Daniel Pardos — G

DANIEL SÂNCHEZ PARDOS 


f ( 


zE dai 


e MĂ 


é” 
” 


sân x5 


zi 


74 
TA 
Rp ai 
N - w} 
` "i 


PY 


tg 


a 
F 


a. 


re 


d 


ar 
i L r 4 fiy | F. 
{ L A A P 


ORAȘ MISTERIOS: BÂRCELONA.- 
Ka UN TÂNĂR VIZIONAR: GAUDI. 


O CONSPIRAȚIE CARE ASCUNDE 
UN PERICOL DE MOARTE. 


> 


DANIEL SÂNCHEZ PARDOS 


G 


UN ORAS MISTERIOS: BARCELONA 
UN TÂNĂR VIZIONAR: GAUDI 
O CONSPIRAȚIE CARE ASCUNDE UN PERICOL DE 
MOARTE 


Traducere din limba spaniolă MIOARA ADELINA ANGHELUŢĂ 
Titlul original: G, 2015 


Editura RAO, 2019 


Versiune ebook: v1.0, octombrie 2021 


Cuvânt înainte 


Pentru cine își dorește să pătrundă în atmosfera recreată a 
secolului al XIX-lea, într-un oraș încă ferit de ameninţarea 
turismului în masă, pentru cine briliantul Sherlock Holmes nu ar 
putea exista fără terestrul (adeseori pe nedrept subestimatul) 
Watson și pentru cine personalitatea lui Gaudi are toate 
caracteristicile unui personaj fascinant, atunci G reprezintă, fără 
doar și poate, o răsplată pe măsura așteptărilor lor. 

Este vorba despre o pagină posibilă și nu despre o 
reconstituire fidelă a vieţii acestuia, întrucât nu ar rezista la o 
comparaţie riguroasă cu notele unui biograf. Pornind de la o 
personalitate universală - Antoni Gaudi, de la evenimente 
istorice reale - restauraţia monarhiei în Spania și de la 
capodoperele lăsate moștenire de geniul arhitecturii catalane, 
se construiește o ficţiune în care personajul Gaudi nu se 
suprapune decât parțial persoanei reale. Așa cum se întâmplă în 
cazul multor nume celebre, tinereţea lor este o pagină mai 
degrabă goală, o perioadă de formare adesea rămasă 
neconsemnată în analele timpului, de care romancierii pot 
profita pentru a transforma omul în devenire într-un personaj 
ficțional, împodobindu-l cu un trecut sau cu niște acţiuni care nu 
s-au petrecut în realitate, dar care s-ar fi putut întâmpla în acele 
condiţii istorice. 

Această libertate asumată de romancier face ca personajul 
Gaudi să nu fie privit dintr-o perspectivă exclusiv arhitecturală, 
spre care ne-ar putea orienta studiul biografiei acestuia. 

Astfel, G capătă caracteristicile un roman poliţist căruia nu-i 
lipsesc elementele de bază: crime, intrigă politică, detectivi ad- 
hoc, polițiști mai degrabă în slujba legii (schimbătoare) decât a 
dreptății, umor (antidotul oricărui bun anchetator împotriva 
scenelor sinistre), trimiteri arhitecturale (dat fiind că personajul 
central este însuși Gaudi). 

Totodată, este un roman în care se regăsesc două tradiţii 
scriitoricești: pe de o parte, o prezentare romanţată a istoriei 
(prilej de a privi astfel dinăuntru, prin prisma cotidianului, 
evenimentele politice), iar pe de altă parte, de a adapta la o altă 
epocă și în alt context cuplul Don Quijote - Sancho Panza. Cea 
de-a doua tradiție și analogie între personaje nu ţine numai de 
spaţiul iberic în care se desfășoară acțiunea, ci și de caracterul 


polițist al romanului. În romanele polițiste englezești, de pildă, 
modelul Quijote - Sancho a fost recunoscut în cuplul format din 
detectivul sclipitor, dar uneori surd și orb la detalii care ţin de 
evidenţă, și ajutorul lui aparent mai puţin înzestrat, dar care, 
paradoxal și uneori chiar involuntar, îi deschide ochii celui dintâi 
asupra rezolvării unui caz. 

Acţiunea cărții lui Daniel Sánchez Pardos se desfășoară într-o 
Barcelonă privită prin ochii unui personaj britanic, pentru care 
revoluţia industrială a încetat să mai fie o noutate de câteva 
generaţii. Este un oraș în care se simt mirosurile înțepătoare ale 
piețelor și ale străzilor ignorate de autorităţi, dar lipsit de 
apăsarea lugubră care pândește la tot pasul prin orașele 
olfactive din Parfumul de Patrick Süskind. În Barcelona, 
suspansul se respiră laolaltă cu un aer de bonomie 
mediteraneeană, străbătut din când în când de fâșii de smog 
londonez, cu clară trimitere la peripeţiile prin care trec 
personajele și la originile lor diverse. 

Într-o comunitate organizată încă în jurul unui nucleu urban 
din epoca medievală (cu atmosfera boemă și igiena precară pe 
care aceasta le implică), modernizarea înseamnă, inevitabil, 
citadinizarea așezărilor rurale vecine și a terenului viran, după 
cum arată și numele districtului Ensanche (însemnând /ărgire, 
extindere) în care se desfășoară o parte a acţiunii. 


Este o perioadă de plină efervescenţă arhitecturală, când 
planurile lui lldefonso Cerdá prind contur (și stârnesc dispute) în 
acest nou district barcelonez, alcătuit din insule urbane 
rectangulare cu grădini în mijloc, clădiri cu marginile șanfrenate, 
bulevarde largi paralele, perpendiculare şi diagonale, 
concepute, cu uimitor simţ vizionar, tocmai pentru a ușura viața 
locuitorilor într-un viitor când trăsurile vor fi înlocuite de 
autovehicule. Este un spațiu care aşteaptă construirea Casei 
Milà, Casei Batlló şi a catedralei Sagrada Família, clădiri 
reprezentative ale modernismului catalan, curent pe care 
ingeniozitatea lui Gaudi îl îmbogățește fără să se lase complet 
asimilată de acesta. De altfel, trebuie să recunoaștem că 
operelor lui Gaudi li se datorează, în (cea mai) mare parte, 
fascinația pe care o exercită în prezent Barcelona. 


Personajul Gaudi se află totuși într-o postură neobișnuită: nu 
este doar studentul rebel de la Şcoala de Arhitectură, ci și un 
pasionat de mistere, chiar dacă demersul de elucidare a 
acestora implică premise extravagante și nu de puţine ori 
eronate. Prietenul lui Gaudí, tânărul Gabriel, varianta 
barceloneză a lui Watson, îi tolerează extravaganţele nu doar 
din precauţie, ci mai ales din prietenie și, până la urmă, chiar 
din fascinația faţă de cel mai remarcabil om al generației sale. 

Erorile de logică au, cum e de așteptat, finalitate comică, deși 
situaţiile comice au mai multe surse, precum politeţea uneori 
exagerată a lui Gaudi, care îl împiedică să-și tutuiască prietenii, 
obligându-i și pe aceștia la aceeași adresare protocolară. 


Romanul este scris la persoana întâi dintr-o perspectivă 
neobișnuită - nu a lui Gaudi, cum ne-am aștepta, ci a lui Gabriel, 
un personaj timid și modest, dar nu lipsit de inteligenţă: o 
dovadă a acesteia, dar și a modestiei, este tocmai faptul că îi 
lasă prietenului suficient spaţiu de manevră și, nu de puţine ori, 
își împărtășește ironiile doar cititorului. Scopul acestora nu este 
de a-l discredita pe Gaudi, ci de a-l însufleţi cu o umanitate pe 
care o cunoaștem prea puţin (conform stereotipurilor, arhitecţii 
sunt persoane discrete, care se fac remarcate prin operele lor și 
nu prin apariţiile în presa de scandal) și pe care chiar o refuzăm 
(limitând un autor la statutul de efigie). 

Or, chiar și un artist sortit universalităţii și atemporalităţii 
viețuiește într-o anumită epocă, opera fiindu-i, inevitabil, 
determinată de aceasta: arhitectura este o artă palpabilă care, 
asemenea muzicii, se desfășoară în timp și este, astfel, 
condiţionată de intemperiile istoriei. 

Gaudi este și el un om al timpului său: poartă joben, cravate 
extravagante, încearcă să-și rotunjească veniturile din activităţi 
mai puţin convenţionale, uneori chiar frizând ilicitul, este 
fascinat de o artă incipientă - fotografia. Cum e de așteptat 
pentru un arhitect în devenire, cunoaște foarte bine orașul, 
amestec de sublim și sordid, de la străzile lui întortocheate și 
urât mirositoare, populate de o mulțime pestriță, dar nu lipsită 
de ingeniozitate și demnitate, până la copleșitoarea bazilică 
Santa Maria del Mar, care îi slujește drept sursă de inspiraţie. 
Macheta bisericii din mansarda personajului Gaudi nu este doar 
o găselniță romanescă: la unul din etajele Casei Milà, sau La 


Pedrera, devenită muzeu, vom descoperi o asemenea machetă 
cu săculeţe de nisip, menită să reconstituie la scară redusă 
sistemul de tensiuni și rezistenţe al construcţiei, sistem de care 
arhitectul realmente se folosea. 

Este un om al timpului său și pentru faptul că, prin ochii 
prietenului său Gabriel, observă consecinţele instabilității 
istorice. Autorul romanului le amintește astfel cititorilor că 
operele lui Gaudi, comparate adesea în mod naiv cu castelele 
din poveștile cu zâne sau măcar cu casa de turtă dulce din 
Hânsel și Gretel, aparţin unui arhitect care a fost martorul 
exilării Isabelei a Il-a, al loviturii de stat a generalului Prim, al 
Revoluţiei Glorioase și apoi al restauraţiei monarhiei, iar șirul 
evenimentelor ar putea continua dacă ne-am gândi la 
experienţele istorice ale lui Gaudi dincolo de anul 1875, ultimul 
menţionat într-un roman care lasă destul loc pentru a fi 
continuat. 

Prin urmare, portretul artistului Gaudi la tinereţe este un bun 
pretext pentru a face o incursiune documentată în epocă și dea 
descoperi și alte personaje care, departe de a fi pictate în alb și 
negru, reprezintă la nivel uman fresca vremurilor tulburi chiar 
din interior, de la masa unde se urzesc comploturile. 

Până la urmă, ajungem să ne întrebăm dacă tânărul Gabriel 
nu este chiar dublura din umbră, privită în oglindă, a lui G, 
printr-o serie de pasiuni comune și de coincidenţe, precum 
însuși faptul că inițiala prenumelui acestui personaj este tot G. 


Mioara Adelina Angheluţă 


1 


Tramvaiul se opri în colțul străzii Canuda, făcând să răsune de 
mai multe ori clopotul care anunța capătul liniei. „Cauze care nu 
ţin de controlul și de voința companiei”, anunța controlorul, ale 
cărui cuvinte împrumutaseră, brusc, un ton sobru. Acesta, un 
băiat imberb, cu un aer bolnăvicios, în ultima jumătate de oră, 
nu făcuse altceva decât să se învârtă cu o stângăcie 
înduioșătoare în jurul singurei domnișoare din vagon, dar acum, 
silit de împrejurări, strângea mânerul semnalului de alarmă cu 
siguranţa unui profesionist trecut prin tot felul de situaţii 
neprevăzute. 

— Vă rugăm să părăsiţi vehiculul în ordine! repeta el, 
sprijinindu-se acrobatic de treapta ușii laterale și rotindu-și 
neîncetat mâna dreaptă. Nu vă apropiaţi de cai! Păstraţi biletele 
pentru reclamaţii ulterioare! 

Patru vehicule de pompieri, ai căror cai fuseseră deshămaţi, 
ocupau aleea centrală a bulevardului La Rambla!, luptându-se 
cu flăcările unui incendiu care, după toate aparențele, depășea 
cu mult posibilitățile lor modeste. Unul dintre vehicule invadase, 
cu tot arsenalul său de tulumbe, strada care cobora spre mare, 
în timp ce, de jur-împrejur, se adunaseră zeci de curioși, fără să 
le pese că stăteau chiar pe șinele de tramvai care treceau pe 
acolo. Se uitau atenţi când la agitația neputincioasă a 
pompierilor, când la vâlvătaia care mistuia, cu pocnete 
frenetice, o clădire de patru etaje aflată în colţul celuilalt 
trotuar. Rămășițele indescifrabile ale unui mare afiș comercial 
încă mai atârnau la parterul clădirii, din care acum aproape că 
nu mai rămăsese altceva decât o carcasă înnegrită și 
fumegândă: toate geamurile săriseră în aer din cauza căldurii, 
iar cioburile, împrăștiate pe caldarâm ca o dâră de confetti 
venețiene, scânteiau minunat în străfulgerările multicolore ale 
flăcărilor. Pâlcuri răzlețe de bărbaţi și femei se strânseseră pe la 
colţurile străzilor învecinate, pe la ușile cafenelelor, la 
balcoanele clădirilor încă neevacuate de poliţie, în timp ce roiuri 
de copii alergau de colo colo pe stratul fin de cenușă și sticlă 
spartă care acoperea strada principală. Clopotele bisericii Belen, 
răsunând frenetic deasupra Pieței Boqueria, dăduseră semnalul 


1 Bulevard care coboară de la Piaţa Catalunya până în port. Are, pe mijloc, o 
alee pietonală, mărginită de două șiruri de arbori și, pe laturi, două benzi de 
circulaţie pentru vehicule, fiecare cu câte un trotuar. (n.tr.) 


de alarmă la izbucnirea incendiului, în timp ce lângă fântâna 
Canaletas, printre cisternele a două tulumbe de pompieri, un cor 
de călugărițe de la mănăstirea Santa Teresa își înălța 
rugăciunile către cer în mijlocul indiferenţei generale. 

În toiul acelui vechi ritual urban care se desfășura în jurul 
nostru, nimeni nu avea ochi decât pentru jocul flăcărilor. 

— Părăsiţi vagonul în ordine, vă rog! Nu vă apropiaţi de cai! 

În ciuda a tot ceea ce se întâmpla, mă bucuram că se 
încheiase călătoria și că puteam să simt pământul sub picioare. 
Neliniștea cailor agitați se resimţise în mersul tramvaiului încă 
de la prima curbă a Pieței Catalunya, când mirosul inconfundabil 
de ars ajunsese să domine celelalte mirosuri obișnuite în partea 
aceea a orașului, iar acum, la colț cu strada Canuda, în imediata 
apropiere a focului, puţin a lipsit ca bidiviii, în număr de patru, 
să nu se scuture cu totul de orice fărâmă de supunere cu care 
se deprinseseră, lăsându-se în voia celui mai pur instinct de 
animale speriate. 

Nu mi-ar plăcea să fiu acum în pielea vatmanului, mă 
gândeam în timp ce coboram ultimele două trepte ale scării 
laterale. Și nici a controlorului. Și nici a vreunui curios din 
mulțimea care contempla cum evolua incendiul fără să se 
urnească din mijlocul șinelor. 

— Aceasta, domnule, este mireasma tinereţii mele, îmi spuse 
atunci unul dintre numeroșii bătrâni care observau scena lângă 
mine. 

— Mă scuzațţi, ce spuneațţi? 

— Mirosul de ars de pe La Rambla. Mirosul acesta. 

Bărbatul adulmecă aerul de dinaintea sa cu o plăcere 
exagerată. 

— ÎI simt și parcă văd din nou cum ard toate mănăstirile. 

l-am zâmbit politicos. 

— Trebuie să fi fost un adevărat spectacol. 

— Cum nu se poate mai bine spus, tinere. 

Bărbatul mai inhală câteva guri de fum, apoi suspină sonor: 

— Focul se întindea de la un zid la altul. În aer mirosea a rasă 
monahală arsă. Şi, până la urmă, pentru ce? 

Până la urmă, pentru ca niște călugăriţe să se ia de mână și 
să se roage cât puteau de tare lângă o fântână a cărei apă, 
după câte se pare, nimeni nu știa cum să o transporte până la 


clădirea pe care flăcările o mistuiau chiar dinaintea ei. M-am 
gândit la asta fără să o spun însă. 

— Ce n-aș da să fi putut asista și eu! 

— Dacă aţi fi asistat, acum aţi fi la fel de bătrân ca mine. N- 
aveţi de ce să vă pară rău. 

Bărbatul își înclină puţin capul și o luă pe La Rambla în jos, 
adulmecând încă aerul cu ochii umeziți de nostalgia zilelor 
fericite din timpul incendierii mănăstirilor din 1835. 

In timp ce-l vedeam dispărând printre celelalte umbre 
omenești strânse în jurul incendiului, m-am gândit că, fără doar 
și poate, bătrânul nu era singurul locuitor al Barcelonei care, în 
noaptea aceea, avea să viseze la vremurile îndepărtate ale 
tinereţii pierdute. 

Barcelona era singurul oraș din lume unde bătrânilor li se 
punea un nod în gât de fiecare dată când simțeau miros de 
cărămidă arsă. 

Un oraș în care bunicii visau să incendieze biserici, iar nepoţii 
să facă bani. 

Controlorul își făcuse datoria de a-i evacua pe toţi călătorii din 
tramvai și acum stătea liniștit de vorbă cu vatmanul coborât de 
pe capră. Caii încă nu fuseseră deshămaţi de la sistemul 
complicat de curele care îi lega de vehicul, iar în jurul lor se 
strânsese o ceată de copii curioși să afle a nu știu câta noutate 
a dimineţii. Pe aceeași scenă mai dădeau târcoale un câine fără 
un picior, dintr-o rasă nedefinită, și un cerșetor cu capul acoperit 
cu o pălărie tricorn albastră. Înainte să mă întorc spre clădirea în 
flăcări, privirea mea a zăbovit câteva clipe asupra acestui 
tandem ciudat: cerșetorul bărbos, îmbrăcat în zdrenţe, și câinele 
lui fără un picior. 

Acela a fost momentul când, îmi amintesc prea bine, în marea 
de capete negre care ocupau aleea centrală a bulevardului La 
Rambla, am văzut ivindu-se părul roșu al Fionei Begg. 

Și tot atunci puţin a lipsit să nu mor strivit de patru cai 
nestăpânițţi. 

Totul s-a petrecut în câteva clipe. Am zărit-o pe Fiona pe 
aleea centrală bulevardului La Rambla și am făcut instinctiv un 
pas înspre ea, trecând peste șinele blocate ale tramvaiului. 
Chiar în momentul acela, caii au început să lovească furios cu 
copitele în pietrele pavajului și să se scuture înnebuniţi în 


chingile lor, gata s-o pornească din nou pe La Rambla în jos, cu 
toată impetuozitatea groazei pulsând în sângele lor bătrân. 

Îmi amintesc cum, în acele fracțiuni de secundă, primii doi cai 
mă ţintuiau cu ochii ieșiţi din orbite. Îmi amintesc sudoarea 
ridicându-se ca un abur de pe spinarea lor și pulberea de cenușă 
ce le acoperea coamele negre-tăciune. Imi amintesc boturile lor 
umede, căscându-se și închizându-se întruna. Imi amintesc 
mirosul răsuflării lor cu o clipă înainte să mă prăbușesc și 
tipetele copiilor fugind încoace și încolo și durerea crâncenă a 
unui impact care nu a ajuns să se mai producă. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

Îngenuncheat lângă tramvaiul oprit din nou, mi-am ridicat 
ochii spre locul de unde venise întrebarea și l-am văzut pe cel 
care, după toate aparențele, tocmai îmi salvase viața. 

Era un tânăr înalt și subţirel, cu o înfățișare plăcută, chipul 
palid și obrazul bărbierit în întregime. Ca și mine, să fi avut cu 
puţin peste douăzeci de ani. Era îmbrăcat cu niște pantaloni 
negri cu o croială englezească impecabilă și o redingotă strânsă 
pe corp de sub care ieșea o cravată lată, legată cu un nod cam 
extravagant. Avea cei mai albaștri ochi pe care îi văzusem de 
când mă întorsesem la Barcelona, iar de sub jobenul care îi 
încorona capul i se ivea părul des și aproape tot la fel de roșu ca 
al Fionei. 

Mâna stângă a tânărului îmi susţinea cu fermitate antebraţul 
drept: din câte puteam să-mi dau seama, același de care 
trăsese puţin mai înainte ca să mă ferească din calea cailor 
agitați. 

— Cred că da, am murmurat, ridicându-mă în picioare cu 
ajutorul lui și cântărind situaţia din proaspăta mea perspectivă 
de supravieţuitor al unui accident. 

Nicio mână, niciun picior nu-mi fuseseră strivite de copitele 
cailor. Nu aveam niciun os rupt, sucit, niciunul nu se întrevedea 
printr-o rană deschisă. Nu apăruse niciun firicel de sânge. 

— Nicio daună ireparabilă, conchise tânărul, în timp ce schița 
un surâs puţin forţat și îmi slăbea braţul din strânsoare. 

Atunci s-a îndepărtat câţiva pași, mi-a cules pălăria din balta 
noroioasă unde căzuse și mi-a întins-o cu un gest oarecum 
ceremonios. 

— Mi-e teamă însă că pălăria nu va mai fi aceeași. 


În acest moment, am observat că mă înconjuraseră patru sau 
cinci bărbaţi în uniformă, cu un aer îngrijorat și pe ale căror 
chipuri se citea solicitudinea, în mai mică sau mai mare măsură. 
În spatele lor, la o distanţă prudentă de șinele tramvaiului, o 
sută de perechi de ochi erau aţintite asupra mea. Preţ de câteva 
clipe, incendiul de pe strada Canuda trecuse într-un plan secund 
pentru ca eu și speculaculoasa-mi moarte ratată să ne 
transformăm fulgerător în protagoniști. În spatele cisternei 
pompierilor, alţi doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă, poate 
vatmanul și controlorul cel firav, se tot luptau cu cei patru cai 
zbuciumați. Bidiviii încă se mai zbăteau ca niște demoni negri 
prinși în atelaj, doar că acum nu mai păreau vestitorii morţii 
spumegând cumplit, ci niște biete animale de povară speriate și 
scăldate în sudoare. 

Mi-am luat pălăria și am privit-o cu interes. 

— E cumpărată de curând, cred că i-am spus. 

Tânărul roșcat a dat grav din cap. 

— Atunci, păcat de ea. Sigur vă simţiţi bine? 

Nici măcar n-am avut răgaz să-i răspund, pentru că unul 
dintre bărbaţii în uniformă adunaţi în jurul meu s-a dovedit a fi 
un înalt funcţionar al întreprinderii de transport, care, din simţul 
datoriei, m-a copleșit în minutele următoare cu nenumărate 
rugăminţi, regrete și scuze nesolicitate, punându-mi astfel 
răbdarea la grea încercare. Când în sfârșit am izbutit să scap de 
el, tânărul dispăruse, iar în locul lui, sau foarte aproape de acela 
unde fusese el mai înainte, se afla femeia din cauza căreia, 
indirect, era să mor. 

— Așa îţi începi tu viața de student? a fost prima întrebare pe 
care mi-a pus-o. Aruncându-te în fața tramvaiului? 

Fiona Begg. 

Desenatoarea principală de la Stirile ilustrate. 

Femeia al cărei accent de copil crescut în preajma bisericii 
Saint Mary-le-Bow încă îmi mai stârnea, de fiecare dată când îl 
auzeam, un oarecare fior în stomac și un nou val de ură 
împotriva tatălui meu. 

— Sunt bine, i-am spus, luând mâna înmănușată pe care mi-o 
întindea Fiona și strângându-i-o ușor. Un mic accident. 

De sub masca-i obișnuită de cockney, dură și imperturbabilă, 
Fiona mă privea cu sinceră îngrijorare. O roșeaţă plăcută îi 
îmbujora trăsăturile, englezești până în cel mai fin detaliu, de 


parcă s-ar fi pudrat cu puţin timp înainte să iasă din birou sau 
de parcă fumul tot mai negru și mai gros ieșind din măruntaiele 
clădirii ar fi început să-și facă efectul asupra sănătăţii celor care 
încă mai zăboveau nehotărâţi în preajmă. 

— Un mic accident? În Londra, Gabriel, am spune că puţin a 
lipsit să mori călcat de tramvai. 

— În Barcelona nu suntem la fel de dramatici, i-am replicat, 
surprins eu însumi de îndată de folosirea persoanei întâi plural. 
Ce faci aici? 

Fiona a agitat scurt caietul de desen pe care îl ţinea la piept. 

— Tu ce crezi? 

— Te-a trimis tatăl meu? 

Femeia a tăgăduit din cap, stârnind un tremur încântător de 
mărgele albastre și codițe roșcate, scuturând însă, după câte mi 
s-a părul, și o pulbere fugară de cenușă în jurul feţei. 

— Nu, m-a trimis tatăl meu. 

— Nu s-a produs niciun asasinat în ultimele douăzeci și patru 
de ore, am îndrăznit eu. 

— Un incendiu e un incendiu. Cu atât mai mult când ceea ce 
arde e... i 

Fiona n-a putut să-și încheie fraza. In clipa aceea, o cornișă 
întreagă a ultimului etaj al clădirii cuprinse de flăcări s-a 
prăbușit pe trotuarul străzii Canuda, provocând de îndată pe 
aleea centrală a bulevardului La Rambla o reacţie în lanţ de 
țipete înspăimântate, îmbrânceli și rugăciuni și mai pătimașe. 
Caii înhămaţi la tramvai se cabraseră din nou, sub povara 
hamurilor. Pompierii din jurul vehiculelor oprite începuseră să-și 
strângă furtunurile inutile, strigându-și unii altora ordine de 
neînțeles, în timp ce un nor înecăcios de culoarea cenușii plutea 
foarte jos pe deasupra capetelor tuturor celor prezenţi, înainte 
să se risipească în norul gros și atotcuprinzător al noxelor 
barceloneze. De data aceasta, până și copiii care alergau în cerc 
printre cisternele pompierilor au luat-o la sănătoasa spre Piaţa 
Catalunya. 

Fiona s-a apropiat și mai mult de mine, trecându-și braţul 
după al meu. 

— Ar fi mai bine să te scot de aici, mi-a spus. Nu-mi place 
deloc cum se tot uită caii ăștia la tine. 

— Şi de când te îngrijorează atât de mult siguranța mea? 

Fiona mi-a surâs deodată, cu o neașteptată blândeţe. 


— Dacă te las să fii ucis în prezenţa mea, tatăl tău s-ar putea 
simţi ispitit să mă concedieze. 

l-am surâs și eu. 

— Acum înţeleg. 

Clopotele bisericii Belen și-au oprit dangătul care dădea 
alarma de incendiu ca să bată ora nouă dimineaţa. Vrând- 
nevrând, sosise momentul să mă pun în mișcare: la zece trebuia 
să-mi încep noua mea viaţă de student în Lonja del Mar, fosta 
bursă barceloneză, până la care aveam de străbătut jumătate 
de oraș, și nici măcar faptul că aș fi putut fi strivit într-un 
accident n-ar fi putut justifica în faţa lui Sempronio Camarasa 
absenţa mea din prima zi de curs. Așa că mi-am potrivit pe cap 
cât de bine am putut pălăria greu încercată și, la braţ cu Fiona, 
iarăși împreună, am pornit-o pe La Rambla în jos, spre mare, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 


2 


Birourile publicaţiei Stirile ilustrate ocupau cele trei etaje ale 
unui frumos palat renascentist, de dimensiuni reduse, aflat în 
partea de vest a străzii Fernando al VIl-lea. Alegerea unei clădiri 
atât de scumpe, aflată în plin centru, prea puţin adaptată uzului 
industrial modern și atât de extravagantă pentru ceea ce nu era 
altceva decât sediul unui ziar de senzaţie avea, după Martin 
Begg, un scop care nu se măsura în bani sau în confort și nici 
măcar în utilitate. Tot ce aveau de oferit garguiele, arhitravele și 
ferestrele cu arce semicirculare ale acelei faţade vechi de sute 
de ani reprezenta doar un capital simbolic. Directorul ziarului 
Stirile ilustrate explica toate acestea printr-o analogie grăitoare, 
pe care tatăl meu, posesorul buzunarului care plătea chiria, nu 
înceta să o repete ori de câte ori avea ocazia: să instalezi 
redacția unui ziar specializat în infracţiuni într-un palat din zona 
nobilă a orașului e ca și cum ai deschide un bordel într-o biserică 
părăsită. Decizia părea riscantă, dar cel puţin erai pe buzele 
tuturor. 

In dimineaţa aceea, vânzoleala tipografilor și a zeţarilor, a 
secretarelor harnice, a curierilor și a ziariștilor de teren nu se 
deosebea cu nimic de cea care însuflețise parterul și în timpul 
celorlalte trei dăţi când mai trecusem pe acolo. Vuietul mecanic 
al tipografiei care ocupa marea hală centrală se contopea cu 
glasurile supraveghetorilor, vreo zece sau doisprezece bărbaţi 
îmbrăcaţi în halate albastre, cu acel aer de eficienţă detașată 
specific lucrătorilor manuali care-și știau bine meseria. Câţiva 
gazetărași care abia dacă împliniseră vârsta majoratului umblau 
încoace și încolo în jurul acestora încărcaţi cu suluri de hârtie, 
carnete de notițe și planșe ilustrate pe jumătate terminate, iar 
din când în când un ziarist ceva mai vârstnic își itea capul prin 
golul scării și striga câte un ordin de care niciunul dintre cei 
prezenţi nu părea să ţină seamă. 

Secretarele, la rândul lor, ocupau un șir întreg de birouri 
aflate în capătul stâng al sălii, între ușa de acces la curtea 
interioară a clădirii și piciorul scării ce ducea spre etajul 
principal al redacţiei. Un perete cu geamuri de sticlă le 
despărțea de mașinăriile tipografiei și de agitația dinăuntru, 
ferindu-le de zgomotul de fond, de mirosul înţepător de tuş și de 
hârtie caldă și, fără îndoială, și de limbajul nu tocmai cuviincios 
al bărbaţilor cu care împărțeau hala. Toate secretarele, fără 


excepţie, erau tinere și atrăgătoare, majoritatea fiind îmbrăcate 
asemenea unor domnișoare de familie bună. Ca și dăţile trecute, 
niciuna nu-mi observase prezenţa: izolate de restul lumii printr-o 
membrană de sticlă sablată, scăldate în lumina artificială a 
marilor lampadare, capetele fetelor rămâneau imperturbabil 
înclinate asupra mormanelor de facturi, depeșe și rapoarte 
interne de care trebuiau să se ocupe fără întârziere, singura 
mișcare perceptibilă în privinţa lor fiind sârguinciosul du-te-vino 
al stilourilor pe hârtie. 

— Dacă ai terminat de inspectat domnișoarele poţi să-mi dai 
pălăria, mi-a spus Fiona privindu-mă cu un aer distrat de pe a 
cincea treaptă a scării. Se va găsi cineva pe aici, pe sus, care să 
știe ce să-i facă. 

Ușor fâstăcit, mi-am luat privirea de la șirul de secretare și am 
continuat să urc pe scară. 

— Nu inspectam pe nimeni, am murmurat. Eu doar... 

— Din pur interes profesional, se înţelege, m-a întrerupt 
Fiona. În definitiv, ești fiul patronului. 

Fiul patronului. În orice altă împrejurare, acesta ar fi fost 
începutul unei lungi discuţii cu Fiona despre sarcini și îndatoriri 
și beneficiile cât se poate de îndoielnice derivate din condiţia 
mea de prim născut al lui Sempronio Camarasa. Dar timpul ne 
zorea din urmă. 

— Ţi-am mai spus că nu am nevoie de nimeni care să-mi 
curețe pălăria. 

— E prima ta zi de curs. Chiar dacă ne aflăm în Barcelona, 
doar nu vrei să te prezinţi din prima zi cu o pălărie murdară de 
noroi. 

— Mai rău ar fi să mă prezint cu o pălărie curată cu o 
jumătate de oră mai târziu. 

— Durează doar o clipă. Dacă mă aștepți în birou, o să-i cer 
cuiva să-ţi aducă o ceașcă de ciocolată. 

Înainte să mai pot protesta, Fiona a dispărut pe coridorul care 
se deschidea la dreapta vestibulului principal de la primul etaj 
ţinând pălăria mea într-o mână și caietul ei de desen în cealaltă. 
Doi tineri îmbrăcaţi în haine specifice ziariștilor de teren s-au 
întâlnit cu ea înainte să o cotească brusc pe coridor și să o pierd 
din vedere; nici ei n-au schiţat vreun gest de salut și nici ea nu 
și-a întors măcar cu un centimetru capul înspre ei. M-am gândit 
că tensiunile nu dispăruseră din culisele redacţiei Stirilor 


ilustrate. Sau poate că tinerii erau nou-veniţi și nu cunoșteau 
identitatea doamnei pe lângă care tocmai trecuseră, ignorând-o 
total. 

De îndată ce am intrat în biroul Fionei, am remarcat că 
ajunsese să semene tot mai mult cu camera de tortură de la 
muzeul figurilor de ceară al doamnei Tussaud. Zeci de ilustrații 
acopereau aproape toate suprafeţele orizontale ale încăperii, ba 
chiar și podeaua, canapeaua sau cele trei fotolii din piele 
andaluză de bună calitate dispuse în jurul biroului principal, 
toate întruchipând un vârtej năucitor de suferințe omenești pe 
care pana iscusită a Fionei știa să le schițeze cu lux de 
amănunte din câteva linii trasate cu tuș negru și gros ca sângele 
închegat. Bărbaţi și femei atârnând în ștreang, spânzurați de 
creanga vreunui copac sau de vreo cornișă ce stătea să se 
desprindă. Bărbaţi asupra piepturilor cărora erau aţintite arme 
de foc. Femei zăcând fără cunoștință înaintea robinetului 
deschis al unei lămpi de gaz. Bărbaţi și femei înjunghiaţi în plină 
stradă, strangulaţi în intimitatea căminului, loviți până cădeau 
fără suflare cu obiecte mai mult sau mai puţin dure. Bărbaţi, 
femei și copii prinși în incendii, naufragii sau accidente de 
circulaţie, strigând după ajutor în faţa unor spectatori 
neputincioși, murind pentru totdeauna înlăuntrul unor ilustraţii 
la fel de absurde și de iremediabile ca viaţa însăși. 

Era cât se poate de limpede că singura fiică a lui Martin Begg 
nu-și pierduse nicio fărâmă din talentul care, încă de la Londra, 
o făcuse cunoscută drept cea mai lipsită de prejudecăţi 
desenatoare din presa locală. 

— Nu am găsit pe nimeni dispus să-ţi aducă ciocolata, mi-a 
spus chiar atunci Fiona, intrând în birou fără să bată la ușă și 
surprinzându-mă, astfel, ţinând în mâini scena cumplit de 
sângeroasă a unei crime pasionale. In schimb, am găsit chiar un 
redactor-șef care să-ți perie pălăria. Îţi place? 

Ochii ei cenușii se uitau la ilustraţia pe care curiozitatea mea 
tocmai o extrăsese din teancul revărsat peste perna de la 
capătul canapelei. Am privit-o din nou la rându-mi: o femeie 
îngenuncheată chiar în mijlocul unui salon burghez desăvârșit, 
cu mâinile împreunate în dreptul feţei, îmbrăcată doar pe 
jumătate, iar înaintea ei, furios ca un cavaler medieval 
răzbunător, un bărbat cu mustăţi răsucite care strângea în 
pumn un cuţit șiroind de sânge, cu lama îndreptată în jos. 


— Că-ţi irosești talentul pe mizeriile astea? Ştii bine că-mi 
place. 

Fiona a surâs. 

— Dragul meu, trebuie să mai și muncim ca să avem ce 
mânca, mi-a spus închizând în urma ei ușa biroului cu o lovitură 
iscusită de șold. Incă mai avea în mâna dreaptă caietul de desen 
de care nu se despărțise de când ne întâlniserăm pe La Rambla, 
în timp ce în stânga ţinea acum o ceașcă de ciocolată aburindă. 
Ti-am pregătit-o eu însămi. 

Am luat ceașca pe care mi-o întindea Fiona și i-am mulţumit. 
Am luat o înghiţitură, am savurat-o și am dat din cap cu 
seriozitate. 

— Excelentă! 

— Şi, pe deasupra, foarte nimerită ca să te întremezi. Vrei să 
ne așezăm? 

Fiona a luat o parte din vrafurile de ilustraţii care acopereau 
mijlocul canapelei și le-a împins spre margini, formând de o 
parte și de alta două teancuri de câţiva centimetri înălţime. Apoi 
s-a așezat lângă teancul din dreapta și m-a invitat să mă așez și 
eu lângă ea. 

— Un spaţiu de lucru cam încărcat, nu? 

— E de necrezut când te gândești că ziarul funcţionează doar 
de o lună și jumătate, a spus ea privind gânditoare în jur. Peste 
un an, abia dacă vei mai avea pe unde să pășești în biroul ăsta. 

„Peste un an, m-am gândit eu, poate că nici ea, nici ziarul nu 
aveau să se mai afle aici.” 

— Atunci va trebui să colonizezi și alte birouri, i-am răspuns 
eu în schimb. 

În acea clipă, Fiona a deschis caietul de desen și mi l-a așezat 
pe genunchi. 

— Şi asta ţi se pare o mizerie? 

Am cercetat pentru câteva minute diversele ilustraţii care 
ocupau ultimele pagini ale caietului, toate menite să surprindă 
în cel mai mic detaliu incendiul ai cărui martori fuseserăm în 
urmă cu puţin timp: fumul, flăcările și norii de cenușă; tulumbele 
pompierilor; polițiștii în uniforme agitându-se neputincioşi; corul 
călugăriţelor în rugăciune; tramvaiul oprit pe banda laterală de 
circulaţie care cobora spre mare, cu caii în repaus și zeci de 
curioși invadând șinele ca niște mici pete negre, însufleţite 
totuși de o uimitoare vioiciune. 


— Poate că m-am pripit puţin în aprecierea dinainte, am 
încuviințat în cele din urmă, admirând ca întotdeauna 
priceperea Fionei de a condensa în geometria pură a liniilor de 
tuș, trasate cu o eficacitate expresivă, realitatea mereu 
surprinzătoare, plină de detalii inutile și de incoerenţe 
supărătoare. 

— Te-ai pripit puţin, ai spus. Venind din partea ta, voi lua asta 
drept un compliment. 

Am admirat încă pentru câteva clipe schiţele Fionei, până 
când am observat în cele din urmă literele afișului care atârna 
pe fațada clădirii în flăcări, la parter. 

— Gazeta de seară, am citit cu voce tare. 

Fiona trebuie să-mi fi văzut uimirea oglindită pe faţă. Uimirea, 
neliniștea, dar și nelămurirea. 

— Nu știai asta? 

Am tăgăduit din cap. Nu știam. 

— De asta te-a trimis tatăl tău, ca să surprinzi incendiul? am 
întrebat-o eu. 

Fiona a dat din umeri. 

— Un incendiu pe bulevardul La Rambla e mereu o știre 
interesantă, mi-a spus, fără nicio urmă de convingere. Chiar 
dacă asta este o știre și mai interesantă. 

Gazeta de seară. 

Principalul concurent local al Stirilor ilustrate din categoria 
ziarelor de seară. 

Respectabilul ziar conservator a cărui cotă pe piaţă începuse 
să scadă în mod drastic ca urmare directă a noii aventuri 
gazetărești a tatălui meu transformată în afacere. Iniţiator, de 
mai puţin de o săptămână, al unei campanii de defăimare 
publică la adresa proprietarului Stirilor ilustrate, a directorului și 
a principalei desenatoare a „acestei gazete de duzină, 
analfabete și anglicizante”, care tocmai se lansase la Barcelona 
„cu aroganţa obișnuită a tuturor fiilor Albionului”, și al cărei 
comportament, contrar unor minime norme de politeţe și 
decenţă avea ca unic scop, citând întocmai ultimele editoriale, 
„îmbogățirea imediată a responsabililor acesteia, de o 
moralitate îndoielnică, în schimbul abrutizării gustului şi 
coruperii sufletului unui public cu o educaţie precară, luat prin 
surprindere și lipsit de apărare în faţa farmecului ieftin al 
senzaţionalismului și perversiunii”. 


Dacă în dimineaţa aceea arsese tocmai sediul Gazetei de 
seară, tatăl meu avea să dea peste o problemă serioasă. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu-i așa? 

Fiona a încuviinţat cu un surâs pe buze. 

— Un ziar al concurenţei mai puţin. 

— Vorbesc serios! 

— Și eu. Oare te aștepți să-mi pară rău pentru nenorocirea 
unor oameni care au spus vrute și nevrute despre tatăl tău, 
despre al meu și despre mine? 

— Mă aștept să te îngrijorezi pentru toate lucrurile care vor 
începe să se spună despre voi începând din seara asta în toate 
celelalte jurnale. 

Fiona a dat din cap cu neîncredere. 

— Crezi că incendiul a fost pus de noi? 

— Bineînţeles că nu! Dar știu ce o să creadă alţii. Sau ceea ce 
se vor preface că cred. 

— Ce se vor preface că cred, a repetat Fiona. 

— Gazeta de seară atacă public Știrile ilustrate. Ziarul Știrile 
ilustrate răspunde tot public la atacul Gazete; de seară. lar 
peste câteva zile, birourile Gazete; de seară se prefac în scrum. 
Nu ţi se pare un subiect mult prea bun ca să nu fie exploatat? 

„Tatăl tău ar face asta fără să clipească”, puţin a lipsit să nu 
adaug, iar Fiona trebuie să fi gândit și ea același lucru. 

— În orice caz, e publicitate gratuită, a afirmat ea. Tatăl meu 
va ști să o exploateze. lar tatăl tău nu o să aibă nimic de 
obiectat. 

Fără îndoială că și acest lucru era adevărat. Când erau bani la 
mijloc, simţul datoriei și marile idealuri umaniste ale tatălui meu 
se topeau ca un cub de zahăr în absint. 

— Înţeleg. E prima pagină pentru seara asta? 

— De îndată ce am să compun ceva mulţumitor cu schiţele 
astea și am să le predau la redacţie. 

Mi-am imaginat cum avea să arate ziarul care urma să vadă 
lumina tiparului în mai puţin de șase ore: literele colțuroase ale 
titlului, ilustraţia ocupând trei sferturi de pagină, explicaţia de 
dedesubt înţesată de adjective și de semne de exclamare, iar în 
paginile din interior, un text ales cu grijă care, fără să spună 
nimic, lăsa să se subînţeleagă totul. Într-un cuvânt: probleme. 

— Asta nu-mi place câtuși de puţin, i-am spus eu. 

— De aceea nici nu lucrezi aici. 


În clipa aceea s-au auzit două bătăi seci în ușa biroului. 
Înainte ca Fiona să aibă timp să se ridice și să întrebe cine este, 
în dreptul ușii deschise a apărut un bărbat de vreo șaizeci de ani 
cu mustăţi mari, favoriţi lungi și o faţă posomorâtă. 

— V-am adus pălăria, domnişoară, i-a spus, aruncându-i-o din 
prag și dispărând în clipa următoare. 

Sunetul pe care ușa l-a făcut când s-a închis, îmi amintesc că 
am gândit atunci, a semănat destul de mult cu cel al unei 
cornișe prăbușindu-se pe un caldarâm pietruit. 

— Era redactorul-șef? 

— Un bătrân cu caracter, a încuviinţat Fiona, ridicându-mi 
pălăria aterizată peste vraful de desene și examinând-o 
aprobator. Dar un bătrân care știe să mânuiască peria. 

Am luat pălăria din mâinile Fionei și mi-am așezat-o cu grijă 
pe cap, simțind de îndată o căldură plăcută, fapt care m-a făcut 
să mi-l imaginez în mod absurd pe redactorul-șef punând un 
ceainic la fiert în biroul său și periindu-mi pălăria la jetul de 
aburi. Apoi i-am înapoiat Fionei caietul cu schiţe, am dat pe gât 
ultima sorbitură de ciocolată și m-am ridicat în picioare. 

— Acum chiar că trebuie să plec. 

Fiona s-a ridicat și ea. 

— Într-adevăr ești îngrijorat? 

— De ce? Din cauza primului curs? 

— Din cauza incendiului. 

Am ridicat din umeri. 

— Aș fi preferat să nu se fi produs. 

— Ai fi preferat ca tatăl tău să nu fi fondat niciodată acest 
ziar. 

Am surâs cu tristeţe. 

Aș fi preferat ca tatăl meu să nu fi luat niciodată hotărârea de 
a se întoarce la Barcelona. 

— N-aș merge chiar atât de departe, am șoptit, sărutând ușor 
mâna pe care tocmai mi-o întinsese Fiona în semn de rămas- 
bun. 


3 

Trecuse cu puţin de ora unu când l-am văzut din nou pe 
tânărul care îmi salvase viaţa în colţul străzii Canuda. 

De data aceasta, întâlnirea noastră a avut loc în faţa scării în 
stil neoclasic a clădirii fostei burse Lonja de Mar, într-un cadru și 
în niște împrejurări din fericire cum nu se poate mai diferite de 
cele care ne marcaseră prima întâlnire. Eu tocmai ieșeam de la 
cea de-a treia oră de la Şcoala de Arhitectură, un curs magistral 
despre istoria artei romanice ţinut de un faimos arhitect local, 
căruia îi admirasem cândva operele de la distanţă, dar care 
acum, când îl cunoscusem personal, se dovedise a fi un individ 
cât se poate de greoi și de plictisitor, fără nicio picătură de 
sânge în vine. Nici primele două cursuri nu-mi lăsaseră o 
impresie mai bună - profesori aproape octogenari împărţindu-și 
ciorba reîncălzită a ideilor învechite unui grup de studenţi care îi 
ascultau fără nicio urmă de interes -, astfel încât dimineaţa se 
dovedise în întregime o adevărată dezamăgire. Până și realul 
farmec medieval care mai pulsa încă sub formele neoclasice ale 
clădirii în care fiinţa școala nu făcea decât să scoată și mai mult 
în evidenţă ambițiile mărunte care forfoteau înăuntru. 

Cu capul plecat, dezamăgit, păstrând încă întipărită pe retină 
imaginea arhitectului unsuros, pe când coboram ultimele trepte 
care mă despărțeau de vechea sală de tranzacţii a Bursei, am 
dat nas în nas cu tânărul care mă ferise cu doar patru ceasuri 
înainte din calea acelui tramvai care înainta vijelios. 

În acel nou decor, statura salvatorului meu încă mi se părea la 
fel de impunătoare cum îmi păruse pe strada ce dădea spre La 
Rambla. Era înalt și slab, cu părul roșu, foarte palid, îmbrăcat cu 
o eleganţă impecabilă, nu lipsită de accente originale precum 
nodul în formă de evantai al cravatei mari și violetul intens, cu o 
sclipire smălțuită, al butonilor de la mânecile cămășii. Era 
învăluit din creștet până-n tălpi în acel aer inefabil de încredere 
în sine, degajat doar de cei foarte înstăriți, de cei dintr-o stirpe 
aleasă sau cu un succes incontestabil în societate, astfel încât 
figura lui, îmi amintesc că am gândit atunci, n-ar fi părut câtuși 
de puţin nepotrivită în cel mai select club de gentlemeni de pe 
strada Saint James din Londra. Redingota lui, lungă și strânsă pe 
talie, strălucea asemenea pietrei de onix, desăvârșită în 
întunecimea ei, iar de sub reverul desfăcut se ivea un guler alb 
de cămașă și o cravată de mătase tot neagră, despre care se 


putea ghici că fusese aleasă, la fel ca și restul veșmintelor, cu o 
grijă afectuoasă. O pereche de mănuși din piele de căprioară îi 
acoperea mâinile, în picioare purta niște ghete de o calitate 
excelentă, italienești, iar sub braţul stâng ţinea același joben 
care îi încoronase capul și pe bulevardul La Rambla. 

Tonul între blond și roșcat al pletelor sale nu era cu nimic mai 
prejos nici măcar decât cel al Fionei. 

— Văd că pălăria dumneavoastră evoluează favorabil, a fost 
primul lucru pe care mi l-a spus când m-a recunoscut, oprindu- 
se lângă mine la piciorul scării și privindu-mă cu o expresie 
plăcut surprinsă. 

Îmi amintesc de parcă l-aș auzi chiar acum. 

Dar îmi aduc aminte tot la fel de bine și de intensitatea 
debordantă a propriei bucurii la reîntâlnirea neașteptată cu un 
tânăr care nu mă așteptam - obișnuit fiind cu perindarea 
neîncetată de feţe și destine, ca în orice oraș mare - să-mi 
apară din nou în drum. 

— Slavă Domnului! Sunteţi chiar dumneavoastră! mă tem că 
am strigat, repezindu-mă spre el cu un potop de gesturi atât de 
exaltate, că m-au surprins chiar și pe mine. Ce mult mă bucur să 
vă văd din nou! 

Capetele studenţilor aflaţi în sală în acel moment s-au întors 
spre noi, cu aerul inconfundabil al celor care, sătui să asculte 
toată dimineața  divagaţiile plictisitoare ale unor bătrâni 
gângavi, au nevoie urgent să asiste la orice fel de distracţie. Ba 
unii dintre ei chiar s-au oprit din drumul lor spre ușa principală a 
clădirii, privindu-ne ca și cum ar fi așteptat să se întâmple ceva. 

În faţa reacției mele neașteptate, tânărul a schiţat un zâmbet 
stânjenit. 

— Şi eu mă bucur să vă văd! mi-a spus, încordându-și umerii 
la încercarea mea stângace de a-l îmbrăţișa, purtat de o euforie 
năvalnică și instinctivă pe care abia în ultima clipă am izbutit să 
mi-o stăpânesc. 

Chiar și așa, mă tem că i-am dat câteva lovituri amicale pe 
brațe și pe umeri, până când mâinile și-au reluat poziţia 
obișnuită de repaus. 

— lertat să-mi fie entuziasmul, cred că i-am spus în cele din 
urmă, făcând jumătate de pas înapoi și încercând să-mi 
regăsesc calmul pierdut. Nu voiam să vă pun într-o situaţie 
stânjenitoare. Doar că înainte, în toiul evenimentelor, nu am 


avut prilejul să vă mulţumesc cum se cuvine pentru gestul 
dumneavoastră și nu credeam că voi mai avea ocazia să-mi 
îndrept greșeala. 

Tânărul a zâmbit din nou, de data aceasta mai firesc. 

— Greșeală e poate prea mult spus, nu vi se pare? 

— Atunci ca să mă revanșez, să zicem, am acceptat eu. 
Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa, iar eu nu știu nici măcar 
cum vă numiţi. 

— Gaudi. Antoni Gaudi. 

Tânărul și-a scos mâna dreaptă din mănușă și mi-a întins-o tot 
la fel de ceremonios cum îmi dăduse și pălăria plină de noroi cu 
patru ceasuri mai devreme. 

Gestul mi s-a părut ciudat, dar mi-a plăcut. Nimeni altcineva 
înainte nu-și mai scosese mănușa ca să dea mâna cu mine. 

— Gabriel Camarasa, am spus, scoţându-mi și eu mănușa 
dreaptă și strângându-i mâna cu putere. 

Tânărul mi-a ţinut mâna într-a sa preţ de cinci secunde, apoi a 
slăbit strânsoarea cu naturaleţe. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnule Camarasa, m-a 
încredinţat acesta, după care și-a pus iar mănușa și a dat să se 
retragă discret spre ușa principală a clădirii. 

În mod cu totul absurd, gestul acesta m-a durut ca o sfidare 
venită din partea unui vechi prieten. 

— Atunci îmi veţi da voie măcar să vă invit să luăm prânzul 
împreună, nu-i așa? m-am grăbit să-i spun, în timp ce mergeam 
alături de el. Este cel mai neînsemnat lucru care îmi vine în 
minte drept mulţumire pentru curajul dumneavoastră. 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi, domnule Camarasa. Cât 
despre curaj, și acesta e un cuvânt cam exagerat. 

— Atunci să-i spunem prezenţă de spirit. Daţi-mi voie să vă 
mulţumesc pentru prezenţa de spirit de care aţi dat dovadă. 
Fără reflexele dumneavoastră prompte, acum nu aș mai fi aici. 

Gaudi a schițat pe loc un crâmpei de zâmbet și, oprindu-se 
din mers la câţiva pași de ușă, a privit în jur, ridicând din 
sprâncene într-un mod cu totul teatral. 

Studenţii plictisiţi, cu capetele plecate. Tabla cu orarul 
cursurilor și sălile aferente. Gravurile mari pe teme arhitecturale 
care decorau pereţii sălii, iar în mijloc, neobservat de nimeni, un 
clopot de sticlă ce adăpostea o machetă rudimentară de lemn a 
bazilicii Santa Maria del Mar din vecinătate. Tavanul înalt și fosta 


sală de tranzacţii, splendide ca tot ce aparținuse unei clădiri 
care fusese cândva sufletul comerţului celui mai puternic oraș 
mediteraneean, rămas azi, după numai câteva secole, doar un 
mausoleu de o maiestuozitate ridicolă pentru cele câteva 
rămășițe pământești păstrate înăuntru. 

— Sunteţi sigur că vreţi să-mi mulţumiţi? 

Am zâmbit la rândul meu. 

— Văd că sunteţi student tot aici, am observat eu. 

— În anul doi. lar dumneavoastră în anul întâi, din câte deduc. 

— Azi e prima mea zi de curs, am încuviinţat. 

— Atunci încă mai aveţi timp să fugiţi. În locul dumneavoastră 
nu aș mai sta pe gânduri. Dacă sunteţi înzestrat cu un dram de 
talent, până la Crăciun aici o să aibă grijă să vi-l stoarcă până la 
ultima picătură. 

— Asta vi s-a întâmplat dumneavoastră? 

Gaudi a trecut împreună cu mine pragul nobilei uși principale 
a Bursei și s-a oprit înaintea ei. 

— Din fericire, talentul meu e la adăpost de boșorogii ăștia 
jalnici, mi-a răspuns, mijindu-și ochii în faţa puterii neașteptate 
a soarelui de toamnă care începuse să strălucească pe 
firmament. 

Am zâmbit din nou, chiar dacă tonul acestor ultime cuvinte nu 
lăsa să se întrevadă toată ironia care ar fi încăput într-o 
declaraţie de acest fel. 

— E drept că dimineaţa asta m-a dezamăgit de la început 
până la sfârșit, i-am dat eu dreptate. 

— Atunci să nu vă așteptați la ceva mai bun pentru diseară. 
Şcoala asta e purgatoriul pe care trebuie să-l străbatem dacă 
vrem să ajungem să profesăm. 

— O comparaţie nu prea încurajatoare. 

— Comparaţii mai rele de atât o să vă treacă prin minte chiar 
și dumneavoastră în săptămânile următoare, credeţi-mă. 

Gaudi și-a băgat mâna stângă în adâncurile redingotei și a 
scos de acolo o tabacheră aurie. 

— Fumaţi, domnule Camarasa? 

— Doar la ocazii deosebite. 

— O politică foarte înţeleaptă. 

Tânărul mi-a întins o ţigară neagră și subţire și o cutie de 
chibrituri neîncepută. Cutia era ilustrată cu chipul surâzător al 
unei domnișoare pieptănate după ultima modă franţuzească. 


— Monte Tâber, am citit pe spate. Strada Spitalului, numărul 
36. Am aprins ţigara și i-am întins cutia de chibrituri noului meu 
prieten. E un loc interesant? 

— Nu cred că v-ar plăcea. 

— Incredibil. Așa de repede v-aţi făcut o idee despre gusturile 
mele? 

— Mă pricep să citesc oamenii, a răspuns el cât se poate de 
firesc. 

— Serios? Pot să vă întreb atunci ce ați citit despre mine în 
aceste cinci minute? 

Gaudi a aprins un chibrit cu un gest rapid de vechi fumător, 
apoi și-a aprins ţigara și a tras lung din ea. Un nor dens de fum 
albastru ne-a despărțit pentru o clipă. 

— Nu prea multe, mi-a răspuns, privindu-mă cu un aer distrat. 
Doar că sunteţi necăsătorit, că locuiţi singur sau în compania 
unui bărbat cu care nu vă unesc legături de sânge și nici vreo 
strânsă prietenie, că încăperile casei sunt orientate spre sud și 
sunt cam întunecoase, că faceţi colecţie de soldăţei de plumb, 
că nu știți să înotaţi, că vă place mult să mergeţi pe jos, că 
obișnuiți să vă lăsaţi păcălit în chestiuni financiare și să vă 
bizuiți pe persoane care nu sunt demne de încrederea 
dumneavoastră, că relaţiile cu femeile lasă mult de dorit, că nu 
aţi fumat mai mult de cinci ţigări în total, că vă plac muzica 
germană și literatura de proastă calitate, că de ani de zile nu aţi 
mai călcat în vreo biserică în timpul liturghiei, că aţi moștenit 
vocaţia de arhitect de la o rudă decedată de curând, că 
împărtășiţi ideile liberale, că în timpul liber sunteţi pasionat de 
fotografie și că tocmai v-aţi întors la Barcelona după o ședere de 
nu mai puţin de șase luni într-o ţară tropicală. 

Gaudi și-a încununat peroraţia trăgând din nou din ţigară și 
m-a privit cu un zâmbet de satisfacţie, așteptând, după câte mi- 
am dat seama, nu atât să-i confirm afirmaţiile sau să-i atrag 
atenţia asupra greșelilor, cât mai ales să-l aplaud sincer uimit. 

— Zău? 

— Aș mai spune și că aveţi obiceiul să dormiţi pe partea 
dreaptă. Dar asta ar fi doar pură speculație din partea mea. 

— Spre deosebire de tot ce aţi spus mai înainte. 

— Am spus oare ceva incorect? 

Mi-am privit noul prieten cu o curiozitate crescândă. 

— E o întrebare serioasă? 


— Poate că am exagerat când am presupus că pata aceasta 
de vopsea roșie de la încheietura mâinii drepte este produsul 
pasiunii dumneavoastră de a picta soldăţei de plumb, a 
recunoscut el după o scurtă liniște evaluativă. Totuși, luciul de 
magneziu care v-a impregnat gulerul cămășii are, indiscutabil, 
origine fotografică. 

M-am uitat la încheietura mâinii și am văzut, într-adevăr, o 
mică pată roșie care abia dacă se vedea de sub manșeta 
cămășii. 

— Fotografia este, într-adevăr, principala mea pasiune, am 
confirmat. Aici aveţi dreptate. Dar ultima dată când am pictat un 
soldăţel de plumb, tronul Burbonilor încă nu se clătina. 

Gaudi a făcut un gest rapid cu mâna, lăsând în aer o ușoară 
dâră de fum și de scrum. 

— Presupunerea mea s-a dovedit a fi cam fantezistă, a 
mărturisit cu toată seninătatea. 

— Pata asta provine de la paleta surorii mele, Margarita. În 
ultima vreme a început să-și exploreze latura artistică, așa că 
azi-noapte am ajutat-o să amestece niște culori. 

— Sora dumneavoastră, spuneţi. 

— Cu care locuiesc, împreună cu părinţii mei, într-un turn 
însorit din cartierul Villa de Gracia. Deși e posibil ca 
apartamentul meu să fie orientat spre sud, aici nu am să vă 
contrazic. Chiar în noaptea asta am să verific. 

Gaudi a încuviinţat cu un aer grav. 

— Din cauza stângăciei cu care v-aţi bărbierit și a hainelor 
dumneavoastră, s-a justificat el, cuprinzând cu degetul, într-un 
gest vag, întreaga mea persoană. Dar poate că starea 
îndoielnică a acestora din urmă e rezultatul aventurii recente de 
pe La Rambla. 

— Şi faptul că n-aş ști să înot? 

— Pură evidenţă. Pielea neobișnuit de bronzată și scăderea 
considerabilă în greutate din ultimul timp arată că aţi petrecut o 
bună bucată de vreme într-o ţară tropicală. Cu toate acestea, pe 
fața dumneavoastră nu se poate vedea vreo urmă de sare de 
mare, așa cum se observă pe pielea celor obișnuiți cu contactul 
acesteia. 

— Dacă nu mă înșel, ţările tropicale au și zone continentale, 
am obiectat eu, începând să prind gustul acelui joc. Ba chiar, 
dacă insistaţi, aș fi putut să mă bronzez la fel de bine fără să fiu 


nevoit să petrec o vreme într-o ţară tropicală, ci după o ședere 
de câteva săptămâni la Palamós. lar pierderea în greutate ar 
putea fi provocată de vreo hotărâre nepotrivită a familiei. 

— Dacă aţi petrecut două săptămâni la Palamós, atunci teoria 
mea se confirmă. Nu știți să înotați. 

Am ridicat ambele mâini într-un gest de acceptare. 

— Aveţi dreptate. Nu știu să înot. E drept și că am slăbit puţin 
în ultima vreme. Aţi dedus asta ţinând seamă de... 

— Hainele prea largi, fără să fie ponosite. 

— Excelent! 

— Pură evidenţă. Tot la fel de neîndoielnic ca faptul că aţi fost 
plecat din oraș cel puţin șase luni. Altfel, unui tânăr cu 
preocupări artistice, așa ca dumneavoastră, nu i-ar fi atras 
atenţia cutia mea de chibrituri de la Monte Tâber. Sau i-ar fi 
atras atenţia într-un alt fel. Mă înșel oare? 

— Câtuși de puţin. Totuși, calculele dumneavoastră sunt ușor 
inexacte. M-am întors la Barcelona acum două săptămâni, după 
ce am trăit șase ani la Londra. 

Auzind acestea, Gaudi a lăsat să-i cadă de pe faţă expresia de 
scamator aflat la ananghie, adoptată în timpul schimbului nostru 
de revelații, pentru a o înlocui cu alta, de sincer interes. 

— Aţi plecat atunci în 1868? m-a întrebat el. E anul când am 
ajuns eu în oraș. La două săptămâni după triumful Revoluţiei 
Glorioase. 

Revoluţia Glorioasă. 

Revoluţia sau lovitura de stat militară din septembrie 1868, în 
urma căreia regina Isabel a Il-a fusese îndepărtată de pe tronul 
Spaniei. Unul din acele cuvinte înzestrate cu puterea de a-i 
evoca de îndată familiei Camarasa un amestec exploziv de 
amintiri și mizerii și de mici secrete șoptite pe un ton cât se 
poate de serios. 

— In cazul acesta, presupun că generalul Prim ne-a schimbat 
viaţa amândurora. Când aţi ajuns dumneavoastră în oraș, eu și 
familia mea îl părăseam cu coada între picioare. 

Gaudi a ridicat de îndată din sprâncene, vizibil intrigat. 

— Sosirea mea aici nu are nimic de-a face cu revoluţia, a ţinut 
el să mă lămurească. M-am mutat la Barcelona cu fratele meu 
ca să ne continuăm studiile. După o scurtă pauză, a adăugat: 

— Pot să vă întreb...? 


— Nici măcar eu nu știu, am răspuns întrebării pe care tânărul 
o lăsase suspendată în aer. Familia mea e complicată. Sau, ca 
să fim mai exacţi, capul familiei e complicat. Singurul lucru pe 
care eu și sora mea îl știm cu siguranţă e că, la zece zile după 
lovitura de stat a generalului Prim, când regina și Curtea încă își 
mai căutau un loc unde să se stabilească, familia noastră ocupa 
deja o clădire cu trei etaje în centrul Londrei, în cartierul 
Mayfair, și toată corespondenţa noastră ajungea pe numele unui 
anume domn Collins. 

Amintirea acelor zile mi-a trezit o scurtă senzaţie de ireal. Am 
terminat ţigara din câteva fumuri grăbite și am aruncat mucul 
printre roţile unei cabriolete care trecea în clipa aceea prin fața 
noastră. 

Gaudi a făcut la fel, cu fruntea încă încruntată, mărginindu-se 
să spună doar: 

— Interesant. 

— Lunea, eu și sora mea călăream printre copacii din Grădina 
Generalului?, iar vinerea următoare jucam crichet în Vincent 
Square. Chestiuni de afaceri, aceasta a fost explicaţia pe care 
ne-a dat-o tatăl nostru singura dată când ne-a îngăduit să-l 
întrebăm ceva despre asta. Cât despre mama, nici nu părea să- 
și dea seama de schimbarea domiciliului. 

Gaudi a dat din cap cu un aer gânditor. Ochii lui mari și 
albaștri străluceau de curiozitate. 

— Familia dumneavoastră pare interesantă. 

— Din 1861 încoace, nu a fost plictisitoare nici măcar o 
singură zi, sau aproape niciuna, i-am spus zâmbitor. Așa că, să 
vedem, domnule cititor de oameni: ce anume vă sugerează 
toate lucrurile astea? 

Înainte ca noul meu prieten să poată răspunde, mai mulţi 
studenţi au năvălit pe ușa clădirii Bursei, discutând cât îi ţinea 
gura despre calităţile și defectele ultimului lot de cămâăși 
olandeze aduse la atelierul de croitorie El Aguila. 

Apariţia lor gălăgioasă aproape că ne-a obligat să părăsim 
trotuarul pe care stătuserăm de vorbă până atunci și să ne 
mutăm mica dezbatere în Piaţa Palatului, din apropiere. 

Cu mai puţin de trei ceasuri înainte, când ajunsesem în 
aceeași piaţă presat de timp și neliniștit la auzul știrilor pe care 


> Primul parc public din Barcelona, creat în 1817 și dispărut mai târziu, 
odată cu amenajarea complexului Parque de la Ciutadela (n.tr.) 


tocmai mi le dăduse Fiona, frumuseţea acelui loc necunoscut 
mie mă fascinase într-un mod cu totul neobișnuit, iar acum mi 
se întâmpla același lucru. Piaţa Palatului, situată la marginea 
cartierului Ribera și copleșită de toată urâţenia fumurie a 
orașului vechi, era un spaţiu deschis și plăcut, străjuit, fără doar 
și poate din pură întâmplare, dar într-o stranie armonie, de 
unele din clădirile și din peisajele urbane cele mai 
reprezentative ale acestei noi Barcelone, pe care eu abia 
începusem să o redescopăr. 

Vechea Puerta del Mar, deschisă ca un fascicul de lumină și 
de brize marine la capătul celălalt al ultimului zid de cetate care 
nu căzuse încă pradă speculei imobiliare. 

Clădirea masivă a Vămii cu fântâna barocă în faţă 
reprezentând Geniul Catalan, iar în spatele acesteia, întinzându- 
se până la capătul parcului Citadela, fundalul împădurit al 
Grădinii Generalului. 

Spinarea bătrânului Palat Regal, zbânlită de creneluri și 
steaguri ca un arici, străjuit de turlele bazilicii Santa Maria del 
Mar care își etalau splendoarea  înnegrită deasupra 
acoperișurilor cartierului Ribera. 

Clădirile cu portic ale /indianului Xifre?, la fel de sobre și de 
burgheze precum o după-amiază de duminică într-o ciocolaterie 
de pe strada Petritxol. 

Insăși clădirea Lonja de Mar. 

— Să înţeleg că tatăl dumneavoastră are o bună poziţie 
socială? m-a întrebat atunci Gaudi, trezindu-mă din scurta 
încântare care mă copleșise din nou la vederea acelui decor. 

— Avea, cel puţin până acum o lună și jumătate, i-am răspuns 
eu. Dacă vă pasionează poveștile cu crime și tragediile pestriţe, 
poate aţi auzit vorbindu-se despre el: Sempronio Camarasa. 

Chipul tânărului s-a întunecat de îndată. 

— Tatăl dumneavoastră nu mai...? 

Am tăgăduit imediat: 

— Tatăl meu se bucură de o sănătate excelentă, nu vă 
îngrijoraţi. Deși îmi închipui că acum îl chinuie arsurile la 
stomac. N-aţi auzit vorbindu-se de Stirile ilustrate? 

Gaudi a încuviinţat cu un surâs ușor. 


3 losep Xifre i Casas, om de afaceri și mecena catalan faimos în secolul al 
XIX -lea. Indiano (în original) erau numiţi cei care se întorceau în Spania cu 
avere dobândită în Americi. (n.tr.) 


— Încep să înţeleg. 

— Tatăl meu este proprietarul. Întotdeauna i-au plăcut 
afacerile riscante, iar asta e ultima lui aventură. Primul ziar de 
senzaţie din Spania, ticluit după chipul și asemănarea infectelor 
tabloide englezești de un penny bucata. Asta e specialitatea 
tatălui meu: să găsească sectoarele libere de pe piaţă și să se 
arunce orbește să le acopere. De asta ne-am întors cu toţii în 
Barcelona după șase ani petrecuţi la Londra: ca să ne 
compromită numele de familie, punându-l în slujba unui ziar 
care nu e nimic altceva decât o biată gazetă hrănită din dramele 
reale ale altora. 

Gaudi mi-a ascultat diatriba cu o expresie serioasă, apoi a 
rostit ceva cu totul neașteptat: 

— Așadar, tatăl dumneavoastră este proprietarul unui nou 
ziar despre care se vorbește mult în Barcelona, și nu de bine. lar 
în dimineaţa asta era să vă pierdeţi viața în incendiul de la 
sediul principalului ziar concurent. 

Până atunci, rolul pe care l-ar fi putut ocupa propriul meu 
accident în ecuaţia incendiului de la sediul Gazetei de seară era 
ceva ce nici măcar nu-mi trecuse prin cap. Am rămas gânditor 
pentru câteva clipe. 

— Mă îndoiesc că tatăl meu va afla despre micul incident cu 
tramvaiul, am spus în cele din urmă. Chiar dacă una din 
angajatele sale a fost de faţă. Sunteţi amator de ziare de seară, 
domnule Gaudi? 

— Nu în mod deosebit. Deși recunosc că am răsfoit cu 
oarecare curiozitate un exemplar din Știrile ilustrate. 

Tonul cu care Gaudi pronunţase fraza nu mă invita să continui 
investigaţiile pe acel subiect. 

— Nu am să vă întreb ce părere aveţi, i-am spus. Credeţi-mă, 
nu poate fi mai rea decât a mea. Şi, oricum, afacerile tatălui 
meu nu sunt tema mea preferată de conversaţie. 

— Afacerile părinţilor noștri nu pot fi aproape niciodată o 
temă preferată de conversaţie. 

In clipa aceea, doi pescăruși gălăgioși au trecut în zbor, la 
mică înălţime, pe deasupra pieţei. Au început să planeze peste 
clădirea Vămii, au trasat câteva cercuri concentrice deasupra 
verticalei fântânii, iar apoi s-au întors spre mare. O bună ocazie 
ca să schimb vorba. 


— În definitiv, nu suntem chiar atât de ghinioniști, am spus, 
văzând cum siluetele celor doi pescăruși se pierdeau pe cerul 
Barcelonei. Purgatoriul nostru se bucură măcar de două 
priveliști splendide. 

Gaudi aruncă o ocheadă grăbită asupra peisajului care 
înconjura Lonja, reprimându-și cu greu, spre surprinderea mea, 
o grimasă de evident dispreţ. 

— Vă place această piaţă? m-a întrebat. 

— Mi se pare un loc încântător, am încuviinţat eu. 
Dumneavoastră nu vă place? 

Tânărul a ridicat din umeri. 

— Până la urmă, poate că școala asta de arhitectură nu e așa 
de nepotrivită pentru dumneavoastră, cum credeam mai 
înainte. Apoi a adăugat de îndată: Mă scuzaţi, nu voiam să spun 
o grosolănie. 

Am zâmbit. 

— Tocmai aţi spus-o. 

— Atunci să-mi fie cu iertare. De obicei îmi pierd cumpătul 
când cineva își etalează prostul gust în prezenţa mea. 

Apoi a adăugat după o pauză, mușcându-și ușor buza de jos: 

— Mi se pare că iar am spus o grosolănie. 

Am tăgăduit din cap. 

— Nu vă faceţi griji. Faptul că mi-aţi salvat viaţa adineauri vă 
dă dreptul la cel puţin trei grosolănii. 

Pentru prima dată de când ne cunoșteam, Gaudi a zâmbit fără 
rezervă. 

— Mai e valabilă invitaţia dumneavoastră la masă? 

— Doar dacă nu aveţi alte planuri... 

— Singurele mele planuri erau să degust un orez de poet la 
restaurantul Las Siete Puertas, spuse Gaudi arătând cu bărbia 
spre porticurile clădirilor ce se ridicau în faţa aripii laterale a 
Bursei. Dacă nu vă displace ideea, aș fi încântat să-l împart cu 
dumneavoastră. 

În momentul acela, din partea stângă a pieţei a apărut un 
omnibuz, stârnind pentru câteva clipe zarva printre studenţii 
care încă mai adăstau în faţa clădirii Bursei. BEŢI BERE MORITZ, 
recomanda pancarta publicitară de culoare galbenă care 
încorona capota vehiculului. Am așteptat să urce toți studenții 
înainte să răspund la propunerea noului meu prieten. 


— Nu știu ce e orezul de poet și nici nu am auzit vreodată de 
Las Siete Puertas, i-am mărturisit. Dar, cum e lesne de înţeles, 
abia aştept să-mi povestiţi cum de aţi dedus că relaţiile mele de 
până acum cu femeile nu au fost atât de fericite pe cât mi-aș fi 
putut dori. 

Acela a fost, azi știu prea bine, începutul nemeritatei prietenii 
care m-a legat cândva de omul cel mai remarcabil al generaţiei 
mele. 


4 


Acel prim prânz luat cu Gaudi la restaurantul Las Siete 
Puertas a stat la baza principalelor ritualuri care au marcat, din 
momentul acela, tabieturile neștirbite ale prieteniei noastre. In 
fiecare după-a- miază, când, la unu fix, se termina cel de-al 
treilea curs de fiecare zi și se deschidea în faţa noastră o 
plăcută paranteză de o oră și jumătate de libertate, înainte să 
trebuiască să mă întorc la cursuri, Gaudi și cu mine ne aflam 
deja la picioarele scării monumentale a clădirii Bursei ca să 
mergem împreună în Piaţa Palatului și să fumăm câte o ţigară, 
în timp ce comentam noutăţile dimineţii. Apoi traversam strada 
în dreptul clădirilor lui Xifré, unde, sub unul din porticuri, se afla 
restaurantul, iar odată ajunși acolo, ne ocupam veșnica masă 
din colț, recapitulam meniul plin de feluri de mâncare sonore și 
de preţuri piperate, ca să cerem în cele din urmă tot o gustare 
ușoară - un orez capucin, niște legume și verdeţuri înăbușite, o 
bucată de pește proaspăt sosit de la Arenys - și o sticlă de vin, 
pe care prietenul meu o alegea mereu cu siguranţa unui 
adevărat cunoscător în domeniu. 

Supele care făceau faima localului Las Siete Puertas aveau o 
consistenţă, o textură și o concentraţie nu întotdeauna nimerită 
pentru cine urma să înfrunte cele trei ore nesfârșite de curs de 
după-masă, și adesea nici măcar ceștile de cafea neagră care ne 
încheiau apoteotic prânzurile nu ne împiedicau să ne întoarcem 
împleticindu-ne și cu spiritele încinse de veselele efluvii ale lui 
Bachus. 

După cum începusem să descopăr încă din primele zile ale 
prieteniei noastre, Gaudi era un bărbat cu obiceiuri bine 
rânduite, dar care își ducea viaţa într-o totală neorânduială sau, 
mai bine zis, era un bărbat cu un spirit profund dezordonat, ale 
cărei zile se organizau în jurul unei serii de tabieturi tot la fel de 
imuabile ca ale unui angajat la bancă. In fiecare dimineaţă era 
nelipsit de la aceeași lăptărie din cartierul Ribera, aflată la 
câţiva pași de locuinţa sa, unde lua un mic dejun frugal; de luni 
până vineri prânzea la restaurantul Las Siete Puertas și apoi lua 
o gustare la Tío Nelo, cafeneaua cu orjaduri“ aflată și aceasta 
sub  porticurile clădirii /ndianului Xifré; toate sâmbetele şi 
duminicile mânca de prânz în vreo bodegă de pe La Rambla, 


t Băuturi răcoritoare făcute cu suc de migdale de pământ zdrobite 
amestecat cu apă și zahăr. Este tipic Spaniei, în special Valenciei. (n.red.) 


mereu aproape de Piaţa Regală sau de esplanada Teatrului de 
Comedie, iar gustarea o lua în salonul vreunei societăţi 
barceloneze pe care o frecventa din motive mai mult sau mai 
puţin profesionale; o cină alcătuită din pâine, brânză și bere la 
hanul Buena Suerte de pe strada Carders preceda rondul de 
fiecare seară prin anumite localuri din cartierul Raval, unde un 
respectabil contabil de la bancă nu ar fi călcat în ruptul capului 
nici măcar în închipuire, dar pe care el le frecventa cu aceeași 
constanţță şi  asiduitate, cu aceeași aparentă fidelitate 
necondiționată care îi guverna toate celelalte activități diurne: 
localuri precum Teatrul Viselor, Cabaretul Oriental sau chiar 
Monte Tâber și alte câteva clădiri aflate aproape în paragină de 
pe strada Cadena, pe ale căror uși mereu închise nu stătea scris 
niciun nume și despre care va trebui să povestesc mai târziu în 
paginile acestor amintiri. 

De asemenea, obiceiurile lui Gaudi erau cât se poate de 
stricte când era vorba de muncă, numai că de această dată, 
după cum eu însumi aveam să descopăr în curând, natura 
insolită, excentrică și pe alocuri chiar scandaloasă ale multora 
dintre aceste preocupări profesionale făcea ca rigoarea 
inflexibilă cu care tânărul le îndeplinea să treacă neobservată 
sau să se confunde, în orice caz, cu hiperactivitatea înverșunată 
a unui lunatic stăpânit de propria nebunie. 

In timp ce mâncam în grabă savurosul orez de poet - care s-a 
dovedit a fi un orez zemos cu hribi și sparanghel - și beam din 
bunul vin andaluz, care ne-au marcat primul prânz la 
restaurantul Las Siete Puertas, ne-am relatat pe scurt poveștile 
personale și ne-am pus la curent cu împrejurările vieţii actuale. 
Astfel am aflat că se născuse în Reus, cu douăzeci și doi de ani 
în urmă - eu aveam douăzeci și unu - și că, de la sosirea sa în 
Barcelona, împărţise cu fratele său un șir de încăperi, una mai 
modestă decât alta, prin diverse pensiuni din cartierul Ribera. 
Ultima din aceste case se afla în Piaţeta Moncada, chiar în 
spatele absidei bazilicii Santa Maria del Mar, unde Gaudi și 
fratele său ocupau o mansardă spațioasă și însorită, dar al cărei 
tavan, după spusele prietenului meu, îi obliga pe amândoi să 
umble mereu prin încăperi cu capul aplecat, riscând, de fiecare 
dată, să se aleagă cu vreun cucui. Fratele lui Gaudi se numea 
Francesc, era cu treisprezece luni mai mare decât el și studia 
dreptul în clădirea modernistă cu aer medieval a Universităţii 


Barcelona inaugurată recent; din câte mi-a dat de înţeles în 
după-amiaza aceea, relaţia dintre cei doi nu mai era la fel de 
bună pe cât fusese cu ani în urmă, fapt pentru care era de 
așteptat ca drumurile celor doi să se despartă. Tatăl lor făcea 
cazane pentru încălzitul clădirilor într-o mică localitate numită 
Riudoms, în apropiere de Reus, mama lor era o femeie simplă, 
pioasă și foarte harnică, iar singura soră rămasă în viaţă locuia 
în continuare cu ei în bătrâna casă părintească. Familia lui 
Gaudi, în ansamblu, nu se deosebea cu nimic de orice familie 
decentă din satele aflate în împrejurimile Tarragonei: bărbaţi și 
femei de condiție modestă, credincioși, educați în spiritul muncii 
și al religiei și fără alte ambiţii în viaţă decât aceea de a oferi un 
viitor mai bun la oraș unui născut de parte bărbătească. Din 
vânzarea unor pământuri și din economiile de ani de zile, Gaudi 
și fratele său își permiseseră să vină în Barcelona în toamna 
anului 1868 cu destui bani în buzunar încât să-și poată începe 
studiile într-un colegiu bun, fără să fie nevoiţi să strângă prea 
mult cureaua, chiria și întreţinerea fiindu-le plătite de atunci 
dintr-o mică rentă asigurată de familie. Numai că banii câștigați 
de pe urma cazanelor erau tot mai puţini, astfel încât familia își 
pusese toate speranţele de supravieţuire economică în viitorul 
profesional al celor doi fii. 

O poveste personală, în definitiv, cum nu se poate mai 
deosebită de a mea, care, în ochii mei, îl împodobea pe Gaudi 
cu aureola unui bărbat călit de nevoi, de lipsuri și de încercările 
pe care le presupunea faptul că se născuse într-un neam mai 
puţin privilegiat. Dar și o poveste care nu se potrivea câtuși de 
puţin nici cu veșmintele, nici cu manierele noului meu prieten, și 
nici cu preferințele lui pentru mâncarea bună și vinul de cea mai 
bună calitate. 

— Imi daţi voie să vă pun o întrebare indiscretă? m-am simţit 
obligat să-i spun, aproape împotriva voinţei mele, de îndată ce 
Gaudi și-a isprăvit povestirea despre originile sale și și-a 
îndreptat din nou atenţia asupra ultimelor resturi de orez 
rămase în farfurie. 

— Bineînţeles. 

— Nu am putut să nu observ calitatea evidentă a hainelor 
dumneavoastră și nici dezinvoltura cu care vă purtaţi într-un 
restaurant unde puţini studenţi din împrejurimile Tarragonei și- 
ar permite să ia prânzul măcar o dată, dar unde se pare că 


veniţi zilnic. Fie știți să drămuiţi foarte bine mica rentă pe care 
v-o trimite familia lunar, fie aici este ceva ce-mi scapă. 

Gaudi și-a dus paharul de vin la buze și a schiţat un zâmbet 
oarecum misterios, mărginindu-se să spună doar: 

— Am propriile surse de venit. 

— Munciţi atunci? 

— Se poate spune și așa. 

— Sunteţi ucenic în atelierul vreunui arhitect? am îndrăznit 
să-l întreb. Poate lucraţi pentru vreunul dintre profesorii noștri? 

— Pentru profesorii noștri?! a întrebat Gaudi, în timp ce o 
grimasă de dispreț îi schimonosea, pentru o clipă, toate 
trăsăturile chipului. Profesorii noștri nu m-ar lăsa să lucrez în 
atelierele lor nici dacă aș fi singurul arhitect disponibil din toată 
peninsula. 

— Atunci? 

— E vorba de câteva sarcini primite când și când. Nişte 
pasiuni care-mi aduc, din fericire pentru mine, și un mic câștig 
în afară de simpla plăcere de a le practica. Prin urmare, nimic 
misterios. 

— Totuși, preferaţi să nu intraţi în detalii. 

Gaudi și-a lăsat din nou paharul gol pe faţa de masă din 
pânză albă și m-a privit cu ochii lui mari și albaștri, puţin umezi 
sub efectul vinului. 

— E posibil ca măcar una dintre aceste pasiuni să nu i se pară 
cuviincioasă unui tânăr de condiţia dumneavoastră, a spus cu 
un zâmbet cam maliţios. După câte am înţeles, burghezii nu 
prea văd cu ochi buni ceea ce fiii clasei muncitoare sunt nevoiți 
să facă pentru a-și câștiga pâinea. 

— Vreţi să mă scandalizaţi, domnule Gaudi? 

— Departe de mine gândul acesta, domnule Camarasa. Însă, 
deocamdată, nu vă cunosc așa de bine încât să știu care este 
limita toleranţei dumneavoastră faţă de diversele activităţi 
comerciale. 

— Vă amintesc că tatăl meu este proprietarul unui ziar pentru 
care un nou-născut gâtuit de mama lui beată este o știre demnă 
de prima pagină. Dacă nu cumva sunteţi călăul închisorii Amalia 
sau dacă, din întâmplare, nu sunteţi proxenetul unor fetițe de 
unsprezece ani prin pivnițele vreunui atelier din cartierul Raval, 
cu orice v-aţi îndeletnici ca să vă câștigați existenţa, nimic nu 
m-ar putea face decât să ridic ușor din sprâncene. 


Gaudi a zâmbit din nou. 

— Una din ocupațiile mele mă obligă să frecventez adesea 
cartierul Raval. Dar vă asigur că nu am mai vorbit cu o fetiță de 
unsprezece ani de când sora mea avea această vârstă. 

— În cazul ăsta, puteţi să-mi încredinţaţi orice secret. 

Unul dintre chelnerii care umblau încoace și încolo prin sala 
principală a restaurantului a venit în clipa aceea la masa noastră 
și ne-a întrebat în șoaptă dacă totul ne era pe plac, ca mai 
înainte. După ce am încuviinţat, a făcut o reverență, îndoindu-și 
prima jumătate a corpului aproape paralel cu podeaua localului 
și apoi a dispărut cu aceeași discreţie cu care se apropiase de 
noi. 

Gaudi a luat ultima lingură de orez zemos, a lăsat tacâmul în 
farfuria goală, iar apoi le-a îndepărtat spre un capăt al mesei. 

— Poate că ar trebui să vă vorbesc despre o nouă ocupaţie 
care mi s-a oferit abia de vreo două săptămâni, mi-a spus, 
turnând în paharele noastre ce mai rămăsese în sticla de vin. 
Cunoscându-vă pasiunea pentru fotografie, sigur o să vi se pară 
interesant. Aţi auzit vorbindu-se despre Societatea Barceloneză 
de Propagare a Spiritismului? g 

Societatea Barceloneză de Propagare a Spiritismului! Intr- 
adevăr, auzisem vorbindu-se despre ea: numele acesteia 
apăruse în mai multe scrisori trimise de Fiona de la Barcelona la 
Londra, la sfârșitul anului 1873, când tocmai se instalase în oraș 
împreună cu tatăl ei, cu scopul de a se ocupa de cele o mie și 
una de îndatoriri practice menite să ducă, după nici zece luni, la 
fondarea Stirilor ilustrate. Înarmată cu niște cunoștințe încă 
modeste de limbă spaniolă, învățată în sânul familiei Camarasa, 
cu capul mereu ticsit de un vârtej de gânduri stranii și încurcate, 
Fionei nu-i trebuiseră mai mult de două săptămâni ca să 
frecventeze mediile cele mai extravagante ale noului său oraș. 
Unul din aceste medii era cercul de spiritism al cărui nume 
tocmai fusese pronunţat de Gaudi și care nu se ocupa cu altceva 
decât cu invocarea spiritelor morților în timpul reuniunilor înaltei 
societăți adunate în jurul unei mese rotunde, cu picior. 

Relaţia dintre buzunarul prietenului meu și această absurdă 
societate de susținători ai spiritismului părea atât de 
improbabilă, încât mă tem că trebuie să fi afișat un zâmbet 
dispreţuitor. 

— Vă câștigați existenţa ca medium, domnule Gaudi? 


— V-ar deranja dacă ar fi așa, domnule Camarasa? 

Din clipa aceea am încetat să mai zâmbesc. 

— Vorbiţi serios? l-am întrebat. 

— Bineînţeles că nu. Să fiu mediu e ceva ce încă nu mi-am 
propus; dar dacă preţurile din meniul acestui restaurant vor 
continua să crească... 

— Nu sunteţi mediu, dar lucraţi pentru o societate spiritistă. 
Și, din câte am ajuns să vă cunosc deo oră încoace, bănuiesc că 
nu Sunteţi nici portar, nici chelner, nici servitorul care face 
curăţenie în sală după ce pleacă spiritele. 

— Bănuielile dumneavoastră se confirmă. Gaudi a băut ultima 
înghiţitură din paharul de vin, apoi l-a îndepărtat și pe acesta 
spre colţul drept al mesei. Cred că v-aţi bucura să aflaţi că și eu 
împărtășesc pasiunea dumneavoastră pentru fotografie. De 
altfel, dacă nu ar exista arhitectura, poate că fotografia ar fi 
profesia mea actuală. 

— Îmi daţi o veste excelentă, dragă domnule Gaudi! am 
exclamat cu bucurie sinceră. Sunteţi primul pasionat de 
fotografie pe care îl cunosc în acest oraș. 

Noul meu prieten mi-a zâmbit la rându-i, ridicând o mână spre 
chelner, fapt pentru care m-am temut pentru o clipă să nu ceară 
o a doua sticlă de vin, ca să marcheze evenimentul. 

— Două cafele, vă rog! apoi a adăugat de îndată: Trebuie să 
vă mărturisesc că și eu m-am bucurat să văd urme de magneziu 
pe gulerul cămășii dumneavoastră. 

— Acum îmi dau seama cum de le-aţi recunoscut. 

— După cum vedeţi, nimic misterios. Și eu am suferit de 
câteva ori de pe urma acestor inconveniente ale pasiunii 
noastre. Totuși, vă mărturisesc că niciodată nu am ieșit pe 
stradă cu un guler într-o stare atât de deplorabilă, a declarat, 
arătând spre acesta cu o mișcare rapidă a mâinii drepte. 

— Poate că încăperile dumneavoastră sunt mai însorite decât 
ale mele, mi-am dat eu cu părerea, sorbind la rândul meu ultima 
înghiţitură de vin. Sau poate că aveţi oglinzi mai bune. Dar tot 
nu văd legătura dintre pasiunea noastră pentru fotografie și 
implicarea dumneavoastră în ședințele de spiritism. 

— E foarte simplu, a spus Gaudi. Dacă sunteţi cât de cât la 
curent cu evoluţia mișcării spiritiste din ultimii ani, veţi fi înţeles 
că obiectivul principal al celor care împărtășesc acest nou crez 
nu mai este să se reunească într-o încăpere întunecată, să se 


ţină de mână și să invoce spiritele care, după convingerile lor, 
dau târcoale lumii noastre materiale așteptând să intre în 
legătură cu noi. Acum, spiritismul aspiră să i se acorde condiţia 
de disciplină științifică, iar ceea ce caută susţinătorii lui cei mai 
acerbi este tocmai să demonstreze în mod imbatabil adevărul 
principalului său postulat: persistenţa fizică a spiritului dincolo 
de moarte. Societatea Barceloneză de Propagare a Spiritismului 
este pionieră în această nouă direcţie, iar ca parte a proiectului 
mi-a trasat sarcina să creez un aparat de fotografiat în stare să 
capteze și să înregistreze imaginea spiritelor care se manifestă 
în timpul ședinţelor de spiritism. 

Venirea chelnerului cu cafelele noastre negre aburinde a 
acoperit liniștea de după neașteptata dezvăluire a noului meu 
prieten. Un mic recipient de metal plin de zahăr cubanez, două 
linguriţe de argint, o cutie de scobitori și două pahare înalte cu 
apă gazoasă completau conţinutul tăvii pe care bărbatul ne-a 
pus-o pe masă înainte să dispară din nou cu o reverență. 

Am dizolvat vreo două linguriţe de zahăr în cafeaua neagră și 
mi-am înmuiat buzele înainte să spun: 

— Ştiţi, fără îndoială, că fotografia nu e un act de magie, chiar 
dacă pare... 

Gaudi și-a înăsprit ușor toate trăsăturile feţei. 

— Sincer, cunoștințele mele tehnice despre arta fotografică 
nu cred să fie mai prejos de ale dumneavoastră, domnule 
Camarasa. 

— Era doar un fel de a spune, domnule Gaudi, m-am grăbit să 
adaug. Nu intenţionam să sugerez nimic. Doar că sunt convins 
că dumneavoastră nu credeţi în inepţia asta cum că spiritele ar 
putea fi fotografiate, nu-i așa? 

— Să înţeleg deci că vi se pare o inepţie? 

— Un aparat de fotografiat nu poate să surprindă decât ceea 
ce are în faţa obiectivului, m-am mărginit să răspund. Visele nu 
rămân imprimate pe placa fotografică. 

— Visele nu, a încuviinţat Gaudi, dar cine spune că un spirit 
nu ar putea să o facă? 

— Un spirit nu e și el un vis? 

Gaudi și-a turnat o linguriţă de zahăr în ceașcă și a 
amestecat-o în cafea cu un clinchet plăcut de argint și porțelan 
de cea mai bună calitate. 


— Realitatea, dragă domnule Camarasa, este mult mai 
complexă decât ne-ar plăcea să credem de cele mai multe ori. 

— De asta nu m-am îndoit niciodată. 

— Simţurile noastre ne pun în legătură cu o lume ale cărei 
forme sunt limitate chiar de aceste simţuri. Vedem doar acele 
lucruri pentru care ochii noștri sunt pregătiţi, tot așa cum auzim 
doar ceea ce urechile noastre sunt în stare să audă. Dar știm și 
că dincolo de frecvențele și spectrele pe care simţurile noastre 
ajung să le descifreze există sunete și culori care ne scapă cu 
desăvârșire. Sunete și culori care rămân peste sau sub pragul 
percepţiei noastre. Care există în afara capacităţii noastre de a 
le simţi. 

— Şi credeţi că spiritele morţilor locuiesc în acest spaţiu de 
culori și sunete la care simţurile noastre nu pot ajunge. 

— Tot ce vreau să spun e doar că nu mi se pare o idee atât de 
nesăbuită. 

— Și cum credeţi că veţi fotografia ceea ce nouă, prin 
definiţie, ne este cu neputinţă să vedem? 

— Şi cine vă poate spune, domnule Camarasa, că o dispunere 
adecvată a lentilelor unui aparat de fotografiat nu poate 
surprinde aceste spectre cromatice inaccesibile nouă? Ce vă 
face să fiți atât de sigur că, acolo unde ochii noștri nu sunt în 
stare să ajungă, nu poate ajunge nici ochiul unui aparat 
construit anume pentru asta? 

Pentru câteva clipe m-am gândit la cele spuse de el, la faptul 
că jocul lentilelor, al luminilor și al umbrelor unui aparat ar 
putea ajunge să vadă ceea ce era cu neputinţă de pătruns 
pentru ochiul obișnuit; la faptul că o emulsie de nitrat de argint 
și o flamă scurtă de magneziu ar fi putut să surprindă pe placa 
fotografică imaginea unui spirit ieșit din trup; la faptul că 
minunile științei vor ajunge să slujească, într-o zi, pentru a 
adeveri ceea ce superstițiile spuneau demult. 

— Fără îndoială, e o idee interesantă, i-am spus. Și vă plătesc 
bine pentru asta? 

Gaudi a schițat un zâmbet care i-a luminat din nou ochii 
limpeziţi de orice umbră etilică - efectele cafelei bune și ale 
conversaţiei stranii. 

— Nu am de ce să mă plâng. Mă gândesc că poate v-ar plăcea 
să mă însoţiţi într-o zi la micul atelier pe care Societatea mi l-a 


pus la dispoziţie în sediu. M-ar interesa să știu ce părere aveţi 
despre primii mei pași în direcția aceasta. 

Primii lui pași. 

Am încuviinţat din cap cu o expresie gravă. 

— Va îi o onoare pentru mine. 

— Excelent! 

— Cu condiţia ca și dumneavoastră să mă vizitaţi într-o zi la 
mine acasă. La subsol dispun de un mic studio fotografic, în care 
poate o să găsiţi vreun material util pentru proiectul 
dumneavoastră. Îndrăznesc să spun că multe instrumente aduse 
de mine de la Londra nu au ajuns încă de partea aceasta a 
Pirineilor. 

Gaudi a încuviinţat la rândul său, vizibil încântat de idee, iar 
apoi, de parcă în felul acesta ar fi încheiat pactul nostru secret, 
a luat un pahar de apă gazoasă și a băut mai multe înghiţituri 
lungi, golindu-l astfel aproape cu totul. 

— Excelent! a repetat, după ce și-a înăbușit pe jumătate un 
râgâit provocat de băutura digestivă. Dar acum, dacă sunteţi de 
acord, ar trebui să punem capăt acestui prânz agreabil. E 
aproape două și jumătate și trebuie să ne întoarcem în 
purgatoriu. 

Când am ieșit, deasupra Pieței Palatului soarele se acoperise 
de nori, iar aerul mi se părea că mirosea din nou a fum, cenușă 
și ceață marină, același amestec care servise drept fundal 
olfactiv în timpul micii mele aventuri din dimineaţa aceea de pe 
La Rambla. Amintirea incendiului de la sediul Gazete; de seară 
mi s-a ivit preţ de o clipă în minte, pentru ca apoi să dispară la 
fel de repede cum apăruse. Am luat ţigara pe care mi-o întindea 
Gaudi, am aprins-o sub unul dintre porticuri ca să o feresc de 
vânt și, înainte să-i returnez cutia de chibrituri, am admirat din 
nou chipul femeii de pe capac. 

Monte Tâber. Strada Spitalului, numărul 36. 

— A șasea ţigară din viaţa dumneavoastră, mi-a spus Gaudi, 
punându-mi o mână pe spate și invitându-mă astfel să traversez 
strada în urma unui car încărcat de bostani. 

Din consideraţie față de începutul prieteniei noastre, nu am 
vrut să dezmint nici de această dată deducţia lui total greșită. 


5 

Așa cum mă temusem, consecinţele incendiului din strada 
Canuda nu întârziaseră nici măcar douăzeci și patru de ore să-i 
împroaște cu noroi pe principalii responsabili ai Stirilor ilustrate. 
În doar câteva zile, nume precum Sempronio Camarasa, Martin 
Begg și Fiona Begg - ale cărei ilustraţii explicite de pe prima 
pagină a ziarului făcuseră obiectul predilect al criticilor Gazete; 
de seară în timpul campaniei agresive de defăimare a 
publicaţiei rivale -, menţionate până atunci cu oarecare 
precauţie în contextul cronicilor despre circumstanțele 
incendiului, ajunseseră acum să ocupe coloane întregi în care, 
practic, erau acuzaţi de a fi adevărații vinovaţi ai incidentului, 
fie în mod direct, inspirând vreun cititor să comită asemenea 
acte, fie, vai!, fără doar și poate, prin pervertirea generală a 
aerului de moralitate dintr-un oraș ferit până atunci, după cât se 
putea deduce după citirea acelor articole, de prost-gust, 
senzaţional și de neorânduieli de orice chip. 

La sfârșitul acelei săptămâni, unda expansivă a scandalului 
atinsese cote neașteptate - o salvă de denunţuri la tribunale, 
scrisori anonime trimise prin poștă, cereri oficiale de cenzurare 
a publicaţiei semnate de persoanele cele mai sus-puse din 
Barcelona, ba chiar câte un atac îndreptat împotriva sediului 
adăpostit în micul palat renascentist de pe strada Fernando al 
VIl-lea - și începuse să tulbure și vieţile celor care, asemenea 
mie, ne mișcam doar în zona strict periferică a ziarului și nu 
păstram cu conducerea acestuia decât o relaţie filială. 

Însuși felul în care, încă din prima seară, vânzătorii de ziare 
de pe La Rambla anunțau în gura mare producerea incendiului 
nu prevestea nimic bun, cu desenul Fionei pe prima pagină - 
reprezentând panorama generală de la fața locului, dominată de 
haos și confuzie și un metaforic scrâșnet din dinţi, unde firma cu 
numele Gazetei de seară părea să scânteieze cu propriile flăcări 
chiar în mijlocul compoziţiei - ieșind întotdeauna în evidenţă 
față de prima pagină a ziarului concurent, scrisă cu litere sobre 
de tipar. Apoi comentariile răzlețe auzite de mine însumi în 
grupurile de curioși care, la ceasurile șapte ale serii, încă mai 
adăstau în fața ruinelor mistuite de flăcări îmi confirmau 
temerile împărtășite Fionei chiar în acea dimineaţă: oricât de 
improbabilă și absurdă ni s-ar fi putut părea, relaţia dintre 
atacurile care se revărsau în valuri din paginile Gazetei de seară 


la adresa ziarului Stirile ilustrate și incendiul de la sediul primei 
publicaţii era mult prea suculentă pentru a fi trecută cu vederea 
de cineva cu un minimum de imaginaţie - sau cu un oarecare 
interes în joc, sau animat doar de rea-voinţă - fără ca mai 
înainte să nu o răsucească întrucâtva pe toate părţile. 

Într-adevăr, în dimineaţa următoare, cele mai importante trei 
ziare din oraș menţionau, în cronicile lor despre incendiu, 
conflictul deschis dintre Gazeta de seară și Știrile ilustrate. Două 
dintre acestea recapitulau cu câteva detalii schimbul de acuzaţii 
și injurii cu care se împroșcaseră ambele publicaţii de-a lungul 
ultimei săptămâni, iar cel mai îndrăzneţ lăsa să se înțeleagă, și 
nu fără o urmă de adevăr, că, datorită acelui incendiu, noua 
publicaţie deţinută de Sempronio Camarasa ajunsese să pună 
stăpânire aproape în întregime pe presa de seară barceloneză. 
Nimeni nu îl arăta încă pe tata cu degetul, nimeni nu afirma și 
nici măcar nu sugera că incendiul de pe strada Canuda ar fi 
putut să fie altceva decât un accident, chiar dacă Ziarul de 
Barcelona profita de ocazie ca să amintească, printr-o notă, 
câteva dintre riscantele manevre financiare întreprinse de tata 
de-a lungul ultimilor ani. Nici măcar proprietarul Gazetei de 
seară, un bărbat de cincizeci de ani numit Tarroja, originar din 
Girona, nu îndrăznea pentru moment să caute vinovaţi pentru 
nenorocirea sa și, chiar și în scurtele declaraţii culese de 
propriul ziar, se mărginea să denunțe - nu fără să aibă întru 
câtva dreptate - oportunismul și prostul gust cu care Stirile 
ilustrate redaseră amănuntele incendiului din acea seară. 
llustraţiile Fionei de pe prima pagină erau, după spusele lui 
Tarroja, „o dovadă a talentului cu care această cuconiţă din 
Albion se folosește de suferințele celorlalţi pentru a le 
transforma în excremente”, iar cele patru pagini, tot ilustrate, 
corespunzătoare articolului de fond nu erau altceva decât „un 
demers nerușinat de a scormoni în gunoaiele altora, nedemn să 
fie vândut sub numele de informaţie”. Fraze mai mult sau mai 
puţin precaute, sugestii mai mult sau mai puţin incomode, 
asocieri de idei pe care tatăl meu ar fi vrut să nu le vadă 
tipărite. Toate acestea reprezentau piste spre ceea ce s-ar fi 
putut pune la cale în culisele unor redacţii și în cotloanele unor 
minţi; dar nimic nu lăsa să se întrevadă iuțeala cu care aveau să 
se succeadă evenimentele începând chiar cu ziua următoare. 


— Cum merg lucrurile? îmi amintesc că l-am întrebat pe tata 
în acea noapte de marţi, când, în drum spre dormitor, după ce 
am luat cina doar cu sora mea în curte, mama alăturându-ni-se 
doar la o ceașcă de ciocolată și câteva pișcoturi în salonul de 
seară, mi-am băgat capul, ca de obicei, pe ușa cabinetului, ca 
să-i urez noapte bună. 

Tata stătea la birou, înaintea unui vraf de hârtii și ziare ce 
amenințau să se reverse în toate părţile. Era îmbrăcat numai în 
cămașă, ţigara îi atârna în colţul gurii, iar aspectul lui general 
era cel al unui bărbat de șaizeci de ani, copleșit deodată de 
greutatea vârstei. 

— Toate bune și la locul lor, mi-a răspuns ca întotdeauna, 
completând în felul acesta schimbul nostru de replici de fiecare 
seară. 

— Atunci nu avem de ce să ne facem griji? 

Tata și-a ridicat privirea din foaia de culoare galbenă pe care 
o inspecta și m-a privit cu o aparentă curiozitate, de parcă nu ar 
fi știut despre ce îi vorbeam. Sau, mai bine zis, de parcă l-ar fi 
surprins faptul că singurul său urmaș de parte bărbătească îi 
vorbea din proprie iniţiativă. 

— Ce vrei să spui? 

— Incendierea redacţiei Gazetei de seară. N-ar trebui să ne 
îngrijoreze? 

— Să ne îngrijoreze pe noi? a întrebat, străduindu-se să 
surâdă cu dispreţ fără să-i cadă ţigara din colţul gurii. Din cauza 
nenorocirii unei publicaţii concurente? 

— Ştii doar la ce mă refer. 

Tata a tăgăduit din cap. 

— Noi nu avem niciun motiv de îngrijorare, a pus el capăt 
discuţiei în modul său obișnuit, aplecându-și din nou capul și 
cufundându-se în lucru. 


Douăsprezece ore mai târziu, cele trei mari ziare de dimineaţă 
răspândiseră deja noile știri prin tot orașul. 

După părerea pompierilor, a poliţiei judiciare și a altor 
presupuși experţi citați de diversele cronici fără să li se 
dezvăluie identitatea, incendiul de la colţul străzii Canuda 
fusese provocat. Atât căldura degajată de primele flăcări, cât și 
repeziciunea cu care acestea cuprinseseră primul etaj indicau 
prezenţa unui element folosit la accelerarea combustiei, 


conform primelor pagini ale Actua/ității și ale Ziarului de 
Barcelona, în timp ce Informația făcuse un pas înaintea 
celorlalte publicații, identificând elementul drept creozot. 
Conform acestor informaţii, tot dintr-o sursă necunoscută, 
undeva la primul etaj fuseseră găsite resturile unei ţesături de 
lână îmbibate cu această substanţă, poliția crezând că acesta 
era obiectul pe care presupusul incendiator îl folosise pentru a 
dezlănţui catastrofa. Astfel, teoria incendiului accidental fusese 
abandonată definitiv, cel puţin de către cele mai importante 
publicaţii din oraș și, odată cu acestea, de către opinia publică în 
ansamblu, pe care cele trei ziare o modelau în fiecare dimineaţă 
prin informaţiile ieșite de sub lumina tiparului. 

Probleme, am intuit din nou, de îndată ce am coborât din 
tramvai în fața Docurilor Regale și am cumpărat ziarele de la 
unul dintre numeroșii vânzători care-și făceau veacul la capătul 
Zidului Maritim”. 

Dacă incendiul de la sediul Gazete; de seară fusese provocat, 
atunci interdicţia asupra difuzării Stirilor ilustrate nu avea să 
întârzie să apară. 

— Aţi citit deja ziarele, m-a salutat Gaudi un sfert de oră mai 
târziu, când ne-am întâlnit în Piaţa Palatului ca să fumăm 
împreună prima ţigară a dimineţii înainte de a intra în clădirea 
Bursei. 

Și el avea sub braţ un exemplar împăturit în patru din 
Informația. 

— Şi ce credeţi? l-am întrebat. 

— Cred că aveaţi dreptate alaltăieri când îmi vorbeaţi de tatăl 
dumneavoastră: are toate motivele să aibă arsuri la stomac. Aţi 
ajuns la partea cu insultele personale sau aţi renunţat să mai 
citiţi interviul? 

— Mă tem că am aruncat o privire doar pe primele două 
pagini. 

Prietenul meu a strâmbat nostim din nas. 

— Atunci încă vă mai așteaptă câteva emoţii. 

După cum aveam să descopăr de îndată, protagonistul 
interviului semnalat de Gaudi era un oarecare Victor Sanmartin, 
redactor al Gazetei de seară, specialist în chestiuni juridice și 
infracționale care, după cât se pare, se erija acum și în 
cercetător al adevărurilor ascunse din spatele incendiului de 


5 Muralla del Mar, în spaniolă (n.tr.) 


luni. În fiecare răspuns la cele cinci întrebări formulate în 
interviu, domnul Sanmartin făcea în așa fel încât să mai arunce 
o umbră de suspiciune asupra implicării în cele întâmplate a 
responsabililor de la Stirile ilustrate. O implicare directă sau 
indirectă, prin comitere sau omisiune, infracțională și pasibilă de 
pedeapsă sau doar simbolică, dar, în definitiv, tot implicare. In 
ochii lui Victor Sanmartin, reprezentant - după cât dădea de 
înţeles - al ziarului existent acum doar cu numele, pentru care 
el încă mai lucra, nu încăpea nicio îndoială că în spatele 
incendiului din colțul străzii Canuda se afla Sempronio Camarasa 
și mica lui troupe londoneză de revoluționari ai hârtiei tipărite. 
larăși probleme. 

— Minunat! am mormăit. Şi spuneţi că insultele personale 
încă nu au început? 

— Citiţi secţiunea scrisorilor de la cititori. 

Gaudi a lăsat să cadă pe caldarâm ţigara fumată pe jumătate 
și și-a ridicat ochii spre ceasul care prezida faţada Bursei. 

— Mai bine o păstraţi pentru cursul domnului Rogent. O să vă 
prindă bine să aveţi ceva cu care să vă omorâţi timpul preţ de o 
oră. 

Am Îîmpăturit atunci ziarul și l-am adăugat și pe acesta la 
celelalte două care se aflau deja sub braţul meu stâng. 

— Ca să schimbăm subiectul, am spus eu, trăgând ultimele 
două fumuri din ţigară și pornind, la rândul meu, înspre clădirea 
Şcolii de Arhitectură, aveţi planuri pentru vineri seara? 

— Mă gândeam să mă închid în casă și să profit de seara 
liberă ca să lucrez la un nou proiect. Imi propuneţi ceva mai 
bun? 

Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să-l întreb pe Gaudi 
despre natura acestui nou proiect: doar cele două prânzuri și tot 
pe atâtea gustări cu el îmi fuseseră de ajuns ca să-mi fac o 
părere cât se poate de clară despre firea lui rezervată. 

— Sora mea Margarita vă invită să luaţi o gustare la noi 
acasă. Vrea să-l cunoască pe omul care i-a salvat viaţa fratelui 
ei. Și vă avertizez că Margarita e genul de persoană care nu 
acceptă să fie refuzată. 

— Inţeleg prea bine. 

— Dar e o făptură cât se poate de adorabilă. Vă spun eu, care 
o suport de șaptesprezece ani. 


Aflat acum în penumbra ușoară din fosta sală de tranzacţii, 
Gaudi a zâmbit cu un aer oarecum înduioșat. Cineva tocmai se 
gândea la propria soră. 

— Înţeleg că invitaţia include și o vizită la acel faimos atelier 
de fotografie al dumneavoastră, mi-a spus. 

— Aţi înţeles bine. Vă așteptăm atunci? 

— Bineînţeles că da. Transmiteţi-i surorii dumneavoastră din 
partea mea mulţumiri pentru invitaţie. 

Prietenul meu s-a oprit în fața tablei mari care anunţa în ce 
clase se ţineau cursurile și a arătat cu degetul în direcţia 
fiecăreia. 

— Ferestrele dumneavoastră dau spre Piaţa Palatului, în timp 
ce ale mele spre porticurile lui Xifré. Vă invidiez. 

— Mă invidiaţi? De ce? 

— Aveţi o clasă cu vedere spre piaţa asta care vă place așa 
de mult și vreo câteva scrisori absurde de citit. Primul 
dumneavoastră curs va fi mult mai antrenant decât al meu. 


Cele două cursuri de după-amiază s-au dovedit a fi la fel de 
dezamăgitoare ca și cele trei de dimineaţă: teme monotone, 
profesori îmbătrâniţi, idei prea puţin sau deloc actualizate și o 
atmosferă generală de conformism, de resemnare, de lipsă de 
curiozitate și de entuziasm pentru materiile prezentate încât 
începeau să se confirme, în mod cât se poate de îngrijorător, 
toate avertismentele emise luni de către Gaudi asupra Școlii de 
Arhitectură. Cu toate acestea, nu am avut prilejul să încep să 
citesc scrisorile de la cititori publicate în /nformația decât spre 
ora șase, când de-acum eu și prietenul meu așteptam la una 
dintre puţinele mese libere ale cafenelei cu orjaduri Tio Nelo ca 
să ni se aducă cele două prăjituri cu fructe uscate și cele două 
cești de cafea cu lapte pe care tocmai le cerusem: dimensiunea 
medie a sălilor de clasă le îngăduia studenţilor să mai aţipească 
din când în când, dar nu și să desfacă un ziar, iar apoi nici la ora 
prânzului n-aş fi vrut să compromit o porţie bună de anghinare 
din San Baudilio de Llobregat, supunându-mă la ceea ce intuiam 
că avea să fie o lectură cam indigestă. 

Conţinutul scrisorilor era cât se poate de monoton: cititori 
culţi și moraliști, tradiţionaliști, înstăriți după toate aparențele, 
catalani înverșunaţi sau spanioli așijderea, care profitau de pe 
urma incendiului și de toată zarva ce începuse să se stârnească 


în jurul lui pentru a aprinde spiritele împotriva oricărei publicaţii 
cu priză la publicul larg și cu influenţe străine. În toate scrisorile, 
faptul că responsabilii unui ziar de senzaţie, condus de englezi și 
orientat către clasele neșcolite ar fi dat foc unui ziar burghez 
respectabil era de la sine înţeles: aceasta era premisa de la care 
porneau atunci când își concepeau discursurile apărătorii 
statutului social și patrioţii deopotrivă. Astfel, unii se plângeau 
că legea libertăţii presei adăpostea sub aripa ei „o maculatură al 
cărei unic scop era acela de a perverti gusturile ușor de 
influenţat ale unei clase necultivate” sau să ofere protecţie 
juridică unui ziar „care se preocupa, încă din prima zi, să 
încurajeze viciile și să flateze slăbiciunile unor pături sociale a 
căror lipsă de educaţie făcea din ele o pradă ușoară pentru 
vânzătorii de duzină ai suferinţei altora”. Alţii vedeau o relaţie 
directă între abundența sângeroasă de asasinate, de jafuri 
violente, de sinucideri și de agresiuni domestice din paginile 
Stirilor ilustrate şi „dovezile neîndoielnice de creștere a 
criminalităţii și a violenţei în cartierele populare din Barcelona în 
ultima lună și jumătate”. lar alţii susțineau că „a da foc unei 
clădiri de patru etaje pentru a obţine o primă pagină de senzaţie 
era, în mod cât se poate de logic, încă un pas pe calea smintelii 
întruchipate de acest ziar încă din momentul fondării”, în timp 
ce unii erau uimiți cum de în creierul și în inima unei femei 
puteau să sălășluiască „atâta mizerie, atâta întunecime și, în 
definitiv, o cunoaștere deplină a aspectelor celor mai sordide ale 
realităţii, fără nicio urmă de compasiune faţă de nefericirea sau 
slăbiciunile celorlalţi, așa cum o vădesc ilustrațiile domnișoarei 
Fiona Begg, care nu șovăie nicio clipă să-și semneze cu propriul 
nume monstruozităţile ieșite din penel, de parcă aceste desene 
ar fi pentru ea un adevărat motiv de mândrie și de satisfacţie, și 
nu de rușine”. 

De fapt, Fiona era ţinta preferată a furiei aproape tuturor 
corespondenţilor colerici: mai mult chiar decât Sempronio 
Camarasa sau Martin Begg, mai mult chiar decât oricare dintre 
ilustratorii, gazetarii și redactorii al căror nume era făcut 
cunoscut în paginile Stirilor ilustrate. Iin aceste scrisori, ea 
ajunsese să fie întruchiparea incontestabilă a tuturor relelor 
asociate cu acest ziar nou apărut. Era femeie, englezoaică și 
deținătoarea celui mai acid penel cunoscut vreodată în acest 


oraș: o triplă necuviinţă, pe care mulţi nu mai erau dispuși să o 
tolereze. 

In timp ce citeam toate acele diatribe infecte și le comentam 
cu prietenul meu, am rămas surprins să constat că mă puneam, 
pentru prima dată, de partea tatălui meu și a familiei Begg în 
ceva care nu avea nicio legătură cu afacerea lor comună. Între o 
fituică de senzație cu intenţii dubioase și preferinţe 
dezgustătoare și o hoardă prăfuită de bigoţi cu convingeri 
învechite, nu aveam nici cea mai mică umbră de îndoială cui să 
mă raliez. 

Se pare însă că, pentru Gaudi, lucrurile nu erau atât de clare. 

— Acest domn are, întru câtva, dreptate, a spus în cele din 
urmă, spre infinita mea surprindere, după ce m-a auzit recitând 
o ultimă tiradă împotriva „realismului intolerabil” al desenelor 
Fionei dintr-o scrisoare semnată în josul paginii cu inițialele F.M. 

— Cum spuneţi? 

— Chiar dumneavoastră aţi spus lucruri foarte asemănătoare 
alaltăieri, când mi-aţi vorbit pentru prima dată despre ziarul 
tatălui dumneavoastră. 

Am înclinat sceptic din cap. 

— Acest domn, am răspuns, lovind de vreo două ori cu vârful 
degetelor pagina cu pricina a ziarului, afirmă, de asemenea, că 
toate persoanele relaționate cu Stirile ilustrate ar trebui să 
ajungă după gratii ca răspunzători colectivi ai incendiului de pe 
strada Canuda. Și în privinţa asta are dreptate? 

Chipul prietenului meu a rămas impasibil înaintea întrebării 
mele capcană. 

— Asta e o prostie, ca aproape toate lucrurile care se spun în 
scrisorile astea, a afirmat cu calm. Dar nici demagogia meschină 
și nici excesele acestor atacuri pe care le încasează acum tatăl 
și prietenii dumneavoastră nu schimbă faptul că politica 
editorială a ziarului condus de ei este cu neputinţă de apărat. 

— Nu cred că asta are ceva de-a face cu cele scrise aici, am 
răspuns, împăturind în cele din urmă exemplarul din /nformația 
și punându-l peste celelalte ziare din colţul mesei. 

— Orice exercițiu artistic are implicaţii morale. Prin desenele 
acestei domnișoare, tatăl dumneavoastră a făcut apel la 
instinctele primare ale unui public educat în spiritul lipsei de 
compasiune și al pasiunii pentru bârfă. lar acum, acest public s- 


a întors împotriva lui atras tocmai de același lucru pe care îl 
ofereau și ilustrațiile: prilejul de a defăima și de a bârfi. 

Am tăgăduit din nou din cap. 

— Nu cred că publicul Stirilor ilustrate să fie același cu autorii 
acestor scrisori, am afirmat eu. Teoria dumneavoastră este 
admirabil de simetrică, dar falsă. 

Gaudi a zâmbit. 

— Singurul lucru pe care îl susțin este că actele noastre nu 
sunt lipsite de consecinţe. 

— Atunci, tatăl meu este răspunzător de acest incendiu. 

— Tatăl dumneavoastră este răspunzător pentru faptul că se 
află într-o situaţie în care, în acest moment, cineva poate ajunge 
să-l considere vinovat de incendiu. 

— Azi v-aţi trezit într-o dispoziţie sofistă, prietene Gaudi. lar 
acum, pe înțelesul oamenilor de rând, vă rog? 

— inseamnă că ilustrațiile acestei domnișoare, prietene 
Camarasa, o să-i aducă tatălui dumneavoastră vreo câteva 
neplăceri pe care un bărbat aflat în poziţia lui ar fi putut să le 
evite cu multă ușurință. 

Pentru a doua oară, nu mi-a plăcut felul în care Gaudi a 
pronunţat cuvântul domnişoară. 

— Dacă tatăl meu a ajuns să ocupe poziţia pe care o ocupă 
este tocmai mulţumită faptului că a sondat terenuri precum cel 
pe care se află acum, am spus, gândindu-mă la puţinele afaceri 
ale tatălui meu despre care ajunsesem să aflu date concrete în 
trecut. Apoi permiteţi-mi să vă spun că această domnişoară, așa 
cum îi spuneţi dumneavoastră, este o artistă de mare clasă, pe 
care împrejurările vieţii au silit-o să-și vândă arta ieftin pentru 
un acoperiș deasupra capului și o farfurie de mâncare la noi 
acasă. Dumneavoastră ar trebui să o înţelegeţi cel mai bine - 
am adăugat, poate cu o oarecare lipsă de fair play. 

Insă Gaudi nu s-a lăsat impresionat de pledoaria mea în 
favoarea Fionei. 

— Dacă prietena dumneavoastră își vinde arta ieftin 
înseamnă că nu e o artistă de mare clasă, a pus el capăt 
discuţiei. Dar aveţi dreptate, nu am dreptul să judec felul în care 
ceilalţi își câștigă existenţa. Apoi a întrebat, după o scurtă 
pauză: Un acoperiș deasupra capului și o farfurie de mâncare în 
casa dumneavoastră aţi spus? 


— Fiona și tatăl ei ocupă o veche casă ţărănească situată pe 
terenurile noastre, la fel ca și acest bloc-turn. Face parte din 
contractul de muncă, am răspuns, încercând să reduc 
importanţa temei cu un gest al mâinii drepte. Eu am regretat cel 
mai mult hotărârea tatălui meu de a se întoarce în Barcelona și 
de a pune bazele acestui ziar. Şi tot eu sunt cel căruia îi displac 
cel mai mult toate istorisirile acestea ilustrate despre accidente 
și asasinate. Dar dacă cineva vrea să facă dintr-o judecată 
morală baza unei acuzaţii de infracţiune împotriva tatălui meu 
sau împotriva unei bune prietene, nu cred că trebuie să rămân 
deoparte. 

În momentul acela, la masa noastră a venit chelnerul, cu o 
tavă de argint în mâna dreaptă și un zâmbet profesional agăţat 
de buze. A lăsat farfuriile cu prăjiturile și ceștile de cafea perfect 
aliniate înaintea noastră, a făcut o jumătate de plecăciune și, 
fără ca zâmbetul să i se șteargă de pe chip, s-a întors la 
tejgheaua înţesată de studenţi gălăgioși. 

— În acest caz, vă recomand să vă aplecaţi cu atenţie asupra 
sintaxei și vocabularului din toate scrisorile acestea, a spus 
Gaudi, cercetând cu vârful furculiței consistenţa prăjiturii din 
fața sa. O să vă bucuraţi să aflaţi că opinia publică nu este o 
entitate atât de amplă și difuză cum o înfățișează prietenii noștri 
jurnaliști. 

Am oprit călătoria ceștii de cafea cu lapte spre gură, sincer 
surprins. 

— Vreţi să spuneţi câ...? 

— Aceste șase scrisori sunt ticluite de una și aceeași 
persoană, a încuviinţat prietenul meu. lar stilul lor se aseamănă 
suspect de mult cu cel al acestui Victor Sanmartin, al cărui 
interviu apare la pagina 4. Sau cu al celui care i-a consemnat 
declaraţiile, bineînţeles. 

M-am gândit la asta preţ de câteva clipe. 

— Şi asta e bine sau e rău? 

Gaudi a ridicat din umeri. 

— E interesant, a răspuns. Când o să terminăm de mâncat, 
poate o să aruncăm o privire și asupra scrisorilor din celelalte 
două ziare. 

— Să vedem dacă varietatea registrelor e mai mare, am 
încuviinţat eu. Cineva vrea să asmută haita de hiene împotriva 
tatălui meu. 


Prietenul meu a dus la gură o primă înghiţitură de prăjitură cu 
fructe uscate. 

— Sau poate că există cineva care dorește, pur și simplu, să 
se afirme în această profesie și să vândă vreo câteva numere. 

„Și asta e bine sau e rău?” mi-am spus din nou. Dar de data 
aceasta am păstrat întrebarea pentru mine. 


Așa cum făcusem și în ultimele două zile, în după-amiaza 
aceea m-am despărțit de Gaudi la ușa cafenelei cu orjaduri și 
am pornit pe jos pe drumul spre casă, urmând tripla linie 
dreaptă pe lângă vechiul zid al cetăţii, apoi pe La Rambla și pe 
bulevardul Gracia. Când am ajuns la colţul străzii Fernando al 
VIl-lea, m-am gândit că aș putea trece pe la birourile Stirilor 
ilustrate și să pun câteva întrebări despre Victor Sanmartin, ale 
cărui trăsături sintactice și lexicale păreau să răzbată, într- 
adevăr, în multe dintre scrisorile cititorilor publicate în Ziarul de 
Barcelona și în Actualitatea. În cele din urmă, am hotărât să nu 
o fac: era trecut de șapte seara, ziua petrecută la Școala de 
Arhitectură fusese lungă și încărcată, în casă mă așteptau 
câteva plăci fotografice de impresionat și, în definitiv, ideea de a 
începe să-i interoghez pe angajaţii tatălui meu despre un 
presupus gazetăraș al concurenţei, pasionat de pseudonime și 
de defăimarea noastră gratuită, nu mă atrăgea câtuși de puţin. 

Prin urmare, mi-am petrecut restul după-amiezii și o parte a 
serii închis în atelierul meu fotografic, lucrând la câteva dintre 
portretele pe care i le făcusem Fionei cu o zi mai înainte, apoi 
mi-am dedicat restul ceasurilor ca să iau cina în curtea 
interioară cu sora mea, iar ea să-mi împărtășească știrile zilei. 
Cei doi polițiști au venit la noi în jur de opt și jumătate și au 
plecat la nouă; m-am întâlnit cu ei în grădina principală a 
blocului-turn, când mă îndreptam spre masa la care Margarita 
mă aștepta cu expresia pe care o afișa când avea să-mi aducă 
la cunoștință noutăţi importante. M-am gândit atunci că 
expresia tatei, în timp ce asculta în propriul cabinet primele 
întrebări oficiale despre disputele între ziare, despre zvonuri și 
calomnii, despre cârpe de lână îmbibate în creozot, trebuie să fi 
fost cu mult mai puţin agreabilă. 

Pentru că, în definitiv, acela era doar începutul a tot ceea ce 
avea să se întâmple. 


— Cum merg lucrurile? l-am întrebat, ca în fiecare seară, din 
pragul cabinetului său. 

Și tot ca de fiecare dată, tatăl meu și-a ridicat capul din hârtii 
și mi-a răspuns; 

— Toate bune și la locul lor. 


6 

Încăperile aflate în inima cartierului Ribera unde locuiau 
Antoni Gaudi și fratele lui Francesc ocupau mansarda unei vechi 
clădiri de patru etaje al cărei aspect, spre consternarea mea, nu 
era foarte diferit de oricare dintre pensiunile închiriate cu ora 
din East End-ul londonez. Porţiunile mari de tencuială coșcovită, 
petele de igrasie cât un stat de om și o patină atotcuprinzătoare 
de funingine așternută de-a lungul anilor desăvârșeau urâţenia 
unei faţade care cândva trebuie să fi părut zugrăvită 
mulţumitor, ba poate chiar elegant, dar care acum sugera doar 
iminenţa prăbușirii, cu consecinţe letale. De la multe ferestre 
atârnau sârme încărcate de cearșafuri galbene, lenjerie intimă 
croită grosolan și bluzoane de muncitor, iar la unele pervazuri 
erau ghivece cu mușcate cu un aspect atât de prăfuit, încât n-ar 
fi fost de mirare să fi rămas acolo, sus, din vremuri demult 
uitate. Geamlâcurile mansardei care completa clădirea erau, 
fără deosebire, mici și circulare, ca niște rozete de biserică în 
miniatură sau mai degrabă ca hublourile unui transatlantic. Ușa 
de la stradă a clădirii stătea larg deschisă și cele două scări care 
duceau spre aceasta erau ocupate de tot atâţia băietani, 
înveșmântaţi în straiele obișnuite ale pușlamalelor de la oraș. 

— Domnu G! a strigat unul dintre ei când ne-a văzut apărând, 
pe Gaudi și pe mine, de după colţul cu Piaţeta Moncada. De o 
oră stăm aici și vă așteptăm! 

Prietenului meu nu părea să-i fi plăcut câtuși de puţin această 
întâlnire. 

— Ezequiel, Arturo, a murmurat el în timp ce îi saluta pe cei 
doi înclinând ușor din bărbie. Credeam că ne înţeleseserăm ca 
azi să nu vină nimeni pe aici. 

— E o urgenţă, domnu’ G! Dom'șoara Cecilia... 

Gaudi a întrerupt explicaţiile lui Ezequiel cu un gest ferm din 
mâna dreaptă. Cele două pușlamale s-au ridicat în picioare în 
mijlocul scării, blocând aproape în întregime, cu trupurile lor 
robuste, ușa clădirii. 

Nu aveau mai mult de cincisprezece ani, dar amândoi păreau 
mai căliți decât oricare dintre colegii mei de la Şcoala de 
Arhitectură. 

— Vă deranjează dacă mă așteptați aici în timp ce eu urc să 
las cărţile? m-a întrebat Gaudi, întorcându-se înspre mine, după 
câte mi s-a părut, cam roșu la față. Azi mansarda noastră e 


întoarsă pe dos, iar fratele meu n-ar fi prea bucuros să afle că v- 
am lăsat să o vedeţi în asemenea condiţii. 

Era o scuză atât de stângace, încât m-am văzut nevoit să o 
accept: 

— Dacă preferaţi așa... 

— Voi lipsi doar o clipă. 

Spunând acestea, prietenul meu a dispărut în penumbra 
interiorului clădirii împreună cu cei doi așa-ziși cunoscuţi în timp 
ce eu am rămas la ușă, admirând formele gotice ale bazilicii 
Santa Maria del Mar din vecinătate și începând să analizez 
primele ipoteze ce mi-au venit în minte despre natura relaţiei 
care îl putea lega pe Gaudi de asemenea fiinţe. 

Erau ceasurile trei după-amiaza ale unei vineri atât de calde și 
de însorite ca niciuna din zilele care trecuseră de la întoarcerea 
mea în Barcelona până acum. Prima mea săptămână de cursuri 
se terminase în urmă cu câteva ore, iar înaintea mea se înfățișa 
perspectiva unei seri petrecute în întregime în compania lui 
Gaudi și a surorii mele Margarita, iar după aceasta, un sfârșit de 
săptămână încărcat de obligaţii sociale, una mai nesuferită și 
mai stânjenitoare ca alta. 

Insă senzaţia de libertate, asociată cu sfârșitul cursurilor de 
vineri, continua să fie în acel moment tot la fel de plăcută 
precum căldura soarelui care lumina străzile labirintice ale 
cartierului Ribera, și chiar comportamentul lui Gaudi, devenit 
dintr-odată ușor enigmatic, părea să adauge și mai multă 
culoare serii. După masa de prânz, în timp ce treceam de partea 
cealaltă a zidului cetăţii ca să contemplăm pentru câteva 
minute valurile care se spărgeau în faţa colibelor Barcelonetei, 
prietenul meu îmi propusese să-l însoțesc spre mansarda lui 
înainte de a o porni amândoi spre Gracia. Voia să lase în casă 
câteva cărţi luate în dimineaţa aceea de la bibliotecă, iar apoi, 
poate, adăugase pe un ton degajat, avea să profite de ocazie ca 
să-mi arate ceva la care lucra de câteva săptămâni; după câte 
am înţeles, era un fel de machetă a bazilicii Santa Maria del Mar, 
care ar fi putut să mi se pară interesantă. Acea propunere 
neașteptată, prilejul de a avea acces la spaţiul intim al unui om 
de a cărui fire rezervată putusem să mă încredinţez de-a lungul 
acelei săptămâni, iar apoi invitaţia de a-i vedea unul din 
proiectele personale, implica o declaraţie neîndoielnică de 


prietenie și încredere, fapt pentru care i-am mulţumit după cum 
se cuvenea. 

Insă prietenul meu se înarmase cu cea mai neverosimilă 
scuză cu putinţă ca să-mi refuze accesul la mansarda sa, unde 
urca în schimb cu doi băieţi care erau îmbrăcaţi, vorbeau și 
miroseau ca haimanalele din port, în timp ce eu așteptam într- 
un colţ al pieţei învăluite într-o atmosferă, pentru a o numi 
cumva, cu totul deosebită faţă de cele cunoscute de mine până 
atunci. 

După vreo cinci minute, când curiozităţii începuse să-i ia locul 
de-acum o adevărată îngrijorare pentru siguranţa prietenului 
meu și chiar pentru a mea, cei doi băieţi au apărut pe ușa 
clădirii vorbind și râzând în gura mare, au aruncat o privire în 
jur, după care s-au îndreptat spre absida bazilicii Santa Maria, 
lângă ale cărei ziduri tocmai mă refugiasem în clipa când în 
piaţă a venit un car plin de măruntaie urât mirositoare, 
înconjurat de un nor de muște negru ca funinginea. 

— Domnu G a zis c-o să coboare numaidecât, mi-a spus unul 
dintre ei, cel pe care Gaudi îl numise Ezequiel, privindu-mă în 
ochi cu o atenţie exagerată și mult prea de aproape, după cum 
mi s-a părut. Sunteţi bogat, nu-i așa? 

Răsuflarea lui Ezequiel mirosea în același timp a mentă 
proaspătă și a carne putredă. Dinţii aveau culoarea hârtiei de 
împachetat și, după câte mi s-a părut, textura unui degetar de 
unt care începe să se topească de căldură. 

Am meditat pentru o clipă la răspunsul pe care aveam să-l 
dau. 

— Sunt student. La fel ca domnul G. 

Băiatul a zâmbit într-un chip cum nu se poate mai neplăcut. 

— N-arătaţi a student. Arătaţi a domnișor. 

— Studiez în același loc ca domnul G. Asta vă poate spune și 
dumnealui. 

Ezequiel a convocat sonor o flegmă în gât și, fără să-și ia ochii 
de la mine, a proiectat-o la doar câţiva centimetri de vârful 
pantofului meu stâng. 

— Seară bună mai departe, mi-a spus, după care s-a îndreptat 
împreună cu prietenul lui spre Borne. 

Când Gaudi s-a întors în piaţă, ușoara roșeaţă care îi 
aprinsese obrajii în clipa întâlnirii cu cele două personaje 


dispăruse cu desăvârșire, iar acum era din nou tânărul palid și 
senin dintotdeauna. 

— Când doriţi, pornim mai departe, mi-a spus el, arătându-și 
mâinile eliberate de povara cărţilor și, simbolic, de orice 
obligaţie care îl reținuse sus, în clădire, preţ de aproape 
douăzeci de minute. 

— Atunci, vă las pe dumneavoastră să alegeţi drumul, am 
răspuns eu, afișând o seninătate pe care n-o simţeam câtuși de 
puţin. E pentru prima dată după cinci ani când calc în cartierul 
acesta. 

Am părăsit piaţeta, înconjurând frumoasa siluetă a bazilicii 
Santa Maria del Mar, și apoi am început să pășim în liniște pe 
niște străduţe înguste și aproape mereu înţesate de oameni, 
pietruite ici și colo sau deloc, șerpuind la întâmplare spre vreo 
piaţă de o splendoare medievală demult apusă sau spre vreun 
bulevard scurt, străjuit de o parte și de alta de frumoase palate, 
aflate acum pe jumătate în ruină. Căruţe aproape la fel de late 
cât drumul ne blocau adesea trecerea, silindu-ne să ne abatem 
pe alte străzi, laterale, cel mai adesea la fel de greu de 
străbătut din pricina persoanelor de tot soiul. Vânzători 
ambulanți de chibrituri și nasturi, tocilari, lustragii gata, la 
nevoie, să repare încălțămintea, pescari fără prăvălii și mușterii, 
huidume de femei trăgând de funie capre istovite în timp ce 
strigau cât le ţinea gura: „Lapte proaspăt, lapte cald, lapte de 
cel mai cel”. Spectacolul era fascinant și înspăimântător 
deopotrivă: o mulţime de lume cum nu se poate mai pestriță, 
adunată pe un spaţiu de câţiva metri pătraţi, atât de aproape de 
mine. Imi amintesc că mă gândeam la asta în timp ce ocoleam o 
tarabă cu fructe și zarzavaturi, aflată în mijlocul străzii Princesa, 
de care se îngrijea o copilă de doisprezece ani: nici măcar în 
timpul incursiunilor mele în compania Fionei prin suburbiile 
Whitechapel sau Saint Giles nu mai încercasem acea senzaţie 
de a mă afla într-un loc în care nu mă regăseam câtuși de puţin, 
a cărui alcătuire intimă îmi era cu totul necunoscută și ale cărui 
secrete, oricât de mult m-aș fi străduit, tot nu aș fi fost în stare 
să le pătrund. 

Pe aceeași stradă Princesa ne apăruse în cale un câine cu trei 
picioare, trezindu-mi senzaţia stranie a unui început de amintire 
care abia peste câteva clipe avea să se înfiripe, atunci când un 
cerșetor cu tricorn albastru a apărut de sub portalul prin faţa 


căruia treceam în acel moment, cât pe ce să ne dărâme, în 
graba lui. 

— Nu mai fugi așa, Colţosule, i-a spus Gaudi, însă bătrânul 
nici măcar nu s-a sinchisit să-și ridice privirea de la bucata de 
brânză gălbuie pe care o ţinea în mână. 

— ÎI cunoașteţi? am întrebat după ce cerșetorul și câinele său 
au dispărut după primul colț. 

— I se spune Colţosul, a încuviinţat el. Veţi fi văzut poate că îi 
lipsesc toți dinţii. E cerșetorul cel mai faimos din partea aceasta 
a orașului. 

— În dimineaţa incendiului se afla pe La Rambla. Chiar înainte 
să se sperie caii, eu mă uitam la câinele lui. E ultimul lucru de 
care îmi amintesc înainte să interveniţi dumneavoastră. 

Ştirea nu a părut să-l surprindă pe Gaudi. 

— Colosul nu ar pierde pentru nimic în lume o petrecere pe 
cinste. Și nici prilejul să se amestece cu o mulţime buimacă. 

Am încuviinţat la rându-mi, înțelegând despre ce era vorba. 

— Îi cam plac lucrurile altora, se pare... 

— Cred că lui i-ar plăcea mai degrabă să se definească drept 
fin supravieţuitor. 

Din nou în tăcere, am părăsit în sfârșit marginile difuze ale 
cartierului Ribera și ne-am continuat drumul pentru o vreme prin 
încrengătura de străzi și piaţete ale orașului vechi, tăind în 
diagonală distanţa care ne mai despărţea de Poarta Ingerului, 
încărcată de ani. Și acea parte așa-zis nobilă a Barcelonei era 
înţesată de supraviețuitori, după câte puteam să-mi dau seama 
privind la mulţimea de cerșetori, beţivani și schilodiţi de 
mașinăriile fabricii de textile, cufundaţi în somnul lor fără vise 
sub aproape toate portalurile clădirilor care nu adăposteau 
prăvălii. Bărbaţi și femei cu hainele zdrențuite, cu feţele 
înnegrite de murdărie, cu membrele ciuntite sau diforme, căzuţi 
printre bălți de vin și de urină, și fără vreo altă expresie în priviri 
decât teama de moarte sau așteptarea acesteia. Pomanagii în 
căutare de mărunţiș, de vin de duzină și de pâine tare ca piatra, 
obișnuiți cu disprețul celorlalţi, cu singurătatea și cu scurgerea 
nesfârșită a orelor pustii. Drojdia noii societăţi industriale 
barceloneze, a cărei economie clădită pe munca din fabrici și 
ateliere crease, pe parcursul unei singure generaţii, o nouă 
specie de marginalizaţi ai cetăţii, condamnată la nepăsarea 
autorităţilor și la sărăcie, formată din cei care fie din pricina 


vârstei, fie din pricina sănătăţii șubrede sau, pur și simplu, a 
neputinței mentale sau fizice nu contribuiau cu nimic la 
necruţătorul angrenaj al progresului burghez. 

Doar când ni s-a deschis în faţa ochilor Piaţa Catalunya, Gaudi 
s-a hotărât să abordeze subiectul rămas în suspensie de când 
ne îndepărtasem de turnurile bazilicii Santa Maria del Mar. 

— Nu aveţi nimic să mă întrebaţi? 

Mi-am privit prietenul, silindu-mă să ridic din sprâncene cât se 
poate de firesc. 

— Despre cunoscuții dumneavoastră atât de neobișnuiţi? 

— Mă gândeam eu că această împrejurare v-a deșteptat 
curiozitatea. 

— Așa a și fost, să nu vă îndoiţi de asta, i-am spus iuţind pasul 
ca să traversez sensul giratoriu de la Piaţa San Pedro prin 
traficul circular intens. 

— Atunci? 

— Mi se pare, domnule G, că nici dumneavoastră nu aveţi 
chef să-mi răspundeţi la întrebări și nici eu nu îndrăznesc 
deocamdată să cercetez misterele vieţii dumneavoastră sociale. 

Gaudi m-a privit cu coada ochiului, cu un mic zâmbet în colțul 
buzelor. li plăcuse răspunsul meu. 

— Aveţi grijă la cabrioletă! m-a avertizat. 

Și aici s-a încheiat discuţia. 


7 

Era aproape ora cinci când am ajuns acasă, după ce am 
străbătut liniștiți în lung și în lat caldarâmul întins al 
bulevardului Gracia, abătându-ne când la dreapta, când la 
stânga, după vreo două sau trei șiruri de străzi, ca să inspectăm 
evoluţia lentă a lucrărilor din districtul barcelonez Ensanche“ a 
cărui geometrie strictă de insule urbane, clădiri cu marginile 
șanfrenate și axuri încadrate în pătrate era una dintre temele 
favorite de dezbatere printre cei câţiva studenţi ai Şcolii de 
Arhitectură pe care chiar părea să-i intereseze acest domeniu. 

