și chiar avea 
aici câteva obiecte personale. 

În caz că venea cineva să se uite. 

Și, ori de câte ori trebuia să sune la Montréal sau la Paris, 
venea aici. Dacă avea dreptate, însemna că erau urmăriți. Nu 
voia ca vreun fir să ducă spre locuinţa doamnei Longpre. 

— Am găsit, a spus Lacoste, iar vocea i-a devenit din nou 
clară, în timp ce citea. 

— În camera lui Marguerite... să vedem... două perechi de 
mănuși. Niște mănuși groase, cu un deget. Patru fulare. Și da, 
uite-aici. Două căciuli. Una călduroasă și cumpărată de la 
magazin și una care părea tricotată de mână. 

Gamache s-a ridicat. 

— Poţi s-o descrii pe cea tricotată? 

Și-a ţinut respiraţia. Lacoste nu se uita la inventarul oficial - 
acela se afla încă în căsuţă -, ci îi citea din notițele pe care le 
luase. 

— Era roșie, a citit ea, și avea niște pini de jur-împrejur, în 
interior a fost cusută o etichetă, pe care scria MM. 

— Marie-Marguerite. Altceva? 

— Tot despre fes? îmi pare rău, Șefule, asta-i tot. 


VP - 230 


— Și celelalte dormitoare? Constance și Josephine aveau și ele 
tipul ăsta de căciulă tricotată? 

A intervenit o nouă pauză și mai mult zgomot de tastatură. 

— Da. A lui Josephine era verde, cu fulgi de zăpadă. Pe 
eticheta din interior scria MJ. Cea din camera lui Constance avea 
un ren... 

— Și o etichetă pe care scria MC. 

— Cum ai ghicit? 

Gamache a râs scurt. Lacoste a continuat cu descrierea 
celorlalte două fesuri, găsite în fundul debaralei din hol, cu 
însemnele MV ȘI MH cusute pe interior. 

Erau toate acolo. 

— De ce-i așa de important, Șefule? 

— S-ar putea să nu fie așa, dar mama lor le-a tricotat 
căciulile. Se pare că-i singurul lucru pe care l-au păstrat din 
copilărie. Singurele amintiri. 

Aduceri-aminte, și-a spus Gamache, despre mama lor. Despre 
iubirea de mamă. Despre cum fuseseră tratate ca persoane 
unice. 

— Mai este ceva, patron. 

— Ce anume? 

Era atât de concentrat asupra a ceea ce aflase, încât nu 
remarcase tonul ei întunecat. Ticăitul de avertizare înainte de 
impact. Începuse să se regrupeze, ca să-l întâmpine. Să se 
apere. 

Dar era pur și simplu prea târziu. 

— Inspectorul Beauvoir a fost trimis în alt raid. M-ai prins în 
casă pentru că îl monitorizam. De data asta e rău de tot. 

Inspectorul-șef Gamache a simţit cum sângele îi inundă 
obrajii, apoi se scurge din ei. Aerul din jurul lui a părut să 
dispară, ca și cum s-ar fi aflat dintr-odată într-un rezervor de 
golire a sentimentelor. Toate simţurile lui păreau să fi dispărut 
dintr-odată și se simţea ca și cum ar fi fost suspendat în aer. 
Apoi s-a simţit prăbușindu-se. 

După o clipă, a început iar să respire și simţurile au năvălit 
peste el. Intense. Brusc, totul era dens, zgomotos, strălucitor. 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

Se adunase, se stabilizase. Mai puţin mâna dreaptă. Pe care o 
ținea într-un pumn strâns, tot mai strâns. 


VP - 231 


— Unul de ultim moment, condus de Martin Tessier însuși. 
Doar patru agenţi, din ce am reușit să prind. 

— Care-i ţinta? 

Avea vocea reținută, impunătoare. Evalua situaţia. 

— Un laborator de metamfetamină pe malul sudic. judecând 
după ruta pe care o urmează, trebuie să fie Boucherville. 

Apoi a urmat o pauză. 

— Inspectore? a strigat-o Gamache. 

— Imi pare rău, Șefule. Pare să fie Brossard. Dar au luat-o pe 
podul Jacques Cartier. 

— Podul n-are nicio importanţă, a spus el, iritat. A început 
raidul? 

— Chiar acum. Întâmpină rezistenţă. Se trag focuri de armă. 

Gamache a apăsat telefonul pe ureche, ca și cum asta l-ar fi 
adus mai aproape. 

— A fost chemată o ambulanţă. Cu medici. Poliţist rănit. 

Lacoste, obișnuită să facă rapoarte, încerca să transforme 
totul în simple fapte. Și aproape că reușise. 

— Poliţist rănit, a repetat ea. Cuvinte pe care le strigase ea 
însăși, iar și iar, căci îi văzuse doborâţi de gloanţe și pe 
Beauvoir, și pe Șef. In fabrica aia. 

Poliţist rănit. 

— lisuse, a auzit ea la capătul celălalt ceva ce suna mai 
degrabă ca o rugăciune decât ca o blasfemie. 

Cu coada ochiului, Gamache a prins o mișcare și s-a întors pe 
călcâie. Agenta Nichol stătea în cadrul ușii. Când i-a văzut 
expresia, eternul ei zâmbet disprețuitor a îngheţat pe față. 

Șeful a privit-o o secundă, apoi s-a îndreptat spre ea și a 
trântit ușa atât de tare, încât tablourile de pe pereţi s-au 
cutremurat. 

— Șefule? a strigat Lacoste, aflată pe linie. Eşti bine? Ce-a fost 
asta? 

Se auzise ca un foc de armă. 

— Ușa, a spus el și s-a întors cu spatele. Prin crăpătura 
perdelelor străvezii se vedea o lumină difuză și a auzit bătăi de 
palme și râsete. S-a întors cu spatele la ele. Privind fix peretele. 

— Ce se întâmplă? g 

— Pare un haos de-a dreptul, i-a raportat ea. Incerc să înțeleg 
ceva din comunicațiile astea. 


VP - 232 


Gamache și-a ţinut gura și a așteptat. Simţind cum îi crește 
furia. Simţind impulsul de neoprit să lovească peretele cu 
pumnul deja pregătit și gata să acţioneze. Să-l lovească iar și 
iar, până când zidul avea să sângereze. 

Dar a ales să se liniștească. 

Demenţii. Să te duci nepregătit într-un raid. 

Șeful știa care a fost scopul, obiectivul. Era simplu și sadic. 
Acela de a-i destabiliza pe amândoi, pe Beauvoir și pe el însuși. 
Ca să-i împingă pe amândoi dincolo de limită. Sau poate chiar 
mai rău. 

Poliţist rănit. 

Și el însuși strigase cuvintele astea, în timp ce-l ţinea pe Jean- 
Guy. Presând un bandaj pe abdomenul lui Beauvoir. Ca să 
oprească sângele. Vedea durerea și teroarea în ochii tânărului. 
Vedea sângele împrăștiat peste tot pe cămașa lui Beauvoir. 
Împrăștiat peste tot pe mâinile lui. 

lar acum Gamache aproape că îl simţea din nou, în odaia asta 
liniștită, plăcută. Sânge cald, lipicios, pe mâinile lui. 

— Îmi pare rău, Șefule, a căzut tot sistemul de comunicaţii. 

Timp de o clipă, Gamache a rămas uitându-se fix la perete. A 
căzut tot sistemul de comunicații. Ce însemna asta? 

A încercat să nu tragă cea mai rea concluzie posibilă. Că 
sistemul căzuse pentru că toţi cei care puteau comunica erau la 
pământ. 

Nu. Și-a obligat mintea să se îndepărteze de gândul ăsta. Să 
rămână doar la fapte. Știa cât de catastrofală poate fi o 
imaginaţie bogată, condusă de frică. 

Se desprinsese de obiceiul ăsta. De suficiente dăţi încât să și- 
o confirme. Și indiferent ce se întâmplase, se întâmplase până 
acum. 

Se terminase. Și nu se mai putea face nimic. 

A închis ochii și a încercat să nu-l vadă pe Jean-Guy. Nu pe 
omul speriat, rănit din braţele lui. Nu pe bărbatul secat de puteri 
din ultimele săptămâni și luni. 

Și în niciun caz pe acel Jean-Guy Beauvoir care stătea în 
livingul lui Gamache. Bând o bere și râzând. 

Acel chip era cel pe care Gamache încercase cel mai mult să-l 
îndepărteze. A deschis ochii. 

— Continuă monitorizarea, a spus el. O să fiu în bistrou sau la 
librărie. 


VP - 233 


— Șefule? a spus Lacoste, cu voce nesigură. 

— O să fie bine. 

Vocea îi suna calmă și liniștită. 

— Oui. 

Nu părea pe deplin convinsă, dar suna mai puţin temătoare. 

Totul va fi bine, a repetat el, în timp ce tăia cu hotărâre 
părculeţul. 

Dar nu era sigur că o crede. 

e 

Myrna Landers stătea pe canapeaua din mansarda ei și se 
uita țintă la televizor. 

Acolo, încremenită pe ecran, era o fetiță zâmbitoare, căreia 
tatăl îi lega șireturile de la patine, în timp ce surorile ei, deja 
încălțate, așteptau. 

Purta pe cap un fes cu ren. Myrna era prinsă între lacrimi și un 
zâmbet. A surâs. 

— Radiază, nu-i așa? 

Gamache și Thérèse Brunel au dat din cap. Așa era. 

Acum, că-și dăduseră seama cine-i cine, Gamache dorise să 
vadă iar filmul. 

În spatele micuţei Constance, surorile ei Marguerite și 
Josephine o priveau, nerăbdătoare să iasă afară. Fiecare fetiță 
era diferită de cealaltă datorită căciulițelor pe care le purtau. 
Pini pentru Marguerite, fulgi de zăpadă pentru Josephine. Marie- 
Constance arăta de parcă ar fi putut sta acolo toată ziua, ţinută 
de tatăl ei. În jurul capului ei dansau reni. 

Virginie și Helene stăteau lângă ușă. Și ele aveau căciuli 
tricotate și se încruntaseră ușor. 

La cererea lui Gamache, Myrna a derulat din nou filmul și s-au 
întors la început. Cu Isidore întinzând mâinile și dându-le 
bénédiction paternelle. 

Însă de data asta știau care dintre micuțele pocăite era 
Constance, căci o urmăriseră înapoi, înapoi, înapoi, până la 
începutul filmului. Îngenunchease la capătul rândului. 

Și Constance, s-a gândit Gamache. 

— Ne ajută treaba asta să-l găsim pe ucigașul lui Constance, 
oricare ar fi el? a întrebat Myrna. 

— Nu știu sigur, a recunoscut Șeful. Dar cel puţin știm care 
fată e care. 


VP - 234 


— Myrna, a început Therese, Armand mi-a spus că, atunci 
când ai aflat cine era Constance, te-ai simţit de parcă ai fi avut-o 
pe Hera drept client. 

Myrna a aruncat o privire spre Thérèse, apoi iarăși la ecran. 

— Da. 

— Hera, a repetat Therese. Una dintre zeițele grecești. 

Myrna a zâmbit. 

— Da. 

— De ce? 

Myrna a oprit filmul și s-a întors spre musafirii ei. 

— De ce? 

S-a gândit un pic la lucrul ăsta. 

— Atunci când Constance mi-a spus că este una dintre 
cvintuplele Ouellet, ar fi putut la fel de bine să-mi spună că era 
o zeiță grecească. Un mit. Am făcut o glumă, asta-i tot. 

— Înţeleg, a spus Therese. Dar de ce tocmai Hera? 

— De ce nu? a replicat Myrna, evident bulversată. Nu știu ce 
mă întrebi. 

— Nu contează. 

— La ce te gândești? a întrebat Gamache. 

— Probabil că-i ridicol, a răspuns Thérèse. Pe vremea când 
eram curator la Muzeul de Arte Frumoase, am văzut o grămadă 
de lucrări clasice. Multe dintre ele cu subiecte mitologice. Mai 
ales artiștilor victorieni le plăcea să picteze zeități grecești. Am 
bănuit mereu că era vorba de vreo scuză ca să poată picta 
femei goale, adeseori luptându-se cu șerpi. O formă acceptabilă 
de pornografie. 

— Dar divaghezi, a sugerat Gamache, iar Thérèse a zâmbit. 

— Am ajuns să știu bine mulţi zei și zeițe. Dar mai ales două 
dintre ele păreau să-i fascineze în special pe artiștii din epocă. 

— Lasă-mă să ghicesc, a spus Myrna. Afrodita? 
Superintendentul Brunel a încuviinţat din cap. 

— Zeița iubirii și a prostituatelor, în caz că nu știaţi. În mod 
convenabil, nu părea să aibă prea multe haine. 

— Și cealaltă? a întrebat Myrna, deși știau deja cu toții 
răspunsul. 

— Hera. 

— Și ea tot dezbrăcată? a revenit Myrna. 


VP - 235 


— Nu, pictorii victorieni o plăceau pentru potenţialul ei 
extraordinar și pentru că se potrivea imaginii lor prevenitoare 
despre femeia puternică. Era răzbunătoare și geloasă. 

S-au întors spre ecran. Filmul fusese oprit la un prim-plan cu 
fața pioasă a micuţei Constance. 

Myrna a privit-o pe Thérèse. 

— Crezi că era răzbunătoare și geloasă? 

— Nu eu am numit-o Hera. 

— E doar un nume, singura zeiță care mi-a venit în minte. Aș 
fi putut la fel de bine să-i spun Afrodita sau Atena. 

Vocea Myrnei suna bănuitor și defensiv. 

— Dar nu ai făcut-o. 

Superintendentul Brunel nu a dat înapoi. Cele două femei s-au 
privit în ochi. 

— O știam pe Constance, a spus Myrna. Mai întâi mi-a fost 
clientă, apoi prietenă. Niciodată nu mi s-a arătat în felul ăsta. 

— Dar ai spus că era închisă, a spus Gamache. Chiar știi ce 
ascundea în ea? 

— Puneţi victima sub acuzare? i-a întrebat Myrna. 

— Nu, a răspuns Gamache. Nu o judecăm. Dar cu cât o vom 
înțelege mai bine pe Constance, cu atât va fi mai ușor să ne 
dăm seama cine îi dorea moartea. Și de ce. 

Myrna s-a gândit la asta. 

— Îmi pare rău. Constance era atât de discretă, încât simțeam 
nevoia s-o protejez. 

A apăsat butonul de pornire și au văzut-o pe micuta 
Constance rugându-se, apoi ridicându-se, apoi înghiontindu-se 
în joacă cu surorile ei, la rând, pe când așteptau ca tatăl lor să le 
pună patinele. 

Însă acum se întrebau cu toţii cât era, de fapt, un joc. 

Au văzut privirea plină de bucurie a lui Constance, atunci 
când tatăl lor a îngenuncheat la picioarele ei, iar surorile stăteau 
în spate, în perechi. Privind. 

Telefonul Myrnei a sunat și Gamache a tresărit atât de tare, 
încât ambele femei s-au uitat la el. 

Myrna a răspuns și l-a chemat. 

— Este Isabelle Lacoste. 

— Merci, a spus el, parcurgând rapid încăperea și luând 
telefonul. 


VP - 236 


Receptorul era cald. S-a întors cu spatele la superintendentul 
Brunel și la Myrna și a vorbit. 

— Bonjour. 

Avea vocea stabilă și spatele drept. Ținea capul sus. 

În spatele lui, femeile îl priveau cum ascultă. Și-i vedeau 
umerii largi coborând un pic, deși capul a rămas semeț. 

— Merci, a spus el și a pus încet telefonul în furcă. 

Apoi s-a întors spre ele. Și a zâmbit, ușurat. 

— Veşti bune, le-a spus. Nimic legat de cazul ăsta, oricum. 

Li s-a alăturat. Femeile au privit în altă parte și n-au spus 
nimic despre sclipirea din ochii lui. 


VP - 237 


Douăzeci şi şase 


— Trebuie să mergem. 

Gamache s-a ridicat brusc și atât Myrna, cât și Thérèse, s-au 
uitat la el. O clipă mai devreme păruse ușurat, aproape în extaz, 
apoi se schimbase ceva și bucuria i se transformase în furie. 

Myrna a oprit filmul. Cinci fetiţe fericite se uitau la ei, aparent 
fermecate de ceea ce se întâmpla în mansarda Myrnei. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Thérèse, în timp ce-și puneau 
paltoanele și părăseau librăria. Cine a fost la telefon? 

— Merci, Myrna. 

Gamache s-a oprit la ușă și s-a străduit să scoată un zâmbet. 

Myrna l-a privit cu atenţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gamache a dat ușor din cap. 

— Îmi pare rău. O să-ţi spun într-o zi. 

— Dar nu astăzi? 

Ușa s-a închis în urma lor și frigul i-a înconjurat. Soarele era 
încă sus pe cer, dar erau la finalul celei mai scurte zile și lumina 
era și ea cam pe terminate. 

— Mie o să-mi spui, a zis Therese, în timp ce traversau rapid 
părculeţul. 

Au trecut de Ruth, aflată pe o bancă. Au trecut pe lângă 
familiile care patinau împreună pe iazul îngheţat. Au trecut pe 
lângă cei trei pini seculari. 

Therese Brunel nu întreba, ci îi ordona. 

— Astăzi, Beauvoir a fost trimis iar în raid. 

Therese Brunel a asimilat știrea. Faţa lui Gamache, pe care o 
vedea din profil, era macabră. 

— Treaba asta trebuie să înceteze, a spus el. 

Therese se zorea să ţină pasul cu el, în timp ce urcau dealul. 
La marginea pădurii au găsit rachetele de zăpadă înțepenite în 
nămeţi, acolo unde le lăsaseră. Și le-au pus, croindu-și drum pe 
cărare, deși abia dacă mai aveau nevoie de ele. Poteca fusese 
bine bătătorită și ușor de urmărit. 

Poate prea ușor? se întreba Therese Brunel. Dar acum nu mai 
era nimic de făcut. Apropiindu-se, l-au văzut pe Gilles care părea 


VP - 238 


să plutească la înălțime, la cinci-șase metri de trunchiul 
copacului. Pădurea se întuneca, dar pe măsură ce se apropiau, 
Therese a zărit platforma, însăilată pe copacul păcii. 

Jérôme stătea la baza pinului, uitându-se în sus. Când i-a 
văzut venind le-a aruncat o privire, apoi a revenit la crengile de 
deasupra capetelor lor. Atunci, superintendentul Brunel a 
observat că Gilles nu era singur acolo sus. Nichol stătea pe 
platformă, la câţiva centimetri în spatele lui Gilles, lucrând să 
poziționeze antena pe balustrade de lemn. 

— Ai prins ceva? a întrebat Gilles, cu vocea înfundată din 
cauza buzelor înghețate. Barba lui roșie era albă de-acum și 
prinsese crustă de gheață, ca și cum cuvintele îi înghețaseră și i 
se înțepeniseră pe faţă. 

— Aproape. 

Nichol studia ceva din mănușile ei cu un deget. Gilles a 
ajustat ușor antena. 

— Aici. Stop, a spus Nichol. 

Au încremenit cu toţii, inclusiv Thérèse și Armand. Și au 
așteptat. Au așteptat. Gilles a eliberat antena încetul cu încetul. 

— E în continuare? a întrebat el. 

Apoi a așteptat. A așteptat. 

— Da, a răspuns ea. 

— Lasă-mă să văd. 

A întins mâna înmănușată. 

— Este cuplată la satelit. Suntem bine. 

— Dă-mi-l. Vreau să văd cu ochii mei, s-a răstit pădurarul, căci 
gerul cumplit îi mânca răbdarea. 

Nichol i-a dat ce ţinea în mână și el a studiat-o. 

— E bine, a spus într-un final, și cele trei chipuri nevăzute de 
sub ei au slobozit trei fuioare de abur. 

Odată ajuns pe pământ sigur, Gilles a zâmbit. Barba lui 
cristalină îl făcea să arate ca Moș Crăciun și, când s-a strâmbat, 
s-a crăpat toată. 

— Bună treabă, a spus Jérôme. Se plesnea peste picioare și 
peste fund, albastru de frig. 

Yvette Nichol stătea la câţiva centimetri depărtare, separată 
de restul echipei prin ceea ce părea un cordon ombilical lung și 
negru. Cablul de date. 


VP - 239 


Therese, Jérôme, Gilles și Nichol, și-a spus Gamache, privind 
spre tânăra agentă, care stătea încruntată. Și Nichol. Atașată 
printr-un fir subţire la propria serie de cvintupletți. 

Și Nichol. Cât de ușor ar fi fost să-i taie legătura. 

Suntem conectaţi? l-a întrebat Gamache pe Gilles, care a dat 
din cap. 

— Am găsit un satelit, a replicat el, deși avea buzele și obrajii 
amorţiți de ger. 

— Și restul? 

Bărbatul a dat din umeri. 

— Ce înseamnă asta? s-a revoltat Therese. Vă faceți treaba 
sau nu? 

Gilles s-a întors spre ea. 

— Și care-i treaba aia, doamnă? Că eu tot nu știu de ce 
suntem aici, mai puţin faptul că lucrurile astea nu au probabil 
nimic de-a face cu urmărirea la televizor a ultimului episod din 
Supravietuitorul. 

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. 

— Poate îi explici tu lui Gilles când vă întoarceți la școală, a 
spus Gamache. 

Vorbea ca despre niște banalităţi, ca și cum ar fi sugerat să 
bea o ciocolată caldă după o după-amiază de săâniuș. 

— Presupun că sunteți gata să intraţi la căldură. 

Șeful s-a întors spre Nichol, care stătea singură la câteva zeci 
de centimetri mai încolo. 

— Tu și cu mine o să terminăm ce s-a început. 

Cuvintele au venit limpezi precum cristalul. 

Vrea să-i lăsăm singuri, şi-a spus Therese. O separă de turmă. 

Văzând zâmbetul vag de pe chipul lui Armand și auzindu-i 
vocea aspră, în ea a sunat un semnal de alarmă. Intre ceea ce 
spunea Armand Gamache și ceea ce făcea el apăruse o 
prăpastie adâncă, întunecată. lar Thérèse Brunel n-o invidia 
deloc pe tânăra agentă, care era pe cale să descopere ce ţinea 
ascuns adânc în el inspectorul-șef. Ş 

— Ar trebui să rămân și eu, a spus Therese. Incă nu mi-e frig. 

— Nu, a spus Gamache. Cred că ar trebui să pleci. Therese a 
simțit cum o trec fiori pe șira spinării. 

— Am o treabă de făcut, a spus el încet. 

— Și care-i treaba asta, Armand? Mă întreb și eu, ca Gilles. 


VP - 240 


— Pur și simplu îmi fac partea mea mică pentru realizarea 
unei conexiuni cruciale. 

Și asta a fost tot. 

Therese Brunel s-a holbat la Gamache, apoi la agenta Nichol, 
care descâlcea niște fire răsucite din cablul de date. Părea 
indiferentă. Părea. Thérèse s-a uitat la femeia tristă, bosumflată, 
dar isteaţă. Armand o trimisese în subsolul Poliţiei ca să înveţe 
cum să asculte. 

Poate că funcţionase mai bine decât credeau ei. 
Superintendentul Brunel a luat o decizie. Le-a întors spatele lui 
Armand și tinerei agente și i-a însoțit pe soțul ei și pe pădurar. 

Gamache a așteptat până când nu s-au mai auzit scârțâielile 
rachetelor prin zăpadă, până când liniștea a căzut pe codrul 
iernatic. Apoi s-a întors spre Yvette Nichol. 

— Ce făceai la pensiune? 

— Bonjour şi dumitale, a spus ea, fără să privească în sus. 
Bună treabă, Nichol. Bine lucrat, Nichol. Îţi mulțumesc pentru că 
ai venit în rahatul ăsta de sat și că ţi-a înghețat curul ca să ne 
ajuţi, Nichol. 

— Ce făceai la pensiune? 

Femeia a ridicat ochii și a simţit cum se evaporă și ultima 
picătură de căldură pe care o mai avea în trup. 

— Dumneata ce făceai acolo? l-a întrebat ea. 

El a înclinat ușor capul și a mijit ochii. 

— Tu mă întrebi pe mine? 

Ochii lui Nichol s-au mărit și cablul i-a scăpat din mână. 

— Lucrezi pentru Francoeur? 

Cuvintele i-au ieșit din gură ascuţite ca niște ţurțuri. 

Nichol nu putea scoate un cuvânt, dar a reușit să scuture din 
cap. 

Gamache a desfăcut fermoarul de la geacă și a tras-o în 
spatele șoldului. | se vedea cămașa. | se vedea și pistolul. 

În timp ce ea îl privea, bărbatul și-a scos mănușile calde și a 
lăsat mâna dreaptă să-i atârne pe lângă el. 

— Lucrezi pentru Francoeur? a repetat el, cu voce și mai 
joasă. 

Ea a scuturat vehement din cap și a îngăimat: 

— Nu. 

— Ce făceai la pensiune? 

— Te căutam pe dumneata, a reușit agenta să rostească. 


VP - 241 


— De ce? 

— Eram la școală, pregătind cablul pentru aici și te-am văzut 
intrând în pensiune, așa că te-am urmărit. 

— De ce? 

li luase un pic de timp ca să le pună cap la cap. Mai întâi s-a 
gândit că-i datorează scuze lui Nichol, pentru că i-a trântit ușa în 
nas, dar pe urmă a început să se întrebe ce făcea ea la 
pensiune. 

Era oare acolo din același motiv pentru care venise și el, ca să 
dea un telefon în liniște? Dacă da, pe cine suna? Gamache ar fi 
putut să ghicească. 

— De ce erai la pensiune, Yvette? 

— Ca să-ţi vorbesc. 

— Puteai vorbi cu mine acasă la Emilie. Puteai vorbi cu mine 
la școală. De ce erai la pensiune, Yvette? 

— Ca să vorbesc cu dumneata, a repetat ea, cu vocea 
aproape un scâncet. Intre patru ochi. 

— Despre ce? 

Agenta a ezitat. 

— Ca să-ţi spun că treaba asta n-o să meargă. 

A gesticulat spre postul de vânătoare și spre antena de 
satelit. 

— Chiar dacă ajungi online, nu poţi intra în sistemul de la 
Poliţie. 

— Cine zice că ăsta-i scopul nostru? 

— Nu-s tâmpită, domnule inspector-șef. Ai cerut echipament 
de satelit care nu poate fi urmărit. Nu construieşti vreo armată 
de roboţi. Dacă ai vrea să intri pe ușa din faţă, ai putea face 
lucrul ăsta de acasă sau de la birou. Dar aici este altceva. M-ai 
adus aici ca să te ajut să spargi sistemul. Dar n-o să 
funcţioneze. 

— De ce nu? 

In ciuda lui însuși, era interesat să afle. 

— Pentru că și dacă toate rahaturile astea s-ar putea să te 
aducă online și chiar dacă te pot ţine ascuns aici pentru o 
vreme, tot o să ai nevoie de un cod de acces ca să ajungi la cele 
mai adânc îngropate dosare. Propriul tău cod de la Sûreté te-ar 
da de gol. La fel și cel al superintendentului Brunel. Doar știi 
asta. 

— Cât de mult știi despre ce vrem să facem? 


VP - 242 


— Nu prea mult. N-am știut nimic până ieri, când mi-ai cerut 
ajutorul. 

S-au țintuit cu privirea. 

— Dumneata m-ai chemat aici, domnule. Nu am cerut eu. Dar 
când ai venit să-mi ceri ajutorul, am acceptat. Și acum mă 
tratezi ca pe un inamic? 

Gamache nu știa niciunul dintre jocurile din mintea ei. Știa că 
există un motiv mult mai plauzibil pentru care fusese de acord 
să vină aici. Nu loialitatea faţă de el, ci faţă de altcineva. Se afla 
în pensiune ca să-i raporteze lui Francoeur și, dacă n-ar fi fost 
distras de grija pentru Jean-Guy, ar fi prins-o în fapt. 

— Te-am chemat aici pentru că n-am avut de ales. Dar asta 
nu înseamnă că am încredere în tine, agent Nichol. 

— Ce trebuie să fac ca să-ţi câștig încrederea? 

— Să-mi spui ce căutai la pensiune. 

— Voiam să te avertizez că, fără un cod de securitate, nimic 
din toate astea n-o să funcţioneze. 

— Minti. 

— Nu. 

Gamache ştia că minte. Nu avea de ce să-i spună despre cod 
între patru ochi. 

— Ce i-ai spus lui Francoeur? 

— Nimic, a pledat ea, în continuare. N-aș face asta. 

Gamache s-a uitat la ea. Odată ce computerul fusese pornit. 
Odată ce conexiunea fusese realizată. Odată ce Jérôme 
deschisese ușa aceea și pășise înăuntru, era doar o chestiune 
de timp să fie găsiți. Singura lor speranță rămânea agenta 
cătrănită din fața lui, care tremura de frig, de frică și de 
indignare, reală sau prefăcută. 

Era contra cronometru pentru salvarea lui Beauvoir și pentru 
a afla care era obiectivul lui Francoeur. Pentru că exista un scop 
care mergea dincolo de a le face rău lui Gamache și Beauvoir. 

Ceva mult mai mare, pus la punct acum mulți ani, care 
ajunsese la maturitate abia acum. Astăzi. Mâine. Curând. Și 
Gamache încă nu știa care este acesta. 

Se simţea lent și prost. Era ca și cum prin fața lui pluteau tot 
felul de indicii și elemente, dar lipsea o piesă. Ceva care le 
putea conecta pe toate. Un lucru pe care îl ratase sau nu-l 
găsise încă. 


VP - 243 


Acum știa că este implicat și Pierre Arnot. Dar care era scopul 
lor? Lui Gamache îi venea să urle de neputinţă. 

Ce rol juca femeia asta jalnică în toată piesa? Era oare un cui 
în sicriul lor sau salvarea? Și de ce lucrurile astea două semănau 
atât de mult între ele? 

Gamache și-a strâns geaca pe lângă el și a închis-o cu o mână 
atât de rece, încât abia își dădea seama că ţine între degete 
cheia fermoarului. Și-a pus mănușile la loc și a dezgropat cablul 
greu de la picioarele ei. 

În timp ce Nichol îl privea, inspectorul-șef și-a pus pe umăr 
cablul gros și s-a aplecat în față, trăgându-l prin pădure, pe 
drumul spre școală. 

După câţiva pași, a simţit cum cablul devine mai ușor. 
Rachetele agentei Yvette Nichol se târau pe urmele pe care le 
făcuse el, ridicând frânghia de oțel. 

Femeia se aliniase în spatele lui, suflând greu din cauza 
efortului și a ușurării. 

O prinsese. Poate că o suspecta. Dar nu smulsese încă 
adevărul de la ea. 

e 

Therese Brunel i-a instalat pe Jérôme și pe Gilles în clădirea 
școlii, în fața sobei. Dinăuntru radia căldura și bărbaţii și-au dat 
jos gecile grele, căciulile, mănușile și bocancii, și au pus 
picioarele cât de aproape au putut de foc, cât să nu se ardă. 

Încăperea mirosea a lână udă și a fum de lemne. Acum era 
cald, dar Gilles și Jérôme nu se încălziseră încă. 

După ce a mai aruncat niște bușteni în sobă, Thérèse s-a 
întors acasă la Emilie ca să-l ia pe Henri, apoi a mers la 
magazin, de unde a cumpărat lapte, cacao și bezele. Acum, 
ciocolata caldă clocotea într-un ibric pe sobă, iar aroma ei se 
îmbina cu cea de lână udă și fum de foc. A turnat în căni și a 
așezat deasupra fiecăreia câte două bezele mari, pufoase. 

Dar ciocolata caldă tremura atât de tare în mâinile lui Gilles, 
încât Thérèse a trebuit să-i ţină cana. 

— Ai întrebat de ce toate astea, i-a spus ea. 

Gilles a dat din cap. Dinţii îi clănţăneau violent în timp ce-o 
asculta. Cât timp a vorbit Therese, bărbatul ba s-a îmbrățișat, ba 
și-a întins mâinile spre sobă. Din barbă i se scursese un fir de 
apă, care-i pătase puloverul. 


VP - 244 


Când a terminat de vorbit, Thérèse i-a întins cana cu ciocolată 
caldă, deasupra căreia bezelele topite formaseră o spumă albă. 
El a strâns cana la piept ca un băieţel înspăimântat de o poveste 
înfricoșătoare, dar încercând să pară viteaz. 

Alături de el, Jérôme rămăsese tăcut cât timp soţia lui 
descrisese ce căutau și de ce. Doctorul Brunel își masa 
picioarele, încercând să facă sângele să circule iar. Când 
circulaţia a fost restabilită, a început să simtă în călcâie mii de 
ace care-l înțepau. 

Soarele abia se mai vedea peste pădurea întunecată, care îi 
avea încă în pântecele ei pe Armand Gamache și pe agenta 
Nichol. Thérèse a aprins luminile și s-a uitat la monitoarele 
stinse pe care soțul ei le montase în dimineaţa aceea. 

Si dacă treaba asta nu merge? 

Formaseră o biată echipă de cercetași, s-a gândit ea. Nu 
numai că nu erau pregătiți pentru eșecul acestei misiuni, dar 
foloseau echipamente furate ca să spargă fișierele poliţiei. Dacă 
ar fi existat mărci ale decepţiei, ar fi fost îngropaţi în ele. 

Au auzit pași grei pe veranda de lemn și Thérèse i-a deschis 
lui Armand, care stătea acolo suflând greu din cauza efortului. 

— Eşti bine? l-a întrebat ea, deși știau amândoi că, de fapt, îl 
întreba: „Ești singur?” 

— Mai bine ca oricând, a icnit bărbatul. 

Avea faţa roșie de la efort și de la gerul cumplit. A dat drumul 
cablului pe verandă și a intrat în clădirea școlii, urmat, un 
moment mai târziu, de agenta Nichol. Chipul ei nu mai era palid. 
Acum arăta pătată cu alb și roșu. Arăta precum steagul 
canadian. 

Therese a expirat, realizând abia acum cât de îngrijorată 
fusese. 

— Miroase a ciocolată? a întrebat Gamache, deși avea buzele 
îngheţate. Henri alergase să-l salute și Șeful a îngenuncheat, 
îmbrățișându-și câinele. Deopotrivă din afecţiune și ca să se 
încălzească, după cum bănuia Thérèse. lar Henri era fericit să le 
ofere pe amândouă. 

Au făcut loc în jurul sobei și pentru nou-veniţi. 

Therese le-a turnat și lor ciocolată caldă și, după ce Gamache 
și Nichol și-au scos hainele, toți cinci au rămas tăcuţi în jurul 
sobei. În primele câteva minute, Gamache și Nichol au tremurat 
de frig. Mâinile li se scuturau din când în când, când se 


VP - 245 


cutremurau din cauza iernii teribile care ieșea din trupurile lor, 
ca o fantomă. 

În micuța școală tăcerea crescuse deplină, întreruptă doar de 
scâncetul ciudat făcut de piciorul unui scaun pe podeaua de 
lemn, de trosnetele din foc și de mârâiturile lui Henri, în timp ce 
se întindea la picioarele lui Gamache. 

Armand Gamache simţea că ar putea aţipi un pic. Șosetele i 
se uscaseră și erau un pic scorțoase, cana de ciocolată fierbinte 
îi încălzea mâinile și căldura din sobă îl învăluia ușor. In ciuda 
gravităţii situaţiei, simţea cum i se îngreunează pleoapele. 

Oh, doar câteva minute, câteva minute de odihnă. Dar aveau 
treabă de făcut. 

A pus cana jos și s-a aplecat în faţă, cu mâinile împreunate. A 
privit cercul ghemuit în jurul sobei din micuța școală cu o 
singură sală de clasă. Erau cinci. Cvintupli. Therese, Jérôme, 
Gilles, Armand și Nichol. 

Și Nichol, s-a gândit el, iarăși. Atârnată la final. Marginalizată. 

— Și acum ce urmează? a întrebat el. 


VP - 246 


Douăzeci și şapte 


— Ce urmează? a întrebat Jérôme. 

Nu se așteptase niciodată să ajungă atât de departe. A privit 
prin încăpere, spre catedra plină cu monitoare stinse, și a știut 
ce ar trebui să se întâmple. 

A simţit, sub puloverul gros, cum se preling picăturile de 
sudoare, ca și cum trupul lui rotund ar plânge. Dacă Three Pines 
era vizuina lor de vulpe, atunci el era pe cale să scoată capul 
afară. Armand îi dăduse o armă, dar era ca o suliță împotriva 
unei mitraliere. 

S-a îndepărtat de căldura focului și a simţit cum răcoarea ÎI 
înconjoară, spre celălalt capăt al încăperii. Două computere 
vechi, ponosite stăteau alăturate, unul pe catedră, celălalt pe 
una dintre mesele pe care le trăseseră mai aproape. Deasupra 
lor, lipit pe perete, era un alfabet vesel, cu bondari și fluturi, și 
rațe, și trandafiri. Și sub el, niște note muzicale. 

A fredonat încet, urmând notele. 

— De ce cânţi aia? l-a întrebat Gamache. 

Jérôme a rămas un pic blocat. Nu-și dăduse seama că Armand 
era lângă el și nici că fredona ceva. 

— Din cauza asta, a arătat el spre notele muzicale. Do-re-mi 
sunt pe linia de sus, iar cântecul este sub ele. 

A mai fredonat puţin și apoi, spre surprinderea lui, Armand a 
început și el să cânte încet, rar, cu voce șoptită. 

„Ce te faci cu un marinar beţiv...” 

Jérôme și-a privit cercetător prietenul. Gamache se uita la 
cântecel și zâmbea. Apoi s-a întors spre Jérôme. 

„.„.dimineaţa devreeeee... me”. 

Jérôme a zâmbit, cu adevărat amuzat, și a simţit cum o parte 
din frică se desprinde și dispare purtată de valul notelor 
muzicale și al vorbelor naive rostite de seriosul lui amic. 

— O veche baladă marinărească, a explicat Gamache, 
întorcându-se să privească la notele de pe perete. Am uitat că 
domnișoara Jane Neal a fost învăţătoare aici, înainte ca școala 
să fie închisă și ea să iasă la pensie. 

— Ai cunoscut-o? 


VP - 247 


Gamache și-a amintit cum îngenunchease printre frunzele 
strălucitoare în culori de toamnă și cum închisese pe vecie acei 
ochi albaștri. Se întâmplase cu ani în urmă. Ca și cum trecuse o 
viaţă de atunci. 

— L-am prins pe ucigașul ei. 

Gamache s-a zgâit iar la peretele cu litere și note muzicale. 

„Hei, ho, ea se-nalţă sus...”, continuă el să fredoneze șoptit. 
Se simţea oarecum în siguranţă să fie în această încăpere, unde 
domnișoara Jane Neal făcuse ce-i plăcea cel mai mult să facă, 
pentru copiii pe care-i adora. 

— Trebuie să aducem cablul înăuntru, a spus Jérôme și, în 
minutele care au urmat, Gilles a dat o gaură în perete, prin care 
să strecoare cablul, iar Jérôme și Nichol s-au târât pe sub birouri, 
sortând firele și cutiile. 

Gamache a privit toate lucrurile astea, minunându-se că 
începuseră ziua la o distanţă de treizeci și cinci de kilometri de 
orice comunicaţie prin satelit, iar acum se aflau la numai câţiva 
centimetri de conexiunea aceea. 

— Aţi reușit să vă conectaţi? a întrebat Thérèse Brunel, 
alăturându-li-se și dând din cap spre tânăra agentă. 

Soțul ei și Nichol erau ghemuiţi sub birou, încercând să nu se 
incomodeze unul pe celălalt. Cel puţin așa se străduia doctorul 
Brunel - părea că agenta Nichol făcea tot ce putea ca să-i 
îndese în coaste, ori de câte ori putea, coatele ei ascuţite. 

— Mă tem că nu încă, a șoptit Gamache. , 

— Dar voi v-aţi întors amândoi, inspectore-șef. Asta nu-i puțin 
lucru. 

Gamache a rânjit, dar fără urmă de amuzament. 

— Ce mai victorie! Nu mi-am ucis cu sânge rece unul dintre 
agenţi. 

— Păi, ne luăm victoriile de acolo de unde putem, a zâmbit 
ea. Nu sunt sigură dacă Jérôme n-ar fi scăpat o șansă ca asta. 

Cei doi de sub birou deja își cărau reciproc coate, la liber. 

Gilles terminase de făcut gaura din perete și băgase cablul 
înăuntru. Jérôme l-a prins și a tras. 

— Îl iau eu. 

Înainte ca Jérôme să-și dea seama ce se întâmplă, Nichol îl 
prinsese deja și îl atașa la prima dintre cutiile metalice. 

— Stai. 

Strigătul lui a făcut-o să se tragă înapoi. 


VP - 248 


— Nu poţi să le conectezi. 

Jérôme a prins cablul cu ambele mâini și a încercat să-și 
controleze panica subită care îl cuprinsese. 

— Ba sigur că pot. 

Aproape că i l-a șutit din mână și poate că ar fi făcut-o, dacă 
n-ar fi intervenit superintendentul Brunel. 

— Agent Nichol, i-a ordonat ea. Îndepărtează-te! 

— Dar... 

— Fă ce ţi se spune, a zis ea, de parcă vorbea cu un copil 
îndărătnic. 

Jérôme și Nichol au ieșit amândoi târâș de sub birou, cu 
Jérôme ţinând încă în mâini cablul cel negru. În spatele lor îl 
auzeau pe Gilles aflat afară, care izola cu spumă gaura pe care 
o făcuse în perete ca să poată introduce cablul. 

— Care-i problema? a întrebat Gamache. 

— Nu ne putem conecta, a răspuns Jérôme. 

— Ba pu... 

Dar Șeful a ridicat mâna și i-a tăiat vorba lui Nichol. 

— De ce nu? l-a întrebat el pe Jérôme. 

Ajunseseră până aici. De ce să nu parcurgă și ultimii 
centimetri? 

— Pentru că nu știm ce o să se întâmple odată ce o facem. 

— Asta nu-i... 

Încă o dată, lui Nichol i-a fost tăiată vorba. Tânăra a tăcut, dar 
fumega. 

— De ce nu? a întrebat Gamache din nou, cu voce neutră, 
evaluând situaţia. 

— Știu că sună exagerat de precaut, dar odată ce legăm 
cablul ăsta o să ne putem conecta cu lumea. Dar asta înseamnă 
că și lumea se poate conecta cu noi. Asta - a ridicat el cablul - 
este o autostradă cu două sensuri. 

Agenta Nichol arăta de parcă era pe cale să facă pe ea. 
Inspectorul Gamache s-a întors spre ea și i-a făcut semn că 
poate să vorbească. 

— Dar nu sunt băgate în priză, a rupt ea barajul, lăsând 
cuvintele să ţâșnească din ea. Asta ar putea fi la fel de bine 
legătura dintre toate conexiunile pe care o să le fac. Trebuie să-l 
atașăm la computere și să le băgăm în priză. Trebuie să ne 
asigurăm că funcţionează. De ce să mai așteptăm? 


VP - 249 


Gamache a simţit fiori pe ceafă și s-a întors spre Gilles, care 
tocmai pășise în această atmosferă tensionată. Bărbatul a închis 
ușa, și-a scos fesul, mănușile și haina și s-a așezat lângă ușă, ca 
și cum ar fi păzit-o. 

Gamache s-a întors spre Therese. 

— Tu ce crezi? 

— Trebuie să așteptăm. 

Văzând-o pe Nichol gata să mai spună ceva, Therese a 
împiedicat orice comentariu. Doar uitându-se în ochii tinerei 
agente, în timp ce adăuga: 

— Tu abia ai ajuns, dar noi trăim cu treaba asta de săptămâni 
întregi, de luni. Ne-am riscat carierele, prietenii, casele, poate 
chiar mai mult de-atât. Dacă soțul meu spune că trebuie să 
luăm o pauză, atunci așa o să facem. Ai priceput? 

Nichol a renunţat, cu părere de rău. 

La plecare, Gamache a răsucit cheia în yală și apoi a pus-o în 
buzunarul de la piept. Gilles i s-a alăturat pentru o scurtă 
plimbare în întuneric, înapoi spre casa lui Emilie. 

— Ai idee dacă tânăra este în regulă? a întrebat Gilles, cu 
vocea joasă și ochii în pământul înzăpezit. 

— Ar trebui s-o testăm? a spus Gamache, tot în șoaptă. 

— Oui, eu așa zic. 

A privit-o pe Nichol, aflată mai în faţă, în spatele lui Jérôme și 
Therese. Și s-a întrebat de ce-i era cu adevărat teamă lui 
Jérôme. 

După cina cu tocană de vită, și-au luat cafelele în living, unde 
erau aranjate lemnele de foc. 

Therese a aprins un ziar cu chibritul și l-a privit arzând cu 
flacără strălucitoare. Apoi s-a întors la ceilalți. Gamache și Gilles 
stăteau împreună pe canapea, iar Jérôme era vizavi de ei. Nichol 
stătea într-un colţ, făcându-și de lucru cu un puzzle. 

După ce a aprins luminile din pomul de Crăciun, Therese i s-a 
alăturat soțului ei. 

— Aș vrea să-mi fi adus aminte să aduc niște cadouri, a spus 
ea, uitându-se la brad. Armand, pari gânditor. 

Gamache i-a urmărit privirea și s-a uitat sub copac. Și a 
înţeles ceva care avea prea puţin de-a face cu bradul, cu 
Crăciunul sau cu darurile. Un gând provocat de ceea ce tocmai 
spusese Thérèse, dar pe care întrebarea aceea directă îl gonise. 


VP - 250 


Și-a încruntat sprâncenele și a continuat să privească brăduţul 
vesel din colţul camerei. Complet gol dedesubt. Gol de cadouri. 

— Armand? 

El a scuturat din cap și i-a întâlnit privirea. 

— lartă-mă, mă gândeam la ceva. 

Jérôme s-a întors spre Gilles. 

— Trebuie să fii mort de oboseală. 

Jérôme însuși arăta epuizat. Gilles a încuviinţat din cap. 

— E ceva vreme de când nu m-am mai urcat într-un copac. 

— Chiar îi auzi vorbind? l-a întrebat Jérôme. 

Pădurarul l-a studiat pe bărbatul rotunjor din fața lui. 

Omul care stătuse la baza pinului alb, în gerul acela cumplit, 
încurajându-l, deși ar fi putut să plece. A dat din cap. 

— Și ce-ţi spun? a întrebat în continuare Jérôme. 

— Nu cred că vrei să știi ce-mi spun, a răspuns Gilles, cu un 
zâmbet. În plus, cel mai mult aud sunete. Șoapte. Alte chestii. 

Cei doi Brunel s-au uitat la el, așteptând mai mult. Gamache 
ținea în mâini cana de cafea, ascultând. El știa povestea. 

— Ai fost dintotdeauna în stare să-i asculți? a întrebat 
Therese, în cele din urmă. Din colţul ei, agenta Nichol a ridicat 
ochii de la puzzle. 

Gilles a scuturat din cap. 

— Eram tăietor de lemne. Am tăiat sute de copaci cu drujba 
mea. Într-o zi, în timp ce tăiam un stejar bătrân, l-am auzit 
plângând. 

Cuvintele lui au fost întâmpinate cu tăcere. Gilles se uita la 
foc și la lemnul care ardea. 

— La început l-am ignorat. M-am gândit că am început să aud 
lucruri. Apoi s-a amplificat și am început să aud nu doar copacul 
meu, ci am auzit toţi copacii plângând. 

A rămas tăcut pentru o clipă. 

— A fost groaznic, a șoptit el. 

— Ce-ai făcut? l-a întrebat Jérôme. 

— Ce puteam să fac? M-am oprit din tăiat și i-am oprit și pe 
cei din echipa mea. 

Și-a privit mâinile uriașe, muncite. 

— Sigur că s-au gândit cu toţii că sunt nebun. Și eu m-aș fi 
gândit la același lucru, dacă n-aș fi auzit cu urechile mele. 

În timp ce vorbea, Gilles îl privea direct pe Jerâme. 


VP - 251 


— AȘ fi putut trăi în negare o vreme, dar odată ce știam, nu 
mai puteam juca rolul neștiutorului. Înțelegi? 

Jérôme a dat din cap. Da, știa. 

— Gilles face acum cea mai frumoasă mobilă din lemn găsit, a 
spus Gamache. Reine-Marie și cu mine avem câteva piese. 

Gilles a zâmbit. 

— Totuși, nu-mi ajunge ca să-mi plătesc facturile. 

— Că tot veni vorba... a început Gamache. 

Gilles l-a privit pe inspectorul-șef. 

— Nu mai spune nimic. 

— Désolé, a spus Gamache. N-ar fi trebuit să spun nici asta. 

— Mă bucur că v-am ajutat. Pot să rămân, dacă vreţi. În felul 
ăsta, o să fiu aici dacă aveţi nevoie de ajutor. 

— Mulţumesc, i-a răspuns Gamache, ridicându-se în picioare. 
Te sunăm dacă avem nevoie de tine. 

— Bine, o să vin mâine-dimineaţă. Mă găsiţi la bistrou dacă 
aveţi nevoie să vă ajut. 

Cu paltonul pus și cu mâna lui mare pe clanţă, Gilles i-a privit 
pe toți patru. 

— E un motiv pentru care hoţii fură noaptea, știți și voi. 

— Ne faci hoţi? l-a întrebat Therese, ușor amuzată. 

— Nu sunteți? 

Armand a închis ușa și și-a privit colegii. 

— Avem niște decizii de luat, mes amis. 

e 

Jérôme Brunel a tras perdelele și s-a îndreptat spre locul lui de 
lângă foc. 

Se făcuse aproape miezul nopţii și, deși erau îngrozitor de 
osteniţi, și-au mai făcut un pic de treabă. Au preparat cafele, au 
mai aruncat în foc un buștean de arțar, l-au plimbat pe Henri, 
care adormise acum încolăcit, lângă șemineu. 

— Bon, a spus Gamache, aplecându-se spre ei și privindu-i 
drept în ochi. Acum ce facem? 

— Nu suntem gata să ne conectăm, a spus Jérôme. 

— Poate doar dumneata nu ești gata, i-a răspuns Nichol. Ce 
mai așteptăm? 

— Nu vom avea o a doua șansă, a repezit-o Jérôme. Când 
operam un pacient, nu mă gândeam „Ei, ce naiba, dacă dau 
greș, pot oricând să mai încerc o dată”. Nu. O încercare, asta-i 
tot. Trebuie să ne asigurăm că suntem bine pregătiţi. 


VP - 252 


— Suntem pregătiţi, a insistat Nichol. N-o să se mai întâmple 
nimic de-acum înainte. N-o să mai primim alt echipament. N-o 
să mai vină ajutoare. Aveţi tot ce aţi putea avea. Asta-i tot. 

— De ce ești atât de nerăbdătoare? a întrebat-o Jérôme. 

— Dar dumneata de ce nu ești? i-a replicat tânăra. 

— Destul, a spus Gamache. Cu ce putem să te ajutăm, 
Jérôme? De ce anume ai nevoie? 

— Trebuie să aflu mai multe lucruri despre tot echipamentul 
ăla pe care l-a adus, i-a aruncat el o privire lui Nichol, care 
stătea cu braţele încrucișate la piept. De ce avem nevoie de 
două computere? 

— Unul este pentru mine, a spus Nichol, care se decisese să le 
vorbească precum lui Henri. Eu o să criptez canalul pe care o să- 
| folosim ca să accesăm reţeaua de la Poliţie. Dacă ne 
detectează cineva semnalul, trebuie să spargă cifrul. Ne dă un 
pic de timp. 

Ințeleseseră cu toţii ultima parte, chiar și Henri, dar aveau 
nevoie să se gândească mai mult la treaba cu criptarea. 

— Deci ceea ce zici tu, a spus Therese, alegându-și cu grijă 
drumul prin hăţișurile tehnologiei, este că, atunci când Jérôme 
tastează ceva în computerul lui, se codifică automat? Și apoi 
acel cod este amestecat? 

— Exact, a spus Nichol. Totul se face înainte de a părăsi 
încăperea. 

A făcut o pauză și braţele i s-au strâns și mai tare în jurul 
corpului, ca niște benzi de oţel. 

— Ce este? a întrebat Gamache. 

— Tot o să vă găsească. 

Avea vocea moale, fără urmă de triumf. 

— Programele mele nu fac decât să vă vadă mai greu, nu să 
nu vă mai vadă deloc. Ei știu bine ce fac. O să ne găsească. 

Inspectorului-șef nu i-a scăpat faptul că, într-o singură 
respiraţie, „voi” devenise „noi”. Mai erau câteva astfel de 
respiraţii semnificative. 

— Vor ști cine suntem? a întrebat el. 

Gamache a văzut cum slăbește strânsoarea de menghină 
care apăsa pieptul agentei. Femeia s-a aplecat ușor în faţă. 

— Asta chiar este o întrebare interesantă. Am creat 
intenţionat o criptare care pare neîndemânatică, primitivă. 


VP - 253 


— Intenţionat? a întrebat Jérôme, fără să fie convins că era 
ceva făcut special. De ce ai face așa ceva? Nu avem nevoie de 
ceva „neîndemânatic”, pentru Dumnezeu! Avem nevoie de tot 
ce e mai bun. 

S-a uitat spre Gamache, iar inspectorul-șef a văzut o ușoară 
undă de panică. 

Nichol era tăcută, fie pentru că înţelesese, în sfârșit, uriașa 
putere a tăcerii, fie pentru că era îmbufnată. Gamache bănuia 
că e a doua variantă, dar i-a dat timp să evalueze întrebarea 
foarte bună a lui Jérôme. 

De ce să apară drept primitivi? 

— Ca să-i inducem în eroare, a spus el într-un final, 
întorcându-se spre feţișoara bosumflată. Poate că o să ne vadă, 
dar n-o să ne ia în serios. 

— C'est ça, a spus Nichol, desfăcând ușor strânsoarea 
brațelor. Exact. Vor căuta un atac sofisticat. 

— Este ca și cum ai azvârli cu o piatră într-un război nuclear, 
a spus Gamache. 

— Da, i-a răspuns Nichol. Dacă o găsesc, n-o s-o ia în serios. 

— Pe drept cuvânt, a adăugat Thérèse. Cât de mult rău poate 
face o piatră? 

Lăsând deoparte analogia cu David și Goliat, realitatea era că 
o piatră nu prea era o armă. Thérèse s-a întors spre Jérôme, 
așteptându-se să vadă o privire dezaprobatoare, dar a fost 
surprinsă să vadă admiraţie. 

— Nu trebuie să facă pagube, a spus el. Tot ce trebuie este să 
ne strecoare dincolo de gardieni. 

— Asta sper și eu, a adăugat Nichol, care a oftat din rărunchi. 
Nu cred că o să meargă, dar merită să încercăm. 

— lisuse! a spus Therese. Parcă locuiesc împreună cu un cor 
grecesc. 

— Programele mele îi împiedică pentru o vreme să ne vadă, 
dar avem nevoie de un cod de securitate ca să intrăm, și ne vor 
vedea imediat ce o să vă autentificaţi cu codurile voastre. 

— Și ce i-ar putea împiedica să ne găsească? a întrebat 
Gamache. 

— V-am mai spus. Un cod de securitate diferit. Unul care n-ar 
atrage atenţia. Dar nici măcar asta n-o să-i oprească pentru 
prea mult timp. Imediat ce o să intrăm într-un fișier pe care 


VP - 254 


încearcă să-l protejeze, vor ști de noi. O să ne vâneze și o să ne 
găsească. 

— Cam cât o să ia treaba asta, ce crezi? 

Buzele subţiri ale lui Nichol s-au ţuguiat, în timp ce ea făcea 
socotelile. 

— In stadiul ăsta nu contează fineţea. Tot ce contează este 
viteza. Să intrăm, să luăm ce ne trebuie și să ieşim. E puţin 
probabil să dureze mai mult de o jumătate de zi. Poate mai 
puţin. 

— O jumătate de zi din momentul în care spargem primul 
fișier securizat? a întrebat Gamache. 

— Nu, a răspuns Jérôme - vorbea cu Gamache, dar se uita la 
Nichol. Vrea să spună douăsprezece ore din momentul în care 
începem. 

— Poate mai puţin, a spus Nichol. 

— Douăsprezece ore ar trebui să fie destul, nu-i așa? a 
intervenit Thérèse. 

— Până acum n-a fost, a spus Jérôme. Am lucrat luni întregi și 
tot n-am găsit ce căutam. 

— Dar nu m-aţi avut pe mine, a spus Nichol. 

Au privit-o, uimiţi de puterea și iluziile tinereţii. 

— Deci, când începem? a întrebat Nichol. 

— In noaptea asta. 

— Dar, Armand... a început Therese. 

Mâna lui Jérôme s-a întins repede peste ale ei, aproape s-o 
lovească. 

— Gilles avea dreptate, a spus Șeful, cu voce hotărâtă. Este 
un motiv pentru care hoţii acţionează noaptea. Mai puțini 
martori. Trebuie să intrăm și să ieșim în timp ce toată lumea 
doarme. 

— În sfârșit, a zis Nichol, ridicându-se. 

— Ne trebuie mai mult timp, a spus Therese. 

— Nu mai avem timp. 

Gamache s-a uitat la ceas. Era aproape unu dimineaţa. 

— Jérôme, ai o oră ca să pui toate notele noastre cap la cap. 
Știi unde s-a dat alarma ultima dată. Dacă ajungi acolo repede, 
s-ar putea să intrăm și să ieșim cu informaţiile înainte de micul 
dejun. 

— Așa e, a spus Jérôme. 

Işi slăbise strânsoarea de pe mâinile soţiei lui. 


VP - 255 


— Du-te și dormi un pic, i-a spus Gamache lui Nichol. Te 
trezim într-o oră. 

El a plecat în bucătărie, dar a auzit ușa închizându-se în 
spate. 

— Ce faci, Armand? a întrebat Therese. 

— Niște cafea proaspătă. 

Stătea cu spatele la ea, numărând linguriţele de cafea pe care 
le punea în filtru. 

— Uită-te la mine, i-a cerut ea. 

Mâna lui Gamache s-a oprit, lingurita încărcată a rămas 
suspendată în aer și câteva grăunţe de cafea au căzut pe blat. 

A lăsat linguriţa în cutia cu cafea și s-a întors. Thérèse Brunel 
îl privea ferm. 

— Jérôme este epuizat. A muncit toată ziua. 

— Cu toţii am muncit, a spus Gamache. Nu spun că-i ușor... 

— Insinuezi că Jérôme și cu mine căutăm ceva ușor? 

— Atunci ce căutaţi? Vrei să-mi spui că trebuie să mergem cu 
toții la culcare și să uităm ce s-a întâmplat? Suntem foarte 
aproape, în sfârșit avem o șansă. Se va termina totul acum. 

— Dumnezeule! a spus Thérèse, privindu-l îndeaproape. Deci 
nu-i vorba despre noi. Este despre Jean-Guy Beauvoir. Nu crezi 
că va supravieţui unui alt raid. De-aia ne tot grăbești, de-aia îl 
grăbești pe Jérôme. 

— Nu-i vorba despre Beauvoir. 

Gamache a întins mâinile la spate și s-a prins strâns de blatul 
de marmură. 

Ba sigur că este. Ne sacrifici pe noi toţi ca să-l salvezi pe el. 

— Niciodată n-aș face asta, a ridicat Gamache vocea. 

— Ba exact asta faci. 

— Am muncit la asta ani întregi, a spus Gamache, apropiindu- 
se de ea. Cu mult timp înainte de raidul ăla de la fabrică. Cu 
mult înainte ca Jean-Guy să dea de necaz. Am renunţat la tot ca 
să trec prin asta. Se va termina în această noapte. Jérôme o să 
sape mai adânc. Cu toţii o s-o facem. 

— Nu gândești raţional. 

— Nu, tu nu gândești raţional, a luat el foc. Nu vezi că Jérôme 
este înspăimântat de-a dreptul? Speriat de moarte? Treaba asta 
îl seacă de energie. Cu cât aşteptă mai mult, cu atât o să fie mai 
rău. 


VP - 256 


— Vrei să spui că faci toate astea de dragul lui Jérôme? a 
întrebat Thérèse, neîncrezătoare. 

— Fac asta pentru că, dacă o mai lungim o zi, o să clacheze, a 
spus Gamache. Și atunci o să fim cu toții pierduţi, inclusiv el. 
Dacă tu nu poţi vedea lucrul ăsta, eu pot. 

