Maureen Johnson — [Stevie Bell] 02 Silueta de pe scara

MAUREEN-JOHNSON 


YOUNG virtual-project.eu 


BESTSELLER NEW YORK TIMES ȘI PUBLISHERS WEEKLY 


SILUETA 
u pe uară L 


coNNEETION 


TREI N 


MAUREEN JOHNSON 
SILUETA DE PE SCARĂ 


— Al doileal volum din seria Stevie Bell — 
Original: The Vanishing Stair (2019) 


Traducere din limba engleză: 
CAMELIA GHIOC 


y 


virtual-project.eu 


Pentru toţi cei pasionaţi de rezolvarea crimelor!. 
Rămâi sexy şi nu te lăsa ucisă! 


1 În original, Muderinos - la origine, fanii emisiunii on-line My Favorite 
Murder. 

2 În original, SSDGM - Stay Sexy, Don't Get Murdered, deviza fanilor 
emisiunii My Favorite Murder. 


e3 


P a: a, r, Le „i t ji = ti mă 
pl ni ri a a RE E e A A a = = i 3 T 
sa DEEE E E PE SEES, a a pa RIO IIS E L a 
d i A E Tpi 
ca FRA 


a ACADEMIA 


fă —_ 
ia| ELLIN GHAM 


Ri 


E RE ae RE 08| E at 


„A VELIER 
2. ASTERIA 
SE ri li 
. AHEHE 

APOLLO 
a. PHHH PE 
1, DFERUFTEL i 


. MESEI AL 
ZECIMAL, 
„ LIHALLE 
[ITEA 

a NESTA 
ENONA 


Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? 
E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă. 


- Ghicitoare găsită pe biroul lui Albert Ellingham 
în ziua morţii lui, 30 octombrie 1938 


13 aprilie 1936, ora 21:00 


— A văzut-o cineva pe Dottie? a întrebat domnişoara 
Nelson. 

Domnişoara Nelson, supraveghetoarea Casei Minerva, s- 
a uitat în jur, aşteptând un răspuns. Deşi era primăvară, 
sus, pe munte, era încă frig, iar locuitorii Casei Minerva 
erau strânşi în jurul şemineului din camera comună. 

— Poate e cu asistenta, a spus Gertie van Coevorden. Să 
sperăm că face ceva cu nasul ăla pe care şi-l trage întruna. 
O să ne îmbolnăvească pe toţi. E greţos. O să mă văd în 
curând cu familia Astor. Nu-mi permit să mă îmbolnăvesc. 

Gertie van Coevorden era, probabil, cea mai bogată 
elevă de la Ellingham; arborele ei genealogic includea doi 
Astori şi un Roosevelt, fapt pe care reuşea să-l strecoare în 
conversaţie ori de câte ori avea ocazia. 

— Gertrude, a admonestat-o domnişoara Nelson. 

— Nu, dar serios, a zis Gertie. Acum, că nu e aici, putem 
s-o spunem. Îşi trage nasul într-un fel oribil şi şi-l şterge cu 
mâneca. Ştiu că nu trebuie să ne purtăm cu ei diferit... 

Ei, adică elevii săraci, cei zece sau unsprezece oameni 
plini de ambiţie pe care Albert Ellingham îi adunase să 
facă parte din micul lui joc. Amesteca bogatii cu săracii. 

— Atunci n-o face, i-a cerut domnişoara Nelson. 

— A, bine, ştiu că e briliantă... 

Era un eufemism. Dottie Epstein putea să dea clasă 
oricărui profesor universitar obişnuit. 

— ...dar e groaznic. Ce vreau să zic e că... 

— Gertrude, a oprit-o domnişoara Nelson pe ton 
exasperat. E suficient, gata! 

Gertie a strâmbat ţâfnoasă din nas şi şi-a îndreptat 
atenţia către revista Photoplay pe care o citea. În cealaltă 
parte a focului, Francis Josephine Crane, a doua în topul 
celor mai bogate eleve de la Ellingham, a ridicat privirea. 
Işi făcuse un culcuş din pledul ei de blană de şinşilă şi 
citea când dintr-o carte de chimie, când din ultimul număr 
al revistei Detectivii. Şi urmărea totul. 


e 6» 


Ca şi Gertie, Francis era din New York. Avea 16 ani şi 
era fiica lui Louis şi a Albertinei Crane, proprietarii fabricii 
de făină Crane. (Preferată de toată America! Să faci 
prăjituri nu-i o povară când ai făina Crane în cămară!) 
Părinţii ei erau prieteni la cataramă cu Albert Ellingham şi, 
când acesta deschisese şcoala şi avea nevoie de elevi, 
Francis fusese trimisă în Vermont într-o maşină cu şofer, 
urmată de o camionetă plină de cufere cu toate cele 
trebuincioase unui trai luxos. Aici, în Vermont, printre 
furtuni de zăpadă şi cu echilibrul confortabil dintre elevii 
obscen de bogaţi şi cei săraci, dar merituoşi, Francis era o 
problemă rezolvată din punctul de vedere al părinţilor ei. 
Din punctul de vedere al lui Francis, problema nu era 
deloc rezolvată; nu o întrebase nimeni ce părere avea 
despre acest subiect. 

Francis, care avea întotdeauna grijă să vorbească cu 
servitorii, ştia că, deşi Gertie era legată cu numele de 
familiile Astor şi Roosevelt, era, de fapt, fiica biologică a 
unui frumos barman de la Central Park Casino. Cazinoul 
era locul unde multora dintre femeile bogate şi plictisite 
din înalta societate a New Yorkului le plăcea să-şi petreacă 
după-amiezile sorbind cocktailuri... şi făcând şi alte 
lucruri, se pare. Asta nu ştiau nici Gertie, nici tatăl ei. Era 
o mică informaţie delicioasă pe care Francis o ţinea pitită 
în mânecă până venea momentul potrivit s-o folosească. 

Exista întotdeauna un moment potrivit pentru acest gen 
de lucruri. Francis era suficient de bogată şi suficient de 
deşteaptă ca să se fi plictisit de bogăţie. li plăceau 
secretele. Secretele erau valoroase. 

— N-a văzut-o nimeni pe Dottie? a întrebat iar 
domnişoara Nelson, jucându-se cu cerceii cu diamante de 
la urechi. Cred că o să sun ca să trimit pe cineva s-o caute 
în bibliotecă. Aproape sigur e acolo şi a pierdut noţiunea 
timpului. 

Francis ştia că Dottie Epstein nu era în bibliotecă. O 
văzuse cu câteva ore mai devreme intrând grăbită în 
pădure. Dottie era o creatură bizară, alunecoasă, care se 
furişa mereu prin vreun cotlon ca să citească. Francis n-a 


e 7> 


spus nimic, fiindcă nu-i plăcea să răspundă la întrebări şi 
fiindcă îi respecta dreptul lui Dottie de a se ascunde de 
lume dacă aşa avea chef. 

Sus, în apartamentul domnişoarei Nelson, a început să 
sune telefonul, iar ea s-a ridicat să răspundă. Poate că de 
vină era ceața mohorâtă sau faptul că trecuse ora la care 
Dottie se întorcea de obicei, dar ceva a pus în alertă 
abilitatea deosebită a lui Francis de a mirosi o situaţie 
potenţial interesantă. A închis revista ascunsă în carte şi s- 
a ridicat. 

— Oh, dacă te duci în cameră, dă-mi mie pledul tău, a 
spus Gertie. N-am chef să mă duc după al meu. 

Francis a apucat şinşila cu o mână şi, în trecere, a lăsat- 
o să cadă peste Gertie. A mers pe hol către baia cu 
turnuleţ. După ce a încuiat uşa, şi-a scos pantofii şi 
şosetele şi s-a urcat cu grijă pe vasul de toaletă, ca să 
ajungă la pervaz. Era o poziţie precară - marmura rece era 
lată doar cât să pună jumătate din talpă şi, dacă-şi pierdea 
echilibrul, ar fi căzut, s-ar fi lovit de toaletă sau de podea şi 
şi-ar fi spart capul. Trebuia să se ţină bine de tocul 
ferestrei şi să stea atârnată aşa. Dar, făcând asta, putea să 
se apropie de o mică gură de ventilaţie de sub tavan, iar 
acea gură de ventilaţie îi oferea posibilitatea să audă 
înăbuşit convorbirile telefonice de la etaj. 

Francis şi-a îndreptat urechea către tavan şi a prins 
frânturi din ce spunea domnişoara Nelson. A remarcat pe 
loc tonul vocii ei... era ridicat, tensionat. 

— Dumnezeule, tocmai zicea  domnişoara Nelson. 
Dumnezeule, când... 

Domnişoara Nelson nu era genul teatral. Era o femeie 
care se controla, îngrijită şi atrăgătoare, de un anume gen 
- absolventă a facultăţii de prestigiu Smith, care preda 
biologie. Avea părul castaniu, lucios, purta întotdeauna 
aceeaşi pereche de cercei cu diamante, care păreau 
scumpi, dar, altfel, alterna aceleaşi câteva ţinute. Ca toţi 
cei care lucrau la Ellingham, era talentată şi inteligentă. 

Iar acum părea speriată. 

— Dar poliţia... da. Inţeleg. 


e 3 


Poliţia? 

— Ne vedem acolo după ce se culcă fetele. Le trimit 
acum în camerele lor. Vin repede. 

Receptorul a fost pus în furcă cu zgomot, iar Francis, 
cum stătea ea cocoţată, a alunecat jos, apoi s-a întors în 
camera comună exact când a coborât şi domnişoara 
Nelson. Încerca să pară nonşalantă, dar nu-şi putea 
ascunde privirea sclipitoare, neliniştită, obrajii îmbujoraţi. 
S-a dus la uşă şi a tras zăvorul mare, de fier. Mâna încă îi 
tremura imperceptibil. 

— Fetelor, e timpul să mergeţi la culcare, a spus ea. 

— Unde e Dottie? a întrebat Gertie. 

— Ai avut dreptate. Stă peste noapte la infirmerie, cu 
asistenta. Gata, la culcare! 

— E abia zece fără cinci, a spus Agnes Renfelt. Vreau să 
ascult o emisiune. 

— În cameră, a spus domnişoara Nelson. Poţi s-o asculţi 
la radioul de-acolo. 

Francis s-a dus în camera ei... camera doi, de la capătul 
coridorului. Inăuntru, şi-a scos rochia şi a tras pe ea o 
pereche de pantaloni negri, de lână, şi un pulover gri. Din 
sertarul de sus al biroului a scos o lumânare şi o cutie de 
chibrituri, pe care le-a băgat în buzunar. Apoi s-a aşezat pe 
podea, lângă uşă şi, cu urechea lipită de lemn, a aşteptat. 
După vreo două ore, Francis a auzit-o pe domnişoara 
Nelson trecând prin faţa uşii. Francis a crăpat puţin uşa şi 
a văzut că se îndrepta către scările de la capătul holului. S- 
a uitat la limbile fosforescente ale ceasului de la capul 
patului. Avea să-i dea domnişoarei Nelson un avans de 
zece minute. Era de ajuns ca să nu fie prinsă. 

După ce au trecut cele zece minute, Francis a ieşit din 
cameră şi s-a dus la scara în spirală de la capătul 
coridorului. S-a strecurat în spatele scării circulare. 
Treptele erau încastrate în peretele din spate şi 
încastrarea părea solidă, dar Francis descoperise secretul 
scării într-o noapte, când o zărise pe domnişoara Nelson 
pe coridor. li luase săptămâni ca să se prindă de 
şmecherie, dar până la urmă aflase că, dacă apăsai unde 


e 9» 


trebuia, din baza scărilor ieşea pocnind uşor un mic 
mâner. Dacă trăgeai de el, deschideai o uşiţă. În interiorul 
scării era ceva ce părea să fie un mic spaţiu de depozitare, 
gol. Dar, dacă te uitai mai atent, vedeai în podea o trapă. 
În seara asta, trapa era deschisă. De obicei, domnişoara 
Nelson avea grijă să o închidă după ea. 

Trapa deschisă scotea la iveală o groapă săpată 
rudimentar în pământ, cufundată în beznă, cu o scară ce 
părea să ducă în neant. Prima dată când Francis o 
coborâse, avusese nevoie de tot curajul de care era în 
stare. Dar acum avea o idee despre cum era scara şi uşiţa 
şi despre cum să coboare cu grijă în întuneric, trecând cu 
atenţie de la o bară la alta, mai întâi cu vârful piciorului, 
fără să se lase niciodată pe toată talpa decât când simţea 
podeaua. 

La capătul scării, Francis s-a trezit într-un tunel strâmt, 
făcut din piatră neşlefuită. Era cu doar câţiva centimetri 
mai înalt decât ea şi lat cât să încapă o singură persoană şi 
îi amintea lui Francis, nu într-un mod neplăcut, de un 
mormânt. A reuşit să ridice braţul şi să aprindă lumânarea, 
iar izul de sulf al chibritului a umplut spaţiul şi i-a conferit 
o mică aureolă luminoasă. 

Porni la drum. 


e 10 - 


Al doilea elev disparut de la Ellingham; 
posibilă implicare în moartea lui Hayes Major 
În exclusivitate pentru Raportul Batt 

15 octombrie 


În ancheta morţii starului YouTube Hayes Major a 
apărut un nou element crucial. Cei mai mulţi dintre cititori 
ştiu că Major, celebru pentru serialul lui de succes 
Sfârşitul, a murit în timp ce filma un video despre răpirile 
şi crimele de la Ellingham, din 1936. În timp ce lucra într- 
un tunel, a fost expus la o concentraţie fatală de dioxid de 
carbon. 

Cu toate că poliţia a clasificat moartea lui Hayes Major 
ca fiind accidentală - rezultatul utilizării unei cantităţi prea 
mari de gheaţă carbonică pentru a crea ceaţă artificială 
într-o scenă -, oare chiar să fie chestiunea încheiată? O 
curajoasă elevă - detectiv de la Ellingham, pe nume 
Stephanie (alias Stevie) Bell a făcut propria investigaţie. 
Bell a fost acceptată la Ellingham ca expert în cazul 
răpirilor din 1936. Ea a început să fie tot mai convinsă că 
nu Major a pus în tunel gheaţa carbonică, ci că a fost de 
fapt ucis, fie accidental, fie intenţionat, de o altă persoană. 
Mai mult, ea a ajuns la concluzia că nu Major era autorul 
serialului său de succes, aşa cum susţinea. 

Bell a abordat-o pe autoarea acestui raport şi a cerut să 
analizeze imaginile înregistrate în ziua morţii lui Major. Pe 
baza informaţiilor obţinute din aceste fotografii, Bell a 
acuzat-o pe colega acestuia, Element Walker, că a scris 
serialul Sfârșitul şi că a fost implicată în moartea lui. După 
o confruntare ce a avut loc la Casa Minerva, unde locuiau 
Major, Walker şi Bell, s-au implicat şi reprezentanţii şcolii. 
Toţi elevii rămaşi în Casa Minerva au fost duşi la Casa 
Mare. 

Ce a urmat a fost complet neaşteptat şi uluitor. 

Surse prezente în acea noapte în Casa Mare confirmă că 
reprezentanţii şcolii au interogat-o pe Element Walker şi 


e ll- 


că au optat să oprească interogatoriul ca să se consulte cu 
un avocat şi să contacteze oamenii legii. Walker a fost 
lăsată singură în fostul birou al lui Albert Ellingham, cu 
uşa închisă şi oameni în faţa uşii. Când a fost redeschisă 
uşa, Walker dispăruse şi nu a mai fost văzută de atunci. 
Conform unor surse, a folosit un pasaj secret ca să 
evadeze. 

Reporterul nostru pune întrebarea: unde s-ar fi putut 
duce Element Walker în toiul nopţii, fără provizii, fără 
telefon, fără maşină şi pe nepregătite? Academia 
Ellingham se află pe un versant izolat de munte. Cum a 
fugit? A ajutat-o, cumva, cineva din campus? De unde ştia 
de existenţa pasajului? A fost ea implicată cu adevărat în 
moartea lui Major sau a fugit de frică? 

Dispariţia ei a ridicat şi mai multe semne de întrebare în 
acest caz care continuă să evolueze de la o zi la alta. 

Rămâneţi cu Raportul Batt pentru alte noutăţi în 
exclusivitate. 


e 12» 


1 


Din tot cartierul din Pittsburgh, cafeneaua The Funky 
Munkee îi amintea lui Stevie Bell cel mai mult de 
Academia Ellingham. Era o relicvă din anii '90, cu firma 
scrisă cu un font aiuristic. Pereţii erau vopsiți în culori 
primare vii, fiecare din ei în altă nuanţă. În difuzoare se 
auzea coloana sonoră obligatorie de cafenea, cu muzică 
plăcută, cântată la chitară acustică. Mai erau acolo pe 
pereţi şi poze cu boabe de cafea imense, plante, mese 
şchioape la care puteai să te aşezi şi căni uriaşe. Niciunul 
dintre aceste lucruri nu se găsea la fosta ei şcoală. 

Ceea ce-i plăcea şi făcea localul să semene cu Ellingham 
era faptul că nu era casa ei şi că n-o deranja nimeni. 

Săptămâna asta venise în fiecare zi şi comandase cea 
mai mică şi mai ieftină cafea. O ducea în încăperea din 
spatele cafenelei, o firidă înghesuită, neventilată, cu pereţi 
roşii. Încăperea era întunecoasă şi ponosită, cu mese 
şchioape şi veşnic cam lipicioase. Toţi ceilalţi o evitau şi 
asta îi şi plăcea lui Stevie. Ăsta era acum biroul ei, unde 
făcea cea mai importantă muncă. Dacă ar fi încercat să 
facă asta acasă, puteau intra peste ea părinţii ei. Aici era 
în public, dar nimănui nu-i păsa de ce făcea ea şi nici 
măcar n-o observa nimeni. 

Îşi puse căştile, dar nu dădu drumul la muzică - avea 
nevoie de un pic de linişte. Işi puse rucsacul pe masă, cu 
fermoarul spre ea şi-l deschise. Întâi scoase o pereche de 
mănuşi chirurgicale. Le cumpărase de la farmacie în ziua 
când se întorsese. Probabil că de-acum era o precauţie 
inutilă, dar, chiar şi aşa, nu strica să le pună. Le trase pe 
mâini foşnind. Gestul îi dădea o incredibilă senzaţie de 
satisfacţie. Băgă ambele mâini până la fundul genţii şi 
scoase o cutiuţă de tablă uzată. 

Cutia era prea prețioasă ca s-o lase acasă. Când găseşti 
ceva de importanţă istorică, nu îl scapi din ochi. Stevie 
ducea cutia cu ea peste tot - o ţinea încuiată în dulapul ei 
de la şcoală în timpul zilei şi acasă stătea bine dosită în 


e 13» 


geanta ei. Ferită de priviri. Din când în când ducea mâna 
la spate ca să atingă umflătura din rucsac făcută de cutia 
pitită înăuntru, ca să se asigure că era în siguranţă. 

Cutia era pătrată şi roşie, îndoită în mai multe locuri, cu 
rugină de jur-împrejurul marginii capacului. Pe ea scria 
PLICULEŢE DE CEAI OLD ENGLISH. Deschise capacul. Se 
înţepenea un pic, aşa că trebuia mişcat uşurel în sus şi-n 
jos ca să-şi dea drumul. Scoase dinăuntru: o bucăţică dintr- 
o pană albă, o bucăţică de pânză brodată cu mărgele, un 
tub de ruj auriu, oxidat, cu resturile mumificate ale unui 
ruj roşu înăuntru, o cutiuţă de pastile minusculă, emailată, 
în formă de pantof, câteva bucăţi de hârtie dintr-un caiet, 
fotografii alb-negru şi ciorna unei poezii neterminate. 

Aceste simple obiecte erau primele dovezi reale apărute 
în cazul Ellingham în ultimii 80 de ani. Şi momentul în care 
Stevie le-a descoperit a fost momentul în care visurile ei 
legate de Ellingham s-au făcut praf. 

Ellingham. Fosta ei şcoală. Ellingham, locul unde visase 
să meargă la şcoală. Locul în care reuşise să ajungă pentru 
scurt timp. Şi Ellingham, locul pe care acum îl lăsase în 
urmă. 

Nimeni din Pittsburgh nu înţelegea ce i se întâmplase, 
de fapt, lui Stevie la Ellingham. Ştiau doar că plecase la o 
şcoală celebră şi apoi tipul ăla de pe YouTube murise acolo 
într-un accident şi Stevie se întorsese acasă câteva 
săptămâni mai târziu. 

Era adevărat că moartea lui Hayes Major fusese 
catalizatorul plecării lui Stevie. Dar persoana responsabilă 
de faptul că părinţii lui Stevie o luaseră pe sus de la 
Academia Ellingham se numea Germaine Batt şi o făcuse 
absolut accidental. 

Toată lumea de la Ellingham avea câte o chestie a sa, o 
pasiune aproape obsesivă, iar a lui Germaine era 
jurnalismul. Înainte de moartea lui Hayes, avea un site 
modest şi un mic grup de cititori fideli. Dar moartea e 
bună pentru afaceri, dacă te ocupi de ştiri. Cum se spune: 
„Dacă e cu sânge, deschide jurnalul”. (Cine erau cei care 
spuneau... Stevie nu prea ştia. Lumea zicea asta. Insemna 


e 14» 


că reportajele sumbre, cu sânge şi orori, erau puse primele 
şi de aceea ştirile dau mereu veşti proaste. Oamenilor nu 
le pasă când lucrurile merg bine. Ştirile înseamnă veşti 
proaste.) 

Materialul care i-a dat lovitura de graţie lui Stevie a 
apărut a doua zi după ce Stevie a înfruntat-o pe Element 
Walker în privinţa adevăratului creator al serialului 
Sfârşitul. Ştia că Ellie luase laptopul lui Hayes şi îl 
ascunsese sub cada din Minerva. Stevie mai ştia şi că 
Hayes nu avea cum să fie cel care folosise cardul de acces 
ca să fure gheaţa carbonică ce avea să-l ucidă. Totodată, 
Hayes nu scrisese serialul care-l făcuse celebru, cel care 
era pe cale să-i aducă un contract de film. Ellie era 
autoarea. 

Asta era tot ce încerca Stevie să le spună tuturor în 
seara respectivă. Ellie fusese luată la întrebări, mai întâi la 
Minerva, apoi în Casa Mare. lar Ellie dispăruse dintr-o 
cameră încuiată. Uite-aşa: pac! leşise prin peretele 
biroului lui Albert Ellingham, trecuse printr-un pasaj 
secret şi de acolo... afară. Departe. Undeva. 