În timpul acestor discuţii, eu şi Gaudi ne raliam de obicei celor 
intrigaţi atât de strictețea viziunii matematice a lui Ildefonso 
Cerdă, cât și de felul stângaci în care era aplicată pe teren, chiar 
dacă argumentele mele în favoarea acestui proiect - precum că 
ideea era bună, dar execuţia era deficientă și rezultatul incert - 
se deosebeau cu mult de cele ale prietenului meu. Cu Gaudi, 
după cum eu însumi simţisem pe propria piele în timpul primei 
conversații din clădirea Bursei Barceloneze, orice dezbatere pe 
teme estetice se încheia fie cu agresiuni verbale, fie cu o tăcere 
dispreţuitoare, fie pur și simplu cu renunţarea plictisită a 
adversarului. Adevărurile artei în care Gaudi credea cu 
strășnicie erau tocmai asta, adevăruri, și, ca atare, nu se 
discutau și nu se puneau la îndoială, ci puteau fi doar 
recunoscute și urmate. Pentru el, a te exprima într-o chestiune 
estetică avea tot atâta sens cât a-ți spune părerea despre o 
formulă matematică sau despre o lege a științelor naturii. 
Adevărul artistic era unul singur, obiectiv și imuabil; iar el părea 
să fie singurul care se afla în posesia lui în totalitate, ceea ce, 
bineînţeles, îl făcea să fie un coleg insuportabil, un partener de 
discuţii imposibil și un student de coșmar pentru orice profesor 
care mai păstra un dram de orgoliu profesional. 

— Un grilaj splendid, a spus sentenţios Gaudi, spre marea 
mea surprindere, când am ajuns pe strada Mayor de Gracia și i- 
am arătat, încă de departe, clădirea-turn pe care tata o 
închiriase ca să avem unde locui la întoarcerea în ţară. Formele 
acestea vegetale sunt de un neașteptat bun-gust. 

Hotărât lucru, nu folosise acest adjectiv cu intenţie polemică. 


€ Zona situată în prezent în centrul orașului, urbanizată între sfârșitul 
secolului al XIX-lea și începutul secolul XX conform planurilor arhitectului 
Ildefonso Cerdà. (n.tr.) 


— Mă bucur că vă place, i-am răspuns. Sunteţi pregătit pentru 
întâlnirea cu sora mea? 

Margarita ne aștepta în grădinița sălbăticită care ferea partea 
principală a turnului de privirile curioase ale trecătorilor. Era 
îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie de casă, plină de unduiri 
discrete și pliuri domestice, mirosind încă, la modul vag 
metaforic, a parfumul magazinului de modă Bond Street de 
unde fusese cumpărată. Nu purta nici mănuși, nici pălărie și își 
prinsese părul într-un coc simplu în formă de floare, care îi 
descoperea gâtul alb și urechile fără podoabe. Am dedus că era 
vorba despre o mică victorie a mamei și că sora mea suferise o 
înfrângere în toată puterea cuvântului: în seara dinainte, în 
timpul ciocolatei cu obișnuitele pișcoturi din salonul mamei 
noastre, Lavinia, cea mai disputată temă de conversaţie din 
acea zi între cele două femei ale vieţii mele fusese, de departe, 
cât de potrivit era pentru o tânără de șaptesprezece ani să 
poarte cercei când avea să-l primească pe noul prieten al 
fratelui ei. Cu toate acestea, Margarita părea să se simtă cât se 
poate de fericită la ideea acestei întâlniri iminente. 

— Frate dragă, m-a salutat ea, poate pentru prima dată în 
acest fel, în timp ce deschidea poarta de fier forjat cu un gest 
agil, elegant și, inconfundabil, exersat îndelung. Cât mă bucur 
că te-ai întors acasă! lar dumneavoastră trebuie să fiți domnul 
Gaudi, a spus apoi pe un ton firesc, mutându-și atenţia de la 
persoana mea pentru a și-o îndrepta în întregime asupra 
însoţitorului meu. 

— E o plăcere să vă cunosc, în sfârșit, domnișoară Camarasa, 
i-a răspuns Gaudi, luând mâna întinsă de sora mea și sărutându- 
i-o stângaci la nivelul încheieturilor degetelor. Domnul Gabriel 
mi-a vorbit de multe ori despre dumneavoastră. 

— Gabi este, într-adevăr, un tânăr încântător, a murmurat ea, 
recurgând, cum îi era obiceiul, la acest nume familiar, care aș fi 
vrut să rămână uitat la Londra, laolaltă cu toate celelalte 
accesorii ale îndelungatei mele adolescenţe. 

— Atunci, vă pot spune domnișoara Margarita. 

Sora mea și-a încreţit pentru o clipă nasul, fără să-și piardă 
însă zâmbetul de pe buze. 

— Spuneti-mi simplu, Margarita. 

— Când au botezat-o pe sora mea, părinţii mei nu au prevăzut 
ce dificultăţi metrice vor pune viitoarele formule de adresare, i- 


am explicat lui Gaudi. Nu găsiţi că „domnișoara Margarita” sună 
de parcă ar fi primul vers dintr-un cântecel pentru copii? 

— Îţi mulţumesc, scumpul meu frate, a șoptit ea. Cred că 
domnul Gaudi a înţeles deja prea bine. 

Prietenul meu a încuviinţat cu o expresie gravă și distinsă. 

— Am să vă spun atunci Margarita. Numele de flori sunt 
preferatele mele. 

Margarita i-a mulţumit pentru compliment înclinând ușor din 
cap și îmbujorându-se dintr-odată cu aceeași ușurință cu care 
reușea să-și stingă roșeaţa obrajilor, pricepere dobândită încă 
de la vârsta de treisprezece ani, spre nețărmurita mea uimire. 

— Dumneavoastră vă numiţi Antoni, nu-i așa, domnule Gaudi? 

— Antoni Gaudi, a încuviinţat prietenul meu. Bineînţeles, 
dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi simplu, Antoni. 

— Vă deranjează dacă am să vă spun mai degrabă Toni? 
Poate o să vi se pară o prostie, dar niciodată nu mi-au plăcut 
numele formate din trei silabe. 

Gaudi a clipit de câteva ori, privindu-mă cu coada ochiului. 

— Mă voi simţi onorat dacă o veţi face, a răspuns el în cele 
din urmă, văzând că nu-i venisem în ajutor. 

Zâmbetul care i-a iluminat chipul surorii mele a fost atât de 
frumos, încât ar fi meritat să-l imortalizez pe vreo două plăci 
fotografice. 

— Toni, poate vreţi să ne însoţiţi pe terasa unde obișnuim să 
luăm gustarea de seară, a rostit ea, pronunţându-i numele cu o 
familiaritate spontană. Dacă sunteţi amator de ceai, cel pe care 
îl avem în casă o să vi se pară cât se poate de interesant. 

Margarita a încuiat poarta de fier, speriind cu discreţie vreo 
câteva pisici fără stăpân care ne observau de pe trotuar. Apoi, 
făcând să răsune clinchetul legăturii de chei din mână, ne-a 
purtat prin grădină spre curtea interioară acoperită care ne 
găzduia seară de seară cinele în doi și, imediat ce am ajuns 
acolo, ne-a invitat să ne așezăm la masa gata pregătită și a 
dispărut în căutarea slujnicei care să ne servească ceaiul. 

— Nu vă cunoșteam latura aceasta atât de galantă, prietene 
Gaudi, i-am spus de îndată ce am rămas singuri. Sau poate mi-e 
îngăduit și mie să nu mă mai adresez pe numele de familie, ci 
pe cel de botez fără prima silabă? 

Gaudi și-a scuturat un fir de praf imaginar de pe manșeta 
stângă a cămășii. 


— Prietene Camarasa, unei doamne îi sunt tolerate 
familiarităţi care cu niciun chip nu i s-ar putea permite unui 
domn. 

— Așa se pare. 

— Precum aceea de a fi invitat la cină pentru ca mai apoi să-l 
obligaţi să înghită un ceai englezesc cu prăjituri. 

— Ceaiul nu e englezesc, ci din Ceylon. Şi cred că o să primim 
și câteva gustări, i-am spus zâmbind. 

— Familia dumneavoastră încă nu a descoperit cafeaua cu 
lapte? 

— Încerc să-i educ în sensul ăsta. Șase ani petrecuţi la Londra 
nu pot trece fără să lase urme în felul de a fi al cuiva, o știți prea 
bine, i-am spus în timp ce îmi descheiam haina, invitându-l 
totodată și pe Gaudi să facă la fel cu redingota lui. Deocamdată, 
am reușit să-i inițiez în tainele ciocolatei cu pișcoturi, însă doar 
după cină. 

Chipul prietenului meu s-a mai relaxat puţin. 

— O ciocolată cu pișcoturi sună destul de acceptabil. 

— Însă doar după cină, am repetat. Îmi pare rău. 

Gaudi și-a desfăcut cei doi nasturi ai redingotei și acesta a 
fost singurul său gest prin care s-a adaptat la situaţie. 

— Ni se va alătura și mama dumneavoastră? a întrebat după 
câteva minute, după ce a inspectat în tăcere forma balustradei 
de marmură care înconjura o parte din curtea interioară și 
conturul celei de piatră care străjuia, la câţiva metri depărtare, 
treptele care coborau spre grădină. 

— Mama nu se simte prea bine în seara aceasta, s-a grăbit să 
răspundă sora mea, care a apărut din nou în salon în compania 
Marinei, servitoarea noastră preferată. Dar speră să vă poată 
primi pentru o clipă în salonul ei înainte să plecaţi. 

— Mama noastră are o sănătate delicată, am explicat eu, 
zâmbindu-i Marinei pe când aceasta așeza pe masă conţinutul 
tăvii încărcate. 

— Atunci sper să se facă bine. 

— Să sperăm, cu toţii ne dorim asta. Mulţumesc, Marina! 

Servitoarea a mai înclinat puţin din cap, apoi a dispărut 
înăuntru. 

— Poate că emoţiile din ultimele zile au fost prea mult pentru 
dumneaei, a presupus Gaudi. 


— Nu e pe placul nimănui să fie vizitat de trei ori de poliţie în 
decursul aceleiași zile, a spus Margarita, cu un zâmbet care 
evidenția tocmai contrariul. 

— lar faptul că numele soţului apare în toate ziarele drept 
instigator la o infracţiune gravă nu prea e de ajutor, în orice caz, 
am adăugat și eu. 

— Așa-i, e groaznic. Toni, vrei și lapte, și zahăr? 

Gaudi își contempla resemnat conţinutul verzui al ceștii. 

— Mulţumesc, Margarita. 

— Cu plăcere, a spus ea, adăugând un nor de lapte gros ca 
smântâna în ceaiul prietenului meu, turnându-mi apoi și mie. 

Doar după ce ne-a servit pe amândoi cu zahăr și-a îndulcit și 
ea ceaiul. 

— Atunci, Toni, și dumneavoastră credeţi că tatăl nostru e un 
piroman nebun? 

Gaudi și-a înmuiat politicos buzele în conţinutul acum lăptos 
al ceștii înainte să răspunaă: 

— Nu cred că cineva și-ar putea închipui așa ceva despre tatăl 
dumneavoastră. 

— Eu cred însă că toată Barcelona gândește astfel, a spus 
Margarita, după care a adăugat, întorcându-se spre mine: Azi au 
mai sosit cinci. 

„Tocmai ce ne lipsea”, am gândit eu. 

— Mama le-a văzut? 

— Marina mi le-a dat mie de îndată ce au ajuns, iar eu i le-am 
dus direct lui tata. Tocmai plecaseși când a venit poștașul. 

— Şi ce spuneau în ele? 

— Același lucru ca în cele de ieri. Dacă nu și mai și. 

Am dat din cap cu seriozitate, apoi m-am uitat la Gaudi, care 
ne privea cu viu interes. 

— Anonime? a întrebat el înainte ca eu însumi să am prilejul 
de a rosti același cuvânt. 

— De cea mai joasă speţă, am încuwviinţat. 

Din diverse motive, poate din rușine, în dimineaţa aceea am 
preferat să nu-i spun nimic prietenului meu despre primele 
scrisori ajunse la noi acasă cu o zi mai înainte. În mesajele 
acelea era ceva ce mă neliniștea într-un fel mult mai serios, mai 
profund, ba chiar mai personal decât oricare dintre amenințările 
care începuseră să curgă din toate părţile de-a lungul întregii 
săptămâni, incluzând cele trei vizite ale poliției la biroul tatălui 


meu sau cele două plângeri depuse împotriva lui de către 
proprietarul Gazetei de seară și de către societatea care deţinea 
clădirea incendiată. Poate natura acuzațiilor conţinute de acele 
anonime. Indiscutabilul fond real din multe dintre acestea. 

— Sunt îngrozitoare, a spus Margarita. Aproape că leșin când 
le citesc. Dacă le-ar vedea mama, ar fi o lovitură fatală pentru 
ea, nu-i așa, Gabi? 

De această dată, m-am văzut nevoit să-i admit surorii mele 
tendinţa naturală spre exagerare și să-i dau dreptate. Fără să 
intru în detalii stânjenitoare despre unele activități necomerciale 
ale lui Sempronio Camarasa pe care expeditorul anonimelor 
părea să le cunoască - sau să le ghicească -, i-am descris pe 
scurt prietenului meu forma și conţinutul celor trei scrisori 
primite cu o zi în urmă, iar sora mea a făcut același lucru cu 
celelalte cinci sosite în dimineaţa aceea. 

Şi unele, și celelalte conţineau același tip de mesaje, scurte și 
directe, cu neputinţă de reprodus de buzele sau înaintea unei 
doamne, compuse din cuvinte decupate cu grijă din paginile 
Stirilor ilustrate și asezonate cu o serie de desene mutilate din 
cele ale Fionei Begg care, scoase din contextul lor natural, 
ajungeau să semene foarte mult cu niște ameninţări violente cu 
moartea sau cu ceva și mai cumplit. Scopul celor zece mesaje 
era același: să-l avertizeze pe părintele nostru asupra ceea ce ar 
fi putut să i se întâmple lui și celor apropiaţi dacă nu închidea de 
îndată ziarul Stirile ilustrate și dacă nu renunţa la activitatea pe 
care o presta în favoarea a ceea ce una dintre anonime numea, 
cu o eleganţă demnă de apreciere, „cauza demonului francez”. 

Tocmai această ultimă sintagmă fusese ceea care mă 
determinase să nu-i comentez în acea dimineaţă lui Gaudi 
conţinutul acestor mesaje. Nici de această dată nu am 
menţionat fraza cu pricina, încărcată pentru mine de un sens 
care, din fericire, părea să-i scape cu totul Margaritei. 

— Şi care a fost reacţia tatălui dumneavoastră faţă de aceste 
anonime, dacă îmi permiteţi să vă întreb? a vrut să știe Gaudi, 
după ce amândoi ne-am isprăvit istorisirea. 

— Aceeași ca față de tot ce-l înconjoară. Impasibilitate și 
tăcere. 

— Părintele nostru este foarte curajos, a spus Margarita. 

— Într-adevăr, e și acesta un fel de a spune. 


— Este foarte curajos, a repetat ea, privindu-mă cu reproș. Pe 
el niciodată nu l-ar speria un laș care nici măcar nu se încumetă 
să-și semneze scrisorile. Nu credeţi că a trimite mesaje anonime 
este cea mai gravă lipsă de educaţie care există? a întrebat ea 
cu toată seriozitatea, întorcându-se spre Gaudi. 

Poate pentru a câștiga puţin timp, Gaudi a pescuit de pe 
platoul întins de Margarita o tartină cu unt și castraveți și a 
așezat-o apoi în propria farfurie. 

— Fără îndoială că da, a răspuns în cele din urmă. 

Margarita a dat din cap aprobator și a zâmbit din nou. 

— Nu e nimic mai vrednic de dispreţ decât un bărbat laş. 
Dumneavoastră, în schimb, sunteţi un bărbat extraordinar de 
curajos. 

— Chiar credeţi asta? 

— Felul în care i-aţi salvat viaţa fratelui meu a fost absolut 
eroic. 

— Nu cred că „eroic” e cel mai potrivit cuvânt pentru ceea ce 
s-a petrecut de fapt... 

— Eu însă așa cred, a insistat Margarita, cu o figură serioasă. 
Când Gabi mi-a povestit ce ar fi putut să i se întâmple, era gata 
să leșin. Nu-i așa, Gabi? 

Am dat din cap aprobator, în timp ce savuram, pe cât puteam, 
cea de-a doua tartină cu pastă de pește. 

— Veţi vedea că Margarita are o ușurință uimitoare de a fi 
gata să leșine în orice moment, l-am informat pe Gaudi. A 
învăţat asta de la eroinele tuturor romanelor franțuzești pe care 
le citește. 

Margarita m-a fulgerat cu privirea. 

— Fratele meu este un tânăr foarte amuzant. Trebuie să vă fi 
dat seama deja de lucrul acesta. 

— Într-adevăr, are un simţ al umorului foarte înviorător. 

— Toţi din familie suntem mândri de el. 

Și, spunând acestea, Margarita s-a ridicat în picioare, a ocolit 
masa ca să ajungă la serviciul de ceai și, înainte ca Gaudi să o 
poată opri, i-a umplut din nou ceașca pe care el o golise mai 
înainte cu o admirabilă tenacitate. Apoi a continuat: 

— Ceea ce îmi amintește... 

Fără să dea vreo altă explicaţie, sora mea a lăsat carafa cu 
lapte de-acum răcit și, aproape în fugă, a dispărut în casă, 
lăsându-l pe bietul Gaudi să se înfrunte cu provocarea de a goli 


o a doua ceașcă de ceai cu lapte și zahăr, iar pe mine, ca 
întotdeauna în asemenea împrejurări, să rememorez ultimele 
replici ale conversaţiei noastre în căutarea unei chei de 
interpretare pentru acea retragere discretă de pe scenă a celei 
mai tinere membre a familiei Camarasa. 

Când, după vreo două minute, Margarita a apărut pe ușa 
dinspre terasă, avea în mână o carte de vizită, iar în privire o 
expresie de parcă s-ar fi aflat în posesia unui mare secret. 

— În dimineaţa aceasta ai primit o vizită, a spus, luând loc din 
nou lângă mine și lăsând cartea de vizită alături de ceașca mea. 
Te-a căutat un bărbat tânăr, de vreo douăzeci și cinci de ani, 
care s-a prezentat drept ziarist. A sunat la ușă cu puţin mai 
înainte să bată de douăsprezece, când eu și mama ne 
pregăteam să ne facem plimbarea de dimineaţă. A întrebat de 
tine. Marina i-a spus că nu ești acasă și l-a îndemnat să plece, 
dar el a ţinut să stea de vorbă cu cineva din familie. Așa că m-a 
chemat pe mine. 

Am luat cartea de vizită și am cercetat-o câteva clipe. Apoi, i- 
am întins-o la rândul meu lui Gaudi. „Victor Sanmartin” a citit el 
cu voce tare, părând tot la fel de puţin surprins ca și mine, de 
altfel. „Redactor la Gazeta de seară”. 

— Un tânăr foarte prezentabil, a ţinut să ne informeze 
Margarita. Și foarte bine îmbrăcat. Deși nu la fel de elegant ca 
dumneavoastră, a adăugat ea de îndată, zâmbindu-i lui Gaudi. 

— A spus ce voia? 

— A spus doar că trebuia să stea de vorbă cu tine. 

— Nu cu tata! 

Margarita a tăgăduit din cap. 

— Cu tine! Mi-a spus că se va întoarce peste vreo două zile, 
dar că îl poţi găsi mâine-seară, la adresa scrisă pe spate. 

— „Strada Aviñón, numărul trei, etajul trei, apartamentul 
unu”, a citit și Gaudi. Dacă nu mă înșel, se află la o aruncătură 
de băț de birourile Stirilor ilustrate. 

— Minunat! am spus. Dușmanul ne-a bătut la ușă. 

— l-am spus că nici tu, nici nimeni altcineva din familie nu are 
nimic de discutat cu el. Că în casa aceasta nu ne plac gazetarii 
mincinoși. Este individul despre care mi-ai vorbit aseară, nu-i 
așa? Autorul tuturor scrisorilor acelea oribile apărute în ziare? 
m-a întrebat Margarita încruntându-și sprâncenele. 


— Într-adevăr, așa se pare, i-am răspuns, luând cartea de 
vizită pe care mi-o înapoia Gaudi pentru a o pune la păstrare în 
buzunarul interior al hainei. De altfel, suntem destul de convinși 
de asta. 

— Fie că el a scris nouăzeci la sută dintre scrisorile acelea, fie 
că stilul lui este atât de contagios încât nouăzeci la sută dintre 
cititorii ziarelor din Barcelona și-au însușit în întregime sintaxa, 
vocabularul și modelul raționamentului său. 

Margarita și-a încreţit nasul într-un gest de dispreţ. 

— Un laș ca atâţia alţii. Prezentabil și bine îmbrăcat, dar laș. 

— De ce o fi vrând să mă vadă tocmai pe mine? 

Gaudi a ridicat din umeri. 

— O fi căutând o cale ocolită de a ajunge la tatăl 
dumneavoastră, a presupus el. Sau poate se gândește că 
deţineţi vreo informaţie demnă de a mai adăuga încă puţină 
culoare scrierilor sale. Vă gândiţi să-i întoarceţi vizita? 

— Ar trebui oare s-o fac? 

— E mai bine să-l înfruntaţi pe terenul lui decât să-l lăsaţi să 
pătrundă încă o dată pe teritoriul dumneavoastră... 

— Pot tot la fel de bine și să-l ignor. 

Prietenul meu a tăgăduit din cap. 

— Un tânăr atât de ingenios precum domnul Sanmartin nu se 
va resemna dacă îl veţi ignora. 

Gaudi avea dreptate. Întâlnirea cu Victor Sanmartin putea fi 
amânată, eventual, vreo câteva zile, dar nu putea fi evitată la 
nesfârșit. 

— Azi a publicat din nou un interviu în /nformația și un articol 
în Ziarul de Barcelona, i-am explicat Margaritei. Şi încă vreo 
câteva scrisori în ziarele de dimineaţă. 

Sora mea a dat din cap preocupată. Una din puţinele decizii 
înțelepte ale tatei din ultimele zile fusese să-i interzică 
Margaritei, încă de miercuri, accesul la presă, fapt pentru care, 
ca să cunoască situaţia reală de afară, ea și prietena ei Marina 
depindeau de știrile filtrate de mine. 

— Spuneau ceea ce știm deja? 

— Mai mult sau mai puţin. Lucruri nu atât de grave precum 
cele din scrisorile anonime, dar mai grave decât ceea ce orice 
ziar care se pretinde serios ar îndrăzni să publice. 

Sora mea a schiţat din nou același gest de dispreţ, apoi a 
spus: 


— Un laș. Nu este oribil, Toni? 

Gaudi a încuviinţat de după ceașca de ceai băută din nou pe 
jumătate: 

— Fără îndoială, Margarita. 

— Trebuie să te duci mâine-seară la el acasă și să-l înfrunţi. 
Trebuie să-i spui că nici tata, nici domnul Begg nu ar face 
niciodată nimic din ceea ce afirmă el. Şi că Fiona, poate că e 
nebună, dar nu e o nerușinată, așa cum își închipuie el. 

Sora mea a încetat să-și mai îndrepte spre mine degetul 
arătător cu unghia parţial mâncată, întorcându-se spre Gaudi: 

— lar dumneavoastră, Toni, trebuie să-l însoţiţi. 

Prietenul nostru a surâs stânjenit. 

— Mă tem, Margarita, că mâine nu am să-l pot însoţi nicăieri 
pe fratele dumneavoastră. Chiar dacă, mărturisesc sincer, mi-ar 
plăcea să-l cunosc pe acest domn. 

— Ah, înţeleg, a spus sora mea în timp ce i se întuneca 
privirea. Poate e vorba de vreo întâlnire romantică? 

— Margarita... 

Fata m-a privit cu un aer îndurerat. 

— Îmi pare rău. Asta nu mă privește pe mine. O doamnă nu 
trebuie să se intereseze de ieșirile nocturne ale unui tânăr fără 
obligații. 

Margarita și-a compus un aer forţat de rezervă, care a rezistat 
vreo câteva secunde, cât i-a luat să adauge din nou: 

— Pentru că sunteţi un tânăr fără obligaţii, nu-i așa, Toni? 

Am sorbit în grabă ultima înghiţitură de ceai și am împins spre 
centrul mesei ceașca goală. 

— Dacă mama te-ar auzi întrebându-l pe un străin lucrurile 
astea, chiar că ar leșina de-adevăratelea. 

Dar Toni nu e un străin! 

— Anyway’. Acum, dacă sunteţi de acord, haideţi să uităm o 
dată pentru totdeauna de problemele lui Sempronio Camarasa 
și să ne îndreptăm atenţia asupra unui lucru mult mai 
interesant, am spus eu ridicându-mă, cu un zâmbet care se 
dorea o punte între Gaudi și sora mea. 

— Minunat! a exclamat ea, ștergându-și mâinile cu șerveţelul 
și lăsându-l apoi să cadă pe fața de masă. lar ai de gând să-ţi 
arăţi jucăriile! 


Sa 


7 „Nu contează“ (în limba engleză în original) (n.tr.) 


Așadar, după un scurt interludiu în care am străbătut 
principalele încăperi ale locuinţei și colţurile cele mai plăcute ale 
grădinii și după ce am salutat-o în fugă pe mama care se 
odihnea încă în salonul ei de seară și părea că se află într- 
adevăr în convalescenţă după una dintre suferinţele ei recente, 
Gaudi, sora mea și cu mine ne-am petrecut restul serii 
cercetând ultimele noutăţi sosite la modestul meu atelier 
fotografic. 

Obiectele acelea de tot soiul îl interesau cât se poate de mult 
pe Gaudi, de la obturatoarele de lumină pentru exterior și 
lămpile cu combustie experimentală până la colecţia bogată de 
lentile colorate, șlefuite în sens invers sau tăiate cu diverse 
grade de convexitate, care tocmai sosiseră de la Londra la 
începutul acelei săptămâni. l-au atras atenţia și mica mea 
colecţie de lanterne magice, cosmorama cu cele mai noi scene 
din Africa Occidentală și proiectorul cu imagini stroboscopice, pe 
care tata îmi interzisese să-l folosesc de când odată, cu câţiva 
ani în urmă, puţin a lipsit ca, din pricina unei glume nevinovate 
ticluite de mine în podul casei, mama și Margarita să nu 
paralizeze de spaimă - la modul propriu - din cauza unui atac de 
apoplexie despre care eu crezusem până în acea clipă că suferă 
doar personajele din romanele lui Anne Radcliffe. Cu toate 
acestea, obiectele din atelier care i-au atras cel mai mult atenţia 
prietenului meu au fost, după câte mi s-a părut, cele șase sau 
șapte plăci revelate de curând cu câteva fotografii pe care i le 
făcusem Fionei Begg în ultimele zile, în studioul amenajat de 
englezoaică în locuinţa de serviciu. În fiecare din acestea, Fiona 
apărea cu o tunică romană lungă, cu părul despletit lăsat pe 
umeri, membrele dezgolite, pozând în felurite chipuri, cu mâinile 
în șold, din semiprofil, cu privirea pierdută spre cer sau ţintuind 
obiectivul, înaintea unei mari pânze pe o temă onirică, asupra 
căreia fiica lui Martin Begg își revărsa toate înclinațiile artistice 
și imaginaţia atunci când nu schiţa planurile scenei unei crime 
sau nu desena vreun cadavru la fața locului. 

— Fiona Begg, am spus când am observat atenţia cu care 
Gaudi cerceta una din fotografiile acestea. O femeie frumoasă, 
nu-i așa? 

Prietenul meu a încuviinţat distrat. 

— Un chip foarte armonios, a afirmat, lăsând fotografia aceea 
pentru a se uita la alta, din aceeași serie, cu Fiona lungită pe un 


divan cu un găvan de lemn în mână și privirea pierdută într-un 
punct situat la sud-vestul marginilor fotografiei. lar pânzele din 
spatele ei...? 

— Sunt opera ei, i-am confirmat. V-am spus deja că Fiona este 
un artist demn de respect. Bineînţeles, doar dacă nu cumva, 
conform judecății dumneavoastră superioare, peisajele acestea 
nu sunt altceva decât niște gunoaie în ulei. 

Gaudi a mai inspectat pentru câteva clipe cea de-a doua 
fotografie. 

— N-aș ști ce să vă spun, a declarat el în cele din urmă. Dacă 
fotografiile dumneavoastră ar avea o calitate ceva mai bună, 
poate m-aș încumeta să le judec. 

In timp ce prietenul meu lansa acea previzibilă înţepătură 
verbală însoţită de un zâmbet, mi-a venit în minte pentru prima 
oară că ar fi fost interesant să fiu de faţă la întâlnirea dintre cele 
două personaje: arhitectul convins că era deţinătorul absolut al 
adevărului artistic și desenatoarea convinsă de adevărul absolut 
al viziunilor ei. 

— Trebuie să v-o prezint într-o zi pe Fiona. Din păcate însă, 
acum ea lucrează, iar dumneavoastră nu puteţi rămâne azi la 
cină. 

— N-o să-i placă lui Toni, a intervenit Margarita de pe sofaua 
pe care se ghemuise cu zece minute mai devreme, după ce își 
petrecuse precedentele trei sferturi de oră manifestându-și în fel 
și chip plictiseala pricinuită de pasiunea mea pentru fotografie și 
de interesul pentru invențiile apărute dincolo de Canalul 
Mânecii. Biata Fiona e nebună. lar nebunii, Gabi, nu sunt pe 
placul tuturor. 

— Să fii excentrică nu înseamnă să fii nebună, draga mea. Tu 
ar trebui s-o știi mai bine ca oricine. 

Margarita a încruntat din sprâncene și a scos limba la mine, 
într-una din acele încântătoare porniri copilăroase care încă îi 
mai scăpau. 

— Fiona e nebună, a spus, adresându-i-se lui Gaudi. Vede tot 
felul de lucruri. 

— Tot felul de lucruri? 

— Când Gabi o să v-o prezinte, spuneţi-i să vă arate 
tablourile. lar apoi, dacă nu vă piere cheful între timp, întrebaţi- 
o cum le-a pictat. 

— Asta se numește inspiraţie, așa cred, am adăugat eu. 


— Asta se numește să fii nebun de legat, a insistat Margarita. 
Să vă vorbească și despre toate lucrurile în care crede. Pe teme 
politice și spirituale. Şi atunci să vedeţi ce amuzant va fi! 

Gaudi a încuviinţat cu toată seriozitatea: de îndată ce avea să 
o cunoască pe Fiona, primul lucru pe care avea să-l facă era să 
o întrebe despre convingerile și metodele ei de creaţie. 

Chiar în momentul acela, clopotele din apropiere ale Turnului 
cu Ceas din cartierul Gracia au început să bată ora șapte, 
stârnind imediat reacţia prietenului meu. 

— Mă tem că trebuie să plec chiar acum, a spus el, 
întinzându-mi fotografia pe care o mai ţinea încă în mâini. 
Francesc mă așteaptă la opt în capătul celălalt al orașului. 

Chipul Margaritei a căpătat de îndată o expresie dezamăgită. 

— Chiar nu vreţi să rămâneţi la cină? Părintelui nostru i-ar 
face plăcere să vă cunoască... 

— Din păcate, nu pot, îmi pare rău, s-a scuzat Gaudi. Dar a 
fost o seară splendidă și voi fi încântat să o repet de îndată ce 
veţi binevoi să mă invitaţi din nou. 

— Vă credem pe cuvânt. 

Gaudi a zâmbit vag, apoi s-a întors după ce a aruncat o ultimă 
privire asupra șirului de lanterne magice și proiectorului de 
imagini stroboscopice pe care le răspândisem pe masa de lucru 
special pentru el. Se gândea poate cum să înșele cu ajutorul 
acestora vreun mecena spiritist, mi-am spus eu în timp ce 
strângeam imaginile cu Fiona pentru a le pune la păstrare în 
mapa cu eticheta „încercări romane”, arhivată mai târziu, la 
rândul ei, alături de celelalte mape care compuneau ceea ce eu 
începusem deja să numesc, doar în intimitatea creierului meu, 
„opera mea fotografică în formare”. O operă care, pe vremea 
aceea, încă mai consta, în cea mai mare parte, din numeroase 
serii de fotografii cu Fiona în care englezoaica apărea în diferite 
costume care făcuseră împreună cu ea drumul de la Londra la 
Barcelona. Domniţă medievală, muză ateniană, domnișor delicat 
în costum și cu cravată: cele o mie și una de identități ale unei 
femei dispuse să se lase imortalizată de un aparat de fotografiat 
prieten. 

Când am închis arhiva cu cheia și m-am reîntors, Margarita se 
și instalase în fața lui Gaudi, punând din nou în funcţie 
ingeniosul mecanism al îmbujorării selective. 


— Oare ar fi o îndrăzneală prea mare din partea mea dacă v- 
aș spune că aveţi niște ochi minunaţi? am auzit-o abia 
murmurând cu un firicel de voce care, poate și acesta, fusese 
îndelung repetat. Dar cu siguranţă că vi s-a spus asta de mii de 
ori... 


Zece minute mai târziu, după ce am rămas doar noi în faţa 
porții întredeschise din fier forjat, sora mea a ţinut să mă anunţe 
că acel bărbat, pe care îl vedeam acum luând-o în josul străzii și 
îndepărtându-se tot mai mult, era bărbatul cel mai elegant pe 
care îl cunoscuse vreodată și cel mai frumos și cel mai 
asemănător cu bărbatul visurilor oricărei domnișoare înzestrate, 
măcar puţin, cu bun-gust și imaginaţie. 

— Crezi că o iubire între noi ar fi imposibilă? m-a întrebat în 
cele din urmă, de îndată ce Gaudi a dispărut cu totul din câmpul 
nostru vizual. 

Privirea cu care Margarita aștepta răspunsul meu previzibil 
era atât de tristă, încât nu mi-a rămas altceva de făcut decât să 
improvizez. 

— lubirile imposibile există doar în romane, i-am spus. În viaţa 
reală, în cel mai bun caz, există iubiri improbabile. 

lar pentru sora mea, acel răspuns a părut să fie unul 
mulțumitor. 


8 

Trecuse cu câteva minute de ora șapte seara, când am 
încheiat cea din urmă din numeroasele obligaţii sociale care îmi 
ocupaseră ziua întreagă și am putut, în sfârșit, să mă apropii de 
birourile Stirilor ilustrate. Ca în fiecare sâmbătă la acea oră, 
trotuarele străzii Fernando al VIl-lea - sau strada Ferran, așa 
cum indicau acum tăbliţele instalate de autorităţile republicane 
- își pierduseră aparenţa obișnuită de prosperitate clădită prin 
muncă, transformându-se într-un furnicar populat de doamne și 
domni de cea mai bună condiţie, cu un aer arogant și 
aristocratic, cu toţii foarte respectabili și rigizi, care se plimbau 
braţ la braţ prin faţa vitrinelor celor mai cunoscute magazine de 
haine din oraș și se opreau din când în când ca să admire 
ofertele de noi pălării englezești, de mănuși și pantofi italienești, 
de intime corsete pariziene, ca un complicat dans de salon a 
cărui contemplare poate că servea, la rându-i, drept sursă de 
divertisment acelor barcelonezi a căror biată pungă nu le 
îngăduia nici măcar să viseze că vor trece vreodată pragul 
acelor prăvălii. 

Lămpile de sticlă colorată ale vitrinelor iluminau trotuarele 
bulevardului cu sclipirile lor calde în tonuri fie de roșu, fie de 
verde sau chiar de albăstrui, iar felinarele cu gaz începuseră să 
se aprindă pe stradă la trecerea lampagiului grăbit, trecut bine 
de prima tinereţe, care ţinea oblic prăjina cu lumânare de parcă 
ar fi fost o lance de toreador. Noaptea care avea să se aștearnă 
în curând se anunţa senină și plăcută. Negurile înaintând 
dinspre mare de la primele ceasuri ale după-amiezii se 
contopiseră în cele din urmă cu stratul obișnuit de fum și 
funingine care acoperea orașul, însă până și acesta dădea să se 
desfacă îndeajuns încât să lase să se întrevadă pe deasupra 
acoperișurilor aristocratice de pe strada Fernando al VII-lea un 
colţ de lună aflată în al patrulea pătrar și două sau trei dintre 
cele dintâi stele ale serii. 

Într-o asemenea noapte îmi treceau prin minte nenumărate 
îndeletniciri cu mult mai agreabile decât cea pe care urma să o 
înfăptuiesc, și încă fără să fiu nevoit să mă îndepărtez de acel 
colţ al Barcelonei. 

— Mi se pare că domnișoara Begg a plecat deja, mi-a spus 
secretara de la primul etaj cu care am vorbit după ce am găsit 
gol biroul Fionei. Vreţi să-i las un mesaj? 


— Aș putea oare să-l văd pe Martin Begg? 

Expresia de suspiciune care, la auzul numelui desenatoarei, 
deformase întru câtva chipul frumos al femeii devenise acum și 
mai pronunţată. 

— Nu cred că așa ceva e cu putinţă, domnule. 

— Sunt Gabriel Camarasa, i-am spus atunci. Fiul domnului 
Camarasa. Nu sunt din tabăra dușmană. 

Interlocutoarea mea și-a încordat puţin spinarea când mi-a 
auzit numele de familie, dar chiar și așa nu părea cu totul 
convinsă de adevărul ultimei afirmații. 

Spre deosebire de celelalte secretare care lucrau la parterul 
clădirii, aceasta nu mai era foarte tânără și nici nu era 
îmbrăcată ca o vânzătoare de la magazinele de modă aflate prin 
preajmă. Arăta mai degrabă ca o domnişoară de familie bună, 
bine-crescută și cu o educaţie pe măsură, cu un spirit de 
aventură care o îndemnase să-și umple timpii morţi ai zilei într- 
un mod mai exotic decât îi îngăduia condiţia socială. 

Prin urmare, nu puteam decât s-o simpatizez. Faptul că ea 
continua să lucreze pentru Stirile ilustrate în zilele din urmă nu 
putea fi pe placul unei femei obișnuite, de altfel, cu confortul și 
discreţia unei existente burgheze tihnite. 

— Aș putea eventual să-i întreb pe superiorii mei, mi-a spus, 
scrutându-mă în continuare de parcă ar fi cercetat din priviri 
dacă aveam vreo piatră în buzunar sau vreo cutie de chibrituri 
ascunsă printre cutele costumului. 

— V-aș fi cum nu se poate mai recunoscător, domnișoară. 

Ea s-a ridicat de la birou și s-a îndepărtat fără grabă pe 
coridor, pășind cu o graţie și un calm care m-au făcut să o admir 
și mai mult. 

In timp ce așteptam să se întoarcă, mă gândeam la 
domnișoara cu care luasem prânzul în după-amiaza aceea la 
Hotel del Rey, pentru ca mai apoi să mergem la opera bufă de la 
Teatro Principal: o umbră de iubire adolescentină, vorbe 
strecurate cu sfială prin grilajul de fier forjat, scrisori schimbate 
pe furiș în preajma unei fântâni, o petrecere în aer liber într-o 
seară în parcul Tivoli, a cărei amintire îmi ocupase adesea 
imaginaţia în timpul celor șase ani de absenţă londoneză și care 
acum nu avea să-mi mai consoleze nopţile de singurătate. 

Martita, așa i se spunea pe atunci. Ochi verzi, cincisprezece 
ani, mâini albe de manechin sau de păpușă, iar ceafa acoperită 


de strălucirea aurie a unui puf fin și moale ca pielea unui nou- 
născut. Obiectul ideal al năzuinţelor unui adolescent aplecat 
spre visare și un tipar mult prea îngust, între limitele căruia nicio 
femeie din carne și oase nu ar fi încăput cum se cuvine. 

Când secretara s-a întors la masa ei din vestibulul central, era 
însoțită de Martin Begg. Directorul Stirilor ilustrate era îmbrăcat 
doar în cămașă, fără redingotă, și avea părul atât de răvășit de 
parcă tocmai se trezise după o siestă de câteva ore bune. Niște 
ochelari ca de croitoreasă se legănau ridicol pe nasul lui de fost 
boxer amator, iar pe cele două hălci de carne albă care îi 
închipuiau obrajii sclipea umbra roșiatică a unui început de 
barbă. 

— Nu am la dispoziţie decât treizeci de secunde, m-a anunţat 
acesta cu obișnuita lui diplomaţie. 

— Atunci n-am să pierd timpul salutându-vă, am spus 
înlăturând amintirea Martitei de-acum pierdute și revenind la 
rigorile realităţii imediate. Voiam doar să știu dacă îl cunoașteţi 
pe un anume Victor Sanmartin. 

Martin Begg a zăbovit câteva clipe înainte să repete numele 
pe care tocmai ce îl rostisem. 

— Victor Sanmartin. 

— Un redactor de la Gazeta de seară care, de o săptămână 
întreagă, lansează prin paginile ziarelor de dimineaţă o mulţime 
de calomnii îndreptate împotriva noastră. Trebuie să fi auzit 
vorbindu-se de el. 

Tatăl Fionei m-a privit pentru câteva clipe încruntat, cu mâna 
dreaptă în buzunarul de la pantaloni și cu stânga sprijinită de 
marginea mesei secretarei. 

— Cred că nu, a răspuns în cele din urmă, cu acel ton perfect 
neutru pe care doar cei proaspăt sosiți într-un loc unde se 
folosește o limbă străină sunt în stare să-l folosească. 

— La fel spune și tatăl meu. 

Oare de ce nu-l cred nici pe el? 

Nu am formulat cu voce tare această ultimă întrebare. Cu 
înălţimea sa de un metru nouăzeci, cu claia de păr roșu și burta 
proeminentă de băutor de bere, Martin Begg nu era genul de 
om cu care să își permită cineva prea multe familiarităţi. Chiar și 
cele două cercuri de sudoare care îi marcau pe la subsuori 
cusăturile cămâășii transmiteau o oarecare senzaţie de putere 
agresivă și lipsită de complexe. 


— Aţi întrebat-o pe Fiona? 

— Nu am mai văzut-o de joi. leri nu a venit la cină, iar în 
dimineaţa aceasta era deja plecată când am trecut pe la 
locuința de serviciu aflată în spate. Și acum am venit să vorbesc 
cu ea, dar se pare că am ajuns prea târziu. Îmi pare rău că nu 
pot să vă ajut. 

— Peste zece minute urmează să mă întâlnesc cu Victor 
Sanmartin, i-am spus atunci. Mi-ar fi plăcut să merg la această 
întâlnire în cunoștință de cauză. 

Dacă mă aşteptam ca efectul anunţului meu să tulbure câtuși 
de puţin chipul lui Martin Begg, mă înșelasem cum nu se poate 
mai mult. 

— Noroc atunci, mi-a spus, dispărând pe culoarul care ducea 
spre birourile direcțiunii. 

Numai când am rămas din nou singuri, secretara și-a ridicat 
capul din hârtiile ce acopereau masa și și-a îndreptat spre mine 
aceeași privire de o severă eficienţă. 

— Un om cum nu se poate mai agreabil, i-am spus, zâmbindu- 
i. 

Chipul nu i s-a tulburat câtuși de puţin. 

— Bună seara, domnule Camarasa. 

Cum nu mai aveam nimic de spus, am ieșit din clădirea 
Stirilor ilustrate tot la fel cum intrasem: fără să știu nimic despre 
misteriosul gazetăraș pe care urma să-l vizitez și fiind tot mai 
convins de faptul că statutul meu de întâi născut al lui 
Sempronio Camarasa avea, indiferent de împrejurare, aceeași 
valoare ca valuta unei țări imaginare. 


Strada Aviñón se intersecta cu Fernando al VIl-lea la câţiva 
metri depărtare de palatul renascentist pe care îl ocupau 
birourile ziarului. Faimosul magazin de mănuși al lui Esteve 
Cornelia se găsea la parterul clădirii de la intersecţia celor două 
străzi, iar lipit de acesta se afla blocul al cărui număr fusese 
notat de Victor Sanmartin pe spatele cărţii sale de vizită. Ușa de 
la stradă a clădirii era larg deschisă, așa că am intrat fără să 
stau prea mult pe gânduri. In vestibul nu se afla nicio gheretă de 
portar și nici nu era prea multă lumină: o singură lampă își 
răsfrângea lucirea palidă prin încăpere, lăsând în penumbră 
palierul spre care dădeau ușile de la caturile de jos și începutul 
primei scări. Cele șaptesprezece trepte ce duceau spre primul 


cat erau și acestea luminate de o singură aplică, aflată la 
mijlocul drumului. De parcă locatarii clădirii nu ar fi vrut să vadă 
condiţiile în care se afla aceasta, îmi amintesc că am gândit 
atunci; sau ca și cum clădirea însăși s-ar fi rușinat de propriul 
aspect și ar fi hotărât să se lipsească de orice prisos de lumină. 
Chiar și în acea penumbră sărea în ochi vârsta înaintată a 
clădirii și starea de abandon în care se afla. Era de ajuns să-ţi 
petreci mâna pe balustrada scării sau să-i atingi pereţii coșcoviţi 
ca să simţi pe buricele degetelor o peliculă fină de murdărie 
umedă și unsuroasă, și mirosul care te însoțea în timpul 
urcușului prin interiorul clădirii te făcea să te gândești la un 
schelet de lemn putregăit și de mortar în descompunere. Încă 
de la primul cat, lumina aplicei atârnând lângă ușa cu numărul 
trei mi-a îngăduit să observ condiţia jalnică în care se afla 
peretele exterior al apartamentului unde fusesem invitat: pete 
de igrasie, tencuială coșcovită, straturi întregi de vopsea 
desprinse sau umflate și, pe lângă toate acestea, o mulțime de 
zgârieturi adânci pornind din dușumea până în tavan, care te 
făceau să te gândești la vinele de pe chipul unui om aflat la 
capătul puterilor. 

În ciuda amplasării excelente și a fațadei impunătoare, acea 
clădire era la fel de aristocratică precum cea în care locuiau 
Gaudi și fratele lui în cartierul Rivera. În timp ce mă pregăteam 
să bat la ușă, m-am gândit că, dacă acela era domiciliul lui 
Victor Sanmartin, atunci gazetarul nu era nici pe departe tânărul 
cu dare de mână și de familie bună pe care mi-l imaginasem 
pornind de la descrierea făcută de sora mea și de la adresa 
centrală notată pe cartea de vizită. 

Am bătut de trei ori cu nodurile degetelor în ușa de lemn de 
stejar și am așteptat un răspuns pe care nu am ajuns să-l 
primesc, încă două bătăi cu același rezultat. 

A treia încercare. Niciun răspuns. 

Blestemând în egală măsură lipsa de seriozitate a așa- 
numitului Sanmartin și hotărârea mea de a merge să-l vizitez, 
mă pregăteam de acum să fac cale întoarsă și să o iau pe scări 
în jos, când am observat pe sub ușă colţul unui plic. 

„GABRIEL CAMARASA”, scria cu litere mari de tipar. Am 
deschis plicul șifonat și am citit mesajul scurt, scris de mână, din 
interior. 


Stimate domnule Camarasa, 

Un eveniment neașteptat petrecut de curând mă obligă să 
părăsesc orașul. Nu mă voi întoarce mai devreme de luni. Îmi 
pare nespus de rău că v-am făcut să pierdeţi timpul în felul 
acesta. Ne vom vedea, nădăjduiesc, la petrecerea de marţi. 
Sper să am atunci prilejul să mă revanșez pentru această 
impardonabilă lipsă de curtoazie. 

Cu preţuire, al dumneavoastră 
Victor Sanmartin 


Scrisul gazetarului era mărunt și ascuţit, ca al cuiva obișnuit 
să scrie în grabă. Cerneala folosită nu era complet neagră sau 
poate, în armonie cu modestia generală a decorului, era doar 
puţin apoasă. Hârtia era una oarecare, ușoară la gramaj și de un 
alb șters, dar părea tăiată cu grijă dintr-o foaie de dimensiuni 
mai mari. La prima vedere, stilul mesajului nu se asemăna deloc 
cu acela al scrisorilor primite de la cititori de ziarele rivale a 
căror concepere eu și Gaudi i-o atribuiam lui Sanmartin, cu toate 
că, mi-am spus pe când o citeam pentru a treia oară, până și cel 
mai neglijent autor de anonime și-ar fi modificat sintaxa cu 
această ocazie. 

„Petrecerea de marţi”, spunea singurul punct misterios al 
mesajului. 

„Ne vom vedea, nădăjduiesc, la petrecerea de marţi.” 

Cinci minute mai târziu, după ce am părăsit clădirea și strada 
Aviñón pentru a reintra în clipa următoare în forfota de pe 
strada Fernando al VIl-lea, tot nu aveam nici cea mai mică idee 
despre petrecerea la care se referea domnul Sanmartin. Oricum, 
am hotărât să nu mă mai gândesc la asta. Acea vizită ratată la 
gazetărașul publicației concurente nu era, în definitiv, decât o 
încheiere cum nu se poate mai nimerită pentru o zi plină de 
greșeli de logică din parte-mi, începând cu încercarea mea naivă 
de a recupera o iubire din adolescenţă și terminând poate - încă 
nu știam cum s-o socot - cu scurta conversaţie cu Martin Begg. 

O trimitere ambiguă într-o notă justificativă primită de la un 
străin era cea mai neînsemnată dintre problemele care să-mi 
ocupe în acea noapte mintea în intimitatea familiară a 
nesomnului. 

Când am ieșit pe bulevardul La Rambla, colț cu Fernando al 
VII-lea, noaptea se lăsase de-acum neagră ca tăciunele. În mai 


puţin de jumătate de ceas, cerul se acoperise cu un strat de nori 
atât de joși, încât păreau să se încurce în streșinile 
acoperișurilor și chiar în coroanele copacilor de pe aleea 
centrală. Vălătuci de ceaţă împăienjeneau fasciculele de lumină 
gălbuie ale felinarelor și ale trăsurilor care goneau între Piaţa 
Catalunya și Zidul Maritim. Mirosul puternic de salitră și 
funingine al ceții se contopea cu acela de mâncare venind 
dinspre bodegile, cafenelele și hotelurile aflate pe cele două 
părţi ale bulevardului La Rambla, și cu cel al bălegarului 
așternut pe cele două părţi carosabile. Era mai bine de opt și 
jumătate, dar bulevardul era tot atât de aglomerat ca la primele 
ceasuri ale după-amiezii. 

Întrucât nu mai aveam când să ajung pe bulevardul Gracia 
înainte de a începe cina de sâmbătă în familie, am ales o 
bodegă cu un aspect oarecum respectabil, situată la începutul 
străzii Conde del Asalto, unde am înghiţit în pripă o farfurie cu 
năut și orez și am dat pe gât jumătate de sticlă de vin. Niciodată 
nu mi-a plăcut să cinez singur, însă mâncarea aceea simplă și 
poșirca de după au avut asupra spiritului meu un efect imediat: 
când am ieșit din bodegă, întâmplările din acea seară mi s-au 
părut ceva la fel de îndepărtat ca o amintire din prima copilărie. 
Atras de muzica unei fanfare militare, am traversat din nou La 
Rambla și am intrat în Piaţa Regală. Acolo se adunaseră mai 
multe sute de persoane, unele așezate pe terasele de sub 
porticuri, altele în picioare sub frumoasele arcade, majoritatea 
strânse în jurul grupului din mijlocul pieţei. Marșul interpretat de 
acei militari bătrâni vorbea sângelui ce-mi curgea în vine despre 
o viață la care eu nu mă gândisem niciodată, la care nici măcar 
nu visasem, dar care acum părea cât se poate de ispititoare: 
viaţa eroică a bărbaţilor în uniforme, viaţa glorioasă petrecută în 
cazărmi și bătălii. 

— Muzica asta îţi înflăcărează inima, mi-e teamă că i-am spus 
unuia dintre cavalerii de lângă mine care asista la spectacolul 
fanfarei militare. 

— Muzica asta îţi întoarce stomacul pe dos, mi-a răspuns 
acesta, scuipând pe caldarâm o flegmă de culoarea cerceilor 
Martitei. 

Din acel moment, amănuntele trăite în acea noapte mi se 
amestecă în memorie. Îmi aduc aminte că am mai rămas pentru 
o vreme în piaţă și că am vorbit cu mai multe persoane, și că, în 


cele din urmă, cineva i-a redus la tăcere pe bătrânii militari, 
strigând: „Moarte trupelor Burbonilor!” Mai târziu s-a format un 
mic tumult, iar unii au pornit-o la fugă lăsând piaţa pe jumătate 
goală, în timp ce se auzeau vreo câteva discursuri în favoarea 
Republicii, rostite în gura mare de doi băieţi, cocoţaţi fiecare pe 
câte un felinar. Inima mi s-a înflăcărat din nou, de data aceasta 
în ritmul unor cuvinte care, în ciuda entuziasmului tineresc al 
oratorilor, sunau ca o elegie închinată unui regim aflat în agonie 
după lovitura de stat a lui Pavia și care nu trebuia să mai revină 
la putere. lar apoi am plecat și eu din piaţă, am traversat La 
Rambla în drum spre cartierul Raval și am intrat într-o tavernă 
de pe strada Unión, unde am dat pe gât vreo două pahare de 
rachiu de anason, un degetar de gin și un pahar plin cu un lichid 
de culoare verzuie cu nume neînțeles, dar despre care un 
bătrân de lângă mine mi-a spus că ia suferinţa din dragoste cu 
mâna. 

— Eu nu sufăr din dragoste, cred că am spus, încercând să-mi 
aţintesc privirea pe chipul lui înceţoșat. 

— Nu vă înșelaţi singur, domnule, toţi suferim din dragoste. 

Apoi, când am vrut să-mi dau seama de ce mi se întâmplă, 
clopotele bisericii Belen au bătut ceasurile unsprezece noaptea, 
iar eu stăteam în genunchi lângă o baltă mare de noroi și urină, 
înconjurat de o ceată de cerșetori curioși, pe când vărsam tot ce 
aveam în stomac pe zidurile gotice ale spitalului Santa Cruz. lar 
creierul meu ticluise deja ultima idee nefericită a zilei. 


9 

MONTE TÂBER stătea scris pe micuța plachetă de lemn care 
atârna pe ușa cu numărul 36 de pe strada Spitalului. Clădirea 
era joasă și întunecată, ca toate celelalte din cartierul Raval, și 
era cu totul lipsită de orice podoabă care ar mai fi putut să 
îmblânzească urâţenia fațadei și a tuturor liniilor tăiate drept și 
grosolan. Părea mai degrabă un atelier decât un bloc de 
locuinţe, sau poate o mică fabrică ori magazia uneia din 
numeroasele fabrici de textile care se deschiseseră de partea 
cealaltă a spitalului. Ușa nelăcuită din lemn de nuc era închisă, 
iar, la prima vedere, clădirea părea cufundată în beznă. Totuși, 
un ciocan de poartă metalic aflat chiar sub tăblie mă invita să- 
mi încerc norocul. 

Ciocanul avea forma unui cap de șarpe și era atât de rece la 
atingere încât atunci când am pus mâna pe el mi s-a părut că 
într-adevăr atinsesem carnea respingătoare a unei reptile. 

Ușa s-a deschis abia după vreo douăzeci de secunde. 
Dindărătul acesteia a apărut o femeie de vreo șaizeci de ani, 
mohorâtă, cu fața boită peste măsură și așa de veștejită încât 
vinele gâtului i se deslușeau pe sub piele ca niște corzi de 
chitară întinse, gata să se rupă. 

— Da, a rostit, mai degrabă ca o afirmaţie decât ca o 
întrebare. 

— Monte Tâber? 

Femeia m-a măsurat din creștet până-n tălpi de vreo două-trei 
ori, lăsând să i se ghicească pe faţă că nu îi era deloc pe plac 
ceea ce vedea. 

— Asta scrie pe ușă, mi-a răspuns. 

A urmat un moment de tăcere. Vinele de pe gâtul femeii 
vibrau la atingerea aerului nopţii. Alcoolul pe care tocmai îl 
vomitasem încă îmi stăruia în creierul amorţit, lăsând să 
înainteze cu greu sângele din artere. 

— Aș putea oare să trec? am întrebat-o în cele din urmă. 

— Nu prea cred. 

— Intrarea nu e liberă? 

Femeia a schiţat ceva asemănător unui zâmbet. 

— Dacă trebuie să mă întrebaţi asta, domnule, e cât se poate 
de limpede că nu puteţi să treceţi, mi-a spus răspicat, lăsând să 
se vadă colecţia oribilă de dinţi cariaţi sau lipsă, ascunși după 
buzele de un roșu strident. 


M-am hotărât atunci să schimb strategia. 

— înăuntru mă așteaptă un prieten. 

— Cum să nu. 

— E prima dată când vin. Dar prietenul meu mi-a povestit 
numai minunăţii despre locul ăsta. 

— Cum să nu. 

Femeia a făcut un pas înapoi începând inconfundabila 
operaţiune de a-mi închide ușa în nas. 

— Dacă nu mai vreţi nimic, domnule... 

În acea clipă ceva mi s-a luminat în minte. 

— Prietenul meu e domnul G, am anunţat-o cu acea 
convingere specifică beţivilor bonomi. 

Chipul femeii nu s-a tulburat câtuși de puţin, dar cel puţin ușa 
a rămas deschisă. 

— Ce aţi spus, domnule? 

— Cred că m-aţi auzit cât se poate de bine. Domnul G este 
înăuntru sau va intra cât de curând, iar eu trebuie să mă 
întâlnesc cu el. 

Femeia a dat din cap de la stânga la dreapta și m-a privit, 
după câte mi s-a părut, cu o tristeţe sinceră. 

— Vinul nu vă e de ajuns? 

Înainte de a ceda tentaţiei de a o întreba ce voia să spună cu 
asta, ușa localului s-a dat în lături și m-am pomenit străbătând 
un coridor lung și îngust, la capătul căruia se afla ceea ce mi s-a 
părut a fi, în mijlocul acelei penumbre și în acele împrejurări, o 
cortină ca la teatru, de un roșu sângeriu. 

— Bine aţi venit, domnule! mi-a spus atunci o tânără 
surâzătoare, îmbrăcată cu veșminte cât se poate de originale, în 
vreme ce, cu un gest teatral, ridica una din marginile cortinei ca 
să-mi facă loc să trec și mă invita să intru în sala aflată de 
cealaltă parte. 

Am ales una din mesele din fund și am luat loc, încercând să 
nu tulbur liniștea desăvârșită în care erau cufundaţi cei zece sau 
doisprezece bărbaţi aflaţi acolo. Stăteau toţi singuri la masă, cu 
un pahar în față sau cu o ţigară în mână, privind spre scena 
înaltă care domina ceea ce acum se arăta a fi într-adevăr o sală 
de teatru în miniatură. 

Scena era goală, dar jocul de lampadare și oglinzi care o 
ilumina dădea de înţeles că acolo avea în curând să se întâmple 
ceva. 


— Ce dorește domnul să bea? m-a întrebat în șoaptă o altă 
tânără zâmbitoare și amabilă, îmbrăcată și aceasta într-un fel 
care ar fi sărit în ochi tuturor până și pe strada Haymarket din 
Londra. 

— Un pahar de porto, mulţumesc. 

Fata s-a îndepărtat cu graţie de masa mea, făcând să se 
unduiască penele de struţ care îi împodobeau talia, lăsându-mă 
din nou singur, pradă unei uluiri crescânde. 

Sala să tot fi avut ceva mai bine de o sută de metri pătraţi. În 
aceasta se aflau douăzeci de mese așezate în așa fel încât, în 
ciuda apropierii dintre ele, să nu se afle pe aceeași linie și nici să 
nu se poată stabili vreun contact vizual direct între ocupanţii 
acestora. O a treia tânără, cu un zâmbet neclintit pe figură și 
îmbrăcată extravagant, stătea în spatele unei tejghele plasate în 
capătul stâng al sălii, lângă cortina pe unde se găsea intrarea. 
La un capăt și la celălalt al cortinei se afla câte o ușă închisă, iar 
sub pragul de sus al acestora, ca niște cariatide ateniene, erau 
alte două fete care, cu un amestec curios de plictiseală și 
așteptare în privire, observau mesele și pe cei așezați la 
acestea. Pereţii localului erau zugrăviți cu o caldă culoare 
azurie, străbătută la câteva palme deasupra podelei de un 
chenar cu motive vegetale; în afară de acesta, nu se vedea 
niciun tablou, nicio fotografie, nici măcar o tăblie care să repete 
numele localului sau minunatele servicii oferite. Același simplu 
motiv vegetal se repeta și pe covor, și pe marginile vopsite ale 
meselor și, cu mici variaţiuni, pe partea frontală a podiumului 
care alcătuia scena. Deși insistența cu care se repeta acea 
împletitură de frunze și tulpini cu spini mi s-a părut interesantă, 
nu am stăruit asupra ei mai mult de câteva clipe. Pe masa mea 
se aflau o scrumieră de sticlă, un mănunchi de ţigări și o cutie 
de chibrituri la fel cu aceea pe care Gaudi mi-o întinsese în urmă 
cu șase zile, însă de data aceasta figura aceleiași femei, 
pieptănate după moda franţuzească, nu mi s-a mai părut a fi o 
simplă reclamă pentru un local de noapte oarecare. 

Tocmai îmi aprinsesem una dintre ţigările de pe masă când, 
fără ca nimeni să ne fi anunţat nimic, lămpile care iluminau 
mijlocul scenei şi-au schimbat  dintr-odată culoarea și 
intensitatea, trecând de la roșu la portocaliu, de la portocaliu la 
galben și de la galben la un verde palid, a cărui scânteiere 
sepulcrală, asemănătoare cu aceea a focului aprins printre 


smârcuri, părea să-i preschimbe pe toţi cei prezenţi în siluete 
fantomatice și să dizolve întreaga scenă într-o atmosferă 
definitivă de irealitate, nu întru totul dezagreabilă. 

Atunci l-am văzut pe Gaudi șezând la una din mesele din faţă. 
Avea spinarea aplecată înainte, era învăluit într-un nor gros de 
fum cu aceeași consistenţă verzuie și fantasmagorică și ţinea în 
mâna dreaptă ceea ce părea a fi, de la distanţă, un caiet de 
desen precum cele pe care le purta Fiona atunci când voia să 
surprindă scena vreunei crime. 

Şi tot atunci a apărut pe scenă o femeie cu aspectul cel mai 
neobișnuit pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. 

— Băutura dumneavoastră, domnule, mi-a spus tânăra cu 
pene în jurul taliei; dar, după câte puteam să-mi dau seama, 
paharul ar fi putut să ajungă la masa mea plutind cu de la sine 
putere sau adus de bătrânul căruia îi împărtășisem suferinţa din 
dragoste pe strada Unión, întrucât lumea înconjurătoare 
începuse să dispară din faţa ochilor mei. 

Singurul lucru real, singurul demn de interes și de atenţia 
creierului meu buimăcit era dublul mister care tocmai ce se ivise 
dinaintea mea. 

Misterul prezenţei prietenului meu într-un loc ca acela, încă 
foarte straniu pentru mine, și misterul apariţiei acelei femei 
nemișcate în mijlocul scenei, acoperită parţial cu o 
îmbrăcăminte sumară din catifea stacojie și purtând ciorapi cu 
țesătura de plasă, care începea să execute, aproape automat, o 
serie de mișcări lente, monotone, lipsite aparent de graţie și 
ritm, dar pe care și astăzi sunt în stare să le reproduc din 
memorie cu de-amănuntul. 

Ca să nu mai înșirui o lungă povestire, am să spun că mi-am 
petrecut următoarea jumătate de oră spionându-l pe Gaudi din 
intimitatea prea puţin onorabilă a colţului unde mă aflam, 
observându-i mișcarea neobosită a mâinii pe caietul de desen, 
urmărind încordarea continuă a gâtului și a spinării lui, socotind 
de câte ori vreunul dintre acei bărbaţi solitari sau chiar tinerele 
localului se apropiau de masa lui și, fără să spună vreo vorbă, 
dădeau de două ori mâna cu el înainte de a se întoarce de 
îndată la locurile lor. (S-a întâmplat chiar ca doi bărbaţi să se 
ridice după o vreme de la mesele lor și să străbată sala în 
direcția opusă scenei, pentru ca apoi să dispară în compania 
uneia dintre cariatide în dosul ușilor care protejau acel spaţiu 


necunoscut. După zece minute se întorceau la mesele lor fără 
vreun cuvânt sau vreun gest pe care să-l pot descifra. Tânăra 
cariatidă mai întârzia încă zece minute înainte să se posteze din 
nou în dreptul ușii.) Nu am să intru în detalii nici asupra rutinei 
cu care femeia de pe scenă își executa mișcările fără să se 
tulbure câtuși de puţin în timp ce se petreceau toate acestea; 
am să mă mulţumesc să spun doar că efectul acestora era atât 
de fascinant, de extraordinar, de frumos, de bolnăvicios și de 
profund tulburător ca însăși apariţia fizică a minunatei balerine. 
In cele din urmă, după o jumătate de oră, situaţia 
stânjenitoare în care mă aflam - faptul că spionam din 
penumbră un prieten și că admiram de la distanţă formele și 
mișcările unei femei necunoscute care se apropia tot mai mult, 
pe măsură ce își continua dansul, de un stadiu de goliciune 
aproape intolerabilă - mi-a trezit conștiința din mreaja celor 
petrecute în jurul meu. Am strivit atunci mucul ultimei ţigări de 
fundul scrumierei de sticlă, am chemat-o cu un gest pe tânăra 
cu pene în jurul taliei, am plătit paharul neatins de porto și taxa 
de intrare în local și, în lipsa altor certitudini, am ieșit din Monte 
Tâber simțind că tocmai mi se întâmplase ceva important. 


Era aproape ora unu noaptea când am ajuns la turnul familiei 
noastre de pe bulevardul Gracia. Răcoarea nopţii și drumul 
străbătut până acasă mi-au limpezit mintea îndeajuns încât, 
atunci când am tras după mine poarta de fier forjat, ușoara 
strălucire răzbătând din partea cealaltă a clădirii să-mi atragă 
atenţia și să mă oblige, dintr-un amestec de simţ al datoriei și 
pură curiozitate, să-mi amân pentru încă o vreme mult 
așteptata odihnă în patul meu. Am dat ocol aripii principale a 
turnului și am înfruntat pieptiș panta grădinii până am ajuns pe 
terenul care înconjura casa veche din spate. 

Fiona stătea întinsă pe unul din balansoarele pe care tatăl ei 
le instalase în pridvorul improvizat al casei. Lumina care mă 
atrăsese până acolo provenea de la mica lampă cu ulei aflată la 
picioarele Fionei și de la capătul ţigării ce se consuma printre 
degetele mâinii sale stângi. Un miros familiar de plante stranii 
înţesa aerul la o distanţă de câţiva metri în jurul pridvorului, și 
însăși postura Fionei, mai degrabă prăbușită în balansoar decât 
întinsă, îmi confirma faptul că fiica lui Martin Begg se 
îndeletnicea cu fumatul unor ierburi mai puţin nevinovate decât 


cele aflate într-o ţigară obișnuită, savurată înainte de a merge la 
culcare. Mi-am dres glasul de câteva ori pe măsură ce mă 
apropiam de casă pe poteca grădinii, însă nici ochii ei închiși, 
nici corpul ei nu au tresărit câtuși de puţin la prezenţa unui 
străin în plină noapte. Fiona era acum cufundată într-o lume 
ciudată, numai a ei, locuită de propriile viziuni, și orice ar fi 
văzut în clipa aceea avea să se preschimbe, în dimineaţa 
următoare, în pete de culoare inexplicabile pe o mare pânză 
albă. 

M-am așezat în al doilea balansoar și am privit cerul acoperit 
de nori. Îmi închipui că mă gândeam la Gaudi și la balerină, la 
bărbaţii aceia care dădeau mâna cu prietenul meu și la tinerele 
acelea frumoase care se ocupau de clienţii acelei lumi tot la fel 
de stranii și private aflate la Monte Tâber. Am observat-o pe 
Fiona și i-am admirat puritatea trăsăturilor în timp ce se 
odihnea, culoarea părului, albul imaculat al pielii. „Un chip 
foarte armonios”, spusese Gaudi când îi văzuse fotografia, și 
avea dreptate. Mi-am amintit ziua când am cunoscut-o, cu cinci 
ani în urmă, și ziua când m-am îndrăgostit de ea, și ziua când 
această dragoste a dispărut pentru totdeauna. Am închis ochii 
și, atunci când i-am deschis din nou, flacăra lămpii de ulei se 
stinsese și Fiona mă privea de pe balansoarul ei cu un surâs 
dulce pe buze. 

— Salutare, mi-a spus. 

— Salutare, i-am răspuns eu. 

Ne-am privit unul pe altul pentru câteva clipe în liniște, de 
parcă am fi tatonat terenul înainte de a ne continua drumul. 

— Nu te așteptam pe aici la ora asta, a rostit ea în cele din 
urmă. 

M-am uitat din nou în sus și am văzut cum două stele 
singuratice străluceau într-un colț de cer fără nori. 

— Am văzut lumină și am venit să te salut. 

— Foarte frumos din partea ta. Fiona și-a petrecut mâna 
stângă prin pletele răvășite și și-a strâns părul cu mișcări repezi. 
Acum ai venit? 

— Te scandalizează? 

— Mă bucură. A fost o zi interesantă? 

Am stat să mă gândesc pentru câteva clipe. 

— A fost o zi ciudată, i-am răspuns. 

— Povestește-mi! 


Așa am și făcut. l-am povestit Fionei despre micul dejun în 
compania câtorva prieteni pe care nu-i mai văzusem din '68, 
vizita de curtoazie matinală făcută unui membru îndepărtat al 
familiei Camarasa, prânzul cu Martita, opera bufă de la Teatro 
Principal, discuţia cu tatăl ei și vizita ratată la Victor Sanmartin, 
cina solitară, excesul de alcool, vizita la Monte Tâber și cele 
petrecute înăuntrul localului. Nu i-am povestit despre cariatidele 
îmbrăcate sumar care păzeau cele două uși închise și nici 
despre formele dezgolite ale femeii care dansa în mijlocul 
scenei, dar i-am pomenit despre strania activitate care gravita 
în jurul mesei lui Gaudi. Ca de fiecare dată, Fiona m-a ascultat în 
tăcere și s-a abținut să-mi dea vreun sfat sau să-și spună 
părerea. Când mi-am sfârșit istorisirea, și-a întins o mână spre 
balansoarul meu și m-a lăsat să i-o ţin pentru câteva clipe. Apoi 
și-a retras-o cu delicateţe și m-a întrebat: 

— Intenţionezi să te întâlneşti marţi cu acest Sanmartin? 

Am ridicat din umeri în întuneric. 

— Nici măcar nu știu la ce petrecere se referă. 

— La petrecerea dată de Știrile ilustrate. Are loc marţi, la 
șapte seara. In sala de festivități a clădirii. 

„Moneda de schimb a unei ţări imaginare”, m-am gândit. 

— E o știre nouă pentru mine. 

— Tatăl tău avea de gând să te anunţe mâine. 

— In schimb, Victor Sanmartin știa deja despre asta de azi. 

Tăcerea scurtă a Fionei mi-a confirmat că și ei i se părea 
ciudat. 

— E un tânăr bine informat. 

— Şi obsedat de ilustrațiile tale. Nu pierde nicio ocazie să facă 
trimitere la ele în scrisorile lui și să facă tot felul de comentarii 
asupra moralității tale. 

— Scrisorile cititorilor pe care prietenul tău crede că le-a scris 
Sanmartin, m-a corectat Fiona. Poate că ar trebui să-i explici 
acestui Gaudi că scrisorile pe care cititorii le trimit ziarelor nu au 
întotdeauna un stil potrivit spre a fi publicate și că în redacţii 
există, de obicei, cineva care le mai prelucrează puţin înainte să 
ajungă la tipografie. Poate că Sanmartin cu asta se ocupă. 

— Pentru trei ziare diferite? În timp ce numele lui figurează în 
redacţia unui al patrulea ziar? 

Balansoarul Fionei a scârţâit sub greutatea corpului când ea 
și-a schimbat poziţia. 


— Nu te mai gândi la asta, mi-a spus întinsă pe o rână, cu faţa 
la mine. 

Postura unei soţii care îi povestește soțului micile probleme 
ale zilei în patul conjugal. 

— Crezi că toţi suferim din dragoste? m-am surprins pe mine 
însumi întrebând-o, nu știu dacă pentru a risipi efectul acestei 
imagini sau pentru a-l păstra. 

— Poftim? 

— Așa mi-a spus un bătrân într-o tavernă din cartierul Raval. 
Chiar înainte de a-mi vomita excesul de alcool într-o baltă de 
urină, m-am abținut să adaug. Mi-am cercetat amintirile în 
căutarea unei confirmări definitive. Sau cel puţin așa cred. 

Fiona nu s-a obosit să-mi răspundă. 

O strălucire scurtă a iluminat cerul pe deasupra capetelor 
noastre, lăsând să se întrevadă pentru o clipă conturul corpurilor 
noastre pentru ca mai apoi să ne cufundăm iar în beznă. Un 
fulger fără tunet sau un foc de artificii ori o rachetă de 
semnalizare lansată de pe o ambarcaţiune pe punctul de a 
naufragia. 

Mirosul ţigării Fionei încă persista în aerul pe care îl respiram, 
evocând prezenţa unei lumi stranii și invizibile aflate în jurul 
nostru. 

— Ai văzut lucruri interesante? am vrut să știu eu stând lungit 
pe o parte, ca să ne privim în faţă. 

Nici la această întrebare nu am aflat răspuns. 


10 

Pentru prima dată în ultimele șase zile, ziarele de luni 
dimineață nu mai făceau nicio referire la incendiul de pe strada 
Canuda și nici la controversa care plana în jurul Stirilor ilustrate. 
Niciun articol despre progresul investigaţiilor polițienești sau 
despre implicațiile juridice ale cazului, niciun interviu 
tendențios, nicio scrisoare de la vreun cititor care să ceară sus și 
tare fie interzicerea ziarului lui Sempronio Camarasa, fie 
ostracizarea directorului, fie lapidarea publică a principalei 
ilustratoare a publicaţiei. Pentru prima dată în acele șase zile, 
am putut în sfârșit să răsfoiesc cele trei ziare de dimineaţă fără 
să simt eu însumi dorinţa de a da foc sediilor unde se aflau 
birourile acestora sau locuinţelor particulare ale directorilor, și 
poate și clădirii de la numărul 3 de pe strada Aviñón. Ediţia din 
seara aceea a Stirilor ilustrate vădea la rându-i un ton 
neobișnuit de discret, fără noutăţi din cale-afară de sângeroase 
sau neliniștitoare - doar vreo două încăierări în port și o 
tentativă de revoltă în timpul unei greve socialiste pe strada 
Atelierelor: deci nimic care să-l poată deranja prea mult pe un 
cititor de bună-credinţă - și, de asemenea, fără să facă nicio 
referire la incendiul de la sediul Gazete; de seară. In timpul 
cinei, spre liniștea mea și spre marea ei dezamăgire, Margarita 
nu a avut să-mi dea nicio veste cu privire la scrisorile anonime 
infamante care ne infestaseră corespondenţa din ultimele 
dimineţi sau la vreo vizită nedorită la locuința-turn a familiei, ori 
la vreun atac cu pietre asupra micului palat de pe strada 
Fernando al VII-lea. Îmi aduc aminte că în seara aceea, în drum 
spre propriul dormitor, am trecut pe la cabinetul tatălui meu și l- 
am felicitat din prag pentru liniștea acelei zile. Poate că, până la 
urmă, tata avea dreptate. Poate că nu aveam niciun motiv de 
îngrijorare. Poate că totul nu fusese decât un puseu informativ 
oarecare; un puseu intens, dezagreabil și care acum dădea 
semne de calmare. 

Dar a venit ziua de marți. 

Articolul care a năruit orice speranţă ocupa o pagină întreagă 
din Ziarul de Barcelona. Era semnat doar cu două iniţiale, V și S, 
iar conţinutul textului nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra 
autorului acestuia: Victor Sanmartin. 

Titlul articolului, tipărit cu litere de-o șchioapă și cu un stil 
specific știrilor de importanţă internaţională, suna cât se poate 


de simplu: „SEMPRONIO CAMARASA, AGENTUL BURBONILOR”. 
lar primul subtitlu spunea următoarele: „STIRILE ILUSTRATE, ÎN 
SLUJBA PROIECTULUI DE RESTAURAȚIE AL LUI ALFONSO”. lar al 
doilea subtitlu adăuga: „ATACUL CRIMINAL DE LA GAZETA DE 
SEARĂ, PARTE A COMPLOTULUI BURBONILOR”. 

Conţinutul articolului era mai puţin dur decât titlul și nu făcea 
altceva decât să ducă mai departe zvonurile care se porniseră 
de la sfârșitul verii cu privire la existenţa unei conspirații uriașe, 
în plină desfășurare, având ca scop reinstaurarea unui Burbon 
pe tronul Spaniei. Legătura dintre tatăl meu și ziarul său și 
această conspirație se baza pe niște indicii atât de firave sau de 
imaginare - fuga reală, ce-i drept, a familiei Camarasa după 
revoluția din '68, posibilul caracter îndoielnic al afacerilor 
londoneze ale tatei, presupusele lui prietenii periculoase, 
inexistentul curent proburbonic și antirepublican din articolele 
Stirilor ilustrate - argumente de a căror autoritate nici măcar 
Sanmartin însuși nu părea convins, și doar vreo câteva referiri 
criptice la un informator anonim aflat în strânsă legătură cu 
anturajul parizian a fiului reginei exilate Isabel a Il-a aduceau o 
brumă de credibilitate la ceea ce, în realitate, nu era decât un 
șir de ipoteze cusute cu aţă albă sub un titlu de factură 
senzaţională. 

Însă, oricum, răul fusese deja făcut. 

Titlul articolului afirma că Sempronio Camarasa era un agent 
al Burbonilor, iar aceasta era ideea care avea să se înrădăcineze 
în mintea tuturor cititorilor, și anume că tata era un agent al 
conspirației monarhiste aflate în plină desfășurare și că ziarul lui 
era un instrument al acesteia. Că întoarcerea familiei Camarasa 
la Barcelona în circumstanţele date, cu Republica îngropată de 
facto de lovitura de stat a generalului Pavia din ianuarie, cu 
proiectul liberal  agonizând în mâinile unor guverne 
incompetente și lașe și cu săbiile zăngănind tot mai ameninţător 
pe întreg cuprinsul ţării, corespundea, fără doar și poate, unui 
plan bine ticluit la adăpostul exilului aceluia care, într-una dintre 
anonimele ajunse la noi, era numit „demonul francez”. 

Aceasta era ideea care avea să rămână întipărită în creierul 
oricui avea să citească Ziarul de Barcelona din acea dimineaţă. 


8 Este vorba despre lovitura de stat care a avut loc în ianuarie 1874. (n.tr.) 


lar aceasta era, după cum mi-am dat seama de îndată ce am 
terminat de citit articolul, și bănuiala care, din clipa aceea, nu 
avea să înceteze să-mi dea târcoale prin minte. 

Când am ajuns împreună cu Gaudi în Piaţeta Moncada, o 
ploaie fină începuse să umple cu noroi străzile cartierului Ribera. 
Erau ceasurile șase ale unei seri de marţi lucrătoare, dar de jur- 
împrejurul bazilicii Santa Maria del Mar era un clocot și o zarvă 
ca în orice dimineaţă de duminică atunci când lumea ieșea de la 
slujbă. Zeci de bărbaţi și femei, îmbrăcaţi în straiele lor de 
muncă, de bătrâne îndoliate și zâmbitoare, de bătrâni 
înveșmântaţi încă în portul lor țărănesc forfoteau în jurul 
tarabelor de lângă zidurile locașului de cult strigând cât îi ţinea 
gura într-o catalană rurală greu de înţeles în timp ce, în jurul lor, 
cete de copii negri ca tăciunele de atâta mizerie se zbenguiau 
alergând fie după vreo roată, fie după vreun titirez rătăcit sau 
după vreo minge de lână de aceeași culoare ca aceea a ploii 
noroioase care cădea din cer. Un măgar încărcat cu desagi se 
ușura lângă absida bisericii, precum câinele care alesese 
portalul lăptăriei aflate la un capăt al piaţetei ca să-și marcheze 
teritoriul; dar nimănui nu părea să-i pese de asta. Doi cerșetori 
dormeau îmbrăţișaţi sub arcul de piatră al unei intrări zidite, iar 
la câţiva metri de aceștia, în mijlocul caldarâmului, un muzicant 
ambulant ciupea corzile unei mici viori, săltând în ritmul vesel al 
melodiei. 

— De data aceasta, nimeni nu-l mai aștepta pe Gaudi în faţa 
ușii de la stradă a clădirii unde locuia. 

— Azi nu aveţi nicio vizită, după câte văd, nu m-am putut 
abţine cu să remarc. 

— Încerc să nu primesc vizite în orice zi, mi-a răspuns el, 
începând să urce numeroasele trepte care ne despărțeau de 
mansarda lui. 

In partea de sus, aspectul clădirii nu era cu nimic mai bun faţă 
de imaginea oferită de mansardă și de vestibulul interior. Ușa 
singurului apartament de la mansardă era plină de pete de 
vopsea, de zgârieturi adânci și, după câte mi s-a părut, de 
urmele cu greu ascunse ale unui incendiu recent. Mica lucarnă 
care o lumina era acoperită aproape cu totul de găinaţul 
porumbeilor și al pescărușilor, iar o parte din această murdărie 
părea să fi pătruns în plafon și în pereţii palierului, ba chiar și în 
podea, care nu era pardosită cu piatră. Insă ceea ce atrăgea cel 


mai mult atenţia erau cele trei încuietori care păzeau cu 
strășnicie ușa de la apartamentul fraţilor Gaudi. 

— Sunt hoţi în cartier? am întrebat, în timp ce prietenul meu 
introducea prima din cele trei chei în încuietoarea de sus. 

— Am avut de curând o experienţă neplăcută. 

— Sper că n-a fost nimic grav, am spus, uitându-mă încă o 
dată la urmele vizibile de foc de pe lemnul ușii. 

— Nimic ireparabil. Gaudi a răsucit cheile în toate încuietorile 
și a deschis larg ușa. Intraţi! 

Interiorul mansardei era larg, luminos și surprinzător de 
primilor. Plafonul nu era chiar atât de jos cum mă lăsase să 
înţeleg mai demult prietenul meu, cu toate că acoperișul 
construit în două ape reducea simţitor înălțimea mansardei pe 
măsură ce ne apropiam de pereţii laterali. Un amplu salon 
central ocupa mai bine de jumătate din spaţiul disponibil, la 
colţurile căruia erau așezate o masă mare de luat prânzul și alte 
două mese de lucru mai mici, două fotolii, alte câteva scaune 
din lemn, două dulapuri cu uși de sticlă, mai multe rafturi 
înţesate de cărţi și de obiecte diverse. Salonului i se adăuga o 
bucătărie strâmtă, înzestrată cu o cămară, un cuptor și o 
chiuvetă. În mijlocul încăperii, macheta neterminată a bazilicii 
Santa Maria del Mar pentru care venisem era așezată pe podea, 
ca o făptură stranie făurită din corzi, metal și săculeţi de 
pământ. În jurul acesteia se aflau tot felul de instrumente de 
tâmplărie și două planșe mari de hârtie, lăsate și acestea pe 
podeaua goală cu o neglijenţă care nu se potrivea câtuși de 
puţin cu ordinea din restul sălii. Macheta nu se asemăna cu 
nimic din ceea ce văzusem până atunci în studioul unui arhitect, 
iar planurile așternute pe cele două planșe erau desenate, la 
prima vedere, conform unui sistem de semne și măsuri 
necunoscut mie. În ciuda plăcerii evidente pe care i-o provocase 
lui Gaudi expresia mea iniţială de surprindere și primele mele 
comentarii cu privire la natura muncii sale, încă nu ne 
apropiasem să cercetăm macheta. Două uși situate pe doi dintre 
pereţii salonului comunicau cu dormitoarele celor doi fraţi, iar o 
a treia ușă, aflată între șirul de hublouri care luminau mansarda, 
dădea spre o terasă minusculă, care se deschidea deasupra 
acoperișurilor cartierului Ribera. 

Perspectiva de afară, dominată de bazilica Santa Maria del 
Mar, era atât de copleșitoare încât pentru prima dată am înţeles 


- într-o oarecare măsură - de ce Gaudi continua să trăiască într- 
un loc ca acela. 

— Extraordinar! am spus, uitând de ploaia care cădea din cer 
și de vântul care sufla cu putere acolo sus, captivat doar de 
acea minunăţie de piatră întruchipată de bătrânul lăcaș 
medieval. De aici aveţi o priveliște pentru care orice burghez ar 
plăti o mică avere. 

Gaudi a venit lângă mine, în dreptul zidului care închidea 
terasa. 

— Nu cred că vreun burghez ar fi dispus să plătească o taxă 
asemenea nouă pentru a avea această priveliște. Ca să nu mai 
spun că mă îndoiesc că vreun burghez s-ar obosi vreodată să-și 
ridice măcar privirea ca să se uite la turnurile bazilicii. 

Am mai rămas o clipă contemplând în tăcere spectacolul 
bazilicii înconjurate de acoperișurile orașului, până când ploaia 
și vântul au început să se înteţească, fapt pentru care Gaudi a 
propus să ne întoarcem în mansardă. 

— O zi cu totul nepotrivită pentru o petrecere, am comentat 
de îndată ce ne-am aflat la adăpost, petrecându-mi mâna pe 
umerii hainei și retrăgând-o complet udă. 

— Dacă preferaţi să nu mergem... 

Am surâs. 

— Dragă prietene, aţi promis că mă veţi însoţi, i-am răspuns. 
lar eu, la rându-mi, am promis că veţi veni cu mine. 

— Îmi închipui că i-aţi promis asta acelei ilustratoare de 
nenorociri. 

Am zâmbit din nou. 

— Nu vă prefaceţi că nu ați vrea să o cunoașteţi. 

Gaudi și-a descheiat tacticos redingota, la fel de udă ca a 
mea. 

— Nu neg faptul că sunt curios într-o oarecare măsură, a 
recunoscut în cele din urmă. Tablourile acelea înceţoșate păreau 
să dezvăluie prezenţa unei minţi originale. 

Am ignorat prima parte a ultimei fraze și am rămas cu a doua. 

— Dacă sunteţi în căutare de originalitate, atunci Fiona este 
persoana potrivită pentru dumneavoastră. Și ea este 
nerăbdătoare să vă cunoască, am adăugat apoi, îndepărtându- 
mă întru câtva de adevăr. 


Chiar dacă nu a lăsat să se înţeleagă asta nici din voce, nici 
din expresia feţei, acest anunţ a părut să fie pe placul 
prietenului meu. 

— Mă veţi ierta dacă nu am să vă invit azi să-mi vedeţi 
camera, nu-i așa? a întrebat, rămas doar în cămașă, fără 
redingotă și cu nodul cravatei slăbit. Nu am avut când să fac 
ordine în dimineaţa aceasta și nu aș vrea să vă faceţi o impresie 
greșită. Fratele meu este un bărbat puţin cam orgolios și nu m- 
ar ierta niciodată dacă ar apărea în ochii dumneavoastră drept o 
persoană dezordonată. 

— Mi-e teamă că nu sunt eu cel mai în măsură să judec cât de 
ordonat sau dezordonat e cineva, am recunoscut eu. Și, oricum, 
dacă dormitorul dumneavoastră e întors pe dos, cel care ar 
părea o persoană dezordonată aţi fi chiar dumneavoastră, nu-i 
așa? am remarcat eu, înainte de a înțelege ce voia de fapt 
Gaudi să-mi spună în felul lui aluziv obișnuit. Fratele 
dumneavoastră se îngrijește de curăţenia întregii case? 

Gaudi a schițat un zâmbet ușor. 

— Trebuie să contribuie și el într-un fel la bunăstarea familiei, 
nu? 

„El nu lucrează pentru spiritiști cu dare de mână și nici nu are 
de-a face cu pușlamale care îl numesc domnu’ G”, puţin a lipsit 
să gândesc cu voce tare. Numai că prietenul meu dispăruse deja 
îndărătul ușii dormitorului său, iar eu, oricum, nu mai voiam să-l 
asaltez în seara aceea cu tot felul de întrebări ca să-i aflu 
secretele. Cu petrecerea organizată de Stirile ilustrate bătând la 
ușă și cu senzaţia de ameţeală provocată de ipotezele cu privire 
la îndeletnicirile tatălui meu publicate în Ziarul de Barcelona, 
ocupațiile personale ale lui Gaudi erau ultimul lucru care să mă 
preocupe. 

Oricum,  văzându-mă singur în încăperea principală a 
mansardei, curiozitatea mea firească a învins în cele din urmă 
întristarea de moment și nu am putut să rezist ispitei de a mă 
apropia de una din mesele de lucru pentru a mă lămuri în 
legătură cu ceea ce mi se păruse că văd de la distanţă: că 
printre teancurile înalte de cărţi și hârtii care o acopereau se 
afla un caiet de desen aidoma celui văzut în noaptea de 
sâmbătă în mâinile lui Gaudi. Era vorba, într-adevăr, de același 
fel de caiet pe care îl folosea și Fiona pentru a surprinde în 
schiţele ei chipuri și întâmplări la faţa locului: foile cât palma, 


coperte negre, gros de câteva degete și cu o panglică de 
mătase de un albastru marin care îl lega pe orizontală. Ispita era 
mare, dar cu toate acestea nu am desfăcut nodul panglicii și nici 
nu am încercat să-mi fac o idee asupra conţinutului răsfoindu-l 
pe la margini. Acel caiet era un mister pe care nu aveam voie 
să-l deslușesc în după-amiaza aceea. 

M-am apropiat de cealaltă masă de lucru și am văzut că tot ce 
o ocupa corespundea studiilor de drept ale lui Francesc Gaudi. 
Am cercetat micile fotografii înrămate de pe masă, două 
portrete de familie cu un aer câmpenesc neîndoielnic, iar apoi 
m-am îndreptat spre rafturile care acopereau doi dintre pereţii 
încăperii și am parcurs cu privirea cotoarele cărților înșirate pe 
ele. Titlurile vădeau un amestec straniu de interese: tratate de 
arhitectură, de estetică, de fotografie, de istoria artei, câteva 
romane de calitate îndoielnică, ceva poezie catalană, o Biblie cu 
un aspect obosit, ultimele opere traduse ale lui William Morris și 
ale lui Walter Pater, două manuale de teologie, o colecţie 
restrânsă de clasici greci și latini, un număr considerabil de 
lucrări de drept, mai multe cărţi ilustrate despre minunile lumii, 
exemplare izolate din mai multe reviste franţuzești, dar, spre 
surprinderea mea, și o mulţime apreciabilă de tratate de 
botanică, medicină, istorie naturală și științe neconvenţionale. 
Așa cum se întâmplă cu orice bibliotecă personală, acea selecţie 
deosebită de titluri și de materii părea să dezvăluie ceva cât se 
poate de interesant despre sufletul proprietarilor: dar, încă o 
dată, în acea după-amiază eu nu mă simţeam pregătit să extrag 
vreo concluzie în această privinţă. 

In cele din urmă, am încetat să mai iscodesc printre lucrurile 
personale ale fraţilor Gaudi și mi-am îndreptat atenţia spre 
macheta bazilicii Santa Maria del Mar și asupra celor două 
planuri care o însoțeau. 

— Cum vi se pare? m-a întrebat Gaudi după câteva minute, în 
timp ce ieșea din dormitorul lui cu un guler nou și cu cravata 
înnodată într-un chip și mai elaborat decât de obicei. 

— Sunteţi cât se poate de elegant. 

Prietenul meu a ridicat ușor din sprâncene. 

— Despre machetă era vorba. 

— Nu corespunde cu Santa Maria del Mar. 

— Asta pentru că Santa Maria pe care o construiesc eu nu 
este aceeași cu cea pe care o vedeţi dumneavoastră, ceilalţi. 


— Ceilalţi? 

„Oamenii de rând”, păreau să spună ochii lui Gaudi, însă de 
data aceasta vorbele lui au dovedit mai mult tact: 

— Cei care nu au studiat timp de șase ani sistemul de forţe al 
clădirii. 

„Sistemul de forţe al clădirii”! Am privit din nou acea stranie 
masă aparent amorfă, așezată în mijlocul încăperii, și, în sfârșit, 
am crezut că înţeleg ce se ascunde în spatele acesteia, care era 
sensul și scopul ei. Corzile atârnând, săculeţele de nisip, strania 
încrengătură de metal și cositor: un sistem de greutăţi și scripeţi 
care reprezentau armătura interioară a edificiului. Scheletul 
teoretic. Sistemul pur de legi fizice care îi susținea anatomia de 
piatră. 

— Înţeleg, am spus eu uluit, intuind doar ceea ce dorise să 
construiască prietenul meu. 

— Chiar înţelegeţi? 

Gaudi m-a întrebat asta cu o curiozitate autentică, reușind 
astfel să-mi rănească umbra de orgoliu. 

— Mi se pare, domnule Gaudi, că faptul că mi-aţi salvat viața 
nu mai justifică duiumul de  grosolănii din partea 
dumneavoastră, am protestat eu. 

Zâmbetul prietenului meu mi-a dezarmat de îndată accesul 
de iritare. 

— Azi nu e cea mai bună zi ca să glumesc cu dumneavoastră, 
e adevărat. Atunci, vi se pare interesant proiectul meu? 

Ne-am petrecut următoarea jumătate de oră stând în 
genunchi pe podea, cu planul în mâini, la lumina celor două 
lămpi cu ulei, comentând detaliile acelui sistem cât se poate de 
nou pe care Gaudi îl concepuse pentru a dezvălui tainele clădirii 
sale preferate din Barcelona, una dintre puţinele care se ridicau 
la înălţimea idealului său arhitectural atât de strict și poate 
singura pe care prietenul meu nu ar fi demolat-o de bunăvoie cu 
propriile mâini ca să lase locul liber pentru ceva mai bun: ceva, 
după câte dădea de înţeles, plăsmuit de el însuși. Bazându-se 
pe modelul inversat de scripeţi și apareiaje aflat dinaintea 
ochilor noștri, Gaudi mi-a explicat primele lui teorii despre felul 
în care arhitecţii bazilicii Santa Maria își concepuseră opera 
astfel încât greutatea clădirii, în loc să fie distribuită între 
sistemul obișnuit de ziduri, coloane și arhitrave specific tuturor 
bisericilor medievale, avea să cadă aproape în totalitate doar 


asupra câtorva puncte specifice, situate, în cea mai mare parte, 
de-a lungul navei centrale. Senzaţia incomparabilă de 
construcţie ușoară, plutitoare, chiar fragilă pe care o lăsa 
interiorul corpului era, după spusele lui Gaudi, produsul direct al 
ingenioasei structuri concepute de arhitecţi în acest scop, o 
coloană vertebrală secretă - cinci sau șase coloane, un picior de 
boltă, porticul unei capele laterale - care au preluat funcţiile 
mecanice de sprijin ale celorlalte elemente ale clădirii și a căror 
existență nu părea s-o fi bănuit nimeni până atunci. Mărturisesc 
că în după-amiaza aceea ideile lui Gaudi mi s-au părut pe cât de 
interesante, pe atât de puţin plauzibile și că nu le-am acordat 
prea multă atenţie; dar, în orice caz, faptul de a-mi auzi 
prietenul vorbind cu atâta pasiune despre un lucru căruia îi 
dedicase atâtea ore din viaţă, atâta efort, o asemenea revărsare 
de entuziasm și imaginaţie, era o adevărată plăcere căreia i-aș fi 
dedicat întreaga seară. 

Datoria însă ne chema de partea cealaltă a ferestrelor de- 
acum întunecate. Când clopotele bazilicii Santa Maria del Mar 
începuseră să bată ora șapte, nu am avut de ales decât să 
întrerup explicaţiile lui Gaudi despre importanţa punctului de 
fugă în arhitectura religioasă medievală și să-i reamintesc, nu 
fără profund regret, că ne aștepta o petrecere pe strada 
Fernando al VII-lea. 

— Deși poate că aveţi dreptate. Am putea tot la fel de bine să 
nu mergem. 

Gaudi s-a uitat la machetă, apoi la mine și la geamurile 
aburite de ploaie ale hublourilor, pentru ca privirea să-i revină 
resemnată asupra mea. 

— Nu putem să nu onorăm invitaţia tatălui dumneavoastră, a 
spus, aranjându-și din nou nodul cravatei. Ca să nu mai 
pomenim de acea domnișoară care dorește atât de mult să mă 
cunoască. 

Și astfel, din seara aceea, vieţile noastre aveau să se schimbe 
pentru totdeauna. 


11 

Când Gaudí şi cu mine ne-am făcut apariția în sala de 
festivități a palatului renascentist de pe strada Fernando al VII- 
lea petrecerea era în toi. O ingenioasă dispunere de lumini 
decorative umplea de culoare salonul și chipurile tuturor celor 
prezenţi, înzestrând doamnele, ca prin farmec, cu o piele netedă 
și îndulcind caracterul solemn al mustăţilor domnilor. Vreo șase 
chelneri umblau de colo colo printre grupurile de invitaţi cu 
tăvile lor pline de băuturi și gustări, iar o orchestră de cameră 
cu tot atâţia instrumentiști interpreta o pavană într-un chioșc 
improvizat, instalat într-un colţ al încăperii. Cu toate acestea, 
atmosfera care domnea în salon nu era cu mult mai festivă și 
mai veselă decât starea mea de spirit. lnăuntru să tot fi fost 
vreo cincizeci de persoane sau poate mai multe, eu însă nu 
cunoșteam decât trei. Ceilalţi, am presupus, trebuie să fi fost 
parteneri actuali sau viitori ai tatei, nume cu greutate în viaţa 
economică și socială a Barcelonei și, în general, persoane cu o 
oarecare relevanță locală, a căror bunăvoință trebuia 
recâștigată după ultimele greșeli comise în public de Stirile 
ilustrate. Prin mulţimea costumelor închise la culoare se puteau 
distinge câteva uniforme militare, ba chiar mi s-apărut că 
întrezăresc vreo două gulere clericale ivindu-se pe sub gușile 
respectabililor deținători. Media de vârstă a celor prezenţi 
trebuie că era undeva peste șaizeci de ani, punându-ne la 
socoteală pe mine, pe Gaudi și pe Fiona Begg, singura femeie 
din sală a cărei faţă nu era camuflată sub straturi groase de 
machiaj și care nici nu părea gata să crape la cel mai mic surâs. 
Chiar și instrumentiștii și servitorii aparţineau unei generaţii 
care apucase un Bonaparte instalat pe tronul Spaniei. 

— Probabil că tata e singurul om din lume în stare să 
organizeze o petrecere fără să angajeze nici măcar o servitoare, 
am spus în șoaptă, pe când pescuiam, de pe tava unui chelner 
chel o cupă de xeres pentru a o goli apoi dintr-o înghiţitură. 

— Bărbaţii chelneri sunt semn de bogăţie și distincţie. 

— Credeţi asta? 

— E o chestiune de protocol, a spus Gaudi după ce a inspectat 
cu privirea fiece colțișor al încăperii, întorcându-se spre mine cu 
o expresie mulțumită. Interesant! 

— Dacă o spuneţi dumneavoastră... 


— În acest salon s-au adunat zece din cei mai avuţi 
cincisprezece oameni din oraș. Nu vi se pare interesant? 

Am ridicat din sprâncene. 

— Nu bănuiam că sunteţi la curent cu asemenea lucruri, 
prietene Gaudi. Nu vă imaginez citind paginile mondene ale 
ziarelor. 

— Persoanele care apar în paginile acestea, prietene 
Camarasa, sunt cele care pun în mișcare banii din care ne vom 
hrăni noi într-o zi. E de dorit să fim la curent cu aceste nume, 
chiar dacă faptele lor măreţe ni se par infinit de plictisitoare. 

Am lăsat paharul gol pe prima tavă la îndemână și am luat de 
această dată două pahare mici de porto. 

— Prin urmare, vreţi să deveniți un arhitect de curte, i-am 
spus, întinzându-i prietenului meu unul din pahare. 

— O spuneţi de parcă ar fi ceva dezonorant. 

— Și nu este? 

— Dacă tatăl dumneavoastră mi-ar comanda un plan pentru o 
vilă a familiei și eu i-aș construi-o, oare acest lucru ar fi 
dezonorant? 

— Mi se pare că tatăl meu nu intră deocamdată în categoria 
celor care apar în paginile mondene. 

Gaudi abia dacă și-a înmuiat buzele în porto. 

— lar mie mi se pare, dragă prietene Camarasa, că încă nu 
sunteţi conștient de greutatea reală a numelui dumneavoastră 
de familie. Fapt care, în treacăt fie spus, mă surprinde. Dat fiind 
că sunteţi întâiul născut al lui Sempronio Camarasa, oricine ar 
crede că sunteţi mai la curent cu afacerile familiei. În definitiv, 
dumneavoastră veți fi cel care urmează să-l moștenească. 

Imi treceau atâtea idei prin cap în această privinţă încât am 
ales-o pe cea mai stupidă. 

— |n ziua în care eu voi moșteni afacerile familiei, 
dumneavoastră veţi fi arhitectul meu preferat. 

Gaudi a dat din cap cu seriozitate. 

— Va fi o onoare să lucrez pentru dumneavoastră, mi-a spus, 
fără să pară ironic. 

Apoi, întorcându-și privirea spre unul dintre grupurile aflate în 
partea de est a sălii, la câţiva pași de foișorul orchestrei, a 
adăugat: 

— Deduc că tatăl dumneavoastră este domnul cu butoni de 
smarald. 


L-am privit pe tata și am observat că, într-adevăr, butonii lui 
erau tot atât de verzi precum șalul care acoperea umerii Fionei, 
aflată lângă el cu un pahar gol în mână. 

— Inseamnă că trebuie să-i fi apărut vreo fotografie în ziare. 

Prietenul meu a tăgăduit din cap. 

— Semănaţi ca două picături de apă. 

— Nu-i adevărat! 

— Forma lobului urechii este inconfundabilă. 

„Cititorul de oameni atacă din nou”, mi-am spus atunci. 

— Aţi inspectat urechile tuturor celor prezenţi numai ca să-l 
recunoașteți pe tatăl meu înainte să vi-l prezint? 

— Nu a fost nevoie să merg atât de departe. Femeia din 
dreapta lui a înlesnit lucrurile. Fiona Begg, bineînţeles, a 
adăugat prietenul meu, schițând un zâmbet ușor care de-acum 
îmi devenise familiar. 

— O deducție mai puţin merituoasă. 

— lar domnul roșcovan este Martin Begg, a completat acesta. 
Are un burdihan splendid. 

— Dacă intenţionaţi să-i faceţi vreun compliment în timpul 
prezentărilor, măcar să nu fie acesta. 

— Nu vă faceţi griji! Gaudi și-a dus degetul arătător la colţul 
stâng al buzelor și, pentru câteva clipe, a studiat gânditor 
grupul. Bărbatul care vorbește cu domnișoara Begg este 
armator. Văduv, fără copii sau cu un singur fiu, cu care nu mai 
păstrează legătura de multă vreme. Locuiește în aceeași parte a 
portului unde își are și afacerile, ceea ce, fiind vorba despre un 
om cu posibilităţile lui, pare cât se poate de ciudat. Probabil aţi 
observat bucata de bandaj care i se vede pe sub gulerul cămâășii 
și noroiul roșiatic lipit de pantofi. 

De data aceasta nu m-am obosit să urmăresc jocul lui Gaudi. 
Tatăl meu tocmai scăpase de bătrânul cu care vorbise până în 
momentul acela, iar acum vreo șase invitaţi erau cu ochii aţintiţi 
asupra lui. 

— Pregătit pentru prezentări? l-am întrebat, luându-l pe Gaudi 
de braţ și târându-l în centrul acţiunii. 

Tata ne-a observat prezența numai când am ajuns la câţiva 
pași de el. Când m-a văzut, a schiţat un zâmbet forţat, care 
totuși nu mi s-a părut chiar așa de fals ca multe dintre 
zâmbetele sale. Arăta ca un bărbat obosit și ocupat, cu niște 
pungi albăstrui atârnând pe sub ochii severi și o umbră de 


barbă, și aceasta albăstruie, insinuându-se pe sub pielea care, în 
ciuda anilor, păstrase o fermitate demnă de invidiat. 

Era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său de sărbătoare, 
purta părul pieptănat pe frunte și ţinea în mâna stângă o cupă 
aproape neatinsă de șampanie franţuzească. 

— Cum îţi merge, tată? l-am salutat, șovăind între a da mâna 
cu el sau a încerca o scurtă îmbrăţișare filială și sfârșind, ca 
întotdeauna, prin a nu da curs niciunui gest. 

— Gabriel, a răspuns el, pronunţându-mi numele cu o 
gravitate neașteptată. iți mulţumesc că ai venit. 

Din câte înţelegeam, a spus-o într-un fel care sugera ceva mai 
mult decât o formulare politicoasă de circumstanţă. După 
lovitura din dimineaţa aceea, tata îmi mulțumea cu adevărat 
pentru prezenţa mea la petrecere. 

— Tată, domnul este Antoni Gaudi, am spus, punându-mi o 
mână pe umărul prietenului meu. Dragă Gaudi, dumnealui este 
tatăl meu, Sempronio Camarasa. 

Cei doi și-au strâns mâinile bărbătește. 

— Sunt încântat să vă cunosc în sfârșit, domnule Gaudi, a 
spus tata. Gabriel mi-a vorbit mult despre dumneavoastră. 

— Și eu sunt încântat, domnule Camarasa. Este o onoare 
pentru mine să mă aflu aici în seara aceasta. E o petrecere 
minunată. 

Tata a încuviinţat cu seriozitate. 

— Jumătate dintre invitaţi nu au sosit încă, a adăugat, și nici 
nu cred că au să vină. 

De data aceasta Gaudi a fost cel care a încuviințat cu o 
expresie serioasă. 

— Ploaia nu e propice niciodată unor asemenea evenimente. 

Acea neobișnuită dovadă de tact din partea lui Gaudi a fost 
vizibil pe placul tatei, și el pasionat de a masca realitatea sub 
metafore convenabile. 

— Aveţi dreptate, a spus, întorcându-și privirea spre șirul de 
ferestre ce dădeau spre strada Fernando al VII-lea. Vântul care 
suflă afară nu prea te invită să ieși din casă. 

— Ca să nu mai vorbim, bineînţeles, că nu e convenabil să fii 
văzut în public în compania unui presupus agent al Burbonilor 
pus să distrugă Republica, am intervenit eu. 

Tata m-a privit cu o expresie mai degrabă obosită decât 
iritată. 


— Aceasta e o temă pe care aș prefera să nu o abordez în 
noaptea asta. 

— Dar cred că e o temă importantă. 

— De ea se ocupă avocaţii noștri. 

— Sper că aţi depus deja plângere pentru calomnie împotriva 
Ziarului de Barcelona. 

— De asta se ocupă avocaţii noștri, a repetat tata. Dar aici nu 
e locul să vorbim despre așa ceva. 

Mi-am golit paharul de porto și am căutat altă tavă de pe care 
să iau altul. Niciun chelner prin preajmă: toţi păreau să se fi pus 
de acord să părăsească încăperea concomitent. Lângă noi, 
mereu întoarsă cu spatele, dar cu siguranţă conștientă de 
prezența noastră, Fiona își continua conversaţia cu presupusul 
armator văduv, în vreme ce, la o distanță de câţiva pași, un 
grup format din trei bărbaţi și două femei foarte ţanţoșe și 
spilcuite ne observau fără nicio fereală. 

— Spune-mi doar că totul e o minciună, am șoptit eu. Este 
singurul lucru pe care vreau să-l aud în noaptea asta. 

Tata a dat din cap cu o expresie nedumerită. 

— Ai să începi acum să ţii seama de ceea ce se spune despre 
mine prin ziare? 

— Vreau doar să te aud că spui asta, am insistat. Că nu e 
adevărat că ne-am întors la Barcelona din alt motiv decât pur și 
simplu din interes de afaceri. Că nu te-ai băgat și aici în politică. 

Tata a trecut peste acel „și aici” cu aceeași naturaleţe cu care 
îl rostisem eu. 

— Mâine o să luăm împreună micul dejun, m-a anunţat. Asta 
doar dacă nu ai alte planuri mai bune. 

— Invitaţia e acceptată, am încuviinţat. Dar acum îţi cer să-mi 
spui doar trei cuvinte. 

Tata a dat pe gât dintr-o înghiţitură conţinutul cupei de 
șampanie și mi-a lăsat-o în mâna liberă. 

— Mâine, la șapte, în biroul meu, a mai spus, încheind discuţia 
în felul lui expeditiv dintotdeauna. Petrecere frumoasă! Apoi, 
întorcându-se spre prietenul meu, a conchis: A fost o plăcere să 
vă cunosc, domnule Gaudi. 

— Plăcerea a fost de partea mea, domnule Camarasa. 

În acel moment, tata a făcut ceva ciudat. În loc să se 
îndepărteze de îndată de noi și să se alăture vreunuia dintre 
grupurile care-și așteptau rândul ca să schimbe o vorbă cu 


amfitrionul petrecerii, a rămas pe loc privindu-l fix pe Gaudi cu 
sprânceana ridicată și cu buzele arcuite într-o expresie 
gânditoare. 

— Deși noi doi ne-am cunoscut mai înainte, nu-i așa? 

Gaudi a părut la fel de surprins ca și mine înaintea unei 
asemenea întrebări neașteptate. 

— Nu cred, domnule Camarasa, a răspuns politicos. Mi-e 
teamă că dumneavoastră și cu mine nu frecventăm aceleași 
cercuri. 

Tata a încuviinţat fără să-și mute privirea din ochii lui Gaudi. 

— Atunci probabil că mă înșel, a mai spus. Petrecere 
frumoasă, domnule Gaudi! 

Cei trei bărbaţi și cele două femei care se uitau la noi cu atâta 
atenţie în timpul conversaţiei au profitat îndată de ocazie ca să-l 
atragă pe tata în grupul lor, moment în care Fiona a ales să se 
despartă cu amabilitate de interlocutorul ei și să se întoarcă 
spre noi. 

— Mi s-a părut că aud o voce familiară, a spus, adresându-mi 
un zâmbet frumos. Câte un pahar în fiecare mână? De pe-acum? 

— Mă știi doar, îmi place să fiu prevăzător, i-am răspuns, 
surâzându-i la rândul meu. Arăţi minunat. 

Nimic mai adevărat. Fiona chiar arăta minunat. Era îmbrăcată 
cu o rochie lungă, neagră, cu dungi albe și gri, largă la poale și 
cu un decolteu generos, iar un șal fin de culoare verde îi 
acoperea umerii, spatele gol pe jumătate și o parte din piept. 
Era machiată cu gust, fără falsă pudoare sau stridenţe, iar ca 
singură bijuterie purta niște cercei delicaţi de aur alb, care 
atrăgeau de îndată privirea asupra urechilor ei mici și frumos 
desenate. Mănusșile ei erau cenușii, de catifea, și atât de strânse 
încât s-ar fi putut trasa prin ele conturul perfect al unghiilor și 
cutele pielii de la încheieturile degetelor, iar botinele de culoare 
maronie erau perfect curate de parcă nu ar fi trecut nici pentru 
o clipă prin noroiul murdar care acoperea caldarâmul străzii 
Fernando al VII-lea. Purta părul strâns în creștetul capului într-o 
pieptănătură complicată de cocuri și împletituri care îi lăsa 
fruntea complet liberă, la fel de lată ca aceea a tatălui ei și 
marcată, chiar deasupra sprâncenei stângi, de două aluniţe 
mici, perfect circulare. 


Sub strania lumină festiva a salonului, părul ei roșu contrasta 
mai mult ca niciodată cu cenușiul intens al ochilor și cu albeaţa 
pielii. i 

— Şi tu arăţi original, a spus ea. Imi plac petele astea de noroi 
pe care le porți pe pantaloni. Vrei să-l chem iar pe redactorul-șef 
care ţi-a periat pălăria în dimineaţa... incidentului tău? 

Era interzis să fie pronunţat cuvântul „incendiu” în timp ce 
petrecerea era în plină desfășurare, am dedus din șovăiala 
Fionei, o politică potrivită, după părerea mea. 

— Că tot a venit vorba despre incidentul meu, a sosit în sfârșit 
momentul mult așteptat. Prietene Gaudi, această domnișoară 
este Fiona Begg. Fiona, acest domn este Antoni Gaudi. 

Fiona și-a concentrat surâsul asupra chipului prietenului meu. 

— E o plăcere să vă cunosc în sfârșit, domnule Gaudi, a spus 
întinzându-și mâna și lăsându-l, cu oarecare ceremonie, pe 
Gaudi să i-o sărute. 

— Plăcerea e de partea mea, domnişoară Begg. 

— Spuneti-mi, Fiona, vă rog. 

— Atunci, vă rog să-mi spuneţi Antoni. 

Tăcerea scurtă care a urmat după aceea a fost acoperită de 
ritmul vioi al menuetului atacat de orchestră și de vocile tuturor 
doamnelor și domnilor din jurul nostru. 

O tavă încărcată cu pahare mici de xeres și cu tartine de 
inspiraţie vag englezească s-a oprit în dreptul nostru și a 
așteptat până când toţi trei am fost, din nou, cu mâinile 
ocupate. 

— Trebuie să vă mărturisesc ceva, a spus Fiona surâzându-i 
lui Gaudi cu buzele ușor umezite după ce luase o sorbitură de 
vin. Nu am putut să nu aud ultima parte a conversaţiei dintre 
dumneavoastră și domnul Camarasa. 

Gaudi a încuviinţat cu un aer serios. 

— Acesta e un salon mic. 

— lar Fiona e o femeie cu un auz excelent, am completat eu. 
Dar și pe mine mă intrigase întrebarea tatălui meu. E posibil ca 
dumneavoastră și el să vă fi aflat vreodată împreună, nu știu... 
la o altă petrecere? 

Prietenul meu m-a privit cu o expresie distrată. Dacă a bănuit 
pentru un moment că în spatele scurtei mele ezitări se 
ascundeau cuvintele „Monte Tâber”, chipul lui nu a lăsat să se 
întrevadă acest lucru. 


— Vă mulţumesc, prietene Camarasa, că presupuneţi despre 
mine că m-aș afla în situaţia de a face parte din aceeași 
categorie socială cu tatăl dumneavoastră. Mă tem însă, a 
adăugat, adresându-se de această dată Fionei, că nu obișnuiesc 
să frecventez astfel de cercuri. 

— Şi atunci ce fel de cercuri obișnuiți să frecventaţi, Antoni? 

Înainte de a răspunde, Gaudi a privit pentru o clipă în jurul 
nostru - fracurile, uniformele militare, meșele garnisite cu 
bijuterii ale doamnelor și cheliile domnilor. 

— Unele mai puțin ilustre, credeţi-mă. 

După toate aparențele, Fionei i-a plăcut acest răspuns. 

— În orice caz, eu sunt sigură că dumneavoastră și cu mine 
nu ne- am mai cunoscut înainte, a afirmat ea. Altfel sunt 
convinsă că mi-aș fi amintit. 

Obrajii prietenului meu s-au îmbujorat ușor. 

— Şİ eu cred același lucru despre dumneavoastră, a 
murmurat el. 

— Nu este un compliment, m-am simţit obligat să aduc 
lămuriri. Fiona spune aceasta la propriu. Dacă v-ar fi văzut 
oriunde, fie chiar și în grabă, nu v-ar fi uitat. Are o memorie 
prodigioasă. 

Gaudi a privit-o pe Fiona cu vizibil interes. 

— E adevărat? 

— Deţin ceea ce Gabriel numește o memorie fotografică, a 
încuviințat Fiona. Când văd ceva, nu uit. Dar de data aceasta 
am spus-o într-adevăr ca pe un compliment, a adăugat zâmbind 
încântător. După cum vedeţi, Gabriel nu-mi dă voie să mă port 
politicos cu prietenii lui. 

— Sunt un bărbat gelos, e drept, am zâmbit la rândul meu. 
Dar întâmplarea face, prietene Gaudi, că și Fiona frecventează 
cercuri mult mai puţin ilustre decât cel în care ne aflăm acum. 
Dacă pașii vi s-au intersectat vreodată cu ai cuiva din sală, cu 
excepţia instrumentiștilor și a chelnerilor, fără îndoială că e 
vorba de cei ai Fionei. 

Fiona a dus la gură tartina pe care o ţinea în mâna stângă și a 
mușcat din ea ca o veveriţă. 

— Motive profesionale, a explicat aceasta. Gabriel trebuie să 
vă fi spus în ce constă activitatea mea. 

— Desenatoarea principală de la Știrile ilustrate, a încuviinţat 
Gaudi. O activitate fascinantă. 


— Nu toată lumea vă împărtășește părerea. 

— E drept. Însă nu toate părerile sunt demne de a fi luate în 
seamă. 

Şi răspunsul acesta a fost pe placul Fionei. 

— Așa-i. 

Între noi s-a lăsat o tăcere plăcută. Muzica micii orchestre de 
cameră, vocile bărbaţilor și ale femeilor care ne înconjurau, 
murmurul îndepărtat al ploii care cădea pe caldarâmul străzii 
Fernando al Vll-lea alcătuiau sunetele confortabile ale unei 
petreceri a cărei bună desfășurare nu fusese încă deturnată. O 
femeie foarte înaltă și slabă, de vreo șaizeci de ani, a trecut pe 
lângă noi învăluită într-un foșnet greu de blănuri și mătăsuri, 
adresându-mi un zâmbet atât de amabil încât, pentru o clipă, 
am simţit și eu că aparțineam acestei lumi care ne înconjura 
acum. Lumea lui Sempronio Camarasa. Lumea fracurilor, a 
meșelor înţesate de bijuterii, a schimburilor de favoruri între 
vechi familii unite între ele prin singurele legături reale: cele 
privitoare la bani și la interese. 

— În orice caz, Gabriel are dreptate, îi spunea Fiona lui Gaudi 
când am revenit din scurta visare în care mă cufundase 
zâmbetul acelei femei în vârstă. E ciudat că drumurile noastre 
nu s-au întâlnit până acum, nu credeţi? Intr-un oraș atât de mic 
ca acesta, ar părea că fiecare ajunge să se cunoască, mai 
devreme sau mai târziu, cu fiecare. 

— Barcelona vi se pare mică? 

— Barcelona e un sat de pescari și negustori. Un sat mare, 
plin de aspirații, dar tot un sat, până la urmă, a spus Fiona 
compunându-și o expresie de dispreţ moderat. Și, ca în orice 
sat, aici toată lumea se cunoaște cu toată lumea, toată lumea 
vorbește despre toată lumea și nimeni nu poate scăpa fără să 
fie judecat de ceilalți. 

Gaudi a rămas gânditor pentru câteva clipe. 

— E vorba de o chestiune de perspectivă, îmi imaginez. 
Dumneavoastră aţi ajuns la Barcelona după ce aţi locuit în 
orașul cu cea mai mare populaţie din lume, eu am ajuns aici 
dintr-un sat adevărat de pescari și negustori, sau de ţărani și 
negustori. Pentru mine, Barcelona este chiar opusul a ceea ce 
spuneţi dumneavoastră. Aici nimeni nu cunoaște pe nimeni, 
nimeni nu vorbește despre nimeni și nimeni nu judecă pe 
nimeni, pentru că nimănui nu-i pasă de nimeni. 


Gaudi a luat o sorbitură de xeres înainte de a conchide: 

— Asta e ceea ce îmi place la Barcelona. 

— Anonimatul? 

— Libertatea! 

Fiona a zâmbit. 

— Atunci sunteţi un singuratic. Consideraţi că a fi liber 
înseamnă să trăiești fără să fi cunoscut de nimeni și fără ca 
nimănui să-i pese de tine. 

— Într-adevăr, aceasta mi se pare o bună definiţie a libertăţii. 
Să trăieşti fără să fii cunoscut de nimeni și fără ca nimeni să se 
amestece în treburile tale, a spus Gaudi surâzând la rândul lui. 
Dumneavoastră, în schimb, nu sunteţi o singuratică. 

— Eu prefer alte definiţii ale libertăţii. 

— Dar toţi suntem singuri. Chiar dacă unora ne place mai 
mult sau mai puţin să ne aflăm în compania cuiva. 

Fiona a încuviinţat sobru: 

— E adevărat. 

— Barcelona ne oferă companie și, în același timp, nu ne 
îngăduie să uităm că suntem singuri. De aceea îmi place. 

— Londra, în schimb, te păcălește cu spectacolul vieţii 
celorlalţi în timp ce îţi distruge propria viaţă interioară. De aceea 
a trebuit să plec de acolo. 

— Pentru asta, dar și pentru asta, a observat Gaudi, 
cuprinzând cu un gest larg al mâinii stângi sala de festivități a 
Stirilor ilustrate, după care a adăugat: Imi permiteţi să vă spun 
că ne vorbiţi limba cu o fluenţă de invidiat? 

Fiona a schiţat o mică reverență. 

— Vă permit și vă mulţumesc pentru compliment. 

— Fiona vorbește limba spaniolă mai bine decât mulţi 
catalani, am întărit, simţindu-mă obligat să mai destind puţin 
atmosfera după acel schimb neașteptat de reflecţii sonore în 
care se lansaseră cei doi prieteni ai mei. Chiar dacă mă tem că 
accentul încă o mai trădează ca pe o adevărată fiică a perfidului 
Albion. 

Fiona mi-a surâs cu aer jucăuș. 

— Vrei să-i povestesc lui Antoni despre aventurile tale cu 
engleza și englezii? Am câteva întâmplări demne de a fi 
împărtășite la un pahar de porto. 


— Poate cu un alt prilej. Mai bine să nu stricăm acum acest 
xeres. Am golit paharul și l-am luat cu cealaltă mână. Ai avut o 
conversaţie interesantă cu armatorul? 

— Care armator? 

— Domnul cu care te întreţineai în timp ce noi vorbeam cu 
tata. 

Fiona a ridicat din sprâncene cu o expresie amuzantă. 

— Îmi dai cumva un test? Cel care crește cai nu e armator. 

M-am uitat la Gaudi cu coada ochiului. 

— Cu asta se ocupă domnul acela? am întrebat. E crescător 
de cai? 

— Așa mi-a zis. 

— V-a minţit, a replicat Gaudi aruncând o privire fugară 
bătrânului cu pricina, care acum conversa cu o doamnă plină de 
voaluri și bijuterii cu perle incrustate și cu presupusul ei soţ, un 
domn care se sprijinea într-un baston din lemn de abanos. 
Dumneavoastră, care sunteţi o artistă, trebuie să-i fi observat 
bucata de bandaj care se vedea pe sub gulerul cămâășii. 

Fiona s-a uitat la prietenul meu cu vizibilă curiozitate. 

— Sunt o bună observatoare, e adevărat. Dar nu cred că pot 
să vă urmăresc raționamentul. 

— E foarte simplu, a început Gaudi să-și expună teoria. 

Însă chiar în acea clipă mi-am abătut atenţia de la persoana 
lui pentru a mi-o concentra asupra figurii care tocmai își făcuse 
apariţia pe ușa principală a sălii de festivități. 

Un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, înalt, frumos, bine 
îmbrăcat, cu totul identic descrierii făcute cu patru zile în urmă 
de sora mea, Margarita. 

Victor Sanmartin. 

— Îmi cer iertare, m-am scuzat faţă de cei doi prieteni. 

Și, lăsându-i pe Fiona și pe Gaudi în toiul a ceea ce avea să 
rămână prima lor conversaţie memorabilă, am plecat să-l 
cunosc pe bărbatul ale cărui cuvinte amenințau de o săptămână 
să ne distrugă liniștea familiei. 


12 

— Domnule Camarasa, m-a salutat Sanmartin, întinzându-mi 
o mână fără mănușă care s-a arătat a fi, la atingere, neobișnuit 
de umedă și de aspră. 

Un zâmbet îi juca pe buze, în ochi și, dacă se poate spune 
astfel, în întreaga lui fiinţă. 

— Nu m-am gândit că o să îndrăzniţi să vă prezentaţi aici în 
seara aceasta, domnule Sanmartin, am răspuns, frecându-mi 
ostentativ mâna pe care o dădusem cu el de stofa pantalonilor. 

— Un angajament rămâne un angajament. Chiar dacă 
recunosc că mi-a fost greu să trec de controlul de securitate pe 
care l-aţi organizat la parter, a adăugat el, zâmbind și mai larg. 
Aţi văzut ce umeri laţi au paznicii? 

— In orice caz, nu au fost prea eficienţi. 

— N-a fost vina lor. Sunt pe listă. 

Gazetarul și-a pipăit vesta redingotei de model englezesc, 
aleasă special pentru acest prilej, indicând astfel, după câte 
puteam să-mi imaginez, locul unde ţinea permisul fals cu care 
reușise să intre în micul palat renascentist. 

— Dar, înainte de toate, daţi-mi voie să mă scuz din nou că nu 
am putut să mă întâlnesc cu dumneavoastră sâmbătă seara. 

— Mi se pare că acesta este ultimul lucru pentru care ar 
trebui să vă cereţi scuze. 

Tânărului tot nu i s-a șters zâmbetul de pe față. 

— Inţeleg că sunteţi supărat. Nici mie nu mi-ar plăcea să 
citesc tot felul de lucruri în presă despre tatăl meu. Dar trebuie 
să înţelegeţi că datoria mea e să descopăr și să prezint 
adevărul. 

— Datoria dumneavoastră? 

— Gazetăria e o profesie exigentă, a încuviinţat el. Uneori ne 
obligă să facem lucruri care nu ne sunt pe plac. 

— Precum a ticlui scrisori false din partea cititorilor? Sau 
precum a trimite mesaje amenințătoare prin poștă? 

Pentru prima dată zâmbetul lui Sanmartin a început să 
tremure. 

— Anonime aţi spus? 

— Să trecem la subiect, vă rog, l-am zorit eu, uitându-mă în 
jur și încredinţându-mă de faptul că unii invitaţi își și întorseseră 
capetele spre noi. De ce voiaţi să mă vedeţi? 


Victor Sanmartin și-a lăsat puţin mâna dreaptă pe braţul meu, 
invitându-mă prin gestul acesta să-l urmez spre un colţ al 
încăperii. Am înconjurat împreună chioșcul instrumentiștilor și 
am lăsat în urmă un mic separeu cu fotolii și banchete, unde 
vreo șase bărbaţi bărboși vorbeau cu însufleţire despre ultimele 
fluctuații la bursa din Barcelona, am refuzat o nouă ofertă de 
cupe cu vin și tartine din partea unuia dintre chelneri și ne-am 
oprit în cele din urmă lângă cea mai mare dintre ferestrele care 
dădeau spre curtea interioară a clădirii. 

De cealaltă parte a geamului, ploaia continua să cadă din 
cerul de-acum negru și poros precum cărbunele. Vântul agita 
ramurile desfrunzite ale singurului copac care înfrumuseţa 
curtea interioară, făcându-le să bată în tocurile geamurilor care 
ne adăposteau de lumea de afară. 

Așadar, noaptea vădea și ea aceeași neliniște ca aceea pe 
care o simţeam în suflet. 

— Poate că acesta nu e cel mai bun loc să stăm de vorbă, a 
spus Sanmartin, uitându-se în jurul nostru din noua perspectivă 
oferită de acel refugiu improvizat. 

— Bineînţeles că nu, am recunoscut și eu. Acesta este cel mai 
nepotrivit loc în care consider că aș putea sta de vorbă cu 
dumneavoastră. 

— In orice caz, vreau doar să vă propun să-mi acordaţi un 
interviu. Unde doriţi, când doriţi și în condiţiile impuse de 
dumneavoastră. 

Un interviu! 

— Continuați. 

— După cum cred că aţi văzut deja în dimineaţa aceasta, 
dispun de niște informaţii care poate că nu sunt pe placul tatălui 
dumneavoastră. Informaţii cu privire la activitatea lui politică. 

— Tatăl meu nu desfășoară nicio activitate politică. 

De data aceasta, Victor Sanmartin a zâmbit într-un fel care mi 
s-a părut nespus de neplăcut. 

Frumuseţea lui, sau ceea ce sora mea considerase drept 
frumuseţe după scurta lor întâlnire de vineri, consta dintr-un nas 
subţire și ascuţit, niște ochi mari, negri și un păr lung, negru și 
foarte des, care-i acoperea mare parte din frunte și urechi și îi 
cădea până pe umeri, formând niște bucle naturale, care îi 
dădeau un indubitabil aer feminin. Buzele lui erau mai fine și 
mai lipsite de culoare decât ale oricărui bărbat cunoscut 


vreodată, iar pe degetul inelar al mâinii drepte, am observat tot 
atunci, sclipea un inel de argint care purta un sigiliu mare și 
ciudat. 

— Ce bine ar fi să fie adevărat ce spuneţi, nu-i așa? Dar 
dumneavoastră și cu mine știm care este realitatea. 

— Nu vorbiţi în numele meu, vă rog! 

— |lmi cer scuze pentru sinceritate. Dar dumneavoastră, 
domnule Camarasa, sunteţi o persoană îndeajuns de inteligentă 
ca să vă daţi seama că toate astea - a spus Sanmartin, 
cuprinzând dintr-un gest al mâinii toată sala de festivități, ba 
poate chiar și palatul renascentist și strada pe care ne aflam - 
nu se plătesc cu câștigurile obţinute din vânzările unui ziar de 
senzaţie. Oricât de mult i-ar plăcea tatălui dumneavoastră să 
mizeze pe profitul afacerilor sale, nicio întreprindere reală de 
acest gen nu s-ar stabili de la început într-o asemenea clădire. 

Nimic nou pentru mine. Nimic la care să-mi placă să mă 
gândesc. 

— Continuați. 

— Și nici toată lumea nu a venit să-și manifeste sprijinul faţă 
de o asemenea întreprindere. Sau credeţi că această frumoasă 
colecţie de oameni iluștri adunaţi aici a venit să apere public 
onoarea sau demnitatea unui ziar de senzaţie adresat claselor 
celor mai de jos și mai needucate ale societăţii? Judecători și 
bancheri, episcopi și industriași, moșieri și ofițeri, a adăugat 
Sanmartin mângâindu-și sigiliul inelului cu degetul mijlociu de la 
mâna stângă. Tatăl dumneavoastră a venit la Barcelona cu o 
misiune. O misiune pentru care se bazează, sau cel puţin speră 
să se bazeze pe ajutorul tuturor acestor domni pe care îi vedem 
reuniți aici. O misiune care, o știu din surse sigure, nu e pe 
placul dumneavoastră. 

— O știți din surse sigure? 

— Am făcut câteva cercetări. Cred că am ajuns să cunosc 
destul de bine felul în care gândiţi și simţiți, domnule Camarasa. 
Nu sunteţi făcut din același aluat ca tatăl dumneavoastră, chiar 
dacă sunteţi sortit să-l moșteniţi într-o zi. 

In ciuda propriei voințe, acest individ începea să-mi trezească 
întru câtva curiozitatea. 

— Aţi făcut câteva cercetări, am repetat eu. Pot să vă întreb 
care sunt sursele dumneavoastră? 


Tânărul a zâmbit din nou, arătând niște dinţi care sugerau la 
rându-le o trăsătură în mod straniu feminină: mici, umezi, foarte 
albi și perfect aliniaţi înăuntrul gurii cu buze subţiri și lipsite de 
culoare. 

— Un jurnalist nu-și dezvăluie niciodată sursele. Dar trebuie 
să știți că sunteţi departe de a fi un necunoscut în orașul acesta, 
domnule Camarasa. 

— Mă aflu în acest oraș de ceva mai bine de trei săptămâni, 
domnule Sanmartin. Nu cred ca aici să știe cineva ceva despre 
ideile mele politice. Pentru că despre asta e vorba, nu-i așa? 

— Barcelona nu este atât de departe de Londra cum vă place 
să credeţi, domnule Camarasa. 

Gazetarul a făcut o scurtă pauză ca să accepte, de această 
dată, paharul de porto pe care i-l oferea un chelner abia sosit în 
colţul nostru de sală. Ridicându-l spre mine în semn de toast 
neîmpărtășit, a sorbit puţin înainte de a continua: 

— Sau, altfel spus, în Barcelona sunt anumite grupuri care 
menţin un contact direct cu anumite grupuri din Londra. Știţi 
despre ce vorbesc, nu-i așa? 

Nu am încuviinţat la auzul acestei afirmaţii. Nici nu am 
dezminţit. Îmi aduc aminte că mi-am întors pentru o clipă 
privirea spre ușa sălii, când am văzut făcându-și apariţia un 
bătrân zdrenţuit, cu o figură care mi s-a părut, în mod straniu, 
familiară. Hainele murdare, părul răvășit, barba neîngrijită: o 
prezenţă cât se poate de nepotrivită în mijlocul acelui salon plin 
de oameni distinși și care, în orice altă situaţie, mi-ar fi captat 
de îndată întreaga atenţie. 

— Atunci pretindeţi să vă acord un interviu pentru a mă 
dezice public de acţiunile tatălui meu, am spus, uitând de 
bătrân și privindu-l din nou pe Sanmartin. Pretindeţi să folosesc 
paginile unui ziar al concurenţei pentru a-mi manifesta poziţia 
împotriva a ceea ce, după părerea dumneavoastră, este 
misiunea pe care tatăl meu a venit s-o îndeplinească la 
Barcelona. 

— Pretind să-mi povestiţi adevărul dumneavoastră, oricare ar 
fi acela. lar eu, în schimb, am să vă povestesc adevărul meu. 

— Adevărul dumneavoastră? 

— Adevărul despre ce face acum tatăl dumneavoastră la 
Barcelona. Adevărul despre ce a făcut la Londra în ultimii șase 


ani. Adevărul despre motivele care l-au determinat să fugă din 
Barcelona în 1868. 

M-am gândit vreo câteva clipe. 

— Dacă știți toate acestea, de ce aveţi nevoie de mine? 

Sanmartin a mai sorbit o dată din vin și mi-a zâmbit într-un fel 
care, de data aceasta, am înţeles că voia să fie pur și simplu 
prietenos. 

— Nu am nevoie de dumneavoastră. Vreau doar să vă dau o 
șansă. Dumneavoastră nu aveţi nimic de-a face cu toate astea, 
a adăugat, arătând din nou în jurul nostru. Când inevitabilul se 
va produce, n-ar fi drept să vă vedeţi la rându-vă târât în fundul 
prăpastiei, unde vor sfârși toţi acești paraziți ai societăţii. 

Inevitabilul, puţin a lipsit să-i răspund, era ca un Burbon să 
revină, mai devreme sau mai târziu, pe tronul Spaniei, și ca toţi 
acești paraziți pe care tata îi invitase la petrecere - moșieri cu 
nume de rezonanţă medievală, episcopi cu burtă respectabilă, 
politicieni și judecători devotați doar propriului interes, bancheri 
deprinși cu hoţiile și cămătăria, și, mai ales, burghezi de bună- 
credinţă și moralitate fără pată, ale căror averi proveneau din 
comerțul cu sclavi, din jefuirea de secole a coloniilor sau din 
simpla exploatare a tuturor muncitorilor care le ţineau fabricile 
în funcţiune douăzeci și patru de ore pe zi, piese anonime de 
care te puteai descotorosi la nevoie așa cum arunci niște tăciuni 
într-o căldare fără fund - să-și ducă mai departe vieţile obscene 
mereu în preajma puternicilor zilei. Așa cum făcuseră 
dintotdeauna sau de când Spania era Spania. 

— Sunteţi foarte amabil. Altceva? 

— Tatăl dumneavoastră și-a legat șareta la un cal mort, 
domnule Camarasa. Nici măcar la unul șchiop sau la o 
mârţoagă: la unul mort de-a binelea. Conspirația Burbonilor este 
sortită eșecului și toată lumea aceasta e condamnată la pieire. 
In câţiva ani, poate în câteva luni, amintirea acestei petreceri va 
fi ceva la fel de îndepărtat și de exotic ca amintirea unei 
bacanale romane sau a unui turnir medieval. Ceva care aparţine 
trecutului, un ritual barbar și absurd și, din fericire, irepetabil. 
Viitorul, domnule Camarasa, va fi socialist sau nu va fi deloc. În 
această revoluţie care se apropie, dumneavoastră sunteţi în 
tabăra corectă; nu vă lăsaţi păcălit acum de un simţ al datoriei 
filiale prost înțelese. Există o datorie mai înaltă decât cea a fiului 
faţă de tatăl său, este datoria omului faţă de societatea căreia îi 


aparține. Ştiaţi acest lucru încă de când vă aflaţi la Londra și nu 
se poate să-l fi uitat când v-aţi întors la Barcelona. 

Victor Sanmartin și-a punctat sfârșitul micului său discurs 
golind dintr-o sorbitură conţinutul paharului. Tot în acel moment 
a terminat și orchestra piesa pe care o atacase mai devreme și 
a păstrat câteva clipe de liniște înainte de a începe o alta. Chiar 
și ploaia și vântul păreau să-și fi luat un respiro respectuos de 
partea cealaltă a geamului. 

Conspirația Burbonilor. 

Viitorul socialist. 

Revoluţia care se apropie. 

Cuvinte sonore și sforăitoare auzite, e drept, de sute de ori în 
ultimii ani, care adesea îmi înălţaseră spiritul și îmi aprinseseră 
imaginaţia cu promisiunea aventurii și dreptăţii sociale. 

Cuvinte care acum, în gura acelui tânăr plin de bucle și de 
zâmbete false, sunau ca vorbăria unui vânzător ambulant 
străduindu-se să ascundă cusururile mărfii în fața unui client 
necunoscător. 

— Nimeni nu-și dorește mai mult decât mine, domnule 
Sanmartin, consolidarea Republicii și înrădăcinarea idealurilor 
socialiste într-o ţară ca a noastră, plină de latifundiari și sutane. 
Dar totodată nimeni nu este mai convins decât mine de 
falsitatea acuzațiilor cu care îl împroșcaţi pe tatăl meu. Și dacă 
nu încetaţi să ne hărţuiţi cu scrisorile false din partea cititorilor 
și cu amenințările anonime, am să mă văd obligat să intervin 
personal. 

Am făcut o pauză, după care i-am lansat o capcană nu știu cât 
de dibace: 

— Dacă știți atât de multe despre trecutul meu londonez, cu 
siguranţă sunteţi în măsură să apreciaţi seriozitatea ultimelor 
mele afirmaţii. 

Sanmartin și-a diluat ultimele resturi ale zâmbetului într-o 
grimasă de perfectă seriozitate. 

— Tot ce vă cere să vă gândiţi la propunerea mea. 

— Nu am la ce să mă gândesc. 

— Ştiţi deja unde locuiesc. Nu vă sfiiți să mă vizitaţi oricând 
doriţi. 

lar apoi, privindu-mă drept în ochi, a adăugat ceva ce aveam 
să-mi amintesc adeseori, săptămâni și luni mai târziu, când, 
ținând seamă de întorsătura pe care urmau să o ia 


evenimentele, tot ceea ce văzusem și auzisem în acea seară 
cum nu se poate mai stranie avea să capete o semnificaţie 
oribilă: 

— Nu vă doresc niciun rău, domnule Camarasa. Suntem 
amândoi în aceeași barcă și ar trebui să vâslim în aceeași 
direcție. 

Gazetarul mi-a întins mâna și eu, instinctiv, i-am strâns-o din 
Nou. 

— Indepărtaţi-vă de familia mea, domnule Sanmartin, am 
apucat să-i spun. 

Numai că el se îndrepta deja spre ieșirea din sala de festivități 
și nu m-a auzit sau nu a catadicsit să-mi răspundă, sau poate a 
înţeles ceea ce trebuia, și anume că acea ultimă frază pe care o 
rostisem nu era atât o avertizare la adresa lui, cât mai degrabă 
un simplu gest menit să liniștească o conștiință, a mea, 
iremediabil tulburată de tot ceea ce auzisem atunci. 


13 

Rămas singur lângă tocul ferestrei, cu vorbele lui Victor 
Sanmartin răsunându-mi încă în minte, am stat câteva minute 
să privesc cum cade ploaia peste curtea interioară a clădirii 
înainte de a mă întoarce din nou la petrecere. Atunci i-am căutat 
pe Gaudi și pe Fiona și i-am localizat într-unul din micile 
separeuri cu fotolii și măsuţe ale salonului, așezați amândoi pe o 
canapea și prinși, după toate aparențele, într-o conversaţie cum 
nu se poate mai animată. În acel moment îi revenise lui Gaudi 
dreptul la cuvânt și îl exercita cu o abundență de mici grimase și 
de ample gesturi ale mâinii, în timp ce Fiona, surâzătoare, îl 
asculta cu acea expresie de atenţie necondiționată pe care 
englezoaica știa atât de bine să și-o afișeze atunci când 
persoana din faţa ei, din diverse motive, o interesa cu adevărat. 
Niciunul dintre cei doi nu părea să-mi fi sesizat absenţa, deși mi- 
era greu să cred că Fionei îi scăpase prezenţa lui Victor 
Sanmartin în sala de festivități. În orice caz, și în lipsă de alte 
distracţii disponibile în acel mediu atât de diferit de cel în care 
mă învârteam de obicei, am decis că era momentul să mă întorc 
lângă ei și să le povestesc ceea ce tocmai mi se întâmplase. 

Și acela a fost momentul în care s-a întâmplat. 

