Javier Yanes — Stapanul Savanelor

Dorința de a recupera lumea pierdută a copilăriei îl îndeamnă pe 
un tânăr ziarist să pornească într-o călătorie pe urmele enigma- 
ticului său bunic, un scoțian aventurier care a trăit o intensă 
poveste de iubire cu bunica protagonistului și care a dispărut în 
mod misterios în Africa. Cercetările îl conduc până în Kenya, 
într-un loc magic, locuit de personaje fascinante, cu povești 
minunate. 


Deși nu este un bestseller, nici un roman de aventuri, și cu atât 
mai puțin un roman istoric, și deși nu este un thriller, nici un 


roman de călătorii sau de dragoste, este totuși, în același timp, 
putin din fiecare și mult din ceva diferit. 


WWW.rao.ro 
www.raobooks.com 


Javier Yanes 


savanelor 


Traducere din limba spaniolă şi note de 
ADRIANA STERIOPOL 


£O 


mO 


Editura RAO, 2013 


_ Javier Yanes 
EL SENOR DE LAS LLANURAS 


Random House Mondadori S.A., 2009 


Versiune electronică: 


[V1.0] 


Two drifters 

off to see the world 
there's such a lot of world 
to see!...1 


1 În engleză în original, Doi pierde-vară /porniţi să vadă lumea /căci sunt 
atâtea lumi / de văzut... (n.tr.). 


Anei, prietena mea Huckleberry 


Partea întâi 
SECOLUL ÎN CARE 
AM DORMIT GOI 


1 - Struţul rătăcitor 

Bunicul îmi spunea poveşti din Africa. 

Într-una dintre ele era vorba despre o fermă fixată pe linia 
ecuatorului. Într-o zi, proprietarul ei, un colon englez, a hotărât că ar fi 
o idee bună să crească struţi, căci la Londra făceau furori pălăriile de 
damă împodobite cu pene. Şi-a adunat oamenii, au construit un ţarc şi 
s-au pregătit să captureze primul exemplar. La scurt timp, au zărit un 
mascul superb, mare cât o macara portuară şi cu un penaj de 
cancelar. La căderea nopţii africane, după ce l-au încins cu mai multe 
laţuri, l-au târât până în ogradă, în vreme ce animalul isteric dădea 
violent din picioare. Colonul s-a gândit că va izbuti să liniştească 
pasărea dacă îi acoperă ochii, aşa cum fac vânătorii cu şoimii lor sau 
proprietarii de papagali cu papagalii lor. lar struţul, în definitiv, este 
tot o pasăre. 

A fugit în casă şi a scotocit prin sertare până când din scrin a căzut 
un ciorap lung de sport, de culoare albastră, amintire a anilor 
petrecuţi de el la colegiul Eton. Nici nu se putea un capişon mai bun 
pentru un gât atât de lung! Încântat de ingeniozitatea sa, amintindu-şi 
deviza scolii, a exclamat: Floreat Etona!, a înşfăcat obiectul de 
îmbrăcăminte şi a ieşit grăbit în atmosfera uşoară şi călduţă care 
vibra la strigătele oamenilor săi, chinuiţi să-l stăpânească pe furiosul 
captiv. Colonul a sărit peste ţarc, a fluturat ciorapul în faţa echipei 
sale cu un zâmbet triumfător şi, cu un gest imperial, a dat ordin ca 
fiara să fie imobilizată. Când capul păsării s-a înclinat fornăind la 
picioarele sale, fermierul i-a pus capişonul dintr-o singură încercare 
îndemânatică. Scurtele urale au lăsat locul unei tăceri pline de 
aşteptări, în vreme ce privirile erau aţintite asupra capului acoperit cu 
capişon, iar braţele strălucind de sudoare începeau să slăbească 
încordarea funiilor. Pentru o clipă, doar pentru o clipă, li s-a părut că 
minusculul creier al animalului nu pricepea nimic şi că ochii cu gene 
lungi se resemnau în faţa faptului că lumea încetase să mai existe. 


1 „Fie ca Eton să înflorească!”, deviză a colegiului Eton, şcoală privată de 
prestigiu din Windsor, aproape de Londra. (n.a.). 


Dar asta a durat doar o clipă. La mai puţin de o secundă după ce 
laţurile au căzut pe iarbă, felicitările au fost înlocuite cu salturi 
îngrozite, căci struţul a izbucnit într-un acces de furie, rotindu-şi 
nebuneşte picioarele, asemenea palelor unui elicopter, în timp ce 
gâtul acoperit de ciorap lovea aerul cu spasme necontrolate. Un 
bărbat a fost zgâriat în zona coastelor de o gheară ascuţită, altul a 
primit o lovitură de labă, iar fermierul a simţit pe faţă atingerea 
penelor, de parcă l-ar fi biciuit, arzându-l ca marginea unei foi de 
hârtie. După principiul scapă cine poate, capturatorii au sărit speriaţi 
peste ţarc şi, în haosul creat de voci şi ţipete, au încercat să apuce din 
nou funiile. Dar era deja prea târziu. Dând lovituri ca de bici şi 
mergând legănat, struţul a reuşit să azvârle frâiele care şuierau 
precum corzile plesnite ale unei viori. Eliberată din legături, furioasa 
Baba Oarba s-a împleticit mânioasă până la îngrăditura din pari, 
concepută să închidă o pasăre, nu un balaur. Lemnul s-a rupt trosnind 
slab ca o scobitoare şi pasărea s-a pomenit într-o lume deschisă, chiar 
dacă se afla sub o mască albastră. 

Şi nimeni nu va putea spune că struţul nu a fost cu adevărat un 
struţ, ci un demon cu pene care părea un struţ şi mergea ca un struţ; 
sau că zeul struţilor îi acordase acelui struţ, acelui exemplar mare cu 
penaj de mareşal o clipă de extraordinară luciditate. Dar cert este că, 
în seara aceea ecuatorială, masculul cu capul vârât într-un ciorap s-a 
întors cu o demnitate princiară spre echipa dezamăgită şi stâlcită în 
bătaie, părând să le facă o plecăciune, după cum ei înşişi au garantat. 
Şi apoi, ca şi cum ar fi ştiut perfect ce face, a început să meargă, mai 
întâi încet, apoi la trap, până când a pornit într-o cursă rapidă către 
soarele la asfinţit, profilându-şi silueta cu tot cu capişon peste discul 
portocaliu, înainte de a dispărea cu totul. 

Multă vreme după acea întâmplare, din când în când, sătenii din 
Njorot, păstorii şi războinicii masai? şi nandis* de prin sate, chiar şi 
vânătorii ndorobo* din păduri, se jurau că au văzut un struţ rătăcitor 
cu un capişon albastru. Afirmau asta chiar şi mult timp după perioada 
în care un struţ ar fi putut supravieţui fără să mănânce. Nu au reuşit 
niciodată să-l prindă. 

Bunicul mi-a povestit multe istorii despre Africa în acea vară a 
anului 1978. Preferata mea a fost întotdeauna cea cu struţul rătăcitor. 
II puneam să mi-o repete zi de zi şi el începea povestirea domol, cu 


1 Localitate în Kenya, în ziua de astăzi, o importantă regiune agricolă a 
ţării. (n.tr.). 

2 Populaţie aborigenă din Kenya, concentrată în zona sudică a ţării şi în 
nordul Tanzaniei. (n.tr.). 

3 Grup etnic având îndeletniciri agricole din sud-vestul Kenyei. (n.tr.). 

4 Grup etnic din Kenya, care trăieşte în zona văii Marelui Rift al Africii. 
(n.tr.). 


accentul acela atât de particular care îl făcea să ezite în pragul 
fiecărei consoane şi să pronunţe fiecare sunet trăgând de el cât putea 
de mult, „t”-urile, „d”-urile şi „r”-urile sale fiind cele mai accentuate 
„t”-uri, „d”-uri şi „r”-uri pe care le-am auzit vreodată. De câte ori 
struţul scăpa din captivitate, eu izbucneam într-o avalanşă de hohote 
de râs, iar el se bucura în spatele volutelor de fum ale pipei sale. La 
fiecare nouă relatare a poveştii, amâna din ce în ce mai mult 
deznodământul, exagerând scena luptei până la cotele unei 
superproducţii epice a lui Samuel Bronston?, şi afişând un zâmbet 
şugubăţ. După ce îmi repetase povestea de zece sau de douăzeci de 
ori, lupta devenise deja atât de apocaliptică, încât ar fi trebuit să fie 
doborâte toate pădurile din Congo pentru ca fracturile să poată fi 
imobilizate în atele. 

După ce termina povestea se lăsa liniştea, întreruptă doar de 
ţârâitul greierilor în noaptea de august. Atunci, cu o voce deja 
somnoroasă, eu îi ceream toate detaliile, aceleaşi dintotdeauna şi 
altele noi, pe cele banale şi pe cele importante, pe cele copilăreşti, 
precum şi pe cele care, el fiind martorul unei judecăţi puţin obişnuite 
la un copil, îl făceau să ridice din sprâncenele de deasupra ochilor 
afundaţi în riduri adânci. Unde s-a ascuns struţul? Era adevărat că 
fusese văzut din nou? S-au vindecat cei răniţi? Colonul a trebuit să-şi 
pună un ciorap de altă culoare? A sărăcit pentru că nu a putut să 
crească struţi? Cum se numea colonul? Dar s-a întâmplat cu adevărat 
sau e doar o poveste? El îmi răspundea la toate întrebările, pe rând, 
cu răbdare. Inspira fumul din pipă printr-o despicătură de deasupra 
bărbii sale roşcate, îşi lăsa privirea adâncă să se piardă în noaptea 
strălucitoare din munţi şi răspundea lungind consoanele pe firul vocii 
sale grave, liniştite şi bine modulate. Sunetul acela îmi gâdila blând 
auzul, ca zumzetul unui vechi motor bine reglat, ca zgomotul 
autostrăzii care trecea în apropierea casei, ca murmurul unei mări 
obosite să-şi mai sloboadă valurile pentru ca apoi să le adune din nou. 

Mă relaxam, mă relaxam, ochii mi se ascundeau sub pleoape, 
trupul mi se afunda în saltea sub tavanul vopsit în albastru, albastrul 
se estompa în fâşii de ceaţă ce se risipeau până când descopeream 
poarta somnului. In mai multe nopţi am visat că mă jucam pe o pajişte 
însorită de pe malul unui râu. Deodată, apărea struţul din poveste cu 
capişonul său albastru tras până pe gât. De îndată ce-mi reveneam 
din uimire, începeam să mă apropii pe ascuns, dar păşind cu hotărâre, 
ca să-mi observe prezenţa şi să nu fugă speriat, cel puţin nu în 
direcţia în care mă aflam eu. Rămânea pe loc, fără să-şi mişte nici 


1 Samuel Bronston (1908-1994), producător de filme american de origine 
rusă, născut în Basarabia, azi Republica Moldova, nepot al lui Lev Trotski. 
(n.tr.). 


măcar un tendon din pulpele sale groase, în vreme ce eu îmi 
întindeam mâinile spre gâtul lui, care se înălța la un metru deasupra 
mea. Şi atunci se petrecea ceva neaşteptat, de necrezut: pasărea îşi 
înclina capul până la înălţimea mea şi începea să-mi împingă mâinile 
cu ciocul, ca şi cum m-ar fi invitat s-o scap de cagula chinuitoare. Fără 
să-mi îndepărtez privirea de la masca lui, apucam ciorapul cu ambele 
mâini de marginea inferioară, înghiţeam în sec şi, cu o mişcare 
tremurătoare, trăgeam de țesătură până când îl eliberam, în cele din 
urmă, din închisoarea lui de tricot albastru. Apoi se scurgeau câteva 
secunde extrem de lungi până când struţul îşi deschidea ochii cu gene 
lungi către lumina pajiştii mele însorite de lângă râu. Mă privea cu 
expresia severă pe care o adoptă mereu struţii atunci când se uită la 
o persoană şi, în cele din urmă, dădea din aripi, decola pe verticală ca 
un Harrier! şi se îndepărta zburând. Zburâna! Pentru numele lui 
Dumnezeu, aveam doar zece ani, dar ştiam perfect că nici struţii şi 
nicio altă pasăre din categoria ratitelor? nu pot să zboare. Nici măcar 
nu au carena de care sunt prinşi muşchii pentru zbor şi, chiar dacă ar 
avea-o, singurul mod de a le ridica de la sol ar fi să le introducem în 
cala unui avion. Dar, ce naiba, era visul meu, şi în visul meu, struţul 
putea să facă orice ar fi avut chef. 

Eu nu îl cunoscusem pe bunicul meu înainte de vara aceea. A 
rămas până în luna august. 

După aceea, a dispărut în Kenya. 


2 - Lux Domini: 

Prima noapte la Nairobi mi-am petrecut-o aproape fără să închid 
ochii. Eram destul de agitat după prima întâlnire cu o iubită mult 
dorită, faţă de care manifestasem o obsesie nesănătoasă, fără să mă 
fi atins de ea altfel decât pe hârtie şi prin cerneală, prin pictură şi 
cioplire în lemn, ascultându-i glasul plin de înţelesuri şi imaginându-mi 
şoaptele ei la ureche. În noaptea aceea, a avut loc prima întâlnire, 
dăruirea şi abandonul. Obsesia mea compulsivă a prins contur şi am 
ştiut că acea pasiune nu se va consuma precum scânteile care se 
aprind rapid ca să zboare şi apoi să dispară în aer, ci că focul îmi va fi 
alimentat dintr-o rezervă de combustibil acumulată de-a lungul anilor 
în adâncul instinctului meu. Din fotoliul camerei mele de hotel mi-am 
contemplat iubita, cu podoabele care-i sclipeau atunci când respira, 
lăsând să i se vadă rotunjimile sub o uşoară mantie închisă la culoare, 
răpusă şi adormită, cucerită şi întinsă pe câmpul de luptă, şi nu m-am 
putut abţine să nu îi pronunt în sfârşit numele cu voce tare: Africa! 


1 Avion britanic cu reacţie, cu decolare şi aterizare verticală. (n.tr.). 
2 păsări cu sternul plat, în latină ratis. (n.tr.). 
3 În latină în original, Lumina lui Dumnezeu. (n.tr.). 


Instalat în camera mea din hotelul Nairobi Serena, am petrecut ore 
întregi contemplând liniştea nopţii africane, la fel de calmă ca a 
oricărui alt oraş observat de la o anumită distanţă de sol, seducătoare 
şi tulburătoare, aşa cum se întâmplă întotdeauna când ajungi noaptea 
într-un loc necunoscut. La picioarele mele se întindea parcul Uhurult, 
de o întunecime de nepătruns, dar unde, din când în când, se mai 
zăreau pâlpâind contururile vreunui trecător întârziat surprins de 
luminile clădirilor din apropiere. La stânga mea se înălţau 
nemaipomeniţii zgârie-nori care păreau înfipţi acolo din greşeală, ca 
banderilele în spinarea unei gorile, între cartiere de case cu 
acoperişuri joase şi mari luminişuri pustii, unde iarba dispărea de pe 
cărările înguste, croite de picioarele furnicarului de oameni. Străzile se 
ascundeau, înfundându-se între străluciri lipsite de viaţă care doar în 
anumite locuri scoteau la iveală un conglomerat urban distribuit la 
voia întâmplării, ca nişte firimituri pe o faţă de masă. In depărtare, 
acolo unde se terminau luminile răzlețe ale fabricilor şi atelierelor, un 
hău negru se deschidea în pământ şi continua până la primele stele 
de deasupra orizontului. 

Profitând de insomnie, m-am hotărât să-mi aranjez lucrurile. Am 
azvârlit pe pat tot ce aveam în valiză, o droaie de informaţii 
bulversante, nedigerate încă. Printre haine, articole de toaletă, 
material fotografic, fleacuri de tot felul şi comori intangibile s-au ivit 
cărţi uzate şi altele încă învelite în ţiplă, caiete scrise pe jumătate, 
hârtii mototolite, teancuri de hărţi prinse cu elastice, dosare cu 
articole tăiate din ziare şi plicuri doldora de fotografii vechi. Şi printre 
toate acestea, o podoabă fără nicio valoare: un colier din gheare de 
leu. Şi manuscrisul acela, călăuza călătoriei mele, teancul acela de 
hârtii care ajunsese în posesia mea din întâmplare sau din necesitate. 
La vederea bruscă a acelor documente am fost transportat din nou de 
la gustul amar al primei mele nopţi de dragoste cu Africa până la locul 
unde începe povestirea mea. lar asta îmi aminteşte că poate ar fi mai 
bine să încep să-mi pun ordine în idei. Cred că trebuie să mă întorc în 
munţi. 

Pentru cine nu o cunoaşte, voi spune că Torrelodones? este o mică 
aşezare de lângă Madrid, situată la 30 de kilometri nord-vest de 
capitală. Acolo, covorul de moviliţe verzi al pădurii El Pardo este 
sfâşiat şi se înalţă în cute tăiate în stânci de granit care se ridică 
formând un perete înceţoşat, dincolo de Hoyo de Manzanares, pragul 
masivului Guadarrama.  Stejari, pini, iarba-osului şi  lămâioara 
străjuiesc micuța colonie supraviețuitoare de sâmbovină sau /odones. 


1 În limba swahili în original, Libertate, Independenţă. (n.tr.). 
> Cunoscut şi ca Torre de Lodones / Turnul de Sâmbovine, după turnul 
musulman care domină partea cea mai veche a localităţii. (n.tr.). 


Arbuşti care amintesc de numele aşezării şi care îi desăvârşesc 
denumirea legată de cea mai cunoscută ilustrație a locului: un turn de 
supraveghere medieval pe care l-au construit arabii. Sub acest mic 
castel cu aspect de brichetă sau de castel al lui Irod dintr-o 
reprezentare a ieslei în care s-a născut Isus, se presupune că, atunci 
când Sancho Panza a încetat să mai fie al doilea protagonist plin de 
haz pentru a deveni un magnat al negoţului, falsul Quijote al lui 
Avellaneda! îşi lua ca scutier un ostaş fătălău şi pântecos care s-a 
dovedit a fi o slujnică borţoasă. Am citit că în această mică fortăreață 
îşi odihnea oasele regeşti Filip al Il-lea* atunci când trebuia să 
înnopteze pe drumul către El Escorial?. In comparaţie cu mănăstirea, 
Turnul de Sâmbovine poate părea un han modest pentru un monarh 
imperial. Dar presupun că un rege trebuie să se gândească la istorie 
chiar şi atunci când merge la culcare şi nu poate fi vorba să-şi 
găsească adăpost în locuinţa oricărui nătărău, oricât de opulentă ar fi 
aceasta, ci trebuie să caute o temelie de piatră mânjită de sângele 
cuiva trecut prin tăişul sabiei sau al iataganului. Primăvara, când 
înfloreşte  iarba-osului, stânca ascuţită care susţine turnul este 
presărată cu tuşe albe de penel, şi iarna, crenelurile coroanei sale 
destramă bruma în fâşii acoperite de promoroacă, care coboară de pe 
muntele Abantos către El Pardo. 

De pe înălțimile trufaşe, turnul îşi măsoară forţele cu un conac 
aşezat pe o colină înaltă, care conturează o privelişte fantastică, 
împodobită cu stânci monstruoase de granit adoptând forme şi 
atitudini de necrezut, încremenite într-o biată clipă geologică, aflate 
mereu pe punctul de a prăbuşi la vale, peste capetele noastre, cele 
douăzeci de tone de rocă dură. Blocurile de rocă alcătuiesc soclul unui 
Frankenstein modernist, palatul Canto del Pico?, o reşedinţă construită 
în anii 1920, îmbinând fragmente arheologice ale unor ruine 
mănăstireşti. Primul ei proprietar a fost un aristocrat cu un titlu care îl 
condamnă să bântuie veşnic în chip de fantomă, înfăşurat într-un 


1 Alonso Fernândez de Avellaneda, autorul, a cărui identitate reală nu este 
cunoscută, al unei lucrări apocrife reprezentând aşa-zisa continuare a 
celebrei capodopere a lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, apărută la 
Tarragona în anul 1614, cu un an înainte de apariţia celui de-al doilea volum 
al aventurilor, scris într-adevăr de Cervantes. (n.tr.). 

2 Filip al II-lea cel Prudent (1527-1598), rege al Spaniei între anii 1556- 
1598. (n.tr.). 

3 Ansamblu arhitectural cunoscut ca Mănăstirea El Escorial, alcătuit din 
palat, reşedinţa familiei regale a Spaniei, bazilică, loc de îngropăciune a 
regilor Spaniei şi mănăstire. A fost conceput de către regele Filip al II-lea în a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea şi considerat a Opta Minune a Lumii. 
(n.tr.). 

4 În traducere din spaniolă, Muchia Piscului. (n.tr.). 


cearşaf şi purtând lanţuri ruginite: el conde de las Almenast. Probabil 
că datorită acestui titlu terifiant, bunul senior şi-a construit un decor 
care să-i adăpostească cu demnitate destinul spectral, iar casa, 
cunoscută în popor ca Walpurgia, este o prezenţă de rău augur care, 
fiind absolut aberantă, se dovedeşte a fi şi irezistibilă. Istoria spune că 
acolo a murit Antonio Maura?, prieten al contelui şi cunoscut al familiei 
mele de pe vremea repetatelor sale mandate ca şef al guvernului, în 
perioada acelor ani agitaţi, premergători Războiului Civil. Dacă Maura 
continuă să bântuie pe acolo ţinându-i companie contelui, probabil că 
mai stau la taifas şi cu o a treia fantomă: cea a generalului Franco. La 
sfârşitul războiului, dictatorul a primit palatul în dar din partea 
contelui. De fiecare dată când se zvonea despre vreun atentat, o 
insurecție sau o răsturnare a guvernului aflat la putere, dictatorul îşi 
strângea catrafusele de la palatul El Pardo şi lua drumul către 
Torrelodones, traversând grădina sa privată cu stejari ca să se 
refugieze la Canto del Pico, unde se spune că exista o platformă 
giratorie care îi punea maşina în poziţie de plecare, pentru cazul în 
care masonii şi comuniştii complotişti despre care vorbea întruna s-ar 
fi căţărat noaptea pe stânci ca şobolanii. Palatul poartă o asemenea 
încărcătură istorică, încât, dacă s-ar scrie despre el, greutatea cernelii 
i-ar distruge podelele, iar dacă pereţii ar vorbi, ar trebui să fie reduşi 
la tăcere dându-le palme puternice, pentru ca cineva să poată închide 
un ochi acolo. 

Dar mai presus de toate, Canto del Pico era imaginea perfectă a 
terorii. Orice copil, cel puţin eu şi cei care au mişunat în jurul meu, 
simte o atracţie bolnăvicioasă faţă de ceea ce îl înspăimântă, lucru pe 
care îl socotesc firesc, de altfel, pentru că până şi masochismul 
trebuie educat. Casa era scena coşmarurilor mele, în care Franco era 
înlocuit cum se cuvine cu un alt monstru fabulos; era vârtejul 
generator al oricărei întâmplări neobişnuite sau terifiante, originea 
oricărui zgomot ameninţător, poate nişte scârţâituri printre rămăşiţele 
arhitectonice care nu se resemnau să împartă acelaşi acoperiş; şi, 
desigur, era obiectivul prioritar al căutărilor noastre. 

Casa mea, casa bunicii mele, se învecina practic cu domeniul de la 
Canto del Pico. Proprietatea noastră era un vechi conac de munte 
construit din blocuri de granit, situat în zona înaltă a localităţii 
Torrelodones, chiar la poalele colinei în vârful căreia se afla reşedinţa 
bântuită de fantome. O fâşie îngustă de pământ şi stânci, pe care în 
limbajul cercului meu de prieteni o denumeam Infernul, despărţea 
gardul nostru de grilajul care restricționa - sau asta încerca să facă - 


1 În traducere din spaniolă, contele Crenelurilor. (n.tr.). 
2 Antonio Maura (1853-1925), om de stat şi scriitor, a fost de cinci ori 
preşedinte al Consiliului de Miniştri al Spaniei. (n.tr.). 


accesul câinilor asemenea celor din Baskerville?, pe terenul nostru 
particular, o coastă abruptă care se căţăra până la o mie de metri 
înălţime. 

Casa aparținuse familiei mele de pe vremea străbunicului meu, 
care a cumpărat-o când s-a stabilit în sat, după ce a întreprins ceea ce 
pe atunci era o adevărată emigrare dinspre capitală. In zilele acelea 
de sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol XX, Torrelodones era 
o staţiune balneară destinată petrecerii verii pentru aristocrația 
madrilenă; se spunea că acolo era cel mai bun aer de munte, pentru 
că lămâioara şi floarea de iarba-osului parfumau adierea uşoară şi 
răcoroasă care venea de pe crestele masivului Hoyo. Cum apa 
ţâşneşte din munţi, poate că nu era absurd să ne gândim că masivele 
de rocă aveau şi calitatea de a produce aerul pe care îl respiram, iar 
în Torrelodones, în lipsa apelor curative, aerul curat era cu prisosinţă. 

După cum spuneam, personajele de vază şi familiile avute din 
capitală se odihneau în satul meu fugind de forfota urbană şi de aerul 
încins al Madridului. În fiecare vară, fie că era monarhie, fie republică, 
viaţa socială a protipendadei se scurgea ca o procesiune de furnici de 
neam bun străbătând coridorul strâmt dintre El Pardo şi El Escorial. 
Torrelodones se transforma atunci în punctul de pe hartă unde trebuia 
înfipt compasul pentru a trasa un cerc imaginar care să cuprindă 
reşedinţele de vară ale tuturor persoanelor importante, cerc având o 
rază proporţională cu timpul necesar pentru a se îmbrăca, a-şi pune 
bijuteriile şi a chema vizitiul, chiar şi atunci când invitaţia sosea cu o 
întârziere suspect de precisă. Dar, în ciuda faptului că era epicentrul 
cutremurului social, Torrelodones a avut întotdeauna calitatea de a fi 
un loc suficient de discret pentru cineva care ar fi vrut să se ascundă, 
având totodată garanţia absolută că va fi văzut de toţi, remarcându- 
se printre ceilalţi, tocmai pentru că a trecut complet neobservat. Chiar 
şi acum, această trăsătură definitorie include în categoria de principal 
monument municipal o căsuţă din piatră de pe strada Regală, 
numărul 1, împresurată în ziua de azi de terasele barurilor care animă 
centrul aşezării. Asistând la sosirile şi plecările perechilor care împing 
cărucioarele despoţilor în botoşei, ale sportivilor provinciali cu căşti în 
urechi şi ale liotei de adolescenţi cu vocea mai înaltă decât lungimea 
pantalonilor, bătrâna care ocupă această locuinţă se instalează pe 
banca sa din piatră şi, îmbrăcată ca milioanele de bătrâne 
asemănătoare ei din orice sat al încântătoarei Spanii, face ceea ce fac 
şi ele. Acolo iese să ia aer ca pe o avanscenă, sub privirile a zeci de 
locuitori din Torrelodones care umplu cârciumile până la refuz, dar 


3 Aluzie la un câine fioros, proprietate a familiei Baskerville, locuitori ai 
localităţii cu acelaşi nume, şi care a dat titlul unuia dintre primele romane 
polițiste ale lui Sir Conan Doyle, Câinele din Baskerville. (n.tr.). 


nimeni nu o bagă în seamă, nici ea nu bagă pe nimeni în seamă, 
ascunsă vederii tuturor, de parcă s-ar afla în spatele unui zid de 
oxigen, rămânând neobservată, asemenea unei piese unice şi 
învechite de mobilier urban. 

Şi dacă relaţiile sociale au fost mortarul care a consolidat pietrele 
de pavaj din Torrelodones, la această construcţie, familia mea pare să 
se fi descurcat cu o oarecare iscusinţă. Legenda familiei noastre 
spune că bunicul unui străbunic al unui stră-străbunic al unuia dintre 
stră-străbunicii mei a luat parte în calitate de copist al lui Francisco 
Hernández, „medic regal şi istoric al Maiestăţii Sale Filip al II-lea, în 
toate Indiile de Vest, în Insulele şi pe Uscatul! din Ocean”, la expediţia 
botanică din 1570, prima călătorie europeană în scop ştiinţific în cele 
două Americi. Se ştie, dacă într-adevăr se ştie, că s-a stabilit la 
Santiago de Cuba şi, graţie prieteniei sale cu guvernatorul, a reuşit să 
obţină un loc de vază în comerţul de peste mări. A strâns o mică 
avere şi a achiziţionat câteva terenuri care au rămas în proprietatea 
familiei noastre până la dezastrul din 18982. Pierderea Cubei nu ne-a 
ruinat, dar a redus patrimoniul la doar câteva investiţii şi bunuri 
imobile situate în Spania. La moartea stră-străbunicului meu, 
moştenirea s-a împărţit între străbunicul meu şi cei cinci fraţi ai săi, 
ceea ce le-a permis să se bucure de confortul pe care îl asigură o 
avere îndestulătoare, deşi nu atât de ostentativă precum cea de 
altădată. 

Străbunicul meu, Fernando Mencía, a cultivat tradiţia familiei de a 
avea un program de investiţii. Copil fiind, a împărţit sala de curs şi 
praştiile cu un băieţel pe nume Miguel, fiul celui care a fost 
preşedintele guvernului, Antonio Maura, cel pe care l-am mai 
menţionat şi care şi-a pierdut viaţa pe scările reşedinţei Canto del 
Pico. De-a lungul anilor, au rămas prieteni, şi străbunicul meu a 
păstrat legătura cu fraţii lui Miguel, mai ales cu Gabriel, un eminent 
istoric şi academician. Amândoi fraţii Maura au urmat cariere politice, 
deşi aveau atitudini diferite faţă de monarhia lui Alfonso al XIII-lea3, în 
toiul acelui haos politic de după căderea dictatorului Primo de Rivera”. 

1 în spaniolă Tierra Firme, denumire dată coastelor Columbiei şi 
Venezuelei de către descoperitorii spanioli. (n.tr.). 

2 Denumire sub care este cunoscut războiul dintre Spania şi Statele Unite 
ale Americii sau Războiul Cubei, în urma căruia aceasta şi-a câştigat 
independenţa, iar Spania a pierdut şi restul coloniilor din America (Puerto 
Rico) şi Asia (Filipine şi Guam). (n.tr.). 

3 Alfonso al XIII-lea (1886-1941), rege al Spaniei de la naştere până la 
proclamarea celei de a Il-a Republici, în anul 1931. (n.tr.). 

4 Miguel Primo de Rivera y Orbaneja (1870-1930), militar, om politic şi 
dictator în calitatea sa de conducător al unui Directorat Militar care, începând 
cu anul 1923, a concentrat în persoana sa toate puterile Statului. Între 1925- 


În schimb, pe străbunicul meu nu-l interesa altă politică decât aceea 
de a le face pe plac unora şi altora. La momentul alegerii profesiei, a 
înclinat în favoarea asepsiei ideologice a medicinii şi, cu diploma de 
medic sub braţ, îi vizita ocazional pe cei din familia Maura. 

In 1911, Gabriel Maura şi soţia sa au cumpărat trei parcele 
alăturate în apropiere de Torrelodones, aflate între lanţul muntos 
Hayo şi colina El Pardo. Pe culmea El Pendolero, prima insulă 
muntoasă din spatele stejărişului de pe colina El Pardo, au ridicat un 
mic palat care iese în evidenţă pe platou ca un far cubic, în chip de 
provă de galion, orientat către oraşul Madrid, flancat de o splendidă 
terasă, cufundată în pădure. Poziţia reşedinţei El Pendolero, prima 
piatră de hotar de pe cărarea care poartă procesiunea curtenilor, şi 
faima proprietarului său au reuşit să adune acolo o întreagă pleiadă 
de titluri nobiliare şi universitare, elita intelectualităţii din capitală. 

Străbunicul meu Fernando a asistat la una dintre reuniuni şi a 
rămas prins în capcana acelor meleaguri, dar nici şansele enorme pe 
care i le oferea vânzoleala socială din zonă nu erau deloc de 
disprețuit. Şi-a luat cele două fete şi soţia, Carmen de la Mota, fiica 
unui crescător de vite de rasă din Jerez de la Frontera, şi, în 1913, s-a 
mutat la Torrelodones. 

Marele vis al străbunicului meu era să înfiinţeze un mic spital 
pentru tratarea indispoziţiilor milionarilor. Trebuia să fie o oază 
exclusivistă de linişte în care să se ofere lux, discreţie, odihnă şi 
posibilitatea de a face schimb de cărţi de vizită, pe lângă un 
echipament terapeutic esenţial, în cazul în care vreunul dintre 
pacienţi ar fi fost cu adevărat bolnav. Pentru a-şi pune în practică 
proiectul, a găsit locul ideal: un conac masiv cu două niveluri şi cu 
atic, construit din piatră de granit din masivul Guadarrama, cu 
acoperiş de olane roşii în două ape şi cu faţada principală finisată în 
partea superioară cu grinzi aparente din lemn puse peste o tencuială 
albă. Clădirea fusese construită la jumătatea secolului al XIX-lea 
pentru a fi o casă de meditaţie spirituală, motiv pentru care cuprindea 
numeroase camere destinate găzduirii practicanţilor, ample spaţii 
comune pentru luat masa şi, un lucru indispensabil pentru scopul 
urmărit de străbunicul meu, o capelă. Intrarea principală era acoperită 
de un portic lat format din arcade de piatră, cu spaţiu suficient pentru 
a aşeza în paralel un şir de hamacuri, unde bolnavii se vor putea 
odihni la răcoare, feriţi de soare şi de ploaie. Rămânea chiar şi spaţiu 
liber în spate, unde să fie puse câteva scaune pentru secretarii, 
servitoarele şi infirmierele lor. Cealaltă parte a casei, cea din spate, cu 
vedere spre sud-vestul culmii Canto del Pico, reşedinţa Walpurgia 


1930, şi-a continuat dictatura sub acoperirea unui Directorat Civil şi a unui 
simulacru de Adunare Naţională. (n.tr.). 


neexistând încă pe creastă, se deschidea spre un salon mare cu foişor 
prevăzut cu ferestre, un loc sublim unde să lâncezeşti în pragul morţii, 
gemând în acompaniamentul plăcut al ploii bătând în geamuri. 

Pe domeniu se ajungea traversând o pădurice de mesteceni care 
ascundea clădirea de privirile curioşilor lipsiţi de mijloace materiale şi 
care era foarte potrivită pentru a te plimba şi a respira aerul de 
munte. În spatele casei era o terasă cu pavaj şi, mai încolo, o grădină 
cu un bazin mare şi un havuz din piatră, o măsuţă de fier forjat cu mai 
multe scaune ruginite, două stânci enorme, rămase să dăinuie acolo 
de când proprietatea fusese împrejmuită, precum şi câţiva pini şi 
stejari mai bătrâni decât stâncile. In ansamblu, locul se dovedea a fi 
un vis împlinit pentru oricine ar fi năzuit la o casă veche din piatră la 
munte. Chiar şi numele iniţial al proprietăţii era cum nu se putea mai 
desăvârşit: Lux Domini. Străbunicului meu i se păruse foarte potrivit şi 
hotărâse să-l păstreze. 

Cu toate acestea, planul avea o fisură, şi anume, faptul că 
străbunicul meu trecuse cu vederea un amănunt: el nu era un medic 
foarte bun. Nu înseamnă că nu ar fi avut pregătirea necesară sau că 
nu ar fi fost interesat de pacienţii lui. Dar avea o tendinţă compulsivă 
de a emite ceea ce unii medici numesc „diagnostice-zebră”. Dacă 
nechează şi are patru picioare cu copite, aproape cu siguranţă este 
vorba de un cal, dar străbunicul meu, deşi nu pusese niciodată 
piciorul în Africa, vedea zebre peste tot. Când, mulţumită reclamei pe 
care i-o făcea Gabriel Maura, a început să le dea îngrijiri la domiciliu 
primilor săi pacienţi din Torrelodones, diagnostica suferinţe atât de 
ciudate, încât bolnavii săi, persoane prea puţin dispuse să împartă 
aceleaşi boli cu oamenii de rând, erau de-a dreptul încântați. 

Până aici, toată lumea era mulţumită. Doctorul Mencia adăuga un 
semn ca de răboj pe trusa medicală şi un titlu de nobleţe în agendă, 
iar pacientul, la rândul său, adăuga un subiect de conversaţie la 
întâlniri şi o afecţiune elitistă în antecedentele sale. Problema apărea 
după aceea, când tratamentul nu îşi făcea efectul, sau chiar agrava 
simptomele, sau atunci când bolnavul se ducea să fie examinat de alt 
medic, sau când servitoarea mergea la farmacie şi îi solicita 
farmacistului vreun preparat menit să trateze o infecţie venerică 
tipică pădurilor din Siam pentru stăpâna ei, marchiza de 
Valdelasmanos, care nu-şi părăsise niciodată ferma din Câceres sau 
reşedinţa de vară de la El Escorial, decât ca să împartă şoselele cu 
gloata aceea lipsită de blazoane şi să vadă când avea să apară un 
guvern de Doamne-ajută care să rezerve trecători speciale pentru 
călătoriile aristocrației ori, dacă nu, ca să se lămurească din a cui 
bunăvoință oile se puteau bucura de acest privilegiu, iar proprietarului 
lânii îi era refuzat. In orice caz, cum era cu siguranţă improbabil ca 
doamna marchiză să fi avut o legătură carnală cu vreun cultivator de 


orez din Siam aflat în trecere prin Talavera de la Reina, farmacistul 
ajungea la concluzia că, probabil, diagnosticul fusese greşit. 

Odată cu trecerea lunilor, cazuri precum cel al marchizei de 
Valdelasmanos sau al mezinei conților de Povedilla, căreia doctorul 
Mencia i-a diagnosticat o criză de gută infantilă, au zdruncinat 
credibilitatea profesională a străbunicului meu şi proiectul clinicii Lux 
Domini a fost dat uitării înainte de a fi realizat. Din fericire pentru 
Fernando, natura îl înzestrase cu un talent neaşteptat pe care doar 
atunci a început să-l exploateze: pictura. Incă de mic, admirase artele 
şi căpătase obiceiul de a mâzgăli pânze până când a ajuns să 
stăpânească tehnicile penelului şi ale culorii, dar lucrările lui nu au 
depăşit niciodată cercul familiei. La vremea aceea şi în locul acela, s- 
ar fi considerat că un doctor care pictează nu este de încredere, ceea 
ce era de înţeles în acest caz. Intr-o zi, aproape ca urmare a unui 
pariu, Fernando s-a angajat să-i facă un portret lui Gabriel Maura. 
Spre surprinderea acestuia, rezultatul a fost splendid, astfel că tabloul 
a fost binecuvântat cu un loc de onoare în salonul principal al 
reşedinţei El Pendolero. Mândru, Gabriel obişnuia să le arate 
musafirilor săi lucrarea, iar străbunicul meu a început să primească 
diverse comenzi din partea vechilor săi pacienţi, care se simțeau 
foarte reconfortaţi văzând că până la urmă totul avea o explicaţie: 
dacă un doctor care pictează nu putea fi o persoană vrednică de 
stimă, în schimb, un pictor priceput la medicină - ah, asta era ceva cu 
totul diferit! - era suficient de exotic şi de excentric, încât să fie 
absolut indispensabil să i se caute compania şi să se pună mâna pe 
unul dintre originalele sale pentru a-l agăța deasupra şemineului. Aşa 
a dispărut Fernando Mencia, medicul, şi s-a născut Fernando Mencia, 
artistul. 

Incepând de atunci, străbunicul meu s-a apucat să-şi extindă 
patrimoniul, în loc să-l cheltuiască. Marele atic de la conacul Lux 
Domini a fost amenajat ca atelier, şi puţinele echipamente medicale 
pe care le achiziţionase au fost închise în vitrine, ca parte a decorului. 
De fapt, cea mai mare parte a timpului o petrecea vizitându-şi 
augustele modele şi bucurându-se de ospitalitatea lor. La sfârşitul 
unei şedinţe de pozat, clientul său îl provoca adesea cu o replică de 
genul: „De câteva zile, simt o durere în umăr. Spuneţi-mi doctore 
Mencia, ce credeţi că poate fi?”, la care străbunicul meu, intrând în joc 
şi caricaturizând aberaţiile profesiei sale anterioare, răspundea cu un 
„lăsaţi-mă să mă gândesc... Cred că suferiţi de o Parsimonia 
Scapularis”1 ceea ce declanşa un hohot de râs din partea pacientului 
său improvizat şi o altă replică a acestuia: „ce de lucruri vă mai trec 
prin minte, câtă imaginaţie, şi eu care credeam că sunteţi cu adevărat 


1 În latină în original Parcimonia umerelor. (n.tr.). 


medic...”, 

În cursul acelor zile de lucru ca pictor în oricare dintre reşedinţele 
nobiliare de prin împrejurimi, străbunica mea Carmen îşi petrecea 
timpul căţărându-se pe stâncile din munţi. Ca fiică a unui crescător de 
vite, copilărise la ţară şi îi plăcea să iasă la cules de flori, fructe, 
pietre, orice element din natură, inclusiv aşa-numitele egagropile, 
acele scârboase cocoloaşe alcătuite din diferite resturi de mâncare pe 
care unele păsări rapace le elimină, pentru că nu pot să dea pe gâto 
lingură de bicarbonat. Carmen îşi clasifica apoi recolta cu ajutorul 
cărţilor ştiinţifice şi o păstra în cutii sau în flacoane etichetate şi 
numerotate. Aproape fără să-şi dea seama, străbunica mea a adunat 
exemplare reprezentative ale faunei şi florei locale, astfel încât, chiar 
şi după mai multe decenii de la decesul ei, colecţia sa, atât de extinsă 
şi de documentată, a fost studiată de numeroşi naturalişti. 

Între două excursii, străbunica mea îşi dedica restul timpului 
născuse în 1910. Cea de-a doua, Maria Eugenia, căreia toţi îi spuneau 
Uke, era cu doi ani mai mică. Bunica mea. 


3 - Stăpânul savanelor i 

Cred că, de obicei, copiii nu ştiu mare lucru despre bunicii lor. In 
lumea lor magică există destule personaje imaginare ca să mai lase 
loc şi fiinţelor în carne şi oase, mult mai plicticoase, care nu fac 
altceva decât să vorbească întruna, spunând mereu acelaşi lucru şi, 
pe deasupra, fiind impecabil de curaţi, când ar putea să-şi ocupe 
timpul jucându-se. Dar bunicii fac excepţie. Dacă un copil ar fi în stare 
să explice astfel lucrurile, ar spune că ei nu se călăuzesc după 
aceleaşi criterii ca părinţii, profesorii, naşii, tutorii şi alte fiinţe care fac 
parte din categoria taxonomică a „oamenilor mari”. Bunicii trăiesc în 
altă lume, mai asemănătoare cu cea a copiilor, nu au grijă de tot ce 
ating, pe unde calcă, ce miros sau ce mănâncă; nu se trezesc 
devreme ca să meargă să aducă pâine acasă şi nu se întorc noaptea 
după o presupusă coadă de ore întregi la brutărie; îşi ocupă timpul cu 
lucruri foarte importante cărora oamenii mari nu par să le acorde 
atenţie, au ca misiuni sacre îngrijirea nepoților şi supravegherea bunei 
desfăşurări a lucrărilor de construcţie şi se fac nevăzuţi când se aşază 
pe o bancă în parc. Şi de parcă toate astea nu ar fi de ajuns, sunt 
specialişti în magie, ştiu cum să scoată din mânecă orice fleac şi, în 
plus, ştiu să o facă fără ca părinţii să bage de seamă. In această lume 
magică, bunicii chiar îşi au locul lor, iar copiii îi desenează alături de 
Peter Pan sau de ursul Baloo, surprinzându-le esenţa în genul acela de 
pictură infantilă minimalistă, în caricatura unui zâmbet printre riduri, 
ceea ce, de fapt, ar fi cea mai fidelă reprezentare din lume a imaginii 
întregii tagme a bunicilor. 


Doar mai târziu, când copiii cresc şi încep să aibă bănuiala că cel 
care le dăruieşte baloane nu este de fapt şoricelul Mickey, ci un 
sociolog şomer îmbrăcat într-un stupid costum de pluş, sau când încep 
să se gândească la posibilele carenţe sexuale ale Micii Sirene, află că 
bunicii nu au fost întotdeauna aşa, că au fost şi ei cândva copii. Ceva 
şi mai rău, într-o zi, au fost chiar „oameni mari”! Şi atunci intuiesc 
faptul că viaţa lor, ca şi fruntea lor ridată, este şi ea un amestec de 
clarobscururi. 

Asemenea celorlalţi copii, eu nu ştiam practic nimic despre bunicii 
mei. De fapt, ani de zile nici măcar nu am ştiut de existenţa acelui 
bătrân cu barbă roşcată care mi-a povestit, în vara anului 1978, 
întâmplări din Africa. Bunicii mei din partea mamei trăiau în Ibiza şi ne 
reuneam doar la ocazii importante, astfel că bunica Uke a fost cea 
care şi-a asumat în exclusivitate şi cu normă întreagă toate atribuţiile 
rolului de bunic. Casa ei din Torrelodones, splendida Lux Domini, a 
fost decorul copilăriei mele, iar Uke era pentru mine ca acel conac, ca 
stâncile din munţi, nu o fiinţă umană, ci un bastion de neclintit, un 
însemn heraldic. Ceea ce ştiu acum despre ea şi despre viaţa ei 
alături de bunicul meu din perioada dinaintea naşterii tatălui meu am 
aflat-o mai târziu de la mama, când am avut vârsta potrivită pentru a 
înţelege şi dorinţa de a şti. Tatăl meu păstra o tăcere de nepătruns în 
legătură cu problemele de familie. Nu mi-a vorbit niciodată despre 
bătrân. Ceea ce am aflat după aceea a rămas îngropat vreme de 
decenii ca un secret de familie obscur şi supărător. Legenda neagră a 
familiei Mencia. 

Mama mi-a povestit că Victoria şi Uke erau două feţe ale aceleiaşi 
cărţi de joc. Cărţi diferite, dar complementare, inseparabile. Nu exista 
joc perfect dacă nu îl jucau amândouă. Victoria era brunetă, serioasă 
şi circumspectă, purtându-şi părul lins, prins într-un coc strâns, 
fasonat după canoanele arhitecturii elenistice şi părând turnat din 
oţel. Adora arta şi era pe deplin conştientă de poziţia ei socială şi de 
rolul pe care aceasta i-l conferea în univers. În schimb, Uke era 
asemenea unui carusel de bâlci împodobit cu clopoței şi cu rufele 
spălate puse la uscat peste o mulţime de mărunţişuri sclipitoare şi 
proaspătă ca un urcior cu apă minerală Vichy, spontană şi delicată, 
precum un cârnat într-o casetă Cartier. li plăcea să scotocească prin 
colecţiile de istorie naturală ale mamei sale, ţopăia prin munţi 
fluturându-şi buclele blonde şi avea mereu cruste pe genunchi, julituri 
pe mâini şi câte un strop de cerneală printre pistruii de pe nas. 
Victoria şi Uke au crescut împreună pe planete foarte diferite. Nu s-au 
înţeles niciodată una pe cealaltă şi nu au încetat niciodată să se 
iubească. 

Victoria s-a măritat de foarte tânără cu un om de afaceri basc, cu 
douăzeci de ani mai bătrân decât ea şi care avea o splendidă 


pinacotecă. Şi-a dus cocul arhitectonic la Neguri şi tot acolo a găsit ce 
avea nevoie: o industrie grea pentru a-şi menţine coafura, artă până 
şi pe prosoapele de la bideu, o societate închisă care practic îi garanta 
că nu va avea legături cu persoane ale căror nume de familie se 
termină în „-ez”! şi o absenţă totală şi absolută a anonimatului. Intre 
timp, Uke continua să cutreiere munţii suflecându-şi pantalonii, o 
ţinută scandaloasă, pentru a traversa pârâiaşele şi suflând în zulufii ei 
blonzi care îi cădeau pe frunte, fără niciun interes deosebit pentru 
exemplarele masculine, doar pentru cele care nu erau oameni. Până 
în 1931, când a apărut acel scoţian extravagant. 

Bunicii mei s-au cunoscut la o licitaţie de artă şi antichităţi 
organizată la El Pendolero. Cu trei ani în urmă, străbunica mea 
Carmen murise într-un tragic accident pe munte, prăvălindu-se într-o 
strungă stâncoasă din zona La Pedriza. Intâmplarea a provocat o mare 
agitaţie în Torrelodones. La drept vorbind, i-a emoţionat doar pe cei 
care se speteau muncind, băcani şi oameni de la ţară, care avuseseră 
de-a face cu Carmen şi care îşi aminteau de spontaneitatea şi de 
accentul ei de originară din Cádiz, la fel de exotic în munţii din Castilia 
ca un nubian din Sudan. Ceilalţi, cei cu gulere scrobite şi cu degetul 
mic ridicat, foştii pacienţi şi modelele de atunci ale străbunicului meu 
au continuat să o considere tot fiica păstorului, cea care nu ştia să 
meargă pe tocuri. La moartea lui Carmen, Victoria fiind deja măritată, 
reşedinţa Lux Domini şi-a pierdut strălucirea şi s-a cufundat în umbră, 
la fel ca şi ochii lui Fernando. Un conac prea mare şi incomod pentru 
doar două persoane: un pictor văduv şi fiica lui care cutreiera munţii şi 
care, în multe nopţi, nici măcar nu se întorcea să doarmă acasă, 
fiindcă îşi petrecea noaptea sub cerul liber, în grădină sau la 
adăpostul vreunui loc stâncos de pe coline. În aceste împrejurări, nu a 
încăput nicio îndoială cu privire la intenţiile lui Fernando atunci când a 
încercat să-şi convingă fiica să-l însoţească la acea mare reuniune 
socială din casa ducilor de Maura, unde aveau să defileze indivizi fără 
verighetă aparţinând unora dintre cele mai bune familii din Madrid. 
Să-i găsească soţ acelei capre nebune, să o mărite, să o mărite cu 
orice preţ, să o mărite bine şi să o facă să renunţe la năravurile ei de 
a sparge nucile în dinţi şi de a-şi folosi lenjeria ca să învelească 
broaşte râioase rănite, de a-şi pune lipitori pe braţ ca să vadă cum se 
hrănesc, de a-şi tunde părul pentru a înveli puişorii de vrabie în cuib; 
să-i trezească interesul pentru Art Deco şi pentru figurinele 
criselefantine, pentru dantele, pălării şi bijuterii, pentru poemele lui 


1 Un fel de corespondent al terminaţiei „-escu” a numelor româneşti, cu 
alte cuvinte este vorba despre persoane obişnuite, fără vreun rang de 
nobleţe. (n.tr.). 


Ruben Dario! şi ariile lui Puccini; în sfârşit, pentru tot acel ceremonial 
care face ca o femeie să fie o doamnă, şi nu o fiinţă sălbatică şi 
necizelată. Să o mărite, pentru numele lui Dumnezeu! Şi să nutrească 
măcar speranţa de a avea nepoți care să readucă la viaţă conacul Lux 
Domini, cu condiţia, evident, să semene cu bunica din partea mamei. 

Până la urmă, Uke a acceptat să-şi facă apariţia la acea serată, 
punând condiţia ca tatăl ei să-i permită să folosească după aceea 
organza de la rochie pentru a-şi face o plasă de pescuit. Fernando ar fi 
jurat strâmb pe Biblie dacă ar fi fost nevoie. Cheltuise o avere pe 
modelul parizian al casei de modă Louise Boulanger pentru ca fiica lui 
să strălucească la acea soirée şi nu era dispus să tolereze ca extrem 
de costisitoarele brocarturi cu aplicaţii de cristale de la casa Albert 
Lesage să ajungă momeală pentru păstrăvi. Aceste minciuni 
nevinovate făceau parte din joc, reprezentau modul de exprimare a 
complicităţii dintre un tată şi o fiică atât de diferiţi unul de celălalt, 
încât nu erau în stare să găsească un limbaj comun pentru a-şi arăta 
sincer afecțiunea. Uke nu avea nicio intenţie să-şi facă bucățele rochia 
aceea atât de scumpă şi de sclipitoare. li plăcea pur şi simplu să-l 
tachineze. 

Mi-am permis să reconstitui cele întâmplate în noaptea aceea, 
evenimente care i-au schimbat viaţa bunicii mele, pentru că despre 
asta, precum şi despre toate celelalte lucruri petrecute în anii aceia 
am aflat doar din ceea ce a consemnat şi mi-a povestit mama, ceea 
ce presupun că este o versiune distorsionată a poveştii pe care i-a 
destăinuit-o cu mult timp în urmă Uke însăşi. Imi închipui că 
povestirea mamei mele a încercat să atenueze încărcătura erotică pe 
care, fără îndoială, trebuie să o fi avut o iubire atât de fulgerătoare şi 
de explozivă precum cea a lui Uke pentru scoţianul acela. Mama 
înfăţişa personajul cu pricina pe tonul neutru al unui aparat telegrafic 
dintr-o agenţie de ştiri, ştirbindu-i din charisma care se desprindea din 
cuvintele bunicii, în puţinele dăţi când am auzit-o vorbind despre el. 
De patru sau de cinci ori, în anii petrecuţi la Lux Domini pe când eram 
copil, am auzit-o pe bunica făcând câte un comentariu referitor la 
scoţian. În acele scurte momente, până când descoperea rictusul 
imprecatoriu al tatălui meu somând-o să tacă şi să-şi plece capul, 
privirea ei albastră licărea, iar ridurile păreau să-i dispară, lăsându-i 
pielea mătăsoasă şi luminoasă, acelaşi chip şi aceeaşi expresie pe 
care le avea în vechile ei portrete de pe scrin. Eu priveam absorbit 
fotografiile acelea în care bunica semăna cu Grace Kelly?, frumoasă şi 


1 Poet, diplomat şi jurnalist nicaraguan (1867-1916), considerat părintele 
modernismului literar în cultura de limbă spaniolă. (n.tr.). 

2 În franceză în original, serată. (n.tr.). 

3 Actriţă americană de film (1929-1982), preferată de Alfred Hitchcock, 


tânără, şi îmi închipui ce efect a produs apariţia ei la petrecerea de la 
El Pendolero, frumos coafată şi parfumată, înfăşurată ca un cadou în 
crêpe de mătase brodată şi în organza de culoarea fildeşului. 

Un soare proaspăt, parcă abia scos din cuptor, se zărea pe cerul 
senin spre orizont, în spatele mănăstirii El Escorial, atunci când 
Fernando şi Uke au sosit acasă la familia Maura în acea după-amiază 
de început de primăvară, cu câteva zile înainte de Săptămâna Mare. 
Erau însoţiţi de Victoria şi de soţul acesteia, Iñigo de Leaniz, care nu 
au vrut să piardă ocazia de a licita pentru vreuna dintre lucrările 
scoase la vânzare. Drumul către El Pendolero urca printre tufele de 
iarba-osului care-şi deschideau bobocii albi şi stejarii abia treziţi din 
somnul hibernal cu primii muguri fragezi, de un verde fosforescent. Pe 
ultima porţiune, şoseaua mărginea reşedinţa pe latura de nord-est şi 
cotea la stânga pentru a o porni pe coama colinei înspre Madrid. Pe 
fundal, oraşul se odihnea pe patul de stejari al colinei El Pardo, în 
vreme ce palatul El Pendolero era scăldat în lumină şi muzică pentru 
a-şi primi oaspeţii. Automobilul Hispano-Suiza al lui Fernando s-a oprit 
şi grupul a coborât ca să admire peisajul: Iñigo de Leaniz i-a spus 
soţiei sale: „O privelişte unică, fără îndoială. Conacul şi Curtea la 
picioarele dumneavoastră”. Victoria l-a corectat: „La picioarele 
noastre, dragul meu”. 

Palatul arăta mai degrabă a pavilion de vânătoare şi, de fapt, asta 
era una dintre funcţiile sale principale, căci acolo aveau loc frecvent 
reuniuni cinegetice. Era o clădire albă cu două niveluri, cu temelie din 
rocă de granit şi colţuri din cărămidă, cu acoperiş de olane în patru 
ape, cu un luminator şi mai multe lucarne. Incăperile de la etajul 
superior comunicau printr-o galerie continuă care era susţinută de 
stâlpi metalici vopsiți în alb. In partea stângă a fațadei principale, 
mărginită de o balustradă albă, aripa de sud-est oferea o privelişte a 
Madridului de pe creasta dealului. 

In spatele cocului impecabil al Victoriei, Uke şi-a făcut intrarea în 
reşedinţă la braţul tatălui ei. S-a silit să-şi afişeze cel mai frumos 
zâmbet către publicul adunat şi s-a întors numaidecât spre tatăl ei ca 
să-i şoptească la ureche, continuând să zâmbească: „A sosit 
Cenuşăreasa”. La care Fernando i-a răspuns cinic: „Nu-ţi face griji. Am 
în maşină zece perechi de pantofi din dulapul tău”. Cum era de 
aşteptat, intrarea lui Uke nu a trecut neobservată. Toţi bărbaţii din 
sală s-au întors să-i admire chipul radios, iar femeile şi-au aţintit 
privirile încărcate de reproşuri asupra expresiei tâmpe a însoţitorilor 
lor. Uke şi-a urmat tatăl pentru a primi călduroasa urare de bun venit 
a ducilor de Maura, cărora le-a făcut în mod special plăcere să se 


devenită prinţesă de Monaco prin căsătoria cu prinţul Rainier al Ill-lea de 
Monaco, din familia domnitoare Grimaldi. (n.tr.). 


poată bucura de prezenţa neobişnuită a frumoasei tinere. Odată 
îndeplinite formalităţile, Fernando a început să se amestece printre 
invitaţi, mergând cu Uke la braţ de la un grup la altul, de parcă ar fi 
târât un vagonet pe şine. Ea zâmbea în dreapta şi în stânga fără să 
rostească niciun cuvânt. În orice caz, nu părea să se ivească multe 
ocazii de a interveni în conversaţie. După prezentări şi comentarii 
ridicole - „ce fiinţă încântătoare!”, ceea ce, rostit de nişte buze pline 
de bale, părea mai degrabă dezgustător discuţia revenea numaidecât 
la situaţia politică actuală. Se vorbea ba despre demisiile succesive 
ale dictatorului Primo de Rivera şi ale generalului Berenguer!, ba 
despre ecourile articolului De/enda est Monarchia? al lui Ortega y 
Gasset?, ba despre interesul faţă de iminentele alegeri municipale din 
12 aprilie, ba despre debandada de la Facultatea de Medicină, ba 
despre recenta eliberare a fratelui ducelui, don Miguel, după arestarea 
sa sub acuzaţia de a fi membru al Comitetului Republican. Bărbaţii 
făceau pariuri cu privire la cât va rezista regele Alfonso înainte de a 
lua calea exilului. Unii nu îşi ascundeau entuziasmul arzător faţă de 
îndemnurile fasciste publicate de Ramiro Ledesma Ramos, eminent 
discipol al lui Ortega y Gasset, în noua sa revistă La conquista del 
Estado?. Poate pentru că Gabriel Maura era ministrul Muncii în acel 
guvern aflat în comă, comentariile se făceau cu voce joasă, ca şi cum 
s-ar fi temut ca nu cumva să se manifeste lipsă de respect faţă de un 
bolnav în agonie, a cărui moarte se prevestea ca fiind iminentă: 
monarhia spaniolă. In sfârşit, în cercuri restrânse se vorbea câte puţin 
despre toate, cu excepţia artei, motivul acelei reuniuni. Mai mulţi 
aprozi treceau împărțind cataloage ale licitaţiei pe care invitaţii le luau 
fără să le acorde atenţie şi fără să-şi întrerupă discursurile înflăcărate. 
Fernando aproba sau contesta după cum bătea vântul, iar lui Uke 
începea să-i amorţească muşchii feţei de la atâta râs, în vreme ce 
ochii îngreunaţi de plictiseală i se închideau. Fernando se fofila rapid 
din grupurile din care lipseau tineri burlaci şi se oprea la cele în care 
predominau cei de douăzeci de ani, cărora le atrăgea atenţia asupra 
calităţilor fiicei sale, de parcă ar fi încercat să vândă un exemplar 
frumos sau mai degrabă o bucată de ton la piaţa de peşte. In timp ce 


1 Dámaso Berenguer y Fusté (1873-1953), militar şi om politic spaniol, a 
condus penultimul guvern al regelui Alfonso al XIII-lea, cunoscut sub numele 
de „dictatura blândă”. (n.tr.). 

2 În latină în original Monarhia trebuie distrusă, parafrază a unei celebre 
locuţiuni latine - Carthago delenda est / Cartagina trebuie distrusă - rostită 
de către Cato cel Bătrân ca încheiere a tuturor discursurilor sale pronunţate 
în Senatul Roman în ultimii ani ai Războaielor Punice, aproximativ în anul 150 
î.Hr. (n.tr.). 

3 Filosof şi eseist spaniol (1883-1955). (n.tr.). 

4 În spaniolă, Cucerirea Statului. (n.tr.). 


conversațiile îi treceau pe lângă urechi ca o masă amorfă de politeţuri 
irelevante, Uke a pufnit fără să se ferească şi a început să se plimbe 
privind lucrările expuse, a răsfoit plictisită catalogul, căutându-se 
printre obiectele scoase la licitaţie: „Lotul 16. Titlu: Maria Eugenia 
Mencia de la Mota. Tânără nemăritată, optsprezece ani, blondă, de 
familie cu pretenţii, prezentată în ţesături foarte scumpe de culoarea 
fildeşului. Face parte din colecţia particulară a autorului lucrării, tatăl 
său, cândva medic, în prezent artist consacrat, don Fernando Mencia 
Arenal. Se oferă cu zestre, trusou complet şi garanţie de fertilitate. 
Preţ de pornire: o avere considerabilă şi, dacă este posibil, un titlu 
nobiliar”. 

Deodată, gândurile i s-au blocat când şi-a aţintit ochii asupra unei 
picturi splendide. Reprezenta un leu mândru şi puternic, aşezat pe un 
promontoriu de stâncă de unde domina o întinsă savană presărată cu 
palmieri şi încununată cu piscuri acoperite de un cer înnorat. Nota din 
catalog spunea: „Lord of the Plains (Stăpânul savanelor), aproximativ 
1859. Ulei pe pânză de Sir Edwin Henry Landseer (1802-1873). Din 
colecţia particulară a domnului Hamish I. Sutherland”. Uke s-a lăsat 
cuprinsă în scena din tablou, copleşită de măreţia senină a privirii 
acelei feline, de fermitatea tendoanelor labelor sale, de lumina 
alunecând pe blana ei catifelată, de coama ei răscolită de vânt, de 
spectaculozitatea unui peisaj exotic şi perfect, ireal, care se estompa 
în suave trăsături de penel sub o masă de nori cumulus cenușii. 
Privind lucrarea, i se părea că aude răgetul surd scăpat din nările 
leului, şuierul vijeliei pe crestele de stâncă, zgomotul surd al furtunii 
pe cale să se dezlănţuie. S-a simţit prinsă între ramele tabloului până 
a fost cât pe-aci să alunece pe acel povârniş stâncos către savana 
nemărginită şi, deodată, şi-a imaginat-o pe mama ei zgâriindu-şi 
mâinile şi obrajii în tăişul stâncilor, încercând cu disperare să se agaţe 
de perete ca să evite să cadă în strunga aceea de la La Pedriza. A fost 
cuprinsă de o imensă tristeţe gândindu-se la mama ei căzând în golul 
câmpiei, aflată sub stăpânirea acelui leu mândru care nu făcea 
altceva decât să contemple căderea, pe când mama ei îi striga 
numele: Uke, Uke, Uke... 

— Uke! O striga tatăl ei din mijlocul unui grup. Draga mea, ne faci 
onoarea? 

Ea a revenit la realitate, de parcă i s-ar fi izbit trupul de suprafaţa 
tabloului, şi-a recăpătat cumpătul, a alungat cu un ultim elan 
tensiunea din muşchii feţei pentru a afişa din nou un zâmbet 
nevinovat şi s-a apropiat de grupul din care tatăl ei îi solicita prezenţa. 

— V-o prezint pe fiica mea cea mică, Maria Eugenia. Draga mea, 
dă-mi voie să ţi-l prezint pe prietenul meu don Jose Antonio Legaz y 
Villegas, marchiz de Navalamata, pe soţia sa dona Isabel şi pe fiul lor 
Santiago - un filfizon palid, cu trăsături ascuţite şi chip mai lăptos 


decât gulerul său tare şi care, pe deasupra, părea să fie mai tânăr 
decât ea. În mod evident, ţinta, căci ţintă era cuvântul cel mai potrivit, 
aleasă de către tatăl ei de această dată. 

Uke abia dacă i-a acordat atenţie. Privirea ei se oprise asupra altei 
persoane din grup, un personaj ciudat, cu părul roşu, care fuma pipă 
şi purta o jachetă scurtă cu două rânduri de nasturi, fustă scoțiană în 
carouri în nuanţe de verde, albastru, roşu şi alb, ciorapi albi până sub 
genunchi. Tatăl ei a continuat: 

— Baronul Delsey, un tânăr domn francez stabilit printre noi, vărul 
său domnul Gaston Letellier şi, în sfârşit, oaspetele său britanic care 
ne onorează azi cu prezenţa sa, domnul... domnul... 

— Hamish Sutherland. 

Roşcovanul cu fustă a schiţat o plecăciune şi i-a luat mâna lui Uke 
înainte ca ea să i-o întindă. Ea nu asista niciodată la întrunirile 
mondene ale tatălui ei şi nu era obişnuită să i se sărute mâna. 
Atingerea acelor buze i s-a părut moale şi uscată, nu umedă şi 
lipicioasă, cum se aştepta. A fost plăcut şi a simţit un fior uşor 
zbârlindu-i puful de pe ceafă. In acelaşi timp, nu i-a scăpat faptul că 
tânărul acela era proprietarul tabloului cu leul. Odată încheiate 
prezentările, Fernando a spart gheaţa: 

— Domnule Sutherland, vorbiţi limba noastră? 

— Da, din noroc, eu vorbeşte o mică bucată spaniolă. - Vorbea rar 
cu un accent puternic şi lungind consoanele, mai ales „r”-urile, de 
parcă cineva i-ar fi explicat că aşa este corect în spaniolă. - Părinţii 
mei avut grijă să înveţe la mine diferite limbaje: spaniola, franceza, 
italiana, germana şi rusa, pe lângă engleza care este mama mea 
limbă. 

Uke nu şi-a putut stăpâni un uşor râs copilăresc în faţa acelui mod 
atât de particular de exprimare. Era evident că traducea literal din 
engleză şi că stăpânea mai bine vocabularul decât gramatica. Tatăl ei 
a fulgerat-o cu privirea înainte de a continua să întreţină conversaţia. 

— Şi spuneţi-mi, dumneavoastră, englezii... 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Scoţian, l-a întrerupt tânărul. 
Britanic, fie, dar nu englez. Noi împărţim aceeaşi insulă şi eu am fost 
educat în Anglia, dar sunt scoţian. 

— Inţeleg, înţeleg, scuzaţi-mă. Dar spuneţi-mi, prin ce anume vă 
deosebiți de englezi? 

— Ei poartă pantaloni, a spus el ridicându-şi tivul fustei cu un gest 
feminin, care i-a făcut pe marchizi să ridice din sprâncene. Şi, în plus, 
dumneavoastră puteţi socoti cine englez este pentru că ei scarpină tot 
timpul în cap. 

— Dar ce îi mănâncă? 

— Scoţia, fireşte! 

Uke a râs din nou încetişor. Fernando nu a reuşit să înţeleagă 


gluma, dar a continuat: 

— Şi spuneţi că vorbiţi şi rusa... Nu este foarte obişnuit... 

— Mama mea s-a născut în Estonia. Ea era o muzi... muzi... 
muziciană... Ea juca muzică cu o orchestră în Germania. Intr-un tour 
în Britain, ea cunoscut tatăl meu, măritat el şi rămas trăind în Scoţia. 
Ea învăţat la mine rusa, germana şi puţin cuvinte în estonă şi învăţat 
la mine şi muzica. Şi joc la pian şi la vioară. 

Uke a izbucnit într-un hohot de râs. Pe Hamish a părut să-l amuze 
reacţia ei, dar Fernando s-a încruntat şi a spus printre dinţi: 

— Maria Eugenia! 

— Imi pare rău, a răspuns ea înroşindu-se şi de-abia putându-şi 
stăpâni râsul. lertaţi-mă, vă rog. Adevărul este că sunteţi foarte 
comic, vreau să spun, foarte amuzant. Vă rog să mă scuzaţi! 

— Hamish este amuzant în orice limbă, chiar şi în cele pe care le 
stăpâneşte bine, a intervenit Delsey. Şi, apropiindu-şi dosul palmei de 
gură cu un gest maliţios, a adăugat: Dar, vă rog, nu-i spulberaţi iluzia 
că vorbeşte spaniola. Va avea timp să-şi dea singur seama. Am 
plănuit să călătorim în regiunea Alpujarra?. 

Uke şi-a reluat atitudinea cuviincioasă şi, cu o seriozitate silită, 
avea de gând să se intereseze de acele planuri de călătorie, dar 
marchizul i-a luat-o înainte: 

— Atunci, turismul este cel care vă aduce pe aici? 

— Da şi nu, a şovăit Hamish. Astăzi, Delsey a pus pe mine în 
atingere cu domnul duce despre licitaţia şi eu venit aici azi ca vinde 
un pictând. 

— Un pictând? a repetat marchizul încruntându-se. 

— O pictură, l-a lămurit Uke. Stăpânul savanelor, de Landseer. O 
lucrare splendidă. 

— Cunoaşteţi artistul? a întrebat Hamish, deşi în realitate părea că 
începe să-l intereseze mai mult fata în sine, decât părerea ei despre 
un pictor decedat. 

— Nu sunt o expertă în artă. Dar ştiu mai mult decât crede tatăl 
meu. deşi întotdeauna mai puţin decât şi-ar dori el. L-a privit pe tatăl 
ei cu coada ochiului, făcând o grimasă. Cunosc Monarhul vâlcelei, dar 
cred că şi leii de bronz de la statuia lui Nelson, din Londra, sunt tot 
opera lui. Mă înşel? 

— O, nu, sunteţi absolut perfectă. 

Fata a râs din nou la auzul spontanei declaraţii de interes din 
partea lui Hamish. Au trecut câteva secunde în care amândoi au 
zâmbit privindu-se drept în ochi, până când Fernando a reluat firul 


1 În engleză în original, turneu. (n.tr.) 
2 Regiune istorică a Andaluziei, situată la poalele masivului Sierra Nevada. 
(n.tr.). 


conversaţiei: 

— Aşadar, sunteţi colecţionar? 

— Mă rog, colecţionarii cumpără. Eu vând, aşa că eu presupun cu 
sunt mai curând un descolecţionar. 

Uke a izbucnit în alt hohot de râs. Nu numai că Hamish începea să 
o atragă, dar, pe deasupra, i s-a părut extrem de amuzant că îi plăcea 
şi tatălui ei, în ciuda indiferenţei atât de nepotrivite pe care o 
manifesta, mai ales din noua perspectivă că Hamish ar fi putut fi un 
colecţionar înstărit. 

— Dar încă mai aveţi... o colecţie serioasă? 

— Oh, yes. Tatăl meu a iubit artă. Noi avem bună parte din colecţia 
originală de la castel, proprietate a clanului Sutherland. 

— Aşadar, deţineţi un castel? 

Categoric, Fernando şi-a pierdut orice interes faţă de filfizonul 
marchizilor, care rămăsese tăcut şi searbăd în spatele măştii sale 
vineţii, iar la auzul cuvântului „castel”, s-a năpustit verbal asupra lui 
Hamish, asemenea unei cete de câini de vânătoare hăituind o pradă 
îmbietoare. 

— Mă rog, în prezent, castelul Dunrobin nu este al meu, ci al... 
familiei. A rostit acest cuvânt cu o ciudată şi deosebită emfază, 
trăgând din pipă înainte de a-şi încheia fraza. Eu aparţin unei ramuri 
mai mici a familiei. O rămurică. Aproape o scobitoare. 

O privea pe Uke pentru a-i observa reacţia, iar ea îi răsplătea 
fiecare vorbă de duh cu un nou hohot de râs. 

In momentul acela, Victoria a trecut ca o fantomă, atingând spatele 
tatălui ei şi murmurând: 

— Cred că urmează să înceapă licitaţia. Pregătiţi-vă portofelele! 

Şi, ca şi cum ar fi fost ecoul vorbelor sale, un aprod a urcat pe 
estradă şi a declarat cu voce tare: 

— Doamnelor şi domnilor, licitaţia urmează să înceapă. Vă rog să 
fiţi atât de amabili şi să vă ocupați locurile. 

Uke prefera ultimul rând, iar tatăl ei pe primul, astfel încât, după o 
luptă disimulată, cei doi au fost nevoiţi să se resemneze cu o discretă 
poziţie de mijloc. Hamish şi-a cerut scuze cu un zâmbet sincer şi fata 
l-a privit pe când se îndepărta, pierzându-se în mulţime. Nu era un 
bărbat cu adevărat chipeş. Părul său roşu se dovedea extrem de 
strident pentru canoanele eleganţei discrete, iar trăsăturile sale fine şi 
colţuroase, cu nasul său mare şi drept, gura largă cu buze subţiri şi o 
bărbie care părea un mascaron de la prova unei corăbii, îi aminteau 
lui Uke un desen pe care tatăl ei obişnuia să-l facă pe vremea când 
era ea mică, o caricatură realizată dintr-un şase şi un patru, pe care i- 
o prezenta ca fiind „chipul portretului tău”. Avea trăsături exact cât să 
se poată spune că are un chip. Dar era amuzant şi îndrăzneţ, iar când 
zâmbea, coada ochilor i se încreţea, de parcă cineva frământa un 


cocoloş de pâine fragedă. În plus, părea evident că nu se străduia să 
facă o impresie bună, o noutate în comparaţie cu acea legiune de 
domnişori simandicoşi pe care îi cultiva de obicei tatăl ei. Da, tânărul 
acela îi plăcea. 

Uke a încercat să se concentreze asupra licitaţiei pentru a-i face 
plăcere tatălui ei, dar la cea de-a doua sumă oferită, deja căsca. 
Scrinul din perioada reginei Isabel! era frumos, dar sertarele lui nu 
păreau să fie practice ca să alunece pe zăpada de pe munte. 

De acord, într-o zi va trebui să se maturizeze, dar nu avea de ce să 
fie chiar în ziua aceea. Şi-a abătut privirea spre decorul sălii, apoi 
către exterior, prin ferestrele care lăsau să se vadă blândul relief 
ondulat al colinei El Pardo. Soarele se ascunsese şi frunzişul stejarilor 
începea să se coloreze în negru sub un cer plumburiu. Deodată, o 
pasăre a traversat în viteză spaţiul din faţa ferestrei enorme. Uke a 
tresărit de spaimă. „O cucuvea, cu siguranţă. Urmărind un şoarece.” l- 
a strâns mâna tatălui ei, care a privit-o întrebător, şi s-a ridicat de pe 
scaun cu grijă să nu facă zgomot. Pe vârfuri, a ajuns la uşă, unde un 
aprod a salutat-o înclinând capul, şi s-a năpustit în aerul răcoros şi 
uşor al înserării. S-a apropiat de balustrada care mărginea povârnişul 
şi s-a sprijinit de ea cu mâinile, lăsându-şi toată greutatea corpului pe 
piciorul drept. Deşi nu avea să recunoască niciodată asta în faţa 
tatălui ei, îi făcea plăcere să se vadă atât de frumoasă, dar tocurile 
înalte o chinuiau. Şi-a ridicat piciorul stâng în spate şi şi-a răsucit 
glezna în aer, apoi şi-a mutat greutatea pe celălalt picior, lăsându-l pe 
cel drept să se odihnească. Balustrada era rece şi îşi lăsase mănuşile 
în pardesiu. Şi-a încrucişat braţele la piept şi şi-a frecat palmele de 
umeri. Primăvara îşi făcea leneş intrarea, iarna punând încă stăpânire 
pe nopţi, pedepsind roua printr-un strat de promoroacă. Acolo, afară, 
putea să facă o pneumonie şi, în orice caz, nu era nici urmă de 
cucuvea sau ce o fi fost aceea, aşa că era mai bine să se întoarcă la 
căldura din sală. Şi-a plimbat pentru ultima dată privirea dintr-o parte 
a orizontului în cealaltă şi s-a întors. O tresărire de spaimă. Scoţianul 
acela se afla chiar acolo, în spatele ei, zâmbind din fundul văii pe care 
o încadrau nasul şi bărbia lui. 

— Imi daţi voie? 

Cu o mişcare rapidă, s-a dezbrăcat de jachetă şi a pus-o pe umerii 
fetei, înainte ca ea să poată măcar să reacționeze. Uke a zâmbit şi a 
ridicat din sprâncene, arătând cu privirea către genunchii goi ai lui 
Hamish. 

— Nu vă este frig? 

— Dar dumneavoastră? a replicat el, repetând acelaşi gest către 


1 Isabel a Il-a de Borbon (1830-1904), regină a Spaniei între anii 1833- 
1868. (n.tr.). 


picioarele fetei. 

— Măcar eu port ciorapi, a răspuns Uke, ridicând tivul fustei ei lungi 
şi ciupind țesătura fină care îi acoperea pulpa. 

— O, eu la fel de binet. Dar ai mei nu sunt mătase, ci blană de urs. 
Cel mai bun lucru împotriva frigului. 

A tras de firele de păr care îi acopereau genunchiul, în vreme ce ea 
râdea de gluma lui. 

— Auziţi... Uke s-a înfofolit în haina lui Hamish. Aş vrea să vă cer 
scuze pentru comportamentul meu de mai devreme. Nu intenţionam 
să râd de dumneavoastră. Această reuniune este atât de plictisitoare, 
încât aveam nevoie să mă amuz puţin, iar dumneavoastră sunteţi un 
bărbat foarte ingenios. 

— Nu! Nu este nevoie să vă scuzaţi. Dimpotrivă. Eu tem eu nu fost 
prea corect cu tatăl dumneavoastră şi prietenii săi, dar mie plăcea să 
aud la dumneavoastră râzând. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Cu toate acestea, eu aş spune că 
i-aţi părut simpatic tatălui meu. 

— Really? Ei bine, măcar şi asta, el a spus la mine că el încerca să 
supraliciteze pentru... pictândul meu... Pentru pictura mea! 

— Asta mă bucură. Este un tablou superb, leul este impresionant şi 
peisajul african ar da o notă exotică decorului din salonul nostru. Tatăl 
meu nu m-a luat niciodată în călătorie. Dacă nu pot eu însămi să 
admir acele locuri, măcar să pot să le aduc la mine acasă. 

— In prezent, eu nu cred artistul a călătorit mereu la Africa. Acest 
peisaj cu palm trees? este greu tipic pentru lei, cel mai puţin pentru 
leii văzut eu. 

— Aţi fost în Africa! 

— Desigur, dar aceea fost o călătorie scurtă. 

— Povestiţi-mi, vă rog! Cum este? 

Entuziasmul lui Uke era aproape înrobitor, ceea ce i-a făcut plăcere 
lui Hamish. 

— Ei bine, este... şi-a abătut privirea spre orizont, la fel ca acesta. 
Şi-a trecut dosul mâinii peste frunzişul întunecat al stejarilor acoperiţi 
de nori negri, încercând parcă să mângâie coroanele copacilor aflaţi la 
distanţă. 

— Mă luaţi peste picior? Vreau să spun, râdeţi de mine? a tradus 
Uke. g 

— Oh, în niciun caz. In Britain, noi nu avem peisaje care să semene 


1 Joc de cuvinte, în spaniolă în original, între tan bien (atât de bine) şi 
también (de asemenea). Personajul, nevorbind foarte bine limba spaniolă, 
face astfel de confuzii. (n.red.) 

2 În engleză în original, într-adevăr? (n.tr.). 

3 În engleză, palmieri. (n.a.). 


cu Africa, asta deoarece noi am făcut în Africa peisaje care să semene 
cu Britain. Dar dumneavoastră aveţi asta, ceva care este destul de 
asemănător cu unele zone din Africa, precum regiunea râului Marat. 
Dumneavoastră ar trebui doar să înlocuiţi aceşti holm oaks? cu thorn 
trees? şi iată, veţi avea o savană africană. Lipsesc leii, of course. 

— Eu ador acest peisaj. Am crescut aici. Ştiţi? Dragii noştri prieteni; 
şi vecini, toţi cei care stau jos acolo, înăuntru - a arătat cu degetul 
mare spre casă, strâmbându-se de parcă ar fi supt o lămâie - sunt 
fiinţe urbane. Vin în aceşti munţi, dar aduc oraşul cu ei. Mama era 
diferită de toţi. Ea a crescut la ţară, tatăl ei era crescător de tauri 
pentru lupte. Nu se înţelegea foarte bine cu prietenii tatălui meu, dar 
nu i-a păsat niciodată prea mult. Işi petrecea timpul liber pe munte, 
bucurându-se de fiecare piatră, de fiecare plantă şi de fiecare animal. 
lar eu sunt tot aşa. După cum vedeţi, aşchia sau scobitoarea nu sare 
departe de trunchi. Aparţin rrramurrrrii - rostind acest cuvânt, a imitat 
accentul lui Hamish - sălbatice a familiei. De aceea mi-ar plăcea să 
călătoresc în Africa. Aveţi de gând să vă întoarceţi acolo vreodată? 

— Oh, da, de fapt, eu mă aflu aici în drum spre Africa. Am fost 
solicitat acolo pentru chestiuni... familiale. 

Din nou, referirea la familie revenea ca un evident şi distinctiv 
laitmotiv sub formă de ironie. 

— Luaţi-mă cu dumneavoastră în Africa, l-a implorat Uke râzând, 
întinzând spre el încheieturile mâinilor, de parcă ar fi purtat cătuşe. 
Cântăresc puţin, nu mănânc prea mult, ştiu să merg pe munte, dorm 
sub cerul liber şi voi râde la glumele dumneavoastră ori de câte ori 
veţi avea nevoie. 

Hamish a lăsat să-i scape un hohot de râs care i-a separat nasul de 
bărbie. 

— Măcar vorbiţi engleza. Asta v-ar fi util în călătorie. 

— Eu? Vă înşelaţi. Nu vorbesc engleza. 

— You're lying.* 

— Nu, nu mint, vorbesc serios... Uke şi-a dat seama că s-a dat de 
gol şi au râs amândoi. Obişnuia să-şi ascundă educaţia aleasă pentru 
a se delimita de pedanteria de care făceau paradă prietenii tatălui ei. 
Cum aţi aflat? 

— Dumneavoastră sunteţi prima persoană din Spania, în afară de 
Delsey, pe care o aud pronunţând corect numele lui Landseer. Şi cu 
accentul cel bun. 


1 Râu care izvorăşte în Kenya şi curge până în Tanzania, vărsându-se în 
lacul Victoria. (n.tr.). 

2 În engleză, stejari. (n.a.). 

3 În engleză, salcâmi. (n.a.). 

4 În engleză în original, minţiţi. (n.tr.). 


— Aveţi dreptate. Tatăl meu a avut grijă să primesc o educaţie de 
domnişoară ca să devin o doamnă din înalta societate. Societatea ui. 
Am învăţat multe lucruri care nu îmi vor folosi niciodată la nimic, 
precum protocolul şi buna-cuviinţă. Dar sper să folosesc limbile 
străine atunci când voi putea călători. Am impresia că dumneavoastră 
aţi călătorit mult. Cel puţin, în Spania şi în Africa. 

— La ora actuală, am călătorit deja de o lungă perioadă de timp. Aţi 
auzit vreodată vorbindu-se despre /e Grand Toun? 

— Dacă am auzit vorbindu-se despre /e Grand Tour? Vă referiţi la 
un circuit european pe care obişnuiau să-l facă poeţii romantici? 

— Şi nu numai poeţii. In ultima sută de ani, orice fiu de familie bună 
va întreprinde propriul Grand Tour, îndelunga sa călătorie, inamic de 
a-şi începe drumul prin viaţă. 

— Şi cheltuind averea familiei departe de casă. 

— Adevărat. Dar, în cazul meu, banii sunt ai mei. Părinţii mei au 
trecut afară... au murit. Eu nu am fraţi. Acesta este motivul pentru 
care, din când în când, vând câte o pictură ca să acopăr cheltuielile de 
călătorie. 

— Şi nu vă pare rău să renunţaţi la tablourile acelea? 

— Ba da, bineînţeles. De aceea caut prietenii mei să cumpere 
tablourile mele. Sau să fac prieteni cu cei care cumpără pe ele. Aşa cu 
pot încă să bucur de tablouri. 

— Asta înseamnă că, dacă tatăl meu vă cumpără tabloul, ne vom 
revedea? 

— Inseamnă aceasta că, dacă el nu cumpără acesta unul, eu voi 
încerca să vând la el altul unul. 

Amândoi şi-au susţinut privirile timp de câteva secunde, ca şi cum 
ar fi hotărât să introducă o pauză respectuoasă care să le 
pecetluiască acordul de complicitate şi care să iniţieze, într-un mod 
oarecare, o nouă fază în relaţia lor incipientă. Apoi, Uke a fost cea 
care a rupt tăcerea. 

— Vorbiţi-mi despre propriul dumneavoastră Grand Tour. 

— Ei bine, acesta nu a fost atât de Grand cât eu mă aşteptam. Eu 
arăt eu nu am călătorit până la urmă la acele locuri unde eu încercam 
a merge. Eu intrat universitate, dar apoi hotărât putea aştepta asta. 
Asta fost când murit părinţii mei. Eu aveam nevoie să îndepărtez de 
toate şi aşa eu călătorit la Paris la casa familiei lui Delsey. El este un 
bun prieten de şcoală. Noi studiat împreună la Eton, familia lui trăieşte 
la Paris, dar el dorit să stabilească afară de familia sa şi moştenit o 
casă aici, la Madrid. Eu căutam să călătoresc la Elveţia şi Italia, dar 
Delsey m-a convins călătorind în Spania. Noi călătorit la San 
Sebastiân, unde Delsey are unii prieteni. De acolo, noi călătorit la 


1 În franceză în original, Marea Călătorie. (n.tr.). 


Pamplona să vedem bu//fights! şi călătorit toată coasta nord a Spaniei. 
Apoi, Delsey invitat pe mine la casa sa, aici, în munţii din Madrid, şi el 
spus la mine că aici voi putea vinde unele picturi. Şi aici eu sunt. Eu 
doream călătoresc la Granada să întâlnesc prieten al meu, scriitor 
numit Gerald Brenan?, dar eu cred acum el nu este acolo. Inainte, 
prietenul meu povestit la mine de lanţul muntos din Alpujarra, un ţinut 
primitiv şi nobil, el spus, şi asta eu vreau să cunosc. 

— Şi unde este acum prietenul dumneavoastră scriitorul? 

— In Italia, eu cred. El este acolo căsătorească o femeie, eu auzit. 

— O escapadă romantică. Şi vărul prietenului dumneavoastră 
Delsey, călătoreşte şi el cu dumneavoastră? 

— Gaston? El nu este văr cu Delsey. 

— Dar tatăl meu l-a prezentat... 

— Nu. Ei nu au relaţie de familie. 

— Atunci, e un prieten? 

— Ei bine, el este mai mult ca un prieten cu Delsey. Ei trăiesc 
împreună şi... dorm împreună. 

Uke a rămas descumpănită pentru o clipă, până când a deschis 
brusc gura cu o neobişnuită grimasă de uimire. 

— Nu! 

— Ba da! 

— Nu! 

— Oh, yes! Aceasta este pentru ce Delsey dorea să abandoneze 
casa familiei, chiar şi oraşul, şi țara. Familia sa nu aproba. 

— Ha! Dacă tatăl meu află asta, cred că nu-i veţi mai fi simpatic. 

— Ei bine, într-un fel, eu nu dorm cu ei şi, în plus, eu cred asta nu 
este... infecțios? Cel puţin, eu nu simţit un symptom încă. Şi-a pipăit 
cămaşa. Şi niciodată, având aproape femei aşa frumoase ca 
dumneavoastră. 

— Nu vă grăbiţi, Hamish. Pot să vă spun Hamish, nu-i aşa? 

— Atâta timp lung cât spuneţi la mine, puteţi spune la mine felul 
care doriţi. 

— la te uită, nu vă pierdeţi timpul. Dar cu atâta vorbărie, veţi 
pierde licitaţia tabloului dumneavoastră. 

— Eu cred acum este mai mult câştig aici, afară de uşi. Vom merge 
noi pentru o plimbare? a sugerat Hamish, arătând cu capul plecat 
către un grup de bărbaţi care ieşiseră să ia aer şi să fumeze şi care îi 
priveau pe ascuns de lângă uşa de la intrarea în reşedinţă. 

Uke a ezitat din pricina tulburării şi a nesiguranţei pe când coborau 
panta din celălalt capăt al balustradei. Inteligent. Ironic. Direct. 


1 În engleză în original, lupte cu tauri, coride. (n.tr.) 
> Edward Fitzgerald Brenan (1894-1987), scriitor şi hispanist britanic. 
(n.tr.). 


îndrăzneţ. Dar, în acelaşi timp, respectuos. Îşi măsura cuvintele şi ştia 
până unde poate să întindă coarda fără să o rupă. Fără îndoială că 
acel tip ştia foarte bine ce face şi o ştia, tot fără îndoială, pentru că o 
făcuse cu multe alte ocazii. De data aceea, ea ezita între a-l socoti un 
aventurier pasionat sau un simplu neobrăzat. Dar nu încăpea îndoiala 
că ştia cum să se facă interesant în ochii oamenilor, şi Uke a hotărât 
să apuce momeala fără să o muşte, ca a vadă ce se întâmplă. La 
urma urmelor, era primul bărbat care o interesa şi total opus 
filfizonilor cu guler tare încurajați de tatăl ei. Hamish părea să aibă 
doar cu vreo doi sau trei ani mai mult decât ea, dar afişa o imagine 
clară a maturității şi a experienţei de viaţă. Când a sărit peste 
balustradă suflecându-şi rochia de organza şi mătase ţinându-l de 
mână pe acel Stăpân al savanelor, a avut senzaţia că trece dincolo de 
ea pentru totdeauna. 

Şi chiar aşa a fost. Sau, mai bine zis, aşa a trebuit să fie. Dacă 
povestea lui Uke, aflată de la mama mea, referitoare la întâlnirea 
aceea de lângă balustradă a fost destul de exactă, în schimb, nu pot 
spune acelaşi lucru şi despre alte episoade ulterioare ale relaţiei 
bunicii mele cu Hamish Sutherland, despre care deţin prea puţine 
informaţii. Mai multe astfel de lacune le-am putut completa înainte de 
a începe să scriu această naraţiune, dar rămân altele pe care nu am 
reuşit să le lămuresc. Bunica a păstrat pentru ea momente pe care nu 
le-a împărtăşit nimănui, cu excepţia lui Hamish, poate fiindcă acelea 
erau clipele în care nu mai era loc pentru nimeni altcineva. Nu voi şti 
niciodată ce s-a întâmplat de cealaltă parte a balustradei. Martorul 
nostru invizibil al faptelor, acel emisar imaginar pe care îl introducem 
în scena pe care o ascultăm sau o citim, acel aparat de filmat sau acel 
mic cablu din fibră optică pe care îl strecurăm până la locul în care 
protagoniştii îşi rezolvă problemele a rămas încurcat în parapetul de 
piatră, în timp ce fata blondă şi străinul excentric coborau colina 
abruptă, râzând şi împiedicându-se, vocea limpede a lui Uke şi frazele 
întortocheate ale lui Hamish pierzându-se în ecoul nopţii, fusta în 
carouri şi rochia de culoarea fildeşului devenind negre pe măsură ce 
se afundau printre arbuştii de iarba-osului, pe când noi am rămas 
sprijiniți acolo în coate, privind în tăcere cum sclipesc luminile 
Madridului la orizont, neexistând un dialog pe care să-l auzim, niciun 
deznodământ pe care să-l prevedem, nicio voce în off care să ne 
povestească finalul, abandonaţi de o temă care nu ne aparţine, care 
nu este a noastră şi unde singurul lucru pe care îl facem acum este să 
deranjăm. 


4 - O vioară în furtună 
Când Uke şi Hamish s-au întors la reşedinţa El Pendolero după 
plimbarea lor printre tufişurile de iarba-osului, licitaţia se terminase 


deja şi majoritatea invitaţilor părăsiseră proprietatea. Victoria şi luigo 
plecaseră cu nişte prieteni pentru a încheia serata cu o mică 
petrecere. Fernando aştepta la intrare cu sprâncenele încruntate i cu 
pardesiul lui Uke atârnându-i de braţ, neînţelegând de ce. lifit fiica sa, 
cât şi scoţianul dispăruseră de la reuniune fără nicio explicaţie. Dar şi- 
a descreţit fruntea dintr-odată când i-a văzut ivindu-se printre 
umbrele din grădină. El, doar în cămaşă şi vestă, cu fluierele 
picioarelor descoperite, ridicol de păroase şi înroşite deasupra 
pantofilor negri. Ea, purtând haina scurtă stil Prince Charliel cu două 
rânduri de nasturi, cu mâinile pierdute în manele, ca o sperietoare de 
ciori pleoştită, şi strângând ghem în mâna dreaptă poalele fustei 
lungi, pentru a nu călca pe ea. Mergea desculţă şi purta ciorapii albi 
groşi ai lui Hamish. In faţa năprasnicei expresii de reproş a tatălui ei, 
însoţite de o rafală de nenumărate priviri iritate | icntru a constata 
dacă îi văzuse cineva, Uke a ridicat din umeri şi a mormăit fără chef o 
scuză laconică: „Era frig!” încercând să-şi păstreze cumpătul, 
Fernando i-a spus lui Hamish că îi achiziţionase tabloul, la care 
scoţianul şi fata au reactionat schimbând un zâmbet 


1 Face referire lajacheta purtată în mod obligatoriu la costumul 
tradiţional seoţian, model lansat de Charles Ill (1720-1788), numit şi 
„Tânărul lV'retendent”, rege de jure al Scoției, Angliei, Franţei şi 
Irlandei, (n.tr.) 


50 

complice. Hamish i-a mulţumit lui Fernando pentru achiziţie printr-o 
călduroasă strângere de mână şi şi-a luat un rămas-bun politicos de la 
amândoi, ca să meargă să-şi recupereze pardesiul din casă. După ce 
s-a îndepărtat, Fernando a târât-o pe Uke de braţ şi a început să recite 
cu voce scăzută şi indignată o litanie de reproşuri, pe care fiica lui nu 
o asculta, având capul întors spre spate, asemenea unui pui cu gâtul 
frânt, ca să-l privească pe scoţian dispărând sub porticul luminat. 
Tatăl ei şi-a schimbat monotonul şir de imprecaţii doar pentru a spune 
pe un ton emfatic: „Şi desculţă!” Şi-a pironit din nou asupra ei o 
privire dezaprobatoare, iar ea a repetat acelaşi gest implorator, tot 
fără chef: „Cu aceşti ciorapi atât de groşi nu mă pot încălţa!”, în timp 
ce-şi ridica mâna stângă, din care îi atârna un pantof. „Şi celălalt?”, a 
întrebat-o furios tatăl ei. „Nu-ţi face griji: misiune îndeplinită. Îl are 
prinţul.” 

Prințului nu i-au luat nici douăzeci şi patru de ore pentru a se 
întoarce. În dimineaţa următoare, Hamish bătea la uşa conacului Lux 
Domini. Hotărâse să aducă personal tabloul şi astfel, în treacăt, să-l 
ajute pe Fernando să stabilească locul cel mai potrivit în care să-l 
aşeze, acolo unde lumina naturală îi va înviora culorile, fără ca 


impactul direct al razelor de soare să-i afecteze lacul ori vopseaua. 
Toţi trei ştiau că aceea nu era decât o simplă scuză, dar aşa se 
cuvenea. De îndată ce Uke l-a văzut apărând, cu pipa sa şi îmbrăcat 
într-un costum sport din tweed, l-a cuprins cu braţele pe după gât şi l- 
a sărutat pe obraz. Fernando s-a prefăcut că-şi stăpâneşte uimirea, 
dar ceea ce simula nu era stăpânire de sine, ci tocmai mirare. 
Acceptase încă din seara anterioară faptul că, într-un fel sau altul, 
scoţianul acela va juca un rol în vieţile lor. In principiu, ideea nu-i 
displăcea: tipul părea excentric, dar lăsa să se întrevadă bunele 
maniere şi era, fără îndoială, un bărbat cultivat, exact persoana de 
care avea nevoie Uke, şi nu unul dintre vlăjganii aceia cu care se 
întâlnea ca să vâneze broaşte. Nu avea niciun titlu nobiliar, dar avea 
rude aristocrate şi atât înfăţişarea, cât şi manierele sugerau că deţine 
o oarecare avere. Nu era o partidă proastă şi, întâmplător sau nu, în 


51 

dimineaţa aceea, fiica lui nu se vârâse în pantalonii ţărăneşti din 
fibră de rafie, după cum îi era obiceiul, ci purta o roche scurtă, 
înflorată, cu talie joasă şi fustă plisată, care se demodase fără să 
apuce să mai vadă lumina zilei de când fusese pusă pentru prima dată 
în dulap. Demodată, dar impecabilă. Pantofii nu se asortau, s-a gândit 
Fernando, dar era greu să devii femeie peste noapte. 

În timp ce Fernando şi Hamish discutau despre cât de potrivit era 
fiecare perete al salonului prevăzut cu geamuri de cristal pentru a 
aşeza tabloul, fata a dispărut în sus pe scări urcând treptele, nu 
asemenea caprelor, cum obişnuia, ci una câte una, aşa cum i se 
potrivea unei domnişoare. După o clipă, s-a întors cu haina scurtă stil 
Prince Charlie, pe care a trecut-o prin faţa ochilor lui Hamish şi apoi a 
aşezat-o pe bancheta din vestibul. „Ciorapii trebuie spălaţi”, a explicat 
ea. Hamish a zâmbit, deschizându-şi braţele: „lar eu am uitat să vă 
aduc pantoful!”, la care Uke i-a răspuns, aruncând o ocheadă spre 
tatăl ei: „Nici nu este nevoie. Păstraţi-l pentru momentul oportun”. 

Odată ales locul cel mai potrivit pentru Stăpânul savanelor, au lăsat 
labloul pe podea, rezemat de perete, şi s-au aşezat în jurul măsuţei 
din fier forjat din grădină, pentru a lua un aperitiv. Dimineaţa păstra 
transparenţa cristalină a zorilor de zi din timpul iernii la Madrid, cu 
acel aer răcoros care parcă nu fusese niciodată respirat înainte, dar 
primăvara sosea mai devreme, făcând să plesnească bobocii de 
camelii şi grădina mirosea deja a prânzuri luate în plin soare şi a 
parfum de cearşafuri curate fluturând sub bătaia vântului. Acolo au 
stat de vorbă sub fâşiile de nori cirus, până când Hamish a anunţat că 
prietenul său Delsey avea plăcerea de a-i invita pe toţi la masă la 
ferma sa, aflată de cealaltă parte a colinei Canto del Pico. Fernando a 
mulţumit pentru ospitalitatea lui Delsey, dar s-a scuzat, justificând că 


Íñigo şi Victoria se vor odihni până după-amiază după escapada lor 
nocturnă şi că el trebuia să le ţină companie la masa de prânz. Dar a 
îndemnat-o pe fiica lui să accepte invitaţia şi, desigur, ea a făcut-o 
înainte ca tatăl ei să-şi termine fraza. Hamish nu a avut 


52 

nevoie de mai multe indicii pentru a-şi modifica planul iniţial. L-a 
lăsat liber pe şoferul lui Delsey cu instrucţiuni să se întoarcă să-i ia 
peste o oră şi cu rugămintea ca, între timp, bucătăreasa prietenului 
său să le pregătească un picnic pentru două persoane: un pui fript, un 
bloc de foie1, o baghetă de pâine, o sticlă de cidru şi câţiva biscuiţi 
shortbread2. Pe când Uke îşi punea haine comode pentru pădure, 
Fernando i-a arătat lui Hamish vechile ustensile medicale din vitrine şi 
atelierul său de pictură din atic, explicându-i cum a intrat în derivă 
cariera sa profesională. Pe atunci, retuşa portretul unui copil. Era 
vorba despre fiul unui renumit inginer de mine, un prieten care îl 
sfătuise să investească o sumă importantă de bani într-o întreprindere 
olandeză care exploata zăcăminte de diamante în Africa. In această 
companie, însuşi inginerul avea o participare substanţială care 
crescuse considerabil datorită bunului mers al afacerii. După criza din 
'29, economia era un joc de noroc la fel de periculos ca şi coada unei 
balene rotindu-se pe o ruletă, iar cel care se apropia prea mult de 
masa de joc risca să primească o lovitură nimicitoare. Diamantele 
reprezentau o valoare sigură pentru investitori, ferită de volatilitatea 
bursieră şi de schimbările bruşte ale dobânzii monetare, şi poate că 
de aceea vânzarea diamantelor se menținea pe linia de plutire pe râul 
învolburat. Prietenul său i-a rezumat afacerea folosind un exemplu 
foarte potrivit: dacă ceilalţi sunt cuprinşi de febra aurului, tu vinde 
târnăcoape şi lopeţi. Aşa că, atunci când toţi cumpără diamante, pare 
mai înţelept să nu cumperi diamante, ci să le vinzi. În astfel de 
perioade agitate, trebuia să fii recunoscător pentru o bună asistenţă 
financiară, mai cu seamă dacă era dezinteresată, iar Fernando se 
gândea să răsplătească amabilitatea prietenului său dăruindu-i 
portretul acela al fiului său. 

După ce Uke s-a schimbat, s-a întâlnit cu Victoria care ieşea 
somnoroasă din camera ei, în capot şi nefardată, dar cu cocul său 
clădit recent pe suportul metalic. Văzându-şi din nou sora în costumul 
de | 

1 In franceză în original, bucată mare de ficat (n.tr.) 

2 In engleză în original, biscuiti tradiționali scoțieni (n.tr.) 


53 
munte, Victoria a căscat şi a murmurat printre dinţi: „Cenuşăreasa i 
întoarce la zdrenţele ei”. La care Uke şi-a clătinat capul dintr-o parte 


într-alta şi a chicotit în şoaptă: „Nu, Cenuşăreasa se duce i ia masa în 
pădure cu prinţul scoţian!” Imediat după aceea, a | îi în. S-o pe după 
umeri şi i-a trântit-o: „Surioară, am nevoie să-mi uanjezi părul”. 
Victoria a făcut ochii mari cât cepele şi a declarat în mod solemn: 
„Maria Eugenia, de multe ori am visat că îmi ceri i lac asta, dar acum 
nu şţiu dacă ai spus-o cu adevărat sau este Heelul întârziat al băuturii 
Dry Martini”. „Al cui? a răspuns Uke şi, i adăugat: N-are importanţă. 
Aranjează-mi părul!” După o clipă, I t ke a coborât în salon îmbrăcată 
în hainele din rafie, dar cu o | lirptănătură gengargon, ca Liza Minelli în 
filmul Cabaret, care îi lăsa | >< f runte un melcişor atât de ţeapăn, 
încât ai fi putut pescui cu el un calcan. 

Nu am mai multe informaţii despre acea primă întâlnire şi tre- Imie 
să rezist tentaţiei de a face presupuneri. Ştiu doar că prânzul a 
prelungit până seara, seara s-a prefăcut în noapte şi Uke s-a întors 
acasă când oamenii obişnuiţi deja nu mai umblă pe afară, prin pădure. 
Bineînţeles că nici Uke, nici Hamish nu erau oameni (>1 jişnuiţi. Aşa 
că, la urma urmelor, se poate să fi fost doar în pădure. 

In lunile următoare, pe când soarele continua să urce către loja lui 
de vară, întâmplările păreau să se precipite una după alta pentru 
Fernando, pentru Victoria, pentru Uke, pentru Hamish şi chiar | x iitru 
mica societate de la periferia Madridului. Inigo şi Victoria au plecat la 
Bilbao, dar s-au întors la începutul verii pentru a se odihni la munte 
până la sfârşitul sezonului. Aduceau veşti importante: Victoria era 
însărcinată. Imediat, Fernando i-a deschis primului său nepot inima şi 
un cont curent în bancă. Uke şi Hamish deveniseră nedespărţiţi, iar 
Fernando a observat că în comportamentul fiicei lui au apărut 
schimbări favorabile. Avea mai multă grijă de aspectul ei, făcea 
eforturi să se îmbrace potrivit ocaziei, citea, lua parte la concerte şi 
vizita expoziţii de artă, însoţită mereu de Hamish. Nu mai avea 
reţineri în a-şi scoate în evidenţă educaţia aleasă pe care o 


54 

primise şi renunţase la mecanismele de apărare pe care obişnuia 
să le folosească înainte pentru a se exclude din lumea mondenă, ca 
de exemplu să-şi tragă nasul şi apoi să-şi şteargă mâna pe frunte. Mai 
ieşea în pădure, dar nu se mai ducea singură. Hamish era o persoană 
foarte sociabilă şi ştia să se amestece printre oameni, inclusiv cu 
muntenii cu care obişnuia Uke să bată drumurile, dar acum el juca 
rolul de filtru pentru a o împiedica să capete şi mai multe „obiceiuri 
grosolane”. Socotind că talentul artistic curgea prin seva arborelui 
genealogic al familiei Mencia, Uke s-a aventurat chiar să-şi încerce 
norocul în pictură. Pentru asta, s-a închis în atelier cu tatăl său timp 
de o săptămână şi apoi au început să cutreiere munţii împreună în 
căutare de peisaje pitoreşti. Erau singurele momente când ea ieşea 


fără Hamish şi cele de care se bucura cel mai mult Fernando, nespus 
de mândru. Uke îi părea pe zi ce trecea versiunea îmbunătăţită şi 
şlefuită a femeii pe care o iubise şi pe care o pierduse. Hamish a 
încercat în repetate rânduri să se înscrie la acele şedinţe de pictură, 
dar lui Uke îi era ruşine ca el să o vadă mâăzgălind stângace nişte 
pânze. Voia să se convingă ea singură dacă era sau nu înzestrată cu 
talent, înainte de a se dedica perfecţionării tehnicii sau de a renunţa 
complet la acea activitate. 

In timpul verii, Uke a frecventat casa cea mare a lui Delsey, unde 
era găzduit Hamish. Baronul francez s-a dovedit a fi un tânăr deschis 
şi jovial, mereu binedispus şi gata să asculte; una dintre acele 
persoane care acceptă cu plăcere rolul de confident fără drept la 
replică. Se exprima într-o spaniolă perfectă, dar cu o afectare şi o 
emfază nefireşti pentru cineva atât de tânăr, încât ajungea să fie 
caraghios, ca atunci când, pe un ton grandilocvent de discurs 
homeric, era în stare să intercaleze între subiectul şi predicatul 
aceleiaşi fraze opt sau zece propoziţii subordonate înlănţuite. Era o 
gazdă perfectă şi un desăvârşit animator permanent, adică ştia 
întotdeauna cum să readucă buna dispoziţie în momentul în care 
petrecerea lâncezea. Uneori, Hamish părea prea rezervat şi, în toiul 
unei conversații, rămânea tăcut privind-o în ochi pe Uke, cu 


55 

» expresie gravă şi absentă, ca şi cum mintea i-ar fi fost goală sau, 
i limpotrivă, ca şi cum i-ar fi trecut prin cap un şuvoi de gânduri care îi 
anulau raţiunea. In acele momente, Uke se simţea descumpănită i 
oarecum intimidată, dar Delsey găsea modalitatea de a rupe i. lcerea 
cu vreo bârfa din societate sau cu vreuna dintre poveştile Ini despre 
Martin. 

Acest personaj era un rândaş la cai care lucrase pentru familia lui, 
un colos numai muşchi şi inimă, care cărase pe umeri, din pădure 
până la grajduri, o iapă gestantă cu un picior rupt ca să le te sub un 
acoperiş, pe aşternut de paie. lapa a murit fătând, dar | în grija lui 
Martin a fost adusă pe lume o frumoasă iepuşoară. 

IV ntru a-i răsplăti curajul şi sufletul bun, tatăl lui Delsey i-a pus 
numele de Martinette şi i-a dăruit-o voinicului rândaş care a plâns 
emoţionat de gest şi a fost cât pe-aci să înăbuşe în îmbrăţişare bietul 
animal, care necheza din pricina sufocării, şi cu cât necheza mai tare, 
cu atât mai mult plângea şi îl strângea la piept Martin, care i redea că 
iepuşoara, ca şi el, plânge de bucurie. Alături de Delsey, fiecare 
întâlnire era o sărbătoare şi nu exista niciun prilej, oricât de 
neînsemnat, care să-l împiedice să-şi etaleze în orice moment cele 
mai bune haine de sărbătoare. Se îmbrăca cu stil şi era pasionat /le 
lucrurile vechi, având zeci de vitrine înţesate de ouă Faberge, linguriţe 


vechi din argint şi obiecte vertul1. Nu pierdea niciuna dintre licitaţiile 
organizate la Madrid, fapt pentru care Uke şi Hamish trebuiau să-i fie 
recunoscători că se cunoscuseră. 

In schimb, lui Uke nu-i plăcea „vărul” Gaston. Era un tip ursuz şi 
tăcut, cu orbite încercănate înfundate într-o figură hieratică, având 
lrăsături feminine şi bolnăvicioase. Hamish susţinea că Delsey şi 
Gaston erau amanți, lucru pe care nu-l arătau niciodată în public, dar 
Uke avea impresia că „vărul” acela o mânca din priviri. Din fericire, nu 
s-a văzut obligată să-i suporte prezenţa foarte des, deoarece Gaston 
era plecat frecvent „afară”, fără ca Delsey să se arate dispus să ofere 
vreo explicaţie pentru acele ciudate şi repetate absenţe. 

1 Obiecte de artă de colecție (n.a.) 


56 

Într-un fel, era păcat că fericirea trecătoare din lunile acelea nu se 
încadra în circumstanţe mai prielnice, mai ales că atunci şi, chiar mult 
timp după aceea, nimeni nu a ştiut cu certitudine câl de mult a 
influenţat desfăşurarea evenimentelor politice şi sociale distrugerea 
stării de graţie a familiei Mencia la începutul acelei veri din '31. S-a 
instaurat Republica, regele a luat drumul exilului şi unele lucruri au 
început să se schimbe. La început, toţi aveau convingerea că procesul 
acela nu va afecta ordinea socială, că Republica conservatoare şi 
devenită burgheză, pe care o apărau cei din familia Maura, îl va 
menţine pe fiecare la locul său. Nu a fost aşa. Curând, a început 
incendierea mănăstirilor şi ducele de Maura şi-a retras sprijinul 
acordat guvernului. Strălucirea domeniului El Pendolero s-a stins şi 
pădurile sale au fost doborâte pentru a face loc terenurilor agricole. 
Odată cu îndepărtarea moderaţilor de pe scena politică, cei care 
aveau cel mai mult de pierdut au început să fie conştienţi de faptul că 
puteau pierde totul. 

Unul dintre ei era Fernando. Nici nu a pierdut totul şi nici nu a fost 
din cauza Republicii, dar s-a pomenit prins cu totul în vâltoarea 
schimbărilor: în septembrie 1931, compania olandeză de diamante în 
care investise un important capital a pierdut drepturile de exploatare 
a minei africane. Se spunea că din cauza neregulilor contabile privind 
plata taxelor pe extracţie. Fără acea concesiune, compania nu era 
altceva decât un vechi imobil în centrul oraşului Amsterdam, ticsit de 
bătrâni cu gulere tari. Peste noapte, Fernando a asistat neputincios la 
scăderea valorii acţiunilor sale, în timp ce toţi acţionarii îşi lichidau 
participaţiile pentru a salva mobilierul. Fernando a încercat cu 
disperare să-l găsească pe prietenul său, inginerul, care să-l 
sfătuiască dacă trebuia să abandoneze corabia sau să rămână prins 
de catarg până se va domoli furtuna. Dar jupâneasa acestuia l-a 
informat că inginerul era plecat în călătorie şi că nu avea să se 


întoarcă până la sfârşitul verii. 
Fernando nu era un om de afaceri. Se născuse cu buzunarele destul 
de umflate de bani şi singura lui obsesie era să le pună în 


57 

i \ h lentă, să exagereze dimensiunea aparentă a acelor umflături, i 
' iita mai puţin calitatea umpluturii, chiar de-ar fi trebuit să le iin'ioaşe 
cu paie. Astfel, reuşise să rămână ancorat în categoria i Im care, 
dimpotrivă, deţineau mult mai mult decât le plăcea să îi. Ite. Jocul lui 
consta în a etala fără să pară că se expune, mai ales de când 
adoptase personalitatea de artist rafinat şi aristocrat I'filtru care banul 
reprezenta un amănunt prozaic şi natural, un llnid fiziologic 
neînsemnat, despre care nu era nevoie să vorbească. lsilei că, de data 
aceea, având în mână acţiunile care valorau. Hunei mai puţin decât 
hârtia pe care erau tipărite, a trebuit să ia ileei/. la de unul singur. 
Iñigo, ginerele său, se pricepea la investiţii, 'lir el şi Victoria îşi 
petreceau câteva zile în oraş cu nişte prieteni, i Fernando a încercat în 
zadar să dea de ei. Agentul său de bursă.1 spălat pe mâini; nu voia 
să-şi asume responsabilitatea de a |. lee o recomandare atât de 
riscantă. Orele treceau şi telefonul lui | ei nando suna, aducând de 
fiecare dată, ca într-o agonie, veşti din i e în ce mai proaste. Trebuia 
să aleagă: să vândă sau mai bine să scoată telefonul din priză, să 
meargă la culcare şi să nu citească Murele timp de câteva luni. Şi a 
hotărât să vândă. Şi s-a înşelat. 

I u lipsit o informaţie esenţială: compania aruncată pe fereastră ilc| 
inea cea mai bună şcoală de şlefuitori din domeniul acela. O lună mai 
târziu, întreprinderea care rămăsese cu concesiunea a i umpărat 
rămăşiţele la preţ de solduri, a concediat echipa de conducere şi a 
readus pe linia de plutire afacerea, care pe atunci nu. Ivea doar nişte 
şlefuitori foarte buni, ci şi concesiunea minieră şi, în plus, nişte 
administratori responsabili şi eficienţi. Valoarea ei a urcat ca nişte 
artificii de bâlci, iar cei care îşi păstraseră poziţiile, printre ei fiind şi 
inginerul care îşi continua călătoria, s-au pomenit deasupra capetelor 
cu o ploaie de bani ca nişte scântei aurii. 

Aceea a fost o lovitură cumplită pentru Fernando. Nu era chiar mina 
absolută. Incă mai avea conacul Lux Domini şi vreo altă proprietate 
moştenită de la tatăl său, pe lângă veniturile substanţiale pe care le 
obținea din pictură. Dar acum sacul avea fund, care se 


58 

vedea prea aproape. Şi mai rău, o parte dintre bunurile de valoare 
sub formă de diamante, despre care nu vorbise niciodată familiei sale, 
erau destinate să sporească zestrea lui Uke când Hamish avea să o 
ceară în căsătorie. A simţit că greşise faţă de fiica sa şi asta i-a creat 


un sentiment de vinovăţie care nu l-a părăsit niciodată, începând din 
momentul acela, atitudinea lui faţă de ea a devenit mai înţelegătoare, 
mai tolerantă, mai puţin exigentă şi mai puţin manipulatoare. 
Sănătatea i s-a şubrezit şi petrecea zile întregi fără să se ridice din 
pat. Spunea că are presimţiri că va muri, că noaptea se trezeşte 
simțind cum cineva intră în camera lui, respirând astmatic, că atunci 
când se ridica din pat şi deschidea ferestrele, adierea nopţii îi aducea 
din munţi strigătele soţiei sale agonizând pe stâncile din La Pedriza şi 
că tipetele umflau perdelele care se aşterneau peste el, înfăşurându-i 
trupul şi asfixiindu-l. 

Totuşi, asta nu a fost singura lovitură pe care a suferit-o Fernando 
în lunile acelea ale anului '31. Nici cea mai grea. Cealaltă a fost mult 
mai funestă. 

În aceeaşi zi în care Fernando umbla fără rost prin salon pe când 
capitalul i se spulbera la celălalt capăt al firului telefonic, Uke ieşise 
pe munte cu Hamish, neavând cunoştinţă de criza financiară a unei 
vagi companii dintr-o ţară îndepărtată. De la conacul Lux Domini, au 
mers pe marginea colinei Canto del Pico înspre valea pârâului 
Peregrinos. Era o amiază frumoasă şi senină de septembrie, arşiţa se 
potolise pentru moment şi cerul îşi pierduse nuanţa galben-palidă de 
august, colorându-se într-un albastru limpede care se iroseşte atât de 
mult iarna, când nimeni nu are nici timp, nici chef să se tolănească 
pentru a privi cum trec norii. Işi cărau rucsacurile pline de mâncare ca 
pentru o întrecere gastronomică. Uke se aprovizionase de la 
restaurantul Lhardy şi de la cofetăria Viena Capellanes şi, după 
părerea mea, un prieten al lui Hamish îi adusese de la Londra un cos 
cu delicatessen de la băcănia Fortnum & Mason. Hamish era îmbrăcat 
în kiltul din tartan în 


59 

culorile clanului Sutherland, iar Uke purta o rochie de muselină de 
culoarea ochilor ei. Era vară, erau tineri şi erau liberi. 

Au urmat cursul pârâului Peregrinos către nord şi au mâncat pe o 
faţă de masă sub un stejar, lângă o colibă de păstori în ruină care mai 
păstra încă o parte din acoperiş deasupra zidurilor de piatră. Amândoi 
au recunoscut victoria celuilalt în întrecerea alimentară, au râs, au 
băut o sticlă de vin roşu de la cârciuma din sat şi s-au jucat aruncând 
cubuleţe de ciocolată în aer şi prinzându-le apoi cu gura. Hamish 
pregătise o surpriză: ascunsă în rucsacul voluminos, îşi adusese 
vioara. In timp ce soarele apunea dincolo de muntele Abantos, au 
urcat un povârniş şi s-au aşezat să admire catifeaua mărginită cu 
pietre care acoperea poalele văii. Deasupra mantiei portocalii a 
înserării se perindau dinspre lanţul muntos nori încărcaţi de ploaie, 
care începeau să acopere cerul. Hamish a hotărât că acel asfinţit de 


soare atât de frumos merită un acompaniament muzical şi, stând în 
picioare pe o stâncă din vârful colinei, a cântat intermezzoul din 
Cavaleria Rusticană de Mascagni. Uke nu ascultase niciodată piesa 
aceea atât de frumoasă şi de învăluitoare şi stând acolo, desculţă şi 
cu picioarele încrucişate, a simţit că puful uşor de pe tot trupul îi intră 
în muselina rochiei. A rămas aşezată acolo, fără cuvinte şi fără 
gesturi, pe când coardele vibrau întâmpinând înserarea, iar notele se 
prindeau de părul zburlit de pe braţele ei, pentru ca apoi să se 
îndepărteze şi să ricoşeze de pietrele luminate din vale, alergând pe 
aripile adierii spre soarele de cupru vechi, urcând odată cu melodia, 
pentru a zbura pe curentul de aer către momentul culminant, cea mai 
înaltă notă care se repeta de patru ori şi apoi încă de patru ori, pentru 
ca în cele din urmă să plutească uşor către linia orizontului şi să se 
topească odată cu crescendoul final pe urma lăsată de discul roşu ce 
dispărea de cealaltă parte a lanţului muntos. 

Când Hamish a terminat de cântat, Uke nu se mai putea mişca. 
Simţea nevoia să aplaude până ce palmele aveau să i se zdrelească şi 
se gândea că aşa este corect, dar era paralizată de uluire şi de 


60 

emoție. Să plângă ar fi fost o reacţie de prost gust, nepotrivită 
pentru o fată dură de la munte, iar să aplaude i se părea o agresiune 
fizică împotriva ultimelor note încă purtate de adiere, aşa că a hotărât 
să tacă până când liniştea a început să ţiuie. Dar Hamish a rămas 
nemişcat, cu vioara pe umăr, cu arcuşul în mână şi cu fruntea 
încreţită, în aşteptare, ceea ce a făcut-o pe Uke să se simtă obligată 
să deschidă gura şi să scoată un scurt râs nătâng, care s-a risipit într- 
o bolboroseală stângace. Din fericire, ceva a oprit-o înainte de a strica 
şi mai rău lucrurile. Brusc, norii vineţii care acoperiseră cerul au 
scăpat un tunet asurzitor şi gutural, iar sunetul ploii a început să 
răpăie, formând un cerc în jurul lui Uke şi al lui Hamish, până când 
picături enorme cât vasele de lut s-au revărsat deasupra capetelor lor. 
Uke a ţipat şi s-a ridicat dintr-un salt, luându-şi pantofii şi tinându-şi 
poalele fustei, iar Hamish şi-a înăltat braţele şi capul roşcat spre 
torentul din cer, strigând: „Nu, nu, asta e vară!” şi, scuipând apa din 
gură, lovind corzile cu arcuşul, asemenea cuiva care sparge lemne de 
foc cu toporul, a început să cânte cu furie prestoul din Vara lui Vivaldi, 
răsucindu-şi trupul în exagerate atitudini teatrale, în timp ce mişca 
arcuşul cu repeziciune, scuturându-se de apa din părul roşu, ca un 
câine miţos, şi continuând să ţină ritmul muzicii bătând sacadat din 
picior. Uke îşi aruncase pantofii şi uitase de grija fustei şi, cu rochia 
lipită de trup, se rotea sorbind apa de ploaie şi râzând în hohote de 
histrionismul teatral al scoţianului. Continuând să cânte din ce în ce 
mai tare ca să acopere zgomotul ploii şi trosnetul tunetelor, Hamish a 


căzut în genunchi cu capul plecat şi atunci s-a petrecut ceva 
neobişnuit. Când Hamish s-a aşezat în genunchi, Uke a observat exact 
în spatele lui, la vreo zece metri distanţă, un semeţ exemplar de cerb 
cu coarne mari, cu capul plecat şi nemişcat în ploaie, care îi privea 
drept în faţă, de parcă s-ar fi rătăcit în furtună, hipnotizat de sunetul 
muzicii. Uke a rămas pironită locului cu gura căscată de uimire, la 
care Hamish a lăsat să-i alunece pe coarde o ultimă notă disonantă, 
înainte de a se opri şi de a o privi cu o expresie descumpănită. 
„Priveşte... Monarhul 


61 

vâlcelei!” Hamish s-a răsucit iute şi, văzând animalul, a şoptit: „Oh, 
my God!”. Mişcarea sau poate finalul recitalului trebuie să fi speriat 
cerbul, care a mugit, lăsându-şi capul greu pe spate, pentru ca apoi să 
fugă în trap în josul colinei. Cei doi l-au privit până a dispărut în 
spatele perdelei de ploaie, spre cabana păstorilor. Apoi s-au privit 
zâmbind şi cu siguranţă că furtuna a produs între ei un ciudat 
fenomen electric de comunicare tacită, deoarece amândoi au părut să 
înţeleagă rostul tuturor acelor întâmplări: ziua petrecută în natură, 
furtuna, muzica, cerbul, nevoia de a se refugia de ploaie, hainele ude 
şi o colibă lângă pârâu, care mai păstra încă o parte din acoperiş 
deasupra zidurilor de piatră. Fără să spună vreun cuvânt sau să audă 
vreunul, Hamish a luat-o pe Uke de mână, şi-au înşfăcat lucrurile şi au 
fugit în josul colinei către locul unde dispăruse cerbul în spatele 
perdelei de ploaie. 

1 Denumirea unui alt tablou al pictorului englez Sir Edwin Henry 

l.andseer, The Monarch of the Glen (n.tr.) 


5 - Alegem infernul 

Istoria se scrie cu mici puncte de cerneală, iar cuvintele nu sunt 
altceva decât suma tuturor acestor puncte minuscule. În fiecare literă 
sau în fiecare fotografie tipărită există o alcătuire pe care o putem 
desluşi cu o lupă care măreşte foarte mult sau cu un microscop, dar, 
pentru a interpreta întâmplările, avem nevoie de perspectiva pe care 
ne-o dau cuvintele întregi. În toată istoria scrisă, cineva a avut grijă să 
ne lase urzeala de cerneală suficient de ordonată şi de densă, ca să 
percepem doar cuvintele şi astfel să putem să citim şi să înţelegem ce 
s-a întâmplat. Însă în ceea ce ne este dat să trăim sau în ceea ce nu 
am trăit, dar care nu a fost suficient de important pentru ca altcineva 
să aibă grijă să ni-l lase ordonat, ne putem mişca doar în micimea 
alcătuirii noastre, celelalte puncte de cerneală rămânând prea 
îndepărtate de noi pentru a le vedea, ca să nu spunem că ar trebui să 
ne îndepărtăm şi mai mult şi să socotim totul dintr-o perspectivă şi 
mai cuprinzătoare. 


Sunt de acord, este un subiect destul de stupid şi exagerat de 
complicat. Dar ne ajută să înţelegem, cel puţin pe mine, de ce de cele 
mai multe ori nu pricepem absolut nimic din ceea ce se întâmplă în 
jurul nostru. Gând mă simt pierdut într-o succesiune de fapte care îmi 
scapă şi asupra cărora nu am niciun control, mă gândesc la un purice 
aşezat pe cea de-a şaptesprezecea literă „a” din fraza de început a 
oricărui exemplar din E/ Quijote: En un lugar de La Mancha, de cuyo 
nombre no quiero acordarme, no ha mucho tiempo que vivia 


63 

un. Hidalgo de los de lanza en astillero, adarga antiguA...1l - pe 
acest ultim „a” se află puricele odihnindu-se placid -, şi stau mult mai 
liniştit, pentru că puricele este absorbit în gândurile lui de purice şi nu 
are posibilitatea şi, cu atât mai puţin, obligaţia, de a înţelege firul epic 
al lui Don Quijote sau impactul acestei opere asupra literaturii 
spaniole. 

Ceea ce vreau să spun prin toate acestea este că, după cum se 
pare, îmi datorez existenţa unei furtuni de septembrie, care este doar 
o picătură de cerneală în țesătura poveştii. Din câte ştiu, pot să 
presupun că tatăl meu a fost conceput în seara aceea lângă 

| >urâul Peregrinos şi că, dacă în aceeaşi după-amiază nu ar fi lovit 
vijelia, poate că sufletul meu ar fi rămas pentru totdeauna în maşina 
automată de distribuit sufletele sau, atunci când le-ar fi venit rândul 
sufletelor, mie mi-ar fi revenit trupul unui copil eschimos sau 
polinezian, caz în care nu aş mai fi eu. Nu am nici cea mai vagă idee 
dacă lucrurile funcţionează astfel. Dar cum, la urma urmelor, nu sunt 
decât un purice, nu sunt obligat să înţeleg sistemul şi, prin această 
modalitate de a explica mecanismul de distribuire.1 sufletelor, rămân 
destul de liniştit şi pot să mă întorc, fără alte pudori intelectuale sau 
aberaţii filosofice, la confortul psihic pe care mi-l oferă cel de-al 
şaptesprezecelea „a” al meu. 

Nu mama a fost cea care mi-a povestit ce s-a petrecut în coliba de 
lângă pârâu în seara aceea din septembrie 1931 şi nu ştiu dacă like. i- 
a vorbit despre asta, deşi mă îndoiesc. Nici nu contează, pentru că, 
dacă sunt două sau mai multe poveşti, cea adevărată trebuie să fie 
întotdeauna cea mai frumoasă. Imi place să cred că Uke şi Hamish nu 
au mai schimbat niciun cuvânt în seara aceea și i; i hainele lor, care 
au împărţit aceeaşi apă, au rămas puse la uscat în faţa focului până 
târziu în noapte, când focul s-a stins şi trupurile lor s-au zvântat. Uke 
s-a întors târziu la conacul Lux Domini şi 


1 „Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu ţin să-mi aduc 
iiilinte, nu-i mult de când trăia un hidalgo din cei cu lance în panoplie, 
scut vechi...” Cervantes, Don Quijote de la Mancha, Editura pentru 


Literatură 
| Iniversală, Bucureşti, 1965, p. 77, în traducerea lui lon Frunzetti. 
(n.tr.) 


64 

l-a găsit pe tatăl ei afundat într-un fotoliu, cu mâinile atârnând pe 
lângă rezemătorile coatelor, având jumătate din faţa pământie 
luminată de o veioză mică. Nu a avut puterea să-i ascundă lui Uke 
catastrofa financiară pe care o suferise, dar mă îndoiesc că ea i-a 
acordat prea multă atenţie. Cu excepţia faptului că din seara aceea 
tatăl ei s-a transformat într-un bătrân, fără să fi împlinit încă patruzeci 
şi cinci de ani. 

Septembrie a trecut şi au sosit zilele mohorâte de octombrie. Iñigo 
şi Victoria s-au întors la Bilbao, iar Uke a rămas singură pentru a se 
îngriji de sănătatea şubrezită a tatălui ei şi de crizele lui însoţite de 
halucinaţii, când credea că aude gemetele de agonie ale soţiei sale 
prin vântul care lovea în ferestre. Hamish trecea frecvent pe la ea şi 
rămânea acolo ore îndelungate, potolind monotonia cu ultimele bârfe 
din sat şi cu istoriile pe care i le povestea Delsey, dar eforturile lui nu 
erau răsplătite îndeajuns. Uke se simţea depăşită de situaţie şi de- 
abia dacă părăsea casa, deşi angajase o infirmieră ca să rămână tot 
timpul alături de tatăl ei. Ca o ironie a sorții, conacul Lux Domini 
devenise până la urmă o casă de odihnă, aşa cum şi-o imaginase 
Fernando, dar în care el era singurul pacient. 

Această stare s-a prelungit fără schimbări remarcabile, până într-o 
zi când Hamish a sosit cu una dintre cele mai triste vesti. De trei zile 
nu mai ştia nimic despre Delsey, până când poliţia l-a sunat 
informându-l că prietenul său se baricadase într-o cameră a unui han 
din Madrid, în piaţa Puerta Cerrada, unde se înregistrase sub numele 
de Edmond Dantes1 - Delsey era teatral până şi în asta - şi unde avea 
de gând să rămână până când îi va surveni moartea prin inaniţie. 
Proprietăreasa chemase poliţia, care a reuşit să-l identifice printr-un 
prieten de la ambasada Franţei de la care s-au obţinut informaţii 
despre el. Când Hamish a sosit la comisariat, l-a găsit pe Delsey 
dărâmat şi absorbit de o hârtie mototolită. Era o telegramă laconică 
din partea „vărului” Gaston: „Nu mă mai întorc în Spania. 

1 Numele Contelui de Monte-Cristo, eroul romanului omonim al lui 
Alexandre 

Dumas (n.tr.) 


65 

Te rog, trimite-mi lucrurile la Nisa, hotel Negresco. Nu te deranja să 
vii tu. Al tău, pentru totdeauna”. 

Hamish a reuşit să-l convingă să se întoarcă la casa lui din 


Torrelodones, dar acolo şi-a exprimat din nou intenţia de a se izola şi 
de a nu primi pe nimeni până când Gaston nu-i va trece pragul sau 
până când el va fi scos cu picioarele înainte. După două zile, i-a 
comunicat lui Hamish că hotărâse să plece să petreacă o perioadă 
nedeterminată la proprietatea familiei de la Paris. Uke a insistat să-l 
vadă înainte de plecare, dar Hamish a asigurat-o că era inutil să 
încerce. Nu ar fi acceptat nici în ruptul capului să fie văzut în starea 
aceea. |n schimb, îi aşternuse o scrisoare de adio, într-un stil 
caracteristic pentru Delsey: 


Dragul meu înger albastru, 

Răsună singurătatea în caverna pustie a pieptului meu şi nu pot 
suporta sufocarea din acest Hades1, din acest imens conac înfăşurat 
în giulgiul spectral al amintirilor mele. Sătul să mai explorez fără 
succes adâncimile mâloase ale propriului fluviu Acheron2 în căutarea 
măcar a unei fărâme de speranţă cu care să-i plătesc obol lui Charon3 
pentru a-mi alunga demonii şi a putea astfel să mă întorc în paradisul 
meu după care tânjesc atât de mult, mă retrag în purgatoriu, căminul 
meu natal de la Voisins-le-Bretonneux, unde bătrânele mele mătuşi 
mă vor îngriji fără să mă tulbure cu întrebări idioate care să 
răscolească şi să înnămolească şi mai mult cloaca urât mirositoare a 
nefericirii mele. Acolo, în apropiere de Versailles, e casa ta, unde sper 
că vei putea găsi într-o bună zi bucăţile reconstituite ale inimii mele 
sângerânde şi sfâşiate. Intre timp, 

1 Zeul grec al Infernului şi prin extensie locul unde ajungeau 
sufletele morţilor, fiind sinonim cu iadul, (n.tr.) 

2 In mitologia greacă, fluviu din infern (n.tr.) 

3 In mitologia greacă, luntraş din Infern care trecea morţii peste 
fluvii, în schimbul unui obol. (n.tr.) 


66 

ai grijă de barbarul highlanderi care ţi-a înmânat această misivă. 

Să nu-l laşi niciodată să fugă de lângă tine, sub pedeapsa eternei 
condamnări pentru amândoi: crede-mă, departe de tine îl aşteaptă 
doar infernul. Te rog, transmite-i tatălui tău respectele şi urările mele 
de grabnică însănătoşire. Amândoi suntem acum fraţi întru durere. 

Adio, scumpa mea copilă! Dacă îngerii ar fi ca tine, poate că mi-aş 
fi dăruit sufletul unei femei. Dar gustul meu rafinat este depăşit doar 
de nemuritorul meu angajament faţă de canoanele frumuseţii clasice 
şi, din fericire, îngerii din reprezentarea artistică pe care de copil am 
învăţat să-i iubesc erau întotdeauna de sex masculin. 

Al tău până când încleştarea rece a morţii va binevoi să-mi stingă şi 
ultima suflare, 

DELSEY 


Aşa era Delsey. După ce a citit scrisoarea, Uke a vrut să ştie dacă o 
citise şi Hamish. Scoţianul a afirmat că nu ar fi îndrăznit niciodată să- 
şi vâre nasul în corespondenţa privată dintre alte două persoane, 
chiar dacă ar fi fost vorba despre cel mai bun prieten al său şi de 
femeia pe care o iubea. Pe Uke a intrigat-o fraza aceea legată de 
condamnarea eternă şi de infern. Delsey putea să fie omul din secolul 
XX cel mai asemănător cu un personaj al lui Eschil, dar nu ar fi scris 
niciodată un astfel de comentariu, cu un sens atât de enigmatic şi în 
acelaşi timp atât de limpede exprimat, dacă nu ar fi existat un motiv 
pentru asta. Era clar că dorea să o avertizeze cu privire la ceva, fără 
să-i explice despre ce anume era vorba. Dacă Hamish ar fi citit 
scrisoarea, poate că l-ar fi întrebat la ce s-a referit Delsey, dar cum el 
nu cunoştea conţinutul mesajului, lui Uke nu i s-a părut nimerit să-i 
dezvăluie o insinuare a prietenului său care poate s-ar fi dovedit 
compromiţătoare pentru el. 

1 în engleză în original, scoțian din nordul Scotiei (n.tr.) 


67 

Delsey a plecat, iar Hamish a rămas singur în tihna nesfârşită a 
Vilei Lizarrabengoa, nume extravagant pentru o reşedinţă din zona 
muntoasă a Madridului, pe care însuşi Delsey i-l pusese în onoarea 
soldatului navarezl care s-a îndrăgostit de Carmen a lui Mérimée şi pe 
care, în cele din urmă, a ucis-o din gelozie. Mereu acelaşi neabătut 
simţ al tragediei din partea lui. Delsey şi-a luat cu el personalul de 
serviciu, acolo rămânând doar paznicul, care locuia într-o căsuţă din 
preajma grilajului de acces şi care nu obişnuia să se apropie de 
reşedinţă, motiv pentru care abia dacă se întâlnea cu Hamish. Uke i-a 
propus să se mute la conacul Lux Domini, dar, dintr-un motiv 
oarecare, Hamish a refuzat oferta. Vreun motiv care doar pentru el 
avea un înţeles deplin. Pe Uke a întristat-o refuzul lui Hamish. Nu 
numai pentru că părea un pas înapoi în relaţia lor, de parcă ar fi 
pierdut o fortăreață deja cucerită sau care, cel puţin, era pe cale de a 
fi cucerită, ci şi pentru că Uke dorea cu înflăcărare ca în acel conac 
trist să intre ceva care să împrospăteze aerul închis, ceva care să se 
mişte singur, fără să fie nevoie ca ea să-l împingă. 

Cel puţin, lenta mişcare zilnică a soarelui dincolo de pătratele de 
sticlă ale salonului prevăzut cu ferestre mari i-a oferit lui Uke mult 
timp de gândire. Mai ales pentru a medita la acele lucruri pe care toţi 
le lăsăm pe ultimele locuri pe lista de sarcini a creierului pentru 
momentul recapitulării. Şi pe această listă a lui Uke, ceva se grăbea 
să sară peste etape, ceva ce nu mai putea fi evitat multă vreme. Nu 
mai avea încotro decât să recunoască: era însărcinată. Deja nu mai 
avea îndoieli în această privinţă, dar, deocamdată, nu putea să ceară 


confirmarea consultând un medic. Numele de familie al tatălui ei şi 
cariera lui de medic devenit artist erau prea cunoscute în breaslă ca 
să excludă gândul că vestea sarcinii sale îi ajunge prin telefon acasă 
la ea chiar înainte ca ea însăşi să aibă timp să se întoarcă de la 
cabinet. Şi chiar aceasta era cea mai mare problemă: tatăl ei. Deşi în 
ultimele săptămâni îngrijirile pe care i 

1 Personajul don Jose Lizarrabengoa din nuvela Carmen a lui 
Merimee şi libretul operei cu acelaşi nume de Georges Bizet (n.tr.) 


68 

le acorda Uke reuşiseră să-l smulgă din pat şi să-i redea cheful de 
a-şi pune din nou şorţul de pictor, crizele de nelinişte nu slăbise i în 
intensitate şi vestea aceea ar fi putut reprezenta o lovitură noua şi 
periculoasă pentru construcţia şubredă a sănătăţii lui. A hotărât că 
pentru a face faţă acestei situaţii avea nevoie urgent de ajutorul 
surorii ei, Victoria. In ceea ce o privea pe ea însăşi, acceptarea i ideii 
că o fiinţă creşte în pântecul ei nu a fost, cum s-ar fi aşteptat, o 
lovitură de maturitate peste oasele ei fragile de adolescentă. 
Bineînţeles că era îngrozită şi pierdută în întuneric, asemenea cuiva 
care crede că poartă ceva scris în frunte pe care ceilalţi nu îl văd, dar 
pe care ea însăşi îl descoperă ca fiind evident, în faţa oglinzii. Cu toate 
acestea, din câte ştiu eu, faptul acela a fost pentru ea ca şi cum ar fi 
trecut de o uşă, ar fi închis-o în urma ei şi ar fi înghiţit cheia; dacă 
lucrurile s-ar fi petrecut altfel, ar fi fost întotdeauna chinuită de 
îndoieli şi de tentaţia falselor ieşiri. In felul acela, totul devenea un 
drum cu sens unic şi fără cale de întoarcere. Calea aceea era cea pe 
care ea însăşi o alesese şi împrejurările aveau grijă să-i netezească 
hârtoapele. Hamish îi era hărăzit, aşa că bine-venit fie pruncul! Uke a 
hotărât că primul care trebuia să afle era scoţianul şi apoi avea să se 
ascundă în spatele siluetei de fier forjat a Victoriei pentru a-i da tatălui 
ei vestea-bombă, fără să-l rănească şi fără ca bomba să ricoşeze. 

Când Uke i-a telefonat Victoriei, plângea. Sora ei s-a temut atunci, 
crezând că inima tatălui lor se oprise definitiv, dar Uke a lămurit-o că 
era vorba despre ea. Nu voia să-i dezvăluie mai multe amănunte, dar, 
la insistenţele Victoriei şi la împotrivirea ei de a se deplasa la Madrid 
din cauza propriei sarcini, Uke nu a mai avut încotro decât să-i 
comunice motivul apelului ei telefonic. Victoria a amuţit. In după- 
amiaza următoare, sosea cu maşina de la Bilbao. L-au închis în atelier 
pe tatăl lor, care, deşi nu îşi revenise încă suficient încât să aplice 
măcar o trăsătură de penel, începuse totuşi să îşi privească foarte 
atent tablourile neterminate. Victoria a scos-o pe Uke în grădină şi s- 
au aşezat amândouă pe scaunele de 


69 


fier forjat de lângă măsuţa rotundă. Uke a ascultat diatriba logică 
plină de reproşuri fireşti ca pe o introducere, până când sora ei s-a 
hotărât să adopte o modalitate de conversaţie mai productivă. Uke 
plângea uşor şi fără patimă, de parcă ar fi avut pur şi simplu larg 
deschise canalele glandelor lacrimale. 

— Tatăl este scoţianul? 

— Da. 

— Se va însura cu tine, bineînţeles. Ai vorbit deja cu el despre asta? 

— Victoria, te rog, lasă-mă să-mi rezolv problemele în felul meu. lu 
le-am chemat ca să-mi pui ordine în viaţă, mulţumesc, ci ca i mă ajuţi 
cu tata. Asta e singurul lucru care mă interesează în.11 est moment. 
Nu vreau ca vestea să-i facă rău şi nu ştiu cum să procedez. 

— Foarte simplu. Ai fi putut să te gândeşti înainte. 

— Credeam că am depăşit deja această etapă a discuţiei. 

— Nu vom depăşi niciodată această etapă a discuţiei. Cel puţin iu 
nu o vei depăşi niciodată. Vei avea mereu ceva care să ţi-o 
amintească. Un copil. Fiul tău. Cum ai putut... 

— Ajunge! Cred că a fost o greşeală să te chem. Mă aşteptam la 
mai mult sprijin din partea ta. 

Victoria a respirat profund. 

— Bine. Surioară, întotdeauna am trăit pe planete diferite. Nu 
înţeleg cum funcţionează viaţa ta şi tot ce avem în comun sunt iala, 
mama, odihnească-se în pace, şi numele de familie. Dar tu vei fi 
mereu copila mea. l-a trecut mâna prin păr. Ai dreptate, plângându-ne 
nu vom obţine nimic. Cu cât punem mai curând capăt reproşurilor, cu 
atât mai repede vom începe să aducem pe calea cea bună toată 
această poveste în maniera cea mai... decentă cu putinţă, Inchipuie-ţi, 
amândouă vom deveni mame şi mătuşi în acelaşi liinp. Cine ar fi spus 
asta despre micuţele Mencía... 

— Victoria, tu nu ai fost mică niciodată. Te-ai născut cu ochelarii de 
vedere puşi pe nas. 


70 

— Măcar aşa, văd pe unde merg. Este evident că nu e valabil şi 
pentru tine, mai ales atunci când ar trebui să vezi că cineva se 
apropie prea mult de tine. 

— Scuză-mă. Acum, eu am fost cea care a vorbit ce nu trebuie. 
Spune-mi, ce putem face? 

— Cum se simte tata? 

— Îşi petrece zilele... oftând, cu privirea pierdută, iar noaptea se 
trezeşte ţipând. Când intru la el în cameră, îl găsesc în faţa ferestrei 
deschise. Mi-e teamă ca într-o bună zi să nu cumva să se arunce sau 
să cadă. Dar măcar în aceste ultime săptămâni, a început să 
vorbească şi răspunde atunci când îl întrebi ceva. E conştient ca să 


înţeleagă vestea, dar mă tem să nu-l lase puterile dacă lovitura va fi 
prea puternică. 

— Nu crezi că ar fi mai bine să aştepţi o vreme înainte de a-i 
spune? La urma urmelor, starea ta nu va fi vizibilă decât peste câteva 
luni. 

Victoria îşi trecu palma peste propriul pântece bombat. 

— Mă tem să nu afle din alte surse, ştii tu... 

— Dar mai ştie şi altcineva? a intervenit Victoria. 

— Nu, bineînțeles că nu! Dar ştii cum e, o sarcină te obligă să-ți 
schimbi anumite obiceiuri şi oamenii bârfesc... Mă tem că infirmiera 
care îl îngrijeşte pe tata ar fi putut băga de seamă stările mele de 
indispoziţie matinală. 

— Inţeleg. Concluzia e că mai bine te eliberezi de această povară 
cât mai curând cu putinţă. Am să-ţi spun ce vom face. Mâine trebuie 
să mă întorc la Bilbao, pentru că poimâine trebuie să asist la o 
întâlnire care nu su-por-tă a-mâ-na-re. Aşa că o s-o rog pe infirmieră 
să-i administreze tatei un sedativ uşor şi îi vom da vestea diseară, 
înainte de a merge la culcare. În timpul nopţii, vom sta cu ochii pe el, 
iar eu voi pleca mâine, la prima oră. Dacă observi că i se înrăutăţeşte 
starea, mă suni şi mă voi întoarce peste două zile. 

— Dar, surioară, asta ar fi un chin în starea ta. 


71 

— Sunt de oţel, deşi nu în sensul pe care-l crezi tu. Familia e pe 
primul loc şi mă simt bine. Acest bebeluş va fi puternic ca mama lui. 
Ca bunicul lui. Ca mătuşa lui. Ca vărul sau verisoara lui. Amândouă şi- 
au zâmbit. Victoria a mângâiat-o pe Uke cu degetul pe nas şi i-a oprit 
un şiroi de lacrimi trecătoare. Vei vedea că totul va fi bine. In seara 
asta lasă-mă pe mine să vorbesc. Şi, în ceea ce îl priveşte pe 
iminentul tău viitor soţ... 

Uke s-a foit nervoasă în scaun. 

— Asta va veni după aceea. Întâi şi întâi... 

Cam aşa s-a desfăşurat discuţia. In noaptea aceea, au procedat r a 
cum plănuiseră. După cină, Fernando trăgea rar din pipă, i lar 
gesturile sale păreau să-şi fi recuperat dexteritatea şi pe chipul lui se 
conturau riduri condamnate de luni de zile la întuneric. În im ul mesei, 
cele două fiice ale sale vorbeau însufleţit despre cât i Ir duşmănoase 
fuseseră în perioada colegiului şi despre loviturile pe care le 
aplicaseră pentru a se apăra una pe cealaltă. In cele din urmă, 
sedativul a început să-i închidă pleoapele şi să facă bărbia să-i cadă în 
piept. Victoria s-a ridicat numaidecât, i-a luat ţigara din mână şi a 
strivit-o în scrumieră. S-a aşezat lângă el, lăsându-i i a pul să se 
odihnească pe umărul ei. A luat mâna tatălui său şi a pus-o pe 
pântecul ei, apoi a început să-i vorbească: 


Vezi, tată? încă îţi mai aminteşti când eram mici şi uită-te acum la 
noi. Aşa se scurge viaţa şi se reînnoieşte pentru toţi. Sunt Ibarte 
mândră că pot să-ţi dau un nepot căruia să-i transmit tot cr ne-aţi 
învăţat tu şi mama: onoarea, decenţa, responsabilitatea, principiile de 
nezdruncinat. Nepoţii noştri vor fi oameni de bine (latorită ţie, iar tu îi 
vei vedea crescând. Mă auzi, tată? Nu putem alege întotdeauna 
momentul, dar putem alege modalitatea. Atât Eugenia, cât şi eu ştim 
să alegem modalitatea. Tată, copilul meu nu e singurul nepot pe care 
îl vei avea în lunile următoare. Kugenia îţi va dărui şi ea unul. Asta ar 
fi trebuit să se întâmple mai încolo, dar o ştii bine pe fiica ta cea mică, 
întotdeauna a fost impulsivă şi nerăbdătoare. In orice caz, zarurile 
sunt aruncate şi 


72 

acum important e ca totul să se rezolve cât mai repede cu putinţă. 
Tată, Maria Eugenia este şi ea însărcinată. lar acum, va trebui să ne 
grăbim puţin ca să-i organizăm nunta mai devreme decât era 
prevăzut, de aceea avem nevoie să fii puternic şi hotărât, aşa cum ai 
fost întotdeauna. De acord, tată? De acord? 

Nimeni nu s-ar fi aşteptat la o asemenea reacţie. Fernando nu a 
rostit niciun cuvânt, dar, deşi era sedat, a sărit imediat de pe scaun 
de parcă s-ar fi aprins tapiseria, iar trăsăturile sale gălbejite au 
căpătat culoarea focului. Ochii i s-au micşorat sub ridurile căzute de 
pe frunte şi a început să umble prin cameră, întorcându-şi capul de 
parcă privirea i-ar fi fost legată de ochii lui Uke, care de-abia putea să- 
şi stăpânească lacrimile cu un zâmbet care încerca să pară firesc. 
Inainte ca vreuna din cele două femei să-l poată opri, Fernando a 
străbătut încăperea din patru paşi mari cu o agilitate recăpătată în 
mod uimitor şi a trecut pragul, ieşind în noaptea umedă de octombrie. 
O clipă mai târziu, au auzit pornind motorul maşinii, dar când au vrut 
să-l oprească, era deja prea târziu, iar automobilul se târa printre 
mesteceni pentru a-şi croi drum spre grilajul de la intrare înainte ca 
Victoria şi Uke, aflate amândouă într-o stare anevoioasă pentru a o 
lua la fugă, să ajungă măcar la treapta de sus de la uşă. După multe 
suspine, nervi, reproşuri şi apeluri telefonice, Fernando s-a întors 
curând, înainte ca ele să reuşească să dea de el. A intrat cu faţa 
descompusă asemenea unui portret cubist, cu mandibula căzută până 
la piept, cu nările pufnindu-i ca ţevile de eşapament ale unui camion 
şi ochii săpaţi în marmură palidă. Repeta întruna doar o frază: 

— Dar ce se întâmplă? Dar ce se întâmplă? Dar ce se întâmplă? 

Victoria şi-a strecurat replica în spaţiul mic dintre duioşie şi mânie. 

— Tată! Se poate şti unde ai fost? 

Uke nu zicea nimic. Doar plângea, încercând să scape de neliniştea 
din plămâni. Cunoştea răspunsul la întrebarea surorii ei şi cunoştea 


motivul pentru care tatăl ei era atât de supărat după plimbarea lui 
misterioasă şi precipitată. Fernando şi-a clătinat 


73 

capul dintr-o parte în alta, străbătând pereţii cu privirea, de parcă 
ar fi căutat ceva, până când, în cele din urmă, şi-a aţintit privirea 
asupra pânzei Stăpânul savanelor. Cu paşi grăbiţi, s-a repezit asupra 
labloului, şi-a întins mâinile şi l-a smuls cu violentă din cuiul în care 
era agăţat, zgâlţâindu-l dintr-o parte în alta şi dând cu el de loji pereţii 
până când stinghiile ramei s-au făcut bucăţi, iar şasiul pânzei s-a 
desprins. Epuizat, s-a lăsat plângând pe podea, ţinând pânza moale în 
mână şi repetând întruna aceeaşi frază: „Dar ce se întâmplă?” Uke se 
tânguia cu voce tare, plângând încontinuu, iar Victoria, cu ochii 
precum baloanele de gumă de mestecat, asista la jalnica scenă fără 
să ştie ce atitudine să ia: să o consoleze pe Uke, să pună capăt crizei 
de nervi a tatălui ei, să salveze rămăşiţele valorosului tablou sau să 
cedeze în faţa propriului atac de nelinişte şi să se alăture corului de 
tânguieli. Işi plimba privirea de la tatăl la sora ei, trăgând cu degetele 
crispate de colierul ei de perle şi cu cealaltă mână mângâindu-se 
nervoasă pe pântecele umflat, ca şi cum ar fi vrut să-şi protejeze 
copilul de tensiunea din jur, până când, şovăind, a reuşit să articuleze: 

— Tată, îmi poţi explica ce se întâmplă? Şi-a întors capul spre Uke. 
Tu ştii ceva despre asta? 

Sora ei i-a răspuns bocind şi mai tare şi dând drumul unui şuvoi şi 
mai mare de lacrimi, dar nu a rostit niciun cuvânt. Doar a susţinut încă 
o clipă privirea surorii ei, înainte de a ieşi din cameră şi a o lua la fugă 
pe scări în sus. Victoria a urmat-o cu privirea lacomă de explicaţii, 
până a auzit vocea tatălui ei, limpede şi hotărâtă, aşa cum nu o mai 
auzise de când căzuse în acea stare posomorâtă, întreruptă doar de 
zgomotele hârâite pe care le scotea din gâtul înăbuşit de plâns. 

— Nu este acasă! A plecat! Scoţianul a plecat! A lăsat-o însărcinată 
pe fiica mea şi a plecat! Puiul de căţea! 

— Ai... fost acasă la baron? Şi ţi-a explicat el unde a plecat 
scoţianul? 


74 

— Casa e goală! Nu e nimeni! Doar paznicul. Doar paznicul. Mi-a zis 
că scoţianul a plecat ieri, nu a ştiut să-mi spună unde. Baronul a 
plecat acum două săptămâni la Paris. Dar scoţianul a plecat fără să 
dea explicaţii. Puiul de căţea... 

Victoriei nu-i stătea în fire să plângă cu uşurinţă. În schimb, îşi 
potolea nivelul adrenalinei prin mişcări neliniştite ale mâinilor, 
frecându-le, jucându-se cu orice obiect şi trăgându-se de degete, îşi 
zgâria dosul palmei până când aproape îi dădea sângele. A privit din 


nou spre scară, ca şi cum fugind în urma surorii ei în sus pe trepte ar 
fi putut găsi vreun indiciu ca să înţeleagă, vreo lămurire în privinţa 
celor întâmplate. Dar nu existau explicaţii pentru toate acestea, doar 
fapte. Scoţianul fugise într-o direcţie necunoscută. Aceea era o 
lovitură dură pentru Victoria şi tatăl ei. În schimb, Victoriei i s-a părut 
evident că Uke aflase deja. 

După cum am mai spus, în ordinea cronologică a faptelor şi după ce 
a acceptat certitudinea sarcinii, Uke hotărâse să-l informeze mai întâi 
pe Hamish înainte de a-i comunica familiei. Chiar aşa să fi fost, oare? 
Şi dacă a fost aşa, ce s-a întâmplat la întâlnirea aceea? A aflat cumva 
atunci că Hamish avea de gând să o părăsească? l-am pus aceste 
întrebări mamei mele când mi-a relatat povestea bunicii pornind de la 
însemnările acesteia, întrebări pe care şi ea, la rândul ei, i le adresase 
lui Uke când petrecuseră seri lungi de vară în grădina de la conacul 
Lux Domini. Dar cu acea ocazie, potrivit spuselor mamei mele, după 
ce i-a adresat acele întrebări lui Uke, bunica şi-a întors pur şi simplu 
ochii de culoarea dulceţei, deja mărginiţi de riduri, către culmea 
colinei Canto del Pico şi a spus doar atât: 

— Infernul. Întotdeauna alegem infernul. 


6 - Statui de sare 

Este ciudat că bunica mea asocia ideea de infern cu imaginea 
culmii numite Canto del Pico. Când eram mic şi nu cunoşteam încă 
tulburătoarea poveste a acelei adorabile bătrâne cu bucle cafenii, 
denumeam fâşia de teren care despărţea gardul din spatele conacului 
Lux Domini de îngrăditura metalică a reşedinţei Canto del Pico chiar 
Infernul. Eram patru cei care îi spuneam aşa: Fermin, Nacho, Kocco 
şi... Doamne Dumnezeule! Tocmai mi-am dat seama că ajunşi în acest 
punct al poveştii, după ce am adunat în stânga mea un teanc de hârtii 
care ar acoperi o masă, încă nu m-am prezentat. Mă numesc 
Francisco Jose Mencia. Cum tatăl meu s-a născut în Austria, m-a 
botezat ca omagiu personal adus unui împărat cu mustăţi mari din 
familia Habsburgilorl care s-a căsătorit cu Sissi2, acea precursoare a 
lui Lady Di, interpretată de Romy Schneider în filme şi care a umplut 
atâtea batiste cu lacrimile şi secrețiile nazale ale mamelor noastre; 
aceeaşi Sissi care a fost înjunghiată în inimă de un anarhist italian la 
Geneva, în faţa unui hotel care există încă, în vreme ce soţul ei, 
împăratul mustăcios, a declarat război Serbiei ca urmare a asasinării 
la Sarajevo a nepotului său3, război care, 

1 Franz Joseph I (1830-1916), împărat al Austriei între anii 1848- 
1916 şi rege al Ungariei între 1867-1916 (n.tr.) 

2 Prinţesa Elisabeth de Bavaria, din Casa de Wittelsbach (1837- 
1898) (nitr.)! Prinţul moştenitor, arhiducele Franz Ferdinand de 
Austria (1863-1914) (n.tr.) 


76 

luând amploare, a devenit Primul Război Mondial. Prin numele de 
origine nobilă pe care mi l-a dat, tatăl meu dorea, cu siguranţă, să mă 
ridice la o poziţie care să-mi asigure cu certitudine locul de unde să 
pornesc spre țeluri nobile, sub auspiciile şi protecţia prin omonimie a 
acelei eminente mustăcioase. O încercare lăudabilă din partea tatălui 
meu. Dar zadarnică. Pentru că toţi îmi spun Curro şi sunt un jurnalist 
de duzină, victimă a palmei date peste ceafa de către ţărănoiul de 
redactor-şef, în timp ce îşi morfoleşte trabucul şi zbiară: „Tinereeeee, 
mai puţină literaturăăăă!” 

Motivul pentru care tatăl meu s-a născut în Austria face parte din 
povestea pe care o relatez, cea a bunicii mele Uke. In ultimul capitol 
al acelei întâmplări neprevăzute, ea s-a văzut osândită la ceva despre 
care auzise vorbindu-se, dar pe care nu se aştepta să ajungă să-l 
încerce pe propria piele: Grand Tourul englezilor fără ocupaţie, din 
secolul al XIX-lea. S-a întâmplat odată cu sarcina, în acea fatală lună 
octombrie a anului '31. Incepând cu accesul de furie al tatălui ei, 
rolurile s-au inversat între zidurile conacului Lux Domini. Uke s-a 
închis în camera ei vreme de câteva zile, fără să aibă chef să 
vorbească cu nimeni, să mănânce sau să facă orice altceva, în afară 
de a sta cu capul pe pernă. Tatăl ei, în schimb, a hotărât să evite 
furtuna agăţându-se de cârmă, aşa cum făceau marinarii pe timp de 
vijelie când arborada corabiei începea să se năruie. S-a înarmat cu 
rezerve de forţă nebănuite şi a pus mâna pe cârmă pentru a depăşi 
nenorocirea aceea, ocolind bancurile de nisip, ca să nu-i zgârie carena 
bunei sale imagini în societate. Dacă o sarcină venită într-un moment 
nepotrivit ar fi putut fi chiar tolerabilă atâta timp cât totul se sfârşea 
în mod convenabil în faţa altarului, o sarcină nelegitimă era o mare 
catastrofă, stigmatul pe care toţi membrii unei familii îl vor transmite 
descendenților lor de-a lungul mai multor generaţii, ca un filigran pe 
cartea de vizită care ar spune: spaţiul gol din arborele meu genealogic 
îi corespunde tatălui /unchiului /bunicului meu (tăiaţi cu o linie tot ce 
nu corespunde), care a lăsat-o însărcinată pe mama /mătuşa /bunica 
mea 


77 

(tăiaţi cu o linie tot ce nu corespunde) şi a dat bir cu fugiţii. Acel 
fapt trebuia ascuns cu orice preţ. Rămânea o singură ieşire: exilul. 

Uke nu s-a opus prea mult. Ei nu-i păsa câtuşi de puţin, asemenea 
lui Clark Gable în filmul Pe aripile vântului, să se desprindă din acea 
strălucitoare dantelărie socială aurită în care reuşise să se integreze 
familia Mencia. Nu avea să-i fie dor nici de conacul Lux Domini, nici de 
nesănătoasa atmosferă mohorâtă care pusese stăpânire pe el în acea 


vreme. Astfel că, după câteva zile, în timpul nopţii, pe furiş, Fernando 
şi fiica sa au părăsit localitatea, îndreptându-se spre nordul 
îndepărtat, singuri în automobilul Hispano-Suiza, luând ceea ce 
încăpea în habitaclul maşinii şi mergând către o destinaţie 
necunoscută, asemenea unui micuţ circ ambulant. Casa a rămas 
încuiată, cu ferestrele umbrite, ca ochii unui animal împăiat. L-au 
însărcinat pe paznicul lui Delsey să treacă o dată pe săptămână 
pentru a vedea dacă totul este în ordine şi i-au lăsat adresa Victoriei 
de la Bilbao, în caz că s-ar fi ivit vreo problemă care să necesite 
atenţie urgentă. Sora lui Uke a promis să meargă la Lux Domini din 
când în când. În lumina faptelor pe care le-am reconstituit mai târziu, 
ceea ce s-a întâmplat cu adevărat începând din acel prim moment şi 
fără ştirea lui Fernando şi a lui Uke a fost că Victoria l-a eliberat de 
obligaţii pe paznicul lui Delsey şi l-a angajat pe unul de-al ei, dându-i 
instrucţiuni foarte precise. 

Aportul Victoriei la decizia de a lua calea exilului a fost probabil mai 
mare decât a vrut Uke să recunoască vreodată în faţa mamei mele. 
Potrivit povestirii bunicii, sora ei fusese de acord cu ideea că fuga era 
leacul cel mai puţin toxic pentru metabolismul social al familiei Mencia 
şi că va avea grijă să explice oricui era interesat că artistul şi fiica sa 
cea mică se mutaseră din motive de afaceri, ca urmare a unei 
aventuri financiare pe care Fernando o întreprinsese într-o companie 
din Olanda. Ceea ce, dacă analizăm cu atenţie lucrurile, nu era în 
totalitate fals. 

Dar în calitatea sa de strateg al familiei, Victoria mai avea şi alte 
motive pentru a recomanda exilul. De la proclamarea Republicii, 


78 

evenimentele politice luaseră o întorsătură care ameninţa statului 
păturilor dominante din societatea spaniolă. Răscoalelor regionale şi 
incendierii mănăstirilor li se adăugase avansul socialiştilor Li alegerile 
din iunie. Familia Maura şi, alături de ea, republicanii de dreapta îşi 
retrăseseră votul de încredere faţă de noul sistem şi se trăiau vremuri 
nesigure, în care alianțele tradiţionale, atât de avantajoase înainte, 
puteau atunci să se întoarcă împotriva oriein Victoria se gândea că 
prietenia lui Fernando cu familia Maura putea să-i aducă neplăceri, 
fapt pentru care exilul era cea mai sănătoasa opţiune defensivă, cea 
care avea să-i permită lui Fernando să adopt r acea strategie 
exprimată prin zicala: să împaci şi capra, şi varza. IV de altă parte, 
temându-se de o spoliere în numele Poporului, în rândul familiilor 
avute se răspândise epidemia fugii capitalurilor în băncile străine. 
Victoria nu a mărturisit niciodată dacă familia soţului ei se alăturase 
acelui exod financiar, dar precizările erau de prisos. Ea însăşi s-a 
ocupat de transferul celei mai mari părţi a fondurilor lui Fernando într- 


o bancă din Geneva. 

După o scurtă escală la Biarritz, Uke şi tatăl ei s-au instalat la Paris, 
în Montmartre. Deşi partea din averea lui Fernando care nu dispăruse 
pe aripile vântului le-ar fi permis să trăiască nestrâmtoraţi ani de zile, 
el nu voia să-şi irosească rămăşiţele averii într-o călătorii fără rost. 
Voia să trăiască din munca lui, să picteze şi să-şi expună tablourile în 
Place du Tertrel, amestecate în zgomotosul talmeş-balmeş de lucrări 
scoase la vânzare. Exista doar o problemă: Fernando putea să fie 
orice, mai puţin boem. Nu era obişnuit să mănânce resturi, nici să 
strângă coji de pâine, nici să îndure frigul, nici să sufere de degeraturi, 
nici să picteze cu mitene ponosite. Şi nici sănătatea nu i-ar fi permis 
să facă asta fără urmări. Nici nu se punea problema să trăiască într-o 
mansardă îngheţată şi umedă cu pereţii scorojiţi. 

1 Piaţa Dâmbului, situată pe colina Montmartre din Paris, locul 
favorit de expunere şi de lucru în aer liber al pictorilor impresionişti la 
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, tradiţie 
continuată până în ziua de azi, cartier devenit punct de atracţie 
turistică (n.tr.) 


79 

Au închiriat un apartament în cel mai bun hotel din cartier şi astfel i 
t i nai ido putea să-şi împartă timpul între rolul său de artist nevoiaş 
im piaţă şi adevărata sa identitate de turist elegant în reşedinţa sa 
opulentă, în al cărei salon improvizase un atelier. ln mod surprinzător, 
în loc să-l izoleze de restul lumii, înfăţişarea sa, asemănătoare cu a lui 
Valle-inclân1, de duce fără ducați, a plăcut în talciocul din piaţă şi a 
fost bine primit. Curând, a început să circule zvonul că domnul acela 
nu era nimeni altul decât însuşi regele Spaniei în exil şi astfel 
Fernando a primit porecla de Le Roi. Nu a ajuns să lege nicio prietenie 
trainică, fiindcă, în fond, continua să fie Fernando Mecia, de profesie 
arivist. In timp ce tatăl ei picta şi îşi vindea tablourile, Uke rămânea în 
apartament, având grijă de plante, de un motan cu care împărțea 
terasa, pe care, preluând gluma cu regele, l-au numit Bourbon, şi de 
bebeluşul din trupul ei. In curând, fata s-a plictisit de lipsa de 
activitate şi a hotărât să-şi umple timpul ca să-şi aline durerea. S-a 
înscris la cursuri de artă culinară la o scoală din cartier şi a ieşit să 
cunoască Parisul. Pe atunci, nu se reapucase încă de pictat. Fără 
încurajarea lui Hamish, îşi pierduse interesul. 

Intr-o zi, i-a propus tatălui ei să facă o excursie la Versailles. Avea 
un gând ascuns. Au închiriat un taxi pentru întreaga zi şi, odată ajunşi 
acolo, Uke l-a convins pe Fernando că vizita la palat era prea 
obositoare pentru el. L-a lăsat într-o cafenea citind o carte şi, pe 
ascuns, i-a indicat taximetristului să o ducă la Voisins-le-Bretonneux, 
la proprietatea baronului Delsey. 


Se pare că, odată ajunşi în sat, şoferului i-a fost greu să găsească 
adresa. Niciunul dintre localnici nu părea să cunoască numele de 
Delsey, nici pronunţat cu accent englezesc, aşa cum făcea Hamish, 
nici conform foneticii franceze, după cum i-a sugerat Uke şoferului. Ea 
nu îi ştia numele complet, aşa că l-a rugat pe şofer să întrebe pur şi 
simplu de proprietatea baronului. În cele din urmă, un ţăran, a părut 
că înţelege şi a îngăimat câteva fraze, făcând semne cu 

1 Ramón Maria del Valle-Inclán (1866-1936), dramaturg, poet şi 
romani ier spaniol, aparţinând modernismului şi Generației de la 1898 
(n.tr.) 


80 

mâinile. Urmând explicaţiile, şoferul a luat-o atunci pe soseau care 
traversa satul şi apoi la stânga, pe un drum ocolit care se afunda într- 
o pădure, mergând paralel cu un zid înalt din piatră, înverzit de 
muşchi. La doi kilometri mai în faţă, zidul se întrerupea către o cale de 
acces închisă printr-o poartă din fier forjat cu gratii groase şi, acolo, 
şoferul s-a oprit. A coborât din maşină şi a strigat din spatele grilajului 
până când a apărut un bărbat voinic cu o mustață mare. Uke a înţeles 
că mustăciosul îi explica şoferului că nu era zi de vizită, arătându-i un 
anunţ la intrare pe care scria: Château et Musée d'Angălique. Ouvert 
au public tous les dimanches1. Pentru o clipă, a avut îndoieli că au 
nimerit în locul corect, dar atunci a auzit cum taximetristul îi explica 
bărbatului că este vorba despre 

O mademoiselle spanioloaică, o invitată personală a baronului, iar 
voinicul i-a cerut să aştepte puţin. A dispărut câteva minute, timp în 
care Uke a privit iscoditor spre interiorul reşedinţei prin geamul 
maşinii. Nu se vedea mare lucru. Şoseaua de acces cotea la stânga 
printre copaci şi se pierdea în adâncul pădurii. 

In cele din urmă, mustăciosul s-a întors şi a deschis grilajul, 
spunându-i şoferului că trebuie să meargă până la castel şi să 
parcheze în faţa intrării principale. Uke era intrigată. Vehiculul a 
pătruns în desiş până când, deodată, pădurea a dispărut brusc. In: 
faţă, se deschidea o pajişte imensă care la stânga era mărginită de 
pădurea deasă, iar la dreapta, cât vedeai cu ochii, se întindea o 
câmpie presărată cu dâmburi joase şi cu insulițe de arbuşti. La stânga, 
între şosea şi pădure, un iaz cu ape întunecate umplea o vale. lar în 
faţă, un impozant castel din piatră cenuşie şi cu acoperişuri din 
ardezie, cu ferestre pe trei niveluri, o aripă centrală flancată de două 
pavilioane laterale mai înalte şi, la colţuri, turnuri mari, rotunde, de 
apărare, terminate cu vârfuri ascuţite. Locul era de vis. Atunci, Uke s- 
a gândit că, doar dacă nu cumva la poartă li s-a spus că greşiseră 
adresa, cu siguranţă că Delsey se dovedea a fi mai 

1 în franceză în original, „Castelul şi Muzeul lui Angélique. Deschis 


publicului în fiecare duminică” (n.tr.) 


81 

modest decât lăsa impresia prin veşnica lui teatralitate. Obişnuia să 
vorbească despre casa lui, dar nu menţionase niciodată că ar fi fost 
vorba despre așa ceva. Prin comparaţie, Vila Lizarrabengoa din 
Torrelodones părea ghereta paznicului, iar Lux Domini, căsuţa câinelui 
chihuahua al paznicului din gheretă. 

Uke şi-a rotit privirea asupra splendidului peisaj, cu nasul lipit de 
fereastră, până când şoferul a oprit maşina lângă intrare. In timp ce 
şoferul se apropia de uşă ca să sune, lui Uke i-a atras atenţia un 
amănunt. Rotonda de acces cotea în jurul unui bazin circular, în 
centrul căruia se ridica o siluetă de piatră de vreo doi metri şi 
jumătate înălţime, foarte stilizată. Era un înger cu aripile desfăcute pe 
jumătate şi cu mâinile încrucişate pe piept, ţinând o carte dschisă. 
Avea ceva gravat pe coperte. Uke a coborât din maşină ca să 
privească de aproape. Inscripţia era în spaniolă. A recunoscut-o. Erau 
ultimele versuri dintr-un sonet de Quevedol: 


„nu chinul părăsi-vor - trupul doar... 
Da, scrum vor fi, dar scrum având simţire 
şi lut - dar plin de-al dragostei pojar. 


Dedesubt, o dată: 1919. 

Uke s-a înfiorat. A privit chipul îngerului. Trăsăturile lui erau li iurte 
delicate. Avea bărbia ridicată, privind în faţă către etajele uperioare 
ale castelului, cu o expresie de seninătate duioasă. Deşi o tunică şi 
elementele de Art Deco îi aplatizau formele, părea o femeie. O cosiţă 
îi atârna pe umărul drept. Mama lui Uke îşi împletea întotdeauna părul 
când pleca pe munte. Spre deosebire de broaştele de piatră aşezate 
pe marginea bazinului, statuia nu era înnegrită 

1 Sonetul lui don Francisco de Quevedo y Villegas (1580-1645), 
unul dintre ici mai renumiţi poeţi spanioli ai Secolului de Aur, se 
intitulează Dragoste statornică până şi dincolo de moarte, şi versurile 
au fost reproduse în traducerea lui Aurel Covaci, din volumul intitulat 
Versuri, Editura Univers, Bucureşti, 1070, p. 24. (n.tr.) 


82 

de ploaie, nici invadată de muşchi. Era păstrată curată. Nu făcea 
parte din decorul obişnuit al unui domeniu. Silueta aceea reprezenta 
probabil ceva special pentru vreunul dintre locuitorii castelului. 

— Mademoiselle! 

Vocea feminină a făcut-o pe fată să tresară de spaimă, trezind-o din 
meditaţie. O femeie foarte subţire, aproape filiformă, îi zâmbea din 


prag. Purta o rochie grena strâmtă, încheiată până-n gât, legată cu o 
cingătoare aleasă la întâmplare şi care-i atârna până la glezne, ceea 
ce îi dădea aspectul unui cârnat desfăcut în partea de jos. Capul îi era 
aşezat pe un gât lung şi sinuos, asemenea etichetei din partea de sus 
a cârnatului. Sub un coc cărunt atât de strâns, încât părea tras de 
cablurile unei macarale, nasul coroiat era cea mai evidentă 
protuberanţă a înfăţişării ei, având ghinionul să se înalțe exact sub 
adâncimile orbitelor, rezultatul fiind o pronunţată denivelare facială 
care părea grotescă pe geografia plană a trunchiului şi care cu 
siguranţă că îi împiedica vederea panoramică frontală. Cu toate 
acestea, zâmbetul îi era amabil, deşi era greu de ştiut cât din acest 
surâs se datora tensiunii provocate de cocul strâns la spate. 

A salutat-o pe Uke şi a întrebat-o dacă vorbeşte franceza, iar ea a 
răspuns că da. A invitat-o să intre şi a vrut să ştie cum o cheamă şi 
dacă venea să-l viziteze pe baron. Dar Uke deja nu o mai auzea. Ochii 
i se deschiseseră precum gurile unui tunel pentru a primi năucitorul 
torent a ceea ce umplea enormul vestibul al castelului: îngerii. Sute 
de îngeri. Mari, mici, singuri sau în grupuri, pictaţi pe pânză sau pe 
hârtie, brodaţi pe tapiserii, sculptați în piatră, turnaţi în bronz, mulaţi 
în cristal, goi sau acoperiţi, slabi sau rotofei, mititei sau zdrahoni, 
duioşi sau mânioşi, infantili sau gânditori, pioşi sau obsceni, bucălaţi 
sau livizi la faţă, suflând în trompete sau fredonând a capella, ţinând 
pancarte cereşti, lănci, spade, scuturi, toiege, documente, ciocănele, 
cruci, rozarii, sipete, lumânări, torţe, ghirlande de flori, platouri cu 
fructe sau miei de lapte. Ingeri, arhangheli, virtuţi, supremaţii, 
ocrotitori, autoritari, tronuri, heruvimi şi serafimi. Toate legiunile 
cereşti erau adunate acolo, acoperind pereţii şi podelele, atârnate de 
tavane, 


83 

fixate de scări sau odihnindu-se în vitrine şi pe mese de altar. Dacă 
nu l-ar fi cunoscut pe Delsey sau dacă nu ar fi avut confirmarea că 
aceea era într-adevăr reşedinţa lui, ar fi fugit de acolo ca dracul - 
desigur, şi el tot un înger - de tămâie. Aspectul aberant şi eterogen o 
năucise, dar nu o făcea să împărtăşească gusturile prietenului ei. 

Femeia a râs văzând reacţia lui Uke. Şi-a lăsat capul pe spate, nasul 
de răpitoare a despicat aerul pe verticală, iar ochii i s-au înfundat în 
adâncimile cavernoase de sub sprâncene, în timp ce scotea un hohot 
de râs ca de papagaliţă. Uke a râs cu nepăsare. Femeia a spus că 
muzeul este un loc foarte neobişnuit şi că stupefacţia ei este perfect 
de înţeles şi foarte obişnuită printre vizitatori. Când fata şi-a recăpătat 
prezenţa de spirit, a putut să confirme că era într-adevăr prietena din 
Madrid a baronului şi că hotărâse să profite de călătorie pentru a-i 
face o vizită, pe care regreta că nu o putuse anunţa dinainte, aşa cum 


s-ar fi cuvenit. Femeia nu a dat importanţă acestui aspect şi a început 
să ţopăie printre îngeri ca o vrabie sfrijită, făcându-i semn să o 
urmeze. Au urcat scara traversând vârtejul corului de îngeri, de parcă 
ar fi urcat către al Şaptelea Cer, apoi femeia a condus-o printr-un 
culoar de la primul etaj până la o uşă în două canaturi. A rugat-o să 
aştepte un moment şi a intrat în cameră, unde a schimbat câteva 
cuvinte în şoaptă cu cineva. Uke, a auzit un mic țipăt de bucurie şi 
femeia a apărut numaidecât în uşa, invitând-o să intre. Acolo era 
Delsey, întins pe un pat imens, conceput parcă să acopere o parcelă 
de teren, sub un baldachin care ar fi învelit uşor un peron de gară, 
având dedesubt un cearşaf kilometric de mătase de culoarea 
şampaniei. Părea un geyperman1 ascuns sub masca stăpânului său 
uman. De cum a văzut-o pe Uke, s-a ridicat în capul oaselor cu un 
zâmbet larg şi emoţionat, întinzând 

1 Omuleţi de jucărie în uniformă şi cu accesorii, la scara 1:6, 
fabricaţi în Spania în anii '70-'80 ai secolului trecut de firma Geyper 
S.A., după modelul prototipurilor americane de participanţi la cel de-al 
Doilea Război Mondial. (n.tr.). 


84 

mâinile spre nou-venită. Cred că pot să afirm că relatarea pe care o 
deţin despre cum s-a desfăşurat întâlnirea este destul de fidelă. 

— Scumpa mea copilă, dar ce plăcere enormă şi neaşteptată! 

Uke s-a luminat la faţă şi a alergat în braţele deschise ale lui 

Delsey. S-au îmbrăţişat strâns, râzând, şi apoi s-au desprins ca să 
se privească, ţinându-se de mâini. Lui Uke i s-a părut că Delsey arăta 
foarte bine, nici pe departe ca un muribund suferind din dragoste. Nu 
ne putem alege aspectul fizic, iar înfăţişarea tânărului barou nu se 
potrivea deloc cu atitudinea de poet romantic tuberculos pe care o 
adopta în starea aceea de depresie. Avea o constituţie atletică şi 
trăsături destul de colţuroase şi de bărbăteşti pentru rolul de prinţesă 
mâhnită pe care şi-l alesese în viaţă. Adevăratul caracter îi era scos la 
iveală doar de ochi, nişte ochi de un verde palid care păreau să ceară 
îngrijire intensivă şi transfuzii de afecţiune, nişte ochi care se 
potriveau pe chipul lui ca un inel cu diamante pe degetul unui 
urangutan. 

Uke şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă pat, în timp ce Delsey o 
informa pe femeia care se postase lângă uşă ca o făclie de Paşti că nu 
mai era nevoie de ajutorul ei. Strâmbându-se, aceasta a părăsit 
încăperea, dar a lăsat uşa deschisă. 

— Dar ce bucurie imensă! Speram că într-o zi mă vei onora cu 
prezenţa ta în această casă, cu lumina privirii tale înveselindu-mi 
tristele cotloane, dar niciodată nu mi-aş fi închipuit că va fi atât de 
curând! Cărui fapt îi datorez acest dar nepreţuit al vizitei tale? Eşti în 


vacanţă la Paris? 

— Delsey... Adevărul e că nici nu ştiu de unde să încep. Vizita mea 
nu e doar una de curtoazie. 

Zâmbetul a făcut-o să-i scape două lacrimi care îi jucau în ochi. 

— Ooooh! Acum înţeleg. Pot să citesc pe chipul tău. Delsey şi-a 
încruntat sprâncenele şi a privit-o cu o îngrijorare duioasă. Barbarul de 
highlander nu a venit cu tine. 

— Nu... El... Eu... Uke a izbucnit într-un plâns întrerupt. Delsey, 
Hamish a plecat. Sunt însărcinată. 


85 

Dar, draga mea copilă...! Şi cum...? Nu, nu asta vreau să spun. De 
ce a plecat? De ce l-ai lăsat să plece? V-am atras atenţia la amândoi 
că nu trebuie să vă îndepărtați niciodată unul de celălalt. Vă cunosc 
suficient de bine pe amândoi ca să ştiu că trebuia să rupeţi firele 
destinului, oricât de titanic ar fi fost curajul de care trebuia să daţi 
dovadă. Comoara mea, pentru unele decizii din viaţă nu există cale de 
întoarcere. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Ştiu, Delsey. Mă simt atât de descumpănită şi de pierdută... 
Credeam că voi putea să fac faţă acestei situaţii, dar nu ştiu cum. Nu 
mai sunt sigură de nimic. Nu sunt sigură dacă vreau sau dacă trebuie 
să-i scriu sau nu, dar în cazul în care aş avea nevoie să o fac, la un 
moment dat... Tu ştii unde aş putea să-l găsesc? 

— Presupun că a plecat în Africa. 

— Da. Aşa cred şi eu. 

— Draga mea, nicio odă a bucuriei nu ar putea să eclipseze un 
singur cuvânt rostit de gura mea care să contribuie la alinarea 
zbuciumului tău. Dar... nu am adresa lui de acolo. De fapt, nici măcar 
nu ştiu dacă... are vreo adresă acolo. Nu am călătorit împreună cu el 
în Africa. Ha, ha! Ţi-ai putea imagina ceva mai neobişnuit decât 
PERSOANA MEA în Africa? Ar fi la fel de potrivit ca un rinocer într-o lojă 
la operă. Dar stai puţin... In precedenta lui călătorie, cred că obişnuia 
să se cazeze la hotelul... Norfolk, la Nairobi. Cu siguranţă că are 
cunoscuţi acolo. Dacă îi trimiţi o scrisoare pe adresa aceea, poate că 
reuşeşti să faci să-i parvină corespondenţa ta oriunde ar fi. 

— Mulţumesc. Eşti un soare. Ba nu, eşti chiar Soarele. lar eu, o 
egoistă insensibilă. Te deranjez cu problemele mele şi nici măcar nu 
te-am întrebat cum te simţi. 

— Tu nu ai fi insensibilă nici dacă ţi-ai smulge inima din piept, şi cu 
atât mai puţin, egoistă. In schimb, eu sunt un amfitrion groaznic. Nici 
măcar nu ţi-am oferit un amărât de ceai cu fursecuri sau o cafea, 
sau... 


86 


— Nu. Mulţumesc, nu. Nu pot să întârzii prea mult. L-am lăs; îi pe 
tata într-o cafenea din Versailles. El crede că vizitez palatul. 

— Aşadar, călătoreşti cu tatăl tău. Dar din ce motiv, dacă inii 
permiţi să te întreb? 

— După cum ştii, a suferit mult când a pierdut toţi banii aceia. 
Având în vedere starea lui şubredă de sănătate, mă temeam că 
vestea sarcinii mele i-ar putea fi fatală. La început, a reacţionat de 
parcă şi-ar fi pierdut minţile, dar apoi a reuşit să-şi revină. Presupun 
că a făcut asta pentru că aveam nevoie de el. intotdeauna l-am iubit 
mull pe tatăl meu, în ciuda neînțelegerilor dintre noi. In această etapă 
a vieților noastre, trebuie să ne sprijinim mult unul pe celălalt. El nu 
voia să suporte ruşinea de a fi motivul de bârfa al lumii bune din 
Madrid. Fata lui aşteptând cu copilaş cu tată necunoscut! A preferat 
să scape de toate, iar eu n-am vrut să mă împotrivesc lui. În plus, m- 
am gândit că o călătorie împreună ne-ar face bine amândurora. Aşa 
că sunt vreo două luni de când trăim la Paris. 

— Dar unde locuiţi? Nu pot îngădui ca prietenii mei să fie nevoiţi să 
caute un cămin în apropierea celui de care dispun. Casa mea vă 
aparţine. Şi, după cum vezi, în această veche reşedinţă nu prea 
ducem lipsă de spaţiu. 

— ţi mulţumesc din toată inima, dar oricum intenţionez să-l 
conving pe tata să plecăm altundeva. Ştii că sunt o fată de la munte. 
Mă sufoc la oraş, iar acum, nici măcar frumuseţile Parisului nu-mi mai 
spun nimic. Mă simt singură printre atâţia oameni. Am nevoie de 
spaţii deschise. Dacă tata e de acord, poate vom merge în Alpi. 
Întotdeauna am vrut să cunosc munţii aceia. Dar, mă rog, tu ce mai 
faci? Arăţi minunat. 

— Draga mea copilă, amândoi suntem regii inimilor, dar ai inimilor 
sfâşiate. Capacitatea noastră de a iubi depăşeşte cu vârf şi îndesat 
priceperea noastră de a ne ţine sentimentele în frâu şi nu există nimic 
mai trist decât suferinţa dintr-un exces de generozitate, care ne face 
sângele să clocotească, fără reţinere, fără laşitate sau cinism şi fără 
să nutrim vreo speranţă de a ne recăpăta într-o bună 


87 

zi obiectul iubirii noastre dăruite, lovitura de topor a indiferenţei 
celor care, neţinând seamă de valoroasa comoară pe care o au în 
mâinile lor bătătorite şi nepăsătoare, dispreţuiesc cel mai sublim 
cadou pe care natura îl poate oferi sufletului. Dar mă simt mai binişor. 
Astăzi m-ai găsit în momentul de cea mai grea suferinţă a mea, când 
aş fi vrut să mă cufund în adâncurile vâscoase ale acestei saltele şi, 
pur şi simplu, să renunţ la conştiinţa fiinţei mele. Dar am început să 
mă ridic din pat destul de des, mă plimb şi, de vreo două ori, chiar am 
lăsat soarele şi aerul curat să-mi aerisească spiritul. Mătuşile mele au 


grijă de mine cu o dăruire plină de abnegaţie, fiind un exemplu de 
discreţie, deşi nu aprobă stilul meu de viaţă. Cea pe care ai cunoscut- 
o este mătuşa Geneviève. Mătuşile Josephine şi Hi rnadette au plecat 
să-şi viziteze o prietenă, dar s-ar putea spune că le-ai cunoscut pe 
toate trei, pentru că sunt practic identice. 

— Sunt triplete? 

— Nu, doar reproduceri în serie ale aceleiaşi mame. Tatăl meu a 
avut mai mult noroc. Bunicul meu a rămas văduv şi s-a căsătorit cu 
altă femeie, infinit mai frumoasă decât prima lui soţie. Mulțumită 
acestui dar al destinului, tatăl meu, singurul fiu pe care l-a avut 
bunicul cu cea de-a doua soţie, a fost un bărbat deosebit de apolinic. 
Era un zeu. Păcat că a fost zeul războiului. A îmbrăţişat cariera 
militară a familiei noastre şi a slujit în armată, în Marele Război, în 
calitate de strateg, la ordinele mareşalului Foch, comandantul oştirilor 
aliate. A murit în '18, în timpul cuceririi Liniei Hindenburg, ultima mare 
operaţiune de pe Frontul de Vest. Un glonţ rătăcit i-a curmat scurta 
existenţă, când duşmanul era deja îngenuncheat. S-ar putea spune că 
tatăl meu a fost una dintre ultimele victime ale acelui război, dacă nu 
cumva chiar ultima. Dar nu a fost o întâmplare, ci, mai degrabă, o 
fatalitate, materializarea unui destin tragic, căruia nu-i pasă de 
strădania noastră de a ne feri şi sfârşeşte întotdeauna prin a ne 
ajunge din urmă. 

— Ce grozăvie! Pentru mama ta şi pentru tine trebuie să fi fost o 
lovitură extrem de dură. 


88 

— Mama a suportat mai mult decât i s-ar putea cere vreunei fiinţe 
umane, dincolo de orice interpretare a curajului. A fost distrusa. In 
anul următor, m-a trimis la Pamplona la nişte rude. Şederea mea 
acolo s-a prelungit mai mult decât mă aşteptam, fapt care mi-a rănit 
profund sensibilitatea de copil, eu fiind foarte ataşat tic mama. Ea a 
fost marea iubire a vieţii mele. Rudele din Pamplona au amânat cât de 
mult au putut momentul explicaţiilor referitoare la întârzierea de a mă 
trimite înapoi acasă: mama murise în mod tragic, căzând în gol de la o 
fereastră. 

— Ce înspăimântător! 

— Ceea ce nu am aflat atunci, ci după mulţi ani, a fost că locul de 
unde căzuse în gol nu era o fereastră, ci cornişa acoperişului. Un loc 
unde chiar că nu s-ar fi urcat ca să se plimbe. 

— Dumnezeule! Sărmane Delsey! 

— Niciodată nu am reuşit să-mi revin după nenorocirea aceea, dar 
nu-i pot reproşa că a luat acea hotărâre. Când viaţa ia sfârşit, nu 
suntem decât nişte morţi umblând fără ţintă printr-o pustietate 
dezolantă şi, atunci, suntem obligaţi de buna-cuviinţă să suprimăm 


însufleţirea ataşată de trupul nostru, ceea ce, la urma urmelor, nu 
înseamnă altceva decât să-i acordăm sufletului nostru odihna veşnică 
de care automatismul inutil al cărnii noastre îl împiedică să se bucure. 
Ea nu putea să continue să trăiască fără tatăl meu, chiar dacă asta 
însemna să mă priveze de prezenţa ei divină. Tata a luat-o pe 
Persefonal lui cu el. Nimic nu poate şi nu trebuie vreodată să întreacă 
iubirea romantică, nici măcar iubirea faţă de un fiu. Ea a luat cea mai 
corectă decizie. In ceea ce mă priveşte, pentru a-mi potoli egoista şi 
veşnic nesatisfăcuta sete de prezenţa şi gingăşia ei, m-am mulţumit 
să-i înalţ o statuie care îmi va veghea mereu somnul. Acum, ea este 
îngerul meu păzitor. 

— Ingerul din rotondă cu versurile lui Quevedo? 

1 In mitologia greacă, fiica lui Zeus şi a lui Demeter, a fost răpită de 
Hades, devenind regina infernului, (n.tr.) 


89 

„Nu chinul părăsi-vor - trupul doar. Da, scrum vor fi, dar scrum 
având simţire şi lut - dar plin de-al dragostei pojar.” Delsey a recitat 
încet, cu capul întors spre fereastră. Sper să fie fericiţi acolo unde 
sunt. Cred că nu ţi-am spus niciodată că mama era spanioloaică şi îmi 
vorbea întotdeauna în limba ei. Era din Navarra, precum Carmen a lui 
Mérimée, iar tatăl meu, militar, după cum ţi-am mărturisit. Pe mama o 
pasiona literatura, în special latura sensibilă a lui Quevedo. O 
entuziasma modul în care un poet, care, de altfel, era considerat 
drept un chefliu pus pe petreceri şi încăierări, a putut să creeze acele 
sonete sublime, ţesute în cea mai delicată dantelă a celor mai alese 
cuvinte. Imi citea acele poeme pe care eram prea mic ca să le înţeleg, 
dar sunetul şi cadenţa vocii ei şi ale acelor versuri nu m-au părăsit 
niciodată. A murit când eu aveam şase ani. În perioada cât am locuit 
la Pamplona, spaniola a devenit limba mea maternă, iar la întoarcerea 
în Franţa, aproape că a trebuit să învăţ franceza ca un elev străin. 

— Atunci, mama ta este Angelica, cea care dă numele acestui 
castel? 

— La întoarcerea mea, am comandat statuia, am schimbat numele 
castelului cu al ei şi am început să-l împodobesc cu îngeri. Presupun 
că ai avut prilejul să admiri o mică mostră a umilei mele colecţii. 
Guvernului i s-a părut atât de neobişnuită şi de valoroasă, încât am 
fost rugat să o expun publicului. In toţi aceşti ani, am adunat piese din 
toată lumea, unele dintre ele de o valoare inestimabilă. Este ciudat, 
dar nu aş putea să spun cât de mult m-a influenţat mama în strania 
mea pasiune pentru legiunile cereşti. O parte din această pasiune 
provine din admiraţia mea pentru arta clasică şi pentru reprezentarea 
trupului bărbătesc. Pentru că, deşi de obicei se spune că îngerii sunt 
fiinţe asexuate, nu este adevărat. Sunt întotdeauna bărbaţi. Cu 


excepţia ei. Ea este singurul înger feminin, cel puţin în acest castel. 
Mătuşile mele... sunt foarte milostive, dar, din nefericire, din punct de 
vedere fizic, seamănă mai degrabă cu nişte garguie, după cum ai 
putut constata. 

Comparaţia i-a stârnit lui Uke un hohot de râs. 


90 

— Stai puţin, Delsey. Ai spus că aveai şase ani când s-a prăpădii 
mama ta? Atunci... 

— Sunt cu un an mai tânăr decât tine, prinţeso. Am optsprezei r | 
ani, deşi cutele inimii mele îmi măsoară de-acum vârsta în secole. 

— Dar am crezut... Hamish mi-a spus că aţi fost colegi de liceu, 

— Şi am fost, dar nu de clasă. La treisprezece ani, tutoarele mele, 
mătusile mele, au vrut să mă trimită să studiez la Paris, în casa unor 
rude de-ale lor. Nu am avut niciodată relaţii bune cu familia tatălui 
meu, deşi îi port numele şi titlul. In schimb, doream să mă întorc] în 
Spania, dar ele au refuzat. Ştii cum sunt francezii... Ca soluţie de 
compromis, am căzut de acord să studiez la Eton, în Anglia. Este o 
şcoală de mare prestigiu, educaţia este bună, mi-a permis să-mi 
perfecţionez engleza, iar pentru mine era un privilegiu să mă formez 
în ţara care i-a văzut născându-se pe Byron, pe Shelley, pe Keats şi pe 
Coleridge. La Eton, nu erau mulţi elevi străini, iar eu eram mai 
degrabă un copil special, timid şi retras. Faptul că eram francez, 
precum şi... preferinţele mele estetice nu mi-au făcut viaţa uşoară în 
primul an. Eram foarte singur şi neajutorat. Hamish a fost o minune, 
un titan. Era cu trei ani mai mare decât mine, dar a nutrit de la 
început compasiune pentru persoana mea şi mi-a oferit prietenia lui. 
Pentru asta, a fost în stare să treacă peste trei bariere care în 
copilărie pot fi considerate de nedepăşit: naționalitatea, vârsta şi lipsa 
de popularitate. Dat fiind faptul că el era foarte popular, un scoţian 
lăudăros şi mare sportiv, de când mi-a întins mâna, ceilalţi băieţi au 
început să mă invite la reuniunile lor. Se poate spune că Hamish mi-a 
salvat viaţa. De aceea, îmi este cel mai drag prieten. Mi-a schimbat 
chiar şi numele. Delsey nu este numele meu adevărat, ci un acronim. 
Prinţesă, ţi-l prezint pe Dominique Emmanuel Le Sciellour et 
Yvrenogeau. lţi dai seama că, pentru băieţii englezi, numele meu era 
absolut de nerostit, chiar şi pentru cei care vorbeau franceza, şi asta 
mă făcea inabordabil. Hamish mi-a alăturat inițialele şi mi-a născocit 
numele de Delsey, mult mai uşor de retinut şi mai amuzant. Astfel, 
ceilalţi băieţi ştiau cum să mă strige şi se apropiau de mine cu mai 
multă uşurinţă. 


91 
— De aceea în sat nu te ştie nimeni ca Delsey! 


— Nu, în cercurile mondene franceze sunt cunoscut doar cu numele 
de familie al tatălui meu. Dar în rest, nu sunt cunoscut decât ca 
Delsey. De exemplu, în Spania. Am început să călătoresc la Madrid, la 
proprietatea pe care am moştenit-o de la rudele mamei, în perioada în 
care studiam la Eton. Când venea vara, treceam pe aici să le sărut pe 
mătuşile mele şi îmi continuam călătoria spre Torrelodones, pe care l- 
am considerat întotdeauna căminul meu liber şi sălbatic, unde am 
putut să fiu pur şi simplu Delsey, şi nu domnul baron Le Sciellour et 
Yvrenogeau. Acolo mă simt în largul meu. Acum, că mi-am încheiat 
studiile, şi de îndată ce voi depăşi această perioadă groaznică de 
cumpănă care încă mă mai chinuie, poate că mă voi instala definitiv la 
Madrid, pentru a studia la universitate şi a petrece weekendurile la 
Torrelodones. Mătuşilor mele nu le place ideea ca eu să trăiesc 
departe de locul acesta, dar nu se pot opune. La urma urmelor, ele 
sunt musafirele mele. Castelul şi titlul nobiliar al tatei sunt acum ale 
mele. 

— Eu credeam că revoluţia a abolit nobilimea în Franţa. 

— Chiar aşa a fost, dar Napoleon a restaurat titlurile. Sunt nobili 
fără nobleţe, draga mea. 

— Dragul meu baron Le Sciellour et Yvrenogeau, Domnia Voastră 
purtaţi noblețea în fiecare fibră a fiinţei Voastre. 

— lar tu eşti al doilea înger feminin care pune piciorul în acest 
castel. Dacă vreodată mi-ar fi cu putinţă să mă îndrăgostesc de o 
femeie, doar tu ai fi destinatara adoraţiei mele. Dar relaţia noastră, ar 
trebui să fie strict platonică, desigur. Şi sper să nu fii geloasă. 

Uke a primit comentariul cu alt hohot de râs. Apoi, s-au privit 
zâmbind în tăcere. Atunci, Uke s-a uitat la ceas şi s-a ridicat de pe 
scaun. 

— Delsey, mi-a făcut o plăcere imensă să te revăd. Dar cu 
siguranţă, tata a terminat deja toate rezervele de cafea din Versailles 
şi nu vreau să ştie că am fost aici. Nu ar înţelege. Tânjesc după ziua în 
care ne vom reuni din nou în munţii noştri, când toate acestea vor fi 
trecut. Până atunci, îţi voi scrie. 


92 

— Şi ce vei face în privinţa... prietenului nostru comun? 

— Incă nu ştiu. Ca şi tine, încă mai am nevoie de... purificare. Şi de 
tihnă. Deocamdată, nu vreau să privesc în urmă, ca să nu risc să o 
sfârşesc ca soţia lui Lot, prefăcută în statuie de sare. 

— Uf, ce prostească poveste bigotă! Prinţeso, nu uita cu cine stai 
de vorbă. Lot a preferat să le ofere pe fiicele sale virgine gloatei din 
Sodoma decât să le permită să se bucure de compania îngerilor. |ţi 
vine să crezi aşa ceva? Ar face un tată asta? Şi de ce nu i-a întrebat 
pe îngeri ce ar prefera ei? Ca metaforă pentru pericolele reprezentate 


de ancorarea în trecut, rămân la povestea despre Orfeu şi Euridice. Ea 
a murit când el a întors capul pentru a o privi. Dar în loc să sufere de 
pe urma acestui fapt tot restul vieţii lui, Orfeu a hotărât că de atunci 
încolo îşi va lua ca iubiţi doar efebi. 

Nu vei nega că povestea este mult mai frumoasă şi mai instructivă 
decât cea a lui Lot. 

— Eşti genial, Delsey. Îţi voi duce şi mai mult dorul. Mi se pare de 
necrezut să aflu toate astea despre tine acum, după atâţia ani de 
când ne cunoaştem. 

— Misterul a făcut întotdeauna parte din farmecul meu, regina 
mea. Dar apropierea morţii este un îndemn la sinceritate. lar munca în 
exces nu mi-a dat răgazul să-mi las moştenire memoriile generaţiilor 
viitoare. 

Ea a zâmbit cu ochii aproape revărsându-se în lacrimi. Delsey a 
continuat: 

— Ai mare grijă de tine, draga mea copilă. Şi ai grijă de tatăl tău. Şi 
să nu uiţi că legiunile mele de îngeri te vor însoţi oriunde ai merge. 

Uke s-a întors la Versailles cu senzaţia că înlăuntrul ei se luptau 
două sentimente care nu reuşeau să se amestece, ca un bucătar 
îndepărtând grăsimea topită din supă. Se simţea reconfortată după 
întâlnirea cu Delsey, dar, într-un fel, vizita aceea în trecut deschisese 
rana. „Trebuie să deschizi rana ca să o vindeci bine, s-a gândit ea. 
Altminteri, se infectează şi se umple de puroi.” 


7 - Cele Patru Pene şi o acvilă imperială 

Lucrurile stăteau mai mult sau mai puţin aşa. Aşteptam să vină 
noaptea ascunşi în coliba pe care o construiserăm lipită de zidul din 
piatră care înconjura parcela de teren a conacului Lux Domini. Fără ca 
familia mea să fi aflat, demontaserăm piatră cu piatră porţii mea din 
zid acoperită de coliba noastră şi astupaserăm breşa cu i irugi tăiate, 
astfel încât, de la colibă, puteam fugi din grădină, fără a familia mea 
să bage de seamă, crezând că ne jucam în continuare acolo, înăuntru. 
Bineînţeles, coliba nu se numea colibă, ci Baza de Cantonament, dar 
care nu era altceva decât o cocioabă rudimentară construită din 
panouri de lemn, bucăţi de tablă ondulată, trunchiuri şi crengi uscate. 

Trebuia să alegem foarte bine momentul, având în vedere că 
perioada de timp era foarte redusă. Trebuia să facem asta după ce 
apunea soarele, dar înainte ca mama să iasă să aprindă luminile de 
afară. Acela era momentul cel mai întunecos. Odată ce reflectoarele 
din spate inundau cu lumină infernul, trupuşoarele noastre micuţe 
proiectau umbre de mărimea dinozaurului Godzila pe colina Canto del 
Pico. Atunci, deja nu mai puteam să ieşim fără să fim văzuţi şi trebuia 
să renunţăm la misiune, deoarece noi credeam că am fi putut fi 
detectaţi prin Meteosat, satelitul aflat pe orbita terestră, iar trupele 


SWATI ar 

1 Acronim pentru denumirea în engleză Specia/ Weapons Attack 
Team /Echipa ilr Atac şi Arme Speciale, înfiinţată în anul 1967 pe 
lângă Departamentul de l'oliţie al oraşului Los Angeles, ca unitate 
specializată în intervenţii de mare risc şi extinsă apoi şi la celelalte 
corpuri de poliţie ale Statele Unite ale Americii (n.tr.) 


94 

fi fost anunţate de prezenţa noastră. De fapt, noi ne consideram 
aliaţi fideli ai trupelor SWAT, dar, dat fiind faptul că misiunile noastre 
erau strict secrete, era mai bine ca Oamenii lui Harrebon1 să nu ştie 
nimic. 

Ca să determinăm momentul exact al demarării expediției, 
deţineam un obiect de o valoare inestimabilă: un vechi fotometru pe 
care îl şterpeliserăm din echipamentul fotografic al tatălui meu. Il 
lăsam pe jos lângă Baza de Cantonament printr-o deschizăturii din 
peretele lateral şi îl priveam dinăuntru, aşteptând ca acul să coboare 
până la un anumit punct de pe scală. Atunci era momentul. Eu 
porneam expediţia, căci de asta eram Căpitanul. Şi eram Căpitanul, 
deoarece coliba era la mine acasă, pentru că tatăl meu era judecător, 
funcţie care semăna cel mai mult cu a unui căpitan pe care trebuie să- 
| aibă orice grup, şi pentru că, în plus, mai era şi mama care, lără să o 
ştie, ne furniza provizii, constând din sendvişuri, Cola-Cao şi biscuiţi 
Chiquilân, care ne permiteau să suportăm rigorile şi primejdiile 
expediției. 

Eu părăseam Baza de Cantonament îndreptându-mă spre Infern, 
strecurându-mă ca o anghilă, tăcut ca fulgerul şi invizibil ca tunetul, 
atunci când nu era invers. In acest scop, purtam haine pe care o 
pusesem pe mama să le vopsească în culori închise pe motiv că 
aveam nevoie de ele pentru o piesă de teatru în care jucam la şcoală. 
Uniforma era completată cu cagula de culoarea frunzişului, accesoriu 
indispensabil pentru camuflarea pe câmpul de luptă. Partea proastă 
era că ne aflam în luna iulie şi lâna groasă a cagulei pişcă mai tare 
decât şamponul împotriva păduchilor şi provoca broboane mari de 
transpiraţie care ne făceau să arătăm ca un pui proaspăt ieşit din ou, 
dar totul era spre reuşita expediției. In mâna dreaptă, purtam pistolul 
cu ţeavă scurtă, un băț confecţionat de mâinile mele măiestre, până 
când l-am transformat într-o sofisticată armă de apărare nebănuit de 
letală, iar în mâna 

1 Denumirea sub care a fost difuzat în Spania serialul american de 
televiziune SWA/$ produs în anii 1975-1976, Dan Harrelson fiind 
numele comandantului acestui detaşament de elită, (n.tr.) 


95 


stângă, echipamentul de comunicaţii, constând dintr-un pahar de 
iaurt gol, având o sfoară legată printr-o gaură făcută pe fund. La 
celălalt capăt al sforii, celălalt pahar de iaurt se afla în posesia lui 
Nacho, Crainicul expediției, funcţie pe care o voi explica în cele ce 
urmează. Pe umărul meu, atârnată în bandulieră şi conţinând restul 
echipamentului de care avea nevoie Căpitanul, era geanta Adidas 
care, fireşte, avea un logotip bleumarin ieşit în relief, pe care chiar şi 
cel mai miop Meteosat l-ar fi detectat de pe orbita terestră. 

Ca să traversez Infernul, trebuia să fac doar câţiva paşi mari. 
Aceasta era porţiunea cea mai periculoasă, căci unii vecini însărcinaţi 
cu supravegherea teritoriului se plimbau pe acolo cu haitele lor de 
câini ucigaşi, antrenați să omoare, în stare să facă bucăţi orice intrus, 
cu dinţii lor ascuţiţi, şi să-l transforme în sos bolognez. Deosebit de 
temută era Fiara doamnei Tellez, versiunea noastră 

< li îi i icstică a câinelui din Baskerville. Era un Yorkshire terrier şi, 
chiar ilaca aspectul lui nu era foarte impunător, deghizarea lui în 
mascotă nevinovată cu fundită de mătase şi hăinuţă croşetată era 
exact cheia linterii lui mortale, căci odată ce te apuca, nu îţi mai 
dădea drumul mei în schimbul unui pachet întreg de biscuiţi Chiquikn. 

Ku trebuia să ajung la Refugiu şi să întind cablul de comunicaţii a 
să-l pot informa pe Nacho cum stă treaba. In momentul acela i ram cei 
mai vulnerabili, deoarece sfoara rămânea întinsă peste mlem şi 
oricare dintre santinele ne-ar fi descoperit cu uşurinţă. 

I >npă ce verificam dacă totul era în ordine şi dădeam undă verde, 
i i trebuiau să mă urmeze, întâi Rocco cu întreaga noastră dotare de 
armament greu, constând din pistoale şi spade, apoi Fermin cu 
proviziile şi cu un echipament de prim ajutor şi, ultimul, Nacho, i are 
ducea receptorul de comunicaţii şi strângea cablul. Şi astfel ajungeam 
cu toţii în Refugiu, teferi şi nevătămaţi. 

Spuneam că Nacho ocupa funcţia de Crainic în expedițiile noastre. 
Când am format echipa, eu mi-am amintit că în toate filmele de război 
şi în cele cu avioane era mereu un radiotelegrafist, (are vorbea prin 
radio. Nacho a acceptat funcţia, dar a afirmat că 


96 

mama lui îl asculta mereu pe Luis del Olmo1, care vorbea la radio, 
şi că cel care vorbeşte la radio nu este radiotelegrafist, ci crainic. Şi, în 
definitiv, nu conta, atâta timp cât îşi făcea bine treaba, aşa că se 
numea Crainic. Apoi, era Rocco. Tatăl lui era vânător şi cunoştea bine 
armele şi mânuirea lor, ceea ce era vital pentru incursiunile noastre. 
Ne gândeam că i-ar corespunde funcţia de Artilerist sau ceva de genul 
ăsta, dar el spunea că îl însoțea uneori pe tatăl lui la vânătoare şi că 
acesta îl numise Muşchetar. Nouă, celorlalţi, ni se părea ridicol, căci 
pentru ce am fi avut noi nevoie de un Muşchetar, la care el răspundea 


că, dacă tatăl lui îl numise Muşchetar, asta trebuia să fie; că hai să 
vedem cine ştie mai multe despre arme: noi ori tatăl lui. Şi avea 
dreptate. 

Ultimul era Fermin. Aveam nevoie de cineva care să se ocupe de 
provizii şi de dotarea sanitară de bază, constând dintr-un flacon de 
mercurocrom, o faşă şi ceva ce Fermin luase cu împrumut din trusa 
tatălui său şi care nu ştiam la ce foloseşte, dar care conferea stocului 
nostru un aspect foarte profesional. Tatăl lui Fermin era medic, aşa că 
ni se părea de bun-simţ să-i atribuim lui această responsabilitate. El 
nu a ridicat nicio obiecţie, dar a spus că, indiferent care ar fi fost 
misiunea lui în trupa noastră de comando, el voia ca funcţia lui oficială 
să nu fie cea de medic, ci de Conţopist. Motivul era că din cauza 
obligaţiilor de serviciu, tatăl lui nu era niciodată acasă şi mereu 
spunea că, pe lângă responsabilitatea de a salva vieţile oamenilor, 
trebuia şi să stea toată ziua la spital având de-a face cu conţopiştii, 
care nu munceau deloc şi trăiau bine mersi, că nu era nimic mai 
plăcut pe lumea asta decât să fii conţopist. De aceea, lui Fermín îi era 
foarte limpede că el voia să fie Conţopist. 

Aceasta era structura operativă a grupului nostru: Căpitan, 
Muşchetar, Crainic şi Conţopist. Ciudată echipă pentru un grup de 
comando expediționar de intervenţie rapidă, dar funcţiona bine şi asta 
era ceea ce conta. Bineînţeles, forţa noastră de elită avea o 


1 Cunoscut crainic de radio (n. 1937), considerat una dintre marile 
instituţii jurnalistice din Spania (n.tr.) 


97 

denumire codificată: Cele Patru Pene. O aveam chiar tatuată cu un 
marker Carioca pe braţ. Eu luasem numele din filmul acela în care un 
soldat este etichetat de către camarazii săi ca fiind laş ca un pui de 
găină atunci când renunţă la misiunea care le-a fost desemnată şi, 
pentru a-şi răscumpăra vina, trebuie să călătorească prin deşertul 
african şi să-i salveze din mâna egiptenilor, înapoindu-i fiecăruia pana 
pe care o primise de la ei ca simbol al laşităţii sale. II consideram un 
model moral de foarte mare inspiraţie pentru misiunile noastre şi, 
astfel, fiecare dintre noi îşi purta pana pe care o păstram pentru cazul 
în care, într-un moment oarecare, cineva din grup nu s-ar fi aflat la 
înălţimea obligaţiilor sale şi trebuia să primească o pedeapsă 
simbolică prin care i s-ar atribui pentru totdeuna titlul de Căpitanul lu' 
Peşte. 