Şcoala nu făcuse publică acea informaţie. Oficial, Ellie 
nu se făcea vinovată de nimic. Era o elevă care fugise de la 
şcoala cu internat. Numai că, după moartea lui Hayes, 
părinţii lui Stevie puseseră o alertă pe Google pentru orice 
avea legătură cu Ellingham şi aşa văzuseră postarea de pe 
blogul Raportul Batt cum că Stevie ancheta moartea lui 
Hayes şi că acum un potenţial ucigaş era în libertate. La 
două ore după apariţia articolului lui Germaine, telefonul 
lui Stevie a sunat şi, zece ore după aceea, părinţii ei urcau 
cu motorul maşinii turat la maximum aleea către 
Ellingham, în ciuda regulii şcolii care interzicea intrarea 
vehiculelor străine pe proprietate. Noaptea care a urmat a 
fost plină de jale; Stevie a plâns tot drumul până la 
Pittsburgh, pe tăcute şi necontenit, privind pe geamul 
maşinii până a adormit. În lunea următoare era înapoi la 
vechea ei şcoală, înscrisă în grabă la câteva cursuri. 

Şmecheria era să nu se gândească prea mult la 
Ellingham - la clădiri, la cum mirosea aerul, la libertate, la 


e 15» 


aventură, la oameni... 

Mai ales la oameni. 

Putea trimite mesaje prietenilor ei, Janelle şi Nate. Mai 
mult lui Janelle. Şi mai mult Janelle îi trimitea ei, cu zecile, 
în fiecare zi, ca să se asigure că era bine. Stevie nu putea 
să răspundă decât la unul din trei sau patru, fiindcă să 
răspundă însemna să se gândească la cât de dor îi era s-o 
vadă pe Janelle pe coridor, în camera comună, în faţa ei la 
masă. Cât de dor îi era să ştie că o despărţea de prietena 
ei doar un perete când dormea - Janelle, care mirosea a 
lămâi sau flori de portocal, care îşi înfăşura părul într-una 
din zecile ei de eşarfe multicolore ca să-l protejeze cât 
lucra cu utilaje industriale. Janelle era o creatoare, 
construia mici roboţi şi alte dispozitive şi acum pregătea o 
maşinărie Rube Goldberg pentru prestigioasa competiţie 
Sendel Waxman. Mesajele ei dădeau de înţeles că, de când 
plecase Stevie, petrecea mult mai mult timp în şopronul 
pentru mentenanţă şi că relaţia dintre ea şi Vi Harper- 
Tomo devenea mult mai serioasă. Janelle ducea o viaţă 
împlinită şi voia ca Stevie să facă parte din ea, iar Stevie 
se simţea departe şi distantă şi nimic din toate astea nu 
avea sens aici, în mallul cu Subway şi magazinul cu bere şi 
ţigări, aici, în Funky Munkee. 

Dar avea cutia şi, atât timp cât avea cutia, avea cazul 
Ellingham. 

Găsise cutia în camera lui Ellie cu puţin înainte să plece 
de la şcoală. O datase cu ajutorul imaginilor găsite pe 
internet. Era de undeva între 1925 şi 1940, iar ceaiul era 
foarte popular şi vândut pe scară largă. Pana avea vreo 
zece centimetri şi arăta de parcă fusese ataşată de o piesă 
de îmbrăcăminte. Pânza avea vreo cinci centimetri pătraţi 
şi era de un albastru strălucitor, cu mărgeluţe argintii, 
negre şi albastre, iar marginile erau sfâşiate. Incă un 
mărunţiş oarecare. Pe o parte a rujului scria REZISTENT 
LA SĂRUT. Fusese folosit, dar nu prea mult. Cutia de 
pastile era singurul obiect care părea să aibă vreo valoare. 
Avea doar vreo şase centimetri lungime. Era goală. 

La aceste patru obiecte, Stevie se gândea ca la un grup. 


e 16» 


Erau personale, erau legate de bijuterii sau de haine. Pana 
şi cârpa erau resturi, deci motivul pentru care fuseseră 
păstrate era un mister. Era posibil ca rujul şi cutia de 
pastile să fi avut valoare. Probabil că toate aceste obiecte 
aparținuseră unei femei. Erau obiecte intime. Insemnau 
ceva pentru persoana care le pusese în această cutie. 

Celelalte două piese aveau, probabil, mult mai multă 
însemnătate. Erau un set de fotografii cu doi oameni care 
se prefăceau că sunt Bonnie şi Clyde. Stevie se uită la ele 
până i se înceţoşă vederea. Fata avea părul negru, tuns 
drept, cu precizie geometrică. Stevie căutase pe Google 
poze cu lordul Byron, poetul, şi descoperise că semăna, 
într-adevăr, cu băiatul din poze. Scriseseră o poezie despre 
ei înşişi. Dar cine erau? Problema era că nu existau on-line 
liste cu toate numele primilor elevi de la Ellingham. 
Numele lor nu contaseră niciodată - nu făcuseră niciodată 
parte din caz. Deci nu existau nicăieri nici imprimate. 
Stevie cotrobăise tot internetul, citise toate paginile 
tuturor forumurilor pe care le frecventase pentru caz. La 
momentul crimelor şi în anii care au urmat, câţiva elevi au 
ieşit la rampă şi au dat declaraţii sau au vorbit cu presa. 
Cea care apărea cel mai des se numea Gertrude van 
Coevorden, o fată din înalta societate din New York, care 
susţinea că era cea mai bună prietenă a lui Dottie Epstein. 
Dăduse interviuri înlăcrimate săptămâni în şir după răpiri. 
Niciunul util pentru a identifica persoanele din fotografii. 

Şi-apoi era poezia. Nu era o poezie bună. Nu era nici 
măcar o poezie întreagă. 


Balada lui Frankie şi Edward 
2 aprilie 1936 


Frankie şi Edward aveau argint 
Frankie şi Edward aur aveau 
Dar ei ştiau ce-ascundea jocul 
Și-adevărul să-l spună voiau 


Frankie şi Edward pe rege-l sfidau 
e 17 œ» 


Trăiau pentru artă şi-amor 
p m nul E Pi] lat jos d 
Au luat 


Rege era un glumet ce trăia sus pe culme 
Stăpân peste joc se voia numai el 

Dar Frankie şi Edward şi-au jucat cartea 
Și lucrurile n-au mai fost niciodată la fel 


Stevie nu ştia multe despre poezie, dar ştia multe despre 
crime reale. Bonnie Parker, celebra proscrisă din anii '30, 
pe care Frankie o imita în poze, scria şi ea poezii, printre 
care şi una faimoasă, intitulată „Povestea lui Sal 
Sinucigaşa”, care era despre o femeie îndrăgostită de un 
gangster. Poezia asta părea să urmărească tiparul poeziei 
ei. 

Şi mai erau câteva lucruri în poezie care păreau să fie 
despre Albert Ellingham - pomenea de jocuri, de regele 
care era un glumeţ ce trăia pe culme. lar în poezie, 
Frankie şi Edward făceau ceva, dar ce anume... nu scria 
nicăieri în poezie. 

Reuşise să găsească un singur lucru care ar fi putut 
explica ceva despre Edward şi Frankie. Stevie citise şi 
recitise interogatoriile poliţiei cu diverşi suspecți; erau 
adunate într-o carte digitală pe care o ţinea în telefon. 
Marcase un pasaj în care Leonard Holmes Nair, celebrul 
pictor care stătea la familia Ellingham în momentul 
răpirilor, descria nişte elevi. 


LHN: Îi văd pe toţi, peste tot. Stiti? Albert a deschis 
locul ăsta şi a zis că-l umple cu copii superdotati, dar 
jumătate dintre ei sunt copiii prietenilor lui şi nu sunt cine 
ştie ce grozavi. Probabil că cealaltă jumătate sunt OK. Ca 
să fiu sincer, mai erau unul sau doi dintre ceilalţi care mai 
dădeau semne de inteligenţă. Un băiat şi o fată, nu mai 
ştiu cum îi cheamă. Păreau să fie un cuplu. Fata avea părul 
ca pana corbului, iar băiatul semăna puţin cu Byron. Îi 
interesa poezia. Ochii le sclipeau de spirit. Fata m-a 


e 18 + 


întrebat de Dorothy Parker, ceea ce mi s-a părut o rază de 
speranţă. Sunt prieten cu Dorothy. 


Stevie nu avea nicio îndoială că aceşti doi elevi descrişi 
de Leonard Holmes Nair erau aceiaşi doi elevi din aceste 
fotografii. 

În orice caz, indiciul crucial era de fapt inclus în 
fotografii, sau, mai degrabă, între ele. 

li zumzăi telefonul. Era un mesaj de la mama ei: Unde 
eşti? 

Stevie oftă. 

In drum spre casă. 

Grăbeşte-te, răspunse ea. 

Era abia ora 4. La Ellingham, nimeni nu ţinea socoteala 
timpului lui Stevie. Când mânca, ce mânca, când şi unde 
învăţa, ce făcea între ore... toate acestea erau strict la 
latitudinea ei. Nimeni nu-i sufla în ceafă. Acum era înapoi, 
pe domeniul familiei ei. 

Sorbi ultimele picături de cafea şi puse cu grijă obiectele 
la loc în cutia de tablă. Cu căştile la loc pe cap, porni să 
facă restul drumului spre casă. Se apropia Halloweenul şi 
fiecare locuinţă şi magazin avea un dovleac sau o pancartiă 
autumnală. În aer încă mai era un strop din căldura verii 
înainte ca frigul să se coboare ca o ghilotină şi să ucidă tot 
ce era deasupra pământului. 

Iarna aici avea să fie insuportabilă. 

li sună telefonul. Singurele apeluri pe care le primea 
Stevie erau de la părinţii ei şi de la Janelle. Era surprinsă 
să vadă numărul lui Nate. Nate nu dădea telefoane. 

— Stai să ghicesc, spuse Stevie la telefon. Scrii. 

Nate Fisher era scriitor. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit. 

Când avea 14 ani, scrisese o carte numită Cronicile 
Argint de lună. Începuse ca un hobby. Apoi, când a 
publicat părţi din ea pe net, a devenit din ce în ce mai 
populară, până ajunseră să aibă un numeros public fidel şi 
Nate se trezise că era autorul unei cărţi tipărite şi 
publicate. Se dusese chiar şi într-un turneu de promovare 
a cărţii şi apăruse la câteva emisiuni matinale. Intrase la 


e 19 œ 


Ellingham datorită acestei realizări. Stevie avea impresia 
că lui Nate îi plăcea acolo din aceleaşi motive pentru care 
îi plăcea şi ei: era un loc izolat şi lumea îl lăsa în pace. 
Acasă, era puştiul ăla, scriitorul. Nu-i plăcea publicitatea. 
Din cauza anxietăţii care-l cuprindea în orice situaţie ce 
presupunea socializare, fiecare eveniment era un coşmar 
pentru el. Ellingham era un refugiu în munţi, unde putea 
trăi printre oameni care făceau şi ei chestii ciudate. 
Singura problemă era că ar fi trebuit să scrie volumul doi, 
iar volumul doi nu voia să se lase scris. Toată existenţa lui 
Nate era centrată pe a evita să scrie continuarea la 
Cronicile Argint de lună. 

Şi de aceea - conchise Stevie - o suna Nate. 

— Nu merge prea bine? întrebă ea. 

— Ce ştii tu despre viaţa mea? 

— Aşa rău e? 

— E absolut necesar ca o carte să aibă mijloc? întrebă 
el. 

— Cred că orice se întâmplă în mijloc probabil că e 
mijlocul, spuse Stevie. 

— Dar, dacă e doar un început în care îţi spun tot ce s-a 
întâmplat în prima carte printr-o serie de găselniţe 
literare, cum ar fi pergamente găsite şi discursuri şi 
ticăloşi beţi în taverne, care spun povestea călătorilor, şi 
după aia urmează 200 de pagini de semne de întrebare şi 
apoi explic unde e dragonul? 

— Se pupă careva? întrebă ea. 

— Te urăsc. 

— Chiar nu poţi scrie nimic? 

— Îţi spun doar că trebuia să-l pun pe Argint de lună să 
se lupte cu ceva şi singurul lucru care mi-a putut veni în 
minte a fost ceva numit Norbul Pulsatoriu. E un zid 
tremurător ca piftia. Cel mai bun lucru obţinut de la 
creierul meu săptămâna asta a fost un zid cu tremurici 
numit Norbul Pulsatoriu. Trebuie să te întorci aici şi să-mi 
pui capăt zilelor. 

— Tare mi-ar plăcea, spuse Stevie, apăsând butonul 
semaforului ca să se facă verde, să poată traversa 


e 20 - 


intersecţia. Mi-ar plăcea să cunosc Norbul Pulsatoriu. 

— Acolo cum e? întrebă el. 

— La fel. Părinţii mei sunt tot aceiaşi. Şcoala e tot 
şcoală. Nu mi-am dat seama până acum cât de tare pute 
locul ăla a cantină şi a zoaie fierbinţi. Ellingham e tot... 
lemnos. 

Când apelă la memoria simţurilor, Stevie se simţi 
săgetată de durere. De parcă primise un pumn în plex. 

— Şi? Ceilalţi ce fac? întrebă ea repede. 

— Ăăă... Janelle e băgată până-n gât în dragoste şi 
unelte electrice. Şi David... presupun... 

Şi David, presupunea el. Nate făcu o pauză suficient de 
lungă ca Stevie să-şi dea seama că era ceva de zis. Numai 
Janelle ştia aproape tot - că între Stevie şi David Eastman 
era ceva, într-un fel. David era un băiat bogat, enervant, 
neîngrijit şi dificil. Oricare i-ar fi fost talentul - şi se pare 
că avea un talent considerabil la programare -, îl ascundea 
de şcoală şi de alţii. Îi plăceau jocurile video, să 
chiulească, să nu vorbească despre trecutul lui... 

Şi Stevie. 

Janelle ştia că David şi Stevie se sărutaseră de mai multe 
ori. Probabil că Nate ghicise; nu voia să cunoască detaliile, 
dar trebuie să fi fost evident. Era ceva ce nici Janelle şi nici 
Nate nu ştiau despre David. Ceva ce Stevie ţinea doar 
pentru ea. Ceva ce nu putea fi spus. 

— Ce-i cu David? întrebă Stevie încercând să-şi ascundă 
interesul. 

— Nimic. Ar trebui să închid, cred... 

Stevie bănuia că Nate nu închidea ca să se apuce de 
scris; închidea fiindcă aceasta era, probabil, cea mai lungă 
conversaţie telefonică pe care o purtase vreodată, cel 
puţin din proprie iniţiativă. 

— Părinţii mei au o inscripţie pe peretele din baie care 
cred că spune totul, zise Stevie. Scrie aşa: „Crede în tine”. 
Te-ai gândit la asta? Te-ai gândit să încerci să crezi în tine? 
Pot să-ţi trimit citatul ăla pus pe o poză cu un răsărit de 
soare. Crezi că te-ar ajuta? 

— Hai, pa, spuse el. Te urăsc! 


e 2l-- 


Stevie zâmbi şi-şi băgă telefonul în buzunar. Durerea era 
mereu prezentă, dar acum parcă era un pic mai 
suportabilă. Cu fruntea sus, porni la drum cu paşi mari, 
hotărâți. Citise undeva că felul în care te mişti îţi poate 
influenţa starea de spirit - iei forma a ceea ce vrei să fii. 
Agenţii FBI mergeau hotărât. Detectivii ţineau bărbia 
ridicată şi ochii urmăreau tot. Îşi încleştă mâinile pe 
bretelele rucsacului şi-şi îndreptă spatele. Nu avea de 
gând să se lase înfrântă. Grăbi pasul şi aproape că ţopăia 
pe aleea de ciment sfărâmicios care ducea către uşa casei, 
întorcând spatele, ca întotdeauna, pancartei decolorate cu 
KING IN SENAT, care încă se afla pe peluza lor la un an 
după alegeri. 

— Salut! spuse ea împingându-şi căştile de pe cap şi 
scoţându-şi haina. M-am hotărât să vin pe jos... 

Văzu că aveau un musafir. 


e 22 œ» 


2 


În poveşti, diavolul vine uneori la oameni - vizitatorul 
neaşteptat, cu voce dulce. Diavolul n-ar trebui să apară în 
viaţa reală. Diavolul n-ar trebui să fie în sufragerii din 
Pittsburgh  scăldate în amurgul toamnei, aşezat pe 
canapeaua verde de la Mobila Martin cu Mega Reduceri, 
într-o încăpere rânduită în jurul televizorului ca un 
magnet. Şi, cu toate astea, iată-l. 

Edward King era trecut de 50 de ani, dar încă arăta mai 
tânăr. Avea părul închis la culoare, ondulat, dar netezit cu 
forţa. Purta un costum cenuşiu impecabil, unul din acele 
costume care sar în ochi pentru că nici nu lucesc, nici nu 
fac genunchi. Chipul fără riduri era o mască a cordialităţii, 
zâmbetul exprima o blândă modestie. Stătea comod pe 
canapea, sprijinit de spătar, cu glezna unui picior pe 
genunchiul celuilalt, de parcă aici îşi petrecea fiecare 
seară. Părinţii lui Stevie stăteau pe fotoliile rabatabile 
aflate de-o parte şi de alta a canapelei şi păreau alerţi şi 
căzuţi în admiraţie şi, dacă e să fim sinceri, buimăciţi. 

— Bună, Stevie, spuse el. 

Stevie rămăsese  înlemnită în uşă, simțind cum 
membrele îi erau cuprinse de o paralizie rece. 

Edward King era cel mai îngrozitor om din America. 

Mă rog, afirmaţia era discutabilă. Dar Edward King era 
un om puternic. Era senator de Pennsylvania, cu cartierul 
general aici, în Pittsburgh. Acesta era bărbatul care voia 
să ţină „străinii” şi „elementele rele” afară din America, 
ceea ce însemna în general oameni care nu erau albi şi nu 
erau bogaţi. Pentru Edward King, bogăţia era echivalentă 
cu bunătatea. În lumea lui nu era nicio schimbare climatică 
- planeta exista ca să producă şi mai mulţi dolari „de 
bine”. Acesta era un bărbat care voia să fie preşedinte. 

— Stevie, spuse tatăl ei cu o urmă de avertisment în 
tonul vocii. 

Ştia ce însemna tonul acela. Știm ce părere ai despre 
asta, dar omul ăsta e senator şi e eroul nostru personal, 


e 23» 


aşa că, dacă-ți închipui că ai să ieşi trântind uşa sau o să te 
lansezi în vreo tiradă politică, te înşeli amarnic. 

Stevie simţi în piept vechiul ei tiran - bătăile neregulate 
ale inimii, care semnalau începutul unui atac de anxietate. 
Apucă tocul uşii de parcă era un colac de salvare. Părinţii 
ei nu ştiau că nu era prima dată când Stevie era aşa de 
aproape de Edward King. 

— Staţi liniştiţi, spuse el. 

Era prea deştept ca să zâmbească larg; afişa doar umbra 
unui surâs blând. 

— Ştiu că s-ar putea ca Stevie să nu fie cea mai mare 
admiratoare a mea. Putem să avem opinii diferite. De 
aceea e America aşa măreaţă. Ne respectăm unii pe alţii, 
cu diferenţele dintre noi. 

A, nu! Nu, nu, nu. Aruncase mingea la ea în teren. Voia 
să se joace. 

O, ea abia aştepta să se joace. 

Dacă ar fi putut respira! Respiră, Stevie! Respiră! O 
singură gură de aer ar fi de ajuns ca să pună tot aparatul 
în funcţiune. Dar diafragma ei refuza să-i dea verde la 
respirat. 

— Stevie, spuse iar tatăl ei, dar pe un ton mai puţin 
sever. Vino să stai jos! 

Podeaua dădea să se ridice spre Stevie. Salut, spuse 
podeaua. Hai pe la mine. Ingroapă-ţi faţa la pieptul meu şi 
stai cuminte acolo. 

— Nicio problemă, spuse Edward King. Stevie, fă ce-ţi 
vine să faci. Eu am venit doar ca să vorbesc cu voi, să văd 
cum te simţi după evenimentele de la Ellingham. 

O nouă mutare în această partidă de şah. Acum, că îi 
spunea că putea rămâne în picioare, poate că mişcarea 
corectă era să se aşeze. Ori poate că aşa făcea exact ce 
voia el. Prea multă informaţie. Apusul auriu se topea rapid 
şi umbrele se întindeau pe covor. Sau i se întunecase ei 
vederea? Podeaua arăta teribil de primitoare... 

STEVIE! ţipă ea la sine însăşi. TREBUIE SĂ INTRI LA 
LOC ÎN CORP! 

— Vreau să te felicit pentru treaba excepţională pe care 


e 24» 


ai făcut-o la Ellingham, continuă Edward King. Talentul tău 
la investigaţii e cu adevărat fenomenal. 

Părinţii ei se uitară la ea de parcă se aşteptau să înceapă 
să danseze sau poate să scoată de pe undeva nişte 
marionete. Insă corpul şi vocea ei refuzau să participe la 
scenă. 

Bun, îşi spuse ea. Ai o bilă albă că nu eşti deja pe podea. 
Dar trebuie să te mişti. Poţi să te mişti. Poţi să vorbeşti. FA 
CEVA. 

— Ne cerem scuze, spuse mama ei. 

— N-aveţi pentru ce, zise Edward King deschizând 
palmele într-un gest mărinimos, de parcă era la el acasă. 
Adevărul e, Stevie - şi s-ar putea să nu-ţi placă să auzi asta 
-, că-mi aminteşti puţin de mine când eram tânăr. Imi 
susţineam principiile. Chiar dacă celor din jurul meu nu le 
plăcea întotdeauna asta. Ai coloană vertebrală. Deci iată 
ce am venit să vă rog, să discutăm... şi am să vă rog pe toţi 
să mă ascultați până la capăt. Am venit să vă rog s-o lăsaţi 
pe Stevie să se întoarcă la Ellingham. 

Parcă podeaua dispăruse brusc cu totul, dând la iveală o 
metropolă din nori. 

— Ăăă... poftim? 

Mama ei era acum debusolată. 

— Ştiu, ştiu, spuse cu regret Edward King. Şi eu sunt 
părintele unui elev de-acolo. Vă rog. Permiteţi-mi să-mi 
argumentez cererea. Vreau să vă arăt ceva. 

Băgă mâna într-o servietă elegantă, din piele, sprijinită 
de piciorul lui, şi scoase câteva dosare lucioase. 

— Uitaţi-vă pe astea, spuse el dând câte unul fiecăruia 
dintre părinţii ei. 

li întinse unul şi lui Stevie, dar şi-l puse imediat în poală 
când îi deveni clar că ea nu avea să întindă mâna după el. 

— Pază? spuse tatăl ei, studiind dosarul. 