— Nu Jérôme este cel care se pierde cu firea, a spus ea. Nu el 
era în lacrimi astăzi. 

Gamache arăta de parcă l-ar fi lovit mașina. 

— Jérôme poate și o va face în noaptea asta. O să intre iar 
acolo și o să ne dea informațiile de care avem nevoie ca să-l 
legăm pe Francoeur și să oprim ce naiba are de gând să facă. 

Gamache coborâse vocea și ochii îi străluceau. 

— Jérôme este de acord. El, cel puţin, are coloană vertebrală. 

Gamache a deschis ușa și a plecat, apoi a urcat în camera lui 
și a rămas fixând peretele, așteptând să i se potolească 
tremuratul mâinii. 

La două dimineaţa, Jérôme s-a ridicat de pe scaun. Armand o 
trezise pe Nichol și venise jos. Nu se uita la Thérèse și nici ea la 
el. 

Nichol a coborât, ciufulită, și și-a pus paltonul. 

— Gata? l-a întrebat Gamache pe Jérôme. 

— Gata. 

Gamache i-a făcut semn lui Henri, apoi au părăsit casa în 
tăcere. Ca niște hoţi în noapte. 


VP - 257 


Douăzeci și opt 


Nichol mergea înainte, singura nerăbdătoare să ajungă la 
vechea școală. Dar Gamache știa că se grăbea degeaba, din 
moment ce cheia era la el. 

Jérôme o ţinea de mână pe Therese. Purtau amândoi haine 
matlasate și mănuși albe, îmblănite, cu un singur deget. Arătau 
ca Mickey și Minnie Mouse, ieșiți la o plimbărică. 

Inspectorul-șef Gamache a trecut pe lângă superintendentul 
Brunel și a descuiat ușa școlii. A ţinut-o ca să poată intra ei, dar 
în loc să intre și el, a lăsat-o să se închidă cu zgomot. 

A văzut prin geamul înghețat cum se aprinde lumina și a auzit 
ţăcănitul metalic al capacului de la sobă, ridicat pentru 
alimentarea cu bușteni a jarului aproape stins. 

Însă afară era doar tăcere. 

A dat capul pe spate și a privit cerul nopţii. Era oare unul 
dintre punctele de pe cer nu o stea, ci satelitul care urma să-i 
transporte curând dincolo de graniţele acestui sat? 

A revenit cu privirea pe pământ. Spre căsuțe. Spre pensiune, 
spre brutărie. Spre magazinul universal al domnului Béliveau. 
Spre librăria Myrnei. Spre bistrou. Scena atâtor mese între 
prieteni și a atâtor discuţii. Între el și Jean-Guy. Alături de 
Lacoste. Chiar și împreună cu Nichol. 

Acum mulţi ani. 

Era gata să ordone realizarea conexiunii finale, și după asta 
nu mai era cale de întoarcere. Așa cum spusese foarte clar 
Nichol, în cele din urmă tot vor fi prinși. Și urmăriţi până aici. 

Și atunci niciun pădurar, vânător, sătean, poet dement, pictor 
celebru sau proprietar de pensiune nu va putea opri ce urma să 
se întâmple. Satului Three Pines. Și fiecărui om din el. 

Armand Gamache s-a întors cu spatele spre satul adormit și a 
intrat în școală. 

Jérôme Brunel își ocupase locul în faţa unuia dintre monitoare, 
iar Therese stătea în spatele lui. Yvette Nichol stătea lângă 
doctorul Brunel, la propria ei tastatură și propriul ei monitor, cu 
spatele deja cocârjat, precum cocoașa unei văduve. 

S-au întors cu toţii spre el. 


VP - 258 


Gamache nu a ezitat. A dat din cap și Yvette Nichol a alunecat 
sub birou. 

— OK? a întrebat ea. 

— Oui, a spus Gamache, cu vocea reţinută, hotărâtă. 

In liniștea care s-a lăsat, au auzit un clic. 

— Gata! a strigat ea și s-a târât afară. 

Gamache a întâlnit privirea lui Jérôme și a încuviinţat cu o 
mișcare a capului. 

Jérôme s-a întins, surprins să vadă că nu-i tremură degetul, și 
a apăsat butonul de pornire. Luminiţele au început să pâlpâie. S- 
a auzit un pocnet ușor și apoi ecranele s-au luminat, prinzând 
viaţă. 

Gamache a băgat mâna în buzunar și a scos de acolo o coală 
de hârtie, împăturită cu grijă. A întins-o și a așezat-o în faţa lui 
Jérôme. 

Agenta Nichol s-a uitat la bilet. Și la siglă. Și la rândul de litere 
și cifre. Apoi s-a uitat în sus, spre Șef. 

— Arhivele Naţionale, a șoptit ea. Dumnezeule, ar putea să 
meargă! 

— OK, totul este activ și noi suntem online, a raportat Jérôme. 
Toate programele de criptare și subprogramele funcţionează. 
Odată ce mă autentific, pornește cronometrul. 

In timp ce doctorul Brunel tasta încet, cu grijă, complicatul 
cod de acces, Gamache s-a întors să se uite pe perete, la harta 
aceea militară. Era atât de detaliată! Dar chiar și așa, nu arăta 
locul în care se aflau acum, dacă niște copilași n-ar fi pus pe ea, 
cu ani în urmă, punctul acela marcat cu litere de mână, curate și 
îngrijite, care scriseseră cuvântul „Acasă”. 

Gamache a rămas privind fix. Se gândea la biserica St. 
Thomas, aflată peste drum. Și la ferestrele din vitraliu, realizate 
după Primul Război Mondial, înfățișând soldaţi tineri și sclipitori, 
care avansau mărșăluind. Feţele lor nu arătau curaj. Erau pline 
de teamă. Dar avansau în continuare. 

Dedesubtul lor era o listă a bărbaţilor tineri care nu se mai 
întorseseră acasă. Și, sub numele lor, inscripţia „Ei au fost fiii 
noștri”. 

Gamache l-a auzit pe Jérôme tastând secvenţa de cifre și 
litere. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Doar tăcerea. 


VP - 259 


Codul fusese introdus. Nu mai rămăsese decât un singur lucru 
de făcut. Degetul lui Jérôme Brunel plutea deasupra butonului 
„enter”. Apoi l-a coborât. 

— Non, a spus Armand. 

A prins încheietura lui Jérôme, oprindu-i degetul la un 
milimetru de buton. Se uitau la el, fără să îndrăznească să 
respire, întrebându-se dacă Jérôme apucase să apese înainte ca 
Gamache să-l poată opri. 

— Ce faci? a întrebat Jérôme. 

— Am făcut o greșeală, a spus Gamache. Eşti obosit. Cu toții 
suntem. Dacă treaba asta e să meargă, trebuie să fim foarte 
atenți. Odihniţi. Sunt prea multe în joc. 

S-a uitat iar la harta de pe perete. Și la semnul aproape 
invizibil. 

— O să ne întoarcem iar mâine-noapte și o s-o luăm de la 
capăt, cu forțe proaspete, a spus Gamache. 

Jérôme Brunel arăta ca un om a cărui execuţie fusese oprită. 
Nu era sigur dacă era semn de clemenţă sau o păcăleală. După 
o clipă, umerii i s-au aplecat în faţă și a oftat. 

Cu ceea ce a părut ultima lui picătură de energie, doctorul 
Brunel a șters codul și i-a dat înapoi hârtia lui Gamache. 

După ce a pus-o la loc în buzunar, Gamache a privit-o pe 
Therese. Și a dat din cap. 

— Poţi să ne deconectezi, te rog? a rugat-o Jérôme pe Nichol. 

Tânăra era pe punctul de a protesta, dar s-a decis să n-o facă, 
fiindcă era ea însăși prea obosită ca să se mai certe. A alunecat 
din nou de pe scaunul ei și s-a strecurat sub birou. 

După ce au deconectat cablul, au stins luminile și Gamache a 
încuiat iar ușa. Sperând că nu a făcut o greșeală. Sperând că nu- 
i dăduse chiar atunci lui Francoeur cele douăzeci și patru de ore 
vitale pentru ducerea la îndeplinire a planului său. 

În timp ce înaintau cu greu înapoi, spre casa lui Emilie 
Longpre, Gamache a prins-o din urmă pe Therese. 

— Ai avut dreptate. Eu... 

Therese a ridicat mâna de Minnie Mouse și Gamache a tăcut. 

— Am greșit amândoi. Ție ţi-a fost frică să te oprești și mie 
mi-a fost frică să merg mai departe. 

— Crezi că mâine o să ne temem mai puţin? a întrebat-o el. 

— Poate că n-o să ne temem mai puţin, a răspuns ea, dar 
poate că o să avem mai mult curaj. 


VP - 260 


Odată ajunși în casa încălzită, s-au dus la culcare și au 
adormit imediat ce au pus capetele pe pernă. Chiar înainte de a 
aluneca în somn, Gamache l-a auzit pe Henri mârâind cu 
multumire, și casa a scârțâit într-un fel pe care îl simţea acasă. 

e 

Gamache a deschis ochii și s-a trezit uitându-se direct la 
chipul lui Henri. Era greu de spus de când stătea câinele acolo, 
cu bărbia sprijinită de marginea patului, cu nasul la câțiva 
centimetri de fața lui Gamache. 

Însă imediat ce pleoapele i-au fluturat și ochii i s-au deschis, 
tot corpul lui Henri a început să se gudure. 

Ziua începuse. S-a uitat la ceasul de pe noptieră. 

Era aproape nouă. Dormise șase ore și se simțea de parcă ar 
fi dormit dublu. Odihnit și proaspăt, era sigur acum că noaptea 
trecută fusese aproape să ia o decizie dezastruoasă. Urma ca 
azi să se odihnească și la noapte să se ducă din nou acolo, fără 
să se mai confrunte cu oboseala, confuzia și între ei. 

În timp ce se îmbrăca, Gamache auzea scrâșnetul lopeţilor. A 
tras deoparte draperiile și a văzut tot satul îmbrăcat într-un alb 
care umplea aerul. Din cer cădeau fulgi care se aninau în cei trei 
pini uriași, alunecau peste pădure și peste case. 

Nu bătea deloc vântul și zăpada cădea drept în jos. Ușoară și 
neobosită. 

Îi vedea pe Gabri și Clara curăţându-și potecile din faţa 
caselor. Mai întâi a auzit și apoi a văzut plugul lui Billy Williams 
coborând de pe deal, în sat. Trecând pe lângă biserică, pe lângă 
fosta școală. De jur-împrejurul părculeţului. 

Părinţii patinau cu lopeţile pe iazul îngheţat, ca să curețe 
zăpada, în timp ce copiii așteptau nerăbdători, cu crosele în 
mâini, pe băncile pentru rezerve. 

A coborât și și-a dat seama că se trezise primul. 

După ce i-a dat de mâncare lui Henri, Gamache a pus un ibric 
de cafea și a așezat lemnele pentru foc în șemineul din living. 
Apoi a ieșit la o plimbare. 

— Vino la bistrou pentru mic dejun, l-a chemat Gabri. Purta un 
fes cu un ciucure enorm și se sprijinea în lopata de zăpadă. 

— Olivier o să-ți facă niște clătite cu afine și cu niște sirop de 
arțar de la Monsieur Page. 

— Și şuncă? a întrebat Gamache, știind deja că a pierdut. 


VP - 261 


— Bien sûr, a spus Gabri. Există vreo altă modalitate de a 
mânca o clătită? 

— Mă întorc imediat. 

Gamache s-a dus într-o goană acasă, le-a lăsat celorlalți un 
bilet și apoi s-a întors la bistrou, împreună cu Henri. S-a instalat 
lângă cămin și numai ce-a sorbit o gură de cafe au lait, când 
Myrna i s-a alăturat. 

— Te superi dacă stau cu tine? l-a întrebat ea. 

Dar se așezase deja în fotoliul din faţa lui și făcuse semn să i 
se aducă și ei o cafea. 

— Mă gândeam să vin la tine la librărie după micul dejun, a 
explicat inspectorul-șef. Caut niște cadouri. 

— Pentru Reine-Marie? 

— Nu, pentru cei de aici. Ca să le mulțumesc. 

— Nu-i nevoie, știi bine, a spus Myrna. 

Gabri i-a adus cafeaua, apoi și-a tras și el un scaun și li s-a 
alăturat. 

— Despre ce vorbiţi? i-a întrebat. 

— Daruri, a răspuns Myrna. 

— Pentru mine? a întrebat el. 

— Pentru cine altcineva? i-a întors-o Myrna. Ești singurul care 
ne ocupă gândurile. 

— Ăsta-i lucrul pe care îl avem în comun, ma chere, a spus 
Gabri. 

— Despre ce vorbiți? a întrebat și Olivier, în timp ce așeza pe 
masă, în fața Myrnei și a lui Gamache, două farfurii cu clătite cu 
afine și şuncă afumată cu lemn de arțar. 

— Despre mine, a spus Gabri. Despre mine, despre mine și iar 
despre mine. 

— Oh, Doamne! a zis Olivier, aducându-și și el un scaun. Au 
trecut treizeci de secunde de când am abordat subiectul ăsta. 
Atât de multe trebuie să se fi întâmplat între timp! 

— De fapt, chiar aș vrea să vă întreb ceva pe voi doi, a spus 
Gamache. 

Myrna i-a întins carafa cu sirop de arțar. 

— Oui? a întrebat Olivier. 

— Aţi desfăcut cadourile de la Constance? 

— Nu, le-am pus sub brad. Ai vrea să le deschidem? 

— Nu. Știu deja ce v-a luat. 

— Ce? a întrebat Gabri. O mașină? Un ponei? 


VP - 262 


— Nu pot să vă zic, dar pot să spun că e ceva ce cred că 
puteți folosi. 

— O botniță? a întrebat Olivier. 

— Despre ce vorbiţi? a întrebat Clara, trăgându-și un scaun. 

Avea obrajii roșii și îi curgea nasul, iar Gamache, Gabri, Myrna 
și Olivier i-au întins un șerveţel chiar la timp. 

— Despre daruri, a răspuns Olivier. De la Constance. 

— Nu vorbeaţi despre tine? l-a întrebat Clara pe Gabri. 

— Știu. O rușine a naturii. Totuși, ca să fim cinstiţi, am vorbit 
despre darul pe care Constance mi l-a luat mie. 

— Nouă, a completat Olivier. 

— Da, mi-a luat și mie ceva, a spus Clara, întorcându-se spre 
Gamache. Tu mi l-ai lăsat ieri. 

— L-ai deschis? 

— Mă tem că da, a recunoscut Clara, luând o bucăţică din 
șunca din farfuria Myrnei. 

— Asta-i motivul pentru care îţi ţin cadourile sub pomul meu, 
până în dimineaţa de Crăciun, a spus Myrna, împingând farfuria 
deoparte. 

— Ce ţi-a luat Constance? a întrebat Gabri. 

— Asta. 

Clara și-a desfăcut fularul de la gât și i l-a dat Myrnei, care l-a 
luat, admirând verdele brotăcel, luminos și vesel. 

— Ce-s astea? Crose de hochei? A arătat ea cu degetul spre 
modelul de la capătul fularului. 

— Pensule de pictură, a spus Clara. Mi-a luat o vreme să-mi 
dau seama. 

Myrna i-a dat înapoi fularul Clarei. 

Oh, hai să le luăm și pe ale noastre, a spus Gabri. 

A plecat în grabă și, când s-a întors, Myrna și Gamache își 
terminaseră micul dejun și erau deja la a doua ceașcă de café 
au lait. Gabri i-a întins un pachet lui Olivier și l-a păstrat pe 
celălalt pentru sine. Erau identice, învelite în hârtie roșie, 
strălucitoare, decorate din belșug cu acadele. 

Gabri a sfâșiat ambalajul de la cadoul lui. 

— Mănuși! a exclamat el, de parcă din interior s-ar fi ivit un 
ponei sau o mașină, ambalate într-un dar magnific. 

Le-a încercat. 


VP - 263 


— Și chiar mi se potrivesc. Este așa de greu să găsești mănuși 
pentru mâini atât de mari. Și știți ce se spune despre ăștia cu 
mâna mare... 

Nimeni nu i-a continuat fraza. 

Olivier a încercat și el mănușile. Și lui i se potriveau. 

Pe fiecare mănușă era o semilună strălucitoare, galbenă, 
aflată în faza de creștere. 

— Ce credeți că înseamnă modelul? a întrebat Clara. 

Au căzut cu toții pe gânduri. 

— Ştia de obiceiurile voastre de somnambuli”'? s-a întors 
Myrna spre Gabri. 

— Cine nu știe? a răspuns el. Dar o semilună? 

— Nici măcar nu-i o semilună, a intervenit Clara. Este o lună 
în creștere. 

Gabri a râs. 

— O lună croasant**? Cele două lucruri preferate ale mele. 
Croasanţii și somnambulismul. 

— Trist, dar adevărat, a confirmat Olivier. Și are o lună așa de 
plină! 

— Pensule pentru Clara și croasante pentru băieţi, a spus 
Myrna. Perfect. 

Gamache i-a privit admirându-și cadourile. Apoi gândul care îl 
ocolise noaptea trecută pluti ca un fulg de nea prin conștientul 
lui și ateriză ușor. 

S-a întors spre Myrna. 

— Ție nu ţi-a luat niciun cadou. 

— Păi simplul fapt că venea aici era mai mult decât suficient, 
a spus Myrna. 

Gamache a scuturat din cap. 

— Am găsit darurile astea în valiza ei, dar nimic pentru tine. 
De ce? Nu are niciun sens să fi luat cadouri pentru toţi ceilalţi, 
dar pentru tine nu. 

— Nu așteptam niciun cadou. 

— Chiar și-așa, a spus Gamache. Dacă a cumpărat câte ceva 
pentru ceilalţi, ţi-ar fi adus și ţie un cadou, nu? 


57 Cuvântul englezesc „mooning” înseamnă deopotrivă „somnambulism” și „gestul de 
a-ţi arăta fundul în public”, acesta din urmă avându-și originea în denumirea populară 
de „lună” (moon, în lb. engleză) dată feselor. Aici este folosit de Myrna cu o dublă 
semnificație, ca aluzie la homosexualitatea lui Gabri și Olivier. (N.t.). 

58 Cuvântul franțuzesc pentru „crescător”, dar și pentru semiluna în creștere, de unde 
a provenit și numele patiseriei cu aceeași formă. (N.red.). 


VP - 264 


Myrna înțelegea ce vrea să spună. A dat din cap. 

— Poate poza aia era pregătită pentru Myrna, a sugerat Clara. 
Aia cu cele patru surori. 

— Se poate, dar de ce n-a ambalat-o, ca pe celelalte cadouri? 
Nu-i așa că reîntoarcerea pentru Crăciun nu făcea parte din 
planul iniţial? a întrebat el, iar Myrna a încuviințat din cap. Iniţial 
venise doar pentru câteva zile? 

Myrna a dat iar din cap. 

— Deci, din câte știa ea atunci când a venit prima dată, urma 
să nu se mai întoarcă aici, a spus Gamache, iar ei l-au privit cam 
ciudat. Spusese ce era de spus, de ce să mai insiste? 

— Corect, a spus Myrna. 

Gamache s-a ridicat. 

— Poţi veni cu mine? 

Se referea la Myrna, dar l-au urmat cu toţii spre ușa care lega 
bistroul de librărie. Ruth era deja acolo, umplându-și cu cărți 
geanta supradimensionată, al cărei fund luase de mult forma 
unei sticle de scotch. Rosa stătea alături de Ruth, privindu-i pe 
cei care intraseră. 

Henri s-a oprit ca trăsnit și s-a întins pe jos. Apoi s-a 
rostogolit. 

— Ridică-te, prăpăditule, a spus Gamache, dar Henri s-a 
multumit să-l privească cu susul în jos și să dea din coadă. 

— Dumnezeule, a șoptit Gabri, încremenit. Imaginează-ţi cum 
ar arăta copiii ăstora. Urechi mari și labe mari. 

— Ce vreţi? a întrebat Ruth. 

— E magazinul meu, i-a răspuns Myrna. 

— Nu-i magazin, e bibliotecă. 

Ruth s-a plesnit peste geanta umflată. 

— Cretino, au bombănit amândouă femeile deodată. 

Gamache s-a îndreptat spre uriașul brad de Crăciun. 

— Poţi să te uiţi, te rog? a arătat el spre cadourile de sub 
brad. 

— Dar știu ce este acolo. Le-am ambalat eu însămi. Sunt 
cadouri pentru toţi și pentru Constance. 

Si Constance, Și-a spus Gamache. Tot acolo, chiar și moartă. 

— Totuși, uită-te, te rog. 

Myrna a îngenuncheat și a  scotocit printre darurile 
împachetate. 

— Uite aici o lună plină, a spus Gabri, plin de admiraţie. 


VP - 265 


Myrna s-a așezat pe călcâie. Tinea în mână un cadou 
împachetat într-o hârtie de un roșu strălucitor, cu acadele. 

— Poţi să ne citești eticheta? i-a cerut Gamache. 

Myrna s-a chinuit să se ridice în picioare și a deschis micuța 
felicitare. 

— „Pentru Myrna”, a citit ea. „Cheia casei mele. Cu dragoste, 
Constance”. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Gabri, privindu-i pe toţi pe 
rând și oprindu-se la Gamache. 

Dar Șeful nu avea ochi decât pentru pacheţelul acela. 

— Deschide.-l, te rog, a spus el. 


VP - 266 


Qe 


Douăzeci și nou 


Myrna a luat darul de Crăciun și s-a așezat cu el în dreptul 
uneia dintre ferestrele librăriei. 

Când a desfăcut hârtia, toată lumea s-a aplecat în faţă, mai 
puţin Ruth, care a rămas unde era și s-a uitat pe fereastră, spre 
zăpada nesfârșită. 

— Ce ţi-a dat? a întins gâtul Olivier. Lasă-mă să văd. 

— lar niște mănuși, a spus Clara. 

— Nu, cred că-i o căciulă, a replicat Gabri. Un fes. Myrna a 
ridicat obiectul. Era bleu și, într-adevăr, era un fes. Cu un model 
pe el. 

— Care-i modelul? a întrebat Clara. 

Ei îi păreau niște lilieci, dar probabil că nu avea sens. 

— Sunt îngeri, a spus Olivier. 

S-au apropiat și mai mult. 

— Cât de frumos! a adăugat Gabri, dându-se înapoi. Erai 
îngerul ei păzitor. 

— Este minunat! 

Myrna ţinea căciula în mână, admirând-o și încercând să-și 
ascundă dezamăgirea. Își permisese să creadă că pachețelul 
acela o să i-o dezvăluie pe Constance ca prin magie. Să-i 
dezvăluie viaţa ei privată. Sperase ca acel dar să-i permită în 
sfârșit Myrnei să intre în casa lui Constance. 

Era un gest minunat, dar departe de a reprezenta vreo cheie 
către ceva. 

— De unde ai știut că este acolo? l-a întrebat Clara pe 
Gamache. 

— N-am știut, a recunoscut el, dar părea greu de crezut că a 
pregătit cadouri pentru fiecare, dar pentru Myrna nu. Apoi mi- 
am dat seama că, dacă ar fi cumpărat ceva pentru Myrna, ar fi 
făcut-o la prima ei vizită, din moment ce nu se gândea să 
revină. 

— Ei bine, misterul a fost rezolvat, a spus Gabri. Mă întorc la 
bistrou. Vii și tu, Maigret? 


VP - 267 


— Sunt chiar în spatele tău, Miss Marple”, a spus Olivier. 

Ruth s-a ridicat gemând. S-a uitat la pacheţel, apoi la 
Gamache. El a dat din cap spre ea, și ea spre el. Abia după 
aceea, ea și Rosa au plecat. 

— Se pare că voi doi aţi început să vă înţelegeţi prin telepatie, 
a spus Clara și a privit-o pe bătrâna poetă cum înainta cu grijă 
pe poteca înzăpezită, cu rața în braţe. Eu nu sunt sigură că aș 
vrea s-o am în capul meu. 

— Nu-i în capul meu, a asigurat-o el. Dar Ruth îmi vine deseori 
în gând. Ştii că poemul acela, „Vai, mie”, a fost scris pentru 
Virginie Ouellet, la moartea ei? 

— Nu, a recunoscut Myrna, ale cărei mâini se odihneau pe fes, 
privind-o pe Ruth oprindu-se și dând indicaţii jucătorilor de 
hochei ori trimițându-i la dracu’, nu se știe. 

— Poemul ăla i-a adus lui Ruth celebritatea, nu-i așa? 

Gamache a încuviinţat în tăcere. 

— Nu cred că și-a revenit vreodată din asta. 

— Din faimă? a întrebat Clara. 

— Din vină, a spus Gamache. Din faptul că a profitat de pe 
urma tristeţii și durerii altcuiva. 

— Cine te-a rănit cândva, demult | atât de rău, dincolo de 
vindecare | încât să-ntâmpini orice început/ cu neîncredere și 
buze-amare? 

Myrna a șoptit cuvintele, în timp ce le privea pe Ruth și Rosa 
mergând cu capetele plecate spre zăpadă. Indreptându-se spre 
casă. 

— Fiecare are albatrosul lui, a spus ea. 

— Sau rața, a spus Clara, îngenunchind lângă scaunul 
prietenei ei. Ești bine? 

Myrna a făcut semn că da. 

— Ai vrea să te lăsăm singură? 

— Doar câteva minute. 

Clara s-a ridicat, a sărutat-o pe Myrna pe creștet și a plecat. 

Dar Armand Gamache nu a plecat nicăieri. In schimb, a 
așteptat să se închidă ușa de trecere spre bistrou, apoi s-a 
așezat în scaunul lăsat liber de Ruth și a privit-o pe Myrna. 

— Ce nu-i în regulă? a întrebat el. 


5% Miss Marple - personaj principal al câtorva scrieri de Agatha Christie, o domnișoară 
bătrână care locuiește la ţară și rezolvă crime ca detectiv amator. (N.red.). 


VP - 268 


Myrna a ridicat fesul și l-a pus pe cap. Căciula tricotată îi 
stătea pe vârful capului, ca un bec bleu. Apoi i-a dat-o lui 
Gamache. După ce a examinat-o, Armand a așezat-o pe 
genunchi. 

— Asta n-a fost făcută pentru tine, nu-i așa? 

— Nu. Și nici nu-i nouă, a răspuns ea. 

Gamache vedea că lâna era un pic uzată, ușor scămoșată. Și 
a mai văzut ceva. O etichetă micuță, cusută în interiorul fesului. 
Și-a pus ochelarii de citit și a apropiat mult căciula de ochi, încât 
lâna aspră aproape că i-a julit nasul. 

Era dificil de citit, căci literele erau micuțe de tot și pătate. 

Și-a scos ochelarii și i-a întins Myrnei fesul. 

— Ce crezi că scrie? 

Ea a cercetat eticheta, mijind ochii. 

— MA, a spus ea, în cele din urmă. 

Șeful a dat din cap, jucându-se absent cu ochelarii. 

— MA, a repetat el, uitându-se afară, pe fereastră. Privea în 
gol. Încercând să vadă ceva ce nu era acolo. 

O idee, un gând. Un scop. 

De ce ar fi cusut cineva literele MA pe fes? 

Știa că era același lucru cu literele găsite de el pe celelalte 
fesuri din casa lui Constance. Ea însăși avusese un model cu 
reni și o etichetă cu literele MC. Marie-Constance. 

Căciula lui Marguerite avea scris în interior literele MM. Marie- 
Marguerite. A lui Josephine, literele MJ. 

S-a uitat la fesul din mâna lui. MA. 

— Poate că era al mamei lor, a spus Myrna. Asta trebuie să 
fie. A făcut câte una pentru fiecare dintre ele și și-a făcut și 
pentru ea. 

— Dar este prea mică, a spus Şeful. 

— Oamenii erau mai mici pe atunci, a precizat Myrna, iar 
Gamache a dat din cap. 

Așa era. Mai ales femeile. Cele din Québec tindeau să fie 
micuţe chiar și în zilele noastre. S-a uitat din nou la căciulă. S-ar 
potrivi unei femei adulte? 

Poate. 

Și poate că a avut un sens pentru Constance s-o păstreze, ca 
un unic suvenir reamintindu-i de mama ei. În casa cvintuplelor 
nu exista nici măcar o fotografie a părinţilor lor. Dar aveau ceva 
mult mai prețios. Căciulile făcute de mama. 


VP - 269 


Câte una pentru fiecare și una pentru ea însăși. 

Și ce scrisese pe interior? Nu inițialele ei. Sigur că nu. Când se 
născuseră fetele, încetase să mai fie Marie-Harriette și devenise 
Mama. Ma. 

Poate că, până la urmă, asta era cheia spre Constance. Și 
poate că, dându-i-o Myrnei, Constance semnaliza faptul că era 
în stare, în sfârșit, să închidă acest capitol. Al trecutului. Al 
ranchiunei. 

Gamache se întreba dacă Constance și surorile ei știuseră 
vreodată că părinţii lor nu le vânduseră, de fapt, Statului, ci că 
fuseseră, efectiv, expropriaţi de fetele lor. 

Oare Constance realizase, în cele din urmă, că mama lor le 
iubise? Oare acesta fusese albatrosul pe care îl cărase toată 
viaţa ei? Nu vreo nedreptate teribilă, ci oroarea de a realiza, 
prea târziu, că nu a fost nedreptăţită? Și că în tot timpul ăsta a 
fost iubită? 

Cine te-a rănit cândva, demult/ atât de rău, dincolo de 
vindecare? 

Poate că răspunsul, atât pentru cvintuple, cât și pentru Ruth, 
era simplu. Și-o făcuseră cu mâna lor. 

Ruth scriind poemul și luând asupra ei povara inutilă a 
vinovăţiei, iar cvintuplele crezând o minciună și nefiind în stare 
să recunoască iubirea părintească. 

S-a uitat din nou la fes, l-a rotit în mână și a analizat modelul. 
Apoi l-a lăsat jos. 

— Cum ar putea fi asta o cheie spre casa ei? s-a întrebat el. 
Modelul ăsta cu îngeri îţi spune ceva? 

Myrna s-a uitat pe fereastră, spre părculeț și spre patinatori, 
apoi a scuturat din cap. 

— Poate că nu înseamnă nimic, a spus Șeful. De ce reni sau 
pini, sau fulgi de zăpadă? Modelele tricotate de doamna Ouellet 
pe celelalte căciuli sunt doar simboluri vesele ale iernii și 
Crăciunului. 

Myrna a dat din cap, frământând fesul în mână și uitându-se 
la copiii voioși care patinau pe iazul îngheţat. 

— Constance mi-a spus că ei și surorilor ei le plăcea mult 
hocheiul. Făcuseră o echipă și jucau cu ceilalţi copii din sat. Se 
pare că era sportul favorit al Fratelui André. 

— Nu știam, a spus Gamache. 


VP - 270 


— Cred că erau toate convinse că Fratele Andre era îngerul lor 
păzitor. Prin urmare - a ridicat ea fesul -, căciula asta. 

Gamache a dat din cap. Existau o mulţime de referinţe despre 
Fratele Andre și în documentele arhivate. Ambele părți 
invocaseră puternica amintire a acestui sfânt. 

— Dar de ce mi-ar fi dat mie asta? a întrebat Myrna. În felul 
ăsta ar fi putut să-mi spună despre Fratele Andre? El era cheia 
spre casa lor? Nu înțeleg. 

— Poate că voia să-l scoată din casa ei, a spus Gamache, 
ridicându-se în picioare. Poate că asta era cheia. Să se rupă de 
legendă. 

Poate, poate, poate. Nu era chip să conduci în felul ăsta o 
investigație. Și timpul se cam termina. Dacă nu rezolva această 
crimă până la întoarcerea în vechea școală, împreună cu soții 
Brunel și cu Nichol, atunci n-o mai rezolva niciodată. 

Nu el, în orice caz. 

— Trebuie să văd din nou filmul ăla, a spus Gamache, urcând 
scările spre mansarda Myrnei. 

e 

— Aici, a arătat Gamache spre ecran. ÎI vezi? 

Dar încă o dată a apăsat prea târziu butonul de stop. 

A dat înapoi și a mai încercat o dată. Myrna stătea pe 
canapea, alături de el. Derulase iar și iar aceleași douăzeci de 
secunde ale înregistrării. Vechiul fim, în vechea fermă. 

Fetele râdeau și se tachinau una pe alta. Constance stătea pe 
o băncuţă, cu tatăl îngenuncheat la picioarele ei, legându-i 
șireturile de la patine. Celelalte fete stăteau la ușă, clătinându- 
se pe lamele patinelor și cu crosele de hochei deja în mâini. 

Apoi a intrat în cadru mama lor, cu mâinile pline de căciuli. 
Dar exista acolo și una în plus, pe care a aruncat-o în afara razei 
de filmare. 

Inspectorul-șef Gamache a rulat filmarea iar și iar. Căciula 
suplimentară s-a văzut numai timp de o clipă, în vreme ce zbura 
în afara cadrului. În cele din urmă, a prins-o, îngheţând pe ecran 
exact fracțiunea de secundă dintre momentul în care a părăsit 
mâna lui Marie-Harriette și cel în care a ieșit din cadru. 

S-au aplecat, ca să vadă mai bine. 

Din cât își dădeau seama, fesul avea o culoare deschisă. Dar 
într-o filmare alb-negru este imposibil să spui ce culoare, exact. 


VP - 271 


Însă acum îi puteau vedea modelul. Era ceţos, nedeslușit, dar 
destul de conturat, încât să-și dea seama. 
— Îngeri, a spus Myrna. Ăsta era. 

A privit în jos, spre căciula din mâinile ei. 

— Era a maică-sii. 

Dar Gamache nu se mai uita la fesul încremenit pe ecran, ci la 
chipul lui Marie-Harriette. De ce era atât de supărată? 

— Pot să dau un telefon? 

Myrna i l-a adus, și Gamache a format numărul. 

— Am verificat certificatul de deces, Șefule, a raportat 
inspectorul Lacoste, răspunzând la întrebarea lui. 

— În mod sigur sunt toate decedate. Virginie, Hélène, 
Josephine, Marguerite, și acum Constance. Toate cele cinci 
Ouellet au murit. 

— Eşti sigură? 

Șeful îi punea rareori la îndoială rezultatele cercetărilor, iar 
asta a făcut-o pe ea însăși să se îndoiască de ele. 

— Știu că ne-am gândit că poate a mai rămas vreuna în viaţă, 
a spus Lacoste. Dar am găsit certificatele de deces și 
înregistrarea înmormântării fiecăreia dintre ele. Toate au fost 
înhumate în același cimitir, aproape de casă. Avem dovada. 

— Au fost dovezi și că doctorul Bernard le-a adus pe lume, i-a 
amintit Gamache. Dovezi că Isidore și Marie-Harriette le-au 
vândut autorităților din Quebec. Dovezi că Virginie a murit într-o 
cădere accidentală, în timp ce noi suspectăm astăzi că aproape 
sigur nu a fost așa. 

Inspectorul Lacoste l-a ascultat cu atenție. 

— Erau foarte discrete, a spus ea încet, începând să înțeleagă 
ce-i spunea Șeful. Da, probabil că este posibil. 

— Nu doar că erau discrete, erau de-a dreptul secretoase. 
Ascundeau ceva. 

Șeful a căzut o clipă pe gânduri. 

— Dacă au murit toate, este posibil să existe informaţii despre 
moartea lor pe care nu le știm? 

— Ca în cazul decesului lui Virginie, vrei să spui? a întrebat 
Lacoste, făcând eforturi să-i înţeleagă raţionamentul. 

— Dacă au minţit în legătură cu una dintre morți, ar putea 
minți în legătură cu toate. 

— Dar de ce? 

— De ce ne mint toţi? a întrebat el. 


VP - 272 


— Ca să acopere o nelegiuire, a răspuns Lacoste. 

— Ca să acopere o crimă. 

— Crezi că au fost ucise? a întrebat femeia, fără să-și poată 
ascunde uimirea din glas. Toate? 

— Știm asta despre Constance. Și mai știm că Virginie a murit 
de moarte violentă. Dar ce știm cu adevărat despre asta? a 
întrebat Șeful. Documentele oficiale spun că a murit după ce a 
căzut pe scări. Din cele spuse de Helene și Constance. Dar 
observaţiile doctorului și raportul iniţial al poliţiei prezentau o 
versiune diferită. 

— Oui. Suicid. 

— Dar poate că și asta e incorect. Crezi că Helene sau 
Constance a ucis-o? 

— Cred că ne apropiem tot mai mult de adevăr. 

Lui Gamache i se părea că, în fine, au reușit să intre în casa 
Ouellet. El și Lacoste orbecăiseră în întuneric, dar în curând 
avea să iasă la iveală orice ascundea familia aceea rănită. 

— O să-mi revăd notițele, a spus Lacoste, și o să sap mai mult 
în dosarele vechi, să văd dacă nu cumva e pe-acolo vreun 
indiciu că morţile astea au fost orice altceva, numai naturale nu. 

— Bine. Și eu o să verific registrele parohiei. 

Registrele erau locul unde preotul ținea evidența nașterilor și 
morților. Șeful știa că va găsi acolo, scrisă cursiv, de mână, 
înregistrarea celor cinci nașteri. Se întreba însă câte morți va 
găsi. 

(J 

Inspectorul-șef Gamache s-a dus direct la laboratorul medico- 
legal al Sûreté și, aruncând fesul, a cerut un raport complet, 
până la finalul zilei. 

— Astăzi? l-a întrebat tehnicianul, dar vorbea deja cu spatele 
inspectorului-șef. 

Gamache a urcat în biroul lui, ajungând exact la timp pentru 
informarea făcută de inspectorul Lacoste, la care se obosiseră 
însă să apară prea puţini polițiști. Lacoste s-a ridicat când l-a 
văzut pe Gamache intrând. La început, ceilalţi nu s-au deranjat. 
Însă, văzându-i chipul sever, s-au ridicat cu toţii în picioare. 

— Unde sunt ceilalţi? a întrebat Gamache, dintr-odată. 

— În misiune, a răspuns unul dintre polițiști. Domnule. 

— Eu am întrebat-o pe inspector Lacoste. 

S-a întors spre ea. 


VP - 273 


— Li s-a spus despre întâlnire, dar au ales să nu vină. 

— AŞ vrea să-mi spui numele lor, te rog, a spus Gamache. Era 
gata să plece, când s-a oprit și s-a uitat la agenţii care stăteau 
încă în picioare. l-a cercetat cu privirea pentru o clipă și a părut 
să se înmoaie. 

— Duceţi-vă acasă, le-a spus el, în cele din urmă. 

La asta chiar nu se așteptau, așa că au rămas ţintuiţi locului, 
surprinși și nesiguri. La fel era și Lacoste, deși se străduia să n-o 
arate. 

— Acasă? a întrebat unul dintre ei. 

— Daţi-i drumul, a spus Șeful. Faceţi ce-oţi vrea, numai plecați 
odată. 

Agenţii s-au uitat unul la celălalt și au rânjit. Gamache le-a 
întors spatele și s-a îndreptat spre ușă. 


— Și cazurile noastre? 

Șeful s-a oprit și s-a întors ca să-l privească pe tânărul ofiţer 
pe care încercase să-l ajute în urmă cu câteva zile. 

— Cazurile voastre chiar ar avansa cu ceva dacă voi aţi 
rămâne aici? 

Era o întrebare retorică. 

Știa că agenţii aceștia, care îl priveau acum triumfători, au 
împrăștiat peste tot vorba că inspectorul-șef Gamache este 
terminat. Că a renunţat. Și acum le făcuse favoarea uriașă de a 
confirma acest lucru. Închizându-și, efectiv, departamentul. 

— Luaţi-o ca pe un dar de Crăciun. 

Nici nu mai încercau să-și ascundă satisfacția. Lovitura sub 
centură era completă. Îl îngenuncheaseră pe marele inspector- 
șef Gamache. 

— Duceţi-vă acasă, a spus el, cu voce obosită. Asta 
intenţionez și eu să fac, în curând. 

A părăsit încăperea, cu spatele drept, cu capul sus. Dar 
mergând încet. Un leu rănit, încercând să supravieţuiască acelei 
zile. 

— Șefule? l-a strigat inspectorul Lacoste, prinzându-l din 
urmă. 

— În biroul meu, te rog. 

Au intrat în birou și el a închis ușa, apoi i-a făcut semn să se 
așeze. 

— Ceva nou în cazul Ouellet? a întrebat el. 


VP - 274 


— Am vorbit din nou cu vecina, ca să aflu dacă surorile aveau 
vreodată vizitatori. Mi-a zis ce le-a spus și prima dată 
anchetatorilor. Nimeni nu a intrat vreodată în casa aia. 

— În afară de ea, din câte îmi amintesc. 

— O singură dată, a spus Lacoste, pentru limonadă. 

— | se pare ciudat că nu a fost niciodată invitată înăuntru? 

— Nu. A spus că după câţiva ani începi să te obișnuiești cu 
diferite excentricităţi. Unii vecini sunt băgăcioși, altora le plac 
petrecerile, alţii sunt foarte retrași. Este un cartier vechi, iar 
surorile locuiau de multă vreme aici. Nimeni nu părea să-și pună 
vreo întrebare. 

Gamache a dat din cap și a tăcut pentru un moment, jucându- 
se cu stiloul pe birou. 

— Trebuie să știi că am decis să mă retrag. 

— Să te retragi? Ești sigur? 

A încercat să citească expresia de pe chipul lui. Tonul vocii. 
Ceea ce spunea el era ceea ce credea ea că spune? 

— Mi-am scris demisia și o s-o trimit la noapte sau mâine. O 
să intre în vigoare imediat. S-a tras mai în față la birou și și-a 
privit mâinile pentru o clipă, observând că tremuratul dispăruse. 

— Ai rămas mult timp alături de mine, inspectore. 

— Da, domnule. M-ai găsit într-un maldăr de gunoi, din câte 
îmi amintesc. 

— Scufundată în coșul cu gunoi, a zâmbit Gamache. 

Nu era cu totul greșit. Inspectorul-șef Gamache o angajase de 
la divizia de lInfracţiuni Grave, chiar în ziua în care urma să 
plece. Nu pentru că nu-și putea face treaba. Nu pentru că o 
dăduse în bară. Ci pentru că era diferită. Pentru că fusese găsită 
de colegii ei la locul unei crime oribile asupra unui copil, stând 
cu ochii închiși și cu capul plecat. 

Greșeala lui Isabelle Lacoste fusese că a spus adevărul atunci 
când o întrebaseră ce făcea acolo. 

Medita, îi trimitea victimei gândurile ei, asigurând-o că nu va 
fi uitată. De atunci, ceilalţi agenţi îi făcuseră viaţa un iad, până 
când Isabelle Lacoste nu mai rezistase. Știa că era timpul să 
plece. 

Și avea dreptate. Pur și simplu nu-și dăduse seama încotro se 
îndreaptă. Inspectorul-șef Gamache auzise de meditaţie și 
dorise s-o întâlnească pe tânăra agentă care devenise ţinta 
bătăii de joc din Sûreté. Când, într-un final, fusese chemată în 


VP - 275 


biroul șefului ei, cu demisia în mână, se așteptase să fie acolo 
numai ei doi. În schimb, din scaunul mare se ridicase un alt 
bărbat. Îl recunoscuse imediat. Îl văzuse pe inspectorul-șef 
Gamache la academie. Îl văzuse la televizor și citise despre el în 
ziar. Odată chiar urcase alături de el în lift și se aflase atât de 
aproape, încât îi mirosise parfumul. Atât de atrasă fusese de 
aroma aceea și atât de puternică era atracţia față de omul 
acela, încât aproape că-l urmase, când a coborât din lift. 

Inspectorul-șef Gamache se ridicase de pe scaun atunci când 
o văzuse intrând în biroul șefului ei și se înclinase ușor. Către ea. 
Ăsta era un obicei de-al lui din alte vremuri. Sau din alte lumi. 

l-a întins mâna. 

— Armand Gamache. 

Ea dăduse mâna cu el, simțindu-se ușurată. Deloc sigură în 
legătură cu ceea ce se întâmpla. De atunci, îi fusese mereu 
alături. 

Nu ad litteram, desigur. Dar profesional și emoţional, da. L-ar 
fi urmat oriunde s-ar fi dus. 

Și acum îi spunea că-și dă demisia. 

Nu putea spune că o surprinde complet. De fapt, ea se 
așteptase la asta de ceva vreme. De când departamentul 
începuse să fie descompus și agenţii împrăștiați prin alte 
departamente. De când atmosfera de la cartierul general al 
Sûreté se împuţise cu un miros de putregai. 

— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, a spus el, 
ridicându-se și zâmbind. O să-ți trimit o copie a demisiei. Poate 
o trimiţi tu și celorlalți. 

— Am înţeles, domnule. 

— Imediat ce o primești, te rog. 

— Așa o să fac. 

S-a îndreptat alături de el spre ușă. El i-a întins mâna, așa 
cum făcuse prima dată când se întâlniseră. 

— Nu trece zi să nu fiu mândru de tine, inspector Lacoste. A 
simţit strângerea lui puternică de mână. Nu era în ea nimic din 
oboseala pe care o arăâtase de față cu ceilalți agenţi. Nici 
renunțare, nici demisie. Era ferm, hotărât. l-a ţinut mâna într-a 
lui și a privit-o cu o concentrare perfectă. 

— Încrede-te în instinctele tale. Ai înţeles? 

Ea a încuviinţat din cap. 


VP - 276 


Gamache a deschis ușa și a plecat fără să se uite înapoi. 
Pășea încet, dar fără ezitare, părăsind departamentul pe care îl 
crease și pe care ziua aceea îl distrusese. 


VP - 277 


Treizeci 


— Cred că vreţi să vedeți asta, domnule. 

Tessier îl prinsese din urmă pe superintendentul-șef 
Francoeur și le ordonase tuturor să iasă din lift. Ușile s-au închis 
și Tessier i-a dat o coală de hărtie. 

Francoeur a scanat-o rapid. 

— Când a fost înregistrată? 

— Acum o oră. 

— Și i-a trimis pe toţi acasă? 

Francoeur a schițat gestul de a-i înmâna hârtia înapoi lui 
Tessier, dar s-a răzgândit. A împachetat-o și a pus-o în buzunar. 

— Inspectorul Lacoste se află încă aici. Par concentrați asupra 
cazului Ouellet, dar toţi ceilalţi au plecat. 

Francoeur a privit drept în față și și-a văzut reflexia 
imperfectă în ușa de metal a liftului, lovită și înfundată. 

— l-a ajuns, a spus Tessier. 

— Nu fi prost, l-a repezit Francoeur. Potrivit dosarelor pe care 
le ai din computerul terapeutului, Gamache încă are impresia 
că-l supraveghem. 

— Dar nu-l crede nimeni. 

— El o știe și are dreptate. Nu crezi că asta ar putea fi în 
avantajul nostru? 

Francoeur s-a bătut pe buzunarul de la piept, unde era 
transcrierea. 

— Vrea să știm că-și dă demisia. 

Tessier s-a gândit un pic la asta. 

— De ce? y 

Francoeur privea în gol. Spre ușă. Işi amintea de ziua când 
fusese nouă. Pe când oţelul inoxidabil încă strălucea, iar reflexia 
era perfectă. A inspirat adânc și și-a dat capul pe spate, 
închizând ochii. 

Care era treaba cu Gamache? Ce punea la cale? 

Francoeur ar fi trebuit să fie mulțumit, dar îi sunau niște 
clopoței de alarmă. Erau prea aproape. Și acum asta. 

Ce pui la cale, Armand? 


VP - 278 


Preotul parohiei l-a întâmpinat cu cheile vechii biserici de 
piatră. 

Trecuseră de mult zilele când bisericile stăteau descuiate. 
Zilele acelea se duseseră odată cu potirele și crucifixele și cu 
orice altceva putea fi furat sau deteriorat. Acum, bisericile erau 
reci și goale. Deși nu toate acestea puteau fi puse pe seama 
vandalilor. 

Gamache și-a scuturat zăpada de pe palton, și-a scos căciula 
și l-a urmat pe preot. Gulerul părintelui Antoine Roman era 
ascuns sub un fular jerpelit și un palton greoi. Se grăbea, 
nemulțumit că a fost luat din timpul prânzului și de lângă 
șemineu, în ziua asta plină de zăpadă. 

Era în vârstă, cocoșat. Apropiindu-se de optzeci de ani, credea 
Gamache. Avea faţa netedă, cu vene sparte pe nas și cu obrajii 
vineţi și proeminenți. Cu ochi obosiţi. Epuizaţi să caute miracole 
în ţinutul ăsta izolat. Deși un miracol tot se produsese în timpul 
vieţii lui: cvintuplele Ouellet. Dar poate, și-a spus Gamache, unul 
era chiar mai rău decât niciunul. Dumnezeu îi vizitase o dată. Și 
apoi nu se mai întorsese la ei. 

Părintele Antoine știa ce e posibil să se întâmple și ce trecea 
pe lângă el. 

— Pe care îl vrei? l-a întrebat părintele Antoine când au ajuns 
în biroul lui din spatele bisericii. 

— Cel de la 1930 încoace, te rog, a spus Șeful. 

Sunase înainte și vorbise cu părintele, dar preotul tot părea 
aerian. 

S-a uitat prin încăpere, de jur-împrejur, așa cum a făcut și 
Gamache. Erau peste tot registre și cărți. Gamache își dădea 
seama că odată aceasta fusese o încăpere confortabilă, ba chiar 
primitoare. Se aflau acolo două șezlonguri, un șemineu, rafturi 
pentru cărţi. Dar acum locul era neîngrijit. Plin, dar gol. 

— Trebuie să fie pe-aci. 

Preotul a arătat spre un raft de lângă fereastră, a lăsat cheile 
pe birou și a plecat. 

— Merci, mon pere“, a strigat Șeful după el și apoi a închis 
ușa, a aprins lampa, și-a scos paltonul și a trecut la treabă. 

e 

Superintendentul-șef Francoeur i-a întins însoțitorului său 

hârtia și l-a privit în timp ce a citit-o, a împachetat-o la loc și a 


50 Mulţumesc, părinte (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 279 


pus-o pe masă, lângă farfuria fină de porțelan, pe care se aflau 
chifle din grâu integral. Lângă cuțitul de argint era un cârlionţ de 
unt ras. 

— Ce crezi că înseamnă asta? l-a întrebat însoţitorul. Ca 
întotdeauna, vocea lui era caldă, prietenoasă, fermă. Niciodată 
ezitantă, rareori furioasă. 

Francoeur nu zâmbea, dar se simţea de parcă ar face-o. Spre 
deosebire de Tessier, omul ăsta nu fusese prostit de încercarea 
stângace a lui Gamache de a-i induce în eroare. 

— Bănuiește că i-am pus microfoane în birou, a spus 
Francoeur. Era flămând, dar n-a îndrăznit să pară distras în fața 
acestui om. 

— Asta - a făcut Francoeur semn din cap spre hârtia de pe 
faţa de masă - a fost cu dedicație specială pentru noi. 

— De acord. Dar ce înseamnă? Demisionează sau nu? Ce 
mesaj ne transmite? Treaba asta - a bătut el în hârtie - este o 
predare sau o capcană? 

— Ca să fiu sincer, domnule, nu cred că are importanţă. De 
data asta, însoţitorul lui Francoeur arăta interesat. 

Curios. 

— Spune mai departe. 

— Suntem atât de aproape. Faptul că avem o înțelegere cu 
femeia aia a părut la început o problemă... 

— Prin „înțelegere cu” vrei să spui că ai aruncat-o pe Audrey 
Villeneuve de pe podul Champlain, a spus bărbatul. O problemă 
creată de tine și de Tessier. 

Francoeur i-a aruncat un zâmbet subțire și s-a recompus. 

— Nu, domnule. Ea a creat-o, depășindu-și mandatul. Nu a 
spus că femeia n-ar fi trebuit să fie deloc în stare să găsească 
informaţii. Dar găsise. O fi cunoașterea putere, dar poate fi și 
explozivă. _ 

— Am oprit-o, a spus Francoeur. Inainte de a putea spune 
ceva. 

— Dar a spus ceva, a punctat însoţitorul lui. A fost doar o 
chestie de noroc că s-a dus la șeful ei, care a venit apoi la noi. 
Am fost foarte aproape de o catastrofă. 

Folosirea acelui cuvânt i-a părut lui Francoeur interesantă și 
ironică, având în vedere ce era să se întâmple. 

— Și suntem siguri că nu a spus și altcuiva? 

— Ar fi ieșit la iveală până acum, a spus Francoeur. 


VP - 280 


— Asta nu-i prea liniștitor. 

— Nu știa ea exact ce a găsit, a spus Francoeur. 

— Nu, Sylvain. Știa, dar nu putea să creadă. 

În loc să vadă furie pe faţa însoţitorului său, Francoeur a 
văzut satisfacţie. Și a simţit un frison. 

Contaseră pe două lucruri. Capacitatea lor de a ascunde ce s- 
a întâmplat și, dacă se afla, faptul că ar fi fost respins ca 
imposibil de conceput. De necrezut. 

— Fișierele lui Audrey Villeneuve au fost rescrise imediat, 
mașina a fost curățată, casa cercetată, a spus Francoeur. Orice 
ar fi fost chiar și pe departe incriminator a dispărut. 

— Mai puţin ea. Ea a fost găsită. Tessier și oamenii lui au ratat 
apa. Ceea ce era greu de făcut, nu-i așa, dată fiind mărimea 
țintei? Lucrul ăsta mă face să mă întreb cât de bine pot ei să 
ochească. 

Francoeur s-a uitat în jur. Erau singuri în sufragerie, cu 
excepţia unui grup de bodyguarzi care păzeau ușa. Nu-i putea 
vedea nimeni. Nu-i putea auzi nimeni. Și totuși, Francoeur și-a 
coborât vocea. Nu chiar până la șoaptă. Ar fi semănat prea mult 
cu o uneltire. Dar și-a coborât vocea cât să fie o discuţie 
confidențială. 

— Asta s-a dovedit a fi cel mai bun lucru, a spus Francoeur. 
Încă este clasificată ca sinucidere, dar faptul că trupul a fost 
găsit sub pod le-a permis lui Tessier și oamenilor lui să coboare 
acolo. Fără alte întrebări. A fost un noroc de la Dumnezeu. 

Însoţitorul lui Francoeur a ridicat sprâncenele și a zâmbit. 

Avea pe chip o expresie atrăgătoare, aproape tinerească. Fața 
lui avea destulă personalitate și destule defecte cât să pară 
sinceră. Vocea lui avea o urmă de asprime, așa că vorbele nu 
curgeau niciodată cu ușurință. Costumele sale, deși făcute la 
comandă, erau croite special cu o măsură mai mari, astfel încât 
el să pară deopotrivă un director și un om simplu. 

Unul dintre noi, pentru fiecare dintre noi. 

Sylvain Francoeur admira puţine persoane. Puţini erau 
bărbaţii pe care nu-i dispreţuise de la prima întrevedere. Dar 
omul acesta era unul dintre ei. Se știau de mai mult de treizeci 
de ani. Se întâlniseră de tineri și fiecare crescuse în meseria lui. 

Însoţitorul de la prânz al lui Francoeur a rupt în două chifla 
caldă și a întins unt pe ea. 


VP - 281 


Francoeur știa că ajunsese cu greu acolo unde era. Dar 
ajunsese. Dintr-un simplu muncitor la barajul hidrocentralei din 
golful James, era acum unul dintre cei mai puternici oameni din 
Quebec. 

Totul era despre putere. S-o creezi. S-o folosești. S-o iei de la 
alţii. 

— Vrei să spui că Dumnezeu e de partea noastră? l-a întrebat 
bărbatul, evident amuzat. 

— Și norocul, a spus Francoeur. Muncă asiduă, răbdare, un 
plan. Și noroc. 

— Și tot norocul l-a condus pe Gamache spre ceea ce facem? 
A fost tot un noroc faptul că a oprit prăbușirea barajului, anul 
trecut? 

Conversaţia luase o altă turnură. Vocea aceea atât de caldă 
căpătase greutate. 

— Am lucrat ani întregi la treaba asta, Sylvain. Decenii. Numai 
ca s-o strici tu. 

Francoeur știa că următoarele momente sunt critice. Nu avea 
voie să pară slab, dar nici nu putea să intre într-o confruntare. 
Așa că a zâmbit, și-a luat și el o chiflă și a rupt-o în două. 

— Ai dreptate, sigur că da. Dar mă gândesc că și asta 
dovedește un noroc de la Dumnezeu. Barajul a fost mereu 
problematic. Nu știam sigur că o să se prăbușească, într-adevăr. 
Și ar fi putut cauza atât de multe probleme reţelei de energie 
electrică, că probabil ne-ar fi luat ani să recuperăm. Așa e mult 
mai bine. 

S-a uitat la ferestrele înalte din podea până în tavan, spre 
ninsoarea de afară. 

— Sunt sigur că e chiar mai bine așa decât planul original. Are 
marele avantaj de a fi foarte vizibil. Nu se întâmplă în mijlocul 
pustietăţii, ci chiar aici, într-unul dintre cele mai mari orașe din 
America de Nord. Gândește-te la cum arată asta. 

Cei doi au făcut o pauză. Imaginându-și. 

Nu era un act de distrugere pe care îl contemplau, ci o 
creație. Urmau să făurească disperarea, un dezastru atât de 
mare, încât va deveni un creuzet. Un cazan. Care va produce o 
chemare la arme. Care va avea nevoie de un lider. 

— Și Gamache? 

— Nu mai este un factor de luat în seamă, a spus Francoeur. 

— Nu mă minţi, Sylvain. 


VP - 282 


— Este izolat. Divizia lui este un abator. Nu a făcut decât să o 
distrugă el singur astăzi. Nu mai are aliaţi, iar prietenii i-au 
întors spatele. 

— Gamache e viu. 

Însoţitorul lui Francoeur s-a aplecat în faţă și a coborât vocea. 
Nu ca să ascundă ce voia să spună. Ci ca să sublinieze un lucru: 

— Ai ucis atâţia oameni, Sylvain. De ce eziți cu Gamache? 

— Nu ezit. Crede-mă, nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să 
scap de el. Dar chiar și cei care nu-i mai sunt loiali ar începe să 
pună întrebări dacă ar apărea brusc la suprafaţa râului St. 
Lawrence sau ar fi victima unui accident cu autor necunoscut. 
Nu avem nevoie de asta. l-am distrus cariera și departamentul, 
l-am zdrobit credibilitatea și i-am pus moralul la pământ. Nu-i 
nevoie să omorâm omul, cel puţin deocamdată. Cel puţin nu 
până când nu se apropie prea tare. Dar n-o s-o facă. L-am 
distras. 

— Cum? 

— Aplecând peste buza prăpastiei pe cineva de care îi pasă. 
Gamache este disperat să-l salveze pe omul ăsta... 

— Jean-Guy Beauvoir? 

Francoeur s-a oprit o clipă, surprins că însoțitorul său știa 
despre asta. Dar apoi l-a fulgerat un alt gând. In timp ce el îl 
spiona pe Gamache, nu cumva omul ăsta îl spiona pe el? 

Nu contează, s-a gândit Francoeur. N-am nimic de ascuns. 

Totuși, a simțit cum crește în el un instinct de autoapărare. S- 
a trezit la viaţă un gardian. Ştia de ce este în stare și el. Ba chiar 
își făcea din asta un titlu de glorie. Se gândea la el însuși ca la 
un comandant de oști pe timp de război, care nu se teme de 
decizii dificile. Nu se teme să-i trimită pe oameni la moarte. Sau 
să ordone moartea altora. Nu era plăcut, dar era necesar. 

Precum Churchill, care aprobase bombardarea orașului 
Coventry. Sacrificându-i pe câţiva în folosul celor mulți. 
Francoeur adormea noaptea știind că nu era nici pe departe 
primul comandant care apucase pe drumul ăsta. Pentru binele 
general. 

Omul aflat de partea cealaltă a mesei a sorbit o gură de vin 
roșu și l-a privit peste buza paharului. Francoeur știa de ce este 
el capabil. Și știa și de ce anume este în stare însoțitorul lui, și 
ce făcuse deja. 

Sylvain Francoeur și-a dublat gărzile. 


VP - 283 


Armand Gamache a găsit registrele parohiei - niște volume 
legate în piele groasă - exact acolo unde îi spusese părintele că 
ar trebui să fie. A tras din grămadă câteva teancuri prăfuite, 
luând pe birou unul din 1930. 