Refugiul era o mică grotă în interiorul domeniului de pe colina 
Canto del Pico. Sau cel puţin asta credeam noi. Cert este că 
împrejmuirea metalică prin care treceam strecurându-ne printr-o 
deschizătură ascunsă în spatele bălăriilor probabil că nu delimita 


proprietatea care în acel an 1978 încă mai aparţinea familiei Franco. 
Dacă ar fi fost aşa, îmi imaginez că la prima încercare nesăbuită ne- 
am fi pomenit cu oasele într-o cazarmă. Dar cum nu mai existau alte 
case între Lux Domini şi micul palat sinistru de pe culme, eram ferm 
convinşi că dispunem de refugiul nostru chiar în grădina acelui domn 
care fusese atât de important, încât, atunci când a murit, ni s-a dat 
liber de la şcoală. Poate că împrejmuirea aceea prin care treceam pe 
ascuns era limita altei parcele de teren sau poate un perimetru 
exterior de siguranţă. In orice caz, ştiam, că, dacă expedițiile noastre 
ieşeau la iveală, părinţii noştri ne-ar fi tras o mamă de bătaie 
zdravănă pentru că am pus piciorul pe o proprietate străină; fantoma 
acestei pedepse plutea ca o ameninţare şi transforma misiunile 
noastre în ceva extraordinar de palpitant. 

La Refugiu ajungeam dând la o parte crengile pe care le 
aşezaserăm grămadă ca să ascundem lumii existenţa lui. In spatele 
perdelei de camuflaj rămânea o breşă între două stânci enorme, 
închisă în partea din spate, cea care avea vedere către poalele colinei, 


98 

printr-o creastă a terenului. Era ascunzătoarea perfectă, invizibili 
din Infern şi de la Lux Domini şi cu fotoliu de orchestră către palul, pe 
care, după cum am explicat, nu îl cunoşteam după adevăratul lui 
nume, ci după cel de Walpurgia, dintr-un film cu vampiri şi cu 
vârcolaci pe care îl văzuserăm când ne strecuraserăm într-im 
cinematograf de vară. In Refugiu, strânseserăm un nemaipometm 
patrimoniu de comori: unghiere cu sugestive inscripţii codificaţi-, 
precum „Amintire de la Benidorm1l”, magneţi extraşi prin metode 
chirurgicale din aparate electrice scoase din uz, soldaţi de plastie 
dintre cei care nu stăteau niciodată în picioare din pricina bavurii de la 
bază, paraşutişti cu capul spart şi fără paraşute, enorme pietre 
preţioase dintr-un colier pe care şi-l cumpărase sora lui Rocco pentru 
a se deghiza în ţigancă şi care fusese descompus cum se cuvine, 
maşinuţe ieftine, bile de sticlă, titirezi împodobiţi, cele mai bune 
şurubelniţe pentru jocul cu ţinte, o lupă care cântărea greu, nu 
precum cele din plastic care veneau în trusele de creioane, benzi 
desenate cu supereroi şi cu don Miki2, abţibilduri din diverse colecţii, 
piese disparate din Trusele de Scamatorii marca Borrâs şi din Jocurile 
marca Geyper, reunite mai multe într-o singură cutie, dulciuri 
asortate, ieşind în evidenţă o valoroasă captură de contrabandă de 
caramele cu lapte de măgăriţă şi jeleuri cu gust de Coca-Cola şi 
resturi de gustări, pentru cazul în care am fi fost atacați şi ar fi trebuit 
să supravieţuim acolo câţiva ani, mai ales biscuiţi, ciocolată şi 
cubuleţe de brânză care nu erau pe gustul nostru, dar erau învelite în 
hârtie de staniol şi de aceea erau bune ca raţii de campanie în caz de 


urgenţă. Nu ignoram riscul critic pe care îl presupunea păstrarea unei 
comori de o asemenea mărime într-un avanpost secret situat pe un 
teritoriu necucerit. Dar, tocmai din 

1 Oraş în provincia Alicante din Comunitatea Valenciană, la ţărmul 
Mării Mediterane (n.tr.) 

2 Revistă pentru copii editată în Spania între anii 1976-1989, 
reluând personajele lui Walt Disney, Mickey Mouse şi Donald Duck 
(n.tr.) 


99 

acest motiv, se dovedea a fi cea mai sigură modalitate de ao 
păstra neatinsă de posibilele acţiuni de pradă din partea elementelor 
ostile. 

Nu urcam la Refugiu în fiecare zi, ca să nu trezim suspiciunile 
familiei mele. De cele mai multe ori, rămâneam în Baza de 
Cantonament, cu uşa bine închisă pe dinăuntru şi cu instrucţiuni 
precise să nu fim deranjaţi. Astfel, în ziua în care venea rândul vreunei 
misiuni, nimeni nu şi-ar fi putut imagina că de fapt nu eram acolo, 
înăuntru, după cum ne era obiceiul. Fiecare operaţiune era planificată 
din timp, cu precizie milimetrică, aşa cum se cuvenea. Ca să nu trezim 
bănuieli, lăsam aprinsă lumina de la Baza de Cantonament, pe care 
Vicente, omul de serviciu al bunicii, ne-o instalase trăgând un cablu 
din casă. lnăuntrul Bazei de Cantonament locuiau mascotele noastre, 
Pipo şi Papo, doi hamsteri aurii în a căror cuşcă lăsam nişte plăci 
metalice care se vindeau ca articol de bâlci şi care, fiind aruncate pe 
jos, imitau zgomotul unui geam care se sparge. Când animăluţele 
mişcau plăcile cu picioarele, făceau destul zgomot pentru ca oricine s- 
ar fi aflat afară să creadă că este cineva înăuntrul Bazei de 
Cantonament. 

Odată ajunşi în Refugiu, ne petreceam timpul jucându-ne, 
povestind istorii de groază şi punând la cale misiunile propriu-zise. 
Acestea puteau fi dintre cele mai diverse, în funcţie de misterul cu 
care trebuia să ne confruntăm, care, la rândul lui, depindea de cine 
locuia în fiecare moment istoric în palatul Walpurgia. Dacă erau 
extratereştri, trebuia să culegem indicii de viaţă inteligentă, să 
observăm cerul pentru a evalua fiecare mişcare a OZN-urilor şi să 
lăsăm semne în Refugiu pentru a constata posibile schimbări, în cazul 
în care ar încerca să stabilească o comunicare cu noi. Dacă erau 
monştri, datoria noastră era să păzim casa pentru a descoperi orice 
anomalie: sunet, lumină licărind, prezenţă supranaturală sau siluetă în 
mişcare, păstrându-ne mereu sângele-rece şi fără să redăm în faţa 
groazei, sub pedeapsa de a primi o admonestare referitoare la pene. 
Şi întotdeauna, dar întotdeauna, erau animale sălbatice, sute de 
diabolice creaturi feroce care înţesau proprietatea în orice perioadă şi 


indiferent de locuitorii casei: lupi, şerpi veninoşi, 


100 

tarantule imense, lilieci-vampiri, prepeliţe săltăreţe care se reped la 
testicule - doar Rocco credea în existenţa lor, spunând că tatăl lui 
vânase multe - şi un fel de yeti, cu ochi roşii, pe care, referindu-ne la 
o anecdotă cunoscută din familie, îl numeam Severiano şi căruia îi 
dădusem chipul unui monstru dintr-un film cu Christopher Lee, 
intitulat Panică în Transsiberian, denumire pe care noi o înţelesesem 
ca Panică în trenul lui Severiano. 

Misiunile noastre durau cât timp dura şi permisiunea de a sta pe- 
afară, care vara se prelungea până când se înnopta de-a binelea, dar 
întotdeauna mai puţin decât ne-am fi dorit noi. Sfârşitul expediției era 
marcat de vocea mamei mele care striga de pe terasa din spate către 
Baza de Cantonament: „Copiiii, acasăăăă!” In total, nu erau mai mult 
de cincisprezece metri de la Baza de Cantonament până la Refugiu, o 
călătorie lungă pentru picioruşele noastre scurte. După interdicţia de 
circulaţie pe timp de noapte, mama stingea proiectoarele din spate ca 
să nu o tândălim, şi acela era momentul să facem cale întoarsă cu 
aceleaşi mişcări şi aceeaşi machiavelică precizie ca la dus, ferindu-ne 
de lupi, de şerpi, de prepeliţele săltăreţe care se reped la testicule şi 
de Severiano, trecând prin îngrăditura metalică şi peste terenul 
năpădit de bălării, traversând Infernul, trăgând cu ochiul la un posibil 
atac din partea Fiarei doamnei Tellez şi, în sfârşit, ajungând la Baza de 
Cantonament, fără să comitem nici cea mai mică greşeală sau să ne 
dăm de gol operaţiunile. Un nou şi deplin succes pentru Cele Patru 
Pene şi, pe curând, ne vedem la următoarea misiune! Apropiindu-ne 
de terasa din spate a conacului Lux Domini, prin grădina întunecată, 
cu cotloanele ei negre şi care ne pândeau scoțând şoapte înfiorătoare, 
observam cum ne învăluie lumina şi murmurul căminului cunoscut şi 
protector, vocea bunicii şi a mamei stând de vorbă pe canapeaua de 
pe terasa din spate, zgomotul familiar al televizorului la care rula 
vreun film sau se prezentau rezumatele partidelor de fotbal de la 
Mondialul din Argentina, strălucirea blândă a felinarelor, şi atunci 
dădeam afară aerul reţinut, respirând liniştiţi fără să ne schimbăm 
expresia în spatele înfăţişării noastre de membri lăudăroşi ai unei 


101 

(rupe de comando, pentru că, în ciuda etalării cu mândrie a i. 
Uuajului nostru de angajaţi ai forţelor speciale, nicăieri în lume uu te 
simţi atât de puternic şi atât de special ca stând pe genunchii 111:11 
nei tale. 

Fermin, Nacho şi Rocco le sărutau de noapte bună pe mama pe 
bunica mea, îl mângâiau zdravăn pe cap pe Cientocincol, 


„ Lint-Bernardul nostru, care dormita pe dalele de piatră, şi plecau 
îndărăt la casele lor, nu înainte de a fi băut, ca un fel de taxă 
obligatorie de trecere, paharul cu lapte pe care, înainte de culcare, li-l 
|. Isase pregătit Vicente, omul de serviciu. Odată rămas singur şi lară 
să-mi fie deloc somn, începeam să mă agit încolo şi-ncoace, dol< nil 
blând de tata, care îşi revizuia cazurile de la tribunal într-un ul (al 
salonului, cu geamurile larg deschise în noaptea caldă de | ară. Eu 
intram să-i distrag atenţia tatălui meu şi ieşeam imediat i le atrag 
atenţia mamei şi bunicii prin zburdălniciile mele. Apoi, intram şi 
ieşeam din nou, iarăşi şi iarăşi, până când îmi aminteam 1 nu-i 
dădusem un pupic surioarei mele, Isabel, care dormea deja în camera 
noastră. Atunci, urcam scara şi mă apropiam în vârful lI» i< ioarelor de 
leagănul ei pentru a-i da un pupic pe obrăjorul rumen 

111 gust de piersică şi, în trecere, înşfăcam mai multe figurine 
dinjocul de construit castele marca Exin, pentru a coborî din nou pe 
terasă, având timp suficient cât pentru un turnir medieval, înainte de 
a se.1ll r/i pârâiturile motoretei Vespa a fratelui meu mai mare, 
Carlos, 1 urc avea bilet de voie să apară la ce oră avea el chef, atâta 
timp cât 1 ra înainte de douăsprezece noaptea, când se dădea 
stingerea pe | remea nesfârşitelor noastre veri petrecute la Lux 
Domini. 

Pot să spun cu mâna pe inimă că acea casă nu adăpostise niciodată 
atâta vitalitate, cel puţin de la moartea străbunicii mele (larmen. Şi 
totul i s-a datorat ei şi lui Uke, care a reuşit să umple iinacul acela de 
oameni, care a unit o familie ce altminteri s-ar fi împrăştiat asemenea 
mărgelelor dintr-un colier rupt. Ea ne ţinea legaţi unii de alţii şi de 
pământul căruia îi aparţineam. Nu a fost 

1 () sută cinci (n.tr.) 


102 

o sarcină uşoară. l-au trebuit trei decenii ca să reînvie acea 
măgăoaie goală şi să-i impregneze pereţii cu o atmosferă respirabilă, 
plină de vorbe, râsete, plânsete, horcăieli, gemete şi căscaturi. Trei 
decenii de muncă şi de silinţă, de făurit iluzii pentru care să merite 
efortul de a continua să muncească şi să se străduiască pentru a avea 
cel puţin prilejul de a o lua de la zero, de a reface lucrurile aşa cum 
erau înainte de exilul ei voluntar. Pentru asta a trebuit mai întâi să 
ducă la bun sfârşit acea lungă călătorie începută la Paris în anul 1931. 

Era un an nou şi obiceiul ne îndeamnă să facem planuri de viitor. 
Uke se sufoca în mulţimea anonimă din Paris şi îşi dorea să-şi umple 
din nou plămânii cu aerul de munte. A trebuit doar să-i menţioneze 
acest lucru tatălui ei în prima noapte din 1932 în apartamentul acela 
din Montmartre. Inainte de a o lăsa să-şi termine de expus 
argumentele, Fernando era deja în picioare, împachetându-şi atelierul 


portabil. Nu a fost nevoie de mai multe motive, nici de reflecţii sau de 
discuţii. În dimineaţa următoare, Fernando a coborât în piaţă, aşa cum 
făcea în fiecare zi, dar de data aceea a fost ca să-şi ia rămas-bun de la 
noii săi prieteni, convinşi că presa spaniolă descoperise ascunzătoarea 
lui Le Roi şi că trebuia să-şi şteargă urmele. Au ridicat paharul pentru 
neobosita sa cursă către o cetăţenie anonimă, oriunde ar fi fugit ca să 
o caute. Cartierul Montmartre, acea aglomeraţie de lămpi arse din 
oraşul luminii, era probabil singurul loc din Franţa unde un rege trezea 
respect şi admiraţie, chiar şi dacă nu era rege. 

Acelaşi neobosit automobil Hispano-Suiza care îi adusese până la 
Paris i-a purtat la Geneva, unde Fernando trebuia să-şi rezolve 
problemele cu banca. Acolo au primit răspunsul la telegrama pe care 
i-o trimiseseră Victoriei, informând-o cu privire la planurile lor: sora lui 
Uke născuse un băieţel frumos, care părea deja să aibă tăria oţelului 
turnat şi căruia îi dăduseră numele de lñigo y Felipe. Ca să 
îndulcească trauma despărțirii în; r-un moment atât de emoţionant, 
Uke şi tatăl ei au expediat un întreg transport de ciocolată elveţiană 
cu destinaţia Neguri, dar mare parte au mâncat-o chiar ei ca să-şi 
aline propria amărăciune. 


103 

De la Geneva au plecat spre munţi, au vizitat Chamonix, /. Ermatt, 
Saint-Moritz şi Cortina d'Ampezzo, până când sarcina avansată a lui 
Uke i-a făcut să se stabilească undeva. Innsbruck, i. Ipitala Tirolului, a 
fost locul ales. Acolo, la munte, au închiriat îi căsuţă cu ghivece cu 
flori atârnând pe-o verandă din lemn şi, în patele acelor ghivece, 
odată cu dezgheţul de la sfârşitul primăverii, a născut Fernando 
Andres. Tatăl meu. Fernando, tatăl bunicii mele, a plâns de două ori. 
Prima dată, când a aflat că nepotul său îi va purta numele şi, a doua 
oară, când i-a văzut părul roşu. A fost scutit de a treia repriză de 
plâns, pentru că, din fericire, nu ştia că Sfântul Andrei este patronul 
Scoției. 

De îndată ce micuțul Nando a început să meargă, i-au deschis 
poarta către catifeaua coastelor alpine. leşeau toți trei să se cațăre | 
( stâncile ascuţite, Fernando îşi ducea ustensilele de pictat şi Uke îşi 
atârna de braţ coşul pentru picnic, în vreme ce micuțul Nando s<; 
împiedica precum un zombi mititel cu pieptar tirolez. Uke stătea icasă 
având grijă de fiul ei şi luând lecţii de germană, cu scopul de a-şi 
căuta o slujbă atunci când Nando va putea să rămână în grija unei 
dădace în timpul orelor ei de muncă. Nu voia să trăiască pe spinarea 
tatălui ei. Simţea nevoia să contribuie, cât de puţin, la supraviețuirea 
ciudatei familii tiroleze pe care o alcătuiseră, cinstită şi oarecum 
scheletică, dar cu oase zdravene. 

Fernando a ajuns la o înţelegere avantajoasă pentru a-şi scoate la 


vânzare peisajele într-o galerie de pe Maria-Theresien-Strasse. 
Avantajoasă pentru galerie, care rămânea cu cea mai mare parte a 
încasărilor. Dar Fernando ştia că era momentul să-şi păstreze 
ambițiile pentru mai târziu. Mai avea încă o gură de hrănit şi cel mai 
prudent era să administreze resursele cu chibzuială, dar, mai ales, să- 
şi investească efortul în a-şi deschide drum prin hăţişul social pe care 
îl presupune întotdeauna o ţară necunoscută. Curând după aceea, 
constatând că tablourile lui Fernando trezeau interesul clientelei sale, 
proprietarul galeriei i-a oferit o învoială mai satisfăcătoare în schimbul 
exclusivităţii asupra lucrărilor sale. Cu timpul, Fernando a ajuns să 
lege prietenie cu patronul acelui magazin, un evreu bătrân 


104 

de origine maghiară pe nume Imre Molnár, un omuleţ cu un cap în 
formă de obuz. Fernando şi domnul Molnâr împărtăşeau interesul 
pentru pictură şi afaceri, o simpatie redusă faţă de marxism şi, din 
fericire, aveau în plus şi o limbă comună în care puteau să stea de 
vorbă: franceza. 

Uke păstra legătura cu Delsey şi cu Victoria. Baronul făcea progrese 
în ceea ce priveşte însănătoşirea sa. Uke nu a aflat niciodată dacă 
într-adevăr suferea de vreo boală ca urmare a şocului emoţional pe 
care îl îndurase sau dacă era doar o manifestare exagerată a simțului 
său teatral. În orice caz, scrisorile lui transmiteau optimism şi iluzia că 
se va instala din nou la Torrelodones, dar făcea menţiunea că locul 
acela nu va mai fi la fel fără prezenţa prietenilor lui. Pe atunci era în 
căutarea unei locuinţe la Madrid şi se ocupa de detaliile înscrierii la 
Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Centrale. Cât despre 
sora ei Victoria, singura din familie care manifesta interes faţă de 
chestiunile politice, îi ţinea la curent cu actualitatea spaniolă, care, 
potrivit versiunii ei, nu părea foarte încurajatoare. Victoria povestea 
că guvernul socialist emitea în rafale reforme radicale şi inacceptabile 
care izolaseră elita conservatoare, căreia îi aparţinea prin tradiţie 
familia Mencia. Guvernul rupea legăturile cu Biserica Catolică şi cu 
cercurile puterii financiare, ceea ce aducea armata în pragul 
exasperării. Uke şi Fernando au păstrat mereu speranţa secretă de a 
se întoarce în Spania, dar nu vorbeau niciodată despre asta. Când 
terminau de citit o scrisoare de la Victoria, poate că unul din ei 
spunea: „Acum, lucrurile nu sunt de aşa natură încât să ne gândim la 
întoarcere”, afirmaţie pe care celălalt o aproba întotdeauna. Dar Uke 
avea impresia că acele insinuări erau mai degrabă un fel de tatonare 
a intenţiilor decât o afirmaţie. Din pricina dezinteresului lor faţă de 
chestiunile politice, amândoi credeau că acel peisaj idilic din 
Innsbruck era cel mai liniştit şi mai sigur refugiu din lume pentru a 
creşte un copil. 


Domnul Molnár a fost cel care a început să-l pună la curent pe 
Fernando cu ceea ce se petrecea cu adevărat pe atunci în Austria, 
înainte ca tulburările politice să devină evidente în stradă. Fernando 


105 

obişnuia să-l viziteze la galerie, stăteau de vorbă despre vânzări şi 
despre noutăţile expuse, apoi se duceau amândoi într-una dintre i 
afenelele de pe Maria-Theresien-Strasse. Fernando remarca laptul că 
domnul Molnár lansa insinuări despre evoluţia politică din Austria şi 
despre situaţia poporului său, comunitatea evreiască, dar o făcea 
întotdeauna cu voce scăzută, cu ochii în dreapta şi în lângă la mesele 
alăturate şi învârtindu-se mereu în jurul chestiunii, lară să pătrundă în 
adâncime. Doar când domnul Molnár a fost sigur că Fernando nu 
manifestă niciun fel de ostilitate faţă de etnia i religia sa, a hotărât să 
i se confeseze într-un mod mai deschis. S-; i întâmplat la sfârşitul lunii 
ianuarie 1933. Fernando şi domnul Molnár îşi beau cafeaua când un 
grup de indivizi beţi care purtau brasarde cu svastica au năvălit în 
local şi au început să provoace dezordine, dărâmând scaune, 
deranjându-le pe femei şi cântând iu gura mare cu braţul ridicat. 
Chelnerii, cu o amabilitate forţată, încercau să-i potolească, dar 
indivizii nu luau în seamă rugăminţile lor şi-i amenințau. Când 
Fernando a încercat să se ridice, domnul Molnár l-a împiedicat, 
apucându-l de braţ. După ce indivizii au obţinut un rând de băutură 
gratis şi au părăsit localul, domnul Molnár i-a şoptit lui Fernando că 
Adolf Hitler, liderul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor 
Germani, fusese numit Cancelar, d Germaniei şi că acest fapt îi 
încurajase pe adepţii săi austrieci. l.ui Fernando toate acestea i se 
păreau neverosimile şi străine, dar domnul Molnár i-a explicat că 
naziştii îi urau pe evrei şi pe toţi i răinii, că voiau să anexeze Austria la 
Germania şi să impună domnia terorii. Incepând de atunci, domnul 
Molnár îl informa mereu pe Fernando cu privire la ultimele ştiri din 
sfera politică şi, iu funcţie de evaluarea pe care le-o făcea faptelor, 
Fernando se liniştea şi le comenta cu Uke, ca pe o dovadă că avusese 
dreptate să se stabilească la Innsbruck sau, dimpotrivă, pur şi simplu, 
evitând să facă referire la subiect, răspunzând interesului fiicei sale cu 
un optimism prefăcut, pentru ca, numaidecât, să îndrepte firul 
conversaţiei spre cât de voinic şi de frumos creşte Nando. 


106 

În lunile următoare, domnul Molnâr părea mulţumit de mersul 
evenimentelor. Cancelarul Dollfuss1 luase frâiele conducerii tării, ceea 
ce, în esenţă, însemna că scosese în afara legii partidul nazist şi forţa 
de apărare socialistă, aşa-numita Schutzbund, şi instaurase un sistem 
totalitar sub umbrela formaţiunii sale politice, Vater/lănaische Fronf. 


Domnul Molnár i-a explicat lui Fernando că faptul acela era bun şi 
necesar, că era singurul mod de a opri înaintarea naziştilor şi a 
comuniştilor şi de a păstra o Austrie liberă şi independentă, sub 
protecţia lui Mussolini. Adepții lui Dollfuss nu-i simpatizau pe evrei, 
dar îi tolerau câtă vreme nu făceau paradă de religia lor şi nici nu 
încercau să se implice în acţiuni politice. Spunea că pentru guvernul 
slab al lui Dollfuss, respingerea antisemitismului era 

O necesitate practică, o modalitate de a-şi identifica adevăratele 
crezuri şi de a menţine populaţia la distanţă de valul crescând al 
nazismului, căci, dacă ambele partide ajungeau să aibă aceleaşi 
postulate ideologice, demagogia nazistă a Germaniei Mari va cuceri 
cu uşurinţă  conştiinţele austriece. Pe Fernando începea să-l 
neliniştească toată agitația aceea, dar domnul Molnár i-a explicat că, 
atâta vreme cât Dollfuss va rămâne la putere, ei nu aveau de ce să se 
teamă, pentru că erau catolici, dar, cu naziştii, nimeni nu va fi la 
adăpost. Oamenii se temeau, şi din această cauză domnul Molnâr 
pierduse mulţi clienţi fideli, care nu-i mai călcau pragul galeriei de la 
triumful lui Hitler. 

Odată, în februarie 1934, Fernando l-a găsit pe domnul Molnâr 
foarte tulburat. Acesta l-a sfătuit să se întoarcă acasă şi să-şi ţină 
familia izolată până când vor putea să se convingă că situaţia se 
liniştise. In Viena izbucnise un conflict violent între Heimwehr, garda 
paramilitară naționalistă integrată în regimul  aşa-numitului 
Vaterlăndische Front, şi Schutzbund-u\ socialist care continua să 
acţioneze în clandestinitate. 

1 Engelbert Dollfuss (1892-1934), om politic austriac de orientare 
social-creştină. Intre 1932-1934, a fost Cancelar al Austriei. A murit 
asasinat de către unii membri ai partidului nazist austriac, (n.tr.) 

2 în germană în original, Frontul Patriotic, partidul fascist austriac 
(n.tr.) 


107 

Fernando a încercat să-i ascundă ştirea fiicei sale, simulând o boală 
care avea să-l ţintuiască la pat câteva zile. Dar a trebuit.. l-i dezvăluie 
adevărul atunci când Uke i-a propus să angajeze o infirmieră care să 
aibă grijă de el în timpul zilei, căci ea hotărâse. li ceară de lucru 
domnului Molnár la galerie. Nando împlinise doi ani şi ea găsise o 
dădacă de încredere; în plus, stăpânea deja suficient de bine germana 
ca să poată discuta cu clienţii. Fernando a trebuit să recunoască 
păcăleala referitoare la boala lui. Totuşi, după ce calmul s-a 
reinstaurat la Viena, nu a reuşit să o facă pe Uke să-şi schimbe 
hotărârea de a începe să lucreze. Domnul Molnâr a acceptat-o 
încântat. Nu putea să plătească mult, dar pe Uke nu o interesa atât 
cuantumul salariului, cât satisfacția de a fi activă şi de a contribui la 


întreţinerea familiei sale. Când Fernando nu ieşea pe munte să 
picteze, luau prânzul toţi trei, iar după aceea Uke îi lăsa să stea de 
vorbă despre ale lor, în vreme ce ea se întorcea să aibă grijă de 
galerie. 

Intr-o dimineaţă, Uke a intrat în galerie şi l-a găsit pe domnul 
Molnár foarte agitat, micuțul său trup ca de proiectil clătinându-se 
prin galerie ca un hopa-mitică. Cu un glas tremurând i-a cerut lui Uke 
să plece acasă, căci nu va deschide magazinul în ziua aceea. Când 
lata s-a interesat care sunt motivele, bătrânul i-a spus că, la Viena, 
cancelarul Dollfuss fusese asasinat de militanti nazişti îmbrăcaţi în 
uniforma armatei austriece. Rabinul Rimalt îl alertase cu privire la 
posibilitatea ca guvernul să se afle deja în mâinile naziştilor, ceea ce 
ar fi fost îngrozitor pentru comunitatea evreiască din Austria. Nu s-a 
întâmplat acest lucru atunci, datorită intervenţiei lui Mussolini în 
calitate de protector. Cu toate acestea, în lunile următoare, domnul 
Molnár se plângea că succesorul lui Dollfuss, Schuschniggl, ceda la 
presiunile antisemiţilor, strângând încercuirea evreilor. 

Veştile despre Spania nu erau mult mai încurajatoare. Victoria 
povestea că forţele de dreapta se întorseseră la putere şi încercaseră 

1 Kurt von Schuschnigg (1897-1977), om politic austriac, Cancelar 
al Austriei între anii 1934-1938 (n.tr.) 


108 

să frâneze deriva către bolşevism, din anii precedenţi, dar că, în loc 
să liniştească spiritele, încercările de stăvilire îi iritaseră pe comunişti, 
care năzuiau la transformări mai profunde. Mai multe revolte fuseseră 
reprimate cu hotărâre de către armată. Crescând febra confruntărilor, 
Victoria le-a scris că hotărâse să instaleze o pază permanentă la Lux 
Domini pentru a preveni posibile jafuri dacă izbucneau tulburări în 
zonă, lucru motivat atunci, dar pe care îl făcuse de fapt încă de la 
fuga lui Uke şi a tatălui ei. Mai târziu, le-a povestit că o coaliţie 
extremistă de stânga numită Frontul Popular câştigase alegerile. 
Spunea că cei care îl alungaseră pe rege şi-au luat orice nădejde şi de 
la Republica pe care tot ei o creaseră. Ea şi familia ei hotărâseră să se 
exileze la Estoril. După câteva luni, Uke şi Fernando au primit de la 
Victoria o scrisoare cu timbre portugheze. Scrisoarea începea astfel: 

Mult iubiții mei tată şi soră, 

Sper că ecoul evenimentelor a fost suficient de mare încât să fiţi la 
curent cu cele întâmplate şi să pot evita astfel dificila sarcină de a fi 
eu cea care vă aduce la cunoştinţă dureroasa veste. 

Oştirea s-a ridicat la arme în Africa, iar guvernul roşu a refuzat să 
predea puterea. 

Spania este în război. 

Război! In noaptea aceea, Uke şi Fernando au recitit scrisoarea 


până au învăţat-o pe de rost, încercând să găsească printre rânduri o 
rază de speranţă, o interpretare care să îndulcească brutalitatea 
extremă a cuvântului „război”. Nu au găsit-o. După mulţi ani de la 
întâmplarea aceea, Uke îşi amintea perfect cum micuțul Nando a 
năvălit atunci în salonul vilei lor alpine, plângând pentru că i se 
stricase trenuleţul. l-a găsit pe mama şi pe bunicul lui care plângeau 
şi ei. Şi lor li se stricase jucăria. 


8 - O floare albă în noroi 

Din câte am putut să aflu, în anii aceia petrecuţi în Austria, Uke nu 
i-a scris niciodată lui Hamish. Nici Victoria, care până la fuga ci la 
Estoril mergea regulat în vizită la Torrelodones, nu a dat de lire despre 
vreo scrisoare venită din partea lui. După izbucnirea războiului în 
Spania, Uke i-a trimis o misivă lui Delsey în care îi relata tristele 
evenimente. 

Într-o seară de vineri din toamna anului 1936, Uke citea răspunsul 
lui Delsey în galeria domnului Molnár. Paragrafele erau cernite cu 
lamentaţiile unui cor de tragedie greacă. Pentru Delsey, iluaţia 
reprezenta mult mai mult decât o schimbare de planuri. In anii 
precedenţi, îşi tot amânase mutarea la Madrid în aşteptarea unei oaze 
de stabilitate politică, dar războiul reprezenta confirmarea unui destin 
fatal, sentinţa care îl izola complet între zidurile castelului său din 
apropiere de Versailles şi îl făcea prizonier în ghearele urâtelor ale 
mătuşi. Domnul Molnár i-a întrerupt lectura lui Uke. 

— Du-te acasă la micuțul tău. 

Aceea era în sfârşit acceptarea unui fapt pe care proprietarul 
galeriei şi angajata sa refuzaseră să-l recunoască, dedicându-se 
realizării inventarului, verificării socotelilor şi reaşezării tablourilor ca 
să fie ocupați şi să evite astfel orice menţiune şi orice gând referitor la 
ceea ce se petrecea: în ultimele două săptămâni, în magazin, nu 


110 

intrase nici măcar un client. Numele localului, Edelweiss, nu lăsa să 
se întrevadă niciun indiciu cu privire la originea proprietarului său, iar 
sarcina de a se ocupa de clienţi îi revenea lui Uke, o străină, dar care 
stăpânea perfect limba germană şi avea trăsături tipice rasei ariene. 
În lunile de vară, Innsbruckul gemea de turişti şi mulţi dintre ei 
forfoteau prin galerie ca să cumpere sau pur şi simplu ca să arunce o 
privire. Cu toate acestea, la sfârşitul sezonului, acolo rămâneau doar 
rezidenții permanenţi. lar în astfel de chestiuni, zvonul se răspândeşte 
cu repeziciune. Galeria Edelweiss era o prăvălie ovreiască. Tot 
Innsbruckul o ştia. 

— Sigur nu veţi mai avea nevoie de mine? 

— Ai făcut deja destule. Dacă intră un client, cred că va câştiga un 


tablou gratis. 

— Să nu staţi până tărziu. 

— Nu, e vineri. In noaptea asta începe sabatul2. Trebuie să închid 
înainte de a apune soarele. 

— Desigur, mereu uit. 

Uke şi-a strâns lucrurile, l-a îmbrăţişat pe domnul Molnár, l-a 
sărutat pe capul chel asemănător unui proiectil şi a plecat. Gând s-a 
luminat de ziuă în dimineaţa următoare, pe Uke şi pe Fernando i-a 
trezit telefonul. La celălalt capăt al firului, o tânără vorbea în germană 
pe un ton foarte tulburat. Fernando nu înţelegea limba şi i-a dat 
receptorul lui Uke. Tânăra i-a zis în fraze agitate că domnul Molnár era 
rănit, că trebuia să-l vadă de urgenţă un medic şi că evreul îi dăduse 
numărul acela de telefon, spunându-i că este al unui doctor, prieten 
de-al său. Speriat şi fără să înţeleagă ce se petrece, Fernando a 
înşfăcat trusa medicală de prim ajutor pe care 

O folosea pentru tratamentele de acasă şi împreună cu Uke a ieşit 
alergând către Maria-Theresien-Strasse. 

1 În germană în original, Floare de colt (n.tr.) 

2 în ebraică în original, zi de odihnă în religia mozaică, care se ţine 
de vineri seara, de la apusul soarelui, până la apariţia a trei stele în 
seara de sâmbătă. 


111 

Uşa galeriei era larg deschisă. Un spectacol oribil i-a luat prin 
surprindere. Acolo se dăduse o luptă între vandali. Scaune rupte, 
rafturi smulse din perete, mese răsturnate, teancuri de documente 
împrăştiate pe podea, bucăţi de lemn din ramele distruse, pânze 
sfâşiate, dale şi cioburi de sticlă risipite prin tot localul. Mai 
rămăseseră tablouri pe pereţi, distorsionate în grimase triste şi prinse 
în cuie de un colţ. Dar niciunul nu era intact. Toate fuseseră profanate 
cu vorbe pline de ură trasate cu pensula cu vopsea neagră şi roşie. 
HEIL HITLER. JUDISCHE KUNST. SGHWEIN. EIN VOLK EIN REIGH EIN 
FUHRER. ANSCHLUBI!!! 1 Unul dintre tablouri purta o semnătură care 
nu lăsa acelei barbarii loc de interpretări: o svastică deasupra literelor 
NSDAP şi VS, inițialele partidului nazist şi ale Vater/ăndischer 
Schutzbund, echivalentul austriac aflat în ilegalitate, al 
detaşamentelor germane SA3. 

Uke şi Fernando nu au putut evita să nu izbucnească în lacrimi. Au 
urcat treptele din trei în trei până la etajul de sus, unde domnul 
Molnár locuia singur. Gând au intrat în camera lui, au văzut un bărbat 
stând în picioare într-un colţ, mototolind o şapcă în mâini şi abia 
stăpânindu-şi lacrimile. Pe pat stătea o fată de vârsta lui Uke, care 
plângea şi îl ţinea de mână pe domnul Molnár, a cărui faţă acoperită 
era ca a unui şoarece bolnav adăpostit în cutia cu chibrituri, a unui 


copil. Sângera la tâmplă, avea ochii umflaţi şi obrajii zdrobiţi. Niciun 
petic al feţei sale nu-şi păstra culoarea naturală. Fernando a înţeles că 
nu era momentul să pună întrebări, ci să-i acorde ajutor prietenului 
său. Ştia că într-o situaţie ca aceea, slăbiciunea sau şovăiala puteau fi 
mai dăunătoare decât un instrumentar medical insuficient, cum era al 
lui, sau cunoştinţe sanitare depăşite, ca ale 

1 În germană: „Heil Hitler. Artă jidănească. Porci. Un popor, un 
imperiu, lui conducător. Anexare!” (n.a.) 

2 Acronim pentru denumirea în germană a partidului nazist, 
Naţționalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei / Partidul Muncitoresc 
Naţțional-Socialist German (n.tr.) 

3 Iniţialele denumirii germane Sturmabteilung / Trupele de Asalt ale 
Partidului de mai sus, cunoscute drept Cămăşile brune (n.tr.) 


112 

sale. Cu ajutorul lui Uke, în calitate de translator, i-a cerut fetei un 
lighean cu apă călduţă, prosoape curate, chibrituri, un recipienl 
metalic, ace şi aţă de cusut. Fernando a început îngrijirile, în timp ce 
apa din lighean se înroşea cu fiecare picătură de sânge prelinsă. 
Bietul domn Molnár îndura să fie cusut pe viu fără să scoată niciun 
sunet şi fără să rostească vreun cuvânt. Uke s-a gândit că în mod 
sigur durerea aceea trebuie să i se fi părut purificatoare după toată 
suferinţa umilitoare pe care probabil că o îndurase în acea noapte. 
Odată refăcută faţa domnului Molnâr, Fernando le-a cerut femeilor să 
iasă din cameră ca să-i examineze şi restul trupului. A dat la o parte 
cearşaful şi i-a făcut semn tânărului din colţul camerei să-l ajute să-l 
întoarcă. Din fericire, avea răni deschise doar pe mâini. Restul 
corpului era o hartă de contuzii vineţii şi gălbui, provocate cu 
siguranţă de loviturile primite cu picioarele şi cu bâtele. Nu părea să 
prezinte fracturi, nici răni profunde, cu toate că Fernando nu putea să 
facă decât o examinare superficială. 

In timp ce aşteptau în spatele uşii, Uke i s-a prezentat celeilalte fete 
care, la rândul ei, i-a spus că o cheamă Anna şi că este nepoata 
domnului Molnâr. Tânărul din cameră era soţul ei, Johann. Surprinsă, 
Uke i-a spus că nu ştiau că domnul Molnár ar fi avut vreo rudă, că îl 
cunoşteau de aproape patru ani şi că nu le vorbise niciodată despre 
familia lui. Anna a răspuns că, după moartea tatălui ei, fratele 
domnului Molnâr, ea era singura rudă în viaţă care îi rămăsese 
unchiului ei. Ruşinată, a coborât privirea şi i-a mărturisit că soţul ei 
este catolic şi că familia lui impusese drept condiţie pentru a permite 
nunta lor să se căsătorească în ritul catolic, iar ea să-şi renege religia 
şi familia. Ea se văzuse silită să accepte, reducând întâlnirile cu 
unchiul ei la câteva vizite sporadice, pe care erau nevoiţi să le 
păstreze în taină. Johann era un om bun, spunea ea, ţinea mult la 


unchiul ei şi era scandalizat de hărţuirea evreilor. 

În ultima vreme, unchiul ei îi vorbise despre prietenii săi spanioli şi 
Anna îl auzise spunând că Fernando fusese medic, dar atunci când |- 
au găsit în starea aceea, domnul Molnár a refuzat să-i cheme ca nu 


113 

(mnva să-i compromită. Aproape cu forţa, Anna reuşise să-l oblige .. 
| le dea numărul de telefon al lui Fernando. Le mulțumea din suflet că 
le săriseră în ajutor, spunea ea, şi se simţea ruşinată că nu îi acordase 
suficientă atenţie singurei sale rude pe linie paternă pe i. Tre o avea 
pe lume. Uke a mângâiat-o pe obraz ca să o consoleze. 

In sfârşit, Fernando a deschis uşa şi le-a invitat să intre. Uke al. 
Icut prezentările şi a tradus în germană diagnosticul pus de tatăl ci: 
rănile de pe corp nu păreau grave. li curăţase tăieturile şi îi aplicase 
alifie pe contuzii. El putea să se întoarcă după-amiază cu mai multe 
medicamente ca să vadă cum evoluează, dar era indicat a-l ducă la un 
spital pentru a exclude posibilitatea unei leziuni interne. Imediat, 
discuţia a fost întreruptă de o voce slabă. Domnul Molnár, care până 
atunci rămăsese tăcut şi îngândurat, se silea să e ridice în capul 
oaselor, şoptind în germană: „Nu spital, nu spital, mi vor evrei, nu vor 
evrei”. Fernando s-a grăbit să-l liniştească şi, pe un ton blând, l-a 
rugat să încerce să nu se mişte. Domnul Molnâr a îngăimat atunci în 
germană: „Mulţumesc, prietene”. Fernando lui a avut nevoie de 
traducere. l-a răspuns în franceză că trebuie să se odihnească, dar 
domnul Molnár intrase într-o stare de mare agitaţie. Aproape fără să-şi 
mişte buzele umflate, bolborosea fără | muză de respiraţie, strecurând 
câteva fraze într-o limbă străină care era probabil maghiara. Spunea 
că vrea să explice ce s-a întâmplat, căci, dacă el uita, cineva trebuia 
să tină minte. Fernando încerca să-l linistească, dar el insista să 
vorbească. In cele din urmă, Uke şi Anna s-au aşezat de o parte şi de 
alta la capul patului, ţinându-i mâinile domnului Molnár într-ale lor, şi 
au lăsat ca sunetul slab scos din gâtul său rănit să descrie 
îngrozitoarea sa experienţă. Uke i-a tradus tatălui ei. 

— leri. leri după-amiază. leri după-amiază. In galerie... nu mai erau 
clienţi. Nu mai sunt clienţi. Am rugat-o pe Uke... să plece acasă. Să 
plece acasă. M-am gândit să închid mai devreme şi să urc... să mă 
odihnesc de sabat... Atunci, m-am gândit... m-am gândit... Asta 
trebuie să fie în maghiară, nu înţeleg. 


114 

Uke a privit-o pe Anna, care a tradus în germană doar două 
cuvinte: „S-a sfârşit”. A mai spus-o încă o dată. 

— Nu mai e loc pentru evrei în Austria. Austria nu-şi mai iubeşte fiii 
evrei. FIUL MEUI!... 


Uke a rostit aceste cuvinte tresărind şi a urmărit traiectoria 
degetului ridicat al domnului Molnár. Până atunci nu observase, dar pe 
măsuţă erau două rame cu fotografii. Intr-una din ele zâmbea o 
femeie cu nas cârn, cu bărbie pătrată şi bucle negre. Cealaltă îl 
înfăţişa pe un tânăr în uniformă militară şi cu decoraţii pe piept. Uke şi 
tatăl ei s-au privit cu o expresie uimită. 

— Fiul meu Friedrich a fost... un erou AUSTRIAC. Un erou AUSTRIAC. 
S-a născut în Austria. A luptat pentru împărat. A murit pentru împărat. 
Dar acum, austriecii nu-l mai iubesc. Şi-au uitat eroii. L-au uitat pe fiul 
meu. Ei... ei... Nu înţeleg. 

Uke s-a uitat din nou la Anna, dar de data aceasta nepoata 
domnului Molnár s-a înroşit şi nu a mai vrut să traducă. 

— „în memoria fiului meu. Fiul meu a fost soldat... austriac. Un 
patriot... austriac. Un erou... austriac. M-am gândit... M-am gândit... 
Asta e sfârşitul galeriei Edelweiss. Austria nu ne iubeşte. Fiul meu. Nu 
ne iubeşte. Şi nici eu nu mai iubesc Austria. Plec. Plec cu amintirea 
fiului meu. Acolo unde oamenii ştiu să respecte eroii de război. In 
Elveţia. In Franţa. Eram... am uitat să închid uşa de la intrare. Eram 
mâhnit. Trist. Stăteam pe un scaun în depozit. Se întuneca. A sunat 
clopoţelul de la uşă. Era seară. Am uitat să închid. Era foarte târziu şi 
era sabatul. Am ieşit din depozit şi am spus... îmi pare rău. Domnule. 
Este. Inchis. Şi i-am văzut. Erau trei. Tineri. Aveau... păreau nişte 
domni. Bine îmbrăcaţi. Paltoane elegante. Am repetat... îmi pare rău. 
Domnilor. Este închis. Nu au auzit. Nu au scos niciun cuvânt. Au intrat. 
S-au uitat la tablouri. Unul a lăsat jaluzelele. Atul a dat jos un tablou. l- 
am cerut să nu facă asta. Că dacă îl interesa. Il dădeam eu jos. Ca să 
poată. Să-l privească de aproape. Atunci el a spus... El a spus... 
Domnul Molnár a început să plângă cu suspine întretăiate, silindu-se 
să 


115 

scoată sunete din gât pentru a-şi continua relatarea. Uke şi Anna i- 
au strâns mâinile, încercând parcă să-i dea putere. El a spus. Dar crezi 
că mă interesează arta jidovească? Un tablou de rahat pictat de un... 
jidan de rahat. Mi-am dat seama după glas că era beat. M-am speriat. 
M-am speriat foarte tare. Voiam doar să plece. Să plece, să plece, să 
plece. l-am spus... Vă rog. Puteţi să luaţi tabloul, dacă doriţi. II puteţi 
lua. Nu trebuie să-l plătiţi. Luaţi-l. Atunci... atunci... El a râs. A râs în 
hohote. A spus... Să-l plătesc eu? Crezi cumva că cineva o să 
plătească... pentru mâzgălelile unui jidan împuţit? Atunci a izbit 
tabloul de peretele din spate. Ceilalţi râdeau. Eu i-am cerut. Vă rog să 
plecaţi. Vă rog să plecaţi cu toţii. Atunci a vorbit altul. O să adăugăm 
noi puţină artă ariană... în împuţiciunile tale de tablouri jidăneşti. Şi-au 
dat jos paltoanele. Şi-au ridicat... reverele hainelor. Purtau... toţi trei 


purtau insigne naziste... ascunse... în spatele reverelor. Au început 
să... dea jos ta- | >lourile şi să le arunce. Să arunce cu scaune în 
tablouri. Am vrut să-i împiedic. M-au lovit. M-au lovit. In stomac. Nu 
puteam să respir. Am căzut la pământ. M-au călcat în picioare. Mi-a 
ridicat capul de jos... trăgându-mă de ureche. Mi-a spus... Ai vopsea... 
ca să putem. Să te învăţăm... ce înseamnă arta germană. Altul a ieşit 
din depozit. Cu borcane de vopsea şi pensule. Altul a scos o bâtă... din 
haină. M-a lovit. In cap. Pe spinare. Peste braţe. Peste picioare. 
Cântau şi aruncau cu vopsea peste tablouri. Eu spuneam. Nu, vă rog. 
Nu, vă rog. Nu distrugeţi tablourile. Luaţi-le. Valorează bani. Luaţi-le. | 
iuaţi-le. Nu mai puteam. Aproape că nu mai puteam să vorbesc. Ei 
cântau foarte tare. Unul a dat jos un tablou. L-a aruncat pe jos. A... 
a... urinat pe tablou. Apoi... apoi... a urinat pe mine. Au distrus tot. 
Tot. Şi au continuat să mă lovească. 

Uke de-abia putea să mai traducă printre lacrimi. Şi Anna plângea. 
Fernando şi Johann erau încremeniţi de spaimă. 

— Vă rog, gata, vă rog, gata, vă rog, gata. Dar, nu. Mă loveau. Mă 
loveau. Atunci, unul a spus. Azi nu-i zi de odihnă... pentru porcii ăştia. 
M-au ridicat de braţe. Unul a adus... o mătură din depozit. 


116 

Mătură! Porcule! Mătură! E ziua ta de sărbătoare. Mătură! Porcule! 
Mătură! M-au silit... să mătur podeaua... Scuipau. Urinau. Arun cau 
vopsea pe jos. Mătură! Porcule! Mătură! Am măturat. Am încălcat 
sabatul. M-au obligat... să încalc sabatul. Râdeau. Mătură! Porcule! M- 
am ţinut de mătură. Am căzut pe jos. Şeful a spus. C) zi în plus, un 
jidan în minus. A scos un pistol. Am ştiut că aveam să mor. Şi atunci. 
Atunci. Atunci... a sunat din nou clopoţelul. M-am uitat. Erau doi 
bărbaţi. Purtau brasarde. Pe palton. Cu drapelul. Şi KruckenkreuzI. 
Erau îmbrăcaţi în civil. Aveau. Puşti la spate. Unul din ei a strigat: CE 
SE INTAMPLA AICI? Staţi pe loc. Naziştii s-an oprit. Ceilalţi i-au 
ameninţat cu puştile. Unul dintre nazişti a spus. Ce se întâmplă? Au 
venit prietenii. jidanilor. Guvernul. Vândut. Jidanilor. Ceilalţi îi ţineau în 
bătaia puştilor. S-au apropiat. M-au întrebat. Dumneata eşti evreu? Eu 
am spus. Sunt un întreprinzător austriac. Şi un PATRIOT. Fiul meu. Fiul 
meu. A luptat pentru Austria. In război. A murit pentru Austria. Am 
scos din haină. O port tot timpul în haină. Fotografia fiului meu. Şi 
medalia lui de vitejie. l-am arătat-o. A luat-o. S-a uitat la ea. Mi-a dat-o 
înapoi. l-a spus celuilalt. Omul ăsta e un patriot. Atunci, a strigat către 
ceilalţi trei. Sunteţi arestaţi. In numele gărzii cetăţeneşti. In numele lui 
Vaterlăndische Front. Aruncaţi pistolul. Celălalt a păstrat pistolul. Dar 
erau trei. S-au despărţit. N-au îndrăznit să tragă. Au început să se 
bată. Armele au căzut la pământ. Au aruncat cu scaunele. Au spart 
geamurile. Au distrus totul. Eu nu mă puteam mişca. Dar priveam. 


Priveam de pe jos. Sângele mi-a intrat în ochi. Mult vacarm. Mult 
zgomot. Unul dintre nazişti a spus. Să mergem. Au ieşit în fugă. 
Inainte, unul a spus. O să ieşiţi cu toţii ca şobolanii. Sau o să muriţi cu 
toţii ca şobolanii. Au plecat. Au plecat. Atunci. Atunci. Unul din ceilalţi 
s-a aplecat deasupra mea. Atunci a spus. A spus... - Vocea i s-a 
pierdut din nou printre suspine. A spus... Jidani blestemaţi! De ce nu 
plecaţi odată din Austria? Nu ne faceţi 

1 în germană în original, Crucea potențată, simbolul partidului 
fascist austriac denumit Frontul Patriotic (n.tr.) 


117 

i lecât probleme. Celălalt a spus. Ar trebui să-l ducem. La un spital. 
K un patriot. Dar celălalt, nu. Hai să mergem. Se vor ocupa. Ai lui. L i 
să-l ducă. Ai lui. Dacă rămânem... ne vor cere explicaţii. Multă 

11.11 ţogărie. Şi au plecat. lar eu am rămas acolo. Am rămas 
singur. A g 

IV jos. Sângeram. Imi era sete. Imi era frig. Mă durea. Nu puteam a 
mă mişc. Am rămas multă vreme pe podea. Multă vreme. Apoi îi i-am 
târât. M-am târât. Pe cioburi. Pe vopsea. Pe urină. Pe sângele meu. M- 
am târât până la masă. Am sunat-o pe Anna. Vino, te rog. Vino, te rog. 
M-au omorât. M-au omortât. M-au omorât... 

Uke l-a mângâiat pe micuța lui chelie în formă de proiectil uitat | >t 
câmpul de luptă al unui război vechi şi pierdut de care nimeni nu | rea 
să-şi amintească sau al unui nou război condamnat eşecului, | ic care 
toţi îl vor uita cu prea multă uşurinţă: „Dormiţi acum. Dormiţi liniştit”. 
Anna plângea. Fernando şijohann şi-au ţinut răsuflarea până când 
plămânii le-au cerut aer. Uke şi Fernando i-au luat rămas-bun. Aveau 
să se întoarcă pe seară ca să vadă cum evoluează starea lui. Au ieşit 
în dimineaţa senină de toamnă, delicată şi clară. Innsbruckul se trezea 
odată cu zgomotul uşor al locurilor pe trotuare, cu tramvaiele 
alunecând pe covorul delicat de i lantelă brumată de pe şine, cu 
domnii răsfoind ziarul în cafenele şi iprinzându-şi pipele umplute cu 
tutun afânat, cu ţopăielile copiilor mergând ţinuţi de mână de mamele 
lor în drum spre piaţă sau spre un control medical, sau spre gară ca 
să-l întâmpine pe tatăl care se întorcea de la serviciu, sau să viziteze 
o bunică cu nasul pe sus care îi trata cu ciocolată şi pişcoturi. Părea ca 
oricare altă sâmbătă, dar nimic nu mai era la fel. In noaptea aceea s- 
au năruit multe visuri. Uke şi Fernando nu au schimbat niciun cuvânt 
pe drumul e le întoarcere acasă. Amândoi se rugau ca domnul Molnár 
să aibă un somn liniştit şi adânc, în care să viseze că poate să iasă pe 
stradă într-o dimineaţă senină dintr-o sâmbătă de toamnă, să respire 
mirosul de zăpadă proaspătă din munţi, să cumpere ziarul presărat cu 
litere încă ude de cerneala tipografică şi să se aşeze la terasa unei 


118 

cafenele, să stea puţin de vorbă cu un tânăr purtând o impecabila 
uniformă militară decorată cu medalii lustruite, strălucind în soare. 

In zilele următoare, Uke şi Fernando au mers dimineaţa şi seara 
acasă la domnul Molnâr. Anna şi Johann hotărâseră sa rămână să 
doarmă acolo cât timp avea să dureze convalescenţa lui. Parterul, 
ocupat de galerie, nu mai era altceva decât ruina unei vieţi trecute, a 
unei iluzii abandonate. Cele două tinere s-au ocupat să adune 
resturile şi să salveze ceea ce era încă utilizabil, doar patru sau cinci 
tablouri care fuseseră depozitate în magazia din spate în aşteptarea 
unui spaţiu liber în galerie şi care fuseseră salvate de la pângărire. 
Nimeni nu s-a oprit pe acolo să se intereseze de cele întâmplate, nici 
măcar în numele vreunei autorităţi. Nici poliţia, nici Heimwehrul, nici 
voluntarii în civil. Oamenii se plimbau pe aglomerata Maria-Theresien- 
Strasse încetinind pasul, lăsând privirea să rătăcească pe la vitrine, 
dar, când treceau prin dreptul galeriei Edelweiss, începeau să se 
grăbească şi întorceau capul spre celălalt trotuar sau spre însoţitorul 
lor. Uke şi Anna ar fi crezut că au devenit invizibile dacă, din 
nefericire, nu s-ar fi întâmplat exad contrariul. Prezenţa lor acolo le 
înfiera şi avea să le dea de gol mai târziu. Chiar dacă era vorba doar 
despre o unguroaică convertită la creştinism şi o spanioloaică de 
religie catolică, în ochii sperioşi care evitau porţiunea aceea de 
faţadă, din momentul acela, amândouă erau deja ovreice. 

— Nu mai suport. Plec. 

Rezemat, în timp ce sorbea dintr-un bol de supă, după tratamentul 
care îi fusese administrat, domnul Molnár stătea de vorbă într-o seară 
cu Fernando. Ceilalţi erau aşezaţi în jurul patului, cu excepţia lui 
Johann, care rămânea întotdeauna în spate, în picioare, mototolindu-şi 
şapca. Vocea domnului Molnâr suna foarte hotărâtă şi fermă, având în 
vedere circumstanţele. 

— Am făcut deja destule pentru ţara asta. l-am dăruit viaţa mea. ŞI 
pe fiul meu. Şi n-am primit nimic în schimb. Nimic. Afacerea mea s-a 
pierdut pentru totdeauna. Şi nu mai am puterea de a suporta 


119 

privirile celorlalţi. Dispreţul. Dintr-un bătrân respectabil am devenit 
un paria. Dragul şi vechiul meu prieten, nu mai am vârsta pentru a 
lupta împotriva acestor lucruri. 

— Imre, dumneata nu eşti încă în stare să călătoreşti. Ar trebui să 
aştepţi o vreme până te refaci complet. Eu voi continua să te îngrijesc 
şi în vreo două luni vei fi în stare să mergi pe jos până în Elveţia, dacă 
asta doreşti. Să aştepţi vreo două luni nu îţi poate face mai mult rău 
decât să întreprinzi o călătorie acum. 

— Rabinul Rimalt e de părere că situaţia e arzătoare. Cancelarul 


Schuschnigg cedează la presiunile lui Hitler. Se zvoneşte că s-ar putea 
să se acorde o amnistie şi să fie legalizaţi naziştii. Şi dacă se întâmplă 
amplă asta, s-a isprăvit cu totul. In două ore vom avea tancurile 
germane pe străzile din Innsbruck. Şi nimeni nu va mai avea scăpare. 
Nu-ţi face griji, nu o să călătoresc singur. Anna şi Johann au hotărât să 
vină cu mine sau mai degrabă să-l care în spate pe acest biet bătrân. 
Ei sunt tineri. Nu vor să trăiască şi să-şi facă o familie sub stare de 
asediu. Ştii? Când a murit fiul meu, a trebuit să accept că sângele 
meu avea să dispară pentru totdeauna. Acum, am iluzii. Mi-am 
recuperat nepoata, ultima din stirpea mea, iar Johann e un om 
cumsecade. Ei spun chiar că fiii lor vor păstra numele de Molnár! 
Acum există un viitor pentru familia asta. Dar nu aici. Nu aici. 

— Imre... - Fernando a şovăit înainte de a continua. In toţi aceşti 
ani, nu mi-ai vorbit niciodată despre familia dumitale. M-a surprins 
foarte mult să aflu că ai avut un fiu. Faptul că l-ai pierdut trebuie să-ţi 
fi pricinuit o durere cumplită. Nu mi-am putut imagina... 

— Nu există cuvinte care să poată descrie durerea pentru pierderea 
unui fiu. Poate că de aceea nu vorbesc niciodată despre asta. Pentru 
că nu există cuvinte. lartă-mă că am evitat să-ţi menţionez acest fapt, 
dar nu o lua ca pe o impoliteţe. A făcut o pauză, de parcă ar fi trebuit 
să-şi recupereze amintirile din cel mai îndepărtat colţ al memoriei. Eu 
şi soţia mea ne-am mutat de la Budapesta la Innsbruck după ce ne- 
am căsătorit. De atunci, se împlinesc aproape 


120 

cincizeci de ani... Ştii probabil că pe atunci asta era încă vechea 
Austro-Ungarie. Am venit aici pentru clima din munţi. Ea avea o 
sănătate şubredă. Din nefericire, nepreţuita mea Roza a murit în 
timpul naşterii. A mângâiat fotografia de pe măsuţă. N-am reuşit să 
trăim mai mult de un an împreună. Fiul meu a fost atunci tot ce-mi 
mai rămăsese pe lume. Până când fratele meu Bela, tatăl Annei, a 
venit şi el la Innsbruck. El m-a ajutat să trec peste moartea Rozei. 
Atunci am deschis galeria. Erau ani fericiţi. Eu eram mândru că fiul 
meu îmbrăca uniforma militară şi că pleca să ne apere patria când 
restul lumii a fost împotriva noastră. Era un soldat neînfricat. Când a 
murit, comanda o patrulă care aparţinea de Streifkompanie, o 
companie de cercetaşi din Tiroier Kaiserjăger, vânătorii de munte 
imperiali din Tirol. Întotdeauna a fost un foarte buri alpinist. A fost 
decorat de mai multe ori. Ţi-am arătat fotografia lui? Uite, uite. A 
început să scotocească prin sertarul măsuţei. Acestea sunt medalii de 
argint pentru vitejie, iar asta e crucea de merit. Cealaltă i-a fost 
oferită când a fost rănit în masivul Pasubio, în Maioffensive1 din 1916. 
Şi port mereu cu mine medalia de aur pentru vitejie care i-a fost 
acordată după moarte. A murit în Passo del Tonale, în 1918. Nu într- 


una dintre acele colosale bătălii anonime în care cădeau cu miile, 
chiar cu sutele de mii de soldaţi. S-a întâmplat în munţi şi a avut 
norocul sau iscusinţa de a supravieţui îngheţului şi avalanşelor care 
au decimat trupele şi i-au ucis pe mulţi dintre camarazii lui. A murit în 
luptă corp la corp cu inamicul, şi nu cu unul de plumb, ci de oţel, 
asemenea marilor războinici. 

— Şi ai putut să-i recuperezi...? 

— Trupul? S-a gândit puţin şi ochii i s-au umplut de o umezeală 
reţinută. Să plângi un fiu e o tragedie cumplită. Dar să nu ai unde să-l 
plângi e o tragedie şi mai cumplită care se repetă iar şi iar, când nu-ţi 
rămâne nici măcar această consolare. Stai puţin, o să-ţi explic. Intr-o 
zi, am fost informat de conducerea armatei că fiul meu îşi pierduse 
viaţa într-un act de curaj, în acţiune, într-o ciocnire cu 

1 în germană în original, Ofensiva din mai (n.tr.) 


121 

trupele italiene în Passo del Tonale. A fost cea mai cumplită lovitură 
din viaţa mea. Oricât de mult am încercat, nu am reuşit să obţin să mi 
se trimită rapoarte mai concrete, nici să mi se dea amănunte cu 
privire la ce se întâmplase cu rămăşiţele lui. După încheierea 
războiului, într-o zi, am primit vizita unui tânăr care spunea că se 
numeşte Britter. Mi-a spus că era singurul supravieţuitor din patrula 
pe care o comanda fiul meu. Avea să-mi povestească ceva. Din câte 
spunea, aveau misiunea de a acoperi retragerea trupelor către Val di 
Sole, distrugând şi făcând inutilizabil materialul de război abandonat, 
ca să nu ajungă în mâinile detaşamentelor italiene de A/pini1, tăind 
cablurile funicularelor şi ştergând orice urmă de refugiu, înţelegi 
dumneata. Erau în acelaşi timp gunoieri şi trupă de asalt, spunea el, 
căci trebuiau să neutralizeze orice ameninţare iscată de avansul 
detaşamentelor de Alpini către Nord. Marşul era anevoios, iar 
misiunea, de mare risc, fiind lăsaţi la voia întâmplării, fără niciun 
sprijin logistic şi nici alte provizii decât cele pe care le aveau asupra 
lor. L'arriere-garde2 în retragere a Imperiului, voluntari într-o misiune 
destinată eroismului, dar poate că şi morţii! Ştiau că unii nu aveau să 
scape cu viaţă de acolo. Şi erau alţii cărora nu le păsa prea mult, 
fiindcă mulţi îşi imaginau că satul lor era deja iii mâinile italienilor şi 
că poate nu vor avea un cămin la care să se întoarcă. Intr-o 
dimineaţă, au atins o cotă de la care să urce p>ână la un refugiu unde 
trebuiau să distrugă un cuib de mitraliere. Ascensiunea a fost 
înspăimântătoare şi au întârziat mai mult decât era prevăzut. Când au 
ajuns pe creastă, era deja târziu pentru a mai începe coborârea, aşa 
că s-au pregătit să ridice tabăra. Frigul i le noiembrie era insuportabil. 
Nu puteau să facă foc, ca să nu rişte să fie descoperiţi de inamic, 
puteau doar să se adăpostească în refugiu şi să se încreadă în faptul 


că temperatura lor corporală i i va tine în viaţă până la răsăritul 
soarelui. Şi-au mâncat rațiile de campanie şi s-au întins să doarmă. 
Starea de spirit era la cote foarte 

1 [n italiană în original, A/pinişti (n.tr.) 

1 În franceză în original, Ariergarda (n.tr.) 


122 

scăzute. Moartea părea că se aşterne peste ei odată cu umbrele 
nopţii. Deodată, unul dintre ei s-a ridicat în picioare şi a început să 
danseze. Toţi l-au privit stupefiaţi şi rebegiţi de frig, dar atunci s-a 
ridicat altul şi apoi încă unul... Unul dintre soldaţi a scos o sticlă de 
Schnapps, au ciocnit şi au cântat. Dar frigul şi foamea i-au înfrânt 
până la urmă şi atunci au căzut răpuşi. Sub efectul alcoolului, unul a 
îndrăznit să mărturisească faptul că era înspăimântat. Altul s-a văitat 
că, dacă moare în luptă, mama lui nu va avea niciodată un loc unde 
să meargă să-l plângă. Erau curajoşi, dar în fond nu erau altceva 
decât nişte copii trimişi să lupte pentru problemele părinţilor lor. Până 
când, dintr-odată, unul dintre ei s-a ridicat. Işi amintea că citise o 
carte unde muşchetarii regelui Franţei aveau o deviză care spunea: 
„Unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Toţi erau unul, a spus el, şi unul 
erau toţi. Fără să poată prezice izbânzile sau neajunsurile pe care 
misiunea aceea avea să li le rezerve, puteau să facă un pact. Dacă 
unul dintre ei avea să moară, ceilalţi trebuiau să aibă grijă să-l ducă la 
părinţii lui. Şi dacă murim toţi? a întrebat cel care se lamentase 
primul. În cazul acesta, a replicat cel care îl citise pe Dumas, va trebui 
să facem tot posibilul pentru ca unul dintre noi să rămână în viaţă ca 
să povestească. Şi trupurile? a insistat cel dinainte. Unul singur nu 
poate căra trupurile celorlalţi. Celălalt a tăcut şi toţi şi-au plecat 
capetele. Dar atunci, cititorul lui Dumas a avut o idee genială. Exista 
ceva ce puteau într-adevăr să facă, a spus el: să se ocupe de unul 
singur şi doar de acela. Acel unic cadavru avea să fie al tuturor celor 
căzuţi. Doar supraviețuitorii vor cunoaşte adevărata identitate a acelei 
victime simbolice. Şi trebuiau să păstreze secretul toată viaţa. 
Supraviețuitorii vor putea să aleagă unde să îngroape acel unic trup şi 
toate familiile vor fi informate în legătură cu pactul făcut şi cu locul 
mormântului. Celelalte cadavre, dacă vor exista, vor zăcea în 
pământul de pe munte fără semne vizibile ale prezenţei lor. S-au privit 
unii pe ceilalţi. După câteva clipe de şovăire, au fost cu toţii de acord 
că era o idee grozavă. Nu numai 


123 

că îi liniştea, ci prin acel pact deveneau, într-un fel, fraţi de sânge 
care împărtăşeau acelaşi destin. Au adormit cu această consolare. 

In dimineaţa următoare, şi-au încheiat sarcina în refugiul acela şi au 


pornit coborârea. Ruta lor înconjura muntele printr-un defileu îngust, 
pe a cărui pantă sudică exista o imensă zonă acoperită veşnic cu 
zăpadă, aflată la adăpostul trecătorii. Şi-au dat seama că era o zonă 
predispusă la avalanşe şi că trebuiau să evite orice zgomot asurzitor. 
Erau atât de absorbiți de riscul avalanşei, încât nu i-au văzut făcându- 
şi apariţia. Era un grup de Alpini italieni, stăteau la pândă şi păreau 
lihniţi de foame. Uniformele lor erau zdrenţuite şi se putea ghici că nu 
formau o patrulă însărcinată cu vreo misiune concretă, ci că se 
rătăciseră pe munte şi că, probabil, de săptămâni întregi nu mai 
mâncaseră pe săturate, bând doar apă din zăpada topită şi suferind 
de diaree din această cauză. Nu părea să existe un ofiţer la comanda 
lor şi nu erau în stare să se angajeze în luptă, dar şi-au aţintit puştile 
asupra lor, înainte ca ei să poată reacţiona. 

Unul dintre ei a strigat să li se dea proviziile. Un camarad de-al lui 
Britter le-a vorbit în italiană, rugându-i frumos să nu ridice glasul, 
arătând înspre povârnişul instabil. Fiul meu era ofiţerul aflat la 
comandă, aşa că el trebuia să facă faţă situaţiei. Britter a povestit că 
fiul meu a înaintat împreună cu un interpret, lăsându-şi arma jos, 
pentru a negocia cu ei. Nu cred că dumneata ştii că în războiul din 
munţi erau frecvente întâlnirile întâmplătoare dintre patrule izolate 
ale ambelor tabere şi că adesea soldaţii duşmani se cunoşteau, 
deoarece, înainte de război, locuiau în văi alăturate şi stăpâneau cele 
două limbi: italiana şi germana. De aceea, nu era ciudat că acele 
ciocniri se încheiau în cele din urmă prin împărţirea raţiilor, a tutunului 
şi prin stat la taclale; pentru ca apoi, fiecare grup să-şi continue 
drumul după o strângere de mână. Dar soldaţii aceia erau prea sleiţi 
de puteri pentru a purta o negociere civilizată. Fiul meu s-a oferit să 
împartă proviziile cu ei, dar ei voiau totul: bocanci, mantale, arme, 
muniţie, echipament, schiuri, tot. Tonul discuţiei a început să urce şi 
italienii erau foarte nervoşi. Până când, în 


124 

disputa verbală, soldatul italian l-a apucat de veston pe fiul meu şi 
a început să-l îmbrâncească. Atunci, a venit altul dindărăt şi i-a înfipt 
baioneta în spate... Fiul meu nu a putut să reacționeze. A căzut cu 
onoare şi eroism în faţa adversarilor care îi depăşeau numeric. 
Răspunsul oamenilor fiului meu a fost un atac la baionetă. Nu puteau 
să tragă. Ştii, riscul de avalanşă... Dar italienii, cuprinşi de agitaţie, au 
deschis focul. Şi s-a întâmplat ceea ce prevăzuseră în mod atât de 
funest. Masa de zăpadă s-a prăbuşit şi Britter mi-a spus că lumea a 
dispărut brusc. Gând s-a trezit din nou, era doar întuneric şi linişte. 
Dezorientat, a scos o cutie cu chibrituri din buzunarul vestonului. A 
aprins unul şi a descoperit că se afla într-un fel de grotă sau, poate, 
un ieşind stâncos, între un perete de rocă şi altul de zăpadă. A săpat 


ore întregi până a reuşit să iasă deasupra zăpezii. Nimic nu se mişca 
împrejur. „Moartea albă” înecase totul, fără să lase vreo urmă. li 
venea să plângă, dar nu avea să se lase învins. De altfel, făcuse o 
promisiune. Oricât de anevoioasă ar fi fost sarcina, jurase să 
recupereze trupul unuia dintre camarazii săi. l-au trebuit ore întregi 
până când, în cele din urmă, mânerul pioletului s-a agăţat de cureaua 
unui binoclu. Era unul dintre ei! Nu avea puls. În timp ce îl scotea din 
zăpadă, a hotărât că preferă să nu-i ştie identitatea. Dacă îşi 
îndeplinea misiunea cu succes, nu era sigur că va putea să păstreze 
secretul toată viaţa, că va avea tăria să nu le spună unor părinţi că în 
mormântul acela anonim zace fiul lor. Aşa că, ţinându-şi ochii închişi, 
i-a acoperit faţa cu masca de gaze. l-a luat mai multe zile, dar a 
reuşit. Trebuia să se îndrepte spre Nord şi nu i-a venit o idee mai bună 
decât să încerce să ajungă până în satul lui. Val di Sole cobora în 
direcţia corectă, astfel că, mergând pe rachetele lui şi lăsând cadavrul 
să alunece pe schiurile camaradului său, a reuşit să ajungă la o fermă, 
unde proprietarul, după ce i-a ascultat relatarea, s-a oferit să-l ducă 
pe ascuns cu căruţa până la Bozenl. Acolo, s-a ascuns într-un tren 
care se îndrepta 

1 Denumirea în germană a provinciei Bolzano din Tirolul de Sud 
(n.tr.) 


125 

spre Meranl, locul său natal. Şi, după atâta chin, pare o ironie, dar 
lucrul aproape cel mai complicat, după cum mi-a povestit el, a fost să 
reuşească să îngroape în mod demn şi aşa cum se cuvine nu soldat 
austro-ungar în noul Meran, aflat acum sub stăpânire italiană. Dar a 
reuşit. Şi acolo se odihneşte. Acolo se odihnesc ei toţi. Unul pentru toţi 
şi toţi pentru unul. Şi, dragii mei prieteni,. Ista a fost, mai mult sau 
mai puţin, istoria pe care mi-a povestit-o soldatul Britter, din primul 
regiment imperial tirolez de vânători de munte. Dar să nu uit un ultim 
amănunt. Împrietenindu-se cu locuitorii văilor, a aflat că Austro- 
Ungaria semnase capitularea în faţa Italiei la data de 3 noiembrie, în 
timpul acelor zile ale misiunii sale în munţi. Armistițiul intrase în 
vigoare a doua zi, la ora 3 după-amiază. Atunci şi-a dat seama de 
ghinionul lor îngrozitor. Tragica lor ciocnire cu cei din detaşamentul de 
Alpini a avut loc în ziua de 4, către amiază. Probabil, cu vreo două ore 
înainte de pacea oficială. El spunea că s-a consolat cu speranţa că 
italienii aceia rătăciţi, speriaţi şi costelivi nu au participat la ceea ce se 
semna în birourile aflate la mulţi kilometri distanţă. In ziua aceea, nu 
luptau pentru un ideal, nici pentru un drapel, nici pentru un rege, ci 
pentru hrană. Oare cum era fraza aceea pe care mi-a spus-o...? A, da! 
In război suntem nişte oi care nu cunosc planurile păstorului în ceea 
ce le priveşte. 


Liniştea a durat tot atât cât durează la terminarea unui concert 
magistral, exact răstimpul care se scurge de când se stinge în aer 
ultima notă până când se declanşează emoția stăpânită în timpul 
audiţiei. Uke şi-a relaxat muşchii tensionaţi şi a scos un suspin de 
admiraţie. Fernando a reuşit să articuleze un cuvânt. 

— Ce... ce aventură emotionantă şi tristă! Ce curai au avut soldaţii 
aceia. Şi spune-mi, ai aflat ce s-a întâmplat de atunci cu Britter? 

1 Denumirea în germană a localităţii Merano din aceeaşi provincie 
Bolzano, care la momentul relatării episodului de mai sus aparţinea 
încă Austro- Ungariei. (n.tr.) 


126 

— O, da, desigur. Se află chiar în spatele vostru. Johann nu 
vorbeşte o boabă de franceză, aşa că nu poate să confirme dacă 
relatarea mea a fost fidelă. Dar, de atunci, l-am pus să mi-o repete de 
atâtea ori, încât nu cred să fi adăugat sau să fi omis ceva. 

Uke şi Fernando şi-au întors încet capetele în vreme ce pupilele li 
se deschideau într-o uimire fără margini către acel personaj cenuşiu, 
care până atunci rămăsese într-un plan secund, în penumbră, de 
parcă ar fi făcut parte din mobilier sau dintr-o asistenţă care trebuie 
să umple mereu fundalul tabloului, ca într-unul dintre acele portrete 
de grup aparţinând şcolii flamande, cum este, de exemplu, Lecţia de 
anatomie a lui Rembrandt. Johann a făcut un pas în faţă, nu ca un 
soldat, ci ca un muncitor care se prezintă atunci când i se strigă 
numele de pe o listă. In acel moment, a încetat să-şi mai 
mototolească şapca în mâini, a ridicat privirea şi, cu un gest solemn, 
şi-a pus-o pe cap. Era un chipiu militar cu bumbi şi cu o emblemă 
rotundă. Pe lateral, era prinsă o insignă metalică, un corn de vânător 
care înconjura silueta unei acvile. Domnul Molnár a zâmbit şi a 
continuat să vorbească: 

— Nimeni şi nimic nu mi-l va mai aduce înapoi vreodată pe 
Friedrich, dar Johann a fost de atunci pentru mine un al doilea fiu. 
Când s-a întors la Meran după război, i-a găsit pe părinţii lui în pragul 
sărăciei. Trăiau din turism, slujind înalta societate care venea acolo 
să-şi trateze afecțiunile, dar războiul le-a tăiat această sursă de venit. 
Acest lucru, pe lângă incertitudinea unui viitor pus sub un drapel ce 
nu era al lor, i-a convins să-şi abandoneze căminul natal. Johann 
vizitase Innsbruckul pentru a se prezenta la regiment, pentru a 
transmite informaţii şi chestii de-astea. Graţie simțului datoriei şi a 
rapoartelor sale, fiului meu Friedrich i-a fost decernată post-mortem 
medalia de aur pentru vitejie. Lui Johann i-a plăcut acest oraş, încă 
austriac, aşa că el şi familia lui au hotărât să se mute aici. Johann a 
obţinut autorizaţia şi tatăl lui a deschis o frizerie. Odată stabiliţi aici, a 
pornit în căutarea familiilor foştilor săi camarazi, le-a vizitat şi le-a 


povestit istoria pe care tocmai aţi 


127 

Isc. Ultat-o. Şi aşa a ajuns şi la mine. Ne-am simpatizat 
numaidecât i a început să-mi frecventeze casa şi galeria. Nepoata 
mea Anna se illa în grija mea de când fratele meu Bela şi soţia lui au 
murit. Ea era doar o fetiţă, să tot fi avut şase sau şapte ani, în vreme 
ce Johann era deja un flăcău de vreo douăzeci, dar, din prima zi, Anna 
m-a asigurat că se va mărita cu Johann. Lucruri copilăreşti, după cum 
vedeţi. In anii următori, eu şi Johann ne-am cultivat prietenia şi | nna a 
crescut, devenind o domnişoară. Continua cu aceeaşi idee lixă. A 
trebuit să-i interzic să se căsătorească până când nu avea să 
împlinească nouăsprezece ani. Şi când i-a împlinit, s-a măritat cu 
Johann. Dacă memoria nu mă înşală, cred că s-a întâmplat în '31, cu 
puţin timp înainte ca voi să vă fi instalat la Innsbruck. Părinţii lui 
Johann... Mă rog, sunt oameni cumsecade, dar, în ziua de i/i, vedeţi şi 
voi, nimeni nu-i iubeşte pe evrei. Eu nu pot să le reproşez nimic din ce 
au făcut. Sunt oameni simpli, muncitori. Se temeau că înrudirea cu o 
familie evreiască ar fi putut să le strice Imnul mers al frizeriei, singura 
lor sursă de venit. Cel puţin, n-au împiedicat căsătoria, dar au impus 
drept condiţie celebrarea nunţii în rit catolic, iar Anna... ei bine, să se 
îndepărteze de familia ei. De atunci, întâlnirile noastre s-au rărit şi mai 
mult. Din fericire, prietenia noastră a fost mai presus de toate 
acestea. Şi azi, după cum vedeţi, sunt dispuşi să-şi abandoneze patria 
şi să fugă cu mine, în vreun loc îndepărtat unde oamenii vor fi mai 
primitori cu noi. Vor să formăm o familie. Incă nu au reuşit să aibă 
urmaşi, dar nu şi-au pierdut nădejdea. Johann şi-a unit destinul în mod 
voluntar cu al evreilor şi vrea să-şi unească şi sângele. In ziua de azi, 
lucrul acesta înseamnă mult. Cunoscându-i experienţele trecute, vă 
puteţi deja imagina că este un bărbat curajos, dar timid. Şi aşa se 
sfârşeşte povestea, dragii mei prieteni: plecăm toţi trei. Avem 
încrederea... Nu! Certitudinea că ne aşteaptă o altă poveste de-acum 
înainte. O poveste nouă, mai luminoasă şi mai fericită. Un nou început 
pentru ei şi o retragere calmă pentru mine. 


128 

— Dragă prietene, sunt în continuare de părere că ar trebui să mai 
aştepţi câteva luni, l-a sfătuit Fernando. |n sfârşit, dacă te 
încăpăţânezi să nu mă asculţi, va trebui să ne rugăm ca refacerea 
dumitale să fie cât mai rapidă în săptămânile de dinaintea plecării 
voastre. 

— Săptămâni? Nu, nu. Dacă nu ne împiedică nimic, plecăm chiar 
mâine. 

— Mâine? Dar... dar este o plecare foarte precipitată. Cum vă veţi 


rezolva problemele într-un timp atât de scurt? 

— Tot ce merita osteneala de a fi rezolvat este deja rezolvat. 
Galeria şi casa sunt deja în posesia unui agent imobiliar, dacă până la 
urmă guvernul nu le va confisca. Am adunat banii şi am împachetat 
strictul necesar. Vrem să călătorim cu un bagaj uşor. Ca să evităm şi 
alte probleme cu naziştii şi acoliţii lor, nu vrem să atragem atenţia. Nu 
vrem să părem un trib al lui Israel în plin exod, ci doar o familie în 
călătorie de plăcere. Nu vă faceţi griji, ne va fi bine. Am suficiente 
economii pentru a o lua de la capăt, iar Johann şi Anna au energia 
tinereţii. 

— Şi unde veţi merge? a întrebat Uke. 

— Sunt mulţi ani de când nu am mai vizitat mormântul fiului meu. 
Vreau să spun, că... în sfârşit, ştiţi ce vreau să zic. Voi profita de 
ocazie ca să merg să văd cum mai e. Apoi... Vom vedea. Vom merge 
acolo unde vom fi bine primiţi. 

— Imi pare rău să aflu că vom rămâne fără compania voastră. 
Vocea lui Fernando era joasă şi reţinută, având un ton blând şi 
compătimitor pe care Uke aproape că nu i-l auzise până atunci şi 
niciodată înainte de a începe acea lungă călătorie. Dar mă bucur să 
ştiu că vă va fi mai bine decât aici. 

— lar pe mine mă îngrijorează să ştiu că veţi rămâne aici. După 
cum v-am mai spus, dacă Schuschnigg îngenunchează în faţa 
naziştilor, nu va exista niciun loc sigur pentru doi străini ca voi. Nu 
numai la Innsbruck, ci în întreaga Austrie! Şi dacă Schuschnigg nu-i 
predă ţara lui Hitler, e posibil ca Hitler să şi-o ia singur. In orice caz, 
nu există ieşire. Prieteni, trebuie să vă gândiţi la asta. 


129 

I) ncă nu o faceţi pentru voi, faceţi-o pentru micuțul vostru. Deşi..1 
născut aici, merită ceva mai bun decât o ţară care... care-şi devorează 
fiii. 

Uke şi Fernando au tăcut. Niciunul din ei nu ştia ce să răspundă. 

I Vină înainte de agresiunea suferită de domnul Molnár, toată chesi 
n mea cu naziştii li se păruse o glumă de prost gust. Niciodată nu se 
gândiseră să ia în considerare faptul că i-ar putea afecta în alt lei 
decât ca pe nişte spectatori pasivi ai unui conflict de politică internă. 
Amândoi s-au gândit că, dacă Victoria ar fi fost acolo, ea.ir fi ştiut ce 
să facă. 

Domnul Molnár a făcut o mişcare bruscă pentru a ajunge la măsuţă. 
Uke şi Anna s-au repezit spre el pentru a-l sprijini. 

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă. Incă nu m-au dat gata. Incă mă mai pot 
descurca singur. 

A scotocit prin sertar şi a luat o medalie de argint. A luat ,. | ramele 
cu fotografia fiului său, a scos poza şi i-a dat totul lui | ernando. 


Acesta le-a luat fără să înţeleagă. 

— Dar ce...? 

— Vreau să le luaţi cu voi. Sunt ca un talisman. Vă pot salva i lintr- 
un necaz, dacă va fi cazul. Pe mine m-au salvat. Dacă nu ar fi li ist ele, 
poate că milițienii aceia nu mi-ar fi sărit niciodată în ajutor şi cu 
siguranţă că aş fi fost mort. 

— Nu, cu neputinţă, nu pot să accept. Nu-mi poţi da aceste lucruri. 
Sunt foarte valoroase pentru dumneata. Sunt o parte foarte 
importantă din viaţa dumitale. N-aş putea... 

— Eu am restul lucrurilor: medalia de aur şi celelalte, precum şi illă 
fotografie pe care o port la piept. Ascultă-mă. Fiul meu a murit pentru 
a distruge câteva... funiculare şi cuiburi de mitralieră. Fiul meu a murit 
pentru ca noi să putem trăi într-o ţară mai bună şi mai liberă. Să-i luaţi 
voi portretul şi medalia pentru vitejie face parte fundamentală din 
misiunea lui. Dacă vreodată aceste obiecte vă vor asigura protecţie, 
va fi o bucurie pentru el. 


130 

— Înţeleg. În acest caz, este o mare onoare să le acceptăm. ţi 
promit că ţi le voi înapoia. 

— Nu-ţi face griji pentru asta. Medalia e din argint. Dacă vreo dată 
vei avea nevoie de ea, nu ezita să o foloseşti drept mită. Acum vă 
spun că va fi bine folosită dacă în momente de primejdie veţi reuşi să 
vă câştigaţi libertatea cu ajutorul ei. Şi vă rog din sufle | plecaţi din 
Austria cât mai curând cu putinţă. Vă rog, faceţi-o! 

— Deci, aceasta este ultima noastră întâlnire... pentru moment. 

— Pentru moment. 

— Mulţumesc, Imre. A fost un adevărat privilegiu să te cunosc. 

— Nu numai pentru dumneata. Să nu crezi că eşti singurul 
privilegiat. 

La despărţire, gesturile au potolit nevoia de a rosti vreun alt 
cuvânt. Doar Anna a murmurat atunci când Fernando a îmbrăţişat-o: 
Danke, Doktor1, la care Fernando a răspuns, gânditor şi cu un zâmbet 
încruntat, venind din cele mai adânci amintiri ale sale: „Doc tor... E 
multă vreme de când nimeni nu mi s-a mai adresat astfel”. 

1 în germană în original, Multumesc, doctore (n.tr.) 


9 - in onoarea soldatului necunoscut 
Vântul mângâia pistruii de pe nasul lui Nando, în vreme ce ut liişorii 
lui se făceau mici ferindu-se de soarele de vară, pupilele ileschizându- 
se şi închizându-se pe măsură ce umbrele munţilor i se plimbau pe 
faţă. Uke îl ţinea în braţe şi amândoi priveau pe geamul deschis al 
automobilului Hispano-Suiza, care şuiera printre coloşii de stâncă, 
asemenea unui ţânţar evitând plesniturile unui gigant. Peisajul se 


schimba mut şi nepăsător pe soseaua pasului, i 

Hrenner, fără alte sunete decât zgomotul hodorogit şi aspru al 
motorului şi ţiuitul urechilor. In ţiuitul acela, Uke privea piscurile 
urcând pe lângă ele, fiecare cu fractura lui clară de porțelan şi 
marmură profilată pe albastrul pur şi simţea că în fiecare rămânea 
prinsă o pagină, un personaj, un episod dintr-o poveste pe care sei 
răduiseră să o construiască şi care se întrerupea încă o dată la 
mijlocul paragrafului, fără nicio concluzie. Intorcând capul spre asfaltul 
care ieşea de sub roti, vedea cum amintirile ei din Tirol zburau din 
ţeava de eşapament şi se pierdeau după fiecare curbă, şi i-a trecut 
prin minte ceva ce citise pe vremea când studia ca să-şi perfecţioneze 
limba germană, ceva ce Heine aşternuse pe 

1 Trecătoare din Alpii Orientali care leagă landul Tirol din Austria de 
Tirolul din Italia, (n.tr.) 


132 

hârtie, în urmă cu o sută de ani, în ale sale Reisebilder] despn 
tirolezi: „Poate că or fi prea proşti ca să fie bolnaviuke s-a gin< In 
atunci că nu eşti niciodată destul de prost ca să nu fii bolnav şi el 
poate tocmai excesul de stupiditate este cel care îi îmbolnăvi şi pe 
unii, fie că sunt tirolezi, fie că nu. Şi-a adus aminte de biciul domn 
Molnár rănit de nişte oameni bolnavi şi părăsit de nişit proşti. Şi l-a 
amintit pe viteazul şi modestul Johann, condamnai de o prostie oarbă 
şi bolnăvicioasă să aleagă între două familii Şi-a amintit-o pe dădaca 
lui Nando, credincioasa şi înflăcărai a Astrid, care într-o zi îşi luase 
rămas-bun ca să se ocupe de propria familie, pentru că nu mai avea 
nevoie să muncească, şi pe care Uke o văzuse puţin timp după aceea 
plimbându-se prin centrul Innsbruckului îmbrăcată în uniformă şi 
ducând de mână doi copilaşi blonzi. Şi l-a amintit pe tatăl ei căutând 
altă galerie în care să-şi expună picturile şi întorcându-se în fiecare 
seară acasă cu bocceaua de tablouri şi cu picioarele rupte de 
oboseala, explicând că i s-a spus că aici stilul lui nu se potriveşte cu 
ceea ce se caută sau că acolo nu mai aveau loc liber, sau că dincolo 
lucrau doar cu artişti locali, sper că dumneavoastră înţelegeţi, nu 
vrem să avem necazuri. Şi-a amintit de propria peregrinare prin 
prăvăliile care ofereau de lucru, zâmbetul de bun venit adresat unei 
posibile cliente, rictusul vădit faţă de solicitanta unei slujbe, vorbind 
cu un accent de origine necunoscută, grimasa de panică faţă de 
străina suspectă după un comentariu şoptit discret la ureche, şi, în 
cele din urmă, justificările: postul s-a ocupat deja, ne gândeam la un 
profil diferit de al dumitale, ne pare rău, dar am închis deja, dacă revii 
dumneata mâine, am avea timp să ne gândim la un pretext corect şi 
credibil ca să nu te angajăm. În câteva luni, ţara aceea nouă se 
închisese pentru ei ca o stridie blindată de boală şi de stupiditate. 


Poate că tirolezii nu îl citiseră pe Heine. Care şi el se 

1 în germană în original, /mpresii de călătorie, patru volume de 
proză, eseuri şi poeme scrise între anii 1826-1831 de Heinrich Heine 
(1797-1856), poet şi eseist german (n.tr.) 


133 

născuse evreu. Şi cu o sută de ani în urmă, suferise deja persecuții 
icenzură. 

Cele mai sumbre previziuni ale domnului Molnár începuseră să i 
adeverească. In ianuarie 1937, cancelarul austriac le-a acordat, 
iiiuiistie naziştilor. Incepând de atunci, Uke şi Fernando au asistat la 
modul în care svasticile şi propaganda împotriva evreilor şi a străinilor 
>ic înmulţeau cu obrăznicie pe străzile din Innsbruck. Inconjuraţi de n 
atmosferă din ce în ce mai ostilă, izolaţi într-un exil absurd care e lura 
deja de mai bine de cinci ani şi ale cărui motive aproape că le 
uitaseră, au hotărât că singura cale era cea care avea să-i ducă înapoi 
în uşă şi că, dacă trebuiau să creadă în legenda biblică a soţiei lui Lot, 
preferau să ajungă statui de sare în grădina conacului Lux Domini i 
Iccât străini indezirabili, lipsiţi de avântul şi condiţiile necesare pentru 
a întreprinde o revoluţie sau pentru a-i rezista acesteia. Exista o 
singură problemă: Spania ardea în război, aşa că întoarcerea era pen 
tru moment exclusă. Trebuiau să părăsească Austria, dar nu ştiau 
încotro să se îndrepte fără ca plecarea lor să însemne prelungirea 
miei fugi în pribegie. Aşa că au hotărât că lucrul cel mai înţelept era a 
se lase sfătuiţi de singura persoană din familie care era în stare să le 
explice ce se întâmpla în Europa. 

Cu prima poştă, reacţia Victoriei faţă de hotărârea lor de a părăsi 
Austria a fost de uimire indignată. Nu reuşea să priceapă motivele 
nemulțumirii tatălui şi a surorii ei, deoarece, după părerea ei, Austria 
era una dintre ţările cele mai decente de pe continent, cu mi regim 
catolic, guvernată cu mână fermă şi fără concesii făcute unei opoziții 
slabe şi nici uneltirilor comuniste. Nu înţelegea nici de ce se făcea 
atâta vâlvă împotriva lui Hitler, fidelul ocrotitor al (â'uciadei spaniole, 
căruia singurul lucru care i se putea reproşa era încălcarea 
Concordatului cu Sfântul Scaun, ceea ce, pe de altă parte, nu era ceva 
ieşit din comun, dat fiind că Germania trăia în erezia luterană pe care 
nici măcar Flitler nu reuşise să o înţeleagă. De altfel, chiar şi cei 
urmăriţi de ideea fixă a alegerilor şi a democraţiei trebuiau să cedeze 
în faţa evidenţei faptului că Hitler 


134 

fusese ales şi că era foarte iubit de poporul său. Pe de o parte, i st 
părea ceva firesc, căci Hitler redase demnitatea unei ţări umilite de 
aliaţii Antantei la sfârşitul Marelui Război. Victoria spunea că Uke şi 


Fernando nu puteau fi conştienţi de acest fapt, pentru că trăiau cu 
capul în nori, dar Hitler era conducătorul luptei împotriva invadării 
Europei de către evrei, comunişti şi masoni. Spania scăpase într-uri fel 
de această problemă pentru că Regii Catolicil se ocupasem de 
soluţionarea ei, dar, în Europa Centrală, ticăloasa conspirație 
evreiască ameninţa cu subminarea din temelii a civilizaţiei creştine. 

Uke şi Fernando nu trebuiau să uite niciodată că evreii l-au ucis pe 
Cristos şi că în niciun caz nu trebuiau să se amestece şi nici să se lase 
îmbrobodiţi de oamenii aceia care se ascundeau în spatele unei 
înfăţişări respectabile, ca să pervertească morala şi obiceiurile 
creştineşti. Bineînţeles că Victoria, ca o catolică evlavioasă ce era, nu 
putea dori să facă rău nimănui şi chiar şi curia iezuită de la Roma se 
pronunţase împotriva urii rasiale, lăsând, în acelaşi timp, să se 
înţeleagă foarte clar că faptul nu trebuia să fie interpretat ca 

O respingere a antisemitismului. La finalul pledoariei, Victoria le 
enumera singurele trei opţiuni pe care trebuiau să le ia în considerare 
pentru noua schimbare a reşedinţei lor: Italia, Elveţia sau să se 
alăture ei şi familiei ei la Estoril. Dacă înclinau spre această ultimă 
posibilitate, ea se oferea să le organizeze deplasarea cu vaporul de la 
Genova, deoarece călătoria pe uscat prin Spania era exclusă şi era de 
preferat să evite trecerea prin Franţa, ţară care se îndrepta în mod 
irevocabil spre bolşevism. Odată ajunşi la Estoril, păcatul 

1 Titlu conferit în 1496 prin bula Papei Alexandru al VI-lea lui 
Fernando al Il-lea de Aragon şi soţiei sale Isabel | de Castilia, ca 
recunoaştere a meritelor celor doi monarhi prin căsătoria cărora 
Spania s-a unificat. În timpul domniei lor, în anul 1492, s-a încheiat 
războiul de Reconquistă prin cucerirea Granadei, ultimul bastion al 
maurilor, şi a avut loc descoperirea continentului american de către 
Cristofor Columb. Una dintre primele măsuri ale regilor spanioli a fost 
expulzarea evreilor şi a maurilor de pe teritoriul spaniol, (n.tr.) 


135 

lui Uke nu avea să constituie o problemă, pentru că aveau să o 
prezinte în cercurile mondene din exil ca fiind văduvă. De altfel, iicolo 
se vor putea bucura de o viaţă foarte asemănătoare cu cea pe iare o 
duseseră la Torrelodones, cu o agendă socială încărcată, cu o lume 
rânduită aşa cum se cuvenea acelor clase sociale retrase şi, în i ele 
din urmă, dar nu mai puţin interesant, cu o cohortă de domni 
celibatari şi solvabili care cu siguranţă se vor preda la picioarele unei 
văduvioare tinere, frumoase şi educate cum era sora ei. 

Uke şi Fernando au capitulat. Bunăstarea copilului avea prioi itate şi 
necesita opţiunea cea mai conservatoare, locul cel mai apropiat de 
adevăratul lui cămin, o ţară stabilă şi fără urmă de con- I licte grave, 
unde aveau să trăiască ocrotiţi într-o atmosferă familială %i fără 


îndatorirea de a lua din nou totul de la capăt. Estoril va fi ultima lor 
oprire înainte de întoarcerea acasă, când în Spania vor înceta focurile 
de arme, ceea ce, după părerea Victoriei, era deja iminent în urma 
pronunciamentuluil oficial al guvernului condus de generalul Franco 
şi recunoaşterea acestuia în străinătate. Tot ce mai rămânea era să se 
sdngă jarul lăsat de focul roşu, spunea ea. 

Odată cu dezgheţul din primăvara anului 1937, automobilul | 
lispano-Suiza a pornit-o pe şoseaua dinspre Sud, cu mai puţin de un 
an înainte ca trupele lui Hitler să o pornească spre Nord şi Austria să 
fie anexată celui de-al Treilea Reich. Pe drumul prin pasul Brenner, 
Uke îşi întindea gâtul pe geamul maşinii şi îi susţinea (apul lui Nando 
pentru ca plămânii lui să păstreze cât mai mult timp cu putinţă aerul 
acela curat din Alpi, primul pe care îl respirase fiul ei când venise pe 
lume. Nu-i va duce dorul aerului care invadase străzile din Innsbruck, 
un aer irespirabil, dens şi năclăit, infestat de suspiciuni şi de temeri. 
Dar îi va lipsi cestălalt, cel pur, care aluneca 

1 Denumire sub care este cunoscută în Spania lovitura de Stat dată 
împotriva guvernului celei de-a Doua Republici de către armata 
răsculată, sub conducerea generalului Franco, care marchează 
începutul războiului civil, (n.tr.) 


136 

de pe culmile înzăpezite până la ghivecele de flori din pridvorul ei 
de lemn. 

Au trecut graniţa fără dificultate şi au apucat-o pe drumul de la Alto 
Adige către Bolzano. La Vitipeno, un indicator arăta devierea spre 
Merano, pe care l-au recunoscut ca fiind Meran din vechiul Sudtiroll, 
unde se născuse Johann şi unde acesta îngropase tiu pul recuperat al 
camaradului său anonim. Uke şi Fernando şi-au amintit că domnul 
Molnár le spusese că avea de gând să viziteze mormântul înainte de a 
se stabili în exilul său definitiv, dar niciunul din ei nu putea să 
garanteze că evreul le confirmase că trupul era în continuare îngropat 
acolo. În orice caz, nu puteau irosi prilejul, deşi aproape că nu mai 
aveau timp să ajungă în portul Genova ca să ia vaporul pentru care 
Victoria le rezervase bilete. Au mers cu maşini până la Merano, un 
sătuc întins într-o vale largă pe un aşternni de vegetaţie 
mediteraneeană şi plin de parfum, mai caracterislii pentru peisajele 
Toscanei pe care Uke le văzuse în planşele unei cărţi cu fotografii. 
Cimitirul, în care trăsăturile de penel colorate ale florilor, trilurile 
păsărilor şi verdele crud al bobocilor năpădeaţi lespezile într-o 
avalanşă de spuzeală primăvăratică, deborda dr viaţă. S-au plimbat 
printre morminte citind inscripţiile, sperând sa găsească vreun indiciu 
care să le dezvăluie amplasamentul locului de veci al camaradului lui 
Johann. Şi l-au găsit acolo. Fără nicio îndoială, acela era, cel mai 


sărăcăcios şi mai colţuros, ascuns pe jumătate de un gard de caprifoi, 
fără simboluri religioase şi nici ornamente, doar o lespede plată şi 
sobră, pe care se citea: 

EIN SOLDAT DER K.U.K. ARMEE EINER FURALLE AL.I.t; FUR EINEN2 
4.11.1918 

1 în germană în original, Tirolul de Sud (nitr.) 

2 „Un soldat din armata austro-ungară. Unul pentru toţi. Toţi pentru 
unul.” (n-a.) 


137 

Uke nu mai plânsese niciodată în faţa unui mormânt care aparţinea 
unui necunoscut şi, cu atât mai puţin, fiind vorba de un trup 
neidentificat. De data aceea, a făcut-o, fără să ştie de ce. Poate că, 
explica ea, prin lacrimile acelea îşi revărsa toată mânia i (ţinută, 
compasiunea, neputinţa, precum şi ultima inhalare de aer austriac pe 
care probabil că o rezervase pentru momentul acela. 

I, ra micul ei dar, modestul ei omagiu adus domnului Molnár şi i a 
unului gol din faţa lui din cafeneaua în care-şi petrecuse atâţia «ui, 
adus familiilor celorlalţi camarazi ai lui Johann, ale căror oase r 
acopereau de zăpadă în fiecare iarnă şi se trezeau la soare în În < are 
vară, fără ca nimeni să ştie că zăceau acolo şi nici să vină vreodată 
să-i salveze de la uitare. Un omagiu adus chiar şi lor înşişi, familiei şi 
tuturor familiilor sale care trebuiau să fugă din l» icuri ca Innsbruckul, 
pentru că oile nu cunosc planurile păstorilor. Irrnando i-a pus mâna pe 
umăr şi s-au rugat amândoi în tăcere. 

Au băgat atunci de seamă ceva ce le-a atras atenţia. La baza 
lespezii, cineva aşezase o floare de camelie, o camelie roşie şi 
proaspătă, tăiată parcă de curând. Era ceva surprinzător pentru lui 
mormânt anonim. De altfel, Johann era singurul originar din Merano în 
patrula aceea, iar familia lui nu mai locuia acolo. Uke şi fernando au 
schimbat între ei zâmbete de complicitate. Amândoi s-au gândit la 
aceeaşi persoană care ar fi putut lăsa acolo camelia aceea. Au privit 
de jur-împrejur cu nelinişte. Erau singuri în cimitir, eu excepţia unei 
bătrâne foarte pricăjite care se apleca în faţa altui mormânt la câţiva 
metri distanţă. S-au apropiat de ea şi Uke s-a repezit să o întrebe în 
germană dacă o văzuse pe persoana care lăsase floarea lângă 
lespedea aceea. Bătrâna a răspuns că într-adevăr, că bineînţeles că 
văzuse. Ea fusese aceea. Uke şi Fernando au observat la picioarele ei 
un pachet de hârtie de ziar care învelea un buchet de camelii, tăiate 
cu siguranţă dintr-un arbust din cimitir, şi că pe mai multe morminte 
exista câte o camelie proaspătă. Uke a înţeles că se pripiseră în 
privinţa concluziilor trase de ei şi, cu un zâmbet trist şi decepţionat, i- 
a cerut scuze bătrânei. Tocmai când 


138 

se pregătea să-şi ia adio de la ea, i-a trecut prin minte să o întrebi 
pe bătrână dacă îl cunoştea pe defunctul care ocupa mormântul, 
acela, al soldatului, iar aceasta i-a răspuns că da. Uke a simţit cum 
sângele i se urcă din nou în obraji şi era cât pe-aci să o întrebe pe 
bătrână care era gradul ei de rudenie, când aceasta i-a luat-o înainte 
afirmând mândră că îi cunoştea pe toţi şi că vorbea zilnic cu i ei. Acela 
era unul deosebit de simpatic, spunea ea, şi cu o expresiil hâtră a 
asigurat-o că îi făcea şi complimente, ca orice soldat. Uke a zâmbit cu 
o blândă compasiune şi a încercat în cele din urmă sa afle dacă 
văzuse pe cineva vizitând mormântul acela. Bătrâna a răspuns că 
venea multă lume, chiar şi kaiserii Franz Josef şi Karll în persoană 
treceau pe acolo din când în când, dar trebuiau sa o facă deghizați în 
alte persoane, căci Mussolini nu era de acord cu asta. Uke tocmai 
avea de gând să-i mulţumească din nou şi sa o lase cufundată în 
ciudatul ei univers solitar, când a observat ca purta un medalion, o 
stea a lui David aurită. A întrebat-o dacă este evreică şi a primit un 
răspuns afirmativ. A rugat-o atunci să-i facă 

O favoare, să spună o rugăciune în onoarea acelui soldat. Şi nu a 
putut uita niciodată în viaţa ei înfiorarea, pielea şi părul zbârliţi' sub 
jachetă, în vreme ce femeia aceea bătrână şi dementă rostea în faţa 
mormântului acelui soldat nişte cuvinte pe care Uke şi Fernando nu le 
înțelegeau, dar care sunau atât de extraordinar de frumos, încât, chiar 
dacă trupul neînsufleţit nu ar fi aparţinut fiului domnului Molnár, şi 
oricare ar fi fost religia lui în timpul vieţii, defunctul i-ar fi mulţumit 
dacă ar fi avut prilejul. Au lăsat-o acolo cu iluziile sale pierdute în 
lumea morţilor, fără să aibă ocazia de a afla de ce punea camaelii pe 
morminte sau dacă o făcea în fiecare zi, sau dacă o fi avut pe cineva 
acasă care să o aştepte să se întoarcă de 

1 Franzjosephidehabsburg-Lorena (1830-1916), 
împăratalaustrieişirege al Ungariei, Boemiei, Croaţiei, Slavoniei, 
Dalmației, Galiției, Lodomeriei şi lliriei între anii 1348-1916 şi 
succesorul său Karl | (1887-1922), împărat al Austriei, purtând numele 
de Karl al IV-lea ca rege al Ungariei între anii 1916-1918 (nitr.) 


139 

la cimitir, după ce-şi îndeplinea misiunea. În ultimii săi ani de viaţă, 
conform spuselor mamei, Uke se gândea uneori la acea doamnă cu 
camelii şi îi părea rău că nu încercase să o scoată din izolarea şi 
singurătatea ei, căci era de părere că, dacă socotim că viaţa sau 
destinul, sau Dumnezeu ne aşterne indicii în cale ca să reuşim să 
înţelegem rostul lucrurilor, femeia aceea a fost un indiciu pe care nu a 
ştiut să-l recunoască la vremea respectivă. Nu am nici cea mai mică 
idee ce vrea să însemne asta, dar Uke credea cu fermitate în faptul 


acela. 

Uke tocmai o pornea pe drumul de ieşire din cimitir când, brusc, i s- 
a părut că Fernando îşi aminteşte ceva important. S-a întors în fugă la 
mormântul soldatului şi Uke a observat că scotea ceva din buzunar, 
fotografia fiului domnului Molnár şi medalia lui de argint acordată 
pentru vitejie. Uke a văzut cum le-a aşezat pe mormânt, cu un 
genunchi în ţărână, şi le-a acoperit după aceea cu o piatră plată. In 
cele din urmă, s-a ridicat şi a şoptit ceva ca şi cum ar fi conversat cu 
defunctul, înainte de a se întoarce în locul unde îl aştepta Uke. Eanua 
vrut niciodată să-i pună întrebări în legătură cu acel monolog intim cu 
soldatul necunoscut. 

Au luat-o pe şosea ca să-şi continue drumul şi s-au oprit la un hotel 
din împrejurimile localităţii Merano, ca să bea ceva răcoritor. Hotelul 
se numea Stella Alpina, dar firma de lângă uşă avea înscris numele în 
germană, Edelweiss, înconjurând desenul acelei flori. Fernando a 
rămas privind emblema aceea, în vreme ce Uke îl zorea să intre, 
amintindu-i că nu le mai rămânea mult timp ca să ajungă la Genova. 
Fernando era absorbit privind floarea şi a rugat-o pe Uke să întrebe de 
patronul localului. Deducând intenţia tatălui ei, i-a răspuns că este o 
aiureală să creadă că hotelul acela ar avea vreo legătură cu domnul 
Molnár, pentru că numele de Edelweiss sau versiunea sa italiană 
probabil că era cea mai obişnuită denumire pentru toate prăvăliile, de 
orice gen, din Bavaria până în Trentino. Cum Fernando insista, lui Uke 
nu i-a mai rămas altceva 


140 

de făcut decât să-şi învingă ruşinea şi să se apropie de recepţie. A 
întâmpinat-o o femeie cu un zâmbet deschis şi ospitalier. 

— Spuneţi-mi, ce doriţi? 

— Să vă explic... Aş dori să vorbesc cu proprietarul hotelului, dacă 
se poate. 

— Da... Da, cum să nu. Aşteptaţi un moment, îl anunţ acum. 

Femeia a dispărut în birou. Uke l-a privit pe tatăl ei, care îşi rodea 
unghiile. In sfârşit, femeia a ieşit din nou, însoţită de un bărbat chel cu 
mustată blondă. 

— El este patronul, domnul Heinz, soţul meu. 

— Scuzaţi-mă, m-am înşelat, a răspuns Uke, aruncându-i tatălui ei o 
privire plină de reproşuri. 

— S-a întâmplat ceva? Vă pot ajuta? a întrebat bărbatul. 

— Nu, nu vă faceţi griji. Doar că tatăl meu credea că patronul 
hotelului poate fi un prieten de-al lui, un bătrân maghiar care avea o 
galerie de artă la Innsbruck şi care se numea la fel ca hotelul 
dumneavoastră. Scuzaţi-mă pentru deranj. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu vă faceţi griji. La ordinele 


dumneavoastră! 

Bărbatul a dispărut din nou în birou. Fernando se îndreptase deja 
spre bar, lăsând-o pe Uke singură în situaţia aceea absurdă, Ea s-a 
scuzat din nou şi tocmai se pregătea să o ia pe urma paşilor tatălui ei 
când femeia a strigat-o de la tejghea. 

— Aşteptaţi! Este ciudat ceea ce mi-aţi spus. Pentru că în urmă cu 
câteva luni, da, înainte de începutul iernii, a fost găzduit aici vreme de 
câteva săptămâni, un bătrân ungur care venise cu un cuplu de tineri. 
Am ajuns să stăm destul de mult de vorbă în timpul şederii lor, iar el 
mi-a povestit că fusese proprietarul unei galerii de artă numită 
Edelweiss, nu-mi amintesc dacă la Viena sau la Salzburg, în orice caz 
în Austria, de asta sunt sigură. 

Uke s-a oprit brusc. l-a tradus lui Fernando vorbele femeii, iar el a 
apucat-o de braţ ducând-o până la tejghea, strângând-o şi grăbind-o 
să ceară mai multe informaţii. 


141 

— Şi spuneţi-mi, mai ştiţi ceva de ei? Dacă au rămas aici la Merano 
sau au plecat în altă parte? i 

— N-aş putea să vă spun. Dar îmi amintesc că erau evrei. În ziua de 
azi, nu sunt multe locuri în care evreii să fie bine primiţi. Aici, la 
Merano, suntem foarte toleranţi şi există o comunitate evreiască 
foarte mare şi bine instalată. Poate că mai sunt pe aici. Mai ales, 
ţinând seamă de starea ei de atunci. 

— Starea ei? La ce vă referiţi? 

— Era însărcinată. Copilul meu tocmai se născuse şi ea mi-a pus 
multe întrebări. Avea să fie primul ei copil şi era foarte emoţionată din 
această cauză. 

Uke l-a informat pe Fernando în legătură cu spusele femeii. S-au 
privit cu un zâmbet încântat, de satisfacţie. In sfârşit, reuşiseră. Uke s- 
a întors din nou spre femeie şi i-a adresat cele mai sincere mulţumiri. 
Deodată, s-a auzit un sunet răguşit, tuşea seacă a unui bebeluş care 
venea din birou. Fernando i-a şoptit ceva la ureche lui Uke, care, la 
rândul ei, i-a spus femeii de la recepţie: 

— Tatăl meu vrea să vă întreb dacă aveţi ceva împotrivă să vă 
examineze copilaşul. Este medic. 

Când au ieşit din hotel, Uke îl ducea în braţe pe Nando, adormit, şi 
s-a sprijinit extenuată de maşină, aşteptând ca tatăl ei să-i deschidă 
portiera. Dar el se îndepărtase până la marginea terasei care 
adăpostea parcarea hotelului, cu o privire încărcată de melancolie, 
îndreptată spre satul cel mai mediteraneean şi mai încărcat de parfum 
din Alpi. Uke s-a apropiat de el şi şi-a sprijinit trupul de umărul lui, 
închizând ochii. 

— Să mergem, tată. Nu mai avem nimic de făcut aici. 


Sosirea lor la Estoril a fost sărbătorită de Victoria cu o mare 
petrecere în onoarea lor, la care Fernando şi Uke au hotărât să nu 
asiste. Erau sfârşiţi de oboseală. In schimb, au coborât cu Nando pe 
plajă cu pretextul de a scoate la plimbare cei doi canişi, îi Victoriei. 
Aşezaţi pe nisip, au privit cum apune soarele peste 


142 

orizontul Atlanticului. S-au gândit că acelaşi soare, cu câteva zeci 
de minute mai devreme sau mai târziu, apunea şi dincolo de munţii 
din curtea din spatele casei lor de la Innsbruck, şi peste valea vasi. | 
de la Merano văzută dinspre un mormânt fără nume, şi peste un 
drapel roşu cu o svastică la frontiera austro-germană, şi pesir un 
îngust defileu alpin în care iarba italiană, care a fost cândva austriacă, 
creştea peste oasele fără steaguri care să le deosebească, şi peste 
Montmartre, unde poate că cineva se va întreba ce s-o mai fi 
întâmplat cu regele Spaniei în exil. Acelaşi soare va apune chiar şi 
dincolo de muntele Abantos de la Lux Domini, o hârcă goala în 
mijlocul unei ţări prefăcute în cimitir. Dar nu au vorbit despn toate 
astea. În schimb, Fernando i-a descris în amănunt lui Uke, una câte 
una, toate unghiurile acelui sălbatic peisaj marin pe care murea de 
nerăbdare să-l redea pe o pânză. Avea să înceapă a dou. I zi de 
dimineaţă. 


10 - Lux Lucis! 
Primul poem pe care îmi amintesc că l-am scris i l-am dedicat lui Vi 
cente. Zicea aşa: 
Mă cheamă Vicent' 
Şi sunt Asistent. 
Sunt Vicente Sixt’ 
Şi pe dona Eugenia o asist. 


Mulţi ani mai târziu am înţeles că acela nu era un poem, ci un rap. 
Acestei norocoase descoperiri îi datorez cariera mea profesională, căci 
această revelaţie nu m-a determinat să abandonez scrisul, dar nici nu 
m-a făcut să mă dedic rapului. 

Vicente Sixto era la Lux Domini ceea ce este poza de pe cutia 
jocului de puzzle: absolut necesară pentru a înţelege ce sens şi ce 
dimensiuni are fiecare piesă şi cum trebuie privită, pentru a o aşeza 
pe fiecare la locul ei şi pentru a consulta modelul de fiecare dată când 
există îndoieli. El conducea casa, făcea tot ce era de făcut şi gestiona 


1 În latină în original, literal, Lumina luminii, într-o traducere foarte liberă 
lumina strălucitoare. (n.tr.). 


treburile pe care el nu le putea realiza. Ţinea socotelile, îngrijea 
grădina, repara ţevile, atârna tablouri, dărâma pereţi, ridica pereţi şi 
făcea toate astea înainte ca noi, ceilalţi locatari ai casei, să ne dăm 
seama că era nevoie să fie îngrijită grădina, să fie 


144 

reparată o ţeavă, să se atârne un tablou, să se dărâme un perete 
sau să fie ridicat altul. Nu era majordom, nici secretar, nici însărcinat 
cu întreţinerea, nici grădinar, dar funcţiile lui cuprindeau o parte din 
toate astea şi ceva în plus. Bunica îl numea asistentull ei, sau mai 
bine zis mâna ei dreaptă, ceea ce în orice fel de schemă preconcepută 
a servitorimii adevăratul lui rol era cu desăvârşire obscur, cu atât mai 
mult cu cât vizitatorii constatau că locul lui nu era în bucătărie, nici pe 
o saltea de paie în pivniţă, ci la masă, ca un membru al familiei, şi în 
dormitorul de lângă cel al bunicii, cu o neliniştitoare uşă prin care 
comunicau cele două încăperi. Când vorbea despre ea la persoana a 
treia sau când mai era cineva de faţă, el îi spunea doamna Eugenia, 
dar l-am auzit adresându-i-se cu Uke, când credeau că nu era nimeni 
care să-i audă. 

Eu am crescut având convingerea că Vicente Asistente nu era o 
fiinţă omenească individualizată şi exclusivă a casei noastre, ci 
reprezentantul care ne fusese atribuit dintr-un colectiv sau un 
personaj care exista în orice cămin şi în orice familie: tată, mamă, 
bunicuţă, fraţi, câine şi Vicente Asistente, ca şi cum ar fi fost un sul) 
stitut autorizat al bunicului, un post câştigat prin concurs sau chiar 
acordat prin drept succesoral, deoarece făcea parte din familie ca 
oricare altul, inclusiv câinele, de care nu puteam să-mi imaginez ca m- 
ar lega mai puţină înrudire de sânge decât de părinţii mei sau de 
Vicente Asistente. Astfel, atunci când le vorbeam celorlalţi copii sau 
domnişoarelor de la colegiu despre Vicente Asistente, eram convins 
că ştiau la cine mă refer, căci probabil şi ei aveau unul, aşa cum 
aveau părinţi, şi mi se părea inutil să explic despre cine era vorba, de 
parcă aş fi vorbit despre Asterisc sau Mortadelo2. 

1 In spaniolă asistente este denumirea eufemistică, corectă politic, 
a terme nului de servitor, cu sinonimele om de serviciu, ajutor, mână 
dreaptă etc. In micul catren de la începutul acestui capitol am păstrat 
cuvântul asistent ca sa rimeze cu numele personajului, (n.tr.) 

2 Personaje de benzi desenate (n.tr.) 


145 

Mulţi ani după aceea am aflat că tatălui meu nu îi plăcea relaţia 
mihiguă a bunicii cu Vicente. Dar nimeni nu putea să obiecteze în | 
nivinţa prezenţei lui în casă şi nici să-i retragă dreptul de a rămâne 
acolo, deoarece el a existat dintotdeauna în acel loc, chiar înainte e a 


bunica să se întoarcă la Lux Domini şi pentru că, de fapt, casa ar fi 
dispărut cu siguranţă, dacă nu ar fi fost el acolo. 

S-a întâmplat după război, în '39. Odată încheiat conflictul în mod 
satisfăcător pentru comunitatea spaniolă în exil la Estoril, Victoria a 
decretat că este momentul repatrierii. Uke şi Fernando fuseseră 
cuprinşi de o neliniştitoare incertitudine în perioada acelor ani, de 
când aflaseră în luna iulie '37 că se dădea o bătălie la vest de Madrid 
şi că generalul taberei republicane îşi instalase comandamentul în 
palatul de la Canto del Pico, la doar câteva sute de metri de 
proprietatea lor. Neavând veşti despre casa lor, se temeau să nu o 
găsească jefuită sau chiar mai rău. In vara lui 1939, portiera 
automobilului Hispano-Suiza s-a deschis în faţa grilajului de la Lux 
Domini. Zidul pierduse vechile litere din fier forjat pe care le 
montaseră acolo primii săi proprietari. Uke a coborât din automobil şi 
s-a bucurat de momentul în care picioarele ei au călcat pietricelele de 
pe coastă după aproape opt ani de absenţă. Şi-a trecut mâna peste 
zidul de piatră unde rugina lăsată de litere permitea încă să se 
citească numele casei. Apoi şi-a strecurat privirea printre barele 
grilajului, dar păduricea de mesteceni ascundea priveliştea conacului. 
Cu o tăcere nervoasă, a deschis grilajul şi s-a întors la maşină, care a 
început să urce panta de acces. De-abia înaintaseră câţiva metri când, 
deodată, o siluetă le-a tăiat calea. Era un bărbat sobru şi zvelt, 
îmbrăcat în haine peticite şi cu chipul ascuns de < i barbă deasă, 
nerasă de mai multe zile. Purta bască, o tolbă şi o cartuşieră atârnate 
de bandulieră. Ţinea o puşcă de vânătoare îndreptată spre ei. 

Inspăimântat, Fernando a oprit maşina brusc şi le-a strigat lui Uke 
şi lui Nando, aşezaţi pe bancheta din spate, să lase capul în jos. Apoi i 
s-a adresat străinului, rugându-l frumos să nu tragă, pentru 


146 

că în maşină erau o femeie şi un copil şi nu voiau să aibă necaz ui i 
că îi vor da bani, dacă asta dorea. Timid, Fernando şi Uke si-an ridicat 
privirea peste bord, în vreme ce ea îl proteja pe Nandu, ţinându-l în 
poală. Străinul lăsase în jos ţeava puştii şi îi privea, făcând ochii mici 
sub singura lui sprânceană stufoasă. Fernando i-a strigat că ei locuiau 
acolo înainte de război, că aceea era casa lor şi că nu doreau altceva 
decât să se instaleze din nou în ea. Străinul.1 părut că şovăie pentru o 
clipă, apoi şi-a atârnat puşca pe spate şi s-a dus până la geamul 
şoferului, vârându-şi capul ca să-i inspecteze pe pasageri, care nu 
îndrăzneau să se mişte. Când privirea lui s-a aţinl îi asupra lui Uke, 
aceasta l-a rugat, cu un suspin întretăiat, să nu Ir facă niciun rău. 
Dintr-odată, barba deasă a străinului a dezvăluit o dungă lată, 
surâzătoare şi, scoţându-şi basca, a exclamat: 

— Uke! Ah, slavă Domnului! Dar nu mă recunoşti? Sunt eu, Vicente! 


Uke a avut atunci aceeaşi senzaţie pe când o simte cineva care 
atinge fundul unei piscine şi îşi ţine respiraţia, cu presiunea apei 
comprimându-i urechile şi plămânii, cu conştiinţa adormită, pentru ca, 
după aceea, să se ridice înot la suprafaţă şi să simtă cum slăbeşte 
presiunea apei, cum lumina devine treptat mai intensă, cum din 
exterior aude sunete înăbușite şi, în sfârşit, capul îi iese din apă, iar în 
trup îi pătrunde un torent de percepții prin ochii împăienjeniţi de apă, 
prin urechile deschise la aer şi prin dulcele oxigen care îi umple din 
nou plămânii. Vicente! 

Carmen, mama lui Uke, obişnuia să-i pregătească lui Vicente un 
sendviş cu jambon pe care el trebuia să-l mănânce în faţa ei, pentru 
ca tatăl lui să nu i-l confişte în propriul beneficiu. Preţul pentru 
gustarea savuroasă era să bea un pahar mare de lapte, pe care 
Vicente îl detesta. Mai târziu, când băiatul pleca la coliba tatălui său 
cu stomacul plin de jambon gustos de Huelva, Carmen o instruia pe 
Uke să nu-i spună tatălui ei de gustările lui Vicente şi de plimbările ei 
prin pădure cu el. Pe vremea aceea, Fernando şi Carmen aveau păreri 
foarte diferite referitor la relaţia lor cu 


147 

persoanele de pe alte trepte sociale: lui îi displăcea enorm ca fiica 
să se amestece cu copiii zdrenţăroşi care nu mergeau la şcoală. 
Dimpotrivă, Carmen era fiica unor crescători de vite şi trăise aceleaşi 
experienţe la ferma lor din Jerez, unde simpatia ei pentru opiii 
angajaţilor nu era bine văzută de către tatăl ei, un fecior de bani gata, 
un andaluz cu nasul pe sus, în stilul epocii. Vicente era fiul unui 
rândaş de la o crescătorie de vite din apropiere. Pentru Ivi nando, care 
câştigase prietenia proprietarului fermei, faptul că hiea sa se agăța de 
vagonul din coada trenului social, în loc să se apropie de fiii 
crescătorului de vite, reprezenta nu numai o umilinţă, ci şi eşecul 
zdrobitor al tuturor eforturilor sale de a-şi crea relaţii. 

Vicente şi Uke s-au cunoscut când aveau vreo nouă ani şi ea Ingea 
de acasă ca să vâneze broaşte în vreun pârâu. El făcea acelaşi lucru, 
aşa că era inevitabil că aveau să se întâlnească. Se deosebeau în 
ceea ce priveşte metodele de studiere a speciilor de animale. Uke le 
spunea „broscuţă frumoasă” şi le săruta ca să verifice dacă era 
adevărată povestea aceea cu prinţul, în vreme ce lui Vicente îi plăcea 
să le introducă un mic pai prin anus şi să sufle în el până i. Ind 
plesneau sau să le umple tubul digestiv cu spirt, să lase un liiil 
atârnând afară, să dea foc şi să constate dacă erau în stare să ijungă 
în apă înainte de a exploda. Conflictul a izbucnit în ziua în (; ire atât 
căutătoarea de prinți, cât şi fiziologul radical au avut ca i ibiectiv 
aceeaşi broască. După ce au depăşit neîncrederea reciprocă iniţială şi 
când soarta broaştei atârna de un fir, ea l-a întrebat cum îl cheamă. 


Vicente, a răspuns el, şi i-a întors întrebarea. Maria Eugenia, a spus 
ea, la care el a exclamat: „Mariuque?” Cum nu reuşea să-i rostească 
bine numele, a hotărât să-i spună doar Uque şi în felul acesta ea a 
adoptat numele prin care am cunoscut-o cu toţii (lântotdeauna. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat până la urmă cu broasca. Ceea ce ştiu cu 
siguranţă este că Vicente a reuşit să-i fure lui Uke un sărut ca să 
constate dacă el se preface în broscoi. 

Uke şi Vicente au bătut multă vreme drumurile împreună, dar | 
(>tul s-a sfârşit când ea a început să devină femeie. Una erau jocurile 


148 

de copii, dar sub nicio formă Fernando nu putea să îngăduie cu 
prinţesa de la curte să se încurce în aventuri amoroase cu broscoiul 
Uke a continuat să hoinărească liberă, dar în regim de libertate 
supravegheată, şi întâlnirile ei cu Vicente s-au rărit, până când au fost 
aproape întrerupte. Cu toate că, judecând după fapte, el nu a mers 
niciodată foarte departe. 

Toate acele amintiri i-au năvălit în minte lui Uke când a recunoscut 
santinela spontană care păzea intrarea de la Lux Domini. Era ceva de- 
a dreptul surprinzător şi neaşteptat, iar ea voia să ştii ce, cum, când, 
de ce. Pe când îi însoțea spre porticul casei, instalai în maşină lângă 
Fernando, Vicente le-a spus că fusese cu ochii pe proprietate de când 
murise tatăl lui şi că el părăsise crescătoria (de vite ca să cumpere 
mai multe oi şi să facă negoţ cu lapte, brânza şi lână. Obişnuia să le 
mâne pe păşunile din apropierea casei şi a observat că acolo era un 
paznic, cu siguranţă cel angajat de Victoria înainte de război, dar 
Vicente avea impresia că nu îşi îndeplinea bine sarcina şi că se făcea 
că nu-i vede pe jefuitorii ocazionali, în schimbul unei părţi din pradă. 
De îndată ce s-a răspândit vestea despre rebeliunea militară din '36, 
paznicul s-a făcut nevăzut. Vicente nu voia să lupte, cu toate că îl 
vizitaseră câţiva dintre vechii săi camarazi ca să-l îndemne să se 
înroleze în milițiile republicane. Nu îi păsa nici cât negru sub unghie 
de conflictul de care era străin, aşa că şi-a alcătuit propria trupă şi, în 
fruntea oilor sale, s-a cantonat pe terenurile conacului Lux Domini. Cu 
pietrele de pe teren a extins ghereta paznicului ca să-şi amenajeze o 
locuinţă confortabilă şi a întărit zidurile ca să-şi fortifice poziţia. 

Când militarii au ocupat zona şi s-au instalat la Canto del Pico, a 
ştiut că odată cu ei vor veni şi necazurile. S-a închis în coliba lui, de 
unde ieşea doar noaptea şi îşi sacrifica oile ca să se hrănească. Nu au 
întârziat să aibă loc primele încercări neizbutite de ocupare. La 
început, îi alunga cu focuri de armă, strigând: „Afară ori vă ciuruiesc 
cu alice”, dar a înţeles curând că ameninţarea nu funcţiona; soldaţii 
insistau şi s-a temut că vor reuşi să-l constrângă să iasă 


149 

i.l să-l aresteze. A avut o idee genială: l-a creat pe Severiano. S-a 
i”. Mdit că soldaţii se vor teme mai curând de un monstru blestemat i 
arc apăra o casă fermecată decât de un păstor izolat cu o simplă I îi i. 
Şcă de vânătoare. A cusut nişte pături, alcătuind o tunică cu care ii 
acoperea trupul şi pe care a umplut-o cu paie în partea de sus, ca i 
pară mai înalt. Pe cap, în glugă, a pus un craniu de berbec în ale i. li ui 
orbite goale vâra cărbuni încinşi pe care îi înteţea cu ajutorul unor 
foaie, de sub tunică. Rezultatul era un cumplit monstru gigantic şi 
ameninţător, îmbrăcat într-un linţoliu jerpelit, cu chip de i Icinon şi 
purtând în ochi infernul. În orele de penumbră, aprindea lumânări în 
casă şi scotea gemete sfâşietoare ca să atragă atenţia asupra 
prezenţei sufletelor chinuite, şi, dacă cineva îndrăznea să înfrunte 
puterea spiritelor sărind peste zidul proprietăţii, îi dădea ilnimul lui 
Severiano şi intrusul fugea înspăimântat. Efectul a fost, itât de 
devastator, încât rareori a mai fost deranjat. Din relatarea. li «stei 
aventuri a lui Vicente, eu şi prietenii mei am tras concluzia i a. 
Severiano era real şi că, la întoarcerea acasă a bunicii mele şi a tatălui 
ei, a fugit ca să se aciuieze în pustietatea insondabilă a îi şedinţei 
Walpurgia, de unde ne pândea mereu în expedițiile noastre. Dar de 
văzut, în adevăratul sens al cuvântului, nu-mi amintesc să-l fi văzut 
vreodată. 

Cu toată protecţia lui Vicente, priveliştea pe care au avut-o Uke i 
Fernando în faţa ochilor când au trecut de poarta conacului a liist 
dezolantă. Căminul lor fusese violat, terfelit de necunoscuţi care 
distruseseră toate ungherele clădirii ca să pună mâna fiecare pe 
trofeul său, cu siguranţă câtă vreme proprietatea fusese sub 
supravegherea paznicului angajat de Victoria. In planurile lui fernando 
nu intrase un exil atât de prelungit şi, cu atât mai puţin, nu prevăzuse 
un război, şi cum fuga lor fusese precipitată, nu avuseseră precauţia 
de a goli casa de obiectele de valoare înainte de a i abandona. 
Vitrinele zăceau demontate pe podea, cea mai mare parte a vechiului 
instrumentar medical al lui Fernando dispăruse, | mţinele mobile 
rămase erau inutilizabile, şi găuriseră până şi pereţii 


150 

şi pardoselile ca să ia cu ei ţevile de plumb şi cablurile de cupru. 
Gel puţin, tablourile rămăseseră la locul lor, precum şi colecţiile de 
elemente din natură ale soţiei lui Fernando, două mărfuri pe care 
jefuitorii nu or fi ştiut cum să le valorifice, cu toate că unele pânze 
erau foarte valoroase. Când a intrat în salon, Uke a căutat pe furiş cu 
privirea tabloul Stăpânul savanelor, pe care îl văzuse pentru ultima 
dată cu opt ani în urmă, scos din ramă şi aruncat într-un colţ, dar nu l- 
a zărit deloc. 


Vicente s-a oferit atunci să se ocupe de reconstrucţie, în schimbul 
unui preţ neobişnuit: casa şi masa erau bineînţeles incluse, dar nu 
cerea bani. Voia să înveţe să citească, să scrie şi să conducă maşina, 
iar Uke să-l înveţe lucruri despre lume. Astfel, ea a devenit pentru el 
un Pygmalion: dimineaţa, îl înconjura cu cărţi şi îl învăţa istorie, 
mitologie, artă, literatură, ştiinţe, matematică şi geografie. La amiază, 
Fernando îl învăţa să folosească pedalele de la maşină. Seara, Vicente 
îşi punea cizmele şi salopeta şi se dedica plin de râvnă restaurării 
casei. In acelaşi timp, Nando se amuza să-l ajute pe Vicente ca zidar- 
salahor. Intr-un fel, băieţelul îl adoptase ca dădacă de la ţară. Sub 
acoperişul conacului Lux Domini, Nando era în grija mamei sale, dar 
de îndată ce călca pe iarbă, Vicente îşi asuma funcţiile unui şef de 
echipă. In lunile acelea şi în ciuda faptului că trăiau printre 
dărâmături, au găsit viaţa dulce şi liniştită pe care o căutaseră prin 
jumătate de Europă. Deseori, Uke şi tatăl ei glumeau gândindu-se la 
cât de mult au fost nevoiţi să se agite ca să se aşeze în voie în fotoliul 
de acasă. Această conversaţie se încheia cu zâmbete pline de 
nostalgie şi într-o tăcere încununată întotdeauna de aceeaşi concluzie 
moralizatoare: „Dar măcar am călătorit”. 

La puţin timp după ce s-au instalat, când Vicente învățase deja 
meseria de şofer, Uke i-a cerut să o ducă la Vila Lizarrabengoa, 
proprietatea lui Delsey. Avea de gând să-i trimită o scrisoare 
prietenului ei în care să-i povestească veştile bune, sfârşitul războiului 
pe care el îl cunoştea deja şi întoarcerea ei cu băieţelul şi cu tatăl ei la 


151 | brrelodones. Înainte de a-i scrie, voia să cerceteze amănuntit 
resedinţa baronului, în cazul în care ar fi existat stricăciuni de care ar 
fi Ibst nevoie să se ocupe pentru ca proprietarul ei să se poată bucura 
numaidecât de reîntâlnirea atât de dorită cu libertatea maarilenă. Dar 
ceea ce a găsit Uke de cealaltă parte a colinei Canto del Pico, ! (ost 
cumplit. Doar câteva ziduri mai rămăseseră în picioare, înnegrite şi 
ştirbite ca dantura unui cadavru. Restul, ceea ce vântul i ploaia nu 
măturaseră, era un loc părăginit şi prefăcut în cărbune. Imaginea 
aceea i-a pricinuit lui Uke o profundă amărăciune şi i le-abia şi-a putut 
găsi cuvintele ca să-i povestească prietenului ei. L-au trebuit mai 
multe zile ca să compună scrisoarea. Răspunsul lui Delsey a fost o odă 
tragică închinată fatalităţii propriului destin. Nimic nu avea să mai fie 
la fel pentru el şi, cu toate acestea, nu putea să rămână închis în 
castel. Se gândise să se stabilească la l'aris. Pe Uke a întristat-o 
enorm că nu avea să mai fie aproape de prietenul ei, deşi nu şi-l putea 
imagina pe Delsey locuind într-o modestă căsuţă de ţară, cufundat în 
rutina unei casnice vieţi rurale. 

Mai trebuia să treacă o vreme pentru ca Torrelodones să revină la 
ceea ce fusese înainte de război. Spre deosebire de Delsey, Uke şi 


familia ei căutau doar puţină linişte. 

In perioada restaurării conacului Lux Domini, Fernando se încuia ca 
să picteze în podul casei, unde domnea dezordinea, şi rând începea să 
simtă penelul prea greu în mână sau când în faţa i ichilor vedea pete 
colorate, ieşea să ia aer şi îl invita pe Vicente să | >ca împreună câte 
un pahar de coniac. Cei doi trăiau ca prietenii, în bună înţelegere, şi 
Vicente nu a insinuat niciodată nici cel mai mic reproş pentru 
manifestările anterioare de dispreţ pe care le su- lrrise. Cu toate 
acestea, Fernando a continuat să nutrească dorinţa arzătoare ca fiica 
lui să se mărite cu un domn cu aceeaşi poziţie socială ca ea şi de 
aceea nu a încetat să-i atragă atenţia lui Uke asupra necesităţii de a 
face diferenţa între prietenie şi rang. Oricine l-ar fi cunoscut înainte de 
călătoria lor şi-ar fi dat seama că Fernando îndepărtase destul de mult 
de la vechile sale proiecte, dar conştiinţa 


152 

de clasă era pentru el ceva la fel de firesc ca diferenţa dintre srx< 
Filosofia lui se rezuma la o veche zicală pe care i-o repeta într-un i 
fiicei sale: împreună, dar nu laolaltă. Uke nu s-a măritat nicioclai.» şi 
nu a mărturisit nimănui adevărata natură a relaţiei ei cu Vierii t 

? dacă într-adevăr a existat ceva mai mult de mărturisit. Nici nu, i 
întrebat-o cineva vreodată. Toţi ştiau că, după război şi până |l. I 
moarte, bărbatul acela a fost cel mai aproape de rolul de soţ şi rrt 
golurile din inima ei neatinse de puterea sentimentală a scoţianului au 
fost destul de ocupate de Vicente, încât să nu mai încapă nimeni 
altcineva înăuntru. 

Intr-o dimineaţă, Uke i-a vorbit lui Vicente despre Alpi, unde îl 
născuse pe fiul ei. Răsfoind o carte, îi arăta fotografii din munţi şi sate, 
povestindu-i în acelaşi timp cum trăiau oamenii de acolo. Culmile 
masivului Guadarrama nu se ridicau mai sus de umbra acelor munţi 
impunători, îi spunea ea, care se înălţau deasupra satelor ca nişte 
turnuri fortificate. Dând pagina, a văzut deodată reproducerea unui 
tablou al cărui stil l-a recunoscut imediat. Era un Landseer, autorul 
pânzei Stăpânul savanelor. Imaginea înfăţişa un alpinist inconştient, 
acoperit pe jumătate de o avalanşă de zăpadă, de care se ocupau doi 
câini mari Saint-Bernard. Unul din ei lătra ca să anunţe grupul de 
salvamontişti, pe când celălalt, cu un butoiaş legat de gât, îi lingea 
mâna, încercând să-l readucă la viaţă. Uke i-a explicat lui Vicente că 
acei câini erau utilizaţi încă din vechime pentru a-i salva pe alpiniştii 
aflaţi la ananghie şi că în butoiaş aveau alcool pentru a încălzi 
stomacul drumeţilor înţepeniţi de frig. Cu siguranţă că Uke a plâns 
când a dat pe neaşteptate peste pictorul acela care îi răscolea 
jăraticul unui foc vechi şi adormit şi cu siguranţă că Vicente i-a 
interpretat lacrimile ca pe un dor de Alpi. Cert este că peste câteva 


zile, Vicente a apărut cu un cadou pentru profesoara lui: un pui de 
Saint-Bernard cu butoiaşul atârnându-i de zgardă. Cum nu ştia ce 
alcool foloseau elveţienii, îl umpluse cu brandy 103, şi astfel Uke i-a 
pus câinelui numele de Cientotres1. 

1 O sută trei (n.tr.) 


153 

— Îi băut împreună coniacul acela ca să sărbătorească încheierea 
im i.1 i ile de reconstrucţie a casei. Conacul Lux Domini nu a arătat nu 
îndată atât de tânăr. 

| 11 pă ce s-au terminat lucrările, Uke l-a întrebat pe Vicente ce iv, i 
de gând să facă. El i-a răspuns că nu ştie, că nu are pe ni- >iH ni în 
altă parte şi că ar vrea să rămână, dacă poate fi de folos < îi n va. 
Acesta era răspunsul pe care ea dorea să-l audă, aşa că i-a l.h ul o 
nouă propunere: să devină mâna ei dreaptă, de data asta hi 11limbul 
unui salariu bun. Va locui în casă, nu în colibă, şi se va H upa de 
treburile zilnice şi de tot ce se va mai ivi. Pentru Vicente, r.i. | era mult 
mai mult decât ar fi putut el să spere de la viaţă şi di atunci loialitatea 
lui fată de Uke sau cum doreşte fiecare să o ni unească a devenit o 
pecete de neînlăturat. Şi viceversa. 

1 n deceniile următoare, lumea din împrejurimile conacului Lux | 
lumini s-a schimbat. Lent, dar profund, aşa cum se cuvenea unei 
Spânii retrase în ea însăşi. Mizeriile de după război au rămas în îi lară 
zidurilor casei, cu toate că raţionalizarea s-a dus aşa cum a venit atât 
pentru ei, cât şi pentru atâţia alţii. Micul Nando a încetat a mai fie mic 
şi a devenit pe rând Nando, Fernando, domnul avocat, i lnălţimea Sa 
domnul judecător Mencía. In această ascensiune a trecut pe lângă o 
frumoasă stenografă de tribunale şi a hotărât că ea trebuie să fie 
mama mea şi a fraţilor mei, propunere pe care a acceptat-o fără drept 
de apel. La Torrelodones, s-a construit n autostradă, un cazinou şi zeci 
de cartiere de locuinţe care au adus cimentul în pădure, şi au 
determinat clasa de mijloc de la oraş să respire aerul mai parfumat 
din munţi şi clasa înstărită din 

I brrelodones să caute alt cer mai puţin parfumat la Marbella sau la 
Palma de Mallorca. Reşedinţele Canto del Pico şi El Pendolero s-au 
menţint pe poziţii, precum şi turnul de veghe arab cu aspectul lui de 
brichetă de masă. Lux Domini a fost înconjurat de case noi, iar câmpul 
s-a îndepărtat. Cerbii, ca acela care i-a surprins pe Uke şi pe Hamish 
în după-amiaza aceea de furtună, s-au dus şi ei să vadă dacă găsesc 
locul unde se mutase câmpul. 


154 
Într-o zi din 1971, Uke a urcat în atelierul din podul casei, în care 
domnea aceeaşi dezordine ca şi în 1939. Tatăl ei nu dădus. - semne 


de viaţă toată dimineaţa şi friptura se răcea în farfurii. Câru | a intrat, 
l-a găsit pe Fernando întins pe jos, căzut lângă banchetă, ţinând încă 
în mână pensula înmuiată în vopseaua de culoare albastră. Pe pânză, 
o ultimă trăsătură de penel alunecase din mijloi în jos, până la colţul 
şasiului, unde a rămas reprezentată ultima linie trasă de un artist 
medic, care a fost uşuratic şi maniac, cinstit şi cumsecade, de o 
fragilitate indestructibilă şi de o transigenţă ale cărei limite nu au 
încetat niciodată să se spulbere. Păstrându-. Şi lacrimile pentru clipa 
când nu-i va mai rămâne altceva de făcnt decât să plângă, Uke i-a 
poruncit lui Vicente să cheme o ambulantă şi s-a repezit la masa de 
scris a tatălui ei ca să caute documentele pregătite pentru cazuri de 
accident sau de boală gravă, pe care el le păstra într-o mapă din piele 
neagră, pusă la îndemână. lnăuntru era un plic sigilat pe care scria un 
singur cuvânt: Uke. Scrisoarea aceea a ajuns în mâinile mele după 
mulţi ani, prin intermediul mamei. Spunea următoarele: 

Draga mea fiică, 

iți scriu aceste rânduri înainte de a pleca, iar tu le vei citi când eu 
voi fi departe sau, cel puţin, mă voi afla pe peron, aşteptând ultimul 
meu tren. Motivul pentru care îţi scriu este acela de a-ţi cere o imensă 
favoare, pe care ştiu că nu mi-o vei acorda decât pentru că îţi va fi 
ruşine să mi-o refuzi, fiind ultima dorinţă personală a tatălui tău. Dacă 
Domnul nu va avea alte planuri pentru mine, vreau să mor la Lux 
Domini. 

Dacă sufăr vreun atac de orice fel în casă, te rog, nu mă duce la 
spital. Doar dacă în starea mea de pierdere a cunoștinței şi se pare că 
sufăr prea mult sau dacă agonia mea se prelungeşte mai mult de trei 
zile, îţi dau voie să ceri pentru mine asistenţă medicală. In caz 
contrar, aici sunt amintirile mele şi de aici va pleca trenul meu. 


Poate că vei fi surprinsă că îţi vorbesc despre moarte cu atâta 
francheţe, când încă mai există viaţă în inima mea. Dar deja în aceşti 
ultimi ani mă trezesc în fiecare zi cu senzaţia că închei, că termin 
nişte lucruri, pentru că realmente nu mă simt în stare să încep nimic 
nou. Chiar şi când încep un tablou nou, simt că va fi ultimul dintr-o 
serie. Nu pot decât să-i mulţumesc Cerului pentru toate darurile pe 
care mi le-a oferit. Mama ta a fost o fiinţă minunată şi deosebită. 
Eram foarte diferiţi unul de celălalt şi n-am reuşit niciodată să o 
înţeleg, asemenea cuiva care posedă un tablou despre care ştie că 
este o raritate extrem de prețioasă, dar nu este în stare să priceapă 
ce anume reprezintă, nici să descrie ce îl face atât de unic şi de 
valoros. Dumnezeu mi-a dăruit două perioade pentru a mă putea 
bucura de compania ei. Prima a fost foarte scurtă, poate pentru că 
mâncărurile foarte bune trebuie savurate în doze mici. Pe a doua 
perioadă tocmai mă pregătesc să o încep şi va dura veşnic. Este iluzia 


care îmi umple acum ultimele zile şi îmi doresc mai mult decât orice 
pe lumea asta să o încep cât mai curând. În plus, ea mi-a mai lăsat 
ceva: pe tine, tot ce avea mai bun în ea. Tu ai fost lumina vieţii mele 
şi raţiunea principală a existenţei mele în toţi aceşti ani. Sora ta, 
familia ei, fiul tău care îmi poartă numele şi prenumele, prieteni de 
neuitat ca Imre Molnár, chiar şi bunul şi credinciosul Vicente, au fost 
cu toţii daruri de nepreţuit, iar destinul tău şi al meu au fost unul şi 
acelaşi de-a lungul vieților noastre. Niciodată nu voi înţelege de ce ai 
consimţit să-ţi legi aşa de mult destinul de al meu, iar veşnicia nu va fi 
de-ajuns ca să-ţi mulţumesc, împreună, ştii bine, am călătorit. 

Nu ştiu cum să continui. Ştii că vorbele nu au fost niciodată punctul 
meu forte. Cred că scopul acestei scrisori a fost îndeplinit. Restul ţi-l 
voi spune treptat, înainte de a mă duce. Nu vreau să iau cu mine de 
aici nimic altceva decât amintirile mele. Pe mama ta o vor încânta 
aventurile noastre. Deja îmi 


doresc să-i aud comentariile rostite cu frumosul ei accent andaluz 
când i le voi povesti. 

Cu nesfârşită dragoste, tatăl tău 

FERNANDO MENCIA ARENAL 


11 - lubita lui Sandokán! 

Există persoane care spun că păstrează amintiri de pe vremea când 
nu dobândiseră încă ceea ce noi, care avem uzul raţiunii, numim 
exact aşa, uzul raţiunii, una dintre multele calităti ale fiinţei umane 
care o deosebesc de alte animale, cum ar fi conştiinţa de sine, ideea 
de moarte, credinţa într-o fiinţă superioară, capacitatea de a zâmbi şi 
dorinţa de a săvârşi o fraudă fiscală. In ceea ce priveşte uzul raţiunii, 
ar trebui să-l definim mai curând ca prezenţa raţiunii, care este 
singurul lucru neîndoielnic, deoarece uzul se demonstrează prin 
folosirea lui şi există persoane care nu par să-l fi întrebuințat 
vreodată. Cert este că nu ştiu dacă se poate, în mod ştiinţific, să 
înmagazinezi o amintire intelectuală, cu alte cuvinte, una care nu este 
condiţionată de satisfacerea unui instinct primar, când încă nu s-a 
dezvoltat acea judecată raţională. Dar există persoane care afirmă că 
îşi amintesc până şi înfăţişarea medicului care a asistat la venirea lor 
pe lume şi care garantează că ar fi profitat de călătoria prin canalul 
naşterii şi de acea primă licărire slabă de lumină care intră prin vagin, 
ca să răsfoiască o cărticică de Borges pe care mama lor o devorase cu 
câteva luni înainte şi pe care ei îşi doreau să o citească cu prima 


1 Numele personajului principal al unui serial de aventuri, coproducție 
italo-franco-hispano-americană, prezentat cu mare succes la televiziunea 
spaniolă în anii '70 ai secolului trecut. (n.tr.). 


ocazie. Ei bine, eu nu păstrez nicio amintire de dinainte de a fi împlinit 
trei ani, vârstă la care 


158 

familia mea s-a mutat la Lux Domini. Aşa că, din punct de vedere 
emoţional, casa aceea a fost pentru mine tot o matrice, ca aceea a 
mamei mele. Memoria, întreruptă mereu de lacune de tăcere care 
corespund cu siguranţă unei rutine mai puţin informate, pune în 
ordine personaje care au venit şi au plecat pe uşile unei scene care a 
fost întotdeauna aceeaşi, aproape fără efecte de culise în antracte. 
Pentru a înţelege motivațiile şi comportamentele unora dintre aceste 
personaje a trebuit să aştept mai mulţi ani şi să descopăr alte 
perspective ale realităţii mele de atunci. Copilăria mea, ca a tuturor, 
presupun, seamănă cu unul dintre acele filme cu scenarii atât de 
elaborate, încât, la o oră după terminarea reprezentaţiei, în timpul 
cinei, una dintre secvențele acelea se aşază în cele din urma la locul 
ei, ca în jocul video cu cuburi, şi atunci, zidul dispare şi cineva 
exclamă brusc: sigur că da, acum am înţeles! 

Când a murit străbunicul meu Fernando, trăiam în localitatea El 
Escorial, unde muncea tatăl meu. El nu a fost niciodată un 
sentimental, ci un adept al raţiunii practice. După înmormântare, a 
încercat să o convingă pe Uke să vândă acel conac caverno:. Şi să se 
mute la noi. A fost în zadar. Ea nu concepea lumea din alt loc, fără 
protecţia şi amintirile acelor ziduri cărora le datora propria identitate. 
Nu s-ar simţi în lungul ei în altă parte, zicea ea, şi nici măcar nu ar şti 
cine este. La Lux Domini era regina celei mai frumoase reşedinţe din 
lume. In schimb, la El Escorial, nu ai fi fost altceva decât o emigrantă 
fără o bancă în parc rezervată ci, una dintre acele bătrâne care îşi 
petrec după-amiezile când nu au ce face în cafeneaua hotelului 
Miranda, cu o ceaşcă de ciocolata caldă în faţă, sfidând pâinea prăjită 
cu pasta adezivă de pe dantura falsă şi povestindu-le altor bătrâne 
istorii de pe vremea când ele încă erau cineva. Ea nu va mai îndura 
alte exiluri. Ca şi tatăl ei, va muri acolo. 

Această hotărâre a bunicii a făcut ca eu şi familia mea să devenim 
locuitorii casei de la poalele colinei Canto del Pico şi să-i răscolim 
toate ungherele, căci, atunci când s-a născut surioara mea Isabel - din 


159 

câte am reuşit eu să aflu, singura fiinţă omenească născută 
vreodată la Lux Domini -, a trebuit să fie transformată în dormitor 
capela care până atunci îşi păstrase întrebuinţarea dintâi. Mutarea 
noastră, a fost şi momentul prielnic pentru a-i da întregii case un 
aspect de cămin contemporan. Odată cu noi, a pătruns acolo secolul 
XX. Acum mi se pare aproape incredibil că până atunci bunica, tatăl ei 


şi Vicente au supravieţuit fără încălzire centrală, fără apă caldă, fără 
televiziune şi fără maşină de spălat. Incă îmi mai amintesc uimirea 
bunicii văzând cum grăsuţa Heidi şi bunicul ei cu claia lui de păr ca de 
bumbac se plimbau pe ecranul unuia dintre acele prime televizoare 
color Philips care au ajuns în Spania şi care aveau trei butoane 
colorate în partea din faţă, ca nişte jeleuri cu gustul deliciilor 
prezentate în acele imagini atât de naturale, de parcă oamenii din 
televizor ar fi locuit în salonul casei. 

Când aparatul acela electrocasnic a inundat cu o sclipire palidă de 
culori nopţile din salonul nostru plin de ferestre, eu aveam zece ani. 
Îmi plăceau, în această ordine, emisiunile Omul și Pământul al lui Felix 
Rodriguez de la Fuentel, filmele de război în care nemţii vorbeau între 
ei în spaniolă cu accent german, iar americanii în spaniolă fără accent, 
şi vecina mea Mariana, sora mai mare a prietenului meu Fermin, care 
nu apărea la televizor, dar pe care o chema ca pe iubita lui Sandokân 
şi avea ochii de culoarea mărilor din sud. Insă era şi cu doi ani mai 
mare decât mine. Eu aveam o casetă cu coloana sonoră a serialului 
Sandokân şi o ascultam întruna, gândindu-mă la ochii Marianei. Nu 
existau ochi mai luminoşi, cu excepţia celor ai bunicii mele, care se 
aprindeau cu o fosforescenţă de culoarea turcoazelor când ne 
povestea despre lunga ei călătorie prin Europa şi când deschidea 
pentru mine vitrinele în care erau păstrate colecţiile de plante şi roci 
ale mamei ei, 

O femeie foarte bătrână, contemporană cu acele saga biblice din 
liturghiile de duminică şi pe care mi-o imaginam îmbrăcată în piei 

1 Celebru naturalist spaniol şi apărător al mediului, realizator de 
documentare pentru radio şi televiziune (1928-1980) (n.tr.) 


160 

de animale şi vânând mamuţi cu lovituri de ghioagă. Dat fiind că 
pentru fratele meu mai mare câmpul nu era altceva decât un spaţiu 
gol între terenuri asfaltate, iar surioara mea Isabel încă nu se putea 
uita la o gânganie fără să încerce să o mănânce, bunica m-a adoptat 
ca ucenic de alpinist şi mi-a arătat toate drumurile care duceau la 
locuri neştiute de nimeni altcineva din sat. Când ea îşi punea bocancii 
peste gleznele acelea atât de subţiri, care păreau picioroange de 
barză în comparaţie cu picioarele de elefant ale bunicilor prietenilor 
mei, eu dădeam fuga să-mi atârn de umăr desaga încărcată cu 
borcane goale şi alte lucruri care zornăiau fără un scop anume şi care, 
de obicei, nu-mi foloseau la nimic, dar pe care le luam întotdeauna cu 
mine în excursiile noastre prin munţii Hoyo, de parcă ar fi fost trofee 
ale unui veteran. Câmpul şi arta au fost cele două preocupări pe care 
ea a avut grijă să ni le transmită. Eu am rămas cu prima, sora mea cu 
cea de-a doua, iar fratele meu cu oricare din ele, cu condiţia să aibă 


roti şi motor. 

Câteodată, părinţii mei îşi petreceau ziua la ferma vreunui prieten 
care organiza o luptă cu tăuraşi sau o vânătoare, şi atunci bunica şi 
Vicente aveau sarcina de a ne pregăti un program antrenant, care 
spărgea balonul rutinei noastre. larna, ne duceau la cinematograf sau 
la muzeele din Madrid, ne aşezau în faţa tabloului Las Meninas1, iar 
bunica ne povestea istorii foarte amuzante despre câine, despre 
fetele grase şi despre acel hippie cu plete şi mustăcioară care se 
vedea în partea laterală a tabloului sau ne explica cine a fost acel 
rege Alfonso al XIII-lea care umpluse până la refuz Muzeul de Stiinte 
ale Naturii cu animale disecate. Lui Vicente îi atribuia întotdeauna 
rolul cel mai antipatic, cel de supraveghetor şi conservator al oricăruia 
dintre muzeele în care puneam piciorul noi, copiii Mencia. 

Vara, excursiile acelea obişnuiau să includă cerul deasupra 
capetelor noastre, ceva ce nu era ciudat pentru trei copii care trăiau 

1 Domnişoarele de ornare, tablou de Diego Velăzquez (1599-1660), 
cel mai important pictor al Secolului de Aur spaniol (n.tr.) 


161 

la ţară, dar care, ca noutate, ne aduna pe toţi trei ca să împărţim 
acelaşi cer. Incercând să satisfacă interesele tuturor, ne-au dus de 
două ori la cursele de maşini de pe circuituljarama. Vicente 
împărtăşea cu fratele meu pasiunea pentru deliciile benzinei şi 
amândoi pluteau în extaz simțind zgomotul motoarelor în vârful 
terminaţiilor lor nervoase. 

Revelația cea mai importantă a vieţii mele a avut loc într-una dintre 
acele expediţii de duminică, în vara anului 1978, ultima noastră vară 
la Lux Domini. Bunica şi Vicente ne-au urcat în automobilul Dodge al 
tatălui meu şi, după doar câţiva zeci de kilometri, ne-au afundat în 
inima Africii sălbatice. Nu era cu adevărat Africa, ci un safari-park care 
purta numele aceluiaşi Felix Rodriguez de la Fuente. lar leii aceia erau 
vii, nu ca acele baloturi de paie deghizate în leu pe care un rege le 
pusese în Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, şi erau lei adevăraţi din 
savană, nu ca aceia de la circ, care jucau cărţi între două spectacole, 
asemenea câinilor din tabloul. Nu făceau nimic, doar stăteau tolăniţi, 
bucurându-se în tihnă de natura lor de lei sub un stejar, dar erau lei! 
Puteau ucide oameni şi nu le lipsea nimic în acest scop, inclusiv furia 
pe care trebuiau să o ascundă pentru că nu puteau să-şi înfigă colții 
într-un Dodge. Imaginea acelor feline în carne şi oase, fără o sferă de 
piatră sub labă sau fără edificiul Parlamentului în spate, într-un spaţiu 
în care puteau face orice doreau, în afară de a se năpusti asupra 
oamenilor şi a le jupui pielea, m-a fascinat atât de mult, încât 
începând din ziua aceea nu am făcut altceva decât să desenez lei, să 
scriu poveşti cu lei şi să adaug la grupul de monştri de pe terenul 


pustiu al Walpurgiei un leu furios, devorator de oameni, pe care l-am 
numit Facundo. După vizita în parc am mâncat la un bufet şi acolo am 
început să o asediez pe bunica mea cu întrebări despre lei şi despre 
Africa. 

1 Este vorba despre o serie de 16 ilustraţii comandate de firma 
americană de publicitate Brown & Bigelow pictorului Gassius 
Marcellus Coolidge care să prezinte diferiţi câini în situaţii tipic umane, 
de exemplu, jucând poker sau biliard, citind ziarul sau trişând la alba- 
neagra. (n.tr.) 


162 

— Bunicuţo, cum au putut îngrijitorii din parc să scoată leii din 
pădure, fără să fie mâncaţi? 

— Cu mare grijă. lar leii nu trăiesc în pădure, ci în savană. 

— Dar leul este regele pădurii. 

— Ai dreptate. Dar se întâmplă ca în Spania, când înainte aveam un 
rege care nu trăia în Spania, ci în străinătate. Aşa şi leul. 

— Aha. Şi cum este savana? 

— Păi... Păi, este aşa. 

Bunica şi-a trecut dosul palmei peste peisaj, de parcă ar fi 
mângâiat de la distanţă colinele cu stejari. 

— Serios? Bunicuţo, tu ai fost în Africa? 

— Nu, Currito. Eu nu... Dar cineva care chiar a fost mi-a povesti |. 

— Cineva? Cine? 

— Păi... bunicul tău. 

— Bunicul meu? Bunicutul Lolo? 

— Nu... Să-ţi explic, e puţin complicat. Lolo este tatăl mamei talc. 
Celălalt bunic al tău, cel care a fost în Africa, era tatăl tatălui tău. 

— Mai am şi alt bunicut? 

— Păi... da. iți aminteşti când vă povesteam despre scoţian? Cel 
care purta o fustă în carouri şi cânta la vioară în furtună? 

— Da. k 

— Păi, scoţianul era celălalt bunicut al tău. Il chema Hamish. 

(lar dacă tatăl tău află că îţi povestesc asta, mă omoară.) 

— Am alt bunicut! Şi unde este? 

— Nu ştiu, Currito. A plecat în Africa. Poate că a murit. Sau poate că 
nu. 

— În Africa! Şi vâna lei? 

— Nu ştiu. Dar pe mine m-a vânat datorită unuia. 

— Te-a vânat? Cum adică te-a vânat? 

— Nu contează, Currito. Nu contează. 

Primul lucru pe care l-am făcut când ne-am întors acasă în seara 
aceea a fost să-mi răstorn cutia cu creioane cerate Manley şi să 
reprezint o scenă în care un vânător cu vioară şi fustă în carouri 


163 

ducea în lanţuri un leu imens şi pe bunica mea către Muzeul de 
Ştiinţe ale Naturii. Ea a fost încântată de cadoul meu, dar imediat i dat 
fuga să-l ascundă într-o cutie mare din dulapul ei, ceea ce m-a 
deranjat destul de mult, pentru că, în general, obişnuia să ofere 
lucrărilor mele un loc privilegiat lângă oglinda măsuţei ei de toaletă. 
Mi-a fost de-ajuns să-mi spună că desenul acela era cel mai frumos 
dintre toate şi că trebuia păstrat cu grijă, ca să nu se strice. 

Din ziua aceea, misiunile celor Patru Pene au avut un obiectiv nou 
şi sfânt: să-l găsim pe leul Facundo şi să-l doborâm, ca să nu mai 
terorizeze vecinii. Severiano era deja un monstru din sezonul trecut, 
demodat ca un cântec din altă vară. Aproape că mi-l puteam închipui, 
bietul de el, uitat şi abătut, neavând copii pe care să-i sperie, stând pe 
o piatră cu faţa lui păroasă între labe fără să înţeleagă de ce, de peo 
zi pe alta, trecuse să îngroaşe rândurile celor care încetaseră să-i mai 
înspăimânte pe copii. 

Pe când pregăteam marea noastră vânătoare, am încercat să 
strâng cât mai multe informaţii cu privire la obiceiurile leilor, pentru 
care mă bizuiam pe referinţele acelui bunic misterios pe care l-am 
învestit cu toată mitologia marilor vânători albi, plăsmuind în mintea 
mea un personaj care era o combinaţie între John Wayne din filmul 
Hatari şi bunicul lui Heidi. Cum nu puteam recurge la colaborarea 
acelui explorator enigmatic şi evaziv, am încercat să o conving pe 
bunica să-mi relateze cu lux de amănunte tot ce ştia despre el şi 
despre aventurile sale cu leii. A fost în zadar. Pe atunci, ea îşi 
petrecea după-amiezile stând de vorbă cu mama, care mâzgălea nişte 
semne ciudate într-un caiet, în vreme ce bunica îi povestea amintirile 
ei din tinereţe. Când interveneam în conversaţie cu întrebările mele 
absurde despre lei, mama mă dojenea blând şi mă ruga să nu le mai 
deranjez. Spunea că bunica o ajuta să reconstituie istoria familiei 
noastre şi că, într-o bună zi, voi aprecia strădania lor. Avea dreptate. 
Datorită notelor stenografice ale mamei şi a explicaţiilor ei, am putut 
recupera în relatarea mea amintirea acelor fapte petrecute în anii '30 
ai secolului trecut. 


164 

Noaptea vânătorii a fost fixată pentru sfârşitul lunii iunie. lu 
enciclopedia faunei se atrăgea atenţia asupra primejdiei pe care i 
reprezintă urmărirea leilor în întunericul nopţii, un cadru în canei se 
descurcă cu mai multă iscusinţă decât oamenii şi un moment de care 
profită ca să-şi scoată la iveală colții. Dar văzându-ne sortiţi 
clandestinităţii, nu aveam încotro decât să ne asumăm riscul orelm de 
noapte şi să luăm în mâini fără şovăire penele curajului, ceea ce am fi 


făcut dacă nu s-ar fi petrecut un eveniment neprevăzut şi aproape 
banal, care ne-a silit să renunţăm la expediţie şi a pus capăt pentru 
totdeauna unităţii noastre de comando. 

In ziua dinaintea celei alese, mama m-a trimis în sat să cumpai 
pâine. Asta era de obicei sarcina lui Vicente, dar în dimineaţa aceea a 
trebuit să se ducă la Madrid unde avea de făcut nişte comisioane şi se 
întorcea de-abia seara, aşa că acea plictisitoare misiune i-a revenit 
primului suplinitor disponibil, adică mie. Cu sacoşa cic pânză în dungi 
atârnând de ghidonul bicicletei, am pedalat până la brutărie şi m-am 
aşezat la rând după o doamnă în doliu care ţinea în lesă un câine cu 
pete de semidoliu. Stăteam acolo aşteptând şi învârtind cu stângăcie 
mica sacoşă prinsă de încheietura mâinii, când din spate m-a luat prin 
surprindere un dulce „bună!”. M-am întors şi din ochii Marianei s-a 
revărsat peste mine un tsunami de cristal albăstrui, în timp ce claia ei 
de păr negru se legăna cu foşnetul şi în cadenţa unui pâlc de palmieri 
mângâind plaja unui atol de corali în briza purpurie a înserării. 
Picioarele mi s-au înmuiat, am simţit o greață violentă provenind din 
capul stomacului, şi un reflux de cremă de biscuiţi Chiquilm şi Cola- 
Cao fermentată mi-a umplu | cavitatea bucală, făcându-mă să mă simt 
cumplit de nenorocit şi de respingător. Am fost nevoit să-mi înghit 
excreţia acidă ca să nu o vomit pe rochia ei, ceea ce ei cu siguranţă 
nu i s-ar fi părut o manifestare de infinită iubire, cu toate că asta 
simţea, de fapt. Cu regurgitarea scăpându-mi prin glandele lacrimale, 
am îngăimat un salut pe care ea probabil că nici nu l-a auzit, pentru 
că exact în momentul acela brutăreasa a intervenit: „Ce doreşti, 
băiete?” Eu 


165 

uitasem ce voiam, îmi doream doar să mă însor cu Mariana, dar m; 
i îndoiam că brutăreasa ar fi fost un slujbaş autorizat să oficieze i 
ăsătorii. Aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile, Mariana ştia li 
mrte bine ce voia. Două batoane şi o pungă cu madlene. Am cerut i cu 
la fel. 

Gând am ieşit din brutărie aveam limba lipită de cerul gurii. | >c- 
abia am reuşit să o întreb dacă se întoarce acasă. A răspuns că da. 
Mergeam pe stradă în sus, ea ţinând în braţe sacoşa cu pâine, >ii 
încercând să mă descurc cu a mea, manevrând în acelaşi timp 
cliidonul bicicletei. S-a oferit să ducă şi sacosa mea şi le-a strâns ic 
amândouă la piept, şi atunci m-am gândit că bucata aceea de | i, iuză 
în dungi nu va mai putea fi atinsă de nicio altă mână de om,ică 
baghetele şi punga cu madlene pe care le conţinea vor trebui | ustrate 
în vitrinele bunicii. Nu îmi amintesc despre ce am vorbit, ci mimai că 
mi-am folosit un deget înmuiat în gură ca să-i şterg de pe nas o dâră 
de pastă albastră de pix, şi că ea nu a opus rezistenţă, şi că aceea a 


fost cea mai erotică experienţă amoroasă pe care am avut-o până 
aproape de adolescenţă, şi chiar am ajuns să cred că gustul v< >alat, 
dar neechivoc al acelei paste a fost unul dintre motivele care m-au 
determinat să mă dedic jurnalismului şi că poate de aceea mirosul 
ziarelor proaspăt ieşite de sub tipar are pentru mine un nu şi iu ce, 
ceva ce nu sunt în stare să descriu, dar care îmi provoacă una dintre 
acele plăceri pavloviene, curmate parcă de clopoţelul care sună 
înainte să i se servească raţia de carne câinelui înfometat. 

l 'ortia mea nu a sosit niciodată. In ziua aceea m-am simtit cel mai 
aproape de Mariana. Idila noastră avea să se încheie la fel de repede, 
i de inopinat cum începuse. 

Greşeala mea a fost aceea că am încercat să o impresionez 
dezvăluindu-i un secret convenit între camarazi. l-am vorbit despre 
Baza noastră de Cantonament, despre Infern, despre Refugiu, despre 
expedițiile noastre la Walpurgia şi despre leul Facundo. L-am vorbit 
despre marea vânătoare pe care o aveam programată pentru a doua 
zi. l-am povestit absolut tot. Am ciripit ca o mică 


166 

pasăre cântătoare în faţa acelor ochi care l-ar fi făcut pe măcelarul 
din Milwaukeel să-şi mărturisească toate crimele şi să-şi asumi 
răspunderea şi pentru cele ale măcelarului de la Rostov2. Intr-o criza 
de trăncăneală necontrolată, de parcă aş fi fost înecat într-un butoi cu 
serul adevărului, am îndrăznit să o invit la o expediţie privaţii, tête-à- 
tête, doar eu şi ea, în seara dinaintea vânătorii. 

Şi aşa am făcut. Puțin a lipsit ca misiunea să fie zădărnicită din 
pricina pedepsei de a nu ieşi din casă când mama a deschi:. Sacoşa 
de pâine şi i-a verificat conţinutul. Eu nu puteam explica de ce 
adusesem doar două baghete în locul celor patru comandate şi nici de 
ce cumpărasem o pungă de madlene. Bombănind din pricina elanului 
meu de shopping creativ care ne lăsa fără pâine la cină, mama mi-a 
oferit două posibilităţi, la alegere: ori să rămân pedepsit la mine în 
cameră, ori să mă întorc la brutărie să-mi îndrept greşeala. Am ales-o 
pe a doua. Nu îmi păsa; pluteam cu aripioare la picioare ca grecul 
acela despre care, aşa cum ne explica bunica, ceilalţi greci ziceau că 
este un zeu, deşi de fapt nu era, dar îl credeau zeu pentru că nu 
citiseră Biblia şi nu se descurcau să-i identifice. Aceleaşi aripioare i-au 
dat avânt bicicletei mele să ajungă din nou la brutărie, unde am 
îndeplinit sarcina, de data asta fără apariţia Marianei. 

Cea care pentru mine chiar era o zeiţă s-a prezentat în seara aceea 
la mine acasă, aşa cum stabilisem. După ce am servit o gustare, am 
condus-o la Baza de Cantonament şi acolo i-am dezvăluit toate 
misterele misiunilor noastre, inclusiv paravanul sonor orchestrat cu 
şiretenie cu ajutorul mascotelor noastre, Pipo şi Papo. Ca să o fac pe 


Mariana să înţeleagă importanţa vitală a acelor operaţiuni, am 
interpretat la perfecţie tot ritualul şi l-am 

1 Jeffrey lionel Dahmer (1960-1994), asasin în serie care practica 
necrofilia şi canibalismul, responsabil de uciderea a 17 bărbaţi şi copii 
între anii 1978-1991. (n.tr.) 

2 Andrei Romanovici Cikatilo (1936-1994), asasin în serie de 
origine ucraineană, căruia i se cunosc cel puţin 53 de crime, (n.tr.) 


167 

învăluit în cea mai potrivită teatralitate. Purtam uniforma închisă la 
culoare, cagula şi armele mele de Căpitan. Am strâns matei ialul 
necesar în geanta Adidas, inclusiv aparatul acela pe care îl numeam 
Curatronic şi pe care Fermin, fratele Marianei, îl şterpelise din trusa 
medicală a tatălui său şi a cărui funcţionare nu îl cunoşteam, dar 
căruia îi atribuiam o magică însuşire curativă pentru orice fel de rană, 
chiar şi fără să conectăm în vreun loc anume cablul pe care îl avea. | l- 
am arătat Marianei, falindu-mă cu echipamentul nostru, care nu era 
cu nimic mai prejos decât cel al agentului 007. Am scos fotometrul ca 
să calculez momentul exact al orei zero şi, când acul a coborât până 
la nivelul obişnuit, am luat-o la fugă spre Infern, ţinând-o de mână pe 
frumoasa Mariana şi simţindu-mă un uriaş. Incă vreo câţiva paşi şi ne 
aflam teferi şi nevătămaţi în ambianța sigură a Refugiului. 

Bârlogul acela împestriţat a avut asupra Marianei efectul pe care îl 
aşteptam şi care a făcut să-mi crească inima sub cămaşa mea 
improvizată de campanie. A entuziasmat-o felul în care, într-un mediu 
ostil, am creat un sălaş liniştit şi primitor, în care domnea legea 
copiilor: libertate, haos şi la naiba cu igiena. Bineînţeles, ea nu a 
formulat-o în aceşti termeni, dar asta voia să exprime atunci când a 
strigat: „Ce super!” Eu m-am grăbit să-i astup gura cu mâna. Un glas 
ceva mai ridicat decât de obicei şi puteam fi găsiţi de vreunul dintre 
nenumăraţii duşmani care ne pândeau. Ea m-a | ras de brat şi m-a 
întrebat dacă vreau să o sărut. Da, da. Voiam, voiam, VOIAM! Mi-am 
pus buzele peste ale ei şi am simţit ca şi cum s-ar fi cufundat într-un 
strat de cremă de cacao cu alune de i t ei centimetri grosime, unsă pe 
o felie de pâine fragedă, în timp ce un cor de voci suave cânta un 
Aleluia foarte vesel în ritmul bateriei lui Ringo Starr, iar echipa Atletico 
Madrid înscria gol în terenul advers al echipei Real Madrid. Inima mi-a 
sărit de pe scara Richter şi m-am temut să nu o ia înapoi spre casă, în 
josul colinei. Atunci, ea şi-a deschis buzele acelea care acum erau ale 
mele şi mi-a spus: „Vreau să mă săruţi cu limba”. 


168 
Cu limba? 
Eu cunoşteam săruturile pe buze din filme, săruturile cu na.-.ni ca la 


eschimoşi şi săruturile de fluture pe care mi le dădea mai iu cu 
genele, dar până atunci nu mi-aş fi imaginat vreodată că s< poate 
săruta cu limba, un organ pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca să lingem 
îngheţata de pe băț şi bineînţeles că nu aveam nici cea mai vagă idee 
despre tehnica pe care ar fi trebuit să o folosesc. Să sugi limba altei 
persoane, în afară de faptul că era scârbos, mi se părea redundant, ca 
şi cum i-ai trage cuiva o lovitură cu pumnul în pumn sau ai juca tenis 
încercând să loveşti mingea cu altă minge. Totuşi, nu puteam să o 
dezamăgesc, aşa că m-am limitat să deschid gura şi să o imit pe ea. 
Numaidecât, îngerul meu ceresc a devenit o lipicioasă şi băloasă vacă 
Holstein dând cu limba în dreapta şi în stânga. M-am simţit ca şi cum 
cineva mi-ar fi plimbat un file crud în gură, în timp ce Fernando 
Estesol cânta „Ramona e ţâţoasă”, iar Atletico decădea în Divizia a 
Doua. 

După întâmplarea aceea, am sărutat alte femei cu rezultate mult 
mai satisfăcătoare pentru ambele părţi, cred eu. Dar cu deosebirea 
clară că era aproape un salt evolutiv între cunoştinţele amoroase ale 
Marianei şi ale mele, faptul acela mi s-a părut cel mai scârbos lucru de 
când Rocco a scuipat pe un gard metalic şi a lăsat să atârne pe 
sârmele lui o flegmă verzuie în formă de măciucă de gimnastică, 
căreia i-au trebuit douăzeci de minute ca să se prelingă până jos. Am 
ieşit în fugă din Refugiu ca să-mi umplu plămânii cu aerul parfumat de 
la Torrelodones şi de data aceea cred că într-adevăr am vomitat, nu 
de nervi şi nici de plăcere, ci de scârbă. Asta a fost tot ce s-a 
întâmplat, dar bănuiesc că, dacă m-aş fi întors la Refugiu unde mă 
aştepta Mariana, povestea nu s-ar fi încheiat cu un sărut. Nu am mai 
ascultat niciodată caseta cu muzica din serialul cu Sandokân, pentru 
că atunci când mă gândeam la ochii 

1 Actor, regizor, scenarist, cântăreţ şi umorist spaniol de 
cinematorgnil, teatru şi televiziune (n. 1945) (n.tr.) 


169 

Marianei, îmi închipuiam numaidecât o limbă umedă şi lungă ca o 
mochetă de scară întinsă pe tejgheaua de la măcelărie. 

In după-amiaza următoare, după gustare, Căpitanul, Muşchetarul, 
Crainicul şi Conţopistul ne-am adunat la Baza de Cantonament ca să 
punem la punct ultimele pregătiri pentru vânătoare. Eu îmi luasem 
enciclopedia faunei ca să studiez în amănunt comportamentul leilor şi 
să cunosc mai temeinic duşmanul cu care trebuia să ne confruntăm. 
Ne-am conturat emblema de pe braţ cu markerul Carioca, în caz că 
vreunul dintre noi cădea în luptă şi ar fi fost necesară o identificare. 
Nacho inspecta noile echipamente de comunicare pe care le 
construiserăm cu acel prilej, încorporând ultimele tehnologii şi având 
nivelul maxim de calitate: pahare de iaurt Danone, nici vorbă de mărci 


contrafăcute, şi fir de nailon care, pe lângă faptul că oferea o mai 
mare claritate a transmisiunilor, era aproape invizibil. In timp ce 
Rocco punea armamentul la punct, Fermin verifica proviziile şi 
dotarea sanitară, când, deodată, a mormăit ceva şi a început să 
scotocească nervos în rucsac. Părea foarte liilburat şi Nacho l-a 
întrebat care era motivul agitaţiei lui. 

— Curatronicul! Lipseşte! 

— Cum lipseşte? Caută mai bine, trebuie să fie acolo, a răspuns 
Nacho. 

— Păi, nu este, omule. L-a luat cineva, pentru că zilele trecute era 
aici. 

— Cine să-l fi luat? Tu eşti cel care are grijă să fie întotdeauna 
pregătit atunci când e nevoie de el! a spus Rocco. 

— Păi, tocmai de aceea n-am fost eu, aşa că trebuie să fi fost unul 
din voi. 

Eu am rămas cu nasul vârât în enciclopedie, ca la şcoală când p 
rofesorul îşi alegea victima ca să o scoată la tablă, şi simţeam acelaşi 
lior care îmi electriza părul din cap de fiecare dată când numele; iies 
era al meu. Revedeam în minte faptele din ziua precedentă. 

Luasem Curatronicul împreună cu celelalte lucruri. Îl băgasem în 
geanta mea... Urcasem la Refugiu cu Mariana... Ce superi... 


170 

Sărutul acela cu gust de Nutela, atât de dulce... Ea mi-a curăţat 
gura cu limba... am ieşit... am vomitat... am intrat, am apucat-o de 
mână şi am ieşit ca din puşcă spre Baza de Cantonament... Şi geanta? 
Fir-ar să fie, lăsasem geanta în Refugiu! 

Probabil că prietenii mei au mirosit ceva suspect în atitudini.l mea, 
pentru că, după o mică ceartă cu schimb de acuzaţii şi jnsh ficări, cei 
şase ochi s-au întors spre mine, care rămăsesem mul, Mi-am ridicat 
nasul din fotografiile cu lei şi nu am putut minţi Niciodată nu am 
putut. 

— Păi... L-am luat eu ieri. 

— L-ai luat? Pentru ce? a întrebat Fermin. 

— Păi... Aveam nevoie de el ca să urc la Refugiu. 

— Ceee? Ai urcat la Refugiu fără să ne spui nouă nimic? Tu singuri 

— Singur, singur... nu. Am urcat cu Mariana. 

Au amuţit cu toţii pentru o clipă. Am observat cum chipul Ini Fermín 
a început să se umfle şi să se înroşească precum o oală sub presiune 
şi m-am temut că din urechile lui vor începe să iasă aburi. Atunci, a 
explodat: , , 

— CU MARIANA? CU SORA MEA, MARIANA? 

— Da. 

— Al DUS-O PE SORA MEA LA REFUGIU? DAR TU EŞTI IMBECIL, 


BĂIETE? NU ŞTII CĂ SORA MEA E O TÂMPITĂ? O SĂ TOARNE TOT 
PARINŢILOR MEI! CANTONAMENTUL, REFUGIUL,  CURATRONICUL, 
MISIUNILE, TOT! S-AU DUS NAIBII CELE PATRU PENE! 

Eu nu aveam argumente în faţa indignării justificate a lui Fermin. 
Trădasem încrederea prietenilor mei pentru un impuls romantic care 
nici măcar nu meritase osteneala. Eu, Căpitanul, mă vândusem 
duşmanului pentru un sărut care avea să rămână în acelaşi sertar al 
memoriei mele lângă o flegmă prelingându-se pe un gard metalic. Mă 
simţeam un luda demn de dispreţ şi în acelaşi timp mediocru, nici 
măcar un mare luda. Fermin s-a ridicat în picioare şi a părăsit Baza de 
Cantonament, înjurând în gura mare. Rocco făcea presupuneri 


171 

în italiană, aşa cum îi era obiceiul când îşi ieşea din fire. S-a ridicat 
şi a pornit-o pe urmele lui Fermin. Nacho era cel mai flegmatic. Cu un 
calm admirabil, s-a ridicat, şi-a scuturat praful de pe pantaloni, m-a 
privit cu grimasa aceea gen Bogart şi mi-a spus sentenţios: „Amice, ai 
făcut-o de oaie”. Apoi a plecat târându-şi picioarele, cu mâinile în 
buzunare. Am rămas acolo câteva minute, mestecând fierea năclăită 
a remuscării mele, intuind consecinţa fatală a crimei mele trecătoare, 
până când, cu capul plecat şi ochii încărcaţi de vină, m-am îndreptat 
spre casă, dând un ocol prin grădină ca să nu fiu obligat să mă prezint 
în faţa mamei, a bunicii şi a câinelui ei cu sufletul acoperit de salopeta 
portocalie a condamnaților la moarte. In cameră, surioara mea Isabel 
dormea cu obrăjorii ei ca de piersică, fără să ştie că tocmai avusese 
loc unul dintre cele mai mari procese din istorie. lar verdictul era 
acolo, palpabil şi fără drept de apel, pe cuvertura de pe pat: trei pene. 
Am căzut în genunchi şi am mototolit cearşafurile în pumni, 
cufundându-mă în hăul agoniei şi al durerii. 

Când am născocit povestea aceea cu Cele Patru Pene ar fi trebuit 
să prevăd că s-ar putea întâmpla aşa ceva, dar cert este că nu mi-a 
trecut niciodată prin minte că va veni ziua în care va trebui să fac faţă 
de unul singur tuturor primejdiilor imaginabile, ca să le înapoiez 
penele camarazilor mei şi să-mi recapăt poziţia pierdută. Infiltrarea 
Marianei era deja ireparabilă, aşa că nu-mi rămânea decât o opţiune: 
să recuperez Curatronicul. Fără să mă gândesc de două ori, am 
adunat echipamentul necesar, m-am întors la Baza de Cantonament, 
ascunzându-mă printre umbrele din grădină, şi am pornit-o spre 
Infern. Ora era nepotrivită; starea mea sufletească era catastrofală şi 
cel mai probabil aveam să fiu sfâşiat de Fiara doamnei Téllez, devorat 
de leul Facundo sau chiar de Severiano, însetat de răzbunare din 
pricină că îl desconsiderasem. Şi ce era mai rău şi mai umilitor: dacă 
Rocco avea dreptate şi existau prepeliţe care săreau la ouşoare, a 
doua zi aveau să dea peste cadavrul meu cu testiculele deformate de 


loviturile date cu ciocul. 


172 

Aceea a fost misiunea cea mai lungă din istoria Celor Palm Pene şi 
cea mai zadarnică. După cum credeam, geanta mea răi na sese uitată 
în Refugiu, dar Curatronicul dispăruse, cu siguranţi prin gaura pe care 
am descoperit-o pe fund. Am cercetat terenul necultivat şi colina până 
m-am rătăcit. Am hoinărit ore întreg până nu mi-a mai rămas nici 
urmă de teamă în trup, iar când m-au interceptat cei doi reprezentanţi 
ai Gărzii Civile ca să mă escorte/e pe drumul de întoarcere spre casă, 
nu puteam bănui agitația care se iscase la Lux Domini în timpul 
absenței mele. Într-adevăr. Mariana a profitat de timp ca să dezvăluie 
totul părinţilor ei, inclusiv despn Curatronic, care s-a dovedit a fi un 
accesoriu al unui enorm şi foarte costisitor computer asemănător cu 
un dulap şi pe care tatăl lui Rocco îl instalase la spitalul unde lucra 
tatăl lui Fermin. Mai precis, era un „dispozitiv de control al 
coordonatelor cursorului pentru computerele cu interfaţă grafică”. 
Altfel spus, un mouse! Acele aparate marca Xerox au fost primele 
computere dotate eu aşa ceva. Nimeni nu putea să ghicească pe 
vremea aceea că, după vreo doi ani, primele computere Apple aveau 
să renunţe la dulapul de la firma Xerox pentru scopuri ceva mai utile 
decât păstrarea şosetelor. Dar, în 1978, nu văzuserăm niciodată un 
mouse dr computer, atât de asemănător cu acele hârburi utilizate în 
seriale precum Cosmos: 19991 şi care îndreptau pe loc orice 
catastrofă. Presupun că ulterior, la un moment dat, s-a luat hotărârea 
să se elimine această întrebuințare secundară a mouse-urilor. Pentru 
că, desigur, al nostru funcţiona. Cert este că, atunci când Fermin a 
sustras acel dispozitiv din trusa tatălui său, a fost nevoie să se 
comande altul în Statele Unite, iar computerul a zăcut luni de zile în 
spital, întârziind informatizarea sistemului sanitar naţional, în vreme 
ce noi ne jucam cu nemaipomenitul nostru Curatronic. 

Faptul acela a fost una din circumstanţele agravante care au 
justificat dimensiunea enormă a pedepsei. Cealaltă a fost simplul 

1 Serial britanic science-fiction difuzat de televiziunea spaniolă în 
deceniul al şaptelea din secolul trecut (n.tr.) 


173 

|. pt că am părăsit fără permisiune casa familială şi am încălcat o 

| noprietate străină. Gând telefoanele de la Lux Domini şi din casele 
prietenilor mei s-au angrenat într-un party /ine1 puţin festiv, palmele 
şi pedepsele au început să plouă peste fragedele noastre persoane 
li/ice şi juridice. Tatăl meu a năvălit în Baza de Cantonament i 
uitându-mă, dar nu i-a surprins decât pe Pipo şi Papo, ţopăind veseli 
pe nişte plăcuţe metalice. Gând a descoperit spărtura din ’. Udul din 


spate şi mi-a constatat dispariţia, a telefonat la Garda 

< Civilă. Sentința împotriva mea: recluziune în camera mea până la 
noi ordine sau până la comutarea pedepsei, cu excepţia meselor şi, i 
utilizării băii. Nici vorbă de televizor, de grădină sau de prieteni. Mi-am 
petrecut zilele desenând scene în care îl vânam pe leul |. de undo, dar 
în loc să-l lichidăm şi să facem un covor din blana lui, îl aduceam 
acasă, îi cumpăram bilet de avion şi zburam cu el iu Africa, unde 
bunicul meu necunoscut ne aştepta ca să-l ducem înapoi pe tronul lui 
din pădure, chiar dacă era în savană. 

Probabil că tulburarea pe care mi-a pricinuit-o acel episod m-a 
împiedicat să bag de seamă ce se petrecea în casă. Eram atât de i îi 
fundat în autocompasiune, încât de-abia am reuşit să-mi dau cama 
atunci când bunica m-a chemat la ea în cameră cu albastrul ochilor ei 
revărsându-se pe pernă. 

1 In engleză în original, cuplaj telefonic (n.tr.) 


12 - Doamne onorabile şi leoaice 

După o jumătate de oră de răscolit prin hârtii eram extenuat şi 
singurul loc din cameră amenajat ca să mă pot odihni era ocupat în 
întregime de hârtiile care îmi trecuseră prin mâini până mă 
epuizaseră. Ca să eliberez o parte din pat, mi-a venit ideea să aşez 
grămadă hârtiile pe teme, dar era ca şi cum aş fi încercat să asamblez 
un puzzle cu lovituri de ciocan. Nu puteam face asta. Era inutil să 
impun o ordine coerentă în acea învălmăşeală. M-am întrebat de ce 
naiba stăteam să mă sufoc sub un teanc de foi, tăieturi din ziare şi 
fotografii, când acţiunea era afară. In oraşul Nairobi. 

Vicente, care părea o culegere vie de proverbe, obişnuia să spună 
că „pentru a face omletă, trebuie mai întâi să spargi ouăle”. Pe 
vremea aceea eram un copil, iar copiii, de obicei, nu înţeleg 
semnificaţia metafizică pe care o au frazele. Vicente era una dintre 
acele persoane înzestrate cu limbajul copiilor, capabile să-ţi creeze o 
rezervă de idei simple despre care nu-ţi închipui că într-o zi îţi vor 
servi la ceva, dar care la un moment dat, brusc, îţi pică la tanc într-o 
anumită situaţie. Proverbul cu omleta se aplică primelor impresii. Nu 
există o a doua ocazie ca să-ţi faci o primă impresie, aşa cum nu poţi 
readuce ouăle la starea lor originară ca să refaci omleta dacă prima 
încercare a fost dezastruoasă. Nu există cale de întoarcere. Şi dacă 
omleta iese prost, nu e vina oului; conţinutul oului este întotdeauna 
acelaşi, fie că îl vedem, fie că nu, fie că îl spargem, fie că nu. Drumul 
de la aeroport la hotel îmi folosise doar ca să sparg coaja oului. Şi un 
ou spart nu se poate păstra, pentru că se strică. 


175 
I rebuie să faci din el omletă. Aşa că mi-am înşfăcat geanta de 


voiaj, am luat liftul şi m-am pregătit să fac omleta primei mele 
impresii despre Nairobi. 

Traversând holul hotelului, recepţionerul m-a prins din zbor. 

— Excuse me, Sir, can lhelpyou? 1 

— Nu ştiu, i-am răspuns în engleză. Mă gândeam să ies să fac 

O plimbare. 

— Domnule, Nairobi este un oraş foarte periculos ca să vă plimbaţi 
noaptea. Dacă vreţi să ieşiţi la ora asta, trebuie să luaţi o maşină. 
Dacă îmi spuneţi numele ghidului dumneavoastră, pot să-l chem şi el 
vă va duce. In plus, el cunoaşte locuri interesante pentru a ieşi 
noaptea. Va alege ce e mai bun pentru dumneavoastră. 

— Ghid? Nu, eu n-am venit să fac turism. Eram recunoscător pentru 
sfatul privitor la nesiguranța din Nairobi, ceea ce, pe de altă parte, 
ştiam din lecturile mele. In schimb, sugestia potrivit căreia cineva 
trebuia să-mi conducă paşii ca să mă alătur celorlalţi turişti în vreo 
discotecă pregătită în acest scop mi se părea respingătoare. Nu vreau 
să merg nicăieri, ci doar să fac câţiva paşi. 

— Atunci, trebuie să luaţi un taxi. Vă va duce unde doriţi şi, după 
aceea, vă va aduce înapoi. Vă fac eu comandă. 

— Bine, mulţumesc. 

Cinci minute mai târziu, mă instalam pe locul din spate al unei rable 
de taxi londonez. M-am gândit la modul în care automobilul acela 
trebuie să fi nutrit visul scoaterii sale din uz într-un liniştit cimitir de 
maşini de pe un teren rural britanic, până când s-a văzut silit să 
slujească o grea bătrâneţe bătând străzile desfundate din Nairobi. Eu 
nu aveam chef de conversaţie. Şoferul, fiind inteligent, a părut să 
înţeleagă că nu conversaţia îi va aduce bacşişul. M-a întrebat încotro. 
l-am răspuns că pe-aici pe undeva. A pornit motorul şi pachebotul pe 
roţi m-a afundat în întunericul rece al nopţii. In vreme ce farurile cu 
lumină slabă ale maşinii scoteau sclipiri ca de tăciune din siluetele 
omeneşti, risipite ca într-o reprezentare 

' în engleză în original, Scuzați-mă, domnulepot să vă ajut? (n.tr.) 


176 

a sfintei iesle montate doar pe jumătate, mi-am amintit ceva ce 
citisem despre oraş: 

Pe cerul oraşului Nairobi se perindă tot timpul o grămadă de nori 
pântecoşi, din aceia pe care pictorii venețieni din secolul al XVII-lea îi 
numeau eroici. Dar când nu te orbeşte strălucirea „oraşului sub 
soare”, umbrele norilor dezvăluie amănuntele sordide ale capitalei 
numite /Vairobbery1, un biet vestitor al minunilor din Kenya, o oală 
sub presiune căreia vrfei să-i găseşti supapa de îndată ce te simţi 
azvârlit în interiorul ei... 

Ca pentru a-mi încununa distracţia, taximetristul vorbea într-o 


engleză cu foarte puţine vocale. Îi venea greu urechii să se 
obişnuiască cu accentul de acolo. 

— Nu e bine ca un mzungu2 să umble singur noaptea prin Nairobi. 
Cei care umblă singuri noaptea prin Nairobi întotdeauna caută ceva. 
Şi cu siguranţă că dumneavoastră aveţi acel ceva pe care îl caută. 

Mi s-a părut o perifrază nemaipomenită pentru a descrie un jaf. 
Eram încă foarte departe de a înţelege filosofia africană, care apare 
întotdeauna mascată de aforisme aparent simple. Dar aşa am început 
să pătrund în ceea ce un tip ridicol ar numi „dinamica gândirii 
africane”. 

Maşina se împiedica întruna pe un drum cu iarbă netunsă, de 
culoare cenuşiu-închis, prin hârtoape şi prin spaţiile goale, de parcă 
pe străzile neîngrijite ar fi crescut fire de păr. In apropiere de Uhuru 
Highway3, parcul era un hău ameninţător. Cineva spunea că nivelul 
de dezvoltare a unei tări se observă din iluminaţia oraşelor. 

Nairobi era atât de negru noaptea, încât până şi negrii bantu, cu 
pielea cea mai închisă la culoare, ieşeau în evidenţă peste umbrele 

1 în traducere literală „Nai-jaf', nume popular al capitalei Kenyei, 
dat de anglo-saxoni, datorită indicelui mare de criminalitate (n.a.) 

2 Străin alb (n.a.) 

3 In engleză în original, Şoseaua Uhuru (n.tr.) 


177 

din portaluri, datorită luminii slabe a ochilor lor gălbui. Unii purl. lu 
uniforme şi păzeau prăvălii sau magazine apărate în spatele îi nor 
grilaje groase. Erau askaris, căci aşa sunt numiţi acolo paznicii. Alte 
siluete se îngrămădeau în jurul unor mici focuri de cărbuni care 
ardeau într-un fel de cutie metalică suspendată, un jiko, în care 
găteau, fierbeau ceaiul sau cafeaua şi îşi încălzeau palmele. Pe | 
rotuarul fără bordură defilau izolaţi câţiva bărbaţi singuri, unii cu aerul 
că ar căuta ceva, iar alţii plimbându-se pur şi simplu liniştiţi că nu 
aveau ce căuta. 

Afişele publicitare deschideau ferestre de hârtie spre acea Africă pe 
care oricine speră să o găsească acolo şi care nu îşi are locul la 
Nairobi: chipuri de o frumuseţe exotică şi crâmpeie de savană pictată 
la apusul soarelui dincolo de siluetele profilate ale elefanţi lor. 
Frazeologia turistică în uz descrie Nairobi ca pe unul dintre rele mai 
moderne şi mai cosmopolite oraşe din Africa, dar opinii mai puţin 
favorabile sugerează că este una dintre cele mai sordide capitale din 
Africa. In orice aglomeraţie urbană există cel puţin un nucleu din care 
se pompează sângele care îi curge prin vene, unde s-ar zice că îşi are 
sufletul. Nu am găsit locul acela la Nairobi. Dacă are suflet, probabil 
că trăieşte în altă parte, ca leul, care este regele pădurii, dar trăieşte 
în savană. 


Plimbarea mea prin Nairobi a fost asemenea experienţei celui rare 
se aşază să vadă un film şi începe genericul, şi el aşteaptă să se 
(leruleze povestea propriu-zisă, dar genericul se prelungeşte şi se 
prelungeşte, iar acţiunea nu începe niciodată, şi atunci persoana 
ajunge la concluzia că acela nu e un generic, ci chiar filmul şi că nu 
mai e nimic de văzut acolo, aşa că se ridică din fotoliu şi pleacă. 
Plictisit de atâta generic, l-am rugat pe taximetrist să mă ducă undeva 
unde să pot bea ceva înainte de a mă întoarce la hotel. Cu intenţia de 
a-mi începe misiunea care mă adusese până acolo, i-am menţionat că 
rram în căutarea unui local frecventat de europeni expatriaţi. 

Peste câteva minute a parcat maşina în faţa uneia dintre acele porţi 
aflate în spatele unui grilaj gros păzit de un askari al cărui 


178 

aspect reflecta monotonia şi plictisul în care învățase să trăiască M- 
a văzut coborând din maşină şi a deschis grilajul. Taximetristnl mi-a 
spus că o să mă aştepte la poartă. Am trecut pe lângă askan şi am 
schimbat un jambol apatic. Mi-a deschis poarta din spat<-l< grilajului 
şi perdeaua grea de dincolo de poartă. Era un local sinistru, cu lămpi 
ruginite care îşi dădeau duhul şi care colorau cu lumină albastră 
atmosfera greu respirabilă şi era limpede cil nici acolo nu se afla 
sufletul oraşului Nairobi. Cel mult, trupul: cu faţa spre mine, în fundul 
speluncii, peretele întunecat de catifea soioasă se agita în contururi 
feminine, dar era greu să numeri cât< >r femei le aparţineau, fără ca 
ele să interpreteze asta drept un interes din partea mea. Mi-am 
abătut privirea spre dreapta, unde zăcea 

O tejghea din lemn de sicriu, în spatele ei un angajat fantomatii 
deghizat în barman din Far West, în spatele lui mai multe rafturi cu 
sticle cu mai mult praf decât băutură, şi în spatele lor, un perete de 
oglinzi cu mai puţin argint-viu decât cristal. La stânga, se aliniau mai 
multe măsuţe joase cu canapele semicirculare. Mobilierul din speluncă 
era probabil tot ce văzusem mai demodat în Nairobi în noaptea aceea, 
dar nu cel mai vechi. Decorul, cu pretenţii de ornamentaţie britanică 
pe panouri de lemn mucegăit, se compunea din fotografii înrămate ale 
atracţiilor turistice din Londra, îndeajuns de contemporane ca să 
scape pentru moment de denumirea de vintage2, dar suficient de 
ponosite ca să garanteze că niciunul dintre personajele fotografiate 
acolo nu mai trăia. 

Clientela era restrânsă. La una dintre măsuţe râdea zgomotos un 
grup de bărbaţi îmbrăcaţi în costum, aşezaţi sub formă de sendviş în 
jurul unor negrese cu cărnuri macre. Unul dintre bărbaţi era negru și i 
se ghicea o grimasă sardonică de amfitrion stingherit. Ceilalţi erau 
albi şi vorbeau tare într-o limbă care suna a olandeză sau a afrikaans. 
Unul dintre ei părea ciung, dar, în mod ciudat, mâneca hainei deschise 


la culoare se termina exact între coapsele 
1 În swahili în original, salut (n.tr.) 
2 In engleză în original, de epocă (n.tr.) 


179 

li: tei care stătea lângă el. În capătul cel mai îndepărtat al tejghelei, 
doi dpi albi agitaţi, cu faţă de fermieri, pipăiau alte două femei. Mai 
încolo, un filfizon singuratic, necăjit şi scofâlcit, cu pălărie din piele, 
apărătoare de praf din piele, cizme din piele şi chip din piele, înţepenit 
pe un taburet cu spatele aplecat în unghi de patruzeci şi cinci de 
grade peste tejghea, atârnat de aceasta şi ţinând în mână un pahar cu 
un lichid transparent. Fireşte, dinamicul întreprinzător, responsabil de 
tot ce era acolo. Şedinţa de spiritism era însoţită de acordurile lui 
Richard Clayderman, şi din reflex am cercetat colţul în care se afla 
pianul ca să văd dacă Richard însuşi era cel care cânta. Dar nu, era 
doar costumul său alb, care se mişca pe nn fundal întunecat fără 
urmă de persoană în interior, cu excepţia momentului când, la o 
palmă deasupra gulerului, se schiţa un zâmbet larg, cu gura până la 
urechi. Ce bun-gust are taximetristul ăla, m-am gândit eu. De ce să 
umble cu subtilităţi? Când cineva îi cere nn local unde să bea ceva, 
ultimul lucru pe care şi-l poate imagina este că realmente vrea să bea 
ceva. 

M-am aşezat la tejghea persistând în dorinţa mea de a bea ceva. 
Barmanul a înviat din morţi şi i-am cerut un whisky cu sifon. Prin 
zgomotul de fond al sunetelor electronice, am distins clar o voce 
cutremurătoare care a gemut: „Naţional sau de import?”. „Naţional”, 
am cerut eu. De-abia mişcându-se, mi-a servit o sticlă de ceva numit 
Hunter's Choice. De după peretele de catifea soioasă a ieşit în mai 
puţin de o jumătate de minut una dintre animatoarele socioculturale 
ale localului. Femeia era splendidă, un înger căzut în infernul acela, 
dar era evident că o machiase un practician al îmbălsămării de la 
morgă. Avea părul împletit în şuviţe terminate cu mărgele de sticlă 
şlefuită. Era încălţată cu nişte sandale negre cu toc cui şi purta o 
rochie elastică argintie care îi venea lipită pe rotunjimi ca apa peste 
pietrele unei ravene. S-a aşezat pe taburet lângă mine şi şi-a 
încrucişat picioarele, ceva ce ar fi trebuit să facă mai des, pentru că, 
atunci când o făcea, agita tot aerul viciat din 


180 

bar ca un ventilator de tavan. Imediat, stilul ei de a se apropi. l, i 
dovedit gustul pentru clasicismul lipsit de fantezii: 

— Mă inviţi la un pahar, frumosule? 

M-am foit neliniştit pe banchetă. Întotdeauna m-au intimiil. Îi 
femeile agresive sexual. Poate din pricina Marianei. 


— Sigur că da, comandă ce doreşti. 

Cum nici nu putea altfel, a comandat şampanie franţuzească. 

— Nu te-am mai văzut pe aici, a continuat ea, respectând scenari ul 

Am hotărât să opresc acea intenţie de a sparge gheaţa care m. I 
ducea unde nu voiam să merg. Poate trebuia doar să schimb cursul 
coi i versaţiei. M-am gândit atunci că nu aveam ce pierde dacă o 
întrebam. 

— Nu, pe mine nu m-ai mai văzut. Am sosit în noaptea asta |. | 
Nairobi. N-am putut să dorm. Incă nu cunosc pe nimeni. Dar am auzit 
că aici vin mulţi europeni. Poate reuşeşti să mă ajuţi să găsesc pe 
cineva, un scoţian bătrân cu părul roşu. 

— Dacă umbli după lucruri ciudate, întreabă-l pe Abraham. A întors 
capul spre spate. El îţi va face rost de orice vrei. 

L-am privit pe individul cu apărătoarea de praf. Nu aveam niciun 
chef să-l întreb pe Abraham, dar m-a amuzat extravaganţa numelui 
pentru un proxenet. Era o nouă întorsătură, hazlie, a discuţiei. 

— Nu, nu m-ai înţeles. Aş vrea să ştiu dacă a venit pe aici cineva 
care corespunde acestei descrieri. Inalt, cu nas mare, buze subţiri... 

— Eşti de la poliţie? Nu pari. Imi pare rău, dar nu vreau să dau de 
necaz. 

A făcut gestul de a se ridica. 

— Nu, nu, nu. Nu contează, nu pleca. Să o luăm de la capăt. Cum te 
cheamă? 

— Audrey. 

— Bine, Audrey. Uite ce este. Eu nu caut sex. S-a strâmbat. Sărisem 
peste formalităţile protocolare. Caut o persoană şi mi s-a spus că 
europenii obişnuiesc să vină aici. Nu sunt poliţist. Nu sunt periculos. 
Sunt curios, doar atât. Dacă mă ajuţi, o să te plătesc. Doar pentru 
asta. 


181 

l-am arătat două bancnote de câte o mie de shi//ings1 şi a lăsat Im 
nou să se reverse valuri argintii pe scaun. Şi-a încrucişat iar picioarele 
şi atunci aerul a devenit mult mai respirabil. 

— Nairobi este mare. Sunt mulţi europeni şi merg în multe locuri. La 
fel şi africanii, şi asiaticii. Nu pot să-i ţin minte pe toţi. 

— Lucrezi de multă vreme aici? 

— Da, cam de... şase sau şapte ani. 

— Şi înainte de asta? 

— De ce vrei să ştii? Eşti de la o agenţie? 

— Agenţie? Ce fel de agenţie? Te referi la faptul că aş fi de la vreo 
ONG? 

— Ha, ha, nu! A râs ea la răspunsul meu. Nu, nu-i nimic, las-o baltă. 


Păi, înainte de asta, eram acasă. 


— Şi de unde eşti? 

— Dar nu voiai să cauţi pe cineva? Atunci, de ce îmi pui atâtea 
întrebări despre mine? 

— Audrey, poate că ai vreo informaţie care, fără să ştii, îmi poate fi 
de folos. 

— Sunt dintr-un mic sat aproape de Nyeri. 

— Nyeri? Nu mai spune! Eşti o kikuyu2? 

— Desigur. Toţi de acolo sunt kikuyu. 

— Şi cunoşti multă lume acolo? 

— Cunoşteam. Dar mulţi nu mai sunt. Doar mama mea a rămas. 

— Aha. Şi ce face mama ta acolo? 

— Muncea culegând cafea. Dar nu mai poate. Şi-a rupt spinarea. 
Acum, muncesc eu pentru ea. Are o mică shamba3, dar nu obţine 
îndeajuns ca să mănânce. Din cauza spinării. 

— Te ocupi cu asta ca să o ajuţi pe mama ta? 

— Mă rog, şi da, şi nu. Nu e o muncă grea. Imi place să dorm cu 
bărbaţii care sunt pe gustul meu, şi am de unde alege. A folosit 

1 In engleză, șilingi kenyeni (n.tr.) 

2 Grup etnic foarte numeros din Kenya (n.tr.) 

3 Fermă (n.a.) 


182 

eufemismul acela atât de britanic, sleep1. Şi pe deasupra, câştig 
bam, merg la cluburi şi la restaurante, la sala de gimnastică, îmi cum 
păr tot felul de chestii, haine, am o maşină. N-aş avea nimic din toate 
astea dacă aş munci la culesul cafelei ca mama. Pe plantație, trebuia 
să-şi încovoaie spinarea săptămâni întregi ca să strângă banii ăştia. A 
arătat cu privirea spre bancnotele mele. Dar nu reuşeam niciodată să 
strâng atâţia, pentru că îi cheltuiam de cum îi câştigam ŞI tu, cu ce te 
ocupi? 

— Sunt jurnalist. Sau, cel puţin, eram. Am renunţat la slujbă ca să 
vin aici. 

— Aici, la barul Victoria Station? 

— Ha, ha! Nu, aici, în Kenya. 

— Aşadar, n-ai venit în vacanţă, nici pentru afaceri. 

— Nu. După cum ţi-am spus, am venit să caut pe cineva. 

— Şi cine este cel pe care îl cauţi? 

— Bunicul meu. 

— Bunicul tău? Bunicii mei au murit când eu eram foarte mică 
Oamenii de la ţară nu trăiesc mult. De aceea am grijă de mama, ca să 
nu mai fie obligată să muncească şi să poată trăi mulţi ani. 

— In felul acesta, mama ta îşi va vedea cândva crescând nepoţii 

— Nu, eu nu voi avea copii, a afirmat ea pe un ton categoric. 

— Oh! înţeleg. Şi ce ştii de tatăl tău? 


— Nu există, a zis ea şi mai categoric. 

— Înţeleg. Am avut impresia că am epuizat repertoriul întrebărilor 
stingheritoare. Am schimbat subiectul. Şi spune-mi, îţi place Nairobi? 

— Nu ştiu. Nu cunosc alt oraş. Bunica mea a fost o dată la Nairobi 
când eram eu mică. A fost prima persoană din familia mea care a 
venit aici. Când s-a întors acasă şi am întrebat-o cum este Nairobi, a 
răspuns că nu ştie. N-a putut să-l vadă, pentru că se construiseră prea 
multe case unele peste altele şi erau prea înghesuite. Pentru 

1 în engleză în original, a dormi (n.tr.) 


183 

poporul meu, pământul are valoare, nu ceea ce se construieşte 
deasupra lui. 

— Pentru poporul meu, pământul are valoare doar când i se pune 
ceva deasupra, de preferinţă cu dulapuri încastrate şi loc de garaj. 

— De unde eşti? 


— Din Spania. 
— Aaaah, Spania! Molto piacere di fare la sua conoscenza, 
ragazzol. 


— Nu, asta e în italiană. Dar nu contează, suntem deseori 
confundați. Vorbeşti italiana? 

— In munca asta, înveţi limbi străine. Când e un congres important 
într-unul dintre hotelurile din centru, barul Victoria Station pare a fi 
ONU. Ar trebui să vezi cum se schimbă totul. Şi ar trebui atunci să-l 
vezi pe Thomas servind băuturi, pare o mitralieră. 

— Da, trebuie să fie interesant de văzut. 

— Dar învăţ doar fraze care îmi folosesc ca să agăţ bărbaţii. Nu mi- 
ar trebui ca să leg o conversaţie în tren dacă tovarăşul meu de 
compartiment ar fi un preot italian! 

A râs ştrengăreşte. Când zâmbea, drăgălăşenia ei făcea să-i dispară 
aspectul de cadavru machiat la morgă. Acum, mergeam pe drumul cel 
bun. 

— Călătoreşti mult? 

— De la Nairobi la Nyeri şi de la Nyeri la Nairobi. N-am avut timp să 
călătoresc în alte locuri. O s-o fac într-o zi, când voi abandona această 
muncă. Dar, chiar dacă nu crezi, sunt o fată foarte timidă când nu 
muncesc. Mă simt foarte stingheră când sunt singură între oameni 
străini într-un loc necunoscut. Într-o zi. Poate în Spania. E frumoasă 
tara ta? 

— Foarte. Cu siguranţă că ai văzut Barcelona la televizor. Jocurile 
Olimpice. Acum sunt mulţi atleți kenyeni acolo. 

— Bineînţeles, Barcelona e Spania! 

— Hm, mă rog...! Depinde de felul în care priveşti lucrurile. Este o 
chestiune greu de explicat, mai ales în engleză. După cum vezi, 


1 În italiană în original, îmi face mare plăcere să vă cunosc, tinere, 
(n.tr.) 


184 

până la urmă, engleza mea, ca şi italiana ta, nu foloseşte decât i i 
să intri în vorbă. 

Ea a râs sincer, cu un mic hohot de copilă poznaşă. Reuşiserăm să 
spargem gheaţa ocolind apele murdare. Deodată, costumul însufleţit 
care cânta la pian a atacat „Moon river”, melodia din filmul Mic dejun 
la Tiffany. Audrey s-a ridicat brusc. 

— Ah, ce mult îmi place! Vino! 

M-a apucat de mână şi m-a târât spre colţul în care se afla pianul. 

Când m-am apropiat de costumul care cânta la pian, am puiul 
constata că înăuntrul lui era o fiinţă umană. Văzând-o pe Audt n a 
zâmbit cu gura până la urechi. Era un bărbat gras cu trăsături sferice 
de măr dat cu ceară, ca acele feţe imense de paiaţă pe undi intră un 
trenulet la bâlciuri. Ca să fie Sam din filmul Casab/anai avea nevoie de 
haine curate şi de o proteză dentară. Avea un aspect plăcut, aproape 
patern. Audrey s-a sprijinit în cot de pian în faţa lui şi a început să 
cânte. Cânta bine. Dădea un ton de blues cântecului care rezuma 
toată tristetea unei fete aşezate în cadrul unei feresin sau rezemate 
de pianul unei spelunci, fără alţi prieteni decât cri care vin mişcând 
din mustăţi să se înfrupte din carnea ei şi fără un viitor mai bun decât 
trecutul lăsat în urmă. Pe când ultimul vers îi sfâşia glasul, mi-a 
înconjurat mijlocul cu braţul, îndemnându-m. | să dansez, dar m-am 
temut. Ar fi fost ca şi cum un crainic s-ar fi infiltrat într-un cor de voci 
gingaşe. Ca să nu mă fac de râs, am preferat să vorbesc în 
continuare: 

— Te cheamă Audrey după actriţa din film? 

— N-a existat alta ca ea. Am văzut filmul acela de sute de ori. Al i, 
apropo, se întoarse către pianist, Abraham, ţi-l prezint pe...! Dai încă 
nu mi-ai spus cum te cheamă! 

— Curro. Mă cheamă Curro. 