— Cea mai bună firmă din ţară. Mai bună decât Serviciul 
Secret, fiindcă e particulară. E firma pe care o folosesc şi 
eu. Şi e firma pe care am angajat-o să instaleze camere de 
supraveghere la Ellingham. Am crezut întotdeauna că 
acolo era nevoie de un sistem de securitate mai bun, iar 


e 25» 


după evenimentele recente am reuşit să conving consiliul 
de conducere să-mi dea voie să instalez o reţea de 
supraveghere. 

Părinţii răsfoiau buimăciţi dosarele. 

— Am făcut-o, continuă el, fiindcă Academia Ellingham e 
un loc special. Cultivă talentul individual. Ce au făcut 
pentru Stevie şi fiul meu... Cred cu tărie în misiunea sa. 
Albert Ellingham a fost un om excepţional, un real inovator 
american. lar noii inovatori americani sunt creaţi la 
Ellingham chiar în acest moment. Vă rog din suflet s-o 
lăsaţi pe Stevie să se întoarcă. Campusul e mult mai bine 
păzit acum. 

— Dar fata aia, spuse mama ei. Şi tot ce s-a întâmplat... 

— Element, preciză Edward King clătinând din cap. Vreţi 
să ştiţi ce cred eu? 

Părinţii ei voiau asta tot timpul şi, pentru prima dată, 
voia şi Stevie acelaşi lucru. 

— Cred că ce s-a întâmplat a fost un accident. Cred că 
elevii aceia s-au băgat în ceva ce-i depăşea şi Hayes a 
murit. Cred că fiica voastră a dezlegat misterul şi mai cred 
că fata aceea a intrat în panică şi a fugit. O să fie găsită. 

— Şcoala ar fi trebuit să aibă mai multă grijă, spuse tatăl 
lui Stevie. 

— Ei, aici nu sunt de acord cu voi, vorbi Edward King pe 
tonul lui afabil, folosit în timpul dezbaterilor, şi se sprijini 
de spătarul canapelei. Eu nu dau vina pe şcoală. Cred cu 
tărie în responsabilitatea personală. Şcoala a încuiat 
materialele acelea. Să ştiţi că elevii aceia sunt destul de 
mari ca să ştie că nu aveau voie să intre prin efracţie într- 
un spaţiu de depozitare încuiat ca să fure substanţe 
chimice. Vorbesc despre responsabilitate personală. 

Acesta era unul dintre subiectele majore trâmbiţate de 
Edward King ca să-şi susţină poziţia: ÎNTOARCEREA LA 
RESPONSABILITATE. Din punctul ei de vedere, nu 
însemna nimic, dar oamenilor le plăcea sloganul. Văzu cum 
părinţii ei erau hipnotizaţi de acest cuvânt familiar. 

— Propriul meu fiu... o să împlinească 18 ani în 
decembrie, pe 7. Nici nu-mi vine să cred. Dar e adult. Aici 


e 26 - 


n-a fost vorba de o neglijenţă din partea şcolii. Dacă ar fi 
fost el în locul lui Hayes... Doamne fereşte, bineînţeles, 
Doamne fereşte să păţească el aşa ceva sau Stevie, dar... 
dacă ar fi păţit-o el? Aş spune acelaşi lucru. 

Vorbele îi ieşeau din gură ca o miere otrăvită - teribil de 
dulci, teribil de perfecte şi complet false. Totul era cu 
susu-n jos şi aiurea. Realitatea trebuia restartată. 

Lăsă subiectul să pătrundă încet în minţile celor din 
încăpere şi Stevie văzu că tactica funcţiona. Văzu cum în 
faţa ei se deschidea portiţa unei posibilităţi. 

— Am venit să mă ofer s-o duc eu pe Stevie înapoi, spuse 
Edward King după un moment. Aşa de tare cred în asta. 
SUV-ul meu aşteaptă afară şi în el încap o mulţime de 
bagaje, iar la aeroport am un avion particular. Ce poate fi 
mai bine de-atât? 

Ce faci când diavolul apare la tine în sufragerie şi îţi 
oferă tot ce-ţi doreşti? 

— De ce? întrebă Stevie sec. 

Erau primele cuvinte rostite de ea. 

— Fiindcă aşa e corect, răspunse Edward King. 

Era probabil prima minciună sfruntată pe care o rostea 
în această încăpere - şi cea mai revelatoare. Însă era o 
minciună care rezona puternic şi limpede ca cristalul cu 
părinţii ei, care credeau, care credeau cu tărie că Edward 
King era purtătorul de stindard al unui glorios adevăr 
american palpabil, pe care-l poţi cumpăra, ţine în mână şi 
poseda. Edward King venise aici să facă Lucrul Corect şi 
avea să o facă cu ajutorul avionului lui Binecuvântat. 

— Şi, desigur, e modul meu de a le mulţumi celor doi 
oameni care muncesc aşa de mult pentru mine, spuse el 
arătând spre părinţii ei. Conduceţi biroul meu local. Vă 
sunt îndatorat. Aşa că... 

Se întoarse spre Stevie. 

— Ce zici? întrebă el. 


e 27 -- 


14 aprilie 1936, ora 02:00 


Când avea opt ani, tatăl lui Francis Crane a luat-o să 
viziteze una dintre morile lor, care fusese distrusă de o 
explozie. Au umblat prin ce mai rămăsese din structura 
exterioară a clădirii rămase fără acoperiş, cu cerul 
deasupra lor. Pereţii erau acoperiţi cu urme negre de 
flăcări. Multe dintre maşinării erau arse, parţial topite, 
bucăţi atârnând de cabluri. Pe perete abia se mai vedeau 
cuvintele FĂINA CRANE. 

— Toate astea, de la făină, Francis, a spus tatăl ei. De la 
simpla făină. 

Atunci a aflat Frankie de proprietăţile combustibile ale 
făinii. Cea mai domestică substanţă, cu aspectul cel mai 
inofensiv din lume, putea exploda, făcând o gaură în zid. 
Atâta energie, eliberată de ceva aşa de nevinovat. 

Lui Francis, această experienţă i-a schimbat viaţa. Era 
cel mai minunat lucru pe care îl văzuse vreodată. S-a 
îndrăgostit de explozii, de foc, de flăcări şi de bubuitură. 
Simţea pe limbă gustul pericolului. Atunci şi-a început 
Francis călătoria către cealaltă latură a vieţii - rămăşiţele 
distruse, resturile fumegânde, uşile din spate, camerele 
servitorilor. Jos, jos, tot mai jos, oriunde trebuia să ajungă 
ca să simtă acea scânteie. Avea plăcerile ei nevinovate - 
stârnea mici incendii în coşul de gunoi, a furat pălăria lui 
Edie Anderson şi a trimis-o în Valhalla cu un chibrit, pe 
lacul din Central Park, şi a mers poate un pic cam departe 
o dată, cu o cutie de pocnitori. Se ştia că dispărea de la 
petreceri sau ieşea pe furiş din casă când auzea sirenele 
maşinilor de pompieri, lua un taxi şi se ducea după ele. 
Stătea toată noaptea afară, uitându-se la flăcările care 
lingeau cerul. Iar acum se furişa pe sub pământul pe care 
se afla Academia Ellingham şi îşi număra paşii. 

O sută, o sută unu, o sută doi... 

Ţinea mâna dreaptă, cu lumânarea, întinsă în faţă. Se 
topea rapid, revărsând şiroaie de ceară fierbinte peste 
pumnul ei şi aducând flacăra tot mai aproape de carnea ei. 


e 28 œ 


Mâna stângă rămăsese întinsă în urmă, ca o cârmă, şi 
atingea cu grijă peretele, ca s-o ajute să se orienteze în 
spaţiu. Tunelul era aşa de îngust, că, dacă păşea cu trei- 
patru centimetri mai la stânga sau mai la dreapta, braţele i 
s-ar fi frecat de pereţi. Asta nu era o problemă în partea de 
început a tunelului, care era din cărămidă netedă. Pe 
măsură ce înainta în adâncuri, constructorii renunţaseră şi 
folosiseră bucăţi de piatră ca să facă zidurile - bucăţi 
aspre, uneori chiar tăioase, care păreau să provină de la 
demolarea stâncii. 

Puteai rămâne blocat aici. 

O sută cincizeci, o sută cincizeci şi unu... 

Dacă se întâmpla ceva - dacă rămânea blocată, dacă se 
prăbuşea tunelul, îngropând-o sub bolovani -, genul ăsta 
de risc o umplea de încântare. 

O sută şaizeci. 

S-a oprit şi şi-a tras mâna stângă în faţă ca să pipăie cu 
ea până a găsit spaţiul gol pe care-l căuta... aici se bifurca 
tunelul. O luă la stânga şi merse mai departe, începând din 
nou să-şi numere paşii. Această potecă mergea mai 
departe decât prima. În cele din urmă, a simţit cum se 
lărgea spaţiul. A suflat în lumânare şi a înaintat orbeşte, cu 
paşi mărunți, până ce a atins cu mâinile treptele unei 
scări. O clipă mai târziu împingea în sus o trapă şi ieşea 
afară, la baza unei statui aflate printre copaci, în adâncul 
unui crâng de la marginea cea mai îndepărtată a 
campusului. A tras adânc în piept aerul rece, ceţos. 

Asta era partea cea mai grozavă - să te târăşti la propriu 
afară, pe iarbă, în întuneric, ca o creatură nocturnă nou- 
născută. Privirea i se acomodase cu neantul beznei, iar 
acum noaptea îi părea strălucitoare şi plină de viaţă. Nu 
avea nevoie de lumânare ca să-şi găsească drumul printre 
copaci, către poteca ce ducea la Casa Apollo. A luat de pe 
jos o pietricică şi a ochit cu grijă o fereastră de la etaj. 

O clipă mai târziu a auzit cum se deschidea fereastra 
glisantă. O funie cu noduri a şerpuit până jos. Întâi a văzut 
picioarele lui Eddie. Avea stele tatuate cu cerneală neagră 
pe tălpile ambelor picioare. Nu avea pe el decât o pereche 


e 29 œ 


de pantaloni de pijama din mătase albastră; refuza să facă 
vreo concesie frigului. Şi-a dat drumul de la vreun metru 
înălţime şi a aterizat elegant, dându-şi pe spate părul 
blond cu o scuturare din cap. Apollo era o clădire mare, 
construită iniţial ca să găzduiască clase, dar acum 
adăpostea la etajul unu patru elevi. Eddie împărțea 
această latură a clădirii numai cu încă o persoană, deci ar 
fi putut ieşi liniştit pe uşa din faţă, dar n-ar mai fi fost la fel 
de amuzant. 

A urmat-o în crâng şi, odată ajunşi acolo, a lipit-o cu 
spatele de un copac. Ea i-a cuprins faţa în palme şi l-a 
sărutat sălbatic, plimbându-şi mâinile pe spinarea lui 
goală. 

Edward Pierce Davenport era prima şi singura persoană 
pentru care Francis simţea o urmă de respect. Provenea 
din acelaşi gen de mediu avut, ca şi ea; era din Boston şi 
familia lui se ocupa de transporturi. Eddie îşi făcuse un 
scop în viaţă din a-şi dezamăgi familia şi până acum făcuse 
o treabă excepţională. Se auzeau poveşti despre menajere 
seduse, despre preumblări în pielea goală prin mijlocul 
unor dineuri elegante, despre o cadă plină cu şampanie. 
Fusese exmatriculat din patru dintre cele mai bune şcoli 
din ţară înainte ca părinţii lui să cadă în genunchi şi să-l 
implore pe bunul lor prieten, Albert, să-l ia pe Eddie în 
munţi, unde avea şanse să nu dea de belea chiar din 
primele cinci minute. Sau, măcar putea să stârnească 
scandal într-un loc izolat. Era suficient. 

Eddie şi Francis se cunoscuseră în prima zi, la picnicul 
de pe pajişte, unde se sorbiseră din ochi peste friptura 
rece de pui şi limonadă. El văzuse exemplarul din revista 
Detectivii din geanta ei. li recitase un citat dintr-o poezie 
franţuzească obscenă. Şi gata. Eddie se potolise brusc. Sau 
aşa părea. Lumea spunea că Francis exercitase o influenţă 
pozitivă asupra lui. 

Eddie i-a prezentat lui Francis lumea poeziei - furtunile 
sălbatice şi  învârtejite ale romanticilor, realitățile 
fracturate ale  moderniştilor şi  suprarealiştilor. I-a 
dezvăluit visul lui: să ducă o viaţă în care să dea curs 


e 30 - 


fiecărui impuls. I-a arătat lui Francis o multitudine de 
lucruri pe care le învățase în viaţa lui sentimentală, iar 
Francis fusese o elevă silitoare. 

Francis i-a povestit lui Eddie despre fabricarea bombelor 
şi i-a citit povestiri despre Bonnie şi Clyde şi John Dillinger 
şi Ma Barker. Eddie a fost fascinat pe loc. Erau poeţi... 
poeţi ai mitralierei, care refuzau orice compromis, care 
apucau orice drum doreau, care călătoreau râzând în 
soare. Şi aşa, pe pajişti, în bibliotecă, prin colţuri şi 
subsoluri, Francis şi Eddie au format o legătură 
indestructibilă. 

Pe parcursul toamnei şi al acelei ierni geroase, au 
început să studieze arta nelegiuirii. La momentul potrivit, 
aveau să fure una dintre maşinile lui Ellingham, s-o umple 
cu dinamită şi să fugă. Momentul avea să vină curând, 
când avea să se topească zăpada de pe munte, într-o zi 
senină, fără să fie văzuţi de nimeni, aveau să o ia spre vest 
şi să jefuiască bănci. Francis avea să arunce în aer uşile 
seifurilor. Eddie avea să scrie povestea lor. Aveau să facă 
dragoste pe podelele caselor părăsite în care aveau să se 
ascundă şi chiar pe drum, până ce se termina drumul. 

S-a retras din îmbrăţişarea lui ca să-i spună ce se 
întâmpla - Dottie lipsea, venea poliţia -, dar el s-a lăsat 
uşor pe pământ, trăgând-o după el. Dorinţa ei de a-i spune 
veştile interesante a fost întrecută de un alt fel de dorinţă. 
Nu exista nimic mai frumos pe lume decât Eddie, aşa cum 
stătea, lungit pe pământ, cu pieptul gol. Nu era un băiat 
cuminte; era un băiat pervers, rebel, aproape la fel de 
pervers şi nestăpânit ca Francis. Mai fusese şi cu alţi băieţi 
înainte de el, dar erau stângaci. Eddie ştia exact ce făcea. 
Se juca cu viteza corpului lui. Putea să se mişte lent... 
dureros de lent. Acum a tras-o în jos şi şi-a trecut mâna pe 
lungimea trupului ei, centimetru cu centimetru, până ce ea 
aproape că n-a mai putut îndura. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, a spus ea, cu respiraţia 
tăiată. O să-ţi placă. 

— Imi place tot ce-mi spui tu. 

S-a auzit ceva lângă ei şi cei doi au îngheţat. Albert 


e 31 œ» 


Ellingham a trecut pe lângă ei cu pas iute. Francis a arătat 
cu degetul către el şi i-a făcut semn să-l urmeze. Au 
păstrat distanţa, ţinându-se după el către sala de sport, 
aflată încă în construcţie. 

Încăperea în care intrase Albert Ellingham era destinată 
noului bazin de înot. Era un spaţiu vast, cu tavan boltit, 
rece şi întins, cu pereţi acoperiţi cu faianţă albă şi 
acvamarin. În bazin încă nu era apă... era doar o groapă cu 
pereţi netezi, din beton. Nu era căldură, deci încăperea era 
ca un congelator. Lui Francis îi era frig cu paltonul pe ea, 
nici nu-şi închipuia cum se simţea Eddie. Dar asta era faza 
cu Eddie... nu simţea durerea. 

Lângă uşă era un căruţ mare, plin cu materiale de 
construcţie. Cum singura lumină venea de la un felinar 
aflat în celălalt capăt al încăperii, Eddie şi Francis au 
reuşit să se ascundă după ele fără probleme. Tavanul înalt, 
bazinul gol şi pereţii faianţaţi asigurau o acustică perfectă. 
Auzeau fiecare vorbă, chiar dacă nu vedeau mare lucru de 
unde erau ghemuiţi. 

— Albert! a spus domnişoara Nelson. 

Francis a auzit paşi iuți şi, iţindu-se peste căruţ, a văzut 
două siluete îmbrăţişate. Francis şi-a dat în gând o palmă 
peste ceafă. Normal! De aceea era părul domnişoarei 
Nelson aşa de atent coafat. De aceea purta mici diamante 
în urechi, discrete, dar mult peste posibilităţile ei 
financiare. 

— Marion, a spus Albert Ellingham cu voce răguşită. S-a 
întâmplat ceva. Cineva le-a răpit pe Alice şi pe Iris. 

Acum, frigul de afară oglindea frigul din ea... dar era un 
fel de ger scânteietor, ca lumina nebună a cerului înainte 
de una dintre furtunile de zăpadă furibunde specifice 
iernilor din Vermont. 

Răpite. 

— Scrisoarea aia, a spus el. Maestrul minciunilor... 

Lui Francis i-a venit să vomite. Lângă ea, Eddie a tras 
aer printre dinţi, cu un şuierat entuziasmat. 

— Ia ăsta, a spus Albert Ellingham. 

— Doamne, Albert, nu ştiu să trag cu chestiile astea. 


e 32 œ 


Oare să fi primit domnişoara Nelson un pistol? 

— Tragi cocoşul şi apeşi pe trăgaci. Acum, ascultă-mă! 
Am chemat autobuze şi vor veni în zori. Elevii trebuie să 
plece cu ele, la fel şi tu. Trezeşte-i înainte de răsărit şi 
pune-i să-şi ia numai strictul necesar. Am să le trimit 
restul. 

— Albert, unul din copii a... 

— N-avem timp. Ia trenul spre New York şi du-te direct 
la apartament. Te caut eu acolo de îndată ce-o să pot. 
Fugi! Trebuie să pleci chiar acum. 

— Albert, îmi pare rău. O să... 

— Du-te, Marion! 

Albert Ellingham - regele ziarelor şi radioului american 
- avea glasul înecat în lacrimi. Francis şi Eddie s-au 
ghemuit la pământ când domnişoara Nelson a ieşit grăbită. 
L-au auzit pe Albert Ellingham plângând în hohote 
convulsive minute în şir, apoi a ieşit şi el. 


e 33 


3 


Cam la o oră după ce Stevie îl găsise pe Edward King în 
casa ei, se afla pe bancheta din spate a unui SUV care se 
îndrepta către aeroport. Soarele apusese de mult, dar în 
maşina asta întunericul era sporit de geamurile fumurii. 
Mai era o umbră - persoana care stătea lângă ea, pe 
bancheta imensă din piele, sorbind dintr-o sticlă de apă 
minerală, cu ochii în telefon. Edward King nu vorbise 
aproape deloc pe drum. Agentul lui de pază stătea în faţă, 
privind înainte. Nu se vedeau decât luminile difuze de 
afară şi micile leduri de pe bord. 

Aşa cum i se promisese, în portbagajul maşinii era destul 
loc pentru cutiile şi genţile lui Stevie. Unele nici nu 
fuseseră despachetate şi erau deja gata de drum. Hainele 
trebuiseră adunate de prin coşuri (unele încă murdare) şi 
din uscător, dulap şi de prin sertare. Toate lucruşoarele ei, 
cărţile rufoase şi hainele negre decolorate de atâta spălat 
şi cearşafurile cu petele colorate de pe ele de unde 
explodase o capsulă de detergent... o geantă cu 
prelungitoare şi cabluri adunate la repezeală... toate 
acestea fuseseră luate pe sus şi îndesate în portbagajul 
SUV-ului cu precizie ştiinţifică de şofer şi bodyguard, 
precum criminaliştii care adună probe de la scena unei 
crime. În pungă. În maşină. Oricât ar fi de jerpelite, oricât 
ar fi de mici. 

Stevie păstră rucsacul cu ea, strâns la piept. Era tot ce-i 
trebuia, de fapt, în caz că se hotăra să deschidă portiera la 
un semafor şi să o rupă la fugă. Laptopul. Portofelul. 
Pastilele. Notiţele. Telefonul. Cutia. 

— Aşa... spuse Edward King băgându-şi telefonul în 
buzunar. Eşti bucuroasă că te întorci la şcoală? 

Bucuroasă nu era cuvântul corect. Stevie trebuia să se 
întoarcă şi voia să se întoarcă, dar emoția care o însoțea 
era anxietatea. Anxietatea şi entuziasmul sunt veri primari; 
pot fi confundate uneori. Au multe trăsături comune: 
emoția efervescentă, viteza, ochii măriţi şi bubuitul inimii. 


e 34» 


Dar în timp ce entuziasmul tinde să te ridice pe culmile 
înalte, luminoase, ale emoţiilor, anxietatea te trage în jos, 
dându-ţi senzaţia că trebuie să-ţi încleştezi mâinile de 
pământ ca să nu aluneci de pe el când se învârteşte. 

Aşa funcţiona sistemul simpatic, îi spusese terapeutul. 
Ca să poţi face faţă anxietăţii, trebuie s-o laşi să-şi 
completeze ciclul. Stevie bătu din picior în podeaua 
maşinii, spunându-i ciclului să-şi mişte fundul. De ce era 
aşa de anxioasă? Se întorcea la caz, se întorcea la prieteni, 
se întorcea la cursuri, se întorcea... 

La fiul lui Edward King. Şi acesta era o persoană la care 
era complicat să te întorci. 

Ultima dată avusese contact cu David în dimineaţa de 
după ce o pusese pe Ellie în faţa dovezilor, iar Ellie fugise. 
Ea şi David se întorseseră împreună la Minerva. S-au dus 
în camera lui Ellie şi s-au aşezat pe patul ei. David era aşa 
de frumos în dimineaţa aceea! Lumina îi cădea pe o parte a 
feţei şi el parcă avea o strălucire interioară. Părul negru îi 
cădea în cârlionţi lungi de un deget pe frunte. Avea 
sprâncene arcuite natural, permanent ridicate a 
amuzament. Avea nasul lung şi subţire. Tricourile lui uzate 
erau prea strâmte pentru corpul lui şi îi dezgoleau braţele 
musculoase... 

A dat să-l sărute, dar s-a auzit un zgomot de-afară, de 
deasupra lor. Stevie a crezut că elicopterul făcea parte din 
eforturile de căutare a lui Ellie, dar când l-a ajuns din 
urmă pe David şi a văzut la ce se uita, totul s-a schimbat. 
Atunci a văzut cuvântul KING pe latura aparatului. Atunci 
s-a uitat de la Edward King la David şi a văzut prima dată 
asemănarea. David i-a spus: „i-l prezint pe tatăl meu 
mort”. 

Ce s-a întâmplat după aceea a fost foarte bizar. Edward 
King s-a oprit din drum când i-a văzut pe David şi pe 
Stevie. A înclinat din cap şi apoi s-a întors spre Casa Mare. 
Elicopterul a decolat. Din câte-şi dădea seama Stevie, în 
momentul acela nu era nimeni prin preajmă ca să citească 
ce scria pe el sau să-l vadă pe Edward King. 