Tocmai ce mă îndreptam spre canapeaua ocupată de prietenii 
mei, când, în mijlocul sălii, un pahar s-a spart de pardoseala de 
ceramică, împrăștiind în jur o mulţime de cioburi mărunte și de 
stropi de vin roșu. Capetele tuturor invitaţilor la petrecere s-au 
întors spre locul de unde se auzise zgomotul, iar una dintre 
prezenţele feminine direct afectate de micul dezastru, o 
doamnă de vreo șaizeci de ani, cu umerii acoperiţi de o capă din 
blană de vulpe argintie, împroșcată acum de pete vineţii, a emis 
un țipăt foarte lung și ascuţit, reducând de îndată la tăcere 
orchestra, pălăvrăgeala vioaie a diverselor grupuri de invitaţi și 
chiar propria mea voce interioară, care nu înceta să-mi repete 
câteva dintre adevărurile incomode strecurate de Sanmartin 
printre numeroasele lui minciuni. 

Două voci masculine s-au ridicat atunci în mijlocul liniștii, și de 
îndată s-a pus în mișcare un fel de coregrafie de grup, care a 
reorganizai într-o clipă poziţia tuturor celor prezenţi în sală. Îmi 
amintesc că eu am apucat să mai fac câţiva pași spre Fiona și 
Gaudi, care își întrerupseseră conversaţia și își lungeau gâtul 
către același punct al încăperii. Îmi amintesc că l-am văzut și pe 


Martin Begg apărând dintr-un grup de militari îmbrăcaţi, 
evident, în civil și îndreptându-se ca o săgeată spre același 
punct al salonului. Și îmi amintesc, în sfârșit, și cum coregrafia 
improvizată a luat în cele din urmă forma unei semiluni alcătuite 
din fracuri și rochii înfoiate, în mijlocul căruia se găseau tatăl 
meu și bătrânul zdrenţăros care îmi atrăsese atenţia în treacăt 
cu câteva minute mai devreme, aflaţi amândoi într-o postură pe 
cât de absurdă, pe atât de ridicolă - frunte lângă frunte și nas în 
nas - o înfruntare care, în orice altă împrejurare, nu știu dacă m- 
ar fi făcut să zâmbesc sau să roșesc de rușine. 

Nu am izbutit să recunosc fața rubicondă și îmbătrânită a 
bărbatului. În schimb, am observat pentru prima dată mapa de 
culoare stacojie pe care o ţinea în mâna dreaptă. 

— Dacă nu încetaţi să-mi hărţuiţi o dată pentru totdeauna 
familia, vă jur pe ce am mai sfânt că am să vă omor! a fost 
prima frază pe care am auzit-o rostită de tata în mijlocul acelui 
vălmășag. 

— Poate crezi că mi-e teamă de dumneata, Camarasa? a 
răspuns bătrânul, pe un ton ceva mai grav și mai puţin 
ameninţător decât al tatei. Crezi că poţi să-mi faci ceva ce încă 
nu mi-ai făcut? 

— Nu mă obligaţi să demonstrez ce vă mai pot face! 

În acel moment, Martin Begg a ajuns în punctul unde se aflau 
cei doi bărbaţi și și-a așezat între ei trupul masiv, ca un obstacol 
de neînvins. 

— Plecaţi de aici, Andreu! a spus el, punând o mână albă și 
dolofană pe pieptarul mizerabil al hainei bătrânului. Nu ne 
obligaţi să chemăm poliţia! 

„Andreu”, m-am gândit atunci. 

Eduardo Andreu, vânzătorul de obiecte de artă. 

Încă o veche fantomă a trecutului londonez chemată dintre 
morţi în acea seara cum nu se poate mai stranie. 

— Poliţia? a spus bărbatul cu un hohot de râs forţat, 
fluturându-și mapa pe deasupra capului. Cu siguranţă că ar fi 
încântați să vadă asta. Nu crezi, Camarasa? 

Atunci tata a comis a doua greșeală a serii. L-a împins dintr-o 
dată pe Martin Begg și, ajungând din nou lângă bătrân, fără 
niciun cuvânt, spre stupoarea tuturor celor prezenţi, i-a trântit 
drept în faţă o lovitură atât de sonoră, încât ecoul acesteia 
părea să răsune în fiecare colț al sălii. 


— Sempronio! am auzit-o strigând pe Fiona, care, însoţită de 
Gaudi, izbutise să-și deschidă calea până în mijlocul semilunii de 
curioși și îl apucase acum de braț pe tata, încercând să 
stăvilească un acces de furie cum nu mai văzusem niciodată. 

— Nu am să mai tolerez nicio calomnie! Niciuna! 

Eduardo Andreu și-a pipăit obrazul lovit și l-a privit pe tata cu 
un zâmbet, după câte mi s-a părut, sincer mulţumit. 

Atunci am înţeles că bătrânul vânzător venise tocmai pentru 
asta. Pentru nimic altceva. O scenă publică în faţa acelorași 
persoane pe care tata voise să le câștige de partea sa prin acea 
petrecere, la fel de ratată acum ca bătrânul însuși. 

— Așa se apără vinovatul, a spus acesta. Atacând un bătrân 
fără apărare. Toţi ați fost martori, a adăugat întorcându-se la 
dreapta și la stânga și susţinând privirea celor care odată, în 
ceea ce părea acum o altă viaţă, îi fuseseră, poate, clienţi. Acest 
bărbat, Sempronio Camarasa, mai întâi m-a ameninţat cu 
moartea, iar apoi m-a atacat fizic. Acesta e bărbatul cu care 
vreţi să încheiaţi afaceri? Un hoţ, un bătăuș și un laş! 

În cele din urmă am ajuns și eu lângă tata, înainte să se poată 
arunca din nou asupra lui Andreu. 

— Lasă-l, tată! am murmurat, apucându-l de același braţ pe 
care Fiona încă i-l ţinea cu strășnicie. Nu faci decât să 
înrăutăţești situația. Lasă-l să plece odată! 

— Şi să lăsăm lucrurile așa? 

Tata m-a privit roșu la faţă, nu din pricina violenţei situaţiei, 
după câte am putut să-mi dau seama, ci din cauza furiei și a 
frustrării adunate de-a lungul ultimei săptămâni. 

— Să las ca un beţiv bătrân ca ăsta să dea buzna la 
petrecerea mea, să mă insulte în public, să mă numească 
şarlatan în faţa tuturor oamenilor acestora și apoi să plece de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic? 

— Aceste persoane trebuie să știe cu cine au de-a face, a 
spus Andreu. Și dacă nu cred în cuvintele mele, atunci o să 
creadă în dovezile pe care am să li le pun în curând la dispoziţie. 

Martin Begg și-a lăsat din nou mâna uriașă pe pieptul 
bătrânului. 

— Singura dovadă pe care te bazezi e propria-ţi apariţie, 
Andreu, a afirmat acesta. Aspectul și povestea dumitale. Cu toţii 
știm cine ești. 


Eduardo Andreu l-a privit pe directorul Stirilor ilustrate cu 
ochii arzători. 

— Asta da, cu toţii știu cine eram eu înainte ca acest om să- 
mi iasă în cale, a răspuns el. Și toţi știu ce-am ajuns din cauza 
lui. lar acum, în sfârșit, o să afle cu toţii cine este el. 

Tata a încercat să se descotorosească din nou de Fiona și de 
mine cu o smucitură care a stârnit un murmur instantaneu de 
curiozitate printre toţi cei aflaţi acolo. 

— Ar fi trebuit să termin cu dumneata atunci când am avut 
ocazia să o fac. Asta e răsplata pe care o primesc în schimbul 
compătimii mele. 

— Compasiunea dumitale? Bătrânul și-a ridicat amândouă 
braţele și și-a oferit trupul întreg spre evaluare. Asta numești 
dumneata compasiune? 

— Ai vrea mai degrabă să stai în închisoare? Ai fi preferat să 
te denunțţ înaintea tribunalelor pentru înșelăciune, așa cum ar fi 
trebuit să fac? 

Bătrânul și-a agitat capul de la stânga la dreapta, a rânjit 
sardonic și m-a privit cu gura întredeschisă, băloasă. Abia atunci 
a părut să mă fi identificat. 

— la uite pe cine avem aici! Pe micul Camarasa. 

— Plecaţi, domnule Andreu! am spus eu, susţinându-i privirea. 
Nu înrăutăţiţi lucrurile și mai mult. 

— Să nu înrăutăţesc lucrurile mai mult pentru tatăl tău, vrei 
să spui. 

Vânzătorul de obiecte de artă a făcut din nou gestul de a-și 
deschide larg braţele și de a-și expune teatral trista figură. 

— Ai văzut rezultatul operei tale? Și tu dormi noaptea 
neîntors, fără să te mustre conștiința, nu-i așa? 

Înainte ca eu să cad în ispita de a-i răspunde, Fiona a dat 
drumul braţului tatei și a preluat controlul situaţiei. 

— Antoni, duceţi-vă să-i chemaţi pe paznici! i-a ordonat lui 
Gaudi, care nu se mișcase de lângă ea și care privise toată 
scena cu vizibil interes. Tată, ia-l pe Sempronio, a adăugat în 
engleză. lar dumneavoastră, domnule Andreu, fiţi bun și plecaţi. 
Dacă ceea ce v-aţi dorit a fost să stricaţi petrecerea, ați reușit. 
Nu cred că puteţi să mai speraţi la nimic altceva de aici. 

Bătrânul a privit-o pe Fiona cu aer amuzat. 

— Așa credeţi, domnișoară? 


— Sunt tot atât de convinsă de acest lucru ca și 
dumneavoastră. 

— Atunci am să ţin seamă de ceea ce îmi spuneţi. Apoi a 
adăugat, fluturând din nou mapa stacojie: Asta o să-ţi aducă 
pierzania, Camarasa. Aici se află ruina dumitale și răzbunarea 
mea. De data aceasta nu o să-ţi folosească la nimic nici banii, 
nici relaţiile. Toată lumea o să afle până la urmă ce fel de om 
ești. 

Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de el. 

In acea clipă, Gaudi s-a întors în salon însoţit de cei doi 
paznici care făceau de gardă în palat de la atacul cu pietre de 
săptămâna trecută. Atunci când i-a văzut, Eduardo Andreu a 
făcut stânga împrejur în liniște, aruncându-le o ultimă privire 
celor care alcătuiseră publicul lui de până atunci - guri căscate, 
pupile dilatate, privitori de ambele sexe nerăbdători să 
comenteze și să transmită mai departe cele petrecute -, și apoi 
a luat-o spre ieșire învăluit în acel aer straniu de demnitate 
zdrenţăroasă care îl însoţise de-a lungul întregii scene. 

Fiona a fost prima care a îndrăznit să spargă tăcerea ce a 
urmat după plecarea bătrânului vânzător. 

— Până acum aţi interpretat o polcă de Strauss, mi se pare, a 
spus, adresându-se orchestrei. Dar aș spune că ritmul nu era 
potrivit întru totul. Încercăm din nou? 

Și chiar în clipa aceea, femeia cu mantia din blană de vulpe 
argintie a izbucnit în lacrimi cu toată durerea unei fetițe care și- 
a pierdut jucăria preferată și a anunţat, spre satisfacția mai bine 
sau mai prost disimulată a tuturor celor prezenţi, că aceea era 
cea mai dezagreabilă petrecere la care asistase vreodată. 


14 

Era aproape zece seara când Gaudi și cu mine ne-am luat 
rămas-bun de la tata, de la Fiona și de la Martin Begg în colţul 
dintre strada Fernando al VII-lea și bulevardul La Rambla. Am 
așteptat acolo ca toți trei să urce în trăsura familiei și să o ia pe 
drumul spre casa-turn din Gracia, apoi, de îndată ce am rămas 
singuri, am străbătut jumătate de cale înapoi spre birourile 
Stirilor ilustrate, am luat-o apoi la stânga spre strada Sticlei* din 
apropiere și, după ce am adăstat puţin în faţa vitrinei prăvăliei 
cu plante medicinale lerbarul Regelui!", am ajuns în Piaţa 
Regală. 

Atmosfera din interiorul incintei străjuite de porticuri era mult 
mai puţin agitată decât cea pe care o găsisem acolo în noaptea 
de sâmbătă, când mica fanfară militară dezlănţuise, cu 
marșurile și cu uniformele sale, o tentativă de bătălie în câmp 
deschis între republicani și monarhiști. Acum, dreptunghiul 
central al pieţei se afla în întregime la dispoziţia celor cinci sau 
șase cupluri care se plimbau braţ la braţ pe sub lumina intimă a 
felinarelor, a câtorva bărbaţi care fumau și beau așezați pe 
marginea fântânii și a unui lustragiu singuratic, care nu se 
hotărâse încă dacă să-și încheie sau nu ziua de muncă. Ploaia 
din ultimele ceasuri întuneca fațadele centrale ale clădirilor și 
făcea să strălucească minunat pavajul. Nu era frig, dar vântul 
continua să bată cu putere dinspre partea cealaltă a Zidului 
Maritim. 

Fără să mă consulte, Gaudi a ales unul dintre restaurantele 
amplasate sub porticurile pieţei și, după ce s-a uitat puţin din 
ușa localului, s-a așezat la una dintre mesele exterioare, 
invitându-mă, cu un gest al capului, să fac și eu la fel. 

Nici nu a apucat să se îndepărteze chelnerul venit să ne ia 
comanda, că Gaudi mi-a și spus: 

— Aveţi multe lucruri să-mi povestiți. Deși v-aș înţelege dacă 
aţi prefera să o lăsaţi pentru mâine. 

Am surâs cu tristeţe. 

— Și dumneavoastră aveţi să-mi povestiţi câteva lucruri, i-am 
răspuns, nu știu dacă nu cumva pentru a câștiga timp. Lucruri 
mai plăcute. 

— Vă referiţi la prietena dumneavoastră? 


” Del Vidrio, în spaniolă (n.tr.) 
10 Herboristeria del Rey, în spaniolă (n.tr.) 


— La prietena noastră, să înţeleg. Aţi discutat cât se poate de 
aprins mult mai mult timp decât m-aș îi așteptat. 

— Atât de puţină încredere aveţi în abilităţile mele sociale? 

— Când sunt teme artistice la mijloc? Niciuna. 

De data aceasta, Gaudi a fost cel care a zâmbit. 

— Nu am să contest că a trebuit să-mi mușc limba de vreo 
două ori. Domnișoara Begg are câteva idei foarte personale 
despre evoluţia ei ca pictor. 

— Idei pe care, dumneavoastră, bineînţeles, le dezaprobaţi 
întru totul. 

— Concepţia mea despre artă este mai puţin romantică decât 
cea a prietenei noastre, dacă la asta vă referiţi. Dar nu am să 
neg faptul că anumite aspecte ale conversaţiei m-au intrigat. 

— Nu o mai consideraţi o desenatoare oarecare de nenorociri? 

Gaudi s-a prefăcut că se gândește câteva clipe. 

— Să spunem că o consider o desenatoare de nenorociri cu 
câteva idei interesante. 

Gaudi a încheiat discuţia lovindu-și palmele una de alta, 
moment care a coincis aproape perfect cu sosirea chelnerului la 
masa noastră. Bărbatul venea ducând o tavă cu porţia noastră 
dublă de ciocolată cu pișcoturi, un pahar cu apă gazoasă pentru 
Gaudi și două gofre umplute cu miere din partea casei. 

— Să începem cu domnul Andreu? 

Am luat un pișcot și am mușcat ușor din vârf, gândindu-mă, în 
mod inevitabil, la mama și la sora mea Margarita, pe care tata le 
exclusese în ultima clipă de la petrecerea dată de Stirile 
ilustrate, prevăzând că articolul de dimineaţă al Ziarului de 
Barcelona ar fi putut să tulbure atmosfera în mod cu totul 
neplăcut. Margaritei nu i-ar fi convenit să afle de spectacolul pe 
care-l pierduse, într-adevăr, în seara aceea; puteam să-mi 
închipui expresia ei când aveam să-i povestesc dimineaţă de 
apariţia lui Victor Sanmartin la petrecere, de izbucnirea 
ulterioară a lui Eduardo Andreu și de reacţia necontrolată a tatei 
înaintea amenințărilor vânzătorului ruinat. Pentru mama, în 
schimb, până și versiunea atenuată pe care tata avea să i-o 
servească despre întâlnirea cu Andreu era de ajuns ca s-o 
ţintuiască încă două zile între pereţii capitonaţi ai salonului de 
seară. 

— E o poveste lungă, l-am avertizat. 

— Avem toată noaptea înainte. 


— Dumneavoastră aţi vrut-o, am spus zâmbind. Aţi auzit 
vorbindu-se despre Lizzie Siddal? Modelul care poza pentru 
Confreria Prerafaelită? 

Chipul lui Gaudi a căpătat o expresie de real interes. Relaţia 
prea puţin probabilă dintre acel nume exotic și începutul 
relatării despre Eduardo Andreu îi stârnise imaginaţia. 

— Ofelia lui Millais, a admis el. O femeie de o frumuseţe 
remarcabilă. 

— O femeie excepțională! Atunci probabil că știți că a fost 
soția lui Dante Gabriel Rossetti, pe lângă faptul că a fost muza 
care i-a inspirat aproape toate marile lui capodopere. Știţi 
povestea morții ei? 

Gaudi a încruntat ușor din sprâncene. 

— Cred că am citit ceva despre sinuciderea ei. Laudanum, nu- 
i așa? 

— Oficial s-a spus că a fost vorba despre o moarte 
accidentală. Siddal era dependentă de laudanum, a luat o 
supradoză și a murit înainte să poată fi salvată. Dar s-a tot 
zvonit că a lăsat o scrisoare de adio, în care îl învinovăţea pe 
Rossetti de moartea ei. Toată Londra știa de infidelitățile 
pictorului și de răbufnirile de cruzime cu care își trata soția. 

Am făcut o pauză să iau o sorbitură de ciocolată înainte de a- 
mi continua istorisirea: 

— Veţi dori poate să știți că, la scurtă vreme de la instalarea 
noastră la Londra, toată familia Camarasa a participat la o 
recepţie organizată la Royal Society of Arts, la care a fost 
prezent și poetul Swinburne. Pe vremea aceea era - sau încă 
este - un bun prieten al lui Rossetti, și chiar în seara morţii lui 
Siddal luase prânzul cu cei doi soţi într-un restaurant din centrul 
orașului. Asta se întâmpla la începutul anului 1862. Când și-au 
luat rămas-bun la ieșirea din restaurant, Rossetti și-a însoţit 
consoarta până la domiciliul familial, a lăsat-o să se odihnească 
în dormitor și apoi s-a dus să predea unul din cursurile lui de 
pictură. Când s-a întors, seara târziu, Siddal era deja 
inconștientă și lângă ea se afla o sticlă de laudanum goală. Mai 
mulţi doctori au încercat să o readucă la viaţă, dar în zadar. 
Medicul legist a declarat că moartea fusese accidentală, dar 
Swinburne, ca aproape toţi ceilalţi, presupunea că era vorba de 
o sinucidere. La acea recepţie de la Royal Society of Arts, se 
pare că poetul a băut peste măsură și a început să spună vrute 


și nevrute despre ce se întâmplase în acea seară oricui se arăta 
dispus să-l asculte. Pe vremea aceea abia dacă îngăimam două 
vorbe în engleză și, în orice caz, la cei șaisprezece ani ai mei, 
nici măcar nu visam că m-aș putea apropia de un om deo 
asemenea factură; însă tata mi-a explicat apoi câte ceva din 
lucrurile pe care le spusese. Se pare că Rossetti era un 
depravat. 

— Aproape toate geniile sunt așa. 

— Atunci îmi pare bine că eu nu sunt un geniu. Și sper să nu 
fiți îmi dumneavoastră. 

Gaudi a zâmbit. 

— Continuaţi, vă rog. 

— După spusele lui Swinburne însuși, Lizzie Siddal era o 
femeie extraordinară. Provenea dintr-o familie modestă, nu prea 
avea studii și singura cheie care îi deschisese porţile lumii 
artistice fusese frumuseţea ei. Dar în afara faptului de a fi 
devenit modelul preferat al marilor artiști din Confreria 
Prerafaelită, era ea însăși o pictoriţă talentată și era înzestrată 
cu o minte îndeajuns de originală încât să fascineze pe oricine 
se apropia de ea. Când s-au cunoscut, în 1850, Rossetti a rămas 
uluit de îndată de chipul și de mintea acelei femei. Au trăit 
împreună aproape un deceniu înainte de a se căsători și au avut 
împreună un copil născut mort. Siddal a pozat pentru o parte din 
cele mai extraordinare tablouri ale lui Rossetti și, în tot acest 
timp, din câte spunea Swinburne, pictorul nu a încetat să-și 
maltrateze muza în toate felurile cu putinţă. Când a murit, 
Siddal era din nou însărcinată și de mai mulţi ani trăia cufundată 
într-o stare de profundă melancolie, astfel încât toţi cunoscuţii 
ajunseseră să se teamă de un deznodământ care în cele din 
urmă s-a și produs. 

— Da, e o poveste tristă, a spus Gaudi. Să continuăm cu anul 
1862. 

— In orice caz, Rossetti s-a simţit pe drept cuvânt răspunzător 
de cele întâmplate. Cruzimea lui sau poate nepăsarea, sau 
egoismul lui natural de artist îi grăbiseră moartea femeii care îi 
fusese muză și tovarășă de viaţă mai bine de un deceniu. lar 
pentru a-și ispăși păcatul, a făcut un gest despre care poate că 
aţi citit: lângă cadavru, înăuntrul sicriului, Rossetti a îngropat 
singura copie a propriilor poeme. 

Gaudi a încuviinţat din cap. 


— Cred că știu la ce vă referiţi. 

— Mă îndoiesc. 

— Recuperarea caietului. 

— Ba mai mult decât atât! 

Gaudi a dat din nou din cap, foarte serios. 

— Continuați. 

— Ne aflăm acum în 1869. Același an al întâlnirii familiei 
noastre cu Swinburne, câteva luni mai târziu. Rossetti a trecut 
peste durerea pierderii lui Siddal sau poate artistul din el s-a 
impus asupra omului obișnuit. In orice caz, se căiește de gestul 
său romantic și hotărăște că poemele sale nu merită să 
putrezească alături de trupul soţiei într-un mormânt din cimitirul 
Highgate. Prin urmare, solicită o autorizaţie judecătorească 
pentru a exhuma sicriul și a recupera caietul. 

— Ziarele din Barcelona au relatat despre acest subiect, a 
precizat Gaudi. 

— lar cele din Londra s-au vândut atunci ca pâinea caldă. 
Exhumarea s-a făcut pe vreme de noapte și aproape pe ascuns, 
pentru a evita prezenţa ziariștilor și a curioșilor la cimitir. Mai 
mulţi prieteni ai lui Rossetti s-au ocupat de aceasta. Au deschis 
sicriul, au aruncat o privire înăuntru, au recuperat caietul și au 
îngropat din nou sarcofagul în mormântul lui. Caietul a ajuns din 
nou în mâinile lui Rossetti și tot la el se află și acum. In această 
privinţă, niciun mister, cu excepţia celui pur psihologic. Ce fel de 
om putea fi acela care să vrea să deţină un obiect îngropat, 
vreme de șapte ani, lângă trupul răposatei sale soții? 

„Un adevărat artist”, spuneau ochii lui Gaudi. 

— Misterul nu se află în caiet, i-au rostit buzele. Misterul se 
află în cadavrul lui Lizzie Siddal. 

— Ştiţi ce zvonuri au început să umble după exhumare? 

— Cineva i-a furat trupul? 

Am tăgăduit din cap. 

_ — Mă tem că nu e vorba de ceva chiar atât de spectaculos. 
Insă e mai frumos. Ceea ce s-a spus la vremea aceea, ceea ce 
au susținut și ziarele și s-a zvonit prin toate colţurile orașului 
vreme de zile întregi a fost că, atunci când prietenii lui Rossetti 
au deschis sicriul, au descoperit că trupul lui Lizzie Siddal se afla 
într-o perfectă stare de conservare. De parcă ar fi murit chiar în 
seara aceea. Sau de parcă laudanumul ar fi cufundat-o într-un 
somn profund, din care s-ar fi putut trezi în orice moment. lar 


părul ei, frumosul ei păr roșu, continuase să crească în timpul 
celor șapte ani până înţesase întreg sicriul. Prin urmare, când au 
dat la o parte capacul, ceea ce au descoperit prietenii lui 
Rossetti nu a fost un cadavru mâncat de viermi și dezintegrat de 
moartea însăși, ci o femeie frumoasă, adormită, înfășurată într-o 
mantie de păr roșu. Cum vi se pare asta? 

— Mi se pare că Margarita nu este singura romantică din 
familia Camarasa. 

Am surâs. 

— Am să trec la subiect, am continuat. Acum ne aflăm la 
sfârșitul anului 1870. Ziarele au uitat despre Lizzie Siddal și 
despre Dante Gabriel Rossetti și nici măcar în cercurile artistice 
pe care le frecventează tatăl meu din motive de afaceri nu se 
mai pomenește despre exhumare și de trupul neatins de 
moarte. 

— Din motive de afaceri? 

— De îndată ce a ajuns la Londra, tata a pus pe picioare o 
casă de licitaţii. Până anul trecut, aceasta a fost principala lui 
afacere: vânzarea și cumpărarea de obiecte de artă și 
antichităţi. S-a specializat în piesele de origine sud-americană și 
continentală, două ramuri pe care casele de licitaţii engleze le 
treceau cu vederea pe vremea aceea, așa că, în câteva luni, și-a 
făcut un nume și a adunat o listă întreagă de clienţi fideli. In 
Londra e multă lume cu gusturi costisitoare și buzunare fără 
fund. 

— Oricum, o afacere riscantă. 

— După cum vedeţi însă, tatălui meu nu i-a mers chiar rău. 

— Nu mă refer la aspectul economic, a spus Gaudi. Din câte 
am înţeles, tranzacţiile care se desfășoară prin intermediul 
acestor case nu sunt mereu cu totul... transparente. 

— Contrabandă, vreţi să spuneţi. 

— Nu îl acuz pe tatăl dumneavoastră de nimic. 

— Dacă aţi face-o, cu siguranță că s-ar putea să aveţi 
dreptate. Acesta e unul dintre motivele pentru care niciodată nu 
am vrut să știu prea multe despre afacerile tatălui meu. Dacă s- 
ar fi dovedit că fie și a suta parte dintre obiectele care circulau 
zilnic prin magaziile casei de licitaţii ar fi avut originea 
îndoielnică de care adesea ar fi putut fi suspectate, ar fi fost de 
ajuns ca tata să putrezească în închisoare pentru tot restul vieţii 
în compania câtorva dintre cei mai buni clienţi ai săi. 


Auzind acestea, Gaudi a întrerupt călătoria unui pișcot spre 
gură. 

— Eduardo Andreu era unul dintre acești clienţi, a opinat. Sau, 
mai bine spus, era unul dintre vânzătorii de artă care îi 
aprovizionau pe tatăl dumneavoastră cu obiectele ce urmau a fi 
scoase la licitaţie. 

— Nici una, nici alta. Tata și Andreu se cunoscuseră la 
Barcelona înainte de anul 1868, dar niciodată nu făcuseră 
afaceri împreună. Pe vremea aceea, tata se dedica aspectelor 
financiare și nu manifesta nici cel mai mic interes față de 
obiectele de artă pe care Andreu încerca să le vândă burghezilor 
din oraș. Prima afacere pe care au făcut-o împreună a fost și cea 
din urmă, iar protagonista acesteia a fost, într-un fel, Lizzie 
Siddal. 

„Lizzie Siddal”, au murmurat stins buzele lui Gaudi. 

— Înseamnă că, într-o zi, Eduardo Andreu a apărut prin 
Londra și s-a oferit tatălui dumneavoastră un obiect legat de 
această femeie. Un tablou oare? 

— O fotografie. 

— O fotografie a lui Lizzie Siddal, a spus Gaudi, și pe loc ochii i 
s-au aprins cu o scânteiere de revelaţie. O fotografie a 
cadavrului neputrezit al lui Lizzie Siddal. 

— Exact! 

— Prietenii lui Rossetti au luat un aparat de fotografiat la 
cimitir și-au imortalizat miracolul petrecut în acel sicriu. lar 
acum un vânzător barcelonez avea în puterea lui această 
fotografie și voia să o pună în vânzare prin casa de licitaţii a lui 
Sempronio Camarasa. 

Am încuviinţat cu un zâmbet. 

— Ceea ce tocmai aţi spus a fost primul lucru care ne-a ridicat 
semne de întrebare asupra autenticităţii acestei fotografii. Dacă 
imaginea nu era una falsificată, cum de ajunsese în mâinile unui 
personaj ca Andreu? 

— O întrebare cât se poate de rezonabilă. 

— În orice caz, nu vă lăsaţi păcălit de impresia pe care v-a 
făcut-o azi la petrecere. Eduardo Andreu era pe vremea aceea 
un vânzător de artă foarte apreciat în Barcelona, iar 
documentele de acreditare pe care tata le-a cercetat atunci 
erau ireproșabile. Nimeni nu-l acuzase vreodată de înșelăciune 
sau minciună, nu avea datorii, iar printre clienţii săi se numărau 


cei mai mari bogătași ai orașului. Nu lucrase însă niciodată pe 
piaţa engleză. lar acest lucru, bineînţeles, făcea ca povestea lui 
să pară suspectă. 

— Și anume că... 

— Pe scurt, că unul din prietenii lui Rossetti prezenţi în 
noaptea aceea în cimitirul Highgate, un biet poet de duzină de 
al cărui nume nici măcar nu-mi mai amintesc, făcuse o serie de 
fotografii care acoperea tot procesul de exhumare al cadavrului 
lui Siddal. Una din aceste fotografii, aflată în posesia lui Andreu, 
ajunsese pe mâinile fratelui poetului de duzină, care o vânduse, 
la rândul lui, unui politician spaniol exilat la Londra după lovitura 
lui Prim. Acest politician, al cărui nume nu a fost făcut cunoscut 
niciodată, ar fi fost, la rândul lui, un admirator înflăcărat al lui 
Rossetti și un colecţionar îndeajuns de excentric încât să 
plătească o importantă sumă de bani pentru fotografia răposatei 
soţii a acestuia. O sumă atât de importantă, în realitate, încât 
după câteva luni s-a văzut obligat să revină asupra deciziei sale. 
Londra este un oraș scump, se știe, și cu atât mai mult pentru 
un politician spaniol în exil, cu buzunarul plin de niște pesete 
amărâte. Acesta îl contactase pe Andreu, unul dintre principalii 
săi negustori de artă din Spania, pentru ca acesta să se ocupe 
de vânzarea imaginii, iar Andreu își dăduse seama că, pentru a 
scoate pe piaţă un obiect atât de neobișnuit, cel mai potrivit loc 
era casa de licitaţii a tatei. 

— Și atunci tatăl dumneavoastră a descoperit că fotografia 
era falsă. 

— De fapt, eu am fost cel care a descoperit acest lucru. 

— Așa de grosolan era falsul? 

Am răsuflat adânc și m-am străduit să trec cu vederea noua 
insultă neintenţionată a lui Gaudi. 

— Dacă ceea ce vreţi să spuneţi e că un bun cunoscător al 
tehnicilor fotografice poate să detecteze cu ochiul liber că în 
imagine era ceva care nu se potrivea, atunci răspunsul e 
afirmativ, am spus. Problema, în orice caz, nu consta în obiectul 
fotografiei, ci în compoziţia lui. Femeia care se afla înăuntrul 
sicriului putea să treacă lesne drept Lizzie Siddal; drept cadavrul 
nealterat al lui Lizzie Siddal, întinsă într-o poziţie rigidă în sicriu 
și îngropată pe jumătate sub o claie de păr a cărui culoare, în 
acord cu tonurile de gri ale imaginii, putea să fi fost roșcat. Dar 
modul în care era luminată scena nu se potrivea cu cel care ar fi 


corespuns împrejurărilor când, conform tuturor relatărilor, ar fi 
fost făcută fotografia. Prietenii lui Rossetti dezgropaseră sicriul, 
îl deschiseseră lângă mormânt, după care l-au îngropat din nou 
de îndată, în prezenţa obligatorie a unui delegat judecătoresc. 
Acea imagine însă fusese realizată, fără îndoială, în condiţiile 
controlate ale unui studio fotografic. 

— Poate că fotografia nu fusese făcută în aer liber, a opinat 
Gaudi. Poate că au făcut-o înăuntrul unei cripte. 

— Lizzie Siddal nu a fost îngropată într-o criptă. Mormântul ei 
a fost săpat direct în pământ. Și, oricum, nici această posibilă 
criptă nu ar fi rezolvat problema pe care o presupunea 
imaginea. 

— Care fără îndoială că era... a început să spună Gaudi. 

In acel moment s-a întâmplat ceva ciudat. 

Un bărbat scund, durduliu, bine îmbrăcat, de vreo cincizeci de 
ani, s-a apropiat de masa noastră și, fără să spună un cuvânt, a 
lăsat lângă ceașca lui Gaudi un teanc de bancnote îndoite. 

Prietenul meu s-a uitat mai întâi la bancnote, apoi s-a uitat la 
bărbat și apoi la mine. Și, fără să spună nici el vreun cuvânt, și-a 
băgat mâna în interiorul redingotei și a scos de acolo un mic 
obiect, greu de deslușit în iuţeala cu care i l-a întins bărbatului, 
acesta din urmă apucându-l cu o aviditate de animal. 

O sticluță de cristal care abia dacă avea doi centimetri 
lungime, poate mai puţin, plină cu un lichid verzui. 

Bărbatul și-a strâns pumnul în jurul sticluţei și a dispărut de 
sub porticul nostru tot pe furiș, așa cum ajunsese până la noi. 
Atunci Gaudi și-a pus la păstrare teancul de bancnote în 
interiorul redingotei, și-a dres puţin glasul și a spus: 

— Cineva ar trebui să schimbe odată și odată felinarele din 
piaţa asta. E așa de puţină lumină, că nici măcar nu-ţi dai seama 
cu cine stai de vorbă. lar după aceea a adăugat: Eraţi pe punctul 
de a-mi relata ce problemă avea presupusa imagine a 
cadavrului lui Lizzie Siddal. 

Am hotărât, prin urmare, că nu se petrecuse absolut nimic. 

Niciun domn cu aparenţă respectabilă nu-i dăduse prietenului 
meu o sumă frumoasă în schimbul unei sticluțe cu un lichid 
verzui. Totul nu fusese decât un produs al imaginaţiei mele, 
înfierbântate de întâmplările acelei seri și de amintirea sinistrei 
povești a lui Lizzie Siddal, și tulburată, poate, și de penumbra de 
sub porticurile din Piaţa Regală. 


Am revenit, prin urmare, la Eduardo Andreu și la umbrele care 
îl împresuraseră pe tata. 

— Lumina uniformă care învăluia sicriul, am continuat. Şi 
unghiul în care această lumină cădea pe fața presupusului 
cadavru. Fotograful care dispusese elementele acelei scene 
ridicase cu nu mai puţin de două palme căpătâiul, astfel încât 
aparatul să surprindă interiorul fără să fie nevoie să se încline 
prea mult asupra lui. Dar nu a anticipat, în primul rând, 
schimbările pe care această dispunere avea să le producă, în 
mod necesar, asupra unghiului de refracție al luminii asupra 
figurii centrale. Și nu a acordat atenţie nici faptului că flama de 
magneziu a unei lămpi care ar fi putut ilumina o scenă nocturnă 
în aer liber ar fi împrăștiat asupra sicriului o lumină mai puţin 
uniformă decât cea care se putea constata în imagine. 

— Poate că erau și alte surse care luminau scena. 

— Surse de lumină mult mai puternice decât cele la care s-ar 
fi putut aștepta cineva, în mod raţional, într-un cadru precum 
cel al exhumării, am precizat. Fascicule de lumină precum cele 
care se află într-un studio fotografic mai mult sau mai puţin 
profesional. 

— Înţeleg! 

— În definitiv, compoziţia imaginii era prea bine alcătuită și 
decorul era prea bine iluminat pentru ca fotografia să fie 
autentică. Fotograful încercase să producă un fals atât de 
desăvârșit, încât, în cele din urmă, ajunsese să facă ceva mult 
prea perfect pentru a fi real. Imaginea era excelentă și tocmai 
de aceea sărea în ochi faptul că era falsă. 

Gaudi a încuviințat surăzând ușor. 

— Excelent, prietene Camarasa, a spus spre surprinderea 
mea: aceea era prima dată când îl auzeam rostind ceea ce 
părea a fi o laudă la adresa mea. Imi închipui însă că tatăl 
dumneavoastră a încercat să demonstreze autenticitatea 
fotografiei prin mijloace tradiţionale. Proveniența, povestea 
trecerii de la un posesor la altul... 

— Firește că da. Și totul nu a făcut decât să confirme ipoteza 
mea: au fost de ajuns două zile pentru a primi confirmarea că în 
cimitirul Highgate nu fusese adus în acea noapte niciun aparat 
fotografic, că poetul de duzină prieten cu Rossetti nu pusese în 
viața lui mâna pe un aparat de fotografiat și că nu avea niciun 
frate, că politicianul spaniol nici măcar nu părea să existe și că, 


în definitiv, singurele mâini care se pare că au atins acea 
fotografie înainte ca ea să ajungă în biroul tatălui meu erau cele 
ale lui Eduardo Andreu. 

— Și atunci tatăl dumneavoastră l-a denunţat pe Andreu 
pentru tentativă de fals și uz de fals, distrugându-i astfel 
reputația. 

— Aceasta este pe scurt ceea ce s-a întâmplat, într-adevăr. 
Afacerea tatălui meu se baza pe buna lui reputaţie și cred că în 
această împrejurare a văzut o posibilitate de a rămâne în ochii 
celorlalți ca un om integru și imposibil de mituit. In loc să-i facă 
jocul lui Andreu și să vândă fotografia fără să se facă 
răspunzător de autenticitatea acesteia, cum ar fi făcut poate în 
alte împrejurări, și în loc să-i restituie fotografia vânzătorului, 
refuzând să mai încheie vreo afacere cu el pe viitor, a dat în 
vileag cele petrecute în cel mai cumplit mod posibil. 

— Prin intermediul presei. 

— Tata tocmai îl cunoscuse pe Martin Begg, care pe atunci 
lucra la ziarul londonez numit The Illustrated Police News. Begg 
ajunsese până la casa noastră de licitaţii urmând pista unei alte 
afaceri, iar tata a profitat de această ocazie pentru a obţine 
publicitate gratuită prin intermediul lui atât pentru propria 
afacere, cât și pentru propria persoană. 

— lar cel care a achitat nota de plată a fost, ca să spunem 
așa, Eduardo Andreu. 

— Ziarul lui Begg urmărise deja, cu un an mai înainte, toată 
istoria despre exhumarea cadavrului lui Lizzie Siddal, iar acum 
s-a lansat din plin asupra poveștii despre încercarea de 
înșelăciune cu falsa fotografie a acestuia. Fotografie pe care, de 
altfel, prietena noastră Fiona a reprodus-o cu fidelitate într-una 
din ilustrațiile sale. Dacă nu mă înșel, a fost prima ei pagină de 
titlu. În parte, s-a lansat în această carieră datorită lui Lizzie 
Siddal. 

— O roșcată care s-a folosit de altă roșcată. A 

— A spus un al treilea roșcat, am adăugat eu surâzând. In 
câteva cuvinte: tata a ruinat reputaţia lui Eduardo Andreu și, 
totodată, a profitat de ocazie ca să-și consolideze poziţia ca om 
de afaceri cu o onoare fără pată. Andreu s-a întors la Barcelona, 
unde a aflat că știrea despre încercarea lui de înșelăciune 
ajunsese până aici. În numai câteva luni, afacerea lui a dat 
faliment, iar ultima știre pe care am primit-o despre el a fost că 


și-a vândut ultimele tablouri și că încerca să înceapă o nouă 
carieră ca agent de pariuri pentru luptele organizate din port. 

Gaudi a strâmbat din nas. _ 

— Asta înseamnă să cazi cu stil în fundul prăpastiei. Inţeleg, 
din cele întâmplate în seara aceasta, că Andreu l-a învinuit pe 
tatăl dumneavoastră pentru cele întâmplate. 

— El susţinuse sus și tare că fotografia ajunsese la el pe căi 
perfect curate și legale și că nu avea nimic de-a face cu vreun 
fals. Și nu mă îndoiesc că avea dreptate. Cred mai degrabă că el 
a fost victima unei încercări de fraudă din partea unei terțe 
persoane. 

— Și nu v-a trecut nicio clipă prin minte că această terță 
persoană putea fi chiar tatăl dumneavoastră? m-a întrebat 
prietenul meu pe neașteptate. 

— Poftim? 

— Nu ar fi o strategie întru totul greșită, nu vi se pare? Tatăl 
dumneavoastră comandă această fotografie falsă, o face să 
ajungă în mâinile lui Andreu și-i conduce pașii vânzătorului până 
la propria lui casă de licitaţii. Apoi denunţă public că imaginea e 
un fals și obţine, în felul acesta, toată publicitatea gratuită la 
care aţi făcut referire. 

— Conform acestui scenariu, înţeleg că misteriosul fotograf aș 
fi eu. 

— Ar fi o soluție elegantă pentru acest mister, nu vi se pare? 

— Vorbiţi serios? 

— Bineînţeles că nu. Nu cred că vă ocupați cu falsificarea 
fotografiilor de cadavre celebre și nici nu cred că aţi ruina 
vreodată cu bună știință viaţa cuiva. 

— lar tatăl meu? 

— Pe tatăl dumneavoastră nu-l cunosc așa de bine cum cred 
că vă cunosc pe dumneavoastră. 

Am tăgăduit din cap. 

— Tatăl meu nu ar face așa ceva. 

— Poate că nu ar face asta în mod direct. Poate că e vorba de 
cineva din anturaj, fără știrea lui, voiam să spun. 

Cuvântul „anturaj” a sunat cât se poate de groaznic venind 
din gura prietenului meu. 

— Acum a sosit momentul să vorbim despre Victor Sanmartin 
și despre teoriile lui cu privire la tata, îmi închipui. 


— Dacă preferaţi, putem să lăsăm asta pentru mâine, a 
sugerat Gaudi. Dar nu am putut să nu vă observ reacţiile în 
timpul petrecerii în timp ce vorbeaţi cu gazetarul și aș putea 
spune că aţi fost profund afectat de cuvintele acestuia. 

Am șters cu vârful unui pișcot ultimele resturi de ciocolată 
rămase în ceașcă. 

— Credeam că Fiona v-a acaparat complet atenţia, am spus, 
mestecând voit tacticos. Vă vedeam pe amândoi stând cât se 
poate de comod pe canapea. 

— Sunt deprins să fiu atent la două lucruri deodată, doar știți 
asta. 

— Așa-i, tocmai am fost martorul acestei deprinderi acum 
câteva minute. 

Gaudi a surâs. 

— In cazul în care credeţi că vă ajută să vă eliberaţi mintea 
dacă vorbiţi despre asta, vă stau la dispoziţie, s-a oferit el, 
referindu-se în mod evident la discuţia cu Sanmartin. Dacă nu, 
putem să socotim seara aceasta drept încheiată. Și mâine va fi 
o zi. 

Din câte am înţeles, mai era o opţiune total diferită: prietenul 
meu era dornic să-mi asculte a doua povestire a serii, iar eu 
eram dornic să i-o istorisesc. Așa că am chemat chelnerul, ne- 
am plătit consumaţia și am părăsit Piaţa Regală cu spectrul lui 
Victor Sanmartin plutind printre noi, precum ceea ce poate și 
era de fapt: o ameninţare cu consecinţe imprevizibile pentru 
vieţile tuturor celor care ne mișcăm în jurul Stirilor ilustrate. 

Când am ajuns în Piaţeta Moncada, lângă absida cufundată 
acum cu totul în întuneric a bazilicii Santa Maria del Mar, Gaudi 
mi-a oferit propriul rezumat al situaţiei pe care tocmai i-o 
înfăţișasem: 

— Vin vremuri grele pentru familia Camarasa. 

Şi avea dreptate. 


15 

În dimineața următoare, niște bătăi înăbușite în ușa 
dormitorului m-au trezit înainte de ora șase. Un vis încărcat de 
bătrâni știrbi și zdrenţăroși, de tineri cu fețe efeminate și 
cadavre frumoase cu părul roșu îmi tulburase odihna încă de 
când pusesem capul pe pernă, târziu în zori. Prin urmare, 
deșteptarea nu a însemnat decât o ușurare de moment, care a 
durat doar până când mi-am amintit de realitatea care mă 
aștepta treaz fiind. M-am răsucit în așternut, am mijit cu greu 
ochii și am văzut în pragul ușii, tăind fasciculul de lumină al 
lămpii din hol, un contur pe care am întârziat vreo câteva 
secunde până să-l identific: 

— Bună dimineaţa, somnorosule. 

Margarita a închis ușa în urma ei și a înaintat pe dibuite spre 
patul meu, făcând să trosnească podeaua de lemn cu picioarele 
ei desculțe. Dormitorul era cufundat într-o beznă deplină care se 
risipea, dacă ziua era însorită, începând de la șapte dimineaţa. 
Și liniștea din jur era desăvârșită: o casă adormită în mijlocul 
unui sat adormit, la periferia unui oraș care nu dormea 
niciodată. 

Doar când greutatea corpului ei a afundat ușor salteaua 
patului în partea stângă, am știut că sora mea și-a atins 
obiectivul. 

— Cât e ora? am întrebat-o. 

— E ora să-mi povestești totul cu de-amănuntul, mi-a răspuns 
ea, pipăindu-mi capul ca să-mi afle, de bine, de rău, poziţia feţei 
pe pernă. 

Atunci mi-a dat un sărut pe obrazul drept și m-a pișcat 
glumeaţă de câteva ori de ceea ce avea să se transforme în 
curând în gușă. 

— Și nu puteai să aștepți până la micul dejun? 

— Micul dejun pe care o să-l iei în compania tatei, vrei să 
spui? 

Micul dejun cu tata. Uitasem de asta. 

— Cum ai aflat? 

— Mi-a spus Fiona azi-noapte. 

Nu m-am obosit să mă arăt surprins de faptul că Fiona știa 
despre micul dejun pe care tata și cu mine îl stabiliserăm pentru 
dimineaţa aceea: în definitiv, niciodată nu părea să existe vreo 


limită în privinţa lucrurilor pe care englezoaica le știa despre 
mine. 

— Atunci trebuie să-ţi fi povestit și ce s-a întâmplat la 
petrecere. 

— Nu mi-a povestit nimic. Vrăjitoarea aceea nesuferită mi-a 
spus că o domnişoară de vârsta și de condiția mea nu ar trebui 
să se intereseze de treburile adulţilor. lţi vine să crezi una ca 
asta? 

— Sigur că da. 

Margarita și-a apropiat din nou mâinile de faţa mea și, după o 
scurtă inspecţie, m-a tras de urechi. 

— Mereu ești de partea ei. Ştii doar că n-ai să te căsătorești 
cu ea niciodată, nu-i așa? 

— Şi tu știi deja că o domnişoară de vârsta și de condiţia ta nu 
ar trebui să stea în patul fratelui ei la ora asta din noapte, nu-i 
așa? 

— Nu mai e noapte. Și nu stau în patul tău, ci pe patul tău. 
Hai, povestește! 

Așa am și făcut. l-am relatat Margaritei toate întâmplările 
principale ale serii, din momentul sosirii mele la petrecere în 
compania lui Gaudi până în momentul ieșirii în compania tatei și 
a membrilor familiei Begg. Am încercat să redau partea despre 
întâlnirea mea cu Sanmartin fără să insist prea mult asupra 
naturii acuzațiilor aduse de gazetar la adresa părintelui nostru, 
cu toate că întrebările Margaritei pe această temă erau, ca de 
obicei, îndeajuns de perspicace încât să dezvăluie toate 
punctele principale; cât despre scena al cărei protagonist a fost 
Eduardo Andreu, am încercat să compensez cu intervenţia 
ridicolă a femeii cu capă din blană de vulpe argintie profunda 
gravitate a unei întâmplări care, la zece ore după cele 
întâmplate, continua să mi se pară rușinoasă, inexplicabilă și cu 
consecinţe posibil dezastruoase pentru familia noastră. 

Bineînţeles, strategia mea nu a funcţionat. Când am ajuns la 
momentul când tata îl pălmuia pe bătrânul vânzător ruinat și îl 
ameninţa cu moartea dinaintea tuturor acelor reprezentanţi ai 
înaltei societăţi barceloneze, sora mea a emis un țipăt scurt, 
semănând cu o interjecţie tradusă greșit a unei domnișoare 
aflate la ananghie din romanele franțuzești. 

— Nici Margarita Gauthier nu ar fi spus-o mai bine, am 
asigurat-o eu. 


— Vrei să spui că tata a lovit un bătrân? În public? 

— Mă tem că da, am încuviinţat. Și dacă nu am fi intervenit 
eu și familia Begg, nu știu ce s-ar fi întâmplat. 

Margarita a stat să se gândească la asta pentru câteva clipe. 

— L-a lovit cu mâna înmănușată? 

— Cum? 

— Dacă purta mănuși era ca și cum l-ar fi lovit cu o mănușă. 
Și atunci tata ar trebui să îl înfrunte într-un duel cu pistolul. 

Am zâmbit în întuneric. 

— Cred că lucrurile nu stau chiar așa. 

— Eşti sigur? 

— Da, destul de sigur. Tata nu a provocat pe nimeni la un 
duel cu pistolul. Tata l-a pălmuit doar pe un biet bătrân pentru 
că tocmai îl insultase în faţa tuturor oamenilor pe care voise să-i 
impresioneze cu petrecerea lui. 

— Doar? 

— E drept, nu e puţin lucru! 

Margarita a rămas tăcută pentru un moment. 

— Şi spui că avea o mapă în mână și că nu înceta să o agite 
pe deasupra capului? a întrebat în cele din urmă. 

— O mapă roșie, am încuviinţat. Îmbrăcată în catifea, după 
câte mi s-a părut. 

— Şi ce se afla în ea? Dovezi despre toate lucrurile rele pe 
care tata le-a făcut în viață? 

„la te uită!” m-am gândit. 

— Şi tata a făcut multe lucruri rele la viaţa lui? 

— Așa spune toată lumea, nu? 

Margarita a pus întrebarea cu o naturaleţe pe care nu știam 
dacă să o consider drept infantilă sau cât se poate de matură. 

— Asta spun, deocamdată, Victor Sanmartin și Eduardo 
Andreu, am răspuns. Adică un gazetar în căutarea unei povești 
cu succes la public și un bătrân supărat la culme pe omul care i- 
a distrus, pe bună dreptate, cariera. 

— Pe bună dreptate! a repetat Margarita, care ascultase cu 
atenţie  sumarele mele explicaţii despre povestea falsei 
fotografii a lui Lizzie Siddal. 

Când se întâmplaseră toate acestea, la sfârșitul anului 1970, 
sora mea tocmai împlinise treisprezece ani și avea mintea 
ocupată de chestiuni mult mai urgente și mai luminoase decât 
falsa fotografie a unui cadavru faimos. 


— Şi dacă tu te-ai înșelat? Dacă fotografia este autentică? 

— Fotografia nu era autentică, am asigurat-o. Opinia mea nu 
a fost decât o dovadă în plus pe lângă cele care demonstrau 
acest lucru. 

— Şi dacă Andreu are în acea mapă o altă dovadă? Dovada că 
era autentică? 

Atunci mi-am amintit posibilitatea pe care Gaudi o semnalase 
noaptea trecută; o posibilitate aruncată mai mult în glumă de 
prietenul meu, ca o provocare, dar pe care acesta, sunt sigur, o 
luase în considerare cu toată seriozitatea. 

— Fotografia era falsă, am repetat. Dar prietenul tău Toni 
crede că e posibil ca tata să fi ticluit totul pentru a face 
publicitate casei de licitaţii. Și, pe lângă asta, să-și consolideze 
reputaţia de bărbat cu o moralitate ireproşabilă. Tata ar fi 
comandat realizarea acestei fotografii false și ar fi făcut în așa 
fel încât să ajungă la Andreu pentru ca mai târziu, când acesta 
avea să încerce să o vândă prin casa de licitaţii, să denunțe 
înșelăciunea și să dezlănţuie tot circul prin intermediul 
prietenilor săi, familia Begg. 

— Serios? 

— Eu însumi aș fi putut să fac fotografia. Până la urmă, când i- 
am contestat autenticitatea, am dovedit o perspicacitate care 
nu-mi stă în fire. 

Margarita a meditat câteva clipe la ceea ce tocmai îi 
spusesem. 

— Toni nu poate crede asta, a concluzionat. 

— De fapt nu crede asta. Nu crede în amestecul meu în toată 
afacerea asta, vreau să spun. 

— Însă crede că e posibil ca tata să fi pus totul la cale. 

— Mi-e teamă că da. 

Surorii mele i-a luat câteva clipe până să-mi pună întrebarea 
de care mă temeam: 

— Şi tu ce crezi despre asta? 

Mi-am rezervat și eu câteva clipe înainte să răspund, iar 
atunci când am făcut-o, mi-e teamă că am fost pe cât de sincer 
merita să fiu față de sora mea. 

— Cred că este o posibilitate elegantă și ispititoare, am 
răspuns. Într-un roman ar funcţiona cât se poate de bine. Dar 
aceasta este viaţa reală, iar în viaţa reală lucrurile sunt de 
obicei mult mai simple. Andreu a vrut să vândă o fotografie falsă 


prin intermediul tatei, tata a descoperit înșelăciunea și a făcut 
ceea ce era de datoria lui să facă: să-l denunțe pe escroc. Poate 
că Andreu nu știa că fotografia era falsă și că el nu e decât 
victima înșelăciunii unei terțe persoane. Dar tata, am repetat - 
nu știu dacă pentru a o convinge pe Margarita sau pentru a mă 
convinge pe mine însumi -, a făcut ceea ce a trebuit să facă. 

Sora mea și-a agitat ferm capul pe pernă. 

— Eu cred însă că Toni are dreptate. Tata s-a folosit de 
Andreu ca să-și facă un nume de comerciant de încredere și de 
aceea Andreu vrea acum să se răzbune pe el. A găsit o dovadă 
cum că tata a comandat acea fotografie pe care o ţine în mapa 
lui. 

Margarita și-a băgat mâna dreaptă pe sub cearșafuri, mi-a 
luat mâna stângă și a strâns-o cu putere. 

— Toni e un tânăr uimitor de inteligent, nu-i așa? 

În mod inevitabil, mi-am amintit atunci de domnul care s-a 
apropiat de noi în timp ce, sub porticurile din Piaţa Regală, 
vorbeam despre toate cele întâmplate și de teancul de bancnote 
lăsat pe masă și de sticluța minusculă dată de Gaudi în schimb. 
Alt subiect care stăruise în mintea mea, de cu seară și până ca 
Margarita să dea buzna în cameră, fără să-și fi aflat încă 
deznodământul. 

— Să spunem doar că Toni este un tânăr uimitor, am răspuns 
eu. 

— Ce bine ar fi să poată veni mâine cu noi la Teatrul Liceo! N- 
am putea să-i facem rost de un bilet? 

Vizita familiei din seara următoare, la Liceo. Ultima 
reprezentaţie cu Faust de Gounod. Un cadou pe care familia 
Begg insistase să i-l facă familiei Camarasa pentru a mai îndulci 
gustul amar lăsat de evenimentele nefericite de săptămâna 
trecută și care acum, dintr-odată, părea a fi - sau mi se părea 
mie, cel puţin - o obligaţie ridicolă și nelalocul ei. 

— Nu cred că Martin Begg este dispus să plătească din 
buzunarul lui niciun cent mai mult pe un bilet. Asta, bineînţeles, 
cu condiţia ca tata să nu anuleze această înțelegere după cele 
petrecute noaptea trecută. 

— Am putea să i-l plătim noi... 

Margarita a lăsat fraza în aer pentru câteva secunde, după 
care a adăugat: 


— Deși, dacă stau să mă gândesc, poate ar fi mai bine să nu 
vină. 

— Dacă stai să te gândești? 

— O să fie și Fiona. 

— Înţeleg. 

— Le-ai făcut cunoștință ieri, la petrecere? 

Margarita a pus întrebarea cu o tristeţe anticipativă care m-a 
înduioșat. 

— Nu am avut de ales. 

— Şi? 

— Şi? 

— S-au... plăcut? 

— Nu am avut ocazia să vorbesc cu Fiona după petrecere, i- 
am răspuns. lar azi-noapte, Gaudi era prea absorbit de tot ceea 
ce se petrecuse ca să-și expună părerea pe îndelete. 

— Dar? 

l-am mângâiat mâna Margaritei cu mâna mea liberă. 

— Dar Gaudi este un bărbat cu înclinații artistice. lar Fiona... 

— lar Fiona este o vrăjitoare, a completat Margarita. O 
vrăjitoare și o obraznică. Şi dacă tu ai fi cu adevărat prietenul lui 
Toni, nu ai lăsa-o să se apropie de el la mai puţin de o sută de 
metri. 

Așa cum se întâmpla mereu în asemenea împrejurări, 
cavalerul din mine se simţea obligat să sară în apărarea tinerei 
englezoaice. 

— Cred că ești foarte nedreaptă cu Fiona. 

— Această femeie distruge viaţa tuturor bărbaţilor care se 
apropie de ea. lar tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine. 

În acest moment s-a lăsat între noi doi o tăcere stânjenitoare. 
Nu m-am prefăcut că nu știu despre ce vorbește sora mea, dar 
nici nu m-am arătat dispus să-mi amintesc. Nu în dimineaţa 
aceea, în orice caz. Și nu în prezenţa surorii mele mai mici. 

— Poate că ar trebui... 

Sora mea m-a întrerupt din nou. 

— Atunci asta se află în mapa roşie, a spus, schimbând 
subiectul după cum îi era obiceiul. Dovezile cum că tata a ruinat 
fără să clipească viața acelui om pentru a-şi face puțină 
publicitate. Tata poate fi un om foarte perfid, nu crezi? 

„la te uită!” m-am gândit din nou. 


Bărbaţi  perfizi, femei obraznice și bătrâni sărmani și 
răzbunători cu dreptatea de partea lor. 

— Ce cred eu, draga mea, e că trebuie să-ţi sistăm de îndată 
aprovizionarea cu romane franţuzești ieftine și cu foiletoane 
englezești, am spus sobru. De când a încetat tata să mai fie un 
bărbat curajos și a ajuns un ticălos scos parcă din ziarele de doi 
bani? 

Margarita mi-a dat drumul la mână și s-a răsucit în pat până a 
ajuns din nou cu faţa în sus. Prima licărire de lumină care 
începuse să se strecoare printre șipcile obloanelor mi-a îngăduit 
să-i văd profilul încordat, cu ochii larg deschiși și dinţii strânși. 
Inţelegea și ea, în felul ei, că acele zile erau importante pentru 
familia Camarasa. 

— Poate că m-am înșelat eu în tot acest timp, a sugerat. 
Poate că tu ai dreptate. 

— Eu nu am spus niciodată că tata ar fi un om viclean. 

— Inţelegi ce vreau să spun. 

— Tata e un om de afaceri. Un om de afaceri cu idei care mie 
mi se par cum nu se poate mai discutabile. Dar asta nu 
înseamnă că îi pun sub semnul întrebării calitatea morală. 

S-a lăsat între noi o tăcere scurtă, care mi-a îngăduit să 
remarc, pentru prima dată, respiraţia agitată a Margaritei. 
Mirosea toată a lavandă proaspătă și a săpun de Marsilia și, abia 
perceptibil, a sudoare după o noapte întreagă de nesomn, 
perpelindu-se în așternut. 

Când a început din nou să vorbească, tonul vocii ei era tot 
neliniștit: 

— Tot ce ni se întâmplă de când ne-am întors la Barcelona nu 
te face și pe tine să-ţi pui niște întrebări? 

— Întrebări despre tata? 

— Şi dacă gazetarul acesta, Sanmartin, are dreptate? Și dacă 
afacerile tatei sunt, de fapt, un fel de perdea de fum? Și dacă și 
noi suntem tot o perdea de fum? 

— Noi? 

— Familia lui. Angajaţii lui. Toţi cei care ne ducem viaţa în 
preajma lui. Și dacă nu suntem altceva decât faţada după care 
tata ascunde ceva ce noi nici măcar nu bănuim? 

Bineînţeles, aceea nu era o posibilitate absurdă: eu însumi 
încercasem să mi-o alung din minte de mai multă vreme decât 
aș fi vrut să-mi amintesc. Cu toate acestea, nu-mi plăcea că și 


Margarita începuse să-și pună această problemă, la numai 
șaptesprezece ani. 

— Asta e ceva la care nu ar trebui să te gândești. 

— Tu l-ai urât dintotdeauna pe tata, a spus ea atunci pe 
neașteptate, cu o duritate nebănuită pe care mi-a fost cu 
neputinţă să o opresc. Şi până acum nu am înţeles niciodată de 
ce. Întotdeauna m-am pus de partea lui. Credeam că erai 
invidios pe el. 

— Nu e adevărat! am replicat în cele din urmă. Eu niciodată 
nu l-am urât pe tata. 

— Întotdeauna l-ai văzut ca pe un bărbat grosolan și 
materialist. Un bărbat fără aspirații înalte și cu idei învechite. Și 
aveai dreptate. 

— Faptul că nu împărtășești ideile cuiva nu înseamnă să 
urăști acea persoană. lar eu nu îl urăsc pe tata. lar tu nu ar 
trebui să vorbești ca și cum ai începe să simţi asta. 

— Nu îl urăști pe tata, dar ai vrea să nu fii fiul lui. 

Şi asta era ceva nou. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Te-am auzit vorbind cu Fiona. Nu aici. La Londra. De mai 
multe ori, a spus Margarita cu o nouă asprime în glas. Fiona îl 
urăște pe tata, l-a disprețuit dintotdeauna. Dacă nu i-ar fi 
devotată tatălui ei, acum l-ar ajuta pe Sanmartin să-și scrie 
toate acele articole infame. 

— Eu nu-l urăsc pe tata, am repetat fără să mint. Nici nu îl 
urăsc, nici nu îl dispreţuiesc. Și nici Fiona nu-l urăște. 

— Fiona a încercat de mii de ori să te atragă de partea ei. Și, 
în fond, a și reușit, a spus sora mea, după care a făcut o scurtă 
pauză. Oricât ai râde de mine, eu nu sunt singura idealistă din 
familie. Tu și cu mine ne asemănăm mult, Gabi. Și mă bucur de 
asta. 

De data aceasta eu am fost cel care a căutat mâna 
Margaritei. 

— Am avut o săptămână complicată, i-am spus, ducându-i 
mâna la buze și sărutându-i-o delicat. Suntem neliniștiţi și 
speriaţi cu toţii. Dar totul o să iasă bine. Apele o să revină 
curând în matca lor. 

Margarita a răspuns sărutului apropiindu-se încă puţin de 
mine și rezemându-și capul pe umărul meu. 


Amestecul de mirosuri al fiinţei ei m-a învăluit din nou, ca o 
amintire îndepărtată și fericită. 

— Atunci, Toni nu are dreptate! a spus ea. Tata nu a distrus 
cu bună știință viaţa acelui om. 

— Bineînţeles că nu. 

— lar în acea mapă roșie nu se află nimic care să 
demonstreze că tata ar fi trucat fotografia acelei femei moarte 
în interesul lui. 

— Dacă Eduardo Andreu are cu adevărat ceva împotriva tatei, 
trebuie să fie ceva mult mai prozaic, am asigurat-o eu. Dovezi 
cum că s-a folosit cândva de casa lui de licitaţii ca să introducă 
bunuri de contrabandă în Anglia sau să facă speculă cu obiecte 
furate ori ceva de felul acesta. Nimic de care să nu fi fost deja 
bănuit de cineva, așa cum se întâmplă cu oricare alt om de 
afaceri. În orice caz, nimic de care tata ar trebui să-și facă griji. 

— Crezi? 

Nu, nu credeam acest lucru. 

— Bineînţeles! 

— Dar dacă Andreu are dovezi în legătură cu ceea ce spui, ar 
putea să le ducă la poliţie și să provoace astfel începutul unei 
cercetări judiciare. Și ar putea să-l denunțe pe tata și pentru 
loviturile de azi-noapte. Şi pentru amenințările cu moartea. 

— Tata e un bărbat bogat și are multe relații. lar Andreu nu 
este altceva decât un cerșetor cu un picior în groapă. Chiar dacă 
aceste dovezi ar exista, tata nu are de ce să-și facă griji, am 
repetat eu. 

Margarita și-a ridicat capul de pe umărul meu și l-a aplecat 
asupra feţei mele. Nasul ei și al meu s-au atins ușor preţ deo 
clipă, și, pentru un moment, mi-am amintit de imaginea 
înfruntării dintre Andreu și tata, frunte lângă frunte și nas în nas, 
în mijlocul acelei săli de festivități din palatul renascentist de pe 
strada Fernando al VII-lea. 

Îndepărtatul clinchet familiar al doniţelor cu lapte aduse pe 
spinarea măgăriţei s-a strecurat de îndată în dormitor, anunțând 
indirect sosirea oficială a dimineţii în cartierul Gracia. 

— Atunci lumea e foarte nedreaptă! a spus Margarita. 

Și, fără să mai spună vreun cuvânt, s-a ridicat din pat și a ieșit 
lin dormitor lăsându-mă cu senzaţia stranie că asistasem la un 
moment important din viaţa surorii mele. 


16 

Am rămas întins încă cinci minute, ca să recapitulez discuţia 
pe care tocmai o avusesem cu Margarita și ceea ce întrebările și 
observaţiile ei îmi dezvăluiseră despre propriile sentimente faţă 
de tata sau faţă de ceea ce reprezenta el: banii lui, sistemul lui 
de valori, viziunea lui despre viaţă, orbirea faţă de semeni. Când 
m-am ridicat din pat, m-am dus să deschid obloanele și m-am 
încredinţat că, deasupra cartierului Gracia, cerul era tot atât de 
întunecat, de murdar, de încărcat de nori și de ceaţă precum cel 
care acoperise în ziua dinainte centrul învecinat al orașului. Altă 
zi cu ploaie de noroi și cenușă în aer, am anticipat. O altă zi 
londoneză pentru noua Barcelonă industrială. 

M-am îmbrăcat lângă fereastra deschisă, simțind cu plăcere 
mângâierea aerului proaspăt al dimineţii pe corpul meu gol și 
respirând mirosul pomilor fructiferi care dormitau în grădină. Un 
portocal, un lămâi, un păr cu fructele culese: un tablou 
melancolic, în acord cu toamna de afară. Mi-am făcut nod la 
cravata aleasă la întâmplare dibuind prin sertar, dar, dintr-o 
deferenţă față de tata de care mă dezobișnuisem, am 
compensat acea neglijenţă punându-mi butonii de aur alb, 
dăruiți de mama atunci când am împlinit douăzeci și unu de ani. 
Am închis atunci fereastra și oblonul, mi-am lăsat cămașa de 
noapte printre cearșafurile patului desfăcut și m-am dus să-mi 
fac toaleta în camera de baie, apoi am urcat scări, am străbătut 
coridoare lungi și saloane pustii și, în cele din urmă, am ajuns în 
curtea interioară a casei, aceeași care găzduia în fiecare 
dimineaţă micul dejun și în fiecare seară cina cu Margarita. M- 
am așezat să fumez o ţigară pe scaunul pe care de data aceasta 
nu îl ocupam la ora obișnuită - pe cutia de chibrituri purtată în 
buzunar de sâmbătă noapte scria „Monte Tâber” iar atunci când 
am isprăvit-o, m-am dus să mă plimb prin grădină. 

Locuinţa de serviciu din spatele casei părea la fel de adormită 
precum turnul, dar pe podeaua pridvorului, între cele două 
balansoare, se afla o scrumieră cu un muc de ţigară care mi s-a 
părut stins de curând, precum cel pe care îl aruncasem la 
poalele lămâiului nostru. Unul dintre locatarii locuinţei nu putuse 
la rându-i să doarmă până târziu spre dimineaţă. Am dat 
târcoale pentru câteva minute obloanelor de la camera Fionei, 
dar nici ea nu a dat vreun semn de viaţă dinăuntru, nici eu nu 
am îndrăznit să bat în stinghiile de lemn. M-am îndepărtat de 


locuința de serviciu nu știu dacă dezamăgit sau ușurat, și m-am 
întors spre turn pentru a aștepta ca orologiul principal din salon 
să anunţe în sfârșit ceasurile șapte și jumătate. 

Nu am să vă plictisesc relatându-vă conversaţia încurcată 
care ne-a ocupat timpul tatei și mie preţ de numai douăzeci de 
minute, cât a durat de când am început micul dejun până când 
poliţia judiciară a năvălit în cabinetul lui. Nici eu nu i-am pus 
tatei întrebările potrivite, nici el nu s-a obosit să-mi dea alte 
răspunsuri decât cele pe care mi le-a oferit de câte ori simţul 
datoriei, simpla curiozitate sau, în orice caz, influenţa altor 
persoane mă determinaseră să pun sub semnul îndoielii vreuna 
dintre întreprinderile sale sau din acţiunile publice. Până la 
urmă, nimic din ceea ce am auzit în aceste douăzeci de minute 
nu mi-a folosit ca să-mi smulg din minte bănuielile și neliniștile 
semănate mai întâi de Sanmartin, apoi de Gaudi și, în cele din 
urmă, de Margarita: tatăl meu se comporta de parcă încrederea 
și complicitatea mea faţă de toate deciziile lui ar fi fost, în ciuda 
atitudinii mele rebele din trecut, indiscutabile, și nici eu nu am 
izbutit să-mi adun curajul sau voinţa trebuincioase pentru a 
pune pe masă cele trei întrebări simple care ar fi putut lămuri 
măcar pentru o vreme situaţia dintre noi. 

Întoarcerea la Barcelona a familiei Camarasa ţinea de motive 
și interese pur economice, așa cum mă asigurase de mai multe 
ori la Londra, sau în spatele acesteia se ascundea altceva? 

lar dacă se ascundea altceva, acest lucru avea oare vreo 
legătură cu presupusul plan de restauraţie a Burbonilor, care se 
punea la cale în timp ce Republica era în agonie și cu care 
Sanmartin îl relaţionase deja în mod direct în articolul său din 
dimineaţa precedentă? 

Incendiul de pe strada Canuda și campania care a urmat, 
dezlănţuită împotriva Stirilor ilustrate și a propriei lui persoane, 
anonimele bine informate și apariţia de acum a lui Eduardo 
Andreu după aproape patru ani de tăcere erau întâmplări 
independente unele de altele și lipsite de vreo legătură cu acest 
„altceva” sau răspundeau, din contră, unui gen de conspirație 
perfect orchestrată împotriva lui Sempronio Camarasa? 

Spre marea mea rușine, spre profundul meu regret de mai 
târziu, niciuna dintre aceste trei întrebări esenţiale nu mi-a ieșit 
pe gură în dimineaţa aceea. În timpul micului dejun cu tata care 
abia dacă a durat douăzeci de minute, m-am mărginit să mă las 


târât într-un fel de scrimă verbală - multe împunsături cu floreta 
în aer, multe atacuri și contraatacuri simulate, fără vărsare de 
sânge adevărat - în care lui Sempronio Camarasa îi plăcea să 
transforme toate conversațiile între tată și fiu de când aveam 
uzul raţiunii. În aceste împrejurări, am fost cel mai aproape să-l 
întreb cât adevăr era în afirmaţiile lui Victor Sanmartin atunci 
când i-am transmis propunerea făcută de acesta în timpul 
petrecerii. 

— Un interviu, a repetat tata, fără să se arate surprins. 

— Vrea să-mi exprim public poziţia faţă de presupusele tale 
relaţii politice. 

— Şi ai de gând să faci asta? 

— Ar trebui să o fac? 

— Să-i acorzi un interviu unui om care de o săptămână 
întreagă îţi insultă tatăl și pune în pericol afacerea familiei? 

Am tăgăduit din cap. 

— Să reformulez întrebarea. Există ceva real, nu presupus, 
nici imaginat, faţă de care eu ar trebui să-mi exprim poziţia în 
paginile unui ziar al concurenţei? 

Chipul tatălui meu a rămas tot atât de imperturbabil, de 
indescifrabil, ca de obicei. 

— Cred, fiule, că ești destul de matur încât să știi ce poziţie 
trebuie să adopti, când și în faţa cui. 

În acel moment s-au auzit cele două lovituri în ușă și, înainte 
ca tata să aibă prilejul să întrebe cine era, aceasta s-a și 
deschis, oferindu-ne o imagine care curând avea să devină 
monedă curentă în căminul familiei Camarasa: un inspector și 
un agent de poliţie judiciară care ne observau cu un aer de 
totală siguranţă, suficienţă și chiar de superioritate morală, 
propriu celor care știu că ei reprezintă legea. 

Nu voi zăbovi nici ca să istorisesc ce s-a întâmplat între mine 
însumi, tatăl meu și cei doi polițiști în cele cinci minute socotite 
pe ceas cât timp aceștia au rămas în cabinet. Povestea se 
rezumă, în esenţă, la faptul că Eduardo Andreu, de șaizeci și 
patru de ani, născut și domiciliat în Barcelona, la o anumită ușă 
și într-o anumită clădire de pe strada Princesa, depusese cu o zi 
mai înainte, la unsprezece noaptea, o plângere împotriva lui 
Sempronio Camarasa, de cincizeci și nouă de ani, născut și 
domiciliat și așa mai departe, pentru agresiune, ameninţări și 
calomnie într-un loc public, în faţa a zeci de martori și făcând uz 


în mod inadecvat de ceea ce inspectorul a definit, cu aparentă 
seriozitate, drept „superioritate fizică și avantaj social”. 
Plângerea era fermă și cerea ca pârâtul să meargă pentru a da o 
declaraţie chiar în dimineaţa aceea la secţia centrală a poliţiei 
judiciare, în clădirea Docurilor Regale, pentru a oferi propria 
versiune asupra faptelor și, în ceea ce-l privește, să se supună 
unui interogatoriu pertinent din partea aceluiași inspector care 
ne vorbea în acel moment; acesta, ţinând seamă de „înalta 
poziţie socială” a lui Sempronio Camarasa și de „caracterul său 
fără îndoială respectabil”, avusese deferența cu totul 
excepţională de a se deplasa până la propria locuinţă a acestuia 
pentru a-i comunica în persoană „situaţia incomodă în care ne 
aflăm”, și de asemenea, dacă dorea și tatăl meu, pentru a-l 
însoți până la secţie în propria trăsură oficială. 

Acest inspector mieros se numea Abelardo Labella. Era un 
bărbat scund, rotofei, cu părul negru și pielea măslinie, îmbrăcat 
cu scrupulozitatea celui care nu s-a obișnuit încă să nu mai 
poarte uniformă - mânecile și gulerul cămășii de o albeaţă 
impecabilă, pantaloni la dungă perfect călcaţi, cravata înnodată 
cu o precizie milimetrică - și cu faţa atât de ciupită de vărsat 
încât părţi întregi din frunte, bărbie și din obrazul stâng arătau 
ca o ulceraţie albăstruie, pe care barba nu mai crescuse deloc. 
Acea vizită inoportună nu era prima întâlnire cu el și nu avea să 
fie - nu era nevoie să fii ghicitor în stele ca să-ţi dai seama de 
asta - nici ultima. Labella fusese primul om al legii care călcase 
pragul locuinţei noastre la jumătatea săptămânii trecute, atunci 
când descoperirea unei cârpe de lână îmbibate în creozot 
printre ruinele clădirii de pe strada Canuda deșteptase, în cele 
din urmă, curiozitatea poliţiei judiciare și îi determinase pe 
inspectori să dea atenţie zvonurilor tot mai numeroase despre 
legătura dintre responsabilii Stirilor ilustrate și incendierea 
birourilor Gazetei de seară. După douăzeci și patru de ore, lui 
Labella îi revenise sarcina să-l înștiinţeze pe tata despre 
plângerea pe care Saturnino Tarroja, proprietarul Gazetei de 
seară, o depusese împotriva lui în presupusa sa calitate de autor 
fizic, intelectual sau moral al faimosului incendiu; iar în 
dimineaţa următoare, când i-a venit rândul tatălui meu să-l 
denunțe pe Tarroja pentru defăimare, ameninţări, expediere de 
mesaje anonime și pentru alte diverse lucruri la fel de 
dezagreabile, cel care i-a preluat plângerea a fost tot Labella, 


numit încă de pe atunci inspector răspunzător cu tot ce avea în 
mod direct sau indirect de-a face cu incendiul de pe strada 
Canuda. 

După spusele Margaritei, care asistase la prima întâlnire 
dintre Abelardo Labella și Sempronio Camarasa, camuflată 
îndărătul unei uşi pe care nimeni nu se sinchisise să o închidă 
de tot, întrevederea se încheiase cu tata, scos din fire, dându-i 
de știre inspectorului ce opinii avea despre noul corp al poliţiei 
republicane, despre situația generală a justiţiei spaniole 
moștenite de la generalul Prim, despre favorurile reciproce și 
interesele mutuale ce păreau să le unească pe una și pe 
cealaltă - atât poliţia, cât și justiţia - de vârful puterii economice 
barceloneze apărute în vâltoarea noilor circumstanţe politice, și, 
în cele din urmă, despre însuși Labella, în a cărui purtare, 
după părerea tatălui meu, își dădeau mâna insultele josnice și 
lingușeala insinuantă cu o pricepere demnă de o cauză mai 
bună. 

— Vreţi să-mi spuneţi că sunt arestat, domnule Labella? a 
conchis tata de data aceasta, după ce a ascultat cu admirabilă 
răbdare vorbăria nestăpânită cu care inspectorul își învăluise 
comunicatul oficial al plângerii prezentate de Eduardo Andreu. 

— Bineînţeles că nu, domnule Camarasa. Cum puteţi crede 
așa ceva? 

Tata a schiţat unul din acele zâmbete ale sale care, în 
contextul potrivit, puteau să-i îngheţe sângele în vine și celui 
mai stăpân pe sine dintre oameni. 

— Nu sunt arestat și, cu toate acestea, vreţi să renunţ la 
agenda mea pe ziua de azi și să vă însoțesc la secţie pentru a 
da o declaraţie asupra delirului unui escroc bătrân, care s-a 
strecurat azi-noapte pe o proprietate privată, a dat buzna la o 
petrecere tot privată și a încercat să-mi păteze imaginea și 
reputaţia în faţa a vreo sută de posibili parteneri de afaceri. 

Măruntul inspector Labella s-a ridicat ușor pe călcâie, și-a 
întins bărbia și, după câte mi s-a părut, și-a împins burta înainte, 
după care ne-a asigurat că este vorba de o procedură cât se 
poate de legală. 

— În definitiv, domnul Andreu afirmă că dumneavoastră l-aţi 
agresat fizic... 

— Așa a fost. 

— „și că l-aţi ameninţat cu moartea... 


— Are dreptate. 

— „iar acestea sunt niște acuzaţii foarte grave pe care 
dumneavoastră, domnule Camarasa, aveţi dreptul să le 
contestațţi la sediul poliţiei. 

— V-am spus deja că acuzaţiile sunt adevărate. Aveţi de gând 
deci să mă arestaţi? 

Abelardo Labella a tăgăduit din cap și s-a uitat cu coada 
ochiului la agentul care îl însoțea, un tânăr cam de aceeași 
vârstă cu mine, înalt și bine făcut, a cărui minte părea să nu se 
afle cu totul în acel cabinet. Dacă ceea ce căuta inspectorul era 
puţin ajutor din partea lui, nu l-a găsit. 

— Nu am să vă arestez, domnule Camarasa, a spus acesta, 
îndulcindu-și și mai mult glasul. Însă, într-adevăr, trebuie să 
veniţi la secţie și să daţi o declaraţie oficială pentru mine. lar 
atunci, dacă veţi dori, puteţi să depuneţi propria plângere 
împotriva lui Andreu pentru violare de domiciliu, defăimare și... 
tulburarea petrecerii private. 

Nu m-am putut stăpâni să nu zâmbesc. Din fericire, atât tata, 
cât și inspectorul Labella păreau să fi uitat cu desăvârșire de 
prezența mea în cabinet încă de la începutul acelei întâlniri. 

— Nu aţi venit să mă arestați, a spus tata. Trebuie să fie, 
atunci, o vizită de curtoazie. 

— Ei bine... 

— În acest caz, domnule Labella, lăsaţi-mi cartea de vizită și 
am să vă întorc eu vizita atunci când o să consider oportun să o 
fac. 

Din nou burdihanul inspectorului s-a umflat și dezumflat 
înăuntrul hainei încheiate la nasturi. 

— Ei bine... a repetat el. 

— Da? 

— La drept vorbind, domnule Camarasa, totul ar fi mult mai 
simplu dacă am termina cu povestea asta cât mai curând 
posibil. Dacă veniţi cu mine acum, la ora zece deja veţi putea să 
vă ocupați de treburile dumneavoastră și să socotiți această 
temă drept încheiată. 

În sfârșit, tata și-a luat ochii de la inspectorul Labella pentru a 
mă privi pe mine. 

— Nu sunt arestat, dar sunt dus la secţie. 

— Inspectorul are dreptate, tată, am îndrăznit să spun atunci. 
Cu cât terminăm mai repede cu asta, cu atât mai repede putem 


să ne vedem de treburile noastre. Și vom uita mai repede de 
Eduardo Andreu. 

Ochii tatălui meu străluceau de indignare. 

— Asta e viața mea de-acum. Să fiu obiectul insultelor și al 
plângerilor și să mă viziteze poliția la opt dimineaţa. 

La Londra trăiam cu toţii mult mai liniștiți, mă pregăteam să 
spun. Dar m-am oprit la timp. 

— Acum o să ne lăsaţi să ne terminăm micul dejun, nu-i așa? 
l-a întrebat pe inspector. 

— De bună seamă, de bună seamă. Eu și agentul Catalân o să 
vă așteptăm în trăsură. 

Tata a tăgăduit din cap. 

— Dispun de propriile mijloace de transport, mulţumesc. 
Plecaţi odată! 

Inspectorul Labella părea să șovăie din nou. Fără să se 
clintească din loc, și-a umezit buza de jos cu limba lui rozalie și 
lată și m-a privit cu un aer neputincios, care m-a făcut să-l 
simpatizez dintr-odată. 

— În jumătate de oră pornim spre secţie, l-am încredinţat. 

Bărbatul a mai așteptat în zadar două secunde ca tata să 
confirme sau să dezmintă spusele mele, după care a încuviinţat 
cu seriozitate, s-a conformat ca un militar frustrat ce era și, fără 
să mai adauge niciun cuvânt, a părăsit cabinetul însoţit de 
agentul Catalân îmbrăcat în uniformă. 


17 

În timp ce tata urca spre încăperile sale ca să-și completeze 
ţinuta, am răspuns rundei de întrebări ale Margaritei, care, 
aflată de partea cealaltă a ușii cabinetului, de data aceasta 
închisă cu grijă, abia dacă reușise să descifreze numele lui 
Andreu și vreo două fraze fără legătură. Apoi m-am apropiat și 
eu de salonul de la parter unde mama își lua micul dejun, ca în 
fiecare dimineaţă, în compania Marinei. Când, la cererea mea, 
servitoarea a strâns farfuriile și ceștile de-acum goale și ne-a 
lăsat singuri lângă marea fereastră deschisă spre grădină, i-am 
explicat și mamei care era situaţia: scena din seara trecută de la 
petrecere, despre care nimeni nu-i pomenise încă; plângerea lui 
Andreu la poliție, vizita în consecinţă a inspectorului Labella, 
următoarea deplasare a tatei la secţia de poliţie din clădirea 
Docurilor Regale și revenirea în forță a campaniei împotriva 
tatei și a afacerilor lui. Mama m-a ascultat cu toată atenţia, cât 
se poate de serioasă, palidă și fragilă ca întotdeauna, dar, după 
câte mi s-a părut, și cu o nouă expresie de vioiciune pe faţă, 
apoi mi-a spus o frază care în clipa aceea, trebuie să 
mărturisesc, puţin a lipsit să mă facă să izbucnesc într-un râs 
nepotrivit, dar de care aveam să-mi amintesc în curând nu fără 
o oarecare îngrijorare: 

— Cred că a venit vremea să intru și eu în joc. 

Când m-am întors în vestibulul clădirii principale a turnului, 
tata mă aștepta în compania lui Martin Begg, a Fionei și a 
Margaritei, care îl ţinea de braţ și îl instruia cu privire la tot ceea 
ce nu trebuia să-i spună inspectorului Labella în timpul 
declaraţiei oficiale. Am dedus că membrii familiei Begg erau 
deja la curent cu ceea ce se întâmplase și se gândeau să ne 
însoțească până la Docurile Regale. 

— Eu bineînţeles că nu pot să merg, a spus Margarita cu 
tristeţe când tata s-a desprins din îmbrăţișarea ei și și-a 
îndreptat pașii spre ușă. 

— O secţie de poliţie nu e un loc potrivit pentru o domnişoară, 
a declarat Martin Begg, potrivindu-și pe cap o pălărie mare și 
rotundă, ca aceea a unui chipeș locuitor din Cordoba. 

— De aceea o luaţi pe Fiona. 

Ca de fiecare dată, tânăra englezoaică i-a făcut cu ochiul 
surorii mele înainte să părăsească vestibulul. Eu am sărutat-o pe 
Margarita pe obraz și am asigurat-o că în seara aceea, la cină, 


aveam să o pun la curent cu tot ceea ce avea să se întâmple de- 
a lungul zilei. 

— Şi ai grijă de mama. Tocmai mi-a spus ceva ciudat. 

Margarita și-a descreţit ușor fruntea. 

— Doar pentru asta aveţi nevoie de mine, a bodogănit pe 
înfundate. Ca să am grijă de mama. 

Călătoria cu trăsura familiei a fost lungă și incomodă. Traficul 
aglomerat de pe bulevardul Gracia îl silea pe vizitiul nostru să 
încetinească mereu ritmul, să schimbe direcţia de mers sau 
chiar să se oprească pentru a evita ciocnirea cu vreun tramvai, 
vreun omnibuz, vreo căruţă plină de păsări de curte sau, cel mai 
adesea, cu vreun pieton proaspăt sosit din provincie, încă 
neștiutor  într-ale regulilor de bază ale circulaţiei. Ca 
întotdeauna, pe La Rambla situaţia era și mai rea. Circulaţia 
blocată în dreptul esplanadei din fața Teatrului de Comedie a 
pus la grea încercare răbdarea tatei, care a hotărât în cele din 
urmă să încheie călătoria cu trăsura. Astfel, am coborât toți 
patru și ne-am continuat drumul spre secţie pe jos. 

Declaraţia oficială a tatei a fost scurtă, monotonă și cel mult 
monosilabică. Nu nega acuzaţiile lui Eduardo Andreu, dar le 
justifica aducând ca argument infracțiunea comisă de acesta 
mai înainte: dacă îi dăduse o scatoalcă bătrânului și dacă rostise 
grave ameninţări la adresa lui a fost pentru că acesta îl adusese 
mai înainte la limita răbdării dând buzna peste el în toiul 
petrecerii, insultându-l în prezenţa potenţialilor parteneri, 
acuzându-l în mod public de comiterea nu știu căror infracţiuni 
și, după câte era de presupus, burdușindu-i căsuţa poștală cu 
scrisori de ameninţare în decursul zilelor anterioare. Dacă toate 
acelea nu  justificau palma încasată de Andreu, atunci 
inspectorul Labella putea să-l aresteze de îndată; dacă însă o 
justificau, inspectorul putea să rupă în bucăţi plângerea lui 
Andreu și să redacteze o alta cu numele lui Sempronio 
Camarasa în locul destinat reclamantului. 

Când am ieșit de la secţie, ceasurile arătau aproape zece 
dimineața și, pe deasupra bisericii Santa Madrona, cerul 
începuse să se însenineze. Contrastul dintre negreaţa zidurilor 
interioare pe care tocmai le părăsisem și noua lumină care 
scălda împrejurimile aleii ce se desfășura de-a lungul Zidului 
Maritim ne invita să ne tragem sufletul pentru o clipă și să ne 
felicităm, fie poate și pentru simplul fapt de a fi vii și liberi. 


Mirosul intens al mării aflate în apropiere, vântul ușor dinspre 
răsărit, docurile fremătând de activitate: aceste mici bucurii ale 
vieţii într-un oraș-port pe care abia dacă aveai când să le 
apreciezi în iureșul vieţii de zi cu zi. Înainte să am prilejul de a le 
propune însoţitorilor mei să ne așezăm la o cafea cu lapte la 
terasa vreuneia dintre cafenelele care înconjurau bătrâna 
mănăstire Santa Monica, tata și domnul Begg și începuseră să 
pășească pe La Rambla în sus, învăluiţi în aceeași liniște grea 
păstrată încă de când ieșisem din biroul inspectorului Labella. 

— Ne vedem mai târziu, atunci. 

Fiona a fost singura care s-a oprit din mers și s-a întors spre 
mine. 

— Te duci la facultate? 

— Ai ceva mai bun să-mi propui? 

Tânăra englezoaică s-a prefăcut că se gândește câteva clipe. 

— Cred că azi am de-a face cu un paricid în San Pedro și cu 
supravieţuitorul unui trăsnet în Santa Catalina. Și cu o altă 
descindere a poliției la o întrunire a anarhiștilor în cartierul 
Raval, dacă îmi va rămâne ceva timp în dimineaţa asta. 

Am încuviinţat. Încă o zi de muncă la redacţia Stirilor ilustrate. 

— L-a lovit un trăsnet și a supravieţuit? 

Fiona a schiţat un zâmbet frumos. 

— Nu ai cum să omori un catalan. Ne vedem în seara asta? 

— În atelierul tău? 

— Asta doar dacă nu te-ai săturat să mă fotografiezi... 

— La zece e bine? 

— O oră deloc decentă. E bine. 

Apoi, cu zâmbetul încă pe buze, Fiona și-a dus mâna dreaptă 
la frunte și a dat pe spate o șuviţă rebelă de păr. 

— Te-ai gândit la ceva? 

— Azi te las pe tine să alegi. 

— Atunci, am să-ţi fac o surpriză. 

Am întrezărit de îndată zece sau douăsprezece ţinute posibile 
cu care Fiona ar fi putut să mă primească în noaptea aceea în 
atelierul ei de artistă, gata să se dedice din nou uneia dintre 
lungile noastre sesiuni fotografice. Refugiat în subsolul clădirii 
familiei, aparatul meu de fotografiat se bucura de pe-acum 
înaintea acestei perspective. 

— Asta și aștept de la tine, am asigurat-o eu. 

— Mergi să te întâlneşti cu prietenul tău? 


Întrebarea venită atât de repede m-a surprins, însă nu prea 
mult. 

— Cu Gaudi? 

— Ai alţi prieteni? 

Nu, adevărul era că nu. În Barcelona nu mai aveam alţi 
prieteni. 

— O să luăm prânzul împreună, ca în fiecare zi, i-am spus. Ai 
chef să vii? 

— Noi, angajaţii Stirilor ilustrate, nu prânzim, doar știi prea 
bine. Dacă avem stomacul gol, atunci abia că nu vomităm la 
locul crimei. Dar e o ofertă tentantă. 

In ciuda scuzei amuzante, felul în care Fiona a pronunţat acel 
ultim adjectiv mi-a dat de înţeles că nu era nici ironică, nici 
politicoasă. Prietena mea roșcată cu origini londoneze avea chef 
să se întâlnească din nou cu prietenul meu roșcat din Reus. 

— Nu am avut prilejul să te întreb cum ţi s-a părut Gaudi - i- 
am spus, amintindu-mi conversaţia avută cu câteva ceasuri în 
urmă cu Margarita. Gaudi ameninţat de Fiona cea obraznică. 
Dar cred că deja mi-ai spus-o chiar tu. 

Fiona a ridicat din sprânceana stângă, însă acum cu expresia 
ei ironică dintotdeauna. 

— Acum și tu citești minţile oamenilor, ca el? 

— Ţi-a citit și ţie mintea? 

Buzele Fionei s-au arcuit cu dulceaţă. 

— Să spunem că a citit mintea cuiva, a răspuns. Apoi, după o 
scurtă pauză, a adăugat: Prietenul tău e un tânăr neobișnuit. 

— Venit din partea ta, e un fel de elogiu. 

Fiona și-a înclinat puţin capul într-o parte, cu un gest care 
putea să fie tot la fel de bine o negaţie sau o afirmaţie și a spus 
doar atât: 

— Când ai să-l vezi, transmite-i salutări din partea mea. Apoi, 
după o scurtă ezitare: Aș vrea să-ţi spun ceva, dar nu pot să-ţi 
spun. 

— Dacă vrei să-mi spui, îmi vei spune. 

— Ce bine ar fi să pot! Dar nu pot. 

Surâsul pe care reușeam să-l ghicesc sub chipul de o 
seriozitate neclintită al Fionei mă invita să-mi continui jocul. 

— E un secret, am presupus. 

— E o datorie profesională. 


— O datorie mai misterioasă decât să relatezi despre cum a 
căzut un trăsnet pe capul unui catalan? 

— Mult mai misterioasă și mai interesantă. Și mai personală, a 
adăugat după o pauză. 

„Mai personală.” 

— Are de-a face cu mine? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Are de-a face cu tine? 

Fiona și-a îndepărtat de pe frunte o buclă roșcată de păr rebel 
și și-a așezat-o după urechea dreaptă. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Înţeleg, am încuviinţat eu. Ţi s-a cerut să ilustrezi o știre 
care ne privește pe tine și pe mine. 

— Nu o știre. O persoană. O persoană care ne privește pe tine 
și pe mine. 

Fiona a început să surâdă în mod fățiș. 

— Deocamdată, mai mult pe tine decât pe mine. 

Am meditat asupra acestui lucru pentru câteva clipe. Și atunci 
am înţeles. 

— Un prieten. 

— Să nu dăm nume! a răspuns Fiona. Dar da, un prieten. 

— ȚŢi s-a cerut să-l investighezi pe Gaudi? 

— Ti-am spus să nu dăm nume... 

Mi-am amintit de sosirea noastră la petrecere în seara 
dinainte, de scurta discuţie de curtoazie dintre Gaudi și tata și 
de întrebarea pe care acesta i-a pus-o chiar înainte să ne 
despărţim: „Deși noi doi ne-am cunoscut mai înainte, nu-i așa?” 

— Tata a pus asta la cale, așa-i? am întrebat. El ţi-a cerut să-l 
investighezi pe Gaudi? 

Fiona a ridicat amândouă mâinile spre cer în semn de 
predare. 

— Eu nu ţi-am spus nimic. Dar tatăl tău i-a cerut în dimineaţa 
aceasta tatălui meu să mă întrebe ce știam eu despre Gaudi. Și 
dacă nu știam nimic interesant, să cercetez puţin. Se pare că 
domnului Camarasa figura prietenului tău i se pare familiară. Şi 
asta îl intrigă. 

— Şi, în loc să mă întrebe pe mine cine e sau cu ce se ocupă 
noul meu prieten, îi spune tatălui tău să te pună pe tine să 
cercetezi. Mai bine nici că se putea! 


— Domnului Camarasa îi place să facă lucrurile în felul lui, știi 
prea bine. Sau poate că tatăl tău nu a vrut să te deranjeze. 

— Poate. 

— În orice caz, unui tânăr cu atâta conștiință de clasă precum 
Antoni nu îi va displăcea să știe că un bărbat de condiţia tatălui 
tău se interesează atât de mult de el. 

— Despre asta vorbeaţi amândoi pe canapea noaptea 
trecută? Despre conștiința de clasă a lui Gaudi? 

Fiona mi-a surâs cu aer misterios. 

— Printre altele. 

— Lucruri care nu mă privesc pe mine. 

— Fără îndoială că Antoni ţi-a făcut azi-noapte un rezumat 
complet al discuţiei noastre, a răspuns Fiona. Asta faceţi voi, 
bărbaţii, atunci când noi, femeile, nu mai suntem în preajmă, 
nu-i așa? Beţi și vorbiţi despre noi. 

— Gaudi este un bărbat foarte rezervat. lar azi-noapte, după 
ce ai plecat tu, nu am băut decât ciocolată și apă minerală. 

Fiona a surâs din nou. 

— Hotărât lucru, sunteţi o pereche încântătoare, a declarat. 

Un câine vagabond s-a apropiat de noi și a început să 
adulmece poalele rochiei Fionei înainte să se lase alungat de 
vârful pantofului meu. Rafala acordurilor unei flașnete a venit 
deodată dinspre colţul bătrânei mănăstiri și doi copii de nici 
șase ani au apărut de nicăieri, gata să se ciocnească de noi în 
fuga spre presupusul spectacol. 

Pe cer, un cârd de porumbei de culoarea funinginii industriale 
a format un cerc uriaș deasupra verticalei descrise de 
bulevardul La Rambla, după care s-au împrăștiat spre cele 
treizeci și două de direcţii ale rozei vânturilor. 

— l-ai spus tatălui tău ce ţi-am povestit sâmbătă noaptea? am 
întrebat atunci, întorcându-mi privirea spre chipul Fionei. Ce am 
văzut în localul acela, în Monte Tâber? 

— Bineînţeles că nu, mi-a răspuns ea fără să șovăie o clipă. 
Drept cine mă iei? 

— Drept o ziaristă? 

— Eu nu sunt ziaristă, sunt ilustratoare, m-a corectat ea. Și nu 
cred că pe tatăl tău îl interesează cum își petrece nopţile un 
student la arhitectură. 

— Atunci? 

Fiona a ridicat din umeri. 


— Poate că tatăl tău îl confundă pe prietenul tău cu cineva, a 
sugerat ea. Asta-i tot. De când cu incendiul de la Gazeta de 
seară, este atât de bănuitor, că vede peste tot numai 
ameninţări. 

„Și are toată dreptatea să creadă asta, m-am gândit eu. Dar 
de ce tocmai Gaudi?” 

— Așa că vrea să știe cine este acest tânăr care, deodată, a 
început să umble în compania fiului său și a cărui figură i se 
pare familiară. 

— Și nu putem să-l învinovăţim pentru asta. Din ceea ce știe 
el, Gaudi ar putea fi un bătăuș tocmit de Victor Sanmartin sau 
de proprietarul Gazetei, sau de cine știe cine. 

Am schiţat un surâs sardonic. 

— Asta ar explica multe lucruri. 

— În fond, ar trebui să te simţi flatat. Tatăl tău crede că 
cineva ar putea încerca să ajungă la el prin intermediul tău. 

— Asta ţi se pare flatant? Să înţeleg că nici măcar nu știu să- 
mi aleg prietenii? 

Fiona și-a întins mâna dreaptă, atingându-mi ușor și grăbit 
obrazul. 

— Vai, dragul meu, a spus, privindu-mă cu duioșie sau poate 
doar cu milă. Oare ai știut vreodată să-i alegi? 

Am preferat să nu răspund la această întrebare. 

— Așadar, tata vrea să știe ce planuri ascunde Gaudi din 
moment ce s-a apropiat de mine și s-a gândit că tu ai fi cea mai 
potrivită să descoperi acest lucru, am făcut eu un rezumat. 

— Ţi se pare o strategie greșită? 

— Mi se pare o strategie jalnică. Drept dovadă, tocmai ce mi- 
ai spus tot. 

Fiona și-a dus un deget la gură. 

— Eu nu ţi-am spus nimic. 

Un negustor ambulant de evantaie s-a oprit în clipa aceea 
lângă noi și ne-a oferit spre evaluare o marfă tot la fel de puţin 
atrăgătoare ca aproape tot ce aveau de vânzare oamenii aceia 
sărmani care umblau dintr-un capăt în altul al bulevardului La 
Rambla purtându-și marfa într-o căruță de lemn. Era un 
moșneag mic de statură, zdrenţăros, măcinat de bătrâneţe și de 
sărăcie, cu nimic diferit de Eduardo Andreu care, în noaptea 
dinainte, stârnise o adevărată furtună cu ale cărei rafale încă ne 
mai luptam. 


Din milă, i-am întins două monede și am ales evantaiul cel 
mai puţin decolorat din colecţie. 

— Pentru Margarita, am lămurit-o eu. Asta dacă nu-l vrei tu. 

Fiona a zâmbit din nou. 

— Frumoasă încercare de a-mi oferi un cadou, a zis 
întinzându-mi mâna ei înmănușată în loc de salut. La ce ţi-au 
folosit acești șase ani la Londra, dacă se poate ști? 

— Nu ai cum să înveţi un catalan să se poarte. 

Am lăsat să-mi scape vârful degetelor Fionei și am rămas 
uitându-mă după ea cum o lua pe La Rambla în sus, prin 
Barcelona în sus, pentru a se întâlni cu tatăl ei și cu al meu și 
pentru a-și împlini neobişnuita ei ocupaţie - aceea de 
desenatoare de nenorociri și detectiv de ocazie - așa cum i-o 
rezervase destinul. Și doar atunci când a dispărut cu totul din 
faţa ochilor mei în veșnica puzderie de oameni fără căpătâi care 
înţesau bulevardul La Rambla, ca o pată roșie și albă înghițită 
de cenușiul uniform din jur, am hotărât să mă trezesc în sfârșit 
din visare și s-o pornesc pe propriul drum spre clădirea Bursei 
cu capul plin de noi întrebări. 


18 

Mi-am petrecut restul dimineţii dând târcoale prin 
împrejurimile Pieței Palatului, fără să mă pot hotărî dacă să intru 
în Scoala de Arhitectură, dar și fără chef să mă întorc pe 
bulevardul Gracia și să-mi irosesc de pe acum ziua. La unu 
după-amiaza, când primii mei colegi au început să iasă buluc pe 
ușa clădirii Bursei în căutarea omnibuzelor sau a restaurantelor 
învecinate unde să-şi umple  stomacurile goale, raza 
vagabondărilor mele se lărgise deja până dincolo de vechea 
Poartă a Mării și atinsese locuri prin care nu mă mai 
aventurasem niciodată până atunci. Așadar, când am deslușit în 
cele din urmă silueta lui Gaudi prin acea colecţie de colegi 
anonimi, tocmai mă întorsesem dintr-o excursie cu peripeții 
care, pornind din preajma bordeielor familiare ale pescarilor din 
Barceloneta, mă purtase spre mai puţin cunoscutele - și deloc 
agreabilele - cheiuri de încărcare ale portului industrial. 

— Arătaţi cam rău, m-a salutat prietenul meu, strângându-mi 
mâna cu o fermitate cam moleșită. Ca să nu spun că păreţi 
proaspăt exhumat dintr-o groapă comună. 

„Cineva încă se mai gândea la fotografia lui Lizzie Siddal”, mi- 
a venit în minte. 

— Și eu mă bucur să vă văd. 

—Vă simţiţi bine? 

— Întrebaţi din cauza noroiului de pe mine? i-am spus, 
arătând spre numeroasele pete care îmi împodobeau costumul 
aproape nou. Acum e momentul să deduceţi în ce zonă a 
orașului se află balta în care am căzut, nu credeţi? 

— Aţi căzut într-o baltă? 

— Oarecum. Am căzut într-o baltă cu ajutorul altora, am putea 
spune. 

Gaudi m-a privit cu un amestec vizibil de compasiune și 
curiozitate. 

— Cât v-au furat? 

— Indeajuns încât să trebuiască să mă invitaţi azi la prânz, i- 
am spus, fără să mint. Portofelul, banii, butonii de aur alb și un 
evantai. Dar am rămas cu pantofii. 

— Sper că nu v-au lovit, s-a îngrijorat Gaudi, cercetându-mă 
din cap până-n picioare. Un evantai, aţi spus? 

— E o poveste lungă. 


În ora următoare, în timp ce mâncam un orez gustos de 
munte și beam un vin prost de Cariñena la masa noastră 
dintotdeauna de la restaurantul Las Siete Puertas, l-am înștiințat 
pe prietenul meu de tot ceea ce se întâmplase în acea 
dimineaţă, de la micul dejun cu tata în cabinetul lui din turnul 
familiei, întrerupt de poliţie, până la mica mea experienţă 
portuară cu două pușlamale ale căror vârste, socotite împreună, 
nu trebuie s-o fi întrecut cu mult pe a mea, dar ale căror 
pumnale nu admiteau dreptul la replică. l-am relatat pe scurt și 
despre ciudata conversaţie cu Margarita, am repetat ca să-i 
aduc și lui la cunoștință fraza aceea simpatică pe care mama o 
rostise când a aflat despre plângerea la poliţie a lui Andreu 
„cred că a venit vremea să intru și eu în joc” și i-am transmis 
salutările pe care Fiona i le adresase când am ieșit din secţia din 
clădirea Docurilor Regale. M-am abținut, în schimb, să-i 
pomenesc despre interesul brusc pe care Sempronio Camarasa 
părea să-l aibă faţă de noul prieten al singurului lui vlăstar de 
parte bărbătească și am șovăit în a-i repeta sintagma „un tânăr 
neobișnuit” folosită de Fiona când i-am cerut, cu o noapte mai 
înainte, să-mi descrie impresia lăsată de Gaudi. 

Dintre toate știrile dezvăluite spre a le supune cugetării lui, 
cea care a părut să-l intereseze cel mai mult pe prietenul meu a 
fost identitatea inspectorului însărcinat cu toate plângerile care 
începuseră să se adune în jurul tatei. 

— Abelardo Labella, ziceţi? 

— Vă spune ceva numele lui? 

— Un domn foarte scund de statură și cu fața ciupită de 
vărsat? 

— Îl cunoașteţi, atunci. 

Gaudi a schiţat un gest vag cu mâna dreaptă. 

— Nu am fost prezentaţi unul altuia în mod oficial. Dar am 
avut ocazia să sufăr de la distanţă de pe urma acţiunilor sale. 

Poate că a fost efectul oboselii, al tensiunii acumulate de-a 
lungul dimineţii, al minusculului sâmbure de îndoială semănat, 
fără să vrea, de Fiona în creierul meu sau al vinului prost, ales 
de Gaudi însuși pentru a ne stropi prânzul, și care se urca la cap 
neașteptat de repede, dar adevărul e că de data aceasta nu m- 
am putut abţine să nu dau glas la ceea ce de multă vreme îmi 
tot umbla prin minte. 

— Nu obosiţi niciodată să fiți atât de enigmatic, domnule G? 


Gaudi și-a oprit de îndată furculița încărcată de boabe de orez 
și mazăre în drumul ei spre gură. 

— Poftim? 

— Micii derbedei care vă caută la domiciliu și vă spun 
„domnu' G”. Cele trei încuietori și urmele de incendiu de la ușa 
mansardei. Domnii bine îmbrăcaţi care se apropie de 
dumneavoastră în miez de noapte și vă lasă teancuri de 
bancnote pe masă. lar acum, relaţiile dumneavoastră cu un 
inspector de poliţie judiciară. 

Prietenul meu și-a lăsat furculita încă plină în farfurie și a 
zâmbit cu o francheţe dezarmantă. 

— Aveţi dreptate. Ceea ce s-a întâmplat azi-noapte în Piaţa 
Regală este de neiertat. 

— Cum aţi spune dumneavoastră, de neiertat e o formulă 
cam exagerată. Să spunem neobișnuit. 

— Atunci, neobișnuit, a acceptat el. În orice caz, nu ar fi 
trebuit să asistați la acel... schimb de bunuri. 

— Schimbul unui teanc consistent de bancnote pe o sticluță 
plină cu un lichid verde, vreţi să spuneţi. 

— Sunt oameni care nu știu să respecte nici locul, nici 
momentul, a remarcat el. Și dacă intri în tot felul de afaceri, ești 
expus în mod deosebit la contactul cu acest gen de persoane. 

Prin urmare, aceea era o afacere. 

— Opium? am întrebat în șoaptă, recurgând la cea mai bună 
variantă care îmi trecuse prin minte pe când eram în pat pentru 
a găsi o explicaţie pentru misterul celor întâmplate în Piaţa 
Regală. 

Prietenul meu s-a arătat sincer scandalizat de acea sugestie. 

— Opium? a repetat, de parcă ar fi scuipat cuvântul. Drept 
cine mă luaţi? 

— Drept cineva care dă niște sticluțe mici pline cu lichid la 
schimb cu mari sume de bani? 

Gaudi a zâmbit din nou, de data aceasta cu un aer ușor 
zeflemitor. 

— După câte văd, nu prea știți cum este viaţa unui dependent 
de opium. Şi mă bucur că e așa. Opiumul este calea cea mai 
facilă, mai ieftină și mai prostească scornită de om pentru a-și 
amorţi trupul și a-și distruge spiritul. Dacă vreţi să vă năuciţi 
mintea cu sirop de opium, cu laudanum aromatizat sau cu orice 
alt produs la modă derivat din mac, nu aveţi decât să vă 


apropiaţi de port cu câteva monede în buzunare și să vizitaţi 
câteva locuri cu reputaţie îndoielnică pe drept meritată. 

„Localuri mai puţin exclusiviste decât Monte Tâber”, puţin a 
lip sit să spun. 

— Așa, deci! 

— lar când vă treziţi, ce-i drept, e posibil să descoperiţi că ați 
pierdut și altceva în afară de un evantai. 

De data aceasta am zâmbit eu. 

„Dacă aţi ști dumneavoastră câte lucruri cunosc eu despre 
opium, m-am gândit. Dacă ați ști dumneavoastră ce fel de 
localuri m-am văzut silit să frecventez într-o anumită perioadă 
de-acum trecută a vieţii mele. Dacă aţi fi cunoscut-o pe Fiona 
Begg pe vremea când vâna dragoni pe străzile cartierului East 
End!” 

— Și eu mă bucur că nu aveţi nimic de-a face cu astfel de 
afaceri. Am o oarecare experienţă în această privinţă și nu mi-ar 
plăcea să aud că vă întovărășiţi cu acel gen de oameni care își 
fac veacul prin astfel de spelunci, cuiburi ale viciului și 
depravării. 

Gaudi a încreţit ușor din sprâncene. 

— Pot să vă-ntreb...? 

— Fiona e o femeie cu un oarecare trecut, m-am mărginit să 
spun, schimbând tema cu un gest al mâinii drepte. Atunci, ceea 
ce oferiţi dumneavoastră este... 

— Ceea ce ofer eu este o experienţă care nu are nimic de-a 
face cu vlăguirea simţurilor și nici cu năucirea minţii pe care 
oamenii de rând se încăpățânează să o caute în alcaloizii extrași 
din anumite plante. 

Gaudi a mai luat încă o sorbitură de vin, apoi s-a uitat în jur. 

— Aveţi cunoștințe de botanică, dragă prietene Camarasa? 

— Mă tem că nu. 

— Atunci nu vă deosebiți cu nimic de oricare dintre domnii din 
jurul nostru. Şi dumneavoastră, la fel ca ei, trăiţi într-o lume cu 
totul artificială. 

Am aşteptat câteva secunde o explicație care nu mi-a fost 
dată. 

— O lume cu totul artificială, am repetat în cele din urmă. 

—O realitate artificială, dacă preferați. O realitate 
domesticită, castrată, înghesuită între marginile micului orizont 
de experienţe pe care orașul le pune la dispoziţie. Orașul, 


prietene Camarasa, e ca o roată care nivelează toţi oamenii 
deopotrivă. Mai întâi le nivelează visurile și aspiraţiile și, în cele 
din urmă, le nivelează felul de a vedea și de a înţelege 
realitatea. 

Mi-am umezit și eu buzele cu vinul care încă îmi umplea 
paharul. 

„O realitate castrată.” 

— Interesant paradox, am spus. Eu aș fi crezut mai degrabă 
că orizontul de experienţe pus la dispoziţie de oraș este infinit 
mai mare decât cel pe care-l poate oferi orice sat. Indiferent de 
câte cunoștințe de botanică ar avea ţăranul cu pricina. 

Gaudi a tăgăduit din cap. 

— Vă amintiţi discuţia pe care am avut-o la această masă în 
ziua când ne-am cunoscut? 

— Desigur. 

— Vă amintiţi că ați râs de convingerea mea că e posibil să 
fotografiezi spiritele imateriale? 

— Da, îmi amintesc că ideea m-a surprins. 

— Dacă aţi avea cunoștințe de botanică, nu aţi fi fost așa de 
surprins. 

In ciuda seriozităţii cu care Gaudi a rostit aceste cuvinte, nu 
am putut să nu zâmbesc. 

— Faptul de a cunoaște proprietăţile plantelor vă ajută, 
atunci, să construiți un aparat în stare să fotografieze morţii? 

— Faptul de a cunoaște proprietăţile plantelor, așa cum 
spuneţi dumneavoastră, mă ajută să-mi păstrez mintea trează. 
Și, mai ales, mă împiedică să uit că pe lumea asta există mult 
mai multe lucruri decât pot cuprinde ochii noștri la prima 
vedere. 

Am devenit din nou serios. 

— Atunci asta se află în sticluțele pe care le oferiţi 
dumneavoastră, am presupus. Poţiuni pentru a vedea realitatea. 

— Aceste sticluțe sunt doar o parte din experienţele pe care 
le ofer eu, a replicat Gaudi, după ce a cântărit câteva clipe 
spusele mele. Clienţii mei sunt persoane rafinate și cu neliniști 
intelectuale, aflaţi, într-adevăr, în căutarea a ceva care să-i 
ajute să vadă realitatea. 

„Oameni cu neliniști intelectuale.” M-am gândit la cariatidele 
care păzeau cele două uși închise de la Monte Tâber, la tinerele 
împodobite cu pene albe de struţ și la membrele dezvelite și 


contorsionate ale femeii care dansa pe scenă. Un alt fel de 
instrumente pentru a vedea realitatea, se pare. 

— Cei doi tineri care v-au abordat la intrarea în locuință nu 
păreau însă prea rafinaţi, m-am mărginit să-i spun. 

Prietenul meu a strâns ușor din sprâncene. 

— Acei doi tineri nu sunt clienţii mei. 

Abia atunci am înţeles. 

— Se află în slujba dumneavoastră. 

— Ei nu au nimic de-a face cu ceea ce vorbim acum, a 
răspuns Gaudi, punând capăt discuţiei. 

Apoi, după o pauză de care am profitat amândoi ca să 
ștergem și ultimele resturi de orez din farfurie, a adăugat: 

— Aveţi ceva de făcut mâine-noapte? 

— Mâine am o obligaţie familială. O vizită la Liceo. 

— Vineri, atunci? 

— Vineri vă stau la dispoziţie cu totul. Vă gândiţi să mă duceţi 
la...? mi-am mușcat limba înainte de a pronunţa numele interzis. 
Vă gândiţi să mă transformați într-unul din clienţii 
dumneavoastră? 

Gaudi s-a uitat ostentativ la pata mare de noroi care îmi 
împodobea pieptarul jachetei. 

— Mi se pare, dragă prietene, că încă nu vă aflaţi în situaţia 
de a aspira să recurgeţi la serviciile mele. 

Și aici s-a terminat acea parte a conversaţiei noastre 
referitoare la misterioasele afaceri ale domnului G. 


Cinci ceasuri mai târziu, după ce am coborât din cabrioleta pe 
care Gaudi mă obligase să o iau din Piaţa Palatului și i-am plătit 
vizitiului drumul cu câteva dintre monedele îndesate în buzunar, 
în ciuda protestelor, de către prietenul meu, Margarita mă 
aștepta lângă poarta de fier a turnului familiei ţinând în mână 
un exemplar din Stirile ilustrate. 

— Femeia asta e nebună, nu-i așa? m-a întrebat în loc de 
salut. 

Nu a fost nevoie să iau ziarul pe care mi-l întindea sora mea 
ca să știu la ce făcea referire. 

La cele două ilustraţii ale Fionei. 

Un domn care lovea un bătrân dinaintea unui grup înceţoșat 
de oficialități locale rămase cu gurile căscate, apoi același domn 


depunând plângere la secţia de poliţie în faţa unui inspector 
scund, rotofei și cu fața plină de pete de cerneală. 

— Le-am văzut deja când am ieșit de la Şcoala de Arhitectură, 
i-am spus sărutând-o pe obraz și închizând poarta în urma mea. 
Nu te mai gândi la asta. 

— Să nu mă mai gândesc? 

— Asta nu e opera Fionei. E opera tatei. 

— Tata i-a permis să publice așa ceva? 

— Crezi că Fiona ar fi publicat așa ceva fără permisiunea 
tatei? 

Margarita m-a privit în tăcere pentru câteva clipe, apoi a 
împăturit ziarul, l-a aruncat pe podea și l-a călcat în picioare de 
câteva ori, slujindu-se de toculeţele papucilor ei de casă. 

— Ce bine ar fi fost să nu ne fi întors niciodată la Barcelona, a 
spus ea. Ce bine ar fi fost ca tata să nu-l fi cunoscut niciodată pe 
Martin Begg. 

Vocea cu care sora mea a pronunţat aceste două fraze se 
asemăna foarte mult cu cea de care se folosise în dimineaţa 
aceea pentru a-și face publică descoperirea cu privire la 
nedreptatea lumii. 

Am prins-o în braţe și, învingându-i ușoara rezistenţă iniţială, 
am tras-o aproape. 

— Am multe lucruri să-ți povestesc, i-am spus, strângând-o 
lângă mine. Și sigur că și tu ai multe lucruri să-mi povestești. 

Margarita a acceptat cu prudenţă să o îmbrăţișez pentru 
câteva momente, apoi s-a desprins din strânsoare și s-a uitat 
lung la mine, cât se poate de serioasă. 

— Îţi mulţumesc, a murmurat ea. Acum sunt și eu murdară de 
noroi. 


În noaptea aceea, în atelierul Fionei, am imortalizat zece plăci 
fotografice cu ea îmbrăcată în zână din pădurile englezești și am 
lăsat-o să mă fotografieze, la rândul ei, într-un costum 
improvizat de squire!! din Highlands, sustras din șifonierul 
tatălui ei: niște pantaloni asortaţi la o haină de tweed cu carouri 
scoțiene, o căciulă de vânător de cerbi cu cozorocul perfect 
ridicat, iar pe umeri o pelerină Inverness cât o mantie de 
mărime mijlocie. A fost o vizită plăcută. Nici eu și nici Fiona nu 
prea am discutat în timpul lentului proces pe care l-a presupus 


11 Scutier medieval, în engleză în original (n.tr.) 


sesiunea de fotografii, și rostul subiectelor neînsemnate despre 
care am vorbit a fost mai degrabă acela de a puncta liniștea 
plăcută care ne prezida aproape mereu întâlnirile. Nici ea nu a 
manifestat vreo intenţie de a-mi spune cum și de ce publicase 
acele două desene în ultima ediţie a Stirilor ilustrate, și nici eu 
să menţionez straniile dezvăluiri făcute de Gaudi în timpul 
prânzului, a căror natură vag ezoterică - sau, în orice caz, 
halucinogenă - ar fi trebuit s-o intereseze fără îndoială pe Fiona, 
gata mereu să experimenteze lucruri noi. Când ne-am luat 
rămas-bun la ușa vechii locuinţe de serviciu, clopotele Turnului 
cu Ceas din cartierul Gracia tocmai bătuseră douăsprezece 
noaptea, iar atmosfera dintre noi era, aș fi putut să jur, mai 
caldă ca niciodată. 

— Mâine va fi o zi mare, a spus Fiona, sărutându-mă pe obraz 
sub buiandrugul ușii sale. lți promit! 

lar eu am crezut-o. 


În drum spre dormitorul meu, o fâșie de lumină strecurată pe 
sub ușa de la cabinetul tatei m-a silit să-mi schimb din nou 
planurile. 

— Toate bune, tată? am întrebat după ce am bătut ușor la ușă 
și am întredeschis-o de numai două palme. 

Stătea așezat în faţa biroului acoperit de dosare și hârtii și 
avea întru totul înfățișarea unui funcţionar de la bancă, 
împovărat de o iminentă închidere de conturi. 

— Toate bune și la locul lor, mi-a răspuns, aproape fără să mă 
privească. 

Eu însă nu l-am crezut. 

— Pot să-ți pun o întrebare? 

Abia acum tata și-a ridicat capul din vraful de foi pe care le 
cerceta cu luare-aminte. 

— Și anume? 

— Prietenul pe care ţi l-am prezentat la petrecere. Antoni 
Gaudi. 

Am făcut o pauză sperând zadarnic ca pe chipul tatei să se 
ivească o reacţie cât de mică la auzul acestui nume. 

— E adevărat ce i-ai spus? L-ai mai întâlnit până acum cu 
vreun prilej? 

În loc să îmi răspundă, tata mi-a arătat unul din cele două 
scaune așezate în faţa biroului. Aceea era, în sine, o noutate 


interesantă, așa că am închis ușa în urma mea, m-am așezat pe 
scaunul indicat și am așteptat, în mod firesc, o revelaţie care 
însă nu s-a produs. 

— Vorbește-mi despre tânărul acesta, mi-a spus în schimb, 
după ce a deschis tabachera de argint și a scos de acolo o 
singură ţigară, un exemplar umplut cu tutun fin de Trichinopoly, 
aprinzând-o cu bricheta voluminoasă ce prezida biroul. 

— Ce vrei să-ţi spun? 

— Tot ce știi despre el. Cine e, cu ce se ocupă, cu cine sau 
pentru cine lucrează. Ce medii frecventează. 

Chipul tatălui meu era acoperit mai departe cu o mască deo 
seriozitate indescifrabilă. 

Interesul lui pentru persoana sau activităţile lui Gaudi, din 
câte am înţeles, nu doar că era unul sincer: era și urgent. 
Situaţia mi s-a părut dintr-odată atât de absurdă, încât puţin a 
lipsit să nu zâmbesc. 

— De când te interesează prieteniile mele? 

— Răspunde-mi la ce te-am întrebat, te rog. 

Am luat tabachera de argint a tatei, am scos ultima ţigară 
rămasă înăuntru și am aprins-o cu un chibrit din cutia de la 
Monte Tâber. 

— Se numește Antoni Gaudi. E cu un an mai mare ca mine. S- 
a născut la Reus, este fiul unui cazangiu și a venit la Barcelona 
acum șase ani. La câteva zile după revoluţia din septembrie și 
după ce am fugit noi din oraș. 

Am pronunţat această ultimă frază fără altă intenţie decât 
aceea de a-l face pe tata să se simtă puţin stânjenit, dar am 
înţeles de îndată că se simţea tentat să deducă ceva mai mult 
din ea. 

— Oricum, e doar o simplă coincidenţă. Gaudi și fratele lui au 
venit să-și continue studiile în oraș. Acum el e în anul doi la 
Școala de Arhitectură, așa ne-am împrietenit. Așadar, nimic 
misterios. 

— Şi în afara studiilor, cu ce se ocupă? 

— Cu lucruri cât se poate de nevinovate, din câte știu, m-am 
simţit obligat să mint. Singura excentricitate pe care și-o 
permite Gaudi este să frecventeze cercurile spiritiste și teatrele 
din cartierul Raval. Poate că l-ai întâlnit în vreunul din aceste 
medii, asta dacă și pe tine te atrag spiritele și coristele... 


Tata nu s-a sinchisit să-mi răspundă la această replică 
ștrengărească. 

— Margarita spune că v-aţi cunoscut în dimineaţa incendiului 
de la birourile Gazetei de seară. Te-a dat la o parte din calea 
unor cai speriaţi în timp ce te uitai cum arde clădirea. 

— Și pe Margarita ai interogat-o cu privire la prietenul meu? 

— Deci așa a fost cum am spus? 

— Așa a fost, am confirmat eu. Și înţeleg că acesta e un punct 
în favoarea lui Gaudi, nu? Sau poate faptul că m-a salvat de la o 
moarte cumplită sub copitele cailor îl face suspect de ceva? 

Tata a dat încet din cap de la stânga la dreapta, în timp ce 
scotea pe nări tot atâţia nori de fum albăstrui. 

— Uneori, Gabriel, mă îngrijorează naivitatea ta. 

Liniștea care a urmat acestei fraze neașteptate - printre 
numeroasele adjective deloc sau prea puţin flatante cu care mă 
împodobise tata de-a lungul ultimilor șase ani nu apăruse încă 
acela de „naiv” - mi-a îngăduit să aud cât se poate de limpede 
ticăitul ceasornicului care prezida salonul principal al turnului, la 
câţiva pereţi distanţă de cabinetul unde ne aflam. 

— Îmi explici ce vrei să spui, te rog? am întrebat în cele din 
urmă. 

Tata s-a ridicat ușor în picioare la biroul lui și m-a privit cu o 
intensitate de zile mari. 

— Tu, Gabriel, ești un Camarasa. Oricât de rău ţi-ar părea, 
ești întâiul și singurul născut de parte bărbătească al lui 
Sempronio Camarasa. lar asta te face să fii o posibilă ţintă 
pentru tot soiul de ticăloși. Oameni care ne vor banii. Oameni 
care vor să aibă influenţă asupra noastră. Oameni care încearcă 
să pătrundă în cercurile noastre intime cu intenţii care ar trebui 
de-acum să-ţi fie cunoscute. 

Fără să-și ia ochii de la mine, tata m-a ţintit cu capătul 
incandescent al țigării. 

— În clipa de faţă, Gabriel, nu mai ești doar moștenitorul unui 
nume de familie care trezește invidii și ranchiună în rândul 
multora: ești și veriga cea mai slabă dintr-un lanţ pe care o 
mână de ticăloși au tot interesul să-l distrugă. 

Mai curând intrigat decât supărat, am păstrat un moment de 
tăcere înainte să-mi spun părerea: 

— lar Gaudi e unul din acești ticăloși. 


— Tânărul acesta apare ca prin minune lângă tine ca să-ţi 
salveze viața, în vreme ce în fața voastră arde clădirea ziarului 
rival Știrilor ilustrate. Întâmplarea face că tânărul acesta este și 
el student la Școala de Arhitectură la care ești înscris și tu. 
Tânărul acesta devine cel mai apropiat prieten al tău în timp ce 
totul începe să se cutremure în jurul nostru. Și când, în cele din 
urmă, ajung să îl cunosc, aspectul acestui tânăr coincide în cele 
mai mici detalii cu anumite descrieri parvenite de-a lungul 
ultimelor săptămâni de la diverse surse pe care acum nu e cazul 
să le menţionez. 

Zâmbetul de suficienţă care începuse să-mi înflorească pe 
buze în timp ce-i ascultam primele trei fraze mi-a îngheţat de 
îndată când a ajuns la a patra. 

— Ce descrieri? 

Tata a tăgăduit din nou din cap. 

— Fii cu ochii în patru! E singurul lucru pe care ţi-l cer. Și nu 
uita cine ești. Tu nu ești un student de la arhitectură nevoit să 
caute prietenia unui ţărănoi care încearcă să-și ascundă originea 
umilă cu cravate mari și fanteziste. Tu ești primul și singurul fiu 
al lui Sempronio Camarasa. Într-o zi, afacerile mele vor fi 
afacerile tale. Și asta te face să fii o ţintă cum nu se poate mai 
ispititoare pentru tot felul de profitori și de falși prieteni cu 
intenţii ascunse. 

Spre rușinea mea, singura reacţie de protest de care am fost 
în stare pentru a apăra nevinovăția lui Gaudi a fost o încercare 
stângace de a-l provoca pe tata, a cărei amintire mă face să 
roșesc și acum. 

— Fiona se afla și ea pe La Rambla când Gaudi m-a dat la o 
parte din calea cailor în dimineaţa incendiului, am răspuns eu. 
Și drumul ei, știi prea bine, pare că se intersectează mereu cu al 
meu. Poate că ar trebui să începi să o investighezi și pe ea. 

Din nările tatei au ieșit alţi norișori de fum albăstrui, care au 
rămas pentru o clipă agăţaţi de mustăţile lui ca o mucozitate 
aţoasă și tristă. 

„Un dragon bătrân, rănit, m-am gândit. Un dragon puternic și 
de temut.” 

— Asta e tot ce ai să-mi spui? 

Discuţia se încheiase. 

— Gaudi nu e un profitor și nici nu e un prieten fals cu intenţii 
ascunse, am mai încercat eu, lipsit de-acum de orice 


convingere. Gaudi e un tânăr nemaipomenit. Și cu tot respectul 
ce ţi se cuvine, i, tată, mi se pare că toată situaţia asta din 
ultimele zile a început să-ţi afecteze capacitatea de a judeca 
drept. 

Tata și-a strivit ţigara de fundul scrumierei de porțelan și m-a 
privit cu o expresie dintr-odată epuizată. 

— Noapte bună, Gabriel! a murmurat el. 

Şi asta a fost tot. 


19 

Când am intrat pe o stradă laterală a Piaţetei Moncada, la 
ceas târziu de seară în ziua următoare, pușlamaua de Ezequiel 
stătea așezat la intrarea clădirii în care locuiau fraţii Gaudi. De 
data aceasta, prezenţa lui nu m-a surprins: în cele din urmă, 
acel mic delincvent cu păr răvâășit și unghii negre se afla, după 
cât se pare, în slujba prietenului meu. 

Şi nici pe el nu l-a surprins prezenţa mea. 

— la te uită cine e aici, domnu’ studinte! m-a salutat el, 
ridicându-se în picioare și ducându-și zeflemitor mâna la pălăria 
imaginară. Apoi, arătând spre poalele lungi ale redingotei mele, 
a adăugat: Ce elegant sunteţi azi, nu? 

— Ce faci, Ezequiel? 

De data aceasta se pare că l-am surprins. 

— Vă amintiţi numele meu? 

— Am memorie bună. Domnul G e sus? 

— Da de unde, a spus băiatul strâmbând din nas. E numa 
bătrânu', ăla da, i-acolo. 

Bătrânul, am dedus eu, era Francesc Gaudi. Fratele mai mare 
al lui Gaudi. Un bătrân de douăzeci și trei de ani. 

— Bătrânul nu te place? 

— Bătrânului nu-i place de nimeni. Dacă urcați, umblaţi cu 
grijă. Vă amintiţi de cumătru-meu? 

— Arturo? 

— leri bătrânu' i-a spart doi dinţi. A aruncat în el c-o carte de 
sus, și l-a nimerit în plin. 

„E un individ care ţintește bine, Francesc ăsta”, m-am gândit 
eu fără să o și spun. 

— Vai, regretele mele! Câtă răutate! 

Ezequiel s-a uitat la mine cu ochii lui mari și apoși, ușor mijiţi. 

— Dumneavoastră și domnu' G...? 

Am așteptat în zadar ca băiatul să-și completeze fraza. 

— Eu și domnul G... ce? 

— Ştiţi dumneavoastră... 

Nu am să încerc să descriu gestul pe care Ezequiel l-a făcut 
mai departe. E de ajuns să spun că am simţit cum îmi ard 
urechile ca felinarele de Paști. 

— Nu știu despre ce îmi vorbești. 

— Atunci sunteţi un client de-al lui. 


— Sunt un prieten al domnului G. Studiem în același loc. Și 
acum, dacă îmi dai voie, trebuie să vorbesc cu fratele lui. 

Ezequiel și-a pus pe faţă un rânjet de jivină care mi-a amintit, 
inevitabil, de cei doi derbedei care mă atacaseră în port în 
dimineaţa trecută. Ultimele umbre din simpatia pe care 
începusem s-o simt pentru el la începutul conversaţiei s-au 
risipit de îndată. 

— Amintiţi-vă de ce v-am spus, a întărit el, dându-se numai 
puţin la o parte din pragul ușii, silindu-mă astfel ca, în drumul 
meu spre interiorul clădirii, să mă ating de hainele lui nespălate. 

— O să-mi păzesc dinţii, l-am asigurat eu. Mulţumesc. 

Am urcat pe dibuite, prin penumbră, numeroasele trepte care 
duceau spre mansardă și, îndată ce am ajuns acolo, am ciocănit 
de trei ori în ușa fraţilor Gaudi. 

Nimic. 

Am mai bătut de două ori. Niciun răspuns. 

Încă trei ciocănituri. 

— Mai încercaţi o dată și trag. 

Instinctiv, m-am îndepărtat de ușă. 

— Domnule Gaudi? am întrebat. Francesc? 

— Am să număr până la trei, s-a auzit vocea cu același calm 
neclintit. 

— Nu sunt un client al fratelui dumneavoastră, i-am răspuns 
eu. Sunt un coleg de la Școala de Arhitectură. Nu am venit să 
cumpăr nimic. 

Vocea a tăcut vreme de zece secunde. Eu m-am retras cu 
câţiva pași mai departe de ușă, încercând să mă situez în afara 
bătăii acelei puști ipotetice pe care Francesc ar fi putut să o 
aţintească asupra mea de partea cealaltă a obstacolului subţire 
din lemn lăcuit care ne despărțea. 

În cele din urmă, sunetul celor trei încuietori deschizându-se 
una după alta m-a convins că felul în care am abordat situaţia a 
fost cel corect. 

— Gabriel Camarasa, a afirmat mai mult decât a întrebat 
tânărul care a apărut în pragul ușii. 

— Sunt încântat să vă cunosc în sfârșit, domnule Gaudi. 

Francesc Gaudi mi-a privit cu o vizibilă reticenţă mâna întinsă, 
dar a strâns-o în cele din urmă. O strângere fermă, încordată, 
fără urmă de șovăială. 

— Fratele meu nu e acasă. 


— Şi știți cumva când se întoarce? 

— Dumneavoastră știți? 

Am ridicat din sprâncene. 

— Nu. Dar dumneavoastră? 

— Nu. 

„Un public dificil”, m-am gândit. Am încercat și altfel: 

— Întâmplarea face să am încă un bilet la reprezentaţia din 
seara asta de la Liceo și voiam să i-l ofer fratelui 
dumneavoastră. A devenit un bun prieten al familiei și ne-am 
bucura să-l vedem în loja noastră. 

Francesc Gaudi m-a privit din cap până-n picioare de parcă ar 
fi încercat să se convingă de corespondenţa dintre veșmintele 
mele și explicaţia pe care tocmai i-o dădusem. Era un tânăr 
înalt, masiv, posesor al unui trup de dimensiuni neobișnuite 
pentru cineva de vârsta lui. Claia de păr roșu, crescut din 
abundență, care îi acoperea capul părea însufleţită de un spirit 
tot la fel de nestăvilit precum caracterul viitorului avocat. 

— Sigur cel pe care îl căutaţi este fratele meu? a întrebat în 
cele din urmă. Antoni Gaudi? 

Am zâmbit cu amabilitate. 

— Dacă aţi ști că nu o să întârzie mai mult de jumătate de 
oră, aș putea să-l aștept aici, am îndrăznit eu, încercând să 
sugerez din ochi că prin „aici” nu voiam să spun „pe palier”. 
Spectacolul începe la nouă. 

— Nu cred că va fi cu putinţă. 

— Ca fratele dumneavoastră să se întoarcă peste jumătate de 
oră sau ca să-l aștept aici? 

Tânărul a tăgăduit din cap. 

— Nu cred că va fi cu putinţă. 

În clipa aceea, spre infinita mea ușurare, s-au auzit niște pași 
pe seară și o voce cunoscută mi-a pronunţat numele de familie 
urmat de un plăcut semn de întrebare: 

— Camarasa? 

M-am întors la timp ca să văd cum jumătatea superioară a 
corpului lui Gaudi se ivea treptat din penumbra scării. 
„Asemenea unui spirit în plin proces de reîncarnare, mi-am spus 
în sinea mea, sau a unui spion părăsindu-și ascunzătoarea în 
care fusese pus pentru a-și îndeplini misiunea.” Apoi m-am 
gândit că imaginaţia mea începuse să se molipsească de la 
atmosfera aceea stranie care o înconjura în ultima vreme. 


— Gaudi, ce mă bucur să vă văd! Chiar acum îi explicam 
fratelui dumneavoastră... m-am oprit când am văzut obiectul pe 
care îl ţinea prietenul meu în mâna dreaptă. Evantaiul meu? 

— Un semn de curtoazie din partea lui Ezequiel, a încuviinţat, 
întinzându-mi-l cu un gest firesc. l-am explicat fratelui meu... 

Ca de multe alte ori, am hotărât să nu pun întrebări. Am pus 
evantaiul în buzunar, apoi am privit spre locul unde puţin mai 
înainte se aflase Francesc Gaudi și tot ce am văzut a fost cadrul 
gol al ușii. Fratele lui Gaudi se risipise și el în aer, ca o nălucă în 
drumul spre lumea de dincolo. 

— În programul tatei a survenit o obligaţie urgentă și nu 
poate să ne însoţească la Liceo, am explicat, întorcându-mă din 
nou spre prietenul meu. lar Fiona s-a gândit că poate v-ar 
plăcea dumneavoastră să veniţi în locul lui. 

Gaudi a încuviinţat cu gravitate. 

— Fiona s-a gândit la asta? 

— lar Margarita a susţinut moţiunea. 

— Şi ceilalţi... invitaţi? 

— Mama și Martin Begg. Și eu, bineînţeles. Fără obiecţii 
semnificative față de prezenţa dumneavoastră, dacă asta vreţi 
să mă întrebaţi. 

— Atunci va fi o onoare să vă însoțesc, a spus Gaudi schițând 
o ușoară reverență care mi s-a părut, în holul acela dezolant și 
pe jumătate cufundat în beznă, un gest cu totul inadecvat. Vreţi 
să intraţi? 

— Prefer să vă aştept jos. Nu o să vă ia prea mult timp să vă 
pregătiţi, nu-i așa? 

Prietenul meu a părut puţin surprins de răspunsul meu, dar nu 
a protestat. 

— Acordaţi-mi zece minute. 

Și spunând acestea, a dispărut pe ușa mansardei. 

Când am ajuns din nou la intrarea clădirii, Ezequiel nu mai era 
acolo. L-am localizat însă de îndată lângă absida bazilicii Santa 
Maria del Mar, urinând în voie pe piatra veche de sute de ani a 
locașului în timp ce fluiera un cântec popular. M-am apropiat de 
el cu evantaiul în mână, arborând pe faţă tot curajul de care 
eram în stare. 

— Cum îmi explici asta, Ezequiel? 

Tânărul și-a întors capul fără să întrerupă traiectoria 
parabolică a șuvoiului care îi izvora de sub pântece. 


— Ce spuneţi? 

— Evantaiul. 

Pușlamaua și-a tras din nou pe faţă zâmbetul zeflemitor. 

— A, deci dumneavoastră sunteţi fudulul cu evantaiul? a 
întrebat pe când își scutura ceea ce avea în mână și o punea la 
păstrare ca pe un obiect de mare preţ printre cutele 
pantalonilor. Pe dumneavoastră v-au jefuit cei doi ștrengari? 

Am încercat să-mi fac în grabă o reprezentare mentală a 
situaţiei, dar nu am putut să scot nimic mai bun de atât: 

— Domnul G ţi-a cerut să-i cauţi pe cei care m-au jefuit? 

— Mi-a cerut să-l caut pe ăl de i-a furat un evantai unui 
domnișor care se plimba prin port cu niște butoni de argint. 

— De aur alb. Unde sunt? 

— Şi de ce mă întrebaţi pe mine? Domnu’ G mi-a cerut să 
aduc înapoi evantaiul. 

— Și portofelul? Și ceasul? 

— Ba n-aţi vrea și fuduliile? V-au furat doi copii de doișpe ani, 
domnișorule student! 

Ezequiel a plecat din piaţetă fluierând aceeași melodie al 
cărei ritm, după câte am putut să-mi dau seama de îndată, îi 
slujise ca să împodobească pe dinafară absida bazilicii Santa 
Maria del Mar urmând un tipar aproape geometric de stropi 
întunecaţi de urină. Apoi m-am întors și am văzut și că 
ferestruicile de la mansarda fraţilor Gaudi erau luminate de o 
strălucire portocalie, și că o lună aproape plină se ridica 
deasupra acoperișului în două ape, și că un șir de pescăruși mă 
pândeau de pe cornișa ieșită în afară de sub mica terasă. Apoi 
m-am dus până la portalul clădirii și m-am așezat pe treaptă, ca 
să-l aștept pe Gaudi să coboare. 


Cincisprezece minute mai târziu, pe când ne aflam de-acum în 
drum spre Teatrul Liceo, prietenul meu m-a luat dintr-odată de 
braţ și m-a obligat să mă opresc după un colţ al străzii Princesa. 
Doar atunci când a făcut semn cu bărbia spre o clădire situată în 
capătul de răsărit al aceluiași șir de case mi-am dat seama ce se 
petrecea. In faţa lui se aflau trei figuri și toate trei îmi erau 
familiare. 

Un câine cu trei picioare având o cârpă înnodată în jurul 
gâtului, cu o coadă retezată agitându-se întruna în partea din 
spate a corpului. 


Un bătrân bărbos, cu capul acoperit de o pălărie tricorn 
albastră, cărând cu sine o boccea aproape tot atât de mare cât 
el. 

Alt bătrân mai mic de statură, mai slab, tot bărbos și cu părul 
în dezordine, care vorbea cu celălalt de la înălţimea treptei care 
ducea spre portalul clădirii. 

— Andreu, am bâiguit. 

— Eduardo Andreu și Colţosul, a încuviinţat Gaudi. Interesantă 
pereche. 