— Curro? Abraham, el este Curro. Curro, el este Abraham, 
proprietarul întregului local şi îngerul meu păzitor alb. 

Ne-am strâns mâinile. Aşadar, Abraham era jovialul pianist, lui 
aiuritul care ieşea în evidenţă la capătul tejghelei. Mă întrebam cine 


185 

o fi acel personaj, când l-am văzut trecând pe lângă noi atârnat de 
două fete care îl purtau pe sus. Ca semn de rămas-bun, şi-a mişcat 
colţul gurii înspre Abraham şi Audrey şi s-a îndreptat către ieşire. 
Audrey l-a salutat cu mâna. 

— Pa, CJ! Este CJ, mi-a şoptit ea cu mare entuziasm şi mândrie, de 


parcă s-ar fi lăudat cu o maşină nouă. 

— CJ? Şi cine-i CJ? 

— Păi, CJ! Cine să fie? CJ! CJ Blaster! Nu? Nu pot să cred că nu-l ştii! 
Doar e o vedetă! 

Stupefacţia ei aproape că o depăşea pe a mea. 

— N-am avut plăcerea, dar, după cum ştii, de-abia am sosit în 
Kenya. 

— Nu-l cunoaşteţi în Spania? 

— Mă tem că n-avem acest privilegiu. Cel puţin, eu. Cu ce se 
ocupă? 

— Cântă! Este în topul vânzărilor! Chiar nu l-ai auzit? A început să 
fredoneze un rap destul de lasciv: Rip off your dress, oii up your 
hfnist, sit on my face, spread outyourgrace... Fm going downtown, 
toyour Iwtly...1 Tot nimic? 

— Ei bine, nu, dar o să fiu mai atent de-acum înainte. E clar că 
individul are talent. 

— Vine mereu pe aici. E budist, ştii? Vorbeşte foarte puţin şi 
aproape întotdeauna în sheng, un dialect al tinerilor de aici. Se aşază 
la bar fără să vorbească ore întregi cu cineva, bând doar apă. Zice că 
meditează. Apoi alege câteva fete, le ia cu el la reşedinţa lui din 
apropiere şi nu le lasă să plece mai multe zile. Dar plăteşte cât pentru 
o lună de muncă. E foarte generos. 

— Ce monstru! Pe tine te-a ales vreodată? 

— Nu pune întrebări... Eşti foarte indiscret! 

A zâmbit ştrengăreşte. Avea dreptate. Mi-am dat seama că, de 
îndată ce am reuşit să ne eliberăm de protocolul strict comercial, eu 

1 „Rupe-ţi rochia, unge-ţi pieptul, aşază-te pe faţa mea, 
răspândeşte-ţi harul... O să cobor la mijlocul trupului tău.” (n.a.) 


186 

vorbeam cu ea aşa cum as fi făcut-o în orice bar cu orice fată. Dar 
să cochetezi cu o prostituată era ceva lipsit de sens. 

Atunci am înţeles ceva ce nu băgasem de seamă înainte. Era 
evident că Audrey nu era o femeie uşoară care face trotuarul în grabă 
ca să astâmpere o nevoie urgentă şi apoi prezintă nota < |< plată. Era 
bine-crescută, îşi putea alege clienţii. Peştele ei era mai puţin peşte 
decât mine. Era o prostituată de lux, iar în localul acela întunecos nu 
se împerecheau camionagiii îmbuibaţi de alcool, ci idolii rockului, 
directorii libidinoşi şi congresiştii străini. In ciuda mizeriei şi a 
atmosferei cadaverice, barul Victoria Station era un local cu standing 
ridicat. Taximetristul alesese pentru mine un ciuli foarte exclusivist, 
unde probabil că o piele deschisă la culoare era de-ajuns pentru a 
avea acces. Am început să înţeleg că faptul de a fi alb în Kenya îţi 
permite să treci de multe uşi, fără măcar să-ţi dai seama că acestea 


există. 

Deodată, Audrey m-a scos din gândurile în care mă adâncisem. 

— O să rămâi multă vreme în Kenya? 

— Depinde cât timp îmi va lua să-l găsesc pe bunicul meu. Viu sau 
mort. 

— Şi de ce îl cauţi? îţi datorează bani? 

— Nu, de fapt îl caut ca să-l... găsesc. Nu sunt sigur dacă mai 
trăieşte încă, de aceea vreau să-l găsesc. Nu l-am mai văzut de 
paisprezece ani. Singurul lucru pe care îl ştiu despre el este că 
probabil are o fermă în apropiere de oraşul tău, Nyeri, şi că acum 
mulţi ani se caza la hotelul Norfolk. 

— Eu nu te pot ajuta. Dar dacă mergi la hotelul Norfolk, cu 
siguranţă că lan îl cunoaşte. 

— lan? 

— Un bătrân foarte simpatic. Este pictor. Vinde tablouri în hotel. 
Este australian sau cam aşa ceva. Umblă de mulţi ani pe acolo. 
Cunoaşte pe toată lumea. Vine şi pe aici câteodată. Cântă la ukulele şi 
e foarte amuzant. 


187 

lan! Mulţumesc, Audrey! Eşti o minune. Mi-ai fost de mare ajutor. 

I-am pus bancnotele în mână. 

— Dacă vrei, te pot însoţi la hotel. Nu-ţi iau mai mulţi bani. 

Am avut un prieten care spunea că nimic nu face să crească mai 
mult stima de sine a unui bărbat decât faptul că o prostituată vrea să 
se culce cu el gratis. Privind-o pe Audrey, cu ochii ei mari şi negri, 
fardaţi strident de un machior psihopat, mă gândeam că 

I icntru o femeie ca ea simplul fapt de a întâlni un bărbat care să nu 
o trateze ca pe un closet public putea fi un motiv suficient ca să se 
culce cu el. Poate că ar fi trebuit să-i accept oferta, dar am refuzat-o. 
Mi-ar fi tăiat digestia omletei. Am scos încă o bancnotă de o inie şi i- 
am pus-o în mână. 

— Asta e pentru mama ta. Adio, Audrey! 

Nu ştiam dacă are într-adevăr o mamă invalidă la Nyeri. Aş fi lost 
mulţumit chiar şi numai dacă avea să se ducă încă o dată prin cluburi 
sau să-şi cumpere ceva ţoale. M-am ridicat în picioare, i-am plătit 
consumaţia şi m-am îndreptat spre uşă. Inainte de a ieşi, am simţit 
impulsul de a mă întoarce să văd dacă mă priveşte sau dacă se 
pregăteşte să pândească o nouă pradă. Mă privea. S-a ridicat şi s-a 
apropiat de mine, în timp ce eu dădeam la o parte perdeaua de la 
intrare. 

— Makena. 

— Poftim? 

— Makena. Numele meu adevărat este Makena. Sunt Audrey doar 


pentru cei care mă plătesc ca să doarmă cu mine. 

Prietenul meu putea să creadă ce voia. Eu sunt de părere că 
adevărata măgulire este atunci când o femeie atât de frumoasă şi 
care îşi semnează întâlnirile cu pseudonim te invită să-i spui pe 
numele ei adevărat. Până şi cel mai puţin ceremonios contact social 
are normele sale de politeţe, codul său de onoare. 

Codurile populare ale Onoarei. Prin această expresie, bunica îmi 
explica ce însemna titlul acela, Cavaleria Rusticană, care mie îmi 


188 

suna ca Al Şaptelea Regiment de Cavaleriel. S-a întâmplat în ziua 
în care Vicente a năvălit la mine, rugându-mă să mă duc să o vin! pe 
bunica la ea în cameră. Eu încă eram pedepsit pentru povestea cu 
Mariana şi cu aşa-zisul Curatronic. Trecuseră mai multe zile de când 
nu puteam ieşi în grădină, iar un băiat de la ţară închis între patru 
pereţi cu vara aurind pădurile, bicicletele unse şi piscinele tratate cu 
clor, este ca un peşte-ciocan în spălătorul de vase. Spaţiul meu vital 
reflecta răbufnirile condamnatului: jucării stricate pe fiecare porţiune 
de podea şi haine azvârlite la întâmplare prin ţoale ungherele. Mama 
mă avertizase că nu voi ieşi până nu voi strânge tot dezastrul, iar eu 
susţineam că nu voi strânge dezordinea până nu mă vor lăsa să ies. 
Credeam cu toată hotărârea în nevinovăția mea şi eram încredinţat 
că, dacă nu voi fi eliberat înainte, intrarea în vigoare a noii Constituţii 
prevăzute peste câteva luni îmi va apăra drepturile faţă de abuzul 
dictaturii paterne. Când în dimineaţa aceea Vicente m-a anunţat de 
întâlnirea între patru ochi cu bunica, am interpretat vestea, în rutina 
detenţiei mele, ca pe semnalul unei iminente amnistii. 

Faptul că am găsit-o pe bunica vârâtă în pat mi-a pricinuit o uimire 
confuză. Ea nu fusese niciodată bolnavă. Am mers descumpănit până 
la căpătâiul patului, resemnându-mă cu gândul că întâlnirea aceea nu 
avea nicio legătură cu captivitatea mea. Arăla foarte rău şi nu 
zâmbea, ceea ce o făcea să pară altă persoană. Pe chipul ei era o 
umbră purpurie care îi estompa lumina ochilor şi îi conferea o 
expresie de duritate glacială. Abia după mulţi ani, amintindu-mi acea 
imagine întipărită în memorie, am fost în stare să asociez expresia 
aceea cu durerea. O frică nedesluşită m-a scos din autocompătimire, 
dar în loc să mă interesez de starea ei, temându-mă 

1 Celebru regiment de cavalerie al Armatei Statelor Unite ale 
Americii, înfiinţat în anul 1866 şi activ până în ziua de azi. A luat parte 
la războaiele împotriva triburilor de indieni Sioux şi Gheyenne, la al 
Doilea Război Mondial, precum şi la războaiele din Vietnam şi din 
Golful Persic. (n.tr.) 


189 


că supărarea era ceea ce o menținea pe bunica în starea aceea, am 
reuşit doar să o întreb: 

— Bunicuţo, eşti supărată pe mine? 

Numaidecât, un zâmbet i-a îmblânzit chipul şi a alungat umbrele 
purpurii, dar numai până la nas. Ochii nu zâmbeau. 

— Nu, Currito, comoara mea. Cum să fiu supărată pe tine? Vino aici 
şi dă-mi un pupic. 

Mi l-a dat ea, şi nu unul, ci o întreagă rafală. Când mi-am desprins 
chipul de al ei, aveam obrazul umed. De lacrimi. De lacrimile ei. 

— De ce plângi, bunicuţo? 

— Uite ce este, Currito. lţi cumpărasem asta pentru ziua ta de 
naştere. Prefer să ţi-o dau acum, pentru că s-ar putea ca de ziua ta să 
fiu plecată în călătorie. 

— Şi unde pleci? 

— Mă rog, încă nu ştiu dacă o să plec şi nici când. Nici unde. Dar 
pentru orice eventualitate. 

Mi-a înmânat un pachet dreptunghiular pe care îl avea pe noptieră. 
Hârtia în care era învelit avea desene cu pisici care se jucau cu gheme 
de lână. Pentru o clipă, nu am ştiut ce să fac. Am privit-o în ochi 
aşteptând următoarea mişcare. 

— Hai, deschide-l! E cadoul tău. 

Am rupt hârtia şi am descoperit conţinutul. Era o carte. Born Jree de 
Joy Adamson. llustraţia de pe copertă era un leu. Am înţeles că era 
povestea din care se inspirase serialul Născută în libertate, care pe 
atunci sau cu puţin timp înainte fusese transmis la televizor. Imi 
plăcea foarte mult acel serial siropos despre un cuplu care creştea o 
mică leoaică orfană pe nume Elsa în savanele aspre din Kenya. Cartea 
aceea a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am 
primit vreodată. 

— la te uită! Mulţumesc, bunicuţo! Dar... este în engleză. 

— Da, n-am găsit o ediţie în spaniolă. Dar, uite, are fotografii cu lei, 
care ştiu că îţi plac foarte mult. Şi cum înveţi engleza la şcoală, încetul 
cu încetul, o vei putea citi şi pricepe, până când, într-o zi, o să 


190 

o înţelegi în întregime. Vreau să păstrezi mereu această carte 
pentru tine, să-ţi scrii pe ea numele şi să nu o pierzi niciodată, şi să-ţi 
amin teşti de mine ori de câte ori o citeşti. Trebuie să o păstrezi 
pentru tine, pentru că această carte nu trebuie să o citească cei care 
nu se prit (| - la lei. O pot citi doar cei care au cunoştinţe despre lei. 
înţelegi? 

— Dar bunicuţul meu? 

— Exact. Şi bunicuţul tău. Dacă o să-l vezi vreodată, vreau să i-o 
laşi ca să o poată citi şi el. Imi promiţi că vei ţine minte? 


— O să-l văd vreodată pe bunicuţul meu? 

___— Nu ştiu, Gurrito. Dar ceva îmi spune că, într-o bună zi, aşa va fi. 
Imi promiţi că atunci îi vei lăsa cartea ca să o citească? 

— lţi promit. Dar, de ce nu este bunicuţul cu tine? 

— Păi... e puţin mai complicat. Dar uneori viaţa nu ne poartă pe 
unde vrem noi. iți aminteşti de ziua aceea la La Pedriza, când am vrut 
să urcăm pe o stâncă foarte înaltă, dar n-am putut pentru că n-am 
găsit nicio potecă? 

— Da. 

— Păi, în viaţă există astfel de întâmplări. Uneori, ştim unde am 
vrea să ajungem, dar nu există drum care să ne ducă până acolo, 
Trebuie să ne mulţumim să rămânem unde ne aflăm şi să privim 
stânca de departe. Cu mulţi ani în urmă, când tu încă nu te născuseşi, 
am avut un prieten care spunea că suntem cu toţii nişte oi şi că 
păstorul este cel care hotărăşte încotro mergem, chiar dacă noi 
credem că suntem cei care hotărâm. Dar nu contează prea mult, căci 
ceea ce mă făcea să mă simt cu adevărat fericită în ziua aceea era 
faptul că te aveam alături. Când ajungi la vârsta mea, cel mai 
important este să descoperi că laşi în urmă persoane de care te poţi 
simţi mândră. Inţelegi? 

— Păi... nu ştiu. Cred că da. Şi eu eram fericit să fiu cu tine, 
bunicuţo. Dar o să mai mergem pe câmp când o să te faci bine, nu-i 
aşa? 

— Oriunde te vei duce, Currito, eu voi merge întotdeauna cu tine. Şi 
îţi voi purta de grijă. 


191 

M-a mângâiat pe cap. Eu nu înţelegeam nimic din toate astea, dar 
nu voiam să o dezamăgesc, pentru că intuiam că vorbea despre 
lucruri importante. Reuşeam doar să înţeleg că, dacă bunica era 
lrâstă, probabil că avea să se întâmple ceva îngrozitor, iar eu nu eram 
pregătit să îndur o situaţie cu adevărat oribilă. Pe neaşteptate, s-a 
întâmplat ceva care a făcut-o să zâmbească până la limita ochilor. 

— Oooh, ce minunăţie! Ai putea, te rog, să dai sonorul mai tare? 

Eu nici măcar nu băgasem de seamă muzica slabă care se auzea 
dintr-un aparat de radio pe care bunica îl avea pe comodă. Am făcut 
ce m-a rugat şi un val limpede de viori a inundat încăperea cu un flux 
şi un reflux de note care cădeau ca plutirea unei pene. Piesa aceea 
mi-era necunoscută, cunoştinţele mele muzicale reducându-se cu 
chiu, cu vai la primele melodii ale formaţiei Beatles, dar mi s-a părut o 
compoziţie foarte melodioasă, mult prea dulceagă pentru a se număra 
printre preferinţele unui curajos căpitan de comando. Am rămas mut, 
alunecând pe mătăsoasa topografie sonoră a acelui intermezzo de 
Mascagni care invada încăperea cu acea cadență lentă, încercând să 


nu mi se ridice părul de pe braţe, pentru ca sensibilitatea să nu mă 
trădeze. M-am uitat la bunica. Zâmbea cu privirea pierdută în alt 
deceniu. Atunci a închis ochii, cu siguranţă ca să nu lase lumina din 
1978 să se strecoare în amintirile ei. Când a închis pleoapele, o 
lacrimă i-a alunecat din colţul ochilor. 

— Cavaleria Rusticană! Ştii despre ce e vorba? Nu are nimic de-a 
face cu caii rustici, chiar dacă nu-ţi vine să crezi. Este vorba despre... 
despre onoare, despre noblețea sufletească! Despre codurile populare 
ale onoarei. Despre felul în care oamenii, toţi oamenii, bogaţi sau 
săraci, culţi sau analfabeți, ne simţim obligaţi să îndeplinim nişte 
principii care sunt mai importante decât noi înşine, chiar dacă nu 
înţelegem de ce. O fi din cauza poveştii cu oile şi cu păstorul. Ştii? 
Asta este muzica pe care o cânta bunicul tău, la vioară, cu fruntea în 
bătaia vântului înserării şi cu fusta lui fluturând dintr-o parte într-alta 
ca un clopot în zi de sărbătoare. Nimeni nu cântă muzica asta cum o 
cânta el. Nimeni, nimeni... 


192 

Mi-am dat seama atunci că bunica nu mai vorbea cu mine, ri cu 
altcineva care sălăşluia într-un loc în care ea se rătăcise, poate cu 
acel păstor la care se referea şi căruia eu nu reuşeam să-i atribui o 
înfăţişare. A adormit încetişor şi zlărciturile de pe chipul ei crispai s-au 
întins. Deodată, a devenit din rou Grace Kelly, ca în fotografiile de pe 
comodă. Am simţit cum mi topesc pe dinăuntru ţinând în mâini cartea 
aceea despre lei. Când am ieşit din camera bunicii a trebuit să-mi trag 
nasul şi, intrând în odaia mea, am trântit uşa şi am alergat să-mi 
înăbuş lacrimilc care-mi curgeau nestăvilit din ochi, înfundându-mi 
nasul în pernă. 


13 - Fluturi de piatră i 

După doar câteva zile, pedeapsa mea a luat sfârşit. In timpul re- (| 
uziunii mele, îmi închipuisem momentul acela ca fiind sărbătoarea cea 
mai răsunătoare din istoria conacului Lux Domini de la naşterea 
surorii mele. Plănuisem să mă tăvălesc pe jos până avea să mi se 
prindă în păr toată iarba din grădină, să pedalez ca palele unui 
elicopter până avea să iasă sânge din roţile bicicletei mele, să sorb 
apa din piscina de la colegiu cu clor, viespi şi tot ce mai avea în ea, şi 
chiar să alerg cu dragă inimă în sat să cumpăr pâine, ocolind lunga 
limbă a Marianei, care acoperea străzile şi din care curgeau bale 
cleioase ca hăţişul acela din Războiul lumilor1. Aveam de gând să invit 
tot cartierul. Să instalăm în curtea interioară un bazin cu jeleuri. Să 
aprindem un rug de mărimea crucii de la Valle de los Caâdos2, să 
frigem lei întregi şi să-i înfăţişăm în patru labe pe planşe de surf şi cu 
un miel fript între fălci. Zece lachei în livrea aveau să care furtunuri cu 


Coca-Cola care aveau să curgă peste invitaţi 

1 Roman al scriitorului, istoricului şi filosofului britanic Herbert 
George Wells (1866-1946), considerat, împreună cujules Verne, unul 
dintre precursorii literaturii science-fictdon. Este prima descriere a 
invaziei unor extratereştri pe Pământ, (n.tr.) 

— Valea celor Căzuți, monument construit între anii 1940-1958, 
imensă necropolă săpată în masivul Guadarrama, în care sunt 
îngropaţi 33 872 de combatanți căzuţi în timpul Războiului Civil, 
aparţinând ambelor tabere aflate în conflict între anii 1936-1939. Tot 
aici se află şi mormântul generalului Francisco Franco Bahamonde 
(1892-1975). (n.tr.) 


194 

în timpul marii sărbători. Aveau să ni se servească mâncăruri fine 
pe mese de ciocolată şi, după isprăvirea acelor bucate, aveam să 
mâncăm şi mesele. Mă gândisem să instalăm o trambulină enormă în 
grădină pentru ca invitaţii să poată ajunge la casele lor dintr-o simplă 
săritură. 

Dar nu s-a întâmplat aşa. Când mama a hotărât eliberarea mea, nu 
au existat îmbrăţişări emoţionante şi nici petreceri de reîntâlnire, ci 
doar anunţul că ea, tata şi bunica trebuiau să plece pentru câteva zile, 
iar Vicente rămânea să aibă grijă de casă şi de locuitorii ei, oameni şi 
câini. Niciodată înainte nu lipsiseră toţi trei în acelaşi timp. Pe lângă 
faptul că graţierea mea se datora pur şi simplu unui gol de putere, şi 
nu recunoaşterii nevinovăţiei mele sau cel puţin ispăşirii pedepsei, era 
incontestabil că se întâmpla ceva grav. 

După câteva zile, la Lux Domini a apărut Victoria, sora bunicii mele, 
o doamnă băţoasă, ca de oţel, şi cu un coc asemănător celor din 
epoca de piatră. S-a instalat în casă împreună cu două servitoare care 
călătoreau cu ea şi care şi-au asumat sarcinile domestice atunci când 
a lipsit şi Vicente. In zilele următoare, o atmosferă plumburie a pus 
stăpânire pe căminul nostru. Victoria şi mama, care venea acasă din 
când în când, făceau cu schimbul ca să preia conducerea şi să 
menţină minima autoritate, dar schimburile de gardă se succedau fără 
să ne dăm seama şi totul se desfăşura în linişte şi extrem de lent, 
rând pe rând. Se prevestea un final, un deznodământ care, după 
părerea mea, avea să lase lucrurile la fel ca înainte, pentru că atunci 
când o întrebam pe mama care era cauza unei asemenea anomalii, ea 
se limita să şoptească: „Nu-i nimic, sunt probleme de familie, nu-ţi 
face griji”. 

Şi deznodământul a venit. Tata, mama şi Vicente s-au întoi ca să 
rămână. Bunica nu s-a mai întors niciodată. A luat cu ea zâmbetele, 
tenul trandafiriu al mamei, entuziasmul tatei şi vreun arc care, 
înainte, probabil că îi susţinea capul lui Vicente drept, pe umeri. A luat 


cu ea cursele nebuneşti ale lui Cientocinco, alunecăm pe pavajul din 
patio. A luat cu ea zgomotul, muzica şi plimbările 


195 

prin pădure, precum şi zumzetul reconfortant al televizorului care 
acoperea ţârâitul greierilor. A luat cu ea şi vara. Păstrez mai viu în 
amintire felul în care această bruscă transformare a prins rădăcini în 
vieţile noastre decât modul în care s-au produs schimbările. Ce 
cuvinte a folosit mama ca să-mi explice totul? Cum am ajuns să aflăm 
amănuntele? În ce moment s-a hotărât oare că se isprăviseră luptele 
cu baloanele umplute cu apă, reuniunile de duminică cu sangrial şi 
limonadă, aperitivele de sâmbătă la Han, nopţile târzii în trecute în 
şuete şi aventuri, când la televizor se vedeau numai purici, jocurile de 
cărţi cu semne nepermise, manifestaţiile în favoarea construirii unei 
piscine şi Vicente stropindu-i cu furtunul pe manifestanți, jocurile cu 
mingea fără nume şi fără reguli stabilite, inspiraţia cubistă a surioarei 
mele cu piesele de Lego, plimbările în spate pe motoreta fratelui 
meu? Cum a fost? Planşete, condoleanţe, familia care a venit, 
funeraliile, înmormântarea, familia care a plecat. Victoria şi-a luat 
servitoarele, iar Vicente a trebuit să-şi reia sarcinile, dar îi era greu să 
se ocupe de toate când avea mereu nevoie de o mână liberă ca să-şi 
şteargă lacrimile. In memoria mea, toate acestea nu sunt decât o 
raclă mare şi amorfă, fără contururi şi nici cronologii, ca o porţiune de 
peliculă voalată care se interpune în derularea unei proiecţii, ca o 
trecere treptată la negru pe un neplăcut cadraj gol, mut şi nemişcat. 

Până când, într-o bună zi, a apărut el. 

A sosit anunţat de soneria de la poartă, un schimb scurt de cuvinte 
îndepărtate cu Vicente şi câţiva paşi pe parchetul din salon. Sub două 
umbrele de soare în patioul pavat, mama mă ajuta să-mi fac temele 
pentru vacanţa de vară, pe când sora mea Isabel încerca să dea o 
gaură prin plasa ţarcului ei. 

— Doamnă Clara, a venit să vă prezinte respectele sale domnul... 
domnul... 

1 Băutură alcoolică răcoritoare tipic spaniolă, preparată din vin, 
fructe tăiate, îndulcitor şi un strop de vermut sau de lichior (n.tr.) 


196 

— Hamish. Hamish Sutherland. Acesta e plăcere să cunosc pe 
dumneavoastră. A făcut câţiva paşi şi i-a sărutat mâna mamei. 

De îndată ce i-am auzit numele, mi-a căzut pixul din mână şi gâtul 
mi s-a rotit automat până mi s-au răsucit vertebrele cervicale. 

— Eu fost prieten cu mama dumneavoastră, dona Maria Eugenia. 

Mama nu a reacţionat imediat. A deschis gura fără să poată scoate 
vreun cuvânt. Atunci nu am înţeles de ce nu explodează într-un salut 


efuziv de bun venit faţă de zeul acela mitologic care ne onora cu 
prezenţa lui. Acum nu înţeleg cum de a reuşit să formule chiar şi o 
frază coerentă. 

— Nu, ea nu a fost mama mea, ci soacra mea, domnule Sutherland. 

— Hamish, vă rog, Hamish. Eu doresc exprim cel mai profund 
regret pentru decesul la soacra dumneavoastră. 

Şi i-a oferit un enorm buchet de flori. 

— Vă mulţumesc... Hamish. Este un buchet foarte frumos. Nu 
trebuia să vă deranjaţi. Dar luaţi loc, vă rog. Doriţi să beţi ceva? O 
cafea, o răcoritoare...? 

— Nu, mulţumesc, foarte amabil de la dumneavoastră. Eu vreau nu 
deranjez. 

— Vicente, te rog, ai putea... 

Vicente a luat florile şi s-a îndreptat spre bucătărie. 

Au rămas amândoi cufundaţi într-o tăcere stânjenitoare. Eu nu 
ştiam dacă puteam sau nu puteam, dacă trebuia sau nu trebuia sa 
rostesc vreun cuvânt, dar, în orice caz, emoția mi-a astupat gâtul eu o 
flegmă groasă. Chiar şi ţinând seamă că omul acela avea un aspeei 
total diferit, care nu coincidea câtuşi de puţin cu portretul fidel din 
desenele mele, prezenţa lui acolo, în casa mea, era mai incertă decai 
cea a lui Felix Rodriguez de la Fuente în persoană, care la urma 
urmelor era din Burgos. Părul şi barba roşii respectau întru totul 
caracteristicile unui geyperman aventurier, dar îmbrăcămintea era 
ridicolă. Purta un costum închis la culoare, precum cel cu care se 
îmbrăca tatăl meu în fiecare dimineaţă ca să meargă la tribunal, şi o 
cravată de director de la magazinul universal Galerias Preciados. 


197 

N u exista o îmbrăcăminte mai nepotrivită pentru un vânător de lei. 
| înde erau cartuşierele, vesta cu mii de buzunare, pălăria de fetru cu 
o panglică din blană de leopard, puşca de vânătoare? 

Deodată, şi-a aţintit ochii asupra mea şi a zâmbit larg, aproape. 
llingându-şi nasul cu bărbia. 

Ei sunt copiii dumneavoastră? Ei sunt adorabili! 

Am hotărât să trec peste faptul că un erou supravieţuitor al junglei 
foloseşte cuvântul „adorabili”. In orice caz, era scoţian şi părea să 
aibă dificultăţi cu spaniola, ceea ce se observa mai ales prin felul în 
care se străduia să accentueze „t'-urile, „d”-urile şi „r”-urile. Atunci 
am vorbit: 

— Salut, eu sunt Curro. 

— Curro! Ce un frumos nume, aşa spaniol! 

— Da, sunt spaniol, ha, ha, am râs eu prosteşte şi mi-am dat 
numaidecât seama că mă avântasem în cea mai mare prostie. 

El a avut amabilitatea de a relua prezentarea mea stângace. 


— Şi eu scoţian, dar eu nu fost în Scoţia mulţi, mulţi ani. Eu trăiesc 
în Africa. 

— Da, ştiu, bunica mi-a vorbit mult despre tine. 

— Oh, realmente? Ea vorbit la tine de mine? Şi ce spus ea? 

— Că ai cântat la vioară în furtună, aia cu cavaleria... Că o cântai 
foarte bine. Şi că purtai fustă, şi că vânai lei, şi că... 

— Curro, îl vei obosi pe domnul acesta, care a făcut o călătorie 
foarte lungă. Mama nu reuşea să-şi ascundă stânjeneala. Hai, du-te 
puţin la tine în cameră, pentru că avem de vorbit lucruri de oameni 
mari. Spuneţi-mi, veţi rămâne multă vreme pe aici? 

— Nu, absolut nu, eu vreau nu deranjez. Eu vreau numai prezint 
respectele mele. Sora soacrei dumneavoastră, dona Victoria, scris la 
mine cu veşti despre decesul donei Mana Eugenia. Eu ar fi vrut să fiu 
aici pentru înmormântare, dar unde eu trăiesc eu trebuie călătoresc 
mare distanţă să iau corespondenţa. 

— Da, Victoria mi-a spus că v-a scris, dar nu m-am gândit 
niciodată... Curro, vrei să-mi faci plăcerea să urci la tine în cameră? 


198 

— Nu faceţi griji, eu înţeleg, eu înţeleg Eu numai doresc vizitrz 
mormântul ei şi atunci eu plec. N 

— Dar spuneţi-mi, aveţi unde să staţi? In această casă avem 
destule camere. Curro, ţi-am spus să urci şi nu vreau să mai rep< t 
încă o dată! 

— Nu faceţi griji, eu sunt la un hotel aproape. M-a privit din nou ca 
să-i rână în ajutor mamei mele în încercarea ei de a nu îndepărta. 
Salut, Curro. Noi vom vedea amândoi mai târziu. 

— Da, la revedere. 

Cu o imensă părere de rău şi cu braţele pe lângă corp, m-am ridicat 
şi mi-am târât picioarele până în casă. Mi se părea nespus de nedrept 
că surorii mele i se permite să asiste la scena aceea doar pentru 
faptul că nu era în stare să priceapă un singur cuvânt dintr-o 
conversaţie între oameni mari. Dar nimic nu-mi putea spulbera 
emoția. Bunicul meu era în casă! Am fugit la mine în cameră să strâng 
toate desenele mele cu lei ca să i le arăt. Nu ştiu despre ce au vorbit 
el şi mama când au rămas singuri. Nu m-am putut furişa din nou până 
nu s-a întors tata de la serviciu, dar atunci tonul grav al vocii mi-a 
stârnit curiozitatea. Cum ştiam că, dacă fac act de prezenţă în patio, 
voi fi alungat pentru a doua oară, am rămas pe scară, ciulind urechile 
ca să încerc să urmăresc firul discuţiei. Tatăl meu exclama cu 
asprime: Dar cum de aţi îndrăznit, după atâţia ani, chiar nu vă este 
ruşine... Pe fundalul acestei melodii categorice se auzea cântecul slab 
al mamei mele: Fernando, te rog, Fernando, te rog. Pe Hamish nu îl 
auzeam absolut deloc. Scena s-a încheiat cu paşii tatălui meu şi 


blestemele sale care se auzeau din ce în ce mai aproape de locul 
unde mă aflam, moment de care am profitat ca să fug pe scări în sus 
şi să mă refugiez în camera mea. Când am fost chemaţi la masă, 
Hamish dispăruse. După desert, televizorul nu a mai fost deschis. In 
noaptea aceea, părinţii mei au rămas să se certe în salon până târziu, 
şi glasurile lor înăbugşite de zidurile groase din cărămidă şi piatră au 
însoţit zvârcolirea mea în pat până când epuizarea mi-a învins 
agitația. 


199 

Presupun că pactul născut din acea aprigă dispută a fost unul de 
toleranță fără concesii făcute cordialității, dar şi fără agresiuni 
verbale. Câtă vreme bunicul a stat la noi, aceasta a fost atitudinea 
latălui meu față de el, o ostilitate pe care credeam că o înţeleg dacă 
motivul ei era faptul că Hamish nu rămăsese alături de el când a fost 
mic. Imi imaginam copilăria lui nefericită ca nişte benzi desenate (lin 
care lipsea întotdeauna figura tatălui; o singură mână care să-l ridice 
pe deasupra băltoacelor, neavând cine să-i deschidă capacele prea 
strânse de la borcanele cu gem şi fiind nevoit întotdeauna să lacă pipi 
în toaleta doamnelor. Nu ar fi fost nicio consolare pentru toate astea 
să se fălească născocind istorii despre un îndepărtat lată explorator 
care vânează lei în Africa, mai ales că nu putea li prezent acolo cu el 
făcând pe Muşchetarul, ajutându-l să dea de urma animalelor sau să 
care muniţia, cum făcea Rocco când mergea cu tatăl lui la vânătoare. 

In după-amiaza următoare era sâmbătă şi tata nu lucra. Fratele 
meu plecase să joace partida de fotbal săptămânală, iar mama a 
intrat la mine în cameră după siestă ca să-mi spună că eu şi sora mea 
rămâneam în grija lui Vicente, pentru că ei trebuiau să-l însoţească pe 
domnul străin să rezolve nişte treburi. Am întrebat care erau treburile 
acelea şi mama mi-a explicat că aveau să meargă la cimitir, la 
mormântul bunicii mele. Am rugat-o să mă ia cu ei, dar n-a vrut. La 
refuzul ei, am insistat fără succes, până când tata a apărut în cadrul 
uşii făcându-şi nod la cravată şi a spus: „Clara, lasă-l să vină dacă 
vrea. De-acum este mare. Dar aranjează-te, de acord, Curro?” Sărind 
în sus de bucurie, am alergat la duş, m-am spălat, m-am pieptănat şi 
m-am îmbrăcat. Când am coborât în salon, Hamish sosise cu acelaşi 
costum din ziua precedentă şi cu alt buchet de flori. Toţi trei mă 
aşteptau în prag. Doar unul dintre ei a zâmbit la vederea mea. În timp 
ce tatăl meu ne ducea la cimitir, am hotărât să-mi stăpânesc impulsul 
de a-l sâcâi cu întrebări despre Africa şi despre lei. Nu voiam să-i 
supăr pe părinţii mei şi, dat 


200 
fiind scopul acelei vizite, m-am temut că ar fi inoportun să vorbest 


despre subiecte frivole ca acelea. 

Cimitirul, încă însorit la ora aceea a după-amiezii, era cufundai într- 
o linişte însoţită de ţâră: tul cicadelor. Când ne-am apropia) <l< 
mormântul bunicii, mama ne-a oprit, luiându-ne de braţ, pe tata şi pe 
mine. Cu o uşoară mişcare a capului ne-a făcut semn să-l lăsăm pe 
Hamish singur în faţa lespezii. El a înaintat cu un mers nesigur, 
strângând în mâini florile care îşi scuturau petalele sub paşii săi. A 
rămas în picioare în faţa pietrei de mormânt. Umerii lui tremurau. l-am 
privit pe părinţii mei. Ea îşi reţinea un gest de compasiune e u 
indiferența ei silită, în vreme ce, cu un amestec de condescendenţa şi 
dispreţ, tatăl meu întredeschidea gura, şoptind „teatru ieftin când 
Hamish a căzut în genunchi în faţa mormântului cu capul lăsat în 
piept. A scos mănunchiul de flori ofilite din vasul în care stătuseră şi, 
în locul lor, le-a pus pe cele aduse de el. Deodată, a vârât mâna în 
buzunarul interior al hainei şi a scos ceva. Era un plic alb şi mic. L-a 
ţinut în mână câteva clipe şoptind ceva şi privind placa de granit. Apoi 
a introdus plicul în apa din vaza în care pusese florile. Văzând acele 
manevre atât de ciudate, tata a vrut să se apropie de el, dar mama l-a 
oprit. Nu i-am dat ocazia să facă acelaşi lucru cu mine; când Hamish 
s-a ridicat în picioare şi a rămas absorbit în gânduri sau în rugăciune, 
sau în simpla sa întristare, am alergat lângă el şi l-am apucat de 
mână. Nu ştiu ce m-a îndemnat să fac asta, dacă nu cumva 
înduioşarea pe care mi-a provocat-o scena aceea, pe care tatăl meu o 
considera teatru ieftin, era un motiv suficient. In orice caz, el mi-a 
mulţumit cu un zâmbet şi atunci mi-a spus: 

— Acum, noi plecăm. Totul este bine. 

In drum spre casă, nu a mai vorbit nimeni, în afară de tata, care a 
întrebat sec şi tăios: 

— Acum că aţi vizitat mormântul mamei mele, mai aveţi şi altceva 
de făcut pe aici, domnule Sutherland? 

— Nu, nu, nimic altceva. Voi pleca mâine. 


201 

Mi s-a părut că aud un suspin de uşurare, dar poate o fi fost 
zgomotul motorului maşinii. 

Gând urcam panta spre conacul Lux Domini, mama s-a întors spre 
mine şi mi-a spus: 

— Gurro, tu rămâi acasă, că noi îl vom conduce pe domnul 
Sutherland până la hotel. 

Deodată, am fost înspăimântat de perspectiva de a pierde ceea re 
părea a fi singura ocazie de a împărtăşi cu aventurierul acela 
desenele mele şi poveştile lui. Mi-a dispărut numaidecât teama de a 
mă purta necuviincios şi am început să mă smiorcăi ca un cric cu axul 
neuns. 


— Nu, mamă, te rog! Trebuie să-i arăt lui Hamish desenele mele cu 
lei! Te rog, te rog, te rog, te rog! 

Pufnind, tatăl meu s-a dat bătut. 

— Veniţi, lăsaţi-l. Vă voi duce eu după aceea. 

Se lăsa înserarea când l-am târât pe Hamish în sus pe scară până în 
camera mea. El s-a lăsat dus de spontaneitatea mea, uşurat de 
încordarea la care fusese supus de tratamentul părinţilor mei. Am 
intrat în camera mea şi am închis uşa. Dintr-un salt, am sărit peste 
pat şi m-am năpustit asupra sertarului de la masa mea de scris, unde 
îmi păstram desenele, şi apoi am trecut din nou pe marginea patului. 
El a luat scaunul de la masa de scris, s-a aşezat cu un cârâit de 
oboseală şi şi-a aprins pipa. A 

— Uite, astea sunt desenele mele cu lei. lţi plac? 

— Dar bineînţeles, desenele tale sunt foarte frumoase! Dar omul 
acesta sunt eu? 

— Da, tu eşti, dar cred că nu te-am desenat bine, pentru că nu eşti 
îmbrăcat aşa. 

M-am bosumflat exprimându-mi părerea de rău. 

— Nu, nu, nu! Totul e perfect! Tu mi-ai desenat barba foarte bine, 
eu am barbă. Şi costumul este perfect. Eu nu sunt îmbrăcat aici ca el, 
dar eu aşa fac când sunt acasă, în Africa. Chipul lui a căpătat 


202 

o gravitate ceremonioasă. Un bun rover trebuie ştiut întotdeauna 
cum îmbrăcat pentru fiecare ocazie. 

— Un ce? 

— Un rover... Un... explorator. 

— Ahaaaa! Dar cred că nu am desenat bine peisajul, pentru că 
bunicuţa mi-a spus că leul este regele pădurii, dar trăieşte în savană. 
Şi aici am desenat o pădure cu mulţi copaci, dar în savanii nu sunt 
atâţia. 

— Bunicuţa spus la tine foarte corect. Dar unii lei trăiesc şi în 
pădure. Deşi tu ai desenat pe mine cu puşcă, eu nu sunt vânător. Dat 
o dată şi eu omorât un leu. Doar o dată. Şi asta întâmplat în pădure. 

— Aşadar, ai vânat cu adevărat un leu? Povesteşte-mi, te rog, 
povesteşte-mi! 

— Hmmm... Eu trebuie gândesc şi povestea aceea eu spun la tine 
altădată. Dar, în schimb, eu povestesc altă istorie din Africa. 

— Da, povesteşte-mi! 

— Odată, pe un timp, era un colon... 

— Ce este un colon? 

— Hmmm... Settler... Un om care pune casa sa în teritoriu sălbatic 
şi necunoscut. Unde încă nu e nici tren, nici poştă, nici oraş. 

— Şi ce face colonul acolo? Vânează? 


— Da, de asemenea. Dar el, deci el cultivă pământ sau el are vaci. 

— Ahaaa. Continuă. 

— Bine, atunci el era un colon care avea fermă în ecuator. 

— Dar nu era în Africa? Ecuador este în America. 

Şi aşa, acea primă relatare a poveştii cu struţul rătăcitor s-a 
prelungit cu poticneli un timp nesfârşit, presărând cu întreruperile 
mele un şir de note în josul paginii care de-abia mai lăsau ceva spaţiu 
pentru textul istoriei propriu-zise, ca într-o traducere din Dante. El mi- 
a suportat interogatoriul şi mi-a lămurit toate nedumeririle cu o 
răbdare blândă. Când a terminat povestea, m-am gândit că era cea 
mai bună istorioară pe care o auzisem vreodată. Imi închipuiam ţarcul 
prefăcut în scobitori, o liotă de argaţi sprijinindu-se unii pe 


203 

alţii cu capetele bandajate şi o mulţime de cucuie şi de cârje, 
struţul i ătăcind veşnic cu ciorapul albastru pe cap şi colonul 
şchiopătând în urma lui zi şi noapte, cu un picior gol şi înjurând de 
mama focului, şi toate astea mă făceau să mor de râs. Ani de zile m- 
am îndoit de veridicitatea acelor istorioare, până când pe unele dintre 
ele le-am găsit relatate în cartea Happy Valley a lui Nicholas Best. 
Ceea ce născocea bunicul meu erau amănuntele, care înfrumuseţau 
cronica şi pe care el le detalia în şirul de întrebări care urma după 
fiecare naraţiune, când îl asediam cu o curiozitate incisivă pentru a 
pune la încercare verosimilitatea relatării. 

— Tu mai ai întrebări? a vrut el să ştie după ce mi-am epuizat 
repertoriul de îndoieli. 

— Da, încă una. Ce era plicul acela pe care l-ai pus laolaltă cu florile 
la mormântul bunicii mele? 

— Aha, aha! Tu eşti bun observator. 

— Da. Ce era? 

— Bine, acela era un poem. Poem eu scris pentru bunica ta când... 
când eu aflat veştile. 

— Un poem! Şi ce spunea? 

— El spunea... Eu trebuie gândesc şi eu scris încă o dată. Eu scriu 
acela pentru tine. Dar acela este în engleză. Tu înţelegi engleza? 

— Invăţ la şcoală, dar încă nu înţeleg mare lucru. Uite, bunica mi-a 
dăruit această carte. l-am arătat exemplarul din Born jree. Este 
despre lei, dar e în engleză şi încă n-o înţeleg. O s-o înţeleg peste 
câţiva ani. Acum pot doar să mă uit la poze. Dar tu poţi s-o citeşti. 

— Oh, Born Jree, spuse el răsfoind cartea. Da, este poveste foarte 
frumoasă, despre două persoane care cresc cu mâna leoaică orfană. 
Eu cunosc. 

— Când mi-a dăruit-o bunica, mi-a spus că o putem citi doar cei 
care ne pricepem la lei: tu şi cu mine. M-a pus să-i promit că te voi 


lăsa s-o citeşti. 
— Eu? Realmente? Bunica ta spus că eu citesc asta? Dar eu cunosc 
povestea. 


204 

— Dar este o promisiune! Mi-a spus: promite-mi că i-o vei d. | 
bunicuţului tău s-o citească. 

— Bunicuţul? Curro, eu îmi pare rău, dar eu nu sunt bunicului tău. 
Eu eram exact prieten cu bunica ta. 

— Ba sigur că da! Tu eşti bunicul meu! Hamish, cel cu vioara! 
Bunicuţa mi-o spunea mereu! A 

Dintr-odată, Hamish a părut cu adevărat descumpănit. In clipa 
aceea, a descoperit ceva în carte, pentru că s-a oprit la o pagina şi a 
rămas privind-o fix. A început să dea paginile înainte şi înapoi foarte 
agitat. S-a ridicat de pe scaun şi s-a oprit în faţa ferestrei cu cartea 
întoarsă spre lumina slabă a înserării. Am apăsat pe între rupătorul de 
lumină. El s-a prăbuşit pe marginea patului şi pentru câteva minute a 
dat paginile, până când şi-a ridicat în sfârşit fruntea şi privirea i s-a 
pierdut, cufundat în gânduri. Cartea a căzut pe podea. Atunci, şi-a 
afundat faţa în mâini şi un hohot stins i s-a strecurat printre degete. 
Eu nu înţelegeam brusca lui deznădejde. M-am apropiat de el şi i-am 
pus mâna pe umăr. 

— Bunicuţule, te simţi bine? 

Şi-a dat mâinile la o parte şi i-am văzut pupilele, întredeschise şi 
înceţoşate, de parcă ar fi primit dintr-odată apa şi lumina care le 
lipsiseră zeci de ani. Lacrimile îi curgeau în şiroaie care îşi căutau 
drumul printre zbârcituri pentru ca în cele din urmă să se scurgă în 
barba deasă. Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat şoptind ceva în 
engleză, ceva ce eu nu înţelegeam. Apoi a început să rostească 
întretăiat fraze în spaniolă. 

— Eu... pare rău... Eu pare rău... lartă pe mine... Te rog... 

S-a ridicat, încercând să-şi reia atitudinea cumpătată, şi-a aranjat 
costumul şi a ieşit din încăpere. Eu l-am urmat tropăind cu picioarele 
desculţe pe scări în jos şi m-am oprit când l-am văzut îndreptându-se 
spre părinţii mei care se odihneau în salon. Fratele meu mai mare se 
întorsese de la meciul de fotbal şi era cu ei. Prin deschizătura dintre 
barele scării vedeam cum mama i-l prezenta pe Hamish fratelui meu, 
iar acesta se ridica şi îi strângea mâna. 


205 

Dar atunci, Hamish a început să gesticuleze, explicând ceva ce nu 
puteam auzi. Părinţii mei au acordat atenţie monologului său până la 
capăt. Apoi a urmat o discuţie aprinsă în care tonul ursuz al tatălui 
meu acoperea celelalte glasuri. Ţipa că nu crede nimic, că, dacă are 


de gând să-şi bată joc de ei reuşise deja, fără să mai fie nevoie de alte 
născoceli, şi că dacă voia să pătrundă într-o familie, putea foarte bine 
să caute în Pagini Aurii, pentru că la noi nu avea să o găsească. 
Confruntarea aceea mă jignea şi mă ruşina şi nu am vrut să asist la 
mai mult. Nu ştiu cum s-a încheiat altercatia şi dacă tatăl meu l-a dus 
pe Hamish la hotel sau dacă l-au dat afară pe preş ca pe un pisoi 
orfan. Dar în noaptea aceea, când luminile la Lux Domini s-au stins, o 
nouă ceartă între tata şi mama a distrus obişnuita tăcere instaurată. 
Pentru a-mi îndepărta gândurile de la zgomotul de săbii înainte ca 
somnul să mă doboare, mi-am ridicat moralul amintindu-mi de 
povestea struţului rătăcitor şi evocând amănuntele care mă amuzau. 
Dar simţeam un mare gol în stomac, pe care îl atribuiam acelei prime 
şi scurte întâlniri cu impozantul meu bunic, care poate că avea să fie 
şi ultima. Deodată, mi-am dat seama de încă ceva. Nu luaserăm cina. 

Atât de intensă a fost strădania părinţilor mei de a-mi ascunde mica 
noastră „anomalie familială”, încât, în zilele acelea, totul luase 
aspectul unei normalităţi silite, frizând falsul histrionism al teatrului de 
păpuşi. Fratele meu Carlos avea vârsta la care se putea aşeza lângă 
oamenii mari, iar surioara mea Isabel nu avea încă vârsta nici ca să ia 
loc pe un scaun, fapt din care se deducea că singurul public obiectiv 
al acelei comedii de film mut eram eu. 

Ca prin farmec, am reluat tot ceea ce obişnuiam să facem când 
trăia bunica: mese în aer liber, jocuri, sangria şi limonade, urmând 
întocmai un strict scenariu de teatru. Ca pe majoritatea copiilor, şi pe 
mine mă irita faptul că mă luau drept un prost, aşa că între zâmbetele 
prefăcute ale mamei şi ironiile cu tâlc ale tatei, am avut grijă să las să 
se înţeleagă că eram la curent cu cele întâmplate: Hamish era bunicul 
meu şi ei nu îl iubeau pentru că plecase de 


206 

acasă lăsând-o singură pe bunica. Tata m-a întrebat dacă el îmi 
spusese asta, la care am răspuns că ştiam dinainte de vizita lui, că îmi 
povestise bunica. Dar în ciuda înfumurării mele, îmi scăpau multe 
aspecte din complexa încâlceală de argumente şi, în fond, nu 
înţelegeam de ce atâta ostilitate, de ce nu putea Hamish să rămână 
să locuiască la noi. Mama mi-a explicat că tata nu avea încrede în el, 
pentru că Hamish spunea că până atunci nu ştiuse că are o familie în 
Spania, dar tatăl meu nu îl credea; afirma că aşa ceva nu era cu 
putinţă. Am întrebat-o pe mama dacă ea îl crede. Mi-a răspuns că nu 
ştie ce să creadă, că este în mare încurcătură. Şi în încurcătura ei 
eram şi eu descumpănit. 

In încurcătura aceea nu-mi imaginam că Hamish ar fi putut 
continua să ne frecventeze casa în săptămânile următoare, că ar fi 
participat la acel montaj scenic în care fiecare părea că îşi ocupă locul 


marcat pe podea şi nu dovedea vreo politeţe care să nu fi fost 
menţionată dinainte în scenariu. Politeţe, cât cuprinde. Etichetă, 
întotdeauna.  Diplomaţie, indiscutabil.  Corectitudine maximă. 
Familiarităţi, cele cuvenite. Presupun că de aceea îmi căuta Hamish 
compania, pentru că eram singurul din casă care îndrăznea să-l 
priveze de tratamentul cu pronumele de politeţe. In schimbul 
încrederii mele, el se aventura să rupă cu mine laconismul morocănos 
şi împodobit cu amănunte vagi pe care îl manifesta de obicei faţă de 
părinţii mei când aceştia îi puneau întrebări referitoare la 
îndeletnicirea sau la căminul lui din Kenya. 

L-am rugat să-mi spună altă istorioară, după ce struţul rătăcitor 
sfârşise prin a dobori o întreagă aşezare africană din patrulaterul 
mărginit de ţăruşi. Mi-a povestit atunci despre Expediția Americană în 
Balon. Un milionar yankeu organiza o misiune ştiinţifică pentru a filma 
savanele africane de la mare înălţime, motiv pentru care închiriase un 
tren care să-i ducă echipa de la Nairobi până în valea Marelui Riftl. 
Pentru a sărbători plecarea cu fastul pe care 

1 Mare fractură geologică, lungă de 4 830 kilometri, care străbate 
Africa Orientală pe direcţia nord-sud, din Djibuti până în Mozambic. 
(n.tr.) 


207 

îl impunea acest prilej, împodobea convoiul cu tone de ghirlande i 
are prisosiseră de la un eveniment anterior. Trenul pleca în sune- Irle 
unei fanfare şi îşi răspândea culorile atrăgătoare de-a lungul 
ținuturilor înalte din Kenya, dar atunci ceva nu mergea. Cazanul cu 
cărbuni şi ghirlandele de hârtie erau incompatibile, şi cu scânicile 
scăpărând din coşul locomotivei, trenul, prefăcut într-o imensă torţă, 
făcea o coborâre triumfală la vale. După rezolvarea incidentului, 
magnatul şi colaboratorii săi descărcau materialele şi aranjau sistemul 
ingenios pe care îl concepuseră, care se compunea din: balon 
aerostatic fără echipaj cu cameră fotografică. Mtomată, frânghie 
pentru manevrarea balonului de pe pământ şi un măgar pe post de 
greutate, pentru a menţine frânghia prinsă bine pe pământ. Dar de 
data aceea, ceea ce dădea greş era calculul maselor, şi când balonul 
se înălța, lua după el în aer şi măgarul care, răgând înnebunit şi dând 
din picioare în gol, se pierdea în spaţiul sideral. Spre deosebire de 
struţ, pe măgar nu l-a mai văzut nimeni niciodată, motiv pentru care 
era de presupus că, într-o bună zi, nişte extratereştri aveau să vadă 
aterizând pe planeta lor prima misiune spaţială lansată de pe Pământ, 
cu al cărei pilot vor avea grave probleme de comunicare şi în al cărei 
echipament de filmare poate că vor găsi o imagine aeriană în care se 
va putea observa un struţ rătăcind prin savană cu un ciorap albastru 
pe cap, fapt pentru care acei extratereştri aveau să-şi facă o idee 


foarte ciudată despre cum era viaţa pe Pământ. Eu mă prăpădeam de 
râs la auzul acelei poveşti, iar bunicul meu era încântat, scoțând 
volute de fum din pipă prin despicătura din barbă. 

Devenise un obicei ca bunicul să rămână să-mi spună noapte bună 
şi să mă facă să adorm cu vocea lui murmurătoare, pe când sora mea 
dormea deja respirând liniştită între obrăjorii ei de piersică. Intr-o 
noapte de august, ascuns în cearşafuri până la nas şi legănat de 
concertul greierilor, am vrut să ştiu şi am îndrăznit să întreb: 

— Bunicule, tu nu ştiai că eşti bunicuţul meu? 

— Nu, eu nu ştiam, Curro. 


208 

— Păi, nu înţeleg. 

— Asta... tu mai bine întrebi la mama ta. Eu nu pot explica Imn 

— Şi cum ai aflat acum? 

— Graţie bunica ta. 

— Gratie bunicii mele? 

— Da. Bunica ta era foarte isteaţă, foarte isteaţă. Ea lăsat ni<'M| 
pentru mine, în cartea ta. 

— Cea cu lei? 

— Da, cea cu lei. 

— Şi cum ţi-a lăsat mesajul? 

— Tu vezi, asta întâmplat de multă vreme. Eu şi bunica ta eram 
invitaţi la mare sărbătoare în casa sus pe colină, la una din spate casa 
ta. Tatăl bunicii tale era bolnav şi ea aproape niciodată nu la-. A 
căminul ca să avea grijă de el, dar ea era foarte obosită şi noapi' 
aceea voia să odihnească. Ea lăsat tatăl ei cu infirmiera şi fost cu 
mine la petrecere. Era atunci ocazie foarte special, şi eu voiam dai 
cadou bunica ta. Eu vorbit la ea de Africa, şi ea întrebat la mim. Ea 
vrut ştiut lucruri de Africa. Eu gândeam că ea şi eu mergem în Africa 
împreună, încât eu cumpărat pentru ea carte desjm Africa. Volumul 
este numit Through Masai Land, prin ţinutul masai, şi fost scris de 
explorator scoţian, ca mine. El era numit Josepli Thomsonl. Aşa eu 
cumpărat cartea şi la petrecere, când noi fost afară la grădină, eu dat 
cartea ei. Ea râs mult pentru că ea plăcui cadoul. Când deschis cartea, 
ea găsit nicio dedicație. 

— Ceee? 

— Dedicaţie... Când tu dai carte la cineva, tu scrii cuvinte pe prima 
pagină pentru persoana aceea, te iubesc, mulţumesc, blablabla, atât 
acea carte este cadou personal. 

— Ah, da! 

1 Joseph Thomson (1858-1895), geolog şi explorator scoţian, 
primul european care a ajuns în regiunea Marilor Lacuri africane, 
primul cercetător care a ajuns pe teritoriul Masai în 1883. (n.tr.) 


209 

— Bine, atunci ea găsit nicio dedicație şi întrebat de ce eu nu 
scrisesem. Eu spus eu foloseam nicio dedicație scris pe prima pagină, 
pentru că asta orice unul poate citi, şi o dedicație era ceva personal 
pentru de citit doar de acel unul special. Aşa eu foloseam să ascund 
dedicație în carte. Ea căutat şi căutat şi ea găsit nimic, dar eu ştiam 
ea o să găsească, pentru că ea era foarte isteaţă. Atunci, faţa ei 
aprins sus şi ea înţeles. Eu scris mici linii sub unele litere, care ea 
trebuia căutat şi pus împreună pentru citit mesaj. Ea numai trebuia 
găsit la ce pagină începea mesajul, şi ea găsit. Era pagina 31, pentru 
că anul era 1931. Doar ea singură trebuia pune alături litere cu linie 
dedesubt începând cu pagina 31, şi atunci ea putea citi dedicaţia 
mea. 

— Şi ce spunea mesajul? 

— Bine, el spunea eu iubesc pe ea, şi eu ceream ei venit cu mine în 
Africa. 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Adevăr este... ea niciodată răspuns. Dar eu ştiut răspuns este 
nu. 

— Şi de ce? 

— Asta, Curro, eu niciodată ştiut. Dar în momentul acela ea... faţa 
ei fost trist, ea ridicat în picioare şi plecat afară de mine privind în văi 
şi în cer de noapte. Adevăr este că eu cumpărat deja bilete pentru 
amândoi pentru câteva zile mai târziu. Eu eram sigur că ea spunea 
da. Dar eu trebuit plecat la Africa singur. 

— Şi de ce n-ai rămas aici cu ea? 

— Asta fost foarte complicat. Eu trebuia merg la Africa într-un caz 
oricum. 

— Şi atunci ea ţi-a lăsat un mesaj în cartea mea? 

— Exact. Când tu spus ea spus la tine că eu trebuie citit cartea ta, 
eu înţeles deodată. Ea lăsat mesaj pentru eu în cartea ta. Mesaj 
începe la pagina 78, pentru că ea lăsat el în 1978. 

— Şi ce zice mesajul? 

— El zice că proprietarul de cartea asta este nepotul meu, că eu 
iert pe ea, că ea iubit pe mine şi niciodată uitat pe mine. 

— Ce super! Bunica era foarte isteaţă. 


210 

— Da, ea era. Ea scris mesaj care călătorit peste timp. Şi mesaj 
ajuns la mine. Ea gândit într-o zi tu vei vedea pe mine şi tu vei arăta 
la mine carte cu lei. 

— Da, pentru că ştia că tu şi cu mine suntem singurii care ne 
pricepem la lei! Ea a fost cea care mi i-a arătat. M-a dus să-i vad la 


grădina zoologică şi la safari-park. De atunci, mie îmi plac foarte mult 
leii, pentru că avem unul aici care ne sperie foarte tare şi nu am reuşit 
să-l vânăm. 

— Aici? Unde? 

— La Walpurgia. Acolo, sus. 

— Oh, asta este foarte periculos. Leii n-ar trebui să fie unde 
oamenii trăiesc. Ei ar putea ataca pe unul. 

— Sigur că da, de aceea am vrut să-l vânăm, eu şi prietenii mei. 
Dar n-am putut, pentru că... pentru că... pentru că... mă rog, pentru 
că părinţii mei ne-au descoperit şi nu mai putem urca la Walpurgia. 
Facundo, Facundo este leul, ştii? Facundo este în continuare liber şi 
nu-l putem vâna. Şi cel mai rău e că eu i-am arătat ascunzătoarea 
noastră Marianei, iubita mea, mă rog, nu este iubita mea, era iubita 
mea, mă rog, nu, eu voiam să fie iubita mea, dar nu mai vreau. l-am 
arătat ascunzătoarea noastră şi ea le-a povestii părinţilor ei, şi de 
aceea nu mai putem urca. Şi cum eu am făcut-o de oaie, prietenii mei 
mi-au dat penele şi acum cred despre mine că sunt un las. 

— Penele? 

— Da, ca în filmul ăla, fiecare aveam câte o pană şi dacă unul ţi-o 
dă pe a lui înseamnă că pentru el eşti un laş şi că l-ai trădat. Acum eu 
am penele celorlalţi trei. 

— Eu înţeleg. Hmmm... Şi tu ai putea da penele lor înapoi la ei dacă 
tu dovedeşti tu vânat Facundo? 

— Da, bineînţeles, dar acum este imposibil, pentru că nu mai pot 
urca. Am fost pedepsit în camera mea şi ne-au demontat Baza de 
Cantonament. 


211 

— Nu. Asta nu e imposibil. Tu vei povesti la prietenii tăi că tu vânat 
Facundo. Şi tu vei dovedi la ei. 

— Dar cum? 

A prins cu dinţii muştiucul pipei, şi-a dezlegat cravata şi şi-a 
descheiat cei doi nasturi de sus ai cămăşii. Dedesubt, purta un colier 
foarte frumos, un şnur subţire de piele pe care erau înşirate mai multe 
obiecte mari şi albe. Mi-am ţinut respiraţia până să aflu dacă acela era 
ceea ce bănuiam eu că este. Pe când îşi scotea colierul, a mormăit din 
spatele pipei sale: 

— Aminteşti eu povestit la tine eu vânat un leu? Bine, astea sunt 
ghearele de la acel leu. 

Şi-a scos pipa din gură şi mi-a oferit colierul. 

— Pentru mine? Mi-l dăruieşti? 

— El este al tău. 

— Grozav! Ce super! Dar tu vei rămâne fără el, şi era leul tău. 

— Oh, eu sunt deja om bătrân, şi eu voi fi fericit dacă eu ştiu că 


acest colier rămâne bijuterie de familie, şi mai fericit dacă eu ştiu că 
el serveşte pentru tine ca să ai onoarea îndărăt. la pe el. 

Am primit colierul cu mâinile făcute căuş, precum cel care acceptă 
o ofrandă din partea unui ambasador extraterestru. Câţi băieţi de 
zece ani au un colier din gheare adevărate de leu? De la un leu vânat 
de bunicul lor în carne şi oase? Nu putea exista o purpură cerească, 
nicio stare de fericire mai mare de atât. Numaidecât, mi-am pus acea 
prețioasă decorație peste pijamaua mea cu ursuleţi. 

— Eu nu ştiu dacă părinţii tăi vor plăcea asta. Poate tu trebuie 
ascunzi pe el. 

— De acord! Chiar mâine mă duc să-i văd pe Fermin, pe Rocco şi pe 
Nacho ca să le dau înapoi penele! Dar... dar nu-i o faptă rea că îi 
înşel? Nu l-am vânat pe Facundo. 

— Bine... Cât timp lung tu ţii acest colier, eu promit Facundo 
niciodată nu va deranja pe tine, familia şi prietenii tăi, pentru că el va 
şti tu eşti vânător de lei. Acum, tu aperi ei toţi. Tu meriţi respect 


212 

şi tu dovedit curaj. Ei incorecţi gândind tu eşti laş. Asta e doar mân 
ciună nevinovată, aşa că justiţia poate fi făcută. 

— Da, ai dreptate! Mulţumesc, bunicuţule! Şi acum on. M (B 
povesteşti cum ai vânat leul? 

— Asta, în altă zi. Acum, tu dormi. 

— Bine. Dar înainte, îmi mai spui o dată povestea cu struţul? 

In tumultul acelei dispute de familie pe care a declanşat-o vizita 
bunicului meu, încă mi-e greu să pricep cum de părinţii mei i-au 
permis să se apropie de mine cu atâta familiaritate. Presupun că nu 
au îndrăznit să-şi aroge dreptul de a-mi refuza acea figură care intrase 
în vieţile noastre pe o cale întortocheată, ca să-şi ia în primire locul 
liber. Sau poate că profitau de rolul meu de unificator al familiei. Sau 
se aşteptau ca francheţea pe care o manifesta faţa de mine să-l 
conducă spre o capcană care să le permită să-l demaşte în cazul în 
care ar fi fost într-adevăr un impostor. Sau câte puţin din toate astea. 
Fapt este că, în acele săptămâni, am impresia că Hamish a reuşit să-i 
câştige încrederea mamei mele, care a sfârşit prin a crede versiunea 
poveştii lui şi a-l îndrăgi. În schimb, tatăl meu continua să afişeze o 
politeţe rece fără să lase nicio portiţă prin care Hamish să poată 
strecura puţină afecţiune. Noaptea, certurile continuau pe ton răstit, 
de îndată ce Hamish se întorcea la hotel şi tata îşi dădea jos masca 
hieratică. 

În aceeaşi noapte în care mi-a dăruit colierul, intensitali a disputei a 
crescut mai mult decât de obicei. Zidurile casei au răsu nat când tatăl 
meu a declarat în cele din urmă: s-a isprăvit, zicea el nu îl voi mai 
suporta, chiar mâine îl trimit la aeroport sau dacă nu, plec eu. Ştiam 


că vorbeşte serios. Codul legii în casa unui judecau h nu are de ce să 
fie foarte amănunţit, dar este o inscripţie, arhaism intenţionat, pe 
plăci de titan. Dacă tatăl meu spunea „s-a isprăvii atunci chiar că se 
isprăvise. M-am temut că nu îl voi mai vedea niciodată pe Hamish şi 
am adormit foarte necăjit, pe când, ghen iun sub cearşafuri, îmi 
examinam comoara cu o mică lanternă. 


213 

A doua zi, tatăl meu nu a fost nevoit să-şi dea jos masca de 
şubredă | «oliteţe ca să-l alunge pe bunicul din vieţile noastre. Hamish 
însuşi.l sosit la noi acasă foarte agitat, spunând că se întâmplase 
ceva în Kenya şi trebuia să se întoarcă acolo cât mai curând cu 
putinţă. M urâse preşedintele guvernului şi acest eveniment ameninţa 
echilibrul tării. El se temea că avea să se declanşeze tulburări rasiale 
şi trebuia să se întoarcă imediat ca să-şi apere proprietatea. Işi făcuse 
bagajele chiar în dimineaţa aceea şi un taxi îl aştepta la poartă. Venea 
să-şi ia rămas-bun. Va pleca la aeroport şi va aştepta acolo până va 
obţine un loc în prima combinaţie de zboruri care îl va duce până la 
Nairobi. 

Poate pentru a sărbători faptul că hazardul îi dăruia o soluţie ideală 
şi aseptică pentru problema sa, tata s-a oferit să-l însoţească la 
aeroport. Hamish a încercat să-l facă să renunţe, dar tatăl meu i-a 
plătit taximetristului şi i-a poruncit să dea jos valizele din maşină. 
Tatălui meu, acel ultim gest i-a adus o dublă victorie: şi-a atins scopul 
fără să renunţe la bunele maniere şi, pe deasupra, înclinând balanta 
concesiilor în beneficiul său. Eu am asistat la toate astea din foişorul 
meu de observaţie de pe scară, copleşit de o neliniştitoare mâhnire. 
Deodată, am prevăzut că nu era timp de pierdut. Am alergat în 
camera mea ca să fac un duş şi să mă îmbrac. După vreo zece 
minute, m-am prezentat pur şi simplu în vestibul, unde tatăl şi bunicul 
o aşteptau pe mama, şi am declarat cu o demnitate calmă: „Merg cu 
voi”. Fratele meu Carlos lipsea, ca aproape întotdeauna, iar Vicente a 
rămas acasă să aibă grijă de surioara mea. Despărțirea lui Hamish de 
Vicente a fost rece, ca acele strângeri de mână dintre ministrul 
american şi cel sovietic. De fapt, atunci am priceput ceva ce îmi 
scăpase până în momentul acela: în timpul şederii lui Hamish cu noi, 
Vicente aproape că reuşise să se facă nevăzut din decorul public al 
conacului Lux Domini, ceea ce sugera ceva mai mult decât 
amărăciunea lui pentru dispariţia bunicii. Poate că el ştia, dar pe 
vremea aceea eu nu înţelegeam asemenea lucruri, că el şi Hamish nu 
încăpeau în acelaşi capitol din biografia bunicii. 


214 
Domnul Kenyatta, primul preşedinte al Kenyei după dobândirea 


independenţei, nu şi-ar fi putut imagina vreodată că moartea sa 
neaşteptată avea să servească unui scop la o distanţă atât de mare 
de ţara sa: să stimuleze ceea ce a fost singura conversaţie fluenta 
între părinţii şi bunicul meu. Pe drumul până la aeroport, mam. | se 
văita de vara aceea fatidică, de tragedia din campingul de la Los 
Alfaques1, de decesul Papei2 şi, acum, al acelui preşedinte, în vreme 
ce tatăl meu se interesa de situaţia politică din Kenya, iai Hamish 
expunea tot felul de amănunte privitoare la triburi, economie, istorie 
şi religie. Pentru o vreme, activase ca jurnalist, zicea el, şi reusise să 
cunoască foarte bine dedesubturile a tot ce se întâmpla în ţară. Aceea 
a fost prima şi ultima dată când Hamish a dezvăluit un amănunt al 
vieţii sale în Africa, fără să aborde/. R vreodată domeniul personal. 
Dar am aflat că lucrase pentru un ziai britanic în timpul răscoalei care 
a condus la independenţa ţării şi ca ajunsese să îndure pe pielea lui 
grozăviile războiului. 

Spre nefericirea mea, toate dezvăluirile acelea nu au făcut altceva 
decât să-mi intensifice curiozitatea şi să-mi stârnească pofta de a şti 
mai multe lucruri despre personajul acela care îmi scăpa printre 
degete înainte de a putea afla mai mult, dacă într-adevăr era ceva 
mai mult de aflat. incă mai speram să nu fie zboruri libere în ziua 
aceea, sau luna aceea, sau anul acela, şi să fim nevoiţi să ne 
întoarcem toţi patru la Lux Domini. Soarta nu a fost de partea mea. 
Când bunicul a reuşit să se înscrie pe lista de aşteptare, o anulare de 
ultimă oră i-a făcut un loc liber în avionul care pleca peste câteva ore 
şi nici măcar în orele acelea nu m-am putut bucura de compania lui. El 
a pornit-o grăbit spre zona de îmbarcare pentru că trebuia să 

1 Foarte grav accident produs la data de 11 iulie 1978 într-un 
camping de pe o plajă din provincia Tarragona, când explozia unui 
camion-cisternă încărcat cu propilenă lichidă a avut drept rezultat 243 
de morţi şi peste 300 de răniji grav. (n.tr.) 

2 Giovanni Battista Montini (1897-1978), Papa Paul al VI-lea între 
anii 1963-1978 (n.tr.) 


215 

dea câteva telefoane înainte de a pleca. Mi-au trebuit mulţi ani să 
înţeleg care a fost cauza din spatele acelei grabe şi nelinişti. Atunci nu 
am putut face altceva decât să mă agăţ strâns de gâtul lui, de parcă 
aş fi vrut ca braţele mele să rămână lipite de ceafa lui şi astfel, să fie 
nevoit să mă ia cu el în Kenya. Dar când ne-am desprins din 
îmbrăţişare, mâinile mi-au alunecat de pe grumazul lui şi am rămas 
acolo, în picioare, în faţa panourilor care anunțau destinaţii 
îndepărtate cu nume bombastice, printre care nici măcar nu apărea 
singurul loc pentru care aş fi părăsit căldura mâinii mamei mele: 
Nairobi. 


Nu am putut nici măcar să-mi smulg din suflet o vorbă de rămas- 
bun. Înainte de a ne părăsi, când deja se îndepărta, Hamish a părut că 
îşi aminteşte ceva. S-a întors şi a scos din buzunar un plic alb, ca 
acela pe care îl pusese în vaza cu flori de pe mormântul bunicii. Mi l-a 
înmânat, a zâmbit, mi-a pus mâna pe cap şi peste câteva secunde a 
dispărut în furnicarul de oameni. 

In casă, din nou pustie fără bunici şi inundată de monotonii 
apăsătoare, am rupt plicul. Conţinea o foaie de hârtie cu antetul 
hotelului şi avea scris un poem în engleză, pe care după mulţi ani am 
putut să-l traduc: 

Se ridică briza, soarele se domoleşte. 

Căldura razelor trezeşte savana la viaţă, malurile bălților clocotesc 
ba la deal, ba la vale, mieii o rup la sănătoasa, dimineaţa, cum au 
învăţat de curând. 

Leoparzii lenevesc, puii lor zburdă; se târăsc crocodilii către bălțile 
cu noroi; leii se desfată cu ultimele picături de sânge; în băltoacele de 
pe mal se tăvălesc elefanții. 

Dar ce este acel zvon ce se întinde împrejur? 

Acvilele scot ţipete deznădăjduite. 


216 

Pleoapele i s-au închis, ea zace rece ca piatra. Prinţesa a fost găsită 
fără viaţă azi de dimineaţă. 

Nicio altă zi nu putea fi atât de amară. 

Ai auzit vestea cea rea? lţi vine să crezi? Rămas-am singuri în 
tristeţea şi durerea noastră? Mai răsări-vor florile după atâtea ploi? 

Trecută fiind furtuna, bivolii îşi pleacă boturile, de pe buze 
prelingându-li-se lacrimile cerului. 

Nu faceţi zarvă în noaptea de iulie, că a venit vremea pentru doliul 
de pe înserat. 

Aduceţi-vă omagiile, voi, fiare ale naturii; priviţi un înger, a iubit şi a 
fost iubită. 

Jos, lângă râu, vom construi o plută şi o vom împinge blând până la 
cer. 

Stăpâniţi-vă pălăvrăgeala, nu vorbiţi tare; prinţesa doarme în josul 
curentului. 

Fie ca fâlfâirea aripilor de pasăre să-i legene somnul îndepărtat; 

iar insectele-ţesătoare să-i ţeasă giulgiu de rouă. 

Fiinţe şi lighioane, nu scoateţi suspine. 

Niciun cimitir nu-i va închide sufletul; nicio reţea de sârmă nu-i va 
zăvori sufletul ca unei păsări în colivie. 

Zboară, fragedă copilă, pe fluturi de piatră. 


14 - O maimuţă şi o madlenă 

Odios instrument, telefonul. Am învăţat din proprie experienţă că 
nimeni nu primeşte o veste bună prin telefon şi, cu atât mai puţin 
atunci când soneria lui stridentă, lipsită de fineţe, intervine între două 
idei care sunt pe punctul de a se înnoda alungând acea li ază, 
concluzie, reflecţie sau ipoteză care deosebeşte o inspiraţie liruscă de 
un produs banal al muncii. Alege să sune în cel mai prost moment şi, 
de fiecare dată când se aude istericul lui clopoțel pisălog, este ca un 
ţărănoi grosolan dând din coate în metrou, cerând cu insistenţă să 
joace un rol principal care ne obligă să neglijăm lucrurile din jurul 
nostru. Rareori se întâmplă ca acele lucruri să (levină atât de 
respingătoare încât telefonul să ne poată oferi ceva mai bun. Lumea 
se împarte în două categorii de persoane: cei care sună la telefon şi 
cei care sunt sunaţi. Cei care suntem sunaţi nu suntem niciodată cei 
aleşi, doar dacă nu cumva cel care sună ne face părtaşi la nenorocirile 
lui sau ne determină să fim conştienţi de ale noastre. Cu toate astea, 
nu putem trăi fără telefon, aşa cum nu putem renunţa să cumpărăm 
un bilet de loterie pentru extragerea de Crăciun, şi din aceste 
mecanisme similare trăiesc organismele  loteriilor şi companiile 
telefonice: sperăm ca într-o zi numărul nostru de telefon să ne aducă 
ceva bun. Dar se întâmplă foarte rar şi, dacă se întâmplă, rareori 
amortizează investiţia pe mai mulţi ani, primind în schimb frustrări şi 
flagelări. In ziua în care cineva va inventa un telefon inteligent care, în 
loc de numărul sau de numele apelantului, să ne explice pe display cu 
ce intenţii sună şi dacă are 


218 

ceva de împărţit cu noi, atunci eu şi acel aparat respingător vom 
începe să ne înţelegem. 

Dimineaţa aceea în redacţie începuse cu un apel telefonic dintre 
cele care răsună în creierul încă amorţit de somn, violându-li 
pleoapele şi deflorându-ţi himenul de urdori. În asemenea împrejurări 
de nesfârşită sâcâială, cicălitorul nu putea fi altcineva decât Celestino 
Posada. 

Celestino Posada era autoproclamatul purtător de cuvânt al 
comercianților dintr-o piaţetă din centrul Madridului, unde primăria 
construia o fântână. În urmă cu câteva luni, săpăturile din caldarâm 
dezgropaseră nişte minuscule cioburi de vase şi o dispoziţie 
municipală blocase lucrările până când avea să se determine dacă 
locul acela putea să fie un sit arheologic de interes şi să-i dea astfel 
tratamentul cuvenit. Ca măsură preventivă, micul loc îngrădit al 
şantierului s-a extins asupra întregii pieţe, lăsând un culoar de trecere 
de un metru lăţime pe trotuar de la porţile clădirilor şi de la magazine, 
care rămăseseră izolate în spatele paravanelor firmei constructoare. 


Pe drumul de la un birou municipal la altul, cazul părea să se fi rătăcit 
printre hârtii, şi decizia se amânase luni de zile, comercianții văzând 
cum le dispare o clientelă care evita să treacă prin piaţetă, 
transformată într-o mică Cisiordania. Odată cu venirea Crăciunului, 
negustorii se temeau că vor pierde sezonul cel mai activ al anului şi 
începuseră să se mobilizeze. Celestino Posada, un individ vehement 
de vârstă mijlocie, cu o burtă revărsată, mustață ca o măturică şi 
favoriţi miţoşi, era proprietarul unei librării afectate de lucrări şi îşi 
asumase rolul de lider al protestelor comunităţii. 

Cu două săptămâni înainte, primisem un telefon din partea lui prin 
care îmi relata cazul. Potrivit spuselor lui, toate magazinele din piaţetă 
erau la un pas de a se închide, deoarece cu zece mii de ani în urmă un 
troglodit îşi uitase acolo vesela încasabilă marca Duralex. Mi s-a părut 
un Subiect interesant, şi Guan, redactorul-şef, mi-a repartizat 
povestea. Aşa că m-am dus acolo cu un fotograf ca să-i iau un interviu 
lui Celestino Posada. 


219 

Interviul acela a fost un coşmar. Numitul Posada s-a dovedit a fi un 
individ histrionic şi abrutizat, în ciuda remarcabilei culturi pe care o 
dovedea, aşa cum i se cuvine unui bun librar. Nu mi-a răspuns la nicio 
întrebare. In schimb, şi-a exprimat ieşirile necontrolate împotriva 
tuturor responsabililor municipali în exerciţiu sau retroactivi, împotriva 
tuturor acelora care ocupaseră funcţii de când se terminase dictatura, 
nu cea a lui Franco, ci a lui Primo de Rivera, singura perioadă istorică 
din secolul XX în care domnise ordinea pe străzi, aşa cum îi plăcea lui. 
A vânturat un erudit repertoriu de insulte împotriva a tot ce mişcă, 
inclusiv presa, care în momentul acela era condensată în întregime, 
de la Gutenbergl la Pedrojota2, în fragila mea persoană. După ce a 
râcâit verbal tot ce putea suporta peretele meu abdominal, m-am 
retras să-mi ling rănile la redacţie, unde am încercat să scriu un 
reportaj care să susţină cererile cetăţenilor. 

Cum era de aşteptat, Celestino Posada nu a fost mulţumit de 
rezultat. In ziua în care s-a publicat articolul, am primit o lovitură la 
telefon, ceea ce în cazul său nu era o metaforă, prin care protesta 
pentru că, după părerea lui, îi răstălmăcisem declaraţiile. Mai exact, 
era furios pentru că omisesem afectuosul tratament plin de respect pe 
care i-l dedicase mamei consilierului de la primărie. Eu scrisesem 
„întrebaţi-l pe consilierul primăriei dacă i se pare corect să se facă 
excavații în grădina distinsei sale mame”, pe când vorbele sale exacte 
fuseseră: „Spuneţi-i consilierului primăriei să se ducă să facă săpături 
în grădina târfei de mă-sa”. Calificativul respectiv mi se păruse 
excesiv şi cu slabe beneficii pentru interesele cetăţenilor, dar Posada 
insista asupra publicării unei rectificări de genul: „Acolo unde domnul 


Posada vorbea despre distinsa mamă a consilierului primăriei, voia să 
se refere, de fapt, la târfa de mă-sa”. Nu încape 

1 Johannes Gutenberg (1398-1468), gravor german, inventatorul 
tiparului cu litere mobile în jurul anului 1450 (n.tr.) 

2 Pedrojose Ramărez Codina (n. 1952), jurnalist spaniol, cunoscut 
sub numele de Pedrojota (n.tr.) 


220 

îndoială că o asemenea rectificare ar fi rămas în analele presei, .1 
şi scurta mea carieră. 

Refuzul meu de a modifica articolul în sensul acela nu l-a de curajat 
pe Posada. Ci dimpotrivă, de atunci mă tot suna, o zi d. |l, una nu, 
plângându-se de activitatea mea şi proferând tot felul de insulte 
dezagreabile. In dimineaţa aceea, glasul lui ca de claxon, repetat 
refrenul obişnuit: 

— Mencia! Ce se aude cu rectificarea dumitale? 

— Imi pare rău, don Celestino, dar v-am mai spus de nenumărate 
ori că nu există şi nici nu va exista. 

— Devasta ţi-am comandat dumitale articolul? Am făcut-o pentru 
că ziarul dumitale mi se pare singurul cât de cât decent, dur, dacă aş 
fi ştiut, aş fi apelat la oricare altul, chiar şi la comuniştii ăia de la £/ 
Pals! 

— Auziţi, aţi crezut cumva că aici e Telepizza? Că sunaţi şi... 

— Şi dumneata te numeşti jurnalist? Dumneata nu eşti jurnalist! 
Dumneata eşti un... freacă-menta, un prepuţ mediatic! Jurnalist? 
Independent? Ha! Dumneata nu eşti decât o slugă ruptă-n cur, un... 
un... unul care curăţă prezervativele de scurgerile vâscoase, asta eşti 
dumneata! Mencia, îţi cer să faci imediat rectificarea aia! 

— Nu vă aud bine, don Celestino! Cred că sunt atingeri pe fir... da... 
era... bi... salutare... 

Am trântit receptorul în furcă. Mi-am acoperit cu mâinile faţa 
descompusă şi am privit printre degete cum redacţia îşi încălzea 
încetul cu încetul motoarele. Când funcţiona cu maximum de 
randament, era o plăcere să o priveşti, ca nişte scripeţi bine unşi, 
angrenaţi de aceeaşi curea, dar înainte de asta, la prima oră, dădea 
impresia că se gripează de mai multe ori până când fiecare îşi găsea 
misiunea în viaţă, care într-o redacţie de ziar durează cât tine ziua de 
lucru. 

— Din nou prietenul tău, librarul psihopat? 

Cea care vorbise era Mónica, colega şi prietena mea din facultate. 
Lucram împreună de pe vremea când făceam practică la ziar şi, dacă 
nu ne completam viaţa în comun alăturându-ne pantofii 


221 


la picioarele patului era, pe lângă alte motive, şi pentru că printre 
tot ceea ce poseda se număra şi un logodnic, un individ pieptănat 
asemenea căciulii lui Daniel Boonel şi care îşi alesese cariera de 
figurant în roluri de ticălos în care poate că avea să reuşească într-o zi 
să-şi ia licenţa, ca să înceteze să mai fie ce era pe atunci: doar un 
ticălos. Ca şi pe mine, pe tip îl chema Francisco, dar el îşi spunea 
Fran, pentru că, dacă numele de Curro2 este acceptabil pentru cineva 
care execută figuri cu banderilele3 sau care mâzgăleşti paginile unui 
ziar, nu este şi pentru a mânji cu catran o capră moartă şi a o răstigni 
pe o cruce de neon trandafiriu. Mónica se proclamase oarecum 
mecena acelui sângeros figurant şi dacă, în afară de dreptul de a-şi 
lăsa bocancii, cu care călca pe cadavre, lângă pantofiorii ei, 
presupusul artist însemna puţin în viaţa ei, doar cât să îngroaşe lista 
căţeluşilor care se abandonau în grija ei, în orice caz era ceva pentru 
care nu puteam să o critic: şi eu făceam parte din lista aceea. 

Eu şi Mónica ne-am cunoscut în barul facultătii, unde ea obisnuia să 
ia loc, înconjurată de o gaşcă de aplaudaci care băteau atât de mult 
din palme la toate vorbele ei de duh încât îşi făceau răni. Am aflat de 
la un prieten că aceşti şoricei supuşi nu numai că se prindeau în zuluifii 
coamei ei de păr de un negru metalic, dar mai era şi un alt metal care 
îi menținea lipiţi de ea ca magneţii pe uşa frigiderului. Mónica era 
singura fiică şi moştenitoare a editorului unuia dintre principalele ziare 
naţionale. Celui care avea să o prindă în mreje îi era hărăzit un viitor 
sigur şi strălucit, şi astfel, Mónica îşi petrecea zilele umblând pe 
culoarele facultăţii ca Marilyn când cobora scara printre acea galerie 
de tipi în smoching care o linguşeau din mers. La început, am 
considerat-o o manipulatoare 

1 Numele eroului unui serial de televiziune pentru copii difuzat în 
Spania în anii '70 şi care purta pe cap o căciulă făcută din blana unui 
animal de prerie. (n.tr.). 

2 Diminutiv, alături de Paco, de la Francisco. (n.tr.). 

3 Asemenea lui Curro Jiménez, toreador spaniol, celebru în epocă 
(n.tr.) 


222 

înfumurată şi am preferat să adopt poziţia de cometă, departe, pe o 
orbită excentrică, pentru a mă întoarce nu se ştie de unde, la nu se 
ştie ce interval de timp, pentru nu se ştie ce, dar fără a putea scăpa 
de atracţia ei, atât de puternică până şi asupra unui individ retras, 
aflat în stare de imponderabilitate, ca mine. 

Odată cu trecerea anilor, ea a pierdut puncte din indicii ei de 
audienţă când s-a aflat că se logodise cu unul dintre delfinii din 
acvariul tatălui ei, un tip de pluş, delicat şi fără oase ca măgăruşul lui 
Juan Ramonl, care era cu zece ani mai mare decât ea şi care, cu 


siguranţă, avea şi altceva de câştigat de pe urma ei. Atunci au început 
să fie mai strânse relaţiile ei cu aceia dintre noi care rămăseserăm 
indiferenți în faţa ei. Era obişnuită să aleagă întotdeauna ea, şi o făcea 
cu  naturaleţe, asemenea cuiva care îşi umple căruciorul la 
supermarket. 

Nu ştiu dacă a fost ca o revoltă împotriva îngâmfării ei 
manipulatoare, dar într-o bună zi i-am propus să o fac protagonista 
unui reportaj de practică în care voiam să analizez mecanismele pieţei 
forţei de muncă, comparând lansarea profesională a doi studenţi la 
jurnalism: unul care avusese de-a face cu mediul ziaristic încă din 
leagăn şi altul, fără relaţii şi fără antecedente familiale în acest 
domeniu. Primul era ea, iar al doilea eram eu. Ideea i s-a părut 
amuzantă, iar Mónica îşi cheltuia timpul şi banii doar cu lucruri 
amuzante, deşi o prevenisem că s-ar putea să nu-i placă produsul 
final al cercetării. Inarmat cu un carneţel, reportofon şi aparat foto, m- 
am agăţat de buclele ei şi, timp de o săptămână m-am ţinut după ea 
oriunde se ducea, am trecut de uşa turnantă, ca de mănăstire, a 
înaltelor birouri şi m-am furişat până la jilţul sacro sanct al tatălui ei, 
ierarhul suprem, am coborât în infernul redacţiei unde ea înflorea 
printre fluturi şi se lăsa privită în voie, am luat 

1 Juan Ramon Jiménez, poet spaniol (1881-1958), laureat al 
Premiului Nobel pentru Literatură în 1956, autor al unei naraţiuni lirice 
intitulate P/ateroyyo /Platero fi eu, povestea înduioşătoare a vieţii şi 
morţii măgăruşii lui Platero. (n.tr.) 


223 

loc lângă ea la o cină-omagiu cu câţiva dintre cei mai renumiţi 
[desenatori din ţară, şi m-am plimbat de colo-colo cu un pahar de 
whisky cu sifon în mână, la o petrecere la ea acasă, la care au asistat 
miniştri din guvern şi celebri autori de editoriale, precum şi câţiva 
profesori de la facultate care la terminarea cursurilor trebuiau să ne 
acorde calificative mie şi Mónicăi. In săptămâna următoare, întors în 
lumea mea, am încercat să stabilesc interviuri ca student la jurnalism 
sub un nume fals cu mai multe eminenţe pe care le cunoscusem în 
zilele precedente. Eşec răsunător: nici măcar unul dintre ei nu a 
consimţit să mă primească. 

Bineînţeles că reportajul meu nu dezvăluia nimic nou care să nu se 
fi întâmplat la fel, de când există nobili şi plebei, domni şi lachei, 
proxeneţi şi prostituate, linguşiţi şi linguşitori sau, cum spunea Clint 
Eastwood în filmul Ce/ bun, cel urât şi cel rău, cei care, au revolverul 
încărcat şi cei care îşi sapă propria groapă. Dar poate că nimeni nu se 
hotărâse până atunci să susţină asta într-un umil reportaj de 
investigaţie care, spre o ofensă şi mai mare, încălca regulile 
jurnalismului la persoana întâi. 


Am fost mulţumit de rezultat. Înainte de a-l preda, am făcut o i opie 
pentru Mónica. Spre deosebire de cum a interpretat ea gestul meu, eu 
nu îi ceream aprobarea şi, cu atât mai puţin, consimţământul. În 
lucrare, omisesem numele reale şi schimbasem gradele, nu pentru a 
ascunde identitatea protagonistei, ceea ce ar fi fost o încercare 
zadarnică, ci pentru a concentra interesul pe poveste, şi nu pe maniile 
personajelor. In plus, mi-ar fi fost foarte ruşine dacă cineva ar fi putut 
să mă acuze de intenţii ofensive. Atacul deliberat îmi părea de prost 
gust; mai mult chiar, ceva care era pur şi simplu un exerciţiu şcolar mi 
se părea oarecum pretenţios. Cu toate acestea, ca s-a enervat când l- 
a citit şi s-a înfuriat şi mai tare aflând că îmi menţineam intenţia de a-l 
preda, fără să ţin seamă de interdicţia ei expresă. A insinuat că risc să 
pic la acea materie, chiar şi la altele, la care eu i-am răspuns cu 
cinism ludic că ar trebui poate să includ şi asta în reportaj. Mi-a atras 
atenţia că-i displăceau paragrafele care 


224 

îi descriau pe documentariştii ziarului făcând articolele de practică 
ale fiicei şefului, pe profesorii de la catedră ciugulindu-i din palmă la 
petrecere - cochetăria era cheia artileriei sale, motiv pentru care am 
hotărât să nu schimb sexul protagonistei - şi prezentarea pe care o 
făceam personajului ei ca o flapperl aiurită care trăia într-o povestire 
de Scott Fitzgerald2 şi care concepea jurnalismul ca pe o tablă de 
jocuri, o adolescentă directoare şi „tăietoare de panglici” cum se 
spune despre cineva care îşi asumă, întâmplător şi cu fast ceva în a 
cărui desfăşurare nu a fost niciodată implicat. M-a întrebat dacă asta 
era ceea ce credeam cu adevărat despre ea. l-a răspuns că obţinusem 
mult mai mult decât sperasem prin acel reportaj, dacă dintr-odată 
începea să o intereseze părerea celorlalţi. Nu m-a mai salutat şi nu s-a 
mai purtat frumos cu mine. 

Reportajul mi-a adus un calificativ excelent şi a fost mai comentat 
decât mi-aş fi dorit. Chiar mi s-a propus să fie publicat în ziarul 
facultăţii, ceea ce am refuzat, ca să nu zgândăr nişte răni. Timp de o 
lună, Mónica a evitat să-mi mai adreseze cuvântul, dar ceva îmi 
spunea că mai devreme sau mai târziu avea să se dea bătută. 
Jurnalismul nu este cea mai bună profesie din lume, dar niciuna dintre 
cele mai proaste; este pur şi simplu una dintre multe altele, deşi 
poate că are vreo particularitate. Mai presus de bilanţul rezultatelor şi 
de consiliile de administraţie, tatăl Mânicăi era un jurnalist de primă 
clasă, şi cineva crescut într-un asemenea mediu nu poate rezista 
tentaţiei de a se preda în faţa exprimării libere şi de a recunoaşte 
valoarea unui reportaj bine făcut, chiar şi îndurând disensiuni şi 
duşmănii. Mónica era o păsărică banală, dar era mai 

1 Denumire sub care s-a făcut cunoscută o generaţie de femei 


tinere din cultura jazzului, în anii 1920. Au spart tiparele moralei 
tradiţionale printr-uii stil de viaţă libertin şi frivol. Este un stereotip 
predominant în romanele lui Francis Scott Fitzgerald. (n.a.) 

2 Povestirea la care se referă autorul se intitulează F/appers and 
Philosophers / Aiurite şi Filosofi, şi a fost publicată într-o culegere de 
nuvele în anul 1920. 


225 

jurnalistă decât noi, toţi ceilalţi colegi de curs la un loc. După 
împăcare, prietenia noastră s-a consolidat şi cred că ne-am fi cuplat < 
ând ea s-a despărţit de Platero, dacă nu s-ar fi întâmplat să caute 
alunei ceva exotic, şi nimic nu putea fi mai exotic pentru ea decât | 
'ran Dekay. 

Francisco Rebollar îşi petrecea duminicile de la sfârşitul anilor ’! i0 
în ghereta lui Dracula din Talciocul madrilen, spărgându-şi limpanele 
cu rafalele de wati stridenţi ale formațiilor Exploited, Dead Kennedys, 
Discharge şi Killingjoke. De luni până sâmbătă îşi ascundea identitatea 
şi creasta semeaţă sub masca de ucenic de măcelar la taraba de care 
se ocupa tatăl lui în piaţă. Aşa îşi petrecea săptămâna, ca un val calm 
care se umfla treptat, pe măsură ce se apropia de ţărmul nopţii de 
sâmbătă, când se spărgea într-o explozie necontrolată de spume 
efervescente. Se simţea ca o aşchie exclusă din sculptura socială 
până într-o zi când, în timpul uneia dintre acele revolte de stradă 
orchestrate de cârja Şchiopului Mantecal, o pubelă cu gunoi în flăcări 
i-a revelat Adevărul: nu era un cetăţean oarecare, o nulitate 
marginalizată fără cauză şi fără viitor, ci un artist antisistem care, ca 
toţi artiştii antisistem, avea misiunea de a plănui distrugerea Statului 
în beneficiul propriu. L-a lăsat pe tatăl său cu buzele umflate şi fără 
ucenic, s-a alăturat uneia dintre primele comunităţi de okupas2 şi şi-a 
schimbat numele, luându-l pe cel al uneia dintre formaţiile sale 
preferate. In komunitate, Fran Dekay a lansat un program 
experimental referitor la calităţile plastice ale cărnii, sau mai bine zi, 
referitor la karne, elementul său. Datorită unui coleg care pe vremea 
aceea purta uniforma de supraveghetor 

1 Jon Manteca Cabanes (1967-1996), zis şi Şchiopul Manteca, figură 
emblematică a manifestaţiilor studenţeşti de la Madrid din ianuarie 
1987 (n.tr.) 

2 Membri ai unei mişcări sociale constând din luarea în folosinţă a 
terenurilor sau imobilelor abandonate în scopul utilizării lor ca zone 
cultivate, locuinţe, locuri de reuniune sau centre sociale şi culturale, 
(n.tr.) 


226 
la Mercamadrid1 - evit tentaţia de a scrie că el cu asta se ocupa 


şterpelea pulpe de miel ca să le supună geniului său creator, şi oriatft 
lăudate calităţile artistice ale lucrării, el şi camarazii săi perpeleau o 
bucată la foc mic pe rugul unei roţi de cauciuc pe terasa clădirii şi o 
înfulecau ca modalitate de a stabili comuniunea cu arta d avangardă. 

Într-o zi, şi-a făcut apariţia la komună o fată de bani gata, care s-a 
prezentat ca studentă la jurnalism, interesată să facă un reportaj 
despre modul de viaţă atât de fascinant al acelei familii joviale. Fran a 
crezut că fata este un parazit social vrednic de dispreţ, dar care avea 
karnea foarte bine pusă pe ea şi proporţionată şi, dat fiind ca d se 
pricepea la aşa ceva, a hotărât să-şi omagieze propria persoana 
furnizându-şi-o. La rândul ei, fetei de bani gata i s-a părut că totul era 
fascinant, fascinant, fascinant şi că artistul acela atât de, atât di 
fascinant avea mai multe oase şi globule decât Platero al ei, cel lipsii 
de vlagă. Mónica a redactat un reportaj excelent despre mişcarea 
okupa şi, la puţin timp după aceea, Fran Dekay primea de la noua sa 
iubită un transfer de fonduri ca o contributie la cauză într-un cont 
curent pe numele lui la o bancă capitalistă, care i-a emis un card auriu 
ca să-l ajute în lupta lui cu concernele multinaţionali cu băncile, cu 
întreprinderile petroliere, împotriva tăierii pădurilm, a energiei 
nucleare, a experimentelor pe animale, împotriva specii laţiilor 
imobiliare, a terenurilor de golf, a mijloacelor de comunica i e vândute 
puterii, împotriva luptelor cu tauri, a vânătorii, a arme Im, împotriva 
yankeilor, a monarhiei, a neoliberalismului, în lupta cu Fondul Monetar 
Internaţional, cu Banca Mondială, cu induşi iu toxică şi comerţul cu 
blănuri, inclusiv pentru a-l ajuta în lupia cu propria bancă, împotriva 
parazitismului social reprezental de iubita lui, fată de bani gata şi 
împotriva lui însuşi, ca victimă a aulei întregi înşelăciuni burgheze şi 
fasciste. 

1 Societate al cărei obiectiv este distribuţia alimentelor perisabile: 
carm. Peşte, fructe, legume etc. (n.tr.) 


227 

Aşa cum se întâmplă în viaţă, pulpele de miel crucificate ale lui 
Fran Dekay au trezit interesul mai multor profeţi postmoderni şi, la 
scurt timp după aceea, contul lui în aur plesnea de banii negri pe care 
căuta să-i cheltuiască cu lopata ca să nu devină o marionetă a 
consumismului dirijat de la distanţă de magazinul universal El Corte 
Ingles. Se dispreţuia întru totul, dar când îl apăsa conştiinţa, i i punea 
pe el ce găsea la îndemână, trăgea la măsea o sticlă de whisky 
Chivas, se instala la volanul automobilului său GTI cu aisprezece 
valve, o pornea pe autostrada cea mai apropiată şi rălca pe 
accelerator până lăsa în urmă remuşcările. Pe atunci, a abandonat 
deriva dezlănţuită a anarhismului lipsit de obiective şi a convertit la 
comunism, un cadru incomparabil, care îi permitea a aspire la o 


bogăţie maximă şi să evite astfel să ajungă pe mâinile lepădăturilor 
capitaliste lipsite de inimă şi ale ticăloasei clase de mijloc, ariviste şi 
nesolidare. A schimbat sacoul de piele cu scurta îmblănită 
situaţionistăl de la casa Vivienne Westwood2, pe Sid Vicious3 cu 
Silvio4, pe Malcolm Melaren5 cu Fidel, pe Şchiopul Manteca cu Che şi 
komuna anarhistă, cu un atik de te kaci pe tine. 

Eu am asistat la transformarea aceea din fotoliul de orchestră din 
teatrul avatarurilor aurite ale Mânicăi. In ultimul an de facultate, tatăl 
ei i-a pus un scaun în redacţie şi ea a cerut să i se aducă două. 

De la facultate, mergeam împreună la ziar, unde Fran o suna cu 
insistenţă, fără să lase aparatul să se răcească. Bietul de el era mai 
legat de ea decât un atelaj de boi, în vreme ce Mónica îşi pierduse 

1 Referitor la situationism, mişcare contestatară îndreptată 
împotriva struclurilor actuale ale societăţii (n.tr.) 

Vivienne Isabel Swire (n. 1941), designer britanică de modă, 
asociată cu îmbrăcămintea purtată de membrii mişcărilor Punk şi New 
Wave (n.tr.) 

1 Simonjohn Ritchie (1957-1979), basistul formaţiei britanice Sex 
Pistols, i figură emblematică a mişcării Punk (n.tr.) 

1 Silvio Rodrfguez (n. 1946), cantautor, ghitarist şi poet cubanez, 
exponent al creaţiei muzicale din ţara sa de după Revoluţia cubaneză 
(n.tr.) 

' Malcolm Robert Andrew Edwards (1946-2010), muzician, 
impresar, manager şi producător britanic, agent al formaţiei Sex 
Pistols (n.tr.) 


228 

patima hormonală pentru războinicul ei de jucărie devenit, fără vi 
mi ei, un progresist convenţional, consumator de şampon 
antimătreaţa şi lipsit de fascinația de altădată. De la respingerea 
iniţială a acelui personaj, am trecut la o duioasă compasiune pe care 
mi-o inspirau toate jucăriile stricate depozitate în lada pe care Mónica 
o închidea lovind-o cu piciorul ei frumos. 

De fapt, am adorat-o întotdeauna pe manipulatoarea de neuroni 
căreia îi datorez prima mea slujbă şi chiar mai mult de atfil, dar 
trecând peste năuceala iniţială, niciodată nu mi-am dorit cu adevărat, 
până atunci, să mă înscriu pe lista ei de sinistraţi, aşa cum nu am avut 
niciodată pretenţia de a săruta un ferăstrău circulai în funcţiune sau 
de a sări de la al cincilea etaj ca să aflu ce simţi când te zdrobeşti de 
pământ. Cu toate astea, i-am căzut în plasă, la puţin timp după ce am 
absolvit, mai exact în ziua în care m-a sunat din nou Celestino Posada. 
E chestie de consolare reciprocă, atum i când doi oameni au pielea 
jupuită de curând şi excesiv de sensibila la atingerea de o altă piele 
caldă. 


— Din nou prietenul tău, librarul psihopat? 

— Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Este un coşmar. 

— Profită de el. E monstrul tău. Scoate-l la iveală. Dă-i apă la 
moară. Ştii că în ziua de azi asta se vinde bine. 

— Şi să rămân în istoria jurnalismului ca biograful lui Celestinii 
Posada? Nu, mulţumesc. 

— Dar încă mai crezi că există modalităti mai demne de a rămâne 
în istoria jurnalismului? 

— Mă rog... Dimineţile, când mă trezesc, ridic jaluzeaua, şi dacă 
afară e o zi senină şi răcoroasă, uneori ajung să cred şi eu asta. 

— Oh, da, şi eu la fel. Dar asta mi se întâmplă doar în cazul în care 
se nimereşte să fie Crăciunul, Anul Nou sau Sâmbăta Mare. In 
celelalte zile, există presă. 

— Eşti prea cinică pentru vârsta ta. 

— lar tu eşti încă şi mai tânăr ca să fii cinic. Nu uita că am douăzeci 
şi trei de ani de experienţă în asta. 


229 

— Tu crezi că Guan o să mă lase să-i fac un profil librarului? 

— Totul e să încerci. Uite-l că vine. 

Redactorul nostru şef îşi legăna trupul greoi pe culoarul redacţiei, 
muşcând din ţigara de foi, învăluit într-o mantie de fum. Am sărit în 
întâmpinarea lui. 

— Guan, Celestino Posada m-a sunat din nou. 

— Şi ce dacă, tinere? 

— Cred căpersonajul ne poate oferi ceva, dacă-i dăm posibilitatea. 
Pot să mă duc să-i iau un interviu mai amănuntit şi să-i schiţez un 
profil, dacă mă laşi. 

— Să te las? Eu nu las, tinere. Eu poruncesc şi trimit. la asta. Mi-a 
dat o notă de presă. Trebuie să mergi să relatezi despre inaugurarea 
târgului de Crăciun. Dacă îţi mai rămâne timp, treaba ta. 

— Dar o să mi-l publici? 

— Uite ce e, să-ţi povestesc ceva. Când eu tineam cursuri la 
facultate... da, am ţinut cursuri la facultate, nu face mutra asta, ce 
mama mă-sii?! Şi într-o zi, când am intrat în sala de clasă, toţi 
studenţii au început să mă întrebe: Guan, ce se întâmplă cu Marcu? 
Guan, şi Marcu? Marcu? Ce se întâmplă cu Marcu? Eu nu ştiam ce 
dracu' mă întrebau, pentru că nu cunoşteam niciun Marcu, dar ei 
continuau cu aceeaşi placă a lui Marcu, până când n-am mai putut 
suporta să mă bată la cap şi am explodat. Dar care Marcu? CARE 
MARCU? Şi atunci, toţi în picioare au strigat într-un glas: CARE-ŢI 
TRAGE IN CUR CU ARCU'! 

Extaziat de frumuseţea poveştii, nu reuşeam totuşi să deduc cum 
se aplica situaţiei mele. Atunci, Guan a continuat: 


— Nu înţelegi? Morala: cine îşi pune curul la bătaie nu se plânge. 
Am căzut în capcană de naiv ce eram şi pentru că am pus întrebări. 
Dacă vrei să-i iei un interviu acelui mitralior, suportă consecinţele, 
tinere. Hai, la treabă. 

— În regulă. Mulţumesc, Guan. 

— Nu-mi mulţumi, tinere. Unui sef nu i se multumeste. Nu sunt aici 
ca să-ţi fac favoruri. 


230 

Glasul i s-a pierdut dincolo de uşa biroului său. 

Când m-am întors la masa mea de scris, Mónica dispăruse De-abia 
mă aşezasem pe scaun, când soneria stridentă a telefonului mi-a 
zbârnâit din nou în urechi. 

— Alo? 

— Moni nu este? 

Era glasul inexpresiv şi plat al faimosului Fran Dekay. 

— Bună, Fran; sunt Curro. 

— Bună, Currito, flăcăule, ce mai faci, amice? 

— Pe aici, muncesc şi eu. Tu ce mai faci? 

— Păi, nu sunt chiar în cea mai bună formă, colega. Ani o indigestie 
nenorocită care mi-a întors maţele pe dos şi îmi vine sa mă urc pe 
pereţi. Auzi, ce voiam să-ţi spun, nu e Moni pe acolo? 

— Ba era acum o clipă, dar n-o mai văd. Dacă ar fi ieşit cu vrei > 
treabă mi-ar fi lăsat un bilet, aşa că o fi la toaletă sau în biroul tata lui 
ei; sau o fi coborât să ia micul dejun. Vrei să-i transmit ceva? 

— Amice Currito, sunt făcut praf. Nu ştiu ce-o fi apucat-o cu mine, 
dar nu-mi mai răspunde la telefon. N-am văzut-o de săpta mâni 
întregi. Tu ştii ceva? 

— Nu, dar cred că nu e nimic, am mintit eu. Avem mult de lucru şi 
de-abia dacă ne mai rămâne timp şi pentru altceva. Eu nu mi-aş face 
griji, cu siguranţă că doar despre asta e vorba. 

— Sunt foarte îngrijorat, Currito, amice, dar foarte îngrijorat, ştii? 
Trebuie s-o văd. N-am chef nici de halit, nici de dormit, n-am chef de 
nimic. Hai să te văd dacă poţi face ceva, prietene. Să te văd dacă afli 
cum stă treaba. Şi spune-i să-mi dea un semn, bine? 

— Nu-ţi face griji, vorbesc eu cu ea. Dar nu-ţi pot promite nimic. De 
ea depinde. 

— Mulţumesc, Currito, eşti un prieten adevărat. Hai, amice, ai grijă 
de tine. 

— Şi tu să ai grijă. Cred că ai mai multă nevoie. Pe curând, Fran. 

Numai asta îmi mai lipsea. Să fac pe măturoiul pentru dezastrele 
cardiace pe care le seamănă din mers regina mărilor mediaticc. 


231 


Hotărât să-i cer o eutanasie sentimentală pentru acel suferind 
chinuit, am luat un post-it şi i-am scris M6nicăi câteva rânduri: 

Mă duc în Piaţa Mare să relatez despre inaugurarea târgului. Te-a 
sunat pentru a mia oară monstrul tău personal, Frankensteinul pe 
care l-ai creat. E tare neliniştit. Vorbim mai târziu. Te pup, C. 

Când s-a terminat festivitatea de inaugurare, era aproape ora 
mesei. Mi-am luat la revedere de la fotograf cu o scuză oarecare şi, 
trecând printre ornamentele de Crăciun care împodobeau străzile, am 
aterizat într-un bar din piaţa Santa Cruz ca să iau o gustare. De acolo, 
am sunat la librăria lui Celestino Posada. Când mi-a auzit vocea, s-a 
pornit din nou cu serenada rectificării, dar a amuţit când i-am cerut o 
întâlnire ca să-i iau un interviu după prânz. Cu îngâmfarea 
învingătorului, m-a onorat cu o amabilitate neobişnuită. Am închis 
telefonul şi am sorbit o gură de bere în limp ce ospătarul îmi îmbia 
privirea cu o porţie de cartofi picanţi. Am vârât altă monedă în fanta 
telefonului şi am format numărul Mânicăi de la ziar. 

— Da, vă ascult. 

— Bună, sunt eu. Nu ştiam dacă nu cumva mă aştepţi să luăm 
masa împreună. Am rămas aici, în centru. Am stabilit cu Posada o 
întâlnire pentru mai târziu. 

— Ah, dar chiar ai luat-o în serios? 

— Pe cât poate fi de serios suprarealismul. Dar da. Dai sfaturi mai 
bune când eşti cinică decât atunci când încerci să fii amabilă. 

Apropo, ai citit bileţelul de la mine? 

— Da, da, l-am văzut. Presupun că e preludiul la predică, nu-i aşa? 

— Mi-a fost foarte milă de tânărul ăla, iar Fran Dekay trebuie să fie 
în stare foarte proastă ca să-mi trezească mila. Glasul lui se 


232 

auzea ca o tablă de ouijal. Fă ce vrei, dar să nu spui după aceea că 
nu te-a avertizat nimeni că e posibil să cadă din nou în prăpastie sau 
chiar mai rău. 

— O să ţin seamă de asta. Baftă cu „pishopatul”! 

— Mulţumesc. Mai târziu, te... 

— Ah, stai! Te-a sunat tatăl tău. A zis că e important, să-l suni la 
cabinet. 

— Ah. Bine, mulţumesc. Ne vedem mai târziu. Te-am pupat. 

— Şi eu. 

Am închis, am ridicat din nou receptorul şi am înfipt într-o 
scobitoare doi cartofi înmuiaţi în sos picant. Cel mai apropiat de 
degetul meu s-a rupt şi bucata mai mică a rămas atârnată de 
scobitoare, legănându-se şi picurând sângele de roşii pe blugii mei, pe 
când sorbeam din paharul înalt şi încercam să ţin receptorul 
telefonului între ureche şi umăr. Detest să se rupă cartofii când îi duc 


la gura Ospătarul mi-a servit o farfurie de rasol cu crochete. Am 
formal numărul de telefon al tatălui meu. Pe când aşteptam tonul, un 
client care citea la tejghea ziarul Marca a sărit brusc de pe taburet şi a 
început să tipe, privind afară prin vitrina de cristal împodobită cu 
siluetele din leslea sfântă, desenate cu un spray ca de zăpadă. 

— Dar n-am băut lichior de anason şi văd totuşi maimuța de pe 
etichetă2! 

Afară, în piaţă, doi tipi de la Poliţia Municipală se opinteau din greu 
cu un animal. Cât ai clipi din ochi, am închis telefonul, mi-am luat 
catrafusele şi i-am strigat ospătarului: „Mă întorc imediat!” Ani fugit 
spre locul unde începeau să se înghesuie curioşii, pe care unul din 
poliţişti căuta să-i ţină departe, pe când celălalt încerca să pună 

1 Un joc de societate alcătuit dintr-o placă de lemn cu litere, 
numere şi alte simboluri şi o piesă mobilă care se mişcă de la un semn 
la altul, prin care spiritele morţilor dau răspuns la întrebările 
participanţilor, (n.tr.) 

2 Există o marcă foarte populară de lichior de anason spaniol care 
are pe etichetă imaginea unei maimuțe cu o sticlă în mână. De aceea 
se numeşte Anasonul Maimuţei, (n.tr.) 


233 

animalul la pământ, apucându-l de grumaz. Mi-am scos din rucsac 
legitimaţia de ziarist şi aparatul de fotografiat pe care îl port mereu la 
mine pentru astfel de cazuri şi pe care înainte nu mai avusesem 
niciodată ocazia să-l utilizez şi am început să-l declanşez, strigând în 
acelaşi timp: „Sunt jurnalist, sunt jurnalist!” către polițistul care marca 
distanţa de siguranţă cu mâinile întinse. M-a apucat de braţ ca să-mi 
blocheze trecerea, în timp ce îl întreba pe colegul său dacă are nevoie 
de ajutor. Celălalt era țintuit la pământ, faţă în faţă cu botul feroce al 
animalului, strângându-i mijlocul cu genunchii, cu una din mâini 
apăsându-l pe gât, şi cu cealaltă, luptându-se să-i imobilizeze braţele. 
Mi s-a părut că nu are destulă forţă în mâini şi nici îndemânare ca să 
domine prada şi i-am strigat: 

— Intoarce-l! Cu pieptul la pământ! Al lui, nu al dumitale! Atenţie la 
dinţi! Şi nu-l privi în ochi! 

Cel care mă ţinea m-a privit şi m-a întrebat: 

— Dumneavoastră stiti ce animal e ăsta? 

— Un babuin, din specia papio anubis. Foarte periculos. Noroc că nu 
este foarte mare. Un mascul adult ar putea să-ţi smulgă braţul dintr-o 
muşcătură. 

— Ai auzit, Beltrân? Ai mare grijă! S-a întors din nou spre mine. 
Dumneavoastră ştiţi să-l stăpâniţi? Sunteţi veterinar sau ceva de 
genul ăsta? 

— Nu, sunt jurnalist, v-am mai spus. Dar mă uit mult la televizor. 


Am zâmbit înainte de a-mi da seama că poate nu va primi cu haz 
ironia comentariului meu. Incepeam să mă molipsesc de năravurile 
Mânicăi. Ştiţi de unde a apărut? 

— Credem că le-a scăpat unui grup de străini din Piaţa Mare, dar nu 
ştim dacă îl aveau doar ca o mascotă de circ sau îl foloseau pentru 
altceva. In orice caz, animalul ăsta e ilegal. 

— Pentru altceva? Credeţi că îl foloseau ca să fure sau cu vreun alt 
scop infracţional? Imaginaţia mi-a luat-o la vale pe coclaurii 


234 

din strada Morgue a lui Poel şi a înspăimântătorului său uram mi 
tan asasin. 

— Nu ştim. Va trebui să stabilim asta după ce îi vom identifica de 
proprietarii animalului. 

— Vă deranjează dacă fac nişte fotografii? 

— Nu, bineînţeles, faceţi-vă treaba. Dar nu vă apropiaţi prea muli 

Celălalt reuşise, în sfârşit, să stăpânească babuinul. Am făcut poze 
din mai multe unghiuri până când o maşină a poliţiei a adus întăriri. In 
forfota aceea, am privit mulţimea şi mi s-a părut că ni meni nu mai 
fotografiase incidentul. Aveam o exclusivitate. Am mai pus câteva 
întrebări şi am privit scena până când s-a domolii hărmălaia. Am notat 
numele poliţiştilor, le-am dat cartea mea de vizită şi am stabilit să sun 
mai târziu ca să cer amănunte. În cele din urmă, am mai cules două 
mărturii de la trecătorii care asistaseră la spectacol. Mândru de 
isprava mea şi ţinând cu grijă camera caro conţinea valoroasele 
dovezi, am intrat din nou în bar şi m-am instalat în faţa crochetelor, a 
cartofilor reci şi a berii calde. Ospătarul m-a privit cu interes. 

— Dar de unde a apărut maimuța? 

— Ei zic că încă nu sunt siguri. E posibil să-l fi purtat cu ei nişte 
străini ca să câştige nişte parale, dar poate că l-au dresat să fure. 

— Se alege praful de toate! Când vă spun eu? Madridul a ajuns un 
codru. Incă o bere? 

— Da, te rog. Şi încălzeşte-mi puţin asta. 

Intorcându-mă la telefon, am format numărul de la cabinetul tatălui 
meu, în vreme ce, asemenea unui pescar care scoate la suprafaţă un 
năvod ca să-i verifice conţinutul, încercam să analizez ciudata 
senzaţie pe care mi-o pricinuia faptul că recunoscusem imediat specia 
acelei maimuțe. Trecuseră atâţia ani de atunci... într-o altă viaţă 
fusesem pasionat de fauna africană. S-a întâmplat atunci când... 

1 Aluzie la povestirea intitulată Crimele din Strada Morgue de Edgar 
Allan Poe (n.tr.) 


235 
— Alo? 


— Teresa, sunt Curro, fiul lui Fernando. Tatăl meu este la birou? 

— Bună ziua, Curro. Da, este. Aşteaptă o clipă, ţi-l dau la telefon. 

— Mulţumesc. 

Am auzit tonul care s-a întrerupt cu un ţăcănit. Glasul tatălui meu s- 
a auzit la celălalt capăt al liniei. 

— Curro? 

— Bună, tată. Ce mai faci? 

— Bine, bine, fiule. Dar tu? Cum e la ziar? 

— Foarte bine. Mult de lucru. Sunt aici, în centru, şi tocmai am prins 
o exclusivitate. Poliţia a capturat o maimuţă, un babuin în libertate în 
centrul pieţei Santa Cruz. |ţi vine să crezi aşa ceva? Şi sunt singurul 
jurnalist care am surprins totul în direct. Sper să-mi publice reportajul. 

— Ca să vezi, nu mai spune! Ce chestii se întâmplă în Madrid! 
Atunci, sincere felicitări! Voi fi atent la ediţia de mâine. 

— Mi s-a spus că m-ai sunat. 

— Da, da. Ştii, trebuie să-ţi dau o veste. Am ajuns la o înţelegere cu 
un cumpărător ca să vând Lux Domini. 

Lux Domini. 

Lux Domini! 

Deodată, am simţit ca şi cum cineva ar fi apăsat butonul de pauză 
de la aparatul video al vieţii mele, ca apoi să deruleze filmul înapoi, 
lăsând-o în urmă pe Mónica şi pe iubitul ei extravagant, ziarul, 
facultatea, ultimii ani de şcoală şi prima mea adolescenţă care 
încetinea treptat torentul de imagini, în vreme ce toată familia mea se 
întorcea la Torrelodones: tata, de la Madrid, mama şi sora mea de la 
El Escorial şi fratele meu mai mare din Statele Unite, ne strângeam 
din nou cu toţii în conacul acela de la poalele colinei Canto del Pico, 
unde zidurile erau iar zugrăvite cu var, frunzele căzute se ridicau în 
zbor şi se aşezau pe ramurile copacilor reînverzindu-le, iar trandafirii 
se deschideau în coroane de focuri de artificii, Vicente făcea drumul 
înapoi din satul familiei 


236 

sale şi, în cele din urmă, eram şi eu acolo, încadrat în prim-planni 
unui înverşunat aparat foto, în picioare în aeroport, cu o lacrima 
lăsându-mi o urmă sărată pe obraz, pe când strângeam mâna mamei, 
iar bunicul meu scoţian dispărea într-un cârd de călători cărând 
bagajele. Atâţia ani înlănţuiţi de frenezia copacilor care trec prin faţa 
geamului de la maşină fără să avem timp să-i privim, atâtea du-te- 
vino-uri în mica hagiografie a familiei mele ajunseseră să îngroape 
sub movile de pământ fundalul amintirilor mele. Totul a revenit pe 
neaşteptate: bunica Uke, Cele Patru Pene, prietenii mei, prima fată pe 
care am sărutat-o... Mariana! după-amiezilc lungi de vară, excursiile 
noastre explorând acele pustietăţi înţesate cu monştri imaginari şi 


legende născocite care căpătau formă şi mobilitate când noaptea 
punea stăpânire pe tapiseria acoperita cu rouă a pădurilor din 
Torrelodones. Totul a revenit într-o clipă, lăsând să se strecoare 
conexiunile din mintea mea, precum ceaiul lui Proust urcând din 
ceaşcă pe fibrele spongioase ale madlenei. 

Lux Domini! 


15 - Vestitori 

Atmosfera de tribunal a cabinetului tatei, solemnitatea aceea, 
(onajul de jurisprudenţă susţinut de şuruburile subţiri ale rafturilor, 
atâtea glorii şi mizerii umane încătuşate în cerneala de pe hârtia 
presată, cufundată într-un somn încremenit în aşteptarea momentului 
în care cineva avea să lase aerul şi lumina să curgă peste acele pagini 
pentru a însufleţi din nou personajele din cazurile prezentate, toate 
acestea îmi impuneau foarte mult respect. Priveam acele cotoare 
vechi de secole, ieşite în relief, perfect ordonate, aşa cum cineva 
contemplă zidul solid al justiţiei, protector şi inaccesibil. II aşteptam 
acolo pe tatăl meu, care fusese nevoit să lipsească pentru câteva 
minute. Gravitatea veştii pe care tocmai mi-o dăduse la telefon, 
scoaterea la vânzare a poveştii familiei sale mă făcuse să-mi părăsesc 
farfuria cu crochete şi să dau buzna în acel birou. 

Deodată, uşa s-a deschis şi tatăl meu a apărut în prag, îmbrăcat în 
toga care se legăna pe lângă el. 

— Bună, fiule. Scuză-mi întârzierea. Dar ia loc, asază-te. M-am 
instalat pe unul dintre acele imense fotolii de piele cu bumbi, iar el a 
ocupat jilţul din spatele mesei de scris. Şi-a aprins o ţigară şi mi-a 
oferit şi mie una. Te ascult. 

— Nu mi-ai spus că ai scos-o la vânzare. 

Am preferat să deschid subiectul stăpânindu-mi mânia. 

— Mă rog, adevărul e că totul s-a întâmplat foarte repede. De-abia 
ne-am hotărât şi am luat legătura cu o agenţie imobiliară, că agentul 
ne-a şi spus că o clientă îl întrebase deja dacă ar fi 


238 

de vânzare casa aceea. Este o femeie din localitate, care vrea sa 
deschidă un restaurant şi care era în căutarea unei case adecva i< 
Cunoştea Lux Domini şi i se părea amplasamentul ideal, dar mii ştia 
cui îi aparţine. 

— Vorbeşti la plural? Mama este de acord cu asta? 

— Păi, bineînţeles! Nu o puteam face fără ea. In mod legal, înea 
mai suntem căsătoriţi. 


— Dar, tată, tu chiar, îmi vorbeşti de vânzarea casei pe care a 
cumpărat-o bunicul tău, unde a crescut mama ta, ai crescut tu, am 


crescut eu, unde s-a născut fiica ta cea mică? 

Am lovit cu pumnii în braţele fotoliului. Simţeam că se dezlăi i tuie 
furtuna. 

Í 

— Nu exagera cu sentimentalismele, Curro. Nu e altceva decai un 
vechi conac dărăpănat. Ai mai trecut pe acolo în ultimul tinij >1 Nişte 
vandali chiar au mâzgălit toată faţada. Amenajarea lui, ca să-l facem 
locuibil, ar costa multe, multe milioane. Şi cine să | locuiască? Tu? Eşti 
dispus să suporţi costurile renovării? Oferta | >c care am primit-o este 
foarte bună. 

— Nu pot să cred că mama e de acord. 

— Mama ta, la fel ca mine, e de părere că am ţinut destul de mult 
timp imobilizat un capital pe care îl putem fructifica. Mama ta, ca şi 
tatăl tău, are nevoie de bani ca să trăiască şi să-şi plătească facturile, 
Mama ta este, ca şi mine, tatăl tău, funcţionar public şi, în caz că nu 
ştii, te informez că administraţia nu se remarcă prin plata unor sala rii 
enorme. Crezi cumva că educaţia ta şi a fraţilor tăi au fost gratis: 

— Haide, tată, acum o să-mi spui că tu şti mama n-aveţi niciun 
sfant? 

— Indiferent de starea respectivelor noastre conturi, chestiune 
asupra căreia nu mă simt obligat să intru în detalii, mi se pare că uiţi 
cine sunt moştenitorii acestei presupuse averi de familie care exisla 
doar în imaginaţia ta. Să-mi spui ce preferi să moşteneşti într-o buna 
zi: un capital care să-ţi asigure bătrâneţea şi viitorul copiilor tăi sau 


239 

o veche grămadă de dărâmături care de acum până peste câţiva 
ani va fi bună doar pentru târnăcop. 

— Dacă aleg a doua opţiune, ar folosi la ceva? 

— Dat fiind faptul că eşti singurul de această părere, nu. 

— Şi fraţii mei ce părere au? 

— Sora ta Isabel era prea mică pentru ca acel conac să-i fi rămas în 
amintire. Ea locuieşte şi a locuit întotdeauna la El Escorial. Cât despre 
Carlos, nu este deloc ataşat de casa aceea. Ştii că el este un animal 
de oraş. Şi, în orice caz, locuind la New York cu o fată americană cu 
care probabil că se va însura în curând, e greu să ne imaginăm ce 
întâmplare neaşteptată a destinului l-ar putea face să se mute la 
Torrelodones. Amândoi sunt de acord cu valorificarea în cea mai bună 
manieră cu putinţă a acestui patrimoniu familial. Gândeşte-te la rece, 
Curro! Aici, singurul care are privirea înceţoşată eşti tu. Bineînţeles că 
aş prefera să contez pe asentimentul tău, dar cu el sau fără el, casa 
se vinde. 

— N-am încotro decât să-ţi dau consimţământul meu, dacă asta 
aştepţi. Dar obligat. 


M-am rezemat de spătar, ştiind că bătălia era pierdută pentru mine. 

— Vei suferi mai puţin dacă priveşti latura pozitivă. Spre deosebire 
de ceea ce crezi, nu sunt insensibil. Bineînţeles că Lux Domini 
reprezintă o comoară infinită de amintiri foarte dragi mie. Poate ai 
uitat că eu am refăcut casa aceea cu mâinile mele după război. Dar îţi 
recomand să dai o raită pe acolo şi să vezi cum arată acum. Aceea nu 
mai este Lux Domini. Lux Domini a dispărut cu mulţi ani în urmă. 
Acela nu mai este altceva decât un schelet gol. 

Am reflectat un moment şi sângele mi s-a domolit. La urma 
urmelor, poate că vânzarea era opţiunea cea mai înţeleaptă. 

— Imi pare rău, tată. Imi pare rău că te-am judecat cu atâta 
uşurinţă. lartă-mă. Cred că m-am pripit în reacţia mea şi am fost 
nedrept faţă de tine. Mi se rupe sufletul că se vinde Lux Domini, dar 
înţeleg că este cel mai bine pentru toţi. 


240 

— Şi, de altfel, este singurul mod pentru ca acea casă să supravii 
ţuiască şi să-şi recapete strălucirea pe care o are în amintirea noastră, 
Cumpărătoarea m-a asigurat că va păstra structura originară. Vii 
folosi etajul ca locuinţă, iar parterul ca restaurant. Spune chiar <.1 îi 
va păstra numele, care îi place foarte mult. Gând se va inaugura vom 
putea merge să luăm cina acolo, la restaurantul Lux Domini, şi să ne 
amintim de anii aceia într-o casă vie şi restaurată, nu înl r < ruină 
maltratată de vandalism, abandon şi intemperii. Hai, vino şi 
îmbrătisează-mă! 

Am luat metroul ca să mă întorc la ziar, cu privirea îndreptai;! spre 
lupta sentimentelor care se ducea în capul meu. De fiecare dai A când 
mă convingeam că vânzarea casei era o hotărâre potrivită, îmi 
veneau în minte frânturi din copilărie şi copilul acela care fusesem se 
răzvrătea şi, stând sfidător în faţa mea, cu mâinile în şolduri (.1 Peter 
Pan, îmi adresa, plin de indignare, aceste vorbe: „Vrei să n 
descotorosesti de mine, de toate astea?” 

Când am ajuns la redacţie, Mónica lucra la calculator. Ne-am 
salutat cu un şuierat. Ea nu părea să aibă chef de conversaţie, nici eu. 
Mi-am amintit brusc de întâlnirea mea cu Celestino Posada. Deşi 
starea mea sufletească nu era cea mai potrivită pentru a mă război cu 
taurul acela uriaş, în orice caz el trebuia să înţeleagă ca un ziar este o 
dictatură a actualităţii, iar neprevăzuta mea exclu sivitate cu maimuța 
avea prioritate faţă de viaţa şi creaţia unui dinozaur prost dispus şi 
care gesticulează. Am obţinut aprobare; lui Guan pentru a-i găsi un 
spaţiu subiectului, am dus fotografiile la developat şi m-am pus pe 
treabă. Am format numărul lui Celestino Posada. Când a răspuns, mi-a 
întins covorul roşu, dar când i-am comunicat motivul apelului meu, l-a 
înlocuit cu un strat de jăratic aprins pe care trebuia să-l traversez cu 


picioarele goale şi cărândn-i în spinare pe bătrânul acela arţăgos, ca 
la petrecerile de prin partea locului. Nu mi-a dat voie să formulez o 
explicaţie coerentă. De îndată ce a înţeles că interviul se amână, şi-a 
încărcat mortierul cu 


241 

insulte ilustre şi a început să mă bombardeze cu strategia de a nu 
lua prizonieri. Ca de fiecare dată, a trebuit să-i închid telefonul. 

Eu şi Mónica păstraserăm un moment de tăcere, cufundaţi în 
ţăcănitul tastaturii, când, deodată, mi s-a părut că amândoi eram 
atenţi pe furiş unul la celălalt, spionându-ne reciproc mişcările cu 
coada ochiului. Eu simţeam nevoia să vorbesc despre întâlnirea cu 
tatăl meu şi m-am hotărât să întrerup tăcerea fără să-mi îndepărtez 
privirea de pe ecran. 

— Ai ceva de făcut în seara asta? 

— Aveam de gând să te întreb acelaşi lucru. Menajera mea este 
bolnavă şi am rămas în urmă cu aranjarea colecţiei mele de animale 
de pluş, dar cred că o s-o las pentru altă dată. Cinăm împreună? 

— La unsprezece la Bai? Eu invit, aşa că nu mă gândesc să te duc 
la Horcher. 

— In regulă. Chiar aveam poftă de o pizza. Cum ţi-a mers azi? 

— Inaugurarea, bine. Plecând de acolo, am prins o exclusivitate pur 
şi simplu întâmplător. Poliţia a capturat o maimuţă sălbatică 
plimbându-se pe stradă în plin centru. 

— Măi să fie! Cred că Guan are formularul de cerere pentru premiul 
Pulitzer. 

— Nu mai face mişto de mine! Ştiu că nu e o exclusivitate despre 
trupele GALI, dar, ascultă, trebuie să încep de undeva. Este ştirea 
mea. Nimeni n-a mai surprins-o în direct. A trebuit să contramandez 
întâlnirea cu Celestino Posada. Şi am fost la cabinetul tatălui meu. 

Îţi povestesc mai târziu. Dar tu? Ai vorbit cu Fran? 

— Da. Îţi povestesc mai târziu. Din cauza ăluia n-am putut să fac 
nimic toată ziua. 

— Nimeni nu e ca fiica şefului. 

— În schimbul privilegiilor mele nobiliare, dacă vrei, te ajut cu unul 
din subiectele tale. Presupun că inaugurarea a fost la fel ca în 

1 Acronim pentru Grupos antiterroristas de liberacion / Grupări 
antiteroriste de eliberare, formaţiuni paramilitare care practicau ceea 
ce s-a numit „terorism de Stat” în luptă împotriva terorismului ETA. 
(n.tr.) 


242 
toţi anii, deşi e un primar nou. Dă-mi toate materialele şi povev 
teşte-mi. Eu îţi scriu articolul şi tu mi-l editezi după aceea. 


Am grăbit ora închiderii, finisând articolul despre maimuta, folosind 
un sfat înţelept al lui Guan - tinereee, mai puţină litera turăăă! - şi 
culegând ultimele date de la Poliţia Municipala Identificasem corect 
specia şi aşa o consemnaseră în raportul loi După toate aparențele, 
babuinul aparţinea unei familii de ţigani români, care afirmau că îl 
cumpăraseră în mod legal din Italia, < lila un african, pe când era un 
pui de maimuţă. Ziceau că îl fol o sesc ca atracţie de bâlci ca să le 
smulgă un zâmbet copiilor, dai în urma percheziţiei s-a descoperit că 
smulgeau ceva mai mult: au apărut mai multe poşete şi portofele care 
nu le aparţineau şi existau bănuieli că primatul era un hoţ desăvârşit 
care trăgea di genţi. Aşa că povestea avea o semnificaţie mai 
profundă decât cea a unei scene anecdotice cu Tarzan în Madridul 
Casei de Austrial Mulţumit de primul meu succes ca autentic reporter 
de stradă, am predat articolul şi am plecat să mă întâlnesc cu Mónica. 

Inainte de unsprezece, am avut timp exact cât să ajung la adresa 
mea fiscală, să fac un duş, să-mi pun pe mine ceva cuviincios şi cura | 
şi să o pornesc într-o plimbare până la restaurantul nostru italian 
favorit, pe strada Felix Boix, unde stabiliserăm şedinţa noastră de 
terapie în afara serviciului. Am băut o bere aşteptând-o pe Mdnica. Ea 
plecase de la ziar înaintea mea, locuia mai aproape de restaurant, dar 
chiar şi aşa, a sosit cu o jumătate de oră mai târziu. Dar întârzierea 
era dintre cele prevăzute, doar pentru a constala rezultatul. S-a ivit în 
uşa localului fără deghizarea de directoare a unui ziar, deghizată, la 
rândul ei, în redactor obişnuit. Şi-a dai jos paltonul, ca şi cum ar fi tras 
de o perdeluţă ca să descopere o placă comemorativă. Era doar o 
femeie frumoasă, proaspăla şi îmbujorată, de parcă ar fi dormit 
douăsprezece ore, farmecele 

1 Denumirea unei ample zone din capitala Spaniei corespunzătoare 
expansiunii urbanistice iniţiate de regii Casei de Austria, începând cu 
Carlos | (1516-1556) şi terminând cu Carlos al II-lea (1665-1700) 
(n.tr.) 


243 

de cristal negru din părul ei strâns într-o coadă de cal joasă, un 
sarafan de tweed de culoare ivoar, peste o bluză neagră. O ciudată 
circumstanţă făcea ca acea minunăţie să poarte creierul celui mai bun 
prieten al meu şi faptul acela mă ducea uneori într-o stare de 
dedublare a personalităţii în atitudinea mea faţă de ea şi, ceea ce era 
şi mai rău, bănuiam că era reciprocă. Când s-a apropiat de mine, 
defilând pe tocurile ei înalte, a zâmbit fără acea urmă de ironie care îi 
strâmba de obicei fata când ne aflam la ziar. A fost un zâmbet sincer 
şi vulnerabil, ca al unei îndrăgostite. M-am ridicat şi am apucat-o de 
mână ca să o sărut pe obraz. S-a aşezat în faţa mea şi o şuviţă 
ondulată i s-a prins de gene. 


— Eşti superbă! 

— Şi tu arăţi bine! Asta e din cartea bunelor maniere? Ce e asta, un 
rendez-vous? 

— Intr-adevăr, cred că aşa stabiliserăm, nu? Dar nu este prima 
noastră întâlnire, dacă îmi amintesc bine. Ai mai ajuns cu întârziere şi 
cu alte ocazii. 

— Mă aştepţi de mult? 

— Mă rog, cum ne înţeleseserăm pentru ora unsprezece, am ajuns 
la unsprezece. Aşa sunt eu, clasic. 

— Scuuuze! Te voi răsplăti cu un nou capitol din biografia Mânicăi 
Borgia, otrăvitoarea de amanți. 

— Fran? 

— Te-am ascultat şi l-am sunat. Ai avut dreptate. Vorbea ca o 
balenă pe uscat gâfâind pe plajă. Sărăcuţul, ce rea sunt! Am ştiut că 
nu era momentul şi nici maniera adecvată, dar m-a mustrat conştiinţa 
şi nu puteam prelungi această situaţie pentru mai multă vreme. l-am 
zis că între noi s-a terminat totul. Am încercat să i-o spun în cel mai 
blând mod posibil, dar s-a enervat foarte tare. M-a ameninţat că o să 
ia un flacon cu pastile. L-am crezut în stare şi ştiu sigur că Fran are 
acasă mai multe substanţe toxice decât există în 


244 

Bhopall, aşa că m-am speriat. L-am sunat pe Hostias, prietenul lui, 
care locuieşte aproape de el, şi l-am rugat să se ducă să-l vadă, ca să- 
| împiedice să facă vreo nebunie. Am dat fuga la el acasă. Când am 
ajuns, era țintuit la pat. Hostias îi pisase un somnifn în Coca-Cola şi i-l 
dăduse să-l bea. Era pe jumătate inconştient şi foarte relaxat. Repeta 
întruna că amicul lui îi pusese ceva în băuturii şi că era foarte obosit. 
In cele din urmă, a adormit. Prietenul lui va rămâne cu el toată 
noaptea. Mâine o să mă duc să văd cum se simte. 

Ospătarul a venit să ne ia comanda. Am cerut nişte antreuri, două 
pizze calzone şi o sticlă de Chianti. 

— Săracul Fran! încă o victimă a revoluţiei. Sau poate a evoluţiei 

— Nu mă judeca aspru. Lucrurile astea se întâmplă. In fiecare zi se 
despart cupluri şi nu trebuie să se dea vina pe nimeni. Dacă a fost o 
evoluţie, a fost a lui, nu a mea. El nu mai este acelaşi care era când 
ne-am cunoscut. 

— Şi tu n-ai avut nimic de-a face cu această schimbare, desigur. 

— Cum puteam să-mi imaginez că un tip care nu face altceva decât 
să arunce cu diatribe împotriva băncilor, şi nu doar în sens figurat, şi 
să astupe bancomatele cu silicon, o ia razna când îi pui în mână un 
card auriu? Eu am vrut doar să-l ajut, să-i înlesnesc consacrarea în 
artă, în loc să piardă timpul cu o meserie pe care o detesta. Oare cei 
din familia Medicis procedau greşit? Poate că Fran nu este 


Michelangelo, dar, fie că mă crezi, fie că nu, are talent. Problema lui a 
fost că şi-a greşit drumul în viaţă. La început, relaţia noastră era la fel 
ca el: spontană, sălbatică, toridă. Inainte, era un spirit liber şi 
nesupus, iar acum e un iepuraş docil. Votează cu Felipe2, citeşte £/ 
Paâs, îşi declară câştigurile la Fisc şi poartă sacou de catifea reiată. A 

1 Regiune din India unde la data de 3 decembrie 1984 a avut loc 
scurgerea a 42 de tone de izocianat de metil dintr-o fabrică de 
pesticide, producând un dezastru ecologic, (n.tr.) 

2 Felipe Gonzâlez (n. 1942), om politic spaniol, secretar general al 
Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol, preşedinte al guvernului 
spaniol între anii 1982-1996 (n.tr.) 


245 

adoptat un rol de pretins intelectual căruia nimic nu-i merge bine. 
Dar n-are nici bacalaureatul! Ultima trăsnaie a fost că a acceptat 
oferta de a realiza, în calitate de critic, o rubrică la o revistă de artă. 
Vezi bine, mă încurc cu un artist rebel şi, de la o zi la alta, mă trezesc 
că am început să ies cu un jurnalist. Şi dacă ceva îmi prisoseşte, 
aceştia sunt tocmai jurnaliştii. Ha! Expert în artă, care acum trei luni 
nu ştia cine este Damien Hirstl. A ajuns un încrezut care îşi reneagă 
originile şi a încercat să devină logodnicul pe care tatăl meu l-ar dori 
pentru mine. Eu m-am ferit întotdeauna de asta. Dacă n-am rupt-o 
mai demult cu el a fost tocmai pentru că mi-era frică să nu-i fac vreun 
rău. Mă temeam să nu se întâmple ce s-a întâmplat azi. 

— Şi acum ce o să faci? O să mergi din nou la komună să vezi ce 
specie nouă au mai adus? 

— N-am nevoie de nimeni. Şi încetează să-mi mai critici viaţa 
sentimentală, că nici a ta nu merge ca pe roate. După câte ştiu eu, n- 
ai mai ieşit cu nimeni de la acea... femeie viking, blonda aia de la 
facultate. 

— O chema Silvia, şi ea m-a lăsat pe mine. 

— Fireşte, dacă până la urmă a ajuns să mă placă mai mult pe mine 
decât pe tine. O interesa mai puţin sexul partenerului ei decât banii 
lui. A naibii căţea ambițioasă! 

— Eşti foarte nedreaptă cu ea. Şi îmi pare rău să-ţi spun că în jocul 
de tras cu arcul, pentru multă lume, nu femeia viking era cea care 
rima cu „căţeaua ambițioasă”. 

— Dacă ţinta insinuării tale sunt eu, îţi mulţumesc pentru 
compliment, dar ambiția este privilegiul celor care nu au. Eu n-am 
nevoie de ambiţie, pentru că am totul. Şi în ceea ce priveşte termenul 
de căţea, în dicţionarul popular, înseamnă „femeie de succes care 
câştigă mai mulţi bani decât tine”. Sunt obişnuită. 

1 Artist britanic (n. 1965), cel mai important exponent al grupării 
numite 


„Tineri artişti britanici”, cunoscut ca artistul în viaţă cel mai bine 
plătit 


246 

Au fost aduse antreurile şi vinul şi, imediat după aceea, pizzel<| 
Ne-am amintit de zilele de la facultate şi ne-am imaginat care o fi fost 
destinul tuturor prietenilor cu care pierduserăm legătura. Am fost 
surprinşi să aflăm unul de la celălalt că vocea lui cutare se auzea în 
spoturi publicitare radiofonice sau că altcineva lucra în departamentul 
de comunicare al unui anumit partid politic. Până la desert, Mónica nu 
a îndrăznit să mă întrebe. 

— Deci, n-ai de gând să-mi povesteşti ce s-a întâmplat cu tal al tău? 
Nu mai vrei să vorbeşti despre asta? i 

— Ba da, dar încă sunt puţin descumpănit. Incă mai trebuie să-mi 
pun ordine în idei. Este vorba de casa de la Torrelodones unde am 
crescut. Tatăl meu a ajuns la un acord să o vândă, iar eu nici măcar 
nu ştiam că o scoseseră la vânzare. 

— Presupun că în spatele acestei chestiuni este ceva mai mult 
decât vânzarea unei case. 

— Intr-adevăr, mult mai mult. Casa este... este singurul lucru care a 
mai rămas de pe vremea când familia mea era unită. Fără să-mi dau 
seama, îngropasem toate acele amintiri, dar ele erau latente, de 
parcă ar fi aşteptat un viitor mai bun, dar nu voiau să mă tulbure cu 
amintirea unui trecut mai bun. Răscolind acele amintiri, totul a revenit 
brusc. Casa aceea era bunica mea, şi viceversa. Când a murit, am 
părăsit casa, şi familia mea a început să se dividă, dar clădirea încă 
mai este acolo, ca singurul martor al întregii istorii şi ca unică 
speranţă pentru tot ce ar mai putea fi. Vânzarea ei înseamnă să dau 
uitării o parte foarte importantă a trecutului meu şi, într-un anumit fel, 
să recunosc ruptura dintre părinţii mei. 

— Vânzarea este din motive economice? 

— Tatăl meu insinuează ceva de genul ăsta, dar ştiu bine că nu-i 
aşa. Nu suntem familia Medicis, dar nici nu ne târâm în mizerie. Avem 
tablourile străbunicului meu şi alte lucruri. Chestia e că tata mi-a 
argumentat bine motivele şi aproape că a reuşit să mă convingă că 
vânzarea este cea mai bună alegere. La început, mi-am scos 
ghearele, dar mi-a explicat că se va restaura casa pentru a se 


247 

deschide un restaurant şi că, dacă n-ar fi aşa, ar trebui să fie 
dărâmată pentru că se află în paragină. Aşa că nu ştiu ce să mai cred. 

— Vrei să ştii care e părerea mea? 

— Nu, ţi-am spus toată povestea ca să mi-o traduci în limba 
bulgară. 


— Ei bine, sunt doar două motive ca să vinzi: afacere extremă sau 
ruină extremă. Dat fiind că niciunul din cele două cazuri nu pare să se 
aplice, vânzarea este o greşeală gravă. Vezi tu, printre proprietăţile 
familiei mele se număra o bucată de pământ sterp, aproape de 
coastă, la Malaga, unde nu exista nimic altceva decât bulgări de 
pământ, nici măcar gunoi pentru capre. Bunicul meu a primit mai 
multe oferte de cumpărare pe nimica toată, dar n-a vândut niciodată. 
Odată cu explozia turismului, bunicul fiind deja mort, s-a întâmplat că 
patronul unui mare lanţ hotelier a cumpărat proprietatea alăturată ca 
să construiască un hotel de lux şi un teren de golf. Când expertul 
angajat a proiectat terenul, a constatat că era spaţiu doar pentru 
şaptesprezece găuri. Au întors proiectul pe toate părţile, dar nu era 
chip să fie inclusă şi a optsprezecea gaură. Aşa că firma constructoare 
i-a oferit tatălui meu o sumă ridicolă pentru a cumpăra bucata de 
parcelă de care aveau nevoie şi pentru a obţine apoi schimbarea 
categoriei terenului. Tatăl meu a răspuns că nu va vinde niciodată 
gospodăria aceea şi, cu atât mai puţin, nu ar fragmenta-o. Investitorii 
s-au enervat şi, în cele din urmă, au hotărât să se implice. Practic, 
tatălui meu i s-a pus pe masă un cec în alb pentru toată proprietatea. 
Tata a acceptat, dar cu condiţia ca o parte din preţ să fie destinat 
construirii de locuinţe pe terenul excedentar şi să i se dea, în schimb, 
acţiuni ale companiei cu valoare nominală, ceea ce, în afară de o 
enormă plusvaloare, îi aducea şi o substanţială participare la beneficii. 
Te asigur că a fost afacerea secolului. 

— Nu sunt sigur că am înţeles manevra şi cu siguranţă că de aceea 
familia mea nu e în stare să facă o afacere bună cu această casă. 


248 

— E acelaşi lucru. Ceea ce vreau să spun este că ori reuşeşti sa < i 
vinzi cu mult mai mult decât face, ori nu o vinzi deloc. Cu excepţia 
cazului, bineînţeles, în care ai avea nevoie de bani ca să mănânci şi 
atunci trebuie să accepţi orice pomană. Acestea fiind zise, şi pe lângă 
toate celelalte, eu n-aş vinde niciodată casa în care am crescut. Mi se 
pare chiar imoral. Când e vorba de astfel de lucruri sunt foarl< 
egoistă. In comparaţie cu mine, Scarlett O'Harra era o dezrădăcinai; i. 
Aceste proprietăţi trebuie să treacă de la părinţi la copii, la nepoți şi 
strănepoţi. Aşa cum este alcătuită lumea, sunt singurele lucruri care 
ne mai pot deosebi încă de tribul neamurilor proaste. 

— Tribul neamurilor proaste? 

— Marea masă cenuşie a clasei de mijloc, piscina aceea cu noroi în 
care se luptă cei care cad de sus cu cei care urcă de jos, ca în bei i zile 
desenate ale lui Quinol. 

— Aşa e, înainte de orice, oamenii să trăiască. 

— Ascultă, tu mă cunoşti deja. N-am pretins niciodată că pledez 


pentru lupta dintre clase. Poate doar pentru duşul de clasă. Măcai am 
reuşit să-l obişnuiesc pe Fran să se spele în fiecare zi. In fine, ce 
spuneam? Că nu pot să cred că toată familia ta este de acord cu 
hotărârea de a renunţa la casă. j 

— Tatăl meu afirmă că aşa este. Incă n-am vorbit cu niciunul dintre 
ei. Inainte, aş vrea să trec pe acolo ca să verific starea în care se află 
casa, poate asta mă ajută să-mi formez o părere. Mă gândeam să 
merg la sfârşitul săptămânii. Vii cu mine? 

— La munte? Bineînţeles. O să aduc pui fript şi bere caldă. Dar voi 
continua să cred că faceți o greşeală. 

— E posibil, dar nu e vorba doar de vânzarea casei. Asta m-a făcut 
să încep să mă gândesc la nişte întâmplări din viața mea care 

1 Pe numele său adevărat, Joaquin Salvador Lavado Tejon (n. 
1932), gânditor, grafician umorist şi creator argentinian de istorioare 
comice, cunoscut în lumea hispanică pentru ciclul al cărui personaj 
emblematic este Mafalda. (n.tr.) 


249 

au legătură cu povestea asta. Vei fi surprinsă să afli că a fost din 
cauza maimuţei. 

— Maimuta, desigur. Mi se părea mie că trebuie să existe ceva 
ascuns în spatele acestui subiect. 

— Nu, să-ţi explic. Cred că nu ţi-am vorbit niciodată despre bunicul 
meu. 

— Bunicul tău? Cel care trăieşte în Ibiza? 

— Nu, celălalt bunic. Tatăl tatălui meu. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ei bine, vei fi surprinsă să afli că bunicul meu a fost un scoţian 
rătăcitor care a trecut prin Torrelodones în anii '30, a lăsat-o 
însărcinată pe bunica Uke şi a plecat în Kenya, unde a dispărut fără să 
lase vreo urmă. 

— Ce moderni! Şi tu îmi ziceai mie că sunt o flapper aiurită? 

— Ca să evite ruşinea socială a sarcinii, bunica şi tatăl ei au emigrat 
în Austria, unde s-a născut tatăl meu. Au fugit de acolo cu puţin timp 
înainte ca naziştii să preia puterea. 

— Măi să fie! Apropo, te-au chemat Spielberg şi Ana Obregonl, 
care vor să-ţi producă următorul film. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai întrerupe doar dacă ai ceva 
inteligent de adăugat. Acum, nu e nimeni aici care să râdă la vorbele 
tale pline de haz, în afară de mine şi, după cum vezi, mie nu-mi vine 
să râd. 

— Scuuuuze! O să încerc să mă abtin, dar atunci nu vei avea 
punctul meu de vedere, ci al alteia. lar eu nu sunt aceea. 

— Continui. Când aveam zece ani, bunica a murit fulgerător de 


cancer la pancreas. A ascuns familiei simptomele, deghizându-le în 
gripă sau oboseală, şi nu s-a lăsat examinată de niciun medic. Când 
pentru părinţii mei a devenit evident că era ceva mai serios, boala 
avansase deja foarte mult. Atunci, au internat-o, dar când a putut fi 

1 Actriţă, prezentatoare, dansatoare, scriitoare, cântăreaţă spaniolă 
(n. 1950), cunoscută ca realizatoare şi în acelaşi timp ca personaj al 
presei mondene (n.tr.) 


250 

diagnosticată, ea deja nu mai era în stare să afle. A murit far. | ina 
car să ştie ce boală o ducea în mormânt. 

— Sărăcuţa de ea! 

— Oare ce poate determina pe cineva să se abandoneze nunţii în 
felul acesta? 

— Nu ştiu, poate că nu mai avea stimulente ca să trăiască în 
continuare... 

— Şi de ce? Viaţa ei era... Vreau să spun, toţi credeam că viaţa ei 
era împlinită. Avea casa ei, familia ei, îl avea pe Vicente... 

— Vicente? 

„Vicent' Asistent”. Era un fel de comoară, om bun la toate, 
Secretar personal, grădinar, zidar, fântânar, tâmplar, dădacă, om de 
serviciu... Avea grijă de tot. A lucrat pentru bunica de când s-a 
terminat războiul, când s-au întors la Torrelodones. Legenda familiei 
mele spune că era ceva mai mult între ei, dar n-am avui niciodată 
certitudinea. Dacă o fi existat ceva, a fost o relaţie secreta sau, cel 
puţin, discretă. Vicente a plecat la puţin timp după ce a murit bunica. 

— A murit şi el? 

— Nu, s-a întors în satul lui, La Acebeda. Avea acolo o căsuţa care 
aparținuse tatălui său, unde locuiau înainte de a se muta la 
Torrelodones în căutarea unui loc de muncă. Nu ştiu dacă mai 
trăieşte. N-am mai auzit nimic despre el. 

— Ce poveste! Dacă această idilă chiar exista, se pare că bunica ta 
mai avea încă motive să trăiască. Faptul că el a plecat când a murit 
ea te face să te gândeşti că nu stătea cu voi pentru slujba pe care o 
avea. Şi unde ne duc toate astea? 

— Să-ţi explic, cert este că la scurtă vreme după moartea bunicii, 
într-o zi, a sunat soneria de la poartă. Ghici cine era? Hamish, bunicul 
meu scoţian, venea să prezinte condoleanţe. 

— Nu mai spune! Cum a aflat? Cine i-a spus? 

— Se pare că sora bunicii, Victoria, a fost cea care i-a scris 
comunicându-i vestea. 


251 
Şi cum a ştiut unde să-l găsească? Nu era dispărut? 


Văd că mă urmăreşti. Este evident că Victoria îi cunoştea Ulresa din 
Kenya. Ceea ce înseamnă că şi bunica îi cunoştea domii i | i al. Şi dacă 
aşa este, şi ea n-a luat niciodată legătura cu el, oricine.1 r crede că nu 
ţinea prea mult la el. 

Frate, după lovitura de graţie pe care i-a dat-o, nu e de mirare. 
l.ovitură de spadă şi spaimă... 

— Mă rog. Atunci, de ce păstrez în amintire momentele cele mai 
fericite ale bunicii când vorbea despre scoţian? De ce cădea pe 
gânduri când îşi amintea de el? De ce mi-a lăsat chiar şi un mesaj | 
>entru el pe care trebuia să i-l transmit după moartea ei? 

— Un mesaj? Ce mesaj? 

— Că eu sunt nepotul lui, că să o ierte, că ea l-a iubit. Că nu l-a 
uitat niciodată. 

— la te uită! Asta nu prea are logică. 

— Exact. Dacă ea îl iubea, de ce s-au despărţit? Să presupunem 
pentru o clipă că el n-a iubit-o. Dar dacă ea îi ştia adresa, de ce n-a 
luat niciodată legătura cu el? 

— Poate că a făcut-o şi nu ştii tu. 

— S-ar putea. Dar nu cred. 

— De ce? 

— Când vorbea despre el, se referea întotdeauna la acel trecut 
îndepărtat, niciodată la vreo legătură recentă. De fapt, o singură dată 
mi-a spus că nu ştia dacă era viu sau mort. 

— Poate că îi scria, iar el pur şi simplu o neglija, mai ales dacă nu 
voia să-şi asume responsabilitatea pentru copil. 

— Dar tot nu se potriveşte. 

— De ce? 

— Pentru că Hamish însuşi mi-a povestit că a rugat-o pe bunica 
mea să meargă cu el în Africa şi că ea a fost cea care a refuzat 
propunerea. Mai mult decât atât, şi aici vine partea cea mai frumoasă: 
el afirma că n-a ştiut că ea era însărcinată când a plecat în Africa. 
După cum spunea, a aflat vestea din mesajul pe care mi l-a lăsat 
bunica pentru 


252 

el, şi faptul de a afla după atâţia ani că are un fiu şi trei nepoți I, i 
emoţionat foarte tare. Când a vizitat mormântul bunicii melc, i.1 lăsat 
un poem pe care îl scrisese pentru ea, ca un ultim adio. Era nu poem 
de dragoste. Toate astea dovedesc că şi el o iubea. 

— Şi dacă a mintit-o? Şi dacă totul era o farsă? 

— Bineînţeles, e şi asta o posibilitate. Tatăl meu a fost întotdeam 
1.1 convins că aşa era. Dar în cazul ăsta, în afară de ticălos desăvârşii 
ar fi şi un excelent actor. Hamish pe care l-am cunoscut eu nu ci.l 
deloc un monstru. Dimpotrivă. Mi s-a părut o persoană minunată în 


săptămânile pe care le-a petrecut cu noi, m-a influenţat foaric mult şi 
mi l-am amintit mereu cu multă afecţiune. Pe vremea aceea. 

Eram fascinat de lei. Plecam cu prietenii mei să explorăm o pr< 
lprietate situată exact în spatele casei noastre şi ne imaginam că 
acolo trăieşte un leu de temut, pe care trebuia să-l vânăm. Mi-am 
creat o imagine despre Hamish ca fiind un fel de Quatermain din 
filmul Minele regelui Solomon, un vânător aventurier şi neînfricat, îmi 
spunea istorioare din Africa şi zicea că a omorât un leu. Toate astea 
au trezit în mine o pasiune pentru continentul acela întunecat şi 
pentru animalele sale. Când în cele din urmă a plecat, mi-am făgăduit 
că, într-o zi, voi călători în Africa, a început s. I mă intereseze tot ce 
era african, m-am apucat să cumpăr cărţi şi să studiez animalele şi 
obiceiurile lor. Şi acum, să ne întoarcem la povestea cu maimuța. Azi- 
dimineaţă, m-am mirat recunoscând numaidecât specia babuinului, cu 
toate că au trecut mulţi ani de atunci. Şi asta m-a făcut să-mi 
amintesc. 

— Nu-ţi cunoşteam această pasiune pentru animale, dar acum 
înţeleg mai bine de ce ai de-a face cu mine. 

— Ar fi trebuit să fiu veterinar sau zoolog. Dar, de fapt, bunicul meu 
a fost în parte răspunzător că mi-am ales această profesie. 

— Cum aşa? 

— Cât timp a stat cu noi, a păstrat un mutism absolut în privinţa 
vieţii sale private. După cum îţi spuneam, tata nu-l simpatiza, motiv 
pentru care el vorbea mai ales cu mine. Ne-am ataşat foarte 


253 

mult. Dar nu mi-a vorbit niciodată de chestiunile lui personale, dacă 
avea familie sau ce făcea în Kenya. Pe neaşteptate, într-o zi, a apărut 
foarte nervos, spunând că trebuia să plece, pentru că murise 
preşedintele guvernului kenyan şi se temea că acolo ar putea avea loc 
răscoale. N-am ştiut ce treburi îi necesitau prezenţa, dar, în drum spre 
aeroport, ne-a povestit singurul lucru pe care l-am putut afla despre 
viaţa lui în Kenya: era jurnalist sau cel puţin lucrase în calitate de 
corespondent pentru un ziar britanic, în timpul războiului de 
independenţă. Probabil că mi-a rămas în cap povestea asta şi de 
atunci am început să mă interesez ce fac jurnaliştii. Şi iată-mă aici. 

— Măi să fie! E o poveste incredibilă. Mă surprinde faptul că de 
când ne cunoaştem nu mi-ai vorbit niciodată despre asta. g 

— Toate astea au rămas adormite în amintirile mele ani de zile. In 
familia mea nu se vorbeşte niciodată despre asta. E un subiect tabu. 
Tatăl meu nu a vrut să mai ştie niciodată nimic despre Hamish. 

— Dar mama ta? 

— Mama nu era sigură ce atitudine să ia, dacă să creadă sau nu 
versiunea lui. Dar ştiu sigur că dorea să-l creadă. El i-a făcut 


O impresie bună. De fapt, a încercat să ia legătura cu el de mai 
inulte ori după plecarea lui, la adresa pe care ne-a lăsat-o, ca să se 
intereseze de problemele lui. Când avea de gând să-i scrie, îmi 
spunea, iar eu făceam un desen cu lei pentru ca mama să i-l trimită 
împreună cu scrisoarea ei. Dar n-am primit niciodată răspuns. 

— Ce păcat! Şi n-ai mai ştiut de el de atunci? 

— Absolut nimic. A dispărut. Dar cred că prezenţa lui a planat 
întotdeauna peste problemele familiei mele. Primele certuri dintre 
părinţii mei au fost motivate de neînțelegerile cu privire la Hamish. 

După plecarea lui, au continuat să se certe. Mama insista ca el să 
cumpănească pe îndelete şi să-i scrie, dar tata se înfuria când venea 
vorba despre asta. Nu suporta nici ca mama să-i scrie. Relaţia dintre 
ei s-a deteriorat treptat până când, în cele din urmă, au ajuns să se 
despartă. Cred că, dacă n-ar fi fost din cauza lui, părinţii mei 


254 

nu s-ar fi despărţit, aşa că amintirea lui Hamish pentru mine este 
dulce-acrisoară. 

— Şi cui i-a rămas casa după despărţire? 

— Nimănui. Când s-au despărţit, nu mai locuiam acolo. După vara 
aceea, ne-am întors la El Escorial, iar casa din Torrelodoncs a rămas 
pur şi simplu abandonată, uitată. Tata şi-a cerut transferul la Madrid. 
Mama şi noi am rămas la El Escorial, dar, cu familia divizată, nimic n-a 
mai fost la fel. Intotdeauna am crezut ca fratele meu a plecat la New 
York copleşit de ruptura familială. | '] a fost întotdeauna mai ataşat de 
tata. Acum s-a stabilit acolo şi cu siguranţă că se va însura, va mânca 
friptură de curcan la cină, de Ziua Recunoștinței, şi va fi fericit cu 
familia lui americană, dar, cine ştie, poate că ar fi rămas aici dacă 
părinţii mei nu s-ar fi despărţit. Se pare că, fără să vrea, Hamish a 
aruncat o sămânță care a marcal destinul familiei mele. lar el nici 
măcar nu o ştie. 

— Şi n-ar fi fost posibil ca Hamish să vă fi scris la Torrelodoncs când 
deja nu mai locuiaţi acolo? 

— Ar fi fost posibil, dar, în scrisorile ei, mama i-a dat noua noastră 
adresă. 

— Poate că n-a primit scrisorile voastre. Probleme cu poşta sau 
poate şi-a schimbat domiciliul. 

— Poate, poate, poate. Sunt mulţi poate, dar niciun răspuns. 

— Inţeleg că acea casă înseamnă mult pentru tine. Şi dacă o 
cumperi tu? 

— Ha, ha! Bineînţeles, nu-i nicio problemă! Chiar mâine trec pe la 
biroul tatălui tău să-i cer să-mi mărească de cinci ori leafa. 

— Atunci, nu uita să-i vorbeşti bine şi despre mine, să vedem dacă 
mi-o măreşte şi mie. Fata aceea brunetă, fiica dumneavoastră, vă 


amintiţi? Ei bine, atunci nu e nimic de făcut, prietene, dacă nu-i nicio 
soluţie, cel mai bine este să nu te mai gândeşti. 

— Nu mă mai gândeam, dar povestea de azi a fost pentru mine ca 
madlena lui Proust. Îţi dai seama? Atâţia ani fără să mă mai gândesc 
la toate astea şi, deodată, într-o bună zi, în mai puţin de o 


255 

jumătate de oră, două fapte fără nicio legătură între ele îmi aduc 
din nou totul în memorie. Nu ţi se pare o coincidenţă prea mare? 

— Omuleţi verzi? Semn divin? 

— la să-mi spui tu mie, câte maimuțe libere ai văzut pe străzile 
Madridului? 

— Oho! Libere pe străzi? Şi în birouri, şi la ziare, şi în ministere... 

— Şi când apare într-adevăr una, de ce trebuia să fie exact unde 
eram şi eu? Cu puţin timp înainte ca tata să-mi spună că vor vinde 
casa copilăriei mele? 

— Cred că aici ajungem la o reducere la absurd, dar foarte absurd. 
Nu-ţi mai bate capul. M-a luat de mână şi atunci, fără înţelegeri 
prealabile, fără ironii sau agresiuni calculate, ne-am împletit degetele. 
Avea o mână impecabilă, ca a unui manechin, trandafirie, de parcă ar 
fi fost dată cu spray, conturând cuticulele unghiilor strălucitoare de 
culoarea carminului. Hai, să mergem! Cred că oamenii ăştia vor să 
închidă. 

Am ieşit în noaptea înstelată de decembrie. Dintr-un impuls 
indescifrabil ne-am luat de mână şi am mers în tăcere. Ea locuia într-o 
clădire orientată cu faţada laterală spre bulevardul La Castellana, 
deasupra a ceea ce era pe atunci cofetăria Oliveri, specializată în 
îngheţate. Se intra în porticul clădirii printr-o fundătură închisă 
traficului cu un lanţ. Am însoţit-o până acolo. Ea a scotocit în poşetă, a 
găsit cheile şi mi-a zâmbit din spatele unui jet de aburi. 

— Dacă vrei, urcă o clipă să-ţi arăt colecţia mea de animale de pluş. 

— Dar n-am de gând să ţi le pun în ordine. 

— Nu ne vor deranja. Sunt foarte bine dresate. 

Am intrat în apartamentul ei şi a aprins luminile. Era un spaţiu 
pătrat împărţit în două camere simetrice printr-un panou de lemn, cu 
o mică bucătărie deschisă spre salon printr-o tejghea. Cele două 
încăperi dădeau către faţadă prin două ferestre mari, care aveau 
ieşire spre un balcon lung, continuu. Ea s-a dus să-şi lase poşeta şi 
paltonul pe pat, în timp ce eu mă uitam la un tablou nou care atârna 


256 

pe peretele din salon. Era un desen de Mingotel, dedicat ei cu 
ocazia zilei de naştere. Tocmai mă pregăteam să o întreb despre acel 
valoros cadou când am tresărit simţindu-i braţele care îmi înconjurau 


talia pe la spate. M-am întors şi i-am întâlnit ochii aprinşi, reflectând 
expresia mea neîncrezătoare, obrajii ei înlăturând limita balonului 
spaţial care marca perimetrul respectuos în care împar ţeam munca şi 
necazurile, buzele ei de carmin la o distanţă care invita să fie 
eliminată. 

— Vrei să serveşti ceva? De exemplu, pe mine? 

— Nu-mi plac femeile agresive sexual. 

— Atunci, nu te mai gândi că sunt femeie. Cred că azi amândoi 
avem nevoie de o porţie de tandreţe. Ca între colegi. Mi-a atins gura 
cu marginea buzei ei de sus. 

— N-aş face asta niciodată cu alţi colegi, de exemplu, cu tatăl tău. 

— Taci odată! 

După o clipă, de-abia îmi venea să cred că o devoram pe cea mai 
bună prietenă a mea. Ne sărutam adânc, aproape atingându-ne 
omuşoarele cu limba. Pe când îmi strecuram mâna prin părul ci de 
culoarea cărbunelui cromat, peste puful încins de pe ceafă, i-am 
înghiţit saliva şi am întins firicelul care ne unea buzele până la baza 
urechii ei, sorbindu-i pielea care-i acoperea umbra lăsată de maxilar. 
Mónica mirosea a petale strivite, a piele, a sevă de lemn-dulcc, a 
muştar, a lapte cald, a gheaţă zdrobită, a rachiu de dude, a spuma de 
lămâie, a pudră, a ulei de migdale, a cremă de cacao, a mătase 
parfumată, a broderie purtată şi dezbrăcată, a lycra umedă, a cute 
impregnate de transpiraţie, a răsuflare aspirată de mai multe ori şi a 
carne pufoasă ca vata. lar acel gust amar de cerneală care, cu 
siguranţă, mi se datora, dar care părea că îi tatuează pielea, de parcă 
ar fi avut imprimată o cale pe care să o străbat cu lini ba, de la 
metalul acid care îi era spânzurat de lobul urechii, atârnat în jos pe o 
latură a gâtului, până la clavicula traversată de 

1 Ângel Antonio Mingote Barrachina, duce de Daroca (1919-2012), 
desenator, scriitor, academician şi ziarist spaniol (n.tr.) 


257 

O fâşie întinsă care cobora până la carnea moale, îmbrăcată în Hori 
transparente, într-o reţea fină de fibră albă care se încreţea lare şi 
fermă pe culmea congestionată de sub ţesut, împingând să-şi facă 
drum printre flori. In timp ce îi descheiam sarafanul şi bluza, trupul ei 
răspândea mirosul unei jucării scoase de curând din ambalaj, iar florile 
de pe lenjeria intimă se deschideau ca acele volute ale panglicilor 
albe de ambalaj care se lipesc electrizate de degete. Ne-am lăsat să 
cădem pe pat, peste paltonul şi poşeta ei, care s-a strivit, răspândind 
un torent de farduri, rujuri, batiste de hârtie marca Kleenex, ţigări, 
monede, pixuri, brățări, ciorapi şi protej-slipuri, şi pe cuvertura de 
obiecte zornăitoare, expuse parcă ne tarabă, şi îmbrăcăminte smulsă, 
încătusad în hăţişul asudat al (tupurilor noastre, am făcut dragoste. 


Câteva ore mai târziu, m-am trezit. Mónica dormea lângă mine cu 
spatele dezvelit până la gropiţele lombare. Pletele i se odihneau peste 
curba umărului ei, deschizându-se într-o scânteiere orbitoare în care 
cercelul ei cu diamant strălucea ca o piatră de lavă la poalele unui 
vulcan în noapte. l-am mângâiat părul ciufulit şi a scos un geamăt 
somnoros. M-am ridicat şi am scotocit în dulapul ei până am găsit o 
pătură. M-am înfăşurat în ea şi am ieşit pe balcon. M-am aşezat să 
privesc luminile licărind pe bulevardul La Castellana şi prisma 
luminoasă a turnului Picasso şi am tras în piept aerul îngheţat, 
simţindu-mă beat de euforie şi descumpănire. Am rămas nn moment 
cufundat în gânduri, până când uşa de sticlă a scârţâit în balamale. A 
apărut Mónica, şi ea învelită într-o pătură. S-a aşezat lângă mine şi şi- 
a rezemat capul de umărul meu. Mâna ei a început să caute prin 
deschizătura păturii mele. 

— Ştii? i-am spus. Mă gândeam. Mi-am amintit ceva ce mi-a 
povestit cândva mama despre bunica mea. 

— Alte enigme nerezolvate? 

— Nu, o poveste aparent banală. Când au părăsit Austria, s-au oprit 
într-un cimitir unde era îngropat fiul unui prieten pe care şi-l făcuseră 
acolo. Pe când căutau mormântul, au văzut o bătrână 


258 

care punea camelii pe lespezi. Au întrebat-o de morniântul pe cai e 
îl căutau, dar s-a dovedit că doamna îşi pierduse minţile. Stătea de 
vorbă cu morţii. 

— Vorbesc mai bine decât multe persoane în viaţă. 

— Multă vreme după aceea, bunica şi-o amintea pe doamna aceea. 
Dintr-un motiv ciudat, ea credea că lăsase să-i scape o ocazie, 

— O ocazie? Pentru ce? 

— Nu ştiu... Doar ea înţelegea. Bunica era o persoană foarte 
religioasă, şi mama spunea că ea credea că într-un anumit moment al 
vieţii noastre ne întâlnim cu îngerul nostru păzitor. Poate credea că 
acea damă cu camelii era îngerul ei păzitor şi că, dacă ar fi încercat să 
o urmeze, i s-ar fi deschis o lume nouă, neaşteptată şi totul ar fi fost 
diferit. Poate că ar fi dus-o să-i reîntâlnească pe prietenii aceia, poate 
că ar fi hotărât să rămână să trăiască acolo cu ei şi viaţa ei ar fi fost 
mai plină, nu ştiu. Este posibil ca bunica să fi regretai că n-a făcut 
nimic pentru care să merite să trăiască de când s-au întors la 
Torrelodones şi, după ce fiul ei a fost în stare să se descurce singur şi 
tatăl ei a murit, n-a mai existat nimic pentru care să lupte în 
continuare. Poate că de aceea s-a lăsat să moară. 

— Şi care este concluzia? 

— Trebuie să-l găsesc pe bunicul meu. Trebuie să călătoresc în 
Kenya. 


— Ce sens mai are asta acum? 

— Dacă bunica avea dreptate, cred că el este şansa mea. Şi cine 
ştie, poate şi a părinţilor mei. A familiei mele. 

— Să nu-mi spui că te gândeşti că bunicul tău este îngerul tău 
păzitor... 

— Multă vreme am crezut că erau amândoi, Uke şi Hamish. Pe 
vremea când încă mai credeam în aşa ceva. Ultima dată când am 
văzut-o pe bunica în viaţă, ea mi-a spus ceva. Mi-a spus: „Oriunde te 
vei duce, eu voi merge întotdeauna cu tine şi îţi voi purta de grijă”. 
Poate că îţi sună ridicol sau pueril, ca o frază din Căsuţa din 


259 

prerie1. Dar ea n-a spus-o doar aşa, ca să zică ceva. Cred că atunci 
când cineva ştie că nu i-a mai rămas mult de trăit, cu siguranţă că are 
grijă să-şi măsoare foarte bine cuvintele. Mi-a spus-o cu hotărâre, pe 
un ton de fagăduială. Cu strădania cuiva care vrea să fie crezut. Mulţi 
ani după aceea, am crezut că era mereu acolo, înainte, dedesubt, 
deasupra, peste, în spatele meu, purtându-mi de grijă. Dar, în acelaşi 
timp, îmi pare rău că eu nu m-am ţinut de cuvânt faţă de ea. Bunica 
mi-a încredinţat un mesaj pentru Hamish. Pe atunci, eram copil şi nu l- 
am înţeles. După aceea, cum ţi-am mai spus, toţi am uitat de 
povestea asta timp de mulţi ani. Dar acum, văd totul clar. Prin mesajul 
acela, bunica voia să lase un legat. Voia să-l readucă pe Hamish 
alături de noi. Să reunească familia. Acesta era legatul ei. Şi priveşte- 
ne acum. Suntem cu toţii risipiţi şi, în parte, tocmai din cauză că totul 
a ieşit pe dos. Şi, în plus, de ce nu mai pot crede iar în îngerii mei 
păzitori? Dacă am propriul Belzebuth, a se citi Celestino Posada, de ce 
nu? în ziua de azi, oamenii continuă să creadă în îngeri păzitori, dar îi 
numesc guru, idol, consultant, consilier financiar, consilier 
matrimonial, agent de eliberare condiţionată sau... profesor de yoga. 
Dar dacă ţi se pare că n-am suficiente motive, poate fi şi un subiect 
bun, iar un jurnalist nu trebuie să lase să-i scape un subiect bun, mai 
ales dacă este vorba de propria poveste de viaţă. Am nevoie de 
răspunsuri. Trebuie să plec în Kenya. 

— Nu te lăsa obsedat. Nu acorda atâta importanţă pentru ceea ce 
facem. Cred că deghizezi în profesionalism ceea ce nu este altceva 
decât o căutare personală. Ceea ce, acum că mă gândesc bine, este 
unul dintre puţinele lucruri nobile care se pot face cu jurnalismul. Fă-l. 

— Ai veni cu mine? 

— Noi doi în Africa? Departe de civilizaţie, de oferta bogată a 
societăţii de consum, pierzând perspectiva realităţii, împreună 

1 Serial de televiziune american, adaptare liberă a unui ciclu de 
cărţi scrise de Laura Ingalls Wilder (1867-1957) (n.tr.) 


260 

într-o colibă solitară, căderea nopţii în savană, două paharr de 
whisky şi focul trosnind în vatră, un jacuzzi răspândind aburi în baie, 
întinşi pe un covor din piele de zebră fără alt obstacol între trupurile 
noastre decât două cămăşi de in? Mmm... Să zicem că nu. Prea 
periculos, iubire. 

— lubire? Nu, dar în cele din urmă va fi inevitabil să sfârşim 
împreună. 

— Asta e tocmai ceea ce vreau să evit. Tu ai fost întotdeauna 
iubirea mea şi vei fi mereu. lţi spun aşa tocmai pentru că ştiu că pot 
să o fac fără ca imediat după aceea să-mi pui jugul de gât. Pentru o 
vreme, nu vreau să mai fac greşeli. Insemni prea mult pentru mine. 
Unele lucruri reprezintă prea mult, iar altele, prea puţin. 

— Măi să fie, vezi să nu uiţi să-mi faci o listă pe două coloane. Dar 
noi deja petrecem mai mult timp împreună decât multe alte cupluri. 
Ar fi doar o mică diferenţă faţă de ce avem acum. Nici măcar sex. 

S-a ridicat de pe scaun. 

— Nici vorbă de aşa ceva, dragule. Ce s-a întâmplat azi a fost un 
caz aparte. Un caz, dar aparte. Ca sărmanul flămând care se îmbuibă 
cu o masă îmbelşugată. Mâine va fi o altă zi. Dar noaptea asta... 
continuă să fie noaptea asta. 

Şi-a desfăcut pătura. M-am ridicat în picioare în faţa ei şi ea a 
înfăşurat-o în jurul meu, lipindu-şi trupul de sus până jos de al meu. 
Apoi, a zis: 

— Să mergem înăuntru. E un frig de crapă pietrele şi camera începe 
să se răcească. Trebuie să o încălzim puţin. 

M-am trezit la amiază şi Mónica nu mai era. Am blestemai toate 
stereotipurile relaţiilor sporadice. Dacă ar fi fost sâmbătă, am fi luat 
micul dejun împreună pe terasa ei însorită. Am intrat în baie şi m-am 
privit în oglindă. Mónica lăsase câteva cuvinte scrise cu ruj de buze pe 
torsul meu, cât să se poată citi invers în oglindă. Intotdeauna am avut 
somnul greu. 


261 

BRI ŞĂ MIC DEJUN 

AEDE1 CU TATA 

APOI N VDM 

M'NICA 

Şi un sărut de carmin imprimat uşor deasupra liniei pubisului meu. 
Litera O din „brioşă” era mamelonul meu drept, iar litera O de la 
„M6nica” era ombilicul meu. Ce isteată era! Am făcut duş fără să-mi 
săpunesc torsul. 

Când ajung târziu la slujbă, prefer să nu mă ascund. Am trecut pe 
la biroul meu şi am aprins computerul. Un bileţel lipit pe ecran zicea: 


TE-A SUNAT CELESTINO POSADA 


Şi dedesubt, patru bastonaşe tăiate de încă unul, ca anii unei 
condamnări. 

Am intrat direct în biroul lui Guan. Era cufundat într-un articol al 
concurenţei, eliminând fumul ţigării de foi printr-un colţ al gurii, în 
timp ce prin celălalt murmura: „Ce ticăloşi, ce ticăloşi”! 

— Guan, pot să intru? 

— Da, intră, intră, tinere. Nu şi-a ridicat privirea de pe ziar. Ticăloșii 
ăştia ne-au furat sursa. Nimeni nu putea şti de plăţile ilegale pentru 
deşeurile de... Ptiu! A pus ziarul deoparte şi m-a privit. Bun articolul 
tău despre maimuţă, tinere, chiar bun. 

Un elogiu din partea lui Guan era ceva neobişnuit. 

— Mulţumesc. Nici nu l-am văzut încă pe hârtie. Am venit direct să- 
ţi spun că acum am ajuns. Târziu. Şi n-am nicio scuză, nici măcar una 
pe care să ţi-o pot servi. 

— Să-ţi fie ruşine, tinere. Şi să nu se mai repete, m-a dojenit el, 
făcându-mi cu degetul. 

— Auzi, Guan... De ce ţi se spune Guan dacă te cheamă Onesimo? 

In mod evident trăgeam de timp ca să nu mă las provocat. 

1 Asociaţia Editorilor de Ziare Spaniole (n.a.) 


262 

— Tatăl meu mi-a pus numele de Onesimo după Onesimu 
Redondol. Afurisitul, odihnească-se în pace, era mai fascist decât 
puiul de vultur de pe drapel. In familia mea, toţi au fost național- 
sindicalisi i Şi bravo lor, nu-i aşa? Gel de-al doilea nume al meu este 
Ramiro, < lila Ramiro Ledesma2. Mai pe scurt, mi se spune One şi la 
facull; îi< mi l-au schimbat cu Guan, pentru că eram primul din an. 
Namlui wuan3. Wuan, tu:, sri:4, înţelegi? Da, tinere, nu face mutra 
asta, am fost primul din promoţia mea. Premiul întâi la examenul de 
licenţă. Uitel 

A lovit cu dosul palmei peste o diplomă atârnată pe perele Rama a 
reacţionat, desprinzându-se din cui. 

— Ascultă, Guan. Am hotărât să mă arunc în piscină numaidec a i, 
înainte de a avea timp să regret ce aveam de gând să fac. Sunt aici 
de mai bine de un an, au trecut şase luni de când mi-am termin u 
studiile. Vreau să ştiu dacă legal pot să-mi iau un concediu luny, fără 
plată. O întrerupere temporară sau ceva de genul ăsta. 

— De unde naiba să ştiu eu? întreabă-i pe cei de la personal. Vrei 
să-mi laşi baltă redacţia? 

— Este o gravă chestiune familială. Nu va fi imediat, ci poale 
înainte de sosirea verii. Am nevoie de câteva luni ca să rezolv nişte 
probleme, dar pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd slujba asta. De 


altfel, este o întreagă poveste la mijloc. Este o poveste a familiei 
mele, dar o poveste bună. Dacă totul iese bine, ar putea fi un bun 
reportaj de duminică. Este foarte important pentru mine şi ar putea fi 
şi pentru cariera mea. 

— Eu sunt mulţumit de tine, tinere. Te adaptezi bine. Dar eu, aici, 
sunt penultimul... cum îi ziceai...? S-a uitat peste ediţia noastră din 
ziua aceea... Babuin. Penultimul babuin. lar ultimul eşti tu. 


1 Onesimo Redondo Ortega (1905-1936), avocat spaniol, 
conducător al Partidului Naţional-Sindicalist, de orientare fascistă 
(n.tr.) 

2 Ramiro Ledesma Ramos (1905-1936), romancier, jurnalist, 
ideolog spaniol şi întemeietor al mişcării naţionalist-sindicaliste (n.tr.) 

3 Pronunţie alterată a expresiei englezeşti number one / numărul 
unu (n.tr.) 

4 Pronunţie alterată a primelor trei numere în engleză, ore, two, 
three (n.tr.) 


263 

Vorbeşte cu directorul. Dacă aduci o poveste bună, mă angajez să o 
susţin, dar e tot ce pot face. 

— Mulţumesc, Guan. 

De sub masa lui de scris a scos o franzelă şi o pungă de plastic cu 
un pachet învelit în hârtie de ziar. 

— Nu te lăsa obsedat, tinere. Nu acorda atâta importanţă pentru 
ceea ce facem. Era exact acelaşi lucru pe care mi-l spusese Mónica în 
noaptea dinainte. Uite, ăsta e ziarul de ieri. Vezi la ce mai foloseşte? 
spuse el dezvelind pachetul din hârtia de ziar. lnăuntru erau felii de 
jambon, un jambon iberic bun care strălucea de grăsime, din cele care 
par să se topească în gură. Suntem vestitori, tinere. Nimic mai mult. 
Doar atât, vestitori. 


16 - O zi, un rămas-bun 

Era mai mult teamă decât ruşine sau invers. Era o combinaţie între 
ele care mă făcea să mă simt pe cât de ruşinat în faţa ei, pe atât de 
temător în absenţa ei. Era teama de a nu o mai putea privi la fel ca 
înainte sau ruşine. Era ruşinea ca nu cumva ea să observe o 
schimbare în comportamentul meu sau teamă. De când trupul Mânicăi 
încetase să mai fie mecanismul care muta dintr-o parte într-alta 
creierul celui mai bun prieten al meu, eu nu mai eram acel Clint 
Eastwood stăpân pe sine care muşca ţigara de foi, indiferent Li 
deliciile ei organoleptice. Ea mă iubea pentru că dovedisem că suni 
oribil de nihilist în ceea ce priveşte numele ei de familie şi prezenţa 
corporală a acestora, şi totul naufragia precum corabia căpitanului 


Ahabl peste care se năpusteau cu lovituri picioarele ei albe. Li 
cunoşteam de acum aluniţele, cutele, gropiţele, golurile şi plinurile, 
spatele urechilor şi degetele de la picioare, mirosul lor şi felul în care 
registrele glasului ei, pe care nu le folosea în redacţie, răspundeau la 
explorarea tuturor acestor locuri. Era o catastrofă. Nu ştiam ce îmi 
producea mai multă perplexitate, dorinţa mea reprimată de a mă 
prosterna la picioarele ei şi de a începe să behăi ca un mieluţ de Paşti 
ori uşurinţa pe care o dovedea ea în a trasa o linie precisă între 
complicitatea noastră amicală şi ceea ce numise ea o noaple nebună 
de ospăț pantagruelic, argument înşelător, pentru că nu 

1 Personajul principal al romanului Moby Dick al scriitorului 
american Herman Melville (1819-1891) (n.tr.) 


265 

mâncaserăm împreună, ci ne devoraserăm unul pe celălalt, într-o 
relaţie care ţinea mai mult de antropofagie decât de convivialitate. 
Până atunci, nu fusesem niciodată atât de atent la felul în care i se 
mulează blugii când se aşază, nici câţi centimetri pătraţi de piele de 
pe pântece îi rămâneau expuşi la vedere pentru câteva secunde când 
îşi ridica braţele ca să-şi scoată jerseul. Era o catastrofă. Atunci, am 
început să-l înţeleg pe acel actor de filme porno care se emoţiona ca 
un copil pentru că tipa pe care o călărea de şase ore în faţa camerelor 
acceptase o cină romantică la lumina lumânărilor. Şi tot atunci am 
început să mă gândesc că lunga călătorie pe care o plănuisem îmi va 
prii pentru a mă dezintoxica de licorile trupului ei. 

Imi amintesc ziua aceea, cu puţin timp înainte de noaptea de 
revelion, în care Celestino Posada nu mi-a telefonat. Nu sunt în stare 
să-mi amintesc dacă nu cumva era Ziua lnocenţilori. Soneria 
stridentă şi sâcâitoare a telefonului m-a izbit tocmai când mă 
pregăteam să potrivesc matriţele pentru un titlu. Am ridicat 
receptorul, temându-mă să nu cumva să deschid ecluzele pentru 
torentul de imprecaţii ale lui Posada. 

— Alo? 

— Bună ziua. Am sunat pentru tragerea la sorţi. 

— Poftim? 

— Da, pentru tragerea la sorţi. Am sunat ca să mă înscriu. 

— Imi pare rău, mă tem că aţi greşit numărul. 

— Ah, iertaţi-mă! 

— Nu-i nimic, nu vă faceţi griji. Crăciun Fericit! 

— Crăciun Fericit! 

Am închis telefonul fără să acord importanţă apelului. Am privit 
scaunul gol de lângă mine. În zilele acelea Mónica organiza 
petrecerea de sfârşit de an pe care o dădea tatăl ei şi călătoria 
ulterioară la Gstaad cu prietenii cei mai apropiaţi; această fericită 


împrejurare o ţinea departe de munca din redacţie şi de tensiunea 
mea stânjenitoare faţă de ea. Inventasem o scuză pentru a amâna 
1 Sau a păcălelilor, sărbătorită în Spania la 28 decembrie (n.tr.) 


266 

vizita la Lux Domini, şi sub pretextul acela zăcea ascunsă panici de 
a rămâne singur cu Mónica într-o altă situaţie de vulnerabilitate, ştiind 
că, dacă ea nu-mi va oferi din nou ceva, de exemplu pe ea, riscam să 
pun stăpânire pe rolul de mascul alfa care nu mi se potrivea absolut 
deloc şi care m-ar fi făcut să cad în ridicolul cel mai memorabil şi 
iconoclast. Tatăl meu îmi spusese că nu avea să semneze contractul 
de arvună cu cumpărătoarea casei noastre decât după sărbători şi că 
actul de vânzare-cumpărare nu se va încheia efectiv decât peste 
câteva luni. Aşadar, aveam timp să-mi pregătesc vizita la conac într-o 
zi când Mónica va avea o întâlnire irevocabilă. Dar în ciuda strădaniilor 
mele de a menţine o distanţă de care nu fusese nevoie înainte, în 
săptămâna aceea a Crăciunului în care aproape că nu a trecut pe la 
redacţie, nu înceta să mă sune în fiecare zi, oficial, ca să se intereseze 
de cum merg treburile, extra-oficial, ca să-şi potolească sentimentul 
de culpabilitate pe care îl simţea pentru că lipsea, şi extraoficios, ca 
să-mi audă vocea, cred eu, iar ambiguitatea aceea mă ţinea la toate 
cusăturile, precum cămaşa pe un cocoşat. 

De Crăciun, Guan era într-o dispoziţie excelentă. Avea o droaie de 
copii care în vacanţă mişunau prin redacţie şi care mi se părea că se 
semănau leit cu tatăl lor, versiuni descrescătoare şi repetitive ale 
bebeluşului îmbătrânit înainte de vreme, de care se îngrijeşte Roger 
Rabbitl, ca un set de păpuşi ruseşti bazate pe efigia lui Hruşciov. In 
loc să-l deranjeze, faptul îl înduioşa şi se plimba prin redacţie 
împărțind zâmbete şi ţigări de foi din belşug, în vreme ce odraslele 
săreau la picioarele lui ca nişte purici dresați. Tocmai îi terminam de 
făcut unuia dintre micuţi o bărcuţă de hârtie, care părea mai curând o 
barcă cu motor, când telefonul mi-a spart din nou timpanele. 

— Alo! 

— Bună, iubire. 

1 Personaj animat din filmul american jucat de actori Cine vrea 
pielea lui Roger Rabbit? în care personajul titular este un iepure, 
(n.tr.) 


267 

Folosirea acestui termen ar trebui să fie limitată prin lege la 
cazurile care implică în mod obligatoriu contraprestaţii sentimentale 
pertinente. Ar trebui să fie scris astfel în dicţionar, într-un chenar 
negru, ca pe pachetele de tutun. 

— Bună, iubire, am intrat şi eu în joc. Cum merge pregătirea orgiei 


romane? 

— Un dezastru. Tatăl meu are caraghioasa manie de a nu păstra 
lista invitaţilor de la o ocazie la alta. Eu aproape că aş putea să recit şi 
în somn lista de bază, dar există anumiţi tipi oribili pe care îi uit 
mereu. M-am săturat să fac pe secretara lui, mai ales pentru că pe aia 
o plăteşte mult mai bine decât pe mine. Ca să nu mai vorbesc despre 
catering, muzică etcetera etcetera. In această perioadă, au cel mai 
mult de lucru, dar, în mod ciudat, acum muncesc cel mai puţin. În 
ritmul ăsta, până la urmă, va trebui să servim floricele de porumb şi 
Fanta. In fine! Cum merge totul pe acolo? 

— Fără noutăţi pe front, ştii şi tu, mahmureală şi toropeală, tipice 
pentru Crăciun. Sunt aici asediat de un batalion de odrasle înarmate 
până în dinţi. 

— Ce tată indulgent ai devenit! Ai nevoie de ajutor? Nu cu copiii, 
vreau să spun. Pot să-ţi scriu ceva de acasă. 

— Stai liniştită, vezi-ţi de treaba ta. Se zice că unghiile sunt mai 
fragile pe frigul ăsta şi nu mi-aş ierta pentru nimic în lume să ţi se 
rupă vreuna. 

— Ha, ha! Un grosolan comentariu machist şi inoportun, ca să nu 
recunoşti golul pe care absenţa mea îl lasă în redacţie. 

— Şi în inima mea. Dar amândoi am învăţat să trăim plini de goluri. 

— Bine. Hai, la muncă, pentru că trebuie să-mi câştigi leafa. 

— Te pup! 

— Şi eu. 

Receptorul nu se simţea comod în lăcaşul lui de plastic, pentru că 
de-abia închisesem, că imediat s-a răzvrătit, şi o sonerie obraznică m- 
a zguduit în capul stomacului. Am ridicat din nou telefonul. 

— Alo? 

— Salut, bună ziua. Voiam să mă înscriu pentru tragerea la sorţi. 


268 

— larăşi? Auziţi, v-am spus mai înainte că aici nu se trage ni mu la 
sorti. 

— Dar eu n-am mai sunat până acum. Nu acolo are loc tragere, i la 
sorti? 

— Dar ce tragere? 

— Pentru enciclopedie. 

— Uite ce e, nu, nu este aici. M-am gândit că poate era vorba de 
vreo promoţie de Crăciun a ziarului. Vă dau numărul de telefon, al 
centralei şi întrebaţi acolo, bine? 

— Ah, bine, mulţumesc. 

l-am dictat numărul şi mi-am luat la revedere. 

In indolenţa din acele zile împodobite cu beteală şi beculele, seceta 
informativă, scaunele goale, stomacurile pline, băuturile de Crăciun, 


redacţia prefăcută într-un Fort Apache asediat de tribul odraslelor lui 
Guan, am avut timp să mă gândesc şi să plănuiesc demersurile 
următoare pe care trebuia să le înfrunt ca să pornesc în misiunea pe 
care mi-o atribuisem ca proiect pentru noul an. Primul dintre toate era 
să vorbesc cu mama. Bunica Uke avusese o relaţie foarte strânsă cu 
ea, chiar mai strânsă decât cu propriul fiu, şi cu siguranţă că putea să- 
mi furnizeze vreo informaţie care să-mi uşureze căutarea. De fapt, îmi 
aminteam că mama luase notițe adunând poveştile şi istorioarele 
bunicii de pe vremea tinereţii ei, inclusiv scurta idilă cu Hamish. In 
noaptea de revelion voi reuni toată familia în casa mamei de la El 
Escorial, ocazie potrivită pentru a dezgropa acele amintiri şi 
însemnări. 

Până în ajunul revelionului, Mónica a insistat să mă alătur 
distinsului grup de la petrecerea ei după ce voi întâmpina Anul Nou 
alături de familia mea, dar am invocat lenea de a străbate distanta 
mare dintre El Escorial şi La Moralejal într-o noapte cu un trafic atât 
de intens şi de etilic. Cred că pretextul a fost mai mult sau mai puţin 
plauzibil, m-am gândit eu închizând telefonul, stingând computerul şi 
luându-mi rucsacul. Când m-am ridicat de pe scaun, telefonul 

1 Un luxos cartier rezidenţial situat foarte aproape de Madrid (n.tr.) 


269 

i ui-a atras atentia că nu aveam să mă eliberez atât de uşor de 
tirania lui zgomotoasă, şi dacă am răspuns a fost pentru că m-am 
gândit că i ra tot Mónica. În locul ei, mi-a răspuns o voce de bărbat. 

Bună, cu cine vorbesc? 

— Păi... Asta ar trebui să întreb eu. Tu ai sunat. 

— Sunt Nicolâs Gallo, de aici de la ziar, de la secţia Sport. 

— Ah, bună! Eu sunt Curro Mencia, de la secţia Actualităti. 

— Ce mai faci, Curro? Presupun că nu tu organizezi tragerea la sorţi 
a unei enciclopedii, nu-i aşa? 

— Poftim? larăşi enciclopedia? Dar ce mama mă-sii e povestea asta 
cu enciclopedia? 

— Mi-am închipuit eu. Dacă ai un moment, ar fi mai bine să | reci pe 
aici. Trebuie să-ţi arăt ceva. 

Intrigat, m-am îndreptat spre redacţia Sport. Rămăseseră doar 
ultimii care rezistaseră goanei de Crăciun. De îndată ce am apărut pe 
acolo, o matahală blondă, cât un meleu de rugby, mi-a zâmbit şi s-a 
ridicat de pe scaun. 

— Tu eşti Curro? 

— Da, Nicolâs? 

— Spune-mi Nic. Ne-am dat mâna. leri am primit asta în cutia 
poştală. Mi-a întins o felicitare de Crăciun pe care era desenată 
Adorația păstorilor de Murillo. Deschide-o. 


Am deschis cartea poştală. Înăuntru era scris cu litere de tipar: 

LIBRARIA POSADA VA UREAZA CRACIUN FERICIT ŞI UN AN NOU 
PROSPER. ee : . 

CU OCAZIA SARBATORILOR, DARUIŢI CARŢI! Trimiteţi comanda 
până la data de 5 ianuarie 1992 şi veţi participa la tragerea la sorţi a 
zece colecţii complete din Encicbpedia Espasa. 

Sunaţi-ne la următoarele numere de telefon: 

Şi dedesubt, două numere de telefon. Primul din ele era al meu de 
la ziar. 


270 

— Librăria asta e aproape de casă. Acum câteva luni de mit 
comandat o carte englezească despre fotbal şi mi-am lăsat < lat< 14 
personale, a continuat Nicolâs. Când am primit felicitare, i <1# 
Christmas, mi-a atras atenţia faptul că unul dintre numerele de lele 
fon era clar de la ziar şi m-am gândit: ori este o promoţie di a noastră, 
ori e o greşeală care nu-i va plăcea deloc cuiva. Aşa di am sunat la 
telefon şi ai răspuns tu. După reacţia ta, îmi dau seama că e vorba de 
o greşeală lamentabilă. 

— Sau de o a treia posibilitate pe care nici nu ţi-o poţi închipui 
Individul ăsta mi-a declarat război! 

— Cum adică? 

— N-am vrut să-i public insultele la adresa mamei unui consilier 
municipal şi acum a devenit coşmarul vieţii mele. 

— Insulte? De ce? Nu înţeleg. 

— Las-o baltă, Nic, nu-ţi face griji. Te asigur că e o poveste lai a nici 
cel mai mic interes. lţi mulţumesc că mi-ai spus. 

— Va trebui să faci ceva, sună-l ori, dacă nu, te vor bate la cap cu 
cereri de enciclopedii. 

— O să-l sun, dar ştiu că nu va fi de niciun folos. Răul e deja la cut. 
Nu-mi rămâne altceva decât să suport o avalanşă de apelini absurde. 
Mă consolez cu gândul că promoţia se încheie în ziua de! 

— la felicitarea, dacă vrei. Eu n-am nevoie de ea. 

A doua zi de dimineaţă, am sunat la Librăria Posada. Proprietarul ei 
a folosit un ton fals, zeflemist, ca să-şi exprime regretul pentru 
cumplita greşeală, pe care o atribuia unei secretare noi care nu 
învățase încă numerele de la prăvălie şi, fireşte, numărul meu era 
notat peste tot şi sărăcuţa de ea îl confundase. Bineînţeles, i-am spus 
că nu cred o iotă, ceea ce l-a încurajat să interpreteze încă o dată 
refrenul său pisălog, presărat cu înjurături, să-mi ceară interviul rămas 
suspendat şi să pună capăt înfruntării, invitându-mă să particip la 
tragerea la sorţi a enciclopediei. 

La apusul ultimului soare din an am mers cu maşina până la El 
Escorial, la căsuţa mamei mele de la poalele muntelui Abantos. Acolo, 


am asistat la simulacrul anual de reunificare a familiei 


271 

inspirat de ambianța silit festivă şi guralivă a unei nopţi 
necugetate, la care se pretinde că ajungi cugetând, cu bilanţul anual 
într-un buzunar şi lista de bune intenţii în celălalt. Eu nu contribuiam 
la petrecere nici măcar cu o sticlă de vin, dar aveam un scop. Când, s- 
a stins ecoul bătăilor de clopot, am ridicat obloanele din lemn 
deteriorate, de pe terasa de sus şi, ţinând într-o mână o cupă de 
şampanie, iar pe cealaltă întinsă în aer, ne-am aventurat în vârful 
picioarelor pe dalele mişcătoare ale pardoselii fărâmiţate. Timp de 
cinci minute am părut o familie ca toate celelalte care urmăreau cu 
privirea artificiile pe care copiii din localitate le lansau pe firmamentul 
recent inaugurat al anului 1992. Când toţi s-au dat bătuţi ui faţa 
gerului nopţii şi s-au refugiat în salon, am reţinut-o pe mama luând-o 
de braţ, ca să mai stea o clipă cu mine, şi atunci am dat i liumul 
întrebării cu toată delicatetea de care eram în stare. 

— Mamă, de ce vindeţi Lux Domini? 

Mama şi-a abătut privirea spre dansul de licurici pirotehnici care 
luminau veşmântul negru al muntelui. Gura i s-a strâmbat într-o 
expresie de gingăşie obosită. 

— Tatăl tău mi-a vorbit despre vizita ta. Ar fi trebuit să am pregătit 
un răspuns convingător, dar... Curro, te rog, înţelege. Această casă 
este singurul lucru pe care îl am şi, după cum vezi, se desface în 
bucățele, are nevoie de o renovare completă, iar sora ta vrea să plece 
la Londra să studieze design de bijuterii şi salariul nu-mi mai ajunge. 
Lux Domini a fost minunat, dragul meu, dar asta-i casa mea. Uneori, 
trebuie să tai un brat ca să salvezi o viaţă. Adevărul e că n-am crezut 
niciodată că te va afecta atât de mult. Erai doar un copil! 

— Reprezintă toată copilăria mea. Nu-mi amintesc alta. Erau familia 
mea, bunica Uke, Vicente, prietenii mei, câinele... Hamish... 

— Hamish! încă ţi-l mai aminteşti! 

— Cum să-l uit? Ne-am adoptat unul pe celălalt din prima clipă, 
întotdeauna a fost bunicul meu. Spune-mi... Te gândeşti vreodată la 
el? 


272 

— De fiecare dată când mă gândesc unde anume am greşii | >,»» 
încerc să nu fac asta prea des. 

— Mamă, iată care este intenţia mea pentru noul an. Pici, s, 1 | caut 
pe Hamish. Dacă mai trăieşte, îl voi găsi. Dacă nu, îi voi jm. l 
mormântul. 

M-a privit nevenindu-i să creadă, a zâmbit şi m-a îmbrăţişai Am 
aşteptat câteva minute înainte de a-i interpreta reacţia, pâuA când a 


îndrăznit să mă întrebe care era motivul acestei decizii. 

— Nu sunt sigur, am răspuns. Nu ştiu dacă o fac pentru ea, pcu tru 
bunica, sau pentru voi, sau pentru mine. Dar mi se pare cft există o 
problemă nerezolvată în familia noastră şi întrebări cărui a aş vrea să 
le găsesc un răspuns. Tu crezi că el a iubit-o cu adevărat pe bunica? 

— Sunt sigură că aşa a fost, deşi totul se încăpăţânează să-mi 
demonstreze contrariul. Tatăl tău dădea ascultare raţiunii, iar cu doar 
inimii. Dar îţi aminteşti că nu ne-a răspuns niciodată la scrisoi i 

— Da, ştiu. Mai ai adresa la care îi scriai? 

— A fost cea pe care el ne-a lăsat-o, dar nu, nu o mai am. Era., Fir- 
ar să fie, îmi pare rău, fiule, nu-mi pot aminti. Era un nume scurt, 
african. Nu mai ţin minte. Trebuia să-l copiez de fiecare dala când îi 
scriam. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce bunica nu i-a scris niciodată. 

— N-ar fi putut. Nu-i ştia adresa. 

— Dar, cum aşa? Dacă-mi amintesc bine, el a apărut la Lux Domini 
pentru că îi scrisese mătuşa Victoria. 

— Şi chiar aşa a fost. Bunica ta a bănuit întotdeauna că sora ci i-a 
blocat corespondenţa lui Hamish prin mijlocirea unui paznic pe care 
Victoria l-a instalat la Lux Domini când ei au plecat din Spania. Dar n- 
am avut niciodată certitudinea până când Victoria nu mi-a spus că i-a 
scris lui Hamish ca să-i comunice decesul surorii ei. Ea era singura 
care ştia unde să-l găsească. Mi-a părut rău şi m-am înfuriat când am 
aflat asta, dar bunica ta era deja moartă şi nu avea sens să mai torn 
gaz peste foc. Niciodată nu m-am simţit în 


273 

largul meu în prezenţa acelei doamne atât de înţepate. Cele două 
surori erau atât de diferite... 

— Dar, spune-mi, tu crezi că el a părăsit-o sau ea a fost cea carea 
rupt-o cu el? îmi amintesc că Hamish mi-a povestit că o rugase pe Uke 
să plece cu el în Africa şi că ea refuzase, fără măcar să-i aducă la 
cunoştinţă că era însărcinată. Tu crezi că spunea adevărul? 

— Păi, tu ştii mai multe decât mine! Noi ştim doar că Hamish s-a 
prezentat pe neaşteptate în salon şi a spus că tocmai aflase că 
suntem familia lui. Eu o întrebasem despre toate astea pe bunica la, 
dar nu păruse foarte interesată să mai răscolească acea perioadă din 
trecutul ei. Mi-a spus doar... oare cum era? „Alegem infernul.” Se 
referea la ceva ce îi scrisese un bun prieten de-al ei şi de-al lui 
Hamish. Il chema Delsey, dacă-mi amintesc bine. 

— Delsey? 

— Un baron jumătate francez, jumătate spaniol şi puțin cam... ştii 
tu, efeminat. Un om foarte amuzant şi foarte... emfatic, după cum 
spunea ea. 


— Delsey... Ştii dacă mai trăieşte? 

— Habar n-am. Dar dacă vrei să-l cauţi, avea un castel în Franţa. 

Nu-mi amintesc locul, dar apare în însemnările mele. 

— Ah, da! însemnările tale! încă le mai păstrezi? 

— Da, bineînţeles! Sunt la loc sigur. Intotdeauna m-am gândit că 
într-o bună zi va recupera cineva notițele acelea şi va face ceva cu 
ele. Dar îţi atrag atenţia că sunt stenografiate. 

— Atunci va trebui să mă ajuţi şi aşa, în treacăt, îmi povesteşti ce-ţi 
mai aminteşti. In cazul ăsta, cred că trebuie să vorbesc cu Victoria şi 
cu Delsey, dacă încă mai trăieşte. Ei ar fi singurii supraviețuitori de pe 
vremea aceea. Dar Vicente? 

— Bunul Vicente! îmi scrie din când în când. 

— Serios? Nu ştiam. Ce s-a întâmplat cu el? 

— E tot acolo, în satul lui, a îmbătrânit, bietul de el! Se odihneşte şi 
priveşte cum trec anotimpurile, fără să-şi facă griji pentru ce e de 
făcut în fiecare dintre ele, cum zice el. 


274 

— Şi câinele bunicii, Cientocino? Mai e cu el? 

— Sărăcuţul a murit. Dar l-a înlocuit cu Cientoseis1. 

— Nu mai spune! Aşadar, se păstrează tradiţia... Poate că t» i trebui 
să vorbesc şi cu Vicente. 

— Nu cred că te poate ajuta. Era un capitol aparte din trecutul lui 
Uke. Incompatibil cu Hamish. 

— Crezi că Vicente o iubea pe bunica? 

— Dacă cred? O iubea la nebunie! Şi ea ţinea la el, dar cred > > nu 
şi-a pierdut niciodată speranţa de a se reîntâlni cu Hamish. Vr/, 1, 
înainte, aşa erau oamenii, fideli până la moarte. 

— Sărăcuţa! 

— Da, sărăcuţa! Uke n-a fost întotdeauna persoana pe care, un 
cunoscut-o. De când s-a despărţit de Hamish, indiferent cine a Imt cel 
care a provocat despărţirea, ea a trăit tot restul vieţii sub seninii! 
acelei ocazii pierdute. Cred că regreta că lucrurile nu s-au întâm| >I. U 
altfel. Dar ce e făcut e bun făcut. Nu ştiu dacă la momentul di faţă se 
cuvine să desfacem acest nod, nici dacă, descoperindu-m greşelile, ar 
mai aduce vreo îmbunătăţire viitorului. Nu mai putem schimba 
trecutul. 

— Te referi la tata şi la tine? 

— Poate. Faptul de a rămâne cu un pas în urma hotărârii trebuii să 
fie un defect de familie. 

— Mulţumesc, mamă. Am sărutat-o pe obraz. Trebuie să ple (Voi 
trece altă dată să mă uit cu tine peste notițele alea şi să-mi mai spui 
şi alte lucruri despre bunica. 

— Unde te duci? 


— La o petrecere. Nu aveam de gând să merg. Dar cred că este o 
ocazie pe care nu trebuie s-o pierd. 

Am condus până la La Moraleja cu un al doilea scop pentru noul an, 
şi cu acesta aveam deja cu două mai mult decât în anii precedenţi. 
Eram hotărât să-i dau un nume relaţiei mele cu Mónica, oricare ar fi 
fost acela, şi să stabilesc nişte limite sau absenta acestor; i. 

1 O sută şase (n. Red.) 


275 

Mă simţeam lipsit de apărare şi demn de compasiune în faţa acelei 
nevoi de a crea arhive şi de a le lipi etichete, ceva la care trebuia.1 li 
renunţat ca parte a educaţiei mele sentimentale milenariste şi 11< 
istmoderniste. La naiba cu postmodernismul! 

Atmosfera de mare sărbătoare se revărsa pe strada unde locuiau 
părinţii Mânicăi. Vânzoleala celor care parcau maşinile şi care veneau 
şi plecau suflând norişori de fum, maşini de lux înşirate la grăi n; idă 
într-o coloană nesfârşită sub atenta supraveghere a doi paznici 
înfofoliţi până sub nas, ghirlande de lumini indicând perimetrul, de 
parcă aveau să aterizeze avioane, şi un fin ecou înăbuşit de ragtime | 
iispendat în gerul din aer. Doi portari corpolenţi în costum şi cu 
cravată păzeau grilajul care părea sudat de zid la ambele capete. | 
Inul din portari vorbea cu cineva printr-o ferestruică deschisă în gardul 
metalic. Celălalt mi-a cerut să-i arăt invitaţia. 

— Nu o am. Sunt prieten al familiei. 

— Imi pare rău, domnule, dar fără invitaţie nu se poate intra. 

— Auziţi, aţi putea...? Am zărit atunci chipul din spatele golului 
deschis în grilaj. Era Mateo, majordomul. Mateo! Sunt Curro, | 
>rietenul M6nicăi! Aţi putea, vă rog, să o anunţaţi că sunt la poartă? 
Nu am invitatie şi nu sunt lăsat să intru. 

— Da, aşteptaţi un moment, domnule. 

După două minute s-a deschis poarta din grilaj pentru pietoni. Din 
întuneric a apărut o siluetă înfofolită într-o scurtă de blană cu glugă. 
Picioarele ei fine se ridicau în sandalele albe cu toc înalt care 
smulgeau  scânteieri diamantine din strălucirea estompată a 
lampioanelor. Cu umbra care-i ascundea ochii, mi-a zâmbit şi apoi s-a 
întors către portari cu o expresie dojenitoare. 

— Băieți, doar v-am spus că o să vină iubitul meu fără invitaţie. — 
lubit? — Trebuia să mă anunţaţi. 

— Imi pare rău, domnişoară, dar au încercat mai mulţi să se 
strecoare fără invitaţie. Şi unii dintre ei erau paparazzi- Ne facem 
treaba. 

Mónica m-a luat de mână. Am urmat-o 
treapta metalică a grilajului. 


A 
l 


năuntru, sărind peste 


276 

— Nu-ţi face griji pentru ei, îmi mănâncă din palmă. 

— Problema ta este că n-ai suficiente mâini. 

A închis grilajul în urma mea, şi-a lăsat blana mătăsoasă a 
mânecilor să alunece în jurul gâtului meu şi mi-a pecetluit gura cu 
buzele ei calde. Am întrebat cu buzele încinse: 

— E vreo schimbare în starea noastră civilă de care ar trebui să ştiu 
şi eu? 

Tot ce a făcut a fost să mă tragă de mână şi să evite răspunsul. 

— Mă bucur că ai venit. Ce petrecere plictisitoare! Vino! 