David s-a întors spre Stevie şi a spus: „Ei, acum ştii”. 


e 35» 


A aşteptat reacţia ei, dar n-a venit. Creierul ei nu putea 
procesa asta - că singurul tip pentru care simţise vreodată 
aşa ceva, cu care avusese aşa de mult contact, că David 
era fiul lui... 

Cu fiecare secundă care trecea fără ca ea să spună 
nimic, rânjetul lui David devenea tot mai larg. 

„Mda”, a spus el. „Exact cum am crezut.” 

S-a întors şi a plecat. Acelea fuseseră ultimele cuvinte 
pe care le schimbaseră. David a evitat-o tot restul zilei, iar 
ea l-a evitat a doua zi. Şi după aceea ea a plecat. Nu mai 
vorbiseră de atunci. Se gândise de câteva ori să-l 
contacteze, dar prea multe emoţii îi ţâşniseră în cale... 
repulsie, frică, tristeţe. 

Cumva, avea sens ca Edward King să fie cel care o 
aducea înapoi. Cercul era acum complet. 

Maşina ocoli ca s-o ia către o zonă din spatele 
aeroportului, spre un gard de sârmă cu o poartă roşu- 
aprins, cu paznic. Şoferul ridică mâna în care ţinea ceva şi 
bariera roşu-aprins se ridică, dându-le voie să intre în 
spaţiul situat de cealaltă parte, unde se îndreptară către o 
mică clădire din mijlocul terenului. În clădire nu exista 
nicio coadă la controlul de securitate, nicio poartă, nicio 
pasarelă. Intrară într-o cameră goală care arăta cam ca o 
bancă, şi-şi aruncară lucrurile pe banda unui aparat cu 
raze X care aştepta acolo, la dispoziţia lor, cu un operator 
care nu părea să dea doi bani pe conţinutul pe care îl 
scotea la iveală maşinăria. Li se făcu semn să treacă, apoi 
merseră pe lângă câteva scaune confortabile şi nişte 
rafturi unde erau expuse reviste şi ziare, toate gratuite. 
leşiră pe nişte uşi cu senzor de mişcare şi erau iar afară, 
îndreptându-se către un avion. 

Stevie urcase în avion doar de câteva ori în viaţa ei, ca 
să-şi viziteze bunicii din Florida. Avionul ăsta nu era ca 
acelea în care zburase ea. Era extrem de mic. Un bărbat în 
cămaşă albă şi cu şapcă de căpitan le făcu semn din mână 
şi îi conduse pe patru trepte înguste încastrate într-o trapă 
deschisă. Uşa, dacă i se poate spune aşa, era o 
deschizătură mică, ca pentru un hobbit. Stevie fu nevoită 


e 36 - 


să-şi bage capul între umeri şi să-şi strângă rucsacul la 
piept ca să poată trece. Înăuntru, universul avionului era 
de un alb cremos, calmant. Erau şase locuri: două cu faţa 
către cabina piloților şi patru grupate două câte două, faţă 
în faţă. Edward King ocupă unul dintre acestea şi-i făcu 
semn lui Stevie să se aşeze pe cel din faţa lui. Stevie îl 
ocupă pe cel aflat de cealaltă parte a micului interval. 

— O să-ţi placă, îi spuse el. Odată ce zbori cu un avion 
privat, n-o să mai vrei niciodată să zbori altfel. Bucură-te 
de moment! E grozav! 

Bodyguardul intră şi ocupă unul dintre locurile aflate cu 
faţa spre piloţi, apoi scoase o carte şi începu să citească. 
Căpitanul şi copilotul îl urmară şi unul dintre ei trase uşa 
după ei. Era mult prea... simplu pentru gustul lui Stevie. 
Doar o mică trapă închisă de un tip oarecare. A sucit un 
mâner şi gata. S-au aplecat să intre în carlinga mică, care 
era complet deschisă şi expusă privirilor. Bordul cu 
luminiţele lui sărea în ochi în contrast cu cerul întunecat 
care se vedea prin parbriz. Nu era normal să vezi carlinga 
şi sigur nu era normal să poţi intra pur şi simplu în ea. 

— Aveţi nevoie de ceva, şefu'? întrebă unul dintre piloţi 
lăsându-se pe spate. 

— Vrei ceva, Stevie? întrebă Edward King. Avem sucuri, 
gustări... Vrei o Cola? Avem nişte chipsuri tare bune. Îmi 
plac la nebunie. Nu am voie să mănânc... colesterolul, 
dar... 

Lui Stevie i-ar fi plăcut o Cola şi nişte chipsuri de fiţe 
servite în coşuleţ. Erau din alea scumpe, tăiate gros, în 
pacheţele mici, cu tot felul de arome - care costă cel puţin 
un dolar. Dar ea n-avea de gând să mai ia absolut nimic de 
la Edward King. Urma regula din Ţara Minunilor: nu bea şi 
nu mânca nimic! 

Văzând că Stevie avea de gând să reziste coşuleţului cu 
chipsuri de fiţe, Edward King ridică din umeri şi-l puse la 
loc în spatele lui. 

— Cred că suntem gata de plecare, spuse el. 

Şi asta a fost tot. Fără demonstraţie de siguranţă. Fără 
măcar să-i spună cineva să-şi pună centura. Micul avion 


e 37 -- 


porni înainte, coti pe o pistă şi apoi începu să prindă 
viteză. Pittsburgh-ul trecea pe la ferestre într-un iureş 
nedesluşit, iar Edward King stătea politicos pe tronul lui 
de piele crem, butonând mobilul. La mobil. În avion! 

Regulile nu mai contau. 

Stevie simţi cum stomacul i se ridică în gât când avionul 
se ridică lin de la pământ. 

— O să ne zgâlţâie puţin, spuse unul din piloţi lăsându- 
se pe spate. E cam înnorat. Ar trebui să treacă după vreo 
zece minute. S-ar putea să mai dăm de nori când ajungem 
în Vermont. Acolo e vreme proastă şi e posibil să dăm 
peste ceva turbulenţe când trecem munţii. Nimic de 
speriat. 

Avioanele mici se prăbuşeau mereu, nu? Aeronava 
minusculă săltă uşor în aer şi Stevie îşi dădu seama pe loc 
cât de ridicolă era viaţa. Plutea în vânt împreună cu cea 
mai oribilă persoană pe care o cunoscuse vreodată. Dacă 
se prăbuşeau, Edward King se prăbuşea şi el. Era ea 
pregătită pentru asta? Dacă ar avea de ales, ar ordona 
avionului cu puterea minţii să se prăbuşească bubuind pe 
vreun câmp, dacă asta însemna să îl elimine pe Edward 
King? Era ea gata să cadă din cer ca să salveze America? 
Creierul ei venea cu idei care mai de care mai stranii. 

— De ce faci asta? întrebă ea. 

Vocea ei suna straniu în liniştea politicoasă din avion. 

— Vorbeşti! Mă bucur. Credeam că ţi-e rău. Sigur nu 
vrei o Cola? 

— De ce faci asta? întrebă ea din nou. 

— Adică de ce te duc înapoi la Academia Ellingham într- 
un avion particular? 

Normal că asta voiam să spun, căcănar ipocrit ce eşti! 

— Păi... spuse Edward King băgându-şi telefonul la loc 
în buzunarul interior al hainei, cred că acolo ţi-e locul. 

— Deci asiguri tuturor acest serviciu? întrebă ea. 

— Nu, răspunse el, cu un mic zâmbet. Nu, sigur că nu. 
Nu, iar tu eşti foarte deşteaptă, Stevie, sunt conştient de 
asta. Apreciez asta. Ştii ceva? O să mănânc o pungă de-aia 
de chipsuri. Nu le mănânc decât în avion. Nu ştiu de ce. 


e 38 - 


Dar o punguţă... 

Stevie se uită cum trăgea iar coşuleţul spre el şi îi trecea 
cu atenţie în revistă conţinutul. Era interesul plin de 
bucurie îndelung exersat de un politician care trebuia să 
pară interesat de orice îi puneau alegătorii în faţă: torturi 
şi cine şi prezentări făcute de copii şi pensionari, 
ceremonii pentru oameni de care n-a auzit niciodată. Era 
un zâmbet profesionist, o modalitate de a identifica 
momentul perfect pentru o pauză şi de a interveni în fluxul 
conversaţional pentru a readuce atenţia asupra lui, făcând 
toate astea aşa de firesc şi subtil, încât atunci când veninul 
ieşea la iveală, lumea să spună: „Dar e un tip aşa de drăguţ 
şi cu picioarele pe pământ! Uite, îi plac chipsurile, ca şi 
nouă”. 

Aşa că avea să aştepte fără să spună nimic. Se cufundă 
şi mai tare în scaun, iar scaunul o primi, fiindcă era un 
scaun scump, făcut să primească orice tratament dorea să- 
i aplice cel care şedea în el. 

— Astea par ciudate, spuse Edward King, scoțând o 
punguţă verde din coş. Aromă de murături cu mărar. Sunt 
tare bune. 

Deschise punguţa şi, cu degetele lui lungi, scoase un 
chips. Mâinile lui semănau aşa de tare cu ale lui David, că 
lui Stevie i se făcu pielea de găină. Lungi şi elegante. 
Mâini care ar cuprinde perfect un gât. 

— Primul motiv, spuse el băgându-şi cartoful în gură şi 
vorbind apoi clefăind, pentru care te duc personal înapoi la 
Ellingham are legătură cu treaba excepţională pe care ai 
făcut-o ca să afli ce s-a întâmplat cu Hayes Major. Sunt şi 
eu părinte, Stevie. Fiul meu e la şcoală cu tine. Şi eram la 
fel de îngrijorat ca orice părinte. 

Aşa de îngrijorat, încât fiul tău a preferat să ne spună că 
eşti mort decât să recunoască faptul că eşti taică-său. 

— Deci ăsta ar fi un motiv, spuse el. Dar, aşa cum ţi-ai 
dat seama, vreau ceva de la tine. Am nevoie de ajutorul 
tău. 

Prin una dintre gurile de ventilaţie discrete din perete 
venea aer rece. Stevie trase aer în piept, inhalând şuvoiul 


e 39 œ 


răcoros. 

— Da, ştiu, ştiu. Nu vrei să mă ajuţi. Am auzit de unele 
dintre şotiile pe care le-ai făcut la biroul voluntarilor locali. 
Ai schimbat listele voluntarilor de ai făcut pe toată lumea 
să sune la Lumea Apelor şi la magazinul American Girl, ăla 
cu păpuşile. Sincer să fiu, a fost amuzant. Nu mă 
deranjează astfel de chestii. Ne mai scot din rutină. Dar 
ştiu că n-ai vrea să faci ceva ce ar ajuta intereselor mele 
politice, fiindcă interesele noastre nu se... suprapun. 

Era tot politicos şi rostea cuvintele nonşalant şi 
fermecător şi studiat. Dar ridică privirea spre ea şi văzu pe 
chipul lui aceeaşi expresie misterioasă şi jucăuşă pe care o 
văzuse şi la David. Stevie făcuse toate acele lucruri, dar nu 
crezuse niciodată că vestea despre ele avea să ajungă până 
la el. Acest senator - acest bărbat care voia să fie 
preşedinte - ştia că Stevie se amestecase în campania lui. 
Nu era un gând prea liniştitor. 

— Ce vreau eu de la tine, spuse el, e o chestie care cred 
că o să ţi se potrivească perfect. Nu contravine 
convingerilor tale. 

Băgă încă un cartof în gură şi, pentru o clipă, aerul de 
sub avion dispăru. Stevie îşi încleştă mâinile de scaun. 

— ÎI ştii pe David, fiul meu, zise el, fără să bage în seamă 
scăderea altitudinii. E prieten cu tine. Ştiu că te respectă 
foarte mult. Ştiu asta pentru că nu mi-a spus nicio vorbă 
despre tine, deşi l-am întrebat de mai multe ori. Voiam să 
aflu mai multe despre această colegă a lui de cămin care a 
rezolvat cazul, cea alături de care stătea când am ajuns la 
voi la şcoală aşa de devreme în zori, când nimeni n-ar fi 
trebuit să fie treaz. Dar n-a scos o vorbă. Ceea ce 
înseamnă că nu vrea ca tu să ai nimic de-a face cu mine. 
Ceea ce înseamnă că te place. Nu e cine ştie ce cod 
imposibil de descifrat. 

Stevie simţi că se relaxează un pic şi, în avionul ăsta 
ciudat şi rece, se simţi învăluită de căldură. David ridicase 
ziduri de apărare. David o plăcea. 

— David, zise el punând punga cu chipsuri pe scaunul 
din faţa lui, e cam dificil de ţinut în frâu. Ai idee la câte 


e 40 - 


şcoli a mers? 

Clătină din cap de parcă ea răspunsese. 

— Parcă şase. Poate şapte. Are un stil uluitor de a-şi 
exprima dezgustul faţă de un loc. Odată ce nu-i mai place 
acolo, totul se duce de râpă. Aş vrea ca lucrurile să nu se 
mai ducă de râpă. Aproape că a scăpat de liceu. E ultimul 
lui an. Trebuie doar să reziste până în iunie. Şi Ellingham îi 
prieşte. Când ai plecat, a început să facă probleme. Nu se 
mai duce la ore. Are comportament distructiv. Nu mai e 
mult până ce şcoala va fi nevoită să-l dea afară. Cred că 
dacă te întorci la Ellingham o să se liniştească. Aşa că te 
duc înapoi. Ai şansa să te întorci într-un loc unde cred că-i 
doreşti foarte tare să fii şi ai o sarcină foarte simplă: să te 
asiguri că şi David rămâne acolo. 

— Şi cum crezi că aş putea face asta? întrebă Stevie. 

— Cred că-i place să te aibă acolo. Pari să fii o prezenţă 
liniştitoare pentru el. Nu sugerez în niciun caz să faci 
ceva... personal. Nu e sub nicio formă treaba mea şi ar fi 
complet deplasat din toate punctele de vedere să sugerez 
aşa ceva. Cred doar că te consideră prietena lui şi că ar 
putea fi mai dispus să rămână dacă ai fi şi tu la şcoală. 
Asta-i tot. 

— Şi dacă nu vreau să vorbesc cu el? 

— Nu-i aşa greu să faci un pic de conversaţie de 
complezenţă. Cât timp David e acolo, o să fii şi tu acolo. O 
să am grijă de asta. lar dacă ai vreo problemă cu 
înţelegerea asta, întorc avionul şi te duc imediat înapoi 
acasă. Nu mi-e greu deloc. Gândeşte-te la ce ţi-am propus. 

Intorc avionul. Ameninţări de părinte, dar de data asta 
cu putere reală, iar Edward King ştia asta. Stevie nu mai 
scoase o vorbă şi se uită la luminile care apăreau 
dedesubt, pe pământ, prin spărturile din pătura de nori. 
Simţi conturul unui obiect din geanta ei - singurul lucru cu 
adevărat preţios, de neînlocuit. Cutia de ceai. Indiciul. 
Inainte, dezlegarea cazului fusese un mare vis, dar acum 
era o reală posibilitate. Avea ceva ce nu mai avea nimeni. 
Asta era şansa ei. 

Stevie tăcu multă vreme, simțind răceala degajată de 


e 4l œ» 


fereastra avionului, privindu-şi reflexia cu părul scurt şi 
blond ridicat drept în sus. Cine era ea? Cine putea să fie? 
— Ce zici, Stevie? întrebă Edward King. Batem palma? 
— Mda, făcu Stevie întorcând spatele propriei reflexii. 
Batem palma! 


e 42 >» 


4 


Uneori, în momente de nesiguranţă sau plictiseală, 
Stevie Bell trecea în revistă în minte scene din romane sau 
seriale polițiste celebre. În timp ce stătea în alt SUV care 
urca pe drumurile de munte mărginite de stânci ale 
autostrăzii 1-89, îndepărtându-se de Burlington şi 
îndreptându-se spre Ellingham, creierul ei decise să 
revadă începutul de la Zece negri mititei, probabil cea mai 
bună operă a Agathei Christie şi poate cartea polițistă cea 
mai apropiată de perfecţiune scrisă vreodată. Zece străini 
se întâlnesc în drum spre o insulă privată izolată de lume, 
la care nu se poate ajunge decât cu o barcă micuță. Toţi au 
fost invitaţi acolo sub diverse pretexte, de cineva pe care 
nu-şi aminteşte nimeni prea bine să-l fi cunoscut. Toţi 
primesc oferte irezistibile, aşa că toţi răspund invitaţiei. 
Nu trece mult după ce ajung şi îşi dau seama că toate 
povestirile sunt cusute cu aţă albă, iar după aceea... încep 
să cadă ca muştele. 

Cam aşa era şi cu mersul la Ellingham. 

Era izolat. Nu puteai ajunge acolo decât cu microbuzul 
şcolii. Primeai invitaţia printr-o scrisoare şi poate că nu 
pricepeai niciodată pe deplin de ce ai fost invitat. Stevie se 
întorcea datorită unei oferte... o ofertă pe care n-o putea 
refuza. 

A, şi deja apăruse un cadavru. 

Hayes Major nu putea fi dat uitării. Hayes - cel cu părul 
blond şi picioare musculoase şi bronz uniform, cu vocea 
mieroasă şi pomeţi de star. Stevie descoperise în scurt 
timp că cel mai mare talent al lui Hayes era să-i pună pe 
alţii să-i facă treaba: temele, referatele, proiectele, 
serialul. Hayes avea o mulţime de oameni care lucrau 
pentru el. Era cam nesimţit. 

Oricum s-ar fi întâmplat, nu meritase să moară. Şi Stevie 
nu era nici ea prea sigură cum se întâmplase. Tot ce ştia 
sigur era că nu Hayes îşi scrisese serialul. Se prinsese că 
Ellie i-l scrisese pentru 500 de dolari şi că ascunsese acest 


e 43- 


lucru. Stevie mai pusese cap la cap şi alte indicii: faptul că 
Hayes vorbea pe Skype cu prietena lui, Beth Brave, la ora 
la care se presupunea că era în cealaltă parte a 
campusului şi fura gheaţa carbonică ce avea să-l ucidă. 
Deci altcineva luase gheaţa aia. Şi cine ar fi putut s-o facă, 
dacă nu o persoană care îi purta pică pentru ceva, cum ar 
fi, să zicem, pentru că scrisese un serial pentru el, crezând 
că nu va ajunge departe, ca să descopere că avea să fie 
făcut un film după el şi că valora poate milioane... 

Dar erau o groază de oameni care aveau un cui 
împotriva lui Hayes. lar Ellie crescuse într-o comunitate 
hipiotă, unde totul se împărțea. Ellie purta haine din saci 
de gunoi şi nu părea să-i pese deloc de bani... 

Bum, bum. Inima îi bătea mai repede. Nu avea niciun 
motiv să-şi lase gândurile s-o apuce pe calea asta, niciun 
motiv să resusciteze vinovăția. Ea doar scosese la lumină 
un fapt şi Ellie fugise, iar acum criza se terminase şi ea se 
întorcea la Ellingham ca să termine ce începuse. 

Edward King n-o însoţise în partea asta a călătoriei. Se 
urcase înapoi în avionul lui şi se cărase cine ştie unde. 
Ultimul lucru pe care i-l spusese a fost: „E decizia ta, dar 
probabil că ar fi mai uşor dacă nu ai spune nimănui că te-ai 
întors cu avionul meu. Tot ce ştie şcoala e că părinţii tăi ți- 
au dat verde să te întorci. Mijlocul tău de transport s-ar 
putea să nu fie foarte popular. Probabil că ar fi mai bine să 
spui doar că ai venit cu avionul şi gata”. Microbuzul care o 
aştepta la aeroport aparţinea unei firme locale de 
taximetre, iar şoferul nu i-a dat nicio atenţie, lăsând-o 
singură în întuneric, cu gândurile ei. Îşi puse căştile şi 
încercă să asculte muzică, apoi un serial despre cazuri 
reale de crimă, dar nu se putea concentra la nimic. Aşa că 
lăsă să se aştearnă tăcerea. 

Ştia că-i putea suna pe Janelle şi pe Nate, ori măcar 
putea să le dea mesaje ca să-i anunţe că venea, dar 
descoperi că era ca şi paralizată. l-ar fi pus întrebări, iar 
ea nu avea încă răspunsuri. Abia dacă înţelegea ea însăşi. 
Aşa că depănă în minte intrigi polițiste şi se uită la pereţii 
de stâncă ce mărgineau şoseaua. 


e 44» 


Microbuzul trase în parcarea popasului, iar şoferul opri 
motorul în aşteptarea cuiva de la Ellingham. Nu după mult 
timp, o Toyota albastră opri lângă ei. Stevie văzu familiarul 
cap cu păr cenuşiu ca oţelul. Larry de la Pază nu purta 
uniforma lui obişnuită - nu era în timpul serviciului, aşa că 
era îmbrăcat în blugi şi o haină în carouri negre şi roşii, 
teribil de tipică statului Vermont. 

— Deci... spuse el când Stevie cobori din microbuz. Ai 
reuşit să te întorci. 

— "Ţi-a fost dor de mine? 

— Numai la tine m-am gândit tot timpul, răspunse el. 

Mârâitul lui avea o urmă de blândeţe care-i spuse lui 
Stevie că, într-o anume măsură, era adevărat. Cu toate că 
îi dăduse ceva bătăi de cap lui Larry (când a intrat în 
tunelul încuiat, când s-a amestecat în ancheta asupra 
morţii lui Hayes şi a făcut propria ei anchetă... nimicuri de- 
astea, asupra cărora nici n-are sens să stăruim) îl şi 
cucerise cu seriozitatea cu care studiase cazul Ellingham 
şi cu faptul că... 

În fine, ea îl condusese la cadavrul lui Hayes. Şi apoi la 
potenţialul vinovat. 

Larry luă una din genţile cu hainele murdare ale lui 
Stevie şi o puse în portbagaj. Bunurile ei fuseseră mutate 
dintr-o parte în alta de mai multe ori şi acum, ajunse în 
Toyota, nu arătau deloc mai bine. Părea să fie maşina 
personală a lui Larry - sosise la o oră prea târzie ca să mai 
fie trimis microbuzul academiei. 

— Ce s-a mai întâmplat de când am plecat? întrebă 
Stevie după ce urcară amândoi în maşină. 

Larry dădu şi mai încet muzica country care se auzea 
din difuzoare. 

— Nimic. Totul s-a oprit. S-a închis şcoala. 

— Eram sigură, spuse ea. 