Atunci am recunoscut același portal de unde eu și Gaudi îl 
văzuserăm cu o săptămână înainte pe cerșetorul cu tricorn cum 
ieșea molfăind o bucată de brânză. 

„Noul anturaj al bătrânului vânzător de artă acum falit, m-am 
gândit nu fără o oarecare tristeţe: un cerșetor știrb vestit în tot 
cartierul Ribera și nu mai puţin vestitul său câine cu trei 
picioare.” 

— Mergem să vorbim cu el? am întrebat eu. 

— Cu Andreu? 

— Poate ar trebui să încerc eu... 

Nu am apucat să termin fraza. În aceeași clipă, Eduardo 
Andreu și-a dus mâna la buzunarul pardesiului cu care era 
îmbrăcat, a scos de acolo un obiect cu neputinţă de deslușit de 
la distanţă și i l-a întins Colţosului, pentru ca mai apoi să facă 
stânga-mprejur și să dispară înăuntrul clădirii. 

Gaudi mi-a dat atunci drumul la braţ și a început să meargă 
cât putea de repede pe urmele cerșetorului, care de acum se 
îndepărtase de portal pentru a se îndrepta spre Piaţa Sunt 
Jaume cu povara lui cea grea în spinare. 

— Cum îţi merge, Colţosule? l-am auzit spunându-i când am 
ajuns și eu în dreptul lor. E o săptămână bună pentru afaceri? 

Cerșetorul l-a privit pe Gaudi cu țţâfnă. 

— N-am de ce să mă plâng, a răspuns, fără să se oprească din 
mers. 

— Săptămâna prietenului dumitale a fost mai grea, se pare. 
Mai întâi a fost pălmuit în public, iar apoi a fost denunţat la 
poliţia judiciară. 

Colţosul și-a întors capul spre stânga și a aruncat o 
scuipătură, care puţin a lipsit să nu mă nimerească pe un crac al 
pantalonilor. 

— Nu știu despre ce-mi vorbiţi, domnu’ G. 


— Nu v-a povestit domnul Andreu? 

Gaudi și-a formulat întrebarea pe un ton realmente 
dezamăgit. 

— Până la urmă, poate că nu sunteţi chiar așa de buni 
prieteni. 

— Nu știu despre ce-mi vorbiţi, a repetat cerșetorul. 

— Atunci, noapte bună! 

Gaudi s-a oprit în mijlocul trotuarului străzii Princesa, iar eu 
am, făcut la fel. Colţosul și câinele și-au urmat drumul încă două 
șiruri de clădiri, apoi au cotit-o după un colţ de stradă și au 
dispărut din câmpul nostru vizual. 

Era ora opt și douăzeci de minute seara. 

— Ce speraţi să obţineţi de la el? l-am întrebat. 

— Nimic. Dar dumneavoastră ce așteptați să obţineţi de la 
Andreu? 

Am tăgăduit din cap. 

— Și eu tot nimic. 

Gaudi a încuviinţat frustrat, surâzând doar pe jumătate. 

— Atunci ar fi mai bine să grăbim pasul, a spus, în timp ce ne 
reluam traseul spre est. Nu putem să vă lăsăm familia să 
aștepte. 


Am ajuns pe La Rambla tocmai la timp ca să ne întâlnim cu 
mama, cu sora mea și cu familia Begg la intrarea în Liceo, să 
schimbăm cu toată lumea salutările și politeţurile de rigoare și 
să intrăm împreună în auditoriu, în rând cu batalionul ordonat 
de burghezi respectabili care frecventau noapte de noapte acea 
instituţie prestigioasă. 

A fost în vreme ce intram în clădirea Teatrului Liceo când 
Gaudi a comis prima sa gaffe din noaptea aceea. Spre 
surprinderea tuturor celor prezenţi și spre satisfacția unei 
persoane, cel puţin, prietenul meu i-a oferit braţul stâng mamei, 
neglijându-le în felul acesta, în egală măsură, pe cele două 
domnișoare care completau grupul. 

Margarita, al cărei chip se luminase și se întunecase succesiv 
de-a lungul celor trei minute scurte dedicate de Gaudi 
conversaţiei cu ea și cu Fiona deopotrivă pe trotuarul din faţa 
Teatrului, se vedea acum în situaţia de a hotări care dintre cele 
două variante era mai puţin umilitoare: să ajungă în loja 
destinată nouă la braţ cu fratele ei sau la braţ cu un englez de 


vreo cincizeci de ani, burtos și cu obrajii albi, acum aprinși, ca 
aproape de fiecare dată la acel ceas de seară, de nu mai puţin 
de două halbe de bere date pe gât de curând. 

— Îmi pare foarte rău că soţul dumneavoastră nu a putut să 
vă însoţească la această reprezentaţie, doamnă Camarasa, l-am 
auzit pe prietenul meu spunându-i mamei pe când se îndreptau 
amândoi braţ la braţ spre scara principală. Sper că nu e nimic 
grav. 

— O cină de afaceri, doar atât, a răspuns mama. Soţul meu e 
un bărbat foarte ocupat. 

— Un mare om de afaceri trebuie să facă multe sacrificii în 
viaţă. La fel ca soţia lui, a spus Gaudi surâzând amabil. 

Mama a încuviinţat serioasă. 

— Presupun că aţi aflat de cele întâmplate. 

— Fiul dumneavoastră mă ţine la curent, într-adevăr. Apoi azi- 
noapte am avut onoarea să fiu invitat la petrecerea ziarului. 

— Atunci nu mai e nimic de spus. 

Mama și-a dus mâna stângă la piept și a început să se joace 
distrată cu șiragul de perle, stârnindu-le clinchetul, după care a 
întrebat: 

— Vă plac operele franțuzești, domnule Gaudi? 

Între timp, Fiona a avut grijă să pună capăt șovăielilor 
protocolare ale Margaritei luându-mă de braţul drept și 
declarându-se astfel partenera mea pentru tot restul serii. Prin 
urmare, braţul lui Martin Begg i-a rămas destinat surorii mele și, 
în felul acesta, în trei perechi îndoielnice, ne-am îndreptat spre 
loja noastră, antrenați fie într-o plăcută conversaţie despre 
principalele diferenţe între operele italiene și cele franţuzești, fie 
într-un schimb de informaţii în șoaptă despre ultimele știri ale 
zilei - sau, mai bine zis, despre lipsa unor știri, dat fiind că în 
presă nu apăruse niciun articol despre incidentul de la 
petrecere, nicio scrisoare anonimă în cutia poștală, nicio 
scrisoare falsă de la cititori redactată de Victor Sanmartin -, sau 
în cazul surorii mele și a lui Mr. Begg, o liniște la fel de încordată 
și încleștată precum gura bietei Margarita. 

Am ajuns în lojă cu câteva minute înainte să se întunece 
candelabrele sălii și ca plasatorii să le ceară celor prezenţi să 
facă liniște. Îmi amintesc că atunci i-am povestit Fionei scena la 
care am asistat împreună cu Gaudi pe strada Princesa, 
conversaţia dintre Eduardo Andreu și cerșetorul văzut încă din 


dimineaţa incendiului la colţul străzii Canuda, și îmi amintesc și 
că Fiona a ascultat cu un aer distrat relatarea mea, a așteptat 
să o închei, iar apoi, pe întuneric, mi-a spus să uit în noaptea 
aceea de tot ceea ce avea de-a face cu tata, cu Andreu, cu 
ziarul și cu orice altceva în afara spectacolului pe care ne 
pregăteam să-l vizionăm. 

Reprezentaţia a început la nouă fix și s-a prelungit până când 
trecuse bine de unsprezece noaptea. 

Nimeni nu a lipsit din lojă în niciun moment. 

În antract, niciunul dintre noi nu și-a luat privirea de la restul 
grupului timp de mai mult de trei minute succesive. 

Când am ieșit iarăși în aerul proaspăt de pe La Rambla, ceasul 
de mână al mamei indica ora unsprezece și jumătate. lar ochii, 
roșii și umflaţi, arătau că pentru ea ieșirea nocturnă ajunsese la 
final. 

— Dar eu încă nu vreau să mă întorc acasă, a protestat 
Margarita, observând că Martin Begg făcea semn cu mâna 
dreaptă ridicată numeroaselor birje care se perindau prin faţa 
teatrului. 

— Nici eu nu vreau să închei noaptea atât de repede. Ce-ar fi 
să luăm o ciocolată în Piaţa Regală? E o noapte așa de 
frumoasă, că ar fi păcat să o irosim mergând acum la culcare... 

Mama nu s-a lăsat ispitită de ideea cu ciocolata. Încheindu-și 
cu mâna dreaptă gulerul de la haina de blană, a privit-o pe 
englezoaică de parcă nu ar fi înţeles despre ce vorbește. 

— E o noapte groaznică, a spus ea. Sunt foarte obosită. lar 
Margarita trebuie să fie deja în camera ei. Asta nu e o oră 
pentru o domnișoară. 

— Mamă! 

— Seara a fost foarte plăcută, Margarita. 

Sora mea și-a încruntat fruntea și a strâmbat din nas, darnu a 
făcut niciun comentariu. 

— Seara a fost foarte plăcută, a încuviinţat Gaudi, care i-a 
oferit din nou braţul mamei la ieșirea din lojă și nu s-a mai 
desprins de ea până când nu a ajuns pe stradă. Vă mulţumesc 
din nou pentru invitaţie, aţi fost cu toţii foarte amabili. 

— A fost amabilitatea domnului Begg, a replicat mama, dând 
din cap cu condescendenţă. Dumnealui ne-a invitat pe toți. 


Martin Begg a încuviinţat și el cu un aer serios. Roșeaţa de la 
cele două halbe de bere i se retrăsese de pe obraji, lăsând să-i 
revină în schimb obișnuita-i paloare englezească. 

— A fost ideea fiicei mele, a declarat. 

— Vă mulţumim, oricum. _ 

— Nu aveţi de ce, a surâs Fiona. Insă nu cred, Antoni, că voi 
renunţa la această ciocolată. 

Gaudi și-a ridicat sprânceana într-un mod cât se poate de 
nostim. 

— Ah! 

— Așa că, dat fiind că doamna Lavinia Camarasa și Margarita 
urmează să se retragă, și cum tatăl meu se va purta negreșit ca 
un cavaler și le va însoţi până acasă, cum vi se pare dacă și 
dumneavoastră, și Gabriel vă veţi purta ca doi cavaleri ce 
sunteţi și mă veţi însoți pe mine în Piaţa Regală? 

Cu sprânceana încă ridicată, Gaudi m-a privit mai întâi pe 
mine, iar apoi l-a privit pe Martin Begg, care deja începuse să se 
tocmească asupra preţului unei călătorii până în cartierul Gracia 
cu un birjar nu tocmai binevoitor. 

— Fiona este majoră chiar dacă nu pare, a spus Margarita, cu 
ochii strălucind nu știu dacă de furie, de dispreţ sau doar de 
frustrare. Are aproape treizeci de ani. Nu trebuie ca tatăl ei să-i 
dea voie să se întoarcă târziu acasă. 

Pe sub șuvițele de păr roșcat care le acopereau, vârfurile 
urechilor lui Gaudi s-au înroșit de îndată. Fiona, fără să înceteze 
să surâdă, i-a făcut cu ochiul din reflex surorii mele, iar aceasta 
a ignorat-o total. Buzele mamei s-au arcuit cu o expresie iritată, 
dar au rămas tăcute. lar eu mi-am amintit atunci de cadoul pe 
care îl păstram în buzunar. 

— Pentru tine, am spus, pe când îi întindeam Margaritei 
evantaiul. Mâine am să-ţi povestesc prin ce aventuri a trecut 
înainte să ajungă în mâinile tale. 

Sora mea a luat evantaiul cu o mutrișoară de fetiță supărată. 
L-a deschis cu un gest scurt din încheietura mâinii, și-a făcut 
vânt de câteva ori, l-a închis din nou și, ridicându-se pe vârfuri, 
cu buzele mai puţin încordate, m-a sărutat repede pe obraz. 

— Îţi mulţumesc! Mergem, mamă? 

Și fără să-și ia rămas-bun de la Gaudi și nici de la Fiona, s-a 
întors cu spatele și s-a urcat în birja abia chemată de Martin 
Begg. 


— Vă rog să o scuzaţi, a spus mama, întinzându-i mâna 
dreaptă lui Gaudi. Fiica mea are un caracter imposibil. 

— Eu cred că e o tânără încântătoare, a rostit prietenul meu, 
sărutându-i mâna cu delicateţe și adresându-i cel mai frumos 
zâmbet de care era în stare. A fost o plăcere să petrec această 
seară în compania dumneavoastră, doamnă Lavinia Camarasa! 

Când cele două femei și-au ocupat locurile în birjă, Martin 
Begg s-a apropiat de noi cu o ţigară atârnând între buze și cu 
mâna întinsă pentru a-și lua rămas-bun. Gaudi și cu mine i-am 
strâns-o pe rând, apoi l-am văzut urcând în birjă și dispărând pe 
La Rambla în sus, spre Piaţa Catalunya. 

— Grozav! a exclamat atunci Fiona. Abia acum începe 
noaptea. 

Şi avea mare dreptate. 


20 

Nu am să istorisesc aici pe larg cele întâmplate de-a lungul 
acelei nopţi albe. Am să spun doar că Gaudi, Fiona și cu mine 
am început cu ciocolata promisă și pișcoturi sub porticurile 
Pieței Regale, apoi am continuat într-un cafe concert aflat 
aproape de portalul Santa Madrona și am încheiat, după ce 
trecuse bine de trei dimineaţa, într-un teatru de varietăţi din 
cartierul Raval al cărui nume - Teatrul Viselor - ni l-a propus 
Fiona, dar unde Gaudi, din câte mi s-a părut când am ajuns în 
sală, nu era deloc un necunoscut. Când am revenit în spaţiul 
deschis de pe bulevardul La Rambla, Piaţa Boqueria forfotea de- 
acum de mulţimea negustorilor umblând încoace și în colo. 
Acolo am oprit o cabrioletă și ne-am despărţit de Gaudi, eu cuo 
caldă strângere de mână, iar Fiona cu un sărut pe obraz. Sărutul 
ne-a surprins pe toţi trei, dar ceasurile înaintate ale dimineţii și 
alcoolul din abundență care ne stropise vizita la Teatrul Viselor 
păreau să-l justifice fără alte complicaţii. Când calul a pornit la 
drum, prietenul meu și-a luat rămas-bun de la noi de pe aleea 
centrală a bulevardului La Rambla cu mâna dreaptă în sus și un 
zâmbet plăcut pe buze. 

După cum aveam să mă încredinţez în curând, nici Fiona nu 
trecuse cu vederea privirile lungi și șușotelile abia disimulate al 
căror obiect fusese Gaudi în timpul dublului spectacol de 
varietăţi care ne încheiase apoteotic noaptea petrecută în oraș. 

— Prietenul tău e o figură cunoscută, mi-a spus ea, de îndată 
ce am ajuns pe bulevardul Gracia. Ai observat? 

Doar atunci am hotărât să dau glas bănuielii care îmi dădea 
târcoale prin minte încă de când ne-am făcut intrarea în local. 
Una din acele bănuieli absurde, pe care în condiţii normale aș fi 
alungat-o din gând, dar care, după conversaţia din noaptea 
trecută cu tata, plrea de-acum imposibil de ignorat. 

— L-ai ales intenţionat? 

— Teatrul? Fiona a tăgăduit din cap. Am trecut pe acolo într-o 
dimineaţă în urmă cu vreo două săptămâni pentru o ilustrație. 

— O crimă? 

— Oarecum. Una dintre fete a vrut să zboare, și-a dat drumul 
de pe unul dintre podiumurile scenei și și-a rupt gâtul. 

Parcă îmi aminteam ceva. O tânără surăzătoare plutind 
grațios prin aer, cu braţele deschise și trupul arcuit în formă de 
U, înaintea privirilor uluite ale mai multor zeci de spectatori pe 


care penelul Fionei abia dacă îi schițase în treacăt. O știre citită 
mai degrabă în pripă printre celelalte nenorociri ilustrate. 

— Şi-a dat drumul ca să zboare? am întrebat. 

— Asta se pare că încerca. Fiona a zâmbit oarecum sinistru. 
Dar nu i-a ieșit prea bine. 

„Poţiuni pentru a vedea realitatea”, m-am gândit. 

Un experiment ratat. 

Un nume mai puțin pe lista clienţilor. 

Sau poate aceea nu fusese decât o coincidenţă. Poate că 
încurcatele cărări pe care conversaţia ajunsese să îi poarte pe 
Fiona și pe Gaudi la sfârșitul nopţii - ședințe de spiritism, ierburi 
cu proprietăţi stranii, vizite private de partea cealaltă a pragului 
percepţiei - îmi aprinseseră și mie imaginaţia, oricum stârnită 
de evenimentele ultimelor zile și de suspiciunile semănate de 
tata în privinţa persoanei lui Gaudi. 

— Tu și Gaudi păreţi să aveţi multe lucruri în comun, i-am 
spus. 

Fiona și-a îngăduit câteva clipe de gândire pentru a încerca să 
deducă sensul frazei mele. 

— Și eu sunt o figură cunoscută? 

— Printre multe altele. 

Fiona și-a lăsat pentru o secunda mâna dreaptă pe genunchiul 
meu stâng, după care și-a pus-o din nou la adăpost sub mantou. 

— Cred că am fost cam nepoliticoși, a observat ea, încercând 
sa pară că se căiește într-o oarecare măsură. Te-ai simţit foarte 
singur? 

— Nu mai mult ca în alte dăţi, i-am răspuns. 

Și pe loc, dându-mi seama că spusele mele păreau a veni mai 
degrabă din partea Margaritei, am adăugat: 

— Dar a fost interesant să vă observ. Mereu e interesant să 
ascult doi adulţi vorbind despre tot felul de fantasmagorii ca 
niște copii de zece ani. 

Fiona a zâmbit din nou. 

— Antoni are niște idei interesante, a afirmat ea. Naive, dar 
interesante. 

Am înţeles de aici - sau poate că am vrut să înţeleg - că 
tânăra englezoaică se referea, printre altele, la acel moment din 
timpul conversațţiei noastre de la Teatrul Viselor, când Gaudi 
adusese iarăși vorba despre aparatul de fotografiat în stare să 
capteze imaginea morţilor, a spiritelor ieșite din trup sau cum 


altfel ar fi trebuit să numim acele entităţi de dincolo de 
mormânt, cu care spiritiștii spuneau că intră în contact cu 
ajutorul mediilor. Un proiect pe termen lung, cu roade 
îndoielnice, pe care Gaudi nu spera să le culeagă decât peste un 
an, cel puţin, însă ale cărui baze teoretice și fundamente 
practice le susţinuse în faţa Fionei cu același entuziasm cu care 
îmi expusese și mie, cu numai două seri mai înainte, teoriile lui - 
acestea din urmă, însă, într-adevăr, cu totul rezonabile și 
raţionale - despre structura de forţe din bazilica Santa Maria del 
Mar. Fiona ascultase întreaga peroraţie a prietenului meu 
despre lentile și despre spirite și despre spectre cromatice 
inaccesibile ochiului liber cu aceeași atenţie cu care mai înainte 
îl ascultase vorbind despre fermele lui convingeri artistice, 
despre nebuloasele lui intuiţii religioase - după spusele Fionei, 
Gaudi era un mistic căruia tot ce îi lipsea era să creadă în 
Dumnezeu și să se lepede de plăcerile lumești; la masa noastră 
de la Teatrul Viselor, cu un pahar de vin în mână, Gaudi primise 
această definiție cu un zâmbet nu prea convingător - sau despre 
experienţele lui mai mult sau mai puţin halucinatorii cu unele 
ierburi culese în timpul obișnuitelor lui excursii pe coastele 
muntelui Carmel din vecinătate. Fie că Fiona credea sau nu în 
posibilitatea reală de a fotografia morţii, fie că aceasta era sau 
nu una dintre ideile naive atribuite prietenului meu, un lucru era 
clar: pe englezoaică o interesa cu adevărat acel tânăr cu părul 
roșu pe care eu tocmai îl integrasem în vieţile noastre. 

— Cred că până la urmă o să-ţi placă să duci la îndeplinire ce 
ţi-a cerut tatăl meu, i-am spus, amintindu-mi de expresia de pe 
chipul Fionei, în timp ce ea și Gaudi își împărtășeau cunoștințele 
de botanică ocultă. 

— Ce mi-a cerut tatăl tău? 

— Să-l investighezi pe Gaudi. 

Din gâtul Fionei s-a auzit un zgomot ușor și straniu. 

— Nici tatăl tău și nici al meu nu au mai pomenit nimic despre 
asta. Poate că domnul Camarasa s-a convins deja singur că 
Antoni nu e decât un tânăr cu gusturi discutabile când e vorba 
să-și aleagă prietenii. Sau poate că și conversaţia voastră de 
noaptea trecută are ceva de-a face cu asta. 

Am ridicat involuntar din sprâncene. 

— Ştii că ieri am vorbit cu tata despre Gaudi? 

— Uneori uiţi că eu le știu pe toate. 


Am surâs. 

— Ai dreptate. Uneori te iau doar ca pe o femeie frumoasă și 
atât. 

Fiona și-a înclinat grațios capul la auzul complimentului meu 
stângaci. 

— Dar ai dreptate. Nu m-ar deranja să cercetez câte ceva 
despre Antoni. Poate că nu ascunde intenţiile obscure de care se 
pare că îl bănuiește tatăl tău, dar e un tip interesant. 

Am păstrat câteva momente de tăcere în timp ce cabrioleta 
noastră traversa în galop o altă intersecţie pustie. Faţade cu 
marginile șanfrenate la colţ de stradă, felinare, pomi proaspăt 
plantați: peisajul din ce în ce mai familiar al districtului 
Ensanche desfășurându-se pe lângă noi, precum imaginile unei 
splendide diorame în trei dimensiuni. 

— Pot să te întreb ceva? 

Fiona și-a sprijinit capul de umărul meu. 

— Bineînţeles, a murmurat ea. 

— Când Gaudi a început să-ţi vorbească despre legăturile lui 
cu spiritiștii, m-a surprins că nu i-ai spus că tu ai avut deja de-a 
face cu aceștia. Mi-ai pomenit despre asta în una dintre primele 
tale scrisori. Societatea  Barceloneză de Propagare a 
Spiritismului. 

— Și tu ai memorie bună... 

— Poţi să spui și așa sau că ţi-am citit toate scrisorile de mai 
multe ori decât aș îndrăzni să-ţi mărturisesc vreodată. 

Fiona a scos un sunet asemănător cu torsul unei pisici 
mulțumite. 

— Nu voiam să-l dezamăgesc pe prietenul nostru, a spus ea. 

— Să-l dezamăgești? 

— Să spunem doar că nu am nicio părere despre spiritiști. 

— Inţeleg. 

— Ceea ce nu înseamnă că ideea lui Antoni mi se pare mai 
puţin încântătoare. 

— Incântătoare sau naivă, am completat eu. 

— Acestea sunt cele mai bune idei, nu? Ideile încântătoare 
sau naive. 

— Atunci, nu crezi că proiectul lui ar putea să funcţioneze, am 
comentat eu, nu știu dacă ușurat sau mai degrabă surprins. Mă 
refer la aparatul lui de fotografiat morţii, bineînţeles. 


— Dimpotrivă. Sunt convinsă că, dacă el crede cu adevărat 
acest lucru, Antoni va fi în stare să fotografieze spiritele. Deși 
poate că spiritele pe care le va fotografia nu vor fi exact cele 
căutate de prietenii Societăţii. 

M-am gândit la spusele ei pentru câteva clipe. 

— Ar trebui să-l înțeleg? 

— Fotograful ești tu, nu-i așa? 

Așa era, fotograful eram eu. M-am hotărât să nu mai dezbat 
subiectul. 

— Ţi-a dat ceva? 

— Ceva? Ce? 

— Ceva de băut? 

Fiona și-a ridicat capul de pe umărul meu și m-a privit cu 
sprânceana ridicată: 

— Pare că sunt beată? 

Am tăgăduit din cap. Asta însemna că nu primise nicio sticluță 
ui un lichid verzui. 

— Gaudi are propriile afaceri nocturne, am spus atunci, fără 
să știu de ce. 

Poate pentru a-i confirma Fionei că Gaudi, într-adevăr, era un 
individ interesant dincolo de momentele ocazionale când 
cocheta cu iraţionalul și șarlatania; momente pe care 
englezoaica, pe de altă parte, nu încetase să le considere 
atrăgătoare. 

— Poate că acest Teatru al Viselor este unul din locurile unde 
operează. Poate de aceea prezenţa lui în compania unei tinere 
cu o înfățișare ca a ta a stârnit atâta interes, am adăugat eu. 

Englezoaica a părut intrigată, dar tot nu a întrebat nimic. 

— Înfăţișarea mea? a spus în schimb. 

— E un alt compliment. 

| s-a descreţit fruntea. 

— Ti-am spus că azi va fi o zi mare, a conchis ea. 

Erau ceasurile trei și jumătate dimineaţa. Câteva ore mai 
târziu, când avea să fie interogat de inspectorul Labella, vizitiul 
cabrioletei avea să ne confirme versiunea celor întâmplate: ora 
și locul de unde am urcat, starea hainelor noastre, tonul 
conversaţiei noastre. Bărbatul nu uitase nici umerii și nici părul 
femeii care îi urase noapte bună când s-a dat jos din trăsură în 
faţa porţii unui turn aristocratic de pe bulevardul Gracia. 

— Noapte bună, atunci! 


Fiona m-a sărutat și pe mine pe obraz, scurt, cu gingășie, la 
fel ca pe Gaudi pe bulevardul La Rambla, cu o clipă înainte ca 
drumurile noastre să se despartă lângă scara care ducea spre 
grădină. Ea a urmat drumul ce ducea spre locuinţa de serviciu 
din spate, iar eu, după ce am privit cum dispare grăbită printre 
umbrele vegetale, am înconjurat clădirea principală a turnului în 
căutarea ușii de serviciu. 

Niciuna dintre ferestrele casei nu era luminată. 

Ușa de la cabinetul tatălui meu era închisă, iar prin 
despărțiturile acesteia nu se vedea nicio geană de lumină. 

Și ușa de la dormitorul mamei era închisă. 

Dormitorul tatei era deschis și gol. Patul nu era desfăcut, 
storurile rămăseseră ridicate, iar pe noptieră se afla un pahar de 
apă neatins. În cameră nu se întrezărea nicio urmă de 
dezordine. Nu am intrat înăuntru: mi-a fost de ajuns să mă uit 
din prag ca să-mi dau seama că Sempronio Camarasa nu se 
întorsese acasă în noaptea aceea. 

Dormitorul surorii mele era și el deschis și gol. Patul ei, în 
schimb, era răvășit. 

La fel și patul meu. 

— Bună, m-a salutat Margarita, ghemuită în diagonală pe 
plapuma mea de lână. 

Când am lăsat lampa cu ulei pe noptieră, am putut să mă 
încredinţez de ceea ce intuisem auzindu-i vocea. 

— Ai plâns? 

Margarita și-a petrecut dosul palmei peste obrazul umflat pe 
care, între timp, i se uscaseră lacrimile. 

— Puțin, a pus ea capăt discuţiei încreţindu-și scurt buzele. V- 
aţi distrat de minune? 

M-am așezat lângă ea pe marginea patului. 

— N-a fost rău. 

— Toni e supărat pe mine? 

Am tăgăduit din cap. 

— l-a spus mamei că ești o tânără încântătoare. 

Margarita s-a ridicat ușor întinzându-și picioarele până atunci 
strânse la piept. 

— l-adevărat? 

— Întreab-o mâine pe mama. 

— Nu e nevoie, a spus. După care a adăugat: Miroși a alcool! 

— Am băut ceva. 


— Şi Fiona? 

— A băut și ea puţin. 

Margarita stătea acum în capul oaselor de-a binelea, cu capul 
sprijinit de speteaza patului meu. 

— Ce nerușinată! a spus ea. 

Am zâmbit amândoi. 

— De data aceasta, cel puţin, nu a fumat nimic. 

— Nu a vrut ca Toni să vadă dintr-odată ce fel de femeie e. O 
să descopere el asta încetul cu încetul. 

M-am ridicat din pat și m-am dus până la șifonierul care ocupa 
o marte parte din peretele dinspre est al dormitorului. Am rămas 
o clipă tăcuţi: eu mă descheiam la redingotă în faţa oglinzii 
aflate pe ușa de la mijloc, iar Margarita stătea acum sprijinită pe 
perna mea, observându-mă cu atenţie. 

— Tata nu a venit acasă la culcare, am spus în cele din urmă. 

— Alt nerușinat! 

— Ştiai deja? 

— Când am ajuns, am trecut pe la cabinetul lui să-i urez 
noapte bună. Când am văzut că nu era acolo, m-am dus în 
camera lui. Şi de când sunt aici nu am auzit pe nimeni urcând 
până când ai venit tu. 

— Mama a spus ceva? 

— Nu am vrut să întreb. S-a culcat imediat ce am ajuns, iar 
după plinătate de oră deja dormea dusă, judecând după cum 
sforăia. Mr. Begg a vrut să mai vorbească puţin cu ea înainte să 
plece, dar mama i-a spus că era foarte obosită. 

Imaginea reflectată în oglindă a Margaritei și-a ridicat 
sprânceana cu o expresie familiară. 

— Tu crezi că între ei...? 

— E foarte probabil. 

— Serios? 

— Hotărât lucru, mâine îți pun pe foc toate romanele 
franţuzești! 

A urmat un surâs larg pe faţa Margaritei, apoi o scurtă liniște. 

In dreapta mea, o lumină măruntă cât o scânteie a licărit de 
partea cealaltă a storurilor deschise, deasupra coroanelor 
copacilor din grădină, pentru a dispărea apoi în întunecimea 
reflectorizantă a geamului. 

După ce m-am dezbrăcat de redingotă, am trecut la jiletcă și 
la cravată. 


— Ai de gând să rămâi mai departe în camera mea? am 
întrebat-o. 

Margarita a surâs din nou în timp ce se ridica în picioare. 

— Îmi place mult evantaiul, mi-a spus ea, depunând un sărut 
pe același obraz pe care mă sărutase și Fiona în urmă cu zece 
minute. Dar încearcă, te rog, ca următorul cadou să nu mai 
miroasă a pește. 

Așa s-a terminat noaptea mea albă. După alte cinci minute, 
aveam să sting lampa cu ulei de pe noptieră și să mă las în voia 
somnului din care nu aveam să mă trezesc decât peste trei ore 
și jumătate, când greutatea altui corp feminin lăsată pe 
marginea patului mi-a readus cu delicateţe conștiința la 
realitate. 

— A venit poliția, am auzit-o atunci pe Fiona. ÎI caută pe tatăl 
tău. Eduardo Andreu a fost asasinat. 

Încă îmi mai amintesc mirosul de parfum care plutea în 
dormitor în timp ce tânăra englezoaică rostea acele cuvinte. 


21 

Înainte de ora nouă dimineaţa, aflându-mă din nou pe 
bulevardul La Rambla, m-am dat jos din trăsura familiei la colţul 
străzii Fernando al VII-lea și am însoţit-o pe Fiona până la poarta 
palatului renascentist unde se afla sediul Stirilor ilustrate. Am 
stabilit să ne întâlnim după douăzeci de minute pe strada 
Princesa și ne-am luat rămas-bun fără formule ceremonioase. 
Fiona părea să fie la fel de răvășită ca mine în faţa acelei noi 
întorsături a evenimentelor; vocea îi tremura într-un fel cu totul 
neobișnuit, în timp ce răspundea la întrebările celor doi polițiști 
veniţi la noi acasă în căutarea tatei, și, de mai multe ori, nu 
fusese în stare să găsească termenul spaniol corect pentru 
cuvântul englezesc care îi ardea în creier, fapt pentru care 
trebuise să recurgă la ajutorul meu ca traducător. Din pricina 
puţinelor ceasuri de somn, ochii i se umflaseră, buzele i se 
uscaseră, iar obrajii își pierduseră strălucirea, reducând vizibil 
frumoasa ei albeaţă naturală la paloarea lipsită de orice farmec 
a cuiva cu sănătatea șubrezită. În timp ce mă îndreptam spre 
Ribera, m-am gândit că, pentru prima dată după multă vreme, 
Fiona își arăta în dimineaţa aceea cei douăzeci și nouă de ani pe 
care îi avea, și nu douăzeci și doi sau douăzeci și trei pe care 
orice admirator distrat i l-ar fi dat în zilele ei bune. 

Am ajuns în Piaţeta Moncada chiar în momentul în care Gaudi 
ieșea pe poarta clădirii. 

— la uite, prietene Camarasa, ce matinal sunteţi! m-a salutat 
el cu un zâmbet larg pe faţă. Nu mă așteptam să vă întâlnesc 
azi la Școala de Arhitectură, și cu atât mai puţin... 

Seriozitatea de pe chipul meu l-a obligat să-și întrerupă fraza 
și să mă întrebe: 

— Ce se petrece? 

l-am explicat situaţia în câteva cuvinte în timp ce alergam 
spre strada Princesa, unde, dacă totul avea să se desfășoare 
conform planului, Fiona va fi reușit să înmoaie inimile agenţilor 
care străjuiau poarta cu numărul 26. Contactul zilnic cu acei 
câini de pază aflaţi la locul crimelor zugrăvite de câteva 
săptămâni bune de către prietena noastră pentru Stirile ilustrate 
- agenţi aproape mereu foarte tineri, supuși la plictisitoarea 
îndeletnicire de a sta de gardă lângă o ușă închisă și 
susceptibili, prin urmare, să se lase vrăjiți de bunăvoie de 
prezența exotică a unei englezoaice roșcate - îi asigurase 


Fionei, în sânul acelui colectiv, o oarecare popularitate care, 
dacă previziunile ei erau corecte, ar fi trebuit, de asemenea, să 
funcţioneze pentru ca azi să ni se permită mie și lui Gaudi 
accesul în clădirea unde se afla trupul neînsufleţit al lui Eduardo 
Andreu. 

— Cine a descoperit cadavrul? m-a întrebat Gaudi după ce am 
încheiat expunerea sumară a celor întâmplate. 

— Inspectorul nu ne-a dat prea multe explicaţii. Stăpâna casei 
unde locuia Andreu, cred. 

— O pensiune? 

Am încuviinţat. 

— La șase dimineața a străbătut coridorul unde se afla 
camera lui, i s-a părut straniu să vadă ușa întredeschisă și s-a 
apropiat să vadă ce se întâmplă. Asta i-a povestit agentul Fionei 
în timp ce inspectorul mă interoga pe mine. 

— Abelardo Labella. 

— Nu. Labella se ocupa de cadavru și de vecini, îmi închipui. 

Gaudi a mormăit printre dinți ceva neînțeles, apoi m-a apucat 
de braţ și m-a tras după el până la colțul unei străzi cum nu se 
poate mai înguste și mai urât mirositoare. 

— O scurtătură, mi-a spus. Dacă Labella încă se mai află în 
clădire, putem să ne luăm gândul de la a mai putea intra în ea. 

Și mie îmi trecuse prin minte același lucru. 

— Să ne încredem atunci în farmecele Fionei. 

Gaudi a încuviinţat cu seriozitate. 

— A rămas surprinsă când a aflat că mergeţi să mă căutaţi? 

— Deloc, am confirmat eu, fără să mint întru totul. Pe 
dumneavoastră v-a surprins acest lucru? 

Gaudi nu a șovăit nicio clipă. 

— Ba nu, mi-a făcut plăcere. 

Tonul cu care prietenul meu a rostit această frază lăsa să se 
întrevadă o căldură sufletească rar întâlnită din partea lui. Poate 
de aceea m-am simţit obligat să destind puţin atmosfera cu o 
mică glumă. 

— Ar trebui să începem să profităm o dată pentru totdeauna 
de vestitele dumneavoastră calităţi de deducție și observaţie, 
nu? 

Gaudi a încuviinţat cu seriozitate. 

— Atunci, sper să nu vă dezamăgesc, a spus cu aceeași 
expresie serioasă. 


Strada Princesa era ocupată cu zeci de gură-cască adunaţi pe 
trotuar în fața numărului 26. Clădirea, bineînţeles, era aceeași 
unde, cu o noapte înainte, eu și Gaudi îl văzuserăm pe Andreu în 
compania Colţosului însoţit de câinele lui cu trei picioare. 
Trecuseră mai bine de douăsprezece ore de atunci, dar părea că 
se întâmplase într-o viaţă anterioară sau poate într-o altă lume. 
Ceea ce cu o zi înainte fusese o stradă întunecată și liniștită, cu 
nimic diferită de alte străzi principale ale cartierului Ribera, 
acum se asemăna cu un bulevard francez aglomerat și 
zgomotos, înţesat de chipuri îmbujorate. 

Lângă intrarea clădirii cu pricina, înăuntrul micului semicerc 
de siguranţă format cu propriile trupuri de agenţii poliţiei 
judiciare pentru a-i ţine la distanţă pe curioși, Fiona vorbea cu 
un tânăr cu trăsăturile prelungi din cale-afară și cu un aer, după 
cum mi s-a părut, nu tocmai plăcut. Când ne-a văzut apropiindu- 
ne din partea cealaltă a barierei de uniforme, englezoaica și-a 
ridicat o mână înspre noi și astfel i-a îndreptat tânărului atenţia 
asupra noastră. 

Semicercul agenţilor a mai întârziat vreo două minute până să 
ni se deschidă dinainte. 

— Inspectorul Abriles a avut amabilitatea să ne lase să intrăm 
în camera victimei, a anunţat atunci Fiona, după ce ne-a 
prezentat interlocutorului ei doar cu numele noastre de botez. 
Inspectorul a fost foarte binevoitor cu noi. 

— Aveţi cinci minute la dispoziţie, a spus tânărul, dându-se la 
o parte ca să ne lase să intrăm în clădire. Dacă în cinci minute 
nu coborâţi, dau ordin să fiți arestaţi toți trei! 

— Mi se pare just, l-a asigurat Fiona. In cameră ne așteaptă 
agentul Miralles, e-adevărat? 

Inspectorul Abriles a dat din cap aprobator, fără să-și lase 
masca de seriozitate profesională să cadă de pe faţa lui cu 
trăsături indiscutabil cabaline. 

— Cinci minute! a repetat acesta. 

Spațiile comune din clădirea cu numărul 26 de pe strada 
Princesa erau atât de mizerabile și de neaerisite pe cât era de 
așteptat de la o pensiune precum aceea, dar cele șase șiruri de 
trepte și diversele coridoare intermediare care duceau spre 
etajul al treilea erau surprinzător de bine luminate. Fiona ne-a 
călăuzit drumul până în camera lui Andreu cu o siguranţă 
proprie cuiva care cunoștea deja clădirea; avantajul, după cât 


am presupus, de a fi vizitat un număr important de locuri unde 
se săvârșiseră crime probabil nu foarte diferite de aceea. 
Distrată, își petrecea mâna stângă peste balustrada uzată a 
scării, peste stinghia de lemn din mijlocul peretelui interior al 
fiecărui coridor, pe mânerele numeroaselor uși închise ce ne 
apăreau în cale, pe când în mâna dreaptă își ţinea caietul de 
desen și creionul bine ascuțit. 

— Așa ceva nu se obișnuiește deloc, am șoptit în cele din 
urmă, când am ajuns lângă ea după ce am urcat penultimul șir 
de scări care ne despărțea de destinaţia noastră. Inspectorul 
acesta știe cine sunt eu? 

— Acest inspector știe că tu și Antoni lucraţi pentru mine la 
Știrile ilustrate și că mă însoţiţi pentru a relata știrea despre 
asasinat. Ceea ce nu e întru totul neadevărat. 

M-am gândit pentru o clipă la spusele ei. 

— Ce nu e cu totul neadevărat? Că lucrăm pentru tine sau că 
te însoţim ca să relatezi despre știre? 

In loc să-mi răspundă, Fiona a profitat de ultimii pași ai 
itinerariului nostru ca să ne facă un rezumat al celor câteva 
informaţii pe care reușise să le extragă de la așa-numitul 
inspector Abriles în timp ce ne aștepta să venim. Trupul 
neînsufleţit al lui Andreu fusese descoperit, într-adevăr, de 
proprietara pensiunii, o fată bătrână de vreo șaizeci de ani, care 
se lăuda că păstra o relaţie profesională și distantă ireproșabilă 
cu toţi chiriașii ei și care spunea că nu știa nimic despre 
obiceiurile, relaţiile și despre cum își ducea viața în general 
bătrânul comerciant asasinat. Singurul lucru pe care îl știa 
despre el era că locuia de trei ani în aceeași încăpere, că-și 
plătea chiria la timp și că abia dacă avea vreo legătură cu restul 
chiriașilor din clădire: trei calităţi cât se poate de rare, care îl 
făceau să fie un oaspete foarte apreciat. În noaptea dinainte, 
femeia îl văzuse urcând scările pe la zece, după care nu mai știa 
ce se întâmplase cu el; la douăsprezece fix, înainte să se culce, 
străbătuse ca de obicei coridoarele clădirii și se încredinţase că 
toate ușile camerelor erau închise, chiar și a acestuia. Nu auzise 
ţipete, pași repezi sau vreun scandal în miez de noapte, niciunul 
dintre chiriașii de la etajul trei nu auzise voci în dormitorul 
mortului și nici nu fusese trezit din somn de vreun zgomot 
provenit din interior, nimeni nu denunţase prezenţa vreunui 
necunoscut în clădire. La șase punct, în timpul primului său rond 


de dimineaţă, femeia trecuse din nou prin faţa ușii lui Andreu și 
observase că aceasta era întredeschisă. Când și-a aruncat o 
privire înăuntru, a observat cadavrul și a chemat de îndată 
poliţia. Asta era tot. 

— Un asasin precaut, am murmurat. 

— Sau niște vecini pe care nimic nu-i mai tulbură, a replicat 
Fiona. Intr-un loc ca ăsta, chiar dacă Andreu ar fi strigat cât 
putea de tare că e omorât, mă îndoiesc că cineva ar fi catadicsit 
să se trezească măcar cât să se întoarcă de pe o parte pe 
cealaltă. 

— Nu mi se pare un han atât de sinistru... 

— Crede-mă, nu ti-ar plăcea să petreci o noapte aici. 

N-am întrebat-o pe Fiona cum se făcea că avea cunoștințe 
directe, după toate aparențele, despre condiţiile de viaţă din 
acea pensiune. Am înţeles doar că acesta era felul în care 
ziarista trecută prin multe își marca teritoriul în faţa unui 
domnișor burghez cu dare de mână cum eram eu. 

La capătul ultimului șir de scări, la începutul coridorului de la 
etajul al treilea, Fiona s-a oprit, mi-a întins caietul ei de desen și 
creionul și a început să-și așeze părul fără oglindă, în timp ce eu 
și Gaudi o priveam la fel de uluiţi. 

— Inspectorul ne-a acordat doar cinci minute... a sugerat în 
cele din urmă prietenul meu, văzând că Fiona, de îndată ce și-a 
așezat în ordine pieptănătura simplă, încerca acum să pună în 
practică nu se știe ce variaţiuni ale deschizăturii superioare a 
rochiei de muselină albastră. 

— Şi asta face parte din munca mea, dragă, a spus ea fără să 
se tulbure câtuși de puţin. Obligaţia de a fi femeie într-o lume a 
bărbaților. 

Gaudi a dat din cap cu sobrietate. 

— Inţeleg. 

— Ba cred că nu. 

Zâmbetul Fionei dedicat lui Gaudi în timp ce își potrivea 
perspectiva amplă asupra decolteului mi-a adus în minte 
adjectivul cu care englezoaica îl etichetase pe prietenul meu 
acum ceva mai bine de cinci ore, în timpul drumului nostru de 
întoarcere cu cabrioleta pe bulevardul Gracia: „naiv”. 

— Agentul Miralles e un individ dur? am întrebat eu. 

— Agentul Miralles e un bărbat, a răspuns ea cât se poate de 
simplu. Dar azi aș prefera să nu se deranjeze să vadă ce facem 


în încăpere. Poate că tu și Gaudi veţi dori să răscoliți puţin prin 
sertare în timp ce eu desenez cadavrul. 

Firescul cu care Fiona a spus aceasta m-a făcut să strâmb din 
nas. 

— Nu cred să fie nevoie de asta. Și dacă apare Labella? 

— Dacă apare Labella, plecăm și gata! 

— Să fie așa de simplu? 

Era prima dată când mă gândeam la asta. Și dacă ne 
arestează pentru că am intervenit în investigația lui sau pentru 
că ne-am strecurat la locul crimei sau pentru că am răscolit 
sertarul unui mort? 

Fiona mi-a luat caietul și creionul din mână și l-a privit din nou 
pe Gaudi, care ne observa pe rând cu ochii lui mari și albaștri, 
larg deschiși. 

— Dacă suntem arestaţi, eu voi mai avea încă un subiect 
despre care să desenez pentru ediţia din seara asta. Sunteţi 
gata? 

Gaudi și cu mine am încuviinţat la unison: el cu vizibilă 
convingere, eu, mai degrabă cu resemnare. 

— Gata! 

— Atunci nu vreau să vă mai aud vorbind pe niciunul până nu 
coborâm iar în stradă. Incepând din momentul ăsta, am să 
vorbesc doar eu. 

Cu Fiona drept călăuză, ne-am continuat în zigzag drumul 
care străbătea cel de-al treilea etaj al clădirii, până când am 
ajuns la ușa camerei lui Eduardo Andreu. Un singur agent, de 
vârstă mijlocie, stătea de strajă dinaintea acesteia, fumând o 
ţigară, neîndoielnic de calitate proastă, și fredonând în surdină 
ceva ce se asemăna destul de bine cu /mnul lui Riego”. Când 
ne-a văzut apărând după ultimul colț al coridorului, mai întâi 
chipul i s-a întunecat pentru ca apoi să i se însenineze aproape 
de îndată. 

— Domnișoară Fiona, a spus acesta, rostind numele prietenei 
noastre cu o nuanţă de intimitate care aproape că mă 
incomoda. 

— Ce plăcere să vă văd din nou, domnule agent Miralles, i-a 
răspuns Fiona întinzându-i cu un zâmbet pe buze mâna și 


12 Imnul cântat de trupele colonelului Rafael del Riego după insurecția 
împotriva regelui Fernando al VII-lea al Spaniei în anul 1820 (n.tr.) 


lăsându-l să i o sărute. Chiar dacă și de această dată trebuie să 
fie într-o împrejurare prea puţin plăcută... 

— Face parte din datoria mea, domnișoară. 

— Şi din a mea, domnule agent, și din a mea. 

Bărbatul a zâmbit larg pe sub mustaţa deasă. 

— Poate că într-o zi vom putea să ne vedem în circumstanţe 
mai favorabile, a îndrăznit acesta cu un glas lingușitor, care nu 
se potrivea câtuși de puţin cu înfățișarea lui de bărbat greu 
încercat de ani și de împrejurări de tot soiul. 

— Așa sper și eu, domnule agent Miralles, a spus Fiona 
recuperându-și în cele din urmă mâna dreaptă dintre degetele 
poliţistului și arătând cu aceasta ușa închisă în fața căreia ne 
aflam. Ce avem aici? 

— Un asasinat, domnișoară. Un biet bătrân lovit cu pumnalul 
în inimă. Ceva prea puţin plăcut la vedere. Sigur vreţi să intraţi? 

— Face parte din datoria mea, a repetat Fiona. Ştiţi că noi, cei 
de la Stirile ilustrate, avem reputaţia că redăm totul cu fidelitate 
de la faţa locului. 

— In cazul acesta... 

Agentul Miralles a deschis ușa și a dat să intre în cameră 
înaintea noastră. 

— Nu e nevoie să ne însoţiţi, domnule agent, a spus atunci 
Fiona, cu un ton perfect indiferent. Acești doi cavaleri trebuie să 
intre și ei cu mine, și nu cred să fie îndeajuns loc pentru toţi. 

— Păi, nu știu dacă... 

— Durează doar o clipă, domnule agent. Ştiţi doar ce iute sunt 
când... desenez. 

Scurta pauză dinaintea ultimului cuvânt rostit de Fiona a 
provocat un surâs neîndoielnic obscen pe buzele agentului 
Miralles și o înroșire instantanee a urechilor lui Gaudi. Eu, nu 
știu dacă, din fericire sau nu, cunoșteam deja strategiile 
profesionale ale prietenei noastre și ușurința cu care aprindea 
simţurile bărbaţilor aflaţi în calea obiectivelor ei, așa că m-am 
mărginit să zâmbesc amabil fără să mă adresez cuiva în 
particular. 

— Risc să fiu mustrat strașnic de superiorii mei, domnişoară 
Fiona. 

— E pentru o cauză bună, domnule agent Miralles. Și vă 
promit că va dura trei minute. 

Polițistul a încuviinţat cu neclintită gravitate. 


— Dar să nu atingeţi nimic, vă rog, a spus, privindu-ne pentru 
prima dată pe mine și pe Gaudi. Dacă până și un fir de praf se 
clintește de la locul unde se cercetează o crimă, e considerat un 
delict și pedeapsa e mult mai mare decât vă puteţi imagina. 

Amândoi am dat din cap cu seriozitate: „Nu o să clintim din 
loc niciun fir de praf”. Fiona i-a mulţumit agentului, a schiţat o 
mică reverență de curtezană vieneză și, de îndată ce a intrat în 
încăpere, a închis ușa în spatele nostru. 

— Totul vă stă la dispoziție, a spus, deschizându-și caietul și 
pregătindu-și creionul în poziţie de atac. 


22 

Încăperea în care Eduardo Andreu își petrecuse ultimii trei ani 
din viaţă era atât de mică și de lugubră, pe cât era de așteptat 
în cazul unui om aflat în niște împrejurări ca acelea în care se 
găsea el. Nu măsura mai mult de zece metri pătraţi, nu avea 
nici fereastră și nici vreo răsuflătoare de orice fel, singura aplică 
aflată lângă ușă abia dacă o ilumina și era lipsită până și de cel 
mai mic detaliu personal care să dezvăluie caracterul, pasiunile 
sau trecutul atât de aparte al locatarului acesteia. Singurele 
mobile care se aflau înăuntru erau o masă mică, un scaun, un 
cufăr de lemn nelăcuit și un pat desfundat, ca de copil. Capacul 
cufărului era deschis, dar înăuntru nu se găsea decât un 
morman de haine, la fel de murdare precum cele purtate de 
bătrân în ceasul morţii sale. Masa era plină de resturi de 
mâncare, unele mai tari sau mai râncede ca altele, plus câteva 
obiecte mărunte, de duzină - un pieptene, un briceag, niște 
monede și alte câteva lucruri asemenea -, la care se adăugau 
câteva hârtii care s-au arătat a fi, după o cercetare sumară din 
partea mea și a lui Gaudi, total irelevante pentru ceea ce ne 
interesa. Pe scaun erau niște straie și câteva monede adunate 
într-un coșuleţ de nuiele. Pe jos zăceau împrăștiate, prin toată 
încăperea, vreo cinci sau șase cărți, vreo două ziare și o colecţie 
mică de sticle goale. Ziarele nu reprezentau exemplare din 
Știrile ilustrate. Sticlele nu erau nici de vin, nici de tărie. Într-un 
colţ, lângă peretele cu pete de igrasie, o boccea din pânză 
neagră, desfăcută pe jumătate, conţinea o grămadă stranie de 
obiecte din cupru de aceeași mărime, toate rectangulare, foarte 
bine șlefuite și strălucitoare, al căror rost mie îmi scăpa cu 
desăvârșire, dar care au părut să-i trezească un viu interes lui 
Gaudi. Amestecul de mirosuri din cameră - de igrasie, de 
mâncare râncedă, de haine prost spălate, de murdărie prăfoasă 
acoperind orice suprafaţă aflată la vedere - ar fi îngreţoșat pe 
oricine. Oricine intra simţea de îndată nevoia să vomite, chiar 
înainte de a observa prezenţa corpului care zăcea fără viaţă pe 
patul desfundat. 


Cadavrul lui Eduardo Andreu zăcea cu faţa în sus, foarte 
drept, cu capul ușor întors în partea stângă și braţele întinse de- 
a lungul corpului. Era complet îmbrăcat, iar hainele păreau să 
fie aceleași pe care le purtase în noaptea petrecerii de pe strada 


Fernando al VIl-lea. Avea ochii deschişi și gura căscată, iar din 
coșul pieptului se vedea ieșind mânerul argintiu al unui pumnal. 
Sângele îmbibase în întregime păturile și cearșafurile mototolite 
de sub el, se scursese prin salteaua subţire și formase o baltă 
destul de mare pe pardoseala goală, de piatră. Pe trupul bătrân 
nu se vedea niciun semn de luptă, și nici în restul încăperii, doar 
dacă nu cumva acestea fuseseră acoperite de dezordinea 
atotstăpânitoare din jur. Andreu nu se apărase de asasinul lui 
sau se apărase cu atâta lehamite încât moartea lui, dacă nu ar fi 
fost pumnalul înfipt în piept, ar fi putut părea naturală. 

— Nu credeţi că din camera asta lipsește ceva? m-a întrebat 
atunci Gaudi în șoaptă, scoţându-mă din scurta stare de 
stupefacţie în care căzusem pe când contemplam trupul 
neînsufleţit al lui Andreu. 

L-am privit pe prietenul meu și am privit-o și pe Fiona, care 
stătea pironită în faţa patului și nu înceta să facă schiţe în 
caietul ei de desen. 

— Puţină ordine? am întrebat. Ceva curăţenie? 

— O mapă roșie. 

Abia atunci mi-am amintit de asta. 

— Poate că a fost luată de poliție când a ajuns aici, am 
presupus eu. 

— Sau poate că tatăl dumneavoastră a luat-o azi-noapte, 
după ce l-a omorât pe Andreu. 

Mai degrabă surprins decât revoltat, l-am privit pe Gaudi cu 
sprâncenele ridicate. 

— Vorbiţi serios?! 

— Până la urmă, conţinutul acestei mape pare să fie singurul 
motiv pentru care omul acesta are un pumnal înfipt în piept, nu? 
să-l ucidă și apoi să lase mapa aici ar fi fost o neglijenţă 
neobișnuită pentru un domn precum tatăl dumneavoastră. 

Am dat din cap aprobator. 

— Nu vorbiţi serios. 

— Insă poliţia se gândește la asta cât se poate de serios, a 
replicat prietenul meu, înclinându-se asupra cadavrului lui 
Andreu și apropiindu-și faţa la doar câţiva centimetri de mânerul 
de argint al pumnalului. Și are destule motive să creadă așa 
ceva. Dacă mapa sau conţinutul acesteia au dispărut, tatăl 
dumneavoastră se află la mare ananghie. 


— Tata e la ananghie și cu mapă, și fără. lar în ceea ce 
privește conținutul acesteia, în cazul în care chiar s-ar afla acum 
în posesia poliției, cine ar putea ști ce a dispărut și ce nu? 

— Foarte adevărat, a spus Gaudi privindu-mă cu ochi 
scânteietori. Nu vi se pare o lucrătură neobișnuită? 

Se referea, din câte am înţeles înclinându-mă și eu alături de 
el asupra aceluiași obiect, la mânerul pe care îl cercetase cu 
atâta minuţiozitate în timp ce vorbeam cu el. 

Ghearele unei păsări strânse în jurul unui mic glob pământesc 
pe a cărui suprafaţă se distingeau parţial în basorelief 
contururile continentelor și, printre acestea, un blazon 
necunoscut mie. 

— Nu recunosc pumnalul, dacă asta vreţi să mă întrebaţi. 

Gaudi a făcut semn din cap că nu. 

— Să fie limpede de la început, a spus, apucându-mă de braţ 
și depărtându-mă de patul lui Andreu. Eu nu cred că tatăl 
dumneavoastră e asasinul. 

— Mă bucur să vă aud spunând asta. 

— Nu cred că tatăl dumneavoastră să fie așa de prost încât 
să-l fi ucis azi-noapte pe bărbatul pe care, cu patruzeci și opt de 
ore înainte, îl ameninţase cu moartea în fața a cincizeci de 
martori. 

Aceste afirmaţii m-au bucurat ceva mai puţin. 

— Ca să nu mai vorbim, bineînţeles, despre cât de absurd ar fi 
să mi-l imaginez pe tata ucigând pe cineva, în orice 
împrejurare... 

— Eu nu știu cât de mult respectă tatăl dumneavoastră 
principiile moralei, a replicat Gaudi, dar, judecând după succesul 
pe care îl are în afaceri, trebuie să fie un om inteligent. Niciun 
om inteligent nu ar face așa ceva, a adăugat, arătând cu mâna 
dreaptă spre restul încăperii. 

Am încuviinţat. Şi eu mă gândeam la același lucru. lar în ceea 
ce privește principiile morale ale tatălui meu și în ce măsură era 
sau nu absurd să mi-l imaginez ucigând pe cineva, mi-am spus 
în timp ce îl urmam pe Gaudi până în colțul camerei unde se afla 
bocceaua de pânză neagră cu obiecte de cupru, poate că era 
mai bine să nu-mi mai cercetez cu de-amănuntul adevăratele 
convingeri. 


— Mă tem că poliția nu va fi la fel de rezonabilă ca 
dumneavoastră în a aprecia inteligența tatălui meu, am 
observat eu. Și tu crezi că...? 

Fiona mi-a prins întrebarea din zbor înainte să o formulez 
până la sfârșit. 

— Nu cred că poliţia bănuiește că cineva l-a ucis pe omul 
acesta ca să-i fure bijuteriile, a spus ea fără să-și ridice ochii de 
pe foaie. Dar și eu cred că tatăl tău nu a avut nimic de-a face cu 
asta. 

— Mulţumesc. 

— Și eu m-am uitat la blazonul de pe pumnal. 

Gaudi și-a ridicat instinctiv ochii de la dreptunghiul de cupru 
pe care începuse să-l cerceteze. 

— L-aţi recunoscut? a întrebat. 

— E pentru prima dată când îl văd. Dar dumneavoastră l-aţi 
recunoscut? 

Gaudi a tăgăduit din cap, după care a spus: 

— Dar mi se pare familiar. Mă tem că eu nu am memoria 
dumneavoastră fotografică. 

Cu privirea încă aţintită asupra caietului ei de desen, Fiona i-a 
adresat prietenului meu un zâmbet frumos, după care i-a 
răspuns: 

— Să ai o memorie bună nu este întotdeauna o 
binecuvântare. Uneori e recomandabil să... 

Fiona nu a avut când să-și termine fraza. In clipa aceea, ușa 
camerei s-a dat brusc în lături și în prag a apărut Abelardo 
Labella, cu obrazul său ciupit de vărsat și statura sa, ce ajungea 
cu greu la un metru și jumătate. Expresia lingușitoare pe care o 
afișa întotdeauna pe faţă se prefăcuse acum într-o mască a 
indignării personificate. Costumul pe care îl purta în dimineaţa 
aceea făcea ca burta să-i pară la fel de rotundă precum globul 
pământesc care decora mânerul pumnalului înfipt în pieptul lui 
Andreu. 

— Puteţi să-mi spuneţi ce căutaţi dumneavoastră aici? 

Fiona s-a oprit calmă din desenat și s-a înarmat cu cel mai 
încântător zâmbet al ei de îmblânzitoare de șerpi, în timp ce 
Gaudi, spre infinita mea surprindere, profita de confuzia de 
moment pentru a pune discret la păstrare în buzunarul 
redingotei piesa de cupru pe care o ţinuse până atunci în mână. 


— Inspectorul Abriles a avut amabilitatea să ne acorde cinci 
minute, domnule inspector. Nu au trecut decât trei. 

„Inspectorul Abriles e un imbecil”, păreau să strige cât puteau 
de tare ochii scânteietori ai poliţistului de-o șchioapă. 

— Inspectorul Abriles nu a fost informat corect asupra 
identităţii acestui domn, a spus în schimb, fără să mă privească 
sau să mă arate cu degetul, dar referindu-se fără doar și poate 
la mine. 

— Inspectorul Abriles a fost informat în mod corespunzător că 
Gabriel... 

— Domnul Camarasa, vreţi să spuneţi. 

— ...Se află aici în calitate de colaborator al Stirilor ilustrate. 
Și chiar cu asta se ocupă acum. 

Abelardo Labella nu s-a obosit să se certe cu Fiona. 

— Vă rog să părăsiţi camera imediat, a spus, ridicând-și mai 

mult vocea și luând o poziție de drepţi ca un soldăţel de plumb. 
Aţi violat locul unde s-a comis o crimă și aceasta este o 
infracţiune foarte gravă. 
Dacă aș vrea, aș putea să vă arestez chiar acum pe toţi trei. Şi 
dacă descopăr că aţi atins ceva în timp ce vă aflaţi aici în mod 
ilegal - a adăugat, privindu-mă de data aceasta cu niște ochi 
scânteind de o furie autoritară -, puteţi să fiți sigur că nu o să 
șovăi nicio clipă să vă trimit acolo unde se află și tatăl 
dumneavoastră. 

Înţelesul cât se poate de limpede al acelei ultime fraze a făcut 
să-mi îngheţe pe limbă protestele pe care mă pregăteam să le 
formulez ca să-mi apăr nevinovăția. 

— Vreţi să spuneţi că domnul Camarasa a fost deja arestat? a 
întrebat Gaudi, observând că eu amuţisem. 

Inspectorul Labella și-a păstrat privirea aţintită asupra mea. 

— O să fie în curând, oricum, a afirmat. Îmi închipui că tot nu 
știți unde se află tatăl dumneavoastră. 

Ușurat, mi-am regăsit în sfârșit cuvintele: 

— Atunci înseamnă că nici dumneavoastră nu l-aţi găsit. 

— Dacă îl vedeţi, transmiteţi-i că nu o să-l ajute cu nimic dacă 
tot prelungește situația aceasta. Dimpotrivă: nu face decât să 
înrăutăţească lucrurile. Dumneavoastră, care sunteţi o expertă 
în crime - a adăugat, privind-o pe Fiona -, ar trebui să știți asta 
mai bine ca oricine. 

Fiona a făcut o mică reverență. 


— Mă flataţi, domnule inspector! 

Omuleţul a pufnit într-un fel care, în orice altă situaţie, mi s-ar 
fi părut simpatic. 

— Nu asta era intenţia mea, domnișoară, a spus, în timp ce se 
uita la toţi trei cum ieșim din încăpere. Apoi a închis ușa, s-a 
oprit lângă agentul Miralles care acum se uita spășit în jos și a 
scrutat pentru prima dată chipul lui Gaudi. 

— Ne cunoaștem de undeva? 

Interpelatul nu a șovăit nicio jumătate de secundă. 

— Nu cred, a răspuns, întinzându-și mâna dreaptă. Antoni 
Gaudi. 

Inspectorul i-a strâns mâna prietenului meu cu o expresie de 
parcă ar fi făcut ceva cu totul nedemn de poziţia de forţă 
deţinută în acel moment. 

— lar relaţia dumneavoastră cu cei doi este... 

— Așa cum a spus Fiona, și eu colaborez cu Știrile ilustrate. 

— Mda. Pot să vă dau un sfat? 

În timp ce-l observam pe inspectorul Labella cum stătea cu 
gâtul întins, cu o expresie de satisfacție pe chip, m-am gândit că 
atitudinea autoritară de atunci a polițistului se deosebea atât de 
mult de comportarea slugarnică din timpul vizitei de miercuri la 
locuinţa familiei din bulevardul Gracia, încât acea schimbare nu 
putea avea decât două cauze, și niciuna dintre ele nu era prea 
favorabilă intereselor tatălui meu. 

— Bineînţeles, a răspuns Gaudi. 

— Dumneavoastră păreţi a fi un domn. Staţi departe de 
delincvențţi! 

Când a auzit acestea, Fiona m-a luat de braţ, nu știu dacă 
pentru a-și stăvili o puţin probabilă reacţie melodramatică sau, 
mai degrabă, pentru a-și stăpâni tentaţia de a-l pălmui pe 
nesuferitul poliţist de-o șchioapă, ca să se înveţe minte o dată 
pentru totdeauna. Unghiile ei mi s-au înfipt în antebraţ precum 
dinţii unei furculițe într-o bucată de carne fiartă, însă buzele ei 
tot nu și-au pierdut surâsul. 

— Un sfat ciudat, având în vedere că vine din partea unui 
poliţist, a spus Gaudi cu o expresie impenetrabilă. 

Abellardo a surâs. 

— Ştiţi unde se află ieșirea. Inspectorul Abriles o să vă supună 
unei scurte percheziţii înainte să puteţi părăsi clădirea; sunt 
sigur că îl veţi înţelege. 


Înainte ca Gaudi, Fiona și cu mine să putem măcar schiţa un 
protest faţă de acel nou abuz, bărbatul a intrat în camera lui 
Andreu și a închis ușa în urma lui. 

Doar atunci agentul Miralles și-a ridicat privirea de la vârful 
pantofilor. 

— Așadar, dumneavoastră sunteţi fiul lui Sempronio 
Camarasa, a spus, privindu-mă cu disprețul întipărit pe chip. Mi 
se pare, domnişoară Fiona, că ați uitat să-mi pomeniți mai 
înainte acest mic detaliu. 

Fiona s-a străduit fără prea mult succes să afişeze o expresie 
de profund regret. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vă ascund o parte din 
informație, domnule agent Miralles. 

Bărbatul a încuviințat cu sobrietate. 

— Face parte din datoria dumneavoastră, a spus și a luat din 
nou poziţie de drepţi. Am încheiat discuţia. 

Am părăsit, așadar, coridorul principal al celui de-al treilea 
etaj și am coborât în liniște cele două șiruri de scări, cufundaţi 
fiecare în propriile gânduri. În cazul meu, ceea ce îmi ocupa 
mintea era posibila semnificaţie a straniei metamorfoze suferite 
de Abelardo Labella. Oare poliția judiciară să fi fost atât de 
sigură încă de pe acum că tata îl asasinase pe Eduardo Andreu 
încât până și un inspector precum Labella se încumetase să nu 
mai facă pe mielușelul și să-și scoată ghearele în faţa celei care, 
chiar în seara aceea, putea să-l înfăţișeze pe prima pagină a 
celui mai distribuit ziar la nivel local? Atât de neînsemnate 
ajunsese să considere poliţia posibilele represalii din partea 
familiei sau anturajului familiei Camarasa? Oare numele nostru 
de familie ar fi putut să intre în analele istoriei infracţionale din 
Barcelona? 

— Mă tem că nu ați avut ocazia nici măcar să faceţi schița 
ilustraţiei, a observat atunci Gaudi, în timp ce străbăteam 
coridorul de la primul etaj în căutarea ultimului șir de scări care 
ne separa de percheziţia promisă din partea inspectorului 
Abriles. 

— Ce am îmi e de ajuns, l-a asigurat Fiona. De fapt, dacă fac 
câteva schiţe la faţa locului, o fac doar ca să păstrez aparenţa 
față de agenţii care stau de strajă. 

Gaudi a afișat un surâs slab. 

— Vă bazaţi pe memoria dumneavoastră fotografică. 


— Că tot a venit vorba de memorie, dragă Gaudi, am 
intervenit eu, îmi închipui că vă amintiţi de piesa aceea pe care 
aţi pus-o la păstrare în buzunar. 

Prietenul meu s-a oprit din mers în dreptul ultimei trepte a 
scării principale, obligându-ne astfel pe mine și pe Fiona să 
facem același lucru. 

— Chiar voiam să aduc vorba despre asta, a spus el, 
recuperând dreptunghiul de cupru din interiorul redingotei. Ai 
putea să-mi faci o favoare, Fiona? 

Fără să pună vreo întrebare, de parcă acel furtișag săvârșit de 
prietenul meu i se părea cel mai firesc lucru din lume, Fiona a 
luat piesa pe care i-o întindea Gaudi, s-a întors cu spatele și a 
făcut-o să dispară în intimitatea rochiei sale. 

— Sunteţi gata? 

Și astfel Gaudi, Fiona și cu mine aveam să străbatem după 
cinci minute semicercul format din agenţii în uniformă care 
păzeau portalul de la numărul 26 de pe strada Princesa, ca să 
ne îndreptăm apoi către birourile Stirilor ilustrate, având deja un 
statut oficial de delincvenţi. 


23 

Spre orele zece dimineaţa, am lăsat-o pe Fiona să se închidă 
cu penelurile și planșele ei în biroul de pe strada Fernando al VII- 
lea și ne-am întors în cartierul Ribera, urmând itinerarul cel mai 
excentric plăsmuit vreodată de Gaudi. O scurtă întâlnire cu 
Martin Begg pe coridorul de la primul etaj ne confirmase ceea ce 
prezența a doi agenţi postați lângă ușa lui ne făcuse deja să 
înţelegem: că tatăl meu nu dăduse încă niciun semn de viaţă. 
Asta a fost tot ce am aflat de la el. Singura grijă reală a 
directorului Stirilor ilustrate la acea oră matinală era, ca în 
fiecare zi de altfel, să fie gata conținuturile ziarelor înainte de 
închiderea ediţiei. De la unu după-amiaza, cumplitul asasinat al 
lui Eduardo Andreu și inexplicabila dispariţie a tatălui mea 
aveau să se transforme pentru el în probleme personale extrem 
de urgente, susceptibile de a-i pune în pericol activitatea, 
viitorul și poate chiar libertatea, dar până ca asta să se 
întâmple, toate evenimentele de până atunci nu reprezentau 
decât ingredientele principale ale unei știri senzaţionale, de 
primă pagină, care trebuia redată în detaliu cu cea mai mare 
desfășurare de mijloace posibile, înainte ca ziarele concurenţei 
să aibă ocazia să se arunce și ele asupra prăzii. 

— Nu va fi prea plăcut pentru dumneavoastră să citiţi ziarele 
din seara asta, a comentat Gaudi în timp ce lăsam în urmă 
strada Aviñón pentru a o apuca printr-un pasaj îngust, mustind 
de urină de pisică. Tatăl dumneavoastră va deveni un bărbat 
foarte cunoscut. 

— Sunt pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. 

— Tot ce poate fi mai rău va veni chiar din partea familiei 
dumneavoastră. 

— Și pentru asta sunt pregătit. 

Prietenul meu a emis atunci un mormăit care voia să 
sugereze, fără îndoială, falsitatea evidentă a afirmației mele. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat ieri-seară, mi-a spus el. 

— leri-searăâ? 

— Tatăl dumneavoastră avea rezervat un loc în loja Teatrului 
Liceo și, în cele din urmă, acel loc a ajuns să fie ocupat de mine. 
Mama dumneavoastră mi-a spus că apăruse o urgenţă de ultimă 
oră pe care trebuia să o onoreze, o cină de afaceri sau ceva de 
felul acesta. Așa e? 


— Asta ne-a spus el, e drept. A ajuns acasă la șase seara șia 
rămas o vreme în salon cu mama, ca întotdeauna. La șase și 
jumătate a urcat în dormitorul lui ca să se schimbe și atunci a 
apărut Marina cu un plic pentru el și... 

— Marina? m-a întrerupt Gaudi. 

— Una dintre slujnice. Fata care ne-a servit ceaiul în după- 
amiaza în care aţi venit în vizită. 

Gaudi a dat din cap. 

— Continuaţi, vă rog. 

— Margarita și cu mine ne aflam pe terasă, jucam cărți înainte 
să urcăm și noi ca să ne îmbrăcăm pentru teatru. Marina a 
apărut atunci cu un plic destinat tatălui meu pe care tocmai îl 
primise și i l-a dat Margaritei. Surorii mele îi place să împartă 
corespondenţa familiei. 

— Doar să o împartă? 

— Să o împartă și, bănuiesc, nu numai atât, am zâmbit. Abia 
apoi mi-am dat seama și eu: Aveţi dreptate! Poate că Margarita 
a aruncat o privire asupra conţinutului plicului înainte să i-l 
încredinţeze tatei. 

— O vom întreba în timpul prânzului, a spus Gaudi, invitându- 
se în felul acesta pentru prima dată la prânz în căminul familiei 
Camarasa. In orice caz, sora dumneavoastră a urcat ca să 
predea plicul în mâinile domnului Camarasa, iar acesta a hotărât 
brusc să renunţe la seara de operă alături de familie. 

— A coborât după cinci minute și i-a spus și mamei. Mama a 
fost cea care m-a anunţat pe mine. Explicaţia a fost aceeași pe 
care v-a dat-o și dumneavoastră: tata trebuia să meargă urgent 
la o cină legată de afacerile lui. 

— De Știrile ilustrate? 

— Cine știe... 

— Tatăl dumneavoastră se ocupă și de alte afaceri în afară de 
ziar, a observat Gaudi, golindu-și fraza de orice inflexiune 
interogativă. 

— Cred că da. Dar v-am spus doar că eu știu prea puţine 
despre întreprinderile lui. Oricât de surprins ați fi să auziţi acest 
lucru. 

— Cinele de afaceri sunt o obișnuinţă în agenda lui? 

— In cele trei săptămâni de când suntem aici - am spus 
aceasta referindu-mă la mama, la sora mea și la mine însumi -, 
a lipsit la trei sau patru cine în familie. Cel puţin o dată s-a 


întâmplat să nu se fi întors încă atunci când eu m-am culcat, la 
douăsprezece noaptea. Dar niciodată nu a lipsit de acasă o 
noapte întreagă. 

— Când aţi pornit spre Liceo, el plecase deja din turn? 

Am tăgăduit din cap. 

— Sora mea și cu mine am mers în cabinetul lui ca să ne luăm 
rămas-bun înainte de a pleca. Se uita la niște documente de pe 
birou. Se schimbase din nou de haine și părea pregătit și el de 
plecare. 

— Purta haine elegante? 

— Tatăl meu nu s-a îmbrăcat niciodată cu nimic care să nu fie 
elegant. Dar nu erau haine de ocazie, dacă asta vreţi să spuneţi. 
Noi eram îmbrăcaţi mai elegant decât el. 

— Această slujnică, Marina, a putut să spună la ce oră a ieșit 
din casă? 

— Noi am urcat în trăsură pe la șapte și jumătate. Conform 
calculelor, el a mai stat încă douăzeci de minute înainte să 
plece. 

— Şi dacă dumneavoastră aţi luat trăsura familiei...? 

— Tatei îi place să meargă pe jos, m-am grăbit să răspund. 
Apoi la capătul străzii noastre nu lipsesc niciodată birjele. 

Gaudi s-a oprit din mers la o intersecţie de străduţe 
nepietruite și, după o scurtă șovăire, a ales-o pe cea mai 
murdară. Nici de data aceasta nu am protestat. 

— Tatăl dumneavoastră a venit la Barcelona cu câteva luni 
înainte de restul familiei, nu-i așa? a întrebat el atunci. 

— El a ajuns la începutul lui iulie, am încuviinţat eu. După cum 
știți, noi am ajuns pe întâi octombrie. 

— lar motivul acestui decalaj... 

— El trebuia să fie în Barcelona ca să supravegheze ultimii 
pași ai înfiinţării ziarului. Cred că ideea era să călătorim cu toţii 
împreună la începutul lui iulie. Dar procesul de predare spre 
închiriere a casei din Mayfair s-a complicat mai mult decât era 
de așteptat, apoi au fost și niște probleme cu închiderea casei 
de licitaţii și cu transferarea unor conturi bancare în Spania. 

Gaudi a încuviinţat. 

— A fost nevoie ca restul familiei să rămână la Londra. 

Felul în care a spus-o dădea de înţeles cât se poate de 
limpede cât de puţin îl convingea povestea aceea. 


— Vreţi să spuneţi că tata voia să stea singur vreme de trei 
luni în Barcelona înainte de a se reuni cu restul familiei? 

În loc să-mi răspundă, prietenul meu a formulat o altă 
întrebare: 

— Atunci, casa de licitaţii a continuat să funcţioneze până la 
mijlocul anului? _ 

— Ultima licitaţie a avut loc pe 31 martie. Imi amintesc pentru 
că eu am fost moderatorul pentru ultimele oferte de preţuri. 

— Dumneavoastră? 

— O favoare din partea tatei. Nu era prima dată când făceam 
asta. Faptul că nu mă implic în afacerile familiei nu înseamnă că 
nu dau o mână de ajutor din când în când. 

— Înţeleg că această casă de licitaţii nu s-a închis din pricina 
problemelor economice. Bineînţeles, tatăl dumneavoastră 
iniţiase deja procesul de creare a ziarului Stirile ilustrate. 

— Familia Begg a sosit în Barcelona în octombrie, anul trecut, 
am confirmat eu. Și, la vremea aceea, planurile erau destul de 
avansate. Aș putea spune că tatăl meu s-a decis să fondeze 
ziarul la sfârșitul anului 1872. 

— La doi ani după incidentul cu fotografia falsă a lui Lizzie 
Siddal. 

Am tăgăduit din cap. 

— Nu văd nicio legătură între aceste două lucruri. 

— Nu spun că ar exista vreuna. Incerc doar să-mi fac o idee 
despre cronologia evenimentelor. Ajungeţi la Londra în luna 
septembrie a anului 1868, la doar câteva zile după triumful 
Revoluţiei Glorioase, iar tatăl dumneavoastră fondează casa de 
licitaţii... la începutul lui 1869? 

Am încercat să-mi amintesc ce s-a întâmplat în acele luni 
dificile, primele din viaţa mea de adolescent nevoit să locuiască 
într-o altă ţară, într-un oraș unde se vorbește o altă limbă decât 
a sa. 

— Inaugurarea oficială a avut loc la începutul verii lui '69, dar 
viața noastră gravita deja de multă vreme în jurul lumii artei și 
antichităţilor. Nu aș putea să vă garantez, dar cred că tata a 
venit la Londra cu o idee destul de clară despre ceea ce voia să 
facă. 

Gaudi a părut destul de surprins să audă acest ultim 
comentariu. 


— Prin urmare, nu a fost o fugă precipitată din ţară, așa cum 
aţi sugerat în ziua când ne-am cunoscut. 

— Ba a fost o fugă precipitată, am replicat eu. Dar nu cred că 
evenimentele l-au prins pe tata pe nepregătite. 

— Vă referiţi la revoluţie. 

— El preferă să-i spună lovitura de stat a generalului Prim. 

Am făcut o scurtă pauză ca să-mi acopăr nasul când am 
trecut pe lângă o fosă septică săpată în mijlocul drumului, după 
care am adăugat: 

— In orice caz, cineva trebuie să fi fost anunţat de sosirea 
noastră la Londra. În prima noapte am dormit la un hotel din 
apropierea gării Victoria, iar pe ce-a de-a doua am petrecut-o în 
aceeași casă din Mayfair, unde am locuit până luna trecută. O 
casă complet amenajată încă din prima zi. 

Gaudi a încuviinţat cu o expresie gravă. 

— La Londra vă aștepta cineva. Poate vreun partener de 
afaceri? 

— Poate. Nu știu nimic despre partenerii de afaceri ai tatălui 
meu, am fost nevoit să recunosc din nou. 

— Dar trebuie să se fi asociat cu cineva pentru a deschide 
casa de licitaţii. O afacere de anvergura celei despre care îmi 
relatati dumneavoastră nu este la îndemâna oricărui 
întreprinzător solitar, proaspăt sosit într-o ţară străină. Capitalul 
iniţial și contactele necesare pentru a pune pe picioare o 
asemenea afacere trebuie să-l fi silit pe tatăl dumneavoastră să 
caute sprijinul unor terțe persoane. 

Gaudi a făcut o scurtă pauză, după care a continuat: 

— Vorbiţi-mi despre viaţa dumneavoastră socială. 

— Cum nu se poate mai animată. Am avut de-a face mai ales 
cu spanioli și sud-americani; majoritatea relaţionaţi cu casa de 
licitaţii. Furnizori, comercianţi, colecționari, dar și vreo câţiva 
artiști. Câteva figuri deveniseră familiare. Pe niciunul însă nu l- 
am mai văzut de la întoarcerea noastră în Barcelona. 

— Și ce-mi puteţi spune despre partenerii dinainte? 

Partenerii dinainte de '68, după câte puteam să înţeleg. M-am 
gândit o clipă la asta. 

— Când am plecat din Barcelona tocmai împlinisem 
șaisprezece ani. Dacă acum abia dacă știu ceva despre afacerile 
lui, imaginaţi-vă cât de multe știam pe vremea aceea. 


— Cu ce se ocupa tatăl dumneavoastră înainte să se instaleze 
la Londra? 

— Cu finanţele, am răspuns eu. Făcea speculaţii cu acţiuni, 
cred. Îl interesau mai multe companii din colonii. Mai ales din 
Cuba. 

Gaudi nu a mai formulat alte întrebări. 

Am mai pășit câteva minute în tăcere printr-o reţea din ce în 
ce mai încâlcită de străduţe de o mizerie de nedescris, ferindu- 
ne în trecerea noastră de copii năuci și de câini înfometați, 
ocolind băltoacele de urină, atrăgând ca un magnet privirile 
celei mai joase pături sociale urbane pe care prietenul meu 
părea să o cunoască atât de bine. In cele din urmă, ne-am oprit 
din mers în fața ușilor mari ale unei clădiri aflate pe jumătate în 
ruină. 

— Poate veţi dori să mă așteptați afară, a spus atunci Gaudi, 
după ce s-a uitat prin golul lăsat de ușa de lemn pe jumătate 
scoasă din ţâţâni și a încruntat vizibil din sprâncene. Ceea ce 
căutăm poate că nu va fi prea plăcut la vedere. 

M-am apropiat și eu de ușa aceea mare și mi-am băgat capul 
într-un vestibul atât de urât mirositor încât, prin comparaţie, 
pensiunea în care murise Eduardo Andreu se ridica la categoria 
de palat oriental. 

— Inţeleg că am venit aici să-l căutăm pe Colţos, am spus, 
dându-mi capul înapoi. 

— Aceasta e una din vizuinile lui obișnuite, a încuviinţat 
Gaudi. Una din cele trei pe care le știu eu. 

— In cazul acesta, am să urc cu dumneavoastră. 

Gaudi părea bucuros să audă aceasta. 

— Vă mulţumesc, a spus, pe când își scotea mănușile din 
piele de căprioară și, dintr-o simplă privire, mă invita și pe mine 
să fac la fel. Dar nu o să urcăm nicăieri. O să coborâm. 

Asta însemna că era vorba de o vizuină la propriu. 

— Într-o pivniţă? 

— O magazie de cărbuni. 

Fără să-mi ceară ajutorul, Gaudi a apucat ușa de marginea 
stângă și a urnit-o cu greu în interiorul clădirii. Scrâșnetul 
lemnului putred din jurul balamalelor desprinse a acoperit, după 
câte mi s-a părut, chiţcăitul șobolanilor care fugeau din vestibul 
goniţi de lumina palidă venită din stradă. 

— Sunteţi gata? 


Încăperile clădirii se aflau într-o stare de deteriorare încă și 
mai avansată decât exteriorul dărăpănat. Mormane de 
dărâmături pe podea, iederă pe pereţi, pete negre și unsuroase 
pe tavan și gângănii de dimensiunea animalelor domestice 
mișunând printre picioarele noastre: o scenă desprinsă parcă 
mai degrabă din Parisul tuberculos și boem al romanelor citite 
de Margarita decât din noua Barcelonă industrială. Scara 
metalică în formă de melc care ducea spre subsol ameninţa să 
se prăbușească la fiecare pas, iar la capătul ultimei trepte, care 
se afla de-acum chiar în magazia de cărbune, puţin a lipsit să nu 
călcăm pe capul unui bătrân care dormea cu un câine mort în 
braţe. Bătrânul nu era Colţosul, după câte am putut să-mi dau 
seama la lumina chibritului aprins în dreptul feţei acestuia de 
către Gaudi. Şi poate câinele nu era chiar mort, ci doar adormit. 
In orice caz însă, duhoarea de acolo, de jos, era atât de 
respingătoare încât stomacul meu nu a putut s-o suporte mai 
mult de trei secunde. 

— Puteţi să mă așteptați afară, a repetat Gaudi, după ce mi- 
am vărsat maţele pe peretele cel mai apropiat. 

— Sunt bine, am îngăimat. 

Am străbătut la lumina chibriturilor șirul de încăperi care 
compuneau vechea magazie de cărbune, fără să dăm nici de 
Colţosul și nici de altă făptură omenească. Păturile și legăturile 
de haine puse claie peste grămadă adevereau faptul că acolo 
jos se adăposteau pe timp de noapte nu mai puţin de zece inși, 
numai că acum probabil că toţi își căutau mijloacele de 
supravieţuire fie din diverse furtișaguri, fie din cerșit, fie din mici 
afaceri clandestine cu care se îndeletniceau pe străzile sau prin 
portul orașului. Bătrânul care dormea alături de câine la piciorul 
scării nu a putut nici el să ne dea vreo informaţie despre locul 
unde îl puteam găsi pe cerșetorul cu pălărie-tricorn: oricât s-a 
străduit Gaudi, tot nu a izbutit să-l trezească. 

— Opium, a spus el, dându-se bătut în cele din urmă. Oricum, 
mă îndoiesc că are ceva interesant să ne spună. leșim de aici? 

— Vă rog. 

Când ne-am întors în vestibulul clădirii, trei copii cu ochii 
afundaţi în orbite și pielea gălbejită stăteau adunaţi acolo, de 
partea cealaltă a ușii căzute. Când ne-au văzut ieșind dintre 
umbrele scârțâitoare ale scării în formă de melc, doi dintre ei au 


rupt-o la fugă pe strada îngustă în direcţii opuse, însă cel de-al 
treilea a rămas pironit locului, ţintuindu-ne cu privirea. 

— Salutare, a spus Gaudi, ducându-și mâna la buzunar și 
scoţând-o de acolo cu o monedă în palma deschisă. 

— Salutare, a spus copilul privind moneda așa cum o pisică ar 
privi un porumbel cu aripile frânte. 

— Cunoști un bătrân știrb care are un câine cu trei picioare? 

Copilul a dat din cap de sus în jos, fără să-și ia ochii de la 
palma prietenului meu. 

— Colţosu' 

— Colţosu' a încuviinţat Gaudi. L-ai văzut azi? 

De data aceasta, copilul a dat din cap în semn că nu. 

— Da' l-am văzut azi-noapte. 

— Aici? 

— Aici, a spus copilul arătând cu degetul ușa prin care 
trecusem eu și Gaudi. Au intrat, a tras ușa după el și gata. 

— Au intrat? Adică el cu încă cineva? 

— EI și câinele. 

— Şi asta a fost...? 

— Azi-noapte. 

Ar fi fost absurd să întrebăm la ce oră s-au întâmplat acestea 
pe un asemenea copil care, fără îndoială, nu era în stare nici să 
numere bătăile clopotelor sau să facă legătura între sunetul 
acestora și ceva atât de abstract precum trecerea timpului. Sau 
cel puţin așa vedea lucrurile Gaudi. 

— Inainte de masa de seară? 

— După. 

— Cu mult timp după? 

Chipul copilului arăta că se străduia să-și amintească. 

— După o vreme. 

Gaudi a dat din cap, i-a întins moneda copilului și i-a răvășit 
puţin părul. 

— Cum te cheamă? 

— Xavi, a răspuns copilul, privind cu un zâmbet moneda care 
acum se afla în mâna lui. Mulţam, domnu”. 

— Ne-ai fost de mare ajutor, Xavi. 

Copilul a făcut un gest asemănător unui salut militar și a luat- 
o la fugă pe stradă în jos, cu picioarele subţiri ca niște scoabe 
vibrând de emoție. „Sărmanul copil, m-am gândit eu. 
Condamnat să devină în viitor un om sărman.” 


— Şi acum? am întrebat, văzându-l pe Gaudi că își punea din 
nou mănușile cu tot calmul aparent al celui care a dus la bun 
sfârșit ceea ce își propusese. 

— Acum putem să ieșim de aici. 

— Nu mai sunteţi interesat să-l întâlnim pe Colţosul? 

Gaudi a ridicat din umeri. 

— Mi-ar plăcea să vorbesc cu el, într-adevăr, dar am aflat deja 
ceea ce voiam să știm. 

— Adică... 

— Colţosul a venit azi-noapte să doarmă aici după ce l-am 
văzut luându-și rămas-bun de la Andreu în pragul pensiunii, iar 
acum nu mai e aici. 

— Nu cred că putem să afirmăm asta cu atâta siguranţă, am 
obiectat eu. Și anume că a dormit aici. Copilul nu a fost deloc 
exact în privinţa orelor și, oricum, chiar dacă acestea ar 
corespunde cu scena la care am asistat noi, de unde putem ști 
că nu a ieșit din nou și că nu s-a întors pe strada Princesa? apoi 
am continuat după o scurtă pauză: Cât despre faptul că el nu se 
află acum în magazia de cărbune, nu știu în ce măsură ne ajută 
asta în cercetările noastre. 

Gaudi a zâmbit, semn că îi plăcuse expresia „cercetările 
noastre”. 

— În cazul în care Colţosul ar fi avut ceva de-a face cu 
moartea lui Andreu, a replicat el, fie s-ar fi ascuns în vizuina 
asta cu intenţia de a se face nevăzut în următoarele zile, fie și- 
ar fi strâns încă de azi-noapte lucrurile și ar fi plecat din oraș 
înainte să se împrăștie știrea despre asasinat. Un om ca el nu ar 
putea să întrevadă nicio altă posibilitate. 

— Şi de unde știți că nu a fugit din oraș? 

— Un vagabond nu ar fugi niciodată fără să-și ia lucrurile cu 
el. Păturile, hainele, sticlele: toate sunt în magazie, a spus Gaudi 
tăgăduind din cap. Colţosul se află încă în oraș, nu are de ce să 
se ascundă. 

— Spuneaţi înainte că mai știți de încă două locuri unde ar 
putea să se adăpostească. 

— Niciunul nu e așa de sigur ca acesta. Și când spun sigur, de 
fapt vreau să spun respingător. Dacă ar vrea să se ascundă de 
poliţie acolo jos s-ar duce. 

— Dacă îi știți ascunzătoarea asta, probabil că i-o cunoaște și 
poliţia. 


Gaudi și-a ridicat dispreţuitor sprânceana dreaptă. 

— Acum dumneavoastră sunteţi cel care mă insultați. 

— Atunci, asta e o știre îmbucurătoare. Am surâs. Uitasem că 
vorbeam cu domnul G. Colţosul se află și el în slujba 
dumneavoastră, precum Ezequiel? 

Prietenul meu nu s-a obosit să-mi răspundă. 

— În orice caz, nici dumneavoastră și nici eu nu credem că 
Colţosul ar avea ceva de-a face cu asasinatul, mi-a spus în 
schimb. Ceea ce ne-ar interesa să auzim cu adevărat din gura 
lui, cum ar fi, de pildă, ce fel de relaţie avea cu Eduardo Andreu 
și ce fel de viaţă ducea bătrânul în ultimele luni nu este la fel de 
urgent precum a fi alături de familia dumneavoastră în aceste 
momente dificile. 

Nu mi-am ascuns surprinderea la auzul acestei afirmații. 

— Atunci, să mergem acasă? 

— Dacă sunteţi de acord cu asta. 

— Mi se pare grozav. Nu am să neg că stomacul meu vă va fi 
recunoscător pentru schimbarea aerului. 

Gaudi a zâmbit din nou. 

— Această zonă a orașului nu e pentru stomacuri sensibile, a 
întărit la rându-i, punându-mi o mână pe spate și călăuzindu-mă 
spre capătul dinspre răsărit al străzii. Inspectorul Labella va fi 
lăsat negreșit o gardă de schimb să stea de pază în faţa 
locuinței-turn a familiei, sperând că tatăl dumneavoastră o să-și 
facă apariția mai devreme sau mai târziu. Acolo vom fi la curent 
cu ce se mai întâmplă tot la fel de bine ca pe strada Fernando al 
VII-lea, dacă nu și mai bine. lar mama și sora dumneavoastră vă 
vor fi recunoscătoare să vă aibă aproape. 

Nu puteam decât să fiu de acord cu el. 


24 

Gaudi și cu mine am ajuns pe La Rambla urmând același 
labirint încâlcit de străduţe medievale care ne dusese până la 
vizuina Colţosului, iar de îndată ce am ajuns acolo, tot la cererea 
prietenului meu, am oprit o cabrioletă trasă de un cal robust, din 
rasa percheron, și am pornit-o spre bulevardul Gracia învăluiţi 
într-o tăcere comodă, care a luat sfârșit doar o dată ajunși pe 
strada Aragón, când Gaudi s-a hotărât să  reînnoade 
interogatoriul terminat în coadă de pește la începutul aventurii 
noastre subterane. 

— Atunci, tatăl dumneavoastră își inaugurează casa de licitaţii 
la începutul verii anului 1869, în schimb lucrează la acest 
proiect încă de la sosirea lui la Londra, cu o toamnă mai înainte, 
a spus, aruncând pe caldarâmul bulevardului Gracia mucul de 
ţigară aprins pe La Rambla. La sfârșitul anului 1870 are loc 
incidentul cu falsa fotografie pe care Andreu încearcă să o 
vândă prin intermediul tatălui dumneavoastră și tot atunci el 
încearcă să se folosească de prietenia cu familia Begg pentru a 
denunța public încercarea de fraudă al cărei obiect a fost. 
Ştirea, dată fiind natura imaginii cu pricina, capătă proporţiile 
unui adevărat scandal și îi distruge reputaţia lui Eduardo Andreu 
tot așa cum i-o consolidează pe cea a lui Sempronio Camarasa, 
a spus Gaudi după care a urmat o pauză. Când anume dispare 
Andreu din peisaj? 

larăși am încercat să-mi amintesc. 

— Nu cred că povestea aceasta să continue după ianuarie 
'71. Când tatăl meu a hotărât să nu prezinte nicio plângere 
oficială, Andreu pornise deja pe drumul de întoarcere spre 
Barcelona și după aceea n-am mai știut ce s-a întâmplat cu el. 

— Asta e interesant, a observat Gaudi. Tatăl dumneavoastră îl 
denunţă pe Andreu în presă, dar nu apelează la tribunal, așa 
cum ar trebui. Ar fi logic să se comporte tocmai invers, nu 
credeţi? 

Am preferat să nu răspund la această întrebare. 

— Continuaţi să credeţi că tata a pus totul la cale. 

— Ce cred eu e că Andreu, dacă într-adevăr a fost victima 
acestui concurs de împrejurări, dacă într-adevăr nu își dăduse 
seama de faptul că fotografia pe care încerca să o vândă era un 
fals, atunci avea motive suficiente să creadă că tatăl 


dumneavoastră făcuse în așa fel încât fotografia să-i parvină și 
să-l îndrepte spre casa lui de licitaţii. 

— Vă reamintesc că până la petrecerea de marţi nu am mai 
știut nimic despre Andreu. Dorinţa lui de răzbunare a rămas 
adormită vreme de aproape patru ani. 

Gaudi a încuviinţat gânditor: 

— E-adevărat, e-adevărat! 

— Și nu e corect nici să spuneţi că tata s-a folosit de prietenia 
lui cu familia Begg ca să facă astfel încât știrea să ajungă în 
ziarul pentru care lucrau aceștia. Tata și Martin Begg s-au 
cunoscut cu câteva luni înainte, dar relaţia lor nu era tocmai una 
foarte apropiată. 

— Însă chiar și așa, a recurs la acesta pentru a-și face publică 
plângerea. 

— Era singurul ziarist pe care-l cunoștea. 

Gaudi s-a străduit să arate că nu era câtuși de puţin convins 
de cele auzite. 

— Vreţi să spuneţi că proprietarul unei case de licitaţii nu 
cunoștea nici un alt ziarist în oraș? 

— Dumneavoastră faceţi ca totul să sune ca un fel de pact 
între prieteni, am protestat. Eu îți dau o poveste de succes 
pentru ziarul tău, iar tu îmi dai, în schimb, publicitatea de care 
am nevoie în scopul meu. Și nu a fost deloc așa. 

— Însă adevărul e că amândoi au avut de câștigat de pe urma 
acestei împrejurări. lar azi amândoi sunt parteneri de afaceri, 
creând tocmai un ziar foarte asemănător cu cel la care lucrau la 
Londra Martin Begg și fiica acestuia. lInţeleg, așadar, că 
prietenia dintre ei s-a legat și mai strâns după acest episod. 

Nu-mi plăcea întorsătura pe care începuse să o ia conversaţia, 
dar tot m-am simţit obligat să răspund: 

— Atunci am cunoscut-o pe Fiona. Așa cum v-am explicat 
marţi, ea ilustra toate știrile legate de povestea cu fotografia. A 
venit într-o seară ca să facă un desen după original, iar aceasta 
a fost cea dintâi ilustrație a ei pentru prima pagină. De atunci 
suntem prieteni. 

— Doar prieteni? 

M-a surprins întrebarea și m-a surprins și naturaleţea cu care 
a formulat-o Gaudi. 


— Eu tocmai împlinisem optsprezece ani. Fiona avea douăzeci 
și trei. Nu cred ca eu să-i fi părut foarte atrăgător la alt nivel 
decât cel al purei amiciţii. 

Gaudi părea să fi intuit că spusesem adevărul numai pe 
jumătate. 

— In schimb, dumneavoastră trebuie să vă fi părut 
atrăgătoare personalitatea domnișoarei Fiona, în orice caz. 

Am surâs. 

— Pe atunci, personalitatea Fionei i-ar fi părut atrăgătoare 
oricărui bărbat căruia îi curgea măcar puţin sânge prin vine, am 
afirmat eu. In ceea ce mă privește, puteţi să adăugaţi propriile 
înclinații artistice, romantismul natural al celor optsprezece ani 
ai mei și faptul deloc neglijabil de a fi, oricât m-ar deranja să 
recunosc, un tânăr barcelonez de familie bună, care nu mai 
cunoscuse până atunci alte femei decât pe acelea aparţinând 
propriei clase sociale. Femei pe lângă care, cum e de așteptat, 
Fiona părea mai degrabă un extraterestru cu fustă, am spus eu 
surâzând din nou. Numai gustul ei pentru ţigări, pentru băuturile 
nementolate și pentru alte substanţe încă și mai nepotrivite 
pentru o domnişoară erau de ajuns pentru a face din ea o 
făptură demnă de atenţia oricărui tânăr cu un dram de 
imaginaţie. Ca să nu mai pomenesc de pasiunea ei pentru 
pictură și pentru idei, de simţul umorului lipsit de inhibiţii și, pe 
lângă toate acestea, de ce să nu o recunosc, simpla ei apariţie 
fizică. Părul ei roșu, ochii ei cenușii, textura imaculată a pielii. 
Formele acestui corp zvelt și generos. Veţi fi de acord cu mine, 
dragul meu Gaudi, când spun că Fiona este o femeie 
extraordinar de atrăgătoare. 

Prietenul meu a încuviinţat fără umbră de ironie. 

— Pot să înţeleg că un tânăr de optsprezece ani și-ar pierde 
capul pentru ea. 

Nu m-am obosit să mă prefac că nu s-a petrecut întocmai. 

— Şi dumneavoastră vi l-aţi fi pierdut. Nu există niciun tânăr 
cu temperament artistic în stare să reziste farmecelor unei 
femei ieșite din comun. Și tocmai asta sunteţi dumneavoastră și 
Fiona în acest moment: un tânăr cu temperament artistic și o 
femeie ieșită din comun. Așa că fiți cu băgare de seamă, am 
spus cu un zâmbet ușor zeflemitor căruia Gaudi i-a răspuns cu o 
expresie greu de descifrat. Pe lângă acestea, întâmplarea făcea 


ca Fiona să treacă pe atunci printr-o perioadă, cum să spun... 
deosebit de agitată din viaţa ei. 

— Agitată? a repetat Gaudi. 

— Grupuri socialiste. Asociaţii muncitorești. Cercuri spiritiste, 
neopăgâne sau arondate vreunei religii mai mult sau mai puţin 
inovatoare și exotice. Întâlniri între artiști și intelectuali convinși 
de iminenţa revoluţiei. Acolo unde se adunau mai mult de trei 
persoane pentru a-și împărtăși idei ciudate și periculoase sau cel 
puţin diferite de curentele de gândire ale majorităţii, Fiona nu 
întârzia să-și facă apariţia. Pe vremea aceea frecventa cu 
absolută nonșalanţă mediile cele mai diverse și în toate era 
cunoscută pentru entuziasmul ei, pentru vocaţia ei de lider și 
mă tem că și pentru ușurința de a stârni polemici și de a-și face 
dușmani. Eu însumi pot să depun mărturie asupra acestui fapt. 

— O însoţeaţi la aceste activităţi? 

— Ocazional, am răspuns. La începutul relaţiei noastre. Pe 
vremea aceea mă simţeam atras și de teoriile socialiste, și Fiona 
m-a invitat de mai multe ori să asist la diverse reuniuni cu 
diferite grupuri de această factură organizate prin vecinătăţile 
Muzeului britanic. Cel puţin două din aceste întâlniri s-au 
încheiat cât se poate de prost. 

— Din cauza domnișoarei Fiona? 

— Revoluţionarilor le lipsește de obicei simţul umorului, am 
încuviințat eu. La fel ca și fanaticilor religioși. Oricât de nobile ar 
fi ideile apărate de aceștia și scopurile urmărite, în cele din 
urmă mijloacele prin care pretind să le atingă sunt mereu 
aceleași: supunerea orbească, anihilarea spiritului critic şi 
simplificarea realităţii până a o înghesui între marginile propriei 
gândiri. Ori e cu mine, ori e împotriva mea, ori de partea mea, 
ori de cea a adversarului. Fiona mi se încadra în acest fel de 
tipar pe care ajungeau să îl adopte, mai devreme sau mai târziu, 
toate organizaţiile frecventate, prin urmare, nu rezista niciodată 
prea mult în niciuna din ele. 

Gaudi a încuviinţat aprobator: 

— Un spirit liber. 

— Când am cunoscut-o, Fiona era una dintre reprezentantele 
unui grup de sufragete care își petreceau după-amiezile 
împărțind manifeste și scandând lozinci incendiare pe trotuarele 
străzii Oxford. Dimineţile în care nu trebuia să muncească la ziar 
și le petrecea colindând cartierele din port și predicând, printre 


dezmoșteniţii acelei părţi a orașului, principiul luptei de clasă și 
nevoia existenţei organizaţiilor muncitorești, iar noaptea 
participa la ședințele de spiritism desfășurate la domiciliul unei 
contese văduve, cu o reputaţie mai mult decât îndoielnică. După 
vreo două luni, când relaţia dintre noi a început să se 
consolideze, Fiona o rupsese deja cu cele trei cercuri și acum 
frecventa o grupare clandestină de nihiliști ruși adunaţi în 
Whitechapel. La sfârșitul anului '71, nihiliștii aceștia au plasat o 
bombă artizanală într-un tren metropolitan subteran care 
deservea districtul financiar al orașului și au ucis cincisprezece 
persoane. Când s-au petrecut acestea, Fiona se îndepărtase 
deja de ei de câteva luni bune, însă poliția a arestat-o împreună 
cu ceilalți membri ai grupului și a ţinut-o închisă într-o celulă la 
Scotland Yard, unde a răspuns la tot felul de întrebări incomode 
cu privire la implicarea intelectuală în atentat. Capii grupării au 
fost executaţi după câteva săptămâni la zidul închisorii 
Newgate. 

„Ce grozăvie 
Gaudi. 

— Şi ei nu i s-a întâmplat nimic? 

— Nimic ireparabil. In cele din urmă, poliţia și judecătorul au 
găsit-o vinovată doar de a fi o tinerică zăpăcită, care s-a lăsat 
atrasă de farmecul exotic al unui grup de ruși cu idei anarhiste. 
Timp de câteva zile, Fiona a devenit personajul preferat al 
tabloidelor londoneze: o biată englezoaică inocentă înșelată de 
niște străini diabolici. The Illustrated Police News, ziarul pentru 
care lucrau Fiona și tatăl ei, i-a dedicat chiar și o ilustrație, 
postată pe prima pagină care, în treacăt fie spus, nu înfățișa 
câtuși de puţin grațiile prietenei noastre. După aceea, totul a 
fost dat uitării și Fiona și-a continuat viaţa. 

Gaudi a păstrat un scurt moment de tăcere în care încerca, 
după cât puteam să presupun, să găsească un loc acelor 
informaţii noi în ideea de ansamblu pe care și-o formase despre 
englezoaică. 

— Așadar, la asta vă refereaţi ieri când aţi afirmat că 
domnișoara Fiona este o femeie cu un oarecare trecut, a spus el 
în cele din urmă. 

Am încuviinţat. 

— Apoi, bineînţeles, mai era și povestea cu urmărirea 
dragonilor. 


pa 


, păreau să spună ochii mari şi albaştri ai lui 


— Dragoni? 

— Așa îi spunea ea. Urmărirea dragonilor. Toate substanţele 
acelea consumate ca să atingă nu știu ce stare a conștiinței, 
care să-i permită realizarea acelei opere artistice încredințate ei 
spre împlinire. Gin, absint, opium, laudanum, amestecurile cu 
conţinut de zece la sută cocaină... Fiona le-a încercat pe toate, 
după cum spunea, fie din spirit științific, fie cu intenţii pur 
practice. 

— Interesant. 

„Bineînţeles”, m-am gândit eu. 

Până la urmă, vorbeam cu cel care vindea pe sub mână 
poţiuni colorate prin teatre ascunse în inima cartierului Raval. 

— vă mărturisesc că mie nu mi se părea astfel, am spus, 
străduindu-mă să adopt o mină dezgustată. După cele spuse de 
ea, atunci când se ameţea până începea să delireze sau până își 
pierdea cunoștința ingerând aceleași alcooluri, inhalând aceleași 
droguri și injectându-și aceleași substanţe care distrugeau zi de 
zi vieţile a sute de mii de oameni prin toată Londra, nu făcea 
decât să se pună în slujba penelurilor ei. Insă tot ce vedeam eu 
în schimb era o femeie frumoasă, cu capul plin de sticleţi, care 
murea încetul cu încetul în numele nu știu căror idei absurde. 

Gaudi a făcut un gest straniu din cap. 

— Toate ideile pe care nu le împărtășim ni se par absurde, a 
observat acesta. 

— Unele idei sunt mai absurde decât altele. 

— A crede într-un ideal nu e ceva absurd. Și nici să cauţi 
adevărul în artă. Şi dacă, pentru a atinge acest adevăr, singurul 
drum pe care putem să-l întrezărim este cel al paradisurilor 
artificiale, nu trebuie să șovăim în a-l urma și nici să ne rușinăm 
de aceasta. 

Paradisurile artificiale. 

Poţiunile pentru a vedea adevărul. 

— Atunci și dumneavoastră vă urmăriţi propriii dragoni, am 
spus eu. Acesta este scopul botanicii dumneavoastră ascunse. 

Prietenul meu a păstrat o liniște de o clipă înainte de a 
răspunde: 

— Noi, artiștii, ne urmărim propriii dragoni. Dar fiecare o 
facem în felul nostru. Apoi a adăugat după o scurtă pauză: Fără 
îndoială, domnișoara Fiona a încercat să vă prezinte și acest 
aspect al vieții ei. 


Am dat din cap. 

— Fără rezultate prea bune, trebuie să mărturisesc. Plăcerile 
opiumului și ale cocainei mă tentează tot la fel de puţin precum 
socialismul utopic sau nihilismul terorist. 

— Povestiţi-mi, vă rog. 

— Nu sunt prea multe de povestit. Am însoţit-o pe Fiona prin 
mai multe localuri din East End frecventate de ea, locuri sordide 
și respingătoare, pline de specimenele umane cele mai 
degradate pe care le-am văzut vreodată. Am băut câteva din 
lucrurile pe care le bea Fiona și am fumat câteva din lucrurile pe 
care le fuma și ea, ba chiar mi-am injectat ceea ce își injecta și 
ea, și tot ce am reușit a fost, în cel mai bun caz, să-mi pierd 
controlul asupra tuturor funcţiilor corporale și să cad într-un fel 
de narcolepsie profundă, cu firișoare de salivă scurgându-mi-se 
pe la colţurile gurii. Nicio viziune, nicio revelaţie, absolut nimic, 
doar vomă și leșin, iar în dimineaţa următoare niște dureri de 
cap cumplite. 

— Așadar, niciun dragon pentru Gabriel Camarasa. 

Am surâs. 

— Sau cel puţin nimic care să-mi justifice prezenţa în 
speluncile acelea. După câteva asemenea încercări eșuate, 
Fiona s-a lăsat păgubașă și nu m-a mai inclus în excursiile ei 
prin East End. Începând de atunci, în lunile în care a continuat 
să frecventeze acele locuri, a avut grijă să păstreze această 
parte a vieţii ei departe de mine. 

— Să înţeleg că domnișoara Fiona a abandonat urmărirea? 

— Orice ar fi fost ceea ce căuta, cred că a găsit deja, am spus 
surâzând din nou. Tablourile ei, cel puţin, sunt pline de dragoni. 

Gaudi a încuviinţat cu gravitate, ca și cum ceea ce tocmai îi 
spusesem ar fi avut vreun înţeles. Apoi a îndepărtat-o pe 
englezoaică din conversaţia noastră cu un gest caracteristic al 
mâinilor pentru a-și îndrepta din nou atenţia asupra tatălui meu. 

— Noaptea trecută înțelesesem, cred, că tatăl dumneavoastră 
și Martin Begg se cunoscuseră dintr-un alt motiv, legat tot de 
casa de licitaţii. 

— Begg lucra la o știre despre piaţa operelor de artă, am 
încuviințat eu. Ca să-și scrie articolul, le-a luat câte un interviu 
tuturor celor care aveau vreo legătură cu această afacere, de la 
artiști și comercianţi până la proprietarii caselor de licitaţie și 
colecționari. Nimic scandalos. Tatăl Fionei ne-a vizitat casa de 


licitaţii de vreo două ori și, începând din acel moment, el și tatăl 
meu au păstrat legătura ocazional, până la cele întâmplate cu 
Andreu. Apoi, fiind și Fiona la mijloc, relaţia dintre cele două 
familii a devenit mai strânsă, iar atunci când tata a hotărât să-și 
fondeze propriul ziar de senzaţie în Barcelona s-a bazat, cum e 
și firesc, pe experienţa și cunoștințele practice ale celor care 
lucrau deja de ani buni pentru The //lustrated Police News, 
modelul copiat de Stirile ilustrate. 

— Atunci, înseamnă că ideea a fost a tatălui dumneavoastră, 
și nu a familiei Begg. 

— Dacă l-aţi cunoaște pe tata nu m-aţi întreba asta. Tata nu 
acceptă alte idei decât pe ale lui. 

— Decât pentru a le copia, a șoptit Gaudi. 

— Dacă Martin Begg i-ar fi propus o idee precum întemeierea 
unui ziar ca Știrile ilustrate, tata ar fi respins-o de îndată. E mult 
prea orgolios ca să accepte să miște fie și un singur deget 
ghidat fiind de altul. 

— Sunt multe forme de a propune o idee. 

— Și sunt multe forme de a o respinge. lar tata le știe prea 
bine pe toate. 

Prietenul meu părea să fie mulţumit de răspuns. 

— Nu vă fie cu supărare, prietene Camarasa, a rostit după 
vreo două minute de tăcere, timp în care cabrioleta a ajuns pe 
strada Mayor de Gracia. Dacă tatăl dumneavoastră nu apare de 
îndată cu o poveste care să explice într-un mod cum nu se 
poate mai convingător ce a făcut în tot timpul cât a lipsit de 
acasă, întrebările de felul acesta vor fi cele mai amabile la care 
va trebui să răspundă de acum încolo. 

Gaudi avea dreptate. O știam prea bine. Și, cu toate astea, 
nu-mi plăcea să-l aud spunând asemenea lucruri. 

— Să presupunem că ideea de a ne întoarce la Barcelona și 
de a înfiinţa ziarul nu ar fi fost a tatei, ci a lui Martin Begg. 

— Da, a încuviinţat prietenul meu, să presupunem, dar asta ar 
schimba lucrurile? 

— Aceasta era întrebarea pe care o aveam pentru 
dumneavoastră. 

— Atunci am să răspund că nu. După părerea mea, nu le-ar 
schimba. 


Gaudi a făcut o pauză retorică, a cărei funcţie era să scoată și 
mai mult în evidență semnificaţia acelui „dar” care avea să 
urmeze. 

— Dar, într-adevăr, ar lăsa să se întrevadă o influenţă mai 
puţin obișnuită a lui Martin Begg asupra lui Sempronio 
Camarasa. Mai puţin obișnuită dacă ţinem seamă de cum v-aţi 
zugrăvit tatăl cu câteva clipe mai înainte. 

— Influență de pe vremea fotografiei lui Andreu? 

— Sau poate dinainte. 

— Atunci, de când Begg a scris articolul despre piaţa operelor 
de artă la începutul anului 1870? 

— Să presupunem că, în timp ce făcea cercetări pentru 
articolul său, Martin Begg a descoperit ceva în legătură cu 
afacerea tatălui dumneavoastră, a sugerat Gaudi. Ceva ce i-a 
dat o oarecare putere asupra lui. Să presupunem și că, la 
sfârșitul acelui an, domnul Begg a decis să profite de această 
putere ca să evolueze în profesia lui, obţinând exclusivitatea 
pentru o știre pe potriva ziarului de senzaţie pentru care lucra... 
și a talentului de ilustratoare al fiicei sale. Și, în ultimul rând, să 
presupunem că, după doi ani, Martin Begg a hotărât că pentru el 
nu mai era de ajuns să fie un simplu angajat, chiar important, al 
unui ziar în care își câștigase de acum o oarecare reputaţie, ci 
voia să deţină propriul ziar. Un ziar pe măsura lui, conceput și 
organizat de el, dar finanţat de omul asupra căruia încă mai 
avea acea putere provenită din descoperirea lui din anul 1870. 

De data aceasta n-am putut să nu surâd. 

— Un ziar făcut pe măsura sa, vreţi să spuneţi, cu excepţia 
unor mici detalii, cum ar fi limba în care este tipărit și așezarea 
geografică, am replicat. Un ziar înfiinţat la multe sute de 
kilometri de al său și scris într-o limbă pe care Martin Begg, pe 
vremea aceea, abia dacă o cunoștea. 

Gaudi a zâmbit la rândul lui. 

— O mică scăpare din partea mea, a recunoscut acesta. 

— Şi, în orice caz, chiar dacă totul ar fi adevărat și Martin 
Begg n-ar fi altceva decât un șantajist care îl are la mână pe 
tata de vreo patru ani, tot nu văd ce legătură este între un lucru 
și altul. Între întoarcerea la Barcelona a tatălui meu, mânat de 
ambițiile jurnalistice ale lui Martin Begg, și asasinarea lui 
Eduardo Andreu. 


Am pronunţat această ultimă frază când cabrioleta noastră, 
urmând instrucţiunile calme ale prietenului meu, se oprise la 
vreo zece metri de gardul de fier al locuinţei familiei. 

Doi agenţi de poliţie judiciară păzeau intrarea din poziţia 
soldaţilor gata de luptă la cea mai mică provocare. 

— Nu afirm că ar exista vreo legătură, a replicat Gaudi, 
întinzându-i niște monede vizitiului și sărind jos din trăsură cu o 
uimitoare agilitate. Și nici nu cred că acest lucru ar fi adevărat. 
Tot ce vreau să spun e că, dacă ar fi așa, ar fi foarte interesant. 

N-am putut să contest acest lucru. 


25 

Tata a intrat, în cele din urmă, pe ușa turnului familiei de pe 
bulevardul Gracia după ce trecuse bine de ora două după- 
amiaza, prăfuit, tras la faţă și lipsit cu desăvârșire de vreo 
poveste mai mult sau mai puţin convingătoare care să-i justifice 
cele optsprezece ore de absenţă. Purta aceleași haine cu care 
fusese îmbrăcat cu o seară mai înainte, atunci când Margarita și 
cu mine ne luaserăm rămas-bun de la el în propriul cabinet 
înainte de a porni spre Teatrul Liceo, dar costumul lui, cămașa și 
pantofii erau acum murdari de noroi și aproape de nerecunoscut 
din pricina umezelii și degajau acel miros caracteristic care 
rămâne în ţesăturile de calitate după nopţile petrecute sub cerul 
liber sau după zilele dedicate vreunei ingrate activităţi manuale. 

Niciunul din aceste două obiceiuri - acela de a petrece o 
noapte sub cerul liber sau de a se ocupa cu vreo muncă fizică - 
nu părea să-l caracterizeze pe tata, dar, văzând tăcerea ce 
pusese stăpânire pe el de când ajunsese acasă, acestea au fost 
singurele două ipoteze posibile pe care am fost în stare să le 
întrevăd pentru a da o explicaţie asupra stării generale a 
persoanei sale. 

Mama, sora mea, Gaudi și cu mine tocmai ce ne ridicaserăm 
de la masă, când l-am văzut apărând pe coridorul care lega 
vestibulul turnului de salonul principal. Prânzul pe care îl 
împărţiserăm cu toţii fusese simplu și posomorât și nici măcar 
eforturile comune ale lui Gaudi și ale Margaritei de a-l înveseli 
cu puţină conversaţie nu izbutiseră să risipească starea 
sufletească funebră a mamei și propria mea melancolie, care 
începuse să se manifeste la puţină vreme după sosirea noastră 
pe bulevardul Gracia și care de atunci mă cufundase într-o 
tăcere nepoliticoasă, cu totul neobișnuită în ceea ce mă 
privește. Când Marina a luat farfurioarele de desert și ne-a 
întrebat cu înfiorătorul ei accent țărănesc dacă mai doream 
ceva, de câteva minute bune nimeni nu mai deschisese gura în 
acel salon. Nu mai doream nimic, i-am mulţumit noi. Mama s-a 
ridicat de pe scaun, eu și Gaudi am făcut la fel, iar Margarita ne- 
a urmat câteva secunde mai târziu, învârtind prin gură o ultimă 
tabletă de ciocolată, când, în clipa aceea, s-a auzit un zgomot 
de pași marţiali apropiindu-se pe coridor și cele patru capete ale 
noastre s-au întors spre ușa salonului. 


Tata venea escortat de inspectorul Labella și de agentul 
Catalán, purtând pe chip aceeași expresie de năucire neclintită 
care avea să nu-l mai părăsească în următoarele ceasuri. În 
urma lui veneau Fiona, Martin Begg și un al treilea poliţist, un 
agent tânăr în uniformă al cărui chip - ochi mici, obraji scobiţi, 
mandibulă proeminentă - îmi părea cunoscut din cercul de 
siguranţă aflat de strajă în dimineaţa aceea în faţa intrării cu 
numărul 26 de pe strada Princesa. Abelardo Labella mergea cu 
mâna dreaptă pe spinarea tatei, cu un gest care, m-am gândit 
eu atunci, cu nici cinci ore înainte mi s-ar fi părut politicos și 
îndatoritor, ca să nu spun chiar ridicol, dar pe care acum îl 
înţelegeam ca pe o formă de a-și marca teritoriul. Acest gest 
spunea că Sempronio Camarasa se afla în proprietatea lui 
Abelardo Labella. Mâna care îl călăuzea acum ușor pe coridorul 
turnului familiei era aceeași care nu avea să șovăie câtuși de 
puţin în a-l conduce peste câteva ceasuri la închisoare. Umbra 
acelui zâmbet suficient care lumina chipul inspectorului nu 
făcea decât să confirme mesajul: viitorul lui Sempronio 
Camarasa se afla acum în mâinile omuleţului acestuia rotofei, 
aproape pitic, și cu faţa ciupită de vărsat care ne privea acum - 
pe mama, pe sora mea și pe mine - cu aerul cuiva care tocmai 
își îndeplinise, spre marea sa satisfacţie, o datorie deosebit de 
plăcută. 

— lată-l, a spus acesta, luându-și mâna de pe spatele tatei 
asemenea cuiva care dă drumul unui câine din lesă. 

Margarita a fost prima care a reacţionat: 

— Tată! a strigat ea, alergând să-l îmbrăţișeze și ștampilându- 
i obrazul drept cu un sărut care a făcut să răsune tot salonul. 

Şi mama a alergat spre el, dar atitudinea ei a fost mult mai 
rezervată. Ea nici nu l-a îmbrățișat și nici vorbă să-l sărute pe 
obraz, mărginindu-se doar să se posteze în faţa lui, cu o 
expresie foarte serioasă și cu o respiraţie gâfâită, rostindu-i 
numele cu un murmur stins: 

— Sempronio. 

Tata s-a desprins distrat din îmbrăţișarea surorii mele și a 
privit-o pe mama cu aceeași seriozitate cu care l-a privit și ea pe 
el. 

— Lavinia, a spus el. Apoi, întorcându-se spre inspector, a 
adăugat: Vreau să vorbesc între patru ochi cu soţia mea. 

Labella a dat din cap de la stânga la dreapta. 


— Mă tem că nu va fi posibil, a răspuns acesta. 

Chipul tatălui meu nu s-a tulburat. 

— Cer să vorbesc între patru ochi cu soţia mea. 

— Cereţi? a întrebat zâmbind inspectorul. Mă tem, domnule 
Camarasa, că nu vă aflaţi în situaţia de a cere cuiva ceva. 

Spre surprinderea mea, Gaudi a făcut atunci un pas în faţă și i 
s-a adresat inspectorului cu o voce fermă și o privire hotărâtă: 

— Acest om, domnule inspector, vă cere doar să-i acordaţi 
câteva minute ca să vorbească între patru ochi cu soţia lui 
înainte de a vă însoţi la secţie. Nu cred să fie o pretenţie prea 
mare. 

Inspectorul Labella s-a uitat la prietenul meu încruntând din 
sprâncene. 

— Ce spuneţi? 

— Lăsaţi-l pe domnul Camarasa să stea de vorbă cu soţia sa. 
Cercetarea dumneavoastră nu va fi afectată din această cauză. 
Mai mult, va dovedi că sunteţi un adevărat domn și o fiinţă 
umană în toată puterea cuvântului. 

Abelardo Labella a susţinut în tăcere privirea prietenului meu 
vreme de cinci secunde, înainte de a întreba: 

— Numele dumneavoastră este...? 

— Gaudi. Antoni Gaudi. 

— Vă amintiţi sfatul pe care vi l-am dat în dimineaţa aceasta, 
domnule Gaudi? 

Gaudi a încuviinţat cu o figură sobră. 

„Dumneavoastră păreţi a fi un domn. Staţi departe de 
delincvenţi.” 

Şi eu mi-l aminteam. 

— Cât se poate de limpede. 

— Atunci faceţi bine și urmaţi-l! 

În clipa aceea, tata a făcut un pas înainte, provocând reacţia 
imediată a celor doi agenţi care îl însoțeau pe inspector. Agentul 
Catalân a bruscat-o pe sora mea îndepărtând-o din drumul lui ca 
să se posteze de îndată în stânga tatei, iar celălalt, care îi 
însoțea pe Martin Begg și pe Fiona, și-a dus ostentativ mâna la 
pistolul care-i atârna la brâu și a spus în surdină ceva ce eu n- 
am putut să aud. 

Geamătul scos de Margarita când s-a văzut împinsă în felul 
acela s-a amestecat cu penultimele cuvinte pe care toți le-am 
auzit rostite de tata în acea după-amiază. 


— Va dura doar cinci minute. Tot atâtea cât va dura să mă 
schimb de haine. Apoi voi fi cu totul al dumneavoastră. 

„Deja sunteţi cu totul al meu”, spuneau ochii inspectorului. 

— Agentul Catalán va sta de pază în faţa ușii dumneavoastră, 
a spus printre dinţi, privindu-i când pe tata, când pe Gaudi. li 
veţi preda hainele cu care sunteţi îmbrăcat acum. Dacă 
încercaţi vreo manevră cât de mică... 

Abelardo Labella nu și-a completat avertizarea sau poate și-a 
completat-o prin simpla inflexiune a vocii. Tata a încuviinţat din 
cap, le-a privit pe mama și pe sora mea și apoi m-a privit pe 
mine. 

— Gabriel, a spus el. 

Acesta a fost ultimul lui cuvânt. 

Atunci m-am apropiat de el și, fără să știu ce altceva să fac, i- 
am întins mâna dreaptă. 

— Tată. 

Ne-am strâns mâna cu o expresie sobră, fără vreun gest 
călduros, ca doi necunoscuţi cărora li se făcuseră prezentările în 
toiul unui eveniment social prea puţin interesant, și asta a fost 
tot. Nici eu nu am fost în stare să găsesc ceva potrivit de spus 
într-o asemenea situaţie, nici el nu părea să aștepte ceva mai 
bun de la mine decât această reacţie protocolară stângace, 
dictată de instinct. 

— Cinci minute, a repetat inspectorul Labella. 

Părinţii au părăsit salonul în compania agentului Catalân, iar 
inspectorul, după un moment de ezitare în care părea a cântări 
cât de potrivit era să rămână acolo, cu noi, și să înceapă primul 
interogatoriu dintr-un lung șir din cele care, fără doar și poate, 
ne așteptau pe viitor, i-a urmat și el. Cât despre celălalt agent, 
acesta a rămas proţăpit în mijlocul coridorului, privindu-ne de la 
distanță cu o expresie de parcă ar fi încercat să-și dea seama 
cine anume din cei cinci prezenţi în acele momente în salon era, 
la modul potenţial, cel mai conflictual. Pistolul voluminos care i 
se ivea de sub centură nu ne invita să-i înfruntăm privirea, nici 
să facem mișcări bruște înspre el. 

— Şi acum? a întrebat Margarita, frecându-și încă braţul de 
care o smucise agentul Catalân și privind pragul gol al ușii pe 
unde se retrăseseră părinţii. 

— Acum trebuie să fim tari, am rostit eu, în calitate de frate 
mai mare al Margaritei și de nou cap provizoriu al micului clan 


Camarasa, simţindu-mă obligat să spun ceva. Chiar dacă era 
ceva cât se poate de stupid precum ceea ce tocmai spusesem. 
Te doare? 

— Puțin, a încuviinţat ea. Apoi i-a privit pe Martin Begg și pe 
Fiona și le-a pus aceeași întrebare care, fără îndoială, atât mie, 
cât și lui Gaudi ne stătea pe buze. Ce s-a întâmplat? 

Cea care i-a dat răspunsul a fost Fiona. 

— La ora unu a sosit un mesager la biroul tatălui meu și i-a 
spus că domnul Camarasa îl aștepta la o cafenea de pe strada 
Petritxol, a explicat ea, coborând glasul. Am mers acolo și l-am 
găsit în starea asta. Ştia că era căutat de poliţie și că birourile 
ziarului sunt puse sub supraveghere, dar nu voia să se predea 
fără să vorbească mai întâi cu doamna Lavinia Camarasa. Așa 
că am luat o birjă și am venit direct aici. lar la ușă am dat peste 
inspector. 

— A fost arestat? Sau i-a cerut doar să-l însoţească la secția 
de poliţie ca să dea o declaraţie? 

Cel care a formulat această întrebare am fost eu. Fiona a 
răspuns doar cu privirea. 

— Îmi pare rău, a mai adăugat ea. 

— Domnul Camarasa v-a explicat dumneavoastră ceva? a 
întrebat atunci Gaudi, ocolind trupul masiv al lui Martin Begg 
pentru a se așeza în partea stângă a Fionei. V-a spus unde și-a 
petrecut noaptea? 

Englezoaica a dat din cap în semn că nu. 

— A spus doar că el nu are nimic de-a face cu moartea lui 
Andreu. Nu a dat nici o altă explicaţie. El ne-a pus nouă mai 
multe întrebări decât noi lui. 

Gaudi s-a arătat înțelegător. 

— Atunci înseamnă că a aflat despre cele întâmplate. 

— Toată lumea a aflat despre cele întâmplate. In oraș nu se 
vorbește decât despre asta. 

„lar peste o oră avea să se vorbească și mai mult, m-am 
gândit eu, când primele exemplare din Stirile ilustrate aveau să 
ajungă pe tarabele vânzătorilor ambulanți.” 

— Avem vreo noutate? am întrebat eu. 

— Poliţia nu lasă să scape nicio informaţie, a răspuns Fiona, 
coborând încă și mai mult vocea și privindu-l cu coada ochiului 
pe agentul care stătea de strajă pe coridor. 


M-am gândit că noi trebuie să-i fi părut un grup de 
conspiratori care puneau la cale cea mai bună metodă de a-l 
scoate pe tata din turnul familiei înainte ca inspectorul Labella 
să-și ducă la bun sfârșit arestarea. Tot ce puteam spera era să 
nu fie un tânăr care să apese, nici una, nici două, pe trăgaci. 

— Se pare că asasinatul a avut loc între orele unsprezece și 
unu noaptea, a mai adăugat Fiona. Inainte de șapte, când a 
ajuns medicul legist, temperatura cadavrului arăta că murise în 
urmă cu șase până la opt ore. Gazetarii noștri i-au luat interviu 
proprietarei pensiunii și mai multor chiriași de la etajul trei care 
și-au petrecut noaptea trecută acolo, și se pare că nimeni nu a 
văzut sau auzit nimic ciudat. La ora unsprezece, Andreu era încă 
în viaţă, pentru că un băiat găzduit la trei uși depărtare a trecut 
cam pe atunci prin faţa camerei lui și l-a auzit pe bătrân vorbind 
singur. 

Eu și Gaudi am ridicat din sprâncene. 

— L-a auzit vorbind singur? 

— Se pare că așa avea obiceiul. Andreu nu primea vizite în 
camera lui, iar băiatul nu a auzit pe nimeni altcineva azi-noapte, 
așa că a presupus că vorbea singur. Deși, la fel de bine, ar fi 
putut să stea de vorbă cu asasinul. 

— Și după aceea? 

— Și după aceea, nimic. Nimeni nu a văzut vreun străin 
umblând prin clădire, nimeni nu a auzit ţipete sau zgomote sau 
că s-ar fi luptat cineva, și, până la șase dimineaţa, nimeni nu a 
avut nici cea mai mică bănuială că în timpul nopţii s-ar fi putut 
întâmpla ceva neobișnuit. Cu o oră înainte, alt chiriaș de la 
etajul trei văzuse că ușa lui Andreu era întredeschisă, însă el, 
spre deosebire de proprietăreasă, nu a dat importanţă acestui 
fapt și lui nici nu i-a trecut prin cap să se uite prin cameră. Dar 
mai e ceva, a adăugat Fiona după o pauză, cu o expresie mai 
sumbră pe chip. 

— Mai e ceva? a repetat Margarita. 

— Mapa, a anticipat Gaudi. 

Fiona a încuviinţat cu un aer grav. 

— Dacă sursele noastre sunt corecte, dimineaţă, când a ajuns 
poliţia, mapa dispăruse deja din încăperea lui Andreu. 

— Sursele dumneavoastră sunt corecte, domnişoară Begg. 

Ne-am întors toţi cinci deodată și l-am văzut pe inspectorul 
Labella chiar în spatele nostru, cu același rânjet întipărit pe faţă. 


Lumina care intra prin fereastra salonului părea să-i înconjure 
dolofana-i făptură cu o aură de sfințenie întru totul nepotrivită. 

— Mapa a dispărut, a spus Gaudi. 

— Doar pentru o vreme. 

— Dar aţi găsit-o! Într-adevăr! 

Prietenul meu a așteptat preţ de câteva clipe o explicaţie pe 
care, cum era și firesc, inspectorul nu a catadicsit să ne-o ofere. 

— Ei bine? am întrebat eu în cele din urmă. 

— N-o să vă placă ce o să auziţi, domnule Camarasa. Şi nici 
dumneavoastră, domnule Begg, a adăugat Labella, adresându- 
se pentru prima dată tatălui Fionei. Ce păcat că ediţia de astăzi 
a ziarului dumneavoastră s-a încheiat fără să fi aflat știrea 
aceasta! 

Martin Begg s-a mărginit să-l privească pe inspector cu o 
expresie dușmănoasă. 

— Mapa nu a fost găsită asupra tatălui meu, a intervenit 
Margarita. Nu-i așa, Fiona? 

Fiona a tăgăduit din cap. 

— Când ne-am întâlnit la cafenea, domnul Camarasa nu avea 
asupra lui nicio mapă. Eu și tata putem să jurăm acest lucru. 

— Nu e nevoie să o faceţi, domnișoară Begg. Mapa nu se afla 
asupra domnului Camarasa. Pentru că mapa se afla în cabinetul 
domnului Camarasa. 

În salon s-a lăsat liniștea. 

Sora mea m-a apucat strâns de braţ și m-a privit cu aceeași 
expresie cu care, în copilărie, odată pusă în faţa unui dezastru 
deja produs, aștepta ca eu să salvez cumva situaţia. 

Eu l-am privit pe Gaudi. 

— În cabinetul lui de la redacţia ziarului? a întrebat prietenul 
meu. 

— În cabinetul lui de acasă. Oamenii mei au găsit-o ascunsă 
într-un sertar al biroului în timpul percheziţiei întreprinse de 
dimineaţă. 

— E absurd! am spus eu. Tata nu a fost acasă în noaptea 
asta. 

— Poate că nu. Dar poate a stat îndeajuns cât să ascundă 
mapa înainte să fugă. 

— Nu are niciun sens, a obiectat Gaudi. De ce să ascundă un 
asemenea obiect într-un loc pe care oricum dumneavoastră 
urma să-l percheziţionaţi? De ce să nu-l distrugă de îndată ce 


ieșea din camera lui Andreu sau să-l ia mai bine cu sine după ce 
a fugit și să-l ascundă într-un loc mai sigur? 

Inspectorul Labella schiță un zâmbet. 

— |lmi cereți să caut explicații raţionale pentru 
comportamentul unui asasin? 

In momentul acela, sora mea s-a desprins de braţul meu și a 
făcut ceea ce nici Fiona și nici eu nu am avut curajul să facem în 
dimineaţa aceea în camera lui Andreu. Din doi pași a ajuns în 
faţa inspectorului, și-a întins braţul drept cu un gest amplu și 
elegant de tenismană experimentată și, înainte ca vreunul 
dintre noi să se gândească măcar că ar fi fost cu putinţă să 
împiedice acest lucru, i-a trăsnit o palmă sonoră pe faţa iritată și 
surâzătoare. 

— Sunteţi un individ jalnic și lamentabil! a mai avut timp să 
spună înainte de a se pomeni cu ţeava unui pistol de mărimea 
unei puști scurte îndreptată asupra ei. 

Gaudi a fost primul care a reacționat în faţa noii situaţii. 

— Ajunge, ajunge! a intervenit el, punându-se între Margarita 
și agentul care ţinea arma de foc în mână. Lăsaţi pistolul, 
domnule! Doar nu vreţi să răniţi o tânără care tocmai a fost 
victima unui atac de nervi cât se poate de justificat. 

— Nu am fost victima niciunui atac de nervi, a protestat sora 
mea, uitându-se când la Gaudi, când la ţeava pistolului care, în 
pofida strădaniilor prietenului meu, încă mai era îndreptată 
asupra capului ei. Acest domn l-a făcut asasin pe tata, iar eu i- 
am dat o palmă. 

— Mie mi se pare corect, a afirmat Fiona. 

Inspectorul Labella și-a pipăit obrazul pălmuit cu o mână care, 
din câte mi s-a părut, tremura ușor. 

— De ajuns! i-a spus agentului său. Lasă arma! lar pe 
dumneavoastră domnișoară Camarasa, am să vă rog să-mi 
acceptaţi un sfat. 

Sfaturile inspectorului Labella. Mă așteptam la tot ce putea fi 
mai rău. 

— Nu am nevoie de niciun sfat din partea dumneavoastră, a 
replicat Margarita. 

— Am să vi-l dau totuși. Consideraţi-l ca pe un cadou din 
partea mea. 

Inspectorul a încetat să-și mai mângâie obrazul și, ţintuind-o 
pe sora mea cu ochii ușor mijiţi, i-a spus: 


— Să nu mai faceţi niciodată așa ceva! Sub nicio formă. Nu 
am să vă mai permit! 

Nu știu dacă Margarita a înţeles sensul acestei ultime fraze. În 
orice caz, eu, prevăzând alte izbucniri ale temperamentului ei cu 
neputinţă de stăpânit, am apucat-o de după mijloc și am tras-o 
spre mine. 

— Păreţi foarte sigur de dumneavoastră, domnule Labella, i- 
am spus drept în faţă. 

Inspectorul nici măcar nu s-a uitat la mine. 

— lată o nouă știre neexploatată de dumneavoastră, domnule 
Begg, a adăugat, adresându-i-se din nou sfidător tatălui Fionei. 
In dimineaţa aceasta, când eu și oamenii mei am percheziţionat 
camera lui Eduardo Andreu, am găsit un obiect care ni s-a părut 
cu totul nelalocul lui. O tabacheră de argint. O piesă nepotrivită, 
dată fiind valoarea sa, în odaia unui cerșetor. Tabachera avea 
niște iniţiale gravate pe capac. Un S și un C. Mama 
dumneavoastră, a adăugat, adresându-i-se de data aceasta 
Margaritei, a recunoscut-o fără șovăire, înainte de a ști unde am 
găsit-o. Poate că aveţi o explicaţie raţională și pentru asta. 

Această ultimă frază îi era adresată lui Gaudi. Prietenul meu 
nu a întârziat nicio secundă în a da replica. 

— Firește: cineva a lăsat tabachera acolo dinadins, ca să-l 
incrimineze pe domnul Camarasa. 

Inspectorul Labella și-a recăpătat zâmbetul zeflemitor, apoi a 
spus: 

— Aceeași persoană care a lăsat mapa pe biroul lui, fără nicio 
îndoială. 

— Fără nicio îndoială, a întărit Gaudi. 

Inspectorul a dat din cap cu o prefăcută naivitate. 

— Atunci, avem de-a face cu un asasin foarte calculat. 

— Ba cel pe care îl propuneţi dumneavoastră e un asasin prea 
puţin calculat. Un asasin care își uită tabachera în camera 
victimei și care ascunde mobilul crimei în primul loc unde urma 
să-l caute poliția. Așa părere proastă aveţi dumneavoastră 
despre domnul Camarasa, domnule inspector Labella? 

Oricare ar fi fost răspunsul pe care inspectorul cel mărunţel 
urma să i-l dea prietenului meu, acesta s-a văzut întrerupt când 
în salon și-au făcut apariţia părinţii mei, însoţiţi de agentul 
Catalân. 


— Când doriţi, domnule inspector, a spus polițistul, ridicând o 
plasă din pânză tare care conţinea, fără îndoială, hainele 
murdare pe care tata tocmai le dezbrăcase. Nimic nou. 

— Minunat! a spus inspectorul. Apoi, întorcându-se spre noi, a 
adăugat: Domnilor, o să ne continuăm discuţia cu altă ocazie. 
Domnul Camarasa și cu mine suntem așteptați la secție. 


26 

În timp ce agenţii îl duceau pe tata pe coridor spre trăsura 
oficială a poliției oprită în faţa porţii - un cupeu mare, tras de 
patru cai, al cărui aspect exterior nu era cu nimic mai prejos 
decât cel al caleștilor micilor aristocrați locali, dar cu un interior 
mai incomod decât al oricărei birje hodorogite ce-și aștepta 
mușteriii la capătul portului -, iar mama o trimisese pe sora mea 
să-l caute degrabă pe vizitiul familiei, Gaudi m-a apucat de braţ 
și mi-a ordonat să-l duc cât puteam de repede la Marina. „Semn 
că atitudinea și retorica inspectorului Labella erau molipsitoare”, 
m-am gândit eu atunci; însă timpul era scurt și motivele lui 
Gaudi, din câte puteam bănui, erau bine întemeiate, așa că nu 
m-am obosit să protestez faţă de acea lipsă bruscă de educaţie. 
Am părăsit în grabă salonul pe una din ușile laterale, am ajuns 
pe palierul discret de unde începea scara ce ducea la subsol și, 
de îndată ce ne-am aflat acolo, am străbătut mai multe încăperi 
de serviciu până când am dat de slujnică în cuhnia pentru spălat 
vase. Marina stătea cocoţată pe un taburet de lemn cu un 
aspect cât se poate de șubred. Trupul ei vânjos de ţărancă 
tânără forma un unghi perfect de nouăzeci de grade deasupra 
celei mai mari din cele trei chiuvete care ocupau peretele de 
miazăzi al încăperii, cu jumătatea inferioară lipită de piciorul de 
piatră simplă al bazinului, iar cu jumătatea superioară înclinată 
deasupra apei cu clăbuc, unde pluteau, ca niște dumicaturi într- 
o fiertură dezgustătoare, rămășițele ultimului nostru prânz și 
câteva din vasele în care ne fusese servit. Stive înalte de 
farfurii, cratiţe și tigăi, tacâmuri și platouri, puse unele peste 
altele, se ridicau lângă ea într-un echilibru tot la fel de precar 
precum cel al propriului corp cocoţat pe taburet; la picioarele ei 
se aflau două găleți mari, aburinde, cu apă tulbure, iar lângă 
acestea, tot pe pardoseală, se găseau o oală înnegrită, cu mai 
multe calupuri de săpun unsuros, și un smoc de bucăţi de plantă 
alfa mărunţită. 

Când ne-a văzut intrând pe domeniul ei cu pas marţial și fețe 
posomorâte, biata fată a tresărit atât de tare, încât puţin a lipsit 
să nu cadă cu capul în acea zeamă respingătoare. 