Și-a pus din nou paltonul pe el. În încăpere era rece și umed. 
Și îi era foame. Ignorând ghiorțăielile stomacului, și-a pus 
ochelarii de citit și s-a aplecat asupra bătrânelor registre cu liste 
de nașteri și morți. 

e 

Francoeur a tăiat pateul pufos cu somon în crustă și a văzut 
carnea roz și ușoară a peștelui, cu stratul de verdeață de 
deasupra. Din pateu s-au scurs picături de unt cu tarhon și 
zeamă de lămâie. 

A luat o furculiţă plină, în timp ce însoţitorul lui mânca pulpă 
de miel înăbușită, cu usturoi și rozmarin. Între ei, pe masă, se 
aflau tăvi de argint cu mazăre tânără și spanac. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Sylvain. 

— La care dintre ele? 

— Inspectorul-șef Gamache chiar își dă demisia? Dă un 
semnal de predare sau încearcă să ne inducă în eroare? 

Ochii lui Francoeur s-au îndreptat din nou spre hârtia 
împăturită frumos și așezată pe masă. Transcrierea conversaţiei 
care avusese loc în biroul lui Gamache, ceva mai devreme. 

— Începusem să-ţi spun că, în opinia mea, nu contează. 

Însoţitorul lui a lăsat jos furculiţa și și-a atins ușor buzele cu 
șervetul de pânză. Reușise să facă un manierism decadent să 
arate destul de masculin. 

— Dar n-ai explicat ce vrei să spui cu asta. 

— Vreau să spun că e prea târziu. Totul este pe poziţie pentru 
deznodământul nostru. Tot ce ne trebuie este ca tu să spui 
cuvântul. 

Furculiţa lui Francoeur ezita deasupra farfuriei, în timp ce el 
se uita peste masă. 

Dacă primea acum acea aprobare, în doar câteva minute 
urma să fie finalizat ceea ce începuse cu decenii în urmă. Ceea 
ce pornise ca proiectul a doi tineri idealiști, cu o conversaţie 
șoptită, ajunsese la final. Treizeci de ani mai târziu. Aveau părul 
grizonant, pete de bătrâneţe pe mâini și riduri pe faţă. Aveau 


VP - 284 


șervete apretate și argint lustruit, vin roșu și mâncare rafinată. 
Urma să se încheie nu cu o șoaptă, ci cu un bubuit. 

— Curând, Sylvain. În câteva ore, poate o zi. Rămânem la 
planul iniţial. 

Ca și însoţitorul lui, superintendentul-șef Francoeur știa că 
răbdarea înseamnă putere. Mai avea nevoie de un pic dintr-una 
ca să o câștige pe cealaltă. 


Erau toate acolo. 

Marie-Virginie. 

Marie-Helene. 

Marie-josephine. 

Marie-Marguerite. 

Și Marie-Constance. 

Găsise registrul nașterii lor. Sub numele Ouellet, o lungă listă 
de prenume. Și le găsise și morţile. Isidore, Marie-Harriette și 
copiii lor. Desigur, decesul lui Constance nu fusese încă 
înregistrat, dar urma curând. Atunci registrul urma să fie 
complet. Naștere, apoi moarte. Și registrul urma să fie închis. 

Gamache s-a lăsat pe spate în scaun. În ciuda dezordinii, 
încăperea era relaxantă. Știa aproape sigur că motivele sunt 
liniștea și aroma cărţilor vechi. 

A pus la loc registrul mare și greu și a părăsit biserica, în timp 
ce o tăia de-a latul, spre casa parohială, a trecut pe lângă 
cimitir. Câmpul de pietre funerare vechi, cenușii era pe jumătate 
îngropat în zăpadă, dându-i un sentiment de liniște. Zăpada 
cădea în continuare și căzuse întreaga zi. Nu multă, dar 
constantă. Drept în jos, cu fulgi mari, ușori. 

— Oh, ce naiba! a spus el tare, pentru sine, și a ieșit de pe 
potecă. 

S-a cufundat imediat până la jumătatea gambei și a simţit 
cum zăpada i se rostogolește în bocanci. S-a luptat să înainteze, 
din când în când cufundându-se până la genunchi, în timp ce 
trecea de la o piatră la alta. Până când le-a găsit. 

Isidore și Marie-Harriette. Unul lângă celălalt, cu numele 
scrise în piatră, pentru eternitate. Marie-Harriette murise atât de 
tânără, cel puţin după standardele de astăzi. La nici măcar 
patruzeci de ani. Isidore murise atât de bătrân. La aproape 
nouăzeci de ani. Acum cincisprezece ani. 


VP - 285 


Șeful a încercat să curețe zăpada de pe faţa pietrelor de 
mormânt, ca să citească numele și datele, dar era prea multă 
nea așternută pe ele. A privit împrejur, apoi a refăcut drumul. 

L-a văzut pe preot apropiindu-se și l-a salutat. 

— Ai găsit ce căutai? l-a întrebat părintele Antoine. Acum 
părea prietenos. Poate că, și-a spus Gamache, suferea mai mult 
de scăderea glicemiei decât de toane rele sau dezamăgire 
cronică față de un Dumnezeu care îl lăsase să nimerească aici și 
apoi uitase de el. _ 

— Într-un fel, a spus Gamache. Încercam să găsesc 
mormintele, dar este prea multă zăpadă. 

— Aduc o lopată. 

Părintele Antoine s-a întors câteva minute mai târziu și 
Gamache a curăţat o potecă spre monument, apoi a curăţat și 
piatra. 

Marie-Virginie. Marie-Helene. Marie-josephine. Marie- 
Marguerite. 

Și Marie-Constance. Avea trecută data nașterii, dar încă nu pe 
cea a morții. Exista presupunerea că fusese înmormântată 
alături de surorile ei. Deopotrivă în viaţă și în moarte. 

— Aș vrea să te întreb ceva, mon pere, a spus Gamache. 

— Ou? 

— Ar fi posibil să fie falsificată o înmormântare? Și registrul? 

Întrebarea l-a luat prin surprindere pe părintele Antoine. 

— Falsificate? De ce? 

— Nu știu sigur de ce, dar este posibil? 

Părintele a căzut pe gânduri. 

— Nu trecem moartea în registru fără certificatul de deces. 
Dacă acesta nu este corect, atunci da, presupun că și registrul 
va fi greșit. Dar înmormântarea? Asta ar fi ceva mai dificil, non? 
Vreau să spun, trebuie să îngropăm totuși pe cineva. 

— Dar nu s-ar putea ca sicriul să fie gol? 

— Păi asta e puţin probabil. Casa de servicii funerare ar putea 
cu greu să livreze un sicriu gol, pentru înmormântare. 

Gamache a zâmbit. 

— Presupun că da. Dar ei nu trebuie neapărat să știe ce este 
înăuntru. Și dacă nu-l știi pe enoriaș, poţi fi ușor păcălit. 

— Vrei să sugerezi că în sicriu ar fi cineva, dar nu persoana 
potrivită? 


VP - 286 


Părintele Antoine părea sceptic. Și așa era și normal să fie, și- 
a spus Șeful. 

Totuși, atât de mult din viața cvintuplelor Ouellet fusese 
falsificat, încât de ce n-ar fi fost și moartea lor la fel? Dar cu ce 
scop? Și care dintre ele putea fi încă în viață? 

A scuturat din cap. De departe, cel mai rezonabil răspuns era 
și cel mai simplu. Toate erau moarte. Și întrebarea pe care 
trebuia să și-o pună lui însuși nu era dacă erau moarte, ci dacă 
fuseseră ucise. 

S-a uitat spre pietrele funerare din vecinătate. Spre stânga, 
mai mulţi Ouellet. Familia lui Isidore. Spre dreapta, neamurile 
Pineault. Familia lui Marie-Harriette. Toate numele băieţilor 
Pineault începeau cu Marc. Gamache s-a apropiat mai mult și nu 
a fost surprins să vadă că și numele fetelor începeau cu Marie. 

Și-a întors din nou privirea spre Marie-Harriette. 

Moartă de mult și îngropată într-un alt oraș, maică-mea nu și- 
a încheiat încă socotelile cu mine. 

Gamache s-a întrebat ce treburi încă neterminate erau între 
mamă și fete. Mama. Ma. 

— A întrebat cineva recent de cvintuple? s-a interesat 
Gamache, în timp ce mergeau în șir indian spre cărarea îngustă 
pe care o făcuse prin zăpadă. 

— Nu. Cei mai mulţi le-au uitat deja de mult. 

— Eşti de mult preot aici? 

— Cam de douăzeci de ani. Mult timp după ce cvintuplele se 
mutaseră. 

Deci preotul cel obosit nici măcar nu avusese parte de 
miracol. Ci doar de cadavre. 

— Fetele s-au întors vreodată, în vizită? 

— Nu. 

— Și totuși sunt îngropate aici. 

— Ei bine, unde altundeva să fie îngropate? Până la urmă, cei 
mai mulți oameni se întorc acasă. 

Gamache s-a gândit că era probabil adevărat. 

— Părinţii? Îi știai? 

— L-am cunoscut pe Isidore. A trăit mult. Nu s-a mai căsătorit 
niciodată. Întotdeauna a sperat că fetele vor veni înapoi, să aibă 
grijă de el la bătrâneţe. 

— Dar ele n-au venit. 

— Numai la înmormântare. Și apoi ca să se îngroape și ele. 


VP - 287 


Preotul a luat de la Gamache cheile vechi și s-au despărţit. 
Dar polițistul mai avea de făcut o oprire înainte de a se întoarce 
la Montreal. 

Câteva minute mai târziu, inspectorul-șef Gamache a tras pe 
un loc de parcare și a oprit motorul mașinii. Se uita la zidurile 
înalte, cu ţepi și bucle de sârmă ghimpată în vârf. Gardienii din 
turn îl priveau, cu puștile atârnate peste piept. 

Nu aveau de ce să fie îngrijoraţi. Șeful nu avea nicio intenţie 
să iasă, deși fusese tentat. 

Biserica se afla la doar câţiva kilometri de UTS, penitenciarul 
unde trăia astăzi Pierre Arnot. Pușcăria în care îl trimisese 
Gamache. 

După ce vorbise cu preotul și se uitase în registre, avusese 
intenţia să meargă direct spre Montréal. Dar în loc de asta, se 
trezise că era tentat să vină încoace. Atras aici. De Pierre Arnot. 

Erau numai câteva sute de metri între el și Arnot, care avea 
toate răspunsurile. 

Gamache era din ce în ce mai convins că, indiferent ce urma 
să se întâmple, Arnot fusese cel care începuse. Dar Gamache 
știa, totodată, că Arnot nu va opri lucrul acela. Asta depindea de 
Gamache și de ceilalţi. 

Deși era tentat să-l confrunte pe Arnot, nu avea de gând să-și 
încalce promisiunea pe care i-o făcuse lui Therese. A pornit 
motorul, a băgat în viteză și a plecat, însă, în loc să se îndrepte 
direct spre Montréal, a întors în cealaltă direcție, înapoi spre 
biserică. Odată ajuns, a parcat la casa parohială și a ciocănit la 
ușă. 

— Tu, din nou, a spus preotul, dar nu părea supărat. 

— Désolé, mon pere, a spus Gamache, dar Isidore a trăit în 
casa lui până la moarte? 

— Da. 

— Gătea, făcea curat și tăia lemne el însuși? 

— Vechea generaţie, a zâmbit preotul. Cea care se descurcă 
singură. Era mândru de asta. Nu a cerut niciodată ajutor. 

— Dar vechea generaţie avea deseori parte de ajutor, a spus 
Gamache. Cel puţin în anii trecuţi. Familiile aveau grijă de 
părinţii și bunicii lor. 

— Așa este. 

— Deci, cine a avut grijă de Isidore, dacă nu copiii lui? 

— Se ajuta cu unul dintre cumnații lui. 


VP - 288 


— El mai este aici? Pot să-i vorbesc? 

— Nu. S-a mutat după moartea lui Isidore. Bătrânul domn 
Ouellet i-a lăsat ferma, ca mulţumire, presupun. Cui altcuiva 
avea s-o lase? 

— Dar omul nu locuiește acum la fermă? 

— Nu. Pineault a vândut-o și s-a mutat la Montreal, cred. 

— Ai adresa lui? Aș vrea să vorbesc cu el despre Isidore, 
Marie-Harriette și fete. Le știa pe toate, nu? Chiar și pe mama 
lor. 

Gamache și-a ţinut respiraţia. 

— Oh, da. Fusese sora lui. Era unchiul fetelor. N-am adresa, a 
spus părintele Antoine, dar îl cheamă André. Andre Pineault. O fi 
și el bătrân de-acum. 

— Cât de bătrân? 

Părintele Antoine s-a gândit un pic. 

— Nu sunt sigur. Putem să verificăm registrele parohiei, dacă 
vrei, dar aș spune că e trecut bine de șaptezeci de ani. Era cel 
mai tânăr din acea generaţie, cu mulţi ani mai tânăr decât sora 
lui. Pineault era o familie enormă. Buni catolici. 

— Eşti sigur că trăiește? 

— Nu-s sigur, dar nu-i aici, a privit preotul pe lângă Gamache, 
spre cimitir. Și unde altundeva ar putea să se ducă? 

Acasă. Nu la fermă, ci la cimitir. 


VP - 289 


Treizeci și unu 


Tehnicianul i-a dat lui Gamache raportul și fesul. 

— Gata. 

— Ai găsit ceva? 

— Ei bine, sunt trei contacte semnificative pe căciula asta. În 
afara propriului tău ADN, bineînțeles. 

S-a uitat dezaprobator la Gamache, căci îi contaminase proba. 

— Ale cui sunt celelalte? 

— Păi, hai să zicem că au pus mâna pe ea mai mult de trei 
persoane. Am găsit urme de ADN de la o mulţime de oameni și 
de la cel puţin un animal. Probabil contacte accidentale, cu ani 
în urmă. Au ridicat-o, poate chiar au purtat-o, dar nu pentru 
mult timp. Căciula aparține însă altcuiva. 

— Cui? 

— Ajung și la asta. 

Tehnicianul i-a aruncat lui Gamache o privire enervată, iar 
Șeful a întins mâna, invitându-l să continue. 

— Ei bine, cum am zis, sunt trei contacte semnificative. Unul 
dintre ele este complet diferit, dar celelalte două sunt înrudite. 

Gamache bănuia că cel diferit era al Myrnei, care ţinuse fesul 
în mână, ba chiar încercase să și-l pună pe cap. 

— Unul dintre ele aparține victimei. 

— Constance Ouellet, a spus Gamache. 

Asta nu era o surpriză, dar cel mai bine era ca ipoteza să fie 
confirmată. 

— Și celălalt? 

— Ei bine, aici devine interesant și dificil. 

— Spuneai că sunt înrudite, a spus Gamache, sperând să nu 
se îndrepte către o prelegere lungă și, fără îndoială, fascinantă. 

— Și chiar sunt, dar celălalt ADN este vechi. 

— Cât de vechi? 

— Zeci de ani. Este dificil să-l descifrez cu acuratețe, dar este 
în mod sigur înrudit. Poate fraţi. 

Gamache s-a uitat la îngeri. 

— Fraţi? Dar ar putea fi copil și părinte? 

Tehnicianul s-a gândit și a dat din cap. 


VP - 290 


— Se poate. 

— Mamă și fiică, a spus Gamache, mai mult pentru sine. 

Deci avuseseră dreptate. Literele MA erau pentru Ma. Marie- 
Harriette tricotase șase căciuli. Una pentru fiecare fiică și una 
pentru ea. 

— Nu, a spus tehnicianul. Nu mamă și fiică. Tată și fiică. ADN- 
ul cel vechi aparține cel mai probabil unui bărbat. 

— Pardon? 

— Nu pot fi sută la sută sigur, bineînţeles, a spus tehnicianul. 
Scrie aici, în raport. ADN-ul este dintr-un fir de păr. Spune că a 
aparţinut unui bărbat, cu ani în urmă. 

Gamache s-a întors la birou. 

Departamentul era pustiu. Chiar și Lacoste plecase. 

O sunase din mașina parcată lângă casa parohială și îi ceruse 
să-l găsească pe Andre Pineault. Acum, mai mult ca oricând, 
Gamache voia să vorbească cu bărbatul care o cunoscuse pe 
Marie-Harriette. Dar, mai mult decât atât, Pineault îi cunoscuse 
pe Isidore și pe fete. 

Tată și fiică, spusese tehnicianul. 

Gamache îl vedea pe Isidore cu braţele ridicate, 
binecuvântându-și fetele. Expresia de renunțare de pe chipul lui. 
Era posibil să le binecuvânteze, dar să le ceară iertare? 

Apoi iertatul și iertătorul întâlni-se-vor din nou. 

De aceea nu se căsătorise niciuna dintre ele? De aceea nu se 
întorsese niciuna, poate doar ca să se asigure că a murit? 

De aceea se sinucisese Virginie? 

De aceea își urau mama? Nu pentru ceea ce făcuse, ci pentru 
ceea ce nu reușise să facă? Și era posibil ca Statul, atât de 
arogant și de samavolnic, să le fi salvat de fapt pe fete, luându- 
le din ferma aceea îngrozitoare? 

Gamache și-a amintit bucuria de pe chipul lui Constance 
atunci când tatăl se aplecase să-i lege șireturile de la patine. 
Gamache luase expresia aceea de bună, dar acum își punea 
întrebări. Investigase destule cazuri de abuzuri asupra copiilor 
ca să știe că, atunci când pui într-o încăpere părinţii și copilul 
abuzat, acesta îl va îmbrăţișa aproape întotdeauna pe abuzator. 

Efortul unui copil de a se da bine pe lângă cineva. Oare asta 
era și pe chipul micuţei Constance? Nu o bucurie adevărată, ci 
una prefabricată din disperare și obișnuinţă? 


VP - 291 


A privit spre căciulă. Cheia spre casa lor. Era mai bine să nu 
tragă o concluzie pripită, care ar putea fi departe de adevăr, se 
cenzură Gamache, chiar dacă se întreba dacă acesta era 
secretul zăvorât de Constance. Singura care dorise, într-un final, 
să-l scoată la lumină. 

Dar asta nu explica uciderea ei. Sau poate că o explica. Oare 
omisese să vadă semnificația unui anumit lucru, să facă vreo 
conexiune vitală? 

| se părea tot mai important să discute cu unchiul fetelor. 

Lacoste îi trimisese un e-mail ca să-l anunţe că l-a găsit, așa 
credea. Poate că nu era acel Pineault pe care îl căuta, fiindcă 
numele acesta era comun, dar vârsta se potrivea și se mutase 
într-un mic apartament acum paisprezece ani. Deci în perioada 
în care murise Isidore și ferma fusese vândută. Il întrebase dacă 
voia să-l interogheze ea pe Pineault, dar Gamache îi spusese să 
se ducă acasă. Să se odihnească. O să-l interogheze el și apoi o 
să se întoarcă la Three Pines. 

A găsit pe birou dosarul lăsat de Lacoste, cu adresa domnului 
Pineault din estul extrem al Montrâalului. 

Gamache s-a rotit ușor cu scaunul, până a ajuns cu spatele la 
biroul întunecat și gol și cu privirea spre fereastră. Soarele 
apunea. S-a uitat la ceas. 4:17. Ora la care trebuia să apună 
soarele. Și totuși, părea prea devreme. 

S-a legănat ușor în scaun, uitându-se fix spre Montréal. Un 
oraș atât de haotic. Așa fusese mereu. Dar și plin de viață. Viu și 
dezordonat. 

Îi plăcea nespus să privească Montr&alul. ` 

Îl bătea gândul că făcea ceva de o prostie monumentală. În 
mod sigur nu era ceva raţional, dar gândul acesta nu venise din 
mintea lui. 

Inspectorul-șef și-a strâns hârtiile și a plecat, fără să arunce o 
privire înapoi. Nu s-a mai obosit să-și încuie biroul, nici măcar nu 
s-a mai obosit să închidă ușa. Nu era nevoie. Se îndoia că se va 
mai întoarce. 

Ajuns în lift, a apăsat butonul de urcare, nu de coborâre. 
Odată ajuns, a ieșit și s-a îndreptat hotărât spre capătul 
coridorului. Spre deosebire de departamentul Omucideri, aici 
birourile nu erau goale. În timp ce trecea printre ei, agenţii își 
ridicau privirea. Câţiva au pus mâna pe telefon. 


VP - 292 


Dar Șeful nu le-a dat nicio atenţie. A mers direct spre 
obiectivul lui. Odată ajuns, n-a bătut la ușă, ci a deschis ușa și 
apoi a închis-o ferm în spatele lui. 

— Jean-Guy. 

Beauvoir a ridicat privirea și Gamache a simțit cum i se 
strânge inima. Jean-Guy se scufunda. În mod sigur. 

— Vino cu mine, a spus Gamache. 

Se aşteptase ca vocea lui să sune normal, dar a rămas uimit 
s-o audă ca pe o șoaptă, cu vorbele abia rostite. 

— leşi afară! 

Și vocea lui Beauvoir era joasă. l-a întors spatele Șefului. 

— Vino cu mine, a repetat Gamache. Te rog, Jean-Guy. Nu-i 
prea târziu. 

— Pentru ce? Să mi-o tragi și mai rău? 

Beauvoir s-a întors, ca să-l privească pe Gamache. 

— Ca să mă umilești și mai mult? Ei, să te ia dracu'! 

— Au furat înregistrările terapeutului, a spus Gamache, 
apropiindu-se de tânărul care părea atât de bătrân. 

— Știu cum să intre în capetele noastre. In al tău, al meu, al 
lui Lacoste. Al tuturor. 

— Ei? Cine sunt „ei”? Stai, nu-mi zice. „Ei” nu sunt „tu”. Asta-i 
tot ce contează, nu? Marele Armand Gamache este fără vină. 
Este vina „lor”. Așa-i întotdeauna. Păi, ia ia-ţi tu viaţa ta 
perfectă, dosarul tău perfect și cară-te dracului de aici. Eu sunt 
doar un rahat pentru tine, ceva ce ţi s-a înțepenit pe talpă. Nu 
sunt destul de bun pentru departament, destul de bun pentru 
fiică-ta. Nu sunt destul de bun ca să fiu salvat. 

Ultimele cuvinte abia dacă i-au ieșit lui Beauvoir din gură. 
Gâtul i se contractase și vorbele îl zgâriaseră. Beauvoir s-a 
ridicat, iar trupul slab îi tremura. 

— Am încercat... a început Gamache. 

— M-ai lăsat acolo. M-ai lăsat să mor în fabrica aia. 

Gamache a deschis gura să vorbească. Dar ce putea spune? 
Că el îl salvase pe Beauvoir? Că-l trăsese până într-un loc unde 
era în siguranţă. Că îi presase rana. Că ceruse ajutor. 

Că nu fusese vina lui? 

Cât timp va trăi, Armand Gamache va vedea nu atât rana lui 
Jean-Guy, cât chipul său. Teroarea din ochii lui. Atât de 
înfricoșaţi de moarte. Atât de curând. Atât de neașteptat. 


VP - 293 


Implorându-l pe Gamache măcar să nu-l lase să moară singur. 
Rugându-se de el să rămână. 

Se agăța de mâinile lui Gamache, și Șeful încă îi simţea 
palmele lipicioase și calde. Jean-Guy nu spusese nimic, dar ochii 
lui strigau. 

Armand îl sărutase pe frunte și îi netezise părul murdar. Îi 
șoptise ceva la ureche. Apoi plecase. Să-i ajute și pe alții. Era 
liderul lor. li dusese în ceea ce se dovedise a fi o ambuscadă. Nu 
putea rămâne în spatele unui agent rănit, indiferent cât de mult 
îl iubea. 

Fusese el însuși împușcat. Aproape ucis. Privise în sus și o 
văzuse pe Isabelle Lacoste. Ea îl privise în ochi, îl ţinuse de 
mână, îi auzise șoapta. Reine-Marie. 

Nu-l părăsise. Știa confortul de nedescris pe care ţi-l dă faptul 
că nu ești singur în ultimele clipe. Și știa ce singurătate de 
nedescris trebuie să fi simţit Beauvoir. 

Armand Gamache știa că se schimbase. De pe caldarâm 
fusese ridicat un alt om decât cel împușcat mai devreme. Dar 
știa, totodată, că Jean-Guy Beauvoir nu se mai ridicase niciodată 
de la pământ. Fusese țintuit jos, acolo, pe podeaua fabricii, de 
durere și de calmante, de dependenţă și cruzime și de robia 
disperării. 

Gamache a privit iar în ochii aceia. 

Acum erau goi. Chiar și ura arăta ca un exerciţiu, ca un ecou. 
Ca și când n-ar mai simţi-o cu adevărat. Ochi întunecaţi. 

— Vino acum cu mine, a spus Gamache. Lasă-mă să te ajut. 
Nu este prea târziu. Te rog! 

— Annie m-a dat afară fiindcă așa i-ai spus tu. 

— Doar o cunoști, Jean-Guy. O știi mai bine decât aș putea s-o 
cunosc eu vreodată. Ştii că nu i se poate spune să facă ceva. 
Treaba asta aproape că a omorât-o, dar ceea ce a făcut a fost o 
dovadă de iubire. Te-a alungat pentru că voia să primești ajutor 
pentru dependenţa ta. 

— Erau calmante! s-a răstit Beauvoir. 

Și ăsta era un argument vechi. Un dans macabru între 
bărbați. 

— Cu reţetă. 

— Și astea? 

Gamache s-a aplecat și a luat de pe biroul lui Beauvoir pilulele 
contra anxietății. 


VP - 294 


— Sunt ale mele. 

Beauvoir a smuls cutia din mâna lui Gamache și pastilele au 
căzut pe birou, împrăștiindu-se cu zgomot. 

— Mi-ai luat tot ce aveam și m-ai lăsat cu asta. 

Cu un gest amplu, Jean-Guy a ridicat cutia cu medicamente și 
a aruncat-o spre Șef. 

— Asta e tot ce mi-a rămas. Și acum vrei să mi le iei și pe ele. 

Beauvoir era descompus, tremura. Dar l-a înfruntat pe uriașul 
din faţa lui. 

— Ştii că ceilalţi agenţi mă numeau slugoiul tău, pentru că mă 
învârteam tot timpul pe lângă tine? 

— Niciodată nu te-au numit astfel. Te-au respectat pe deplin. 

— Au făcut, au dres. Dar acum nu mai fac? a întrebat 
Beauvoir. Am fost slugoiul tău. Te-am pupat în fund și ţi-am 
pupat inelul. Am fost bătaia de joc a tuturor. Și după raidul ăla, 
le-ai spus tuturor că sunt un laș... 

— Niciodată! 

— ... le-ai spus că sunt defect. Că am fost inutil... 

— Niciodată! 

— M-ai trimis la psiholog, apoi la reabilitare, de parcă eram un 
nenorocit de molâu. M-ai umilit. 

În timp ce vorbea, îl împingea pe Gamache spre perete. ÎI 
împingea cu fiecare afirmaţie făcută. 

Și l-a împins tot mai tare. Până când inspectorul-șef s-a lipit 
cu spatele de zidul subțire al biroului lui Beauvoir. 

Și când n-a mai avut unde să se ducă, nici înapoi, nici înainte, 
Jean-Guy Beauvoir a băgat mâna sub jacheta Șefului și i-a luat 
arma. 

lar inspectorul-șef, deși ar fi putut să-l oprească, nu a făcut 
nimic. 

— M-ai lăsat să mor, apoi ai făcut din mine o glumă de om. 

Gamache a simţit în abdomen ţeava Glock-ului și a tras adânc 
aer în piept, căci arma îl apăsa tot mai tare. 

— Te-am suspendat, a spus el, cu vocea strangulată. Ti-am 
ordonat să te duci la reabilitare, ca să te ajut. 

— Annie m-a părăsit, a spus Beauvoir, cu ochii în lacrimi. 

— Te iubește, dar nu poate trăi alături de un dependent. Eşti 
dependent, Jean-Guy. 

In timp ce Șeful vorbea, Jean-Guy se apleca tot mai mult 
asupra lui, împingând tot mai tare arma în abdomenul lui 


VP - 295 


Gamache, așa încât acesta abia mai putea respira. Dar nici 
acum nu s-a împotrivit. 

— Te iubește, a repetat el, cu voce aspră. Ai nevoie de ajutor. 

— M-ai lăsat să mor, a spus Beauvoir, respirând greu. Pe 
beton. Pe mizeria aia nenorocită de beton. 

Acum plângea, sprijinit de Gamache, iar trupurile lor se 
striveau unul de celălalt. Beauvoir simțea pe fața nebărbierită 
țesătura hainei lui Gamache și a mirosit aroma lemnului de 
santal. Și o notă discretă de trandafir. 

— M-am întors acum după tine, Jean-Guy. 

Buzele lui Gamache erau lângă urechea lui Beauvoir, iar 
cuvintele abia dacă se auzeau. 

— Vino cu mine. 

A simţit cum mâna lui Beauvoir își schimbă poziţia și cum se 
încordează degetul de pe trăgaci. Însă tot nu s-a opus. Nu s-a 
luptat. 

Apoi iertatul și iertătorul întâlni-se-vor din nou. 

— Îmi pare rău, a spus Gamache. Mi-aș da viaţa ca să te 
salvez. 

Or fi-va, ca întotdeauna, /prea târziu? 

— Prea târziu. 

Cuvintele lui Beauvoir erau înfundate, spuse în umărul lui 
Gamache. 

— Te iubesc, i-a șoptit Armand. 

Jean-Guy Beauvoir a sărit înapoi și a legănat arma, lovindu-l 
pe Gamache peste față. S-a împleticit în lateral, spre un dulap, 
și s-a sprijinit cu mâna de perete, ca să nu cadă. Gamache s-a 
întors și l-a văzut pe Beauvoir ţintindu-l cu pistolul, cu mâna 
tremurându-i îngrozitor. 

Gamache știa că de partea cealaltă a ușii erau agenţi care ar 
fi putut intra. Care ar fi putut opri lucrurile astea, încă le-ar fi 
putut opri. Dar n-a făcut-o nimeni. 

S-a îndreptat de spate și a întins mâna, acum mânjită cu 
propriul sânge. 

— Te-aș fi putut ucide, a spus Beauvoir. 

— Oui. Și poate că aș fi meritat-o. 

— Nu m-ar fi învinovăţit nimeni. Nu m-ar fi arestat nimeni. 

Gamache știa că toate astea erau adevărate. Se gândise că, 
dacă va fi vreodată doborât de vreo armă, nu s-ar fi întâmplat în 


VP - 296 


sediul central al Sûreté și nici n-ar fi fost mâna lui Jean-Guy 
Beauvoir. 

— Știu, a spus Șeful, cu voce joasă și blândă. 

A făcut un pas spre Beauvoir, care nu s-a retras. 

— Cât de singur trebuie să fii! 

S-a uitat în ochii lui Jean-Guy și i s-a rupt inima pentru băiatul 
ăsta pe care îl lăsase în urmă. 

— Te-aș fi putut ucide, a repetat Beauvoir, cu voce mai slabă. 

— Da. 

Armand Gamache se afla faţă în faţă cu Jean-Guy. Arma 
aproape că îi atingea cămașa albă, acum pătată de sânge. 

Ținea întinsă în față mâna dreaptă, o mână care nu mai 
tremura, și simţea metalul. 

Gamache a strâns pumnul pe încheietura lui Jean-Guy. Era 
rece. Ca arma. Cei doi bărbaţi s-au uitat unul la celălalt, înainte 
ca Jean-Guy să dea drumul la armă. 

— Lasă-mă în pace, a spus Beauvoir, frământat cumplit și cu 
toată viaţa aproape scursă din el. 

— Vino cu mine. 

— Pleacă! 

Gamache a pus arma la loc, în tocul ei, și s-a îndreptat spre 
ușă. Acolo a ezitat un pic. 

— lartă-mă. 

Beauvoir stătea în mijlocul încăperii, prea obosit să se 
întoarcă. Inspectorul-șef a plecat, trecând printr-o grămadă de 
agenţi de la Sûreté, unii dintre ei foști studenţi de-ai lui, din 
academie. 

Armand  Gamache avusese dintotdeauna convingeri 
demodate. Credea că lumina poate îndepărta umbrele. Că 
bunătatea e mai puternică decât cruzimea, că Dumnezeu există, 
chiar și în locurile cele mai lipsite de speranţă. Credea că și răul 
are limitele lui. Dar uitându-se acum la tinerii și tinerele care se 
holbau la el, care văzuseră ce lucru teribil e pe cale să se 
întâmple și care nu interveniseră, inspectorul-șef Gamache se 
întreba dacă nu cumva de data asta se înșelase. 

Poate că și întunericul câștigă câteodată. Poate că răul chiar 
nu are limite. 

A mers de unul singur pe coridor, a apăsat butonul de 
coborâre și, în singurătatea din lift, și-a acoperit fața cu mâinile. 


VP - 297 


— Eşti sigur că n-ai nevoie de un doctor? 

Andre Pineault stătea în ușa spălătoriei, cu brațele încrucișate 
peste pieptul lat. 

— Nu. Sunt OK. 

Gamache și-a dat cu și mai multă apă pe faţă, simțind o 
înțepătură la atingerea rănii. În jurul scurgerii se rotea un lichid 
roz, care dispărea în scurgere. A ridicat capul și și-a văzut 
reflexia în oglindă, cu marginea zimţată a tăieturii de pe 
pomete, și cu vânătaia care tocmai începuse să se vadă. 

Dar se va vindeca. 

— Zici că ai alunecat pe gheaţă? 

Domnul Pineault i-a întins lui Gamache un prosop curat, pe 
care Șeful l-a apasat pe faţă. 

— Am alunecat și eu așa. Cel mai mult în baruri, după vreo 
câteva pahare. Și alţii alunecau. Peste tot. Uneori am fost 
arestaţi fiindcă am alunecat. 

Gamache a zâmbit, apoi s-a strâmbat de durere. Apoi a 
zâmbit iar. 

— Gheaţa asta este cam perfidă, a încuviințat el. 

— Maudit tabarnac“!, adevărat vorbeşti, a spus Pineault, 
conducându-l înapoi pe hol, spre bucătărie. 

— Bere? 

— Non, merci. 

— Cafea? 

l-o oferise fără entuziasm. 

— Poate ai niște apă. 

Nici dacă Gamache ar fi cerut niște pipi, Pineault n-ar fi putut 
arăta mai puţin entuziasm. Dar a umplut un pahar și a scos 
cuburile de gheaţă. A trântit unul în apă și pe restul le-a 
înfășurat într-un șervet. | le-a dat pe amândouă Șefului. 

Gamache a dat la schimb prosopul și și-a apăsat gheața pe 
față. Imediat s-a simţit mai bine. Era evident că Andre Pineault 
mai făcuse asta și înainte. 

Bătrânul și-a deschis o bere, și-a tras un scaun și i s-a alăturat 
lui Gamache la masa acoperită cu plastic. 

— Deci, patron, a spus el, vrei să vorbim despre Isidore și 
Marie-Harriette? Sau despre fete? 

Atunci când Gamache sunase la ușă, se prezentase și îi 
explicase că vrea să-i pună câteva întrebări despre domnul și 


61 Înjurătură tipic canadiană (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 298 


doamna Ouellet. Dar autoritatea lui fusese subminată de faptul 
că arăta de parcă tocmai fusese învins la o păruială dintr-un bar. 

Totuși, Andre Pineault părea obișnuit cu astfel de lucruri. 
Gamache încercase să se curețe în mașină, dar nu reușise prea 
grozav. În mod normal, s-ar fi dus acasă să se schimbe, însă nu 
mai avea timp. 

Acum, stând în bucătărie, sorbind din apa rece, cu o jumătate 
de față amorţită, începea să se simtă iar om și, din nou, capabil 
să-și facă meseria. 

Domnul Pineault se lăsase pe spate în scaunul lui, cu pieptul 
și burta ieșite în faţă. Puternic, viguros, trecut prin multe. Poate 
că avea peste șaptezeci de ani după calendar, dar părea lipsit 
de vârstă, aproape nemuritor. Gamache nu-și putea imagina 
cine sau ce l-ar putea dobori pe omul ăsta. 

Întâlnise mulţi localnici ca el. Bărbaţi voinici și femei 
zdravene, crescuţi să aibă grijă de ferme, păduri și animale și de 
ei înșiși. Robuști, solizi, pe propriile picioare. O rasă care era 
desconsiderată acum de către rafinații de la oraș. 

Din fericire, celor ca Andre Pineault nu le păsa prea tare. Sau, 
chiar dacă le păsa, pur și simplu alunecau pe gheață și-i luau cu 
ei și pe cei de la oraș. 

— Îți amintești de cvintuple? a întrebat Gamache, așezând 
pachetul cu gheață pe masa din bucătărie. 

— E greu să le uiţi, dar nu le-am văzut de prea multe ori. 
Locuiau în parcul ăla tematic construit de guvern pentru ele, în 
Montreal, dar veneau acasă de Crăciun și pentru o săptămână și 
ceva, vara. 

— Trebuie să fi fost interesant să aveţi niște celebrități locale. 

— Probabil. Totuși, nimeni nu se gândea la ele ca fiind de-ale 
locului. Orașul vindea suvenire despre cvintuplele Ouellet și 
oamenii numeau după ele motelurile și cafenelele. Cantina 
Cvintuplelor, lucruri de genul ăsta. Dar nu erau locale. Nu chiar. 

— Aveau vreun prieten pe-acolo? Copii localnici alături de 
care să piardă vremea? 

— Să piardă vremea? a întrebat Pineault, cu un fornăit. Fetele 
alea nu „pierdeau vremea”. Tot ce făceau era planificat. Te-ai fi 
gândit că sunt reginele Angliei. 

— Deci n-aveau prieteni? 

— Doar pe cei pe care realizatorii filmelor îi plăteau ca să se 
joace cu ele. 


VP - 299 


— Fetele știau asta? 

— Că puștii ăia erau mituiţi? Probabil. 

Gamache și-a amintit ce îi spusese Myrna despre Constance. 
Cum tânjea după companie. Nu după omniprezentele ei surori, 
ci după un prieten, măcar unul singur, care să nu fi fost plătit. 
Chiar și pe Myrna o plătise ca s-o asculte. Și apoi Constance 
încetase s-o mai plătească. lar Myrna n-o părăsise. 

— Cum erau? 

— Cred că OK. închise în ele însele. 

— Îngâmfate? a întrebat Gamache. 

Pineault s-a foit în scaun. 

— Nu-mi dau seama. 

— Tu le plăceai? 

Pineault a părut consternat de întrebare. 

— Trebuie să fi fost cam de vârsta lor... încercă Gamache din 
nou. 

— Un pic mai mic. 

A rânjit. 

— Nu-s chiar așa de bătrân, chiar dacă par, probabil. 

— Te jucai cu ele? 

— Hochei, câteodată. Isidore făcea o echipă de Crăciun, când 
veneau fetele acasă. Toată lumea voia să fie Rocket Richard, a 
spus Pineault. Chiar și fetele. 

Gamache a văzut ușoara schimbare de pe chipul bărbatului. 

— Iti plăcea de Isidore, nu-i așa? 

Andre a mârâit. 

— Era o brută. Te-ai fi gândit că a fost scos de sub pământ, ca 
un butuc mare și murdar. Avea niște mâini enorme. 

Pineault își întinse pe masă propriile mâini uriașe și a privit în 
jos, zâmbind. Ca și lui Isidore, lui Andre îi lipseau câţiva dinți din 
zâmbet, dar nu și sinceritatea. 

A scuturat din cap. 

— Nu era genul care să facă conversaţie. M-ar mira să fi auzit 
de la el mai mult de cinci cuvinte în ultimii lui zece ani de viaţă. 

— Ințeleg că ai locuit cu el. 

— Cine ţi-a zis asta? 

— Preotul paroh. 

— Antoine? Nenorocitul ăla a fost mereu o babă bărfitoare, 
încă de când era copil. Juca pe postul de portar, știi. Era prea 
leneș ca să se miște. Doar stătea acolo, ca un păianjen în plasa 


VP - 300 


lui. Ne făcea să ne simţim aiurea. Și acum domnește peste 
biserica aia și îi taxează, practic, pe turiștii care vin să vadă 
unde au fost botezate cvintuplele. Ba chiar le arată și 
mormântul familiei Ouellet. Bineînţeles, nimănui nu-i mai pasă. 

— După ce au crescut, n-au mai venit niciodată să-și viziteze 
tatăl? 

— Tot Antoine ţi-a zis asta? 

Gamache a dat din cap. 

— Aici are dreptate. Dar nu a fost nicio problemă. Isidore și cu 
mine ne-am descurcat foarte bine. A muls vacile până în ziua în 
care a murit. Avea aproape nouăzeci de ani și practic a căzut 
secerat în găleata cu lapte. 

Când și-a dat seama ce a zis, a izbucnit în râs. 

— A răsturnat găleata“?. 

Pineault a luat o înghiţitură de bere și a zâmbit. 

— Sper că treaba asta se transmite în familie. Așa mi-aş dori 
să mor. 

S-a uitat roată prin bucătăria mică și curată și și-a amintit 
unde era. Și cum era cel mai probabil să moară. Deși Gamache 
credea că să mori cu faţa într-o găleată cu lapte nu era, 
probabil, așa de amuzant pe cât suna. 

— ÎI ajutai la fermă? a întrebat Gamache. 

Pineault a dat din cap. 

— Și îi făceam curat și găteam. Isidore era bun la muncile de 
exterior, dar nu-i plăceau deloc alea de făcut prin casă. Insă îi 
plăcea să aibă o casă ordonată. 

Gamache n-avea nevoie să se uite în jur ca să-și dea seama 
că și lui Andre Pineault îi plăcea la fel. Se întreba dacă îl 
poleiseră anii petrecuţi lângă exigentul Isidore sau așa era felul 
lui. 

— Din fericire pentru mine, mâncarea lui favorită erau pastele 
alea la cutie. Cele în formă de alfabet. Și hotdogul. Seara jucam 
cribbage sau stăteam pe verandă. 

— Dar nu vorbeaţi? 

— Nici măcar un cuvânt. Se zgâia în depărtare, peste 
câmpuri, și așa făceam și eu. Câteodată ieșeam în oraș și mă 
duceam la bar, iar când mă întorceam îl găseam tot acolo. 

— La ce crezi că se gândea? 


62 În limba engleză, „kick the bucket” („a lovi cu piciorul găleata”) înseamnă „a muri”. 
(N.red.). 


VP - 301 


Pineault și-a strâns buzele și s-a uitat pe fereastră. Nu era 
nimic de văzut acolo. Doar zidul de cărămidă al clădirii vecine. 

— Se gândea la fete. 

Andre a revenit cu privirea spre Gamache. 

— Cel mai fericit moment al vieţii lui a fost când s-au născut 
ele, dar nu cred că a trecut vreodată peste șoc. 

Gamache și-a amintit fotografia tânărului Isidore Ouellet 
uitându-se sălbatic la cele cinci fiice ale sale, înfășate în 
cearșafuri, prosoape murdare și cârpe de vase. 

Da, fusese un pic șocat. 

Dar câteva zile mai târziu, iată-l din nou pe Isidore, curat ca și 
fetele lui. Îngrijit tot, pentru jurnalele de știri. O ţinea în braţe pe 
una dintre fiice, un pic stânjenit, un pic nesigur, dar atât de 
tandru. Atât de protector. Ascunsă în braţele acelea puternice și 
bronzate. Încă mai era un fermier simplu, necizelat pentru ochii 
lumii. 

Isidore Ouellet își iubise fetele. 

— De ce nu l-au vizitat fetele când au crescut? a întrebat 
Gamache. 

— De unde să știu eu? Ar trebui să le întrebi pe ele. 

Pe ele? s-a gândit Gamache. 


— N-am cum. 

— Păi dacă ai venit la mine pentru adresa lor, să știi că n-o 
am. N-am mai auzit de ele de ani de zile. 

În cele din urmă, Andre Pineault a părut să înţeleagă. Scaunul 
lui a scos un scârțâit prelung pe linoleum, când s-a îndepărtat 
de masă. Când s-a îndepărtat de inspectorul-șef. 

— De ce ești aici? 

— Constance a murit acum câteva zile. 

În timp ce vorbea, s-a uitat la Pineault. Până acum nu avusese 
nicio reacție. Uriașul acela pur și simplu asimila informaţia. 

— Îmi pare rău să aud. 

Dar Gamache se îndoia de asta. Nu părea să fi primit vestea 
cu bucurie, dar nici cu supărare. Din câte își dădea seama Șeful, 
lui Andre Pineault nu-i păsa deloc de soarta gemenelor. 

— Deci câte au rămas? a întrebat Pineault. 

— Niciuna. 

— Niciuna? 


VP - 302 


Abia asta a părut să-l surprindă. S-a lăsat pe spate și și-a luat 
berea. 

— Ei, atunci asta este. 

— Asta? 

— Ultima dintre ele. Nu mai e nicio cvintuplă. 

— Nu pari prea supărat. 

— Uite care-i treaba. Sunt sigur că erau niște fete foarte 
drăguţe, dar din câte știu eu, din clipa în care s-au născut, 
asupra lui Isidore și Marie-Harriette s-a vărsat o găleată de 
merde. 

— Mama lor a fost cea care s-a rugat pentru ele, i-a amintit 
Gamache. Toată treaba aia cu Fratele Andre. 

— Ce știi despre asta? a întrebat Pineault. 

— Păi n-a prea fost ţinută în secret, nu-i așa? a întrebat 
Gamache. Sora ta l-a vizitat pe Fratele Andre la capelă. A urcat 
treptele în genunchi, ca să se roage pentru copii și să lase un 
acatist. Fetele s-au născut la o zi după moartea Fratelui André. A 
fost o parte importantă a poveștii lor. 

— Oh, știu, a spus Pineault. Bebelușii-miracol. Ai fi zis că lisus 
Hristos le-a adus pe lume, în persoană. Marie-Harriette era doar 
o biată nevastă de fermier, care voia o familie. Dar o să-ți zic 
ceva. 

Pineault și-a aplecat trupul voinic spre Gamache. 

— Dacă Dumnezeu a făcut asta, trebuie s-o fi urât rău de tot. 

— Ai citit cartea doctorului Bernard? l-a întrebat Gamache. 

Se așteptase ca Pineault să se enerveze, dar acesta a devenit 
tăcut și a scuturat din cap. 

— Am auzit de ea. Toată lumea a auzit. O grămadă de 
minciuni. l-a făcut pe Isidore și Marie-Harriette să pară niște 
fermieri tâmpiţi, prea proști ca să-și crească propriii copii. 
Bernard a auzit despre vizita la Fratele Andre și a transformat-o 
într-o mizerie de Hollywood. Le-a spus celor de la jurnalele de 
știri, reporterilor. A scris totul în cartea lui. Marie-Harriette nu 
fusese singura care se dusese la capelă, pentru binecuvântarea 
Fratelui André. Oamenii încă se duc acolo. Nimeni nu vorbește 
despre ceilalți care urcă scările alea în nenorociţii lor de 


genunchi. 
— Ceilalţi nu au născut cvintupleţi. 
— Norocul lor. 


— Nu-ţi plăceau fetele? 


VP - 303 


— Nu le cunoșteam. De fiecare dată când veneau acasă erau 
înconjurate de camere video, de bone, doctorul ăla și tot felul de 
oameni. La început a fost amuzant, dar apoi a devenit... 

Căuta cuvântul potrivit. 

— Merde. Și treaba asta ne-a transformat tuturor vieţile în 
merde. 

— Marie-Harriette și Isidore vedeau lucrurile la fel? 

— De unde să știu? Eram un puști. Ceea ce știu este că Isidore 
și Marie-Harriette erau niște oameni decenți și buni, care 
încercau să facă față situaţiei. Marie-Harriette își dorea mai mult 
decât orice să fie mamă și ei n-au lăsat-o. Le-au luat de lângă ea 
și Isidore. Cartea aia a lui Bernard spune că și-au vândut fetele 
guvernului. Era o porcărie, dar oamenii au crezut-o. Au ucis-o, 
să știi. Pe soră-mea. A murit de rușine. 

— Și Isidore? 

— A ajuns și mai tăcut. N-a mai zâmbit aproape deloc. Toţi îl 
vorbeau pe la spate. Il arătau cu degetul. După asta nu prea s-a 
mai îndepărtat de casă. 

— De ce n-au mai vizitat fetele ferma după ce au crescut? a 
întrebat Gamache - mai întrebase asta o dată și fusese 
bruftuluit, dar merita încă o încercare. 

— Nu erau binevenite, și o știau și ele. 

— Dar Isidore voia ca ele să vină, să aibă grijă de el, a spus 
Gamache. 

Pineault a mârâit un râs. 

— Cine ţi-a zis asta? 

— Preotul, părintele Antoine. 

— Ce știe el? Isidore nu mai voia să aibă de-a face cu fetele. 
Nu după ce a murit Marie-Harriette. Pe ele le considera 
vinovate. 

— Dar tu ai păstrat legătura cu nepoatele tale? 

— Le-am scris când a murit tatăl lor. Au venit la 
înmormântare. Asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani. De 
atunci nu le-am mai văzut. 

— Isidore ţi-a lăsat ţie ferma, a spus Gamache. Nu fetelor. 

— Așa e. Se spălase pe mâini de ele. 

Gamache a scos fesul din buzunar și l-a pus pe masă. Pentru 
prima dată după minute întregi, a văzut pe chipul lui Andre un 
zâmbet sincer. 

— L-ai recunoscut. 


VP - 304 


Bărbatul l-a ridicat. 

— Unde l-ai găsit? 

— Constance i l-a dat unei prietene, ca dar de Crăciun. 

— Caraghios dar. Fesul altcuiva. 

— L-a descris ca fiind cheia casei ei. Știi ce voia să spună cu 
asta? 

Pineault a examinat căciula și apoi a pus-o la loc pe masă. 

— Soră-mea a făcut fesuri pentru toate fetele. Nu știu al cui 
este ăsta. Dacă Constance l-a dat cadou, probabil că a fost alei, 
nu crezi? 

— Și de l-ar fi numit cheia casei ei? 

— Câlice*, habar n-am. 

— Fesul ăsta n-a fost al lui Constance. 

Gamache l-a lovit ușor cu palma. 

— Atunci a fost al alteia, bănuiesc. 

— L-ai văzut vreodată pe Isidore purtându-l? 

— Cred că ai căzut rău de tot pe gheaţa aia, a spus el, cu un 
mârâit. Chestiile astea s-au petrecut acum șaizeci de ani. Nu-mi 
mai amintesc nici ce purtam eu, darămite el, în afară de faptul 
că purta și vara, și iarna cămăși de tartan, care puţeau. Alte 
întrebări? 

— Fetele cum îi spuneau mamei? a întrebat Gamache, 
ridicându-se. 

— Tabarnac, a înjurat Pineault. Sigur ești bine? 

— De ce mă întrebi? 

— Ai început să-mi pui întrebări tâmpite. Cum ai vrea să-i fi 
spus fetele mamei lor? 

— Ei bine? 

— Cum mama dracului să știu? Cum spune oricine mamei? 

Gamache a așteptat răspunsul. 

— Mama, desigur, a spus André. 

Nu făcuseră nici doi pași, când Pineault s-a oprit. 

— Aşteaptă un pic. Ai zis că a murit și Constance, dar asta nu 
explică toate întrebările tale. De ce mă întrebi toate astea? 

Gamache se întreba când va veni vorba și de asta. Lui 
Pineault îi luase ceva, dar fusese probabil distras de tot felul de 
întrebări stupide. 

— Constance nu a murit de moarte naturală. 

— Dar cum? 


6 Înjurătură tipic canadiană (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 305 


Îl privea pe Gamache cu ochi ageri. 

— A fost ucisă. Sunt de la Omucideri. 

— Maudit tabarnac, a bombănit Pineault. 

— Ai idee cine ar fi vrut s-o ucidă? a întrebat Gamache. Andre 
Pineault s-a gândit puţin și a dat ușor din cap. Inainte de a 
părăsi bucătăria, Gamache a observat cina lui Pineault 
așteptând pe blat. 

O supă alfabet la conservă și niște hotdog. 


VP - 306 


Treizeci și doi 


Pe când ieșea de pe insula Montreal, mergând pe podul 
Champlain, Gamache a văzut plugurile de zăpadă, cu luminile 
lor intermitente. 

Ora de vârf în trafic însemna mers bară la bară și Gamache a 
zărit în oglinda retrovizoare un plug uriaș, blocat și el în trafic. 

Nu aveai ce face decât să te târăști alături de ceilalți. A 
început să-i zvâcnească faţa, dar a încercat s-o ignore. Mai greu 
de ignorat era ceea ce se întâmplase. Insă, cu efort, a reușit să- 
și mute gândurile spre discuţia cu Andre Pineault, singura 
persoană în viaţă care le știuse pe cvintuple și pe părinţii lor. 
Acesta crease în mintea lui Gamache o imagine a amărăciunii, a 
pierderii, a sărăciei dincolo de bani. 

Casa Ouellet ar fi trebuit să fie plină de ţipete de copii. În loc 
de asta, rămăseseră numai Marie-Harriette și Isidore. Și o casă 
plină de insinuări și legende. Legenda unui miracol întâmplat. 
Apoi vândut. A unor fete salvate de la sărăcia lucie și din mâinile 
unor părinți lacomi. 

Fusese creat un mit. Pentru a vinde bilete, filme și prânzuri la 
Cantina Cvintuplelor. Pentru a vinde cărți și ilustrate. Pentru a 
vinde imaginea Quebecului, ca o regiune luminată, progresistă, 
cu frică de Dumnezeu, cu dragoste de Dumnezeu. 

Un loc unde divinitatea  hoinărește printre oameni, 
îndeplinește dorințele celor care se îndoaie din genunchii 
sângerânzi. 

Gândurile curgeau din mintea lui Gamache, în timp ce-i privea 
pe șoferii nerăbdători care încercau să taie benzile de circulaţie, 
imaginându-și că ar putea răzbi ceva mai repede prin traficul 
bară la bară. Că un miracol, păstrat pentru cealaltă bandă, va 
apărea dintr-odată și toate mașinile din faţa lor vor dispărea. 

Gamache privea drumul și se gândea la miracole și mituri. Și 
la felul în care Myrna descrisese acel moment când Constance 
recunoscuse pentru prima dată că nu este deloc o Pineault, ci 
una dintre cvintuplele Ouellet. 

Myrna spusese că a fost ca și când se materializase o zeiţă 
greacă. Hera. Și mai târziu, Therese Brunel sublimase că Hera 


VP - 307 


nu era o zeiţă ca oricare altele, ci şefa tuturor. Puternică și 
geloasă. 

Myrna protestase, spunând că era doar un nume care-i venise 
din senin. La fel de bine ar fi putut spune Atena sau Afrodita. 
Doar că n-o făcuse. Myrna o numise pe serioasa și 
răzbunătoarea Hera. 

Intrebarea pe care Gamache o sucise și o răsucise în mintea 
lui era dacă totuși Constance voia să-i spună Myrnei despre 
ceva ce i se făcuse ei. Poate de câtre tatăl lor. Sau despre ceva 
ce făcuse ea sau ce făcuseră ele, altcuiva. 

Constance avea un secret. Măcar asta era limpede. Și 
Gamache era aproape sigur că, în fine, era gata să vorbească 
despre asta, să dea albatrosul jos de pe umeri, la picioarele 
Myrnei. 

Putea presupune că ultima Ouellet se dusese mai întâi la 
altcineva? Cineva în care știa că poate avea încredere. Cine ar fi 
putut fi persoana aceea? Exista cineva, în afară de Myrna, pe 
care Constance îl putea considera confident? 

Adevărul era că nu exista, de fapt, nimeni altcineva. Acest 
unchi, André, nu le mai văzuse de ani de zile și nici nu prea era 
fanul lor. Mai erau și vecinii, pe care îi ţineau la o distanţă 
politicoasă. Preotul, părintele Antoine, în cazul în care 
Constance ar fi înclinat spre o spovedanie sau o conversaţie 
personală care să-i salveze sufletul, părea să le considere pe 
fete drept mărfuri, și nimic mai mult. Nici umane, nici divine. 

Gamache s-a întors la caz. lar și iar. Și întrebarea care îi 
venea în minte era dacă Marie-Constance Ouellet era într- 
adevăr ultima din neamul ei. Dacă nu cumva una dintre ele 
scăpase. Dacă își falsificase moartea și își schimbase numele. 
Dacă nu cumva își făcuse o viaţă a ei. 

În anii '50—60 ar fi fost mult mai ușor. Chiar și în 70. Înainte 
să existe computere, înainte de nevoia de a avea atât de multă 
documentaţie. 

Și dacă una dintre cvintuple încă trăia, oare ar fi putut să-și 
ucidă sora ca s-o facă să tacă? Să ţină secretul? 

Dar care era secretul? Că una dintre surori încă trăia? Că-și 
falsificase moartea? 

Gamache se uita ţintă la stopurile mașinii din faţa lui, cu fața 
scăldată în lumina aceea roșie, strălucitoare, și și-a amintit ce-i 


VP - 308 


spusese părintele Antoine. Că trebuia să îngroape totuși pe 
cineva. 

Acesta era secretul? Nu că una dintre surori încă trăia, ci că 
fusese nevoie să moară altcineva, ca să poată fi îngropat. 

Uitase complet că se afla pe pod, la metri depărtare de lunga 
coborâre de pe fluviul tulbure. Acum avea mintea ocupată cu 
acest puzzle. A luat din nou cazul la analizat, căutând o femeie 
bătrână. Aproape de optzeci de ani. Erau destul de puţini bărbaţi 
în vârstă. Preotul, părintele Antoine. Unchiul, Andre Pineault. 
Dar nu și femei, cu excepţia lui Ruth. 

Pentru o clipă, Gamache s-a jucat cu ideea că Ruth ar putea fi 
într-adevăr cvintupla dispărută. Nu o soră imaginară, așa cum 
pretinsese ea, ci una reală. Și poate că asta explica și de ceo 
vizitase Constance pe Ruth, de ce se legase atât de tare de 
poeta asta înveninată, care își scrisese cel mai cunoscut poem 
despre moartea cui? A lui Virginie Ouellet. 

Era posibil? Oare Ruth Zardo putea fi Virginie? Care nu se 
aruncase de pe scări, ci într-o vizuină de iepure, și apoi apăruse 
ca din senin la Three Pines? 

Oricât de mult i-ar fi plăcut ideea, a fost obligat s-o 
abandoneze. Ruth Zardo, cu toate solicitările ei sâcâitoare 
pentru discreţie, era de fapt destul de transparentă în ceea ce 
privește propria-i viață. Familia ei se mutase la Three Pines pe 
când Ruth era copil. Oricât de amuzant ar fi fost s-o aresteze pe 
Ruth pentru omor, a trebuit, cu inima grea, să renunțe la idee. 

Dar apoi a apărut alt gând. Mai era o femeie în vârstă, 
colaterală cazului. Vecina. Cea care trăia împreună cu soțul ei în 
casa de alături și care fusese invitată pe verandă, pentru un 
pahar cu limonadă. Care se împrietenise, atât cât era posibil, cu 
aceste surori foarte discrete. 

Oare putea fi Virginie? Sau chiar Helene? Scăpase de viața de 
cvintuplă Ouellet? Trecând prin cimitir? 

Și și-a dat seama că nu aveau decât cuvântul vecinei în 
legătură cu faptul că nu fusese invitată în casă. Poate că era mai 
mult decât o vecină. Poate că nu era o coincidenţă faptul că 
surorile se mutaseră în casa aceea. 

În sfârșit, Gamache reușise să iasă de pe pod. A apucat pe 
prima ieșire și a tras pe dreapta, ca s-o sune pe Lacoste. 


VP - 309 


— Rapoartele medicale se confirmă, Șefule, a spus ea, de 
acasă. Este posibil să fi fost măsluite, dar știm amândoi că e mai 
dificil decât pare. 

— Se poate să le fi aranjat doctorul Bernard, a spus Gamache. 
Și știm că în spatele cvintuplelor Ouellet se afla forța guvernului. 
lar asta poate explica un certificat de deces atât de vag, care 
spune că este un accident, dar oferă indicii despre o posibilă 
sinucidere. 

— Dar de ce ar fi fost de acord cu un asemenea lucru? 

Gamache știa că este o întrebare bună. S-a uitat la sandviciul 
cu brânză uscată aflat pe locul de lângă el. Pâinea albă se 
răsucise un pic în celofan. Zăpada se îngrămădea pe parbriz și 
se uita cum ștergătoarele o dau la o parte. 

De ce ar fi vrut Virginie să-și falsifice moartea, și de ce ar fi 
ajutat-o Bernard și guvernul? 