Larry scoase maşina pe şosea. Aici era mult mai 
întuneric. Suburbiile din Pittsburgh aveau mai multe 
magazine şi malluri, mai multe benzinării, în general, mai 
multă lumină. Aici, întunericul se aşternea peste ţinut până 
întâlnea stânca ori copacii şi după aceea întunericul se 


e 45» 


aşternea peste toate. Cerul era presărat cu stele. Stevie 
avu o senzaţie călduroasă de familiaritate la vederea 
indicatoarelor de pe marginea drumului, a panourilor cu 
reclame la cabane de schi şi dulciuri cu sirop de arțar şi 
ateliere de suflat sticlă. Şi mai erau indicatoarele de pe I- 
89 care-i plăceau cel mai mult, cele pe care scria pur şi 
simplu ELAN. Le observase când urca prima dată către 
Ellingham, repetitivul avertisment: elan, elan, elan, dar cu 
toate acestea... 

Niciun elan. 

— Ai văzut vreodată un elan? întrebă ea. 

— Înî, făcu el. 

— Cum era? 

— Mare. 

Era un răspuns satisfăcător. Măcar elanul nu era o 
minciună. 

— Deci, acum, că te-ai întors, spuse Larry, presupun că 
ai să dai dovadă de ceva mai mult respect pentru reguli. 

— Intotdeauna le-am respectat, zise Stevie. Poate doar... 

— Ai intrat în tuneluri încuiate, unde cineva a murit. Ai 
încolţit în casă la tine un posibil suspect de crimă... 

Stevie se îmbujoră de mândrie, ceea ce probabil că nu 
era reacţia pe care şi-o dorea Larry. 

— Vreau să spun că de data asta o să fie altfel, da? 
întrebă el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Vreau să te aud, zise el. 

— Reguli, spuse ea. Să le respect. Aşa o să fac. Promit! 

— Bun. Fiindcă-mi place de tine şi m-ar durea sufletul să 
te salt, să te fac pachet şi să te trimit acasă. Vrei să rezolvi 
cazuri, Stevie? Nu poţi să te porţi de parcă eşti mai 
deşteaptă decât toţi cei din jur, făcând totul singură. Aşa 
se ajunge la nenorociri. 

— Ştiu, spuse ea. Îmi pare rău. 

— Nu-i vorba aici de păreri de rău, zise el. 

La auzul acestor vorbe, Stevie se lăsă moale în scaun şi 
rămase aşa, aplecată în faţă, lăsând centura de siguranţă 
să-i intre în carne, drept pedeapsă. Maşina luă curba de o 


e 46 - 


geometrie îndoielnică spre poteca periculoasă ce urca spre 
şcoală. Prima dată urcase poteca dimineaţa, în microbuzul 
imens al şcolii. De-a lungul drumului era ici-colo câte-un 
bec, care oferea doar atâta lumină cât să scoată la iveală 
desişul adânc, întunecat, al pădurii, îngustimea potecii, 
panta dramatică de deasupra râului de pe fundul râpei, 
apoi urcuşul, urcuşul... 

Maşina ajunse pe culme şi doi sfincşi apărură luminaţi 
de două reflectoare îndreptate spre ei. Urma o perdea 
neagră de copaci, după care tot peisajul se deschidea. În 
jurul pajiştii era un cerc de lumină orbitoare, lumini la 
aproape fiecare fereastră, lumini îndreptate spre fântâna 
lui Neptun; şi, deasupra întregii privelişti, trona Casa 
Mare. Strălucitoare. Pregătită. 

Actul Doi era pe cale să înceapă. 


Larry o lăsă pe Stevie pe aleea circulară. 

— Treci dimineaţă pe la Casa Mare, spuse el. Dr. Scott 
vrea să vorbească cu tine, să te ajute să te reacomodezi. 
La 10. 

— Ihî, răspunse ea. La 10. O să fiu acolo. 

— Bun. Noapte bună. O să-ţi trimit lucrurile. 

Stevie se duse pe jos către Casa Minerva. Aerul era tăios 
de rece, iar paşii ei pe cărările pietruite răsunau tare şi 
clar. Deasupra, copacii formau o boltă uniformă care 
ascundea vederii luna. Îşi cuprinse strâns trupul cu 
braţele, simțindu-se puţin ameţită. Din nou, anxietatea 
bolborosea aproape de suprafaţă. Mare parte din anxietate 
era, de fapt, anxietatea provocată de teama de a nu avea 
un atac de anxietate. Oare avea să vină în noaptea asta? 
Oare avea să-şi înfăşoare brusc degetele pe gâtul ei şi să 
răsucească lumea acum, în momentul când ar trebui să fie 
în culmea fericirii? Oare avea universul să se adune într-un 
ghem care s-o pocnească drept între ochi? 

Se simţea un miros plăcut de fum de lemne. Undeva 
ardea un foc. Mirosul ar fi trebuit să-i încălzească inima şi 
s-o facă fericită, dar îi aminti cât de departe era acest loc 
şi cât de diferit şi cât de multe i se întâmplaseră azi. Se 


e 47» 


opri şi inspiră profund pe nas, apoi îşi tinu respiraţia. O 
lungă expiraţie pe gură, însoţită de un fior neîntrerupt de 
abur. Îşi făcea exerciţiile de respiraţie cu religiozitate, în 
fiecare seară, timp de o jumătate de oră. O ajutau să 
recapete parţial controlul şi îi ajutau corpul să completeze 
ciclul şi să se reseteze. După vreun minut de exerciţii de 
respiraţie, mirosul fumului de lemne deveni iar plăcut. 
Sau, cel puţin, nu mai era aşa de înfricoşător. Se ducea 
acasă, la prietenii ei, la locul pe care-l iubea. N-avea niciun 
motiv să se teamă. 

Porni iar pe potecă. Bolta formată de coroanele 
copacilor se rărea şi în faţa ei apăru o clădire. În întuneric, 
turnul din capăt părea cam sinistru, iar iedera târâtoare 
părea să se întindă peste tot acum, în beznă. Uşa albastră 
arăta la fel de primitoare ca întotdeauna, iar în camera 
comună şi în camera lui Janelle era lumină. Sus, toate 
luminile erau stinse, mai puţin cea din capăt. Camera lui 
Nate. Stevie băgă mâna în buzunar după cartela de acces 
ca să intre, dar îşi aminti că nu mai avea cartelă. Se 
pregătea să se ducă la geamul lui Janelle, când uşa se 
deschise. 

— Stevie! 

Pix - dr. Nell Pixwell, membra corpului profesoral care 
locuia în Minerva - era înfăşurată într-un imens halat din 
flanel în carouri. Îşi lăsase părul de pe capul ras să 
crească, încât acum se vedea un puf şaten... tunsoarea de 
iarnă, care să-i ţină cald. Ridică braţele într-un salut plin 
de bucurie. 

— Am primit telefonul doar acum o oră! Ce mă bucur! 
Ce mă bucur! Ne-a fost tare dor de tine. Hai înăuntru! 

În camera comună din Casa Minerva era cald ca în 
cuptor. Focul trosnea în şemineu, iar pe şemineu, de-o 
parte şi de alta, atrăgeau privirile doi bostani zâmbitori. 
Capul de elan de deasupra căminului fusese decorat cu 
luminiţe pâlpâitoare negre şi portocalii. Trecuse atâta 
vreme de când Stevie plecase... cei rămaşi începuseră să 
se pregătească de Halloween. 

— Probabil că Janelle are căştile pe urechi, altfel ar fi 


e 48 œ» 


deja aici, spuse Pix. O să fie aşa de şocată, încât o să 
leşine. Fugi! Du-te s-o saluţi! 

Stevie merse încet pe coridorul cu camerele de la parter 
şi bătu la uşa lui Janelle. Când văzu că nu răspunde, bătu 
mai tare. După o clipă, Janelle apăru în uşă, îmbrăcată în 
pijamale albastre de finet, cu desene cu capete de pisici, şi 
cu centura de scule la brâu - un fel de borsetă de jur- 
împrejur din pânză albastră, făcută manual, cu buzunare 
adânci, pline cu patente şi o varietate de scule pe care 
Stevie nu le putea identifica. Işi ridicase părul în două 
guguloaie şi căştile din care încă se auzea muzică dată tare 
erau lăsate în jurul gâtului. Rămase o clipă în uşă, 
încremenită. Apoi... 

— Doamne Dumnezeule ce-se-întâmplă-de-ce nu mi-ai- 
spus-nimic-când-ai-venit-vai-Doamne! 

O cuprinse pe Stevie strâns în braţe, răspândind parfum 
de flori de portocal, ulei de cocos, dovleac şi un pic a 
solvent industrial. 

— Cum, cum... 

Janelle făcu un pas înapoi şi o luă pe Stevie de umeri, ca 
să se uite mai bine la ea. 

— Cum... 

— S-a întâmplat rapid, spuse Stevie. Practic, azi. S-au 
răzgândit. 

— Poftim? POFTIM?! Doamne, Dumnezeule... 

În clipa următoare o trăgea pe Stevie după ea, ţinând-o 
de talie, către scările înguste în spirală din capătul 
coridorului. Aici pe Stevie o străfulgeră o amintire: în ziua 
sosirii ei la Academia Ellingham, prima persoană pe care o 
întâlnise în Minerva fusese Hayes Major. O recrutase să-i 
care lucrurile pe scările astea înghesuite, răsucite. 
Transpirase ca un cal de povară, iar el arăta relaxat, 
impecabil. Vorbea întruna de telefoane pe care le primise 
sau le dăduse unor oameni din Los Angeles. lar Stevie 
habar n-avea de ce îi spunea ei de aceste telefoane, fiindcă 
nu-l întrebase şi nu-i păsa. Dar ăsta era Hayes, sută la 
sută. Tot numai trăncăneală despre contractul lui de film şi 
cât era el de popular, punându-i, între timp, pe alţii să-i 


e 49 œ 


facă treaba. 

Scările aveau să-i amintească întotdeauna de Hayes. 

Când Janelle şi Stevie bătură la uşa lui Nate, pentru o 
clipă se lăsă o linişte deplină. Janelle bătu mai tare şi, până 
la urmă, uşa se deschise cu un scârţâit. 

Nate îşi împinsese toată mobila şi toate lucrurile pe 
lângă pereţi. Scaunul de la birou era cu fundul în sus pe 
birou, iar patul era ridicat pe cant, ca să rămână mai mult 
loc liber. Pe podeaua de lemn era un fel de model, o formă 
ca un păianjen, din bule şi dungi făcute din bandă neagră 
tăiată cu grijă. Nate stătea pe jos, în centrul acelei pânze 
de păianjen, îmbrăcat în pantaloni de pijama spălăciţi din 
finet albastru şi un tricou verde lălâu pe care scria SUNT 
AICI FIINDCĂ CINEVA TREBUIE SĂ-MI RĂSFEŢE 
NEPOŢII. În camera lui plutea un miros de deodorant de 
cameră ieftin, cu aromă de cuişoare şi un vag iz general de 
băiat. Era un miros cald, ciudat de plăcut. 

— Uite! spuse Janelle arătând spre Stevie. Uite! Uite! 
Uite! 

Nate se uită clipind la Stevie, apoi se ridică încet de pe 
podea, cât era de lung. Nu se mai tunsese de când venise 
la şcoală, aşa că acum părul îi crescuse şi-i intra în ochi, 
iar la spate îi acoperea ceafa. Ar fi trebuit să se 
bărbierească în urmă cu multe ore şi acum îşi scărpina 
ţepii din barbă. Nate avea aceeaşi expresie dintotdeauna, 
pe care Stevie ajunsese s-o îndrăgească - vag iritat de 
toate, cu posibila excepţie a lui Stevie şi Janelle. Dar, în 
rest, sigur de tot şi toate. 

— E o farsă? întrebă el ridicând din sprânceană. 

— Nu-i o farsă, nu-i o farsă, spuse Janelle. A apărut din 
senin. 

— Bum! adăugă Stevie. 

— Şi... te-ai întors? 

— Din spaţiul cosmic, zise Stevie. 

— Cum e acolo? 

— Nu vrei să ştii, răspunse Stevie. 

— Nate, s-a întors... ce-i cu tine? spuse Janelle. S-a 
întors! 


e 50 - 


Practic, Janelle ţopăia în vârful picioarelor de entuziasm. 

— Te îmbrăţişez în gând, spuse el. 

— În gând, îţi accept stângaci îmbrăţişarea, zise Stevie. 
Dar tu ce faci? întrebă ea arătând spre creaţia de bandă de 
pe podea. 

— Scriu, răspunse el. 

— Cu bandă? Pe jos? 

— E o hartă, zise el uitându-se în jur. 

— A Ţinutului Rază de Lună? 

— Nu. 

Era indicat să nu mai pună întrebări. 

Stevie se uită pe coridorul întunecat, către camera lui 
David. Pe sub uşă nu se vedea niciun fir de lumină şi nu se 
auzea niciun sunet. 

— Nu e acasă, spuse Nate. Sau, mă rog, nu ştiu sigur. 
Poate e. Nu mi-aş bate capul, în locul tău. 

— Haide, îi îndemnă Janelle. Hai să-i aducem lucrurile în 
casă. 

Când Janelle o luă spre scări, Nate îi strecură pe furiş lui 
Stevie unul din rarele lui zâmbete. 

— Cum ai reuşit? întrebă el. 

Mintea lui Stevie zbură pentru o secundă la Edward 
King şi promisiunea făcută lui de a nu spune o vorbă. N-ar 
ajuta-o cu nimic. N-ar ajuta pe nimeni. 

— Se mai întâmplă şi minuni, spuse ea. 

În camera comună apăruse mormanul de lucruri triste 
ale lui Stevie. Pix îi dădu lui Stevie cheia de la camera ei. 
Când descuie uşa, Stevie fu şocată mai întâi de bezna şi 
frigul din această încăpere, cândva familiară. Când aprinse 
lumina, auzi cum un fluture de noapte începe să se 
izbească buimac de oblon. Pereţii erau goi, sertarele, încă 
pe jumătate deschise, rămase aşa de când le golise aşa de 
trist şi fără ceremonie cu două săptămâni în urmă. Uşa 
dulapului era şi ea întredeschisă. Arăta exact ca ceea ce 
era: scena rămasă după cineva plecat în viteză, cu lacrimi 
în ochi. 

Toţi trei, împreună, au terminat rapid de adus înăuntru 
genţile şi cutiile. Stevie deschise un sac de gunoi plin de 


e 51 œ» 


haine şi-l răsturnă, ceea ce o făcu pe Janelle să se crispeze 
şi să alerge imediat să aducă umeraşe şi un fier de călcat 
cu aburi, vertical. Nate îi despachetă cărţile - Stevie nu ar 
fi dat niciodată voie altcuiva să facă treaba asta. Totuşi 
seara asta era deosebită, iar Nate manevra cărţile cu grijă, 
aşezându-le teanc, cu o logică, după gen şi tip. 

— Şi? spuse Stevie încercând iar marea cu degetul. 
David unde e? Parcă ziceai că e plecat? 

Janelle se opri cu mâna pe cearşafurile mototolite ale lui 
Stevie. Ea şi Nate se uitară unul la altul. 

— A, nu, e aici, zise Janelle. 

Lăsă remarca să plutească o clipă în aer. 

— Şi? zise Stevie uitându-se de la unul la altul. Ce 
înseamnă asta? 

— Înseamnă... spuse Nate lăsând cărţile, ca să se 
întoarcă spre ea, înseamnă că David a luat-o razna de tot. 

— Totdeauna a fost dus cu capul, spuse încet Janelle. 

— Mda, dar acum a ajuns la destinaţie. Mica noastră 
omidă s-a transformat într-un fluture ciudăţel. 

— Spune-i de urlete, spuse Janelle. Că eu nu pot. 

— Urlete? repetă Stevie. 

— Acum două dimineţi a început să practice ceva numit 
„meditaţie prin urlet”, spuse Nate. Ia, ghici ce se întâmplă 
la meditaţia prin urlet? Dacă vrei să spui că se urlă non- 
stop un sfert de oră, ai ghicit. Fiindcă aşa se desfăşoară 
meditaţia prin urlet. Un! Sfert! De! Oră! Afară. La 5 
dimineaţa. Ştii ce se întâmplă când cineva urlă afară un 
sfert de oră la 5 dimineaţa, într-un loc izolat din munţi, mai 
ales după ce... 

Punctele de suspensie sugerate ţineau loc de „un elev 
moare într-un accident oribil sau poate că a fost crimă şi 
un altul dispare”. 

— Când au venit agenţii de pază, le-a spus că e noua lui 
religie şi că asta trebuie să facă în fiecare dimineaţă ca să 
vorbească cu soarele. 

Deci la asta se referea Edward King. 

— Uneori doarme pe acoperiş, continuă Nate bătând cu 
palma pe cantul cărţilor ca să alinieze perfect cotoarele. 


e 52 œ» 


Sau în alte părţi. Uneori pe pajişte. 

— Gol puşcă, adăugă Janelle. Doarme pe pajişte gol 
puşcă. 

— Sau în clase, spuse Nate. Spunea cineva că s-a dus la 
ora de ecuaţii diferenţiale şi că el dormea în colţul clasei, 
sub o pilotă cu Pokemoni. 

— Băiatul tău nu e bine, spuse Janelle. Fără tine aici, 
nimic n-a mai fost cum trebuie. Dar acum te-ai întors! 
Totul va fi din nou în regulă. 


La scurt timp după aceea, Nate a plecat, ca să le lase pe 
Stevie şi pe Janelle să stea de vorbă. Însă Stevie descoperi 
că era epuizată. In aceeaşi seară, cu câteva ore mai 
devreme, era la Funky Munkee. Acum era înapoi la 
Ellingham. Tot ce se întâmplase între cele două momente 
nu avea nicio noimă. Simţind că Stevie avea nevoie de 
odihnă, Janelle îi făcu patul după standardele ei personale 
şi o puse pe Stevie să bea sub ochii ei o sticlă întreagă cu 
apă, ca să o ajute să se readapteze la altitudine. Apoi puse 
o a doua sticlă lângă patul prietenei sale. 

— O să vină şi Vi mâine la micul dejun, spuse ea. 
Odihneşte-te! Sunt alături dacă ai nevoie de mine. 

Janelle ştia că Stevie avea uneori atacuri de panică 
noaptea. 

— Mulţumesc, spuse Stevie. Pentru tot. 

După ce Janelle plecă, Stevie stătu mult timp la 
fereastră, uitându-se în beznă şi la propria ei reflexie. Ca şi 
scările, ferestrele invocau o amintire. În noaptea dinaintea 
morţii lui Hayes avusese un vis. Cel puţin, era aproape 
sigură că fusese un vis. Îşi amintea că văzuse lumină, că se 
uitase pe perete şi că văzuse cuvinte pe el, cu litere ca cele 
folosite de Maestrul minciunilor. Nu reuşise să le 
desluşească pe toate şi mesajul era de-a valma în mintea 
ei. Stevie sărise din somn şi se rostogolise din pat, apoi se 
târâse pe podea exact către această fereastră. Împinsese 
pe geam un manual foarte greu, sperând să lovească pe cel 
care ar fi pândit sub fereastră, dar nu era nimeni acolo. 

Nu avusese niciodată vreun sens ca cineva să fi 


e 53» 


proiectat un astfel de mesaj pe peretele ei. Presupunea 
prea mult efort ca să faci imaginea, să faci rost de un 
dispozitiv ca s-o proiectezi, să te ascunzi în beznă... Lumea 
de la Ellingham făcea chestii complicate, dar nu-i venea în 
minte nimeni care să-i facă ei ceva aşa de complex... 

Poate doar David. Probabil că David era capabil de o 
farsă elaborată. Dar, după cum s-a dovedit, o plăcea, deci 
de ce ar fi făcut-o? 

Şi asta se întâmplase fix înainte să moară Hayes. Ce 
şanse erau să aibă loc o asemenea coincidenţă? 

Janelle vorbise cu ea în acea noapte, o calmase 
povestindu-i de vise aşa de vii încât imitau perfect 
realitatea. Era motivul pentru care unii cred că văd 
fantome noaptea sau siluete la piciorul patului. Granița 
dintre somn şi conştienţă poate fi extrem de subţire. Iar în 
ziua aceea Stevie fusese cufundată până peste cap în cazul 
Ellingham şi chiar intrase în tunelul folosit de răpitori. 
Creierul ei îmbibat de faptele cazului i le proiecta înapoi, 
sub formă de vis. 

Stevie se întoarse şi se uită la locul de pe perete unde 
văzuse mesajul, fie şi numai în mintea ei. Cum era? Pe 
perete-o ghicitoare... apoi ceva cu o crimă. Ceva cu un 
cadavru în câmp... ceva despre Alice. 

Ăsta era peretele pe care îl împărțea cu Ellie. Minerva 
era groaznic de goală, groaznic de blestemată. Dottie 
Epstein şi Hayes Major erau morţi şi Element Walker era 
fugară. 

Să fi fost Ellie? Să fi fost mesajul o chestie artistică? Să 
fi avut vreo legătură cu farsa pe care i-o făcuse lui Hayes 
cu gheaţa carbonică? Să fi avut Ellie un simţ al umorului 
sinistru ori ura pe toată lumea în secret? 

Ellie nu părea genul plin de ură, dar nu puteai să ştii. 

Stevie traversă camera, se duse la geanta ei aşezată pe 
podea în colţul încăperii şi scoase cutia de tablă. De data 
asta, când o deschise, căută un singur lucru: fotografiile. 
Mai precis, una anume. Era mai groasă decât celelalte, 
pentru că era, de fapt, lipită de o alta. Cheia era ceea ce se 
afla între cele două poze. 


e 54» 


Era un cuvânt. 

Un singur cuvânt, decupat dintr-o revistă. Cuvântul NOI. 

Acest cuvânt, aceste trei litere prinse între două poze 
vechi erau motivul pentru care Stevie trebuia să fie aici, 
fiindcă acest cuvânt era primul indiciu apărut în ultimii 80 
de ani. Cazul Ellingham era deseori numit cazul Maestrul 
minciunilor, fiindcă familia primise în săptămâna 
respectivă o scrisoare care-i anunţa de nelegiuirea ce 
urma să fie comisă. Era scrisă cu litere decupate din 
reviste şi ziare. Ca orice persoană devotată studierii 
cazului, Stevie o ştia pe dinafară: 


Iată! O cimilitură! 
Ah, ce-o că ne veselim! 
S-alegem pistol, frânghie? 
Trebuie să cumpănim. 


Cuţțitul taie ca briciul 
şi sclipeşte-aşa frumos! 

Otrava lucrează alene, 
şi-atunci nu ni-i de folos. 


Focu-i prea sărbătoresc, 
iar înecul cam durează. 
Spânzurătoarea nu-i bună 
fiindcă este prea... ațoasă. 


Să-i dai vânt de la-nălțime, 
țeasta să i se zdrobească? 
Sau maşina-i, cu viteză, 
de un zid să se izbească? 