— Ne cerem scuze că vă deranjăm, Marina, a spus Gaudi cu 
un ton al vocii puţin mai amabil decât cel cu care mi se 
adresase cu câteva clipe mai înainte. Pot să vă pun o întrebare? 


Sprijinindu-se de braţul pe care i l-am întins cât am putut de 
iute, fata s-a dat jos de pe taburet cu o lipsă de graţie mai 
degrabă masculină. Când s-a văzut pe teren sigur, s-a uitat la 
prietenul meu și la mine cu expresia unei biete vietăţi care 
așteaptă să fie devorată de două animale mai mari decât ea. 

— Nu-ţi face griji, Marina! am spus eu, zâmbindu-i liniștitor. 
Doar răspunde-i prietenului meu. 

Slujnica și-a înclinat capul aruncând o privire sfioasă spre 
Gaudi. 

— Cum să nu, domnule, a încuviinţat ea. 

— E vorba despre scrisoarea pe care i-aţi dat-o ieri-seară 
domnișoarei Camarasa, a spus Gaudi. O scrisoare adresată 
domnului Camarasa. Vă amintiţi? 

— Sigur, domnule. 

— Ce vreau să știu e dacă a adus-o poștașul care vine de 
obicei. 

Marina nu a șovăit nicio clipă. 

— Nu, domnule. 

— Dar cel care a adus-o era poștaș? Era o scrisoare ca toate 
celelalte? A ajuns cum ajung de obicei scrisorile aici? 

De data aceasta Marina a stat câteva secunde ca să înţeleagă 
acele trei întrebări, venite în șir, una după alta din partea unui 
cavaler cu părul roșu, ochi albaștri și expresie facială 
impenetrabilă. Apa care-i șiroia de pe braţele goale începuse să 
formeze câte o băltoacă de o parte și de alta a picioarelor ei: 
două cercuri de apă tulbure pe podeaua goală de ciment din 
cuhnia pentru spălat vase. 

— Nu, domnule, a răspuns ea în cele din urmă. 

Gaudi m-a privit cu coada ochiului, cu o expresie vizibilă de 
satisfacție. 

— Aţi putea să-l descrieţi pe bărbatul care a adus scrisoarea, 
Marina? 

— Nu, domnule. 

Răspunsul l-a intrigat pe Gaudi în mod vădit. 

— Și anume de ce nu, Marina? 

— Pentru că scrisoarea nu a fost adusă de un bărbat. 

Eu și prietenul meu ne-am uitat din nou unul la altul. 

— Scrisoarea nu a fost adusă de un bărbat? am întrebat eu. 

— Bineînţeles că nu, a răspuns Gaudi, luându-i-o înainte 
Marinei. A adus-o o femeie. 


Slujitoarea a dat afirmativ din cap. 

— Şİ ai putea să mi-o descrii pe femeia asta, Marina? am 
întrebat-o eu. 

— Cred că nu va fi nevoie să o faceţi, i-a luat-o din nou înainte 
Gaudi. Nu-i așa, Marina? 

Abia atunci l-am înţeles. 

— Mama ţi-a dat scrisoarea? 

Gaudi a pufnit nerăbdător și, făcând stânga împrejur, se 
pregătea de-acum să iasă din încăpere. 

— Nu, domnule, a răspuns Marina, mișcându-și capul de data 
aceasta de la stânga la dreapta. 

— Fiona v-a dat scrisoarea, a proclamat Gaudi, ajuns de-acum 
în pragul ușii. Mulţumim, Marina, ne-aţi fost de mare ajutor. 

Slujnica a schiţat un zâmbet ușurat și a făcut o mică 
reverență pe care doar eu am putut să o văd. 

— O pierdere de timp, am murmurat eu, când am ajuns din 
nou în dreptul prietenului meu pe scara care urca din subsolul 
clădirii până la etajul principal. 

— Niciodată nu e o pierdere de timp când se descoperă ceva 
nou. 

Replica aceea nu prea mi-a plăcut. 

— Atunci, e vreun mister? 

Gaudi n-a apucat să-mi mai răspundă. De îndată ce am ajuns 
în vestibulul principal al turnului, ne-am ciocnit de sora mea, 
care ne căutase peste tot. Arăta de parcă era cea mai groaznică 
seară din viaţa ei și, în același timp, cea mai interesantă. 

— Unde aţi fost? a întrebat ea, apucându-mă de mână și 
trăgându-mă spre grădină. l-au pus cătușe tatei! 

Am preferat să cred că n-am auzit bine. 

— Ce au făcut? 

— În trăsură! L-au prins cu cătușe de mânerul ușii! De parcă 
ar fi un răufăcător! De parcă ar crede că ar putea sări afară din 
goana cailor înainte de a ajunge la secţie! 

— De parcă ar fi vrut să-l umilească, mai degrabă, am 
mormăit printre dinţi, blestemându-l în sinea mea pe Labella. Ce 
părere aveţi despre asta? 

Gaudi a încuviinţat grav. 

— Mi se pare că inspectorul Labella vrea să-și asigure o 
intrare triumfală în clădirea Docurilor Regale. Au plecat deja? 

Margarita a tăgăduit din cap. 


— Acum se uită la potcoavele unui cal sau cam așa ceva. 
Trăsura noastră e gata. Fiona și domnul Begg rămân la noi 
acasă. 

Cea de-a treia informaţie părea să-l intereseze în mod vizibil 
pe Gaudi. 

— Atunci trebuie să vorbim de îndată cu Fiona, a spus, 
adresându-mi-se mie. Mulţumesc, Margarita. 

Sora mea a strâmbat din nas ca de fiecare dată când 
altcineva rostea numele englezoaicei fără să arate semne de 
dezaprobare, dar chiar și așa nu a uitat să-și încline politicos 
capul și să murmure un prea întârziat „nu merită”, întrucât 
Gaudi deja dispăruse din raza noastră vizuală după un cot al 
cărăruii care străbătea grădina. 

— Ce mai e acum cu Fiona? 

— Ea a fost cea care i-a înmânat scrisoarea Marinei. 
Scrisoarea pe care tu i-ai dat-o tatei chiar înainte ca el să 
renunţe la a ne mai însoţi la Liceo. Ştiai de asta? am întrebat-o 
eu zadarnic, dat fiind că faţa Margaritei arăta cât se poate de 
limpede că nu avea nici cea mai mică idee despre acest lucru. 

— Ea trebuie să știe despre ce e vorba. Vrăjitoarea asta a 
ticluit o scrisoare falsă pentru tata, iar acum tata stă cu cătușe 
la mâini în trăsura poliţiei și, peste puţin timp, o să fie dus la 
închisoare. lar apoi, cu siguranţă, o să fie condamnat la moarte 
prin ghilotinare. 

M-am văzut silit să surâd. 

— În Spania nu sunt ghilotine. Și nimeni n-o să-l bage pe tata 
la închisoare. lar Fiona nu e la curent cu nimic. 

Capul surorii mele a refuzat de trei ori încercările mele de a o 
linişti. 

— Eşti un naiv! mi-a spus ea deodată. 

— Şi din ce motiv anume? 

— Din toate motivele. 

Și, fără să mai dea alte explicații, Margarita a străbătut în 
fugă cei vreo douăzeci de metri care ne mai despărţeau de 
poarta de fier forjat ca să se alăture mamei, care stătea de 
vorbă lângă capra trăsurii familiei cu vizitiul nostru și cu doamna 
Iglesias, slujitoarea principală a casei. l-am observat o clipă de 
la distanţă, apoi mi-am întors privirea spre trăsura poliţiei, care 
era oprită câţiva metri mai departe. Urma să pornească dintr-o 
clipă în alta: cailor li se pusese deja căpăstrul, vizitiul se așezase 


pe capră cu frâiele și biciul în mână, perdelele groase ale 
cabinei erau trase și nu se vedeau nici inspectorul Labella, nici 
agentul Catalán și nici vreun alt polițist ameninţător precum cel 
cu pistolul la cingătoare. După cât puteam să presupun, celor 
trei le revenea sarcina prea puţin onorabilă de a-l păzi pe tata, 
aflat cu cătușe la mâini în acel vehicul sinistru. 

— Nu era un poștaș obișnuit, am auzit-o pe Fiona spunându-i 
lui Gaudi când am ajuns lângă ei. Scrisoarea nu avea timbru. 
Dar nu era nici un mesager ca toţi ceilalți. 

— Un mesager ca toţi ceilalţi? a întrebat prietenul meu. 

— Mă refer la faptul că nu era unul dintre băieţii care se 
ocupă cu distribuirea corespondenţei private în schimbul 
câtorva bănuţi. Mă plimbam prin grădină când, deodată, un 
bărbat s-a apropiat de gard, mi-a întins un plic și mi-a cerut să i- 
| înmânez lui Sempronio Camarasa. Un bărbat în vârstă, bine 
îmbrăcat, foarte educat. Nu era un poștaș sau vreun mesager 
profesionist și nici vreun autor de scrisori anonime, tot așa cum 
nici plicul pe care mi-l întinsese nu se asemăna prin nimic cu 
cele primite săptămâna trecută, așa că l-am luat fără să pun 
întrebări. Nu era prima dată, o știi prea bine, când tatăl tău 
primea scrisori fără timbru poștal trimise de mesageri 
particulari, a adăugat ea, adresându-mi-se mie. Când am intrat 
în casă am întâlnit-o pe Marina și i-am dat ei plicul, așa cum 
facem mereu cu corespondenţa. Asta a fost tot. 

Atunci, nu era niciun mister. Mă gândeam la asta în timp ce 
sărutam de rămas-bun mâna Fionei, înainte de a urca, în cele 
din urmă, în trăsura familiei, ba chiar am rostit-o în șoaptă vreo 
două minute mai târziu, când cei doi cai ai noștri o și porniseră 
spre partea de sud a orașului, pe urmele celor patru cai ai 
poliţiei. 

— Atunci, niciun mister. 

În loc să încuviinţeze cele spuse de mine, Gaudi a așteptat ca 
Margarita să-și ridice capul din poșeta pe care mama i-o pusese 
în braţe de îndată ce am urcat în trăsură și al cărei conţinut nu 
încetase să-l cerceteze încă de pe atunci, pe furiș și cu o 
expresie din ce în ce mai dezamăgită. Doar când a părut să-și fi 
încheiat inspecția și și-a ridicat în cele din urmă privirea, Gaudi i 
s-a adresat cu același ton politicos și puţin forţat pe care îi 
folosise faţă de cele două figuri feminine din familia Camarasa 
din momentul sosirii noastre în turnul de pe bulevardul Gracia: 


— Pot să vă întreb ceva, Margarita? 

Chipul umbrit de tristeţe al surorii mele s-a luminat pe dată. 

— Bineînţeles, Toni. 

— Plicul pe care i l-aţi înmânat ieri tatălui dumneavoastră, cel 
care l-a determinat pe domnul Camarasa să-și anuleze planurile 
de a vă însoţi la Liceo... 

— Plicul pe care Fiona i l-a dat Marinei, l-a întrerupt Margarita. 

— Fionei i l-a dat un domn care s-a apropiat de gard când 
aceasta se plimba prin grădină, am lămurit-o eu. Tocmai ne-a 
explicat asta. 

— Da. Un domn. 

— În orice caz, Margarita, oare e posibil să fi văzut ce se afla 
în interiorul acelui plic înainte de a i-l încredința tatălui 
dumneavoastră? 

Umbra de zâmbet care se ivise pe chipul surorii mele când 
rostise cuvântul domn s-a șters de îndată. 

— Insinuaţi cumva că am deschis o scrisoare care nu-mi era 
destinată? a întrebat ea, privind-o cu coada ochiului pe mama. 

— Mă întrebam doar dacă plicul nu era cumva deschis când a 
ajuns în mâinile dumneavoastră sau dacă hârtia plicului nu era 
îndeajuns de fină cât să se poată întrezări ce se afla înăuntru, 
sau... 

Gaudi a lăsat cu amabilitate finalul frazei în aer pentru ca sora 
mea să adauge ce credea ea de cuviinţă. 

După ce a stat pe gânduri vreo câteva clipe, Margarita a ales 
cea de-a doua variantă oferită de Gaudi. 

— Acum, că o spuneţi dumneavoastră, da, e posibil ca hârtia 
plicului să fi fost foarte fină, a recunoscut. 

Fata privi din nou în stânga ei cu coada ochiului, pentru a se 
încredința că mama continua să fie cufundată într-o bruscă 
somnolenţă, care pusese stăpânire pe ea încă de când ne 
urcasem în cupeu. Avea braţele încrucișate pe piept, fruntea 
sprijinită de geam și privirea pierdută în peisajul schimbător ce 
aluneca în direcţia contrară sensului nostru de mers. Genunchii 
ei, lipiti unul de altul, aproape că îi atingeau pe ai mei, iar 
picioarele, foarte strânse și ele, se iveau de sub poalele unei 
rochii foarte elegante de muselină verde cu dungi colorate care, 
dintr-odată, mi s-a părut cum nu se poate mai nepotrivită pentru 
împrejurarea în care ne aflam. Deși, dacă stăteam bine să mă 


gândesc, care ar fi fost garderoba potrivită pentru o împrejurare 
ca aceea? 

— Şi aţi putut să vedeţi ce se afla în interiorul plicului? 

— Cred că, într-adevăr, am văzut ceva... 

— Margarita, te rog. 

Sora mea m-a fulgerat cu privirea. 

— Cred că avea scris numele unui loc și patru numere, a spus 
ea coborând vocea. Locul era o biserică. 

— Ce biserică? 

— Biserica Santa Maria. 

Gaudi și cu mine ne-am uitat unul la altul cu uimire. 

— Santa Maria del Mar? 

Margarita a ridicat din umeri. 

— Santa Maria și-atât. 

— Şi ce numere erau? 

— Patru zerouri, a răspuns ea, fără să șovăie. 

— Patru zerouri? 

— Douăsprezece noaptea, a spus Gaudi, încuviințând, în mod 
curios din câte mi s-a părut, cu o expresie de satisfacţie. O 
formă interesantă de notare a orelor. 

— Şi totodată o oră interesantă ca să-ţi dai întâlnire cu cineva 
într-o biserică, am adăugat eu. Altceva? 

Margarita a dat din cap în semn că nu. 

_ — Acesta a fost singurul lucru care se putea vedea prin plic. 
Insă sunt destul de sigură că pe foaia dinăuntru nu era scris 
nimic altceva. 

Gaudi a zâmbit într-un mod deosebit de plăcut. 

— Mii de mulțumiri, Margarita. 

Sora mea și-a aprins pe loc în obraji roșeaţa obișnuită, la care 
se pricepea atât de bine. 

— A fost o plăcere din partea mea, a spus ea, adresându-ne 
mie și lui Gaudi o fluturare a genelor demnă de cea mai bună 
actriţă de pe Shaftesbury Avenue. 

Apoi, recuperându-și nuanţa obișnuită a pielii, s-a întors 
înspre mama și a întrebat-o: 

— E adevărat că tata nu ţi-a spus unde a petrecut noaptea? 

Mama a dat imperceptibil din cap de la stânga la dreapta cu 
un tremur ușor de bucle negre și cercei aurii, fără să-și 
desprindă privirea de la fereastră. Doi ochi mici, căprui, stinși de 
tristeţe ca niște perle moarte, urmărind rătăciţi jocul de linii 


drepte și frânte al noului district barcelonez Ensanche sau, mai 
degrabă, reflectările propriilor gânduri pe geamul trăsurii. 

Tabachera soţului ei găsită la locul crimei. 

Mapa stacojie a lui Andreu ascunsă într-un sertar al biroului 
din casă. 

Lipsa oricărei explicaţii pentru absenţa sa timp de o noapte și 
o dimineaţă întreagă. 

Multe lucruri la care avea să se gândească. 

— Şi atunci despre ce ați vorbit? 

Margarita a așteptat zece secunde un răspuns care nu a mai 
sosit, apoi m-a privit din nou cu o expresie posomorâtă. Atunci 
mi-am întins mâna dreaptă și am luat-o cu blândeţe pe a ei. 

— Totul va fi bine, i-am spus eu. Totul se va lămuri mai 
devreme sau mai târziu. Adevărul iese mereu la lumină. 

Sora mea a dat din cap prea puţin convinsă. 

— Eşti un naiv! 

— Fratele dumneavoastră are dreptate, Margarita, a 
intervenit atunci Gaudi, imitându-mi gestul și luând mâna liberă 
a surorii mele într-ale sale. Adevărul mereu iese la lumină, mai 
devreme sau mai târziu. 

Pentru prima dată după mulţi ani, îmbujorarea care a cuprins 
de îndată obrajii Margaritei a fost cu totul involuntară. 

— Atunci și dumneavoastră sunteţi un naiv, a spus ea. Darvă 
mulțumesc. 

Gaudi a zâmbit din nou. 

— Să crezi în justiţie nu înseamnă să fii naiv, Margarita. Dacă 
demonstrăm că tatăl dumneavoastră nu are nimic de-a face cu 
moartea lui Eduardo Andreu, atunci, conform legilor justiţiei, va 
fi eliberat și coșmarul pe care îl trăiţi acum va lua sfârșit. 

Ceea ce m-a surprins cel mai mult nu a fost tonul lui aparent 
convingător, ci supoziţia din spatele cuvintelor sale. 

— Dacă demonstrăm noi? l-am întrebat. 

— Inspectorul Labella pare mai mult decât mulţumit cu 
propria versiune a faptelor. Și oricât de mult ne-ar durea, 
trebuie să admitem că are suficiente motive să creadă în ea, a 
adăugat Gaudi cu o expresie dezgustată. Prietenul nostru are un 
mobil, două dovezi și un suspect care, după cât se pare, nu 
poate să aducă nicio lămurire cu privire la locul unde s-a aflat la 
ora când s-a comis crima. Ca să nu mai pomenim de agresiunea 
și ameninţarea cu moartea proferată împotriva lui Andreu în 


timpul recepţiei de la birourile Stirilor ilustrate, la care au fost 
martori nu mai puţin de cincizeci de invitaţi. Cu ceea ce 
inspectorul Labella are acum la dispoziţie, ar fi de ajuns ca să 
considere cazul închis și să-l trimită pe domnul Camarasa la 
închisoare în așteptarea unui proces al cărui verdict mă tem că 
nu se întrevede câtuși de puţin favorabil intereselor lui. 

Apoi, după o scurtă pauză, a adăugat: 

— Există doar un singur lucru care poate face ca acest 
scenariu lugubru să nu devină realitate. 

Margarita a dat energic din cap. 

— Dacă se va dovedi că tata este nevinovat. 

— Dacă se va descoperi identitatea adevăratului asasin al lui 
Eduardo Andreu, a spus Gaudi. Cu excepţia situaţiei în care tatăl 
dumneavoastră nu va prezenta de îndată un alibi care să 
demonstreze că nu avea cum să se afle în noaptea trecută pe 
strada Princesa, dar mă tem că acest lucru nu seva întâmpla - a 
adăugat, căutând în zadar privirea mamei - singura metodă 
care îmi trece prin cap pentru a-l convinge pe inspectorul 
Labella de nevinovăția lui este să i-l aducem în față pe 
adevăratul vinovat. 

Am surâs cu tristeţe. 

— După câte se pare, calităţile dumneavoastră deductive o să 
ne folosească până la urmă la ceva. 

— De unde începem? a întrebat Margarita. 

Gaudi s-a aplecat ușor înainte, înspre bancheta surorii mele. 

— Aceasta este o crimă cu două victime: pe de o parte, însuși 
cel asasinat, Eduardo Andreu, iar pe de altă parte, inocentul 
asupra căruia a căzut vina asasinatului, Sempronio Camarasa. 
Când a înfipt pumnalul în pieptul lui Andreu, asasinul știa că 
distruge două vieţi. Cheia stă în a descoperi pe care dintre cele 
două vieţi era cu adevărat interesat să o distrugă. 

— Care a fost victima lui reală și care a reprezentat pentru el 
un simplu instrument. 

Gaudi m-a privit cu o expresie mulțumită. 

— După cum văd eu lucrurile, există doar două modalităţi de 
a explica lucrurile întâmplate: fie cineva chiar voia să-l 
asasineze pe Eduardo Andreu și l-a folosit pe tatăl 
dumneavoastră ca pe un ţap ispăşitor, ca pe un scut pentru a se 
apăra pe sine, semănând o serie de piste care să garanteze 
arestarea fără întârziere a lui Sempronio Camarasa și să 


împiedice orice investigaţie reală a crimei, fie cineva voia să-l 
compromită pe tatăl dumneavoastră, iar Andreu a fost mijlocul 
de care s-a folosit pentru a obţine acest lucru. 

— Dacă cea de-a doua variantă este cea reală, de ce nu l-a 
omorât pe el și gata? 

— Gabi are dreptate. Dacă ceea ce urmărea asasinul era să-i 
facă rău tatei, de ce ar fi organizat ceva atât de complicat cum 
am văzut, când putea să sfârșească mult mai simplu cu el? 

Gaudi a ridicat din umeri. 

— Există multe feluri de a pune capăt vieţii unui om fără să 
trebuiască să-l ucizi. Poate că tot ceea ce dorea asasinul era să-i 
distrugă reputaţia. Sau să-i compromită interesele comerciale. 
Sau... a adăugat prietenul meu fără să mai arate care era cea 
de-a treia opţiune. În orice caz, este o posibilitate de care 
trebuie să ţinem seamă. 

— O posibilitate nu mai puţin stranie decât prima pe care ne- 
aţi expus-o dumneavoastră, am observat eu. De ce ar vrea 
cineva să omoare un biet amărât precum Andreu? Cine ar fi 
avut ceva de câștigat de pe urma morţii acestuia? 

— Asta trebuie să descoperim. În definitiv, nu știm nimic 
despre viaţa dusă de Andreu la Barcelona în ultimii ani. Nu știm 
în ce fel de cercuri se învârtea și nici în ce afaceri era băgat. Ca 
să nu mai spunem că nici măcar nu știm cum izbutea să-și 
plătească lună de lună chiria pentru locuinţa de pe strada 
Princesa. 

Trăsura și-a mai încetinit galopul după ultima curbă din Piaţa 
Catalunya și apoi a pornit-o din nou la goană când am intrat pe 
artera laterală a bulevardului La Rambla. Pe sensul contrar de 
mers, un omnibuz plin de tineri îmbrăcaţi în uniformă militară s- 
a oprit în faţa ruinelor fostului sediu al Gazetei de seară, blocând 
de îndată traficul care urca dinspre Docurile Regale. Îmi 
amintesc că abia în momentul acela mama și-a luat ochii de la 
geam și a pronunţat trei cuvinte, singurele pe care aveam să le 
auzim în timpul acelei călătorii: 

— Tăceţi, vă rog! 

Nimeni nu a mai deschis gura până când trăsura nu s-a oprit 
lângă Zidul Maritim. 


27 

Când am ieșit, în sfârșit, de la secţia de poliţie, aflată în 
clădirea Docurilor Regale, soarele începuse să apună deasupra 
acoperișurilor Barcelonei. Mai erau câteva minute până la opt 
seara, iar cerul care acoperea ansamblul de cazărmi și 
arsenaluri al vechiului chei avea o culoare stranie, de cenușă 
pusă din nou la încins. Acum nu ploua, dar norii se scuturaseră 
de mai multe ori de-a lungul după-amiezii și în curând aveau să 
se scuture din nou. O înșiruire supărătoare de băltoace 
noroioase, ca niște bazine naturale în miniatură, îngreuna 
înaintarea până la portalul Santa Madrona unde ne așteptau, 
lângă un zid interior, trăsura, vizitiul și, după cât aveam să 
descoperim de îndată, unul dintre numeroșii gazetari din partea 
concurenţei Stirilor ilustrate, care, de-a lungul zilelor următoare, 
aveau să ne pună răbdarea la grea încercare. 

— Scuzaţi-mă, doamnă Camarasa... 

Unica întrebare pe care tânărul începuse să o formuleze 
înainte ca mama să-l alunge cu asprime avea de-a face, în mod 
straniu, nu cu asasinarea lui Eduardo Andreu și nici cu arestarea 
devenită realitate a lui Sempronio Camarasa, ci cu identitatea 
proprietarului nu știu cărui conac de pe bulevardul San Juan de 
unde, după cât se părea, tata fusese văzut ieșind în fugă în jur 
de douăsprezece ziua, cu câteva ore înainte de a se preda la 
poliţie. 

— Ştii ceva despre asta? am întrebat-o pe mama după ce 
gazetarul, gonit de reacţia ei neașteptată, s-a îndepărtat de 
trăsura noastră cu coada între picioare și fără să-și fi însemnat 
nimic în carnetul de notițe. 

În loc să-mi răspundă, mama a luat-o de braţ pe Margarita și 
și-a ridicat mâna liberă spre una dintre numeroasele cabriolete 
staționate lângă vechea poartă a orașului. 

— Nu vă deranjează să o însoţiţi pe fiica mea acasă, nu-i așa, 
Antoni? a sunat mai degrabă ca o afirmaţie întrebarea mamei, 
rostită pe același ton autoritar de care se slujise pentru a se 
descotorosi de gazetar. 

Chipul lui Gaudi nu a trădat nicio umbră de surprindere la 
auzul acelui ordin neașteptat venit din partea mamei. 

— Va fi o plăcere pentru mine, a spus el, ţinând încă în mâna 
stângă cele două ziare cumpărate în a doua jumătate a serii ce 
animaseră, într-o oarecare măsură, dacă putem spune astfel, 


lungile ceasuri de așteptare la care ne supusese inspectorul 
Labella înainte să ne cheme în biroul lui pentru a ne aduce la 
cunoștință destinaţia imediată a tatei. O destinaţie care nu era 
alta decât temniţa subterană a acelui regat lugubru vecin cu 
marea, reprezentat de secţia de poliţie din clădirea Docurilor 
Regale. 

— Şi pentru mine, a întărit Margarita, vizibil bucuroasă, pe de 
o parte, la gândul de a împărţi, preţ de o bună jumătate de oră, 
intimitatea unei cabriolete cu Gaudi, iar pe de altă parte, 
nemulțumită, în mod inevitabil, de a se vedea exclusă pe 
neașteptate de la ceea ce avea să ni se întâmple mie și mamei. 
Și voi ce o să faceţi? 

Nici de această dată mama nu s-a obosit să răspundă. 

— Aveţi bani la dumneavoastră, nu-i așa, Antoni? a întrebat, 
în timp ce o împingea pe sora mea, cu o neașteptată dârzenie, 
înăuntrul cabrioletei. Nu e nevoie să ne așteptați acasă, domnul 
Martin Begg și Fiona se vor ocupa de Margarita. 

Așadar, după ce s-au închis ușile cabrioletei care urma să-i 
ducă pe Gaudi și pe sora mea spre Gracia, mama și cu mine am 
pornit-o cu trăsura familiei de-a lungul Zidului Maritim, am lăsat 
în urmă Piaţa Palatului și zarea împădurită a Grădinii Generalului 
și am ajuns pe bulevardul ce înconjura vechea Cetate, acel 
monument obscen închinat terorii militare construit de Filip al V- 
lea la începutul secolului trecut, a cărei demolare fusese 
ordonată de autorităţile locale în 1868, după lovitura de stat a 
generalului Prim, însă care, chiar și după șase ani, era tot o 
esplanadă sinistră acoperită de ruine, unde numai cerșetorii și 
delincvenţii își făceau veacul. 

— Mergem pe bulevardul San Juan, am constatat în cele din 
urmă, mai degrabă supărat decât surprins, după ce trăsura și-a 
încheiat traseul în jurul vechii Cetăți și a lăsat în partea stângă 
gara Zaragoza. Acum ai să-mi explici ce se întâmplă? 

Mama și-a strâns șalul pe care îl lăsase pe banchetă și și-a 
acoperit din nou umerii cu el. 

— Nu e nevoie să cobori din trăsură, a spus ea. Nu voi lipsi 
mai mult de două minute. 

Aceasta a fost prima din cele patru vizite pe care le-am făcut 
de-a lungul următoarei ore. Destinaţiile acestora au fost, ca și 
prima dată, conace sau mici palate cu un aspect cât se poate de 
opulent, situate pe noile artere burgheze ale orașului - La 


Rambla de Catalunya, strada Aragón și chiar bulevardul San 
Juan și de fiecare dată rolul meu a fost să aștept în trăsură ca 
mama să se întoarcă după ce făcea ceea ce trebuia înăuntru. 
Nici ea nu mi-a dat vreo explicaţie asupra însemnătăţii acelor 
vizite și nici eu nu m-am încumetat să i-o cer: mereu blânda și 
sfioasa soţie a lui Sempronio Camarasa părea atât de schimbată 
în seara aceea - tonul vocii, purtarea, chiar și expresia feţei - 
încât am preferat să nu-mi forţez norocul supărând-o cu 
întrebări la care, după toate evidenţele, nu voia să răspundă. 

Ultima dintre aceste vizite a avut loc în capătul de sus al 
bulevardului Gracia, aproape de intersecţia cu bulevardul 
Diagonal. Clădirea în care am văzut-o dispărând pe mama era, 
de data aceasta, o adevărată vilă cu un aspect mai degrabă 
parizian decât barcelonez; de altfel, chiar și bărbatul care a 
însoțit-o înapoi la trăsură după absenţa ei de cinci minute avea 
un aer neobișnuit de franţuzit. 

— Coboară o clipă, Gabriel! 

Am ascultat-o fără să protestez. Am coborât din trăsură, am 
strâns mâna pe care mi-o întindea însoţitorul mamei, i-am 
ascultat - fără să-l recunosc - numele de familie și profesia și 
am încuviinţat cu un aer serios înaintea promisiunii lui că, în mai 
puţin de o săptămână, tata se va afla din nou în libertate. 

Numele de familie al domnului acela era Aladren. Avea vreo 
cincizeci și cinci de ani, era înalt, solid, plăcut la vedere, cu o 
claie de păr alb ca neaua demnă de invidiat și cu niște mustăţi 
sure atârnând, drepte și subţiri, până la bărbia despicată. 

— Atunci, dumneavoastră trebuie să fiți avocatul lui? 

— Doar dacă nu aveţi nimic împotrivă, bineînţeles, a răspuns 
el schițând un zâmbet care, spre deosebire de numele și de 
chipul lui, mi s-a părut vag familiar. 

— Gabriel este la fel de încântat ca și mine să poată conta pe 
serviciile dumneavoastră, domnule Aladren. 

Bărbatul a încuviinţat cu un aer senin. 

— Nu am să vă dezamăgesc, a întărit acesta. Puteţi să dormiţi 
liniștită în noaptea asta, doamnă Camarasa. Mâine veţi vedea 
lucrurile cu alţi ochi. 

— Sunt sigură de asta, domnule Aladren, a încuviințat mama, 
înclinând ușor capul. 

— Pot să vă întreb ce acţiuni veţi întreprinde pentru început, 
domnule Aladren? 


Avocatul și mama m-au privit amândoi cu aceeași seriozitate. 

— Daţi-mi voie să studiez mai întâi cazul și să-mi fac o părere 
asupra faptelor, a răspuns el. Bineînţeles, am să vă ţin mereu la 
curent cu acţiunile pe care le voi considera necesare. 

— Puteţi să vă bazaţi pe mine pentru tot ce va fi nevoie. 

— Așa am să fac, domnule Camarasa. 

Asta a fost tot. Ne-am strâns iarăși mâna, domnul a sărutat 
din nou mănușa mamei și după aceea ne-am întors în trăsură. 

— Un prieten de-al tatei? am întrebat când ne-am pus din nou 
în mișcare. 

— Un prieten de familie. 

— Nu v-am auzit niciodată vorbind despre el. 

— Ar trebui să mă surprindă acest lucru? 

Am privit-o pe mama cu seriozitate. 

— Ce vrei să spui? 

— Pe câţi prieteni de-ai tatălui tău îi cunoști? Pe câţi dintre 
partenerii lui de afaceri? Ce știi despre afacerile lui? a întrebat 
mama, după care a făcut o scurtă pauză. Ce știi despre viaţa 
lui? 

Amândoi cunoșteam prea bine răspunsul la aceste patru 
întrebări. Aproape fără să vreau, mi-am amintit ultima 
conversaţie demnă de acest nume cu tata: discuţia noastră 
avută cu două nopţi în urmă cu privire la absurda lui suspiciune 
în legătură cu identitatea sau cu intenţiile lui Gaudi. Tabachera 
de argint cu ţigările lui marca Trichinopoly. Fumul ca un șuvoi 
de sânge albăstrui ieșindu-i din nări. Stângăcia mea rușinoasă, 
incorigibilă, atunci când sosise momentul să mă comport ca un 
bărbat adevărat în prezenţa lui Sempronio Camarasa. 

— Poate că a venit momentul să repar toate aceste lipsuri. 

— Poate că da, a spus ea. 

Apoi, de îndată, fără să facă nicio pauză, a adăugat ceva de 
care aveam să-mi amintesc adesea în timpul săptămânilor 
următoare: 

— Până în prezent, te-ai dovedit a fi o sursă de nesfârșite 
dezamăgiri pentru tatăl tău. Poate că aceasta va fi singura 
ocazie de a-ţi lua revanșa și de a face ceva pentru el. 

Liniştea care a urmat acestor cuvinte avea densitatea 
marmurei și răceala unui bloc de gheață. Am simţit-o 
atârnându-mi pe umeri ca pe o povară de care nu aveam să mă 
eliberez niciodată. 


— Atunci trebuie să mă lași să fac acest lucru, am răspuns în 
cele din urmă. 

— Mai întâi va trebui să-mi dovedești că nu mai ești copilul 
răsfăţat pe care eu și tatăl tău îl știm atât de bine. 

A urmat un alt răstimp de tăcere. 

Trotuarele cufundate în penumbră de pe strada Mayor de 
Gracia ne apropiau în mod inexorabil de turnul familiei. 

Femeia aceea, hotărât lucru, nu era mama noastră, Lavinia 
Camarasa, pe care o cunoșteam. 

— Te simţi bine, mamă? 

Mama și-a strâns și mai bine șalul pe umeri, și-a luat poșeta 
ţinută până atunci sub banchetă și, gata să coboare din trăsură, 
a început să-mi facă un rezumat al situaţiei în care ne aflam: 

— Tatăl tău e acum în temniţă într-o mizerie cruntă. E foarte 
probabil ca luni să fie mutat la închisoarea Amalia și să fie închis 
într-o celulă și mai îngrozitoare. Poliţia îl acuză de o crimă pe 
care nu a comis-o și toate dovezile sunt împotriva lui. Tu ești 
acum capul familiei, dar afacerile lui se află acum în mâinile 
mele. 

Mama mă privea cu un aer iritat, în timp ce-și întindea mâna 
dreaptă spre mânerul de la ușa trăsurii, apoi a adăugat: 

— Nicicând nu m-am simţit mai bine. 

Fără îndoială că în vocea ei era o nuanţă de ironie când a 
rostit această frază, dar eu nu am putut să o sesizez. 


Ceasul arăta zece noaptea când am ajuns acasă. Marina ne 
aștepta în vestibul ca să ne ia pardesiele, să ne întrebe când și 
unde doream să luăm cina și să ne pună repede la curent cu 
micile noutăţi domestice rezervate în acea seară familiei 
Camarasa. Tot atunci ne-a încredinţat și un teanc subţire de 
scrisori fără ștampilă poștală. Mama, fără ca măcar să le 
privească, a ordonat să fie aruncate în focul de la bucătărie. Ea 
avea să-și ia cina în salonul de seară, ca întotdeauna; eu aveam 
să o iau, ca întotdeauna, în curtea interioară acoperită; atât ea, 
cât și eu puteam să fim serviţi chiar atunci. Sărutul pe care l-am 
depus pe obrazul mamei în momentul când ne-am luat rămas- 
bun lângă scara salonului principal a fost atât de rece, încât 
aproape că am putut să simt cum îmi îngheţa răsuflarea la 
atingerea pielii ei. 


Pe masa din salon se aflau cele două ziare cumpărate în 
după-amiaza aceea de Gaudi din fața secţiei de poliţie. Stirile 
ilustrate, ziarul de al cărui bun mers tata nu putea să se mai 
ocupe de-acum înainte pentru o bună bucată de vreme, și 
Gazeta de seară, ziarul ce abia atunci, fără vreun anunţ 
prealabil, vedea din nou lumina tiparului după douăsprezece zile 
de absenţă. Le-am luat cu gesturi mecanice și, în drum spre 
curtea interioară acoperită, am aruncat o privire asupra primei 
pagini a Stirilor ilustrate, unde singurele cinci cuvinte care 
alcătuiau titlul - MISTERUL DE PE STRADA PRINCESA - 
împărțeau același spaţiu cu desenul cel mai amănunţit și mai 
realist pe care Fiona îl făcuse vreodată. 

Cadavrul lui Eduardo Andreu întins pe patul desfăcut. 

Pumnalul înfipt în piept. 

Balta neagră de sânge de sub saltea. 

Fiecare aspect sordid al ultimelor zile trăite de bătrânul 
vânzător de artă ajuns în ruină - resturile de mâncare de pe 
masă, hainele murdare din cufăr, cele câteva obiecte personale 
risipite pe podea - era imortalizat pe o pagină întreagă de 
penelul iscusit al Fionei. 

Pe masa din curtea interioară acoperită, Margarita și Fiona 
jucau o partidă de șah, în timp ce discutau aprins despre ceva 
ce nu am izbutit să înţeleg. 

— la te uită, am spus eu în loc de salut. Asta e prima dată 
când vă văd jucând șah. 

Ceea ce voiam să le spun de fapt era „asta e prima dată când 
vă văd stând împreună cu feţe zâmbitoare”. Amândouă au 
înţeles mesajul de îndată. 

— Da, și noi suntem surprinse, mi-a surâs Fiona. Margarita mi- 
a explicat ce s-a întâmplat la secţie, iar eu i-am povestit despre 
domnul care mi-a încredinţat ieri scrisoarea pentru tatăl vostru, 
iar apoi am început să jucăm șah. 

— Trebuia să facem ceva în timp ce te așteptam, nu? a spus 
sora mea, mutând la întâmplare una din piese pe tabla de șah și 
anunțând: șah mat. Ne povestești cum a fost? 

M-am așezat pe scaunul cel mai apropiat de Margarita și mi- 
am slăbit nodul de la cravată înainte să răspund: 

— Nu prea am ce să povestesc. 

— Aţi fost plecaţi mult timp. Trebuie să fi făcut ceva în 
vremea asta. 


l-am explicat Margaritei și Fionei cele întâmplate de-a lungul 
celor două ore scurse de când ne despărţiserăm în fața 
portalului Santa Madrona și până la sosirea mea înapoi în 
Gracia: prima vizită la conacul de pe bulevardul San Juan, de 
unde, după spusele gazetarului din faţa Docurilor Regale, cineva 
îl văzuse pe tata ieșind cu două ore înainte să fie arestat, cele 
două vizite ce au urmat la cele două case aristocratice de pe La 
Rambla de Catalunya și de pe strada Aragón, tăcerea grea și 
gânditoare a mamei pe parcursul întregii noastre călătorii și, în 
cele din urmă, scurta mea conversaţie cu avocatul Aladren care 
era sigur că totul avea să găsească o rezolvare pozitivă în mai 
puţin de o săptămână. Nu le-am mărturisit însă schimbul de 
adevăruri dureroase avut cu mama și nici fraza finală atât de 
stranie pentru mine „Nicicând nu m-am simţit mai bine” rostită 
înainte să coboare din trăsură, chiar dacă m-am referit în 
treacăt la evidenta ei schimbare de atitudine manifestată de 
când tatăl nostru s-a predat la poliţie. 

— Atunci tot nu știm ce i-a spus tata în cele cinci minute cât 
le-a îngăduit Labella să rămână singuri și nici nu știm de ce a 
intrat mama în cele trei case pe care le-aţi vizitat, a rezumat 
Margarita. Ca detectiv nu ai pereche. 

— Văd că Gaudi te-a molipsit cu ifosele lui de mare 
investigator, am surâs eu. Cum a fost călătoria cu cabrioleta? 

Chipul surorii mele s-a luminat pe dată. 

— Minunat. Cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea. 

N-am vrut să întreb mai mult. 

— Mă bucur atunci. 

— Toni e un cavaler cu totul deosebit. Dacă va reuși cineva 
să-l scoată pe tata din închisoare, acela va fi el, și nu domnul 
mustăcios pe care ţi l-a prezentat mama. 

Margarita s-a întors spre Fiona și și-a înclinat ușor capul în 
partea stângă: 

— Nu-i așa, Fiona? 

Fiona a surâs cu amabilitate. 

— Ce bine ar fi să fie adevărat! 

— Dar tata nu e încă în închisoare, m-am simţit obligat să 
spun. Să nu-l condamnăm înainte de vreme. Pentru moment, nu 
se află decât în temniţa unei secţii de poliţie. 

„Fie cum zici tu”, păreau să spună ochii Margaritei. 


— Toni are o mulţime de idei în privinţa acestui caz. Idei 
foarte interesante. Nu-i așa, Fiona? 

Fiona a surâs din nou. 

— Tu ai fost cea care a călătorit cu el în cabrioletă, draga 
mea. Eu nu am avut decât ocazia să-l salut în grădină, cu puţin 
înainte să plece. 

— E adevărat, a spus Margarita cu un aer de parcă ar fi 
regretat profund această împrejurare. Ceea ce îmi amintește... 

Sora mea a scotocit cu mâna dreaptă în ascunzișurile rochiei 
și a scos de acolo o foaie împăturită în patru. 

— Un mesaj din partea lui Gaudi? 

— A spus că-i pare rău că nu a putut să te aștepte. Toni e un 
tânăr foarte ocupat. Nu-i așa, Fiona? 

Apariţia Marinei în acel moment cu tava pe care se afla cina 
mea a scutit-o pe englezoaică să trebuiască să surâdă din nou. 

— lartă-mă, Marina, a spus ea, grăbindu-se să strângă piesele 
de șah în cutiuţa lor de lemn de abanos și împingând tabla spre 
același colţ al mesei unde lăsasem eu ziarele. Mama ta nu 
cinează tot aici? 

Am dat din cap în semn că nu, în timp ce puneam la păstrare 
în buzunar biletul de la Gaudi pe care încă nu apucasem să-l 
citesc. 

— S-a retras în salonul ei de seară. 

— Atunci, dacă îmi permiteţi, am să urc să vorbesc o clipă cu 
ea. 

Fiona a intrat în casă urmată de Marina, care deja îmi așezase 
pe masă farfuriile și furculiţele și carafa mare cu apă rece și 
lămâie cu care obișnuiam să ne stropim cinele. M-am așezat pe 
scaunul meu dintotdeauna și am invitat-o pe Margarita să ia loc 
și ea pe cel eliberat de curând de Fiona. 

Fruntea surorii mele se încreţise din nou în chip caraghios. 

— Şi ce are, mă rog, de vorbit cu mama vrăjitoarea asta? 

Am surâs. 

— Şİ eu care începusem să cred că aţi devenit brusc 
prietene... 

— Fiona e foarte isteață. Cunoaște multă lume. Și știe mai 
multe lucruri decât bănuim noi. 

Acestea erau, din câte puteam presupune, cele trei concluzii 
ex- trase din recentul ei interogatoriu. 


— Cu cât știe mai multe lucruri, cu atât mai bine pentru noi. 
Şi mai bine pentru tata. 

— Așa crezi? 

— Fiona e de partea noastră, i-am răspuns, înfigându-mi dinţii 
în prima bucată de carne de porc cu sos de ciuperci. Cu tot 
respectul faţă de Toni, pe care tu îl admiri atât de mult, sunt 
sigur că relaţiile Fionei vor fi mai folositoare când va veni 
vremea să-l scoatem pe tata din închisoare decât orice exerciţiu 
deductiv pe care Gaudi l-ar scoate din mânecă. 

— Tata nu e la închisoare, s-a grăbit să mă corecteze 
Margarita. Chiar tu ai spus-o. Și Toni are relaţiile lui. 

— Ce știi tu despre relaţiile lui Toni? 

— Mai multe decât tine. Toni mi-a spus multe lucruri în timp 
ce veneam cu cabrioleta către casă. 

Nici de data aceasta nu am vrut să pun mai multe întrebări. 

— Ce spune în biletul pe care mi l-a lăsat? 

— De unde vrei să știu eu? 

— Hârtia asta nu este transparentă? 

Margarita a strâmbat din nas. 

— Ce nostim ești! Dacă n-ar fi fost curiozitatea mea, acum n- 
aţi ști unde s-a aflat tata azi-noapte. 

Curiozitatea ei. Am zâmbit din nou. 

— Tot nu știm unde s-a aflat tata azi-noapte, am răspuns eu. 
Dar ai dreptate, faptul că cineva i-a dat întâlnire la 
douăsprezece noaptea într-o biserică e un lucru suficient de 
neobișnuit pentru a bănui că aici se poate afla una din cheile 
celor întâmplate. Am avut noroc că te-a împins curiozitatea să 
te uiţi la scrisoare în bătaia luminii. 

Margarita a zâmbit și ea. 

— Toni crede că scrisoarea e o capcană. Cineva voia ca tata 
să nu fie cu noi la ora când s-a produs asasinatul. Andreu a fost 
ucis cam pe la douăsprezece noaptea. Și tu crezi tot așa? 

M-am gândit la asta câteva clipe. 

— Dacă era o capcană, de ce tata nu i-a spus-o inspectorului 
Labella? 

— Pentru că poate tata credea că îl chema cineva la o 
întâlnire amoroasă. Poate că tata are o amantă și a fost azi- 
noapte la biserica asta crezând că se va întâlni acolo cu ea. Și 
acum îi e rușine să o recunoască. 


— Nu cred că un bărbat precum tata se lasă dus la închisoare 
din pricina rușinii. 

— Nu vrea să o rănească pe mama, a răspuns Margarita de 
îndată, vizibil entuziasmată de idee. Și de aceea mama se 
poartă atât de ciudat: pentru că bănuiește ce se întâmplă. Și 
chiar dacă tata ar spune la poliție de ce s-a dus la biserică în 
miez de noapte în loc să-și însoţească familia la Teatrul Liceo, 
dacă amanta nu s-a prezentat la întâlnire, atunci tot nu are alibi. 
Prin urmare, nu-i servește la nimic să mărturisească. 

— E o poveste bună, ce-i drept. 

— Adică nu crezi că ar putea fi adevărată? 

Am sorbit o înghiţitură de apă cu lămâie și am ridicat din 
umeri. 

— Ar putea fi, am admis eu. Toate lucrurile au luat o 
întorsătură atât de ciudată în ultimele ore, încât ipoteza că un 
bărbat precum tata ar avea o amantă nu mi se pare imposibilă. 

Margarita a făcut ochii și mai mari. 

— Şİ dacă această amantă este motivul pentru care ne-am 
întors la Barcelona? Şi dacă tata a pus pe picioare propriul ziar 
doar pentru a fi aproape de ea, nu ar fi romantic? 

Da, ar fi foarte romantic, asta da. 

— Şi dacă Fiona ar fi amanta tatei? 

Margarita a rămas cu gura căscată, încât credeam că o să-i 
cadă mandibula de la locul ei. 

— Fiona? Fiona și tata? 

— Deși, dacă stau bine și mă gândesc, ca să se culce cu 
Fiona, tata nu avea nevoie să se întoarcă la Barcelona. Trebuie 
să căutăm o candidată mai bună. 

Margarita s-a încruntat din nou. 

— Nu vorbeai serios. 

— Dacă e să născocim ipoteze extravagante... 

— Ce e așa de extravagant în faptul că tata și-ar putea 
proteja amanta și că de aceea nu ar declara la poliţie unde a 
fost noaptea trecută? 

— Păi, cea pe care o proteja nu era mama? 

— Ba da, și pe ea. 

Pentru o vreme, am rămas tăcuţi amândoi. Margarita medita 
la diversele teorii care clocoteau în imaginaţia ei aprinsă, cu 
privirea pierdută printre dalele curţii interioare, în timp ce eu îmi 


terminam gustarea de seară, observând cu duioșie crescândă 
profilul gânditor al surorii mele. 

Cu câteva ceasuri în urmă, în secţia de poliţie din clădirea 
Docurilor Regale, în timp ce așteptam într-un birou întunecos și 
neaerisit ca inspectorul Labella să catadicsească să ne 
comunice în sfârșit unde avea să-l ducă pe tata, Margarita 
adoptase aceeași expresie pentru a ne anunţa, peste câteva 
secunde, că ajunsese la concluzia că aceea era, de departe, cea 
mai groaznică zi din viaţa ei. 

— La ce te gândești? 

Margarita a întârziat câteva clipe în a-și ridica ochii din podea. 

— Mă gândesc că Toni are dreptate, mi-a spus privindu-mă 
adânc în ochi. Dacă noi nu descoperim cine l-a ucis pe Andreu și 
nu-i aducem probe inspectorului Labella, el nu se va sinchisi să 
le caute. Piticul ăsta rotofei e convins că asasinul e acum după 
gratii. 

„Şi are destule motive să creadă asta”, m-am gândit eu. 

— Poate că avocatul pe care mi l-a prezentat mama... 

— Avocaţii nu sunt buni de nimic, m-a întrerupt Margarita. 
Dacă ai citi mai multe romane, ai ști asta. Avocaţii sunt niște 
incompetenţi. 

— Un avocat care trăiește într-o casă precum cea a lui 
Aladren nu poate fi un incompetent. Am să ţi-o arăt mâine. 

Capul surorii mele s-a mișcat de la stânga la dreapta. 

— Mâine ești ocupat. Toni te așteaptă la el acasă la nouă fix. 

— la te uită! 

— O să mergeţi în port, să aflați mai multe despre ultimele 
mișcări ale lui Andreu. Toni crede că bătrânul făcea niște 
negustorii acolo. 

Mi-am dus mâna la buzunar și am scos de acolo mesajul scris 
de Gaudi. 

— Mai e ceva ce artrebui să știu? 

— În noaptea asta aveaţi o întâlnire, dar înţelege dacă preferi 
să o lași pentru altădată. 

Doar atunci mi-am amintit că Gaudi îmi promisese să-mi arate 
în acea zi partea afacerilor domnului G care aveau de-a face cu 
misterioasele poţiuni legate de percepţia realităţii. 

— Din nou, o hârtie foarte transparentă. 

— Dacă Toni mi-a dat scrisoarea fără să o pună într-un plic 
înseamnă că, de fapt, voia să o citesc, a spus Margarita ridicând 


deodată din sprâncene. Crezi că asta a fost o formă de a-mi 
spune că vrea să vă însoțesc și eu mâine în port? 

— Nu cred, nu! 

În clipa aceea, pe ușa dinspre curtea interioară și-a făcut 
apariţia Marina și m-a întrebat dacă putea să strângă masa. 
Ochii ei roșii de nesomn și buzele strânse arătau cât se poate de 
limpede că un refuz din partea mea era de neacceptat. Am luat 
o ultimă bucăţică de pâine, am sorbit o ultimă înghiţitură de apă 
cu lămâie și m-am ridicat de la masă. 

— Şi ce planuri aveaţi amândoi pentru noaptea asta? a 
întrebat Margarita. 

— Niciunul care să poată fi împărtășit unei domnișoare. 

— Sigur că da! 

— Și acum, dacă ești de acord, cred că e timpul să mergem la 
culcare, am spus eu, înconjurându-i mijlocul cu braţul și 
conducând-o spre interiorul casei. Amândoi am avut o zi foarte 
lungă. 

Margarita nu a protestat. 

— Fiona nu știe nimic despre asta, s-a mărginit să spună, 
îndreptându-și degetul arătător spre exemplarul Gazetei de 
seară abandonat pe masă. Sau cel puţin asta spune. 

Din câte am înţeles, nici Fiona nu știa că Gazeta de seară 
avea să apară din nou chiar în ziua aceea. 

— A citit articolul lui Sanmartin? 

— A spus că era o mizerie. Că tot ceea ce scrie individul ăsta 
e o mizerie. Şi că de mâine se va apuca negreșit să cerceteze 
cine i-a povestit toate lucrurile acelea. 

Am încuviinţat. 

„Toate lucrurile acelea.” 

— Mama mi-a spus că toată viaţa nu am fost decât o mare 
dezamăgire pentru tata, am mărturisit atunci, fără să știu prea 
bine de ce. Că sunt un copil răsfăţat. Şi că aceasta este ultima 
mea șansă de a-mi lua revanșa faţă de el. 

Auzind asta, Margarita s-a oprit pe prima treaptă a scării și, 
ridicându-se pe vârfuri, mi-a așternut un sărut cald pe frunte. 

— Atunci știi ce ai de făcut, mi-a spus ea. 

Şi, fără nici o altă explicaţie, a început să urce iar scările. 


28 

De-acum mă descălțasem de pantofi și rămăsesem doar în 
cămașă, când la ușă a bătut cineva. O singură lovitură scurtă, 
atât de diferită de obișnuitul ciocănit cu nodurile degetelor cu 
care Margarita își anunţa vizitele ocazionale în dormitorul meu, 
cât și de cele trei bătăi timide în lemn cu care Marina mă trezea 
la șapte fix în fiecare dimineaţă. 

Temându-mă de tot ce putea fi mai rău, m-am încheiat din 
nou la centură și la primii doi nasturi de la cămașă și am deschis 
ușa cu inima strânsă. 

In faţă mi-a apărut Fiona. O Fiona surâzătoare, îmbrăcată încă 
în haine elegante și, aparent, atât de proaspătă, de parcă nici n- 
ar fi scos-o din pat poliția în urmă cu cincisprezece ore, după 
aproape o noapte întreagă de nesomn petrecută prin teatrele 
orașului. 

— Ţi-am adus un pahar de lapte, m-a anunţat ea, ridicând 
mâna dreaptă și arătându-mi, într-adevăr, un pahar plin cu un 
lichid albicios. Ti se pare nepotrivit? 

— Mi se pare neașteptat. 

— Am ieșit acum o clipă din salonul de seară unde am vorbit 
cu mama ta, am trecut prin curtea interioară și nu v-am găsit. 
Marina mi-a spus că te-ai dus la culcare fără să-ţi bei paharul cu 
lapte. Și nu mi s-a părut deloc normal. 

— De când beau eu un pahar cu lapte înainte să merg la 
culcare? 

— Nu o faci? a spus Fiona cu un zâmbet și mai larg. Mi se pare 
că nu mai sunt la curent ca înainte cu obiceiurile tale nocturne. 

Zâmbind la rândul meu, am luat paharul cu lapte oferit de 
Fiona, m-am dat la o parte din ușă și am lăsat-o să intre în 
dormitor. 

— Mulţumesc, oricum. 

— Cu plăcere. 

Fiona s-a oprit în mijlocul încăperii și, după ce a făcut o rotaţie 
completă pe loc, și-a întins degetul arătător spre singurul fotoliu 
pe care îl aveam. 

— Pot să mă așez? 

— Te rog. 

Fiona și-a adunat ușor poalele rochiei simple și a luat loc pe 
fotoliu. Dacă nu puneam la socoteală cele câteva clipe când, în 
aceeași dimineaţă, intrase ca să mă anunţe de moartea lui 


Andreu, m-am gândit, în timp ce o observam, că aceea era 
prima dată când englezoaica punea piciorul în dormitorul meu. 
Faptul de a veni acum cu un pahar cu lapte în mână, la 
unsprezece noaptea, pe când eu eram pe jumătate dezbrăcat, 
nu mi se părea, în mod ciudat, câtuși de puţin nepotrivit: era un 
final absurd pentru cea mai absurdă zi pe care ar fi putut s-o 
conceapă cineva. După câteva secunde de ezitare, am alungat 
ispita de a lua loc la rându-mi pe braţul fotoliului lângă Fiona și 
m-am așezat în cele din urmă pe marginea patului. 

— De fapt, n-am venit să-ţi aduc un pahar cu lapte, a spus 
atunci Fiona, înclinându-și ușor corpul înspre mine. 

— Bănuiam eu. 

— Am venit să văd cum te simţi. 

Am dat din cap în semn de mulţumire. 

— Am avut zile și mai bune, am încuviinţat eu. La fel ca tine. 

— Pentru mine a fost ca o zi de vacanţă, în comparaţie cu ce 
ai avut tu de îndurat. 

— Presupun că da, i-am răspuns. Dar s-au întâmplat atâtea 
lucruri ciudate într-un timp atât de scurt, încât abia dacă am 
putut să-mi fac o idee despre situaţia în care ne aflăm. 

— Tatăl tău a ucis un om. Toate indiciile arată acest lucru, iar 
poliţia nu are nicio îndoială asupra vinovăţiei sale. Probele pe 
care le-au adunat până acum sunt de ajuns ca să-l închidă pe 
viață. Și cine știe dacă nu cumva va fi condamnat la moarte. 

Într-adevăr, aceasta era situaţia în care ne aflam. 

— Am avut zile și mai bune, am repetat eu, încercând să 
zâmbesc forțat, ceea ce îmi închipui că mă făcea să semăn cu 
un clovn trist după ce și-a șters machiajul. 

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun astfel. Dar de data 
aceasta nu te va ajuta cu nimic să ignori realitatea. Nici pe tine, 
nici pe mama ta și cu atât mai puţin pe tatăl tău. 

Am încuviinţat cu seriozitate. 

„De data aceasta”, spusese Fiona. 

— Ştiu asta. Nu pretind că ignor situaţia și nici că o ascund. 
Încerc doar să o înţeleg. lar acum, am mărturisit eu, cred că nu 
înțeleg nimic din ce se întâmplă. 

Fiona și-a dus o mână la frunte și și-a ridicat cu degetul mic o 
șuviță roșie de păr ce tocmai îi căzuse pe ochiul drept. 


— Nu am avut ocazia să vorbim până acum, a spus, privindu- 
mă brusc foarte intens. Vreau să spun, fără să fie prin preajmă 
sora ta și prietenul tău. Voiam doar să știi că am să te ajut. 

— Îți mulţumesc. 

— Vorbesc serios. Am să te ajut! 

Din prostie, nu am întrebat-o pe Fiona ce voia să spună cu 
asta. In ce sens avea să mă ajute sau cum, sau de ce. M-am 
mărginit să încuviinţez din nou și să spun: 

— Gaudi e de părere că singura formă de a evita ca tata să 
ajungă la închisoare este de a-l găsi pe adevăratul asasin al lui 
Andreu și de a-l preda în mâinile inspectorului Labella. 

Fiona a schiţat o umbră de surâs care, și pe chipul ei, arăta la 
fel de trist și forțat. 

— Pare simplu, nu-i așa? 

— Pare infernal de greu, am răspuns eu. Dar nici eu nu văd o 
altă formă de a evita ca polițistul acesta să declare cazul închis 
înainte de marți. Luni, cred că ai aflat deja, toţi suntem citați la 
secţia de poliție din clădirea Docurilor Regale. Și tu, și tatăl tău, 
și servitoarele, ba chiar și vizitiul, și grădinarul. 

Fiona a încuviinţat. Ştia despre asta. 

— Labella vrea să ne ia tuturor declaraţii ca să completeze 
raportul. Niciunul dintre noi nu o să poată sau nu o să știe să-i 
spună nimic care să-l determine să se îndoiască de ceea ce 
crede că știe deja și, de îndată ce se vor fi încheiat formalităţile, 
singurul lucru care îi va mai rămâne de făcut va fi să-l trimită pe 
tata la închisoarea Amalia, să predea cazul organelor de justiţie 
în serviciul cărora se află și să spere ca vreun judecător să-i 
aprobe raportul. Când, în sfârșit, va avea loc procesul, tata se va 
fi aflat deja de luni bune în închisoare și nimeni nu se va mai 
îndoi de vinovăția lui. Și atunci pentru el nu vor mai exista decât 
două soluții: pedeapsa cu moartea prin strangulare sau 
închisoarea pe viaţă. 

Fiona a dat din cap aprobator. 

O altă șuviţă de păr i-a căzut pe ochiul drept și i s-a încurcat 
în genele lungi. 

Unghia degetului mic cu care și-a dat din nou bucla după 
ureche, aveam să observ atunci, era lăcuită cu un negru intens. 

— Mi-ar plăcea să-ţi spun că te înșeli, a spus ea. Dar dacă se 
ocupă inspectorul Labella, acesta e viitorul care îl așteaptă pe 
tatăl tău. 


— Asta doar dacă noi nu-l găsim pe adevăratul asasin. Noi sau 
avocatul pe care mama mi l-a prezentat în seara asta, sau... 

Nu am completat fraza, nu am știut cum să continui. 

Atunci Fiona s-a ridicat de pe fotoliu și a venit să se așeze 
lângă mine. 

— Poate că nu va fi nevoie să-l descoperi pe acest asasin, a 
răspuns ea, luând paharul cu lapte pe care eu încă îl mai tineam 
în mâini și umezindu-și ușor buzele în el. Poate că există un 
mijloc mai simplu de a-l vedea din nou pe tatăl tău în libertate. 

— Şi acest mijloc este... 

— Să sperăm că vor triumfa prietenii tatălui tău și inspectorul 
Labella va fi atunci de domeniul trecutului, împreună cu tot 
restul poliției republicane și tot sistemul juridic în slujba căruia 
se află aceasta. 

Răspunsul ei a fost atât de neașteptat, încât n-am știut cum 
să reacționez. 

— Doar nu vorbești serios? 

— Ba vorbesc foarte serios! și-a întărit spusele Fiona. De fapt, 
dacă eu aș fi în locul tatălui tău, aceasta ar fi singura speranţă 
de care m-aș mai încumeta să mă agăţ acum. Și nu-mi spune că 
tu nu te-ai gândit la asta. 

— Te asigur că nu. Presupui cumva că... 

— Că afirmaţiile acestui Victor Sanmartin despre tatăl tău din 
articolul de azi apărut în Gazeta de seară sunt adevărate? Că 
lucrurile pe care le spunea în articolul de marţi erau și ele 
adevărate? Că cine a trimis o parte din scrisorile anonime aici și 
la birourile ziarului după incendiul de pe strada Canuda știa 
despre ce vorbește? 

Fără să-și ia ochii de la mine, Fiona a lăsat paharul cu lapte pe 
noptieră și mi-a luat mâna dreaptă între ale ei. 

— Sunt adevărate, și tu știi asta. 

Am tăgăduit din cap. Nu o știam și nici nu voiam să o știu. 

Nu o știam. 

— Tatăl meu e un agent al monarhiștilor, am început eu să 
enumăr. Știrile ilustrate nu sunt altceva decât un paravan care 
să-i justifice întoarcerea la Barcelona. De când a părăsit ţara în 
'68, ca să se pună la adăpost după lovitura de stat a generalului 
Prim, toate afacerile sale au fost orientate către finanţarea 
proiectului de restauraţie a Burbonilor care acum, conform 
tuturor zvonurilor, este pe cale să devină realitate. Andreu a 


murit pentru că avea dovezi despre acest adevăr. Chiar crezi 
asta? am spus eu dând iar din cap de la stânga la dreapta. 

Expresia de pe chipul Fionei, tristeţea din ochi, atingerea 
caldă a mâinilor ei deasupra mâinii mele nu lăsau nicio umbră 
de îndoială. Bineînţeles că asta credea. 

— Oricât de naiv ai fi, Gabriel, nu poţi să crezi cu adevărat că 
tatăl tău a închis o casă de licitaţii cu un profit de milioane la 
Londra și și-a adus din nou familia la Barcelona pentru a 
conduce un ziar de senzaţie care, în cel mai bun caz, ar putea să 
plătească din încasări doar jumătate din chiria clădirii unde se 
află birourile. În orașul acesta de bigoţi și analfabeți, crezi că un 
ziar precum Știrile ilustrate ar putea fi o investiție demnă de 
atenţia unui presupus om de afaceri de talia tatălui tău? 

Încă o dată auzeam acel cuvânt: „naiv”. 

Poate că așa și eram. 

— În acest caz, înţeleg că și tu, și tatăl tău sunteţi agenţi ai 
monarhiei, am spus eu. Și voi contribuiţi la prăbușirea Republicii 
și la întoarcerea Burbonilor pe tronul Spaniei. Amândoi vă aflaţi 
la Barcelona din același motiv ca tatăl meu. 

Fiona mi-a dat drumul la mână și și-a cuprins pântecele cu un 
gest pe jumătate de copil, pe jumătate de femeie însărcinată, 
care m-a înduioșat și m-a cutremurat totodată. 

— Nu știu de ce se află tatăl meu în Barcelona, a răspuns ea, 
cu un firicel de glas. Sunt aici pentru el. Tata e tot ce mai am pe 
lume. 

Am rămas tăcuţi pentru câteva clipe. 

Femeia care doar cu câţiva ani în urmă frecventa adunările 
socialiste din Londra, asociaţiile muncitorești, chiar și grupurile 
nihiliste din East End, implicată acum, într-o oarecare măsură, 
din pură dragoste filială, într-o conspirație sortită să înlăture de 
la putere Republica Spaniolă. 

Ideea era atât de absurdă, încât simplul fapt de a mă gândi la 
aceasta mi se părea o necuviinţă. 

O trădare faţă de adevărata Fiona din amintirea mea. 

— Ce ai fost și ce-ai ajuns, am murmurat eu. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Să lupţi pentru încoronarea unui rege. Acum câţiva ani ai fi 
luptat să fie înlăturat. Sau poate chiar ucis. 

Fiona m-a privit cu un aer îndurerat. 


— Nu știi nimic despre mine, Gabriel, a spus ea. Asta dacă ai 
știut vreodată. Şi nici nu ești în măsură să mă judeci. 

Era adevărat. Tot ce spunea. 

Eu nu mai știam nimic despre ea și niciodată nu fusesem în 
măsură să o judec. : 

— Îmi pare rău. Nu voiam să spun... Îmi pare rău. 

Am lăsat capul în jos. 

— Nu-i nimic. 

Între noi s-a lăsat din nou liniştea. 

Ca să nu stau degeaba, ca să-mi ocup mâinile cu ceva, am 
luat paharul de pe noptieră și am băut o înghiţitură care avea 
gust de apă murdară cu miere. 

Pojghiţa subțire de caimac care acoperea lichidul mi s-a lipit 
de cerul gurii ca un strat de piele moartă, respingătoare. 

— Scrisoarea pe care domnul acela i-a dat-o ieri tatei, am 
spus în cele din urmă. Mesajul care l-a făcut să-și schimbe 
planurile de a ne însoți la Liceo. Era și aceasta legată de 
acțiunile sale ca...? 

Nu am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie presupusa 
activitate pe care tata venise să o îndeplinească la Barcelona. 
Conspirator monarhist? Agentul unei lovituri de stat 
antirepublicane? Susținător al cauzei demonului francez, pentru 
a folosi unul dintre cuvintele din acele anonime de care tocmai 
pomenise Fiona? 

— Cel puțin așa am presupus eu, a încuviinţat Fiona. Nu era 
pentru prima dată când tatăl tău primea mesaje de felul acesta. 
Scrisori înmânate printre zăbrelele gardului de către domni cu 
un aspect cât se poate de respectabil. De aceea nu i-am dat nici 
cea mai mică importanţă și m-am mărginit să i-o dau Marinei. 

— Ai citit ce conţinea? 

— Bineînţeles că nu. Eu nu citesc corespondenţa altora. 

— Margarita în schimb a citit-o. Cineva îi dădea întâlnire tatei 
la miezul nopţii în biserica Santa Maria. Acest lucru îţi spune 
ceva? 

Pentru o clipă, Fiona a stat să se gândească. 

— Santa Maria del Mar? 

— Poate că da, am răspuns eu. Sau poate că nu. Oricum, de 
ce i s-ar da întâlnire la acea oră și în acel loc? Și dacă a ajuns cu 
adevărat acolo, de ce nu i-a spus inspectorului Labella? Este 
aceeași oră când a fost comis asasinatul. Alibiul său ar fi perfect. 


Fiona a tăgăduit din cap. 

— Dacă întâlnirea era legată de complotul politic, tatăl tău nu 
poate să-i declare nimic lui Labella. Inspectorul Labella face 
parte din același sistem pe care tatăl tău vrea să-l răstoarne. 
Tara asta a voastră așa funcţionează, a spus Fiona cu o grimasă 
forțată, de evident dispreţ. Când cade regimul care o 
guvernează, toate instituţiile cad odată cu acesta. O nouă 
justiţie, o nouă armată, o nouă politică. Dacă tatăl tău i-ar spune 
lui Labella că noaptea trecută, la ora când Andreu era asasinat 
în cămăruţa lui de pe strada Princesa, el se afla într-o biserică 
pentru a complota împotriva Republicii și în favoarea instaurării 
unui nou rege, soarta lui ar fi pecetluită. 

— Vrei să spui că... 

— Mâine ar ajunge la închisoare, poimâine în sala de judecată 
și după o săptămână ar urca pe eșafod. 

M-a cutremurat naturaletea cu care Fiona rostea aceste 
cuvinte. 

— Dar Labella cunoaște deja zvonurile care circulă despre 
tata, am obiectat eu, fără cea mai mică urmă de convingere. Și 
el citește ziarele. Și fără îndoială că dispune de mult mai multe 
informaţii decât oricare gazetăraș precum Sanmartin. Dacă ar 
crede că ceea ce se spune despre el este adevărat, prea puţin 
ar conta ceea ce i-ar mărturisi tata. 

Fiona a tăgăduit din nou din cap. 

— Ai fi surprins să afli câte lucruri știu gazetarii și nu știe 
poliția. Cât despre tatăl tău, este îndeajuns de inteligent ca să 
nu-i ofere pe tavă lui Labella ceea ce un om ca el și-ar dori 
nespus să aibă: ocazia de a-și demonstra, cu orice riscuri, 
loialitatea faţă de Republică. 

În sfârșit am început să înţeleg. 

— Atunci, tata preferă să fie acuzat de asasinarea unui bătrân 
cerșetor decât să fie acuzat că și-a trădat patria, am rezumat 
eu. Dacă este acuzat de asasinat, atunci procesul poate să se 
prelungească până când prietenii lui vor ajunge la putere și vor 
putea să-l elibereze ca răsplată pentru serviciile făcute. Dacă 
este acuzat de trădare, ar putea fi judecat înainte de prăbușirea 
Republicii. Așa e? 

Fiona mi-a luat din nou mâna. 


— Așa văd eu lucrurile, a încuviinţat ea. Și dacă la asta se 
gândesc și părinţii tăi în clipa de faţă, nu mi se pare o strategie 
rea. 

Am mângâiat cu buricele degetelor pielea de pe dosul mâinii 
stângi a Fionei. O piele albă, caldă, delicată. 

— Atunci, tu nu crezi că tata l-a ucis pe Andreu. 

— Bineînţeles că nu. 

— Însă Victor Sanmartin crede asta. Și tu, după cum se vede, 
crezi că Sanmartin știe despre ce vorbește. 

— Sanmartin știe despre ce vorbește atunci când se referă la 
relaţiile periculoase pe care le întreţine tatăl tău de când a ajuns 
la Barcelona, mi-a răspuns Fiona. Şi ca să știi asta, crede-mă, nu 
e nevoie să fii ziaristul cel mai bine informat din oraș. 

— Ce vrei să spui? 

Fiona mi-a dat drumul la mână și și-a petrecut cu nervozitate 
degetele prin păr, pe frunte și pe obraji, cu unul din acele 
gesturi care îi trădau de obicei oboseala sau nerăbdarea. Câteva 
pete roșiatice i-au colorat pentru o clipă pielea feţei pentru a se 
risipi mai apoi în albeaţa obișnuită. 

— E de ajuns să ne gândim la drumul pe care l-ai făcut de 
curând cu mama ta. La vilele pe care le-aţi vizitat. La casa de pe 
bulevardul San Juan, de unde, după câte se pare, a fost văzut 
ieșind tatăl tău în dimineaţa asta. Oricine e câtuși de puţin la 
curent cu ceea ce se petrece în orașul acesta știe cine locuiește 
acolo. Şi cu ce se ocupă. 

— Înţeleg. 

— Apoi mai e și avocatul acesta, Ramón Aladren. Când o să 
cadă Republica, el va fi primul invitat de onoare la masa noului 
Burbon încoronat. 

Fiona a schiţat din nou aceeași grimasă forţată de dispreţ ca 
atunci când se referise la lupta fratricidă, tradițională în 
societatea spaniolă. 

— Nu-ţi amintești de el? m-a întrebat. 

— Ar trebui? 

— L-am cunoscut la Londra. A luat prânzul de cel puţin trei ori 
în casa voastră din Mayfair. Doar nu ai uitat de el. 

De aceea, când ne-am salutat, zâmbetul avocatului mi se 
păruse vag familiar, am înţeles în sfârșit. Dar nu, nu-mi 
aminteam. 


— Memoria mea nu-i așa de bună precum a ta, am spus eu. 
Atunci, și el s-a întors de curând de la Londra? 

Fiona a tăgăduit din cap. 

— Din câte știu eu, Aladren nu a locuit niciodată la Londra. 
Dar el a fost avocatul cu care s-a consultat tatăl tău pentru 
toate cele petrecute cu falsa fotografie a lui Lizzie Siddal. El l-a 
sfătuit să nu ajungă cu Andreu la tribunal. A făcut-o, fără 
îndoială, pentru a evita ca nu cumva vreo investigaţie oficială să 
dea în vileag adevărata natură a casei de licitaţii. Nu se poate 
să nu-ți amintești de el, a repetat ea. 

Pe vremea aceea, mintea mea era ocupată cu alte lucruri, aș 
fi putut să-i răspund. Şi cu alte persoane. 

— Să văd dacă înţeleg, am spus în schimb. Pentru a încerca 
să-l scoată pe tata din închisoare, mama a apelat la serviciile 
avocatului aflat cândva la originea unei afaceri din cauza căreia, 
după patru ani, într-un alt oraș, a murit Eduardo Andreu, iar 
tatăl meu se află în spatele gratiilor. Un avocat care, asemenea 
tatei, este un cunoscut partizan al restauraţiei Burbonilor. 

— Nu cred că mama ta a apelat la serviciile lui Aladren, a 
replicat Fiona. Cred mai degrabă că le-a acceptat. Dacă există 
ceva bun în toate acestea, e faptul că tatăl tău nu va fi singur în 
celulă. Mulţi oameni vor lupta pentru eliberarea lui. Într-un fel 
sau altul. 

Intr-un fel sau altul. M-am ridicat de pe pat și am făcut câţiva 
pași la întâmplare prin mijlocul încăperii, încercând să asimilez 
cele auzite. 

— Margaritei i-ai spus că tot ceea ce scria Victor Sanmartin în 
articolul lui era o mizerie. 

— Margarita nu trebuie să afle adevărul despre familia ei de la 
mine sau de la vreun gazetar oarecare. Datoria aceasta vă 
revine mamei tale și ţie. 

— Dar atunci, în ceea ce privește teoria acestuia despre 
moartea lui Andreu, crezi cu adevărat că se înșală? am insistat 
eu. Bătrânul nu a murit pentru că știa de uneltirile tatei? 
Moartea lui nu este direct legată de uneltirile tatei? 

Fiona și-a mușcat ușor buza de jos înainte de a-mi răspunde. 

— Ceea ce cred eu, Gabriel, este că tatăl tău nu avea cum să-l 
omoare pe Andreu. Așa cum prietenul tău i-a spus inspectorului, 
Sempronio Camarasa ar trebui să fie cel mai prost asasin din 
istorie ca să comită cele două greșeli de care îl suspectează 


Labella. Aceea de a-și uita tabachera de argint la locul crimei, 
iar apoi să ascundă în propriul birou mapa furată. 

Am încuviinţat. 

— Însă poate a fost ucis pentru că știa prea multe, am spus 
eu. 
— E posibil. 

— Şi atunci, de ce să încerce cineva să-l învinuiască pe tata? 
Fiona și-a cuprins din nou pântecele cu amândouă mâinile. 

— Nu știu, a spus ea. Știu doar ceea ce știi și tu. In dimineaţa 
aceasta, mapa se afla în biroul tatălui tău, iar el nu a avut cum 
s-o lase acolo noaptea trecută. Fie a furat-o înainte ca Andreu să 
fie asasinat, fie... 

Fiona nu a continuat fraza. Nu era nevoie să o facă. 

— Fie cineva care are acces în casa noastră a lăsat-o acolo 
după moartea bătrânului. 

— Oricare din cele două variante mi se pare la fel de 
supărătoare și de incredibilă. Dar nu-mi trece prin cap o a treia. 
Tie? 

Nu am răspuns. Nu era nevoie. 

M-am apropiat de noptieră, am mai luat o înghiţitură de lapte 
călduţ și m-am așezat din nou lângă Fiona. 

— Despre asta voiai să vorbești cu mama? 

Fiona a încuviinţat. 

— Dar înainte de asta i-am cerut să-mi relateze ce i-a spus 
tatăl tău în timpul celor cinci minute cât inspectorul Labella le-a 
permis să vorbească între patru ochi înainte de a-l lua la secţia 
de poliţie. 

— Şi ţi-a spus? 

— Mi-a spus că nu mă privește pe mine. Așa că am întrebat-o 
despre vizitele pe care le-aţi făcut amândoi înainte de cină. 

— Şi nici acestea nu te priveau. 

— Nici. 

— Atunci i-ai vorbit de presupunerile tale. 

— Nu de toate. Aproape de toate. 

— Şi? 

Fiona a strâmbat nostim din nas. 

— Poţi să-ţi imaginezi și singur. 

Nu am mai întrebat-o nimic. Am rămas amândoi tăcuţi și 
gânditori pentru o vreme, pe marginea patului, Fiona cu privirea 
pierdută în vârful negru al botinelor ei, în timp ce a mea era 


aţintită asupra unghiilor negre ale Fionei reflectate în oglinda de 
pe ușa șifonierului. 

Numai atunci când nu mi-am mai putut stăpâni primul căscat, 
Fiona s-a ridicat de pe pat și m-a anunţat că se ducea la culcare. 

— A fost o zi lungă, a spus ea. Şi mâine o să fie la fel. 

— Ai o agendă încărcată? am întrebat-o eu, însoţind-o până la 
ușă și deschizându-i-o. 

— De dimineaţă am să încerc să aflu ceva despre Victor 
Sanmartin. Apoi am să văd dacă vreunul din contactele mele de 
la poliţia judiciară va putea să-mi spună ce se afla exact în 
mapa lui Andreu. Așa am să-l ajut pe tatăl tău, pentru moment. 
lar după-amiaza, a adăugat ea, schițând în cele din urmă un 
zâmbet frumos, a rămas să iau o gustare cu prietenul tău. 

— Cu Gaudi? 

— În seara asta am profitat de un moment de neatenţie din 
partea Margaritei, l-am dus în atelier și i-am arătat câteva dintre 
tablourile mele. lar el, în schimb, m-a invitat să-i vizitez mâine 
mansarda ca să văd macheta bazilicii Santa Maria del Mar la 
care lucrează. 

— Vorbești serios? 

— Mi-a propus asta de parcă mi-ar fi acordat o mare onoare, a 
spus ea. Apoi m-a încredinţat că fratele lui va fi prezent atât 
timp cât va dura întâlnirea noastră, a spus Fiona zâmbind din 
nou. Asta m-a mai liniștit. 

— Nu cred ca Gaudi să fi invitat multe femei să-i vadă 
macheta. Şi de altfel, nici mulţi bărbaţi. Aș spune că eu și cu 
tine am fost primii lui invitați. 

— Atunci chiar e o adevărată onoare. Nu te deranjează, nu-i 
așa? 

— Că mergi acasă la Gaudi? 

— Apoi o să mergem și undeva să luăm o gustare. Doar noi 
doi, sper. 

De data aceasta eu am fost cel care a surâs. 

— Mă îndoiesc că fratele lui o să vi se alăture în privinţa asta. 
Din câte am putut eu să-l cunosc, aș spune că Francesc Gaudi 
nu este genul de om dornic să ia masa în compania cuiva. 

Fiona a ridicat nostim din sprâncene. 

— Atunci, nu te deranjează. 

— Bineînţeles că nu. Ar trebui să mă deranjeze? 

— Bineînţeles că nu. 


Fiona a trecut pragul camerei mele și, oprindu-se la jumătatea 
coridorului, și-a întins braţele spre mine. 

Îmbrăţișarea noastră a fost lungă și intensă. Îmbrăţișarea a 
două persoane care ar vrea să fie prietene sau care au fost, sau 
care nu îndrăznesc să fie mai mult de atât. 

— Îmi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus înainte, am spus eu, 
inspirând mirosul dulce de esențe florale și de ierburi stranii 
răspândit de pielea și de părul ei. Anume ce ai fost și ce-ai 
ajuns. Îmi pare rău cu adevărat. 

Fiona și-a frecat afectuos capul de gâtul meu. 

— Şİ mie îmi pare rău de toate cele întâmplate, a spus în 
șoaptă. 

Apoi, de îndată, s-a desprins ușor din îmbrăţișare, a depus un 
sărut solitar pe obrazul meu și a dispărut pe coridor învăluită în 
foșnet de mătăsuri și scârțâit de podele. 


29 

Clopotele Turnului cu Ceas din cartierul Gracia anunţaseră de 
o bună bucată de vreme ceasurile douăsprezece când am 
înțeles că în noaptea aceea nu aveam să dorm. Cum mă 
săturasem să mă tot răsucesc de pe o parte pe alta fără somn, 
m-am ridicat din pat și mi-am pus aceleași haine de care mă 
dezbrăcasem cu doar un ceas mai înainte, mi-am luat cheile și 
portofelul și am ieșit orbecăind din dormitor. 

Slujitoarea principală a casei, buna doamnă Iglesias, stinsese 
de-acum toate lămpile, închisese toate ferestrele și încuiase 
ușile de la cele trei intrări în clădire, așa cum obișnuia să facă în 
fiecare noapte înainte de a urca să se odihnească în dormitorul 
pe care îl împărțea cu Marina și cu bucătăreasă noastră, 
doamna Masdéu. O auzisem cum își făcea rondul pe coridor, la 
câteva minute după ce Fiona ieșise din camera mea, lăsându- 
mă cu capul plesnind de nelămuriri și cu inima tulburată, iar 
murmurul pașilor ei, de femeie îmbătrânită înainte de vreme, m- 
au făcut să mă întreb unde ne vom afla cu toţii peste treizeci de 
ani. Fiona. Margarita. Părinţii mei. Gaudi. Eu însumi. Câţi dintre 
noi vom mai fi în viaţă în neverosimilul an 1904? Care dintre noi 
va muri primul? Oare și picioarele noastre aveau să se târască 
încet, șovăielnic, precum cele ale femeii acesteia care străbătea 
acum coridorul ca să ne stingă lămpile și să încerce dacă 
ferestrele erau închise? 

M-am încredinţat de acest lucru începând să fac eu însumi 
rondul pornind din același coridor: nu se vedea nicio geană de 
lumină pe sub ușile închise de la dormitoarele mamei și surorii 
mele și nici în dormitorul tatălui meu, a cărui ușă deschisă părea 
să aștepte zadarnic venirea locatarului obișnuit. Puţina lumină 
care se filtra din afară printre stinghiile storurilor trasa 
contururile imperfecte ale unui pat, ale unei comode și ale unei 
noptiere, cu un pahar cu apă lângă o lampă - o melancolică 
imagine a vieţii de zi cu zi care m-a silit să mă gândesc, aproape 
fără să vreau, la celula comună unde tata va fi încercând acum 
în zadar să adoarmă, cugetând la șirul de întâmplări în urma 
cărora ajunsese acolo. Cauzele pe care le îmbrăţișase. Secretele 
pe care le păstrase. Capcanele întinse sieși când a ales viaţa 
aceasta de minciună, pe care, dacă spusele Fionei erau 
adevărate, tot el hotărâse să o trăiască. 


Am intrat pe dibuite în baie și am urinat în closet. M-am spălat 
tot orbecăind în chiuveta cu apă călduţă încă, m-am șters pe 
mâini cu prosopul aspru ca pielea ţăranilor și, ceva mai înviorat, 
am ieșit din nou pe coridor. 

Ajuns la parter, m-am apropiat de biroul tatălui meu și m-am 
asigurat că ușa era încuiată. Am presupus că poliția o sigilase 
după percheziţie: una dintre precauţiile zadarnice în care se 
complac oamenii legii. În cămăruţa cu cele trebuincioase 
doamnei Iglesias se afla un al doilea rând de chei de la birou, 
alături de cele de la toate încăperile casei. Curiozitatea mă 
împingea să cobor să le iau, dar am renunţat. Până la urmă, tot 
ce ar fi putut prezenta vreun interes în acel birou - hârtiile 
personale ale tatei, registrele și facturile, corespondenţa 
particulară - se va fi aflat deja în puterea lui Abelardo Labella. 

Am deschis ușa care dădea spre curtea interioară închisă, am 
ieșit în aerul proaspăt și umed al nopţii și am înaintat prin 
grădină îndeajuns de mult cât să-mi dau seama că nici în 
vechea locuinţă de serviciu nu era vreo lumină aprinsă. Pentru o 
clipă mi-a surâs ideea de a bate la fereastra dormitorului Fionei 
și de a o invita să mi se alăture în mica aventură în care mă 
pregăteam să mă lansez. În amintirea vremurilor bune, aș fi 
putut să-i spun. In amintirea acelor excursii nocturne pe 
străduţele cartierelor Whitechapel și Shadwell pe care le 
făcusem împreună cândva, pe vremea când Fiona își urmărea 
dragonii prin aburi de gin și fum urât mirositor de mac, iar eu, 
aflat în preajma ei, mă mărgineam la a mă întreba cum deo 
femeie atât de frumoasă, atât de inteligentă, atât de 
neconvenţională ca ea putea să-și distrugă noapte de noapte 
trupul și creierul într-un mod atât de sordid și banal. 

Am ezitat să o fac. Nu puteam după conversaţia pe care o 
avusesem cu numai un ceas în urmă în dormitorul meu. M-am 
mulţumit doar să contemplu pentru încă vreo câteva clipe 
conturul sumbru al locuinţei de serviciu în timp ce gândul îmi 
zbura la o posibilă întâlnire dintre Fiona și acea stranie 
dansatoare din Monte Tâber, femeia cu chip angelic și corp 
diform ale cărei mișcări delicate îmi tot reveneau, din noaptea 
de sâmbătă, când și când în memorie, apoi m-am întors ca săo 
apuc pe cărarea principală a grădinii. 

Şi atunci am auzit glasurile. 


Veneau dinăuntrul casei, poate chiar din dormitorul dinaintea 
ferestrei căruia mă aflam atunci, și le aparţineau, neîndoielnic, 
Fionei și lui Martin Begg. Nu înţelegeam niciunul din cuvintele 
rostite de unul și de celălalt, dar, auzindu-i cum discutau cu 
atâta furie, în contradictoriu fără umbră de îndoială, simţeam 
cum mi se strânge inima. Niciodată nu îi mai auzisem pe cei doi 
Begg certându-se și, totodată, niciodată nu-i mai auzisem ţipând 
unul la altul în felul acela, nici măcar pe Martin Begg, ale cărui 
dese izbucniri de furie la locul de muncă se manifestau de obicei 
într-un mod mult mai subtil și mai eficient - și mai demn de 
temut - decât ţipetele care se auzeau izbucnind acum 
dinăuntrul casei cufundate în întuneric. 

M-am apropiat vreo doi pași de zidurile acesteia și am 
încercat să descifrez, fără sorți de izbândă însă, ceea ce își 
spuneau tatăl și fiica. Ţipetele Fionei erau ascuțite și ferme; ale 
lui Martin Begg erau guturale, șovăielnice și articulate cu greu: 
ţipete de beţiv care nu izbutește să-și verse în cuvinte toată 
furia care îi arde inima pe dinăuntru. Un accent cockney vulgar 
le distorsiona cuvintele, ca și cum, în toiul discuţiei 
înfierbântate, ambii englezi se întorseseră cât se poate de firesc 
la zilele vieţii petrecute pe străzile din preajma bisericii Saint 
Mary-le-Bow. Orice își vor fi spus, niciunul din cei doi nu părea 
interesat să asculte argumentele celuilalt: vocile lor se 
întrerupeau încontinuu una pe cealaltă, se suprapuneau și, în 
cele din urmă, se confundau într-un singur glas, disonant și cu 
neputinţă de înţeles. 

După câteva minute, cearta s-a încheiat tot la fel de subit 
cum începuse. 

Am mai rămas încă o vreme în locul acela, lângă fereastra 
închisă a dormitorului Fionei, iar apoi m-am îndepărtat 
întrebându-mă oare ce se întâmplase. 


O ploaie rece și intermitentă m-a însoţit de-a lungul întregului 
drum până în cartierul Raval. Pe străzi nu era multă lume: câte 
un cuplu ţinându-se de braţ, câteva grupuri de tineri petrecăreţi, 
vreun beţțiv răzleț. Până și zecile de prostituate care băteau 
noapte de noapte trotuarele bulevardului La Rambla făcând 
reclamă în gura mare vechii lor meserii păreau să se fi aciuat în 
acea vineri în intimitatea bordelurilor din vecinătate sau la 


adăpostul caselor de toleranţă din preajmă, care serveau drept 
refugiu pentru tranzacţiile lor grăbite. 

Pe strada Spitalului, un cerșetor în genunchi își vărsa maţele 
pe același zid medieval pe care îl murdărisem și eu cu propria 
vomă sâmbăta trecută. 

MONTE TABER, stătea în continuare scris pe mica tăblie de 
lemn care atârna de ușa de la numărul 36. 

Același mâner în formă de cap de șarpe. 

Aceeași bătrână posomorâtă și negricioasă: ochi negri, buze 
roșii, piele cenușie și încreţită ivindu-se la vizeta aceleiași uși 
din lemn murdar de nuc. 

— Da. 

— Îl caut pe domnul G. 

Femeia nu părea să mă recunoască. 

— Chiar așa? m-a întrebat cu evident dispreţ. 

Am scos o bancnotă din portofel și am fluturat-o prin faţa 
ochilor ei sulemeniţi. 

— Să nu mai pierdem vremea, vă rog. 

Femeia a înșfăcat iute bancnota și a băgat-o în decolteul pe 
care nu are rost să îl descriu aici. Ușa s-a închis la loc pentru 
câteva secunde, apoi s-a deschis cu un scârţâit de balamale 
ruginite care s-a auzit ciudat de primitor. Cotoroanţa dispăruse, 
iar în locul ei s-a ivit acum o fată tânără și surâzătoare, care îmi 
arăta cu mâna dreaptă încotro să o iau. 

Același coridor îngust și întunecos. Aceleași draperii roșii de 
catifea. Același zâmbet pe chipul altei fete îmbrăcate fără urmă 
de pudoare. In sală, pe scenă, deja începuse spectacolul care 
mă impresionase atât de mult data trecută. Femeia cu chip 
minunat și trup... cum aș putea să spun... tulburător se lăsa 
purtată de straniul ei ritual de gesturi, priviri și mici piruete, 
scăldată într-o lumină mereu schimbătoare, trecând de la verde 
la albastru, de la albastru la galben, de la galben la roșu sau 
portocaliu și apoi din nou la verde și la albastru, acompaniată de 
data aceasta de muzica unui pian invizibil, ale cărui note suave 
și dispersate punctau discret mișcările aproape imperceptibile 
ale membrelor diforme. Trupul i se eliberase de ultimul veșmânt 
care încă o mai acoperea în momentul plecării mele din 
sâmbăta trecută, iar acum imposibila ei goliciune strălucea ca 
aceea a unei statui în ruină recuperate de pe fundul mării: 
frumoasă, fisurată, lipsită de orice umbră de senzualitate, și cu 


toate acestea emanând dorința adunată de generații și generaţii 
de bărbaţi reduși în preajma ei la neputincioasa condiţie de 
spectatori. Oasele arcuite, carnaţia albă, ochii arzători: o 
creatură umilă și străveche precum muntele care dădea numele 
localului. O creatură venită din adâncurile vremii, din penumbra 
prăfuită a Barcelonei romane, din zilele legendare ale măslinului 
și ale spadei. Atunci m-am gândit pentru prima dată că poate 
alegerea acelui nume nu a fost nici gratuită, nici nevinovată. 
Mont Tâber, colina joasă unde romanii își ridicaseră cetatea și 
unde, după două mii de ani, încă mai locuiau oameni ca noi, în 
ale cărei măruntaie, sub tălpile noastre, sub temeliile clădirilor și 
sub caldarâmul străzilor, încă mai dăinuiau rămășițele pios 
îngropate în uitare ale unei civilizaţii străine de-acum de noi, 
invocate parcă din adâncuri de mișcările ritualice ale 
dansatoarei: puțuri, necropole, catacombe, temple și altare 
ridicate în cinstea unor zei morţi și necruţători. Doisprezece 
bărbaţi solitari observau femeia, fiecare de la masa lui, cu o 
ţigară sau un pahar în mână și cu spinările întinse ca niște corzi 
de chitară, fără să fie cu nimic diferiţi de cei care ar fi putut 
exista acum două mii de ani. 

Unul dintre acești bărbaţi era Gaudi. 

M-am așezat unde mi-a indicat o a doua tânără pe jumătate 
dezbrăcată și am cerut la întâmplare una dintre cele mai 
scumpe băuturi pe care mi le-a oferit. A zâmbit și m-a întrebat, 
aproape susurând, dacă și de data aceasta voi pleca fără să 
cunosc ospitalitatea localului Monte Tâber. Nu-mi amintesc ce i- 
am răspuns. Chenarul vegetal de pe pereţii sălii mi se părea că 
avea în noaptea aceea o aparenţă ușor amenințătoare, ca de 
imagine stăruitoare dintr-un coșmar pe care nu am vrea să-l mai 
trăim sau al unei vieţi anterioare pe care nu am putut încă să o 
uităm. Am scos o ţigară din mănunchiul de pe masă și am tras 
două fumuri generoase care mi-au deschis plămânii și mi-au 
încălzit inima. Am dat pe gât conţinutul paharului pe care 
tocmai mi-l adusese tânăra, am cerut altul și l-am golit de 
asemenea, și doar atunci m-am simţit în stare să-mi slăbesc 
nodul de la cravată și să mă ridic în picioare. 

Cariatida care străjuia ușa din partea dreaptă a cortinei m-a 
primit înclinându-și ușor capul și încrețindu-și puţin buzele cu un 
gest care se voia a fi umbra unui surâs și insinuarea plăcerilor 
imediate ce adăstau de partea cealaltă a pragului. Mi-am 


înclinat și eu capul și am urmat-o fără să rostesc vreun cuvânt. 
De cum am ajuns în mijlocul penumbrei din minuscula odaie, la 
lumina tremurătoare a lumânărilor parfumate, am văzut că era 
o fată brunetă, scundă, cu forme bine alcătuite, vag rurale, și 
trăsături plăcute. Probabil că nu împlinise încă douăzeci de ani, 
poate nici optsprezece. Vocea ei, pe care am auzit-o de vreo 
două sau trei ori, era ascuţită și melodioasă, vădind o oarecare 
educaţie: vocea unei fete de la ţară care încearcă să se 
descotorosească de trecutul ei după ce a ajuns la oraș. Mâinile 
ei dovedeau cu desăvârșire acea pricepere firească de care se 
bucură îndeobște femeile în tainele iubirii. Degete care își 
croiesc drum cu siguranţă prin complicata alcătuire a unui 
costum format din trei piese. Unghii care îmblânzesc, stârnesc și 
alină carnea bărbatului. Prestidigitaţii ancestrale executate 
mecanic asupra unui public uluit de fericire. Chiar și azi îmi mai 
aduc aminte culoarea de miere tulbure a ochilor ei, strălucirea 
umedă a dinţilor, mirosul de vegetaţie udă al pielii. Părul purtat 
cum se obișnuia pe vremuri, amintind de lungile seri petrecute 
în familie la căldura șemineului într-o casă ţărănească din 
vechea Catalonie, felul ei de a-și pune din nou îmbrăcămintea 
sumară de zeitate protectoare după ce totul s-a terminat și de a 
mă invita, încreţindu-și din nou buzele, să încetez cu încercările 
mele stângace de a-i mulţumi și să părăsesc încăperea. 

Pe masă mă aștepta un al treilea pahar plin ochi și un nou 
mănunchi de ţigări intact. Pe scenă, dansatoarea diformă își 
continua interminabilul dans ritual. Fata cu pene de strut în jurul 
taliei se apropiase să ia comanda unui bărbat gras și chel, a 
cărui masă se afla la câţiva pași de cea a lui Gaudi. 

Am aprins o ţigară și am băut conţinutul paharului cu sorbituri 
mici, degustând efectele progresive ale alcoolului asupra 
organismului meu încins. Am contemplat pentru câteva minute 
hipnotica evoluție a dansatoarei în acvariul ei de lumini colorate, 
comparându-i mișcările cu cele întipărite în memorie de 
sâmbăta trecută și cu unduirile micii cariatide rurale asupra 
corpului meu cu câteva minute în urmă. Am întors capul spre 
ușile aflate de o parte și de alta a cortinei de la intrare și am 
văzut că fata privea înainte, spre scenă, cu o expresie 
indescifrabilă. Atunci m-am ridicat din nou. 

— Nu vă cunosc tarifele, domnule G, am spus în șoaptă, 
înclinându-mă greoi asupra mesei lui Gaudi. 


Prietenul meu și-a ridicat privirea dintr-un caiet de desen plin 
de figuri feminine și m-a privit cu ochi inexpresivi. Dacă a fost 
câtuși de puţin surprins când m-a văzut apărând în felul acela, 
chipul nu a lăsat să se vadă nicio reacţie. 

Și el își urmărea dragonii, am presupus eu, ca toţi bărbaţii 
care trecuseră pe la masa lui și îi strânseseră mâna de-a lungul 
nopţii. Sau poate că lipsa oricărei expresii făcea doar parte din 
masca profesiei tuturor celor care slujeau în acel straniu templu 
păgân care se adeverise a fi Monte Tâber. 

— Prima doză este gratuită, a murmurat el, luând una din 
sticluţele colorate aliniate pe marginea mesei și întinzându-mi-o 
cu naturaleţe. 

— Nu aș vrea să... 

— Vă asumaţi întreaga răspundere, m-a întrerupt prietenul 
meu. Dacă ceea ce vedeţi nu vă e pe plac, părăsiţi cât mai 
repede localul. 

M-am întors la masa mea cu sticluţa în mână și cu stomacul 
mult mai neliniștit decât aș fi vrut să recunosc. 

Să-mi asum întreaga răspundere. 

Când am scos dopul de plută care astupa sticluța, îmi 
amintesc prea bine, femeia de pe scenă începuse să se joace 
stângaci cu părul auriu care îi umbrea muntele lui Venus și 
părea să îmi surâdă numai mie. 


30 

Aș vrea să vă pot reda acum toate acele minunăţii pe care le- 
am văzut după ce am băut conţinutul sticluţei lui Gaudi, toate 
senzațiile pe care le-am trăit, toate revelaţiile care mi s-au 
dezvăluit pentru prima dată în viaţă. De pildă, intensitatea 
proaspătă căpătată dintr-odată de culorile din sală sau claritatea 
instantanee cu care se deslușeau contururile și formele tuturor 
lucrurilor, sau strălucirea îndoită a luminilor de pe scenă și 
sensul deplin pe care l-au căpătat în sfârșit mișcările femeii 
aflate acolo,  strania dansatoare  necilintită ale cărei 
particularităţi fizice - picioarele unei fetițe de șase ani, trunchiul 
și braţele diforme, chipul de o frumuseţe angelică - au încetat 
să mai fie o simplă extravaganţă frizând prostul gust sau abuzul 
din spatele spectacolelor de bâlci pentru a deveni, datorită 
efectului uluitor al acelei poţiuni, piesele centrale ale unui 
complex  angrenaj menit să grăbească deșteptarea sau 
iluminarea, sau conștientizarea totală a realităţii pentru toţi cei 
care contemplam  aritmica-i coregrafie. Ritualul unui vechi 
mister. Un dans votiv închinat zeului Pan. O invocare a tuturor 
zeităților îngropate în pământul milenar al Barcelonei. 

Aș vrea să vă pot relata torentul vertiginos de procese 
mentale pe care lichidul verzui al domnului G l-a dezlănţuit în 
creierul meu, succesiunea de noi intuiţii stârnite de acesta, noua 
lumină aruncată asupra vechilor convingeri care îmi călăuziseră 
până atunci viaţa. Delirul controlat care mi-a umplut acele două 
ceasuri de neîncetată uimire din Monte Tâber. Splendidele 
viziuni plăsmuite înăuntrul propriului creier, eliberat în sfârșit de 
limitele impuse de propriile simţuri și confruntat pentru prima 
dată cu realitatea. Ba chiar nimic nu mi-ar plăcea mai mult 
decât să vă descriu cu de-amănuntul fiecare din făpturile 
imposibile, fiecare din creaturile uimitoare, fiecare din peisajele 
imaginare care se perindau dinaintea privirii mele de-a lungul 
celor două ore cât a durat experienţa, atât de asemănătoare cu 
peisajele și creaturile pictate de Fiona pe pânzele ei în ulei, pe 
care însuși Gaudi, peste câţiva ani, avea să le reproducă în 
piatra, ceramica și fierul operelor pe care le cunoașteţi cu toţii. 
Ca un spectacol privat cu lanterna magică. Sau ca o mare 
cosmoramă interioară. Sau precum cea mai uimitoare proiecţie 
stroboscopică din lume. 

Nimic nu mi-ar plăcea mai mult. 


Dar ar fi o minciună. 

— Ei bine? 

Era trei dimineaţa. Spectacolul se încheiase în urmă cu cinci 
minute, iar ultimii bărbați solitari rămași în sală plecaseră de- 
acum pe la casele lor, spre alte teatre din zonă sau în orice altă 
parte unde să încheie o noapte ca aceea. El cu caietul de desen 
sub braţ, iar eu cu mâinile afundate în buzunarele pardesiului, 
cam buimăcit, pe de o parte, de prospeţimea aerului de afară, 
iar pe de alta, de întunecimea care ne înconjura, Gaudi și cu 
mine ne-am întâlnit din nou la ușa unui Monte Tâber despuiat cu 
totul de orice urmă de magie - tinerele care serveau la mese, 
acum somnoroase și plictisite, erau îmbrăcate în rochii de 
stradă, bătrâna cu ochii sulemeniţi ștergea în genunchi podelele 
lipicioase ale sălii, dansatoarea misterioasă se adeverea acum a 
fi o femeie oarecare, timidă și diformă, iar, vai, cele două 
cariatide erau încotoșmănate fiecare în straiele unor fete abia 
ieșite de prin beciurile pieţei Boqueria redus la ceea ce poate și 
era de fapt: o versiune mai curată, mai burgheză, mult mai 
artistică și mai teatrală decât a oricărui local unde se fuma 
opium sau a oricărui gin palace din East End-ul londonez unde 
mă târâse Fiona în primele luni după ce ne-am cunoscut, când 
ea își urmărea dragonii imaginari, iar eu mai urmăream încă să-i 
câștig dragostea. 

Dar nici pe prietenul meu nu am vrut să-l mint. 

— Îmi pare rău să vă dezamăgesc. 

Ochii lui Gaudi au sclipit la lumina singurului felinar care 
exista pe acea bucată de drum de pe strada Spitalului. 

— Nu mă dezamăgiţi, a spus el. Nu mă aşteptam la nimic mai 
bun din partea dumneavoastră. Nu mă interpretaţi greșit, a 
adăugat el de îndată. 

— Nu văd cum aș putea. 

— Ceea ce vreau să spun, prietene Camarasa, este că nu am 
încredere că aţi putea extrage vreun rezultat pozitiv din această 
experienţă. Dacă ceea ce mi-aţi explicat în dimineaţa aceasta 
despre lipsa de reacţie la halucinogenii obișnuiți este adevărat, 
compusul meu din ceai verde cu greu ar putea să exercite vreun 
efect asupra acestui creier de domnișor burghez ascuns sub 
pălărie. 


Am trecut cu vederea această ultimă parte a frazei și am 
încercat să-mi amintesc, fără succes, gustul acelei mici 
înghiţituri luate în urmă cu două ceasuri. 

— Ceai verde? Asta le vindeţi clienţilor dumneavoastră? 

— Am spus „compusul meu din ceai verde”. Cuvântul-cheie 
aici, după cum puteţi să vă daţi seama, este „compus”. 

— Atunci, îi adăugaţi zahăr și puţin lapte. 

Prietenul meu a schiţat o umbră de surâs. 

— Câte pahare aţi băut în noaptea aceasta, dacă nu sunt 
indiscret? 

— Cu aproximaţie? am întrebat eu, încercând să-mi amintesc 
de câte ori se apropiase de masa mea fata cu talia împodobită 
cu pene de struţ. Îndeajuns de multe cât să îndur două ore 
întregi, uitându-mă cum își expunea membrele goale o biată 
femeie diformă în faţa a vreo zece bărbaţi drogați. 

Lui Gaudi i s-a șters de îndată zâmbetul de pe buze. 

— Chiar credeţi asta? Că e o biată femeie diformă? 

Nu, nu credeam asta. 

— În realitate, cred că este femeia cea mai uluitoare pe care 
am cunoscut-o în ultimul an, am spus fără să mint. Pot să vă 
întreb cum o cheamă? 

— În Monte Tâber i se spune Cecilia. 

— Şi în afara localului? 

— În afara localului, Cecilia nu există. 

Am acceptat răspunsul fără să insist. 

— Atunci, Cecilia face parte și ea din afacerea 
dumneavoastră. 

Gaudi m-a luat de braţ când a ajuns în dreptul vechiului spital 
Santa Cruz. Nişte cerșetori dormeau lipiți de ziduri, întunecaţi și 
tăcuţi, ca niște cadavre zăcând la picioarele unui eșafod. 

— Cecilia e o veche prietenă, a spus el, coborând glasul poate 
din consideraţie pentru sărmanii care dormeau acolo. Şi da, 
puteţi spune că este o colaboratoare a mea în acest proiect. Nu 
greșiţi când o definiţi ca pe o femeie excepţională; chiar dacă 
motivele pentru care aţi spus asta au fost total greșite. 

— Pot să vă întreb cum v-aţi cunoscut? 

— E o poveste lungă. Poate altă dată. 

Am acceptat din nou răspunsul fără să protestez. Nu avea rost 
să-l contrazic pe Gaudi când acesta încă mai purta costumul de 
scenă al domnului G. 


— Atunci, Monte Tâber e al dumneavoastră? 

— Al meu? 

Gaudi a pufnit cu o clară intenţie sardonică. 

— Vi se pare că sunt genul de persoană care gestionează un 
teatru? 

Am ridicat din umeri. 

— Până acum trei minute nu mi se părea nici că ați fi genul de 
traficant de sticluţe cu ceai verde. 

Prietenului meu i-a plăcut replica. 

— Câte pahare spuneţi că aţi băut, mai exact? 

— V-am întrebat asta pentru că păreaţi cu adevărat 
proprietarul localului, așa cum stăteaţi plasat în primul rând, cu 
șirul de sticluţe verzi așezate ca în vitrina unui magazin de 
coloniale. 

— Proprietara localului este Cecilia. Aici eu sunt doar un 
asociat temporar. 

— Atunci sunteți niște parteneri potriviți. 

Apoi am făcut o scurtă pauză. Pentru o clipă, am fost gata să-i 
mărturisesc lui Gaudi ceea ce se petrecuse înăuntrul încăperii 
străjuite de modesta cariatidă și să-l întreb dacă parteneriatul 
lui cu această Cecilia implica și astfel de afaceri. In locul acestei 
mărturisiri am optat pentru o întrebare mai puţin incomodă: 

— Voiam să vă întreb... 

— Răspunsul e nu. 

— Întrebarea era dacă poţiunea are efect real. 

De data aceasta eu am fost cel care a zâmbit. 

— Credeaţi că am să vă întreb dacă dumneavoastră și 
Cecilia...? 

— Ar fi o întrebare specifică dumneavoastră, m-a întrerupt 
Gaudi sec. 

L-am privit pe prietenul meu oarecum surprins. 

— Mi se pare că sunteţi cam agresiv în noaptea asta, am 
spus. Atât de mult a putut să vă dezamăgească lipsa mea de... 
receptivitate? 

— Nu m-aţi dezamăgit, v-am spus doar. Nu mă aşteptam la 
altceva din partea dumneavoastră, a repetat el. Dar mă 
deranjează că sugeraţi că aș fi un escroc. 

— Eu nu am sugerat nimic de felul ăsta. 


— Tocmai m-aţi întrebat dacă acest compus al meu are un 
efect real. Este același lucru cu a mă întreba dacă sunt un 
escroc. 

Am tăgăduit din cap. 

— Sugestia e o armă foarte puternică. O femeie ciudată, un 
dans hipnotizant, o lumină adecvată... Ca să nu mai pomenesc 
de paharele pe care le servesc cu atâta generozitate fetele 
acelea îmbrăcate așa de lejer. Experienţa pe care o oferiţi 
dumneavoastră este reală; mă întrebam dacă același lucru se 
poate spune și despre conţinutul sticluţelor dumneavoastră. 

— Prostii. Afacerea mea, așa cum îi spuneţi dumneavoastră, 
nu se limitează la acest teatru. 

— Se extinde și la cel pe care l-am vizitat noaptea trecută 
împreună cu Fiona, am spus atunci, fără să știu de ce. Teatrul 
Viselor. Cel în care acum vreo două săptămâni o fată a murit 
după ce s-a aruncat de sus de pe scenă, încercând să zboare. 

Gaudi s-a oprit deodată din mers. 

— Eu nu am avut nimic de-a face cu asta, a spus el, privindu- 
mă deodată foarte intens. Compusul meu nu are efecte 
halucinogene. Dimpotrivă. 

Dimpotrivă. 

Poţiuni pentru a vedea realitatea. 

— Nu vă acuz de nimic, m-am grăbit eu să aduc lămuriri. 
Fiona mi-a pomenit că a fost în teatrul acela ca să se 
documenteze pentru ziar asupra știrii despre accident și nici ea, 
și nici eu nu am putut să nu observăm felul în care vă priveau în 
timpul spectacolului fetele care serveau la mese și o parte 
dintre clienţi. Asta e tot. Nu voiam să vă supăr, am spus 
privindu-l pe Gaudi în ochi. 

Gaudi mi-a acceptat scuzele mormăind puţin și înclinând apoi 
din cap. 

— Nici actrițele și nici fetele care servesc la mese din 
localurile unde lucrez nu mi-au gustat compusul, mi-a spus el, 
luându-mă încă o dată de braţ pentru a ne relua drumul spre 
est, pe La Rambla. De altfel, nicio femeie nu a făcut-o. Nu le-o 
dau decât domnilor de o anumită vârstă și condiţie, și 
întotdeauna cu înţelegerea că ei nu o vor împărţi cu alte 
persoane. Orice ar fi împins-o pe această biată tânără să se 
arunce de la înălţime, nu are nimic de-a face cu activităţile mele 
și nici cu natura compusului inventat de mine, a spus Gaudi 


tăgăduind din cap cu vehemenţă. Chiar dacă, așa cum 
domnișoara Fiona și dumneavoastră înșivă aţi putut ghici 
noaptea trecută, nu toată lumea pare convinsă de asta. Am 
încuviinţat. 

— Atunci, femeile nu sunt demne de  compusul 
dumneavoastră? am întrebat eu. 

— Nu presupune să fii demn sau nu. Este vorba doar de faptul 
că femeile, prin însăși natura lor, nu sunt în stare să acceadă la 
acele stări de deplină luciditate mentală înlesnite de compusul 
meu. Acele stări de clarviziune fugare, de ridicare temporară a 
vălului lăsat de simţurile noastre între noi și adevărata realitate, 
le sunt refuzate femeilor. Ele sunt fiinţe pur senzoriale, telurice, 
care își duc viaţa prinse în micul aici și acum propus de ochii și 
de mâinile lor. 

„la te uită!” m-am gândit eu. 

Cuvinte răsunătoare pentru a justifica o stranie prejudecată. 

Cu siguranţă că Fionei nu i-ar fi fost pe plac să audă asta. Şi 
nici Margaritei. 

— Incercaţi să nu-i împărtășiţi aceste idei Fionei, am spus. 
Prietena noastră ar putea să vă demonstreze falsitatea acestei 
opinii într-un fel care nu cred că v-ar plăcea. 

Gaudi a zâmbit puţin. 

— Să ai halucinaţii după ce ai fumat opium, după ce te-ai 
injectat cu morfină sau ai fumat niște frunze de coca nu are 
nimic de-a face cu ceea ce vă spun eu, a afirmat el. Eu nu caut 
dragoni cu compusul meu, ca să folosesc expresia domnișoarei 
Fiona. Chiar dacă nu-l condamn pe cel care o face prin 
mijloacele pe care le are la dispoziţie, a adăugat el. Mai bine să 
cauţi dragoni prin văzduh decât să te mărginești să trăiești lipit 
de pământ. 

Cuvinte și mai răsunătoare. 

— Repet ceea ce v-am spus mai devreme. Nu-i pomeniţi 
Fionei nimic despre asta în timpul gustării de mâine. 

Prietenul meu a dat ușor capul într-o parte. 

— Ştiţi că Fiona și cu mine...? 

— Am avut o conversaţie interesantă după cină, am mărturisit 
eu. Mâine am să vă explic; acum sunt prea obosit ca să-mi 
amintesc cine știe ce detalii. Pentru că rămâne în picioare vizita 
în port pe care mi-o propuneaţi în mesaj, nu-i așa? 

— Asta doar dacă nu preferaţi să vă odihniţi, bineînţeles. 


— Dacă aș putea să mă odihnesc, nu m-aș afla acum aici. Că 
tot a venit vorba, cum vi s-au părut tablourile Fionei? 

— Interesante, a spus în cele din urmă. 

— Doar atât? 

— Interesante și originale. 

— Atunci vreţi să spuneţi că nu e rău pentru niște tablouri 
pictate de o femeie obișnuită, prinsă în micul ei aici și acum. 

Luminile de la colţul bulevardului La Rambla au dat la iveală 
un zâmbet pe chipul lui Gaudi. 

— Pot să vă întreb cum de aţi știut unde să mă găsiţi? a 
întrebat, făcându-mă să mă opresc alături de el la capătul 
bulevardului. 

Am păstrat un moment de tăcere înainte să-i răspund: 

— Trebuie să vă mărturisesc ceva. Aceasta nu a fost prima 
dată când am pășit în Monte Tâber. 

Gaudi a surâs din nou. 

— Atunci și eu trebuie să vă mărturisesc ceva. Știam deja de 
asta. 

— M-aţi văzut? am întrebat uimit. 

— Prezenţa dumneavoastră nu a trecut neobservată pentru 
fetele din local. lar descrierea de la ora închiderii despre un 
tânăr prezentabil și misterios care ne tot observa pe mine și pe 
Cecilia dintr-un colţ al sălii nu a lăsat nicio umbră de îndoială 
asupra identităţii dumneavoastră. 

— Un tânăr prezentabil și misterios? Așa au spus? 

— Poate că nu au fost chiar acestea cuvintele pe care le-au 
folosit fetele, a răspuns Gaudi, cu buzele tremurându-i ușor 
zeflemitor. În orice caz, mărturisesc că am rămas surprins să 
aflu că noul meu prieten îmi spiona mișcările ca un oarecare... 

Gaudi nu și-a încheiat fraza. În schimb, mi-a strâns cu putere 
antebraţul drept cu mâna stângă și mi-a arătat cu bărbia câinele 
care tocmai ne apăruse în cale pe caldarâmul lateral al 
bulevardului La Rambla. 

Un câine cu trei picioare și un batic legat la gât. 

— Colţosul, am murmurat eu. 

Au mai trecut câteva clipe până să-l vedem și pe cerșetor. 
Stătea așezat pe una din băncile aleii principale, cu spatele la 
noi, înconjurat de o mulţime de boccele și de sticle, cu capul 
întors spre cerul negru al Barcelonei, într-o poziţie prea puţin 
naturală. Pentru o clipă m-am temut că se întâmplase o altă 


nenorocire, că și Colţosul ajunsese un cadavru zdrenţăros și 
inexplicabil, a doua victimă a misteriosului asasin care îi 
trimisese pe Andreu pe lumea cealaltă cu mai puţin de douăzeci 
și patru de ore în urmă. 

— Bună seara, Colţosule. 

La auzul glasului lui Gaudi, cerșetorul și-a coborât privirea din 
văzduh și s-a uitat la noi cu o expresie de parcă nu ar fi știut pe 
care să-l scuipe primul. 

— Domnu' G, a murmurat el. Domnul 

Mi-am dus mâna la borul pălăriei și l-am salutat pe Colţos cu 
toată seriozitatea, de parcă aș fi salutat pe cineva de aceeași 
condiţie sau chiar pe cineva superior, și nu pe un cerșetor beţiv 
cu picioarele afundate într-o baltă formată din propria vomă. O 
vărsătură lichidă și maronie, dintr-un amestec de vin, de rom și 
de gin, a cărei duhoare urca până la nările noastre ca o miasmă 
dezgustătoare. 

— V-am căutat în dimineaţa asta, a spus Gaudi, postându-se 
în fața Colţosului și privindu-l cu ochi severi. Am fost în depozitul 
de cărbune de pe strada Pez. Pe unde ați umblat? 

— Pe aici. 

— Pe aici, a repetat Gaudi. Aţi stat ascuns? 

— Poate. 

— De teama poliției? 

— Poate. 

— Vă era teamă să nu fiți arestat pentru asasinarea 
prietenului dumneavoastră? 

Abia atunci de pe chipul Colţosului a început să se desprindă 
încet masca grea de nepăsare care îl acoperise până atunci. 

— Despre ce vorbiţi, domnu’ G? 

— Despre Andreu. Prietenul dumneavoastră. Noaptea trecută 
v-am văzut vorbind cu el la ușa pensiunii, pe strada Princesa, vă 
amintiţi? Aţi plecat în grabă, iar peste trei ore Andreu avea să 
moară. 

Cerșetorul a dat violent din cap în semn de tăgadă, făcând să 
tremure vârfurile tricornului și stârnind clopoţeii de la mica 
bandulieră care-i atârna la piept. 

— Andreu nu era prietenul meu. Nu l-am omorât eu. 

— De acord, a încuviinţat Gaudi. Andreu nu vă era prieten. În 
schimb, îl vizitaţi și făceaţi negoţ cu el. 

— Negot? 


— În odaia lui Andreu se afla o boccea plină cu plăcuţe de 
cupru. 

Colţosul a ridicat din umeri. 

— Dumneavoastră trebuie să știți. 

— Eu nu lucram cu Andreu. Andreu era prietenul 
dumneavoastră. lar dumneavoastră, într-adevăr, aţi lucrat cu 
mine. Ergo... 

Uimirea de pe chipul cerșetorului la auzul acestui ultim cuvânt 
al lui Gaudi nu trebuie să se fi deosebit cu mult de a mea când i- 
am auzit frazele dinainte. 

— Ergo? 

— Că nu pare a fi neîntemeiată presupunerea cum că Andreu 
vă ajuta să obţineţi materialul pe care mai târziu mi-l vindeaţi 
mie. 

In clipa aceea, câinele Colţosului a ajuns lângă noi într-un 
galop vrednic de milă, a lătrat răgușit de vreo două ori și apoi a 
intrat din plin cu cele trei picioare în balta de vomă a stăpânului 
său. A 

— Eu nu știu nimic, a spus cerșetorul. Intrebaţi-l pe prietenul 
lui. 

Gaudi m-a privit cu coada ochiului, vizibil mulţumit. În sfârșit 
aveam ceva, un fir de care să tragem. 

— Andreu avea un alt prieten, atunci. 

Cerșetorul a tăgăduit din nou din cap. 

— Prietenul dumneavoastră, al amândurora. Fătălăul! 

Eu și Gaudi ne-am uitat unul la altul la fel de uimiţi. 

— Şi cine e prietenul acesta, dacă se poate ști? am întrebat 
eu. 

— Dumneavoastră trebuie să știți, nu? 

— Vă asigur că nu, am răspuns eu. Cine v-a spus câ...? 

Gaudi mi-a întrerupt întrebarea cu un gest nerăbdător cu 
mâna dreaptă. 

— Descrieţi-l pe domnul acesta, vă rog, a spus, apropiindu-se 
încă puţin de banca Colţosului și dispunându-se astfel pe o 
verticală perfectă deasupra vărsăturii dezgustătoare a beţivului. 

— Să știți, domnu’ G, că eu nu vreau să intru în belele. Nu știu 
despre ce e vorba și nici nu mă interesează. 

— Vă rog să faceţi ce vă cer, a insistat Gaudi, cu o voce mai 
blândă. Cred că îmi datoraţi această favoare. 

Trăsăturile cerșetorului s-au înăsprit pe dată. 


— Eu nu vă datorez dumneavoastră nimic, domnu' G, a spus 
cu mândrie în glas. Eu nu datorez nimic nimănui. Munca pe care 
o face fiecare îi dă omului demnitatea, iar eu am mai multă 
demnitate decât oricare dintre dumneavoastră, a spus el 
solemn, făcând cu mâna dreaptă un gest amplu cu care voia să 
cuprindă, din câte mi-am dat seama, nu numai pe Gaudi și pe 
mine, ci și mulţimea locuitorilor orașului care ne înconjura. Nici 
dumneavoastră și nici nimeni nu mi-aţi dăruit niciodată nimic. 

Gaudi a încuviinţat cu o expresie gravă. 

— Aveţi dreptate, iertaţi-mă. Dumneavoastră nu îmi datoraţi 
nimic; de fapt, eu trebuie să vă fiu recunoscător pentru că aţi 
fost demn de încredere cât aţi lucrat pentru mine. Însă doar o 
favoare vă cer. Descrieţi-l pe bărbatul acela. 

Cerșetorul a slăbit ușor fălcile strânse. 

— Un bărbat tânăr. Subţirel. Alb la față ca un mort. Cu părul 
negru și foarte lung, ca de femeie. Totul la el pare de femeie, a 
spus Colţosul cu faţa schimonosită de dispreţ. Unul din fătălăii 
ăia care umblă prin port doar-doar o găsi vreun marinar ca el. 

Gaudi și cu mine ne-am privit din nou. 

— Şi de ce crezi că omul acesta e prietenul nostru? 

— Așa mi-a spus Andreu. 

— Şi ce v-a mai spus? 

Colţosul a tăgăduit din cap, a închis ochii și a deschis gura 
într-un căscat care mi-a părut mai degrabă a fi răgetul unui leu 
african. 

Duhoarea care s-a desprins din adâncurile acelui hău negru și 
fără dinţi m-a silit să fac un pas înapoi. 

— Nu vă supăraţi, domnu’ G, asta nu e o oră potrivită să-i 
vorbim de rău pe morți. N-ar fi mai bine să o lăsăm pe altă zi? 

In clipa aceea, câinele cu trei picioare s-a apropiat de Gaudi 
dând din coada lui cu vârful retezat. Fără să-și ia ochii de la 
Colţosul, prietenul meu a mângâiat distrat spinarea animalului 
cu mâna înmănușată. 

— Vă mulţumesc, Colţosule, a spus după câteva secunde. 
Lămuririle dumneavoastră ne-au fost de mare folos. O să mai 
vorbim cu altă ocazie. 

Bătrânul a încuviinţat cu un aer mulţumit și, fără să se 
clintească de pe bancă, și-a întins mâna dreaptă spre el. Pentru 
o clipă am crezut că în felul acesta îl invita să-și ia rămas-bun cu 


o strângere de mână. Abia când l-am văzut pe Gaudi ducându-și 
mâna la buzunar am înţeles intenţia gestului. 

L-am lăsat pe bătrân să-și numere monedele pe aleea 
principală a bulevardului La Rambla și ne-am îndreptat în liniște 
spre banda care urca spre oraș. 

— Victor Sanmartin, am spus în cele din urmă. 

— Așa se pare. 

— Mâine vom merge la el acasă, am afirmat eu. Indiferent de 
ceea ce vreţi să faceţi în port, nu cred să fie ceva mai urgent 
decât întrevederea cu noul nostru prieten. 

Gaudi a ridicat mâna la timp ca să oprească prima cabrioletă 
care urca dinspre Piaţa Portal de la Paz. 

— La zece în faţa clădirii cu numărul trei de pe strada Aviñón, 
a spus apoi. 

Şi asta a fost tot. După zece secunde, eu mă așezam comod 
în cabina cu coviltirul lăsat a cabrioletei, în vreme ce Gaudi 
dispăruse deja pe una din scurtăturile sale care duceau până în 
inima cartierului Ribera. 


31 

La prima oră a dimineţii următoare, un soare strălucitor ardea 
deasupra acoperișurilor gotice ale Docurilor Regale. Norii și 
negura de vineri se împrăștiaseră și lăsaseră cerul mai senin, 
mai albastru, mai limpezit de fum și funingine decât îmi 
aminteam să-l fi văzut în ultimele săptămâni: unul din acele 
ceruri splendide, profund mediteraneene, de care îmi fusese 
atât de dor în primele luni petrecute la Londra și care acum, la 
întoarcerea mea la Barcelona, Dumnezeu sau hazardul sau 
oricum s-ar fi numit entitatea care se ocupă de asemenea 
lucruri găsise cu cale să mi-l refuze până în acea dimineaţă. 
Mărturisesc că pentru o clipă, când am ieșit din locuinţa-turn a 
familiei în compania mamei, puţin după ora șapte, neașteptata 
panoramă a acelui cer atât de înalt și albastru, plin de strălucire 
și de nuanţe, mă făcuse să cred că poate sorbitura de ceai 
verde a domnului G începuse în sfârșit să-și facă efectul asupra 
„creierului de domnișor burghez ascuns sub pălărie”. Dar 
momentele de pe parcursul lungului drum care a urmat m-au 
convins de îndată de absurditatea unei asemenea idei. 

În definitiv, niciunul din stadiile mentale descrise de Gaudi în 
noaptea precedentă cu atâta prisos de cuvinte - stări de deplină 
luciditate mentală, de clarviziune pasageră, de ridicare 
trecătoare a vălului cu care simţurile noastre ne acoperă 
realitatea - nu putea să includă și elemente atât de prozaice, 
atât de incomode, atât de neîndoielnic mundane precum acea 
liniște încordată a mamei de-a lungul întregului drum până la 
clădirea Docurilor Regale sau ca imaginea gurii ei încleștate ori 
ca privirile repetate, încărcate de un reproș mut, cu care îmi 
răspunsese de fiecare dată când încercasem să mai încălzesc 
puţin atmosfera din cabina trăsurii. 

Abia când am ajuns la destinaţie - clădirea în a cărei temniţă 
tata își petrecuse prima noapte de învinuit de asasinat - mama 
a deschis gura în cele din urmă ca să se adreseze vizitiului 
nostru pe același ton imperial pe care se pare că îl adoptase din 
seara trecută ca pe o trăsătură proprie de caracter. Ignorând 
total braţul pe care i-l întindeam, a coborât cu demnitate din 
trăsură pe ușa din dreapta, s-a apropiat de capră și i-a ordonat 
vizitiului să vină să o ia tot de acolo la ora unu după-amiaza. 


— Îmi închipui că nu trebuie să te așteptăm la prânz, mi-a 
spus atunci, întorcându-se spre mine și privindu-mă cu ochii pe 
jumătate închiși din pricina soarelui. 

— Am să intru cu tine, dacă nu te deranjează, am răspuns, 
arătând înspre hardughia mohorâtă unde se afla secţia de 
poliţie. Aș vrea să-l văd pe tata. 

— Nu cred să fie cu putinţă. Avem dreptul doar la o vizită de 
zece minute. 

Și, din câte am înţeles, Sempronio Camarasa nu avea de gând 
să piardă acele minute în compania singurului său fiu de parte 
bărbătească. 

— Atunci vreau să-l văd pe inspectorul Labella, am spus. 

— Inspectorul Labella se va vedea luni cu toţi. Incearcă să-ţi 
amintești. 

Am încuviinţat cu seriozitate. Îmi aminteam de asta. 

— În orice caz, mi-ar plăcea să vorbesc azi cu el, am insistat. 

— De ce, dacă se poate ști? 

— Vreau să-l întreb ce știe despre Victor Sanmartin. 

Mama nu părea să recunoască acel nume. Tot ce a făcut când 
l-a auzit a fost să-și mute de pe o mână pe alta micuța poșetă 
pe care o purta cu sine și să se dea puţin la o parte pentru a 
lăsa să treacă trăsura familiei înainte să o ia spre La Rambla, 
dispărând apoi într-un tropot ritmic de potcoave pe drumul 
pietruit. 

— Victor Sanmartin? a întrebat atunci. 

— Gazetarul care l-a tot atacat pe tata în paginile tuturor 
ziarelor din oraș încă din ziua următoare incendiului de la sediul 
Gazetei de seară. Tot el a publicat marţi un articol în Ziarul de 
Barcelona, în care îl acuza că ar fi un agent al Burbonilor întors 
la Barcelona cu misiunea de a submina ordinea Republicii. 
Același gazetar care ieri după-amiaza publica alt articol, în care 
afirma că tata îl ucisese pe Andreu pentru a nu lăsa să iasă la 
lumină nu știu ce secrete legate de această misiune. 

Pe când vorbeam, mama s-a îndreptat spre ușa cea mare a 
secţiei de poliţie, încă închisă, iar eu am urmat-o. 

— Şi ce interes crezi că ar putea prezenta acest domn pentru 
inspectorul Labella? 

— Aversiunea pe care o manifestă față de tata nu ţi se pare 
curioasă? 


— Domnul Sanmartin nu este primul gazetar care încearcă să- 
și construiască o carieră pe spinarea tatălui tău. Tot așa s-a 
întâmplat și la Londra. Nu e ceva care ar trebui să trezească 
mirarea unui membru al familiei Camarasa. 

Prima noutate. 

— Nu știu ce s-a întâmplat la Londra, dar știu că Victor 
Sanmartin pare să deţină prea multe informaţii despre tata. Şi 
despre familia noastră. Și despre mine însumi. 

Mama a zâmbit pentru prima dată în ultimele douăzeci și 
patru de ore. 

— Şi ce știe acest tânăr despre tine, mai exact? 

„Și tu de unde știi că Sanmartin e un tânăr?”, numai că 
această întrebare am formulat-o doar în mintea mea. 

— Vinerea trecută a venit la noi acasă și i-a dat Margaritei o 
carte de vizită adresată mie. Marţi a apărut la recepţia dată de 
ziarul Știrile ilustrate fără ca nimeni să-l fi invitat, la fel ca 
Andreu. A venit tocmai pentru a vorbi cu mine. Mi-a propus să-i 
acord un interviu în care să mă dezic de presupusele activităţi 
politice pe care tata a venit să le îndeplinească la Barcelona. Și, 
din câte mi-a spus, părea să fie la curent cu cercurile pe care le- 
am frecventat la Londra cât timp Fiona și cu mine... am spus eu 
fără să completez fraza. Adevărul e că mă ia drept republican 
convins sau drept antimonarhist, și nu știu dacă nu cumva și 
socialist. 

Mama a zâmbit din nou. Un zâmbet tot la fel de pieziș și de 
tăios ca și cel dinainte. 

— Şi sigur nu ești? 

Am hotărât să ignor acea întrebare. 

— lar azi-noapte am aflat că Sanmartin avusese niște 
înţelegeri cu Andreu cu puţin înainte ca acesta să moară. 

Mama s-a oprit brusc. 

— Explică-mi despre ce e vorba. 

Așa am și făcut. l-am vorbit mamei despre Colţosul, despre 
relaţia pe care părea să o aibă cu Andreu și despre ceea ce am 
văzut împreună cu Gaudi când am venit spre Teatrul Liceo; i-am 
repetat, de asemenea - într-o variantă mai cuviincioasă -, 
descrierea făcută de cerșetor în noaptea trecută tânărului în 
compania căruia fusese văzut bătrânul vânzător de artă și, în 
cele din urmă, mi-am exprimat convingerea că această 


descriere corespundea în detaliu aspectului efeminat al 
nesuferitului gazetar. 

— Sanmartin și Andreu se cunoșteau. Sanmartin îl ura pe tata. 
lar acum Andreu este mort, iar tata se află în închisoare. Nu 
crezi că pe inspectorul Labella l-ar putea interesa să facă 
cercetări în privinţa asta? 

Mama nu a răspuns. În schimb, a pornit din nou spre secţia de 
poliţie și m-a întrebat: 

— Și ce făceai tu noaptea trecută pe La Rambla? 

— Nu puteam să dorm. Gaudi m-a invitat să merg cu el azi- 
noapte la un spectacol de teatru din cartierul Raval și m-am 
gândit că ar fi nimerit să-mi limpezesc astfel puţin mintea. 

— Gaudi. 

Mama a pronunţat numele de familie al prietenului meu într- 
un fel care nu mi-a plăcut. Într-un fel care a sunat dureros de 
familiar. 

— Şi tu ai ceva împotriva lui Gaudi? 

În loc să-mi răspundă, mama mi-a pus răspicat o altă 
întrebare: 

— E adevărat că Fiona a fost azi-noapte în dormitorul tău? 

Asta m-a luat prin surprindere, cum și era de așteptat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Atunci e adevărat. 

M-am gândit că ar fi putut fi Margarita. Sau poate Marina. Sau 
doamna Iglesias, care ar fi putut să vadă îmbrăţișarea dintre 
mine și Fiona în ușa dormitorului meu când și-a început rondul 
de noapte pe coridorul de la primul etaj înainte de a merge la 
culcare. 

— După felul cum o spui, să știi că nu e ceea ce-ţi închipui, 
am spus, simțind că am dat cea mai prostească replică posibilă. 
După ce a terminat discuţia cu tine în salon, Fiona a venit să mă 
încurajeze și să-mi împărtășească o parte din ideile ei despre 
caz. 

— Ideile ei despre caz, a repetat mama. 

— Înţeleg că le cunoști deja. 

Capul mamei s-a agitat într-un fel care putea să însemne 
orice: încuviinţare, tăgăduire sau doar dezinteres. 

— Nu vreau ca femeia asta să mai calce la tine în dormitor, a 
fost tot ce mi-a spus. În ciuda tuturor lucrurilor, casa noastră e 
încă decentă. 


„Şi dacă se vor întoarce vremurile de glorie ale moșierilor și 
feţelor bisericești - am fost cât pe ce să spun - familia 
Camarasa trebuie să-și apere imaginea onorabilă.” 

— Ai să-l vezi pe Ramón Aladren? am întrebat-o eu, după ce 
am păstrat cinci secunde de tăcere pe care mama le putea 
interpreta cum credea de cuviinţă. 

— Va veni la ora nouă, a încuviinţat ea. Domnul Aladren este 
un bărbat punctual. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială. El, în schimb, poate să-l 
vadă pe tata? 

— E avocatul lui. 

— Şi va avea o întrevedere și cu inspectorul Labella. 

— De aceea am apelat la serviciile sale. Domnul Aladren - a 
adăugat mama, rostindu-i numele de familie pe un ton mai 
gutural - este unul dintre cei mai buni avocați din Spania. 

— Fiona a spus că ne-a ajutat cândva și la Londra. Mai exact, 
în privinţa fraudei lui Andreu. 

In loc să-mi răspundă, mama s-a oprit în faţa primului 
vânzător de ziare care ne-a ieșit în cale și a cumpărat câte un 
exemplar din cele trei publicaţii principale ale dimineţii. 

lar eu am făcut așijderea. 

— Domnul Aladren este un mare avocat, a spus în cele din 
urmă. Şi atunci, și acum am avut norocul să-l avem alături. 

— Dar crezi că va fi de folos la ceva? am întrebat eu, 
scormonind prin buzunar cu speranţa că aveam destule monede 
ca să plătesc cele șase ziare. Domnul Aladren va putea să-l 
convingă pe inspector de absurditatea probelor pe care crede că 
le are împotriva tatei? 

— De aceea am apelat la serviciile lui, a repetat mama. 

Omul ne-a vândut ziarele și apoi s-a întors la umbra zidului, cu 
buzunarul ceva mai vesel și cu tăblia pe care își ţinea marfa 
ceva mai ușoară pentru o vreme. 

Chiar atunci, doi pescăruși mari și albi au coborât în picaj să 
se adape din una dintre puţinele băltoace rămase încă printre 
pietrele pavajului, au stat să bea apă vreo câteva clipe, apoi s- 
au întors spre mare învăluiţi într-o liniște atât de perfectă, atât 
de minunată, atât de ireală, ca însăși strălucirea albastră a 
cerului pe care i-am văzut cum îl străbat în zbor înapoi spre 
cheiurile portului. 


— Atunci, nu mă așteptați cu masa de prânz, am spus. 
Imbrăţișează-l pe tata din partea mea. 
Mama m-a încredinţat că așa avea să facă. 


Aveam două ceasuri la dispoziție până la întâlnirea mea cu 
Gaudi pe strada Aviñón, așa că am căutat o cafenea deschisă 
lângă vechea mănăstire Santa Mónica și am ocupat una dintre 
mesele de la terasă, am cerut un mic dejun copios - felii de 
pâine prăjită în ulei, câteva gustări reci, un pahar de vin dulce, o 
farfurioară cu măsline - și am început să răsfoiesc presa de 
dimineaţă. 

Articolele în care se comentau asasinarea lui Andreu, 
arestarea tatei și zvonurile despre activităţile și relaţiile lui care 
începuseră deja să circule, fără nicio opreliște, prin tot orașul 
abia dacă mi-au stârnit interesul: după ce citisem articolul lui 
Sanmartin din ultima ediție a Gazetei de seară, nicio referire 
tipărită la tatăl meu sau la familia Camarasa nu ar mai fi putut 
să mă tulbure câtuși de puţin. Toate cărţile fuseseră puse pe 
masă, după cum se putea spune, alţii făceau jocul, iar eu nu 
luam parte. Mult mai mult m-au interesat, în schimb, celelalte 
pagini ale celor trei ziare, pe care le ignorasem complet până în 
dimineața aceea, și care acum, după cele dezvăluite de Fiona, 
începuseră să mi se pară cele mai demne de atenţie: paginile 
despre actualitatea politică și informaţiile militare. Această 
lectură avea să devină un obicei transformat cu trecerea 
timpului aproape într-un ritual: să deschid ziarele la paginile cu 
teme politice și militare și să urmăresc, zi după zi, cum evoluau 
toate aceste știri care sugerau încrucișări de săbii și frământări 
cazone la apusul unei Republici tot mai slăbite. 

Insurecţii curmate în sudul ţării. 

Manifestaţii înăbușite în Asturias și Cantabria. 

Atacuri carliste în Tara Bascilor. 

Atentate cu bombă, cu muscheta și cu pistolul comise de 
republicani extremiști, de îndărjiți apărători ai dreptei, de 
muncitori nemulţumiţi de înaintarea implacabilă a revoluţiei 
noastre industriale și manifestări tot mai frecvente ale grupărilor 
anarhiste înfierbântate de sărăcia apăsătoare ce cuprinsese 
întreaga ţară. 

Schimbări succesive de guverne și de partide care deţineau 
majoritatea în parlamentul de la Madrid, un fel de petice cusute 


în pripă pe pânza și așa rărită a unui regim care nu mai putea fi 
salvat cu soluţii de mântuială. 

Și, de asemenea, declaraţii ale viitorului Alfonso al XII-lea, 
noul moștenitor al dinastiei Burbonilor, abia ajuns la vârsta 
adolescenţei, negând de la Paris, unde fusese exilat, orice 
implicare în ultima tentativă de insurecție militară din Murcia 
sau Jaen sub conducerea unor generali impozanţi care nu 
crezuseră niciodată în Prim, nici în Amadeo de Saboya și cu atât 
mai puţin în Republica fără vlagă instituită în urma lor. 

Toate aceste știri păreau să anunţe, cu adevărat, iminenţa 
schimbării regimului, căderea Republicii şi  restauraţia 
monarhiei, accesul inevitabil al unui nou demon francez pe 
tronul Spaniei. 

În orice altă împrejurare, aceste știri mi-ar fi stârnit greata, 
dezamăgirea și sila față de țara asta a noastră plină de praf de 
pușcă și fum de tămâie, de pălării tricorn și de trompete, de regi 
nevertebraţi și de supuși mulţumiţi. Acum însă, în săptămânile 
care au urmat morţii lui Andreu, cu tata condamnat să stea într- 
o celulă din închisoarea Amalia și cu perspectiva libertăţii sale 
„legale” tot mai îndepărtată și improbabilă cu fiecare zi ce 
trecea, ajunsesem să le văd drept singura cale de salvare 
posibilă pentru el și familia mea. Poate că, în definitiv, Fiona 
avea dreptate. Poate că singura soluţie de a-l vedea pe tata în 
libertate era ca „ai lui” să ajungă la conducerea ţării. În cazul în 
care ceea ce-mi spusese Fiona era adevărat, nici dacă l-am fi 
descoperit pe adevăratul asasin al lui Andreu, nici dacă am fi 
găsit un alibi pentru tata, nici dacă l-am fi convins pe inspectorul 
Labella de absurditatea probelor pe care le folosise împotriva lui 
n-ar fi fost de ajuns pentru a-l scoate din închisoare pe 
Sempronio Camarasa. Dacă voiam să-l vedem pe tata în 
libertate, poate că tot ce ne mai rămăsese de făcut era să ne 
rugăm ca un Burbon să ajungă pe tronul Spaniei. 