Două rânduri de lampioane de hârtie, cu lumânări înfipte în nisip, 
marcau drumul spre casă, care strălucea prin toate ferestrele ei 
luminate. M-a condus, traversând grădina şi înconjurând faţada 
principală, până la o uşă laterală care dădea acces în bucătărie, 
înăuntru, ospătarii se agitau, absorbiți de circulaţia tăvilor. Mónica l-a 
interceptat pe unul dintre ei care ducea o frapieră cu o sticlă de 
şampanie proaspăt deschisă. 

— Scuze, pe asta o iau eu! 

l-a smuls frapiera, a luat două cupe şi a trecut prin faţa mea ca să 
se îndrepte din nou spre grădină. 

— Să mergem! 

Am urmat-o pe cărarea care cobora spre capătul cel mai de jos al 
parcelei, unde o cupolă de sticlă aşezată pe un schelet metalic 
acoperea piscina climatizată. A deschis cu cotul uşa glisantă a 
pavilionului de sticlă şi a intrat. In penumbra voalată şi înăbuşitoare 
dinăuntru, suprafaţa lustruită a apei se topea în fâşii de aburi. Mónica 
a lăsat frapiera şi cupele pe marginea piscinei şi s-a ridicat pe vârfuri 
ca să închidă uşa în spatele meu. A tras zăvorul şi m-a privit cu un 
zâmbet maliţios. 

— Mi-ai căzut în gheare. A făcut gestul de a-şi înfige unghiile în 
mine. Aici nu ne va deranja nimeni. 

Şi-a dat jos scurta de blană şi a întins-o pe un şezlong. 

— Scoate-ţi paltonul şi fa-te comod! Aici sunt peste treizeci de 
grade. S-a întors spre mine şi, deschizând braţele, a făcut o rotaţie 
completă pe vârful picioarelor. lţi place? 


277 

Purta o delicată rochiţă de lame alb, evazată în dreptul genunchilor 
şi cu spatele gol până la borna kilometrică în care curba îşi schimbă 
direcţia şi se pierde. Un colier lung de perle urmărea undele 
strălucitoare ale ţesăturii până la mijlocul coapsei. Işi întinsese părul şi 
îl purta lipit de frunte într-un melcişor, strâns sub o plasă de pietre 
preţioase tivită cu franjuri care zornăiau la fiecare mişcare. La 
vederea acelei imagini am înghiţit aburul, încercând să-mi exprim 


uluiala. 

— Adevărul e că n-am cuvinte. Sau am, dar mi s-au înecat în gură. 
Trebuie să fie din cauza umezelii de aici. 

— Azi m-am îmbrăcat ca o flapper aiurită ca să mă asortez cu felul 
meu de a fi. 

S-a aşezat pe marginea piscinei cu picioarele încrucişate şi a lovit 
cu palmele pardoseala de lângă ea. Eu nu eram sigur că înţelegeam 
ce se întâmpla, dar m-am pregătit să mă resemnez, împotriva voinţei 
mele. Mi-am scos paltonul şi haina, mi-am slăbit nodul de la cravată şi 
m-am aşezat lângă ea cu picioarele strânse pe marginea de piatră. Ea 
a turnat şampanie şi am ciocnit pentru noul an. Şi-a întins picioarele 
dincolo de tivul fustei şi am putut zări marginea de broderie albă cu 
care se termina reţeaua ciorapilor ei. Fără să-şi scoată sandalele, şi-a 
cufundat picioarele în apa din piscină. 

— Aaaah, ce plăcere! Sunt în picioare de la şase seara. 

S-a aplecat şi şi-a mângâiat labele picioarelor cu vârful degetelor. 
Pielea de pe spatele ei a desenat o creastă uşor ondulată care se 
ascundea sub țesătura rochiei. 

In contrast cu atmosfera toridă a decorului, Mónica a iniţiat un 
dialog ameţitor, ceea ce mă făcea să intuiesc în tot ce se întâmpla o 
evidentă intenţie, oricare ar fi fost aceea. Am presupus atunci că 
temperatura trebuia să urce până la patruzeci de grade ca să abordez 
subiectul care mă adusese până acolo. 

— Cum a fost cina? Ce mai face familia ta? 

— Sunt bine cu totii, mulţumesc. Dar tu? 


278 

— Foarte plictisită. Media de vârstă a celor de la petrecere este < Ir 
cincizeci de ani. A trebuit să scap de pisălogi, aruncându-le mojicii Azi- 
dimineaţă, m-am dus să-l văd pe Fran, ţi-am spius? 

— Nu. — M-am pus în gardă. — Să vorbeşti de fostul iubit nu era, 
desigur, modul cel mai ortodox de a iniţia o conversaţie intinu Vreo 
noutate? 

— Da, este mult mai liniştit. Şi-a dat seama că noul lui stalul de 
artist renumit atrage o grămadă de gagici şi se simte buricul 
pământului. 

— Asta înseamnă o problemă mai puţin. 

— Şi ce se mai aude prin temniţele presei? 

Răceală absurdă când din tine curg şiroaie de sudoare. Mi s-. | părut 
că Mónica era neliniştită. Asta o făcea vulnerabilă. Nu ştiam încotro ne 
vor duce toate astea, dar i-am ţinut isonul. 

— Ca de obicei, ştii cum e. Celestino Posada mi-a făcut una bună. 
Acum primesc telefoane de la oameni care vor să se înscrie la 
tragerea la sorţi a unei enciclopedii. 


— Nu mai spune! Şi cum a făcut asta? 

— Mi-a pus numărul de telefon pe o felicitare de Christmas pr care 
a trimis-o clienţilor lui. 

— Ha! Şi cum ai aflat? 

— Întâmplător, este un redactor la rubrica Sport care e clientul 
librăriei, un oarecare Nicolâs Gallo. El a primit felicitarea. 

— Ah, Nic! 

— Îl cunoşti? 

— Bineînţeles, este sex-simbolul ziarului. Toate fetele, stagian şi 
mai puţin stagiare, sunt înnebunite după el. A reuşit să dubleze 
înscrierile feminine la sala de gimnastică unde merge el. Ştiu cliiai de 
una care poartă în geanta de gimnastică un flacon cu ulei de corp, în 
caz că s-ar ivi la un moment dat ocazia. Toaleta fetelor csic un izvor 
nesecat de titluri de articole. Păcat că nu se pot publica Cel puţin, nu 
în ziarul nostru. 

— Şi tie? 


279 

— Mie, ce? 

— Şi ţie îţi place? 

— Am spus fete. Eu sunt tatăl meu, într-un ambalaj mai drăgălaş. 
Ştii doar că în prezent eşti aproape singura fiinţă umană care mă 
interesează. Întâmplător, eşti bărbat. 

— Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. 

— Te ascult. 

— Mónica, ce caut eu aici? 

— Tu ştii. Nu te-a obligat nimeni să vii. 

— Vreau să spun aici, singuri, tu, eu şi văduva Clicquot1, în piscina 
ta, la treizeci de grade. Cu zăvorul tras, luminile stinse, geamurile 
aburite şi coapsele tale ieşind de sub fustă, în singurul loc de pe 
afurisitul podiş al Castiliei cu destulă umiditate pentru ca această 
bucăţică de țesătură să-ţi ambaleze trupul în vid. Cred că nu ne-ar 
prinde rău puţină... terminologie. 

— Putină ce? 

— Aş vrea să ştiu exact ce rol mi s-a distribuit la petrecerea ta. 

— Ştii ceva? într-o anumită privinţă, ai perfectă dreptate, a spus ea 
observând cum i se lipise lameul de sâni. Este prea cald ca să 
rămânem îmbrăcaţi. Mai ales când avem în faţa noastră o piscină 
frumoasă. 

Şi-a scos labele din apă şi s-a ridicat în picioare, netede în colivia 
lor de dantelă albă sub acoperământul de lamă ud care se umfla în 
ritmul răsuflării ei. Cu degetele mari şi-a dat jos bretelele de pe umeri 
şi rochia a slăbit presiunea asupra pieptului, dar în loc să cadă ca o 
lumânare aplecată, s-a drapat într-o mantie de valuri diagonale care îi 


modela arhitectura de porțelan a trupului înainte de a o părăsi, până a 
picat într-o năpârlire de ţesut strălucitor, înconjurându-i gleznele şi 
sărutându-i degetele de la picioare. Mai sus de ciorapi, goliciunea era 
întreruptă doar de o undă fină de muselină albă care apărea ca un 
petic umed şi transparent sub ombilic, urcând la liman între talie şi 
şolduri, pentru ca apoi să se cufunde 

1 La Veuve Clicquot Ponsardin, renumită marcă de şampanie 
franţuzească (n.tr.) 


280 

între fesele lucioase de sudoare într-un triunghi împodobii cu u 
perlă ovală. S-a lăsat pe vine, sprijinindu-se în mâini, cu şira. În nării 
înfigându-se în inima şoldurilor înconjurate de muselină, şi a sărit în 
piscină, sfâşiind pânza de apă cu tocurile. A ieşit la supral. Iț. T cu 
părul negru revărsându-se de sub plasa de pietre preţioase penii 
umeri şi peste sâni. 

— Probabil că nu e prea comod să mergi pe sub apă cu toc iirili 
alea. 

Nu mi-a trecut prin cap să spun nimic mai stupid şi mai adevăr. |! 
îmi pierdusem capacitatea de a raţiona. Mă vedeam repezindu-in. | 
vertiginos să-mi injectez în sânge o nouă doză din trupul Monit ai, un 
drog la care trebuia să renunţ spre binele sănătăţii mele mintiile 

— Dar este mai sexy. Vino în apă! 

— Inainte, aş vrea să mă întorc la ultimul meu subiect de convers; i 
tir 

— Mai târziu. 

S-a apropiat de mine şi m-a tras de picioare, înainte de a pulc. | 
reacționa. Am căzut în apă complet îmbrăcat. 

Inainte de a ieşi să respir, îmi cufundasem deja gura în apa c, al< la 
care o umplea pe a ei, bând piscina de la izvoarele trupului ei, unde 
lichidul izbucnea dulce şi vâscos, făcându-mi sângele pompat năviil 
nic să curgă spre nesăţioasa sugere a buzelor ei. La contactul eu 
mâinile ei, îmbrăcămintea mea înota, plutind prin lacul de carmin de 
pe unghiile sale. Incătuşat în strânsoarea viguroasă a picioarelot ei, 
zgâriindu-mă uşor cu tocurile ascuţite, sub aburul emanat de 
încingerea trupurilor noastre, ne-am legănat în ritmul valurilor cal de 
care se loveau de marginile bazinului şi ne-am lăsat în voia ma reei 
delicioase învăluindu-ne frecarea, ea agăţată cu unghiile înfipte în 
spinarea mea, aşezată pe un braţ al meu, încolăcindu-mi şoldurile, pe 
când cu cealaltă mână căutam carnea vie dintre coapsele ei, 
împletindu-se cu a ei în jurul dantelei intime, până când mi-a muşcat 
tendonul umărului, iar legătura fibroasă s-a răsucit înainte de a se 
revărsa pe mine într-o avalanşă fierbinte de pulpă şi sucuri fierte la 
focul lent al sistemului de încălzire. 


281 

încă mai eram îmbrăţişaţi în apă când am vrut să pun capăt înili 
lielii care îmi şubrezea încrederea: dacă tot ce se întâmpla răspundea 
nnei intenţii ascunse. Am tatonat terenul cu o salvă la întâmplare. 

Asta nu-i un caz aparte? 

Mónica, încă gâfâind şi cu capul rezemat pe umărul meu, a ; i >văit 
câteva clipe înainte de a răspunde. 

Azi e diferit. Voiam să păstrez o amintire. Această amintire. 

Amintire? 

Ca să o iau cu mine când ne vom despărţi. 

Dacă te referi la călătoria mea în Kenya, mai e timp până atunci. 

Şi-a ridicat capul de pe umărul meu şi m-a privit drept în ochi. 

— Nu tu eşti cel care pleacă. Ci eu. 

— Cum? 

Şi-a rezemat din nou capul pe umărul meu, dar de data asta eu faţa 
întoarsă în sens opus ca să nu mă privească sau ca eu să nu o văd. 

— Când mă voi întoarce de la Gstaad, nu voi mai reveni la ziar. Plec 
la New York să fac un maşter. Voi studia la Universitatea Columbia şi, 
în acelaşi timp, voi lucra la New York Times. Au un program care se 
numeşte cam aşa: „Maşter pentru Tinere Moştenitoare de Imperii 
Mediatice de la ai căror Părinţi Vom Scoate Parale Babane”. 

Glasul ei suna obosit, iar al meu aproape că nu s-a auzit. 

— Cât timp? 

— Depinde de compatibilitatea studiilor cu munca la ziar. Un an... 
doi. 

Am simţit că îngheţ brusc, de parcă s-ar fi dat drumul la robinetul 
de azot lichid. In gât, mi-a rămas înţepenit un nod, ca şi cum aş fi 
înghiţit un măr marel cu tot cu insula Manhattan. M-am desprins din 
braţele ei şi mi-am strâns hainele care pluteau primprejur. Mi-am luat 
avânt ca să mă caţăr pe marginea piscinei şi m-am aşezat 
îmbrăţişându-mi picioarele, cu capul între genunchi. Mónica 

1 Aluzie la supranumele oraşului New York, The Big Apple /Marele 
Măr (n.tr.) 


282 

s-a apropiat de mine, şi-a cufundat un braţ şi apoi pe celălalt, <; i 
să se descalţe, şi-a scos bijuteriile, lenjeria intimă şi a aruncat totul 
afară din apă. Apoi, s-a aşezat goală lângă mine şi m-a îmbrăţişai. 

— Voiam ca nici tu să nu uiţi asta. Acest azi, acest aici. Tu şi cu 
mine. 

— Şi ce suntem tu şi cu mine? 

— Ştii că nu te-am minţit niciodată, nici nu ţi-am făcut promisiuni 
deşarte. 


— Şi ce se va întâmpla când te vei întoarce? 

— Voi fi sefa ta. 

— Mă doare-n cot! Nu mă refer la asta. 

— Ce vrei de la mine? Să mă inviţi la cinema? Să mă iei de acasă şi 
să mă aduci înapoi la zece? Să-mi alegi prietenele? Să-rn i cumperi 
fustiţe cuviincioase şi lenjerie sexy? Să mâncăm în ajunul Crăciunului 
din friptura mamei mele? Toate astea le-au făcut deja alţi tipi de care 
nu-mi mai amintesc nici cum îi cheamă. Chiar dacă n-o să mă crezi, ai 
avut din partea mea mult mai mult decât toţi ceilalţi. 

— Mi-ai dat ceea ce ei nu acceptau la tine. 

— Şi de aceea nu mai sunt cu mine. Ceea ce avem noi doi este 
indestructibil, câtă vreme n-ai pretenţia să-mi pui o zgardă şi o lesă. Şi 
cu atât mai puţin, având un ocean între noi. 

— Nu sunt ca tine, Mónica. Eşti prea complicată pentru mine. 

M-am desprins din îmbrăţişarea ei, m-am ridicat şi am început să 
mă îmbrac. Ea mă privea aşa cum contemplă cineva o schimbare 
fatală şi inevitabilă, o catastrofă determinată de o lege implacabil;! a 
fizicii. 

— Nu-ţi pune hainele alea ude, o să faci pneumonie. Avem un 
interfon aici. O să sun un servitor să-ţi aducă un costum de-al tatălui 
meu. 

— Nu vreau să mănânc din friptura mamei tale în noaptea de ajun 
de Crăciun şi nici să-mi pun un costum de-al tatălui tău în noaptea de 
revelion. 


283 

Credeam că eram pe punctul de a marca o cotitură în scurta 
noastră poveste personală, una fără întoarcere, fără drept de apel. 
Prin acea lege a fizicii, eu şi Mónica ne atrăgeam ca nişte sarcini 
opuse, dar expresia asta uită de obicei că sarcinile opuse nu ajung 
niciodată să se unească, ci rămân veşnic învârtindu-se una în jurul 
celeilalte, iar eu am obosit să mai circul pe acea orbită echidistantă şi 
sterilă. Fără să mai rostesc vreun cuvânt, am deschis uşa glisantă şi 
am ieşit din pavilion. Pe când urcam spre grilajul din grădină, m-am 
întors ca să încerc să zăresc ceva printre umbrele voalate de aburul 
de pe geamurile cupolei. Mi s-a părut că disting doar o panglică de 
strălucire slabă pe care o desena conturul siluetei sale frumoase, 
nemişcate pe marginea piscinei şi din ce în ce mai îndepărtate. 

Am pornit-o pe stradă în jos ca să-mi alung tristeţea în gerul nopţii. 
Am avut odată un prieten care spunea că nimic nu-l face pe un bărbat 
să se simtă mai mizerabil decât să meargă pe stradă în zorii unei zile 
de iarnă cu chiloţii uzi. Aproape că am regretat că nu acceptasem 
hainele uscate pe care mi le oferise Mónica. Dar prietenul meu cu 
siguranţă că nu îşi putea imagina, din pricina absurdităţii formulării, 


cât de mizerabil era să mergi pe stradă în zorii unei zile de iarnă cu 
chiloţii uscați ai celui care a conceput-o pe femeia cu care tocmai te-ai 
bucurat de cea mai erotică experienţă din viaţa ta şi pe care probabil 
că nu o vei mai vedea, adăugând dubioasa întâmplare că proprietarul 
acelor chiloţi era, pe deasupra, şeful tău şi editorul unuia dintre 
principalele ziare din ţară. In ciuda gripei groaznice care mă aştepta 
ghemuită în chiloţii uzi, gândul acela aproape că m-a făcut să 
zâmbesc, şi simplul fapt că puteam face asta mi-a accentuat 
zâmbetul. Cu toată amărăciunea, tot am fost în stare. Era un an nou. 


i 17 - Fiinţe ale trecutului 

In lungile seri de iarnă la poalele muntelui Abantos, mama mi-a 
povestit despre celelalte seri, cele în care ieşea să ia aer în curentul 
intermitent de la Canto del Pico, în timp ce bunica Uke îşi scutura 
copacul amintirilor.  Cunoştinţele mele de stenografie erau 
rudimentare şi mama m-a ajutat cu transcrierea, asezonând 
naraţiunea cu amănuntele care nu erau notate şi pe care ea le 
recupera din memorie, incluzând contextul conversaţiilor ei cu Uke, 
dacă în ziua aceea era foarte veselă, melancolică sau nu avea chef de 
vorbă. incetul cu încetul, notițele acelea stenografice au umplut un 
teanc de foi în care tânăra Uke, pe care nu am cunoscut-o niciodată, 
revenea la viaţă. Am aflat de tatăl ei, de cariera lui medicală ratată, 
de pictură şi de afacerile lui ruinătoare, de sora ei tare ca fierul, de 
nemaipomenitul ei prieten Delsey şi de amantul ursuz al acestuia 
pentru care fusese pe punctul de a se sinucide, despre fuga în Franţa 
şi în Austria şi despre prietenia ei cu familia Molnâr. Şi despre Hamish. 

Uke nu dezvăluise prea multe despre scoţian şi nici despre relaţia 
ei cu el, şi nu răspundea la niciuna dintre întrebările mele, nici nu 
înlesnea suficiente indicii despre viaţa ei dinainte şi după vara aceea 
din '31, pe care au petrecut-o împreună. Am putut să descâlcesc doar 
vreo două fire de care să trag, două nume geografice: Dunrobin, 
căminul familiei Sutherland, şi  Voisins-le-Bretonneux, reşedinţa 
nobiliară a lui Delsey. De altfel, m-am gândit că pentru a mă apropia 
de Hamish, cel din 1931, trebuia să mă desprind de bunicul pe care l- 
am cunoscut, şi din faptele de atunci nu se putea trage 


285 

decât o singură concluzie: el avea planuri foarte concrete în 
privinţa viitorului său, când prietenia lui cu Delsey şi vânzarea unor 
tablouri l-au făcut să apară pentru o vreme la Torrelodones şi lăsând 
deoparte sarcina ei, de care poate că el nu avea habar, era evident că 
idila lui cu Uke nu i-a stricat planurile. Din toate astea era încă şi mai 
riscant să se excludă faptul - aşa cum tatăl meu a crezut întotdeauna 
- că scoţianul nu era pe vremea aceea decât un simplu petrecăreţ 


lipsit de scrupule care ştia să le atragă în pat pe localnicele tinere şi 
uşuratice care îi ieşeau în cale în drumul său spre Africa. 

Văzându-mă decepţionat de lipsa unor indicii noi, mama ini-a 
sugerat să trec pe la Lux Domini înainte de a se perfecta vânzarea. Cu 
excepţia vizitei scurte a tatălui meu pentru a preda cheile tânărului de 
la agenţia imobiliară, nimeni din familie nu mai trecuse de zidurile 
acelea de când părăsiserăm casa, după moartea bunicii. În ciuda stării 
de ruină şi a posibilelor incursiuni vandalice, uşile şi ferestrele 
rămăseseră blocate cu panouri metalice şi poate că prin colţuri încă o 
mai fi zăcând vreo amintire uitată, care ar putea să mă ajute în 
investigaţiile mele. Cu toate astea, nu m-am grăbit să mă apropii de 
casă. Dat fiind că nu puteam face nimic ca să evit vânzarea, mă 
temeam că vizita îmi va răscoli nişte amintiri pe care ar fi fost mai 
bine să le las unde erau. 

Nu am avut veşti de la Mónica la întoarcerea ei de la Gstaad şi 
înainte de călătoria la New York. Nici eu nu am încercat să iau 
legătura cu ea. Rămăsese clar, în mod tacit, că poziţia mea ajunsese 
la scadenţa lichidării definitive şi că orice nouă mişcare trebuia să 
vină din partea ei. Ştia unde să mă găsească. Şi a facut-o. Intr-o 
dimineaţă, după câteva săptămâni, am găsit pe biroul meu de la ziar 
o foaie albă. Intorcând-o, am descoperit că era un ciudat fax anonim 
în atenţia mea. Avea scris de mână un număr de telefon sau de fax cu 
prefix de Statele Unite, înconjurat de un cerc deasupra cuvântului 
PRIVAT. Dedesubt, expeditorul pretins misterios xeroxase coperta 
unei cărţi, F/lappers and Philosophers de Francis Scott Fitzgerald, iar în 
josul paginii încă ceva, o parte dintr-un obiect pe care îl cunoşteam 
bine: trei fâşii convergente 


286 

care se uneau într-un triunghi împodobit cu o perlă ovală. În vai ful 
triunghiului pe care se afla perla erau desenate nişte linii care 
emiteau raze şi în jurul triunghiului erau scrise de mână doua inscripţii 
în cerc: 

ANNUIT COEPTIS NOVUS ORDO SECLORUM 

Faptul că folosise ca semnătură partea din spate a lenjeriei intimi 
pe care o purta în noaptea aceea voluptoasă de sfârşit de an şi că 
făcuse asta parodiind piramida Marii Peceţi a Statelor Unite a aşa-nu 
miţilor ///uminati1, care apare pe reversul bancnotelor de un dolar, era 
aproape o operă de artă care dezvăluia inteligenţa provocaţi ian a 
M6nicăi, un geniu deghizat în copilă răsfăţată. Pe de altă parte, 
rebusul acela semăna în mintea mea o îndoială. Inscripţia se traducea 
cam aşa: „(Dumnezeu) încuviinţează încercările noastre. Noua ordim 
a vremurilor”. Dacă frazele acelea insinuau sau nu o referire directa la 
relaţia noastră, doar ea o ştia, dar nu aveam nicio îndoială că ei nu i- 


ar fi putut scăpa semnificaţia acelor cuvinte. Să-mi lase aceasta 
curiozitate făcea parte din jocul ei. Faxul de la ea a rămas mai multe 
zile prins în pioneze pe perete lângă computerul din apartamentul 
meu, până când, în cele din urmă, m-am hotărât să răspund la 
numărul care apărea pe pagină. Am făcut un co//lage cu fotografia 
unei piscine, un costum de haine şi un termometru medical arătând 
39 de grade. Dedesubt, am mărit un fragment dintr-un citat scris de 
mâna regelui, care apărea pe bancnotele de cinci mii de pesete, 
subliniind cuvintele pe care voiam să le scot în evidenţă: 

„Pentru Coroană şi pentru celelalte organe ale Statului toate 
aspiraţiile sunt legitime.” 

1 În latină în original, //uminațţii, este o societate secretă întemeiată 
în aniil 1776 în Bavaria de către Adam Weishaupt, profesor de drept 
canonic (1748-1830). (n.tr.) 


287 

Cum era mai deşteaptă decât mine şi, în plus, una dintre puţinele 
fiinţe omeneşti care şi-au dat osteneala de a citi ce scrie pe 
bancnotele de cinci mii de pesete, mi-a răspuns cu o pagină pe care 
notase, cu majuscule şi acoperind toată coala de hârtie, pe un sărut 
imprimat cu carmin, restul citatului marcat cu semnul întrebării: 

ŞI TOATE TREBUIE 

SĂ SE LIMITEZE RECIPROC 

IN BENEFICIUL COMUNITAŢII? 

In locul M6nicăi a fost aşezat lângă mine un stagiar din ultimul an, 
un tip care era mai curând un teleimprimator, unul dintre acele 
extrem de rare exemplare din facultate, pe chipul căruia se vedea că 
ştie cine este Kapuscinskil şi chiar îl citise. Nu ne aveam bine, în 
parte, cu siguranţă, din cauza redusei mele dispoziţii de a mă avea 
bine cu el. În schimb, am reuşit să leg o oarecare prietenie cu Nicolâs 
Gallo, redactorul de la Sport care îmi turnase manevra vicleană a lui 
Celestino Posada, menită să-mi umple linia telefonică de apeluri 
absurde. In ceea ce priveşte afurisita de promoţie a enciclopediei, se 
încheiase în mod oficial, dar probabil că felicitarea de Christmas a | 
ibrăriei Posada a devenit, spre ghinionul meu, o carte de vizită pe care 
oamenii o păstrează ca să aibă datele de contact şi, dintr-odată, 
telefonul meu de la ziar a ajuns să fie numărul greşit al măcelăriei 
Sanzot din benzile desenate cu Tintin2. 

1 Ryszard Kapuscinski (1932-2007), jurnalist, istoric, scriitor, eseist 
şi poet polonez (n.tr.) 

2 Personaj al unei serii de albume de benzi desenate aparţinând 
artistului belgian Georges Remi, cunoscut sub pseudonimul de Herge. 
Fraza de mai sus se referă la o serie de neînţelegeri şi încurcături 
derivate din asemănarea numărului de telefon al eroului cu cel al unei 


măcelării care se numeşte, în mod ironic, Saks Os / Fără Oase, cu 
menţiunea că „t'-ul final din numele Sanzot, precum şi „s”-ul final din 
cuvântul Os nu se citesc. Aşadar, pronunția în franceză este sanzo. 
(n.tr.) 


288 

Prin intermediul mamei mi-au sosit veşti despre starea delicată de 
sănătate a mătuşii mele Victoria, sora bunicii, care depăşise dej. | 
optzeci de ani. Temându-mă că în curând nu va mai fi în stare să aibă 
o întrevedere cu mine, am hotărât să mă grăbesc să o vizite/ în casa 
ei de la Getxol. Aproape că nu aveam relaţii cu ramura din Bilbao a 
familiei mele, şi întâlnirile noastre se reduseseră la trei sau patru dăţi 
în care mă intimidase riguroasa ei siluetă neagră, înţepată şi 
înţepenită, pe care mi-o aminteam proptită într-un baston şi 
încununată cu o veşnică expresie de dezaprobare sub înălţimea 
cocului ei argintiu. l-am telefonat într-o zi de martie, explicându-i că 
aveam de gând să o vizitez ca să strâng informaţii despre anii ei de 
tinereţe la Torrelodones. Am preferat să evit amănuntele, de teama 
unei reacţii adverse dacă îi menţionam numele lui Hamish. 

Răspunsul ei a fost mai prietenos şi mai entuziast decât mă 
aşteptam. M-a invitat să rămân câteva zile la ea acasă, ceea ce am 
refuzat sub pretextul muncii mele la ziar. Am optat pentru un zbor de 
dimineaţă, ca să mă întorc în aceeaşi seară. 

Auzisem zvonuri despre opulenţa rudelor mele de la Bilbao, ceva ce 
crezusem mereu că este o legendă născocită de familia Menci'a din 
Madrid după ce scăpătase. Victoria m-a anunţat că o maşină mă va 
lua de la aeroport. Eu mă aşteptam la un taxi, dar în locul lui m-a 
întâmpinat un şofer în livrea care m-a aşezat pe banchet; i unui 
Mercedes mai blindat decât podul suspendat peste estuar. Călătoria s- 
a încheiat în faţa uneia dintre cele mai bune reşedinţe din cartierul 
Neguri, o casă imensă cu trei etaje şi atic, care zăcea oprimată sub 
pâcla plumburie a unui întârziat cer de iarnă. La poartă, aştepta o 
femeie în uniformă cu bonetă şi şorţ cu volane din danteluţă. M-a 
recunoscut numaidecât, din zilele acelea care au precedat moartea 
bunicii, când Victoria a debarcat la Lux Domini cu suita ei. Încetul cu 
încetul, maşina de perforat tunele a memoriei 

1 Denumirea în limba bască a localităţii Guecho, situată pe malul 
drepl al estuarului Bilbao şi făcând parte din zona metropolitană a 
oraşului eu acelaşi nume (n.tr.) 


289 

mele şi-a făcut drum până la un strat în care zăcea o amintire 
Ibsilizată: Mariluz, o fată asturiană care gătea o fasole delicioasă şi pe 
care reuşiserăm să o aducem la capătul puterilor alergând întruna pe 


coridoare cu o viteză pe care doar neobositul de Vicente era în stare 
să o menţină. Fata pe care o cunoscusem era acum o doamnă, iar 
băieţelul pe care îl cunoscuse ea era acum un bărbat în toată firea. S- 
a interesat de familia mea, s-a arătat surprinsă de cât de mare 
crescusem şi m-a condus, printr-un vestibul întunecat, | >ână la o uşă 
mare care dădea acces la biblioteca în care mătuşa mea, sora bunicii, 
îşi primea musafirii. 

Am intrat în încăpere cu o oarecare nelinişte de a mă afla faţă în 
faţă cu un personaj pe care îl presupuneam aspru şi cu un fior care nu 
era doar metaforic. In bibliotecă, temperatura era cu cel puţin cinci 
grade mai scăzută decât în vestibul şi nici măcar veselul vals din 
Liliacul de Strauss care se auzea pe fundal nu reuşea să tempereze 
atmosfera glacială. M-am gândit că poate mătuşa mea se conserva în 
acel microclimat îngheţat ca personajul povestirii lui l-ovecraftl, şi 
când am privit tavanul casetat care scârţâia cu chiţăituri răzlețe şi 
speriate, asocierea de idei mi-a adus în memorie povestea şobolanilor 
din pereţi2. Perspectiva sălii era centrată pe 

O solidă masă de lectură din mahon, care susţinea o sculptură în 
bronz asemănătoare celor ale lui Chillida3. Pereţii erau acoperiţi cu 
bucăţi de piele până la tavan, întrerupte de altele tapisate cu tablouri, 
majoritatea aparţinând şcolilor clasice. Unul dintre ele mi-a atras 
atentia. l-am recunoscut stilul. 

— Modigliani. Glasul s-a auzit dinspre peretele care se deschidea 
spre lumina din exterior printr-o fereastră înaltă. In spatele unei tnese 
de scris silueta mătuşii mele se profila contra luminii. Este 

1 Howard Phillips Lovecraft (1890-1937), scriitor american, autor 
de romane şi povestiri de groază şi de science-fiction, considerat 
inovator al genului (n.tr.) 

Povestirea la care se referă se numeşte chiar Șobolanii din pereți şi 
a fost publicată în anul 1923. (n.tr.) 

! Eduardo Chillidajuantegui (1924-2002), sculptor spaniol (n.tr.) 


290 

aproape cel mai modern obiect pe care îl vei găsi în această casă, 
alături de bronzul acela al lui Eduardo, un material foarte rar în 
lucrările sale, desigur. Nepoţii mei insistă să cumpăr un computer, dar 
refuz să ţin în casă o maşinărie care să fie mai inteligentă decâi mine. 
Dacă Dumnezeu ar fi vrut aşa ceva, nu ne-ar fi creat pe noi, femeile, 
dintr-o coastă a lui Adam, ci din cablul unuia dintre acele dispozitive, 
nu crezi? Dar, intră, dragă nepoate, intră şi ia loc! Lasă-mă să te văd, 
te-ai făcut un adevărat flăcău! Câţi ani ai? 

Stând în spatele mesei de scris, mi-a întins mâna. 

— Douăzeci şi patru, mătuşă. A trecut mult timp. 

Am ocolit masa de scris ca să-i sărut mâna. Sub cocul de filde. Ş 


care bătea în indigo în contralumină ca elitra unui scarabeu, 
trăsăturile ei îmbătrânite nu îşi pierduseră fermitatea dură şi 
iscoditoare care te făcea să te simţi stânjenit când o priveai în ochii 
mici şi scrutători. Dacă, aşa cum sugera primirea cordială, anii 
îndulciseră sau nu firea Victoriei, era greu de apreciat sub 
incapacitatea aceea de a-şi destinde expresia şi de a schiţa măcar un 
zâmbet. Purta mănuşi de mătase neagră şi avea gâtul înconjurat cu o 
panglică tot neagră prinsă cu o broşă foarte mare. Pe masă, avea mai 
multe ziare deschise, o carte a maicii Juana Ines de la Cruzl şi un 
teanc de scrisori. Am băgat de seamă că stătea într-un scaun cu 
rotile. Ea mi-a observat uimirea. 

— Oh, nu, încă nu sunt invalidă! Când ies, din ce în ce mai rar, ce-i 
drept, încă mai pot să mă ridic în baston. Dar casa asta a devenit de- 
acum prea mare pentru picioarele mele plăpânde şi, dat fiind că îmi 
petrec cea mai mare parte a timpului stând jos, este mai practic să 
am scaunul pregătit. Mariluz şi Elpidia au grijă să mă ducă unde am 
nevoie. Fiii mei vor să mă mut într-o casă mai mică, una dintre acele 
căsuțe minuscule în care locuiesc acum tinerii din neguri. Sigur că aşa 
aş avea totul mai la îndemână, dar n-aş putea utiliza scaunul fără să 
mă împiedic întruna de colţuri şi de mobile. 

1 Călugăriţă şi scriitoare originară din Noua Spanie, aparţinând de 
barocul Secolului de Aur (1651-1695) (n.tr.) 


291 

Nu se mai fac case ca asta, nu. Vezi bine, în ziua de azi, casele se 
lac ca obiectele de îmbrăcăminte. Inainte, erau lejere şi o femeie nu 
reuşea niciodată să le umple în întregime, pe când acum totul se face 
din ce în ce mai ajustat pe trup, şi tinerilor din ziua de azi le rămâne 
tot atât de puţin spaţiu între perete şi îmbrăcăminte ca şi între 
îmbrăcăminte şi piele. Spune-mi, mai locuiţi la Lux Domini? 

Cu un gest, m-a invitat să mă aşez de cealaltă parte a mesei de 
scris. 

Am înţeles atunci că mătusii mele rar i se iveau ocazii de 
conversaţie şi că atinsese vârsta şi poziţia în care faptul de a se auzi 
pe sine în faţa unui public binevoitor este una dintre puţinele plăceri 
pe care trupul încă le mai tolerează şi care trec prin sita fină a 
prescriptiilor medicale. Mi-am dat seama că a o lăsa să vorbească 
putea fi modul cel mai comod şi mai puţin conflictual de a obţine 
informaţiile pe care le căutam. 

— Nu, am părăsit casa la puţin timp după ce a murit bunica. Acum, 
părinţii mei vor să o vândă. 

— Să o vândă? Oh, nu, acum îmi dau seama că a fost o greşeală să 
renunţ la partea mea din proprietate. Case ca aceea nu se mai fac, 
nu, nici vorbă. Unde o să ajungem...? Nimic nu mai e cum era odată. 


Uită-te la străzile astea, la oamenii ăştia. Nu, nimic nu mai e cum era 
odată. Înainte, a fi basc era o garanţie de castă, de nobleţe, de 
distincţie. Ar fi trebuit să-l cunoşti pe unchiul tău. Era un domn 
adevărat, dintre cei care nu mai există. Nu, nu. Acum, strada este 
plină de... zdrenţăroşii ăia care cred că au dreptul să ne spună ce 
trebuie să facem. S-a mai văzut aşa ceva? Aştia au putut merge la 
şcoală datorită faptului că eu le-am dat de lucru bunicilor şi părinţilor 
lor. Şi acum? Acum sunt cu totii nişte derbedei, nişte vandali şi vor să 
ne despoaie de tot ce avem. Sunt deştepţi nevoie mare! A agitat în 
aer bastonul, care se termina cu un mâner de argint în formă de cap 
de rață. Mai degrabă îmi înghit mânerul bastonului decât să le dau o 
singură para chioară acelor terchea-berchea. Au îndrăznit chiar să mă 
şi amenințe... uite! 


292 

A deschis mapa de pe birou şi a scos o scrisoare pe care mi-a 
întins-o. Cu o imensă perplexitate, am putut constata că era o misivă 
cu ştampila organizaţiei ETA. | se cerea mătuşii melc sumă importantă 
de bani sub ameninţarea unor prejudicii aduse proprietăţii sau 
persoanei sale. 

— Mătuşă, dar asta e foarte grav! Ai vorbit cu poliţia? 

— Poliţia, care poliţie? Şi ei sunt implicaţi în afaceri murdare. Nu, 
nu, n-am avut niciodată nevoie de nimeni care să mă protejeze. Câlfi 
vreme va rămâne în această casă cineva din neamul Leaniz şi având 
curajul familiei Mencia, nu mi-o vor lua decât dacă mă vor scoatc cu 
picioarele înainte. Ştiu să mă apăr singură. Ştii cât a trebuit să ma lupt 
ca să-mi scot familia la liman? Tatăl şi sora mea, odihnească-sc în 
pace, erau nişte sfinţi, dar şi nişte aiuriţi. Noroc că m-am ocupai eu de 
ei, altminteri nu ştiu ce s-ar fi ales de ei. Tatăl meu ruinat şi sora mea 
distrusă, purtându-şi păcatul şi având grijă de fiul unui necunoscut 
care o părăsise. O nenorocire pentru familie. 

Mi s-a părut foarte nimerit că a menţionat povestea, aşa că am 
încercat să îndrept conversaţia pe acest făgaş. 

— Ştiu povestea, dar... nu crezi că bunica şi scoţianul se iubeau? 

— Să se iubească? Oh, da, sora mea era înnebunită după 
seducătorul ăla, săraca de ea. Bunica ta a fost fiinţa cea mai 
încântătoare pe care Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ, o păsărică naivă 
aşteptând pe cineva care să-i pună laţul. Mi-am petrecut tinereţea 
apărând-o de o mulţime de neciopliţi care nu i se potriveau şi, din 
fericire, ea nu a arătat niciodată prea mare interes pentru bărbaţi. Eu 
voiam să-i aleg un soţ bun, dar, când m-am măritat, am pierdut 
controlul asupra ei şi atunci a apărut scoţianul acela şi ea s-a topit ca 
un cub de zahăr în cafea. Un aventurier arogant, un bandit şi un 
afemeiat, asta era. Avea multe rufe murdare de ascuns şi printre 


rufele acelea murdare exista o altă femeie. 

— Cum? Altă femeie? 

— Da, da, altă femeie. Eu am aflat aproape întâmplător. S-a 
întâmplat în pauza unui concert la care ne-am întâlnit. Bunica ta 


293 

era probabil în momentul acela în toaleta doamnelor. L-am văzut 
pe scoţian stând de vorbă cu prietenul lui, baronul acela francez cu 
altă orientare, şi m-am apropiat să-i salut pur şi simplu din politeţe, el 
nu mi-a plăcut niciodată. Pe când mă apropiam şi înainte ca ei să mă 
vadă, l-am putut auzi pe francez întrebându-l: „Nu vezi că Uke este 
îndrăgostită de tine? Gând va veni momentul, pe care din ele o vei 
alege?” Atunci, au băgat de seamă prezenţa mea şi au tăcut. Nu i-am 
spus niciodată surorii mele, dar am investigat. Cum soţul meu avea 
investiţii în Anglia, am informat compania noastră de asigurări de la 
Londra că aveam de gând să facem afaceri cu omul acela, iar ei s-au 
ocupat să facă cercetări în privinţa lui. Rezultatul a fost cel la care mă 
aşteptam. Pe numele lui nu figurau bunuri imobile şi nici alte 
proprietăţi, în afară de un vechi conac în ruine situat la o fermă 
neproductivă din nordul Scoției. Nu valora nimic. Aşadar, era în 
faliment. Lichidase treptat modesta colecţie de artă a părinţilor săi ca 
să-şi acopere cheltuielile unei vieţi oţioase, dar aproape că nu-i mai 
rămăsese de vândut nici măcar un timbru poştal. Şi încă nu ţi-am spus 
tot. Ferma aceea al cărei proprietar era fusese căminul familiei sale. A 
fost distrusă de un incendiu când era el tânăr. Pe vremea aceea, 
terminase liceul şi se întorcea acasă, la părinţi, pentru a începe 
studiile universitare. Dar când a ajuns în satul lui, s-a pomenit cu 
vestea cumplită că părinţii lui muriseră într-un incendiu groaznic care 
distrusese reşedinţa. Poliţia a tras concluzia că focul fusese 
întâmplător, dar atunci un hangiu din sat a informat poliţia că tânărul 
acela fusese găzduit în hanul său în noaptea incendiului. Cu alte 
cuvinte, el era acolo când s-a întâmplat dezastrul, dar nu locuia în 
casa părinţilor săi, caz în care ar fi murit împreună cu ei, ci într-un han 
din sat. Foarte suspect, nu-i aşa? Şi poliţiei i s-a părut la fel. L-au 
anchetat, dar n-au putut niciodată să scoată la lumină vreo dovadă 
concludentă care să-l implice în incendiu. Totuşi, locuitorii de pe acele 
meleaguri au fost întotdeauna convinşi că el a provocat incendiul care 
i-a ucis părinţii. 

— Şi ce motive putea avea ca să facă aşa ceva? 


294 

— Grave neînţelegeri familiale. Tatăl lui provenea dintr-o familie cu 
tradiţie nobiliară, dar nu avea titluri, nici avere, în afară de colecţia de 
artă care îi revenise ca moştenire. Dorea ca fiul său să-şi clădească un 


viitor la universitate, dar tinerelul fără minte părea să aibă alte 
planuri. Să vadă lumea, zicea el. La moartea părinţilor săi a moştenit 
ceea ce nu arsese din colecţia de artă, a intrat la universitate, a lăsat 
să treacă o vreme, până când s-au domolit zvonurile, şi imediat după 
aceea a abandonat studiile. Şi ce-a făcui atunci? Ei bine, s-a apucat să 
vadă lumea. Mai ai vreo îndoială? 

M-am simţit descumpănit şi pentru o clipă nu am ştiut cum să 
reacţionez. Mătuşa mea, sora bunicii, putea fi o persoană de o 
severitate şi o intoleranţă legendare, dar nu se remarcase niciodată 
printr-o imaginaţie bogată, aşa că nu trebuia să exclud faptul că ar 
exista ceva adevărat în povestea aceea. 

— Ce grozăvie! Aproape că nu-mi vine să cred. Şi cu toate astea, te 
aşteptai ca Uke să se mărite cu el? 

— Păi, bineînţeles că da! Putea fi un om îngrozitor, dar era tatăl 
fiului ei. Fiecare trebuie să-şi ispăşească păcatele supunându-se 
penitenţei. De altfel, n-ar fi fost chiar atât de cumplit. In fond, 
căsătoria nu este altceva decât un contract social încheiat în faţa lui 
Dumnezeu. Poruncile Domnului Nostru vorbesc despre decenţă, 
fidelitate şi responsabilitate, nu despre amoruri romantice, nici despre 
tentaţii lascive. Cine vrea să caute aşa ceva să suporte consecinţele. 
Eu am avut norocul de a găsi un soţ excepţional, dar chiar şi aşa, nu 
am permis niciodată ca patimile lui carnale să lezeze respectul pe 
care mi-l datora ca soţie. Mă doare să spun asta despre răposata mea 
soră, dar în relaţia ei cu bărbatul acela, Uke nu a fost la înălţimea 
educaţiei şi nici a poziţiei sale. S-a comportat ca o vulgară femeie 
uşoară, iartă-mă că sunt atât de sinceră. Da, după aceea, când 
scoţianul a părăsit-o, i-a venit mintea la cap. Şi-a asumat 
responsabilitatea de a-l îngriji pe tatăl nostru, care avea o sănătate 
foarte şubredă, şi au plecat amândoi din Spania ca să evite batjocura. 


295 

— Şi era nevoie să plece? 

— Oh, da, sigur că era nevoie. Voi, tinerii din ziua de azi, credeţi că 
totul este permis, dar nu-ţi poţi închipui ce însemna pe atunci o 
sarcină ca aceea a surorii mele. Ostracizarea socială, faptul de a fi 
arătat cu degetul în public, problemele noastre intime scoase la 
lumină şi expuse în gura mare... în sfârşit, o catastrofă. Nu exista altă 
soluţie decât exilul. 

— Mătuşă, când a murit bunica, tu i-ai scris scoţianului. 

— Fireşte. Dacă tot nu şi-a acceptat responsabilitatea când sora 
mea era în viaţă, ultimul gest care îi mai rămânea de făcut era acela 
de a-şi prezenta respectele după moartea ei. Era datoria lui şi, din 
fericire, şi-a îndeplinit-o. Se vede că vârsta l-a făcut să cugete. 

— Da, dar... cum ai ştiut unde să-i scrii? 


— Nu mi-e jenă să o recunosc, dat fiind că n-am ascuns asta 
niciodată. Când sora şi tatăl meu trăiau dincolo de graniţele Spaniei, 
la Lux Domini au sosit câteva scrisori de la scoţian. Eu le-am ascuns. 

— Şi nu crezi că ar fi trebuit să-i spui şi surorii tale? 

— Ar fi trebuit...? Nepoate, să nu îndrăzneşti să judeci ce ar fi 
trebuit sau n-ar fi trebuit să fac! Banditul ăla lăsase să se înţeleagă 
foarte clar care era poziţia lui. Sora mea depăşise situaţia şi scrisorile 
acelea i-ar fi făcut mult rău, ne-ar fi făcut mult rău tuturor. Familia 
noastră împrăştiată prin lume, tatăl meu cu sănătatea zdruncinată, 
sora mea cu un fiu fără tată şi tara noastră într-un război în fasă. 

E foarte uşor acum să ai opinii din poziţia ta comodă, cu nişte 
criterii pe care le poţi susţine datorită faptului că cei din generaţia 
mea au luptat ca să poţi să le susţii. Să nu îndrăzneşti să mă judeci! 

— lartă-mă, mătuşă, dacă te-am jignit. N-a fost intenţia mea. Ce 
zicea în scrisorile acelea? 

— Nu ştiu. Nu citesc corespondenţa străină. Tot ce am făcut a fost 
să le interceptez ca să nu ajungă în mâinile surorii mele. Adresa 
expeditorului am copiat-o de pe unul dintre plicuri când a murit bunica 
ta. 

— Le mai păstrezi încă? 


296 

— Nu, le-am aruncat. Dacă sora mea a murit, ce rost mai avea? 

— Şi îţi aminteşti adresa aceea? 

— Oh, nu pot să mi-o amintesc, au trecut mulţi ani de atunci. Nu, 
nu o ştiu. 

— Mătuşă, ai idee ce s-a întâmplat cu scoţianul? 

— Nici cea mai mică idee. Dacă mai trăieşte încă nu mă interesează 
să aflu. Şi dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Dar ajunge cât am vorbit 
despre el. Tu voiai să mă întrebi de anii tinereţii pe care i-am petrecut 
cu sora mea la Torrelodones. Vrei o cafea, un ceai? O să-i spun lui 
Mariluz să-ţi pregătească ceva. 

— Nu, mulţumesc, mătuşă. Avionul meu decolează peste două ore, 
n-am găsit bilete pentru mai târziu. Cred că trebuie să plec. Dar mi-ai 
dat deja informaţia de care aveam nevoie. 

— Oh, măi să fie, ce vizită scurtă! Sper să mai vii şi cu altă ocazie 
să o vezi pe bătrâna ta mătuşă şi să stai mai mult. Primesc din ce în 
ce mai puţine vizite. Pe oamenii ca mine, rupţi de realitate şi cu idei 
învechite, aproape că nu ne mai iubeşte nimeni. Cei care ne urau 
continuă să ne urască. lar cei care ne iubeau, acum întorc capul, ca să 
nu ne salute. 

Când m-am ridicat, m-am uitat cu atenţie la un portret de pe biroul 
ei. Era o fotografie foarte veche. Un bărbat şi o femeie se odihneau 
aşezaţi pe o băncuţă de fier forjat sub soarele puternic al unei 


dimineţi de sfârşit de primăvară. Femeia era foarte frumoasă, 
brunetă, cu ochi uşor migdalaţi, pomeţi rotunzi şi gura mare şi 
zâmbea blând spre cameră cu buzele ei cărnoase şi închise la culoare. 
Bărbatul, circumspect, cu capul descoperit şi pieptănat spre spate, îşi 
apleca fruntea spre două fetiţe între trei şi cinci ani care pozau în 
picioare în faţa cuplului, îmbrăcate ca de sărbătoare. Cea mare, cu un 
breton negru ciufulit peste sprâncene, râdea cu faţa întoarsă spre 
cameră, strângând-o în braţe pe cea mică, o făptură blondă cu părul 
scurt prins într-un moţ şi cu privirea pierdută dincolo de cadru. 
Imaginea avea acel echilibru asimetric şi studiat al compozițiilor 
fotografice din trecut, când a-ţi face o fotografie era 


297 

o ocazie care se nota în agendă pentru a refuza alte angajamente 
incompatibile cu o lungă şedinţă de pozat care se desfăşura între 
cârceii pricinuiţi de o imobilitate silită şi impecabilă pentru adulţi şi 
tărăboiul nerăbdător al celor mici, păstrată într-un instantaneu marcat 
de contururi estompate din cauza mişcării. Când m-a descoperit 
privind fotografia, Victoria a luat-o în mâini şi s-a uitat la ea cu 
atentie. i 

— Ai recunoscut-o. E grădina de la Lux Domini. In alte vremuri, aş fi 
luptat să nu se vândă casa aceea, dar acum nu mai contează. Cu 
degetul mare a mângâiat geamul ramei. Deşi eu am venit prima pe 
lume, am ştiut întotdeauna că asta se întâmplase ca să o aştept pe 
ea. Toţi regii trimit înainte un vestitor ca să pregătească drumul, dar 
eu am ajuns demult la capătul acelui drum, şi când întorc capul, îmi 
amintesc că nu mai am pe nimeni în spate pe care să-l aştept. De- 
acum, puţine lucruri mai contează. Suntem fiinţe ale trecutului. 

A sărutat fotografia şi, dacă razele de lumină n-ar fi fost silite să se 
ascundă înconjurându-i spatele ca să se proiecteze pe chipul său 
cufundat în penumbră, aş fi jurat că o mică picătură lichidă i-a sclipit 
în colţul ochiului. Dar nu era cu putinţă, pentru că toată lumea ştia că 
Victoria, cea tare ca piatra, cu coc argintiu, nu plângea niciodată. 

Cumplitele dezvăluiri ale mătuşii mele despre Hamish m-au adus 
într-o stare de nelinişte şi de incertitudine. Când m-am întors în 
noaptea aceea în apartamentul meu de la Madrid, am stat ore întregi 
întins în pat, uitându-mă la podoaba pe care o primisem de la bunicul 
meu, colierul din gheare de leu, făcându-l să alunece printre degete, 
în timp ce cuvintele dure ale Victoriei se suprapuneau imaginii acelui 
bătrân fermecător care-mi povestea cum struţul îşi câştiga libertatea 
făcând zob ţarcul colonului. Intre cele două versiuni contradictorii ale 
aceluiaşi personaj nu era decât un glas care ar fi putut limpezi disputa 
şi trebuia să-l găsesc în vreun loc de pe teritoriul francez. 


298 

Am început atunci să cumpăr toate cărţile pe care le găseam 
despre Kenya şi să înghit orice informaţie care îmi ajungea |; i urechi. 
M-am lăsat absorbit de căutarea mea şi am început să-mi neglijez 
munca la ziar, până când m-am hotărât că trebuie să soliei | 
suspendarea temporară a activităţii, sau ce o fi fost, şi să mă dedic 
misiunii mele, supraviețuind cu economiile pe care părinţii noştri le 
puseseră deoparte pentru fiecare dintre copii în nişte conturi bancare 
pe care le numeam Fonduri de Coeziune. Mi-am luai rămas-bun de la 
Guan, care a rămas încruntat aproape înghiţindu-şi ţigara de foi şi, cu 
ajutorul tatălui Mânicăi, am obţinut o incertă promisiune de reprimire, 
după ce investigaţiile mele aveau să ia sfârşit. Inainte de a-mi părăsi 
slujba, i-am trimis un fax Mânicăi în care i-am lipit frontispiciul ziarului 
nostru şi o fotografie din redacţia de Actualităţi cu scaunul meu gol. În 
aceeaşi seară, am primit un răspuns criptic, o foaie de hârtie albă cu 
trei puncte negre mari, pe care le-am interpretat ca fiind puncte de 
suspensie şi care îmi sugerau că trebuia să rămân în aşteptarea unor 
noi evenimente. După câteva zile, am primit acasă vizita unui 
tehnician care venea să-mi instaleze o maşină de fax din ordinul 
M6nicăi şi, la puţin timp după aceea, aparatul s-a trezit scuipând o 
foaie de hârtie care avea desenat un mare semn de întrebare, la care 
am răspuns, pe aceeaşi foaie, cu un mare semn de exclamaţie. 

M-am simţit uşurat când am scăpat de telefoanele adresate 
Librăriei Posada. Până când, într-o zi, am primit unul chiar la mine 
acasă. Nu Celestino a fost cel care şi-a rafinat, în acest caz, hărţuirea, 
ci un cumul de circumstanţe avându-l ca protagonist pe noul stagiar 
care îmi fusese băgat pe gât drept coleg după plecarea Mónicăi. Se 
pare că cineva a sunat cerând cu librăria, iar tânărul a răspuns că a 
greşit numărul. Dar, repetându-se apelurile referitoare la aceeaşi 
librărie, şmecherul de stagiar a bănuit că putea fi vorba despre o 
sursă de-a mea care folosea un cod ca să se pună în legătură cu mine 
şi i-a dezvăluit numărul meu personal, având atâta ghinion că 
persoana care comunica era editorul buletinului literar al unui 


299 

centru de bătrâni abonat la librărie şi, în felul acesta, înainte de a 
se corecta greşeala, numărul meu privat de telefon a fost publicat pe 
pliantul în chestiune, pe care bătrânii îl distribuiau prietenilor, rudelor 
şi chiar anumitor organisme oficiale; curând, m-am temut că în orice 
moment aveam să primesc telefoane de pe Coasta de Fildeş 
întrebându-mă de Librăria Posada. Nu ştiu dacă Celestino era la 
curent cu toate astea, dar ar fi savurat această rocambolescă şi 
carambolescă recreare a infernului lui Dante. Cum acest individ avea 
menirea să-mi distrugă viaţa, într-o zi m-a sunat Nic să-mi spună că 


domnul Celestino Posada apăruse într-o emisiune de televiziune în 
care cetăţenii îşi prezentau plângerile comunale şi se atacase ziarul 
nostru, menţionându-mi numele şi expunând o pancartă pe care se 
citea: AM SPUS TARFA. 

Cu toate astea, alte treburi mai îngrijorătoare îmi solicitau atenţia. 
Vânzarea domeniului Lux Domini s-a semnat înainte de data 
prevăzută. Am aflat asta de la mama, care mi-a telefonat într-o seară 
să-mi spună că tatăl meu o citase la notariat în dimineaţa următoare. 
După toate aparențele, cumpărătoarea solicitase o devansare a datei 
de vânzare pentru a începe cât mai curând cu putinţă lucrările de 
restaurare în vederea inaugurării restaurantului, iar tatăl meu nu 
obiectase la cererea ei. Luni întregi mă întrebasem cum mă voi simţi 
în ziua în care curtea de joacă a copilăriei mele avea să treacă în 
mâinile unei necunoscute. Poate că o anumită capacitate de 
anticipare m-a făcut să mă obişnuiesc cu ideea şi am reacţionat cu un 
calm resemnat. Nu m-a afectat atât de mult pe cât credeam, îmi 
repetam în sinea mea de-a lungul unei nopţi întregi de insomnie. În 
deşertul veghii mele, cu colierul de gheare de leu învârtit între 
degete, o veche imagine de mult uitată a părăsit ca prin farmec firida 
bibliotecii din salonul-dormitor, s-a scuturat singură de praf, iar 
personajele uneia dintre scenele sale s-au desprins din pagini şi au 
revenit la viaţă, proiectându-se într-un fascicul de lumină ca nişte 
năluci pe praful scuturat chiar de pe volum. 


300 

În scena acea, Fermin, Rocco şi Nacho urmăreau indiciile pe care le 
instalasem până la ruinele rămase în picioare ale Bazei noastre de 
Cantonament, unde organizasem o ceremonie secreta numai pentru 
iniţiaţi. Acolo, la lumina unei făclii pe care o luasem cu împrumut din 
şopronul lui Vicente, l-au găsit pe Curro stând în poziţie de lotus, cu 
capul în piept, gol de la brâu în sus, cu torsul şi faţa împodobite cu linii 
şi figuri desenate cu un dop de plută încins şi purtând în jurul gâtului 
un colier bătător la ochi din arşice mari de fildeş. Cei trei s-au aşezat 
şi atunci, cu solemnitatea pe care o impunea prilejul, am aprins o 
lanternă care îmi lumina de jos expresia totemică bine studiată, i-am 
privit în ochi din adâncul cavernos şi sever al orbitelor mele şi i-am 
informat că leul Facundo fusese doborât de un servitor. Drept dovadă, 
acolo se afla podoaba aceea, colierul, pe care mi l-am scos cu un gest 
maiestuos şi li l-am prezentat ca pe o relicvă delicată ţinută cu câte 
un deget de la fiecare mână. Cum era de aşteptat, au rămas 
înmărmuriţi, căci, la urma urmelor, anunţul meu omitea un amănunt 
secundar pe care doar Nacho, după câteva clipe şi cu un glas neutru 
de operator la distantă, a îndrăznit să-l aducă în discuţie: 

— Dar, prietene, ai luat-o razna? Doar ştim cu toţii că povestea cu 


leul e o minciună. Nu există niciun leu acolo sus. E doar un joc. 

— Minciună, zici? Şi asta ce-i? 

Deodată, am observat că îmi pierdusem gravitatea expresiei, dar 
mi-am recăpătat rapid cumpătul. 

Am lăsat colierul să cadă peste cele şase mâini necredincioase ca 
ale Sfântului Toma. Cele trei capete s-au alăturat în jurul podoabei şi 
un cor de şoapte şi pipăieli au început să prindă viaţă. „Prietene, pare 
adevărat”, „da, sunt gheare de leu”, „sunt la fel ca acelea de la 
muzeu...” în cele din urmă, toţi trei şi-au ridicat ochii şi m-au privit. 
Fermin a fost cel care a vorbit: 

— Amice, nu ştiu cum ai făcut, nici de unde ai scos asta, dar trebuie 
să recunoaştem că am cam întrecut măsura în privinţa ta. Mai ales eu. 
lartă-mă. 


301 

Mi-a înapoiat colierul. 

Fără să mai scot o vorbă, am fluturat cele trei pene şi, cu 
demnitatea unui împărat, le-am restituit proprietarilor lor legitimi. 
Apoi. Un încheiat, declamând cu cabotinism dramatic /egranafinalel 
pe care bunicul Hamish îl scrisese pentru ocazia aceea şi pe care eu îl 
învăţasem pe de rost: 

— Eu iert la voi. Prin mijloacele acestei ceremonii eu produc dovadă 
de curajul meu şi de lealitate mereu veşnică pentru nobile îndemnuri 
ale Patru Pene. 

Mă rog, suna ciudat. Dar a funcţionat. 

Viaţa, care ne împinge paşii pe cărarea pe care ea însăşi o alege 
fără să ne lase nici măcar să ne întoarcem privirea îndărăt, m-a făcut 
să pierd legătura cu prietenii mei din copilărie. Poate că nu e întru 
totul de dorit să împărţi lumea adulţilor, ipotecile lor, contractele 
precare şi planurile de pensionare, cu cei cu care explorai noaptea un 
teren părăginit şi interzis ca să vânezi lei şi monştri păroşi cu ochi de 
foc. Pentru mine, Fermin, Nacho şi Rocco vor fi mereu băieţii aceia de 
zece ani. Mă tem că, dacă într-o bună zi, mă voi întâlni cu vreunul 
dintre ei transformat într-un bărbat asemănător mie, un prostănac 
ursuz cu mărul lui Adam şi voce joasă, acele personaje se vor umple 
din nou de praf şi libretul cu scenele lor se va închide, ca să se 
odihnească pentru totdeauna în biblioteca din salonul meu dormitor şi 
să nu se mai deschidă niciodată. 

După noaptea de insomnie, am reuşit în cele din urmă să văd 
răsăritul soarelui. Eram treaz, dar cu mintea goală, nemaiputând trece 
în revistă încă una dintre cele mai vechi aventuri ale mele, petrecute 
pe iarba noastră parfumată de acasă, de la mult râvnita mea Lux 
Domini. 

1 în franceză în original, marele final (n.tr.) 


18 - Pe drumul spre Delsey 

l-am explicat fetei de la oficiul consular francez care era scopul 
vizitei mele. Căutam pe cineva, un bătrân aristocrat care să tot fi avut 
vreo optzeci de ani, dacă mai trăia, şi care răspundea la extravagantul 
nume de Dominique-Emmanuel Le Sciellour el Yvrenogeau. Ştiam 
despre el că era sau fusese proprietarul unui castel numit Château 
d'Angelique la Voisins-le-Bretonneux, aproa pe de Paris, că acel castel 
era un muzeu dedicat reprezentărilor artistice ale figurilor de îngeri şi 
că, probabil, baronul locuia la Paris, dacă mai trăia încă. Incercasem 
să caut informaţii despre muzeu în ghidurile turistice, dar niciunul 
dintre cele pe care le-am putut consulta nu cuprindea un asemenea 
loc. La oficiul de turism francez mi se confirmase existenta muzeului şi 
numărul de telefon, dar apelul meu nu avusese succes. Responsabilul 
muzeului îmi înţelegea interesul de a-l găsi pe proprietar, dar nu era 
autorizat să-mi dezvăluie adresa lui şi singurul lucru pe care îl putea 
face pentru mine era să ia notă de mesajul meu şi să i-l predea 
proprietarului când va vizita castelul, ceea ce nu făcea foarte des. Mă 
aflam, aşadar, în tr-un impas, iar consulatul părea să fie ultima mea 
şansă înainte de a mă deplasa la Paris, neavând niciun indiciu ca să 
mă lansez în căutarea acului în carul cu fân. 

— Dar dumneavoastră cereţi informaţii private despre un cetăţean 
particular. Eu nu vă pot da aceste informaţii. Această persoană este 
rudă cu dumneavoastră? 


303 

Mă rog, nu tocmai. De fapt, acest domn a fost prieten apropiat, al 
bunicilor mei. Bunicul a plecat în Africa înainte de Războiul (livil şi a 
dispărut. Cred că ar mai putea fi în viaţă, şi domnul acesta i sic 
singura persoană care m-ar putea ajuta să-l găsesc. Uitaţi, sunt 
jurnalist şi cercetez această chestiune de familie ca parte a unui 
reportaj. l-am arătat legitimaţia mea de presă şi pe cea de la ziar. 

L iste foarte important pentru mine, vă rog, înţelegeţi-mă! 

Tânăra funcţionară şi-a făcut de lucru cu legitimaţiile mele înainte 
de a mi le înapoia. S-a strâmbat, cu o expresie de îndoială. 

— Sincer, chiar aş vrea să vă ajut, dar eu n-am competenţă în ceea 
ce priveşte solicitarea dumneavoastră. Tot ce pot face este să-i 
comunic consulului şi să vă stabilesc o întrevedere şi poate că el are 
autoritatea necesară ca să vă obţină aceste date. 

S-a rezemat pe scaun şi şi-a încrucişat braţele. 

— V-aş fi foarte recunoscător. Vă asigur că este ultima mea 
speranţă. 

Ne-am privit o clipă. Eu refuzam să mă dau bătut, dar nu-mi trecea 
prin minte alt argument ca să înving bariera birocratică decât o privire 


rugătoare. Ea a lăsat să i se citească un zâmbet pe faţă şi şi-a 
îndepărtat ochii de la mine. 

— In regulă, a suspinat ea. Aşteptaţi o clipă, mi-a venit o idee. Nu 
vă pot dezvălui date confidenţiale, dar date publice, da. Dacă 
persoana aceea are telefon, poate că o găsim în ghidul telefonic. 

S-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre biroul unei colege, pe 
care a întrebat-o dacă are o carte de telefoane a Parisului. Ea i-a 
arătat un alt birou, ocupat de o doamnă mai în vârstă. Am văzut-o 
apropiindu-se de ea şi stând puţin de vorbă. Doamna a scotocit în 
sertarele mesei de scris până a găsit un volum pe care i l-a înmânat 
fetei. Aceasta s-a întors cu un zâmbet şi cu volumul sub braţ. 

— Aţi avut noroc. Să vedem... Cum aţi spus că se numeşte? 

— Vă notez numele. 

Am luat hârtie şi un creion de pe masă şi i l-am notat. 


304 

— Ei bine, numele de familie este complicat. Nu sunt sigură la (< 
literă ar putea figura... Va trebui să verific toate opţiunile. 

Timp de câteva minute a dat paginile înainte şi înapoi, lăsând 
degetul să-i alunece pe foi şi şoptind şiruri de nume de familie. Nn 
apărea niciunul. Odată explorate toate posibilităţile, a ridicat din 
sprâncene şi m-a privit strângând din buze şi mişcând capul dintr-< > 
parte în alta. N 

— Mă tem că nu. Imi pare rău. 

— Nu contează, vă sunt foarte recunoscător pentru amabili talc Vă 
rog, nu uitaţi să-i predaţi nota mea consulului. 

— N-aveţi nicio grijă, mă voi ocupa personal. Vă rog, completaţi 
acest formular cu datele dumneavoastră şi vă voi suna cât mai curând 
cu putinţă. 

Mi-am scris datele pe tipizat. Descurajat, mă pregăteam să 
părăsesc biroul, când mi-a venit ideea de a lansa o ultimă momeală. 

— Auziţi, nu cred să servească prea mult, dar această persoană 
folosea un alt nume. Apropiaţii săi obişnuiau să-i spună Delsey. 
Bineînţeles că nu cred că în cartea de telefoane figurează cu acest 
nume, dar dacă sunteţi atât de amabilă să-l scrieţi în nota 
dumneavoastră pentru consul, este o informaţie în plus care ar putea 
fi de ajutor. 

Ea a părut brusc surprinsă. 

— Care aţi spus că este numele? 

— Pelsey.D-E-L-S-E-Y. 

— Nu se poate! Nu-mi vine să cred! 

— Ce spuneţi? 

— Cred că l-am găsit deja pe prietenul dumneavoastră. 

A deschis un sertar al biroului ei şi din el a scos o revistă. Era o 


publicaţie franţuzească tipărită pe hârtie satinată, în stilul tipic al 
presei mondene. Pe când râdea, nevenindu-i să creadă, fata a răsfoit 
paginile până a găsit ce căuta. Cu un zâmbet larg de satisfacţie, a 
îndoit revista de la cotor şi a pus-o pe masă în faţa mea, bătând 
darabana cu degetul pe rubrica unui colaborator. 

— lată-l! Delsey. 


305 

Rubrica se numea Du cote de chez Delsey, care parafraza titlul 
primului voluml al ciclului de romane în căutarea timpului pierdut. În 
colţul din stânga sus se vedea o mică fotografie alb-negru care 
înfăţişa un bătrân cu aspect distins, capul înclinat într-o parte se 
sprijinea în palmă, iar cotul se odihnea pe marginea inferioară a 
imaginii, privind în jos, ca şi cum şi-ar fi admirat propriile cuvinte într- 
o atitudine de bunăvoință îngăduitoare. Mie nu-mi venea să cred ce 
vedeam. Am ţinut revista în mâini cu ochii aţintiţi pe pagină. 

— Vedeţi, prietenul dumneavoastră vă este coleg. El este? 

— Păi... Da, ar putea fi el. Desigur, numele şi vârsta coincid, şi era o 
persoană cu o intensă viaţă mondenă. N 

— Este un personaj destul de popular în Franța. In afară de 
articolele scrise aici, participă la emisiuni la televiziune. Se spune că e 
gay, dar el nu vorbeşte niciodată despre asta. 

— Sigur este el! Nu-mi vine să cred! Mi-o dați mie? 

— Da, bineînţeles, luaţi-o! Eu am citit-o deja. 

— Mii de mulțumiri... am privit tăblița de pe masă, Celine. Sunteţi 
minunată. 

— Oh, mulțumesc! A fost o plăcere să vă ajut. Sper să vă ajute să-l 
găsiţi pe bunicul dumneavoastră. Şi baftă cu Delsey! Este puţin mai 
special. li place să se certe şi este foarte... mă rog, este provocator şi 
arţăgos. 

Am ieşit din consulat cu senzaţia că avansasem cu un pas uriaş în 
cercetările mele. Acolo, pe manşeta revistei, era trecută amănunţit 
adresa redacţiei, boulevard des Capucines, în plin centru al Parisului. 
Aşadar, la Paris. 

Inainte de a porni în călătorie, i-am trimis Mónicăi un fax, un collage 
cu turnul Eifâel, un calendar pe care marcasem săptămâna în care în 
principiu mă gândeam să rămân la Paris, un desen cu Sherlock 
Holmes examinându-l cu lupa pe bunicul lui Heidi. Da, povestea se 
îndrepta spre ceva absurd, dar ea începuse jocul şi, fie 

1 Du câte de chez Swann, primul volum al ciclului A /a rechercke du 
temps perdu, a lui Marcel Proust (n.tr.) 


306 
datorită inteligenţei ei enorme, fie datorită legăturii noastre rin 


mico-telepatice, eram sigur că va înţelege semnificaţia mesajului Aşa 
a fost. Mi-a trimis înapoi aceeaşi foaie de hârtie, pe care înmii jurase 
turnul Eiffel cu un cerc şi deasupra lui lipise poza unui apa rat de fax 
cu un semn de întrebare. Am întors pagina şi, pe pai tea liberă, am 
desenat trei puncte mari negre, aşa cum făcuse ca înainte, şi apoi am 
transmis-o prin aparat. 

La începutul lunii mai, ploaia pariziană era o continuă plasă de ace 
între cer şi pământ, imposibil de evitat şi nici de alungai, oricât de 
mult impermeabil ai fi purtat pe tine. După ce am dat târcoale toată 
după-amiaza în jurul boulevard des Capucine:, sub acea aversă sferică 
ce părea că provine din toate părţile, ani hotărât că singurul lucru pe 
care cineva şi-l putea pune deasupra ca să se apere de acel ocean 
pulverizat era un strat de cărămidă sau mai bine mai multe, şi 
navigând în ghetele mele, ţinând în mânii valiza pe rotile drept cârmă, 
am descoperit un mic hotel pe strada Caumartin, cel mai confortabil 
pe care trebuia să mi-l permit în cartierul acela atât de scump, o 
cazare modestă, dar la numai câteva minute de mers pe jos până la 
obiectivul meu. După ce am închiriat o cameră şi mi-am scurs 
extremităţile, i-am trimis Mânicăi un fax în alb, doar cu antetul 
hotelului. A doua zi de dimineaţă, recepţionerul mi-a înmânat un fax 
sosit pe numele meu: o copie xerox a copertei volumului Parisul era o 
sărbătoare, cartea în care Hemingway îşi amintea Parisul ludic al 
Generației Pierdute2, o imagine a lui Bogart şi Bergman în ultima 
scenă din Casablanca, un 

1 Titlul original al unei lucrări apărute postum în 1964 
esteamoveable Feasi, titlul menţionat în text fiind cel sub care a 
apărut tradusă în Spania, (n.tr.) 

2 Numele sub care este cunoscută o întreagă generaţie de mari 
scriitori americani care au trăit la Paris şi în alte oraşe europene într-o 
perioadă cuprinsă între sfârşitul Primului Război Mondial şi Marea 
Criză Economică, fiind alcătuită din John Dos Passos, Ezra Pound, 
Erskine Caldwell, William Faulkner, Ernest Hemingway, John Steinbeck 
şi Francis Scott Fitzgerald. (n.tr.) 


307 

afiş cu unchiul Sam1 arătând spre mine cu degetul întins deasupra 
devizei / wantyou2 şi, în josul paginii, cele de-acum faimoase trei 
puncte de suspensie. In mod tacit, adoptaserăm acel simbol grafic ca 
pe un mod de a-i spune celuilalt că aşteaptă evenimente, dar în cazul 
acela nu reuşeam să înţeleg la ce se referea Mónica. Am fost destul 
de prost, pentru că era evident. 

In dimineaţa aceea am telefonat de la hotel la numărul care apărea 
în revistă şi am întrebat de monsieur Delsey, prezentându-mă ca un 
jurnalist spaniol care dorea să-i ia un interviu. După cum mă 


aşteptam, vocea de la celălalt capăt al firului mi-a răspuns că Delsey 
era colaborator extern şi ca atare nu putea fi găsit la redacţie, dar că 
obişnuia să treacă pe acolo o dată pe săptămână ca să stea de vorbă 
cu prietenul său editorul, dar nu întotdeauna în aceeaşi zi şi la aceeaşi 
oră. Am întrebat dacă are vreun agent sau un reprezentant sau dacă 
dispuneau de un număr de telefon unde aş fi putut lua legătura cu el, 
dar nu am avut succes. Am preferat să nu îi las niciun mesaj, căci, la 
fel ca în cazul Victoriei, nu eram sigur care va fi atitudinea lui faţă de 
cineva pornit să scormonească în trecut şi, în cazul unei reacţii 
nefavorabile, îl puteam speria peste măsură. La urma urmelor, Delsey 
întreţinuse o strânsă prietenie cu Hamish şi, dacă era ceva adevărat 
în sinistra relatare a mătusii Victoria, era puţin probabil ca baronul să 
fie dispus să dezgroape acele mizerii. 

Mi-am amintit atunci că fata de la consulatul francez spusese că 
Delsey participa la emisiuni de televiziune. l-am arătat recepţionerului 
de la hotel pagina cu articolul şi l-am întrebat dacă ştie ceva despre 
personajul acela. 

— Da, apare la televizor, în emisiuni despre celebrităţi şi chestii de- 
astea. 

— Vă amintiţi în ce emisiune, pe ce canal? 

1 Personificare naţională a guvernului Statelor Unite ale Americii 
reprezentată pe un afiş publicitar pentru înrolare în armată în vederea 
participării la Primul Război Mondial (n.tr.) 

2 In engleză în original, Te vreau, (n.tr.) 


308 

— Păi... Nu ştiu, eu nu mă uit la asemenea emisiuni. Dar < u 
siguranţă că nevastă-mea trebuie să ştie, nu pierde niciuna. Acum nu 
pot vorbi cu ea, lucrează ca şofer de autobuz, dar am s-o inirel > când 
o s-o văd diseară. Intre timp, e posibil ca vreuna dintre fele Ir care fac 
curăţenie să-şi amintească. O să le întreb mai târziu, când or să iasă 
din tură. g 

— Vă mulțumesc. Il cheamă Delsey, este un bătrân cu maniere 
rafinate şi, după cum mi s-a spus, îi place să discute foarte înflăcărai. 

— Da, ştiu. Nu vă faceţi griji, că o întreb eu pe nevastă-mea. 

Confruntat cu lipsa de indicii proaspete, am cumpărat un mii 
binoclu dintr-o prăvălie din apropierea Operei şi m-am îndreptai spre 
boulevard des Capucines sub acelaşi potop cumplit din după-amiaza 
precedentă. În cartea aceea a cărei copertă mi-<> xeroxase Mónica şi 
pe care o citisem, Hemingway vorbea despre ploaia tristă care ucidea 
primăvara la Paris, când părea că lumina nu va mai depăşi niciodată 
posomoreala unei ierni care refuza să se predea. M-am gândit că nu 
era adevărat că e mai puţin primăvara cea care gâfâie cu apa până la 
gât, cea furioasă şi volubilă, cea care aduce tuşa de metisaj exotic pe 


care o au anotimpurile amestecate, cea care desfată mai mult, deşi în 
momentele acelea, aş fi schimbai toată antologia poetică a erupției 
primăvăratice cu nişte chiloţi uscați. Mi-am amintit că îi purtam pe 
aceeaşi din noaptea de sfârşii de an din casa Mânicăi. Fără îndoială că 
erau dintr-o tesătură foarte absorbantă şi poate că din cauza lor ploua 
la Paris. 

Intrarea în clădirea unde era situată redacţia revistei era un gang 
înalt pentru vehicule de lux care avea ieşire pe porţiunea din bulevard 
cea mai apropiată de biserica La Madeleine. Din fericire, în colţul opus 
exista una dintre acele cafenele cu verande din sticlă, care îmi oferea 
un post perfect de observaţie în cazul în care ar fi trebuit să fac de 
gardă. M-am adăpostit sub portal şi am căutat placa editurii, am luat 
ascensorul şi am urcat la etajul trei. Apăsând pe sonerie, am fost 
primit de o doamnă cu aspect de ciupercă şi cu tracţiune proprie pe 
două extremităţi minuscule care ieşeau de sub pălărioara fustei 


309 

sale lungi şi înfoiate şi pe care părea că se rostogoleşte ca un 
şoarece mecanic. Un lănţişor îi ţinea atârnaţi de gât nişte ochelari 
triunghiulari, mai spectaculoşi decât farurile din spate ale unui 
Cadillac din anii '50, care îl deranjau la trecerea prin cadrul uşilor. l- 
am explicat motivul vizitei mele şi m-a recunoscut ca fiind acelaşi care 
sunase înainte, dar mai plouat. Imi părea rău că sunt atât de insistent, 
i-am spus eu, dar era esenţial să-l găsesc pe Delsey cât mai curând cu 
putinţă. De la adevărul spus pe jumătate, am trecut la minciuna 
(lagrantă: nu puteam să-mi prelungesc şederea la Paris şi ziarul la 
care lucram îmi cerea să obţin acel interviu, altminteri îmi puteam 
pierde slujba. In ciuda rugăminţilor mele, nu a vrut sau nu a putut să 
mă ajute. Am cerut să vorbesc cu editorul, dar lipsea pentru câteva 
zile. Aşadar, nu-mi rămânea altă opţiune decât să stau de pază. 

Înainte de a mă instala în foişorul meu de observaţie, am găsit un 
chioşc de ziare, de unde am cumpărat toate cotidienele şi prima 
lectură uşoară în engleză care mi-a căzut în mână. Am intrat în 
cafenea, am ales cea mai bine situată masă ca să observ intrarea, am 
cerut o bere, am deschis ziarele şi cartea, şi m-am pregătit să-mi 
petrec dimineaţa privind atent cu binoclul la orice mamifer de vârstă 
înaintată care ar fi trecut de acel portal. După un sfert de oră şi alt 
demil de bere, am început să mă plictisesc. Privirea mi-a fost atrasă 
de coperta cărţii pe care o alesesem la întâmplare. 

Era o ediţie ieftină cu copertă din hârtie, având un desen pe care 
cernelurile păreau să fi căzut între contururile siluetelor, de parcă ar fi 
fost colorate din altă încăpere. Un cowboy cu o falcă pătrată şi grea ca 
şenila unui tanc trăgea într-o întreagă cohortă de indieni călare, pe 
când cu celălalt braţ ţinea pe sus o fată leşinată, cu nişte sâni care ar 


fi distrus coca Titanicului. Mi-a atras atentia faptul că indienii, cu un 
aspect cadaveric care friza putrefacţia, păreau că atacă sub comanda 
unui fel de monstru înspăimântător care călărea cu cea mai mare 
naturaleţe un cal tipic american. Se 

1 în franceză în original, jumătate [de litru], în cazul berii, înseamnă 
echivalentul a 25 centilitri, adică un ţap, mai bine zis o jumătate de 
halbă, (n.tr.) 


310 

intitula Ambush of the Apache Zpmbies! 1, aşa, cu semnul 
exclamării, şi purta subtitlul A brand new adventure of Sangre de 
Cristo? şi o semna un oarecare Quincey Underwood. Am deschis-o şi 
am început să 

O răsfoiesc. 

După zece minute eram prins de poveste, care s-a dovedit a fi un 
capitol dintr-o serie de volume al căror erou principal era un cowboy 
singuratic pe care nimeni nu ştia cum îl cheamă şi căruia 

| se spunea Sângele lui Cristos, pentru că se zicea că fusese crescut 
în munţii cu aceeaşi denumire, în New Mexico. Legenda spune că, 
fiind copil, caravana în care călătorea spre California cu părinţii şi 
fraţii lui fusese atacată într-o noapte cu lună plină de banda unui 
tâlhar la drumul mare numit Stroma. Muriseră cu toţii, în afară de 
băiat care, speriat, a putut vedea cum personajul cel rău suferea o 
metamorfoză şi se transforma într-o fiară îngrozitoare, care le sugea 
sângele rudelor sale până îi lăsa ca pe nişte resturi de somon afumat. 
Băiatul a fost cules de pe drum, acoperit doar cu nişte ponchouri şi 
adoptat de o familie de băştinaşi până când a învăţat să se descurce 
singur. Ajuns adult, a topit singura proprietate a părinţilor săi pe care 
o păstrase împreună cu ponchoul, o cruce de argint, în şase gloanţe 
lucioase care au umplut butoiaşul unuia din cele două revolvere ale 
sale. În continuare, l-a vizitat pe preotul unei misiuni din apropiere şi i- 
a cerut să-i binecuvânteze sângele, ceea ce, pe lângă faptul că îl 
apăra de muşcături, se potrivea cu numele lui. De atunci, cu plumb de 
o parte a cingătorii şi cu argint de cealaltă, sub poncho, începuse să 
străbată Vestul sălbatic pe spinarea iepei sale Sand Witch, care literal 
înseamnă „Vrăjitoarea Nisipului” şi mai popular „Sendiş”, cu scopul de 
a-l găsi pe vampirul licantrop şi a-i căptuşi trupul cu metal până când 
avea să semene cu omul de tinichea din Vrăjitorul din Oz Umbla 
singur, dar avea nişte aliaţi puternici; dacă vreodată era încolţit, urla 
şi numaidecât îi veneau 

1 „Ambuscada zombilor apaşi!” (n.a.) 

2 „O nouă aventură a lui Sangre de Cristo” (n.a.) 


311 


în ajutor coioţii din munţi, care, după cum se ştie, au o deosebită 
repulsie pentru oamenii-lup vampiri. 

In povestire, Sangre de Cristo transporta o valiză cu aur la cererea 
unui bancher, nestiind că acesta se aliase cu ticălosul de Stroma ca 
să-l atace pe erou, să-i facă de petrecanie şi să pună mâna pe 
încărcătura de aur. Dar magnatul corupt nu avea cum să ştie că fiica 
sa, cea cu aisbergurile pectorale, se va îndrăgosti până peste urechi 
de cowboy-ul imperturbabil şi îi va dezvălui planurile ambuscadei. 
Astfel, Sangre de Cristo se îndrepta spre munţi, încrezându-se în atuul 
cunoaşterii conspirației urzite împotriva lui, dar neştiind că bancherul 
îşi luase măsuri de precauţie, poruncindu-le zbirilor săi să înlocuiască 
muniţia cowboy-ului cu supozitoare inofensive. 

Au trecut trei ore până să-mi dau seama că nu acordam atenţie 
celor care intrau şi ieşeau din portal şi că supravegherea aceea era o 
pierdere de timp evidentă. L-am lăsat pe Sangre de Cristo să meargă 
călare către o moarte sigură, am mâncat ceva uşor şi m-am întors la 
hotel ca să-mi pun haine uscate şi să mă las în voia unei sieste 
odihnitoare, cu speranţa că o pornire de iluminare îmi va inspira o 
idee mai fecundă pentru a-l găsi pe Delsey. 

Pe drumul de întoarcere la hotel am strâns câtă ploaie am putut în 
tesătura hainelor mele, acordând o atentie deosebită chiloţilor mei 
absorbanţi. Am intrat lăsând băltoace în vestibul şi, sub perdeaua de 
apă care îmi curgea din păr, am bolborosit recepţionerului numărul 
camerei mele. Se schimbase tura şi în momentul acela nu aveam chef 
să mă joc de-a detectivii, aşa că am omis orice întrebare în legătură 
cu emisiunile şi canalele de televiziune. Mi-am luat cheia şi m-am 
îndreptat spre ascensor, când o voce de femeie în fpatele meu m-a 
făcut să tresar. 

— Bonjour, cheri, vous etes seul? 1 

M-am întors cu intenţia de a-i spune că nu sunt singur, ci însoţit de 
un hectometru cub de apă în buzunare, că nu ştiam că hotelul 
Caumartin făcea parte din categoria aceea dubioasă şi că nu căutam 

1 în franceză în original, Bună ziua, dragă, eşti singur? (n.tr.) 


312 

altă companie decât pe cea a unui bătrân de vreo optzeci de ani 
care până în momentul acela reuşise să-mi tragă clapa. Dar nu am 
spus nimic din toate astea. Era acolo. Cea mereu frumoasă şi 
impecabilă, proaspătă şi fardată, cu părul strâns în vârful capului ca o 
împărăteasă romană, cârlionţii de cristal negru ai coamei ei 
împletindu-se în jurul cerceilor şi muşcând fructul lobilor, îmbră cată 
într-un jerseu negru cu gulerul întors, croit prin inginerie ergonomică, 
purtând nişte blugi albaştri care păreau deterioraţi din pură dragoste 
pentru trupul ei şi cocoţată pe nişte botine negre cu toc înalt. Uimirea 


mea a fost atât de mare încât, pentru o clipă, nu am ştiut ce să fac. 
Întrebări? Reproşuri? Discursuri? Fireşte, am luat-o în braţe. De parcă 
aş fi vrut să-mi transplantez toate organele ei, începând cu limba. 

— Dar eşti ud leoarcă, iubire! Nu mai ai bani nici pentru o umbrelă? 

— Dar cum ai venit? 

— Păi, cu avionul, prostule. N-ai primit faxul meu? Era clar. 
Bineînţeles că era. — Hai, să plecăm de aici. Am rezervat 
apartamentul lui Hemingway de la Ritz. 

A pornit-o spre recepţie. Am reţinut-o, apucând-o de braţ. 

— Nu. Rămânem aici. Şi plătesc eu. La Paris eşti invitata mea. 

Ne-am pierdut echilibrul închizând uşa camerei cu greutatea 
trupurilor noastre şi înainte de a formula vreo întrebare sau de a 
comenta acele luni de despărţire, mâinile noastre s-au grăbit să 
alimenteze amintirea ultimei noastre nopţi. Fără să o spunem, am 
descoperit că, înainte de orice, aveam nevoie să ne atingem, şi eu 
priveam cum jerseul şi blugii se umflau în locurile pe care alunecau 
braţele mele, de parcă sub haine ar fi avut şerpi care o făceau să 
închidă ochii şi să-şi lângă buzele reţinând un geamăt înăbuşit în 
umezeala limbii ei, în vreme ce degetele îmi trimiteau în creier o 
rafală de senzaţii tactile, modelul lenjeriei intime, al delicatei 
asperităţi a dantelei pe luciul de zibelină al şatenului şi calitatea 
aceea a pielii ei care o făcea atât de plăcută la atingere, tapisată în 
anumite zone cu un foarte fin puf minuscul şi transparent care o 
îndepărta 


313 

de abandonul rece al marmurei şi o apropia de moliciunea unui 
fruct catifelat, tare şi fierbinte între degete, gata parcă să plesnească 
la cea mai mică apăsare într-un torent spumos de lichide. Pielea ei şi a 
mea se descopereau şi se întâlneau de la pântece în sus şi în jos pe 
când îndepărtam hainele, micşorând spaţiul dintre noi ca o cremalieră 
care ne împingea unul în celălalt, mâinile ei strivindu-mi torsul sub 
cămaşa îmbibată care îmi şiroia printre picioare, în timp ce degetele 
ei îmi desfăceau catarama de la curea şi fermoarul de la pantaloni. A 
coborât lipindu-şi gura pe fantele care desenau forma pântecului meu 
de la şolduri spre cordonul chiloţilor şi, văzându-i, a izbucnit într-un 
hohot de râs şi şi-a ridicat privirea. 

— Dar tot nu s-au uscat de ultima dată? 

Camera noastră de hotel, la ultimul etaj, era ocupată aproape 
complet de un pat mare, peste care trebuia să treci ca să ajungi la 
baie sau pe un mic balcon care se înălța deasupra acoperişurilor 
dimprejur. In seara aceea şi în dimineaţa următoare, patul desfăcut a 
devenit singura noastră geografie, pe care am modelat-o punând şi 
scoțând propriul relief schimbător, văi, munţi, lacuri, păduri, oaze şi 


deserturi şi vreme de aproape douăzeci şi patru de ore nu a existat 
nimeni dincolo de faleza matlasată unde se termina plapuma noastră, 
fără graba de a culmina călătoria sau de a ajunge undeva, 
delectându-ne doar cu explorarea acelui continent întins peste o 
saltea tectonică moale. 

La amiază, am comandat, prin room-service, croques-monsieurl, 
bere, prăjituri şi fructe şi, pe când aşteptam, am ieşit pe balcon să 
fumăm şi să respirăm primul soare de la sosirea mea la Paris. Ne-am 
înfăşurat într-o pătură şi am pus altele pe balustrada balconului ca să 
nu fim văzuţi şi, aşezaţi pe pardoseala strâmtă din dale, cu cu spatele 
rezemat de zidul fațadei, Mónica întinsă între picioarele mele, cu capul 
odihnindu-se pe pieptul meu, am privit cerul palid de o timiditate 
primăvăratică şi geometria amestecată a acoperişurilor 

1 Specialitate a bistrourilor franţuzeşti, un sendviş din pâine 
coaptă, şuncă şi brânză, totul prăjit în cuptor, pe grătar sau în tigaie 
(n.tr.) 


314 

care se filtra prin crăpăturile dintre pături, un peisaj îngrămădit şi 
mucegăit cu unghere niciodată curățate, maltratate de intemperii, 
cornişe, antene, fleşe, ferestre de mansarde, porumbare şi culcuşuri 
de pisici. În clădirea din faţă, cu un etaj mai jos, un birou înfăţişa 
agitația cotidiană care, de pe planeta noastră îndepărtată, împreună 
într-un loc străin, goi într-un balcon şi încă temători să vorbim despre 
povestea dintre noi, părea aproape excepţională. Am început să 
glumim despre personajele din birou, mai ales despre două dintre ele, 
pe care Mónica le-a botezat Octave şi Denise. Octave, zvelt şi brunet, 
cu cravata slăbită peste o cămaşă în dungi, părea şeful şi ocupa un 
birou în spatele unei ferestre. Mai la stânga, în spatele altei ferestre 
care se deschidea către o sală mai mare, erau aşezaţi doi bărbaţi 
tineri şi o fată blondă cu părul scurt, cu bluză şi pantaloni negri, 
Denise. După câteva minute, cei doi tineri au plecat, şeful şi femeia 
rămânând singuri. 

— E clar, nu vezi? comenta Mónica. Octave este îndrăgostit de 
Denise şi ea simte acelaşi lucru, dar amândoi o ascund. El, ca să evite 
ca ea să-l denunțe pentru hărţuire, iar ea, de teamă să nu fie acuzată 
de colegi că este o „arivistă” fără scrupule, gata să şi-o tragă cu şeful 
ei pentru o avansare. Uite, uite! Ai văzut cum se apleacă spre ea ca 
să-i privească decolteul? lar ea ştie, dar nu-l împiedică. Se joacă de-a 
seducţia, fără să pară că fac asta. 

— Aşteaptă. Am ceva care o să-ţi placă la nebunie. 

Am intrat în cameră şi m-am întors cu binoclul de operă pe care îl 
cumpărasem ca să supraveghez portalul revistei. 

— Ce mişto, te gândeşti la toate! N-ai cumva şi vreun microfon din 


acelea parabolice care apar în filme? M-a sărutat şi s-a pregătit să 
scruteze biroul cu binoclul. Deodată, goliciunea ei pură, încununată cu 
acea înfăţişare de copilă neastâmpărată încadrată de o coamă de păr 
răvăşită, făcea să nu mai existe nici New York Times, nici masterate, 
nici reţele complexe de jurnalism internaţional, nici responsabilităţi 
succesorale, nici turbulente sentimentale, nici distante, nici îndoieli, 
doar o frumoasă fetişcană emoţionată, spionând o poveste banală 


315 

între doi străini. Vezi? Octave stă în birou fără să facă nimic. Trage 
de timp, pentru că nu vrea să plece, dar nici nu îndrăzneşte să-şi 
deschidă sufletul. Şi ea? La fel. Stai! El o cheamă. Ea... da, Denise 
toarnă două ceşti de cafea. Acum intră în birou şi se aşază în faţa lui. 

Lasă cele două ceşti pe masă. El se ridică şi dă ocol mesei, se uită 
la hârtiile pe care ea le are în poală, dar de fapt îi priveşte decolteul... 
Ha! Ea şi-a ridicat privirea, iar el s-a îndreptat ca o săgeată. Este 
ruşinat, pentru că are impresia că ea şi-a dat seama. Acum, ea îi dă 
hârtiile. Mâinile lor se ating şi cei doi se îndepărtează de parcă s-au 
curentat. Sar scântei! Denise se ridică. Stau faţă în faţă. Oh, ea a ieşit 
din birou. E nervoasă. Şi-a lăsat cafeaua. Octave şi-a dat seama. 

la ceaşca şi i-o duce. O lasă pe masa ei de scris. Zâmbesc amândoi. 
Ea îşi răsuceşte părul pe degete, iar el nu ştie ce să facă cu mâinile. 
Doresc să se atingă, dar nu o fac. Acum Octave se întoarce în biroul 
lui. Se plimbă ca un leu în cuşcă şi strânge din pumni. Denise se uită 
pe fereastră. Ai grijă, că ne vede! Acum, se ridică, îşi pune paltonul şi 
intră în birou să-şi ia la revedere. Fir-ar să fie! încă o zi fără să 
îndrăznească să-i mărturisească sentimentele. Denise pleacă, s-a 
terminat. Adio, iubire secretă! Octave se întinde pe scaun, gânditor. 
Acum îşi ia paltonul şi iese din birou. Deschide uşa dinspre stradă. 
Rămâne o clipă privind masa ei pustie. Stinge luminile... Gata! 
Sfârşitul spectacolului. 

— Şi ce crezi că ar gândi dacă ne-ar vedea pe noi? Poate că există 
cineva care ne spionează şi pe noi. 

In momentul acela, cineva a bătut în uşa de la cameră. Era 
comanda noastră. 

— Ar gândi că nu se poate sta atâta timp fără să mănânci şi, cu 
atât mai puţin, după un asemenea efort fizic. Hai să mâncăm! 

Am hotărât să umplem cada cu apă fierbinte, cu săruri şi spumă şi 
să mâncăm acolo. Am făcut-o pentru că era ceva neobişnuit. Nimeni 
nu mănâncă un sendviş cu şuncă şi brânză, cu sos bechamel şi 
ciuperci, în cada de baie. Nu era tocmai igienic, cu sosul din croque 
curgând pe trupurile noastre şi în apă. Mónica se juca cu 


316 


piciorul, mângâindu-mă pe piept şi apucându-mi lobul urechii, iar 
eu îi ungeam bechamel pe unghiile care încă mai aveau culoarea 
carminului, îi puneam feliuţe de ciuperci între degete şi apoi sorbeam 
totul, în timp ce ea se gâdila, prăpădindu-se în hohote de râs 
însufletite. 

După ce am terminat prânzul, în liniştita noastră lagună în care 
înotau ciupercile, mi-a povestit despre lunile petrecute la New York. 
Locuia pe strada 44 Vest, într-un apartament luminos cu tavane 
înalte, la cinci minute de mers pe jos de New York Times. Ar fi preferat 
un apartament aproape de universitate, dar cei de la ziar se 
ocupaseră să-i găsească găzduire şi, în orice caz, era mai practic să 
aibă patul aproape de locul unde în fiecare zi ceasul făcea o rotaţie 
completă. Mult de lucru, se plângea ea, atât de mult, încât nu aş fi 
surprins să o văd în lanţuri ca pe orice condamnat la galere, apăsând 
pe tastatură sub plesnitura bicelor, şi puţină viaţă socială, cu excepţia 
agendei protocolare obligatorii. La o petrecere i-a fost prezentată lui 
Tom Wolfel. Ea era îmbrăcată în alb, culoarea ei preferată, şi 
coincidenţa cu permanenta vestimentaţie a idolului îi servise ca 
subiect de conversaţie şi ca scuză pentru a se fotografia ocrotită de 
îmbrăţişarea binevoitoare a divinului guru. |n rest, încă nu se 
împrietenise cu nimeni, cu excepţia unei impresionante rusoaice care 
locuia cu ea şi avea acelaşi program, ceea ce le adusese porecla de 
europin-ups2, a unui reporter veteran care făcea pe îndrumătorul lor 
şi a unui redactor de tehnologie şi pirat informatician cu jumătate de 
normă, destul de marginalizat şi a cărui descriere mi-l amintea, în 
mod suspect, pe infamul de jurnalist şi scriitor american (n. 1931), 
considerat părintele Noului Jurnalism, tendinţă în presă apărută în anii 
'60, odată cu romanul lui Truman Capote, Cu sânge-rece. Cunoscut şi 
pentru că se îmbracă numai în alb. (n.tr.) 

2 Pin-up este termenul lansat în Statele Unite ale Americii pentru 
tinerele frumoase, fotografiate ca să apară pe copertele revistelor 
mondene sau pe afişe care se prind în piuneze, de unde provine 
termenul. Aici, cele două colege de apartament sunt numite pin-ups 
europene, (n.tr.) 


317 

Fran Dekay. Când nu le venea rândul să înfulece o felie de pizza în 
faţa ecranului, obişnuiau să frecventeze un mic restaurant grecesc din 
apropierea ziarului, unde cânta la pian şi la tot ce putea clona lui 
Robert Redford în versiune mediteraneeană, pe nume Dimitri. 
Concluzia mea tacită la cuvintele ei a fost că, pentru moment, nimic 
nu ne îndepărta, la fel cum nici nu ne apropia nimic, în afară de 
impulsul ei improvizat de a cere un concediu cu falsul pretext al unei 
probleme de familie, de a lua primul avion spre Paris şi de a-şi potoli 


poftele trupeşti cu amantul ei de căpătâi, adică eu. 

Odată încheiată cronica emigrației ei, a venit rândul meu. Nu 
aveam multe de povestit, poate doar angrenarea progresivă şi 
obsesivă în investigația mea. l-am vorbit despre însemnările mamei 
mele şi despre puţinele indicii noi, despre incertitudinea pe care mi-o 
treziseră acuzaţiile Victoriei şi despre zadarnica mea căutare a lui 
Delsey. 

— Atunci, încă n-ai obţinut nimic? 

— Nimic. Nu cred că tactica de a-l aştepta în poarta revistei o să fie 
foarte eficientă. 

— Păi, sigur că nu. Stai liniştit. Asta ţi-o rezolv eu cu patru 
telefoane. 

S-a ridicat din cadă. Picăturile îi desenau nervi vii care se arcuiau 
alunecându-i pe pielea sinuoasă. A despăturit un prosop, de parcă ar fi 
fost mantia unui vrăjitor, şi s-a înfăşurat în el, pe când eu o priveam 
încântat şi plin de aşteptări. Prosopul îi atârna până în apa din cadă şi 
tivul plutea peste spumă. 

— Vezi? am spus eu. Categoria unui hotel se măsoară prin 
dimensiunea prosoapelor, şi aici sunt foarte mari. Ce vrem mai mult 
de atât? N-avem nevoie de Ritz. 

— Chiar că sunt mari. Mai mari decât baia. Nu ştiu unde le-or fi 
împăturit, dar cu siguranţă, nu aici, înăuntru. 

A sărit peste marginea căzii şi s-a îndreptat spre dormitor. Eu am 
luat alt prosop şi am urmat-o. S-a prăbuşit cu faţa în sus pe pat, a luat 
telefonul, l-a pus pe burtă şi a ridicat receptorul. 


318 

— Am nevoie să-mi notezi numele complet al lui Delsey şi numărul 
de telefon de la castel. Ah, şi de la revistă. Asta are ton? Da... 

Intrigat de ceea ce organizeze în numai câteva clipe, am căutat 
datele pe care mi le ceruse şi le-am notat într-un carneţel de lângă 
telefon. Ea s-a uitat la notele mele, a format un număr şi a aşteptat 
câteva secunde. Apoi, a început să vorbească. Franceza Mânicăi o 
depăşea cu mult pe a mea şi mi-a fost greu să-i urmăresc conversaţia. 

— Da? Alo, bună ziua. Château d'Angelique?... Vă rog, aş putea 
vorbi cu persoana care se ocupă de donațiile de obiecte pentru 
muzeu?... Da, aştept, mulţumesc... Bună ziua. Cu cine vorbesc?... 
Helene Ginestet. Incântată, Helene. Uite, sunt... Moniquc Caumartin, 
secretara personală a contesei de... a tras de ziarul carcera pe măsuţă 
şi, odată cu el, a căzut pe pat cartea lui Underwood. Ziarul era Le 
Monde. L-a luat în mână şi l-a tinut invers în faţa ochilor 

„„„a contesei de Ednom. Am sunat pentru că doamna contesă a fost 
acolo acum câteva săptămâni să viziteze colecţia dumneavoastră şi a 
rămas plăcut impresionată. A luat cartea şi a privit atent coperta. S-a 


încruntat cu o expresie dezaprobatoare. Atât de mult, încât ar dori să 
facă o donaţie. Este schiţa unui înger, desenat de alt înger, de 
Michelangelo Buonarroti, într-unul dintre studiile sale pentru Capela 
Sixtină... Da, sigur că da, este o minunăţie... Aş dori să mă informaţi 
ce ar trebui să fac pentru a perfecta donația... Aha... Aha... Aha... 
Bine. Şi spuneţi-mi... Ştiţi, este prima formalitate de acest gen pe care 
o fac şi nu am idee. Pe doamna contesă o preocupă mult transportul 
piesei, fiind o operă de o valoare incalculabilă. V-aţi ocupa 
dumneavoastră de acest lucru?... Bine. Şi folosiţi vreo companie de 
transporturi specializată în acest gen de operaţiuni?... Transporturi 
Duchamp. De acord, mulţumesc din suflet, Helene... Da, spuneţi!... 
Da, este contesa de Ednom... E-D-N - O-M. Ca ziarul Le Monde, dar 
invers... Nu, este o persoană foarte discretă, nu-i place să apară în 
presă... Da, mulţumesc, la revedere! 

A închis telefonul şi a ridicat din nou receptorul. A format numărul 
şi a aşteptat să sune, învârtind cablul între degete, în timp 


319 

ce făcea cercuri cu laba piciorului, ţinându-şi picioarele îndoite şi 
încrucişate pe pat. Eu o priveam amuzat, întrebându-mă cum se va 
termina toată povestea asta. 

— Da? Alo, bună ziua. Aş dori să vorbesc cu domnul Dominique- 
Emmanuel Le Sciellour et Yvrenogeau, vă rog... Nu este? Dar, spuneți- 
mi, la ce oră l-aş putea găsi acasă?... Cum, nu este acesta domiciliul 
său?... O revistă? Cu cine vorbesc, vă rog... Paulette Boisier. Uitaţi ce 
este, sunt Monique Caumartin, de la Transporturi Duchamp. Sun 
pentru că trebuie să predau un colet domnului Le Sciellour la adresa 
aceea şi voiam să ştiu la ce oră pot să dau ordin de livrare... Da, este 
o statuie de doi metri într-un ambalaj voluminos... Da, da... Auziţi, eu 
vă înţeleg perfect, darânţelegeţi-mă şi dumneavoastră pe mine. 
Domnul Le Sciellour a comandat transportul la adresa aceea... Uitaţi, 
eu am doar acest număr de telefon, pe care el ni l-a pus la dispoziţie, 
la adresa de predare, le boulevard des Capucines, e acolo?... Da, pot 
suna la adresa de la care am ridicat coletul, dar ei nu pot să dea ordin 
de livrare la altă adresă. Orice schimbare trebuie să o facă cel care a 
dispus trimiterea... Da, înţeleg, nu vă faceţi griji, o să sun la adresa de 
unde l-am ridicat, să văd dacă ei îmi pot da o soluţie. Mulţumesc, la 
revedere! 

A închis telefonul, s-a ridicat dintr-un salt, a sărit peste pat şi s-a 
dus la baie. 

— Profit de pauza în care Monique Caumartin, de la Transporturi 
Duchamp, sună la castel. 

La întoarcere, s-a întins din nou pe pat şi a format numărul de la 
revistă. Şi-a modificat vocea şi a început să vorbească pe un ton grav: 


— Bună ziua! Sunt Helene Ginestet, de la departamentul de donaţii 
de la Château d'Angelique, muzeul domnului Delsey. Aş putea, vă rog, 
să vorbesc cu Paulette Boisier?... Ah, dumneavoastră sunteţi, 
încântată, Paulette. Uitaţi, vă sun ca să văd dacă mă puteţi ajuta să 
rezolv o greşeală îngrozitoare. După cum probabil că ştiţi deja, am 
fost sunată de la o întreprindere de transporturi căreia 


320 

domnul Delsey i-a comandat să ridice o sculptură de la castel 
pentru a fi trimisă acasă la dumnealui. Dar în loc să dea datele de la 
domiciliul său, le-a dat pe ale dumneavoastră... Da, omul acesta e un 
aiurit. Cert este că nu reuşesc să-l găsesc pe domnul Delsey, iar cei 
de la firma Duchamp sunt foarte enervaţi, pentru că trebuie să facă 
livrarea... Nu, mie nu mi se acceptă schimbarea de adresă pentru că 
noi figurăm doar ca adresă de la care se ridică transportul, iar 
comanda a făcut-o domnul Delsey personal. Dar am reuşit să o 
conving pe angajata întreprinderii de transporturi ca dumneavoastră, 
care figuraţi ca adresă de predare, să puteţi solicita schimbarea 
adresei. Este o piesă foarte valoroasă, imaginaţi-vă dacă se iveşte 
vreo problemă... Aşa că trebuie să vă cer dumneavoastră să daţi ordin 
de livrare la domiciliul domnului Delsey. Vă convine să facem aşa?... 
Perfect, vă mulţumesc foarte mult, Paulette! Uitati, i-am dat deja 
instrucţiuni persoanei de la firma Duchamp să vă sune pe 
dumneavoastră ca să dispuneţi schimbarea adresei... îmi pare rău 
pentru toată încurcătura, sunteţi foarte amabilă. Mulţumesc, bună 
ziua! 

A închis, a aşteptat două minute şi a format din nou numărul de 
telefon al revistei. 

— Alo? Monique Caumartin, de la Transporturi Duchamp. Paulette 
Boisier?... Da, uitaţi, am vorbit... Ah, bine. Uitaţi, eu nu sunt sigură 
dacă trebuie... Da, vă înţeleg, dar eu am o responsabilitate... Da, da, 
înţeleg... Da, e în regulă, m-aţi convins. Spuneţi-mi atunci noua adresă 
de predare. Cu un zâmbet larg, Mónica a luat carneţelul şi creionul, cu 
o expresie triumfală, şi-a pus vârful pe limbă şi a început să scrie. Rue 
Royale, numărul 8. Imi confirmaţi că acesta este domiciliul particular 
al domnului Le Sciellour?... Bine, şi telefonul?... Foarte bine... Da, îl 
am deja. În regulă, atunci îl vom livra la această nouă adresă... Pentru 
nimic, nu aveţi pentru ce... Cu bine, la revedere! 

A închis telefonul cu hotărâre şi m-a privit zâmbind. Ochii îi sclipeau 
de parcă ar fi avut pleoape de iască şi cremene şi, pentru o 


321 
clipă, m-am temut că îi vor arde genele. A întins braţul arătându-mi 
carneţelul cu adresa şi numărul de telefon ale lui Delsey. Aşa cum 


spusese, patru apeluri. Nu numai că obținuse toate datele lui Delsey 
de la persoana care mi le refuzase; reuşise chiar şi să fie rugată să 
accepte acele date. Nu am avut încotro decât să o aplaud. 

— Eşti o adevărată specialistă. Am nevoie de tine ca să-l găsesc pe 
bunicul meu în Kenya. 

— Să nu crezi că asta o să fie gratis. Serviciile mele sunt foarte 
scumpe şi chiar acum o să te fac să plăteşti. 

— Sunt umilul tău sclav. 

— Atunci, pregăteşte-te să-mi fii veselă pentru desert. Erau prăjituri 
şi fructe, nu-i aşa? 


19 - Eroi de ficţiune 

Mónica s-a cufundat în noaptea aceea într-un somn adânc de 
aproape douăsprezece ore. Cu siguranţă că era obişnuită ca viaţa ei 
să fie o cutie cu focuri de artificii care ardeau unul câte unul în fiecare 
zi, iar acumularea masivă de fapte extraordinare era pentru ea ceva 
obişnuit, nimic care să-i poată tulbura somnul. Pentru mine, fusese 
prea mult, călătoria la Paris, apariţia ei neaşteptată, maratonul nostru 
de stahanovism sexual, soluţia ei inteligentă de a-l găsi pe Delsey, 
toate acestea mă ţineau pe marginea prăpastiei, suspendat de un fir 
şubred şi imprevizibil al capriciilor ei, pentru că nu rostiserăm încă nici 
măcar un singur cuvânt referitor la ceea ce avea să se întâmple după 
următoarea noastră despărţire, iar eu mă feream să o fac, de teamă 
ca ea să nu se răzvrătească împotriva dorințelor mele de a o angaja 
într-o relaţie şi, la fel ca struţul din poveste, să sfărâme ţarcul şi să o 
ia la goană către orizont. 

M-am trezit din starea mea de moţăială după răsăritul soarelui. 
Mónica zăcea întinsă cu faţa în sus, cu o mână deasupra capului, 
pierzându-se într-o junglă de păr negru revărsat în liane, atârnând pe 
subsuoara ei albă ca zăpada, cu sânii proeminenţi plutind deasupra 
coastelor, cealaltă mână odihnindu-i-se pe pântece, cu ombilicul 
flancat de cinci săgeți de carmin care arătau spre un pubis catifelat, 
îngropat în temniţa strânsă a coapselor, una uşor ridicată peste 
cealaltă. Am acoperit-o cu pilota, m-am înfăşurat în pătură şi am ieşit 
pe balcon, luând o mandarină rămasă de la festin, un pachet de ţigări 
şi cartea lui Underwood. Dimineaţa 


323 

mirosea plăcut, acoperită de aburi şi amidon, aurie, transparentă şi 
scurgându-se încetişor, de parcă oraşul ar fi fost cufundat într-o mare 
de ulei. M-am aşezat pe jos în spatele păturilor de pe balustradă şi, pe 
când descojeam mandarina, m-am lăsat absorbit de peripeţiile lui 
Sangre de Cristo. 

In drumul spre munţi, când eroul aştepta să fie atacat de vreo patru 


ucigaşi plătiţi, zdrenţăroşi şi cu dinţii cariaţi, s-a năpustit asupra lui o 
întreagă oştire de zombi apaşi, recrutată cum se cuvine de Stroma. 
Dar datorită experienţei anterioare în încercări asemănătoare, Sangre 
de Cristo a scăpat de ei, refugiindu-se într-o mină abandonată, unde a 
făcut două descoperiri. Una, puşca lui trăgea cu supozitoare. A doua, 
cei care abandonaseră mina uitaseră acolo şapte sute de tone de 
dinamită, de care văcarul a profitat ca să mute munţii din loc şi să-i 
îngroape astfel pe zombi, în vreme ce Stroma fugea literalmente cu 
coada între picioare. Când tocmai îşi făcea iluzii că scăpase, apăreau 
cei patru ucigaşi plătiţi cu dinţii cariaţi şi care, pe vremea aceea, o 
sechestraseră pe fiica bancherului în scopuri nespecificate, dar care, 
în mod evident, omiseseră să-i restituie aurul proprietarului nelegitim. 
In timp ce zbirii, curgându-le balele peste dinţii cariaţi, îl ocheau pe 
Sangre de Cristo, acesta observa că bandiții se reînarmaseră cu 
cartuşierele pe care el le aruncase în mină. Aşa că îşi aprindea cu o 
încetineală flegmatică o ţigară de foi, o acoperea pe femeie cu două 
ponchouri, o lua în braţe, îşi recupera iapa cu o fluierătură şi pleca la 
trap în josul văii, în timp ce tâlharii se săturau să tragă gloanţe de 
glicerină învelite în staniol. 

Chipul somnoros al Mânicăi s-a ivit în spatele uşii cu geam a 
balconului. 

— Bună dimineaţa, iubire! Cred că am dormit dusă zece ore. 

— Douăsprezece. 

— Ce citeşti? 

— Asta, dragă prietenă, este ceea ce s-a scris mai bun în literatura 
proastă de la Jack London încoace. Este noul meu idol literar 


324 

supraevaluat. Mai amuzant decât Barojal, mai rafinat decât Vernc 
şi, desigur, mai imaginativ decât Capote. 

— Despre ce e vorba? 

— Este un western gotic de groază, comic, cu trăsături erotice şi < i 
oarecare nuanţă suprarealistă. 

— Aha. Ce păcat că e un gen atât de răsuflat! 

— Nu-ţi pot explica. E mai bine să o citeşti. 

— Bine. Avem de lucru azi, nu-i aşa? 

— Da. In rue Royale, opt. 

— Atunci, nu putem pierde timpul. Mă duc să fac un duş. 

Faptul că ea s-a dus la duş singură, fără să mă invite să impari cu 
ea şiroiul de apă pe post de răţuşcă de cauciuc a fost prima atitudine 
rutinară de cuplu de la întâlnirea noastră la Paris şi una dintre primele 
în traiectoria turbulentei noastre aventuri. Faptul acela simula genul 
de lucruri normale pe care le fac îndrăgostiţii normali, tot ceea ce îmi 
enumerase ca ritual amoros interzis în timpul discuţiei noastre de la 


sfârşitul anului, şi în vreme ce citeam, auzind bătaia întretăiată a 
picăturilor de apă pe dale, m-am simţit năpădit de o senzaţie plăcută 
de stabilitate. Eram chiar încrezător că vom savura împreună un mic 
dejun liniştit şi abundent, comentând în acelaşi timp presa zilei, o 
situaţie banală şi zilnică pe care în întâlnirile noastre anterioare mi-o 
refuzase şi pe care eu o considerasem deja ca pe o chestiune de 
cucerire personală. 

In acea dimineaţă pariziană totul ar fi fost perfect, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ca în drumul său de întoarcere în sat, un ultim act al 
tragediei să se fi abătut asupra destinului, marcat de fatalitate, al lui 
Sangre de Cristo. La căderea nopţii, văcarul şi fata îşi instalau cortul 
lângă un pârâu şi nu au întârziat să se destindă pe nişte ponchouri, 
când, în plină frenezie amoroasă, l-a asaltat ciudata senzaţie că nu 
era culcat lângă femeie, ci lângă tatăl ei, şi că frumoşii ei sâni se 
acoperiseră cu o întinsă şi aspră blană neagră. După 

1 Pâo Baroja (1872-1956), scriitor spaniol, de profesie medic, 
aparţinând aşa-numitei Generaţii de la 1898 (n.tr.) 


325 

toate aparențele, Stroma o muşcase. Înspăimântat, lui Sangre de 
Cristo nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să scoată din teacă 
revolverul din stânga şi să înfigă glonţul de argint în trupul fetei, la 
care se adăuga nenorocirea că trebuia să-l recupereze ca să-l 
topească din nou. Odată ce moartea destrămase metamorfoza fetei în 
lup, se vedea obligat să extragă proiectilul, nu din ugerele păroase al 
lupoaicei, ci din aisbergurile pectorale tari, din care înainte curgeau 
laptele şi mierea, în cele din urmă reci ca sloiurile de gheaţă. Sfârşit. 

Tocmai când îl lăsam pe Sangre de Cristo în culmea durerii, a 
apărut capul ud al M6nicăi în spatele uşii de la balcon. 

— E rândul tău. Lasă odată bijuteria aia literară şi du-te să faci duş. 

— Bine. Cât sunt eu la baie, ai putea să comanzi micul dejun. 

— Micul dejun? Nici vorbă de aşa ceva! Şi dacă ne scapă Delsey? 

O să mâncăm ceva pe drum. 

Resemnat, am luat direcţia băii. Avea dreptate. Aveam o adresă şi 
un număr de telefon, dar căutarea noastră încă nu se încheiase. Când 
am ieşit de la duş, am găsit-o îmbrăcată complet într-un alb 
impecabil, cu un jerseu fără mâneci, cu gulerul răsucit, pantaloni şi 
cizme lungi cu toc înalt, stând pe pătură în balcon şi iscodind cu 
binoclul prin crăpătura din balustradă. 

— Azi se pare că s-a încins treaba! Denise şi-a pus un costum mai 
sexy. Nici vorbă de pantaloni. Poartă o fustă mini de te-apucă 
ameţeala şi o bluză albă, decoltată, foarte vaporoasă. Chiar şi de aici i 
se vede sutienul... Ah, cred că este de la casa Lejaby, am unul la fel. 
Vine în garnitură cu un chilot tanga mic şi foarte drăguţ. Precis că şi l- 


a pus şi pe ăla. Octave este foarte excitat. Nu-şi poate lua ochii de la 
ea. Cred că azi vom asista la naşterea unui amourfou. 

— Imi pare rău că te întrerup din misiunea de spionaj, dar nu ziceai 
că avem de lucru? 

— Ba da, desigur. Să mergem! Nu uita revista, ca să-l putem 
recunoaşte. 

1 în franceză în original, amor nebun (n.tr.) 


326 

Pe drum, i-am explicat Mónicăi teama mea că Delsey s-ar putea 
arăta refractar să coopereze din cauza treburilor spinoase care ar 
putea ieşi la lumină. Era o ţintă pe care trebuia să o mânuim cu 
precauţie. Rue Royale se afla la câteva străzi de hotelul nostru, 
urcând pe boulevard des Capucines, apoi către La Madeleine şi, 
traversând piaţa dreptunghiulară a bisericii neoclasice, înspre Place 
de la Concorde. Strada strălucea şi-şi expunea magazinele de lux 
reflectate în vitrine, aproape chiar şi pe trotuare, care păreau că 
sclipesc de la pielea de căprioară şi soluţia de curăţat argintul. Ne-am 
postat în faţa elegantului portic terminat în arc şi m-am uitat curios la 
numele scrise lângă interfon, pe când Mónica studia mica fotografie 
din revistă. Mai multe plăcuţe erau goale, dar pe una scria simplu 
„Sciellour”. 

— Bun, am încheiat eu. Acum, rămâne să hotărâm dacă ne lansăm 
în abordarea lui apăsând acest buton sau dacă încercăm să fim mai 
subtili şi să căutăm o cabină telefonică să-l sunăm. 

— Cred că nu-i nevoie. A hotărât el pentru noi. 

— Cine? 

Mónica a arătat portretul din revistă, privind pe deasupra umărului 
meu. 

— El. 

Am întors privirea spre capătul străzii, marcat de perspectiva 
canonică a bisericii La Madeleine. Un bărbat în vârstă, înalt şi drept ca 
o lance, se apropia cu un mers încet şi liniştit, ţinând un ziar sub braţ. 
Croiala îmbrăcămintei era tinerească pentru vârsta lui: o haină b/azer 
de culoarea vinului, ajustată pe corp şi încheiată peste o cămaşă 
desfăcută la gât şi lăsată peste pantaloni, din mătase albă care ieşea 
din mâneci şi de sub pulpana hainei, şi nişte pantaloni deschisi la 
culoare cu manşete care fâlfâiau ca nişte cercuri hawaiiene de hula- 
hoop în jurul gleznelor sale subţiri şi goale. Am putut să-i studiez 
chipul când s-a oprit în faţa porticului, la vreo patru metri de noi. Incă 
mai avea o claie deasă de păr cărunt pe care o purta pieptănată pe 
spate, iar chipul său masiv cu trăsături 


327 


marcate îşi arăta vârsta mai degrabă în relieful topografic decât în 
calitatea pielii. Privirea mi-a alunecat de la fotografia din revistă la 
chipul său şi, înapoi, pe pagină. Nu încăpea îndoială. Era Delsey. 

Zăpăcit, constrâns de nevoia de a acţiona, de a acţiona imediat, 
dar nu precipitat, de a acţiona cu tact şi cu putere de convingere, şi în 
scurtul interval de timp de când mâna lui ar fi mânuit cheia până când 
porticul s-ar fi închis în faţa noastră, mi-am pierdut brusc suflul şi am 
rămas în picioare, pironit pe trotuar. Mónica a reacţionat văzându-mă 
paralizat şi l-a abordat, adresându-i-se în franceză, pe când el se ţinea 
de grilajul porticului. 

— Domnule baron Delsey, domnule baron Delsey! lertaţi-mă, ne 
permiteţi să vorbim cu dumneavoastră câteva minute? 

— |mi pare rău, dar nu acord interviuri pe stradă. Fără să dea 
drumul porţii, cu jumătate de trup în vestibul, a scotocit în interiorul 
blazer-viva şi a scos două cărţi de vizită. Le-a privit şi i-a înmânat una 
din ele M6nicăi, păstrând-o pe cealaltă în buzunarul de la pantaloni. 
Vorbiţi cu secretarul meu şi, dacă sunteţi acreditaţi cum se cuvine, cu 
multă plăcere el vă va stabili o întâlnire. 

Am reuşit să-mi înving imobilitatea şi m-am apropiat de Mónica. 

— Domnule baron, nu suntem jurnalişti, l-am lămurit eu în spaniolă. 
Vreau să spun, de fapt, suntem jurnalişti, dar nu ne aflăm aici ca 
jurnalişti. Este vorba de o problemă personală. Mă numesc Curro 
Mencia. Sunt nepotul Mariei Eugenia Mencia, Uke, şi al lui Hamish 
Sutherland. Amândoi au fost prietenii dumneavoastră în tinereţe. 

Contrar intenţiei mele, menţionarea acelor nume nu a provocat 
nicio emoție vizibilă pe chipul său, care exprima aceeaşi oboseală ca 
în fotografia din revistă. Pentru câteva clipe, am bănuit că poate 
uitase limba, dar atunci mi-a răspuns într-o perfectă spaniolă neutră, 
lipsită de orice accent. 

— Uke... şi Hamish... Ca să vezi. Dar nu semănaţi deloc cu niciunul 
din ei, a replicat el într-o atitudine defensivă. 


328 

— Mă rog, eu semăn cu familia mamei mele. Tatăl meu seamăn Ti 
oarecum cu Hamish. lar sora mea cea mică are trăsături de-alc lui 
Uke. 

— Inţeleg, înţeleg. Dar ce doriţi de la mine? 

— Dacă sunteţi atât de amabil să ne acordaţi câteva minute, aş 
dori să vă pun câteva întrebări despre ei şi despre anii aceia. Incerc 
să-l găsesc pe Hamish. g 

— Pe Hamish? Era mai mare decât mine. Incă mai trăieşte? 

— Mă rog, nu ştiu. Este una dintre întrebările la care aş dori să pot 
da un răspuns. 

Pentru o clipă, a părut că şovăie, dar nu a renunţat la atitudinea 


austeră. A scos din buzunarul pantalonilor cartea de vizită şi a 
verificat-o înainte de a mi-o înmâna. Pe aceasta figurau barocul lui 
nume complet, un număr de telefon şi adresa aceea din rue Royale, 
date pe care le aveam deja. 

— Uitaţi, îmi pare rău, dar acum sunt foarte ocupat. Am programate 
pentru azi o vizită şi mai multe angajamente. Sunaţi-mă şi, cu mare 
plăcere, voi căuta o fereastră în agenda mea ca să vă primesc. 

Am luat cartea de vizită cu o senzaţie copleşitoare de neputinţă, 
căci, fără să mai adauge vreun cuvânt, a dispărut dincolo de portic şi 
grilajul masiv s-a închis în nasul nostru. Am reuşit doar să exclam: „Vă 
rog, domnule...!”, dar scârţâitul porţii grele mi-a înăbuşit rugămintea. 
M-am temut atunci că încercarea şi călătoria mea fuseseră zadarnice. 
Era evident că Delsey nu ardea de dorinţa de a-şi împărtăşi amintirile 
cu mine. Descurajat, m-am plimbat câteva minute pe trotuarul lucios, 
privindu-mi vârfurile pantofilor, neştiind care ar fi trebuit să fie 
următorul pas, căci nu mă aşteptam ca drumul meu să aibă un sfârşit 
atât de brusc. Mónica, în schimb, nu s-a speriat. Am observat cum 
privea spre etajele superioare ale clădirii. 

— Nu dispera! Aşază-te pe marginea trotuarului. 

— Ce spui? De ce? Trece lume multă pe aici. 

— Fă cum îţi spun. Aşază-te! 


329 

l-am dat ascultare. Ea s-a aşezat lângă mine, cu picioarele pe 
caldarâm. 

Nu i-am pus la îndoială ordinele. Dovedise cu vârf şi îndesat că era 
regina tertipurilor, dar încă nu-mi imaginam ce punea la cale. Mi-am 
rezemat capul, aşa cum a spus ea. M-a îmbrăţişat pe după gât, 
frecându-mi umărul cu mâna şi apăsându-mi trupul la intervale de 
timp, de parcă aş fi avut spasme. 

— Bine, acum să aşteptăm. Ai încredere în mine. 

— Eşti nebună. O să murim loviți de maşini. 

Am rămas aşa, aşteptând vreo zece minute, cu autobuzele 
lingându-ne pantofii şi făcând să răsune claxonul la trecerea lor, până 
când, în sfârşit, o voce a vorbit în spatele nostru, în spaniolă, cu un 
puternic accent franțuzesc. 

— Scuzaţi-mă. 

M-am temut să nu fie un poliţist de stradă care să vrea să elibereze 
drumul. În locul acestuia, acolo se postase un bărbat tânăr şi chipeş, 
cu o alură de manechin apatic, androgin şi copilăros, îmbrăcat 
impecabil într-un costum de culoare închisă, cămaşă fistichie şi 
cravată cu picăţele. 

— Baronul Delsey vă invită să urcați la el acasă. 

Ne-am ridicat: eu, perplex; Mónica, zâmbitoare. Am mers în urma 


filfizonului spre portic. Am întrebat-o pe Mónica printr-un gest tăcut, şi 
ea mi-a arătat cu privirea partea de sus a clădirii. Mi-am ridicat ochii. 
Acolo, la o fereastră de la mansardă, se distingea o siluetă care privea 
în jos. 

Am urcat la ultimul etaj şi însuşi Delsey ne-a deschis uşa. Un culoar 
boltit, de lăţimea unui bulevard, se prelungea în spatele lui cu opt sau 
nouă uşi pe fiecare latură, până într-un capăt îndepărtat împodobit cu 
o monumentală oglindă având o ramă de nedescris, un fel de 
Armaghedonl angelic desfăşurându-se pe câmpuri de 

1 Termen biblic care apare în Cartea Apocalipsei sau Evanghelia 
după Sfântul loan, capitolul 16, versetul 16, şi se referă la sfârşitul 
lumii sau al timpului, (n.tr.) 


330 

aur, argint, cu spice, fiori uscate şi pânze răsucite în forme chinuite, 
genul de oglindă în care îţi poţi vedea reflectată propria moarte. 
Pereţii culoarului erau literalmente ticsiţi cu tablouri, tapiserii şi aplice, 
între uşi se aliniau console şi vitrine înţesate cu mici obiecte. 

— Poftiţi, intraţi. Vă rog, prima uşă pe dreapta. Vreţi să beţi ceva? 
Thierry... 

— Nu, mulţumesc, domnule baron Delsey, am răspuns eu. 

— Eu vreau ce beţi dumneavoastră, a intervenit Mónica. 

— In regulă, atunci să fie trei, am rectificat eu. 

— Thierry, serveşte-ne o sticlă de vin de Sancerre şi o farfurie de 
brânză Chabichou, te rog. 

Am intrat în camera care se deschidea la dreapta. Era o enormă 
încăpere luminoasă în care dădeau toate uşile de pe latura aceea a 
culoarului. Partea cea mai aproape de intrare părea un atelier inundat 
de obiecte, un talmeş-balmeş de sculpturi scăpate pe jumătate din 
blocul de piatră, alte piese vechi aflate sub observaţie clinică, mobile 
în diferite stadii de ruină sau de înviere, pagini de ziar întinse pe jos, 
cutii cu vopsea, uleiuri şi dizolvant, cărţi puse unele peste altele ca 
nişte spirale neregulate, unelte de cioplit şi de olărit, grămezi de 
cârpe, lighene şi diverse oale de lut. În contrast uimitor, zona cea mai 
îndepărtată, despărțită de harababura aceea printr-o perdea de 
catifea roşie, era amenajată ca salon de bal care părea în acelaşi timp 
să exercite rolul de sală de spectacole şi care la dreapta se deschidea 
prin mai multe ferestre. Mi-am amintit comentariul mătuşii mele 
Victoria, sora bunicii, referitor la locuinţele de pe vremuri şi la cele din 
ziua de azi. Ca aristocrat crescut într-un castel, Delsey nu părea să 
sufere de clasica spaimă ruşinată sau de ruşinea înspăimântată de a 
se simţi în intimitate în spaţii mari, spaimă pe care noi, cei străini de 
elita aceea, am moştenit-o şi care chiar şi în încăperi largi ne obligă să 
ne reducem spaţiul la limitele a ceea ce este primitor, înțelegând prin 


asta o cameră de zi ca o prelungire a pijamalei. Salonul lui Delsey 
sfida dimensiunile în care oricine s-ar 


331 

fi simţit în largul său. Din notele mamei cunoşteam deja pasiunea 
lui pentru tot ce era grandios şi excesiv. 

— Vă rog să scuzaţi dezordinea. Acest colţişor personal este 
mănuşa sufletului meu întoarsă pe dos, manifestarea materializată a 
neliniştilor, a chinurilor şi a plăcerilor mele. Il folosesc ca studio şi 
obişnuiesc să-l închid când am invitaţi, dar nu vă aşteptam. Aici, dau 
frâu liber viziunii mele artistice. Am o pasiune pentru sculptură şi, pe 
deasupra, restaurez antichităţi, această ultimă îndeletnicire fiind o 
distracţie foarte potrivită pentru un bătrân meticulos şi maniac. Poftiţi 
în capăt, vă rog! Acolo vom sta mai comod. 

Zona rezervată pentru festivități respecta un spaţiu liber rezervat 
dansurilor şi plimbărilor, înconjurat de o stivă de mobile şi ornamente, 
în stilul lui Delsey, care se căţăra în trepte pe oglinzile, mulurile şi 
firidele din pereţi, de parcă ne-am fi aflat în interiorul unui tort de 
nuntă. Totul părea zugrăvit de curând în culori pastel şi aurii, spre 
deosebire de cealaltă zonă a sălii, unde obiectele şi pereţii păreau 
acoperiţi de o patină de cupru vechi. Dintr-o combină muzicală 
ascunsă răsuna armonia metalică şi matematică a Concertului italian 
de Bach, impunând un anumit echilibru aspectului excesiv de palat al 
salonului. Delsey ne-a oferit loc pe o canapea din epoca anterioară 
perfecţionării tehnologiei cuţitaşului pentru ţigările de foi, poate 
Ludovic al XV-lea sau al XVI-lea, în faţa unei măsuţe joase care 
supravieţuise şi ea Revoluţiei. 

— Vă rog, luaţi loc, domnule Mencía, iar această prea frumoasă 
domnişoară este... 

— Sunt Mónica, iubita lui. 

— E o plăcere să vă cunosc. S-a aplecat şi i-a sărutat mâna Mânicăi, 
înainte de a se aşeza într-un scaun, din aceeaşi garnitură cu 
canapeaua. Şi-a încrucişat picioarele şi manşeta de la pantalon a 
început să danseze hula-hop în jurul gleznei dezgolite. După cum se 
pare că mă cunoaşteţi, nu cred că e nevoie să mă prezint, dar... a 
arătat din ochi spre revista pe care Mónica încă o avea în mână... nu 
trebuie să vă faceţi o părere despre mine după aceste articole 


332 

frivole. Vedetismul este recursul la datul din picioare al cuiva care 
nu mai reuşeşte să atragă atenţia prin alte argumente mai 
convingătoare. Mi-am dat seama că nici măcar nu ajunseserăm să 
citim articolul. Înainte de orice, vă implor să-mi acceptaţi cele mai 
profunde scuze pentru comportamentul meu grosolan de mai 


devreme. Nu tolerez hărţuiala jurnaliştilor pe stradă, acea violentă 
invadare a intimităţii cuiva cu singurul şi execrabilul scop de a-i 
expune cărnurile sângerânde pe tarabă. Asediul permanent şi, 
presupun eu, trecerea anilor au făcut din mine o creatură 
neîncrezătoare şi suspicioasă, ceva ce nu am fost niciodată, şi au scos 
la iveală animalul ursuz care se târăşte printre fibrele fiinţei mele. 
Uneori, am ieşiri necontrolate, pe care le regret numaidecât. Am 
crezut că sunteţipaparazzi şi apoi, când mi-aţi vorbit de Uke şi de 
Hamish... Mă rog, nu mă aşteptam să aud azi aceste nume. De fapt, 
nu am crezut să le mai aud vreodată. A trecut atât de mult timp... 
Recunosc că m-am simtit dezarmat şi, când obsev că armele de 
apărare sunt expuse în bătaia săgeţilor ascuţite, spiritul meu se 
blindează în oţel şi neînfricare. Dar văzându-vă acolo, jos, stând pe 
trotuar, înfruntând pericolele traficului nebunesc şi plângând, da, 
plângând! am înţeles atunci că săvârşisem o nedreptate gravă. l-am 
aruncat o privire fulgerătoare de complicitate Mânicăi. Ea îşi reţinea 
zâmbetul fără să-şi ia privirea de la Delsey. Dumneavoastră aţi făcut o 
călătorie lungă ca să staţi de vorbă cu mine şi, dacă v-aţi bizuit pe 
această revistă ca singură informaţie pentru a mă găsi, presupun că 
veţi fi urmat un complicat joc de indicii. Dar ard de nerăbdare să aud 
veşti despre Uke. Spuneţi-mi, vă rog. Ce s-a întâmplat cu ea în toţi 
aceşti ani? Sper că este bine. 

— Păi... Mă tem că nu. A murit. Au trecut deja paisprezece ani. A 
răpus-o o boală nemiloasă. 

— Oooh, pentru numele lui Dumnezeu cel binecuvântat! Ce durere 
imensă îmi produce să aud aşa ceva! Era atât de frumoasă... Era fiinţa 
cea mai frumoasă pe care am cunoscut-o vreodată. Ce fatalitate 
oarbă, ce destin nefericit! înseamnă că era încă tânără. 


333 

— Avea şaizeci şi şase de ani. Fizic, era plină de viaţă. S-a prăpădit 
în câteva săptămâni. 

— Ce creatură lipsită de noroc! lar eu cu şaptezeci şi... pe aici, 
cărând dintr-o parte într-alta această mumie mâncată de cari care nu 
mai pare a mea, ci a altcuiva. Viaţa este o ruletă cruntă. Şi spuneaţi 
că încercaţi să-l găsiţi pe Hamish? Am remarcat adineauri că mi-aţi 
vorbit despre asemănarea tatălui dumneavoastră cu el. Aveţi vreo 
fotografie de pe vremea aceea? Ori aţi ajuns cumva să-l cunoaşteţi? 

— Da, l-am cunoscut. El a apărut în casa noastră de la Torrelodones 
când a murit bunica. Sora ei Victoria i-a adus la cunoştinţă vestea. 

— Ah, da, Victoria. Mi-o amintesc, mi-o amintesc. Şi ea a murit, 
desigur. 

— Ei bine, nu. Victoria încă mai trăieşte. 

— Aha. Bine, bine, mă bucur. 


— Nu vă faceţi griji. Nici mie nu mi-a fost niciodată simpatică 
Victoria, cu toate că anii au îmblânzit-o destul de mult. 

— Oh, mă rog, nu era o persoană rea la suflet. Pe mine nu m-a avut 
niciodată la suflet, bineînţeles, a spus el râzând. Nici pe Hamish. Dar o 
adora pe sora ei, de asta nu am nicio îndoială. Imi spuneaţi că Hamish 
v-a vizitat atunci... 

— Da. A rămas câteva săptămâni cu noi şi între mine şi el s-a 
născut o adevărată legătură de familie. Mi-a devenit foarte drag. După 
vizita aceea, n-am mai ştiut nimic despre el, dar, într-o oarecare 
măsură, a lăsat urme în familia mea. Părinţii mei s-au despărţit şi la 
asta au contribuit mult certurile legate de el. Nu s-a bucurat de o 
primire bună din partea tatălui meu. L-a considerat întotdeauna un 
om lipsit de scrupule care a părăsit-o pe bunica însărcinată. Hamish 
mi-a mărturisit că nu a ştiut niciodată de sarcina aceea, iar mama 
tinde să-l creadă. Despre relaţia lui cu bunica au rămas multe mistere 
care îşi aşteaptă răspunsul. Mistere pe care mi-ar plăcea să le 
lămuresc. 


334 

— Credeţi că asta i-ar putea aduce din nou împreună pe părinţii 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu. Dar am un bunic pe care aproape că n-am ajuns să-l 
cunosc. Este povestea familiei mele. Sunt curios. Sunt jurnalist. 

— Şi spuneţi că nu aţi mai ştiut nimic despre el? Cum a reuşit 
Victoria să-l găsească cu ocazia aceea? 

— A interceptat câteva scrisori pe care Hamish i le-a trimis bunicii 
după ce a plecat în Kenya. A folosit adresa expeditorului acelor 
scrisori şi a reuşit să dea de el. 

— Şi aţi încercat să-i scrieţi după aceea la acelaşi domiciliu? 

— Am făcut-o la adresa poştală pe care el însuşi ne-a lăsat-o. Asta 
s-a întâmplat la câteva luni după ce s-a întors grăbit în Kenya. Murise 
preşedintele ţării şi el se temea pentru stabilitatea afacerilor lui de 
acolo. Dar nu ne-a spus niciodată ce anume îl neliniştea atât de mult. 
Şi n-a răspuns niciodată la scrisorile acelea. 

— Inţeleg. Şi care era adresa? 

— Nu ştiu. Neprimind răspuns şi, date fiind problemele pe care 
toată această poveste le creaseră în familia noastră, mama a încetat 
să-i mai scrie. Nu a păstrat adresa, iar Victoria s-a descotorosit de 
scrisori când a murit Uke. 

— Inţeleg, înţeleg. M-ar umple de bucurie să vă pot ajuta, dar mă 
tem că nu am păstrat legătura cu Hamish din anii aceia şi nu am nici 
cea mai vagă idee unde ar putea fi găsit. Nici măcar nu am dovada că 
ar mai trăi încă. El era mai mare decât mine. Inchipuiţi-vă, acum ar 
avea optzeci şi doi de ani, iar el nu era un iubitor al obiceiurilor 


sănătoase. Adevărul e că niciunul nu eram pe vremea aceea. 

— Nu eram sigur că dumneavoastră mi-aţi putea indica o adresă. 
Dar m-am gândit că aţi putea răspunde la unele întrebări care să mă 
ajute, eventual, în căutarea mea, chiar de ar fi doar ca să merg pe 
urmele istoriei sale personale. 

— Ce fel de întrebări? 

— Păi, înainte de toate, ştiţi de ce s-au despărţit el şi bunica mea? 


335 

— Mmmm... Nu, când s-a întâmplat acel episod nefericit, eu nu mai 
locuiam la Torrelodones. Mă mutasem în Franţa, lăsându-l acolo pe 
dragul meu prieten Hamish să profite de ospitalitatea vilei mele de la 
munte. Imi amintesc că, după câteva luni, am primit vizita 
neaşteptată a lui Uke, care m-a umplut de bucurie, pentru că cu 
treceam printr-un vijelios ocean de furtuni. Ea şi tatăl ei părăsiseră 
Spania şi se stabiliseră tot aici, la Paris. M-a anunţat că era însărcinată 
şi că Hamish plecase în Africa. Cum e logic, nu i-am cerut amănunte 
nici în legătură cu relaţia lor, nici cu ruptura dintre ei, ar fi fost o 
grosolănie. Dar ea luase în considerare posibilitatea de a-i scrie. Eu i- 
am dat informaţii despre hotelul în care se cazase Hamish într-o 
călătorie anterioară în Africa. Era Sussex. Suffolk. Nu, Norfolk, asta e. 
Norfolk. 

— Şi ştiţi dacă a încercat până la urmă să-i scrie acolo? 

— Nu, dar bănuiesc că nu i-a scris. Mă gândesc că mi-ar fi 
împărtăşit asta. Am întreţinut corespondenţă pentru o vreme, până 
când viaţa ne-a despărţit drumurile. 

— Atunci, nici dumneavoastră nu i-aţi scris lui Hamish? 

Niciodată? 

— Păi... nu, adevărul e că nu. Ştiu că poate vi se pare şocant, 
ţinând seamă de prietenia care ne lega. Dar cum aş fi putut? Cu 
excepţia acelei foarte vagi referiri la hotelul Norfolk, nu aş fi ştiut unde 
să-i adresez misiva. 

— Şi nici el nu v-a scris dumneavoastră? 

— Păi.. Au trecut deja şaizeci de ani de atunci şi e greu să reînvii 
nişte amintiri atât de vechi. Dar e limpede că nu. Nu, categoric nu. 
Sunt convins. In caz contrar, i-aş fi răspuns şi mi-aş aminti asta, şi aş fi 
avut adresa lui. 

— Inţeleg. Uitaţi, domnule baron... 

— Oh, dacă doriţi, puteţi renunţa la această adresare faţă de mine. 
Acum suntem o republică. 

— Bine, domnule Delsey. Inainte de a veni să vă văd, am vorbit cu 
mătuşa mea Victoria, sora bunicii. In afară de dumneavoastră, 


336 


este singura sursă de informaţii care poate vorbi despre zilele 
acelea la persoana întâi. Ea mi-a povestit anumite lucruri destul de 
îngrijorătoare despre Hamish. 

— Ah, da? Nu mai spuneţi! 

— Mi-a povestit că, atunci când Hamish şi bunica mea... Mă rog, că 
exista altă femeie în viaţa lui Hamish. 

— Altă femeie? Mă rog, sigur că Hamish nu s-a simţit niciodată 
atras de satisfacţiile dubioase ale celibatului. Era chipeş, fermecător, 
seducător. A mai avut relaţii şi cu alte doamne înainte de Uke. 

— Dar ea m-a asigurat că mai exista o altă femeie în timpul idilei cu 
Uke. Şi din informaţiile pe care mi le-a dat în această privinţă, dacă e 
adevărat, o stiati şi dumneavoastră. 

Tocmai în clipa aceea, au răsunat mai multe bătăi neîntrerupte în 
lemnul uneia dintre uşi şi secretarul androgin a năvălit în încăpere 
aducând o tavă cu o sticlă de vin alb, rece, trei pahare şi o farfurie 
debordând de apetisante felii de brânză. Am întrerupt conversaţia, pe 
când el aşeza tava pe măsuţă şi scotea dopul de la sticlă. Cuprins de o 
nervozitate subită, Delsey l-a poftit să se retragă cu un gest şi a 
turnat el însusi vinul. Părea că şovăie dacă să născocească o minciună 
credibilă sau să răspundă sincer. 

— Gustaţi din Chabichou! Este o brânză de capră excelentă ca 
aperitiv şi care merge perfect cu vinul de Sancerre. Aceste bunătăţi 
delicioase au calitatea de a-mi înviora mintea şi de a-mi trezi sufletul 
francez adormit. 

Şi a început pe dată să recite, plin de emfază, un fragment din 
versurile luijorge Manriquel: 

Aminte luaţi la sufletu-adormit, şi, în trezie, deschideţi mintea 
contemplând cum trece viaţa-n infinit, 

1 Poet spaniol al Prerenaşterii (1440? —1479), unul dintre clasicii 
literaturii spaniole din toate timpurile (n.tr.) 


337 

cum se-apropie moartea, prea tăcând, cât de iute se duce plăcerea, 
cum după de-a fost dăruită, naşte durere: 

cum, după-a noastră părere oricare vreme trecută a fost mai 
blândă.1 

A lăsat ultimele versuri suspendate în ţiuitul tăcerii, de parcă ar fi 
vrut să dea cu ele un titlu discursului său. In timp ce eu şi Mónica 
atacam brânza şi vinul fără alte comentarii, şi-a luat paharul şi a băut 
o înghiţitură înainte de a continua: 

— Hamish era omul cel mai impunător din câţi am cunoscut, Apolo 
întors de pe tărâmul hiperboreenilor2, Galahad3 într-o armură 
strălucitoare. Puritate şi curaj. El era tot ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, 
dar ceea ce natura ne oferă sau ne refuză. Curajos, neînfricat, eroic, 


fermecător. Cucerea cu o privire nu numai femeile, ci orice fiinţă. 
Trăia cu intensitatea celui care se ştie purtător al flăcării într-o lume 
întunecată şi, în această epopee, nu îşi găseau locul lanţurile tutelare 
şi stupide ale unei rutine seculare şi prozaice. Când au murit părinţii 
lui, a primit o foarte modestă moştenire, doar câteva tablouri, 
valoroase, dar insuficiente pentru a susţine parcursul epic pe care 
destinul i-l hărăzise în călătoria sa prin viaţă. 

1 Stihuri la moartea tatălui său, în revista Translationes nr. 1 (3) / 
2011, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, p. 225, traducere de 
Diana Moţoc şi Olivia Petrescu (n.tr.) 

2 In mitologia greacă, fiinţe fabuloase ale regiunii hiperboreene, 
situate pe meleagurile septentrionale necunoscute de dincolo de 
Tracia, socotită a fi regatul zeului-vânt Boreas, ai cărui fii nemuritori, 
hiperboreenii, locuiau şi mai la Nord. Conform legendei, zeul Apolo îi 
vizita periodic, la fiecare nouăsprezece ani, pentru a reîntineri. (n.tr.) 

3 Cavaler al Mesei Rotunde a Regelui Arthur, întruchipare a vitejiei 
şi a purității sufleteşti (n.tr.) 


338 

În epoca aceea de la Torrelodones, averea lui se împuţinase până 
se consumase practic complet. Cu câţiva ani înainte, călătorise în 
Africa cu tatăl lui, care avea acolo un prieten văduv şi înstărit, care îşi 
permisese capriciul de a se desprinde de afacerile sale din Anglia ca 
să întemeieze o fermă pe acele meleaguri îndepărtate şi sălbatice. 
Prosperitatea afacerii l-a convins pe tatăl lui Hamish să se asocieze cu 
prietenul său, dar atunci acesta a descoperit că pretinsul său asociat 
nu dispunea de capital suficient pentru a-şi acoperi investiţia. 
Prietenul s-a simţit înşelat şi s-a înfuriat, răspândind prin toată colonia 
ştirea că tatăl lui Hamish era un impostor, târându-i numele în noroiul 
ponegririlor. Se pare că nu avea de gând să-l înşele, ci să ceară un 
împrumut de la familia sa, ramura înstărită a clanului Sutherland, cu 
care nu întretinea cea mai bună relaţie, dar care se arătase deschisă 
să întreprindă afaceri rentabile şi să extindă astfel patrimoniul 
familiei. Oricum, faptul acela a transformat prietenia dintre cei doi 
bărbaţi într-o duşmănie sălbatică. Dar s-a întâmplat ceva la care nu se 
gândiseră nici fermierul, nici tatăl lui Hamish: încă o dată, sămânţa 
dragostei încolţise între cele două familii Montague şi Capulet. Hamish 
şi singura fiică a fermierului s-au îndrăgostit, fiind doi adolescenţi 
nubili treziţi de semnalul înflăcărat şi nestăvilit al simţurilor. S-a pornit 
din nou să recite cu dramatism: „Aripile iubirii mă-nălţară. / Nu-i zid să 
poată stânjeni iubirea. / lubirea-ncearcă tot ce iartă firea / lubirii... şi 
de-aceea nu mă tem / De toţi ai tăi! 1'1. Când Hamish şi tatăl lui s-au 
întors în Scoţia, cei doi îndrăgostiţi au aprins cu fitilul dragostei lor 
torţele unei intense relaţii epistolare. Până când într-o zi, din voinţa 


destinului, fermierul şi-a găsit moartea în coarnele semeţe ale unui 
bivol imens. Cordelia, aşa se numea fiica, era singura moştenitoare a 
averii tatălui ei şi a afacerii de la fermă. Dar ea fusese educată doar 
ca o floare delicată de internat şi atunci a hotărât să ceară 

1 Wiuiam Shakespeare, Romeo şijulwta, actul Il scena 2, în Opere, 
volumul |, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p. 
317, în traducerea lui Şt. O. losif, revăzută de Alexandru Philippide 
(n.tr.) 


339 

ajutorul lui Hamish. Şi-au făcut promisiuni de căsătorie. Aveau să 
trăiască în Africa şi să administreze ferma împreună. Dar tatăl lui | 
lamish avea să se opună categoric acelei căsătorii, ca răzbunare 
pentru afrontul suferit. Până când, într-o zi, tot dintr-o fatalitate 

| ilestemată, conacul familiei Sutherland a fost mistuit de un 
incendiu violent care a secerat în mod tragic vieţile celor doi părinţi. 
Hamish s-a salvat datorită norocului de a nu se fi aflat atunci acolo. 
După ce şi-a plâns părinţii, s-a logodit cu Cordelia, a pus la cale 
planurile de nuntă, a investit ultima sa parte neînsemnată de capital 
în fermă şi a plecat să se stabilească în Africa. Dar înainte de a prinde 
rădăcini în acea lume nouă şi sălbatică, a vrut să-şi întipărească în 
amintire drumurile şi minunile bătrânei Europe şi m-a onorat cu 
tovărăşia lui. Am colindat prin mai multe locuri până când, în cele din 
urmă, am aterizat la proprietatea mea din Torrelodones. Şi atunci, 
cine ştie prin ce extravagant suflu al zefirului, a apărut Uke. Ea, cea 
mai frumoasă, cea mai celestă dintre creaţiile materiale. Hamish a 
început să o curteze, dar curând s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi 
voinţa i s-a frânt aşa cum se sparge un cablu din fibră de sticlă. E 
adevărat că la început a şovăit, dar în săptămânile dinaintea plecării 
mele vă pot asigura că Hamish nu nutrea altă intenţie decât aceea de 
a se uni cu Uke pentru tot restul existenţei sale. Dar, înainte de toate, 
era un om de onoare. Incheiase un angajament solemn şi trebuia să 
răspundă în faţa logodnicei sale. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia să 
călătorească în Africa şi să-şi rezolve afacerile rămase în suspensie. 
Într-un cuvânt, a existat într-adevăr altă femeie? Da, a existat, dar 
Hamish a ales-o pe Uke. Cum v-am mai spus, nu ştiu de ce unirea 
aceea nu a ajuns în faţa altarului. Pe vremea aceea, eu treceam 
printr-o foarte gravă criză personală şi nu am fost la curent cu 
deznodământul întregii poveşti. 

Delsey a considerat încheiată alocuţiunea şi şi-a plimbat privirea de 
la Mónica la mine, înainte de a şi-o abate spre fereastră, într-o 
atitudine gânditoare. M-am temut să îndrept conversaţia pe un 


340 


teren nămolos, dar revăzând datele pe care le cunoşteam deja în 
lumina acelor dezvăluiri, nu aveam de ales. 

— Inţeleg. Este o poveste frumoasă şi, în aparenţă, satisfăcătoare 
Dar există un amănunt care mă îngrijorează. Gând Hamish s-a 
îndrăgostit de Uke, familia ei se bucura de o bună situaţie materiala 

Ca din întâmplare, Mónica şi-a lăsat să cadă mâna pe braţul meu. 
Fără îndoială că ştia ce aveam de gând să argumentez. 

— Dar Hamish a plecat în Africa, bănuiesc ca să o întâlnească din 
nou pe Cordelia, exact atunci când tatăl lui Uke pierduse mare parte 
din avere într-o operaţiune ruinătoare. 

— Tinere, să nu cumva să vă treacă prin minte să insinuaţi aşa 
ceva! Hamish nu era un vânător de zestre! Aţi crezut oare că puteţi să 
veniţi la mine acasă şi să mânjiţi memoria prietenilor mei? A propriului 
dumneavoastră bunic? 

— Imi pare rău, domnule baron, credeţi-mă, nu este aceasta 
intentia mea, dar e inevitabil să remarc această... nefericită... 
coincidentă. 

Mâna Mânicăi îmi strângea antebraţul. 

— Coincidenţă, dumneavoastră aţi spus-o! Simplă coincidenţă! Cine 
credeţi că era bunicul dumneavoastră, un corsar al aventurilor 
galante? Sau mă acuzaţi cumva pe mine că aş fi un mincinos? 

— Nici una,nici alta, domnule baron. Imi pare foarte rău că v-am 
supărat. Am hotărât atunci să mă arunc cu capul înainte, cu toate că 
Mónica mă strângea foarte tare de braţ. Dar... ce aveţi de spus despre 
incendiul de la reşedinţa familiei Sutherland? Am înţeles că oamenii 
de prin partea locului bănuiesc că nu a fost un accident. Şi dacă tatăl 
lui Hamish nu era de acord cu căsătoria lui cu tânăra Cordelia, poate 
că era un motiv bun pentru... 

— Bârfe! Pălăvrăgeli de babe! Zvonuri ale ţăranilor ignoranţi şi 
invidioşi! Oare dumneavoastră nu ştiţi că familia Sutherland a fost 
ţinta insinuărilor şi a mârşăviilor în satul Golspie, doar pentru că un 
strămoş al ei a exercitat puterea în mod tiranic? Trebuie oare Hamish 
să moştenească această vină? Această suspiciune? Trebuie 


341 

să lupte pentru un bun renume pe care nu l-a pus niciodată sub 
semnul îndoielii? Domnule Mencla, domnişoară, e regretabil că, aţi 
venit de atât de departe ca să întreţineţi asemenea calomnii şi injurii. 
Conversaţia noastră cred că a ajuns la sfârşit. Vă rog să mă şi uzaţi, 
am alte treburi care îmi solicită prezenţa. 
__ S-a ridicat de pe scaun cu o zvâcnire sprintenă, plină de demnitate. 
Inainte de a ne lua la revedere, i-am lăsat o carte de vizită cu datele 
mele de contact de la Madrid, pe care am scris numele hotelului 
nostru de la Paris. Deşi speram să mai am şi altă întâlnire cu Delsey 


după ce se vor fi calmat pornirile sale, nu am putut evita să mă simt 
dezamăgit de lipsa indiciilor şi de faptul că, lăsând deoparte pledoaria 
entuziastă a lui Delsey în favoarea bunicului meu, care părea la fel de 
credibilă ca faptele eroice ale lui Sangre de Cristo, noile indicii nu erau 
în favoarea personajului pe care ajunsesem să-l apreciez, ci împotriva 
celui pe care tatăl meu îl făcea de două parale. Pe când ne îndreptam 
spre uşă, Thierry s-a apropiat de Delsey şi i-a şoptit la ureche: 

— A sunat Paulette Boisier, de la revistă. Vrea să ştie dacă aţi 
primit statuia. 

— Statuia? Care statuie? 


20 - Secolul în care am dormit goi 

Mónica aproape că nu a putut aştepta să calce dalele din portic 
pentru a se năpusti asupra mea, luându-mă prin surprindere. 

— Dar de ce-ai făcut asta? L-ai jignit, l-ai speriat şi s-a ambiţionat. 
La facultate, nu te-au învăţat să iei un interviu fără să ataci persoana 
intervievată? 

— Galmează-te! Tu mi-ai dat ideea. Cu blândeţe, n-am fi obţinut 
nimic. Este o persoană emotivă şi se căieşte imediat de pornirile sale 
ostile. El însuşi a spus-o. Pun pariu pe ce vrei tu că o să ne sune ca să 
ne mai invite şi altă dată. Dar, ca să-şi deschidă sufletul în faţa 
noastră, trebuia să-l aduc la limită, să-i provoc lipsa de apărare. 

— Nu-ţi va folosi la nimic să-şi deschidă sufletul, dacă nu mai are 
nimic de spus. Povestea lui e coerentă. 

— Chiar prea coerentă. N-ai observat? Când l-am întrebat dacă 
Hamish i-a scris vreodată, mai întâi a şovăit şi apoi a spus cu multă 
siguranţă că nu. A spus că, în caz contrar, i-ar fi răspuns şi că, prin 
urmare, i-ar fi cunoscut adresa. A trebuit să reflecteze ca să răspundă 
aşa, pentru că nu ne-a povestit ce s-a întâmplat realmente, ci ceea ce 
trebuia să răspundă, ceea ce era coerent în povestea lui. Hamish i-a 
scris, sunt sigur. 

— Şi de ce nu vrea să o recunoască? 

— Habar n-am. Dar cu siguranţă că asta ne-ar dezvălui partea cea 
mai interesantă. 

Am profitat de răgazul îndoielnic al unui cer fără nori ca să ne 
întoarcem la hotel pe un drum lung, formând un cerc pe malul 


343 

opus al Senei, ca să dăm ocol Câmpului lui Marte, să traversăm 
Esplanada Invalizilor, să coborâm pe bulevardul Saint-Germain-des- 
Pres şi să ne oprim să mâncăm ceva în Cartierul Latin. Acolo, cerul de 
primăvară timpurie a izbucnit într-un plânset aprig ca un bebeluş 
care-şi cere biberonul şi, adăpostiţi sub o galerie, a trebuit să oprim 
un taxi ca să ne continuăm traseul. Intrând în hotel, eram încredinţat 


că ne aşteaptă un mesaj din partea lui Delsey şi la asta mă aşteptam 
când recepţionerul a făcut un gest ca să-mi atragă atenţia în 
momentul în care mi-a dat cheia. Dar era din alt motiv. 

— Am informaţia pe care mi-aţi cerut-o, despre domnul acela de la 
televizor. Apare pe... 

— Nu contează, nu vă faceţi griji, nu mai am nevoie. Vă mulţumesc 
mult pentru deranj. 

A ridicat din umeri, în timp ce o porneam spre ascensor. 

Puțin după aceea, învelită în pătura care alcătuia de-acum 
îmbrăcămintea noastră pariziană de bază, Mónica a ieşit pe balcon cu 
binoclul, ca să-i spioneze pe cobaii ei aflaţi sub observaţie. Deodată, 
m-a chemat agitată, cu unul dintre acele strigăte murmurate care, de 
fapt, fac acelaşi zgomot ca şi tonul unei conversații normale. La fel ca 
în ziua anterioară, m-am strecurat sub pătură, în spatele ei, cu torsul 
lipit de spinarea ei, şi am îmbrăţişat-o, apucându-i cu mâinile sânii 
fierbinţi care pulsau în răcoarea după-amiezii recent stropite de 
ploaie. 

— Uite, uite! Sunt împreună în birou, câte unul la fiecare capăt al 
mesei, amândoi aplecaţi în faţă. Denise îşi plimbă nervoasă mâna pe 
coapsă, iar Octave îşi întinde picioarele pe sub masă până ce aproape 
că le atinge pe ale ei. Drace, cu câtă electricitate este în camera 
aceea s-ar putea lumina un oraş întreg! Sunt amândoi numai zâmbete 
şi cochetării. Denise e foarte frumoasă. El nu va putea să-i reziste. 
Stai! Se ridică amândoi şi Octave o ia de mână! Este una dintre acele 
strângeri de mână zdravene care încearcă să ascundă o mângâiere 
printr-un gest de camaraderie. El îşi ia paltonul şi servieta-diplomat şi 
ies din birou. li pune mâna pe spate 


344 

lui Denise ca să o lase să treacă, dar o face exact peste banda de 
susţinere a sutienului. Mónica a râs şmechereşte. Cunosc gestul, mi s- 
a făcut de multe ori. Pentru bărbaţi, este manifestarea unei dorinţe, 
ca un mod indirect de a atinge ce atingi tu acum. 

Am slăbit îmbrăţişarea şi mi-am întors capul spre ea, încruntându- 
mă. 

— Octave îi ia paltonul şi o ajută să şi-l pună. Azi pleacă împreună! 
Şi cu siguranţă că nu se duce fiecare la casa lui. El îşi pune paltonul şi 
stinge luminile. Gata. Au ieşit din birou. Acum, trebuie să aşteptăm să 
apară în portic. 

S-a aplecat şi a deschis crăpătura dintre păturile atârnate pe 
balustradă. După două minute, s-a deschis poarta dinspre stradă şi au 
ieşit, mai întâi ea, apoi el. Au luat-o pe trotuar în jos spre boulevard 
Haussmann, fără să se atingă, dar fără să-şi ia ochii unul de la celălalt, 
vorbind şi râzând, el legănându-şi servieta-diplomat, ea mlădiindu-şi 


şoldurile. Mónica i-a privit, răsucindu-şi trupul ca să păstreze unghiul 
de vedere dintre pături până nu a mai fost cu putinţă să o facă fără să 
se expună privirilor întregului cartier. 

— Adio, porumbeilor! Noroc în al vostru Paradis al Femeilor! 

Abia atunci am înţeles că Mónica alesese numele de Octave şi 

Denise din cartea lui Zola. S-a rezemat şi şi-a întors capul spre 
mine cu o expresie poznaşă. 

— Tu crezi că Delsey şi secretarul lui...? 

— Eşti bolnavă! Chiar nu poţi să te gândeşti la altceva? 

P Dar tu? a întrebat ea pe un ton ironic, coborând privirea spre locul 
unde pătura pulsa, în timp ce sânii i se întăreau sub jocul degetelor 
mele mari. 

— Mă rog, bineînţeles că el pare să fi fost selecționat mai curând pe 
baza unui casting decât a unui interviu de angajare. 

— Delsey este pasionat de îngeri, nu-i aşa? Thierry este atât de 
ambiguu, atât de asemănător unei nimfe... O încercare disperată de 
păstrare a tinereţii. 


345 

— Bietul Delsey! Pentru un estet, trebuie să fie trist să 
îmbătrânească. Tu crezi că la vârsta lui încă mai...? 

— Bineînţeles! Crezi că la optzeci de ani ţi se transplantează 
creierul unui bătrân? La vârsta asta nu cred că o femeie şi-ar putea 
pune problema unei lungi idile, dar, pentru una la repezeală, este 
mereu timp. 

A râs poznaş. 

— Eşti o nimfă nebunatică. 

— Je t'aime, moi non plus! 1 a strigat ea pe un ton piţigăiat şi s-a 
ridicat, târându-mă înăuntrul camerei, înfăşuraţi amândoi în pătură, 
ţopăind sacadat ca într-o cursă de alergare în saci, ea fredonând 
printre  râsete cântecul lui Gainsbourg şi al lui Birkin cu 
acompaniamentul ei de gemete, până când ne-am împiedicat de 
marginea patului şi am căzut pe saltea, amestecați ca o plăcintă cu 
carne, înveliţi în foietajul nostru de lână. 

Până nu m-am trezit dimineaţa cu senzaţia de a fi singur, nu am 
înţeles că ultima frază a Mânicăi adresată cuplului din birou era un 
rămas-bun. A fost una dintre acele fulgerări de luciditate, ca atunci 
când cineva se simte observat sau ştie oarecum că se face de râs, 
fără să priceapă de ce, având un fermoar deschis sau chiloţii mai sus 
de cămaşă, ieşind la spatele pantalonilor, ceea ce, după părerea unui 
prieten pe care l-am avut cândva, îl face pe un lider, mai mult decât 
orice, să piardă respectul celor pe care îi conduce. In mod obişnuit, 
am un somn atât de adânc, încât parcurgerea unei călătorii până în 
lumea celor vii îmi este atât de anevoioasă de parcă ar trebui să 


târăsc înapoi barca lui Caron2, încărcată cu turişti 

1 In franceză în original, Te iubesc, eu deloc! versul unei celebre 
melodii interpretate de Serge Gainsbourg, mai întâi cu Brigitte Bardot 
şi apoi cu Jane Birkin, iubitele lui de notorietate la momentul 
înregistrării şi difuzării acelei piese muzicale (n.tr.) 

2 în mitologia greacă, barcagiul care trece cu barca de pe un mal 
pe celălalt al fluviului Aheron din infern umbrele rătăcitoare ale 
defuncţilor, în schimbul unui obol. (n.tr.) 


346 

japonezi morţi, de-a lungul unei jungle, pe munte în sus. Dar, cu 
toate astea, în dimineaţa aceea am căscat ochii ca nişte reflectoare 
ale pazei de coastă, gata să surprindă o manevră clandestină, dai cu 
certitudinea de a fi ajuns târziu la operaţiunea de supraveghere şi de 
a nu fi găsit decât o mare liniştită. Şi aşa era. 

Jaluzeaua era ridicată până la jumătatea balconului, învăluind 
încăperea într-o fâşie de penumbră în care praful şi aburul, păstrând 
în aer urmele respirației noastre agitate, desenau dungi oblice de 
strălucire. Am ridicat-o cu un gest brusc şi am privit prin cameră. Era 
dezordine, ca înainte, dar nici urmă de îmbrăcămintea, pantofii sau 
valiza  Mânicăi. M-am dus repede la baie, şi ea pustie, cu 
nenumăratele semne, ca nişte orbite, lăsate de bietele mele obiecte 
personale învârtindu-se în jurul golului rămas de la fardurile ei pe 
polita din baie. Am început să gâfâi ca un peşte scos din apă, neştiind 
ce să fac, am luat pătura să mă acopăr şi să ies pe balcon, cu 
speranţa de a-i zări silueta alergând jos, în stradă, dar, întinzând-o, 
am văzut literele, desenate cu ruj de buze, pe pledul acela pufos care 
devenise de-acum un fetiş, asemenea omniprezentelor ponehouri ale 
lui Sangre de Cristo. S 

MI S-AU DAT DOAR TREI ZILE DE CONCEDIU AM PREFERAT SA NU O 
ŞTII SUCCES, IUBITULE 

P.S.: ŢI-AM LUAT CARTEA PENTRU DRUM 

Cred că asta se cheamă a o şterge englezeşte. M-am întrebat dacă 
trecerea de la „iubire” la „iubitule” presupune o avansare în rang. 
Infăşurat în pătură, am căzut pe pat şi, peste parfumurile trupurilor 
noastre de care se impregnase deja, am adăugat altele, provenite din 
glandele ochilor mei. Puțin mai târziu, folosind ceea ce de-acum erau 
doar nişte simple instalaţii într-un loc străin, m-am bărbierit, m-am 
spălat, m-am îmbrăcat şi am încercat să urmez programul pe care îl 
prevăzusem pentru ziua aceea, când pregătirea unui program 


347 
încă avea sens. Am vrut să urc până în cartierul Montmartre şi să 
calc prin locurile în care Uke şi tatăl ei se exilaseră de clevetitorii ivizi 


de bârfe din Madrid. Când am ieşit din hotel, l-am întrebat pe 
recepţioner, care mi-a adus la cunoştinţă că domnişoara ceruse un 
laxi pentru aeroport la patru dimineaţa. 

In indecizia anotimpurilor de pe nestatornicul cer parizian, în 
dimineaţa aceea venise rândul primăverii, şi soarele a făcut să | ăsară 
mulţimi de oameni inaugurând ţesături şi culori de sezon. Scara 
monumentală de la bazilica Sacre-Cceur împingea valuri de omenire 
în balustrada de piatră, unde izbucneau în strigăte de admiraţie spre 
orizontul întrerupt de ciment şi de antene. 

Deodată, în acea maree umană, toate femeile îmi păreau a fi 
Mónica, Mónica la braţul unui neamţ cu maiou de fotbalist, Mónica 
odihnindu-se pe genunchii unui tânăr de culoare, Mónica stând pe o 
treaptă şi schiţând un crochiu al bisericii, Mónica patrulând în 
uniformă de polițistă, Mónica alergând în trening cu căşti în urechi, 
două Mónica rezemate de un zid consultând un ghid de călătorii, trei 
Mónica întinse pe pajişte mâncând sendvişuri şi ascultând la 
casetofon Je faime, moi non plus, şi chiar un întreg grup de Mónica cu 
ochi migdalaţi pozând în faţa panoramei pariziene, pentru că toate 
aveau ceva din ea: reflexele metalice ale părului, transparenţa 
ochilor, jocul ferm şi de-abia vibrat al proeminenţelor, al concavităţilor 
şi convexităţilor de pe piept, un gest prin care îşi dădea bretonul la o 
parte, un anumit ton al râsului, gropiţele de sub ceafă, albul labelor de 
la picioare festonat cu lac de culoarea carminului, felul în care îşi 
întindeau picioarele sau le încrucişau. Şi, la fel de brusc, iluzia se 
spulbera ca un balon de săpun care se sparge după un zbor impecabil, 
pentru că niciuna dintre ele nu era ea, şi atunci nu mai vedeam 
altceva decât o nemţoaică plinuţă, cu codițe, la braţul unui neamt în 
maiou de fotbalist, o negresă odihnindu-se pe genunchii unui tânăr de 
culoare, o fată subţirică şi cu nas ca un cioc de papagal aşezată pe o 
treaptă şi schiţând un crochiu al bisericii, o roşcată voinică patrulând 
în uniformă de polițistă, o blondă 


348 

sobră şi sfrijită alergând în trening cu căşti în urechi, două turiste 
spanioloaice cu cercei de perle mici, rezemate de un zid, consultând 
un ghid de călătorii, trei adolescente din Statele Unite în gapyeari 
întinse pe pajişte, mâncând sendvişuri şi ascultând la casetofon Come 
asyou are al formaţiei Nirvana, şi un grup pozând în faţa panoramei 
pariziene, alcătuit din japoneze cu ochi migdalaţi, care nu erau 
altceva decât atât, japoneze. 

Mi-am târât picioarele până în Place du Tertre, de parcă aş fi avut 
tălpi de plumb, şi am bătut străzile şi străduţele din împrejurimi, m- 
am oprit în faţa unei vitrine care prezenta fotografii ale ceea ce se 
numea /a Butte2, înainte de a se fi transformat în cimitirul tuturor 


avangărzilor, aşa cum au văzut-o şi au trăit-o bunica mea şi tatăl ei, şi 
chiar am intrat într-o prăvălie cu de/icatessen şi, la puţin timp după 
aceea, m-am pomenit ieşind de acolo întrebându-mă de ce dracu' 
atârna de mâna mea stângă o pungă de plastic conţinând o sticlă de 
Sancerre şi o brânză Ghabichou. Locul acela în ansamblul lui nu îmi 
inspira altă descriere decât cea a unei pustietăţi cu pietre de pavaj 
aşezate alternativ, una lângă alta, pândind gleznele imprudente care 
şerpuiau printre faţade vopsite cu grijă, pentru conservare, într-o 
culoare ruginie, asezonată cu mai multe terase unde se mânca rapid 
şi scump, o mulţime de localnici deghizați în artişti plastici absorbiți în 
producţia în serie de pictură rapidă şi scumpă, şi mai multe magazine 
cu pretenţii de amabilitate şi deservite de angajate iuți, cu mutre 
acre. Ș 

Metroul a avut parte de apatia mea în drum spre hotel. Inainte de a 
mă izola în celula mea ca să încerc să-mi recapăt interesul pentru 
misiunea de care mă ocupam, paşii m-au purtat până la un chioşc de 
pe boulevard des Gapucines, am întrebat ceva fără să fiu atent la 
răspuns, la care vânzătorul a reacţionat, răscolind în teancurile de 
materiale vechi până a dat peste o carte, singurul 

1 în engleză în original, perioadă de timp în care un tânăria o 
pauză de un an între absolvirea liceului şi începutul studiilor 
universitare, (n.tr.) 

2 în franceză în original, Colina (n.tr.) 


349 

volum de Quincey Underwood care îi rămăsese în stoc. Se intitula 
Abducted! 1, aşa, cu semnul exclamării, iar coperta îl înfăţişa pe 
Sangre de Cristo călare pe iapa sa Sand Witch, ridicată în două 
picioare pe 

O înălţime, în timp ce pe întinderea deşertului se odihnea un OZN 
înconjurat de o troupe de umanoizi cu capul mare care o cărau pe 
umeri către navă pe inevitabila şi proverbiala fată, ale cărei volume f 
rontale aveau să lase fără loc în farfuria zburătoare vreo zece sau 
cincisprezece umanoizi. Cartea era promițătoare. 

Cu cartea sub braţ şi punga de plastic în cealaltă mână, am intrat în 
hotel şi, târându-mă până în faţa ghişeului, am primit de la 
recepţioner o ştire pe care, în prezenţa Mânicăi, aş fi sărbătorit-o cu o 
ţopăială bătând din călcâie, dar care, în absenţa ei, de-abia a reuşit 
să-mi smulgă o mutră acră ca a cuiva care înghite cheaguri de lapte. 
Era un mesaj de la Delsey: ne aştepta la cină în seara aceea, la ora 
nouă. 

In intervalul pasiv şi apatic al după-amiezii, întins pe pătura noastră 
impregnată de mireasma şi rujul zeiţei alunecoase, am citit articolul 
lui Delsey din revista care reuşise să ne ducă până la el. A reuşit să-mi 


smulgă un zâmbet. Era o mare boutade2, o reflecţie satirică despre 
obiceiurile familiei Grimaldi, familia domnitoare din Monaco. După 
părerea lui Delsey, nu exista niciun motiv pentru a se prelungi 
supraviețuirea unei monarhii care nu ştia să scandalizeze cu stil. 
Farmecul întunecat şi pervers de înger căzut pe care îl cultivase Grace 
Kelly făcuse loc în rândul descendenților ei, zicea Delsey, unui fals 
mimetism de duzină, şi dacă o monarhie serioasă şi discretă era ceva 
plictisitor de moarte, pe care poporul nu avea de ce să îl mai susţină, 
era încă şi mai rău să scandalizezi nu prin exces, cum i se cuvine 
regalității, ci prin defect, prin aceleaşi defecte obişnuite şi la oamenii 
de rând: să iasă pe stradă prost îmbrăcaţi, în orice fel, cu haine ieftine 
sau cu haine pe care mărcile scumpe le confecţionează ca să 
concureze cu îmbrăcămintea de 

1 Răpiţți de extratereştri! (n.a.) 

în franceză în original, vorbă de duh (n.tr.) 


350 

tarabă, să provoace scandaluri la supermarket sau să se cuier cu 
bufoni, nu pentru a-i ridica la nivelul patului nupţial regal, < i pentru a 
se cobori cu ei la nivelul măscăriciului care linge picioarele stăpânului. 
Delsey, care mărturisea a fi mai curând monegasc decA i francez, 
pentru că, afirma el, ar alege întotdeauna să moară ca supus al unui 
rege, chiar dacă ar fi fost vorba despre un rege păduchios, decât să 
trăiască precum un cetăţean, tovarăş cu un preşedinte de republică 
cu şapte titluri universitarel, lua serios în considerare opţiunea de a 
solicita naționalitatea Regatului Swaziland2, deoarece, acolo, măcar 
rămăsese un rege care era în stare să scandalizeze lumea aşa cum se 
cuvine: risipind averi uriaşe pe construirea de palate, interzicându-le 
adolescenților să întreţină relaţii sexuale sau alegându-şi o nouă soţie 
dintre douăzeci de mii de fecioare dansând goale. Nu ştiam cât de 
credincioase erau opiniile lui Delsey faţă de adevăratul său punct de 
vedere sau dacă nu cumva erau simple provocări menite să 
scandalizeze, dar probabil că la acest aspect se referise funcţionara 
de la consulatul francez. Nu aveam nicio îndoială că articole ca acela 
făcuseră din el un personaj pe cât de notoriu, pe atât de detestat, 
ţinând cont că era vorba despre o ţară genetic republicană, ca Franţa. 

La lăsarea serii, înainte de a porni din nou spre casa lui Delsey, nu 
m-am putut abţine şi m-am aşezat pe pătură în balcon, echipat cu 
binoclu, ca să asist la ceea ce avea să fie, cu siguranţă, ultimul meu 
capitol din La Paradisulfemeilor3. Mónica ar fi fost încântată. Cei doi 
bărbaţi tineri care împărțeau biroul cel mare cu Denise plecaseră deja, 
iar ea şi Octave, în picioare şi rezemaţi de uşa încăperii, se devorau 
sărutându-se. Am simţit impulsul de a-mi îndepărta privirea de la acea 
scenă în momentul în care faţa lui dispărea în 


1 Aluzie la Franţois Mitterrand (1916-1996), preşedinte al Republicii 
Franceze între anii 1981-1995 (n.tr.) 

2 Mic stat african situat în sudul-estul continentului (n.tr.) 

3 Roman de Emile Zola care narează aventura amoroasă dintre 
Denise, angajată la un mare magazin, şi Octave, proprietarul 
stabilimentului, (n.a.) 


351 

bluza ei, iar tivul fustei îi dezvelea marginea chiloţilor, dar exact 
înainte de punctul fără întoarcere, Denise i-a îndepărtat braţele, şi-a 
aranjat bluza, şi-a încheiat nasturii care nu săriseră şi, printre jocuri şi 
pipăieli, s-au urmărit până au părăsit biroul, uitându-şi paltoanele şi 
servietele-diplomat şi lăsând luminile aprinse. In faţa scenei rămase 
pustii, am lăsat jos binoclul şi m-am întrebat ce naiba făceam eu 
acolo. Fără Mónica, povestea aceea nu prezenta nici cel mai mic 
interes. La urma urmelor, probabil că Denise nu era altceva decât o 
târfa care lua trenul expres al ascensiunii la locul de muncă, iar 
Octave o fi avut acasă nevastă şi copii care se uitau la televizor, 
aşteptând întoarcerea tatălui, care ajungea târziu pentru că muncea 
prea mult. 

O jumătate de oră mai târziu, Thierry, cu faţa lui inexpresivă, îmi 
deschidea uşa de la ultimul etaj din rue Royale, numărul 8. Am 
străbătut culoarul în urma legănării molatice ca de pasarelă până la 
una dintre uşile de pe latura din stânga, care dădea spre o scară 
particulară amplă, coborând în spirală la etajele inferioare. Atunci am 
înţeles că, în afară de câteva birouri de la primul etaj, toată clădirea 
trebuia să fi fost proprietatea lui Delsey şi asta lămurea abundența de 
plăcuţe albe de pe panoul interfonului. La un etaj mai jos, Thierry m-a 
condus într-o sufragerie somptuoasă care se afla probabil sub salonul 
de bal. Din celălalt capăt al culoarului se auzea zgomotul unei 
bucătării, zdrăngănit de farfurii, sfârâit de fripturi, ouă bătute, o voce 
de bărbat flecărind şi un sunet slab de radio transmițând Voyage, 
voyage, un vechi succes din anii '80, căruia îi replica sonor o voce 
categoric feminină care acoperea intonaţia catifelată a cântăreţei. In 
sufragerie, traversată de o masă de proporţii medievale şi împodobită 
cu două spectaculoase cariatide flancând vatra unui şemineu în care 
ar fi putut să ardă aeroportul din Helsinki, Delsey stătea de vorbă cu o 
subretă în uniformă. Văzându-mă intrând în încăpere, şi-a întrerupt 
conversaţia şi s-a repezit cu căldură spre mine, luându-mi mâinile într- 
ale lui. 


352 
— Domnule Mencia, îmi face o imensă plăcere că aţi acceptat 
invitaţia mea! S-a uitat în spatele meu. Şi domnişoara aceea atât de 


frumoasă? 

— Ea... a trebuit să se întoarcă la New York, unde locuieşte acum, 
din motive de serviciu. 

— Oh, ce rău îmi pare! Mai ales pentru dumneavoastră, care 
probabil că  suferiţi din pricina absenței unei fiinţe atât de 
încântătoare. 

— Domnule baron, dacă v-aş povesti... 

— Oh, vom avea timp mai târziu pentru asta, să n-aveţi nicio 
îndoială. Dar, mai întâi, să ne bucurăm de cină. Sper că nu vă 
deranjează că Thierry ne va ţine companie. Este obiceiul casei. 

— Nu, nu, câtuşi de puţin. 

Din fericire, nu m-a invitat să mă aşez în capătul mesei, opus lui, 
ceea ce m-ar fi condamnat la o singurătate neospitalieră, ci mi-a oferit 
un loc pe partea laterală, aproape de el. Thierry s-a aşezat în faţa mea 
şi a rămas mut toată seara, de-abia reuşind să mimeze vreo două 
zâmbete când firul conversaţiei impunea hohote de râs. Delsey s-a 
arătat euforic şi vorbăreţ, aşa cum îl descria Uke în anii lor de 
tinereţe. Mi-a spus cât de mult îi plăcea să practice lipsa de măsură în 
articolele acelea, sfidând una dintre puţinele pudori răspândite încă în 
toleranta societate franceză: tabuul aristocrației, drepturile 
succesorale. Spre scandalizarea cititorilor săi, revendica restaurarea 
monarhiei în termenii exageraţi cu care îşi permitea să-şi 
caricaturizeze propria persoană şi mediile în care a crescut şi faptul 
acela l-a făcut să depăşească granița de cronicar al societății, ca să 
devină un personaj-obiect al cronicilor altora şi ținta atacurilor feroce 
ale intelectualităţii dominante, ceea ce îl amuza nespus de mult. Mi-a 
povestit că avea o căsuţă la Montecarlo, unde obişnuia să petreacă 
perioade lungi în timpul verii şi că, în ciuda tuturor lucrurilor, păstra o 
bună relaţie cu familia Grimaldi, cărora le făcuse personal aceleaşi 
critici care îi asezonau articolele. Afirma că era mai important ceea ce 
trecea sub tăcere decât ceea ce relata, dar era evident că activitatea 
aceea era pentru el doar un amuzament 


353 

şi, de aceea, prietenii săi ştiau că pot să găsească în el un confident 
incoruptibil, care nu ar divulga niciodată un secret, nici măcar în 
interesul celui afectat. 

In timpul cinei, nu am menţionat nici măcar un cuvânt despre 
problema care mă adusese acolo. El luase iniţiativa de a avea cu noi o 
a doua întrevedere, aşa că era neîndoios faptul că ardea de nerăbdare 
să se destăinuie. Spre deosebire de ziua precedentă, | rebuia să-l las 
pe el să aleagă momentul şi modalitatea. Nu s-a întâmplat nimic până 
după desert. M-a invitat să urc la el în studio, a aprins un candelabru 
de cristal care atârna ameninţător deasupra acelui talmeş-balmeş de 


vechituri, obiecte provenite din muzee şi artefacte şi, în decorul acela 
portocaliu din cauza oxizilor de crom şi a lacului de pe parchet, s-a 
instalat într-un jilţ în faţa unei mese de scris asfixiate, invitându-mă să 
iau loc într-un fotoliu moale, de cealaltă parte a unor zgârie-nori de 
cărţi, pe care le-a împins spre colţul mesei ca să-şi elibereze 
priveliştea. Thierry şi-a vârât capul pe uşă, întrebând dacă putea să 
fie de vreun ajutor. 

— Vrei să bei ceva? 

Delsey a început să mă tutuiască. M-am gândit că acest lucru va 
înlesni conversaţia, dar nu am îndrăznit să-l imit. 

— Oh, ce beţi şi dumneavoastră. 

Invăţasem de la profesoara mea. 

— Thierry, absint, te rog. 

Delsey a observat probabil o sclipire de neîncredere pe chipul meu, 
pentru că s-a grăbit să-mi explice: 

— Nu te speria, nu-ţi vei pierde raţiunea, nici nu vei suferi 
halucinaţii, nici nu vei începe să scrii ca Rimbaudl, doar dacă nu 
cumva ai mai făcut-o altă dată, bineînţeles, sau dacă îl amesteci cu 
opiu. Dar opiul mi s-a terminat azi după-amiază, a glumit el, 
căutându-se prin buzunare. N-ai gustat niciodată absint? 

1 Arthur Rimbaud (1854-1891), unul dintre cel mai mari poeţi 
francezi aparţinând curentului simbolist, care a cunoscut o viaţă 
aventuroasă şi mai ales scandaloasă, scăldată în absint, (n.tr.) 


354 

— Nu. De fapt, nu ştiam că se mai păstrează acest obicei în ziua de 
azi. 

— Şi nici nu se păstrează. În această fortăreață iredentistă care 
este micul meu atelier, nu i s-a urat bun venit viitorului secol XXI, 
născut înainte de vreme. Intre aceşti pereţi, încă mai trăim în auritul şi 
adoratul meu secol XX care, dincolo de studioul meu, a suferit o 
nemiloasă execuţie prematură pe scaunul electric. Azi, absintul este 
legal,  subversiunea este legală, promiscuitatea este legală, 
homosexualitatea este legală, chiar şi prostituţia, în toate sensurile, 
este legală. 

— la te uită, păi, mă surprinde că ridicaţi obiecţii la toate acestea. 

— Obiecţii? Nu este o obiecţie, ci o repudiere absolută! în aceste 
vremuri, e o sarcină din ce în ce mai dificilă şi mai laborioasă să 
încerci să te mentii în afara legii şi a bunelor obiceiuri, lară să devii un 
delincvent veritabil; sigur că nu am avut niciodată vocaţia de a jefui 
bănci sau de a fura vite. Legile au transformat dragostea şi pasiunea, 
chiar şi lipsa clandestină de pudoare care alimentează atingerea 
trupurilor în fundăturile întunecate, în simple obiecte birocratice, în 
ceva pur şi simplu atât de insipid, încât te face să-ţi pierzi complet 


interesul. Au prefăcut obsesiile tenebroase şi agnostice ale poeţilor 
noştri romantici în materie şcolară! înainte, era mult mai amuzant, 
când totul era interzis, ca în acea povestire a lui Maupassant1 în care 
bărbaţii iluştri din localitate cereau autorităţilor să împiedice 
închiderea unei case rău famate, pentru că era vorba despre un local 
de o dovedită utilitate publică. In schimb, azi, bărbaţii iluştri cer 
autorităţilor să le închidă, dar acestea nu o fac, pentru că legea este 
tolerantă. In ziua de azi, sunt puţini cei care pot să aprecieze ironia 
fină a lui Maupassant. Când te gândeşti la secolul XX care se va 
încheia în curând şi pe care aproape că nu l-ai cunoscut, dragul meu 
prieten, trebuie să o faci cu criteriile de atunci, nu cu cele de acum. În 
ziua de azi, orice copil de doisprezece ani are mai multe cunoştinţe 
despre arta iubirii decât însuşi Ovidiu 
1 La Maison Tellier / Casa Tellier (n.tr.) 


355 

pe vremea lui. Odinioară, totul era mai pueril şi mai simplu, mai 
nemijlocit, ca să ne stârnească cele mai nestăpânite emoţii, râdeam, 
plângeam, ne speriam, ne miram şi ne înflăcăram aproape din (>rice 
motiv care, în ziua de azi, ar părea lipsit de importanţă şi de conţinut. 
leri, dormeam goi sub cerul liber. Eram ca îndrăgostiţii aceia plini de 
candoare din Visul unei nopţi de vară, dormind nevinovaţi în pădurea 
ateniană, în vreme ce un spiriduş poznaş ne vărsa elixiruri de 
dragoste în ochi. A făcut o pauză. Intuiam că acel monolog 
extravagant avea să ne ducă în cele din urmă la ceea ce mă interesa. 
Când ieri se desprindeau din comentariile tale acuzaţii teribile 
împotriva lui Hamish, m-am înfuriat. Insinuai că era răutate acolo 
unde au existat doar candoarea noastră lipsită de griji şi pasiunea 
noastră pentru viaţă, aşa cum era pe atunci: imprevizibilă, 
îndrăzneață. Hamish a ţinut la bunica ta, a iubit-o cu entuziasmul 
asurzitor al unui copil care bate într-o tobă, neştiind că zgomotul îi 
deranjează pe vecini. Era un om integru, loial şi bun la suflet. Era 
prietenul meu. i 

Thierry a intrat fără să se facă auzit. In locul liber de pe masa de 
scris dintre mine şi Delsey a pus de pe tavă o sticlă cu o licoare verde, 
două cupe de cristal foarte frumoase, o carafă cu apă rece şi o 
farfurioară de metal care conţinea o piramidă de cuburi de zahăr şi 
două linguriţe de argint cu marginea minuţios lucrată, imitând forma 
unei frunze perforate. 

— Mulţumesc, Thierry. Secretarul şi-a înclinat capul cu o precizie de 
robot şi a părăsit încăperea. Oh, avem nevoie de puţină muzică din 
secolul XX ca să ne însufleţim. Şi-a frecat mâinile, s-a aplecat ca să 
dea drumul la un pick-up vechi care zăcea la picioarele lui, şi o 
melodie franţuzească din anii '60 a răsunat gutural şi înăbuşit, ca din 


fundul unui puț. Bun, acum, dacă vrei să te iniţiezi în întunericul verde 
al celor respinşi de societate, asemenea poeţilor aşa-zişi blestemaţi, 
fă ca mine. Dacă nu, există posibilitatea ca undeva, în această casă, 
să se găsească ascunsă o sticlă de Coca-Cola. 


356 

Am zâmbit şi mi-am luat inima-n dinţi, pregătit să-i imit mişcările. O 
generoasă doză de absint în cupă, lingurita rezemată de buza cupei, 
un cub de zahăr pe frunza perforată şi un strop de apă vărsat peste 
zahăr. Lichidul din cupă s-a tulburat. 

— Eu credeam că se arde cubul de zahăr înainte de a se adăuga 
apa. 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu cel binecuvântat! Aceea nu 
este decât o manipulare prostească, rod al scenariştilor înfierbântaţi 
de la Hollywood. Niciun francez adevărat nu ar face aşa ceva. ŞI nici 
eu, care nu sunt dintre aceia, tot n-aş face-o, a subliniat el. Bine, 
acum gustă! 

Am gustat. Dacă, aşa cum spunea Delsey, muzica ajută să ţi se 
aprindă sufletul, ceea ce am simţit eu era o bruscă dorinţă de a mă 
îndrepta spre piroliză. Poate că absintul era cauza care se afla în 
spatele acelor fenomene paranormale de combustie spontană, în care 
un tip apărea subit carbonizat într-un jilţ cu rezemători pentru cap. 

— E bun. Tare, am behăit eu. 

— Muşcător, posesiv, penetrant. A ridicat cupa şi a privit băutura în 
contralumină. Pur. Ga focul. Puţine senzaţii se compară cu asta. A 
savurat încet o înghiţitură. Şi dacă tot vorbim despre foc... Mă 
pregăteam să-ţi dezvălui ce s-a întâmplat de fapt la reşedinţa 
Sutherland în noaptea incendiului. Este vorba de un secret care a 
dormit somnul timpului în adâncul unei cripte pecetluite ca buzele 
celor care l-am păzit decenii de-a rândul. Dar, după vizita ta de ieri, 
am reflectat şi cred că azi, dispăruţi fiind cei care au ridicat acel 
mormânt necunoscut, nu mai sunt motive pentru a nu dărâma acele 
ziduri şi a lăsa soarele şi suflul unui aer proaspăt să scalde lespezile 
acoperite cu mucegai. Trebuie să ştii că Hamish a fost cel care a 
aprins scânteia în urma căreia căminul său a căzut pradă lacomului 
capriciu al flăcărilor. 

— Cum...? 

— Dar trebuie să ştii, de asemenea, că incendiul acela nu a 
provocat moartea părinţilor lui. 


357 

Am presimţit că amănuntele poveştii aveau să vină în continuare, 
aşa că m-am abținut să-l întrerup. Delsey a continuat: 

— Tatăl lui Hamish era un om autoritar, nemilos. Firea lui a fost 


marcată de resentimentul îndreptat către trunchiul gros al arborelui 
său genealogic, puternicul clan Sutherland din Dunrobin, din care el 
nu era decât un mărunt apendice fără privilegii, fără notorietate şi 
fără o avere considerabilă, cu excepţia unei reşedinţe la Golspie şi a 
unei colecţii de artă pe care nu era calificat să o aprecieze în toată 
măreţia ei şi pe care, de-a lungul anilor, a lichidat-o treptat ca să-şi 
asigure un nivel de viaţă care să nu fie cu nimic mai prejos în 
comparaţie cu al rudelor sale mai blagoslovite la loteria succesiunii 
(linastice. S-a însurat, în mod neaşteptat, cu o femeie mult mai în 
vârstă decât el, o violonistă evreică, originară din estul Europei, 

< are cânta într-o orchestră germană în tournee prin insulele 
britanice. C) femeie de o frumuseţe deosebită şi maniere rafinate, dar 
cu o personalitate puţin cam ursuză, visătoare, obsedantă, fragilă. 
Unirea aceea nu a atins armonia dorită şi, drept rezultat, asprimea 
tatălui lui Hamish nu s-a şlefuit, ci mai degrabă, dimpotrivă, s-a 
agravat, ceea ce l-a făcut să exercite o dominație despotică şi 
bolnăvicioasă asupra soţiei sale şi să o condamne astfel la întunecata 
temniţă a unei sclavii infame. Hamish a crescut într-o atmosferă de 
familie irespirabilă, minată de tensiune şi antipatie, şi pentru el a fost 
o oază de gingăşie şi de speranţă să descopere camaraderia veselă 
din internatul în care ne-am cunoscut, în contrast fătis cu atmosfera 
infectă şi dezgustătoare pe care o găsea în acel cuib de şerpi când 
vacanţa îl obliga să se întoarcă în căminul familial. În vara aceea, vara 
tragediei, ne-am luat la revedere, ca întotdeauna când se încheiau 
cursurile. Eu m-am întors la castelul meu de la Voisins-le-Bretonneux, 
iar el s-a pregătit, cu firea lui mereu optimistă, dar fragilă, să se 
confrunte încă o dată cu atmosfera de putreziciune care domnea în 
sânul familiei sale. Multă vreme după aceea nu am ştiut ce s-a 
întâmplat atunci. Hamish a călătorit la Golspie şi a ajuns la reşedinţa 
tatălui său în zorii zilei, când servitorimea 


358 

încă dormea. Cu precauţie, în întunericul tăcut, s-a îndreptat spre 
camera sa cu dorinţa de a se odihni până se crăpa de ziuă şi de a se 
prezenta în faţa tuturor în cursul dimineţii, când, deodată, la capătul 
culoarului, a zărit în penumbră o siluetă stând în picioare în faţa uşii 
de la dormitorul părinţilor săi, îmbrăcată în ceva care părea a fi o 
tunică sau o cămaşă de noapte. „Mamă, tu eşti?”, a întrebat el în 
şoaptă, la care mama lui a răspuns din capătul culoarului, pe tonul 
spontan şi vioi al cuiva care se trezeşte după o noapte de somn 
odihnitor: „Bună, fiule, ce bucurie că eşti acasă!”. „Mamă, ce faci 
trează la ora asta?”, a întrebat Hamish. „Nu reuşeam să adorm, a 
replicat mama lui, dar acum mă duc la culcare.” Hamish a observat 
cum silueta întunecată deschidea uşa din faţa ei şi băiatul însuşi se 


pregătea să intre în camera lui, când a auzit o ultimă frază pe care o 
rostea mama lui înainte de a închide uşa în urma ei. „Dar mai întâi, ei 
mi-au cerut să spintec mai multe păpuşele dintre cele care ţipă; mă 
duc să văd dacă mai găsesc vreuna pe aici”. Surprins de această 
enigmatică declaraţie, Hamish s-a întors în grabă pe culoar şi, 
instalându-se în faţa uşii închise de la camera părinţilor săi, a auzit un 
sunet înspăimântător care venea dinăuntru. El mi l-a descris ca pe un 
vaiet răguşit, aproape isteric, un sunet pe jumătate omenesc, pe 
jumătate animalic, care îi zbârlea părul şi îi îngheţa sângele în vine. 
Cu o nelinişte care îi sfâşia inima, a bătut în uşă, dar nu i-a răspuns 
nimeni. Cu sufletul încărcat de spaimă, şi-a făcut curaj să intre şi 
scena pe care a găsit-o acolo a fost una de coşmar infernal, care nu a 
încetat să-i tulbure somnul până în ziua când ne-am despărţit şi care îl 
făcea adesea să se trezească în toiul nopţii, scoțând urlete 
înspăimântătoare. Tatăl lui şi o femeie necunoscută zăceau în pat, 
amândoi goi şi scăldaţi în sângele care li se revărsase din beregatele 
tăiate cu brutalitate şi, într-un colţ, stând pe jos, desculţă, cu ochii 
daţi peste cap şi cu părul răvăşit într-o încâlceală nedesluşită, era 
mama sa, chiar mama sa! sfâşiindu-şi obrajii cu un cuţit enorm, în 
vreme ce sângele care îi curgea de pe faţă îi picura pe cămaşa albă 
de 


359 

noapte, scoțând în acelaşi timp mârâituri animalice care amestecau 
plânsetul cu accese de râs spasmodic şi demonic, cu sunete de-abia 
articulate într-o limbă de neînțeles, de parcă ar fi invocat zeități 
profane într-un duşmănos ritual druidic. Ochii ei păreau că îşi recapătă 
luciditatea doar pentru câteva clipe şi atunci murmura şi repeta ceva 
întruna, ceva ce Hamish nu reuşea să înţeleagă. S-a apropiat de fiinţa 
aceea care fusese mama lui, s-a aplecat în faţa ei, şi-a apropiat 
urechea de gura ei şi doar atunci a putut pricepe fraza pe care o tot 
repeta: „Ei sunt în spatele tău”. Ingrozit, Hamish s-a întors brusc, dar 
acolo nu era nimeni, cel puţin nimeni pe care e/ să îl poată vedea. 
Cufundat într-un asemenea infern de moarte şi nebunie, Hamish a fost 
pe punctul de a aluneca prin acelaşi tunel al demenţei prin care 
mama lui părea să se fi aruncat, dar, după cum ţi-am mai spus, el era 
un om cu sânge-rece şi de o robusteţe mitică, şi a conceput pe loc 
soluţia cea mai spectaculoasă pentru cea mai spectaculoasă dintre 
tragedii. A luat-o în braţe pe mama sa cea scoasă din minţi, ai cărei 
ochi se roteau în cercuri, de parcă ar fi urmărit mişcarea unui carusel 
invizibil de spectre de dincolo de mormânt, a spălat-o, a îmbrăcat-o, i- 
a îngrijit rănile de pe faţă şi a dus-o călare până la hanul din sat, unde 
a reuşit să o strecoare, fără ca hangiul să-i bage de seamă prezenţa. 
S-a întors imediat la conac şi cu o anevoioasă strădanie a reuşit să 


recupereze câteva dintre cele mai valoroase tablouri, pe care le-a 
încărcat într-o cotigă mare, ascunzând-o într-un şopron aflat la o 
oarecare distanţă de casă. A urcat apoi în camera unde se săvârşise 
măcelul, a împrăştiat spirt denaturat şi a aprins scânteia care trebuia 
să purifice atâta răutate dezlănţuită. A avut tăria să aştepte până 
când flăcările au pus stăpânire pe etajul de sus, ceea ce elimina orice 
posibilitate de a stinge focul. In cele din urmă, s-a dus la ferestruicile 
care dădeau în camerele servitorilor de la subsol şi, făcând mare 
zarvă, a spart geamurile ca să-i trezească din somn, înainte de a 
părăsi gospodăria în galop întins. Casa a ars timp de două zile şi, 
odată încheiată dorinţa devoratoare a flăcărilor, poliţia a recuperat 
două cadavre 


360 

din dormitorul principal, calcinate dincolo de orice posibilitate de a 
fi recunoscute. Servitorii au putut să se pună la adăpost şi nimeni 
altcineva nu a fost vătămat. Bineînţeles, poliţia a presupus că acele 
două cadavre aparţineau părinţilor lui Hamish şi nimeni nu a pus la 
îndoială versiunea aceea, nici măcar servitorimea, care, deşi îşi 
pierdea susţinerea economică, poate că a fost bucuroasă să scape 
pentru totdeauna din acel nefericit infern de tenebre, dând crezare 
acelui sfârşit apocaliptic, fără să mai scormonească detaliile. Gât 
despre misterioasa femeie care a împărtăşit cumplita soartă a 
domnului Sutherland, identitatea ei a rămas îngropată pentru 
totdeauna în rămăşiţele carbonizate. Nimeni nu i-a reclamat trupul, 
nici nu a denunţat vreo dispariţie. Dacă vreunul dintre servitori ştia de 
aventurile extraconjugale ale domnului Sutherland, nu a vorbit 
niciodată poliţiei despre aşa ceva. 

In timpul pauzei dramatice în care Delsey a sorbit din cupă, 
Frangoise Hardy a început să toarcă în difuzoare melodia Comment te 
dire adieu1. Dintr-un anumit motiv absurd, m-am întrebat cum de un 
ac zgâriind o bucată de material plastic poate suna atât de senzual. 
Atunci am băgat de seamă că aveam gura căscată, cu o expresie 
bovină. Am închis-o cu un scrâşnet de dinţi şi mi-am înghiţit saliva, 
singurele mişcări de care a ascultat trupul meu, executându-le într-o 
primă instanţă. Stilul lui Delsey era atât de grandilocvent, încât era 
greu să judec dacă, lăsând deoparte escatologia ornamentală proprie 
naratorului, povestea aceea era veridică sau doar o scorneală ticluită 
de înclinația lui către tragic, pentru a ascunde altă poveste, poate mai 
puţin violentă, dar şi mai ruşinoasă. Am hotărât să mă limitez la 
relatarea lui. 

— Şi... după aceea? 

— Hangiul a declarat la poliţie că Hamish se cazase în stabilimentul 
lui în noaptea dezastrului, şi acest fapt a motivat o investigaţie fără 


concluzii incrimanatorii. Pe atunci, Hamish o internase pe nefericita sa 
mamă, sub un nume fals, într-un ospiciu din Londra 
1 în franceză în original, Cum să-ți spun adio. (n.tr.) 


361 

şi îşi recuperase tablourile. Potrivit planului pe care îl concepuse 
pentru sine, a intrat la universitate, dar s-a confruntat cu datoria de a- 
şi asuma întreţinerea mamei sale, pe care, trebuia, pe deasupra, să o 
ascundă ca să o protejeze de orice bănuială. In mod oficial, ca murise 
mistuită de foc. Trebuie să înţelegi, dragul meu prieten, că, provocând 
incendiul acela, Hamish a executat un act suprem de curaj şi 
generozitate cu scopul de a-şi salva mama, fără să stea măcar pe 
gânduri dacă fiinţa aceea merita sau nu să fie salvată, cu preţul de a- 
şi sacrifica ceea ce constituia aproape singura avere pe «are Hamish o 
avea de moştenit. Nefiind în stare să se îngrijească el singur de mama 
sa şi refuzând să o interneze pe viaţă într-un loc sinistru, Hamish a 
hotărât atunci să o trimită înapoi la surorile ei în Estonia, ceea ce îi 
oferea în plus soluţia perfectă pentru a o izola de lume. Le-a scris, şi 
ele s-au arătat încântate să o primească acolo şi să se ocupe de 
şubreda ei sănătate mintală, deşi nici ele, nici Hamish nu dispuneau 
de prea multe resurse. De aceea, şi doar de aceea, a hotărât el să 
accepte propunerea de căsătorie a Cordeliei, fiica fermierului, cu toate 
că, pe vremea aceea, se domolise în el febra arzătoare a acelei 
pasiuni tinereşti. Era singurul mijloc de a-şi procura capitalul necesar 
pentru a-l trimite surorilor mamei sale. Pe scurt, aceasta este 
povestea. Când Hamish a cunoscut-o pe bunica ta, era decis să 
renunţe la căsătoria aceea de convenienţă ca să se însoare cu Uke şi 
să-şi caute alt mijloc de existenţă, o slujbă cu care să o întreţină pe 
mama sa. De ce nu a făcut-o, nu ştiu. 

— Domnule baron, dacă tot ce îmi povestiţi este adevărat... 

— Bineînţeles că este! Ce nevoie as avea eu să te invit la cină ca să 
te conving de o legendă? Explicaţiile mele de ieri nu au fost oare 
destul de convingătoare? 

A trebuit să accept că avea dreptate. Povestea era atât de aberantă 
încât, fără îndoială, trebuia să fie adevărată. Delsey a sorbit din cupă 
şi a continuat să vorbească: 

— Dar, acum, să nu mă mai întrerupi, te rog. Mai este ceva ce 
trebuie să-ţi mărturisesc, înainte ca prudenţa să biruie căinţa. Este 


362 

vorba de o întâmplare care mă implică personal şi asupra căreia îţi 
datorez o explicaţie, dacă nu cumva o satisfacţie pentru ceva de-acuni 
ireparabil. Mi-am amintit atunci bănuiala mea că Delsey ascundea 
ceva referitor la corespondenţa lui cu Hamish. După o vreme, nu-mi 


amintesc câtă anume, după ce am primit vizita bunicii tale la Voisins- 
le-Bretonneux, poşta mi-a adus o scrisoare de la Hamish. 

— Şi ce spunea? 

— Nu ştiu. Nu am deschis-o niciodată. Fireşte, primul meu impuls a 
fost acela de a citi scrisoarea, dar când mă pregăteam să deschid 
plicul, am devenit brusc conştient de consecinţele pe care avea să le 
dezlănţuie acel gest simplu. Am pus scrisoarea pe masa mea de scris, 
am privit-o vreo două minute, am chemat o rudă cu care pe vremea 
aceea împărţeam casa, i-am cerut să scrie pe plic „destinatar absent” 
şi am predat-o la poştă ca să fie înapoiată expeditorului. 

— Şi de ce? La ce consecinţe vă referiţi? 

— Imaginează-ţi. Dacă aş fi citit scrisoarea aceea, aş fi fost părtaş 
la adresa şi la peripeţiile lui Hamish în Africa, ceea ce probabil că mi- 
ar fi confirmat căsătoria lui cu Cordelia. Scrisoarea nu avea adresa 
expeditorului de la vreun hotel sau de la vreun club, ci o căsuţă 
poştală dintr-o localitate numită, dacă-mi amintesc bine, Nyeri - 
Nyeri! Un nume scurt african! -, care am presupus că trebuia să fie 
locul unde se afla ferma. Pe vremea aceea, încă mai corespondam cu 
bunica ta. Cum aveam să refuz să-i aduc la cunoştinţă acel fapt, şi 
anume că marea ei dragoste se însurase cu altă femeie? Dacă Hamish 
însuşi a preferat să nu i-o mărturisească, cum era s-o fac eu? Şi dacă 
as fi făcut-o, ce consecinţe ar fi avut vestea aceea asupra spiritului ei 
fragil? S-ar fi cufundat în disperare şi deznădejde? Şi dacă nu i-aş fi 
dezvăluit asta, cum aş fi putut să prelungesc o prietenie păstrând un 
asemenea secret? Pe de altă parte, ştiam că Uke purta în pântece un 
vlăstar al lui Hamish, dar nu ştiam dacă el era la curent cu un 
eveniment atât de extraordinar. Dacă citeam scrisoarea aceea şi din 
cuvintele lui s-ar fi desprins ignoararea acelui fapt, cum puteam eu 
oare să îmi asum 


363 

responsabilitatea de a-i răspunde la scrisoare, informându-l că s-a 
însurat cu cine nu trebuia, că pe când el avea grijă de o îndepărtată 
fermă africană, în Europa se năştea o fiinţă care era carne din carnea 
lui? Şi cum să îndrăznesc să-i dezvălui o confidenţă pe care însăşi 
mama gravidă i-o refuzase? Şi, în acelaşi timp, cum puteam să-i scriu 
fără să-i aduc la cunoştinţă o întâmplare de o asemenea importanţă? 
Şi, în încheiere, cum puteam evita obligaţia de a-i scrie, când probabil 
că acelei scrisori aveau să-i urmeze şi altele? Kxista doar o singură 
cale: să-l fac să creadă că eram plecat şi că nimeni nu primise 
scrisoarea aceea. Eliminând cauza, am eliminat problema. După 
aceea, bunica ta a continuat să-mi scrie, dar mă simţeam atât de 
mâhnit de situaţie, încât, odată cu trecerea anilor, am încetat să-i mai 
răspund la scrisori. Oricum, plănuita mea întoarcere la Torrelodones a 


eşuat din cauza războiului; vila mea de acolo a fost distrusă, 
panorama de după război pe care Uke mi-o descria era dezolantă. 
Spania aceea în doliu şi penurie, ticsită de mantile, valtrapuri şi 
cimitire, nu mai era Spania mea. Am hotărât atunci să achiziţionez 
această casă şi să mă stabilesc la Paris. Da, după cum vezi. Spre 
deosebire de Hamish, eu nu am fost niciodată un om decis, îndrăzneţ 
sau neînfricat. Moiral îmi atribuise o dilemă pe care nu am ştiut cum 
să o rezolv; am ştiut doar să scap de ea. Pe vremea aceea, hotărârea 
pe care o luasem mi s-a părut cea mai nimerită şi credeam că reuşesc 
astfel să păcălesc intenţiile destinului, dar fatumul2 este de neclintit 
şi, prin decizia mea, într-un fel sau altul, am provocat tocmai ceea ce 
încercam să evit: de mine a depins soarta lui Uke şi a lui Hamish. 
Mobilul meu a fost, o recunosc, laşitatea. l-am trădat pe prietenii mei. 
Şi am petrecut zeci de ani căindu-mă pentru asta. 

1 în mitologia greacă, personificare a destinului. Sunt în număr de 
trei şi corespund Parcelor din mitologia romană, (n.tr.) 

2 în latină în original, soartă (n.tr.) 


364 

Delsey a tăcut, aţintind asupra mea o privire tristă de culoarea 
absintului. M-am foit pe scaun şi mi-am încrucişat mâinile pe masa de 
scris. 

— Delsey, nu eu sunt în măsură să vă judec. Nici nu-mi revine mie 
să vă acord iertarea. Vă pot spune doar că vă mulţumesc că aţi fost 
atât de sincer cu mine. Aţi spus că locul acela se numea Nyeri? 

A încuviinţat din cap. 

— Bine, atunci cu asta cred că am adunat toate informaţiile 
disponibile pe acest continent. Din câte ştiu, Hamish nu a avut fraţi, 
nu-i aşa? Poate vreun alt prieten apropiat? 

— A fost singur la părinţi. Intotdeauna a avut o mulţime de prieteni. 
Dacă a mai rămas vreunul dintre aceştia care să fi trăit mai de 
aproape decât mine alte etape ulterioare din viaţa lui, asta chiar nu 
ştiu. 

— Atunci, bănuiesc că următoarea mea escală este Kenya. 