Bombele sunt zgomotoase, 
scot mulţime de scântei. 
Ce de pedepse... tot felul 

pentru băieții cei răi! 


Ce s-alegem? Ce s-alegem? 


e 55» 


Of, deloc, deloc nu ştim. 
Dar şi-n gaură de şarpe 
noi tot o să vă găsim. 
Ha ha! 

Cu sinceritate, 
Marele Ticălos 


Ce găsise în camera lui Ellie era dovada că în campus 
erau elevi care iubeau gangsterii, care scriau poezii despre 
cum să-l doboare pe regele de pe culme căruia îi plăceau 
jocurile şi care tăiau cuvinte din reviste şi le lipeau pe 
diverse obiecte. Pe scurt, descoperise că Maestrul 
minciunilor ar fi putut fi un elev de aici, de la Ellingham. 
Iar dacă Maestrul minciunilor ar fi putut fi un elev de aici, 
atunci o altă elevă putea fi cea care-i va veni de hac, chiar 
şi după atâţia ani. 

Sigur, asta dacă eleva de aici, din încăpere, reuşea să 
facă faţă persoanei care era acum undeva, deasupra ei... o 
persoană pe care tânjea să urce ca s-o vadă, o persoană a 
cărei prezenţă se simţea vibrând prin podea. Simţi cum i 
se încălzeşte corpul numai la gândul că David era aşa de 
aproape. Îşi amintea fiecare senzaţie, fiecare atingere. 
Buclele moi din părul lui, curbura gâtului, sărutul lui. 

Vocea lui Edward King îi răsuna în minte, transformând 
într-o glumă proastă tot ce simţise vreodată pentru David. 
Nu putea urca la el. Nu-l putea căuta. Poate că trebuia să-l 
evite pentru totdeauna. Să evite sentimentul. Să evite 
orice contact. Era singura cale. 

Strânse în pumni pilota şi şi-o trase peste cap, blocând 
imaginea şi chemând noaptea să se aştearnă peste ea. 


e 56 - 


crimestuff.com 
Cinci legende de la Academia Ellingham 


Cunoaşteţi povestea Academiei Ellingham şi celebrul caz 
de răpire/crimă. Dar ştiaţi de aceste finaluri neaşteptate 
ale poveştii? 


1. ALICE, FATA DIN POD: Conform uneia dintre 
poveşti, Albert Ellingham a pus el însuşi la cale 
răpirea, ca parte a unui joc. Când jocul a mers prost 
şi au murit doi oameni, a fost nevoit să-şi acopere 
urmele. Şi-a dus fiica, pe Alice, înapoi acasă şi a 
crescut-o în pod. Servitorilor li s-a interzis să urce 
acolo, chiar dacă auzeau paşii ei deasupra capetelor 
lor. Până la urmă, Alice s-a făcut prea mare pentru 
pod şi, pentru că n-a reuşit să fugă, şi-a pus capăt 
zilelor. Fantoma ei se plimbă prin pod şi unii spun 
că o poţi auzi cum se joacă cu jucăriile. 


2. SECRETUL DIN LAC: O altă poveste susţine că 
Iris şi Alice Ellingham nici nu au fost răpite. În 
această versiune, Iris a suferit o cădere nervoasă şi 
a ucis-o pe Alice înecând-o în lacul de pe 
proprietate. La eveniment a fost martoră o elevă pe 
nume Dottie Epstein. Ca să fie păstrat secretul, 
Dottie a fost ucisă şi a fost inventată povestea cu 
răpirea. Iris a fost ascunsă, dar până la urmă a 
evadat şi s-a sinucis. Innebunit de durere din cauza 
celor întâmplate, Albert Ellingham a secat după 
aceea lacul. Desigur, fantomele lui Iris, Alice şi 
Dottie încă mai apar la marginea fostului lac. 
Fantome-cât-cuprinde! 


3. COMOARA SCUFUNDATĂ: Piraţi, puteţi 
sărbători! Oare e pusă la bătaie o comoară 
scufundată? Povestea asta spune că, după ce a fost 


e 57» 


găsit corpul soţiei lui, Albert Ellingham i-a adunat 
toate bijuteriile şi le-a aruncat în lacul Champlain, 
într-o cutie grea. Deci, dacă ai echipament de 
scafandru şi timp liber, n-ar strica să dai o raită. 
Nicio fantomă aici, dar comorile sunt oricum mai 
căutate. 


4. MOŞTENITORUL TRONULUI: Dacă ţi-a plăcut 
ultima poveste, asta o să te dea pe spate. Această 
istorioară zice că, după răpiri şi crime, Albert 
Ellingham şi-a rescris testamentul, lăsându-şi averea 
persoanei care-i găsea fiica, vie sau moartă, cu 
condiţia ca acea persoană să nu fie vinovată de 
infracțiunile respective. Domeniul şi afacerea 
Ellingham au azi o valoare de peste două miliarde 
de dolari. Spor la căutare! 


5. RĂPIREA CARE N-A AVUT LOC NICIODATĂ: 
Aici nu avem nici averi, nici fantome, doar un joc al 
naibii de bun. Povestirea asta zice că răpirea şi 
crimele de la Academia Ellingham nici nu s-au 
întâmplat. Toată nebunia... - căutările, ancheta, 
cadavrele - toate acestea au făcut parte din cel mai 
grozav joc al lui Albert Ellingham. Eleva care a 
murit, Dottie Epstein, era o actriță. Jocul s-a încheiat 
doi ani mai târziu, când şi-a înscenat propria moarte 
într-o explozie. În această versiune cu final fericit, 
toţi participanţii au supravieţuit şi au trăit împreună 
în anonimat deplin, lăsând în urmă bogăţiile şi 
notorietatea. Sau măcar notorietatea. Probabil că şi- 
au luat bogăţiile cu ei. 


Deci care îţi place? Cea cu fantome? Cea cu 


comori? Sau cea în care au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi? 


e 58 - 


5 


— Îmi vine să sar în ele! spuse Janelle ţopăind înainte, în 
drum către micul dejun. Dar nu vreau să stric atâta muncă. 
E tare tentant! 

În dimineaţa următoare, Janelle, Stevie şi Nate se 
îndreptau spre sala de mese. În weekenduri, şcoala oferea 
un mic dejun la o oră mai târzie. Inainte, Stevie nu se 
trezea pentru asta, dar acum entuziasmul întoarcerii o 
trezise devreme. Până şi Nate cobori din camera lui. Acum 
se duceau către marea pajişte, într-o dimineaţă de toamnă 
de-a dreptul agresiv de frumoasă. Cerul era de un albastru 
regal viu, un albastru fremătător. Echipa de mentenanţă 
sufla frunzele adunându-le în movile imense. 

Janelle era îmbrăcată perfect pentru ocazie, într-un 
pulover de un portocaliu stins, jeanşi şi un fular gros, 
negru, şi îşi dăduse cu un parfum picant, autumnal, cu iz 
de bergamotă şi cuişoare. Stevie purta aceleaşi haine ca 
ultima dată, şifonate şi potenţial curate, din cele aduse în 
sacul de gunoi - un hanorac negru şi nişte colanţi cenuşii, 
lărgiţi de atâta purtat. Nu era surprinzător, având în 
vedere că 90 la sută din hainele lui Stevie erau negre sau 
cenuşii sau lălăi, iar bluzele ei erau în majoritate cu glugă. 
Se uita cu admiraţie la Janelle, care trecea prin peticele de 
soare strecurat printre frunze purtând cu degajare stilul ei 
perfect. Nu era elegant, dar făcea ca fiecare moment să 
pară o ocazie specială. Mulţi oameni doar existau; Janelle 
trăia. 

Stevie ridică privirea spre bolta deasă de frunze de 
deasupra capului ei şi continuă să meargă pe potecile 
şerpuite ce duceau la Casa Mare. Acestea erau frunzele 
care se schimbau primele, cele în culori primare, cele în 
nuanţe de aur vechi şi roşu cărnos. Când ajunse la pajişte, 
orizontul se deschise. Aici, sus, pe munte, avea unul dintre 
cele mai bune puncte de observaţie a haloului de culori vii 
ce cuprindea ţinutul. Priveliştea era halucinantă, cu 
oceane aurii şi portocalii de jur-împrejur, vârstate cu roşu 


e 59 œ 


ca nişte râuri de lavă ce se prelingeau de pe vârful 
munţilor. 

Nu fusese niciodată genul de persoană care iubeşte 
toamna; scurtarea zilelor o umplea de nelinişte, poate 
pentru că atacurile ei de anxietate tindeau să vină 
noaptea, deci cu cât era mai lungă noaptea, cu atât 
creşteau riscurile apariţiei anxietăţii. Dar nu trebuia 
neapărat să fie aşa şi a decis că aici avea să devină o 
persoană autumnală. Finetul era acceptabil. Merele erau 
bune. Dovlecii erau pepenii verzi ai toamnei. Oare aşa 
gândeau oamenii care iubeau toamna? 

Oare era totuşi real ce se întâmpla? Aseară, Edward 
King în sufragerie, drumul cu avionul şi înţelegerea, iar 
acum această privelişte aproape psihedelică? Oare îşi 
pierduse minţile cu ceva timp în urmă? 

— Asta, spuse Janelle ducându-se spre unul din imensele 
mormane de frunze. Mă arunc. 

Nate se întoarse şi cântări din priviri una din movile, cu 
un aer ştiinţific. 

— O groază de fecale de animale în aia, zise el. 

— Nate, spuse Janelle. 

— Îţi zic. Frunzele sunt ca o litieră mare şi aici sunt o 
mulţime de animale. Vulpi. Căprioare. Ratoni. Elani. 

— Elani, nu, zise Stevie. 

— Păsări, continuă Nate. O tonă de găinaţ. Şi rahat de 
liliac. O groază de lilieci. Ştii că rahatul de liliac e foarte 
valoros? Se numeşte guano. 

— Ştiu ce e guano, spuse Janelle pe un ton ce suna a 
avertisment. Dar nu vreau să aud nimic de caca. Vreau să 
mă joc în frunzele uscate. 

— Veveriţele tot trebuie să facă caca, continuă Nate. 

— Veveriţele trebuie să facă caca, repetă Stevie pe un 
ton înțelept. 

— De ce-mi strici dimineaţa asta perfectă de toamnă? 
întrebă Janelle. 

— Toți avem o menire, spuse Nate. Asta e menirea mea. 

Janelle mârâi încet, Stevie începu să aibă impresia că 
prietenii ei se dădeau un pic în spectacol de dragul ei... 


e 60 - 


Janelle era mai veselă ca de obicei, iar Nate un pic mai 
posac ca de obicei. li arătau că totul era în regulă şi 
normal şi exact ca înainte. Doar că, pe drum, Stevie 
observa mici obiecte în copaci, pe stâlpii de iluminat, pe 
colţurile clădirilor... mici sfere discrete. 

Ochii lui Edward King. 

— Văd că s-au înmulţit măsurile de securitate, spuse ea. 

— A, da, spuse Janelle. Le-au pus săptămâna trecută. 

— Eu, unul, îi salut pe noii noştri stăpâni ai siguranţei 
noastre, spuse Nate tare, către cel mai apropiat glob. 

— Cred că e o idee bună, adăugă Janelle. Suntem destul 
de izolaţi aici şi... s-au întâmplat chestii. 

Se apropiau de rotondă, unde fusese improvizat un mic 
altar în memoria lui Hayes, acum cam lăsat de izbelişte. 
Ceea ce a şocat-o pe Stevie a fost pur şi simplu cantitatea 
imensă de... tristeţe. Erau flori, dar nu câte un trandafir ici 
şi colo, ci buchete. Buchete aşezate peste alte buchete 
uscate şi ofilite, umpleau toată podeaua. Mai erau desene 
şi bileţele şi poze. Şi mici lumânări electronice, fiindcă 
lumânările adevărate ar fi transformat totul într-un uriaş 
rug ce ar fi pârjolit totul. 

— Şi continuă să vină, spuse Janelle. Cred că a mai 
scăzut frecvenţa cu care vin, dar livrările tot vin zilnic şi 
cei de la întreţinere le pun aici. 

Vântul mişcă unele dintre florile muribunde de pe altar. 

— Vesel, spuse Nate. Putem merge să mâncăm? Hai să 
fim morbizi, dar cu o farfurie de mâncare în faţă. 


Sala de mese de la Ellingham era un spaţiu vast ce arăta 
ca o cabană luxoasă de schi. Avea un tavan înalt, ridicat în 
unghi, cu bârne de lemn lăsate la vedere, care se 
întretăiau în spaţiul de sub tavan. Acum erau ocupate de 
un şir de felinare din bostani decupaţi, ce-i priveau aspru 
de sus pe cei adunaţi în sală. Cantina de la vechiul liceu al 
lui Stevie era un festival de linoleum, cu tăvi fierbinţi de 
metal pline cu taco şi gogoşi din piure de cartofi şi broccoli 
prea fiert în abur. Sala de mese de la Ellingham primise un 
buget mai mare ca să hrănească mai puţini oameni şi o 


e 6l- 


făcea cu stil. Avea dozatoare cu senzor de mişcare unde îţi 
puteai umple sticla cu apă minerală carbogazoasă sau 
plată. Meniurile erau scrise cu cretă colorată pe tablă. 
Micul dejun era o treabă serioasă, cu o staţie pentru făcut 
omlete pe loc, la cerere (cu tofu, dacă nu mâncai ouă). Mai 
aveau clătite şi vafe, făcute cu tot felul de fructe de pădure 
sau banane sau fulgi de ciocolată. Fiecare tip de preparat 
din carne pentru micul dejun avea reprezentanţi la masă, 
alături de omologii lor vegetarieni. Mai era şi o staţie 
unde-ţi făceai singur ce smoothie voiai, pâine proaspătă, 
miere produsă local, un raft întreg de ceaiuri, cafea de 
diverse origini şi amestecuri şi toate felurile posibile de 
lapte. Şi, bineînţeles, sirop de arțar, sângele care curgea în 
venele statului Vermont. Miros cald de sirop, combinat cu 
fumul de lemn adus de vânt... asta însemna Ellingham 
pentru Stevie. 

Stevie luă o vafă făcută special pentru ea, cu fulgi de 
ciocolată, şi un castronaş de ceramică, plin cu sirop cald. 
Când se întoarse cu tava, văzu că fusese observată. In faţa 
ei era adunat tot Ellingham-ul. Sau aproape tot 
Ellinghamul. În stânga, împreună cu câţiva oameni din 
Casa lunona, era Gretchen. Fosta iubită a lui Hayes, 
pianista. li împrumutase 500 de dolari lui Hayes şi, în cele 
din urmă, îl părăsise când se săturase să se mai lase 
folosită de el. Stevie îi văzuse pe Gretchen şi pe Hayes 
certându-se în ziua morţii lui Hayes. Gretchen era cea 
care-i spusese lui Stevie cum îi racola Hayes pe alţii şi-i 
punea să muncească în locul lui. Era greu s-o ratezi pe 
Gretchen, cu coroana ei maiestuoasă de păr roşu ca focul. 

Două mese mai încolo erau Maris şi Dash, ceilalţi doi 
oameni care lucraseră la filmuleţul lui Hayes. Maris era 
cântăreaţă. Avea părul negru ca pana corbului şi avea 
tendinţa să se îmbrace de parcă era permanent pe punctul 
să intre în scenă ca să cânte în vreun mic cabaret înecat în 
fum. Azi purta un pulover negru mulat, o pereche de blugi 
şi cizme lungi. Era perfect şi bogat machiată, deşi era încă 
devreme pentru o dimineaţă de duminică. Maris avea 
întotdeauna pleoapele acoperite cu fard negru. Dash era 


e 62 œ» 


regizor secund şi purta haine largi, care atârnau pe el. El 
era cel care conducea de fapt producţia video. O văzură pe 
Stevie, şi Maris îi făcu cu mâna. Asta atrase şi mai mult 
atenţia celorlalți şi îl făcu pe Kazim Bazir, şeful 
sindicatului elevilor, să se ridice şi să vină grăbit spre ea. 

— Stevie! strigă el. Doamne! Când te-ai întors? 
Incredibil! 

— Aseară, răspunse Stevie, cuprinsă brusc de timiditate. 

Era o primire frumoasă, deşi Stevie şi Kaz nu se 
cunoşteau prea bine. Kaz era mereu entuziasmat. Interesul 
lui primordial era pentru mediu şi-şi dedica foarte mult 
timp încercării de a convinge academia să treacă la toalete 
care transformă reziduurile umane în compost. Kaz era 
pasionat de toaletele de compostare. 

Mai era cineva care urmărea cu atenţie scena - o 
persoană micuță, cu ochi mari, strălucitori. Purta un 
pulover maro şi se iţea pe deasupra tabletei ei ca să se uite 
pe furiş la Stevie. 

Germaine Batt. La drept vorbind, Germaine nu făcuse 
nimic rău. Nu era vina sa că articolul ei era motivul pentru 
care părinţii ei o retrăseseră de la şcoală. Totuşi 
sentimentul era prezent. 

David nu era în sala de mese. 

— Cum te simţi? întrebă Nate când se îndreptau spre o 
masă. 

— Ca cea mai frumoasă fată de pe muntele siropului, 
răspunse Stevie. 

Ocupară o masă de la fereastră. Capul lui Janelle se 
rotea în toate părţile, ca o giruetă. Se uita după Vi, 
desigur. Se instalară toţi trei să mănânce. Stevie tăie o 
felie de vafă crocantă şi o înmuie în siropul cald. 

Vi Harper-Tomo dădu buzna în sala de mese. Stevie nu 
mai văzuse până acum pe nimeni dând buzna undeva, dar 
exact asta făcuse această persoană: dăduse cu uşa de 
perete şi intrase în viteză, fluturând din braţe. Vi era 
îmbrăcată în ţinuta sa preferată: salopetă imensă, albă, şi 
un tricou cu mânecă lungă gri, iar părul blond-argintiu îi 
stătea drept în sus, într-o creastă înaltă. 


e 63 - 


Vi o salută pe Stevie cam la fel ca Janelle, cu o serie de 
manifestări de afecţiune de neînțeles pentru fată. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Vi. 

Se întoarse spre Janelle. Acum se sărutau când se 
vedeau la micul dejun, precum cuplurile de la televizor. 
Nate îşi rupse alene vafa în timp ce ele două se cuibăreau 
una în alta. 

— Hai, că ştii şi tu că suntem adorabile, îi spuse Janelle. 

— Sunt leşinat după tot ce-i adorabil, zise el. 

— E util atunci când scrii despre idile în cărţile tale, nu? 
spuse şi Stevie. 

— Eu nu scriu despre idile. Eu scriu despre găsit dragoni 
şi spargerea în două a unor pietre magice. 

— Dar adevăratele pietre magice sunt prietenii pe care 
ni-i facem pe parcursul călătoriei, răspunse Stevie. Nu-i 
aşa? 

— E bucuros pentru noi, spuse Janelle. Aşa îşi exprimă el 
bucuria. 

Nate ridică ochii încercănaţi către toţi cei prezenţi. 

— Uite de-aia prefer cărţile în locul oamenilor. 

— Şi noi te iubim, spuse Janelle. 

Deşi Janelle îşi luase mâncare, o însoţi pe Vi la coada de 
la bufet. Nate adună ouăle-jumări în mijlocul farfuriei. 

— Şi? zise el. Ce i-a făcut pe părinţii tăi să se 
răzgândească? 

Stevie cufundă neliniştită vafa în oceanul de sirop. 

— Cine ştie? 

— Cum? Au zis aşa, din senin „Ie trimitem înapoi”? 

— Păi... 

Stevie se frecă la ochi, agitată. 

— Am vorbit un pic despre asta, dar... 

Dansa pe graniţa dintre adevăr şi minciună, minţind prin 
omisiune. Un singur pas greşit şi ar fi alunecat în falsitate. 

— Nu ştiu ce motive au părinţii mei, zise ea. 

Gata. A minţit. Simplu ca bună ziua. Pur şi simplu îi 
ieşise de pe buze - zbârrr! 

— Voi aţi mai auzit ceva de Ellie? schimbă Stevie 
subiectul. Ce mai ştiţi de chestia asta? 


e 64» 


Nate încă mai studia expresia de pe chipul lui Stevie, 
dar apoi păru să renunţe şi se întoarse la farfuria lui. 

— Nimic, răspunse el. Adică... au căutat-o. Au fost 
poliţişti pe-aici câteva zile. Discreţi, dar erau prin preajmă. 
Cred că au avut cu ei şi câini. Trebuie să se fi dus la 
Burlington. Cunoaşte o groază de oameni acolo. 

Stevie sorbi din cafea şi se uită pe geam. Ferestrele 
dădeau în spate, către linia codrului des care marca 
graniţa proprietăţii. În timpul zilei arăta ca un zid verde, 
viu. Noaptea, era o umbră ce părea să se ridice 
ameninţător, forfotind de mulţimi. Zona pe care se afla 
şcoala era un teren plat, dar către drum cobora într-o 
pantă abruptă, iar pe două laturi era mărginită de un râu. 
Cealaltă cale de ieşire de pe domeniu era s-o iei în sus, 
către stânci colţuroase, culmi şi mai înalte şi codri şi mai 
deşi. 

N-ar fi fost simplu să evadezi de aici. Stevie nici nu era 
sigură că Ellie avea un palton pe ea în noaptea când 
dispăruse. 

— Nu e vina ta, spuse Nate. 

— Poftim? 

— Nu e vina ta, repetă el. Orice-ar fi făcut Ellie, oricare 
ar fi motivul pentru care a fugit, nu tu eşti vinovată. 

— Ştiu că nu, spuse ea concentrându-se la vafa ei. 
Lumea spune că e vina mea? 

— Nu, răspunse el repede. Nu. Doar că... nu. Nu băga în 
seamă ce am spus. Cred că Vi şi Janelle mai au puţin şi se 
tăvălesc peste cănile alea. 

Stevie se întoarse şi le văzu pe Vi şi pe Janelle sudate 
într-o sărutare pasională lângă cafetiere. 

— A fost o săptămână lungă, spuse Nate. Să nu mai 
pleci. Să nu mă mai laşi singur cu oamenii ăştia. 

— Care oameni? 

— Oricare. 

— Eu nu sunt om? 

— Normal că nu, spuse el. Am fost înconjurat numai de 
sentimente şi iubire. Vreau să mă întorc la amorţeală şi 
evitare. Tu eşti grozavă la capitolul ăsta. 


e 65» 


Ea zâmbi şi activă ecranul telefonului ca să vadă cât era 
ceasul. 

— Trebuie să plec, zise ea. Mă întâlnesc cu Spuneţi-mi 
Charles. 

— Du-te şi învaţă sau ce-oi face acolo. Ne vedem acasă. 
Acasă. 