— Cred că știm de ce ar fi vrut Virginie s-o facă, a spus 
Gamache. Părea cea mai afectată de expunerea publică a vieţii 
ei. 

Lacoste tăcea gânditoare. 

— Și vecina, dacă într-adevăr este Virginie, este căsătorită. 
Poate că Virginie știa că singura speranţă de a duce o viaţă 
normală era s-o ia de la capăt, de la zero. Dându-se drept 
altcineva. 

— Cum o cheamă? 

A auzit tastatura, în timp ce Lacoste căuta dosarul. 

— Annette Michaud. 

— Dacă ea este Virginie, atunci Bernard și guvernul trebuie s- 
o fi ajutat, a spus Gamache, gândind cu voce tare. 

— De ce? Poate că n-au făcut-o din proprie voinţă. Virginie 
trebuie să-i fi avut cu ceva la mână. Ceva ce ameninţa să spună. 

S-a gândit iar la fetiţa aceea mică, încuiată afară, întorcând 
spre camera video un chip descompus, implorând ajutorul. 

Dacă avea dreptate, însemna că Virginie Ouellet, unul dintre 
miracole, era totodată și o criminală. Poate chiar criminală de 
două ori. Cu ani în urmă, ca să poată scăpa, și cu câteva zile în 
urmă, ca să poată păstra secretul. 

— O s-o interoghez iar în seara asta, patron, a spus Lacoste. 

In fundal, Gamache auzea chiuiturile de râs ale micuţilor lui 
Lacoste. S-a uitat la ceasul de pe bord. Șase și jumătate. Cu o 
săptămână înainte de Crăciun. Prin jumătatea de lună desenată 


VP - 310 


de ștergătoare pe parbriz a zărit un om de zăpadă din plastic, 
luminat, și luminile în formă de ţurțuri din faţa benzinăriei. 

— Mă duc eu, a spus el. E mai aproape de mine. Sunt chiar 
peste drum de pod. 

— O să fie o noapte lungă, Șefule, a spus Lacoste. Lasă-mă pe 
mine să mă duc. 

— O să fie o noapte lungă pentru amândoi, cred, a spus 
Gamache. O să te anunţ ce am aflat. Între timp, încearcă să afli 
cât mai multe despre doamna Michaud și soțul ei. 

A închis și a întors mașina spre Montreal. Spre podul 
congestionat. In timp ce-și croia încetul cu încetul drum înapoi 
spre oraș, se gândea la Virginie. Care poate că scăpase și se afla 
chiar în casa de alături. 

Gamache a ieșit de pe pod și a apucat pe drumuri lăturalnice, 
mai mici, până când a ajuns la casa Ouellet. Întunecată. O gaură 
în cartierul acesta plin de veselia Crăciunului. 

A parcat mașina și s-a uitat la casa Michaud. Poteca fusese 
curățată și unul dintre copacii din curtea din faţă era împodobit 
cu globuri strălucitoare de Crăciun. Luminile erau aprinse, deși 
perdelele fuseseră trase. Casa părea caldă, primitoare. 

O casă ca oricare alta de pe stradă. Una dintre celelalte. 

Oare ăsta era lucrul după care tânjeau faimoasele cvintuple? 
Nu după celebritate, ci după companie? Voiau să fie normale? 
Dacă așa era, dacă aceasta era ultima cvintuplă rămasă, ea 
obținuse lucrurile astea. Doar dacă nu cumva ucisese pentru 
ele. 

Gamache a sunat la ușă și i-a răspuns un bărbat de vreo 
optzeci de ani, după cum i s-a părut lui Gamache. A deschis ușa 
fără ezitare, fără teamă că cel care s-ar afla de partea cealaltă 
ar vrea să-i facă rău. 

— Ou? 

Monsieur Michaud purta un pulover și cămașă gri din flanel. 
Era curat și îmbrăcat comod. Avea o mustață albă, tunsă, și ochi 
sinceri, fără ascunzișuri. De fapt, se uita la Gamache ca și când 
ar fi așteptat să se întâmple cel mai bun lucru, nu cel mai rău. 

— Monsieur Michaud? 

— Ou? 

— Sunt unul dintre ofițerii care anchetează ce s-a întâmplat în 
casa de alături, a spus Gamache, arătându-i legitimaţia. Pot să 
intru? 


VP - 311 


— Dar sunteţi rănit! 

Vocea venea din spatele lui Michaud. Bătrânul s-a dat înapoi, 
iar nevasta lui a venit mai în faţă. 

— Intraţi, a spus Annette Michaud, văzându-l pe Gamache. 

Șeful uitase de fața lui și de cămașa însângerată, iar acum se 
simţea prost. Cei doi bătrâni îl priveau cu îngrijorare. Nu pentru 
ei, ci pentru el. 

— Cu ce putem fi de folos? a întrebat Monsieur Michaud, în 
timp ce soția lui îi conducea în living. Acolo se găsea un brad de 
Crăciun decorat, cu luminiţele aprinse. Sub el, erau câteva 
daruri împachetate și două șosete atârnau de marginea 
șemineului. 

— Vreţi un pansament? 

— Nu, nu, sunt bine. Merci, i-a asigurat Gamache. 

La semnul lui Madame Michaud, i-a dat paltonul greu. 

Era mică și grăsuță și purta un capot, ciorapi groși și papuci. 

În casă mirosea a mâncare și Gamache s-a gândit la 
sandviciul cu brânză uscată, pe care nu-l mâncase încă, rămas 
în mașina rece. 

Cei doi Michauds stăteau pe canapea, unul lângă altul, și-l 
priveau. Așteptând. Era greu de găsit cineva care să semene 
mai puţin a criminal. Dar în lunga sa carieră, Gamache arestase 
mai mulți ucigași fără înfățișare de criminali, decât din cei care 
ar fi putut părea așa ceva. Și știa că sentimentele acelea 
puternice și nenorocite, care duc la izbucnirea finală, pot zăcea 
în oricine. Chiar și în oamenii aceștia drăguţi. Chiar și în această 
casă liniștită, cu mireasmă de friptură înăbușită. 

— De cât timp locuiţi în cartier? a întrebat el. 

— Oh, de cincizeci de ani, a spus Monsieur Michaud. Am 
cumpărat casa în anul în care ne-am căsătorit, 1958. 

— 1959, Albert, l-a corectat Madame. 

Virginie Ouellet murise pe 25 iulie 1958. Și Annette Michaud 
sosise aici în 1959. 

— N-aveţi copii? 

— N-avem, a răspuns Monsieur. 

Gamache a dat din cap. 

— Și când s-au mutat aici vecinele dumneavoastră, surorile 
Pineault? 

— Trebuie să fi fost acum douăzeci și trei de ani, a spus 
Monsieur Michaud. 


VP - 312 


— Cât de precis! a remarcat Gamache, cu un zâmbet. 

— Ne-am gândit la ele, desigur, a explicat Madame. Ni le-am 
amintit. 

— Și ce v-aţi amintit? 

— Erau vecinele perfecte, a spus ea. Liniștite. Discrete. Ca 
noi. 

Ca noi, și-a spus Gamache, privindu-i. Ea chiar avea vârsta și 
conformaţia potrivite. Nu s-a mai întrebat și dacă avea 
temperamentul potrivit pentru a ucide. Nu era vorba de asta. 
Cei mai mulţi criminali erau ei înșiși surprinși de crima 
înfăptuită.  Surprinși de patima bruscă, de izbucnirea 
necontrolată. De schimbarea neașteptată care îi muta din rândul 
oamenilor buni și drăguţi în cel al criminalilor. 

O plănuise sau o luase prin surprindere deopotrivă și pe ea, și 
pe Constance? Poate că se dusese acolo și descoperise dintr- 
odată intenţia lui Constance de a se întoarce în sat, de a-i 
mărturisi Myrnei totul, nu în ciuda ei, nu ca să-i facă rău soră-sii, 
ci ca să se elibereze pe sine. 

Virginie fusese eliberată printr-o crimă, Constance s-ar fi 
eliberat prin adevăr. 

— Eraţi prieteni? a întrebat Gamache. 

— Ei, eram prietenoși unii cu alţii. În relaţii cordiale, a spus 
Madame Michaud. 

— Dar înţeleg că v-au invitat la ele, să beți ceva. 

— O singură dată, la niște limonadă. Cu greu se poate numi 
asta prietenie. 

Privirea ei, deși caldă, era foarte ageră. Și mintea ei la fel. 
Gamache s-a aplecat în faţă și s-a concentrat numai la Madame 
Michaud. 

— Știaţi că erau cvintuplele Ouellet? 

Cei doi Michauds s-au dat în spate. Sprâncenele lui s-au 
ridicat, cu surprindere. Dar ale ei au coborât. El simţea, ea 
gândea. 

— Cvintuplele Ouellet? a repetat ea. Acele cvintuple Ouellet? 

De data asta, cu accent pe „acele”. Gamache a încuviinţat din 
cap. 

— Dar este imposibil, a spus Albert. 

— De ce? a întrebat Gamache. 

Michaud s-a bâlbâit, împiedicându-se în cuvinte. S-a întors 
spre nevasta lui. 


VP - 313 


— Tu știai? 

— Sigur că nu. Ți-aș fi spus. 

Gamache s-a lăsat pe spate și i-a privit cum încercau să 
digere informaţia. Păreau cu adevărat șocați, dar erau oare 
șocați de veste sau de faptul că el știa lucrul ăsta? 

— Nu aţi bănuit niciodată? a întrebat el. 

Ei au scuturat din cap, aparent incapabili să scoată vreo 
vorbă. Pentru această generaţie, era ca și când ar fi auzit că 
vecinii lor erau marțieni. Ceva între familiar și extraterestru. 

— Le-am văzut o dată, a spus Monsieur Michaud. Mama ne-a 
dus acasă la ele. leșeau la fiecare oră și se plimbau pe lângă 
gard, făcând cu mâna spre mulţime. Te înflorai. Arată-i ce ai tu, 
Annette. 

Madame Michaud s-a ridicat și cei doi bărbaţi s-au ridicat și ei. 
Ea s-a întors într-un minut. 

— Uite. Mi l-au cumpărat părinţii mei, dintr-un magazin de 
suvenire. 

Era un prespapier cu fotografia căsuței aceleia minunate, cu 
cele cinci fetițe în faţa ei. 

— Și pe mine m-au dus părinţii să le văd, chiar după război. 
Cred că tata văzuse niște lucruri teribile și voia să vadă și ceva 
care să-i dea speranţe. 

Gamache s-a uitat la prespapier, apoi i l-a înapoiat. 

— Chiar locuiau în casa de alături? a întrebat Monsieur 
Michaud, reușind, într-un final, să proceseze informaţia dată de 
Gamache. Le-am cunoscut pe cvintuple? 

S-a întors spre soţia lui. Nu părea prea mulţumită. Spre 
deosebire de soțul ei, ea părea să-și amintească de ce se afla 
Gamache aici. 

— Doar n-a murit pentru că era o cvintuplă, nu? a întrebat ea. 

— Nu știm asta. 

— Dar s-a întâmplat cu atâţia ani în urmă, a spus ea, 
susținându-i privirea. 

— Ce anume? a întrebat Gamache. Poate că au crescut, poate 
că și-au schimbat numele, dar vor rămâne mereu cvintuplele. 
Nimic nu ar putea schimba lucrul ăsta. 

S-au uitat unul la celălalt, în timp ce Monsieur Michaud 
bombănea. 

— Nu-mi vine să cred. Cvintuplele. 


VP - 314 


Armand Gamache a părăsit căldura casei lor. Aroma de 
friptură înăbușită i se impregnase în haină și l-a urmat dincolo 
de ușă, în mașină. 

A trecut iar peste podul Champlain, dar acum traficul se 
subțiase, căci se scursese timpul orei de vârf. Nu știa sigur dacă 
s-a apropiat mai mult de răspunsuri. Își crease și el propriul mit? 
Cel al cvintuplei dispărute? Cea ridicată din morţi? Un alt 
miracol. 

e 

— Unde este acum? a întrebat Francoeur. 

— Pe podul Champlain, a spus Tessier. Și se îndreaptă spre 
sud. Cred că se întoarce în satul ăla. 

Francoeur s-a lăsat pe spate în scaun și l-a privit pe Tessier, 
dar inspectorul știa bine privirea aceea. Nu se uita de fapt la el; 
superintendentul-șef rumega ceva. 

— De ce se tot duce Gamache în satul ăla? Ce-i acolo? 

— Potrivit dosarelor lui, cvintupla, cea care a fost ucisă, avea 
prieteni în sat. 

Francoeur a dat din cap, dar cumva la modul general. Se 
gândea. 

— Suntem siguri că este Gamache? a întrebat Francoeur. 

— El e. Îi urmărim telefonul mobil și mașina. Când a plecat de 
aici s-a dus să-l vadă pe unul, pe nume - Tessier și-a consultat 
notițele - Andre Pineault. Apoi a sunat-o pe Isabelle Lacoste, am 
aici transcrierea convorbirii. Apoi s-a întors la casa unde s-a 
petrecut crima și a vorbit cu vecinii. Abia a plecat de acolo. Pare 
concentrat asupra cazului ăsta. 

Francoeur și-a strâns buzele și a dat din cap. Erau în biroul lui, 
cu ușa închisă. Se făcuse aproape opt seara, dar Francoeur nu 
era gata încă să plece acasă. Voia să se asigure că totul este 
pregătit. Că fusese pus la punct fiecare detaliu. Că se gândise la 
fiecare eveniment neprevăzut. Singurul bec aprins dintr-un 
orizont altminteri senin era Armand Gamache. Însă Tessier îi 
spunea acum că becul acela aprins dispărea într-un sat 
mărginaș, în neant. 

Francoeur știa că ar trebui să se simtă ușurat, dar un 
sentiment rău i se înțepenise în stomac. Poate că era obișnuit să 
rămână blocat asupra lui Gamache și era atât de obișnuit să se 
lupte, încât nu reușea să-și dea seama când s-a sfârșit lupta. 


VP - 315 


Superintendentul-șef voia să-l creadă. Dar Sylvain Francoeur 
era un om prudent și, deși evidenţele spuneau ceva, 
măruntaiele lui spuneau altceva. 

Dacă Armand Gamache mergea până la limită, n-o făcea de 
bunăvoie. S-ar fi văzut peste tot urme de luptă. Totuși, ăsta era 
o păcăleală, cumva. Doar că nu știa în ce consta. 

E prea târziu, şi-a reamintit el. Însă îngrijorarea a rămas. 

— Când s-a întors la sediul central, s-a dus să-l vadă pe Jean- 
Guy Beauvoir, a spus Tessier. 

Francoeur s-a aplecat în față. 

— Și? 

Când Tessier a descris ce s-a întâmplat, Francoeur s-a simţit 
ușurat. 

lată și urmele de luptă. Ce situaţie perfectă! Gamache îl 
împinsese pe Beauvoir și Beauvoir îl împinsese pe Gamache. 

Și amândoi căzuseră. 

— Beauvoir n-o să ne mai pună probleme, a spus Tessier. 
Acum o să facă tot ce-i spunem. 

— Bine. 

Mai era un singur lucru pe care Francoeur îl voia de la 
Beauvoir. 

— Ar mai fi ceva, domnule. 

— Ce? 

— Gamache s-a dus la UTS, a spus Tessier. 

Francoeur s-a înnegrit la faţă. 

— Și de ce naiba nu mi-ai spus asta de prima dată? 

— Nu s-a întâmplat nimic, l-a asigurat repede Tessier. A stat 
în mașină. 

— Ești sigur? 

Ochii lui Francoeur l-au sfredelit pe Tessier. 

— Absolut sigur. Avem înregistrările. Doar a stat acolo și s-a 
uitat în gol. Familia Ouellet este îngropată în zonă, a explicat 
Tessier. Era în apropiere. De-aia a ajuns acolo. 

— A ajuns acolo pentru că știe, a spus Francoeur. 

Nu se mai uita la Tessier, dădea roată prin încăpere, ca și 
când ar fi sărit de la un gând la altul. Încercând să urmărească 
un inamic care se mișca prea repede. 

— Merde, a șoptit el, apoi l-a țintuit din nou pe Tessier. 

— Cine mai știe de asta? 

— Nimeni. 


VP - 316 


— Spune-mi adevărul, Tessier. Lasă gogoșile. Cui i-ai mai 
spus? 

— Nimănui. Serios, nu contează. Nici măcar nu a ieșit din 
mașină. Nu l-a sunat pe director. Nu a sunat pe nimeni. Doar a 
stat acolo. Cât de mult poate să știe? 

— Ştie că este implicat și Arnot! a strigat Francoeur, apoi s-a 
strunit, trăgând adânc aer în piept. A făcut conexiunile. Nu știu 
cum, dar le-a făcut. 

— Poate că bănuiește ceva, a spus Tessier, dar, chiar dacă 
știe despre Arnot, nu poate ști tot. 

Francoeur și-a luat din nou ochii de la Tessier și a privit 
undeva, departe. Cercetând. 

Unde ești, Armand? N-ai renunțat deloc, nu-i așa? Ce se 
întâmplă în căpățâna aia a ta? 

Insă după aceea lui Francoeur i-a venit altă idee. La fel ca 
eșecul planului cu barajul și moartea lui Audrey Villeneuve, și 
chiar la fel cu ratarea oamenilor lui Tessier de a face pierdut 
trupul ei în râu, poate că și acesta era un noroc chior. 

Asta însemna că, dacă Gamache își dăduse seama de 
conexiunea cu Arnot, asta era totuși tot ce reușise să obțină. 
Tessier avea dreptate. Doar informaţia despre Arnot nu era 
suficientă. Probabil că Gamache bănuia implicarea lui Arnot, dar 
nu avea imaginea completă. 

Gamache stătea în faţa ușii potrivite, dar nu găsise cheia încă. 
De data asta, timpul era de partea lui, a lui Francoeur. Numai al 
lui Gamache se terminase. 

— Găsește.-l, a spus Francoeur. 

Cum Tessier nu răspundea, Francoeur s-a uitat la el. Tessier 
se uita în Blackberry. 

— Nu putem. 

— Cum adică? 

Vocea lui Francoeur coborâse, în control perfect. Panica 
dispăruse. 

— L-am urmărit, și-a asigurat Tessier șeful. Dar apoi semnalul 
a dispărut. Cred că-i un lucru bun, s-a grăbit el să adauge. 

— Cum ar putea să fie un lucru bun faptul că l-am pierdut pe 
inspectorul-șef Gamache, cu doar câteva ore înainte, și după ce 
a făcut clar conexiunea dintre Arnot și plan? 

— Semnalul nu a murit, doar a dispărut, ceea ce înseamnă că 
este într-o zonă fără acoperire prin satelit. Satul ăla. 


VP - 317 


Deci nu se repliase. 

— Cum se numește satul? 

— Three Pines. 

— Ești sigur că Gamache e acolo? 

Tessier a încuviinţat din cap. 

— Bine. Monitorizează-l în continuare. 

Francoeur s-a gândit că, dacă era într-adevăr acolo, era la fel 
de bun ca un mort. Mort și îngropat într-un sat care nici măcar 
nu apărea pe hartă. De acolo, Gamache nu era o ameninţare 
pentru nimeni. 

— Dacă pleacă, vreau să știu imediat. 

— Am înţeles, domnule. 

— Și să nu spui nimănui despre UTS. 

— Am înţeles, domnule. 

Francoeur l-a urmărit pe Tessier plecând. Gamache fusese 
aproape. Atât de aproape. Dar se oprise brusc. Și acum era 
încolțit, undeva, într-un sătuc uitat. 

e 

— Trebuie să fi durut, a spus Jérôme Brunel, dându-se înapoi 
după examinarea ochiului și obrazului lui Gamache. Nu e nicio 
comoţie. 

— Păcat, a spus Thérèse, care stătea la masa din bucătărie, 
privindu-i. Poate i-ar fi venit mintea la cap. De ce Dumnezeu l-ai 
provocat pe inspectorul Beauvoir? Mai ales acum? 

— E greu să-ți explic. 

— Încearcă. 

— Serios, Therese, mai contează acum? 

— El știe ce faci? Ce facem? 

— El nu știe nici măcar ce face el, a spus Gamache. Nu 
reprezintă nicio ameninţare. 

Therese Brunel era gata să spună ceva, dar, văzându-i chipul, 
vânătaia și expresia de pe faţă, a renunţat. 

Nichol era sus, dormea. Mâncaseră deja, dar păstraseră ceva 
și pentru Gamache. Și-a luat și el o tavă cu supă, baghetă 
proaspătă, pateu și brânzeturi și s-a așezat în living, în faţa 
focului. Jérôme și Therese i s-au alăturat. 

— Ar trebui s-o trezim? a întrebat Gamache. 

— Pe agenta Nichol? a replicat Jérôme, cu o oarecare 
îngrijorare. Abia am reușit s-o facem să lase garda jos. Las-o să 
se bucure de puţină liniște. 


VP - 318 


În timp ce-și mânca supa de linte, Gamache s-a gândit că era 
ciudat faptul că nimeni nu-i spunea lui Nichol pe numele mic. 
Yvette. Era Nichol sau agenta Nichol. 

Nu era o persoană și în mod sigur nu o femeie. Era o agentă și 
cu asta basta. 

După ce au terminat cina și au spălat vasele, și-au luat ceaiul 
în living. Deși, de obicei, savurau un pahar cu vin la cină sau un 
coniac după, nimeni nu s-a gândit acum la asta. 

Nu în această noapte. 

Jérôme s-a uitat la ceas. 

— Aproape nouă. Cred că o să încerc să dorm un pic. 
Therese? 

— Vin și eu într-o clipă. 

S-au uitat după Jérôme cum se trambala pe scări, apoi 
Thérèse s-a întors spre Armand. 

— De ce te-ai dus la Beauvoir? 

Gamache a oftat. 

— Trebuia să mai încerc o dată. 

L-a privit preț de o clipă, fără grabă. 

— Vrei să spui pentru ultima dată. Crezi că nu vei mai avea 
altă șansă. 

Au rămas în tăcere o vreme. Therese îl scărpina pe Henri pe 
urechi, iar câinele gemea și rânjea. 

— Ai făcut bine, a spus ea. Ca să nu regreţi. 

— Dar tu? Ai vreun regret? 

— Regret că l-am băgat pe Jérôme în asta. 

— Eu l-am băgat în asta, a spus Gamache. Nu tu. 

— Dar eu n-am putut spune nu. 

— Nu cred că s-a gândit vreunul dintre noi că am putea 
ajunge aici. 

Superintendentul Brunel a privit livingul de jur-împrejur, cu 
husele lui decolorate și cu fotoliile și canapelele lui confortabile. 
Cărţile, plăcile de vinil și revistele vechi. Șemineul și ferestrele 
dând într-o parte spre grădina întunecată din spatele casei și în 
cealaltă spre părculeţ. 

Zărea cei trei pini uriași și luminile de Crăciun legănându-se în 
vânticelul ușor. 

— Dacă tot trebuia să ajungem aici, ăsta e un loc foarte 
frumos în care să așteptăm deznodământul. 

Gamache a zâmbit. 


VP - 319 


— Așa e. Dar, bineînţeles, noi nu așteptăm. O să ne luptăm cu 
ei. Sau Jérôme o s-o facă. Eu sunt numai mușchiul. 

— Sigur că ești, mon beau, a spus ea, pe cel mai mămos ton 
cu putinţă. 

Gamache a privit-o o clipă. 

— Jérôme este bine? 

— Mă întrebi dacă este gata? a întrebat Therese. 

— Oui. 

— N-o să ne dezamăgească. Ştie că totul depinde de el. 

— Și de agenta Nichol, a subliniat Gamache. 

— Oui. 

Dar a spus-o fără convingere. 

Gamache și-a dat seama că până și niște oameni aflaţi pe 
punctul de a se îneca ezitau să accepte un colac de salvare 
aruncat de Nichol. Nu-i putea blama. Și el ar fi făcut-o. 

Nu uitase momentul în care a zărit-o în pensiune, deși nu 
avea nicio treabă acolo. Nicio treabă, în mod evident, care să 
aibă de-a face cu obiectivul lor. Era clar că urmărea o altă 
agendă. 

Nu. Armand Gamache nu uitase lucrul ăsta. 

După ce Thérèse Brunel a urcat la etaj, Gamache a mai pus 
un buștean pe foc, a făcut un ibric proaspăt de cafea și l-a luat 
pe Henri la o plimbare. 

Henri tot sărea înainte, încercând să prindă bulgării pe care i-i 
arunca Gamache. Era o noapte perfectă de iarnă. Nu prea rece. 
Fără vânt. Incă ningea, dar ceva mai liniștit. O să se oprească 
înainte de miezul nopţii, s-a gândit Gamache. 

A dat capul pe spate și a deschis gura, ca să simtă pe limbă 
fulgii uriași. Nici prea tari. Nici prea moi. 

Perfecţi. 

A închis ochii și i-a simţit căzându-i pe nas, pe pleoape, pe 
obrazul rănit. Ca niște sărutări micuțe. Ca acelea pe care i le 
dădeau Annie și Daniel când erau copii. Și ca acelea pe care li le 
dădea el. 

A deschis ochii și și-a continuat mersul încet, iar și iar, în jurul 
sătucului acesta drăguţ. În timp ce trecea pe lângă case, se uita 
la ferestrele care aruncau pe zăpadă lumini aurii ca mierea. A 
văzut-o pe Ruth aplecată peste masa albă de plastic. Scriind. 
Rosa stătea pe masă, privind-o. Poate chiar îi dicta ceva. 


54 Frumosul meu (în Ib. franceză, în original). (N.red.). 
VP - 320 


A mers de-a lungul curbei parcului și a văzut-o pe Clara citind 
lângă șemineu. Ghemuită într-un colț al canapelei, cu o pătură 
peste picioare. 

A văzut-o pe Myrna trecând de colo, colo prin faţa ferestrei și 
turnându-și o ceașcă de ceai. 

Dinspre bistrou se auzeau râsete și se vedea pomul de 
Crăciun, luminat și vesel în colțul lui, și clienţii care își terminau 
cina târzie, ciocnind câte un pahar. Vorbind despre ce mai fac. 

L-a văzut pe Gabri în pensiune, împachetând cadourile de 
Crăciun. Fereastra trebuie să fi fost crăpată, căci auzea vocea 
de tenor a lui Gabri cântând „Colindul lrochezilor”. Repetând 
pentru slujba de Ajun, din micuța biserică. 

Mergând mai departe, Gamache a început să-l murmure el 
însuși. 

Din când în când, în minte i se strecura câte un gând despre 
crimele Ouellet. Dar îl gonea. Apoi îi veneau idei despre Arnot și 
Francoeur. Dar le gonea și pe astea. 

În schimb, s-a gândit la Reine-Marie. Și la Annie. Și la Daniel. 
Și la nepoţii lui. S-a gândit la cât de norocos era. 

Apoi el și Henri s-au întors la casa lui Emilie. 

e 

Toată lumea dormea, dar Armand se uita fix la foc, meditând. 
Trecând prin minte o dată și încă o dată detaliile cazului Ouellet. 

Apoi, chiar înainte de ora unsprezece, a început să scrie 
notițe. Pagini și pagini. Focul a murit în șemineu, dar el n-a 
observat. 

În cele din urmă, a pus într-un plic foile scrise și și-a pus 
paltonul, ghetele, căciula și mănușile. A încercat să-l trezească 
pe Henri, dar ciobănescul sforăia și mormăia, și prindea bulgări 
în vis. 

Așa că a ieșit singur. Casele din Three Pines erau acum 
întunecate. Totul părea adormit. Luminile din cei trei pini uriași 
erau stinse și ninsoarea se oprise. Cerul era din nou plin de 
stele. A aruncat două plicuri într-o cutie poștală și s-a întors la 
casa lui Emilie cu un regret. Că nu avusese șansa să ia daruri de 
Crăciun pentru localnici. Dar s-a gândit că vor înțelege. 

e 

O oră mai târziu, când au coborât, Jérôme și Therese l-au 

găsit pe Gamache adormit în fotoliu, cu Henri sforăind la 


VP - 321 


picioarele lui. Avea în mână un pix și pe podea era un plic, 
destinat lui Reine-Marie, care alunecase de pe brațul fotoliului. 

— Armand? l-a atins Therese pe braţ. Trezește-te. Gamache a 
sărit în sus, aproape s-o lovească pe Thérèse cu capul, și s-a 
ridicat direct în picioare. l-a luat un moment să-și adune minţile. 

Nichol a venit clămpănind pe scări, nu chiar ciufulită, din 
moment ce ea rar era „neciufulită”. 

— E timpul, a spus Thérèse. Aproape părea că jubilează, în 
mod sigur era ușurată. Așteptarea luase sfârșit. 


VP - 322 


Treizeci şi trei 


Agenta Nichol s-a târât sub birou, cu mâinile și genunchii pe 
podeaua prăfuită. Luând cablul, l-a îndreptat spre cutia de 
metal. 

— Gata? 

Sus, de partea cealaltă a biroului, Thérèse Brunel s-a uitat la 
Armand Gamache. Armand Gamache s-a uitat la Jérôme Brunel. 
lar doctorul Brunel nu a ezitat. 

— Gata, a spus el. 

— De data asta ești sigur? s-a auzit o voce arțăgoasă. Poate 
mai vrei să meditezi în tihnă la asta, la o ciocolată caldă. 

— Fă treaba odată, pentru numele lui Dumnezeu! a repezit-o 
Jérôme. 

Și ea a făcut-o. S-a auzit un clic, apoi capul femeii a apărut de 
sub birou. 

— Gata. ` 

S-a târât afară și și-a luat locul lângă doctorul Brunel. In fața 
lor era un echipament pe care Jane Neal, ultima profesoară care 
stătuse la catedra aceea, nu și l-ar fi putut imagina niciodată. 
Monitoare, terminale, tastaturi. 

Odată ce Gamache i-a dat lui Jérôme codul de acces, el l-a 
tastat, și l-a tastat, până când n-a mai fost decât un buton de 


apăsat. 
— După asta nu mai e cale de întors, Armand. 
— Știu. Fă-o. 


Și Jérôme Brunel a făcut-o. A apăsat pe „enter”. Și... nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Este o conexiune veche, a spus Nichol, un pic agitată. S-ar 
putea să dureze un pic. 

— Credeam că ai zis că va fi ultrarapidă, a spus Jérôme, cu o 
undă de panică pe marginea cuvintelor. Trebuie să fie rapidă. 

— O să fie. 

Nichol lovea cu viteză tastele terminalului ei. Ca un sabot 
greu dansând pe tastatură. 

— Nu funcţionează, a spus Jérôme. 


VP - 323 


— Băga-mi-aş! a înjurat Nichol, împingându-se în spate cu 
scaunul. Rahaturile naibii! 

— Tu le-ai adus, a spus Jérôme. 

— Mda, și tu ai refuzat să le testezi noaptea trecută. 

— Opriţi-vă! a spus Gamache, ridicând mâna. Puneţi-vă 
mintea la treabă și-atât. De ce nu merge? 

Cocoșându-se iar sub birou, Nichol a scos și a reconectat 
cablul de satelit. 

— Vreo schimbare? a strigat ea. 

— Nimic, a răspuns Jérôme, iar Nichol s-a întors în scaunul ei. 

Amândoi se uitau ţintă în ecrane. 

— Care ar putea fi problema? a repetat Gamache. | 

— Tabarnac, a înjurat iar Nichol, ar putea fi orice. Asta nu-i un 
curăţător de cartofi, să știi. 

— Calmează-te și ajută-mă să mă descurc cu asta. 

— În regulă. 

Agenta și-a aruncat pixul pe birou. 

— Ar putea fi o conexiune proastă. Vreo defecţiune la cabluri. 
O veveriţă care să fi ros vreun fir... 

— Cel mai probabil motiv, a spus Gamache. 

S-a întors spre Jérôme. 

— Tu ce crezi? 

— Cred că probabil este de vină antena de satelit. Orice 
altceva merge bine. Dacă vrei să te joci FreeCell, poţi să-ţi baţi 
singur recordurile. Problema intervine numai când încerci să te 
conectezi. 

Gamache a dat din cap. 

— Avem nevoie de o antenă nouă? 

Spera, se ruga ca răspunsul să fie... 

— Nu, nu cred, a spus Jérôme. Cred că e zăpadă pe ea. 

— Glumești, nu? l-a întrebat Thérèse. 

— S-ar putea să aibă dreptate, a admis Nichol. Poate că 
viscolul a adunat zăpada în farfuria antenei și ne-a stricat 
recepţia. 

— Dar ieri nu am avut viscol, a spus Șeful. 

— Așa e, a încuviinţat Jérôme. Dar a nins o grămadă și, dacă 
Gilles a înclinat antena aproape orizontal, s-a transformat într- 
un castron, perfect ca să prindă toată zăpada care a căzut. 


VP - 324 


Gamache a scuturat din cap. Dacă nu ar fi fost atât de 
serioasă, treaba asta cu tehnologia de ultimă oră paralizată de 
fulgi de zăpadă era de-a dreptul poetică. 

— Sună-l pe Gilles, i-a spus el lui Therese. Spune-i că ne 
întâlnim la antenă. 

Și-a aruncat haina pe el, a apucat o lanternă și a dispărut în 
noapte. Era mult mai greu decât se așteptase să găsească 
poteca prin pădure - era întuneric și toate urmele fuseseră 
acoperite de zăpadă. Lumina cu lanterna din loc în loc, sperând 
să se afle pe drumul cel bun. 

În cele din urmă a găsit ceea ce era acum doar un simplu 
contur vag într-o întindere albă de zăpadă. Poteca. Spera. S-a 
afundat în ea. 

A simţit din nou zăpada rostogolindu-i-se în ghete și ciorapii 
care începeau să se ude. Și-a aruncat picioarele înainte prin 
zăpada groasă, iar lumina lanternei juca pe copaci și pe movile 
care primavara trebuie să fi fost tufișuri. 

În cele din urmă, a ajuns la pinul alb, solid, cu treptele de 
lemn însăilate pe trunchi. Și-a tras sufletul, dar numai pentru o 
secundă. Acum conta fiecare minut. 

să fii hoţ în noapte depindea de noapte. Și noaptea le scăpa 
printre degete. În doar câteva ore, oamenii începeau să se 
trezească. Să meargă la muncă. Să stea în faţa monitoarelor. Să 
le pornească. Urmau să fie mai mulţi ochi care să-i vadă ce fac. 

Șeful s-a uitat în sus. Platforma părea să se învârtească, 
îndepărtându-se tot mai mult deasupra lui, urcând mai sus, și 
mai sus în copac. S-a uitat în jos la zăpadă și s-a sprijinit de 
scoarța aspră. 

A stins lanterna, a îndesat-o în buzunar și, cu o ultimă 
respiraţie profundă, a apucat prima treaptă. A urcat tot mai sus. 
Repede. Încercând să-și depășească gândurile. Mai repede, mai 
repede, înainte de a-și pierde curajul și înainte ca frica pe care o 
degaja să-l găsească iar în noaptea rece și întunecată. 

Mai urcase o dată în copacul acesta, cu câţiva ani în urmă. 
Fusese înspăimântat și atunci, deși era o zi însorită de toamnă. 
Nu-și putuse imagina vreodată că va trebui să se întoarcă la 
treptele astea rahitice, ba încă și acoperite de gheaţă și zăpadă. 
Noaptea. 

Prindere, urcare, pas. Prinde următoarea treaptă. Urcă-te pe 
ea. 


VP - 325 


Dar frica îl prinsese și își înfipsese ghearele în spatele lui. În 
creierul lui. Respiră, respiră! și-a ordonat el. În timp ce gâfâia ca 
să-și tragă sufletul nu îndrăznea să se oprească. Nu îndrăznea 
să privească în sus. Dar știa că, în cele din urmă, va trebui s-o 
facă. În mod sigur era aproape. S-a oprit pentru un moment și a 
dat capul pe spate. 

Platforma de lemn era încă la vreo șase trepte distanță. 
Aproape că a izbucnit în plâns. Simţea cum își pierde capul și 
cum îi fuge sângele din mâini și din picioare. 

— Nu te opri, nu te opri, a șoptit el spre scoarța aspră. 

Sunetul propriei voci l-a liniștit și s-a întins spre următoarea 
scândură, abia venindu-i să creadă ce face. A început să 
murmure, ca pentru sine, ultimul cântec pe care îl auzise. 
„Colindul irochezilor”. 

A început să cânte încetișor. 

— ‘n lumina lunii de iarna s-a-ntâmplat, a expirat el spre 
copac, că toate păsările au plecat. 

Colindul era mai mult vorbit decât cântat, dar îi liniștea 
oarecum mintea agitată. 

— De aceea mărețul Gitchi Manitou a trimis un cor de îngeri în 
locul lor. 

Mâna i-a plesnit pe platforma de lemn și s-a strecurat fără 
ezitare prin gaură, apoi s-a întins pe burtă, cu obrazul îngropat 
în zăpadă și cu mâna dreaptă în jurul trunchiului de copac. 
Respirația lui grea zburătăcea peste tot fulgii de zăpadă, ca într- 
un mic vârtej. Și-a liniștit răsuflarea, de teamă să nu se 
hiperventileze, apoi s-a ridicat încet în genunchi și s-a ghemuit 
jos de tot, de parcă ceva de dincolo de margine l-ar fi putut 
apuca și trage în jos. 

Însă Gamache știa că inamicul lui nu este numai dincolo de 
marginea aceea. Inamicul era pe platformă, alături de el. 

A scos lanterna din buzunar și a aprins-o. Farfuria antenei era 
fixată pe un mic trepied, pe care Gilles îl prinsese în șuruburi de 
balustrada postului de vânătoare. 

Era îndreptată în sus. 

— Oh, Hristoase! a spus Gamache și s-a întrebat, pentru un 
moment, cât de rău ar putea fi planul lui Francoeur. Poate că nu 
era nevoie să-l oprească. Poate că se puteau duce la culcare și 
puteau să-și tragă plapuma până peste cap. 


VP - 326 


— ‘n lumina lunii de iarnă s-a-ntâmplat, a murmurat el în timp 
ce avansa, în genunchi. | se părea că se clatină platforma și s-a 
simţit aruncat în faţă, dar a închis ochii și s-a calmat. 

— "n lumina lunii de iarnă s-a-ntâmplat, a repetat el. Dă 
zăpada aia de pe antenă și dă-te jos. 

— Armand. 

Therese stătea la rădăcina copacului. 

— Oui, a strigat el spre ea și a îndreptat lanterna într-acolo. 

— Ești bine? 

— Sunt bine, a răspuns el, strecurându-se cât mai departe de 
margine, cu bocancii scârțâind pe zăpadă. 

S-a lovit cu spatele de copac și atunci s-a prins de el. Nu de 
teamă că o să cadă, ci de teamă că, agăţându-se cu ghearele de 
el la urcare, va sfârși prin a se înfășura cu totul în jurul lui. Și că 
îl va trage spre margine. 

Gamache se temea că se va arunca el însuși. S-a apăsat și 
mai tare cu spatele de trunchiul copacului. 

— L-am sunat pe Gilles, dar nu poate veni în mai puţin de o 
jumătate de oră. 

Vocea femeii ajungea la el de undeva, din întuneric. 

Șeful și-a blestemat prostia. Ar fi trebuit să-i ceară lui Gilles să 
rămână cu ei, în caz că se întâmplă ceva exact de genul ăsta. 
Gilles se oferise noaptea trecută și el îl trimisese acasă. lar 
acum, când fiecare moment contează, omul este la o jumătate 
de oră depărtare. 

Fiecare moment contează. _ 

Cuvintele își croiau drum printre strigătele din mintea lui. Își 
croiau drum prin frică, își croiau drum prin colindul acela 
liniștitor. 

Fiecare moment contează. 

A dat drumul copacului, a înfipt lanterna în zăpadă, fixând-o 
orientată spre antenă, și a înaintat, pe palme și genunchi, cât de 
repede a putut. 

Odată ajuns la balustrada de lemn, s-a ridicat în picioare și s-a 
uitat la antenă. Era plină cu zăpadă. Și-a aruncat mănușile pe 
platformă și cu grijă, rapid, a scobit zăpada dinăuntru. Încercând 
să nu dărâme antena de pe bârna pe care era fixată. Incercând 
să nu disloce receptorul din inima antenei. 

În cele din urmă, a terminat treaba și s-a îndepărtat de 
margine, întorcându-se spre copac, pe care l-a cuprins cu 


VP - 327 


brațele, recunoscător că nu e nimeni să-l vadă. Dar cinstit 
vorbind, în momentul acela, inspectorului-șef Gamache nu i-ar fi 
păsat nici dacă imaginea ar fi devenit virală. Pur și simplu nu 
voia să dea drumul copacului. 

— Therese! a strigat el, auzindu-și frica din voce. 

— Aici. Sigur ești bine? 

— Am dat zăpada de pe antenă. 

— Agenta Nichol este pe drum, a spus Thérèse. Când se 
conectează Jérôme, ea o să aprindă și o să stingă lanterna. 

Încă strângând copacul în braţe, Gamache a întors capul și a 
privit peste vârful copacilor, în lungul drumului. N-a văzut decât 
întuneric deplin. 

— "n lumina lunii de iarnă s-a-ntâmplat, și-a șoptit lui însuși, 
că toate păsările au plecat. 

Te rog, Doamne, te rog. 

— “n lumina lunii de iarnă s-a-ntâmplat... 

Și atunci a văzut-o. 

O lumină. Apoi întuneric. Apoi o lumină. Erau conectaţi. 
Începuse. 

e 

— Funcţionează? a întrebat Therese, îndată ce au deschis ușa 
școlii. 

— Perfect, a spus Jérôme, cu vocea aproape buimacă. 

A introdus câteva instrucțiuni și imaginile au apărut și au 
dispărut, apoi au apărut unele noi. 

— Mai bine decât mi-am imaginat. 

Gamache s-a uitat la ceas. Unu și douăzeci. 

Începuse numărătoarea inversă. 

— Sfinte Sisoe! a exclamat Nichol, cu ochii măriți și 
strălucitori. Merge. 

Inspectorul-șef Gamache a încercat să-i ignore surpriza din 
voce. 

— Acum ce urmează? a întrebat Therese. 

— Suntem în Arhivele Naţionale, a raportat Jérôme. Am vorbit 
cu agenta Nichol și am decis să ne separăm. Să ne dublăm 
șansele de a afla ceva. 

— Eu intru printr-un terminal al bibliotecii școlare din Baie- 
des-Chaleurs, a spus Nichol. 

Văzându-le fețele surprinse, a coborât ochii și a mormăit: 

— Am mai făcut asta. E cea mai bună modalitate de a spiona. 


VP - 328 


Jérôme și Therese păreau surprinși, dar Gamache nu. Agenta 
Nichol era născută ca să stea în umbră. La margine. Era un 
spion înnăscut. 

— Eu intru prin camera cu dovezi a diviziei Sûreté din 
Schefferville, a spus Jérôme. 

— Sûreté? a întrebat Therese, privind peste umărul lui. Eşti 
sigur? 

— Nu, a recunoscut Jérôme. Dar singurul nostru avantaj este 
să fim curajoși. Dacă ne detectează și ne urmăresc prin vreun 
detașament îndepărtat din Sûreté, s-ar putea să fie buimăciţi 
suficient timp cât să putem dispărea. 

— Așa crezi? a întrebat Gamache. 

— Pe tine te-a zăpăcit. 

Gamache a zâmbit. 

— Așa e. 

Therese a zâmbit și ea. 

— Atunci daţi-i drumul și nu uitaţi să jucaţi murdar. 

Therese și Gamache aduseseră din casa lui Emilie pături de 
lână Hudson Bay și s-au făcut utili așezându-le în geam. Era clar 
că se află cineva acolo, dar măcar nu era clar ce se întâmplă 
înăuntru. 

A sosit și Gilles și a mai adus niște lemn de foc. A băgat 
buștenii tăiaţi în soba care a început să dea o căldură plăcută. 

In următoarele câteva ore, Jérôme și Nichol au lucrat aproape 
în liniște. Din când în când, schimbau câteva vorbe sau 
propoziţii, precum „418-uri”$, „firewall-uri”, „chei simetrice de 
autentificare”. 

Dar în cea mai mare parte a timpului au lucrat în liniște, 
singurele sunete din școală fiind zgomotul de taste și 
bolborositul sobei. 

Gamache, Gilles și Henri s-au întors în casa lui Emilie și au 
adus de acolo șuncă, ouă, pâine și cafea. Le-au prăjit pe sobă, 
iar încăperea s-a umplut de aromă de șuncă, fum de lemn și 
cafea. 

Insă Jérôme era atât de concentrat, încât nu părea să 
observe. El și Nichol vorbeau despre „pachete de date” și 
„criptare”. Despre „porturi” și „layere”. 


65 418 este numele unui algoritm de criptare a datelor informatice. (N.red.). 
VP - 329 


Atunci când le-au pus micul dejun alături, cei doi abia dacă au 
ridicat ochii. Erau amândoi cufundaţi în propria lor lume de 
NIPSS* și contramăsuri. 

Gamache și-a turnat o cană de cafea și s-a aplecat asupra 
vechii hărți de lângă fereastră, studiind-o. Rezistând tentaţiei de 
a chibiţa. 

Situaţia îi amintea puţin de camerele tutorilor săi de la 
Cambridge. Vrafuri de hârtii. Carnete, gânduri măzgălite, căni cu 
ceai rece și chifle mâncate pe jumătate. O sobă care să dea 
căldură și miros de lână care se usucă. 

Gilles stătea în ceea ce începuseră să numească „scaunul 
lui”, în ușa școlii. Şi-a mâncat micul dejun și, după ce a terminat, 
și-a turnat o altă cană cu cafea și și-a rezemat din nou scaunul 
de ușă. Era zăvorul lor. 

Gamache s-a uitat la ceas. Era patru și douăzeci și cinci. Se 
simţea de parcă ar ţine timpul, dar știa că asta poate fi 
enervant. Murea să întrebe cum merge, dar știa că n-ar face 
decât să le distrugă concentrarea. În schimb, l-a chemat pe 
Henri și și-a pus paltonul, îndesându-și adânc mâinile în 
buzunare. În panica lui, îşi uitase mănușile sus, pe platforma 
unde era montată antena de satelit, și al dracului să fie dacă 
avea să se mai întoarcă după ele. 

Therese și Gilles i s-au alăturat și au plecat cu toţii la o 
plimbare. 

— Merge bine, a spus Therese. 

— Da, a confirmat Gamache. 

Era frig, senin, îngheţat și întuneric. Și liniște. 

— Ca hoţii în noapte, ha? i-a spus el lui Gilles. 

Pădurarul a râs. 

— Sper că nu v-am jignit cu asta. 

— Nici pe departe, a completat Therese. Este o evoluție 
normală în carieră. Sorbona, curator-șef la Muzeul de Arte 
Frumoase, superintendent în Sûreté și, în cele din urmă, 
încununarea. Hot în noapte. 

S-a întors spre Gamache. 

— Și toate astea mulţumită ție. 

— Cu plăcere, madame. 


5 Network-based intrusion prevention System (NIPS), sistem de protecţie a reţelelor 
informatice care analizează activitatea protocoalelor pentru a detecta un eventual 
trafic suspect. (N.red.). 


VP - 330 


Gamache a făcut o plecăciune solemnă. 

S-au așezat pe o bancă și au privit spre școală, cu luminile ei 
camuflate de pături. Șeful se întreba dacă tăcutul pădurar de 
lângă ei știa ce se poate întâmpla dacă dau greș. Și ce se poate 
întâmpla dacă reușesc. 

În ambele cazuri, era posibil să se dezlănţuie iadul. Peste ei. 
Dar în clipa asta era pace și liniște. 

S-au întors la școală, cu Henri sărind să prindă bulgări de 
zăpadă, doar ca să-i dispară în bot. Dar nu se oprea din 
încercări, nu renunţa niciodată. 

O oră mai târziu, Jérôme și Nichol au declanșat prima alarmă. 


VP - 331 


Treizeci și patru 


Sylvain Francoeur a fost trezit de ţărâitul telefonului. Bărbatul 
a apucat receptorul înainte de al doilea apel. 

— Ce este? a întrebat el, alarmat brusc. 

— Domnule, sunt Charpentier. Avem o breșă. Francoeur s-a 
ridicat în coate și i-a făcut semn soției lui să se culce la loc. 

— Ce înseamnă asta? 

— Monitorizez activitatea reţelei și cineva accesează unul 
dintre fișierele restricționate. 

Francoeur a aprins lumina, și-a pus ochelarii și s-a uitat la 
ceasul de pe noptieră. Cifrele roșii, strălucitoare arătau ora 5:43 
dimineaţa. S-a ridicat. 

— Cât este de serios? 

— Nu știu. Poate că nu-i nimic. Așa cum am fost instruit, l-am 
sunat pe inspectorul Tessier și el mi-a spus să vă sun pe 
dumneavoastră. 

— Bine. Acum explică-mi ce ai văzut. 

— Păi e cam complicat. 

— Incearcă. 

Charpentier a fost surprins de nivelul de ameninţare care 
putea să existe într-un singur cuvânt atât de mic. Așa că a 
încercat. Din răsputeri. 

— Ei bine, firewallul nu arată că s-ar fi conectat cineva 
neautorizat, dar... 

— Dar ce? 

— Doar că cineva a deschis fișierul și nu știu sigur cine a fost. 
Accesul a fost din interiorul reţelei, așa că persoana a avut un 
cod de acces. Este probabil cineva din departament, dar nu știm 
sigur. 

— Îmi zici că nu știi dacă e o breșă? 

— Eu zic că este, dar nu știu dacă este cineva din afară sau 
unul dintre ai noștri. E ca alarma dintr-o casă. La început nu știi 
dacă este un intrus sau doar un raton. 

— Un raton? Doar nu ești serios când compari sistemul de 
securitate de top din Sûreté, un sistem de multe milioane de 
dolari, cu o alarmă de casă? 


VP - 332 


— Îmi cer scuze, domnule, dar numai pentru că este un 
sistem de top am reușit să găsim breșa. Cele mai multe sisteme 
și programe nici nu ar fi văzut-o. Dar este atât de sensibil, încât 
uneori găsim lucruri pe care nu ar trebui să le găsim. Care nu 
sunt ameninţări. 

— Ca un raton? 

— Exact, a spus agentul, regretând în mod evident analogia. 

Lucrase cu Tessier, dar superintendentul-șef Francoeur era o 
cu totul altă mâncare de pește. 

— Și dacă este un intrus, nu putem spune încă dacă atacul a 
fost făcut cu intenţie sau dacă este doar vreun hacker care vrea 
să facă probleme sau chiar cineva care a nimerit acolo din 
întâmplare. Lucrăm la asta. 

— Din întâmplare? 

Instalaseră sistemul ăsta anul trecut. Cumpăraseră cei mai 
buni designeri de software și specialiști în reţele, ca să creeze 
ceva ce nu poate fi atacat. Și acum, acest agent spunea că 
vreun prost ar putea să nimerească acolo din întâmplare? 

— Se întâmplă mai des decât își dau oamenii seama, a spus 
Charpentier, nefericit. Nu cred că-i serios, dar îl tratăm ca și 
când ar fi, ca să fim siguri. lar documentul pe care-l accesează 
nu pare atât de important. 

— Ce fișier? a întrebat Francoeur. 

— Ceva despre planificarea construirii autostrăzii 20. 

Francoeur s-a uitat fix la draperiile trase peste fereastra de la 
dormitor. Fluturau ușor, de la aerul rece care intra în casă. 

Documentul părea să fie banal, departe de a le ameninţa 
planul, dar Francoeur știa ce era de fapt. Ce conţine. lar acum 
cineva amușina prin preajmă. 

— Verifică-l, a spus el, și sună-mă înapoi. 

— Am înţeles, domnule. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat doamna Francoeur, văzându-l 
pe soțul ei îndreptându-se spre baie. 

— Nimic, doar o mică problemă la serviciu. Culcă-te la loc. 

— Tu te scoli? 

— Se prea poate, a spus el. Tot m-am trezit și o să sune 
curând și alarma. 

Dar semnalele de alarmă se auzeau deja pentru 
superintendentul-șef Francoeur. 


VP - 333 


— Ne-au văzut, a spus Jérôme. Am pornit aici o alarmă. 

— Unde? a întrebat Gamache, trăgându-și un scaun. 

Jérôme i-a arătat. 

— Dosare de construcție? a întrebat Gamache, întorcându-se 
spre Therese. De ce ar avea Sûreté vreun dosar despre 
construcția de drumuri, ba încă unul securizat? 

— Nu există niciun motiv. Nu este în jurisdicţia noastră. 
Drumurile, da, dar nu repararea lor. Și în mod sigur nu ar fi o 
treabă confidențială. 

— Cred că ne caută, a spus Nichol. 

Vorbea calm. Raportând pur și simplu faptele. 

— Era de așteptat, a spus Jérôme, cu același calm. Vedeau pe 
monitorul lui fișiere care se deschideau și se închideau. Apăreau 
și dispăreau. 

— Nu mai tasta, a spus Nichol. 

Jérôme și-a ridicat mâinile de pe tastatură și a rămas cu ele în 
aer. Gamache s-a uitat la monitor. Aproape că putea vedea 
apărând linii de cod, desfășurându-se, apoi contractându-se. 

— Pe tine te-au găsit? a întrebat-o Jérôme pe Nichol. 

— Nu. Sunt băgată în alt dosar. Este tot despre construcţii, 
dar este vechi. Nu cred că-i important. 

— Stai așa, a spus Gamache, trăgându-și scaunul lângă 
monitor. Arată-mi-l. 

e 

— Domnule, sunt tot eu, Charpentier. 

— Oui, a spus Francoeur. 

Făcuse un duș, se îmbrăcase și era gata să plece. Acum era 
șase și un pic. 

— Nu era nimic. 

— Ești sigur? 

— Sigur, m-am uitat bine de tot. Am rulat tot felul de scanări 
și n-am putut găsi nicio accesare neautorizată a rețelei. Se 
întâmplă des, așa cum spuneam. Ca niște fantome în sistem. Imi 
pare rău că v-am deranjat cu asta. 

— Ai făcut bine. 

Deși se simţea ușurat, Francoeur tot nu se relaxase. 

— Pune mai mulţi agenți să monitorizeze. 

— La ora opt vine un nou schimb... 

— Vreau să-i pui acum. 

Avea vocea tăioasă și Charpentier a răspuns imediat. 


VP - 334 


— Am înţeles, domnule. 
Francoeur a închis, apoi a format numărul lui Tessier. 
e 

— Sunt rapoarte de lucru, a spus Gamache. De la o companie 
numită Aqueduct. Sunt de acum treizeci de ani. Cum ai ajuns la 
ele? 

— Urmăream un indiciu. Mi-a sărit în ochi un nume din alt 
dosar și l-am urmărit până aici. 

— Ce nume? a întrebat Gamache 

— Pierre Arnot. 

— Arată-mi-l. 

Gamache s-a aplecat în față și Nichol a rulat documentul. 
Erau o grămadă de nume. Părea să fie o planificare a lucrului și 
rapoarte despre sol, precum și niște chestiuni denumite 
„Încărcături”. 

— Nu-l văd. 

— Nici eu, a admis Nichol. 

— Poate că este vorba despre un alt Pierre Arnot, a spus 
Jérôme, de la biroul lui. Nu-i un nume prea rar. 

Gamache a mormăit, în semn că l-a auzit, dar documentul îi 
atrăsese atenţia. În el nu era menţionat, de fapt, niciun Arnot. 

— Cum s-ar putea ca numele lui să fie atașat unui document, 
dar să nu apară? a întrebat Gamache. 

— Ar putea fi ascuns, a spus Nichol. Sau ar putea exista o 
referinţă externă. Ca și cum numele tău ar fi atașat unui 
document despre chelire sau despre periile pe pipă. 

Gamache s-a uitat spre Jérôme, care a mârâit scurt. Cu toate 
astea, înțelesese. Numele lui Arnot nu trebuia în mod obligatoriu 
să apară într-un document asociat cu el în vreun fel. Undeva, 
dincolo de text, era o conexiune. 

— Dă-i înainte, a spus Șeful, și s-a ridicat. 

e 

— Charpentier este foarte bun în ceea ce face, l-a asigurat 
Tessier pe Francoeur, la telefon. 

Și el era îmbrăcat și gata de muncă. În timp ce-și punea 
șosetele, și-a dat seama că, de când și le scosese aseară, era 
posibil să se fi schimbat totul. Întreaga lui lume. Lumea. În mod 
sigur Quebecul. 

— Dacă el spune că nu-i nimic, atunci înseamnă că așa e. 

— Nu. 


VP - 335 


Superintendentul-șef voia să fie convins, să primească din 
nou asigurări. Dar nu era. 

— Ceva nu-i în regulă. Sună-o pe Lambert. Adu-o încoace. 

— Am înţeles, domnule. 

Tessier a închis și a sunat-o pe inspectorul-șef Lambert, șefa 
infracţiunilor Informatice. 

(J 

Gamache a zgândărit jăraticul cu un buștean nou, a făcut mai 
mult loc, apoi l-a aruncat în foc și a închis ușiţa de metal. 

— Agent Nichol, a spus el după câteva momente. Poţi să te 
uiţi de compania aceea? 

— Care companie? 

— Aqueduct. 

S-a îndreptat către ea. 

— Acolo unde l-ai urmărit pe Pierre Arnot. 

— Și unde el n-a apărut. Trebuie să fie un alt Arnot sau un 
contact accidental. Ceva nesemnificativ. 

— Posibil, dar ai putea, te rog, să afli cât mai multe despre 
Aqueduct? 

S-a aplecat spre ea, cu o mână pe birou și cu cealaltă pe 
spătarul scaunului. 

Tânăra s-a înfuriat și ecranul la care se uita a părut să 
dispară. Câteva clicuri mai târziu, pe monitor s-a afișat imaginea 
unor vechi poduri romane și a unor sisteme de alimentare cu 
apă. Apeducte. 

— Mulţumit? l-a întrebat ea. 

— Dă mai jos, a spus el, studiind lista de referinţe despre 
Aqueduct. 

Era o companie care studia sustenabilitatea. Erau multe 
informații legate de numele acela. 

A trecut prin câteva pagini, dar informația părea din ce în ce 
mai irelevantă. 

— Acum pot să mă întorc la ce făceam? a întrebat Nichol, 
obosită de pretenţiile amatorilor. 

Gamache se uita la ecran, încă nemulțumit. Dar a încuviințat 
din cap. 

e 

Tot schimbul a fost chemat la serviciu și la fiecare birou și 
monitor al diviziei de Infracţiuni Informatice se afla câte un 
agent. 


VP - 336 


— Dar, doamnă, încerca Charpentier să-și convingă şefa, a 
fost o fantomă. Am văzut mii dintr-astea... și dumneavoastră la 
fel. M-am uitat bine de tot, ca să mă asigur. Am rulat toate 
scanările de securitate. Nimic. 

Lambert s-a întors dinspre comandantul de tură spre 
superintendentul-șef. Spre deosebire de Charpentier, 
inspectorul-șef Lambert știa cât de importante sunt următoarele 
câteva ore. Filtrele, sistemele de apărare, programele software 
la al căror design contribuise ea însăși ar fi trebuit să fie 
impenetrabile. Și chiar erau. 

Dar îngrijorarea lui Francoeur se transferase asupra ei. Acum 
își punea și ea întrebări. 

— O să verific eu însămi, domnule, i-a spus ea lui Francoeur. 

Acesta a privit-o în ochi, atât de intens, încât Tessier și 
Charpentier au schimbat câteva priviri. 

În cele din urmă, Francoeur a dat din cap. 

— Vreau ca oamenii să fie nu doar atenţi, înţelegi? Vreau să și 
caute. 

— Ce anume? a întrebat Charpentier, exasperat. 

— Intruși, l-a repezit Francoeur. Vreau să vânaţi pe oricine ar 
putea fi acolo. Dacă încearcă cineva să intre, vreau să-l găsiţi, 
indiferent dacă este un raton sau o fantomă, sau armata 
morților vii. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule, a spus Charpentier. 

e 

Gamache a reapărut în spatele lui Nichol. 

— Am făcut o greșeală, i-a spus el la ureche. 

— Care? 

Nu l-a privit, ci s-a concentrat în continuare la ceea ce făcea... 

— Așa cum ai spus chiar tu, documentul este vechi. Asta 
înseamnă că Aqueduct era o companie veche. Poate că nici nu 
mai există. O poţi găsi în arhive? 