— Imi închipuiam eu că plănuieşti să călătoreşti acolo şi voiam să 
stărui asupra acestui amănunt. A observat că aveam cupele goale. A 
preparat alte două doze de absint în timp ce vorbea. Să-ţi explic. 
Vizita ta a răscolit marea liniştii mele, iar stăruitoarea draglină a 
memoriei mele, uneori mai vrednică decât mi-aş dori, a scos la 
suprafaţă toate rămăşiţele unui trecut întrerupt, pe care lipsa mea de 
curaj l-a condus pe o linie moartă. Niciodată nu o voi putea recupera 
pe divina Uke, dar am presimţit că apariţia ta neaşteptată este ultima 
şi definitiva mea şansă de a-l recupera pe Hamish, sperând că 
îmbrăţişarea lui binevoitoare şi amabilă mă va face să mă împac cu 


greşelile mele. Într-un cuvânt şi fără ulterioare prolegomene: vreau să 
călătoresc cu tine în Africa. 

Am rămas înlemnit. Niciodată nu m-aş fi aşteptat la o asemenea 
propunere şi, cu atât mai puţin din partea cuiva ca Delsey, pentru 
care, cu siguranţă, culmea murdăriei erau toaletele publice de pe 
Champs-Elysées, pentru care, cu siguranţă, terra incognito, 1 era 
pământul din ghivecele de pe balcon, pentru care, cu siguranţă, 

1 în latină în original, pământ necunoscut (n.tr.) 


365 

o ameninţare a animalelor sălbatice era un ţânţar pe tavan, pentru 
care, cu siguranţă, o experienţă culinară riscantă era să mănânce 
fructe de mare fără să dispună de boluri cu apă şi lămâie, pentru care, 
cu siguranţă, o îmbrăcăminte purtată la ţară însemna să-şi pună o 
garoafă la butonieră, pentru care, cu siguranţă, o călătorie incomodă 
însemna să aibă murdare covoraşele din maşină... Nu, nu. Categoric, 
nu. Era ideea cea mai năstruşnică pe care o auzisem vreodată, fără ca 
măcar să iau în considerare faptul că vorbeam despre un bătrân de 
şaptezeci şi nouă de ani, despre care presupuneam că are tot felul de 
manii, indispoziţii, medicamente de ajutor vital. Sub nicio formă. 

— Bineînţeles că da, domnule baron. Va fi o plăcere şi o onoare. 

Ce altceva puteam să spun? Nu am îndrăznit să-i refuz o satisfacţie 
care era aproape ultima sa dorinţă. 

— Oh...! Fie într-un ceas bun, ce bucurie! Zbârciturile i-au 
accentuat ochişorii verzi, scoțând un râs muzical. Trebuie să recunosc 
că mă surprinde că eşti aşa de receptiv. Nu am crezut că ai fi atât de 
repede hotărât să-ţi iei povara unui bătrân decrepit ca mine. La vârsta 
mea, ai excentricităţi şi suferinţe care te obligă să te deplasezi, 
ducând după tine aproape o întreagă farmacie. Pe deasupra, au trecut 
zeci de ani de când mi-am pierdut familiaritatea în ceea ce priveşte /e 
milieul rupestru, cu excepţia lucrărilor lui Corot şi ale altor pictori 
peisagişti, fireşte, dar de la Voisins-le-Bretonneux şi Torrelodones, mi- 
a plăcut întotdeauna să privesc copacii de la fereastra mea. În orice 
caz, buna mea cunoaştere a firii lui Hamish te poate ajuta în căutarea 
ta. Acesta era argumentul pe care aveam de gând să-l folosesc ca să 
te înduplec, dar nu a fost nevoie să scot din teacă această spadă. 
Perfect, perfect... Şi, spune-mi, când ai de gând să pleci spre 
misterioasa Africa? Ce emoţionant! / speak 

1 în franceză în original, mediul (n.tr.) 


366 

of Africa and goldenjoys! 1, a declamat el cu un gest teatral, 
întinzând braţul către orizont, dincolo de fereastră. 

— Păi, peste vreo două luni, mai mult sau mai puţin, după ce voi 


avea totul pregătit. Spre vară. Bine, rămâne cum am stabilit. — 
Aproape că nu-mi venea să cred că mi-am luat un asemenea 
angajament. — Mă voi ocupa de rezervarea biletelor de avion pentru 
amândoi. Sau va călători şi secretarul dumneavoastră cu noi? 

— Thierry? Cred că nu. Intotdeauna m-a însoţit în toate deplasările 
mele, dar de data asta cred că mă voi putea lipsi de serviciile lui. Este 
vorba de o problemă strict personală. Vom avea mai puţine bagaje 
fără el. Şi cum rămâne cu încântătoarea ta logodnică? 

— Oh, nu, ea... 

De parcă ar fi venit ca un /eitmotiv al amintirii mele legate de 
Mónica, Francis Cabrel se căina cântând Je l'aime a mourir2 înăuntrul 
cutiei de lemn a pick-upului. M-am oprit o clipă să ascult şi să-mi 
însuşesc acea baladă apologetică, rănită din cauza depărtării şi roasă 
de cariile din difuzoare, înainte de a continua: 

— Ea nu poate veni. Are o slujbă la New York. 

— Nu mai spune, ce rău îmi pare! Ce păcat! Bine că e vorba doar 
de un impediment profesional. 

Ştia să-şi nuanţeze tonul iscoditor cu subtilitate, ca să rămână 
exact cu o gradaţie mai jos de bârfa insolentă, dar, între timp, înfigea 
în mine ţintele verzi ale privirii sale. O unealtă de lucru a bunului 
cronicar al societăţii, am presupus eu. 

Mă simţeam obosit. Absintul mă dărâmase. Nu voiam să reactionez, 
răspunzând acelei provocări. 

— Foarte bine. Atunci, două bilete. O să mă ocup să-l rezerv pe al 
dumneavoastră de la Paris. 

1 De aurita Africa eu îţi vorbesc! vers extras din Henric al IV-lea, 
Partea a II-a, actul V, scena 3, de William Shakespeare, în traducerea 
lui Leon Leviţchi în Opere, voi. IV, Editura de Stat pentru Literatură şi 
Artă, Bucureşti, 1957, p. 462 (n.tr.) 

2 In franceză în original, O iubesc la nebunie, (n.tr.) 


367 

— Nu, nu. Dacă nu ai nimic împotrivă, prefer să călătorim împreună 
de la Madrid. Aşa, voi profita de vizită ca să ating vechile ziduri de la 
Lux Domini şi să-mi reamintesc acele zile pline de bucurii, de 
prietenie, inocenţă şi libertate. 

— Eeeh... Mă tem că nu va fi posibil. Părinţii mei au vândut casa. 

— Au vândut-o? Lux Domini, vândută? Unui străin? 

— Mă tem că da. 

— Dar este tragic, dezastruos, oribil! Oh, Dumnezeule, ce 
holocaust! Grădina suspendată a fastuoaselor jocuri amoroase ale lui 
Uke şi Hamish! Ateneul trecerii noastre la maturitate! In casa aceea a 
rămas atât de mult din noi! Ce nenorocire! 

— Da, toţi îmi spun acelaşi lucru, poate doar cu alte cuvinte. Dar eu 


n-am putut face nimic ca să evit asta. 

— Dacă motivul este câştigul bănesc, eu aş fi achiziţionat-o cu 
mare plăcere. 

— Deja e prea târziu. lar eu trebuie să plec sau voi începe să scriu 
ca Rimbaud. Am râs puţin, prosteşte. 

— Va fi o mare plăcere pentru mine să te primesc în această casă, 
dacă doreşti să mai rămâi câteva zile la Paris. 

— Vă mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu mai am nimic de 
făcut aici. Mă întorc acasă. 

M-am ridicat împleticindu-mă. Deodată, în cap mi s-a întins un arc 
comprimat, un resort care se încordase într-un moment anterior al 
conversaţiei noastre, aşteptându-şi rândul să sară în sus. 

— Apropo, domnule baron. Sunteţi sigur că mama lui Hamish s-a 
întors în Estonia? N-ar fi fost cu putinţă să se stabilească în altă parte? 
Ea lucra în Germania înainte de a se mărita, nu-i aşa? 

— Păi... Nu cred să fi fost posibil. Şi de ce ar fi făcut aşa ceva? Din 
câte ştiu, ea nu avea familie în Germania. A fost angajată de o 
orchestră germană în timpul unei audiții la Tallinn, din câte am aflat. 

— Bine, nu-i nimic. Doar divagam. 


368 

Era o vagă posibilitate ca, printre nenumărate milioane de ba trâne 
evreice cu minţile rătăcite şi vorbitoare de limba germana, femeia 
aceea să fi putut locui în Europa la începutul anilor '30. Dai mă 
încântă să cred că Uke a întâlnit-o în acea damă cu camelii, fără să 
ştie, pe chinuita mamă a lui Hamish, care vorbea cu morţii, 

Când m-am întors la hotel, cu aburii de absint înceţoşându-mi 
creierul, mi-am dat seama că nu aveam chef să dorm singur în 
camera aceea străină şi pustie. Mi-am făcut bagajele, am strâns cu 
grijă pătura noastră, am vârât-o în sacul de mână şi am coborât la 
recepţie, hotărât să mă sprijin în coate la ghişeul din aeroport până 
aveam să obţin primul loc liber într-un zbor către Madrid. 
Recepţionerul s-a arătat surprins. 

— Chiar dacă nu rămâneţi la noapte, trebuie să v-o trec la plată. 

— Da, da, desigur. Nu e nicio problemă. 

A apăsat pe mai multe butoane şi mi-a predat nota de plată. Figura 
doar o noapte de cazare. 

— Cred că trebuie adăugate mai multe nopţi. 

— Nu, pe celelalte le-a plătit domnişoara de ieri, când a plecat în 
zori. 

Ar fi trebuit să-mi închipui. 

— Treceţi la socoteală, vă rog, şi această pătură. l-am arătat colţul 
care ieşea de sub fermoarul genţii mele de mână. 

— Poftim? 


— Pătura din dulap. O iau cu mine. Vă rog să o treceţi pe nota mea 
de plată. 

— Dar... nu pot face asta. Păturile nu sunt de vânzare. Nu puteţi lua 
pătura sau, dacă o luaţi, faceţi-o ca toţi ceilalţi, fără să spuneţi nimic, 
pe ascuns. 

— Dar eu nu sunt ca toţi ceilalţi. Eu vreau să iau pătura, dar 
plătind-o. 

— lar eu nu vă pot încasa pătura! 

Povestea începea să mă exaspereze. Am scos din portofel banii 
necesari pentru achitarea cazării şi încă o sută de franci pentru 


369 

| lă lură, pe care recepţionerul nu a vrut să-i accepte. Ne-am 
contrazis până m-am săturat de prostia aceea. Indignat, m-am 
îndreptat spre ieşire cu pas hotărât şi am înfipt bancnota de o sută de 
franci iii nisipul care umplea o scrumieră cu picior de lângă uşă. 

Cumpăraţi altă afurisită de pătură, pentru numele lui Dumnezeu! 

Am mers pe stradă în jos până pe bulevard, privind cum se rhimbă 
umbra pe care o proiectau felinarele asupra siluetei mele în mişcare, 
cu geanta pe umăr şi trăgând de mânerul valizei. Când. Un dat colţul, 
o rafală de vânt rece m-a lovit peste obraji şi mi-a schimbat în cealaltă 
parte cărarea din păr. Băltoacele reflectau g 

O versiune tulbure şi înnorată a oraşului-lumină. In urma cursei 
furişate a farurilor galbene, câteva maşini răzlețe scoteau scârțâituri 

1 recătoare din asfaltul ud. Nu se vedea niciun taxi, aşa că am mers 
pe jos spre biserica La Madeleine, încrezător că vor fi taxiuri în faţa 
hotelului Crillon, în piaţa La Concorde. M-am oprit în faţa vitrinei unei 
agenţii de voiaj care prezenta un afiş cu fotografia unor războinici 
masai ţopăind şi o hartă veche a Kenyei. Nyeri era acolo. 

I recân du-mi privirea peste relieful acelei ţări, m-am întrebat pe ce 
porţiune a cartonului s-o fi aflând Hamish în momentul acela, viu sau 
mort. 

A început să plouă. Am grăbit pasul şi am plecat capul ca să-mi 
abat privirea de la perdeaua de picături ascuţite care alunecau oblic 
pe valul de vânt. La dreapta mea, defilau vitrinele, strălucitoare şi 
adormite şi, în reflectarea mobilă a străzii prin oglinzi, manechinele 
păreau că se mişcă în pas cu mine, iar eu le atribuiam nume de 
personaje din povestea mea şi îmi imaginam că fiecare manechin, 
aflat pe acele minuscule scene, reprezenta un act din comedia şi 
tragedia lui Uke, Hamish şi Delsey, un joc de galanterii deasupra 
pădurii împietrite de la El Pardo, gustarea lor pe munte, el cântând la 
vioară în furtună, o serată între prieteni şi o conversaţie banală printre 
vitrinele ticsite din castelul lui Delsey, amoruri care au venit şi s-au 
dus, îngeri şi nazişti, suferinţă şi grandoare, nimic important pentru 


nimeni, în afară de mine, nimic de interes general. Dar în 


370 

toate vitrinele, în toate, se strecura mereu încă un personaj. O zeiţă 
brunetă cu zulufi rebeli. La naiba, afurisita de melodie! Nu puteam 
scăpa de ea. Ritmul răsuflării alterate şi al bălăcelilor mele pe dalele 
acoperite cu băltoace era marcat de cântecul acela pe care nu 
reuşisem să mi-l scot din cap, după ce am părăsit casa lui Delsey. Şi 
acele versuri afurisite: i 

Elle a băii des ponts Entre nous et le del Et nous les traversons A 
chaque fois qu'elle Ne veut pas dormir Ne veut pas dormir Je l'aime a 
mourirl 

1 Ea a întins punți / între noi şi cer / Şi noi le traversăm / De fiecare 
dată când ea / Nu vrea să doarmă / Nu vrea să doarmă / O iubesc la 
nebunie (n.a.) 


INTERMEZZO (ALLEGRO) 


— Bună ziua, sunt Curro Mencia. 

— Bună ziua, intră! 

— Mulţumesc. Dacă nu vă deranjează, aş dori mai întâi să dau (> 
raită prin grădină. 

— Ah, bine, cum doreşti. Te aştept. Oricum trebuie să stau pe aici. 

A lăsat poarta deschisă. Am privit în dreapta mea, spre terasa 
acoperită unde întârziam în dimineţile de iarnă şi care acum îşi 
adăpostea singurătatea sub o mantie de sărăcie şi abandon, ţesută 
(lin frunze moarte, funingine şi resturi de lemn ars, hârtii împrăştiate 
de vântul care bătea dinspre sud şi se izbea de arcade, cioburi de 
sticle şi deşeuri lăsate de vreun intrus. Murdărind peretele de la un 
capăt la celălalt, una dintre acele urâte mâăzgăleli urbane ale celor 
care le impun tuturor obligaţia de a fi martori la dejecţiile lor colorate. 
M-am simţit cuprins de adrenalină şi de mânie, am blestemat 
hotărârea părinţilor mei, am blestemat trecerea timpului, am 
blestemat neglijenţa noastră şi mi-am blestemat laşitatea de a nu mă 
fi dus acolo înainte, când casa era încă a noastră şi ar fi avut un 
oarecare sens să strâng gunoiul din galerie, chiar dacă ar fi fost numai 
ca să îngrop un cadavru cu un aspect demn de meritele sale. 

Grădina se micşorase faţă de cum era pe vremea Celor Patru Pene, 
nu numai pentru că fusese sufocată de straturile de buruieni încâlcite, 
ci pentru că se restrânsese la dimensiunile unui adult, pierzându-şi 
simţul infinitului şi forţa herculeeană pe care copiii le. Iplică mediului 
lor înconjurător. Totul era mai mic: pe terasa pavată de pe faţada din 
spate nu mai era spaţiu ca să aterizeze un elicopter, st âncile ieşite 


din iarbă nu mai erau cele mai înalte din munţi, bazinul nu mai era o 
piscină, ci un bazin, iar orizontul împrejmuirii din 


374 

spate era mult mai aproape decât orizontul. Am regretat faptul ea 
m-am apropiat de rămăşiţele pământeşti ale conacului Lux Domini în 
după-amiaza aceea de sfârşit de primăvară. Efectul era acelaşi! şi 
dacă aş fi dat peste vreunul dintre tovarăşii mei de incursiuni prin 
sălbăticie devenit contribuabil, alegător, abonat, investitor, afiliat la 
Asigurările Sociale, la fel ca mine. 

M-am rezemat de plasa de sârmă care înlocuise vechiul zid de la 
limita din spate a grădinii şi mi-am ridicat privirea către palatul de pe 
colina Canto del Pico, pe care îl numeam Walpurgia. Silueta lui 
colţuroasă, profilată pe cer cu trăsături de roman gotic, nu mai era 
tulburătoare, ci liniştit de anecdotică, insipid de blândă, iar imaginea 
ei îndepărtată sugera o stare de abandon mai bine păstrată decât a 
casei mele. Am căutat din priviri stânca mare, nivelată, care forma 
acoperişul Refugiului nostru şi am fost surprins să văd cât era de 
aproape. În pustietatea aceea, nu mai erau decât nişte pajişti răzlețe, 
care îşi ofereau erupția primăvăratică hoardelor anticiclonului din 
Azore, şi pietricele prăjite la soare. Nici monştri, nici fiare, nici lei. 
Sprijinindu-mi capul pe braţe deasupra gardului, am privit în stânga 
mea. intinse pe vegetaţia înaltă, o sârmă ruginită, două bucăţi 
ascuţite de placă ondulată şi un ţăruş putrezit erau singurele ruine 
rămase din ceea ce fusese Baza noastră de Cantonament. M-am 
apropiat până acolo şi am scormonit, dând la o parte frunzişul. Nu ştiu 
ce speram să găsesc, poate vreun obiect pe care l-aş fi putut 
recunoaşte, ceva de atunci, ceva al meu în grădina aceea neîngrijită 
care aparţinea unei necunoscute, dar singurul lucru familiar pe care 
am reuşit să-l recuperez a fost ţărâna de sub unghii. 

Cu o apăsare supărătoare în ochi, m-am întors înapoi spre casă în 
târâitul ritmic al cicadelor, privind zidul crăpat şi mâzgălit, olanele 
desprinse, ferestrele astupate cu foi de tablă, uşa cu geamuri mari din 
salon strigându-şi tăcerea isterică din multele ei guri ştirbe, şi a 
trebuit să mă aşez pe pavaj, simțind cu spatele pielea moartă a casei 
mele, ca să-mi slăbesc ritmul respirației, pe când îmi aminteam ce 
spunea Delsey despre dormitul dezbrăcat sub cerul 


375 

liber şi mă gândeam că, prin aceasta, el nu se referea la o perioadă 
concretă dintr-un secol anume, ci la patrimoniul nostru sentimental 
din trecut, la patria copilăriei pe care am lăsat-o în urmă când am 
emigrat spre vârsta adultă. În cele din urmă, m-am ridicat, am dat 
ocol fațadei laterale şi m-am întors la uşa principală a casei, unde mă 


aştepta proprietara acelui album alungat din amintirile mele. Am 
intrat în vestibul şi am strigat-o cu o voce stinsă. Era în bucătărie, pe 
un scaun pliant, în faţa unei mese de camping plină de hărtii. 

— Intră, intră! Nu-ţi pot oferi alt scaun. 

Am străbătut cu privirea urmele mobilelor pe pardoseală şi pe 
perete, cicatrice ale unei autopsii brutale şi neglijente delimitând 
unghere care rămăseseră mereu ascunse şi care nu ar fi trebuit 
niciodată să se dezvăluie privirii celor din familie, ca viscerele unui 
defunct. 

— Mi-aţi spus că nu mai aveţi de gând să deschideţi un restaurant? 

— Nu, nu mi-au ieşit socotelile. Nu este posibil. 

— Şi ce vă gândiţi să faceţi cu casa? 

— O voi vinde. De aceea ţi-am dat întâlnire aici când m-ai sunat, 
pentru că vreau să profit de faptul că în această după-amiază vor veni 
agentul şi un specialist de la firma care o va cumpăra. 

— O firmă? Ce firmă? 

— Este firma de investiţii imobiliare, cred. 

— De...? 

— Da, vin azi după-amiază să vadă casa. Mă rog, de fapt, vin să 
vadă terenul, pentru că, zic ei, nu-i interesează casa. 

— Că... nu-i interesează? Am simţit brusc o lovitură de bici electric 
care-mi străbătea şira spinării şi îmi făcea valuri pe puful de pe spate. 
Asta înseamnă că o vor... demola? 

— Aşa cred. Presupun că vor construi vile lipite spate în spate, cum 
se poartă acum. Este o parcelă bună. In fine, să revenim la ale 
noastre. Uite, asta este ceea ce îţi spuneam că o să-ţi dau, profitând 
de faptul că îţi doreai să vii să vezi casa. Mi-a arătat o folie de plastic, 
dar eu aproape că nu îi dădeam atenţie. Cutia poştală 


376 

s-a desprins probabil de multă vreme, dar poştaşul a continuat sa 
vâre corespondenţa prin crăpătură, şi scrisorile cădeau pe pământ. 
Noroc că a rămas chiar deasupra micului acoperiş al gheretei de la 
intrare, aşa că nu o uda ploaia, dar din cauza apei de pe jos, aproape 
tot ce am găsit acolo erau hârtii umezite care nu mai erau bune de 
nimic şi le-am aruncat. Dar, uite! Când le-am adunat, am găsit asta 
care, fiind învelită în folie de plastic, se pare că a rezistat destul de 
bine. E aproape şters, dar mi se pare că numele înscris acolo este al 
tău, Curro Mencia. Nu se mai distinge nimic altceva, dar dacă tot ai 
venit, ţi-l dau. Dacă nu m-ai fi sunat, l-aş fi aruncat şi pe ăsta. 

Mi-a înmânat un plic mare de plastic mototolit, decolorat de soare 
şi având cerneala ştearsă din pricina apei. Părea să conţină un teanc 
voluminos de hârtii. L-am strâns în mâini simțind scârţâitul foliei de 
plastic, în vreme ce gândurile îmi rătăceau în altă parte. Căutam 


soluţii disperate pentru a salva Lux Domini de pe coridorul morii, 
sărind de la o opţiune la alta ca o bilă la jocul de flippere, şi în fiecare 
dintre acele lovituri adunam puncte pentru o condamnare definitivă, 
până când, în cele din urmă, bila lua drumul către Delsey, singura 
posibilitate viabilă pentru comutarea pedepsei împotriva casei mele. 

— Spuneţi-mi, cu cât o vindeţi? 

— Păi, depinde de negocierea cu cumpărătorul, fireşte. 

— Şi dacă eu v-aş oferi un milion în plus, oricare ar fi preţul pe care 
vi-l dă firma imobiliară, mi-aţi vinde-o mie? 

— Pentru mine e totuna, casa se vinde celui care dă mai mult. Dar 
nu crezi că vei ieşi în pierdere cumpărând din nou aceeaşi casă pe 
care mi-au vândut-o părinţii tăi, dar mai scumpă? 

— Vă deranjează dacă arunc o privire? Sunt multe amintiri aici. 

— Nu, bineînţeles, du-te unde vrei. Dacă n-ai nimic împotrivă, eu 
rămân aici. 

Am aruncat plicul pe masă şi am trecut în salon. Între pereţii lui 
despuiaţi nu mai era nimic din alte vremuri, de parcă cineva ar fi 
curăţat cu o spatulă orice urmă a trecerii noastre pe acolo. Am 


377 

i alcatpe scara pe care obişnuiam să mă aşez ca să asist la 
vânzoleala |. Uniliei mele în dimineţile agitate de sâmbătă şi de unde 
spionam conversațiile oamenilor mari. Atunci, mocheta îmi oferea 
odihnă moale pe treptele acelea, iar faptul că acum auzeam zgomotul 
surd îi tocurilor pe lemn avea ceva din atingerea unui cadavru 
înţepenit (de rigor mortis1. 

Străbătând culoarul de la etajul de sus, m-am întrebat ce încercam 
eu să găsesc. Nu era nimic printre suprafeţele netede şi date cu var 
ale pereţilor, nu rămânea nimic, nici măcar o rază care să lumineze 
ungherele ca atunci, doar planuri întretăiate în tonuri de gri, fără 
contraste, fără nuanţe, fără umbră de îmbujorare în încăperile în care 
lumina intra rece la amiază printre panourile metalice, ca raza unui 
scanner cerebral. Uitasem să-mi iau o lanternă şi panourile erau 
închise cu lanţuri, aşa că m-am hotărât să urc în atic, pipăind treptele 
în întuneric înainte de a călca. 

Când am deschis chepengul, m-a orbit strălucirea soarelui. Acolo nu 
fuseseră instalate panouri, şi lumina revărsată prin lucarnele din 
acoperiş focaliza norii de praf care se agitau la zgomotul asurzitor al 
chepengului lovit de podea, speriind vreo pasăre ascunsă între 
crăpăturile din acoperiş care şi-a trădat prezenţa printr-o zburătăceală 
înspăimântată. Am dat din mână ca să zăresc prin praf formele 
spaţiului mansardat şi, în clipa aceea, a fost ca şi cum aş fi găsit o 
bară de care să mă agăţ. Am zâmbit cu un suspin sonor. Aticul era 
întesat de lucruri, de obiecte nefolositoare, dar erau lucrurile noastre 


nefolositoare şi aruncate, aceleaşi care zăcuseră acolo de mai bine de 
paisprezece ani, tot ceea ce nimeni nu mai considera că ar fi meritat 
osteneala de a fi recuperat şi care s-a alăturat, în mod solidar, 
condamnării de care suferea întreaga casă, obiecte abandonate care 
nu fuseseră în stare să dovedească merite ca să-şi facă loc în bărcile 
de salvare, neajutorate şi abandonate 

1 în latină în original, termen utilizat în medicina legală, rigiditate 
cadaverică (n.tr.) 


378 

naufragiului, împărtăşind aceeaşi soartă cu a corabiei sale oarbe, 
care se scufunda într-un ocean de praf către fundul mărilor uitării. 

Acolo erau manechinul pe care bunica şi mama îşi ajustau rochiile 
copiate din revistele de modă, şi nişte păpuşele de lemn, aproape 
toate cu câte un membru amputat, pe care străbunicul meu le folosea 
ca să perfecţioneze atitudinile personajelor din tablourile sale, şi 
vreun şevalet desfăcut cu traversele atârnând ca braţele unui mim, şi 
suluri de hârtie de tapet, şi stive de ziare vechi, şi minunale resturi 
prisosind din diverse materiale care fuseseră la un pas de a îndeplini 
vreun rol important şi care au obosit să mai aştepte un debut 
zadarnic: plăci de faianţă pentru baie suferind cea mai grea pedeapsă 
pentru o placă de faianţă: singurătatea, cărămizi cu aceeaşi traumă, 
dale de pavaj cu altele asemănătoare, tuburi de tempera folosite pe 
jumătate, condamnate pe viaţă să mintă în legătură cu greutatea pe 
care o anunțau, cutii cu vopsea din care se scurgeau dâre de culori, 
şipci de lemn curbate în zâmbete triste, profiluri de aluminiu 
păstrându-şi tăria ca în reviste, pentru cazul în care într-o bună zi s-ar 
fi întors cineva să le folosească, bobine de cablu electric fără amperi 
de transportat, saci de ipsos şi ciment întăriţi de umezeală cu iluzia de 
a-şi fi îndeplinit misiunea. 

Mi-am dat seama atunci că nu aş fi putut să găsesc amintiri mai 
bune, pentru că toate acele rămăşiţe fără strălucirea remarcabilă a 
unui suvenir erau legate de câte un anumit moment care împletea 
viaţa casei cu a noastră. M-am aşezat pe jos cu picioarele încrucişate, 
asemenea unui ingredient al acelei salate de lucruri inutile, trecându- 
mi degetele peste înfăţişările lor îngălbenite, şi m-am simţit primit în 
acel orfelinat de articole fără valoare care îmi vorbeau despre 
momentul în care au fost pe punctul de a-şi trăi botezul ca operă de 
artă şi despre momentul lor de glorie: când Vicente a restaurat baia 
copiilor după ce s-au spart mai multe ţevi după faianţare, când 
Vicente a confecţionat un dulap pentru camera fratelui meu Carlos, 
când Vicente a închis găurile de pe scară din calea mersului iscoditor 
de-a buşilea al surioarei 


379 

mele Isabel, când Vicente a tras lumina progresului până la Baza 
noastră de Cantonament, când Vicente a vopsit, a lăcuit, a reparat, a 
instalat, a construit. Mereu Vicente, stăpân şi senior peste atic, 
creierul şi motorul conacului Lux Domini. M-am ridicat şi am păşit I>e 
cărările deschise prin talmeş-balmeşul de obiecte, arând brazde cu 
degetele prin pârloagele de praf. 

Deodată, piciorul mi s-a agăţat de o scândură care zăcea rezemată 
de perete şi care a căzut cu zgomot, doborând în cădere o pădure 
deasă de stinghii, bucăţi de grindă, şine de perdea şi bare metalice. 
Auzind zgomotul, amfitrioana mea a strigat din bucătărie: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu-i nimic, a căzut o scândură! 

Bombănind, am apucat scândura şi am lipit-o de perete ca să nu 
blocheze trecerea şi am făcut acelaşi lucru cu grinzile, cu stinghiile şi 
cu drugii. Am cules atunci un sul care căzuse odată cu celelalte şi care 
părea tapet de hârtie pentru pereţi, dar, atingându-l, am simţit că are 
o textură aspră, ca de pânză pictată. Era o pânză de tablou. M-am 
gândit că o fi unul dintre tablourile străbunicului meu, care rămăsese 
ascuns printre dărâmături şi fusese neglijat la mutare. | ram desfăcut 
şi mi-am trecut mâna peste el, ca să şterg stratul de praf care îl 
acoperea; de sub stratul de praf, s-a ivit fragmentul unui peisaj: o vale 
deschisă, presărată cu palmieri, înconjurată de un lanţ muntos întins 
sub un cer aducător de furtună. Deodată, pe o latură a peisajului, am 
observat o parte din silueta unui animal. Atunci inima mi-a tresărit, pe 
când, cu un gest involuntar, inhalam jumătate de tonă de praf din 
atmosferă. Pentru că aceea era, fără îndoială, laba unui leu. 

Am curăţat restul suprafeţei şi era acolo! Arogant şi vânos, cu 
coama răvăşită de vânt, cu înfăţişarea senină şi hotărâtă a unui rege, 
Stăpânul savanelor! tabloul lui Landseer, pe care tatăl lui Uke îl 
cumpărase de la Hamish şi care rămăsese uitat într-un colţ cu şasiul 
distrus de pe vremea când străbunicul meu a aflat de sarcina fiicei 
sale şi care, după aceea, a fost socotit pierdut, fără ca nimeni să-i 


380 

fi putut da de urmă. Rămăsese acolo în toţi anii aceia, la vederea 
tuturor, dar ascuns printre suluri şi scânduri, depozitat de cineva, cu 
siguranţă de paznicul care a supravegheat casa în timpul exilului lui 
Uke şi al tatălui ei, şi uitat zeci de ani. Nu-mi venea să cre<! 
Dumnezeule, tabloul acela trebuia să aibă o valoare imensă! Şi asta 
însemna că Lux Domini avea să revină în mâinile mele! 

Brusc, m-am gândit la implicaţiile acelei descoperiri norocoase. Eu, 
asemenea lui Nick Carraway din Marele Gatsby, m-am socoiii 
întotdeauna drept persoana cea mai onestă pe care o cunose şi nu 


puteam lăsa deoparte dilemele etice ale descoperirii. Casa aparţinea, 
presupuneam eu, împreună cu tot ce conţinea, doamnei care aştepta 
în bucătărie. Nu aveam nici cea mai mică idee despre situaţia legală a 
acelei pânze, al cărei preţ pe piaţă cu siguranţă ea l-ar fi egalat sau l- 
ar fi depăşit pe cel al casei. Dar tabloul acela era proprietatea familiei 
mele. Chiar dacă nu exista niciun documenl comercial care ar fi putut 
să o dovedească, toţi ar fi putut depune mărturie că străbunicul meu îl 
achiziţionase şi, în consecinţa, tabloul era al nostru din punct de 
vedere moral. Fir-ar să fie! M-am întrebat ce ar fi făcut Sangre de 
Cristo într-o situaţie ca aceea. Dar el trăia într-o lume fără incoerenţe 
morale, în care cei buni erau foarte buni, iar cei răi erau foarte răi, şi 
fiecare avea rolul său definit şi acceptat, pentru a cărui delectare i se 
dăruia cu pasiune şi fără îngrădiri intelectualoide de vreun fel. Cu 
mâinile tremurându-mi de parcă aş fi atacat vagonul poştal din trenul 
de Glasgowl, am rulat din nou pânza, am presat uşor sulul şi l-am 
ascuns sub cămaşă, vârând un capăt în pantalon. Am observat că 
partea de sus îmi făcea o umflătură pe piept, iar partea de jos lăsa o 
impresie 

1 Aluzie la ceea ce, pentru multă vreme, a fost considerat, jaful 
secolului”, petrecut la data de 8 august 1963, când o bandă de 
răufăcători a atacat vagonul poştal al trenului care făcea legătura 
între Londra şi Glasgow, ocazie cu care s-au furat saci de poştă 
conţinând suma de aproximativ două milioane şi jumătate de lire 
sterline, însemnând vreo 60 de milioane de euro în ziua de azi. (n.tr.) 


381 

greşită, şi a trebuit să caut o rolă de bandă adezivă ca să-l lipesc de 
coapsă şi de tors, ştiind bine că desprinderea lui după aceea va 
presupune o depilare traumatizantă şi dureroasă. Mi-am încheiat 
cămaşa până sus şi m-am privit în foaia spartă a unei oglinzi vetuste, 
din faţă şi din profil. Perfect. Nu se observa nimic ciudat. 

Am coborât scara cu toate membrele mele înţepenite din pricina 
groazei de a fi descoperit, la care se adăugau anumite efluvii de 
ruşine şi de culpabilitate pentru care m-am temut să nu fie 
adulmecate de proprietăreasă. Chiar şi aşa, coboram cuprins de un 
imens sentiment de satisfacţie, având grijă să nu mi se umfle şi 
pieptul. Am binecuvântat hotărârea mea de a vizita casa, am 
binecuvântat faptul de a fi ales pentru ziua aceea o cămaşă largă şi 
închisă la culoare şi nişte pantaloni lejeri, şi mi-am binecuvântat 
piciorul pentru că s-a împiedicat de scândura aceea. M-am aşezat în 
uşa bucătăriei faţă în faţă cu proprietăreasa, sprijinindu-mi braţul de 
toc, astfel încât cămaşa să pară largă şi, cu o atitudine energică, am 
declarat: 

— M-am hotărât. Vă cumpăr casa. Nu mă pot desprinde de ea. 


Oricare ar fi oferta firmei imobiliare, eu vă dau un preţ mai bun. ŞI 
sunt dispus să încheiem un act sub semnătură privată chiar acum, 
dacă e nevoie. i 

Pentru că tabloul ar valora mai mult decât casa, nu-i aşa? În orice 
caz, nimic nu mă mai putea opri. Dacă ar fi fost nevoie, aş fi cerut 
ajutorul lui Delsey sau aş fi căutat altă slujbă, sau toate slujbele de 
care ar fi fost nevoie ca să o pot plăti. 

— Măi să fie, câtă grabă! Nu-ţi face griji, pentru că n-am ajuns la 
nicio înțelegere cu nimeni. In orice caz, aceşti domni vor veni, dar 
dacă tu îmi confirmi asta, eu o să te sun când voi avea oferta lor şi 
vom vorbi despre preţ. 

— Uitaţi, vă las numărul meu de telefon şi pe cel al mamei mele, 
pentru orice eventualitate. M-am apropiat de masă ţeapăn şi uşor 
încovoiat, de parcă aş fi avut un picior de lemn, iar cămaşa mea ar fi 
fost din zale de plumb, am luat o hârtie de pe masă şi un pix şi am 


382 

scris fără să mă aplec, ţinând hârtia în palmă. Sunaţi-mă cât mai 
curând, vă rog. Voi suna şi eu ca să mă ţineţi la curent. De acord: 

— Ah, bine. Atunci, aşa rămâne, dacă treaba e atât de serioasă, te 
sun eu. 

— E cât se poate de serioasă, credeţi-mă. Vă dau cuvântul meu. 
Asta a fost casa familiei mele vreme de mai multe generaţii. Idee; i de 
a o transforma într-un restaurant mi se părea acceptabilă, dar sub 
niciun motiv nu pot îngădui să fie dărâmată. 

— Auzi, ai păţit ceva? Eşti cam ţeapăn. 

— Oh, nnn... nu, nu, nu-i nimic, nu, este un lumbago, sunt obişnuit. 
Din când în când, parcă mă loveşte cineva cu toporul şi nu mai pot 
nici să mă mişc. Buf! S-a întâmplat când am urcat în atic şi, acum, 
vedeţi... 

— Inţeleg. Păi, ai grijă cu asta, pentru că mai târziu o să-ţi facă 
multe necazuri. 

— Da, mulţumesc. 

Cu sudoarea şiroind şi cu mâna în zona lombară, am mers până la 
uşa bucătăriei. leşirea în stradă era chiar în faţa mea, larg deschisă, 
ispititoare şi avidă, ca eliberarea unui Barabas ales pur şi simplu dintr- 
un capriciu al mulţimii. Dar în clipa în care grăbeam pasul spre 
dreptunghiul încadrat unde strălucea soarele şi se auzeau trilurile 
păsărilor, am auzit din nou glasul insistent al doamnei. 

— Am impresia că iei cu tine din casa asta mult mai mult decât 
sperai! Am auzit cum se ridica de pe scaun şi se îndrepta spre mine. 
Dar ai uitat ceva. 

Am simţit că inima îmi sare din piept şi am rămas încremenit, cu 
sistolele şi diastolele făcându-mi valuri în piept, ochii ieşindu-mi din 


orbite ca ochelarii aceia haioşi cu arcuri, şi eliminând sudoare prin toţi 
porii. 

— Ce... ce... ce spuneţi? 

— Da. Ai venit să-ţi iei adio de la casă şi aproape că pleci cu actul 
de proprietate în buzunar. Adevărul e că te înţeleg foarte bine. Nici 
mie nu mi-ar plăcea să-mi fie dărâmată casa în care a crescut familia 


383 

mea. Nu-ţi face griji. O să te sun. Dacă îţi ţii cuvântul, şi eu ţi-l dau | 
ic al meu: casa este a ta. Poţi sta liniştit. la asta, ai uitat plicul. 

Mi l-a înmânat. De-abia am reuşit să-mi păstrez pulsul mâinii i a să-l 
iau. 

Am trecut graniţa libertăţii şi am alergat, am sărit, muşcându-mi 
limba ca să-mi înfrâng impulsul irezistibil de a ţipa cât mă ţinea gura. 
Cu o deosebită grijă, ca să nu stric pânza, m-am aşezat în maşină cu 
piciorul întins şi am condus pe alee în jos până în şi radă, pe stradă în 
jos până la banda de serviciu a autostrăzii, şi acolo a trebuit să opresc 
la o cotitură ca să mă liniştesc şi să-mi refac articulațiile dislocate. M- 
am uitat spre locul de lângă mine, unde aruncasem plicul. Plicul! 
Uitasem complet de el! Pe ambalajul din folie de plastic încă se mai 
distingea numele meu, dar în căsuţa rezervată pentru adresa 
expeditorului rămăsese doar o pată difuză de cerneală neagră. 
Timbrele şi ştampilele poştei erau şi ele ilizibile. Fără îndoială că 
scrisoarea aceea fusese predată cu multă vreme în urmă, dar era 
imposibil de precizat când anume. Impins de curiozitate, am rupt folia 
de plastic. Înăuntru era un teanc de foi. Umezeala reuşise să se 
filtreze prin vreo crăpătură şi colţurile erau încreţite. Unele pagini se 
fărâmiţaseră şi se rupeau la atingere, iar pe altele, cerneala desenase 
cercuri violacee. Erau texte bătute la maşină, cu nişte corecturi de 
mână. In engleză. Am citit începutul primei pagini. Zicea aşa: 

One shall always jind. A lingering platoon of pot-bellied clouds, like 
the ones the venetian painters of the 1744 century used to call 
„heroic”, above the s/des of..1 

NAIROBI! 

Citirea numelui acelui oraş mi-a readus stropul de entuziasm care 
tocmai mă părăsise. Dumnezeule, plicul acela nu putea proveni 

1 „Tot timpul se perindă un pluton de nori pântecoşi, dintre cei pe 
care pictorii veneţiem din secolul al XVII-lea îi numeau eroici, sub 
cerul...” (n.a.) 


384 

decât de la Hamish! Am răsfoit tot teancul. Nu părea un text coc 
rent, ci o compilaţie de articole, eseuri şi cugetări. Nicăieri nu jm team 
găsi vreo semnătură, vreo referire personală la mine. Dai nu încăpea 


îndoială că autorul acelui manuscris era el. Cine altul, dat a nu el? 
Pagină după pagină, textele vorbeau despre Kenya: războiul 
organizaţiei Mau Maul, vizita principesei Elizabeth2, triburil< masai, 
stilul de viaţă al colonilor, leii, leii! Am strâns documentul peste pânza 
rulată pe care încă o mai aveam lipită de piept şi de coapsă. Atunci, 
am ieşit din maşină. Se întuneca. Mi-am ridicat privirea spre Lux 
Domini, care se înălța mândră la poalele colinei Canto del Pico, mi-am 
pus mâinile pâlnie la gură şi acum, într-ade văr, am strigat tare cât m- 
au ţinut plămânii, am urlat până am sini ţit că mă rup pe dinăuntru, ca 
un adevărat stăpân al savanelor. 

1 Organizaţie de gherilă a insurgenților din Kenya, în marea lor 
majoritate aparținând etniei kikuyu, care au luptat împotriva 
Imperiului Britanic între anii 1952-1960. (nitr.) 

2 Elisabeta a Il-a, actuala regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi 
Irlandei de Nord, a întreprins o vizită oficială în Kenya în anul 1952. 
(n.tr.) 


Partea a doua 
LEUL IN PUSTIETATE 


21 - Oraşul departe de soare 

Am intrat în salonul pentru micul dejun cu organele mele digestive 
împingând în sus diafragma ca să ceară de mâncare, fapt agravat, 
deoarece le ţinusem mare parte din noapte într-o veghe care le făcea 
conştiente de lipsurile lor. Aveam acea neplăcută senzaţie pe care o 
are cineva când nu a dormit şi nici nu a mâncat şi care îi face capul să 
se mişte în mers, în sus şi în jos ca un gnu dungat, înainte şi înapoi ca 
un porumbel, ceea ce persoana respectivă încearcă fără succes să 
anuleze, compensând cu o mişcare de balansare a umerilor, ca acea 
steadycam1 din cinematografie. Delsey era deja în sala de mese, 
aşezat într-un colţ lângă ferestrele mari, ocupând el singur o masă 
rotundă pregădtă pentru şapte persoane şi făcându-se că nu observă, 
nefiind nici măcar conştient de ele, privirile reprobatoare ale altor 
grupuri de oaspeţi care se vedeau obligaţi să se înghesuie la mese 
mai mici. Părea cufundat într-o revistă pe care o răsfoia în silă, de 
parcă paginile ar fi fost murdare de cerneală, şi nu tipărite. Gând m-a 
văzut, mi-a zâmbit sincer şi m-a invitat să mă aşez lângă el. 

— Curro, bună dimineaţa! O minunată dimineaţă africană! 

1 Numele comercial al primului stabilizator al camerei de luat 
vederi, constând dintr-un sistem de susţinere şi un braţ drept ca 
suport pentru cameră, precum şi un sistem de contragreutăţi care 
face ca greutatea aparatului să se transfere de pe braţele pe şoldurile 
operatorului, (n.tr.) 


388 

— Da, cu excepţia faptului că cerul este complet acoperit de nori 
Bună dimineaţa, Delsey! Aţi dormit bine? 

— Oh, splendid! Un somn adânc care îţi limpezeşte şi sufletul, şi 
ochiul, şi inima, şi te aduce la micul dejun cu dorinţa arzătoare de.1 
devora, cum zicea bătrânul Kiplingl, ha, ha! încă n-am comandai 
micul dejun, te aşteptam. 

Am privit de jur-împrejur. Toţi oaspeţii se serveau de la bufet. 

— Domnule baron, mă tem că nu există servire la mese. Fiecare 
trebuie să se servească singur. 

— Oh! 

— Nu vă faceţi griji, vă aduc eu. De ce aveţi poftă? 

— Eşti foarte amabil. De obicei, îmi place să am la micul dejun un 
meniu destul de variat şi gustos, dar, în acelaşi timp, uşor şi echilibrat, 


ăsta-i adevărul. Un croasant, o andivă cu brânză bleu Benedictin, un 
escalop proaspăt de foie-gras de gâscă, tăiat cu fir de oţel şi trecut 
uşor pe plită pe o felie âepain aux raisins2 puţin prăjită, şi de băut, o 
ceaşcă de ceai Ahmad of London Earl Grey, fără lapte, şi un pahar de 
suc de roşii şi ţelină, în părţi egale, cu cardamom şi schinduc. Când 
călătoresc, pot să mă lipsesc de schinduc, care, din păcate, nu există 
în unele hoteluri. 

— Bine. — Schinduc? — Să văd ce pot face. 

Am avut noroc că am găsit croasant. | l-am servit împreună cu o 
bucată de pateu misterios cu pâine prăjită, o felie de brânză 
proaspătă cu piper pe o felie rotundă de roşie şi un pahar de suc de 
portocale. l-am cerut ospătarului ceai pentru el şi o cafea cu lapte 
pentru mine. A mâncat croasantul cu ceai şi a lăsat restul pe farfurie, 
fără să facă vreun comentariu în această privinţă. Pe când eu 
înfulecam porţia mea de omletă cu brânză, am hotărât să trec la 
subiect. 

1 Rudyard Kipling (1865-1936), scriitor şi poet britanic născut în 
India, autor de romane şi povestiri pentru copii, dintre care cea mai 
cunoscută este Cărțile junglei, (n.tr.) 

2 In franceză în original, pâine cu stafide (n.tr.) 


389 

— Am recapitulat toate indiciile pe care le avem până în acest 
moment şi concluziile pe care le putem trage din ele. Nu este mult, 
ilar trebuie să începem de undeva. Pe de o parte, avem numele unui 
oraş, Nyeri. Domiciliul lui Hamish a fost cândva acolo. Putem 
presupune că până la urmă s-a însurat cu Cordelia, căci după ce. A 
rupt legătura dintre Uke şi el, nu mai avea motiv să nu o facă. 

Deci, ipoteza de la care pornim este că cei doi s-au căsătorit şi au t 
răit la ferma Cordeliei de la Nyeri. Bun. Cordelia... Ştim care era 
numele ei de fată? 

— Mi l-as aminti dacă l-as fi ştiut vreodată, dar mă tem că nu a liist 
aşa. Hamish nu mi l-a spus niciodată. 

— In orice caz, dacă această ipoteză este adevărată şi dacă | 
lamish şi Cordelia vor fi avut copii, încă ar mai putea exista la Nyeri o 
fermă, proprietate a unei familii Sutherland. Cu toate astea, nu ştim 
dacă nu cumva Hamish a părăsit locul acela la sfârşitul anilor '70, 
după călătoria lui la Torrelodones, deoarece nu a răspuns la scrisorile 
noastre trimise la adresa aceea. Faptul că s-a întors aici în mare grabă 
după moartea preşedintelui în anul '78, ca să vegheze asupra 
siguranţei bunurilor sale, sugerează că într-adevăr avea o proprietate. 
O proprietate care ar fi fost în mare primejdie, în caz de instabilitate 
politică. Ceea ce sprijină supoziţia că era proprietar al unei ferme şi 
că, poate, a fost nevoit să o abandoneze din cauza unor probleme 


legate de criza prezidenţială, tfun. Pe de altă parte, ştim că şi-a 
păstrat funcţia de corespondent al unui ziar britanic, cel puţin în 
perioada anilor '50, dar nu ştim despre ce ziar era vorba. 

— Crezi că asta ne-ar ajuta? 

— Poate că în arhivele ziarului încă ar mai putea exista vreo 
informaţie în legătură cu datele sale de contact din vremea aceea. 

— Inţeleg. Şi nu este absurd să ne gândim că Hamish a folosit 
redacţia vreunui ziar local ca să-şi predea cronicile. Eu trebuie să-mi 
trimit articolul la revistă prin fax şi o pot face chiar din acest hotel, dar 
poate că pe atunci nu dispuneau de asemenea facilităţi, doar 


390 

dacă nu cumva s-o fi aflat în vreo aşezare îndepărtată şi nu şi-< > 
11 putut dicta articolele decât prin telefon. 

— Bună observaţie! Dacă va fi nevoie, am putea să întrebăm Li 
ziarele locale care existau deja în anii '50, să căutăm în arhivele Im 
sau să interogăm vreun jurnalist veteran. 

— Dacă îmi permiţi să fac o presupunere, cred că am pute.» 
exclude acest oraş ca fiind căminul lui Hamish, cel puţin al lui Hamish 
pe care l-am cunoscut eu. Nu-i plăceau aglomeraţiile în masă specifice 
marilor oraşe. 

— Da, în însemnările lui făcea un comentariu despre Nairobi, nu 
foarte elogios. Părea că nu-i place acest oraş, ceea ce n-ar fi de mirare 
dacă, aşa cum spuneţi dumneavoastră, puţine oraşe îi făceau plăcere. 
Din câte am reuşit să citesc, manuscrisul lui Hanii:.li nu dă alte indicii 
în legătură cu adresa lui. Aşa că, până la urni. |, avem doar vaga 
referire la hotelul Norfolk. 

— O referire foarte vagă. Poate că nu s-a întors niciodată să se 
cazeze acolo după acea primă călătorie, când era un adolescent 
imberb. 

— Sau poate că da. Există o posibilitate, care poate fi un punct bun 
de plecare. Azi-noapte nu reuşeam să adorm, eram prea agitat. Am 
răscolit prin hârtiile mele, toată documentaţia pe care am strâns-o îi i 
lunile din urmă, dar mă plictiseam şi am hotărât să ies să dau o rail. I 
prin oraş. Taxiul m-a dus la un bar şi acolo am cunoscut o fată. 

— O fată? 

— Ea mi-a spus că pe la hotelul Norfolk obişnuieşte să bântuie un 
anume lan, un pictor australian care vinde acolo tablouri de mulţi ani 
şi care cunoaşte la perfecţie toată viaţa socială din hotelul Norfolk. 
Din câte am înţeles, Norfolk este mai mult decât un hotel, a fost o 
adevărată instituţie şi un loc de întâlnire pentru comunitate, i 
europeană din primele zile ale coloniei. Aşa că este posibil ca lan să fi 
ajuns să-l cunoască pe Hamish la un moment dat sau măcar să li avut 
de-a face cu cineva care să-i fi vorbit despre el. Cred că este o pistă 


bună pentru început. 


391 

— Şi... fata aceea? 

Lui Delsey i se citea pe faţă plăcerea de a bârfi cu prima ocazie. 

Da, exact ceea ce credeţi. Era o prostituată, dar, în acelaşi li mp, o 
adevărată doamnă. Şi doar am vorbit cu ea. Deşi poate că ii-ar fi 
trebuit să mă limitez doar la asta. 

— Aşa de rău merge /'affaire1 cu frumoasa Mónica? 

Nu ştiu dacă a ajuns vreodată să meargă. Să vă explic, când, i 
plecat la New York, ne-am luat obiceiul să comunicăm prin lax, 
aproape întotdeauna prin rebusuri. Era amuzant. La câteva. Ilptămâni 
după călătoria noastră la Paris, am primit un fax de la ea în care îmi 
trimitea fotografii din timpul şederii ei acolo. In mai multe dintre ele 
apărea în atitudini destul de tandre cu un tip. Din ce mi-a povestit, am 
dedus că este pianistul unui restaurant grecesc unde obişnuiesc ei să 
meargă să ia cina, dar grecul în i hestiune apare peste tot: mâncând 
hot-dog, patinând în Central l'ark, vizitând muzeul Guggenheim, 
urcând pe Statuia Libertăţii... Şi mereu punându-şi mâinile peste tot 
trupul ei. Ori are opt, ori le mişcă iute, cât durează declanşarea 
aparatului de fotografiat; bineînţeles că un pianist trebuie să fie 
antrenat pentru asta, îmi imaginez. Eu şi Mónica n-am avut niciodată 
o relaţie tipică. Eram prieteni, deveniți amanți, aşa cum se întâmplă 
de cele mai multe ori. Ea stăruie să mă prezinte ca logodnicul ei în 
faţa tuturor, dar, ui acelaşi timp, insistă că povestea dintre noi nu are 
laţuri şi nici lanţuri. Mă foloseşte oarecum ca soluţie împotriva celor 
care se ţin i de capul ei. Niciodată n-am crezut cu adevărat că asta ar 
implica să mai vârâm şi alte persoane în pat cu noi, dar acum ştiu că 
am Ibst prea naiv. 

— Ai vreo confirmare că nu e vorba pur şi simplu de o neînțelegere? 

— Când i-am răspuns la fax făcând-o să observe supărarea mea, ca 
a vrut să tranşeze lucrurile, spunând că nu este nimic serios. Nimic 
serios! Dacă n-ar fi fost nimic, ar fi spus că nu este nimic. Dar 

1 In franceză în original, /egătură amoroasă (n.tr.) 


392 

dacă a spus că nu e nimic serios înseamnă că e ceva, dar nu serii 
>s Un cuvânt în plus schimbă complet semnificaţia. In afară de asin, 
într-una dintre fotografiile alea, pianistul o sărută, şi era un sărut pe 
gură. Din cauza calităţii unui fax, nu este uşor să distingi un simplu 
contact de o explorare în toată regula, dar mi s-a părut că limba lui îi 
ajunge Mónicăi până la omuşor. N-am întrebat-o direct dacă s-a culcat 
cu el, dar părerea mea este că, în orice caz, formele şi gesturil< sunt 
importante, mai ales când e vorba de a menţine o relaţie la mii de 


kilometri distantă. Cred că vine un moment când trebuie să în poziţie, 
să te înclini într-o parte sau alta. Orice relaţie are normele ci de 
politeţe. lar asta am învăţat-o de la bunica mea Uke. 

— Inţeleg. Şi acum te macină dorinţa de răzbunare. 

— Cred că nu suficient de mult. Dacă ar fi aşa, aş fi acceptat oferi. | 
fetei de azi-noapte. Dar sunt pe punctul de a ajunge la limita răbdări i 

— Şi nu e ciudat că îţi trimite pozele fără să ţină seamă de de ta 
liile acelea? 

— Fără să ţină seamă? Nu, Mónica ţine seamă de tot. Este pei 
soana cea mai inteligentă pe care am cunoscut-o. Nu lasă niciodată 
nimic la voia întâmplării şi întotdeauna există o intenţie în tot cr face. 
Este evident că mi le-a trimis cu un scop foarte concret, dar nu sunt 
sigur care anume. Să mă facă să constat limitele asupra cărora insistă 
atât de mult, nu ştiu. Să trăiesc alături de ea este ca şi cum aş trăi în 
Ţara Minunilor, foarte amuzant, dar într-o continuă enigma. Şi m-am 
săturat să fac pe iepuraşul alb, mereu neliniştit. 

Deodată, un râset ca un cotcodăcit de găină ne-a atras atenţia. În 
faţa lui Delsey se postase o sferă umană de vârstă mijlocie, îmbrăcată 
ca Doctor Livingstonel, presupun eu, cu nişte picioare în forma 

1 David Livingstone (1813-1873), medic, explorator şi misionar 
scoţian, des coperitorul cataractelor fluviului Zambezi, botezate de el 
Cascada Victoria, în onoarea reginei Regatului Unit al Marii Britanii, 
precum şi izvoarele fluviului Congo pe care le-a crezut ca fiind ale 
Nilului, (n.tr.) 


393 

i de butoaie, precum coloanele din sala hipostilă de la Karnakl. 
(lloncănea în franceză, extaziată de prezenţa unei celebrităţi în acelaşi 
hotel cu ea. l-a cerut un autograf. Delsey a încercat fără succes să 
zâmbească şi, scoțând cu infinită răbdare un stilou din buzunar,.1l 
semnat pe coperta revistei pe care o răsfoise, reprezentând un 
exemplar din săptămânalul în care el îşi publica articolele. Eu am 
asistat la scenă, amuzat, atunci când prietenele doamnei, care 
acopereau tot spectrul morfologiei aviare, i s-au alăturat într-un cor zi 
(urător de uguiri şi cloncăniri, în vreme ce Delsey semna pe pliante de 
safari, pe bilete de intrare în parcurile naţionale, pe batiste de hârtie 
şi puţin i-a mai lipsit să semneze până şi pe faţa de masă sau pe o 
compresă extrafină. Gând, în sfârşit, am rămas singuri, l-am pl ivit 
fără să-mi stăpânesc râsul. El ridica din sprâncene şi ofta din adâncul 
sufletului. 

— Am uitat că mă aflu în călătorie cu o celebritate, am glumit eu. 

— In momente precum cel la care tocmai ai asistat, simt că mă a 
flu pe muchia unui cuţit fără să pot prevedea către ce parte a lamei 
voi cădea, către buna-creştere rafinată pe care mi-a procurat-o 


educaţia sau către instinctul natural de a musca feroce. De data 
aceasta, a triumfat colegiul Eton. 

— Şi aţi rămas fără revistă. 

— Oh, nu e o mare pierdere. Adevărul e că îmi este din ce în ce mai 
greu să găsesc subiecte demne de a fi comentate în acele | >agini. 
Lumea hârtiei couchie2 este cufundată într-o cloacă de mediocritate 
searbădă. 

1 Gel mai mare ansamblu de temple din Egipt situat pe malul 
răsăritean al Nilului, dintre care cel mai important este templul 
dedicat zeului Amon-Ra. Sala hipostilă este un spaţiu arhitectonic 
compus din 134 de coloane giganlice de 23 de metri înălţime şi o 
circumferință la nivelul capitelurilor de 15 m, minunat proporţionate, 
departe de a semăna cu nişte butoaie, cum le descrie autorul în mod 
neinspirat şi eronat, (n.tr.) 

In franceză în original, în straturi (n.tr.) 


394 

— Bine. Sunteţi dispus să vă lansați în explorarea junglei africani, 
chiar dacă pentru moment este doar cea a asfaltului? 

— „Vom învinge cu măreție, Caesar. În ceea ce mă priveşte, a/i] mă 
vei lăuda, sau viu sau mort”1, a declamat el. 

— Atunci, să mergem acolo. La Norfolk. 

Am luat un taxi care şi-a făcut de cap pe bulevardul Kenyatta, 
pentru ca apoi să o ia pe Uhuru Highway, vitrină a oraşului Nairobi, 
deschisă traficului cu intrările în zonele lui cu sens gira toriu 
aglomerate, lăsând să se scurgă un şir neobosit de maşinării mobile 
care reaminteau toată istoria tehnologiei, de la căruțele cu tracţiune 
animală până la vâjâitoarele maşini de teren cu geamm i fumurii care 
treceau în goană ca nişte fantomatice care blindaţi Printre vehicule 
mişuna un roi de vânzători, oferind de la ziarul de dimineaţă până la 
piese de robinet, şi copii cerşind câţiva shillings de la propria imagine 
reflectată în geamurile fumurii, care uneori lăsau să se deschidă o 
crăpătură ca să scuipe câteva monede, şi alteori, nu. De-o parte şi de 
alta a bulevardului alerga un şir continuu de călători cu aspect mai 
curând de pelerini decât de pietoni, făcându-şi drum, prin vegetaţia 
nesupusă, cu expresia istovită şi concentrată a celui care s-a trezit la 
cinci dimineaţa, ca să scape de vacarmul traficului. Dincolo de 
trotuare, de fațadele de pe Uhuru şi de pr bulevardele adiacente 
alternau zonele pustii cu cele lipsite de gust, de parcă edificiile ar fi 
trecut de la construcţia terminată direct la începutul ruinei. A trebuit 
să-i dau dreptate lui Hamish. Nu am citit nici măcar un singur pliant 
despre Nairobi care să nu insiste asupra modernităţii, ca trăsătură a 
acestei capitale. Când cineva străbate marile sale bulevarde lipsite de 
farmec, care suferă din cauza neglijenţei şi a abandonului, şi unde 


este greu de găsit vreo cărămidă pusă cu mai bine de cincizeci de ani 
în urmă, dar care să nu pară că a fost aşezată acum mai bine deo 
sută, Nairobi amin teşte de acele persoane pentru care ultimul model 
al oricărui luci u 

1 Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, 
p. 496, în traducerea prof. Dr. Docent N. |. Barbu (n.tr.) 


395 

durează cât timp îi ia unuia nou să fie lansat, şi pe care îl păstrează 
într-un fund de debara, acolo unde îmbătrânesc uzate şi penultimul, şi 
antepenultimul. Cu fațadele ei de sticlă asemănătoare cu băşicile 
răsărite netede şi lucioase pe o piele ulcerată, Nairobi se remarcă prin 
tot ce poate fi mai rău într-un oraş, şi anume printr-un aspect de 
pretenţie ratată, asemenea unei flori de plastic roase de molii, fără 
rădăcini, fără suflet şi fără trecut, un oraş trist care dispare în fiecare 
noapte şi este prefabricat în fiecare dimineaţă, în care singurul lucru 
rămas de ieri este un nou strat de praf, iar singurul lucru plănuit 
pentru mâine este un alt nou zgârie-nori, încă un proiect de ruină 
prematură, ca să nu-şi piardă rangul în entuziasta modernitate. Mi-am 
amintit de Victoria Station, barul în care lusesem în urmă cu o noapte. 
Tot oraşul Nairobi era ca localul acela, redus la ultimul strigăt al 
modelelor demodate de import, învechit fără să fie vechi, 
împăunându-se cu ifose de poziţie socială mânioasă şi duplicitară 
precum Caliban al lui Oscar Wildel, pus în faţa unei îndepărtate 
oglinzi europene. 

Delsey nu pierdea niciun detaliu privitor la mulţimea plină de râvnă 
care defila prin faţa geamului, la fel ca un copil examinând o jucărie 
complicată fără manual de instrucţiuni. Incepusem să-l îndrăgesc în 
lunile anterioare, în care pregătisem totul, şi în zilele pe care le-a 
petrecut la Madrid înainte de călătoria noastră. Extravaganţele sale 
reuşeau uneori să mă scoată din minţi; volumul imens al bagajelor 
sale, care trebuiau să fie înfăşurate în întregime în folie de plastic şi 
sigilate până la ultima crăpătură cu bandă adezivă, dar cu un tubuleţ 
deschis spre exterior ca să respire pielea de capibara; chemările lui 
dese adresate stewardesei din avion ca să ceară de 

1 Caliban este un personaj din Furtuna lui Shakespeare simbolizând 
sălbaticul primitiv şi reprezentând trăsăturile cele mai instinctive ale 
fiinţei umane. Scriitorul, poetul şi dramaturgul irlandez Oscar Wilde 
(1854-1900), în prefața la Portretul lui Dorian Gray, menţionează 
acest personaj care se vede sau nu se vede în oglinda secolului al XIX- 
lea, după cum este înfăţişat de curentul realist sau de cel romantic, 
(n.tr.) 


396 


la o sticlă de vin astupată cu dop de plută, nu cu un capac cu filet, 
până la o pernă care să nu mai fi fost folosită de nimeni; insistența sa 
de a dispune la hotel de un butleri personal care să-l ajute cu 
bagajele, ceva ce nu era prevăzut în cadrul serviciilor oferite, nici 
măcar în apartamentul pe care îl ocupa el. Insistase să suporte toate 
cheltuielile de călătorie, ceea ce eu refuzasem. Până la urmă, am 
ajuns la înţelegerea ca fiecare să-şi acopere partea sa, în afară de 
cazurile în care ar fi intervenit vreo cheltuială ieşită din comun, cum 
ar fi un avion particular, o caravană sau o orchestră simfonică la capul 
patului. Conform acestui acord, el ocupa un apartameni, iar eu, o 
cameră simplă, la fel ca toate celelalte, dar într-unul dintre cele mai 
bune hoteluri din Nairobi. 

Norfolk era unul dintre acele exemple de transplant britanii pe ceea 
ce fuseseră cândva ogoarele africane, azi încorsetate sub o armătură 
de asfalt. Pentru adepţii cei mai înverşunaţi ai africa nismului, aceste 
petice de piele altoită mai deranjează încă, fără încetare, dar mulţi 
kenyeni le arată pur şi simplu cu un amestec de mândrie şi ruşine, ca 
tatuajul care îl trădează pe vechiul legionai în spatele înfăţişării de 
membru al burgheziei sofisticate. Delscv educat în Anglia, a fost 
surprins să descopere un cottage2 bucolii în stil Tudor în plin centru al 
oraşului Nairobi. l-am spus că orice clădire istorică din Kenya trebuie 
să fie în stil european, dat fiind ca nu există ceva care să poată fi 
considerat drept arhitectură kenyana tradiţională, cu excepţia 
teritoriilor swahili de pe coastă. Hotelul Norfolk avea o calitate rar 
întâlnită în marile hoteluri: era plăcut, fără să epateze, se prezenta cu 
un aspect modest calculat, devan sând revoluţia hotelurilor 
mastodontice şi contrarevoluţia rusticului pitoresc. Cu olanele sale din 
argilă africană şi aspectul sau de căsuţă de ceramică de Staffordshire, 
creştea discret în lăţime, şi nu în înălţime, privind cum savana 
înconjurătoare se îndepărta de 

1 În engleză în original, majordom (n.tr.) 

2 în engleză în original, vilă la țară (n.tr.) 


397 

grilajul său şi cum se asanau mlaştinile învecinate ca să se ridice 
banale construcţii din beton. 

Am dat buzna în vestibul ca un comando de intervenţie rapidă, 
privind în dreapta şi în stânga, în căutarea oricărei urme care ar 

| i dezvăluit trecerea pe acolo a prăzii noastre. M-am apropiat de 
recepţie cu scopul de a lansa o săgeată în aer. 

— Bună ziua! Vă rog, mi-aţi putea face legătura cu camera 
domnului Sutherland, Hamish Sutherland? 

Recepţionerul a tastat sub tejghea şi după câteva secunde, a 
(lătinat din cap în semn de negatie. 


— Îmi pare rău, domnule, dar nu figurează niciun oaspete cu acest 
nume. Nu este cazat aici. N 

— la te uită, ce surpriză neplăcută! M-am prefăcut surprins. Imi 
puteți spune dacă a fost cazat recent aici? _ 

— Mă tem că nu vă pot da această informaţie. Imi pare rău, 
domnule. 

— Uitaţi, este foarte important. Cu cine aş putea vorbi ca să mă 
autorizeze să primesc această informaţie? 

— Dacă doriţi, puteţi vorbi cu directorul. 

— Bine, mulţumesc. Am preferat să păstrez posibilitatea aceea 
pentru altă dată. Am simţit lipsa Mânicăi. Ea ar fi scos din joben vreun 
truc ca să-l tragă de limbă pe recepţioner. Aş vrea să vorbesc şi cu 
lan, pictorul. 

— Azi nu e aici, domnule. Lipseşte de câteva zile. 

— Oh, nu! Această surpriză nu mai era prefăcută. Era ultimul lucru 
pe care mă aşteptam să-l aud. Şi ştiţi când se va întoarce? 

— Nu, îmi pare rău. Din când în când, dispare zile întregi. 
Obişnuieşte să călătorească destul de mult, uneori în ţara lui. 

— Şi ştiţi dacă l-aş putea găsi undeva? în Australia? 

— Nu, el nu este australian, ci neozeelandez. Dar îmi pare rău, nu 
am adresa lui din Noua Zeelandă. 

— Doamne Dumnezeule! Dar spuneţi-mi, locuieşte de mulţi ani tuci, 
în hotelul Norfolk? 


398 

— De mulţi ani? Recepţionerul mi-a adresat un zâmbet sincer şi 
nevinovat. El era deja instalat aici când a fost construit hotelul în 
1904. Au fost nevoiţi să-l roage să-şi mişte scaunul ca să poată fi puse 
dalele pe pământ. Nu, glumesc. Şi-a agitat mâna în aer. Din, aşa este, 
a stat multă vreme aici, cel puţin douăzeci de ani sau chiat mai mult. 

— Am auzit că ştie multă lume de pe aici, mai ales din comunitatea 
europeană din Kenya. 

— Dar cunoaşte pe toată lumea, nu numai pe europeni. Este foarte 
popular. Vin de peste tot să-i cumpere tablourile. Dacă vreţi să-i 
cumpăraţi vreo lucrare, vă putem servi aici. El se aşază acolo, în faţă, 
iar dincolo puteţi vedea unele dintre tablourile sale. _ 

M-am întors spre locul pe care mi-l arăta recepţionerul. Într-un 
ungher întunecat, o masă de scris pustie dormita în faţa unui perele 
pe care era expus un mozaic de tablouri. 

— Aşteptaţi să vă aprind luminile! 

— Mulţumesc! 

Colţul s-a luminat şi Delsey a venit lângă mine, în faţa tablourilor. 
lan picta siluete stilizate şi sinuoase, parcă încovoiate de vântul din 
savană, definite prin mai multe mase de culori pure întinse în linii 


alungite pe fonduri calde de ocru şi galben. Războinici şi păstori 
masai, femei purtând urcioare pe cap, girafe şi zebre, elefanţi 
adăpându-se la râu, un leu semeţ supraveghind vânatul. Era o pictură 
despuiată de ornamente, schematică şi sugestivă. 

— Bine. Avem tablourile pictorului, dar nu îl avem pe pictor, am 
oftat eu descurajat. 

— Arta lui e remarcabilă. Nu o înţeleg, dar este remarcabilă, a 
subliniat Delsey. 

— Sugerez să profităm de acest prim eşec prematur, pentru a ne 
aşeza la bar ca să plângem puţin, am încheiat eu. 


399 

Am ieşit pe terasa barului Lord Delamerel, deschisă ca un chioşc 
intim al hotelului Norfolk în faţa traficului răzleţ şi leneş de pe strada 
Harry Thuku, sub un cer apăsător. La ora aceea pierdută între micul 
dejun şi aperitiv, de-abia dacă erau două mese ocupate. Ne-am aşezat 
într-un colţ. Eu am cerut o bere Tusker, iar Delsey, un pahar de lichior 
Pimm's. Am aşteptat în tăcere, rumegându-ne (lecepţia, privind 
taxiurile şi minifurgonetele din care coborau grupuri de turişti 
extaziaţi, până când barmanul ne-a servit băuturile. Am mângâiat 
spuma din bere cu degetul. 

— Delsey, ce facem acum? 

— Ce vrei să spui? 

— Eu mi-am lăsat o slujbă promițătoare la un ziar naţional ca să 
întreprind această călătorie. Doream să cunosc Africa de când bunicul 
meu îmi spunea poveştile acelea, şi acum sunt aici, bând j 

O bere kenyană în barul Delamere al hotelului Norfolk. In sfârşit, 
mă aflu în Africa. Bineînţeles că această călătorie are un scop, şi 
anume chestiunile mele personale, pe care le cunoşti deja. Dar simt 
că m-am angrenat într-o căutare, fiind încrezător că voi găsi o mare 
poveste, sperând să descopăr, pe parcursul mai multor luni de 
cercetări, nişte indicii, acea mare dramă epică şi umană care îşi va 
câşliga un spaţiu de onoare în ziarul de duminică sau în suplimentul 
duminical. Dar suntem în anul 1992. 

— De asta mă tem. 

— Azi, oamenii nu dispar în neant, nici nu lasă mesaje în scoarţa 
unui salcâm cu speranţa de a fi găsiţi cândva. Există registre civile, 
baze de date, computere. Mă gândesc că poate, urmărind această 
poveste nemaipomenită, am abordat această căutare într-un mod 
prea romanesc. Când încercam să vă găsesc pe dumneavoastră, 
funcţionara de la consulatul francez v-a căutat numele în cartea de 
telefon. 

— Unde nu apar. 

1 Hugh Choldmondley, baron de Delamere, cunoscut ca lordul cu 


acelaşi nume (1870-1931), unul dintre cei mai renumiţi coloni stabiliţi 
în Kenya (n.tr.) 


400 

— Exact, şi adevărul e că modalitatea de a vă găsi a avut hazul ei, 
pentru că am dat peste revista dumneavoastră datorită faptului că 
funcţionara aceea vă citea articolele şi avea un exemplar. V-. | 
identificat numaidecât, de îndată ce am rostit numele de Delsey. Dat' 
în ziua de azi, oamenii sunt căutaţi dintr-un fotoliu, nu aruncânduc-ţi un 
rucsac pe umăr şi pornind într-o aventură. La Paris, ne-au luai aproape 
douăzeci şi patru de ore ca să vă găsim. De altfel, cine ne garantează 
că Hamish se află în continuare în această ţară, vin sau mort? După 
cum îl cunosc eu, îi plăcea să călătorească. Poate că a murit acum 
zece ani în Macao, în insulele Hebride sau... în Vanuatu, cine poate 
şti? Sau poate că a hotărât să se întoarcă acasă să-şi petreacă ultimii 
ani din viaţă. 

— Care casă? Din câte ştim, Africa a fost căminul lui cea mai mare 
parte a vieţii. lar vechea şi singura lui locuinţă din Scoţia s-a prefăcut 
într-un dezolant cimitir de rămăşiţe. 

— Şi chiar dacă ar fi în Kenya, noi am pornit în căutarea lui, < le 
parcă el ar încerca să se ascundă. Dacă se află aici, dacă mai trăieşte 
încă, cel mai probabil este că îşi petrece ultimii ani într-un cadru 
familial şi casnic, în văzul tuturor, având relaţii cu sute de prieteni şi 
vecini, şi că nu a răspuns la scrisorile noastre pur şi simplu de lene, 
din neglijenţă sau pentru că părinţii mei nu-i erau prea simpatici. Cred 
că găsirea lui ar trebui să fie o sarcină mult mai simplă decât 
prevăzusem. 

— Ascultă, tinere, scuzaţi-mă. 

Pe neaşteptate, Delsey se adresa în engleză unui individ alb de 
vreo patruzeci de ani care trecea pe lângă masa noastră. 

— Da, domnule? a răspuns bărbatul. 

— V-ar deranja să-mi spuneţi care este naționalitatea 
dumneavoastră? 

— Sunt kenyan. M-am născut aici. 

— Aha, perfect. Locuiţi în Nairobi, dacă îmi permiteţi să va întreb? 

— Nu, mă aflu în oraş la muncă. Dar, ce...? 


401 

— Scuzaţi-mi indiscreţia, dar eu şi tânărul meu prieten am venit în 
Africa să căutăm o persoană. Se numeşte Hamish Sutherland. 

II cunoaşteţi? N 

— Hamish... Sutherland... Păi... Nu, mă tem că nu. Imi pare rău. 

— Mulţumesc. Delsey s-a întors din nou spre mine. Ai văzut? Nu <' 
atât de uşor. 


Fără să spun o vorbă, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre recepţie. 
l-am cerut angajatului o carte de telefoane şi m-am alăturat din nou 
lui Delsey pe terasa barului. Am întors paginile până am ajuns la cea 
care mă interesa. 

— Sutar... Sutaria... Suteliffe... Suter... Suthar... Sutherland! Există 
un H. Sutherland! Poate o fi el! 

M-am repezit la telefon şi am format numărul cu frenezie. După mai 
multe ţârâituri, cineva a ridicat receptorul. 

— Alo? 

— Vă rog, Hamish Sutherland? 

— Nu, Howard Sutherland. Ce doriţi? 

Era vocea unui bărbat tânăr. 

— Ah! Uitaţi, numele meu este Mencia, sunt spaniol şi vă sun de la 
hotelul Norfolk. Caut pe cineva în Kenya pe care îl cheamă Hamish 
Sutherland şi am găsit numărul dumneavoastră în cartea de 
telefoane. Persoana pe care o caut este un bătrân. Este bunicul meu. 
Ar putea fi din întâmplare o rudă de-a dumneavoastră? 

— Nu, mă tem că aţi greşit. Eu nu am nicio rudă cu numele de 
Hamish. Îmi pare rău. 

— Nu aveţi familie în Scoţia? 

— Mă rog, poate vreo rudă îndepărtată. Numele meu este scoţian. 
Dar familia mea este din Bismarck, Dakota de Nord. 

— Fir-ar să fie! A trebuit să admit că era o pistă falsă. Scuzaţi 
deranjul. Vă mulţumesc pentru amabilitate. 

— Pentru puţin. Vă doresc succes! 

Am închis telefonul şi m-am dus din nou lângă Delsey ca să mângâi 
în continuare spuma de pe bere. Imi era dor mai mult decât 


402 

oricând de şiretenia Mânicăi. Primul glonţ din încărcătorul nostru se 
dovedise a fi un cartuş orb. Ea s-ar fi descurcat să reoriente/e 
cercetările noastre într-un mod mai productiv. Ar fi găsit elemenir pe 
care să le pună cap la cap, detalii care mie îmi scăpau. Ca să ne ofere 
fondul muzical adecvat pentru dispoziţia noastră posomorâţii, cerul 
opac a început să toarne o aversă însoţită de tunete pe asfalt ui 
crăpat din Nairobi. 

— Oraşul sub soare, am şoptit eu, parafrazând reclama turistică, 

Delsey părea că nu aude, dar mă privea fix, cu un zâmbet 
compătimitor. 

— Există un aspect asupra căruia te înşeli, a afirmat el. Dar nu este 
ceea ce crezi tu. 

— Asupra cărui aspect? 

— Nu a fost niciodată familist, nici casnic. Hamish era un personaj 
cu adevărat romanesc. 


22 - Savana invizibilă 

Poate că Delsey avea dreptate, şi Hamish se născuse ca să 
ocolească zidurile şi să alerge pe câmp, fără să ia în seamă drumurile 
semnalizate, chiar dacă asta l-ar fi obligat să străbată o distanţă mai 
lungă între două puncte. Delsey îl cunoscuse bine, dar mi s-a părut că 
ar fi afirmat despre el acelaşi lucru ca despre arta lui lan: remarcabil, 
dar de neînțeles. Cei doi prieteni erau atât de diferiţi, încât părea 
improbabil să mi-l imaginez pe Delsey învățând să gândească precum 
Hamish, intrând în pielea lui, ghicindu-i mişcările, lucru care ne-ar fi 
uşurat misiunea. Cum pictorul de la hotelul Norfolk era, pentru 
moment, în afara razei noastre de acţiune, singura cale pe care o 
putuserăm detecta în tot acest hăţiş se închise în faţa noastră, iar 
toate celelalte linii de investigaţie păreau că o porniseră pe o 
anevoioasă şi incertă via crucișI birocratică, printre organismele 
oficiale, ceea ce nu înceta să fie, pe lângă o strategie foarte 
plicticoasă şi puţin romanescă, şi una foarte greoaie; sau să ne 
deplasăm la Nyeri şi să ne postăm în piaţa localităţii să strigăm în 
gura mare dacă ştie cineva de o fermă aparţinând unui anume 
Sutherland. 

Dezamăgirea mă făcea să mă îndoiesc până şi de motivele cele mai 
întemeiate care ar fi justificat călătoria aceea. Şi adevărul este că, în 
afară de faptul cert că Hamish se prezentase la Lux Domini la puţin 
timp după ce mătuşa Victoria, sora bunicii, îi trimisese 

1 în latină în original, drumul crucii (n.tr.) 


404 

o scrisoare la o adresă din Kenya, nu dispuneam de nicio urmă 
palpabilă care să demonstreze că ar fi existat cândva cineva numii 
Hamish Sutherland în ţara aceea. Şi dacă minţise cu privire la tot ce 
spusese? Şi dacă era un teribil impostor? Şi dacă nu a emigrai 
niciodată în Africa? Şi dacă a ajuns la Lux Domini după ce a citit 
anunţul mortuar al lui Uke în ziarul ABC? Şi dacă scrisorile pe care le 
primiseră Victoria şi Delsey aveau o adresă falsă a expeditorului? Şi 
dacă biletul pe care l-a cumpărat când l-am însoţit la aeroport era 
pentru altă destinaţie pe care dintr-un anumit motiv nu a vrut să ni-l 
dezvăluie? Şi dacă documentul acela care ajunsese în mâinile mele nu 
fusese scris de el? Şi dacă eu deveneam paranoic? In ciuda a tot şi a 
toate, am hotărât să acordăm o sansă oraşului Nairobi şi să ne mutăm 
la hotelul Norfolk, ca să ne izolăm în ungherul pictorului, în aşteptarea 
revenirii lui. 

In dimineaţa următoare ne-am mutat, vreau să spun, convoiul 
nostru de valize de piele de capibara a executat operaţiunea de 
mutare de la hotelul Serena la Norfolk. Odată instalaţi, Delsey mi-a 


mărturisit că se simte epuizat din pricina călătoriei, fără să precizeze 
dacă se referă la zborul de la Madrid ori la fastuoasa expediţie urbană, 
şi s-a scuzat spunând că se va odihni tot restul zilei la el în 
apartament şi se va ocupa de rezolvarea chestiunilor sale de la Paris. 
Intre timp, eu am preferat să-mi menţin mintea ocupată şi să încerc 
să-mi resetez circuitele cerebrale, cu speranţa că o spălare a minţit 
avea să mă ajute după aceea să abordez chestiunea dintr-o nouă 
perspectivă. In primul rând şi împotriva voinţei democratice a 
majorităţii celulelor mele, i-am trimis M6nicăi un fax în alb cu antetul 
hotelului. Am ieşit apoi în stradă sub aceeaşi mantie aducătoare de 
furtună ca şi în ziua precedentă şi am mers pe jos până la librăria 
Stanley, situată după hotelul cu acelaşi nume, pe strada Kimathi, la 
întretăierea cu bulevardul Kenyatta. Am răsfoit mai multe cărţi, am 
cumpărat câteva şi am făcut rost de o colecţie frumoasă de hărţi ale 
parcurilor naturale, în caz că într-un alt moment s-ar ivi prilejul de a 
cunoaşte ţara ca un simplu turist. 


405 

Nu am rezistat tentaţiei de a bea o bere pe terasa faimoasei 
cafenele Thorn Tree, localul din hotelul Stanley unde vechii călători şi 
vânători, inclusiv ubicuul Hemingway, înfigeau mesaje în scoarţa unui 
salcâm care umbrea galeria. Am vrut să cuprind cu braţele spaţiul 
acela mitic, cu iluzia de a savura un aperitiv istoric care să mă poarte 
în ambianța Africii Orientale a baroanei Blixen1 şi a etniei kikuyu, dar 
vrând să fac gestul unei îmbrăţişări, braţele mi s-au strâns în jurul 
propriilor umeri, ca în acel sărut mimat, pentru că gestul nu era ceea 
ce trebuia să fie. Din atmosfera romantică pe care cronicile vremii o 
atribuiau celui mai clasic dintre hotelurile de lux din Nairobi, inaugurat 
în 1902, nu mai rămăsese aparent absolut nimic care să reusească să 
mă facă să-l deosebesc de un hotel Marycielo din Gandia2, ca să dau 
un exemplu. Chiar şi terasa, 

O înşelăciune, cu anumite nuanţe de păcăleală, evoca mai degrabă 
un chioşc de pe plajă decât o cosmopolită Mecca a călătorului 
universal. După toate aparențele, salcâmul originar trecuse pe lumea 
cealaltă, oricare ar fi fost aceea, şi fusese înlocuit cu un vlăstar rahitic. 
Ca să păstreze tradiţia, pomişorul acela sfrijit era înconjurat şi 
aproape ascuns de patru panouri în genul avizierului cu anunţuri 
parohiale, în care călătorii ambiţionaţi să găsească romantism în acea 
jalnică imitație puteau să-şi lase în continuare bileţelele, care aveau 
să fie date la o parte, aşa cum se cuvine, de către personalul hotelului 
o dată la câteva zile, ca să lase loc liber noilor mesaje şi, în felul 
acesta, să facă astfel nemuritoare acea absurdă pantomimă. 

Contemplând escrocheria, cel care ar avea de gând să se aşeze 
acolo cu ochi curioşi pentru a lua pulsul oraşului Nairobi s-ar pomeni 


că pulsul rămâne în afara câmpului său vizual, blocat cum se cuvine 
de un vitraliu colorat stil Art Deco, singura „Artă” din local, şi instalat 
exact în locul cel mai nepotrivit, ca un turnichet deranjant, între 
terasă şi stradă. In ziua aceea, starea mea sufletească nu era 


1 Karen Blixen (1885-1962), scriitoare daneză, autoare a romanului 
Den Ajrikanske Farm / Ferma africană, tradus la editura Cartea 
Românească cu titlul Din inima Africii (n.tr.) 

2 Mică localitate de coastă situată în sud-estul provinciei Valencia 
(n.tr.) 


406 

capabilă să mai suporte alte decepţii şi, ca să reduc rata de cost pe 
minut a berii, am hotărât să mă cufund, pentru moment, într-o nouă 
aventură a lui Sangre de Cristo, lectura mea de căpătâi. 

Cel de-al doilea exemplar pe care îl cumpărasem la Paris m-a ţinut 
tot atât cât aşteptarea în aeroport şi zborul la Madrid. În episodul 
acela, goana călare a hoinarului Sangre de Cristo îl ducea până la un 
îndepărtat ranch al cărui proprietar plângea neconsolat, pentru că 
nişte bandiți o sechestraseră pe fiica sa, lumina ochilor lui, şi, 
judecând după portret, aveau nişte ochi puternici. Luând urma 
bandiţilor prin coclauri, eroul îl iscodea pe un bătrân nebun numit Ben, 
care trăia ca un pustnic şi pe care îl cunoşteau cu toţii drept Bătrânul 
Nebun Ben. Acesta îi spunea văcarului, după ce se aşeza pe nişte 
ponchouri, că, în urmă cu cincizeci de ani, fusese băgat cu forţa în 
interiorul unei mari scuipători zburătoare de către o cohortă de pitici 
verzi cu capul mare, din ordinul unui bandit numit Stroma, care o 
ţinea captivă pe fiica fermierului. Răufăcătorul preluase conducerea 
acelei trupe de extratereştri ca să se deplaseze în timp, în viitor şi în 
trecut, şi astfel să se ocupe de speculaţiile imobiliare şi de mituirea 
consilierilor locali, fără ca nimeni să-i poată da de urmă în tunelul 
timpului. Datorită unei cărţi pe care Bătrânul Nebun Ben reuşise să o 
cumpere într-una dintre vizitele acelea în viitor şi care se intitula 
Abducted! Ştia că scuipătoarea se va face praf, exact în locul acela în 
care se retrăsese şi în care aşteptase vreme de jumătate de secol. De- 
abia îşi încheiase fraza, când farfuria zburătoare s-a prăbuşit lângă ei, 
ştergând de pe faţa pământului coliba Bătrânului Nebun Ben. Urma o 
luptă la bordul navei în tunelul timpului, intercalată de tăvălirile 
fierbinţi ale lui Sangre de Cristo cu fata, pe nişte ponchouri. In cele din 
urmă, scăpată de sub control, nava cădea peste coliba Bătrânului 
Nebun Ben, rămasă în mod ciudat intactă, tocmai pentru că al doilea 
accident se producea cu zeci de ani înainte de cel dintâi. Astfel că, 
atunci când Sangre de Cristo o ducea pe fată la tatăl ei, acesta 
răspundea: dar care fiică şi cine sunteţi dumneavoastră? In mod 


inevitabil, văcarul, fermierul, femeia şi Bătrânul Nebun Ben 


407 

se cufundau într-o discuţie despre paradoxurile temporale şi găurile 
de viermel, în timp ce, cu agilitatea unei râme, Stroma scăpa 
nevătămat prin toboganul timpului către un destin necunoscut. 

Volumul acela mă cucerise cu desăvârşire prin faptele vitejeşti ale 
personajului. După excursia mea la Paris, am umblat prin librăriile 
madrilene în căutarea altor episoade din seria aceea, dar nici măcar în 
prăvăliile cu texte în engleză nu se auzise nimic despre Quincey 
Underwood şi nici despre Sangre de Cristo. Intr-una dintre ele, chiar 
am fost sfătuit să caut la o librărie cu texte religioase. Am hotărât să 
trimit un fax la o editură numită Sentenza Press, cu sediul în Anglia, 
cerând o listă a distribuitorilor ei din Madrid. După câteva zile, am 
primit răspunsul: doar doi negustori cu amănuntul din Madrid le 
comandau ediţiile şi, dintr-un capriciu al acelor zei ai sorții despre 
care obişnuia să vorbească Delsey şi care se amuzau să-mi mişte 
pereţii despărțitori din labirint pentru ca niciodată să nu pot ajunge să 
înhaţ bucăţica mea de brânză, unul din ei era librăria Posada. Evident, 
m-am adresat celeilalte şi, tot evident, se închisese din motiv de 
pensionare. Mi-a părut rău că trebuia să renunţ să mai citesc şi alte 
peripeții ale lui Sangre de Cristo, pentru că în niciun caz nu aveam de 
gând să-l vizitez pe belzebutul meu personal şi, pe deasupra, să-i mai 
fac şi vânzare în librărie. A 

Această hotărâre m-a ţinut exact douăzeci şi patru de ore. În după- 
amiaza următoare, mâna mea împingea uşa de lemn a librăriei 
Posada, care s-a deschis şi s-a închis cu acel clinchet ce pare să zică: 
zgomotul te-a trădat, intrusule, şi hai să vedem dacă o să-ţi câştigi 
respectul pe care îl merită un client. intre mesele cu teancuri de cărţi, 
în faţa peretelui din fund cu cotoare de volume şi în spatele tejghelei, 
se profila silueta unei fete foarte frumoase. Un peştişor de aur în acea 
cavernă abisală, locuită de un mutant. Intotdeauna m-am gândit că 
Celestino Posada este un bătrân libidinos şi mi-l puteam imagina într- 
unul dintre acele filme italieneşti din anii '70, 

1 Termen din fizica teoretică referitor la un spaţiu-timp care ar 
permite călătoria în timp, în trecut şi în viitor, (n.tr.) 


408 

urmărind o tipă mişto în spatele prăvăliei, punând-o să se caţăre pe 
scară ca să dea jos întotdeauna volumele de pe ultimul raft, în vreme 
ce ochii i se învârteau în cap cu pupilele în spirală, făcând un violent 
zoom pe pulpele fetei. Nu se mai vedea nimeni altcineva în local, dar 
puteam auzi pe cineva dregându-şi glasul şi scuipând în depozitul din 
spate, care sunete, fără îndoială, purtau amprenta melodică a 


patronului. l-am vorbit fetei cu voce joasă, simulând o durere în gât, 
ca să nu mă audă Celestino. Am întrebat de cărţile lui Quincey 
Underwood, de la Sentenza Press. Ea a zâmbit ca un înger beatificat 
şi, pe neaşteptate, a urlat ca un diavol de Tasmania: 

— TATAAMA! 

Fiica lui? Imaginaţia mi-a luat-o razna, la fel şi legile moştenirii 
genetice în familia aceea. Prin uşiţa deschisă între cărţi a apărut 
Celestino cu pilozitatea lui facială, care fusese la modă acum o sută 
de ani, dar pe care nu o mai purta nimeni, acea tunsoare ca un tunel 
de spălat maşini, cu şuviţele în părţi şi o chelie pe mijloc. Ţinea la 
gură o batistă umflată, încărcată, fără îndoială, cu conţinutul laringo- 
esofagian, pe care a înnodat-o ca pe bocceluţa unui vagabond şi a 
lăsat-o pe tejghea, bălăngănindu-se în cerc ca un hopa-mitică. Când 
m-a văzut, a holbat ochii până s-a încruntat. Nu se aştepta la vizita 
mea. Nici eu nu mă aşteptam. 

— Mencía! Dar ce...! Cum...! Aţi venit în sfârşit să-mi luaţi interviul? 
Sau să vă bateţi joc de mine? 

— Nu, don Celestino, nici una,nici alta. Nu mai lucrez la ziar. 

— Cum...? 

— Am venit să cumpăr cărţi, l-am întrerupt eu. Din câte ştiu, librăria 
dumneavoastră este singura din Madrid care distribuie cărţile pe care 
le caut. 

— Despre ce volume este vorba? 

— Sunt cărţi în engleză ale unui autor care se numeşte Quincey 
Underwood. Underwood, ca maşinile de scris. Cărţile au ca subiect... 

— Doar n-o să-mi spuneţi că sunteţi un admirator al lui Sangre de 
Cristo! m-a întrerupt el. 


409 

Dumnezeule! Acum o să iasă la iveală că eu şi Celestino Posada 
împărtăşim aceleaşi gusturi literare. 

— Păi... Mă rog, mi-au căzut în mână două exemplare şi adevărul e 
că mi-au... plăcut. 

— Formidabil, ce coincidenţă extraordinară! Mi se părea mie că sub 
masca aceea de asasin plătit de propaganda liberală se ascunde un 
om cumsecade! Quincey Underwood, da, domnule! Nu se mai scriu 
multe cărţi ca acestea, nu! Perlita, draga mea, du-te...! Mencia! 
întotdeauna îmi rostea numele de parcă ar fi adăugat interjecţia 
militară, arm’! ceea ce aproape că mă făcea să iau poziţie de drepţi. 
Aţi cunoscut-o pe fiica mea Perlita? 

— Acum, da. Incântat de cunoştinţă. 

Ne-am pupat pe obraz. 

— Probabil că aveţi aceeaşi vârstă! Perlita este o minune de fată, 
licenţiată în istorie, şi deşteaptă, şi frumoasă, şi harnică, şi curată, ca 


mama ei! Pe când Celestino îmi expunea calităţile fiicei sale, biata 
Perlita se uita în altă parte, muşcându-şi buza. Perlita, draga mea, du- 
te la mine în birou şi adu cutia din spatele scaunului! 

Fata i-a dat ascultare. 

— Quincey Underwood, da, domnule! Am citit toată colecţia! 
Sangre de Cristo, un erou şi un cavaler! A ridicat degetul arătător. Ce 
forţă narativă! Ce risipă de imaginaţie! Ceee...! — şi-a dus mâinile la 
piept, imitând cupa unui sutien, dar o cupă de mărimea 120, şi mi-a 
tras un cot, urmărind cu coada ochiului întoarcerea fiicei sale... — 
volume, ha, ha, ha! 

Perlita a apărut încărcată cu o cutie prea grea pentru ea. Am sărit 
în ajutorul ei, dar Posada m-a reţinut, apucându-mă de braţ. 

— Lăsaţi-o, lăsaţi-o, e voinică! 

Perlita a aşezat cu greu cutia pe tejghea. Celestino a început să 
scoată volumele, noi-nouţe şi cu miros de cerneală, cu acele coperte 
în stil ordinar, tipărite cu defecte pe hârtie ieftină şi în culori prea 
ţipătoare. Erau cel puţin douăzeci de episoade diferite. Pe când le 
întindea pe masă, părea că intră în extaz. Şi, din nefericire, şi eu la fel. 


410 

— Luaţi-o pe asta, şi pe asta! Oh, asta e dintre cele mai bune, fără 
îndoială! Câte vreţi? Le vreţi pe toate? Uitaţi, asta e ultima până 
acum, publicată chiar anul ăsta! Splendidă, o capodoperă! 

— Păi... nu ştiu ce să spun. O să iau trei sau patru, mai bine dintre 
cele vechi. 

— Luaţi, luaţi-le pe astea patru, iar pe cea nouă, v-o dăruiesc! 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, don Celestino, n-aş vrea... 

— Menefa! Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi! Cred că de acum 
încolo vom împărtăşi multe lucruri! Nu-i aşa, Perlita, draga mea? 

— Da, tată. 

Perlita îşi păstra zâmbetul forţat, precum crainicele de televiziune. 

— Sunteţi invitat la cenaclurile noastre literare din zilele de marţi la 
cafeneaua Operei! Oameni de bine, din vechea gardă, dintre cei care 
nu mai există mulţi! 

— Mulţumesc, don Celestino, sunteţi foarte amabil, voi trece pe 
acolo, dacă asta... 

Amintirea acelei scene groteşti s-a încheiat cu ultima înghiţitură de 
bere pe terasa de la cafeneaua Thorn Tree. Mi-am strâns lucrurile 
împrăştiate pe masă şi m-am năpustit din nou în curentul de pe 
bulevardul Kenyatta. Când această clasică metaforă a fluviului se 
aplică străzilor unui oraş ca Nairobi, trebuie să nuanţezi că nu este 
cursul fluid şi cristalin al unei capitale europene, unde la o oră de vârf 
aproape că eşti târât de forţa torentului. Acolo, apa curge uşor doar 
pe mijlocul albiei, pe unde circulă maşinile, blocate din când în când în 


spatele vreunui autobuz leneş şi în opririle din zonele cu sens 
giratoriu. Dar apele puţin adânci ale malurilor formează aici o mlaştină 
încâlcită cu alge reţinute de roci, mase organice veştejindu-se sub 
soarele trecător. Sunt numiţi /d/ers1, cei care nu fac nimic, bărbaţi 
adulţi şi copii de ambele sexe, care populează străzile, mişunând fără 
un ţel anume, aşezaţi pe trotuare şi în galerii, atraşi de magnetul 
străinului spălat şi călcat. Mulţi nu au altă intenţie decât aceea de a-şi 
lustrui tălpile sandalelor făcute din cauciucuri de 
1 în engleză în original, leneşi, trândavi, inactivi (n.tr.) 


411 

maşină, fără alte pagube şi nici foloase, dar unii îşi dedică talentul 
de a sta degeaba cultivării şi perfecţionării delincvenţei stradale şi 
acesta e motivul pentru care terasele cafenelelor trebuie poziţionate 
departe de stradă. Acei id/ers dorm în aşezările sau în aşa-numitele 
slums1 de la periferie şi îşi trăiesc indolenţa în furnicarul din centru. 
Sunt dovada cea mai palpabilă a acestui puls al oraşului Nairobi, un 
puls coagulat din cauza dezorganizării, a corupţiei şi a neglijenţei care 
domnesc în birourile ridicate deasupra capetelor acelor id/ers. 

Am intrat într-un supermarket de pe bulevard. Singurul alb din local 
şi-a câştigat numaidecât, fără să vrea, atenţia mai multor tineri 
îmbrăcaţi în halate albastre, dispuşi să-mi împingă căruciorul, să-mi 
aducă produsele de pe listă, să-mi umple pungile. Am cumpărat tutun, 
nişte gustări de ciugulit între orele de masă şi o sticlă din acel whisky 
care mi-a fost servit la barul Victoria Station, numit Hunter's Choice, 
ca să beau peste zi. M-am ales cu două ziare, Daily Nation şi The 
Standard, ca să încerc să înţeleg de ce paradisul expedițiilor safaii nu 
se vede de la Nairobi, de parcă s-ar termina la porţile oraşului cu acea 
inscripţie din infernul lui Dante: „Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă” 
2 


M-am plimbat pe bulevardele unui oraş sub un văl de lumină plană 
şi lipsită de viaţă, în care toate umbrele se topeau în aceeaşi umbră 
neobişnuită a unui plafon gros de nori atârnând de sus, atât de solid, 
încât nu părea cer, ci pământ deasupra infernului nostru. Copiii 
alergau în urma mea lipsindu-le energia de a zâmbi, iar câţiva 
shillings nu erau de ajuns nici cât să hrănească efortul cursei. 
Deodată, scoarţa furtunii s-a spart în cioburi lichide, şi aşa-numiţii 
idlers s-au rostogolit pe tălpile lor din cauciucuri de maşină ca să-şi 
mute lipsa de activitate la adăpostul porticurilor. „Prin mine treci spre 
locul de durere” 3, spunea Dante. Nu am găsit acolo niciun motiv de 
speranţă, încă nu înfloriseră magnoliile. 

1 în engleză în original, mahalale (n.tr.) 

2 Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Cântul III, Editura 
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 19, traducere de Eta Boeriu (n.tr.) 


3 Ibidem, p. 18 (n.tr.) 


23 - Afrodite în luptă 

Cu ajutorul angajaţilor de la Norfolk şi al documentaţiei pe care mi- 
au pus-o la dispoziţie, am aflat că Daily Nation şi The Standard erau 
cele mai influente două ziare din Kenya. Primul, cu un tiraj mai mare, 
era la chioşcuri de mai bine de treizeci de ani, dar The, Standard era 
mai vechi decât națiunea însăsi. Întemeiat la Mombasa v în anul 1902, 
pentru a sărbători finalizarea lucrărilor la calea ferată care a legat 
acest oraş portuar de lacul Victoria, era la origine un săptămânal 
intitulat The African Standard, creat de către un magnat născut la 
Karachi pe care îl chema Alibhai Mulla Jeevanjee, un întreprinzător 
filantrop care a finanţat şi construirea unei bune părţi din Nairobi. La 
puţin timp după aceea, publicaţia a trecut în alte mâini şi, în 1910, cu 
noii proprietari britanici, a ajuns să se numească The East African 
Standard, a devenit cotidian şi s-a mutat la Nairobi. În zilele anterioare 
proclamării independenţei, în 1963, a fost achiziţionat de către grupul 
hotelier Lonrho, iar în 1977, titlul de pagină a rămas The Standard. 
Aşadar, acest ziar exista în perioada când Hamish şi-a exercitat 
funcţia de corespondent şi, în consecinţă, era posibil să fi menţinut o 
oarecare colaborare cu acest mijloc de informare. 

Am răsfoit exemplarul din The Standard pe care îl cumpărasem, 
căutând numele unui redactor cu care să intru în legătură, o 
semnătură pe un reportaj de interes social, ceea ce nu era altceva 
decât o alegere la întâmplare. Deodată, ochii mi-au căzut pe o ştire 
ciudată, într-o trecătoare din Alpii italieni s-au găsit cadavrele 
congelate a trei 


413 

soldaţi austro-ungari din Primul Război Mondial. Mi-am amintit 
povestea domnului Molnâr şi m-am întrebat dacă nu cumva vreunul 
dintre ei ar fi putut să fie fiul său. Omul care recuperase rămăşiţele 
din gheaţă, continua ştirea, era un ghid montan al cărui bunic servise 
în aceeaşi zonă cu aşa-numiţii A/pini italieni. Ştirea provenea de la 
agenţii de presă, dar ca semnatar apărea şi un oarecare Kennedy 
Kamaru. Eu nu concep alte semne decât pe cele de circulaţie şi pe 
cele de la jocul de cărţi numit mus, şi am recunoscut că era o 
absurditate să-l aleg pe Kennedy Kamaru, interpretându-l ca pe un 
semn. Chiar şi aşa, am sunat la ziar şi am întrebat de el. Mi-a răspuns 
o voce tânără şi binevoitoare, care a suportat cu stoicism explicaţia 
motivelor mele. S-a angajat să arunce o privire prin arhive, să-şi 
consulte sursele când va avea un moment liber şi să mă sune după 
aceea la hotel pentru a-mi da rezultatul. Din tonul ei, am presimţit că 
nu era un răspuns în doi peri. 


Delsey avea, potrivit amintirilor bunicii mele, aceeaşi aplecare 
pentru euforie, ca şi pentru depresie. Bănuiam că slabele noastre 
indicii erau cauza văditei sale lipse de entuziasm. Timp de două zile, 
am bătut pe la mai multe birouri administrative, ambasada britanică, 
poliţia, compania de Poştă şi Registrul Civil, fără niciun succes. Acolo 
unde erau dispuşi să mă ajute, îmi cereau o dovadă de rudenie, pe 
care eu nu o aveam, sau îmi spuneau că la ei nu apărea nicio 
informaţie. Intre timp, ca să rămână închis în cameră, Delsey se 
folosise de diferite scuze, cum ar fi: o indispoziţie, un telefon pe care îl 
aştepta sau nevoia de a dedica după-amiaza ca să-şi scrie articolul 
pentru revistă. Nu eram suficient de intimi, încât să-mi iau libertatea 
de a-i recomanda să se întoarcă la Paris, şi poate că nu o făcea tocmai 
ca să nu mă lase singur, dar în momentele acelea m-am gândit că ar fi 
fost cel mai bine pentru amândoi. Dat fiind faptul că el era un animal 
social, dacă ar fi avut cu patruzeci de ani mai puţin, l-aş fi scos la un 
night-club ca să-l înviorez, dar la vârsta lui nu mi s-a părut cea mai 
bună idee, iar barul Victoria Station nu părea genul de local pe care 
obişnuia să îl frecventeze. 


414 

Ca să încerc să-l implic în evoluţia evenimentelor, l-am informai cu 
privire la slabele mele progrese. Atunci, mi-a venit ideea să-i propun o 
ipoteză aberantă, doar cu intenţia de a-i capta interesul şi de a-l face 
să practice puţină gimnastică a minţit. El îşi mesteca croasantul de la 
micul dejun şi îşi sorbea ceaiul. li scăzuse nivelul de exigenţă şi 
îndrăznise să muşte din pateul şi brânza de la bufet, fără aparente 
semne de agonie. 

— Delsey... Ştiţi cumva dacă Hamish picta? 

— Dacă picta? Nu cred să fi existat vreo activitate omenească pe 
care el să nu o fi încercat la un moment dat şi era, bineînţeles, un 
supus admirator al artelor plastice, cu toate că nu am dovada că ar fi 
mânuit vreodată penelul decât poate ca pe un simplu amuzament 
trecător. 

— V-a trecut cumva prin minte posibilitatea că lan ar putea fi 
Hamish? 

— Poftim...? 

— Un bătrân cu viaţă de boem care călătoreşte destul de mult. 

Nu s-ar aplica această descriere lui Hamish? lan spune că este din 
Noua Zeelandă, pe care mulţi o definesc ca fiind o Scoţie 
transplantată. De fapt, şi lan este un nume scoţian. De altfel, fata 
aceea mi-a povestit că lan cântă la ukulele, şi ştim bine că Hamish 
avea aptitudini muzicale. 

— Nu încape îndoială că există nişte asemănări teribile. Crezi într- 
adevăr că ar fi posibil? 


— Cine ştie? Nu vi s-a întâmplat niciodată să căutaţi peste tot ceva 
ce aţi pierdut şi care se află exact sub nasul dumneavoastră? 

— Ba da, imaginea pe care mi-o reflecta oglinda când eram mai 
tânăr. Dar nu am reuşit niciodată să o recuperez. Şi de ce ar vrea 
Hamish să se ascundă sub un nume fals? 

— Ei bine, nu ştiu. Dar dacă dintr-un anumit motiv nu ar vrea să fie 
găsit, este evident că prima măsură ar fi aceea de a-şi schimba 
numele. In orice caz, trebuie doar să aşteptăm şi nu vom mai avea 
nicio îndoială. Sigur nu mai e mult până va apărea. La recepţie, 


415 

mi-au spus că este plecat deja de o săptămână şi că, în general, nu 
obişnuieşte să lipsească mai mult de zece zile la rând. 

In aceeaşi dimineaţă mi-a fost înmânat de la recepţie un fax venit 
pe numele meu. Nu voiam să recunosc, nici măcar în faţa propriei voci 
interioare care obişnuia să fie destul de binevoitoare cu mine, că 
începuse să mă îngrijoreze lipsa de veşti de la Mónica. Mi-l puteam 
imagina pe afurisitul ăla de grec făcând ghem faxul meu şi 
aruncându-l la coşul de hârtii în pas de sirtaki, în timp ce Mónica 
râdea în pat, goală şi învelită într-o pătură împodobită cu desene: 
Afrodita cu Hefaistos, Afrodita cu Ares, Afrodita cu Poseidon, Afrodita 
cu Dionysos, Afrodita cu Hermes, Afrodita cu Adonis şi, chiar, Afrodita 
cu Dimitri. 

Mâna mi-a tremurat când am luat plicul. M-am clătinat până la 
terasa barului şi am cerut o bere. Am aşteptat să beau prima 
înghiţitură, de un sfert de litru, înainte de a rupe plicul, crezând că 
înăuntru aveam să citesc un mesaj de tipul and the winner is...1, ca la 
decernarea premiilor Oscar, cu un verdict referitor la faptul că 
motanul se duce pe apa portului Pireu ori pe cea a râului Manzanares. 
Dar nu a fost un asemenea verdict. A fost ca acele cartonaşe cu 
inscripţia „răzuieşte şi câştigă!” şi care te obligă întotdeauna să joci în 
continuare, fără să-ţi ofere un motiv cu adevărat raţional care să 
justifice această poruncă stupidă. Pe fax era doar unul dintre acele 
odioase rebusuri, o lupă şi un semn de întrebare. Nimic altceva. Am 
vrut să fiu flegmatic, dar mă simţeam tentat să scuip flegma pe 
hârtie. Am întors coala, i-am cerut un pix barmanului şi m-am dedicat 
o vreme scrisului, înşirând amănuntele căutării noastre şi rezultatele 
obţinute. Cu grec sau fără grec, nu-mi puteam permite luxul de a mă 
lipsi de talentul M6nicăi. Pe când terminam de scris acea lungă 
epistolă fără nici măcar un mic desen prostesc, un be//boy2 a năvălit 
în bar agitând un clopoțel. Purta o tăbliță cu numele meu scris pe ea. 
l-am făcut semn şi s-a apropiat ca să-mi 

1 în engleză în original, şi câştigătorul este... (n.tr.) 

2 în engleză în original, băiat de serviciu într-un hotel (n.tr.) 


416 

spună că sunt chemat la telefon la recepţie. Apelul acela nu pute; i 
însemna decât nişte veşti, bune sau rele, dar la simpla insinuare; i 
unei noutăţi, picioarele mi s-au încordat precum corzile unui pian şi, 
dintr-o săritură, m-am postat în faţa telefonului. 

— Domnul Mencia? 

Am recunoscut numaidecât vocea. Nu era greu. Repertoriul vocilor 
care mă puteau suna la Norfolk era mai degrabă limitai. Era Kennedy 
Kamaru, de la The Standard. 

— Da, eu sunt. Domnul Kamaru? 

— Uitaţi, m-am ocupat de problema dumneavoastră. Nu vreau să 
vă dau speranţe deşarte. Pe scurt, nu cred să fi găsit ceva concludent, 
dar, dacă doriţi, ne putem vedea oricum, ca să discutăm. Azi sunt 
foarte ocupat, dar mâine trebuie să asist la o ceremonie în zona 
Karen. Cunoaşteţi cartierul? 

— Nu, dar nu e nicio problemă. Spuneţi-mi unde ne vedem şi voi 
lua un taxi. 

— Aproape de şosea e un restaurant numit The Horseman. Este 
foarte cunoscut şi nu scapă neobservat, se află chiar lângă sensul 
giratoriu. Eu aş putea să fiu acolo la ora unu şi jumătate. 

— Perfect, domnule Kamaru. Vă mulţumesc mult de tot. 

Faptul acela nu părea a fi altceva decât un alt îndemn „joacă în 
continuare!”, dar ţinând seamă de incapacitatea mea de a obţine vreo 
informaţie, nu neapărat solidă, dar nici măcar lichidă sau gazoasă, 
chiar şi un, joacă în continuare!” mă putea face să mă emoţionez. Cel 
puţin, acum aveam o persoană de legătură şi o întâlnire. Am înmânat 
la recepţie faxul destinat Mânicăi şi m-am întors la bar să ciugulesc 
ceva, înainte de a mă închide la mine în cameră ca să sărbătoresc 
primul meu demers pe jumătate reuşit cu o siestă dintre cele care dau 
peste cap până şi o encefalogramă. 

Nu am mai ştiut nimic despre Delsey toată ziua. Dacă a luat prânzul 
şi cina, a făcut-o în apartamentul lui. Nu am vrut să mă amestec în 
intimitatea lui nici măcar prin telefon, cel puţin atâta timp cât venea 
în continuare în fiecare zi să ia micul dejun, dar situaţia începuse să 
devină făţiş stânjenitoare. Chiar şi fără 


417 

familiaritatea necesară, am luat hotărârea de a aştepta încă două 
zile înainte de a constata faptul că povestea aceea, a noastră, dacă o 
puteam numi astfel, nu funcţiona şi că ar fi poate mai bine ca el să 
zboare înapoi la Paris, iar eu să continui investigația de unul singur. 
Dar, în după-amiaza aceea, în locul lui Delsey, am avut altă companie 
neaşteptată. 


Hotărâsem să-mi petrec ultimele ore de lumină lângă piscină şi să 
citesc câteva pagini din documentul lui Hamish. Răcoarea serii şi norii 
încărcaţi de plumb nu invitau la bălăceală, aşa că m-am întins pe un 
şezlong şi mi-am umplut câmpul vizual cu coala de hârtie îngălbenită 
şi rândurile drepte ale vorbelor sale, în care intervenea din când în 
când vreo literă rebelă care ieşea din rând. Când mă pregăteam să 
dau pagina, am observat că un nou personaj intrase în scenă, de 
cealaltă parte a piscinei. Era o fată neagră, aşa cum se spune despre 
un vin că este roşu. Pielea ei avea porţiuni de culoarea tutunului 
uscat, a frunzelor căzute toamna, a aurului vechi şi a butoiului de 
stejar, iar acolo unde umezeala întâlnea curburi, lumina înserării 
întorcea reflexe vineţii de strugure. şi întindea prosopul pe un hamac, 
cu spatele la mine. Avea un păr lung şi drept, pieptănat de curând, şi 
când se apleca, cascada aceea plutea, de parcă ar fi fost fum, căzând 
pe rând, fir cu fir, aruncând în aer, în cădere, o scânteiere albastră ca 
firele electrice când fac contact, şi când se înclina, părea că trupul i se 
desface în două jumătăţi independente, în două sfârleze rotindu-se, 
puse cap la cap, atât de transparent îi devenea mijlocul în partea lui 
cea mai îngustă. Purta un generos bikini galben, care păstra pentru el 
foarte puţine secrete şi care părea că se lipise de trupul său, ca 
învelitorile cărţilor de şcoală. Aproape că nu-mi venea să cred când a 
coborât din cerul tocurilor sale înalte şi s-a răsucit ca să se întindă. 
Era o femeie cu care să vrei să întemeiezi o colonie pe altă planetă şi 
aceea trebuia să fie tocmai singura femeie pe care o cunoşteam în 
oraşul acela. Audrey. Makena. 

— Makena? am bâiguit eu. 


418 

Ea şi-a răsucit pletele asemenea cuiva care scoate la plimbare o 
herghelie de armăsari negri. M-a privit, pentru o clipă descumpănită, 
înainte de a mă recunoaşte. M-am ridicat şi am înconjurat piscirui ca 
să merg în întâmpinarea ei. 

— Măi să fie, Curro, prietenul meu spaniol! Dar, şşş! Şi-a pus 
arătătorul pe buze. Aici sunt Audrey. 

Zâmbea, mereu zâmbea. O făcea cu fruntea uşor înclinată, 
ridicându-şi privirea de jos, ceea ce îi imprima expresiei o amprentă 
poznaşă, pe care ea o împletea la perfecţie cu o timidă rezervă 
deliberată, ceea ce devenea o combinaţie exploziv de insinuantă. 

— Eşti de... serviciu? 

— la te uită ce mod de a vorbi! Nu, ştii doar că lucrez noaptea. Dar 
sunt cunoscută la hotel şi trebuie să-mi păstrez imaginea. 

— Ai... clienţi aici? 

Simţeam o oarecare pudoare în alegerea cuvintelor. Niciodată, 
până atunci, nu mai vorbisem cu o prostituată. 


— Da, poate că vreunul o fi pe aici. A privit de jur-împrejur. Dar nu 
te teme. Ştii doar că îmi aleg clienţii. Aproape toţi sunt stabili şi nu 
tratează în public aceste treburi. Ştiu cum să dea de mine, pe robotul 
telefonic sau la barul Victoria. Vin din când în când aici, la salonul de 
înfrumusețare Tariku, să-mi fac manichiura, pedichiura şi să mă 
coafez, şi apoi mă relaxez puţin la piscină. După cum vezi, mi-am 
desfăcut codiţele. lţi place? 

Şi-a scos din nou la plimbare herghelia de armăsari negri. 

— Eşti foarte frumoasă. lţi stă mai bine aşa. Pe gustul meu. 

— Nu ştiam că eşti cazat aici. 

— Nici nu eram. Dar ne-am mutat aici ca să-i iau urma lui lan, 
pictorul despre care mi-ai vorbit. 

— „Ne-am”? 

— Da. După cum ţi-am spus, îl caut pe bunicul meu şi călătoresc cu 
un prieten de-al lui din tinereţe care mă ajută să-l caut. Dar lan nu 
este aici. 

— Nu, nu este. Trebuie să fie în călătorie prin Australia. 

— Noua Zeelandă, mi s-a spus aici. 


419 

— Aşa e. Dar nu-ţi face griji, niciodată nu lipseşte multă vreme. Se 
va întoarce. Şi între timp, cu ce te ocupi? 

— Cu nimic interesant. Căutând date despre bunicul meu, am 
colindat pe la ambasade, birouri, clădiri ale guvernului, dar până în 
momentul de faţă n-am găsit nimic. 

— Oh! îmi pare rău. Cu siguranţă că lan te va putea ajuta. Şi cum ţi 
se pare Nairobi? 

— Păi... N-am putut vedea prea mult. 

— lar ce-ai văzut nu ţi-a plăcut. 

— Mă rog... Nu mult, într-adevăr. Atâţia zgârie-nori ca să se ofere o 
imagine bună, iar la nivelul străzii, atâta dezamăgire, atâta sărăcie, 
atâţia oameni care n-au ce face... Din ce-am văzut şi din ce-am auzit, 
am senzaţia că există, asemenea visului american, un vis african, pe 
care l-au inventat colonii şi pe care apoi africanii l-au revendicat 
pentru ei, şi că politicienii le-au spus oamenilor că visul acela este la 
îndemâna tuturor, şi acum îl caută toţi cu disperare, de voie, de 
nevoie. Dar cred că foarte puţini au reuşit să-l realizeze. Mai ales, de 
voie. 

— Da. Poate că ai dreptate. Dar este lumea mea, n-am ce face. 
Pentru mine, este /umea. Aş putea să te duc în câteva locuri ca să-ţi 
schimbi impresia. 

— Va fi o plăcere. Ce propui? 

— Cinăm mâine? 

— Nu lucrezi? 


— Nu, mâine îmi iau noaptea liberă. 

— Atunci, încântat. Unde o să mă duci? 

— Încă nu cunoşti localul Carnivore? 

— Parcă am citit ceva despre el. Ce este? 

— Un restaurant foarte original. Se serveşte carne de animale 
sălbatice. Este prea turistic, dar merită să-l cunoşti. Ne vedem acolo la 
opt? 

— Grozav! 

— Şi între timp... şi-a înclinat şi mai mult fruntea şi şi-a lărgit 
zâmbetul. Probabil ştia că expresia aceea este irezistibilă... Aş putea 


420 

să-ţi arăt şi alte atracţii la Nairobi. Şi-a încrucişat picioarele aşa curii 
o făcea la bar şi, cu o mişcare dozată în mici reprize calculate, şi-a 
ridicat braţele deasupra capului şi şi-a dat la o parte părul de pe 
umeri. Făcând-o, sânii ei descriau o mişcare pe care ai fi vrut să o vezi 
repetată în moviolă, înainte şi înapoi. 

Nu eram sigur dacă îmi propune ce credeam eu că îmi propune şi 
voiam să evit atitudinea ridicolă a bărbatului de la piscină cu succes la 
femei. Cu riscul de a părea idiot, am preferat să lămuresc termenii 
propunerii ei. 

— La ce te referi... mai exact? 

— Vrei să-ţi explic la tine în cameră? 

Eram lămurit. Am analizat situaţia cât ai clipi din ochi. Pe de o 
parte, la cincizeci de centimetri de mine, o femeie spectaculoasă care 
mă găsea atrăgător din punct de vedere sexual. Pe de alta, la 
cincizeci de metri, camera mea privată cu un pat mare cât să execuţi 
cornere. Şi în al treilea şi ultimul rând, la unsprezece mii opt sute de 
kilometri, colecţionara de marionete care explora arcurile şi pârghiile 
noii ei paiaţe greceşti. Chestiunea părea să ofere puţine incertitudini. 
Şi totuşi... 

— Makena... îmi pare rău. Cred că am o iubită. Sau ceva de genul 
ăsta. Sau, cel puţin, aveam. 

— Oh! Ce păcat! Asta te onorează. Şi te face şi mai interesant. Cum 
ţi-am spus, îmi place să aleg. 

Mi-a mângâiat bărbia între arătător şi degetul mare. 

Dumnezeule! Singurul lucru pe care îl obţinusem cu hotărârea mea 
era ca totul să fie şi mai dificil pentru mine. 

Am încheiat ziua cu un sendvis trist şi o bere în faţa televizorului > 
> la mine în cameră, aproape regretând faptul că alesesem în mod 
voluntar calea autoflagelării nostalgice şi solitare, dar, în acelaşi timp, 
bucuros de subita îmbogăţire a vieţii mele sociale din Nairobi. Aveam 
două întâlniri pentru ziua următoare. Am sărbătorit evenimentul cu o 
duscă de Hunter's Choice. 


24 - Când se închide o uşă, se mai închide una 

Restaurantul The Horseman era o căsuţă rurală englezească la care 
se ajungea părăsind oraşul către vest înspre aşa-numitele coline 
Ngong, ceea ce în Kenya înseamnă un lanţ muntos în toată regula. 
Şoseaua şerpuia printre păşuni şi zone împădurite înainte de a se 
desface într-un larg pasaj către un mic nod urban, cu un uşor aspect 
mai plăcut, să zicem de Africă ecuatorială, decât centrul. Birouri 
liniştite de cartier mărginaş la umbra magnoliilor, a copacilor numiţi 
flamboianţi şi a  smochinilor sălbatici, colegii, ansambluri de 
apartamente modeste şi pieţe volante de ceramică şi mobilier erau 
înşirate sub cerul liber, fără buluceala din downtown1, pe marginea 
convoiului neîntrerupt de maşini, autobuze şi camionete. Pe pământul 
roşu al trotuarelor neasfaltate mişunau cârduri de copii în uniformă, 
care mergeau sau se întorceau de la şcoală. Şi prin asta era diferită 
Africa. De unde veneam eu, şcolarii alcătuiau singura castă de /d/ers 
care putea fi întâlnită pe străzile oricărui cartier. Dar aici, nu îşi 
întrerupeau marşul, cu servietele în mână sau pe spate, rupând 
defilarea disciplinată doar ca să sară într-o parte şi apoi în cealaltă, şi 
din nou într-o parte şi apoi în cealaltă a unui şiroi de apă care se 
scurgea printr-un şanţ. Cu siguranţă că aveau acasă la fel de mult de 
lucru ca şi la şcoală şi că parcurgerea drumului le ocupa o bună parte 
din zi. ţi dai seama repede că în Kenya se merge mult pe jos. 

1 în engleză în original, centrul oraşului (n.tr.) 


422 

Restaurantul era situat într-un mic centru comercial, pe colţul unei 
zone cu sens giratoriu al şoselei care cobora spre districtul Karen. 
Acest cartier rezidenţial se află pe locul vechilor plantaţii de cafea ale 
baroanei Blixen, autoarea romanului Din imriti Africii. Hamish îi 
dedicase un paragraf în documentul pe care îl recuperasem de la Lux 
Domini: 

În 1913, o femeie daneză s-a stabilit în Ținuturile înalte şi a 
cumpărat o fermă la poalele colinelor Ngong. Se numea Karen 
Christence Dinesen, baroană consoartă Blixen-Finecke (1885-1962), şi 
sub pseudonimul de Isak Dinesen a publicat una dintre cele mai 
frumoase cărţi care s-au scris vreodată despre Africa. Scriitoare 
desăvârşită şi fermieră nepricepută, a trăit liber şi a fost mai degrabă 
ghinionistă decât fericită, a eşuat în afaceri, în sănătate şi în dragoste, 
a îndurat ocupaţia nazistă în Danemarca şi a murit departe de 
meleagurile africane pe care le iubea. Viaţa ei a simbolizat la perfecţie 
vraja, drama şi speranţa Africii. Karen a dovedit o înţelegere mai 
apropiată de sentimentele şi dorinţele africanilor decât oricine 
altcineva pe vremea sa, iar contribuţia ei la faptul că omenirea şi-a 


întors privirea către acest colţ de lume este nepreţuită în termenii 
publicităţii. Era o mzungu profund kenyană, mai profundă decât erau 
înfipte în pământul african rădăcinile arborilor săi de cafea, iar pentru 
eternitate, va rămâne cea mai bună ambasadoare a Kenyei în 
emisfera nordică. Regret că nu am avut privilegiul de a o fi cunoscut. 

Visul lui Karen Blixen a eşuat, dar pământurile sale fertile au dat 
naştere multor altora. Ferma ei a fost divizată într-un amplu mozaic 
de parcele în care o mulţime discretă şi selectă de privilegiați, 
expatriaţi mai mult sau mai puţin recent, şi noua elită locală ivită 
după dobândirea independenţei, au recreat mii de forme ale visului 
african în cărămidă, piatră şi lemn, printre grădini exotice legănate de 
eterna primăvară din Ținuturile înalte. Karen reprezintă un secret 
păstrai 


423 

în cutiuţe de sârmă ghimpată electrificată, învăluit în garduri vii şi 
împodobit cu buganvilee smălţuite deschizându-se în boboci, cel mai 
aproape de locul acelei discrete şi selecte mulţimi în care vizitatorul 
ocazional va reuşi să ajungă. 

Salonul restaurantului se deschidea printr-una din laturi către o 
mică grădină tropicală care servea ca intrare. Mai multe mese erau 
ocupate de familii şi de grupuri care luau prânzuri de afaceri. La una 
dintre ele, lângă balustrada de lemn care despărţea grădina de sală, 
stătea un tânăr de culoare, fălcos, cu părul tuns foarte scurt şi 
ochelari cu rame groase de baga. Purta un impecabil costum gri şi 

O cravată în tonuri pământii, cu desene de animale, şi avea în 
urechi căşti de walkman. Cu toate că nu ne cunoşteam, ne-am 
identificat numaidecât. Mirosul de jurnalist începe prin recunoaşterea 
speciei. Mai ales că era unica masă cu un singur ocupant. M-am 
apropiat, iar el s-a ridicat brusc, etalând un zâmbet larg. Când s-a 
sculat în picioare, cablul de la căşti i s-a lungit din urechi. 

— Kennedy? 

Şi-a dus mâna în sus ca să-şi scoată căştile. Apoi, şi-a recăpătat 
zâmbetul. 

— Spune-mi Ken. Mi-a întins mâna. Nu vreau ca lumea să afle că 
am supravieţuit acelui atentat de la Dallas. De aceea mi-am lacut 
operaţie estetică. 

— Eu sunt Curro şi nu o să dezvălui secretul tău. 

Părea un tip fără astâmpăr şi dezinvolt. Am răspuns strângerii de 
mână şi m-a invitat să iau loc. 

— Ken, mulţumesc mult pentru timpul pe care mi l-ai acordat. 

— Nu, de fapt telefonul tău a fost foarte oportun. Dintr-odată, 
chipul i s-a întristat, iar glasul i se auzea tânguitor. N-am mai mâncat 
de câteva zile şi, datorită invitaţiei tale, azi pot să iau o masă caldă. 


Am înlemnit. Atunci, el a izbucnit într-un hohot de râs. 
— E o glumă, prietene! N-ai de ce să-mi mulţumeşti. E lege să îi juţi 
un coleg. De altfel, întotdeauna pică bine să mai ai încă un 


424 

contact în presa europeană. Ah, şi asta - a bătut darabana cu 
dogitul pe faţa de masă - o plăteşte The Standard. 

— Nu, eu te-am invitat. In cazul meu, chiar e adevărat că n-am mai 
mâncat cum se cuvine de câteva zile. 

— Aşa de prost e hotelul la care stai? 

— E Norfolk. 

— Oh, acum înţeleg, o cocioabă pentru turişti cu rucsacul în 
spinare... Dar, ce tot spui? Este unul dintre cele mai bune! Şi are o 
bucătărie nemaipomenită! 

— Aşa o fi, dar eu pot să plătesc doar micul dejun şi berea. M-am 
uitat pe meniu. Ce îmi recomanzi? 

— Să mănânci, omule, să mănânci. 

Am ales ca antreu nişte colţunaşi rumeniţi, ca să-i împărţim între 
noi. Eu muream după o pizza, iar el a cerut un fel de mâncare cu 
carne, pe care am hotărât să le stropim cu un vin sud-african. 
Chelnerul s-a oprit o clipă să vorbească cu Ken. 

— N-ai mai venit pe aici de multă vreme. 

— Da, dragul meu Moses. Ken a adoptat din nou aceeaşi expir sie 
de mai înainte. Acum am venit datorită invitaţiei acestui bun prieten. 
N-am mai mâncat de câteva zile, aşa că azi pot lua ceva cald. 

— Cald? Crezi că o să mă deranjez să-ţi reîncălzesc resturile? 

Era evident că Moses îl cunoştea bine. Au râs amândoi şi chelnerul 
s-a dus în bucătărie cu comanda noastră. 

— Asculţi ştirile? 

Am arătat din cap spre Walkman. 

— Ştirile? Ah, nu, este vocea şefului meu! Nu pot lăsa să treacă 
multă vreme fără să o aud. 

— A şefului tău? 

— Da, al meu şi al tuturor. Bruce Springsteen1, Şeful, amice! Esn o 
înregistrare pirat dintr-un concert, pe care mi-a dat-o un prieten. Bine, 
să trecem la subiect, Curro. S-a îndreptat cu aceeaşi mişcare 
nervoasă spre o mapă, din care a scos un teanc de hârtii. Aşadar, îl 

1 Cântăreț, compozitor şi chitarist american, poreclit The Boss / 
Şeful (n.tr.) 


425 

cauţi pe bunicul tău, un scoţian numit Hamish Sutherland, născut în 
1910, care se presupune că a venit aici în calitate de colon la 
începutul anilor '30, se presupune că s-a însurat cu o fermieră din 


Nyeri, domnişoara Cordelia - a pronunţat numele parodiind afectarea 
britanică -, al cărei nume pot să-l iau în râs pentru că deduc că nu 
este bunica ta, şi care se presupune că a relatat despre războiul aşa- 
numiţilor Freedom Fighters1 pentru un ziar britanic. 

— Freedom Fighters? 

— Organizaţia Mau Mau, spus mai frumos. 

— Aha. Într-adevăr, ăsta e rezumatul. Nu mai am alte date 
concrete. 

— Bine, avem două culoare istorice în care este relativ uşor - şi-a 
mişcat degetele de la mâini, de parcă ar fi pus cuvântul „uşor” între 
ghilimele - să umbli iscodind informaţii despre orice neica-nimeni. 
Avem recensăminte, registre civile, birouri de paşapoarte, dosare 
academice, date bancare, fişe de poliţie, fişe medicale etcetera 
etcetera. Date care de obicei nu sunt publice, dar la care se poate 
ajunge dacă dispui de... contactele adecvate, a subliniat ultimele 
cuvinte lovind uşor cu palma peste buzunarul hainei. 

— Am încercat pe această cale. Fără... contactele adecvate, 
desigur. N-am găsit nimic. 

— În al doilea rând, avem de-a face cu primele etape ale vieţii lui 
bwana kaburu2, să zicem de la începutul secolului până în anii '30. Pe 
vremea aceea, comunitatea europenilor era încă mică şi ne putem 
bizui pe un volum de informaţii uşor de mânuit, dar, pe de altă parte, 
destul de complet şi de fiabil. Am cercetat această a doua cale. 

— Şi? 

— Îmi pare foarte rău să-ţi comunic că bunicul tău nu există. În 
niciunul dintre izvoarele pe care le-am putut consulta nu figurează 

1 In traducere literală „luptători pentru libertate”. Nume pe care îl 
primesc în Kenya combatanții din Mau Mau, gherila kikuyu care a 
luptat pentru independenţă, (n.a.) 

In limba swahili, domnul bur (n.tr.) 


426 

niciun Hamish Sutherland. Ţi-am spus la telefon că nu vreau sil ţi 
dau speranţe false. 

— Dar atunci... nu există nimic? 

— Absolut nimic. Am reuşit să obţin doar două referinţe la numele 
de Sutherland de pe vremea aceea. Una din ele nu ne esie de folos. E 
vorba despre un George Sutherland Mackenzie, |>n mul administrator 
al Imperial British East Africa Company din Mombasa, de la 1889 la 
1890. Ca să-ţi faci o idee, această funcţie era a celui mai mare mahăr 
al intereselor britanice în Africa Orientala Un personaj foarte 
important. In mod evident, ăsta nu e bunii ui tău, deşi nu ţi-ar fi stat 
rău să fi fost. 

— Nu. 


— Cel de-al doilea era un oarecare căpitan James Sutherland. 

— Un moment! „Hamish” n-ar putea fi termenul gaelicl penliu, 
James"? 

— Premiu pentru distinsul domn! într-adevăr, „Hamish” este, ta să 
zicem aşa, versiunea adaptată în engleză a gaelicului, James”! la 
origine, ceva de genul „Seamas”. Şi atât bunicul tău, cât şi bunul 
căpitan erau din ţara whisky-ului. Dar aici se opresc coincidenţeli 
James s-a stabilit în Africa Orientală în 1903, iar bunicul lau s-a născut 
în 1910. După cum se pare, James a fost timp de mai mulţi ani 
aghiotant pe domeniul Longonot, în apropiere de lacul Naivasha şi 
apoi a devenit un mare vânător alb. Există dovada < a în 1913 s-a 
aflat în serviciul guvernatorului, sir Henry Conway Belfield. Pe vremea 
aceea, bunicul tău avea trei ani. Englezii au liist întotdeauna cam 
ciudaţi, dar numirea la trei ani a unui căpitan n a făcut-o nici Caligula. 
Dar, stai puţin, ce vârstă o fi avut calul când l-a făcut senator? 

— Dar în 1913, căpitanul acela putea avea un băiat de trei ani. 

— Crezi că acest James ar fi putut să fie tatăl bunicului tău? 

— Era doar o elucubraţie. Nu, nu. Cred că datele acelea nu se 
potrivesc. Bunicul meu a fost în Africa cu tatăl lui, dar, după câte 

1 Dialect celtic vorbit în Scoţia şi Irlanda (n.tr.) 


427 

. Un înţeles, asta s-a întâmplat când el era deja un adolescent, aşa i 
a trebuie să fi fost prin anii '20. Mă tem că ar fi o altă pistă falsă. In 
orice caz, ti-as fi recunoscător dacă mi-ai lăsa aceste informaţii. 

— Da, aici se află tot. Acest dosar este al tău, iar factura dinăuntru 
este a mea. Nuuu, e o glumă! Dar, stai, mai e ceva. 

— Te ascult. 

— Să-ţi explic, The Standard s-a schimbat mult în cei nouăzeci de 
mi ai săi. La origine, era gazeta colonului, „ce bine o ducem citind noi, 
cei daţi naibii!” Mult timp după aceea, cu schimbările proprietarilor şi 
diverse avataruri, n-a devenit cu adevărat un mijloc de comunicare 
serios sau cât de serios poate fi un ziar care angajează un tip ca mine. 
In urma tuturor acestor schimbări, nu este uşor să obţii date şi nici 
nume atât de vechi. Dar ţi-am făcut rost de numele unui reporter 
englez care a relatat pentru The Standard câteva episoade din război. 
Omul tău se numeşte Winslow Macomber. Are numele unei mărci de 
cârnăciori, nu-i aşa? Cârnăciorii Winslow Macomber! Bun, aşadar, 
bătrânul Winslow s-a întors în Marea liritanie după proclamarea 
independenţei, dar am putut dezgropa adresa de contact de pe 
vremea aceea pe care a lăsat-o, dar de atunci au trecut treizeci de 
ani. Ţi-am notat-o aici. 

Era un domiciliu din Surrey. 

— Nu figurează niciun număr de telefon, dar i-ai putea trimite o 


scrisoare sau o telegramă. E posibil să-l fi cunoscut pe bunicul tău, 
dacă au mers amândoi pe urmele trupelor. Doi jurnalişti în timpul 
războiului nu pot evita să bea împreună şi să se înjure unul pe celălalt. 

— Genial, Ken, mulţumesc mult! Ai găsit ceva despre Cordelia? 

— Domnişoara Cordelia! a repetat el parodia. Nu. Date insuficiente. 
Aş avea nevoie de numele ei de fată, care ar fi al tatălui ei, 
proprietarul iniţial al fermei. In caz contrar, nu pot face nimic în plus. 
Desigur, e de prisos să spun că n-a existat nicio Cordelia Sutherland. 
Am verificat. 

— Măi să fie! Se pare că nimic nu se potriveşte. Şi informaţia 
despre o posibilă fermă la Nyeri ţi se pare plauzibilă? 


428 

— Bineînţeles că da. Cea mai mare parte a ținuturilor kikuyu a 
devenit pământ al colonilor. Au vrut să-l numească Ţara Omului Alb. 
Au omis un fapt mărunt, şi anume că ţinutul era deja al omuleţilor săi 
negri. Poate că nu şi-au dat seama de asta pentru că au ajuns 
noaptea şi nu ne distingeau în întuneric, mă rog, doar dacă zâmbeam, 
dar nu prea aveam chef de amuzament. 

— Tu eşti kikuyu? 

— Sunt cetăţean kenyan născut la Nairobi. Dar, într-adevăr, părinţii 
mei sunt kikuyu şi sângele meu este kikuyu. 

— Familia ta este de acolo, din Nyeri? 

— Nu, familia mea provine din Kiambu, la nord de Nairobi, dar, de 
aproape un secol, au fost nevoiţi să părăsească acele meleaguri 
datorită mult iubitei administrații coloniale. Au devenit nişte străini în 
propria ţară şi au fost aruncaţi dintr-o parte într-alta timp de zeci de 
ani. Când au sosit primii coloni la Kiambu, pe la 1902 poporul meu i-a 
primit ca pe nişte noi vecini, i-au ajutat chiar să-şi construiască 
locuinţele. Până când, într-o zi, acei noi vecini atât de simpatici i-au 
dat afară în brânci de pe pământurile lor strămoşeşti şi i-au închis într- 
o rezervaţie. Nu ştiu dacă ai idee ce însemna asta pentru poporul 
meu. Etnicii masai sunt păstori nomazi care îşi duc caprele dintr-o 
parte într-alta. Dar pentru un kikuyu, averea lui este pământul şi dacă 
ni se ia, nu mai avem nimic. Crezi sau nu crezi, să ştii nu e uşor să 
dresezi o turmă de capete să meargă pe marginea şoselei în şir unul 
după altul. Bunicii mei s-au tot mutat, alungaţi, dintr-o parte într-alta, 
până n-au mai avut încotro şi s-au stabilit la Nairobi, care pentru ei 
era tot atât de ciudat ca şi cum ar fi emigrat pe Marte. Şi pe deasupra, 
fără alte bunuri în afara de ceea ce încăpea într-o bocceluţă făcută 
dintr-o faţă de masă. Dar lucrurile nu s-au oprit acolo. Când a fost 
declarată starea de urgenţă împotriva organizaţiei Mau Mau, războiul 
nostru de independenţă, au fost daţi din nou afară din casă şi închişi 
într-un fel de lagăr de concentrare, căruia i s-a dat dulcele nume de 


„sat de 


429 

urgenţă”. Încă nu-mi explic cum de au reuşit totuşi să răzbească, 
cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu foarte multe sacrificii. 

— Ca să vezi! îţi înţeleg perfect resentimentul. 

— Nu, te înşeli în privinţa mea, amice. Nu sunt supărat. Spiritul de 
revanşă istorică nu rezolvă nimic. Este ca atunci când pierzi o partidă 
de fotbal şi te întorci a doua zi pe teren ca să te umfli în pene 
marcând goluri în poarta neapărată de nimeni. Poate fi o uşurare, dar 
nu va schimba rezultatul partidei. Cred că înţelegi că nu aduc un 
emoţionant omagiu nemernicilor care mi-au izgonit familia şi i-a tratat 
ca pe nişte animale, dar ar fi absurd şi nedrept să transfer vina lor şi 
antipatia mea asupra fiilor sau a nepoților lor. Primul nostru 
preşedinte, mzee1 jomo Kenyatta, nu era un bandit şi niciun fanatic, 
ci o persoană de mare cultură şi educaţie, un om de stat pragmatic. El 
a văzut foarte limpede că expulzarea englezilor însemna întoarcerea 
înapoi în secolul al XIX-lea. Noi, kenyenii, ştiam să cultivăm acest 
pământ, ştiam care erau cele mai bune pajişti pentru a duce vitele la 
păscut, ştiam să urmărim vânatul mai bine decât orice european, dar, 
în schimb, nu ştiam să gestionăm imensele exploataţii agricole, nici să 
proiectăm poduri, nici să pilotăm avioane, nici să operăm o inimă 
bolnavă. Englezii ştiau să facă toate astea şi puteau să ne înveţe şi pe 
noi. Şi, în plus, dacă ei rămâneau aici, aveau să rămână şi banii lor. 
Aşa că i-a invitat să rămână. Datorită acestui fapt, Kenya nu este în 
ziua de azi Angola, Congo sau Somalia. 

— Dar probabil că nu totul a fost atât de minunat cum îl zugrăveşti 
tu. Ziarul tău zice că următoarele alegeri din Kenya vor fi primele cu 
adevărat democratice de la proclamarea independenţei şi că, pe 
deasupra, asta declanşează ura dintre triburi; ceea ce nu reuşesc să 
înţeleg este că asta se va întâmpla tocmai când există şansa ca 
lucrurile să se schimbe fără violentă, de la urne. 

— Hmmm... Te văd foarte informat, amice. Să-ţi explic, Kenyatta a 
fost un mare om şi, ca mulţi oameni mari care acumulează prea 

1 în swahili în original, persoană în vârstă, venerabilul (n.tr.) 


430 

multă putere, s-a închis într-un turn de fildeş şi s-a îmbătat cu 
succesul. Opoziția politică a fost reprimată şi prigonită. Când.1 murit, 
lucrurile s-au schimbat, dar în mai rău. Actualul preşedinte, Moil, a 
impus monopartidismul şi a intensificat întemniţările din motive 
politice şi torturile, şi a avut loc chiar şi o lovitură de stat, care a 
eşuat. Dar lipsa ajutorului internaţional l-a obligat pe Moi sa cedeze şi 
să întindă mâna opoziţiei. 


— Atunci, ar trebui să aibă succes în cazul unor alegeri corecte, nu-i 
aşa? 

— Păi, chiar dacă ţi se pare ciudat, poate că nu, amice. În ochii 
europenilor, politica kenyană este destul de specială. In Europa, 
partidele sunt de stânga sau de dreapta. Aici, e altfel. Partidele nu 
sunt definite atât de mult prin ideologii, cât prin filiaţie etnica şi se 
întâmplă foarte des ca politicienii să treacă dintr-o tabără într-alta. 
Temându-se de votul de pedepsire a guvernului dat de către KANUZ, 
mulţi au trecut deja la FORD3, în opoziţie. In această harababură, 
există deja tensiuni interne şi se zvoneşte că la următorul congres va 
avea loc o ruptură. Dacă opoziţia se fragmentează, mulţi dezertori se 
vor întoarce la KANU şi poate că alegătorii vor prefera să se urce pe 
calul câştigător. 

— Chiar că este complicat. Şi cum e cu luptele între etnii? Am citit 
că au fost foarte intense în ultimele luni. 

— Nu-ţi voi ascunde că există chestiuni nerezolvate între unele 
triburi. Dar să izbucnească exact înainte de alegeri nu este altceva 
decât o manevră condusă de cei care deţin puterea, un tertip al lui 
Moi pentru a crea confuzie şi a-i face pe oameni să voteze cu răul 
cunoscut. 

— Frumoasă panoramă! Şi toate astea pot fi publicate? 

1 Daniel Arap Moi (n. 1924), preşedinte al Republicii Kenya între 
anii 1978-2002 (n.tr.) 

2 Uniunea Naţională Africană din Kenya (n.a.) 

3 Forumul pentru Restaurarea Democraţiei (n.a.) 


431 

— Păi... Probabil. De când cu deschiderea spre pluripartidism, ne- 
am permis luxul de a-l critica pe Moi, ceea ce până acum un an era de 
neconceput. KANU are propriul organ de propagandă, The Kenya 
Times, dar nu-ţi voi ascunde că, în ziarul meu şi în The. Nation, există 
şi jurnalişti în solda guvernului. lar aceştia îndeplinesc funcţia de 
turnători, aşa că trebuie să ai grijă. Mai mulţi dintre colegii mei au 
avut deja norocul să se bucure de minunata ospitalitate a celulelor 
inundate din Nyayo Housel1, unde sunt închişi şi torturați oponenții. lar 
acolo, nu oricine intră mai şi iese. Dar, mă rog, câtă vreme continui să 
scriu poveşti cu un conţinut politic atât de mare precum cele pe care 
obişnuiesc să le scriu, cred că n-am de ce să mă tem. Şi-a ridicat 
mâinile spre frunte, de parcă ar fi scris titlurile în aer: Hiena 
traversează pe roşu! Şofer de matatu2 construieşte turnul Eiffel din 
oase de şoarece! Cadavre din războiul mondial găsite în Alpi! 

— Trebuie doar să te temi că vreun pisălog te-ar putea deranja cu 
sarcini inoportune. Eu te-am sunat exact din cauza acelui articol 
despre cadavrele din Alpi. 


— Serios, amice? Aşa de mult te-a impresionat? Adevărul e că 
talentul mă dă afară din casă şi când scriu lista de cumpărături. 

— Asta trebuie să fi fost motivul. 

— Dar, bine, amice! Ce se aude cu mâncarea noastră? Moses, 
băiete, vino încoace! 

Chelnerul s-a apropiat cu un zâmbet răbdător. 

— Credeam că aici aveţi serviciu de restaurant, prietene. Dacă 
trebuie să gătim noi înşine, spune-mi cât mai repede. Am întâlnire 
peste o jumătate de oră cu splendoarea asta. A scos din portofel 

1 Zgârie-nori în Nairobi care adăposteşte mai multe departamente 
ale guvernului kenyan, printre care şi încăperile de detenţie şi de 
tortură din subsolul clădirii, aparţinând de Serviciul Naţional de 
Siguranţă şi Contraspionaj, (n.tr.) 

2 Furgonetă de transport public (n.a.) 


432 

fotografia lui Naomi Campbell, pe care i-a arătat-o lui Moses. Mereu 
o fac pe biata fată să mă aştepte. 

— Ah, Naomi. Da, mi-a spus deja că are azi întâlnire cu un pisa log. 
l-a înapoiat fotografia. Nu prea avem bucătari, Ken. Wamboi a plecat 
şi încă n-am angajat pe altcineva. Cunoşti pe cineva cai e găteşte 
bine? 

— Da, pe mama mea. Dar n-am de gând s-o împart cu nimeni. 

Un tip plăcut, acest Ken, dar cu un sistem nervos care l-ar face să 
iasă mişcat la o scanare. Cu agitația lui permanentă, încrucişând şi 
descrucişând picioarele, rezemându-se şi îndreptându-se de spate, 
trecându-şi mâna pe scăfârlia aproape complet rasă, ridicându-şi 
ochelarii, răsucind şi descolăcind cablul de la walkman, bătând tot >, i 
cu tacâmurile, lovind din călcâie şi apoi ridicând vârful pantofilor, 
legănându-şi genunchii înăuntru şi în afara mesei, rar, şi apoi în sus şi 
în jos foarte repede, probabil că trebuie să-şi încleieze scaunele de 
acasă cel puţin de două ori pe an. Mâncarea a sosit în cele din urmii şi 
am savurat-o cu soarele deschizând o breşă prin coada furtunii şi 
scoțând din frunzele mari din grădină o fosforescenţă verde care mi-a 
zugrăvit Nairobi într-o culoare nouă. L-am cunoscut pe patronul 
restaurantului, un neamţ pe nume Rolf Schmid, cu înfăţişare de miner 
bătăuş de categorie grea şi care este o adevărații personalitate în 
Kenya. Când ne-am spus la revedere, Ken şi-a luat angajamentul să 
fie ochi şi urechi cu privire la cazul meu. Eu ani promis să-l sun dacă, 
la rândul meu, reuşeam să avansez. 

li povesteam pe scurt Makenei întâlnirea mea cu Ken, când un 
bucătar uriaş şi tronconic, cu bonetă albă, ca un vulcan acoperit cu 
ninsoare, ne-a pus pe masă o spadă care avea înfiptă în ea ceea ce 
părea o turmă de antilope presată într-un teasc. 


— Cerb, domnule? 

Acesta era regimul de la restaurantul Carnivore, o orgie de cărnuri 
prăjite şi suculente, trase în ţeapă, care defilau de la o masă la alta, 
strecurându-şi fibrele umede şi oferindu-şi bestialele daruri şi 
mirosuri, până când cineva nu mai rezista şi preda steguleţul alb 


433 

aşezat în acest scop pe masă, făcându-mă să mă întreb de ce 
lucrurile nu se întâmplă invers, urmând ritualul clasic al capitulării. 
Taximetristul mă lăsase acolo după ce străbătuse o întunecată savană 
din suburbie, în care trunchiurile de salcâmi retezaţi se întreceau în 
tristeţe cu stâlpii de telefon despuiaţi, rămaşi doar cu smocuri de 
cabluri atârnând. In zonă, se afla un mic aeroport şi o mulţime de 
acoperişuri de tablă care dormeau în penumbră pe somiere de grinzi 
sau pe hale industriale cu guri sinistre având dinţi din sârmă 
ghimpată. 

Restaurantul Carnivore apărea în stepa aceea postindustrială ca un 
strălucitor parc de distracţii, templul păgân al celor două accepţiuni 
ale cărnii: pe de o parte, restaurant, pe de alta, night club. Localul, 
cufundat într-un zgomotos întuneric carnavalesc, plin de fum, fierbea 
în agitația meselor ticsite şi a chelnerilor şi bucătarilor care mişunau 
vânturând prin aer bucăţi de carne friptă. Am cerut masa rezervată şi 
am aşteptat-o acolo pe Makena care, puţin timp după aceea, s-a ivit în 
cadrul uşii ca prima donnal acelui spectacol senzaţional, mândră, 
într-un corsaj de dantelă neagră ajustat pe corp, prelungit cu o 
căptuşeală turcoaz foarte scurtă pe coapsă, mergând aproape pe 
unghiile de la picioare care străluceau într-un roşu foarte închis şi 
atrăgând priviri care se lipeau pe coaja ca de pâine neagră a arcului 
său dorsal încordat şi care rămâneau agăţate de picioarele ei de şapte 
leghe, ca algele de cineva care înoată. Brusc, m-am simţit în centrul 
atenţiei ca într-una dintre acele scene în care toţi, bărbaţi şi femei, o 
privesc mai întâi pe fata impresionantă şi o urmăresc cu privirea ca 
să-l găsească pe însoţitorul ei, despre care ele gândesc „oare ce-o fi 
având?”, iar ei, „ce încornorat!”. Politetea mă obliga să mă ridic în 
picioare ca să o întâmpin, învingându-mi timiditatea care opunea 
rezistenţă îndrăznelii de a mă arăta în faţa tuturor declarând: „Eu sunt 
încornoratul”. Am dat să o salut cu două sărutări, dar ea a depăşit 
limita şi şi-a pus buzele peste ale mele, acoperindu-mi gura deschisă 
cu o pilotă de puf care mirosea a iasomie. 

1 în italiană în original, vedetă (n.tr.) 


434 
Între bucăţi de carne de zebră, de miel, de crocodil, de cerb, de 
struţ, de antilope gnu, impala şi kongoni, am reuşit să-i povestesc 


Makenei despre prânzul cu Ken. Ea zâmbea, aşa cum făcea mereu 

— Dacă aş putea să te ajut în vreun fel... 

— Mă rog, ai ieşit să iei cina cu mine. Este cel mai bun ajutor pe 
care l-am primit, având în vedere cât de plictisitoare a fost până acum 
viaţa mea la Nairobi. Oh, cerbul este delicios! 

— Gustă şi zebra. Şi domnul acela care ziceai că te însoteste? 

— Adevărul e că încă n-am reuşit să aflu ce fel de om este. Am 
petrecut câteva zile împreună în Spania înainte de a călători aici şi, 
acolo, mi s-a părut o persoană deschisă, excentrică şi maniacă, dai 
sociabilă şi amuzantă. In schimb, zilele astea e o umbră. Ne vedem 
doar la micul dejun şi de-abia scoate o vorbă. Apoi, se închide la el în 
apartament şi îşi petrece ziua ocupându-se Dumnezeu ştie cu ce. Nu 
îmi e de mare ajutor şi cel mai rău e că îmi fac reproşuri că nu sunt în 
stare să-i trezesc interesul sau că nu reuşesc să-l fac să se bucure de 
şederea lui aici. Dar nu e timp de făcut turism, cel puţin atâta vreme 
cât nu văd vreo lumină la capătul tunelului. Cred că n-a fost o idee 
bună să călătorim împreună. Mmm, şi zebra este delicioasă. 

— Şi ce-o să faci? 

— Incă nu ştiu. Adevărul e că planurile mele sunt pe termen foarte 
scurt. Azi, să iau masa de prânz cu Ken şi cina cu tine. Mâine, o să văd 
eu mâine. 

— Dacă ai nevoie de ceva pentru care ţi-aş putea fi de folos, 
contează pe mine. 

— Ce ironie! E posibil ca tu şi bunicul meu să fi fost vecini ani de 
zile şi nu-mi trece prin minte cum m-ai putea ajuta. Bănuiesc că n-ai 
auzit niciodată vorbindu-se de proprietara unei ferme din Nyeri pe 
care să o fi chemat Cordelia. 

— Marile ferme sunt aproape toate ale guvernului sau ale 
întreprinderilor. Nu cunosc numele proprietarilor lor. Înainte, când 
mama era tânără, era altfel. Dar nu-mi amintesc de nimeni cu numele 
ăsta. 


435 

Oricum, eu nu mai trăiesc acolo de mulţi ani. Nu cunosc multă lume 
de când am plecat. N-am... relaţii bune cu unii oameni de acolo. 

— De aceea ai plecat? 

— Am plecat pentru că nu mai suportam. 

Makena s-a silit să zâmbească, pentru prima dată de când o 
cunoşteam. Nu a reuşit să-şi păstreze zâmbetul, de parcă s-ar fi lăsat 
biruită de greutatea ochilor ei mari încărcaţi de imaginile vreunui 
trecut nefericit. 

— Ce nu mai suportai? 

— Bârfele. Privirile. Oamenii vorbesc. Şi privesc. 

— Makena... Ţi s-a întâmplat ceva rău acolo? 


Ea şi-a pierdut privirea spre terasa zgomotoasă. Deodată, şi-a 
adunat energia de rezervă ca să-şi reîncarce bateriile zâmbetului şi m- 
a privit drept în ochi. 

— Eşti indiscret! Nu face pe jurnalistul care caută o poveste 
cumplită. Nu e nicio poveste cumplită. Eu nu sunt marginalizată, n-am 
sida, nu mă droghez, nu stau pe străzi, nici nu sunt sclava nimănui. 
Sunt fericită. Imi place munca mea şi trăiesc bine. Muncesc când 
vreau, îmi aleg clienţii, iar ei mă tratează ca pe o prinţesă. Şi dacă 
vreunul nu o face, nu-l mai revăd niciodată. Am prietene bune la barul 
Victoria. Şi Abraham este foarte bun cu noi, nu e unul dintre peştii ăia 
din filmele americane. Este un om cumsecade. E ca un tată, ne 
răsfaţă mult. Nu ne pune să ne culcăm cu el şi nici nu ne obligă să 
facem lucruri pe care nu vrem să le facem. Ne plăteşte şaptezeci la 
sută din ce câştigăm de la clienţi şi avem libertatea de a veni, de a 
pleca şi de a face ce vrem. 

— Nu te-ai gândit niciodată să laşi munca asta? 

— Mi s-a făcut o ofertă de a-mi schimba activitatea. Este vorba 
despre o agenţie internaţională de escorts1, foarte importantă şi 
foarte exclusivistă. Au afaceri în multe tări şi lucrează doar cu fete 
foarte frumoase. Aş câştiga mai mulţi bani, dar n-aş putea să-mi aleg 
clienţii şi aş lucra numai pentru ei. Ar trebui să părăsesc barul 
Victoria. Şi 

1 în engleză în original, însoțitoare (n.tr.) 


436 

m-ar putea trimite în altă ţară. Încă nu ştiu dacă să accept sau nu. 
Mă mai gândesc. 

— Dar eu mă refeream să te laşi de munca asta, să faci altceva şi, 
nu ştiu, poate să-ţi întemeiezi o familie. 

— Ce altceva aş putea să fac? Nu ştiu să fac nimic altceva. lar eu 
nu pot să-mi întemeiez o familie. 

Din nou, zâmbetul i s-a stins de pe buze. 

— De ce? 

— Nu pot avea copii. 

Nu am îndrăznit să mă afund pe acest teren mişcător. Am preferat 
să acord o tăcere plină de respect şi să o las pe ea să hotărască dacă 
vrea să-mi dezvăluie grota aceea de la temelia strălucitoarei salo 
vieţi. Şi-a înclinat fruntea aşa cum obişnuia să o facă, dar de data asta 
nu se uita la mine. Imi arăta doar zidul pleoapelor ei. După câteva 
clipe, a continuat: 

— Am fost... bolnavă. Am fost bolnavă multă vreme. Am fost 
operată. Şi mi s-a spus că nu voi putea avea copii. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

— Tatăl meu... mi-a făcut rău. Şi-a ridicat privirea spre tavan. S-a 


întâmplat de mai multe ori, dar atunci a fost îngrozitor. Băuso mult. 
Mi-a făcut mult rău. 

— Vrei să spui că te... viola? 

— Pierdeam mult sânge şi mă durea. Mama m-a dus la spitalul 
misiunii Consolata1l din Mathari. Călugăriţele m-au îngrijit foarte bine. 
Mai ales una dintre ele, măicuţa Annie. li plăceau mult filmele. Spunea 
că semăn cu Audrey Hepburn, actriţa. Că par o figurină a lui Audrey 
Hepburn sculptată în abanos, îmi spunea ea. A zâmbit, schimbând 
cursul unei lacrimi. Mi-a dăruit o fotografie a lui Audrey. Incă o mai 
păstrez. Purta o rochie neagră şi mănuşi negre până la cot, şi un 
impresionant colier de diamante, şi fuma dintr-un... 

1 Misiune catolică întemeiată în anul 1901 la Torino de către 
preotul Jose Allamano pentru a veni în sprijinul bisericilor locale din 
ţări din Africa şi America Latină, (n.tr.) 


437 

ţigaret dintr-ăla foarte lung. Era femeia cea mai frumoasă pe care îl 
văzusem vreodată. Voiam să fiu ca ea şi să port rochia aceea, şi 
mănuşile acelea, şi colierul acela, şi să fumez dintr-un ţigaret foarte 
lung. Şi am reuşit, aşa că acum sunt fericită. 

— Şi tatăl tău? L-aţi denunţat la poliţie? 

— Mama n-avea încredere în poliţie. Era mai bine să rezolvăm 
problema acolo, în sat. Pentru etnia mea, ceea ce mi-a făcut tatăl meu 
este o crimă oribilă, aşa că l-au condamnat la surghiun, cea mai aspră 
pedeapsă pentru un kikuyu. Nu l-am mai văzut niciodată. 

— Şi mama ta? 

— Ea m-a îngrijit. Şi, cel puţin, prin asta a reuşit să mă salveze de la 
circumcizie. 

— Dar încă se mai practică? 

— Da, destul de mult. In unele familii. Mama n-a vrut să mi se lacă 
asta. Este o bună creştină şi, în plus, suferise asta pe propria piele, 
când era copilă. Dar unii bărbaţi din sat insistau. li spuneau că n-o să 
mă mărit niciodată. Erau... cei care îi urau pe wazungul. Cei care au 
fost în organizaţia Mau Mau, fiii lor... Acum, se numesc mungiki. Dar, 
pe atunci, nu li se spunea aşa. Călugăriţele i-au spus mamei mele că 
nu-mi puteau face aşa ceva, că aş muri, că trupul meu n-ar mai 
rezista după tot ce îmi făcuse tatăl meu şi după operaţie. Mama n-a 
permis să mi se facă. Pe vremea aceea, eu nu eram foarte sigură. Alte 
fete spuneau că asta te curăţă şi te face femeie, iar eu voiam să ştiu 
cum e să te simţi curată şi femeie. Dar, după aceea, m-am bucurat că 
nu mi s-a făcut. Mai târziu, am aflat că bărbaţilor din afară nu le place 
asta. Şi poate că n-aş fi reuşit să găsesc slujba asta. 

— Şi atunci ai venit la Nairobi? 

— Când am ieşit din spital, m-am întors în sat. Aproape toţi se 


purtau frumos cu mine, dar erau câteva femei care mă priveau urât şi 
şuşoteau. Ziceau că tatăl meu era un om bun şi că totul fusese din 
vina mea. Şi unii bărbaţi au început să mă hărţuiască. Odată, 

Plural de la mzungu, străin alb (n.a.) 


438 

unul dintre ei m-a prins şi m-a dus dincolo de shambas, în pădun şi 
a început să mă pipăie, a trebuit să ţip ca un ndete, o pasăre di acolo 
care ţipă foarte tare. Au venit alţi doi bărbaţi şi m-au salvai, dar cel 
care mă pipăise zicea că eu l-am provocat, iar ceilalţi, nu rog, nu ştiu 
dacă l-au crezut. Nu mă simţeam bine, nu voiam sa ic; din casă. 
Atunci, mama m-a trimis la Nairobi la o prietenă de-a ci pe care o 
cunoştea de când culegea cafea. M-a durut mult să ui. | despart de 
mama, dar acum sunt mândră că pot s-o ajut. A făcut o pauză şi a 
oftat adânc, de parcă ar fi vrut să-şi schimbe tot aerul din plămâni şi 
să-şi slăbească ritmul respirației. Vezi bine, până |. I urmă, chiar că a 
fost într-adevăr o poveste cumplită. Dar a trecut Acum, pot vorbi 
despre ea fără să plâng. Aproape. A râs în timp ce-şi oprea o lacrimă 
cu dosul palmei. Să nu crezi că povestesc asin oricui. Brusc, a ridicat 
tonul şi m-a privit drept în ochi, sfidătoare şi jucăuşă. A trecut mult 
timp de când n-am mai vorbit despre asta cu nimeni. Fetele... Mă rog, 
fiecare cu grijile ei. lar clienţii mei nu vor să audă poveşti triste, zic că 
asta îi inhibă. Îi inhibă chiar şi dacă menţionez pur şi simplu că am şi 
alţi clienţi. Fiecare dintre ei îşi doreşte ca eu să-i aparţin numai lui. 
Poate că de asta ţi-am spus-i > ţie. Cu tine nu trebuie să mă prefac. 
Tu nu vrei să... mă posezi. 

l-am luat mâna, i-am sărutat-o şi am dus-o la obrazul meu, Am 
urmărit cu privirea linia strălucitoare pe care reflexul luminii slabe din 
salon i-o desena de-a lungul braţului, unindu-mi obrazul cu buzele ei 
închise la culoare, din puf şi iasomie, care zâmbeau din nou. 

— Makena... Eşti un dar nepreţuit. Nu există avere care să poată 
plăti ce mi-ai oferit tu gratis. 

După cină, ea a insistat să danseze la Simba Saloon, discoteca de 
la Carnivore. Nu sunt amator de ring de dans şi de-abia am reuşit să 
mă bălăbănesc pe estradă, dirijând o orchestră imaginară, cu o 
baghetă de whisky cu sifon, în vreme ce, în sunetele acelui CJ Blaster, 
Makena îşi îndoia oasele în unghiuri însumând mai mult de trei sute 
şaizeci de grade, cu mişcări care ar fi făcut să fiarbă fibrele 


439 

oricărei fiinţe cu un anumit procentaj de apă în trup. Privirile se 
îndreptau spre ea, de parcă i-ar fi avut pe toţi legaţi cu nişte curele, i 
a început să mă amuze să reprezint în faţa asistenţei rolul alesului i 
are avea să-i scoată în noaptea aceea rochia de dantelă, dar fără grija 


de a-şi marca teritoriul ca să apere posesia femelei favorite în faţa 
altui mascul dominant, mai chipeş şi mai musculos. Conversaţia 
noastră sfârşise prin a convinge cupola directoare a organismului meu 
că nu vreau, sau nu trebuie, sau nu pot să mă culc cu ea, cu toate că 
organelor răbdătoare ale departamentului meu operativ I< venea 
greu să se supună unei astfel de hotărâri. Ne-am întors la Nairobi în 
acelaşi taxi şi am însoţit-o până la intrarea în clădirea unde îşi avea 
apartamentul. Nu m-a întrebat dacă vreau să urc să beau un ultim 
pahar. Cunoştea deja răspunsul. M-a cuprins doar cu braţele, şi-a 
coborât mâinile până la fesele mele şi şi-a frecat soldurile de ale mele. 
Atunci, a scos un scurt râs ascutit şi mi-a 

7 5 şoptit la ureche: „Voiam doar să ştiu”. M-am înroşit, cel puţin pe 
dinăuntru. Inainte de a trece de uşa de la intrare, mi-a dăruit un sărut 
lent şi profund. M-am gândit atunci că puful şi iasomia sunt doar un 
surogat decafeinizat. Sărutul acela a fost ca şi cum aş fi înotat gol într- 
o fosă marină la zece mii de metri adâncime. Dens, copleşitor, anula 
simţurile şi îmi era greu să respir. Când poarta s-a închis, m-am simţit 
ca un boxer căzut la pământ. 


25 - Şi când se deschide o uşă, se mai deschide una 

In dimineaţa următoare, un soare arzător m-a prins în focarul lui 
înainte de a mă da jos din pat şi, în lumina care risipea ceața toropelii 
mele, m-au surprins o mulţime de senzaţii care stăteau la rând ca să 
apară în fotografia la minut a stării mele sufleteşti. Cu o zi înainte, mă 
bucurasem de vacanţă la Nairobi fără să analize/ beneficiile fiecărui 
pas pe care îl făceam. Pur şi simplu, petrecusem foarte bine. Ken şi 
Makena se dovediseră a fi două reuşite, dona descoperiri care meritau 
să fie făcute şi pe care speram să am timp şi ocazii să le explorez în 
continuare. Mă simţeam relaxat şi reconfortat. Totuşi, de-abia 
avansasem, ca să folosesc versiunea cea mai optimistă, în căsuţele de 
pe tabla mea de şah. Mi se isprăveau resur sele intelectuale, ca să nu 
mai spun de cele financiare, cu fondurile restrânse ale contului meu 
bancar scurgându-se zi după zi în puţurile adânci din hotelul Norfolk. 
Simţeam ameteala celui care şi-a pus în spate o misiune şi care se 
trezeşte dimineaţa fără o pistă care sa i indice încotro să transporte 
povara aceea. Mi-am umplut mâinile goale cu câteva pagini din 
documentul lui Hamish, cu intenţia de a le revedea în linişte la bar 
după micul dejun. Pornind-o de-a lungul culoarului, am avut o senzaţie 
de dejă vu de rutină înrobitoare. Doream să-l văd pe Delsey ca să 
verific că încă trăia şi era în stare bună, dar, în acelaşi timp, îmi 
provoca o lene copleşitoare să mă confrunt cu stânjenitoarea întâlnire 
din fiecare dimineaţă. 


441 


Dincolo de plasa de pe genele ochilor mei somnoroşi, vestibulul 
hotelului se trezise agitându-se într-o activitate frenetică. După toate 
aparențele, se turna un film, explica un afiş de la recepţie, care cerea 
scuze pentru supărările prilejuite. Barul Delamere era închis pentru 
public şi pe culoare se îngrămădeau proiectoare, reflectoare, un hăţiş 
de cabluri şi trepiede. O mulţime de oameni se căzneau aşezând şi 
mutând din loc obiecte, urcând trepte şi coborând trepte, ţinând în 
mâini dosare cu clame de prins hârtiile şi discutând cu înflăcărare, în 
vreme ce braţele lor arătau spre platoul de filmare pregătit pe terasa 
barului. Printre cuiere cu îmbrăcăminte şi cufere de metal, m-am 
strecurat către sala de mese, unde l-am căutat pe Delsey din priviri. 
incă nu coborâse la micul dejun. M-am aşezat la o masă discretă 
pentru două persoane şi, pe când aşteptam, am început să recitesc un 
articol, datat la Nyeri, în 1954, pe care l-am recuperat din teancul de 
hârtii ale lui Hamish. 

The Kenyan tree lodge where Princess Elizabeth became Queen has 
been reduced to ashes. No one was harmed. 

HISTORIC TREETOPS DESTROYED BY RAGING BLAZEI 

NYERI (KENYA), 27 MAI 1954. Un violent incendiu, provocat probabil 
de activiştii Mau Mau, a pus capăt istoricului Treetops Lodge, o 
cabană în copac situată în pădurea kenyană din munţii Aberdare, care 
a devenit celebră pentru că acolo se aflau cazaţi prinţesa Elizabeth şi 
ducele de Edinburgh la data de 5 februarie 1952, în noaptea în care a 
murit în somn regele George al VT-lea. 

1 „Cabana kenyană din copac în care prinţesa Elizabeth a devenit 
regină s-a prefăcut în cenuşă. Nimeni nu a fost rănit. CABANA 
ISTORICA DIN VARFUL COPACILOR, MISTUITA DE UN INCENDIU 
VIOLENT.” 


442 

leri, duminică, la ultima oră a după-amiezii, hotelul Outspan din 
Nyeri, care serveşte drept bază pentru expedițiile la Treetops, a primit 
un apel telefonic de la politia din Mweiga, localitate aproape de /oadge. 
Ofițerii de poliţie au informat cu privire la o coloană de fum care ieşea 
dintr-un loc din pădure, despre care bănuiau că putea corespunde cu 
amplasamentul cabanei Treetops. În jurul orei 19.30, câţiva fermieri 
din zonă au telefonat la biroul forestier din Muringato, ca să notifice 
acelaşi incident. Paznicul forestier T.M. Kimathi a declarat că, potrivit 
mărturiilor fermierilor, la ora aceea focul se extinsese deja spre 
pădurea care înconjura hotelul. 

La primirea veştii, un vehicul i-a transportat pe pădurari de la 
Muringato la Treetops, unde s-au înfăţişat înjurai orei 21.00. 
Operațiunile de stingere a incendiului cu ajutorul armatei au durat 
toată noaptea de duminică şi dimineaţa de luni. In după-amiaza zilei 


de luni, focul a putut fi controlat, după ce mistuise o mare suprafaţă 
împădurită din jurul hotelului. 

Potrivit declaraţiilor gărzii forestiere, incendiul a fost probabil 
provocat. Printre resturile calcinate s-a găsit o canistră goală de 
benzină, ceea ce sugerează faptul că focul a putut fi întreţinut, 
utilizându-se un lichid inflamabil. Bănuielile se îndreaptă spre un atac 
al rebelilor Mau Mau. Posibilitatea unui accident este practic exclusă, 
deoarece hotelul Treetops şi întreg perimetrul înconjurător erau 
închise publicului din cauza stării de urgenţă din iulie anul trecut, când 
escaladarea incidentelor violente de către organizaţia Mau Mau a 
obligat guvernul să ia hotărârea de a închide zona. Datorită acestei 
măsuri, incidentul s-a încheiat fără vătămări de persoane. 

Singurul obiect care s-a putut salva dintre rămăşiţe a fost placa 
comemorativă a vizitei regale, pe care maiorul Eric Sherbrooke 
Walker, proprietarul hotelului Treetops, a recuperat-o ca să o ducă 
înapoi la hotelul Outspan. 

Hotelul Treetops a fost construit în 1932 de către Sherbrooke 
Walker şi soţia sa, lady Bettie. A fost conceput ca o cabană 


443 

construită în coroana unui mare smochin sălbatic sau mugumo, la 
treizeci de picioare înălţime de la sol, ceea ce permitea, în nopţile cu 
lună plină, să se observe fauna din pădure care se apropia să se 
adape din balta alăturată, fără să i se dezvăluie prezenţa omenească. 
La origine, găzduia doi oaspeţi şi, pe vremea aceea, a fost socotit cel 
mai scump hotel din lume. Cu ocazia vizitei regale, a fost redecorat şi 
extins pentru a primi opt oaspeţi, cu o cabină suplimentară pentru un 
bucătar şi un ospătar. După cum este consemnat în registrul de vizite, 
prinţesa Elizabeth şi ducele de Edinburgh au fost însoţiţi în noaptea 
aceea, care purta numărul 794 al vizitelor la Treetops, de către 
Sherbooke Walker, soţia şi fiica sa Honor, lady Pamela Mountbatten, 
comandantul Michael Parker şi faimosul vânător Jim Corbett, celebru 
pentru peripeţiile sale cu tigrii devoratori de oameni din India. 

Vizita familiei regale şi coincidenţa acesteia cu decesul monarhului 
au răspândit faima hotelului Treetops. Datorită acestui fapt, the lodge 
a trebuit să fie din nou extins în anul următor, pentru a răspunde 
cererii crescânde a turiştilor atraşi de ceea ce era până mai ieri cea 
mai emoţionantă experienţă a naturii africane, despre care poate 
depune mărturie acest corespondent. 

„Despre care poate depune mărturie acest corespondent...” 
Anterioara mea trecere în revistă a teancului de foi ale lui Hamish 
fusese o cercetare pe diagonală, în căutarea unor informaţii concrete 
despre date şi locuri, dar fără să am timpul necesar şi prilejul favorabil 
să mă opresc să citesc textele, ca să bag de seamă şi să fac legătura 


între mici detalii ca acesta. Aşadar, Hamish a vizitat Treetops înainte 
de 1954. Bun, asta uşura enorm lucrurile. Trebuia doar să verific sute, 
poate mii de pagini de registre de vizite, în cazul în care ar fi fost 
păstrate toate, până când aveam să dau peste semnătura lui şi să 
constat dacă notase vreun domiciliu, iar în caz contrar, să copiez 
numele celorlalţi oaspeţi din noaptea aceea pentru eventualitatea că 
între ei ar exista vreunul pe care să-l pot găsi 


444 

cu uşurinţă, care să-l fi cunoscut sau care măcar să fi stat de vorbă 
cu el, şi care ar putea să-mi furnizeze vreo pistă. Floare la ureche In 
ciuda informaţiei vagi, era totuşi o informaţie, picăturii' de combustibil 
de care aveam nevoie ca să pornesc motoarele iu dimineaţa aceea. 
De altfel, atunci mi s-a părut că îmi amintesc e, i, în alt pasaj din 
manuscris, Hamish relata o vizită la o ascunzător i r din pădure, 
pentru a observa animalele. Poate că era vorba despi r noaptea aceea 
la Treetops şi poate că o lectură mai atentă avea să destrame capătul 
vreunui fir care să mă călăuzească prin labirint, Plictisit să-l mai aştept 
pe Delsey şi cu instinctul animalului di pradă agitându-se înlăuntrul 
meu, mă legănam în mers, ca să-nn iau micul dejun, când mi-am dat 
seama de ceva la care nu m. | gândisem până atunci: dacă, dintr-un 
funest hazard, Delsey ar muri în somn ca acel rege englez, ar exista 
doar doi candidaţi care sa i găsească trupul neînsufleţit, fata care face 
menajul şi eu, şi m-am socotit obligat să o scutesc pe biata femeie de 
acel moment dificil Am hotărât că trebuie să trec să-i bat în uşă în 
fiecare dimineaţa, înainte de a cobori la micul dejun, şi că trebuia să o 
fac chiar în momentul acela. Am lăsat farfuria din mână şi, fără să mă 
deranjez să-mi recuperez lucrurile lăsate pe masă, am părăsit 
încăperea. IV culoar trecea un bellboy, care în acea mulţime 
cinematografică părea un personaj de film. Doar din curiozitatea de a 
fi mai ateul la vestimentația lui, care nu înceta să fie ;/ atrezzo1 unei 
atmosfere fabricate, am descoperit că numele scris pe tăbliță era al 
meu. Când m-am identificat, m-a informat că am un fax la recepţie. 
Mónica! Sărind peste cabluri şi lăzi, am ajuns la ghişeu, unde mi s-a 
înmânai plicul pe care l-am deschis fără să mai zăbovesc o clipă. Nu 
speram să primesc o dovadă palpabilă care să limpezească relaţia 
noastră sau să-mi clarifice îndoielile asupra lui Adonis, ci măcar vreo 
sugestie inteligentă care să mă ajute în căutare. Nu m-a dezamăgii. 
Ca introducere, Mónica scrisese cu majuscule: 

1 în italiană în original, recuzita (n.tr.) 


445 . 
CU TOATĂ DRAGOSTEA... 
ŞI VOI DOI VĂ NUMIŢI JURNALIŞTI? 


AŢI UITAT DE A PATRA PUTERE? 

2 PUPICI 

Dedesubt, xeroxase o pagină dintr-un ziar de epocă, reproducând 
unul dintre acele afişe cu titlul „WANTED111, fotografia unui individ 
încruntat şi o descriere a isprăvilor comise, ca să încheie cu oferta 
unei recompense pentru prinderea lui. Ar trebui să dăm un anunţ în 
presă, sigur că da! Dar cum de nu mi-a venit ideea? Hamish probabil 
că citea ziarele şi, dacă nu era aşa, cu siguranţă că cineva din 
preajma lui o făcea! M-am pocnit cu latul palmei peste frunte şi am 
sărutat faxul, care nu mirosea a Mónica, ci doar a hârtie. 

Intre oaspeţi, unii la check in2, alţii la check out3 şi oamenii de la 
filmare, holul era ticsit şi recepţionerii se baricadau în spatele 
ghişeului ca Butch Cassidy şi The Sundance Kid4 în faţa armatei 
boliviene, aşa că am hotărât că nu era momentul să compun un 
răspuns semănat cu reproşuri şi întrebări. Pur şi simplu, am întors 
foaia de hârtie, am scris un „MULŢUMESC!” urmat de punctele noastre 
de suspensie şi am predat-o c'a să fie trimisă. L-am întrebat pe 
receptioner dacă pot trimite o telegramă de acolo şi mi-a oferit un 
formular pe care să-l completez. Vârâsem în buzunar bileţelul cu 
adresa lui Winslow Macomber, vechiul reporter de la The Standard cu 
nume de marcă de cârnăciori. Am scris datele mele, ale lui şi 
următorul mesaj: g 

1 în engleză în original, DAT ÎN URMĂRIRE GENERALĂ (n.tr.) 

2 în engleză în original, înscrierea orei de intrare în hotel (n.tr.) 

3 în engleză în original, înscrierea orei de plecare din hotel (n.tr.) 

4 Robert Leroy Parker (1866-1908) şi Harry Alonzo Longabaugh 
(1867-1908), doi renumiţi pistolari americani şi jefuitori de trenuri şi 
de bănci, protagoniştii filmului Butch Cassidy şi Sundance Kid, realizat 
în anul 1969 de către regizorul George Roy Hill, cu Paul Newman şi, 
respectiv, Robert Redford în rolurile principale (n.tr.) 


446 

„STIMATE DOMNULE WINSLOW MACOMBER, SUNT ÎN KENYA ÎN 
CAUTAREA UNUI ANUME D. HAMISH SUTHERLAND A FOST BUNICUL 
MEU ŞI REPORTER ÎN RĂZBOIUL DUS DE MAU MAU ŞTIU CĂ DVS. AŢI 
RELATAT DESPRE RĂZBOI PENTRU E.A.1 STANDARD ŞI POATE L-AȚI 
CUNOSCUT AŢI PUTEA, VĂ ROG, SĂ MĂ AJUTAŢI? ORICE INFO, FOARTE 
APRECIATĂ. DACĂ E POSIBIL, RĂSPUNDEŢI PRIN FAX DLUI CURRO 
MENCIA. HOTEL NORFOLK. NAIROBI. NUMĂR DE FAX (...). SALUTĂRI. 

După ce am predat foaia, am scăpat dintre hoardele din hol 
aproape prin extruziune, ca pasta de dinţi ieşind din tub, şi m-am 
îndreptat către apartamentul lui Delsey. Liniştea monahală de pe 
culoar potolea forfota de jos şi paşii mei răsunau amortizaţi de calmul 
acela. Nu se zărea nimeni: nici oaspeţi, nici personal de serviciu. Am 


ciocănit uşor în uşă şi am aşteptat câteva clipe. Nu s-a auzit niciun 
răspuns. Am bătut din nou, de data asta mai energic, şi am repetat de 
încă două ori. Nimic. Mi-am lipit urechea de uşă şi mi-am ţinut 
răsuflarea, în timp ce încercam să percep vreun zgomol, un sâsâit, un 
foşnet, un scârţâit, un şuierat, un trosnet, un fluierat, o bălăceală, un 
gâlgâit, o tuse, ceva. Dar singurul sunet era ţiuitul liniştii, o linişte de 
moarte! M-a cuprins panica şi am lovit energic cu pumnul în uşă, pe 
când cu cealaltă trăgeam de clanţă în sus şi în jos, strigând: „DELSEY! 
DELSEY!”. Dintr-o cameră învecinat îi s-a ivit un chip cu o atitudine 
reprobatoare şi s-a ascuns din nou. Disperat, am întors capul într-o 
parte şi-ntr-alta, căutând un angajat care ar fi putut dispune de un 
şperaclu, şi cu neliniştea blocându-nii respiraţia, am alergat pe culoar 
în jos, cuprins de frenezie, hotărât să poruncesc la recepţie să se 
spargă uşa, dacă era nevoie. Sugrumat de spaimă, imaginându-mi 
cadavrul lui Delsey răcindu-se în pat şi enorma încurcătură ulterioară, 
în care mă vedeam chiar şi închis preventiv în aşteptarea clarificării 
cauzelor morţii, înotând într-una 

1 lIniţiale pentru denumirea în engleză Fast African / Africa 
Orientală (n.tr.) 


447 

dintre celulele inundate de la Nyayo House, despre care îmi vorbise 
Ken, am trecut prin sala de mese ca să-mi strâng lucrurile, înainte de 
a anunţa la recepţie funestul incident, clătinându-mă printre mese, de 
parcă spaţiul s-ar fi îngustat pentru tremurul meu isteric, cu neputinţă 
de stăpânit. 

Şi atunci, l-am văzut. Era acolo, stând liniştit în sala de mese, nu la 
masa pe care o alesesem eu, bineînţeles, ci la alta, pregătită pentru 
şase persoane, răsfoind un ziar şi înăbuşindu-şi cu mâna un căscat 
nepăsător. Dezumflându-mă brusc, de parcă mi s-ar fi deşurubat 
dopul, m-am lăsat să cad pe un scaun, până când am băgat de seamă 
cele patru frunţi încruntate, îndreptate spre mine, ale celor două 
cupluri care ocupau masa la care mă aşezasem. M-am ridicat, mi-am 
strâns lucrurile de pe cealaltă masă şi m-am dus lângă Delsey. Am 
preferat să nu menţionez ipoteza morţii sale şi să înfrunt ziua cu 
speranţa de a-l găsi mai însufleţit. 

— Bună dimineaţa, domnule baron! 

— Curro, bună dimineaţa! Ce e toată zarva asta? 

— Se turnează un film. Cum aţi dormit azi-noapte? 

— Acceptabil de bine. Mă simt ceva mai în formă, fapt care la 
vârsta mea este un eveniment demn de remarcat, căci este un lucru 
cu totul opus situaţiei obişnuite. Presupun că organismul meu începe 
să se aclimatizeze cu sălbatica Africă. 

Sălbatica Africă! De la sosirea noastră la Nairobi, Delsey aproape că 


nu se îndepărtase nici cincizeci de metri de apartamentul său dintr-un 
hotel de cinci stele. 

— Croasant, brânză şi pateu, ca de obicei? 

— Te rog. 

Echipa de filmare înfulecase aproape tot ce era la bufet, către care 
de-abia puteam să-mi lungesc braţul prin strâmtul zid uman. Am ales 
alimentele pentru micul dejun al lui Delsey, apoi pentru al meu şi m- 
am aşezat la masa de şase persoane, sub privirile înţepătoare ale 
grupurilor de clienţi care cercetau sala, pândind vreun loc liber pe 
care să-şi aşeze farfuriile pline cu mâncare. 


448 

— Am noutăţi să vă povestesc. Nu e mare lucru, dar sunt câţiva 
paşi mici în direcţia cea bună. 

— Întâlnirile tale de ieri au fost productive? 

— Ken, jurnalistul, mi-a spus că n-a putut găsi nicio înregistrau cu 
numele Hamish Sutherland. Apropo, ştiţi care era numele tatălui lui 
Hamish? 

— Da, Robert. 

— Aha. Pe lista pionierilor apărea un căpitan, James Sutherland, 
care, după vârstă, ar fi putut să fie tatăl lui Hamish, dar, oricum, mi- 
am închipuit deja că nu putea fi el. Datele nu se potriveau. Căpitanul 
acela s-a instalat în Africa în anul 1903. 

— Imposibil. Nu este el. Nu s-a înrolat niciodată în armata Şi prima 
dată când Hamish şi tatăl său au vizitat acest continent trebuie să fi 
fost în jurul anului 1925. 

— Da, bănuiam şi eu acest lucru. Mi s-a părut cel puţin ridicol să-i fi 
prezentat asta ca pe o posibilitate, dar m-am gândit că era preferabil 
să-l fac să observe că cercetarea era încă în desfăşurare, chiar dacă 
lipseau progresele. Dar mai e ceva. Ken a reuşit să dezgroape numele 
unui reporter englez, care a relatat pentru ziarul la care lucra despre 
războiul organizaţiei Mau Mau. S-a întors în Anglia după independenţă 
şi pe vremea aceea a lăsat o adresă de contact. Cine ştie, e posibil să- 
| fi cunoscut pe Hamish. Reporterii. De război tind să se strângă în 
gaşcă. l-am trimis o telegramă azi-dimineaţă. 

— Mă rog, tot e ceva. 

— Şi încă nu v-am spus partea cea mai bună. Mónica mi-a trimis un 
fax în care îmi sugerează o nouă strategie. Este ceva atât de evident 
şi de simplu, încât nu-mi vine să cred că nu ne-a venit ideea mai 
înainte. Vom da un anunţ în presă! 

— Este o idee minunată! Pentru prima dată şi-a abătut privirea din 
farfurie şi s-a uitat la mine cu atentie. 

Mi s-a părut că văd o expresie de adevărat interes în ochii săi 
închişi pe jumătate. 


449 

— Da, este într-adevăr o idee minunată! Hamish se hrănea din 
izvoarele actualităţii! Puterea absolută a presei în serviciul nostru! 
Vom stabili un fir invizibil de comunicare cu prietenul nostru rătăcit! 
Curro, prietena ta este o tânără strălucită! 

— Dar, asta să ştii că nu va fi ieftin, Delsey. 

— Oh, nu e nicio problemă! Voi acoperi această cheltuială cu cea 
mai mare plăcere. Dacă ar fi doar o simplă chestiune de bani, Hamish 
ar lua în acest moment micul dejun cu noi. 

— Ce bine! Păi, atunci... 

— Scuzaţi-mă, prieteni. Cineva se postase în faţa noastră. M-am 
temut de o mustrare severă pentru farfuriile goale de pe masa 
noastră, când sala era foarte aglomerată. Băieţii de la recepţie mi-au 
spus că dumneavoastră mă căutaţi. Mă numesc Dorian Macallister. 

Eu şi Delsey ne-am uitat la el, apoi ne-am privit unul pe celălalt şi, 
din nou pe el, ridicând din umeri. Atunci, a continuat: 

— Dar de când am fost dotat cu rațiune şi am hotărât să mă lipsesc 
de ea, toţi îmi spun lan. 

La auzul acelui nume, am sărit în picioare şi i-am strâns călduros 
mâna. 

— lan, dumneavoastră sunteţi, ce bucurie! Da, vă aşteptăm de mai 
multe zile ca să vorbim cu dumneavoastră. Uitaţi, el este baronul 
Dominigque-Emmanuel Le Sciellour et Yvrenogeau, dar i se spune 
Delsey. lar eu sunt Francisco Jose Mencia, dar mi se spune Curro. Aşa 
că, vedeţi, suntem pe picior de egalitate. 

— Da, părinţii noştri ne dau nume, iar noi le schimbăm cu... 
onomatopee. Vă deranjează dacă mă aşez să iau micul dejun cu 
dumneavoastră? Am un gol în stomac care îmi aspiră creierul prin 
esofag. 

— Desigur, aşezaţi-vă la masa noastră, am încuviinţat eu. 

— Mulţumesc, tovarăşi. 

L-am privit pe când se îndepărta spre bufet. Părea cu câţiva ani mai 
tânăr decât Delsey. Era un individ atât de slab, încât cămaşa lui 
înflorată şi pantalonul de in păreau atârnate într-un cuier, de 


450 

parcă le-ar fi fluturat vântul când mergea. Poate ca să-şi adauge 
mai mult volum la înfăţişare, purta păr lung şi barbă, amândouă < Ir 
un alb lânos, de parcă Moş Crăciun ar fi fost tăiat în felii verticale, iar 
el ar fi fost partea de la mijloc, cea care rămăsese cu capul. Am dedus 
că slăbiciunea sa extremă nu se datora carenţelor alimentau când s-a 
aşezat la masa noastră cu o farfurie plină cu un munte «lr ouă jumări, 
încununat cu un porc întreg împărţit în cârnăciori şi slăninuţă afumată. 


— Cum a fost călătoria? am început eu conversaţia cu poliţe turile 
obişnuite. 

— Bine, dacă n-ar fi fost acea afurisită de sosea infernală. 

— Sosea? N-aţi fost în Noua Zeelandă? 

— Nu, am fost la Malindi, pe coastă, să vizitez nişte prieteni, Aici, 
las vorbă că sunt în Noua Zeelandă pentru ca nimeni să nu mă 
deranjeze când sunt plecat. Spuneţi-mi. Şi-a vârât în gură o cantitate 
uriaşă de ouă şi porc. Am putut observa că antebraţele îi erau tatuate 
cu desene tribale maori. Ce doriţi de la mine? 

— Căutăm o persoană în Kenya. Este bunicul meu şi prieten al lui 
Delsey din şcoală. S-a stabilit aici, în... 

— Ruidoso, a spus el într-o spaniolă proastă, întrerupându-mă. 

— Ce-aţi spus? 

— Ruidoso, New Mexico. Sunteţi spaniol, nu-i aşa? 

— Intr-adevăr. 

— Ruidoso înseamnă ceva? 

— Da, înseamnă noisy1. 

— Noisy? Şi-a ridicat capul din farfurie cu o evidentă neplăcere. Fir- 
ar să fie! Este locul unde vreau să mă stabilesc când mă voi retrage. 
Ruidoso, New Mexico. Am auzit minuni despre localitatea asta. Caii. 
Exemplare bune. Vreau să merg acolo şi să pictez cai, până o să dau 
ortul popii, dar nu ştiu dacă o să am chef să fiu îngropat într-un loc 
„Zgomotos”. 

1 în engleză în original, zgomotos (n.tr.) 


451 

— Mă rog, în orice caz, dacă există vreun loc liniştit la Ruidoso, 
acela este cimitirul. 

Şi-a ridicat din nou capul din farfurie. 

— Chiar aşa, aveţi dreptate, prietene. „Bun venit la cimitirul liniştit 
din Ruidoso.” Ha, ha! 

Delsey ne privea pe amândoi, neînţelegând sensul acelor aiureli. 
Am intuit că se pregătea să intervină şi l-am prins de braţ ca să nu o 
facă. Makena mi-l descrisese pe lan ca pe un tip amuzant şi sociabil, 
dar care părea să uzeze de acea suspiciune pe care unii expatriaţi 
veterani o arată faţă de turişti, şi am preferat să evit ca nerăbdarea 
lui Delsey să ne sperie prada cu vreo frază nepotrivită. 

— Trebuie să fie un loc frumos. Am ales să o las mai moale cu 
subiectul care ne interesa până avea să-i treacă orice suspiciune. Este 
aproape de munţii Sangre de Cristo? 

— Nu, este mai la nord. Cunoaşteţi locul? 

— Păi... adevărul e că nu-l cunosc. Dar am citit despre munţii aceia 
într-o colecţie de cărţi-western care... 

II cunoaşteţi pe Sangre de Cristo? L-aţi citit pe Quincey Underwood? 


A lăsat tacâmurile din mână şi şi-a apropiat faţa de a mea. 

— Măi să fie, chiar aşa, îmi place la nebunie. 

— Pe toţi dracii! Aveţi cărti? Aţi adus vreuna? 

Deodată, înfăţişarea sa lătoasă s-a deschis în doi imenşi ochi 
rugători. 

— Da, am mai multe în cameră. 

— Mi-aţi putea lăsa una, vă rog? Vă implor! Aici nu le găsesc şi 
sunteţi prima persoană pe care am cunoscut-o în toată Kenya care le- 
a citit! 

— Da, desigur, cu multă plăcere. Trec după aceea prin cameră şi vă 
las una. O am pe ultima, publicată anul acesta. Se intitulează Curse of 
the Damned! 1. 

— Ultima! Ce grozav! Mulţumesc, mulţumesc, prietene! 

1 „Blestemul celor blestemaţi!” (n.a.) 


452 

Mi-a strivit mâna între ale sale şi, începând din momentul acela, eu 
şi Delsey am devenit pentru el ceva mai mult decât două piese de 
mobilier. II adoram pe parşivul ăla, un singuratic impasibil, un perdant 
care îşi face dreptate pe cont propriu. 

Am fost surprins ca doi tipi atât de diferiţi unul de celălalt ca lan şi 
Celestino Posada să aibă aceleaşi gusturi, cu aprecieri atât de diferite 
asupra personajului. Şi cu mine, eram trei. 

— Spuneţi-mi, ce pot face pentru dumneavoastră, prieteni? Inii 
spuneaţi că vreţi să găsiţi pe cineva. Numele său? 

— Hamish Sutherland, a intervenit Delsey. Un scoţian cu părul roşu, 
cu înfăţişare de highlander barbar, cam de vârsta mea, mai mult sau 
mai puţin. 

— Mă rog, un scoţian cu părul roşu este la fel ca alt scoţian cu părul 
roşu şi am cunoscut atât de mulţi... Lăsaţi-mă să mă gândesc... 
Hamish... Il cunosc pe Hamish Grant... Nu, fir-ar să fie, nu cunosc 
niciun Hamish Sutherland. Un vizitator ocazional, cumva? Pe aici trec 
mii de indivizi în fiecare an. 

— Nu, nu este un vizitator ocazional, l-am lămurit eu. După 
informaţiile noastre, a trăit în Kenya şaizeci de ani. 

— Drace! în acest caz, l-aş putea cunoaşte. Am o memorie bună 
pentru oameni. Dar nu-mi amintesc să fi auzit vreodată acest nume. 

— Credem că s-a însurat cu o fermieră pe nume Cordelia. 

— Cordelia... Cordelia... Nu mai spune, numele ăsta parcă l-aş fi 
auzit, dar unde...? 

Pe neaşteptate, de parcă şi-ar fi amintit ceva, şi-a întins gâtul, 
întorcând capul dintr-o parte într-alta. Fără să rostească un cuvânt, s- 
a ridicat şi l-a abordat pe un bărbat care îşi servea mâncare de l; i 
bufet. Eu şi Delsey ne-am privit, plini de speranţe. Au stat de vorbă 


câteva clipe şi bărbatul a încuviinţat cuvintele lui lan, care îi arăta 
masa noastră. Ne-au privit amândoi şi s-au apropiat de noi. 

— Băieți, am găsit-o pe Cordelia voastră. Vi-l prezint pe Trevor 
Flammee, ginerele ei. Aceştia sunt domnii Delsey şi Curro. 


453 

După cuvenitele prezentări, bărbatul s-a aşezat lângă noi cu 
farfuria lui cu micul dejun. Avea vreo cincizeci şi cinci de ani şi o 
înfăţişare tinerească şi atletică, cu părul său cărunt pieptănat cu o 
cărare perfectă într-o parte. 

— Soacra mea se numea Cordelia Blackbourne-Hall. A murit acum 
cinci ani. De ce vă interesează să ştiţi de ea? 

— Să vă explic, domnule Flammee, i-am spus. Eu şi prietenul meu, 
baronul Delsey, am venit în Kenya în căutarea bunicului meu, un 
scoţian pe nume Hamish Sutherland, care a emigrat în această ţară în 
anul 1931. Când s-a instalat aici îi promisese că o ia în căsătorie pe o 
domnişoară numită Cordelia, căreia nu-i cunosc numele de familie. Ea 
era proprietara unei ferme pe care o moştenise de la tatăl ei, mort 
împuns de un bivol. 

— Da, o parte din poveste coincide. Tatăl soacrei mele a murit, într- 
adevăr, atacat de un bivol, iar ea era fiică unică şi moştenitoare a 
fermei. Dar socrul meu, pe care n-am ajuns să-l cunosc, nu era 
persoana pe care o menţionaţi dumneavoastră. Se numea Anton Hall 
şi era englez. Bineînţeles că... 

— Poate că, la urma urmelor, nu s-a însurat cu ea! 

Entuziasmul meu creştea pe măsură ce vedeam deschizându-se 
prima crăpătură de lumină în zid. In sfârşit, părea că paşii ne conduc 
undeva. 

— Vă amintiţi dacă soacra dumneavoastră a fost logodită cu alt 
bărbat înainte de a se mărita? a întrebat Delsey. 

— Măi să fie, dacă ar trebui să nu mă îndoiesc de ceva, aceea este 
istoria, a şovăit Trevor. 

— Trevor este istoric al Africii Orientale, a intervenit lan. L-am prins 
aici tocmai printr-o coincidenţă drăcească. Acum colaborează cu 
tinerii de la filmare. Probabil că aţi observat deja hărmălaia asta 
afurisită. O producătoare canadiană turnează un film bazat pe viaţa 
unui aventurier din Canada care şi-a petrecut o parte din tinereţe aici, 
iar Trevor le acordă consultantă în materie de istorie. 


454 

— Da, şi uneori cunosc mai puţin istoria familiei mele decât a unor 
persoane care au murit acum cincizeci de ani şi cu care n-am avut 
niciodată de-a face. Dar, într-adevăr, cred că mi-amintesc ceva din ce- 
aţi povestit dumneavoastră, una dintre acele legende <l< familie, 


ceva în legătură cu un logodnic pe care l-a avut soacra mea, care a 
părăsit-o, nu ştiu dacă pentru o altă femeie, când căsătoria era deja 
pusă la cale. Era vorba şi despre un cadou pe care i l-a făcut ea... Dar 
nu-mi pot aminti. Credeţi că ar putea fi vorba de bunicul 
dumneavoastră? 

— Sunt sigur! Domnule Flammee, cum am putea cunoaşte mai 
multe amănunte despre povestea asta? Este foarte important pentru 
noi. M-am uitat la Delsey. Pentru prima dată de mai multe zile 
trăsăturile lui erau încordate de emoție. Asta ne-ar ajuta să ştim ce s- 
a întâmplat cu el. Sunteţi prima pistă clară pe care am găsit-< > de 
când am venit aici. 

— Cred că trebuie să vorbiţi cu soţia mea. Şi poate că şi ceilalţi 
membri ai familiei vă pot ajuta cu alte detalii. Veniţi să petrece ţi două 
zile la ferma noastră şi acolo vom putea sta de vorbă despre toate 
astea. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Flammee, dar n-am vrea să vă 
deranjăm. 

— Nu e niciun deranj, tinere, a subliniat lan. Nu refuzaţi această 
invitaţie. Este ceva foarte obişnuit în Kenya. Aici, este normal ca unii 
să facă invitaţii altora. Este ospitalitatea locală. 

— Sigur că da, vom fi încântați să vă primim, a continuat Trevor. 
Uitaţi, mâine trebuie să fiu tot aici, cu echipa de filmare, dar poimâine 
mă întorc la fermă. Veniţi cu mine şi, până una-alta, vă veţi bucura de 
câteva zile de odihnă acolo. Este un loc minunat, veţi vedea. 

Vechiul meu prieten the be//boy a apărut prin mulţimea din sala de 
mese, fără să se mai obosească să arate tăbliţa. A venit direct la mine 
şi mi-a şoptit că sunt chemat la telefon. M-am scuzat în faţa 
însoţitorilor mei şi, evitând haosul de pe culoare, m-am prezentat 


455 

la recepţie. M-am bucurat să aud glasul lui Ken la celălalt capăt al 
firului. 

— Curro? 

— Ken, omule, ce mai faci? 

— Ca în filme, prietene. Pe aici, manipulând opinia publică, ca de 
obicei. Şi tot manipulând informaţiile, am găsit ceva care o să te lase 
paf. Ce îmi dai pentru o ştire proaspătă despre domnișoara ta 
Cordelia? 

A rostit din nou numele cu glas afectat. 

— Te referi la doamna Cordelia Blackbourne-Hall? i-am imitat eu 
tonul. 

— Chiar la ea. Văd că mi-ai luat-o înainte. 

— Tocmai iau micul dejun cu ginerele ei. După toate aparențele, 
bunicul meu nu s-a însurat cu Cordelia, aşa că n-am lămurit încă 


nimic. Dar, chiar şi aşa, este un progres imens, pentru că are o vagă 
idee despre cineva care a fost logodit cu ea şi n-a ajuns s-o ia de 
nevastă. Asta înseamnă că a auzit vorbindu-se despre bunicul meu! 
Este pentru prima dată de când am sosit în Kenya când încep să cred 
că Hamish Sutherland nu este rodul imaginaţiei mele! Partea cea mai 
bună este că ne-a invitat la ferma sa, ca să vorbesc cu familia lui, în 
cazul în care vreunul dintre ei îşi poate aminti mai multe amănunte. 
Plecăm poimâine-dimineaţă. O să te sun când mă întorc de la Nyeri şi 
o să-ţi povestesc atunci. 

— Păi, în cazul ăsta, faci pe deşteptul, prietene, pentru că ferma nu 
este la Nyeri, ci între Naivasha şi Gilgil, în Rift. 

— Cum? Păi, sigur că da, e adevărat! Noi am presupus că ferma e 
la Nyeri doar pentru că bunicul trimitea scrisori cu adresa 
expeditorului în oraşul acela! Dar, spune-mi, ferma este departe de 
Nyeri? 

— In linie dreaptă, nu prea departe. Nyeri şi Gilgil sunt despărțite 
de munţii Aberdare sau Nyandarua, cum le spunem noi. Dar şoseaua 
înconjoară munţii şi e o adevărată călătorie. 

— iți mulţumesc, Ken, eşti un prieten de nădejde şi, în plus, un bun 
coleg. Apropo, mai e ceva ce aş dori să te consult. Ne-am gândit să 


456 

dăm un anunţ în presă informând despre căutarea bunicului mm 
Poate că el sau cineva apropiat lui va citi ziarul şi îl va descopoi i. 

— In regulă, prietene, dar asta costă o avere. 

— Ştiu, dar nu e nicio problemă. Delsey, un prieten al bunicului 
meu care este cu mine, s-a oferit să-l plătească. El n-are probii'im cu 
lichidităţile. 

— În regulă, dar nu ştiu, prietene, aş putea încerca să ţi-l streei u în 
alt fel, ca o ştire, dacă îmi dai o noutate. Asta nu te va costa nimic. Nu 
ştiu, treci pe roşu, ca hiena aceea, şi aşa aş putea scrie cil un anume 
Curro a trecut pe roşu ca protest că nu-l poate găsi pe bunicul său 
Hamish Sutherland, şi dă-i, şi dă-i. 

— Bună idee, da, domnule. Dacă n-o să am încotro, o săţi spun. 
Dar, deocamdată, cred că n-avem altă soluţie decât să plătim 
publicarea. Tu mi-ai putea face acest demers? 

— Bineînţeles, prietene, scrie-mi textul şi eu pun totul în mişcare îţi 
facem o machetă simplă şi publicăm anunţul. O jumătate de pagină îţi 
convine? 

— Perfect, îţi mulţumesc încă o dată. Ah, şi încă ceva. Se pare ca 
mâine nu vom avea multe de făcut, iar hotelul este luat cu asalt (Ir o 
echipă de filmare care a dat totul peste cap. Ce îmi recomanzi e. | să- 
mi treacă timpul? 

— Păi, exact mâine am zi liberă, aşa că îţi recomand să scoţi 


paralele şi haleala, iar eu mă ocup să pun la bătaie maşina, ghidul şi 
abundentele mele cunostinte. Ai chef să vezi animale? Eşti în Kenya, 
prietene. 

— Grozav! Am chef. Ne vedem mâine. 

M-am întors la restaurant, unde am fost informat că totul era 
aranjat pentru călătoria noastră la ferma lui Trevor. Urma să plecăm 
cu el, luând bagajele necesare pentru două sau trei zile, iar restul 
rămânea la hotel până la întoarcerea noastră. În cele câteva zile de 
stat la fermă, el urma să ne aducă înapoi la Nairobi, profitând de 
faptul că şi el trebuia să se întoarcă în oraş. Când ne-am luat la 
revedere de la lan şi Trevor, care au părăsit sala de mese ca să se 


457 

amestece în vâltoarea filmării, i-am povestit lui Delsey că 
aranjasem o întâlnire cu Ken pentru a doua zi. Speram să reacționeze 
pozitiv şi nu m-am înşelat. Era ispitit să aibă deasupra capului un cer 
care să nu fie al grădinilor de la hotelul Norfolk, mi-a spus el. In 
dimineaţa aceea atât de însorită, pe chipul lui frumos, brăzdat de 
piele netedă, se înfiripa un zâmbet ce rămăsese ascuns în zilele când 
norii îşi scurgeau povara peste oraş. Delsey mergea mulţumit prin 
holul hotelului înţesat de lume şi expresia i-a putut fi alterată doar de 
un brânci primit de la o fată care alerga purtând un microfon într-un 
suport-girafă. 

— Dar ce harababură supărătoare! a mormăit Delsey. Auziţi, vă 
rog. l-a atins umărul unui individ corpolent îmbrăcat în veşminte din 
altă epocă, întors cu spatele la noi, privind către decorul pe care îl 
pregătiseră la bar. Aţi putea fi atât de amabil să-mi spuneţi până când 
va dura...? 

Cel interpelat s-a întors. Era Ernest Hemingway. Adică era un actor 
interpretându-l perfect pe Ernest Hemingway, de o uimitoare 
asemănare. Delsey a rămas pironit locului, la fel de năucit ca şi mine. 

— Dar eşti...! a exclamat Delsey. 

— Hem...! am început eu să spun. 

— Tony Kerak! m-a întrerupt Delsey. 

— Delsey! a exclamat Ernest Hemingway. 

Spre uimirea mea, cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat călduros, râzând 
jovial şi bătându-se uşor pe umeri. Au început atunci să vorbească 
frantuzeste. 

— Dar cum naiba de te-ai rătăcit pe acest continent? a vociferat 
Hemingway. 

Cineva i-a făcut semn dinspre decor să vorbească în şoaptă. 

— Dar tu ce faci aici? Să nu-mi spui că joci în filmul ăsta! a replicat 
Delsey. 

— Dar bineînţeles că da! Este un rol mic, dar important, după cum 


vezi. „Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt!” 1 a declarat el muşcând 
1 Frază din Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway (n.tr.) 


458 

din pipă, dar Delsey îl privea fără să înţeleagă imitaţia. Chiar nu mă 
recunoşti? Fir-ar să fie, şi eu care credeam că fetele de la machiaj au 
făcut o treabă grozavă! Hemingway! Ernest Hemingway! 

— Scuză-mă, prietene, nu l-am citit pe acest autor. Ştii doar că 
literatura cea nouă nu a fost niciodată un domeniu care să-mi inspire 
încredere, cel puţin câtă vreme clasicii şi romanticii continuii să scrie. 
Dar sunt convins că asemănarea este splendidă. 

— Este, într-adevăr, chiar pot să vă asigur, am intervenit eu. 

Hemingway m-a privit, iar Delsey s-a grăbit să facă prezentările. 

— Oh, scuzaţi-mă. Curro, el este Tony Kerak, un vechi actor şi un 
vechi prieten. Tony, el este Curro, un nou prieten şi... tovarăş de 
călătorie. 

— Ah, acum înţeleg, pramatie bătrână ce eşti! Nu te-ai schimbat! 

Hemingway i-a tras un cot lui Delsey, făcându-i cu ochiul. 

— Nu, auziţi, eu nu... 

Am încercat să risipesc echivocul, dar niciunul din ei nu mă asculta. 
Rememorau ultimele lor întâlniri. 

— S-a întâmplat la Cortina, în '65, la prezentarea Renatei, cu acei... 
cai de gheaţă colorați? s-a hazardat Hemingway. 

— Nu, povestea din Provence a fost după aceea, acasă la Olivier, îţi 
aminteşti? l-a corectat Delsey. Chiar ai putut să uiţi acel bal mascat, la 
culesul viilor, cu strugurii şi cu cerceii, când Ştefan a tras perdelele ca 
să ne îmbrăcăm? 

— Ha, ha, ha! a râs Hemingway tare. Cum să uit aşa ceva! Dar 
acum nu mai avem trupuri ca să facem asta, nu-i aşa? 

— AŞ zice că tu ai un trup de prisos, bătrâne prieten, a fost de 
părere Delsey, bătându-l uşor peste burtă pe prietenul său. 
Hemingway i-a ţinut isonul cu un hohot de râs. Ceea ce nu mai avem 
este vârsta şi nici timpul suficient ca să uităm, aşa că acum îmi dedic 
zilele doar lucrurilor care merită să fie ţinute minte. 

Hemingway şi-a moderat zâmbetul. În momentul acela, cineva l-a 
chemat şi au trebuit să se despartă. 


459 

— Mai stai aici câteva zile? a întrebat Hemingway pe când se 
îndepărta. 

— Sigur că da. Ne mai vedem. 

Ne-am continuat drumul prin hol. Eu îl priveam cu coada ochiului pe 
Delsey, care avea o expresie indiferentă. Am trecut prin faţa intrării 
principale a hotelului şi el s-a apropiat de uşă, privind afară. L-am 


urmat. Se uita fără să clipească la ceva de pe stradă, dar n-am fost în 
stare să-mi dau seama la ce anume. 

— S-a întâmplat ceva, Delsey? 

— Nu vezi? a răspuns el. Este o dimineaţă splendidă africană. 


26 - Distrugerea şi înfrângerea 

Echipa de filmare se mutase cu tot tam-tamul în grădină, holul îşi 
reluase farmecul, lan îşi recăpătase ungherul, iar noi recuperaserăm 
barul. Acolo, pe terasă, aşteptându-l pe Ken, ne bucurau i de lumina 
reflectată a soarelui, nu înainte de a-i fi înmânat lui lan ultimul episod 
din aventurile lui Sangre de Cristo, pe care l-a primii ca Moise Tablele 
Legii, aproape căzut în genunchi şi incapabil să redea în cuvinte 
semnificaţia culminantă a unui dar atât de nepreţuit de-a lungul 
existenţei sale. Apogeul a fost atins atunci când i-am spus că o poate 
păstra, că eu voi cumpăra alt exemplar la întoarcerea mea în Spania 
şi acela a fost poate momentul în care vârstnicele terminaţii nervoase 
ale extremităților sale aproape că au atins ceea ce se putea numi un 
orgasm, senzaţie pe care bătrâna lui inimă o putea suporta. 