Da. Aici era casa ei. O primise cu braţele deschise aşa 
cum era, experienţă cu care nu era deloc obişnuită. Era, în 
acelaşi timp, şi mai familiar, cunoscut drept locul unde 
trebuia să spună cele mai mari minciuni. 


e 66 - 


14 aprilie 1936, ora 03:00 


— Trebuie să interpretăm semnele, a spus Eddie. S-ar 
putea ca stelele negre să se fi aliniat în favoarea noastră. E 
timpul să plecăm. 

Eddie se lăsase pe vine pe podeaua sălii de sport, 
săltând uşurel pe vârfuri ca un hopa-mitică stricat. Francis 
nu credea în fantasmagoriile astrologice ale lui Eddie, dar 
de obicei îi cânta în strună. Nu şi în noaptea asta. Totul se 
ducea de râpă. 

— Hai să fugim. Hai să ne punem planul în aplicare. 

— Nu, s-a auzit Francis spunând cu voce ca de piatră. 
Nu. Nu acum. N-am reuşi sub nicio formă să fugim acum. 
Nu-ţi dai seama ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că steaua neagră... 

Edward era pe cale să se lanseze într-una din 
poliloghiile lui poetico-aiuristice despre steaua neagră şi 
prinţesa de argint şi toate personajele pe care le avea în 
minte. Uneori mergea prea departe cu poezia şi era fixat 
pe simboluri. Francis i-a retezat-o. 

— Orice s-o fi întâmplat, a spus ea, scrisoarea noastră e 
amestecată în situaţia asta. O să apară poliţai, Eddie. O 
mulţime de poliţai. 

— Şi ce dacă? O să fim proscrişi! 

— Dacă plecăm acum, o să fim prinşi la prima oră, a 
spus Francis. Trebuie să aşteptăm. Să ne păstrăm calmul. 

— Şi noi cum ne mai distrăm? a spus Edward 
apropiindu-se de ea şi mângâindu-i buzele cu respiraţia lui. 

— Ne distrăm, a zis ea împingându-l cu blândeţe, când 
evadăm şi reuşim să scăpăm de aici. Când plecăm, plecăm 
de tot. Trebuie să acţionăm cu cap. 

Aici se ducea totul de râpă cu Eddie. Era extraordinar de 
nebun, avea o imaginaţie incredibilă, avea visuri 
fantastice, dar nu se gândea la chestiunile practice, 
precum autorităţile, câinii poliţişti şi filtrele de poliţie de 
pe şosele. Voia să fie proscris fără disciplina sau exerciţiul 
de a fi proscris. De ea depindea să-l ţină în frâu. De aceea 


e 607 œ» 


făcuse o mulţime de preparative de una singură. Trebuia 
să se întoarcă la Minerva, la ea în cameră. Acolo erau 
lucrurile de care avea nevoie. 

— Oricum ne obligă să plecăm, a spus el. 

— Poate pentru o zi, două. Poate doar pentru câteva ore. 
Trebuie să ai încredere în mine. Stai calm! Du-te acasă! 

Şi-a apăsat tare buzele peste ale lui şi a plecat din sala 
de sport. Nu putea risca să folosească tunelul. Era posibil 
ca domnişoara Nelson să fie în el, iar chepengul din 
celălalt capăt aproape sigur era încuiat. Trebuia s-o ia pe 
deasupra. 

În noaptea asta avea un avantaj: o ceaţă albastră, 
sulfuroasă şi deasă. Aceasta avea să fie, probabil, singura 
ei protecţie împotriva bărbaţilor cu puşti. De-acum, aerul 
era tăios de rece, iar ceața îi intra în nas şi în gură, 
pătrunzând cu tentacule subţiri până în plămâni. Era lângă 
bibliotecă, deci, teoretic, trebuia doar s-o taie drept peste 
pajişte ca să ajungă acasă. Dar uşa era cu siguranţă păzită 
şi toată zona, expusă vederii. Avea să fie nevoită să 
ocolească mult, tocmai pe la capătul cel mai îndepărtat al 
campusului, prin şantierele clădirilor neterminate de lângă 
şosea. 

Având grijă să meargă cât mai aplecată, a început să se 
deplaseze de la un copac la altul. Se împiedica de rădăcini 
şi crăci, iar frunzele scrâşneau sub tălpi. A văzut primii 
oameni înarmaţi, îmbrăcaţi în salopete şi cu puştile pe 
umăr. Erau trei şi stăteau de vorbă lângă rotondă. S-a 
ghemuit la pământ, cu inima bătându-i iute. În noaptea 
asta ar fi tras fără să ezite. Pentru o clipă, a încercat să-şi 
imagineze cum glonţul fierbinte îi perfora pieptul, impactul 
acestuia. Gândul i-a făcut inima să-i bubuie dureros de 
tare, iar palmele i-au devenit alunecoase de transpiraţie. S- 
a gândit o clipă să strige şi să le ceară ajutorul. Ar fi dus-o 
acasă, la Minerva. Ar da de belea, dar măcar n-ar fi 
împuşcată. 

Nu. S-a lipit de pământ. Avea să se transforme în pisică. 
Aici, pisicile erau adorate. „Pisicile ştiu cum e cel mai 
bine”, spunea Albert Ellingham. Avea să se furişeze şi să 


e 68 œ» 


alunece. Era un campus mare. Ea avea curajul necesar. În 
noaptea asta avea să arate de ce era în stare. 

Cea mai grea parte era să traverseze şoseaua. Era zona 
cea mai deschisă. Trebuia să coboare panta abruptă prin 
pădure şi să traverseze pe undeva la adăpostul beznei. 
Francis a coborât cu atenţie panta abruptă. Paltonul ei 
scump s-a agăţat în rugii de muri, făcând-o să se 
poticnească, aşa că şi-a ridicat poalele şi le-a îndesat în 
cordon şi a mai coborât câţiva metri mergând în lateral, cu 
genunchii îndoiţi, ca un crab. Dacă ar fi încercat să stea 
dreaptă, probabil că s-ar fi rostogolit la vale, lovindu-se de 
fiecare piatră şi copac până ajungea la râu. Se sprijinea de 
ce apuca de pe jos; pietrele îi tăiau palmele. Pretutindeni 
mirosea a pământ şi a frunze putrede. 

— Ce se aude? a spus unul dintre bărbaţi. 

Francis a îngheţat. 

Un fascicul de lumină a străbătut desişul copacilor. 

— Un animal, probabil, a răspuns altul. 

Lui Francis i-a venit să vomite. Şi-a înghiţit cu greu 
nodul din gât şi a aşteptat fără să se clintească. A 
încremenit în loc. Trebuie să fi trecut un sfert de oră, 
douăzeci de minute până să se mişte din nou. Odată cea 
pus o distanţă zdravănă între ea şi bărbaţii de la statui, s-a 
furişat către marginea drumului. A tras adânc aer în piept 
şi a traversat în goană. Era un firicel de drum, deci a avut 
de făcut doar câţiva paşi. A căzut în canalul de scurgere de 
pe cealaltă parte şi s-a lovit la faţă. Dar n-a ţipat. S-a târât 
pe burtă în beznă. 

Apoi a luat-o iar în sus. Era mult mai greu. Gâfâia de- 
acum. Hoţii şi vardiştii. Poliţai şi arme şi furişat în 
întuneric. Şi ea era în mijlocul acţiunii. Francis Josephine 
Crane, prinţesa făinii, de pe Fifth Avenue, se târa prin 
noroi în toiul nopţii. Şi-a înfipt hotărâtă unghiile în pământ, 
fără să-i pese că şi le rupe. Nu-i păsa nici de haine sau de 
pantofi. Asta era viaţa adevărată. 

A ajuns în vârful pantei, pe cealaltă parte a drumului. 
Acum trebuia să-şi croiască drum pe ocolite până la 
Minerva. S-a deplasat încet, trecând cu precauţie de la 


e 69 œ» 


clădire la copac şi de la copac la statuie. Ceaţa se înfăşură 
în jurul ei ca o haină de blană. Era simplu. 

Când a ajuns la Minerva, nu-şi mai făcea griji despre 
cum să intre înapoi în casă. Avea să găsească o cale. Uşa 
era sigur încuiată, dar fereastra de la camera ei nu era. A 
ajuns în spatele clădirii, apoi s-a iţit pe după colţ. Nu era 
nimeni afară. S-a furişat pe lângă zid şi a ajuns la camera 
doi. Mai întâi a împins fereastra ca s-o încerce. A refuzat 
să se mişte. 

Camera lui Dottie? Dottie era şi ea adepta furişatului. 
Oare să-şi fi lăsat Dottie fereastra proptită? Uneori spunea 
că îi plăcea s-o lase un pic deschisă, că îi amintea de acasă, 
unde ţinea geamul deschis care dădea spre scara de 
incendiu. 

S-a furişat spre camera trei şi s-a uitat la fereastra 
cufundată în întuneric. Se vedea o deschizătură mică-mică, 
doar cât un deget de-ale lui Francis, dar suficientă. A luat 
un băț şi l-a folosit drept pârghie ca să ridice fereastra cu 
mare grijă, puţin câte puţin, lucrând fără grabă şi fără 
zgomot. Apoi s-a săltat pe pervaz şi a intrat în cameră, 
închizând fereastra după ea, centimetru cu centimetru. Se 
afla în camera lui Dottie, care, deşi era practic exact ca a 
ei, era mult mai sărăcăcioasă. Nu erau aici nici pleduri de 
blană, nici mobilă specială, nici schiuri, nici cufere pline cu 
haine, nici radio, nici fonograf. Numai ce le punea la 
dispoziţie şcoala şi cărţi. Munţi de cărţi. Ordonate cu grijă, 
peste tot. 

Francis s-a dus la uşă şi, văzând că nu era nimeni pe 
coridor, a ieşit din cameră şi... 

— Francis Crane! 

Lumina din tavan s-a aprins şi iat-o pe domnişoara 
Nelson, în mijlocul coridorului, îmbujorată şi furioasă. 

Francis Crane, prinţesa făinii, de pe Fifth Avenue şi 
viitoare proscrisă, a fost prinsă fără putinţă de tăgadă la 
doar doi paşi de uşa camerei ei. A deschis gura să zică 
ceva, deşi nu ştia nici ea ce vrea să zică. Ceva... ceva de zis 
tot o să găsească ea. Deşi era şefa casei, domnişoara 
Nelson era, în general, pasivă. O să-i spună că-i părea rău 


e 70 - 


şi că... 

Dar în noaptea asta domnişoara Nelson nu era pasivă. 
Trăsăturile ei dulci arătau mai aspre şi ceva de pe chipul ei 
sugera că ştia exact unde fusese Francis. 

— Poftim aici, a spus cu răceală domnişoara Nelson, 
arătând spre camera comună. 

În spatele ei a apărut o siluetă. Un bărbat în salopetă, cu 
şapcă pe cap şi o puşcă în mână. 

Francis a uitat să pară surprinsă la vederea lui, iar 
domnişoara Nelson a privit-o printre gene. Francis se 
dăduse de gol. S-a supus şi a intrat în camera comună, 
unde era aprinsă o lampă. Bărbatul cu puşca s-a dus la 
fereastra din faţă, ca să se uite afară. 

— Aici să stai, a spus domnişoara Nelson arătând spre 
canapea. Şi să nu te prind că te mişti de-aici. Aici dormi. 

S-a întors spre bărbatul de lângă uşă. 

— Nu se mişcă din locul ăsta! a spus domnişoara Nelson. 


e 71 œ» 


6 


Casa Mare o impresiona pe Stevie de fiecare dată. Şi 
acesta era exact efectul dorit de cei care o făcuseră. Era 
palatul lui Albert Ellingham, creat de câţiva dintre cei mai 
cunoscuţi arhitecţi şi decoratori ai epocii, cu scopul expres 
de a tăia respiraţia privitorilor. Lemnul era de palisandru, 
importat din India. Marmura roz, cristalul austriac, 
vitraliile scoțiene... tot ce vedeai era adus din vreun colţ de 
lume, special ca să facă parte din această încăpere, anume 
ca să fie admirat de Albert Ellingham şi de toţi cei pe care 
decidea să-i invite. 

Chiar lângă uşa de la intrare zări tunsoarea scurtă, 
militărească, de culoarea oţelului, a lui Larry, aşezat la 
biroul lui mare, din lemn, neclintit şi de încredere ca un 
ceas elveţian. Se uita lung, posomorât, într-o cană cu 
însemnele academiei. 

— Salut, Larry, spuse Stevie. Care-i problema cu 
cafeaua? 

— Nu ştiu care-a fost bou' care-a cumpărat capsule cu 
aromă de dovleac pentru cafetieră. Dacă voiam să-mi stric 
ziua la modul ăsta, mâncam o lumânare. 

— Nu eşti fan de cafe latte cu aromă de dovleac? 

— De ce? 

Uşa către micuța încăpere a pazei din spatele lui era 
întredeschisă. Aici fusese iniţial unul dintre salonaşele de 
primire de la Ellingham. Când o văzuse Stevie ultima dată, 
avea nişte birouri şi câteva monitoare. Acum toată mobila 
fusese împinsă lângă doi pereţi şi fusese înlocuită de 
pupitre de control înguste, poziţionate cu faţa la pereţi 
întregi de monitoare mari, clădite unul peste altul, pe care 
se vedea fiecare unghi al Academiei Ellingham, imaginea 
schimbându-se cam din două în două secunde. 

— Pare... finalizată, spuse ea. 

— Hai să-ţi arăt, răspunse el ridicându-se. Intră! 

Stevie îl urmă bănuitoare. Dacă Larry îi arăta sistemul 
de securitate, trebuie să fi avut un motiv. El se aşeză pe un 


e 72» 


scaun şi bătu ceva pe o tastatură. Numele lui Stevie apăru 
pe unul din ecrane, după care începu să-şi vadă tot traseul 
de dimineaţă povestit în sens invers. Iat-o la uşa Casei 
Mari. Iat-o venind spre Casa Mare. Iat-o mergând singură 
pe o potecă. S-a oprit să se uite la una dintre camere. O 
privea încruntată. Uite-o ieşind din sala de mese. Uite şi un 
prim-plan cu Nate, Janelle şi Stevie intrând în sala de 
mese. 

— Cum face asta? întrebă ea. Program de recunoaştere 
facială? 

— Uneori mai greşeşte, iar noaptea nu ne prea ajută la 
nimic, dar, una peste alta, nu e rău deloc. Mai avem şi 
senzori în diverse locuri, care-ţi pot citi cartela de acces de 
la doi metri distanţă. Li se spune „posturi de 
supraveghere” şi sunt peste 800. 

Apăsă tasta Enter şi imaginile cu ea dispărură. 

— Uite care-i treaba, spuse Larry. Oamenii tind să nu-şi 
schimbe comportamentul fără să aibă un motiv. Dar dacă-i 
faci să înţeleagă de ce ar trebui s-o facă... 

— Am priceput, spuse Stevie. M-am prins. Vezi tot. 

Larry făcu gestul ăla cu două degete îndreptate spre 
ochii lui, apoi către ea. 

— Şi ai să laşi orice alte anchete şi întrebări pe seama 
autorităţilor responsabile cu asta. Nu că o să mai fie vreo 
anchetă. 

— Responsabile, spuse Stevie. Autorităţile. Da. 

— Bun. Te aşteaptă sus. Ştii unde e biroul. 

Stevie se întoarse în holul de la intrare, apoi o luă în sus 
pe scara impunătoare, imensă. La capătul scării, pe palier, 
era un tablou cu familia Ellingham, pictat de prietenul lor, 
Leonard Holmes Nair. Nu puteai să treci nepăsător pe 
lângă tablou. Te obliga să-l priveşti. Nu era exagerat de 
mare, poate să fi avut 1,30 m înălţime, ceea ce era nimic în 
raport cu spaţiul din jur. Primul lucru care te fascina era 
coloritul - albastrul şi galbenul care se răsuceau pe cer şi 
apoi se prelingeau în siluetele familiei. Corpurile aproape 
că păreau o întâmplare, o adăugire ulterioară; chipurile 
erau în centrul atenţiei, iar acestea se topeau în lună şi în 


e 73» 


copaci. Parcă peisajul şi orizontul le  absorbeau, 
smulgându-le unul de lângă celălalt şi trăgându-le departe 
de lume. 

Era o pictură înfricoşătoare. 

— Da, spuse o voce. Dar o avem pe asta. Nu avem nevoie 
de altceva. O s-o luăm peste încă un an, doi. 

Vocea era a doctoriţei Jenny Quinn, directoarea adjunctă 
a şcolii, care arăta de parcă îşi potolea setea cu lacrimile 
elevilor şi foamea, cu profesori mai puţin respectaţi. 

— Vrea să aibă un cuvânt de spus, Jenny. 

Asta era doctorul Charles Scott. Purtau o discuţie exact 
deasupra ei, pe palierul de la etajul doi. Nu vorbeau tare, 
dar acustica din hol era mai bună decât a multor săli de 
teatru, iar Stevie se afla exact dedesubt. 

— Nu e normal să aibă un cuvânt de spus. Chiar vrei să 
ajungi să faci parte din discursul lui? Vrei să poată spune 
că datorită lui Academia Ellingham e „în siguranţă”? 

Era, categoric, o referire la Edward King. Stevie se dădu 
puţin înapoi, ca să se asigure că nu e văzută. Dar nimeni 
nu se putea ascunde de Larry, care o văzu că îşi făcea 
aiurea de lucru. _ 

— Nu, spuse dr. Scott. Il detest la fel de mult ca şi tine. 
Dar n-ai prefera să facă el asta? Măcar e util. O să-i dăm 
impresia că a contribuit cu ceva şi apoi să sperăm că o să 
dispară. 

— N-o să dispară nicăieri. Omul ăsta e o ciumă, iar fiu- 
său nu e cu mult mai răsărit. 

— Cred că e nedrept, spuse dr. Scott. Nu crezi că merită 
să încercăm să-l transformăm în cineva care ar putea face 
bine pe lume, în loc să-l lăsăm să devină copia tatălui lui la 
vreo şcoală privată oarecare? 

— Cred că te amăgeşti singur. Vreau să convoci o 
şedinţă de consiliu. 

— N-am nimic împotrivă. 

— Sus, Stevie, nu mai tândăli, spuse Larry şi vocea lui 
bubui până la etaj. 

Conversaţia de deasupra se opri brusc şi, câteva 
secunde mai târziu, dr. Scott apăru lângă ea, coborând pe 


e 74» 


scările din dos, cele folosite pe vremuri de servitori. 

Dr. Charles Scott, alias Spuneţi-mi Charles, era 
directorul şcolii şi îndrumătorul lui Stevie. Din tot corpul 
profesoral de la Ellingham, el avea personalitatea cea mai 
vivace, care părea să spună că „Invăţătura e ca un joc!”, cu 
fonturi uriaşe Comic Sans. Se îmbrăca deseori în haine 
scumpe, stil şic de tocilar... tricouri cu supereroi şi blugi 
de firmă. Avea părul de o culoare între blond şi primele 
urme de argintiu. Astăzi purta un pulover negru, strâmt, 
din caşmir, cu anchior şi pantaloni de lână gri... imagine 
clasică a versiunii mature a absolventului de şcoală 
privată, destinată odraslelor de familii bogate din New 
England. Țopăi spre ea ca un tigru din desene animate. 

— Ei! spuse el. Ia uite cine e aici! Mă bucur enorm că 
părinţii tăi s-au răzgândit. 

— Şi eu, răspunse ea. 

— Hai să vorbim! 

Biroul lui Charles era pe coridorul din dreapta. Toate 
etajele Casei Mari se deschideau în foaierul imens, cu 
excepţia podului. Uşile din lemn închis la culoare erau 
foarte sobre şi elegante, cu excepţia uşii doctorului Scott, 
care avea pe ea un panou plin cu abţibilduri şi embleme cu 
mesaje precum PUNE-MĂ LA ÎNCERCARE şi PĂZEA! O SĂ 
ÎNCERC CEVA ŞTIINŢIFIC. Biroul lui fusese budoarul lui 
Iris Ellingham, celebrul budoar în care Flora Robinson 
dispăruse în noaptea răpirilor. Multe dintre caracteristicile 
originale erau încă prezente. Tapetul de un argintiu palid 
strălucea puternic în lumina dimineţii de toamnă. Era 
original; Stevie îl recunoştea din poze. Unele dintre rafturi 
şi aplicele de pe pereţi erau încă prezente. Sigur, acum 
încăperea era plină cu rafturi de bibliotecă, un birou, 
scaune, fişete, o imprimantă. Orice spaţiu liber de pe 
pereţi era acoperit cu diplomele şi certificatele doctorului 
Scott. Şi avea o mulţime. 

Îi făcu semn lui Stevie să ia loc pe un scaun şi el se 
aşeză la birou, apoi îşi împreună mâinile. 

— Ce mai faci tu, Stevie? 

— Bine? 


e 75» 


El dădu aprobator din cap şi o studie o clipă, analizându- 
i expresia şi limbajul corpului. Ea se îndreptă de spate. 

— Nu-ţi închipui ce bucuros am fost când am aflat că te 
întorci, spuse el. Eşti foarte curajoasă că faci asta după tot 
ce s-a întâmplat. 

— E-n regulă, răspunse Stevie. 

El scoase un sunet de satisfacţie. 

— Poate-ai observat că avem un nou sistem de 
securitate, zise el. 

— Am văzut. 

— Poate-ţi va oferi un plus de sentiment de siguranţă. N- 
o să ţi se întâmple nimic aici. Am avut parte semestrul 
acesta de nişte evenimente tragice, dar asta ţine de trecut. 

Atât Larry, cât şi Spuneti-mi Charles aduseseră vorba de 
sistemul de securitate. Amândoi aveau motivele lor, dar 
oare încercau ei să-i spună şi că ştiau că Edward King o 
adusese înapoi? Şi, dacă era aşa, de ce nu i-o spuneau 
direct? Poate că nu ştia nimeni. Era posibil. 

În orice caz, începea să devină paranoică. 

— Te simţi pregătită să te întorci la treabă? întrebă el. 

Stevie se simţea foarte pregătită să se întoarcă la treaba 
ei, adică aceea de a gestiona faptul că făcuse primul mare 
pas înainte în cazul Ellingham din ultimii 80 de ani. Darel 
probabil că se referea la teme, iar răspunsul la această 
întrebare era nu, nu era pregătită pentru asta. 

— Categoric, minţi ea. 

— Am trimis mesaj tuturor profesorilor tăi, ca să te 
aducem la zi. S-ar putea să întâmpinăm ceva greutăţi, dar 
o să ne descurcăm. 

Undeva, în cameră, ticăia un ceas, tare, ca o bombă. Se 
uită în jur după sursa zgomotului şi văzu pe şemineu un 
ceas masiv, din marmură verde, înconjurat de cărţi şi 
fotografii înrămate. 