— Dar ce mai contează, dacă nu mai există? a întrebat Nichol. 
Document vechi, companie veche, știri vechi. 

— Păcatele vechi au umbre lungi, a spus Gamache. lar ăsta 
este un păcat vechi. 

— Zi-mi şi mai multe rahaturi de-astea de citate, a bombănit 
Nichol în barbă. Și ce înseamnă asta? 


VP - 337 


— Înseamnă că ceea ce era nesemnificativ acum trei decenii 
se poate să fi crescut, a spus Șeful, fără să se uite la Nichol, ci în 
ecran. Să fi devenit... 

S-a uitat la chipul agentei, care era atât de lipsit de expresie 
și de energie. 

— ... mare, a spus el, în cele din urmă. Dar cuvântul care i-a 
venit de fapt în minte era „monstruos”. 

— Am găsit umbră. 

Gamache s-a întors spre ecran. 

— Acum trebuie să găsim și păcatul. 

— Nu înțeleg, a bombănit ea, dar Gamache bănuia că nu-i 
adevărat. 

Agenta Yvette Nichol știa o mulțime despre vechile păcate. Și 
despre umbrele lor lungi. 

— O să-mi ia câteva minute, a spus ea. 

Gamache i s-a alăturat superintendentului Brunel, care stătea 
la fereastră, privindu-și soțul și tânjind, în mod evident, să se 
uite peste umărul lui. 

— Cum se descurcă Jérôme? 

— Cred că bine, a spus ea. Presupun că declanșarea acelei 
alarme l-a cam speriat. S-a întâmplat mai repede decât s-a 
așteptat. Dar și-a revenit. 

Gamache i-a privit pe cei doi așezați la birourile lor. Era 
aproape șapte și jumătate dimineaţa. Șase ore de când 
începuseră. 

S-a îndreptat spre Jérôme. 

— N-ai vrea să-ți mai întinzi oasele? 

La început, doctorul Brunel nu a răspuns. Se uita ţintă la 
ecran, iar ochii lui urmăreau o linie de cod. 

— Merci, Armand. În câteva minute, a spus el cu voce 
depărtată, neatentă. 

— Am găsit-o, a spus Nichol. „Les Services Aqueduct”, a citit 
ea, iar Gamache și Thérèse s-au aplecat peste umărul tinerei, să 
se uite. 

— Ai avut dreptate. Este o companie veche. Se pare că a dat 
faliment. 

— Ce făceau? 

— Mai ales inginerie, cred, a spus ea. 

— Drumuri? a întrebat Therese, gândindu-se la alarma 
declanșată de Jérôme. Planificarea construcţiei de drumuri. 


VP - 338 


A urmat o pauză, în care Nichol a căutat mai multe. 

— Nu. Pare că lucrări de canalizare, mai mult în zone 
periferice. Asta se întâmpla în vremurile în care existau bani de 
la guvern pentru curăţarea gunoiului deversat în râuri. 

— Uzine de tratare a apei, a spus Gamache. 

— Așa ceva, a confirmat Nichol, concentrată la ecran. Dar 
uită-te aici, a arătat ea spre un raport. Schimbare de guvern. 
Contractele au secat, iar compania a fost terminată. Și cu asta, 
basta. 

— Stai așa, a spus brusc Jérôme, de la celălalt birou. Oprește- 
te din ce faci. 

Gamache și Therese au îngheţat, ca și când mișcările lor i-ar fi 
putut trăda în vreun fel. Apoi Gamache s-a îndreptat spre 
Jérôme. 

— Ce este? 

— Ne caută, a spus el. Nu doar că își păzesc fișierele, dar 
acum ne caută. 

— Am mai declanșat vreo alarmă? a întrebat Therese. 

— Din câte știu, nu, a spus Jérôme, care s-a uitat spre Nichol, 
iar ea a cercetat ecranele și a scuturat din cap. 

Doctorul Brunel s-a întors spre monitor și s-a uitat fix. Mâinile 
lui pufoase stăteau deasupra tastaturii, gata să intre în acţiune, 
dacă ar fi fost nevoie. 

— Folosesc un program nou, pe care nu l-am mai văzut 
înainte. 

Nimeni n-a făcut nicio mișcare. 

Gamache s-a uitat la ecran, pe jumătate așteptându-se să 
vadă un spectru târându-se afară dintr-un colț al monitorului. 
Adunând fragmente de text, dosare, documente, și uitându-se 
înapoi. După ei. 

Și-a ţinut respiraţia, fără să îndrăznească să se miște. Doar ca 
să se asigure. Știa că este irațional, dar nu voia să riște. 

— N-o să ne găsească, a spus Nichol, iar Gamache i-a admirat 
gestul de bravadă. 

Vorbea în șoaptă și Gamache se bucura să vadă asta. 
Bravada este una, dar liniștea și calmul sunt primele reguli ale 
jocului de-a v-aţi ascunselea. Și nu se autoiluziona. Chiar asta 
făceau. 

Și Gilles părea să-și dea seama de lucrul ăsta. Își împinsese în 
liniște scaunul în față și așezase tălpile pe podea, dar rămăsese 


VP - 339 


unde se afla, păzind ușa, de parcă urmăritorii lor ar fi venit pe 
acolo. 

— Ei știu că le spargem reţeaua? a întrebat Therese, dar 
Jérôme nu i-a răspuns. 

— Jérôme, a repetat Thérèse. 

Și ea își coborâse vocea atât de mult, încât părea un șuierat 
disperat. 

— Răspunde-mi. 

— Sunt sigură că ne-au văzut semnătura. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Gamache. 

— Înseamnă că probabil știu că se întâmplă ceva, a răspuns 
Nichol. Dar criptarea rezistă. 

Însă, pentru prima dată, vocea îi suna nesigur, de parcă ar fi 
vorbit cu ea însăși. De parcă ar fi încercat să se convingă pe ea 
însăși. 

Și acum a înțeles și Gamache. Vânătorul și câinii lui 
adulmecau prin preajmă. Luaseră urma, iar acum încercau să-și 
dea seama ce găsiseră. Dacă găsiseră ceva. 

— Orice este la capătul celălalt nu este un amator, a spus 
Jérôme. Nu este un puști nerăbdător, ci un anchetator uns cu 
toate alifiile. 

— Acum ce facem? a întrebat Therese Brunel. 

— Păi nu putem să stăm degeaba, a spus Jérôme. S-a întors 
spre Nichol. Ești convinsă că ne ascunde suficient criptarea ta? 

Tânăra a deschis gura să răspundă, dar Jérôme i-a tăiat-o 
scurt. Avea mult prea multă experienţă cu tinerii rezidenți 
aroganţi, în timpul turelor de spital, ca să nu recunoască pe 
cineva care ar fi preferat o minciună suculentă unui adevăr 
necomestibil. 

— Pe bune, a atenţionat-o el, susținându-i privirea păstoasă. 

— Nu știu, a recunoscut ea. Dar am putea măcar să credem 
că funcţionează. 

Jérôme a râs și s-a ridicat. S-a întors spre nevastă-sa. 

— Atunci răspunsul la întrebarea ta este că, dacă acea 
criptare rezistă, suntem foarte bine. 

— Ea n-a spus asta, a remarcat Therese, urmându-l spre sobă. 

— Nu, a admis Jérôme, turnându-și o cană de cafea. Dar are 
dreptate. La fel de bine am putea să credem că funcţionează. 
Asta nu schimbă nimic. Cred că n-au nicio idee despre cine 
suntem, deși știu că suntem aici. Suntem în siguranţă. 


VP - 340 


Gamache stătea în spatele scaunului lui Nichol. 

— Trebuie să fii obosită. De ce nu iei și tu o pauză? Dă-ţi cu 
niște apă pe faţă. 

Când a văzut că nu răspunde, a privit-o mai atent. Avea ochii 
larg deschişi. 

— Ce este? a întrebat el. 

— Oh, merde, a spus ea, cu respiraţia tăiată. Oh, merde! 

— Ce e? 

Gamache s-a uitat la monitor. Cuvintele „acces neautorizat” 
umpleau ecranul. 

— Ne-au găsit. 


VP - 341 


Treizeci şi cinci 


— Am găsit ceva, i-a spus la telefon inspectorul-șef Lambert. 
Mai bine vii încoace. 

Superintendentul-șef Francoeur și inspectorul Tessier au sosit 
în câteva minute. Agenţii erau îngrămădiți în jurul monitorului 
șefei lor, privind, dar s-au împrăștiat imediat când au văzut cine 
a intrat în încăpere. 

— Plecaţi! le-a spus Tessier, și ei s-au executat imediat. A 
închis ușa și s-a așezat în faţa ei. 

Charpentier era la alt terminal din birou, cu spatele la 
Lambert, tastând cu viteza luminii. 

Francoeur s-a aplecat spre inspectorul-șef Lambert. 

— Arată-mi. 

(J 

— Jérôme! a strigat Thérèse Brunel, şi i s-a alăturat 
inspectorului-șef Gamache și lui Nichol. 

— Arată-mi, a spus Gamache. 

— Când am dezgropat vechiul dosar cu Aqueduct, trebuie să fi 
declanşat vreo alarmă, a spus Nichol, albă la față. 

A venit și Jérôme și a scanat monitorul, apoi s-a așezat în fața 
computerului său. 

— Grăbește-te, a spus el, tastând rapid câteva comenzi 
scurte. leși din fișierul ăla. 

Mesajul de eroare a dispărut. 

— Nu doar că ai declanșat o alarmă, ai călcat pe o mină. 
lisuse! 

— Poate că n-au văzut mesajul, a spus încet Nichol, uitându- 
se la ecran. 

Au așteptat și au tot așteptat, uitându-se ţintă la ecranul 
încremenit. Impotriva voinţei lui, Gamache și-a dat seama că se 
aștepta să apară vreun soi de ființă. O umbră, o formă. 

— Trebuie să intrăm iar în documentul Aqueduct, a spus el. 

— Eşti nebun! a răspuns Jérôme. Acolo a fost pusă alarma. 
Asta-i locul pe care trebuie să-l evităm. 

Gamache și-a tras un scaun și s-a așezat aproape de bătrânul 
doctor. L-a privit în ochi. 


VP - 342 


— Știu. De-aia trebuie să intrăm iar. Indiferent ce încearcă ei 
să ascundă în dosarul ăla. A 

Jérôme a deschis gura, dar apoi a renunţat. incerca să 
negocieze cu argumente raţionale împotriva unei situaţii de 
neconceput. Însemna să se întoarcă de bunăvoie într-o capcană. 

— Îmi pare rău, Jérôme, dar este ceea ce căutăm. 
Vulnerabilitatea lor. Și am găsit-o în Aqueduct. Este undeva 
acolo. 

— Dar este un document vechi de treizeci de ani, a spus 
Therese. Despre o companie care nu mai există. Ce ar putea fi 
acolo? 

S-au uitat cu toţii spre ecran. Cursorul pulsa ca o bătaie de 
inimă. Ca o ființă vie. Care aștepta. 

Apoi Jérôme Brunel s-a aplecat și a început să tasteze. 

* 


— Aqueduct? a spus Francoeur, dându-se înapoi de parcă ar fi 
fost plesnit peste față. 

— Şterge dosarul ăla. 

Inspectorul-șef Lambert s-a uitat la el, dar o singură privire 
spre chipul superintendentului-șef era suficientă. A început să 
șteargă. 

— Cine este? a întrebat Francoeur. Știi? 

— Uite, pot fie să şterg fișierul, fie să vânez intrusul, dar nu le 
pot face pe amândouă, a spus Lambert, cu degetele pe taste. 

— Preiau eu intrusul, a spus Charpentier, din partea cealaltă a 
biroului. 

— Fă-o! i-a ordonat Francoeur. Trebuie să aflăm. 

— Este Gamache, a spus Tessier. El trebuie să fie. 

— Inspectorul-șef Gamache nu poate face asta, a spus 
Lambert, în timp ce lucra. Ca orice ofiţer superior, știe să 
lucreze la computer, dar nu este expert. Nu-i el. 

— În plus, a spus Tessier, îl urmărim. Este undeva, într-un sat 
din Townships. Fără internet. 

— Oricine face treaba asta, are bandă de internet uriașă, cu 
viteză foarte mare. 

— Hristoase! 

Francoeur s-a întors spre Tessier. 

— Gamache a fost momeala. 

— Atunci cine este? a întrebat Tessier. 


VP - 343 


— Rahat, a spus Nichol. Documentele sunt șterse chiar acum. 

S-a uitat spre Jérôme, care s-a uitat la Thérèse, care s-a uitat 
la Gamache. 

— Ne trebuie fișierele alea, a spus Gamache. Fă rost de ele. 

— O să ne găsească, a spus Jérôme. 

— Deja ne-au găsit, a spus Gamache. Prindeţi-i. 

— Prindeţi-o, l-a corectat Nichol, tastând și ea cu viteză. Știu 
cine e. Este inspectorul-șef Lambert. Ea trebuie să fie. 

— De ce spui asta? a întrebat Therese. 

— Pentru că-i cea mai bună. De la ea am învăţat. 

— Dispare toată înregistrarea, Armand, a spus Jérôme. l-ai 
gonit. 

— Așa e, a spus Nichol. Criptarea rezistă. Văd că-i confuză. 
Nu, staţi așa. S-a schimbat ceva. Asta nu mai este Lambert. E 
altcineva. S-au împărțit. 

Gamache s-a îndreptat spre Jérôme. 

— Poţi să salvezi ceva fișiere? 

— Poate, dar nu știu care anume e important. 

Gamache s-a gândit un moment, cu mâna încleștată pe 
spatele scaunului de lemn al lui Jérôme. 

— Lasă fișierele. Totul a început cu Aqueduct, acum treizeci 
de ani sau mai mult. Cumva, Arnot era implicat. Compania s-a 
dat la fund, dar poate că nu a dispărut. Poate că doar și-a 
schimbat numele. 

Jérôme a privit în sus, spre el. 

— Dacă ies acum, n-o să mai existe nimic despre Aqueduct. O 
să-l dezmembreze până n-o să mai rămână nicio urmă. 

— Pleacă. leşi de-acolo. Află ce s-a ales de Aqueduct. 

e 

— Încearcă să salveze fişierele, a spus Lambert. Și-au dat 
seama ce facem. 

— Asta nu-i vreun hacker din exterior, a spus Francoeur. 

— Nu știu cine este, a spus Lambert. Charpentier? 

Intâi a fost un moment de tăcere, apoi Charpentier a vorbit. 

— Nu-mi dau seama. Nu este înregistrat nicăieri. E ca o 
fantomă. 

— Nu-mi mai tot spune asta, a zis Francoeur. Nu-i nicio 
fantomă, e un om la un terminal, undeva. 

Superintendentul-șef l-a luat deoparte pe Tessier. 

— Vreau să afli cine face asta. 


VP - 344 


Coborâse vocea, dar cuvintele și ferocitatea erau clare. 

— Află cine sunt. Dacă nu-i Gamache, atunci cine? Găsește.-i, 
oprește-i și șterge urmele. 

Tessier a plecat, fără niciun dubiu asupra ordinelor primite de 
la Francoeur. 

e 

— Ești OK? a întrebat-o Gamache pe Nichol. 

Tinerei i se citea încordarea pe chip, dar i-a făcut un semn 
scurt din cap. Timp de douăzeci de minute, îl dusese pe vânător 
pe un drum greșit, lăsând urme false peste tot. 

Gamache a privit-o câteva momente, apoi s-a întors la celălalt 
post de lucru. Aqueduct dăduse faliment, dar așa cum se 
întâmpla adeseori, renăscuse sub un alt nume. O companie 
metamorfozată în alta. De la canalizări și căi navigabile la 
drumuri și materiale de construcţie. 

Inspectorul-șef s-a așezat pe un scaun și a continuat să 
citească de pe ecran, încercând să-și imagineze de ce 
superintendentul-șef de la Sûreté era disperat să ţină secrete 
aceste documente. Până acum păruseră nu doar nevinovate, ci 
și plicticoase. Numai despre materiale de construcţie și mostre 
de sol, fier-beton și teste de rezistenţă. 

Și atunci i-a venit o idee. O bănuială. 

— Poţi să te duci înapoi, acolo unde a fost declanșată prima 
alarmă? 

— Dar n-avea nimic de-a face cu această companie, i-a 
explicat Jérôme. Era un calendar al reparațiilor de pe autostrada 
20. 

Însă Gamache se uita ţintă la ecran, așteptând ca doctorul 
Brunel să se conformeze. Și așa a făcut. Sau a încercat. 

— A dispărut, Armand. Nu mai este acolo. 

— Trebuie să ies, domnule, a spus Nichol, trecând peste 
politeţuri. Am stat prea mult. O să mă găsească în curând. 

e 

— Aproape i-am găsit, a raportat Charpentier. Doar câteva 
secunde. Haide, haide! 

Degetele lui zburau pe taste. 

— Te-am prins, rahat cu ochi! 

— Am distrus nouăzeci la sută din fişiere, a spus Lambert, din 
cealaltă parte a biroului. Nu prea mai are unde să se ducă. L-ai 
prins? 


VP - 345 


Au urmat clipe de tăcere, în care se auzea numai zgomotul 
rapid de taste. 

— L-ai prins, Charpentier? 

— Să-mi bag...! 

Zgomotul a încetat. Lambert avea răspunsul. 

e 

— Am ieșit, a spus Nichol, lăsându-se pe spate în scaunul ei, 
pentru prima dată după ore întregi. Am fost prea aproape. 
Aproape puseseră mâna pe mine. 

— Eşti sigură că nu te-au prins? a întrebat-o Jérôme. Nichol s- 
a târât cu greu în față și a apăsat câteva taste, apoi a respirat 
adânc. 

— Nu. M-au pierdut la mustață. Hristoase! 

Doctorul Brunel și-a plimbat privirea de la nevastă-sa la 
Gamache și Nichol. Apoi din nou la Thérèse. 

— Și-acum ce facem? 

* 

— Și-acum ce facem? a întrebat Charpentier. Era supărat rău 
de tot. Ura să fie învins și oricine s-ar fi aflat la celălalt capăt 
tocmai i-o făcuse. 

Fusese aproape. Atât de aproape încât, pentru un moment, 
Charpentier crezuse că l-a prins. Dar puf! fugise în ultimul 
moment. Dispăruse. 

— Acum o să-i chemăm și pe ceilalţi și o să-l căutăm iar, a 
spus inspectorul-șef Lambert. 

— Crezi că mai este încă în sistem? 

— Nu a obţinut lucrul pentru care a venit. 

S-a întors spre monitor. 

— Așa că da, cred că este încă acolo. 

Charpentier s-a ridicat ca să meargă în sala principală. Să le 
spună celorlalți agenţi, cu toţii specialiști în căutări cibernetice, 
să intre iar în sistem. Să-l găsească pe cel care le-a spart propria 
reţea. Care le violase casa. 

Imediat ce-a închis ușa, s-a întrebat cum de știa inspectorul 
Lambert ce căuta intrusul. Și s-a întrebat ce putea fi atât de 
important pentru intrus de riscase totul ca să găsească. 

e 

— Acum luăm o pauză, a spus Gamache, ridicându-se. ÎI 
dureau mușchii și și-a dat seama că fusese tensionat timp de 
ore întregi. 


VP - 346 


— Dar acum o să ne caute și mai abitir, a spus Nichol. 

— Lasa-i să ne caute. Aveţi nevoie de o pauză. Duceţi-vă la 
plimbare, limpeziţi-vă mintea. 

Nici Nichol, nici Jérôme nu păreau convinși. Gamache s-a uitat 
la Gilles, apoi iar spre ei. 

— Mă forţaţi să fac ceva ce nu voiam să fac. Gilles predă yoga 
în timpul liber. Dacă nu vă ridicaţi și nu vă îndreptaţi spre ușă în 
treizeci de secunde, vă ordon să faceți o lecţie cu el. Am auzit 
că poziţia câinelui, așa cum o face el, e spectaculoasă. 

Gilles s-a ridicat, s-a întins și a pășit în faţă. 

— Aș putea să pun la treabă câteva chakre, a admis el. 
Jérôme și Nichol s-au ridicat și și-au luat gecile, îndreptându-se 
spre ușă. Gilles i s-a alăturat lui Gamache lângă sobă. 

— ţi mulţumesc că ai marșat la ce-am spus, a zis Șeful. 

— Cum adică „am marșat”? Chiar predau yoga. Vrei să vezi? 

Gilles s-a ridicat, stând pe un picior, și l-a adus ușor pe celălalt 
alături, ridicând braţele. 

Gamache a ridicat sprâncenele și s-a uitat la Thérèse, care 
privea și ea. 

— Aștept câinele, a mărturisit ea, punându-și paltonul. Vii și 
tu? 

— Nu, aș vrea să mai citesc un pic. 

Superintendentul Brunel i-a urmat privirea spre terminale. 

— Ai grijă, Armand. 

El a zâmbit. 

— Nu te teme. O să încerc să nu vărs cafea pe ele. Vreau 
numai să mă uit pe cele găsite de Jérôme. 

Femeia a plecat, luându-l și pe Henri cu ea, în timp ce 
Gamache și-a tras scaunul la computer și a început să citească. 
Zece minute mai târziu, a simţit o mână pe umăr. Era Jérôme. 

— Pot să intru? 

— Te-ai întors. 

— Ne-am întors acum câteva minute, dar n-am vrut să te 
deranjăm. Ai găsit ceva? 

— De ce au șters documentul ăla, Jérôme? Nu cel despre 
Aqueduct, deși și asta-i o întrebare interesantă. Ci pe primul 
găsit de noi. Planificările de construcţii pentru autostradă. N-are 
niciun sens. 

— Poate că au șters pur și simplu tot ce am văzut noi, a 
sugerat Nichol. 


VP - 347 


— Dar de ce ar pierde timpul ca să facă așa ceva? a întrebat 
Therese. 

Nichol a ridicat din umeri. 

— Habar n-am. 

— Trebuie să intri iar, i-a spus Jérôme lui Nichol. Cât de 
aproape au fost de tine? Au obţinut adresa? 

— Școala din Baie-des-Chaleurs? a întrebat Nichol. Nu cred, 
dar ar trebui oricum s-o schimb. Există în Granby o grădină 
zoologică cu o arhivă uriașă. O s-o folosesc pe-aia. 

— Bon, a spus inspectorul-șef. 

— Gata? 

— Gata, a răspuns Jérôme. 

Nichol și-a concentrat atenţia spre computerul ei, iar 
Gamache s-a întors spre superintendentul Brunel. 

— Cred că acel prim-document era important, i-a spus el. 
Poate chiar vital și, când l-a găsit Jérôme, s-au panicat. 

— Dar n-are niciun sens, a spus superintendentul Brunel. Știu 
mandatul pentru Sûreté. Și tu îl știi. Patrulăm șoselele și 
podurile, chiar și pe cele federale. Dar nu le reparăm. Așa că nu 
există niciun motiv pentru care un dosar de reparaţii să se 
găsească în arhiva Sûreté, și în mod sigur n-are de ce să fie 
ascuns. 

— Ceea ce înseamnă că este și mai probabil ca acest fișier să 
nu aibă nimic de-a face cu mandatul oficial, consacrat, de la 
Surete. 

Acum Gamache îi captase atenţia. 

— Ce se întâmplă când trebuie reparată o autostradă? 

— Presupun că există o licitaţie, a spus Therese. 

— Și apoi? 

— Companiile ofertează, a spus Therese. Unde vrei să ajungi 
cu asta, Armand? 

— Ai dreptate, a spus Gamache. Sûreté nu repară străzi, dar 
face investigaţii, printre altele, pentru alte lucruri, cum ar fi și 
organizarea licitaţiilor. 

Cei doi ofiţeri superiori s-au privit unul pe celălalt. 

Poliţia din Québec investiga corupţia. Și nu exista o ţintă mai 
mare decât industria de construcţii. 

Aproape fiecare departament din Sûreté fusese implicat 
măcar o dată în anchete vizând industria de construcţii din 
Quebec. De la acuzaţii despre comisioane ilegale în organizarea 


VP - 348 


licitaţiilor până la implicarea în crima organizată și de la 
intimidare la crimă. Insuși Gamache condusese anchete despre 
dispariţii și presupusa ucidere a unui important oficial sindical și 
a unui director din branșă. 

— Despre asta e vorba? a întrebat Therese uitându-se în 
continuare în ochii lui Gamache. Francoeur s-a băgat și el în 
porcăria aia? 

— Nu doar el, a spus Gamache. Ci a târât și Sûreté. 

Industria construcțiilor era uriașă, puternică și coruptă. lar 
acum, cu complicitatea Poliţiei, era și necontrolabilă. De neoprit. 

In joc erau contracte de miliarde. Nu se rețineau de la nimic 
ca să câștige un contract și ca să-l păstreze, și să intimideze pe 
oricine i-ar fi provocat. 

Dacă exista în Québec vreun păcat vechi și vreo umbră lungă, 
întunecată, atunci acestea erau în industria de construcții. 

— Merde, a spus superintendentul Brunel, ca pentru ea. Știa 
că nu au călcat doar într-un rahat, ci pe un munte întreg. 

— Intră iar, te rog, Jérôme, a spus Gamache, calm. 

Se aplecase în faţă și stătea cu coatele pe genunchi, în sfârșit 
aveau o idee despre ce caută. 

— Unde? 

— La contractele de construcţii. Alea mari, alocate recent. 

— Bine. 

Doctorul Brunel s-a întors cu scaunul și a început să tasteze. 
Lângă el, la celălalt terminal, Nichol tasta și ea de zor. 

— Nu, așteaptă, a spus Gamache, punând o mână pe braţul 
lui Jérôme. Nu căuta construcţii noi. 

S-a gândit un moment, apoi a adăugat. 

— Uită-te după contracte de reparaţii. 

— D'accord, a spus Jérôme, și a început căutarea. 

(J 

— Bună, îmi pare rău că te deranjez. Te-am trezit? 

— Cine ești? a întrebat vocea amețită de la celălalt capăt. 

— Mă numesc Martin Tessier, sunt de la Sûreté, din Québec. 

— E vorba de mama? 

Vocea femeii a devenit dintr-odată agitată. 

— Aici e cinci dimineața. Ce s-a întâmplat? 

— De ce crezi că ar fi vorba de maică-ta? a întrebat Tessier, 
cu voce prietenoasă și îngăduitoare. 


VP - 349 


— Păi și ea lucrează în Sûreté, a spus femeia, trezită de-a 
binelea. Când a ajuns la mine, a spus că s-ar putea s-o sune 
cineva. 

— Deci superintendentul Brunel este cu tine, acolo, în 
Vancouver? a întrebat Tessier. 

— Nu de-aia suni? Lucrezi cu inspectorul-șef Gamache? 

Tessier nu prea știa cum să răspundă la întrebarea asta, nu 
știa ce-i spusese superintendentul Brunel fiicei ei. 

— Da. El mi-a spus să sun. Pot să vorbesc cu ea, te rog? 

— A spus că nu vrea să discute cu Gamache. Lasă-ne în pace. 
Erau foarte obosiţi când au ajuns. Spune-i șefului tău să nu-i mai 
deranjeze. 

Monique Brunel a închis, dar a rămas cu receptorul în mână, 
ținându-l strâns. 

e 

Martin Tessier s-a uitat la receptorul pe care îl ţinea în mână. 

Ce să facă acum? Trebuia să ştie dacă familia Brunel chiar a 
călătorit spre Vancouver... Telefoanele lor mobile o făcuseră. 

Le monitoriza și le urmărea telefoanele. Zburaseră spre 
Vancouver și merseseră acasă la fiica lor. În ultimele câteva zile 
se plimbaseră prin zonă, merseseră la cumpărături și la 
restaurant. Ba chiar și la un concert simfonic. 

Dar erau și oamenii sau doar telefoanele lor? 

Tessier fusese convins că se aflau în Vancouver, dar acum nu 
mai era așa sigur. 

Cuplul Brunel se dezisese de foștii prieteni și colegi, spunând 
că Gamache aiurează. Dar cineva reluase căutarea informatică 
de acolo de unde o lăsase Jérôme Brunel. Sau poate că, de fapt, 
n-o lăsase deloc. 

Când răspunsese la telefon, fiicei i se putea citi îngrijorarea 
din voce. 

Intrebase: „E vorba de mama?” 

Nu întrebase: „Despre ce e vorba?” Sau: „Vrei să vorbești cu 
mama?” Nu. Fuseseră cuvintele cuiva îngrijorat că se întâmplă 
ceva cu maică-sa. Și nu întrebi așa când părinţii tăi dorm în 
camera de alături. 

Tessier și-a sunat colegii din Vancouver. 

e 

— Aşteaptă, a spus Gamache. Se aplecase în față, cu ochelarii 

pe nas, uitându-se la ecran. 


VP - 350 


— Du-te înapoi, te rog. 

Jérôme s-a conformat. 

— Ce este, Armand? a întrebat Therese Brunel. 

Gamache se albise la față. Nu-l văzuse niciodată așa. 

II văzuse furios, rănit, surprins. Dar niciodată, în toţi anii 
aceștia de când lucrau împreună, nu-l văzuse atât de șocat. 

— lisuse! a șoptit Gamache. Nu se poate. 

II făcuse pe Jérôme să scoată la iveală alte dosare, aparent 
fără legătură. Unele foarte vechi, unele foarte recente. Unele 
despre nordul îndepărtat, unele din centrul Montrealului. 

Insă toate aveau cumva legătură cu domeniul construcţiilor. 
Cu reparațiile. De drumuri, poduri și tuneluri. 

In cele din urmă, inspectorul-șef s-a dat înapoi și a privit în 
gol. Pe ecran se afla un raport recent despre contracte de 
reparații de drumuri, dar el părea să se uite undeva, dincolo de 
cuvinte. Încercând să prindă o semnificaţie ascunsă. 

— A fost un caz despre o femeie, a spus el în cele din urmă. S- 
a sinucis acum câteva zile. A sărit de pe podul Champlain. Poţi 
s-o găsești? Cazul este investigat de Marc Brault, de la poliţia 
din Montreal. 

Jérôme nu l-a întrebat pe Gamache de ce voia să știe lucrurile 
astea. A trecut la treabă și a intrat imediat în dosarele poliţiei 
din Montreal. 

— O chema Audrey Villeneuve. Avea treizeci și opt de ani. l-au 
găsit cadavrul sub pod. Dosarul a fost închis acum două zile. 
Sinucidere. 

— Informaţii personale? a întrebat Gamache, cercetând 
ecranul. 

— Soţul este profesor. Avea două fete. Locuiau în Papineau, la 
capătul de est al Montrealului. 

— Și ea unde lucra? 

Jérôme a dat mai jos, apoi iar în sus. 

— Nu zice. 

— Trebuie să spună, a spus Gamache, împingându-se mai în 
față și dându-l pe Jérôme la o parte din drum. 

A căutat el însuși în sus și în jos prin document. Cercetând 
raportul poliţiei. 

— Poate că nu lucra, a spus Jérôme. 

— Ar fi spus lucrul ăsta, a completat Therese, aplecându-se și 
ea ca să caute informaţia în raport. 


VP - 351 


— Lucra în transporturi, a intervenit Gamache. Mi-a spus Marc 
Brault. Informaţia era în raport și acum a dispărut. A șters-o 
cineva. 

— A sărit de pe pod? a întrebat Therese. 

— Să presupunem că Audrey Villeneuve n-a sărit. 

Gamache s-a întors spre ecran și l-a privit. 

— Să presupunem că a fost împinsă. 

— De ce? 

— De ce a fost ștearsă din raport informaţia despre serviciul 
ei? a întrebat Gamache. Femeia găsise ceva. 

— Ce? a întrebat Jérôme. 

— E cam trasă de păr, nu-i așa? De la o femeie deznădăjduită 
să ajungem la crimă? 

— Poţi să te duci înapoi? 

Gamache îi ignorase comentariul. 

— La ce ne uitam înainte? 

Pe ecran a apărut contractul pentru construcţii. Sute de 
milioane de dolari doar în anul acela, pentru lucrări de reparaţii. 

— Să zicem că toată treaba asta e o minciună? a întrebat el. 
să zicem că ne uităm la ceva ce n-a fost făcut niciodată? 

— Vrei să spui că aceste companii iau banii, dar nu fac 
reparaţiile? a întrebat Thérèse. Crezi că Audrey Villeneuve lucra 
pentru una dintre companii și și-a dat seama ce se întâmplă? 
Poate chiar le șantaja. 

— E mai rău de-atât, a spus Gamache. 

Era negru la față. 

— Reparaţiile nu au fost făcute. 

A făcut o pauză, ca să ia aminte mai bine. Suspendate în aer 
acolo, în vechea școală, se materializau imagini. Pasaje peste 
oraș, tuneluri pe sub oraș. Poduri. Uriașe construcții suspendate, 
care sustineau în fiecare zi zeci de mii de mașini. ă 

Niciuna dintre ele nu fusese reparată, poate de zeci de ani. In 
schimb, banii se duseseră în buzunarele proprietarilor de 
companii, ale sindicatelor, ale crimei organizate, ale celor care 
aveau misiunea să oprească ilegalităţile. Ale Sûreté. Miliarde de 
dolari. Care lăsau pe punctul de a se prăbuși kilometru după 
kilometru de drumuri, tuneluri și poduri. 

e 
— l-am prins, a spus Lambert. 
— Cine sunt? a întrebat-o Francoeur. 


VP - 352 


Se întorsese la biroul lui și era conectat prin propriul 
computer la operaţiunile de căutare. 

— Încă nu știu, dar au intrat printr-un detașament al Sûreté, 
din Schefferville. 

— Sunt în Schefferville? 

— Nu. Tabarnac. Folosesc arhivele. Rețeaua de la bibliotecă. 

— Și ce înseamnă asta? 

— Că ar putea fi oriunde în provincie. Dar acum am pus mâna 
pe el. E numai o chestiune de timp. 

— Nu mai avem timp, a spus Francoeur. Așa că trebuie să-l 
găsești. 

e 

— Putem să-i facem să ne piardă urma? l-a întrebat Therese 
pe soţul ei, care a scuturat din cap. 

— Atunci ignoră-i, a spus Gamache. Trebuie să avansăm. Intră 
în dosarele despre construcţii. Sapă cât poţi de adânc. Pun ceva 
la cale. Nu-i numai corupţie generalizată, ci și un eveniment 
anume. 

Jérôme a lăsat la o parte toate precauţiile și a plonjat în 
documente. 

e 

— Oprește-l! a urlat Francoeur la telefon. 

Pe computerul lui a apărut un nume, apoi, într-o fracțiune de 
secundă, a dispărut. Dar îl văzuse. Și îl văzuseră și ei. 

Audrey Villeneuve. 

Vedea, plin de groază, cum pe ecranul lui defilează document 
după document. Despre construcţii. Despre contractele de 
reparaţii. 

— Nu pot să-l opresc, a spus Lambert. Nu până când nu aflu 
unde este, de unde vine. 

Francoeur se uita, neputincios, cum era deschis fișier după 
fișier, aruncat deoparte, apoi intrusul mergea mai departe. 
Răscolind totul, apoi alergând spre următoarele. 

S-a uitat la ceas. Era aproape zece dimineaţa. Aproape 
reușiseră. Dar, la fel ca ei, și intrusul. 

Și atunci, brusc, căutarea aceea disperată s-a oprit. Cursorul 
palpita pe ecran, ca și când îngheţase acolo. 

— Hristoase! a spus Francoeur, cu ochii mari. 


VP - 353 


Gamache și Therese se holbau la ecran. La numele care 
apăruse acolo. Ingropat la cel mai adânc nivel. Sub dosarele 
legale. Sub documentele falsificate. Sub cele rezolvate și 
fraudate. Sub stratul gros de merde. Acolo era un nume. 

Inspectorul-șef Gamache s-a întors spre Jérôme Brunel, care 
se uita și el fix la ecran. Dar nu cu uimirea pe care o încercau 
nevasta și prietenul lui. Ci cu o altfel de emoție devastatoare. 

De vină. 

— Ştiai, a șoptit Gamache, abia în stare să vorbească. 

Lui Jérôme îi fugise sângele din obraji și respira superficial. 
Avea buzele aproape albe. 

Știa. Știuse de-acum câteva zile. De când declanșase 
semnalul de alarmă care îi făcuse să se ascundă. Adusese 
secretul cu el, aici, la Three Pines. Târâse numele după el, de la 
școala cea veche până la bistrou și apoi în pat. 

— Ştiam. 

Cuvântul abia dacă s-a auzit, dar a umplut camera. 

— Jérôme? l-a strigat Thérèse, care nu ştia care e cel mai 
mare șoc: ceea ce tocmai aflaseră sau ceea ce aflaseră despre 
soțul ei. 

— lmi pare rău, a spus el. 

A împins scaunul înapoi, cu greutate, și acesta a scrâșnit pe 
podeaua de lemn, ca o cretă pe tablă. 

— Ar fi trebuit să vă spun. 

l-a privit pe toţi și a știut că acele vorbe nu descriau nici pe 
departe ce ar fi trebuit să facă. Și nu făcuse. Dar privirea li s-a 
mutat de la el înapoi spre terminal, unde cursorul clipocea în 
faţa acelui nume. 

Georges Renard. Premierul Quebecului. 

e 

— Au aflat, a spus Francoeur. Era la telefon cu șeful lui, căruia 
îi spusese totul. Trebuie să-i dăm înainte cu planul. Acum. 

Au fost câteva momente de tăcere înainte de a se auzi vocea 
lui Georges Renard. 

— Nu putem să-i dăm înainte, a spus el în cele din urmă, cu 
voce calmă. Să știi că partea ta nu-i singurul element. Dacă 
Gamache este atât de aproape, atunci trebuie să-l oprești. 

— Lucrăm încă să găsim intrusul, a spus Francoeur, încercând 
să-și recapete respiraţia și să-și stăpânească vocea. Să sune 
deopotrivă raţional și convingător. 


VP - 354 


— Intrusul nu mai este atât de important, Sylvain. Este clar că 
lucrează cu Gamache. Îi dă informaţii. Dacă inspectorul-șef este 
singurul care le poate pune laolaltă, atunci ignoră intrusul și du- 
te după inspector. Avem după aceea destul timp să rezolvăm și 
cu ceilalți. Ziceai că este într-un sătuc, în estul Townships? 

— La Three Pines, da. 

— Pune mâna pe el. 

e 

— Cât mai e până ne găsesc? a întrebat Gamache, în timp ce 
se îndreptau spre ușă. 

Trântind picioarele din faţă de podea, Gilles a lăsat scaunul 
jos când l-a văzut pe Șef apropiindu-se. Apoi s-a ridicat și a tras 
scaunul deoparte. 

— O oră, poate două, a spus Jérôme. 

— Armand... 

— Știu, Jérôme. 

Gamache și-a luat haina din cuierul de lângă ușă. 

— Niciunul dintre noi nu este fără vină în toată povestea asta. 
Mă îndoiesc că ar mai avea vreo importanţă. Acum trebuie să ne 
concentrăm și să mergem mai departe. 

— Ar trebui să plecăm? a întrebat Thérèse, uitându-se la 
Gamache, care își punea haina pe el. Nu avem unde să ne 
ducem. 

A vorbit blând, dar ferm, arătând că nu nutresc false 
speranţe. Dacă exista un loc unde să poată sta, acesta era aici. 

— Acum știm cine e implicat, a spus Șeful. Dar tot nu știm ce 
plănuieşte. 

— Crezi că-i mai mult decât acoperirea a sute de milioane de 
dolari din şpagă? a întrebat Thérèse.. 

— Așa cred, a răspuns Gamache. Asta este un bonus. Ceva ca 
să cumperi liniștea complicilor. Dar adevăratul scop este altul. 
Ceva la care lucrează de ani de zile. A început cu Pierre Arnot și 
se termină cu premierul. 

— O să vedem ce putem găsi despre Renard, a spus Jérôme. 

— Nu. Lasă-l pe Renard, i-a răspuns Gamache. Acum cheia 
este Audrey Villeneuve. A găsit ceva și au ucis-o. Găsește tot ce 
poţi despre ea. Unde lucra, ce lucra. Ce se poate să fi găsit. 

— Nu putem să-l sunăm pe Marc Brault, pur și simplu? a 
întrebat Jérôme. El a anchetat moartea ei. Poate că are 
informaţiile astea în notițe. 


VP - 355 


— lar cineva a modificat raportul, a spus Therese, scuturând 
din cap. Nu știm cine este de încredere și cine nu. 

Gamache și-a scos din buzunarul hainei cheile de la mașină. 

— Unde te duci? l-a întrebat Therese. Nu ne lași aici, nu? 

Gamache a văzut privirea din ochii ei. Semăna mult cu cea 
din ochii lui Beauvoir, în ziua aceea de la fabrică. Când Gamache 
îl lăsase acolo. 

— Trebuie să plec. 

A băgat mâna sub haină și și-a scos pistolul, întinzându-l spre 
ei. 

Therese Brunel a scuturat din cap. 

— Mi-am adus și eu arma... 

— Serios? a întrebat-o Jérôme. 

— Credeai că lucrez la cafeneaua din Sûreté? i-a răspuns 
Therese. N-am folosit-o încă și sper că nici n-o să fie nevoie, dar 
o s-o fac dacă trebuie. 

Gamache s-a uitat spre celălalt capăt al încăperii, unde 
agenta Nichol lucra la computerul ei. 

— Agent Nichol, însoțește-mă până la mașină, te rog. 

Ea a rămas întoarsă cu spatele. 

— Agent Nichol. 

Departe de a ridica vocea, inspectorul-șef Gamache a coborât 
tonul. A străbătut încăperea și s-a oprit în spatele ei. Puteau 
vedea cu toții cât este de încordată. 

Apoi tânăra s-a ridicat de pe scaun. 

Gamache l-a scărpinat pe Henri pe urechi, apoi a deschis ușa. 

— Așteaptă, Armand, l-a strigat Thérèse. Unde te duci? 

— La UTS. Ca să vorbesc cu Pierre Arnot. 

Therese a deschis gura ca să protesteze, dar și-a dat seama 
că nu contează. Că acum erau în câmp deschis. Tot ce conta era 
viteza. 

Gamache a așteptat-o pe Nichol afară, pe veranda școlii. 

Gabri se îndrepta spre bistrou și i-a făcut cu mâna, 
continuându-și drumul. Era aproape unsprezece dimineața și 
soarele strălucea pe zăpadă. Părea că satul se acoperise cu mii 
de giuvaieruri. 

— Ce vrei? l-a întrebat Nichol, când a ieșit într-un final din 
casă și ușa s-a închis în urma ei. 

Lui Gamache i s-a părut că nu era cu mult diferită de prima 
dintre cvintuple, aruncată în lume împotriva voinţei ei. Armand a 


VP - 356 


coborât scările și a pornit pe cărare, fără s-o privească în timp 
ce-i vorbea. 

— Aș vrea să știu ce făceai în pensiune în ziua aia. 

— Ți-am zis. 

— M-ai mințit. Nu mai avem mult timp. 

De data asta a privit-o. 

— În ziua aceea, în pădure, am ales să am încredere în tine, 
deși știam că minți. Știi de ce? 

Ea l-a privit, înroșindu-se. 

— Pentru că nu ai avut de ales? 

— Pentru că, în ciuda comportamentului tău, cred că ai o 
inimă bună. Un cap straniu, a zâmbit el, dar o inimă bună. De ce 
erai acolo? 

Tânăra mergea alături de el, cu capul plecat, privindu-și 
ghetele care înaintau prin zăpadă. 

S-au oprit lângă mașina lui Gamache. 

— Te-am urmărit ca să-ți spun ceva. Dar erai atât de furios. 
Mi-ai trântit ușa în faţă și n-am mai putut s-o fac. 

— Spune-mi acum, i-a cerut el, cu voce calmă. 

— Eu am transmis filmulețul ăla. 

Aburii cuvintelor ei abia s-au văzut vag, înainte să dispară de 
tot. 

Șeful a făcut ochii mari și i-a luat un moment să înțeleagă 
informaţia. 

— De ce? a întrebat el, în cele din urmă. 

Lacrimile îi lăsau fetei urme calde pe chip și, cu cât încerca 
mai mult să le oprească, cu atât curgeau mai tare. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să-ţi fac necazuri. Mă simţeam atât 
de prost... 

Nu putea vorbi. Simţea un nod în gât. 

— ...am greșit, a reușit ea să îngaime... ţi-am spus că erau 
șase. Am auzit doar... 

Acum plângea cu sughiţuri. 

Armand Gamache a luat-o în brațe și a ţinut-o lângă el. Ea 
tremura și se scutura. Și suspina. A plâns și a plâns, până când i- 
au secat lacrimile. N-au mai rămas nici zgomote, nici lacrimi și 
nici cuvinte. Până când abia dacă mai reușea să se ţină pe 
picioare. Și el a ţinut-o până la capăt, și a susținut-o. 


VP - 357 


Când s-a tras în spate, avea faţa brăzdată de urme de lacrimi 
și nasul plin de muci. Gamache și-a deschis geaca și i-a dat 
batista lui. 

— V-am spus că în fabrică sunt numai șase bărbaţi înarmaţi, a 
reușit ea să rostească, într-un târziu, printre sughiţuri și suspine. 
Am auzit numai patru, dar am mai adăugat ceva. Să fie. 
Dumneata m-ai învățat așa. Să fim precauți. M-am gândit că 
sunt. Dar erau... 

Lacrimile au ţâșnit iar, dar de data asta le-a lăsat să curgă, nu 
s-a mai străduit să le oprească. 

— ... şi mai mulţi. 

— Nu a fost vina ta, Yvette, a spus Gamache. Nu poţi fi 
învinovăţită pentru ce s-a întâmplat. 

Și știa bine că este adevărat. Işi amintea momentele din 
fabrică. Dar nu ceea ce ar fi putut fi prins într-o filmare. Armand 
Gamache nu-și amintea imagini sau sunete. Ci felul în care s-a 
simţit. Văzându-și tinerii agenţi doborâţi de gloanţe. 

Ținându-l pe Jean-Guy. Chemând medicii. Sărutându-l de 
rămas-bun. 

Te iubesc, şoptise el la urechea lui Jean-Guy, înainte de a-l 
lăsa pe betonul rece, plin de sânge. 

Poate că imaginile acelea vor păli cândva, dar sentimentele 
vor rămâne vii pentru totdeauna. 

— Nu a fost vina ta, a repetat el. 

— Și nici a dumitale, domnule, a spus ea. Voiam ca oamenii 
să știe. Dar niciodată nu am încetat să mă gândesc... Familiile... 
celorlalţi ofiţeri. Voiam s-o fac... 

L-a privit, iar ochii ei îl implorau să înțeleagă. 

— Pentru mine? a întrebat Șeful. 

Ea a dat din cap. 

— M-am temut că o să dea vina pe dumneata. Voiam să știe 
cu toţii că nu erai vinovat. Îmi pare rău. 

l-a luat mâinile slabe și i-a privit feţișoara, toată pătată și udă 
de la lacrimi și muci. 

— Este în regulă, i-a șoptit el. Cu toţii greșim. Și tu poate că n- 
ai făcut nicio greșeală, de fapt. 

— Cum adică? 

— Dacă n-ai fi trimis filmul ăla, n-am fi aflat niciodată ce pune 
la cale superintendentul Francoeur. Ar putea fi, de fapt, un 
noroc. 


VP - 358 


— Al dracului noroc, a spus ea. Domnule. 

— Da. 

Gamache a zâmbit și s-a urcat în mașină. 

— Cât sunt plecat, vreau să faci niște cercetări despre 
premierul Renard. Trecutul lui, istoria din spate. Vezi dacă poţi 
găsi ceva care să-l lege de Pierre Arnot sau de superintendentul- 
șef Francoeur. 

— Am înțeles, domnule. Probabil știi că-ţi urmăresc mașina și 
telefonul. N-ar trebui să lași telefonul aici și să iei mașina cuiva? 

— O să fiu bine, a spus el. Dă-mi de știre dacă afli ceva. 

— Dacă primești un mesaj de la zoo, o să știi cine este. 

Șefului i s-a părut foarte bine așa. A ieșit din sat, conștient că 
va fi detectat imediat ce va părăsi zona, de fapt chiar contând 
pe asta. 


VP - 359 


Treizeci şi şase 


Pentru a doua oară în două zile, Armand Gamache a tras 
mașina în parcarea penitenciarului, dar de data asta a și ieșit, 
trântind portiera. Voia să nu existe nicio îndoială că se afla aici. 
Voia să fie văzut și voia să intre. Și-a arătat legitimaţia la poartă. 

— Trebuie să-l văd pe unul dintre prizonieri. 

A băzâit ceva și inspectorul-șef a fost lăsat să intre, dar nu 
mai departe de sala de așteptare. Ofiţerul de serviciu a ieșit 
dintr-o încăpere alăturată. 

— Inspectore-șef? Sunt căpitanul Monette, șeful gardienilor. 
Nu mi s-a spus că o să veniţi. 

— Nici eu însumi n-am știut până acum o jumătate de oră, a 
spus Gamache cu voce prietenoasă, cercetându-l pe bărbatul 
surprinzător de tânăr care stătea în faţa lui. Monette părea să 
nu aibă încă treizeci de ani, dar era bine legat. Un rugbist. 

— A apărut ceva în cazul pe care-l investighez, a explicat 
Gamache, și trebuie să-l văd pe unul dintre prizonierii voştri din 
zona de maximă securitate. Cred că este în Unitatea de 
Tratament Special. 

Sprânceana lui Monette s-a ridicat. 

— Trebuie să vă lăsaţi arma aici. 

Gamache se așteptase la asta, deși sperase că gradul lui îi va 
da permisiunea de a trece cu arma. Se pare însă că nu. Șeful și- 
a scos Glock-ul și s-a uitat împrejur. Din fiecare colţ al acestei 
încăperi sterile erau îndreptate spre el camere video. 

Oare fusese deja tras semnalul de alarmă? Dacă da, urma să 
afle într-un moment. Gamache a pus arma pe tejgheaua 
ghișeului. Gardianul a semnat pentru ea și i-a dat Șefului un 
bilet. 

Căpitanul Monette i-a făcut semn lui Gamache să-l urmeze pe 
coridor. 

— Ce prizonier vreţi să vedeți? 

— Pe Pierre Arnot. 

Șeful gardienilor s-a oprit. 

— Este un caz special, după cum știți. 

Gamache a zâmbit. 


VP - 360 


— Da, știu. Îmi pare rău, domnule, dar chiar sunt în grabă 
mare. 

— Trebuie să vorbesc cu directorul. 

— Nu, nu trebuie, a spus Gamache. Eu n-am nimic împotrivă 
dacă simţi că este necesar, dar cei mai mulţi dintre gardieni au 
autoritatea de a aproba interogatoriile, mai ales pentru polițiștii 
de investigaţii. Doar dacă - Gamache l-a cercetat pe tânărul din 
faţa lui - nu ţi-a fost acordată această autoritate, cumva? 

Chipul lui Monette s-a asprit. 

— Pot s-o fac, dacă vreau. 

— Și de ce n-ai vrea? l-a întrebat Gamache. 

Îl privea cu o expresie curioasă, dar ochii și tonul vocii aveau 
o anumită severitate. 

Acum, bărbatul părea nesigur. Nu se temea, dar nu știa ce să 
facă și Gamache și-a dat seama că probabil nu era de multă 
vreme în post. 

— Este un lucru foarte obișnuit, i-a spus Șeful, cu vocea un pic 
îmblânzită. 

Încerca să nu pară că îl lua de sus, ci că îl liniștea. 

Haide, haide, s-a gândit Gamache, numărând minutele în 
gând. Nu mai era mult până să se dea alarma. Voia să fie 
urmărit până la UTS, nu să fie prins aici. 

Monette l-a studiat, apoi a dat din cap. S-a întors pe coridor 
fără o vorbă. 

Ușile s-au deschis și apoi s-au închis în urma lor cu zgomot de 
metal, pe măsură ce avansau tot mai adânc în penitenciarul de 
maximă securitate. Mergând, inspectorul-șef se întreba ce se 
întâmplase cu predecesorul lui Monette și de ce-i dăduseră 
unuia atât de tânăr și neexperimentat sarcina de a-i păzi pe unii 
dintre cei mai periculoși infractori din Canada. 

În cele din urmă, au intrat în camera de interogatoriu, iar 
Monette l-a lăsat singur pe Gamache. 

Acesta a privit în jur. Și aici camerele erau îndreptate spre el. 
Departe de a fi tulburat, știa că planul lui depindea de aceste 
camere. 

S-a așezat în fața ușii, pregătit să se afle faţă în faţă cu Pierre 
Arnot, pentru prima dată după atâţia ani. 

În cele din urmă, ușa s-a deschis. Căpitanul Monette a intrat 
primul, urmat de un alt gardian, care escorta un om mai bătrân, 
în uniformă portocalie de pușcăriaș. 


VP - 361 


Inspectorul-șef Gamache s-a uitat la el. Apoi la șeful 
gardienilor. 

— Cine-i ăsta? 

— Pierre Arnot. 


— Asta nu-i Arnot. 

Gamache s-a îndreptat spre prizonier. 

— Cine ești? 

— Este Pierre Arnot, a spus Monette cu hotărâre. Oamenii se 
schimbă în pușcărie. El este aici de zece ani. Ele. 

— Ascultă-mă când îţi spun, a spus Gamache, luptându-se 
fără prea mare succes să-și ţină nervii în frâu. Asta nu-i Pierre 
Arnot. Am lucrat cu el ani de zile. L-am arestat și am depus 
mărturie la procesul lui. Cine ești? 

— Pierre Arnot, a spus prizonierul. 

Se uita drept înainte. Avea bărbia acoperită cu ţepi gri și era 
nepieptănat. Trebuie să fi avut, după estimarea lui Gamache, 
cam șaptezeci și cinci de ani. Vârsta corectă și chiar, în mare, 
aceeași conformație. 

Dar nu era omul care trebuia. 

— De când ești aici? l-a întrebat Gamache pe șeful gardienilor. 

— De șase luni. 

— Și tu? s-a întors el spre celălalt gardian, care a părut 
surprins de întrebare. 

— De patru luni, domnule. Am fost unul dintre studenţii 
dumneavoastră la Academia de poliţie, dar am renunţat. Am 
primit serviciul ăsta. 

— Vino cu mine, i-a spus Gamache gardianului mai tânăr. 
Condu-mă. 

— Plecațţi? l-a întrebat șeful gardienilor. 

Gamache a privit înapoi. 

— Du-te la director. Spune-i că am fost aici. Spune-i că știu. 

— Că știți ce? 

— O să înţeleagă el. Și dacă tu nu înţelegi la ce mă refer, 
înseamnă că nu ești băgat în asta - Gamache l-a cercetat pe 
șeful gardienilor -, așa că sfatul meu este să mergi la biroul 
directorului și să-l arestezi. 

Șeful gardienilor s-a uitat la Gamache fără să înţeleagă. 

— Du-te! a strigat Gamache, iar bărbatul s-a întors pe călcâie 
și a plecat. 


VP - 362 


— Tu nu. 

Gamache l-a prins de braț pe tânărul gardian. 

— Închide-l aici - a arătat el spre prizonier - și vino cu mine. 

Tânărul a făcut ce i s-a ordonat și l-a urmat pe Gamache, care 
se îndrepta spre coridor. 

— Ce se întâmplă, domnule? l-a întrebat gardianul, 
străduindu-se să ţină pasul cu inspectorul-șef. 

— Tu ești aici de patru luni, colegul tău de șase. Dar ceilalţi 
gardieni? 

— Cei mai mulţi dintre noi am venit în ultimele șase luni. 

— Deci căpitanul Monette ar putea să nu fie băgat în toată 
povestea asta, a spus Gamache încet. Gândindu-se la toate, 
mergea cu viteză spre poarta din față. 

La ultima ușă, Gamache s-a întors spre tânărul gardian, care 
părea speriat. 

— Sunt pe cale să se întâmple lucruri ciudate, fiule. Dacă 
Monette e și el băgat sau dacă nu-l arestează pe directorul 
închisorii, veţi primi ordine care ţi se vor părea corecte, dar nu 
vor fi. 

— Ce trebuie să fac? 

— Păzește-l pe bărbatul ăla care pretinde că este Arnot. Ține-l 
în viaţă. 

— Am înţeles, domnule. 

— Bine. Vorbește cu încredere, poartă-te ca și când știi bine 
ce faci. Și nu face nimic din ce știi în inima ta că este greșit. 

Tânărul s-a îndreptat. 

— Cum te cheamă? 

— Cohen, domnule. Adam Cohen. 

— Ei bine, domnule Cohen, aceasta este o zi aparte pentru noi 
toţi. De ce n-ai reușit să termini Academia? Ce s-a întâmplat? 

— Am picat examenele de științe. 

A făcut o pauză. 

— De două ori. 

Gamache a zâmbit, ca să-i dea încredere. 

— Din fericire, astăzi n-o să fii întrebat nimic din partea de 
științe. Trebuie doar să-ţi foloseşti propriul discernământ. Nu 
contează ce ordine vor fi date, trebuie să le execuţi doar pe cele 
despre care știi că sunt corecte. Ai înţeles? 

Băiatul a dat din cap, cu ochii mari. 


VP - 363 


— Când o să se termine totul, o să mă întorc să vorbesc cu 
tine despre Sûreté și despre Academie. 

— Am înţeles, domnule. 

— O să fie bine, a spus Gamache. 

— Am înţeles, domnule. 

Dar niciunul dintre ei nu o credea pe de-a-ntregul. 

La ușă a fost un moment de teamă, când inspectorul-șef 
Gamache i-a întins gardianului biletul și și-a așteptat arma. Dar 
în cele din urmă a primit Glock-ul înapoi și a plecat repede spre 
mașină. Nu mai putea afla nimic aici. 

Pierre Arnot era aproape sigur mort. Ucis acum șase luni, așa 
că omul acela îi luase locul. Arnot nu putea vorbi, fiindcă era 
mort. Înlocuitorul lui nu putea vorbi pentru că nu știa nimic. Și 
orice gardian care l-ar fi putut recunoaște pe Arnot fusese 
transferat. 

Dispariţia lui Arnot i-a spus Șefului un lucru foarte important. 
Anume faptul că Pierre Arnot a fost, odată, în centrul a ceea ce 
se întâmpla, orice ar fi fost lucrul ăsta, dar devenise inutil. 

Altcineva îi luase locul. Și Gamache știa cine era persoana 
aceea. 

S-a urcat în mașină și și-a verificat e-mailurile. Era un mesaj 
de la zoo. 

Georges Renard, acum premierul Quebecului, studiase 
ingineria civilă în anii '70, la Școala Politehnică. Primul lui loc de 
muncă fusese la Les Services Aqueduct, în nordul îndepărtat al 
Quebecului. 

Asta era. Legătura dintre Aqueduct și Renard. Dar numele lui 
Arnot de ce fusese conectat cu Aqueduct? 

Gamache a citit mai departe. Primul loc de muncă al lui 
Renard fusese în La Grande, unul dintre cele mai mari proiecte 
de inginerie din lume, la vremea aceea. Construirea uriașului 
baraj de hidrocentrală. 

Deci asta era. Legătura dintre Pierre Arnot și Georges 
Renard. În tinereţe, lucraseră în aceeași zonă. Unul apărând 
ordinea în rezervaţia Cree, iar celălalt construind barajul care 
urma să distrugă rezervaţia. 

Aici se întâlniseră pentru prima dată? Era posibil ca planul să 
fi fost pus pe picioare chiar atunci? Stătuse patruzeci de ani în 
așteptare? Acum un an aproape că reușise un complot care ar fi 
trebuit să prăbușească același baraj de hidrocentrală. Dar 


VP - 364 


Gamache îl oprise, îi dusese în fabrica aia pe el, pe Beauvoir și 
pe atâţia alţii. 

lar acum piesele începeau să se adune. Cum de au știut 
atentatorii exact unde să lovească barajul acela uriaș? Pe 
inspectorul-șef îl sâcâise mereu faptul că băieţii ăia tineri, cu 
camioanele lor pline cu explozibil, fuseseră în stare să meargă 
atât de departe și să găsească singurul punct slab într-o 
structură monolitică. 

De asta reușiseră. 

Georges Renard. Acum premierul Quebecului, dar pe atunci 
un tânăr inginer. Dacă Renard știa cum să ridice un baraj, atunci 
știa și cum să-l doboare. 

Pierre Arnot, pe atunci un poliţist din rezervaţia Cree, aflat pe 
drumul cel bun ca să devină superintendentul-șef al Poliţiei, 
crease furia și disperarea necesare care să determine doi tineri 
Cree să ia parte la un act îngrozitor de terorism local. lar Renard 
le furnizase informații vitale. 