Ken întârzia şi am profitat de aşteptare ca să o sun pe mama, de la 
recepţie. Nu mai vorbisem cu ea de când plecasem în Kenya. De fapt, 
nu  comunicasem cu nimeni din lumea mea, cu excepţia 
extravagantului şi sporadicului schimb de faxuri cu Mónica. In 
dimineaţa aceea, mă aştepta un nou fax, dar de data asta era 
răspunsul la telegrama pe care i-o trimisesem lui Winslow Macomber, 
vechiul reporter de la The Standard. Mesajul era scris de mână. Zicea 
aşa: 

Stimate domnule Mencia, 

Din nefericire, tatăl meu, Winslow Macomber, a decedat acum 
câţiva ani. Mă tem că nu dispun de informaţia de care 


461 

aveţi nevoie, dar, din întâmplare, am o fotografie a tatălui meu 
împreună cu câţiva dintre colegii săi din timpul războiului purtat de 
organizaţia Mau Mau. Nu am idee cine sunt ceilalţi, aşa că bunicul 
dumneavoastră ar putea fi unul dintre ei. Din păcate, calitatea 
imaginii este foarte proastă ca să v-o trimit prin fax. 

Am comandat o copie şi o să v-o trimit la momentul oportun la 
hotelul Norfolk. Sper să vă fie de ajutor. 

DANA MACOMBER 

Nu era cine ştie ce, dar putea fi încă o cărămidă. Chiar dacă Hamish 
apărea în fotografia aceea, era îndoielnic că portretul mai multor 
indivizi neidentificaţi mi-ar putea fi de ajutor. Cu toate acestea, chiar 
şi numai posibilitatea de a avea o dovadă fotografică a şederii lui 
Hamish în Kenya şi ceva de arătat celor cărora aveam să le pun 


întrebări despre el, şi tot mă umplea de iluzii. 

Am format numărul de la locul de muncă al mamei mele şi în 
câteva clipe i-am auzit glasul. 

— Mama? 

— Dragul meu, ce bucurie! Era şi timpul să te hotărăşti să dai un 
semn de viaţă! Unde eşti? Şi cum vă simţiţi amândoi? 

— Suntem la Nairobi, mamă. La hotelul Norfolk. Şi suntem bine 
amândoi. 

— L-aţi găsit pe bunicul tău? 

— Nu, mamă. Nu e uşor, dar suntem pe drumul cel bun. Voi ce mai 
faceţi? 

— Bine, ca întotdeauna, cum ştii. Spune-mi, e frumoasă Kenya? 

— Nu ştiu, mamă. Incă n-am văzut-o. Trebuie să fie frumoasă pe 
undeva, dar cred că în afara acestui oraş. 

— Şi în legătură cu tabloul şi cu Lux Domini? Ai vreo veste? 

— Nimic nou. Ştii doar că am semnat precontractul cu proprietara şi 
am şase luni la dispoziţie pentru perfectarea cumpărării. Tabloul este 
la un restaurator pe care îl cunoaşte Delsey, iar vânzarea a lăsat-o în 
seama negustorului său de opere de artă, care este o persoană de 
absolută încredere şi un adevărat expert. Presupun 


462 

că va fi scos la licitaţie într-o galerie, dar m-au asigurat că pot sta 
liniştit. Este un pictor foarte bine cotat în Anglia şi asta e o lucrare 
rară, care nu apare în cataloage, pentru că a fost dispărută vreme de 
mulţi ani. Aşa că mi s-a garantat un preţ foarte bun. Din câte mi s-a 
spus, mai mult decât suficient ca să cumpăr casa şi să-i redau 
înfăţişarea pe care a avut-o iniţial. O să vezi, mamă, va fi de necrezut, 
va fi ca şi cum ne-am întoarce în anii aceia. Sunt sigur că bunica Uke 
ar fi dorit să fie aşa. Tata ce mai face, i-au venit minţile la cap? 

— Curro, el nu s-a opus să faci ce vrei cu banii ăia. Tu ai găsit 
tabloul şi este al tău. Dacă n-ai fi fost tu, i-ar fi rămas acelei doamne 
ori îngropat printre dărâmături. Noi am obţinut ceea ce am dorit prin 
vânzarea casei, şi hotărârea asta e doar a ta. Dar ştii că tatăl tău este 
un om practic şi ar fi preferat să foloseşti banii aceia în alt scop, să-ţi 
clădeşti un viitor, să urmezi un masterat, poate chiar să-ţi deschizi 
propria firmă, ştii ce vreau să spun. 

— Propria firmă? Un ziar? 

— Una dintre acele... agenţii de presă sau un mic studio de 
televiziune, ce ştiu eu. 

— Mamă, eu sunt făcut ca să redactez ştiri. Fără cătuşe la glezne în 
fiecare noapte şi fără cerneală pătându-mi degetele în fiecare 
dimineaţă simt că îmi lipseşte aerul. 

— Şi nu-ţi vor lipsi toate astea când te vei întoarce? 


— Nu ştiu. Poate. 

Orice imparţială curte cu juri ar fi fost de acord în unanimitate că 
părăsirea unei slujbe prospere şi cu perspective de viitor în schimbul 
unei căutări iluzorii şi incerte merita un verdict de culpabilitate. Ca 
atare, aş accepta pedeapsa cuvenită dacă m-aş întoarce acasă cu 
mâinile goale, fără o imagine a lui Hamish pe care să o privesc sau cu 
o imagine a versiunii întunecate a unui Hamish frivol, lipsit de 
scrupule şi indiferent, care ar fi refuzat să mă recunoască şi s-ar fi 
ferit de îmbrăţişarea mea. Aceasta era înţelegerea. Acesta era riscul 
pariului meu. 


463 

Am luat coşurile cu prânzul pentru picnic pe care le comandasem şi 
m-am întors să mă alătur lui Delsey pe terasa barului Delamere. 
Baronul avea o dispoziţie minunată în dimineaţa aceea. Se trezise 
fredonând pasaje din L'AJricaine de Meyerbeer şi mâncase cu poftă la 
micul dejun, fără gura aceea strâmbă din zilele anterioare care părea 
că cere documentul de origine pentru fiecare îmbucătură pe care o 
accepta între aristocraticele sale fălci. Când am ajuns pe terasă, 
echipa de filmare făcea o pauză şi în jurul lui Delsey se strânsese un 
grup pestriţ, hotărât să golească depozitul barului de periculoasa lui 
provizie de gin inflamabil. Erau acolo Trevor, lan, doi bărbaţi şi două 
femei pe care nu-i cunoşteam şi care mi-au fost prezentaţi ca fiind 
regizorul, actorii şi  operatoarea-şefă şi, desigur, pitorescul 
Hemingway-Kerak, care părea că îşi îndeplinise deja îndatoririle 
etilice. 

Trevor povestea istorioare despre Norfolk, de pe vremea când în 
faţa hotelului nu exista altceva decât o mlaştină solitară în care se 
plimbau hipopotamii şi leii, pe care oaspeţii îi împuşcau din bar fără să 
lase din mână ginul tonic, sau când un bătrân soldat şi contrabandist 
de fildeş, pe nume Jack Riddell, obişnuia să intre călare în restaurant 
ca să sară direct din şa în scaun, fără să pună piciorul jos, sau cum 
gloanţele trase în tavan făceau parte din animația seratelor mondene. 
Lordului Delamere, colonul în numele căruia a fost botezat barul şi pe 
care eu îl cunoşteam deja ca fiind protagonistul poveştii cu struţul 
rătăcitor, îi plăcea să tragă în sticlele de pe tejghea, pentru ca după 
aceea să iasă în stradă şi să-şi practice măiestria de trăgător 
împotriva felinarelor instalate de curând. Odată, când directorul 
hotelului a îndrăznit să-i refuze băutura pentru că era ora închiderii, 
Delamere l-a târât de reverul hainei şi l-a închis în depozitul de carne. 
Trevor îşi amintea cum scriitoarea Elspeth Huxleyl atrăgea atenţia 
asupra riscurilor pe care le înfrunta cel care se caza la hotelul Norfolk 
în timpul unei săptămâni de curse 

1 Scriitoare, jurnalistă, magistrat şi ecologistă britanică (1907- 


1997), susținătoare a independenţei unor ţări africane (n.tr.) 


464 

pe hipodrom, căci exista posibilitatea ca în toiul nopţii să dea bu/. 
lu peste el un baron italian sau un conte austriac care fusese aruncai 
pe fereastră. 

Zâmbetele asistenţei au îngheţat pe buze când Trevor a relatat 
despre masacrul săvârşit de poliţie, cu colaborarea spontană a câtor 
va pistolari rezemaţi în coate în barul hotelului Norfolk, împotriva unei 
mulţimi înfuriate de kikuyu care se adunase acolo cerând eliberarea 
lui Harry Thuku, un tânăr lider politic arestat pentru că reacţionase 
împotriva abuzurilor guvernului colonial. Intorsătura dramatică s-a 
accentuat când Trevor, cu sprijinul lui lan care asistase la acea 
întâmplare, s-a întors în timp la acea fatidică seara de sfârşit de an 
1980. In ziua aceea, hotelul, pe atunci proprietate a familiei iudeo- 
kenyene Block, a fost devastat de o bombă care a provocat 
cincisprezece morţi şi aproape o sută de răniţi. Atrocitatea a fost 
atribuită Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi a fost 
interpretată ca o răzbunare pentru ajutorul pe care Kenya îl dăduse cu 
patru ani înainte pentru faimoasa eliberare a ostaticilor evrei 
sechestraţi pe aeroportul Entebbe de către teroristul Carlos Şacalul, 
operaţiune neutralizată de un comando israelian. 

La încheierea relatării, unii dintre cei prezenţi şi-au arătat 
îngrijorarea pentru o posibilă repetare a unor asemenea fapte. 
Operatoarea-şefă îi punea întrebări lui lan referitoare la momentele 
îngrijorătoare trăite în ziua aceea, iar Trevor le explica celor doi actori 
şi regizorului amănuntele care se cunoşteau în legătură cu autorii 
atentatului. Singurul care nu se arăta impresionat de naraţiune era 
Hemingway-Kerak, care, cu privirea pierdută dincolo de terasă şi cu 
picioarele pe scaun, sorbea un gin tonic fără să clipească. Dregându-şi 
glasul, a rostit atunci o frază în franceză, pe care eu şi Delsey am 
înţeles-o, dar ceilalţi probabil că nu. 

— Fiecare glonţ tras care nu-şi nimereşte ţinta se învârteşte şi se 
tot învârteşte împrejurul absurdei rulete a lumii şi, dacă într-o zi te 
pomeneşti în calea lui, ai încurcat-o, prietene. 


465 

Aforismul mi s-a părut sinistru de amuzant. Părea că vorbeşte 
franceza cu un exotic accent creol şi am fost curios. 

— Tony, de unde sunteţi? 

— De unde sunt? Delsey, de unde sunt eu? 

— Asta tu trebuie să o ştii. Cred că nu mi-ai spus-o niciodată, a 
replicat Delsey. 

— Cum, nu ţi-arrt spus-o niciodată? Şi-a dat jos cu violenţă 


picioarele de pe scaun. Şi în cine mă pot încrede că-mi va păstra 
amintirea istorică? Cine îmi va scrie biografia? Eu nu-mi amintesc de 
unde sunt. De unde era Hemingway? 

— Din Oak Park, Illinois, l-a informat Trevor. 

— Atunci, sunt şi eu acum din Oak Park, Illinois. 

— Care este limba dumneavoastră maternă? am vrut eu să ştiu. 

Aveţi un accent creol în franceză. 

— Limba mea maternă... A stat pe gânduri. Vorbesc engleza, 
franceza, germana, italiana, spaniola, portugheza, olandeza... 
suedeza... poloneza... turca... ceha... armeana... araba... şi încă două 
sau trei în plus, începând cu al cincilea pahar. Dar adevărul e că nu-mi 
amintesc de nicio mamă care să-mi fi cântat în vreuna dintre aceste 
limbi. În schimb, am o vagă amintire despre un tată care mă bătea în 
sârbo-croată. 

Toţi au râs de hazul lui, în afară de el. 

— Producătorul nostru mi-a povestit că Tony are cel mai ciudat 
paşaport pe care l-a văzut vreodată, a comentat regizorul filmului, un 
american bărbos. Crede că este scris în aceeaşi limbă ca manuscrisul 
acela medieval de la Universitatea Yale, despre care nimeni nu ştie ce 
mama mă-sii înseamnă. 

— Din câte ştiu despre Tony, cred că atunci când era un bebeluş 
cineva l-a părăsit în uşa falsă a unui decor ieşit din uz, a subliniat 
Delsey. De aceea n-a reuşit nimeni să-l găsească. Până când, 
profitând că era acolo, l-au angajat pentru un film. 

— Inchin paharul în cinstea acestui fapt, a răspuns cel menţionat. 
Pentru apatrizi, exilați şi străini. A luat o sorbitură. Şi în cinstea 


466 

actorilor, mai ales a celor de douăzeci de ani, cu pectorali de tabla, 
ca platoşele romane. A băut ce mai avea în pahar. Filmarea asta r 
plină de moşi, fir-ar să fie! Dar, mmmm! văd că apare la orizonl un 
exemplar minunat. 

„Exemplarul minunat” nu era altul decât Ken, care îşi făcea apariţia 
în hotel. Apropiindu-se, a privit scena şi şi-a deschis braţele 

— N-am loc pentru atâta lume! 

— Stai liniştit, Ken, l-am lămurit eu. Nu mergem decât noi doi. 
Oamenii ăştia au de lucru. 

— Doamnelor şi domnilor, continuaţi-vă truda şi poate veţi reuşi ca, 
într-o zi, cei care n-am asistat încă la o proiecţie de film, să < > 
vedem şi noi, a glumit, bănuiesc eu, Delsey. 

Am făcut prezentările şi ne-am îndreptat spre ieşire. Afara, Ken 
parcase un mic şi cochet jeep cu două uşi. Am pus mâncarea în 
portbagaj şi ne-a deschis portiera însoţitorului. M-am căţăra | pe locul 
din spate. Ken a rămas uitându-se la îmbrăcămintea lui Delsey, care 


purta un imaculat costum alb cu cravată în dungi şi pantofi de lac bej. 

— Auziţi, domnule Delsey... domnule baron, scuzaţi-mă. Să ştiţi că 
nu mergem să căutăm minele regelui Solomon, dar cred că ar fi fost 
mai potrivit alt tip de îmbrăcăminte, nu ştiu, mai... ieftină. 

— Eşti scuzat, cu condiţia să nu îndrăzneşti să-mi transmiţi 
preferinţele tale stilistice. 

A privit de sus în jos vestimentația lui Ken: un tricou cu efigia lui 
Springsteen, blugi rupţi şi nişte papuci sport. Ken a ridicat din umeri, a 
aşteptat ca Delsey să se instaleze comod în scaun şi a închis portiera 
în urma lui. Apoi, s-a aşezat la volan şi a pornii motorul. 

— Mergem la safari, prieteni! 

— Mergem în parcul naţional? am întrebat eu. 

1 Aluzie la romanul cu acelaşi titlu al scriitorului englez sir Henry 
Riddei Haggard (1856-1925), care relatează aventuri într-o regiune 
neexplorată din Africa, (n.tr.) 


467 

— Bineînţeles, unde, dacă nu acolo? 

Ken a apăsat pe accelerator şi roţile au scârţâit ieşind de la hotelul 
Norfolk, în timp ce din difuzoare Boss striga că el, ca şi Ken, se 
născuse ca să alerge. Soarele scălda fațadele de parcă s-ar fi aplicat 
în cursul nopţii un strat de vopsea peste tot oraşul şi bungavileele 
păreau că îşi decolorează violetul-aprins în torentul de lumină ca să 
albăstrească zidurile cenuşii. A trebuit să recunosc că începea să-mi 
placă Nairobi. Sorbind briza care intra pe geamul deschis, mi-am 
amintit ceva ce scrisese Karen Blixen despre aerul acela din Ținuturile 
înalte care insuflă vigoare şi se respiră cu plăcere, şi m-am simţit 
bine. Între timp, Ken lua curbele pe două roţi, scuzându-se cu un calm 
nemaipomenit pentru întârziere, pe care a pus-o pe seama unui 
ambuteiaj pe şoseaua Uhuru. 

— E maşina ta? Nu e rea deloc, am comentat eu. 

— Nu, prietene, aici leafa de jurnalist nu ajunge pentru aşa ceva. 
Mi-a împrumutat-o cumnatul meu care lucrează la o agenţie de safari. 

— Cumnatul tău? Eşti însurat? 

— Da’ de unde, prietene, este soţul surorii mele, Luciile. Eu îi sunt 
credincios lui Naomi, he, he. 

— Naomi? a fost curios Delsey să afle. 

— Naomi Campbell, un model, i-am explicat eu. 

— Logodnica ta este model? a întrebat din nou Delsey. 

— Da, este model, dar încă nu ştie că e logodnica mea, a precizat 
Ken. Dar dumneavoastră, domnule... baron, sunteţi însurat? 

— Da, sunt foarte vesel. 

Delsey a recurs la un foarte iscusit joc de cuvinte din englezescul 
manied, însurat, şi merry, vesel, care se pronunţă asemănător. Nu 


ştiam dacă amicul Ken prinsese cel de-al doilea sens al glumei, pentru 
că un altfel de a spune „vesel” în engleză este gay. 

La scurt timp, micul nostru bolid de teren a pornit-o spre intrarea în 
parcul naţional din Nairobi, unde am ajuns, mi s-a părut mie, mergând 
pe aceeaşi şosea a restaurantului unde cinasem cu 

1 Care este şi termenul eufemistic pentru homosexual, (n.tr.) 


468 

Makena. Dar ziua impresia era mai digerabilă şi acolo unde ani 
crezut că văd terenuri virane înguste erau, de fapt, păşuni naturali pe 
care se înălţau copăcei. La parc, se ajungea printr-o plăcui. | piaţă ca 
o grădină, decorată cu un rinocer din metal îndreptau du-şi cornul 
ascuţit spre vizitatori şi terminată cu un pavilion în slil britanic care 
avea rolul de poartă, permiţând trecerea vehiculelor pe sub acoperişul 
din olane roşii. Aşa cum ne înţeleseserăm, <-u mi-am luat sarcina de 
a plăti biletele de intrare. Trecând de grilaj, şoferul nostru a părut că 
suferă o metamorfoză. A închis radioul şi a îndreptat încet vehiculul pe 
un drum de pământ care pătrundea într-o pădure deasă. Roţile 
pleoscăiau peste băltoacele risipite pe cărarea care devenea 
accidentată printre arbuşti, iar eu îmi ţineam răsuflarea în faţa acelei 
bruşte abundenţe vegetale, la doar câţiva metri de suburbiile oraşului 
Nairobi. Era ca şi cum as fi aterizat în adâncul unei păduri congoleze şi 
nu aş fi reuşit să spun cât din acel peisaj era refugiu pentru 
sălbăticiuni şi cât scenografie turistică. Era de o puritate atât de 
evidentă, încât nu părea reală. Delsey rămăsese mut şi zâmbitor, cu 
ochii aţintiţi spre pădure, de parcă nu ar fi bănuit existenţa unui 
asemenea loc. Deodată, a început să recite din Vergiliu, ceva foarte 
firesc pentru el într-o situaţie ca aceea sau, mai bine zis, în orice fel 
de situaţie. 

— Talem inter silvas, inter deşerta ferarum reginam Allecto stimulis 
agit undique Bacchi! 1. 

— Ce... ce spuneți? s-a bâlbâit Ken. 

— Când ajungem acolo unde sunt fiarele? a continuat Delsey. 
Acei... lei cu coamă deasă înălţaţi pe un dâmb, acele pantere cu 
musculatura neagră şi lucioasă, tigrii aceia cu barbă încâlcită şi cu 
ochi scânteind în umbriş. Acolo, acolo mi s-a părut că zăresc unul! 

1 „In chipul acesta, Allecto o mâna pe regina cuprinsă de nebunia 
lui Bachus prin văgăunele fiarelor din codri.” Publius Vergilius Maro, 
Eneida, Editura pentru literatură, colecţia Biblioteca pentru toţi, 
Bucureşti, 1964, p. 207, în traducerea lui Eugen Lovinescu, revăzută 
de Eugen Cizek (n.tr.) 


469 
— Animalele sunt unde vor ele să fie, nu unde le vrem noi. Şi să mă 


anunţaţi dacă vedeţi vreun tigru, pentru că ar fi primul caz în Africa, 
frate... domnule baron! 

— Incintele nu sunt delimitate aici, atât de aproape de oraş? am 
iutrebat eu. 

— Asta e un adevărat parc naţional, nu unul zoologic, prietene, a 
precizat Ken. E adevărat că o parte din perimetru este împrejmuit 
pentru ca animalele să nu-şi vâre nasul pe ferestrele oamenilor, dar 
toată extremitatea sudică este deschisă către marile savane. Acolo 
există un culoar prin care turmele de erbivore intră ca să pască aici. 
Mai degrabă, s-ar putea spune că oraşul este cel împrejmuit. Noi 
suntem cei închişi în cuşti, prietene! 

— Şi de ce vin să pască aici, când au savanele acelea din sud de 
care vorbeşti? s-a interesat Delsey. li mână cineva? 

— Da, presupun că... Dumnezeu, dacă dumneavoastră credeţi în El. 
Sau abundența de apă din stăvilarele construite pe pâraiele din parc, 
dacă doriţi ceva mai puţin mistic. Nu ştiu. Ce vă pot asigura este că 
animalele, ca şi noi, preferă locurile plăcute. Nimeni nu le obligă să 
rămână aici. 

— Oh, desigur, a confirmat Delsey. După entuziasmul care-i 
însufleţea glasul, se ghicea că se pregăteşte să spună vreo poveste, 
îmi amintesc de un rândaş, un uriaş pe care-l chema Martin şi care 
muncea pentru tatăl meu. Avea o iapă tânără căreia i se spunea 
Martinette în onoarea lui, pe care o păzea noapte de noapte de sub 
copertina pe care o construise la intrarea în grajduri, o lojă ca la 
teatru, care domina toată gospodăria. Acolo se aşeza Martin să-şi 
fumeze pipa şi să admire priveliştea, supraveghind ritmul în care 
respira iapa. Intr-o zi, s-a întâmplat că Martinette nu se trezea. Orbit 
de panică, Martin a luat animalul în braţele sale vânjoase şi l-a cărat 
singur, pe jos, până în sat. Şi să nu credeţi că asta a fost o sarcină 
supraomenească pentru el. Pe şosea, Martin cu Martinette 


470 

în braţe trebuie să fi părut un Famongomadân1 transportând într- 
un palanchin de vată un biet şoricel. Intâmplarea a făcut că, sosind 
acasă la veterinar, Martinette a deschis un ochi, a sărit din braţele 
herculeene ale lui Martin şi a pornit-o în galop înapoi pe şosea, 
Deznădăj'duit, Martin s-a întors pe unde venise, a pătruns adânc în 
pădure, strigând-o pe Martinette cu mugetul său de Enkelados2, şi şi- 
a petrecut noaptea acolo, cercetând pădurea fără succes. Când s-a 
crăpat de ziuă, s-a întors la grajd şi a găsit-o pe Martinette dormind 
liniştită sub copertina lui. Martin nu a încetat niciodată sa susţină că 
iapa făcuse pe moarta ca să-l dea la o parte de la locul lui şi să i-l fure. 
Veterinarul a descoperit după aceea că Martin înlocuise din greşeală 
comprimatele de vitamine cu altele, dintr-un sedativ puternic, dar 


Martin a argumentat atunci că Martinette fusese cea care le 
schimbase ca să-şi pună planul în aplicare. Din ziua aceea, iapa a 
dormit în fiecare noapte sub copertină, lângă credinciosul ei apărător. 

— Acolo! E ceva acolo! Când Delsey îşi încheia relatarea, mi s-a 
părut că zăresc un animal în pădure. Ken a oprit maşina şi ne-a cerut 
să facem linişte. Doi ochişori strălucitori şi iscoditori ne supravegheau 
fără să clipească de pe o ridicătură de hăţişuri. Era o antilopă cu blană 
castaniu-roşcată cu dungi albe. Este un bush buck| dacă nu mă înşel. 

— Bravo, prietene, m-a lăudat Ken în şoaptă. Văd că ţi-ai făcut 
temele. 

1 Uriaş din Amadâs de Gaula, capodopera literaturii medievale 
fantastice spaniole, cu autor necunoscut, compusă probabil la sfârşitul 
secolului al XIll-lea şi publicată la Zaragoza în anul 1508, roman 
cavaleresc, una dintre lecturile preferate ale lui Don Quijote, care l-a 
făcut să pornească în aventurile sale. (n.tr.) 

2 în mitologia greacă, unul dintre giganţii cu o sută de braţe, fiu al 
lui Uranus (n.tr.) 

3 în engleză în original, țapul antilopei de pădure (n.tr.) 


471 

— Mi le-am făcut vreme de mulți ani. Bunicul meu Hamish mi le-a 
dat de făcut. 

Ne privea cu aceeaşi atenție cu care îl priveam şi noi pe el. Fără 
îndoială că trebuia să fie mai obişnuit să vadă fiinţe ca noi decât 
invers. Şi, cu toate acestea, linia aceea vizuală dintre adâncii lui ochi 
negri şi ai noştri părea să delimiteze, pentru el, ca şi pentru noi, 
puntea unei graniţe, linia despărţitoare dintre lumea lui şi a noastră, 
pe care o depăşeam ca să cercetăm pentru o clipă ce fac cei din 
cealaltă tabără, asemenea cerbului care îl privea pe Hamish cântând 
la vioară. In momentul acela, şi nu când am trecut de grilajul de la 
intrarea în parc, am avut certitudinea de a fi ajuns la limita unui loc 
diferit, şi nu era altceva decât pragul Africii, la care visasem ani de 
zile. Tot continentul, de la acele savane din sud pe care le menţionase 
Ken până la inima de nepătruns a munţilor din Congo, se contura 
pentru mine în striurile blănii lui arămii şi când s-a ridicat pe picioare 
şi s-a făcut nevăzut în frunziş era ca şi cum şi-ar fi luat întregul 
continent prins în vârful coarnelor. Am rămas nemişcat, cu spiritul 
însufleţit şi muşchii slăbiţi, ca după o partidă de sex. Am văzut multe 
animale în călătoria aceea şi multe altele în călătoriile ulterioare în 
Kenya. Dar niciodată nu mi se va şterge din memorie amintirea acelui 
prim animal care stătea acolo pentru că aşa voia el, acel bush buck 
liber, timid şi curios, la marginea lumii lui şi a lumii mele. 

Mai încolo, pădurea se pierdea într-o câmpie care acoperea cu un 
covor terasa oraşului pictat pe cortina întinsă a cerului şi printre 


siluetele îndepărtate ale zgărie-norilor care vibrau în aerul fierbinte se 
iveau din când în când gâturile girafelor, zebrelor, gazelelor şi ale 
cerbilor brăzdând oceanul de iarbă, indiferente la zgomotul asurzitor 
al avioanelor trecând pe deasupra capetelor lor. Aeroportul 
internaţional se afla la est de parc, ne-a explicat Ken, şi animalele 
învăţaseră să accepte acele vâjâitoare păsări ţepene ca pe o altă 
specie cu care împărțeau bolta grădinii lor. Nu se înşelau prea mult, 
era de părere Ken, căci, la urma urmelor, în limba swahili se 


472 

folosea acelaşi cuvânt, ndege, pentru a numi un avion şi o pasăre. 
Am făcut mai multe fotografii cu un teleobiectiv care accentua efectul 
turmelor păscând la adăpost în curtea din spatele clădirilor de birouri, 
sugerând o convieţuire fluentă între oameni şi celelalte fiinţe care te 
ajută să înghiţi hapul nisipos al oraşului Nairobi. 

Am ocolit apoi pe margine o strungă cuprinsă într-un culoar de 
stâncă şi am sărit peste o brazdă care se netezea mai încolo, 
coborând zeci de metri sub picioarele noastre către o păşune întinsă 
împestriţată cu turme sălbatice. Nimic nu se interpunea în câmpul 
nostru vizual din poziţia noastră până la orizontul la fel de limpede ca 
marea, ca acela care împarte lumea în două imense calote simetrice 
şi nu lasă nici urmă de îndoială că pământul este plat. Era, a spus Ken, 
albia râului Athi, mica piaţă vegetală ambulantă pe care o străbat 
turmele de acolo până la savanele din sud, în ritmul ca de ceas al 
ploii. In depărtare, animalele desenau o broderie de mărgele pe 
propriile scrijelituri de pe țesătura câmpiilor. 

Diversitatea peisajelor şi a locuitorilor acelui mare teren pluşat de 
la porţile oraşului Nairobi era aproape o antologie a Kenyei în întregul 
ei, şi nici fiarele lui Delsey nu ne-au opus rezistenţă. Ken conducea 
maşina către un spaţiu pentru picnic, unde ne pregăteam să luăm 
masa de prânz, când ceva ne-a ieşit în drum. Erau doi lei, doi masculi 
tineri care se hârjoneau fără să acorde atenţie prezenţei noastre. Au 
traversat drumul şi s-au căţărat jucăuş pe crengile unui copac mort, 
întinzându-şi corpurile pe trunchiurile uscate, zgâriind scoarţa şi 
menţinându-şi cu greu echilibrul. Nu păreau vedete de circ, 
înfrumuseţate artificial. Nu aveau fixativ sau mese în coame, care de- 
abia se iveau din capetele lor în câteva smocuri ca nişte încâlceli 
neîngrijite de puf între dinţii pieptenului. Nu erau lei de expoziţie, ci 
fenomene răzlețe, consecinţe naturale ale peisajului. Nu şi-au arătat 
trufia, nici nu s-au înălţat pe vreun promontoriu cu măreţia unui rege, 
a unui stăpân al savanelor. Erau ucenici, neexperimentați şi lipsiţi de 
graţie. Dar în copac se odihnea acea 


473 


puternică şi splendidă rasă leonină pe care o puteau duce cu ei 
oriunde doreau, de acolo până la Cape Town. 

Pe masa de lemn de sub un copac mare am răspândit merindele, în 
timp ce Ken revizuia motorul maşinii. Detectase o uşoară răguşeală în 
hârâitul motorului, zicea el, ca sunetul unei scobitori l'recându-se de 
dinţi la concertul unei formaţii heavy metal. Işi luase responsabilitatea 
de a-i înapoia maşina cumnatului său în perfectă stare de funcţionare 
şi chiar dacă ar fi fost vorba despre antena unei furnici prinse în valva 
acceleratorului, obligaţia lui era aceea de a îndepărta antena. 

După ce am terminat de pregătit masa pentru luxosul nostru picnic 
în stilul hotelului Norfolk, mie şi lui Delsey ne-a atras atenţia un 
monument care prezida spaţiul acela. Era un piedestal cubic care 
susţinea nişte figurine de elefanţi şi, aproape de el, un cerc de pietre 
înconjurând o movilă cenuşie de resturi carbonizate. Ken ne-a explicat 
că în urmă cu trei ani, preşedintele Moi, din iniţiativa directorului 
serviciului de parcuri, savantul kenyan de origine engleză, Richard 
Leakey, dăduse foc acolo unui munte de colţi de elefant confiscaţi de 
la braconieri, un preţios rug de trei milioane de dolari. După părerea 
lui Ken, măsura aceea a fost un show cinematografic, regizat ca să 
demonstreze mass-mediei străine angajamentul guvernului împotriva 
braconajului, principala ameninţare la adresa turismului. 

— De ce braconierii ameninţă turismul? a întrebat Delsey pe când 
ne aşezam la masă. Este din cauza pericolului de a decima... 
animalele în ansamblul lor? 

— Este din cauza pericolului de a decima persoanele în ansamblul 
lor, ne-a lămurit Ken. Braconierii nu se dau în lături de la nimic. Tot ce 
apare în cătarea puştii lor Kalaşnikov dispare. Mai ales turiştii, care 
sunt o pradă uşoară, dezarmaţi şi având o cantitate mare de bani şi 
scule scumpe asupra lor. Le fură obiectele personale, le violează pe 
femei şi, dacă cineva opune rezistenţă, nu şovăie să-l ucidă. Sunt 
echipați cu un AK-47 şi o ladă de bere, o combinaţie explozivă. 


474 

În schimb, trebuie să predea marfa obţinută prin vânătoare, dar ce 
jefuiesc la drumul mare le rămâne lor. 

— Şi cine îi echipează? Pentru cine lucrează? am întrebat eu. 

— Pentru mafia internaţională a fildeşului, acoarnelor de rinocer... 

— Coarnele de rinocer? a repetat Delsey, uimit. 

— In unele ţări este considerat un afrodiziac, a explicat Ken. Cu 
siguranţă că i-a fost vârât cuiva în cur şi i-a plăcut, ha, ha... Oh, 
iertaţi-mi limbajul, domnule baron! 

— Nu, nu vă cereţi iertare, l-a scuzat Delsey, brusc interesat. Ca să 
vezi, nu aveam habar de astfel de lucruri. Şi guvernul nu face nimic 
să-i împiedice? 


— Face şi el ce poate, presupun. Savantul acela, Leakey, a 
impulsionat funcţionarea serviciului de parcuri, dând ordin de a se 
trage fără milă în braconieri. Dar nu toată lumea are încredere în el. 

— Pentru că este alb, am insinuat eu. 

— Alb, într-adevăr, dar şi membru al unui vechi clan de coloni. Şi ca 
atare, în ochii multora, moştenitor al regimului colonialist. Moi însuşi îl 
ura de moarte, dar ştiţi cum se zice: politica face ciudaţi tovarăşi de 
pat. 

— Şi reconcilierea aceea naţională de care mi-ai vorbit? am întrebat 
eu. 

— Totul are limitele sale, prietene. Cadavrele sunt calde încă 
pentru ca un alb să poată ocupa funcţii înalte în guvern. 

— Cadavre? Ce cadavre? Vorbeşti în sens metaforic, presupun, a 
speculat Delsey. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Vorbesc despre cadavre reale, domnule 
baron, a afirmat Ken cu gravitate. Cadavrele din războiul organizaţiei 
Mau Mau, războiul nostru de independenţă. Cadavrele etniei kikuyu, 
neamul meu, morţi din cauza brutalei represiuni a administraţiei 
coloniale. 

— Mau Mau... Da, îmi amintesc numele acela şi înspăimântătoarele 
evenimente cu care era asociat. Dacă nu mă însală memoria, i-au 
masacrat în mod oribil pe colonii britanici, nu-i aşa? 


475 

— Treizeci şi doi, domnule baron. Treizeci şi doi de coloni asasinați 
în tot războiul. Treizeci şi doi, perfect identificaţi, cărora li s-a făcut 
publicitate şi au fost jeliţi în toată mass-media occidentală de la Los 
Angeles până la Helsinki! Ken gesticula cu vigoare. Treizeci şi doi, faţă 
de zeci de mii de kikuyu morţi. Zeci de mii, atât de mulţi, încât nimeni 
nu i-a putut număra, şi li s-au pierdut chiar şi numele! A coborât tonul 
şi şi-a lăsat braţele să-i cadă pe masă. Lumea a închis ochii la ce se 
întâmpla aici. Războiul organizaţiei Mau Mau a fost explicat ca o 
revoltă pentru pământ şi libertate, dar a fost un război civil care i-a 
învrăjbit pe fraţi. Mii dintre morţii noştri au căzut sub panga pe care o 
agita alt kikuyu, chiar şi sub săgețile etniei kamba sau sub lăncile 
etniei nandi ori masai. Adevărata istorie a acelei tragedii încă nu s-a 
scris. Istorii pe care le povestesc vechii combatanți. Istorii despre 
umilinţe, torturi, mutilări, asasinate în masă, lagăre de concentrare 
care ar face să pălească până şi metodele naziştilor înşişi. Aici s-a 
comis un adevărat genocid şi nimeni n-a dat socoteală pentru aşa 
ceva. Faţă de toate astea, dragi prieteni, trebuie să ne luăm inima în 
dinţi, dacă nu vrem să trăim în amărăciune. 

Trebuie să uităm şi să privim spre viitor, aşa gândesc eu. 

Eu şi Delsey am rămas impresionați de dizertaţia dramatică a lui 


Ken. Pentru o clipă, nu am ştiut cum să continui discuţia. 

— Şi istoriile acelea? Ai reuşit să cunoşti vreun Mau Mau? 

— Oh, da, orice kikuyu a fost aşa ceva, prietene, a continuat Ken pe 
un ton mai calm. In neamul meu, tradiţia orală a jucat rolul istoriei 
scrise, şi o condiţie absolut necesară a oricărei istorii veritabile este 
aceea de a o povesti la persoana întâi. In caz contrar, nu este 
emoţionantă. Vei putea auzi membri ai tribului kikuyu povestind istorii 
ale organizaţiei Mau Mau, ca şi când ar fi ale lor, chiar dacă nici măcar 
n-au vârsta ca să fi fost acolo. Dar celui care le ascultă nu i se pare 
ciudat, nici nu va fi surprins să audă aceeaşi istorie povestită de alte 
buze tot la persoana întâi. Nu există plagiat, şi nici Copyright. Istoriile 
sunt ale tuturor, şi toţi şi le asumă. 

1 Macetă (n.a.) 


476 

— Mi se rupe sufletul să aud că aţi suferit o asemenea barbarie 
Delsey era sincer mişcat. Aproape că nu... nu pot crede că s-au 
întâmplat asemenea atrocități, în plin secol XX şi din pricina urmi 
popor presupus a fi civilizat. Eu nu aveam nici cea mai mică idee... 

— Dumneavoastră aţi ştiut doar ceea ce au vrut ei să stiti. In 
schimb, mulţi dintre cei care trăiau aici au preferat pur şi simplu să nu 
ştie. Mai târziu, o să vă duc la casa lui Karen Blixen, autoarea cărţii 
Din inima Africii, presupun că aţi văzut filmul Out of Africa. Acolo, veţi 
constata ce înseamnă un adevărat paradis pe pământ şi veţi înţelege 
resentimentul celor care au fost acolo primii şi care au trebuit să se 
mulţumească cu firimiturile căzute de la acele idilice vilişoare. Când îi 
aud pe bătrâni vorbind cu acea mânie, cu acea neputinţă şi cu acea 
deznădejde, nu pot decât să-i compătimesc şi să-i înţeleg. Dar nici nu 
pot să fiu de acord cu ei. Cei din organizaţia Mau Mau, după cum ştiţi, 
nu s-au purtat tocmai cu mănuşi. N-a fost nimic romantic. Unii dintre 
cei treizeci şi doi de coloni despre care vă spuneam erau copii mici 
care au fost spintecaţi şi mutilaţi cu lovituri de macetă chiar de către 
aceeaşi oameni care până cu 

O zi înainte se jucau cu ei, le spuneau poveşti şi îi mângâiau pe păr 
când mergeau la culcare! li obligau pe recruţii lor să rostească un 
jurământ care îi făcea în stare de orice brutalitate. Slavă Domnului, 
istoria ne-a scutit de greşeala de a aşeza în fotoliul prezidenţial pe 
vreunul dintre acei generali fanatici ai organizaţiei Mau Mau. Alt Idi 
Amin, alt Mobutu2. Altă versiune a aceleiaşi infamii colonialiste. 

Kenyatta n-a fost un înger, dar a fost un mesia. 

Ken a făcut o pauză ca să-şi umple plămânii şi apoi a continuat: 

1 Idi Amin Dada (1925-2003), dictator militar, fost preşedinte al 
Ugandei între anii 1971-1979, căruia i se atribuie 500.000 de morţi, 
ceea ce i-a adus porecla de „Măcelarul de la Kampala”, (n.tr.) 


2 Mobutu Sese Seko (1930-1997), militar şi dictator, fost preşedinte 
al Republicii Zair, între anii 1965-1997, actualmente Republica 
Democratică Congo (n.tr.) 


477 

— Înţeleg că nu mă veţi înţelege. Nu este uşor. Uneori, nici eu nu 
mă înţeleg. Părinţii noştri vedeau totul foarte clar, şi sper ca fiii noştri 
să vadă şi ei lucrurile la fel. Dar cei din generaţia mea ne-am născut 
într-un moment ciudat, într-o ţară frumoasă, dar plină de contradicții, 
cu un trecut pe care unii vor să-l îngroape, iar alţii încă mai speră să-l 
răzbune. Mulţi, pur şi simplu, nu ştiu ce să creadă. Din fericire, eu ştiu. 
Mai mult sau mai puţin. Aproape întotdeauna. In general. Dar haideţi 
să mâncăm! Ce mi-aţi adus? Acum, doar hrana zeilor poate să fie la 
înălţimea lecţiei mele magistrale. 

Brusc, a revenit Ken cel glumet şi vorbăreţ. 

Pe tot parcursul drumului de la parcul naţional până la casa-muzeu 
a lui Karen Blixen, Ken şi Delsey au discutat despre care era 
vestimentația cea mai potrivită pentru un safari. Intre timp, eu 
călătoream cufundat în gânduri. Nu îmi puteam şterge din minte 
brutalitatea pe care Ken ne-o descrisese şi mă întrebam care fusese 
rolul lui Hamish în toată acea orgie de violenţă. Mă îngrijora gândul că 
fervoarea patriotică l-ar fi putut împinge să participe, să aplaude sau 
pur şi simplu să fie de acord cu acea cruzime. Dacă amicul Ken 
avusese o viaţă întreagă ca să se blindeze împotriva cunoaşterii 
acelor fapte, eu, în schimb, mă trezeam dintr-odată cu posibilitatea că 
bunicul pe care îl pusesem pe piedestalul amintirilor mele ar fi putut 
ascunde în mod voit lumii un adevăr atroce. Ce fel de om este saua 
fost Hamish Sutherland? Şi ce fel de jurnalist? Cuvintele Mau Mau 
apăreau în mai multe pasaje ale documentelor sale, pe care nu am 
avut timp să le citesc cu atenţie, iar acum îmi era frică să o fac, de 
teamă să nu mă confrunt cu o naraţiune îndulcită şi maniheistă. 

Sub chiparoşii cu vârfuri ascuţite şi palmierii pufoşi, asemenea unor 
turnuri, casa lui Karen Blixen se ascundea pe o pajişte, fiind aproape o 
modestă construcţie din piatră, lemn şi olane, solidă şi lipsită de 
ornamente. Nu era marele palat de marmură al vreunui proprietar 
funciar, nici fastuosul altar închinat unei aproape câştigătoare a 
premiului Nobel pentru Literatură, ci o vilişoară de sfârşit de 
săptămână, pe un singur nivel, intimă şi discretă 


478 

sub mângâierea soarelui la asfinţit, care îşi întindea cu gentileţe 
pridvorul către şirul albastru al colinelor Ngong. Camerele erau mici şi 
primitoare, prea mici pentru desfăşurarea ritualului unui platou de 
filmare, zicea Ken, şi de aceea, interioarele din film au fost turnate 


într-o casă din apropiere, cu spaţii mai ample. Afara, pe un green1 
tuns şi presărat cu insulițe cu ghivece colorate, ne-am aşezat în faţa 
unei uriaşe plante de laptele-câinelui, în timp ce soarele survola 
colinele în căutarea unui loc bun de campare în care să-şi petreacă 
noaptea. Delsey elogia frumuseţea enclavei, dar cu o oarecare 
pudoare, pentru a nu ofensa sângele kikuyu al lui Ken. Acesta, la 
rândul lui, se bucura de vizită, ca şi cum consătenii săi ar fi fost 
proprietarii fermei, şi nu nişte sgquatters2. 

— Domnule baron, nu vă abţineţi, l-a îndemnat Ken. 

— Ce spui? 

— Este un loc dat naibii de mişto, puteţi s-o spuneţi, nu vă temeti! 

— Mă rog, eu n-aş fi ales aceleaşi cuvinte, dar, într-adevăr, e 
neîndoielnic faptul că ne aflăm într-un loc fastuos, maiestuos, şi la 
ceasul acesta de perfectă şi magică armonie, cu uşoara adiere 
vesperală gâdilând frunzişul copacilor, şi cu frunzele lor căutând acesi 
foşnet melodios, ai vrea să te transporţi în acele zile de şampanie şi 
satin, dacă îmi permiteţi să spun aşa. Nu încape îndoială că vechiul 
meu prieten Hamish a ştiut unde să găsească Grădina Edenului. 

— Exact asta am spus şi eu. 

— Intotdeauna m-am desfătat cu asta. Este întocmai peisajul pe 
care l-am păstrat în inimă. 

— La ce vă referiţi, Delsey? l-am iscodit eu. 

— Am călătorit pe urmele lui Hamish, căutând locul care să se 
potrivească cu dorinţele mele arzătoare. Şi acum sunt un bătrân 
urâcios, ascuns în spatele unei auguste faţade de pe rue Royale, la 
câţiva kilometri de locul unde m-am născut şi de care am vrut să mă 
îndepărtez. Poate că m-am despărţit de Hamish înainte de a 

1 în engleză, verde, aici cu sensul de zonă cu gazon tuns scurt 
(n.tr.) 

2 Ţărani fără pământ care lucrează ogoarele latifundiarilor, (n.a.) 


479 

parcurge etapa decisivă, cea care m-ar fi încadrat în locul meu din 
lume, în utopia mea. Ceva de genul acesta. 

Nu înţelegeam sensul vorbelor lui Delsey, dar nu mi s-a părut 
momentul potrivit ca să-i invadez intimitatea pe care părea că o 
ocroteşte în spatele unor fragmente dezlânate ale gândirii sale. 
Aşadar, cunoscându-i pasiunea pentru mitologie, am driblat printr-o 
expresie cu dublu înţeles pretins ingenioasă, dar cu siguranţă stupidă. 

— Nu vă puteţi plânge, Delsey! Locuiţi foarte aproape de Câmpiile 
Elizee. 

— Zilele acelea au trecut, domnule baron, a afirmat Ken. Kenya 
aceea nu mai există. Am înfrânt-o sau s-a înfrânt ea singură. Dar, aşa 
este, dumneavoastră aţi fi fost un bun colon, a sugerat el cu oarecare 


sarcasm. 

— Serios? Chiar crezi asta? 

— Dar un bun colon continuă să aibă nevoie de nişte bocanci buni. 
Aşa că, să mergem după ei! 

Ken a sărit în picioare, iar Delsey, în urma lui. 

— Unde vă duceţi? am strigat eu pe când mă ridicam. 

— La cumpărături, a răspuns Ken, fără să-şi întoarcă privirea, 
mergând grăbit spre locul de parcare. L-am convins pe baron că 
încălţămintea sa nu e cea mai potrivită ca să ţopăie prin Grădina 
Edenului. 

— Adam şi Eva mergeau desculți, cred, am glumit eu. 

— Dar nu era decât un singur şarpe şi, pe deasupra, era într-un 
copac, a precizat Ken în glumă. 

— Şerpi? a îngăimat Delsey. 

Ken a deplasat bolidul nostru printre breşele traficului paralizat din 
Nairobi, de parcă ar fi uns părţile laterale ale maşinii cu vaselină şi, la 
scurt timp după aceea, îl parcam lângă Sărit Centre, un modern 
centru comercial situat într-un cartier rezidenţial din nordul oraşului, 
numit, în mod paradoxal, Westlands1. Cu câteva clipe înainte de ora 
închiderii, am reuşit să ne strecurăm într-un magazin 

1 în engleză în original, Ținuturile Occidentale (n.tr.) 


480 

de încălţăminte Bată, unde Delsey a încercat sute de modele de 
bocanci, exasperându-l pe vânzător, fără să se decidă pentru nicii > 
pereche. Cu costumul său de un alb imaculat şi acele labe masi ve, 
avea înfăţişarea unei balerine cu încălţăminte militară, declara el 
însuşi. Eu şi Ken l-am minţit, respingându-i diagnosticul şi asigurându-l 
că îi scoteau în evidenţă înfăţişarea, ceea ce nu era mai puţin 
adevărat într-un oarecare sens: toată lumea avea să-l remarce. 
incapabil să aleagă o pereche, a făcut-o Ken în locul lui. 

— Imi este uşor să aleg ceva când este pentru altă persoană, nc 
spunea Ken când ne-am aşezat să bem o bere şi să ciugulim ceva ca 
să încropim o cină. Dacă e pentru mine, am nevoie de mama. Nu pot 
face un pas fără ea, prieteni. De curând, părinţii mei au plecat în 
weekend să viziteze nişte rude şi am rămas singur acasă. Mama mi-a 
lăsat instrucţiuni perfect detaliate cum să folosesc maşina de spălat, 
de parcă ar fi fost manualul unei rachete. Le-am urmat întocmai, dar 
ceva a fost greşit. Instrucţiunile ziceau că trebuie să spăl separat, în 
două tranşe diferite, una cu rufe colorate, şi alta, cu rufe albe. Dar ce 
vreţi, prieteni, eu fac parte din generaţia televiziunii şi am făcut o 
mică greşeală de interpretare: am spălal separat rufele colorate de 
cele albe şi negre. Cele colorate au ieşil bine, dar cele albe şi negre au 
ieşit toate gri. Vedeţi, prieteni, nu suni în stare să mă descurc singur. 


Şi, pe deasupra, leafa de la ziar nu-mi ajunge pentru multe lucruri. 
Dacă preţurile pentru publicitate vi se par excesive, să ştiţi cine nu şi 
le însuşeşte. Apropo, când o să-mi daţi textul pentru anunţul vostru? 

— II vei avea mâine-dimineaţă, înainte de plecarea noastră la 
Naivasha. | l-am trimis Mânicăi, fata... cu care ies, ca să arunce o 
privire peste el. Ea ne-a dat ideea cu anunţul. Presupun că la noapte 
voi avea răspunsul ei. 

— Aha, ai o iubită, prietene? 

— Ceva mai mult decât ai tu cu Naomi, dar să nu crezi că mult mai 
mult. 

— Ah, da? Cum vine asta? Povesteşte-mi. 


481 

Conversaţia intra pe un spinos făgaş sentimental, a cărui abordare 
nu mă entuziasma deloc, când prin faţa noastră a trecut o siluetă 
feminină cocoţată pe nişte picioare care ajungeau în stratosferă, atât 
de cărnoase la un capăt şi atât de subţiri la celălalt, încât păreau că 
înţeapă pardoseala, în loc să calce pe ea. Infăţişarea ei atrăgea 
atenţia, mai ales mie, care o cunoşteam pe posesoarea acelor 
picioare. Ar fi Ibst o coincidenţă improbabilă, dacă la Nairobi n-ar fi 
existat o slabă ofertă de centre comerciale, iar dacă ea era făcută să 
pună piciorul în locuri ca Sărit, acel centrul comercial părea să fi fost 
conceput de cineva care se gândise la persoane ca ea. Centrul nu ar fi 
avut nevoie de mai multă publicitate ca să atragă mulțimile, ci doar 
de imaginea ei elegantă şi senzuală, mergând lent şi fără amortizor de 
sunete pe acele ace fine prelungite, fără să fie cuplate, în două linii 
curbe urcând până la tivul fustei scurtate, care se legăna între pungi 
inscripţionate cu mărci ale magazinelor de modă. 

— Makena! 

S-a întors şi a zâmbit când m-a zărit, privind cum numai ea ştia să o 
facă. 

— Curro! Măi să fie, parcă am fi hărăziţi să ne întâlnim! 

S-a apropiat de masa noastră, m-am ridicat în picioare şi am 
sărutat-o pe amândoi obrajii. M-am uitat la Ken, care îşi pierduse 
graiul, direcţia şi controlul giroscopic al ochilor. 

— Asta-i norocul meu. Ce faci pe aici? 

— Ştii bine, trebuie să am grijă de garderoba mea, a spus ea, 
arătându-mi pungile. Dar tu? 

— Şi noi am venit să facem nişte cumpărături. Uite! Să fac 
prezentările. El este baronul Delsey, prietenul bunicului meu despre 
care ţi-am vorbit. Makena este o prietenă pe care am avut norocul s-o 
cunosc de cum am pus piciorul în Nairobi. 

Delsey s-a ridicat cu eleganţă, s-au salutat şi el i-a sărutat mâna. 

— lar el este Ken, prietenul şi jurnalistul despre care ţi-am vorbit 


zilele trecute. Ne ajută să-l găsim pe bunicul meu. Azi ne-a călăuzit 
într-o plimbare foarte interesantă prin oraş. 


482 

Ken s-a ridicat cu greu, împingând în spate scaunul, care a scâi - 
ţâit pe pardoseală ca un elefant înfuriat. l-a întins mâna cu un gosl 
mecanic, ca bariera de la o parcare. 

— Sunt Ken, Ken... nedy Kamaru... reporter... la The Standard. 

— Incântată! Ken, a susurat Makena, scuturând mâna ţeapănă a lui 
Ken. 

— Nu, nu sunteţi. Vreau să spun, că plăcerea e de partea mea. 

— la loc cu noi să bei o bere, am invitat-o eu. 

— Sunteţi foarte amabili. Mi-ar face mare plăcere, dar aş ajunge 
târziu la barul Victoria, ştii tu. Cu altă ocazie. O să ne mai întâlnim şi, 
dacă nu va fi aşa, ştim unde să ne căutăm. Ai mai aflat ceva despre 
bunicul tău? 

— Mâine plecăm la Naivasha, urmând o pistă. Vom lipsi din oraş 
vreo două zile. O să-ţi povestesc la întoarcere. 

— Şi o să bem atunci berea asta, a făgăduit Makena privindu-i pe 
Delsey şi pe Ken. 

Celui dintâi nu i s-a modificat zâmbetul distins, dar chipul celuilalt 
s-a schimonosit într-o avalanşă curgătoare de carne topită. 

De îndată ce Makena şi-a luat la revedere şi s-a îndepărtat pe 
gleznele ei uşoare, Ken m-a apucat de braţ cu degete crispate, fără 
să-şi ia privirea de la baletul sincronizat al fustei, al şoldului, piciorului 
şi tocului. 

— Dar... dar... ce bucăţică bună! Uau! Ce zeiţă! Nu vi se pare, 
domnule baron? 

— Sigur că este o femeie scrupulos de bine făcută. Intr-adevăr 
remarcabilă. 

— Scru...? Dar ce naiba spuneţi? Sunt de acord cu dumneavoastră, 
prietene... domnule baron, vreau să spun! E chiar mai bună decât 
Naomi! 

— Şi, pe deasupra, este o fată nemaipomenită, am adăugat eu. 

— Prietene... prietene! Silueta Makenei de-abia se mai zărea printre 
oameni, dar Ken nu era în stare să-şi recapete calmul şi nici să-şi ia 
privirea de la ea. Trebuie să mi-o prezinţi! 


483 

— Dar tocmai am făcut-o, am precizat eu, dar Ken nu asculta. 

— De unde o cunoşti? Tu şieanu... 

M-a privit, lipindu-şi degetele arătătoare de la ambele mâini. 

— Nu, suntem doar prieteni. Am depăşit proba de foc. 

Zăbovind cu şueta, am ajuns târziu la hotel şi ne-am luat la 


revedere de la Ken, cu promisiunea să-l sunăm la întoarcerea noastră 
de la Rift. Speram ca recepţionerul să-mi înmâneze faxul Monicăi ca 
răspuns la al meu, dar nu a fost aşa. In schimb, ne-a rugat, şi se 
vedea că este stânjenit să o facă, să trecem un moment pe la bar, 
dacă nu aveam nimic împotrivă, pentru că ne-a văzut stând de vorbă 
cu „el”. Intrigaţi de cine era „el”, i-am dat ascultare şi am descoperit 
acolo un singur client şi un barman în spatele tejghelei. Acesta, cu un 
tact nemărginit, ne-a întrebat dacă acel client este un cunoscut de-al 
nostru şi, în caz afirmativ, dacă l-am putea trezi cu delicateţe, ca să-l 
conducem în camera lui. Acolo, cu un obraz căzut pe masă şi 
înconjurat de o skylinel de pahare înalte şi subţiri, Tony Kerak 
dormea după beţie, sforăind sonor, purtând încă masca lui 
Hemingway, dacă era într-adevăr o mască. Deodată, capul său mare 
se agita şi atunci şoptea cu limba împleticită: „Un om poate fi distrus, 
dar nu înfrânt!” Scena era pe cât de comică, pe atât de jalnică. 

— Delsey, m-aţi putea ajuta să-l car? Mă îndoiesc că ar putea 
ajunge până în camera lui pe propriile picioare. 

— Un om poate fi înfrânt... Kerak şi-a revenit pentru o clipă. Nu, 
astanu... distrus... sau înfrânt... La naiba, care-i afurisita de diferenţă? 

— Nu-ţi face griji, tinere, a răspuns Delsey. Du-te să te culci. Eu voi 
rămâne puţin cu el. Barul este încă deschis? a întrebat el, adresându- 
se barmanului. 

— Desigur, domnule. 

— Atunci, serviţi-mi un gin tonic, dacă sunteţi atât de amabil. Dar 
să nu cumva să vă vină ideea să-i puneţi o felie de lămâie. Doar coaja, 
tăiată în spirală şi spălată foarte repede în apă dezionizată, dacă e 
posibil sau, dacă nu, în câteva picături tot de gin. 

1 în engleză în original, /inia orizontului (n.tr.) 


484 

— Sunteţi sigur? am insistat eu. N-o să vă descurcaţi singur cu el 

— Oh, nu contează. Voi cere ajutorul băieţilor de la recepţie Cred că 
în noaptea asta un vechi prieten are nevoie de puţină corn panie. 


27 - Cerul de la Naivasha 

Trevor ne dăduse întâlnire foarte devreme, aşa că de-abia am avut 
li mp să înfulecăm ceva în mare viteză şi să ne prezentăm la recepţia 
hotelului Norfolk. Acolo, am profitat să-i trimit lui Ken faxul cu textul 
anunţului nostru. Îmi displăcea, mai bine zis, eram indignat de faptul 
că nu am primit răspuns de la Mónica, mai ales că îi cerusem să-mi 
trimită de urgenţă comentariile ei. Simţeam că se îndepărtează de 
mine şi că, dacă ea insistase să respingă acea invizibilă legătură 

I ransatlantică menită să ne tină uniţi, o făcuse fără să tină seamă 
că nu gâtul ei, ci al meu era cel în jurul căruia trebuia să se strângă 


laţul, iar mâna ei cea care trebuia să-l ţină de celălalt capăt. Am 
preferat să închid previzibilul meu naufragiu amoros între pereţii 
hotelului Norfolk pentru ca, eventual, să-l recuperez la întoarcere şi, 
pentru moment să mă dedic promiţătoarei aventuri din zilele 
următoare. 

Când s-a prezentat în hol, amfitrionul nostru sociabil ne-a controlat 
bagajele. Eu pregătisem o geantă de mână cu două schimburi şi un 
costum pentru eventualitatea că pe acele feude fost coloniale se 
păstra încă obiceiul de a te îmbrăca elegant la cină, precum şi 
aparatul de fotografiat şi câteva pagini din documentele lui Hamish. 

I) elsey, la rândul său, a cerut ajutorul unui băiat de serviciu ca să-i 
care unul dintre imensele sale geamantane din piele de capibara, 
ceea ce lui Trevor i s-a părut excesiv pentru spaţiul disponibil în 
vehiculul său. Scrâşnind din dinţi, jurând că trolerul acela din piele 
exotică nu transporta decât material de strictă necesitate, Delsey a 
fost nevoit să se întoarcă la el în cameră ca să mai reducă din 


486 

greutate. După puţin timp, a apărut din nou cu două genţi de voiaj, 
al căror volum acumulat putea fi cu greu socotit mai redus decât al 
geamantanului. Trevor a consimţit, ca să nu mai întârzie plecarea. L- 
am întrebat dacă portbagajul maşinii sale este mic. 

— Maşină? Cine a spus că vom călători cu maşina? 

Peste o oră, decolam de pe pista aeroportului Wilson, aproape de 
restaurantul Carnivore şi la nord de parcul naţional, în avionul Cessna 
172 al lui Trevor, pe care îl pilota el însuşi. Aeroplanul, ne-a explicat 
el, s-a impus ca mijloc de transport de la începuturile coloniei, când 
multe ferme îndepărtate erau lipsite de legături terestre cu oraşele. 
Cu şoselele aproape lăsate în voia sorții, avioneta îţi permitea să uiţi 
de surpările de teren şi de traficul greoi şi periculos. 

Aparatul s-a ridicat deasupra suburbiilor oraşului Nairobi, paralel cu 
coama ondulată a colinelor Ngong. La dreapta, se ridicau însorite 
fațadele transparente din centrul capitalei, prinse în perfecțiunea 
îndepărtării lor curate care făcea să se şteargă rănile de la nivelul 
străzii, brăzdată de vene drepte care, de la distanţă, păreau să curgă 
fără cheaguri şi fără otrăvuri, culegând oxigenul proaspăt din plămânii 
verzi ai platourilor şi distribuindu-l prin insuliţele de ţesut urban dintre 
capilarele sale. Am lăsat în urmă parcul naţional din Nairobi, unde se 
profila hotarul dintre cele două lumi despre care ne vorbise Ken, Spre 
nord, din pădurile parcului, azi ascunsă de aglomeraţia umană, se 
năştea ţara ridicată din pământul roşu şi desişurile pe care etnia 
kikuyu lucrase pământul vreme de sute de ani. Spre sud, se întindeau 
câmpiile păstorilor masai, cu al lor covor vegetal care, de-a lungul 
sezonului ploios, trecea de la verde la galben-roscat. 


Delsey alesese să se aşeze în spate şi să-mi lase mie locul de lângă 
pilot. II copleşea, zicea el, acea desfăşurare de cadrane, butoane şi 
manete a căror întrebuințare nu o cunoştea, şi prefera ca altcineva să 
se ocupe de toată acea panoplie, în cazul în care pilotul ar fi suferit un 
leşin brusc. Eu nu eram mai calificat decât Delsey pentru o aterizare 
de urgenţă, dar am fost încântat să ocup locul de lângă 


487 

Trevor şi să-l sâcâi cu întrebări despre instrumentele de bord şi 
lehnica de pilotaj. Zborul era pentru el o pasiune şi ştia să o transmită 
mai departe. Aceea era cea de-a treia avionetă a sa. Eu nu mai 
zburasem niciodată cu un aparat atât de mic, şi senzaţia era 
minunată, cu o vizibilitate necunoscută într-un avion de linie, chiar şi 
în micile bimotoare cu elice care încă mai făceau zboruri regulate prin 
Spania când eram copil. O porţiune impunătoare din Africa ne umplea 
vederea sub fuzelaj, care, din interiorul cabinei, era la fel de comod şi, 
în acelaşi timp, la fel de fragil ca habitaclul unui taxi. 

Am survolat o regiune verde, în relief, unde alternau micile parcele 
cultivate cu mari plantaţii de cafea şi de ceai mărginite de porţiuni 
dintr-o pădure care devenea din ce în ce mai deasă şi mai 
predominantă, pe măsură ce cota se ridica spre culmea Povârnişului 
Kikuyu. Atunci, Trevor a făcut ceva grandios, o manevră de miting 
aviatic menită să ne smulgă ţipete de admiraţie, şi a reuşit. A zburat 
peste munţi, la joasă înălţime, presupun eu, cât de jos îi permiteau 
normele sau prudenţa, pentru a ajunge până la marginea lanţului 
muntos şi a păstra altitudinea, în timp ce pământul se prăvălea sute 
de metri sub picioarele noastre până la albia văii Riftului, Marea Falie 
Africană, cicatricea care taie aproape pe jumătate faţa planetei de la 
Marea Moartă până în Mozambic. Acolo se afla mitul erotico-geografic 
al copilăriei mele în golul său colosal şi opulent, presărat cu cratere 
vulcanice acoperite de praf, înăbuşit sub povara unui soare de plumb 
în temniţa lui cu versanţi împăduriţi, căzând spre sud într-o cascadă 
de păşuni care coborau de la salba de lacuri din nord. Acea porţiune a 
Riftului primea numele de Kedong Valley, ne-a informat Trevor, şi 
virând către nord peste axul văii, ne-a arătat o staţie de sateliți cu 
enormele sale antene parabolice înclinate spre cer şi, puţin mai 
încolo, munţii Longonot şi Suswa şi Fisher's Tower, un horn de lavă în 
parcul naţional Hell's Gate, pentru ca după aceea să culmineze 
festinul vizual descriind un zbor circular în jurul lacului Naivasha. Visul 
său, comenta el peste zgomotul persistent al motorului, era să facă 
surfing ca vulturii pe valurile de aer fierbinte 


488 
din vale, fără alt sunet decât al vântului şi, de aceea, profita de 


frecventele sale călătorii în Marea Britanie ca să ia ore de zbor fără 
motor, cu intenţia de a face rost de un planor, de îndată ce îşi va 
încheia ucenicia. Mi-am imaginat atunci că, dacă ascensiunea aceea 
pe creasta lanţului muntos Kikuyu, creând un climax care apoi se 
elibera alunecând către fundul pământului, semănând cel mai mult cu 
un gigantic orgasm fără sex pe care cineva putea să-l simtă, să-l facă 
într-o linişte care ar fi dezgolit chiar şi propria răsuflare, trebuia să fie 
orgasmul cel mai intim pe care cineva îl putea trăi în văzul tuturor. Ar 
fi putut fi depăşit doar adăugând, pentru orice eventualitate, vreo 
coloană sonoră care să mângâie auzul în timpul orgasmului, ca acel 
intermezzo din Cavaleria Rusticană care îi plăcea atât de mult bunicii 
mele Uke şi care pentru mine a fost întotdeauna muzica pe care să se 
iubească două fiinţe. 

După câteva minute, am aterizat pe o pistă de pământ roşu, 
curătată de vreascuri şi de frunze uscate într-un luminiş la nord-est de 
lac. Acolo ne aştepta un şofer, pe care Trevor îl anunţase prin radio de 
sosirea noastră, la volanul unei maşini mari de teren, cu doi câini care 
au alergat spre noi agitându-şi cozile şi disputându-şi mângâierile 
stăpânului lor. Casa se vedea chiar acolo, ivindu-se pe o terasă 
naturală la mai puţin de un kilometru de pistă. Era reşedinţa cuiva 
care nu suferă de restricţii de spaţiu, nici de bani şi, cu siguranţă, de 
niciun altfel de restricţii. Construcţia din piatră, în acel fals stil Tudor 
care abundă în Kenya, era alcătuită din cinci pavilioane pe un singur 
nivel, cu ferestruici ieşind prin acoperişurile în două ape. Toate 
corpurile erau orientate spre lacul din spatele nostru şi comunicau în 
partea lor cea mai îndepărtată printr-o clădire de două nivele care se 
întindea paralel cu valea. | «i prima vedere a acelui palat rural, mi-am 
amintit ce ne spunea Ken despre paradisurile coloniale croite pe 
măsură. Până în zilele acelea în care am fost găzduiţi la ferma 
Blackbourne-Hall, nu credeam cu putinţă că încă mai existau oameni 
în carne şi oase care trăiau în stilul acela de viaţă, viaţa familiei 
Benedict din filmul Uriaşul. 


489 

Căsuţa lui Karen Blixen era un umil bungalow în comparaţie cu 
acea interpretare tumorală a unui cottage englezesc. 

jJeepul ne-a condus de-a lungul unei grădini ecuatorial-britanice 
debordând de culori, în care o piscină lângă un chioşc mărginea 
stânca ascuţită care limita colina. Ne-am oprit în faţa pavilionului 
central dintre cele cinci paralele, unde se deschidea intrarea 
principală. Pe o scară mică, aştepta o femeie blondă şi zâmbitoare, 
care am bănuit că este soţia lui Trevor. Stilul ei juvenil şi silueta zveltă 
o făceau să pară mai tânără decât se putea aprecia de la o distanţă 
mai mică. Cu toate că era probabil trecută de cincizeci de ani, păstra 


o piele fină şi flexibilă, era gingaş de frumoasă şi avea un zâmbet 
luminos, care i se citea pe întregul chip. Ne-a primit cu o simpatie 
copleşitoare. O chema Regina. 

Era încă devreme, iar dimineaţa era răcoroasă şi limpede. Regina 
ne-a întrebat dacă vrem să luăm un mic dejun în toată regula, ceea ce 
am acceptat cu mare plăcere. Trevor avea să ne ţină companie, 
deoarece ea trebuia să se ocupe de obligaţiile ei la fermă. Ni l-a 
prezentat pe majordom, Githuku, care avea să ne conducă până la 
camerele noastre ca să putem să ne instalăm şi să ne reîmprospătăm 
ţinuta înainte de a cobori la micul dejun. Regina şi soţul ei şi-au luat la 
revedere cu o serie de săruturi, care aproape că surprindeau la un 
cuplu de vârsta lor, şi ea a părăsit casa îndreptându-se spre grădină, 
pe când el ne invita în sufrageria principală peste o jumătate de oră. 

Githuku era un personaj elegant şi discret, zâmbitor şi ospitalier, cu 
gesturi măsurate şi care vorbea şoptind moderat, exact cât să se facă 
auzit fără să fie strident. Ne-a povestit că locuinţa dispunea de 
douăsprezece dormitoare. Iniţial, a constat doar dintr-o singură clădire 
continuă cu un singur nivel şi două încăperi pe colţ, pe care Githuku le 
numea „pieptenele”, pavilioanele paralele, şi apoi s-a extins treptat, 
pe măsură ce familia creştea. Intotdeauna era multă lume acolo, 
afirma el; era ca un hotel gratuit, şi nu se plictisea niciodată, pentru 
că „se întâmplau multe lucruri”. 


490 

Pavilionul central era legat de clădirea principală printr-un enorm 
vestibul care cuprindea cele două nivele, de unde urca o scară mare 
de lemn către etaj. Camerele noastre erau la capătul aripii din stânga, 
câte una de fiecare latură a culoarului. Githuku ne-a explicat că 
ambele dormitoare sunt perfect identice, cu excepţia orientării. Cel de 
pe dreapta avea vedere spre munţi, pe când celălalt privea spre vale 
şi spre lacul Naivasha. Am lăsat alegerea pe seama lui Delsey, iar el a 
ales vederea spre lac. 

Pentru mine era ceva neobişnuit şi aproape că nu îmi venea să cred 
că beneficiez de toate astea, şi anume de zborul panoramic deasupra 
Africii şi de comodităţile unui hotel de cinci stele, fără să plătesc un 
sfanţ. In alte împrejurări, aş fi bănuit că cineva încearcă să-mi vândă o 
multiproprietatel pe litoral. Toate astea, cu excepţia diferenţei de 
scară, îmi aducea în minte condiţia mea iminentă de nou stăpân al 
conacului Lux Domini. Era un gând fericit. 

Prin fereastra mea, orientată spre nord-est, privirea mi se lovea în 
depărtare de un lanţ muntos vopsit în violet, am bănuit eu ca fiind 
masivul Aberdare. Intre munţi şi pervazul ferestrei era imposibil să-mi 
dau seama până unde se întindeau terenurile gospodăriei. La 
picioarele casei începea grădina din spate, cu un teren de tenis, 


ungreen de golf şi o căsuţă joasă şi prelungă amintind de un motel, cu 
siguranţă dependinţe pentru servitori, cu zidurile acoperite de plante 
agăţătoare înflorite. Ceva mai încolo, se zărea ceea ce păreau a fi 
nişte grajduri, umpaddock2 şi un traseu pentru antrenarea cailor, şi 
după aceea grădina se prelungea până se topea într-o savană cu 
arbuşti şi salcâmi risipiţi, care urca în depărtare până la un podiş aflat 
la mijlocul înălţimii dintre poziţia noastră şi munte. Incăperea era mai 
spațioasă decât apartamentul meu din Madrid, dominai a de un pat 
fortificat cu baldachin şi apărătoare de țânțari. După 

1 Modalitate de achiziţionare a unui spaţiu de vacanţă (apartament, 
casă, vilă, şalet la munte etc.) pentru o perioadă anume şi un timp 
determinai, în restul anului fiind alţii cei care au acelaşi drept prin 
acelaşi sistem, (n.tr.) 

2 în engleză în original, padoc (n.tr.) 


491 

cum ne informase Trevor, nu exista malarie la această altitudine, 
dar țânțari erau, şi plasa îi liniştea pe oaspeţii mofturoşi. Am intrat să 
inspectez baia, care ocupa toată lăţimea camerei de la culoar până la 
faţadă şi în care o fereastră mare arunca lumina clară a soarelui 
asupra unei fastuoase căzi rotunde de baie, cu care am stabilit 
numaidecât o întâlnire pentru aceeaşi noapte. 

Peste o jumătate de oră am bătut în uşa lui Delsey. El era deja 
pregătit, purtând un costum de culoarea şampaniei, cravată roz pal şi 
nişte mocasini de antilopă. L-am iscodit în legătură cu noii săi bocanci 
şi mi-a mărturisit că îi aliniase pe podea, în faţa lui, şi îi privise vreme 
îndelungată, încercând să se închipuie încălţat cu ei, dar că până la 
urmă, imaginea aceea nu reuşise să se închege în capul său şi nu a 
fost în stare să şi-i pună. In orice caz, se bucura că îi luase cu el, 
pentru eventualitatea că s-ar ivi o urgenţă, asemenea cuiva care 
vorbeşte despre o periculoasă armă de autoapărare. Eu nu eram în 
stare să-mi închipui la ce fel de situaţie se referea şi, deodată, printr- 
un oarecare mecanism defectuos şi răutăcios al creierului meu, mi-a 
venit în minte imaginea lui Delsey alergând în faţa unui bivol, gol şi 
încălţat cu bocancii aceia. Ca să-mi ascund râsul, l-am întrebat cum i 
se părea locul acela. Eram curios să compar punctul lui de vedere cu 
al meu. Răspunsul lui nu m-a dezamăgit. Totul i se părea magnific, 
dar, deşi crescuse la ţară, nu înţelegea cum de oamenii aceia puteau 
supravieţui într-un loc din cale-afară de îndepărtat, în asemenea 
condiţii de izolare. Şi-a reamintit o situatie când încă mai locuia la 
castel şi când o ninsoare intensă îi ţinuse izolaţi vreme de două zile şi, 
cu toate că fusese amuzant, a fost, în acelaşi timp, o încercare extrem 
de dură. 

Am coborât în vestibul fără să întâlnim pe cineva. Casa părea 


pustie şi a trebuit să ne bizuim unul pe celălalt ca să găsim sufrageria. 
Spre deosebire de camera mea, care aducea a stil rustic indigen, 
sufrageria purta peste tot amprenta britanică. În fundul pavilionului, o 
fereastră enormă se deschidea spre grădină, piscină şi vale. În 
sufragerie ne aştepta Githuku, însoţit de un alt angajat în uniformă 


492 

de bucătar, pe care ni l-a prezentat ca fiind William şi care ne-a luai 
cu amabilitate comanda pentru micul dejun. Trevor s-a prezentai 
peste zece minute, scuzându-se pentru întârziere. Işi petrecuse timpul 
căutând nişte date pe care trebuia să le transmită de urgenta la 
Nairobi pentru echipa de filmare. Eu nu găseam cuvinte sa i 
mulţumesc pentru ospitalitate, la care a răspuns că pentru ei era 
întotdeauna o plăcere să primească musafiri. Am întrebat dacă el şi 
soţia lui trăiau singuri acolo, ceea ce i-a provocat un hohot de râs, 
După micul dejun urma să-i cunoaştem pe ceilalţi locuitori ai casei. 
Am fost intrigat că nimeni altcineva nu mai lua micul dejun cu noi, dar 
acolo aveau obiceiul să se trezească devreme, a afirmat el şi la ora 
aceea fiecare era deja ocupat cu treburile lui. 

Pe când devoram micul dejun, alcătuit din trei feluri de mâncare şi 
desert, Trevor a vrut să afle mai multe amănunte din istoria bunicului 
meu şi, cu ajutorul lui Delsey, i-am făcut un rezumat care l-a fascinat. 
Ne-a rugat ca în aceeaşi seară să expunem relatarea completă în faţa 
întregii sale familii. Imi era oarecum jenă să fac pe trubadurul în faţa 
unui public necunoscut, dar dacă relatarea unei poveşti interesante 
era un preţ suficient pentru acea generoasă invitaţie, cel puţin asta 
puteam face. 

Micul dejun a fost dintre acelea care îndeamnă la siestă, dar amli 
trionul nostru prevăzuse alte planuri pentru noi. Puțin mai târziu, 
rulam în jeepul său, cu tot cu câini, pe un drum de pământ, înspre 
zona din vale a fermei, pe care o numeau /owlands1. Printre hârtoape 
şi gropi, am traversat curând o linie dreaptă de asfalt, lată de vreo doi 
metri, prea îngustă pentru o maşină, dar impecabilă ca traseu şi 
terasament, în comparaţie cu drumul plin de praf şi pustiit pe care 
circulam. Trevor s-a uitat şi într-o parte şi într-alta înainte de a o 
traversa. Intrigat, l-am întrebat ce era aceea. Mi-a răspuns râzând: 

— Noi o numim Portia's Folly, care se traduce prin „Nebunia 
Porţiei”. 

— Nebunia Porţiei? Şi ce este? 

— Dacă v-aş povesti, poate că nu m-aţi crede. Veţi vedea mai 
târziu. 

1 în engleză în original, ținuturile joase (n.tr.) 


493 


Am străbătut un teren cu relief neregulat, acoperit cu iarbă şi 
hăţişuri şi cu câţiva salcâmi ici şi colo. Ferma avea ceva mai mult de 
zece mii de acri, vreo patruzeci de kilometri pătraţi, a comentat 
Trevor. Inainte, era mai mare, dar o parte a fost vândută după 
independenţă pentru a capitaliza exploaţaţia. „Ce exploataţie?” am 
întrebat eu. 

— De flori, a răspuns Trevor, pe când în faţa noastră se deschidea 

O întindere acoperită cu zeci de sere. Cultivăm trandafiri pentru a-i 
exporta pe piaţa europeană, mai cu seamă în Germania. 

A condus jeepul până la birourile plantaţiei şi a întrebat de soţia sa. 
I s-a comunicat că este într-una dintre sere. Am mers pe jos până la 
locul care îi fusese indicat, în timp ce ne dezvăluia dedesubturile 
istorice ale pământului pe care păşeam. 

— Toată albia acestei văi a fost mai demult terenul de păşunat al 
clanurilor masai. De fapt, în perioade de secetă, unii păstori încă îşi 
mai aduc turmele să se adape din lac, chiar şi din locuri atât de 
îndepărtate cum este Narok, care se află pe drumul către Masai 
Maral. Sigur că acum le este mai greu, pentru că malurile sunt 
proprietate privată, dar, în unele cazuri, proprietarul este chiar statul, 
şi asta lasă loc, de obicei, confruntărilor dintre masai, locuitorii 
tradiţionali ai acestor pământuri, şi titularii legali. 

— Dar au dreptate, nu-i aşa? a intervenit Delsey, sensibilizat de 
când auzise istoriile lui Ken. l-aţi deposedat de pământurile lor. 

— Adevărul e că masaii le-au cedat de bunăvoie, în urma unui 
acord semnat în 1904 de către şefii clanurilor cu administraţia 
protectoratului. Altceva ar fi fost dacă imperiul atotputernic ar fi 
profitat de candoarea masailor, care nu ştiau să citească, obligându-i 
să semneze un pact cu nişte condiţii care îi prejudiciau. Dar, în orice 
caz, masaii au preferat să evite un posibil conflict cu colonialismul în 
expansiune şi să se deplaseze către alte regiuni. Oricum o fi fost, 

1 Rezervaţie naturală situată în sud-vestul Kenyei, fiind o 
continuare a parcului naţional Serengeti. Se numeşte aşa pentru că 
este locuită de tribul masai şi este străbătută de râul Mara. (n.tr.) 


494 

acele documente există şi câtă vreme nu sunt revocate din justă 
cauză de o autoritate competentă în materie sunt legale. Şi nia 
îndoiesc că se va întâmpla aşa ceva, pentru că vă spun că statul este 
primul interesat să menţină în vigoare aceste acorduri. Există mari 
interese economice pentru activităţile agricole şi de creştere a vitelor 
în această vale. 

— Şi păşunile pe care le-am văzut? am întrebat eu. Nu sunt folosite 
pentru vite? 

— Familia Reginei obişnuia să crească vite, dar, în anii '70, 


producţia de flori ornamentale a fost popularizată în Kenya şi am 
devenit a patra ţară exportatoare din lume. După câţiva ani, au venit 
trandafirii. Varietăţile care se cultivă aici sunt foarte bine adaptate la 
clima şi la solul de lângă lac, iar aici suntem practic la aceeaşi 
altitudine şi avem acelaşi tip de sol, nisipos şi cu un drenaj bun, şi 
apropierea lacului permite pomparea apei de acolo. De aceea, 
această porţiune joasă a fermei a fost rezervată florilor, unde se 
găseşte şi accesul la şosea. Aceasta înlesneşte transportul producţiei, 
care se face în camioane frigorifice direct pe aeroportul din Nairobi. 

L-am urmat pe Trevor în interiorul unei sere. Regina se alia în plină 
activitate ţinând în mână un clipboard şi conversând cu însufleţire cu 
un supraveghetor. Când ne-a văzut apărând, ne-a primit cu alt zâmbet 
deschis, iar pe Trevor cu un sărut înflăcărai, care i-a pricinuit un hohot 
de râs angajatului. 

— Bine aţi venit pe domeniul meu presărat cu trandafiri! ne-a urat 
Regina înainte de a ni-l prezenta pe supraveghetor. 

— Aici este regatul Reginei. Trevor a făcut un joc de cuvinte cu 
termenul englezesc reign, pe când îi încingea cu tandreţe mijlocul cu 
braţul. Ea este cea care conduce afacerile familiei. Eu de-abia sunt în 
stare să mă conduc pe mine însumi şi cu atât mai puţin să plec în 
fiecare zi în zori ca să conduc o legiune de grădinari şi să mă bat în 
duel cu toate afurisitele de gângănii care vor să ne mănânce florile. Pe 
deasupra, se ocupă şi de restul afacerilor, pe care le veţi 


495 

putea vedea la următoarea noastră escală. S-a întors spre ea. Unde 
este Chloe? 

— In highlanas1, la grajduri. Am la mine aparatul de emisie- 
recepţie. Vrei să vorbeşti cu ea? 

— Nu, mergem acum să o vedem. 

După o plimbare pe plantație, Regina ne-a dat întâlnire la cină. 

I revor s-a plâns că soţia lui munceşte prea mult şi că preferă să 
vorbească despre flori cu angajaţii ei, pe când iau masa de prânz, 
decât să mănânce cu el vorbind despre orice altceva. Inainte de a o 
lăsa să se cufunde din nou printre florile ei, a glumit cu ea, instruind-o 
să-i ceară şefului ei să-i dea drumul mai devreme şi şi-au luat la 
revedere cu altă serie de săruturi şi giugiuleli. Această atitudine ar fi 
putut friza dulcegăria în ochii unuia mai cinic decât mine, dar cert este 
că mie mi se părea înduioşător şi, cu atât mai mult, ţinând seamă de 
calitatea discutabilă, atribuită englezilor, de a-şi ascunde sentimentele 
în public. La urma urmelor, nici nu erau englezi. Întorcându-ne pe 
acelaşi drum pe care o apucasem înainte, Trevor ne-a spus că fiica lui 
cea mare, Chloe, o ajuta pe soţia lui să administreze exploataţia 
fermei. După ce am refăcut acelaşi drum şi am traversat din nou 


enigmatica Nebunie a Porţiei, ne-am oprit lângă casă, în grădina din 
spate, şi Trevor ne-a condus până la terenul de tenis pe care îl 
văzusem de la fereastra mea. Două perechi jucau o gălăgioasă partidă 
de dublu, un tânăr alb şi o tânără de culoare, împotriva unui tânăr de 
culoare şi a unei fete albe, toţi ţipând disputându-şi punctul. Am 
aşteptat ca mingea să cadă în afara terenului şi atunci au venit în 
fugă să ni se alăture. Trevor a făcut prezentările. 

— Fiica mea Lillian şi logodnicul ei Patrick, fiul meu Robin şi 
logodnica lui Liz. Studiază în străinătate, dar vin acasă în vacanţă. 
Copii, aceştia sunt baronul Delsey şi Curro, invitaţii noştri. Au venit în 
Kenya să-l caute pe bunicul lui Curro, care se pare că a fost logodnicul 
bunicii voastre Cordelia înainte ca ea să se fi măritat cu 

1 în engleză în original, tinuturile înalte (n.tr.) 


496 

bunicul vostru. Aşa că vedeţi, aţi fi putut fi înrudiţi. Istoria bunicului 
său este fantastică, în seara asta o va povesti tuturor. 

Au răspuns cu un vacarm de întrebări pripite. 

— Sunteţi spanioli, nu-i aşa? s-a interesat Patrick, logodnicul lui 
Lillian. 

— Eu sunt spaniol. Baronul Delsey este francez. 

— M-am născut în Franţa, m-am instruit în Anglia şi m-am distrat în 
Spania, a subliniat Delsey. Cum trăiesc din nou de mulţi ani la Paris, 
asta înseamnă că nu mă mai distrez de mulţi ani. 

— Paris, ce minunăţie! a exclamat Robin, fiul mai mic. Cum poate 
cineva să nu se distreze într-un oraş atât de distractiv ca Parisul? 

— La vârsta voastră, distracţia încă se mai caută pe afară. La vârsta 
mea, ori o ai cu tine, ori nu o ai deloc. 

— Trevor ne-a spus că eşti jurnalist, Curro, aşa este? Liz a trecut 
peste neobişnuita lamentaţie a lui Delsey. Eu voi începe studiile de 
jurnalism la anul, după ce voi termina liceul. 

— Tatăl ei este marele sef al unui ziar de aici, a lămurit Trevor 
lucrurile, aşa că nu-i va fi greu. Cum îi zice ziarului? 

— Nu mai spune! Ce ziar? am întrebat eu. 

— The Standard. 

— Oh, ca să vezi, ce coincidenţă! Cunoaştem un jurnalist de la The 
Standard, nu-i aşa, Delsey? Kennedy Kamaru. Ne ajută la căutarea 
bunicului meu. 

— Ken, sigur că da, îl cunosc! Twokayl, cum îi spun unii, din cauza 
celor doi „k”. E foarte simpatic, dar e ca o zvârlugă. 

— Ca să vezi, ce mică e lumea! a conchis Trevor. Noi luăm masa 
sus, la râu. Vă înscrieţi şi voi? 

— Ne-ar face mare plăcere, dar am stabilit să mâncăm la club cu 
Cynthia, Jim şi ceilalţi, s-a scuzat Lillian. Ne vom vedea la cină. De- 


abia aştept să aud povestea aceea. Şi e întotdeauna o plăcere să ai 
oameni tineri pe aici. Mie mi se adresa, şi dându-şi seama că acel 
comentariu îl putea leza pe Delsey, a continuat: Astfel, vom fi mai 

1 în engleză în original, Doi k (nitr.) 


497 

mulţi cei care vom învăţa din experienţa persoanelor mai în vârstă 
care ne onorează cu vizita lor, a spus ea, uitându-se la Delsey şi 
salvând în mod elegant situaţia. 

Inainte de a se întoarce pe teren, Lillian m-a privit din nou, dar de 
data asta cu un aer diferit. Nu era vorba despre contactul vizual firesc 
în timpul unei conversații. Era ciudat, pentru că, deşi nu părea că 
încearcă să se insinueze cu privirea, era totuşi acel gen de examinare 
vizuală care foloseşte la a acorda o notă farmecului fizic al cuiva, 
atunci când nota este mare. Pe moment nu am înţeles şi cu atât mai 
puţin atunci când, cu un zâmbet cu jumătate de gură, când politicos, 
când poznaş, l-a întrebat pe tatăl ei: 

— Mergeţi s-o vedeţi pe Porţia? 

— Da, urcăm acum, a răspuns Trevor. 

— Succes! le-a urat Lillian pe un ton sentenţios şi a fugit cu racheta 
în mână înapoi pe teren. 

Tinerii şi-au reluat partida, iar eu şi Delsey am aşteptat acolo până 
când Trevor a intrat în casă să ia porţiile de mâncare pentru prânz, pe 
care i le comandase de dimineaţă lui Githuku. Apoi ne-am continuat 
drumul spre grajdurile care se zăreau de la fereastra mea. 

— Cai. Cea de-a doua activitate a acestei ferme. Avem norocul că 
diferenţa totală de nivel a fermei se apropie de cinci sute de metri, 
urcând până la capătul din nord al podişului Kinangop. Creştem cai în 
zona aceea mai înaltă, ceea ce ne oferă posibilitatea de a participa la 
întreceri pe hipodromuri aflate la o altitudine mai joasă, precum cele 
britanice, sau chiar la Nairobi, care se află mai jos de noi. Şi de asta se 
ocupă tot Regina, cu ajutorul fiicei mele Chloe. 

Chloe avea mai mult sau mai puţin vârsta mea şi semăna foarte 
mult cu mama ei, dar manifesta un comportament mai profesional, 
mai puţin călduros, iar expresia ei avea un gust metalic, fără 
încărcătura magnetică a Reginei. După ce ne-a arătat caii, Trevor s-a 
străduit să ne prezinte harta familiei. Chloe locuia şi muncea la fermă. 
Lillian şi Patrick se cunoscuseră la colegiu şi studiau la Cambridge, cu 
intenţia de a pune pe roate o mică firmă producătoare de filme 


498 

despre natură. Cât despre Robin şi Liz, cei mai tineri, mai aveau 
îneii un an de colegiu la internatul din Nairobi. Viitorul lui Liz nu lăsa 
loc de îndoieli, iar Robin voia să se dedice turismului. De când se şti; t 


insistase pe lângă părinţii lui să construiască la fermă o tabără de lux 
pentru turişti şi cauza lui conta pe sprijinul lui Lillian şi Patrick, care 
doreau să transforme întregul highlands într-un refugiu pentru faună. 
De fapt, dincolo de grajduri, toată zona aceea de sus a fermei era 
păstrată în stare de sălbăticie şi găzduia o populaţie de animale 
erbivore care se stabiliseră acolo atrase de păşunile ocrotite. 

Toată acea schemă idilică a refugiului, a taberei de lux şi a filmelor 
documentare se confrunta totuşi cu un obstacol, care nu era altul 
decât Nebunia Porţiei. 

Am parcurs o bucată de drum spre nord până am pierdut din 
vedere grajdurile şi am continuat să mergem destul de mult pe un 
teren în pantă, până am nimerit într-un alt spaţiu locuit. Două colibe 
mari şi ceea ce părea un garaj de mari dimensiuni înconjurau o 
platformă rotundă de asfalt, care se continua în ambele sensuri cu 
două piste înguste şi impecabile, precum cea pe care o traversaserăm 
înainte. Prin locul acela se plimbau patru sau cinci angajaţi, purtând 
ca uniformă combinezoane albastre de lucru. Pe unul dintre ei, care 
avea în mână o cheie universală, Trevor l-a întrebat ceva, iar 
mecanicul a întins unealta spre garaj. Ne-am îndreptat într-acolo, 
când din gura sa întunecată a ieşit un motociclist conducând o 
motocicletă mare, galbenă, cu aspect de maşină de curse. Trupul 
pilotului era vârât din cap până în picioare într-o salopetă strâmtă şi 
neagră cu luciu metalic, cu o cască de aceeaşi culoare cu vizieră 
fumurie. 

— E o femeie! a şoptit Delsey în spaniolă. 

— Porţia, presupun, am dedus eu. 

Intr-adevăr, poziţia ei aplecată peste ghidon nu ascundea formele 
feminine, iar pieptul ei proeminent, strâns între braţe, lăsa puţin loc 
îndoielilor. A evoluat pe platforma circulară încercând vehiculul care 
se resimțea de pe urma unui joc al roții din faţă. l-a 


499 

făcut semn unuia dintre tineri atrăgându-i atenţia că maşinăria nu 
mergea bine şi acesta a intrat în garaj, de unde a ieşit împingând o 
altă motocicletă de culoare roşie. Când pilotul s-a dat jos de pe cea 
galbenă ca să se aşeze pe cea roşie, s-a risipit orice posibilă urmă de 
incertitudine în privinţa sexului său. Categoric, era o femeie, cu un 
trup senzaţional, pe cale să explodeze sub acea salopetă neagră, care 
părea sudată de concavităţile şi convexităţile trupului ei ca teflonul pe 
fundul unei tigăi, ceea ce o făcea să pară un fel de lady Godival 
perversă, goală şi cu trupul uns cu ciocolată pură pe spinarea calului 
său mecanic. A apucat ghidonul noii motociclete şi a străbătut 
platforma, înainte şi înapoi, şi în cercuri, până când şi-a ridicat degetul 
mare, confirmându-i angajatului că totul este în ordine. De la capătul 


opus al platformei şi-a întors capul spre noi şi a accelerat brusc ca să 
se apropie, derapând cu o clipă înainte de a ne face praf. M-am uitat 
la Trevor care se limita să zâmbească, în vreme ce ea se juca cu 
acceleratorul şi ne observa din spatele vizierei opace. l-a atras atenţia 
cu mâna unuia dintre mecanici, m-a arătat cu degetul înmănuşat şi 
apoi şi-a atins casca şi salopeta. Angajatul a fugit spre una dintre 
barăci şi s-a întors numaidecât cu 

O cască, un bluzon şi un pantalon de motociclist, pe care mi le-a 
pus în mână. Am hotărât să continui jocul şi mi-am pus hainele acelea 
peste ale mele. Odată îmbrăcat, ea şi-a întins mâna spre mine cu un 
gest regesc, în stilul unui cavaler rătăcitor, şi, când i-am apucat-o, a 
tras violent de mine, împingându-mă pe motocicletă în spatele ei. M- 
am instalat acolo cu discreţie, lăsând să treacă aerul între corpul ei şi 
al meu şi căutând un mâner în partea din spate a şasiului, dar atunci 
ea s-a împins între picioarele mele cu şoldurile ei de teflon, mi-a 
apucat braţele de încheieturile mâinilor şi cu o smucitură fermă le-a 
strâns cu putere în jurul taliei sale. De îndată ce am fost 

1 O doamnă anglo-saxonă de la începutul secolului al XI-lea, 
renumită pentru frumuseţea şi bunătatea ei, devenită personaj 
legendar, reprezentată goală, călare pe cal, într-un tablou al pictorului 
britanic John Collier (1850-1934) în jurul anului 1897 (n.tr.) 


500 

cuplaţi astfel şi am răspuns degetului ei mare ridicat cu acelaşi 
gest, i-a făcut un ultim semn altui mecanic, care ţinea un cronometru. 
Am ştiut atunci că ceea ce va urma nu va fi o plimbare pe câmp. 

A demarat accelerând brusc, ceea ce m-a obligat să-mi înfig 
călcâiele în scara motocicletei şi să-mi lipesc încă şi mai mult trupul 
de al ei. Într-un prim moment, nu m-am gândit că ar fi putut provoca 
deliberat această reacţie a mea, dar, după câteva minute, am ajuns 
să bănuiesc că pilotarea acelei motociclete era pentru ea un 
simulacru sexual. Mâinile mele nu purtau mănuşi şi, pe când luptam 
cu inerția de a le menţine nemişcate şi de a nu aluneca pe contururile 
trupului ei, ea părea să conducă cu o precizie intenţionată, ca să-şi 
dozeze frecarea feselor de picioarele mele desfăcute şi pentru ca 
mâinile mele să-şi piardă punctul de sprijin şi să alunece pe materialul 
subţire şi lucios al salopetei ei, care lăsa să se observe că nu purta 
nimic dedesubt, în afară de un mic obiect de lenjerie intimă care îi 
înconjura talia cu un cordon subţire. 

in ciuda faptului că totul era pe cât de senzual pe atât de 
stânjenitor, noroc că îşi controla motocicleta cu atâta fineţe, pentru că 
rulam probabil cu două sute de kilometri la oră. Pista, care nu atingea 
doi metri lăţime, era netedă ca o pernă de aer, dar se vedea prea 
îngustă la viteza aceea, şi orice şovăire ne-ar fi sfâşiat în arbuştii cu 


spini, înainte de a ne izbi de vreo stâncă şi de a o sfârşi, aşa cum 
părea că doreşte ea, uniţi intim într-un singur hamburger dublu cu 
carne amestecată. Nu fără o oarecare teamă, am zărit în faţa noastră 
o curbă foarte strânsă, unde, din fericire, pista se lărgea; ea a luat-o la 
viteza perfectă ca să nu se abată cu niciun centimetru de la 
traiectoria sa şi să reuşească, în acelaşi timp, ca mâna mea de pe 
latura interioară a curbei să se afunde între picioarele ei într-un mod 
absolut involuntar. Mi-am retras-o numaidecât de acolo, dar ea 
reacţionase deja, accelerând din nou pe altă linie dreaptă care se 
desfăşura oblic faţă de cea anterioară şi se ondula mai departe în altă 
curbă de aproape o sută optzeci de grade. In buimăceala mea, 
datorată vitezei şi excitaţiei, de-abia am văzut trecând casa; apoi, 


501 

am traversat drumul pe care îl străbătuserăm în jeepul lui Trevor şi 
mai încolo au apărut serele, unde am întors într-o curbă vertiginoasă 
care ne-a condus paralel cu gardul metalic vreo doi kilometri; mi s-a 
părut chiar că o zăresc pe Regina care ne saluta, dar cu siguranţă că 
era chiar mama mea, într-una dintre acele halucinaţii dinaintea morții, 
când îţi revezi întreaga viaţă. Am cotit-o din nou spre nord şi, după 
câteva minute, casa s-a invit pe latura opusă şi am fost în stare să 
calculez că am înconjurat /owlanas ca să urcăm spre zona sălbatică de 
pe highlands, către podişul Kinangop, al cărui profil îl vedeam 
apropiindu-se. Deodată, la capătul pistei a apărut o rampă care se 
profila aproape vertical pe ceea ce era probabil marginea teşită a 
podişului. Mi-am închipuit că traseul se termină acolo, într-un fel sau 
altul: ori ne întorceam, ori muream. Am ştiut că avea să fie a doua 
opţiune, când pilotul meu a profitat de o linie dreaptă lungă ca să 
accelereze la maximum şi să abordeze rampa aceea imposibilă cu 
două sute cincizeci de kilometri la oră, cu un vâjâit care ieşea din 
scară. Am simţit că sufletul îmi scapă prin pielea capului, când 
motocicleta a pornit ascensiunea la patruzeci şi cinci de grade şi, în 
unghiul acela şi cu viteza aceea, am avut impulsul automat de a căuta 
un punct de prindere mai înalt pentru a evita să cad în gol, ceea ce m- 
a făcut să nimeresc cu mâinile peste sânii ei. La atingere, am avut 
atunci certitudinea că toată acea întâmplare o excită, şi mi-am 
imaginat că acesta era în parte scopul manevrei sale când, odată ce 
am atins culmea, ea mi-a blocat cu subsuorile ei mobilitatea braţelor. 
Poate că ar fi trebuit să profit de situaţia aceea, dar adevărul e că mă 
simţeam manipulat. În mod obiectiv, ea nu făcea altceva decât să 
piloteze şi, între timp, eu eram cel care îi pipăia tot trupul ca o 
marionetă a inerţiei pe care ea o mânuia. Eram furios pentru 
înfierbântarea instinctivă pe care mi-o provocase. 

Gândul acela a durat doar o clipă, pentru că am fost conştient 


numaidecât că ne pândea un pericol mai important: animalele. Pe 
podiş, se prelungea o porţiune dreaptă care îi dădea posibilitatea de a 
accelera până la capăt, ceea ce nu s-a abținut să facă şi, între 


502 

timp, de-abia aveam prilejul să disting animalele care treceau la 
câţiva metri de noi, de parcă ar fi fost trase cu tunul. Ştiam că mai 
devreme sau mai târziu una din acele turme ne va tăia calea şi m-am 
întrebat ce se va întâmpla atunci, pe când mă rugam ca populaţiile de 
erbivore de pe highlands, pe care le menţionase Trevor, să nu includă 
şi rinoceri sau bivoli, şi atunci mi-am amintit că unul dintre aceştia din 
urmă îl omorâse pe tatăl Cordeliei. Au fost suficiente două minute ca 
să am răspunsul. O pereche de antilope, care păreau foarte mici până 
când au început să crească văzând cu ochii şi pe care le-am 
recunoscut ca fiind femele de waterbucksl] sau masculi tineri, 
leneveau nevinovaţi aproape de pistă, apoi lângă pistă, pe marginea 
pistei, pe pistă! în timp ce noi ne năpusteam în goana mare asupra 
lor. Cu ultima răsuflare, îmi imaginam o partidă de salvare, de 
strângere a rămăşiţelor noastre de pe culmile munţilor Aberdare, dar, 
deodată, când ne rămăseseră mai puţin de o sută de metri de viaţă, 
cei doi waterbucks s-au îndepărtat galopând înspăimântați. Scena s-a 
repetat puţin mai departe cu o mică ceată de gazele Grant şi apoi cu 
o familie de babuini, şi, ca prin minune, în toate aceste cazuri au 
scăpat fugind cu câteva secunde înainte de coliziune, fără ca pilotul 
meu să reducă viteza vreo clipă, nici măcar ca să traverseze câteva 
pâraie prin vaduri mai înguste, doar cu excepţia curbelor care, luându- 
le, ne întorceau către creasta podişului. Şi în locul acela mă aştepta 
tot ce era mai palpitant, pentru că, dacă urcarea se vedea de departe 
ca un zid vertical, în schimb, pentru coborâre, pista dispărea pur şi 
simplu. Până la urmă, fragmentele noastre nu vor fi culese din munţii 
Aberdare, ci din apele lacului Naivasha, singurul care se zărea dincolo 
de punctul în care se termina şoseaua. Nu credeam că va îndrăzni să 
o facă, dar a îndrăznit. Pentru o vreme, pe care nu am putut să o 
determin, am realizat al doilea zbor din ziua aceea peste peisajul 
Riftului, de data aceasta fără aripi şi ţinându-mă de sânii solizi şi 
vibranţi ai unei nebune care îmi ciupea palmele. 

1 în engleză în original, antilopă de apă (n.tr.) 


503 

Contrar oricărui pronostic, am revenit pe două roţi pe pistă, care în 
locul acela se bucurase de amabilitatea de a fi fost lărgită. După 
câteva aplecări perfecte pe o parte care m-au făcut să mă lom de 
cădere, pilotul meu şi-a recăpătat stabilitatea şi ne-a lansat din nou cu 
două sute cincizeci la oră, în jos pe coastă, pe o linie dreaptă care nu 


se mai termina până când s-a încheiat abrupt cu o curbă de nouăzeci 
de grade, pe care am luat-o prin derapaj şi care ne-a depus, în cele 
din urmă, teferi şi nevătămaţi, într-un mod de necrezut, pe platforma 
circulară dintre barăci şi garaj. 

Prin percepţia înceţoşată a creierului meu făcut harcea-parcea ini s- 
a părut că aud cum mecanicul cu cronometru îi anunţa iimpui, şi toţi 
aplaudau cu mare bucurie. Mi-am desprins palmele de pe sânii Porţiei 
şi am coborât de pe motocicletă, de parcă aş fi dansat step. Ea a sărit 
pe pământ în faţa mea şi şi-a scos casca, în vreme ce eu nu-mi mai 
aminteam dacă o mai aveam încă pe cap. Când a făcut-o, o coamă 
lungă de păr blond şi lins i-a coborât până la mijlocul spatelui, ca în 
reclamele pentru şampon, şi am putut vedea pentru prima dată figura 
călăului meu. Chipul ei, marca Blackbourne-Hall şi model din jurul 
anilor '60, am socotit eu, era atât de dulce, încât nu-mi venea să cred, 
încadrat de un breton pătrat cu marginile tăiate, cu nişte ochi de un 
albastru adânc în care se reflectau, departe, munţii Aberdare, un 
năsuc ascuţit şi drept ca podişul Kinangop, pomeţi ce păreau crescuţi 
sub stropi de rouă în serele fermei şi un zâmbet şlefuit şi oglindind 
maluri hrănitoare ca lacul Naivasha. Infăţişarea ei era o sinteză a 
întregului peisaj. Incă nu ştiam care este gradul ei de rudenie cu 
ceilalţi, dar semăna mai mult cu Regina decât propriile fiice ale 
acesteia. 

— Bună, unchiule Trevor, dragul meu. 

L-a salutat cu un sărut rapid pe buze. 

— Bună, frumoaso! 

Trevor zâmbea fermecat. N 

— Porţia Van Slyck. Ne-a întins mâna. In ciuda zâmbetului ei, gestul 
acela era de o răceală şocantă câtă vreme purta urmele 


504 

degetelor mele risipite pe tot costumul ei ajustat pe trup. Ne-am 
strâns mâinile. Te felicit. Ai fost un copilot foarte... pasionat. Atât de 
pasionat, încât nici măcar nu te desprinzi de echipament. 

Atunci mi-am dat seama că eram ridicol, având încă pe mine casca 
şi costumul de motociclist. Cu imensă ruşine, mi-am dat jos tot 
echipamentul, în timp ce Porţia mă privea cu atenție, iar Trevoi făcea 
prezentările. 

— V-o prezint pe nepoata mea Porţia, o sportivă desăvârşită, cun i 
ați putut constata deja. Draga mea, aceştia sunt baronul Delsey şi 
Curro. Baronul este francez, iar Curro este spaniol. 

Delsey tocmai se pregătea să vorbească, iar eu m-am temut că-şi 
va expune din nou începuturile originilor sale, când Porţia l-a 
întrerupt: 

— Spaniol, ce noutate promițătoare! În sfârşit, cineva cu sânge cald 


mediteraneean printre noi. Avem câţiva vecini italieni, dai sunt italieni 
denaturaţi, ca Giorgio. Cântă imnul Rule, Britannial mai bine decât 
noi. 

— Rule ce? a glumit Trevor. 

— Giorgio? am întrebat eu. N 

— Fratele meu, ne-a lămurit Porţia. Incă nu l-aţi cunoscut? 

— Presupun că se ocupă cu reconstituirile lor de bătălii, s-a 
hazardat Trevor, şi n-am vrut să-i deranjez, ştii bine cum se înfurie în 
astfel de cazuri. 

— Ţi-a plăcut cavalcada? Porţia m-a privit cu o uităturii insinuantă. 
Ce-ai simtit? Descrie-mi senzațiile. 

— Afosto... intensă combinaţie de plăceri şi temeripătrunzătoare, 
pe care nu le-am mai simţit niciodată. Incă sunt impresionat. Ani spus 
eu aşa ceva? Nu aveam de gând să flirtez. Ea părea că-mi soarbe 
cuvintele, de parcă ar fi savurat odată cu ele rodul jocului său. Dar tot 
nu înţeleg cum de am reuşit să evităm animalele. 

1 în engleză în original, Domină, Britania, imn neoficial englez pe 
versuri de James Thomson (1700-1748) şi muzică de Thomas Arne 
(1710-1778) care se cântă la lansarea la apă a navelor britanice, 
precum şi la începutul partidelor de fotbal în care joacă reprezentativa 
naţională a Marii Britanii, (n.tr.) 


505 

— Ah, asta e mica mea invenţie. Folosesc asta. Porţia s-a aplecat 
pe motocicletă şi a apăsat un buton de pe ghidon. Poţi să auzi ceva? 

— Cred că nu. 

— Dar animalele aud. Este un claxon puternic cu ultrasunete. 

— Şi tocmai pentru că nu-l putem auzi, într-o bună zi o să ţi se 
strice hârbul ăla şi n-o să-ţi dai seama, i-a atras Trevor atentia. Ai 
grijă, draga mea! 

— Unchiul meu este un înger. Are atât de mult grijă de mine, încât 
nu mă pot opri să-l acopăr cu săruturi, zi şi noapte. A repetat sărutul 
de salut. Bine, a fost o plăcere să vă cunosc. Sper, m-a străpuns cu 
pupilele ei, că vom mai avea ocazia să... călărim şi altă dată. Acum, 
dacă mă scuzaţi, voi încăleca singură ca să dau o raită rapidă. 

Asta presupunea cumva că plimbarea noastră n-a fost iute? 

După comportamentul ei în timpul cursei noastre, mi-o imaginasem 
pe Porţia ca pe clasica femeie fatală, o leoaică cu voce gravă şi 
maniere aspre, aproape masculine. Dar glasul ei era subţire, aproape 
de copilă, şi expresia ei propaga gingăşia şi delicateţea chipului său şi 
chiar acea insinuare în legătură cu călăritul, când 

O rostea ea, suna din nou ca o nevinovată plimbare pe căluţi. Şi-a 
strâns părul cu o mână, cu cealaltă şi-a îndesat casca pe cap fără să-şi 
ia ochii de la mine, s-a urcat pe maşinăria ei şi a pornit în 


1 rombă pe panglica de asfalt. Delsey îşi reţinea un zâmbet maliţios 
pe când ne întorceam la jeepul lui Trevor. Eu mă gândeam la situaţia 
aceea atât de aberantă, de periculoasă şi de absurdă, care în plus 
înfigea cuțitul în veşnicul meu conflict cu fetele agresive sexual. Era 
aberant că, de la sosirea mea în Kenya, sută la sută din femeile 
impunătoare şi agresive sexual pe care le cunoscusem se simțeau 
atrase de mine. Erau doar două, dar continuau să reprezinte sută la 
sută, ceea ce mă încadra din punct de vedere statistic în aceeaşi 
echipă cu Sangre de Cristo şi James Bond. Nu încăpea îndoială că 
Porţia avea înfăţişarea unei persoane puţin selective faţă de cuceririle 
sale şi poate că doar se juca să mă provoace, aşa cum părea că o face 
cu unchiul ei. Dar dacă nu era aşa, mă voi trezi 


506 

curând într-un bucluc, şi tocmai în asta consta pericolul. În cazul 
Makenei, încrederea devenise un motiv pentru a nu depăşi o anumită 
limită, presupunând că prietenia durabilă şi sexul fulgci sunt 
incompatibile. Dar în cazul Porţiei, încă mai trebuia să găsesc motivul, 
dacă s-ar fi prezentat ocazia. Şi aici ajungeam la absurd. Nu cunosc 
mulţi bărbaţi care au o nevoie disperată să găsească motive ca să 
evite să se culce cu femeile splendide care îi urmăresc, în maşina lui 
Trevor am avut ocazia să admir în linişte asa-numitele highlands ale 
fermei, cu pajiştile ei înalte şi păduricile împestriţate cu animale. Am 
trecut de panta de la Kinangop pe o pistă deplorabila, dar care, din 
fericire şi spre deosebire de Nebunia Porţiei, ocolea curbele de nivel. 
Pe când ne delectam cu plimbarea şi cu peisajul. Trevor ne-a pus la 
curent în legătură cu acea voluptuoasă femeie i i > jur de treizeci de 
ani. Porţia era fiica Oliviei, sora Reginei, şi a unui colon din a doua 
generaţie, de origine afrikander, pe nume Rogei Van Slyck, cu care se 
măritase când a rămas însărcinată. Din dori n | a Oliviei, după 
naşterea Porţiei, cuplul s-a mutat pe insula Capri, dai cei doi nu s-au 
înţeles dincolo de ceea ce fusese mobilul iniţial al relaţiei lor: aventura 
a două trupuri alăturate. Olivia era sofisticata şi tot atât de 
„dezinhibată”, a spus Trevor după ce a meditat o clipa la termenul 
corect, ca şi fiica ei, iar Roger era un fermier aspru, interesat doar de 
vaci, de arme şi de vânătoare. Nimeni nu a fost surprins că, la puţin 
timp după ce se stabiliseră la Capri, Olivia l-a întâlnit pe Franco 
Valletti, un bogat designer toscan şi că, după câteva luni, Roger se 
întorcea în Kenya ca să ia în posesie parcela sa de bunuri comune, din 
ferma fostei sale soţii, care îi revenea în urma căsătoriei, deoarece 
familia lui îşi vânduse ferma după independenţă. Olivia şi Franco s-au 
căsătorit şi au achiziţionai o casă la Malindi, o comunitate italiană pe 
coasta kenyană, unde i-au dăruit Porţiei un frăţior pe nume Giorgio. La 
scurtă vreme după aceea, Olivia şi Franco au murit într-un accident 


rutier, iar Rogei a redobândit-o pe Porţia, acceptându-l şi pe Giorgio ca 
pe propriul fiu. Cu trecerea timpului, Roger şi Giorgio au dezvoltat o 
pasiune 


507 

comună: realizarea machetelor marilor bătălii, cărora le-au dedicat 
loată viaţa. In acest scop, au amenajat un salon al casei unde au 
recreat bătăliile din cele două războaie mondiale până în cele mai mici 
detalii şi în timp real, acţiune pentru care s-au angajat vreme de luni 
întregi de pregătiri în investigaţii documentare exhaustive şi în 
călătorii la vechile teatre de operaţiuni. Dacă în bătălia cutare au 
luptat cinci mii trei sute cincizeci şi patru de soldaţi germani, macheta 
lui Roger şi a lui Giorgio conţinea cinci mii trei sute cincizeci şi patru 
de figurine de soldaţi germani, şi dacă pe macheta lui Roger şi a lui 
Giorgio era un indicator de pe şosea căzut la | >ământ, nimeni nu 
îndrăznea să pună la îndoială că acel indicator căzut fusese prezent în 
bătălie. Dacă ofensiva începuse la ora cinci şi treizeci şi şapte de 
minute în dimineaţa zilei de 2 martie, Roger şi Giorgio se trezeau la 2 
martie la cinci dimineaţa, pentru ca la şi treizeci şi şapte de minute să 
poată începe ofensiva. De aceea, nu trebuiau să fie niciodată deranjaţi 
când se închideau în sala lor de război, pentru că orice întrerupere 
putea schimba cursul istoriei. 

Cât despre Porţia, era o fiinţă fascinantă, îi asigura Trevor, pe care 
toţi o adorau, în ciuda excentricităţii - a zăbovit el două secunde ca 
să-şi amintească din nou termenul - şi a „dezinhibării” sale. Porţia nu 
era un animal de fermă şi nu reuşise niciodată să se integreze în ţara 
ei natală. Dacă trăia acolo era pentru că locul acela îi permitea să 
menţină un stil de viaţă pe cale de dispariţie şi să-şi satisfacă acele 
capricii atât de costisitoare, dar nu reclamase niciodată vreun drept în 
calitate de coproprietară a exploataţiei şi nici nu se amesteca în 
administrarea acesteia. Avea încredere oarbă în familia ei şi nu îşi 
complica viaţa. Relaţia ei cu lumea era simplă: dacă dorea ceva, şi-l 
lua, fără să ceară permisiunea. Il îmbrobodise pe un inginer neamţ să- 
i realizeze ceva unic în toată ţara: o pistă de motociclism care, cu 
excepţia lăţimii şi a soluţiilor riscante, rivaliza cu orice instalaţie 
profesionistă de antrenament. L-am întrebat dacă pasiunea aceea 
pentru motociclete era o activitate comercială, la care mi-a răspuns 
că, într-adevăr, aşa era: Porţia cumpăra motociclete de concurs, 


508 

cumpăra piese de schimb, cumpăra echipamente, cumpăra 
accesorii, suporta costurile întreţinerii circuitului, şi alţii îi vindeau 
toate cele necesare. Am înţeles ironia lui Trevor, chiar şi când a 
sugerat că motocicletele erau doar una din cele două pasiuni ale 


Portiei şi că priceperea ei comercială consta în a obţine de la toată 
lumea, şi nu numai de la bărbaţi, orice dorea în condiţii - s-a gândit o 
clipa la expresia corectă - „reciproc avantajoase”. Conflictul se ivise în 
legătură cu planurile acelui refugiu şi ale taberei de lux, acestea fiind 
incompatibile cu o bombă cu ultrasunete care-şi face de cap prin 
savană, cu două sute cincizeci de kilometri la oră. In fond, nimeni nu 
voia să o priveze pe Portia cea dulce de jucăria ei. O adorau. 

Ne-am oprit să mâncăm de prânz lângă un iaz liniştit care 
întrerupea o fâşie îngustă de pădure întinsă de-a lungul malurilor 
pârâului. Acela era unul dintre barajele artificiale menite să acopere 
necesarul de apă pentru sere, ca precauţie faţă de posibilitatea ca 
autoritătile să închidă oricând robinetul lacului din motive de 
conservare a ecosistemului. Cu timpul, acele bălți de pe highlands 
deveniseră puncte de atracţie pentru fauna sălbatică în timpul 
sezoanelor uscate. Lângă iazul acela, care se afla într-un loc deosebit 
de plăcut şi cu o privelişte magnifică, ridicaseră un umbrar pentru 
picnicuri şi era locul preferat al lui Trevor când căuta linişte. Uneori, 
urca să lucreze acolo cu laptopul său, cu baterii de rezervă, cărţi şi 
câteva cutii de bere, mai cu seamă atunci când munca presupunea 
concentrare, şi atmosfera din casă era prea agitată. In momentul 
acela, mi-am amintit ceva ce citisem despre Churchill, care se pare că 
spunea că nu a înţeles niciodată dorinţa oamenilor de a poseda 
pământ până nu a vizitat regiunea aceea din Africa. Mi l-am închipuit 
pe Trevor lucrând acolo în intima lui singurătate imperturbabilă, 
stăpân al unuia dintre cele mai frumoase meleaguri din lume, şi m-am 
gândit că în niciun alt loc nu se ridica un podiş atât de sus, încât să 
ajungă până la cer. 


28 - O licărire în beznă 

Am luat prânzul în acea după-amiază cu o sticlă de whisky şi nişte 
ţigări de foi pe care Trevor le adăugase la meniul de picnic. Sătui de 
vacarmul din Nairobi, calmul indolent al iazului şi al văii exercita 
asupra lui Delsey şi asupra mea un efect calmant, accentuat de 
puterea soporifică a whisky-ului. Ziua se arcuia leneşă spre marginea 
îndepărtată a Riftului şi pe podiş se întindea un strat curat de aer 
proaspăt care mirosea a ierburi, pe când vreo gazelă solitară 
îndrăznea să nesocotească prezenţa noastră ca să se adape de pe 
buza lacului artificial. Privind animalele, le-am povestit despre teama 
mea de bivoli din timpul cursei cu Porţia, şi Trevor mi-a confirmat că 
observaţiile lui Alan de-a lungul anilor înregistraseră apariţii sporadice 
ale bivolilor, elefanților, rinocerilor şi chiar ale leoparzilor. Pe lângă 
populaţiile stabile de erbivore pe care ni le menţionase, ferma primea 
tot felul de vizitatori ocazionali, deoarece împrejmuirea perimetrului 
de nord-est era deschisă pentru a lăsa zona aceea ca arie de 


răspândire a faunei care supravieţuia pe fâşia de pădure învecinată cu 
munţii Aberdare, între gospodării şi ocolul parcului naţional. Pentru 
eventualitatea apariţiei vreunui animal de cinci sute de kilograme, 
avea întotdeauna o armă de vânătoare încărcată, în portbagajul 
maşinii. 

L-am lăsat să-şi termine explicaţiile înainte de a-l întreba cine era 
acel Alan, ceea ce i-a declanşat un hohot de râs. Uitase să ne 
vorbească despre el şi, de fapt, nici măcar nu ajunseserăm să-l 
cunoaştem. Extravagantul frate mai mare al Reginei şi al Oliviei 


510 

era ultimul personaj din distribuţia fermei, mai curând un figurant 
decât un actor în rol secundar, pentru că de-abia îl vedeau. Alan era 
mereu la „postul” său, a spus Trevor. Am întrebat dacă muncea peste 
hotare, la care Trevor a trebuit să-mi explice că, în cazul acela 
cuvântul postl nu se referea la o funcţie sau la o slujbă, ci 
literalmente la un stâlp: Alan stătea mereu la locul său de pândă. Ne-a 
explicat că era un individ ursuz, evaziv şi solitar, mai apropiat de 
animale şi de kikuyu care îşi păşteau turmele pe highlands, decât de 
propria familie. Cu mulţi ani în urmă, ridicase lângă un iaz un stâlp 
gros, înalt de şase metri, în vârful căruia construise o platformă de 
pândă. Acolo îşi petrecea orele, uneori zile întregi, revenind acasă 
doar ca să se aprovizioneze. Ceea ce făcea acolo, după spusele lui 
Trevor, era să pescuiască în pâraie, să observe natura şi, mai ales, să 
ia notițe. Nota tot: animalele pe care le vedea, temperaturile, ploile, 
vânturile, deplasarea norilor şi vijeliile, înflorirea plantelor, urmele şi 
excrementele pe care le descoperea, debitul pâraielor şi chiar 
fenomene care aveau legătură cu geografia văii pe care el le socotea 
de maxim interes pentru previziunea cutremurelor şi a erupţiilor 
vulcanice. Periodic, trimitea copii ale caietelor sale serviciului de 
faună, serviciului meteorologic, universităţilor şi altor organisme, dar 
încă nu exista dovada că cineva ar fi luat în serios cercetările lui Alan, 
cu excepţia lui însuşi. La fel ca Roger şi Giorgio cu bătăliile lor, nici lui 
Alan nu-i plăcea să fie deranjat în existenţa sa de naufragiat voluntar, 
şi de aceea ceilalţi membri ai familiei evitau să se apropie de 
domeniile lui din extremitatea nordică a proprietăţii, pe care chiar şi 
Porţia le respectase atunci când îşi trasase circuitul. 

II înţeleg pe omul acela, s-a tânguit Delsey cel sensibil, care părea 
să fi ieşit învingător în ziua aceea. Să sfârşească precum un stâlpnic 
ţicnit este fatumul unui bătrân ostracizat. 

1 Un foarte reuşit joc de cuvinte, deoarece personajele acestei 
scene vorbesc englezeşte şi cuvântul post înseamnă în engleză 
serviciu, slujbă, dar şi stâlp. In spaniolă, cuvântul puesto înseamnă 
post, funcție, slujbă, serviciu, dar şi stand de vânătoare, loc de pândă, 


(n.tr.) 


511 

— Nu, dar Alan nu este atât de în vârstă, l-a corectat Trevor. E cu 
trei ani mai mare decât mine, dacă nu mă înşel. Probabil că încă n-a 
împlinit şaizeci de ani. Aşa este el. Nu-i plac oamenii. Cel puţin, nu cei 
din rasa noastră. Intotdeauna a fost mai apropiat de kikuyu, nu ştiu de 
ce. Soţia mea şi-l aminteşte ca pe un adolescent cumpătat şi sociabil 
pe vremea când ea era o copilă. Crede că poate a văzut, a suferit sau 
a aflat ceva în tinereţea lui care i-a pricinuit o anumită traumă, vreo 
schimbare de comportament, dar nu o poate mărturisi. 

— Vă referiţi la războiul organizaţiei Mau Mau? am întrebat eu. 

— Mă rog, Alan era un flăcău pe atunci. Au fost săvârşite atrocități 
cumplite în războiul acela. Tatăl lui, soţul Cordeliei, a servit în timpul 
Stării de Urgenţă în Kenya Regiment, un corp de armată specializat, 
alcătuit din coloni. Alan l-a însoţit în unele misiuni, pentru că până şi 
cel mai tânăr colon cunoştea duşmanul şi mediul acestuia infinit mai 
bine decât orice soldăţel de la Sandhurst1 sosit de curând din insule, 
chiar şi decât orice veteran din Birmania. Pădurea de pe munţii 
Aberdare nu este o junglă tropicală, cum credeau mulţi. Alan şi alţi fii 
de coloni, asemenea lui, vorbeau graiul kikuyu, gândeau în graiul 
kikuyu, aveau prieteni printre kikuyu şi au crescut jucându-se de-a 
războaiele la poalele munţilor Aberdare. De multe ori am încercat, 
fără succes, să obţin de la Alan vreo informaţie despre experienţele 
sale din timpul războiului. 

— Dumneavoastră n-aţi luptat? Am profitat de destinderea şi de 
apropierea pe care o produce whisky-ul ca să adopt o anumită 
familiaritate. 

— Nu, eu aveam cincisprezece ani când a fost declarată Starea de 
Urgenţă şi, oricum, sunt din Mombasa, nu de pe White Highlanas2. Nu 
provin dintr-o familie de coloni, ci de negustori, care 

1 Denumirea sub care este cunoscută The Royal Military Academy 
Sandhurst / Academia Regală Militară din Sandhurst, centrul de 
antrenament al ofiţerilor din armata britanică, (n.tr.) 

2 Zona centrală a Kenyei, care în perioada colonială era ocupată de 
fermieri europeni, (n.a.) 


512 

se îndeletniceau cu comerţul maritim pe coastă din anul 1889. La 
început, toată povestea aceea cu Mau Mau era prea departe de noi, 
prea străină de noi. Inainte ca acest conflict să devină un război de 
independenţă, acţiunea aceea se vedea de pe coastă ca o problemă a 
colonilor şi a pământurilor lor. Vedeţi şi dumneavoastră acum, sunt un 
istoric care a pierdut o parte fundamentală din istoria patriei sale, 


trecându-i prin faţa ochilor. Sigur că, pe vremea aceea, eu voiam să 
fiu pianist de jazz. Şi nu mă descurcam rău, desigur. 

— E curios. Vorbiţi despre patrie ca un adevărat kenyan, nu ca un... 
englez. 

— Pentru că sunt kenyan, nu englez. Toate fiinţele din ferma asta, 
umane şi neumane, ne-am născut în această ţară, inclusiv Porţia şi 
Giorgio. Paşapoartele noastre spun că suntem cetăţeni ai Republicii 
Kenya. Eu sunt kenyan din a patra generaţie, mai vechi decât Richard 
Leakey, care este din a treia. Nu sunt mulţi de vârsta mea care să se 
poată lăuda cu asta. Când copiii mei se vor căsători, peste câţiva ani, 
vom avea în casă un micuţ kenyan din a şasea generaţie, care va 
învăţa că bunicul bunicului său s-a născut aici, cu mult înainte să fi 
existat această ţară, cu mult înainte ca vreun african de aici să fi avut 
conştiinţă naţională. Copiii mei au învăţat la şcoli bune în care 
majoritatea colegilor lor erau africani de culoare şi doi dintre copiii 
mei, cum aţi putut constata, se vor căsători în mod previzibil cu 
kenyeni de culoare, iar eu sunt încântat de acest lucru. Şi cu toate 
acestea, unii continuă aici să ne numească „europeni”, chiar 
„englezi”. Englezi! Ce-ar mai trebui să facem? Dacă ferma noastră ar 
fi, ce ştiu eu, în Argentina, ca să dau un exemplu, nimeni n-ar avea 
vreo obiecţie la cetăţenia noastră. Dar, ca să fiu sincer cu 
dumneavoastră, n-am pretenţia să vă conving că poziţia mea este cea 
mai răspândită printre kenyenii albi. Niciunul dintre ei n-ar avea de 
obiectat la faptul că această ţară este cel mai bun loc de trăit din 
lume, dar altora, mă rog, să spunem că această ţară nu li se pare de- 
ajuns ca să fie singura lor patrie. Continuă să păstreze Marea Britanie 
ca rezervă. Ceea ce la 


513 

origine a fost o politică de excludere, ceva care poate ar fi 
degenerat într-un apartheid dacă n-ar fi existat decolonizarea, s-a 
transformat după Vhuru1 într-o politică de autoexcludere: dacă nu 
poţi să-ţi învingi duşmanul, evită să te amesteci cu el. Kenyenilor albi 
nu le place să se implice în politica acestei ţări, cel puţin în zona 
publică a acestei politici. Caută aceleaşi colegii ca şi vecinul lor şi 
sfârşesc măritându-şi fetele cu fii vecinului. Bineînţeles că şi 
naţionaliştilor care se consideră victime, toate acestea li se par foarte 
rentabile. Îşi pot vinde discursul demagogic despre diavolul alb 
neocolonialist. 

— Şi acest diavol nu există? 

— Vedeţi, una sunt atitudinile, dorinţele, şi alta, realitatea. După 
cum vă puteţi închipui, aceste atitudini există, dar realitatea se 
impune, iar realitatea spune că în Kenya a avut loc o adevărată 
decolonizare, nu o pantomimă. Cine nu vrea să vadă lucrurile în felul 


acesta, fie el alb nostalgic, fie negru naţionalist, este un prost. Să vă 
explic, după Uhuru, provincia centrală s-a golit de coloni, care au 
consimţit să-şi vândă pământurile. Unii şi-au căutat o slujbă şi au 
rămas, în vreme ce mulţi alţii şi-au continuat viaţa pe care o pierdeau 
aici, prin alte locuri, în fosta Rhodesia, în Africa de Sud, în Australia. 
Tot pământul acela care a fost cumpărat de la coloni, peste un milion 
de acri, trebuia să fie repartizat între africanii fără pământ, prin 
împrumuturi amortizabile, în treizeci de ani. Şi acţiunea a fost dusă la 
capăt. Chiar cu preţul lichidării unor valoroase plantaţii de cafea şi de 
ceai pentru a semăna porumb, al abandonării canalizărilor de apă 
pentru a recupera vechiul sistem al urciorului, şi al demolării caselor 
frumoase pentru a construi colibe din paie şi lut. Multe exploataţii 
rentabile care fuseseră un model de productivitate au fost împărţite în 
parcele mici, căzând în ruină mai mult din lipsa unei viziuni decât din 
lipsă de mijloace, şi mulţi dintre noii mici proprietari au fost siliţi să 
vândă, neputând să-şi plătească datoria. Ei au trecut de la condiţia de 
zilieri cu leafa stabilă la cea de proprietari ruinaţi, iar pământurile lor 
au ajuns la 
1 Independenţă (n.a.) 


514 

una dintre întreprinderile guvernului, create pentru redistribuire, 
pentru ca în cele din urmă să sfârşească din nou în mâinile marilor 
latifundiari, care acum nu mai sunt coloni albi, ci noua elită dominantă 
de kenyeni de culoare, mai ales kikuyu şi luol: miniştri, membri ai 
parlamentului, înalţi funcţionari din provincie sau din district, directori 
ai agenţiilor guvernamentale. Aceştia sunt marii proprietari din ziua 
de azi. Teoretic, au cumpărat aceste pământuri. lar eu îmi pun 
întrebarea: de unde au scos banii? Sigur că, pe vremea coloniei, au 
existat kikuyu care au devenit foarte bogaţi, şefi locali numiţi de către 
administraţie, oficiali credincioşi, comercianţi şi unii proprietari de 
pământuri. Dar mulţi dintre noii milionari au fost studenţi din familii 
modeste, politicieni militanţi în KEA2 şi KAU3, naţionalişti duşmani ai 
colonialismului şi, ca atare, defavorizaţi de regimul colonialist. Şi, cu 
toate acestea, peste noapte, „au cumpărat” ferme de câte cinci mii de 
acri. Cum au făcut-o? Şi, bineînţeles, e de prisos să spun că unii dintre 
aceşti latifundiari de dată recentă sunt, în acelaşi timp, demagogi 
înflăcăraţi ai acestui discurs naţional-victimist. 

— Măcar dumneavoastră nu v-aţi pierdut pământurile. 

— In cazul Reginei şi al familiei sale, proprietatea a fost divizată şi 
s-a vândut doar o parte. Dar să nu credeţi, după africanizarea aşa- 
numitelor White Highlanas, chiar şi dintre colonii care au rămas, puţini 
au putut să păstreze marile ferme exclusiv în proprietatea lor. In cazul 
nostru, pământurile şi exploataţiile care se află pe aceste terenuri 


aparţin unor companii la care suntem acţionari, dar şi unor terţe părţi, 
investitori privaţi, alte întreprinderi. Nu suntem stăpânii 

1 Grup etnic situat în vestul Kenyei, estul Ugandei şi nordul 
Tanzaniei (n.tr.) 

2 Siglă pentru denumirea în engleză a Kikuyu Central Association / 
Asociaţia Centrală a etniei kikuyu, organizaţie politică întemeiată în 
anul 1924 pentru a prezenta plângerile acestei etnii în faţa guvernului 
britanic (n.tr.) 

3 Siglă pentru denumirea în engleză a Kenya African Union / 
Uniunea 

Africană din Kenya, organizaţie politică întemeiată după cel de-al 
Doilea 

Război Mondial (n.tr.) 


515 

pământului pe care păşim, ci chiriaşi de lux, chiar dacă suntem 
parţial propriii chiriaşi. Şi tocmai de aceea, până la un anumit punct, 
suntem şi muncitori în slujba altora. 

— Am aflat de la Ken, reporterul acela atât de simpatic, despre 
înspăimântătoarele întâmplări din timpul războiului acela al 
dumneavoastră. Delsey a ieşit din letargie. Toată... violenţa aceea şi 
sângele vărsat, la ce-au servit? lertaţi-mă dacă întrebarea vi se pare 
naivă, dar din ceea ce povestiţi dumneavoastră, rezultatul nu a 
satisfăcut pe nimeni, în afară de categoria aceea de noi îmbogăţiţi. 

— Mă rog, naţionaliştii cei mai radicali cred că războiul a fost inutil, 
pentru că nu au fost împlinite aşteptările lor de ocupare liberă şi 
gratuită a fermelor coloniale. Părerea mea personală este că războiul 
organizaţiei Mau Mau nu a adus nimic care nu s-ar fi întâmplat oricum. 
Ceea ce avem azi, ceea ce, cu siguranţă, este cel mai bun lucru pe 
care l-am putut spera, era calea cea mai logică şi ar fi fost străbătută 
în orice caz, cu Mau Mau sau fără aceasta. Sigur că mulţi n-ar fi putut 
suporta ideea unei independenţe fără vărsare de sânge, o 
independenţă acordată de mâna detestată a Imperiului. Şi când spun 
mulţi, vorbesc de ambele tabere, credeţi-mă. Unii aveau nevoie să-şi 
ia avânt, şi nu e absurd să credem că războiul a grăbit procesul, a 
epurat ţara de tribul de extremă dreaptă ai adepților lui Mosleyl, a 
înlesnit transferul pământurilor... Se zice că istoria o scriu învingătorii, 
iar războaiele sunt amintite de obicei ca o confruntare între eroi şi 
ticăloşi. Orice copil kenyan învaţă la şcoală că Dedan Kimathi, general 
al organizaţiei Mau Mau din munţii Aberdare, a fost un erou naţional. 
Dar chiar unii din tabăra lui, tovarăşii săi de luptă, îl descriau ca pe un 
fanatic dezaxat şi sângeros. În tabăra opusă, duşmanul său de moarte 
şi cel care l-a capturat, lan Henderson, a fost un învingător pentru 
unii, chiar şi 


1 Sir Oswald Mosley (1896-1980), om politic britanic cunoscut mai 
ales ca întemeietor al Uniunii Fasciştilor Britanici (n.tr.) 


516 

pentru aşa-numiţii /oya/ists1 africani, şi un torţionar lipsit de 
scrupule pentru alţii, chiar şi pentru mulţi istorici albi. La ce a servit 
războiul acela? Nu, întrebarea dumneavoastră nu este absolut deloc 
naivă, domnule baron! Ar fi naiv din partea mea să vă răspund că 
niciun război nu serveşte la nimic. Cred că tocmai pentru a răspunde 
la această întrebare am început să studiez istoria ţării mele. Şi tind să 
cred cu din ce în ce mai multă convingere că răspunsul corect este: şi 
ce s-ar fi schimbat dacă ar fi servit la ceva? 

Trevor nu a mai adăugat nimic la ultimul său comentariu. Am 
rămas toţi trei reflectând în tăcere, în timp ce priveam umbrele 
Riftului deplasându-se în urcarea lor pe taluzurile înalte ale podişului 
Kinangop, unde nimic nu trăda că avusese loc cândva un război. Se 
lăsa răcoarea şi am hotărât că era momentul să ne întoarcem. 

Am înfruntat lăsarea serii din grădina casei, eu şi Delsey singuri, pe 
când Trevor îşi rezolva treburile de la Nairobi. Ne-am plimbat pe 
covorul verde, pe cărările cu pietriş dintre trandafiri şi am înconjurat 
piscina cu suprafaţa ei de apă care se revărsa peste profilul în pantă 
abruptă a pădurii Mau, de cealaltă parte a văii. Eu începeam să mă 
obişnuiesc să călătoresc cu doi Delsey, cu dispoziţia lui schimbătoare, 
care alterna între doctorul Jekyll şi mister Hyde2 fără preaviz, fără 
intervenţia vizibilă a vreunei licori şi fără vreun alt motiv aparent. Dar 
toată ziua se arătase uşor morocănos şi retras, iar eu am profitat de 
moment ca să-l descos. 

— Delsey, vi se întâmplă ceva rău? V-am simţit azi puţin distant. 

— Nu-ţi face griji, tinere, a suspinat el. Nu e nimic pentru care să-ţi 
faci griji. E vorba doar de prietenul meu Tony, actorul. Era un om 
excepţional de plăcut, un Apolo înzestrat cu frumuseţe, poezie şi 
armonie, şi un spectacol minunat la reuniunile mondene. 

1 Africani care au rămas credincioşi britanicilor când s-a dezlănţuit 
războiul de independenţă în Kenya, (n.a.) 

2 Aluzie la personajul romanului cu acelaşi titlu al lui Robert Louis 
Stevenson, exemplu tipic în psihopatologie pentru o persoană ce 
prezintă o dublă personalitate total opusă una celeilalte, (n.tr.) 


517 

Slaba lui statornicie şi lipsa... lui de seriozitate l-au împiedicat să-şi 
înscrie numele cu litere de aur în parnasul interpretării. Anii nu l-au |; 
ivorizat, cu toate că e mult mai tânăr decât mine. Totul s-a spulberat, 
farmecul lui, charisma lui, înfăţişarea lui plăcută şi nu pare să fi găsit 
un înlocuitor adecvat pentru toate acestea. Mi-a mărturisit că | răieşte 


de ani de zile închis în vila lui de la Saint-Tropez, plătind ca să figureze 
pe lista de invitaţi la cele mai importante petreceri şi că n-a mai pus 
piciorul pe o scenă de cincisprezece ani. Acum, i s-a oferit un rol 
datorită vechii sale prietenii cu producătorul, dar un fel de nelinişte a 
ultimului tren îl împiedică să-şi reverse asupra personajului talentul 
său interpretativ, care a fost întotdeauna remarcabil, şi în scenariu, 
rolul lui apare tăiat de la o zi la alta. 

— Acum, că tot veni vorba... Nu el era cel care a făcut filmul acela 
cu Ursula Andress? Cea cu rusoaica ofiţer sechestrată pe o insulă din 
Mediterana de către un rege nebun...? 

— Steaua roşie. Ba da, s-a spus că a fost splendid în rolul lui de 
rege exilat pe insula aceea. A primit aplauze unanime şi entuziaste. 
Chiar şi Ursula şi-a pus la picioarele lui toţi nurii şi toată 
îmbrăcămintea, după cum s-a zvonit, dar picioarele lui Tony nu 
umblau pe urmele eternului feminin. 

— Dumneavoastră şi el...? 

M-am întrerupt când mi-am dat seama de greşeala pe care o 
comiteam. Eu socotisem ca fiind asumată homosexualitatea lui 
Delsey, aşa cum se desprindea din relatarea bunicii mele, şi cu toate 
acestea, nu schimbaserăm nicio vorbă pe această temă. 

— El şi eu, ce? 

— Nu, nimic... Nu e nimic, domnule baron. 

Am mers către latura opusă a piscinei, din faţa aripii de sud a casei, 
unde o platformă trecea peste relieful neregulat al dâmbului ca să 
înainteze în consolă, susţinută de o structură de grinzi la baza 
dealului. Platforma se prelungea până la un capăt în formă de provă, 
care era închis trecerii printr-un perete despărțitor de lemn cu o uşă 
încastrată. De acolo, nu se putea vedea ce se afla de cealaltă parte 


518 

a peretelui despărțitor. De un cui bătut în uşă atârna un afiş a 
desen infantil care prezenta o baltă înconjurată de salcâmi. Am dat jos 
afişul ca să-l privesc mai atent şi am constatat că pe spate se repeta 
acelaşi desen, dar cu diferenţa că balta era plină de cari caturi de 
animale scăldându-se: elefanţi, girafe şi zebre. Am pic. Afişul la locul 
lui şi, cu mare grijă, am deschis uşa. Atunci am înţeles semnificaţia 
afişului. De cealaltă parte, era o cadă mare, rotim dă, de hidromasaj. 
De acolo, panoul de lemn ascundea vederea dinspre casă şi către 
cealaltă parte se zărea doar peisajul curat al văii. Era evident că se 
instalase acolo astfel încât locuitorii casei s. T se poată scălda în 
intimitate, singuri sau însoţiţi, feriţi de privirile indiscrete ale celorlalţi 
membri ai familiei, iar afişul de pe uşă se folosea pentru a indica dacă 
era sau nu ocupată cada. 

— E fantastic! am exclamat eu, încercând să-l însufleţesc pe 


Delsey. Vă surâde mâine o baie cu bulbuci privind valea? Am o 
surpriză pentru dumneavoastră. Am adus o sticlă de absint. 

— Ce idee grozavă! Vom bea pentru sănătatea bunului Hamish, 
oriunde s-ar afla. 

Se întunecase deja când ne-am întors acasă. Am auzit glasuri 
provenind din încăperea de pe colţ, de lângă sufragerie, cea care era 
mai spre nord. Era o cameră de zi mare, cu pereţi din piatră naturală 
şi grinzi de lemn, un şemineu în mijloc, în care jucau flăcările, o 
tejghea de bar, o masă de biliard, un pian lipit de perete, câteva 
măsuţe şi fotolii şi mai multe canapele şi jilţuri împrăştiate în faţa unei 
verande. Cei patru tineri stăteau la o masă joasă bând vin şi jucând 
Descoperă secretele, în vreme ce Porţia, purtând încă salopeta de 
motociclist şi rezemată de perete lângă fereastră, bea dintr-un pahar 
plin cu un ciudat lichid alb şi tulbure. Văzându-ne, ne-au invitat să 
luăm loc. Ne-am instalat pe pernele puse pe o banchetă lungă care 
mărginea veranda, la celălalt capăt al mesei pe care jucau. 

— Mai avem puţin şi terminăm, rămâneţi să jucaţi. Mai e ceva timp 
până la cină, a propus Lillian. 


519 

Sunteţi foarte amabili, tinerilor, dar îmi pare rău să vă spun că nu 
cunosc acest joc, a refuzat Delsey. 

— Eu îl cunosc, l-am informat eu pe Delsey. E un joc cu enigme iii 
care trebuie să se rezolve un asasinat. Dar sunt atâţia ani de când n- 
am mai jucat, încât cred că v-am incomoda. 

— Noi am devenit dependenţi de jocul ăsta. Dar ceea ce ne lipseşte 
în această casă este o crimă adevărată. Ar fi mult mai amuzant să o 
rezolvăm, a spus Robin. 

— Dacă nu te deranjează să te oferi ca victimă, n-am nimic 
împotrivă, a glumit logodnica sa Liz. Dar ar fi prea evident că eu am 
comis-o. 

— Bună idee! Am putea face asta la noapte, dacă nu îi deranjează 
pe invitaţii noştri, a continuat Patrick. Câţi suntem? 

— Suntem zece, a calculat Robin. Perfect, cei zece negri mititei. 

— Zece? a întrebat Lillian. Şi unchiul Alan? Şi unchiul Roger? Şi 
Giorgio? 

— Zece în viaţă. Aceia sunt deja morţi. Oh, iartă-mă, Porţia, s-a 
scuzat Robin. N 

— Nu-ţi face griji, vere, a răspuns Porţia. Imi ador familia, dar ai 
(Ireptate. Pe tatăl şi pe fratele meu i-a omorât mareşalul Rommel, în 
bibliotecă, cu un Panzer. 

Pe când cei patru râdeau la vorbele de duh, Porţia ni s-a adresat 
nouă. 

— Aveţi chef să beţi ceva? a întrebat ea. Nu vă recomand unul 


dintre amestecurile mele de proteine, dar vinul acela de pe masă este 
italienesc. Sau spaniol. 

Şi-a ridicat paharul spre mine. 

Am mulţumit pentru invitaţie şi ne-a turnat câte un pahar de vin. 
Aplecându-se peste masă, a făcut-o în faţa mea şi nu am putut evitat 
să nu observ micul triunghi care îi marca țesătura salopetei la capătul 
spatelui. M-am ruşinat şi l-am privit pe Delsey, care se uita la mine. 
Porţia s-a tolănit la un metru distantă de mine, încrucişând picioarele 
în aşa fel încât piciorul ei îl atingea pe al meu. Era 


520 

desculţă şi se juca mişcându-şi laba în cercuri. Labele picioarelor ei 
erau albe, înguste, cărnoase şi foarte îngrijite, cu unghiile date cu lac 
roz, iar pe partea de sus a labei avea ceva care mi s-a părul a fi o 
pată, dar l-am recunoscut ca fiind un tatuaj pe care nu reuşeam totuşi 
să-l disting. Eu mă luptam să-mi ascund orice urmă de atracţie faţă de 
ea, dar se pare că nu reuşeam. Gând m-a văzut că îi observ tatuajul, 
şi-a întins picioarele şi şi-a aşezat laba piciorului între coapsele mele. 

— ţi place tatuajul meu? Mi l-am făcut la Londra. E frumos, nu-i 
aşa? Era o mică zână cu aripi de fluture care strângea în braţe un 
trandafir. Este zâna trandafirilor. Spiritul protector al familiei mele. 

— Spiritul protector? a replicat Robin, sceptic. Nu ştiam că am avea 
aşa ceva. 

— Bineînţeles că avem. Cine crezi că îngrijeşte trandafirii peste 
noapte? 

— E foarte frumos, am reuşit eu să articulez, în timp ce ea îşi mişca 
laba piciorului ca să-mi arate tatuajul şi, făcând-o, degetele ei 
trandafirii mă împingeau între picioare. Eram extrem de uimit că făcea 
asta în faţa verilor ei şi mă simţeam teribil de stânjenit. Deodată, şi-a 
retras piciorul şi s-a ridicat dintr-o săritură. 

— Bine, scuzaţi-mă, dar eu vă las. Mă duc să mă aranjez pentru 
cină, a spus ea, ţopăind pe vârful degetelor sale trandafirii ca o gazelă 
cu piele neagră întinsă, şi a ieşit din încăpere. 

— Scuz-o pe vara mea, nu se poate abţine. Este nimfomană. Fără 
să-şi ia ochii de pe tabla de joc, Lillian a rostit cuvântul acela cu 
aceeaşi indiferenţă cu care ar fi spus că e hipertensivă sau diabetică. 
Slavă Domnului că din cele două gemene, doar mama ei se pare să fi 
avut această genă. 

— Gemene? am întrebat eu. 

— Da, mama mea şi mama Porţiei, odihnească-se în pace, erau 
gemene. Olivia, mama ei, era şi ea nimfomană. Un prieten care 
studiază psihiatria mi-a explicat. Este ca şi cum ti-ar fi sete şi nu 
reuşeşti să o potoleşti oricât de multă apă ai bea sau ca şi cum ai 
avea un 


521 

fier înroşit arzând între coapse şi oricâte eforturi ai face, nu reuşeşti 
niciodată să-l stingi. Sărăcuţa de ea! Probabil că se simte îngrozitor. 

— Şi în acelaşi timp, probabil că se simte foarte bine, a glumit 
Patrick. 

— Auzi, nu-ţi bate joc de verişoara mea! Este bolnavă. 

— Da, şi prietena ei Prunella, la fel. 

— Este altceva! Prunella este vicioasă, dar Porţia este pur şi simplu 
bolnavă! Faptul că relaţia dintre Porţia şi Prunella este ambiguă nu 
înseamnă că amândouă sunt la fel. 

— lubita mea, Porţia are o relaţie ambiguă cu aproape toată 
omenirea. Dar cu Prunella nu este nimic ambiguu. Se culcă împreună. 

— Dar este doar pentru că are prea multă dragoste de oferit şi e 
atât de bună, încât nu e în stare să spună nu! Porţia nu e lesbiană! 
Stricata aia o provoacă! A încercat până şi cu mine! 

— Nu mai spune! Povesteşte-mi! Ai făcut-o cu ea? Spune-mi, ai 
făcut-o? a insistat Patrick, cu o intonaţie mai curând perversă decât 
de reproş. 

Lillian i-a tras o palmă răsunătoare logodnicului ei. 

— Dar tu? a adăugat ea. 

Eu şi Delsey nu ştiam unde să ne ascundem. Robin a întrerupt 
cearta, ridicându-se brusc în picioare şi proclamând: 

— Domnilor, aşa se încheie mica scenetă pe care am pregătit-o 
pentru invitaţii noştri, o versiune comico-erotică a jocului Descoperă 
Secretele, intitulată „Descoperă cine şi-o trage cu cine!” Să mulţumim 
publicului nostru amabil şi să ne retragem ca să ne schimbăm pentru 
cină! 

Am pornit-o cu toţii pe culoar către vestibul, când ne-am întâlnit cu 
un bărbat gras şi rubicond de vârstă mijlocie şi un tânăr brunet cu 
ochi deschişi la culoare. Am intuit că sunt Roger şi Giorgio. M-aş fi 
aşteptat să poarte uniforme de camuflaj şi să aibă feţele vopsite cu 
cremă de ghete, dar, în schimb, purtau amândoi trening şi ghete de 
alpinism, iar Roger avea un cronometru atârnat de gât. S-au purtat 
politicos, dar indiferenți, ceea ce nu era ceva ieşit din comun. 


522 

Roger a rugat-o pe Lillian să-i scuze în faţa tatălui ei pentru cinii, 
deoarece bătălia avea să dureze toată noaptea şi aveau să mănânce 
nişte sendvisuri în sala de război. Când şi-au luat la revedere de la 
noi, Lillian a încercat să închege o explicaţie referitoare la sala de 
război, dar am întrerupt-o, lămurind-o că tatăl ei ne informase deja 
despre distracţia lor favorită. 

Am ales pentru cină nişte pantaloni cu pense şi un sacou şi, din 


fericire, am nimerit codul vestimentar al familiei. Toţi erau îmbrăcaţi 
ca de zi, în afară de Porţia, care îşi pusese o ameţitoare rochie scurtă 
de mătase roz, legată la ceafă şi cu spatele gol, completată cu nişte 
sandale aurii foarte înalte, cu tocuri subţiri şi cu pietre preţioase; şi cu 
excepţia lui Delsey, care îşi menținea stilul de eleganţă impecabilă, cu 
un costum gri-deschis cu reflexe metalice, cravată albastră, batistă în 
aceeaşi nuanţă şi un ac cu perlă. In timpul cinei, prietenul meu cu 
dispoziţie schimbătoare păre; i să-şi fi recăpătat însufleţirea. Intr-un 
fel sau altul, s-a strecurat în conversaţie informaţia că el se mişcă 
precum peştele în apă printre celebrităţile europene şi că scrie 
articole într-o revistă dedicată vieţii sentimentale a personalităţilor din 
lumea spectacolului şi a devenit vedeta serii, în vreme ce tinerii 
încercau să-i zdrobească rezistenţii de fier ca să le dezvăluie veşti 
picante despre legăturile amoroaso şi coarnele pe care şi le pun unii şi 
alţii, iar Trevor şi Regina îl întrebau ce se mai aude despre cutare 
actor sau cutare cântăreţ. Porţia se aşezase lângă mine şi se 
comporta cu acea gingăşie pe muchie de cuţit, pe care o mânuia cu 
măiestrie, chiar şi atunci când s-a vorbit despre un actor care rupsese 
o relaţie din pricina plictiselii în pat, şi a spus: 

— Şi eu am avut un iubit care era o persoană foarte cumsecade, 
dar foarte anost în pat. Era inginer şi, pentru el, să facă dragoste 
însemna asamblajul mecanic a două piese. Dar era o persoană atât de 
bună la suflet, încât îşi tatuase pe piept un careu de cuvinte 
încrucişate ca să te poţi amuza cu ceva în timp ce el era deasupra ta, 
„asamblându-te”. 


523 

— Şi ce s-a întâmplat când ai terminat de rezolvat careul? Ai 
schimbat distracţia? a întrebat Robin, glumind. 

— Nu, nu l-am terminat niciodată! Careul era foarte mare şi tăria 
lui, foarte mică. Termina prea repede. De-abia aveam timp să citesc, 
pe orizontală, din opt litere, „fiinţă supremă”, când deodată striga: 
Dumnezeule! a exclamat ea, simulând un orgasm. 

Toţi au râs la comentariul ei, inclusiv Trevor, în timp ce Regina îi 
dădea Porţiei o palmă uşoară peste braţ, reproşându-i cu blândeţe 
indecenta. 

Trevor şi Regina etalau un fel de afecţiune reciprocă de invidiat 
pentru vârsta lor. S-au aşezat unul lângă celălalt, ceva rar întâlnit la 
mesele în grup şi la cuplurile de lungă durată, şi s-au alintat toată 
seara. La desert, ea şi-a apropiat scaunul de al lui şi s-a rezemat de 
pieptul lui, în timp ce el răsucea între degete părul Reginei. Am intuit 
că ceea ce menținea intacte şi întinse mlăditele acelei familii, 
înglobând şi personaje atât de diferite precum cele care se aşezau 
acolo, era calitatea relaţiei lor. 


Pe Lillian şi Patrick îi lega una dintre acele logodne divergente care 
oscilau de la sărut la palmă cu o uimitoare uşurinţă, angrenaţi într-un 
du-te-vino, între pasiunea pentru ceartă şi pasiunea pentru împăcare. 
Relaţia dintre Robin şi Liz mi-o amintea pe a mea cu Mónica, o 
complicitate îmbibată în ironie poznaşă. Chiar şi Chloe, fiica cea mare, 
care la prima noastră întâlnire mi se păruse rece şi solemnă, s-a 
dovedit a fi o persoană de o cordialitate senină, ştiind să poarte o 
conversaţie foarte inteligentă. Cât despre Porţia, mă rog, Porţia era 
Porţia, unică şi aproape, aproape irezistibilă. li ungea pe toţi la fel, de 
orice sex ar fi fost, cu acea emulsie afrodiziacă de seducţie şi 
tandreţe, şi tuturor, inclusiv mie, le cerea părerea despre rochia ei, 
expunându-şi, în acest scop, faţă de membrii propriei (amilii, zone din 
trup într-un moment şi într-un mod puţin obişnuite. În timpul cinei, i-a 
dăruit lui Chloe o bucată mare de obsidian pe care îl găsise pe 
pajiştile înalte. Il văzuse de pe motocicletă lucind pe pământ, se 
oprise acolo sacrificându-şi cronometrajul drumului 


524 

de întoarcere, se bălăcise într-o mlaştină, acoperindu-şi ghetele dr 
noroi, ca să-i aducă piatra aceea verişoarei sale, colecţionară de mi 
nerale, şi i-a înmânat-o cu iluzia fetei care îi dăruieşte iubitului unul 
dintre obiectele ei personale lipsite de valoare, dar care simbolizează 
mult. Nu încăpea îndoială, Porţia se făcea iubită şi, lăsând la o parte 
acea particularitate a comportamentului ei pe care Trevor şi Lillian o 
numiseră altfel, era o femeie de care te puteai îndrăgosti instantaneu. 

După cină, am trecut în salonul din pavilionul de nord, unde îi 
găsiserăm înainte pe tineri jucând Descoperă Secretele. Amabilul 
Githuku făcea pe barmanul în spatele tejghelei şi ne-a preparat un 
cocktail născocit de el, pe care îl numea Kikuyu Tickle, Gâdilătura 
Kikuyu, care avea gust de fructe, de cartof dulce şi de cafea, şi care 
cu siguranţă că gâdila gâtul. Ne-am aşezat în fotolii şi în jilţuri, în timp 
ce Trevor se aşeza la pian şi solemn, cu un gest teatral, ataca Toccata 
şi fuga în re minor de Bach, primind ca răspuns din partea asistenţei 
huiduieli şi chiar o pernă zburătoare. Ga răspuns la reacţia audienței, 
Trevor a legat într-un potpuriu notele lui Bach eu /want a 
hippopotamusfor Christmas1, un cântec infantil de Crăciun, pe care s- 
a pornit să-l cânte cu un fals entuziasm, încingând şi mai tare 
fluierăturile publicului. Cu paharul în mână, Porţia s-a apropiat de el şi 
l-a îmbrăţişat pe la spate, şoptindu-i ceva la ureche. Trevor a 
consimtit şi a schimbat cântecul cu o melodie vioaie din anii '60, în 
timp ce Porţia s-a întors spre mine şi mi-a înmânat paharul ei, 
spunând: 

— Imi pare rău că nu ştiu niciun cântec spaniol. Te mulţumeşti cu 
unul italienesc? 


Cu glasul ei infantil şi dulceag a început să intoneze Meg/io 
stasera2, cântecul pe care o brunetă mlădioasă îl interpreta în faţa 
unui Peter Sellers năucit, în filmul Pantera roz. Patrick a scos de 
undeva nişte tobiţe bongo ca să acompanieze pianul şi să marcheze 

1 în engleză în original, Doresc un hipopotam de Crăciun, (n.tr.) 

2 în italiană în original, Mai bine astă-seară (n.tr.) 


525 

ritmul refrenului, pe care Porţia îl imprima senzual în aer cu mişcări 
bruşte din şolduri. In curând, băteam cu toţii ritmul cu palmele, 
euforici precum cei din film, în vreme ce Porţia, în cel mai pur stil de 
cabaret, îşi plimba caroseria de mătase roz prin braţele familiei sale, 
inclusiv prin ale fetelor, periind îmbrăcămintea tuturor cu coama ei de 
păr blond. Pe mine m-a lăsat la urmă, după Delsey, ca să încheie 
cântecul aşezată pe genunchii mei, cu faţa spre mine şi îmbrăţişându- 
mă cu picioarele. Mă temeam că Porţia mă marcase pentru noaptea 
aceea cu fierul roşu pe care îl menţionase lillian şi, ca să fiu sincer, nu 
ştiam cum avea să sfârşească acea situaţie. 

Apoi a venit rândul nostru. Eu şi Delsey am fost invitaţi să ieşim în 
arenă în faţa verandei şi împreună am detaliat povestea lui Hamish, 
împărţindu-ne capitolele pre şi post Uke, în funcţie de ceea ce fiecare 
din noi ştia mai bine. Toată familia a ascultat cu atenţie relatarea 
noastră, interesându-se de amănuntele contextului; Trevor, de cele 
politice, Lillian, de cele frivole, iar Robin, de cele morbide, în timp ce 
Regina încerca să pună cap la cap faptele şi datele cu cronologia 
familiei ei. 

— Fără doar şi poate, datele coincid, a conchis Regina, învârtind 
paharul în mâini şi rezemându-şi capul de pieptul soţului ei. Vă 
mulţumesc pentru emoţionanta dumneavoastră naraţiune. Şi credeți- 
mă că regret profund că nu vă pot fi de mai mult ajutor. Sunt sigură 
că acea Cordelia din relatarea dumneavoastră a fost, într-adevăr, 
mama mea. Ea obişnuia să povestească istorioare din tinereţea ei şi 
îmi amintesc că ne-a vorbit de o idilă juvenilă cu un tânăr britanic şi 
că părinţii amândurora se opuneau acelei relaţii din pricina unei 
dispute de afaceri. Ea era foarte îndrăgostită şi, după moartea 
bunicului meu, s-au logodit, dar în cele din urmă el i-a mărturisit că 
exista altă femeie şi că nu se putea însura cu ea. Imi pare rău că asta 
e tot ce ştiu şi că nu e mai mult decât stiti şi dumneavoastră. 

— Nu mi-ai povestit ceva despre un cadou pe care i l-a făcut ea? a 
întrebat-o Trevor. 


526 
— Un cadou...? Regina s-a gândit o clipă şi a continuat rar: Da, e 
adevărat, era ceva în legătură cu... o bijuterie, cred eu. Un cadou de 


logodnă, poate. Of, a trecut atât de mult timp de când am auzii 
povestea aceea, încât nu mi-o mai amintesc. 

— Crezi că am putea căpăta mai multe informaţii? Alan, Roger, 
poate? 

— Alan. Cu siguranţă. Glasul venea dintre umbrele din fundul 
salonului, dincolo de şemineul din mijloc. Roger era în picioare lângă 
uşă, iar Giorgio, cu el, amândoi ţinând în mâini nişte farfurii cu 
sendvişuri şi sticle cu răcoritoare. După toate aparențele treceau pe 
acolo şi se opriseră să asculte povestea noastră. Alan are o memorie 
extraordinară. Dacă el a fost la curent cu aşa ceva, cu siguranţă că îşi 
aminteşte totul până în cele mai mici amănunte. 

— Cum de nu sunteţi în sala de război? Cine supraveghează 
frontul? a întrebat Trevor cu oarecare ironie. 

— Am ieşit după provizii profitând de un armistițiu, a răspuns 
Roger, care expiră peste... trei minute şi patruzeci şi trei de secunde, 
a precizat el, consultându-şi cronometrai. Dacă ne scuzaţi... 

Amândoi s-au topit în semiîntunericul de pe culoar. 

— Este adevărat, Roger are dreptate, a confirmat Regina. Alan a 
avut întotdeauna o memorie foarte bună. Dacă ne poate ajuta cineva, 
acela este el. Doar că... 

Şi-a lăsat fraza neterminată, oftând şi ridicând din sprâncene, de 
parcă s-ar fi confruntat cu o misiune complicată. 

— Trebuie să reuşim să vorbim cu el mâine, Regie, a insistat 
Trevor. Trebuie să reuşim să-l facem să vină acasă. Poimâine trebuie 
să ne întoarcem la Nairobi. 

— Bine, a consimţit Regina, oftând din nou, mai adânc decât prima 
dată. La prima oră mă voi apropia de locul lui de pândă cu steagul alb. 
Sper să-l găsesc binedispus. Şi îmi voi lua o caschetă de baie şi un 
impermeabil pentru orice eventualitate. 

— Un impermeabil? am întrebat eu uimit. 


527 

— După cum v-am spus, lui Alan nu-i place să fie deranjat când e 
cufundat în observaţiile sale pe câmp, m-a lămurit Trevor. Nu o dată, 
vreun vizitator indezirabil s-a pomenit primind în cap o ploaie de 
excremente de animal. 

Serata s-a încheiat devreme pentru Regina, soţul ei şi fiica lor 
Chloe, care munceau de dimineaţă. Trevor s-a scuzat că nu ne poate 
ţine companie a doua zi, deoarece trebuia să-şi dedice timpul 
sarcinilor de documentare care îl obligaseră să lipsească de la filmări. 
Ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele de recreere de la fermă, iar 
tinerii ne-au propus o plimbare călare după micul dejun. Delsey era 
deprins cu acest sport, dar eu am ţinut să declar că a lăsa frâul unuia 
dintre acei pursânge în mâinile mele neîndemânatice era ca şi cum ai 


pune un hamster să alerge pe roata unui Ferrari. În ciuda avertizărilor 
mele, am căzut de acord asupra acestei plimbări, iar eu şi Delsey ne- 
am retras în camerele noastre, pe când tinerii deschideau tabla 
pentru jocul Descoperă Secretele, cu devoţiunea celui care desfăşoară 
un triptic romanic, iar Porţia şi-a luat la revedere de la mine cu un „pe 
curând” neutru şi enigmatic, care putea fi interpretat în multe feluri. 

Nu îmi era somn şi nu aveam chef să joc Descoperă Secretele. Aşa 
că, ajuns în dormitor, m-am prezentat la întâlnirea mea cu cada de 
baie circulară. Am bombardat apa cu săruri marine şi cu nişte perle 
producătoare de spumă de culoare violet al căror ambalaj anunţa 
proprietăţi relaxante, am redus lumina, am aprins câteva lumânări de 
pe poliţă, am desfăcut o sticlă de vin care se afla în încăpere din 
curtoazia amabilului Githuku, m-am dezbrăcat şi m-am afundat în 
amestecul fierbinte de spumă şi de săruri cu câteva pagini din 
documentul lui Hamish ca divertisment. De-abia începusem să citesc, 
când s-au auzit resorturile de la mânerul uşii care despărţea camera 
mea de culoar. Peste trei secunde, Porţia îşi vâra capul blond în cadrul 
uşii de la baie. 

— Oh, ce minunat! Mă aşteptai, nu-i aşa? 


528 

Nu am ştiut ce să răspund, pentru că nu eram sigur de răspuns. 
Lumânările, vinul, lumina vagă, perlele de spumă, sărurile, nu aş fi 
putut jura cu mâna pe inimă că toate acelea ar mai fi fost acolo dacă 
n-ar fi existat Porda Van Slyck. Pe când mă gândeam la toate astea, 
ea a intrat în încăpere ţinând câte un castron mare în fiecare mână, 
îmbrăcată încă în strălucitorul şi imaterialul ei ambalaj roz care îi 
dezvăluia corporalitatea. A vărsat unul din castroane în apă şi deodată 
m-am pomenit înconjurat de o flotă de căpşune plutind în jurul meu, 
fără să am timp să o previn că apa conţinea săruri şi perle de spumă 
violet cu îndoielnice calităţi nutritive. Celălalt castron, care era plin 
ochi cu ciocolată topită, l-a aşezat pe marginea căzii. Cu un deget 
sigur, de parcă ar fi apăsat pe trăgaciul unei arbalete, şi-a desfăcut 
nodul de pe ceafă şi fermoarul de la spate, şi mătasea roz a plutit ca o 
meduză  unduindu-şi umbrela până jos, pe pardoseală. Acolo, 
dedesubt, era ea. Sânii erau prove de spărgătoare de gheaţă, iar sub 
ei, marcată doar de străpungerea ombilicului, o placă de fibră de 
sticlă albă şi întinsă ca prelata unui cort în ziua nunţii, care cobora ca 
un ic până se afunda, separându-i pulpele, articulate de trunchi 
aproape la nivelul subsuorilor. Purta pentru ocazie o piesă mică şi 
strâmtă de tul roz brodat cu pietre, atât de mică şi de strâmtă încât 
părea că îi răsar diamante în loc de fire de păr, şi care îi contura linia 
zonei inghinale până ce se agăța de coapsă fără să-i deranjeze nici 
măcar cu un milimetru rotunjimile marmoreene. 


— Îţi place? a întrebat ea fără nicio urmă de lascivitate, arătându- 
mi lenjeria, aşa cum cineva arată fotografia familiei sale, pe când cu 
degetele ridica baretele laterale până în talie şi se învârtea ca să-mi 
arate cele trei dimensiuni ale acelei holograme ireale şi comestibile. 

Mi-i comand în Franţa, în Provence. Sunt frumoşi, nu-i aşa? 

— Nu... Ba da... Era prea mult să răspund în acelaşi timp în care 
priveam scena şi încercam să-mi pun ordine în gânduri, între ele 
aflându-se şi acea nevoie necontrolată pe care Porţia părea că o 
etalează, de a cere încontinuu părerea despre aspectul ei fizic 


529 

şi despre îmbrăcăminte, ceea ce sugera o nesiguranţă care nu se 
potrivea cu tiparul acelui trup de model. In orice caz, nu a aşteptat 
răspunsul meu. S-a dat jos de pe tocuri, şi-a demontat diamantele de 
pe vulvă şi s-a aşezat în cadă în faţa mea, cu picioarele mele între ale 
ei. Instinctiv, mi-am retras genunchiul. Ea a pescuit două căpşune, le- 
a cufundat în ciocolată şi a muşcat dintr-una, ţinând-o agăţată pe 
cealaltă dinaintea gurii mele. Am mâncat ca un căţeluş docil. 

— Sper să-ţi placă. Sunt cultivate aici, în lac. 

— Porţia... am şoptit eu după ce am înghiţit fructul. N-aş vrea să fiu 
nepoliticos cu tine, dar... eu sunt mai degrabă pentru relaţiile stabile. 

— Relaţiile stabile? Da, şi mie îmi plac, am mai multe. Ce e rău în a 
petrece o noapte plăcută împreună? a afirmat ea în loc să întrebe, în 
timp ce mâinile ei înotau între picioarele noastre în direcţii opuse. 

Nu am reuşit să răspund, pentru că, în fond, nu era nimic rău şi, 
chiar dacă ar fi fost, era greu de analizat, cu degetele ei care îmi 
apucau penisul. A continuat să vorbească fără să dea drumul prăzii 
sale şi, între timp, îi vedeam cealaltă mână mişcându-se între 
picioarele ei. 

— Inţeleg. Este din cauza acelei fete despre care ai vorbit în 
povestea ta... Mónica, nu-i aşa? i 

M-am limitat să zâmbesc, fără să confirm. In momentul cel mai rece 
al relaţiei mele amoroase cu Mónica, nici măcar nu eram sigur că ea 
ar fi motivul. Cred că pur şi simplu nu voiam să mă culc cu Porţia 
pentru că mă cunoşteam suficient de bine ca să intuiesc că ceva 
simplu şi lipsit de importanţă pentru femeia aceea, mie, în schimb, îmi 
putea complica enorm existenţa. Hotărâsem să evit insinuările 
Makenei cu tăria, cu hotărârea şi orgoliul celui care aşază prima piatră 
la edificarea unei prietenii. In cazul Porţiei, nu exista nicio temelie 
posibilă pentru a ridica ceva ce nu fusese încă ridicat la contactul 
degetelor ei. Nu am găsit vreun motiv ca să spun „nu” şi a fost un 
„nu” prin omisiune, pentru că am fost incapabil să spun „da”. Cunosc 
puţini bărbaţi care ar fi respins o walkirie arzătoare 


530 

şi, din nefericire, eu eram unul dintre aceştia. Şi, cu toate astea, 
aproape în mod inconştient, pregătisem toată acea scenografii erotică 
pe care ea o adusese la apogeu cu căpşunele şi ciocolata, Poate că 
doar voiam să constat că e dispusă, poate din simplu narcisism. Şi 
asta, am presimţit eu, nu era corect faţă de ea. Intr-un anume fel, o 
jignisem şi m-am simţit ruşinat şi tulburat. 

Am simţit cum degetele ei slăbeau presiunea. S-a întins în cadă, a 
luat o căpşună, a cufundat-o în ciocolată şi a îngropat-o cu mâinile 
între picioarele ei, explorându-mi în acelaşi timp trupul cu labele, cu o 
asemenea iscusinţă, încât mi se păreau în stare să copieze o bancnotă 
fără ca un expert să poată constata falsul. Fără să rostească un 
cuvânt şi fără să-şi abată privirea de la ochii mei, a continuat să se 
legene deasupra mâinilor ei, până când, după două minute, a dus la 
gură pulpa roşie şi zemoasă a căpşunii, pe când cealaltă mână se 
zbenguia frenetică între coapse. În cele din urmă, arcul spatelui ei s-a 
încordat, de parcă ar fi vrut să mă pătrundă cu sfredelul de oţel al 
sânilor ei, dar, în schimb, a scos un torent spasmodic de gemete 
explozive care îi deplasau tot corpul într-o mişcare de recul, chiar şi 
cada de baie, şi casa, şi valea, pe care, cu siguranţă, că le înregistra şi 
Alan în observaţiile sale seismice, în vreme ce genele ei de sus păreau 
că se împletesc cu cele de jos, de parcă tot trupul s-ar fi îmbrăţişat pe 
el însuşi şi picioarele i s-ar fi înfăşurat în spirală în jurul membrelor 
mele, iar eu mă minunam de titanicul meu stoicism. Când a terminat, 
s-a lăsat să se scufunde în apă şi a ieşit la suprafaţă cu părul ud şi o 
expresie de intensă gingăşie a cărei contemplare relaxa mai mult 
decât perlele de spumă violetă. Oricât de stânjenitoare putea fi 
imaginea unei necunoscute masturbându-se în faţa ta când propria 
carne nu participă la frecare, ea filtra totul prin acea sită a absolutei 
naturaleţe care făcea ca totul să pară la fel de pueril ca o partidă de 
Descoperă Secretele. 

— Sunt gheare de leu? 

Se referea la colierul meu, pe care îl lăsasem pe marginea căzii. 


531 

— Da. Mi l-a dăruit bunicul meu. Se pare că au aparţinut unui leu pe 
care l-a ucis chiar el, dar n-a vrut niciodată să-mi povestească 
amănuntele acelei istorii. 

— E foarte frumos. Ai grijă. Chestiile astea sunt ilegale aici. 

Cu acest comentariu banal, s-a ridicat, a luat un prosop, s-a 
înfăşurat în el, şi-a strâns hainele de pe jos şi a pornit-o spre uşă. 
Inainte de a ieşi, s-a întors spre mine. 

— N-o să ştii niciodată ce-ai pierdut... Numai dacă nu cumva te 
răzgândeşti mâine, desigur. 


Am strâns căpşunele şi am golit cada. Apa aceea ardea şi conţinea 
prea multe substanţe dizolvante care neutralizau efectul relaxant al 
perlelor de spumă violet. In locul unei băi fierbinţi, am făcut un duş 
rece. 

Înainte de a mă culca, ochii mi-au căzut din întâmplare peste o 
pagină a manuscrisului lui Hamish, în care vorbea despre modul de 
viaţă al colonilor interbelici. Se intitula Rău de fnă/țime şi zicea aşa: 

într-o noapte, Evelyn Waughl, autorul romanului întoarcerea la 
Brideshead, a fost trezit din somn, cu lovituri de coate, de noul său 
prieten, Raymond de Trafford, care i-a comunicat că tocmai le 
posedase şi pe mamă, şi pe fiică. La auzul unei veşti atât de plăcute, 
nu există decât două reacţii: fie să-l feliciţi pe interlocutor pentru 
nepreţuita sa cercetare asupra factorilor genetici moşteniţi, fie să te 
prefaci că eşti somnambul şi să reciţi cu ochi goi lista regilor scoțieni. 
Mr Waugh a notat faptul în jurnalul său şi aşa, istorioara a ajuns până 
la noi. 

Locul unde s-a întâmplat povestea a fost ferma Soysambu, 
proprietatea baronului Delamere pe malurile lacului Elmenteita, din 
actuala Kenye. Regiunea a fost cel mai înfloritor centru de dezvoltare 
din Africa Orientală Britanică, grădina din spate a 

1 Arthur Evelyn St. John Waugh (1903-1966), romancier britanic 
care a prezentat cu umor în romanele sale înalta societate şi 
aristocrația britanică. (n.tr.) 


532 

celor mai renumite familii ale aristocrației coloniale. Dar până şi 
cadavrele cele mai frumoase put. In cazul acesta, putoarea a avut un 
nume, The Happy Valley [Valea Fericită], care a simbolizat un loc, The 
White Highlands [Ținuturile înalte ale Albilor]; o epocă, între cele două 
războaie; şi o comunitate, colonii europeni sub Unionjackl. Şi mai 
ales, stilul lor de viaţă: expatriaţii trăiau într-o nesfârşită şi dezlănţuită 
petrecere în care nu rămânea nesatisfăcut niciunul dintre instinctele 
omeneşti. „Şampania curge neîntrerupt”, a descris atmosfera Waugh, 
care era doar un vizitator ocazional surprins de acel delir decadent. In 
zilele acelea devenise populară expresia: „Eşti însurat sau trăieşti în 
Kenya?” Schimbul de perechi era, după cursele de cai şi vânătoare, 
principalul ritual de socializare. 

Atât de mare a fost ruşinea pe care toate acele excese au provocat- 
o în societatea cu ştaif din metropolă, încât unii au încercat chiar să 
aducă o justificare ştiinţifică, bazată pe efectele altitudinii asupra unei 
populaţii obişnuite să trăiască la nivelul mării. Poate că Evelyn Waugh 
nu a locuit acolo destul timp ca să sufere de acea aprindere a sângelui 
şi a altor părţi ale trupului. Cineva a ajuns să spună că noi, britanicii, 
suntem mai simpatici când ne înfrânăm pornirile. 


Efectele altitudinii rămân în vigoare. Fiii fiilor continuă să se culce 
cu fiicele fiicelor, într-o comunitate pe care vreun cronicar al acestei 
ambianţe o aseamănă cu un mare trib de babuini în călduri. Pot fi 
văzuţi în aeroportul Nairobi, cu ochelari fumurii, ca să-şi ascundă 
cearcănele. Merg acolo ca să-şi primească vizitatorii din Europa, 
sânge proaspăt. Şi îi privesc cu un amestec de condescendenţă şi 
dispreţ pe turiştii cu gurile căscate care îşi umplu plămânii cu prima 
gură din acest aer african, încărcat cu germeni ai răului de înălţime. 

1 Denumirea populară a drapelului Regatului Unit al Marii Britanii 
Irlandei de Nord (n.tr.) 


533 

în dimineaţa următoare, ne-am delectat cu o lene inactivă, ni li mp 
ce Regina o pornise în expediţia ei de negociere către //ir highlands 
ale lui Alan. Ne-am plimbat prin the lowlands până la l>r; inz în 
compania lui Lillian, Patrick, Robin şi Liz. La întoarcerea noastră acasă, 
Trevor îşi împărțea ziua de lucru între terenul de leuis, 
theputtinggreen, care era mai mult decât xmputtinggreen, pentru i, i 
îl utiliza ca să-şi exerseze the swin92, ţintindu-şi loviturile către o 
ndâncitură de teren îndepărtată. In fiecare zi, trebuiau să culeagă 
mingile de acolo. După spusele lui, hienele le puteau detecta într-un 
lei sau altul şi le plăcea să le distrugă între fălci, motiv pentru care, 
dacă într-o zi uitau să le strângă, în noaptea următoare, hienele se 
ipropiau mişunând în jurul casei. 

Am luat masa de prânz în aer liber pe terasa de la piscină. Trevor 
ne-a transmis rezultatul misiunii de pace a soţiei sale. După toate 
aparențele, îl găsise pe Alan într-o dispoziţie excepţional de soci-. Iinlă 
şi cordială, favorizată de descoperirea unor urme de leopard în zona 
împădurită din highlands. După ce şi-a descărcat entuziasmul iisupra 
urechilor răbdătoare ale Reginei, aceasta a obţinut de la el 
promisiunea că va trece pe acasă înainte de a se încheia ziua. 

După prânz, ne-am retras să ne odihnim până când a început să se 
simtă răcoarea dinspre munţi, moment în care tinerii se aplecau în 
faţa tablei cu jocul Descoperă Secretele. l-am propus lui Delsey să 
revenim asupra ideii noastre de a face un hidromasaj cu absint şi ne- 
am îndreptat într-acolo în costum de baie, cu prosoape, sticla şi 
instrumentarul necesar. Ajunşi în faţa panoului despărțitor, am 
constatat că afişul prezenta desenul cu balta pustie şi, încrezător, am 
intrat fără să bat la uşă. Gravă greşeală! Cada era plină cu apă, bulele 
de aer bolboroseau la suprafaţă şi, în chip de centru decorativ al 
ansamblului, două femei goale se sărutau cufundate în vasul cu apă 
care părea să clocotească, nu se ştie dacă era produsul unei 

1 Zonă mai extinsă a terenului de golf cu iarbă tunsă scurt având 
mai inulte găuri decât un teren obişnuit (n.tr.) 


2 Mişcare de pendulare la golf (n.tr.) 


534 

pompe de aer sau temperatura celor două femei care se scăldau 
Una din ele era Porţia, iar cealaltă, o frumoasă brunetă mai tânără 
decât ea. Când mi-au băgat de seamă prezenţa şi încremenire;! m-au 
privit amândouă fără să manifeste nici cea mai mică urmă < le 
timiditate. Porţia a făcut prezentările pe un ton piţigăiat: 

— Curro, ce surpriză! Prunella, el este Curro, oaspetele nostru 
Curro, ea este Prunella, vecina mea. Hai, vino lângă noi! 

Ultima frază nu semăna cu o libertină invocaţie initiatică la im 
menage a trois1, ci cu anunţul de televiziune al unei emisiuni pentru 
copii. Când mi-am recăpătat circulaţia sângelui în extremităţi, am 
închis uşa pe dinafară. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Delsey cu candoare. 

— Nu... Nimic... Este... ocupat. Să mergem mai bine la piscină, E 
ideal la ora asta. 

Puțin mai târziu, întinşi lângă piscină cu faţa la soarele care se 
colora într-un portocaliu dens pe marginea bolţii cereşti, apăraţi de 
umezeală sub prosoapele noastre, Delsey trăgea adânc aer în piept, 
de parcă ar fi vrut să acumuleze în plămâni tot curentul brizei 
cristaline din munţii Aberdare. 

— Imi este dor, tinere. Imi este dor de asta. De lumina golaşă, 
despuiată de constrângerile castratoare, de felinare şi labirinturi, de 
mănăstiri şi schituri, de amăgitoare oglinzi de nepătruns care ne 
ascund identitatea împiedicând recunoaşterea eliberatoare a dramei 
noastre existenţiale. 


— De ce nu vă întoarceţi la Voisins-le-Bretonneux? 

Inţelesesem mai mult sau mai puţin ideea de bază a lamentaţiei 
sale. 

— La vârsta mea, tinere, suntem nişte cerberi care păzesc pragul 
propriului panteon. Nu reuşim să ne îndepărtăm prea mult de acolo, 
de parcă ne-ar reţine un laţ prins de gleznă. Se umplu prea multe 
vitrine cu relicve idioate, veştede şi mâncate de molii. Se cară prea 
multe amintiri dintr-un loc într-altul cu eforturi sterile, iar eu nu mai 

1 în franceză în original, menaj în trei (n.tr.) 


535 

păstrez de-acum forţa necesară ca să îndur pedeapsa lui Sisif. Cel 
puţin, mi-a produs o incomensurabilă bucurie că poţi redobândi 
moştenirea bunicii tale, care este unul dintre zăcămintele amintirii 
mele cu care, dacă nu o iei în nume de rău, mă voi delecta prin 
confortul pe care mi-l acordă ospitalitatea ta şi cu viaţa reziduală pe 


care mi-o oferă anii următori. 

— Bineînţeles, Delsey. Va fi o plăcere pentru mine! De altfel, ilacă 
n-aţi fi fost dumneavoastră, n-as fi ştiut niciodată ce să fac cu tabloul 
lui Landseer. Dacă totul iese aşa cum sperăm, veţi avea. Icolo casa 
dumneavoastră. 

— Să ciocnim pentru asta, dragă prietene. 

Absintul avea un gust mai bun acolo decât între pereţii maiestuoşi 
de pe rue Royale. Printre linguriţe, cuburi mici de zahăr şi sorbituri, I) 
elsey şi-a reamintit scurta noastră excursie la Torrelodones, pe care o 
făcuserăm împreună în timpul şederii noastre la Madrid înainte de 
călătorie, şi mi-a povestit cum era localitatea în zilele de (lemult, când 
Lux Domini nu era asediată de vile moderne, şi cum se schimbase 
locul acela mult mai mult decât Parisul, care se vedea la fel acum, ca 
şi atunci, de la ferestrele de pe rue Royale, doar că el nu mai era cel 
dinainte. Dar schimbările lui, zicea el, erau mai degrabă cicatricele şi 
vânătăile pe care i le pricinuise trecerea liinpului. In cele din urmă, 
când soarele se odihnea deja în cabina lui din spatele munţilor 
împăduriţi Mau, mi-a relatat vizita aceea a lui Uke la castelul lui cu 
şaizeci de ani în urmă şi, odată cu asta, ini-a făcut primele referiri 
indirecte la homosexualitatea lui. Am simţit că, în sfârşit, îl câştigam 
de partea mea pe Delsey, şi chiar şi pentru atâta lucru merita 
osteneala de a suporta frigul înserării la Naivasha, fiind îmbrăcat 
numai într-un costum de baie şi acoperit cu un prosop. 

Alan nu şi-a făcut apariţia înainte de cină, ceea ce nu a surprins-o 
pe Regina. L-a sunat prin radiotelefon, pe care, din fericire, locuitorul 
postului de pândă îl menținea deschis şi m-a uimit faptul că i se 
adresa fratelui ei aplicându-i un tratament de respect plin 


536 

de teamă, frizând aproape supunerea. S-a scuzat că îl deranjează şi 
l-a rugat să ne dedice un moment dacă îndatoririle îi îngăduiau, la 
care Alan a răspuns cu un mormăit aprobator. De-abia după desert, 
când am părăsit sufrageria ea să bem ceva în salonul cu pian, 
penumbra de pe culoar a dezvăluit o siluetă corpolentă proiectata la 
capătul coridorului, lângă cea mai sudică încăpere de pe colţ, cea din 
apropierea peretelui despărțitor care dădea acces  lajacuzzi. 
Dormitorul lui Alan ocupa încăperea aceea, şi Alan însuşi era cel care 
ne observa nemişcat şi ţeapăn din umbră, ca un mort pus în picioare 
pentru a fi expus. Prezenţa aceea părea că incomodeaza familia, dat 
fiind că nimeni nu s-a hazardat să rostească un salut, cu excepţia lui 
Trevor. 

— Alan! Ce bucurie să vă văd pe aici! Sunteţi foarte amabil că ne 
acordaţi câteva minute. Vă rog, poftiţi la noi în salon şi beţi Ceva. 

— Nu... Trebuie... să mă întorc la locul meu de pândă. Este un 


leopard în libertate. Este... periculos. 

Glasul lui răsuna de parcă ar fi avut carii de mărimea unor săli de 
audiții. A făcut câţiva paşi spre noi, păstrând o distanţă de câţiva 
metri, şi lumina unui felinar a căzut asupra lui. Atunci am înţeles 
reținerea rudelor sale. Era un personaj impunător şi de temut, un ici 
de bigfoot1 şi mai voinic, care ascundea sub bocancii militari podeaua 
coridorului. Din capul său turtit, la aproape doi metri de podea, 
atârnau acele funii lungi şi dese pe care le formează părul în moi | 
natural când este lăsat să crească neîngrijit şi pe care mulţi îl pun în 
legătură cu cultura rasta, neştiind că jamaicanii nu au făcut altceva 
decât să adopte neglijenţa sălbaticilor luptători de gherilă Mau Mau. 
Figura îi dispărea sub un hăţiş stufos cenuşiu-gălbui care urca până la 
ochii lui de un albastru intens, de-abia deschişi în peisajul său facial ca 
de piatră cu vine de turcoaze pe latura în pantă a unei trecători 
vulcanice. Sub barba care îi alcătuia o platoşă până la 

1 în engleză în original, picior mare, denumire a unui personaj 
legendar cu înfăţişare de om-maimuţă care locuieşte în pădurile din 
nord-vestul Americii de Nord, pe coasta Pacificului, (n.tr.) 


537 

umeri şi pe piept se remarca un colier din piese enorme de fildeş de 
cel puţin douăzeci de centimetri, poate colţi de facocer. Purta o | urmă 
verde de safari şi nişte pantaloni de camuflaj, amândoi trecuţi de mai 
multe ori printr-un dispozitiv de tocat documente, şi avea pe umăro 
puşcă cu ghinturi, un pistol la cingătoare şi o bandulieră cu cartuşe. 

— Ce doriţi de la mine? a răsunat glasul. 

— Domnii aceştia sunt prietenii mei, a continuat Trevor. Baronul |) 
elsey şi domnul Curro Mencia. Cred că mâna mea dreaptă s-a ridicat 
declanşată de arcul prezentărilor, dar constatând că Alan era lipsit de 
un asemenea resort, am continuat să-mi ridic mâna ca să mă scarpin 
la tâmplă. Ei sunt nepotul şi, respectiv, prietenul unui bărbat care a 
avut legătură cu familia noastră. Este vorba despre un scoţian care a 
fost logodnicul Cordeliei înainte de a se mărita cu Anton. Se pare că 
bărbatul acela a dispărut, dar totul indică faptul că a rămas să 
trăiască în Kenya, iar ei încearcă acum să meargă pe urmele lui. Orice 
indiciu le-am putea pune la dispoziţie i-ar ajuta mult. 

Alan rămăsese mut şi nemişcat, cu braţele căzute de-a lungul 
lorsului său cât un munte. Trevor a continuat: 

— Vă amintiţi dacă mama dumneavoastră v-a vorbit despre acel 
gentleman? 

— Da. A făcut o pauză lungă. Nu era un gentleman. A părăsit-o pe 
mama. 

— Bine, mă rog... Trevor a încercat să risipească tensiunea. Din 
întâmplare, vă amintiţi cumva care era numele său? 


— Da. Cred că da. 

Am aşteptat plini de speranţă, dar nu părea să nutrească nicio 
intenţie de a completa informaţia. 

— Şi care era numele său? a insistat Trevor. 

— Sutherland... Hamish Sutherland. 

Cuvintele acelea au produs în mine, şi presupun că şi în Delsey, un 
val de plăcere care depăşea oricare dintre ispitele Porţiei. Pentru 


538 

prima dată, cineva din Kenya rostea numele acela fără să-l fi auzit 
înainte de pe buzele noastre. Toată familia a răspuns cu dovezi <l< 
bucurie, iar Trevor s-a încumetat să întindă şi mai mult coarda. 

— Vă mai amintiţi şi altceva despre el? Cum s-au logodit, cum s-a 
rupt logodna? 

— Tatăl lui şi bunicul meu se cunoşteau. Urmau să se asociezr. 

Dar tatăl acelui bărbat n-avea bani. S-au întors în Europa. Bărbatul 
acela şi mama se îndrăgostiseră unul de celălalt. Când bunicul meu a 
murit, el s-a întors aici ca să se însoare cu mama, dar atunci a spus că 
exista o altă femeie. Şi a părăsit-o pe mama. 

— Stiti ceva despre cealaltă femeie? 

— Nu. 

— Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu domnul Sutherland după ce a rupt 
logodna cu Cordelia? 

— Nu. A plecat. Nu ştiu mai mult. 

— Alan, vă amintiţi ceva despre un cadou pe care Cordelia i l-a 
făcut domnului Sutherland? 

— Da. Asta îmi amintesc. 

— Şi ce era? 

— Un inel. Era un inel. El avansase nişte bani pentru fermă. (I. | 
semn de angajament. Dar mama n-avea nevoie de banii aceia. l.i 
folosit ca să-i cumpere un inel. 

— Vă amintiţi cum era inelul acela? 

— Da. 

— Şi cum era? Trevor manifesta o răbdare nesfârşită. 

— O pecete. Era o pecete... Pe când se străduia să-şi stoarcă 
amintirile, a ridicat o mână şi şi-a atins locul inelului cu arătătorul 
celeilalte. O pecete de aur şi pietre preţioase. Purta simbolul albastru 
al coloniei şi literele BS. Blackbourne Sutherland. 

— Simbolul albastru al coloniei, adică drapelul coloniei Kenya, a 
explicat Trevor, adresându-ni-se. Un semn albastru cu the Union Flagl 
sau the Union Jack britanic într-un colţ şi un leu roşu pe un 

1 în engleză în original, Steagul Uniunii (n.tr.) 


539 


(âmp albastru. S-a întors din nou spre Alan. Vă amintiţi cumva i n 
iginea acelei peceţi şi, în caz afirmativ, care era aceasta? 

Dată fiind lenea cu care Alan dădea răspunsurile, Trevor a încercat 
să sară peste o treaptă. 

— Da. Mama comanda bijuterii pe măsură la casa Rajeev & Sons, la 
Nairobi. 

— Rajeev & Sons. Bine, bine. Şi ce s-a întâmplat cu pecetea aceea? 
A păstrat-o Hamish, i-a restituit-o Cordeliei? 

— Bărbatul acela n-a vrut s-o accepte. Dar mama n-a vrut să o 
păstreze. A luat-o el până la urmă. 

— Vă mai amintiţi şi altceva? 

— Nu. 

— Alan, vă mulţumim din tot sufletul pentru colaborare. Aţi fost 
loarte amabil. Nu vă vom mai deranja. 

Incă o dată, nu era mult, dar era ceva. Hamish era o fiinţă reală şi 
inelul acela putea fi o pistă. Era o piesă puţin obişnuită şi oamenii lind 
să-şi amintească mai uşor o bijuterie bătătoare la ochi decât 

O figură banală. Familia a pornit-o spre salon, dar eu am rămas 
privindu-l pe Alan, încă nemişcat sub lumina lămpii. Mi s-a părut 
corect să-i mulţumesc personal şi am făcut câţiva paşi spre el. 

— Domnule Blackbourne-Hall, mulţumesc mult. Pentru mine este 
foarte important să-l găsesc pe bunicul meu. Vă asigur că era () 
persoană extraordinară. 

— Pentru puţin. 

Am şovăit o clipă înainte de a continua şi nu mi-am putut reprima o 
anumită fascinaţie pentru acel personaj, ceea ce m-a îndemnat să-l 
întreb: 

— Domnule Blackbourne-Hall... Aţi trăit războiul organizaţiei Mau 
Mau? 

Brusc, Alan a părut că se trezeşte, reacţionând ca şi cum l-ar fi 
atacat acel leopard care bântuia prin the highlands. Tot trupul i-a 
tresărit şi mi-a aruncat o privire feroce. 

— De partea cui eşti tu? Pentru cine lucrezi? 


540 

— Nu! Eu... nu sunt de partea nimănui, nici nu lucrez pentru cineva. 
Este o simplă curiozitate. 

— Într-o bună zi, cine va dori să afle va afla. Când... fantomele vor 
amuţi, a spus el pe un ten sentenţios şi imediat după aceea s-a răsucii 
pe bocancii săi ieşiţi din comun şi s-a îndepărtat spre camera lui cu 
capul plecat şi cu fantomele sale roindu-i prin coama de Meduzăl. 

Fără îndoială, trăise războiul şi poate chiar murise în el. 

1 în mitologia greacă, monstru feminin reprezentat ca având în loc 
de păr şerpi încolăciţi (n.tr.) 


29 - Pista Boston 

Uşile hotelului Norfolk s-au închis în urma noastră ca nişte cleşti de 
spart fructele de mare. Hotelul era o temniţă de alabastru şi de pene, 
dar, la urma urmelor, tot o temniţă, după ce savurasem libertatea 
dionisiacă de la ferma Blackbourne-Hall. 

Despărțirea a fost emoţionantă pentru o şedere de numai două zile, 
dar, după cum spunea lan, era ospitalitatea locală, şi oamenii aceia se 
bucurau cu adevărat să primească oaspeţi. Liz m-a îndemnat să 
păstrăm legătura datorită afinităţii noastre profesionale. l-am spus că 
în ziua precedentă trebuie să se fi publicat în The Standard anunţul 
nostru de căutare, şi ea a rugat-o pe Regina să întrebe personalul de 
la sere care locuia în orăşelul Naivasha sau pe vreun transportator 
care venea de la Nairobi dacă cineva îi putea păstra un exemplar. S-a 
oferit să ne ajute în tot ce am fi avut nevoie, dar, din nefericire, nu era 
în puterile ei să ne asigure un ecou mai mare la ziar sau să ne 
insereze publicitate gratuită. Githuku a avut amabilitatea de a-mi 
scrie reţeta pentru cocteilul Gâdilătura Kikuyu, ceva ce îl rugasem în 
prima noapte şi îmi refuzase, fiind vorba despre un secret de familie. 
M-a rugat să nu o divulg şi i-am promis că nu o voi face nici sub 
tortură. Gât despre Porţia, Porţia! dulce şi picantă până la sfârşit. Mă 
simţeam pe atât de uşurat să mă îndepărtez de ea, pe cât o regretam. 
Mi-a pecetluit salutul de despărţire cu o laringoscopie cu limba şi mi-a 
dăruit bluzonul de motociclist pe care îl îmbrăcasem pe parcursul 
circuitului. Faptul m-a făcut să mă înroşesc şi i-am răspuns că nu cred 
să fi făcut ceva 


542 

ca să merit un cadou atât de scump. Ea m-a apucat de mâini şi mi- 
a şoptit la ureche: „Două obiecte de îmbrăcăminte pentru dou;'i 
climaxuri minunate!” În timpul zborului în avioneta lui Trevor m-am 
întrebat care fusese cel de-al doilea climax, care era al doilc; i obiect 
şi, mai cu seamă, ce legătură avea bluzonul acela cu vreun climax. 
Cugetam survolând creasta povârnişului Kikuyu, când am pipăit o 
bucată de țesătură în fundul unui buzunar al bluzonului. Am tras de ea 
şi, când am descoperit ce este, a trebuit să-l vâr iute la loc, privindu-i 
cu coada ochiului pe Trevor şi pe Delsey, ca să mă asigur că nu-l 
băgase de seamă niciunul din ei. Atunci, am înţeles. Dacă obiectul 
acela era al unuia din noi, bluzonul trebuia să fie al celuilalt, şi mi-am 
adus aminte cum o excita viteza, şi mi-am amintit balansurile 
motocicletei când a aterizat pe pământ după săritura de pe pantă, şi 
mi-am amintit că Trevor afirmase că Porţia nu se clătina niciodată, dar 
niciodată, când mânuia ghidonul. Era aproape de necrezut, dar era 
singura explicaţie posibilă. M-am gândit la ea tot timpul zborului. Am 


un prieten care ar fi socotit-o pe Porţia o simplă nimfomană 
postvictoriană, dintre cele care au rău de înălţime, despre care scria 
Hamish. Dar, desigur, Lillian avea dreptate. Porţiei îi prisosea atâta 
dragoste, încât era obişnuită să dea mai multă decât primea, şi de 
aceea nimeni care ar fi cunoscut-o nu putea să nu o adore. Şi nici eu. 
La recepţia hotelului Norfolk se afla una din cele două livrări pe 
care le aşteptam. Era exemplarul din The Standard din ziua 
precedentă, trimis prin amabilitatea lui Ken. Am deschis plicul şi m-am 
uitat pe pagina de titlu a ziarului. Intr-un colţ liber de pe prima pagină, 
desenase, cu o măiestrie de caricaturist care m-a surprins, două 
mogâldeţe care îi reprezentau pe Holmes şi Watson. Primul semăna 
cu mine şi studia cu lupa fălcile deschise ale unui leu, spunând: „Hm... 
Cred că nu-i aici”, în vreme ce al doilea, cu o claie de păr pieptănată 
pe spate şi chipul pătrat şi colţuros, era neîndoios Delsey, care nu era 
atent la Holmes, ci la o negresă cu talie de viespe şi fund de scuter 


SS A 


Vespa, fără îndoială Makena, care 


543 

mergea întorcându-i spatele pe nişte tocuri înalte şi purtând o fustă 
mini, scurtă până la nivelul coapsei. In bula care ieşea din gura lui 
Delsey se citea: „Goodness gracious! 1 O femelă cu muşchi fesieri cu 
adevărat gravitaţionali!” Nu mi-am putut stăpâni un hohot de râs, 
ceea ce i-a trezit curiozitatea lui Delsey. Pentru o clipă am şovăit dacă 
să i-o arăt, de teamă să nu îl supere. Nu a fost aşa. Dimpotrivă, i-a 
provocat o criză de râs şi, pe când privea desenul, nu înceta să 
exclame: „Ce puşlama! Ce puşlama!” 

Lângă caricatură, Ken scrisese: „Cu afecţiune, 2K”, iar dedesubt: 
„p. 7”. Am răsfoit până am ajuns la pagina 7. Anunţul nostru ocupa 
jumătatea de jos. Era o prezentare grafică simplă şi foarte inteligentă, 
deoarece Ken reuşise să o strecoare ca o ştire, dar cu un titlu 
supradimensionat care capta imediat atenţia. Conţinea textul scris de 
mine, care zicea aşa: 

Mr Hamish Sutherland, scoţian, vârsta 82 de ani 

PERSOANA DISPARUTA 

Se caută un bărbat de 82 de ani care răspunde la numele de 
Hamish Sutherland. Este un domn scoţian, înalt, cu părul roşu, posibil 
cu barbă de aceeaşi culoare. Figură prelungă şi ascuţită, nas mare şi 
drept, bărbie proeminentă, gură mare şi buze subţiri. Se presupune că 
trăieşte în Kenya, poate în zona Nyeri, din anul 1931, dar nu se mai 
ştie nimic despre el din 1978, an în care încă mai continua să 
locuiască în această ţară. Nepotul său şi un prieten din tinereţe se află 
în prezent în Kenya încercând să-l găsească. Dacă dumneavoastră 
credeţi că ştiţi sau aţi cunoscut o persoană care coincide cu această 
descriere, chiar dacă poartă un nume diferit, sau dacă dispuneţi de 


vreo informaţie despre care credeţi că ar putea conduce la găsirea lui, 
vă rog să luaţi legătura la următorul număr de telefon. 
1 în engleză în original, Doamne Dumnezeule! (n.tr.) 


544 

Telefonul era de la domiciliul lui Ken. Nu exista nicio altă linie pe 
care să avem siguranţa de a o putea utiliza lară întrerupere' şi, 
desigur, nu eram autorizaţi să dispunem de un număr de telefon de la 
ziar decât în cazul în care acesta s-ar fi implicat oficial în căutare, o 
cale pe care o puteam tatona prin noua mea prietena liz. Amabil, Ken 
se oferise, aşadar, să publice numărul de la el de acasă, iar mama lui, 
care era probabil un înger binecuvântat, avea să se ocupe să 
răspundă la apeluri şi să noteze datele. 

Cea de-a doua livrare pe care o aşteptam şi pe care nu am primit-o 
era orice semn de viaţă din partea Mânicăi. Nu exisla niciun fax sau 
vreun alt mesaj. Dacă aş fi fost mama ei, cu care nu ştiam dacă ţinea 
vreo legătură în timpul cursului postuniversitar de la New York, m-aş fi 
temut că i s-o fi întâmplat ceva sau că o li ducând-o greu. Fiind ceea 
ce eram eu pentru ea, orice ar fi fost sau oricum s-ar fi numit ceea ce 
eram eu pentru ea, în cazul în care aş fi însemnat ceva pentru ea, mă 
gândeam pur şi simplu că o duce prea bine şi că presupusul ei 
logodnic pierdut în Africa nu avea ce căuta în agenda plină ochi a 
acelei europin-up. M-am înfuriat şi am fost cuprins de deznădejde. 
Jugul care îmi crease dependenţă şi pe care mi-l legase de gât a 
început să mă sufoce şi să mă epuizeze. Dacă ea nu avea de gând să 
renunţe la acea atitudine ambiguă şi indiferentă, în curând nu avea 
să-mi rămână altceva de făcut decât să tai cablul înainte de a fi 
strangulat de povara aceea. M-am simţit abonat la clubul Sisifilor lui 
Delsey şi cel mai rău era că stânca mea, prăvălită de pe colină în jos, 
putea să antreneze după ea şi o prietenie veche de ani de zile. 

Mi-am înghiţit decepţia ca să-i telefonez lui Ken şi să-i mulţumesc 
pentru anunţ. La ziar, mi s-a spus că are zi liberă, aşa că l-am sunat la 
numărul de acasă. Mi-a răspuns chiar el: 

— Ken Kamaru la telefon. 

— Bună ziua. Acolo se caută un scoţian de optzeci şi doi de ani? Eu 
am unul, dar nu ştiu dacă foloseşte la ceva. Este din malt şi are doar 
doisprezece ani. 


545 

Prietene, ce se întâmplă? Te-ai întors la Norfolk? 

Într-adevăr, Twokay. 

Este porecla mea. Cum ai aflat-o? 

Aşa ţi-ai semnat caricatura, în caz că nu-ţi aminteşti. De ce im te 
dedici caricaturilor, în loc să scrii despre hiene care mănâncă afişe? 


— Indicatoare de circulaţie. Erau indicatoare de circulaţie, prielene, 
şi povestea avea tâlcul ei. Mulţi şoferi s-au rătăcit din cauza dispariţiei 
acelor indicatoare, iar asta presupune o cheltuială mai mare pentru 
benzină, ceea ce se repercutează în economiile casnice, iar creşterea 
consumului de carburanţi declanşează inflaţia şi, pe deasupra, obligă 
guvernul să cumpere mai mult petrol, ceea ce, la rândul său, 
afectează balanţa comercială a tării şi... 

— Gata, ajunge, am înţeles şi retrag sugestia de a deveni 
caricaturist. Cred că te îndrepţi spre a fi un comentator de opinie. 
Auzi, îţi mulţumesc pentru anunţ. A ieşit splendid. Vreun telefon până 
acum? _ 

— Da, al tău. Dar cred că nu e o pistă bună. Incă nimic, prietene. 
Dar nu te descuraja. Nu ştiu cum funcţionează lucrurile astea, dar în 
Kenya fiecare exemplar al unui ziar dă de multe ori roată până să aibă 
vreo întrebuințare domestică. Aici nu se aruncă nimic. 

Intuiesc că ar fi normal să încep să primesc vreun telefon de mâine 
încolo, şi că va fi ceva mişcare timp de o săptămână, cam aşa. Dar ce 
ştiu eu? In orice caz, trebuie să te pregăteşti să ştii să deosebeşti 
grâul de neghină, pentru că normal ar fi ca majoritatea apelurilor, 
dacă vor exista, să fie alarme false. 

— De asta mă tem şi eu. Oricum, nu-mi place să o amestecăm pe 
inama ta în povestea asta. 

— Nu, da' de unde, prietene, e încântată! Nu-i aşa, mamă? Vocea s- 
a îndepărtat de microfon. E ca un film de spionaj şi e moartă după ele. 
l-am povestit toate amănuntele istoriei şi mama este în stare să-i 
supună pe cei care sună la un interogatoriu care ar face CIA de râs. 

— Mulţumeşte-i din partea mea. li rămân dator. 


546 

— O să-mi plăteşti mie. Prietena aia a ta...? 

— O să avem timp pentru asta. Acum am nevoie să-mi faci altă 
favoare. 

— Aţi găsit ceva la Naivasha? 

— Da, paradisul despre care vorbeai. Şi o posibilă pistă. Slabă, dar 
tot e ceva. Unul dintre fiii Cordeliei şi-a amintit povestea lui Hamish. 
Bunicul meu i-a avansat Cordeliei nişte bani ca investitic în fermă, iar 
ea i-a folosit ca să-i dăruiască un inel foarte scump, făcut pe 
comandă. Cunoşti bijuteria Rajeev & Sons? 

— Nu, dar ţi-o caut dând un telefon la ziar. De ce crezi că ai putea 
obţine ceva de acolo? 

— Ştiu că bunicul meu nu o ducea bine cu fondurile când s-a stabilit 
aici. Probabil că nu s-a dat bătut. Dacă, după ce a rupt logodna cu 
Cordelia, a fost nevoit să-şi facă drum într-o ţară străină, este foarte 
probabil să fi vândut inelul acela. Ca să plece, a renunţai la colecţia sa 


de artă pentru a-şi plăti călătoriile, aşa că nu e absurd să mă gândesc 
că o fi făcut acelaşi lucru şi cu bijuteria aceea, care, de altfel, fusese 
cumpărată din banii lui. Dacă Rajeev & Sons cumpără, nu doar vinde 
bijuterii, cel mai firesc ar fi fost să se adreseze acolo şi, dacă se 
păstrează registrele din anii aceia, poate că există vreo informaţie 
despre domiciliul lui de pe vremea aceea. Este doar o ipoteză, dar e 
raţională. 

— Are sens. Dă-mi zece minute şi te sun. 

— Nu, încă nu ne-am instalat. Te sun eu. 

— OK, prietene. Aştept semnalul tău. 

M-am alăturat lui Delsey, care stătea de vorbă cu Trevor şi cu lan în 
holul hotelului. Trevor spunea că echipa de filmare îşi încheiase lucrul 
la hotelul Norfolk şi că turnarea avea să continue în rezervaţia de la 
Masai Mara, spre care plecau în aceeaşi zi, şi cu ei, pleca şi el în 
avionetă. Ne-am despărţit călduros de Trevor, cu speranţa de a-l 
revedea la Norfolk, şi s-a pus la dispoziţia noastră ca să ne acorde 
ajutorul de care am avea nevoie, mai ales dacă ar fi vorba despre 
vreo informaţie istorică la care el ar putea avea 


547 

acces. Ne-a lăsat scris numele locului unde urma să se cazeze la 
Masai Mara, şi anume la Governors Camp. Inainte de a ne ocupa 
camerele, lan nu a contenit cu elogiile la adresa mea, pentru că îi 
dăruisem cartea aceea cu Sangre de Cristo, care îi făcuse o plăcere 
nebănuită, potrivit cuvintelor sale. 

Din camera mea l-am sunat pe Ken, care m-a năucit cu o mulţime 
de informaţii despre Rajeev & Sons pe care, Dumnezeu ştie cum, le 
adunase în dpar cincisprezece minute. Imi era de ajuns să ştiu că 
firma data de pe vremea când Nairobi era puţin mai inult decât un şir 
dublu de colibe de tablă, că fusese întemeiată de un bijutier anglo- 
indian emigrat în protectorat, pe nume Rajeev Kalanadhabhatia, şi că, 
înainte de dobândirea independenţei, dispunea de un mic local în 
porţiunea cea mai comercială a bulevardului Kenyatta, numit înainte 
bulevardul Delamere, prosperând până şi-a adus depozitul din spatele 
prăvăliei şi pe marii săi clienţi într-un elegant edificiu rezidenţial, 
păstrând deschis pentru public un mic magazin, adăpostit între 
zidurile sigure ale hotelului Stanley. Informaţia cea mai promițătoare 
era că, aşa cum speram, cumpărau şi vindeau aur, pietre preţioase şi 
tot felul de bijuterii lucrate de mână. Ken s-a oferit să ne însoţească 
dacă plănuiam o vizită pentru ziua aceea. li plăcea povestea asta, 
zicea el. A rămas să-l sun după ce voi fi discutat cu Delsey. Acesta m- 
a rugat să-i las liberă dimineaţa ca să se ocupe de angajamentele sale 
editoriale. l-am sugerat că îmi puteam asuma eu singur cercetarea de 
la magazinul de bijuterii, dar a insistat să mă însoţească, şi îmi făcea 


plăcere să constat că se implică în investigaţie, aşa că am stabilit 
expediţia la casă Rajeev pentru după-amiază. Am sunat la magazin 
prezentându-mă ca un oaspete străin al hotelului Norfolk şi 
exprimându-mi interesul pentru o piesă veche pe care o 
confecţionaseră ei, şi mi-au acordat întâlnire pentru ora trei. 

La ora aceea, eu şi Delsey ne-am întâlnit cu Ken în faţa portalului 
clădirii în care se afla sediul firmei Rajeev & Sons. Era o clădire 
modernă şi liniştită, în apropierea parcului Uhuru, departe 


548 

de agitația din centru şi despărțită de circulaţia de pe bulevardul 
Kenyatta printr-o grădină ascunsă în spatele unor ficuşi enormi şi 
răcorită de evantaiul unor frunze de palmier, unde doi askaris 
înarmaţi îi selectau pe vizitatori. Etajul şapte, unde palierul di 
marmură şi o uşă mare din lemn de trandafir apărau sârguineitw 
birourile firmei de bijuterii, era străjuit de alt paznic. Odată depăşi i e 
obositoarele controale, ne-a primit un tânăr de vreo douăzeci şi cinci 
de ani cu trăsături de indian. Purta un costum englezesc de pe Savile 
Rowl, avea maniere rafinate şi etala un ceas greu de am care făcea 
pereche, pe încheietura celeilalte mâini, cu o brățară din acelaşi 
material şi de aceleaşi dimensiuni, încât - mi-a şoptit Delsrv în 
spaniolă - era exact aceeaşi pe care o încercase Prometeu când, din 
greşeală, a rămas înlănţuit pe muntele Caucaz unde vulturul Im Zeus 
îi devora ficaţii la micul dejun. Fuma o marcă de ţigări care până şi ea 
venea într-un pachet aurit. S-a prezentat ca fiind Rajerv 
Kalanadhabhatla şi ne-a condus într-un birou lambrisat până la tavan 
cu vitrine de perete din cristal blindat, burduşite cu aur, sub formă de 
bijuterii, şi cu obiecte mai fastuoase şi mai suprarealiste decât un 
coşmar pe care l-ar fi putut schiţa Dali, inclusiv vulturul lui Zeus, cu 
pântecul său aurit bine hrănit cu ficaţii prometeici. 