Aceasta era noua realitate pe care începusem să o întrezăresc 
în dimineaţa aceea, în timp ce îmi luam micul dejun pe o terasă 
însorită de la capătul bulevardului La Rambla cu trei ziare 
desfășurate dinaintea ochilor. 

Adevărul era că acum, în această nouă realitate pe care o 
trăia familia Camarasa, tentativele continue de insurecții 
militare, crimele sociale și politice, prăbușirea primului 


experiment democratic din istoria Spaniei ajunseseră să devină, 
de fapt, vești bune. 


Mai erau încă douăzeci de minute până la ora zece când am 
ajuns pe strada Aviñón. Pentru o clipă m-am gândit că aș putea 
să merg înapoi o bucată scurtă de drum, până la birourile Stirilor 
ilustrate, și să o întreb pe Fiona, în cazul prea puţin probabil că 
s-ar fi aflat acolo la ora aceea, dacă voia să ne însoţească pe 
mine și pe Gaudi în timpul vizitei noastre imediate la locuinţa lui 
Victor Sanmartin. Nu am făcut-o. În schimb, am intrat într-o 
mică lăptărie goală aflată la câteva porţi mai jos pe aceeași 
stradă, i-am cerut fetiţei de la tejghea o cafea cu lapte și m-am 
așezat lângă o fereastră de unde se putea vedea prea bine 
intrarea clădirii cu numărul trei. 

Fetița era bălaie și nu avea mai mult de doisprezece ani. 
Dinţii îi erau așa de strâmbi încât, atunci când râdea, gura îi 
părea o colecţie de zaruri de sidef aruncate cu totul la 
întâmplare. Însă cafeaua cu lapte servită de ea a fost una dintre 
cele mai bune pe care le gustasem de la întoarcerea mea la 
Barcelona. 

— Cum te numești, frumoaso? am întrebat-o, după ce am luat 
prima înghiţitură. 

În loc să-mi răspundă, fata a surâs din nou și a dispărut - la 
propriu - după parapetul de marmură al tejghelei. 

— E prea mică pentru dumneavoastră, domnule studinte, a 
spus atunci din spate o voce familiară. 

Ezequiel! 

— Dumnezeule mare! am spus. 

M-am întors spre ușa localului ca să mă încredințez că 
pezevenchiul stătea proţăpit în prag, cu rânjetul lui de băietan 
îmbătrânit înainte de vreme. Purta pe cap o căciulă din țesătură 
moale, cum nu se poate mai murdară, avea ochiul drept vânăt și 
umflat și, ca de fiecare dată când îl vedeam, părea încântat de 
propria persoană. 

— Văd că ne tot întâlnim, am adăugat. 

— Curios lucru, nu? 

Ezequiel s-a apropiat de masa mea și mi-a întins mâna stângă 
atât de sigur pe sine că nu m-am văzut în stare să-i resping 
strângerea de mână, chiar dacă nu era cu cea dreaptă. 

— Dă știți că sunteţi un spion strașnic? 


— Cine? Eu, spion? 

Ezequiel a arătat spre fereastră, de unde se vedea ușa clădirii 
unde locuia Sanmartin. 

— Dacă individu’ ăsta ar fi fost acasă, eu l-aș fi văzut pân-acu 
de-o veșnicie. lar de-aș fi avut o pușcă, uite-așa îi făceam felul. 

Și spunând acestea, băietanul s-a făcut că mă ţintește cu 
brațele amândouă întinse și, până să numere la trei, că-mi 
zboară creierii pufnind așa de tare din gură încât a stropit cu 
salivă masa, ziarele și pieptarul pardesiului meu. 

— Atunci, domnul G te-a trimis aici, am presupus eu. 

— Așa-i. Arăt eu a om care vine să bea lapte într-un loc pentru 
domnișori ca ăsta? a spus Ezequiel întorcându-se spre tejghea și 
făcându-i cu ochiul teafăr fetei bălaie cu dinţii strâmbi, al cărei 
căpșor tocmai ce i se ivise printre cești și ulcele și care ne 
observa acum cu o evidentă curiozitate. Chiar dacă fata e 
frumușică foc, n-aveţi gusturi proaste. 

— Nu știu ce crezi despre mine, dar... 

— Lăsaţi, lăsaţi, a spus băietanul arătând dispreţuitor, cu 
vârful nasului, spre ceașca mea de cafea cu lapte. E bună? 

— Nu e rea. Pot să te întreb ce-ai păţit? 

Ezequiel a strâmbat din nas. 

— Ce? Asta? a întrebat, arătând spre ochiul vânăt. Prietenul 
dumneavoastră. 

Nu m-am putut abţine să nu surâd. 

— Domnul G ţi-a dat un pumn în ochi? 

— Da prost mai sunteţi! Cum să-mi trăsnească domnu’ G un 
pumn? m-a întrebat Ezequiel cu o expresie dezaprobatoare. Și 
să-și strice mănușile? 

— Atunci, cine? 

— Azi-noapte m-a trimis după o trebușoară. 

— Și n-a ieșit bine deloc. 

— Ba a ieșit foarte bine, a răspuns pușlamaua ridicând din 
umeri. Dar nu pentru mine. Chiar dacă celălalt a păţit-o și mai 
rău, a adăugat, afișându-și la loc zâmbetul pe faţă. 

— Pot să te întreb...? 

— Nu, nu puteţi! Domnu' G ne așteaptă în zece minute la ușa 
magaziei unde stă bătrânu'. Așa că daţi pe gât mai repede 
zeama aia chioară, plătiţi-i fetei și la drum! 

Am tăgăduit din cap. 


— A rămas să mă întâlnesc cu domnul G la ora zece în faţa 
ușii aceleia. Avem ceva important de făcut. 

— Ce v-am spus eu mai înainte? Omu' nostru nu-i acasă. 
Domnu' G a tot bătut la ușa lui mai bine de zece minute pe la 
nouă, iar eu tocmai ce am dat o raită pe la el prin casă. Nu e 
nimeni. 

— Spui că ai dato raită prin...? 

Nici n-am apucat să-mi termin întrebarea, că Ezequiel mi-a și 
arătat șperaclul care, fără îndoială, îi înlesnise intrarea în 
locuinţa lui Sanmartin. 

— Nimic interesant, mi-a spus. Individu’ ăsta trebuie să fie și 
mai plictisitor decât dumneata. Are peste tot numai cărți și 
hârtii. 

— Ce fel de hârtii? 

— Ce știu eu? Hârtii. Scrise pe ele. Și cu desene. 

Mărturisesc că pentru o clipă am fost tentat să-i cer lui 
Ezequiel să mă ia cu el ca să le cercetez. Dar apoi m-am gândit 
că un Camarasa după gratii ne era de ajuns, cu vârf și îndesat. 

— Faci asta des? l-am întrebat eu. Să forţezi ușile și să te 
strecori în casele oamenilor? 

— Numai atunci când cineva știe cum să mi-o ceară. Sunteţi 
interesat? 

— Nu, mulţumesc. Dar am să mă gândesc la tine dacă o să 
am vreodată nevoie de ajutorul vreunui pungaș, l-am încredinţat 
eu. 

Apoi, privind din nou pe fereastră spre ușa închisă a clădirii 
unde locuia Sanmartin, l-am întrebat: 

— Atunci, ai să mă însoţești la locul unde mă așteaptă domnul 
G? 

— Cineva tot trebuie să vă păzească, nu? După ce vi s-a 
întâmplat ultima dată când v-aţi încumetat să umblaţi pe 
cheiuri... 

De data aceasta, zâmbetul lui Ezequiel nu a fost numai 
zeflemitor, ci de-a dreptul jignitor. 

Mirosul de pește păstrat în evantaiul Margaritei mi-a revenit în 
nări, respingător și rușinos. 

— De data asta o să am mai multă grijă. 

— Chiar așa? 

Ezequiel și-a întins mâna stângă spre mine și mi-a arătat 
inelul de aur pe care știam că îl purtam pe degetul mijlociu. 


Inelul meu! 

Inelul lăsat de bunicul dinspre partea tatei, primul Sempronio 
Camarasa, drept unică moștenire când a murit la mijlocul anului 
1868, cu câteva luni înainte de plecarea noastră în exil, și pe 
care pezevenchiul mi-l furase profitând fără îndoială de 
momentul când m-a silit în pripă, de cum a ajuns în lăptărie, să-i 
strâng mâna stângă. 

— Așa că știi nu numai cum să te strecori în casele celorlalţi, 
am spus, apucându-l cu oarecare asprime pe Ezequiel de 
încheietura mâinii ca să-mi recuperez inelul. Ești și un hoţ de 
buzunare cu iuţeală de mână. 

— Cea mai iute mână din tot orașul, m-a încredinţat băietanul 
cu mândrie, fluturându-și degetele cât de repede putea prin faţa 
ochilor mei. Dacă aţi vrea, aș putea să vă fur toţi nasturii de la 
cămașă într-o clipită. Vreţi să vă arăt? 

Am dat cu o palmă la o parte din faţa mea mâinile murdare 
ale lui Ezequiel și am refuzat cu un semn din cap. 

— Nasturii mei stau bine la locul lor, mulţumesc, i-am spus. 
Asta-i altă dibăcie care te-a calificat să lucrezi pentru domnul G? 
Te folosește și ca să le furi lucrurile celor cu nebăgare de 
seamă? 

Lui Ezequiel nu i s-au șters de pe chip nici zâmbetul, nici 
mândria de pungaș sadea. 

— Pentru asta, dar și pentru altele. 

— Așa deci! Mâna cea mai iute din oraș. 

Mi-am pus din nou inelul pe degetul mijlociu, am sorbit puţin 
din cafeaua cu lapte și am încercat să-mi fac o idee despre 
perspectiva ce mi se așternea dinainte în dimineaţa aceea. 

— Domnul G mă așteaptă în fața ușii magaziei unde locuiește 
bătrânul, ai spus? 

— Asta am spus. 

— Care bătrân? 

— Oare care bătrân să fie? Tatăl domnului G, bineînţeles. 

Tatăl domnului G. 

Bineînţeles. 

— Tatăl domnului G are o magazie în port? am întrebat de 
parcă aș fi întrebat despre un lucru oarecare. 

Ezequiel a dat neîncrezător din cap. 


— Abia acum aţi aflat? a întrebat, căscând ochiul stâng la 
mine. Tatăl domnului G locuiește într-o magazie din port. Ce fel 
de prieteni sunteţi? 

Uneori și eu mă întrebam același lucru. 

— Domnul G e un bărbat rezervat, am bâiguit eu. 

— Sau poate că dumneavoastră sunteţi gură spartă. De aceea 
nu vă spune nimic. 

M-am gândit la asta pentru o clipă. 

— Poate. 

— Poate, a repetat Ezequiel, imitându-mi pronunția. 

Apoi de îndată și-a potrivit căciula de țesătură moale peste 
părul ciufulit și a plesnit o dată din palme așa de tare, încât 
pereţii localului pustiu au răsunat de parcă ar fi tras cineva cu o 
pușcă adevărată. 

— Mergem sau nu? 

Așa că m-am ridicat de la masă, m-am îndreptat spre tejghea 
și i-am plătit fetiţei cafeaua cu lapte neterminată, am adăugat 
încă ceva pe deasupra pentru osteneală și, cu pardesiul și 
pălăria în mână, am privit pentru ultima dată cum îmi zâmbește 
dulce cu dinţii ei albi și strâmbi. 


32 

Când eu și Ezequiel am ieșit pe ușa lăptăriei, un mic spectacol 
de marionete însuflețea capătul străzii Aviňón colț cu Fernando 
al VII-lea. Vreo zece sau doisprezece copii se și strânseseră unul 
în altul în jurul păpușarului, un bătrân gras și bărbos care 
mânuia două marionete de lemn vopsite în culori ţipătoare, 
făcându-le să dea comic din picioare, să execute acrobaţii în aer 
sau dansuri curtenești. Un alt bătrân aflat lângă el învârtea 
manivela unei flașnete din care răsunau sunetele vesele ale 
unui cunoscut cântec de circ, aducându-mi pentru o clipă în 
memorie, spre rușinea mea, imaginea Ceciliei, neobişnuita 
dansatoare diformă din Monte Tâber. La picioarele lui dormea 
un câine cu o basma roșie înnodată la gât, precum cel al 
Colţosului, fără să fie șchiop însă, iar lângă acesta se afla un 
copilaș nu mai mare de trei ani, așezat pe vine și ţinând în mână 
o pălărie întoarsă cu susul în jos. 

— Daţi-i ceva, domnu’ studinte, mi-a ordonat Ezequiel, după 
ce a urmărit spectacolul vreo două minute cu aceiași ochi larg 
deschişi și cu același zâmbet pe faţă ca ale oricăruia dintre 
copiii aflaţi în jurul păpușarului. 

M-am apropiat de micul casier și am lăsat să cadă vreo două 
monede înăuntrul pălăriei. 

Copilul m-a privit cu ochii lui mari și goi fără să schiţeze nici 
cel mai mic zâmbet. 

— Imi pare rău să-ţi stric distracţia, i-am spus lui Ezequiel, 
întorcându-mă lângă el la ușa lăptăriei. Dar ne așteaptă domnul 
G. 

Băiețandrul a mai aruncat o ultimă privire la cele două păpuși 
dansatoare, după care, în sfârșit, zâmbetul de pe față i s-a șters. 

— Haideţi, nu mai pierdeţi vremea, a murmurat el, îngropând 
din nou în sine copilul de paisprezece sau cincisprezece ani care 
și era de fapt sub masca de tânăr dispreţuitor, călit de 
încercările vieții. 

In loc să se întoarcă pe La Rambla și să coboare pe bulevard 
până în port trecând prin Piaţa Portalul Păcii, cum ar fi fost 
firesc, Ezequiel a luat-o întâi pe stradă în jos și apoi de îndată, 
sub pretextul că o apucă pe nu știu ce scurtătură, s-a abătut 
spre dreapta, spre inima orașului vechi, și astfel ne-am trezit 
amândoi într-un hăţiș de străduţe întunecoase, sordide, rău 
mirositoare, incluse în itinerariul nostru cu unicul scop, din câte 


am înţeles, de a compensa, după părerea lui, slăbiciunea 
arătată când se lăsase vrăjit de acel spectacol de marionete 
pentru copii, intimidându-mă cu imaginea unei faune umane 
suferinde care vieţuia printre zidurile acelea lăsate în paragină. 
Copii murdari și desculți, bărbaţi ciungi sau șchiopi, femei cu 
chipul brăzdat de amărăciune și supt de o sărăcie lucie: toţi 
îmbătrâniţi înainte de vreme, ducându-și traiul mizer printre 
cuiburi de jivine de tot soiul, gropi septice neacoperite și străzi 
desfundate și care, la trecerea noastră, îmi priveau hainele și 
pantofii cu ochi tot la fel de goi și inexpresivi precum ai copilului 
cu pălăria întoarsă care strângea obolul pentru cei doi păpușari. 

— Chiar era nevoie să ocolim atât? l-am întrebat pe Ezequiel 
când am ieșit în sfârșit la lumină în Piaţa Palatului. 

— Domnu’ G a spus așa. Și el crede că trebuie să vă mai căliţi 
niţel. 

Pușlamaua s-a avântat să traverseze cei zece metri de 
carosabil care despărţeau vechea clădire a Bursei de porticurile 
lui Xifre fără să-i pese câtuși de puţin de numeroasele vehicule 
care circulau în ambele direcţii, iar eu l-am urmat cu ceva mai 
multă precauție. 

— Nu e nicio rușine să-ţi placă marionetele, știi? Când eram 
de vârsta ta, și mie îmi plăceau. 

Ezequiel mi-a aruncat un zâmbet peste umăr. 

— Fătălău! mi-a spus el, aproape duios. 

Am mers în tăcere până la capătul sud-estic al zidului, am 
trecut pe partea cealaltă prin vechea Poartă a Mării și am ajuns 
la primele colibe pescărești din Barceloneta. Vreo douăzeci 
dintre locuitorii acestora își curăţau năvoadele și le coseau pe 
cele rupte pe țărm, în vreme ce bărcile lor modeste erau legate 
pe bancurile de nisip de pe vechea insulă Maians, după ce 
vânduseră tot ce prinseseră în cursul nopţii negustorilor din 
Piaţa Boqueria sau bucătarilor de la restaurantele și hanurile din 
oraș. Ezequiel s-a apropiat de trei bătrâni adunaţi în jurul unui 
năvod cu mreaja cam subţiată și înnegrită și le-a spus ceva care 
i-a făcut să izbucnească pe toți în râs; apoi s-a întors lângă mine 
și, fără să rostească vreun cuvânt, a luat-o spre dreapta și m-a 
călăuzit cu aceeași dârzenie pe drumul nostru spre cheiurile din 
vestul orașului. 

Nici minunatul soare de toamnă care încă mai strălucea pe 
cer, nici briza proaspătă care sufla din largul Mediteranei nu 


izbuteau să schimbe câtuși de puţin în bine peisajul și mirosul 
din portul industrial. Acolo totul era urât, sordid și lăsat în 
paragină, dar într-un chip cât se poate de mândru și sfidător: 
scândurile putrede ale cheiurilor, zidurile aproape dărăpănate 
ale numeroaselor magazii părăsite, rugina de pe carena 
ambarcaţiunilor, de pe braţele lungi ale macaralelor ce încărcau 
și descărcau materialele din port și de pe lăzile de metal în care 
era transportat, dintr-o ţară în alta și dintr-un buzunar în altul, 
rezultatul muncii a milioane de bărbaţi și femei precum cei care 
forfoteau în jurul nostru. Duhoarea bălegarului lăsat în urmă de 
catârii legaţi la carele de povară se contopea cu cea de sudoare 
și murdărie a hamalilor tocmiţi să le umple până în vârf cu 
marfă de preţ, însă și aceste miasme ajungeau să fie înghiţite 
de mirosul greu al diverșilor combustibili care făceau să bată 
neîntrerupt monstruoasa inimă mecanică a portului Barcelonei. 

— Dacă vă las aici, o să scăpaţi nejefuit până vine domnu’ G? 

Ezequiel se oprise în faţa intrării unei magazii în ruină aflate 
în mijlocul a ceea ce părea să fi fost complexul de clădiri unde 
se construiau și se reparau bărcile, acum abandonat. 

— Aceasta e magazia tatălui domnului G? am întrebat, privind 
neîncrezător la acea structură șubredă și instabilă, ca un castel 
din cărți de joc. 

— E frumoasă, nu-i așa? Bătrânul e înăuntru, dar eu, în locul 
dumneavoastră, nu l-aș supăra. Uitaţi-vă la ce vreţi, dar nu 
puneţi mâna pe nimic. Dacă aţi pus mâna pe ceva, sunteţi un 
om mort. 

Băietanul a rostit această ultimă frază pe un ton și cu o 
seriozitate pe chip care îmi sugerau că nu glumea câtuși de 
puţin. 

— Păi, nu-mi spuneai tu că mă așteaptă domnul G? 

— Șefu' e un om ocupat, a spus Ezequiel ducându-și două 
degete la cozoroc și arătându-mi pentru o clipă vârful rozaliu al 
limbii. Vă cer o favoare, domnu’ studinte. Spuneţi-i la șefu că în 
vizuină nu era nimic care să merite osteneala. 

— Nimic care să merite osteneala. 

— O să înţeleagă el. Şi spuneţi-i și că o să merg să văd 
boxerii. Dacă e ceva, îl caut eu. 

Înainte să pot protesta în vreun fel sau să formulez vreo 
întrebare, pușlamaua a făcut stânga-mprejur și a plecat în fugă, 
lăsându-mă de izbeliște în faţa ușii întredeschise a dezolantei 


magazii care, după spusele lui, îi aparţinea în mod absurd 
tatălui lui Antoni Gaudi. 

Neștiind ce să fac, am așteptat vreo două minute în același 
loc, pentru ca, în cele din urmă, să se prezinte prietenul meu și 
să-mi spună ce se întâmpla. De ce nu ţinuse seamă de întâlnirea 
pe care ne-o dădusem ca să mergem împreună la ușa lui Victor 
Sanmartin? De ce anume pușlamaua aflată în slujba sa se 
strecura prin casele altora și se împăuna cu talentul lui 
infracţional? De ce ne aflam acum în port? Cine era bărbatul 
care locuia și lucra în magazia aceea abandonată? De îndată ce 
au trecut cele două minute, din ce în ce mai supărat pe ceea ce, 
hotărât lucru, era o nouă dovadă a lipsei de respect din partea 
lui Gaudi faţă de persoana mea și a blestematei lui pasiuni 
pentru secrete și mici enigme, mi-am luat inima în dinţi și am 
împins ușa aflată în spatele meu ca să cercetez pe cont propriu 
acea parte de mister. 

Ochii mei au avut nevoie de câteva clipe pentru a se obişnui 
cu semiîntunericul care domnea înăuntrul magaziei. Singura 
lumină din marea hală centrală era cea care se strecura printre 
scândurile bătute la ferestre și prin numeroasele spărturi 
presărate în tavan. Un amestec ciudat de mirosuri încărca 
atmosfera, făcând-o aproape irespirabilă, unele destul de 
familiare, precum mirosul de lemn putred, de metale în plin 
proces de coroziune, de igrasie impregnată de multă vreme în 
pereţi și în podeaua de ciment, altele, în schimb, cu totul 
necunoscute mie. Cu toate acestea, nici aerul greu din magazie 
și nici semiîntunericul nu mi-au reţinut atenţia mai mult de 
jumătate de minut. Când ochii, clipind des, au încetat să mai 
rătăcească pe tavanul plin de spărturi și spre ferestrele astupate 
și au coborât în sfârșit la nivelul podelei, toată atenţia mi s-a 
îndreptat numai asupra insolitului artefact care o acoperea, și 
încă suficient de mult pentru ca orice altceva din jurul meu să 
înceteze să mai existe. 

În câteva cuvinte, artefactul acesta era un oraș în miniatură. 
Un oraș gigantic în miniatură, unde cele mai înalte clădiri abia 
dacă se ridicau cu două palme deasupra podelei, unde cele mai 
largi bulevarde abia dacă îngăduiau să se strecoare o talpă de 
om și ale cărui margini coincideau aproape în întregime cu cele 
ale halei înseși. Un oraș strălucitor de cupru, de sticlă și de 
piatră, ale cărui principale puncte de referință - turnurile și 


cupolele numeroaselor sale biserici, grădinile și pieţele circulare, 
pătrate perfecte ale insulelor urbane cu margini șanfrenate și 
curţi interioare dincolo de zidurile-i anacronice - făceau fără 
îndoială trimitere la orașul care se întindea dincolo de pereţii 
magaziei, dar care, în același timp, erau cu neputinţă de situat 
în spaţiu sau de identificat în totalitate cu reperele din realitate. 
Asemenea notelor unei partituri faimoase care nu alcătuiesc în 
timpul interpretării melodia cunoscută, tot așa nici diversele 
fragmente familiare ale orașului întruchipat de acea insolită 
machetă nu izbuteau să se combine astfel încât să constituie un 
ansamblu pe care noi, locuitorii lumii reale, să-l recunoaștem 
drept Barcelona. 

Pentru că orașul în miniatură pe care îl contemplam cu ochi 
uimiţi era, fără îndoială, Barcelona sau nu putea fi altceva decât 
Barcelona, dar tot nu era în întregime orașul știut. 

O melodie, într-adevăr familiară, supusă la tot felul de 
eliminări și adăugiri și la o schimbare generală de epocă, de ritm 
și de orientare, ale cărei consecinţe erau abia perceptibile și 
totodată cu neputinţă de ignorat. Un oraș demontat bucată cu 
bucată și reconstruit din temelii urmând logica strictă a visurilor. 

— Domnule Gaudi? 

Bătrânul stătea în genunchi lângă una din sutele - sau poate 
miile - de clădiri de sticlă și cupru care alcătuiau macheta. 
Apariţia lui nu era mai puţin surprinzătoare ca a straniului său 
artefact: părul alb răvășit, barba și ea albă, hainele vechi și 
neîngrijite, iar în privire, acea strălucire adâncă și desprinsă de 
lume care este atributul exclusiv al sfinţilor, al geniilor și al 
nebunilor. Părea să fi avut vreo optzeci de ani, dar ar fi putut tot 
la fel de bine să aibă șaizeci sau o sută douăzeci; în așa măsură 
silueta lui uscăţivă și încovoiată și ridurile săpate în piele 
transmiteau senzaţia de atemporalitate. In mâna dreaptă avea 
un ciocănel cu vârful înroșit, iar cu stânga părea să măsoare 
distanţa în degete între două piese de cupru a căror formă sau 
funcţie, de la depărtare, era pentru mine cu neputinţă de ghicit. 
Un mic mangal ardea la picioarele lui și alte trei vase asemenea 
cu cărbuni, tot aprinși, erau așezate ici și colo prin hală, 
răspândind peste tot un fum care nu făcea decât să întunece și 
mai mult acel spectacol neașteptat ce mi se înfățișa dinaintea 
ochilor - macheta strălucitoare greu de cuprins cu privirea, jocul 
de lumini și umbre proiectat de crăpăturile din tavan, bătrânul 


cufundat cu totul de indescifrabila lui îndeletnicire. Aceasta era 
negura obișnuită a unei Barcelone imaginare, mi-am spus. 
Smogul unic al unui oraș și el unic și halucinant, foarte 
îndepărtat de tot ceea ce eu mi-aș fi putut închipui că am să 
găsesc când am pătruns în acea magazie. 

— Domnule Gaudi? 

Nici de această dată bătrânul nu și-a ridicat privirea de la 
piesa de cupru care îi captase atenţia. 

— Nu poate să vă audă, a spus atunci o voce din spatele meu. 
Domnul Comella nu se află aici. 

M-am întors și m-am întâlnit cu chipul familiar al lui Antoni 
Gaudi, care mă observa dintr-un capăt al machetei, cel mai 
apropiat de intrarea în magazie. 

— Vreţi să spuneţi câ...? 

— Atunci când aude chemarea artei, lumea din jurul lui 
dispare, mi-a spus Gaudi făcând un gest cu mâna dreaptă. Să 
nu-l deranjăm. 

M-am uitat din nou la bătrânul absorbit de munca lui, mi-am 
plimbat pentru ultima oară privirea asupra acelui peisaj uimitor 
de cupole, acoperișuri și bulevarde de sticlă, piatră și cupru, și, 
în cele din urmă, i-am dat ascultare prietenului meu. 

După ce am ieșit din magazie, sub soarele radios care încă 
mai strălucea pe cer, Gaudi și-a scos mâna dreaptă din mănușa 
albă din piele de căprioară și mi-a întins-o cu același gest 
ceremonios și afectat ca în prima dimineaţă a prieteniei noastre, 
la cea de-a doua întâlnire la piciorul marii scări în stil neoclasic 
din vechea clădire a Bursei, pe când nici el, nici eu nu bănuiam 
ce aventuri stranii ne rezervase viitorul apropiat. 

— Domnul Comella, aţi spus? a fost primul lucru pe care l-am 
întrebat de îndată ce ochii mi s-au obișnuit cu noua schimbare a 
luminii. 

— Oriol Comella, a încuviințat Gaudi, punându-și din nou 
mănușa după ce mi-a strâns mâna cu fermitate. Numele vi se 
pare familiar? 

— Nicidecum. Dar mi s-a spus că proprietarul acestei magazii 
este tatăl domnului G. 

Gaudi a zâmbit. 

— E doar o mică licenţă din partea mea, a spus, luându-mă de 
braţ și îndreptându-se spre ieșirea din acel șantier naval părăsit. 
După cum prea bine știți, docurile acestea nu sunt un loc tocmai 


sigur. Aici operează tot felul de hoţi de buzunare, de pungași și 
de potlogari, iar unora dintre aceștia nu le pasă câtuși de puţin 
de viaţa unui om. A-l prezenta pe domnul Comella drept tatăl 
domnului G este cel mai bun mod pe care l-am găsit pentru a-i 
oferi bătrânului o oarecare... protecţie. 

— Atunci, domnul G este un bărbat care știe să se facă 
respectat în mediul acesta, am spus eu. 

— În mediul acesta, prietene Camarasa, singurul lucru 
respectat este banul, mi-a replicat el. Adică o sumă îndeajuns de 
mare încât să nu poată fi furată dintr-odată și sub ameninţarea 
pumnalului. 

Abia atunci am înţeles. 

Afacerile domnului G. Localul Monte Tâber. Piesele de cupru 
din cămăruţa lui Andreu. Conversaţia avută în noaptea trecută 
cu Colţosul. 

Poţiunile pentru a vedea realitatea. 

— Domnul G își împarte banii în stânga și în dreapta, am spus 
eu. Banii pe care îi câștigă din dozele de-o sorbitură de ceai 
verde. 

— Ce amuzant! 

— Bani investiţi, din câte înţeleg, în cantităţi industriale de 
cupru, piatră șlefuită și sticlă pentru acest domn ciudat pe care 
nu am avut prilejul să-l salut. 

Gaudi m-a privit cu aer distrat. 

— De data aceasta, dumneavoastră m-aţi surprins, prietene 
Camarasa. 

— Oare mă înșel? 

— Ba aţi nimerit-o din plin. De aceea m-aţi surprins. 

Am surâs la rândul meu. 

— Oricât de fine ar fi piesele cu care lucrează domnul 
Cornelia, înăuntru tot trebuie să se fi adunat aproape o tonă de 
cupru, de sticlă și de piatră, am apreciat eu. Nu sunt la curent 
cu prețurile sticlei și ale pietrei de calitatea aceasta, dar chiar și 
eu știu că în ziua de azi cuprul este un material scump și rar. În 
vremuri tulburi ca acestea pe care le trăim, armata caută să și-l 
însușească de parcă ar fi vorba de aur. lar firimiturile lăsate de 
armată sunt disputate de uzine. Mă înșel oare? 

— Nicidecum. Sticla și piatra nu sunt ieftine, iar cuprul este un 
articol de lux. 

— Cum îl obţineţi? 


Prietenul meu a ridicat din umeri. 

— Ştiţi doar. De ici, de colo. 

larăși am înţeles că era un alt secret al domnului G. 

— Mai bine să nu întreb. 

— Furnizorii mei știu unde să-l găsească. Asta e tot ce trebuie 
să știm. Eu le dau un preț bun, ei își câștigă existenţa și domnul 
Comella poate să lucreze mai departe la proiectul său. Și toată 
lumea e mulțumită. 

„Toată lumea e mulţumită, puţin a lipsit să adaug, mai puţin 
proprietarii de drept ai cuprului, fără îndoială furat de undeva.” 

— Furnizori precum Colţosul, am spus în schimb. Şi precum 
Eduardo Andreu. 

Gaudi a tăgăduit din cap. 

— Eu nu am lucrat niciodată direct cu Andreu, a afirmat 
acesta. El trebuie să fi lucrat pentru vreunul din furnizorii mei. 
Pentru Colţosul, fără îndoială, chiar dacă acesta nu a recunoscut 
azi-noapte să o fi făcut. 

— De aceea v-a atras atenţia când aţi găsit plăcuţele acelea 
de cupru în cămăruţa lui. De aceea ați furat una. Voiaţi să o 
identificaţi. 

Gaudi și-a introdus mâna dreaptă înăuntrul redingotei și a 
scos de acolo plăcuţa de cupru sustrasă de la locul crimei. 

— Fără succes însă. Nu are nimic deosebit. Dar nici nu cred să 
aibă vreo importanţă. 

Am încuviinţat din cap. 

— Dacă negustoriile mărunte ale lui Andreu, furnizor indirect 
al domnului G, ar fi avut cumva de-a face cu moartea lui, cuprul 
nu s-ar mai fi aflat acolo când s-a descoperit cadavrul. 

— Pare o ipoteză logică, a admis și Gaudi. În orice caz, după 
conversaţia noastră de azi-noapte cu Colţosul, m-am gândit că 
vă datorez o explicaţie. De aceea i-am cerut lui Ezequiel să vă 
aducă până la magazia domnului Comella. 

— Atunci vă mulţumesc pentru bunăvoință. Acum nu mai 
trebuie să-mi explicați decât cine este domnul Comella, ce 
năstrușnicie mai e și macheta asta uriașă pe care o construiește 
înăuntru și de ce, ca să-l ajutaţi, aţi ajuns un fel de delincvent la 
scară mare. 

Gaudi și-a pus din nou la păstrare plăcuţa de cupru în 
buzunarul interior al redingotei și m-a privit cu o expresie de 
satisfacție. 


— N-aș merge chiar atât de departe. 

— Ceea ce faceţi dumneavoastră, dragul meu prieten, e o 
infracțiune în toată puterea cuvântului. Plătiţi sume substanţiale 
de bani în schimbul unor materiale furate. Materiale pe care 
furnizorii dumneavoastră le fură doar ca să-i plătiţi. 
Dumneavoastră, în același timp, sunteţi și instigator la 
infracţiune, și beneficiar direct de pe urma acesteia. Inspectorul 
Labella ar fi încântat să cunoască acest aspect al vieţii 
dumneavoastră, nu credeţi? 

— Acum, inspectorul Labella are lucruri mai bune la care să se 
gândească. 

Atunci mi-am amintit. 

— Dumneavoastră vă era cunoscut numele Labella, am spus. 
Când v-am vorbit pentru prima dată despre el, mi-aţi spus că aţi 
suferit consecinţele uneia dintre intervenţiile sale. Și când ne- 
am întâlnit cu el în camera lui Andreu, Labella v-a privit de parcă 
v-ar fi cunoscut de undeva. 

— Da, e posibil ca drumurile noastre să se fi intersectat 
vreodată, a recunoscut Gaudi. Dar niciodată înainte nu ne-am 
întâlnit faţă în faţă. Nu vă faceţi griji pentru mine. 

— Dacă așa spuneţi dumneavoastră... 

— lar în ceea ce-l privește pe Oriol Comella, vă e de ajuns să 
aflaţi că el a fost primul pe care l-am cunoscut când am ajuns la 
Barcelona. Am dat unul peste altul, aproape la modul propriu, în 
prezbiteriul bazilicii Santa Maria del Mar, în aceeași după-amiază 
în care fratele meu și cu mine ne-am instalat în mansarda din 
Piaţeta Moncada. Pe vremea aceea aveam șaisprezece ani, iar el 
avea peste șaptezeci; domnul Comella era un catolic fervent, iar 
eu deja începusem să mă desprind de credința celor mai mari 
din familia mea; el era un bărbat cu o viaţă de o mare rigoare 
ascetică, iar eu un tânăr orbit de tentaţiile marelui oraș; dar pe 
amândoi ne unea pasiunea comună pentru arhitectură și 
aceeași aplecare spre aspectele mai puţin convenţionale ale 
artei. Trecuseră ani buni de când domnul Comella se pensionase 
și fusese dat uitării în lumea arhitecţilor. Cu toate că familia lui 
este una dintre cele mai înstărite din oraș, trăia din mila altora 
în această magazie unde aţi intrat mai devreme și începuse deja 
să lucreze la ceea ce el consideră a fi proiectul său definitiv. 
Poate nu vă este necunoscută prăvălia cu mănuși al lui Esteve 
Comella, a adăugat Gaudi, arătând cu bărbia spre mâinile mele. 


Într-adevăr, nu-mi era necunoscută. Prăvălia cu mănuși aflată 
la colţul dintre strada Fernando al VIl-lea și Aviñón, lângă ușa 
clădirii unde locuia Victor Sanmartin. Acolo se găsea cea mai 
apreciată marfa de acest fel din oraș. 

— Oriol Comella este rudă cu Esteve Comella? 

Prietenul meu a dat afirmativ din cap. 

— Deși trebuie să zic că înclinațiile celor doi bărbaţi nu puteau 
fi mai diferite. Din fericire pentru domnul Comella. 

„Din fericire pentru bătrânul arhitect sărac”, am tradus pentru 
mine însumi. 

— lar acest proiect definitiv la care lucra deja domnul Comella 
când l-aţi cunoscut dumneavoastră este ceea ce tocmai am 
văzut, am presupus eu. O machetă a Barcelonei. 

— O reconstrucție a Barcelonei. O reproiectare liberă și 
personală a Barcelonei, a spus Gaudi, însoţindu-și cuvintele cu 
un gest al mâinii drepte care dădea de înţeles că pe viitor se va 
ivi prilejul de a intra în detalii. În orice caz, atunci mi-am promis 
că într-o zi să-l ajut pe domnul Comella la proiectul său. 

— Şi v-aţi gândit să o faceţi în felul acesta, am completat eu. 
Oferindu-i finanţarea pe care familia lui i-a refuzat-o. Nu eo 
soluţie rea. 

— Chiar dacă dumneavoastră nu sunteţi de acord cu ea. 

— Nu sunt eu în măsură să fiu sau nu de acord cu acţiunile 
cuiva. Scopurile dumneavoastră sunt nobile, prin urmare, nu am 
de făcut nicio obiecţie. Ceea ce îmi amintește... am început eu 
surâzând. Prietenul dumneavoastră Ezequiel mi-a cerut să vă 
transmit două mesaje din partea lui. A 

— Acum mă pregăteam să vă întreb de el. li cerusem să 
rămână cu dumneavoastră până la sosirea mea. 

— A spus că se duce să vadă boxerii. Şi a mai spus că în 
vizuină nu era nimic care să merite osteneala. 

Gaudi a încuviinţat cu seriozitate în timp ce traversam o 
pasarelă instabilă din lemn, care făcea trecerea între două 
platforme ale vechiului dig unde ne aflam în momentul acela. 

— Vă amintiţi ce mi-aţi spus despre Eduardo Andreu, și 
anume că, după ce și-a pierdut reputaţia de comerciant de artă, 
a încercat să-și câștige existenţa de pe urma pariurilor pe care 
le mijlocea pentru luptele ilegale din port? m-a întrebat. M-am 
gândit că ar fi bine să cercetez puţin prin mediul acela. Să 
vedem dacă Andreu și-a păstrat relaţiile în acele cercuri până la 


sfârșitul vieţii sau dacă există cineva care ne-ar putea da vreo 
informaţie interesantă despre micile lui afaceri, a spus Gaudi 
ridicând din umeri. Nu cred să găsim nimic interesant, dar 
trebuie încercat. 

— Și vizuina? 

— E vorba” de locuinţa lui Victor Sanmartin, bineînţeles. 

Bineînţeles. 

— Altă infracţiune, am spus. Să inciți un minor să se strecoare 
în domiciliul altei persoane și să scormonească prin obiectele 
personale ale unui cetăţean care, oricât ne-ar fi de antipatic, are 
dreptul la intimitate. 

— Mi se pare că sunteţi cam speriat în dimineaţa aceasta, 
prietene Camarasa. 

— Poate faptul de a avea un tată după gratii m-a făcut mai 
sensibil față de genul acesta de detalii legale, prietene Gaudi. 

Prietenul meu a încuviinţat cu o expresie severă pe chip. 

— Mă scuzaţi, mi-a răspuns el. Nu am uitat de situaţia tatălui 
dumneavoastră. 

— Știu. Şi vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Doar că nu mi- 
ar plăcea să vă văd nici pe dumneavoastră, nici pe mine cu un 
ochi învineţit ca al lui Ezequiel. 

Gaudi s-a oprit din mers la poalele a ceea ce atunci am 
recunoscut ca fiind monumentul din Piaţa La Paz. „Am ieșit din 
port, m-am gândit. Vești bune.” 

— V-a explicat ce s-a întâmplat? 

— Mi-a spus că a fost din vina dumneavoastră. 

Prietenul meu a zâmbit. 

— Şi are oarecum dreptate. Vă amintiţi de pumnalul înfipt în 
pieptul lui Andreu? 

— Cum aș putea să-l uit? 

— Şi vă amintiţi de blazonul de pe mâner? 

— Spuneaţi că vi se pare că l-aţi mai văzut o dată, dar că nu 
vă aminteaţi când și unde. 

Gaudi și-a ciocănit de două ori tâmpla cu vârful arătătorului 
de la mâna dreaptă. 

— Până la urmă mi-am amintit datorită dumneavoastră. 
Dumneavoastră și domnișoarei Fiona. Vă amintiți că mi-aţi 
povestit despre relaţia dintre prietena noastră și nihiliștii ruși 
care, în cele din urmă, au comis un atentat într-un tren subteran 
din Londra? 


— Da, îmi amintesc de asta. 

— Într-o noapte, acum vreo doi ani, poliţia a intrat într-un 
teatru din cartierul Raval unde mergeam pe vremea aceea și a 
arestat un mic grup de anarhiști, care începuse să folosească 
localul drept punct de întâlnire pentru reuniunile lor clandestine. 
În acea noapte mă aflam în teatru și vă mărturisesc că mi-a fost 
foarte greu să conving poliţia că în sticluţele din buzunar era un 
conţinut pur medicinal, de folosit în scopuri private, a spus 
Gaudi schiţând un zâmbet șăgalnic. Când unul dintre presupușii 
anarhiști a trecut pe lângă mine, am văzut că purta o insignă pe 
pieptarul jiletcii. 

— Blazonul de pe pumnal. 

— Aș putea să jur că era același. 

— Atunci, pe Eduardo Andreu l-a asasinat un anarhist? am 
întrebat eu, neîncrezător. Ce interes ar putea avea un 
revoluţionar al societăţii actuale să pună capăt vieţii unui om 
sărman? 

Sprâncenele lui Gaudi s-au ridicat cum nu se poate mai 
nostim. 

— Un revoluționar al societăţii? 

— Să nu mă înţelegeţi greșit: nu apăr metodele anarhiste, nici 
nu le împărtășesc crezul. Nici terorismul și nici haosul social nu 
mă atrag câtuși de puţin, după cum prea bine vă puteţi da 
seama. Tot ce vreau să spun e că nu văd cum un om precum 
Andreu ar putea să cadă victima unei crime politice. 

— Aţi uitat că asasinarea lui Andreu este o crimă cu două 
victime. 

M-am gândit la aceasta pentru câteva clipe. 

— Și nici nu văd ce legătură ar putea avea anarhiștii cu tatăl 
meu, am spus în cele din urmă. Vă amintesc că, dacă a fost 
acuzat de ceva în ultima vreme, a fost tocmai pentru că, din 
paginile ziarului său, ar fi încurajat tot felul de idei populiste 
care atentează la ordinea socială. 

— Faptul de a încuraja prostul gust printre clasele de jos prin 
excese tipografice și ilustraţii de senzaţie nu este același lucru 
cu a trece în tabăra celor care își propun demolarea în întregime 
a ordinii sociale, a răspuns Gaudi. Din fericire. Mă îndoiesc cât 
se poate de mult de faptul că un anarhist adevărat ar vedea în 
tatăl dumneavoastră un partizan real al cauzei sale. Și cu atât 
mai puţin dacă este la curent cu zvonurile pe care prietenul 


nostru Victor Sanmartin le-a împrăștiat în ultima vreme 
împotriva lui. 

Am început să înţeleg încotro se îndrepta raţionamentul 
prietenului meu. 

— Dușmanul natural al unui anarhist este regele unei ţări pe 
care visează să o elibereze de orice ordine, am spus eu. lar dacă 
tata contribuia la instaurarea acestui rege... 

Nu a fost nevoie să completez silogismul. 

— Poate că e o idee absurdă, a afirmat Gaudi. Dar nu pierdem 
nimic dacă încercăm să vedem unde ne duce. 

— În cel mai rău caz, o să ne pomenim cu un ochi vânăt. 

Gaudi a zâmbit. 

— Toată subtilitatea care îi prisosește lui Ezequiel în degete îi 
lipsește cu desăvârșire când deschide gura, a spus el. Deși 
poate că nici eu nu am fost foarte inspirat când i-am încredinţat 
această sarcină. 

— Din câte îmi închipui, e vorba de sarcina de a pune câteva 
întrebări discrete prin cartierul Raval. 

Prietenul meu a încuviinţat din cap. 

— Ezequiel are multe virtuţi, dar discreţia nu e tocmai una 
dintre ele. 

— Poate că va fi de mai mult folos dacă îi veţi pune câteva 
întrebări chiar dumneavoastră în seara aceasta Fionei. 

— Fionei? 

— În ultimele zile i-a revenit misiunea de a face ilustrațiile 
pentru cel puţin două articole despre raziile poliţiei în timpul 
întâlnirilor secrete ale anarhiștilor în cartierul Raval. Isprăvile 
poliției și ale organizaţiilor adversare sunt una dintre temele 
predilecte ale Stirilor ilustrate. Ea trebuie să știe prea bine la ce 
porţi să bată. 

Gaudi a rămas pentru câteva clipe cu privirea pierdută în 
furnicarul necontenit din port, cei doi ochi albaștri scrutând un 
punct în zare, pe deasupra catargelor ambarcaţiunilor trase la 
cheiul de încărcare. Pescăruși zgomotoși zburau în cerc 
deasupra ochiurilor de apă tulbure din zona docurilor, câţiva 
porumbei se roteau și ei deasupra uscatului, iar primii nori ai 
dimineţii aceleia începuseră să se adune dinspre apus. Buzele 
lui Gaudi s-au mișcat nervos de vreo câteva ori, dar fără să 
scoată vreun sunet. În cele din urmă, cu ochii aţintiţi încă în 
văzduh, și-a dus mâna la buzunar, și-a scos de acolo tabachera 


și o cutie de chibrituri, și-a aprins o ţigară și, fără să mă 
privească, mi-a întins ambele obiecte în timp ce murmura: 

— Mi se pare că e timpul să plecăm de aici. 

Bineînţeles, nu am avut nimic de obiectat la această idee. 


33 

Douăzeci de minute mai târziu, cu un amestec evident de 
bucurie și curiozitate pe chip, Fiona ne primea în cabinetul ei din 
clădirea Știrilor ilustrate. Când am intrat, nu s-a ostenit să se 
ridice de la birou. S-a mulțumit doar să dea mâna cu noi ca să i- 
o sărutăm peste teancul gros de hârtii care îl acoperea - planșe 
de desen, caiete deschise, ediţii vechi ale ziarului condus de 
tatăl ei - răspunzându-ne cu câte o înclinare din cap. Apoi ne-a 
invitat să luăm loc pe scaunele din faţa biroului și ne-a întrebat 
cărui fapt i se datora neașteptata noastră vizită. 

— Ce interesant, a spus, după ce a ascultat sumarele 
explicaţii oferite de Gaudi în privinţa motivelor care ne 
purtaseră până la cabinetul ei. Sunteţi a treia persoană pe ziua 
de azi care îmi vorbește despre anarhiști. 

Gaudi și cu mine ne-am privit unul pe altul cu coada ochiului. 

— Şi primele două au fost... 

— Victor Sanmartin și tatăl meu. 

„la te uită!” m-am gândit eu. 

— Ai dat de Victor Sanmartin? 

— De fapt, el a dat de mine, a răspuns Fiona surâzătoare. Mă 
aștepta la colțul străzii Fernando al VIl-lea când am ajuns aici, 
înainte de ora nouă. Voia să-mi propună o afacere. 

— O afacere?! 

— Voia să scriem împreună un articol despre Sempronio 
Camarasa. Să punem la un loc informaţiile mele din surse 
interne, cu informaţiile lui, desenele mele și stilul lui. Succes 
garantat! 

— Și ce i-ai spus? 

Fiona m-a privit cu o sprânceană ridicată teatral. 

— Tu ce crezi? 

— Şi anarhiștii? 

Aflată de cealaltă parte a biroului care ne despărţea, Fiona şi- 
a îndreptat trupul spre Gaudi. 

— A spus că acum prietenii domnului Camarasa ar putea 
încerca să-i acuze pe anarhiști de asasinarea lui Andreu. Că, în 
lipsa altor dovezi în apărarea lui, nu ar șovăi câtuși de puţin să 
caute pe cineva nevinovat pe care să-l învinuiască de cele 
întâmplate. 

Gaudi a încuviinţat cu o expresie serioasă pe chip. 

— Dar de ce să-i acuze tocmai pe anarhiști? 


— Nu mi-a spus. Îmi închipui că a citit știrile pe care le-am 
publicat acum câteva zile în ziar despre numeroasele descinderi 
ale poliţiei din ultima vreme prin localurile din cartierul Raval, 
unde se adună acești bieţi muritori de foame. M-am gândit că 
vorbea doar de dragul de a spune ceva. 

„Bieţi muritori de foame.” Acea expresie m-a surprins. 

— Atunci înseamnă că nu ai o părere prea bună despre ei, am 
spus cu oarecare prudenţă. 

Încă îmi aminteam reacţia Fionei din noaptea trecută la 
sugestia mea cum că ideile ei politice păreau să se fi schimbat 
în mod considerabil de pe vremea când ne petreceam zilele 
împreună prin Londra. Apoi am continuat: 

— Mă gândeam că ţi se păreau... interesanti. 

— Cine? Anarhiștii? a întrebat Fiona schițând o mutriță 
dispreţuitoare. Puţinii anarhiști pe care i-am cunoscut la 
Barcelona sunt niște bieţi naivi. Sentimente nobile, idei confuze 
și nici cea mai mică urmă de simț al realităţii. În ţara asta a 
voastră, dragii mei, anarhismul are tot atâtea posibilități să 
triumfe cât o Republică adevărată. 

„Doar vedeţi unde ne aflăm acum”, au adăugat, fără să mai 
fie nevoie, sprâncenele ei ridicate. 

În așteptarea sosirii unui alt Burbon. 

— lar tatăl tău? am întrebat eu. 

— Aici vine partea interesantă. Acum jumătate de oră, tata m- 
a chemat în cabinetul lui și m-a anunţat că, începând de marți, 
vom începe să publicăm o nouă serie de articole de fond despre 
activitățile  anarhiștilor. Viitoarea noastră campanie de 
conștientizare a opiniei publice, cum spunea tatăl tău. Cum 
spune tatăl tău, s-a corectat imediat Fiona. 

Gaudi a emis un mormăit straniu. 

— Ce coincidenţă! 

— Nu-i așa? 

Fiona a lăsat pe birou creionul pe care încă îl mai ţinea în 
mână după ce desenase cu el, până în clipa când am ajuns noi, 
apoi l-a întrebat pe Gaudi, privindu-l ţintă în ochi: 

— Ce înseamnă asta? 

Prietenul meu a dat din cap de la stânga la dreapta. 

— Nu știu. Dar și mie mi se pare interesant. 

În cabinet s-a lăsat o lungă tăcere gânditoare. Concluzia 
evidentă a cuvintelor Fionei - Sanmartin avea dreptate, prietenii 


tatălui meu voiau să-i scoată pe anarhiști drept vinovaţi de 
moartea lui Andreu, iar Știrile ilustrate aveau să fie primul 
instrument de difuzare a acestei idei în public - era pe cât de 
incomodă, pe atât de încurajatoare. Sau cel puţin așa mi se 
părea mie. 

Oricât de mult l-ar fi urât pe tata și tot ce reprezenta el, 
inspectorul Labella și colegii lui de la poliţia judiciară trebuie să-i 
fi urât și mai mult pe acești anarhiști care, naivi sau nu, aspirau 
la construirea unei societăți fără guvern, fără clase sociale sau 
forțe de securitate, și care - asta dacă articolele publicate în 
ultimele zile de Stirile ilustrate nu minţeau - de câţiva ani buni 
tulburau, cu zvonurile lor de revoltă și conflicte sociale, apele 
burgheziei barceloneze adormite. 

După vreo două minute de reflecţie comună, am hotărât în 
cele din urmă să mă refer din nou la tema care mă neliniștea 
încă din noaptea trecută. 

— Cum te mai împaci cu tatăl tău? 

Fiona m-a privit cu aer surprins. 

— De ce mă întrebi? 

— Azi-noapte, fără să vreau, v-am auzit certându-vă. 

Chipul Fionei s-a întunecat pe dată. 

— Şi ce ai auzit mai exact? 

— Ţipete, doar atât. N-am înţeles nimic. Numai că niciodată 
nu v-am mai auzit certându-vă. De aceea mă întrebam... 

— Spui că ne-ai auzit fără să vrei, m-a întrerupt Fiona. Văd că 
familia Camarasa are o problemă serioasă cu respectarea 
intimităţii celorlalţi. Margarita citește scrisorile tatălui vostru, tu 
ne spionezi pe mine și pe tata... 

— Nu vă spionam, am protestat eu, surprins din nou de 
reacția englezoaicei. Nu puteam să dorm, am ieșit în grădină și 
m-am gândit că poate și tu erai încă trează. Am auzit strigătele 
și am plecat. 

Fiona a dat din cap, afișând, la rândul ei, o expresie serioasă. 

— Nici eu nu sunt obișnuită să mă cert cu tata, după cum îţi 
poţi da seama, a spus ea încercând să surâdă fără să-i 
reușească însă decât o expresie buimăcită. lartă-mă! 

— Tu trebuie să mă ierți pe mine. Nu voiam să te pun într-o 
situaţie stânjenitoare. 

— A fost o discuţie între patru ochi, atâta tot. Nimic important. 
Azi lucrurile s-au liniștit. 


Între noi s-a lăsat din nou tăcerea. Sunetul mecanismelor 
pornite la parterul clădirii unde se afla tiparnița a acoperit 
pentru o clipă vocile gazetarilor, ale secretarilor și ale șefilor de 
redacţie care umblau încoace și încolo pe coridorul aflat de 
partea cealaltă a ușii noastre închise, iar pe fereastra deschisă 
se strecura zumzetul familiar al unui oraș în plină forfotă: vocile 
vânzătorilor ambulanți, nechezatul cailor și tropotul copitelor pe 
pavaj, clopotele de atenţionare ale omnibuzelor în timp ce își 
deschideau drumul spre Piaţa Sant Jaume. 

De data aceasta, Gaudi a fost cel care a intervenit, rupându- 
ne firul gândurilor. 

— Poate veţi dori să luaţi astăzi prânzul cu noi, a spus el, 
privind-o pe Fiona cu toate trăsăturile feței concentrate într-o 
expresie de cavalerism atât de impecabil, încât puţin a lipsit să 
nu zâmbesc. Cunoașteţi restaurantul Las Siete Puertas? 

— Vă mulțumesc pentru invitaţie, dar la Știrile ilustrate nu 
luăm prânzul. Gabriel poate să vă confirme. 

— Sunt normele firmei, am glumit eu. 

— Dar nu am de gând să vă iert cu gustarea, a spus Fiona, 
zâmbindu-i prietenului meu, de această dată cum nu se poate 
mai firesc. Sunt dornică să-mi arătaţi faimoasa machetă a 
bazilicii Santa Maria del Mar. 

Gaudi a înclinat ceremonios din cap. 

— Va fi o plăcere pentru mine. Mă tem, prietene Camarasa, că 
trebuie să plecăm, a adăugat el de îndată, privind spre mine. 

Ne-am ridicat toţi trei de pe scaunele noastre, ne-am 
îndreptat spre ușa cabinetului și acolo i-am sărutat mâna Fionei 
în semn de rămas-bun. Atunci ea mi-a strâns mâna într-un gest, 
din câte am înţeles, de reconciliere mută, după acea scurtă 
neînțelegere ivită între noi în mai puţin de douăsprezece ore, iar 
mai apoi, atunci când Gaudi a fost cel care i-a atins ușor cu 
buzele mâna fără mănușă, chipul ei a căpătat o expresie care 
mi-a adus dintr-odată în amintire luna decembrie a anului 1870. 

— V-aţi gândit la propunerea mea, Antoni? a întrebat ea. 

Obrajii lui Gaudi s-au aprins pe loc. 

— M-am gândit la asta, da, a murmurat el. 

— Şi? 

— Încă... încă nu am luat o hotărâre. 

Zâmbetul Fionei s-a deschis cu câteva grade mai mult. 


— Nu e nicio grabă, a spus ea. Pe diseară, atunci. Să aveţi un 
prânz plăcut, a adăugat, adresându-mi-se mie. 

Când am părăsit în cele din urmă micul palat renascentist 
ocupat de birourile Stirilor ilustrate şi ne-am văzut din nou în aer 
liber, obrajii lui Gaudi continuau să fie colorați într-un roșu 
aproape la fel de intens precum cel al părului său, acoperit 
acum de joben. 

— Mai bine nu întreb, nu-i așa? 

Prietenul meu nu mi-a răspuns. 


Am profitat de plimbarea, în aparenţă fără vreo ţintă anume, 
pe străduţele cartierului Raval, cu care ne-am umplut restul 
dimineţii, ca să-i explic lui Gaudi teoriile formulate de Fiona - 
sau, mai bine zis, certitudinile comunicate de aceasta - în 
noaptea precedentă despre activităţile din trecut ale tatălui 
meu, despre situaţia lui judiciară din prezent și despre 
speranţele nutrite în privinţa viitorului său. l-am pomenit și de 
atitudinea ciudată a mamei încă din momentul arestării tatei, l- 
am informat despre strania implicare a avocatului Aladren și 
despre vizitele făcute împreună cu mama la alte trei domicilii 
aparținând membrilor înaltei societăţi din oraș - unul dintre 
acestea, aflat pe bulevardul San Juan, fiind cel unde intrase tata 
cu vreo două ore mai înainte de a se întoarce în sfârșit acasă -, 
apoi i-am împărtășit și lui, în cele din urmă, propriile impresii 
despre tot ce ar fi putut să însemne toate acestea. 

Gaudi m-a ascultat cu toată atenţia, punându-mi doar 
întrebările necesare pentru a lămuri vreun punct neclar al 
istorisirii mele sau pentru a-mi cere mai multe amănunte în vreo 
privinţă sau, de vreo două ori, pentru a-mi cere să încerc să 
reproduc cu exactitate cuvintele folosite de Fiona, de mama sau 
de avocatul Aladren în discuţiile lor. 

— Ei bine? l-am întrebat eu în cele din urmă, după ce mi-am 
încheiat expunerea. 

Prietenul meu n-a stat prea mult pe gânduri. 

— Toate ideile domnișoarei Fiona mi se par corecte, a afirmat 
el, atingându-mi scurt cotul cu mâna și făcându-mă astfel să mă 
opresc lângă zidul unuia dintre numeroasele ateliere textile din 
partea de nord a cartierului Raval. Tatăl dumneavoastră este un 
agent al Burbonilor care, în ultimii șase ani, a finanţat proiectul 
restauraţiei monarhice prin casa de licitaţii din Londra, întors 


acum la Barcelona cu o nouă sarcină de o natură necunoscută 
nouă pentru moment, dar fără îndoială știută de doamna 
Camarasa, și, se prea poate, și de domnișoara Fiona și de tatăl 
ei, domnul Begg. Mama dumneavoastră a primit ordin să nu 
dezvăluie misiunea soţului ei în fața poliţiei și să încredinţeze 
cauza tatălui în mâinile altor agenţi ai Burbonilor aflaţi sub 
acoperire, precum acest avocat Aladren, care a mai ajutat 
familia Camarasa în cazul tentativei de înșelăciune a lui Andreu. 
Ceea ce așteaptă amândoi, cu siguranţă, este ca Republica să 
cadă cât mai curând cu putinţă și să sosească un nou rege, ca 
să poată ieși din închisoare și să-și apere onoarea și nevinovăția 
așa cum se cuvine, și-a completat Gaudi enumerarea de 
certitudini comune cu cele ale Fionei, în timp ce mă privea cu 
ochii strălucind de o vizibilă fervoare. Dar e ceva ce teoria 
domnișoarei Fiona nu are în vedere. 

— Ce anume? 

— Motivul asasinării lui Andreu. Motivul pentru care a fost 
acuzat tatăl dumneavoastră. De ce ar vrea cineva să asasineze 
un bătrân vânzător de artă ajuns la faliment și să-l acuze de 
moartea acestuia pe tatăl dumneavoastră? Cu ce scop? 

In momentul acela, pe străduţa unde ne aflam a intrat un car 
pentru mărfuri, Gaudi văzându-se astfel silit să facă o mică 
pauză în discursul lui. 

— Să zicem că totul este adevărat. Să zicem că Fiona, 
datorită poziţiei, datorită relaţiilor personale, știe despre ce 
vorbește când se referă la tatăl dumneavoastră, iar ceea ce v-a 
mărturisit aseară nu sunt speculaţiile unei femei îngrijorate, ci 
informaţiile pe care ea credea că meritaţi să le știți. Oricum, 
conform acestui scenariu, tatăl dumneavoastră nu ar fi altceva 
decât încă o piesă oarecare pe o tablă de șah populată, fără 
îndoială, de multe alte piese. Un pion pus în serviciul marii 
partide a restauraţiei. 

Prietenul meu a păstrat un moment de liniște retorică, după 
care a continuat: 

— Atunci cine are interesul de a-l trimite la închisoare 
slujindu-se de probe false și chiar de a-l aduce pe eșafod? Și de 
ce l-au ales tocmai pe el? 

Nu am știut să-i dau un răspuns lui Gaudi și nici el nu-l 
aștepta. 


După câteva clipe de tăcere, umplute cu glasurile și strigătele 
unui grup de muncitori care ieșeau dintr-o fabrică din apropiere, 
am formulat la rândul meu o altă întrebare: 

— Și anarhiștii aceștia care par să-și facă apariţia acum la 
locul crimei, ce rol joacă în teoria asta? 

De data aceasta, Gaudi a fost cel care nu a știut să-mi 
răspundă. Așa că nu mi-a rămas decât să-mi răspund mie 
însumi: 

— Poate că, în lipsa unui rege căruia să i se dea șah, acești 
bieţi naivi despre care vorbea Fiona se mărginesc să lichideze 
un pion oarecare. 

Prietenul meu m-a privit din nou cu ochii umezi și strălucitori, 
dar tot nu mi-a spus nimic nici de data aceasta. 


După ce am luat un prânz cât se poate de agreabil cu Gaudi și 
după ce am mai stat puţin de vorbă la masa noastră dintr-un 
colţ al restaurantului Las Siete Puertas, l-am însoţit pe prietenul 
meu până la Piaţeta Moncada și m-am despărțit de el la intrarea 
în clădire. Apoi am coborât din nou în Piaţa Palatului și am oprit 
prima cabrioletă care mi-a ieșit în cale. Începusem deja să simt 
cum asupra întregului meu trup și asupra stării mele de spirit se 
răsfrângeau oboseala și lipsa de somn care se acumulaseră de-a 
lungul ultimelor patruzeci și opt de ore, iar ideea de a mă 
întoarce pe jos până în cartierul Gracia, așa cum făceam de 
obicei, mi se părea acum de neconceput. Așa că i-am spus 
vizitiului adresa de destinaţie, m-am așezat cum am putut mai 
bine în cabina cu coviltirul lăsat a cabrioletei și am închis ochii, 
cu intenţia de a nu-i deschide până ce nu ajungeam la locuința- 
turn a familiei. 

Restul după-amiezii mi l-am petrecut în casă. O vreme am 
citit în dormitor, am luat o gustare în curtea acoperită împreună 
cu Margarita și Marina, am întreprins, fără succes, trei incursiuni 
spre salonul de seară, dar de fiecare dată mama vorbea cam cu 
tot atâtea persoane care, după toate aparențele, nu aveau nici 
cea mai mică intenţie de a împărtăși cu mine tema discuţiei, iar 
pe la șapte, obosit de-acum să trec neobservat, m-am închis în 
atelierul meu fotografic și, până la vremea cinei, mi-am făcut de 
lucru cu câteva dintre noile jucării optice sosite din Anglia pe 
cale maritimă. 


La nouă fix, Marina a bătut la ușă să mă anunţe că, în salonul 
principal, cina era servită. 

Cinci minute mai târziu, când am intrat ca să-mi ocup locul, 
mama, sora mea și Ramón Aladren erau deja așezați la masă. 

— Domnule Camarasa, m-a salutat avocatul, ridicându-se în 
picioare și întinzându-mi o mână la fel de fermă precum cea pe 
care avusesem deja prilejul să o strâng în seara dinainte. Mă 
bucur să vă văd din nou. 

— Și eu mă bucur, domnule Aladren. 

Acesta a fost, cum se spune de obicei, momentul culminant al 
discuţiei noastre. De-a lungul serii, conversaţia lipsită de 
importanţă a lui Aladren, tăcerile grele ale mamei și însăși 
somnolenţa noastră trădată de câte un căscat s-au aliat pentru 
a anihila orice tentaţie resimţită de mine sau de Margarita de a 
strica, prin vreo întrebare nepotrivită, splendida cină pregătită 
de doamna Masdeu. 

— A fost o plăcere din partea mea, domnule Camarasa, și-a 
luat rămas-bun avocatul de la mine la ora zece fix, când se afla 
de acum pe caldarâmul din faţa turnului nostru. Intr-una din zile, 
dumneavoastră și cu mine avem de vorbit. 

— Poate mâine? 

Bărbatul a schiţat un surâs de o amabilitate impecabilă. 

— Într-una din zile, a repetat, punând un picior pe scara 
trăsurii sale. De acum înainte am să vin mai des pe aici, nu vă 
faceţi griji. 

L-am văzut, așadar, pornind spre vila sa aflată în vecinătate 
fără să pot face altceva decât să-mi afund mâinile în buzunarele 
pantalonilor și să casc la lună. 

Zece minute mai târziu, Margarita mă aștepta la ușa 
dormitorului. 

— Povestește-mi totul cu lux de amănunte, mi-a poruncit ea, 
închizând ușa în urma noastră și trăgându-mă de mână până m- 
am așezat pe marginea saltelei. 

— Nu mi-a spus nimic. Tot ce mi-a spus a fost că avem de 
vorbit într-una din zile. 

— Nu avocatul. Fiona. 

— Fiona? 

— Marina mi-a spus că a fost aici cu tine noaptea trecută, 
după ce eu m-am dus la culcare. Și că aţi vorbit întruna. 


„la te uită ce face Marina!” m-am gândit eu. „Altă locatară în 
casa familiei Camarasa care nu dovedea prea mult respect faţă 
de dreptul celorlalţi la intimitate.” 

— Atunci înseamnă că era cu urechea lipită de ușă. 

— Să nu cumva să o cerți pe Marina, m-a avertizat Margarita 
cu seriozitate. E singura prietenă pe care o am. 

— Oricum, nu e nimic de povestit. 

— Nu mai sunt o copilă, Gabi. Am dreptul să știu. 

Margarita avea dreptate. Orice ni se întâmpla, ea avea tot 
dreptul să știe. Frustrarea resimţită de mine văzând cum mama 
refuza să-mi împărtășească secretul pe care îl trăia cu tata era, 
fără îndoială, aceeași pe care o simţea acum Margarita, știind că 
mă aflam în posesia unor informaţii necunoscute ei. Așa că am 
luat-o ferm de mână și, fără să-mi aleg cuvintele și fără să trec 
cu vederea vreun amănunt, i-am relatat tot ceea ce-i 
povestisem și lui Gaudi cu câteva ceasuri în urmă. 

Când am încheiat, sora mea părea să se simtă ciudat de 
ușurată. 

— Atunci, e de ajuns să-i câștige pe prietenii lui pentru ca tata 
să iasă din închisoare. Asta e o veste bună, nu? 

În timp ce o îmbrăţișam și îi spuneam că da, avea dreptate, 
aceea era o veste bună, am înţeles: Margarita tocmai făcuse 
cunoștință, ca adult, cu realitatea. 

M-am trezit pe la trei dimineaţa cu vezica plină și tâmplele 
pulsând de durere. Am intrat în camera de baie și am urinat pe 
întuneric în closet, mi-am cufundat capul în apa aproape 
îngheţată din chiuvetă și, mergând înapoi spre dormitor, am 
deschis larg ferestrele cu intenţia să trag în piept puţin aer 
proaspăt. Atunci am văzut palida strălucire care le dădea 
coroanelor copacilor din grădină un aer fantasmagoric. 

Închipuindu-mi că Fiona încerca să se lupte cu insomnia, ca 
de obicei, în pridvorul vechii locuinţe de serviciu nu am putut 
rezista ispitei de a-mi pune niște haine pe mine și de a ieși să 
aflu rezultatul primei seri pe care englezoaica o petrecuse 
singură cu Gaudi. Am coborât pe întuneric în salon, am ieșit pe 
ușa curții interioare acoperite și am străbătut grădina sălbăticită 
urmând drumul de dale crăpate ce unea turnul familiei cu 
clădirea ocupată de familia Begg. 

Lumina ce-mi atrăsese atenţia de la fereastra dormitorului 
provenea, într-adevăr, de pe pridvorul locuinţei de serviciu. 


La fel ca în noaptea primei mele vizite clandestine la Monte 
Tâber, Fiona stătea într-unul din cele două balansoare aflate în 
pridvor. Avea ochii închiși și o ţigară aproape consumată între 
degetul arătător și cel mijlociu ale mâinii drepte. Un nor de fum 
cu un miros inconfundabil plutea în jurul ei și umbra unui surâs, 
și el inconfundabil, îi lumina chipul. Părul despletit, mai roșu ca 
niciodată, era răsfirat peste umeri, peste piept și chiar peste 
braţele balansoarului, într-o revărsare minunată și de neoprit, 
precum părul acela fabulos care, după cum spunea legenda, 
umpluse sicriul răposatei Lizzie Siddal. 

Cel de-al doilea balansoar, cel mai apropiat de unicele două 
trepte care urcau spre pridvor, era ocupat de Gaudi. 

Prietenul meu avea ochii întredeschiși, chipul palid precum cel 
al unui cadavru și buzele deformate de o grimasă pe care nu am 
s-o descriu acum. Nu avea nicio ţigară în mână, însă mirosul 
care i se degaja din haine și grămăjoara de cenușă adunată în 
partea dreaptă a balansoarului nu lăsau nicio umbră de îndoială 
asupra celor întâmplate. 

— Prietene Camarasa, m-a salutat el cu o voce firavă când, 
după trei secunde de șovăială, m-am așezat în genunchi lângă 
el și i-am pus o mână pe fruntea acoperită de broboane de 
sudoare îngheţată. 

Apoi, încercând cu greu să-și prefacă grimasa de pe buze într- 
un zâmbet stângaci eșuat, a adăugat: 

— Cred că tocmai mi-am găsit și eu dragonii. 


34 

Nu am mai avut nicio știre despre Gaudi până luni, seara 
târziu. Chiar eu am mers să-l caut atunci la mansarda lui din 
Piaţeta Moncada, la nici jumătate de oră după ce mi-am 
îndeplinit obligaţia de a mă prezenta la secţia de poliţie din 
clădirea Docurilor Regale. Mă intriga tăcerea prietenului meu 
de-a lungul întregii zile precedente, tăcere pe care la început o 
interpretasem ca fiind una reticentă sau poate rușinată, dar 
care, pe parcursul zilei de duminică, ajunsese să capete în 
închipuirea mea o vagă încărcătură funestă; totodată, ceea ce 
mă intriga și mai mult era faptul că Gaudi nu-și ţinuse cuvântul 
față de sora mea și nu găsise niciun moment să se apropie de 
secția unde, de-a lungul întregii zile de luni, familia mea și cu 
mine ne-am văzut supuși tiraniei polițienești încă de la prima 
oră a dimineţii. Din această pricină, perspectiva întâlnirii 
iminente din acea seară cu prietenul meu nu avea darul să-mi 
ridice moralul, ci mai degrabă să mă neliniștească: pentru prima 
dată de când ne cunoșteam, simţeam că faptul de a merge să-l 
văd pe Gaudi nu era atât un prilej de bucurie și de aventură, cât 
mai degrabă o datorie incomodă la care mă obliga prietenia cu 
el. 

Și poate acesta să fi fost motivul, cred eu acum, pentru care 
soarta mi-a fost în mod straniu favorabilă atunci și mi-a surâs cu 
un înţeles pe care nici eu, nici Gaudi nu am fost în stare să-l 
pricepem decât peste alte două luni, când precipitatul sfârșit al 
întâmplărilor istorisite în aceste pagini ne-a revelat amândurora 
neașteptata însemnătate a celor întâmplate în acea seară de 
început de noiembrie. 

Până atunci, ziua fusese atât de lungă și de obositoare pe cât 
era de așteptat. Întregul cerc al familiei Camarasa - mama, sora 
mea și cu mine, Martin și Fiona Begg, cei cinci servitori și, spre 
oarecare surprindere din partea mea, avocatul Aladren - ne-am 
prezentat la secția din clădirea Docurilor Regale la ora nouă fix 
dimineaţa, însă numai de la ora unsprezece inspectorul Labella 
a început să ne solicite prezenţa în biroul său, doar unul câte 
unul, la intervale neregulate și într-o ordine atât de misterioasă, 
încât eu, oricât de mult am încercat, nu am fost în stare să 
găsesc logica după care se ghida agentul Catalân atunci când 
scotea capul pe ușa de la sala de așteptare și chema pe câte 
cineva de pe lista sa de nume proprii. La ora două fix, atunci 


când un bărbat îmbrăcat în civil a intrat în sală cu două carafe 
mari cu apă și un săculeţ cu sendvișuri, silindu-ne astfel să ne 
întremăm înaintea următoarei runde de interogatorii, doamna 
Masdéu și doamna Iglesias - bucătăreasa și servitoarea 
principală a casei - deja răspunseseră la întrebările pe care 
inspectorul li le rezervase, însă vizitiul, aflat lângă mine, încă își 
mai aștepta rândul, la fel ca Marina, vizibil speriată, și domnul 
Carbonell, un localnic din cartierul Gracia care venea dimineaţa 
să se ocupe de grădina noastră și a cărui prezenţă la acel 
interogatoriu nu înceta să fie, prin ea însăși, un mister demn de 
a fi luat în seamă. Margarita răspunsese și ea la întrebările lui 
Labella înainte de ora unu, însă chiar și după patru ore, spre 
nesfârșita ei disperare, nici mama și nici eu încă nu ne 
mișcaserăm de pe scaunele noastre incomode. În ceea ce-l 
privește pe Martin Begg, fusese primul martor - acesta era 
statutul nostru legal în dimineaţa aceea, după spusele lui 
Aladren: acela de martori de serviciu în cadrul unei cercetări 
polițienești - a cărui prezenţă a fost solicitată de Abelardo 
Labella, iar la ora douăsprezece primise deja permisiunea de a 
pleca să supravegheze ultima etapă a editării numărului curent 
al Stirilor ilustrate, în timp ce fiica sa a fost penultima ocupantă 
a sălii de așteptare care și-a auzit numele rostit de agentul 
Catalân. Deja se făcuse șase seara, iar mama și sora mea o și 
porniseră pe drumul de întoarcere spre casă în compania 
Marinei, a vizitiului nostru și a lui Ramón Aladren care, după 
toate aparențele și din motive necunoscute mie, hotărâse că 
nici eu, nici Fiona nu mai aveam nevoie de sprijinul său în 
materie legală. Astfel rămăseserăm să împărţim singuri, preţ de 
nici zece minute, acea sală de așteptare asfixiantă, după ce 
trecuseră aproape zece ceasuri de când ne aflam acolo. 

— Punem pariu care va fi ultimul chemat? m-a întrebat Fiona 
cu un zâmbet cam palid, la câteva clipe după ce mama 
terminase interogatoriul și ieșise ca să-și ia poșeta și să plece 
împreună cu sora mea și domnul avocat. O gustare pe strada 
Petritxol? 

Dincolo de saluturile de rigoare schimbate la prima oră a 
dimineţii, când am urcat în trăsura familiei, aceea era prima 
frază adresată mie de Fiona de când ne despărţiserăm sâmbătă 
la ușa cabinetului ei din micul palat renascentist de pe strada 
Fernando al VII-lea. Nu avusesem nicio veste din partea ei toată 


duminica - la fel ca Gaudi, și ea părea să fi dispărut după strania 
noastră întâlnire nocturnă din pridvorul vechii noastre locuinţe 
de serviciu -, iar de-a lungul acelei interminabile zile petrecute 
la secţia de poliţie, nici ea, nici eu nu ne-am manifestat intenţia 
de a comunica în mod direct. 

— Voi, englezii, și patima voastră pentru joc, am răspuns eu, 
ridicându-mă de pe scaunul unde stătusem până atunci și 
îndreptându-mă spre altul, mai apropiat de Fiona. 

Ea mi-a zâmbit din nou, de data aceasta cu mai multă 
prospeţime. 

— Oricum, pariul e gata măsluit. Ultimul căruia o să-i vină 
rândul ești tu. 

— Așa crezi? 

— Pentru inspectorul Labella, dragul meu, tu ești cireașa de 
pe tortul de azi în care noi am fost ingredientele. Și acum tot ce 
urmărește e să ai tu creierul cel mai obosit și vulnerabil. 

Nu m-am prefăcut că nu mă gândisem și eu la această 
posibilitate. 

— Punem pariu pe gustarea de care spui, i-am răspuns 
oricum. Mergem chiar în seara asta? 

Fiona a tăgăduit din cap. 

— Singurul lucru pe care vreau să-l fac în seara asta e să 
ajung acasă, să fac o baie caldă și să dorm neîntoarsă 
douăsprezece ore. 

— Ai dormit prea puţin în ultima vreme? 

— Toţi am dormit puţin, după câte se pare, mi-a răspuns 
Fiona, îndreptându-și spinarea pe spătarul scaunului și privindu- 
mă cu capul ușor înclinat spre stânga. În ultima vreme nici tu, 
nici eu nu dormim îndeajuns, nu-i așa? 

A dat de înţeles că aceasta era o invitaţie de a pune în sfârșit 
cărţile pe masă și de a o întreba ceea ce, fără îndoială, ne 
frământa în egală măsură pe amândoi: 

— Pot să te întreb, atunci, ce s-a întâmplat azi-noapte? 

— Poţi, a răspuns Fiona fără să stea pe gânduri. Dar mi-e 
teamă că nu am nimic interesant să-ți povestesc. 

— Gaudi a petrecut noaptea cu tine. Asta e interesant. 

Fiona a tăgăduit din nou din cap. 

— Antoni și-a petrecut noaptea în studioul meu, în balansoarul 
meu și în camera mea de baie. Nu a trecut și prin patul meu, 
dacă asta vrei să spui. 


Nu asta voiam să spun. 

Sau nu întocmai. 

Și, oricum, nu atât de direct. 

— Nu mă gândeam la nimic de felul acesta, am asigurat-o pe 
un ton serios. Și chiar dacă ar fi fost așa... 

— Chiar dacă ar fi fost așa, ceea ce eu și Antoni am fi putut 
face în intimitatea cearșafurilor mele nu ar fi fost treaba ta, m-a 
întrerupt Fiona. Dar nu-ţi face griji. Chiar dacă eu nu sunt o 
doamnă, prietenul tău, în schimb, este un domn. 

Englezoaica a pronunţat aceste cuvinte cu totală 
spontaneitate, fără agresivitate sau dorinţă aparentă de a mă 
provoca. 

Fiona nu era o doamnă. Gaudi, în schimb, era un domn. Două 
observaţii simple, atât și nimic mai mult. 

— Trebuie să pledez în favoarea inocenţei tale? 

— Așa ai face dacă ai fi și tu un domn... 

— Atunci, n-am să mă obosesc să o fac. În studiou, în 
balansoar și în camera ta de baie, spui? 

Fiona a schițat un zâmbet șăgalnic, care îi întinerea chipul cu 
cel puţin patru ani. 

— Se pare că stomacul prietenului tău nu este obișnuit cu 
orice... compuși. 

Am zâmbit la rândul meu. 

— 'Ţigările tale sunt mai greu de digerat decât ceaiul lui verde 
- am presupus eu, coborând vocea la auzul unor pași care 
străbăteau culoarul prin dreptul ușii deschise a sălii de 
așteptare. Ţi-a dat și ție să încerci? 

In penumbra înserării care se lăsa de partea cealaltă a marii 
ferestre zăbrelite, ochii Fionei au licărit misterios. 

— Ţie ţi-a dat să încerci? a întrebat la rândul ei. 

Cum bănuiam că nu mai aveam nimic de ascuns, i-am 
povestit pe scurt Fionei experienţa mea de vineri noaptea de la 
Monte Tâber. Cea de-a doua incursiune clandestină în acel loc, 
felul în care m-am apropiat de masa lui Gaudi, lipsa oricărui 
efect după ce i-am ingerat poţiunea și, bineînţeles, fascinația 
exercitată încă asupra mea de acea dansatoare diformă, cu a 
cărei prietenie se mândrea atât de mult amicul meu. Am trecut 
cu vederea doar amănuntul vizitei mele în cămăruța modestei 
cariatide rurale. 


— După cât se pare, creierul meu nu este proiectat să se 
desfete cu acest soi de experienţe, am conchis eu. Dar îţi 
mărturisesc că ard de nerăbdare să o văd din nou dansând pe 
femeia aceea. 

Fiona a trecut peste ultima frază și a rămas cu cea dinainte. 

— Poate că încă nu ai găsit factorul declanșator potrivit, mi-a 
spus, apropiindu-se încă puţin de mine. Din câte văd, compusul 
prietenului tău nu este un astfel de factor. 

Am preferat să nu o întreb dacă se putea spune acest lucru, în 
schimb, despre substanţele ei. Amintirea chipului descompus al 
lui Gaudi, fruntea-i plină de broboane de sudoare rece, ochii 
umezi și tulburi ca ai oricăruia dintre dependenţii de opium care 
populau localurile de acest fel din East End-ul londonez nu 
încetaseră să-mi tulbure somnul și să-mi umple de neliniște 
starea de veghe încă din zorii zilei de duminică. Fie pentru că 
așa mi-era firea, fie datorită învățăturilor pe care le trăsesem în 
timpul trecutului comun sau chiar a indiferenţei Fionei, știusem 
mereu cum să rezist tentaţiei de a o urma pe englezoaică în 
călătoriile ei pe calea fumului și a ideilor; dar nu eram sigur că și 
Gaudi era în stare să o facă. 

— Atunci, înseamnă că seara a fost interesantă, am spus eu, 
încercând să conduc conversaţia noastră spre ape mai liniștite. 

Fiona a încuviinţat fără să șovăie. 

— Foarte interesantă. M-am întâlnit cu Antoni la intrarea în 
bazilica Santa Maria la ora cinci fix, am urcat împreună cu el la 
mansardă și i-am cunoscut fratele. Un tânăr ieșit din comun, 
acest Francesc. 

Fiona a surâs văzându-mă încuviințând cu atâta hotărâre. 

— Mai întâi mi-a arătat de la balconul lui o priveliște minunată 
asupra bisericii, iar apoi și-a dedicat următoarea jumătate de 
oră ca să-mi explice toate amănuntele machetei pe care o 
construiește și să-mi prezinte și câteva desene legate de 
aceasta. Ideile lui despre cele șase sau șapte puncte care susţin 
toată greutatea clădirii sunt fascinante, nu crezi? 

— Fără îndoială că sunt, am încuviinţat eu. Fie că sunt sau nu 
adevărate, reprezintă o teorie demnă de admiraţie. 

— Fie că sunt sau nu adevărate? Așadar, crezi că nu sunt? 

Am ridicat din umeri. 

— Gaudi știe mult mai multe decât mine despre arhitectură și 
are și niște idei mai puţin convenţionale decât ale mele. Eu nu 


sunt în măsură să-i judec teoriile despre structura bazilicii Santa 
Maria del Mar... oricât de fanteziste și de incerte mi s-ar părea 
acestea. 

Fiona a părut să mediteze câteva clipe la cuvintele mele 
înainte să-şi continue istorisirea despre seara petrecută 
împreună cu Gaudi. 

— După ce mi-a arătat macheta și planurile, l-am lăsat pe 
Francesc în mansardă și am plecat să luăm o gustare la o 
lăptărie din apropiere. Apoi ne-am plimbat o vreme prin Grădina 
Generalului, am urcat spre maidanul dintre zidurile vechii Cetăți 
și acolo m-a dus la unul dintre locurile unde, după cum mi-a 
spus, găsește rădăcini de mătrăgună pe care le adaugă în 
faimosul său compus de ceai verde. Am cinat în restaurantul pe 
care îl frecventaţi voi, Las Siete Puertas, iar apoi, după ceva 
insistențe din partea mea, a acceptat să mă ducă la Monte 
Tâber. Acolo mi-am petrecut două ore singură, la o masă din 
fundul localului, uitându-mă cum dansează prietena ta Cecilia și 
numărând bancnotele pe care Antoni și le băga în buzunar, a 
spus Fiona surâzând din nou. Am încercat și conţinutul uneia 
dintre sticluțele lui. Apoi am mers acasă, am stat o vreme în 
atelierul meu, după care l-am invitat să ieșim în pridvor și să ne 
aprindem câte o ţigară dintr-ale mele. Și atunci, ai ajuns tu și ai 
stricat totul. 

Erau atâtea lucruri stranii în ceea ce tocmai îmi spusese 
Fiona, încât nu știam care mi se părea mai surprinzător. Gaudi o 
luase pe Fiona să culeagă rădăcini de mătrăgună printre ruinele 
vechii Cetăți. Gaudi o luase cu sine pe Fiona la Monte Tâber și, 
odată ajunși acolo, trecând peste toate teoriile sale răsunătoare 
despre firea pur pământească a femeii și despre incapacitatea 
ei de a înlătura vălul care acoperă realitatea noastră imediată, îi 
oferise una dintre sticluţele lui. lar apoi, lucru încă și mai 
surprinzător, Gaudi acceptase să o însoţească pe Fiona până la 
turnul nostru și, când de-acum se lumina de ziuă, în timp ce 
Martin Begg dormea la doar câteva uși mai încolo, împărţise cu 
ea dubla intimitate a artei și a drogurilor ei. 

Pus în faţa întregii colecţii de vești neașteptate, am ales să-i 
pun Fionei întrebarea cea mai neutră pe care am fost în stare să 
o formulez: 

— Ce părere ţi-a făcut Cecilia? 


În clipa aceea, înainte ca englezoaica să aibă prilejul să-mi 
răspundă, capul agentului Catalân s-a ivit pe ușa sălii de 
așteptare și ne-a anunţat că inspectorul Labella îi solicita 
domnișoarei Begg prezenţa în birou. 

Nu am să vă plictisesc cu relatarea propriei întrevederi cu 
inspectorul sau a interogatoriului la care m-a supus acesta în 
biroul lui mai bine de jumătate de ceas sau cu declaraţia oficială 
- poate că aceasta să fie forma cea mai potrivită de a o spune - 
pe care eu, aflat în dubla condiţie de fiu al lui Sempronio 
Camarasa și de martor indirect al asasinării lui Eduardo Andreu, 
am dat-o înaintea peniţei atente a secretarei sale și a urechilor 
foarte ascuţite ale lui Labella. De-a lungul acestei jumătăţi 
nesfârșite de oră cât a durat întrevederea noastră, atitudinea 
inspectorului față de mine a semănat mai degrabă cu cea 
manifestată în timpul primelor sale vizite în turnul familiei din 
Gracia - condescendentă, afectată, stânjenitor de oficială - 
decât cu autoritatea agresivă arătată în timpul celor câteva 
întâlniri ale noastre de vineri, mai întâi în cămăruţa lui Andreu și 
apoi, câteva ore mai târziu, în momentul arestării tatălui meu în 
propria noastră casă și a vizitei ulterioare pe care am făcut-o cu 
toţii la această secţie de poliție. De această dată, în orice caz, 
nu am mai confundat atitudinea mieroasă a bărbatului acela cu 
faţa ciupită de vărsat cu servilismul și nici cu bunăvoința faţă de 
situația mea și nici măcar cu pura amabilitate. Abelardo Labella 
încă mai avea în mâini destinul tatălui meu și el nu numai că o 
știa, ci se și bucura de asta. Noua lui strategie nu avea alt 
obiectiv decât acela de a mă câștiga de partea cauzei lui; iar 
cauza lui, bineînţeles, nu era alta decât să închidă cazul acesta 
suculent pe care îl avea în mână și să-l trimită pe tata cât mai 
repede cu putinţă pe eșafodul închisorii Amalia. 

— A fost o plăcere să vorbesc cu dumneavoastră, domnule 
Camarasa, și-a luat el rămas-bun, strângându-mi mâna în pragul 
biroului. E o bucurie să schimbi idei cu un tânăr atât de 
rezonabil ca dumneavoastră. Sper ca aceasta să nu fie ultima 
noastră conversaţie. 

— Sunt sigur de asta, am răspuns eu, simțind cum pielea 
îngheţată a mogâldeţei aceleia începuse să-mi răcească pielea 
propriei mâini. 

Când m-am întors în sala de așteptare, Fiona nu se mai afla 
acolo. Jacheta mea, resturile ultimului sendviș mâncat pe 


jumătate și ziarele pe care, la rugămintea mea, le cumpărase 
vizitiul nostru înainte să plece se aflau tot pe scaunul pe care le 
lăsasem, iar lângă acestea se afla și un bilet scris cu caligrafia 
inconfundabilă a Fionei. Doar trei cuvinte: „Casă. Baie. Somn”. 
Am zâmbit și l-am pus la păstrare în buzunarul interior al hainei. 
Apoi am strâns ziarele și sendvișul, mi-am luat rămas-bun de la 
agentul Catalán și am ieșit în sfârșit din secția de poliţie. 

Era ora șapte seara. Soarele cobora pe jumătatea unui cer 
acoperit din nou de ceaţă și de nori de funingine. „Un cer 
industrial, m-am gândit atunci. Un cer murdar și încărcat. Un cer 
absolut modern.” 

Am urmat drumul de-a lungul Zidului până la Piaţa Palatului, 
am trecut prin faţa ușilor de-acum închise ale vechii Burse și mi- 
am cufundat mâinile în fântâna Geniului Catalan, poate pentru a 
mă spăla de contactul cu inspectorul Abelardo Labella și cu 
lumea lui populată de uniforme și ameninţări. Am urcat apoi pe 
cele două sau trei străduțe care mă despărţeau de porticul 
bazilicii Santa Maria del Mar cu intenţia de a înconjura lăcașul și 
de a ajunge apoi în Piaţeta Moncada. 

Atunci l-am văzut. 

Victor Sanmartin. 

Ziaristul de la Gazeta de seară care ne hărţuia, pe tata și pe 
întreaga noastră familie. Gazetărașul întreprinzător care 
încercase deja să ne coopteze pe mine și pe Fiona în proiectul 
lui de a-și croi o carieră pe spinarea lui Sempronio Camarasa. 

Chiar în momentul când am ajuns în piaţa care se deschidea 
dinaintea fațadei bazilicii Santa Maria del Mar, Sanmartin tocmai 
intra în lăcașul de cult. L-am văzut doar din spate, dar ţinând 
seamă de lungimea părului și de întreaga lui siluetă, nu încăpea 
nicio îndoială în privinţa identităţii sale. N-am mai stat pe 
gânduri. M-am strecurat printre diversele grupuri de gură-cască, 
printre cei șase sau șapte vânzători ambulanți și cetele de copii 
care înveseleau piața, am ajuns și eu până la ușa bisericii și, 
descoperindu-mi capul în ultimul moment, am intrat în lăcaș cu 
respiraţia întretăiată de iminenţa unei întâlniri care promitea 
măcar încă o emoție pe lista numeroaselor trăiri acumulate în 
ultimele zile. 

Am întârziat câteva clipe în a-l localiza pe gazetar în mijlocul 
penumbrei dinăuntru, atotstăpânitoare la ceasul acela, când nici 
lumina palidă a amurgului ce pătrundea prin vitralii și rozetă, 


nici cele câteva lumânări rămase aprinse în capelele laterale nu 
izbuteau să risipească umbrele apăsătoare care locuiau între 
ziduri. Victor Sanmartin stătea neclintit la poalele uneia dintre 
zveltele coloane octogonale care împărțeau interiorul clădirii, 
aproape de prezbiteriu, la doar câţiva pași de verticala care 
unea pardoseala de marea orgă barocă. Trupul îi era orientat 
spre șirul de capele adăpostite între contraforturile zidului 
dinspre miazănoapte, părând să cerceteze cu deosebită atenţie 
vreun detaliu din complexa încrengătură de arcuri și bolți ce se 
desfășura deasupra creștetului său. Sunetul pașilor mei nu l-a 
distras de la contemplaţie; doar când i-am rostit numele și-a 
ridicat ochii din înălţimi și mi-a observat în sfârșit prezenţa. 

— Gabriel Camarasa, a murmurat atunci, cu un ton al vocii 
cum nu se poate mai nimerit ţinând seamă atât de decorul din 
jur, cât și de situaţia incomodă în care ne aflam amândoi 
începând din acel moment. 

— Vă bucuraţi să mă vedeţi, domnule Sanmartin? 

Am putut să ghicesc mai degrabă decât să văd zâmbetul care 
s-a ivit de îndată pe buzele efeminate ale gazetărașului. Chiar și 
așa, era evident că prezenţa mea în acea biserică îl surprinsese. 
II surprinsese și îl neliniștise. Faptul că eu mă aflam acolo nu era 
o veste bună pentru Victor Sanmartin. lar pe mine acest lucru 
nu putea decât să mă bucure. 

— Aș minţi să spun că nu, domnule Camarasa, a afirmat el, 
întinzându-mi o mână înmănușată pe care, de data aceasta, am 
refuzat să o strâng. 

— Nu cred că minciuna ar fi o problemă pentru 
dumneavoastră, domnule Sanmartin. 

După cinci secunde de zâmbet șovăielnic, Sanmartin şi-a 
coborât mâna întinsă pentru a o introduce mai apoi în buzunarul 
pantalonilor. 

— Aţi avut o zi lungă, a spus el. Secţia centrală de poliţie nu 
este un loc plăcut, din câte am înţeles. 

L-am scrutat pe tânăr din cap până în picioare, încercând să 
compar trăsăturile șterse ale figurii și siluetei lui cu cele care îmi 
provocaseră atâta repulsie cu câteva zile în urmă, în timpul 
scurtei discuţii avute în sala de festivități a micului palat 
renascentist de pe strada Fernando al VIl-lea. Părul lung și 
ondulat ca al unei femei. Ochii mari și negri. Nasul drept și 
ascuţit. Buzele subţiri, decolorate, și ele feminine, completând 


un chip atrăgător, fără îndoială, dar care mie, în mod straniu, mi 
se părea respingător. 

„Unul din fătălăii ăia care umblă prin port, doar-doar o găsi 
vreun marinar ca el”, spusese Colţosul. 

O definiție pe cât de grăitoare, pe atât de fidelă a chipului, 
siluetei și manierelor acelui tânăr care mă privea acum prin 
penumbra unei biserici vechi de mai multe secole. 

— Nu vă înșelaţi câtuși de puţin, domnule Sanmartin, i-am 
răspuns eu. Secţia de poliţie nu e un loc plăcut. Sper să nu aveţi 
niciodată ocazia să încercaţi asta pe propria piele. 

— Mă tem că am avut de mai multe ori ocazia să o fac, 
domnule Camarasa, a replicat de îndată Sanmartin. Asta mi-e 
datoria, după cum bine știți. 

— O știu prea bine. Datoria dumneavoastră. 

Am rămas tăcut pentru o vreme, după care am adăugat: 

— Nu-mi închipuiam că sunteţi o persoană religioasă. 

Gazetarul a privit în jur cu un aer cum nu se poate mai 
indiferent. 

— Să spunem că sunt un iubitor de artă, a răspuns el. Apoi, 
văzând că tăcerea mea se prelungea, a adăugat: Oferta mea 
rămâne în picioare, domnule Camarasa. 

— Care ofertă? 

— Interviul pe care vi l-am propus în noaptea recepţiei 
organizate de Stirile ilustrate. 

Am încuviinţat cu un aer serios. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră. Credeam că 
aţi hotărât deja să mă înlocuiţi cu Fiona Begg. 

Numele acela i-a provocat lui Victor Sanmartin o reacţie 
curioasă și instantanee. Chipul lui, aș fi putut să jur, a devenit 
încă și mai palid după cât am putut să observ în penumbra care 
ne înconjura, iar corpul a început să i se agite cu vizibilă 
stânjeneală. 

— Nimeni nu ar putea să vă înlocuiască pe dumneavoastră, 
domnule Camarasa, a replicat el de îndată, dar pe un ton ceva 
mai nesigur decât până atunci. Nici măcar domnișoara Begg. 

— Sunteţi foarte amabil, am repetat eu. 

— Stabilim o întâlnire? Sunteţi liber mâine? 

Nu am stat nicio clipă pe gânduri. 

— La șase seara, acasă la dumneavoastră. Strada Aviñón, 
numărul trei, apartamentul unu de la etajul trei. 


Nici el nu a șovăit de această dată. 

— Așa rămâne atunci, a spus el. Vă mulțumesc cu adevărat. 
Şi acum, dacă puteţi să mă scuzațţi, sunt așteptat la birourile 
ziarului. 

Acea despărţire atât de bruscă m-a surprins oarecum, dar în 
același timp m-a făcut să mă simt ușurat. 

Victor Sanmartin mi-a întins din nou mâna dreaptă, iar eu am 
refuzat din nou să i-o strâng. Atunci el a făcut o mică reverență 
și, după ce și-a petrecut ușor mâna respinsă de mine peste 
piatra coloanei lângă care vorbiserăm până atunci, s-a îndreptat 
spre ușa principală a catedralei. 

Nu aveam să-l mai revăd decât peste două luni, și atunci doar 
pentru câteva secunde, când deja nimic nu mai conta. 


35 

Cinci minute mai târziu, mă aflam deja cu Gaudi în balconul 
mansardei sale din Piaţeta Moncada, fumând fiecare o ţigară și 
bând câte un pahar cu vin bun andaluz, în timp ce îi povesteam 
despre întâlnirea mea neașteptată cu Sanmartin; o întâlnire 
care, cel puţin, avusese darul de a-mi risipi neliniștea crescândă 
stârnită până în clipa aceea de perspectiva iminentei întâlniri cu 
prietenul meu. Inaintea noastră se desfășura spectacolul 
splendid al acoperișurilor cartierului Ribera, strânse ca niște 
boabe pe un ciorchine în jurul măreţei bazilici Santa Maria del 
Mar, ale cărei turnuri octogonale se ridicau spre un cer de 
culoarea cenușii încinse. O ceaţă joasă, încărcată de umezeală 
și sclipitoare, răsfrângea lumina felinarelor de gaz la numai 
câţiva metri deasupra capetelor noastre, colorând decorul 
aproape în maniera - nu am putut să nu mă gândesc lao 
asemenea comparaţie - unora dintre stridentele tablouri în ulei 
pe care Fiona și Gaudi le vor fi contemplat în zorii zilei de 
duminică în atelierul englezoaicei, cu câteva minute înainte să 
pornească împreună la vânătoare de dragoni metaforici. 

Gaudi mi-a ascultat istorisirea întâlnirii cu Sanmartin fără să 
pronunţe niciun cuvânt, când sorbind puţin din paharul de vin, 
când trăgând lung din ţigară, fără să-și ia privirea de la una 
dintre numeroasele tarabe cu fructe și zarzavaturi sprijinite de 
zidul din afară al absidei bazilicii Santa Maria del Mar. 

Abia când am încetat să mai vorbesc, ochii lui s-au îndreptat 
asupra mea. 

— Am să vin mâine cu dumneavoastră la această întâlnire, 
dacă nu vă deranjează. 

— Chiar mă gândeam să vă cer să o faceţi. 

— Poate măcar de data aceasta vom evita să vă mai 
comportaţi ca un idiot irecuperabil. 

Am încuviinţat cu o figură sobră. 

— Nici nu știți ce mult mi-au lipsit zilele astea amabilităţile 
dumneavoastră, dragă Gaudi... 

Prietenul meu nu s-a sinchisit să-și ceară scuze. 

— Descrieţi-mi din nou reacţia lui Sanmartin când aţi pomenit 
de domnișoara Fiona, vă rog, a fost singurul lucru pe care l-a 
mai spus. 

Așa am și făcut. 


— Dar poate a fost doar o impresie de-a mea, am conchis eu. 
Întunericul în care... 

Gaudi m-a întrerupt cu o mișcare scurtă a mâinii drepte, 
stârnind o explozie trecătoare de scrum roșiatic în vârful ţigării 
și trasând între noi un frumos arc de fum albăstrui, care avea să 
se risipească de îndată în ceaţă. 

— Şi în loc să-l întrebaţi mai multe despre conversaţia avută 
sâmbătă cu prietena noastră, l-aţi lăsat să plece pur și simplu. 

„Prietena noastră”, am repetat în sinea mea. Fiona era deja o 
proprietate împărțită între noi. 

— L-am lăsat să plece după ce i-am impus să stabilim o vizită 
la domiciliul lui. Mâine. 

— După cum mi-aţi spus, întâlnirea i-ați  propus-o 
dumneavoastră. Şi anarhiștii? 

— Ce-i cu ei? 

— Nu l-aţi întrebat cu ce scop i-a menţionat ieri în conversaţia 
sa cu domnișoara Fiona. 

Am tras o gură de fum și am expulzat-o apoi tacticos spre cer. 

— Îl vom întreba mâine. 

— Îl vom întreba mâine, a repetat Gaudi. Și o să-l întrebăm și 
de unde știa el că v-aţi petrecut o zi întreagă la secţia de poliţie. 
Domnul Sanmartin este o persoană foarte bine informată, nu vi 
se pare? 

Am ridicat din umeri. 

— Asta presupune munca lui, nu? 

Gaudi nu a răspuns. În schimb, a dat pe gât ultima înghiţitură 
de vin care mai rămăsese în pahar și și-a mângâiat gânditor 
favoritul fin din partea stângă. 

— Atunci aţi avut o zi lungă, nu-i așa? a întrebat în cele din 
urmă. 

— Zece ore într-o secție de poliţie, am rezumat eu. Nouă ore 
și jumătate petrecute într-o sală de așteptare fără nimic altceva 
de făcut decât să citesc ziarele, să mă uit la niște chipuri 
plictisite și să privesc la norii de dincolo de zăbrelele ferestrelor. 
lar în jumătatea de oră rămasă, să mă joc de-a șoarecele și 
pisica cu prietenul nostru Labella. 

— Ceva interesant în... discuţia cu el? 

— Nimic la care să nu mă fi putut aștepta. Azi era amabil, în 
felul lui mieros. Se pare că vrea să mă transforme în aliatul lui. 


— Sunteţi veriga cea mai slabă din lanţ, mi-a semnalat atunci 
Gaudi, folosind chiar aceleași cuvinte rostite de tata cu cinci 
nopţi în urmă, în timpul ultimului nostru dialog din cabinetul lui, 
când tema discuţiei au reprezentat-o chiar intenţiile obscure pe 
care tata părea să le vadă la Gaudi și bănuiala lui cum că 
prietenia noastră nu ar fi fost rodul întâmplării și nici al purei 
simpatii reciproce. 

Această coincidenţă m-a făcut să tresar ușor fără să vreau. 

— Ceea ce părinţii dumneavoastră nu vor să se știe, iar sora 
dumneavoastră nu poate să spună, inspectorul speră să scoată 
de la dumneavoastră. 

— Atunci se înșală cum nu se poate mai mult. Eu nu puteam 
să răspund la ceea ce mă întreba el. Și ceea ce eu aș vrea să-i 
spun, pe el nu-l interesează. De exemplu, despre blazonul de pe 
pumnalul cu care a fost ucis Andreu. 

— l-aţi spus unde îl mai văzusem? 

— Fără să intru în prea multe detalii. Însă pe inspector nu l-a 
interesat câtuși de puţin. Anarhiștii nu intră în versiunea lui 
asupra faptelor. El crede că tata l-a omorât pe Andreu ca acesta 
să nu ajungă să facă public conţinutul mapei, atât și nimic mai 
mult. Nici măcar nu s-a arătat interesat de conexiunile politice. 
Nu mi-a pus nicio întrebare în legătură cu asta. 

— Inspectorul nu vrea să riște să descopere ceva care să 
pună sub semnul întrebării frumoasa teorie pe care 
evenimentele i-au oferit-o pe tavă. 

Apoi, după o scurtă pauză în care a tras un ultim fum și a 
aruncat mucul de ţigară pe stradă, a adăugat: 

— S-a descoperit până la urmă care era conţinutul faimoasei 
mape? 

Da, din fericire se descoperise. 

— Dovezi cum că tata s-a folosit de casa de licitaţii ca să 
vândă obiecte furate în cel puţin trei rânduri. 

— Dovezi? 

— După spusele inspectorului, sunt dovezi indiscutabile. 
Acesta a fost scopul principal al interogatoriului: ca eu să-i 
confirm faptul că aceste delicte erau reale. 

— Ceea ce dumneavoastră, bineînţeles, nu aţi făcut. 

— Cum aș fi putut să o fac? 


— Dar credeți că aceste dovezi sunt reale? Tatăl 
dumneavoastră ar fi putut să vândă prin casa de licitaţii obiecte 
furate? 

— Dragul meu Gaudi... 

Nu a fost nevoie să spun nimic mai mult. Din câte știam eu, 
Sempronio Camarasa ar fi putut la fel de bine să se folosească 
de propria afacere în oricare din scopurile despre care tot 
auzisem diverse insinuări de-a lungul ultimelor zile: ca să 
finanţeze din exil cauza Burbonilor, ca să facă trafic cu obiecte 
furate sau pentru orice altceva. Cel puţin asta a înţeles prietenul 
meu. 

— Imi pare rău că nu am putut veni la secţia de poliţie în 
dimineaţa aceasta, a spus el atunci. Mi-ar fi plăcut să-mi 
manifest sprijinul faţă de mama și de sora dumneavoastră într-o 
zi atât de neplăcută. 

Am încuviinţat precaut. 

— Și mie mi-ar fi plăcut să vă avem alături de noi, am spus, 
după care nu m-am putut abţine să nu adaug: dacă nu aţi putut 
să vă respectaţi cuvântul dat Margaritei, sunt sigur că a fost 
pentru un motiv întemeiat. 

Chipul lui Gaudi s-a întunecat. 

— Îmi pare cu adevărat rău, a murmurat el. Prezentaţi-i surorii 
dumneavoastră scuzele mele când o veţi vedea. Apoi, după o 
scurtă pauză, a întrebat: Cum se simte? 

— E îngrijorată. Mai matură, am surâs eu cu o oarecare 
mândrie. Margarita dovedește că este o tânără mult mai 
puternică decât mi-aș fi putut închipui eu cu numai câteva zile în 
urmă. 

Gaudi m-a privit ţintă cu ochii lui mari și albaștri. 

— Împrejurările ne obligă să ne reculegem în noi înșine, îmi 
amintesc că a spus. Numai în urma contactului cu realitatea 
descoperim cine suntem. 

Din câte am putut înţelege, aceea era o invitaţie de a aborda 
deschis subiectul încă nedezbătut dintre noi. Așa că nu am ratat 
ocazia. 

— Asta a fost ceea ce vi s-a întâmplat azi-noapte? V-aţi 
întâlnit cu propriul sine în balansoar? 

Și chiar în clipa aceea, înainte ca prietenul meu să-și poată 
schimba expresia de pe figură, o voce familiară, ajunsă până la 
noi din cotloanele pieţei, s-a pornit să ne strige pe numele 


noastre conspirative și să lanseze ordine în pripă, punând astfel 
capăt, încă dinainte de a începe, momentului în care prietenul 
meu se pregătea să-mi împărtășească taina. 

— Domnu' G! Domnu' studinte! Haideţi jos, iute! Acu'! 
Domnu' G! 

Nu era nevoie să ne aplecăm peste parapetul care închidea 
balconul ca să descoperim de unde provenea vocea care ne 
reclama prezența. 

Ezequiel se urcase pe ultima treaptă a scării de acces spre 
ușa aflată lângă absida bazilicii Santa Maria del Mar. Avea capul 
descoperit, iar cu mâna dreaptă își agita frenetic înspre noi 
căciula din țesătură moale, ca un marinar care își ia rămas-bun 
de la uscat de pe puntea unui cargobot sau poate mai degrabă 
ca un nebun care le face cu mâna nălucirilor venite să-l 
întâmpine din văzduh. În pofida distanţei dintre noi, era cu 
neputinţă să nu-i observăm atât îmbujorarea care-i ardea în 
obraji și agitația care-i licărea în priviri, cât și graba cu care 
venise să ne comunice mesajul. 

Se întâmplase ceva. Ceva important. Ceva ce trebuia să știm. 

— Pregătiţi-vă pentru tot ce poate fi mai rău, m-a avertizat 
Gaudi, adoptând de îndată expresia lui obișnuită de netulburată 
stăpânire de sine și arătându-mi cu mâna drumul spre interiorul 
mansardei. 


36 

Cadavrul Colţosului stătea întins în pragul unei clădiri părăsite 
din fundătura Farigola, nimic altceva decât un scurt pasaj 
interior aflat la doar două minute de Piaţeta Moncada - un arc la 
intrare, șase case în paragină și un zid înalt în dreptul căruia, 
de-a lungul timpului, generaţii întregi de câini și cerșetori 
veniseră să-și facă nevoile, măcinându-l astfel încetul cu încetul. 
Lumina singurului felinar cu ulei din preajmă dezvăluia cruntul 
măcel la care fusese supus trupul bietului bătrân. Lovituri cu 
cuțitul în piept, pe gât, pe mâini și pe față. Tăieturi profunde și 
sinuoase. Buzele sparte în urma loviturilor. Nasul zdrobit. Balta 
de sânge gros, negru ca smoala, în care îi zăceau trupul și 
lucrurile. O ultimă grimasă de durere și de furie sau pur și 
simplu de groază în faţa morţii iminente îi schimonosea faţa în 
așa măsură încât, dacă nu ar fi fost tricornul albastru care încă îi 
mai acoperea capul și prezenţa celui de-al doilea cadavru care 
completa scena, cineva s-ar fi putut îndoi cu ușurință de 
identitatea acestuia. 

Câinele cu trei picioare stătea strâns ghem înăuntrul aceleiași 
clădiri. Şi el zăcea într-o baltă de sânge; o baltă mai mică, mai 
restrânsă, lăsată de propriul sânge, umilă precum însăși firea 
bietei făpturi sacrificate. Gâtul îi fusese spintecat dintr-o singură 
tăietură, care aproape că-i desprinsese capul de restul corpului, 
în vreme ce o a doua tăietură îi retezase scurt coada, și așa 
tăiată. Pe trupul animalului nu mai erau alte răni vizibile. Crudul 
asasin al Colţosului nu simţise nevoia să-l supună la aceleași 
cazne și pe tovarășul necuvântător cu care acesta își împărțea 
vitregiile sorții sau îi fusese îndeajuns să se răzbune, în mod 
absurd, numai pe coadă, amputată și apoi lăsată să cadă la 
câţiva metri mai departe de cadavru. 

În orice caz, câinele era mort. La fel de mort precum Colţosul. 

lar lui Ezequiel aceea i se părea cea mai importantă știre din 
ultima vreme. 

— Cine a putut să facă așa ceva, domnu’ G? întreba el 
întruna, cu chipul răvășit de mirare, fără să-i vină să creadă ce 
vedea în faţa ochilor. Cine a putut să-i ia gâtu unui biet câine 
nevinovat? 

Singurul agent al poliţiei judiciare care păzea în clipele acelea 
cadavrul Colţosului, un tinerel cu uniformă și pistol și cu o 
expresie de parcă nimeni nu-i ajungea cu prăjina la nas, abia 


dacă s-a sinchisit să răspundă la întrebările noastre cu 
mormăieli și monosilabe, și asta doar datorită diverselor nume 
de superiori ai săi pe care eu și Gaudi am avut grijă să le 
pomenim la momentul potrivit îndată ce am intrat în fundătura 
Farigola. Un om care locuia pe o stradă învecinată descoperise 
cadavrul cu mai puţin de douăzeci de minute în urmă. Nimeni 
nu văzuse și nici nu auzise nimic sau nimeni nu făcuse încă un 
pas în față ca să aducă vreo altă informaţie. Alţi doi agenţi și 
medicul legist erau în drum spre locul crimei ca să ridice 
cadavrul și să se ocupe de întreaga situaţie. Oricum, pentru ei 
nu era niciun mister: o încăierare între cerșetori, ca alte zeci 
care aveau loc în fiecare săptămână în cartierele Ribera și Raval 
și în mahalalele mizere din acea parte veche a orașului nostru 
lăsată la mila Domnului. Scursurile astea, a conchis băiatul pe 
un ton al vocii echivalent cu un scuipat sonor și greu, nu stau 
nicio clipă pe gânduri când e vorba să se omoare între ei ca 
animalele, ca să-și fure unul altuia vreo patru parale și două 
sticle de vin, cât or fi șterpelit de-a lungul zilei. ` 

— lar acum, dacă nu vă deranjează, plecați de aici. Asta nu-i 
un loc unde să se strângă curioșii. 

Agentul a rostit aceste ultime cuvinte uitându-se la mine, de 
aceea eu am fost cel care i-a replicat cu fermitate: 

— Trebuie să vorbim cu unul dintre superiorii dumneavoastră. 
Deținem informaţii despre asasinat care îi interesează fără 
îndoială. 

— Chiar așa? a spus băiatul, arborând pe față un rânjet și mai 
dezagreabil. Atunci aveți obligația să-mi comunicaţi mie aceste 
informații. Vă ascult! 

M-am uitat la Gaudí, iar el mi-a întors o privire cât se poate de 
neutră şi dezinteresată. Prea puţin conta cui îi spuneam 
versiunea noastră a faptelor, dacă unui tinerel ca acesta, cu caș 
la gură și aere de sergent, sau inspectorului Labella însuși. Și 
într-un caz, și în celălalt, interpretarea pe care poliţia judiciară 
ar fi putut să o dea morţii Colţosului nu avea să difere câtuși de 
puţin de cea pe care tocmai o auzisem de la acel băietan 
înarmat. 

— Bărbatul acesta, Colţosul, ar fi putut să fie martor la 
asasinatul comis în noaptea de joi pe strada Princesa, am spus 
eu. Sau poate să fi avut vreo informaţie relevantă despre 
acesta. Colţosul era prieten cu Eduardo Andreu, bărbatul omorât 


tot cu lovituri de cuţit în camera lui din pensiunea unde locuia. 
Ştiţi despre ce caz vă vorbesc? 

— Cum să nu. 

— Noi l-am văzut pe Colţosul vorbind cu Andreu în ușa 
pensiunii cu câteva ceasuri înainte de săvârșirea crimei. lar 
vineri Colţosul ne-a spus că Andreu făcea afaceri cu o a treia 
persoană, pe care tocmai ce am văzut-o dând târcoale pe aici 
acum nici jumătate de oră. 

— la uite, ce nimereală! 

L-am privit din nou pe Gaudi, iar acesta a făcut un gest din 
cap de parcă ar fi zis „să lăsăm lucrurile așa cum sunt”. 

— Numele acestuia este Victor Sanmartin. Inspectorul Labella 
știe fără îndoială despre cine vorbesc. Transmiteţi-i asta, vă rog. 

— Victor Sanmartin, a repetat agentul. lar dumneavoastră 
spuneațţi că vă numiţi... 

In clipa aceea, înainte să apuc să-mi rostesc numele, Ezequiel 
a făcut un pas în faţă și a făptuit ceva de care și acum mă mai 
minunez: și-a descoperit iute capul, și-a ridicat căciula înspre 
agent și, fără să spună vreo vorbă, l-a plesnit cu aceasta de trei 
ori peste față. 

— Ești un dobitoc ș'-un nenorocit, a spus atunci, îndată ce a 
pus capăt atacului de câteva clipe, cu tonul cuiva care anunţă 
un fapt cât se poate de obiectiv. Ce n-aș da să te văd într-o zi 
cum pățești și tu ce-a păţit bietul câine. 

Inainte ca tinerelul să apuce să se dezmeticească și să-și 
scoată pistolul de la cingătoare, Ezequiel o și zbughise pe sub 
arcul fundăturii Farigola printre uralele, râsetele și aplauzele 
celor câteva zeci de curioși care se strânseseră de-acum în jurul 
cordonului poliției. 


Cinci minute mai târziu, când m-am întors cu Gaudi în Piaţeta 
Moncada, eu am fost primul care a îndrăznit să tulbure tăcerea 
desăvârșită instalată între noi după punctul final pe care 
neașteptata izbucnire a lui Ezequiel îl pusese conversaţiei 
noastre cu agentul poliţiei judiciare. 

— Asta schimbă cumva lucrurile? am întrebat. Mă refer la 
moartea Colţosului. 

Prietenul meu s-a oprit în faţa ușii deschise a clădirii unde 
locuia și a scos din buzunar tabachera și cutia de chibrituri. 


— Un cerșetor oarecare mort într-o încăierare, a răspuns. Nu 
mă îndoiesc că aceasta va fi interpretarea oficială. 

— Dar Victor Sanmartin... 

Gaudi mi-a retezat cu un gest nervos intenţia de a da vreo 
replică. 

— Dacă e vreun nume care l-ar putea interesa pe inspectorul 
Labella cu privire la subiectul acesta, fără îndoială acela este al 
lui Gabriel Camarasa. De ce era nevoie să-i spuneţi acestui 
agent cum vă cheamă? 

— Cum adică? 

— Doar nu vrem să-i punem pe tavă poliţiei și mai multe 
motive de bănuială legate de familia dumneavoastră, nu-i așa? 
Tatăl dumneavoastră îl asasinează pe Eduardo Andreu cu un 
pumnal în noaptea de joi spre vineri și, peste patru zile, 
dumneavoastră apăreţi deodată, comportându-vă ciudat, la 
locul unde a fost ucis, tot cu lovituri de cuțit, un om care ar fi 
putut să aibă informaţii despre acest asasinat. 

— Singurul care a avut un comportament ciudat astăzi a fost 
prietenul dumneavoastră, am protestat eu. Cum de i-a trecut 
prin cap să lovească un poliţist? 

— Nu aţi înţeles? Singurul lucru pe care a vrut să-l facă 
Ezequiel a fost să vă împiedice să-i spuneţi agentului cum vă 
cheamă. 

— Pușlamaua voia să mă apere? 

— Pușlamaua asta, domnule Camarasa, este tânărul cel mai 
nobil și mai curajos pe care l-aţi cunoscut de când aţi venit la 
Barcelona. Să nu vă lăsaţi păcălit de aspectul și de vocabularul 
lui și nici de deprinderile lui de mic delincvent. Ezequiel este un 
tânăr demn de tot respectul. 

M-a impresionat forţa cu care Gaudi a rostit aceste cuvinte, 
dar numai într-o oarecare măsură: în argumentele alese de 
prietenul meu pentru a-l apăra pe acest băiat sărman pe care îl 
alesese ca să-i fie de un oarecare ajutor nu mi-a fost greu să 
întrevăd ceva din mândria nutrită în adâncul inimii de acel băiat 
de cazangiu aspirant la titlul de arhitect, arătată în mai multe 
rânduri față de mine. 

— Atunci, sunt în bucluc? 

Gaudi a tăgăduit din cap. 

— Nu cred. Inspectorul Labella nici măcar nu o s 


ă 
catadicsească să cerceteze moartea Colţosului. Dar dacă 


mergem la el ca să-i spunem bănuielile noastre despre 
Sanmartin și încercăm să complicăm astfel teoria lui cât se 
poate de clară despre moartea lui Andreu... 

— N-o să întârzie nicio clipă să dea o altă interpretare 
evenimentelor și să mă transforme pe mine în suspect în cazul 
morţii Colţosului, am completat. 

— Asta cred eu! Şi asta e și ceea ce credeţi dumneavoastră, 
dacă staţi puţin să judecaţi. 

După ce și-a aprins o ţigară, Gaudi și-a băgat iarăși tabachera 
și cutia de chibrituri în buzunar, fără să mi le ofere întâi mie, 
cum îi era obiceiul. Din câte am înţeles, gestul lui era o invitaţie 
nu tocmai subtilă de a încheia întâlnirea. 

— Credeţi că Sanmartin l-a ucis pe Colţos? 

— Aceasta e o întrebare pe care eu ar fi trebuit să v-o adresez 
dumneavoastră, mi-a răspuns repede prietenul meu. 
Dumneavoastră aţi fost cel care a vorbit cu el după presupusul 
asasinat. Sanmartin părea să fie un om care tocmai ucisese un 
alt om? 

Am stat câteva clipe ca să mă gândesc la asta. 

— Părea neliniștit. Şi nu numai atunci când i-am pomenit de 
Fiona. Faptul de a se fi întâlnit cu mine îl neliniștise. 

— Asta nu înseamnă nimic. Oricât de rece ar fi acest domn, 
faptul de a se întâlni pe neașteptate, într-o biserică goală și 
întunecată, cu fiul unui om pe care l-a defăimat în public este, în 
sine, un motiv mai mult decât suficient care să-i justifice 
neliniștea. Poate că a crezut că aveaţi de gând să-l atacați. 

— Poate că ar fi trebuit să o fac, am murmurat eu. Oare nu ar 
trebui să mergem acum la domiciliul lui și să punem capăt 
îndoielilor? 

Gaudi a tăgăduit din cap. 

— Vă repet: nici tatălui dumneavoastră și nici dumneavoastră 
nu vă este de folos dacă intraţi acum în bucluc. Prietenul meu a 
făcut o pauză ca să-și umple plămânii de aer, apoi a schiţat un 
mic zâmbet și m-a lămurit: În fond, dacă nu mă înșel, amicul 
nostru Ezequiel este pe cale, chiar în momentul de faţă, să-i 
facă o vizită de curtoazie domnului Sanmartin. 

— Vreţi să spuneţi câ...? ă 

— Ezequiel era foarte atașat de Colţos. In ciuda tuturor 
lucrurilor, bătrânul era un om de treabă. 


— Mie mi s-a părut că regreta mai degrabă moartea câinelui 
decât a stăpânului. 

— Dragă prietene Camarasa, aveţi tot atâta capacitate de 
observaţie și de interpretare a reacţiilor umane cât un porc 
spinos. 

Nu am protestat la aceste cuvinte. 

— In orice caz, vizita noastră de mâine pe strada Aviñón 
rămâne în picioare. 

Gaudi a încuviinţat din cap cu fermitate, în timp ce îmi 
întindea mâna în semn de rămas-bun. Și atunci mi-a pus 
următoarea întrebare: 

— După ce am fost prezenţi la o asemenea scenă, nu vi s-a 
întâmplat să v-o imaginaţi de îndată zugrăvită de penelul 
domnișoarei Fiona? 

In loc să-i răspund că da, că avea dreptate, că și mie îmi 
trecuse prin cap lucrul acesta, i-am strâns lui Gaudi mâna între 
ale mele și l-am privit ţintă în ochi. 

— Aveţi grijă, dragul meu prieten, l-am avertizat eu. Nu vă 
lăsaţi vrăjit de Fiona. Bucuraţi-vă de compania ei, împărtășiţi-i 
viziunile și ideile, dar nu uitaţi niciodată unde este realitatea. 

Gaudi a încuviinţat cu un gest grav. 

— Noapte bună, a murmurat el, apoi și-a aruncat ţigara 
aproape intactă pe pavajul Piaţetei Moncada. 

Şi asta a fost tot. 


Pusesem deja piciorul pe scărița cabrioletei pe care tocmai o 
oprisem în Piaţa Palatului, când o voce oarecum cunoscută m-a 
strigat din spate pe numele de familie: 

— Domnule Camarasa! 

Francesc Gaudi venea alergând spre mine dintr-un colţ al 
pieţei, cu mâna dreaptă ridicată și părul lui roșu răvășit 
caraghios în creștetul capului descoperit. În aer liber, în plină 
mișcare și aproape gata să se ciocnească de mine, trupul masiv 
al viitorului avocat era încă și mai impresionant decât mi se 
păruse în lumina ce se strecura prin ușa întredeschisă a 
modestei lor mansarde. „Dacă, la numai douăzeci și trei de ani, 
fratele lui Gaudi avea deja acel aspect de burghez pântecos și 
mulţumit de sine, mă gândeam eu în timp ce coboram de pe 
scăriţă, atunci nu se va găsi niciun podium sau scaun 
prezidenţial care să-l încapă când va împlini patruzeci.” 


— Un minut, vă rog, i-am spus vizitiului înainte de a-mi întinde 
mâna dreaptă și a aștepta ca Francesc Gaudi să parcurgă cei 
zece metri care ne mai despărţeau. Domnule Gaudi, ce surpriză! 

Bărbatul s-a oprit în cele din urmă lângă mine cu faţa 
îmbujorată de efort și fruntea șiroind de sudoare. Mâna cu care 
a strâns-o pe a mea nu-și pierduse niciun dram din fermitatea 
care îmi crease o impresie atât de puternică în noaptea când 
fusese asasinat Andreu, numai că acum era umedă ca un crap 
abia pescuit din apele râului Bes6s. 

— Mă scuzaţi o clipă, a murmurat el, răsuflând din greu în 
timp ce își ștergea fruntea cu o batistă cu un aspect nu tocmai 
impecabil pe care tocmai o scosese din buzunar. 

— S-a întâmplat ceva? 

Francesc Gaudi și-a băgat batista înapoi în buzunar și m-a 
privit cu niște ochi la fel de albaștri și de profunzi ca ai fratelui 
său. 

— Asta aştept să-mi spuneţi dumneavoastră, domnule 
Camarasa. 

Am zâmbit cu amabilitate. 

— De unde să încep? 

— Aventurile dumneavoastră nu mă interesează, mi-a replicat 
bărbatul cât se poate de sec. Dacă vreau să aflu povești cu 
incendii și asasinate, mi-e de ajuns să citesc un roman de 
Alexandre Dumas. Tot ce vreau să știu e ce se întâmplă cu 
fratele meu. 

De îndată am afișat o mină serioasă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Sâmbătă a plecat de acasă spre seară, în compania acelei 
domnișoare, asta ca să o numesc într-un fel, și nu s-a mai întors 
până ieri la ora opt dimineaţa. Când a venit mirosea infernal și 
arăta de parcă făcuse lucruri pe care un domn nu ar trebui nici 
măcar să și le poată închipui. Firește, nu a vrut să-mi spună nici 
unde fusese, nici cu cine, chiar dacă nu era greu de dedus. 

În clipa aceea, Francesc Gaudi și-a ridicat arătătorul de mâna 
dreaptă și mi l-a aţintit între sprâncene. Un deget grăsuţ și 
rozaliu, ca al unui sugar uriaș. 

— Domnișoara aceasta diabolică pe care dumneavoastră aţi 
amestecat-o în viaţa lui. 

Mi-am rezervat câteva secunde înainte să murmur: 


— Vă mărturisesc că nu-mi place cum vorbiţi despre 
domnișoara Begg. 

— Și eu vă mărturisesc că mie nu-mi pasă câtuși de puţin ce 
vă place și ce nu vă place dumneavoastră. 

Între noi s-a lăsat o tăcere scurtă. Un omnibuz și-a făcut 
apariţia în piaţă, silindu-l pe vizitiul cabrioletei mele să elibereze 
trecerea. De pe treptele de sus care duceau spre ușa închisă a 
clădirii Bursei, așezați într-o poziţie necuviincioasă, trei bărbaţi 
în haine de fierar ne urmăreau cu oarecare atenţie. 

— Din câte știu eu, fratele dumneavoastră și domnișoara 
Begg au petrecut împreună seara și noaptea de sâmbătă, am 
spus eu în cele din urmă. Dar cred că acest lucru nu ne privește 
pe noi. 

— Dumneavoastră nu-l cunoașteţi pe fratele meu. 

— Nici dumneavoastră nu o cunoașteţi pe domnișoara Begg. 

— Pentru mine, domnișoara Begg nu contează câtuși de puţin, 
s-a pornit să latre Francesc Gaudi. Pentru mine contează ce se 
întâmplă cu fratele meu. Fratele meu se crede omul cel mai 
inteligent și mai descurcăreţ din lume. Și poate că se și pricepe 
la anumite lucruri. Însă nu se pricepe și la femei. 

— Dumneavoastră, în schimb, se pare că aveţi experienţă în 
acest domeniu, nu am putut să nu-l ironizez. 

— Pe lângă Antoni, credeţi-mă, eu sunt un adevărat expert în 
privinţa sexului frumos, a replicat el cu toată seriozitatea. Chiar 
și dumneavoastră aţi putea fi unul, în comparaţie cu el. Dacă 
fratele meu, domnule Camarasa, e un bun cunoscător în materie 
de matematici și de pietre, e cum nu se poate mai neștiutor într- 
ale inimii și ale pornirilor trupești. Experienţa lui în domeniul 
arhitecturii nu l-a pregătit să se confrunte cu un exemplar 
precum această Fiona. Ştiţi ce a făcut ieri toată ziua? 

Am tăgăduit din cap. 

— Ştiu doar ceea ce nu a făcut. Nu am avut nicio veste de la 
el în tot acest timp. 

— A stat toată ziua întins în pat. Toată ziua. S-a ridicat doar 
pentru zece minute ca să-i răspundă poliţistului care a venit să-l 
vadă după-amiază. Nici măcar nu s-a ridicat ca să prânzească. 
Și sunt aproape sigur că în dimineaţa asta nu a mers la cursuri, 
a adăugat el, arătând cu mâna clădirea vechii Burse. De când 
am venit la Barcelona, fratele meu, domnule Camarasa, nu a 
lipsit niciodată fără motiv de la vreo oră de curs. 


Ştiam că nu trebuia să o fac, și totuși am întrebat: 

— Aţi spus că a venit un poliţist în vizită? 

— Vă repet că aventurile dumneavoastră nu mă interesează. 
Fratele meu însă nu a lipsit niciodată fără motiv de la niciunul 
dintre cursuri și, pe lângă asta, niciodată nu a petrecut o zi 
întreagă întins în pat. Noi nu suntem niște domnișori dintr-o 
familie înstărită. Noi suntem fii de ţăran. Dacă petrecem o zi 
întinși în pat, e foarte probabil că n-o să ne mai putem ridica. 

— Un individ aproape pitic, având faţa ciupită de vărsat? 

Capul lui Francesc Gaudi s-a mișcat de sus în jos, foarte ușor, 
în timp ce buzele lui căpătaseră o expresie dispreţuitoare care 
nu mai lăsa loc de îndoială. 

— Văd prea bine cât vă pasă de sănătatea spirituală a fratelui 
meu, a spus el printre dinţi. Mai întâi aduceţi în viaţa lui o 
femeie care nu are nicio reţinere în a petrece o seară și o 
noapte întreagă împreună cu un bărbat pe care abia dacă îl 
cunoaște, iar apoi, când se petrece inevitabilul, se spală pe 
mâini și nu se mai interesează decât de propriile probleme. 

„Așadar, vizita lui Abelardo Labella mă privea doar pe mine. 
M-am gândit la asta, dar nu am spus-o cu voce tare. Până la 
urmă, Francesc Gaudi avea dreptate.” 

— Credeţi-mă, domnule Gaudi, că sănătatea spirituală a 
fratelui dumneavoastră mă interesează mult mai mult decât ați 
putea bănui, l-am asigurat eu, amintindu-mi ultimele cuvinte pe 
care le schimbasem cu Gaudi cu nici trei minute în urmă, la 
intrarea în clădirea unde locuia. Dar nu știu ce vă așteptați să 
fac eu într-o asemenea împrejurare. 

— Chiar trebuie să vă spun eu ce aveţi de făcut? Vreau să-i 
interziceţi acestei domnișoare să se mai apropie de fratele meu. 

Nu m-am putut abţine să nu surâd. 

— Nu o cunoașteţi pe domnișoara Begg. Și nici pe fratele 
dumneavoastră, de altfel. 

— Îmi cunosc foarte bine fratele, domnule Camarasa. Și, din 
câte înţeleg eu, dumneavoastră o cunoașteţi foarte bine pe 
domnișoara Begg. 

Acest lucru era adevărat. 

— Toţi avem dreptul să experimentăm câte puţin, domnule 
Gaudi, îmi aduc aminte că am spus atunci, adresându-mă atât 
interlocutorului meu aprins, cât și mie însumi. Dacă fratele 
dumneavoastră este într-adevăr lipsit de experiență într-ale 


inimii cum credeţi dumneavoastră, atunci legătura cu 
domnișoara Begg poate să-i fie de folos. Asta înseamnă să te 
maturizezi, nu? Să facem o serie de greșeli pe care să nu le mai 
repetăm. Poate că domnișoara Begg este o greșeală pe care 
fratele dumneavoastră ar fi bine să o comită în acest moment al 
vieţii. 

Francesc Gaudi m-a observat pentru câteva clipe cu ochii lui 
mari, albaștri, ușor mijiți. Vântul care intra în piaţă prin vechea 
Poartă a Mării îi răvășea părul aspru, formând din când în când 
în jurul capului său vârtejuri roșii, ca niște trecătoare nimburi de 
sfinţenie. Sudoarea de pe frunte i se uscase, dar chipul îi era în 
continuare aprins și răvășit. 

Cei trei fierari care se odihneau pe scara monumentală a 
Bursei nu ne mai acordau atenţie de ceva vreme. 

— V-aș rămâne recunoscător dacă nu i-ați pomeni nimic 
fratelui meu despre această discuţie, domnule Camarasa, a 
spus bărbatul, întinzându-mi o mână fermă și caldă care avea, 
din câte am înţeles, însemnătatea unui steag alb provizoriu. 

— Nu vă faceţi griji în privinţa aceasta, domnule Gaudi! 

Când cabrioleta mea s-a îndepărtat în cele din urmă de Piaţa 
Palatului, îndreptându-se de-acum spre drumul care ducea la 
turnul nostru de pe bulevardul Gracia, încrengătura pestriță de 
clădiri și străduțe de la capătul sudic al cartierului Ribera 
înghiţise deja cu totul trupul masiv al lui Francesc Gaudi. 


37 

Margarita mă aștepta în grădina turnului familiei, de partea 
cealaltă a gardului închis, aproape ascunsă între ramurile 
atârnând până jos ale unei frumoase sălcii plângătoare. Purta pe 
deasupra o haină din blană de nutrie de-a mamei, pe cap avea o 
pălărie care îi acoperea fruntea și urechile, în timp ce o eșarfa 
groasă de mătase, de un albastru precum cerul, îi ascundea 
gâtul cu totul, dar niciunul dintre aceste trei veșminte nu părea 
să o apere de frigul ce se lăsase deodată la căderea nopţii. Mai 
erau câteva minute până când clopotele Turnului cu Ceas din 
Gracia să bată ora nouă, iar temperatura nu cred că era mai 
mare de zece grade. Începutul lunii noiembrie lăsa să se 
întrevadă semnele iernii grele care ne aștepta. 

— Ai aflat? a fost primul lucru despre care m-a întrebat sora 
mea, deschizând repede poarta din zăbrele văzându-mă că 
străbăteam ultimii metri care mă mai despărțeau de casă. 

— Ce să aflu? 

— Cerșetorul pe care îl cunoșteaţi tu și Toni a fost ucis. 
Colțosul. A venit un curier de la ziar acum o oră să o caute pe 
Fiona ca să meargă să ilustreze scena. Se zice că a fost omorât 
cu lovituri de cuţit, la fel ca Andreu. 

Am așteptat ca Margarita să închidă poarta în urma noastră, i- 
am dat un sărut și o îmbrăţișare scurtă și i-am povestit cele 
întâmplate, începând cu cele văzute în fundătura Farigola și 
încheind cu întâlnirea cu Sanmartin în bazilica Santa Maria del 
Mar. 

Sora mea nu a deschis gura până ce nu mi-am încheiat 
istorisirea. 

— Crezi că a fost Sanmartin? m-a întrebat atunci cu chipul la 
fel de serios precum cel al unei statui. Ce bine ar fi fost să-l fi 
omorât eu pe el în ziua când a venit să-și lase cartea de vizită. 

— Nu știm dacă a fost el sau nu. Și nu spune asemenea 
lucruri. 

— Nu te gândești să vorbeşti cu inspectorul Labella? 

— Gaudi e convins că asta nu ar face decât să înrăutăţească 
lucrurile. Și eu cred la fel. 

— Dar faptul că acest cerșetor a fost ucis în timp ce tata era 
în închisoare e o dovadă că tata nu l-a omorât pe Andreu, nu? 

Am tăgăduit din cap pe când străbăteam încet, braţ la braţ, 
grădina cufundată în penumbră. 


— Moartea Colţosului s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu 
cea a lui Andreu, am lămurit-o eu. Sau eu însumi aș fi putut să-l 
omor pe Colţosul, fie din motivul spus de tine, fie pentru a evita, 
poate, ca să dea o declaraţie împotriva tatei. Oricum, eu și 
Gaudi ne-am aflat la locul crimei la nici douăzeci de minute 
după ce a fost descoperit cadavrul. 

Margarita a stat să se gândească la asta vreo câteva clipe: 

— Ai dreptate. Tu ești principalul suspect, Gabi. Poate în felul 
ăsta tata o să aibă pe cineva care să-i ţină de urât în celulă. 

l-am dat surorii mele o palmă ușoară peste umăr și am 
încercat să schimb tema. 

— Prietenul tău Toni îţi transmite salutări și își cere scuze 
pentru absenţă. Nu a putut să vină la secţie, dar ne-a pomenit în 
rugăciunile lui cât a fost ziua de lungă. 

Margarita mi-a ascultat cuvintele cu o seriozitate 
imperturbabilă. 

— Salută-l din partea mea de îndată ce o să ai prilejul, mi-a 
spus ea. Azi o să cinăm în casă, dacă ești de acord. 

— Cinăm singuri? 

— Mama vorbește cu patru domni în salonul de seară, a spus 
ea, tot cu o naturaleţe imperturbabilă. Domnul Begg s-a retras 
deja în locuinţa de serviciu, cât despre Fiona nu se știe când se 
va întoarce. 

— Patru domni? 

— Aladren și încă trei bătrâni. Nu mă întreba cine sunt. 
Adevărul e că vom fi încă o dată singuri, doar noi doi. 

Astfel, Margarita și cu mine ne-am petrecut mai puţin de o 
jumătate de oră cât a durat cina făcând schimb de noutăţi și de 
impresii despre interogatoriile pe care ni le luase Abelardo 
Labella. In ceea ce mă privește, marea surpriză a fost să 
descopăr că tema principală a întrebărilor pe care inspectorul i 
le pusese surorii mele în timpul celor douăzeci de minute cât se 
aflase în biroul lui nu a fost tatăl meu, nici mama, nici măcar 
unde fusese ea însăși în noaptea asasinării lui Andreu, ci umila 
mea făptură. Mai bine de jumătate din întrebările la care 
trebuise să răspundă Margarita erau relaţionate, într-un fel sau 
altul, de mine. Și, după câte se pare, la fel se întâmplase și în 
timpul interogatoriilor la care inspectorul o supusese pe Marina, 
dar și pe doamnele Iglesias și Masdéu, pe grădinarul nostru și 
chiar pe Fiona însăși. 


— Şi asta ce înseamnă? am întrebat-o eu în cele din urmă cu 
voce tare, când Margarita mi-a repetat ultima întrebare pe care 
i-o adresase inspectorul Labella Marinei în legătură cu mine și 
repetată întocmai de slujitoare surorii mele în timpul gustării de 
seară, pe care cele două fete o împărțiseră în bucătăria turnului 
la întoarcerea de la Docurile Regale. 

— Asta înseamnă că inspectorul e foarte interesat de tine. 

Veriga cea mai slabă, spusese Gaudi în urmă cu vreo două 
ore în balconul mansardei. Aceleași cuvinte rostite de tata în 
noaptea ultimei noastre discuţii din cabinetul lui. Ceea ce eu nu 
reprezentam pentru Gaudí, așa cum se temuse tata, 
reprezentam în schimb pentru inspectorul Labella: veriga cea 
mai slabă din lanţul familiei Camarasa. Piesa care s-ar fi putut 
frânge cel mai ușor în mâinile lui de poliţist republican. 

Marina tocmai ajunsese la masa noastră încărcată cu un 
platou cu cremă de vanilie pentru desert, când Ramón Aladren a 
apărut pe ușa salonului. 

— Domnișoara Margarita. Domnule Camarasa, a spus 
bărbatul, executând în faţa noastră o reverență care i-a pus în 
mișcare vârfurile  atârnătoare ale mustății. Mama 
dumneavoastră vă reclamă prezența. Dacă doriți să mă 
însoţiţi... 

Atât direcţia privirii, cât și tonul vocii avocatului indicau cât se 
poate de limpede că singurul destinatar al celor două fraze ale 
sale eram eu. Nu m-a surprins câtuși de puţin solicitarea aceea: 
noutăţile oferite de Margarita despre interesul pe care 
inspectorul Labella părea să-l aibă faţă de propria persoană 
tocmai mă convinseseră de noua mea poziţie privilegiată în 
drama care se desfășura în jurul nostru. Cu tot calmul de care 
am fost în stare în momentul acela, am așezat tacâmurile 
încrucișate în farfurie, am împăturit șerveţelul în patru și l-am 
lăsat pe masă, mi-am cerut scuze faţă de Margarita pentru că 
părăseam masa înainte de a ne fi încheiat discuţia și, ridicându- 
mă în picioare, i-am cerut Marinei să-i transmită doamnei 
Masdéu felicitările mele cele mai sincere pentru minunata cină 
pe care izbutise să ne-o servească mie și surorii mele în pofida 
tuturor dificultăţilor din acea zi stranie. 

— De îndată ce termini, vii la mine în cameră, mi-a ordonat 
Margarita, cu o linguriţă plină de cremă în mâna dreaptă și cu o 
expresie intrigată pe faţă. 


Am asigurat-o că aveam să fac întocmai. 