Și aproape că reușiseră. 

Dar în ce scop? De ce ar vrea liderul ales al provinciei nu doar 
să distrugă barajul care le furniza curent, dar și să șteargă de pe 
faţa pământului orașe și sate din josul fluviului, omorând mii de 
oameni? 

In ce scop? 

Gamache sperase că ar putea să-i spună Arnot. Dar mai mult 
decât de ce, Gamache avea nevoie să știe care era următoarea 
țintă. Care era planul lor B? Gamache știa două lucruri. Avea să 
fie în curând și avea să fie uriaș. 

Armand Gamache a simţit în capul pieptului o senzaţie de 
greață. 

Contractele de reparație a tunelurilor, podurilor și pasajelor 
nu fuseseră duse la îndeplinire. Ani și ani la rând. Miliarde de 
dolari fuseseră alocați și transferați în buzunarele unora, în timp 
ce infrastructura rutieră se deteriora până în punctul în care 
avea să cedeze. 

Inspectorul-șef Gamache era aproape sigur că planul viza 
grăbirea acelui colaps. Demolarea unui tunel. A unui pod. A unei 
uriașe intersecţii cu ieșiri suspendate. 

Dar în ce scop? 

Gamache a trebuit să-și amintească din nou că, în momentul 
ăsta, motivul era mult mai puţin important decât ţinta. Atacul 


VP - 365 


era iminent, știa asta. Aproape sigur era o chestiune de ore. 
Presupunea că ţinta este în Montreal, dar putea fi la fel de bine 
și în Quebec City. In capitală. De fapt, putea fi oriunde în 
Quebec. 

A mai primit un mesaj de la zoo. De data asta, de la Jérôme 
Brunel. 

Audrey Villeneuve lucra la Ministerul Transporturilor din 
Montréal. Functionară. 

S-a gândit un moment înainte de a scrie răspunsul. Doar două 
cuvinte. L-a trimis, a pornit mașina și a lăsat penitenciarul în 
urmă. 

e 

— Granby Zoo? a întrebat Lambert. Au intrat prin arhivele 
grădinii zoologice. l-am prins. 

Prin difuzorul telefonului din biroul lui, Sylvain Francoeur 
auzea tac, ţac, țac - inspectorul-șef Lambert lovea tastele. 
Alerga cu pași repezi după intruși. 

A scos difuzorul din funcţiune, căci Tessier a intrat în biroul 
lui. 

— Eram pe drum spre sat, când am prins semnalul de la 
mobilul și mașina lui Gamache. 

— A plecat din sat? 

Tessier a dat din cap. S-a dus la UTS. Am ajuns acolo acum 
câteva minute, dar l-am ratat. 

Francoeur a sărit din scaun. 

— A intrat? 

Urla atât de tare la Tessier, încât simţea cum i se spintecă 
pielea de pe gât. Aproape că se aștepta să-și vomite carnea 
peste imbecilul din faţa lui. 

— Nu ne aşteptam să plece din sat, a spus Tessier. De fapt, 
am crezut că a dat mașina și telefonul altcuiva, ca momeală, ca 
să ne atragă în altă parte, dar apoi ne-am dat seama că mașina 
este la UTS. Am accesat camerele de supraveghere și am văzut 
că este Gamache. 

— Ești un mare prost. 

Francoeur s-a aplecat peste birou. 

— A aflat? 

Francoeur se uita la el și Tessier a simţit cum i se oprește 
inima pentru câteva clipe. A dat din cap. 


VP - 366 


— Știe că bărbatul de la USI nu este Arnot. Dar asta n-o să-l 
aducă mai aproape. 

Tessier însuși se ocupase de Arnot, în felul în care Arnot ar fi 
trebuit să se ocupe el însuși de sine, cu ani în urmă. Un glonţ în 
cap. 

— Și unde este Gamache acum? a întrebat Francoeur. 

— Vine spre Montréal, domnule. Se îndreaptă spre podul 
Jacques Cartier. Îl urmărim. Nu o să-l pierdem. 

— Sigur că n-o să-l mai pierdeţi, băga-mi-aș! a izbucnit 
Francoeur. Nu vrea să fie pierdut. Vrea să-l urmărim. 

Se îndreaptă spre podul Jacques Cartier, spre capătul de est al 
Montr&alului, s-a gândit Francoeur, cu mintea alergând. Ceea ce 
înseamnă că, probabil, vine incoace. Ești atât de curajos, 
Armand? Sau atât de prost? 

— Mai este ceva, domnule, a spus Tessier, uitându-se în 
carnetul lui, fără să îndrăznească să privească în ochii aceia 
ucigători. Cuplul Brunel nu este în Vancouver. 

— Sigur că nu sunt. 

Francoeur a pornit din nou difuzorul telefonului. 

— Lambert? Sunt Francoeur. Doctorul Jérôme Brunel este cel 
care ne-a spart rețeaua. 

Din partea cealaltă s-a auzit vocea subţirică a lui Lambert. 

— Nu, domnule. Nu-i Brunel. El a declanșat alarma acum vreo 
câteva zile, nu-i așa? 

— Așa e, a spus Francoeur. 

— Ei bine, persoana pe care o vânez eu este mult mai 
șmecheră. Poate că Brunel este unul dintre hackeri, dar cred că 
știu cine este celălalt. 

— Cine? 

— Agenta Yvette Nichol. 

— Cine? 

— A lucrat cu Gamache pentru o vreme, apoi el a concediat-o. 
A trimis-o la subsol. 

— Staţi așa, o știu, a spus Tessier. Aia din camera de 
monitorizare. Cretina aia ciudată. 

— Ea e, a spus Lambert. 

În timp ce vorbea, i se auzeau încă degetele pe tastatură. 
Alergând-o pe agenta Nichol, s-o pună la pământ. 

— Am adus-o aici, la Criminalitate Infracţională, dar nu a 
rezistat. Era prea defectă. Am trimis-o înapoi. 


VP - 367 


— Ea e? a întrebat Francoeur. 

— Așa cred. 

— Ne întâlnim la subsol. 

— Am înţeles, domnule. 

— Să afli unde se duce Gamache, i-a spus Francoeur lui 
Tessier, în timp ce se îndrepta spre ușă. Era posibil ca oamenii 
lui Gamache să fi lucrat chiar din sediul central al Poliţiei? Să fi 
fost aici tot timpul, chiar sub nasul lor? În subsol? Asta ar explica 
viteza incredibilă pe care o aveau. 

lar Gamache, ascuns în satul ăla, fusese momeala. 

Da, s-a gândit Francoeur în timp ce cobora la subsol, era tipul 
de mișcare curajoasă de care ar fi fost atras orgoliul lui 
Gamache. 

Inspectorul Lambert se afla deja în faţa ușii încuiate de la 
subsol, când a sosit și superintendentul-șef Francoeur, împreună 
cu doi agenţi masivi. 

Francoeur a tras-o pe Lambert câţiva pași mai încolo și a 
întrebat-o în șoaptă: 

— Ar putea fi înăuntru? 

— Este posibil, a răspuns Lambert. 

Francoeur s-a întors spre cei doi agenți. 

— Dărâmaţi ușa. 

Unul dintre ei și-a scos arma, în timp ce colegul lui a lovit. S-a 
auzit un zgomot puternic și ușa a zburat din țâțâni, lăsând să se 
vadă o cămăruță ticsită cu monitoare, tastaturi, terminale, 
ambalaje de bomboane, coji mucegăite de portocale, cutii goale 
de suc. Dar nimic altceva. 

Lambert s-a așezat la birou și a apăsat câteva taste. 

— Nimic. Nu a lucrat de aici. Dar stai să mai încerc ceva. A 
pornit rapid pe coridor, îndreptându-se spre o altă ușă, pe carea 
descuiat-o și l-a chemat să vadă. 

— Ce-ar trebui să văd aici? a întrebat Francoeur. 

— Echipamente vechi confiscate de la hackeri. Camera ar fi 
trebuit să fie plină. 

Nu era. 

— Ce lipsește? 

— Antene de satelit, cabluri, terminale, monitoare, a spus 
Lambert, cercetând încăperea aproape goală. Rahatul ăla cu 
ochi... A dus-o mintea. 

— Adică îmi spui că ar putea fi oriunde? a întrebat Francoeur. 


VP - 368 


— Oriunde, însă probabil într-un loc unde are nevoie de 
antenă de satelit ca să se conecteze la internet. A luat una de- 
aici, a spus Lambert. 

Francoeur știa unde este locul ăsta. 

e 

Doctorul Brunel și agenta Nichol au copiat datele pe un 
dispozitiv portabil de stocare și au împachetat toate 
documentele. 

— Haide, agent Nichol, a chemat-o din pragul uşii 
superintendentul Brunel. 

— Doar o clipă. 

— Acum! s-a răstit Thérèse Brunel. 

Nichol stătea cocoțată pe scaunul ei, gata de plecare. Dar mai 
avea un singur lucru de făcut. Ştia că vin și o să caute în 
computerul ei. Și, atunci când o vor face, vor găsi un mic dar. Cu 
ultimele apăsări de taste și-a plantat bomba informatică. 

— Luaţi de-aici, tâmpiţilor! a spus ea, deconectându-se. Nu va 
ține câinii legaţi, dar o să le ofere o surpriză neplăcută atunci 
când vor ajunge. i 

— Grăbește-te! a strigat-o din ușă superintendentul Brunel. In 
vocea ei nu era nici urmă de panică, suna doar poruncitor. 

Doctorul Brunel și Gilles plecaseră deja, iar vechea școală era 
pustie. În afară de Nichol. Ea oprise toate computerele și le 
aruncase o ultimă privire. Îi erau atât de apropiate, încât îi 
deveniseră o familie zilele astea. Tatăl ei, deși era mândru de 
ea, nu o înţelegea. Rudele o considerau ciudată, o prezenţă 
stânjenitoare. 

Și, ca să fie sinceră, așa credea și ea despre ei. Despre 
oricine. 

Dar înțelegea computerele. Și ele pe ea. Viaţa cu ele era 
simplă. Fără discuţii, fără certuri. Ele o ascultau și făceau ce le 
cerea. 

lar vechiturile astea abandonate de alţii, considerate inutile, o 
făcuseră atât de mândră. Dar acum era timpul să plece și să le 
lase în urmă. Superintendentul Brunel a ţinut ușa deschisă și 
Nichol s-a grăbit să iasă. În spatele ei, Thérèse Brunel a încuiat. 
Era ridicol să presupună că o yală veche putea opri ce venea 
spre ei, dar era o aroganță reconfortantă. 

Au coborât panta spre casa lui Emilie Longpre. Acesta fusese 
scurtul e-mail al lui Gamache. 


VP - 369 


La Emilie. Și știuseră ce înseamnă. 

Plecaţi. leșiți de-acolo. Nu erau nicăieri în siguranţă, dar cel 
puţin aici era un loc plăcut unde să stai și să aștepți. 

Veneau. Thérèse Brunel știa asta. O știau cu toții. Veneau aici. 

e 

S-a auzit un bipăit electronic și Lambert și-a verificat mesajul. 

Charpentier a pierdut-o. 

Lambert se aștepta ca superintendentul-șef să explodeze și a 
fost surprinsă când acesta s-a mulţumit să dea din cap. 

— Nu mai contează. 

Francoeur a plecat în grabă înapoi, pe culoar, spre lift. 

Unde este Gamache? i-a dat el un mesaj lui Tessier. 

Podul Jacques Cartier. Să-l monitorizez în continuare? 

Nu. Asta vrea. Vrea să ne distragă. El e momeala. 

l-a dat instrucțiuni lui Tessier, apoi s-a întors pentru puţin 
timp în biroul lui. Dacă Gamache se îndrepta spre sediul central 
al Poliţiei, nu voia să-l găsească așteptându-l. Era aproape clar 
ce voia Gamache. Știa că a fost urmărit și voia să-i facă să 
rămână cu ochii pe el. Să nu li se abată privirile spre sud. Spre 
sătucul ăla atât de bine ascuns. 

Și găsit acum. 

e 

— Cred că mai bine nu, Jérôme, a spus Thérèse când soțul ei 
a vrut să pregătească focul în cămin. 

El s-a oprit și a dat din cap, apoi i s-a alăturat pe canapea și 
au privit împreună spre ușă. Draperiile din faţă erau trase și 
luminile aprinse. Nichol stătea în fotoliu, privind și ea spre ușă. 

— Ce-ai mai făcut acolo, la final? a întrebat-o Therese pe 
Nichol. 

— Ha? 

— La computerul tău, când încercam să te scot de-acolo, să 
plecăm. Ce făceai? 

— Oh, nimic. 

A fost rândul lui Jérôme să se uite fix la tânără. 

— Ai făcut ceva în computer? 

— Am instalat o bombă, a spus ea, sfidătoare. 

— O bombă? a întrebat-o Therese și, când s-a întors spre soțul 
ei, l-a văzut zâmbind și cercetând-o atent pe agenta Nichol. 

— Se referă la o bombă informatică, nu? 

Nichol a dat din cap. 


VP - 370 


— Este un fel de combinaţie între un supervirus și o bombă cu 
ceas, i-a explicat Jérôme. Programată să facă ce anume? a 
întrebat-o, la rândul lui, pe Nichol. 

— Nimic bun, a răspuns ea, provocându-l s-o certe. 

Dar Jérôme Brunel s-a mulțumit să zâmbească și a dat din 
cap. 

— Aș vrea să mă fi gândit și eu la asta. 

S-a lăsat din nou tăcerea și toţi trei și-au întors iar privirile 
spre draperiile trase și spre ușa încuiată. 

Doar Gilles stătea cu spatele la intrare. Se uita afară, pe 
ferestrele care dădeau în spate. Acolo, draperiile nu fuseseră 
trase și Gilles putea vedea grădina acoperită cu zăpadă și 
pădurea. Și copacii înalţi, care îi vorbeau în șoaptă. Liniștindu-l. 
lertându-l. 

A continuat să se uite spre pădure și atunci când pe veranda 
din faţă s-au auzit primii pași. Scârţăitul cizmelor pe zăpada 
tare. 

Au văzut o umbră trecând prin faţa draperiilor. Apoi pașii s-au 
oprit la ușă. Și au auzit un ciocănit. 


VP - 371 


Treizeci și șapte 


Armand Gamache a tras mașina pe aleea din faţa căsuţei. De 
streșini atârnau luminiţe de Crăciun și pe ușa din faţă fusese 
prinsă o coroană. Toate decoraţiunile de Crăciun erau la locul 
lor. Lipseau doar starea de bine și bucuria. Gamache se întreba 
dacă resemnarea era vizibilă și pentru cineva care nu știa ce 
suferinţă este în această casă. 

A sunat la ușă. Și a așteptat. 

e 

Superintendentul Thérèse Brunel s-a îndreptat spre ușă. Avea 
spatele drept și privirea hotărâtă. Și-a dus arma la spate și a 
deschis ușa. 

Pe verandă stătea Myrna Landers. 

— Trebuie să veniţi la mine, a spus ea repede, uitându-se de 
la Therese la cei adunaţi în spatele ei. Grăbiţi-vă. Nu știm când 
ajung. 

— Cine? a întrebat-o Jérôme. 

Se aplecase să-l prindă pe Henri de zgardă. 

— Cei de care vă ascundeţi. Aici o să vă găsească, dar poate 
n-o să caute și la mine. 

— Ce te face să crezi că ne ascundem? a întrebat Nichol. 

— De ce aţi fi venit aici? i-a întrebat Myrna, la rândul ei, 
devenind tot mai nerăbdătoare. Nu păreți să fiți în vacanţă și în 
niciun caz n-aţi venit la shopping. Când v-am văzut lucrând 
toată noaptea în vechea școală, apoi aducând aici cutiile cu 
documente, ne-am gândit că ceva nu-i în regulă. 

A cercetat chipurile celor din faţa ei. 

— Am avut dreptate, nu-i așa? O să vă găsească aici. 

— Îţi dai seama ce oferi? a întrebat-o Thérèse. 

— Un loc sigur, i-a răspuns Myrna. Cine nu are nevoie de asta 
măcar o dată în viață? 

— Cei care ne caută pe noi nu vin pentru o tacla, a spus 
Therese, uitându-se în ochii Myrnei. Nu intenţionează să 
negocieze, nici măcar nu vor să ne amenințe. Vor să ne ucidă. Și 
te vor ucide și pe tine, dacă ne găsesc în casa ta. Mă tem că nu 
există un loc sigur. 


VP - 372 


Voia s-o facă pe Myrna să înţeleagă. Dar femeia stătea în faţa 
ei, în mod evident înspăimântată, dar hotărâtă. Ca unul dintre 
Burghezii din Calais“, s-a gândit Thérèse, sau ca băieţii ăia din 
vitralii. 

Myrna a dat din cap cu hotărâre. 

— Armand nu v-ar fi adus aici dacă nu s-ar fi gândit că o să vă 
apărăm. El unde este? 

S-a uitat curioasă prin cameră. 

— li atrage în altă parte, a spus Nichol, înțelegând în sfârșit de 
ce Șeful alesese să-și ia mașina și telefonul mobil, deși era clar 
că va fi urmărit. 

— Și o să funcţioneze? a întrebat Myrna. 

— Poate, pentru o vreme, a spus Thérèse. Dar tot vor veni 
după noi. 

— Așa ne-am gândit și noi. 

— Noi? 

Myrna s-a întors să se uite spre stradă și Therese i-a urmărit 
privirea. Pe cărarea înzăpezită stăteau Clara, Gabri, Olivier și 
Ruth cu Roșa. 

Era capătul drumului. 

— Veniţi, a spus Myrna. 

Și au mers cu ea. 

e 

— Bonjour. Mă cheamă Armand Gamache. Lucrez pentru 
Sûreté du Québec. 

A vorbit blând. Nu în șoaptă, dar cu tonul destul de jos pentru 
ca fetele pe care le vedea uitându-se la el de pe coridor, din 
spatele tatălui lor, să nu-l poată auzi. 

Gaétan Villeneuve părea terminat. Stătea în picioare pentru 
că, dacă ar fi căzut, ar fi aterizat pe copiii lui. Fetele nu erau 
încă adolescente. Il priveau cu ochii măriţi. Gamache se întreba 
dacă vestea pe care venise să le-o aducă îi va ajuta sau le va 
face mai mult rău. Sau dacă va face vreo încreţitură pe oceanul 
lor de durere. 

— Ce vrei? a întrebat domnul Villeneuve. 


S7 Les Bourgeois de Calais, în franceză, este una dintre cele mai cunoscute sculpturi 
ale lui Auguste Rodin, care comemorează un episod din timpul Războiului de O sută 
de Ani. (N.t.). 


VP - 373 


Nu voia să-l provoace. Nu avea destulă energie pentru o 
provocare. Dar nici nu voia să-l lase pe inspectorul-șef să-i 
treacă pragul. 

Gamache s-a aplecat câţiva centimetri spre Villeneuve. 

— Sunt șeful departamentului Omucideri. 

De data asta, ochii lui Villeneuve s-au mărit. L-a cercetat pe 
Gamache și s-a dat la o parte. 

— Ele sunt fetele noastre, Megan și Christianne. 

Gamache a remarcat că Villeneuve nu trecuse încă la 
singular. 

— Bonjour, le-a spus el fetelor, zâmbind. 

N-a fost un zâmbet larg, ci unul cald. Apoi s-a întors spre tatăl 
lor. 

— Putem vorbi între patru ochi? 

— Duceţi-vă afară, la joacă, fetelor, a spus domnul Villeneuve. 

Le vorbise blând. Nu era un ordin, ci o rugăminte pe care ele 
au ascultat-o. Bărbatul a închis ușa și l-a condus pe Gamache 
într-o bucătărie mică, dar primitoare, în spatele casei. 

Era curat, vasele erau spălate, și Gamache s-a întrebat dacă 
Villeneuve făcuse toate astea, să păstreze ordine în casă pentru 
fete, sau fetele făcuseră toate astea, ca să ţină ordine pentru 
tatăl lor îndoliat și pierdut. 

— Cafea? l-a întrebat domnul Villeneuve. Gamache a acceptat 
oferta și, în timp ce era servit, a aruncat o privire prin bucătărie. 

Audrey Villeneuve era peste tot. In aroma de scorțișoară și 
nucșoară pentru prăjiturile de Crăciun pe care trebuie să le fi 
copt, în fotografiile de pe frigider, înfățișând o excursie de 
familie la Disney World, la o zi de naștere. Desenele cu creioane 
colorate fuseseră înrămate. Desene despre care numai un 
părinte știe că sunt opere de artă. 

Aceasta fusese o casă veselă până acum câteva zile, când 
Audrey Villeneuve plecase la serviciu și nu se mai întorsese. 

Villeneuve a pus cafelele pe masă și s-au așezat amândoi. 

— Am niște noutăți pentru dumneata, și niște întrebări, a spus 
Gamache. 

— Audrey nu s-a sinucis. 

Gamache a dat din cap. 

— Nu este încă oficial și s-ar putea să mă înșel... 

— Dar nici dumneata nu crezi, nu? Crezi că Audrey a fost 
ucisă. Cineva i-a făcut-o. Așa zic și eu. 


VP - 374 


— Ai vreo idee cine ar putea fi? 

Gamache a văzut viaţa și ideea unui ţel încolţind din nou în 
acest bărbat. Villeneuve a făcut o pauză de câteva clipe, 
gândindu-se, apoi a scuturat din cap. 

— Se schimbase ceva? Musafiri, telefoane? 

Din nou, Villeneuve a scuturat din cap. 

— Nimic de genul ăsta. Fusese cam nervoasă în ultima vreme. 
De obicei nu era așa. O supăra ceva, dar în ultima ei dimineaţă 
părea mai bine. 

— Ştii de ce era supărată? a întrebat Gamache. 

— Mi-a fost teamă să întreb... 

A tăcut puţin, uitându-se în ceașca de cafea. 

— ... în caz că aș putea fi eu. 

— Avea un spaţiu de lucru și aici, acasă? Un birou? 

— Aici. 

A făcut semn cu capul spre un birouaș din bucătărie. 

— Dar ceilalţi polițiști i-au luat toate hârtiile. 

— Totul? a întrebat Gamache, ridicându-se și îndreptându-se 
spre birou. N-aţi găsit nimic ce ar fi putut ascunde? Pot? a dat el 
din cap, arătând spre birou, iar Villeneuve a încuviinţat. 

— M-am uitat după ce au plecat. Au căutat în toată casa. 

L-a privit pe Gamache cum, expert, răscolește rapid biroul, 
fără să găsească însă nimic. 

— Computerul? a întrebat el. 

— L-au luat. Au spus că aduc totul înapoi, dar n-au făcut-o. Nu 
pare o procedură normală pentru o... a tras aer în piept. 
Sinucidere. 

— Nu este, a confirmat Gamache, întorcându-se la masa din 
bucătărie. Lucra pentru Ministerul Transporturilor, nu? Cu ce se 
ocupa? 

— Introducea rapoartele în computer. Spunea că e chiar 
foarte interesant. Lui Audrey îi plăcea ca lucrurile să fie foarte 
ordonate. Organizate. Când călătoream, ea făcea planurile și 
planurile de rezervă. Obișnuiam să ne distrăm pe seama ei. 

— În ce departament lucra? 

— Contractare. 

Gamache a spus în gând o rugăciune înainte de a trece la 
următoarea întrebare. 

— Ce fel de contracte? 


VP - 375 


— Specificaţii. Când era alocat un contract, compania trebuia 
să raporteze statusul. Audrey introducea aceste date în fișiere. 

— Exista o arie geografică de care era răspunzătoare? 

El a dat din cap. 

— Fiindcă avea vechime, Audrey supraveghea lucrările de 
reparaţii din Montreal. O zonă cu volum mare de lucru. 
Întotdeauna mi s-a părut ironic. Și glumeam pe seama ei. 

— În legătură cu ce? 

— Că, deși lucra la Transporturi, ura să folosească 
autostrăzile, mai ales tunelul. 

Gamache a încercat să se liniștească. 

— Care tunel? 

— Ville-Marie. Trebuia s-o ia pe acolo ca să ajungă la serviciu. 

Gamache a simţit că inima i-o ia la fugă. Asta era. Audrey 
Villeneuve era speriată pentru că știa că nu fuseseră făcute 
reparaţiile la tunel. Ville-Marie mergea pe sub o mare parte din 
Montreal. Dacă se prăbușea, ar fi determinat o reacţie în lanţ la 
metrou și în toată structura subterană a orașului. Ar fi putut lua 
cu el și tot centrul, inima Montrealului. 

Gamache s-a ridicat, dar a fost oprit de mâna lui Gaétan 
Villeneuve, care îl prinsese de brat. 

— Stai un pic. Cine a ucis-o? 

— Incă nu-ţi pot spune. 

— Poţi să-mi spui cel puţin de ce? 

Gamache a scuturat din cap. 

— S-ar putea să fii vizitat în curând de ceilalţi polițiști, care te 
vor întreba despre venirea mea. 

— O să le spun că n-ai fost aici. 

— Nu, nu face asta. Știu deja. Dacă te întreabă, spune-le tot. 
Ce te-am întrebat și ce-ai răspuns. 

— Ești sigur? 

— Da. 

Cei doi bărbaţi s-au îndreptat spre ușă. 

— Pot să-ți spun că soţia ta a murit încercând să oprească 
ceva oribil, pe cale să se întâmple. Vreau ca tu și fetele să știți 
asta. 

A făcut o pauză. 

— Staţi acasă astăzi. Tu și fetele. Nu mergeţi în centru. 

— De ce? Ce o să se întâmple? 

Sângele îi fugise lui Villeneuve din obraji. 


VP - 376 


— Rămâneţi aici, atâta tot, a spus Gamache ferm. 

Villeneuve a cercetat chipul lui Gamache. 

— Dumnezeule, nu crezi că îi poţi opri, nu? 

— Chiar trebuie să plec, domnule Villeneuve. 

Gamache și-a pus haina, dar și-a amintit ceva ce-i spusese 
Villeneuve despre Audrey. 

— Ziceai că soţia dumitale era fericită în acea ultimă 
dimineaţă. Știi de ce? 

— Am presupus că era vorba despre petrecerea de Crăciun de 
la serviciu. Îşi făcuse special o rochie nouă. 

— O însoțeai? 

— Nu. Aveam o convenţie. Ea nu mergea la petrecerea mea 
de Crăciun și eu nu mergeam la a ei. Dar părea nerăbdătoare să 
se ducă. 

Villeneuve părea stânjenit. 

— Ce este? l-a întrebat Gamache. 

— Nimic. Ceva personal. N-are de-a face cu ce s-a întâmplat. 

— Spune-mi. 

Villeneuve l-a privit atent pe Gamache și a părut să-și dea 
seama că nu mai avea nimic de pierdut. 

— Mă întreb numai dacă nu cumva avea o aventură. Nu-i 
adevărat, nu s-a mai întâmplat niciodată, dar toată treaba asta 
cu rochia nouă și toate cele. Nu-și mai făcuse de mult timp o 
rochie. Și părea atât de fericită. Mai fericită decât era cu mine 
de ceva vreme. 

— Spune-mi despre petrecerea asta. Era numai pentru cei de 
la birou? 

— În mare parte. Venea mereu și ministrul Transporturilor, 
dar nu stătea mult. Și anul ăsta erau zvonuri despre un invitat 
special. 

— Cine? 

— Premierul. Mie nu mi se părea așa o mare chestie, dar 
Audrey era foarte încântată. 

— Georges Renard? 

— Oui. Poate de-aia își făcuse rochia. Voia să-l impresioneze. 

Villeneuve s-a uitat la fete, care făceau un om de zăpadă în 
curticica din faţa casei. Armand i-a strâns mâna, le-a făcut semn 
de rămas-bun fetelor și s-a urcat în mașină. 

A rămas acolo pentru un moment, adunând laolaltă toate 
informaţiile. Bănuia că ţinta era tunelul Ville-Marie. 


VP - 377 


Aproape sigur, atunci când introdusese raportul, Audrey 
Villeneuve își dăduse seama că ceva era în neregulă. După ani și 
ani de lucru cu contractele de reparaţii, știa diferenţa dintre o 
treabă bine făcută și una prost făcută. Sau nefăcută. 

Este foarte posibil să se fi făcut că nu vede, ca atâţia dintre 
colegii ei. Până când nu mai rezistase. Și atunci ce făcuse 
Audrey Villeneuve? Era organizată, disciplinată. Adunase dovezi 
înainte de a spune ceva. 

Și, în procesul ăsta, găsise lucruri pe care n-ar fi trebuit să le 
găsească. Lucruri mai rele decât neglijenţe intenționate, decât 
corupţie, decât reparaţii absolut necesare care nu fuseseră 
făcute. 

Găsise indicii despre un plan care grăbea colapsul. 

Și atunci ce făcuse? Mintea lui Gamache alerga, în timp ce 
punea lucrurile laolaltă. Ce ar face o funcţionară de la jumătatea 
ierarhiei care găsește semne de corupţie masivă și o 
conspirație? Se duce la șeful ei. Și, când acesta nu o crede, se 
duce la șeful șefului. 

Și totuși, nimeni nu ia nicio măsură. 

Asta i-ar explica stresul. Și nervozitatea. lar fericirea ei de la 
sfârșit? 

Audrey Villeneuve, organizatoarea, avea un Plan B. își făcuse 
o rochie nouă pentru petrecerea de Crăciun, ceva ce ar putea fi 
remarcat de un politician în vârstă. Ar fi defilat prin faţa lui, ca 
din întâmplare. Poate că ar fi flirtat un pic, poate că ar fi încercat 
să-l atragă de partea ei. 

Și atunci urma să-i spună ce descoperise. Premierul Renard ar 
fi crezut-o. Era sigură de asta. 

Da, și-a spus Gamache pornind mașina și îndreptându-se spre 
centrul Montrâalului, Renard trebuie să fi știut că îi spune 
adevărul. 

După câteva străzi, s-a oprit la o cabină telefonică. 

— Casa Lacoste, s-a auzit o voce subțirică. Sunt Melanie. 

— Mama este acasă, te rog? 

Te rog, a implorat Gamache. Te rog. 

— Un moment, s'il vous plaît. 

A auzit un strigăt: 

— Mama. Mama. Téléphone. 

Câteva secunde mai târziu a auzit vocea inspectorului 
Lacoste. 


VP - 378 


— Oui? 

— Isabelle, nu pot să vorbesc prea mult. Tinta este tunelul 
Ville-Marie. 

— Oh, Dumnezeule! a venit răspunsul, abia auzit. 

— Trebuie să-l închidem, acum. 

— Am înţeles. 

— Încă ceva, Isabelle. Mi-am înaintat demisia. 

— Da, domnule. Le spun și celorlalţi. Vor dori să știe. 

— Mult succes, a spus el. 

— Și dumneata? Unde te duci? 

— Mă întorc la Three Pines. Am lăsat ceva acolo. 

A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou. 

— Poţi să-l găsești pe Jean-Guy, Isabelle? Să te asiguri că e 
bine astăzi? 

— O să mă asigur că e departe de ceea ce urmează să se 
întâmple. 

— Merci. 

A pus receptorul în furcă, apoi a sunat-o pe Annie ca s-o 
avertizeze să nu se ducă în centru și a urcat în mașină. 

e 

Sylvain Francoeur stătea pe scaunul din spate al SUV-ului 
negru. Tessier era așezat lângă el. Francoeur vedea în 
retrovizoare o dubă neînregistrată, în care erau doi agenţi și 
echipamentul de care aveau nevoie. 

Francoeur se bucurase să iasă din oraș, dat fiind ce urma să 
se întâmple. Departe de necazuri și departe de orice învinuire 
posibilă. Nimic din toate astea nu vor fi asociate cu el, dacă va 
ajunge la timp în sat. 

Era aproape să se întâmple. 

— Gamache nu s-a dus la sediu, a șoptit Tessier, verificându- 
și telefonul. A fost urmărit până la capătul estic al Montrealului. 
La casa familiei Villeneuve. Să-l ridicăm? 

— De ce să ne mai deranjăm? 

Pe chipul lui Francoeur a apărut un zâmbet. Era perfect. 

— Am cercetat locul. N-o să găsească nimic acolo. Și-a irosit și 
puţinul timp care i-a mai rămas. Crede că-l urmărim. Lasă-l să 
creadă. 

Tessier nu reușise să găsească satul Three Pines pe nicio 
hartă, dar nu mai avea nicio importanță. Știau cu aproximaţie 
cam pe unde este, după locul unde se pierdea mereu semnalul 


VP - 379 


lui Gamache. Dar „cu aproximaţie” nu era destul de bine pentru 
prudentul Francoeur. Nu avea nevoie de întârzieri sau factori- 
surpriză. Așa că găsise o certitudine. Pe cineva care să știe unde 
poate fi găsit sătucul. 

Cu o față impasibilă, Jean-Guy Beauvoir ţinea strâns volanul, 
îndreptându-se drept spre satul Three Pines. 

e 

Olivier s-a uitat pe fereastră. Geamul de la mansarda Myrnei 
avea vedere panoramică peste sat, peste cei trei pini uriași și în 
sus, pe drumul principal spre ieşirea din Three Pines. 

— Nimic, a spus el și s-a întors lângă Gabri, care și-a pus 
mâna uriașă pe genunchiul firav al lui Olivier. 

— Am anulat repetiţia pentru cor, a spus Gabri. Probabil că n- 
ar fi fost nevoie. Cel mai bine este să-ţi urmezi programul ca de 
obicei. 

S-a uitat spre Olivier. 

— Se poate s-o fi ratat. 

— E o ea? a întrebat Nichol. 

După o clipă de surprindere și o pauză încordată, Gabri a râs. 

— Bună fată, a spus Ruth. 

Apoi s-a lăsat iar liniștea. Așteptarea atârna greu. 

— Haideţi să vă spun o poveste, a început Myrna, trăgându-și 
scaunul mai aproape de sobă. 

— Nu avem patru ani, i-a tăiat-o Ruth, dar a luat-o pe Rosa în 
poală și s-a întors spre Myrna. 

Olivier și Gabri, Clara, Gilles și agenta Nichol și-au mutat cu 
toţii scaunele mai aproape, formând un cerc în fața căldurii 
focului. Jérôme Brunel s-a apropiat și el, dar Therese a rămas la 
fereastră, uitându-se afară. Henri s-a culcat lângă Ruth, privind- 
o pe Rosa. 

— Este o poveste cu fantome? a întrebat Gabri. 

— Oarecum, a răspuns Myrna. 

A luat de pe măsuţa joasă un plic gros. Pe el se aflau, scrise 
cu litere de mână foarte îngrijit, două cuvinte: Pentru Myrna. 

Pe măsuţță mai era un plic identic. Pe el scria: Pentru 
inspectorul Isabelle Lacoste. Vă rog înmânați personal. 

Myrna le găsise aruncate în cutia ei poștală, în dimineața 
aceea, devreme. După cafea, îl citise pe cel adresat ei. Dar 
plicul pentru Isabelle Lacoste rămăsese sigilat, deși bănuia că și 
acela conţine exact același lucru. 


VP - 380 


— A fost odată ca niciodată, un fermier sărac și cu nevasta 
lui, și amândoi se rugau să aibă copii, a început Myrna. 
Pământul lor era sterp și așa părea să fie și femeia. Atât de 
disperată a fost nevasta fermierului să aibă și ea copii, încât a 
făcut tot drumul până la Montreal, la capelă, ca să-l viziteze pe 
Fratele Andre. S-a târât în genunchi pe treptele nesfârșite de 
piatră, spunând neîncetat Ave Maria... 

— Barbar, a bombănit Ruth. 

Myrna s-a oprit ca s-o scruteze pe bătrâna poetă. 

— Fii atentă. Lucrul ăsta e important mai încolo. 

Ruth (sau Rosa) a murmurat: „Drac, drac, drac”, dar au 
ascultat mai departe. 

— Și s-a petrecut un miracol, a reluat Myrna. Opt luni mai 
târziu, la o zi după ce a murit Fratele Andre, în micuța fermă din 
mijlocul Quebecului s-au născut cinci bebeluși, aduși pe lume de 
o moașă și de însuși fermierul tată. La început au avut un șoc 
îngrozitor, dar apoi fermierul și-a luat fetele în braţe și a 
descoperit o iubire cum nu mai încercase până atunci. La fel și 
nevasta lui. lar asta a fost ultima zi fericită. 

— Vorbești despre cvintuplele Ouellet, a spus Clara. 

— Zici tu? a întrebat-o Gabri. 

— A fost chemat doctorul, a spus Myrna, cu vocea ei 
melodioasă și calmă. Dar el nu s-a deranjat să iasă prin viscol 
pentru o femeie sărmană și murdară, care urma să-i plătească 
în napi turcești, dacă ar fi fost și ăia. Și-a văzut de somnul lui și 
a lăsat treaba pe seama moașei. Insă a doua zi de dimineaţă, 
când a auzit că erau cvintuple și că erau toate în viaţă și 
sănătoase, s-a dus el însuși până acolo. Și-a făcut și poze cu 
fetele. 

Myrna s-a oprit și s-a uitat la cei strânși în jurul ei, privindu-i 
pe toţi în ochi. Avea vocea joasă, de parcă îi chema la vreo 
conspirație. 

— În ziua aceea s-au născut mai mult decât niște cvintuple. S- 
a născut și un mit. Și împreună cu el, a mai înviat ceva. Ceva cu 
o coadă lungă și întunecată. 

Vocea Myrnei curgea domol și s-au aplecat cu toţii în faţă. 

— S-a născut o crimă. 


VP - 381 


Armand Gamache gonea prin tunelul Ville-Marie. Se gândise 
să n-o ia pe acolo, dar era cea mai rapidă cale spre podul 
Champlain și apoi spre ieșirea din Montréal, către Three Pines. 

În timp ce conducea prin tunelul lung și întunecat, a observat 
crăpăturile. Dalele lipsă și barele de fier forjat rămase la vedere. 
Cum putuse să conducă de atâtea ori pe aici și să nu observe? 

A ridicat piciorul de pe acceleraţie și mașina a încetinit până 
când ceilalți șoferi au început să-l claxoneze. Să facă tot felul de 
semne, în timp ce treceau pe lângă el. Dar abia dacă i-a 
observat. Mintea lui revedea discuţia cu domnul Villeneuve. 

A apucat pe prima ieșire și a găsit un telefon într-o cafenea. 

— Bonjour, s-a auzit o voce blândă, ostenită. 

— Domnule Villeneuve, sunt Armand Gamache. 

La celălalt capăt a urmat o pauză. 

— De la Sûreté. Tocmai ce am fost la dumneata. 

— Da, sigur. Nu reţinusem numele. 

— Poliţia a înapoiat mașina soţiei dumitale? 

— Nu. Dar mi-au dat ce au găsit înăuntru. 

— Ceva acte? Vreo servietă? 

— Avea o servietă, dar nu mi-au înapoiat-o. 

Gamache și-a trecut mâna peste faţă și a fost surprins de 
barba care-i crescuse. Nu era de mirare că Villeneuve nu se 
arătase prea nerăbdător să-l invite în casă. Trebuie să fi arătat 
ca un vagabond, cu barba aia gri și cu vânătăi. 

Și-a adunat gândurile. Audrey Villeneuve plănuise să se ducă 
la petrecerea de Crăciun. Era entuziasmată, fericită, poate chiar 
ușurată. În sfârșit, putea spune ce descoperise unui om care 
putea face ceva în legătură cu asta. 

Trebuie să fi simţit o mare alinare. 

Dar își dădea seama că premierul Quebecului nu o va crede 
pe cuvânt, indiferent cât de atrăgătoare era în rochia cea nouă. 

Trebuia să-i aducă niște dovezi. Dovezi pe care le luase cu ea 
la petrecere. 

— Allô?-a strigat Villeneuve. Mai ești acolo? 

— Un moment, te rog, a răspuns Gamache. 

Era aproape. Aproape că avea răspunsul. 

Audrey trebuie să fi avut o poșetă pentru petrecere, nu o 
servietă, un dosar sau un vraf de hârțoage. Deci, cum plănuia 
să-i dea premierului dovezile? 


VP - 382 


Audrey Villeneuve fusese ucisă din cauza a ceea ce aflase sau 
din cauza a ceea ce nu reușise să afle. Acel ultim pas care ar fi 
condus-o la omul aflat în spatele tuturor acestor lucruri. Exact 
cel pe care voia să-l abordeze, premierul Georges Renard. 

— Pot să mă întorc? a întrebat Gamache. Trebuie să văd ce 
avea în mașină. 

— Nu mare lucru, a spus Villeneuve. 

— Trebuie să văd oricum. 

A închis, a trecut iar prin tunelul Ville-Marie, ţinându-și 
respiraţia ca un copil care trece prin cimitir, și în câteva minute 
a ajuns la locuinţa familiei Villeneuve. 

(J 

Jérôme Brunel stătea pe unul dintre brațele fotoliului Myrnei. 
Cu toții se aplecaseră spre ea, atenți, ca să audă povestea. 
Istoria miracolelor, a mitului și a crimei. 

Cu toţii, în afară de Thérèse Brunel. Ea rămăsese la fereastră, 
ascultând vorbele, dar privind afară. Iscodind drumul de intrare 
în sat. 

Soarele strălucea și cerul era senin. O zi perfectă de iarnă. 
Dar undeva, în spatele ei, se ţesea o poveste întunecată. 

— Fetele au fost luate de la mama și tatăl lor pe când erau 
încă mici de tot, a spus Myrna. Erau vremuri în care autorităţile 
nu aveau nevoie de motive, dar, folosindu-l pe bunul doctor 
drept intermediar, au furnizat totuși ca argument faptul că, deși 
erau oameni buni, cei doi Ouellet erau cam înceți la minte. 
Putea fi chiar ceva ereditar. Erau potriviţi să crească vaci și 
porci, dar nu cinci îngerași. Fetele erau un dar de la Dumnezeu, 
ultima minune săvârșită pe pământ de Fratele Andre, deci 
aparţineau întregului Quebec, nu unui fermier sărac lipit 
pământului. Doctorul Bernard a mai insinuat și că familia Ouellet 
primise bani frumoși pentru fete. Și oamenii au crezut. 

Clara s-a uitat la Gabri, care s-a uitat la Olivier, care s-a uitat 
la Ruth. Cu toţii crezuseră că cvintuplele fuseseră vândute de 
lacomii lor părinți. Era o componentă esenţială a basmului. 
Conta nu doar nașterea cvintuplelor, ci și salvarea lor. 

— Cvintuplele făceau senzaţie, a continuat Myrna. În toată 
lumea, oamenii loviți de criză cereau știri despre copilele- 
miracol. Ele păreau dovada existenței binelui în vremuri foarte 
grele. 


VP - 383 


Myrna ţinea în mână plicul cu paginile pe care Armand 
Gamache le așternuse cu migală cu o noapte înainte. De două 
ori. O dată pentru colega lui. Și o dată pentru Myrna. Știa că 
Myrna ţinuse la Constance și merita să știe ce i se întâmplase. 
Nu avea să-i dea un dar de Crăciun, dar îi dăduse în schimb 
paginile acelea. 

— Pentru Bernard și pentru guvern a fost limpede că se putea 
face o avere din fetele astea. De la filme până la obiecte și 
excursii. Cărţi, articole în reviste. Toate relatând vieţile lor 
poleite. 

Myrna bănuia că Armand nu ar fi fost încântat să știe că ea le 
va spune tuturor ce-i scrisese. De fapt, scrisese cuvântul 
„Confidenţial” de-a curmezișul primei file. lar acum ea flecărea 
fără griji despre asta. Dar când văzuse teama de pe fețele lor, 
când simţise gravitatea situaţiei apăsându-i pe umeri, știuse că 
trebuie să le abată minţile de la propriile temeri. 

Și ce altă metodă mai bună putea exista decât o poveste 
despre lăcomie și iubire, deopotrivă falsificată și reală. O 
poveste despre secrete și furie, despre răni dincolo de 
vindecare. Și, în cele din urmă, o poveste despre crimă. Despre 
crime. 

S-a gândit că inspectorul-șef o va ierta. Spera să aibă șansa 
să-i ceară iertare. 

— Și chiar a fost o viaţă poleită pentru cele cinci fetiţe, a 
continuat ea, privind de jur-împrejurul cercului la ochii mari, 
atenţi. Guvernul le-a construit o căsuță perfectă, ca desprinsă 
din cartea cu povești. Cu grădină și gard alb din ţăruși. Ca să-i 
țină afară pe gură-cască. Și ca să le ţină pe fete înăuntru. Aveau 
hăinuţe superbe, profesori privaţi, lecţii de muzică. Aveau jucării 
și prăjituri cu cremă. Aveau totul. Mai puţin intimitate și 
libertate. Asta-i problema cu viaţa poleită. Nimic nu poate crește 
înăuntru. În cele din urmă, ce a fost cândva frumos putrezește. 

— Putrezește? a întrebat Gabri. S-au întors una împotriva 
alteia? 

Myrna s-a uitat la el. 

— Cineva s-a întors împotriva celorlalte, da. 

— Cine? a întrebat Clara în șoaptă. Ce s-a întâmplat? 


VP - 384 


Gamache a parcat pe alee și a ieșit din mașină, gata să 
alunece pe caldarâmul îngheţat. Ușa se deschisese înainte ca el 
să sune și a pășit înăuntru. 

— Fetele sunt la vecini, a spus Villeneuve. 

Era clar că înţelesese importanţa acestei vizite. L-a condus pe 
inspector în aceeași bucătărie unde, pe masă, se aflau două 
poșete, una de zi cu zi și alta de seară, o geantă-plic. 

Fără o vorbă, Gamache a deschis gentuţa. Era goală. A pipăit 
căptușeala, apoi a ridicat-o în lumină. Căptușeala fusese curând 
cusută la loc. De Audrey sau de polițiștii care o 
percheziţionaseră? 

— Te superi dacă descos căptușeala? a întrebat el. 

— Fă ce ai de făcut. 

Gamache a rupt-o și a pipăit de jur-împrejur, dar nu era nimic. 
Dacă fusese ceva acolo, dispăruse. S-a întors spre cealaltă 
geantă și a cercetat-o rapid, dar n-a găsit nimic nici acolo. 

— Asta-i tot ce se găsea în mașina soţiei dumitale? Villeneuve 
a dat din cap. 

— Nu ţi-au înapoiat și hainele? 

— Cele pe care le purta atunci? S-au oferit să mi le dea, dar 
le-am spus să le arunce. N-am vrut să le văd. 

Deși dezamăgit, Gamache nu era surprins. Și el ar fi simţit 
același lucru. Totodată, bănuia că, orice ar fi fost ceea ce 
ascundea, Audrey nu ar fi ţinut lucrul acela în hainele de birou. 
Sau, dacă da, fusese găsit deja. 

— Rochia? a întrebat el. 

— N-am vrut-o nici pe aia, dar a apărut printre celelalte 
lucruri. 

Gamache a privit în jur. 

— Unde este? 

— La gunoi. Probabil că ar fi trebuit s-o dau la vreun târg de 
caritate, dar pur și simplu n-am mai vrut să am de-a face cu 
asta. 

— Mai ai gunoiul? 

Villeneuve l-a condus la pubela de lângă casă, iar Gamache a 
scotocit înăuntru până când a găsit o rochie verde smarald. Cu 
etichetă Chanel pe interior. 

— Nu poate fi asta, a spus el, arătându-i-o lui Villeneuve. Scrie 
că e Chanel. Mi s-a părut că ai spus că Audrey și-a făcut-o 
singură. 


VP - 385 


Villeneuve a zâmbit. 

— Și-a făcut-o. Audrey nu voia să știe ceilalţi că ea face unele 
dintre hainele pe care le purtau, ea sau fetele, așa că le cosea 
pe dinăuntru etichete de designer. 

Villeneuve a luat rochia și s-a uitat la etichetă, dând din cap 
cu mâinile strângând ușor materialul, până când a ajuns să-și 
încleșteze degetele pe el, cu lacrimile șiroind pe faţă. 

După câteva minute, Gamache și-a așezat palma pe mâinile 
lui Villeneuve și a desfăcut strânsoarea. Apoi a întors rochia pe 
dos. 

A pipăit tivul. Nimic. A pipăit mânecile. Nimic. A pipăit tivitura 
gâtului. Nimic. Până când. Până când a ajuns la cusătura scurtă 
de la capătul decolteului semiadânc. Acolo unde se îmbina. 

A luat foarfecă adusă de Villeneuve și a descusut cu grijă 
tivul. Acesta nu era cusut la mașină, ca la restul rochiei, ci făcut 
cu mâna, cu mare grijă. 

A desfăcut materialul și a găsit un memory stick. 


VP - 386 


Treizeci și opt 


Jean-Guy Beauvoir a ieșit de pe autostradă pe un drum 
secundar. Pe scaunele din spate, superintendentul-șef 
Francoeur și inspectorul Tessier se sfătuiau. Beauvoir nu 
întrebase de ce vor să meargă la Three Pines sau de ce îi urma 
duba neînregistrată de la Sûreté. 

Nu-i păsa. 

Era doar șoferul. Făcea ce i se spune. Fără dezbateri. Învăţase 
că, atunci când îi păsase, fusese rănit, și nu mai putea îndura 
altă suferinţă. Nici măcar pastilele nu i-o mai puteau domoli. 

Așa că Jean-Guy Beauvoir a făcut singurul lucru care îi mai 
rămăsese. A renunţat. 

e 

— Dar Constance a fost ultima dintre cvintuple, a spus Ruth. 
Cum se poate să fi fost ucisă de una dintre surorile ei? 

— Ce știi cu adevărat despre morţile lor? a întrebat-o Myrna 
pe Ruth. Tu însăți ai pus la îndoială faptul că prima dintre ele 
care a murit... 

— Virginie, a spus Ruth. 

— ... ar fi căzut accidental pe scările acelea. Ai pus la îndoială 
sinuciderea. 

— Dar a fost o simplă presupunere, a replicat bătrâna poetă. 
Eram tânără și credeam că disperarea e romantică. 

A făcut o pauză, mângâind-o pe Rosa pe cap. 

— Poate că am confundat-o pe Virginie cu mine însămi. 

— Cine te-a rănit cândva, demult / atât de rău, dincolo de 
vindecare, a citat Clara. 

Ruth a deschis gura și, pentru o secundă, prietenii ei chiar s- 
au gândit că ar putea să răspundă la întrebare. Dar buzele 
subțiri au clămpănit, închizându-se. 

— Dacă am presupune că ne-am înșelat în privinţa lui 
Virginie? a întrebat Myrna. 

— Ce mai contează acum? a replicat Ruth. 

Gabri s-a repezit și el. 

— Ar conta dacă Virginie nu ar fi căzut de fapt pe scări. Care 
ar fi fost secretul ei? a întrebat Myrna. 


VP - 387 


— Că nu era moartă? 

Thérèse Brunel s-a întors la loc spre fereastră. Își permisese 
să arunce o privire în încăpere, spre cercul strâns și spre 
povestea cu fantome. Dar a auzit crescând un zgomot. Se 
apropia o mașină. 

Au auzit-o cu toții. Olivier s-a mișcat primul, pășind repede pe 
podeaua de lemn. S-a oprit lângă umărul lui Therese și s-a uitat 
afară. 

— Nu-i decât Billy Williams, a raportat el. Vine să mănânce de 
prânz. 

S-au relaxat, dar nu de tot. Tensiunea, alungată de povestea 
Myrnei, se întorsese acum. 

Gabri a mai aruncat în sobă câţiva bușteni. Se simțeau cu toții 
un pic înfioraţi, deși în cameră era cald. 

— Constance încerca să-mi spună ceva, a zis Myrna, reluând 
firul. Și a și făcut-o. Ne-a spus totul, dar noi pur și simplu n-am 
știut cum să punem lucrurile cap la cap. 

— Ce ne-a spus? a întrebat Ruth. 

— Păi ţie și mie ne-a spus că îi place mult să joace hochei, a 
spus Myrna. Era sportul favorit al Fratelui Andre. Aveau o echipă 
și o puneau de câte-un meci cu puștii din vecini. 

— Și? a întrebat Ruth, iar Rosa, din brațele ei, a măcănit de 
parcă o imita pe maică-sa - „Și, și, și”, a bodogănit rața. 

Myrna s-a întors spre Olivier, Gabri și Clara. 

— V-a dat mănuși și un fular tricotate de ea, cu simboluri ale 
vieţii voastre. Pensule de pictură pentru Clara... 

— ... hu vreau să știu care a fost simbolul vostru, le-a spus 
Nichol lui Gabri și Olivier. 

— Practic, a tot scăpat indicii, a spus Myrna. Trebuie să fi fost 
tare frustrant pentru ea. 

— Pentru ea? a spus Clara. Nu e chiar atât de evident, să știi. 

— Nu pentru tine, a spus Myrna. Nu pentru mine. Nu pentru 
cineva de aici. Dar pentru cineva neobișnuit să vorbească 
despre el însuși și despre viaţa lui, lucrurile astea trebuie să fi 
fost ca și când și-ar fi urlat secretele spre noi. Îți dai seama cum 
e. Când știm ceva și dăm un indiciu, indiciul ăla pare atât de 
evident. Trebuie să se fi gândit că suntem o adunătură de idioţi 
care nu sunt în stare să priceapă ce li se spune. 

— Dar ce ne spunea? a întrebat Olivier. Că Virginie trăiește 
încă? 


VP - 388 


— A lăsat indiciul final sub bradul meu, gândindu-se că nu se 
va mai întoarce aici, a spus Myrna. Felicitarea atașată spunea că 
este cheia spre casa ei. Care descuie toate secretele. 

— Albatrosul ei, a spus Ruth. 

— Ţi-a dat un albatros? a întrebat Nichol, pe care n-o mai 
surprindea nimic în legătură cu satul ăsta sau cu oamenii lui. 

Myrna a râs. 

— Într-un fel. Mi-a dat un fes. Ne-am gândit că poate l-a 
tricotat chiar ea, dar era prea vechi. Și avea o etichetă cusută 
pe el. Scria MA. : 

— Ma, a spus Gabri. li aparținea mamei ei. 

— Cum o strigi pe maică-ta? 

— Ma, a spus Gabri. Ma. Mama. 

S-a lăsat tăcerea, iar Myrna a dat din cap. 

— Mama. Nu Ma. Erau inițiale, ca pe toate celelalte căciuli. 
Doamna Ouellet nu a făcut fesul pentru ea însăși. 

— Atunci pentru cine era? a întrebat Ruth. 

— Aparținea ucigașului lui Constance. 

e 

Villeneuve a sunat la ușă și i-a răspuns vecina lui. 

— Gaétan, a spus ea, ai venit să le iei pe fete? Se joacă la 
subsol. 

— Non, merci, Celeste. De fapt, voiam să te întreb dacă aș 
putea folosi computerul tău. Poliţia l-a luat pe al meu. 

Celeste și-a mutat privirea de la Villeneuve spre bărbatul 
acela mare, nebărbierit, cu o vânătaie și o tăietură pe obraz. Nu 
părea să se simtă deloc în siguranţă. 

— Te rog, a spus Villeneuve. Este important. 

Celeste s-a înduplecat, dar l-a urmărit îndeaproape pe 
Gamache, în timp ce se îndreptau în grabă spre camera din 
spatele casei, către laptopul așezat pe măsuţa din odaia pentru 
mic dejun. Gamache nu a pierdut timpul. A înfipt memory stick- 
ul în computer. Pe ecran s-a văzut cum se deschide. 

A accesat primul fișier. Apoi pe următorul. Işi nota diferite 
cuvinte. 

Permeabil. Sub standarde. Colaps. 

Dar unul dintre cuvinte l-a făcut să se oprească. Și să se 
holbeze la ecran. 

Pilon. 


VP - 389 


A dat repede înapoi. Și înapoi. După aceea s-a oprit și s-a 
ridicat atât de rapid, încât Celeste și Gaétan au sărit amândoi 
înapoi. 

— Pot să dau un telefon, te rog? 

Fără să aștepte răspunsul, a apucat receptorul și a format un 
număr. 

— Isabelle, nu este tunelul. Este podul. Podul Champlain. Cred 
că trebuie să fi fost atașat explozibil de piloni. 

— Am încercat să dau de dumneata, domnule. Nu vor să 
închidă tunelul. Nu m-au crezut. Nici pe dumneata. Dacă nu au 
vrut să închidă tunelul, în mod sigur nu vor vrea să închidă nici 
podul. 

— ţi trimit raportul pe e-mail, a spus el, reluându-și locul și 
apăsând pe taste. O să ai dovada. Inchide podul ăla, Isabelle. 
Nu-mi pasă dacă trebuie să te întinzi tu însăți pe șosea. Și adu și 
brigada de geniști. 

— Am înţeles, domnule. Patron, mai este ceva. 

Și-a dat seama după tonul vocii ei. 

— Jean-Guy? 

— Nu pot să-l găsesc. Nu-i nici în birou, nici acasă. Am 
încercat și pe mobil. Este închis. 

— Mulţumesc că ai încercat, a spus el. Acum ai grijă numai să 
închizi podul ăla. 

Gamache le-a mulţumit lui Celeste și lui Gaétan Villeneuve și 
s-a îndreptat spre ușă. 

— Este podul? l-a întrebat Villeneuve. 

— Soţia ta aflase despre asta, a spus Gamache, care ieșise 
deja și se grăbea spre mașină. A încercat să oprească 
nenorocirea. 

— lar ei au ucis-o, a spus Villeneuve, urmărindu-l pe 
Gamache. 

Polițistul s-a oprit și l-a privit drept în faţă. 

— Oui. S-a dus la pod ca să strângă ultimele dovezi, să vadă 
cu ochii ei. Plănuia să ia dovada aia și ăsta - a ridicat el memory 
stick-ul - la petrecerea de Crăciun, ca să le dea cuiva în care 
credea că poate avea încredere. 

— Au ucis-o, a repetat Villeneuve, încercând să prindă 
semnificația din spatele cuvintelor. 

— Nu a căzut de pe pod, a spus Gamache. A fost ucisă 
dedesubt, când a venit să se uite la piloni. 


VP - 390 


Armand s-a urcat în mașină. 

— la-ţi fetele. Du-te la un hotel și ia-o cu tine și pe vecină, cu 
toată familia. Nu folosi cardul de credit. Plătește cu bani lichizi. 
Lasă-ţi telefonul mobil acasă. Stai acolo până se termină. 

— De ce? 

— Pentru că am trimis e-mailul cu documentele din casa 
vecinei tale și am folosit telefonul ei. Ei știu că eu știu. Și știu că 
știți și voi. În curând vor fi aici. Plecaţi. Duceţi-vă. 

Villeneuve s-a albit la faţă și s-a îndepărtat de mașină, apoi a 
fugit, împiedicându-se pe gheaţă și pe zăpadă, strigându-le pe 
fete. 

e 

— Domnule, a spus Tessier, cu privirea în jos, la mesajele 
primite. Trebuie să vă arăt asta. 

l-a întins telefonul lui superintendentului-șef Francoeur. 
Gamache se întorsese la casa familiei Villeneuve. Și îi trimisese 
ceva prin e-mail inspectorului Lacoste, de pe computerul unei 
vecine. 

Când a văzut ce anume era, chipul lui Francoeur s-a înăsprit. 

— Ridică-i pe Villeneuve și pe vecină, i-a spus el repede lui 
Tessier. Și ridică-i și pe Gamache și Lacoste. Fă curățenie. 

— Am înţeles, domnule. 

Tessier știa ce înseamnă „fă curățenie”. Făcuse curăţenie și 
cu Audrey Villeneuve. 

În timp ce Tessier aranja totul, Francoeur privea cum luncile 
se preschimbă în dealuri, păduri și munți. 

Știa că Gamache ajungea tot mai aproape. Dar și ei la fel. 

(J 

Inspectorul-șef Gamache și-a lungit gâtul ca să vadă ce a oprit 
tot traficul. Se mișcau centimetru cu centimetru de-a lungul 
străduței înguste din cartier. La intersecţia principală a văzut un 
poliţist și o barieră. A tras pe dreapta. 

— Avansează! i-a ordonat polițistul, fără să-l privească măcar. 

— De ce așteptăm? a întrebat Gamache. 

Polițistul s-a uitat la el de parcă era nebun. 

— Chiar nu știi? Parada lui Moș Crăciun. Acum dă-i drumul, că 
încurci traficul. 

[] 

Therese Brunel stătea la fereastră, așezată într-o parte. 

Scrutând. 