— După cum străluceşte totul, aproape că aţi putea lumina biroul 
cu un singur chibrit. 

Gluma lui Ken nu a primit din partea lui Rajeev aplauzele la care se 
aştepta autorul ei. 

Am luat loc şi mă pregăteam să fac prezentările, când Ken m-a 
întrerupt, ceea ce mi-a displăcut în primul moment: 

— Domnule Rajeev, sunt... 

— Ei sunt domnii Matthews şi Gonzâlez, jurnalişti de la BBC. Eli sunt 
agentul Kenneth Makura, de la Interpol. 

1 Stradă comercială din cartierul Mayfiar din centrul Londrei, una 
dintre cele mai aristocratice din capitala britanică, celebră pentru 
croitoriile care executau costume bărbăteşti pe comandă, (n.tr.) 


549 


— Poftim...? Rajeev a părut descumpănit, dar nici pe jumătate cât 
mine şi Delsey. Ken şi-a scos legitimaţia plastifiată din portofel şi i-a 
arătat-o. Şi insigna dumneavoastră? 

— Aţi crezut că sunt un poliţist de la circulaţie? La Interpol nu avem 
insignă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Rajeev i-a restituit documentul lui Ken după ce l-a examinat. Mie 
nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar odată provocat (lezastrul, nu 
am avut încotro decât să-i acord votul de încredere lui Ken şi să-l las 
să vorbească, gata să-i sar în ajutor. 

— Despre ce e vorba? a întrebat Rajeev. 

— Efectuăm împreună o investigaţie, profitând de sursele BBC, 
pentru a găsi un individ de care se interesează lInterpolul. Potrivit 
indiciilor de care dispunem, am aflat că persoana aceea a fost 
posesoarea unei bijuterii pe care aţi confecţionat-o dumneavoastră, şi 
trebuie să vă verificăm registrele pentru cazul în care ar figura în ele 
vreo informaţie care ne-ar putea ajuta să-i determinăm adresa. 

— Aveţi vreun ordin în acest sens? 

— Uitaţi ce este, domnule Kalala... domnule Rajeev. Informaţia pe 
care v-o cer nu cred că este un secret de stat, nici nu va afecta în 
vreun fel reputaţia casei dumneavoastră. Vă dau cea mai fermă 
garanţie că, dacă din registrele dumneavoastră vom obţine vreo 
informaţie de interes pentru noi, originea acesteia va fi considerată 
strict confidențială în toate sensurile. Acestea fiind zise, aveţi două 
opţiuni. Ori consimţiţi să colaboraţi, ne arătaţi în mod amabil 
registrele şi ne faceţi tuturor viaţa mai uşoară, inclusiv 
dumneavoastră, ori plec pe unde am venit, solicit un ordin şi mă 
întorc mâine cu treizeci de agenţi ai poliţiei kenyene care vă vor 
întoarce cu susul în jos acest mormânt al lui Tutankhamon şi nu se vor 
opri până nu vor găsi mumia. Şi sunt nişte arheologi foarte 
neîndemânatici, vă atrag atenţia. Veţi vedea. 

Rajeev a zăbovit mai puţin de două secunde ca să consimtă: 


550 

— Îmi va face mare plăcere să cooperez cu dumneavoastră 
Persoana care a telefonat mi-a vorbit despre o piesă veche. Despi < 
ce piesă este vorba? 

— Gonzâlez. 

Cu o seriozitate uimitoare, Ken mi-a dat cuvântul. Eu mă balansam 
pe muchia de cuţit a unei crize de râs, în care aş fi izbucnii dacă nu ar 
fi existat riscul de a-i submina încrederea lui Rajeev şi de a pierde 
definitiv pista aceea. 

— Da, era un inel, o pecete de aur şi pietre preţioase. Pe el figurau 
simbolul albastru al Kenyei şi inițialele BS. A fost confecţionat în jurul 
anului 1930, la comanda domnişoarei Cordelia Blackbournc, mai apoi 


doamna Blackbourne-Hall. 

— Oh. Da. Perfect. Scuzaţi-mă un moment. 

Rajeev s-a ridicat, a dispărut pe o uşă şi după câteva clipe s-a 
întors, fără măcar să-mi lase timp să-l dojenesc pe Ken pentru 
nesocotinţa lui. 

— lat-o! Piesa dumneavoastră. 

intr-adevăr, se afla acolo. Era o veche fotografie în alb şi negru în 
mărime naturală. Prezenta o pecete fastuoasă cu drapelul cizelat în 
relief pe suprafaţa lui şi literele BS trasate cu diamante exagerat de 
voluminoase pentru mărimea inelului. Părea mai degrabă un 
prespapier de pus într-o vitrină decât o bijuterie de purtat pe deget, 
doar dacă nu cumva ar fi fost folosit ca armă albă. 

— Acum câţiva ani, am publicat acest catalog cu unele dintre 
creaţiile noastre cele mai deosebite pentru a participa la un concurs 
internaţional cu premii. Aceasta a fost opera străbunicului meu, 
fondatorul acestei case. O adevărată capodoperă, o operă de artă, 
confecţionată în întregime urmând tehnicile inventate de el însuşi. Ce 
păcat că nu putem aprecia nuanțele originale, dar după cum se 
menţionează în documentaţie, avea trei culori de aur de douăzeci şi 
patru de carate, roşu, alb şi albastru, şi un carat de diamante de o 
calitate excepţională la iniţiale. Priviţi cu atenţie perfecțiunea 
detaliilor drapelului, respectând proporțiile lui Union Jack, şi 


551 

lucrătura fină a leului cizelat. O minune în miniatură şi o piesă li 
tarte valoroasă. 

— Aici figurează o referinţă de catalog, am intervenit eu. Este 
posibil să urmărim vânzarea piesei prin această referinţă? 

— Bineînţeles. Suntem extrem de meticuloşi în registrele noastre. 
Scuzaţi-mă. 

De data aceasta, Rajeev a zăbovit câteva minute. Dat fiind că 
stratagema lui Ken funcţiona, am hotărât să renunţ la orice fel de 
reproş. Rajeev a apărut cu o veche condică de înregistrări. 

— Aici este. Comandat de domnişoara Cordelia Blackbourne, din 
Naivasha, ridicat şi plătit la 27 octombrie 1930. 

— Mai e şi altceva? am întrebat eu. 

— Aşteptaţi. Da. Există o însemnare. Este o referinţă barată. Le 
înregistrăm când o piesă revine în posesia noastră. 

Rajeev a ieşit pe aceeaşi uşă, în timp ce entuziasmul meu creştea. 
Ipoteza mea părea pe punctul de a se confirma. De data asta, a adus 
alte două registre. 

— Să vedem. Piesa ne-a fost vândută din nou la 3 decembrie 1945. 
Şi la această înregistrare figurează altă referinţă barată, care ne 
trimite, la rândul ei, la 14 iulie 1953, dată la care pecetea a fost 


achiziționată definitiv de către domnul Gerald Ramsey, din Long 
Island, New York. Membrii familiei Ramsey au fost clienţii noştri 
obişnuiţi timp de mulţi ani. Sunt colecționari americani cu profunde 
rădăcini comerciale în tara noastră. 

— Şi cine a vândut piesa în '45? am insistat eu, din ce în ce mai 
aprins. 

— Domnul Boston Shark, din Nairobi. Nu figurează alte date. 

— BS, a şoptit Delsey. 

— Boston Shark? am întrebat eu descumpănit. Ce fel de nume e 
ăsta? Nimeni nu se numeşte Boston Shark1. 

— O poreclă, poate, s-a aventurat Ken. 

1 în engleză în original, Rechin (n.tr.) 


552 

— Domnule Rajeev, când cumpăraţi piese ca aceasta, cereţi 
documentele bijuteriei? am întrebat eu. 

— Fireşte. Intotdeauna. Ar fi o afacere ruinătoare să cumpărăm 
piese furate. De altfel, în acest caz, certificatul ar fi al nostru propriu, 
aşa că putem garanta cu absolută siguranţă că totul este în regulă. 
Dar staţi puţin, mai e ceva. 

— Ce se întâmplă? am insistat eu cu întrebările. 

— Preţul de cumpărare de la domnul Shark nu corespunde cu 
valoarea piesei. Există o însemnare care indică faptul că parte din 
tranzacţie a fost efectuată în natură. 

— In natură? Ce fel de natură? am întrebat eu. 

— Nu ştiu. Figurează un cod care nu corespunde cu formatul 
referinţelor noastre. 

— Auziţi, trebuie să aflăm cu ce corespunde acest cod, a cerut Ken. 

— Aşteptaţi un moment. Il voi suna pe tatăl meu. 

In timp ce Rajeev părăsea biroul ca să dea telefon, ne-am privit toţi 
trei cu o expresie de nerăbdare. Era încă devreme ca să ţesem 
presupuneri şi, înainte, trebuia să ne confruntăm punctele de vedere. 
După câteva minute, chipul surâzător al lui Rajeev s-a ivit în cadrul 
uşii. 

— Tatăl meu a recunoscut codul acela. Nu este o referinţă, ci un 
număr de înmatriculare. Numărul de circulaţie al unui avion. Nu l-am 
recunoscut pentru că este din vechiul sistem de înmatriculare. Tatăl 
meu crede că era un vechi Gipsy Moth care a aparţinut bunicului meu. 
El era foarte pasionat de avioane. Le cumpăra şi le vindea din pură 
dorinţă de colecţionar. Se pare că domnul Shark a acceptat de la 
bunicul meu acel vechi aparat ca parte din preţul peceţii. 

— Bunicul dumneavoastră mai trăieşte? am întrebat eu. 

— Nu, a murit. 

— Dar tatăl dumneavoastră ar putea să ne furnizeze şi alte 


amănunte? a insistat Delsey. 

— Nu, în 1945, tatăl meu era un copil. El nu-şi aminteşte personal 
acea tranzacţie, dar îşi aminteşte aeroplanul. Bunicul meu practica din 
când în când acest tip de schimburi comerciale. 


553 

— Aparatul acela era în uz? Domnul Shark a putut să-l utilizeze ca 
să zboare? a fost curios să afle Ken. 

— Nu ştiu. Dar ce altceva avea să facă cu el? Ar fi fost un coupe- 
papier foarte incomod. 

— Auziţi, să nu faceţi pe deşteptul cu noi, Rajeev, i-a atras atenţia 
Ken, ofensat. Intrebarea avea un scop. S-a întors spre noi. Dacă zbura, 
la aeroportul Wilson a rămas probabil vreo urmă a trecerii lui pe acolo. 

— Atunci, ce mai aşteptăm? a fost de părere Delsey. 

— Staţi puţin, care era numărul de înmatriculare al acelui Gipsy 
Moth? 

Am scos din buzunar un carneţel şi un creion. 

— Victor Papa Kilo Alpha Limal. Dar această informaţie nu prea vă 
va fi de folos. Dacă omul acela voia să se ascundă, probabil că l-a 
reînmatriculat. 

— VPKAL, am repetat eu în timp ce mâzgăleam numărul. 
Mulţumesc, domnule Rajeev, mulţumesc pentru colaborare. Ne-aţi 
fost de mare ajutor la... investigația noastră. 

— Nu aveţi pentru ce. Reveniţi aici când doriţi. Este întotdeauna o 
plăcere să ne ocupăm de persoane atât de... bine acreditate ca 
dumneavoastră. 

Am pornit-o spre ieşire şi i-am strâns mâna lui Rajeev. Când am 
călcat pe palierul de marmură şi Rajeev închidea uşa din lemn de 
trandafir, Ken a adăugat: 

— Să nu părăsiţi oraşul în următoarele zile, pentru orice... Au! 

Ciupitura mea în braţ l-a împiedicat să-şi termine fraza. 

M-am grăbit să-l dojenesc blând pe Ken, când am pornit-o pe sub 
umbra ficuşilor din grădină. 

— Data viitoare când ne vei include în distribuţia unei comedii, îţi 
voi fi recunoscător ca mai înainte să ne anunţi şi pe noi. 

— Prietene, dar totul a mers ca pe roate! Ai văzut cum a înghiţit 
gogoaşa? Ha, ha! Când am aflat ce fel de firmă este, nu tocmai 

1 Codificarea literelor alfabetului în aeronautică (n.tr.) 


554 

o tarabă cu gablonzuri, m-am gândit că cel care are clienţi barosani 
trebuie să păstreze cea mai mare discreţie. Rajeev n-ar fi dezvăluit 
nicio virgulă în faţa a doi jurnalişti de duzină şi a unui baron franţuz. 
Literele BBC deschid în Kenya mai multe uşi decât „Sesam, deschide- 


te”, frate! Ca să nu mai vorbim de lovitura de efect a Interpolului! Ha, 
ha! Cum ţi s-a părut? 

— Cum ai falsificat o legitimaţie de la Interpol? 

— Ai văzut vreodată vreuna? a întrebat Ken, sfidător. 

— Inţeleg. Şi erai convins că nici Rajeev. Te-ai gândit chiar că, dacă 
o recunoştea drept un fals, ar fi intuit că nu-i convine să contrazică pe 
cineva care se dă drept agent de poliţie. 

— Oh. Da, bineînţeles, sigur că m-am gândit. 

Evident, nu era aşa. 

— Şi aşa a fost, pentru că n-a crezut o iotă din mascarada ta, a fost 
de părere Delsey. Asta se desprinde din ultimul său comentariu în 
legătură cu acreditarea noastră. In orice caz, important este că avem 
această informaţie despre aeroplan. Dar nu mă convinge. Dacă acel 
Boston Shark era Hamish, de ce să folosească un pseudonim? Hamish 
era un om cinstit. 

— Dar chiar dumneavoastră mi-aţi povestit că tatăl lui Hamish a 
fost discreditat aici în urma afacerii eşuate cu tatăl Cordeliei. Poate că 
Hamish o fi ajuns aici, fiind precedat de o reputaţie proastă şi dacă pe 
deasupra a mai rupt şi logodna cu Cordelia, o fi vrut poate să înceapă 
o viaţă nouă cu un alt nume, ca să evite să ajungă motiv de bârfă al 
coloniei. A şters totul cu buretele şi a luat-o de la capăt. Asta s-ar 
potrivi cu faptul că n-am găsit nici urmă de vreun Hamish Sutherland. 
Nu ştiu, poate că a plecat în alt loc din ţară, departe de Nairobi, de 
exemplu la Nyeri. Poate că s-a stabilit acolo după ruptură şi că, după 
ani de zile, a cumpărat avionul acela ca să-i înlesnească deplasările 
sau ca simplu sport. Credeţi că Hamish ar fi putut să cumpere un 
avion? 


555 

— Mă rog, cu siguranţă că era un autentic sportsman1. Îl pasiona 
orice activitate trepidantă. Da, este posibil. 

— Perfect, am încheiat eu. Domnilor, o pornim pe pista Boston. 
Următoarea escală: aeroportul Wilson. Unde, pentru a mai schimba 
câte ceva, ne vom prezenta cu numele noastre adevărate. 

I-am aruncat lui Ken un zâmbet ca de reclamă de pastă de dinţi. 

— Ah, acolo nu e nicio problemă! La aeroportul Wilson nu va fi 
nevoie să-mi arăt legitimaţia. Am un amic care lucrează la Autoritatea 
Aeroportuară şi îmi este dator cu o favoare. 

— Şi, apropo, ce minune este asta cu Interpolul? a închis Delsey 
subiectul. 

1 în engleză în original, sportiv (n.tr.) 


30 - Clubul Sisifilor 


În taxiul care ne ducea la aeroportul Wilson, Ken se bucura 


ascultând un radio cu tranzistori pe care şoferul îl avea atârnat de 
oglinda retrovizoare într-o husă, pendulând la fiecare curbă ca un 
scrot lipsit de importanţă. După cum se părea, trei atleți kenyeni 
ocupaseră toate locurile de pe podium la o cursă de alergări disputată 
la Jocurile Olimpice de la Barcelona, medalii care se adăugau la alte 
patru câştigate în zilele precedente. L-am felicitat pe Ken pentru 
această reuşită, dar, dat fiind că eu şi Delsey pricepeam din sport cam 
acelaşi lucru, fie că era în engleză, fie în swahili, discursul său laudativ 
a putut găsi ecou doar la şoferul de taxi, de lângă el. Pe bancheta din 
spate, eu recapitulam în minte ultimele progrese ale căutării noastre. 
Mă gândeam la asta aproape în mod obsesiv, poate ca un exorcism, 
ca să-mi saturez fibrele cerebrale cu apa sfinţită a misiunii noastre 
salvatoare şi să-mi alung astfel din cap demonul bațjocoritor al 
Mânicăi. Lângă mine, Delsey privea pe geamul maşinii turbulenta 
hărmălaie mecanică şi umană de pe Şoseaua Uhuru. 

— Delsey... Credeţi că acea altă femeie...? 

— Te referi la femeia din cauza căreia Hamish a rupt relaţia cu 
Cordelia. 

— ...Ar putea fi o a treia femeie? 

— Categoric, nu! Cine să fi fost, o sirenă târâtă de siajul vaporului 
care l-a adus aici? Tinere, să nu ai nicio îndoială. Inima lui Hamish era 
lacătul pentru cheia delicată a bunicii tale. El i-a scris, 


557 

fără doar şi poate, ca să o roage să i se alăture în această lume 
nouă, dar, din cauza manevrei viclene a surorii ei, nu a primit 
niciodată acele bilete. 

— Bilete? 

— Bilete, epistole... Scrisori. 

— Aha. 

Aeroportul Wilson, destinat traficului naţional, era lipsit de un 
terminal funcţional. Pe piste, zumzăia un roi de țânțari, tăuni şi 
bondari metalici care zgâriau asfaltul ca să-şi caute refugiu în câteva 
barăci şi hangare împrăştiate la întâmplare. Pe rampe, strălucitoare 
avionete de recreere şi vreun aparat cu reacţie se mândreau cu 
pulberea de nori printre carcase moarte în bălți de ulei fosilizat, ca 
nişte muşte prinse pe hârtie lipicioasă. Am căutat cu privirea prin 
pădurea de fuzelaje literele VPKAL, fără succes. Graţie prietenului lui 
Ken, un timid manechin de sârmă cu numele de Sam Ngethe, am avut 
acces pe piste şi în birouri. Am aşteptat acolo, observând agitația 
aeriană, aşa cum bătrânii privesc porumbeii din parc, în vreme ce 
Sam ducea cu el la arhivă secvenţa noastră de litere. 

După o jumătate de oră, s-a întors agitându-şi sârmele într-un gest 
triumfător. Aparatul VP-KAL era înregistrat în catastifele aeroportului 


Wilson, era un De Havilland DH60G Gipsy Moth şi aterizase acolo de 
nenumărate ori, cu multiple puncte de plecare şi de destinaţie în 
Kenya şi Tanzania, inclusiv Nyeri. În 1975, urma se pierdea, dar în 
ultimii ani înainte de această dată, zborurile indicau acelaşi loc, Masai 
Mara, şi mai ales pista de aterizare de la Keekorok Lodge. Şi lucrul cel 
mai interesant dintre toate: ca pilot, figura misteriosul nostru Boston 
Shark. Sam a dedus că prietenul nostru trebuia să fie un bush pilot, 
adică un pilot de pădure. Ne-a explicat că aşa erau denumiți aviatorii 
care săreau de pe o pistă pe alta prin regiunile îndepărtate cu orice fel 
de misiune s-ar fi ivit, capabili să aterizeze pe spinarea unui greier şi 
să repare motorul păsării lor cu şnurul de la binoclu şi clavicula unei 
antilope gnu; o profesie învăluită într-o romantică mistificare ce 
clădea fuga de 


558 

justiţie şi legendele unui trecut întunecat, bineînţeles false în marea 
lor majoritate. La fel ca marinarii şi automobiliştii, aşa-numiţii bush 
pilots alcătuiau o comunitate redusă şi foarte unită, aproape o 
confrerie, şi Sam sugera că vreunul dintre ei ar fi putut să-l cunoască 
pe Boston Shark al nostru. Mulţi dintre ei obişnuiau să se adune la 
Aero Club of East Africa, lângă aeroport. Cum era vorba de un club 
privat, Sam s-a oferit să facă el demersurile în locul nostru şi să ne 
informeze amănuntit dacă Boston fusese membru sau dacă vreunul 
dintre asociaţi putea înlesni vreo referinţă despre el. Satisfăcuţi, cu o 
promițătoare cale de investigare deschisă, ne-am retras să digerăm 
cele descoperite la hotelul Norfolk, unde Ken a refuzat invitaţia 
noastră la cină, pentru că stabilise o întâlnire cu Naomi. Cu alte 
cuvinte, nu o anunţase pe mama lui să nu-i pregătească masa. 

In ceaunele de la recepţie nu se copsese niciun mesaj pentru mine, 
ci numai pentru Delsey. Editura îi rătăcise articolul şi îl ruga să-l 
trimită din nou. Ne-am dat întâlnire pentru cină la o oră spaniolă, 
adică la nouă, şi am luat fiecare drumul către camera proprie. Am vrut 
să profit de răgazul acela ca să reuşesc să citesc acele pasaje ale lui 
Hamish, pe care le răsfoiam de câteva zile, dar am socotit că e mai 
urgent să încep să fac câteva însemnări despre călătoria şi cercetările 
noastre. Derulând din nou filmul faptelor, m-a asaltat un nume: 
Makena. Am hotărât să o sun ca să ştiu de ea. Credeam că îmi 
amintesc că barul Victoria Station se deschide la opt şi jumătate, aşa 
că m-am dedicat însemnărilor mele şi la ora aceea am format numărul 
de telefon. Pe un asurzitor zgomot de fond, mi-a răspuns, cu 
entuziasmul unui robot telefonic, o voce de bărbat, pe care am 
presupus-o a fi modul de comunicare al acelui barman rămas 
neîngropat. Care era numele lui...? Thomas! 

— Thomas? Sunteţi Thomas? 


— Da. Domnule. 

— Thomas, sunt un prieten al Makenei, al lui Audrey. Vă rog, aş 
putea vorbi cu ea? 

— Imi pare rău. Domnule. Domnişoara Audrey nu vine la lucru. 


559 

— Are zi liberă? 

— Nu. Domnule. Nici mâine nu va veni la lucru. 

— Ce i s-a întâmplat? Este bolnavă? 

— Imi pare rău. Domnule. Nu vă pot da mai multe amănunte. 

— Uitaţi ce este, Thomas, nu sunt un client al Makenei, ci un 
prieten de-al ei. 

— Am înţeles asta. Domnule. 

— Şi, vă rog, îmi puteţi da numărul ei de telefon? 

— Imi pare rău. Domnule. 

— Thomas, uitati, ştiu unde locuieşte, dar n-am numărul ei de 
telefon. Locuieşte în... Fir-ar să fie! îmi aminteam aspectul porticului, 
dar nu ştiam numele străzii. 

— Îmi pare rău. Domnule. 

Am hotărât că este inutil să mai bat la uşa aceea şi m-am simtit eu 
adevărat îngrijorat. Nu m-aş fi temut pentru ea dacă profesia ei ar fi 
fost de bibliotecară, dar munca Makenei implica anumite riscuri 
suplimentare. Nu aveam de ales, trebuia să mă deplasez până acolo. 
L-am sunat pe Delsey şi l-am rugat să nu mă aştepte la cină dacă 
întârziam, şi am luat un taxi până la barul Victoria Station. 

Impresia asupra localului a fost radical diferită de cea pe care am 
avut-o prima dată, dar nota sordidă era nelipsită. Nu unul, nici doi, ei 
trei askaris îşi păzeau bastoanele de cauciuc la intrare, pe lângă alţi 
doi tipi îmbrăcaţi în costum, care îşi arătau ganglionii axilari umflaţi şi 
care îşi reveneau din boală rezemaţi de un automobil blindat cu 
geamuri fumurii. Am bănuit că vreun mare mahăr înoată în umezeala 
obscură a licorilor şi sucurilor din barul Victoria şi că, poate, îmi va fi 
refuzată intrarea. Nu s-a întâmplat aşa şi, după ce am dat la o parte 
draperiile de catifea, uzate şi boţite de trecerea atâtor amatori de 
prestații sexuale de top, m-a năucit un compact furnicar uman şi mi- 
am adus aminte că este sâmbătă noaptea. Melodia dulceagă a lui 
Clayderman lăsase loc unei mulţimi de waţi sincopaţi, iar spoturile cu 
lumini intermitente verzi şi roşii 


560 

scăpărau, distrugând machiajul femeilor şi făcându-le să pară cailll 
moarte, când vii, când moarte din nou. Publicul nu numai că n, i 
numeros, dar şi foarte diferit ca gen, nu în sensul mercantil, ci în cel 
gramatical. Clientela fandosită şi pur biochimică de la vi/i lii mea 


anterioară devenise o generoasă adunare feminină, iar |» platforma 
răcnitoare a ringului, multe femei, cu partener sau iii grupuri 
numeroase pline de estrogeni, tropăiau pe pardoseală, nu mi-am dat 
seama dacă dansau sau săreau în sus ca pe pielea unei tobe. 
Sâmbătă noaptea, barul Victoria Station nu era un bordel cu un 
automat de băuturi, a se citi Thomas, ci o nevinovată discotecă cu 
servicii cu valoare adăugată. lar eu, trebuie să o spun, nu eram 
îmbrăcat adecvat pentru această ocazie. In colecţia de mostre de 
metale grele şi preţioase, tricoul şi blugii mei distonau ca fluorul] >< 
tabelul periodic al lui Mendeleev, despre care un prieten de-al meu se 
întreba ce naiba caută acolo pasta de dinţi. 

Mi-am deschis drum până la tejghea prin masa de carne neagră 
precum cel care taie un file de vacă, şi acolo l-am descoperit pe 
legendarul Thomas. M-a lovit cu butoanele lui de automat cu monede, 
aşteptând să o introduc pe a mea. L-am rugat să se apropie şi i-am 
explicat că eu eram cel care sunasem mai devreme la telefon. Eram 
încrezător că voi primi unul dintre acele semnale de recunoaştere 
între specii, pe care noi, oamenii, obişnuim să le schimbăm între noi, 
dar n-a fost aşa. Mi-a aruncat un „Ce vreţi să beţi? Domnule?” şi a 
rămas indiferent. Am iscodit tejgheaua. In fund, lângă perete şi în 
compania a două fete, îngerul alb Abraham stătea de vorbă cu un 
individ de acelaşi calibru care se lăfăia într-un costum gri, în care ar fi 
încăput o întreagă familie. Am bănuit că poate fi vorba de un mare 
mahăr şi că Abraham mă va înjura pentru amestecul meu neîngăduit, 
dar nu mi-a venit nicio idee mai subtilă. L-am abordat, m-am 
prezentat, am încercat să-i împrospătez memoria în legătură cu 
prezenţa mea acolo cu Makena şi i-am expus îngrijorarea mea în 
privinţa ei. A reacţionat cu răbdare, fără să-şi schimbe expresia 
nepăsătoare. L-am rugat atunci să o 


561 

Mine el pe Makena şi să o întrebe dacă vrea să vorbească cu mine. 

După o clipă de şovăire, m-a condus la o uşă şi m-a lăsat să aştept 
iilară, în timp ce el intra în ceea ce părea a fi un birou. După două 
minute, m-a invitat să intru şi mi-a întins receptorul telefonului cu n 
expresie gravă. Biroul avea un aspect lipsit de farmec, cu rame de i. 
Iblouri pe pereţi, mobile provizorii şi cutii de carton umplute cu i 
ihiecte desperecheate. Am luat telefonul. La celălalt capăt al firului, i 
răsunat glasul ei aurit. 

Bună, Curro. Cum te îngrijeşti tu de mine! Eşti un amor! 

— Bună, frumoaso! Eşti bine? Este totul în regulă? 

— Splendid. Mi-am luat câteva zile libere, asta-i tot. Dar nu-ți lace 
griji, o să mai afli veşti despre mine. 

Mesajul liniştitor al Makenei nu găsea ecou în expresia lui Abraham. 


Obrajii lui ca două mere păreau veştejiţi, de parcă le-ar | i lipsit 
soarele. M-am alarmat şi a trebuit să mint. 

— Makena, Abraham mi-a spus că se întâmplă ceva grav, am şoptit 
eu, încercând ca proprietarul localului să nu mă audă. 

El nu şi-a schimbat expresia; rămăsese ţeapăn, cu privirea 
cufundată sub pleoape. O tăcere prelungă şi sonoră s-a aşternut şi a 
dispărut pe linia telefonică. Când a dispărut, mi s-a părut că aud un 
oftat. 

— A trebuit să mă refugiez câteva zile în casă, pentru orice 
eventualitate. 

— Pentru ce eventualitate? am replicat pe un ton cam brusc. 

— Curro, cred că ştii deja despre mine tot ce te interesează să afli. 
Nu căuta să intri în vreun bucluc, nu te avantajează. Peste câteva zile, 
o să te întorci în Spania ta şi o să uiţi de fata aceea care... 

— Pentru ce eventualitate? am repetat eu. 

De data asta, din gura mea nu a ieşit un ordin, ci o rugăminte. 

— Pentru eventualitatea că ei s-ar întoarce. 

— Ei? Cine? 

— In regulă, domnule jurnalist, o să-ţi dau un subiect bun. 

— Mak, nu jurnalistul te întreabă. 


562 

— Bine, tu ai vrut-o. A făcut o pauză. Să-ţi explic, acum doua zile s- 
au prezentat la barul Victoria doi bărbaţi şi o fată. Veneau de la Blush 
Orchid Internaţional, agenţia aia de escorts de care ţi-am spus. Erau 
foarte bine îmbrăcaţi, fata era superbă, şi aveau cărţi de vizită, totul 
foarte profesionist. Cei doi bărbaţi erau directorul de Resurse Umane 
şi directorul de Operaţiuni, cred, iar fata era una dintre modele. 
Cărţile de vizită aveau înscrise numele şi funcţiili lor, dar nimic mai 
mult, nici adresă, nici telefon. Asta m-a uimit într-adevăr. S-au aşezat 
la o masă cu mine şi cu Abraham, şi au spus că au venit să mă 
încurajeze să fac pasul, pentru că am întârziat cu răspunsul. Au 
comandat şampanie din cea mai scumpa şi chiar i-au oferit bani lui 
Abraham ca să-l recompenseze, iar mie, mă rog, de toate: 
îmbrăcăminte de firmă, bijuterii, carduri aurii de întreprindere, maşini 
şi apartamente de lux la Londra, Paris, Moscova... Fata a povestit că e 
fiica unui muncitor din Europa de Est şi că lucrează de doi ani cu 
agenţia şi că a fost lucrul cel mai bun care i se întâmplase vreodată, 
că ducea o viaţă de vis pe care nu şi-o imaginase niciodată. 
Incepusem să fiu invidioasă, dar adevărul e că nu reuşeam să am 
încredere în ei. Nu ştiu, a fost o presimţire. Nu mi-au fost simpatici... 

Relatarea s-a oprit. A revenit din nou suflul uşor, de parcă iu loc să 
respire, Makena ar fi deschis o fereastră. Am preferat să nu o întrerup. 

— Chestia e... a continuat ea... că i-au cerut lui Abraham biroul lui, 


unde eşti tu acum, şi s-au închis acolo cu mine. Mai întâi, au tras pe 
nas nişte liniuţe de cocaină. Poţi să-ţi închipui că în munca asta am 
văzut de toate, dar nu-mi place să mă droghez şi nimeni n-a îndrăznit 
vreodată să mă oblige. Ei insistau şi insistau, la începui rămânând 
respectuoşi faţă de mine, dar pierzându-şi zâmbetul, făt a să ridice 
glasul, dar punând mâinile într-un fel care nu mi-a plăcut deloc. Am 
început să mă sperii şi m-am gândit: bine, o dată nu-mi poate face rău 
şi am tras puţin pe nas. Atunci, au început să... nlă pipăie pe sub 
haine. Eu m-am opus. Le-am spus că nu vreau, că cu 


563 

aleg cu cine vreau să dorm, iar ei au răspuns că n-o să dormim şi 
<.1 în firma aia trebuia să fiu flexibilă şi că ei trebuiau să mă pună la 
încercare, să vadă dacă sunt potrivită pentru ei... 

M-am simţit sincer stânjenit. M-am gândit că poate, după tot i < se 
întâmplase, Makena chiar îi povestea unui jurnalist istoria ei. | >ar eu 
nu eram unul dintre acei oameni respectabili de la BBC cu H nesfârşită 
putere mediatică. Un cronicar specializat în maimuțe ’ liberate cu greu 
ar fi putut face ceva ca să o ajute. M-am temut să nu îi înşel 
aşteptările. 

Mak, dacă preferi să... 

Taci şi nu mă întrerupe, pentru că nu vei reuşi să mă mai faci |.| 
vorbesc altă dată. Bun, cert este că am început să ţip. Unul din ei mă 
ţinea de braţe pe scaun, iar celălalt se deschidea la pantaloni, iar lata 
s-a aşezat între picioarele mele cu sticla... Mă rog, n-o să-ţi dau 
detalii, Curro. Am început să urlu şi să urlu, Abraham! Abraham! iar 
cel care stătea în picioare mă sufoca cu... aia a lui. Atunci, Abraham a 
intrat în birou. Când a văzut ce îmi făceau ăia şi pe mine plângând, s-a 
înfuriat şi a început să-i lovească, ştii doar că Abraham este foarte 
corpolent, şi să strige la ei să plece de acolo. Atunci, fata a scos din 
geantă un spray dintr-ăla împotriva violatorilor şi i l-a pulverizat lui 
Abraham în ochi, iar el a căzut la | lământ ţipând şi atunci eu am spart 
sticla şi am pus-o în faţa mea ca să mă apăr. Atunci, ei mi-au spus că 
or să vină altă dată, că cine mă credeam eu, că dacă nu voiam să 
muncesc pentru ei n-o să muncesc nici împotriva lor... înainte de a 
pleca, cei doi bărbaţi au distrus biroul. Şi asta a fost tot, Curro. 
Abraham mi-a spus să stau acasă câteva zile şi a angajat încă doi 
askaris, în caz că se întorc. Ei nu ştiu unde locuiesc, aşa că acasă sunt 
în siguranţă. Dar adevărul e că mi-e foarte frică. 

— Biata mea fată! Ţi-au făcut rău? Eşti rănită? 

— Nu, sunt bine. M-a durut puţin după aceea, dar acum a trecut. 

— Ai nevoie de cineva care să te îngrijească? 


564 


— Nu-ţi face griji, dragul meu. Sunt obişnuită să mă îngriji singură şi 
profit să mă odihnesc. Arăt oribil, cu o pijama de |. | Nakumatt şi cu 
părul încâlcit, dar nu-mi pasă. Vreau să fiu singura Am făcut un 
castron enorm de floricele de porumb şi o să mii mi la un film. 

— Mic dejun la Tiffany? 

— Nu, unul cu Denzel Washington. Cred că este un film trist, pentru 
că joacă rolul lui Steve Bikol şi îmi amintesc că a fost ucis Dar nu 
contează, îmi place Denzel. O să plâng puţin şi o să mă cult 
devreme... Nu. Cred că nu pot fi ca Audrey. 

— Să fii ca Audrey? Dar când se privea în vitrina de la Tiffany'1,, 
cea pe care ea o vedea era prietena mea Mak. 

— Ha, ha! Ştii cum să măguleşti o fată. 

— Ai mare grijă de tine, frumoaso! O să te sun să văd cum te mai 
simţi. Dar n-am numărul tău, nici adresa. 

— l-am spus lui Abraham să ţi le noteze. Mulţumesc, dragul meu. 
Apreciez foarte mult că îţi faci griji pentru mine. 

Am închis telefonul. Abraham mă privea cu obrajii ca nişte mere 
fleşcăite, de parcă viermii le-ar fi devorat miezul. 

— In treizeci de ani la barul Victoria n-am avut niciodată astfel de 
necazuri. Eu n-aveam treabă cu ei, iar ei n-aveau treabă cu mine. 
Nemernicii ăia... 

— Imi pare rău, domnule Abraham. 

Am luat un taxi să mă întorc la hotel. A fost o uşurare faptul că 
Makena a preferat singurătatea în noaptea aceea. Dacă ar fi trebuit la 
un moment dat să rezist, asemenea unui spion torturat, ca să nu dau 
naibii reţinerile mele faţă de ea, atunci ar fi fost acel moment. 
Povestea dintre noi începuse ca o atracţie fizică şi nu era uşor 
întotdeauna să o purifici, să faci abstracţie de ea şi să o dai afară din 
peştera lui Platon, fără să te omori bătând în poartă cu măciuca, 
precum Fred Flintstone. Dacă alţi bărbaţi i-ar fi căzut în mreje în după- 
amiaza de la piscină sau în noaptea de la restaurantul 

1 Stephen Bantu Biko (1946-1977), activist sud-african 
antiapartheid (n.tr.) 


565 

(larnivore, în schimb, pentru mine, suprema tentaţie a fost acea 
Makena lipsită de candoare, călcată în picioare şi vulnerabilă, cu 
castronul ei de floricele de porumb în braţe, cu pijamaua ei de la 
upermarket şi părul ei încâlcit. In noaptea aceea, i-aş fi acoperit | 
rupul cu sărutări până mi-aş fi şters de pe buze ADN-ul Mânicăi. 

Poate că de aceea m-am bucurat că la barul Delamere din hotelul 
Norfolk se sărbătorea o extravagantă petrecere intimă, ca să profit de 
ocazie şi să alung acest gând din sfera mea de conflicte sentimentale. 
Trecuse de ora zece şi un triumvirat de bătrâne glorii se legase prin 


jurământ să oblige la refacerea integrală a stocului de alcool al 
barului. judecând după ceea ce zăcea pe masă, confreria se 
constituise sub deviza „afară cu subdiviziunile!”, iar consumaţia 
minimă se stabilise per sticlă. Am fost surprins să-l descopăr acolo pe 
Tony Kerak, chefuind cu Delsey şi cu veşnicul lan, care nu lăsa să-i 
scape niciun prilej ca să-şi dezinfecteze gâtlejul, fie că era într-o 
companie bună, fie că nu. Delsey şi Tony erau revărsaţi în scaune, 
primul, toropit, iar cel de-al doilea, descheiat de sus şi până jos, în 
vreme ce lan, cu tocul cizmei de cowboy pe spătarul altui scaun, 
zdrăngănea la ukulele. După echilibristica greoaie şi după timbrul 
vocilor lor se deducea că cei trei luaseră deja la bord combustibil cât 
să umple o cisternă, mai ales Hemingway reînviat. 

— Tony! Credeam că toată lumea de la film este deja la Masai 
Mara. 

Am înşfăcat un scaun, m-am alăturat petrecerii şi o mână 
tremurată mi-a turnat un whisky, pe care l-am golit prin canalul de 
scurgere al gâtului meu. 

— Şi chiar aşa este. Dar eu nu mai am rol. De fapt, rolul pe care îl 
aveam nu-mi servea nici ca să mă spăl la cur. Şi nu-i o glumă, ştiţi? 
Nu, nu, nu! Jur că am dat probă, pe toţi dracii! Dar, acum, se pare că, 
până la urmă, acel... yankeu bărbos o să elimine toate scenele cu 
mine, aşa că presupun că nu mai fac parte nici eu din lilm. Ce căcat...! 
De-aia sunt aici, ciocnind cu prietenii mei pentru 


566 

un fost actor supărat foc. Regele Empyriei a murit! Trăiască regele 
Empyriei! 

Şi-a ridicat paharul şi l-a băut până la fund. 

— Ce-i chestia asta cu Empyria? a întrebat lan, ciupind coardele 

— A fost rolul vieţii lui, a subliniat Delsey. Era un rege exilai care a 
răpit şi a sedus o spioană rusoaică, interpretată de divin. | Ursula 
Andress. 

— Te-ai culcat cu Ursula Andress? 

lan şi-a netezit toate zbârciturile de pe trup către frunte, lăsând în 
acelaşi timp să-i cadă tocul cizmei pe pardoseală. 

— Nu, pe toţi dracii Satanei! a rostit Tony. Dacă vrei istorii picante, 
prietene, ţi-aş putea vorbi de un actor în rol secundar care făcea pe 
garda mea personală de corp. Şi mi l-a păzit bine, vă asigur! Aaah! 
Ha, ha! Avea abdomenul tare ca piatra şi un cur ca un coif pentru fraţi 
siamezi, da, domnule, he, he! 

— Cum, da’ tu eşti...? lan nu şi-a încheiat fraza. Zilele trecute am 
crezut că glumeşti, omule. Ca să vezi, şi eu care mă obişnuisem să te 
văd ca pe adevăratul Hemingway. 

— Ha, ha! îmi pare rău, amice, dar ai nimerit într-un cuib de 


poponari! a spus Tony pe un ton sentenţios. 

— Poftim? Toţi...? 

— Nu, nu toţi! m-am grăbit eu să lămuresc lucrurile. 

— Tu, nu? Drace, şi eu care credeam că eşti efebul lui Delsey. 

Tony părea contrariat. 

— Efeb! Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Deşi se pare că în 
ultimul timp nu prea mai am treabă cu femeile. Sau ele cu mine, nu 
sunt sigur. 

— Tot fără veşti de la frumoasa Mónica? m-a iscodit Delsey. 

— Tăcere administrativă, am declarat eu, înghițind al doilea pahar 
de whisky. Cred că o pierd, şi fără un motiv aparent. 


567 

— So we'ligo no more a-roving, so late into the night, though the 
heart be still as loving, and the moon be still as brightal, a declamat 
Delsey. Cunosc şi (Icplâng acest cumplit abandon, tinere, pe care şi 
eu l-am îndurat în sufletul meu fragil. Şi sunt alături de tine la necaz. 

— De când a început să mă numească „logodnicul ei”, se pare că 
Ibloseşte această denumire ca scut ca să anuleze orice pretenţie din | 
>artea mea. Simt ca şi cum ar trebui să trag de ea încontinuu ca să 
nu o pierd, ca şi cum ar trebui să înalţ această relaţie cu propriile 
mijloace ca să văd cum se rostogoleşte din nou pe munte în jos. Am şi 
eu pedeapsa mea de Sisif, Delsey. l-am privit pe ceilalţi, care mă 
observau în tăcere. Dar nu vreau să vă plictisesc cu problemele inele 
amoroase. 

— Oh, nu-ţi face griji, băiete. Măcar există cineva la această masă 
care explorează din când în când alt trup decât al său fără să i se 
exploreze şi portofelul, vreau să spun. Tony i-a întrerupt lui lan | 
lâiguiala de protest. Şi asta îl face să fie mereu tânăr. Tu de câtă 
vreme nu ţi-ai mai tras-o cu cineva, Delsey? 

— Prietene, ştii că nu împărtăşesc stilul tău de abordare a sferei 
carnale a naturii noastre umane. 

In ciuda moderaţiei fără pată a limbajului său, şi lui Delsey i se 
împleticeau cuvintele pe limbă. 

— Ha, ha, ai rămas la fel de pedant ca întotdeauna, prietene! Atât 
de pedant! Chiar dacă n-o să poţi să-mi scrii biografia, prietene, vreau 
să-mi scrii epifatul de pe mormânt când o să cobor din această 
afurisită de viaţă! Am spus bine, nu-i aşa? Epifat! 

— Da, Tony. |ţi voi scrie epifgful. Sau epitatul tău. Ce vrei tu. 

Delsey se lăsa biruit de povara alcoolului. 

1 „Aşa că nu vom mai hoinări atât de târziu în noapte, chiar dacă 
inima încă mai iubeşte şi luna încă mai străluceşte.” Versuri extrase 
dintr-un poem pe care l-a scris Lord Byron în 1817, într-o scrisoare 
adresată prietenului său Thomas Moore, care le-a inclus mai târziu 


într-un volum, pe care l-a publicat, împreună cu mai multe scrisori şi 
jurnale ale lui Byron. (n.a.) 


568 

— Vreau să-i dai nota ta personală, dar să fie... ceva amuzaţii, care 
să mă facă să râd. Să nu cumva să-ţi vină să vorbeşti de., îngeri şi 
nereide, şi nimfe... şi... de chestiile alea pe care le zici lu de obicei. 

— Cum spui tu, Tony. Iți voi scrie un epifaf fără angelologie, fără 
mitologie, fără nicio altă -logie. 

Barmanul s-a apropiat de noi cu o expresie cordială, dar cu 
înfăţişarea celui care avea intentia de a ne evacua. Şi chiar aşa s-a 
întâmplat. 

— Scuzaţi-mă, domnilor. Barul se închide. Dacă doriţi, mai puteţi 
rămâne încă puţin, dar acum trebuie să vă iau ultima comandă. 

— Fir-ar să fie, Bob, eşti al naibii de inflexibil, a mormăit lan şi a 
început să cânte un cântec de leagăn la ukulele. 

— Da’ petrecerea de-abia a început! a protestat Tony. Delsey, ai zis 
că ai un apartament cu verandă spre grădină, nu-i aşa? 

— Cum? Ah, da, da. Delsey şi-a scos capul din marea de vise ca să 
respire. Nu a îndrăznit să-l contrazică pe Tony. Da, desigur, veniţi în 
apartamentul meu. Vom continua acolo. 

— Ai auzit, Bob. Ai auzit. O să continuăm acolo, i-a ţinut Tony 
isonul. Aşa că poţi de-acum să-mi schimbi aceste jetoane pentru 
valoarea lor echivalentă în whisky şi gin. l-a întins barmanului trei 
bancnote de câte o mie de shillings. Cred că am încălzit deja 
motoarele şi putem... să ne lipsim de răcoritoare. Şi dacă cineva vrea 
să reducă octanul... octana... cifra octanică a combustibilului tău, cu 
siguranţă că robinetul lui Delsey n-are oră de închidere. 

— Domnule, nu e recomandabil să beţi apă de la robinet, a sugerat 
blând Bob. Vreţi cumva o sticlă cu apă minerală? 

— Minerală? Nu, pe toţi dracii! Vrei să spui că afurisitele alea de 
dihănii de la robinet or să fie mai rezistente decât mine la poşirca 
asta? 

— Nu ştiu, domnule. Dar nu trebuie să beţi apă de la robinet. 

— ţi mulţumesc pentru sfat, Bob. O să beau cocktailul meu de 
actor ratat, de bătrân ruinat şi de poponar fleşcăit cu câteva 


569 

picături din licoarea aia clandestină care te lasă orb înainte de a te 
ucide, acea... cum i-ai zis, lan? 

— Chang'aa. 

— Asta, chang'aa... Cum i-o fi zicând. Dar sub nicio formă n-o să 
beau vreo afurisită de picătură din apa aia letală de la robinet. 
Domnilor, dacă mă însoţiţi... 


Cu numai două whisky-uri, eu eram încă cel mai treaz din grup. În 
lipsa altei substanţe mai nobile de curăţat pete, mă aşezasem acolo 
cu ei ca să-mi şterg cu alcool rănile lăsate de Mónica în suflet, dar un 
alt gând începea să mă neliniştească. Tony păstra o atitudine ostilă 
faţă de el însusi care, chiar cu slaba mea cunoaştere a personajului, 
suna ca un semnal de alarmă. Am socotit nimerit ca Delsey să fie la 
curent cu faptul acela, ca să-l ţină sub control. Dar prietenul meu nu 
era în stare să controleze altceva decât propriile funcţii de bază. 
Odată ce Tony a luat sticlele şi am pornit-o spre apartamentul lui 
Delsey, l-am apucat pe acesta de braţ, ca să-l ajut să se ţină pe 
picioare, şi i-am şoptit că Tony are o dispoziţie uşor autodistructivă. 
Adormit pe jumătate, Delsey mi-a răspuns că aşa era el mereu şi că 
nu exista motiv de îngrijorare. 

Tony a aşezat scaune pentru toţi în veranda lui Delsey ca într-un 
atent aranjament de scenă. A aprins nişte lumânări, a servit pahare 
pline ochi cu whisky şi gin şi şi-a vărsat unul dintre ele pe esofag. 
Totul părea să nu aibă alt scop decât transvazarea lichidelor dintr-un 
recipient într-altul, fără să atingă pardoseala până la ducerea lor la 
orificiul de scurgere al vasului de toaletă, iar acea defilare diuretică a 
incontinenţelor prin camera de baie a lui Delsey nu era tocmai un 
atrăgător program de acţiune. lan îşi păstra întreagă anatomia zveltă 
care scotea note pe alături din micuța lui chitară, Tony era posedat de 
o euforie stângace, iar Delsey de-abia îşi mai ţinea ochii săi verzi 
deschişi către realitate. Am hotărât să nu mai beau, pentru a putea să 
strâng resturile petrecerii. Tony îşi reamintea de unele dintre femeile 
măritate şi plictisite care căşunaseră pe el şi cum se folosise el de mai 
multe dintre ele ca să-şi deschidă cale până la 


570 

rutina nocturnă a cuplului, unde, spre stupefacţia doamnei, aceast; 
i fusese alungată pe tuşă, asistând uluită ca un copil de mingi la o 
pasionată partidă de pelotă bascăl între molaticul ei soţ şi acel 
celebru june-prim. 

— Te rog, încetează odată, a bombănit lan. Poveştile astea sunt 
scabroase. Mi se par, şi iartă-mă, prietene, că sunt atât de sincer, de-a 
dreptul jalnice. Imi amintesc de personajul de la care mama mi-a găsit 
numele. Nu mi-a plăcut niciodată. 

— lan? Tony s-a gândit un moment. Te cheamă lan. lan... Ce drac 
de personaj este lan? 

— Adevăratul meu nume este Dorian. Mama l-a luat de la Dorian 
Gray al lui Oscar Wilde2. Niciodată nu mi-a plăcut. De aceea l-am 
prescurtat în lan. 

— Aha, Dorian Gray! Da, eu am fost cât pe-aici, aproape pe punctul 
de a interpreta rolul ăsta! Dorian Gray! îmi amintesc că ni s-a explicat 


povestea în ziua când am trecut pe la şcoală. Cum era...? La naiba, 
cum era? 

— Era un tip rafinat şi crud care şi-a comandat un portret, a 
explicat lan. În vreme ce el îşi trădează prietenii şi îşi bate joc de fete, 
portretul îmbătrâneşte, nu el. li face să sufere pe oamenii din jurul lui, 
dar nu-i pasă, pentru că beleaua cade pe tipul din tablou. La sfârşit, 
tabloul ăla care îi reflectă răutatea îl copleşeşte, iar el îl taie cu cuțitul 
ca să se elibereze de el, dar atunci moare cu pumnalul înfipt în inimă 
şi tabloul este din nou aşa cum era când a fost pictat. 

— Aaah, tinereţea veşnică. Un mare vis. O mare frustrare pentru 
triumful virtuţii machiavelice, a exagerat Tony. 

— Mai ales o mare sinucidere, şi foarte meritată, a intervenit lan pe 
un ton sentenţios. 

1 Un amuzant joc de cuvinte intraductibil: în spaniolă pelota 
înseamnă minge sau jocul de pelotă bască, dar la plural este un 
termen argotic şi eufemistic pentru testicule, (n.tr.) 

2 Cunoscut ca fiind homosexual asumat, fapt pentru care a fost 
pedepsit în Marea Britanie cu ani grei de temniţă, (n.tr.) 


571 

— Eu aş fi fost un minunat Dorian Gray... Un excelent Dorian Gray, 
da, domnule. Era un rol pe măsura mea. Dar i l-au dat acelui... Kermit 
Berger sau... Helmut Burger sau cum puia mea l-o fi chemat. Iți 
aminteşti, Delsey? Delsey? 

— „Era chinuit de un dor sălbatic după neprihănita puritate a 
copilăriei lui - acea copilărie... alcătuită din roz şi alb - a citat Delsey, 
activat subit ca un ceas deşteptător, pentru ca după aceea să-şi 
cufunde din nou bărbia în piept. 

— Scuzaţi-l pe prietenul meu Delsey. Credinciosul, vechiul şi 
aproape... singurul meu prieten Delsey. Este o bibliotecă ambulantă, 
ha, ha! Biblioteca cea mai ambulantă din lume, asta e Delsey. Daaar... 
Bibliotecile se închid devreme. Devreme, asta e... Chiar aşa, prieteni. 
Vă jur pe blestemata mea căpăţână. De zeci, de sute de ori după acel 
rege al Empyriei, au trecut prin mâinile mele roluri splendide. Splen- 
di-de... Care sfârşeau întotdeauna în mâinile altora. Când sus, când 
jos. Când sus, când jos. Il vedeţi, doamnelor şi domnilor, pe marele 
Tony Kerak, legat de o afurisită de montagne-russe! Uuuuu! S-a 
balansat simulând mişcarea cabinei şi a fost cât pe-aci să cadă pe 
podea. L-am ţinut şi l-am îndreptat pe scaun, dar era prea beat ca să- 
şi dea seama. 

— Sisif. Este pedeapsa lui Sisif, a murmurat Delsey. 

— Şi asta ce naiba mai e, prietene? 

— Sisif a fost aruncat în infern de către Zeus şi pedepsit să împingă 
o stâncă în sus pe o colină, dar care se rostogolea din nou când 


ajungea în vârf. O dată şi încă o dată. 

— Oh! Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— Nimic. Pedeapsa lui este veşnică. Incă mai continuă acolo. 

— Mai continuă...? Fir-ar să fie! Ce porcărie! Bietul de el! închin 
pentru el şi pentru toţi Saficii... Sifiliticii... sau cum naiba ai zis că-l 
cheamă. A ţinut paharul prea departe de gură şi o parte din licoare i-a 
curs pe pieptul cămăşii. Am crezut că se prăbuşeşte, dar 

1 Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Editura pentru Literatură, 
Bucureşti, 1967, p. 327, în traducerea lui D. Mazilu (n.tr.) 


572 

şi-a recăpătat echilibrul. Şi acum, domnilor... Dacă mă scuzaţi.. 
Cred că nu mă simt bine... Voi... 

Şi-a răsucit trupul spre grădină şi a vomitat un lichid scârbos care s- 
a împrăştiat pe pavimentul de piatră, împroşcând cizmele lui lan. 
Acesta s-a tras într-o parte şi a ridicat picioarele de pe pardoseală. 

— Fir-ar să fie, ce scârboşenie! S-a ridicat de pe scaun şi şi-a frecat 
cizmele de gazonul din grădină. Cred că pentru mine este de-ajuns. 
Noapte bună, domnilor. Şi-a luat ukulelele şi şi-a vâră i figura şireată 
în rondurile de flori, ca să se piardă în noapte. 

Am rămas acolo, cu Delsey sforăind ca un transadantic în ralanli şi 
cu Tony catatonic, urlând ca o sirenă din port. Am încercat să-l trezesc 
pe Delsey. 

— Delsey! Domnule baron! am şoptit eu, scuturându-l de umăr. 

— Ah? Ce...? Ce se întâmplă? 

— E ora să vă culcaţi. Vreţi să vă duc în pat? 

— Nu, nu... Pot. Pot. 

L-am ridicat de subsuori şi l-am ajutat să se târască până în pat. 

— Sunteţi bine, Delsey? Pot să vă las singur? 

— Da... Da... Sunt bine... Am nevoie doar... de două aspirine. 
Sunt... Sunt în... Şi-a lăsat braţul să plutească în direcţia băii. 

Am scotocit prin mai multe truse până am găsit-o pe cea cu 
medicamente. Am scos două aspirine, am umplut un pahar cu apă 
minerală şi m-am întors în dormitor, unde l-am ridicat pe Delsey în 
capul oaselor ca să-i strecor comprimatele şi un firicel de apă prin 
colţul gurii. 

— Delsey, ştiţi care este camera lui Tony? 

— Nu... Nu ştiu... 

L-am rezemat de pernă, i-am scos pantofii şi l-am învelit cu 
cearşaful. Am ieşit din nou pe terasă, unde Tony îşi atârna toată 
greutatea pe unul din braţele scaunului, ca un urs mare de pluş spălat 
şi pus la uscat. L-am aşezat din nou, sprijinit de spătar, şi i-am pipăit 
buzunarele. Într-unul din ele era cheia de la camera lui. L-am 


573 

zgâlţâit de revere, având grijă să nu-mi pun degetele pe urma de 
vomă care îi curgea pe cămaşă. 

— Tony! Tony! 

— Eeeh...? 

— Tony, o să vă duc în cameră. Haideţi, faceţi un efort. 

S-a ridicat suficient cât să-i trec unul din braţe pe după gâtul meu 
şi, cu masa lui enormă repartizată între spinarea mea şi picioarele 
sale îndoite, am înaintat până în dormitorul lui Delsey, unde Tony a 
început să-şi îndrepte genunchii ca să rămână pe loc. Simţeam cum 
umezeala hainelor sale le pătrundea pe ale mele până la piele, 
lipindu-mi carnea de a lui ca un adeziv vâscos. Duhoarea lui de; ilcool, 
de vomă, sudoare şi mătreaţă se lupta să facă să-mi plesnească 
robinetele stomacului şi să declanşeze o rafală de icnituri, dar am 
hotărât că nu era momentul pentru fandoseli. Am înghiţit mareea 
acidă care îmi invadase gura, am respirat adânc şi l-am apucat ferm, 
concentrându-mă asupra imaginii duşului din camera mea, unde 
aveam să intru îmbrăcat. 

Am stins lumina din apartamentul lui Delsey şi am ieşit pe culoar 
târând povara mea umană. Deodată, Tony a întins braţul liber spre 
întunericul de pe culoar şi a exclamat: 

— Acolo! 

— Ce se întâmplă? 

M-am oprit privindu-i chipul descompus şi atunci am înţeles că îşi 
recita rolul. Am continuat să merg, în vreme ce el declama tare cât îl 
ţineau plămânii, lăsându-se cu capul pe umărul meu ca o limbă de 
clopot din cauciuc. Eu îi făceam semn să-şi modereze înflăcărarea, dar 
era în zadar. 

— Acolo! Le vezi? Vezi acele ape liniştite... colorate în turcoaz? Pe 
celălalt mal al acelei mări indo... indolente, aceleaşi valuri spală blând 
mândrele porţi... mândrele porţi de stâncă ale regatului meu pierdut. 
Regatul meu, sub... subjugat de tirania unui... unui... unui invadator 
nemilos, îndepărtat, inaccesibil! Supuşii mei, obligaţi să se lepede de 
credinţa faţă de suveranul care pentru ei... care 


574 

pentru ei şi-a vărsat sângele într-o mie... într-o sută de bătălii, ca să 
se prosterneze în faţa unei imagini fără... fără suflet, în faţa unei 
banale fotografii! Vezi, frumoasa... şi indiferenta mea Nadia? Poţi să 
vezi cum apune soarele... dincolo de îndureratele câmpuri din 
Empyria? Poţi să vezi... poţi să vezi animalele sălbatice aplecân du-şi 
coarnele la defilarea... duşmanilor mei? Poţi să-i vezi pe ţăran îi umili 
dând ascultare unui... împă... împărat străin? Supuşii mei fără regele 
lor, şi eu fără ei, nu suntem nimic. Nimic... In această... insulă uitată 


nu sunt stăpân decât peste vuie... vuietul furtunilor, peste şuierul 
brizei, pentru... peste lumină şi peste bătaia din aripi a pescăruşilor. 
Nu sunt stăpân... peste nimic, frumoasa mea... şi indiferenta mea 
Nadia. Tu şi ai tăi... mi-aţi răpit... onoarea. Şi un rege fără onoare nu 
aspiră la altă soartă decât moartea... 

În sfârşit, am reuşit să ajungem până în camera lui. Ultima dată 
când l-am văzut, se agita pe pat arcuindu-şi trupul ca o halcă de carne 
pe o placă fierbinte şi îşi ridica degetele spre tavan, de parcă ar fi 
încercat să lanseze din vârfurile lor vreo scânteie rămasă încă aprinsă 
de la sclipirile ei din trecut. La scurtă vreme după ce s-a crăpat de 
ziuă, Tony s-a sinucis. 


31 - Cenuşa fără ţărâna în care să se întoarcă 

Când a izbucnit toată agitația aceea, nu ne-a trecut prin minte că ar 
putea avea vreo legătură cu noi. Eu şi Delsey luam micul dejun în sala 
de mese. Aspirinele îşi făcuseră efectul ca prin minune şi niciuna 
dintre zbârciturile bine conturate de pe chipul său nu acuza urmele 
îmbuibării etilice, nici în culoare şi nici în adâncime. Mai mult decât 
atât, în dimineaţa aceea, devorase chiar şi o plebee | >orţie de 
omletă, prăjită în aceeaşi tigaie utilizată pentru oaspeţii din camerele 
ieftine. Se trezise plin de energie şi de căldură sufletească, cu chef de 
conversaţie şi de a ne relua investigația. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de cinci minute. Cronometrul a 
pornit când camerista a traversat în fugă grădina, urlând ca un 
vagonet de pompieri sărit de pe şine, pe punctul de a se ciocni cu 
maşinăriile de epocă alcătuind decorul curţii interioare a hotelului 
Norfolk. Ocupanţii sălii de mese am întors capul după ea şi am privi t- 
o strecurându-se prin uşa pavilionului de recepţie, de unde s-a ivit din 
nou, târându-l în urma ei pe unul dintre portari. După o jumătate de 
minut, un bărbat cu aspect de director a deschis calea unui pluton 
alcătuit din mai mulţi angajaţi, printre care un membru al gărzii de 
securitate. Intrigaţi, am întrebat un chelner din restaurant care era 
motivul acelei zarve, la care a răspuns că nu ştie, dar că trebuie să fie 
vorba despre o problemă de întreţinere. Unii comeseni, turişti gregari 
în pantaloni scurţi şi ciorapi trei sferturi, echipați cu gadgeturi pentru 
safari, şi-au dat întâlnire în grădină, căutând din priviri originea acelei 
agitaţii, iar alţii, comis-voiajori 


576 

cu servietă-diplomat şi rezidenţi care au văzut multe la viaţa lor, 
continuau să dialogheze cu farfuria cu micul lor dejun, fără să i; i în 
seamă forfota. După aproximativ trei minute, zvonul că un oaspeţi 
murise în somn a cuprins sala de mese şi, după încă un minut, 
bărbatul cu aspect de director, pe care l-am văzut conducând cel de-al 


doilea grup, a năvălit în sala de mese escortat de recepţioner şi de 
paznic. Când am constatat că cei şase ochi erau îndreptaţi spre noi, a 
trebuit să dau ascultare vagii temeri pe care o presimţisem dej. | cu 
un minut în urmă. Alaiul s-a oprit în faţa noastră şi bărbatul în costum 
s-a prezentat ca fiind Duncan Travis, managerul hotelului, şi l-a 
întrebat pe Delsey dacă el era Delsey. După răspunsul său vioi, am 
presimţit că baronul nu îmi împărtăşeşte bănuielile. 

— Da, eu sunt. Cu ce vă pot fi de folos, tinere? 

— Aţi fi atât de amabil să mă însoţiţi, vă rog? 

Managerul ne-a poftit în biroul său, unde a închis uşa, lăsându-și 
afară suita. Am luat loc şi ne-a oferit o cafea şi o răcoritoare, pe care 
le-am refuzat. Delsey mă privea amuzat, neînţelegând scopul 
ceremonialului. L-am silit pe Travis să ne înfigă cuiul acela cât mai 
degrabă, oricare ar fi fost calibrul lui. S-a aşezat în spatele mesei sale 
de scris, şi-a lăsat degetele să alunece pe marginea reverelor, şi-a 
aranjat poalele hainei şi şi-a dres vocea înainte de; i începe să 
vorbească: 

— Pentru mine este o neplăcută îndatorire să vă informez că... 
domnul Tony Kerak a fost găsit azi-dimineaţă fără viaţă în patul său. 

— Doamne Dumnezeule! Dar ce spuneţi? 

Delsey a sărit de pe scaun, ale cărui rotile au alunecat pe parchet. 

— Imi pare nespus de rău, dar trebuie să vă comunic, de 
asemenea, că nu este vorba despre un deces din cauze naturale. 

— Ce vreţi să spuneţi? Un asasinat?! am exclamat eu, deşi intuiam 
deja răspunsul. 

— Mă tem că... totul pare să indice faptul că şi-a luat viaţa. Dar, 
bineînţeles, ancheta poliţiei va fi cea care va stabili concluziile 
pertinente. 


577 

— Dumnezeule, ce îngrozitor! Dumnezeule, Doamne Dumnezeule! 
Ce tragedie! 

In loc de orice reacţie, Delsey şi-a luat capul în mâini recitând 
aceeaşi litanie. Travis a apăsat butonul interfonului şi a cerut nişte 
sticle cu apă. Dat fiind că Delsey s-a blocat într-o buclă circulară, am 
hotărât să preiau frâiele situaţiei. Managerul a continuat: 

— İn numele hotelului Norfolk şi într-al meu personal, doresc să vă 
exprim cele mai profunde condoleanţe pentru această cumplită 
întâmplare şi să ştiţi că mă pun personal la dispoziţia dumneavoastră 
pentru orice sprijin de care aţi avea nevoie, atât pentru formalităţile 
pe care va trebui să le realizaţi, cât şi pentru comunicarea cu rudele 
defunctului sau pentru repatrierea rămăşiţelor sale. Este obligaţia 
mea să fac în aşa fel încât şederea dumneavoastră la hotelul nostru 
să fie cât mai puţin dureroasă cu putinţă. 


— Cum s-a întâmplat? am întrebat eu. 

— Şi-a înfipt... un cuţit. În inimă. Un cuţit de vânătoare. 

— Şi sunteţi sigur că nu poate fi vorba de un asasinat? 

— Mă rog, se înţelege că nu sunt persoana cea mai nimerită ca să 
evaluez această chestiune, dar s-ar zice că poziţia cadavrului indică o 
sinucidere. Şi mai ales, a lăsat o notă scrisă. 

— O notă? Ce spune nota? 

Delsey şi-a ridicat capul dintre mâini. 

— In notă vă menţionează pe dumneavoastră, domnule baron 
Delsey, motiv pentru care v-am înştiinţat. Băieţii de la recepţie mi-au 
confirmat că defunctul domn Kerak era prietenul dumneavoastră. Nu 
ştiu dacă mai avea şi alţi cunoscuţi sau rude în ţară, iar echipa de 
filmare cu care călătorea domnul Kerak este plecată din oraş. 

— Dar ce spune nota? a insistat Delsey. 

— Mă... tem că până nu intervine poliţia, care e pe drum, prudenţa 
ne recomandă să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. 

— Vreau să-l văd! a declarat Delsey, ştergându-şi lacrimile de pe 
obraji cu batista din buzunar. 

— Domnule baron Delsey, îmi pot imagina şocul dumneavoastră în 
aceste clipe de imensă durere, dar mă tem că nu trebuie să 


578 

permitem niciun amestec în scena faptelor până când poliţia nu v; i 
autoriza asta. In acest moment, medicul hotelului certifică decesul şi 
am închis camera în aşteptarea... 

— Vreau să-l văd! l-a întrerupt Delsey care s-a ridicat de pe scaun 
cu o agilitate uimitoare şi a deschis uşa biroului, înainte de a-l putea 
opri. 

Am alergat în urma lui, iar Travis în urma mea. Am înţeles urgenţa 
lui Delsey de a merge să-şi ia adio de la prietenul său sărind peste 
formalităţi şi l-am condus până la camera lui Tony, în vreme ce 
managerul încerca cu delicateţe să ne facă să renunţăm. 

Uşa de la camera lui Tony, întredeschisă, era supravegheată de un 
agent de pază, care l-a apucat pe Delsey de braţ când acesta a 
încercat să-i treacă pragul. Delsey s-a smucit ca să se elibereze, iar 
Travis l-a dojenit pe paznic, considerând zadarnică orice strădanie de 
a-l opri. Am intrat în urma lui Delsey şi, după mine, managerul, 
rugându-ne din tot sufletul să nu atingem nimic. 

Imbrăcat într-un costum curat şi călcat, diferit de cel pe care îl 
murdărise în noaptea precedentă, leviatanul inert zăcea pe saltea ca 
un dragon biruit, cu faţa în jos, cu capul întors spre fereastră şi 
mâinile îndoite sub el, ţinând strâns cutitul. Nimic din cameră nu 
mirosea a cocktailul cu parfum de mosc pe care îl emana Tony în 
noaptea dinainte, de parcă s-ar fi spălat ca să-şi ia viaţa fiind curat, în 


jurul trupului, cearşaful făcea cute care înconjurau cadavrul ca razele 
de pe un retablu, iar în adânciturile pe care le lăsau cutele, sângele se 
acumula, proaspăt şi foarte roşu, de un roşu aproape artificial, care 
amintea cu tristeţe un trucaj cinematografic. De cealaltă parte a 
patului, lângă fereastră, un medic, surprins de năvala noastră, lua 
note într-un carneţel. Pe noptieră, o ramă extrem de încărcată din 
metal aurit încadra o fotografie în alb şi negru în care un chipeş şi 
tânăr Tony, aproape de nerecunoscut, poza sub una dintre acele 
lumini mătăsoase de studio vechi de film, încoronat şi înfăşurat într-o 
mantie de hermină peste o tunică de gală cu epoleţi cu franjuri şi 
cingătoare brodate. Regele Empyriei în plină glorie. 


579 

Delsey s-a prosternat în genunchi lângă pat, plângând surd, fără să- 
şi mişte buzele. A privit fotografia şi a descoperit o bucată de hârtie 
sub ramă. Eu şi Travis am ţipat la unison, dar Delsey nu era în stare 
să ţină seama de amprente digitale sau de indicii cercetate de poliţie. 
A dat la o parte rama, a luat nota şi a citit-o în tăcere. Am putut să 
arunc un ochi pe deasupra umărului său. Era scrisă în franceză şi 
zicea aşa: 


NU CĂUTAŢI MAI MULT. EU AM FOST DELSEY, ÎNCĂ O DATĂ, 
PRIETENE, | . 

TREBUIE SA-ŢI CER SA TE OCUPI DE MINE. 

IŢI PROMIT CA DE DATA ASTA VA FI ULTIMA OARĂ. MAIESTATEA SA, 
TONY KERAK, REGELE EMPYRIEI. 

Delsey a pus din nou nota pe măsuţă şi a izbucnit în gemete fără 
nicio jenă. Nu a încercat să dea ocol patului ca să stea faţă în faţă cu 
Tony. A rămas acolo, veghind ceafa rece a prietenului său, până când 
prezenţa noastră mi s-a părut de prisos. L-am ajutat să se ridice, l-am 
însoţit la uşă şi l-am scos să ia aer în grădină. Travis a apărut atunci şi 
ne-a oferit biroul său, dar Delsey a preferat să-şi revină la bar, unde 
cu douăsprezece ore mai devreme împărţiserăm masa şi pădurea de 
sticle cu Tony. Curând, s-au prezentat mai mulţi agenţi de politie şi 
managerul s-a scuzat faţă de noi, ca să-i conducă la camera 
defunctului. Aproape fără să-i băgăm de seamă prezenţa, a mai 
apărut cineva lângă masa noastră şi s-a lăsat să cadă, moale şi mat 
ca un balon dezumflat, pe un scaun. Era lan. 

— Prieteni... Prieteni... Ce veste oribilă! Ce oroare... Aproape că 
mă... mă simt vinovat. Eu i-am vorbit despre Dorian Gray şi am făcut 
glume pe seama sinuciderii, iar el şi-a înfipt un cuţit în inimă, aşa cum 
a murit Dorian Gray... 

— Nu te martiriza, lan, l-a liniştit Delsey, înghiţindu-şi lacrimile. 
Dacă e cineva care trebuie să se învinovăţească, acela sunt eu. Era 


prietenul meu şi nu i-am acordat grija cuvenită. Eu îl cunoşteam. Eu ar 
fi trebuit să-mi dau seama de nebunia lui, ar fi trebuit să 


580 

presimt că nutrea înclinații pentru comiterea unei asemenea 
aberaţii, ar fi trebuit să prevăd şi să-i reprim ultima rătăcire, aşa cum 
am prevăzut şi am reprimat multe altele înainte. Dar am dor mit 
liniştit ca Endymion1, în vreme ce el îşi dăruia inima oţelului Eu ar fi 
trebuit... 

Şi-a sprijinit fruntea cu mâna, mişcând capul dintr-o parte într-alta. 

— Eu eram cel mai treaz dintre toţi, am intervenit. L-am dus în 
cameră şi presupun că sunt ultima persoană care l-a văzut în via ţă. 
Bătea câmpii, se încăpăţâna în nefericirea lui. Poate că n-ar fi trebuit 
să-l las singur, dar cert este că Tony duhnea, iar eu nu voiam decât să 
ajung cât mai curând cu putinţă în cameră ca să fac un duş. Cred că 
toţi putem avea motive să ne simţim răspunzători, dar există doar un 
singur vinovat, şi acela este Tony însuşi. Nu are rost să ne facem 
sânge rău. 

Toţi trei am cugetat în tăcere, când unul din recepţioneri mi-a atras 
atenţia. Cineva mă aştepta la telefon. Nu voiam să neglijez apelul 
acela, în caz că ar fi fost vorba de Mónica, aşa că i-am lăsat pe Delsey 
şi pe lan cufundaţi în agonica lor trecere în revistă a evenimentelor 
prealabile, pe care obişnuieşti să o desfăşori în asemenea împrejurări. 
Nu era Mónica. Tonul vesel al lui Ken era inconfundabil, dar cât se 
poate de nepotrivit în momentul acela. 

— Ce se întâmplă, prietene? Aici e serviciul de informaţii al 
Interpolului! 

— Ken. Mă tem că nu e zi de sărbătoare. Un prieten al lui Delsey 
care era cazat în hotel s-a sinucis. 

— Ceee? Vin acum, prietene! Dar vorbeşti serios? 

— Cât se poate de serios. Chiar azi-noapte am băut cu el. A fost 

O lovitură grea. Delsey e foarte impresionat. 

1 Personaj muritor din mitologia greacă, de care s-a îndrăgostit 
Selene, zeiţa Lunii, care i-a cerut lui Zeus să-i acorde viaţă veşnică, 
făcându-l să doarmă fără încetare, (n.tr.) 


581 

Prietene, nu ştiu ce să spun. Îmi pare rău. Spune-i lui Delsey i.1 
regret cu adevărat. Şi, Curro... dacă n-ai nimic împotrivă, ar iivbui să 
trec pe acolo ca să capăt informaţii pentru ziar. Sper că nu îţi par 
insensibil, dar trebuie să-mi fac treaba şi, dacă a fost prie- Icnul 
vostru, cred că, în acest caz, nimeni nu va relata ştirea mai bine decât 
mine. 

Desigur, Ken. Înţeleg, şi eu sunt jurnalist. Vom fi aici. 


În regulă. Chiar acum plec într-acolo. 

La scurt timp după ce m-am alăturat din nou lui Delsey şi lan, 
managerul a apărut însoţit de un poliţist în civil şi alţi doi în uniformă, 
un bărbat scheletic şi o femeie sferică. Cel care era îmbrăcat ca de 
stradă s-a prezentat ca fiind inspector şi i s-a adresat lui Delsey, 
formulând o întrebare pe un ton poruncitor şi cu înţeles de dispoziţie. 

— Domnule Delsey, vă rog să veniţi cu noi la comisariat. 

— Poftim? Dar ce spuneţi? Aveţi cumva de gând să mă arestaţi? Nu, 
sub nicio formă! Sub nicio formă! 

Din fericire, Delsey nu avea chef să suporte nerozii. Atitudinea sa 
faţă de acea somaţie a fost cea pe care mă gândeam să o folosesc în 
apărarea lui, dacă el ar fi optat pentru docilitate. Eu, spre deosebire 
de Delsey, auzisem comentariile lui Ken despre condiţiile de detenţie 
din Kenya. 

Travis se străduia să fie împăciuitor, insistând pe lângă poliţist că 
nu era nevoie, dar acesta îşi menținea intenţia. Managerul l-a luat 
deoparte şi au discutat un moment cu voce joasă. S-au întors amândoi 
la noi şi Travis a luat cuvântul: 

— S-a aranjat, domnule baron. Nu va fi nevoie să vă deplasaţi la 
comisariat. Dacă sunteţi atât de amabil, inspectorul ar dori să vă pună 
câteva întrebări chiar aici. 

— Atunci, vă ascult. Delsey se arăta neprietenos, deoarece 
conversaţia cu polițistul nu începuse cu dreptul. 

— In nota domnului Kerak, acesta se referea la dumneavoastră. 
Spunea: „Trebuie să-ţi cer să te ocupi de mine”. La ce se referea mai 
precis? 


582 

— Cum adică la ce se referea mai precis? Dumneavoastră ce 
credeţi? Ei bine, la formalităţile legate de moartea şi de înhumau.1 lui, 
fireşte. 

— Nu vă cerea să vă ocupați de el în alt sens? De exemplu, câm I 
mai era încă în viaţă? Aţi citit nota aceea când încă mai trăia? 

— Dar... dar ce insinuaţi? Insinuaţi că l-am omorât eu? S-a mai 
pomenit aşa ceva? Dar cine vă credeţi! 

Ţipetele lui Delsey au atras privirea tuturor celor care se aflau în 
hol şi în bar, ceea ce îl deranja pe poliţist, care privea pe furiş când 
într-o parte, când într-alta. 

— Bine. Vom verifica dacă amprentele dumneavoastră se află p< 
nota aceea. Dacă aveţi amabilitatea de a... 

Inspectorul a făcut un semn către unul dintre subordonații săi, care 
s-a apropiat, în timp ce se pregătea să scoată ceva din buzunar, dar 
Delsey a izbucnit atunci într-o furtună mânioasă, care a făcut să le 
fluture firele de păr tuturor celor prezenţi. 


— PĂI, BINEÎNŢELES CĂ AMPRENTELE MELE SUNT l'I NOTĂ! 
PROSTULE! AM CITIT-O, DAR AM CITIT-O DUPĂ MOARTEA LUI! DUPĂ! 
INŢELEGEŢI? DUPA! 

— Bine, bine, domnule Delsey, n-aveţi de ce să vă enervaţi şi nici 
de ce să faceţi scandal, a replicat inspectorul, încercând să-şi păstreze 
calmul, dar fiind intimidat de dispoziţia agresivă a lui Delsey. 
Inţelegeţi că asasinarea unei personalităţi este o problemă extrem de 
gravă şi de delicată. Pentru că, spuneţi-mi, prietenul dumneavoastră 
era regele ţării dumneavoastră, nu-i aşa? 

Pentru prima dată de la vestea catastrofală din dimineaţa aceea, 
am avut impulsul de a râde în hohote, în parte din pricina stângăciei 
acelei pantomime polițiste, în parte din cauza reacției lui Delsey, 
căruia nu i-a lipsit decât să facă spume la gură ca să-şi garnisească 
diatribele împotriva acelui agent al legii. 

Când polițistul s-a retras, am fost tentat să-l întreb pe Travis cum 
de reuşise să împiedice transferul forţat al lui Delsey la comisarial. 
După ce a reflectat o clipă, a făcut o mărturisire cu jumătate de gură. 


583 

— Domnule Menefa, în timpul şederii dumneavoastră în Kenya şi în 
special când aveţi de-a face cu funcţionari publici printr-o icrţă 
persoană, se va întâmpla în mod frecvent să asistați la ciudate 
schimbări de opinie, ca aceasta. Vă sfătuiesc să nu puneţi întrebări. 

Povestea disputei noastre cu poliţia l-a amuzat foarte tare pe Ken, 
atât cât permiteau limitele tragediei. S-a angajat, în măsura 
posibilităţilor sale, să dea glas în mod adecvat în paginile ziarului The 
Standard nu numai ştirii despre sinucidere, ci şi despre obtuza 
comportare a poliţistului şi enigmatica soluţionare a arestării ratate, i 
lui Delsey, bineînţeles fără să-l menţioneze pe Travis şi nici declaraţia 
acestuia, pe cât de confuză, pe atât de vădită. 

Dacă aş fi elaborat o listă prealabilă cu un milion de întâmplări la 
care m-aş fi aşteptat să asist în timpul călătoriei mele în Kenya, o 
incinerare nu s-ar fi numărat printre ele. Şi, cu toate astea, eram. 
colo, eu, Delsey şi lan, într-o după-amiază înnorată, părăsind 
crematoriul din suburbia Langata cu o urnă în mâini. Procesul, până la 
acel climax final, se desfăşurase mai rapid decât am fi crezut cu 
putinţă, am presupus noi că datorită strânsei implicări pe care a avut- 
o Travis în această chestiune. Gât despre ancheta poliţiei, dosarul s-a 
deschis şi s-a închis cât ai clipi din ochi cu o concluzie puţin creativă: 
sinucidere. Doar o singură dată îndrăznise poliţia să ne deranjeze din 
nou şi anume ca să ne facă o dezvăluire care avea să fie cauza 
prezenţei noastre în după-amiaza aceea în locul cel mai puţin turistic 
din Nairobi. Examinaseră documentele lui Tony în vederea iniţierii 
formalităţilor de repatriere a cadavrului şi descoperiseră atunci că 


paşaportul lui era... 
— Fals. 
Delsey a întrerupt expunerea funcţionarului, completându-i fraza. 
— Cum? Dumneavoastră ştiaţi? a întrebat polițistul, perplex. 
— Bineînţeles. El mi-a spus-o. 
— Într-adevăr, aşa este. Domnul Kerak călătorea cu un paşaport 
(liplomatic care s-a dovedit a fi fals. Ţara pe care o reprezintă a negat 


584 

acreditarea domnului Kerak, inclusiv condiţia sa de cetăţean al 
acelei ţări. 

— Nu avea doar un paşaport, ci cel puţin o duzină, din diferii< ţări. 
Le comanda aproape la grămadă pe piaţa neagră şi le reînnoi.1l după 
plac şi cu aceeaşi uşurinţă. Tony era apatrid. A fost un copil de pripas 
şi un adult lipsit de documente de identitate şi nu s-a îngrijii niciodată 
să-şi reglementeze situaţia. Il amuza mai mult jocul acela, Pentru 
fiecare călătorie îşi alegea paşaportul şi îmbrăcămintea cea mai 
adecvată pentru clima fiecărei ţări. 

— Bine, asta ne pune într-o situaţie delicată în vederea repatrieri i 

— Ce repatriere? Nu poate exista repatriere dacă nu există patrie! 
Eu îmi voi asuma toate cheltuielile. II vom îngropa în această ţara. 
Sau, şi mai bine, îl vom incinera. Tony nu avea rude şi nu i-a plăcui 
niciodată să prindă rădăcini. Nimeni, în afară de mine, nu va veni să-i 
viziteze mormântul de pe acest pământ străin şi îndepărtai, îl vom 
incinera. Nu-mi vine să cred că ar fi dorit un sfârşit mai bun decât 
acesta, poate în afară de cel imaginat de către Amory Blainel, şi 
anume „o oxidare lentă într-un vârf de pom” 2. Dar mă îndoiesc că ar 
fi legal. Aşa că îi vom împrăştia cenuşa în bătaia vântului ca să-i 
acordăm libertatea pe care el o iubea mai presus de orice altceva. 

Analiza efectelor personale ale lui Tony a dezvăluit un alt secret 
crucial. In portofelul lui şi în bagaje nu s-au găsit decât câteva 
monede franţuzeşti şi kenyene. Nici bancnote, nici cârduri de credit, 
nici carnet de cecuri, nici cecuri de călătorie. Asta implica faptul că cei 
trei mii de shillings pe care îi înmânase barmanului de la barul 
Delamere în noaptea aceea ca să-i preschimbe în whisky şi gin erau 
ultimii săi trei mii de shillings. Şi la rândul său, asta implica faptul că 
hotărârea de a muri fusese, cu toată probabilitatea, premeditată, nu 
impulsivă. Această deducție a fost o consolare pentru Delsey, care, 

1 Personajul din romanul This Side of Paradise /Dincoace de Paradis 
de Francis Scott Fitzgerald (1896-1940) (n.tr.) 

2 Op. Cât., Polirom, laşi, 2005, p. 135, în traducerea lui Virgil 
Stanciu (n.tr.) 


585 


cri puţin, a putut să se desprindă de complexul său de vinovăţie. 
Alte informaţii l-au ajutat să se convingă că sinuciderea prietenului 
său fusese rodul unei deliberări prealabile nopţii în care se întâmplase 
lăpta. Arma îi aparţinea lui Tony însuşi, care o cumpărase cu două zile 
înainte dintr-un magazin din oraş. Moartea survenise în jurul orelor 
şapte dimineaţa. Cu alte cuvinte, Tony nu s-a sinucis sub efectul 
băuturii, ci, în cel mai rău caz, al mahmurelii. In zorii zilei, a făcut duş, 
s-a îmbrăcat în cel mai bun costum de haine pe care îl scosese cu o zi 
înainte de la curăţătoria hotelului, a scris nota adresată poliţiei şi lui 
Delsey, a îngenuncheat pe pat cu faţa la perete şi dintr-o singură 
lovitură, şi-a înfipt cuțitul în piept cu amândouă mâinile. Căzând cu 
faţa în jos, probabil deja fără viaţă, propria greutate a sfârşit prin a-i 
înfige lama până în plăsele. 

Vreme de două sau trei zile câte s-au scurs până la actul final al 
incinerării, am rămas la hotelul Norfolk, în aşteptarea veştilor. Delsey 
nu se mai simţea în largul său acolo, unde îşi reînnoise vechea 
prietenie cu Tony, unde îl pierduse pentru totdeauna şi unde referirile 
la prietenul său mort se făceau auzite de după fiecare colţ. Nu s-a 
prăbuşit cum mă temeam eu, dar s-a cufundat într-o stare 
introspectivă care mă speria. introducea în orice conversaţie 
comentarii fără nicio legătură şi, într-o noapte, când m-am trezit în 
zori ca să beau un pahar cu apă, de la fereastra mea l-am surprins 
culcat pe pajiştea din grădină privind stelele, ceva ce nu m-ar fi uimit 
din partea oricui altcuiva, dar cu siguranţă din partea cuiva care 
păstra întotdeauna o perie de haine în buzunarul sacoului şi pe care 
şi-o trecea peste umeri de fiecare dată când umbla pe sub un 
ventilator de tavan. 

Prezenţa plângăreaţă a lui lan nu contribuia nici ea ca să ne facă 
şederea mai plăcută. Bătrânul pictor nu s-a mai desprins de noi în 
zilele ulterioare morţii lui Tony. Atunci l-am întrebat dacă l-a cunoscut 
pe un oarecare Boston Shark, dar pe vremea aceea părea că nu 
cunoaşte pe nimeni. Mai afectat decât te-ai fi putut aştepta, dată fiind 
redusa lui relaţie anterioară cu personajul, lan 


586 

şi-a părăsit ungherul din expoziţie şi s-a transformat în sufletul fără 
odihnă care fermeca pe toată lumea din barul Delamere, molipsind cu 
dispoziţia sa taciturnă pe oricine ar fi îndrăznit să-l invite la o bere, cu 
barba lui de Moş Crăciun, cu ukulelele şi fantasmele sale, ca o 
versiune fidelă de sărbătoare a lui Malcolm Lowryl. Când era anunţat 
că vreun client ar fi interesat de tablourile sale, se limita să răspundă 
doar atât: să-l ia pe cel care i-a plăcut şi să lase banii la recepţie. Am 
intuit că, într-o oarecare măsură, moartea lui Tony declanşase un fel 
de reacţie în lanţ în pistoanele cerebrale ale lui lan, răscolindu-i cu 


siguranţă vreun sertar cu proiecte în curs de desfăsurare şi scoţându-i 
ffhemotoacele de scame de sub covor. 

Bănuiala noastră s-a confirmat când, în dimineaţa următoare 
incinerării, lan ne-a comunicat că îşi împachetează tablourile şi 
ukulelele ca să plece spre Ruidoso, New Mexico. Acolo, îl aşteptau cei 
mai frumoşi cai, cerând întâlnire ca să li se facă portretul în 
contururile lor la fel de deşirate ca şi el. Şi cine ştie, s-a aventurat el 
să ne spună odată cu îmbrăţişarea de adio, poate că în această viaţă 
sau în cealaltă, când avea să se odihnească în cimitirul tăcut din 
Ruidoso, va ajunge să se întâlnească pe acolo cu legendarul Sangre 
de Cristo, ca să împărtăşească împreună vreo aventură şi, în felul 
acesta să apară în următoarea lui carte: lan, pictorul de cai care a 
venit din Africa. 

Din cauza efectului deprimant pe care hotelul Norfolk îl provoca 
asupra lui Delsey, a fost foarte oportun că indiciile strânse de Ken ne- 
au îndrumat către rezervaţia Masai Mara. După ce ne-am recăpătat 
avântul şi ne-am dedicat din nou căutării lui Hamish, Ken ne-a 
informat cu privire la cele întâmplate în zilele acelea. Ancheta 
prietenului său Sam Ngethe la Aero Club dezvăluise faptul că Boston 
Shark nu era membru al clubului, dar câţiva piloţi mai în vârstă se 
întâlniseră cu el în alte baruri din Nairobi, cu mult timp în urmă. 
Niciunul dintre ei nu-şi amintea să fi dat de el în ultimii douăzeci de 
ani. Descrierile fizice nu ofereau mare lucru. Unul 

1 Poet şi romancier englez (1909-1957) (n.tr.) 


587 

afirma că era blond şi înalt, altul susţinea că era roşcat şi de statură 
mijlocie, iar un al treilea, că l-a văzut întotdeauna într-o lumină slabă 
de cârciumă şi că un bărbat nu e atent niciodată la culoarea de păra 
altui bărbat, că într-adevăr, putea fi şaten-deschis, roşcat sau poate 
blond. Chipul lui era normal, ca al oricărei alte persoane, ziceau ei, şi 
pe vremea aceea nu purta barbă. Am presupus că nu li se putea cere 
acelor piloţi o descriere ca a lui Quevedo. Dar erau cu toţii de acord că 
vorbea cu accent din Nord, scoţian sau poate irlandez şi coincideau şi 
în comentariile asupra temperamentului său. Era un tip singuratic şi 
discret, dintre cei care aleg masa cea mai întunecată şi se aşază 
privind peretele, ca să bea singuri. Nu refuza compania, dar nu o 
căuta, şi chiar dacă nu avea un comportament sever, se arăta foarte 
discret în privinţa treburilor sale personale. Asta nu se potrivea cu 
Hamish pe care îl cunoscuse Delsey, dar eu îmi aminteam că, în 
timpul vizitei sale la Torrelodones, nu a dezvăluit niciodată amănunte 
personale ale vieţii sale în Kenya. Piloții presupuneau că fugarul 
nostru nu avea probabil o locuinţă stabilă la Nairobi, deoarece nu 
rămânea niciodată în capitală mai mult de câteva ore. Işi dedica 


majoritatea timpului parcurgerii zborurilor între oraş şi Masai Mara, 
transportând saci de corespondenţă sau provizii pentru the lodges şi, 
după cum credeau ei, avea un acoperiş undeva în regiunea râului 
Mara. Unul dintre ei îşi amintea că Boston Shark avea o relaţie 
comercială cu Horatio Maina, un personaj popular printre aşa-numiţii 
bush pilots, pentru că era însărcinat cu aprovizionarea pentru 
Keekorok Lodge. 

In zilele de aşteptare la hotelul Norfolk, Ken ne-a organizat călătoria 
la Masai Mara cu ajutorul cumnatului său, cel care lucra la o agenţie 
de safari. Spre surpriza mea, Ken s-a oferit să vină cu noi şi să ne 
acorde consultanţă geografică de specialitate şi asistenţă în calitate 
de investigator, fără nicio intenţie lucrativă, mulţumindu-se doar să-i 
fie acoperite costurile pentru casă şi masă. O adevărată pleaşcă, după 
spusele sale. Şi într-adevăr, era o pleaşcă: s-a scos pentru o vacanţă 
gratis pe banii noştri. Am acceptat pentru că, în ciuda termenilor 
abuzivi şi a maniei sale de falsificare a identităţilor, 


588 

care putea să ne transforme într-un obiectiv real pentru Interpol, 
cert este că Delsey avea nevoie de ceva terapie prin râs şi penim asta 
nimeni nu era mai bine înzestrat decât Ken. In ultimul rând, în ceea ce 
priveşte apelurile ca răspuns la anunţul nostru din / hr Standard, 
atâtea câte au existat, Ken a considerat că niciunul un merita o 
atenţie imediată. Am căzut de acord să revedem acele informaţii în 
timpul şederii noastre la Masai Mara. 

In aceeaşi dimineaţă în care ungherul lui lan îşi pierdea pestriţul 
său mănunchi de tuburi de vopsele, valizele noastre erau îndesate în 
portbagajul automobilului Mitsubishi Pajero, pe care Ken îl închiriase 
pentru noi. Extravaganta procesiune de valize din piele de capibara cu 
orificii de aerisire se completa acum cu urna care conţinea cenuşa lui 
Tony, căreia speram să-i găsim un loc potrivii pe păşunile de la Masai 
Mara. Nu aveam intenţia de a ne mai întoarce la hotelul Norfolk, cel 
care fusese singurul nostru cămin într-un oraş puţin ospitalier. 
Informat de scopul călătoriei noastre, managerul Travis a promis să ia 
personal legătura cu noi dacă primeam corespondenţă după plecarea 
noastră şi să o păstreze până la întoarcerea noastră la Nairobi. Când 
ne-am luat la revedere de la portari, de la chelneri şi de la prietenul 
meu the bellboy, a fost ca un sfârşit de vacanţă şi, de fapt, pornind-o 
pe şoselele care ne conduceau departe de locul acela către Kenya 
sălbatică şi feroce din pliante, pe care o priviserăm până atunci doar 
din avionul lui Trevor şi dinăuntrul nemaipomenitei grădini din spatele 
casei sale, ne eliberam de genul acela de presiune pe care o simţi că 
se domoleşte exact atunci când îţi iei vacantă. 

Inainte de a lăsa în urmă străzile mai răsărite ale oraşului Nairobi, 


aveam de îndeplinit o misiune: să o eliberăm pe domniţa aflată la 
ananghie. De la moartea lui Tony am vorbit cu Makena în fiecare zi. 
Mi-a povestit că, imediat după ultimele veşti de la Abraham, se 
închisese în casă şi nu ieşea nici măcar să se plimbe. Se pare că 
patronul barului Victoria îl surprinsese pe unul dintre noii săi askaris 
stând de vorbă cu doi tipi albi cu aspect de mafioţi care umblau într-o 
luxoasă maşină de teren. Când l-a întrebat despre 


589 

conversaţia aceea şi despre identitatea indivizilor, acel askari s-a 
arătat neliniştit şi nu a fost în stare să îndruge o justificare coerentă. 
Abraham l-a dat afară imediat, temându-se că era vorba despre nişte 
asasini plătiţi de organizaţia Blush Orchid şi că îl mituiseră pe paznic 
ca să obţină informaţii despre Makena. Blocul de apartamente unde 
locuia era bine păzit, dar Abraham se temea că putea fi urmărită pe 
stradă. Terorizată, Makena hotărâse să fugă de incertitudinea aceea, 
ca să o viziteze pe mama ei şi să rămână cu ea câteva zile, până când 
Abraham verifica dacă existau motive întemeiate de alarmare. Cum 
Makena îşi putea permite asta, închiriase un aerotaxi ca să zboare la 
Nyeri, dar îi era frică să pună piciorul în stradă singură ca să se 
deplaseze la aeroportul Wilson. Aşa că ne-am dus acolo noi, cei trei 
cavaleri pe roţi, ca să o luăm şi să o lăsăm teafără şi nevătămată la 
aeroport. 

La auzul înştiinţării despre această adăugire la itinerarul nostru, 
Ken şi-a pierdut în aşa măsură cumpătul, încât a trebuit să mă aşez eu 
la volan. În drum spre strada pe care locuia Makena, a scotocit în 
bagajele sale până a dat de cămaşa de duminică pe care a încheiat-o 
în nasturi peste tricoul cu Springsteen, iar restul drumului l-a petrecut 
verificând în oglinda retrovizoare dacă este bine ras şi cu perciunii 
bine tunşi. Fetele frumoase îl nelinişteau, a afirmat el, se bâlbâia şi 
avea chiar şi frisoane, şi tocmai de aceea numai cele care nu Îl 
atrăgeau  reuşiseră să experimenteze puternicul şi nebănuitul 
magnetism al inteligenţei sale privilegiate. Celelalte, zicea el, credeau 
de obicei că este un nătărău. 

Makena aştepta în vestibul cu valiza de antilopă şi zâmbetul ei 
subteran. Fără machiajul practicat la morgă, cu părul strâns într-o 
coadă, jerseu albastru de elevă de liceu şi blugi largi, părea cu cinci 
ani mai tânără decât fata explozivă care scotea dopurile la barul 
Victoria Station, şi cu cinci ani mai adorabilă. Ken s-a împiedicat când 
s-a dat jos din maşină ca să-i ia bagajul. Makena a râs şi a ocupat 
locul liber de pe bancheta din spate, iar Ken s-a aşezat lângă ea cât 
mai departe cu putinţă, înfigându-şi manivela geamului în coaste şi 
foindu-se de parcă ar fi stat pe un vas de toaletă plin cu pirania. 


590 

— Bună, Ken... nedy Kamaru, reporter la The Standard. 

Era evident că Makena, versată în psihologia masculină, 
descoperea agitația lui Ken şi ghicea cauza. 

— Ah! Dar îţi... îţi amin... testi de mine? 

— Bineînţeles! Doar ne-am cunoscut acum câteva zile. Cum merge 
treaba ta la ziar? 

— Bine... Bine, foarte... mai bine acum... datorită morţii lui Tony. 
Nu! Vreau să spun că... că... articolul a fost o nenorocire... oribil! dar 
sinuciderea mi-a ieşit foarte frumos, cu toate că... poliţia crede 
contrariul... Nu, contrariul nu, adică...! 

— Poftim? 

— Ceea ce încearcă să-ţi spună Ken, am intervenit eu, este că a 
scris un minunat reportaj despre tragica pierdere a prietenului nostru 
Tony, dar că poliţia a protestat pentru imaginea pe care o transmitea 
articolul despre ei din cauza relatării interogatoriului atât de caraghios 
pe care i l-au luat lui Delsey. Nu-i aşa, Ken? 

— Da... aşa este. 

— Domnule baron Delsey. Makena s-a aplecat în faţă. l-am spus şi 
lui Curro, dar profit că ne vedem azi ca să vă spun cât de rău îmi pare 
că suferiţi atât de mult pentru decesul prietenului dumneavoastră. 

— iți mulţumesc foarte mult, draga mea, i-a răspuns Delsey, 
punându-şi mâna peste a ei, pe spătarul locului din faţă. 

— Da, îţi... îţi... mulţumim mult, a îngăimat Ken. 

— Ah, dar şi tu îl cunoşteai? l-a înţepat Makena, jucându-se cu el. 

— Nnnn... nnnu. Adevărul e că... eu nu. 

— Dar ai scris o sinucidere minunată. 

— Da, o... Nu, nu o sinucidere, un... articol, he, he! Un articol, da... 
Da, sunt... reporterul-vedetă al ziarului. De aceea îmi încredinţează 
mie şti... şti... şti... rile cele mai importante. Ca a... a... a... aceasta. 

— Inţeleg. 

— Şi... şi tu? Cu ce te... 0... ocupi? 


591 

M-am uitat prin oglindă la Makena, care mi-a aruncat o privire pe 
furiş. Am şovăit în a ticlui un plan de urgenţă, dar ea s-a lansat într-o 
manevră adevărată. 

— Ca oamenii să se simtă mai bine. 

— Aaah... Eşti... eşti psi... psihologă sau... cam aşa ceva. 

— Cam aşa ceva. 

— Şi ce... ce... ce le spui ca să se sim... se sim... se sim... se sim... 
tă mai bine? 

— Păi, de exemplu, ţie ţi-aş spune să-ţi scoţi din şale manivela 
geamului. E loc destul pe bancheta asta. 


— Aaah... da... mul... mulţumesc. 

Ken s-a mişcat spre mijloc, dar pe măsură ce se apropia de 
Makena, faţa i se deforma ca o figură de voodoo pusă la soare. | 
ranspira ca un porc şi îşi pierduse cumpătul. S-a şters pe frunte cu 
poalele cămăşii şi probabil că Makena i-a zărit tricoul cu The Boss. 

— lţi place muzica? 

— Mu... mu... mu...? Da, desigur. 

— Eu îl cunosc pe CJ. 

Makena se referea la cântăreţul acela despre care îmi vorbise în 
noaptea când ne-am cunoscut. 

— Pe CJ? Chiar serios îl cu... cunoşti pe CJ? 

— Da, a trecut de multe ori pe la... cabinetul meu de consultaţii. 

— Aaaah... Ce... mişto! Şi ce... ce... ce... avea nevoie? 

— Poftim? 

— D... da, de ce avea ne... voie de psi... psi... psi... hologia ta? 
Dacă nu e... secret pro... profesional, desigur. 

— Ah! Ei bine, de puţină... afecţiune. Avea... Avea... 

— Carenţe afective. O stimă de sine scăzută, am sărit eu în ajutor. 

— Asta, a confirmat Makena. L-am văzut cu coada ochiului pe 
Delsey stăpânindu-şi un început de zâmbet pe chip. 

— Aaah. Şi tu faci... asta? li... îi... dai afec... afecţiune? 

— Mă rog, da, în sens... psihologic, desigur. Eu şi... colegele mele. 
Suntem o echipă de psihologe. 


592 

— O e... echipă? E chiar atât de gra... gra... grav? 

— CJ are nevoie de multă afecţiune. 

— Oh. Ca să vezi. Bie... bietul om. Eu aş pu... putea să-i iau un 
între... inver... 

— Un interviu? 

— Da. Dacă asta îl a... aju... tă să-i crească sti... stima de sine. Eu 
îmi a... asum ma... mari... marile interviuri ale ziarului. Se... se... se... 
şefi de s... stat, mini... mini... 

— Mini? 

— „ştiri. Miniştri. 

— Ah, ce bine! O să-l sun ca să-i spun. Cu siguranţă că-i va face 
bine. lar pe mine nu mă poate refuza. Sunt infirmiera lui favorită. 

— Inf... infirmiera? 

— De psihologie. Infirmiera de psihologie. 

Eu eram atent la traficul de pe şoseaua Uhuru ca să evit să-l 
privesc pe Delsey, ceea ce mi-ar fi provocat o criză de hohote de râs 
şi ar fi destrămat acel duios moment de baliverne şi păcăleli. Poate că 
nu era apropierea cea mai potrivită pentru o aprofundare ulterioară a 
cunoaşterii lor reciproce. Sau poate că da. Măcar le-a servit ca să 


schimbe numere de telefon şi primul cadou. Într-o pornire inspirată, 
Ken l-a interceptat pe unul dintre vânzătorii care îşi ofereau mărfurile 
în ambuteiajele de la intrarea în sensurile giratorii şi i-a dăruit 
Makenei imitaţia unui frumos ceas de mână. Bietul de el nu ştia că ea 
are bani ca să-şi cumpere unul autentic. 

Odată încheiată deosebita scenă de divan dintre Ken şi Makena, ea 
s-a interesat de evoluţia investigaţiei noastre. l-am explicat că ne 
îndreptam spre Masai Mara, fiind pe urmele unui oarecare Boston 
Shark, care ar putea fi eventual numele fals pe care l-a adoptat 
bunicul meu când a rupt relaţia cu Cordelia şi şi-a schimbat viaţa ca 
să se îndepărteze de presiunea socială a coloniei; totul era, 
bineînţeles, doar o ipoteză, dar singura pe care o aveam la îndemână. 
Pe aeroportul Wilson, înainte de a ne despărţi, 


593 

Makena a promis să cerceteze printre shambas1 din apropierea 
localităţii Nyeri, întrebând-o pe mama ei şi pe vecine dacă cineva ar 
putea înlesni vreun indiciu. Am stabilit să ne întâlnim din nou la 
întoarcerea noastră la Nairobi. Dat fiind că nu ne aşteptam să lipsim 
mai mult de vreo două zile, iar ea avea să întârzie cel puţin 

O săptămână, eu aveam să-i las un mesaj pe robotul telefonic cu 
numele noului nostru hotel din oraş. Dacă ea descoperea vreo pistă la 
Nyeri care ne-ar fi putut fi de folos, avea să încerce să ne telefoneze 
la Mara Serena, the lodge pe care ne-o rezervase cumnatul lui Ken, 
sau să ne lase o notă la hotelul Norfolk. 

— Ce bezmetic tâmpit sunt! Tâmpitule! Tâmpitule! Ken se insulta 
singur, lovindu-se cu fruntea de geamul maşinii şi smulgându-şi de pe 
el cămaşa de duminică. Pe când silueta Makenei se îndepărta de 
privirile noastre, Delsey o urmărea cu o expresie de intensă duioşie. 

— On reconnaissait dans cettefille la vierge qu'un rien avaitfait 
courtisane, et. La courtisane dont un rien eut fait la vierge la plus 
amoureuse et la plus pure2, a spus el pe un ton sentenţios, cu intenţia 
clară ca prietenul meu Ken, care nu vorbea franceza, să nu înţeleagă. 

Am crezut că recunosc originea frazei. Deodată, am fost curios să 
cunosc acest imens repertoriu de citate pe care Delsey le mânuia eu 
dezinvoltură. Biblioteca cea mai ambulantă din lume, spunea l'ony. 
Conducând înapoi spre oraş, l-am asaltat cu întrebarea: 

— Vă amintiţi pe dinafară tot textul Damei cu camelii? 

— Fireşte. Nu există nimic mai important care să merite osteneala 
de a-mi aminti. A stat pe gânduri. Sau asta obişnuiam să cred. 

1 în limba swahili, în Africa Orientală, mic teren cultivat cu legume, 
cereale sau arbori fructiferi, incluzând, de regulă, şi locuinţa 
fermierului (n.tr.) „Recunoşteai în această fată fecioara pe care o 
nimica toată o făcuse curtezană, şi curtezana pe care o nimica toată 


ar fi făcut-o fecioara cea mai îndrăgostită şi mai pură.” Alexandre 
Dumas fiul, Dama cu camelii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 
1966, p. 78, în traducerea lui Constantin Popescu-Ulmu (n.tr.) 


32 - Acolo unde se roagă bivolii 

Gând îmi privesc palma, văd harta rezervației Masai Mara. Liniile şi 
munţii au imprimată silueta râurilor, a colinelor şi a şoselelor dintr-un 
loc din Africa, îndepărtat şi care nu a văzut niciodată trecând un tren 
sau un automat scuipând cutii de răcoritoare sau cum se deschid 
singure uşile unui ascensor. Şi cu toate acestea, când dumneavoastră 
vă întoarceţi acasă, dacă vedeţi trecând un tren şi vă mijiţi ochii, veţi 
privi şirul lung de antilope gnu al marii migrații, desenând o cicatrice 
pe savana care ajunge până la râul Mara, unde malurile abrupte sunt 
erodate de animalele migratoare nervoase, care fornăie şi se ridică pe 
două picioare înainte de a se arunca în apă. Şi dacă introduceţi 
moneda în automatul cu băuturi, acesta vi se va părea un ciudat 
animal satisfăcut de îmbucătură, care restituie rămăşiţele hranei sale 
împachetate într-un colet metalic. Şi dacă se deschide uşa de la 
ascensor, veţi spera să găsiţi înăuntru o pădure de eucalipţi albi sau o 
colină acoperită cu /e/leshwa1. 

Acest sindrom de profundă melancolie este frecvent printre cei care 
au călătorit la Masai Mara, care au admirat asfinţitul soarelui pe 
povârnişul de la Esoit Oloololo, dincolo de savana Mara Triangle, au 
salutat de pe stânci hipopotamii până pe malul râului Mara de lângă 
podul de fier, au studiat tehnicile 

1 Arbust cu proprietăţi curative, foarte răspândit pe valea Riftului 
african (n-a.) 


595 

de vânătoare ale unei mari familii de lei pândind turma care 
străbate savana, s-au oprit să se bucure de joaca a doi gheparzi tineri 
şi au observat reculegerea aproape religioasă a bivolilor, cu capetele 
plecate şi tăcuţi în ploaie. 

Şi astfel, nu va fi greu să descoperiţi în îndepărtatul oraş european 
un director plângând neconsolat la trecerea pe zebră; 

o studentă privind cu atenţie felinarul şi copacul, sperând ca primul 
să-şi întindă limba ca să apuce franzele fragede ale celui de-al doilea; 
un inspector de la Fisc care aruncă nişte crenguţe în camionul de 
gunoi ca să vadă cum le înghite sau o funcţionară de la registrul civil 
care îl salută cu un timid jambo pe cetăţeanul nigerian ce se apropie 
de gemuleţul ghişeului şi care, bineînţeles, nu ştie o boabă de swahili. 
Dar, după ce veţi întoarce, vă veţi continua viaţa şi, cel mai sigur este 
că, bucurându-vă de puţin ajutor facultativ, încetul cu încetul, veţi 
înceta să mai vedeţi salcâmi acolo unde nu există decât staţii de 


autobuz cu copertină, /odges de safari, unde nu există decât barăci de 
şantier, şi crocodili, unde nu există decât bărci pe heleşteul din parc. 
Şi deodată, Masai Mara va fi doar o frumoasă amintire. 

Dar atunci, într-o bună zi, dintr-un buzunar al pantalonului care 
zăcea în dulap de vara trecută, un capac de bere Tusker vă va sări în 
ochi. Şi ce naiba? Nu e chiar atât de frig, nu e nevoie să daţi drumul la 
centrală în fiecare zi, pereţii chiar nu au nevoie de o mână de 
zugrăveală, iar scaunele pliante din camera de zi sunt în fond foarte 
comode. Şi aşa, încă o dată, vara următoare vă veţi umple din nou 
ochii cu colinele de la Loita, cu savana de la Talek, sub un cer roşu 
încărcat de nori aducători de furtună, cu valea ondulată care coboară 
spre Ololamuitiek, cu baloanele ridicându-se în frigul din zorii zilei ca 
nişte enorme mingi colorate lansate către cer într-un nesfârşit somn 
de copil. 


__ Bunicul meu Hamish a scris aceste fragmente despre Masai Mara. 
In drum spre rezervaţie, am avut senzaţia că am greşit direcţia: am 
trecut peste albii secate în care se îngrămădeau trunchiuri şi 


596 

moloz, de parcă dugheana de băuturi a exploratorului Thomson ar 
fi fost demolată din pricina falimentului. Drumul şerpuia în zigzag 
printre mine de ghips care parcă erau săpate de Escherl, astfel ca nu 
ştiai dacă pleci sau vii, nici dacă vrei să pleci sau să vii; am ajuns să 
ne îndoim dacă am luat-o pe şosea pe albia unei viroage inundabile 
care, dacă s-ar termina într-un loc anume, acela ar fi Oceanul Indian, 
la şase sute de kilometri depărtare. 

Am putut să confirmăm ruta datorită unui grup de tineri masai care 
încercau să ne vândă un ou de struţ. Cum nu eram interesaţi, ne-au 
cerut să-i ducem până în satul lor. În locurile libere din maşină, unde 
ar fi încăput doi europeni, s-au înghesuit patru masai sărind cu toţii în 
scaun în ritmul hârtoapelor, iscodindu-ne despre ţările noastre de 
origine şi despre destinaţie, despre numele triburilor noastre şi despre 
preţul vehiculului, însoţind fiecare răspuns cu un cor de râsete. Masaii 
nu erau războinicii sângeroşi pe care mi-i descrisese Thompson, cei 
care îşi asumau rolul de baubau în poveştile arabe medievale. Erau 
afabili, nepăsători, fremătători, iscoditori, cumpătaţi şi glumeţi. 
Vorbeau exact cât trebuia, dai părea să nu se ajungă niciodată la cât 
ar fi trebuit. Spuneau multe cu vorbe puţine şi acopereau puţine idei 
cu multe detalii. 

Am ajuns într-un sat sau enkang unde pasagerii noştri au coborâl. 
Bătrânii umblau înfăşuraţi în asa-numitele lor shukas2 în carouri roşii, 
ca nişte creioane suvenir din Scoţia, proptiţi în pământ în sulițe lungi 
şi cu picioarele lor fibroase ca nişte cabluri de grafit. Două 


minifurgonete cu turişti strângeau în jurul lor o liotă de copii. Unii şi-au 
abătut atenţia către apariţia impunătoare a navei noastre terestre, 
sobre şi hârâitoare, strigând sweet, sweet! 3 Delsey şi-a dus 

1 Maurits Comelis Escher (1898-1972), artist plastic olandez 
cunoscut pentru xilografiile şi litografiile sale reprezentând lumi 
imaginare în două sau trei dimensiuni realizate prin procedeul trompe 
l'oeil (n.tr.) 

2 în swahili în original, pături (n.tr.) 

3 în engleză în original, dulce (n.tr.) 


597 

mâna la o pungă cu bomboane cu miere şi lămâie pe care le lua de 
obicei ca să-şi ungă gâtul, dar Ken l-a oprit. 

— Nu faceţi asta, domnule baron. 

— De ce? Sunt doar nişte dulciuri. Turiştii li le oferă, iar copiii se 
pare că le primesc cu bucurie. 

— Vă rog, nu faceţi asta! Şi în ţara dumneavoastră sunt copii 
nevoiaşi, dar nu le-aţi arunca niciodată bomboane pe geamul maşinii. 
Şi nici mamele lor n-ar permite. Este umilitor şi, în plus, bomboanele 
nu le fac niciun bine, le provoacă doar carii care nu pot fi tratate aici. 
Oamenii ăştia trebuie să ştie că au demnitate, | '-ste ca apendicele, îl 
avem, chiar dacă nu ştim. Chiar dacă aparent nu foloseşte la nimic, nu 
există niciun motiv să le fie aruncate bomboane. Copiii din sat care au 
mers azi la şcoală nu sunt aici şi nu vor avea dulciuri. Dacă 
dumneavoastră le daţi să aleagă între şcoală şi bomboane, ce vor 
alege? 

— Ai dreptate, tinere. 

Delsey a vârât bomboanele la loc în pungă. 

După ce ne-am luat la revedere de la pasagerii noştri, am pornit din 
nou la drum, pe când copiii ne priveau cu ochi trişti, în care se citea 
nedumerirea. Argumentul lui Ken era de necontestat, dar, cu toate 
acestea, durea povara privirilor lor de fiinţe micuţe. 

Ken ne-a făcut atunci un portret obiectiv al masailor. Mitizarea t are 
li se atribuia se năştea din vechea lor înverşunare războinică şi din 
obiceiurile lor spartane. Dar totul se diluase în supa globală, lără ca 
asta să fie ceva bun sau rău, ci pur şi simplu inevitabil. Era important 
ca masaii să poată alege - era părerea lui Ken - între a continua 
modul de viaţă al strămoşilor lor şi a se urca pe locomotiva societăţii 
moderne. Dar era la fel de important ca toţi cei care alegeau să 
rămână acolo, să nu împiedice progresul celorlalţi. Spre deosebire de 
ceea ce s-ar putea deduce din aspectul lor sobru şi monahal, masaii 
alcătuiau un puternic lobby la umbra cercurilor de putere - explica 
prietenul nostru Ken - şi, trăgând iţele, obțineau a jutoare care erau 
inaccesibile altor triburi mai puţin privilegiate şi 


598 

mai puţin turistice. Când nu obțineau ceea ce doreau, ca accesul 
fără restricţii la păşuni şi la puțuri, îl luau cu forţa. Erau duşmanii 
tradiţionali ai kikuyu şi au crezut întotdeauna că Dumnezeu a creat 
toate vitele din lume pentru ei, motiv pentru care nu şovăiau să i 
atace pe vecinii lor cerându-le animalele şi eliminând din calea lor pe 
oricine ar fi fost nevoie. Sunt oameni practici şi materialişti,.1 spus 
Ken pe un ton sentenţios. 

Turiştii, a continuat Ken, veneau în sate ca un stereotip indi: 
pensabil pentru safari şi asistau acolo la un spectacol de circ orches 
trat pentru ei, deghizat într-o rusticitate pitorească. Cert este ea mulţi 
dintre băştinaşi se înfăşurau în aşa-numitele lor shukas uzai şi 
colorate ca să-l primească pe mister Marshall, dornic să găseasc/t 
dureri pe care să le aline cu dolari, că bărbaţii care lipseau de acc>l< 
1 erau carne de bar şi de bordel în localitatea cea mai apropiată, iar 
copiii preferau cerşetoria rentabilă care le umplea buzunarele cu |>n 
ţioasele daruri ale wazungu, decât să se supună plicticoasei discipline 
şcolare. Masaiul, dădea Ken asigurări, nu era sălbaticul inocent al Im 
Rousseau, nici victima marginalizată de vreun sistem, dar turiştilor li 
plăcea să vadă în ei prima categorie, a doua sau amândouă. 

In sfârşit, în faţa noastră au apărut primitoarele porţi <1<b tabăra 
Sekenani, intrarea principală în rezervaţia Masai Maia Traficul intens 
al minifurgonetelor cu turişti, care zăboveau aeolu pentru formalităţile 
de acces, aduna o mulţime de bătrâne întinzându-şi produsele de 
artizanat spre vânzare. Concurau înlir ele cu lăcomie pentru shi//ing-ii 
vizitatorilor şi erau maestre în iu. Meală, pe care o încheiau brusc ca 
să-şi înşface câştigul şi sa nr îndrepte spre următoarea pradă. Am 
coborât cu Ken să platei taxa de intrare în rezervaţie şi l-am lăsat pe 
Delsey singur pe 1<» ni său. Când ne-am întors, l-am găsit hărțuit de 
o legiune de vânzătui 1, cărora încerca, în toate limbile pe care le 
cunoştea, să le explici 1.1 decorația casei sale cuprindea de la barocul 
francez la Art Du n şi Art Nouveau, cu o deosebită predilecție pentru 
statuetele <U îngeri şi obiectele de vertu, şi, în consecinţă, piesele 
acelea, de alll< | 


599 

remarcabile, nu aveau să-şi găsească locul potrivit în vitrinele şi în 
dulapurile sale. Poate că datorită vestimentaţiei distinse a lui Delsey, 
care nu renunţase încă la costum, cravată, batista din buzunar şi la 
pantofii de antilopă, era luat drept un ministru din guvern sau 
ministrant al Bisericii, şi căşunaseră pe el. 

Când m-am urcat din nou în jeep, am zâmbit în sinea mea. Într- 
adevăr, alcătuiam un trib exotic: un baron francez înfumurat şi de o 


homosexualitate mai mult sau mai puţin tăinuită, un jurnalist negru şi 
hiperactiv, în tricou cu Bruce Springsteen, şi un tip alb obsedat de 
căutarea unui bunic dispărut, totul garnisit cu nişte geamantane din 
piele de capibara învelite în folii de plastic cu nişte orificii de aerisire şi 
încununat cu o urnă cu cenuşa unui actor apatrid, poponar, libertin, 
ratat şi sinucigaş. Depăşeam toate statisticile. 

In 1992, densitatea traficului pe şoseaua principală din Masai Mara 
nu atinsese încă nivelul raliului popular pe care l-a căpătat iu. li târziu 
şi, cu toate acestea, era îndeajuns pentru a distruge nnliietoarea 
senzaţie de izolare. Minifurgonetele, cu tavanul ridicat HI) care se 
iveau mai multe capete zâmbitoare mişcându-se în ulmul hârtoapelor 
ca nişte căţeluşi de pluş, accelerau şi înaintau | ugi ud de dârele lor de 
praf, învăluindu-ne într-un nor orbitor care e mesteca precum o 
prăjitură de Crăciun. 

Priveliştile din Masai Mara se derulau în faţa ochilor mei, umplând 
pământul cu o senzaţie neplăcută de familiaritate, cea pe care i-o 
descrisese Hamish lui Uke şi Uke, mie. Blândele coline cu înveliş auriu 
zbârlit în calmul după-amiezii, în care doar mişcarea în lastră şi 
trecerea vreunui nor solid făceau umbrele să curgă; uleie în ghirlande 
împodobind firul văilor, în ornamente între H urile de stânci ieşite la 
suprafaţă şi în imaginile unei păduri dând o lief păşunilor; şi mai ales, 
acea savană deschisă cu salcâmi solitari; totul amintea izlazurile de 
pe platoul Madridului, colina El Pardo, munţii Hoyo, valea Peregrinos, 
stejărişurile în care leii din Safari Park trăiau o înşelătoare senzaţie 
africană sperând ca, într-o bună zi, locul mastodonţilor de metal cu 
labe de cauciuc, vreo zebră 


600 

fragedă să le cadă în gheare. Doar forma copacilor era diferită, lila 
stejarii scorburoşi până la salcâmii prezenţi la tot pasul. 

Deodată, după o curbă ascunsă de o culme, savana s-a colonii într- 
un gri care îţi lua ochii şi mi s-a tăiat respiraţia. Nu părea cu putinţă ca 
acea neobişnuită turmă de antilope gnu să se fi adun. U fără o voinţă 
expresă. Acea mulţime cu bărbi şi coarne defila fai'A să se agite, de 
parcă ar fi fost pusă în mişcare de o singură con ştiinţă. Un gnu solitar 
este probabil fiinţa cea mai antiestetică şi mai contrafăcută din lumea 
animală, un Frankenstein amplificai, Satana rumegătoarelor, vărul 
heavy metal al vacii de lapte. Dai totul, magma lor cenuşie ascunzând 
savana la trecerea turmei într-o discordantă hărmălaie de mugete, era 
grandios. 

— Este marea migraţie, a explicat Ken. Dar, dacă vreţi să ştiţi cum 
o fac, întrebaţi pe altcineva, prieteni! 

Mai încolo, am lăsat la stânga Keekorok Lodge, hotelul de safari 
unde trebuia să-l căutăm pe un oarecare Horatio Maina care se ocupa 


cu aprovizionarea şi care, potrivit relatării unuia dintre piloţi, avusese 
de-a face cu Boston Shark. In agitata lună augusl, hotelul era ocupat 
în întregime şi cumnatul lui Ken nu reuşise să ne rezerve camere 
acolo. Gratie influentei sale, ne făcuse loc în cel de-al doilea dintre 
marile /odges din rezervaţie, numit Mai a Serena, situat în sectorul 
occidental, pe celălalt mal al râului. Se lăsa înserarea şi am hotărât 
să-l amânăm pe Horatio pentru a doua zi şi să ne continuăm drumul 
spre Mara Serena. 

Lângă limita sud-vestică a rezervației, unde Masai Mara devenea 
Serengeti, iar Kenya devenea Tanzania, râul îşi continua cursul 
indolent, fără să ia în seamă linia punctată de pe hartă. Drumul pe 
care mergeam era tangent cu linia despărţitoare dintre cele două ţări, 
traversând albia stâncoasă prin singurul vad din rezervaţie, iar apoi o 
lua spre nord ca să limiteze savana din Mara Triangle, care se înălța 
pe fundal într-un munte indigo cu profiluri tocite, povârnişul de la 
Esoit Oloololo. 


601 

Gerul devenea mai întunecat pe măsură ce ne apropiam de 
înăljimea pe care se afla Mara Serena, ascunsă în spatele vegetației 
bogate ce încununa culmea, şi un nor încărcat cu plumb a hotărât să 
descarce o zgomotoasă rafală lichidă peste acoperişul nostru metalic. 
Furtuna a durat doar cinci minute de răpăit frenetic de lobe, dar a fost 
destul ca să elibereze parfumul de iarnă africană icţinut în pământul 
roşu şi în lujerele tăioase care păreau că îşi împrăştie verdele peste 
savană, de parcă ar fi plouat cu vopsea. La dreapta noastră, o turmă 
de bivoli se înfipsese pe pajişte. Nemişcaţi, îşi aplecau grumazul 
picurând apă din coarne şi din boturi şi mi-am amintit poemul pe care 
Hamish i-l dedicase lui Uke. După aversă, bivolii aceia nu erau 
imaginea animată a unui taur al Grupului () sbornel, amenințând să 
se năpustească în trafic din foişorul său de observaţie, ci nişte boi 
supuşi, pocăiţi şi rugători, oferindu-şi ceafa ca să fie ucişi pe loc, ca 
nişte masivi muscoi cu aripile ude, lipsiţi de apărare pe pământ, 
aşteptând ca soarele să le redea capacitatea de a se ridica în zbor. 

— Priviţi! 

Ken ne-a arătat cerul deasupra munţilor, de cealaltă parte a 
şoselei. O streaşină de cobalt aducea sau lua cu ea burţi gata să 
sfâşie iipa, şi în luminişul care se deschidea sub ea, soarele părea să 
cadă rostogolindu-se pe un nor în formă de val, iar când soarele se 
învârtea deasupra ei răspândea raze stacojii care se amestecau 
spărgând norii | mfoşi cu săgetări colorate în toate direcţiile, una 
dintre ele făcând o deschidere în frunzişul unui salcâm şi lovind apoi 
pe pământ, unde, în loc de umbră, salcâmul părea că proiectează o 
scăpărare de sclipire arămie prin care defilau antilopele gnu, 


capturate în acel flash momentan pe când ridicau rotocoale de praf 
aurii ce se umflau în briza umedă. Imaginea era imposibil de 
fotografiat fără să pară falsă, prea măreaţă, încât să fie confirmată cu 
un citat din Biblie şi să fie 

1 Enormă siluetă a unui taur de luptă, înalt de 14 metri, care face 
reclamă pe şoselele Spaniei pentru coniacul vechi de Jerez al Grupului 
Osborne, având pe etichetă desenat un taur. (n.tr.) 


602 

tipărită pe una dintre acele ilustrate pe care le vând călugăriţ e Ir şi 
care vorbesc despre lumini, căi şi adevăruri. 

— Ce frumuseţe! a murmurat Delsey. Ce norocoşi sunt înj>i ni 
africani! 

Evocarea de către Delsey a adoratelor sale legiuni celeste ritma 
exagerată în cazul acesta, nici măcar nu suna afectat. Masai Maia era 
o supradoză pentru retină. Când am pornit-o pe drumul care urca 
printre hăţişuri către Mara Serena, mergeam hipnotizaţi «U saturaţia 
psihotropă de imagini. Kenya fanteziilor mele infantili era acolo, în 
deplinătatea ei. 

Mara Serena era un /odge construit în stilul satelor masai. Nu era 
chiar pe gustul lui Delsey, dar pe vremea aceea cred că exigenţele 
sale estetice începuseră să cedeze. El ocupa o cameră, iar eu şi Ken o 
împărţeam pe cea de alături. După o jumătate de oră, deja instalaţi, 
savuram nişte beri lângă piscină, cu urna cu cenuşa lui Tony pe masă. 
Toţi patru priveam cum penumbra punea stăpânire pe savanele din 
depărtare unde, până la orizont, nicio urmă omenească nu tulbura 
peisajul. La picioarele noastre, o turmă de antilope gnu devenea o 
săgeată pe păşune, iar de cealaltă parte a galeriei de frunziş care 
trăda cursul râului Mara, altă turmă călătorea în direcţie opusă. 

— De ce unele se duc şi altele se întorc? Trebuie să ajungă toate în 
acelaşi loc? a întrebat Delsey, încercând parcă să găsească motivații 
pentru comportamentul personajelor din acea piesă de teatru. 

— Nici ele nu o ştiu, a subliniat Ken. Masaii le numesc vite 
sălbatice, care este acelaşi lucru cu a spune soldaţi fără căpetenie. 

— Nu cred. Trebuie să fie ceva în spatele acestui fapt. 

— Sunteţi credincios, domnule baron? 

— Provin dintr-o ţară care se închină în faţa raţiunii. Toată lumea 
are zeii săi. lar zeul acestor animale nu are de ce să fie unul de 
categorie mai mică. 

— Ştiţi, domnule baron? Cred că aveţi dreptate. Eu am fost educat 
într-o şcoală catolică. Odată, de Crăciun, mi s-a dat rolul de înger 


603 
în ieslea pe care o reprezentam în faţa părinţilor. M-am dus acasă 


cu hârtiuţa mea pe care călugărițele îmi scriseseră instrucţiunile 
pentru ca mama să-mi confecţioneze costumul. Bileţelul spunea: 
tunică lungă şi aripioare. Mama mi-a făcut tunica dintr-o prelată de 
camion maro-închis, aproape neagră, iar aripile mi le-a tăiat din hârtie 
de ambalaj. Când am apărut la repetiţie, călugărițele mi-au pus că 
trebuie să mă întorc acasă să-mi refacă mama costumul. Uitaseră să 
scrie că totul trebuia să fie alb. Spuneau că nu par un înger, ci un 
corb! Eu nu înţelegeam de ce şi eram atât de încântat de costumul 
meu, încât refuzam să renunţ la el. Ele au spus că îngerii se îmbracă 
în alb, pentru că albul reprezintă puritatea, iar negrul este culoarea 
răului. A răului! lar eu eram negru! S-a pornit o asemenea încăierare, 
încât a trebuit să intervină preotul. Pe el l-a amuzat confuzia şi nu i-a 
acordat importanţă. Le-a spus călugăriţelor că pot fi un îngeraş negru, 
dar ele s-au opus. Până când, ca să tranşeze chestiunea, preotul a 
luat o foaie de hârtie pe care a scris predica sa de Crăciun pentru 
călugăriţe: „In Africa, Dumnezeu este negru şi, de aceea, şi îngerii săi 
sunt la fel”. Aşa am devenit primul îngeraş negru şi odată cu asta am 
reuşit să revoluţionez doctrina teologică a Bisericii catolice. Cel puţin, 
în şcoala mea. 

Povestea lui Ken ne-a făcut să zâmbim. Admiram savana, unde 
turmele se pierdeau sub o patină de cărbune de desen, când o voce 
vorbind în franceză ne-a făcut să tresărim: 

— Delsey! Dar eşti chiar Delsey! 

Stăpânul vocii era un individ de vreo treizeci de ani, brunet, cu păr 
lung şi un colier masai strâns la gât. Purta cămaşă şi blugi, iar 
trăsăturile sale erau un desert maltratat de soare. Nu avea înfăţişare 
de turist. Nu am crezut cu putinţă ca Delsey să dea acolo peste un alt 
prieten şi, după expresia baronului, am ghicit că nu era aşa. 

Îl privea pe necunoscut, socotindu-l ca atare, un necunoscut. Dar 
celuilalt părea că nu îi pasă. Şi-a apropiat scaunul şi s-a aşezat lângă 
el, întinzându-i mâna. 


604 

— Mă numesc Pierre Toţi, sunt din Monaco, e incredibil, ce surpriză 
să te întâlnesc aici! 

Delsey i-a strâns mâna, a schiţat un salut timid şi ne-a prezntat 
acestuia. Dat fiind că individul părea să aibă chef de conversaţie, l-am 
lămurit că prietenul nostru Ken nu înţelegea franceza şi a continuat 
atunci să vorbească repezit într-o engleză cu un accent puternic. 

— Aaah, nu pierd niciodată articolele şi nici emisiunile tale, mai ales 
când te legi de familia Grimaldi; ai perfectă dreptate, e o familie 
terminată, eu mă mişc destul de mult în mediile pe care le 
frecventează familia asta, întotdeauna îi cunosc personal aproape pe 
toţi oamenii despre care vorbeşti, sigur că opinia mea nu coincide 


mereu cu a ta, dar chiar şi aşa, merită să trăieşti acolo, mai ales 
pentru femei, femeile! oooh, ce femei, prietene! Sunt tot ce e mai bun 
la Monaco, elegante, proaspete şi parfumate, curate, şi asta îţi 
lipseşte aici, ce femei, ce femei, dar ce-ţi spun eu ţie, când tu eşti.. 

— Cu ce te ocupi la Monaco, Pierre? l-am întrerupt eu pe şarla tanul 
monegasc înainte de a comite cea mai mare greşeală a vieţii Ini 

— Ah, dar nu v-am spus încă? Cumpăr şi vând ambarcaţiuni, 
navigația este pasiunea mea, ador marea, iar Monaco este un loc bun 
pentru a cumpăra şi a vinde ambarcaţiuni, oamenii cumpăni şi vând 
multe ambarcaţiuni, e multă mişcare tot timpul, şi iarna, şi vara, şi 
aşa pot să-mi practic pasiunea, navigația, şi în plus femeile sunt 
înnebunite după iahturi, dacă vreuna rezistă la un Ferrari, pentru că 
am un Ferrari roşu, o minune care atinge trei sute la oră, dar am şi un 
iaht care navighează cu o sută la oră, deci, dacă vreuna rezistă la 
Ferrari, dau o tură cu ea în barcă şi se topeşte ea untul la soare, sigur 
că trebuie să ştii ce barcă i se potriveşte fiecărei femei, cum eu le 
cumpăr şi le vând, am întotdeauna mai multe în proprietatea mea şi îi 
dau fiecăreia ce are nevoie: celor romantice, o plimbare cu velierul şi 
după două ore le ai înotând cu nodurile (lila bikini slăbite; 
aventurierelor le place catamaranul şi să facă plaja goale pe prelată, 
în vreme ce sofisticatelor li se potriveşte mai bine 


605 

iahtul de lux şi preferă, ştiţi şi voi, intimitatea cabinei, noaptea, o 
muzică de jazz în surdină, o sticlă de şampanie, caviar iranian şi acolo 
te poţi ţine de drăcii, drăcii! am acum un iaht cu un jacuzzi de trei 
metri, acolo am dus două gemene, mă rog, erau trei, dara treia era 
logodită... 

— Şi eşti aici în vacanţă? l-am întrerupt eu din nou. 

Delsey rămânea mut. Era evident că individul acela nu-i trezea 
nicio simpatie. 

— În vacanţă? Oh, nu, nici vorbă! Dar nu v-am spus? Pilotez 
baloane. 

— Baloane? 

— Da, baloane. Sunt pilot de baloane aici, la Serena, zborul este 
pasiunea mea, pe lângă navigaţie, desigur, de aceea îmi petrec şase 
luni pe an zburând aici şi şase luni, navigând la Monaco, atunci când 
aici nu este sezon, adevărul e că asta-i o minune, dar uneori este 
destul de pustiu, dar cum în fiecare zi trece multă lume nouă pe aici, 
nu te plictiseşti niciodată. Prost este că majoritatea femeilor vin deja 
cu un partener, mulţi sunt logodiţi, sau sunt în luna de miere, dar din 
când în când vine câte un mic grup de prietene iii -măritate sau de 
pensionare cu fiice tinere, odată mi-a venit chiar una cu soţul, îmi 
amintesc de o norvegiană care venise în luna de miere, părea de 


gheaţă, dar după aceea, tipa era numai foc, dar, mă rog, n-o să vă 
mai plictisesc cu poveştile mele, pentru că presupun că vreţi să 
mergeţi la cină, eu am mâncat deja, ce păcat, dar. Iciim, dacă mă 
gândesc, mâine am balonul aproape gol, am doar o pereche de 
americani în luna de miere, ea e ca o brânză, dar mi se pare că nueo 
pradă uşoară, dacă vreţi, veniţi mâine să zburaţi cu mine, va fi o 
plăcere să vă invit. 

— Serios? 

Eu şi Delsey am schimbat o privire complice, pe care apoi am 
îndreptat-o amândoi spre prietenul nostru Tony, care se odihnea pe 
masă, fără să rostească un cuvânt. 


606 

— Deci... Pierre, am spus eu. Dacă tot eşti atât de amabil să nr 
inviţi să zburăm, aş vrea să te rog ceva. Este vorba despre o mică 
ceremonie pe care am vrea să o celebrăm la bord. 

Playboy-ul monegasc a fost încântat de ideea de a utiliza balonul 
său pentru a acorda cuiva odihna veşnică. Era unul dintre puţinele 
lucruri care îi mai rămăseseră de făcut sus în nacelă. Sigur că reuşise 
odată să se destrăbăleze acolo cu o fată al cărei logodnic zăcea în the 
lodge cu o criză de diaree. Din nefericire, am pierdut ama nuntele, 
pentru că am fost chemaţi la cină şi a trebuit să ne luăm la revedere 
de la el până a doua zi de dimineaţă. Mare păcat! Când am trecut pe 
la recepţie, mi s-a înmânat un mesaj telefonic din partea lui Duncan 
Travis, managerul hotelului Norfolk. Primisem o corespondenţă acolo. 
Mă întrebam ce putea fi, în timp ce Delsey îl boscorodea pe noul 
nostru camarad, iar Ken, în schimb, nu încela să repete: ce grozav, ce 
grozav! 

La şase fără un sfert dimineaţa, ne-am prezentat la recepţie < u 
urna lui Tony în rucsac. Prima surpriză a zilei a fost Delsey. Renun 
tase, în sfârşit, la costumul de haine şi purta o impecabilă cămaşă < Ir 
culoarea cămilei, cu o eşarfă de mătase la gât, pantaloni bufanţi în 
acelaşi ton, curea din piele de crocodil cu cataramă aurie, bocam n pe 
care îi cumpărase în magazinul de la Sărit Centre, cu ciorapi di caşmir 
peste gambe şi o pălărie cu bor lat şi panglică cu imprimeu de 
leopard. Era Rudolf Valentino în rolul marelui vânător alb. | n m-am 
limitat să zâmbesc, dar Ken nu s-a putut abţine. 

— Ha, ha, domnule baron! Dar în ce v-aţi deghizat? în the dinu 
queen a savanei? 

— Nu înţeleg la ce te referi, şi în buticul de la Paris unde am 
cumpărat această îmbrăcăminte am fost asigurat că este tot ce t mai 
bun pentru safari. Mulţi regi africani se echipează aşa. 

— Da, şi reginele! Au! 

1 în engleză în original, regina travestiților (n.tr.) 


607 

— L-am ciupit pe Ken de braţ şi l-am târât spre intrarea în the 
lodge, unde ne aştepta vehiculul care trebuia să ne transporte pe 
esplanada de decolare. 

Prelata balonului se umfla cu o substanţă galbenă pe măsură ce se 
debarasa de greutate, respirând în aşteptarea brizei uşoare a 
răsăritului de soare. Aşezat în spatele arzătorului, în nacela care se 
odihnea stând pe o parte, Pierre ne-a făcut semn cu mâna, în chip de 
salut. Am rămas la distanţă alături de cuplul de americani care urma 
să împartă cu noi zborul, în vreme ce Pierre insufla un foc asurzitor în 
interiorul balonului, ajutat de o echipă de oameni care mențineau 
deschisă gura balonului. Când în sfârşit pânza a pierdut contactul cu 
solul şi a început să tragă de nacelă, au îndreptat-o cu gura în sus, 
Pierre s-a suit la postul lui şi ne-a invitat să ne urcăm. Habitaclul era 
împărţit în cinci compartimente. Pilotul ocupa spaţiul central, la 
comanda arzătoarelor, iar spaţiile laterale erau împărţite în două 
printr-un perete despărțitor. Perechea de americani s-a situat la un 
capăt, iar la cel opus, ne-am strecurat eu şi Ken de o parte a peretelui, 
iar Delsey, de cealaltă. Pierre a strigat câteva instrucţiuni într-o 
engleză ameţită şi guturală, şi americanii s-au privit unul pe celălalt 
cu expresia vădită că nu înţeleg o iotă. Alunci, Pierre a acţionat o 
manetă şi focul a bubuit încălzindu-ne cefele. Am decolat. 

Pământul se îndepărta, de parcă ar fi fost luat de acolo. Călare pe 
vânt, nu simţeai nici deplasarea, nici inerția şi era ca şi cum ne-am fi 
despărţit de lume ca să o vedem rotindu-se, pe când începeam să 
facem parte din corpurile cereşti care stăteau liniştite pe boltă, în timp 
ce jos, pe planetă, creaturile care rămâneau acolo trebuiau a se 
târască anevoie pe pământ, strivite de apăsarea forţei de gravitație. 
Când Pierre nu acţiona arzătoarele, liniştea era absolută şi aproape 
părea că putem auzi atingerea soarelui sărind peste zidul orizontului, 
precum şi conversațiile îndepărtate ale tuturor celor care aveam 
picioarele înfipte în nisip şi toate mugetele, răgetele 


608 

şi fornăielile tuturor animalelor. Încetaserăm să mai aparţinem lu 
tului şi eram de aer. 

Balonul s-a ridicat deasupra albiei râului Mara şi a turme Im care 
dădeau târcoale malurilor sale, în căutarea unui vad accesibil pentru 
traversare. De acolo, de sus, nu se înţelegea agitația acelor turme, nu 
se înţelegea ce anume căutau pe celălalt mal care nu părea să se 
deosebească prin nimic de cel pe care îl ocupau, nu se înţelegea ce 
influenţă era atât de puternică, încât să le oblige să ocolească 
malurile festonate cu un arabesc de crocodili. Pierre sr uita cu 


binoclul, consulta GPS-ul, ne semnala animalele şi ne ex plică în ce fel 
se conduce balonul. Trăgea de nişte cabluri ca să | facă să se 
rotească, dar nu putea alege direcţia, vântul era cel care o făcea. Să 
nu ştii unde te va duce în fiecare dimineaţă făcea parie din emotie, 
zicea el. l-o spunea mai ales americancei, care asculia năucită, cu 
aceeaşi vădită expresie a celui care nu înţelege o iota. Delsey zâmbea 
extaziat, iar Ken scotea întruna onomatopee la fiecare nouă minune: 
soarele de culoarea rubinului, ceața aurorei ghemuită între salcâmii 
de pe Mara Triangle, cursul râului marca | pe savanele îndepărtate ca 
un şarpe auriu sau forma turmelor făcând şi desfăcând filigrane de 
umbre prelungi pe păşuni. 

Curând, Pierre ne-a atras atenţia că atinseserăm înălţimea maximă 
de zbor şi atunci ne-am început misiunea. Pilotul le-a explicai 
americanilor ce anume ne pregăteam să facem, iar ei s-au privii unul 
pe celălalt cu acelaşi gest evident că nu înţeleg o vorbă. Am scos urna 
din rucsac şi am ţinut-o la pieptul meu. Aşa cum îi ceruse Tony, 
Delsey scrisese câteva cuvinte. A scos o hârtiuţă din buzunar, şi-a 
dres glasul şi a început să recite în spaniolă: 

— Dacă un înger a căzut vreodată din cer... 

S-a întrerupt, de parcă s-ar fi simţit stingherit să citească. S-a foit 
pe locul său şi şi-a dres din nou glasul. Mi-am amintit atunci ce 
precizase Tony. Personajul nu necesita un discurs habotnic şi 
linguşitor cu îngeri, tronuri şi autorităţi. Dar Delsey era Delsey 


609 

şi nu i se putea cere ceva dincolo de registrul său. A continuat, 
luând-o de la capăt. 

„Dacă un înger a căzut vreodată din cer, 

Tony i-a tras-o înainte de a atinge solul. 

Incredinţăm vântului african cenuşa lui Tony Kerak. 

A fost lubric, impudic şi libertin, calităţi cu totul admirabile. 

A fost prietenul meu şi l-am iubit. 

Tony, ai de-acum o patrie. Aceste câmpuri vor fi patria ta. I.mpyria 
ta. 

lar antilopele gnu te vor purta prins în blana lor, urmărind ciclul 
ploilor. 

Şi vei domni veşnic peste lumea ta, călare pe spinările turmelor lui 
Dumnezeu”. 

La sfârşitul celui de-al doilea vers a trebuit să-mi stăpânesc un 
hohot de râs şi m-am abținut de la orice altă reacţie, pe când îi 
înmânam lui Delsey urna deschisă. Nu era momentul pentru atitudini 
nelalocul lor şi cu atât mai puţin când i se ivea o lacrimă în colţul 
ochiului, care pe chipul său argilos părea o picătură de ploaie care 
moare între crăpăturile din pământ. A luat urna, a întins braţele şi a 


răsturnat-o în golul de sub noi. În numai trei secunde, briza a şters 
roiul de cenuşă din aerul transparent şi Tony Kerak a dispărut pentru 
totdeauna. 

— Aşa se spune, a i-o trage, nu-i aşa? 

Delsey gemea sub o mască de lacrimi şi îşi ştergea ochii pe când 
îmi înapoia urna. 

— A fost foarte frumos, Delsey! Tony ar fi fost bucuros. Şi ar fi râs. 

— Dar ce naiba a zis? De ce nu-mi traduci şi mie? protesta Ken. 


33 - Urme în apă 

După aterizarea balonului, programul includea un mic dejun cu 
şampanie în savană. In vreme ce Pierre încerca să o epateze pe 
americancă tăind gâtul sticlelor cu o macetă ascuţită, lui Delsey i-a 
venit ideea că echipa de filmare sigur nu era la curent cu moaric. | lui 
Tony. Dat fiind că Governors Gamp, unde erau cazaţi, se afla aproape 
de acel loc, ne-am simţit obligaţi să le facem o vizită ca să-i informăm 
pe oamenii aceia, printre care se număra probabil şi vreun prieten al 
lui Tony. 

Governors Camp era un luxos loc de recreere pentru practicanţii de 
safari victorieni, situat într-o zonă umbrită, între râul Mara şi un grind 
de nisip inundabil în timpul ploilor. Acolo, umezeala prefăcea 
austerele savane de pe platouri în adevărate zone tropicale, iar 
abundența copacilor şi a plantelor cu frunze mari păstra un 
microclimat răcoritor, care alina pielea de arsura de pe păşuni. La 
recepţie, am întrebat de Trevor Flammee şi am fost invitaţi să-l 
aşteptăm la bar. Din fericire, în ziua aceea, făceau pauză de filmare şi 
am recunoscut câte o figură căreia ne-am grăbit să-i anunţăm trista 
veste. Doi tineri care treceau pe acolo au auzit şi unul i-a spus 
celuilalt: „Măi să fie, ce nenorocire, omule!”, şi şi-au continuat drumul. 
Trevor ni s-a alăturat peste câteva minute. S-a bucurat mult să ne 
vadă şi l-a mâhnit sinuciderea lui Tony, cu toate că de-abia îl 
cunoscuse. Cel care fusese mai apropiat de el era producătorul, care 
nu se afla acolo, iar ceilalţi au trebuit să admită, după un moment de 
reculegere, că de fapt niciunul dintre ei nu 


611 

avusese de-a face cu el. Le-am spus care a fost soarta rămășițelor 
sale şi cu asta ne-am socotit cu toţii misiunea îndeplinită. 

Inainte de a pleca, Trevor s-a interesat de acţiunea noastră de 
căutare a lui Hamish. l-am dat detalii despre ultimele progrese şi mi-a 
oferit din nou colaborarea sa. Chiar în ziua aceea urma să /boare la 
Nairobi ca să se întoarcă odată cu lăsarea serii, aşa că l-am rugat, 
dacă nu avea nimic împotrivă, să-mi aducă poşta de la hotelul Norfolk. 
De fapt, stabilise să ia masa de prânz cu Duncan Travis, aşa că pentru 


el nu avea să fie niciun deranj. Mi-a promis să mi-o aducă la Serena la 
miezul nopţii şi, în trecere, să bea o bere cu noi înainte de a se da 
stingerea în rezervaţie. 

Observam la Delsey aceeaşi nervozitate care mă făcuse şi pe mine 
să simt un nod în gât, pe măsură ce ne apropiam de Keekorok. În 
sfârşit, aveam să cunosc un om care fusese prieten cu Boston Shark, 
presupusul alter ego al bunicului meu şi, fără să fi comentat asta între 
noi, presimţeam că pista aceea trebuia să fie cea definitivă. De bine, 
de rău, eram pe ultima porţiune înaintea semnului de pe hartă care 
marca locul comorii, la penultima mutare a jocului nostru. Căsuţa 
următoare de pe tabla de joc trebuia să fie Hamish Sutherland. 
Intrigat de deznodământ, dar străin de implicaţiile sentimentale ale 
acestuia, Ken conducea bătând darabana pe volan şi fredonând o 
melodie a lui Springsteen. 

Situat la principala intersecţie a şoselelor din rezervaţie, Keekorok 
era mai mult decât un hotel, era inima zonei Masai Mara, organul 
esenţial unde se rezolvau şi se procesau toate problemele care 
mențineau în funcţiune organismul acelei regiuni din Africa. 
Infăţişarea lui era a unui mic sat, un outpost1 în sălbaticul Far West, 
locuitorii săi păreau mai curând coloni decât angajaţi şi nimeni nu ar fi 
fost uimit să vadă apărând o ceată de văcari descălecând de pe caii 
lor ca să-şi răcorească gâtlejul într-o baie de bere rece ca gheaţa. De 
fapt, asemenea cete soseau, dar pe spinările jeepurilor şi ale 
minifurgonetelor, iar rezervele de bere Tusker erau 

1 în engleză în original, avanpost (n.tr.) 


612 

atacate fără cruţare. Am rezistat tentatiei berii ca să ne lansăm 
direct în misiunea noastră şi am întrebat la recepţie de Horatio Maina, 
responsabilul cu aprovizionarea care, după spusele unuia dintre piloţii 
din Nairobi, îl cunoscuse pe Boston Shark. „Acum arbitrează”, a fost 
răspunsul ciudat pe care l-am înţeles în curând. Lângă /oage era un 
teren de fotbal unde două echipe de copii se înfruntau cu îndârjire sub 
un soare neiertător, într-o zi de şcoală, în timpul orelor de curs. 
Probabil că era vorba despre o finală importantă, pentru că în jurul 
terenului rudele îi încurajau cu entuziasm pe copii. Arbitrul era un tip 
pântecos, cu trupul tăbăcit după atâtea mii de ore de fotbal televizat 
pe care le văzuse cu sticle de bere în mână. Stătea în centrul terenului 
fără să iasă din cerc şi hotărârile sale de la distanţă, în absenţa 
arbitrilor de tuşă, erau discutate încontinuu de către jucători şi părinţii 
lor. Nu am avut încotro decât să aşteptăm sfârşitul jocului. Eu şi 
Delsey, care ne pricepeam la fotbal la fel de bine, fie că eram la Masai 
Mara, fie la Pamplona, am aşteptat plimbându-ne nerăbdători, ca 
arbitrii de tuşă absenţi, iar Ken, fotbalist înflăcărat, a ţinut numaidecât 


partea uneia din echipe şi s-a alăturat galeriei taţilor, fluierând sau 
aplaudând, după cum era cazul. 

Când domnul arbitru Maina a fluierat sfârşitul, după reacţiile slabe 
ale unora şi ale altora, am dedus că era doar pauză. Ne-am năpustit 
asupra lui Maina, care a adoptat o atitudine defensivă, probabil 
temându-se că am fi fost suporteri ai uneia din cele două echipe, 
dispuşi să practicăm principalul sport subsidiar fotbalului amator, şi 
anume luarea la bătaie a arbitrului. Inainte de a-i provoca fuga, ne-am 
prezentat cu numele şi naţionalităţile noastre, ne-a confirmat că este 
Horatio Maina şi ne-a recitat, am presupus eu, formaţia completă a 
echipei Real Madrid. Depăşită această formalitate inevitabilă, am 
abordat chestiunea. 

— Domnule Maina, dacă sunteţi atât de amabil, am vrea să vă 
punem o întrebare. Am aflat că sunteţi prietenul domnului Boston 
Shark, un bushpilot care obişnuia să aducă transporturi la Keekorok. 


613 

| căutăm. Anumite indicii sugerează că ar putea fi bunicul meu, cu 
toate că nu acesta era numele său adevărat. 

— Boston Shark? Şi-a şters sudoarea de pe frunte cu o batistă. 
Bunicul dumneavoastră? Nu ştiam că Bwana Boston are familie, dar 
ână şi leopardul are pui. Fie bine-venit nepotul lui Bwana Boston, 

lacă a venit să-i revendice casa şi să trăiască printre noi. Karibu1. 

— Să-i revendic... casa? Ce vreţi să spuneţi? El nu stă în casa lui? 
Maina a închis ochii şi a scos un oftat adânc. 

— Dar nu ştiţi... Domnule, îmi pare rău că trebuie să vă spun. 
Bwana Boston a murit. Acum... mai bine de zece ani. Să fi fost prin 

1980 sau 1981, dacă memoria nu mă însală. 

Eu şi Delsey ne-am privit cu ochi de oameni învinşi. Pe chipul 
baronului a apărut o strâmbătură amară, ca o mască de tragedie 
greacă. În spatele lui, Ken nu îndrăznea să-şi mişte niciun muşchi. 

— A mu... murit? am continuat eu. Sunteţi... sigur? 

— Da, domnule. Din cauza ficatului. Şi a sifilisului. El... bea prea 
mult şi... Mă rog, acum ştiţi. Era foarte singur. Po/e sana2. 

— Foarte singur? Eu mă sileam să conduc interviul acela cu 
profesionalism de jurnalist, dar pentru asta trebuia să-mi înghit 
lacrimile. Ce vreţi să spuneţi? Nu avea... pe nimeni? 

— Bwana Boston nu era prietenul multora şi mulţi oameni nu erau 
prietenii lui. A avut necazuri. Când a încetat să mai zboare, eu nu l-am 
mai văzut. Era la fel de bătrân ca şi avionul său. Niciunul din ei nu mai 
putea zbura. Asta s-a întâmplat pe la mijlocul anilor '70, cred- Nu l-am 
mai văzut, până când am aflat de moartea lui de la Pius. 

— Pius? 

— Pius Ole Toroge. Era mecanicul lui şi cel care lua urma animalelor 


când vânau împreună. Şi, cu siguranţă, ultimul său prieten. 
— Pius mai trăieşte? 
— Da, Pius trăieşte. Dar n-a mai venit de multă vreme pe aici. 
1 „Bine aţi venit.” (n.a.) 
2 „îmi pare nespus de rău.” (n.a.) 


614 

— Unde locuieşte? 

— La Narok. Acolo este şi casa lui Bwana Boston şi tot acolo e 
îngropat acesta. Pius vă poate arăta locul. Îl puteţi găsi în atelierul lui. 
Lăsaţi la dreapta staţia de benzină care se află la intrarea în sat şi 
faceţi la stânga după ce treceţi de piaţă. Acolo o să-i găsiţi atelierul. 
Dacă vă rătăciti, întrebaţi de atelierul lui Pius. Acolo toată lumea îl 
cunoaşte. 

— Asante, domnule Maina. Asante sanal. 

— Karibu tena. Salama, bwana Shark& 

Maina s-a întors la meciul lui, iar eu m-am lăsat să cad pe un 
bolovan. Pe bolovanul de alături s-a aşezat Delsey, cu zbârciturile de 
pe față lăsate în jos şi privirea pierdută către orizont, fără să ia în 
seamă copiii care se apropiau de el, atraşi de îmbrăcămintea lui 
bătătoare la ochi. Dacă era adevărat că Hamish murise, în ziua aceea 
murise a doua oară, şi odată cu el, pierise o parte din Delsey. Eu 
începusem căutarea aceea cu un fel de siguranţă psihologică, de 
parcă un glăscior mi-ar fi şoptit încontinuu acel memento mort1 al 
împăraţilor romani, amintindu-mi că Hamish era muritor şi că, de fapt, 
putea să fi murit. Dimpotrivă, poate că Delsey pornise în călătoria 
aceea fără plasă dedesubt, punându-şi în joc chiar şi ultimele rămăşiţe 
de sănătate, numai ca să-şi recupereze amintirile din timpurile mai 
bune, după care tânjea cu atâta convingere că va câştiga prinsoarea, 
încât nu se aşteptase niciodată la o concluzie frustrantă. Până în ziua 
aceea, omul suportase ca un leu în câmp deschis, depăşind chiar şi 
sinuciderea lui Tony, dar atunci m-am temut că se va prăbuşi. În orice 
caz, şi în ciuda puţinelor portiţe pe care le lăsa mărturia lui Maina, nu 
ne puteam da bătuţi fără o confirmare palpabilă. Nu călătoriserăm de 
la Lux Domini până la 

1 „Mulţumesc frumos.” (n.a.) 

2 „N-aveţi pentru ce. Să vă meargă bine, domnule Shark.” (n.a.) 

3 Cuvinte adresate împăraţilor din Roma antică în timpul defilărilor 
victorioase după o bătălie. Inseamnă „aminteşte-ţi că eşti muritor”, 
(n.a.) 


615 
Keekorok Lodge ca să abandonăm totul înainte de ultima căsuţă. 
Trebuia să ajungem la Narok. 


Capitala masai a regiunii era locul de trecere pe drumul ce se 
îngusta de la Nairobi până la Masai Mara şi ultimul oraş de o anumită 
importanţă înainte de singurătatea savanelor, pe care de acolo până 
la rezervaţie îl tulbura doar vreo localitate mai mică şi aşezările cu 
case din păducel, lut şi bălegar. Am mers îndărăt pe drumul din ziua 
precedentă care, de data asta, ni s-a părut mai lung. Am făcut traseul 
în tăcere, cu excepţia protestelor iniţiale ale lui Ken, care era de 
părere că ora era prea înaintată ca să ajungem la Narok şi să ne 
întoarcem după aceea la Mara Serena înainte de interdicţia de a 
circula pe timpul nopţii prin rezervaţie. Sincer vorbind, în momentele 
acelea, pe Delsey şi pe mine nu ne interesa nici cât negru sub unghie 
vreo normă birocratică. 

Urmând indicaţiile lui Maina, am luat-o pe uliţa flancată de umile 
dukas1, frizerii cu modelele creaţiilor lor desenate pe faţade şi vreun 
hoteli2 împuţit cu nume contrastant, ca Windsor Palace sau Empire 
State. Mai departe, se deschidea un teren pe care, dacă ar fi explodat 
o bombă, nu ar fi făcut altceva decât să pună în ordine piesele de 
schimb nefolositoare, şasiurile calcinate şi motoarele distruse care îl 
înţesau. Ken a condus spre interiorul acelei harababuri, unde un tânăr 
cu lobii urechilor alungiţi ne-a primit cu privirea aţintită pe vehiculul 
nostru, de parcă ar fi încercat să ghicească de ce fel de reparaţie 
aveam nevoie. De la geamul maşinii, l-am salutat cu un jambo şi i-am 
menţionat numele lui Pius. A arătat spre colibă de ciment cu acoperiş 
de tablă, care ieşea în evidenţă în haosul acela. Am coborât cu toţii şi 
ne-am îndreptat într-acolo. 

Sub acoperişul de tablă, un bărbat stătea aplecat deasupra capotei 
deschise a unei maşini de teren atât de curate şi de noi, încât în acea 
zonă zero apărea ca o navă spaţială pe un teren semănat. 

— Jamboi am salutat eu şi Ken într-un glas. 

1 Dughene (n.a.) 

2 În limba swahili în original, hotel (n.tr.) 


616 

Mecanicul a răsărit de sub capotă şi ne-a observat înainte de a 
răspunde cu o expresie serioasă. Vârsta lui era greu de apreciat, ceva 
ce i se întâmplă ochiului de european puţin antrenat cu masaii. Purta 
o salopetă unsuroasă legată la brâu, cu torsul vânos descoperit, atât 
de slab şi de flexibil, încât s-ar fi spus că ar fi putut să repare o 
maşină fără să demonteze vreo piesă, doar strecurându-se între 
spaţiile libere ale motorului. Lobii urechilor, alungiţi ca ai tânărului, îi 
purta legaţi deasupra urechilor, probabil ca să evite să-i rămână prinşi 
în vreun rebord, pe când îşi cufunda capul în măruntaiele maşinii. 

— Habari, ? 1 am continuat eu cu puţinele cuvinte în swahili pe care 
le-am învăţat de la Ken pentru cazuri de urgenţă. In Kenya, ca în 


oricare altă ţară, a iniţia o întâlnire cu nişte rudimente de limbaj local 
ajuta la legarea unei conversații şi, în cazul acela, era chiar 
convenabil. 

— Mzuri2. 

— Tafadhali, bwana Pius Ole Toroge? 3 

— Ndiyo, mimi ni Pius.4 

— Bwana Ole Toroge, mimi ni mjukuu wa bwana Boston Shark5. Am 
aşteptat o reacţie care s-a produs, dar în stilul comportamentului rigid 
al bătrânilor masai. S-a mărginit să încuviinţeze din cap şi să-mi 
întindă mâna, pe care nu am îndrăznit să o refuz, în pofida stratului de 
unsoare. Odată epuizate cunoştinţele mele de swahili, am continuat în 
engleză. 

— Bwana Horatio Maina, de la Keekorok Lodge, ne-a spus că 
dumneavoastră aţi fost bun prieten cu Bwana Boston şi că Bwana 
Boston a murit acum vreo zece ani. As vrea să-mi confirmaţi această 

1 Ce mai faceţi? 1’ (n.a.). 

2 Bine.” 

3 Vă rog, domnul Pius Ole Toroge?” 

4 Da, eu sunt Pius.” 

5 Domnule Ole Toroge, sunt nepotul domnului Boston Shark.” 


617 

poveste şi aş dori să vă cer, dacă sunteţi atât de amabil, să ne 
arătaţi mormântul lui. 

De data asta, singurul răspuns al lui Pius a fost să se uite la Ken. 
Atunci, am înţeles. 

— Ken, cred că nu înţelege bine engleza. Ai putea, te rog, să 
traduci? 

Ken mi-a tradus cuvintele şi Pius a răspuns cumpătat: 

— Zice că da, că Bwana Boston a murit în 1981 şi că ne va arăta 
mormântul cu mare plăcere. Imi pare rău, prietene. Asta este ce am 
înţeles. Nici limba swahili pe care o vorbeşte nu e mai grozavă. Mulţi 
dintre masaii mai bătrâni vorbesc bine doar limba lor, maa. 

— Bine. Atunci, mergem? N 

Ne-am întors la maşină cu o dispoziţie sumbră. Inainte de a se 
aşeza pe locul din faţă lângă Ken, Pius i-a dat câteva ordine 
mecanicului mai tânăr şi apoi ne-a condus până la un cimitir cu aspect 
de carieră de piatră. Era o simplă esplanadă pustie de pământ, cu 
nişte pietre semnalând mormintele, fiecare având la căpătâi o simplă 
bornă. Pius a deschis drumul printre morminte până când s-a oprit în 
faţa unuia dintre ele şi a indicat: 

— Aici. 

Mormântul nu se deosebea cu nimic de celelalte, modest şi banal, 
cu piatra sa de căpătâi pe care se citea: 


BOSTON SHARK 16 MAI 1981 

Acela era mormântul unui om care murise în sărăcie şi aproape în 
anonimat. Fără data naşterii, fără niciun fel de titlu, fără menţiuni 
speciale, fără nimic gravat, fără epitafuri. Nu asta era ceea ce mă 
aşteptam eu să găsesc şi, în momentul acela, m-am pus pe plâns, nu 
atât pentru că mă confruntam cu moartea bunicului meu, cât pentru 
că descoperisem ce fel de viaţă dusese, ce fel de moarte avusese. Am 
presimţit că lui Delsey i se întâmpla acelaşi lucru. Eu nu aveam nimic 
de pus pe mormânt şi, în orice caz, orice obiect aş fi 


618 

lăsat acolo ar fi fost luat de jefuitori. M-am simţit neputincios, pen 
tru că nu puteam face nimic, niciun gest, niciun omagiu, ci doar să 
spun o rugăciune în tăcere. 

— Polel1, a şoptit Pius. 

Mi-am pus mâna pe umărul lui Delsey şi el m-a îmbrăţişai, 
înfundându-şi chipul în cămaşa mea. Nu a scos niciun sunet, dai eu 
simţeam cum i se înfioară trupul plângând. Când s-a desprins de 
mine, chipul lui era distrus. Nu privea în jos. Lăsa doar să-i cada ochii 
obosiţi. Ken s-a apropiat şi ne-a strâns mâinile amândurora, şoptindu- 
şi condoleanţele. 

— Ken, te rog, am îngăimat eu. Ai putea să-i ceri lui Pius să ne ducă 
la casa lui Boston? 

Câteva minute mai târziu parcam maşina lângă o parcelă din afara 
satului. Grilajul exterior căzuse sub povara timpului şi a vandalismului 
şi, în mijlocul buruienilor înalte şi uscate, se încâlceau bucăţi de sârmă 
ghimpată şi de lemn rupte. Casa era un cub sobru cu un etaj, construit 
din blocuri de beton cenuşiu, nezugrăvită şi nici tencuită, cu excepţia 
unui soclu care fusese cândva albastru. Avea două ferestre şi o uşă pe 
latura din faţă. Sau, mai bine zis, doar găurile lor, tivite pe alocuri cu 
câte un fragment izolat de lemn şi sticlă. 

Pius a început atunci să vorbească cu fraze scurte şi răspicate. 

— Zice că această casă este abandonată de când a murit Bwana 
Boston, a tradus Ken. Că n-a lăsat urmaşi şi nici rude şi că tu, fiind 
nepotul lui, ai putea să o revendici. Pentru că îţi aparţine şi este o 
casă foarte bună, dar neîngrijită. 

Mi-am amintit vizita mea la Lux Domini şi cum atunci, înainte de 
găsirea tabloului, îmi dorisem din tot sufletul să intru în posesia acelor 
vechi ziduri ale copilăriei mele. Casa lui Boston mi se părea un loc 
străin şi ostil. Cu toate că mi se oferea gratis, nu îmi dădea ghes nicio 
dorinţă să devin proprietarul acelei paragini încremenite. Nu simţeam 
nimic care să mă lege de ea. 

1 „îmi pare rău.” (n.a.) 


619 

Am trecut pragul. Exista un coridor central şi două camere de 
fiecare parte. Podeaua era acoperită cu moloz, praf şi geamuri sparte, 
dar în rest nu mai era nimic. Absolut nimic, nici măcar cabluri, ţevi sau 
prize. Nimic care să poată fi folositor cuiva, vreo urmă de obiecte de 
reciclat. Chiar şi aşa, am controlat cu grijă toate încăperile. Pius a 
vorbit din nou. 

— Se întreabă ce cauţi. Şi eu la fel, a subliniat Ken. 

— Nu ştiu. Orice. Ceva care să-mi amintească faptul că bunicul meu 
a trăit aici. 

Ken i-a tradus vorbele mele lui Pius şi acesta a râs înainte de a 
continua: 

— Zice că nu există nimic. Că e zadarnic să cauţi urme în apă, cum 
obişnuia să spună Bwana Boston. Se referă la faptul că, după atâţia 
ani, jefuitorii... 

— Da, ştiu, ştiu, l-am întrerupt eu. 

Pa faţada din spate, trei stâlpi de beton probabil că au susţinut pe 
vremuri acoperişul unei verande. Acum, nu mai susțineau nimic. 
Dincolo de stâlpi, o prelată roasă zăcea în iarba crescută în exces. 

— JVdege, a spus Pius, arătând spre prelată. 

Eu cunoşteam cuvântul acela. Am tras de prelată şi sub ea a apărut 
o parte dintr-o structură cilindrică din lemn mâncat de cari şi metal 
devorat de rugină. Pe partea din spate, păstra resturile unei învelitori 
de pânză. Se mai puteau încă citi literele: VP-KAL. 

— Ken, întreabă-l ce a făcut Bwana Boston când a încetat să mai 
zboare. În ultimii lui ani de viaţă. 

După traducere, răspunsul lui Pius a fost laconic: 

— Hapana kitu. 

— Hapana kitu, a repetat Ken. Nimic. N-a făcut nimic. 

— Să mergem, am încheiat eu, cu plămânii apăsaţi de lipsa aerului. 
Nu mai e nimic de făcut aici. 

Cea de-a treia călătorie a noastră pe aceeaşi şosea a fost şi mai 
lungă şi tăcută decât a doua, cu toate că maşina era condusă de Ken, 
care a riscat destul de mult ca să ajungem la timp la Masai Mara, 


620 

chiar luând-o pe pantă în jos înaintea aşa-numitelor matatus, 
furgonetele de linie care vâjâiau ca demonii din Tanzania pe şoselele 
kenyene şi pentru care limita de viteză era cea dată de motor şi 
singurele legi în vigoare erau ale fizicii. Cu altă ocazie, l-aş fi legat pe 
Ken în portbagaj ca să apuce volanul cineva mai responsabil, adică 
eu, dar în după-amiaza aceea nu am adunat suficient chef' de 
conversaţie nici măcar pentru a-i sugera să frâneze înainte de curbe, 
în loc să accelereze. Epuizat şi abătut, Delsey s-a năruit pe bancheta 


din spate şi a dormit tot drumul până în rezervaţie. 

Era trecut de ora şase când am ajuns la poarta de la Sekenani. 
Cunoscându-ne destinaţia, the rangers au refuzat să ne permită 
trecerea, deoarece erau două ore de drum până la Mara Serena şi 
interdicţia de circulaţie intra în vigoare la ora şapte. Atunci, Ken s-a 
dat drept şoferul ataşatului comercial al ambasadei franceze, care 
călătorea dormind pe bancheta din spate şi care trebuia să ia cina în 
seara aceea la Serena cu cel mai mare împuternicit al unei importante 
întreprinderi publice kenyene. Nu ştiu dacă a pomenit şi numele lui 
Duncan Travis sau dacă a fost de-ajuns teama acelor rangers de a 
provoca un incident diplomatic şi financiar cu urmări apocaliptice. Pur 
şi simplu, a ieşit din birou cu un aer triumfător şi a anunţat: 

— S-a făcut. 

După câţiva kilometri, ajungând la locul de deviere spre Talek, Ken 
a părăsit şoseaua principală. 

— Ce faci? am protestat eu. 

— O iau pe scurtătură. Vom ajunge direct la pod. 

— Ai mai făcut drumul ăsta şi înainte? l-am întrebat eu. 

— Bineînţeles, prietene, a minţit el. 

Mergeam având în faţă soarele, care ne retrăgea protecţia cu un 
asfinţit scânteietor, cufundându-se la capătul savanei pe care o 
traversam. După câteva minute, Ken a părăsit şi ruta aceea şi a virat 
la stânga pe un drum mai îngust, cât să încapă două roţi prin iarbă. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? 


621 

Da, sigur că da, prietene. Sunteţi pe mâini bune. 

Ceea ce nu era pe mâini bune, nici ale lui, nici ale niciunuia dintre 
noi, era fiabilitatea mecanică a armăsarului nostru. Am traversat 
savanele Meta, de-acum aproape sub noaptea neagră, când maşina a 
pierdut din avânt şi a început să-şi reducă viteza, până când s-a oprit 
de tot. Motorul continua să duduie, dar noi nu ne miscam din loc. 

Ce se întâmplă? am întrebat eu. 

Ai auzit un „poc”? 

Da, am auzit un „poc”. Ce se întâmplă? 

Ceva s-a rupt. 

Ce s-a rupt? 

Nu ştiu. Ceva. 

Ken a oprit motorul, s-a dat jos din maşină, a deschis capota şi s-a 
întors numaidecât. 

Ai o lanternă? 

Da, am o lanternă. Am scotocit în geantă şi i-am dat-o. la-o. Am 
aşteptat cât timp Ken revizuia motorul, fiind sigur că ştie ce face. 
După câteva clipe, chipul său a apărut în spatele gemuleţului. 


Totul pare normal. 

Normal? Şi ai într-adevăr cunoştinţele adecvate pentru a judeca 
această normalitate? 

Omule, prietene, am carnet deja de un an de zile. 

Un an? lar eu îl am de cinci ani şi n-am nici cea mai mică idee de 
mecanică! 

Am coborât din maşină şi m-am alăturat lui lângă capotă. Am 
cercetat interiorul cu lanterna fără nicio intentie concretă, doar pentru 
că se presupune că asta este ceea ce trebuie făcut în asemenea 
cazuri şi aşteptând poate ca vreun semn, mecanic sau divin, să-mi 
arate care era piesa defectă. Nu s-a întâmplat nimic. 

Rahat! a fost singurul meu diagnostic. Motorul funcţionează? 

Funcţiona acum un moment, doar l-ai auzit. Eu l-am oprit. Ce face 
Delsey? 


622 

Continuă să sforăie ca o locomotivă. A fost o zi foarte lungă şi 
anevoioasă şi bietul de el nu mai tine la tăvăleală. Incercăm motorul? 

Ken s-a aşezat la volan şi a pornit motorul, în timp ce eu 
supravegheam măruntaiele de sub capotă. Motorul se auzea mergând 
lent şi ritmic, în perfectă stare de funcţionare. 

Motorul funcţionează... a anunţat Ken. Intră în viteză... O să apăs 
pedala. M-am îndepărtat de botul maşinii. Când apăs pe acceleraţie, 
nu se întâmplă nimic. 

Simţi vreo rezistenţă în pedală? 

Nici vorbă, prietene, e moale de tot. 

Păi, asta trebuie să fie cauza. S-a rupt ceea ce leagă pedala de 
motor. De-aia s-a auzit un „poc”. 

Şi ce-i ăla, un cablu? 

Presupun. Bagă în punctul mort. Lasă-mă să mă uit... Da, e un 
cablu metalic liber care ajunge până la un fel de valvă. Este rupt. Am 
mişcat valva cu degetul şi motorul a accelerat. Tu trebuie să ai 
celălalt capăt, legat de pedală. la lanterna şi verifică. 

Ken s-a aplecat peste pedale şi l-am auzit scormonind acolo, jos, 
până când a spus pe un ton sentenţios: 

Nimic, prietene. Celălalt capăt probabil că s-a desprins şi l-am 
pierdut pe drum. Bucata rămasă nu-i destul de lungă? 

Nu ajunge. Mă rog, acum ştim care-i problema. Dar nu ştim cum s-o 
rezolvăm. 

M-am aşezat pe jos în faţa maşinii, în câmpul luminos al farurilor. 
Ken a oprit motorul şi s-a aşezat lângă mine, ridicând fruntea spre cer. 

Frumoasă noapte, nu-i aşa? 

Splendidă, am răspuns eu. De-acum poate să fie, pentru că o vom 
petrece aici. La ora asta, mă îndoiesc că vom putea găsi ajutor. 


Nu-ţi face griji, prietene. La Serena îşi vor da seama că nu ne-am 
întors. S-ar putea chiar ca rangers să-i sune ca să verifice, dat fiind că 
îl transportăm pe ditamai ataşatul comercial al ambasadei franceze. 
Ne vor trimite o echipă de salvare. 


623 

O echipă de salvare care va străbate şoseaua principală, nu colţul 
ăsta pierdut în mijlocul neantului. 

Cu siguranţă. Dar avem consolarea să ştim că cineva se ocupă de 
noi, nu-i aşa? lar mâine, cineva va trece pe aici. În cel mai rău caz, o 
să dormim o noapte în maşină. 

Ah, bine, dacă e doar o noapte, de ce să ne plângem? l-am ironizat 
eu şi am consultat harta. Keekorok nu poate fi la mai mult de cinci 
kilometri în direcţia asta. Dar presupun că ar fi o nebunie să mergem 
pe jos să căutăm ajutor. N 

Pe jos? Nu conta pe mine. Pe aici există lei, prietene. In maşină 
suntem în siguranță. Este ca şi cum am campa, dar într-un cort mai 
tare. Accidentele cu animale se produc aproape întotdeauna din 
prostie, pentru că persoana În cauză se bagă unde nu trebuie. 
Animalele sunt nevinovate, ele fac doar ce trebuie să facă. Dar nu 
animalele mă îngrijorează. 

Atunci, ce? Braconierii? Şi aici? 

Mă rog, sunt peste tot. Dar nu la ei mă gândeam. 

Atunci, la cine? 

Să-ţi explic, în urmă cu patru ani, o fată britanică a dispărut prin 
aceste locuri, în Sand River, locul de acces care face legătura dintre 
Masai Mara şi Tanzania. Avea douăzeci şi opt de ani. Cum poliţia nu 
făcea nimic, însuşi tatăl ei a trebuit să se ocupe de căutarea fetei. Şi 
tot el a fost cel care a trebuit să găsească rămăşiţele căsăpite şi 
carbonizate ale fiicei sale, aproape de Sand River. A fost îngrozitor. 
Chiar dacă nu crezi, raportul emis atunci de poliţie declara că Julie a 
fost mai întâi devorată de animalele sălbatice şi apoi lovită de un 
trăsnet. Povestea seamănă cu un banc, dacă n-ar fi atât de tragică. Ei 
bine, au fost acuzaţi doi rangers, dar, în cele din urmă, au fost achitaţi 
acum două luni. Ancheta a fost un amestec de inepţie şi corupţie. Se 
pare că guvernul a făcut tot ce i-a stat în putinţă să muşamalizeze 
afacerea şi pare limpede că au fost implicaţi cei doi rangers, cu 
complicitatea vreunui mare mahăr. O poveste foarte, foarte urâtă şi, 
pe deasupra, cazul lui Julie n-a fost singurul. Vezi şi 


624 

tu, prietene. In Kenya, oamenii se simt bine, dar se şi suferă mult. 
Se spune de obicei că cele mai bune lucruri din viaţă îşi au riscurile 
lor, nu-i aşa? Mâncarea bună îngraşă, vinul bun îmbată, iar femeile 


bune... femeile te fac să-ţi pierzi capul, mai ales pe mine. Aşa e 
Kenya, pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă. După cum ai putut 
observa, avem cerul cel mai frumos din lume, dar ca să-l vezi trebuie 
să te opreşti. In Kenya, nu poţi privi cerul din mers, pentru că, înainte 
de a păşi, trebuie să te uiţi unde pui piciorul. 

La naiba! Biata fată! Şi ce moment ţi-ai găsit ca să-mi spui 
povestea asta! Bine că n-a auzit-o şi Delsey! Vrei să-mi spui prin asta 
că, dacă vedem apropiindu-se nişte faruri, în loc să ne bucurăm, mai 
bine să începem să tremurăm, nu-i aşa? 

Mai bine să încercăm să reparăm cablul ăla. Pentru orice 
eventualitate. 

Ne-am pus pe treabă şi am descoperit curând că, deoarece nu era 
chip să legăm din nou valva de pedală, singura soluţie era să o fixăm 
în poziţie deschisă, ceea ce avea să ne permită să mişcăm maşina 
fără să apăsăm pedala, la o viteză constantă pe un drum drept, dar 
prevăzând că împingerea avea să fie suficientă pentru a străbate 
pantele. Mi-am adus atunci aminte ceea ce Sam, prietenul lui Ken, ne 
povestise despre aşa-numiţii bush pilots, şi care, în cazul de faţă, 
putea să ne fie de ajutor. Am luat lanterna şi am cercetat iarba din 
jurul maşinii. Nu a fost greu să găsesc rămăşiţele unui animal. Am 
ales un os mic, m-am întors la maşină, am căutat în geantă şi am scos 
binoclul pe care îl cumpărasem la Paris. Ken mă privea în expectativă, 
până când mi-a văzut binoclul. 

La naiba, prietene! Ai adus cu tine un binoclu de operă? 

Exact. 

Cu briceagul am tăiat cureaua şi cu ea şi cu osul m-am cufundat din 
nou în motor. 

Uite despre ce e vorba. Cu această curea, legăm valva deschisă de 
vreun suport fix şi aşezăm osul sub ea ca să punem piedică. Ar trebui 
să funcţioneze. 


625 

Savana din jurul nostru emitea glasuri neliniştitoare care în noapte 
sunau ca nişte animale, ca şi cum întunericul ar fi măturat de pe 
întinderea savanei simpaticele animăluţe de zi pentru a o popula cu 
monştri mutanţi neştiuţi de nimeni, născuţi din întuneric. Şi, de fapt, 
încă nici nu cunoşteam existenţa aşa-numitului aardvark sau 
orycteropus afer, cunoscut şi ca porcul-furnicar, creatură care 
corespunde acelei descrieri. Luna plină strălucea pe un cer senin, dar 
vederea nedesluşită în depărtare a formelor în mişcare nu contribuia 
la calmarea noastră. In ciuda riscului de a consuma bateria, am ţinut 
farurile aprinse, pentru că, după spusele lui Ken, lumina alunga 
animalele. 

După vreo două încercări, ne-am atins scopul. Cu valva fixată în 


poziţie deschisă şi schimbătorul de viteze în punctul mort, motorul 
răsuna în mod scandalos, dar băgând în viteza întâi, zgomotul amuţea 
şi maşina aluneca blând pe făgaşe. Bucuroşi şi mândri de resursele 
noastre de supravieţuire, am bătut palma şi am pornit din nou 
maşina, dispuşi să străbatem distanţa care ne despărţea de Mara 
Serena, adagio, ma non troppo. Din fericire, echipamentul meu de 
safari includea o busolă şi ştiam că, dacă ne fixam traseul spre sud, 
mai devreme sau mai târziu, aveam să revenim pe şoseaua principală 
ca să dăm uitării acea groaznică greşeală pe care o vom denumi de 
acum înainte „scurtătura Ken”, ca sinonim pentru orice situaţie-limită 
şi autodistructivă în care cineva se băgă de unul singur din propriu 
capriciu. 

De-abia parcurseserăm cincizeci de metri în aceste condiţii, cu Ken 
ţinând cârma cu mână de fier şi talpa aproape de frână, când farurile 
noastre au luminat un hăţiş des la dreapta drumului. Sub un arbust, 
se odihneau două enorme grămezi cenuşii care şi-au dezvăluit 
numaidecât identitatea în şuvoiul nostru de lumină. Erau două leoaice 
adulte monumentale, odihnindu-se după agitația din timpul zilei şi 
pregătindu-se pentru vânătoarea de noapte. Cu valva acceleratorului 
fixă în poziţia ei, nici măcar nu puteam opri maşina ca să le observăm 
pe îndelete. Nu li s-a clintit niciun muşchi la 


626 

trecerea noastră. Dar tot timpul cât am umblat la motor în răcoarea 
nopţii, veseli şi încrezători, le-ar fi fost de-ajuns să se deplaseze 
cincizeci de metri ca să ne sfâşie înainte de a fi putut să întrezărim ce 
anume ne sfâşia. De fapt, cunoştinţele mele şi ale lui Ken an coincis 
într-o privinţă: pentru o leoaică, chiar şi în întuneric, un om la cincizeci 
de metri este o porţie la fel de vizibilă ca un elefant în frigider. Fapt 
din care am dedus că nu ne-au sfâşiat pentru că aveau poftă de 
altceva. Sau, şi mai rău, pentru că încă mai făceau foamea. 

După ce am trecut printr-un desiş de ierburi care ne periau maşina 
pe dedesubt şi pe lângă misterioasele legiuni de ochi fosforescenţi 
care sclipeau în întuneric, în cele din urmă, am dat de şoseaua 
principală, la doar doi kilometri dincolo de Keekorok Lodge. Scurtătura 
lui Ken ne costase trei ore, un naufragiu şi o linie pentru jocul de 
bingo al sfâşierii şi, la viteza aceea, încă ne mai rămâneau vreo două 
ore de drum până să ajungem la fotoliul în care să ne descălţăm. Dar 
răsuflăm mai liniştiţi. Nu pot preciza dacă ovaţiile şi uralele noastre au 
fost cele care au reuşit să-l aducă pe Delsey din nou în lumea celor vii, 
din catacomba sa onirică. Cert este că, deodată, glasul lui ne-a făcut 
să tresărim: 

Nu era el. 

Poftim? 


Am potrivit oglinda retrovizoare din interiorul maşinii ca să-l văd. 
Într-adevăr, se trezise şi stătea drept, pe bancheta din spate. 

Nu era el. Nu ştiu cine a fost acel domn Shark, dar nu era Hamish. 

Pe ce vă bazaţi? am întrebat eu, intrigat. 

Urme în apă. Urme în apă! Curro, tu ştii ce fel de om era bunicul 
tău. Dacă s-a remarcat prin ceva, a fost tocmai prin faptul că şi-a 
dedicat existenţa să caute urme în apă. Şi să le lase după el. El nu 
aspira să treacă în posteritate, nici nu şi-a arogat vreodată misiunea 
de a mântui Omenirea de vreunul dintre păcatele sale, materiale sau 
spirituale. Nu a căzut niciodată pradă vocaţiilor mesianice. Pur şi 
simplu a încercat să facă din viaţa lui cel mai bun loc din lume pentru 
a trăi, pentru a trăi atât el, cât şi cei binecuvântaţi de 


627 

norocul de a-l fi cunoscut. Nu era un conformist, ci un visător. Voia 
să facă lucruri pentru care ar fi meritat să trăiască, lucruri măreţe, 
lucruri extraordinare. Pentru asta a trăit el. Să zboare de colo-colo, 
ducând corespondenţa ani de zile, şi să-şi sfârşească existenţa 
izolându-se în cocioaba aceea cu braţele în sân, aşteptând doar ca 
Moira Atropos1 să-i atingă clopoţelul de la uşă cu degetele ei osoase 
şi agitând foarfeca ei oribilă... Nu, acela nu era Hamish. Mort cu ficatul 
distrus? Lui Hamish îi plăcea să savureze un pahar într-o companie 
veselă, dar, fără doar şi poate, nu era un beţivan. Sifilitic? Bineînţeles 
că adora femeile, dar curvar? Un pustnic solitar care avea relaţii doar 
cu târfe de joasă speţă şi cu un bătrân ursuz? Nu, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu, şi nu. Acesta nu era Hamish. Trebuie să-l căutăm în 
continuare. 

Imi făcusem iluzii că Delsey avea să aducă vreun argument logic de 
necontestat, dar el nu era un om al raţiunii, ci al inimii, şi tot ce 
spunea el nu era, în fond, decât o presimţire. 

Delsey, vârsta şi singurătatea pot face ravagii în orice caracter, 
oricât de ferm ar fi. Şi mie mi-ar plăcea să gândesc ca 
dumneavoastră, dar indiciile ne-au condus până la Narok. Nu mai 
avem altele. 

Atunci, le vom căuta! Nu ne putem da bătuţi! Nu acum! 

In numai o clipă, două considerente mi-au străbătut mintea ca nişte 
fulgere. Primul era că, dacă devotamentul lui Delsey pentru Hamish, 
credinţa lui în el era mai mare decât a mea, poate că ar trebui să-mi 
pun întrebarea care era adevăratul scop al căutării mele: să-l găsesc 
pe bunicul meu ori să scriu un reportaj bun. Cel de-al doilea 
considerent a fost că, dacă un bătrân de şaptezeci şi nouă de ani 
trebuia să mă molipsească cu entuziasm şi spirit de răzvrătire, era 
momentul să mă las examinat de un specialist. Deliberarea mea a 
durat exact cât cele două fulgerări. 


1 În mitologia greacă, Moira erau personificările destinului, iar cea 
cu numele Atropos era cea care tăia firul vieţii, (n.tr.) 


628 

Delsey, aveţi dreptate. Mâine ne vom întoarce la Nairobi şi ne vom 
apuca de treabă. 

Delsey nu a răspuns. Prin oglinda retrovizoare am observat că îi 
dispărea capul, întinzându-se din nou pe bancheta din spate. M-am 
bucurat că îl scutisem de momentul de cumpănă prin care tocmai 
trecuserăm şi pe care el nu îl simţise absolut deloc. Pe când eu şi Ken 
zâmbeam uşuraţi, deprojundis1 s-a auzit din nou glasul lui Delsey: 

Apropo, cum de e noapte? Nu e interzis să conduci în timpul nopţii? 

1 în latină în original, din adânc (n.tr.) 


34 - Grozăvia 

Bătea de unsprezece noaptea când am ajuns pe rampa de acces la 
Mara Serena Lodge. Intrarea noastră triumfală la recepţie a dezlănţuit 
o revoluţie în rândul personalului de pază. S-au anulat pregătirile 
echipei de salvare şi i-au anunţat prin radio pe rangers de sosirea 
noastră. Le-am explicat avaria şi strălucita noastră dibăcie, fără să 
menţionăm scurtătura lui Ken, farsa diplomatică şi nici pânda vicleană 
a leoaicelor. Managerul ne-a răsplătit cu un binemeritat discurs de 
admonestare, privitor la pericolele nocturne ale savanei, care nu era 
lipsit de rațiune, şi în schimbul căruia a avut amabilitatea de a 
deschide restaurantul ca să putem mânca ceva înainte de culcare. 
Delsey a refuzat. Somnul biruia pofta de mâncare şi a preferat să ia 
direct drumul către pat. Cât despre mine, în bilanţul meu biochimic, 
substanţele excitante le depăşeau pe cele inhibante, cu alte cuvinte, 
eram prea aţâţat de posibilitatea ca presimţirea lui Delsey să fie 
adevărată, că Boston Shark nu era Hamish şi că bunicul meu ar fi 
putut trăi undeva, ca să pot fi conştient că târâm sub cap un trup 
epuizat. L-am implorat pe Ken să aducă din cameră notele pe care le 
luase mama sa din răspunsurile la anunţul nostru. Ken cel cumsecade 
a acceptat în silă. 

În timp ce foarte amabilii chelneri îşi sacrificau din timpul de joacă 
cu copiii lor şi, încă şi mai grav, de joacă cu nevestele lor, ca să 
hrănească doi înfometați obtuzi şi neglijenţi, am început să cercetăm 
pe rând informaţiile din apeluri. 


630 

În total, până când am plecat de la Nairobi, şefa serviciului nostru 
de informaţii secrete a răspuns la treisprezece apeluri. Nim rău, nu-i 
aşa? 

Vocea lui Ken era afectată de o oarecare afonie vlăguită. 


Un număr bun. Continuă. 

Vom începe, ca la premii, cu cele mai puţin interesante, ca sa 
încheiem cu cele de top hits? Okay? 

Okay, Twokay. 

La coada listei, avem un tip care a sunat pretinzând că el 
îndeplineşte la perfecţie toate caracteristicile cerute în anunţ. Spn 
descumpănirea iniţială a mamei mele, s-a lămurit că individul credea 
că este vorba de un casting pentru un film. 

Asta-i bună. 

Pe locurile doisprezece, unsprezece şi zece, avem trei tipi care 
coincid cu descrierea bunicului tău, cu excepţia numelui, proveniţi din 
trei locuri diferite: iluştrii domni Jeremy Cole, Ron Macintyre şi Alfred 
Hochleitner. Contabil la Mombasa, inginer la Kisumu şi, respectiv, 
întreprinzător la Nakuru. In toate cele trei cazuri, cel care a sunat 
zicea că i-a cunoscut bine. 

Şi unde-i hiba? 

Toţi trei au murit înainte de 1978. 

Mmm. Altceva? 

Pe locurile de la... lasă-mă să văd... de la nouă la cinci, avem nişte 
referinţe prea vagi. Posibile reperări de obiecte umane neidentificate 
care coincid cu descrierea în diferite locuri din ţară, dar ori s-a 
întâmplat cu zeci de ani în urmă şi fără date concrete, ori era vorba 
pur şi simplu de cineva care s-a întâlnit de curând cu cineva pe stradă 
şi căruia torturile mamei mele n-au reuşit să-i smulgă nimic mai 
precis. Oameni cu bunăvoință, dar cu informaţii proaste. Prea vagi 
pentru o căutare. Vrei amănunte? 

Nu, le vom lăsa deoparte. Continuă. 


631 

Pe locul patru, a sunat cineva dând veşti despre un oarecare | 
loward Sutherland, care locuieşte la Nairobi. E clar că nu e bunicul 
tău, este un tip tânăr, dar ar putea avea... 

Ha, ha, prietenul meu Howard! Am vorbit deja cu el. L-am f'ăsit în 
cartea de telefon. Dar a zis că e american şi că nu are mde scoțiene. 

Bine. Am ajuns la numărul trei. 

Dă-i drumul. 

Asta n-o să-ţi placă. Cum ar spune prietenul nostru Delsey, un 
individ reprezentativ pentru canoanele noastre şi de vârstă potrivită 
cu portretul-robot. John Hugues, englez din Northumberland, rezident 
la Nyahururu, înainte la Nyeri. Directorul unei şcoli, pasionat de artă şi 
de muzică. Mare sportiv. 

Nu sună rău. Care e defectul? 

A murit acum un an. 

Oh, nu, alt Boston Shark! Unul îmi e de-ajuns. Pas. Pentru moment, 


să fim optimişti şi să ne concentrăm asupra celor vii. Nu vreau să 
repet altă scenă precum cea de azi. 

Atunci, o să sar peste vicecampion, care adaugă la cel dinainte 
originea scoțiană. Şi el e oale şi ulcele. 

And the Oscargoes to!... 

Medalia de aur este pentru o posibilitate promițătoare, dar vagă. 
Asta o să-ţi placă, frate. Bwana Fidia. 

Poftim? 7 

Bwana Fidia. Inseamnă „Domnul Vioară”. 

Am sărit în sus de pe scaun şi l-am prins de braţ. 

Povesteşte-mi tot! 

Bine, problema e că nu e mult de povestit. Un comis-voiajor 
ugandez de săpunuri, pe nume Julius Mutebi, a trecut prin Nairobi în 
drum spre Voi, a citit ziarul în gară şi a hotărât să sune. A povestit că 
în urmă cu nu ştiu câţi ani a fost nu se ştie unde cu valijoara lui cu 
săpunuri şi a asistat la un concert de vioară pe care îl dădea 

1 în engleză în original, Şi Oscarul merge la... (n.tr.) 


632 

un mzungu într-o colibă mică de pe munte. Gând s-a terminat 
recitalul, a stat de vorbă cu violonistul, căruia i se spunea Bwana 
Fidia. Era scoţian, fugise din Europa din motive familiale, cu mulţi ani 
în urmă, şi era însurat cu o femeie kenyană. După spusele amicului 
Julius, Bwana Fidia se potrivea ca o mănuşă cu descrierea. Darjulius 
călătoreşte încontinuu în toată Africa Orientală şi nu-şi aminteşte 
unde şi nici când s-a întâmplat asta. N 

Dacă a fost pe munte, nu cumva în zona Nyeri? In munţii Aberdare? 

Sigur că da. Sau nu. In Kenya, muntele cuprinde toate Ținuturile 
înalte. Toată partea centrală a țării. 

Avem datele de contact ale acestui Julius? 

Da, aici e telefonul lui de la Kampala. Dar a zis că e greu să fie găsit 
acasă şi mă îndoiesc că mai poţi scoate ceva de la el, ceva ce mama 
să nu fi aflat încă. A vorbit cu el aproape trei sferturi de oră. Au 
devenit chiar prieteni şi mama a început să cumpere marca lui de 
săpunuri. Şi i-a spus că e măritată, că dacă nu, numai Dumnezeu ştie. 

Bwana Fidia... îţi mulţumesc, Ken, prietene. lţi mulţumesc din 
suflet. Eşti... L-am apucat pe după umeri. Eşti... 

Sunt heterosexual. 

Nu contează. Nu sunt gelos, am glumit eu. 

Auzi, apropo, prietene... a strâmbat el din nas. Delsey este...? 

Scuzaţi-mă, domnule Mencía. Recepţionerul l-a întrerupt la 
momentul oportun. Cu toată agitația, uitasem de el. Acest plic a fost 
lăsat pentru dumneavoastră de către domnul... — a citit numele - 
Trevor Flammee. V-a aşteptat la bar, dar în cele din urmă a trebuit să 


plece. 

Trevor! îl lăsaserăm baltă. Chiar şi aşa, el îşi ţinuse promisiunea şi 
îmi lăsase corespondenţa primită la hotelul Norfolk. Am deschis plicul 
cu nerăbdare. 

Scrisoare de la iubita ta? a întrebat Ken. 


633 

Din plic au căzut o foaie de hârtie şi alt plic mai mic. Foaia era 
semnată de Trevor. li părea rău că nu ne-a putut întâlni de această 
dată şi spera să aibă alte ocazii. Cât despre scrisoare, era un plic scris 
de mână, adresat mie şi cu timbru britanic. Impins de curiozitate, m- 
am uitat pe spate ca să citesc numele expeditorului. Dana Macomber, 
din Surrey. 

Dana Macomber! 

Cine? 

Dana Macomber! Este fiica acelui reporter de la ziarul tău, ăla cu... 
cârnăciorii tăi! A spus că o să-mi trimită o fotografie a... uitasem cu 
desăvârsire! 

Am rupt plicul. Înăuntru era un bilet împăturit, cu o fotografie la 
mijloc. Cu o caligrafie mare şi rotundă, biletul spunea că acolo se află 
fotografia promisă, că tatăl ei era al doilea din stânga şi că speră să- 
mi fie de ajutor. Am examinat fotografia cu lăcomie. Deşi era o copie 
nouă, denota proasta calitate a originalului. Era brăzdată de linii albe 
neregulate, care  tăiau imaginea, inclusiv două crăpături 
perpendiculare de-a lungul şi de-a latul, ca şi cum, la un moment dat, 
ar fi fost îndoită în patru. Era un portret de grup care înfăţişa cinci 
bărbaţi zâmbitori îmbrăcaţi ca de safari, pozând pe o pajişte, în faţa 
unei perdele de vegetaţie silvică. Al doilea din stânga, Winslow 
Macomber, în picioare, cu braţele încrucişate şi un picior în faţă, era 
un individ cu frunte înaltă şi şolduri late. Lângă el, mai la stânga, un 
bărbat chel şi zvelt, cu barbă, fuma pipă cu mâinile vârâte în 
buzunare. În cealaltă parte, erau încă doi, aşezaţi pe scaune pliante 
de campanie, şi în spatele lor, un al treilea bărbat aplecat în faţă, cu 
mâinile sprijinite de spătarele scaunelor tovarăşilor săi. Acel al cincilea 
bărbat... Acel al cincilea bărbat... 

Cuprins de frenezie, am scotocit în geantă până am dat peste 
binoclu şi lanternă. 

Ken, îmi faci favoarea de a-mi ţine îndreptată lanterna aici, pe 
fotografie? 


634 

In timp ce el lumina portretul, am apucat binoclul în sens invers 
decât cel al folosirii normale, am lipit ochiul de sticlă şi am mişcat 
fotografia către lentila oculară, până când, aproape atingându-se 


amândouă, mi-au dat o mărire suficientă ca să studiez mai amănunţit 
acel chip. Era Hamish. Fără barbă. Dar fără nicio îndoială. 

Nu pot să cred! El este! Este Hamish! Este bunicul meu! 

Poftim? 

Fiica reporterului îmi trimite această fotografie, în care apare tatăl 
ei cu alţi jurnalişti în timpul războiului organizaţiei Mau Mau. Este 
Hamish! El este! 

Ca să vezi, prietene, să fie într-un ceas bun! Dar... asta ce ne...? 

Scuză-mă o clipă! 

Nu am putut rezista tentaţiei de a-l face numaidecât părtaş la asta 
pe Delsey. Am fugit pe cărare în jos până la uşa camerei sale şi am 
bătut uşor, dar cu hotărâre, rostind cu voce tare: 

Delsey! Delsey! 

A zăbovit o jumătate de minut până să deschidă uşa, înfăşurat într- 
un halat de mătase şi cu ochii umflaţi de un somn greu. 

Ce...? Ce se întâmplă? Ce...? 

Eu sunt! Uitaţi-vă, Delsey, uitaţi-vă! Este Hamish! A 

A aprins lumina, a luat fotografia şi a privit-o de aproape. In ciuda 
vârstei, vederea lui nu părea să aibă nevoie de ochelari. 

Pentru numele lui Cristos cel binecuvântat! E adevărat! Dar... 
copile, de unde ai scos fotografia asta? 

Reporterul de la The Standard care a asistat la războiul organizaţiei 
Mau Mau! Fiica lui mi-a trimis-o, iar Trevor mi-a adus-o aici! 

Ce... ce? Bine, nu te agita, o să-mi povesteşti mâine. Sfinte suflete 
din purgatoriu! Aproape că nu-mi vine să cred! 

Delsey, mâine vom scăpa de îndoieli în privinţa lui Boston Shark! 

M-am întors alergând în restaurant. Ken se ridicase deja de la masă 
ca să-i elibereze pe chelneri de tirania noastră şi, am bănuit 


635 

eu, pentru că murea de somn. Eu nu puteam să dorm în momentul 
acela de euforie. 

Mai porunceşte ceva Bwana Curro sau mă pot duce să mă bag în 
pat? 

Ken, prietene, vom reuşi! Sunt sigur. Deschide uşa camerei şi lasă- 
mi cheia. E ceva ce încerc să citesc de zile întregi. 

In sfârşit, ocrotindu-mă de noaptea mohorâtă cu un jerseu şi o 
pătură, pătura mea, pătura noastră, m-am aşezat pe terasa de la 
lodge în absolută singurătate, să citesc paginile lui Hamish despre 
Mau Mau. Fără să o fi cerut eu, de la recepţie mi s-a adus o lampă cu 
kerosen ca să mă lumineze. Inainte de a mă cufunda în document, mi- 
am aţintit ochii în bezna îndepărtată, fixându-mi privirea în întuneric 
ca să încerc să descifrez acel mister al sufletului kenyan care stârnea 
atâta patimă, cangrene de iubire, edeme de plăcere, mângâieri de 


durere şi îmbrăţişări de moarte. Îndrăgostiţi, braconieri, politicieni, 
nimfomane, fiare, soldaţi, asasini, turme, fermieri, prostituate, 
băştinaşi şi copii cerşind bomboane. Erau toţi acolo, expunându-şi 
operetele, dramele şi tragediile în spatele cortinei negre a nopţii 
kenyene. Şi era obligatoriu să-i priveşti măcar o dată, de pe o terasă 
pustie deschisă către infinitul înstelat, la lumina unei lămpi cu kerosen 
ca unic far, ca să nu te lasi absorbit de furtuna tăcută. 

Lectura cronicilor de război ale lui Hamish era un exerciţiu 
jurnalistic şi istoric foarte ilustrativ. Ofensivele asupra grupurilor 
răzvrătite ascunse în munţi, bombardamentele lui Royal Air Forcel 
asupra pădurii de pe munţii Aberdare, care îi scoteau din minţi pe 
elefanţi; jurămintele organizaţiei Mau Mau, viaţa mizerabilă din satele- 
închisoare, lagărele de detenţie; şi atrocitățile, mai degrabă sugerate 
în text decât reconstituite, într-un timp şi un loc în care se pierduse, şi 
de o parte, şi de alta, orice urmă de judecată şi de compasiune, în 
care duşmanul nu era altceva decât un ansamblu ordonat de viscere 
căruia trebuia să i se strice rânduiala, într-un fel sau altul, ca să 
înceteze să mai funcţioneze. M-am simtit uşurat 

1 în engleză, Forţele Aeriene Regale (n.tr.) 


636 

când am constatat că Hamish nu ascundea brutalitatea represiunii. 
Insinua, în limita libertăţii tolerate de către orientarea editorialii a 
ziarului, asemenea abuzuri şi excese din partea forţelor loiale şi 
coloniale, încât stârnea uimire constatarea că lumea preferase să-şi 
selecteze propria versiune, ca în acea iluzorie panoramă a 
minunăţiilori a lui Cervantes, pe care toţi afirmau că o văd pentru ca 
nimeni să nu pună la îndoială puritatea sângelui său. Jurnalismul este 
foarte simplu, a declarat cândva pe un ton sentenţios înțeleptul meu 
redactor-şef Guan. Se divide în două părţi: ziar şi cititor. Dacă cel de- 
al doilea nu vrea să citească, poţi să te dai şi peste cap ca să-i spui 
poveşti. Nu degeaba a fost Guan primul din promoţia lui. 

Documentul acela îmi servea prea puţin pentru scopul concret care 
mă însufleţea. Erau simple reportaje la persoana a treia, în spiritul 
corectitudinii informative. Nu existau comentarii, nici opinii sau 
amprente personale. Mă ajutau să-l cunosc pe Hamish jurnalistul, 
onest şi imparţial. Dar nu pe Hamish, pur şi simplu. 

Exista şi o excepţie faţă de cele anterioare şi chiar una remarcabilă. 
Unul dintre articole conţinea trei pagini complet mâzgălite. Tot 
documentul acela voluminos era presărat cu ştersături la maşina de 
scris şi corecturi de mână. Colecţia aceea de texte părea selecționată 
cu grijă, ca şi cum Hamish şi-ar fi făcut de lucru strângând pentru 
mine acea antologie cu o anumită intenţie importantă sau banală, dar 
cu o intenţie pe care nu o cunoşteam. Textele nu erau ordonate 


cronologic, dar nici nu era un talmeş-balmeş dezlânat de foi răzlețe 
sau de fragmente incomplete, ci o minuțioasă trecere jurnalistică în 
revistă a unei bune părţi din istoria contemporană a Kenyei. 
Ştersăturile şi corecturile îmi sugerau că în toate cazurile era vorba 

1 Referire la E/ retablo de las maravillas, unul dintre cele opt aşa- 
numite entremeses - piese scurte ce se prezentau în pauzele dintre 
acte în reprezentațiile teatrale în Secolul de Aur - scrise de Cervantes 
şi care a fost tradusă de prof. Ileana Georgescu cu titlul Panorama 
minunăţiilor, pentru a fi reprezentată la Teatrul Radiofonic. In acest 
caz, retablo nu este un retablu, o reprezentare religioasă, ci scena 
unui teatru de marionete, (n.tr.) 


637 

despre versiuni destinate editării, pe care Hamish avea să le 
utilizeze ca să rescrie articolele pe curat şi să le predea apoi spre 
publicare, probabil prin intermediul redacţiei ziarului East African 
Standard. Cu toate acestea, în niciun alt caz, cu excepţia acelui 
articol, nu fuseseră eliminate trei pagini întregi în procesul de editare. 
Faptul m-a intrigat şi am citit articolul cu mare atenţie. 

Era vorba despre o cronică lungă care relata masacrele de la Lari. 
La 26 martie 1953, la căderea nopţii, restrânsă comunitate din Lari, în 
rezervaţia kikuyu din Ținuturile înalte, a suferit una dintre cele mai 
înfiorătoare atrocități din războiul acela, dintre cele care ating nivelul 
maxim al barbariei şi care nu mai poate fi depăşit. După ce a fost 
îndepărtată din sat aşa-numita Home Guard loialistă folosind o 
momeală, sute de adepţi Mau Mau au atacat fermele celor mai 
remarcabili etnici kikuyu loiali, masacrându-le familiile. Dat fiind că 
mulţi bărbaţi din sat prestau serviciu militar în Home Guard şi că, pe 
deasupra, etnia kikuyu practica poligamia, victimele au fost în special 
femeile şi copiii. Le-au amputat cu sălbăticie membrele cu macetele, 
i-au închis în colibe, morţi sau răniţi, au legat frânghii de jur-împrejur 
ca să nu poată fugi captivii pe uşă, au dat foc acoperişurilor de paie 
ale cocioabelor şi s-au ocupat să doboare cu furie trupurile celor care 
încercau să scape sărind pe fereastră. Potrivit cronicii lui Hamish, 
existau copii sfârtecaţi şi cu maţele scoase. O mamă supraviețuitoare 
a relatat că a fost de faţă la sfâşierea copiilor ei şi cum, după ce l-au 
decapitat pe unul dintre ei, asasinii lingeau sângele de pe lamă. 

Când Home Guard s-a întors în sat, atacul era pe terminate, dar, în 
schimb, tocmai începea o noapte lungă, confuză şi mai cu seamă 
brutală. Confruntându-se cu masacrul, forţele din Home Guard, 
împreună cu poliţia şi colonii albi din Kenya Police Reserve, au 
organizat o hăituială pentru a-i urmări pe atacanţi, ceea ce s-a 
transformat într-o expediţie de răzbunare oarbă, o acţiune de genul 
„ochi pentru ochi”, însetată de sânge şi cu aceeaşi înverşunare 


manifestată şi de duşmanii lor. Pe lângă împresurarea teroriştilor 


638 

în pădure, multe cămine bănuite de a fi acordat ajutor organizaţiei 
Mau Mau au fost devastate şi nu a fost cruţată nicio viaţă găzdui iii în 
ele. Hamish a ajuns la Lari în după-amiaza următoare. Puşcaşii din 
Lancashire îşi asumaseră sarcina de a strânge cadavrele şi, cu toate 
acestea, pe scena holocaustului, Hamish a mai avut încă oribilul 
privilegiu de a vedea rodul barbariei pe viu. In acel moment, 
informaţiile disponibile despre cele întâmplate erau teribil de incerte, 
iar Hamish cutreiera peisajul pustiit şi fumegând, punând întrebări 
fiecărui contingent de bărbaţi pe care îi întâlnea pe drum, riscându-şi 
propria viaţă, ca să încerce să pună piesele cap la cap şi să 
reconstituie filmul tragediei. Puşcaşii afirmau că trupurile victimelor 
organizaţiei Mau Mau fuseseră transportate deja la morgă şi, cu toate 
acestea, Hamish a găsit cadavrele unor întregi familii. A ajuns chiar să 
înştiinţeze poliţia, care nu i-a luat în seamă sesizarea. Hamish a ajuns 
atunci la concluzia că acele cadavre abandonate aparţineau celor 
reprimaţi, ceea ce coincidea cu faptul că nu zăceau în interiorul asa- 
numitelor bomas1 ale fermelor, ci în păduri, pe marginea drumurilor 
sau în locuinţele cele mai umile. 

intercalate în relatarea acestor înspăimântătoare evenimente, cele 
trei pagini eliminate expuneau următoarele: 

O altă colibă nu arsese complet, poate pentru că acoperişul era din 
tablă ondulată, în loc de paie. Mi-am vârât capul înăuntru prin gaură şi 
m-a asaltat un miros puternic de sânge şi carne arsă. O familie 
întreagă, am presupus eu, zăcea moartă, cu trupurile îngrămădite 
unele peste altele. Brusc, când mi-am abătut privirea de la acea scenă 
oribilă, mi s-a părut că unul dintre cadavre încă se mişca. Era o femeie 
grasă. Tresărind de spaimă, am intrat în colibă şi atunci am descoperit 
că era imposibil. Intinsă cu faţa în jos, îi fusese spintecat abdomenul 
de la coloana vertebrală, făcută aşchii cu lovituri de panga, ca 
trunchiul unui copac. Mă pregăteam să părăsesc acea 

1 împrejmuire din păducel uscat care se ridică în jurul unei aşezări, 
(n.a.) 


atrocitate, când mi s-a părut din nou că se mişcă. M-am apropiat şi 
am aşteptat şi s-a întâmplat din nou. Ceva o mişca de dedesubt. Am 
apucat cadavrul femeii de braţe şi am tras de el, dându-l la o parte. 
Ce am văzut atunci mă va însoţi câtă vreme voi trăi. Un copil, un 
bebeluş mai mic de un an, zăcea sub femeie, acoperit complet de 
sânge, dar încă viu. Tremurând, m-am apropiat şi l-am luat de pe jos. 
l-am trecut mâna peste feţişoară şi peste trup ca să-i şterg sângele 
închegat. Era o fetiţă şi nu părea să fie rănită. Când am luat-o în 


braţe, îşi rotea ochii dintr-o parte într-alta fără să mă privească, şi 
picioarele şi braţele i se mişcau necontrolat, ca un mic robot. Am stat 
aşa vreo două minute. Am ieşit cu ea în braţe afară din infernul acela 
şi am strâns-o la pieptul meu. Deodată, m-a privit foarte fix şi, ca şi 
cum căldura altui trup ar fi reînsufleţit-o şi ar fi scos-o din adâncul în 
care o cufundase o realitate inacceptabilă, a izbucnit într-un plâns 
sfâşietor, răguşit, profund, care îi golea plămânii ca să-i umple din nou 
înainte de a continua să plângă întruna, de parcă ar fi păstrat 
înlăuntrul ei tot acel plânset, în timpul nopţii de sânge şi foc. A plâns 
în neştire, deznădăjduită. li era foame, sete, somn şi frig. Suferise 
toate mizeriile de bază ale fiinţe omeneşti şi îi lipsea totul: o familie, o 
mamă, un acoperiş, puţină afecţiune. Era fiinţa omenească născută 
fără apărare într-o lume feroce, născută pentru a doua oară, într-o 
lume care înnebunise. 