L-am urmat în tăcere pe avocatul Aladren până în salonul de 
seară al mamei și acolo am dat peste reuniunea asupra căreia 
mă avertizase Margarita: mama, Ramón Aladren și alţi trei 
bărbaţi aflaţi la o vârstă înaintată pe care nu-i cunoșteam, dar al 
căror comportament și ale căror veșminte nu lăsau nicio urmă 
de îndoială asupra identităţii lor. 

— Fiul meu, Gabriel Camarasa, m-a prezentat mama înainte 
de a pronunţa numele fiecăruia dintre cei trei bărbaţi însoţit de 
o reverență pe măsură ce mâna lor o strângea pe a mea. la loc, 
te rog! 

Un singur fotoliu gol era așezat în faţa semilunii perfecte 
formate din cele cinci fotolii deja ocupate din salon. 

În faţa fiecărui fotoliu se afla câte o măsuţă din lemn de nuc și 
pe fiecare măsuţă se aflau câte un pahar din cristal, o scrumieră 
de porțelan, ceva tutun și un carnet de notițe lângă un creion. 
Chiar și pe masa mamei mele se aflau trei țigări dispuse în 
evantai și un pahar pe jumătate plin cu un lichid de culoarea 
whisky-ului de malţ. 

Doi dintre bărbaţi fumau câte o havană de o dimensiune 
aproape la fel de generoasă ca aceea a norilor din fum alburiu 
care pluteau pe deasupra capetelor. 

În timp ce ochii mei observau aceste detalii ale scenei dispuse 
cu grijă înaintea mea, am realizat că înfățișarea celui de-al 
treilea bărbat mi se părea familiară. Abia mai târziu mi-am dat 
seama de acest lucru, după ce se scursese deja jumătate din 
timpul reuniunii: el era însoţitorul acelei doamne sexagenare 
care, la recepţia organizată de Stirile ilustrate, după ce își 
văzuse haina stropită cu vin în confuzia generală care a urmat 
apariţiei lui Eduardo Andreu, decretase, printre lacrimi și 
sughiţuri, că aceea era petrecerea cea mai puţin reușită la care 
fusese invitată vreodată. 

Mama încă îmi mai arăta fotoliul liber cu dosul palmei drepte, 
însă umbra unui zâmbet amabil, primul pe care mi-l adresase de 
vineri dimineaţa până acum, îi lumina chipul. Așa că am zâmbit 
la rându-mi și am luat loc în fotoliu, pregătindu-mă să ascult 
toate câte se spuneau. 


Margarita se așezase deja în pat când am bătut la ușa 
dormitorului ei. Avea o lampă aprinsă pe noptieră, iar în poală 


se odihnea un ditamai roman franțuzesc, cu ilustraţii din belșug. 
Privirea cu care m-a întâmpinat în timp ce m-am apropiat de ea 
m-a îndemnat să nu-i ascund nimic din ceea ce tocmai 
descoperisem și nici să nu încerc să îndulcesc lucrurile. Mi-am 
făcut loc lângă ea pe plapuma de lână și mi-am început 
istorisirea: 

— Tata a plecat joi după-amiaza crezând că fusese convocat 
de ceilalți conspiratori la o altă reuniune precum cele organizate 
periodic în locuri și la ore asemănătoare cu cele semnalate în 
biletul înmânat de tine. Era vorba de douăsprezece noaptea și 
de biserica Santa Maria din Mataro. În aceeași biserică mai 
avuseseră loc vreo două întâlniri cu puţin înainte ca noi să 
ajungem la Barcelona, așa că tata nu a bănuit nimic. A luat 
trenul care ducea spre coastă și a ajuns la locul întâlnirii, dar nu 
a găsit pe nimeni altcineva acolo. După ce trecuse de ora unu 
noaptea, înțelegând că era ori vreo înșelăciune, ori vreo 
neînțelegere la mijloc, a încercat să se întoarcă la Barcelona, 
dar la ceasul acela târziu nu mai era niciun tren și nici vreo birjă 
disponibilă. Nu a găsit niciun han deschis, așa că și-a petrecut 
noaptea sub cerul liber, pe plajă, până la plecarea primului tren 
de dimineaţă. De aceea și el, și hainele lui aveau un aspect atât 
de neîngrijit când l-am văzut la primele ore ale după-amiezii. 
Când a ajuns în gară la Barcelona, era mai bine de ora opt și 
deja începuse să circule pe peron vestea că Eduardo Andreu 
fusese asasinat. Tata a înţeles că, dacă avea să vină acasă, 
urma să fie arestat de îndată, așa că s-a dus pe bulevardul San 
Juan și s-a ascuns în casa unuia dintre acoliţii săi cu care aștepta 
să se întâlnească în noaptea precedentă, iar acolo a început să 
caute soluţii pentru o parte din afacerile care se cereau a fi 
încheiate înainte să ajungă la închisoare. În casa acestuia a 
primit mai multe vizite, de acolo a coordonat strategiile pe care 
colegii lui urmau să le respecte începând din acea zi și de acolo 
a ieșit în cele din urmă ca să se întâlnească cu familia Begg pe 
strada Petritxol și să se întoarcă apoi acasă, unde avea să se 
predea inspectorului Labella. 

Am făcut o scurtă pauză, iar tăcerea aceea mi-a îngăduit să 
observ că Margarita avea o răsuflare neliniștită, aproape ca 
aceea a unei jivine hăituite. 

— Tata a luptat pentru cauza Burbonilor încă din 1868. De 
când Isabel a Il-a a fost înlăturată de pe tronul Spaniei și trimisă 


împreună cu fiul ei în exil în urma loviturii de stat a generalului 
Prim, tata și mulţi alţii ca el s-au implicat din umbră pentru 
reinstaurarea monarhiei. Industriași, aristocrați, militari, feţe 
bisericești. Nu mă întreba din ce motive s-a implicat tata în asta. 
Un amestec de convingeri politice și de interese economice, din 
câte am înţeles, nu știu în ce proporţie. Timp de cinci ani, 
misiunea tatei a fost să finanţeze această rețea de conspiratori 
și exilați prin casa noastră de licitaţii. O bună parte din banii 
câștigați din tranzacţiile legale încheiate acolo se adăuga la 
bugetul proiectului de restauraţie a monarhiei, dar casa de 
licitaţii servea, în egală măsură, pentru încasarea și spălarea 
banilor obţinuţi din donaţii din partea unor terțe persoane 
implicate în același proiect. Afacerea familiei era, de fapt, o 
afacere colectivă pe care tata o conducea în numele altora. In 
numele Burbonilor aflaţi în exil și al grupului de conspiratori care 
luptau la început împotriva lui Prim, apoi împotriva lui Amadeo 
de Savoia și, în cele din urmă, împotriva actualei Republici. Tot 
ce făcea tata era să le finanţeze activităţile, în timp ce alţii se 
implicau în domeniile politic și militar ale procesului de 
restauraţie. 

Dar de la sfârșitul anului trecut, atunci când planurile de 
înlăturare a regimului republican și de reinstaurare a monarhiei 
începuseră să prindă contur, rolul tatei s-a schimbat. 

Am mai făcut o pauză. De data aceasta, respiraţia Margaritei 
a devenit ceva mai ușoară. Mă ţintuia cu ochii larg deschişi, cu o 
expresie neîncrezătoare și totodată ușurată: ușurată să afle în 
sfârșit ce se petrecea. 

— Dacă totul iese așa cum speră prietenii tatei, Republica va 
cădea înainte de sfârșitul anului. O ultimă revoltă militară va 
preceda proclamarea lui Alfonso al XII-lea, fiul Isabelei a Il-a, ca 
rege al Spaniei. Alfonso al XII-lea va intra în ţară prin Barcelona, 
un fel de a mulţumi burgheziei fidele din oraș pentru serviciile 
făcute. Catalanii bogaţi s-au temut întotdeauna de schimbările 
de regim politic și de experimentele liberale. Pentru ei, o Spanie 
fără rege e totuna cu o Spanie fără colonii; și fără colonii, averile 
burgheziei s-ar risipi cât ai clipi din ochi. Noul rege va ști cum să 
le mulţumească supușilor săi catalani pentru devotamentul lor 
interesat și prima dovadă a acestui lucru va fi să intre prin 
Barcelona pentru a-și revendica tronul. lar tata va avea sarcina - 


sau, mai bine zis, trebuia să o aibă până la cele întâmplate 
vineri - de a se ocupa de sosirea sa în siguranţă. 

Margarita a scos o ușoară exclamaţie de surpriză, dar nu a 
rostit niciun cuvânt. Ochii ei îmi cereau să-mi continui istorisirea 
și asta am și făcut. 

— Planul activităţilor publice pe care le va desfășura noul rege 
este deja alcătuit, iar tata trebuia să vegheze ca să nu fie pândit 
de niciun pericol în cele două zile cât avea să stea în oraș. 
Acesta a fost motivul întoarcerii noastre la Barcelona. Acesta 
este rostul Știrilor ilustrate. Ziarul e în același timp o sursă de 
informare pentru cei care conspiră în favoarea Burbonilor și un 
organ de propagandă adresată publicului larg. Prin acesta, tata 
și acoliţii lui află ce se mai pune la cale în oraș și, în același 
timp, poate să modeleze felul de a gândi al claselor de jos ale 
societăţii, cărora li s-a adresat încă din prima zi de difuzare. La 
momentul potrivit, când va cădea Republica și va veni ceasul de 
a fi primit noul rege, Știrile ilustrate vor deveni portavocea 
fervorii populare în favoarea lui Alfonso al XII-lea, o fervoare 
alimentată chiar de ziar, prin paginile sale. Tata trebuia să 
dirijeze și să controleze toate acestea. Trebuia să se asigure că, 
atunci când regele va ajunge la Barcelona, avea să întâlnească 
un climat popular favorabil figurii sale și că nu avea să se 
confrunte cu nicio primejdie pe timpul șederii în oraș. Însă acum 
cineva a pornit împotriva lui și l-a eliminat din scenă. 

— Cineva, a murmurat Margarita. 

— Carliștii.  Anarhiștii.  Republicanii  inveteraţi. Oponenții 
viitorului Alfonso al XII-lea de orice condiţie și orientare politică. 
Nici ei nu știu și nici nu pare să le pese. De fapt, nu pare să le 
pese nici dacă tata este vinovat sau nu. Fiona avea dreptate. 
Singura lor strategie pentru a-l scoate din închisoare este să 
aștepte căderea Republicii. lar după ei, aceasta se va întâmpla 
fără întârziere peste două sau trei săptămâni. Atunci va veni 
noul rege, se vor schimba instituţiile, iar tata va fi răsplătit din 
plin pentru serviciile aduse în slujba monarhului. Dar până 
atunci, locul tatei va fi ocupat de mama. 

Margarita a făcut ochii și mai mari. 

— Mama?! 

— Ea îi va organiza de acum înainte pe toți agenţii în favoarea 
Burbonilor care lucrează sub acoperire în diverse cercuri din 
oraș ostile monarhiei, la fel cum făcea tata. Ea va supraveghea 


activitatea lui Martin Begg la ziar, la fel cum făcea tata. Și atunci 
când regele va veni la Barcelona, ea se va ocupa de 
coordonarea tuturor bărbaţilor răspunzători de siguranţa 
Majestății Sale. 

— Mama?! a repetat Margarita neîncrezătoare. 

— Mama, cu ajutorul lui Aladren și al celor trei domni care au 
venit azi să o viziteze. Şi cu ajutorul meu, dacă vreau să i-l 
acord. Dacă nu, am trei zile la dispoziţie să părăsesc casa, să 
renunţ la numele de familie și la moștenire și să-mi câștig traiul 
cum cred de cuviinţă. Mâine-noapte trebuie să-i dau răspunsul. 

Margarita nu m-a întrebat care va fi răspunsul. Și ea îl știa la 
fel de bine ca și mine. 

— Atunci e un mister rezolvat, a fost tot ce a spus, după 
câteva minute în care am tăcut amândoi. 

Când am ieșit în noaptea aceea din dormitorul surorii mele, 
mă simţeam ca unul dintre acei boxeri din portul pe unde dădea 
târcoale Andreu în timpul decăderii lui lente, ajuns în cele din 
urmă în rând cu drojdia societăţii. Buimăcit, murdar, fără vlagă 
și cu un iz metalic urcându-mi din fundul gâtului până la dinţi. 


38 

Tata a fost dus la închisoarea Amalia la lăsarea serii 
următoare. Ştirea ne-a fost dată de Fiona cu puţin după ora 
șase, când Gaudi și cu mine ne-am întâlnit cu ea la intrarea în 
micul palat renascentist de pe strada Fernando al VIl-lea, după 
ce am ieșit din clădirea cu numărul trei de pe strada Aviñón. O 
aflase la rândul ei de la unul dintre redactorii pe care Martin 
Begg izbutise să-i infiltreze într-o oarecare măsură în secţia de 
poliţie din clădirea Docurilor Regale, iar acum o pornise în fugă 
spre La Rambla, cu caietul de desen sub braţ, în căutarea unei 
cabriolete care să o ducă în mare grabă spre noua locuinţă a lui 
Sempronio Camarasa. Martin Begg plecase deja spre Gracia în 
căutarea mamei și a avocatului Aladren care, se pare, nu 
fuseseră informaţi încă despre mutarea tatei într-o altă 
închisoare și nici despre schimbarea situaţiei sale legale. 

Așadar, în loc de o cabrioletă, Gaudi, Fiona și cu mine am 
oprit o birjă în care am urcat toţi trei, iar în drum spre 
închisoarea Amalia i-am povestit englezoaicei tot ceea ce 
prietenul meu deja ascultase atent, fără să scoată un cuvânt, în 
timpul prânzului nostru de la restaurantul Las Siete Puertas. 
Discuţia din noaptea trecută cu mama. Dezvăluirile ei uimitoare. 
Ultimatumul pe care mi-l lansase în prezenţa cabinetului ei de 
cavaleri venerabili: acest termen de douăzeci și patru de ore 
avut la dispoziţie ca să hotărăsc ce poziţie ocupam în această 
farsă uriașă la care familia Camarasa era părtașă de mai bine de 
șase ani. Gaudi și cu mine i-am împărtășit, de asemenea, Fionei 
prin ce aventuri trecuserăm în seara dinainte, cum Sanmartin nu 
mă așteptase nici de această dată la el acasă, cum poate era și 
de prevăzut, și concluziile ce păreau să se desprindă din toate 
acestea. Fiona, la rândul ei, ne-a istorisit despre faptul că 
ajunsese ea însăși la locul unde fusese ucis Colţosul în seara 
trecută și că, până în momentul întâlnirii noastre, tot nu izbutise 
să culeagă prea multe noutăţi în această privinţă. În cele din 
urmă, birja noastră s-a oprit la colţul străzii Regina Amalia și am 
simţit cum mi se rupea inima în piept de durere. 

— Şİ eu care credeam că Newgate era iadul pe pământ, a 
spus Fiona, înlănţuindu-și braţul în jurul braţului meu lângă 
porticul intrării în închisoare. 

Aceasta a fost prima din cele zece sau douăsprezece vizite 
care aveau să urmeze la închisoare de-a lungul celor nouă 


săptămâni cuprinse între întemnițarea tatei și sosirea la 
Barcelona a celor pe care Margarita îi numise încă din acea 
noapte „ai noștri”, stârnindu-mi cea mai profundă dezaprobare, 
iar senzaţia resimţită atunci la vederea zidurilor de piatră goală 
mă copleșea de fiecare dată când treceam pragul închisorii. 
Amintirea imaginilor dinăuntrul acesteia la care am fost martor 
în ultimele zile ale anului 1874 nu m-a mai părăsit de atunci și 
nici nu cred că o să mă părăsească tot restul vieţii. Femei cu 
chipul măcinat de boală. Bătrâni de vârsta arhitectului Oriol 
Comella, bărboși și venerabili, zăcând pe podele reci din ciment 
sau printre băltoace de vomă și urină aburinde. Băieți de vârsta 
lui Ezequiel și fete de vârsta surorii mele cu ochii împăienjeniţi 
de viciu, cu limba umflată de puroi și inima îngheţată, cu viitorul 
mărginit de zidurile unei temnițe sau ale unei cămăruţe 
înghesuite dintr-un lupanar. Mizeria de nedescris și de necrezut 
din celulele ticsite și de pe coridoarele forfotind de lume. 
Vietăţile viermuind sau târându-se ori fojgăind pretutindeni, 
strămutându-se dintr-o farfurie în alta, dintr-un cap în altul, 
dintr-o saltea de paie într-alta, hrănindu-se cu sângele bolnav și 
cu resturile dezgustătoare ale celor care viețuiau acolo. Izul 
mâncării fierte în cratiţe de culoarea funinginii. Mirosul fetid al 
trupurilor și al zdrenţelor nespălate. Umezeala mustind din 
podea, din tavan și din pereţi, plutind în nori denși și joși pe 
coridoarele închisorii, în care răsuflările bărbaţilor, ale femeilor 
și ale copiilor se deslușeau cu ochiul liber și se încolăceau unele 
de altele, contopindu-se într-una singură: răsuflarea bolnavă a 
Amaliei. Curtea în care trona eșafodul, deschisă lângă zidul de 
nord spre aducerea-aminte a multora dintre locuitorii închisorii 
asupra destinului ce îi aștepta. Deznădejdea din ochii tuturor. 
Degradarea umană din toate privirile. Gustul și duhoarea morții 
împânzind totul. 

Acela era iadul și tărâmul de dincolo de iad. 

Inima putredă a unui oraș în plin proces de descompunere. 

— Nu vă lăsaţi copleșit de deznădejde, dragul meu prieten, 
mi-a spus Gaudi, îmi amintesc prea bine, pe când ne îndepărtam 
de strada Regina Amalia, seara, după acea primă incursiune în 
mijlocul ororii și al mizeriei umane. Aceasta e doar încă o 
încercare pe care v-a rezervat-o destinul. Tatăl dumneavoastră 
e un bărbat puternic și va ști cum să o depășească. 


— Aș vrea să nutresc și eu aceeași convingere, îmi amintesc, 
de asemenea, că i-am răspuns. Tot ce știu e că eu nu aș putea 
să-ndur nici măcar o săptămână închis acolo. 

— Nu vă mai judecaţi atât de aspru, domnule Camarasa. La 
nevoie veţi fi surprins chiar dumneavoastră înșivă de câte puteţi 
îndura. 

M-am oprit în mijlocul drumului și am aruncat o ultimă privire 
spre hardughia mohorâtă care mai înainte vreme fusese 
mănăstirea San Vicente. Ploaia rece care se tot cernuse 
deasupra orașului de-a lungul întregii zile întunecase zidurile de 
piatră, se adunase în băltoace în faţa porticului de la intrare și 
gonise mulțimea de negustori și gură-cască de prin împrejurimi, 
astfel încât închisoarea îmi apărea acum, mai mult ca niciodată, 
ca o fortăreață medievală bântuită de stafii dintr-o poveste de 
demult. Până și lumina crepusculară care o scălda părea să fi 
fost așezată acolo de paleta melancolică a vreunui pictor 
german de duzină. 

— Atunci sper că și tata va fi surprins de câte poate îndura, 
am spus, luându-l de braţ pe Gaudi și pornind din nou spre 
centrul orașului. 

— Sunt doar câteva săptămâni. Gândiţi-vă la asta. 

Mai erau doar câteva săptămâni până la căderea Republicii și 
la intrarea în Barcelona a noului rege Alfonso al XII-lea, din câte 
puteam să înţeleg. De asta mă asiguraseră cu o noapte în urmă 
prietenii mamei sau complicii ei sau noii subordonați, și tot 
același lucru ni-l sugerase din nou Ramon Aladren cu nici cinci 
minute mai devreme, în faţa intrării în închisoare, în timp ce ne 
strângea mâinile mie și lui Gaudi, cu fermitatea-i caracteristică, 
și se pregătea să urce în trăsura familiei alături de mama și de 
domnul Begg. 

Asemenea nouă, nici el nu avusese prilejul să-l vadă pe tata și 
nici nu putuse să stea de vorbă cu niciunul dintre temnicerii 
principali în custodia cărora se afla din acea clipă și nici nu 
izbutise să afle de la nimeni ziua exactă a procesului care urma 
să aibă loc la tribunalul provincial din Barcelona. 

— Doar la asta m-am gândit când eram înăuntru. 

Preţ de câteva minute am mers tăcuţi pe străduţele 
cartierului Raval, după care Gaudi mi s-a adresat din nou: 

— Îmi permiteţi să vă pun o întrebare? 

— Bineînţeles. 


— E puţin cam delicată. 

Menajamentele prietenului meu m-au îngrijorat oarecum. 

— Nimic din ceea ce m-aţi putea întreba acum nu ar putea să 
mă facă să mă simt și mai rău decât mă simt deja. 

Gaudi a încuviinţat cu o expresie sobră pe chip. 

— Mă întrebam dacă sunteţi conștient în ce măsură 
informaţiile pe care vi le-au comunicat noaptea trecută mama 
dumneavoastră și cei patru domni schimbă sensul celor 
petrecute cu Andreu. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Vreau să spun, bineînţeles, că în sfârșit știm de ce a murit 
Eduardo Andreu și de ce Sempronio Camarasa se află în 
închisoare, a răspuns Gaudi. Fără îndoială că cineva voia să-l 
împiedice pe tatăl dumneavoastră să-și ducă la îndeplinire 
misiunea cu care fusese însărcinat la întoarcerea în Barcelona. 

„Organizarea și supravegherea securităţii noului rege la 
sosirea sa în oraș”, am completat în minte. După care am 
tăgăduit din cap. 

— Uitaţi de un lucru simplu, care nu-și găsește locul în 
această idee. 

— lar acest lucru este... 

— Că tata e în continuare în viață. 

De data aceasta, Gaudi a fost cel care a început să dea 
deodată din cap de la stânga la dreapta. 

— Poate că asasinul lui Andreu nu voia să-l vadă mort pe tatăl 
dumneavoastră. Poate că voia doar să-l dea la o parte din cale. 

— Așa ceva e absurd. Ce fel de terorist s-ar obosi să-l înlăture 
pe tata de la îndeplinirea acestei sarcini înfigându-i altuia 
pumnalul în piept? am întrebat eu. Dacă obiectivul celui care l-a 
asasinat pe Andreu - oricine ar fi acela - era să-l elimine pe cel 
răspunzător de siguranţa vizitei regale pentru a putea comite un 
asasinat împotriva noului monarh, de ce nu l-a ucis direct pe 
tata? 

— Eu nu am spus că asasinul tatălui dumneavoastră ar fi un 
terorist, nici că obiectivul acestuia ar fi să comită un atentat 
împotriva noului rege, a replicat Gaudi de îndată. Vă înţeleg 
obiecția și o împărtășesc: nu-mi imaginez un anarhist sau un 
carlist, sau oricine ar putea fi acest ipotetic regicid care să-și ia 
atâtea precauţii inutile pentru a lichida o persoană aflată între el 
și obiectivul său, când i-ar fi fost mult mai ușor să meargă la 


această falsă întâlnire de la biserica din Mataró și să-l ucidă pe 
loc pe tatăl dumneavoastră, fără să mai stea pe gânduri. 

— Și atunci? 

Prietenul meu m-a făcut să mă opresc la răscrucea dintre 
două străzi desfundate și a așteptat ca un car plin cu fân să 
treacă mai departe pentru a ne putea continua drumul. 

— Şi dacă ceea ce căuta asasinul lui Andreu nu era să 
împiedice misiunea tatălui dumneavoastră, ci să-i ia locul în 
fruntea acesteia? Şi dacă asasinul este cineva care își dorește 
cu ardoare să se bucure de aceleași onoruri ca tatăl 
dumneavoastră, dar nu îi dorește moartea? 

Mi-am rezervat câteva secunde ca să mă gândesc la asta. 

— Acum îmi trec prin minte măcar vreo zece sau 
douăsprezece teorii mai plauzibile decât aceasta pe care tocmai 
mi-aţi propus-o, prietene Gaudi. 

— Asta pentru că uitaţi, fără îndoială, două detalii importante, 
prietene Camarasa. 

— Așa credeţi dumneavoastră? 

Gaudi a încuviinţat cu fermitate. Bineînţeles că așa credea. 

— Mapa cu documente a lui Andreu și tabachera tatălui 
dumneavoastră. Acestea sunt cele două detalii importante de 
care aţi uitat. Includeţi-le în aceste zece sau douăsprezece teorii 
ale dumneavoastră și spuneţi-mi dacă vi se par, în continuare, la 
fel de plauzibile. _ 

Am început să văd unde bătea prietenul meu. intrebarea lui 
cam delicată. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. 

— Vreţi să spuneţi că mama a pus la cale moartea lui Andreu 
și arestarea tatei, ca să joace ea rolul principal în organizarea în 
siguranţă a vizitei regale? 

Prietenul meu m-a privit cu aparentă curiozitate. 

— Vreţi să-mi spuneţi că nu v-aţi gândit la această 
posibilitate? 

Comportamentul straniu al mamei mele începând cu vinerea 
trecută. Schimbarea sa evidentă de atitudine. Decizia ei 
uimitoare, care nu-i stătea deloc în caracter, atât de diferită de 
ceea ce și-ar fi putut închipui oricine ar fi cunoscut-o câtuși de 
puţin pe mama, aceea de a lua locul tatei și de a conduce un 
grup de conspiratori care aveau drept sarcină să vegheze 
asupra siguranţei noului Burbon în timpul vizitei la Barcelona. 

„Nicicând nu m-am simţit mai bine.” 


— Bineînţeles că nu, am spus eu. 

— Atunci aveţi prea puţină imaginaţie. Eu sunt sigur că mama 
dumneavoastră, în schimb, a bănuit despre dumneavoastră că 
sunteţi implicat în moartea lui Andreu. Și nu fără motiv. 

Nu m-am obosit să mă arăt surprins. Am ocolit o băltoacă 
noroioasă care ne apăruse în drum, m-am întors lângă Gaudi și 
am spus: 

— Să vedem. 

— Acela care l-a ucis pe Andreu are acces la domiciliul 
familiei, fie în mod direct, fie prin terţe persoane. Un acces, aș 
îndrăzni să spun, care nu e pur întâmplător. Să-i subtilizezi 
domnului Camarasa tabachera din dormitor și să introduci mapa 
cu documente a lui Andreu în biroul din cabinetul său de acasă 
nu sunt acte pe care să le poată comite, să spunem, un invitat 
oarecare în turnul din Gracia; și cu atât mai puţin la ore târzii 
din noapte, când știm că s-a produs cel puţin cea de-a doua 
acţiune. Sunteţi de acord cu mine? 

— Nu văd cum nu aș putea fi, am murmurat eu. 

— Atunci, să considerăm drept adevărat faptul că cine a furat 
mapa cu documente a lui Andreu din odaia unde acesta a fost 
asasinat și a ascuns-o în cabinetul domnului Camarasa a fost 
cineva care avea mereu acces la domiciliul dumneavoastră, a 
continuat Gaudi. Lăsând la o parte membrii personalului de 
serviciu, fără îndoială cercetaţi cum se cuvine de complicii 
tatălui dumneavoastră, singurele persoane care intră și ies 
nestingherite din turn sunt, înţeleg, domnul și doamna 
Camarasa, domnișoara Margarita, Martin Begg, Fiona Begg și 
dumneavoastră înșivă. Mă înșel oare? 

— Ştiţi bine că nu. 

— Medicul legist a spus că moartea lui Andreu s-a produs 
între orele unsprezece și unu în noaptea de joi spre vineri. La 
orele acestea, cinci din persoanele pe care tocmai le-am 
enumerat erau împărţite în două grupuri: mama 
dumneavoastră, sora și Martin Begg pe de o parte, și 
dumneavoastră și Fiona aflați în compania mea, pe de alta. 
Tatăl dumneavoastră se afla în Mataró, unde fusese chemat la 
falsa întâlnire în biserica Santa Maria. Prin urmare, mama 
dumneavoastră poate fi sigură de inocenţa fiicei sale și a lui 
Martin Begg, care s-au întors împreună cu ea de la Liceo la 


Gracia după ora unsprezece și jumătate, și care, din cele știute 
de ea, nu au mai ieșit în tot restul serii. 

— Din cele știute de ea, am repetat eu. 

— Domnul Begg, bineînţeles, ar fi putut să iasă pe nesimţite 
din locuinţa de serviciu, să se întoarcă în oraș cu o birjă și să 
comită crima înainte de ora unu. Dar înţeleg că mama 
dumneavoastră are motive să se încreadă în Martin Begg. 

— Vreţi să spuneţi că are mai multe motive să se încreadă în 
Martin Begg decât în propriul fiu. 

— Dumneavoastră, prietene Camarasa, dispuneţi de singurele 
persoane care pot garanta unde v-aţi aflat între orele 
unsprezece și unu în noaptea de joi spre vineri. Una dintre 
acestea este un prieten. Dar mama dumneavoastră consideră 
că nu are de ce să acorde nici cel mai mic credit cuvântului 
acestuia. lar cealaltă persoană este o femeie cu care aţi avut, 
cândva, o relație sentimentală, niciodată acceptată de mama 
dumneavoastră. O femeie care în Londra v-a pus în legătură cu 
acea categorie de persoane de care tatăl dumneavoastră 
încerca acum să-l apere pe viitorul rege al Spaniei, a adăugat 
Gaudi tăgăduind din cap. Mi-e teamă că, în ochii lor, mărturiile 
care vă confirmă alibiul nu preţuiesc nimic. Adăugaţi la aceasta 
distanța dintotdeauna dintre dumneavoastră și domnul 
Camarasa, dezinteresul dumneavoastră faţă de afacerile 
familiei, ideile vag progresiste pe care păreţi să le nutriţi și, 
bineînţeles, slăbiciunea în faţa influenţei sexului frumos. Dacă 
aș fi în locul mamei dumneavoastră, și eu aș avea motive de 
suspiciune. 

Am zâmbit. 

— Doar nu vorbiţi serios. 

— Nu credeţi că aceasta ar explica ostilitatea doamnei 
Camarasa faţă de dumneavoastră în ultimele zile? Asprimea 
cuvintelor ei, sobrietatea, răceala cu care mi-aţi spus că v-a 
tratat de mai multe ori începând de vineri, a pornit Gaudi să 
înșire. Și nu credeţi că ultimatumul adresat azi-noapte poate 
corespunde nevoii doamnei Camarasa de a se convinge pe sine 
că dumneavoastră vă aflaţi, după toate cele întâmplate, în 
tabăra potrivită? 

Am încetat să mai zâmbesc. 

Prietenul meu vorbea cât se poate de serios. 

— Și dumneavoastră mă bănuiţi? 


De data aceasta, Gaudi a fost cel care a zâmbit. 

— Dragă prietene, vă reamintesc că eu m-am aflat lângă 
dumneavoastră pe tot parcursul nopţii aceleia, de când am ieșit 
de la Liceo la unsprezece și jumătate până când ne-am despărțit 
pe La Rambla după ce trecuse bine de ora trei. În ceea ce mă 
privește, domnișoara Fiona și dumneavoastră sunteţi singurele 
persoane scutite de orice bănuială în cazul asasinării lui Andreu. 

Am încuviinţat cu seriozitate. 

— Ce mult i-ar plăcea Margaritei să știe acest lucru! am 
observat eu. Să se știe drept suspectă de asasinat în ochii 
bărbatului pe care îl iubește îi va umple negreșit de orgoliu și 
emoție sufletul romantic. 

Prietenul meu și-a dres ușor glasul: 

— Singurul lucru pe care vreau să-l spun este că trebuie să 
vorbiţi cu mama dumneavoastră în noaptea asta. Nu numai că 
trebuie să-i răspundeţi ultimatumului lansat de ea în singurul fel 
cuvenit cu putinţă: trebuie și să limpeziţi lucrurile împreună. 

— Atunci să o întreb dacă ea l-a ucis pe Andreu și l-a acuzat 
pe tata ca să pună stăpânire pe galoanele lui? 

— Intrebaţi-o mai bine dacă bănuiește pe cineva din anturajul 
ei, a răspuns Gaudi fără să se tulbure. Cineva care și-ar dori atât 
de mult să ocupe poziția soţului ei încât să fie în stare de un 
asasinat. Mama dumneavoastră este o femeie inteligentă; sunt 
sigur că această întrebare nu o va surprinde. Vorbim, mai 
presus de toate, de a ieși în evidenţă în ochii viitorului rege mai 
mult decât dornic de a-i răsplăti cu favoruri pe toţi cei care i-au 
restituit tronul Spaniei. Nu este vorba numai de onoruri politice 
și de un anume statut social: este vorba și de un pur interes 
economic. 

Gaudi m-a privit cu ochi strălucitori și cu o jumătate de surâs 
pe buze, după care a adăugat: 

— Postul pe care tatăl dumneavoastră l-a ocupat până vineri 
este foarte ispititor, prietene Camarasa. Atât de ispititor, încât 
mama dumneavoastră nu trebuie să șovăie nicio clipă în a-l 
păstra cu orice preţ în familie. 

O nouă tăcere ne-a întovărășit preţ de câteva minute. 

Conspirația antirepublicană ca afacere de familie. Lovitura de 
stat a Burbonilor ca o investiţie de viitor. 

Familia Camarasa: oamenii de afaceri model într-o nouă 
ordine socială. 


— Este ceva ce nu v-am spus, am adăugat atunci. 

— Și anume? 

— Vă amintiţi când l-aţi cunoscut pe tata la recepţia dată de 
Stirile ilustratei 

— Cum nu se poate mai bine. 

— Vă amintiţi ce v-a întrebat tata înainte de a-și lua rămas- 
bun de la dumneavoastră în sala de festivități? 

Gaudi a dat din cap în semn că da. 

— M-a întrebat dacă nu ne-am mai întâlnit cu un alt prilej. 

— lar dumneavoastră i-aţi răspuns că nu. 

— Şi era adevărat. 

— El însă nu v-a crezut. Sau, mai bine zis, v-a crezut, dar nu 
asta urmărea să întrebe de fapt. 

Gaudi mă privea cu ochii ușor mijiţi. 

— Nu cred că înţeleg ce vreţi să-mi spuneţi. 

— În dimineaţa următoare, tata i-a cerut lui Martin Begg să o 
întrebe pe Fiona despre dumneavoastră, apoi ca ea să înceapă 
să vă spioneze. Voia să afle cine sunteţi dumneavoastră de fapt, 
cu ce vă îndeletniceaţi, pentru cine lucraţi. Fiona mi-a vorbit 
despre asta chiar în acea dimineaţă. Vă mărturisesc că ea însăși 
era la fel de intrigată ca și mine de acest brusc interes pe care 
Sempronio Camarasa i-l dedica unui student oarecare la 
arhitectură, venit dintr-un sat din Tarragona. 

Dintre toate întrebările pe care ar fi putut să mi le adreseze 
atunci Gaudi, cea formulată până la urmă de prietenul meu mi 
s-a părut neobișnuit de revelatoare cu privire la starea sa 
sufletească din clipa aceea. 

— Atunci Fiona s-a interesat de îndeletnicirile mele? 

— Nu cred. Sau cel puţin nu mi-a spus că o va face. Chiar 
dacă acest lucru, bineînţeles, nu garantează nimic. Imi pare rău 
să vă spun că, de obicei, cuvântul Fionei nu e o monedă de 
mare preţ. 

— Şi aţi vorbit cu tatăl dumneavoastră? L-aţi întrebat de unde 
până unde atâta interes pentru persoana mea? 

— Am vorbit cu el chiar în noaptea aceea. A fost ultima 
noastră conversaţie înainte de... tot ce avea să urmeze. Mi-a 
spus că nu crede că apariția dumneavoastră subită în viața mea 
chiar în momentul acela să fi fost pură întâmplare: incendiul, 
campania de defăimare din presă, Andreu care a dat buzna în 


sala unde se ţinea petrecerea la doar câteva minute după 
intrarea dumneavoastră... 

M-am străduit să zâmbesc puţin ca să compensez seriozitatea 
funebră care pusese stăpânire pe chipul lui Gaudi, apoi am 
adăugat: 

— După părerea părinţilor mei, începutul prieteniei noastre a 
fost cel puțin vijelios. 

— După părerea părinţilor dumneavoastră? 

— Înţeleg că și mama împărtășește aceeași neîncredere a 
tatei faţă de dumneavoastră. Nu sunt eu unicul pe care îl vede 
ca pe un potenţial trădător. 

Gaudi a dat din cap nu știu dacă trist sau neîncrezător. 

— Tatăl dumneavoastră v-a mai spus ceva în noaptea aceea? 
Vreun motiv anume ca să nu aibă încredere în mine? 

— A spus că înfățișarea dumneavoastră corespundea întocmai 
anumitor descrieri transmise de nu se știe cine despre care nu a 
vrut să-mi spună, am adăugat eu făcând la rându-mi un gest din 
cap. Acum știm deja despre ce e vorba. 

— Oricare dintre informatorii infiltrați de tatăl dumneavoastră 
și prietenii săi în cercurile care pot pune în pericol succesul 
vizitei regale, a încuviinţat Gaudi. Dar asta nu are niciun sens. 

— Poate Monte Tâber? Sau Teatrul Viselor? Cineva poate să fi 
văzut cu ce se îndeletnicește domnul G și să întrevadă în 
activităţile acestuia o oarecare intenţie politică. 

Doi copii care se jucau cu titirezul în mijlocul carosabilului de 
pe strada Morilor ne-au silit să ne despărțim pentru o scurtă 
vreme ca să le ocolim trupșoarele îmbrăcate în haine zdrenţuite. 
Unul dintre ei avea părul la fel de zbărlit precum dinţii unei 
greble și avea mâna stângă înfășurată într-un vălătuc de cârpe 
de culoarea berii englezești. Celălalt copil și-a ridicat capul la 
trecerea noastră și ne-a adresat un zâmbet atât de franc, încât a 
cicatrizat de îndată o bună parte din nenumăratele răni lăsate 
de ororile la care asistasem în timpul vizitei la închisoarea 
Amalia. 

— Asta nu are niciun sens, a repetat Gaudi. Activităţile 
domnului G, așa cum le numiţi dumneavoastră, se reduc doar la 
cele pe care le știți deja. Nu frecventez cenacluri și nici adunări 
de niciun fel, nu am de-a face nici cu anarhiști, nici cu 
revoluționari, și nici măcar nu cred să mă fi aflat vreodată faţă 
în faţă cu vreun carlist. 


— Poate că este vorba despre cuprul pe care îl cumpăraţi, am 
presupus eu. Chiar dumneavoastră aţi spus că, în zilele noastre, 
armata pune mâna pe tot cuprul disponibil. Un competitor cu o 
asemenea voracitate nu trebuie să fi trecut neobservat. 

Gaudi a tăgăduit hotărât din cap. 

— informatorul care îi va fi atras atenţia tatălui 
dumneavoastră asupra faptului că o persoană cu 
semnalmentele mele cumpără cupru în cantitate mare nu ar fi 
întâmpinat nicio dificultate să descopere în ce scop o făceam. 
Existenţa lui Oriol Comella nu este un secret pentru nimeni din 
port. Orice informator care ar fi ajuns până la domnul G ar fi 
putut să ajungă și până la magazia unde se află Comella. 

Poate că și Oriol Comella este la fel de suspect, m-am gândit 
atunci. Poate că nu toată lumea acceptase la fel de ușor ca mine 
ideea că un bătrân construia de ani de zile o reproducere 
gigantică a orașului Barcelona într-o magazie părăsită din portul 
industrial. M-am gândit la aceasta, dar nu am spus-o cu voce 
tare. 

— n cazul acesta, scumpul meu prieten, trebuie să 
presupunem că există un alt tânăr cu părul roșu și ochii albaștri 
care se poartă ciudat pe la periferia orașului ăsta al nostru. 

Gaudi nu a mai deschis gura pentru următoarele cinci minute. 

Aflaţi de-acum în capătul estic al cartierului Raval, în timp ce 
străbăteam o străduţă strâmtă înţesată cu ateliere și locuinţe 
joase, aflată la câţiva pași de La Rambla, ploaia fină care se 
cernuse când și când de-a lungul zilei se întorsese sub forma 
unei averse bruște. Gaudi a grăbit pasul pentru a căuta adăpost 
sub portalul unei clădiri cu o înfățișare încă și mai melancolică 
decât cele aflate în vecinătate - ferestre astupate, cornișe 
prăbușite, mai mult un morman de ciment și piatră - și, spre 
marea mea uimire, a scos o cheie din buzunar șia dat să o 
introducă în încuietoarea ușii aflate în faţa noastră. 

— Ce mai e și asta? am întrebat eu. 

— Amândurora ne-ar prinde bine să ne descreţim puţin 
frunţile înainte de a ne întoarce acasă, a răspuns el laconic. Şi 
poate și un pahar cu ceva care să ne încălzească trupul și 
spiritul. 

Când prietenul meu a izbutit, în cele din urmă, după ce a tot 
învârtit cheia în broască, să deschidă ușa, un zvon de glasuri, de 
râsete și de vesele acorduri muzicale a răzbătut de îndată până 


la urechile noastre. Nu i-am mai pus alte întrebări și nici nu am 
protestat. Ceva muzică și puţin alcool nu erau tocmai cea mai 
rea idee care îmi trecea prin minte după ce ieșisem din 
închisoarea Amalia, apoi și eu obosisem să mă tot gândesc la 
secrete și conspirații și la tot felul de teorii încâlcite, în stare să 
explice misterele unei vieţi, ale propriei vieţi, ce începuse să se 
asemene îngrozitor de mult cu cele ale personajelor din 
romanele pe care le citea Margarita. Așadar, l-am urmat pe 
Gaudi pe scări în sus, mi-am atârnat pardesiul și pălăria în 
primul cuier disponibil și, după ce ochii mi s-au obișnuit treptat 
cu penumbra din local, am început să-mi șterg din minte toate 
lucrurile îngrozitoare pe care le văzusem și auzisem în după- 
amiaza aceea. 


39 

Un ceas mai târziu, aproape de ora nouă, cu trupul și spiritul 
cu adevărat încălzite de feluritele atențţii oferite clienţilor 
înăuntrul acelei clădiri fără nume și fără număr de pe strada 
Lanţului, Gaudi și cu mine ne-am recuperat pardesiele și 
pălăriile și am ieșit iarăși la aer liber. Chiar acolo, sub portalul 
unuia dintre atelierele înșirate de partea cealaltă a străzii, ne- 
am întâlnit cu Ezequiel. Băietanul nu s-a obosit să ne salute și 
nici să ne explice cum de dăduse de noi tocmai acolo. 

— Cucuveaua a părăsit cuibul, a fost tot ce a spus, privindu-l 
pe Gaudi cu ochii lui mari, tot asimetrici, de vietate a străzii. 

— Și-acum e gol? 

— Gol-goluţ. A mai lăsat câte o mobilă, patul și nimic mai 
mult. 

Gaudi m-a privit cu o expresie mai degrabă intrigată decât 
surprinsă. 

— E vorba de Sanmartin, presupun, am spus eu. 

— Într-adevăr, Sanmartin, a răspuns prietenul meu, rostind 
numele de familie al gazetarului, din câte mi s-a părut, cu un 
oarecare respect. Presupunând motivul pentru care vizita 
noastră nu a avut succes, i-am sugerat lui Ezequiel să meargă la 
ora șapte pe strada Aviñón și să cerceteze puţin pe cont propriu. 

Pentru a-mi îndepărta orice posibilă îndoială cu privire la 
natura descinderii în locuinţa lui Sanmartin, pușlamaua și-a scos 
în clipa aceea din buzunar aceleași instrumente pe care mi le 
arătase sâmbătă dimineaţa și a început să mi le fluture pe 
dinainte cu mâinile lui de potlogar uns cu toate alifiile. 

— Documentele și cărțile pe care le-ai văzut data trecută...? 
am început eu să-l întreb. 

— Nimic. În casă nu mai e nimic. Parcă nimeni n-ar fi locuit 
vreodată acolo, a spus Ezequiel, punându-și șperaclul la 
păstrare și privindu-și șeful cu sprânceana încruntată. Cam 
ciudat, nu-i așa, domnu' G? 

Gaudi a scos un mormăit scurt de încuviințare. Da, într- 
adevăr, era ciudat. 

— Imi pare rău, dar trebuie să vă întreb, am spus eu, în timp 
ce prietenul meu îi întindea lui Ezequiel o bancnotă împăturită 
ca răsplată, după cum puteam să presupun, pentru serviciile 
îndeplinite în seara aceea. Ce rol are, mai exact, Victor 
Sanmartin în toată teoria asta a dumneavoastră despre 


conspiratorul monarhic pornit să-i ia tatălui meu locul de 
onoare? 

Prietenul meu nu mi-a răspuns. 

Nu aveam să mai aflăm nicio veste despre Sanmartin în 
următoarele zece săptămâni. Nu avea să mai semneze niciun 
articol în niciunul din cele patru ziare principale care făceau 
concurenţă Stirilor ilustrate. Sintaxa și vocabularul lui nu aveau 
să se mai întrezărească în nicio scrisoare primită de la cititori. 
Nici chipul, nici glasul, nici neliniștitoarea lui apariţie efeminată 
nu avea să ne mai iasă în cale până în data de 10 ianuarie 1875, 
în niște împrejurări ce urmează a fi istorisite în curând. Dar nici 
eu, nici Gaudi nu aveam cum să știm încă despre toate astea. 

Înainte ca drumurile să ni se despartă pe bulevardul La 
Rambla, după ce ne-am strâns mâna și ne-am urat noapte bună, 
iar eu mă pregăteam să caut o trăsură acoperită care să mă 
ducă spre turnul familiei din cartierul Gracia, Gaudi m-a întrebat 
dacă putea să treacă pe la mine pe acasă în după-amiaza 
următoare. 

— Aș vrea să  lămuresc câteva lucruri cu mama 
dumneavoastră, a spus el, în loc de orice explicaţie. 

— Dacă așa credeţi de cuviinţă... 

— Nu vi se pare o idee bună? 

— Să încercaţi să o convingeţi că nu sunteţi dușmanul despre 
care poate că i-a zis tata? Am stat să mă gândesc câteva clipe, 
apoi am adăugat: Mi se pare o idee bună, da! 

Gaudi a încuviinţat. 

— Ne vedem mâine, atunci, a spus, apoi a pornit-o pe La 
Rambla în jos prin ceața deasă care acum, după ploaie, 
începuse să se lase peste oraș. 

În loc să îl urmeze, Ezequiel a rămas lângă mine, privindu-mă 
cu un zâmbet larg. Era căldura de la noua bancnotă pe care o 
strângea în mâna dreaptă sau mulțumirea de la sfârșitul unei 
noi zile de care profitase din plin sau poate alte pricini. Cine 
putea ști ce lucruri îi umblau prin minte acelui băieţandru. 

— Cred că îţi sunt dator, i-am spus. 

Ezequiel și-a dat ușor capul într-o parte, fără să-i piardă 
zâmbetul. 

— Pentru ce? 


— Pentru ceea ce i-ai făcut ieri agentului care stătea de pază 
lângă cadavrul Colţosului. Când l-ai pălmuit ca să nu-mi dau 
numele. A fost o faptă curajoasă din partea ta. 

Ezequiel a pufnit cu dispreţ. 

— Ce anume? Că l-am pocnit de trei ori cu căciula peste faţă 
pe vardist, ăsta-i curaj la 'mneavoastră? ` 

— Ţie nu ți se pare, bineînțeles, am zâmbit eu. In orice caz, 
ceea ce ai făcut tu ieri e ceva ce eu nu aș fi făcut niciodată 
pentru tine. Așa că îţi sunt dator. Poate vrei... 

Cu o expresie dintr-odată serioasă pe faţă, băieţandrul mi-a 
oprit gestul de a-mi duce mâna la buzunarul interior al 
pardesiului în căutarea portofelului. 

— Păstraţi-vă banii, domnu’ studinte. Eu nu-s în slujba 
'mneavoastră. 

— Nu voiam să te jignesc, m-am grăbit eu să-i zic. Voiam doar 
să-ți arăt recunoștința mea. 

— Atunci spuneţi-mi cine e femeiușca aia cu care a fost 
domnu' G noaptea trecută. 

Replica neașteptată a lui Ezequiel m-a lăsat pentru o clipă 
fără cuvinte. 

— Ce spui? 

— Roșcata care era cu domnu’ G azi-noapte prin părţile 
Citadelei. Știu că e prietenă cu 'mneavoastră, domnu' student. 
V-am văzut cum umblaţi împreună de mai multe ori. 

Am încuviinţat cu o figură gravă. 

Citadela. Azi-noapte. Roșcata și domnul G. 

— Dacă știi că e prietena mea, ar trebui să știi că nu eo 
femeiușcă, a fost cel mai bun lucru care mi-a trecut prin minte. 

— Pentru că 'mneavoastră n-aveţi de-a face cu femei din 
astea? a spus Ezequiel, afișând pe chip o expresie atât de 
jignitoare, încât nici nu am să mă ostenesc să o descriu. Nu o fi 
vreo femeiușcă din alea, dar arată și pășește ca una. Şi se 
poartă de parc-ar fi. Aţi fost vreodată noaptea prin părţile 
Citadelei, domnu' studinte? 

— Ezequiel, nu-ţi permit să vorbeşti așa despre domnișoara 
Fiona! 

La auzul numelui englezoaicei, Ezequiel a ridicat teatral din 
sprâncene, făcând astfel ca pleoapa umflată să se întredeschidă 
îndeajuns cât să i se vadă un ochi de aceeași culoare cu cea a 
ochilor unui pește mort. 


— Dom'șoara Fiona, a repetat el. Ce nume mai e ăsta? 

— Acesta e numele unei doamne, Ezequiel. lar ceea ce făcea 
domnul G în compania ei nu te privește pe tine. 

— Şi nici pe 'mneavoastră nu vă privește? a întrebat Ezequiel, 
zâmbind obscen pentru a doua oară. Pentru că, dacă femeiușcă 
asta e prietenă cu 'mneavoastră și domnu’ G vă e și el prieten, 
cred că ceea ce fac împreună vă privește. Vreţi să vă povestesc 
ce am văzut în timp ce mă ţineam după ei? 

Am tăgăduit cu hotărâre din cap. 

— Ce vreau eu să-mi povestești e de ce îţi urmăreai șeful fără 
ca el să știe? 

— Treaba mea e să am grijă și să-l apăr pe domnu’ G, a 
replicat de îndată pușlamaua cu o voce guturală. Noaptea, prin 
părțile Citadelei, se întâmplă tot felul de lucruri. Acolo nu trec 
nici trei minute și rămâneţi cu pantalonii în vine și cu gâtul tăiat. 
Nu știu dacă pricepeţi ce vreau să spun. 

O trăsură acoperită a apărut în cele din urmă prin ceaţă și s-a 
oprit la mâna mea ridicată. Vizitiul avea o faţă atât de uscăţivă 
și de respingătoare, încât puţin a lipsit să nu las mâna m jos și 
să-l las să treacă pe lângă mine, însă compania lui Ezequiel - 
sau, mai bine zis, seria de imagini pe care cuvintele lui mi le 
deșteptaseră în minte - era ceva care devenise cu neputinţă de 
răbdat. 

— Noapte bună, Ezequiel, am spus, făcând un pas spre 
trăsura care mă aștepta. 

Pușlamaua a făcut și el asemenea și, apucându-mă de braţ, 
m-a silit să-l privesc drept în faţă. 

— Vreau să știu doar dacă trebuie să fiu cu ochii în patru cu 
femeiușca asta, domnu' studinte, mi-a spus el cum nu se poate 
mai serios. Pentru că doamnei Cecilia nu o să-i pară bine să afle 
că domnu' G acum n-are altă treabă decât să umble în buiestru 
prin Citadelă cu o iapă cu crupa aţâţătoare. 

Doamna Cecilia. Dansatoarea din Monte Tâber. 

O iapă cu crupa aţâţătoare. 

— Noapte bună, Ezequiel, am repetat eu, cu tonul cel mai 
tăios care mi-a ieșit din gâtlej. 

Apoi, de îndată, am urcat în trăsură și i-am spus vizitiului să 
pornească în grabă. 


Margarita tocmai cinase de una singură într-un colţ al 
atelierului meu fotografic, când am ajuns la turnul familiei, în jur 
de ora zece. Locul neașteptat pe care și-l alesese sora mea ca 
să ia cina m-a neliniștit mai puţin decât expresia care-i înăsprea 
chipul și-i tulbura privirea când m-a salutat. Atunci când m-am 
așezat lângă ea, după ce am sărutat-o scurt pe obraz, m-a privit 
cu niște ochi de parcă nu ar fi fost sigură că eram eu. Sau de 
parcă ar fi știut, dar nu ar fi avut nicio însemnătate. 

— Îmi pare rău că nu am putut veni mai devreme, m-am 
scuzat eu. Știi doar ce s-a întâmplat. 

— Tata este la închisoare. lar închisoarea este mai rea decât 
moartea. 

La auzul rezumatului atât de simplu făcut de Margarita, am 
simţit cum un fior îmi strânge stomacul. 

— Nimic nu e mai rău decât moartea, am protestat eu, însă 
fără prea multă convingere. 

— Mama mi-a spus că a văzut cum un bătrân mânca dintr-o 
bucată de carne de câine plină de viermi. 

— Chiar așa? 

— Apoi mi-a spus că după aceea bătrânul a scuipat bucata de 
carne și alt bătrân a luat-o și a mâncat-o el. 

M-am străduit din greu să zâmbesc. 

— Mama nu a spus așa ceva. 

— Nu cu cuvintele astea. Dar eu am înţeles prea bine. 

Margarita și-a înfipt coatele pe suprafața metalică a mesei 
mele de lucru și m-a privit cu expresia cuiva care are nevoie de 
mai multe lucruri în același timp: să se trezească din acel 
coșmar, să primească o veste bună, o îmbrăţișare sau poate 
primul sărut din viața ei ori poate doar să doarmă până când 
toate acestea se vor fi terminat. 

— Aceasta este doar o încercare la care ne supune destinul, i- 
am spus eu. Tata este un bărbat puternic și va ști cum să treacă 
peste ea. 

— Asta-i o prostie! 

— Asta e ceea ce prietenul tău Toni mi-a spus mie când am 
ieșit din închisoare. 

Margarita nu a șovăit nicio secundă. 

— Tot prostie e! a spus ea sus și tare, ducându-și la gură 
paharul cu apă cu lămâie. 


Forma buzelor ei a rămas întipărită pentru o clipă pe 
marginea de sticlă, apoi a dispărut. 

— Și mai miroși și a alcool. 

— Voiam să-mi limpezesc puţin mintea înainte să mă întorc 
acasă. Sau să mi-o înceţoșez și mai mult, nu știu. 

Margarita a strâmbat din nas. 

— Ai fost cu Fiona? 

— Fiona a plecat cu mama, cu Aladren și cu Martin Begg când 
au ieșit din clădirea închisorii. Au urcat în trăsură și ne-au lăsat 
singuri pe mine și pe Gaudi. Nu au trecut pe aici? 

Sora mea a încuviinţat fără chef. 

— Fiona a plecat apoi de îndată. Dar înainte mi-a dat asta, a 
adăugat ea, întinzându-și braţul spre capătul stâng al mesei 
mele de lucru și dându-mi un exemplar din ultimul număr al 
Stirilor ilustrate. Așa a fost? 

Margarita se referea, fără îndoială, la ilustraţia de pe prima 
pagină care zugrăvea, în stilul inconfundabil al Fionei, momentul 
în care doi agenţi de poliţie inspectau cadavrele mutilate cu 
cruzime ale Colţosului și ale câinelui cu trei picioare. Am scrutat 
desenul pentru câteva secunde, retrăind pe dată toate emoţiile 
după-amiezii precedente, apoi am privit în josul paginii și am 
citit titlul de senzaţie: „Voiau să atenteze împotriva trenului 
poștei!”, făcând trimitere la noul articol de fond pe care ziarul lui 
Martin Begg îl dedica activităţii grupurilor anarhiste din cartierul 
Raval. 

Fiona avusese dreptate. Știrile ilustrate aveau acum un alt 
filon de exploatat în această cruciadă populistă purtată pentru a 
prelua controlul asupra publicaţiilor de seară din Barcelona. 

Numai că acum, bineînţeles, nici acest lucru nu părea absolut 
inocent. Precum familia Camarasa, nimic nu mai era inocent în 
materie de politică, morală și bani. 

— Așa a fost, în linii mari, am răspuns în cele din urmă, 
împăturind ziarul cu prima pagină înăuntru și punându-l la 
capătul celălalt al mesei. 

Apoi, după o scurtă tăcere a Margaritei, pe care nu părea 
dispusă să o umple, am întrebat: 

— Tu ce faci aici? 

În loc să-mi răspundă, sora mea a luat o bucată de cartof copt 
din farfuria așezată printre instrumentele mele de fotografiat și 
m-a anunţat că se știa deja când urma să aibă loc procesul tatei. 


— Pe 21. În mai puţin de trei săptămâni. Avocatul a venit să 
ne anunţe acum jumătate de oră. 

— Pe 21, am repetat eu. 

— A mai spus, de asemenea, că procesul nu o să mai aibă loc 
și că ai noștri o să vină de îndată și că tata o să se întoarcă 
acasă înainte de Crăciun. Tie îţi vine să crezi una ca asta? 

M-am ridicat de pe scaunul pe care tocmai ce mă așezasem, 
am sărutat-o din nou pe obraz și i-am furat unul dintre ultimii 
cartofi rămași în farfurie. 

Ai noștri. 

— În noaptea asta vreau să te fotografiez, am anunţat-o eu. 
Gândește-te cu ce haine vrei să apari. 

Trăsăturile Margaritei s-au mai destins puţin. 

— Dacă te duci să o vezi pe mama ca să-i răspunzi la 
ultimatum, este în biroul tatei, mi-a spus ea, rostind cuvântul 
„ultimatum” cu o sobrietate de eroină franceză. Apoi a 
continuat: Dacă spui că nu vrei să fii de partea ei și că vrei să 
pleci mâine de acasă, îţi promit că mă sinucid. 

Am pus buricul degetului arătător pe vârful nasului Margaritei 
și i l-am apăsat ușor. 

— Cred că nu va fi nevoie să ajungem așa de departe. 

Atunci, sora mea mi-a zâmbit, după care m-a întrebat: 

— Rochia de tul verde ţi se pare potrivită? 


Mama stătea așezată la biroul tatei, înconjurată de 
documente și de cărţi, cu niște ochelari noi de secretară aflaţi 
într-un echilibru precar pe vârful nasului. Când am văzut-o, nu 
am putut să nu-mi amintesc de câte ori nu-i urasem noapte 
bună tatei din pragul aceluiași cabinet, în drum spre dormitorul 
meu, când el abia dacă își ridica privirea din hârtii ca să-mi 
răspundă mecanic, în timp ce eu abia dacă mă întrebam cu ce 
se îndeletnicește el la acele ceasuri târzii din noapte, înconjurat 
de foi și de dosare, cu ochii împăienjeniţi de oboseală și de 
răspunderea ce-i apăsa pe umeri. 

— Mamă, am spus în noaptea aceea, băgându-mi capul prin 
ușa întredeschisă a cabinetului. Răspunsul meu e da. 

Mama și-a ridicat capul din documente și a încuviinţat cu o 
expresie serioasă pe chip. 

— Atunci avem multe lucruri de făcut, mi-a spus ea. Mâine te 
aștept aici la ora nouă. 


Am încuviinţat la rându-mi și i-am spus că aveam să mă aflu a 
doua zi acolo la ora nouă. Aveam amândoi multe lucruri de 
făcut. 


40 

În următoarele opt săptămâni nu s-a mai întâmplat nimic. 
Sau, mai bine zis, s-au întâmplat multe lucruri, dar nimic cu 
caracter definitiv. Spre dezamăgirea lui Abelardo Labella și a 
sistemului juridic republican în slujba căruia se afla, tatăl meu 
nu a fost condamnat la moarte în ziua de 21 noiembrie; dar la 
acea dată tata nici nu a fost pus în libertate, spre nemulţumirea 
noastră, a celor care credeam cu naivitate că acest lucru ar fi 
fost cu putință. Cu două zile înaintea procesului, acesta a fost 
amânat pentru 30 noiembrie, apoi pentru 12 decembrie și, în 
cele din urmă, pentru ultima zi a anului, o dată la care toți 
credeau că atât Republica aflată în agonie, cât și sistemul ei 
juridic și instituţia poliției se vor fi transformat pentru Spania în 
istorie recentă. Așa cum prevăzuse Fiona, cele opt săptămâni 
pline de evenimente scurse între întemnițarea tatei în 
închisoarea Amalia și lovitura de stat militară care a dus la 
căderea Republicii pe 29 decembrie au fost o partidă strânsă de 
șah plină de amânări și de șiretlicuri legale, în care singurul 
interes al avocaţilor noștri a fost să prelungească procesul oricât 
ar fi fost nevoie, așteptând ca, în iureșul evenimentelor istorice, 
să cadă capul judecătorului și al inspectorului poliţiei înainte de 
a-l pune în pericol pe cel al acuzatului aflat după gratii. 

Așadar, nimeni nu s-a obosit să continue la nivel oficial 
cercetările în privinţa asasinării lui Andreu. Și nici poliţia 
judiciară, nici avocatul apărării nu au considerat că merita 
osteneala să clarifice pe căi legale care era adevăratul autor al 
crimei și doar confrații lui Sempronio - acum, ai Laviniei - 
Camarasa, din pur spirit practic, erau interesaţi să afle cine se 
afla în spatele atacului evident asupra liniei de apărare a 
viitoarei vizite regale la Barcelona. Astfel, eforturile de până 
atunci ale lui Gaudi și ale mele nu trebuiau să alunece în acea 
uitare deplină, la care păreau să le condamne atât atitudinea 
rigidă a inspectorului Labella, cât și strategia conservatoare a 
apărării reprezentate de Aladren și compania. Micile noastre 
descoperiri măcar folosiseră ca să intensifice controalele pe care 
agenţii Burbonilor infiltraţi în structura socială a Barcelonei le 
desfășurau asupra diverselor cercuri radicale din oraș, de la 
anarhiștii de extremă stânga până la carliștii cei mai 
ultraradicali, de la pașnicii socialiști utopici până la muncitorii 


înflăcăraţi cu convingeri luddite!:5, care îi erau fideli Republicii și 
urau cu înflăcărare burghezia, și ale căror acţiuni de sabotaj din 
ultima vreme din fabricile barceloneze îi transformaseră într-un 
nou motiv de îngrijorare pentru „ai noștri”. 

Prima dată când mi s-a îngăduit să-l văd pe tata de când era 
închis a fost pe 13 noiembrie. Trecuseră zece zile de când 
începusem să particip la întrunirile Grupului de Sprijin Operativ - 
acesta era numele comitetului însărcinat să asigure 
desfășurarea în deplină siguranţă a vizitei regale - și să iau 
parte la tot felul de acţiuni mai mult sau mai puţin secrete, 
menite să întărească și mai mult legăturile care uneau diversele 
facţiuni interesate, fiecare în felul ei și din propriile motive, să 
sprijine cauza Burbonilor și să transforme Barcelona într-un 
simbol al devotamentului față de monarh. De tot atâtea zile - 
sau poate cu una în plus - era închis și tata în închisoarea 
Amalia, iar urmele trecerii sale prin acea experienţă se puteau 
vedea pe fiecare dintre trăsăturile feţei. Nu am să scriu despre 
înfățișarea lui murdară și răvășită, despre aerul lui de om învins, 
despre tristețea care i se citea în ochi, și nu am să pomenesc 
nici despre traiul înfiorător pe care afirma că îl ducea înăuntru; 
am să spun doar că tatăl meu, pentru prima dată, mi-a spus că 
era mândru de mine. El, care acum, din cauza implicării 
interesate în proiectul restauraţiei Burbonilor, vedea norii 
prefirându-se dincolo de zăbrelele unei celule mâncate de 
igrasie și năpădite de tot soiul de vieţuitoare respingătoare, era 
mândru de mine, cel dintâi născut și singurul lui băiat care, 
pentru a-l elibera pe el din temniţă - și pentru a nu o dezamăgi 
din nou pe mama și pentru a nu o răni pe sora mea, precum și 
din pură lașitate - mă implicasem într-un proiect în care nu 
credeam câtuși de puţin, pe care nu-l împărtășeam nici în minte, 
nici în inimă, și pe care, în definitiv, mi-ar fi plăcut să-l văd 
eșuând lamentabil. 

Știrile pe care le primeam în fiecare zi din presă sau chiar prin 
informatorii noștri arătau însă că acest proiect nu era sortit 
eșecului. Era de ajuns să deschizi orice ziar și să te uiţi la 
paginile cu informaţii politice și militare, apoi să citeşti la 


13 Susţinător al luddismului, mișcare din Marea Britanie de la sfârșitul 
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, în timpul căreia 
muncitorii distrugeau utilajele, considerând că revoluţia industrială punea 
în pericol locurile de muncă. 


întâmplare oricare dintre titluri pentru a constata că Republica 
se năruia văzând cu ochii, de la o oră la alta și chiar de la un 
minut la altul, și că golul lăsat de aceasta era umplut de-acum, 
fără umbră de sfială, de noul rege încă neîncoronat, cu numele 
de Alfonso. Declaraţiile publice transmise periodic de fiul reginei 
detronate Isabel a Il-a de la Paris, locul unde se exilase, îl arătau 
deja ca fiind regentul oficios al Spaniei, ca pe bărbatul - aproape 
copil - de care depindea ordinea și recuperarea unei ţări slăbite 
și pe care era dispus să vină să o salveze când împrejurările i-o 
vor cere. Tot ce aștepta regele aflat în Franţa era ca supușii lui 
să-i ceară să se întoarcă în ţara pe care nici el, nici mama lui nu 
ar fi voit să o părăsească vreodată. lar aici, în Spania, dacă 
paginile de opinie ale ziarelor nu minţeau, dacă informatorii 
aflaţi în slujba Grupului de Sprijin Operativ nu distorsionau în 
comunicatele lor convingerile poporului și dacă grevele și 
manifestaţiile care paralizau în mod ciclic viața publică spaniolă 
nu erau manipulate de grupuri de interese și răspundeau cu 
adevărat simplei stări de lehamite, furiei și deziluziei unui popor 
trădat de trista derivă finală a Revoluţiei Glorioase, cu fiecare zi 
se adunau tot mai multe voci, care cereau venirea la putere a 
unui monarh francez care să facă ordine în ţară și să-i aducă pe 
toţi la o înţelegere. 

Nu a fost nevoie de nici măcar douăzeci și patru de ore ca 
aceleași ziare care urmăreau zi de zi declinul Republicii și 
consolidarea proiectului de restauraţie a Burbonilor să uite de 
tata. De îndată ce oasele lui Sempronio Camarasa au simţit 
răcoarea închisorii Amalia, atât persoana lui, cât și presupusa lui 
crimă au alunecat într-o uitare atât de desăvârșită de parcă 
nimic, niciodată, nu s-ar fi întâmplat. Fără pana lui Victor 
Sanmartin, dibace în a-și difuza articolele și scrisorile de la așa- 
zișii cititori prin ziarele concurenţei, Stirile ilustrate au încercat 
să-i rezerve pentru o vreme privării de libertate a tatălui meu 
caracterul de știre, cu toate că, în curând, diversele interese 
care însufleţeau paginile ziarului au sfârșit prin a abandona 
tema în sertarul știrilor uitate. Mai întâi anarhiștii, apoi grevele și 
sabotajele muncitorilor, pentru ca mai târziu, începând din 
decembrie, zvonurile stăruitoare despre revolta finală împotriva 
Republicii, au acaparat paginile ziarului nostru, transformându-l 
astfel pe Sempronio Camarasa într-un simplu subiect care ţinea 
strict de intimitate și familie. 


În afară de aceasta, viața mea s-a schimbat cu totul în cele 
opt săptămâni de așteptare. Prima întrunire de lucru pe care am 
avut-o cu mama în cabinetul nostru aflat în turnul din bulevardul 
Gracia în dimineaţa următoare trimiterii tatei la închisoarea 
Amalia a slujit cel puţin pentru a-mi dezvălui cât de complexe și 
variate erau  îndeletnicirile cărora Sempronio Camarasa le 
dedicase timpul, banii și energia de când se întorsese la 
Barcelona. În seara aceea am avut prima reuniune oficială cu o 
parte din membrii Grupului de Sprijin Operativ, noaptea am 
asistat la prima cină de gală în faimoasa casă aristocratică de 
pe bulevardul San Juan, iar în dimineaţa următoare am luat 
micul dejun cu un grup de oameni de afaceri care ţinteau să 
finanţeze o parte din costurile implicate de sosirea alaiului regal 
în schimbul unor recompense viitoare, înțelegând astfel chiar 
din după-amiaza aceea că nu aveam de ales decât să renunt, 
măcar pentru o vreme, la studiile de la Şcoala de Arhitectură. 
Dimineţile mele aveau să se umple în curând cu diverse obligaţii 
relaționate cu bunul mers de zi cu zi al Stirilor ilustrate sau, mai 
degrabă, cu supravegherea trecerii acestora de la condiţia de 
publicaţie populară și de senzaţie la aceea de organ de 
propagandă al iminentei restauraţii. La mijlocul lunii noiembrie, 
dețineam deja o funcţie proprie printre ceilalţi angajaţi ai 
ziarului și propriul birou în micul palat renascentist de pe strada 
Fernando al VII-lea; un birou situat convenabil pe același coridor 
cu cel al Fionei, astfel încât, adesea, atunci când noua mea viaţă 
atât de încordată ameninţa să mă copleșească, puteam să bat 
la ușa ei și să bem împreună un ceai pe la mijlocul dimineţii în 
timp ce englezoaica făcea ultimele retușuri pe ziua aceea la 
ilustrațiile sale cu un caracter din ce în ce mai puţin sângeros și 
din ce în ce mai politic și populist. Mai târziu, seara, îmi 
împărțeam timpul între reuniunile publice și petrecerile private 
și micile întruniri de taină cu comitetul central al Grupului de 
Sprijin Operativ, iar acolo primeam informaţiile necesare pentru 
a o ajuta pe mama să hotărască - aceasta era expresia folosită 
de ea, pe cât de modestă, pe atât de falsă - ce ar fi făcut soţul 
ei în fiecare moment și ca urmare a fiecăreia dintre noile situații 
ivite. 

Faptul de a renunţa la viaţa mea de student în vechea clădire 
a Bursei a însemnat să renunţ și la o bună parte din obiceiurile 
zilnice care până atunci mă făcuseră să leg o strânsă prietenie 


cu Gaudi. Mergeam în continuare să iau prânzul cu el la 
restaurantul Las Siete Puertas de fiecare dată când mi-o 
permitea agenda, dar acest lucru nu se mai întâmpla decât de 
două ori pe săptămână. Au dispărut cu totul gustările la 
cafeneaua cu orjaduri Tío Nelo, ţigările fumate împreună în Piaţa 
Palatului și plimbările ocazionale prin Barceloneta, tot așa cum 
au dispărut și discuţiile noastre legate de micile întâmplări 
zilnice din sălile de clasă. De-a lungul acestor opt săptămâni, |- 
am vizitat doar de vreo trei ori în mansarda lui din Piaţeta 
Moncada, l-am luat cu mine doar de vreo cinci ori în vizită în 
turnul de pe bulevardul Gracia - prima dată fiind în ziua 
următoare întemniţării tatei în închisoarea Amalia; o vizită de 
doar zece minute în care Gaudi a avut o discuţie între patru ochi 
cu mama în cabinetul lui Sempronio Camarasa pentru a lămuri, 
după spusele lui, „această supărătoare neînțelegere creată în 
jurul umilei mele persoane” - și l-am însoţit doar de două ori, în 
două nopţi consecutive de la sfârșitul lunii noiembrie, la Monte 
Tâber. Vizita promisă încă din prima după-amiază a prieteniei 
noastre la cabinetul lui de la sediul Societăţii Barceloneze de 
Propagare a Spiritismului și amânată mereu a rămas tot pentru 
mai târziu în perioada aceea în care ne-am distanțat fără voie 
unul de altul, ajungând să aibă loc, în cele din urmă, tocmai în 
după-amiaza acelei zile când generalul Martinez Campos și-a 
ridicat trupele în Sagunto în numele noului rege, ducând astfel 
la prăbușirea definitivă a Republicii. 

Brusca mea absenţă din viaţa lui Gaudi a fost ocupată - dacă 
mi-e îngăduit să folosesc aceste cuvinte atât de răsunătoare - 
de muncă, de studii și de Fiona Begg. In zilele care au urmat, 
abia dacă am aflat vreo știre despre evoluţia relaţiei dintre 
prietenul meu și Fiona, cu excepţia vizitelor evidente - întrucât 
Fiona nu a încercat nicicând să le ascundă - și repetate ale lui 
Gaudi la locuinţa de serviciu a familiei la ore târzii, fără să 
anunţe dinainte și fără ca măcar să treacă să-i salute pe 
locatarii clădirii principale a turnului, și a câtorva relatări 
indirecte care, în afara faptului de a-mi confirma intimitatea ce 
se crease între cei doi, nu izbutiseră să pătrundă dincolo de 
platoșa oţelită a însingurării ridicată în jurul propriei fiinţe de 
noile mele îndeletniciri. (De pildă, Ezequiel a continuat să mă 
asalteze de vreo două ori cu o salvă de întrebări dispreţuitoare 
faţă de Fiona și de insinuări privind o relaţie necuvenită între 


„femeiușca aia roșcată” și adoratul său domn G, în timp ce, într- 
o dimineaţă, la început de decembrie, Martin Begg m-a abordat 
în biroul meu din micul palat renascentist de pe strada Fernando 
al Vil-lea cu o adevărată salvă de întrebări despre intenţiile, 
caracterul și condiţia acestui tânăr ţăran purtător de cravată în 
legătură cu care, cu ceva vreme în urmă, Sempronio Camarasa 
dăduse ordin să se facă cercetări discrete, și care acum părea 
să fi devenit tovarășul nedespărţit al unicei sale fiice.) În ce 
măsură Gaudi se lăsase vrăjit de ideile, personalitatea și 
ierburile consumabile ale englezoaicei, cât de mult fusese 
captivat de lumea interioară a Fionei și cât de justificate erau 
temerile împărtășite de fratele lui în seara când Colţosul fusese 
asasinat aveam să descopăr abia după câteva zile bune din noul 
an, când între noi se va fi întâmplat tot ceea ce trebuia să se 
întâmple și când rănile prietenului meu mai aveau mult de 
așteptat până să se cicatrizeze. Nici pauzele de dimineaţă în 
care îmi luam ceaiul împreună cu Fiona, nici prânzurile 
ocazionale în compania lui Gaudi nu mi-au îngăduit nici măcar 
să bănuiesc, de-a lungul acestor săptămâni, natura și 
intensitatea sau posibilele consecinţe a ceea ce se petrecea 
între aceste două fiinţe apropiate mie; sau poate că propria 
stare de spirit din zilele acelea m-a orbit și mi-a înceţoșat 
judecata, împiedicându-mă să văd ceea ce era de domeniul 
evidenţei: ceea ce se urzea între Gaudi și Fiona era mai mult 
decât o pasiune trecătoare nutrită de un tânăr cu o imaginaţie 
debordantă faţă de o femeie înzestrată din belșug cu experienţă 
și mister. „Dragă prietene Camarasa, aveţi tot atâta capacitate 
de observaţie și de interpretare a reacţiilor umane ca un porc 
spinos”, îmi spusese Gaudi în seara asasinării Colţosului, cu 
câteva minute mai înainte de întâlnirea mea cu fratele lui, 
Francesc. Și nu era departe de adevăr. 

Pe 1 decembrie 1874, la solicitarea liderului conservator 
Antonio Cânovas del Castillo, Alfonso de Burbon a semnat din 
Anglia Manifestul de la Sandhurst, prin care fiul Isabelei a Il-a se 
declara moștenitorul legitim al tronului Spaniei în urma abdicării 
mamei sale și se arăta dispus să răspundă chemării celor care 
cereau întoarcerea sa în ţară, pentru a reinstaura o monarhie 
constituţională. Pe 29 decembrie, generalul Martinez Campos și- 
a ridicat trupele în Sagunto împotriva ordinii republicane și și-a 
declarat loialitatea față de principe. Generalul Serrano, 


președintele Republicii începând din luna ianuarie, nu a opus 
rezistenţă acestei lovituri de stat militare. Spre surprinderea 
noastră, a tuturor, Republica se prăbușise fără vărsare de sânge 
și fără alte acte de bravură în afara unei manifestații împrăștiate 
fără greutate. Pe 31 decembrie, Cânovas de Castillo a trecut în 
fruntea ministerului regent în așteptarea sosirii în Spania a 
noului rege. Pe 6 ianuarie, Alfonso al XII-lea ieșea din palatul 
parizian Basilewski, reședința Isabelei a Il-a, ajungând apoi în 
portul Marsilia, unde era deja așteptat de numeroși membri ai 
autorităţilor politice, militare și religioase care urmau să-l 
însoțească la bordul fregatei Navas de Tolosa de-a lungul 
călătoriei sale de întoarcere în Spania. Pe 9 ianuarie, la ora 
douăsprezece ziua, regele și suita au ancorat la cheiul din 
Barcelona, unde au fost primiţi cu festivități grandioase afectate 
și manifestații populare de bucurie la fel de artificiale, acestea 
fiind împrejurările cu care au început, fără să bănuiesc măcar, 
cele mai stranii douăzeci și patru de ore din viaţa mea. 


41 

Când fregata de război care îl aducea pe noul rege a intrat în 
cele din urmă în apele portului din Barcelona, însoțită de câteva 
zeci de ambarcațiuni ieșite s-o întâmpine încă de la miezul 
noptii, mama și cu mine nu puseserăm geană pe geană de mai 
bine de treizeci de ore. Atât ziua precedentă, cât și noaptea 
aceea ni se scurseseră În interminabile reuniuni urgente cu 
membrii tot mai neliniștiţi ai Grupului de Sprijin Operativ, 
aproape toţi niște domni cu o ţinută impozantă, ajunși la o 
vârstă matusalemică și cu un statut social de invidiat, cărora 
iminenţa vizitei regale, după atâtea luni de pregătiri minuţioase, 
li se părea acum o încercare cu mult peste puterile lor. Cu toate 
acestea, amănuntele planului de ședere a regelui în Barcelona 
nu se schimbaseră în ultimele săptămâni. Noul monarh Alfonso 
al XII-lea - care putea să-și aroge regescul numeral în deplină 
legalitate doar după oficierea încoronării de la Madrid, dar pe 
care pancartele de bun venit împrăștiate pe toate clădirile din 
oraș îl numeau deja astfel - avea să pună piciorul pe uscat la 
douăsprezece fix în ziua aceea de 9 ianuarie, și de îndată avea 
să pornească în procesiune pe bulevardul La Rambla, într-o 
caleașcă descoperită, pentru a primi uralele și salutările 
călduroase ale poporului barcelonez. Dineul oficial de bun venit 
urma să aibă loc în vechiul Palat al Mării, aceeași reședință unde 
monarhul avea să-și petreacă noaptea și să prezideze o cină de 
gală, la care aveau să participe toţi membrii principali ai 
societăţii catalane; printre aceștia, bineînţeles, se numărau și 
constituenţii Grupului de Sprijin Operativ și familiile lor sau cei 
mai apropiaţi parteneri de proiect. O recepţie oficială a 
autorităţilor civile în Piaţa Sant Jaume, o paradă populară pe 
bulevardul Gracia și mari focuri de artificii în Grădina 
Generalului aveau să ocupe seara regelui și, dacă mai era timp, 
urma să se apropie și de cartierul militar din clădirea Docurilor 
Regale pentru a primi onorurile militare. În ziua următoare, 
înainte de a se îmbarca din nou cu direcţia Valencia, la două 
după-amiaza, o misă solemnă în bazilica Santa Maria del Mar, cu 
participarea autorităţilor, avea să încheie într-o notă pioasă, așa 
cum se cuvenea, manifestările oficiale de primire călduroasă a 
noului rege al Spaniei. 

Prin urmare, nimic în afara celor prevăzute. 


Nicio noutate absolută în planul trasat cu minuţiozitate mai 
întâi de tata, în toamna anului 1873, și apărat apoi cu îndârjire, 
în cele mai mici detalii, de mama, de-a lungul celor nouă 
săptămâni nesfârșite cât acesta se aflase la închisoare. Același 
plan, fără nimic în plus sau în minus, pentru organizarea și 
desfășurarea căruia membrii Grupului de Sprijin Operativ își 
dedicaseră timpul și banii cu acel entuziasm prezent mereu în 
rândurile oamenilor cu nume răsunătoare când era vorba de 
revenirea unui rege recunoscător. 

Și cu toate astea, tensiunea plutea în aer ca praful de pușcă 
la toate reuniunile la care mă târâse mama în noaptea dinainte. 

— Şi vi se pare surprinzător acest lucru? m-a întrebat Gaudi, 
așezat lângă mine în primul graden amenajat în doc, când am 
isprăvit să-i istorisesc toate noutăţile. E de ajuns o neglijenţă 
sau o eroare de securitate în timpul oricărei acţiuni ca să 
zădărnicească șase ani investiţi în organizare. 

Am zâmbit în faţa acelei lecţii de pragmatism venite din 
partea prietenului meu. 

— Ca să nu mai vorbim, bineînţeles, de cât de groaznic și de 
dezonorant ar fi să pierdem un rege chiar sub nasul nostru. 

— Bănuiesc, dragul meu Camarasa, că pe prietenii 
dumneavoastră îi îngrijorează azi mai mult onoarea decât 
buzunarul, a spus Gaudi cuprinzând cu un gest al mâinii drepte 
întregul spectacol înconjurător: tot portul împodobit cu steguleţe 
și ghirlande, încrengătura strălucitoare de pasarele, gradene și 
corturi mari, colorate, care acopereau docul, apele mării 
brăzdate de vele latine. Nu pot să-mi închipui nici măcar cât a 
costat amenajarea portului în felul acesta pentru sosirea 
fregatei regale. 

— E adevărat, nu puteţi. 

Gaudi a zâmbit ușor, în felul lui sarcastic. 

— Dacă o parte din banii aceștia ar fi ai mei, și eu aș fi 
neliniștit. Și aș face tot ce-mi stă în putinţă ca regele să-mi 
remarce implicarea în toată agitația asta. Dispunerea meselor în 
timpul prânzului și a cinei de gală trebuie să fi iscat niște 
dezbateri dintre cele mai interesante... 

— Da, am vreo câteva anecdote care merită povestite în 
această privință. Poate voi avea ocazia să vi le spun în timpul 
prânzului, asta doar dacă Margarita nu va monopoliza întreaga 
conversaţie. 


Gaudi a surâs din nou. 

— Am încredere că mama dumneavoastră a izbutit să-și 
asigure un loc bun la masă. 

— Unul dintre cele mai bune. Și a rezervat altele aproape la 
fel de bune pentru Margarita și pentru mine. 

— Dar dumneavoastră le-aţi respins. 

Am ridicat din umeri. 

— Rolul meu s-a încheiat, am spus eu. Nu am ce să fac la 
masa unui rege. lar pe Margarita perspectiva a două banchete 
în care să fie înconjurată de bătrâni îngâmfaţi și de capete 
încoronate nu o atrage atât de mult ca o zi întreagă petrecută în 
compania dumneavoastră. 

Sprâncenele lui Gaudi s-au ridicat nostim. 

— Vorbiţi serios? 

— Oarecum. Așa că vă rog să fiți azi un cavaler desăvârșit și 
să vă ocupați de ea. Prietenia dumneavoastră cu Fiona nu o 
încântă în mod deosebit, dacă mi-e îngăduit să o spun. 

Gaudi și-a înclinat capul cu o figură serioasă. 

— Sora dumneavoastră este o tânără încântătoare, mi-a spus, 
întorcându-și privirea spre locul unde dispăruse Margarita cu 
cinci minute mai înainte. 

Apoi, schimbând subiectul, cum îi era obiceiul, a adăugat: 

— Dar mă surprinde când spuneţi că rolul dumneavoastră s-a 
încheiat. 

— Ceea ce se va petrece azi și mâine nu mă mai privește. 

— O privește, în schimb, pe mama dumneavoastră. Ea este 
răspunzătoare cu organizarea vizitei în deplină siguranţă a 
regelui. 

— Organizarea vizitei e de-acum încheiată, am replicat eu. 
Toată lumea știe deja ce trebuie să facă, când și unde trebuie să 
o facă și cui trebuie să-i încredinţeze funcţiile de îndată ce și-a 
îndeplinit misiunea. Tot ce mai poate face mama e să se alăture 
suitei regale, să se facă remarcată și să se roage să nu fi uitat 
niciun detaliu al operațiunii. 

— Și sunteţi siguri că așa este? a întrebat Gaudi. Nicio fisură 
în planul acesta pe unde să se strecoare pumnalul unui 
anarhist? 

Nu mi-a plăcut să aud asta. 

— Pumnalul unui anarhist se poate strecura în buzunarul 
oricăruia dintre chelnerii care vor servi cina la palat în seara 


aceasta sau în gheata băiețașului ăstuia blond care cântă la 
trompetă, am spus eu arătând spre estrada de lemn unde o 
mică fanfară militară interpreta vesele marșuri patriotice la nici 
zece metri de pasarela ridicată pentru ca, peste un sfert de 
ceas, dacă nimic nu avea să întârzie desfăşurarea 
evenimentelor, regele să poată păși în cele din urmă pe pământ 
spaniol. Pentru noi, a-l proteja pe rege de un astfel de atace la 
fel de imposibil ca a-l feri de un trăsnet căzut din cer. 

— Oricum, cineva le va verifica buzunarele chelnerilor înainte 
să-i servească regelui supa. Şi cineva se va fi ocupat să 
cerceteze identitatea acestor cântăreţi. 

— Firește. 

— Și, pentru moment, nimeni nu a tras semnalul de alarmă. 
Nu aţi detectat nicio încercare de a strecura un pumnal în calea 
regelui. 

Am tăgăduit din cap. 

— Cei câţiva carliști care nu s-au descotorosit încă de 
uniformă sunt ocupați să-și strângă rândurile în Tara Bascilor. 
Muncitorii radicali par interesaţi doar să dea cu pietre în 
războaiele de ţesut mecanice și să blocheze încărcăturile de 
cărbune la porțile fabricilor. Cât despre anarhiști, cei care umblă 
prin orașul acesta nu par să fie, după spusele Fionei, decât niște 
bieţi naivi cu sentimente nobile, idei confuze și lipsiți de orice 
simţ al realităţii. Aţi citit articolele pe care le-am publicat în 
Stirile ilustrate? 

— Da, le-am citit și le-am comentat cu domnișoara Fiona. Pură 
propagandă de senzaţie, dacă mi-e îngăduit s-o spun. 

— Vă este îngăduit. Dar nu se putea scrie altfel despre 
această temă. Zece sau doisprezece tineri universitari, vreo doi 
bătrâni nostalgici de pe vremea incendierii mănăstirilor și vreun 
străin intoxicat de ideile nihiliștilor ruși, adunaţi într-un subsol 
din cartierul Raval ca să pună la cale cum să arunce în aer un 
coș de gunoi pe bulevardul La Rambla de Catalunya sau 
căruciorul de corespondenţă al unui poștaș din districtul San 
Gervasio. Atât și nimic mai mult! 

— Și cu toate astea... 

Nu a fost nevoie ca Gaudi să-și completeze fraza. 

Și cu toate astea, tata se afla de nouă săptămâni la 
închisoarea Amalia și singura noastră pistă continua să fie, fără 
să-l punem la socoteală pe Victor Sanmartin, blazonul presupus 


anarhist de pe mânerul cuţitului care pusese capăt vieţii lui 
Eduardo Andreu. 

— Fie toți oamenii pe care îi avem infiltraţi în subsolurile din 
cartierul Raval s-au lăsat păcăliţi cu totul de aparenta banalitate 
a celor adunaţi acolo, fie anarhiștii sunt tot la fel de puțin 
interesaţi de această vizită regală cum ar fi de premiera unei 
opere franceze la Liceo. 

Gaudi a încuviinţat. 

Un zvon de voci și un ropot de aplauze a început să se ridice 
în clipa aceea dinspre răsărit, ajungând de îndată la gradenul 
nostru, în vreme ce fanfara militară sufla cu și mai mult avânt în 
alămuri, iar în stânga noastră, pe un podium de onoare aflat la 
câţiva metri de pasarela regală, un cor de copii îmbrăcaţi în alb 
începuse să cânte o melodie pe care mi-a fost cu neputinţă să o 
identific. 

— Vite-l! au strigat mai multe glasuri în spatele nostru. 
Vaporul regelui! 

Fregata Navas de Tolosa tocmai intrase în portul Barcelonei, 
înconjurată de o suită amplă de vapoare, șlepuri și chiar și de 
mici bărci cu vâsle. Un nor de confetti și serpentine, de sclipiri 
colorate de la focurile de artificii și de pescăruși buimăciţi 
pluteau deasupra acesteia, dându-i un aspect întru câtva ridicol 
și ireal. Noul rege ajungea la Barcelona precum bătrânii regi din 
poveștile cu zâne. Pe mare, însoţit de bufoni și de lingușitori, 
slăvit, după putinţă, de însuși regnul animal. 

— A ajuns deja aici, am murmurat eu. 

Simţind, fără îndoială, lipsa de entuziasm din glasul meu, 
Gaudi și-a pus scurt mâna stângă pe genunchiul meu și mi-a 
șoptit: 

— Tatăl dumneavoastră este ceva mai aproape de libertate. 

— Acesta este singurul lucru care mă consolează. 

Prietenul meu și-a agitat cu hotărâre capul de la stânga la 
dreapta. 

— Nu aveţi de ce să vă rușinaţi, scumpul meu prieten. Aţi 
făcut ceea ce trebuia. 

— Vă mulţumesc. 

— Nu vă spun nimic altceva ce nu știți deja. 

Apoi, după o tăcere scurtă din pricina uralelor dezarticulate 
care izbucniseră în corturi și în gradenele docului, a întrebat: 

— Aveţi vreo veste? 


— Niciuna, deocamdată. Mai întâi încoronarea și apoi 
întoarcerea favorurilor. 

— Răsplata nu o să se lase așteptată, în orice caz. 

— Așa sperăm. Mama deja face pregătiri ca să plecăm toţi 
patru vreo două săptămâni la Palamos de îndată ce tata va fi 
eliberat. 

„Fuga din Barcelona”, spuneau aprobator ochii lui Gaudi. 

— Şi la întoarcere? a întrebat el. V-aţi gândit deja la ce o să 
faceţi cu viaţa dumneavoastră? 

— La întoarcere, tot ce sper e să pot recupera ceva 
asemănător cu o viaţă obișnuită. 

— Atunci ne vom bucura în continuare de prezenţa 
dumneavoastră la cursuri? 

Prietenul meu a pus întrebarea cu un aer indiferent, dar cu un 
glas, din câte mi s-a părut, sincer interesat de răspuns. 

— Mi-aţi simţit lipsa, prietene Gaudi? 

— V-ar surprinde dacă ar fi așa? 

— M-ar surprinde să recunoașteţi acest lucru, am spus eu. 
Apoi am adăugat: Eu, oricum însă, v-am simţit lipsa. Compania 
dumneavoastră, dacă îmi îngăduiţi să vă fac acest compliment, 
e cu mult mai plăcută decât a oricăruia dintre burghezii 
sexagenari în preajma cărora am avut prilejul să mă aflu în 
ultimele săptămâni. 

O rafală bruscă de focuri de artificii a luminat în același timp 
atât zâmbetul lui Gaudi, cât și pe cel al Margaritei, care se 
întorcea în sfârșit în acea clipă lângă noi cu o tavă în mâini. 

— Portocale îndulcite, ne-a anunţat ea. Cu vin muscat. 
Doamna care mi le-a vândut m-a încredinţat că nu mă îmbăt de 
la ele. 

— Să sperăm că are dreptate, am spus, înapoindu-i lui Gaudi 
binoclul pe care mi-l împrumutase cu câteva minute mai înainte 
și dându-mă la o parte ca să o las pe Margarita să se așeze între 
noi. Crezusem că te-ai rătăcit. 

— Era lume multă pe la chioșcuri. E lume multă peste tot. 

Sora mea a luat una din cele trei cești aflate pe tavă și i-a 
întins-o lui Gaudi: 

— Toni... 

Prietenul meu i-a mulțumit înclinându-și politicos capul. 

— Mii de mulţumiri, Margarita. Nu aveaţi de ce să vă 
deranjaţi. 


Sora mea și-a lărgit surâsul cu câteva grade. 

— Azi e o zi deosebită, a răspuns ea. Gabi... 

l-am mulţumit și eu surorii mele pentru acest gest, am luat o 
felie de portocală cu zahăr și mi-am dus-o la gură gândindu-mă, 
în mod absurd poate, că o să-mi aduc aminte pe viitor de acest 
gest de fiecare dată când voi rememora dimineaţa în care 
Alfonso al XII-lea a intrat în portul din Barcelona. 

— Excelent, i-am spus. Dar moscatul te cam ameţește. Ai 
grijă! 

Sora mea a adoptat o expresie amuzată, după care l-a privit 
pe Gaudi. 

— Sunteţi monarhist, Toni? a întrebat ea deodată. 

— Nu cred că... am început eu să spun, însă prietenul meu m- 
a întrerupt cu un gest amabil. 

— În împrejurările date, azi sunt, fără îndoială. 

Margaritei se pare că i-a plăcut acest răspuns. 

— Azi va fi o zi mare, a spus ea. Și mâine va fi tot așa. 

— Sunt convins de acest lucru. 

Fregata regală se afla acum la numai câţiva stânjeni distanţă 
de doc. Steaguri mari unduiau pe puntea de comandă, zeci de 
figuri înceţoșate încă forfoteau pe puntea principală, iar 
pescărușii își continuau străvechiul ritual țipând și rotindu-se în 
văzduh. Alămurile fanfarei militare, vocile pure ale corului de 
copii, larma asurzitoare a mulţimii care ocupa de-acum fiecare 
colțișor al portului: sunetele unui oraș gata să înceapă 
petrecerea la care fusese invitat. 

La picioarele gradenului nostru, pe pasarela docului, șirul 
încordat al autorităţilor începuse să ia poziţie înaintea iminentei 
debarcări a suitei regale. 

— Uite-o pe mama! a spus atunci Margarita, arătând cu vârful 
furculiței silueta în negru și albastru a mamei, singura femeie 
încadrată de vreo zece sau doisprezece bărbaţi care ocupau 
primele posturi ale șirului. Ce frumoasă e, nu? 

Era adevărat. În dimineaţa aceea, mama era strălucitoare. 
Așa fusese încă de când își luase rămas-bun de la noi cu câteva 
ore mai devreme în ușa sediului Stirilor ilustrate, ea cu un picior 
pe scara trăsurii familiei, pe când eu și Margarita stăteam braţ la 
braţ pe trotuarul străzii Fernando al VIl-lea, iar acum sosirea 
iminentă a fregatei pe care se afla noul rege îi aprinsese pe chip 
o lumină pe care nici eu, nici sora mea nu i-o cunoscuserăm 


până atunci. Fără îndoială, acele nouă săptămâni în care se 
pusese în pielea lui Sempronio Camarasa îi priiseră mamei 
noastre, Lavinia. 

— Mama dumneavoastră s-a dovedit a fi o femeie uimitoare, a 
spus Gaudi, citindu-mi gândurile. Probabil că sunteţi foarte 
mândri de ea. 

— E adevărat, a răspuns Margarita de îndată, privindu-l la 
rându-i pe prietenul meu cu ochi strălucitori. Nu-i așa, Gabi? 

În loc să-i răspund, am arătat și eu cu dinţii furculiţei spre 
părul roșu ca focul care strălucea în mijlocul estradei unde se 
strânseseră, chiar la dreapta pasarelei principale, numeroșii 
gazetari care trebuiau să relateze sosirea regelui. 

— lat-o pe Fiona, am spus eu. Şi pe ea o așteaptă o zi plină. 

Asemenea mamei, și Fiona era o femeie singură în mijlocul 
unei mări de cravate și pălării. Spre deosebire însă de aceasta și 
în ciuda dimineţii relativ răcoroase, englezoaica avea capul 
descoperit, se lipsise de șal și de haina de deasupra și purta ca 
singur veșmânt o rochie fină, albă, care ar fi fost cum nu se 
poate mai nimerită la o petrecere populară din noaptea de 
Sânziene. 

— Sunt eu oare singura care crede că Fiona și-a greșit 
profesia când și-a ales hainele din garderobă? 

— Margarita... 

— Când o s-o vadă regele, o să creadă... 

Am întrerupt-o pe sora mea dându-i în joacă o palmă ușoară 
peste gură, înainte să mai rostească vreo replică nepotrivită cu 
neputinţă de reparat. 

— Am înţeles ce-ai vrut să spui, i-am răspuns eu. Și nu 
suntem de acord cu tine. 

— Pentru că sunteţi bărbaţi! 

— Fiona arată minunat. Dacă și-a pus rochia asta, îmi închipui 
că a fost ca să-și asigure un loc în faţă la toate acţiunile pe care 
mama și cu mine i-am cerut să le ilustreze. Și îndrăznesc să 
spun că nu eo strategie rea din partea ei. 

Margarita a strâmbat din nas, dar nu a mai protestat. 

— Ce păcat că nu o vom mai vedea pe Fiona când o să 
închidem ziarul! a mai spus ea, luându-și privirea de la estrada 
ziariştilor pentru a și-o îndrepta din nou spre pasarela 
autorităţilor. Mamei îi mai lipsește doar o floare la pălărie. 
Panglica aceea roșie nu e de ajuns. 


L-am privit pe Gaudi în așteptarea întrebării care, într-adevăr, 
nu a întârziat nici două secunde să apară: 

— Cântecul de lebădă al Stirilor ilustrate? 

Am încuviinţat cu o gravitate ușor artificială. 

— După-amiază o să scoatem o ediţie de urgenţă despre 
sosirea regelui, iar mâine-dimineaţă o să iasă ediţia specială, 
care o să relateze în detaliu toate evenimentele de azi. Apoi 
ziarul o să se mai publice încă vreo două săptămâni de aici 
înainte, după care mă tem că angajaţii noștri vor trebui să-și 
caute altă redacţie unde să-și exercite profesia. 

Gaudi și-a dus o felie de portocală la gură. 

— lar domnul și domnișoara Begg? a întrebat cu o naturaleţe 
nu tocmai convingătoare. 

„Fiind vorba despre Fiona, dumneavoastră ar trebui să știți 
mai bine decât mine, nu vi se pare?”, puţin a lipsit să nu dau eu 
replica. Din fericire, Margarita mi-a luat-o înainte și a răspuns în 
locul meu: 

— Se vor întoarce la Londra. Nu-i așa, Gabi? 

— Asta nu știm. 

— Dar ce să mai facă aici? 

— Nu știm ce planuri are tata, am răspuns eu. Și nici nu știm 
ce idei are Martin Begg. Și, în orice caz, datoria pe care o are 
familia noastră faţă de el și de Fiona în semn de recunoștință... 

Sora mea m-a întrerupt pufnind atât de sonor și de ironic, 
încât a făcut să se întoarcă mai multe capete aflate în jurul 
nostru. 

— De datorie nici nu poate fi vorba. Tata și mama i-au 
întreținut mai bine de un an de zile pe englezii ăștia. Le-au dat 
gratis un acoperiș deasupra capului, i-au lăsat să se joace de-a 
gazetăria cu niște bani care nu erau ai lor și, pe deasupra, le-au 
plătit niște salarii pe care și le-ar fi dorit mulţi gazetari din oraș. 
Ei ar trebui să sărute și pământul pe care călcăm, a spus 
Margarita întorcându-se spre Gaudi. Nu credeţi că am dreptate, 
Toni? 

Prietenul meu și-a înclinat capul cu precauţie. Dacă el și Fiona 
vor fi vorbit deja despre viitorul care o aștepta pe englezoaică - 
și, în definitiv, și pe el însuși - după ce se va fi încheiat această 
aventură, nici chipul, nici glasul lui nu au lăsat să se ghicească 
acest lucru câtuși de puţin. 


— Familia Camarasa și familia Begg au creat o societate cu 
interese ieșite din comun, într-adevăr, a răspuns el. Dacă toate 
acestea vor ieși cu bine, rezultatele vor fi benefice pentru 
ambele părţi. Ceea ce veţi face de-acum încolo va depinde, din 
câte îmi pot închipui, de aspecte pe care nici dumneavoastră, 
nici eu nu putem nici măcar să le bănuim. 

Margarita a meditat pentru câteva clipe la cuvintele lui Gaudi. 

— Sunteţi minunat, Toni! a conchis ea, pe când o ovaţie 
neinteligibilă se ridica de la înălţimea gradenului nostru pentru a 
sărbători faptul că fregata se pregătea să acosteze și își întindea 
scăriţa pe care avea să pășească noul rege pentru a ajunge la 
cei care îl așteptau. Atunci, vă place vinul muscat? 

Cu toată seriozitatea, Gaudi a asigurat-o pe sora mea că acela 
era, pe cât probabil, muscatelul cel mai dulce și cu cea mai 
plăcută aromă de portocală pe care îl gustase vreodată. 


42 

Acostarea fregatei Navas de Tolosa, primirea ceremonioasă 
de la picioarele scăriţei și alocuţiunile greu de auzit rostite pe 
pasarelă de autorităţile portuare au ţinut până aproape de ora 
unu, după care, de îndată, suita regală a străbătut ceremonios 
portalul din Piaţa Păcii, dând astfel semnalul de începere a 
festivităților de pe bulevardul La Rambla. Trotuarele, liniile 
laterale de circulaţie și o mare parte din aleea centrală erau 
ocupate de o masă compactă de monarhiști fervenţi, de 
antirepublicani entuziasmați și de simpli curioși cu chef de 
petrecere; coroanele arborilor și abajururile de sticlă ale 
felinarelor erau prinse într-o mreajă de steguleţe, ghirlande și 
lampioane colorate legănate de vânt pe deasupra capetelor 
celor prezenţi; de la toate balcoanele și aproape de la toate 
ferestrele ce dădeau spre stradă atârnau pancarte cu mesaje 
călduroase de bun venit, scrise într-un stil suspect de omogen, 
iar într-un capăt și în altul al acesteia, în faţa mănăstirii Santa 
Monica și lângă fântâna Canaletas se ridicase câte un arc de 
triumf pe sub care a trecut alaiul regal cu pompa unei calești 
imperiale romane, flancate de sclavi și încununate de frunze de 
laur. Nimeni nu mai văzuse un asemenea spectacol pe La 
Rambla din epoca invaziei napoleoniene, și nimeni nu avea să 
mai vadă așa ceva pentru mult timp de atunci înainte. Mâna 
ridicată a regelui saluta în dreapta și în stânga cu o suficiență 
afabilă, buzele lui lansau zâmbete heraldice înspre balcoane, 
trotuare și băncile transformate în posturi de observaţie 
improvizate, ochii cuprindeau în pripă fiecare chip, fiecare mână 
și fiecare pancartă pe lângă care trecea. Sau asta îmi închipui 
acum că s-a întâmplat. 

De fapt, Margarita, Gaudi și cu mine am străbătut portalul din 
Piaţa Păcii în urma ultimei trăsuri a ziariştilor aflaţi pe urmele 
caleștii principale și, de îndată ce am ajuns la umbra familiară a 
zidurilor Docurilor Regale, am înţeles că era cu neputinţă să 
ajungem pe La Rambla prin mijlocul acelui val uman de 
nepătruns, adunat de o parte și de alta a cordonului de 
siguranţă care proteja fâșia îngustă de drum pe unde se deplasa 
suita regală. 

— Propun, am spus în cele din urmă, sătul să caut vreun loc 
de trecere inexistent prin mulţime și temător să nu o pierd pe 
Margarita în îmbulzeală, să mergem să prânzim liniștiți, iar în 


seara aceasta să căutăm un loc potrivit de unde să urmărim 
parada pe bulevardul Gracia. 

Așa am și făcut. Am străbătut din nou portalul din Piaţa Păcii 
și am pășit iarăși pe partea din afară a vechiului zid al cetăţii, 
lăsând în urmă cele câteva docuri, îngrijite cum se cuvine cu 
această ocazie, și altele, mai numeroase, pe care regele, din 
fericire pentru el, nu avea să le viziteze niciodată, am salutat cu 
privirea magazia dărăpănată a lui Oriol Comella, am trecut pe 
lângă colibele pescarilor din Barceloneta și tarabele cu mâncare 
gătită înșirate de-a lungul a ceea ce mai rămăsese din zidul 
exterior al vechii Porţi a Mării și, după ce ne-am identificat prin 
viu grai înaintea unei neașteptate trupe de militari înarmaţi, am 
ajuns în sfârșit într-o Piaţă a Palatului amenajată și aceasta 
pentru a-l primi pe rege și pe primii săi invitaţi. Alte steaguri 
fluturau pe fațada palatului medieval, în cele patru colţuri ale 
clădirii Bursei și în partea de sus a clădirii Vămii, ghirlande 
colorate atârnau de copacii și de felinarele din piaţă, în timp ce 
ramuri mari de trandafiri roșii, albi și galbeni își împrăștiau 
parfumul și culorile dinspre marginile fântânii Geniului Catalan. 
Garduri de lemn vopsit într-un verde intens străjuiau accesul în 
palat, iar îndărătul acestora se și strânseseră curioșii care 
așteptau sosirea invitaţilor la primul prânz festiv. M-am gândit 
că, în scurt timp, mama avea să treacă prin acel culoar uman. 
Mama avea să devină în curând încă un obiect de admiraţie și 
un motiv de invidie pentru toate acele persoane adunate acolo. 
Mama avea să stea în curând la aceeași masă și să primească 
aceleași feluri de mâncare cu un rege al Spaniei. 

Începuserăm deja să ne atacăm desertul la singura masă pe 
care izbutiserăm să punem stăpânire la restaurantul Las Siete 
Puertas - o masă întunecată într-un colţ din fundul localului, atât 
de departe de orice fereastră și atât de aproape de bucătărie 
încât orice moment de liniște dintre noi era umplut de îndată de 
glasurile aspre ale truditorilor de la cuptoare - când zarva 
veselă venind de afară ne-a anunţat sosirea suitei regale. 

— leșim și noi? a întrebat Margarita, oprind de îndată la 
jumătatea drumului o tabletă de ciocolată pe care se pregătise 
să o înghită și privindu-ne cu o expresie întrebătoare. 

— Când vom ajunge noi în piaţă, regele și mama vor fi intrat 
deja în palat. 

Margarita a încuviinţat cu un zâmbet. 


— Regele și mama. Sună ca un titlu de roman, nu? 

Astfel ne-am terminat liniștiți prânzul, am cerut apoi două 
cești de cafea cu lapte și una cu ciocolată, le-am băut și pe 
acelea în tihnă și abia atunci, după ce trecuse bine de ora trei 
după-amiaza, am ieșit de sub porticurile clădirii lui Xifre și am 
traversat Piaţa Palatului, însufleţită încă de mulţimea prin care, 
de data aceasta, se putea trece, pentru a ne îndrepta spre 
Piaţeta Moncada. 

Vecinătăţile bazilicii Santa Maria del Mar clocoteau și ele de 
lume. Pregătirile pentru misa solemnă de a doua zi umpluseră 
lăcașul de muncitori care dădeau zor să așeze înăuntru jilțurile 
de onoare, băncile noi de lemn, numeroasele elemente 
decorative menite să dea oficierii liturghiei un aer maiestuos și, 
cu discreţie, dispozitivele de siguranţă care trebuiau să 
garanteze desfășurarea pașnică a acelui ultim act oficial 
prevăzut în agenda regelui. Afară, în piaţa deschisă dinaintea 
fațadei principale a catedralei, învălmășeala obișnuită de 
vânzători ambulanți, de gură-cască veseli și gălăgioși și de 
locuitori ai cartierului Ribera aflaţi în trecere spre treburile lor 
fusese înlocuită de o surprinzătoare frescă a celor mai diverse 
clase sociale barceloneze. Cei ce nu puteau fi prezenţi în ziua 
următoare la solemnitatea exclusivistă din bazilica Santa Maria 
del Mar profitau acum ca să arunce o privire fugară înăuntrul 
lăcașului pe care poate niciodată mai înainte nu catadicsiseră 
să-l viziteze. Hamali din port, croitorese din cartierul San 
Andres, muncitori și muncitoare de la ateliere din Raval, 
doamne ţanţoșe din districtul Ensanche, domni impozanţi de pe 
La Rambla, secretare și vânzătoare de pe bulevardul Sunt 
Jaume, ţărani din Horta, burghezi din Gracia, ospătăriţe din Piaţa 
Regală, din preajma vechii Porţi de Fier a orașului și de pe 
strada Petritxol... Pentru o clipă, pentru câteva ceasuri, toate 
aceste piese care compuneau complicatul puzzle numit 
Barcelona puteau fi văzute laolaltă în jurul uneia dintre cele mai 
minunate clădiri ale orașului. 

— Nu vă puteţi plânge că n-aţi avut animaţie zilele astea, am 
observat eu, în timp ce Gaudi introducea cheia în ușa de la 
intrarea în clădire, închisă de această dată. Îmi închipui că 
fratele dumneavoastră nu e prea mulțumit... 

Prietenul meu a zâmbit în timp ce se dădea la o parte ca să 
ne lase să trecem în holul principal. 


— E chiar așa cum vă închipuiţi, a spus el. Vă rog să scuzaţi 
starea în care se află clădirea, Margarita. Și vă rog să scuzaţi și 
purtarea pe care ar putea să o aibă fratele meu. Francesc eo 
persoană cu un caracter oarecum... imprevizibil. 

— Abia aştept să-l cunosc, l-a încredințat Margarita, 
străduindu-se din răsputeri să nu strâmbe din nas din pricina 
mirosului greu de igrasie pe care îl emanau pereţii vestibulului. 
lar clădirea aceasta mi se pare încântătoare. 

— Vorbește serios, am confirmat eu. În privinţa lui Francesc, 
nu în privinţa clădirii. Margarita ticluiește cum să stoarcă de la el 
până și cel mai mic detaliu al vieţii dumneavoastră private, 
prietene Gaudi. 

Margarita m-a plesnit la nimereală pe scara cufundată în 
penumbră care ne ducea la mansarda unde locuiau cei doi fraţi. 

— Nu îl luaţi în seamă, Toni! Gabi a băut prea mult în timpul 
prânzului. Trebuie să vă fi dat seama că creierul lui nu prea 
tolerează alcoolul. 

Gaudi i-a răspuns surorii mele cu un mormăit amabil, după 
care a avertizat-o: 

— Aveţi grijă la trepte! Vreo două din partea asta sunt cam 
înșelătoare. 

Când am ajuns la ultimul palier, ușa mansardei era deschisă. 
O muzică stranie, în surdină, foșnind ca un foc abia aprins și cu 
un ritm indescifrabil se auzea din interior. Pe fundalul ei, o voce 
masculină fredona fără nicio umbră de talent o melodie la fel de 
misterioasă. 

— Aveţi o flașnetă! a exclamat Margarita, vizibil încântată, 
când ne-am uitat toţi trei prin ușa fraţilor Gaudi și l-am 
descoperit pe Francesc așezat turcește pe podeaua încăperii 
principale în faţa unui asemenea instrument, cu picioarele 
strânse sub el, cu ochii închiși și gura deschisă în toiul unei 
interpretări dezacordate și entuziaste. 

— Şİ pe mine mă surprinde la fel de mult ca pe 
dumneavoastră, a murmurat Gaudi, închizând ușa în urma lui și 
azvârlind legătura de chei în poala fratelui său cu o remarcabilă 
precizie. Francesc! 

Fratele cel mare a deschis încet ochii și ne-a privit fără să 
pară prea uimit. A încetat de îndată să mai cânte și să mai 
rotească manivela instrumentului, dar nu și-a schimbat nici 
poziția corpului și nici expresia mulţumită de pe chip. Tânărul a 


strâns cheile din poală, le-a cântărit pentru o clipă în mâini și, 
după aceea, i le-a aruncat din nou lui Antoni. 

— Așa sărbătoresc eu sosirea regelui, ne-a anunţat el atunci, 
arătând înspre flașnetă și spre grămăjoara de cilindri de lângă 
aceasta. Se pare că nu sună prea bine, dar totul e să te 
obișnuiești. 

Prietenul meu a dat din cap de parcă nici el nu era câtuși de 
puţin surprins de noua piesă extravagantă de mobilier adusă în 
apartamentul lor comun. Din câte am putut să înţeleg, cei doi 
tineri încetaseră de mult să se mai surprindă unul pe altul. 

— Dacă vrei să te ridici și să-ţi așezi puţin pantalonii, am să ți- 
o prezint pe această domnişoară. Margarita, sora lui Gabriel 
Camarasa. Francesc, fratele meu. 

Inainte ca Francesc Gaudi să se ridice cu totul în picioare, cu 
trupul lui masiv de viitor avocat, sora mea se și apropiase de el 
cu mâna dreaptă întinsă și cu faţa luminată de un zâmbet de 
fericire absolută. 

— Ce păr nostim aveţi, domnule Gaudi! a fost primul lucru pe 
care i l-a spus, arătând cu mâna stângă către explozia 
necontrolată a clăii roșii care acoperea capul tânărului. Și sunt 
de-a dreptul încântată de flașneta dumneavoastră. Pot să vă 
spun Francesc? 

Fratele lui Antoni a clipit de vreo câteva ori înainte să se 
hotărască să ia mâna întinsă de Margarita, însă, în loc să i-o 
sărute, i-a strâns-o de parcă ar fi fost mâna unui copil. 

— Dacă așa doriţi, domnișoara... 

— Spuneti-mi simplu, Margarita, vă rog. Dacă o să-mi spuneţi 
domnișoara Margarita, nu am să mai vorbesc niciodată cu 
dumneavoastră nici în ruptul capului. 

Francesc Gaudi a încuviinţat cu seriozitate. 

— Vă place muzica, Margarita? 

— Mă încântă muzica, Francesc. Îmi arătaţi ce melodii aveţi? 

Astfel ne-am lăsat Gaudi fratele și eu sora să se așeze veseli 
pe podeaua mansardei și, după ce ne-am servit fiecare cu câte 
un pahar de xeres, am ieșit să fumăm împreună pe balcon. 
Priveliștea de acolo, de sus, era în acea zi deosebit de 
atrăgătoare, cu toată forfota care înconjura zidurile bazilicii 
Santa Maria și cu aura generală de petrecere populară care 
cuprinsese până și modestele acoperișuri ale cartierului Ribera 


și labirintul pestriț de fundături, pasaje și străzi medievale care 
se deslușeau din locul unde ne aflam. 

— Văd că v-aţi strâns macheta din salon, am observat atunci, 
după ce am tras în piept un prim fum din ţigara oferită de 
Gaudi. 

— Am terminat-o acum vreo două săptămâni, a încuviinţat el. 
Am desfăcut-o acum trei zile. Fratele meu începuse să fie cam 
supărat și îmi cerea să eliberez puţin spaţiul din mansardă. 
Acum văd pentru ce. 

— Nu știam că fratele dumneavoastră ar fi un meloman. 

— Fratele meu are multe calităţi, a spus Gaudi, schimbând 
subiectul cu un exercițiu scurt de scrimă schițat cu ţigara. In 
orice caz, hotărâsem de-acum să las pentru o vreme machetele 
și să îmi concentrez atenţia asupra noului meu aparat de 
fotografiat pe care îl am în pregătire. 

Am zâmbit fără să mă pot abţine, amintindu-mi de vizita pe 
care Margarita și cu mine o făcuserăm pe 29 decembrie, ziua 
loviturii de stat militare a generalului Martinez Campos în 
Sagunto, la sediul Societăţii Barceloneze de Propagare a 
Spiritismului. Numeroasele instrumente optice care umpleau 
masa de lucru a cabinetului particular al prietenului meu. 
Teoriile absurde pe care mi le expusese din nou cu entuziasm și 
cu vizibilă seriozitate. Primele trei fotografii arătate, în care 
niște presupuse spirite informe și incolore ieșeau din gura unui 
medium cufundat într-o transă spectrală mai mult decât 
îndoielnică. 

— Spiritiștii încep să devină neliniștiţi? am întrebat eu. 

— Aș spune că mai degrabă nerăbdători. Rezultatele 
splendide pe care le-am obţinut deja... 

— Vă referiţi la petele de lumină filtrată impresionată pe 
plăcile fotografice. 

— ...au deșteptat în mod firesc interesul susținătorilor mei. Ne 
aflăm într-un moment important și cred că e recomandabil să-mi 
concentrez atenţia asupra acestui proiect. 

Mi-am privit prietenul cu sinceră curiozitate. 

— Vorbiţi serios, nu-i așa? 

— Tot ceea ce spun o spun cât se poate de serios, prietene 
Camarasa. Ar fi trebuit să știți asta până acum. 

— Prin urmare, continuaţi să credeţi că puteţi cu adevărat să 
fotografiaţi spiritele. 


— Nu numai cred acest lucru, dar foarte curând am să vă 
surprind cu niște rezultate pe care nici măcar dumneavoastră nu 
le veți putea contesta. 

Zâmbetul cu care Gaudi a rostit aceste cuvinte era atât de 
plin de încredere în sine încât, pentru moment, am fost ispitit 
să-l cred. 

— Sunt nerăbdător să văd acest lucru, am spus, ridicându-mi 
spre el paharul de xeres. 

— Văd prea bine că sunteţi tot neîncrezător, a spus Gaudi 
înălţând și el paharul spre mine și ciocnindu-l repede de al meu. 
Punem pariu că în trei luni vă ofer prima dovadă cum că teoriile 
mele nu sunt chiar atât de absurde cum credeţi dumneavoastră 
că ar fi? 

În loc să-i răspund, mi-am umezit buzele în paharul de xeres 
și i-am zâmbit din nou. 

— Fiona v-a molipsit de pe acum cu viciul englezesc pentru 
jocurile de noroc? l-am întrebat eu. 

— Încercaţi să schimbaţi subiectul, dragul meu Camarasa? 

— Absolut deloc, prietene Gaudi. Stabiliți termenii pariului și 
eu am să-i accept fără să crâcnesc. Totuși, dacă îmi permiteţi o 
observaţie, cred că nu sunteţi prea ambițios în privința acestui 
aparat minune. 

— Nu sunt prea ambițios? a repetat Gaudi. 

— Dacă visăm la un aparat în stare să surprindă invizibilul, de 
ce să vă limitați la fotografierea spiritelor? De ce să nu 
fotografiaţi și amintiri, vise sau fragmente ale vieţii pe care încă 
nu am ajuns să le trăim? 

Prietenul meu m-a privit cu o expresie plăcut surprinsă. 

— Această ultimă idee este foarte poetică, a afirmat el. Și 
foarte neobișnuită la dumneavoastră. 

— Sau aţi putea să fotografiaţi și acele locuri misterioase pe 
care dumneavoastră și Fiona le vizitaţi când porniţi în căutarea 
dragonului... Vă asigur că aș plăti cu cea mai mare plăcere ca să 
văd aceste fotografii. 

— Mai bine nu stricaţi farmecul, prietene Camarasa. 

Am rămas amândoi pentru o vreme cufundaţi într-o tăcere 
caldă, contemplând turnurile și acoperișurile bazilicii Santa 
Maria del Mar și sorbind încet din vinul de xeres turnat în 
paharele de cristal fin de Boemia. Dinăuntrul mansardei venea 
în valuri până la noi muzica veselă a flașnetei lui Francesc 


Gaudi, punctată ritmic de comentariile precipitate ale Margaritei 
și, tot din când în când, de vocea viitorului avocat. 

— Domnului Comella i-ar plăcea să vadă biserica așa de plină, 
îmi amintesc că am spus atunci, fără niciun motiv. 

— Domnului Comella? 

— Mi-aţi spus că v-aţi cunoscut în Santa Maria del Mar. Chiar 
în seara când aţi ajuns la Barcelona. 

Gaudi a încuviinţat din cap. 

— In orice caz, mă îndoiesc că domnului Comella i-ar plăcea 
să vadă biserica noastră redusă la o simplă scenă a uriașei 
mascarade politice și sociale pe care o trăim azi, a spus el. 

„Biserica noastră.” Mi s-a părut interesant că a folosit acel 
posesiv. 

— Nu a fost dintotdeauna aceasta funcţia principală a 
bisericilor? am întrebat eu. Să slujească drept scenă fastuoasă 
pentru uriașa mascaradă politică și socială a celor care le înalţă 
cu banii și sudoarea supusei turme? 

Gaudi a încuviinţat din nou. 

— Aceasta e deja o idee care se potrivește mai mult 
caracterului dumneavoastră. 

— Dumneavoastră, în schimb, continuaţi să nutriți un profund 
respect față de temele legate de religie, chiar dacă afirmaţi că 
aţi pierdut credința înaintaşilor dumneavoastră, am spus eu 
zâmbind. Vă amintiţi vizita noastră la Teatrul Viselor, în noaptea 
asasinării lui Andreu? 

— Mi-o amintesc cum nu se poate mai bine. 

— Atunci vă amintiţi și ceea ce v-a spus Fiona după ce a 
ascultat una din teoriile dumneavoastră nostime pe care aţi 
binevoit să ni le expuneţi în noaptea aceea. 

Prietenul meu m-a privit bănuitor. 

— Poate veţi dori să-mi împrospătaţi memoria. 

— Fiona a spus că dumneavoastră, prietene Gaudi, sunteţi un 
mistic căruia îi mai lipsește doar să creadă în Dumnezeu și să se 
lepede de plăcerile lumii. 

La fel ca atunci, chipul lui Gaudi nu a schiţat niciun zâmbet. 

— Domnișoara Fiona este o femeie care judecă pripit, a 
murmurat el. 

— Și corect. 

— Mi-e teamă că nu întotdeauna. 


Gaudi și-a atins ușor cu unghia degetului mare de la mâna 
stângă nodul complicat al cravatei sale de mătase neagră, în 
timp ce cu dreapta înălța spre mine paharul de xeres aproape 
gol cu un gest, din câte am înţeles, de amfitrion ameţit care îi 
îndeamnă și pe meseni să se veselească. 

— Vi se pare că eu aș fi un mistic? 

În loc să-i răspund, am formulat o întrebare pe care voiam să 
i-o pun demult prietenului meu: 

— Fiona l-a cunoscut deja pe Oriol Comella? 

Gaudi nu a șovăit nicio clipă. 

— Bineînţeles că nu. 

— De ce bineînţeles? 

A urmat o tăcere scurtă. Doi pescăruși plutind pe deasupra 
cornișelor de la clădirile din Piaţeta Moncada. Un ropot de râsete 
și de aplauze de partea cealaltă a impunătoarei catedrale, în 
timp ce în spatele nostru, din mansardă, se auzeau primele 
acorduri ale unui nou cântec popular. 

— Sunt locuri unde o femeie nu are ce căuta. Nici măcar o 
femeie ca domnișoara Fiona. 

Ceva din felul în care prietenul meu a rostit această a doua 
frază - buzele încordate, hotărârea din voce, ochii aţintiţi asupra 
mea - m-a îndemnat să dau în sfârșit glas unei idei care îmi 
dădea târcoale prin minte din dimineaţa în care am vizitat acea 
magazie părăsită din port. 

— În domnul Comella vedeţi ceva din propria fiinţă care vă 
atrage și vă repugnă totodată, am afirmat, susținându-i privirea. 
Acesta e viitorul care vă așteaptă, vă gândiţi uneori. Un bărbat 
singur, un bătrân, dedicat trup și suflet unei opere uriașe al 
cărei sens nimeni nu-l mai pricepe sau care nu mai contează 
pentru nimeni altcineva. Un om rupt de lume. Mă înșel oare? 

În loc de răspuns, Gaudi a golit dintr-o înghiţitură ce mai 
rămăsese în paharul de xeres și m-a anunţat că avea să și-l 
umple din nou. 


A doua jumătate a serii s-a scurs pentru noi în aceeași 
acalmie care prezidase până atunci întreaga zi. La ora cinci fix 
ne aflam deja la intersecţia dintre bulevardul Gracia și strada 
Aragón, gata să urmărim din primul rând cum se desfășura cea 
de-a doua paradă regală, care s-a dovedit a fi la fel de 
copleșitoare, de viu colorată și de însufleţită și, spre ușurarea 


mea, la fel de lipsită de incidente precum cea care avusese loc 
pe bulevardul La Rambla cu doar cinci ore în urmă. Apoi, după 
ce ne-am luat gustarea într-o ciocolaterie situată în curtea 
interioară a unei noi insule urbane, concepute de Ildefonso 
Cerdá, ne-am dus în Grădina Generalului, unde ne-am delectat 
cu cel mai splendid foc de artificii văzut până atunci de mine, 
punându-le la socoteală și pe cele care luminau, noapte de 
noapte, văzduhul faimoaselor pleasure gardens din Londra. 
Acolo ne-am întâlnit pentru prima dată cu Fiona, care, în ciuda 
întunericului și a frigului care pusese stăpânire pe oraș, continua 
să poarte acea rochie albă aproape de vară, capul descoperit și 
un decolteu generos pe care niciun bărbat întâlnit pe drum nu 
se putea abţine să nu-l admire mai mult sau mai puţin în tăcere. 
De îndată ce s-a terminat spectacolul, pe când așteptam să se 
împrăștie într-o oarecare măsură mulțimea din jur, i-am istorisit 
englezoaicei diversele amănunte de până atunci ale zilei, iar ea, 
în schimb, ne-a rezumat-o pe a ei cu un singur cuvânt: istovire. 
Ne-a confirmat, de asemenea, că nu fuseseră incidente demne 
de luat în seamă în preajma suitei regale. Nici măcar o alertă de 
atentat împotriva regelui, nicio mișcare stranie în jurul lui, la 
trecerea acestuia, doar câteva lozinci spontane în favoarea 
Republicii și împotriva monarhiei sau strigăte care-și manifestau 
devotamentul faţă de cauza carlistă. Masa festivă se bucurase 
de un succes indiscutabil, regele și suita sa fuseseră încântați de 
saloanele medievale ale vechiului Palat al Mării, întâlnirea 
oficială cu autorităţile se desfășurase fără vreo întâmplare 
demnă de a fi menţionată, iar mama noastră, din câte știa 
Fiona, avusese deja ocazia să-i vorbească între patru ochi, cel 
puţin de vreo două ori, iminentului rege Alfonso al XII-lea. 

— Tatăl tău are deja un picior și jumătate în afara închisorii, a 
concluzionat ea, în timp ce ieșeam din Grădina Generalului 
purtaţi de același val uman care ne însoţise până acolo. Mama 
ta se pricepe foarte bine la ceea ce face. 

— Şi despre tine se poate spune același lucru, am replicat eu. 

Fiona a schiţat o mică reverență. 

— Pentru asta mă plătiţi, nu-i așa? 

— Cu siguranţă că rochia pe care o porţi te ajută mult în ceea 
ce faci, a observat atunci Margarita care, de la apariţia Fionei, 
rămăsese într-un discret plan secund cu totul neobișnuit pentru 
ea. 


— Îţi place, scumpa mea? 

— Arăţi minunat! Dacă eu aș fi bărbat și aș avea două 
bancnote în plus în buzunar, te-aș alege pe tine fără să stau pe 
gânduri. 

— Margarita!... am atenţionat-o eu. 

— O spun ca pe un compliment, a asigurat-o sora mea, fără 
să-și ia privirea de la chipul din ce în ce mai surâzător al Fionei. 

Margarita, de asemenea, zâmbea cu cea mai desăvârșită 
politeţe. 

— Şi eu îl accept ca pe un compliment, draga mea, a spus 
Fiona întinzându-și mâna stângă spre chipul Margaritei și 
așezându-i o șuviţă de păr după ureche. Orice laudă din partea 
ta înseamnă mult pentru mine. 

— La fel gândesc și eu, a spus Margarita înclinându-și ușor 
capul pentru câteva clipe. Dar mă îngrijorează că tremuri 
degeaba de frig cum stai așa descoperită. In perioada asta a 
anului e foarte ușor să capeţi un guturai, nu-i așa, Toni? 

Gaudi a emis un sunet gutural stânjenit, care a părut a fi atât 
pe placul surorii mele, cât și al Fionei. 

— În orice caz, Margarita are dreptate, am intervenit eu. Arăţi 
minunat. 

— Măcar azi nu te-ai îmbrăcat în haine bărbătești, a spus sora 
mea zâmbind și mai larg. Aţi văzut-o vreodată pe Fiona în 
pantaloni, Toni? 

Gaudi și-a ridicat ușor sprânceana stângă. 

— Nu am avut plăcerea, a murmurat acesta, privind-o pe 
englezoaică într-un fel pe care nu știam sigur cum să-l 
interpretez. 

— Atunci ați pierdut un adevărat spectacol, l-a încredinţat 
Margarita. Fiona se pricepe să se deghizeze în orice, dar când își 
pune o pereche de pantaloni și o pălărie nimeni nu o poate 
deosebi de un adevărat domn. 

— Dragă, din nou îmi faci un compliment. 

— Nu fac decât să spun adevărul. Când îţi pui alte haine și îţi 
strângi puţin părul, nimeni nu ar spune că ești o doamnă. 

Margarita s-a întors apoi spre Gaudi: 

— Cereţi-i lui Gabi să vă arate câteva fotografii și o să vedeţi 
că am dreptate. 


— Nu e nevoie, draga mea, a replicat Fiona de îndată. Dacă 
Antoni este curios să afle, eu însămi am să-i arăt oricând 
dorește. 

Două artificii întârziate au explodat în clipa aceea pe cer și au 
umplut cu zgomot și lumină scurta tăcere care se lăsase între 
noi. 

— Asta nu a sunat prea bine, draga mea, i-a spus Margarita în 
cele din urmă. Toni o să creadă că ești o obraznică. 

— Margarita!... 

— Îi spun asta pentru binele ei, Gabi. Biata Fiona îndură în 
zadar frigul cu rochia pe care o poartă. Nu e nevoie să-și creeze 
o faimă inutilă de obraznică doar pentru a face pe originala 
înaintea unui domn adevărat. 

O a treia petardă a izbucnit în văzduhul înalt al Grădinii 
Generalului, iar fulgerarea acesteia a aruncat asupra noastră o 
plăcută lumină ireală. O salvă de ţipete și de aplauze s-a ridicat 
din mulţimea care ne înconjura: copii și bătrâni, domnișoare și 
tineri cavaleri, burghezi și proletari, adunaţi cu toţii sub un cer 
plin de scântei și de stele. In clipa aceea, Fiona avea să 
rostească niște cuvinte de care atât Gaudi, cât și sora mea și cu 
mine aveam să ne amintim în viitor. 

— Tot ce îţi doresc, draga mea, e ca tu să nu fii niciodată 
nevoită să descoperi toate lucrurile zadarnice pe care noi, 
femeile, trebuie să le facem uneori ca să supravieţuim, a 
declarat ea pe un ton neutru, dar cu niște ochi, din câte mi s-a 
părut, strălucind de furie. Sper ca măcar ieșirea tatălui tău din 
închisoare să fi meritat efortul. 

Pentru prima dată, Margarita nu a știut ce să răspundă. 

— Îţi mulţumesc, a spus în cele din urmă, arcuindu-și 
sprâncenele și cu un aer brusc învins. 

— lar acum, vă rog să mă scuzaţi, mă cheamă datoria. 

Cu caietul de desen sub braţ și cu zâmbetul ei netulburat 
îngheţat pe faţă, Fiona a plecat să strângă informaţii despre 
cina de gală care trebuia să încheie apoteotic acea primă zi a 
vizitei regale. După o scurtă ezitare, ne-am hotărât să ne 
încheiem și noi ziua și să o luăm pe drumul de întoarcere spre 
turnul familiei. Cu câteva ore mai înainte, în timp ce așteptam 
sosirea alaiului regal la colţul unei clădiri șanfrenate de pe 
bulevardul Gracia, Gaudi nu putuse să refuze invitaţia 
expeditivă lansată de Margarita de a veni să cineze cu noi acasă 


și de a completa astfel o zi - după cuvintele ei - „demnă de a fi 
trecută în analele istoriei”, astfel încât, la zece noaptea, 
împărţeam toţi trei un excelent orez cu sos și o carafă mare cu 
apă și lămâie în salonul principal de la parter, la ora unsprezece 
jucam cărţi la aceeași masă cu servitoarea noastră Marina și cu 
doamna Masdéu - căci doamna Iglesias știuse să refuze cu 
amabilitate invitația Margaritei iar la douăsprezece, când mama 
a ajuns în sfârșit acasă în compania Fionei și a lui Martin Begg, 
bietul Gaudi încă mai încerca din răsputeri să se sustragă de la 
atențţiile cu care îl copleșise sora mea, excesiv de înflăcărată. 

Mama venea direct de la cina de gală din Palatul Mării, iar 
întreaga ei fiinţă era o odă închinată în egală măsură istovirii și 
mulţumirii pentru datoria dusă la îndeplinire. Ochii ei umflaţi 
străluceau cu o bucurie pe care eu nu-mi mai aduceam aminte 
s-o fi văzut vreodată, vocea ei tremura de oboseală și de 
emoție, buzele ei, uscate din pricina lipsei de somn, surâdeau în 
sfârșit cu o naturaleţe înviorătoare. 

— A fost un succes desăvârșit, ne-a rezumat ea întreaga zi, 
după ce ne-a sărutat pe obraz pe Margarita și pe mine și după 
ce i-a întins lui Gaudi o mână într-o mănușă fără cusur. 

Naturaleţea cu care mama mi-a salutat prietenul m-a liniștit 
pe deplin: de o bună bucată de vreme, Gaudi nu-i mai trezea 
mamei niciun fel de bănuială. 

— Mâine după-amiază am să vă explic. 

— Şi tata? 

Mama i-a făcut semn Margaritei să tacă ridicând un deget și 
zâmbindu-i, din câte am înţeles, afirmativ. 

— Mâine am să vă explic. 

In ceea ce-i privește pe cei doi Begg, aceștia supravegheaseră 
închiderea ediţiei speciale de a doua zi a Stirilor ilustrate, dată 
acum la tipar cu toate informaţiile despre vizita regală. Martin 
Begg abia dacă ne-a ţinut companie. Când mama, cu șalul încă 
pe umeri și cu poșeta în mână, ne-a anunţat că ea și Margarita 
aveau să se retragă în dormitoarele lor, el a profitat ca să o ia 
pe drumul ce ducea spre vechea locuinţă de serviciu fără să 
rostească niciun cuvânt de rămas-bun. Asemenea fiicei sale, 
avusese o zi lungă și istovitoare, iar ziua următoare nu se 
întrevedea mai ușoară pentru directorul unui ziar care, în numai 
douăzeci și patru de ore, avea să pună în circulaţie trei ediţii 
mai pline ca niciodată de știri ilustrate pe placul poporului. 


Fiona, în schimb, nu părea dispusă câtuși de puţin să lase 
oboseala să pună capăt propriei zile. 

— Îmi daţi voie să vă invit la un ultim pahar înainte să 
mergem cu toţii la culcare, nu-i așa? ne-a întrebat pe Gaudi și 
pe mine când am rămas singuri la ușa care dădea spre curtea 
interioară acoperită. Avem multe lucruri să ne povestim, acum 
că nu mai este aici Margarita, ca să ne judece ţinuta morală. 

Și astfel, în noaptea aceea am ajuns toţi trei în atelierul 
Fionei. 

Şi astfel, ultimul pahar a devenit penultimul, și apoi 
antepenultimul, și apoi cel dinaintea antepenultimului. 

Şi astfel, straniile peisaje onirice care decorau pereţii 
atelierului Fionei au încetat să mi se mai pară, pe măsură ce 
înaintam în noapte, niște simple fantezii colorate și 
neliniștitoare, începând să capete acel înţeles tainic pe care 
alcoolul ne ajută să-l descoperim în adâncul tuturor lucrurilor. 

Și astfel, în cele din urmă, când Fiona a scos un mănunchi de 
țigări din sertarul ei secret cu vise și ne-a oferit fiecăruia câte 
una, nici lui Gaudi și nici mie nu ne-a trecut măcar prin cap să o 
refuzăm. 


43 

Îmi aduc aminte că, la început, nu părea să se întâmple nimic 
deosebit. Simţeam în gât usturimea ierburilor, în nas mirosul lor 
ciudat, iar ochii îmi erau iritați din cauza fumului. Poate o 
ameţeală ușoară, o neliniște în coșul pieptului și în cerul gurii. 
Imi amintesc că Gaudi a fost primul care s-a întins pe podea, că 
apoi Fiona a făcut la fel și că amândoi erau mult mai apropiaţi 
decât aș fi vrut eu să fie. Imi aduc aminte că am încercat să mă 
ridic în picioare și să mă îndrept spre ei, cu intenţia de a-i 
despărţi, însă atunci, spre rușinea mea, picioarele nu m-au mai 
ascultat. Imi aduc aminte că am căzut în genunchi și că m-am 
lovit cu fruntea de podeaua atelierului, acoperită cu un covor de 
ziare, și că ultimul lucru pe care l-au văzut ochii mei înainte să 
fie prinși în mreaja ierburilor Fionei a fost unul din desenele în 
două culori pentru Știrile ilustrate. Un cadavru întins pe un pat 
modest, un cuţit înfipt în piept, o baltă de sânge negru coagulat 
sub saltea. Desenul Fionei din camera unde nu tata fusese cel 
care îl asasinase pe Eduardo Andreu. Când au sosit dragonii, 
lanterna magică din creier începuse să-mi proiecteze înăuntrul 
pleoapelor tot felul de peisaje pe care nici acum n-am fost în 
stare să le uit. 


Când m-am trezit, jumătatea stângă a capului meu zăcea într- 
o baltă rece de fluide bilioase, de culoarea absintului. Mirosul 
conţinutului propriului stomac aproape că mă făcea să vomit din 
nou, iar atingerea acestuia, lipicios ca seva de stejar, nu a 
înlesnit cu nimic lucrurile când am încercat să-mi deslușesc, pe 
dibuite, conturul feţei pe podeaua de care, după toate 
aparențele, se lipise în timpul somnului. M-am întors cu greutate 
pe spate, am clipit de câteva ori ca să văd un tavan înalt cu 
grinzi de lemn pe care n-am izbutit să le identific. Doar când mi- 
am întors capul spre dreapta și am văzut tablourile atârnate pe 
pereţi, ziarele de pe podea și o mogâldeaţă neagră cu păr roșu 
care sforăia la picioarele mele mi-am amintit unde mă aflam și 
mai ales de ce. Vechea locuinţă de serviciu de lângă turnul 
familiei. Atelierul artistic al Fionei. Scena straniului sfârșit de 
sărbătoare din noaptea precedentă. Mi-am dus mâna lipicioasă 
la frunte și am pipăit cucuiul crescut drept în mijloc, tare ca o 
minge de biliard și de mărimea unui ou de prepeliță. Am 
încercat să-mi amintesc și singurul lucru care mi-a venit în 


minte a fost imaginea unui dragon colorat străbătând cu 
maiestuoasă lentoare un cer de ceramică preschimbat în 
cioburi. Asta și strania căldură fetală pe care o simţi atunci când 
îți dai drumul în pantaloni. Am închis ochii, i-am deschis din nou, 
i-am închis și apoi i-am deschis iar, și doar atunci am remarcat 
intensitatea luminii care se strecura prin crăpăturile obloanelor. 

— Gaudi? l-am strigat eu cu o voce baritonală pe care cu greu 
am recunoscut-o ca fiind a mea. Fiona? 

Nimeni nu mi-a răspuns. Niciun cuvânt, niciun mormăit, nici 
cea mai mică schimbare sonoră în sforăitul mogâldeţei roșcate 
întinse la picioarele mele. M-am răsucit încă o dată până ce am 
ajuns cu gura în jos, mi-am sprijinit palmele de podea și am 
încercat să-mi iau avânt ca să mă ridic. La a treia încercare am 
izbutit să fac astfel încât genunchii să-mi susțină greutatea 
corpului îndeajuns de mult încât să mă slujesc de braţe ca să 
mă ridic într-o poziție asemănătoare cu demna verticalitate 
umană. 

— Gaudi? l-am strigat din nou, pipăindu-mi hainele în 
dezordine și umede și încercând să ghicesc, după simpla stare a 
acestora, numărul aproximativ al faptelor de care trebuia să mă 
căiesc atunci când simţurile își vor fi recuperat controlul asupra 
situaţiei. Fiona? 

Mi-au mai trebuit încă vreo două minute ca să înţeleg că 
Gaudi și cu mine eram singuri în atelier. Prietenul meu părea să 
se afle într-o stare și mai proastă decât a mea, chiar dacă 
pantalonii lui, la prima vedere, nu arătau nicio urmă 
inconfundabilă a vreunei rușinoase incontinenţe urinare. In cei 
trei metri pătraţi de podea pe care îi ocupase Fiona în preajma 
lui Gaudi în noaptea dinainte se afla acum un maldăr de hârtii 
vechi și de haine mototolite, alături de o băltoacă maronie a 
cărei duhoare, de la distanţă, nu era cu mult diferită de mirosul 
lichidului verzui produs de mine. M-am lăsat pe vine lângă 
prietenul meu și l-am scuturat câteva clipe pe partea dreaptă, 
fără alt rezultat decât un sforăit și mai vârtos și o clipire de o 
secundă, care mi-a îngăduit să deslușesc o pupilă dilatată cât o 
monedă de jumătate de penny. 