VP - 391 


Știa că de-acum nu mai este mult. 

Dar asculta în continuare povestea Myrnei. Povestea cu coadă 
lungă. Care mergea cu decenii în urmă. Aproape înainte de 
memoria comună. 

Despre un sfânt și un miracol, și despre un fes de Crăciun. 

— MA, a spus Myrna. Asta era cheia. Fiecare căciulă făcută de 
mamă avea o etichetă cu inițialele lor. MC pentru Marie- 
Constance și așa mai departe. 

— Deci, ce înseamnă MA? a întrebat Clara. 

Se uitase iar la numele fetelor. Virginie, Helene, Josephine, 
Marguerite, Constance. Niciun A. 

Atunci ochii Clarei s-au mărit și au prins să strălucească. S-a 
uitat la Myrna. 

— De ce s-a gândit toată lumea că au fost numai cinci? a 
întrebat-o ea pe Myrna. Sigur că au avut mai mulţi. 

— Mai mulţi ce? a întrebat Gabri. 

Dar Olivier se prinsese. 

— Mai mulţi copii, a spus el. După ce le-au fost luate fetele, 
cuplul Ouellet a făcut alţi copii. 

Myrna a dat încet din cap, privindu-i, în timp ce adevărul 
ieșea la iveală. Și, ca în cazul lui Constance și al indiciilor ei, 
totul părea acum atât de evident. Dar nu fusese clar pentru 
Myrna până ce nu citise scrisoarea lui Armand. 

Când lui Marie-Harriette și lui Isidore li se luaseră iubitele fete, 
ce altă șansă avuseseră decât să facă alţi copii? 

În scrisoare, inspectorul-șef Gamache explica faptul că a dus 
fesul la laborator, pentru teste ADN. Și fusese găsit ADN-ul lui. 
Fusese găsit și al Myrnei. Amândoi manevraseră recent căciula. 
Fusese găsit, de asemenea, și ADN-ul lui Constance, și încă 
unul. Care se potrivea îndeaproape cu al lui Constance. 

Gamache a recunoscut că presupusese că era al tatălui sau al 
mamei, dar, de fapt, laborantul îi spusese că aparţinea unui 
frate. 

— O altă soră, a spus Clara. Marie-A. 

— Dar de ce nu a știut nimeni de această soră mai mică? a 
întrebat Gabri. 

— Hristoase! a izbucnit Ruth, uitându-se la Gabri cu dispreţ. 
Mă gândeam că cineva care este el însuși, practic, o operă de 
ficţiune, ar putea să știe mai multe despre mituri. 

— Ei bine, o să recunosc o Gorgonă atunci când o s-o văd. 


VP - 392 


Gabri i-a aruncat o privire lui Ruth, care îl privea de parcă ar fi 
vrut să-l transforme în stâncă. 

— Uite, a spus Ruth în cele din urmă, cvintuplele erau 
considerate un miracol, așa-i? O recoltă uriașă dintr-un pământ 
sterp. Darul final al Fratelui Andre. Ei bine, cum ar fi arătat toată 
treaba dacă mămica s-ar fi apucat să toarne copii la tot pasul? 
Atunci nu prea mai vorbeam de miracole. 

— Doctorul Bernard și autorităţile și-au imaginat că femeia 
clocise un ou de aur, dar acum trebuia să se oprească, a spus 
Myrna. 

— Dacă aș fi spus eu asta, m-ar fi castrat, a mormăit Gabri 
spre Olivier. 

— Dar oamenilor chiar le păsa? a întrebat Olivier. Adică cele 
cinci gemene erau destul de uimitoare indiferent câți frați mai 
mici ar fi avut. 

— Dar erau și mai uimitoare dacă erau văzute ca un act de 
bunăvoință divină, a spus Myrna. Asta era ceea ce colportau 
doctorul Bernard și autorităţile. Nu un număr de circ, ci o voință 
divină. În plină criză și război, oamenii se buluceau la ele nu ca 
să vadă cinci fete identice, ci pentru a vedea speranţa. Dovada 
că Dumnezeu există. Un Dumnezeu bun și generos, care dăduse 
acest dar unei femei sterpe. Dar dacă am presupune că doamna 
Ouellet nu era deloc stearpă? Dacă am presupune că a mai avut 
un copil? 

— Dacă am presupune că Hristos nu s-a ridicat la cer? a spus 
Gabri. Dacă am presupune că apa nu era vin? 

— Era vital pentru povestea lor ca doamna Ouellet să fie 
stearpă. Asta făcea să existe miracolul, a spus Myrna. Fără asta, 
cvintuplele ar fi devenit o ciudățenie, nimic mai mult. 

— Nu era miracolul, nu erau banii, a spus Clara. 

— Așa că următorii bebeluşi amenințau să doboare tot ce 
construiseră, a completat Ruth. 

— Și îi costau milioane de dolari, a adăugat Myrna. Copiii 
trebuiau ascunși. Armand crede că asta am văzut atunci când 
Marie-Harriette a închis ușa în nasul fetelor, în reportajul de știri. 

Și-au amintit imaginea, încremenită în mintea lor. Micuța 
Virginie urlând. Încercând să intre înapoi în casă. Dar ușa 
rămăsese închisă. Trântită în față de propria ei mamă. Dar nu ca 
să le ţină pe fete afară, ci ca să-l ţină pe copilul mai mic 
înăuntru. Să-l ferească pe MA de jurnalele de știri. 


VP - 393 


— Constance ne-a spus un singur lucru personal, a zis Gabri. 
Că ei și surorilor sale le plăcea să joace hochei. Dar erau șase 
jucători în echipă, nu cinci. 

— Exact, a spus Myrna. Atunci când Constance mi-a spus 
despre echipa de hochei, mi s-a părut că era important pentru 
ea, dar am crezut că nu reprezintă decât vreo amintire veche. In 
felul ăsta își testa nou-găsită libertate de a dezvălui lucruri și 
hotărâse să înceapă cu ceva banal. Nici prin cap nu mi-a trecut 
că asta era. Cheia. Șase frați, nu cinci. 

— Nici măcar eu nu m-am prins, a spus Ruth. Și eu antrenez o 
echipă. 

— Tu înspăimânţi o echipă, i-a tăiat-o Gabri. Nu-i totuna. 

— Dar pot să număr, a spus Ruth. Șase jucători. Nu cinci. S-a 
gândit puţin, mângâind absent capul și gâtul Rosei. 

— Imaginaţi-vă că sunteţi copilul ăla. Exclus, ascuns. Uitându- 
se cum surorile lui acaparează toată lumina reflectoarelor, în 
timp ce pe el îl ţin la întuneric. Ca pe ceva de care ti-e rușine. 

Au făcut o pauză și au încercat să-și imagineze cum ar fi. Nu 
să ai o soră care e favorită, ci cinci. Și nu să fie preferate doar 
de părinţi, ci și de lumea întreagă. Să primească rochii, jucării, 
dulciuri, o căsuţă de poveste. Și toată atenţia. 

În timp ce copilul MA era aruncat într-o parte. Tinut înăuntru. 
Negat. 

— Deci, ce s-a întâmplat? a întrebat Ruth. Vrei să spui că sora 
lui Constance a ucis-o? 

Myrna a ridicat plicul cu scrisul îngrijit al lui Gamache. 

— Inspectorul-șef Gamache crede că lucrurile merg până la 
primul deces, cel al lui Virginie. 

Myrna s-a întors spre Ruth. 

— Constance a văzut ce s-a întâmplat. Și Helene la fel. Le-au 
spus celorlalte surori, dar nu altcuiva. Era secretul lor, cel care 
le lega la un loc. 

— Și pe care urmau să-l ia cu ele în mormânt, a spus Ruth. 
Încercând să-l îngroape. Virginie a fost ucisă. 

— Unul dintre ei a făcut-o, a spus Gabri. 

— Constance a venit aici ca să-ţi spună lucrul ăsta, a zis Clara. 

— După ce a murit și Marguerite, s-a simţit în sfârșit liberă să 
vorbească, a spus Myrna. 

— Matei, 10:36, a șoptit Ruth. Si omul va avea de vrăjmași 
chiar pe cei din casa lui. 


VP - 394 


Jean-Guy Beauvoir conducea pe drumul acela cunoscut. Acum 
era acoperit cu zăpadă, dar atunci când îl văzuse prima dată, cu 
ani în urmă, era plin de noroi. lar copacii de deasupra capetelor 
lor nu erau goi, ca acum, ci îmbrăcați în culorile toamnei, cu 
soarele pătrunzând printre ramuri. Chihlimbariu și roșu, galben 
cald. Ca un vitraliu. 

Nu remarcase frumuseţea locului. Fusese prea distant și prea 
cinic ca să contemple cu deplină admiraţie frumuseţea și pacea 
sătucului din vale. 

Dar o simţise. Admiraţia aceea. Și pacea. Cu toate astea, azi 
nu simțea nimic. 

— Cât mai avem? l-a întrebat Francoeur. 

— Aproape am ajuns, a spus Beauvoir. Mai avem câteva 
minute. 

— Trage pe dreapta, a spus superintendentul-șef, iar Beauvoir 
s-a executat. 

— Dacă inspectorul-șef Gamache ar trebui să-și instaleze un 
post în sat, a întrebat Francoeur, unde ar fi? 

— Gamache? a întrebat Beauvoir. Nu-și dăduse seama că era 
vorba despre Gamache. E aici? 

— Tu doar răspunde la întrebare, inspectore, i-a ordonat 
Tessier, de pe bancheta din spate. 

Duba care-i ducea pe cei doi agenţi tândălea în spatele lor. 
Francoeur știa că acesta este momentul adevărului. Oare 
Beauvoir va refuza să le dea informaţii despre Gamache? Până 
acum, Francoeur nu-i ceruse lui Beauvoir să-și trădeze efectiv 
fostul șef, ci doar să nu facă nimic ca să-l ajute. 

Dar acum voiau mai mult de la Beauvoir. 

— La vechea staţie de cale ferată, a venit răspunsul, fară 
ezitare sau protest. 

— Du-ne acolo, a spus Francoeur. 

(J 

Myrna încă ţinea în mână plicul care conținea scrisoarea lui 
Armand Gamache. Detaliase în ea tot ce știa, tot ce bănuia 
despre uciderea lui Constance Ouellet și despre uciderea surorii 
ei, Virginie, cu peste cincizeci de ani în urmă. 

Constance și Helene fuseseră martore. Virginie nici nu 
alunecase, nici nu se aruncase pe scările alea. Fusese împinsă. 
Și în spatele acelui brânci erau ani și ani de durere. De ignorare, 


VP - 395 


tăinuire, marginalizare, negare. Ani și ani în care cvintuplele 
primiseră toată atenţia. Din partea lumii, da. Dar și mai rău, din 
partea mămicii și a tăticului. 

Atunci când veneau în rarele lor vizite, fetele erau tratate ca 
niște prințese. 

Asta deformase un copil. Îl uzase sufletește până ce nu mai 
rămăsese nimic care să amintească de el. Și apoi îl întorsese pe 
dos. Poate că fetele fuseseră răsfățate, dar copilul mai mic 
fusese distrus. 

Inimioara aceea se umpluse cu ură. Și se transformase într-o 
inimă mare, umplută cu multă ură. 

Și, când Virginie se dezechilibrase în capătul acelor scări 
lungi, de lemn, mâna lovise. Ar fi putut-o salva. Dar n-o făcuse. 
O împinsese peste buza prăpastiei. 

Constance și Helene văzuseră ce s-a întâmplat și aleseseră să 
nu spună nimic. Poate se simțeau vinovate, poate era din cauza 
nevoii lor aproape maniacale de a avea intimitate, discreţie. 
Vieţile și morţile lor nu erau treaba nimănui, ci doar a lor. Chiar 
și crimele în rândul lor erau evenimente private. 

Gamache explica toate lucrurile astea în scrisoarea către 
Myrna, iar acum Myrna le explica și celor adunaţi la ea acasă. 
Ascunși în casa ei. 

— Inspectorul-șef știa că trebuie să caute două lucruri, a spus 
Myrna. Pe cineva cu inițialele MA, care să aibă șaptezeci și ceva 
de ani. 

— Nu există registre de nașteri? a întrebat Jérôme. 

— Gamache s-a uitat în ele, a spus Myrna. Nu a găsit nimic în 
registrele oficiale sau în cele ale parohiei, sub numele Ouellet. 

— Autorităţile poate că nu au puterea să creeze o persoană, a 
spus Jérôme. Dar pot să șteargă una. 

Ascultase povestea, dar era cu ochii pe nevasta lui. Silueta lui 
Therese se contura pe fundalul ferestrei. Așteptând. 

— În analiza cazului, Armand și-a dat seama că întâlnise patru 
oameni care se potriveau descrierii, a continuat Myrna. Primul 
era Antoine, preotul paroh. Spusese că și-a început serviciul 
parohial mult după ce plecaseră fetele și era adevărat, dar 
uitase să spună că a copilărit în zonă. Unchiul cvintuplelor a 
spus că se jucase cu Antoine pe când erau copii. Poate că 
părintele Antoine nu minţise, dar nici nu spusese tot adevărul. 
De ce? 


VP - 396 


— lar preotul era și în poziţia de a modifica registrele, a spus 
Clara. 

— Exact așa s-a gândit și Gamache, a spus Myrna. Dar mai 
era și însuși unchiul. Andre Pineault. Cu câţiva ani mai tânăr 
decât fetele, povestise cum juca hochei cu ele și se mutase cu 
tatăl lor, de care a avut grijă până când Isidore a murit. 
Purtându-se ca un fiu. lar domnul Ouellet i-a lăsat lui ferma. 

— Dar MA trebuie să fi fost o femeie, a spus Clara. Marie 
cumva. 

— Marie-Annette, a spus Myrna. Annette este numele vecinei 
lui Constance. Singura persoană cu care surorile au intrat în 
vorbă. Singura persoană acceptată pe veranda lor. Pentru noi 
pare un lucru minor, aproape caraghios, dar pentru cvintuple, 
atât de traumatizate de expunerea publică, să lase pe cineva 
atât de aproape de casa lor era ceva important. Oare Annette 
era Virginie sau sora pierdută? 

— Dar dacă Helene și Constance au văzut-o ucigând-o pe 
Virginie, ar mai fi vrut să aibă ceva de-a face cu ea? a întrebat 
Gabri. 

— Poate că o iertaseră, a spus Ruth. Poate că înțeleseseră că, 
așa cum fuseseră ele afectate, fusese și sora lor. 

— Și poate că voiau s-o ţină sub observaţie, a spus Clara. Răul 
pe care îl cunoști. 

Myrna a dat din cap. 

— Annette și soțul ei Albert erau deja în cartier când surorile 
s-au mutat alături. Dacă Annette era sora, asta sugerează fie că 
o iertaseră - Myrna s-a uitat spre Ruth -, fie că voiau să stea cu 
ochii pe ea. 

— Sau pe el. 

Au privit spre Therese. Se uita pe geam, dar era evident că 
ascultă. 

— El? a întrebat Olivier. 

— Albert. Vecinul, a spus Thérèse, care înceţoșase ochiul de 
geam cu respiraţia ei. Poate că femeia nu era sora, ci el era 
fratele. 

— Ai dreptate, a spus Myrna, punând cu grijă pe masă 
scrisoarea lui Gamache. Laborantul de la Poliţie era sigur că 
ADN-ul găsit aparține unui bărbat. Fesul ăla cu îngeri fusese 
tricotat de Marie-Harriette pentru fiul ei. 

— Albert, a spus Ruth. 


VP - 397 


Pentru că Myrna n-a răspuns, s-au uitat cu toţii spre ea. 

— Dacă Isidore și Marie-Harriette ar fi avut un fiu, a spus ea, 
ce nume i-ar fi dat? 

lar s-a așternut tăcerea. Chiar și Rosa s-a oprit din bombănit. 

— Păcatele vechi au umbre lungi. 

S-au uitat cu toţii spre agenta Nichol. 

— Unde a început totul? Unde a început miracolul? 

— Fratele André, a spus Clara. 

— Andre, a rostit Ruth în liniștea din cameră. L-ar fi numit 
André. 

Myrna a dat din cap. 

— Așa crede și Gamache. Se gândește că asta este ce a 
încercat Constance să-mi spună cu fesul acela. Marie-Harriette l- 
a tricotat pentru fiul ei, numit după îngerul păzitor. Un test ADN 
va confirma lucrul ăsta, dar crede că André Pineault este fratele 
lor. 

— Dar MA, a întrebat Gabri. M de la ce vine? 

— Marc. Toate fetele din familia lui Marie-Harriette sunt 
numite Marie și încă ceva și toți băieții sunt numiți Marc și încă 
ceva. Gamache a aflat lucrul ăsta în curtea bisericii. Băiatul 
fusese numit Marc-André, dar i se spunea André. 

— Fratele André, a spus Gabri. La propriu. 

— Asta încerca și Constance să ne spună, a zis Myrna. Ceea 
ce ne-a și spus. Mie mi-a spus. Chiar a zis că hocheiul era 
sportul favorit al fratelui Andre. Eu am fost cea care a scris frate 
cu F mare, nu ea. Nu Fratele Andre, ci fratele André. Al șaselea 
frate. Numit după sfântul care făcuse un miracol. 

— A ucis-o pe Constance pentru ca ea să nu-ţi poată spune că 
el a omorât-o pe Virginie, a spus Clara. Asta era secretul pe care 
surorile l-au ţinut ascuns toţi acești ani, un secret care le-a ţinut 
prizoniere mult timp după ce publicul a încetat să le mai 
hărţuiască. 

— Dar de unde știa el că o să-ţi spună? a întrebat Olivier. 

— Nu știa, a spus Myrna. Dar Gamache crede că țineau 
legătura. Andre Pineault a susţinut că nu știa unde locuiau 
fetele, dar mai târziu a spus că le scrisese când a murit tatăl lor. 
Le știa adresa. Asta înseamnă că au rămas oarecum în legătură. 
Era ciudat ca Pineault să mintă în legătură cu asta. 

— Gamache crede că Constance trebuie să-i fi spus ce planuri 
are pentru Crăciun. Să-și viziteze prietena și fosta terapeută. lar 


VP - 398 


Pineault s-a speriat. Trebuie să fi bănuit că, odată cu moartea lui 
Marguerite, Constance s-ar putea să vrea să spună cuiva 
adevărul, înainte să-i vină și ei vremea. Voia să fie cunoscut 
adevărul despre moartea lui Virginie. Ținuse secretul toţi anii 
ăștia, dar acum, pentru binele ei și al lui Virginie, trebuia să se 
elibereze de el. 

— Așa că a omorât-o, a spus Ruth. 

Jérôme a văzut cum se încordează spatele lui Thérèse, apoi a 
auzit un sunet. S-a ridicat și s-a repezit spre fereastră, să i se 
alăture. 

S-a uitat afară. Un SUV negru, mare, urmat de o dubă, cobora 
foarte încet dealul. 

— Au ajuns, a spus Thérèse Brunel. 


VP - 399 


Treizeci și nouă 


Armand Gamache rula pe podul Champlain. Încă nu era niciun 
semn că cineva s-ar strădui să oprească circulaţia, dar știa că, 
dacă ar putea s-o facă cineva, aceea ar fi Isabelle Lacoste. 

Traficul era îngreunat și drumul încă înzăpezit. A trecut pe 
lângă o mașină și a aruncat o privire înăuntru, în faţă stăteau o 
femeie și un bărbat, iar în spatele lor era un copilaș, prins în 
scăunelul de mașină. Două benzi mai încolo, a văzut o tânără 
singură în mașina ei, bătând darabana pe volan și dând din cap 
în ritmul muzicii. 

Stopuri roșii de frână. Traficul a încetinit. Acum se târau cu 
toţii. Bară la bară. 

Și în faţa lor se înălța uriașa arcadă de oţel. 

Gamache nu știa aproape nimic despre inginerie. Despre 
teste de încărcare și betoane. Dar știa că acest pod este 
traversat zilnic de 160.000 de mașini. Era cea mai aglomerată 
trecere de pe un mai pe altul din toată Canada și era pe punctul 
de a fi prăbușită în fluviul St. Lawrence. Nu de către niște 
teroriști străini și furioși, ci de către doi dintre cei mai de 
încredere oameni din Québec. 

Premierul și șeful forţelor de poliţie. 

Lui Gamache îi luase ceva timp, dar în cele din urmă 
înţelesese de ce. Ce îl făcea pe acesta diferit de alte poduri, 
tuneluri, pasaje neglijate? De ce era ţintit tocmai acesta? 

Trebuia să fie un motiv, un scop. Banii, poate. Dacă se 
prăbușește un pod, trebuie să fie reconstruit. lar asta ar pune 
sute de milioane în tot felul de buzunare din tot Quebecul. Dar 
Gamache știa că era mai mult de-atât. I| cunoștea pe Francoeur 
și știa ce-l motivează. Un singur lucru. Întotdeauna fusese un 
singur lucru. 

Puterea. 

Cum ar fi putut prăbușirea podului Champlain să-i aducă mai 
multă putere decât avea deja? 

Pe o bandă mai încolo, un băiat se uita pe geam, holbându-se 
direct la inspectorul-șef. Zâmbea. 


VP - 400 


Gamache i-a zâmbit și el. Mașina s-a oprit la un stop, 
alăturându-se coloanei de mașini înţepenite din mijlocul podului. 
Mâna dreaptă a lui Gamache tremura un pic, și el a strâns și mai 
tare volanul. 

Pierre Arnot începuse proiectul, cu zeci de ani în urmă, din 
postul său îndepărtat, din rezervaţie. 

Când întâlnise, în acele ţinuturi, un tânăr în devenire. Georges 
Renard. 

Arnot era în detașamentul de poliţie, Renard era inginer la 
Aqueduct și făcea planurile barajului. 

Amândoi erau isteți, dinamici, ambiţioși și fiecare declanșase 
ceva în celălalt. Așa că, de-a lungul timpului, isteţimea devenise 
viclenie. Dinamismul, obsesie. lar ambiția devenise cruzime. 

Era ca și când în acea întâlnire funestă ceva se schimbase în 
ADN-ul fiecăruia. Până la momentul acela, amândoi avuseseră 
obiective îndrăznețe, dar decente. Existase o limită până la care 
erau dispuși să meargă. Însă când Arnot s-a întâlnit cu Renard, 
iar Renard s-a întâlnit cu Arnot, limita aceea, linia aceea s-a 
evaporat. 

Gamache îl cunoscuse pe Pierre Arnot, ba chiar admirase 
unele laturi ale lui. Și acum, în timp ce se târa centimetru cu 
centimetru pe pod, spre cel mai înalt punct al arcadei, Gamache 
se întreba ce ar fi devenit Arnot dacă nu l-ar fi întâlnit pe 
Renard. 

Și ce ar fi devenit Renard dacă nu l-ar fi întâlnit pe Arnot? 

Văzuse și la alţii consecinţele eșecului de a-și alege înţelept 
prietenii. O singură persoană ușor imorală era o problemă. Două 
la un loc erau o catastrofă. Tot ce trebuia era o întâlnire funestă. 
O persoană care îţi spune că cele mai abjecte dorinţe ale tale, 
cele mai josnice gânduri nu sunt de fapt așa de rele. Că le 
împărtășește, de fapt. 

Apoi a fost gândit negânditul. Și planificat. Și pus în practică. 

Georges Renard a ridicat marele baraj de hidrocentrală La 
Grande. Tot el putea și să-l doboare. Cu ajutorul lui Pierre Arnot. 

Partea lui Arnot era simplă și dureros de ușoară. Cei care 
recrutează pentru celule teroriste, forțe de poliție sau armate se 
bazează cu toţii pe acest adevăr simplu: dacă găsești oameni 
suficient de tineri, aceștia pot fi puși să facă aproape orice. 

Și asta a făcut și Arnot. Părăsise de câţiva ani rezervaţia Cree 
și ajunsese la gradul de superintendent-șef în Sûreté du Quebec. 


VP - 401 


Dar încă mai avea influenţă în Nord. Era respectat. Vocea lui era 
auzită și adeseori urmată. 

Arnot pusese polițiști-cheie în posturi din rezervaţie. Sarcina 
lor era să găsească și, dacă era necesar, chiar să creeze cei mai 
furioși și cei mai discriminați puști nativi. Să hrănească ura asta. 
S-o întărească. S-o răsplătească. 

Tinerii care nu mușcaseră momeala sau ameninţaseră să dea 
lucrurile la iveală avuseseră „accidente”. Se „sinuciseseră”. 
Dispăruseră pe vecie pe coclauri. 

Au fost aleși doi copii folosiţi și disperaţi, hrăniţi cu violenţă, 
doi tineri care se drogau cu vapori toxici din adezivi. Erau cei 
mai furioși. Cei mai goi. 

Li se dăduseră două camioane încărcate cu explozibil și li se 
spusese unde să lovească barajul. Urmau să moară, dar aveau 
să fie declaraţi eroi, așa li se spusese. Celebrităţi. Li se vor scrie 
cântece. Despre ei vor fi spuse, iar și iar, povești de vitejie. Vor 
deveni legende. Mituri. 

Renard le dăduse informaţii despre locul în care să lovească 
barajul. Unde era vulnerabil. Informaţii pe care numai cineva 
care lucrase la baraj le-ar fi știut. 

Ăsta fusese primul lor plan, dar Gamache îl oprise. Cu greu. 
Și, în încercarea lui, pierduse mulţi polițiști tineri. Aproape că-l 
pierduse pe Jean-Guy. 

Sau poate chiar îl pierduse pe Jean-Guy, și-a spus Gamache. 

Acum ajunseseră aproape de vârful podului. Traversele uriașe 
de oțel se înălţau de fiecare parte a sa. Băiatul din mașina de 
alături adormise, cu părul blond lipit de geam. Îi tot cădea capul. 
Pe locul din faţă, Gamache îl vedea pe Tati conducând și pe 
Mami ţinând în poală un cadou mare, ambalat. 

Da, împiedicase prăbușirea barajului, dar nu reușise să ajungă 
la rădăcina răului. Miezul sinistru era încă acolo și se împrăștia 
peste tot. Revenindu-și din lovitură, creștea mai întunecat și mai 
puternic. 

Arnot se dusese la pușcărie și la comandă venise adjunctul 
lui. Georges Renard își găsise în Sylvain Francoeur adevărata 
muză. Un om care îi semăna atât de mult, de parcă erau două 
jumătăţi ale aceluiași întreg. Și care, puse alături, dădeau un 
rezultat devastator. 

Ținta se schimbase, dar nu și obiectivul. 


VP - 402 


Motivul pentru care podul Champlain se dovedise o ţintă 
perfectă era, de fapt, foarte simplu. 

Era un pod federal. 

Și, atunci când urma să se prăbușească, cu o nimicitoare 
pierdere de vieți omenești, guvernul Canadei ar fi fost învinuit 
de ani întregi de management prost, de neglijență, de folosirea 
unor materiale de construcții necorespunzătoare, de corupție. 

Despre toate astea  strânsese informaţii Ministerul 
Transporturilor din provincie. Departamentul lui Audrey 
Villeneuve. 

Pe ecranele televizoarelor din toată lumea, urmau să ruleze zi 
și noapte montaje cu oribilul eveniment. Fotografii ale părinților, 
copiilor, familiilor care pieriseră ar privi din paginile revistelor și 
ziarelor. 

Ochii lui Gamache au trecut peste vehiculele din jurul lui și au 
poposit, din nou, la băiatul din mașina de lângă el. Acum se 
trezise. Se uita pe geam. Avea privirea nătângă de plictiseală. 
Apoi l-a văzut suflând pe geamul rece. Băiatul și-a ridicat 
degetul și a scris. 

ynnaD, a citit Gamache. Îl chema Danny. 

Pe băieţelul ăsta îl chema ca pe fiul lui. Daniel. 

Dacă vor muri acum, se va întâmpla repede? Oare Danny 
avea să-și dea seama? 

Da, pozele lor vor fi rulate încontinuu la știri. Numele lor vor fi 
gravate pe monumente. Martiri ai cauzei. 

lar cel responsabil de pod, guvernul canadian, va fi 
demonizat, considerat exponentul răului. 

„Je me souviens”, a citit Gamache plăcuţa de înmatriculare 
stropită cu noroi a mașinii din faţa lui. Mottoul regiunii Quebec. 
„Îmi amintesc”. Nu vor putea uita niciodată, în veci de veci, ziua 
în care s-a prăbușit podul Champlain. 

In toată tărășenia, nu fusese deloc vorba despre bani, decât 
ca mijloc de a corupe. Pentru a cumpăra tăcere și complicitate. 

Era vorba despre putere. Putere politică. Georges Renard nu 
era multumit să fie premierul provinciei. Voia să fie părintele 
unei țări cu totul noi. Voia mai degrabă să conducă în iad decât 
să slujească în rai. 

Și, ca să facă lucrul ăsta, tot ce-i trebuia era să fabrice furia, 
apoi s-o direcţioneze împotriva guvernului federal. Trebuia să 
convingă populaţia că podul se prăbușise din cauza faptului că 


VP - 403 


în Canada se utilizau intenţionat materiale de proastă calitate. 
Și din cauza faptului că guvernului federal nu-i păsa de cetăţenii 
din Quebec. 

lar cuvintele lui ar fi avut o mare greutate nu pentru că era el 
însuși un separatist din Quebec, ci pentru că, dimpotrivă, nu era. 
Georges Renard fusese federalist o viaţă întreagă. Își construise 
cariera politică fiind un suporter al Quebecului ca parte din 
Canada. Cât de puternic ar fi fost argumentul pentru separare 
venit din partea unui om care nu-l îmbrăţișase niciodată până 
acum, în preajma acestor teribile evenimente! 

Până la Anul Nou, Quebecul avea să-și declare independenţa. 
Ziua prăbușirii podului Champlain avea să fie ziua căderii 
Bastiliei lor. lar victimele urmau să treacă în legendă. 

e 

— Unde se duc? a șoptit Jérôme. 

Ca și el, Thérèse și agenta Nichol priveau de la fereastra 
Myrnei cum SUV-ul neînmatriculat rulează încet în jurul 
părculețului, spre podul de piatră. , 

— Spre gara cea veche, a spus Nichol. Ala e locul unde 
inspectorul-șef Gamache a instalat data trecută punctul de 
comandă. 

— Dar de unde să știe ei asta? a întrebat Jérôme. 

— E posibil să-l fi prins pe domnul inspector-șef? a întrebat 
Nichol. 

— El nu i-ar fi adus niciodată aici, a răspuns Therese. 

— Trebuie să meargă cineva jos, a spus Clara. 

S-au uitat unii la alții. 

— Mă duc eu, a spus Nichol. 

— Nu, trebuie să fie unul dintre noi, a explicat Clara. Un 
localnic. Când nu vor găsi nimic în vechea gară, se vor întoarce 
ca să pună întrebări. Trebuie să fie cineva care să le răspundă 
sau vor lua locul la scotocit. 

— Cred că trebuie să votăm, a spus Gabri. 

S-au întors încet, cu toţii, spre Ruth. 

— Oh, nu, n-o sa faceţi asta. N-o să vă las să votaţi 
debarcarea mea de pe insulă, s-a răstit Ruth, apoi s-a întors 
spre Rosa și a mângâiat-o pe cap: 

— Sunt cu toţii niște rahaţi, nu-i așa? Da, sunt, sunt. 

— Știu cine primește votul meu, a spus Gabri. 

— Mă duc eu. 


VP - 404 


Cel care vorbise era Olivier, iar acum se îndrepta hotărât spre 
scările care coborau din mansarda Myrnei. 

— Așteaptă. 

Gabri a alergat după el. 

— Las-o pe Ruth. 

— Tu trebuie să pleci. 

Era vocea superintendentului Therese Brunel. Clară, hotărâtă. 
Preluase comanda și toți cei din mansardă s-au întors spre ea. 
Lui Olivier i se adresase. 

— Du-te la bistrou și, dacă intră acolo, poartă-te ca și când n- 
ai ști cine sunt. Niște turiști ca oricare alţii, nimic mai mult. Dacă 
se legitimează că sunt de la Sûreté, întreabă-i dacă îl caută pe 
inspectorul-șef... 

Therese a fost întreruptă de proteste, dar a ridicat mâna. 

— Ei știu deja că a fost aici, pentru cazul Ouellet. Nu ne 
folosește la nimic să negăm. De fapt, trebuie să te prefaci cât 
mai săritor cu putință. Three Pines trebuie să arate ca și când n- 
ar avea nimic de ascuns. Ai înțeles? 

— Lasă-mă să vin cu tine, a spus Gabri, cu ochii mari. 

— Da, votăm că poate să se ducă, a spus Ruth, ridicând 
mâna. 

— Ești prietenul meu cel mai bun, a spus Olivier, privindu-și 
partenerul. Eşti marea mea iubire, dar nu poţi minți ca să-ţi 
salvezi viața. Din fericire eu pot, și am făcut-o. 

Și-a privit prietenii. 

— Doar știți cu toţii. 

Au încercat timid să nege, dar era adevărat. 

— Sigur că doar exersam pentru ziua de astăzi, a adăugat 
Olivier. 

— Rahatul ăsta cu ochi minte chiar acum, a spus Ruth, 
aproape mâhnită, și s-a ridicat să i se alăture. 

— Ai nevoie de clienţi. În plus, aș putea și eu să-mi iau un 
scotch. 

Therese Brunel s-a întors spre Myrna și i-a spus, cu un ton de 
scuză: 

— Și tu trebuie să mergi jos. 

Myrna a încuviinţat din cap. 

— O să deschid librăria. 

Clara s-a ridicat să meargă cu ea, dar superintendentul Brunel 
a oprit-o. 


VP - 405 


— Îmi pare rău, Clara, dar ţi-am văzut picturile. Cred că nici tu 
nu ești prea pricepută la minciuni. Nu putem risca. 

Clara s-a uitat la femeia aceea în vârstă, apoi s-a îndreptat 
alături de prietena ei spre capătul scărilor. 

— Și Myrna are nevoie de un client în librărie, a spus ea. Mă 
duc. 

— Spune-i bibliotecă, dragă, a completat Ruth, altminteri își 
vor da seama că ne prefacem. 

Ruth s-a uitat la Jérôme, a făcut o mișcare circulară cu 
degetul în dreptul tâmplei, apoi și-a dat ochii peste cap. 

— Eliberează fiara din adâncuri, i-a spus Gabri, privindu-i cum 
pleacă. 

— Cred că vrei să spui sminteala din adâncuri, a zis Jérôme și 
apoi s-a întors spre Thérèse: 

— Suntem terminati. 


— Doboar-o. 

Superintendentul-șef Francoeur a făcut semn din cap spre ușa 
vechii gări. 

Beauvoir s-a îndreptat alene spre ea, a apăsat pe clanţă și a 
dat ușa de perete. 

— Aici nu încuie nimeni. 

— Ar trebui să urmărească mai mult știrile, a răspuns 
Francoeur. 

Cei doi polițiști masivi l-au urmat pe Tessier înăuntru. 

Jean-Guy Beauvoir a rămas afară. Fără să se amestece. Privea 
de parcă era un film, fără nimic de-a face cu el. 

— Doar o mașină de pompieri și niște echipamente, a spus 
Tessier, ieșind într-un minut-două. Niciun semn de altceva. 

Francoeur l-a studiat atent pe Beauvoir. Oare își bătuse joc de 
ei? 

— Unde altundeva ar putea fi? 

— Presupun că la bistrou. 

S-au întors pe podul de piatră și au parcat în faţa bistroului. 

— Tu îi cunoști pe oamenii ăștia, i-a spus Francoeur lui 
Beauvoir. Vino cu mine. 

Locul era aproape gol. Billy Williams stătea la fereastră, 
sorbind o bere și mâncând plăcintă. Ruth și Rosa erau într-un 
colț, citind. 


VP - 406 


În șemineurile din capetele bistroului era aprins focul, iar 
buștenii de arțar și mesteacăn ardeau, pârâind. Jean-Guy 
Beauvoir a respirat aerul din această încăpere familiară și n-a 
simţit nimic deosebit. A întâlnit privirea lui Olivier și a văzut cum 
ochii acestuia se rotunjesc de uimire. 

Olivier era cu adevărat surprins. Șocat să-l vadă pe Beauvoir 
într-o asemenea companie și într-o asemenea stare. Părea 
secat, de parcă un vânt sau un cuvânt rău ar fi dat peste el și l- 
ar fi pus la pământ. 

Olivier a zâmbit forțat, dar inima îi bătea cu furie. 

— Inspectore Beauvoir, a spus el, ieșind de după tejgheaua 
lungă și lustruită a barului. Domnul inspector-șef nu mi-a spus 
că o să vii. 

Olivier a vorbit din inimă și s-a atenţionat în sinea lui s-o lase 
mai moale. 

— Inspectorul-șef Gamache? a vorbit celălalt bărbat și, 
împotriva voinţei lui, Olivier s-a simţit atras de el, de charisma 
lui uriașă, adăugată încrederii de sine și aerului autoritar. L-ai 
văzut? 

Era, evident, obișnuit să comande. Cam la șaizeci de ani, cu 
părul grizonant și structură atletică. Avea ochii cercetători, ageri 
și se mișca cu o graţie naturală, precum o felină. 

Pe lângă acest bărbat impozant, Beauvoir părea să fie și mai 
neînsemnat. Devenise un stârv. O carcasă nedevorată încă, dar 
care nu mai avea mult. 

— Sigur, a spus Olivier. Inspectorul-șef a fost aici pentru... s-a 
gândit el un pic... aproape o săptămână, cred. L-a chemat 
Myrna când a dispărut prietena ei, Constance. 

Olivier și-a coborât vocea și a privit în jur, aplecându-se mult 
spre Beauvoir. 

— Nu știu dacă ai auzit, dar Constance era una dintre 
cvintuplele Ouellet. Ultima. A fost ucisă. 

Olivier arăta de parcă nimic nu i-ar fi făcut mai mare plăcere. 

— Gamache ne-a pus întrebări. Ne-a arătat un film, un jurnal 
vechi de știri, despre cvintuple. Voi... 

— Unde-i acum? a întrerupt celălalt bărbat vorbăria lui Olivier. 

— Inspectorul-șef? Nu știu. Mașina lui nu-i aici? 

Olivier s-a uitat pe fereastră. 

— A fost la pensiune pentru micul dejun. Partenerul meu 
Gabri a făcut... 


VP - 407 


— Era singur? 

— Păi, da. 

Olivier și-a mutat privirea de la bărbatul mai în vârstă cu care 
vorbise, la Beauvoir. 

— De obicei erai tu cu el, dar acum a zis că ai primit altă 
misiune. 

— Nu mai era nimeni altcineva cu el? 

Vorbise din nou cel mai în vârstă. 

Olivier a scuturat din cap. Era un mare mincinos, dar știa că 
se uită în ochii unuia și mai mare decât el. 

— Inspectorul-șef a instalat vreun post de comandă? a 
întrebat bărbatul. 

Olivier a scuturat iar din cap, ca și când nu mai îndrăznea nici 
să deschidă gura. 

— Unde a stat să lucreze? 

— Fie aici, fie la pensiune, a spus Olivier. 

Bărbatul și-a rotit privirea de jur-împrejur prin bistrou, sărind 
peste bătrâna cu rața și aterizând asupra lui Billy Williams. S-a 
îndreptat spre el. 

Olivier l-a privit cu groază tot mai mare. Era posibil ca Billy 
Williams să-i spună tot. 

— Bonjour, a spus Francoeur. 

Billy Williams a ridicat paharul cu bere. În faţa lui stătea o 
felie enormă de tartă cu bezea și lămâie. 

— ÎI ştii pe inspectorul-șef Gamache? 

Billy a dat din cap și a ridicat furculița. 

— Poţi să-mi spui unde este? 

— Norfolk și noroculS8. 

— Pardon? 

— Norfolk și norocul, a spus Billy, clar. 

— Încerc să dau de inspectorul-șef Gamache. 

Francoeur schimbase din franceză în engleză și îi vorbea 
foarte, foarte rar acestui ţărănoi. 

— Sunt un prieten de-al lui. 

Billy a făcut o pauză și a vorbit și el la fel de rar. 

— Popa pupă poala mea“. 

68 în limba engleză, „Norfolk and chance” sună foarte apropiat de o înjurătură („No 
fucking chance” - „Nicio șansă dracului”). Expresia apare într-o carte scrisă de Kevin 
Baldwin. (N.red.). 


© La fel pentru expresia „Whale oil beef hooked”: spusă foarte repede poate suna ca 
o înjurătură rostită cu puternic accent irlandez. (N.t.). 


VP - 408 


Francoeur s-a holbat la el, apoi s-a întors pe călcâie. 

— Vorbește franceză sau engleză? a întrebat polițistul. 

Olivier s-a uitat la Billy, care luase o înghiţitură zdravănă de 
tartă, și l-a binecuvântat în gând. 

— Nu știm sigur. 

— Ştii unde este pensiunea? l-a întrebat Francoeur pe 
Beauvoir, care a dat din cap. 

— Arată-mi. 

— Pot să vă aduc o cafea, înainte? Aţi luat prânzul? 

Dar Olivier vorbea deja cu spatele lor. A trecut în spatele 
barului, fără să lase însă garda jos. Fără să îndrăznească să 
arate cât de dărâmat era. 

Olivier Brulé știa că se uitase în ochii unui om care ar fi putut 
să-l ucidă, dacă ar fi fost nevoie. Și, așa cum își dădea seama 
Olivier, fără să fie nevoie. Doar așa. 

— Popa pupă poala mea, a șoptit el. 

e 

Traficul fusese îngreunat de un accident produs chiar la 
ieșirea de pe pod. O tamponare ușoară, care determinase o 
coadă uriașă. 

Dar Gamache reușise să treacă și îi privea pe Danny, pe sora 
lui și pe părinţii lor cum ieșeau de pe autostradă, spre Brossard. 
În siguranţă. 

Dar alţi Danny se apropiau de pod. Alţi părinţi, și bunici, și 
copii fericiți, în vacanţă. Spera ca Isabelle Lacoste să sosească 
în curând. 

Inspectorul-șef Gamache a apăsat pedala de acceleraţie. Era 
la o oră depărtare de Three Pines, chiar și pe un asfalt uscat. A 
mers cât de repede a îndrăznit. Și chiar mai mult de-atât. 

e 

Francoeur și Tessier au cercetat pensiunea. Erau dovezi ale 
șederii unui singur oaspete, iar acesta fusese inspectorul-șef 
Gamache. Au găsit în baie obiecte de toaletă, pereții dușului și 
săpunul erau încă umede, iar hainele erau atârnate în dulap sau 
împăturite în sertar, încăperea mirosea ușor a lemn de santal. 

Francoeur s-a uitat pe fereastră la părculeț și la drumul care îl 
înconjura. Erau parcate acolo câteva mașini, dar nu și Volvo-ul 
inspectorului-șef Gamache. Dar știau deja lucrul ăsta. Fusese 
urmărit la penitenciar, apoi la casa familiei Villeneuve, din 
Montreal. Apoi trimisese prin e-mail, către inspectorului Lacoste, 


VP - 409 


din casa unei vecine a lui Villeneuve, un fișier de mari 
dimensiuni. 

Agenţii erau pe drum, spre casa lui Lacoste, spre a lui 
Villeneuve şi a vecinei acestuia. Și continua și căutarea lui 
Gamache. li urmăreau telefonul și puseseră dispozitiv de 
supraveghere și în mașină, așa că urmau să-l găsească în 
curând. 

Francoeur s-a întors spre Beauvoir, care stătea în mijlocul 
camerei, ca o statuie. 

— Oare proprietarul bistroului ne-a minţit? a întrebat 
Francoeur. 

Intrebarea care îi fusese adresată direct l-a trezit pe Beauvoir. 

— Se poate să fi făcut-o. Minte în legătură cu o grămadă de 
lucruri. 

Au auzit o înjurătură și, când s-au întors, l-au văzut pe Tessier 
împungând cu degetul în telefon. 

— Băga-mi-aş picioarele în ea de zonă fără semnal! a spus el, 
grăbindu-se spre telefonul fix. 

In timp ce Tessier suna la sediul central al Sûreté, Francoeur 
s-a întors spre Beauvoir. 

— Gamache a fost aici, dar unde sunt ceilalți? 

Beauvoir părea absent. 

— Care ceilalți? 

— Îi căutăm și pe superintendentul Brunel și soţul ei. Cred că 
bărbatul de la bistrou minţea. 

Vocea lui Francoeur era plăcută, raţională. 

— Poate că Gamache a plecat, dar cred că ceilalți sunt încă 
aici. Trebuie să-l convingem să ne spună adevărul. 

— Echipele se apropie, i-a șoptit Tessier lui Francoeur, în timp 
ce coborau spre ușa de la intrare. Au prins semnalul lui 
Gamache. Și o să-l prindă și pe el în câteva minute. 

— Știu ce au de făcut? 

Tessier a dat din cap. Când au ajuns pe verandă, Francoeur a 
întrebat: 

— Ultimul mesaj trimis de Gamache, ca răspuns la e-mailul de 
la Granby Zoo, a zis Francoeur, când au ajuns pe verandă. Mai 
spune-mi o dată care era? 

— La Emilie. 

— Așa, da. 

Francoeur s-a uitat la Beauvoir și l-a întrebat: 


VP - 410 


— Cine este Emilie? 

— Nu știu. 

— Atunci ce voia Gamache să spună când le-a zis celor doi 
Brunel să se întâlnească la Emilie? l-a repezit Francoeur. Este 
vreo Emilie în satul ăsta? 

Sprâncenele lui Beauvoir s-au încruntat. 

— Era una, dar a murit acum câţiva ani. 

— Unde locuia? 

Beauvoir a arătat spre dreapta. Acolo, chiar peste Old Stage 
Road, era casa lui Emilie Longpre, cu veranda ei pustie, cu 
învelișul de lemn, cu ochiurile de geam ale ferestrelor și cu 
hornul de cărămidă. 

Și cu poteca de la intrare deszăpezită. 

Ultima oară când venise la Three Pines, casa lui Emilie 
Longpre era goală. Acum, nu mai era. 

e 

— Hristoase! a spus Jérôme, stând într-o parte, la fereastra de 
la etajul Myrnei, și privind afară. Îi duce direct acasă la Emilie. 

— Cine sunt? a întrebat Gabri. Stătea aşezat lângă sobă, 
alături de agenta Nichol, în timp ce soții Brunel se uitau pe 
fereastră și le spuneau ce se întâmplă. 

— Inspectorul Beauvoir, a spus Therese. Este cu Francoeur. 

— Imposibil. 

Gabri s-a ridicat în picioare și a venit să vadă el însuși. 
Aruncând o privire pe fereastra înghețată, Gabri a văzut un 
bărbat masiv intrând în casa lui Emilie. Jean-Guy Beauvoir nu a 
intrat. A rămas, în schimb, pe cărarea înzăpezită și s-a uitat prin 
sat, de jur-împrejur. Gabri s-a tras de la fereastră cu o secundă 
înainte să-l prindă privirea lui Beauvoir. 

— Nu-mi vine să cred, a șoptit el. 

— Inspectorul Beauvoir este dependent, a spus Therese, 
aflată de cealaltă parte a ferestrei. Era de ceva vreme. 

— De când cu fabrica, a spus Gabri încet. Știu. Dar credeam... 

— Da, cu toţii am crezut, a admis Therese. Am sperat. 
Dependenţa este un lucru îngrozitor. Îţi fură sănătatea, prietenii, 
familia, cariera. Judecata. Îţi fură sufletul. Și când nu a mai 
rămas nimic de furat, îţi ia viața. 

Gabri a îndrăznit să arunce o privire rapidă pe fereastră. 
Beauvoir încă era pe verandă, privind drept înainte. Arăta de 
parcă în el nu mai rămăsese nimic de furat. 


VP - 411 


— Nu s-ar întoarce niciodată împotriva lui Gamache. 

— Jean-Guy Beauvoir nu, ai dreptate, a spus Jérôme. Dar 
drogații nu au nici prieteni, nici loialitate. Ei sunt în stare de 
orice. 

— Inspectorul Beauvoir ar putea să fie, foarte bine, cea mai 
periculoasă persoană de afară, a spus superintendentul Brunel. 

— Au fost aici, a spus Francoeur, ieșind din casa lui Emilie. 
Dar au plecat. Trebuie să scoatem adevărul de la proprietarul 
bistroului. 

— Știu unde sunt. 

Beauvoir a coborât de pe veranda lui Emilie Longpre și a 
arătat cu degetul. 


VP - 412 


Patruzeci 


A durat o fracțiune de secundă să spargă yala și să intre în 
vechea clădire a școlii. 

Tessier a pășit primul înăuntru, urmat de cei doi agenţi 
masivi. Sylvain Francoeur a intrat ultimul, agale, și a privit în jur. 
Monitoare, cabluri, fire și cutii se sprijineau de un perete. Cinci 
scaune goale se aflau așezate în cerc în jurul sobei calde încă. 

Francoeur și-a scos mănușile și și-a apropiat mâinile de soba 
de metal. 

Da. Fuseseră aici, și nu cu mult timp în urmă. Plecaseră în 
grabă, lăsând în urmă tot echipamentul incriminator. Gamache, 
cei doi Brunel și agenta Nichol încinseseră tot și fugiseră. 
Incapabili să facă mai mult rău. Era doar o chestiune de timp 
înainte de a fi găsiţi. 

— De unde ai știut? l-a întrebat Francoeur pe Beauvoir. 

— Clădirea școlii era închisă, a explicat Beauvoir. Dar poteca 
până la ea era curățată. Ca și acasă la Longpre. 

— Gamache își face un obicei din a abandona locuri, a spus 
superintendentul-șef, adăugând: și oameni. 

l-a întors spatele lui Beauvoir și li s-a alăturat celorlalți, la 
computere. Jean-Guy i-a privit un moment, apoi a plecat. 

Bocancii lui striveau zăpada: trosc, trosc, trosc, pe când 
traversa părculeţul care era, foarte, foarte ciudat de tăcut. În 
mod normal, copiii ar fi jucat hochei, iar părinţii lor fie s-ar fi 
uitat la ei, fie ar fi făcut schi fond. Familii întregi s-ar fi dat cu 
sania pe deal, împrăștiindu-se în toate direcţiile când treceau 
peste dâmburi. 

Dar astăzi, în ciuda soarelui strălucitor, satul Three Pines era 
tăcut. Nu-l simţea abandonat. Nu era un orășel-fantomă. Three 
Pines părea să aștepte. Și să privească. 

Jean-Guy s-a îndreptat spre o bancă și s-a așezat. 

Nu știa ce caută Francoeur și Tessier. Nu știa de ce sunt aici. 
Nu știa cum ajunsese Gamache în toată treaba asta. Și nu 
întrebase. 

A scos din buzunar o cutie cu pastile, a scuturat două în 
palmă și le-a înghiţit. S-a uitat la cutia de OxyContin. Mai avea 


VP - 413 


două acasă și o cutie aproape întreagă cu pastile împotriva 
anxietății. 

Destule ca să termine treaba. 

— Bună, tăntălăule, a spus Ruth, așezându-se pe bancă, 
alături de Jean-Guy. Cine sunt noii tăi prieteni? 

Ruth și-a fluturat bastonul spre vechea școală. 

Beauvoir s-a uitat cum unul dintre agenţii lui Francoeur căra 
ceva din dubă înăuntru. 

Beauvoir nu a spus nimic. Pur și simplu s-a uitat undeva, 
departe. 

— Ce-i așa de interesant acolo? l-a întrebat Ruth. 

Olivier încercase s-o oprească să iasă, dar când Ruth îl văzuse 
pe Beauvoir stând singur pe bancă își pusese paltonul, luase 
rața în braţe și ieșise, spunând: 

— Nu crezi că i se va părea ciudat că tot satul e pustiu? N-o 
să-i spun nimic. Ce crezi că sunt? Vreo nebună? 

— Păi... 

Dar era prea târziu. Bătrâna poetă plecase deja. Olivier privea 
tremurând. Myrna și Clara se uitau și ele, de la fereastra 
librăriei. Sus, la mansardă, Gabri, Nichol și cuplul Brunel se uitau 
cum Ruth trece strada și i se alătură lui Beauvoir, pe banca 
înghețată. 

— O să ne facă vreo problemă? l-a întrebat Thérèse pe Gabri. 

— Oh, nu. O să fie în regulă, a spus Gabri și s-a strâmbat. 

— Am cale liberă acum, a spus Nichol, cu voce plină de 
speranţă. 

— Cred că Nichol și poeta nebună ar putea fi rude, i-a spus 
Jérôme lui Thérèse. 

Jos, în stradă, Ruth, Rosa și Jean-Guy stăteau unii lângă alții, 
privind activitatea de la școală. 

— Cine te-a rănit cândva, demult, i-a șoptit Ruth tânărului, 
atât de rău, dincolo de vindecare? 

Jean-Guy s-a trezit, ca și când ar fi observat, în fine, că nu 
este singur. A privit-o. 

— Așa sunt, Ruth? a întrebat-o el, spunându-i pentru prima 
dată pe numele mic. Dincolo de vindecare? 

— Tu ce crezi? 

O mângâia pe Rosa, dar se uita la el. 

— Cred că aș putea fi, a spus el, încet. 


VP - 414 


Beauvoir s-a uitat la școala cea veche. În loc să scoată 
computerele afară, erau aduse înăuntru echipamente noi, din 
dubă. Cutii, fire și cabluri. Părea cunoscut, dar lui Beauvoir nu-i 
păsa suficient de tare, încât să sape prin amintire după 
informaţia asta. 

Ruth a stat lângă el o vreme, tăcută, apoi a ridicat-o pe Rosa 
din poală, simțind căldura din locul unde stătuse rața. A pus-o 
cu grijă în poala lui Jean-Guy. 

El nu a părut să observe, dar după câteva momente a ridicat 
mâna și a mângâiat-o pe Rosa. Ușor, ușor. 

— AȘ putea să-i frâng gâtul, să știi, a spus el. 

— Știu, a răspuns Ruth. Te rog, n-o face. 

Bătrâna se uita la Rosa, privind-o drept în ochii ei negri de 
rață. Și Rosa se uita la Ruth, în timp ce mâna lui Jean-Guy îi 
dezmierda penele, apropiindu-se tot mai mult de gâtul cel lung. 

Ruth s-a uitat repede în ochii Rosei. 

In cele din urmă, mâna lui Jean-Guy s-a oprit și s-a odihnit. 

— Rosa s-a întors, a spus el. 

Ruth a dat din cap. 

— Mă bucur, a adăugat Jean-Guy. 

— l-a luat mult drumul spre casă, a spus Ruth. Unora așa le ia, 
să știi. Par pierduţi. Câteodată, poate chiar se îndreaptă într-o 
direcţie greșită. Mulţi renunță, zic că sunt pierduţi pe veci, dar 
eu nu cred așa ceva. Unii ajung acasă, în cele din urmă. 

Jean-Guy a ridicat-o pe Rosa din poală și a încercat să i-o dea 
înapoi lui Ruth. Dar bătrâna a ridicat mâna. 

— Nu. Acum tine-o tu. 

Jean-Guy s-a zgâit la Ruth, fără să înţeleagă. A încercat iar să 
i-o dea pe Rosa, și Ruth l-a refuzat iarăși, delicat, dar ferm. 

— O să aibă o casă bună la tine, a spus ea, fără s-o mai 
privească deloc pe Roșa. 

— Dar eu nu știu cum să am grijă de o rață, a spus el. Ce să 
fac cu ea? 

— Intrebarea e, mai degrabă, ce-o să facă ea cu tine, a zis 
Ruth. 

S-a ridicat și s-a scotocit în buzunar. 

— Astea sunt cheile de la mașina mea. 

| le-a dat lui Beauvoir și a făcut semn cu capul spre o Honda 
Civic bătrână și uzată. 


VP-415 


— Cred că Rosei i-ar fi mai bine departe de aici, nu? Beauvoir 
s-a uitat la cheile din mâna lui, apoi la fața aceea mică, ridată, 
trecută și bătrână. Și la ochii apoși care, în soarele strălucitor, 
păreau că plâng lumină. 

— Pleacă de-aici, i-a spus ea. la-o pe Rosa. Te rog. 

S-a aplecat încet, de parcă fiecare centimetru ar fi fost o 
agonie, și a sărutat-o pe Rosa pe vârful capului. Apoi s-a uitat în 
ochii ei strălucitori și i-a șoptit: „Te iubesc”. 

Ruth Zardo le-a întors spatele și a șchiopătat înapoi. Cu capul 
sus, a mers înainte, încetinel, spre bistrou și spre orice avea să 
vină de-acum înainte. 

e 

— Este o glumă, nu-i așa? i-a spus lui Isabelle Lacoste 
polițistul gras aflat de cealaltă parte a ghișeului. Vrei să-mi zici 
că cineva o să arunce chestia asta în aer? 

A făcut semn spre monitoarele lui și spre toate cele, dar i-a zis 
„duduie”. 

Lacoste nu avea timp de diplomaţie. Îi arătase legitimaţia de 
polițistă și îi spusese ce este pe cale să se întâmple. Deloc 
surprinzător, omul nu prea era nerăbdător să închidă podul. 

Așa că a trecut de partea cealaltă a ghișeului și i-a îndesat 
pistolul sub bărbie. 

— Nu-i deloc o glumă, a spus ea, văzându-i ochii căscaţi de 
spaimă. 

— Așteaptă, a implorat-o el. 

— Explozibilul este atașat de piloni și poate fi declanșat în 
orice moment. Echipa de geniști va fi aici în câteva minute, dar 
tu trebuie să închizi podul acum. Dacă n-o faci, o să te 
prăbușești cu el cu tot. 

Când inspectorul-șef îi spusese care este ţinta și îi ordonase 
să închidă podul, se confruntase cu o problemă. In cine să aibă 
încredere? 

Apoi îi venise ideea. Gărzile de securitate de pe pod. Ei nu ar 
fi putut ști ce era pe cale să se întâmple, altminteri ar fi fugit 
mâncând pământul. Oricine lucra încă pe pod putea fi de 
încredere. Întrebarea era: puteau fi convinşi acești oameni? 

— Cheamă-ţi aici echipa de mașini. 

A așteptat, cu pistolul încă îndreptat spre el, să cheme 
mașinile prin staţie și să le ordone să se întoarcă. 

— Descarcă asta. 


VP - 416 


l-a întins gardianului o cheie USB și a stat cu ochii pe el când 
a introdus-o în computer și a deschis documentele. 

— Ce-s astea? a întrebat el, frunzărindu-le. 

Dar Lacoste nu a răspuns și a văzut cum, încetul cu încetul, se 
albește la faţă. 

A băgat pistolul la loc, în toc. Omul nu se mai uita de mult nici 
la armă, nici la ea. Ochii lui, atenţia erau complet atrase de 
ecran. Câţiva dintre colegii lui se întorseseră deja la bază. S-au 
uitat la Lacoste, apoi la gardian. 

— Cum merge? 

Dar expresia de pe chipul lui i-a făcut să devină serioși. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat unul dintre ei. 

— Cheamă-l pe șeful, aduceţi echipa de geniști și închideţi 
podul... 

Dar Lacoste n-a mai auzit urmarea. Era deja în mașina ei și se 
îndrepta spre pod. Spre malul îndepărtat. Spre sat. 

e 

Gamache gonea pe drumul secundar cunoscut, acoperit acum 
de zăpadă. Mașina i-a patinat pe o bucată de gheață și a ridicat 
piciorul de pe accelerator. Nu avea vreme să facă vreun 
accident. Tot ce urma să se întâmple de-acum înainte trebuia 
cântărit cu atenţie. 

A zărit un mic magazin universal și a tras alături. 

— Pot să dau un telefon, vă rog? 

l-a arătat vânzătorului legitimaţia de poliție. 

— Trebuie să cumpăraţi ceva. 

— Dă-mi telefonul. 

— Cumpărați ceva. 

— Bine. 

Gamache a apucat primul obiect pe care l-a găsit. 

— Uite. 

— Pe bune? 

Vânzătorul se uita la grămada de prezervative. 

— Dă-mi naibii telefonul ăla, copile! a spus Gamache. Se lupta 
cu dorinţa de a-l strânge de gât pe tânărul ăsta amuzat. În 
schimb, și-a scos portofelul și a pus pe tejghea o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

— Dacă vrei să te duci la budă trebuie să mai cumperi ceva, i- 
a spus puștiul lui Gamache, în timp ce-i întindea telefonul. 

Gamache a format. A sunat, a sunat și iar a sunat. A tot sunat. 


VP - 417 


Te rog, oh, te rog. 