Nu ştiam ce să fac cu ea. Eu eram singur acolo. M-am urcat în 
camionetă cu fetiţa, am învelit-o într-o pătură şi am pus-o pe locul de 
lângă mine. Nu se oprea din plâns. Mi-am amintit că am nişte fructe: 
banane, mango şi un ananas. Nu mi-a trecut prin minte ceva mai bun 
decât să cojesc banana, să tai bucăţi de mango şi de ananas, să 
mestec totul împreună şi apoi să-i dau ei, aşa cum fac păsările cu 
puişorii lor. A mers treaba. Am pornit camioneta. Nu ştiam unde să o 
duc, dar ştiam că trebuia să o duc departe de locul acela. 

639 

Următorul paragraf nu era tăiat: 


640 

M-am îndreptat atunci spre postul de poliţie din Uplands1. Auzisem 
că supraviețuitorii masacrului erau strânşi acolo. Când am ajuns, locul 
oferea un aspect dezolant. Sediul era ticsit de oameni însângeraţi, 
plângând, ţipând, îmbrăţişându-se şi, în spatele clădirii, ca o 
procesiune de suflete chinuite, cei scăpaţi nevătămaţi şi răniții de- 
acum vindecaţi se aglomerau treptat într-un lagăr de urgenţă. Pe un 
teren viran dincolo de temnițe, sub ochii supravieţuitorilor, ridicaseră 
o împrejmuire din stâlpi şi sârmă ghimpată. lnăuntru, de parcă ar fi 
fost capete de vite, înghesuiseră o mulţime de bărbaţi. Nu aveau un 
acoperiş sub care să se adăpostească sau un loc unde să doarmă. Am 
întrebat ce e acolo şi mi s-a explicat că acolo îi băgau pe cei bănuiţi că 
aparţin organizaţiei Mau Mau. 

Din nou, ceea ce urma fusese tăiat: 

Era un loc cumplit şi neprimitor pentru un bebeluş orfan. M-am 
întors la camionetă şi am condus până la postul de poliţie de la 
Escarpment, care se afla la vreo şase kilometri. La Escarpment, 
bărbaţii veneau şi plecau, dar locul părea mai liniştit şi mai degajat. 
La postul de poliţie m-am adresat unui agent şi m-a condus într-un 


birou. Înăuntru, un bărbat alb aşezat în spatele unei mese de scris 
revizuia foarte nervos nişte hărţi. M-am prezentat şi i-am spus că sunt 
în căutarea unui loc sigur unde să o las pe copila aceea, 
supravieţuitore a măcelului. „Toţi supraviețuitorii trebuie să meargă la 
Uplands. Aici nu ne putem asuma răspunderea pentru ea”, a răspuns 
el fără să mă privească. l-am explicat că vin de acolo, că la Uplands 
domnea haosul şi că acolo bebeluşul avea să moară din neglijenţă, că 
îl salvasem dintre rudele sale moarte şi că nu are pe nimeni pe lume. 
Şi-a ridicat privirea din hârtii şi s-a uitat la copilă. „Ziceţi că aţi salvat- 
o dumneavoastră acum? 
1 În engleză în original, Ținuturile de Sus (n.tr.) 


641 

Aha, atunci este o Mickey?”, a întrebat el, utilizând porecla pe care 
forţele coloniale le-o dădeau celor din Mau Mau. „Este doar un 
bebeluş”, am răspuns eu. „Dar poate că a depus deja jurământul. 
Dacă au molipsit-o, nu mai are leac, asta e ca o boală. Şi dacă numiții 
Mickeys află că este aici... In sfârşit, nu cred să fie totuşi foarte 
periculoasă. Lăsaţi-o acolo şi o să vedem ce putem face”, a spus el. 

M-am uitat de jur-împrejur. Intr-un colţ, era o şa de călărie. Am luat- 
o, am pus-o pe jos invers, şi cu pătura i-am făcut un pătuţ, învelind-o 
după aceea. Mă privea în linişte foarte fix, cu ochii ei mari, muşcându- 
şi buza de jos. Atunci, şi-a scos o mână de sub pătură şi a început să- 
şi sugă două degete, arătătorul şi mijlociul. „Eu nu mă pot ocupa de 
tine. 

N-aş şti ce să-ţi fac”, i-am şoptit. Cu un nod în gât, de-abia am 
articulat un cuvânt ca să-mi iau la revedere de la poliţist şi am ieşit 
fugind din postul de poliţie, hotărât să mă întorc la Lari ca să-mi 
îndeplinesc munca. Îndreptându-mă spre camionetă, am trecut prin 
faţa unei ferestre. Am auzit că cineva înăuntru exclama: „La dracu'!” 
M-am uitat înăuntru prin fereastră. 

Era biroul unde o lăsasem pe copilă. Ea îşi părăsise leagănul 
improvizat, mergea de-a buşilea goală prin încăpere şi tocmai făcea 
pipi pe jos. Polițistul o privea dezgustat, fără să se ridice de pe scaun. 
Deodată, un singur gând pusese stăpânire pe mintea mea, anulând 
tot restul: când ai un bebeluş în braţele tale şi el nu te are decât pe 
tine, eşti Dumnezeu. De o simplă hotărâre a ta depinde întreaga lui 
viaţă, tot destinul lui. Am fugit înapoi în birou şi, fără să spun un 
cuvânt, am luat copila în braţe şi am plecat cu ea de acolo. Polițistul 
nu mi-a aruncat nici măcar o privire. 

Asta era tot. Cronica, datată la trei zile după cele întâmplate, 
continua după aceea cu mai multe amănunte legate de consecinţele 
masacrelor şi felul în care povestea aceea ameninţa să transforme 
ceea ce până atunci fusese un şir de violente încăierări în pădure, 


642 

într-un război deschis pe toate fronturile. M-am întrebat dacă 
eliminarea acelor pagini se datora unor criterii editoriale, unei ajustări 
de rutină a spaţiului sau altor motive. Povestea copilei scotea la iveală 
latura omenească a represiunii coloniale, provoci milă pentru o fiinţă 
care, probabil, aparţinea taberei pe care presa de atunci se 
încăpăţâna să o prezinte ca fiind singura răspunzătoare pentru 
atrocități, dezumanizând în acelaşi timp poliţia coloniala, indiferentă 
fată de victima cea mai vulnerabilă a războiului dus de părinţii ei. Am 
presupus că existau motive suficiente pentru a cenzura paginile 
acelea. Dar, în plus, mai era o particularitate în paginile acelea care le 
deosebea de restul. O naraţiune la persoana întâi, o implicare afectivă 
a lui Hamish în istorie, care îl prefăcea în protagonistul faptelor şi al 
vieţii cuiva care nu se putea apăra de grozăviile războiului. Eu ştiam 
că Hamish era un tip bun la inimă. M-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu 
fetiţa şi m-am trezit cu aceleaşi gânduri în minte. Paginile căzuseră pe 
jos şi, fără să-mi dau seama, dormisem o jumătate de oră. Am strâns 
hârtiile şi am luat-o pe cărarea ce ducea spre camera mea. 


35 - Un kiboko: ciomăgit 

Pius Ole Toroge privea fotografia ţinând-o cu amândouă mâinile, de 
parcă ar fi adus-o drept ofrandă, cu o privire atât de gravă şi de 
concentrată asupra ei, încât amintea de unul dintre acei magicieni 
care îndoiau linguri şi mă gândeam că în orice clipă bucata de hârtie 
va începe să ardă sau ne-o va înapoia ştearsă după ce o privise cu 
atâta stăruinţă. Se încrunta şi, judecând după expresia de pe chipul 
său, nu părea să fi fost pe punctul de a emite un verdict. L-am invitat 
să ieşim în curte ca să o examineze la lumina zilei, i-am oferit binoclul 
şi l-am învătat cum să-l utilizeze ca pe o lupă rudimentară. Am avut 
impresia că expresia feţei i se limpezeşte. Aproape de noi, acelaşi 
tânăr cu lobii alungiţi din ziua precedentă meşterea în organele 
interne ale unei vechi trăsurici. Pius s-a apropiat de el, i-a spus ceva, i- 
a arătat fotografia şi, împreună, s-au apucat să manevreze binoclul 
trecându-l de la unul la altul şi schimbând între ei comentarii. Am 
presupus că tânărul este fiul său şi că l-a cunoscut şi el pe Bwana 
Boston. La primul scuturat din cap al unuia a urmat un altul din partea 
celuilalt şi, în cele din urmă, după două minute, amândoi dădeau din 
cap. Atunci, Pius s-a întors spre mine şi, întinzându-mi fotografia, a 
spus în engleză, pe un ton categoric: 

Asta nu Bwana Boston. Nu Bwana Boston. 

1 


1 În swahili în original, hipopotam. (n.tr.). 


644 

În spatele meu, Delsey şi Ken au protestat la declaraţia lui Pius, Eu 
am insistat: 

Nu Bwana Boston? 

Ndiyo, ndiyo. 

Eu învăţasem că asta înseamnă „da” în swahili şi, de aceea, 
răspunsul mi se părea confuz. 

Ndiyo? Ndiyo Bwana Boston? 

Hapana. 

Adică, nu. Nu ştiam dacă Pius îşibăteajoc de mine. Din fericire, Ken 
mi-a venit în ajutor şi mi-a dat o lecție rapidă de semantica Ndyio în 
swahili ar trebui să fie tradus literal prin „într-adevăr” sau „cum spui 
tu”. În felul acesta, la întrebarea „nu Bwana Boston:1”, răspunsul 
corect este ndyio, adică „într-adevăr, nu este Bwana Boston”. 
Ințelegând nuanța, m-am întors ca să-i mulţumesc lui Pius şi am 
constatat că dispăruse. Am ridicat din umeri, l-am salutat pr tânăr cu 
o mişcare a mâinii şi un kwakeri! 1 şi am pornit-o din noii spre maşina 
noastră, când Pius ne-a ieşit în cale. Avea o cutie <lI< carton sub braţ, 
pe care mi-a prezentat-o cu mândrie. 

Asta Bwana Boston, a anunţat el. 

Am deschis cutia. Spre surprinderea mea, era ticsită cu fotogra! ii 
de vânătoare în care tânărul Pius poza în spatele diferitelor ani male 
doborâte, în compania altor persoane. Intotdeauna, lângă el, un 
bărbat matur, zvelt, înalt şi cu părul şaten-deschis, cu un început de 
chelie. Degetul lui Pius mi l-a indicat. Avea o forma a feţei 
asemănătoare cu a lui Hamish, adică nu aducea deloc cu el, dar 
amândoi s-ar fi încadrat unei descrieri precum cea pe carr o scrisesem 
pentru The Standard. Mi-am amintit şi de stereotipul referitor la 
recunoaşterea chipurilor aparţinând altor rase şi mi-am imaginat că 
pentru Pius toţi albii eram la fel, ca sticlele de lapte. 

Am râs cu poftă. Bucuroşi, ne-am despărţit de Pius şi ne-am urcat 
în maşină. Pe când Ken pornea motorul, eu încă nu reuşisem să mă 
opresc din râs. 

1 „Rămâi cu bine!” (n.a.) 


645 

Şi n-am fi putut începe de aici? 

Nu, prietene, a replicat Ken, amuzat. Tu nu l-ai întrebat dacă are o 
fotografie a lui Boston. L-ai rugat doar să se uite la a la. Voi, wazungu, 
sunteţi prea complicaţi. Invaţă să gândeşti ca un african, prietene! 

Şi de ce te am pe tine? 

Întoarcerea noastră la Nairobi a fost însoţită de un umor flegmatic 
care însuma sentimente contradictorii, ca lupta febrilă dintre (louă 


echipe care trag de o funie în direcţii opuse, doar pentru ca funia să 
nu se mişte niciun milimetru. Ne aflam în acelaşi punct de la care 
plecaserăm. Il aduseserăm din nou la viaţă pe Hamish sau măcar îl 
smulseserăm dintre morţi, din mormântul arid al lui Boston Shark. Şi 
totuşi, asta nu era decât recuperarea ipotezei noastre iniţiale, mai 
degrabă o dorinţă decât o dovadă: că Hamish era în viaţă. Intoarcerea 
noastră în oraş era o revenire la căsuţa de pornire cu cronometrul 
adus la zero. Nu dispuneam de niciun indiciu, cu excepţia unei vagi 
relatări a unui comis-voiajor vânzător de săpunuri care locuia în altă 
ţară, la aproape şapte sute de kilometri şi a unei fotografii vechi şi la 
distanţă deteriorate, dar nu aveam cui să o arătăm, doar aceluiaşi 
comis-voiajor vânzător de săpunuri, care eventual ne-ar putea 
confirma că bunicului meu i se spunea „Domnul Vioară” şi care a trăit 
într-un anumit moment istoric incert undeva într-o regiune mai întinsă 
decât Andaluzia, într-un cuvânt, ne întorceam la punctul de plecare, 
ca în noaptea ând am coborât din avion, dar cu tălpile ceva mai uzate. 
Situaţia nu era chiar o injecție cu vitamine, încât să reluăm căutarea 
plini de curaj. Dar dacă ne lipsea avântul, trebuia măcar să ne 
prefacem şi să simulăm nişte activităţi antrenante în zilele, poate 
săptămânile are se prevedeau a fi plictisitoare, până când avea să se 
ivească o ouă pistă la fel de irezistibilă precum cea a lui Boston Shark. 

Ne-am oprit la hotelul Norfolk ca să verificăm poşta. Unul dintre 
portarii care ne erau deja familiari mi-a înmânat un plic mare, maro, 
care conţinea două note scurte preluate chiar de el. 


646 

Una din ele era un apel din partea mamei mele. Celălalt era de la 
Makena. Se întorsese la Nairobi şi mă ruga să o sun. Asta era ceva 
foarte alarmant, dat fiind că planul ei fusese să rămână cel puţin o 
săptămână cu mama ei. Nu puteau fi decât veşti proaste. l-am 
telefonat chiar de acolo. 

Bună, frumoaso! S-a întâmplat ceva rău? 

Da, Curro, s-a întâmplat. Glasul ei suna plângăcios. Dar nu-ţi face 
griji, eu sunt bine. E vorba de barul Victoria. L-au... distrus. 

Oh, nu! 

leri, am coborât la Nyeri ca să-l sun pe Abraham. Mă rugase să-l 
sun ca să-i spun că am ajuns cu bine. Ştii doar, e ca un tată pentru 
noi. 

Am intuit un zâmbet la capătul firului. 

Mi-a povestit că în seara dinainte, când s-a dus să deschidă localul, 
l-a găsit distrus. Au făcut-o când era închis, aşa că măcar n-au existat 
răniţi. 

Şi askaris? Nu stăteau acolo douăzeci şi patru de ore? 

Ba da. S-au evaporat. Şi Abraham nu i-a putut găsi. E posibil să fi 


făcut asta chiar ei. M-am întors chiar ieri şi noaptea m-am dus acolo 
cu Abraham. Oh, Curro, ar trebui să vezi! Este oribil! N-au lăsat nimic 
în picioare, nimic intact. 

l-aţi denunţat la poliţie? 

Da, Abraham a făcut-o deja. Dar nu crede că va folosi la ceva. 

Şi presa? Aţi vorbit cu vreun jurnalist? 

Nu, încă nu, din câte ştiu eu. 

Mak, Ken este cu mine. O să-i spun povestea şi mâine-dimineaţă, 
dacă eşti de acord, vom trece pe la barul Victoria. Ar fi bine ca 
Abraham să fie acolo ca să noteze mărturia lui. Uneori, un denunţ într- 
un ziar este mai eficient decât la comisariat şi cu siguranţă că o să ne 
facă rost Ken de un spaţiu bun. 

Ah, ce bine! îţi mulţumesc, Curro, eşti un amor! Eşti sigur că nu-l va 
deranja pe Ken? 


647 

Fiind vorba despre tine? De cum o să-i spun, va trebui să-i injectez 
tranchilizante ca să aibă răbdare până mâine-dimineaţă. 

Ha, ha! Păi, va trebui să-i dai o supradoză, pentru că nu se va putea 
de dimineaţă. Abraham e pasăre de noapte. Nu iese niciodată din 
casă decât după prânz. 

La cinci este bine? 

Perfect. 

Aşa cum mă aşteptam, a fost de-ajuns să pronunţ în faţa lui Ken 
numele Makenei pentru ca organismul lui să-şi piardă ritmul 
metabolic. Nu a avut timp să-mi promită un tidu pe prima pagină, 
ceea ce nu-i stătea în putere. Dar era ceva care nu se potrivea. 

Dar, atunci, ce anume a fost distrus? Cabinetul de consultaţii? 

Nu, este un bar. Este... Mă rog, mâine o să-ţi explic tot. 

l-am notat adresa, ne-am înţeles să ne întâlnim acolo la ora cinci a 
doua zi şi, în cele din urmă, ne-a însoţit la hotelul Fairview, 
recomandat de cumnatul său şi care reunea profilul ideal a ceea ce 
aveam nevoie atunci: cât se poate de central, liniştit, cu acea 
atmosferă rustic-anglicană în stilul lui Miss Marple care îi plăcuse atât 
de mult lui Delsey la hotelul Norfolk, şi mai puţin dăunător decât 
acesta pentru cârdul meu de credit care, după ce suferise muşcături 
de la atâtea bancomate, părea devorat de hiene, ca acel indicator 
rutier. 

Am lenevit restul după-amiezii pe terasa spațioasă din grădina 
hotelului, bând bere, fumând şi vorbind în spaniolă, şi acolo i-am 
povestit lui Delsey despre Bwana Fidia, despre întâmplarea de la Lari 
şi despre fetiţă. Deznodământul l-a umplut de satisfacţie şi a 
exclamat: 

— Acesta chiar că este Hamish! Cavalerul cu armură strălucitoare! 


Am căzut un moment pe gânduri admirând după-amiaza în lumina 
ei favorabilă, cea a prismei ca de chihlimbar a paharului meu cu bere 
Tusker, şi l-am provocat: 

Aţi pune pariu că puteţi ghici ce a făcut Hamish până la urmă cu 
fetiţa? 

Sunt sigur: a făcut ce era mai bine pentru copilă. 


648 

Şi ce anume? 

Să se asigure că a îndepărtat-o pentru totdeauna de război. 

Delsey s-a retras devreme. Eu am trecut pentru o clipă prin camera 
mea şi m-am aşezat din nou pe terasă cu foile lui Hamisli în faţă, 
convins că probabil acolo erau ascunse mai multe indicii docal 
fusesem până atunci în stare să descopăr. Am cerut altă jumătate < Ir 
litru de bere Tusker şi am început să dau paginile. Deodată, mi-it sărit 
în ochi un titlu pe care îl mai citisem înainte: 

HISTORIC TREETOPS DESTROYED BY RAGING BLAZE 

Era articolul despre incendiul de la hotelul Treetops în pădure; i din 
munţii Aberdare, provocat de organizaţia Mau Mau. Mi-am amintit că 
Hamish se referea la o ocazie anterioară, în care vizitase hotelul şi că 
eu făcusem legătura dintre informaţia aceea şi alt pasa din 
documentul în care relata o excursie la un /odge din pădure. 111 
locurile acelea se obişnuia ca oaspeţii să lase mărturie despre şederea 
lor, scriindu-şi numele şi locul de provenienţă în registrul de vizite şi, 
în consecinţă, era probabil ca semnătura lui Hamish să apară undeva, 
printre sutele de pagini din arhivele hotelului Treetops, înainte de 
distrugerea lui în ziua de 26 mai 1954. Recitind articolul, mi-am 
amintit că în momentul dezastrului, the /odge era închis din iulie '53 
din motive de securitate. 

După ce am scotocit printre hârtii, am găsit în sfârşit relatarea 
acelei excursii. lIntr-adevăr, era vorba despre Treetops. Hamish 
descria o noapte amuzantă şi nesăbuită, care reînvia spiritul frivol al 
anilor dintre războaie, într-un moment în care violenţa membrilor 
organizaţiei Mau Mau marca sfârşitul unei epoci cu lovituri de macetă. 
La ora ceaiului, vânătorul de serviciu le-a relatat celor doisprezece 
oaspeţi două întâmplări veridice, care se petrecuseră acolo în primii 
ani ai hotelului Treetops, înainte ca vizita prinţesei Elizabeth şi 
coincidenţa morţii tatălui ei să plaseze căsuţa din copac sub flashurile 
presei mondiale. Cele două întâmplări le-au 


649 

avut ca protagoniste pe cele două femei care, în momente diferite, 
avuseseră capricii asemănătoare: să fie coborâte cu o frânghie de pe 
balconul hotelului Treetops până aproape de fundul unui elefant care, 


străin de planurile jucăuşe ale oamenilor, păştea liniştit exact sub 
platformă. Se deosebeau doar în intenţii: una dorea să-i aplice un 
sigiliu pe crupă, iar celeilalte i s-a năzărit să se semneze în acelaşi loc 
cu o cretă lipită în vârful unui tac de biliard. Niciuna din cele două 
misiuni nu a atins succesul aşteptat. Hamish relata cum, auzind 
aceste istorii, o domnişoară din grup, celebră pentru obiceiurile sale 
libertine, a mărturisit că dorise întotdeauna să admire de aproape 
organele genitale ale unui elefant mascul şi că dorea să fie coborâtă 
ca ilustrele sale predecesoare, ca să-şi satisfacă o curiozitate 
ştiinţifică. Aşa cum era de aşteptat, vânătorul a refuzat, argumentând 
că nu se mai făceau asemenea lucruri la Treetops, la care domnişoara 
cu pricina a reacţionat cu indignare, vociferând şi amenințând cu 
denunţarea instituţiei pentru servicii necorespunzătoare. In cele din 
urmă, pentru a-şi compensa frustrarea, doamna s-a mulţumit să 
admire organele genitale ale altui însoțitor din grup şi a făcut-o cu o 
admiraţie atât de intensă şi de profundă, încât ţipetele ei, auzite prin 
pereţii despărțitori subţiri, alcătuiți din tulpini de papirus, şi prin 
fațadele de lemn ale hotelului Treetops, au speriat întreaga faună din 
împrejurimi, de acolo până la muntele Kenya, inclusiv un alt cuplu de 
vizitatori sosiți de curând din Anglia, un pastor anglican şi soţia sa, 
care luau cina în sală de mese, cu spatele ţeapăn, fără să ia în seamă 
acea manifestare sălbatică a stării animalice de bine. 

Articolul nu era datat, cu siguranţă pentru că Hamish nu a avut 
niciodată de gând să-l publice, dar menţionarea vizitei regale îl situa 
după data de 5 februarie 1952. In consecinţă, Hamish a fost la 
Treetops între februarie '52 şi iulie '53. Mă rog, asta delimita căutarea 
şi poate că făcea chiar să merite osteneala de a ne deplasa până 
acolo. La urma urmelor, Nyeri a fost prima noastră opţiune, oraşul de 
origine a scrisorilor lui Hamish şi prima opţiune este 


650 

întotdeauna cea mai bună. Dacă n-am fi mers pe urmele Cordeliei 
care ne-au condus la pista falsă a lui Boston Shark, ne-am fi 
concentrat din primul moment asupra acelui loc. Am hotărât ca, de 
îndată ce îi vom acorda Makenei ajutorul de care avea nevoie, să 
plecăm spre Nyeri. De dimineaţă, aveam să-l sun pe Ken, pentru ca 
amabilul său cumnat să ne asigure cazare la Outspan, principalul 
hotel din Treetops. 

Fiind un duşman declarat al telefonului, cum am mai spus deja, mă 
ruşinam pentru faptul că ajunsesem să depind de afurisitul ăla de 
aparat în timpul săptămânilor petrecute în Kenya. In dimineaţa 
următoare, chiar înainte de a lua micul dejun, nu am putut rezista 
tentaţiei şi am dat patru telefoane, patru! Primul a fost mamei mele. l- 
am făcut un raport despre stadiul căutării noastre, raport care era o 


insultă la adresa realităţii, dar care ar fi umplut de optimism pe 
oricine, inclusiv pe mine, şi i-am rezumat episodul fetiţei de la Lari. 
Acest ultim episod, cu singura intenţie de a întări ideea că Hamish era 
un om bun şi ca să o înarmez cu argumente pentru a-l convinge pe 
tatăl meu de această teorie. 

Am pus receptorul în furcă, l-am ridicat din nou şi am format 
numărul ziarului The Standard, cu gândul de a-l ruga pe Ken să 
intervină pe lângă cumnatul său ca să ne facă rost de o maşină de 
închiriat şi de rezervare la hotelul acela numit Outspan: două camere 
pentru trei persoane, ca şi la Masai Mara, dacă prietenul Ken ar putea 
şi ar dori să-şi ia o vacanţă, din seara zilei următoare pentru cel puţin 
trei nopţi. La ziar, mi s-a confirmat că, într-adevăr, Ken putea şi voia 
să-şi ia vacanţă şi că, de fapt, o şi luase chiar în ziua aceea. M-am 
întrebat când muncea omul ăla. 

Am pus receptorul în furcă, l-am ridicat iar şi am format numărul de 
la el de acasă. Mi-a răspuns mama lui, o doamnă atât de adorabilă şi 
de vorbăreaţă la telefon, încât nu mi-a fost greu să înţeleg cum de le 
luase un interogatoriu de gradul trei cu mănuşă de mătase tuturor 
celor care sunaseră pentru anunţ. l-am mulţumit pentru colaborare, 
am stat puţin de vorbă, mi-a adus la cunoştinţă 


651 

încă un răspuns la rugămintea noastră publică şi atunci i-am cerut 
să vorbesc cu Ken. Nu era acasă. După toate aparențele, de dimineaţă 
foarte devreme, primise un apel din partea unui prieten. Ken fusese 
foarte entuziasmat de ceva ce îi povestise respectivul, îşi înşfăcase 
catrafusele şi plecase în mare grabă de acasă, strigând că are un 
subiect grozav pentru ziar, marele subiect al vieţii lui, zicea el, ceva 
care putea schimba soarta ţării sale. Nu dăduse mai multe amănunte 
şi o lăsase la fel de intrigată cum m-a lăsat şi ea pe mine, dar în plus 
cu îngrijorarea de nedescris a unei mame. Inainte de a-mi lua la 
revedere, i-am cerut numărul de telefon al cumnatului, cel de la 
agenţie. 

Am pus receptorul în furcă, l-am ridicat din nou şi am format 
numărul cumnatului. Cu siguranţă, nu era sânge din sângele lui Ken, 
în caz că ar fi fost sânge din sângele vreunei specii umane cunoscute. 
Cu o prudentă amabilitate searbădă, şi-a notat comanda şi am stabilit 
să-mi confirme rezervările mai târziu, ceea ce a făcut înainte ca noi să 
fi luat taxiul spre barul Victoria Station. 

La ora şase încă îl mai aşteptam pe Ken, stând pe resturile de 
vatelină care ieşeau din scaiul uzat al canapelei. In spatele nostru, 
loviturile de topor sau de macetă pricinuiseră atâtea pierderi printre 
care, singurul lucru care continua să menţină integritatea fizică a 
panourilor de lemn, încât acestea se descompuseseră în mod spontan. 


Fotografiile scenelor londoneze de pe pereţi îi lăsaseră în sfârşit să se 
odihnească în pace pe morţii pozaţi în ele, iar catifeaua roşie avusese 
norocul de a rămâne suficient de deteriorată pentru a se putea da 
asigurări că nu va mai fi niciodată obligată să tapiseze alt perete. In 
faţă, tejgheaua din lemn de sicriu făcută bucățele dăduse naştere la o 
mie de mici racle, asemenea măturii ucenicului vrăjitor; sticlele de pe 
rafturi eliberaseră o întreagă recoltă de un an a reziduurilor toxice 
expirate, iar oglinzile din spatele rafturilor fuseseră în sfârşit scutite să 
mai reflecte o asemenea imagine, pe care o aveau deja imprimată în 
argintul lor viu jupuit pe alocuri, ca acele vechi ecrane de computer 
din fosfor verde pe care, de atâta folosire, 


652 

literele se citeau chiar şi când erau stinse. Dacă nu ar fi fost 
factorul sentimental care mă lega de Makena şi imaginea îndurerată a 
bietului Abraham, as fi declarat că acea reformă radicală era cel mai 
bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla barului Victoria Station. 

O fi întârziat cu reportajul acela... s-a aventurat Delsey. 

N-o să-l mai aşteptăm, am hotărât eu. N-o să mai avem lumina lar 
eu sunt jurnalist şi mi-am adus aparatul de fotografiat. O să | ac 
munca de teren şi după aceea o să-i dau informaţiile, pentru ca el să 
scrie articolul. 

Povestea cu lumina era un pretext. Structura localului avea ceva 
care respingea lumina naturală ca un vampir, aşa că fotografiile 
dinăuntru trebuiau să fie făcute cu flash, atât într-o zi strălucitoare, 
cât şi într-o noapte fără lună. Pur şi simplu, nu mă simţeam liniştii. Aşa 
cum voiam să par, din pricina ciudatei întârzieri a lui Ken şi încercam 
să evit ca şi ceilalţi să se molipsească de neliniştea mea. Oricât de 
grozavă ar fi fost povestea pe care o urmărea Ken în ziua aceea, mă 
uimea faptul că lăsa să-i scape prilejul de a o impresiona pe Makena. 
Chiar dacă impresia aceea ar fi fost la fel de nefastă precum cea 
lăsată de ultima lui întâlnire cu ea, Ken nu mi se părea genul de om 
care să-şi fi pus simţul ridicolului mai presus de profesionalismul său. 

Am făcut fotografii acelui loc devastat şi lui Abraham în costumul 
său alb, care îmi decompensa echilibrul luminii în cadrul imaginii. Apoi 
mi-a descris în amănunt tot ce a găsit când a deschis localul în seara 
evenimentului, mi-a înşirat bănuielile sale, scurta şi zbuciumata 
relaţie cu agenţia de escorts, şi mi-a înlesnit toate informaţiile 
contextuale pe care i le-am cerut. Aşa că am considerat încheiată 
munca noastră. Inainte de a pleca, Delsey vorbea cu Abraham, 
moment de care am profitat ca să stau de vorbă cu Makena. Nu îşi 
pierdea zâmbetul cuceritor, dar ochii i se vedeau trişti, de parcă 
vandalii care devastaseră localul i-ar fi inoculat şi un virus al 
melancoliei. 


Ce-o să faci acum? 


653 

încă nu ştiu... Trebuie să mă gândesc la toate astea. Pentru 
moment, o să rămân acasă până se vor linişti lucrurile, acolo sunt în 
siguranţă, şi apoi o să plec câteva zile la mama, cum aveam de gând. 
Nu ştiu... Abraham zice că pleacă, pentru că e obosit de toate astea. 
El este din Likoni, asta e pe litoral, lângă Mombasa. Familia lui are 
acolo o mică afacere de pescuit. Zice că, dacă o să-i meargă bine, 
poate o să-şi ia inima-n dinţi să deschidă acolo un bar Victoria Station. 
Sau un Victoria Harbourl, sau ce-o fi! Câteva fete vor pleca cu el. O 
schimbare de atmosferă, ştii tu. Marea, plaja, palmierii... Dar eu nu 
mă văd acolo, ăsta-i adevărul. Nu ştiu. Poate că a sosit momentul să- 
mi schimb viaţa. Ştii şi tu... Din fericire, am bani şi nu trebuie să-mi 
fac griji să caut de lucru, dar banii se termină şi nici nu mi-ar plăcea 
să stau fără să fac nimic. Asta e cel mai rău, să nu faci nimic... Mă 
obişnuisem ca lucrurile să fie aşa cum erau, şi cu asta, basta. Acum 
trebuie să decid, dar, ca să faci lucruri noi, trebuie să ai iluzii. Eu n-am 
iluzii. Nu ştiu să fac nimic altceva decât asta. Şi nu pot să întemeiez o 
familie. 

— Ba sigur că poţi. Ai putea adopta un copil. Ai fi o mamă 
minunată. 

Aiurea, asta o spui ca să zici ceva! 

Am citit cândva că, atunci când ai un bebeluş în braţe, iar el nu te 
are decât pe tine, eşti Dumnezeu. De când te-am cunoscut, m-am 
gândit că nu faci parte din lumea asta. Mă refer la această... lume. Am 
întors capul arătând spelunca devastată. Meriţi ceva mai bun. Şi pe 
aici sunt mulţi copii care merită vreun zeu cu braţe catifelate. Ca să 
ştii, când Ken te-a cunoscut, a spus că eşti o zeiţă. 

Ah, da? Şi-a plecat privirea, mulţumită, şi părea că se bucură de 
complimentul acela, când, brusc, s-a cufundat într-o amintire. Ştii? 
Când am fost la spital, pentru povestea aceea pe care ţi-am spus-o... 
Odată ce am putut să mă ridic din pat, îmi plăcea să o însoțesc pe 
măicuţa Annie când îşi făcea rondul la bebeluşi. Unii dintre ei n-aveau 
mamă. Ea îmi spunea că nu era acelaşi lucru să ai un copil şi să fii 
mamă; că să ai un copil este doar un act mecanic 

1 în engleză în original, Portul Victoria (n.tr.) 


654 

şi că să fii mamă este altceva. Ea nu avusese copii, dar se simţea 
mamă a tuturor acelor bebeluşi orfani. 

Avea mare dreptate. 

Ne-am întors la hotelul Fairview după asfinţit. Acasă la Ken nu 
răspundea nimeni la telefon. Mi-am ascuns indispoziţia în l'aţa lui 


Delsey acceptându-i propunerea de a bea o bere înainte de cină, dar 
nu-mi stătea mintea la nenorocirile de la barul Victorii Station, nici la 
localul londonez unde Abraham cânta la pian când era tânăr şi pe care 
Delsey îl frecventase într-o anumită perioadă Ken spusese odată că în 
Kenya trebuie să te uiţi unde pui piciorul înainte de a păşi. Am avut 
presimţirea că intrase într-o încurcăturii, din cauză că nu îşi 
respectase propriul sfat. 

Delsey a primit cu entuziasm hotărârea mea de a ne deplasa la 
Nyeri. Era sătul până peste cap de Nairobi, s-a plâns el, şi orice pas în 
vreo altă direcţie avea să ne conducă spre Hamish. Ajunsese să aibă 
încredere oarbă în mine. Nici măcar nu m-a întrebat dacă exista un 
motiv esenţial pentru călătoria aceea. 

Nu am avut veşti de la Ken până în dimineaţa următoare. Ani sunat 
din nou acasă la el şi mi-a răspuns una dintre surorile lui. Când i-am 
spus cine sunt, glasul ei a sunat posomorât. Am ştiut că se întâmplase 
o nenorocire. 

Ken este internat în spitalul din Nairobi. 

Dar ce s-a întâmplat? 

leri a fost la aeroport să relateze despre o ştire, moartea acelui 
politician. Zice că poliţia l-a capturat în mod ilegal. L-au legat la ochi, 
l-au dus într-un loc necunoscut şi i-au tras o bătaie soră cu moartea. 
După aceea, nu-şi mai aminteşte nimic, până când în toiul nopţii s-a 
trezit aruncat într-un şanţ, la periferie, pe şoseaua spre Mombasa. Ar 
fi putut muri acolo, bietul de el, într-un şanţ împuţit, pentru că nu 
putea nici să se mişte. La Nairobi, niciun şofer nu îndrăzneşte să-şi 
bage nasul într-un şanţ pe timp de noapte. Şi dacă ar fi trecut poliţia, 
ar fi fost şi mai rău. A avut mare noroc, pentru că a trecut pe acolo 
singura persoană care ar fi îndrăznit 


655 

să se oprească: un preot. L-a văzut din maşină, l-a luat de acolo şi l- 
a dus la spital. Zice că preotul s-a purtat foarte frumos cu el, deşi 
credea că era un delincvent. Ken nu putea dovedi cine este, pentru că 
poliţia îi furase toate actele. 

Ce îngrozitor! Cum se simte? 

Stâlcit. Zdrobit. Terorizat. Dar viu şi conştient. Şi bucuros că este în 
viaţă. Foarte însufleţit, ştii cum e el. Medicii spun că e în afara oricărui 
pericol. Că peste două zile se va putea întoarce acasă, dar va trebui 
să stea mult în repaus la pat şi să facă multă terapie pentru 
recuperare. 

După două ore, deschideam o uşă ca să-l descoperim pe Ken, închis 
ca într-o cuşcă, într-o platoşă de ghips cu gât înalt şi vopsit cu pete de 
culoare. Părea o broască ţestoasă lovită de tren. Toată familia era 
acolo şi, în ciuda stării sale, făcea pe maestrul de ceremonii. Când ne- 


a văzut intrând, a exclamat cu voce stinsă: Fi 

Uite, mamă! Vine să-mi ia interviu presa străină. In sfârşit, vei avea 
un fiu celebru, chiar şi fără să mă omor să alerg la Jocurile Olimpice. 

Mama lui Ken ne-a salutat cu afecţiune şi apoi a evacuat pe toată 
lumea din salon. Am asigurat-o că nu trebuia să facă asta pentru noi, 
dar am presupus că era o dovadă de politeţe şi n-am mai insistat. 

Dar ce ţi-au făcut, băiete? a strigat Delsey. 

Ce mai faci, Twokay? 

Păi, după cum vedeţi, fraţilor. De ce să mă plâng, dacă mi-au făcut 
un costum nou. Dar sub toată această deghizare de om bolnav, mă 
simt minunat. Trei coaste rupte, fisură de humerus, fracturi de tibia şi 
peroneu, ruptură de sept nazal, entorsă a vertebrelor cervicale şi 
atâtea vânătăi, încât trupul meu seamănă cu o pară mălăiaţă. Cred că 
diagnosticul meu va fi publicat în foileton, în revista de traumatologie. 
Eu nu pot să văd asta, dar mama m-a asigurat că am intacte toate 
degetele. Bineînţeles că mai am încă 


656 

nevoie de cineva care să-mi verifice testiculele. Asta e ceva ce nui 
se poate cere unei mame. 

— O să mă uit să văd dacă îmi vine în minte vreun candidat, am 
sugerat eu. Cred că aveai o logodnică, nu-i aşa? Cine altcineva mai 
bun decât ea? 

Am despăturit un sul pe care îl adusesem pentru el. Era un poster 
cu Naomi Campbell, pozând în genunchi pe o plajă de carte poştală 
ilustrată, făcând să-i strălucească un costum bikini alb de gheaţă cu o 
glazură fermecătoare lucind pe pielea ei măslinie şi unsă. 

— la te uită, vă mulţumesc pentru cadou, prieteni. A luat posterul, 
s-a uitat la el şi l-a rulat din nou cu braţul său nevătămat. Dar, ca să 
fiu sincer, aş fi preferat unul cu prietena ta Makena. 

— Îmi închipui, dar n-am găsit niciunul. Aşa că am făcut ceva mai 
bun. 

l-am făcut semn lui Delsey, el a deschis uşa şi Makena a intrat în 
salon aranjată cum ştia ea, ca o starlette1 dintre cele care încântau 
privirea soldaţilor răniţi pe front. Eu mă temeam că prezenţa ei ar fi 
putut fi dăunătoare pentru tensiunea arterială a lui Ken, dar ca 
insistase să ne însoţească la spital când i-am cerut ajutorul pentru a 
găsi o prăvălie de la care să cumpărăm posterul. Şi ca să spun 
adevărul, începuse să-mi placă rolul meu de codoş. De cum a văzut-o 
intrând, Ken a azvârlit posterul într-un colţ. 

Nu-i nevoie să-l ascunzi. Eu i-am ajutat să ţi-l cumpere, a spus 
râzând Makena. 

Ma... Makena... îmi... îmi... pare rău pentru ieri. N-am putut... 

Am aflat, erai ocupat să înduri torturi. Sărăcuţul de tine, ce ţi-au 


făcut! 

Cum s-a întâmplat, Ken? am întrebat eu. 

A tras adânc aer în piept ca să-şi umple cu oxigen cuşca de ghips 
şi, trecându-şi mâna peste armatura toracică, a început să vorbească 
lent, inspirând uşor: 

1 în franceză în original, starletă (n.tr.) 


657 

leri, la prima oră, m-a sunat prietenul meu Sam Ngethe, cel de la 
aeroport, voi îl cunoaşteţi. Mi-a dat un pont, prietene, de necrezut. La 
întoarcerea sa de la Londra, în zborul de dimineaţă, Masinde Muliro 
tocmai murise, chiar pe aeroport, după toate aparențele, de un 
infarct, iar Sam văzuse totul cu propriii ochi, doar cu câteva minute 
înainte. Masinde Muliro a fost un important politician al opoziţiei 
împotriva regimului lui Moi, a fost omul-cheie în procesul de trecere la 
pluripartidism, era vicepreşedintele FORD până acum câteva zile, 
când partidul s-a scindat în două facţiuni, aşa cum ţi-am prezis în ziua 
în care ne-am cunoscut. Este posibil ca moartea lui să fi fost naturală, 
dar e cum nu se poate mai ciudat că s-a produs exact acum, când se 
apropie alegerile şi opoziţia începe să-şi piardă din putere, aşa cum 
dorea Moi. Dar asta nu se termină aici. De parcă n-ar fi fost de-ajuns, 
în acelaşi avion călătorea nici mai mult, nici mai puţin decât Nicholas 
Biwott, fostul ministru al energiei, care a instigat la violenţă etnică 
pentru a rări rândurile electoratului, fiind suspectat şi de implicare în 
asasinarea ministrului de externe Ouko! Asta chiar că putea fi o ştire 
bombă! Au! Entuziasmul i-a mişcat vreun oscior rupt. Sam mi-a spus 
că ştirea nu transpirase încă şi mi-a oferit să mă strecoare în zona 
restrânsă a aeroportului ca să pot să-mi bag puţin nasul pe acolo. Era 
subiectul anului sau al deceniului, şi încă nu-l ştia nimeni în afară de 
mine! Putea fi un Watergate al meu, povestea care să-mi lanseze 
cariera! Am luat maşina tatălui meu şi m-am dus la aeroport cât am 
putut de repede, ceea ce, după cum deja ştiţi, chiar că este foarte 
repede. Acolo mă aştepta Sam. Înțelegerea era ca el să mă strecoare, 
dar după aceea trebuia să-mi caut norocul de unul singur. El nu se 
putea compromite. Aşa că am început să adulmec pe culoare şi prin 
săli. Cred că m-am lăsat dus de un anumit complex al spionului, 
pentru că am apucat o mătură şi o şapcă pe care le-am găsit pe acolo. 
Era mare agitaţie, oameni alergând dintr-o parte într-alta, şi multă 
poliţie. Deodată, mi-au ieşit în faţă doi tipi şi mi-au cerut să mă 
legitimez, lucru pe care ei nu l-au făcut. Se pare că nu le-au plăcut 


658 
răspunsurile mele, aşa că m-au încuiat într-o cameră fără feresin. 
M-au percheziţionat şi mi-au luat tot ce aveam asupra mea. Atu i n i, 


unul din ei a văzut legitimaţia mea de jurnalist şi a spus: „Mste un 
afurisit de jurnalist”. Dar cel mai rău a fost când celălalt mi-a 
recunoscut numele. l-a spus tovarăşului său: „Kennedy Kamarul Eh, 
nu ăsta era măscăriciul care râdea de noi în articolul despre străinul 
ăla care s-a omorât? Păi, n-o să mai râzi, amice!”. Vă rog să nu-i 
vorbiţi despre asta familiei mele. Lor le-am povestit asta că s-a 
întâmplat pentru că m-am băgat unde nu trebuia; nu le-am spus că a 
fost din cauza acelui articol. Bun, în momentul acela am crezut că or 
să mă omoare. Unul mă ameninţa cu un pistol, iar celălalt mi-a tras 
doi pumni în capul stomacului. Nu puteam respira. Mi-au pus cătuşe şi 
m-au dus pe culoarele de serviciu până la o parcare. Din portbagajul 
unei maşini au scos o rolă de banda adezivă şi o cagulă. Mi-au astupat 
gura, mi-au pus cagula pe cap şi mi-au legat-o în jurul gâtului cu 
bandă adezivă. M-au aruncat, am presupus eu, în portbagaj, şi mi-au 
legat gleznele. Nu ştiu cât timp a durat călătoria. Era de necrezut, 
pentru că puteam auzi traficul în jurul meu, claxoanele maşinilor, 
inclusiv vânzătorii de pe şoseaua Uhuru, dar nu puteam să mă mişc şi 
nici să ţip. Mi se părea de necrezut că sunt închis acolo şi că la câţiva 
centimetri de mine lume; îşi continua cursul obişnuit, pentru că vă jur 
că atunci credeam că or să mă omoare. |n cele din urmă, maşina s-a 
oprit, m-au scos de acolo şi mi-au dezlegat gleznele. Am mers până 
într-un loc, m-au aruncat la pământ, mi-au scos cagula şi m-au 
dezbrăcat. Mă aflam într-o celulă întunecoasă şi inundată şi am ştiut 
că acolo era Nyayo House. Am încercat să mă ridic şi atunci a apărut 
un tip cu un furtun şi m-a împroşcat cu un şuvoi de apă rece ca 
gheaţa care m-a lipit de perete. Au încuiat uşa şi m-au lăsat acolo. Nu 
ştiu câte ore au trecut. Nu era nimeni cu mine. Nu puteam nici să mă 
aşez, pentru că apa era îngheţată. In cele din urmă, cei doi tipi s-au 
întors. Unul avea o vână de bou, iar celălalt o bară de fier. Şi... mă 
rog... Restul vi-l puteţi imagina. Nu mi-au pus nici măcar o întrebare. 
În timpul 


659 

bătăii, n-au deschis gura. Eu ţipam întruna: „Ce vreţi de la mine? 
Ce vreţi să vă spun?” Dar n-au deschis gura. Când au terminat, m-au 
băgat într-un lift. Era deja noapte şi clădirea era întunecată şi pustie. 
M-au urcat la etajul douăzeci şi patru, m-au scos din lift, m-au dus 
aproape de marginea terasei trăgându-mă de braţe şi unul din ei a 
spus: „Nu-ţi face griji, Kamaru, peste câteva minute o să fii liber”. Am 
crezut că acolo se termină totul. Atunci, am simţit lovitură în cap şi 
nu-mi mai amintesc altceva. M-am trezit într-un şanţ, cu o durere 
insuportabilă, gol, însetat, dârdâind, şi cu senzaţia de a avea tot 
trupul zdrobit. Nu îndrăzneam nici măcar să ridic un brat, de durere, şi 
de frica durerii, şi de frică să nu văd deodată că îmi lipseşte vreun 


deget sau toată mâna. Astfel, am aşteptat ca cineva să se îndure de 
mine, până când s-a oprit un preot. li datorez viaţa. Părintele 
Mathenge este numele lui. li datorez viaţa. Tipul credea că sunt un 
delincvent, eram dezbrăcat şi îmi furaseră toate bunurile, inclusiv 
actele. Eu îi spuneam sau încercam să-i spun că sunt jurnalist la The 
Standard. Nu ştiu dacă nu mă înţelegea ori nu mă credea, dar mi-a 
ţinut o predică despre pericolele delincvenţei şi ale drogurilor. Ce 
curaj pe el! A crezut că sunt un delincvent drogat, pe jumătate mort, 
dar, chiar şi aşa, m-a luat, mi-a dat o pătură, mi-a lăsat nişte bani şi 
nu s-a despărţit de mine până nu m-au internat la urgenţă. Ce om, ce 
curaj! îi datorez viaţa şi nu mai ştiu nimic despre el. Părintele 
Mathenge... şi asta a fost tot. Ce degradant, fraţilor! Ce neputinţă, ce 
lipsă de apărare! Glasul slab s-a pierdut într-un geamăt, dar am intuit 
că nu voia să plângă în faţa Makenei. Şi-a dres vocea, a tras aer în 
piept şi a continuat: Dar, ca să fiu sincer, în afară de durere şi de 
acest supărător costum de ghips care nu mă lasă nici să mă mişc, 
ceea ce simt acum este mai cu seamă o imensă bucurie. O imensă 
bucurie pentru că sunt viu. Pentru că sunt viu şi liber. 

A considerat încheiată relatarea. Toţi trei ne-am foit şi am oftat, ca 
să risipim tensiunea acumulată în timpul povestirii. 


660 

Nu e drept, ce atrocitate, cum se poate îngădui aşa ceva! sr 
lamenta Delsey. Şi aveau feţele descoperite? Ai putea să-i recunoşi i 

Felul cum se comportau... Senzaţia era de totală impunitate Pur şi 
simplu, s-au distrat puţin. Nu aveau nevoie să-şi ascundă faţa, 
deoarece pentru ei era de neconceput că eu aş putea reprezenta vreo 
ameninţare. Ga şi cum ar fi lovit un animal. Cred că acestui fapt îi 
datorez că m-au lăsat să trăiesc. Dacă s-ar fi temut câtuşi de puţin de 
mine, m-ar fi lichidat. 

Eşti foarte puternic, Twokay. Dar în Kenya trebuie să te uiţi unde 
pui piciorul înainte de a păşi, i-am amintit lui Ken vorbele sale. 

Ştiu, nu sunt foarte bun să dau sfaturi. 

Dimpotrivă. Aveai perfectă dreptate. 

Da, dar eu n-am ştiut să le urmez. Am crezut că pot intra acol< > 
ca un kiboko strivind trestiile şi am plătit pentru asta foarte scump. 

Un kiboko? 

Hipopotamul. Şi pe deasupra îmi aduci această frumuseţe ca să 
constate în ce stare deplorabilă m-au adus. Cum arăt? 

Adevărul? l-am iscodit eu. 

Adevărul. 

Păi, ca să fiu sincer... De curând, am aruncat o pereche veche de 
pantofi care arătau mai bine decât tine. Dar lui Mak nu-i pasă, nu-i 
aşa? Ea a insistat să te viziteze. Şi, de fapt, acum o să vă lăsăm 


singuri ca să vorbiţi de-ale voastre. 

De-ale... ale... noa... noastre? Ken a fost cuprins din nou de 
bâlbâială. Care... care... de-ale noastre? 

— Vom suna ca să ştim de voi. Delsey... Am pornit-o amândoi spre 
uşă. Azi după-amiază plecăm la Nyeri. Pentru orice eventualitate, vom 
fi la hotelul Outspan vreo două zile. Mergem să-l căutăm pe Hamish. 
Şi de data asta, îl vom găsi. 


36 - E aproape ziuă la Treetops 

Cumnatul lui Ken, prezent şi el printre membrii numeroasei (amilii 
care vegheau la căpătâiul rănitului, ne-a dat toate detaliile referitoare 
la locul de unde puteam lua maşina pentru călătoria noastră la Nyeri. 
Fără să mai întârziem, ne-am întors la hotelul Fairview ca să ne facem 
bagajele şi să le încărcăm într-un taxi. Când tocmai mă strecuram 
înăuntru, un portar m-a apucat de cămaşă în ultima clipă. 

Domnule Mencia, aveţi un apel telefonic. 

Mi-am lăsat geanta pe locul meu, am ridicat din umeri în faţa lui 
Delsey şi l-am urmat pe portar până la recepţie. De data asta, nu am 
recunoscut vocea care îmi vorbea de la celălalt capăt al firului. 

Domnule Mencia, aveţi un mesaj. 

Poate pentru că şirul gândurilor mele plutea în derivă între 
nenorocirea Makenei şi nenorocirea lui Ken, anunţul m-a descumpănit. 
Era o repetare care avea hazul său, o versiune telefonică a păpuşilor 
ruseşti. M-am temut ca nu cumva conţinutul unei asemenea notificări 
să fie că aveam un mesaj şi m-a amuzat să-mi imaginez că faptul 
acela era răzbunarea reţelei telefonice pentru aversiunea mea 
declarată. Am înţeles totul doar atunci când interlocutorul meu s-a 
prezentat. 

Ce spuneţi? 

Scuzaţi-mă, domnule, sunt recepţionerul de la hotelul Norfolk. Aveţi 
aici un mesaj. 


662 

Am făcut o recapitulare instantanee ca să-mi dau seama dai A 
aşteptam ceva de la cineva în legătură cu căutarea noastră. Rr/ul tatul 
a fost negativ. 

Bine, mulţumesc. Cititi-mi-l, dacă sunteţi atât de amabil. 

Aş face-o cu mare plăcere, domnule. Dar mă tem... că nu nu este 
cu putinţă. 

Nu vă este cu putinţă? De ce? 

Pentru că nu-l înţeleg. 

Ce nu înţelegeţi? Cum nu-l înţelegeţi? 

Este într-o limbă pe care nu o cunosc. 

MONICA! am strigat eu. 


Domnule? 

Nu, nimic! Spuneţi-mi, mesajul este un fax? 

Da, domnule. 

Are expeditor? 

Nu, domnule. Doar numărul de fax de provenienţă pe care îl 
imprimă aparatul. 

Bine, bine. Mesajul este foarte lung? 

Nicidecum, domnule. Sunt doar trei cuvinte. 

Trei cuvinte? Doar trei cuvinte? Aţi putea, vă rog, să mi le spuneţi 
pe litere? 

Recepţionerul s-a supus şi peste câteva secunde aveam cuvintele 
scrise: 

E APROAPE ZIUĂ 

Şi asta-i tot? 

Da, domnule. 

Scuzaţi-mă, nu e cumva o glumă? 

Nu ştiu, domnule. Dar dacă este o glumă, nu-i a mea. Eu asta văd 
aici. 

Bine, mulţumesc, trec chiar acum pe acolo ca să-l iau. 


663 

Recepţionerul nu minţea. Cele trei cuvinte erau cât se poate de 
clare, dar semnificaţia lor era cu desăvârşire confuză. Am părăsit 
hotelul Norfolk, uitându-mă la faxul din mână, indignat, şi m-am 
aşezat din nou în taxi lângă Delsey, trântind portiera. 

In sfârşit vesti de la frumoasa Mónica? 

Asta a întrecut deja orice măsură. Nu mai sunt dispus să continui cu 
acest caraghioslăc infantil şi absurd! 

Dar ce spune mesajul? 

Habar n-am. 

Nu cred să o fi detestat mai mult pe Mónica decât în momentul 
acela, nici să-mi fi fost dor de ea mai mult decât după sofisticata şi 
adorabila ei dovadă de prezenţă. 

Singuri, de această dată, prin vijelioasa reţea kenyană de drumuri, 
depăşiţi de aşa-numitele matatus burduşite cu carne locală ca nişte 
caltaboşi rulând la vale, depăşiţi de autocare cu roţi zbanghii, depăşiţi 
de camioane fumegânde ca nişte centrale termice în miniatură care 
păreau că poartă un cazan pentru lemne în loc de motor, depăşiţi de 
toată lumea, depăşiţi chiar şi de fisurile proprii ale drumului în 
permanentă expansiune ca nişte ochiuri trase la ciorapii de damă, eu 
şi Delsey mergeam liniştiţi spre Nyeri străbătând peisaje năucitoare. 
Cealaltă faţă a cărţii de vizită kenyene, reversul savanelor aurii, al 
câmpurilor de păducel şi de salcâmi cu coroane în trepte, era un covor 
verde de smarald, întins între bolți de pădure masivă, rănit în 


rambleuri de pământ de culoarea purpurei şi deschis în pârâiaşe cu 
bulbuci. Pe marginea şoselei, un flux redus de drumeţii cu unelte 
agricole, cu macete, de femei copleşite de enorme poveri de lemne, 
de vânzători cu saci doldora de turbă, totul trasa schiţa unui pământ 
viu şi muncit, foarte departe de abandonul solitar din regiunea râului 
Mara. Produsul acelui furnicar se dezvăluia în imaginea peticită cu 
mici shambas instalate de o parte şi de alta, resturi fărâmiţate ale 
vechilor ferme de pe White Highlands. Din acestea, rămăseseră 
câteva mari exploataţii la marginea şoselei, aproape întotdeauna 
semnalate cu nume şi sigle ale întreprinderilor de stat, întinzându-şi 


664 

plantațiile de cafea şi de ceai cât vedeai cu ochii până la colină. Şi 
mai ales, rămăseseră lungile căi de acces dintre vecinătăţile coloniale, 
ciudate altoaie de cartier rezidenţial care săreau în ochi într-o ţară cu 
lucruri făcute pe jumătate, flancate de armate de magnolii şi de acel 
arbore, specific pentru regiunea aceea, flamboaianul, care îmi plăcea 
mai mult cu denumirea lui în engleză, flame tree, arborele de foc. 

Venind de la Nairobi, Nyeri era un înlocuitor plăcut. Nu înseamnă că 
oraşul în sine ar fi prezentat cel mai mic interes. Ca majoritatea 
oraşelor kenyene, acesta a fost inventat de coloni ca centru de 
aprovizionare cu lucrurile cu care un colon obişmiiesli să se 
aprovizioneze: produse alimentare, materii prime, piese mei.1 nice de 
schimb, arme, alcool, tutun şi femei. Nici străzile din Nyeri nu erau 
clar diferite de arterele liniştite care se desprindeau din principalele 
bulevarde ale capitalei: trotuare largi cu borduri de nisip, dukas cu un 
etaj, galerii scheletice văruite, agenţia sa bancar A Barclays, pompa 
sa de benzină Kobil şi staţia sa de matatus. Dar, spre deosebire de 
Nairobi, în spatele agitaţiei din principalei zone cu sens giratoriu, 
oraşul respira; nici foarte adânc, nici cu prea mult entuziasm, dar 
respira. Încă mai păstra un anumit guşi pentru intersecţii de drumuri, 
pentru întâlnirile întâmplătoare la piaţă, pentru pick-ups1 cu 
încărcătura lor pentru vânzarea publică şi pentru prăvăliile de 
alimente unde nu se cumpărau produse alimentare, ci merinde. 

Hotelul Outspan era situat la periferia oraşului, mai mult prelung 
decât înalt, pe o colină de iarbă udată de apele râului Chania, 
mângâiat pe ceafă de adierea răcoroasă din munţii Aberdare şi cu 
perspectiva muntelui Kenya în faţă. După formalităţile obişnuite la 
recepţie, m-am năpustit imediat asupra recepţionerei ca să-i explic 
misiunea noastră acolo. Doream să consultăm registrele de vizite şi, 
dacă era cu putinţă, registrele cu oaspeţii de la Treetops din februarie 
'52 până în iulie '53. Inainte de a-mi termina motivele, ochii femeii 
prevesteau deja răspunsul. 

1 în engleză în original, camionete (n.tr.) 


665 

îmi pare rău, domnilor, dar pentru asta veţi avea nevoie de 
autorizaţia personală a directorului hotelului, care lipseşte momentan. 
Se va întoarce peste trei zile. 

Fără Mónica în stare să încropească o subtilitate de argumente a 
lără Ken care să facă pe inspectorul oficial de la serviciul de Sănătate 
Publică, însărcinat să analizeze prezenţa paraziţilor papirofagi în 
registrele cu vizitatori, eu şi Delsey ne-am limitat să ne privim fără să 
schimbăm o vorbă, regretând şi unul, şi celălalt puţinul nostru talent 
natural pentru înşelătorie. Băgând de seamă supărarea noastră, 
recepţionera a continuat: 

Dacă optaţi să rămâneţi la noi până atunci, vă pot recomanda 
câteva activităţi ca să vă umpleţi timpul. În plus, dacă doriţi, vă pot 
oferi o cameră pentru noaptea de mâine la Treetops. În acest caz, nu 
veţi plăti noaptea aici, la Outspan. 

Credeam că este obligatoriu să rezervăm cu mult timp înainte, am 
replicat eu, surprins de ofertă. 

Aşa şi este. Dar cum oaspeţii vin de obicei în grupuri cu rezervarea 
în prealabil şi cu itinerare închise, când există anulări de ultimă oră, 
rămâne uneori câte o cameră neocupată. 

Păi, bineînţeles, sigur că vrem! Un fetişist geografic ca mine nu 
putea refuza prilejul de a se desfăta cu un fetiş geografic ca acela. Vă 
convine, Delsey? 

Oh, fireşte, mi se pare minunat. Oricum, nici nu ştiu ce este 
Treetops. 

Veţi fi încântat, vă asigur, am minţit eu. 

Eu eram la curent cu particularităţile de la Treetops, unde nu puteai 
lua cu tine decât o singură geantă de mână, unde camerele erau 
aproape cât o cabină telefonică, unde programul era anunţat cu 
goarna şi cina era o mâncare la cazan, luată în colectiv şi unde mai 
mult ca sigur trebuia să împărţi scaunul de porțelan al toaletei cu alţi 
oaspeţi. Nu era, nici vorbă, ca în rue Royale numărul 8 şi prezicerile 
mele nu trebuiau să excludă o ciocnire catastrofală între Delsey şi 
Treetops. 


666 

Noaptea la hotelul Outspan a fost relaxantă până la limita 
inconştienţei, obsesia mea febrilă fiind mai domoală decât în 
momentele agitate de la Masai Mara, când prezenţa de rău augur a lui 
Boston Shark se juca de-a v-aţi ascunselea cu noi. Am sunat-o pe 
Makena ca să o întreb de Ken şi pe Ken ca să-l întreb de Makena. 
După spusele ei, acesta şi-a poftit familia să plece din spital cu 
pretextul că se simţea mult mai bine, cu scopul de a rămâne singur cu 


ea. După spusele lui, ea îi scutise familia de responsabilitatea de a-l 
veghea, sub autoritatea ei de infirmieră, cu scopul de a rămâne 
singură cu el. Ambele versiuni coincideau în faptul că cei doi 
rămăseseră singuri. Inainte de a închide telefonul, i-am vorbit Makenei 
de Bwana Fidia, în cazul în care rudele ei de la Nyeri ar fi putut afla 
ceva. Mama ei, mi-a spus ea, obişnuia să meargă la piaţă în fiecare 
săptămână şi acolo stătea la taclale cu prietene de pe alte văi. Am 
închis telefonul cu zâmbetul complotistului satisfăcut şi m-am alăturat 
lui Delsey pe veranda hotelului Outspan, unde noaptea pe platou 
descărca o rafală de rouă îngheţată în iarna africană de august şi 
acolo am procedat la secătuirea sticlei noastre de absint. 

Recepţionera ne enumera riguros o listă banală de activităţi 
turistico-sportive care nu reuşeau să ne facă pe mine şi pe Delsey nici 
măcar să ridicăm o sprânceană. De fapt, el a făcut aşa cum fac copiii 
când vorbesc oamenii mari şi a renunţat la peroraţia plictisitoare, ca 
să se ocupe cu cercetarea trofeelor de vânătoare şi a fotografiilor 
istorice. M-am hotărât pentru o excursie în munţi şi funcţionara ne-a 
oferit cât ai clipi un program cu ghid inclus. Am întrebat dacă nu 
putem străbate parcul pe cont propriu, ceea ce i-a provocat femeii o 
expresie de groază, de parcă i-aş fi propus să conduc racheta noastră 
pe planeta Pluton. A consimţit, spunând că era posibil, dar că aveam 
nevoie de protecţia inevitabilă a unui ranger. 

Structura munţilor Aberdare demonstra stilul african de a modela 
munţi. Lanţul muntos era un morman de pământ aşezat în straturi, ca 
un tort de nuntă la care cofetarii nu se puneau de acord asupra 
etajelor, căţărându-se până la un platou ondulat unde 


667 

drumurile, în loc să urmeze văile, treceau de-a dreptul peste 
crestele peisajului. Acelaşi lucru se întâmpla cu muntele Kenya, vizibil 
de la distanţă, la care din suprapunerea de pământ îi ieşeau în 
evidenţă culmile, ca un cui prost bătut pe scaun, care sfâşie pantalonii 
celui care se aşază pe el. 

De la cota hotelului Outspan, la vreo o mie opt sute de metri, 
pământul roşu care ne deschidea traseul prin pădure urca anevoie 
între o explozie vegetală de sunătoare, santal şi iarbă-neagră 
gigantică, toate întreţesute într-un ghem negru ţinut strâns de liane şi 
rezemat de coloane dese de pădure cu bărbi de muşchi. Mai sus, 
bambusul ridica împrejmuiri, trosnindu-şi tulpinile cu imperceptibile 
oscilaţii, asemenea clopoţeilor de vânt, poate o reacţie în lanţ 
provocată de departe de un elefant călcând pe trestiile îndesate. 
Kiandongoro Gate, unde ni s-a alăturat un ranger discret pe nume 
Simon, deschidea pustietăţile la peste trei mii de metri, îmbibate cu 
turbă acolo unde se ascundeau ciucuri de iarbă brună. Peisajul era 


ireal, şi nu era de mirare că acele mlaştini desfundate de atingerea 
norilor sau pădurile în ceaţă unde se iveau aşa-numiţii mugumos1 
sacri, serveau ca argilă pentru modelarea mitologiei locale, nici că 
membrii organizaţiei Mau Mau şi-au căutat acolo sus speranţa, 
suportând în schimb un ger inuman. Aşa relatau cronicile epocii, 
potrivit cărora membrii Mau Mau capturați apăreau famelici şi 
degeraţi, în cruste de pământ şi iarbă, năpădiţi de paraziți, îmbrăcaţi 
în piei de animale pe care nu le-au mâncat încă şi cu părul încâlcit în 
acele funii care îi îngrozeau pe copiii occidentali, înainte ca Bob 
Marley să le prefacă într-o modă rebelă. Inţelepţi sau ţicniţi, luptători 
pentru libertate sau terorişti, cui îi mai păsa acum? Gel puţin mie, nu. 
Dar curajoşi, asta nu li se poate nega. 

Amintindu-mi cum munţii aceia erau o casă a terorii în urmă cu 
patruzeci de ani, am întrerupt comentariile lui Simon despre faună şi 
floră, ca să-mi satisfac curiozitatea. 

Simon, vă deranjează dacă vă întreb ce vârstă aveţi? 

1 Smochini sălbatici (n.tr.) 


668 

Treizeci şi doi. 

Prea tânăr ca să fi luptat, dar poate tatăl lui sau vreun unchi. 

Aţi cunoscut pe cineva care să fi fost în munţi cu organizaţi. | Mau 
Mau? 

Nu, pe nimeni, nu. 

Am înţeles că ceea ce spunea Ken, povestea combatantului colectiv 
inconştient, trebuia să fie trecută sub tăcere. Cu siguranţii, erau 
lucruri care li se povestesc prietenilor, dar nu străinilor, la fel ca micile 
păcate fiscale sau greşelile matrimoniale. Poate că Simon se gândea 
că alt răspuns ar fi rănit sau ar fi zbârlit pielea noasti. | fină, de străini. 
Nu era aşa, dar era de înţeles că o gândea. 

Pe o pajişte întinsă, o familie de elefanţi păştea la marginea 
desişului. La vreo cincizeci de metri mai în faţă, o femelă care păze; i 
puii s-a postat pe şosea amenințând să ne atace. Şi-a lungit urechile, 
a dat din cap şi şi-a răsucit trompa, până când brusc s-a năpustit pe 
pantă în jos spre maşina noastră cu trompa dată pe spate şi scoțând 
un răcnet isteric, nu sunetul de trompetă în ritm de blues al 
animalelor de la grădina zoologică, ci sirena de alarmă a unui alienat 
mintal, un asurzitor zgomot ascuţit care străpungea urechile, însoţit 
de o privire furioasă care făcea să-i simţi respiraţia în ceafă, deşi 
venea din faţă. Am rămas împietrit şi Simon mi-a sugerat să scot din 
viteză şi să apăs cu putere pe acceleraţie, şi în duelul sonor, femela 
de elefant s-a împleticit cu urechile sale fleşcăite şi s-a îndepărtai 
mergând şerpuit şi îmboldindu-şi puii, poate pentru că era doar o 
păcăleală sau poate pentru că se supunea legii celui mai puternic, cel 


puţin în privinţa zgomotelor. Nu se ştie niciodată dacă este un atac 
real sau unul demonstrativ, a explicat Simon, dar e mai bine să pui 
răul înainte. Elefanții de acolo nu erau precum cei din alte parcuri, a 
spus el. Cu traficul redus din munţii Aberdare nu erau atât de obişnuiţi 
să vadă maşini, nici să le prevadă comportamentul. În plus, bombele 
RAF din timpul războiului îi înnebuniseră şi poate că unii dintre ei chiar 
l-au trăit. Şi se zice că elefanții nu uită. 


669 

De-a lungul parcului, şoseaua cobora îngropată între coroanele 
copacilor şi urca spre crestele cu iarbă arsă şi, din când în când, câte 
un pârâu precum Chania, cel care mai jos stropea iarba de la hotelul 
Outspan, cobora în cascade de gheaţă topită şiroind peste franjuri de 
aloe în floare, care nu erau altceva decât Kniphophia thomsoniil, m-a 
corectat Simon. Gura Falls2, o cataractă vizibilă de departe, era doar 
un fir alb profilat pe peretele junglei, atât de înaltă şi de zveltă, încât 
vântul îi rupea cătarea şi o pulveriza în perle peste o vale cu ploi 
veşnice, unde fiecare picătură trebuia să năpădească singură printre 
capcanele din sol ca să se alăture surorilor ei în curentul-mamă şi să- 
şi continue drumul către vreo mare. Pe munte, se decid lucruri foarte 
importante şi, acolo, o culme plată care desparte două văi hotărăşte 
dacă apele merg spre izolarea din lacurile interioare ale Riftului sau 
dacă ajung libere la mările din Sud. 

La întoarcerea în pustietate către Coliba Vânătorului, eu îl întrebam 
pe Simon despre Mau Mau, iar el mă informa foarte direct despre 
marele mugumo, cel mai mare dintre toţi, unde generalul Dedan 
Kimathi3 se retrăgea ca să se roage la Ngai, şi legenda spune că, 
atunci când insurgentul a fost prins, s-a crăpat pământul; despre cum 
războinicii şi englezii alegeau o falie în stâncă sau o scobitură între 
rădăcini pe post de cutie poştală, pentru a schimba mesaje; şi despre 
cum evitau cei din Mau Mau să fie adulmecaţi de animale, spălându- 
se doar cu apă şi ierburi. Delsey tăcea, absorbind tot peisajul prin 
ochii săi verzi pătrunzători, până când şi-a anunţat concluzia: 

Este un câmp de luptă prea mic şi prea frumos pentru o ură atât de 
mare. 

Deodată, între tufele de iarbă cenuşie întinse sub un planşeu 
denivelat de nori, un leu solitar se ascundea în peisajul catifelat. Era 

1 Plantă erbacee originară din Africa, răspândită din Etiopia până în 
nordul Tanzaniei (n.tr.) 

2 în engleză în original, Cascada Gura (n.tr.) 

3 Conducător al organizaţiei Mau Mau (1920-1957) care a dus o 
înverşunată luptă armată împotriva guvernului colonial britanic, (n.tr.) 


670 


un mascul alb-cenuşiu, mai cenuşiu din lipsa luminii, cea care 
acoperea cerul cu un văl întunecat şi care părea să i se împuţineze 
sul) piele. Stătea tolănit pe pământ, irosindu-şi privirea nobilă şi 
atenlă în golul îngheţat al turbăriei. Simon a râs. 

Pustietatea nu e bună pentru leu. Aici nu poate sta la pândă şi, 
dacă nu stă la pândă, nu mănâncă. 

Şi atunci de ce stă aici? a întrebat Delsey. 

Este mzee, un leu foarte bătrân. Poate că vrea doar să moară. 

Un autobuz ne-a luat după-amiază ca să ne urce la Treetops. 

L-am abordat împreună cu un grup format din cupluri tinere de 
blonzi, un pensionar din Florida, un numeros clan de kenyeni de 
origine asiatică, dar şi o familie din Madrid, un cuplu de persoane 
mature cu copii de vârsta mea care se aventuraseră să călătorească 
pe cont propriu în prima lor vizită în Kenya şi care cunoscuseră ţara 
după ce se rătăciseră de mai multe ori pe cărări pe care nu se 
întipăriseră urme de cauciucuri ale vreunei minifurgonete turistice. 
Am stat de vorbă pe durata urcuşului, în timp ce motorul autobuzului 
pus la grea încercare, băgat în viteza întâi, distrugea bariera sunetului 
pentru ca mătăhăloasa carcasă pe care o remorca să cucerească 
centimetru cu centimetru lanţul muntos. Unul din cei doi tineri 
termina studiile de biologie, iar celălalt urma arhitectura. Ca şi mine, 
ca şi toţi ceilalţi, călătoriseră în Kenya căutând modelul real al unui vis 
îndelung întreţinut. Şi ca şi mine, ca şi toţi ceilalţi, găsi ceva acolo. 
Unii îl căutam pe bunicul nostru, alţii căutau amintirea unui loc cu 
care să-şi hrănească focul din semineu în iernile ce durau câte şapte 
luni la Madrid. Ei găsiseră, eu, încă nu. 

Refugiul Treetops era foarte diferit de cel pe care îl cunoscuse 
Hamish. Intre căsuţa din copac şi namila cu cincizeci de camere se 
afla atacul turismului de masă. Ce să-i facem? mă gândeam eu. Africa 
nu mai este ce a fost cândva. Da, aşa cum am citit undeva, se zice că 
nici nu a fost vreodată ceva cu adevărat deosebit. Cu toate acestea, 
Treetops continua să fie o experienţă profitabilă, cu un oarecare gust 
amar faţă de savoarea zilelor de demult în pădurea 


671 

din munţii Aberdare. Lipsa de confort şi spaţiile strâmte nu mai 
păreau credibile şi nici indispensabile, ci mai degrabă elemente 
ambientale ale parcului tematic cu faună nocturnă, dar cu animale 
sau fără ele, merita osteneala să-ţi petreci noaptea acolo, confruntat 
cu frigul acela cumplit într-un loc din Africa de-acum foarte apropiat 
de shambas şi de şoseaua principală, dar în mod amăgitor izolat, iar în 
Kenya ceea ce conta era iluzia, chiar dacă era doar un simplu joc de 
iluzionism. 

Camera pe care o împărţeam eu şi Delsey era un cub alb de 


dimensiuni reduse, cu două priciuri, o măsuţă în mijloc şi fără baie. M- 
am pregătit să înfrunt uraganul Delsey când am deschis uşa şi i-am 
arătat acea cabină mai mică, am presupus eu, decât portbagajul 
maşinii sale. Prima reacţie nu a fost neplăcută. 

Asta e camera? a întrebat el. Vom dormi amândoi aici? 

Eeeh... Da. 

Aha, bine, bine. 

Delsey... Trebuie să vă mai spun ceva. Camera nu are baie. 

Nu are baie? Cum adică nu are baie? 

Nu. Băile sunt pe culoar şi sunt... comune. 

Comune? Să folosesc baia la comun? 

Am numărat în gând secundele înainte de dezlănţuirea tunetului. 

Ei, comedie, ce idee năstrusnică! Parcă m-as întoarce la colegiu! Ce 
hotel faimos! l-auzi, să foloseşti baia la comun, ha, ha! 

M-am gândit atunci că, oricât m-aş strădui, nu voi reuşi niciodată să 
înţeleg mentalitatea cuiva care locuieşte într-un întreg imobil de pe 
cea mai scumpă stradă din Paris şi a cărui reşedinţă secundară era un 
castel. Scăpa capacităţii mele de înţelegere, la fel ca şi a cincea 
dimensiune, Dumnezeu sau infinitul. 

După-amiază s-a servit cafea, ceai şi fursecuri pe terasa diafană, 
totul gratis. O amabilitate la care refugiul Treetops a renunţat şi el în 
anii următori. Aşezat lângă noi, un turist se plângea de lipsa de 
confort a locului. M-am îndoit că ar fi avut un castel şi mi-am amintit 
că până şi prinţesa din Anglia a dormit acolo pe un pat 


672 

pliant, într-un refugiu Treetops şi mai primitiv, mai incomod şi mai 
îngheţat decât cel actual. Sigur că şi în această privinţă se 
schimbaseră vremurile. Conducătorii din ziua de azi fac ceva 
asemănător doar dacă în spate există motivaţia vandabilă a unei 
cauze bune şi, asigurându-se că îşi arată latura fotogenică şi cu 
lumina în unghiul adecvat pentru camerele de luat vederi. Simpla 
distracţie nu mai este socotită o cauză bună, cel puţin nu una care 
poate fi mărturisită. 

Schimbul de pleduri oferite din amabilitate s-a întețit când frigul a 
început să pătrundă prin pereţii de lemn. Unii oaspeţi s-au retras în 
cabinele lor, cu buzerul deschis ca să nu piardă eventuala prestație 
remarcabilă a vreunui leu sau a vreunui rinocer. Alţii, cu buzerul 
închis, pentru ca niciun rinocer să nu se repeadă asupra lor în somn. 
Dintre cei care am rămas de veghe, majoritatea s-a încolăcit într-un 
ungher călduţ în spatele geamurilor din salon. Câţiva masochişti şi 
fetişişti ne-am desfătat cu frigul agresiv pe terasa descoperită, înveliţi 
în haine care ţineau cald. 

In timpul zilei, o turmă de femele de waterbucks păscuse lângă 


balta din spate şi o mică ceată de bivoli se adăpase în balta mare, 
principală, şi linsese sarea de pe pământ, ceea ce nu era o metaforă 
biblică, ci clorura de sodiu pură pe care personalul de la the lodge o 
arunca acolo înainte de sosirea oaspeţilor. Odată cu întunericul, doi 
pui abonaţi la Treetops au venit să vadă şi să guste ce se pregătea în 
tăvile cu mâncare fixate de balustrada terasei: o pisică sălbatică şi un 
galagol, care în acest ultim caz îmi venea în minte cu denumirea 
englezească, bushbaby, pui de pădure. 

La scurtă vreme, o mare familie de elefanţi s-a strâns la baltă. Mari, 
mici, cu fildeşi întregi sau ştirbi, au pus stăpânire pe platou şi au 
executat în faţa noastră repertoriul complet al activităţilor 
pahidermice, inclusiv eliberarea neruşinată în spaţiul exterior a unor 
importante contingente gazoase. In contextul monumentalei defilări a 
elefanților, un animal cu coarne a destrămat deodată umbra în care 
murea cercul de lumină a reflectoarelor. Acestuia i-a 

1 Mic animal nocturn din ordinul primatelor având ochi foarte mari 
(n.tr.) 


673 

urmat un al doilea care nu se lăsa mai prejos şi apoi alţii, până 
când, în câteva minute, un şir nesfârşit de bivoli tăia aproape 
diametral cercul luminos, de parcă animalele s-ar fi risipit blând în 
întuneric, ca să fugă apoi în spatele arbuştilor şi să se alăture din nou 
cozii interminabile de conga bovină. In drumul lor, mulţi întârziau pe 
fâşia liberă a bălții, iar de cealaltă parte elefanții priveau cu 
neîncredere oţărâtă, în timp ce bivolii îşi măsurau paşii, ca două 
bande rivale care se întâlnesc întâmplător pe terenul de baschet al 
cartierului. De la locul nostru, parcă dintr-o lojă, înfruntarea se vedea 
ca o competiţie sportivă sau ca o luptă cu tauri, şi dacă nu s-ar fi ţinut 
cont de liniştea recomandată pentru a nu alunga siluetele de pe teren, 
s-ar fi putut transmite la radio îmbrâncelile, retragerile şi greşelile 
celor două echipe, în care bivolii îşi asumau rolul de favoriţi, şi 
elefanții, în defensivă şi închişi în catenacciol, îşi apărau porţile, 
poate nu pentru că ar fi mai puţin puternici în lupta corp la corp, ci 
mai inteligenţi şi, în consecinţă, mai conştienţi de risc. 

Eu şi Delsey stăteam la câţiva paşi de barul de pe terasă, deja 
închis, iar în stânga noastră rezista familia din Madrid, cu excepţia 
tatălui, care preferase să numere oi în loc de bivoli. S-au oferit în mod 
amabil să ne umple paharele goale cu ceva combustibil nuclear de la 
Segovia, whisky Dyc, pe care îl adoptaseră ca băutură oficială în 
călătoriile lor şi pe care îl duceau tezaurizat în două sticle plate de 
buzunar. 

Când s-a mai domolit intensitatea partidei, am despăturit foaia de 
hârtie pe care o aveam în buzunar şi atunci mi-am aţintit ochii asupra 


ei. „E aproape ziuă.” Ce naiba a vrut Mónica să-mi spună cu asta? Nu 
voiam să continui să mai acord atenţie acelui joc aberant şi, cu toate 
astea, nu-mi puteam abate gândurile de la acele trei cuvinte, nici de 
la manipulatoarea de neuroni care îmi provoca dependenţă şi care mi 
le înfipsese în cap. O metaforă a relaţiei noastre? O referire la studiile 
ei? O simplă circumstanţă orară a momentului în care 

1 în italiană în original, textual înseamnă zăvor şi aici se referă la o 
tactică defensivă practicată în jocul de fotbal, (n.tr.) 


674 

a scris mesajul? Sau pur şi simplu îmi dădea o întâlnire? Mi-am 
aţintit privirea asupra formei copacilor, insinuată ca un petic >1 pe 
cerul împovărat de nori. Deodată, am întors capul şi l-am privii pe 
Delsey, şi m-am uitat din nou la fax. Mónica a fost prezent. | la prima 
întâlnire cu Delsey în rue Royale. Delsey recitase pe de rost un anumit 
pasaj literar, cum obişnuia să facă. Mónica ştia că cu aveam să fiu cu 
Delsey când voi primi mesajul acela. lar Mónica era foarte, foarte 
isteaţă. 

Delsey... 

Da, băiete? 

Pot să vă citez nişte cuvinte, să văd dacă vă amintesc vreun text 
literar? 

Fireşte, băiete. 

„E aproape ziuă.” 

„E-aproape ziuă; eu aş vrea să pleci, / Dar nu mai mult ca fala ce se 
joacă / Lăsând din mâini să-i zboare cănăraşul —/ Sărmanul rob în laţ 
- şi-apoi îl trage / Din nou spre ea, cu firul de mătase, / Fiindu-i drag, 
dar şi fiind geloasă / De libertatea lui...” 1 

Impresionant. Mi-am reţinut admiraţia atât pentru Delsey, cât şi 
pentru Mónica. 

Ce este? 

Romeo şijulieta, actul al doilea, scena a doua. 

Acum era limpede. Delsey citase alt fragment din Romeo şi;julieta la 
acea întâlnire de la Paris. Părea că prin această aluzie, cel puţin 
Mónica cugetase la termenii relaţiei noastre şi în privinţa locului pe 
care îl ocupam fiecare, dar nu reuşeam să interpretez ce anume 
spunea despre viitor. 

Acesta e mesajul frumoasei Mónica? 

Da. Ce credeţi că vrea să-mi spună prin asta? 

Că te iubeşte. 

Serios? Aşa credeţi? 

1 Shakespeare, Romeo şijulieta, op. Cât., p. 323 (n.tr.) 


675 


Fără doar şi poate. Romeo şi Julieta tocmai îşi declară adoraţia 
reciprocă, dar îi desparte o barieră pe care omul nu o poate învinge: 
cea a numelor lor. In această scenă se pecetluieşte soarta 
nemuritoare a dragostei lor, care va depăşi orice stavilă interpusă în 
vâltoarea pasiunii lor, biruind chiar şi moartea. 

Dar vorbeşte de despărţiri. 

Fără îndoială. La despărţirea lor din noaptea aceea, Julieta îi declară 
lui Romeo: „O, despărţire! O, griji dulci şi-amare! / Şi-acum fug, fiindc- 
aş fi în stare / Să-ţi spun mereu, mereu, de mii de ori, / Tot «noapte 
bună» întruna până-n zoril'1. Când sufletul îl iubeşte pe cel iubit, 
sufletul însuşi iubeşte dragostea, iar pentru sufletul care îndură 
suferinţa de a fi despărţit de iubit, dorul de iubire este o pasiune 
înflăcărată care înmiresmează acea pasiune de a iubi, chiar şi mai 
mult decât dragostea împlinită, pentru că este dragoste imaginată. 

Mmm... Cred că am înţeles. l-a plăcut să-mi ducă dorul, dar s-a 
plictisit de asta. De aici, acel „fiind geloasă de libertatea lui”. 

Delsey m-a privit. 

Da, tu ai explicat-o cu mai multă... eficienţă. 

Amândoi am băut câte o înghiţitură, odihnindu-ne privirea dincolo 
de partida de pocher zoologic care se juca la picioarele noastre. 

Delsey, ce veţi face dacă nu-l vom găsi pe Hamish? 

Mă voi întoarce la reşedinţa mea şi voi continua să mă ocup de 
treburile mele, de articolele mele fulminante, de intervenţiile mele 
aprinse la televiziune, de restaurări, de sculpturi, de călătoriile la 
Monaco, de reuniunile mele mondene... 

Şi dacă îl vom găsi? 

Acelaşi lucru. 

Acelaşi lucru? 

Delsey a stat o clipă pe gânduri înainte de a continua: 

Curro, îţi plac luptele cu tauri? 

Mă rog, bineînţeles că nici vorbă să mă pricep la acest subiect. De 
ce? 

1 Ibidem (n.tr.) 


676 

Ai văzut vreodată cum părăseşte un toreador arena pe poarta cea 
mare după ce a dovedit măiestrie la sfârşitul unei înfruntau mediocre? 

Când se întâmplă asta? 

Atunci când în momentul loviturii de graţie se dezvăluie. In toată 
splendoarea lor divină graţia şi curajul maestrului, delicateţea 
coordonată a mişcărilor sale culminând cu acea lovitură fulgerătoare 
în forţă, pe care ochiul de-abia o poate înregistra şi cu armonia plas 
tică rezultând din moartea taurului, acesta fiind biruit aproape pe 
nesimţite, aşa cum vântul apleacă trestiile, fără să piardă nicio fărâtna 


de nobleţe în exalarea ultimei sale răsuflări, în destinderea noduri li >i 
negre şi asudate ale formidabilei sale musculaturi, în extincţia 
definitivă a vioiciunii sale arogante. Atunci când după o înfruntare 
plictisitoare, această fugară clipă finală s-a dovedit a fi sublimă. 

inţeleg. Am priceput sensul comparaţiei sale şi ce reprezenta în 
acel moment al vieţii lui căutarea la care ne angajaserăm. Nn ştiam că 
sunteţi pasionat de luptele cu tauri, am spus eu zâmbind. 

Am să-ţi mărturisesc un secret. Şi-a apropiat faţa de a mea şi, cuo 
expresie poznaşă, a şoptit: Sunt un spaniol pe care războiul nostru de 
Independenţă nu l-a dezrobit de lanţurile sale de franţuz 

Am râs de vorbele sale inspirate. 

Şi acum, dacă mă scuzi... S-a ridicat de pe scaun. Cred ea am 
admirat destulă scatologie proboscidiană. Munţii aceştia sunt deosebit 
de frumoşi, iar şicul acestui stabiliment este de netăgăduit, inclusiv 
această amuzantă inovaţie de a folosi baia în comun. Dai mă simt 
inutil când vine momentul să particip la romantismul. Şi poezia 
acestui festival de depunere a excrementelor elefanţi ne Noapte bună, 
Curro! 

Noapte bună, Delsey. Şi mulţumesc. 

Pentru ce, băiete? 

Nu ştiu. Mulţumesc. Am ridicat din umeri. Să vă odihni] i 

Mie mi-a plăcut asta. O să mai rămân puţin ca să văd cine câştiga, 
elefanții ori bivolii. 


677 

Când am rămas singur, m-am întors la zbuciumul meu în privinţa 
M6nicăi. Nu eram sigur că am interpretat corect mesajul ei. Versiunea 
propusă de Delsey poate că nu era decât reflexul voluntarist al firii 
sale de om bun. Am hotărât că a doua zi de dimineaţă, la întoarcerea 
la hotelul Outspan, aveam să răspund la fax, cerându-i Mânicăi 
numărul de telefon la care aş putea să o găsesc şi să vorbesc în sfârşit 
cu ea de la un capăt al firului de telefon la celălalt capăt al lui, pe 
limba poporului, fără enigme, ghicitori şi alte fleacuri. 

După ce mi-am tot bătut capul cu acea expresie „E aproape ziuă” şi 
posibila ei semnificaţie, totul mi se învârtea în minte ca tamburul unei 
maşini de spălat, dar care funcţiona invers: cu cât se învârtea mai 
mult, cu atât mai puţin curat vedeam totul. Din spate, o voce m-a 
împins afară din tambur. 

Curro, ai văzut asta? Pe peretele scării şi în salonul de jos sunt 
tăieturi vechi din presă despre Treetops. Dacă bunicul tău a fost aici în 
epoca aceea, poate că există ceva care să-ţi fie de folos. 

Era unul din cei doi fraţi din Madrid. Le rezumasem povestea mea 
în timpul călătoriei cu autobuzul. 

Ah, mulţumesc. Dar nu cred să găsesc ceva care să vorbească 


despre el. Bunicul meu nu era o celebritate, ci un tip normal, anonim. 
Dar, oricum, vă mulţumesc. 

Gimnastica mea mentală a sărit de pe salteaua Mânicăi la cea a lui 
Hamish. M-am întrebat ce o să facem dacă din operaţiunea noastră de 
căutare la Nyeri nu ne vom alege cu niciun indiciu temeinic. Până 
când avea să se întoarcă din călătorie directorul hotelului Outspan, 
trebuia să mai aşteptăm încă două zile, iar eu nu aveam dispoziţia de 
a-mi petrece timpul jucând golf sau pescuind păstrăvi. Trebuia să 
profităm de zilele acelea ca să ne folosim mijloacele şi să ieşim în 
căutarea lui. Dar ce mijloace? Pentru moment, singura manevră pe 
care o vedeam cu claritate era aceea de a insera un nou anunţ în 
ziarul lui Ken, de data asta cu o copie mărită a fotografiei pe care mi-o 
trimisese Dana Macomber şi poate cu numele de lâwana Fidia. Dar 
dacă primul indiciu era o dovadă, al doilea nu 


678 

trecea de o presupunere raţională şi poate că era mai profitabil să 
încerc să obţin încă un indiciu despre identitatea acelui Bwana Fidia 
înainte de a aplica din nou lipitorile pe pielea de capibara a 
portofelului lui Delsey. 

Lupta dintre bivoli şi elefanţi se menținea la egalitate tehnică şi, 
după atitudinile celor două echipe, care se respectau de la distanţă pe 
ringul inundat de lumină, o victorie iminentă prin KO era îndoielnică. 
Oboseala mă dobora şi am hotărât să mă culc. Era ora două 
dimineaţa. Pe terasă, rămăseseră doar cei din Madrid, stăruitori până 
la extenuare. Mi-am luat la revedere de la ei, ne-am urat reciproc 
noroc şi am pornit-o spre scara îngustă. 

Acolo, aşa cum îmi atrăsese atenţia unul din cei doi puşti, atârnau 
în ramă câteva vechi tăieturi din ziare care vorbeau despre Treetops. 
Una dintre ele relua o întâmplare neobişnuită. În noaptea în care 
prinţesa Elizabeth a Angliei şi soţul ei îşi făcuseră apariţia acolo, doi 
waterbucks cu coarne ascuţite au purtat un duel pe viaţă şi pe moarte 
sub luna artificială de la Treetops, iar unul din ei a căzut în luptă. 
Capul era păstrat într-un salon al hotelului Outspan. Faptul acela îmi 
reamintea povestea populară referitoare la vânătorile lui Franco - nu 
am ştiut niciodată dacă era un adevăr sau o legendă - potrivit căreia 
se goneau cerbii către el, de parcă ar fi fost o maşinărie de tras la 
talere, ca el să poată vâna după plac. In cazul aşa-numiţilor 
waterbucks elisabetani, jurnalistul dădea asigurări că nu a existat vreo 
manipulare, că animalele nu erau figuranţi antrenați şi că fenomenul 
acela, care trebuie să se fi întâmplat acolo o singură dată între cele 
două incendii de la Treetops, s-a petrecut în noaptea aceea dintr-o 
pură şi reală, sau regala, coincidenţă. Cine poate şti? 

Şi apropo de incendii: am coborât treptele privind cu coada ochiului 


alte documente cu valoare istorică, dar creierul meu nu mai era în 
stare să proceseze altă informaţie decât pe cea necesara ca să ajung 
în pat. Deodată, o ştire mi-a captat atenţia. Era vorba despre 
distrugerea vechiului refugiu Treetops în urma unui 


679 

incendiu, pe care o relatase şi Hamish. Am privit-o din curiozitate şi 
atunci ochii mei somnoroşi s-au căscat până aproape să-mi sfâşie 
glandele lacrimale. Avea titlul: 

HISTORIC TREETOPS DESTOYED BY RAGING BLAZE. 

Titlul acela! Era acelaşi titlu al cronicii lui Hamish! Putea fi altă 
coincidenţă, precum cea a celor doi waterbucks, dar era absolut 
obligatoriu să nu fie o coincidenţă, niciun plagiat, nici vreo altă 
posibilitate pe care am exclus-o înainte măcar de a mi-o fi imaginat. 
Am citit primele rânduri. Nu îmi aminteam pe dinafară textul lui 
Hamish, dar structura lui, da, stilul lui de exprimare şi, după câteva 
secunde, am ajuns la concluzia că acela nu era altul decât articolul lui. 
Incărcat din nou cu adrenalină ca atunci când am primit fotografia la 
Masai Mara, am parcurs tăietura din ziar cu privirea, căutând numele 
corespondentului care o semna. Un anume Igor S. Mazejev. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce însemna asta? 

Fără ca pe acolo să fi rămas cineva treaz care să mă oprească, am 
dat jos rama şi cu ea sub braţ am alergat până în cameră. Am deschis 
uşa, am închis uşa şi, fără să-mi pot stăpâni tahicardia incipientă, m- 
am aruncat asupra trupului care dormea într-unul din paturi. 

Delsey! Delsey! Delsey! 

L-am scuturat până a dat semne că se trezeşte. 

Ce... Ce se întâmplă? Un leu? Ce este? 

Nu, nu, e Hamish! 

Poftim? 

Cu acea vioiciune pe care o manifesta la ocazii speciale, s-a ridicat 
dintr-un salt pe marginea patului. 

Uitati, este Hamish! Acest articol a fost scris de Hamish! Este 
printre documentele pe care mi le-a trimis! 

Eşti sigur? 


680 

— Absolut sigur! Priviţi, îl semnează un oarecare Igor S. Mazejev! 
Vă spune ceva numele ăsta? 

Igor...? Da, bineînţeles! Igor este al doilea prenume al lui Hamish! 
Hamish |. Sutherland! Litera | este de la Igor, l-a ales mama lui! lar 
Mazejeva era numele de fată al mamei sale! Sfinte Dumnezeule! 

Delsey! L-am găsit! L-am găsit! 


37 - Sonata eternei primăveri 

Nu era chiar aşa. Nu îl găsiserăm. Dar cunoşteam pseudonimul cu 
care semnase una dintre cronici şi nu avea niciun sens să ne gândim 
că un corespondent ar fi utilizat nume diferite pentru articole diferite. 
Bineînţeles, ne puteam gândi că acela era doar un pseudonim literar, 
dar faptul că nu găsiserăm nici măcar o urmă, personală sau oficială, 
a vreunui Hamish Sutherland, ne îndemna să presupunem că bănuiala 
pe care am avut-o înainte în privinţa lui Boston Shark era întemeiată, 
şi anume că Hamish îşi schimbase identitatea, probabil în urma 
rupturii sale cu Cordelia şi că, începând din acel moment, toţi îl 
cunoscuseră ca Igor Mazejev. Acest nume era tot ce aveam. Cu un 
nume confirmat nu mai puteam da greş. In ultimul şi cel mai puţin 
dorit dintre cazuri, îmi voi relua via cruciş pe la birourile 
administrative, dar de data asta căutând numele corect. Dar eram 
absolut convinşi că nu va mai fi nevoie. Il vom găsi şi, pe deasupra, 
într-un mod elegant şi triumfător. 

Când în dimineaţa aceea am oprit maşina la Outspan, nu aveam 
încă o idee clară asupra paşilor pe care trebuia să-i urmăm. Am intrat 
în Nyeri prin Kimathi Way văzând cum treceam pe lângă porţile 
băncilor, magazinelor, oficiilor publice, cu convingerea că în vreun 
sertar al vreunei arhive ale vreunui birou al vreuneia dintre acele 
clădiri exista un formular, un registru sau o fişă care avea înscris 
numele lui Igor Mazejev. Dar unde? 

Nu era planul perfect, dar măcar aveam un plan. Ne-am oprit în 
faţa unei papetării, unde am cumpărat o sticluţă cu pastă corectoare 
şi o rolă de scoci. M-am întors la maşină şi am condus până la 


682 

oficiul poştal. Am coborât, am intrat şi am parcurs cu privirea 
panoul cu căsuțe poştale. Am ales un număr la întâmplare, 128, şi m- 
am întors din nou la Delsey, în maşină. 

Crezi că o să meargă? s-a temut el. 

Nu văd de ce n-ar merge, i-am răspuns eu. 

Am deschis caietul de însemnări la o pagină albă şi i l-am înmânai 
lui Delsey, împreună cu un pix. Apoi am luat din geantă plicul pe care 
îl primisem de la Dana Macomber. Am scos scrisoarea şi fotografia, le- 
am vârât din nou în geantă, şi cu pasta corectoare am şters adresa 
mea ca destinatar de pe plic. Am scris apoi deasupra: 

Mr. Igor S. Mazejev 

PO Box 128 

Nyeri, Kenya 

Peste câteva minute, Delsey mi-a înapoiat caietul. Am citit ce 
scrisese: 

Mult iubite Hamish, 


Sunt Delsey, cel care am fost şi mai sunt încă prietenul tău, în ciuda 
furtunoaselor lovituri ale sortii şi a unei ticăloşii de care trebuie să mă 
declar vinovat, care au avut neşansa de a destrăma o prețioasă 
prietenie făurită cu atâta nobilă migală. 

Mă aflu în această ţară africană şi în oraşul Nyeri împreună cu 
nepotul tău Curro, care te iubeşte. Suntem de multă vreme pe urmele 
tale, străbătând aceste meleaguri de pionieri şi nu dorim nimic mai 
mult decât să te îmbrăţişăm. Te rog, acceptă mâinile pe care ţi le 
întindem, care nu prezintă altă ofrandă decât nemuritorul nostru 
devotament faţă de tine. Suntem cazaţi la hotelul Outspan, unde vom 
aştepta veşti de la tine în următoarele şapte zile. Dacă după acest 
termen nu vom fi primit vreo comunicare din partea ta, ne vom 
întoarce la Nairobi, la hotelul Fairview. Şi, dacă până la urmă, lipsa 
îmbrăţişării 


683 

tale exprimând iertarea ne va obliga să ne întoarcem în Europa 
îndureraţi şi descurajaţi, îţi las mai jos adresa domiciliului meu din 
Paris şi a lui Curro din Madrid. 

Prietenul tău dintotdeauna, DELSEY 

Perfect, am încheiat eu. 

Am smuls foaia, am scris adresa mea sub mesaj, împreună cu a lui 
Delsey, am îndoit-o pe jumătate, am vârât-o în plic şi am lipit cu scoci 
marginea ruptă. M-am uitat la Delsey şi am oftat. 

Bun, acum vine partea cea mai grea, care îmi revine mie. Să mint. 

Noroc, băiete! 

M-am întors la oficiul poştal şi m-am îndreptat direct spre ghişeu. 

Scuzaţi-mă! 

Da, spuneţi, vă rog. 

Mi s-a adresat un tânăr în cămaşă albă şi cu aspectul celui care nu 
lucrează de prea multă vreme acolo. Era mai bine aşa. 

Uitaţi, mi-am luat corespondenţa din căsuţa poştală şi, când m-am 
întors acasă, am văzut această scrisoare. Nu este pentru mine. 
Numărul căsuţei poştale este al meu, dar nu şi numele. A trebuit să o 
deschid, pentru eventualitatea că expeditorul ar fi greşit numele de 
pe plic. Dar nu este pentru mine, aşa că probabil numărul este greşit. 
Aţi putea, vă rog, să o aruncaţi în căsuţa poştală a acestui domn? 

Aveţi aici o căsuţă poştală? Nu-mi amintesc. 

Reacţia funcţionarului figura pe lista mea mentală de posibile 
probleme, chiar dacă nu în categoria celor mai grave, căci în capul 
listei se afla eventualitatea ca numărul pe care îl alesesem la 
întâmplare să fi corespuns tocmai cu al căsuţei poştale a 
funcţionarului căruia mă adresasem. 

Da, este căsuţa poştală a familiei mele, am minţit eu agitat. 


Sunteţi de aici? 

Familia mea are o fermă. Mi-am amintit de clanul lui Trevor şi am 
uzat de cele mai bune talente ale mele pentru a interpreta rolul unuia 
dintre acei kenyeni albi, schimbând tonul de turist 


684 

nepriceput cu cel de colon cinic şi nărăvit. M-am născut aici, dar 
trăiesc în Europa. Îmi petrec vacanţa, şi încă foarte bine, mulţumesc 
de întrebare. Auziţi, chiar este nevoie să vă povestesc viaţa mea ca să 
predau o scrisoare? Dacă preferaţi, îl pot deranja pe şeful 
dumneavoastră, în loc să vă deranjez pe dumneavoastră. 

Strategia de a face pe ofensatul a funcţionat. Şi-a slăbit 
încruntarea, mi-a luat scrisoarea şi a observat-o cu mare atentie. A 
luat un registru şi l-a deschis. Apoi, şi-a ridicat privirea spre mine. 

Mai doriţi ceva? 

Nu, asta-i tot. Mulţumesc. 

M-am îndreptat spre ieşire şi am trecut prin faţa lui Delsey, postat 
dinaintea panourilor cu căsuțe poştale, de parcă ar fi fost cel mai 
puţin discret spion din lume, cu o mână la bărbie şi cotul rezemat de 
celălalt braţ îndoit pe piept, pe când se plimba în cerc cu vădita 
expresie că face ceva ilegal. M-am aşezat în maşină şi am aşteptat. 

După cinci minute, Delsey s-a întors agitat şi tremurând, ca un 
copilaş după ce şi-a distrus pantofii cei noi. 

Gata! Gata! A aruncat-o într-o cutie poştală! Hamish are o căsuţă 
poştală! Este cea cu numărul 197! 

Foarte bine, Delsey! Suntem din ce în ce mai aproape! Sunteţi un 
spion nemaipomenit! 

Şi nu i-am putea obţine adresa pornind de la asta? 

Nu cred. Dacă locuieşte pe munte, poate că nici măcar n-are o 
adresă ca atare. De aceea se folosesc căsuţele poştale. Dar acum 
există o scrisoare a noastră care îl aşteaptă. Dacă aş fi în locul lui, aş 
cobori cel puţin o dată pe săptămână ca să-mi iau corespondenţa. Aşa 
că, dacă n-avem răspuns timp de şapte zile, vom accepta eşecul. 
Poate că ne aşteaptă o săptămână foarte lungă. 

Şi ce facem acum? 

Mergem la cimitir. 

La cimitir? Chipul i s-a posomorât. Morţii n-au căsuțe poştale. 

Dar nici nu anulează căsuţele poştale. Doar că li se închid pentru că 
n-au mai plătit, dar e o posibilitate pe care nu trebuie să o excludem. 


685 

În cimitirul bisericii St. Peter's, un grup de scouts dădeau târcoale 
printre locurile de veci până s-au strâns în faţa mormântului părintelui 
lor fondator, lordul Baden-Powelll, înhumat acolo după ce se odihnise 


în ultimii săi ani de viaţă într-o colibă aflată la intrarea în Outspan, pe 
care primul proprietar al hotelului, Eric Sherbrooke Walker, o 
construise pentru el. Ne-am plimbat printre morminte cu nerăbdarea 
paradoxală a celui care caută cu speranţa de a nu găsi nimic, în afară 
de certitudinea că acolo nu se află ceea ce caută. Am zărit un bărbat 
în vârstă, echipat într-o salopetă, şi m-am îndreptat spre el, în caz că 
ne-ar fi putut ajuta. 

Scuzaţi-mă, aţi putea...? 

Fără să-mi lase timp să-mi termin fraza, şi-a ridicat braţul, arătând 
aleea pe care o apucaseră cercetaşii. 

Baden-Powell? a spus el. 

Tocmai mă pregăteam să-l lămuresc că nu asta voiam, când Delsey 
m-a întrerupt: 

Curro! Băiete! Uită-te la asta! 

Am fugit până la locul unde Delsey se pironise în faţa unei lespezi, 
pe care eu o vedeam doar din spate. Temându-mă de o descoperire 
funestă, l-am privit pe el înainte de a mă întoarce să văd la ce se uita. 
Expresia lui nu era de tristeţe sau de dezamăgire, ci mai curând de 
uimire. Am descoperit numaidecât de ce. Era o lespede nouă şi bine 
îngrijită, iar inscripţia zicea aşa: 

NJOKIWA MAZEJEV 

B. 1952 

D. 8* SEPTEMBER 19912 

1 Robert Baden-Powell Lord of Gilwell (1857-1941), actor, pictor, 
muzician, militar, sculptor şi scriitor britanic, fondatorul Mişcării 
Mondiale a Cercetaşilor, participant la mai multe campanii militare în 
Africa (n.tr.) 

2 în engleză în original, Njăscută] 1952 / M [oartă] 8 SEPTEMBRIE 
1991 (n.tr.) 


686 

Am citit numele, am citit datele, am rememorat totul şi am făcut 
legătura. 

Delsey, trebuie să fie copila de la Lari! Cea pe care Hamish a 
salvat-o de la masacru! A adoptat-o ca fiică a sa! Scuzaţi-mă, vă rog! 
M-am adresat din nou groparului. Scuzaţi-mă, ce este Njoki? Este un 
nume kikuyu de femeie? 

Cea care s-a întors dintre morţi, a răspuns el. 

Asta înseamnă numele? 

| se punea acest nume unei fete atunci când fratele ei mai mare 
murise. 

Delsey, aţi avut dreptate. Hamish a făcut ceva măreț. l-a dat o 
nouă viaţă acestei fete. 

Credeai cumva că ar fi făcut altceva? Ne-am uitat amândoi la 


mormânt şi nU ne-a venit să credem că am găsit o urmă materială 
după o cercetare atât de îndelungată şi de anevoioasă. Delsey a 
continuat: Dumnezeule, nu e niciun an de când a murit. N-a ajuns să 
împlinească patruzeci de ani. De ce atât de tânără? Nefericită copilă! 

Scuzaţi-mă încă o dată. Aţi cunoscut-o pe această femeie? l-am 
întrebat pe bărbatul în salopetă. 

Nu, domnule. Dar i-am săpat groapa. 

Vă amintiţi cine v-a angajat pentru această treabă? Cine v-a plătit 
sau v-a dat un bacşiş, sau ce-o fi fost? 

Era un mzungu. Un bărbat foarte bătrân. 

Vă amintiţi numele lui? 

| se spunea Bwana Fidia. 

BWANA FIDLA? Stiti unde locuieşte? 

A venit de acolo. 

Am urmat traiectoria braţului său întins, care se prelungea cu un 
deget ţeapăn şi se pierdea dincolo de copaci, spre munţii îndepărtați. 

Fiind de-acum atât de aproape, atingând cu degetele capătul 
drumului nostru, am hotărât că ziua aceea nu avea să se sfârşească 
fără să dăm de Hamish. Ne-am întors la hotelul Outspan şi am 


687 

mâncat ceva uşor, cu picioarele relaxate, întinse la soarele ce se 
strecura printre norii cumulus, dar cu capetele afundate într-un vârtej 
de nerăbdare şi euforie. Inainte de a porni la drum spre munţi, cu 
singura intenţie de a întreba fiecare localnic, până când cineva ar fi 
recunoscut numele lui Bwana Fidia, mi-am amintit chiar să-i trimit 
M6nicăi un fax, cerându-i numărul de telefon de la New York. Cum ne 
grăbeam, am scris mesajul pe spatele foii cu textul „E aproape ziuă” 
şi i-am cerut recepţionerei să-l trimită la numărul de fax care apărea 
pe cealaltă parte, ca număr de provenienţă. Ea mi-a întins un bileţel 
îndoit, înainte de a-mi îndeplini comanda. 

Am un mesaj pentru dumneavoastră. 

L-am despăturit şi l-am citit. Era un mesaj telefonic de la Makena. Şi 
era un mesaj neaşteptat şi minunat: 

Veşti de necrezut. Mama îl cunoaşte pe Bwana Fidia. Mergi cu 
maşina până la Mweiga şi ia-o la stânga pe drumul către Ark Gate din 
parcul naţional. Continuă doi kilometri, coteşte-o la dreapta, treci 
printr-un sat şi continuă încă un kilometru. Apoi, ia-o la stânga până 
ajungi la un râu. Dacă nu găsiţi casa, întoarceţi-vă în sat şi întrebaţi 
acolo. Mult noroc şi un sărut cât toate zilele. Mak. 

P.S. Kiboko se întoarce acasă mâine. 

Imi imaginez că atunci când recepţionera s-a întors de la aparat ca 
să-mi înmâneze foaia de confirmare a faxului, singurul lucru pe care a 
reuşit să-l vadă a fost fumul provocat de frecarea tălpilor mele de 


parchetul din salonul hotelului Outspan. Eu alergam deja râzând şi 
agitând bileţelul Makenei spre tabloul verde şi luminos în care se 
încadra grădina şi spre colţul tabloului în care un mic acoperiş roşu 
ocrotea o masă de lemn pe care se odihnea un pahar cu Pimm's 
înconjurat de o mână, al cărei proprietar privea silueta îndepărtată a 
muntelui Kenya, ca să-şi întoarcă apoi ochii către locul de origine a 
acelei agitaţii şi, fără ca eu să spun ceva, doar 


688 

percepând aerul triumfător de pe chipul meu şi hârtia pe care o 
agitam între degete, a izbucnit în hohote de râs. 

După zece minute de condus maşina spre Mweiga, conform 
indicaţiilor Makenei, mă simţeam în acea stare de graţie în care se 
presimte gustul victoriei şi în care te afli şi atunci când, înainte de a 
face ultimul pas către treapta de pe podium, începi să recapitulezi 
drumul străbătut până acolo. 

Delsey, vă daţi seama? Toţi au contribuit pentru ca în cele din urmă 
să putem ajunge până aici. N-ar fi fost posibil fără ei toţi. M6nica m-a 
ajutat să ajung până la dumneavoastră şi a sugerat povestea cu 
anunţul în ziar, de unde am obţinut numele de Bwana Fidia. 
Dumneavoastră aţi avut cele mai bune intuitii datorită faptului că îl 
cunoaşteţi pe Hamish, Ken m-a pus în legătură cu fiica reporterului 
englez şi asta ne-a permis să-l excludem pe Boston Shark, iar Makena 
l-a localizat pe Bwana Fidia. Şi asta, fără să-i mai punem la socoteală 
pe toţi cei care, cu mai mult sau mai puţin noroc, dar cu cea mai mare 
bunăvoință, ne-au oferit un ajutor pe care nimeni nu mi l-ar fi putut 
da: lan, prezentându-mi-l pe Trevor, Trevor şi familia sa, deschizându- 
ne calea către Boston Shark, 

3 

prietenul lui Ken, mama lui Ken, mama lui Mak, chiar şi bijutierul 
Rajeev, Pius Maina, mătuşa mea Victoria, sora bunicii, mama mea, 
funcţionara de la consulatul francez sau puştiul din Madrid de la 
refugiul Treetops care mi-a atras atenţia asupra tăieturilor vechi din 
ziare, pe care altfel nici nu le-aş fi observat. Şi bineînţeles, dulcea mea 
Uke şi însemnările ei. Eu credeam că întreprind o cercetare de unul 
singur, că aveam să reuşesc prin propriile mijloace, fără ajutorul 
nimănui. Că aceasta avea să fie aventura mea, marele meu reportaj. 
Provocarea mea personală. Şi acum îmi dau seama că nu am fost 
decât firul conducător al întregii poveşti, naratorul unei istorii în care 
ceea ce contează nu este naratorul, ci faptele narate. 

Uiţi pe cineva esenţial. 

Pe cine? 

Pe Hamish însusi. 


689 

Dumneavoastră credeţi că vrea să-l găsim? 

Fără îndoială. Din manuscrisul lui au reieşit indicii fundamentale, să 
nu uiţi asta. Curro... Eu cred că Hamish este pe moarte. Că anii grei îi 
apasă de-acum spinarea robustă de altădată şi că simte aproape 
momentul plecării. După atâţia ani, ţi-a trimis manuscrisul lui. După 
moartea fiicei sale adoptive, poate se gândea că, atunci când va 
dispărea, amintirea lui nu va avea aceeaşi soartă. De aceea nu a ales 
pe altcineva, ci pe tine. 

Ultimele cuvinte ale lui Delsey îmi răsunau în creier când am ajuns 
în sat. Acolo, am hotărât să mă desprind pentru moment de reflecţiile 
mele, ca să mă concentrez asupra ultimului nostru pas. A fost de- 
ajuns să-l întreb pe primul ţăran întâlnit pe şosea, care mergea cu 
panga în mână. De cum am menţionat numele lui Bwana Fidia, şi-a 
agitat maceta, indicându-ne un drum în pantă, de pământ roşu, care 
se ivea la dreapta şoselei. 

Acolo, sus. La şcoală. 

Coasta care o pornea prin pădure era atât de abruptă şi de 
alunecoasă încât, dacă şcoala era cocoţată în vârful acelei creste, 
copiii meritau aplauze şi promovarea examenelor numai pentru că 
ajungeau până acolo. De unde veneam eu, situarea şcolii acolo ar fi 
dezlănţuit crearea unui comitet cetăţenesc împotriva amplasării şcolii, 
manifestații în faţa primăriei, greve ale profesorilor, revolte ale 
părinţilor şi legarea în lanţuri a vreunui vecin de clădire. De unde 
veneam eu, mulţi copii ar fi renunţat cu plăcere la instruirea lor pentru 
mult mai puţin decât atât. 

Cu maşina băgată într-o treaptă de viteză mai redusă şi secătuind 
caii-putere ai motorului, am reuşit să depăşim panta abruptă de 
pământ. Când ajungea în vârful colinei, drumul se domolea într-un 
tăpşan pe care era ridicată o clădire mare, din blocuri de ciment cu 
acoperiş de tablă şi porţi vopsite în albastru. Erau parcate acolo alte 
vehicule mai puţin dotate decât al nostru şi ai căror şoferi erau 
evident mai înzestrati decât mine. Cu toate acestea, nu se observa 
nicio mişcare şi niciun sunet, şcoala părea 


690 

pustie şi am bănuit că ţăranul ne trimisese într-un loc greşit. Am 
coborât din maşină, am închis portierele cu o apăsare a degetelor şi 
de-abia parcurseserăm câţiva paşi în curte, când, deodată, o vioară a 
făcut să vibreze aerul proaspăt al după-amiezii, aruncându-i adierii 
alkgro-ul din sonata Primăverii a lui Beethoven. Muzica ieşea prin 
ferestrele şcolii, zburând spre munţi, uşoară ca un balon în zorii zilei, 
plină de vioiciune şi de optimism, sărind peste treptele pe care liniile 
portativului le întindeau pe cer, deschizând evantaiul de note care se 


urmăreau pe scara urcătoare, ca să se oprească lovite de limita 
fiecărei măsuri. Viorii care se stingea îi dădea replica un pian, ce se 
năştea de pe fundal crescând pe scara clapelor, prinzându-se pe urma 
viorii printre coroanele copacilor şi, întorcându-se pe acelaşi drum, 
paşii ne-au purtat spre o poartă albastră. Vărându-ne timid capetele, 
cadrul uşii începea să se mişte, desfacându-se ca ambalajul unui 
cadou care ne dezvăluia mai întâi capătul unei încăperi ticsite de 
scaune, ocupate de bărbaţi, femei, copii mari şi copii mici pe 
genunchii mamelor, cu toţii privind înaintea lor şi ascultând cu 
deosebită atentie, unii mâncând fructe sau cartofi dulci, şi mai încolo, 
un colţ, iar lângă colţ, un pian, la care era aşezată o femeie de culoare 
cu părul modelat ca în desenele de pe fațadele saloanelor de coafură, 
şi apoi, ceva mai încolo, un scaun, şi aşezat pe scaun un bărbat foarte 
bătrân care mângâia vioara cu ochii închişi, cu crăpătura gurii 
îngropată în adâncurile unei bărbi blonde, aproape galbenă, şi fruntea 
înaltă plină de visuri. 

Extaziaţi, eu şi Delsey ne-am strecurat spre cele două scaune 
rămase libere din fundul sălii şi acolo ne-am desfătat cu priveliştea 
aceea şi cu muzica aceea, imprimându-ne în simţuri scena, ca sănuo 
uităm niciodată, alcătuirea asimetrică a sălii dărăpănate, mirosul de 
cartofi şi de fructe mâncate pe jumătate şi de oameni strânşi la un 
loc, ochii imenşi ai unui bebeluş care ne privea cu nasul pe umărul 
mamei sale, cadenţa vreunei mâini însoţind melodia de pe spătarul 
unui scaun, textura grosolană a pereţilor, liniştea perfectă a 
spectatorilor, pianul şi vioara jucându-se de-a urmărirea, 


691 

îndepărtându-se, incitându-se şi făcându-şi reproşuri, pentru ca 
până la urmă să conveargă în acele efluvii ce se strecurau pe ferestre 
către munţi. Am fi rămas acolo ore întregi fără să întrerupem recitalul, 
doar savurându-ne victoria, pe care nu am fi sperat-o niciodată atât 
de frumoasă. 

Hamish nu ne-a observat prezenţa până la mijlocul a//legro-ului, 
când ochii i s-au deschis, au navigat prin sală şi au acostat în portul 
nostru. Nu au mai ieşit decât încă două note din vioara sa şi, când s-a 
oprit, pianul a mai parcurs alte două note înainte de a se prăbuşi fără 
susţinere la pământ. Hamish s-a ridicat în picioare cu o expresie 
gravă, şi-a pus vioara şi arcuşul pe scaun şi a pornit spre noi pe 
culoarul central, în timp ce publicul murmura, şi două duzini de capete 
se întorceau spre fundul sălii. M-am ridicat şi acelaşi lucru a făcut şi 
Delsey. Când Hamish s-a postat în faţa noastră, niciunul din noi nu a 
zâmbit. Atunci, şi-a scos gura din crăpătura bărbii şi mi-a vorbit, în 
spaniola sa parcă tradusă cu dicţionarul, cu „t”-urile, „d”-urile şi „r”- 
urile sale făcând să vibreze tabla de pe acoperiş. 


Tu eşti târziul. Apoi, şi-a abătut privirea spre Delsey. Şi tu eşti 
foarte bătrân, prieten al meu! 

l-am lăsat mai întâi pe ei să se îmbrăţişeze şi doar după ce s-au 
obişnuit cu noile lor trăsături bătrâneşti folosindu-şi privirea şi buricele 
degetelor, când primele lacrimi udaseră deja acea revedere, eu şi 
bunicul meu ne-am îmbrăţişat îndelung, până am socotit compensaţi 
cei paisprezece ani de despărţire. 

Concertul a fost suspendat. Apoi Hamish a anunţat pe toată lumea 
cu voce tare, cât îl ţinea gura, ca un general victorios, că nepotul şi 
cel mai bun prieten al său străbătuseră un drum lung din Europa ca 
să-l viziteze, iar el a convocat o ngoma2 pentru noaptea aceea la el 
acasă, o petrecere în onoarea noastră. Oamenii au aplaudat, de parcă 
recitalul s-ar fi încheiat, fără să le pese că a durat numai 

1 Traducere mot-â-mot a propoziției Tou are late din limba engleză, 
al cărei înţeles este: „Ai întârziat”, (n. Red.) 

2 Sărbătoare tradiţională cu muzică şi dans (n.a.) 


692 

cinci minute, şi la ieşire am primit o ploaie de mâini strângându-le 
pe ale noastre, de parcă am fi fost incluşi automat în comunitate ca 
nişte rude adevărate. Am ştiut că acolo Bwana Fidia era iubit. 

Asemenea celui care s-a obişnuit să-şi antreneze răbdarea o vreme 
atât de îndelungată, pe drumul cu maşina până acasă la Hamish 
niciunul dintre noi nu a vorbit despre vieţile noastre sau despre 
stăruitoarea noastră căutare. Ne-am spus banalităţi despre munţi, 
despre pădure, despre animale şi despre eterna primăvară a iernii 
africane. Hamish locuia la capătul unui drum foarte accidentat, într-o 
cabană de lemn agăţată la semiînălţime, într-o vale îngustă, foarte 
aproape de graniţa parcului naţional. Când am ajuns acolo, cineva 
aştepta la poartă. Era o femeie care ţinea în braţe un bebeluş, o fată 
cu ochi negri imenşi şi piele arămie. Hamish s-a repezit asupra 
micuţei cu un zâmbet larg şi a luat-o în braţe, în timp ce ne-o prezenta 
pe Nyokabi, femeia care se îngrijea de casa lui. Eu şi Delsey ne-am 
privit uimiţi şi am întrebat: 

E nepoata ta? _ 

Nu... Hamish a şovăit înainte de a răspunde. In tonul lui se ghicea 
un amestec de mândrie şi pudoare. Mumbi este fiica mea. Voi veniţi 
înăuntru şi eu explic la voi. 


i 38 - Şi viaţa merge mai departe 

In partea din spate a casei, o terasă construită pe stâlpi se aşternea 
peste o cascadă de verdeață căzând către albia din vale, unde un 
pârâu spumega printre pietre. La picioarele noastre se legănau 
frunzele bananierilor, înălţaţi de la pământ până la platforma de lemn. 


De cealaltă parte a torentului, plantațiile cu arbori de cafea acopereau 
versantul opus, întinzându-se spre râu în sus până la o porţiune de 
diferite shambas care împestriţau malurile cu o gamă de tonuri verzi 
şi cenuşii între eucalipţii arboraţi către nori. Acela era exact peisajul în 
care m-aş fi aşteptat să-l găsesc pe Hamish. Era cel pe care i-l 
desenasem în scrisorile pe care nu le-a primit niciodată. 

Bun, eu avut o soţie... a început Hamish să ne povestească, 
învârtind paharul cu lichiorul de cafea pe care ni-l servise şi pe care îl 
prepara el însuşi, în timp ce ne reveneam din emoția zilei pe terasă, 
cu mica Mumbi jucându-se cu o marionetă cioplită în lemn de tatăl ei, 
stând pe un scăunel pe care tot el i-l făcuse. Din nenorocire, a murit 
acum un an, dând naştere fiicei noastre Mumbi. A fost ceva cumplit. 

Njoki era soţia ta? am întrebat eu. 

Dar tu cum cunoşti la ea? a întrebat el surprins. 

l-am găsit mormântul în cimitirul din Nyeri. Am citit articolul tău 
despre Lari. iți aminteşti? Acela în care povesteai masacrul şi cum ai 
luat-o pe copilă. Apoi, ai publicat o versiune, eliminând toată partea 
aceea, cred. 


694 

Acela era vreme grea. Eu am gândit mai puţină lume cunoaşte 
despre ea, mai bine. Eu eram temător cineva putut lua pe ea afară de 
la mine. 

Potrivit datelor şi altor informaţii, ne-am imaginat că Njoki era fata 
aceea. Dar am crezut că ai adoptat-o ca... fiică. 

Şi eu. Dar după aceea, într-o zi, am ştiut că nu am adoptat fiica 
mea, ci soţia mea, pe care printr-o ciudată chancel a sorții o 
crescusem eu însumi. Şi Njoki gândit acelaşi lucru. Totul este foarte 
complicat şi eu ştiu nu este uşor de înţeles. Noi amândoi am căzut 
îndrăgostiţi şi asta n-a fost bine privit de şefii mei, nici de kikuyu. 

Şefi? a repetat Delsey. 

Eu cred mai bine început cu început. 

A băut o gură de lichior. 

Hamish, dacă îţi este mai comod, putem vorbi englezeşte, am 
propus eu. 

Oh, nu, nu! Eu place vorbind spaniola. A fost lung timp nu făcut 
asta. La fel cum nimeni numind pe mine Hamish... Doar că spaniola 
mea este foarte proastă acum. 

Absolut deloc, prietene, nu s-a înrăutățit niciun pic, l-a ironizat 
Delsey. 

Bine, când bunica ta Uke şi cu mine am căzut îndrăgostiţi, eu eram 
ca să mă însor... 

Şi el ştie povestea Cordeliei, Hamish. Şi a părinţilor tăi, l-a întrerupt 
Delsey. Eu i-am spus tot. 


Dar eu iubeam bunica ta, eu jur! Eu ştiu tatăl tău nu crezut pe 
mine. Treaba cu Cordelia a fost... mă rog, un joc de copii care 
terminat. Eu eram logodit cu ea, dar iubeam Uke, aşa eu voiam venit 
Kenya pentru rupt cu Cordelia şi început noua viaţă. Eu iubeam bunica 
ta venit cu mine la Africa, dar ea niciodată spus da. Asta eu povestit la 
tine când Uke murit. 

Ea te iubea foarte mult, i-am explicat eu. Şi cred că n-a încetat 
niciodată să te iubească. Dar, ca şi tine, era o persoană de onoare. 

1 în engleză în original, şansă, noroc (n.tr.) 


695 

împrejurările au obligat-o să aibă grijă de tatăl ei şi presupun că nu- 
| putea aduce aici. Cred că a acceptat această obligaţie cu toate că 
asta presupunea să piardă restul. De-a lungul întregii sale existenţe 
nu şi-a trăit propria viaţă, ci pe a celorlalţi, a familiei sale. Pentru tatăl 
ei a fost în stare să aleagă infernul. 

Eu niciodată ştiut ea însărcinată! Ea niciodată spus la mine! Ar fi 
trebuit să ştiu...! 

Ştiu, Hamish. Eu te-am crezut întotdeauna. 

Eu venit Africa şi rupt cu Cordelia. Asta fost foarte dificil pentru noi 
amândoi. Atunci, odată obţinut de lucru la Nyeri, eu încercat a face 
bunica ta unească la mine în Kenya şi început totul aici. Ea niciodată 
răspuns scrisorile mele. 

Când ai plecat şi tatăl ei a aflat că este însărcinată, a hotărât să 
fugă amândoi din Spania, şi ea nu s-a opus. Dar cred că sora ei 
Victoria a fost cea care a influenţat cel mai mult această hotărâre. 
Când i-ai scris, părăsiseră deja Lux Domini. Victoria a angajat un 
paznic care să supravegheze casa şi prin intermediul lui a confiscat 
scrisorile tale. Uke n-a mai ştiut niciodată nimic despre tine. 

Şi tu, Delsey? Eu scris la tine. Dar scrisoarea venit înapoi. Eu crezut 
tu urât la mine pentru că eu plecat fără Uke. 

Prietene... Delsey şi-a plecat capul. Te rog, îndură-te de laşitatea 
mea. Nu am deschis niciodată scrisoarea aceea. Eu ştiam de sarcina 
lui Uke şi de scopul călătoriei tale în Africa. M-am simţit prins între 
ciocan şi nicovală şi nu am fost în stare să înfrunt povestea aceea cu 
vitejie. Am fugit de responsabilitatea de a dezvălui secretele voastre 
reciproce, precum şi de a vă menţine pe amândoi în ignoranță. V-am 
trădat pe amândoi. Eu am făcut această călătorie ca să-ţi implor 
iertarea. 

Oh. Acum eu înţeleg. Nu face griji, prietene! Hamish şi-a pus mâna 
pe obrazul lui Delsey. Tu nu făcut rău. Eu, şi nu tu trebuia spus la Uke 
motivul pentru călătoria mea. Şi poate fost ea, şi nu tu trebuia spus la 
mine de sarcină. Tu nu eşti vinovat de greşelile noastre. Când Uke nu 
replica scrisori, eu fost mult deprimat. Eu 


696 

credeam ea ura la mine pentru că lăsat pe ea, inclusiv că bunii mei 
prieteni ca tine trecut partea de Uke împotriva la mine. Eu nu ştiam ce 
fac cu viaţa mea. Când Uke nu replica, asta nu avea rost pentru mine 
călătorit la Spania, şi în Scoţia eu nu avut nimic. Aşa eu hotărât rămân 
aici şi muncit. Cordelia era înalt respectată în colonie şi ea... warneal1 
alţi coloni despre mine, ea spunea de eu nu eram persoană de 
încredere, la fel tatăl meu, aşa când eu văzut posibilitatea de a lua 
muncă în fermă la Nyeri, eu schimbat numele meu. În orice manieră, 
eu deja nu aveam multă apreciere pentru numele Sutherland. Eu 
preferat numele de la mama mea. Aşa născut Igor Mazejev. Un nume 
nou. O viaţă nouă. 

Hamish, cine a fost Boston Shark? l-am întrebat eu. l-am călcat pe 
urme crezând că eşti tu. 

Ah... Boston Shark! Eu uitasem el! Cum cunoşti? Prin el eu găsit 
slujba aia. Eu părăsit Nairobi pentru că eu nu eram confortabil cu 
toată... gossip? de la coloni despre eu şi tata. Eu venit la Nyeri, care 
atunci era aproape outpost, un loc dur pentru oameni duri, vrând 
muncească. Eu voiam muncind şi eu aveam nevoie bani pentru 
mama. O noapte, eu fost la bar de la White Rhino Hotel. Eu nu plăcut 
beau singur şi la baruri avut the chance de întâlnit oameni care căutat 
lucrători. Eu văzut omul acela şi aşezat vorbesc cu el, întrebând dacă 
el cunoscând cineva căutând lucrători. El nu era om simpatic şi 
încercat să... get rid of me3. Dar atunci el văzut... Eu purtat inel de 
aur, cadou de logodnă Cordelia cumpărat pentru mine, cu bani eu 
adus pentru la fermă. Când eu rupt cu ea, eu vrut dat inel înapoi la ea, 
dar ea niciodată acceptat. Ea spus că dat banii mei la mine, şi ăsta 
era adevărul, aşa eu păstrat inel. Omul ăla, Boston Shark, văzut inel şi 
el plăcut. Dar pentru curat chance, inelul purta iniţiale lui, BS, care 
erau la fel ca Blackbourne şi Sutherland. El spus găsea slujbă pentru 
mine pentru inelul ăla. Eu întrebat pe el 

1 În engleză în original, a avertizat, a prevenit, (n.tr.) 

2 în engleză în original, bârfa (n.tr.) 

3 în engleză în original, să scape de mine. (n.tr.) 


697 

să explicat, şi el povestit era manager de fermă aproape, dar el 
obosit de muncă şi vrut lăsat ferma. Erau zile de gold rush la 
Kakamega, în Vest, şi el vrut devenit vânător în sud, în bush region2. 
Dacă eu dat la el inelul meu, el lăsa la mine slujba de la el. Şi aşa noi 
făcut. El dus pe mine la fermă, prezentat pe mine la şeful de la el, şi el 
spus eu eram bun prieten cu el, cu multă experienţă administrat 
ferme. Bineînţeles, nu aveam niciuna. Dar the /andowner3 angajat la 


mine, eu dat inelul de la mine la om ăla, şi eu niciodată văzut pe el 
altă dată. 

Din câte ştim, probabil că nu i-a mers atât de bine, l-am lămurit eu. 
După câţiva ani, a vândut inelul aceluiaşi bijutier care îl confecţionase, 
şi-a cumpărat un avion şi tot restul vieţii sale s-a dedicat zborului, mai 
ales ducând corespondenţa la Masai Mara. Şi-a cheltuit toţi banii pe 
băutură şi femei şi ultimii ani şi i-a petrecut bolnav la Narok. Acolo a 
murit singur, şi în urma lui n-a mai rămas decât o casă dărăpănată şi 
un mormânt foarte sărac în cimitir. 

Poor devii4. 

Şi ce s-a întâmplat atunci? 

Bine, eu muncit şi tot muncit. Ceva nou pentru mine, ha, ha. Eu 
învăţat cum condus fermă. Când Uke nu replicat scrisori la mine, eu 
încercat uitat pe ea. Asta nu fost uşor. Fiecare zi eu gândeam despre 
ea. Dar, probabil, eu plecat. După, venit Mau Mau. O zi la White Rhino 
eu cunoscut om venind de Golspie, my hometown5. El era în călătorie 
în Kenya, avea prieteni şi afacere aici, dar el trăia la Edinburgh, unde 
el era proprietar de la ziar. El era serios alarmat de zvonuri de o 
societate secretă kikuyu care punea revoltă contra colonie. El căuta 
cineva făcut reportaje pentru ziarul lui, şi eu eram 

1 În engleză în original, goana după aur (n.tr.) 

2 In engleză în original, regiune împădurită (n.tr.) 

3 În engleză în original, proprietar de pământ (n.tr.) 

4 în engleză în original, biet amărât (n.tr.) 

5 în engleză în original, oraşul meu natal (n.tr.) 


698 

un pic plictisit cu slujba la fermă. Eu nu părăsit slujba, dar eu 
devenii în plus war reporteri. 

Şi în toţi anii aceia ai muncit la fermă? a întrebat Delsey, căruia nu-i 
venea să creadă. 

Da, mă rog, eu căutat mijloace avut vreo distracţie. Eu construit un 
footbalipitch2 şi eu organizat o football league3 cu kikuyu şi coloni. 

Kikuyu ştiau să joace fotbal? am întrebat eu. A 

Of course. Eu învăţat pe ei! Asta era mare distracţie. In matches”1 
nu erau triburi. Albi, negri, kaburus5, kikuyu, /landowners, lucrători 
pământ, squatters, toate astea. Asta erau unsprezece versus 
unsprezece, şi dacă lucrătorul lovea pe /andowner, el nu pierdea 
slujba, asta era numai fou/6. Asta tot distrus Mau Mau. The league 
desfiinţat, fiecare fugit luptat la partea lui, şi unde înainte era numai 
lovitură cu picior, a fost deodată împuşcătură sau lovitură de panga. 
Eu niciodată văzut alt război. Dar ăla unul, dragi prieteni, a fost pur 
infern. Eu văzut lucruri care dus pe mine mult timp ca să uitat. Altele 
eu nu uitat niciodată şi nu voi uita niciodată. In special copiii... Copiii... 


Hamish, am găsit această poză. Am scos fotografia din geantă şi i- 
am arătat-o. Este din perioada când erai reporter de război. 

Oh, my Goodness! Unde tu găsit asta fotografie? Ş 

Mi-a trimis-o fiica lui Winslow Macomber, al doilea din stânga. Il mai 
ţii minte? 

Winslow Macomber! El era adevărat nemernic! Ce s-a făcut de el? 

1 în engleză în original, reporter de război (n.tr.) 

2 În engleză în original, teren de fotbal (n.tr.) 

3 In engleză în original, /igă de fotbal (n.tr.) 

4 in engleză în original, meciuri (n.tr.) 

5 Denumire care li se dădea colonilor albi. (n.a.) 

6 în engleză în original, fault (n.tr.) 


699 

S-a întors în Anglia după declararea independenţei. A murit acum 
câţiva ani. 

Oh, Fm sorry. Eu nu trebuia spus asta. El făcut alţii să sufere. Dar 
eu nu place vorbesc rău de morți. 

Hamish, şi în toţi anii aceia... nu a existat nicio femeie? l-a iscodit 
Delsey. 

Delsey... l-a dojenit Hamish. 

Inţeleg. Au fost multe. 

Dar niciodată singura. Singura a fost mereu foarte departe afară. 
Eu niciodată reuşit să uit pe Uke. Dar atunci alta venit să umple viaţa 
mea. 

Njoki, am precizat eu. 

Asta era în timp de război, foarte periculos pentru bebeluş. Eu nu 
vrut să las pe ea în mâini de altcineva, alb sau negru. Ea venit la mine 
şi eu nu putut dezamăgit pe ea. Ea era responsabilitate la mine. Aşa 
eu devenit tată pentru ea. Eu trebuit învăţat cum avut grijă de 
bebeluş, la fel eu învăţat cum avut grijă de fermă. 

Şi te-ai întors la Nyeri cu ea? 

Ala era ţară foarte periculos. Acolo nu era înţelept de folosit şosele 
mari unde cineva putea lua Njoki de la eu, ea era kikuyu şi kikuyu 
erau deportaţi în rezervaţie. Dar nu era înţelept nici călătorind prin 
pădure, unde domnea Mau Mau. 

Şi ce-ai ales? 

Eu ales pădure. Dacă Mau Mau găsea pe mine, eu posibil asasinat, 
dar eu gândit ei nu omorât pe Njoki dacă ei nu găseau motiv de 
omorât pe ea şi nu era motiv niciunul. Mau Mau omora copii de 
loyalists1, dar Njoki nu avea familie. Şi în pădure eu aveam o chance. 
Eu puteam ascunde de Mau Mau cum ei ascundeau de poliţie şi Home 
Guard. Era mai mult pericol pe şosea. Ei erau prea mulţi pentru evitat. 
Şi eu ştiam cum ei tratează kikuyu în rezervaţie. Acolo Njoki murea 


fără îndoială. 
— Mi -aş fi imaginat. Curajosul meu Hamish, l-a lăudat Delsey. 
1 în engleză în original, /oialişti (n.tr.) 


700 

Nu, Delsey, eu nu fost erou. Acela era simplu datoria mea. După, eu 
am văzut ce făcut ei la alţi copii în noapte aia în Lari, şi multe alte 
nopţi la mulţi alţi copii, eu simţeam eu datoram aia la toţi ei. La copiii 
ucişi. La nevinovaţi. Njoki trebuia trăind pentru ei toţi. 

Şi ai reuşit să ajungi la Nyeri fără probleme? am continuat eu. 

Probleme... Tu aminteşti...? Când tu copil, tu întrebat pe mine 
povestit la tine istoria despre leu. 

Leul ăsta?! am exclamat eu, deschizându-mi cămaşa şi arătându-i 
colierul la care nu renunţam niciodată. 

Oh, my God! Tu încă ai ăsta! 

Nu mă despart niciodată de el. 

Eu ucis leul ăla ca să apăr Njoki. Asta este de ce eu nu puteam 
povestit istoria atunci. Familia ta nu plăcea pe mine, şi eu nu voiam ei 
să ştiut de Njoki. Aia ar fi făcut lucrurile mai rău. Şi... — a zâmbit el - 
eu nu avut încredere tu păstrat secret. 

Ai făcut bine. Aproape că mi-am pierdut cei mai buni prieteni 
pentru că nu am putut să ţin un secret. Dar cred că acum nu maie 
nicio problemă, nu-i aşa? De paisprezece ani aştept povestea asta! 

Oh, well. Hamish a râs, şi-a aprins pipa, a tras de două ori din ea şi 
a continuat: Eu călătoream prin perdea din mijloc de pădure, nu foarte 
înalt, nu foarte jos. Eu ştiam că Mau Mau trebuie foloseau bambus 
pentru lemn de foc, pentru că arde bine şi nu face mult fum, aşa eu 
evitam înălţimea de sus. Eu ştiam ei spală pe ei în râuri, dar nu erau 
aproape, ca să evite zgomot de apă care nu lăsa pe ei auzind zgomot 
de duşman apropiind. Dar eu ştiam Njoki şi eu trebuia să spălăm la 
noi în fiecare zi numai cu apă, ca să evitând miros de om sau de 
săpun care spunea la animale că noi eram acolo. Aşa în fiecare zi 
mergeam jos la râu, după ce constatam nu era Mau Mau în apropiere, 
şi fără lăsând urme de paşi în noroi. Asta era dificil. Eu întâi spălam pe 
Njoki şi, după, eu spălam pe mine. Dar ea... crawled, aşa eu trebuia 
ţinut Njoki în oarecare mod 

1 în engleză în original, mergea de-a buşilea (n.tr.) 


701 

cât timp eu spălam. Eu făcut un harness1 atârnând ea de copac şi 
atunci eu puteam spăla pe mine liniştit, eu lăsam puşca pe mal, şi eu 
lăsam crengi în jur, în caz că animal apropiind, eu auzeam întâi animal 
apropiind şi eu puteam alergând să luam puşca. O zi, eu spălat pe 
mine când eu auzit un creak, 2. Acela tot întâmplat foarte repede. 


Când eu privit, eu intrat panică. O leoaică enormă dăduse jos Njoki din 
copac şi ţinea pe ea de harness cu dinţii. Leoaica privea la mine în 
apă, ca gândind, bine, prietene, eu am micuța ta, dacă tu vrei pe ea, 
tu vii după ea. Eu prefer pe tine. Tu ai mai multă carne. Aşa că vedem 
noi ce tu îndrăzneşti faci acum. Biata Njoki privea la mine cu faţa mică 
de înger, zâmbind, nu ştiind ea era numai un peanut? ca să fie 
devorată de acel animal. Şi mai rău de toate, puşca era pe mal, sub 
laba de leoaică. In timpul anii cât am fost manager de fermă, eu avut 
întâlniri cu lei, şi eu ştiam ce să fac în cazuri alea: nu mişc, nu fug, 
rămân liniştit şi tăcut până leoaica merge afară şi, dacă ea nu pleacă, 
trag cu puşca. Eu nu ştiut ce întâmplat la mine, dar eu uitat toate 
lucruri eu ştiam, orice precauţie. Micuța mea copilă atârna de colții 
unui animal sălbatic care pleca să mănânce pe ea! Aşa, după moment 
de şovăire, eu gândit, oh, really? 4 Atunci, să explic la tine ce eu 
îndrăzneam să fac. Eu ridicat în picioare, dezbrăcat cum eram, eu 
venit afară din apă, mergând, mergând spre leoaică fără şovăire, eu 
apucat ţeavă de la puşcă sub laba ei, eu tras de ţeavă, ea mişcat laba 
şi mers îndărăt, fără să luat ochii de pe mine, eu pus puşca de umăr, 
eu fixat punct de la tauri unde toreadorii înfig spada, aşa eu tras în 
spinare ca să evit rănind Njoki, şi eu tras drept la ţintă, numai o 
împuşcătură. Şi aşa este cum a fost. Când leoaica a căzut la pământ, 
şi Njoki cu ea, Njoki început să plângă. Eu luat pe ea în braţe şi 
consolat, dar eu tremurat ca frunza. Eu nu ştiu cum putut eu face 
asta. Şi eu nu 

1 În engleză în original, ham (n.tr.) 

2 în engleză în original, trosnet (n.tr.) 

3 în engleză în original, arahidă (n.tr.) 

4 în engleză în original, Ah, într-adevăr? (n.tr.) 


702 

ştiu de ce leoaica nu atacat niciodată. Eu cred că, din o sută de ori 
în situaţie similară cu o leoaică, numai o dată leoaica nu ar ataca la 
mine. Şi din o sută de ori în situatie similară cu o leoaică, numai o 
dată eu aş acţiona acest mod. Ziua aia eu avut noroc de partea mea. 
Şi Njoki, de asemenea. 

A tras din pipă ca să înteţească jarul din ea şi a lăsat să-i scape doi 
norişori de fum. Eu eram fascinat. Hamish avea dreptate. Nu era un 
erou. Nu. Era un supererou. 

A meritat să aştept paisprezece ani, am afirmat eu. Este o 
întâmplare minunată. Acum, voi purta colierul cu şi mai multă 
mândrie. 

Ala era ori ghearele lui, ori unghiile mele. Din fericire, tu porţi 
ghearele lui, nu unghiile mele. 

Ce s-a întâmplat după aceea? 


Oh, eu întors la fermă. Eu îngrijit de Njoki, cu ajutor de la femeile de 
la fermă. Toate ele învăţat pe mine. Eu încă transmiteam ştiri şi 
reportaje pentru ziar, dar mai rar. Când eu plecam, lăsam Njoki cu 
şefa mea şi cu femei în casă, şi ele îngrijeau bine. Războiul plecat şi 
venit pacea. Njoki crescut până devenit femeie, şi atunci, ceva 
petrecut între eu şi ea. Odată ea era femeie, brusc eu nu mai vedeam 
pe ea ca fiica mea, dar ca soţie. Soţia mea. Dar nu era nicio relaţie 
fizică între eu şi ea. Eu căzut îndrăgostit de ea, şi anii au trecut până 
ea spus la mine ea simţea la fel. Aia era o dragoste interzisă. Pentru 
toţi eu eram tatăl ei, şi ea era fiica mea. Dar actual, nu era nicio 
relaţie de familie între noi, şi noi nu vedeam celălalt în aşa mod. Asta 
era tabu pentru kikuyu şi tabu pentru şefii creştini ai mei. Aşa noi a 
trebuit să ascundem asta. O zi, poştă predat scrisoare pentru mine. 
Asta a fost absolut neaşteptat: o scrisoare de la Victoria, sora lui Uke. 
Eu nu aveam idee cum ea a găsit pe mine. Dar într-un fel erau vesti 
foarte triste. Uke murise. In sfârşit, eu puteam ajunge la ea, dar ea 
era moartă. Eu suferinţă foarte mare şi eu călătorit la Spania şi tu deja 
ştii cum a fost acolo. Deodată, eu aflat eu avut familie în Spania, şi 
asta a fost shock enorm pentru 


703 

mine. Eu trimis telegramă la Njoki, povestind şi spunând la ea eu 
rămâneam văzut dacă situaţia putea fi sett/ed1. Dar asta nu a fost 
bine. Njoki replicat zicând ea speriată de un fiu al /andowner, el 
supăra pe ea, el spunea ea era la fel de bună pentru el parcă ar fi fost 
albă, dar fiind neagră. Eu am avut îngrijorare, eu nu ştiam ce să fac, 
eu doream sett/e situaţia cu familia mea din Spania, dar Njoki avea 
nevoie de mine şi eu trebuia întors avut grijă de ea. Atunci, Jomo 
Kenyatta murit. Eu gândit haos va veni şi în haos Njoki era în pericol. 
Eu hotărât întors la Kenya. Atunci eu aflat că, protejând ea singură de 
hărţuire de tip acela, Njoki a mărturisit la toţi că ea era femeia mea, şi 
asta a fost un scandal mare. Noi a trebuit părăsit ferma şi plecat 
afară. 

De asta n-ai primit scrisorile noastre. Eu şi mama ţi-am scris la 
adresa pe care ne-ai lăsat-o. 

Şi eu scris la voi, de asemenea. 

Nici noi n-am primit scrisorile tale. După moartea lui Uke, familia 
mea a părăsit Lux Domini. Apoi, părinţii mei s-au despărţit şi casa a 
fost abandonată. Nimeni nu s-a deranjat să treacă pe acolo să adune 
corespondenţa. 

Oh, Fm deeply sorry2. Dar tu spus tu citit articolul meu despre Lari. 
Aşa tu primit articole mele. Eu trimis pe ele la Lux Domini. 

A fost o pură întâmplare. Am fost să văd casa înainte de a călători 
aici. Părinţii mei au vândut-o. 


Oh, no! 

Dar manuscrisul tău era acolo şi am putut să-l recuperez. Am o 
curiozitate. De ce mi l-ai trimis? 

Bine. Eu gândit că acum tu eşti adult, poate că tu ai plăcea să vezi 
pe mine. Njoki a fost cine a luat timp să strângă toate articolele mele. 
Când ea însărcinată, ea spus vrea să arate la fiul nostru tot ce tatăl lui 
a scris despre război, şi toată grozăvia tatăl lui a văzut în război. În 
acest fel, măcar datorită lui fiul nostru, niciodată nu 

1 în engleză în original, rezolvată (n.tr.) 

2 în engleză în original, Ah, îmi pare nespus de rău. (n.tr.) 


704 

va mai fi alt război în Kenya. Când Njoki a murit, eu eram aş; i trist, 
că eu nu voiam fiica mea să ştie nimic despre război. Mumbi va fi 
noua copilă de mâine. Eu sunt om bătrân şi am gândit să... lămuresc 
lucrurile din viaţa mea. Eu iubeam pe tine. Şi pe tine. De aceea am 
trimis la tine articolele, eu niciodată închipuit tu nu mai locuit Lux 
Domini. Eu speram, când tu vezi adresa de la mine, vei veni. Şi tu ai 
venit. Şi tu ai luat pe Delsey de asemenea. Dar tu venit mai târziu 
decât eu aşteptam. 

Adresa ta s-a şters de pe plic. Corespondenţa pentru Lux Domini a 
zăcut pe pământ ani de zile fără să o strângă nimeni, iar manuscrisul 
tău s-a salvat din pură întâmplare, pentru că plicul era din plastic şi a 
rezistat mai mult sau mai puţin la ploaie. Casa este acum într-o stare 
jalnică. Dar ştii? Am găsit acolo tabloul tău, cel de Landseer, cel pe 
care i l-ai vândut tatălui lui Uke. Rămăsese uitat în pod zeci de ani. 
Datorită acestui fapt, voi cumpăra casa şi o voi recupera pentru 
familia mea. 

Oh, asta e fantastic, really great news! 1 Ce ciudat destin pentru 
vieţile noastre. 

Da. Eu mi te imaginam într-un loc la fel de frumos ca ăsta. Dar n-aş 
fi bănuit niciodată toate prin câte ai trecut ca să ajungi până aici. Cum 
ai găsit locul ăsta? 

— După fermă, noi am călătorit pentru o vreme. Când noi am văzut 
totul era settled după moartea lui Kenyatta, noi am întors aici căutat 
un loc de trăit. Noi nu am vrut intoleranţa să împiedice pe noi să trăim 
la Nyeri, în aceşti munţi. Noi am găsit asta, era un drum închis 
construit în timpul războiului, scos din uz, şi aici noi rămas. Noi putut 
în sfârşit avut căsnicie legală şi noi construit casa asta. Acum, 
guvernul vrea pe mine afară. Eu nu sunt proprietar de acest pământ, 
eu sunt un squatter. Eu vreau cumpărat acest pământ, dar guvern nu 
doreşte vândut. Problema este că eu vrut să plătesc, dar numai cu 
bani legali cu documente, şi asta nu e 

1 în engleză în original, într-adevăr nişte veşti grozave! (n.tr.) 


705 

înţelegere uzuală aici. Aşa eu voi fi aici până ei evict me1 sau până 
eu mor. În timp mijlociu, eu cânt la vioară pentru vecinii mei la şcoală. 
Eu place asta, şi la ei place la fel. Noi făcut buni prieteni cu ei. Ei 
iubesc muzica. Eu în plus cumpărat pentru şcoală pian, CD player şi 
CD library. 

Şi trăieşti din vioară? 

Cum? Să trăiesc...? Oh, nu, eu cânt gratis! Ca să trăiesc, eu scriu 
cărţi. 

Cărţi? Ce fel de cărţi? 

Oh, paperbacks2 ieftine, poveşti din Far West. Eu scriu ele de timp 
lung. 

Nu mai spune! Să fie oare cu putinţă? Despre ce e vorba? 

Ha, ha, eu să explic la tine, ele sunt despre un cowboy dur numit 
Sangre de Cristo, nume luat de la munţii din... 

NU! NU SE POATE! 

Pardon? 

Eu ţi-am citit cărţile! Le-am citit! Le-am găsit din întâmplare! 

Oh, poţi crede asta sau nu, dar ele fac bune vânzări. In special în 
aeroporturile din Statele Unite. Şi eu reuşesc bine plătit. /n my humble 
opinion3, asta nu e atât de ciudat. Asta pare că multă lume place 
cărţile mele. Ele sunt proaste, dar amuzante. 

Nu, nu pricepi! Eu am început să le citesc când am pornit să te 
caut! Am cumpărat-o pe prima, la întâmplare, din zeci de cărţi de la 
un chioşc din Paris, când încercam să-l găsesc pe Delsey! E de 
necrezut! 

Viaţa este de necrezut, dragul meu Curro. Look4. Hamish s-a ridicat 
de pe scaun, a intrat în casă şi s-a întors numaidecât aducând 

1 în engleză în original, mă vor evacua, (n.tr.) 

2 în engleză în original, cărți broşate (n.tr.) 

3 în engleză în original, După umila mea părere (n.tr.) 

4 în engleză în original, Priveşte, (n.tr.) 


706 

maşină veche de scris. Vechea mea Underwood. Cu ea eu am scris 
toate articolele mele de război. Şi eu am luat de la eapen namel al 
meu. 

Nu-mi vine să cred! Articolele pe care mi le-ai trimis suni scrise la 
aceeaşi maşină de scris şi de aceeaşi mână ca şi cărţile cu Sangre de 
Cristo. N-aş fi bănuit nici într-un milion de ani! 

It's a small worid2, a spus Hamish pe un ton sentenţios, trăgând din 
pipă printre dinţi. 

Da, foarte mică, desigur. Am privit-o pe micuță. Şi Mumbi? Cum a 


venit? 

Oh, my poor little girl3. A mângâiat-o pe cap. Eu eram mult mai 
bătrân ca Njoki, şi ea ştia voi lipsi într-o zi. Odată, ea spus doreşte să 
aibă bebeluş cu mine. Asta era nebunie. Dar ea spunea atunci eu nu 
voi dispărea pentru totdeauna, dar eu voi trăi în copilul ei. Asta a luat 
la noi lung timp... Bine, eu nu eram bărbatul care eram înainte, tu ştii. 
Dar, în sfârşit, ea devenit însărcinată, un lucru de necrezut, minunat, 
minunat... Dar, trist, nu este în mâinile noastre să formăm viitorul. 
Njoki a murit dând naştere. A fost cumplit. Eu suferinţă foarte mare. 
Eu eram presupus murit primul. Ea era pregătită trăit fără mine, dar 
eu nu eram pregătit trăit fără ea. Eu am mult dor de ea. In toate zilele 
eu gândesc despre Uke şi Njoki. Două iubiri din viaţa mea. Eu iubit la 
ele amândouă, eu avut ele amândouă şi eu pierdut ele amândouă. 
Dar acum Uke trăieşte în tine, şi Njoki trăieşte în Mumbi. Fiica mea şi 
nepotul meu. Şi viaţa merge mai departe. 

Micuța i-a întins marioneta de lemn cu un mic țipăt. Hamish şi-a 
ascuns o lucire lichidă din ochi şi a mângâiat-o pe păr. 

Tot acest timp în care te-am căutat... am cugetat eu. Mi-am 
imaginat multe lucruri despre tine. In unele privinţe, aveam dreptate, 
şi poate că în altele, nu. Dar chiar dacă ne-ar fi luat un an să te 

1 în engleză în original, pseudonim literar (n.tr.) 

2 în engleză în original, Lumea-i mică. (n.tr.) 

3 în engleză în original, Ah, biata meafetiță (n.tr.) 


707 

găsim, tot nu mi-aş fi imaginat vreodată că ai un copilaş. Copilaşul 
tău. Mătuşa... mea! 

Am râs din cauza ciudatei înrudiri. 

Hamish... a intervenit Delsey. Atât ţie, cât şi mie nu ne mai rămâne 
mult timp. Pentru mine, faptul de a te fi întâlnit şi de a fi primit 
iertarea ta pentru greşelile mele din trecut a încununat orice aspirație 
aş fi putut nutri în această lume. Dar tu... Ai o fiică, o fetită mică. Ce 
vei face cu ea când tu...? 

My dearfriendl Delsey, tu eşti întotdeauna atât de tragic! Tu nu te- 
ai schimbat deloc! Dar noi nu ne vom gândi acum la viitor. Azi e o zi 
pentru a ne aduce aminte şi pentru a sărbători întâlnirea noastră. 
Acum voi povestiţi la mine. Dacă adresa de pe plic a fost spălată 
afară, cum voi aţi găsit pe mine? Eu ghicesc asta a trebuit să fie o 
căutare dificilă. 

A fost o treabă îndelungată în echipă, nu-i aşa, Delsey? L-am privit 
zâmbind. Avem timp acum? La ce oră începe petrecerea? 

La ce oră? Petrecerea n-are nicio oră şi eu n-am niciun ceas! Asta 
începe când oamenii din sat vin şi asta termină când ei pleacă. 

Ngoma nu a fost genul de ceremonie tradiţională cu muzică şi dans 


care este cunoscută de obicei sub această denumire, ci o mare 
petrecere destul de eclectică, şi am putut deduce că CD library a lui 
Hamish nu se limita la muzica clasică. Mulţi localnici au venit să ne 
prezinte omagiile şi să-i cunoască pe prietenii lui Bwana Fidia. Eu şi 
Delsey ne simţeam ca ambasadorii vreunei ţări străine, strângând 
mâini în dreapta şi în stânga, sau ca nişte exploratori într-un ţinut 
virgin. Sigur că nu mai era nimic de explorat în Africa, nici oamenii 
aceia nu se apropiau de noi din curiozitatea de a-i studia pe „străinii 
blonzi”, cum s-ar fi întâmplat cu un secol în urmă. Cred că pur şi 
simplu îl apreciau pe Hamish şi să vină să ne salute era pentru ei, în 
afară de un mod de a-l cinsti pe amfitrionul petrecerii, un mod de a le 
arăta rudelor lui Hamish că el este iubit şi acceptat acolo. 
1 în engleză în original, Dragul meu prieten (n.tr.) 


708 

Aşezaţi pe câte un scaun pe veranda din faţă, Hamish şi Delsey 
erau prea istoviţi pentru a participa la entuziasmul celorlalţi, dar 
priveau cu plăcere spectacolul, gustând lichiorurile de cafea, banane, 
manioc şi cartofi dulci. La un moment dat, când Hamish a intrat în 
casă, Delsey a venit tiptil spre mine şi, cu o vizibilă tensiune între 
sprâncene, mi-a şoptit: 

Ce părere ai despre conversaţia în legătură cu fata? 

M-am gândit că, în timpul acelei lungi călătorii în strânsă companie, 
eu şi Delsey aproape că am învăţat să citim unul în mintea celuilalt. 

Vă referiţi la răspunsul lui evaziv când l-aţi întrebat de viitor? 

Nu ţi s-a părut şocant? 

Puțin, ca să fiu sincer. Dumneavoastră ce credeţi? 

Habar nu am. Dar în sinea mea cred că încă nu s-au încheiat 
surprizele referitoare la peripeţiile lui Hamish. Pregăteşte-te, băiete! 

Cu o profeție atât de enigmatică, Delsey s-a întors să-şi ocupe 
scaunul din faţa porţii. In momentul acela, în valul de amabilităţi, o 
femeie măruntă s-a apropiat timid de mine şi, cu fruntea aplecată, m- 
a salutat. La prima vedere, am înţeles că nu era nimic asemănător cu 
un gest de bună-cuviinţă sau de supunere, ci pur şi simplu o expresie 
proprie ei. Avea ochii ascunşi, dar nu privea în pământ, ci în sus, drept 
în ai mei. Mi-a fost de-ajuns gestul acela. Nu am avut nevoie de alte 
prezentări ca să ştiu despre cine este vorba. 

— Jambo, mama! Sunteţi mama Makenei? _ 

Da. Locuiesc la doi kilometri spre Mweiga. Il cunosc pe Bwana Fidia 
de mulţi ani. 

Mama, este o onoare să vă cunosc. Aţi crescut o fiică excepţională. 

Mulţumesc. Mă bucur să vă fiu de vreun ajutor. 

Vreun ajutor? Fără dumneavoastră n-am fi sărbătorit acum la 
această petrecere. 


1 în swahili în original, doamnă! (n.tr.) 


709 

Bineînţeles, nu toţi locuitorii din satele acelea şi din shambas 
aplaudau fericiţi instalarea ilegală, perseverentă şi nesolicitată a unui 
mzungu pe pământurile strămoşilor lor. Aşa-numiţii mungiki, „fiii” 
ideologici ai membrilor organizaţiei Mau Mau, pătrundeau şi ei prin 
acele văi, aşa cum o făcuseră cândva părinţii lor şi, după cum am 
putut afla, Hamish primise din când în când, cu diverse prilejuri, câte 
o dovadă de ostilitate. Mici amănunte pe care un prezicător cu spirit 
tragic, ca Delsey, le-ar fi tradus prin minuscule luminiţe roşii pe 
tabloul de bord al acelui avion pe care copiii ca Mumbi trebuiau să-l 
piloteze pentru ca grozăviile din anii '50 să nu se mai repete niciodată 
în Kenya. Dar aceasta este o altă poveste şi, după cum spusese 
Hamish, aceea era o noapte de sărbătoare. 


39 - Noua copilă de mâine 

Nu ne-am întors la hotelul Outspan ca să dormim în noaptea aceea. 
După ce s-a terminat ngoma, Hamish i-a oferit lui Delsey un pat 
pentru invitaţi, iar eu m-am înfăşurat într-un sac de dormit. Noaptea a 
fost foarte rece, dar, în culcuşul meu mobil, am ales locul cel mai 
apropiat de cămin, iar licorile îngerate mi-au dat un al doilea focar de 
căldurică. Dimineaţa a măturat norii de pe cer şi sub soarele 
ecuatorial roua strălucea în frunzişul verde ca o vitrină cu bomboane 
de mentă. Incheiate fiind căutarea şi petrecerea, mă năpădea acea 
moleşeală ce se simte în muşchi după un mare efort şi m-am gândit 
că tensiunea din creier îmi era blocată de endorfinele mahmurelii din 
urma cercetării şi de efectul de balsam al acelei văi de clorofilă brută. 

Mi-am abandonat starea de crisalidă şi am mers până pe terasa din 
spate în pantaloni de pijama şi cu picioarele goale. Lemnul era răcoros 
şi umed şi scârţâia sub paşii mei, de parcă ar fi explodat capsulele din 
foliile de plastic de ambalaj. Să ieşi aproape dezbrăcat în faţa 
versantilor madasati cu frunze era ca şi cum te-ai fi scăldat în zorii 
zilei, simțind valurile îngheţate alunecând pe piele şi bătând în 
retragere în faţa luminii care avansa în vale. Era o senzaţie tonică şi 
dătătoare de viaţă, care te făcea să-ţi simţi sângele efervescent în 
piept şi în obraji. 

Acela nu era ţinutul unui leu muribund. Poate mai degrabă un ţinut 
al jocurilor, ca Walpurgia mea, în care Hamish îşi ridicase baza lui de 
cantonament. Un copil poate să-şi construiască parcul 


711 
pe care i-l cere capriciul doar când îmbătrâneşte, fără pericolul de a 
fi doborât de părinţii lui. Dar Hamish se confrunta cu altă riguroasă 


autoritate: berbecul birocratic al guvernului. 

Amintindu-mi jocurile din pădurea de la Torrelodones, aş fi rămas 
acolo să fiu din nou Căpitanul Celor Patru Pene. Dar realitatea mă 
chema. Eu eram încă tânăr ca să pun piciorul în fundătura unui drum 
uitat şi să-mi înfig acolo drapelul. Aveam o familie, câţiva prieteni, 
poate chiar şi o casă, poate o iubită şi chiar o slujbă. Acceptaserăm 
oferta lui Hamish de a bea câteva înghiţituri din paradisul său 
nesecat, dar numai vreme de două zile. După ce avea să treacă 
termenul acela care era o numărătoare inversă, aveam să ne luăm 
zborul cu destinaţia către planeta noastră, care nu pare niciodată atât 
de extraterestră ca atunci când te întorci din Kenya. 

Nyokabi ne-a cules micul dejun în cinci minute, în cinci metri de jur- 
împrejurul casei, de parcă doar ar fi pus farfuriile acolo afară pentru 
ca ingredientele să sară unul câte unul din plantele pe care Hamish le 
cultiva pe versantul abrupt de sub terasa în consolă. După aceea, eu 
şi Delsey ne-am întors la hotelul Outspan să ne strângem bagajele şi 
să lichidăm nota de plată. Aşteptam un mesaj şi l-am primit. In timp 
ce Delsey reconstituia turma de capibare, mi-am petrecut penultima 
mare sesiune telefonică în camera mea. l-am sunat pe Ken şi pe 
Makena. Niciunul din ei nu a răspuns la telefon şi am intuit că trebuia 
să fie din acelaşi motiv. Cu siguranţă că organizau mutarea omului de 
ghips pe piedestalul său definitiv, ceva care, dat fiind gradul de 
rigiditate a trupului lui Ken, avea poate nevoie de ajutorul unei firme 
de transport de statui, precum cea de la Paris. In continuare, am 
format numărul mamei mele şi i-am comunicat într-o explozie de 
bucurie, de data asta fără ascunzişuri, că l-am găsit pe Hamish, că ea 
a avut dreptate, că el nu minţea şi că, începând de atunci, se putea 
simţi şi oficial extrem de mândră să aibă în familie un tip ca acela. Ea 
a răspuns cu un grad de entuziasm mai scăzut decât cel pe care mi l- 
aş fi dorit, adică 


712 

exact cum mă temeam. Era foarte bucuroasă, ceva ce trebuie să 
laşi să se observe când cel care o spune bănuieşte că telefonul nu 
este în stare să amplifice un semnal slab, ci mai curând să-l atenueze. 
Şi asta pentru că, bănuiesc eu, uneori, te doare să ai dreptate. Am 
rămas puţin îngrijorat şi am hotărât să-l sun pe tatăl meu. El a fost 
mai sincer, pentru că nu avea nimic de amplificat. Incă. 

Foarte bine, Curro. Te cred, şi eu ştiu să-mi recunosc greşelile. Cred 
atunci că va trebui să călătorim acolo şi să-l cunoaştem mai bine pe 
tatăl meu. Dacă este aşa cum mă asiguri, va fi o plăcere să-l 
îmbrăţişez afectuos şi să-i prezint scuzele mele cele mai sincere. 
Spune-i că, dacă vrea, uşile noastre sunt deschise pentru el. Dar, cum 
este deja atât de în vârstă, poate că n-ar fi lucrul cel mai nimerit. Mai 


bine, am o idee: organizează o altă călătorie când îţi va conveni ţie şi 
să mergem cu toţii să-l vedem. O să-i spun mamei tale şi, ca să 
deschid gura, voi începe prin a-i cere ei iertare. Apropo, mă gândeam 
să o invit la cină astă-seară. De mult timp nu ne-am mai văzut între 
patru ochi, fără un notar sau un avocat ca intermediar, ci doar cu 
judecătorul, acesta fiind eu. Adevărul e că toate restaurantele pe care 
le cunosc sunt mai degrabă... magistraturi cu serviciu de masă inclus. 
Tu ştii vreun loc aşa, cum să spun, natural şi intim în acelaşi timp? 

După ce i-am recomandat tatălui meu restaurantul Bai şi am închis 
telefonul, am privit drept în faţă în oglinda care se afla pe masa de 
scris din cameră. Cred că niciodată înainte nu m-am surprins pe mine 
însumi cu un zâmbet care să atingă cele două laturi ale ramei. 

In cele din urmă, un răpăit de tobă care nu era altceva decât 
clănţănitul terorizat al dinţilor mei, a precedat ceremonia de 
deschidere a plicului maro. Plicul acela conţinea, dacă logica nu era 
greşită, mesajul M6nicăi. li cerusem un număr de telefon şi îmi dăduse 
un număr de telefon. Era un număr de telefon care începea cu +34 şi 
91. Era un număr de telefon din Madrid. Era numărul e; de telefon din 
Madrid. Il scrisese cu litere imense, între semne de 


713 

exclamaţie. Nu erau posibile interpretările vagi şi nici jocurile cu 
hieroglife: se întorsese. 

A trebuit să formez numărul de trei ori. Primele două dăţi am sărit 
câte o cifră şi, asta, pentru că îmi era greu să nimeresc cu degetul în 
cadranul aparatului. Gând în sfârşit am nimerit combinaţia corectă, 
am auzit un zgomot ritmic şi bolborosit şi m-am gândit că era o 
intersectare de linii cu un electrocardiograf. Nu greşeam. Era inima 
mea care îmi bătea până în urechi. Mă gândeam de ce oare îmi 
treceau prin minte gânduri atât de stupide, încât nici cu gândul nu 
erau de gândit într-un moment ca acela şi mi-am imaginat că era un 
mecanism de apărare inconştient pentru a risipi tensiunea, aceeaşi 
senzaţie pe care o avea probabil un fotbalist înainte de a executa 
ultimul penalti din ultima serie de lovituri de pedeapsă într-o finală, 
penalti pe care cu siguranţă îl executa cântând în gând ceva foarte 
prostesc, ca melodia aceea de Crăciun cu hipopotamul pe care o 
cânta Trevor la pian, şi am constatat că, odată cu penaltiul, mi-am 
pierdut din nou capul şi nu m-am mai gândit, pentru că imediat a 
răspuns ea. 

Alo, vorbiţi! 

Bună! Sunt eu. 

lubire! Dar ce dor mi-a fost de tine! Spune-mi, ce-ai pe tine? 

Păi, sunt destul de îmbufnat pentru că nu înţeleg nimic. Dar cum 
de-ai ajuns la Madrid? 


Cu avionul, prostule. 

Ca să rămâi? 

Pentru totdeauna a ta, până când actualitatea internaţională ne va 
despărţi, bineînţeles. 

Ce a devenit aşa-numita europin-up? 

S-a plictisit să mai stea agăţată pe perete. Acolo era o pierdere de 
timp. Am petrecut două săptămâni în districtul Holmes, Ohio, făcând 
un reportaj despre evoluţia dietei specifice comunităţilor 


714 

amish1 şi efectele sale clinice asupra obezității şi a colesterolului, 
în comparaţie cu totalitatea substanţelor îngerate într-un hamburge i 
de BBQ american de mărime mijlocie. Ştiu că doar menţionând tema, 
foamea ta jurnalistică te va face să salivezi, pentru ca, într-adevăr, 
reportajul acela era visul devenit realitate al oricărui profesionist al 
informaţiei. Din nefericire, o asemenea idee luminata n-a fosta mea, 
ci a iubitului meu şef. Nu ştiu dacă această şansă de aur în cariera 
mea o fi avut vreo legătură cu faptul că am refuzat să mă culc cu el. 
In sfârşit. N-am nevoie de o mică diplomă cu beculeţe pe care să o 
atârn deasupra mesei mele de scris. Aşa că mă întorc în tranşee. 

Aha, în sfârşit le-au mochetat? 

Mi-am dat seama atunci că totul revenea pe făgaşul normal. Mónica 
scotea din mine felul acela de a vorbi pe care îl foloseam numai cu ea. 
Imi lipsise. 

Şi tu? Cum merge safariul tău? 

Am pus mâna pe trofeu. leri l-am găsit pe bunicul meu. 

Ca să vezi, să fie într-un ceas bun! Şi fără ajutorul meu! Vezi că ştii 
să te descurci şi singurel? 

Asta nu-i pe de-a-ntregul adevărat. Trebuie să recunosc că ne-a 
ajutat ideea ta cu anunţul în presă. 

Ah, apropo, scuză-mă că n-am putut să răspund la faxul tău cu 
textul anunţului, dar eram... 

Da, acum ştiu, dansai pe melodia lui Sam Cooke cu Harrison Ford3 
în hambar. 

1 Grupare etnică creştină de doctrină anabaptistă, stabilită în 22 de 
comunităţi din Statele Unite ale Americii şi Canada. Cunoscuţi pentru 
stilul de viaţă simplu, lipsit de comodităţile moderne, caracteristic 
secolelor XVII- XIX. (n.tr.) 

2 Prescurtare a cuvântului BARBECUE, în engleză, petrecere în aer 
liber la care se mănâncă fripturi la grătar, (n.tr.) 

3 Aluzie la o scenă din filmul Whitness / Martorul, în care actorul 
Harrison Ford vine într-o astfel de comunitate amish să ancheteze, în 
calitate de poliţist, o crimă la care fusese martor un copil, (n.tr.) 


715 

Bine. O să-mi povesteşti totul, dar spune-mi: există şi un reportaj? 

Mai mult decât atât. Este material pentru un foileton. 

Bine! Dacă povestea mă convinge, o să am grijă să te întorci la ziar. 

Mulţumesc, o să-mi pun cea mai bună rochie şi pantofii cu 
platforme de sticlă. Auzi... 

— Da? 

Vreau să-ţi spun că în tot acest timp nu m-am culcat cu nimeni, 
dar... reciproca nu este tocmai adevărată. 

Nu ţi-am cerut explicaţii. 

Nu. Dar ţi le dăruiesc cu mare plăcere. Auzi, m-am gândit la faxul 
tău... 

Care fax? 

Cel dinainte. Cel cu „E aproape ziuă”. 

Şi la ce te-ai gândit? 

Mă rog, am vorbit cu Delsey. Aşa cum te aşteptai, el a recunoscut 
fraza din textul tragediei Romeo şi Julieta. Şi am înţeles ce crezi tu 
despre relaţia noastră. Nu este ceva nou pentru mine. Ştiu deja că nu- 
ţi plac legăturile stabile, cu excepţia cazului în care tu ai fi stăpână pe 
situaţie. Dar măcar am acceptat că ăsta e felul tău de a te combina cu 
cineva şi că asta, de fapt, nu reduce intensitatea relaţiei tale, chiar 
dacă e ceva greu de apreciat de către cealaltă persoană implicată în 
relaţie. Dacă dintr-odată îţi dai aere de Mrs. Hyde şi vrei din nou să-ţi 
fie dor de mine, nu mă pot opune la aşa ceva. Dar nici nu mă pot 
opune să tragi de firul de mătase când îţi vine ţie cheful. Este trist, dar 
aşa este. Şi dacă asta este ideea ta despre o relaţie stabilă, o să 
încerc să nu mă sufoc cu firul acela. 

Reacţia ei a fost cea mai imprevizibilă. Se prăpădea de râs. Râdea 
de mine. 

Bravo! Minunat, Mencia! Cred că ai rezumat destul de bine termenii 
convenției noastre. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că habar n-am de 
unde ai scos tot filmul ăsta, a continuat ea râzând. 


716 

Dar ce spui? Fraza ta, „E aproape ziuă”, e fraza din Romeo şijulieta! 

Dar ce Romeo, şi ce Julieta, şi ce cai verzi pe pereţi! Eu voiam doar 
să deduci că sunt la Madrid! Ceea ai şi făcut, fără îndoială, deoarece 
mi-ai trimis faxul de răspuns la mine acasă! 

Cum? Eu...? Aşteaptă! l-am dat foaia de hârtie recepţionerei şi i-am 
cerut să o trimită la faxul expeditorului. Nici n-am observat numărul. 
Nu ştiam că eşti la Madrid până în momentul ăsta, când ţi-am văzut 
mesajul cu numărul de telefon de la tine de acasă! Cum se presupune 
că ar fi trebuit să deduc asta din „E aproape ziuă”? 

Dar este evident, era un indiciu orar! E aproape ziuă. Uimit că îţi 


scriam la o oră atât de nepotrivită, tu ar fi trebuit să verifici ora pe 
foaia de fax şi atunci ţi-ai fi dat seama că ora imprimată de aparatul 
tău şi cea imprimată de al meu nu corespundeau cu diferenţa de fus 
orar dintre Kenya şi New York, şi atunci te-ai fi uitat la numărul de fax 
de provenienţă şi ai fi văzut că este cel de la mine de acasă! Dar de 
ce crezi că am scris numărul meu de telefon între semne de 
exclamaţie când mi l-ai cerut? Am crezut că ai înţeles deja şi că îţi 
dădeai întâlnire cu mine! Dumnezeule, dar ce complicat eşti, fiule! 
Romeo şijulieta, ha, ha! 

Criza de râs aproape că nu o lăsa să articuleze cuvintele. 

De acord. Ştiu să recunosc ridicolul când am înghiţit găluşca 
întreagă. 

Hai, prostule, nu s-a întâmplat nimic. Eu te iubesc la fel, chiar şi 
aşa, plin de ridicol. Când te întorci? 

Cu siguranţă peste două zile. 

Sună-mă când ai confirmarea zborului, bine? Vin să te iau de la 
aeroport. 

O să fiu singurul pasager pe care îl ia o şoferiţă cu şofer. 

Nu, o să vin singură. Avem de recuperat timpul pierdut. N-are rost 
să mergi la tine acasă, cu siguranţă că în frigiderul tău este organizat 
alt safari. Rămâi să dormi, bine? lţi promit că de data asta o să luăm 
micul dejun împreună. 

717 

Nu pot să refuz aşa ceva. 

Atunci, nu o face. Aştept să mă suni. 

Te pup! 

Şi eu! 


Am închis telefonul şi în momentul acela s-a auzit un ciocănit în 
tocul uşii. Era Delsey. Confreria capibarelor îi ducea pe sus bagajele 
către recepţie şi el bătuse în uşă ca să mă întrebe dacă sunt gata. 
Dorea să se întâlnească din nou cu Hamish în coliba acestuia. 

Te văd căzut pe gânduri, mi-a spus el. 

Tocmai am vorbit cu Mónica. 

E totul bine? 

Păi, adevărul e că nu ştiu. Zice că faxul acela n-avea nicio legătură 
cu Romeo şijulieta. Dar nu ştiu niciodată dacă îşi bate joc de mine 
când cred că îmi vorbeşte serios sau invers. In orice caz, e din nou la 
Madrid. Zice că o să ne vedem la întoarcerea mea. Nu ştiu ce viitor 
mă aşteaptă cu ea. Dar oricare ar fi, mă atrage foarte mult. 

In zilele următoare, Hamish ne-a dezvăluit secretele lumii pierdute 
pe care o adoptase în valea aceea a munţilor Aberdare şi de care se 
bucura din ce în ce mai puţin, pe măsură ce îl părăseau puterile. Cu 
ajutorul unui toiag şi cu sprijinul pe care i-l dădeam şi lui, şi lui Delsey, 


am descins toţi trei pe o cărare din traverse de lemn incrustate în 
munte, care cobora pe versant, pe lângă terasa din spatele casei, 
pentru a comunica cu alte culturi înguste în terase amenajate pe sub 
stâlpi. In grădina aceea, frumosul fiind chiar şi util, Hamish planta tot 
ce reuşea să facă să crească, inclusiv bananieri mari ale căror frunze 
ne gâdilau picioarele când ne odihneam pe terasă. Cărarea continua 
apoi pe colină în jos, până la pârâu. Acolo, Hamish obişnuia să 
pescuiască şi să se răcorească pe vremea când era mai tânăr şi 
picioarele nu-i slăbiseră, şi din zilele acelea rămăsese o relicvă 
insolită, ceva banal, dar care definea singularitatea bunicului meu, şi 
pe care nu-l văzusem niciodată în viaţa mea în altă parte. Hamish 
întinsese până acolo un cablu electric de la generatorul casei, 
îngropându-l pe versant în jos. Pe 


718 

vremuri, avusese nevoie de el ca să se poată desfăta cu muzica din 
colecţia lui de discuri de vinii, în timp ce pescuia. În ciuda vieţii sale 
izolate, Hamish nu era un robinson vegetarian care îmbrăţişează 
arbori, ci un bon vivanti, poate prea independent pentru a trăi în 
societate. Pentru a înlesni cuplarea ştecărului de la pick-up şi a face 
să nu se piardă cablul în pădure şi să nu-l roadă animalele, cioplise o 
scobitură într-un copac, o acoperise apoi cu aceleaşi bucăţi de lemn 
pecetluite cu gumă de răşină şi astfel obținuse în trunchi un 
compartiment închis în interiorul căruia fixase o priză rezistentă la 
intemperii. Nu ştiu dacă era singurul copac din lume cu priză de 
curent, dar eu cel puţin nu mai văzusem vreodată altul. 

Pe râu în amonte, am descoperit o platformă rezemată de coroana 
unui copac, pe care Hamish o construise cu ani în urmă. De acolo, de 
sus, vâna pentru a-şi aproviziona cămara înainte de a se interzice 
vânătoarea în toată ţara şi, uneori, se aşeza acolo numai pentru a 
detecta din desiş mişcările animalelor şi a ghici despre ce e vorba, sau 
pentru a sta puţin la taclale, ca între speciile care nu se mănâncă una 
pe cealaltă, cu vizitatorii cărora le lăsa de mâncare. Cu extremă grijă, 
ne-am căţărat pe scară şi ne-am aşezat toţi trei pe platformă, cu 
picioarele atârnând şi recreându-ne cu priveliştea văii. Acea replică a 
refugiului iniţial denumit Treetops mi-a amintit articolul pe care îl 
scrisese despre vizita lui la cel mai renumit mugumo din munţii 
Aberdare şi despre zgomotoasele activităţi nocturne ale unei anumite 
domnişoare. Când i-am spus asta, surprinderea mea a venit odată cu 
răspunsul lui: 

Da, trebuie să fi fost amuzant să vezi mutra pastorului şi a soţiei 
sale! 


Cum adică trebuie să fi fost? 


Da, că asta a fost amuzant. 

Nu, bunicule. Ai spus „trebuie să fi fost amuzant”. 

Oh, mă rog, tu ştii că spaniola mea e proastă. 

1 în franceză în original, om de viață, petrecăreț (n.tr.) 


719 

Dar cred că ştiai perfect ce spui. Este mult mai uşor să spui „a fost” 
decât „trebuie să fi fost”. Spune-mi unde erai tu pe când pastorul şi 
soţia sa făceau mutra aia atât de amuzantă pe care ţi-ai imaginat-o, 
dar pe care n-ai văzut-o? l-am iscodit eu zâmbind şi intuind răspunsul. 

Hamish... i-a atras atenţia Delsey fără să-l privească. 

All right1, eu eram înăuntru cameră. 

Deci, tu erai! am râs eu. 

Ea era fiica unui înalt civil servant? al coloniei, iar eu sunt un 
gentleman. Atunci, eu nu încercat niciodată să public acel articol, într- 
un anumit fel, era insuportabilă, ştii? Am rupt chiar a doua zi. Dar 
unde este băiatul inocent căruia obişnuiam să-i spun poveşti? 

Continuă să fie aici, înlăuntrul meu, ascultându-ţi poveştile. Cea 
despre Treetops este una dintre cele mai bune. Aminteşte-ţi că acum 
treaba mea este să ascult poveşti. Sunt jurnalist. 

Tu vei avea multe lucruri de scris în articolul tău. Tu ar trebui mai 
bine să mergi pe o carte. 

Pe asta ar trebui să o scrii tu. 

Oh, eu nu gândesc eu voi face asta. Sangre de Cristo este de-ajuns 
pentru bătrânul meu Quincey şi bătrânul meu Underwood. Şi eu aş 
avea nevoie să gândesc la nume nou pentru a semna aia. Şi eu am 
deja prea multe nume. Hamish, Igor, Bwana Fidia, Quincey... Destul e 
destul. 

Mă rog, poate că eu o voi face. Dar nici n-aş şti de unde să încep. 
Sunt atâtea de povestit... 

Şi mai erau încă şi altele. Acea primă zi nu se încheiase când 
Hamish şi-a descărcat în faţa mea bomba propunerii sale. Era pe 
înserat, pe când savuram în linişte nişte beri sub soarele asfinţind 
dincolo de terasă. Şi a fost fără preambuluri. 

Curro... Când tu vei pleca... Eu vreau tu luat Mumbi cu tine. 

Dar ce spui? 

1 în engleză în original, Aşa e. (n.tr.) 

2 în engleză în original, funcţionar civil (n.tr.) 


720 

Eu simt acum slăbit. Eu nu ştiu cât timp este rămas încă pentru 
mine. Dar el nu va fi mult. Pentru a doua oară în viaţa mea, 
Dumnezeu, Ngai, sau cine o fi, a pus în mâinile mele soarta unui copil 
bebeluş. Eu pot da asigurări raţionale că prima dată eu făcut misiunea 


mea, dar a doua oară, altcineva trebuie luat locul meu. Eu trebuie 
spus ăsta fost alt motiv pentru scris ţie. 

Dar, bunicule, eu nu voi fi un tată bun... încă. Sunt prea multe 
necunoscute în viaţa mea. Ce o se zică Nyokabi sau vecinii tăi? 

Curro... Unii dintre ei ar fi foarte fericiţi să crească pe Mumbi. Dar 
eu nu pot dat Mumbi ca fiind o maşină veche care eu nu mai folosesc. 
Eu mai bine prefer să o ţin pe ea păstrând rădăcini kikuyu, şi asta e 
trist gândind ea va pierde această frumoasă ţară. Dar eu nu plăcut ea 
pierdut cealaltă jumătate din rădăcini, ocaziile ei, chance a ei să vadă 
lumea şi să aleagă ea singură propria viaţă. De când a fost născută, 
ea nu a fost niciodată afară de aici. leri, când văzut pe voi la şcoală, tu 
ştii care a fost primul meu gândit? Eu gândit: înger păzitor al Mumbi 
este aici cu scop de a salva pe ea. 

Este ciudat că te gândeşti la aşa ceva. Tu şi bunica Uke sunteţi 
îngerii mei păzitori. 

Atunci, poate fi acesta motivul pentru tine să fii al lui Mumbi, cum 
Mumbi va fi la fel pentru altcineva. Asta e legea turmei. Fiecare 
deschide calea pentru următorul. Aşa este cum funcţionează asta. 

Şi aşa a functionat întotdeauna. Am înteles-o numaidecât. Delsey 
înţelesese deja în noaptea dinainte şi mă avertizase în legătură cu 
asta. Acum, tovarăşul meu de călătorie rămăsese cu privirea pierdută 
în munţi. Am socotit că de data asta nu evita responsabilitatea de a se 
pronunţa, ci, pur şi simplu, încerca să evite ca orice expresie 
involuntară de pe trăsăturile sale să-mi sugereze vreun reproş din 
partea lui în caz că eu nu luam hotărârea corectă. De data asta era 
responsabilitatea mea. M-am uitat la acei imenşi ochi negri, care ne 
priveau pe toţi trei de pe scăunelul ei, fără să poată descifra 
chestiunea crucială legată de viitorul ei, care se dezbătea acolo. Mi- 
am întors privirea spre Hamish şi am răspuns. Şi imperceptibil, el şi 
Delsey au răsuflat uşuraţi. 


721 

Bineînţeles că da, bunicule. Va fi o onoare. Dar eşti sigur că n-ai 
prefera să rămâi cu ea până când... 

Eu gândit mult la asta. Pentru lung timp eu anticipat ziua asta, şi eu 
reuşit deja pregătit pentru asta. Eu prefer ştiut că tot lucrul rămâne 
settled. Câtă vreme eu pot încă ştiut. Eu nu trebuie gândit cel mai bun 
lucru pentru eu, dar cel mai bun lucru pentru Mumbi. Ea creşte zi 
după zi şi, cu cât mai târziu ea îndepărtează de mine, asta va fi mai 
dificil pentru ea. 

inţeleg. Ai dreptate. 

Inainte tu plecat, Nyokabi va explica la tine tot lucruri despre 
mâncare, grijă... 

Glasul lui Hamish a fost înăbuşit de un geamăt. M-am ridicat de pe 


scaun şi l-am îmbrăţişat din spate, bătându-l uşor pe umăr. El şi-a pus 
mâna pe mâna mea. Delsey şi-a dres glasul şi a ridicat paharul: 

Prieteni, acesta este un motiv minunat pentru a sărbători. Această 
făptură drăgălaşă se va baza pe multe inimi care îi vor da curaj de-a 
lungul vieţii ei. Propun un toast pentru persoana care, de la distanţa 
Parnasului ei ceresc, a făcut să fie aşa, adunându-ne azi pe toţi trei 
aici, pe acest îndepărtat şi frumos tărâm african. 

Pentru Uke, a închinat Hamish. 

Pentru bunica mea... am adăugat eu. M-am gândit o clipă şi am 
îndrăznit: Bunicule... Aş vrea să-ţi cer o favoare. 

Sigur că da, te ascult. 

Aş vrea să te aud cântând bucata aceea de Mascagni care îi plăcea 
atât de mult bunicii. Ea spunea că nimeni nu o cânta ca tine. 

Oh, eu sper eu nu pierdut the ski;//s/. Eu nu vrut dezamăgit pe tine. 
Nici pe ea. 

A intrat în casă după vioară şi peste câteva minute intensa melodie 
inunda valea. Hamish, ca şi mine, ştia că şi ea aude, cu siguranţă. 
Oriunde aş fi fost, ea era mereu lângă mine. Eu reuşisem să o aduc 
până la el şi să fac în aşa fel încât să-l mai poată auzi o dată. li eram 
dator. 

1 în engleză în original, îndemânare, pricepere (n.tr.) 


722 

În dimineaţa celei de-a treia zile eram instruit în mod sumar în 
privinţa piureurilor şi a scutecelor. Primeam ultimele instrucţiuni de la 
Nyokabi, explicate răspicat, în timp ce eu notam totul în caietul meu 
de însemnări. Imi lipsea un amănunt de mare importanţă. Nu ştiam 
care era situaţia legală a lui Mumbi şi ce piedici aveam să întâlnesc în 
procesul acela. Am presupus că nu poţi să iei un copil în avion, nici să- 
| treci peste graniţă, ca şi cum ar fi fost o periuţă de dinţi. Răspunsul 
lui Hamish nu a uşurat lucrurile. 

Documente? Tou mean papers? 1 Mumbi n-are nici unele. Eu nu 
înregistrat pe ea niciodată într-un loc. Care ar putea fi problema? 

Problema, pe care am preferat să nu i-o menţionez lui Hamish, era 
că Mumbi putea sfârşi ca un trist oaspete al asistenţei sociale sau într- 
un orfelinat, sau şi mai rău, dacă nu găseam o cale legală pentru ca 
un străin alb să poată lua cu el din ţară o copilă kenyană cu părinţi 
necunoscuţi, fără acte şi cu care străinul nu putea dovedi nicio 
înrudire. 

Inainte de a pleca, Hamish o îmbrăţişa pe Mumbi ţinând-o în sus, 
şoptindu-i ceva la ureche într-o limbă care trebuie să fi fost kikuyu. 
Copila era foarte liniştită şi, când am luat-o în braţe ca să o instalez pe 
scaunul din faţă şi i-am potrivit cum am putut centura de siguranţă, a 
stat calmă şi docilă, privindu-mă cu o feţişoară lipsită de griji şi 


apucându-mi colierul care ieşea printre nasturii cămăşii când m-am 
aplecat. Ea nu cunoştea planurile păstorului, m-am gândit. Şi nici eu 
nu le cunoşteam. 

Concentrat asupra copilei, nu am băgat de seamă până când 
bagajele lui Mumbi şi al meu nu au fost puse în maşină. Rămăsese 
prea mult spaţiu liber în portbagaj. 

Delsey...? 

Curro... Dacă nu ai nimic împotrivă, eu aş mai rămâne o vreme cu 
Hamish. Mai avem încă multe să ne povestim pentru a ne pune la zi. 
Eu sunt prea în vârstă ca să plec şi să vin din Europa. 

1 în engleză în original, Vrei să spui acte? (n.tr.) 


723 

Şi articolele dumneavoastră din revistă? Şi emisiunile 
dumneavoastră de la televiziune? 

Mă rog, vor supravieţui fără mine. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, eu cu 
siguranţă voi supravieţui fără ele. 

Cum vă veţi întoarce după aceea? 

Oh, tu nu făcut griji, a intervenit Hamish. Eu voi lua grijă de el. Tu 
merge liniştit, noi vom fi bine. Noi suntem Tom Sawyer şi Huckleberry 
Finn! Noi suntem experţi supraviețuitori. 

La plecare, Hamish mi-a înmânat câteva exemplare din foiletoanele 
cu Sangre de Cristo şi o cutie de lemn de mărimea unei cărţi groase, 
care mi-a trezit curiozitatea. 

Asta un cadou. Tu nu deschide asta până tu eşti departe afară de 
aici. 

Bunicule, continui să scrii? 

Cât timp eu am idei în capul meu, hârtie în maşina mea de scris 
Underwood şi putere în degetele mele. Eu scriu acum una nouă. Asta 
intitulează Mutant havoc! 1 

Aş vrea să adaugi un personaj nou în cartea ta, dacă este posibil. 

Cine este el? 

lan. Pictorul de cai care a venit din Africa. 

Cine? 

Delsey îţi va putea spune. 

Am încercat să nu pun în scenă o despărţire intensă şi emoţionantă 
care nu corespundea cu proiectele mele pentru lunile următoare, de- 
abia schiţate. Atunci când nu ştii dacă cineva va mai trăi îndeajuns ca 
să-l vezi din nou, este preferabil să nu strici despărţirile. Plănuiam să 
mă întorc înainte de a mi se fi observat lipsa, de îndată ce îmi voi fi 
rezolvat cele mai urgente treburi. Delsey probabil că mi-a împărtăşit 
punctul de vedere, pentru că de-abia ne-am îmbrătisat, şi vorbele sale 
i-au dezmintit natura înclinată către catastrofe şi au ratat o ocazie 
nemaipomenită de a interpreta o scenă de film mut cu subtitluri 


homerice: 
1 Haos mutant! (n.a.) 


724 

Prin câte a trebuit să trecem pentru ca eu, la vârsta mea, să ajung 
să încalţ nişte bocanci! 

Am ştiut numaidecât că îmi va lipsi apropierea de cel mai 
neobişnuit tovarăş de călătorie pe care l-am avut vreodată. Locul lui îl 
ocupa acum o liniştită fetiţă cu ochi mari care, începând din ziua 
aceea, se deschideau către lume. Ga să facă şi mai solemn acel 
moment remarcabil, îşi sugea degetele arătător şi mijlociu de la o 
mână, pe când cu cealaltă agita un rinocer bondoc din lemn pe care i-l 
cioplise tatăl ei. 

Cu siguranţă, distorsiunea dată de distanţă, pe măsură ce Delsey şi 
Hamish, ţinându-se pe după umăr unul de celălalt, se îndepărtau 
salutând în cadrul oglinzii mele retrovizoare, şi probabil vibrația 
oglinzii erau cele care estompau contururile. Dar pentru câteva 
momente, până când au dispărut din raza mea vizuală la prima curbă 
din pădure, mi s-a părut că observ cum zbârciturile li se estompau, că 
siluetele lor se îndreptau de spate şi se încordau, şi în ultima clipă, 
înainte de cotitură, aş fi jurat că acolo nu erau doi bătrâni, ci doi băieţi 
care nu însumau destui ani pentru a umple un cufăr mai mult cu 
amintiri decât cu visuri. 

Când am ajuns la Nairobi, am căutat cameră şi am vorbit cu Ken şi 
cu Makena. Amândoi erau acasă la familia lui Ken. Makena a vrut să 
sărbătorească întoarcerea mea, ameliorarea lui Ken şi succesul 
misiunii mele, invitându-ne să luăm cina în apartamentul ei. Le-am 
spus că Delsey rămăsese să petreacă o vreme cu Hamish, dar că în 
locul lui, voi veni însoţit de altă persoană, o copilă pe care o 
cunoscusem în timpul călătoriei. Nu le-a venit să creadă, până când i- 
am lămurit despre cine era vorba. Atunci, au reacţionat cu şi mai 
mare nedumerire. l-am cerut lui Ken să mă pună în legătură cu cineva 
care ar putea să mă îndrume în privinţa formalităţilor pentru a 
regulariza situaţia administrativă a lui Mumbi şi custodia ei legală. Mai 
târziu, omul de legătură al lui Ken mi-a insinuat că nu va fi un proces 
de scurtă durată şi, până când va fi totul parafat, nu o voi putea 
scoate pe Mumbi din ţară fără să mă expun, şi să o 


725 

expun şi pe ea, la o forţată despărţire preventivă de mine sau cam 
aşa ceva. 

Noaptea era liniştită şi senină, dintre cele care te-ar lăsa să 
nimereşti o dală din paviment cu un balon de săpun lansat din înaltul 
infamului edificiu numit Nyayo House. Silueta de rău augur a clădirii 


se zărea de pe terasa spațioasă a apartamentului Makenei. Mi-am 
amintit că priveliştea era foarte asemănătoare cu cea pe care o 
avusesem în prima noapte petrecută la Nairobi, în camera de la 
hotelul Serena, dar atunci nu remarcasem anodinul colos pământiu în 
ale cărui beciuri se comiteau atrocități mârşave chiar în clipa când îl 
priveam. La picioarele noastre, parcul Uhuru deschidea o fereastră 
oarbă către misteriosul tărâm kenyan, binecuvântat de soare şi 
pedepsit de ploi, atunci când nu se întâmpla invers. 

Din momentul în care Ken şi Makena şi-au pus ochii pe micuța 
Mumbi, nu a mai fost nevoie să-i îndemn să se înţeleagă bine cu ea. 
Rezemat în scaunul cu rotile în armura lui de ghips, Ken o făcea pe 
Mumbi să-i alunece pe pieptul de piatră, de parcă ar fi împins-o pe un 
tobogan. Copila era încântată. Acest joc a fost aproape singurul 
moment din seara aceea când Makena s-a despărţit de Mumbi. În 
restul serii, micuța a stat în braţele ei sau aşezată pe genunchi, 
liniştită şi veselă în faţa acelei versiuni de înaltă categorie a simbolului 
matern. 

Inainte de cină, Makena ne-a pregătit nişte pahare cu dawa, un 
coctail dulce şi proaspăt, preparat din votcă, lămâie-dulce naturală 
stoarsă, gheaţă zdrobită şi miere. Pe când îl savuram pe terasa 
luminată de lumina lumânărilor, Ken şi Makena nu au vrut să mai 
aştepte ca să-mi comunice marea lor veste. 

leşim împreună, prietene! m-a anunţat Ken. Sau, mai bine zis, o 
vom face când voi putea să ies din această temniţă strâmtă în care m- 
au vârât. 

Bravo, sincere felicitări! în sfârşit, am reuşit! a fost răspunsul meu. 

Ai reuşit? De când ai plănuit-o? a întrebat Makena. 


726 

Aproape de când v-am cunoscut pe amândoi. Dar cum lucrurile 
întârziau şi Ken nu era în stare să vorbească în timp ce tremura, a 
trebuit să-i angajez pe ucigaşii ăia plătiţi ca să-i facă picioarele să se 
oprească din tremurat. 

Prietene, nu glumi cu asta, pentru că e cât se poate de serios, mi-a 
atras atenţia Ken. Cu toate că, se spune că totul este bine când se 
termină cu bine. Măcar mi-a fost de folos, ca să-mi deschid o nouă 
cale profesională. 

Cum aşa? am fost curios să aflu. 

Când eram în spital, am desenat o caricatură ca să o trimit colegilor 
mei la ziar. Era o caricatură cu un enorm Moi aşezat deasupra lui 
Nyayo House, cu picioarele atârnând peste faţadă. Eu apăream căzut 
la pământ, strivit sub temelia edificiului. Intr-o parte, doi tipi priveau 
scena, în timp ce unul din ei îi spunea celuilalt: „Mă tem că 
preşedintele nostru nu a înţeles bine conceptul de «presă» 1'1. Şeful a 


văzut-o şi i-a plăcut mult şi a hotărât să o publice. S-a bucurat de 
primire foarte bună şi acum mi-a dat şansa de a dovedi de ce sunt în 
stare în privinţa caricaturilor. 

Este o veste minunată! Eu ştiam deja că te aşteaptă ceva mai bun 
decât povestea cu hienele şi cu afişul, scuză-mă, cu indicatorul de 
semnalizare rutieră. Ar fi trebuit să încerci asta înainte. Cu siguranţă 
că Liz ţi-ar fi dat o mână de ajutor. 

Liz? Care Liz? 

Păi, Liz, fiica unuia dintre şefii tăi cei mari. 

Nu ştiu cine este, prietene. A 

Dar, cum să nu? Ea te cunoaşte! Îți ştia până şi porecla! 

Ei bine, n-am idee! E mişto? 

Auzi! — Makena i-a tras o palmă peste piept de a durut-o mâna 
după aceea. 

Sunt blindat, fetiţo, a glumit Ken. 

1 Joc de cuvinte uşor de înţeles, dacă se ţine seama că în spaniolă 
cuvântul prensa înseamnă presă, tipar, dar şi teasc de zdrobit 
strugurii sau plantele oleaginoase, precum şi teasc ca instrument de 
tortură, tot prin strivire, (n.tr.) 


727 

O cunoşti pe fiica marelui preot de la tine de la slujbă şi în loc să 
săruţi pământul pe unde calcă, îţi permiţi luxul să o neglijezi, am 
analizat eu situaţia. Imi aminteşti de cineva pe care-l cunosc. Şi tu, 
Mak? Ai planuri noi să-mi povesteşti? 

Nimic nou, deocamdată. Măcar de-aş putea să-mi găsesc de lucru 
atât de uşor. Dar ce ştiu eu să fac? 

Makena ne-a părăsit pentru câteva minute pentru a termina de 
pregătit cina. Când ne-am aşezat în faţa farfuriilor, ne-a servit, am 
gustat şi am rămas perplex. 

Mak, tu ştii ce-i asta? am întrebat-o eu, arătând farfuria. 

Asta? Salată de somon şi creveti cu sos de lămâie-dulce, usturoi şi 
vin alb, şi cremă de ridichi. 

Nu. Nu-i asta, am răspuns eu. 

Ah, nu? 

Makena încă nu înţelegea. 

Nu. Asta este ceea ce ştii tu să faci. 

Ce spui? 

Unde ai învăţat să găteşti aşa? 

M-a învăţat mama. Aşa-i firesc, nu? Ea găteşte foarte bine. lar eu 
nu pierd nicio emisiune culinară de la televizor. 

Ken, ştii dacă la restaurantul The Horseman mai au nevoie de 
bucătar? 

Oh, mă rog, nu ştiu, s-a gândit Ken. Dar chiar mâine o să vorbesc 


cu Moses. Este vărul meu. Mă rog, ca şi cum ar fi. Şi îmi datorează o 
favoare. 

Mak, ţie îţi place să găteşti pentru alţii? am întrebat eu. 

Mă rog, de ce nu? Nu mi-a trecut niciodată prin minte să văd asta 
ca pe o slujbă, dar adevărul e că îmi place foarte mult să gătesc. 

Mi se pare că această cină, în afară de faptul că este delicioasă, va 
fi şi foarte profitabilă, am încheiat eu. 

Am rămas acolo până noaptea târziu, refugiindu-ne înăuntru când 
mantia rece din Ținuturile înalte s-a aşternut peste Nairobi. Le-am 
povestit despre Hamish, despre Delsey, despre Mumbi şi 


728 

când le-am vorbit despre îngrijorarea mea în privinţa fetei şi a 
situaţiei ei legale şi despre intenţia mea de a călători în Spania de 
îndată ce voi fi depăşit obstacolele birocratice, Makena nu a mai stat 
pe gânduri. 

Las-o la mine până te vei întoarce în Kenya. Se pare că îi place să 
stea pe genunchii mei. Tu du-te liniştit în Spania şi întoarce-te când 
poţi. Mumbi va fi pe mâini bune. Nu-i aşa, frumoaso? 

Într-un fel, am descoperit că îmi doream acest lucru, că luasem de 
la început în considerare această posibilitate. Nu ştiam pe atunci care 
avea să fie forma pe care o voi putea da în continuare relaţiei mele 
legale cu fata, nici măcar dacă restricţiile administrative aveau să 
impună vreo formă concretă. In orice caz, chiar dacă legile mă 
împiedicau să obţin custodia ei, aveam să fiu întotdeauna îngerul ei 
păzitor, pentru că, din fericire, încă nu este nevoie de un permis legal 
şi nici de plata vreunui impozit pentru a adopta acest rol. Dar o mamă 
adevărată, una care să nu-i smulgă rădăcinile kikuyu, care să nu o 
ducă departe de pământul ei roşu, de desişul verde şi de chipurile 
sale negre, una care să poată depune o lume întreagă la picioruşele 
lui Mumbi pentru ca ea să aibă prilejul de a vedea, de a alege ceea ce 
va vedea şi de a trăi ceea ce va alege, una care să depoziteze tone de 
afecţiune pe care să o acorde unui bebeluş care nu se va naşte 
niciodată din pântecele ei, şi una care în plus să aibă propria mamă la 
numai doi kilometri de coliba lui Hamish, aceea era doar Makena. 
Timpul va spune cum se vor aranja toate. Poate că modul cel mai 
direct de a traversa pădurea birocratică ar fi acela de a o face să 
treacă drept fiica biologică a Makenei şi că, din neglijenţă, mama nu o 
înregistrase la vremea ei. Dar Mumbi a fost, începând din noaptea 
aceea, o nouă fată cu o altă mamă. 

Bagajul pe care l-am pus pe cântarul de la ghişeul din aeroport mi 
se părea prea redus pentru tot ce luam cu mine din Kenya. In 
cincisprezece kilograme, erau împachetate multe figuri şi nume, istorii 
vechi şi recente, şi o căutare care mi se părea mai îndelungată decât 


relatarea adevărată a săptămânilor scurse de când eu şi 


729 

Delsey am debarcat la Nairobi cu ceilalţi turişti şi, la fel ca toţi 
ceilalţi turişti, inspirând primele guri din aerul acela al podişului 
african care miroase a norii pe care îi atinge în fugă. Ga şi în cazul lui 
Delsey şi Hamish, nu am vrut să exagerez despărţirea de Makena, de 
Ken şi de micuța Mumbi, care mi-a apucat colierul încă o dată înainte 
de a-l ascunde în valiză. Despărțirea aceea avea ceva care mi-a 
amintit de alta, tot într-un aeroport, cu paisprezece ani în urmă. 

Analizată obiectiv, situaţia nu putea fi mai pozitivă de atât. Îi 
găsisem pe bunicul meu şi îl dusesem până la el pe cel mai bun 
prieten al său, o lăsam provizoriu pe protejata mea în mâinile celei 
mai bune mame adoptive, o frumuseţe de fiinţă şi la trup, şi la suflet, 
care la rândul ei tocmai alcătuia un cuplu cu cel mai desăvârşit nebun 
de jurnalist din presa kenyană, de care mă simţeam mândru că îmi 
este prieten. Logodnica mea mă aştepta la Madrid, trăgând de firul de 
mătase până când nu va mai rămâne alt fir între ea şi mine decât cel 
al lenjeriei ei intime. Casa familiei mele aştepta să transform în noua 
mea bază de cantonament, pentru a recupera lumea pierdută a 
copilăriei mele. Până şi părinţii mei luaseră cina împreună pentru 
prima dată după mulţi ani. Măcar se putea spune că acea călătorie 
izbutise să atingă două obiective pe care oricine le-ar fi socotit 
inaccesibile: ca Delsey să se încalţe cu nişte bocanci şi ca Mânica să 
se angajeze să ia micul dejun cu mine. Atunci, de ce naiba plângeam 
acum? 

Avantajul zborurilor de noapte este că poţi să-ţi ascunzi mai bine 
emoţiile în faţa celorlalţi pasageri, căci într-un avion eşti socotit 
suspect pentru orice fel de comportament care atinge pereţii 
clopotului lui Gauss1. Mi-am ocupat locul de lângă hublou şi m-am 
rezemat privind întunericul prin hubloul dublu. Am închis 

1 Reprezentare grafică, amintind de forma unui clopot, a legii 
astronomului, fizicianului şi matematicianului francez Pierre-Simon 
Laplace (1749-1827) şi a lui Carl Frederich Gauss, matematician şi 
fizican german (1777-1855), care ilustrează distribuţia normală a 
probabilității producerii unor fenomene aleatorii, (n.tr.) 


730 

ochii când am simţit că roţile pierdeau contactul cu pista şi luau cu 
ele ultimele particule ale solului african în interiorul unui 
compartiment întunecat. Am deschis din nou ochii şi am scrutat 
peisajul posomorât. Incă se mai vedeau luminile din Nairobi şi mi-am 
imaginat că acolo, jos, în parcul naţional, un leu singuratic se tolănise 
pe pajiştea sa, ca să nu facă altceva decât să se bucure liniştit de 


calitatea sa de leu, pe care o putea duce cu el în orice loc din Kenya. 
Leul va privi luminiţa evanescentă pe cerul nocturn şi mă va vedea pe 
mine. Dar nu-i va acorda atenţie mai mult de două secunde, pentru că 
acele ndege nu erau comestibile şi zburau întotdeauna prea departe 
ca el să le poată ajunge din urmă. A 

Brusc, mi-am adus aminte de cadoul primit de la Hamish. Il 
vârâsem în geanta mea de safari şi, urmând instrucţiunile bunicului, 
uitasem complet de el până a venit momentul să-l deschid. Cutia 
trecuse chiar şi prin scannerul aeroportului fără ca eu să-i cunosc 
conţinutul. Am luat geanta, pe care o lăsasem sub scaun, şi am scos 
cutia de lemn. Era închisă cu nişte şuruburi legate cu sfori. Am tras de 
ele şi, încet, am deschis capacul. Inăuntru era una dintre acele 
marionete din lemn, precum cele pe care Hamish le cioplea pentru 
Mumbi. Era figurina unui struţ. Şi purta o cagulă albastră acoperindu-i 
capul. Sub animal, era o hârtiuţă împăturită. Am desfăcut-o. Era o 
notă scrisă de el. Zicea aşa: „Acum ştii de unde să începi povestea”. 

Lângă mine stătea o femeie în vârstă, îmbrăcată în haine kaki, pe 
care nici măcar nu o observasem până atunci. Dar era evident că ea 
îmi supraveghease mişcările. Deodată, m-a făcut să tresar când mi s-a 
adresat. 

Vă înţeleg că plângeţi. Nici mie nu mi-a plăcut deloc că s-a terminat 
safariul. Nu-i aşa că sunt impresionanţi leii vânând? Şi gheparzii? 

Nu ştiu, am răspuns eu. N-am văzut lei vânând. Şi nici gheparzi. 

Doamna s-a strâmbat cu o expresie urâcioasă, şi-a întors privirea 
de la mine, a înclinat spătarul fotoliului ei şi a închis ochii. 


731 

Mie nu îmi era somn. Am scos din geantă un pix, un caiet şi pledul. 
M-am înfăşurat ca o omidă în cocon, am aprins lumina de veghe din 
dreptul scaunului meu, am desfăcut măsuţa, am deschis caietul la o 
pagină albă şi am scris: 

Bunicul îmi spunea poveşti din Africa. 


Valea Peregrinos, iunie 2006 


Cuprins 
Partea întâi 9 
SECOLUL IN CARE AM DORMIT GOI 9 
1. Strutul rătăcitor 11 
„Lux Domini. 16 
„Stăpânul savanelor 28 
„O vioară în furtună 49 


„ Statui de sare 75 
. Cele Patru Pene şi o acvilă imperială 93 


2 
3 
4 
5. Alegem infernul 62 
6 
7 
8 


. O floare albă în noroi 109 
9. In onoarea soldatului necunoscut 131 


20. 
INT 


„Lux Lucis 143 

. lubita lui Sandokân 157 

. Doamne onorabile şi leoaice 174 
. Fluturi de piatră 193 

. O maimuţă şi o madlenă 217 

„ Vestitori 237 

. O zi, un rămas-bun 264 

„ Fiinţe ale trecutului 284 

. Pe drumul spre Delsey 302 

. Eroi de ficţiune 322 


Secolul în care am dormit goi 342 


ERMEZZO (ALLEGRO).371 


Partea a doua 385 
LEUL IN PUSTIETATE 385 


. Oraşul departe de soare 387 

. Savana invizibilă 403 

. Afrodite în luptă 412 

„ Când se închide o uşă, se mai închide una 421 
„Şi când se deschide o uşă, se mai deschide una 440 
. Distrugerea şi înfrângerea 460 

. Cerul de la Naivasha 485 

. O licărire în beznă 509 

„ Pista Boston 541 

. Clubul Sisifilor 556 

. Cenuşa fără ţărâna în care să se întoarcă 575 
. Acolo unde se roagă bivolii 594 

. Urme în apă 610 

. Grozăvia 629 

„Un kiboko ciomăgit 643 

. E aproape ziuă la Treetops 661 

„ Sonata eternei primăveri 681 


38. Şi viaţa merge mai departe 693 
39. Noua copilă de mâine 710