M-am dat bătut, drept care l-am lăsat pe Gaudi să doarmă și 
să sforăie liniștit mai departe, m-am apropiat de cea mai mare 
dintre cele trei ferestre ale atelierului și am dat în lături 
obloanele. Un șuvoi de lumină a inundat de îndată încăperea, 


lăsând astfel la vedere fără urmă de menajamente imaginea 
lamentabilă pe care trebuie să o fi contemplat Fiona în 
dimineaţa aceea, înainte să ne lase pe amândoi în voia sorții 
noastre de beţivi sau de zănatici. Nu am vrut să mă uit în 
oglinda care atârna de ușa atelierului, am apăsat clanţa cu ochii 
în pământ, am ieșit din încăpere și am început să străbat 
vechea locuinţă de serviciu în căutarea Fionei sau a lui Martin 
Begg. 

Niciunul dintre cei doi englezi nu se mai afla acolo. Ușa de la 
intrare a casei era încuiată, iar cheia nu se afla în broască. Pe 
polita șemineului din salon, un ceas elveţian arăta ceasurile 
nouă și zece. Trei noutăţi stranii al căror înţeles, pentru 
moment, creierul meu nu a fost în stare să îl proceseze. 

După ce am străbătut din nou dormitoarele, bucătăria și baia 
pustii, nu mi-a trecut prin minte nimic mai bun de făcut decât să 
mă întorc în bucătărie și să mă spăl acolo pe faţă cu cele trei 
degete de apă mai mult sau mai puţin curată aflată pe fundul 
uneia dintre chiuvete. Am mai umplut o cană mare de porțelan 
cu apă, m-am întors în atelier și am vărsat-o pe capul lui Gaudi. 

Sforăiturile prietenului meu au încetat de îndată și, în sfârșit, 
a deschis ochii: 

— Ce naiba...? 

— Asta mă întreb și eu, i-am răspuns, lăsând cana goală pe 
podea și ridicându-mă din nou în picioare. E trecut de ora nouă, 
suntem singuri în casă și ușa de la intrare e încuiată. Aveţi vreo 
idee de ce? 

Gaudi s-a ridicat cu greutate în capul oaselor în învălmășagul 
de haine și de ziare care îi slujiseră până atunci drept culcuș și 
m-a privit cu o expresie la fel de buimăcită ca a mea. 

— Şi Fiona? a întrebat cu o voce care nici aceasta nu părea 
să-i aparțină întru totul. 

— Am să cercetez. Încercaţi să nu atingeţi niciuna dintre 
băltoacele astea. 

M-am apropiat de fereastră și mi-am ridicat piciorul până la 
pervazul înalt. Un scrâșnet instantaneu de oase și de mușchi 
înțepeniţi mi-a dat de înţeles că nu numai creierul meu nu se 
afla în cea mai bună formă în dimineaţa aceea. M-am lăsat în jos 
cu precauție până la fâșia de nisip care înconjura locuința de 
serviciu mi-am cercetat din nou hainele și am luat-o pe cărarea 
care ducea la clădirea principală a turnului. 


Aproape ajunsesem la curtea interioară acoperită când 
Margarita s-a ivit lângă trunchiul singurului lămâi care ne 
împodobea grădina: 

— Gabi! 

Tonul ei surprins nu m-a uimit câtuși de puţin. 

— Am avut o noapte grea, i-am spus. Dacă tu nu spui că am 
făcut pe mine, nici eu n-am s-o fac. 

Sora mea m-a privit din cap până în picioare cu expresia cuiva 
care se uită la o pisică de pe caldarâm strivită de roţile unei 
trăsuri. 

— Dar despre cucuiul din frunte pot să vorbesc? 

— Un mic accident. Nimic grav. 

Margarita a încuviinţat serioasă. Un mic accident. 

— Ce faci aici? a întrebat ea. 

— Vreau să mă schimb de haine și să mă spăl puţin, sper. Am 
rămas încuiat în vechea locuinţă de serviciu. 

— Ai rămas încuiat în locuinţa de serviciu!? 

Margarita a dat din cap de la stânga la dreapta: n-avea de 
gând să se obosească să comenteze fraza aceea. 

— Marina mi-a spus că ai plecat devreme de acasă. Mama se 
simte rău. Domnul Aladren o veghează în dormitor. 

Am stat vreo câteva clipe să asimilez cele trei noutăţi. 

— Mama se simte rău? 

— Foarte, a încuviinţat Margarita. În dimineaţa asta a fost cu 
neputinţă să o trezim. Marina a chemat-o pe doamna Iglesias ca 
s-o ajute, iar doamna Iglesias m-a chemat în cele din urmă pe 
mine. Mama dormea ca Albă-ca-Zăpada înainte să fie sărutată 
de prinţ. Am pișcat-o de faţă și am tras-o de păr și ea nimic, 
nicio reacţie. Dacă nu ar fi respirat, am fi putut crede că e 
moartă. 

Sora mea a făcut o scurtă pauză dramatică, după care a 
continuat: 

— Şi când în sfârșit am reușit să o trezim, a început să vomite 
și nu s-a oprit până în urmă cu jumătate de oră. Acum e în pat, 
arătând de parcă ar trage să moară. 

— A văzut-o vreun medic? 

Margarita a dat din cap în semn că da. 

— L-a adus domnul Aladren. Fiona a trimis după el înainte să 
plece ca să-l perie pe rege pe spinare. Nimic grav! 


— Medicul a spus că mama nu a păţit nimic grav? am tradus 
eu. 

— Doar puţină otravă. Ceva care i-a picat greu azi-noapte, 
după cât se pare. O să se vindece cu repaus la pat și o poţiune 
pregătită de el. 

Margarita a zâmbit subţire. 

— Insă acum ceea ce o îngrijorează e să nu fi fost ceva stricat 
la cina de gală. Acum e un du-te-vino de mesageri cu plicuri în 
mână. Ai noștri înalță rugăciuni ca nu cumva aseară să-l fi durut 
stomacul pe rege. 

In pofida tonului și a zâmbetului cu care sora mea a rostit 
aceste cuvinte, era evident că perspectiva unei otrăviri în timpul 
unui ospăț regal o neliniștea și pe ea tot la fel de mult ca și pe 
mine. Un rege mort în mâinile noastre însemna, între multe alte 
lucruri, un Sempronio Camarasa condamnat să moară fără 
șanse de scăpare pe eșafodul închisorii Amalia. 

— Şi zici că Marina ţi-a spus că am plecat devreme? 

— De aceea am mers să o chem pe Fiona în loc să te caut pe 
tine. 

— Şi nici Fiona nu ţi-a spus că eram cu ea? 

Margarita a rămas cu gura căscată într-un mod cât se poate 
de nostim: 

— Erai cu Fiona? 

— Oarecum. Eram pe podea în atelierul Fionei, mă uitam la 
dragonii colorați care zboară și vomitam de zor. 

Cred totuși că nu am rostit cu voce tare cea de-a doua frază. 

— Şi unde e acum Fiona? am întrebat. 

— A plecat cu tatăl ei la ziar. 

— Şi Marina? 

— Face paturile, presupun. 

Ochii surorii mele s-au deschis larg: 

— De ce să-mi fi spus Marina...? 

Nu am stat să ascult finalul frazei rostite de Margarita. În timp 
ce treceam de ușa curţii interioare acoperite i-am mai cerut o 
ultimă favoare. Apoi am urcat în fugă la primul etaj și, chiar în 
dormitorul meu, am dat de slujnică. 

— Nu e nevoie să-mi faci patul, Marina, am spus eu, închizând 
ușa în urma mea. Vezi doar că nu am dormit aici. 

Fata m-a privit cu un aer îngrozit. Cu ochii bulbucaţi s-a uitat 
la părul meu răvășit, la hainele murdare și boţite, la pojghiţa 


subţire și verzuie care poate că încă îmi mai acoperea mâinile, 
pentru a se opri în cele din urmă în zona deschizăturii 
pantalonilor. 

Atunci m-am gândit că poate nu a fost o idee prea bună să 
închid ușa în urma mea. 

— Ce-o să-mi faceţi acum? a întrebat în cele din urmă 
slujitoarea, strângând la piept perna pe care o scutura de zor 
când am intrat în dormitor. 

— N-o să-ţi fac nimic, Marina, am încredinţat-o eu, ridicându- 
mi mâinile într-un fel care nu știu dacă a liniștit-o. Vreau să știu 
doar de ce i-ai spus surorii mele că plecasem devreme de acasă. 

Slujitoarea părea să se fi liniștit pe dată. 

— Pentru că asta mi-a spus domnișoara Fiona, a răspuns ea. 

— Domnișoara Fiona ţi-a spus că eu am plecat devreme? 

Marina a dat din cap cu hotărâre. 

— Am venit să vă trezesc când am văzut că mama 
dumneavoastră tot nu se trezea, și nu eraţi aici, m-a lămurit ea. 
Atunci domnișoara Fiona mi-a spus că eraţi deja plecat la ziar. 
Şi-așa m-am dus să o trezesc pe domnișoara Margarita. Eu n-am 
făcut niciun rău. 

— Și nu ţi s-a părut ciudat că patul meu era nedesfăcut? 

Fata m-a privit cu o expresie de sinceră uimire. 

— Ba patul era desfăcut. Acum arată așa pentru că eu l-am 
făcut mai devreme. la uitaţi! a conchis ea, așezând perna la loc 
și netezind faldurile cuverturii în loc de demonstraţie. 

Apoi,  observându-mi tăcerea buimacă, a arătat spre 
pantalonii mei și m-a întrebat: 

— Aţi făcut pe dumneavoastră, domnule Camarasa? 

Am încuviinţat cu gravitate în timp ce deschideam din nou 
ușa dormitorului. 

— Mulţumesc, Marina. Acum poţi să pleci. 

Cinci minute mai târziu, cu hainele schimbate și ceva mai 
împrospătat, dar cufundat în aceeași buimăceală stârnită de 
revelaţiile făcute de Marina, am intrat în dormitorul mamei unde 
am găsit-o, așa cum mi se spusese, întinsă în pat, palidă și cu 
ochii sticlind de febră, iar lângă ea, așezat într-un fotoliu adus 
special din salonul de seară, se afla Ramón Aladren, tot palid și 
foarte sobru, dar, după toate aparențele, cu stomacul în 
perfectă stare. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Cum te simţi? 


În loc să-mi răspundă, mama s-a ridicat ușor în capul oaselor 
pe pernă și m-a întrebat la rândul ei: 

— Și tu ce cauţi aici? 

— Şi ţie ţi-a spus Fiona că am plecat devreme de acasă? Apoi, 
fără să aștept răspuns, am întrebat-o de îndată: Regele e bine? 

Aladren a schițat un zâmbet liniștitor, abia vizibil pe sub 
cortina mustăţilor lui atârnătoare. 

— O alarmă falsă, domnule Camarasa, a spus el. Ne-am pus în 
contact cu mai mulţi confraţi de-ai noștri și toți ne asigură că nu 
a fost niciun caz asemănător printre membrii suitei regale și nici 
printre invitaţii la cina de gală. Orice ar fi făcut-o pe mama 
dumneavoastră să se simtă rău azi-noapte, nu a fost ceva cea 
mâncat sau a băut la palat. 

Am încuviinţat, mai ușurat. 

— Ai vreo idee despre ce ar putea fi vorba? 

Mama a tăgăduit din cap. 

— Aici, sus, am băut un pahar de lapte cald înainte să mă 
culc. Asta a fost tot ce am băut în casă. 

Am căutat paharul de lapte pe noptieră și nu l-am găsit. Şi nu 
am văzut nici paharul cu apă pe care toți membrii familiei 
Camarasa îl luăm cu noi înainte să mergem la culcare. 

— A fost cineva aici cu tine azi-noapte, după ce te-ai despărțit 
de noi în salon? 

Mama m-a privit de parcă s-ar fi întrebat dacă o luasem 
razna. 

— Cine să mai fie cu mine în dormitor la miezul nopţii? a 
întrebat ea sec. 

— Margarita, Marina, doamna Iglesias, doamna Masdéu. 
Fiona. 

Mama a tăgăduit din cap. 

— M-am despărţit de Margarita în dormitorul ei. Marina a 
intrat să-mi aducă laptele și un pahar de apă și a plecat înainte 
ca eu să adorm. Nu am văzut-o pe doamna Iglesias și nici pe 
doamna Masdéu. Și, firește, nu am văzut-o nici pe Fiona, nici pe 
tatăl ei după ce te-am lăsat pe tine și pe prietenul tău în salon. 

Mama s-a ridicat mai bine în capul oaselor în pat. 

— Ce vrei să insinuezi? 

Nici eu nu știam. 

— Mă întreb ce putea să-ţi fi picat rău azi-noapte, doar atât, 
am răspuns. Nici eu nu am petrecut o noapte prea bună. 


— Văd și eu, dragul meu. 

Asemenea Margaritei, mama a arătat și ea cu un simplu gest 
cucuiul din frunte. 

— Ce-ai păţit? 

Am ridicat din umeri și m-am străduit să-mi compun o 
expresie nepăsătoare: nimic important. 

— N-ai să poţi asista la misa solemnă din bazilica Santa Maria, 
mi-am dat seama atunci. Nici la plecarea suitei din port. Trebuie 
să merg eu în locul tău? 

Mama a dat energic din cap de la stânga la dreapta. 

— Nu mai ai când să ajungi la bazilica Santa Maria, a spus ea. 
Și oricum, invitaţiile sunt controlate cu strictețe. lar la 
ceremonia de rămas-bun, a adăugat ea deodată cu un glas 
ferm, vreau să merg eu însămi negreșit, chiar dacă va trebui să 
mă duceţi tu și sora ta pe braţe. Tinerelul acesta n-o să plece 
din Barcelona fără să-mi promită mai întâi că tatăl tău o să iasă 
din închisoarea Amalia în aceeași zi în care va fi încoronat. 

„Aceasta era noua Lavinia, noua noastră mamă, mă gândeam 
în timp ce ieșeam din dormitor cu un zâmbet involuntar pe buze 
și cu mintea lucrând din greu să caute răspunsuri: o femeie care 
îl numea «tinerel» pe noul rege al Spaniei și care accepta să fie 
vegheată în dormitor de bărbaţi cu buzunarele doldora de bani 
dintre care niciunul nu era soţul ei”. 

Margarita mă aștepta în ușa curții interioare cu cheile de la 
vechea locuinţă de serviciu pe care îi cerusem să le găsească 
înainte de a urca să o caut pe Marina. 

— Ei bine? a întrebat ea. 

— Mama o să scape din asta. La fel și regele. Marina e 
nevinovată, în schimb, cu Fiona se petrece ceva ciudat. 

Dintre toate segmentele enumerării mele, cel care a 
interesat-o cel mai mult pe Margarita a fost, bineînţeles, ultimul. 

— Abia acum îţi dai seama? 

— Încearcă să-ți aminteşti, te rog! am spus, privind-o în ochi 
pe Margarita. Când ai intrat să o trezești pe mama, ai văzut 
dacă era vreun pahar pe noptieră? 

Sora mea a încruntat imediat din sprâncene. 

— Cred că da, a răspuns după câteva clipe. Da, un pahar de 
lapte și altul de apă, ca în fiecare dimineaţă. Amândouă băute 
pe jumătate. 

Ochii surorii mele s-au luminat și mai mult. 


— Acolo era otrava? 

În loc să-i răspund, am întrebat la rândul meu: 

— Fiona a intrat în dormitorul mamei? 

— Am intrat toate. Până și domnul Begg a intrat ca să vadă ce 
se întâmplă. El a fost primul care a zis să-l căutăm pe domnul 
Aladren. Fiona a otrăvit-o pe mama? 

Mi-am sărutat scurt sora pe obraz și i-am dat câteva palme 
ușoare peste braţ. 

— Du-te și stai lângă mama, te rog, i-am cerut eu. Vrea să fie 
înainte de ora două în port, pentru a-i cere regelui să-i întoarcă 
favorurile. Și e recomandabil să fie așa. Ajut-o cu tot ce-ţi stă în 
putinţă. 

Margarita a adoptat de îndată o mască de răspundere matură 
și m-a încredinţat că așa va face. 

— Dar ai grijă cu Fiona, m-a îndemnat ea. Dacă a otrăvit-o 
cineva pe mama, sigur a fost ea. 

Cu aceste ultime cuvinte ale surorii mele repetându-mi-se 
întruna în minte am ieșit din curtea interioară cu cheile locuinţei 
de serviciu în mână și am străbătut iute grădina în căutarea lui 
Gaudi, în a cărui judecată mă încredeam pentru a face lumină în 
acel neașteptat șir de mistere care ni se perindau pe dinainte în 
acea dimineaţă. 

Am ajuns la casa familiei Begg chiar în clipa în care torsul 
prietenului meu se ivea la fereastra atelierului Fionei. 

— Acum vă deschid ușa, am spus, fluturând înspre el 
mănunchiul de chei. 

Peste o jumătate de minut, Gaudi și cu mine ne aflam faţă în 
faţă în pridvorul locuinţei de serviciu, între cele două balansoare 
care, fără îndoială, ne deșteptau atâtea amintiri amândurora. 
Prietenul meu ţinea în mâna stângă un ziar, în dreapta un mic 
toc de piele și avea o înfățișare generală de om împins de 
valurile vieţii să cerșească după ce cunoscuse vremuri mai 
bune. Se spălase pe faţă și își netezise puţin părul, dar nici 
starea redingotei, nici aceea a pantalonilor strâmţi, croiți după 
moda englezească, nu izbuteau câtuși de puţin să ascundă 
ravagiile lăsate de noaptea trecută. 

— Aţi găsit-o pe Fiona? a fost primul lucru de care m-a 
întrebat. _ 

— S-a dus la ziar pe la opt împreună cu tatăl ei. Insă, înainte 
de asta, i-a făcut pe cei din casă să creadă că plecasem mai 


devreme. lar de dumneavoastră, din câte știu, nici măcar nu a 
pomenit. 

Am făcut o pauză înainte de a formula singura variantă 
nevinovată care îmi trecea atunci prin minte pentru dezlegarea 
acelui mister: 

— E oare cu putinţă să fi uitat de noi? De aceea ne-a lăsat 
Încuiați pe dinăuntru? 

În loc să-mi răspundă, Gaudi mi-a întins ziarul pe care îl avea 
în mână. 

— Spuneţi-mi ce vedeţi aici, mi-a cerut el cu hotărâre. 

Mi-am dat seama de îndată că era vorba de acel exemplar din 
Știrile ilustrate din ziua când fusese descoperit cadavrul lui 
Eduardo Andreu. Aceeași imagine ce ocupa în întregime prima 
pagină a ziarului îmi atrăsese și mie atenţia azi-noapte, cu 
câteva clipe mai înainte de a mă vedea purtat de efectul 
ierburilor Fionei. Minuţioasa reconstituire în două culori de la 
locul crimei pe care Gaudi, Fiona și cu mine îl vizitaserăm 
clandestin în dimineaţa aceea memorabilă de sfârșit de 
octombrie, când tata fusese declarat asasin în mod oficial. 

— Şi ce ar trebui să văd? am întrebat eu. 

In clipa aceea, Gaudi a arătat spre unul dintre numeroasele 
obiecte răspândite pe jos în odaia lui Andreu. Un mic obiect aflat 
la piciorul patului pe care zăcea trupul bătrânului vânzător de 
artă asasinat. Un pătrat schiţat în grabă cu două linii măzgălite 
înăuntru. Două iniţiale. 

— Ştiţi ce e asta? 

Limba a înţeles mai devreme decât mintea. 

— Tabachera tatălui meu. 

— Întocmai. 

— Dar... am spus, încercând să refac în memorie cronologia 
exactă a acelei zile de vineri înainte de a spune ceea ce Gaudi, 
fără îndoială, aștepta să spun. Dar tabachera nu mai era în 
odaia lui Andreu când am intrat noi acolo. Poliţia a luat-o înainte 
ca noi să ajungem la pensiune. Şi nu am aflat despre existenţa 
acesteia până când inspectorul Labella nu a adus-o ca pe o 
probă în plus împotriva tatei după ce l-a arestat chiar aici, în 
casă. 

— Intocmai, a repetat Gaudi cu o expresie foarte serioasă. Şi 
asta s-a întâmplat după ora două după-amiaza. Când ziarul 
fusese deja dat la tipar. 


Am tăgăduit din cap. 

— Dar asta nu se poate. De unde a știut Fiona că...? am spus 
fără să sfârșesc întrebarea. Trebuie să fie vreo explicaţie 
rațională. 

— Știrile ilustrate se tipăresc în a doua ediţie de după- 
amiază? 

— Niciodată. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. 

— Atunci, aveţi dreptate, a spus Gaudi. Există o explicaţie 
rațională. 

— Într-adevăr? 

Gaudi a închis ușa de la vechea locuinţă de serviciu, a încuiat- 
o și mi-a dat înapoi legătura de chei cu un gest, după cum mi s- 
a părut, încărcat de intenţii metaforice. Explicaţia raţională pe 
care o deţinea prietenul meu avea să-mi placă la fel de puţin 
precum oricare dintre explicaţiile absurde care-mi clocoteau în 
creier în clipa aceea. 

— Acum știm cine l-a omorât pe Andreu, a spus el. Acum știm 
de ce tatăl dumneavoastră este la închisoare. Și mai știm și în 
ce fel asasinul lui Andreu a ales acum ca să-l ucidă pe noul rege 
al Spaniei. 

Simţeam cum toată grădina începe să se rotească în jurul 
meu, precum unul dintre caruselele cu aburi care îi distrează 
atât de mult pe copii în parcurile englezești. 

— Ce vreţi să spuneţi...? 

— Vreau să spun, prietene Camarasa, că domnișoara Fiona 
ne-a înșelat pe amândoi în mod admirabil. 

Am tăgăduit din cap. 

— Fiona nu... am început să spun, dar nu am știut cum să 
continui. Am înghiţit în sec și mi-am înfipt cât am putut de bine 
picioarele în pământul care se rotea cu mine. Fiona nu putea să 
ne trădeze în felul acesta. 

— Mă tem că, din punctul ei de vedere, Fiona nu a făcut 
altceva decât să rămână credincioasă propriilor convingeri, a 
răspuns Gaudi. Altfel spus, dumneavoastră aţi fost cel care a 
trădat idealurile împărtășite cândva cu ea. 

Adunările socialiste din preajma Muzeului Britanic. 

Cenaclurile nihiliste din Whitechapel. 


Asociaţiile revoluționare muncitorești din zona docurilor din 
East End. 

lar acum, întors la Barcelona, mă pusesem în slujba unui rege 
și împotriva unei republici. 

Am tăgăduit din nou din cap. 

— Ar trebui să existe o altă explicaţie, am spus eu. 

— Atunci ce bine ar fi dacă aţi putea să mi-o daţi 
dumneavoastră. Vă mărturisesc că nimic nu mi-ar plăcea mai 
mult decât să mă las convins. 

Chipul prietenului meu s-a întunecat de îndată. 

— Mama dumneavoastră este invitată în dimineaţa aceasta la 
misa solemnă din bazilica Santa Maria del Mar, cred. 

Un fior mi-a străbătut toată spinarea, de la rărunchi până la 
ceafa. 

— Fusese invitată. | s-a făcut rău în timpul nopţii și acum se 
află în repaus la pat, i-am spus, relatându-i totodată pe scurt 
conversaţia avută cu mama şi avocatul Aladren. În orice caz, 
speră să poată asista la ceremonia de rămas-bun de la doc, am 
încheiat eu. 

Gaudi a încuviinţat cu o expresie serioasă. 

— Asta înseamnă că trăsura familiei este acum disponibilă, 
nu-i așa? 

— Dacă vreţi să ajungeţi la bazilica Santa Maria, nu mai avem 
timp. Misa va începe la zece, iar acum e trecut bine de nouă și 
jumătate. 

— În acest caz, mai avem aproape jumătate de oră ca să 
ajungem acolo, a spus Gaudi. Apoi a lăsat ziarul pe unul dintre 
balansoare, și-a pus micul toc de piele la păstrare în buzunarul 
interior al redingotei, după care și-a lovit palmele goale una de 
alta, speriind astfel vrăbiile adunate printre crengile copacilor 
din grădină. Dumneavoastră mergeţi să-l căutaţi pe vizitiu și 
așteptaţi-mă la poartă cu trăsura pregătită. Eu merg să o văd pe 
mama dumneavoastră. Avem trei minute la dispoziție. 

Și astfel a început penultimul act al ciudatei aventuri pe care 
încerc să o istorisesc. 


44 

Traficul care blocase centrul orașului ne-a silit în cele din 
urmă să renunţăm la trăsură în apropierea Porții Îngerului și să 
ne pornim, chiar din clipa aceea, într-o goană nebună prin 
aceleași străduţe de atâtea ori străbătute în compania lui Gaudi 
în ultimele trei luni. Din fericire, mulţimea în sărbătoare care 
umplea toate drumurile principale ale orașului vechi nu se 
aventura prin încrengătura urât mirositoare și întunecoasă de 
pasaje și fundături îngrămădite între acestea, astfel că doar de 
vreo două ori am fost nevoiţi să ne oprim din fugă ca să ne 
facem loc cu coatele prin pâlcurile de barcelonezi adunate 
spontan, care strigau pe la colţuri „Trăiască regele!”, „Moarte 
Republicii!” și Revoluţiei din septembrie și alte urări de bun 
venit viitorului radios al noii Catalonii căruia proaspătul Burbon 
încă neîncoronat promisese să-i acorde tot sprijinul de pe tronul 
său din Madrid. 

Oricât de mult ne-am străduit, când am ajuns în sfârșit în 
inima cartierului Ribera, trecuseră câteva minute bune după ora 
zece dimineaţa. 

— E absurd, am spus atunci, încercând să-mi trag sufletul în 
timp ce Gaudi, aflat lângă mine, se gândea la cea mai bună 
metodă de a străbate zidul pestriţ de trupuri întoarse cu spatele 
la noi care ne despărțea de turnurile bazilicii Santa Maria del 
Mar, de-acum vizibile în zare, dar încă de neatins. E imposibil ca 
să vrea cineva să atenteze la viaţa regelui chiar aici. 

Chipul asudat al prietenului meu avea acum expresia cea mai 
serioasă, cea mai încordată, cea mai concentrată pe care i-o 
văzusem vreodată. Nu și-a deschis gura preţ de zece minute cât 
a durat călătoria noastră în trăsura familiei; ochii lui nu s-au 
desprins nicio clipă de la peisajul care se desfășura de cealaltă 
parte a ferestrei, iar cele două sau trei încercări ale mele de a 
descoperi ce blestemăţie ni se întâmpla se soldaseră cu o liniște 
grea din partea lui, care-mi tăia cheful să îmi mai încerc norocul 
în această privinţă. 

De data aceasta, în schimb, Gaudi a răspuns la comentariile 
mele, ba chiar într-un fel care m-a liniștit. 

— Ce bine ar fi dacă și eu aș gândi la fel, dragul meu prieten! 
a spus, luându-mă de braţ și invitându-mă astfel să-l urmez într- 
o spărtură ce tocmai se deschisese în mulţimea zgomotoasă. 


— Această mesă este actul cel mai sigur din tot programul, l- 
am asigurat eu, încercând mai degrabă să mă conving pe mine 
decât pe prietenul meu. Zona va fi încercuită din toate părţile pe 
parcursul întregii dimineţi, invitaţii la oficierea slujbei au fost 
aleși cu deosebită grijă și atât interiorul, cât și exteriorul bisericii 
vor fi păzite cu strășnicie în orice clipă de oamenii noștri. Dacă a 
fost aleasă Santa Maria del Mar drept scenă a misei, în locul 
catedralei mari, e tocmai pentru că intrările și lăcașul însuși sunt 
ușor de păzit. 

Capul lui Gaudi a încuviinţat cu fermitate la auzul cuvintelor 
mele. 

— Sunt convins de aceasta, a afirmat el. Într-o asemenea 
împrejurare, a-l duce pe rege în catedrală ar fi fost o 
imprudenţă. 

— Și chiar dacă dispozitivul de prevenire nu ar funcţiona, 
nimeni nu ar putea să azvârle aici o bombă, să scoată un cuţit 
sau să tragă un glonţ fără să fie prins de îndată de mulţimea 
care a venit aici pentru a sărbători sosirea regelui. Ştiţi prea 
bine că anarhiștii sunt niște lași. Asemenea teroriști politici 
produc atentate doar atunci când știu că nu vor putea fi arestaţi. 

— Adică precum nihiliștii aceia ruși care au atentat împotriva 
trenurilor metropolitane subterane din Londra. 

— Nihiliștii aceia au fost prinși după atentat datorită unei 
cercetări polițienești în urma căreia li s-a descoperit 
ascunzătoarea. Ei nu au aruncat bombele în mijlocul pasagerilor 
din vagoane, ci au stat să aștepte până să fie linșaţi. 

— Inseamnă că au folosit bombe cu ceas. 

— Bineînţeles, am încuviinţat eu, mai înainte de a înţelege 
ceea ce voia să sugereze Gaudi. Vreţi să spuneţi că... 

— Vreau să spun că nimeni nu va arunca aici o bombă și nici 
nu va scoate un cuţit, și nici nu o să tragă vreun glonţ, a 
completat Gaudi. Nu știu dacă asasinul lui Eduardo Andreu este 
cu adevărat un anarhist, dar planul lui de acum, scumpul meu 
prieten, este atât de sigur și de bine ticluit pentru a nu-i 
primejdui cu nimic viaţa încât până și cel mai fricos anarhist și- 
ar fi dorit să-l fi plănuit. 

Un nou puhoi uman ne-a silit să ne oprim înaintarea și să 
căutăm alte căi de a ajunge spre biserică. Eram la mai puţin de 
douăzeci de metri de piața care se deschidea înaintea fațadei 


principale, dar să ajungem acum la Santa Maria începuse să mi 
se pară o misiune imposibilă. 

— Dar de unde știți dumneavoastră lucrul ăsta? am strigat eu 
ca să acopăr glasul mulțimii. De unde știți care este planul ticluit 
de acest asasin? 

Gaudi a căutat preţ de câteva clipe o deschizătură pe unde să 
se strecoare printre sutele de trupuri care ne înconjurau, apoi 
m-a privit cu niște ochi reci și scânteietori ca niște bucăţi de 
gheaţă albastră. 

— O știu, a spus el, pentru că eu am fost cel care a întocmit 
planul. 

Și atunci, în sfârșit, cred că am început să înţeleg. 

Fiona Begg. 

Antoni Gaudi. 

Atracția sau fascinația ori pur și simplu vraja irezistibilă pe 
care englezoaica o exercitase asupra prietenului meu în ultimele 
nouă săptămâni, și pe care absenţa mea forţată de împrejurări 
mă împiedicase să încerc să o domolesc ţinând seamă de 
propria relaţie cu Fiona. 

— Vreţi să spuneţi că... 

— Vreau să spun, prietene Camarasa, că, dacă se va întâmpla 
ceva ireparabil aici în dimineaţa asta, conștiința mea va trebui 
să poarte povara vinei tot atâţia ani cât voi mai avea de trăit. 

Am tăgăduit neîncrezător din cap. 

— Dar dumneavoastră nu aţi putut să... 

— Cei cărora mi-am făcut cunoscută descoperirea au fost 
numai doi, m-a întrerupt iarăși Gaudi. Unul sunteţi 
dumneavoastră. Celălalt este Fiona. Din mândrie am vrut să vă 
impresionez pe amândoi, iar acum mândria aceasta poate să-i 
coste viața pe sute de oameni nevinovați. 

Abia în acea clipă am înţeles pe deplin. 

— Descoperirea dumneavoastră. 

— Fiona s-a arătat foarte interesată de macheta și de 
planurile pe care i le-am arătat. Mi-a pus tot felul de întrebări 
despre înălțimea locașului, despre acţiunea forțelor ce îl susţin, 
despre bazele teoretice ale descoperirii mele și despre 
elementele fizice care veneau în sprijinul acesteia. lar eu m-am 
simţit foarte măgulit de curiozitatea ei. 

Prietenul meu a zâmbit trist. 

— Ce părere aveţi de asta? 


Între toate trupurile acelea de oameni străini care se 
îmbulzeau și ne duceau de colo colo și care ne împingeau unii în 
alţii, am izbutit să-mi pun mâna dreaptă pe antebraţul stâng al 
lui Gaudi și să i-l strâng pentru câteva clipe în semn de 
consolare. 

— Mi se pare că nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovat. 

Gaudi mi-a mulțumit pentru gestul neîndemânatic cu un 
mormăit nearticulat. 

— lar mie mi se pare că dumneavoastră nu aţi înţeles bine 
situaţia în care ne aflăm. 

Am încercat să-mi aduc aminte imaginea acelei stranii 
reproduceri inversate a bazilicii Santa Maria del Mar pe care 
Gaudi o ţinuse expusă timp de mai multe luni în salonul 
mansardei lui. Sistemul de greutăţi și scripeţi, săculeţii care 
atârnau plini cu nisip, armătura de alamă și metal: întruchiparea 
fizică a uimitoarei teorii concepute de prietenul meu despre 
construcţia lăcașului, cu niște detalii cărora, spre rușinea mea, 
abia dacă le acordasem oarecare atenţie din complezenţă în 
timpul vizitelor acasă la fraţii Gaudi. În orice caz, mi-a fost de 
ajuns să-mi amintesc ideea despre cele cinci sau șase coloane 
care, după spusele lui, susțineau structura secretă a bazilicii 
Santa Maria del Mar: întreaga greutate de mii de tone a acelei 
construcţii gigantice din piatră și sticlă sprijinindu-se, prin 
simpla minune a contopirii dintre fizică și ingeniozitatea umană, 
pe cinci sau șase piloni pe care prietenul meu îi marcase, fără 
să-și dea seama, cu o cruce făcută cu creta și un semn care 
arăta pe unde puteau fi dărâmaţi. 

— Anarhiștii nu vor să-i tragă regelui un glonţ în cap, am 
rezumat eu, cu degetele mâinii încă prinse de antebraţul lui și 
cu glasul tremurând neîncrezător. Vor să dărâme o biserică 
întreagă peste el. Și, ca să-și ducă planul la îndeplinire, vor să 
urmeze indicaţiile pe care dumneavoastră li le-aţi transmis prin 
Fiona. 

Gaudi nu s-a mai obosit să încuviinţeze. 

— Când o să le explicaţi situația complicilor dumneavoastră, 
încercaţi să folosiţi alte cuvinte, a fost tot ce mi-a spus. 

Apoi de îndată și-a eliberat braţul din strânsoare, trăsăturile 
feţei i s-au înăsprit și mai mult și a început să-și croiască drum 
cu coatele, împingându-se în mulţime, spre piaţa bazilicii Santa 
Maria del Mar. 


Era aproape zece și un sfert când am ajuns eu însumi până la 
primul cordon de siguranţă care încercuia locașul. Am zărit de 
îndată mai mulţi membri ai Grupului de Sprijin Operativ 
patrulând în jurul intrării principale în compania a mai bine de 
zece tineri, care trebuie să fi făcut parte din detașamentul de 
agenţi infiltrați care ne furnizase informaţii în privinţa celor puse 
la cale în cercurile antimonarhiste ale orașului. M-am prezentat 
cum se cuvine înaintea celui mai vârstnic membru al grupului, 
domnul Agusti Riera, un mare industriaș din domeniul minelor 
cu care avusesem prilejul să mă întâlnesc la câteva reuniuni în 
ultimele săptămâni, și după ce i-am răspuns la întrebările 
amabile despre starea de sănătate a mamei - după spusele lui, 
vestea cu privire la indispoziţia ei consternase pe toată lumea, 
ba chiar și pe monarh - am reușit, în cele din urmă, să străbat 
însoțit de el zidul de uniforme militare care străjuia piaţa. 

Nu am să repet aici conversaţia pe care am avut-o atunci cu 
bunul domn Riera. Mi-e teamă că, rostită de mine, ideea cum că 
un grup de presupuși anarhiști neidentificaţi, ale căror activităţi 
nu fuseseră descoperite de serviciul nostru de securitate, ar fi 
vrut să dărâme o biserică veche de sute de ani făcând să cadă 
trei sau patru coloane având, aparent, un unic scop decorativ, a 
sunat prea puţin convingător, ca să nu spun de-a dreptul 
absurd, cum de fapt încă suna chiar și în mintea mea; apoi, 
firește, niciunul din argumentele în urma cărora ne încolţise o 
bănuială așa de cumplită - purtarea stranie a Fionei din acea 
dimineaţă, prezenţa inexplicabilă a tabacherei în desenul ei, 
otrăvirea bruscă a mamei mele și chiar intoxicarea noastră după 
ce am fumat ţigările englezoaicei - nu era îndeajuns de solid 
pentru a fi adus într-o asemenea împrejurare înaintea unui 
domn care, după ce mi-a ascultat timp de trei minute bâlbâielile 
jalnice, începuse să mă privească de parcă s-ar fi întrebat dacă 
nu cumva și eu ar fi trebuit să stau la pat în dimineaţa aceea, 
asemenea mamei mele. 

In orice caz, domnul Riera avea suficiente motive ca să fie 
sceptic. Oamenii noștri cercetaseră chiar în dimineaţa aceea 
interiorul lăcașului palmă cu palmă în căutare de material 
exploziv, arme ascunse și de orice alt pericol potenţial pentru 
siguranţa regelui, dar nu au găsit nimic. Nicio persoană 
necunoscută nu intrase sau ieșise din biserică de atunci, 


incluzându-i pe toţi militarii care interziceau accesul în piaţă și 
pe toţi agenţii civili care stăteau de strajă la diferitele intrări în 
biserică: numai membrii identificaţi ai Grupului nostru de Sprijin 
Operativ avuseseră acces în Santa Maria del Mar de la opt 
dimineaţa. Dacă înăuntrul lăcașului se va fi aflat în clipa aceea o 
bombă, ar fi putut ajunge acolo doar ascunsă în veșmintele 
invitaţilor la mesa solemnă care începuse deja să se slujească 
înăuntru. Și după cum știam prea bine, singurii invitaţi la 
această mesă erau numai membrii de vază ai societăţii civile, 
politice, militare și ecleziastice catalane. Persoane care în niciun 
caz nu ar fi pus o bombă într-o biserică. Și, cu atât mai puţin, 
într-o biserică unde ei înșiși asistau la o mesă solemnă în cinstea 
noului rege. 

— Stimate domn, îngăduiţi-mi să vă pun o întrebare, a spus 
atunci Gaudi, ajungând în sfârșit în dreptul nostru cu răsuflarea 
tăiată și chipul de-a dreptul schimonosit de o expresie de o 
încordare îndârjită. 

Înfăţișarea lui nu se deosebea cu mult de cea din urmă cu 
cinci minute, când îl pierdusem din vedere prin mulţimea care 
ne împiedica înaintarea până la Piaţa Santa Maria. Dar de data 
aceasta lângă el se afla acum, în mod absurd, pușlamaua de 
Ezequiel. 

— E o întrebare importantă, a spus băietanul, uitându-se când 
la mine, când la domnul Riera și arătând de parcă ar fi fost gata 
să se amuze strașnic de orice întorsătură ar fi putut căpăta 
situaţia din clipa aceea. Salutare, studinte! 

Domnul Riera l-a măsurat din cap până-n picioare pe Gaudi cu 
noua lui înfățișare jalnică și pe micul pungaș zdrenţăros de 
lângă el cu aerul că nu-i plăcea deloc ceea ce vedea. 

— Și dumneavoastră cine sunteţi? 

— Prietenul meu Gaudi, domnule Riera, și prietenul lui 
Ezequiel, m-am grăbit eu să-i prezint. Și ei ne sunt alături. 

— Răspundeţi-mi doar la o singură întrebare, domnule Riera, 
a spus Gaudi pe un ton amabil, dar ferm. Domnișoara Fiona a 
fost aici în dimineaţa asta? 

Bătrânul m-a privit mai întâi pe mine înainte de a-i răspunde 
prietenului meu, de parcă mi-ar fi cerut permisiunea sau, mai 
degrabă, de parcă m-ar fi făcut răspunzător de situaţia 
stânjenitoare în care se găsea. 


— Bineînţeles, a încuviinţat el în cele din urmă. Doamna 
Camarasa a trimis-o aici cu puţin înainte de ora nouă ca să ne 
anunţe ce s-a întâmplat. 

— Şi probabil că a profitat de moment ca să-și facă niște 
schiţe în caiet, îmi închipui. 

Domnul Riera a surâs ușor. 

— Ca întotdeauna. Aţi văzut-o vreodată pe domnișoara Fiona 
fără creionul și caietul ei? 

— A făcut schiţe și înăuntrul bisericii? 

Zâmbetul s-a șters de îndată de pe chipul venerabilului domn, 
care și-a întors iar capul înspre mine. 

— Ce insinuează prietenul dumneavoastră? m-a întrebat. 

— Nimic nelalocul lui, nu vă faceţi griji, m-am grăbit eu să-i 
răspund, înțelegând în cele din urmă care era ţinta întrebărilor 
lui Gaudi. Fără îndoială, domnișoara Fiona voia să facă niște 
schiţe din interiorul bisericii înainte să înceapă liturghia, dat 
fiind că nu îi era îngăduit să asiste la mesa solemnă. Întrebarea 
este dacă dumneavoastră i-aţi dat voie să intre. 

— Bineînţeles că da, a răspuns domnul Riera, cu gușa 
tremurându-i încă de indignarea pe care o simţise mai înainte. 
Unde i se poate refuza oare accesul acestei domnișoare? Şi, de 
altfel, ea și tatăl ei nu fac parte oare din organismul nostru de 
informaţie și propagandă? 

Făceau parte. Bineînţeles că făceau parte. Am încuviințat cum 
era și firesc, în timp ce Gaudi l-a întrebat: 

— Domnișoara Fiona a intrat singură să facă schiţe în 
biserică? 

Domnul Riera nu a șovăit nicio clipă. 

— Era însoţită de unul dintre gazetărașii care scriu știrile pe 
care ea le ilustrează. 

Gaudi și cu mine ne-am privit unul pe altul cu subînţeles. 

— Un tânăr palid, cu păr lung și aer efeminat, fără îndoială, a 
spus atunci prietenul meu, făcând să mi se întoarcă pe loc 
stomacul pe dos. 

— Chiar el! a spus domnul Riera cu gura schimonosită de o 
grimasă dispreţuitoare. Pe vremea mea, dacă un tânăr ar fi 
îndrăznit să-și lase părul să crească într-un asemenea hal, 
autorităţile nu ar fi stat deloc pe gânduri să-i reteze pletele cu 
foarfecele și să-l bage la închisoare câteva zile, ca să-i intre 
minţile-n cap. 


Gaudi a dat să schiţeze un zâmbet amabil, care abia dacă i-a 
arcuit colţurile gurii. 

— Descrieţi-ne, vă rog, geanta pe care o avea pe umeri, i-a 
cerut atunci bătrânului. 

— O geantă neagră, mare, cam de mărimea asta, a spus 
domnul Riera, încadrând cu mâinile trei palme din aerul rece de 
iarnă de dinaintea pieptarului său scrobit. Cum de știți că 
tânărul acela avea o geantă pe umeri? 

În loc să-i răspundă, Gaudi s-a întors spre mine cu o expresie 
care nu lăsa loc de interpretare. Acum ori niciodată sosise 
momentul să mă folosesc de numele și de poziția mea în faţa 
venerabilului industriaș. 

— Domnule Riera, trebuie să oprim mesa solemnă și să 
evacuăm biserica înainte de a fi prea târziu! am spus, cu toată 
hotărârea de care am putut să dau dovadă. 

Bărbatul a dat din cap cu neîncredere. 

— Ce spuneţi? 

— M-aţi auzit prea bine! Dacă nu evacuăm chiar acum 
biserica și zona înconjurătoare, vom avea pe conștiință moartea 
a sute de oameni nevinovați. 

Chipul rozaliu al domnului Riera a pălit ușor, fără să lase să-i 
dispară însă expresia de circumspectă suficiență pe care o 
arborase încă de la începutul discuţiei. 

— Ştiţi oare ce-mi cereţi? ` 

— Nu vă cer nimic, vă ordon! am replicat eu. In absența 
mamei mele, eu sunt primul răspunzător de siguranța regelui. 

— Nu e adevărat! În absența mamei dumneavoastră, 
siguranța regelui trece în subordinea unui comitet format din 
zece membri principali ai Grupului de Sprijin Operativ. lar 
coordonarea acestui comitet depinde de responsabilul principal 
al zonei în care se află în acel moment monarhul. lar 
responsabilul principal al acestei zone sunt eu. lar în această 
calitate de responsabil, a conchis bătrânul, privindu-mă dintr- 
odată cu asprime, am tot dreptul să consider, domnule 
Camarasa, că ceea ce îmi propuneţi e o nesăbuinţă. 

— Nesăbuinţă, domnule Riera, înseamnă să fie puse în pericol 
vieţile a sute de oameni, printre care și cea a regelui, de teamă 
să nu... 

Nu am avut când să termin fraza. Unghiile lui Gaudi mi s-au 
înfipt strașnic în antebraţ, silindu-mă să-i dau cuvântul. 


— Nu mai e timp! a fost tot ce a spus. 

Apoi, de îndată, spre uimirea tuturor agenţilor înarmaţi care 
controlau piața, Gaudi a rupt-o la fugă spre intrarea principală a 
locașului de parcă însăși moartea l-ar fi gonit din spate. Cu o 
fentă de toreador s-a ferit de singurul băiat care pusese piciorul 
pe scară chiar în clipa aceea și, cu pușlamaua de Ezequiel 
urmându-l îndeaproape ca o umbră, a pătruns pe negândite în 
bazilica Santa Maria del Mar. 


45 

Nici în ziua de azi nu știu cum de niciunul dintre acei bărbaţi 
înarmaţi care răspundeau de securitatea noului rege al Spaniei 
nu l-a doborât cu un singur glonţ pe prietenul meu în goana lui 
nebună spre inima lăcașului și nici nu pot să-mi explic cum am 
izbutit eu însumi să intru înăuntru câteva clipe mai târziu, cu 
promisiunea domnului Riera că niciunul din oamenii aflaţi în 
subordinea lui nu avea să vină după noi decât după cinci 
minute. 

Ceea ce îmi amintesc este că muzica orgii baroce a bazilicii 
Santa Maria del Mar răsuna prin toate colţurile lăcașului atunci 
când, în sfârșit, i-am trecut pragul, adumbrind aerul cu notele ei 
străvechi și încărcând de măreție și mister ceea ce, până la 
urmă, nu era decât un eveniment social asezonat cu politică, 
desfășurat în fum de tămâie. Îmi amintesc că, în dimineaţa 
aceea, lumina din biserică avea o textură și o tonalitate ireale, 
atât de albe și de dense, străbătute de crâmpeie de culori și de 
fire de praf imponderabile; atât de diferite de penumbra tulbure 
care domnea acolo în seara întâlnirii mele cu Victor Sanmartin. 
Imi amintesc că tot atunci mi-am adus aminte de seara 
asasinării Colţosului, de declaraţia pe care am dat-o înaintea 
inspectorului Labella la secţia de poliţie din clădirea Docurilor 
Regale și că totul părea să capete, în clipa aceea, un alt înţeles: 
neliniștea lui Sanmartin când m-a văzut apărând în biserică, 
reacţia lui când am menţionat-o pe Fiona, însăși prezenţa lui în 
lăcașul de cult. Imi amintesc că regele, invitaţii lui și grupul 
numeros de episcopi, preoţi și ministranţi care oficiau slujba 
abia dacă ocupau a treia parte din faţa naosului central, adunaţi 
cu toţii pe postamentul din mijloc și pe băncile noi care 
înconjurau prezbiteriul, și că restul clădirii era la fel de pustiu 
precum palatul unui rege în exil. Apoi îmi amintesc, de 
asemenea, că atunci când i-am întrezărit în sfârșit pe Gaudi și 
pe Ezequiel în mijlocul acelei minunate păduri de coloane 
octogonale care diviza naosul central al bazilicii Santa Maria, 
amândoi stăteau în genunchi în faţa unui mănunchi de cartușe 
de dinamită prinse de un dispozitiv cu aspect vag ameninţător. 

— Un ceas atașat la fitiluri, a spus în șoaptă Gaudi, abia 
ridicându-și ochii ca să mă privească. Sunt încă trei, acolo, acolo 
și acolo, a adăugat el, arătând la întâmplare, din câte mi s-a 
părut, cu mâna fără mănușă. Abia dacă s-au sinchisit să le 


ascundă. Doar o calotă de piatră falsă lipită de piciorul 
coloanelor. 

Acesta era conţinutul genţii lui Victor Sanmartin, am presupus 
eu, uitându-mă la coaja de ghips coșcovit pe care Ezequiel o 
ţinea între picioare. Cartușele, calota și micile mecanisme de 
ceasornic de ale căror ace indicatoare atârna acum existenţa 
propriului nostru viitor. 

— Cât timp avem la dispoziţie? am întrebat eu cu glas pierit. 

— Îndeajuns, sper, a spus Gaudi arătând cu vârful degetului 
mic cadranul straniului ceas care controla dispozitivul. Dacă 
prietenii noștri nu au făcut nicio eroare de calcul și cele patru 
aparate sunt pregătite ca să se activeze simultan, avem ceva 
mai mult de zece minute la dispoziție înainte ca totul să sară în 
aer. 

Am înghiţit în sec și mi-am stăpânit, pentru prima dată în 
viaţă, impulsul de a-mi face semnul crucii. 

— Atunci, e adevărat, am murmurat eu. Fiona și Sanmartin. 

Şi dat fiind că prietenul meu nu avea nimic de adăugat, l-am 
întrebat: 

— Și acum? 

— Acum, rugaţi-vă ca mâinile lui Ezequiel să nu tremure în cel 
mai greu moment. 

Pușlamaua și-a ridicat de îndată amândouă mâinile și ni le-a 
arătat, întinse în poziție orizontală, nemișcate. In pofida petelor, 
crustelor și bătăturilor de tot soiul, nu tremurau câtuși de puţin. 
Gestul dădea de înţeles că cele patru bombe cu ceas care-i 
puneau la încercare îndemânarea degetelor lungi de pungaș nu 
erau în măsură să-l neliniștească pe Ezequiel. 

— Nicio grijă, domnu' G! a spus el, ducându-și mâna dreaptă 
la buzunar și scoțând de acolo un fel de unghieră ruginită, care 
nu părea tocmai potrivită pentru ce avea de făcut. Asta-i floare 
la ureche. 

— Eşti sigur că știi să...? 

Ezequiel m-a fulgerat cu privirea. 

— Liniște, domnu’ studinte! mi-a ordonat el. Aici eu sunt 
șefu'! mai bine mergeţi cu domnu’ G și ajutaţi-l să scoată 
bombele din găoace. 

Gaudi și-a lăsat scurt mâna dreaptă pe ceafa băietanului, apoi 
s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat iute spre prima din cele trei 
coloane pe care mi le arătase. 


Carcasa cu aparență de piatră se găsea, într-adevăr, la 
piciorul părţii interioare, orientate spre prezbiteriu. Stratagema 
poate că nu era foarte complicată, dar culoarea, textura și însăși 
poziţia acelei bucăţi de ghips vopsit care acoperea cartușele de 
dinamită erau atât de izbutite, că numai un ochi care știa de ea 
ar fi putut să o găsească. 

— Sunt tocmai coloanele pe care le-aţi însemnat pe machetă, 
am spus eu, fiind încredinţat că așa și era. Se pare că Fiona a 
fost numai ochi și urechi la explicaţiile dumneavoastră. 

— Memoria ei fotografică, a spus prietenul meu, strângând cu 
putere pumnalul de care se slujise și mai înainte pentru a 
desface găoacea de ipsos. Tot memoria fotografică a trădat-o și 
astfel am ajuns noi doi aici. 

M-am așezat pe vine lângă Gaudi și i-am urmărit mișcările 
preţ de câteva clipe. Mâinile lui operau asupra ipsosului întărit 
cu delicateţea unui pianist care atacă un opus de Chopin. Tăișul 
de acum alb al pumnalului se înfigea în materialul umil, precum 
bisturiul unui chirurg în carnea unui cadavru adus pentru 
disecţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? l-am întrebat în cele din urmă. 

— Desenul odăii lui Andreu, a răspuns el. Fără îndoială, 
domnișoara Fiona s-a aflat acolo înainte ca poliţia să ia drept 
probă tabachera tatălui dumneavoastră. Imaginea pe care a 
văzut-o atunci i s-a întipărit pe retină cu o precizie de care se 
mândrea, aceeași precizie care o ajuta să-și execute din 
memorie ilustrațiile pentru ziar fără să fie nevoie să facă vreo 
schiţă la faţa locului. Domnișoara Fiona a memorat scena crimei 
de pe strada Princesa atunci când tabachera tatălui 
dumneavoastră mai zăcea încă pe podea, în așteptarea poliţiei 
care să o descopere. Apoi, câteva ore mai târziu, când a 
transpus scena din memorie pe hârtie, a uitat să elimine 
singurul detaliu greșit. Tabachera care nu mai era acolo, dar pe 
care ochii și memoria ei o înregistraseră. 

M-am gândit la aceasta pentru câteva clipe. 

— Dar când s-a aflat Fiona în odaia lui Andreu? l-am întrebat 
eu. 
Invelișul de ipsos în care scobea pumnalul lui Gaudi i s-a 
desfăcut în clipa aceea în mâini, dezvăluindu-ne sinistrul 
conţinut. Cinci cartușe noi de dinamită cu fitilurile legate între 


ele și un ceas prevăzut cu ceva asemănător unui filet de la 
lămpile de gaz 

— Domnișoara Fiona s-a aflat în odaia lui Andreu ca să lase 
tabachera tatălui dumneavoastră și să ia mapa pe care a 
ascuns-o mai târziu în cabinetul lui, a spus el, lăsând cu mare 
grijă dispozitivul pe podea și ridicându-se în picioare. Și-acolo. 

L-am urmat pe Gaudi până la o altă coloană arătată cu 
degetul, în vreme ce Ezequiel, cu un zâmbet larg de mândrie pe 
buze, se ocupa de dispozitivul pe care tocmai ce îl lăsasem 
descoperit. Trecuse cu bine de prima probă. Mai rămăseseră 
încă trei. 

— Dar Fiona s-a aflat cu noi toată noaptea, am obiectat eu de 
îndată ce ne-am aplecat amândoi asupra învelișului de ipsos 
prins de acea nouă coloană. Amândoi știm prea bine că ea nu 
putea să-l asasineze pe Andreu. _ 

— Nu ea l-a asasinat pe Andreu, a încuviințat Gaudi. In clipa 
când a fost ucis Andreu, noi doi i-am furnizat alibiul perfect. 

— Atunci? 

— În noaptea aceea, misiunea domnișoarei Fiona nu era să-l 
asasineze pe Andreu, ci să convingă poliţia că acela care 
comisese crima era tatăl dumneavoastră. 

Vârful pumnalului lui Gaudi a alunecat în clipa aceea pe 
ipsosul vopsit și a căzut pe dalele de piatră ale bazilicii Santa 
Maria, producând un zgomot scurt care, în urechile mele, a 
sunat de parcă cineva ar fi tras cu un pistol de jucărie. Câteva 
picături de sudoare s-au ivit pe loc pe fruntea prietenului meu, 
dar mâna lui dreaptă nu a șovăit nicio clipă în a relua operaţia 
de unde o lăsase. 

— Ştiam că cineva care putea intra nestingherit în casă 
fusese implicat în această conspirație, menită să-l îndepărteze 
pe tatăl dumneavoastră de la funcţia lui de responsabil cu 
siguranţa vizitei regale. Acum știm cine este acea persoană, 
cum a făcut asta și de ce. 

Pe când meditam la ultimele spuse ale lui Gaudi, mi-am 
îndepărtat pentru o clipă ochii de la mâinile lui și m-am 
încredinţat că liturghia se desfășură mai departe în prezbiteriu 
fără ca nimeni, după cât se pare, să fi observat cele trei umbre 
care se strecurau printre coloane în jumătatea din spate a 
lăcașului. Prin urmare, nimic nu era mai nimerit ca prezenţa 


unui rege pentru a distrage atenţia celor câţiva clerici și 
aproape o sută de oameni de curte. 

— Atunci Fiona s-a întors iarăși în oraș după ce m-a însoţit pe 
drumul spre casă, am presupus eu, vorbind mai departe în 
șoaptă. A intrat în camera unde Andreu fusese deja asasinat de 
unul din complicii ei, a luat mapa bătrânului și a lăsat în loc 
tabachera tatei, s-a mai întors o dată pe bulevardul Gracia, s-a 
strecurat în clădirea principală a turnului, a ascuns mapa în 
cabinetul tatei, apoi s-a întors la vechea locuinţă de serviciu și s- 
a culcat fără să fie auzită de nimeni, am spus eu, după care am 
făcut o scurtă pauză pentru a cântări cele spuse. Așa e? 

— Domnișoara Fiona este o femeie discretă, a încuviinţat 
Gaudi. Dacă în noaptea aceasta a fost în stare să intre în 
camera mamei dumneavoastră și să pună câteva picături de 
morfină în paharul cu apă în timp ce dumneavoastră și cu mine 
eram răvășiţi de efectele drogurilor ei, nu văd de ce nu ar fi 
putut să facă toate astea în noaptea asasinării lui Andreu. Avea 
o motivaţie puternică, iar o femeie motivată este în stare de 
orice. 

— Motivația ei era să-l bage pe tata la închisoare și să-l 
îndepărteze din funcţia lui de organizator al vizitei regelui. 

— Mai mult decât atât, motivaţia ei era ca mama și 
dumneavoastră să compensaţii absenţa tatălui cât timp acesta 
se afla la închisoare. Astfel încât această misiune să rămână în 
familie. Cu alte cuvinte, să audă și să vadă în orice clipă tot ce 
faceţi. 

Mi-am mușcat buza de jos. 

— Şi ce motivaţie a avut ca să o otrăvească pe mama în 
noaptea asta? 

Cu un ușor mormăit de satisfacție, Gaudi a desfăcut cel de-al 
treilea mănunchi de cartușe din învelitoarea lor de ipsos și s-a 
ridicat încă o dată în picioare. 

— Ca să nu sară și ea în aer împreună cu ceilalţi invitaţi la 
ceremonia asta, din câte îmi dau seama. 

Spunând acestea, prietenul meu m-a privit cu o expresie de 
nepătruns în ochii lui mari și albaștri. 

— După cât se pare, și teroriștii în devenire, hotărâți să 
distrugă o biserică de sute de ani plină de zeci de oameni de 
seamă ai orașului, au și ei niște limite pe care nu îndrăznesc să 
le treacă. 


Mi-am mușcat din nou buza. 

— Să ne drogheze pe noi azi-noapte, să ne încuie în casă în 
dimineaţa aceasta... 

— Întocmai. 

În clipa aceea, Ezequiel a ajuns lângă noi cu pasul lui vioi de 
viitor locatar al închisorii Amalia. Tinea în fiecare mână câte un 
mănunchi de cartușe de dinamită, în timp ce sprâncenele i se 
arcuiseră hâtru a uimire, iar din gură atârna, ca o ţigară de 
metal, minunata unghieră bună la toate cu care îmi câștigase 
toată admiraţia. 

— Mi le ţineţi la păstrare, domnu’ studinte? 

— Va fi o onoare pentru mine, Ezequiel, am spus, înghițind în 
sec și încercând să mă adun după lămuririle lui Gaudi. 

Am luat cartușele pe care mi le întindea băietanul, le-am pus 
în buzunarul pardesiului și, așa cum făcuse și Gaudi mai înainte, 
mi-am pus și eu mâna dreaptă pe ceafa lui. 

— Și dă-mi voie să-ţi spun că ai făcut o treabă minunată. 
Când toate astea o să ia sfârșit, îți promit că te invit într-o zi să 
iei prânzul la mine-acasă. 

— Adicătelea dacă nu cumva mi-o aluneca mâna și-om sări cu 
toţi-n aer. 

Am surâs trist. Adicătelea cam așa ceva. 

L-am lăsat pe Ezequiel să demonteze celălalt dispozitiv 
alcătuit cu ingeniozitate și precizie de ceasornicar, iar noi doi 
ne-am dus în căutarea celeilalte alveole de piatră falsă. Aceasta 
era lipită de o coloană aflată la câţiva metri de ultimul șir de 
bănci pe care ședeau participanţii la mesa solemnă. Gaudi mi-a 
făcut semn să nu scot niciun sunet, iar eu l-am ascultat fără să 
mă împotrivesc. Nicio întrebare despre Fiona, nici despre 
scopurile ei misterioase, nici despre motivele care o împinseseră 
pe femeia aceea pe care amândoi am iubit-o cândva - fiecare la 
vremea lui, în felul lui și cu propriile lui aspirații - să cadă în 
mreaja unei uneltiri atât de grotești precum tentativa de atentat 
de la Santa Maria del Mar. 

„Ce ai fost și ce ai ajuns”, îi spusesem Fionei în prima noapte 
petrecută de tata în arest, când ea îmi deschisese ochii asupra 
activităţii desfășurate de familia Camarasa - și de Begg, până la 
urmă - la Barcelona. 

„Nu știi nimic despre mine”, mi-a răspuns ea. „Asta dacă ai 
știut vreodată. Şi nici nu ești în măsură să mă judeci.” 


Abia acum pricepeam adevărul cuvintelor ei. Și doar acum mi 
se părea că vedeam și intenţiile pe care le nutrise englezoaica 
în timpul acelei conversații nocturne în dormitorul meu și al altor 
conversații dinainte, purtate în pridvorul vechii locuinţe de 
serviciu, precum și în timpul lungilor noastre sesiuni fotografice 
din atelierul ei artistic. 

să mă câștige - să mă recupereze - în vederea unei cauze în 
care, cândva, demult, și eu aș fi fost în stare să cred. 

— Să plecăm de aici, mi-a șoptit atunci Gaudi, cu cel de-al 
patrulea dispozitiv exploziv în mâini și fruntea scăldată acum 
de-a dreptul într-o sudoare lipicioasă și gălbuie, trezindu-mă 
astfel din scurta năucire în care mă cufundaseră acele amintiri. 

Am ajuns lângă Ezequiel în momentul în care acesta tocmai 
dezactiva cel de-al treilea mecanism cu ceas. Chipul lui continua 
să fie la fel de proaspăt ca al unui copil de trei ani, iar zâmbetul 
de pe buze era așa de fericit, încât ajungea să fie aproape 
molipsitor. Dacă frica și durerea și apăsarea primelor remușcări 
nu mi-ar fi întunecat fără scăpare sufletul, și eu aș fi zâmbit. 

— Duceţi-le pe astea prietenilor dumneavoastră înainte să-și 
piardă răbdarea, a spus Gaudi, întinzându-mi și mănunchiul de 
cartușe de-acum inofensive pe care tocmai i le dăduse Ezequiel. 
Spuneţi-le că imediat li-l aducem și pe ultimul care lipsește. 

— Sunteţi sigur că nu mai sunt și altele în afară de acestea? 

Prietenul meu a tăgăduit din cap. 

— Domnișoara Fiona a urmat întocmai instrucţiunile machetei 
mele, a spus, nu știu dacă nu cumva cu o umbră de tristeţe 
orgolioasă în glas. A așezat dispozitivele la picioarele singurelor 
patru coloane care, dacă ar fi dărâmate, ar face să se 
prăbușească prezbiteriul și toată partea centrală a bisericii. 
Celelalte trei puncte pe care i le-am arătat ar fi însemnat 
distrugerea totală, dar nu asta o interesa. Am fost să le cercetez 
și nu e niciun dispozitiv exploziv acolo. 

„Până la urmă, Fiona este o iubitoare de artă. Mai bine să mai 
rămână doi pereţi dintr-o biserică medievală decât să fie toată 
preschimbată în ruine”, m-am gândit eu fără s-o mai rostesc 
însă. 

— Să vedem cum îi explic eu toate astea domnului Riera, am 
murmurat în schimb, punând al treilea mănunchi de cartușe 
lângă celelalte două dinainte. 

— Nu intraţi în detalii. 


— Nu văd cum aș putea s-o fac... 

— Spuneţi-i doar că doamna Camarasa și dumneavoastră îi 
veţi explica totul cu luare-aminte la următoarea întrunire a 
grupului. Dacă vreţi, în seara aceasta vom vorbi cu mama 
dumneavoastră și vom încerca să o lămurim în privinţa celor 
întâmplate. 

— Vreţi să spuneţi, de îndată ce vom înţelege și noi. 

Gaudi a încuviinţat grav. Asta voia să zică și el. 

— Şi spuneţi-le să aducă întăriri ca să păzească portul când 
va pleca regele, a mai adăugat. Când cei doi prieteni ai noștri o 
să vadă că planul lor nu a funcţionat, poate că furia sau 
disperarea o să-i împingă să recurgă la soluţii mai puţin 
elegante decât aceasta ca să se descotorosească de noul 
Burbon. 

Doar atunci m-am hotărât să formulez îndoiala care nu 
încetase să-mi dea târcoale prin minte încă de când am ajuns în 
cartierul Ribera. 

— Sau poate că nu toţi complicii Fionei au avut la fel de multă 
încredere ca ea în adevărul teoriilor dumneavoastră cu privire la 
structura bisericii. 

Prietenul meu a încuviinţat din nou. 

— Când i-am arătat Fionei lucrarea mea, Andreu fusese deja 
asasinat, iar Sanmartin își ticluia de săptămâni bune, dacă nu 
chiar de luni, campania de hărţuire și defăimare a tatălui 
dumneavoastră. Incendiul de la sediul Gazetei de seară, de 
care, fără îndoială, el a fost vinovat, ca angajat al aceluiași ziar; 
articolele care au urmat, în care sugera implicarea lui 
Sempronio Camarasa în cele întâmplate; scrisorile false din 
partea cititorilor, mesajele anonime insidioase și atacurile 
publice îndreptate, de asemenea, împotriva domnișoarei Fiona 
al căror scop era, fără doar și poate, să nu cumva să încolţească 
în noi bănuiala vreunei înţelegeri între ea și Sanmartin; apoi, 
când răbdarea și nervii tatălui dumneavoastră erau întinși la 
maximum, a urmat petrecerea de la sediul Stirilor ilustrate. 
Schimbul public de ameninţări și provocarea agresiunii finale 
împotriva lui Andreu, care aveau să nu lase loc de îndoială, la 
momentul potrivit, cine l-a asasinat pe bătrânul vânzător de artă 
și de ce anume a făcut-o. 

Gaudi a făcut o scurtă pauză ca să se uite la mișcarea 
degetelor lui Ezequiel, care alunecau cu iscusinţă de ţesătoare 


pe nodul cablurilor care uneau cartușele de dinamită de 
mecanismul ceasului. 

— Probabil că Sanmartin avea deja pregătit un plan propriu 
de atentat când s-a hotărât, în sfârșit, să-l îndepărteze pe tatăl 
dumneavoastră din rolul lui de responsabil pentru siguranţa 
vizitei regale. Un plan pe care l-au schimbat mai târziu atunci 
când eu, cum nu se poate mai prostește, i-am oferit complicei 
lui ideea altui plan, mult mai spectaculos, fără ca să-l elimine, 
poate, total pe primul. 

— Vorbiţi despre Sanmartin și Fiona de parcă ar fi singurii 
vinovaţi de cele întâmplate, am observat eu. 

— Din ceea ce știm noi, așa și sunt. 

— Atunci nu există niciun grup anarhist în spatele acestei 
tentative de atentat? am întrebat, neîncrezător. Singurii care le- 
au pus pe toate la cale sunt un gazetar efeminat și o 
desenatoare cu porniri revoluţionare? 

— Vă amintesc că nu știm nimic despre Victor Sanmartin, a 
replicat Gaudi, a cărui voce abia dacă se auzea din pricina 
tunătoarei muzici sepulcrale pe care orga continua să o reverse 
până în cel mai îndepărtat ungher al lăcașului. Așadar, bănuiesc 
că nici măcar nu-i știm numele adevărat. Chiar mâine, când 
camarazii dumneavoastră de la Grupul de Sprijin vor începe să-i 
cerceteze trecutul și faptele, sunt sigur că se vor întâlni doar cu 
un mare semn de întrebare. Sunt convins că el a fost creierul și 
executantul întregului plan. El l-a asasinat pe Andreu în timp ce, 
fiind în prezenţa noastră, domnișoara Fiona era scutită de orice 
umbră de suspiciune, el s-a descotorosit de Colţosul când s-a 
gândit că mărturia lui l-ar putea pune în încurcătură, iar acum 
nici jumătate de oră, după cum prea bine știm, el însuși a 
introdus aici dispozitivele explozive pe care Ezequiel are 
bunăvoința să le dezactiveze acum. Gaudi a tăgăduit din cap, 
după care a adăugat: Nimic din toate cele spuse mai înainte nu 
necesită ajutorul unei terţe persoane. E de ajuns o informatoare 
infiltrată în inima liniilor inamice și un executant dispus să-și 
păteze mâinile de sânge în numele nu știu cărui ideal 
revoluţionar. 

Am rămas să mă gândesc la aceasta pentru câteva clipe. 

— Atunci Fiona a fost cea care l-a găsit pe Andreu și a hotărât 
să se folosească de el pentru a-l trimite pe tata la închisoare, 
am observat eu. Ura pe care o nutrea bătrânul față de tata din 


pricina incidentului cu fotografia falsificată le-a slujit 
amândurora drept instrument ca să se descotorosească de el. 

— lar cu mult timp înainte, tot Fiona a fost cea care i-a 
dezvăluit lui Sanmartin pregătirile întreprinse de tata pentru 
sosirea regelui la Barcelona, a încuviinţat prietenul meu. lar 
acum, faceţi bine și ieșițţi afară înainte ca unul dintre tinerii 
aceia în uniformă să-și iasă din fire și să strice totul. 

L-am lăsat pe Ezequiel să desfacă la fel de vesel și ultimul 
dispozitiv exploziv sub privirea atentă a lui Gaudi și am părăsit 
Santa Maria del Mar cu braţele și buzunarele pline de dinamită, 
cu inima strânsă de câte văzusem și auzisem și cu mintea 
mustind de tot felul de întrebări dureroase. Când am trecut 
pragul intrării principale și am ieșit la lumina zilei, un cerc de 
militari înconjura scara bisericii, cu toţii înarmaţi și foarte gravi, 
cu toţii în poziție de atac și nerăbdători să dea dovada 
proaspătului lor devotament faţă de coroană. Cu toate acestea, 
niciunul dintre ei nu a dat să-și îndrepte spre mine pistoalele și 
nici să mă imobilizeze: domnul Riera își strunise oamenii cum nu 
se poate mai bine, așteptând ca și eu să duc la îndeplinire 
partea mea de înţelegere. 

— Asta a fost ceea ce s-a întâmplat, am început eu, coborând 
lângă el până la piciorul scării și scoțând primul mănunchi de 
cartușe din buzunar. 

Când Gaudi și Ezequiel au apărut în cele din urmă în piaţă cu 
rămășițele ultimei bombe cu ceas în mâini, domnul Riera tocmai 
ce asimilase istorisirea mea întretăiată asupra faptelor și 
începuse să pună în acţiune, cu chipul livid de spaimă, dar cu o 
admirabilă destoinicie, un nou plan de urgenţă destinat să 
întărească siguranţa suitei regale la ieșirea din Santa Maria del 
Mar și pe tot parcursul ultimelor trei ceasuri cât mai avea de 
petrecut monarhul în Barcelona. Dar, înainte să dispară din ochii 
noștri, bătrânul tot a avut timp să dea mâna, rând pe rând, cu 
Gaudi, cu Ezequiel și cu mine și să murmure niște mulţumiri 
timide care au sunat, în gura lui de venerabil industriaș, ca un 
sincer act de pocăință. 

— Şi acum? l-am întrebat pe Gaudi, de îndată ce am rămas 
doar noi trei. 

În loc să-mi răspundă, prietenul meu s-a descheiat la o parte 
din nasturii redingotei și a scos din buzunarul interior acel mic 
toc de piele pe care văzusem că îl luase cu sine din vechea 


locuință de serviciu. Când l-a deschis, am putut să văd că 
înăuntru se aflau doar o pană de scris, un creion, o sticluţă de 
cerneală și vreo două dintre inconfundabilele ţigări ale Fionei. 
Gaudi a luat creionul, a scos o bucată de hârtie mototolită din 
buzunarul pantalonilor și a început să scrie ceva în pripă. Când a 
terminat de scris, a împăturit hârtia în patru și i-a întins-o lui 
Ezequiel. 

— Fugi la casa domnului Camarasa și dă-i asta Margaritei, i-a 
spus. Strada Mayor de Gracia, numărul 16. Margarita. Spune-i că 
vii din partea lui Toni. Chiar dacă nu vor să te primească, să nu 
accepți cu niciun chip un refuz. Explică-le ce s-a întâmplat. 

Ezequiel a înșfăcat hârtia de parcă ar fi fost o bancnotă 
valoroasă și a schiţat una din cunoscutele sale reverenţe. 

— lar apoi? 

— Apoi, odihnește-te puţin! O meriţi din plin. 

Pușlamaua a zâmbit. 

— Pe curând, domnu' G. Salutare, studinte! 

Când chipul lui nespălat de-atâta vreme s-a pierdut în 
mulţimea de curioși care tot mai stăteau adunaţi de partea 
cealaltă a cordonului de securitate care străjuia piaţa, m-am 
întors spre Gaudi și l-am văzut cum își punea din nou tocul la 
păstrare în buzunarul interior al redingotei. 

— O amintire pentru viitor, a murmurat el, înainte să am 
prilejul să-l întreb ceva. In ceea ce privește biletul, e doar un 
mesaj de avertizare pentru mama dumneavoastră. 

— De avertizare?! am repetat eu. 

— Am mari îndoieli că domnișoara Fiona sau complicele ei va 
îndrăzni să apară în dimineaţa asta în turnul familiei, dar 
niciodată nu e rău să fim prevăzători. 

Am încuviinţat. 

— Şi acum? am întrebat eu din nou. 

După o scurtă șovăire, Gaudi m-a luat de braţ, îndemnându- 
mă astfel să mergem spre una dintre marginile laterale ale 
pieţei. 

— Acum, a spus el, să încercăm să ieșim de aici. 


46 

Clopotele bisericii Belen se auzeau bătând vesel în depărtare 
când Gaudi și cu mine am ajuns la micul palat renascentist de 
pe strada Fernando al VIl-lea. Un freamăt constant de tipografi 
și secretare, de ziariști și de zeţari, de băieţi buni la toate 
zâmbitori și de redactori posomorâţi însuflețea fiecare colţișor 
de la parterul clădirii. Mirosul de tuș și de metal fierbinte al 
tiparniţei se amesteca din plin cu cel de sudoare al lucrătorilor, 
cu parfumul secretarelor ocupate, aflate de partea cealaltă a 
peretelui de sticlă sablată și, din câte mi s-a părut, și cu cel al 
numeroaselor resturi de mâncare gata să se strice prin sertare, 
coșuri de gunoi sau pe mese ale tuturor acelor bărbaţi și femei 
care lucrau neîntrerupt de aproape treizeci de ore pentru familia 
Camarasa. Teancuri uriașe de exemplare din numărul special de 
dimineaţă al Stirilor ilustrate așteptau lângă pereţii sălii sosirea 
vânzătorilor ambulanți care trebuiau să le difuzeze mai departe, 
prin tot orașul, până când se epuizau definitiv sau până când 
ediţia obișnuită de seară urma să le înlocuiască, aducând noi 
informaţii despre plecarea regelui. „Acelea erau ultimele desene 
ale Fionei pentru Stirile ilustrate, m-am gândit îndată ce am luat 
în mână unul din acele ziare. Ultimul serviciu prestat pentru 
cauza restauraţiei, cu doar câteva ceasuri mai înainte de a fi 
gata să o arunce în aer, cu monarh cu tot.” 

La etajul de sus al clădirii, atmosfera era ceva mai relaxată 
decât pe teritoriul simplilor angajaţi de la parter. In drumul 
nostru pe culoare ne intersectam cu tot felul de redactori-șefi, 
cu mâinile pline de hârtii și feţele schimonosite de oboseală, în 
timp ce prin ușile deschise ale tuturor birourilor se auzeau 
glasurile contabililor și ale directorilor diferitelor secțiuni, ale 
principalilor ilustratori și ale secretarelor de redacţie, toate mult 
mai crispate decât le auzisem vreodată. 

Și ușa de la biroul Fionei era deschisă, dar înăuntru nu era 
nimeni. Masa era înţesată ca de obicei de planșe cu schiţe 
trasate în cărbune, de probe de presă bune de aruncat și de 
ediții mai vechi ale ziarului, dar niciunul dintre caietele sale sau 
din instrumentele de desenat nu se mai afla acolo. Peniţele și 
creioanele, cernelurile și sugativele, trusa cu rigle și cu 
compasuri care, de obicei, stăteau aliniate în marginea din 
dreapta sus a mesei de lucru: totul dispăruse. 


— Era de așteptat, a spus Gaudi, după ce i-am semnalat 
aceste lipsuri. 

— Era de așteptat? 

— Să mai încercăm și în altă parte. 

Am părăsit biroul Fionei, am trecut prin faţa ușii închise a 
propriului birou și ne-am continuat drumul până la cel al lui 
Martin Begg. Și ușa lui era închisă. Înainte să-mi duc la bun 
sfârșit gestul de a ridica pumnul și de a bate cu nodurile 
degetelor în lemnul lăcuit, Gaudi și-a întins mâna spre mâner și 
a deschis ușa. 

Capul lui Martin Begg s-a ridicat brusc din vraful de hârtii pe 
care le tot cerceta, aflate pe masa de lucru. 

— Ce naiba...? a scos el un răget cu un accent cockney atât 
de izbitor, încât la început mi-a fost greu să deslușesc în ce 
limbă încerca să-i ocărască pe oaspeţii nepoftiţi. 

— Ne scuzațţi, domnule Begg, l-a întrerupt Gaudi, fără să se 
arate câtuși de puţin mirat de faptul că englezul, spre deosebire 
de Fiona, se afla în biroul său. Am venit doar să vă comunicăm 
că prima încercare a fiicei dumneavoastră nu a fost dusă la bun 
sfârșit. 

Liniştea care a urmat după aceea nu trebuie să fi ţinut mai 
mult de cinci secunde, dar mie mi s-a părut că a durat o 
veșnicie. 

— Cum aţi spus, domnule Gaudi? a întrebat acesta în cele din 
urmă, cu o expresie impenetrabilă. 

— Am spus, domnule Begg, că fiica dumneavoastră și domnul 
Sanmartin au eșuat în prima lor încercare de a atenta împotriva 
noului rege al Spaniei. Așadar, v-am fi recunoscători dacă ne-aţi 
spune: trebuie să-i pregătim pe oamenii patronului 
dumneavoastră pentru o a doua tentativă? 

Bărbatul s-a străduit să zâmbească, nu știu dacă în semn de 
neîncredere față de cele auzite sau de dispreţ, apoi și-a întors 
spre mine carnea flască a obrajilor. 

— Se poate ști ce vrea să spună prietenul dumneavoastră, 
domnule Camarasa? 

Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva Gaudi se 
înșelase. Dacă nu cumva Martin Begg trăiește într-o totală 
ignoranță în privinţa activităţilor fiicei sale, așa cum ignoranțţi 
fuseserăm și noi până în dimineaţa aceea. Dacă nu cumva Fiona 
îl păcălise la fel de strașnic și pe el. 


— Știm că știți, domnule Begg, a spus atunci prietenul meu. 
Domnul Camarasa v-a auzit când vă certaţi cu fiica 
dumneavoastră în noaptea de după asasinarea lui Andreu. 
Dumneavoastră știați prea bine că Fiona lipsise de acasă în 
noaptea crimei. Dumneavoastră știaţi că ea era singura 
persoană care ar fi putut să lase mapa cu documente a lui 
Andreu în cabinetul lui Sempronio Camarasa. 

Gaudi a făcut o mică pauză, apoi a adăugat: 

— Firește, v-aţi dat seama încă din seara aceea de greșeala 
făcută de fiica dumneavoastră când a ilustrat pentru ziar scena 
crimei: tabachera lui Sempronio Camarasa pe dușumeaua odăii 
lui Andreu. 

Aceste ultime afirmaţii, din câte puteam să-mi dau seama, 
erau o lovitură cu bătaie mai lungă decât celelalte pe care 
prietenul meu le rostise cu glas ferm și chip impasibil. Și cu 
toate acestea, se pare că abia replica următoare a izbutit să 
fisureze masca imperturbabilă a lui Martin Begg. 

— Nu știu despre ce îmi vorbiţi, a spus pe un ton care nu mai 
era al lui. 

— Nu vă judec, domnule Begg. Înţeleg că dragostea faţă de 
propria fiică trebuie să fie întotdeauna mai presus de datoria 
faţă de un patron și de devotamentul faţă de o cauză care, în 
definitiv, nu este a dumneavoastră. Chiar dacă fiica în chestiune 
urmărește să arunce asupra conștiinței și numelui 
dumneavoastră o pată de sânge, pe care toate faptele bune la 
un loc din o sută de vieţi viitoare nu o vor putea șterge. 

Apăsat deodată de ani, de kilogramele în plus și de remușcări, 
tatăl Fionei s-a ridicat de pe scaun și și-a înconjurat masa de 
lucru până a ajuns lângă noi. Pentru o clipă m-am temut de 
izbucnirea iminentă a unei scene violente; însă tot ce a făcut a 
fost să deschidă ușa și să ne poftească afară din birou. 

— Nu sunteţi bine-veniţi aici. 

— Cred că uitaţi cine este proprietarul acestui ziar, am 
intervenit eu atunci. Și cred că uitaţi și ce poziţie v-a rezervat 
fiica dumneavoastră. Aveţi două opţiuni, domnule Begg. Fie 
colaboraţi cu oamenii tatălui meu, fie în curând îi veţi lua locul 
în aceeași celulă din închisoarea Amalia. 

Buzele englezului au început să tremure vizibil în mijlocul 
enormei sale feţe, roșii ca racul. 


— Ar trebui să vă fie rușine de dumneavoastră înșivă, 
domnule Camarasa, a bolborosit el printre dinţi. Nu aveţi niciun 
drept ca să-mi vorbiţi astfel și nici să vorbiţi astfel despre fiica 
mea. 

Gaudi a tăgăduit lent din cap. 

— Nu vă faceţi niciun serviciu în felul acesta, domnule Begg, l- 
a avertizat el, îndreptându-se spre ușa pe care tatăl Fionei o 
ţinea în continuare deschisă, ca să ieșim. 

— Domnule Gaudi. Domnule Camarasa. 

Martin Begg a închis ușa în urma noastră cu toată fermitatea 
pe care nu putuse să și-o adune mai înainte în glas și în figură. 

Aveau să treacă mulţi ani până când Gaudi și cu mine aveam 
să-l vedem din nou. 

— Credeţi că spune adevărul? l-am întrebat pe prietenul meu 
în timp ce ne îndreptam din nou spre vestibulul principal al 
etajului superior. 

— Cred că i-ar plăcea lui să spună adevărul. Și nu-l 
învinovăţesc. 

„Tata e tot ce mai am pe lume”, spusese Fiona în aceeași 
noapte în care eu, fără să vreau, fusesem martor la cearta 
dintre ea și Martin Begg. O ceartă al cărei sens doar cuvintele lui 
Gaudi mi-l dezvăluisem acum. 

— Fiona este singura lui fiică. Mama ei a murit când ea era 
încă mică. Dacă toate acestea sunt adevărate, înseamnă că 
domnul Begg tocmai și-a pierdut întreaga familie. 

— Dacă toate acestea sunt adevărate? a repetat Gaudi. 

— O parte din mine încă refuză să creadă. 

Prietenul meu a zâmbit trist. 

— Azi-noapte, în Grădina Generalului, când ne-am întâlnit cu 
domnișoara Fiona la sfârșitul spectacolului de artificii, sora 
dumneavoastră a spus că avea obiceiul să se deghizeze în 
cavaler. Era adevărat? 

Această întrebare neașteptată m-a surprins doar pentru o 
clipă. 

— Fionei îi plăcea să se deghizeze pentru sesiunile de 
fotografie, am  încuviinţat. Chiar dumneavoastră ați văzut 
rezultatele uneia dintre acestea când aţi venit prima dată în 
studioul meu. Aproape mereu purta costumaţii artistice: 
patriciană romană, zâna pădurilor, domniţă medievală. Dar e 


drept că s-a întâmplat ca Fiona să se deghizeze pentru mine și 
în tânăr domn. Nu era o costumaţie nouă pentru ea. 

— Vreţi să spuneţi că... 

— În Londra se îmbrăcase astfel în mai multe rânduri în timpul 
incursiunilor ei prin cartierele din East End. Unele localuri pe 
care le frecventa nu erau tocmai potrivite pentru o doamnă, prin 
urmare, prefera să le viziteze sub înfățișarea unui tânăr cavaler. 

— Un tânăr cavaler cu părul roșu, a remarcat Gaudi. Până la 
urmă, informatorii tatălui dumneavoastră nu erau foarte departe 
de adevăr. 

Această nouă revelaţie nu m-a surprins. Nimic nu mă mai 
putea surprinde după ce trecuserăm prin atâtea în dimineaţa 
aceea. 

— Fiona nu a renunţat la obiceiul ei de a-și ascunde adevărata 
identitate pentru a putea participa la diferite activităţi nocturne 
atunci când a ajuns la Barcelona, am spus eu. 

— Fără îndoială că vreuna dintre aceste activităţi le-a atras 
atenţia agenţilor infiltraţi de tatăl dumneavoastră în cercurile 
mai mult sau mai puţin revoluţionare ale orașului. Un tânăr 
roșcat, cu ochii deschiși la culoare și palid la faţă, care se 
comporta într-un mod suspect. Nu e de mirare că tatăl 
dumneavoastră s-a îngrijorat aflând că am apărut în viaţa 
dumneavoastră în aceeași zi în care a fost incendiat sediul 
Gazetei de seară, a completat Gaudi. A făcut bine când a cerut 
să fiu cercetat. Singura sa greșeală a fost să-i ceară tocmai 
domnișoarei Fiona să îndeplinească această misiune. 

Și chiar atunci s-au întâmplat cele ce urmează. 

Gaudi și cu mine ajunseserăm deja la ultima treaptă a scării 
ce unea etajul colectivului de redacţie cu vestibulul de la parter, 
când am auzit din spate o voce feminină venind de sus, 
obligându-ne astfel să ne oprim și să ne întoarcem privirile într- 
acolo: 

— Mă scuzațţi, domnule Camarasa! 

Era o femeie de vreo treizeci de ani, înaltă, atrăgătoare, 
îmbrăcată cu acel amestec desăvârșit de eleganţă și discreţie 
care le caracteriza pe secretarele de nivel înalt ale ziarului. Se 
afla în partea de sus a scării pe care tocmai coborâsem 
împreună cu prietenul meu și venea acum în întâmpinarea 
noastră cu o inconfundabilă expresie imperioasă în privire. 


— Este secretara personală a lui Martin Begg, i-am șoptit 
prietenului meu, înainte de a afișa un zâmbet amabil. Bună ziua, 
domnișoară Gorchs. 

Când a ajuns în dreptul nostru, femeia mi-a adresat la rându-i 
un zâmbet de un impecabil profesionalism. 

— Mi s-a cerut să vă înmânez aceasta, domnule Camarasa, a 
spus, întinzându-mi un plic foarte mic, de culoare lila. Cred că 
este urgent. 

Am luat plicul și, după rigiditatea caracteristică din interior, 
mi-am dat seama de îndată că, probabil, conţinea o carte de 
vizită. 

— Vă mulţumesc, domnișoară Gorchs. 

Femeia și-a înclinat ușor capul și a dat să se întoarcă spre 
înălțimile scării destinate direcţiunii. 

— Mă scuzaţi, domnişoară Gorchs, a intervenit atunci Gaudi, 
pășind hotărât cu piciorul drept pe prima treaptă a scării. Pot să 
vă întreb cine v-a rugat să-i înmânaţi acest plic domnului 
Camarasa? 

Domnișoara Gorchs l-a privit pe prietenul meu ca și cum 
această intervenţie nu i-ar fi plăcut. 

— Un domn, a spus ea, urcând la rându-i o treaptă. 

— Adică Martin Begg. 

Femeia nu a șovăit nicio clipă. 

— Un domn, a repetat ea. Și, după ce și-a înclinat din nou 
capul spre mine, s-a întors definitiv cu spatele și a pornit-o pe 
scară în sus, învăluită în acea aură de demnitate neștirbită care 
părea să fie, alături de eleganța și discreţia vestimentaţiei, un 
atribut firesc al tuturor secretarelor de înalt nivel ale Stirilor 
ilustrate. 

Intre timp, am deschis plicul ca să descopăr cui aparţinea 
cartea de vizită. 

„Victor Sanmartin”, scria pe faţa acesteia. „Redactor la 
Gazeta de seară.” 

Pe spatele acesteia, scrise cu o caligrafie familiară, stăteau 
aceleași cuvinte pe care Gaudi, Margarita și cu mine le citiserăm 
cu trei luni de zile în urmă pe o altă carte de vizită, identică 
acesteia: „Strada Aviñón, numărul trei, etajul trei, apartamentul 
unu”. 

— Ei bine? am întrebat eu, întinzându-i prietenului meu cartea 
de vizită. 


lar acesta, după ce a citit-o cu ochi strălucind, nu știu dacă de 
uimire, de neliniște sau de încordare în așteptarea a tot ceea ce 
s-ar fi putut întâmpla, mi-a răspuns: 

— Se pare că avem o întâlnire. 


Ușa clădirii de la numărul trei de pe strada Aviñón era, ca de 
obicei, larg deschisă. Pe scurta scară de la intrare stătea așezat 
un orb, având la picioare o farfurioară pentru monede. La auzul 
pașilor noștri, și-a ridicat capul ca un câine care adulmecă un 
incendiu şi a bolborosit o binecuvântare abia înţeleasă. Îmi 
amintesc că am lăsat să cadă vreo două monede în farfurie, iar 
clinchetul metalului i-a schimonosit gura știrbă într-un zâmbet 
aspru și strâmb. 

Același vestibul întunecat și plin de praf, cu tavanul jos și 
pereţi coșcoviţi. Aceeași pojghiță soioasă pe balustrada scării. 
Același miros de clădire bolnavă, mâncată de carii și igrasie, 
condamnată la demolare de către autorităţi. La primul etaj, 
flacăra tremurătoare a unei aplice care lumina ușa întredeschisă 
de la apartamentul lui Victor Sanmartin. 

Gaudi a fost cel care și-a pus palma pe tăblia de lemn crăpat 
a ușii și a împins-o ușor. 

— Dragilor, ne-a salutat atunci o voce pe care eu nu mă 
așteptam să o mai aud vreodată. 

Fiona stătea sprijinită de pervazul singurei ferestre care 
lumina salonul apartamentului. Același soare al dimineţii care 
desena cu minuțioasă precizie silueta trupului ei îi înceţoșa 
trăsăturile feţei: părul lăsat pe umeri, braţele și gâtul 
descoperite, niște forme generoase încorsetate într-o rochie 
simplă, de culoare deschisă, și, în mijlocul feței nedeslușite, 
doar intuiţia unor ochi cenușii care ne observau cu o expresie 
indescifrabilă. 

— Fiona, am murmurat eu, apropiindu-mă de ea cu pas încet 
și cu pulsul bătând nebunește. 

Ne mai despărţeau doar câţiva metri, când Fiona și-a ridicat 
mâna dreaptă și m-a silit astfel să mă opresc. 

— Nu te apropia mai mult, te rog. Avem cinci minute, a 
adăugat ea. 

— Avem cinci minute înainte să vină domnul Sanmartin după 
noi, a tradus Gaudi, scrutând încă din pragul ușii interiorul 


locuinţei, fără îndoială în căutarea vreunei urme a prezenţei sau 
a îndeletnicirii proprietarului acesteia. 

— Înainte să vină după mine, l-a corectat Fiona. Mă tem, 
dragilor, că voi nu faceţi parte din planurile noastre imediate de 
viitor. 

Atunci Gaudi a închis în sfârșit ușa în urma lui și a înaintat 
câţiva pași spre mijlocul salonului. 

— Atunci, aceasta e o întâlnire de despărțire, a spus el. 

Fiona și-a înclinat ușor capul, schimbând pentru o clipă jocul 
delicat de lumini și umbre ce o învăluia. O rază de lumină lăsa 
să se vadă părul fin de pe braţele goale, stârnind deodată o 
scânteiere aurie și roșcată pe pielea albă pe care, odată, într-o 
altă viaţă, o mângâiasem recunoscător cu degete stângace. 

O clipă mai târziu însă, umbrele puneau din nou stăpânire pe 
silueta neclintită. 

— Este o despărţire pentru că așa aţi vrut voi, a afirmat ea. 
Dacă ar depinde de mine, acesta ar fi începutul a ceva nou 
pentru toți trei. 

— Poate vreţi să spuneţi că pentru toţi patru. 

Buzele Fionei au schiţat, în închipuirea mea, un zâmbet 
încărcat de ironie britanică. 

— Cred că de-acum putem să ne tutuim, Antoni, a spus ea. 
După tot ce s-a petrecut în dimineaţa aceasta între noi, 
politeţurile nu-și mai au rostul. 

În loc să caute o replică posibilă la o asemenea frază, Gaudi a 
mai făcut un pas spre fereastră, ajungând aproape de îndată în 
dreapta mea. Erau atâtea întrebări pe care mi-ar fi plăcut să i le 
pun Fionei în clipa aceea, încât am rostit-o pe cea mai 
prostească dintre toate: 

— Cum ai putut să faci una ca asta? 

Englezoaica nu a meditat nicio fracțiune de secundă la 
răspunsul ei: 

— Cum ai putut tu să faci una ca asta? 

— Eu? 

— Tu! Voi! Să vă puneţi în slujba unui rege. Să uneltiţi 
împotriva republicii în schimbul unui pumn de monede. 
Devotata familie Camarasa. Oamenii de Curte Camarasa, a spus 
Fiona cu o voce parcă și mai aspră când a rostit a doua oară 
numele meu de familie. Bine ar fi ca regele vostru să vă 
răsplătească pe toţi cu toată recunoștinţa pe care o meritați. 


Am dat din cap neîncrezător. 

— Nu m-am gândit niciodată, am început eu să spun, însă 
Fiona nu m-a lăsat să-mi închei fraza. 

— Tu nu te-ai gândit niciodată la nimic, a replicat ea, cu gura 
șiroind de dispreţ ca firele de salivă din gura unui beţiv. Singurul 
lucru care a contat vreodată pentru tine a fost să ai o farfurie de 
mâncare pe masă și un pumn de bancnote în buzunar. Îţi urez 
să ai un viitor strălucit în pantofii tatălui tău. 

Fără să-mi dau seama ce fac și nici de ce, am străbătut în 
pripă cei doi metri care mă despărțeau de Fiona și, luând-o de 
mijloc, am tras-o spre mine cu o asemenea bruscheţe cum 
niciodată nu mă mai purtasem cu o femeie. Îmi amintesc 
încordarea mușchilor ei în mâinile mele, sunetul răsuflării ei 
agitate, asprimea trăsăturilor pe care chipul ei le-a căpătat din 
nou când s-a îndepărtat de fereastră, îmi amintesc furia și 
neputinţa clocotindu-mi pe dinăuntru, durerea simțită pentru 
toate cele petrecute, și senzaţia răvășitoare de a nu înțelege 
nimic din ce e în jur. Imi amintesc că Fiona și-a pironit ochii în ai 
mei, tăioși și reci precum pumnalul unui asasin, și că o anume 
lucire din privirea lor m-a făcut să retrăiesc dintr-odată toată 
aversiunea și frustrarea din timpul incursiunilor noastre prin 
barurile din East End-ul londonez unde se fuma opium. 

— Fiona! am murmurat eu, la fel cum făceam atunci când 
călătoriile cu mintea ale prietenei mele după dragonii ei 
imaginari îi lăsau corpul inert și fără apărare printre fiinţele de 
cea mai joasă speţă care vieţuiau prin acele spelunci. Fiona! 

Palma pe care mi-a tras-o englezoaica după ce s-a desfăcut 
din îmbrăţișare a părut să reașeze toate amintirile din creier la 
locul lor. 

— Să nu mă mai atingi niciodată! a spus ea printre dinţi. 
Niciodată! 

Am lăsat mâinile și capul în jos și am făcut un pas în faţă, 
până am ajuns la pervazul ferestrei pe care Fiona o lăsase 
deschisă. Cele două canaturi date în lături lăsau să intre aerul 
rece de ianuarie și larma neobosită din acea parte a orașului: o 
porție dublă de realitate care tot nu izbutea să-mi înlăture 
convingerea crescândă că tot ceea ce se întâmplase în 
dimineaţa aceea - aventura din Santa Maria, acea nouă Fiona, 
acel nou eu - nu era decât produsul ierburilor administrate de 
englezoaică în noaptea precedentă. Poate că nimic din toate 


acestea nu se întâmpla în realitate. Poate că nu era decât o 
plăsmuire a imaginaţiei mele inflamate de droguri. Poate că încă 
mai eram întins lângă Gaudi pe podeaua studioului încropit în 
vechea locuinţă de serviciu, vomitând până și ultimele resturi 
secretate de bilă, urinând în pantaloni, visând dragoni și femei 
vrăjite. 

Un țipăt a săgetat atunci aerul dincolo de intersecţia dintre 
strada Aviñón și Fernando al VII-lea, dar niciunul dintre noi nu i-a 
acordat atenţie. 

— Dacă domnul Sanmartin v-a obligat într-un fel sau altul să 
faceţi acest lucru, noi putem să vă ajutăm, l-am auzit pe Gaudi 
spunându-i Fionei când m-am întors din nou în mijlocul 
apartamentului. Nu este târziu să scăpaţi de influenţa lui. 
Oricare ar fi puterea pe care o exercită asupra dumneavoastră, 
nu încape îndoială că vom găsi o cale să-i punem capăt. 

De data aceasta nu a fost nevoie să-mi închipui zâmbetul cu 
care Fiona a primit cuvintele prietenului meu. 

— Puterea pe care domnul Sanmartin o exercită asupra mea? 

— Ştim că aţi încercat să sabotaţi atentatul de la Santa Maria. 
Știm că aţi încercat prin orice mijloace să ne atrageţi atenţia 
asupra a ceea ce se întâmpla. Tabachera lăsată ca din greșeală 
în desenul odăii lui Andreu. Ziarul cu aceeași ilustrație pe care l- 
aţi lăsat la vedere în această dimineaţă pe podeaua atelierului, 
astfel încât să am prilejul pentru a doua oară să observ 
greșeala. Insuși faptul că ne-aţi încuiat în dimineaţa aceasta în 
casă după ce ne-aţi ameţit cu doza potrivită de drog ca să ne 
trezim tocmai la timp pentru a constata că se petrecea ceva 
ciudat. 

Gaudi a dat să se apropie puţin de Fiona, iar aceasta a făcut 
de îndată un pas în spate, apropiindu-se astfel ceva mai mult de 
mine. 

— Fără toate aceste semnale pe care dumneavoastră ați știut 
cum să ni le trimiteţi, acum sute de morţi v-ar apăsa conștiința 
atât dumneavoastră, cât și domnului Sanmartin. Şi, de 
asemenea, și conștiința tatălui dumneavoastră. 

Fiona a dat din cap a neîncredere, nu știu dacă prefăcută sau 
reală. 

— Permite-mi un ultim sfat prietenesc, Antoni, a spus ea. Nu 
te mai juca de-a cititul în faptele și intenţiile oamenilor. Nu îţi 
reușește. Și cu atât mai puţin în cazul meu. 


Gaudi a dat și el scurt din cap. Două capete roșcate 
înfruntându-se în mijlocul unui salon pustiu. 

Prin fereastra deschisă s-au auzit alte ţipete, dar nici de data 
aceasta nu le-am acordat atenţie. 

— Dumneavoastră și domnul Sanmartin v-aţi întâlnit la una 
dintre aceste reuniuni naive ale anarhiștilor pe care fără îndoială 
că aţi început să le frecventaţi de când aţi ajuns la Barcelona, a 
continuat prietenul meu, înaintând încă un pas și făcând-o astfel 
pe Fiona să se dea cu un pas în spate. Intr-un fel sau altul, 
domnul Sanmartín a descoperit că dumneavoastră eraţi 
angajata lui Sempronio Camarasa și că acesta, în afara faptului 
de a fi un industriaș prosper ca mulţi alţii care tocmai își 
deschiseseră niște afaceri în oraș, reprezenta o piesă-cheie în 
planul iminentei restauraţii monarhice. Opoziția dumneavoastră 
naturală faţă de cauza căreia i se dedica Sempronio Camarasa 
vă transforma într-un dar picat din cer pentru domnul 
Sanmartin: eraţi o sursă de informaţii infiltrată în nucleul liniilor 
inamice. Când a descoperit planurile vizitei regale organizate de 
patronul dumneavoastră, domnul Sanmartin a hotărât că acela 
era cel mai nimerit prilej pentru a face gestul definitiv la care 
visează orice revoluţionar plin de sine: să ucidă un rege într-un 
act memorabil. Implicarea directă a lui Sempronio Camarasa la 
conducerea serviciului de protecţie a regelui punea însă în 
dificultate diversele planuri de a atenta la viaţa viitorului 
monarh pe care, fără îndoială, domnul Sanmartin le ticluise deja 
de la sfârșitul lunii septembrie. Așadar, a hotărât să se 
descotorosească de el, astfel încât funcţiile îndeplinite să se 
împartă între mai mulţi, inclusiv între membrii propriei familii. 
Astfel, siguranţa vizitei regale era pusă sub semnul întrebării și, 
totodată, se asigura că nu vă pierdeaţi rolul de informatoare, 
întrucât deţineaţi o funcţie importantă în redacţia Stirilor 
ilustrate și locuiaţi în aceeași casă cu familia Camarasa. 
Dumneavoastră aţi fost cea care și-a amintit atunci de Eduardo 
Andreu sau poate că vi s-au intersectat drumurile cu prilejul 
incursiunilor dumneavoastră de lucru prin zonele cele mai umile 
ale orașului. Domnul Sanmartin a incendiat sediul ziarului unde 
el însuși se infiltrase și a început o campanie de defăimare 
îndreptată împotriva lui Sempronio Camarasa. Cu ajutorul 
dumneavoastră, el a înlesnit apariţia lui Andreu la recepţia 
Stirilor ilustrate. El l-a asasinat pe Andreu în timp ce 


dumneavoastră eraţi cu noi, asigurându-vă astfel un alibi care 
vă punea la adăpost de orice bănuială în momentul în care 
apariţia mapei în biroul domnului Camarasa ne-a făcut să ne 
gândim că numai o persoană din interiorul casei putea fi 
implicată în această uneltire. lar apoi, eu, bineînţeles, v-am 
oferit restul pe tavă, sugerându-vă o modalitate de a-l ucide pe 
rege mult mai memorabilă decât orice veţi fi ticluit amândoi 
până în acel moment. Încă de pe atunci știaţi că vizita regală 
includea o mesă solemnă în Santa Maria del Mar. Așadar, nu e 
de mirare că eraţi atât de interesată de proiectul meu în seara 
când m-aţi vizitat acasă și nici că v-aţi slujit de memoria 
dumneavoastră uimitoare pentru a vă întipări în minte 
dispunerea întocmai a coloanelor însemnate de mine în 
reproducerea schemei forţelor de rezistenţă din biserică. De 
vreme ce Sempronio Camarasa era dat deoparte, iar vizita în 
siguranţă a suitei regale era lăsată pe mâinile bine intenţionate, 
dar inexperte ale doamnei Lavinia Camarasa, Grupul de Sprijin 
Operativ rămăsese fără conducător. Tatăl dumneavoastră era 
pus să dirijeze de unul singur ziarul Stirile ilustrate, iar 
dumneavoastră înșivă dis- puneaţi de toată libertatea de 
mișcare în timpul organizării acestei operaţiuni al cărei succes 
urmăreaţi să-l boicotaţi. Astfel, soarta regelui era pecetluită. 

Gaudi a făcut o scurtă pauză, după care a continuat: 

— Sau ar fi fost pecetluită dacă nu aţi fi îndrăznit să-mi cereţi 
ajutorul. 

Fiona a încuviinţat cu o seriozitate absolută. 

— Fascinant, a spus, ducându-și mâna dreaptă la cap și 
răvășindu-și pentru o clipă pletele roșii. Văd că nu am greșit în 
privinţa ta, Antoni. Ești, fără îndoială, omul cel mai uimitor pe 
care l-am cunoscut în orașul acesta. 

Gaudi a făcut un pas înainte și și-a întins ambele mâini spre 
Fiona. Aceasta s-a dat din nou instantaneu în spate, astfel încât 
spinarea ei mi-a atins ușor pieptul, bărbia mi s-a afundat în 
părul ei, iar mâinile mele, aproape fără să vreau, i-au cuprins 
mijlocul. 

Țipetele care ajungeau până la noi din stradă au devenit mai 
puternice și mai ascuţite, fiind însoţite acum de un miros 
straniu, dezagreabil și totodată familiar, pe care nici măcar 
mireasma intensă a părului Fionei nu izbutea să mi-l îndepărteze 
din conștiință. 


— Atunci lăsaţi-mă să vă ajut, a spus Gaudi. Lăsaţi-ne să vă 
ajutăm! 

Atunci Fiona s-a întors spre mine, privindu-mă drept în faţă. 

Ochii ei cenușii, pielea albă, liniile sinuoase ale pomeţilor și 
nasului. Buzele pline, roșii. Delicata semilună a bărbiei. 

— Gabriel! a spus ea. 

— Fiona! 

În clipa aceea, ușa apartamentului s-a deschis larg și în cadrul 
acesteia a apărut Victor Sanmartin. 

— Domnilor, îmi pare rău că trebuie să întrerup acest 
moment, a spus el, privindu-ne pe Gaudi și pe mine cu un 
zâmbet cât se poate de dezagreabil atârnat de buzele lui subţiri 
și fără culoare. Domnișoara și cu mine trebuie să plecăm. 

Imi amintesc că eu l-am privit pe Gaudi, Gaudi a privit-o pe 
Fiona, Fiona l-a privit mai întâi pe prietenul meu, apoi pe Victor 
Sanmartin și, în cele din urmă, din nou pe prietenul meu. Și îmi 
amintesc de asemenea că pe buzele ei, ale Fionei, era un 
zâmbet care nu se asemăna cu niciunul cunoscut de mine în cei 
patru ani cât durase prietenia noastră. 

— Toate deducţiile tale, dragul meu, sunt perfect adevărate, a 
spus, întinzându-și mâna dreaptă spre capul lui Gaudi pentru a-i 
îndrepta o șuviţă de păr, la fel de roșu și de ondulat și de răvășit 
în urma evenimentelor din acea dimineaţă. Însă toate concluziile 
tale sunt surprinzător de greșite. 

Și, ridicându-se pe vârfuri, l-a sărutat pe obraz pe prietenul 
meu, după care a adăugat: 

— Gândește-te la asta! 

Puternicul miros familiar care intra prin fereastra deschisă 
era, fără îndoială, miros de fum. Numeroasele glasuri care 
veneau dinspre stradă strigau cât se poate de limpede „Foc!”. 

Totodată, zâmbetul care arcuia buzele lui Victor Sanmartin 
era cât se poate de straniu și stânjenitor. 

— Fiona, am spus eu, punându-mi o mână pe umărul gol al 
englezoaicei și simțind răceala de marmură a pielii. Nu trebuie 
să faci asta. 

Fiona s-a întors spre mine și, ridicându-se din nou pe vârfuri, a 
repetat gestul făcut mai înainte faţă de Gaudi. Mi-a atins ușor 
părul cu vârful degetelor, m-a sărutat pe obraz și a șoptit: 

— Ne vom vedea din nou. 


Apoi s-a îndreptat, cu o lentoare aristocratică, spre ușa din al 
cărei prag Victor Sanmartin continua să ne observe cu chipul lui 
zâmbitor, efeminat, încadrat de bucle de culoarea antracitului. 

La centura tânărului, abia ascunsă de poala unei jachete 
scurte, desfăcută cu scopul clar de a descuraja orice împotrivire, 
se afla un pistol foarte asemănător cu cel îndreptat asupra 
surorii mele, pentru câteva clipe, în seara arestării tatei. 

In mâna dreaptă ţinea o cârpă mototolită, iar în stânga, o 
cheie cu mânerul alungit de culoarea pământului reavăn. 

— Domnilor, a spus acesta, când Fiona a ajuns în dreptul lui 
sub buiandrugul ușii, dispărând astfel în cele din urmă din ochii 
noștri. 

Mâna lui dreaptă a lăsat să-i cadă cârpa pe podea înainte să 
dispară și el. 

Aerul care intra de acum în apartament era încărcat de 
cenușă și urlete de spaimă, răspândind întocmai același miros 
de pe La Rambla, din dimineaţa incendiului de la capătul străzii 
Canuda. 

— Creozot, a spus atunci Gaudi după câteva clipe, luând 
cârpa de jos și adulmecând-o puţin lângă ușa pe care, spre 
surprinderea mea, Sanmartin nu se obosise să o încuie când 
plecase. 

„Așa de puţin însemnam pentru el, m-am gândit eu. Așa de 
încrezător era în propria siguranţă. Sau așa de mare era puterea 
de convingere pe care i-o acorda pistolul de la brâu.” 

Când clopotele primului vehicul al pompierilor s-au amestecat 
cu ţipetele mulţimii înfiorate de vâlvătaie, Gaudi și cu mine 
ieșeam de-acum pe ușa clădirii de la numărul trei de pe strada 
Aviñón și mergeam să ne încredințăm de ceea ce știam deja: 
edificiul mistuit de flăcări nu era altul decât micul palat 
renascentist în care se aflau birourile Stirilor ilustrate. 

— Aici se sfârșește povestea? îmi amintesc că l-am întrebat 
pe Gaudi. 

Vedeam toate chipurile acelea familiare cum o rupeau la fugă 
pe carosabilul străzii Fernando al VIl-lea ca să ajungă la adăpost 
pe La Rambla. Gazetari și ilustratori, redactori-șefi și curieri, 
zeţari și secretari de redacţie, toţi în cămașă sau cu capetele 
descoperite, răvășiţi, fugind din calea flăcărilor care mistuiau 
birourile unui ziar prefăcut dintr-odată, prin simpla alchimie a 
focului, în istorie a Barcelonei. 


Și îmi mai amintesc că Gaudi, în loc să-mi răspundă, a alungat 
dintr-o suflare o dâră de cenușă de pe umărul drept și și-a 
afundat deodată mâinile în buzunarele redingotei, asemenea 
cuiva care simte cum un fior rece îi străbate spinarea. 


47 

Trecuse de-acum de ora zece noaptea când le-am lăsat pe 
mama și pe sora mea la adăpostul propriilor vise și am părăsit 
pentru ultima oară turnul nostru din Gracia. Ploaia fină și 
îngheţată care se cernuse fără încetare deasupra orașului de-a 
lungul întregii seri acoperise carosabilul străzii Mayor de Gracia 
cu un amestec alunecos de noroi, funingine, frunze căzute, 
excremente de animale și mizerie industrială, din cauza căruia 
puţin a lipsit să nu cad în nas de vreo două ori. 

La șapte seara, când Gaudi străbătuse singur același traseu 
după ce fusese supus unui ceremonial stânjenitor pe care cele 
mai importante figuri din Grupul de Sprijin Operativ îl oficiaseră 
pentru el cu scopul de a-și exprima recunoștinţa, felinarele de 
pe strada noastră abia dacă izbuteau să răzbată cu câteva 
degete de lumină prin smogul gros, mustind de apă, care plutea 
deasupra pământului. Acum, ceața se mai ridicase puţin, dar 
vizibilitatea continua să fie atât de scăzută, încât nu aveam 
senzaţia că mergeam, ci mai degrabă că înaintam orbește prin 
apele noroioase ale unui râu. La capătul bulevardului Diagonal, 
la doar câţiva pași de gardul conacului unde locuia Ramón 
Aladren, am oprit în cele din urmă ultimul tramvai de noapte cu 
destinaţia Docurile Regale și m-am așezat pe unul dintre 
rândurile libere de scaune dispuse lateral. 

Traficul care îngreuna de obicei la ora aceea înaintarea pe 
șinele bulevardului Gracia era atât de redus, încât cailor nu le-a 
luat nici zece minute să ajungă la prima curbă a Pieței 
Catalunya. Am înconjurat atunci piața în sensul invers acelor de 
ceasornic, am lăsat în urmă fântâna Canaletas și am luat-o la 
goană pe La Rambla, pe banda de circulaţie care cobora spre 
mare. Nu mai era nici urmă din zarva care însufleţise bulevardul 
în cele două zile precedente: acum, La Rambla redevenise 
refugiul păsărilor de noapte care așteptau ca soarele sau puștile 
vechi ale vardiștilor să le împrăștie iarăși care încotro. Am 
coborât în Piaţa Comediilor din faţa Teatrului Principal și am 
luat-o pe strada Spitalului, amintindu-mi, inevitabil, de noaptea 
primei mele vizite în același loc spre care mă îndreptam acum. 
Fanfara militară cântând vechi imnuri patriotice în Piaţa Regală, 
altercaţie între monarhiști și republicani, pe când eu vărsăm tot 
ce băusem lângă zidul spitalului. „Toţi suferim din dragoste.” 


Ușa închisă a localului Monte Tâber. Bătrâna și tinerele, strania 
dansatoare și misteriosul domn G. 

De data asta, nimeni nu mi-a mai deschis ușa teatrului. Am 
bătut cu mânerul sub formă de cap de șarpe și am așteptat în 
zadar să se întâmple ceva. Am repetat încercarea după vreo 
două minute, însă rezultatul a fost același. Liniștea care domnea 
în noaptea aceea pe strada Spitalului era desăvârșită, până într- 
atât încât se auzeau ghearele pisicilor fără stăpân străbătând cu 
precauţie pavajul umed. Am înţeles, așadar, că în seara aceea 
nu era niciun spectacol în Monte Tâber. Nu se mai expuneau 
trupuri în mișcare și nici nu se ofereau ierburi reconfortante. Nu 
mai avea loc niciun vechi ritual păgân pentru noua Barcelonă de 
fabrici și ateliere. Nu acela era refugiul pe care îl alesese Gaudi 
ca să înceapă să-și lingă rănile. 

Când m-am întors din nou pe La Rambla, două fete care 
făceau trotuarul m-au abordat cu propuneri de o negrăită 
indecenţă. „De îndată ce se încheiase vizita regelui, străzile 
Barcelonei au revenit proprietarilor lor de drept”, m-am gândit 
eu pe când mă îndepărtam de cele două făpturi nefericite și 
ocoleam un grup de cerșetori care dormeau înșiraţi în faţa ușii 
Teatrului Liceo. Ghirlandele și lampioanele care mai atârnau în 
coroanele copacilor de pe aleea centrală mi se păreau acum 
atât de nepotrivite, atât de îndepărtate în timp și în amintire și 
tot la fel de lipsite de sens, precum acel miros intens de ars 
impregnat încă în văzduhul orașului. Stindarde la balcoane, 
pancarte prinse de faţade, buchete de flori jilave la ferestrele 
tuturor clădirilor de pe La Rambla: tot atâtea urme ale unui vis 
straniu din care prea puţin avea să rămână în ziua următoare. 

Când am ajuns la clădirea Docurilor Regale, am înconjurat 
complexul de cazărmi și hale și am lăsat în urmă secţia poliţiei 
judiciare. Marile ferestre luminate m-au făcut să mă gândesc la 
Abelardo Labella, iar Abelardo Labella m-a făcut să mă gândesc 
la tata, care se mai afla încă în celula lui din închisoarea Amalia, 
dar care foarte curând, dacă era voia lui Dumnezeu și a regelui, 
avea să se trezească și el din propriul vis ciudat. 

Un mic detașament de soldaţi stăteau plictisiţi de strajă de o 
parte și de alta a portalului Santa Madrona. Mi-am dus mâna la 
borul pălăriei și le-am spus bună seara, dar numai unul mi-a 
răspuns. În port, după cum aveam să-mi dau seama de îndată, 
lucrurile se întorceau în vechiul lor făgaș, așa cum putusem să 


constat cu zece minute mai devreme și pe bulevardul La 
Rambla. Miile de cetățeni onorabili care înțesaseră aceleași 
docuri la ora două după-amiaza în timpul ceremoniei de rămas- 
bun, când fregata regală urma să ridice ancora, cedaseră toate 
drepturile asupra locului vechilor proprietari, o șleahtă pestriță, 
venită din toate colţurile lumii, de muncitori abrutizaţi, de hoţi 
de cea mai joasă speţă și de tot soiul de delincvenţi cu mâinile 
pătate de sânge, care se uitau la mine pe când le traversam 
teritoriul ca niște fiare la pândă m așteptarea unei prăzi fără 
putinţă de scăpare. 

Când am ajuns în cele din urmă la adăpostul lui Oriol Comella, 
începuse din nou să plouă. Ușa era întredeschisă, iar din interior 
răzbătea o sclipire blândă de tonuri roșietice și portocalii. Teama 
de un nou incendiu mi-a strâns inima în primele cinci secunde 
până am intrat în hala principală a magaziei. Atunci am văzut 
mangalurile care ardeau în jurul uriașei machete a bătrânului și 
numeroasele lămpi așezate în interiorul acesteia, și strălucirea 
proprie ce izvora din clădirile de cupru, de piatră și de sticlă ale 
acelui sublim oraș imaginar desfășurat din nou dinaintea ochilor 
mei. 

Imi amintesc că ploaia se strecura prin numeroasele crăpături 
din tavanul magaziei, picurând încet peste orașul lui Comella. 

Îmi amintesc că bătrânul stătea în genunchi lângă un mangal 
deasupra căruia ţinea cu mâinile o piesă mare de cupru, de 
formă ovală, îmi amintesc că lângă el se afla, tot în genunchi, 
Gaudi. 

Nu știu cât timp am rămas acolo, observându-l în tăcere pe 
prietenul meu aflat pe marginea acelei Barcelone personale pe 
care atât el, cât și Comella o tot construiau de ani de zile în 
atmosfera tainică a magaziei aceleia dezafectate. Mâinile lor 
iscusite și pricepute. Ceafa lor plecată smerit. Ochii lor pierduţi 
în altă zare. („Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi”, murmurase 
Gaudi la sfârșitul ceremoniei pe care membrii Grupului de Sprijin 
Operativ o improvizaseră în cinstea lui în salonul principal al 
turnului nostru din Gracia; și fără îndoială că o spunea cu toată 
sinceritatea.) Au trecut zece minute sau cincizeci, sau poate 
două ore, fără să se întâmple nimic altceva. Cei doi bărbaţi au 
continuat să lucreze asupra celor mai mărunte detalii ale 
proiectului lor, iar eu i-am observat, mai departe, în tăcere, de la 
adăpostul umbrelor. Şi doar după o vreme, cine știe câtă, atunci 


când ploaia a încetat să se mai cearnă peste acoperișurile 
orașului de cupru și de piatră al lui Oriol Comella și când fumul 
mangalurilor a început să se îngroașe ca o negură în jurul 
nostru, doar atunci am crezut că înţeleg însemnătatea scenei pe 
care o contemplam. 

Atunci am ieșit din ascunzătoarea mea, am căutat ușa 
magaziei și am pornit de unul singur pe drumul de întoarcere 
spre Gracia. 


În noaptea aceea am visat că nu avusese loc nimic din cele 
întâmplate. Că nu m-am mai întors la Barcelona. Că locuiam în 
continuare la Londra împreună cu părinţii mei și sora mea și cu 
Fiona, având tot viitorul înainte. Că nu-l cunoscusem niciodată 
pe Antoni Gaudi. Că totul nu fusese decât un delir straniu, o 
fantezie ciudată, o istorisire cârpită cu petice dintr-o carte 
proastă citită într-o altă viaţă. Draperiile stacojii din Monte 
Tâber, cheiurile infecte din port, micul palat renascentist de pe 
strada Fernando al VIl-lea în flăcări: decorul unor povești de 
groază în care toate ororile se risipesc cu o frază liniștitoare de 
final. Asta am visat în noaptea aceea: că nimic ireparabil nu se 
petrecuse. Că era de ajuns să numărăm până la trei, ca într-un 
joc din curtea școlii, ca să ne putem reîncepe vieţile noastre 
dintotdeauna. 


Trei lovituri seci în ușa dormitorului m-au trezit în dimineaţa 
următoare, iar numele meu rostit în șoaptă mi-a reamintit că 
totuși ceva se întâmpla: 

— Gabriel! 

Figura feminină care mă privea din pragul ușii a mai întârziat 
câteva clipe până să se desprindă din straturile ireale proiectate 
asupra ei în vis - glezne dezvelite, o talie zveltă, chipul încadrat 
de bucle generoase de păr roșu strălucitor - și să capete 
trăsăturile familiare ale mamei noastre, Lavinia. 

— Mamă, am murmurat eu, răsucindu-mă în pat și primind 
drept în ochi strălucirea singurei raze de soare care se strecura 
printre despărţiturile obloanelor. Cât e ceasul? 

În loc să-mi răspundă la întrebare, mama a rostit trei fraze 
care m-au dezmeticit pe dată. 

— A venit poliţia. Vor să-i însoţești la secţia din clădirea 
Docurilor Regale. Să nu-i faci să aștepte. 


Cinci minute mai târziu, spălat și îmbrăcat de oraș, am 
coborât în salon unde le-am găsit pe mama și pe sora mea în 
compania agentului Catalán. În absenţa inspectorului Labella, 
tânărul poliţist mi s-a părut acum ceea ce trebuie să fi fost 
dintotdeauna: un băiat ceva mai mare ca mine, puternic, cu 
obrazul spân, care își purta uniforma și pistolul la brâu cu tot la 
fel de puţină convingere precum un actor hainele și accesoriile 
unui meșteșug străin lui. Când m-a văzut coborând pe scară, a 
luat poziţie de drepţi și și-a înclinat ușor capul înspre mine. 

— Scuzaţi deranjul, domnule Camarasa, m-a salutat el pe un 
ton în care se regăsea ceva din vocea mieroasă caracteristică 
superiorului său. Inspectorul Labella vă solicită prezenţa la 
secţie. Avem nevoie să ne ajutaţi la identificarea unei persoane. 

— A fost găsit un cadavru, a intervenit în acel moment 
Margarita, apucându-mă cu putere de braţ și privindu-mă cu 
chipul tot atât de palid, de serios, de ucigător de matur precum 
în noaptea precedentă, când Gaudi și cu mine le-am înșiruit 
toate întâmplările teribile care culminaseră cu incendierea 
sediului Stirilor ilustrate. În noaptea asta. În zona Citadelei. Şi 
vor ca tu să-l identifici. 

Margarita nu a trebuit să mai adauge nimic ca să mă facă să 
înţeleg paloarea de pe chipul ei. 

M-am întors spre agentul Catalân și mi-am adunat în glas 
toată seninătatea de care eram în stare când l-am întrebat: 

— De ce eu? 

— Așa a cerut inspectorul Labella. 

Am tăgăduit din cap. Nu era răspunsul pe care îl așteptam. 

— Este cadavrul unui bărbat? 

— Nu sunt autorizat să vorbesc despre asta, a spus agentul 
ridicându-și încă puţin bărbia. Îmi pare rău. Inspectorul Labella 
vă va da informaţiile necesare când veţi ajunge la secţie. 

Nu am insistat. Am sărutat-o pe Margarita pe frunte, m-am 
desprins din îmbrăţișarea ei și am privit-o pe mama. 

— Am să vă pun la curent cât pot de repede cu ceea ce s-a 
întâmplat, am spus, îndreptându-mă spre coridorul care ducea 
la intrarea principală a turnului. Nu vă faceţi griji! 

Nu cred să mai fi trăit vreodată o călătorie așa de 
interminabilă ca în acea dimineaţă, când am pornit împreună cu 
agentul Catalán spre secţia de poliție din clădirea Docurilor 
Regale. Cele treizeci de minute cât trebuie să-i fi luat trăsurii 


poliției să străbată drumul dintre cartierul Gracia și Zidul Mării 
mi s-au părut tot la fel de lungi precum zilele petrecute în 
întregime cu familia în tren, pe drumul de întoarcere la 
Barcelona, lung de sute de kilometri, care despărţeau portul 
Calais de trecătoarea din munţii Pirinei. Când trăsura s-a oprit în 
cele din urmă lângă zidurile secţiei, mintea mea avusese destul 
timp să cântărească toate semnificaţiile posibile ale acelei 
situaţii în care mă aflam acum - Abelardo Labella, bărbatul care 
îl întemniţase pe tata în închisoarea Amalia și încercase prin 
toate mijloacele posibile să-i  pecetluiască destinul în 
strânsoarea garotei!t, avea nevoie acum de prezența mea 
pentru a identifica un cadavru descoperit chiar în noaptea aceea 
în zona vechii Cetăți, un loc frecventat numai de răufăcători, de 
femei care-și făcuseră o îndeletnicire din mizera viaţă de noapte 
și, din păcate, și de bărbaţi în căutare de rădăcini de mătrăgună 
printre ruinele bătrânei fortărețe dărâmate - încât a trebuit să 
mă declar învins în faţa evidenţei: oricât de greu îmi era, nu 
puteam cu niciun chip să contest în mod raţional paloarea 
Margaritei, nici seriozitatea funebră a mamei în momentul 
despărțirii și nici golul pe care începusem să-l simt în adâncul 
măruntaielor când am auzit ultimele cuvinte rostite de sora 
mea, venită în urma noastră până la poarta ce dădea spre 
stradă. 

— E Toni, nu-i așa? El le-a dat planurile peste cap și acum s- 
au răzbunat. 

Mirosul incendiului de pe strada Fernando al VII-lea încă se 
mai putea simţi în aer în partea de jos a bulevardului La Rambla, 
amestecat acum cu cel de sare, de pește și cu emanaţiile 
pestilențiale ale fabricilor ridicate de partea cealaltă a Zidului 
Mării. 

Am simţit o oarecare ușurare să las în urmă freamătul 
obișnuit al șaretelor și al vânzătorilor ambulanți și să intru în 
secţia de poliţie, unde singurul miros atotstăpânitor era, ca 
întotdeauna, doar cel al disperării celor care îi călcau pragul. 


Am străbătut împreună cu agentul Catalán mai multe 
coridoare înguste și întunecate până ce am ajuns într-o încăpere 
de nici cinci metri pătraţi, o veche celulă, fără îndoială, unde nu 
se aflau decât un scaun și un pupitru de lemn. 


14 Dispozitiv utilizat la strangularea treptată a unui condamnat. (n. red.) 


— Domnul inspector va veni de îndată la dumneavoastră. 

Rămas singur, m-am așezat în faţa pupitrului și am parcurs 
din nou în minte șirul de piese desperecheate care, împreună, ar 
fi alcătuit imaginea simplă a unui puzzle. 

Scena la care asistasem în noaptea trecută în magazia lui 
Comella. Expresia de pe chipul lui Gaudi în timp ce lucra la acea 
absurdă machetă din cupru și piatră. Infrângerea ce i se putea 
citi în ceafa plecată. 

Cadavrul descoperit acum câteva ore în zona Citadelei. 

Însăși prezenţa mea de atunci în locul acela. 

Piese ale unui puzzle în legătură cu desenul căruia nu era cu 
putinţă să te înșeli. 

— Domnule Camarasa, a spus după câteva minute inspectorul 
Labella, ițindu-și trupul scund și rotofei prin ușa celulei. Vă 
mulțumesc că aţi venit. 

M-am ridicat în picioare, am strâns mâna pe care mi-o 
întindea mogâldeaţa aceea de om și l-am urmat în tăcere prin 
altă înlănţuire de coridoare nesfârșite. Am coborât câteva 
trepte, am lăsat în urmă marea ușă dublă care ducea spre 
închisoare, am străbătut mai multe puncte de trecere apărate 
de agenţi încruntaţi și galbeni la faţă și am ajuns în cele din 
urmă în fața morgii. 

Inspectorul Labella a apucat, cu o gravitate exagerată, 
mânerul ușii închise. 

— Nu o să fie plăcut pentru dumneavoastră, domnule 
Camarasa, a comentat el. Dar numai dumneavoastră și prietenul 
dumneavoastră sunteţi singurii care ne puteţi ajuta. 

Ușa de la morgă s-a deschis înainte ca eu să pot asimila cu 
totul sensul ultimei fraze. Frigul umed care a ieșit de îndată 
dinăuntrul sălii mi-a zbărlit părul de pe tot trupul, însă am făcut 
doi pași în faţă și am pătruns în încăpere. lnăuntru se aflau deja 
doi bărbaţi, înclinați asupra uneia dintre numeroasele mese 
aliniate perpendicular pe trei din cei patru pereţi. Aproape toate 
mesele erau acoperite de cearșafuri albe, murdare, care nu 
ascundeau trista condiţie a trupurilor cu contururi abia ghicite 
care se odihneau la adăpostul lor. Cadavrul pe care îl cercetau 
cei doi bărbaţi nu era însă acoperit cu vreun cearșaf. Nişte 
botine de piele neagră, poalele unei rochii de tafta deschisă la 
culoare, un braţ gol întins de-a lungul unui șold nemișcat. Poziţia 
mea de lângă ușă mă împiedica să văd alte amănunte ale 


trupului aceluia feminin deasupra căruia stăteau înclinați cei doi; 
dar nici botinele atât de cunoscute, nici rochia pe care o 
atinsesem ușor cu mâna în dimineaţa dinainte nu lăsau loc de 
vreo îndoială asupra identităţii cadavrului. Unul dintre bărbaţii 
care observau rămășițele pământești ale Fionei era agentul 
Catalân. Celălalt era Antoni Gaudi. 

— Dragul meu prieten, am murmurat eu, apropiindu-mă de el 
cu trupul și sufletul răvășite de cel mai straniu amestec de 
sentimente încercate vreodată. Dragul meu Gaudi! 

Gaudi s-a întors și m-a privit cu o expresie la fel de stranie. M- 
am gândit că poate și el mă crezuse mort în drum spre clădirea 
Docurilor Regale. Poate că și el se rușina de a se fi simţit 
deodată ușurat când descoperise că persoana care zăcea pe 
masa aceea șiroind de vechi umori în descompunere nu eram 
eu, ci Fiona. Sau poate că se rușina tocmai de a fi simţit 
contrariul. 

— Uitaţi-vă numai la asta! a fost singurul lucru rostit de el, 
îndepărtându-se de masă și trecând cu vederea încercarea mea 
stângace de a-l îmbrăţișa când am ajuns în dreptul lui. 

Așa că am lăsat să-mi cadă braţele ridicate pe jumătate, m- 
am întors spre cadavrul Fionei - botinele de piele neagră, rochia 
de tafta, paloarea englezească a pielii -, pentru ca, de îndată, să 
simt din nou un fior răsucindu-se în adâncul măruntaielor. 

Trupul întins pe masa aceea mortuară nu era al Fionei. 

Era al lui Victor Sanmartin. 

— Vă cer doar să identificați și dumneavoastră cadavrul, 
domnule Camarasa, a spus în spatele meu inspectorul Labella, 
însă vocea lui abia dacă a răzbătut până la mine în mijlocul 
pustietăţii care începuse să mă înconjure. Domnul Gaudi a 
făcut-o deja, dar e nevoie ca o a doua persoană să confirme 
identitatea pentru a putea semna certificatul de deces. 

L-am privit mai întâi pe Gaudi, apoi pe Labella, apoi pe 
agentul Catalân și apoi am privit, din nou, la ceea ce mai 
rămăsese din Victor Sanmartin. 

Un cadavru cu ochii căscaţi și cu gâtul tăiat dintr-o parte în 
alta. 

Un cadavru cu buzele vopsite în roșu. 

Un cadavru îmbrăcat în haine de femeie. 

Hotărât lucru, Gaudi și cu mine nu fuseserăm singurii bărbaţi 
de care se folosise Fiona de-a lungul acelei aventuri. 


— Victor Sanmartin, am confirmat eu. Victor Sanmartin 
îmbrăcat în hainele pe care le purta Fiona ultima dată când am 
văzut-o eu și domnul Gaudi. 

Inspectorul Labella a încuviinţat cu aer mulțumit. Chipul lui 
ciupit de vărsat a părut să capete deodată o înfățișare cât se 
poate de sănătoasă când a trecut în stânga mea ca să mai 
contemple o dată cadavrul gazetarului, sau al anarhistului, sau 
al orice fusese în timpul vieţii Victor Sanmartin. Un gând vag îmi 
spunea că poate acela era locul lui Abelardo Labella. Poate că 
morga era cea mai bună destinaţie pe care noua autoritate 
monarhică i-o putea rezerva unei ființe ca el. 

— Domnișoara Fiona trebuie să-și fi schimbat, fără îndoială, 
hainele cu ale lui ca să fugă din Barcelona, a spus acesta, 
atingând ușor cu vârful degetului arătător țesătura de bună 
calitate a rochiei Fionei. După ce i-a tăiat gâtul printre copacii 
din zona vechii Cetăți. 

Degetul arătător al inspectorului Labella a urcat spre 
decolteul amplu al rochiei și l-a tras în jos. Pe pieptul gol al lui 
Sanmartin a apărut un mic tatuaj de un negru intens. 

— Nici dumneavoastră asta nu vă spune nimic? 

L-am privit pe Gaudi și mi-am dat seama că ochii lui fugeau 
de ai mei. Am înţeles, așadar, că eram singur în această 
privinţă. Hotărârea îmi aparţinea întru totul. Așa că m-am uitat 
din nou la tatuaj și am numărat până la cinci înainte să dau un 
răspuns care era de natura evidenţei. 

— Un dragon. 

— Un dragon, a confirmat inspectorul Labella. Asta o știm 
deja. Un dragon cu o literă în interior. Aveţi vreo idee? 

Am ridicat din umeri cu naturaleţe; sau asta am încercat să 
fac în timp ce creierul meu încerca, la viteză maximă, să 
găsească un răspuns. 

— Un simplu tatuaj în stil oriental, am răspuns eu. Mulţi 
oameni de asemenea speţă le poartă. Fără îndoială vă va ajuta 
să descoperiţi cine era, de fapt, Victor Sanmartin. 

Inspectorul Labella a dat încet din cap de la stânga la dreapta. 

— Nu este un tatuaj, a afirmat acesta. Este un desen. Un 
desen făcut cu tuș pe pielea răposatului de către prietena 
dumneavoastră, domnișoara Begg. Ceea ce vă spun acum e, 
bineînţeles, o supoziție; dar cred că e o supoziţie mai mult decât 
rezonabilă. 


Bărbatul a plesnit zgomotos din limbă și m-a privit din nou cu 
faţa lui de prepelicar. 

— Poate e un mesaj pentru unul dintre dumneavoastră? 

M-am aplecat deasupra mesei mortuare și am contemplat 
desenul trasat de Fiona pe pielea tânărului în compania căruia, 
până acum câteva minute, mi-o închipuisem fugind în căutarea 
unei vieţi noi într-un loc cât mai îndepărtat de pe pământul 
acesta. 

Un dragon maiestuos, prins în plin zbor, aidoma celor care îi 
populau pânzele pe care englezoaica le părăsise în atelierul din 
vechile dependințe. Un dragon conturat de un penel 
inconfundabil, cu o singură literă, tot inconfundabilă - un G 
singuratic scris cu majusculă -, schiţată pe pântece. Un dragon 
trecător, condamnat la pieire - desen în tuş pe un trup mort - 
precum visurile pe care Fiona le aprinsese în inima și în mintea 
adevăratului destinatar al acelui sordid mesaj final. 

— Dacă e un mesaj pentru mine, îmi pare rău să vă spun că 
nu sunt în stare să îl deslușesc, i-am încredinţat eu fără să mint. 
Gaudi? 

Auzind că îi rosteam numele de familie, prietenul meu și-a 
ridicat ochii de la cadavrul umilit al lui Victor Sanmartin și m-a 
privit în cele din urmă drept în faţă. Expresia ochilor mari și 
albaștri mi s-a părut mai de nepătruns ca niciodată. 

— l-am spus deja inspectorului, a murmurat el. Nici 
domnișoara Begg, nici tatăl ei nu au niciun mesaj pe care să mi-l 
transmită mie. 

Abelardo Labella a dat drumul ușor elasticului de la decolteul 
rochiei Fionei, iar dragonul a dispărut iar sub taftaua de 
culoarea untului. 

— In cazul acesta, nu vă mai rețin. Vă mulţumesc, domnilor, 
pentru colaborare. Și bine ar fi ca tatăl dumneavoastră să fie 
pus în libertate cât mai curând, domnule Camarasa, a adăugat 
inspectorul, întinzându-mi mâna după ce l-a salutat astfel și pe 
Gaudi. In pofida a tot ceea ce s-a întâmplat între noi pe 
parcursul ultimelor trei luni, vreau să știți că niciodată nu am 
dorit decât binele familiei dumneavoastră. 

Am strâns cu fermitate mâna lui Labella și am zâmbit cu toată 
răceala pe care o simţeam atunci înăuntrul meu. 


— Niciodată nu m-am îndoit de asta, domnule inspector, l-am 
încredinţat eu. Și fără doar și poate că familia mea vă va 
răsplăti bunăvoința cum se cuvine. 

Asta a fost tot. 

Cinci minute mai târziu, de-acum în stradă, în timp ce lăsam 
în urmă complexul Docurilor Regale și ne îndreptam spre 
promenada de-a lungul vechiului zid al Cetăţii, l-am luat pe 
Gaudi de braţ și am așteptat ca el să înceapă să vorbească. 

— Într-o oarecare măsură, era de așteptat ca domnișoara 
Fiona să părăsească Barcelona îmbrăcată ca un tânăr cavaler, 
îmi amintesc că a spus el după o bună bucată de vreme, cu 
privirea pierdută în pădurea de catarge goale care se desfășura, 
la trecerea noastră în momentul acela, pe partea dreaptă a 
promenadei. În orașul ăsta, până la urmă, nu a trecut nicio zi în 
care să nu se deghizeze în vreun fel. 

În loc să insist asupra acelei observaţii cât se poate de juste, 
i-am adresat atunci lui Gaudi singura întrebare care îmi ocupa 
mintea din momentul în care inspectorul Labella mi-a descoperit 
dinaintea ochilor pieptul lui Victor Sanmartin: 

— Dragonul acesta înseamnă că o vom vedea din nou pe 
Fiona? 

lar Gaudi, în loc de orice răspuns, și-a dus mâna liberă la 
capul descoperit și și-a potrivit din nou pe frunte o șuviţă de păr 
pe care tocmai i-o răvășise vântul de miazănoapte. 


DANIEL SÂNCHEZ PARDOS (Barcelona, 5 ianuarie 1979) este 
licenţiat în filologie hispanică și traducere literară al Universităţii 
din Barcelona. 

A scris mai multe povestiri, premiate la diferite concursuri 
literare. Este autorul romanului £/ jardín de los curiosos (Grădina 
curioșilor) (2010). In 2011, a primit premiul Tormenta, decernat 
celui mai bun autor debutant al anului, pentru romanul său £/ 
cuarteto de Whitechapel (Cvartetul de la Whitechapel). Ulterior, 
în 2013, a publicat £/ gran retorno (Marea întoarcere) și, în 
2015, G. 

La puţin timp după publicarea sa în Spania, G i-a cucerit pe 
editori și pe cititori, numărându-se printre cele mai bine vândute 
cărți. 


„Daniel Sánchez Pardos semnează un thriller istoric incitant, care 


ne plasează in acea Barcelona plină de viaţă de la sfărșitul secolului 


al XIX-lea şi în care îl descoperim pe cel care avea să devină unul 


dintre cei mai invențivi arhitecți ai tuturor timpurilor, Antoni Gaudi 
Fascinant.” 


Amazon 
„O carte întâmpinată cu mare interes și care a intrigat mulți 


cititori cu titlul său scurt și enigmatic, Un roman al comploturilor 
istorice, care incepe cu un mister și continuă intr-un ritm alert pană 


la capăt, fără a-i da răgaz cititorului să se plictisească 


www,entremontonesdelibros.es 


| 


„il oman predomină actiunea și misterul, arta $i personaj 


le 


pline de ascunzișuri şi secrete, Intriga progresează încontinuu în 
Barcelona sfârşitului de secol : 


al XIX-lea, scena perfectă pentru a 
studia evoluţiile protagoniștilor.” 


www.lafhnestradigital.es (Spania) 


„O intrigă ca 


ca 


re convinge cititorii din interiorul și din afara 
granițelor Spaniei 


La Razón (Spania) 


Pentru cei care cunosc Barcelona şi pe Gaudi este o călătorie 


în care ei înșiși se simt personaje ale povestirii. Pentru ceilalți este 
o descoperire minunată care i 


i captivează de la prima până la 
ultima pagină 


WwW 


w.wook.pt (Portugalia) 


9786060061960 


www raobooks.com