— Francoeur. 

Vocea era sacadată, tensionată. 

— Bonjour, domnule superintendent-șef. 

A urmat o pauză. 

— Tu ești, Armand? Te-am căutat. 

Conexiunea se tot întrerupea, dar vocea lui Sylvain Francoeur 
devenise veselă, prietenoasă. Nu într-o manieră forțată, ci omul 
chiar părea să se bucure de telefonul primit. De parcă erau cei 
mai buni prieteni. 

După cum știa Gamache, acesta era unul dintre talentele 
superintendentului-șef, capacitatea de a face ca o imitație să 
pară original. Un om contrafăcut. Oricine ar fi ascultat, și puteau 
fi oricâţi, n-ar fi avut nicio îndoială asupra sincerităţii lui 
Francoeur. 

— Da, îmi pare rău că n-am putut fi contactat, a spus 
Gamache. Am încercat să mai rezolv una-alta... 

— Exact ce fac și eu. Cu ce pot să te ajut? 

În clădirea vechii școli, Francoeur îi privea pe agenţi lucrând. 

Işi apăsase telefonul pe ureche și stătea lângă fereastră, 
încercând să prindă semnalul. 

— Trebuie să vorbești tare. Sunt într-un sat cu semnal foarte 
prost. 

Gamache a avut impresia ca a înghiţit lichid de baterie. 

Deci Sylvain era deja în Three Pines. Gamache calculase 
prost, gândindu-se că lui Francoeur îi va lua mai mult ca să 
găsească locul. Dar apoi a mai venit o doză de acid, care l-a 
surpat pe dinăuntru. Francoeur trebuie să fi avut pe cineva care 
știa drumul. 

Jean-Guy. 

Gamache a tras adânc aer în piept și și-a liniștit vocea. A 
încercat s-o facă să pară normală, politicoasă, ușor plictisită. 

— Mă îndrept spre dumneavoastră, domnule. Mă întrebam 
dacă ne putem întâlni. 

Francoeur a ridicat din sprâncene. Se așteptase să fie nevoie 
să-l vâneze pe Gamache. Nu-i trecuse deloc prin cap că orgoliul 
lui Gamache era atât de mare, încât îi epuizase tot bunul-simț. 

Dar se pare că așa era. 

— Mie îmi convine, a spus Sylvain Francoeur, vesel. Ne 
întâlnim aici? Inspectorul Tessier mi-a spus că a găsit o antenă 


VP - 418 


de satelit interesantă, montată undeva în pădure. Eu n-am 
văzut-o încă. Crede că se poate să fi fost pusă aici de azteci. O 
știi? 

A urmat o altă pauză. 

— Da, o știu. 

— Bun. Păi hai să ne întâlnim acolo. 

Francoeur a închis. Ştia că Gamache nu va ajunge la întâlnire. 
Agenţii se apropiau și aveau să-l ridice din moment în moment. 

S-a întors spre adjunctul lui. 

— Știu ce să facă? a arătat el spre cei doi agenţi. Unul era sub 
birou, iar celălalt în pragul ușii, lucrând la grămada de cabluri. 

Tessier a dat din cap. Agenţii fuseseră cu el când rezolvase cu 
Pierre Arnot și Audrey Villeneuve, dar și cu alţii. Făcuseră ce li se 
spusese să facă. 

— Vino cu mine. 

In pragul ușii, Tessier s-a întors spre agenţi. 

— Nu uitaţi de Beauvoir. Avem nevoie de el aici. 

— Am înţeles, domnule. 

Beauvoir nu mai era pe bancă, dar Tessier nu-și făcea griji. 
Probabil că zăcea semiconștient în SUV. 

e 

— Ce crezi că înseamnă asta? a șoptit Jérôme, în timp ce-i 
priveau pe Francoeur și Tessier urcând dealul spre ieșirea din 
sat. Pleacă? 

— Pe jos? a întrebat Nichol. 

— Mda, poate că nu, a admis doctorul Brunel. Bine că a plecat 
măcar Beauvoir. 

S-au uitat spre locul curat din zăpadă, unde fusese maşina 
Myrnei. Jos, la parter, Myrna s-a întors spre Ruth. 

— l-ai dat maşina mea? 

— Păi nu prea aş fi putut să i-o dau pe a mea. Eu nu am 
maşină. 

— De unde ai luat cheile? 

— Erau pe birou, acolo unde le ţii mereu. 

Myrna a scuturat din cap, dar nu se putea supăra pe Ruth. E 
adevărat că Beauvoir îi luase Myrnei mașina, dar de la Ruth 
luase ceva mult mai preţios. 

Au auzit ușa librăriei închizându-se și au privit într-acolo, apoi 
pe fereastră. Gabri mergea grăbit pe drum, fără palton, căciulă 
sau ghete. A alunecat, dar s-a ridicat singur. 


VP - 419 


— Rahat! a spus Nichol, grăbindu-se la parter. Unde se duce? 

Soții Brunel au prins-o din urmă, iar Thérèse a oprit-o pe 
tânăra agentă înainte să-l urmeze pe Gabri afară. 

— Se duce la biserică, a spus Clara. Și-a aruncat paltonul pe 
ea și aproape că ajunsese la ușă, când Nichol a prins-o de braţ. 

— Oh, nu, n-o să ieși, i-a spus tânăra. 

Incercând să se elibereze, Clara și-a scuturat braţul atât de 
violent, încât a luat-o prin surprindere pe Nichol. 

— Gabri este prietenul meu și nu o să-l las singur. 

— Fuge mâncând pământul, a spus Nichol. Uită-te la el, a 
făcut tot pe el de frică. 

— M-aș îndoi de asta, a spus Ruth. Gabri n-ar rămâne 
niciodată fără rahat, indiferent de motiv. Are rezerve uriașe. 

— Ala era Gabri? 

Olivier se ivise în grabă la ușa de legătură dintre librărie și 
bistrou. 

— Se duce la biserică, a spus Clara. 


— Mă duc și eu. 

— Și eu, a spus Olivier. 

— Nu, a spus Thérèse. Tu trebuie să ai grijă de bistrou. 

— O să ai tu grijă de el. A aruncat șervetul și a urmat-o pe 
Clara afară. 

e 

Odată ce au ajuns pe coama dealului, în pădure, telefoanele 
lui Francoeur și Tessier au început să bâzâie. Era ca și cum ar fi 
străpuns o membrană dinspre o lume către alta. 

Francoeur s-a oprit pe cărare ca să-și verifice mesajele. 
Ordinele îi fuseseră urmate cu viteză și eficienţă. Mizeria făcută 
de Gamache fusese strânsă și curățată. 

— Merde, a spus Tessier. Credeam că-l prindem pe Gamache. 

— L-aţi pierdut? 

— Și-a aruncat telefonul și dispozitivul de urmărire. 

— Și de ce le-a trebuit agenţilor tăi atât de mult timp ca să-și 
dea seama de asta? 

— Și-au dat seama acum o jumătate de oră, dar nenorocitul 
ăla de sat a împiedicat recepţionarea mesajelor, în plus... 

— Oui? 

— Au crezut că îl urmăresc, dar el își pusese dispozitivele de 
supraveghere pe un car alegoric de la parada de Crăciun. 


VP - 420 


— Deci vrei să-mi spui că elita poliţiei îl urmărea prin centrul 
Montrealului pe Moș Crăciun? 

— Nu pe Moș Crăciun. Pe Albă ca Zăpada. 

— Hristoase, a pufnit Francoeur. Cu toate astea, nu mai 
contează. Gamache vine încoace. 

Înainte de a-și băga telefonul la loc, în buzunar, Francoeur a 
observat un SMS, trimis în urmă cu o jumătate de oră către 
toate unităţile, care anunţa demisia inspectorului-șef Gamache. 
Total în stilul lui Gamache, și-a spus Francoeur. De parcă i-ar 
păsa cuiva. 

a 

Thérèse Brunel l-a văzut pe unul dintre polițiști ieșind din 
clădirea școlii. L-a văzut supraveghind satul, apoi intrând în casa 
lui Emilie, apoi îndreptându-se spre pensiune. Un minut mai 
târziu, a reapărut și a deschis uşa SUV-ului. 

Superintendentul Brunel a auzit cum se trântește ușa și l-a 
văzut pe agent uitându-se frustrat de jur-împrejur. 

A pierdut ceva, s-a gândit Therese Brunel, și putea ghici și ce 
anume. Sau pe cine anume. Il căutau pe Beauvoir. Apoi s-a uitat 
spre ea, iar privirea lui ageră a trecut razant pe lângă ea, chiar 
înainte să se tragă înapoi, după zid. 

— Ce este? a întrebat Jérôme. 

— Se îndreaptă încoace, a spus Therese, scoțându-și arma. 

e 

Agentul a început cu prăvăliile. Bistroul, librăria și brutăria. 
Era posibil ca Beauvoir să fi intrat în vreuna dintre ele, ca să se 
odihnească. Sau ca să-și piardă cunoștința. 

Polițistul era convins că nu va fi greu. 

Își simţea arma la brâu, dar știa că lucrul cel mai eficient se 
afla în buzunar. Cutiuţa cu pastile pe care i-o dăduse Tessier, 
fiecare dintre ele - un glonţ micuț în creier. 

Colegul lui făcea aranjamentele finale la școală și tot ce le 
mai lipsea acum era Beauvoir. 

Dar polițistul a ezitat. Cu câteva minute înainte, văzuse o 
femeie masivă, de culoare și o femeie bătrână, cu baston, 
îndreptându-se spre biserică. 

Aceeași bătrână care stătuse de vorbă cu Beauvoir, pe bancă. 
Dacă Beauvoir dispăruse, ea ar fi putut să știe unde este. 

A schimbat direcţia și s-a îndreptat spre biserică. 


VP - 421 


Armand Gamache a parcat lângă cărarea care ducea în 
pădure. Cea croită de el și Gilles cu doar câteva zile înainte. Se 
vedea că este proaspăt bătătorită. 

A pornit pe potecă, afundându-se tot mai mult în pădure. 
Până la postul de vânătoare. 

Mai întâi l-a văzut pe Sylvain Francoeur, stând la baza pinului 
alb. Apoi s-a uitat în sus. Acolo, în vechiul post de vânătoare, 
construit din lemn, chiar lângă antena de satelit, era Martin 
Tessier. Inspectorul Tessier, de la departamentul Infracțiuni 
Grave, era pe cale să comită o infracţiune foarte, foarte gravă. 
Avea o armă automată, pe care o îndreptase spre inspectorul- 
șef Gamache. 

Gamache s-a oprit pe cărare și s-a întrebat în treacăt dacă 
asta simte și căprioara. S-a uitat drept spre Tessier și s-a întors 
încet spre el. Oferindu-i trăgătorului ca ţintă pieptul lui. 
Provocându-l să apese pe trăgaci. 

Dacă exista vreun moment bun pentru ca blestemăţia aia să 
se prăbușească, acesta era, și-a spus Gamache. 

Dar postul de vânătoare a rezistat, iar Tessier l-a luat în 
cătare. 

Gamache și-a mutat privirea spre Francoeur și și-a depărtat 
braţele. Superintendentul-șef a făcut semn și Tessier a coborât 
cu repeziciune și ușurință scăriţa fragilă. 

e 

Agentul a intrat în biserică și a privit de jur-împrejur. Părea 
goală. Apoi a observat-o pe bătrână, care avea încă pe ea 
paltonul gri și fesul. Stătea într-o strană din spate. Negresa 
aceea masivă stătea într-o strană din față. 

S-a uitat prin toate colțurile, dar n-a mai văzut pe nimeni. 

— Tu, de colo, a strigat el. Mai este cineva aici? 

— Dacă vorbeşti cu Ruth, îţi pierzi vremea, a spus femeia din 
față, apoi s-a ridicat și i-a zâmbit. Nu vorbește franceză. 

Ea însă vorbea o franceză foarte bună, deși se simţea un ușor 
accent. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Agentul a avansat pe culoar. 

— ÎI caut pe inspectorul Beauvoir. ÎI știi? 

— Da, a răspuns ea. A mai fost pe-aici, cu inspectorul-șef 
Gamache. 

— Unde e acum? 


VP - 422 


— Beauvoir? Credeam că e cu voi, a spus Myrna. 

— De ce aș... 

Dar n-a apucat să-și termine propoziţia. A simţit cum i se 
înfige în ceafă, la baza craniului, ţeava unui Glock, iar o mână 
expertă se întinde și-i scoate arma din toc. 

S-a întors pe călcâie. Bătrâna în palton de stofă și fes tricotat 
îndrepta spre el ţeava unui revolver. 

Și nu era deloc bătrână. 

— Poliţia, a spus agenta Nichol. Ești arestat. 

(J 

Jean-Guy Beauvoir era pe autostradă, îndreptându-se spre 
Montréal. Rosa stătea lângă el și nu scotea niciun sunet. Și îl fixa 
încontinuu, fără încetare. î 

Dar Beauvoir se uita drept înainte. Indepărtându-se de sat tot 
mai mult și mai mult. Nu știa ce plănuiau Francoeur, Tessier și 
ceilalţi, și nici nu voia să știe. 

Când ieșise din Three Pines, telefonul îi bipăise de câteva ori. 
Toate erau mesaje de la Lacoste. Care îl întreba unde este. 

Beauvoir știa ce însemna asta. Insemna că îl căuta Gamache, 
probabil ca să termine ce începuse cu o zi înainte. Dar apoi 
citise mesajul trimis de Lacoste în toată reţeaua. 

Gamache demisionase. leșise din Poliţie. Se terminase. 

S-a uitat la rață. De ce naiba fusese de acord s-o ia cu el? 
Deși știa răspunsul. Nu era pentru că fusese de acord s-o ia cu 
el, ci pentru că nu avusese energia necesară sau voința de a se 
lupta. 

Totuși, Beauvoir se întreba de ce i-o dăduse Ruth. Știa cât de 
mult o iubește pe Rosa, și cât de mult o iubește și Rosa pe ea. 

Te iubesc, îi șoptise Ruth raţei ei. 

Te iubesc. Insă, de data asta, vocea nu-i mai aparţinea poetei 
demente, ci lui Gamache. In fabrică. Printre gloanțe care izbeau 
betonul de pe jos și pereţii. Bam, bam, bam. Norii de praf 
înecăcios, care te orbeau. Zgomotele asurzitoare. Impușcăturile, 
strigătele, ţipetele. 

Și Gamache, trăgându-l la loc sigur, apăsându-i rana. Chiar și 
cu gloanţele zburând în jurul lor. 

Șeful se uitase în ochii lui și se aplecase asupră-i, sărutându-l 
pe frunte și șoptindu-i: „te iubesc”. 


VP - 423 


Așa cum făcuse și ieri, când a crezut că Beauvoir o să-l 
împuște. In loc să se lupte, să-l atace și el, așa cum ar fi putut s- 
o facă, i-a spus Te iubesc. 

Jean-Guy Beauvoir știa că el și Rosa nu fuseseră abandonați, 
ci fuseseră salvați. 


VP - 424 


Patruzeci și unu 


— Și acum? a întrebat Gabri. 

El, Olivier și Clara ieșiseră din spatele altarului, de unde 
priviseră toată scena. Clara și Olivier ţineau fiecare câte un 
sfeșnic pentru o lumânare, iar Gabri apucase crucifixul, gata să-l 
pocnească pe trăgător în cap, dacă le-ar fi scăpat lui Nichol și 
Myrnei. 

Dar nu era nevoie. Țintașul avea acum căluș și era încătușat 
de o strană lungă de lemn. 

— Mai este unul, a spus Myrna. La școală. 

— Și alţi doi care au intrat în pădure, a spus Clara. 

S-a uitat la arma din mâna Myrnei și la cea din mâna lui 
Nichol. Erau înfiorătoare și respingătoare, dar Clara voia și ea 
una. 

— Deci, ce facem? s-a întors Gabri spre Nichol, care părea să 
fie deopotrivă la comandă și scăpată de sub control. 

e 

Martin Tessier a desfăcut haina lui Gamache și i-a scos arma, 
lăsându-l în cămașă. 

Apoi a pus arma lui Gamache în palma întinsă a lui Francoeur. 

— Unde este Beauvoir? a întrebat Gamache. 

— E în sat, cu ceilalţi, a răspuns Tessier. Lucrează. 

— Lasă-l în pace, a cerut Gamache. Pe mine mă vrei. 

Francoeur a zâmbit. 

— „Pe mine mă vrei”, de parcă treaba asta începe și se 
termină cu mărețul Armand Gamache. Tu chiar nu-ţi dai seama 
de ce se întâmplă, nu? Ai făcut spectacol și din propria demisie, 
de parcă ar fi ceva important. De parcă ne-ar păsa. 

— Deci nu-ţi pasă? a întrebat Gamache. Eşti sigur? 

— Destul de sigur, a răspuns Tessier, împungând cu arma în 
pieptul lui Gamache. 

Gamache l-a ignorat și l-a privit în continuare pe Francoeur. 
Telefonul băzâia încontinuu și Francoeur își verifica mesajele. 

— Am ridicat-o pe Isabelle Lacoste și familia ei. Și pe 
Villeneuve și vecina lui. Ești ca râia, Armand. Oricine vine în 
contact cu tine e fie mort, fie pe moarte. Inclusiv Beauvoir. Va fi 


VP - 425 


găsit printre resturile școlii, încercând să dezamorseze bomba la 
care ai conectat toate computerele alea. 

Gamache s-a uitat de la Francoeur la Tessier și înapoi la 
Francoeur. 

— Încerci să-ţi dai seama dacă trebuie să mă crezi sau nu, a 
spus Francoeur. 

— Pentru Dumnezeu, a spus Tessier. Hai s-o rezolvăm. 

Francoeur s-a întors spre adjunctul lui. 

— Ai dreptate. Dă jos antena aia de satelit. Termin eu aici. Hai 
cu mine, Armand. Te las pe tine să mergi înainte, măcar de data 
asta. 

Francoeur i-a arătat poteca și Gamache a pornit, alunecând 
ușor în zăpadă. Era poteca pe care o făcuseră el și Nichol când 
întinseseră cablul prin pădure, până în Three Pines. Era, de fapt, 
o scurtătură spre școala cea veche. 

— Sunt în viaţă? a întrebat Gamache. 

— Îţi spun sincer că nu știu, a răspuns Francoeur. 

— Dar Beauvoir? E în viață? 

— Păi n-am auzit încă explozia, așa că, da, este. Deocamdată. 

Gamache a mai făcut câţiva pași. 

— Și podul? N-ar fi trebuit să auzim deja despre pod? a 
întrebat Gamache, respirând greu și apucând o ramură, ca să-și 
țină echilibrul. Ceva nu merge bine, Sylvain. O simţi și tu... 

— Oprește-te! i-a ordonat Francoeur, iar Gamache s-a 
executat. 

S-a întors spre el și l-a văzut pe Francoeur scoțându-și 
telefonul. L-a atins cu degetele, apoi chipul i-a strălucit. 

— S-a făcut. 

— Ce s-a făcut? 

— Podul s-a prăbușit. 

e 

La biserica St. Thomas, slujbele durau foarte puțin. 

— la uite, a spus Myrna. 

Ea și Clara se uitau pe fereastra cu vitralii. 

Celălalt trăgător ieșise pe ușa vechii școli. Stătea cu spatele la 
ele și părea să meșterească ceva la clanţă. 

Clara se întrebă dacă o încuia. 

Apoi trăgătorul s-a proţăpit pe verandă și s-a uitat în jur, așa 
cum făcuse și colegul lui, acum câteva minute. 


VP - 426 


— Îl caută pe el, a spus Olivier, arătând cu degetul spre 
prizonierul încătușat, cu căluș la gură, păzit de Nichol. 

L-au privit pe trăgător cum se îndreaptă spre dubă. A aruncat 
în spate o sacoșă mare de pânză și a trântit ușa. Apoi a cercetat 
din nou satul. Era nedumerit. 

În acel moment, Thérèse Brunel a ieșit din librărie. Purta o 
haină groasă și un fes larg, tras peste păr și frunte. Avea braţele 
pline cu cărți și venea alene spre poliţist, de parcă suferea de o 
infirmitate. 

— Ce face? a întrebat Clara. 

— “n lumina lunii de iarnă s-a-ntâmplat, a spus Gabri tare, iar 
ceilalți s-au întors să se uite la el. Că toate păsările au plecat. 

Trăgătorul s-a întors spre biserică, de unde se auzea cântecul. 

Satul ăsta îi dădea fiori. Părea atât de frumos, dar era pustiu. 
Era ceva necurat cu locul ăsta. Cu cât își găsea mai repede 
partenerul și pe Beauvoir și plecau de-aici, cu atât mai bine. 

A pornit spre biserică. Era limpede că se aflau niște oameni 
acolo. Oameni care, cu ceva putere de convingere, i-ar fi putut 
spune unde era Beauvoir. Unde era colegul lui. Unde era toată 
lumea. 

O bătrână cu niște cărţi în braţe se îndrepta spre el, dar a 
ignorat-o și și-a croit drum spre micuța capelă acoperită cu șipci, 
de pe deal. 

Polițistul a urmat sunetul cântecului și a urcat treptele. 

Nu a observat că și bătrâna cu cărțile își schimbase direcţia și 
îl urmărea. 

A deschis ușa și s-a uitat înăuntru. În capătul din faţă al 
bisericii se afla un grup de oameni care cântau, așezați în 
semicerc. 

O bătrână îmbrăcată în haină de stofă ședea într-o strană 
aflată cu câteva rânduri mai în spate. Cântecul s-a oprit și 
bărbatul masiv care părea să dirijeze corul i-a făcut semn cu 
mâna. 

— Închide ușa! i-a strigat el. Intră frigul. 

Dar polițistul nu s-a mișcat. Stătea în prag, încercând să 
priceapă scena. Ceva era în neregulă aici. Îl priveau ciudat, mai 
puţin femeia cea cocoșată, care stătea cu fesul pe cap. Nici nu 
se întorsese. 

A întins mâna spre armă. 

— Sûreté. 


VP - 427 


A auzit cuvântul. A auzit zgomotul metalic. A simţit ţeava 
proptită în ceafă. A auzit cărţile căzând și a văzut câteva 
prăvălindu-i-se la picioare. 

— Ridică mâinile, să ţi le văd. 

A făcut ce i s-a spus. 

S-a întors spre bătrâna care îl urmărise. Cărţile pe care le căra 
lăsaseră locul unui revolver de serviciu. Era superintendentul 
Therese Brunel. 

Își îndrepta arma spre el și era foarte serioasă. 

e 

— S-a prăbuşit podul? s-a holbat Gamache la Francoeur. 

— Exact la timp, a spus superintendentul-șef. 

Dinspre satul din vale a urcat spre ei sunetul unei voci 
intonând un vechi colind din Québec. Suna ca o jelanie. 

— Nu te cred, a spus Gamache. Minti. 

— Vrei o dovadă? 

— Sună-l pe Renard. Sună-l pe premier. Confirmă cu el, a spus 
Gamache. 

— Cu plăcere. Sunt sigur că va dori să stea un pic de vorbă cu 
tine. 

Francoeur a apăsat un buton al mobilului. Gamache auzea 
cum sună. Și sună. 

Dar nu a răspuns nimeni. 

— Probabil că este ocupat, a spus Gamache. 

Francoeur i-a aruncat o privire acidă și a încercat alt număr. 
Al lui Lambert, de la Infracțiuni Informatice. 

Suna, suna. 

— Nimic? a întrebat Gamache. 

Francoeur a lăsat telefonul. 

— Ce-ai făcut, Armand? 

— „Am reţinut-o pe Lacoste. l-am reţinut și familia”, a recitat 
Gamache. Acum câteva minute ai mai primit un mesaj: 
„Villeneuve a opus ceva rezistenţă, dar nu pentru mult timp”. 

Chipul lui Francoeur s-a încordat. 

— Doar n-ai crezut că o să-mi las departamentul să fie 
măcelărit, nu? 

Ochii lui Gamache erau pătrunzători și vocea aspră, clocotind 
de mânie. Toţi agenţii aceia care au demisionat. Toţi agenții 
care au cerut să fie transferați. Peste tot în Sûreté. 

Vorbea rar, așa că fiecare cuvânt își atingea ţinta. 


VP - 428 


— La Circulaţie. La infracţiuni Grave. La Siguranţă Publică. La 
Reacţie Rapidă. La Infracțiuni Informatice. 

Înainte de a-i aplica lovitura de graţie, a făcut o pauză, ca să 
se asigure că Francoeur îl urmărește. 

— Siguranţa oficialilor. Echipa care îl păzește pe premier. Tu 
însuți mi-ai dezmembrat departamentul și mi-ai împrăștiat 
agenții în toate diviziile. Agenţii mei, Sylvain. Ai mei. N-au fost 
niciodată ai tăi. Nu m-am opus, pentru că a servit obiectivelor 
mele. În timp ce planul tău avansa, la fel se întâmpla și cu al 
meu. 

Francoeur se albise ca zăpada. 

— Oamenii mei au preluat controlul asupra acestor 
departamente și i-au arestat pe toţi cei care îţi sunt loiali ţie. 
Premierul este în custodia noastră, împreună cu tot personalul 
lui. Dacă am fi fost pe vapor, aș fi numit treaba asta o revoltă. 
Anunţul că mi-am dat demisia a fost semnalul pentru ca agenţii 
mei să acționeze. A trebuit să aștept până când mi-am dat 
seama ce puseseși la cale, și până când am avut dovezi. Nu ţi-a 
răspuns nimeni la telefon pentru că nu mai are cine să-ți 
răspundă. Și toate mesajele alea pe care le-ai primit? Despre 
pod? Despre oamenii pe care i-aţi ridicat? Au fost trimise de 
inspectorul Lacoste. Podul este în siguranţă. 

— E imposibil. 

Francoeur s-a uitat din nou la telefon, doar o ocheadă scurtă, 
dar a fost de-ajuns. 

Gamache mutase ultimul. 

e 

Jean-Guy Beauvoir a parcat în spatele Volvo-ului lui Gamache. 
A crăpat un pic geamul, ca Rosa să aibă aer, apoi a ieșit. 

A stat un pic în drum, nesigur încotro s-o apuce. Se gândea să 
se îndrepte direct spre Three Pines. Acum știa ce era 
echipamentul pe care îl văzuse în dubă. Probabil că știuse tot 
timpul. Era explozibil. Și detonatoare. Și fire pentru declanșare. 

Atașaseră firele la ușa școlii. S-ar fi detonat la deschidere. 

Plănuia să meargă în sat și să-i oprească pe agenţi, dar 
vederea acestei mașini cunoscute îi strica un pic planurile. 

A privit spre pământ, la urmele proaspete care duceau spre 
pădure, și s-a luat după ele. 


VP - 429 


Gamache a plonjat spre Francoeur, încercând să-i ia arma, dar 
aceasta a zburat din mâna lui Francoeur și s-a scufundat în 
zăpadă. 

S-au prăbușit amândoi. Gamache și-a pus antebraţul pe gâtul 
lui Francoeur, apăsând cu putere, încercând să-și prindă 
adversarul. Acesta a ripostat, raăsucindu-se și lovind cu pumnul. 
Mâna lui, întinsă după armă, a apucat ceva tare și s-a rotit cu 
toată puterea, lovindu-l pe Gamache în tâmplă. 

Șeful a căzut pe-o parte, ametţit de lovitura bolovanului. 
Francoeur s-a ridicat în genunchi și și-a înfipt mâinile în geacă, 
încercând s-o deschidă. Încercând să ajungă la pistolul de la 
brâu. 


— Tessier? 

Martin Tessier, care cobora scara de lemn, a fost luat prin 
surprindere de vocea lui Beauvoir. Antena de satelit era 
prăvălită la pământ, acolo unde o azvârlise de pe platformă, iar 
Jean-Guy Beauvoir stătea lângă ea. 

— Beauvoir, a spus Tessier, revenindu-și din uimire și 
coborând de pe ultima treaptă. Cu spatele la Beauvoir, a pus 
mâna pe armă. 

— Te-am căutat. 

Dar n-a ajuns mai departe. Arma lui Beauvoir îl apăsa pe gât. 

— Unde este Gamache? a șoptit el în urechea lui Tessier. 

e 

Gamache l-a văzut pe Francoeur trăgând arma din toc. S-a 
întins înainte ca acesta să-l poată ţinti și l-a doborât la pământ. 
Dar arma a rămas în strânsoarea lui Francoeur. 

Se luptau pentru pistol, cărându-și pumni, răsucindu-și 
trupurile și cotonogindu-se reciproc. 

Francoeur ţinea pistolul și Gamache îl ţinea pe Francoeur, 
prinzându-l strâns cu amândouă mâinile, dar zăpada era umedă 
și simțea cum îi alunecă palmele. 

e 

Beauvoir l-a împins cu brutalitate și fața lui Tessier s-a izbit de 
scoarța copacului. 

— Unde e Gamache? a repetat Beauvoir. Ştie că plănuiți să 
aruncați școala în aer? 

Tessier a dat din cap, simțind cum i se zdrelește pielea de pe 
obraji pe scoarța copacului. 


VP - 430 


— Crede că ești în școală. 

— De ce ar crede una ca asta? 

— Pentru că așa am vrut noi. 

— Voiaţi să mă ucideţi? 

— Pe tine și pe cea mai mare parte dintre localnici, când o să 
explodeze bomba. 

— Ce i-aţi spus lui Gamache? 

— Că școala este burdușită cu explozibil și o să sară în aer 
când o să intri, a spus Tessier. 

Beauvoir l-a întors spre el și s-a uitat în ochii lui Tessier, 
încercând să ajungă la adevăr. 

— Ştie că bomba e legată la ușă? a întrebat Beauvoir. 

Tessier a scuturat din cap. 

— Dar nu mai contează. N-o să ajungă până acolo. Are grijă 
Francoeur de asta, în pădure. 

e 

Gamache simțea cum îi alunecă mâinile. l-a dat drumul și i-a 
tras lui Francoeur doi pumni în nas. L-a auzit cum plesnește și a 
simţit cum îi ţâșnește sângele. Francoeur a mugit și s-a opintit 
din tot corpul, aruncând-l pe Gamache pe-o parte, în zăpadă. 

Acesta s-a rostogolit de câteva ori, iar Francoeur s-a ridicat în 
genunchi. 

Gamache a văzut un obiect întunecat ivindu-se din zăpadă. 
Putea fi o piatră sau un băț. Sau patul unei arme. S-a rostogolit 
spre el. Și s-a rostogolit în continuare, uitându-se în sus exact la 
timp ca să-l vadă pe Francoeur ridicând arma și ţintind spre el. 

Atunci Armand Gamache a tras. Și a tras din nou. Apoi încă o 
dată. 

Până când superintendentul-șef Sylvain Francoeur, cu faţa 
palidă, a alunecat pe-o parte. 

Mort. 

Gamache s-a ridicat în picioare și, fără să mai piardă timpul 
cu Francoeur, a luat-o la goană. 

e 

Beauvoir a auzit un schimb rapid de focuri de armă. Un Glock. 

— Asta-i Gamache, a spus Tessier. Omorât. 

Beauvoir a întors capul în direcția din care venea sunetul, iar 
Tessier, aflat la pândă, s-a repezit spre armă. 

Beauvoir a apăsat pe trăgaci. Și l-a văzut pe Tessier căzând. 


VP - 431 


Apoi a luat-o la goană. Și a alergat. Spre pădure. Spre locul 
unde acum era liniște. 

e 

Armand Gamache fugea de parcă ar fi fost alergat de Furii. 
Alerga de parcă luase foc pădurea. Alerga de parcă diavolul 
însuși se afla pe urmele lui. 

A alergat prin pădure, printre copaci, împiedicându-se de 
trunchiuri căzute. Dar s-a ridicat la loc și a trat-o iar la goană. 
Spre vechea școală. Spre explozibil. Spre Jean-Guy. 

e 

Jean-Guy Beauvoir a văzut un cadavru întins cu fața în jos în 
zăpadă și a alergat într-acolo, căzând în genunchi lângă el. 

Oh, nu, nu, nu. 

L-a întors cu faţa în sus. 

Era Francoeur. Mort. 

Beauvoir s-a ridicat în picioare și a privit în jur, agitat. Apoi s-a 
străduit să se liniștească. Să asculte. Când tăcerea a coborât 
peste pădure, a auzit. Mult în faţă. Cineva alerga. Se îndepărta 
de el. Fugea spre Three Pines. 

Spre școală. 

Jean-Guy Beauvoir și-a luat zborul. Alergând. Urlând. Urlând. 
Alergând. 

— Oprește-te! Oprește-te! striga el. 

Dar omul din fața lui nu auzea. Nu s-a oprit. 

Beauvoir a alergat cât de repede a putut, dar distanţa dintre 
ei era prea mare. Gamache avea să ajungă la școală. Crezând 
că Beauvoir este înăuntru. Crezând că Beauvoir este în pericol. 

Gamache va urca câte două trepte, va smulge ușa din ţâțâni 
și... 

— Oprește-te! Oprește-te! a strigat Beauvoir. Și apoi a dat un 
chiot. Fără cuvinte, doar un sunet. A pus în urletul ăla toată 
frica, toată furia, tot ce-i mai rămăsese. 

Dar Șeful alerga mai departe, ca fugărit de demoni. Beauvoir 
s-a împiedicat, oprindu-se din drum. Hohotind. 

— Nu. Oprește-te. 

Nu-l putea prinde. Nu-l putea opri. Doar dacă... 

e 

Isabelle Lacoste îngenunchease lângă Tessier, dar a sărit în 
picioare la auzul acelui sunet îngrozitor. Nu auzise niciodată 
ceva asemănător. Era ca și când s-ar fi rupt ceva, ca și când s-ar 


VP - 432 


fi prăbușit în bucăţi. A alergat într-acolo, urmărind ţipătul 
neomenesc din adâncul pădurii. 
e 

Armand Gamache a auzit împușcătura. A văzut scoarța 
zburând pe deasupra copacilor. Dar a alergat în continuare, fără 
contenire. Fără ezitare. Cât de repede și cât de bine a putut. 

Direct spre școală. 

Acum o putea vedea, o clădire roșie, iţită în albul și cenușiul 
pădurii. O altă împușcătură a lovit zăpada în spatele lui, dar a 
alergat în continuare. Probabil că Tessier l-a găsit pe Francoeur, 
iar acum încerca să-l oprească pe el. Dar Gamache nu putea fi 
oprit. 

e 

Lui Jean-Guy îi tremura mâna și arma îi flutura, trimițând 
gloanțele în afara țintei. Luase în vizor picioarele lui Gamache. 
Sperând, rugându-se să-l julească. Atât cât să-l pună la pământ. 
Dar nu funcţionase. 

— Oprește-te, oh, te rog, oprește-te! 

Vederea lui Beauvoir era încețoșată. Și-a tras mânecile peste 
faţă, apoi și-a dat capul pe spate, pentru un moment, și a privit 
printre ramurile desfrunzite. Spre cerul albastru de deasupra. 

— Oh, te rog! 

Gamache aproape că ieșise din pădure. Aproape că ajunsese 
la școală. Beauvoir a închis ochii pentru o clipă. 

— Te rog, a implorat el. 

A ridicat iar arma. De data asta, mâna îi era sigură. Arma nu 
se mai clatina. Ținta era sigură. Și nu erau picioarele lui 
Gamache. 

e 

— Stai! a strigat Lacoste, cu arma îndreptată spre spatele lui 
Beauvoir. 

Îl putea vedea în faţă, printre copaci, pe inspectorul-șef care 
alerga spre Three Pines. Și pe Jean-Guy Beauvoir, pregătit să-l 
doboare. 

— Aruncă arma! i-a ordonat ea. 

— Nu, Isabelle! a strigat Beauvoir. Trebuie s-o fac. Lacoste s-a 
îmbărbătat și l-a luat în cătare. De unde se afla, era imposibil să 
rateze. Cu toate astea, ezita. 

Era ceva în vocea lui. Nu o implora, nu se ruga, nu era furios. 

Vocea lui Beauvoir era puternică și sigură. Era fosta lui voce. 


VP - 433 


Nu avea nicio îndoială asupra a ceea ce se pregătea să facă. 
Jean-Guy Beauvoir voia să-l împuște pe inspectorul-șef 
Gamache. 

— Te rog, Isabelle! a strigat Beauvoir, stând tot cu spatele la 
ea, cu arma ridicată. 

Isabelle Lacoste s-a încordat. A stabilizat arma cu amândouă 
mâinile. Degetul ei s-a lipit de trăgaci. 

e 

Jean-Guy Beauvoir îl avea în vizor pe Armand Gamache. 

Șeful ajunsese la marginea pădurii, la doar câţiva pași de 
clădirea școlii. Beauvoir a tras adânc aer în piept. Apoi a expirat. 

Și a apăsat pe trăgaci. 

e 

De-acum, Armand Gamache aproape că ajunsese la școală. 
Dar îl opriseră împușcăturile. 

Ar fi reușit, știa sigur. L-ar fi scos de acolo pe Jean-Guy. 

Abia ieșise dintre copaci când l-a lovit glonţul. Forța acestuia 
l-a ridicat de la pământ și l-a făcut roată. În secunda de dinainte 
de-a atinge pământul, în fracțiunea de secundă de dinainte ca 
lumea să dispară, a întâlnit privirea celui care trăsese în el. 

Jean-Guy Beauvoir. 

Și atunci, Armand Gamache a căzut, cu braţele și picioarele 
desfăcute, de parcă ar fi vrut să facă un înger în zăpada 
strălucitoare. 


VP - 434 


Patruzeci şi doi 


Biserica St. Thomas din Three Pines era tăcută, se auzea 
numai un ușor foșnet de hârtii, pentru că oaspeţii citeau 
programul slujbei. Și-au făcut apariţia patru călugări care 
mergeau cu capetele plecate, formând un semicerc în faţa 
altarului. 

Apoi s-a făcut liniște și au început cu toţii să cânte. Vocile lor 
se împleteau, se alăturau. Se înălțau în vârtej. Apoi deveneau 
una singură. Era ca și când ar fi ascultat una dintre picturile 
Clarei. Culori, vârtejuri și jocul de lumini și umbre. Toate rotindu- 
se în jurul unui centru liniștit. 

Un cântec bisericesc limpede și curat, într-o biserică simplă. 

Singura decoraţiune din biserica St. Thomas era unica 
fereastră cu vitraliu, înfățișându-i pe soldaţii veșnic tineri. 
Fereastra era astfel așezată încât să prindă lumina de 
dimineaţă, cea mai crudă lumină. 

Jean-Guy Beauvoir a plecat capul, copleșit de solemnitatea 
momentului. Apoi a auzit cum în spatele lui s-a deschis o ușă și 
s-au ridicat cu toţii în picioare. 

Cântecul a ajuns la sfârșit și a existat un scurt moment de 
tăcere, înainte de a se auzi o altă voce. Beauvoir nu trebuia să 
se uite ca să știe a cui era. 

Gabri stătea în față, privind în lungul culoarului, peste 
stranele de lemn, și cânta cu vocea lui clară de tenor: 


Bateti ce clopote încă pot bate, 


Uitati de ofrande neintinate. 


În jurul lui Beauvoir au început cu toţii să cânte. Auzea vocea 
Clarei. Vocea lui Olivier și a Myrnei. A auzit-o chiar și pe a lui 
Ruth, subţire, fragilă, fără inflexiuni. Voce de infanterist. 
Nesigură, dar nestrămutată. 

Insă Jean-Guy n-avea deloc glas. | se mișcau buzele, dar nu 
ieșea niciun sunet. A privit de-a lungul culoarului și a așteptat. 


O fisură întunecă vitrina. 


VP - 435 


Locul de unde vine lumina. 


A văzut-o mai întâi pe doamna Gamache, mergând încet. Și, 
lângă ea, Annie. Radiind în rochia ei de mireasă. Pășind pe 
culoar la brațul mamei ei. 

Și Jean-Guy Beauvoir a început să plângă. Cu bucurie, cu 
ușurare. Cu tristeţe pentru tot ce se întâmplase. Pentru durerea 
pe care o provocase. Stătea în lumina de dimineaţă a acelor 
băieți care nu se mai întorseseră niciodată și plângea. 

A simţit un ghiont în braţ și a văzut că cineva îi dă o batistă 
de pânză. Beauvoir a luat-o și s-a uitat în ochii adânci, căprui ai 
cavalerului de onoare. 

— Îţi trebuie și ţie. 

Jean-Guy i-a dat-o înapoi. 

— Am alta. 

Armand Gamache a scos o batistă din buzunarul de la piept și 
și-a șters ochii. 

Cei doi bărbaţi stăteau umăr lângă umăr în partea din față a 
capelei arhipline, ștergându-și ochii și uitându-se cum Annie și 
mama ei veneau pe culoar. Annie Gamache urma să se mărite 
cu prima și ultima ei dragoste. 


— Acum nu va mai exista singurătate, a spus preotul, dând 
cuplului binecuvântarea finală. 


Mergeti la casa voastră și intraţi în zilele tovărășiei voastre. 
Și faceți ca zilele acestea să fie bune și lungi pe pământ. 


Petrecerea din parcul însorit din mijlocul satului a început pe 
la jumătatea după-amiezii, în acea zi de început de iulie, și a 
durat până târziu în noapte. Au aprins un foc de tabără, au 
lansat artificii și au făcut un grătar, iar musafirii au adus cu toţii 
salate și desert, pateuri și brânzeturi. Pâine proaspătă. Bere, vin 
și limonadă roz. 

Atunci când a început cel dintâi cântec, Armand, în frac, i-a 
dat Clarei bastonul și a șchiopătat încet de tot spre centrul 
cercului format de oaspeţi, centrul parcului, centrul satului, și a 
întins mâna. 

Era nemișcată, fără niciun tremurat, iar Annie și-a așezat 
palma în ea. El s-a aplecat și i-a sărutat-o. Apoi a luat-o în braţe 
și au dansat. Încet. În umbra celor trei pini uriași. 


VP - 436 


— Ești sigură că știi la ce te înhami? a întrebat-o el. 

— Mama a știut? i-a replicat fiica lui, râzând. 

— Păi ea a fost norocoasă. Din întâmplare, eu am fost perfect, 
a spus Gamache. 

— Păcat. Am auzit că lucrurile sunt mai puternice acolo unde 
au fost fisuri, a spus ea, în timp ce taică-su o purta ușor în jurul 
parcului, iar ea își lăsase capul pe umărul lui puternic - un loc 
rezervat celor pe care-i iubea. 

Au dansat, trecând pe lângă Gabri și Olivier, pe lângă Myrna și 
Clara, pe lângă proprietarii de magazine și localnici. Pe lângă 
Isabelle Lacoste și familia ei, pe lângă cuplul Brunel, care stătea 
alături de agenta Nichol. Yvette Nichol. 

Zâmbeau și le-au făcut cu mâna, atunci când Armand și fiica 
lui au trecut pe lângă ei. De partea cealaltă a parcului, Jean-Guy 
și Reine-Marie dansau și ei, trecând pe lângă Daniel și Roslyn și 
pe lângă nepoţii lui Gamache, care îl mângâiau pe Henri. 

— Ştii cât de fericiţi suntem, Jean-Guy? a spus Reine-Marie. 

— Chiar sunteți? 

Avea încă nevoie să i se tot repete. 

— Niciunul dintre noi nu este perfect, i-a șoptit ea. 

— Am încercat să-ţi ucid soțul, a spus Jean-Guy. 

— Nu. Ai încercat să-l salvezi, să-l oprești. Și ai făcut-o. O să-ţi 
fiu datoare pe veci. 

Dansau în liniște, gândindu-se amândoi la momentul acela. În 
care Jean-Guy avusese de făcut o alegere. 

Să continue să tragă și să rateze picioarele lui Gamache. Sau 
să ridice privirea și să ţintească spatele. Un glonţ care îl putea 
ucide exact pe acela pe care încerca să-l salveze. Dar dacă nu 
trăgea, Șeful ar fi murit cu certitudine. Ar fi fost aruncat în aer 
îndată ce ar fi atins ușa școlii. Crezând că îl salva pe Jean-Guy. 

Fusese o alegere îngrozitor de greu de făcut. Ca și cea alui 
Isabelle Lacoste. 

Işi urmase instinctele și lăsase jos arma. Apoi privise cu 
groază cum a tras Beauvoir și cum s-a prăbușit Șeful. 

Singurul lucru care îl salvase pe Gamache fusese prezenţa lui 
Jérôme Brunel, fostul medic din camera de urgenţă. El se 
repezise afară din biserică, pe când ceilalţi sunaseră la 911. 

Reine-Marie se întreba, în timp ce proaspătul ei ginere o 
conducea în jurul parcului însorit, ce ar fi făcut ea însăși. Ar fi 


VP - 437 


putut să tragă glonţul ăla, știind că îl va ucide aproape sigur pe 
bărbatul pe care îl iubea? 

Și totuși, nu-l putea condamna. 

Ea ar fi putut să trăiască cu ea însăși, orice decizie ar fi luat? 

Când auzise povestea, își dăduse seama că, dacă va merge la 
dezintoxicare și dacă Annie îl mai voia încă, ea, una, s-ar fi 
considerat binecuvântată să aibă un asemenea bărbat în 
familie. Și acum, în braţele ei. 

Annie era în siguranţă cu el. Reine-Marie știa bine asta, așa 
cum puţine mame pot ști. 

— Se poate? a întrebat Jean-Guy, arătând spre celălalt cuplu, 
care dansa lângă ei. 

— Oui, i-a răspuns Reine-Marie, și i-a dat drumul. 

O clipă mai târziu, Armand Gamache a simţit o bătaie ușoară 
pe umăr. 

— Imi dai voie? l-a întrebat Jean-Guy, iar Gamache s-a dat 
într-o parte, cu o plecăciune ușoară. 

Beauvoir s-a uitat la Annie cu atâta tandrețe, încât Gamache 
și-a simțit propria inimă oprindu-se pentru o clipă, surprinsă de 
bucurie. 

Apoi Jean-Guy s-a întors și l-a îmbrățișat pe Gamache, în timp 
ce Reine-Marie dansa cu Annie. 

S-a auzit un hohot general de râs și musafirii au aplaudat. 
Gabri și Olivier au fost primii care li s-au alăturat, urmaţi de tot 
satul. Chiar și Ruth, cu Rosa în brațe, a dansat cu Billy Williams, 
șoptindu-și unul altuia blesteme dulci. 

— Vrei să-mi spui ceva, tinere? a întrebat Gamache, simțind 
mâna puternică a lui Jean-Guy pe spatele lui. 

Beauvoir a râs, apoi a făcut o pauză, înainte de a vorbi. 

— Voiam să-ţi spun că-mi pare rău. 

— Că ai tras în mine? a întrebat Gamache. Te iert. Doar să n-o 
mai faci niciodată. 

— Da, și asta. Dar voiam să-ţi spun că-mi pare rău că te-ai 
retras din Sûreté. 

— Atunci când ofiţerii superiori trag unul în celălalt, e timpul 
să pleci, a spus Gamache. Sunt sigur că e scris pe undeva, prin 
regulament. 

Beauvoir a râs. Îl simțea pe bărbatul acesta mai în vârstă 
sprijinindu-se pe el, un pic obosit și încă nesigur pe picioare, fără 


VP - 438 


bastonul lui. Lăsându-l pe Jean-Guy să-i mai ia din greutate. 
Increzător că Jean-Guy n-o să-l lase să se prăbușească. 

— A părut cumva ciudat, a întrebat Beauvoir, s-o vedem pe 
doamna Gamache conducând-o pe Annie la altar? 

— Trebuie să-i spui Reine-Marie, a spus Gamache. Te rog. Te- 
am mai rugat și înainte. 

— O să încerc. 

Era greu să rupă un obicei de ani de zile, așa cum i se părea 
aproape imposibil să-i spună inspectorului-șef „Armand”. Dar 
poate că într-o zi, când li se vor naște copiii, ar putea să-l strige 
„bunicule”. 

— Eu am condus-o pe Annie la altar la prima ei nuntă, a spus 
Armand. Ni s-a părut corect ca de data asta s-o facă maică-sa. O 
s-o conduc eu din nou la următoarea nuntă. 

— Ce om nemernic, a șoptit Beauvoir. 

Il ţinea pe Șef în brațe și s-a gândit la momentul în care 
apăsase pe trăgaci și când îl văzuse pe Gamache aruncat din 
pădure de forţa glonţului lui. Aruncase arma și o luase la fugă. ȘI 
alergase, alergase. Spre bărbatul prăbușit, sub care se întindea, 
pe zăpadă, o pată roșie tot mai mare, ca niște aripi. 

— Mi s-a rupt inima, să știi, a șoptit Beauvoir, rezistând 
pornirii de a-și pune capul pe umărul lui Gamache. Atunci când 
te-am împușcat. 

— Știu, a spus blând Armand. Și mie mi s-a rupt inima când 
te-am lăsat în fabrică. 

Apoi s-a așternut liniștea timp de câţiva pași, până când 
Gamache a vorbit din nou. 

— Chiar este o fisură în orice. 

— Da. 

e 

Pe la miezul nopții, Armand și Reine-Marie stăteau pe veranda 
largă a casei lui Emilie. li vedeau pe Annie și Jean-Guy desenaţi 
pe fundalul focului de tabără din parc, legănându-se unul în 
brațele celuilalt, pe muzica lentă. 

Clara și Myrna li se alăturaseră lui Armand și Reine-Marie pe 
terasă. Daniel, Roslyn și nepoţii adormiseră la etaj, iar Henri era 
încovrigat la picioarele lui Reine-Marie. 

Nu vorbea nimeni. 


VP - 439 


Lui Gamache îi luase câteva luni ca să se recupereze 
îndeajuns, încât să poată părăsi spitalul. In timp ce el era acolo, 
Jean-Guy fusese la dezintoxicare. 

Existase, desigur, o anchetă asupra complotului de prăbușire 
a podului și fusese constituită o Comisie Regală care să 
investigheze corupţia. 

Arnot, Francoeur și Tessier erau morți. Georges Renard era 
închis la UTS, în perioada de arest preventiv, alături de ceilalţi 
care complotaseră și participaseră. Cel puţin alături de cei pe 
care îi prinseseră până acum. 

Isabelle Lacoste era inspectorul-șef desemnat al secţiei 
Omucideri, și urma să fie confirmată în curând. Jean-Guy se afla 
în serviciu cu normă redusă și trebuia să continue, pentru tot 
restul vieţii lui, să se recupereze de pe urma diferitelor 
dependențe. ` 

Thérèse Brunel fusese desemnată superintendent-șef. li 
oferiseră postul lui Gamache, dar îl refuzase. Poate că urma să 
se refacă fizic, dar nu era sigur dacă și în alte privințe. Și știa că 
Reine-Marie nu-și va reveni niciodată. 

Acum era rândul altcuiva. 

Când venise vorba să se decidă ce aveau de făcut mai 
departe, li se păruse că au de luat o decizie ușoară. 
Cumpăraseră casa lui Emilie Longpre, de lângă părculeţul 
satului Three Pines. 

Armand și Reine-Marie Gamache veniseră acasă. 

El o ţinea de mână, mângâind-o cu degetul mare, în timp ce 
un muzician cânta o melodie cunoscută, iar Armand Gamache 
știa că era foarte bine unde era. 

Reine-Marie ţinea mâna soțului ei și își privea fiica și ginerele 
care stăteau în parc. Se gândea la discuţia pe care o avusese cu 
Jean-Guy, în timp ce dansau. li spusese cât de mult o să-i 
lipsească Armand. Cât de mult o să-i lipsească și poliţiei. 

— Dar toată lumea i-a înțeles decizia de retragere, a asigurat- 
o repede Jean-Guy. Merită să se odihnească. 

Ea a râs, iar Jean-Guy s-a tras înapoi, ca s-o studieze. 

— Asta ce-a mai fost? a întrebat el. 

— Armand s-a născut ca să facă ceea ce face. Poate că se 
retrage, dar nu poate renunța. 

— Serios? a întrebat-o Jean-Guy, nu prea convins. Pen’ că 
Șeful pare destul de sigur. 


VP - 440 


— El nu știe încă. 

— Dar tu? Vei fi în regulă dacă într-o zi va dori să intre iar în 
Sûreté? Dacă îi spui „nu”, o să te asculte. 

Expresia de pe chipul ei i-a spus lui Jean-Guy că nu era 
singurul care înfruntase o alegere îngrozitoare. 

Și acum Reine-Marie ţinea mâna soțului ei și îl privea cum se 
uită la dansul lui Jean-Guy cu Annie. 

— La ce te gândești, mon beau? l-a întrebat ea. 


Acum nu va mai exista singurătate. 


Mergeti la casa voastră și intrați în zilele tovărășiei voastre. 


Când i-l dăduse pe Beauvoir înapoi lui Annie, în mijlocul 
primului dans, Armand văzuse ceva în ochii lui Jean-Guy. Dincolo 
de fericire, dincolo de inteligența ascuţită, dincolo chiar și de 
suferință, Armand Gamache văzuse ceva luminos. O scânteie. O 
rază. 


Și faceți ca zilele acestea să fie bune și lungi pe pământ. 


VP - 441 


Mulţumiri 


La fel ca toate celelalte cărţi ale mele, Locu/ de unde vine 
lumina n-ar fi fost scrisă fără ajutorul și sprijinul lui Michael, 
soţul meu. Dacă nu-i Michael, nu sunt nici cărţi. Este un lucru 
simplu și adevărat, și o să-i fiu recunoscătoare și în viața asta, și 
în următoarea. 

Există, de fapt, mulţi oameni care m-au ajutat cu această 
carte, destul de complexă. 

Alături de prietena mea, Susan McKenzie, am petrecut două 
zile la Hovey Manor, pe malul unui lac din Quebec, într-o clasică 
întâlnire jurnalistică pentru „identificarea subiectelor”... 
compilând idei, gânduri, conexiuni. Amestecând idei, unele 
nebunești, altele prea sănătoase și prea în siguranță. Le-am luat 
una câte una, le-am cercetat pe fiecare, luând din ele cele mai 
bune lucruri și construind doar cu acelea. Când găsești pe 
cineva priceput la asta, procesul devine magic. Dar trebuie să fii 
creativ și constructiv. Nu ca să găsești fisuri, ci ca să descoper 
diamantele ascunse, să recunoști progresul spre o idee mai 
bună. Trebuie să fii un ascultător activ și respectuos. Susan este 
toate astea. Formăm o echipă excelentă și m-a ajutat să fac 
această carte mult mai bună. 

Am fost ajutată, de asemenea, cu multe dintre problemele 
tehnice, de către Cassie Galante, Jeanne-Marie Hudson, Paul 
Hochman și Denis Dufour. Merci, miile fois”. 

Lise Page, asistenta mea, este de neprețuit. Ea îmi citește 
printre primii cărţile, mă susţine constant, muncește neobosită 
alături de mine și are o fire creativă. Știu că nici cărţile, nici 
cariera mea nu ar fi fost aici fără Lise și în mod sigur n-ar fi fost 
atât de amuzante! 

Fratele meu, Doug, se află, de asemenea, printre primii cititori 
și este un critic grijuliu și un susţinător minunat. Știţi, e greu să 
le dai mereu prietenilor vești bune, așa cum am avut eu norocul 
să pot face, în cariera mea. Sigur că se bucură pentru tine, dar 
poți cădea foarte ușor în lăudăroșenie. Totuși, atunci când mi se 
întâmplă lucruri bune, aș vrea să pot vorbi despre ele. Și atunci 


79 „Mulţumesc, de o mie de ori” (în Ib. franceză, în original). 
VP - 442 


îl sun pe Doug. Un om care se bucură mereu pentru mine (sau 
este destul de drăguţ, încât să nu-mi spună să mai tac din gură 
și să-l las în pace). 

Linda Lyall, care îmi concepe și gestionează website-ul și 
newsletterul, a dedicat multe ore de muncă pentru a asigura o 
imagine publică la înălţime seriei Gamache. Mulţumesc, Linda! 

Agenţii mei, Teresa Chris și Patricia Moosbrugger, au păstorit 
cărţile din seria Gamache prin ţinuturile câteodată stâncoase și 
în împrejurările total neprevăzute ale peisajului editorial din 
zilele noastre. Au fost sigure pe ele, curajoase și și-au ales cu 
înțelepciune bătăliile, ceea ce mi-a permis să mă concentrez 
asupra adevăratei mele misiuni. Aceea de a scrie o carte de 
care să fiu mândră. 

Nu am copii. Aceste cărți din seria Gamache nu sunt pentru 
mine un lucru banal. Nu sunt o modalitate de a-mi trece 
vremea, nu sunt vaci de muls. Sunt visuri devenite realitate. 
Moștenirea mea. Vlăstarele mele. Pentru mine sunt un lucru 
foarte preţios și le-am pus în mâinile specialiștilor extraordinari 
de la Minotaur Books și St. Martin's Press. Hope Dellon, 
editoarea și prietena mea de multă vreme, care nu a dat 
niciodată greș în a face o carte mult, mult mai bună. Andrew 
Martin, cel care le-a publicat și care a luat o cărțulie scrisă într- 
un sătuc din Quebec și a pus-o pe lista din New York Times. 
Sarah Melnyk, editoarea mea de la Minotaur, care îmi știa 
cărţile, mă știa și pe mine și a fost un promotor feroce și foarte 
eficient al inspectorului-șef Gamache. 

Mulţumesc! 

Și le mulțumesc și lui Jamie Broadhurst, Dan Wagstaff și celor 
de la Raincoast Books din Canada, care l-au făcut pe Gamache 
să intre în lista bestsellerurilor din țara mea. Este atât de 
entuziasmant! 

Îi mulţumesc lui David Shelley, publicistul de la Little, Brown 
UK, care a preluat seria de romane. Știu că toate sunt pe mâini 
bune, cu el. 

În cele din urmă, aș vrea să-i mulţumesc lui Leonard Cohen. 
Cartea și-a primit numele după un fragment dintr-unul din 
poemele/cântecele lui - „Anthem””!. 


Bateti ce clopote încă pot bate, 


71 Imnul”. (N.t.). 
VP - 443 


Uitati de ofrande neintinate, 
O fisură întunecă vitrina, 
Locul de unde vine lumina. 


Am folosit pentru prima dată această strofă în cea de-a doua 
carte a mea. Când l-am contactat ca să-i cer permisiunea și să 
întreb cât trebuie să plătesc pentru asta, mi-a răspuns prin 
agentul lui și mi-a spus că pot s-o folosesc gratis. 

Gratis. 

Am plătit sume frumușele pentru unele dintre pasajele 
poetice, și pe bună dreptate. Mă așteptam să plătesc și pentru 
acesta, mai ales la momentul respectiv, acum șase ani, când un 
membru de încredere al echipei tocmai îl prădase pe domnul 
Cohen de multe dintre bunurile sale. 

În loc să-mi ceară mii de dolari, el n-a cerut nimic. 

Nu-mi pot imagina ce lumină inundă sufletul acestui om. 

lar acum ţineţi în mâini ofranda mea imperfectă. A fost scrisă 
cu mare iubire și recunoștință, și pe deplin conștientă că sunt o 
norocoasă. 


NOTA AUTOAREI 


În calitate de cetăţean canadian, am crescut cu povestea 
celebrelor cvintuple Dionne, născute în Callander, Ontario, în 
1934. Au fost un fenomen, au făcut senzaţie. Mulţi dintre voi le- 
aţi recunoscut, probabil, în cvintuplele Ouellet, și adevărul este 
că aceste personaje de ficțiune au fost în mod sigur inspirate de 
fetele Dionne. Dar în cercetarea pe care am făcut-o pentru Locul 
de unde vine lumina am fost foarte atentă să nu invadez vieţile 
private ale cvintuplelor Dionne. Am simţit că asta ar putea fi 
deopotrivă o intruziune pentru ele și o limitare pentru mine. Cu 
adevărat nu am vrut să știu cum a fost, de fapt, viaţa pentru 
cele cinci Dionne. Această decizie mi-a oferit libertatea de a 
crea orice viață îmi voi fi dorit și mi-ar fi trebuit pentru 
cvintuplele mele. 

Există în mod sigur similitudini - cum ar fi putut să nu fie? Dar 
surorile Ouellet sunt pură ficţiune, iar lupta lor nu este reală. 
Surorile Dionne sunt reale. Faptul că ambele familii au cvintuple 


VP - 444 


este locul unde se termină similitudinile. Am considerat că vă 
datorez vouă, și în mod special cvintuplelor care trăiesc încă, 
această notă. Au fost o excepţională sursă de inspirație. 


VP - 445 


virtual-project.eu 


VP - 446