— Ceasul ăla era aici şi înainte? întrebă ea. 

— Nu, spuse Charles. Rearanjam nişte lucruri din biroul 
lui Albert Ellingham şi l-am adus aici. Aşa-i că e superb? Se 
spune că i-a aparţinut Mariei Antoaneta. Nu ştiu dacă s-a 
dovedit că ar fi adevărat. Am auzit că la un moment dat era 


e 76 - 


pe-aici o piesă din porţelanurile Mariei Antoaneta... 

— O păstoriţă, spuse Stevie. 

Charles clipi în spatele ochelarilor Warby Parker. 

— Iris colecţiona porţelanuri franţuzeşti vechi, spuse 
Charles. În fine, mi s-a părut tare trist să ţinem ceva aşa 
frumos într-o cameră în care nu prea intră nimeni. Trebuie 
admirat. Dar hai să nu ne abatem de la subiect. Ştii de 
cartea asta? 

Scoase dintr-un teanc de cărţi de pe biroul lui un 
exemplar din Maestrul minciunilor: Crimele de la 
Ellingham, de dr. Irene Fenton. Stevie citise cartea asta 
până o tocise. Era prima cu acest subiect pe care o citeau 
cei mai mulţi oameni. 

Stevie încuviinţă din cap. 

— Eram sigur. M-a sunat autoarea. Dr. Fenton predă la 
Universitatea Vermont, din Burlington. Lucrează la o 
versiune actualizată şi caută o asistentă de documentare. 
Am plasat mai mulţi elevi la universitate în posturi de 
asistenţi de documentare. În cazul tău, nu cred că am avut 
vreodată o potrivire atât de bună pentru un proiect. Ce 
părere ai, vrei să faci asta? 

Stevie făcu eforturi să nu salte, efectiv, în scaun, dar 
fără succes. Coloana ei se transformă în arc şi ţâşni în 
picioare. Viaţa îi oferea un dar, un cadou minunat, 
neaşteptat. 

— Ce ar trebui să fac? întrebă ea. 

— Să organizezi documentele, să verifici informaţiile, 
spuse Charles total nonşalant, de parcă nu era cea mai 
grozavă chestie din lume. Pot să-ţi iau în calcul munca 
depusă la media de la engleză şi istorie şi aş putea să 
adaug ceva credite şi la proiectul individual. Şi datorită 
faptului că ai lucrat deja mult la acest subiect, îţi pot oferi 
ceva mai mult timp şi puncte în plus ca să ajungi la zi cu ce 
ai pierdut cât ai lipsit. 

Ea deja încuviinţa fericită din cap. 

— Mulţumesc! spuse ea. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti vreodată pentru munca 
depusă de tine. Şi mi-am dat seama că aveai să accepti, 


e 77 œ» 


aşa că am stabilit prima întâlnire mâine. lei cursa de 
Burlington dimineaţă. Te întâlneşti cu ea la prânz, la 
Clătita Subţirică. E un local care serveşte cafea şi clătite, 
pe malul lacului. O să-ţi placă. E foarte popular. Ce zici? 
Sună bine? 

Suna mai bine decât bine. 

— Aşa... 

Deschise laptopul. 

— Hai să te punem la curent şi cu toate modulele pentru 
orele tale. Nu ştiu dacă ai continuat să lucrezi, cât de cât, 
la lista cu lecturile obligatorii sau la modulele de 
lingvistică... 

Cutii aaa 


O jumătate de oră mai târziu, cu un orar nou şi un set 
alarmant de „obiective academice personale” de atins, 
Stevie fu eliberată înapoi în natură, cuprinsă de un 
sentiment confuz de bucurie amestecată cu groază, 
sentiment care constituia deseori un bilet pentru o tură cu 
roller coasterul anxietăţii. Erau oameni în jur şi ar fi putut 
vorbi cu oricare dintre ei. Putea să-i caute pe Janelle pe 
Nate şi pe Vi. Ar fi fost bucuroşi să vorbească cu ea. 

Stevie nu avea de gând să facă niciunul dintre aceste 
lucruri. Descoperea adesea că, atunci când totul începea s- 
o copleşească, nu putea vorbi cu nimeni, chiar dacă îşi 
dorea s-o facă. Avea tendinţa să se ducă acolo unde nu 
erau alţi oameni, să păşească în umbră când oamenii 
veneau spre ea. Avea o slăbiciune pentru căşti şi ecrane şi 
evitare, chiar şi când o parte din ea îşi dorea compania 
prietenilor. Ceea ce însemna că se ducea la bibliotecă să 
găsească nişte oameni care probabil că erau morţi. Mai 
precis, se ducea să-i găsească pe Frankie şi Edward, iar 
Frankie şi Edward erau, probabil, de găsit în materialele 
pe care spera să le obţină de la Kyoko Obi, bibliotecara 
şcolii. 

Biblioteca, numită Asteria, era una dintre cele mai 
magnifice clădiri din campus. Albert Elligham credea că 
bibliotecile erau spaţii sacre pentru învăţătură, aşa că îi 


e 78 œ» 


dăduse aspectul unei mici biserici gotice, cu un turn. În 
interior avea o calitate uluitoare - din cauza unei 
ciudăţenii arhitecturale, când deschideai uşa, trimiteai 
înăuntru un fluviu de aer care se răsucea în sus prin 
spaţiul deschis, tot mai sus, rotindu-se în jurul balcoanelor 
cu lucrături complicate din fier forjat, care arătau ca o 
dantelă  pietrificată. Prin ferestrele cu vitralii ce 
reprezentau titanii greci - Helios, Selene, Metis, Eos, Leto, 
Pallas şi Perseus - se revărsa lumină colorată. 

Kyoko stătea pe un taburet la un birou monumental, 
arătând ca un înalt judecător. Doar că, în cazul de faţă, 
judecătorul purta jachetă de polar şi încă i se mai vedeau 
în păr urmele de la casca de biciclist. Kyoko conducea şi 
clubul de ciclism al şcolii şi chiar urca şi cobora poteca de 
la intrarea în şcoală în fiecare zi, performanţă ce ar fi 
trebuit s-o califice pentru olimpiadă fără bătăi de cap. 
Biblioteca era aproape goală - doar câteva persoane erau 
aşezate la mesele de lucru masive şi toate aveau căşti pe 
urechi, deci nu le deranjai dacă vorbeai. 

— Da’ ştiu că nu pierzi vremea, o întâmpină Kyoko. 
Tocmai am primit mesaj că te-ai întors. 

Stevie vru să zâmbească şi să încline din cap, dar ajunse 
să facă o imitație a emoticonului care ridică din umeri. 

— Am nevoie de nişte materiale pentru documentare, 
spuse Stevie. Despre locul ăsta, despre şcoală. Vreau să 
văd tot ce avem despre prima promoţie. Sigur îmi trebuie 
listele cu elevii. Le avem? 

Kyoko încuviinţă şi trase o duşcă zdravănă din sticla ei 
de apă cu emblema Ellingham. Puse pe birou o mică 
plăcuţă cu BIBLIOTECARA REVINE IMEDIAT şi-i făcu 
semn lui Stevie s-o urmeze pe uşa din lemn închis la 
culoare pe care scria cu litere aurii Birou. 

Partea din faţă a bibliotecii era o încăpere grandioasă, 
cu lucrăturile ei în fier şi sticlă şi lemn negru, sculptat, şi 
cu fenomenala selecţie de cărţi. Multe dintre cărţi erau 
acolo de la deschiderea şcolii, în 1935 - volume elegante, 
alese pe sprânceană, multe legate în piele, martori tăcuţi 
ai evenimentelor desfăşurate aici. Dar biroul din spatele 


e 79 œ 


bibliotecii era cel care o umplea pe Stevie de entuziasm. 
Biroul conţinea rafturile imense din metal, pline cu cutii cu 
documente. 

Dacă erai pasionat de misterele polițiste, o cutie cu 
documente era o operă de artă. Orice putea fi în ele. 
Dosare. Indicii. Dovezi. Cutia cu documente era cea prin 
care puteai răscoli ca să găseşti indiciul, ca să găseşti acea 
unică propoziţie de pe acea unică bucată de hârtie care te 
făcea să te ridici aşa de brusc în picioare, încât ameţeai, şi 
atunci ştiai că ai rezolvat cazul. 

Mă rog, aşa se întâmpla în mintea lui Stevie. 

— Prima arhivă e aici, în spate, spuse Kyoko, arătând 
spre unul din modulele cu rafturi. Tu vrei... 

— Primul an. 1935-1936. 

— Aşa, spuse Kyoko, ducându-se spre capătul primului 
rând de rafturi. Anul şcolar 1935-1936 de la Academia 
Ellingham a rămas neîncheiat din cauza răpirilor. Primul 
an şcolar complet al şcolii a început în toamna lui 1938. 
Dar ştii toate astea. 

Stevie încuviinţă. 

— În plus, era o clasă deloc numeroasă. Era anul 
experimental. Deci dosarele nu sunt prea detaliate. N-a 
existat un album al clasei complet. Însă şcoala tipărise 
pentru prima promoţie un ghid. 

Deschise o cutie şi scoase o cărţulie legată în pânză. Pe 
copertă scria ACADEMIA ELLINGHAM. Hârtia era groasă 
şi maronie, iar cerneala era maro-roşiatică. Scrisul părea 
să fie de mână. 

— Mai avem şi o cutie cu fotografii, spuse Kyoko, dându- 
i lui Stevie o cutie aproape plată. 

După cum suna când o scuturai şi după greutate, nu 
părea să conţină cine ştie câte poze. 

— Pe astea poţi să le scoţi în sala principală de lectură. 

Stevie luă cutia şi o urmă pe Kyoko afară din birou, apoi 
se instală la una dintre mesele mari, din lemn, şi aprinse o 
veioză de citit. Deschise albumul încercând să-şi 
stăpânească nerăbdarea. Prima pagină conţinea o hartă 
detaliată a campusului, care arăta clădiri terminate şi 


e 80 - 


clădiri care urmau să fie finalizate. Mai era o scrisoare din 
partea lui Albert Ellingham prin care le ura bun venit 
tuturor, o listă cu profesorii şi întreg corpul didactic... 
Stevie continuă să dea paginile până ajunse la elevi. 
Fiecăruia îi era dedicată o treime de pagină. Frankie se 
uita la ea chiar din josul primei pagini cu profiluri. lat-o pe 
fata care se îmbrăcase ca Bonnie Parker. Stevie citi textul 
de sub poză. 


Francis Josephine Crane, New York City 
Data naşterii: 15 februarie 1919 
Pasiuni: chimia, filmele, baletul 


— Te-am prins! şopti Stevie. 
Câteva pagini mai încolo o găsi pe cealaltă persoană pe 
care o căuta. 


Edward Pierce Davenport, Boston 
Data naşterii: 12 noiembrie 1918 
Pasiuni: literatura, opera, arta 


În poza lui pentru şcoală, Edward avea un rânjet ghiduş, 
de parcă ştia ceva ce alţii nu ştiau. 

Cam ca David. 

Stevie scormoni prin cutia cu poze. Multe erau cu 
clădirile din campus sau cu şantierele viitoarelor clădiri. 
Unele erau cu priveliştea oferită de munte. Mai erau poze 
cu elevii stând în bănci şi la bancuri de lucru, pozând 
teatral. Una dintre poze era copia identică a unei reclame 
pentru o firmă de avocatură ieftină, cu vreo zece persoane 
adunate în jurul unei cărţi la care zâmbeau cu toţii. Multe 
dintre decoraţiuni erau exact aceleaşi ca în prezent, 
inclusiv cele din biblioteca în care se afla chiar acum. În 
câteva dintre aceste poze, îi găsi cu uşurinţă pe Francis şi 
pe Edward. li sări în ochi un lucru: Francis şi Edward 
păreau bogaţi. Francis purta în fotografii două haine de 
blană diferite - o jachetă scurtă, albă, şi o haină mai lungă, 
închisă la culoare. Edward avea şi el o haină lungă de 


e 81 œ» 


blană şi avea ţinuta nonşalantă şi firească a unui tip bogat 
- înclinarea trupului, zâmbetul vag. 

Să le fi răpit aceşti doi elevi pe Iris şi Alice Ellingham şi 
pe Dottie Epstein? Aşa ceva sigur ar fi fost de neconceput, 
nu? Cineva ar fi observat că doi elevi lipseau în ziua 
răpirilor, nu? Cum ar fi ieşit din campus? Probabil că nu 
aveau maşini. Şi de ce le-ar fi răpit doi elevi pe Iris şi Alice 
Ellingham? Şi oricum n-ar fi fost capabili nici să-l bată în 
toiul nopţii pe George Marsh, agentul FBI prieten cu 
Albert Ellingham, nici să dea telefoanele pentru 
recompensă, nici să fie într-o barcă pe lacul Champlain 
două zile mai târziu, ca să ia restul de bani. Nu singuri. 
Oare să fi lucrat împreună cu alţii? 

Aveau toate astea vreo logică? 

Dottie Epstein apărea şi ea în poze, iar ea nu părea 
bogată. Avea haine urâte şi în cele mai multe dintre poze 
le purta pe aceleaşi. Dar arăta mult mai fericită decât 
Francis sau Edward. Zâmbetul ei era întotdeauna larg şi 
avea de obicei o carte în mână sau sub braţ. 

— Pot să scanez astea? o întrebă pe Kyoko. 

— Sigur. 

O lăsă pe Stevie să intre înapoi în birou şi-i arătă 
scanerul. 

— Când am venit aici, îi spuse ea lui Kyoko, mi-ai arătat 
nişte fişe vechi de bibliotecă, cu cărţi cerute de elevi. 

— Aşa? 

— Pot să le mai văd o dată? 

— Tu chiar treci direct la treabă, aşa-i? spuse Kyoko 
zâmbind. Mă duc să ţi le aduc. 

Când Stevie se uitase prima dată la lista respectivă, 
urmărise să vadă numeroasele materiale comandate de 
Dottie Epstein. Iniţialele ei, DE, se aflau alături de cărţile 
cerute de ea. Dar altcineva ceruse reviste vulgare, cu 
crime sângeroase, prezentate în detalii exagerate, de 
prost-gust: Revista Gun Molls, Detectivul de la Moravuri, 
Detectivul de doi bani, Povestiri polițiste sută la sută reale. 
Iniţialele de lângă cele mai multe dintre acestea erau FC. 
Francis Crane. 


ų 382 œ» 


— Ai vreunele din astea? întrebă Stevie. 

— Le-am căutat, spuse Kyoko. Ar fi grozav să le găsesc. 
Dar trebuie să fi dispărut cu mulţi ani în urmă. Elevii care 
le-au cerut... probabil că le-au luat şi nu le-au mai adus 
înapoi. 

Elevii care le-au cerut, îşi spuse Stevie, probabil că le-au 
luat şi au decupat litere din ele. Dacă ar găsi online aceste 
reviste, ar putea să studieze literele din ele. Ar putea 
compara fontul acelor reviste cu cel din fotografiile cu 
scrisoarea de la Maestrul minciunilor. Sau, mă rog, cineva 
ar putea face comparaţia asta. Cei de la FBI. Cineva. 

Nu ştia toate răspunsurile, dar ştia ceva. Acum trebuia 
să facă şi un pic de muncă plicticoasă şi să scaneze toate 
aceste materiale ca să le adauge în dosarele ei. Işi puse 
căştile, porni podcastul My Favorite Murder, şi se apucă 
de copiat ghidul elevilor. Pagină cu pagină, poză cu poză, 
copie fiecare imagine. 

După vreo oră de muncă, se întoarse în sala principală 
de lectură şi-şi deschise laptopul. Era timpul să facă un pic 
de cercetare elementară. Despre Francis Josephine Crane 
găsi foarte puţine informaţii. Păreau să fie câteva referiri 
la ea în paginile de societate, câteva vorbe despre balul ei 
de lansare în societate, dar mai nimic după 1940 sau pe- 
acolo, iar ce era nu era deloc detaliat. 

Insă Edward Pierce Davenport apărea în mai multe 
rezultate de căutare. Wikipedia avea o pagină cu informaţii 
sumare: 


Edward Pierce Davenport (1918-1940) a fost un poet 
american. Singura lui lucrare publicată e colecţia Luna 
laptelui, apărută în 1939. Davenport e mai degrabă 
cunoscut pentru relaţia lui cu alţi scriitori şi poeți 
expatriaţi care trăiau în Franţa la sfârşitul anilor '30 şi 
pentru stilul lui de viață nebunesc. S-a sinucis la Paris, 
pe 15 iunie 1940, în ziua în care naziștii au intrat în 
oraş. 


Mai era acolo o mică notiţă cu un link şi Stevie dădu 
e 383 - 


click pe el. O duse către un mic fragment dintr-o carte. 


Pe 15 iunie 1940, a doua zi după ce naziștii au 
ocupat Parisul, Edward Pierce Davenport a 
consumat toată ziua opiu şi şampanie violet. La 
apus, în timp ce difuzoarele anunțau în stradă 
interdicţia de a ieşi din casă, şi-a pus pe el un halat 
auriu şi s-a urcat pe acoperişul clădirii în care se 
afla apartamentul lui, pe Rue de Rennes, în cartierul 
Saint Germain. După ce a ţinut un toast în cinstea 
oraşului şi a soarelui ce apunea, a dat pe gât un 
ultim pahar de şampanie şi s-a aruncat de pe 
clădire. Trupul lui a aterizat pe un vehicul nazist, 
îndoindu-i capota. 

„Un poet mediocru, dar o moarte legendară”, a 
spus un prieten. 


— Prietenii tăi sunt mari măgari, spuse Stevie. 


— Ştiu, răspunse o voce, dar n-am alţii. 
Şi atunci începură ţipetele. 


e 384» 


7 


Din câte ştia Stevie, veverițele nu erau creaturi 
ascultătoare, înclinau să se organizeze singure în grupuri 
ordonate care se mişcau la unison. Aceste veverițe erau 
mult prea coordonate pentru gustul ei. Traversau 
biblioteca într-un şuvoi constant, să tot fi fost vreo sută. 
Coborau pe treptele din fier forjat, goneau pe balustrade, 
într-un şir neîntrerupt. 

Priveliştea era doar cu puţin mai fascinantă decât cea 
din faţa ochilor ei. Intinse pe masă se aflau două mâini 
familiare - două mâini lungi, elegante. Mai era un tricou 
rufos şi două braţe puternice, aţoase. Merse cu privirea în 
susul lor ca să descopere o pereche de ochi căprui cu 
stropi aurii, care o priveau. 

Stevie ridică iute picioarele când veveriţele începură să 
alerge pe sub mese. 

— Ce chestie ciudată, spuse David uitându-se la haosul 
din jur. Şi? Când te-ai întors? 

Stevie se luptă cu impulsul de a-l pocni cu laptopul, în 
mare parte pentru că nu voia să-l strice. 

— Ce-ai făcut? şuieră ea. 

— Eu? 

— Nu fi măgar! spuse ea. 

— Prea târziu. Stai aşa! Nu ne putem certa încă. Unde 
mi-e îmbrăţişarea? 

— Afară! spuse Kyoko arătându-l cu degetul pe David. 
Toată lumea afară! 

— Păi, cu atitudinea asta, noi cum să mai învăţăm? 
mormăi David în barbă. 

Stevie îşi luă lucrurile, măturând cu palma o poză, două 
din colecţie în geanta ei, apoi ieşi repede, în timp ce Kyoko 
începu să alerge prin bibliotecă, verificând geamuri şi 
închizând uşi. 

După umbra atent creată din bibliotecă, lumina de afară 
părea de-a dreptul orbitoare. David se apucă de ceafă şi-şi 
frecă tuleiele crescute acolo. 


e 385» 


David Eastman, sau David Eastman King, avea un pic 
sub 1,82, trup subţire şi puternic, de parcă fusese făcut din 
mănunchiuri de cabluri electrice care se împletiseră ca să 
formeze o persoană, dar încă mai aruncau scântei pe la 
capete. Hainele lui erau veşnic zdrenţuite şi nu fiindcă aşa 
era moda. Blugii nu fuseseră sfâşiaţi de profesionişti. 
Găurile şi jerpeleala tricoului lui de surfer... pe alea le 
făcuse singur, prin purtare şi neglijenţă. Pe braţul pistruiat 
purta un Rolex cu sticla spartă şi câteva brățări din aţe 
împletite. Toate trăsăturile de pe chipul lui erau prea 
înguste, prea subţiri. Toate liniile era tăioase. Ochii păreau 
pe jumătate închişi, dar aveau mai multă vivacitate în ei 
decât mulţi alţii. Creatura care se preface că doarme e cea 
care nu trebuie scăpată din ochi. 

Chiar şi acum, în cea mai jalnică stare în care îl văzuse 
vreodată, îţi lua ochii cu frumuseţea lui. De fapt, dacă era 
să fie sinceră, era şi mai frumos în halul ăsta. Doar că în 
linia maxilarului lui îl recunoştea pe Edward King. Şi în 
zâmbet. Şi în tot ce îl făcuse şi îl sprijinise în viaţă. Era un 
gust amar de care n-avea să reuşească să scape niciodată. 

— Ce naiba ai făcut? întrebă ea. 

— Mă încântă că mă crezi aşa de puternic, dar nu 
controlez fauna locală. Doamne! Ce nervoasă eşti! 

Sunt prietena ta desemnată, se gândi ea. 

Pentru o clipă se gândi să renunţe pe loc, în clipa aceea. 
Nici gând. Nici gând să poată continua cu prefăcătoria 
asta bizară. 

Cazul. Cutia. Dovezile. Unica ei şansă. 

Pix traversa grăbită pajiştea cu un fel de cutie sau 
transportor în mână. Îi aruncă în trecere o privire lui 
David, dar nu veni la ei şi nu se opri. 

— Ştiai că dr. Nell Pixwell are pregătire de pădurar? 
spuse el urmărind-o pe Pix cum trecea. E unul dintre 
numeroasele ei talente. 

— Ce faci? întrebă Stevie. De ce ai trimis-o pe Pix să 
adune veveriţe din bibliotecă? 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse el. Acum. Ai cam o 
oră la dispoziţie? 


e 86 - 


— Pentru ce? 

— Camera lui Ellie, spuse el. Am nevoie de tine, să faci 
chestia aia pe care-o faci tu. Să cotrobăi prin ea. 

Stevie îşi frecă faţa cu palmele, stupefiată. 

— Cu asta te ocupi, spuse el. 

Se pregătea să îl repeadă că nu cu asta se ocupa, numai 
că... cu asta se ocupa. Cotrobăise odată prin camera lui 
David, când o lăsase singură acolo, doar ca să vadă ce îi 
ascundea. După cum s-a dovedit, îi ascundea multe, deci 
nu greşise. Şi cotrobăise prin camera lui Hayes după 
moartea lui, când îi intrase în cap ideea că ceva nu era în 
regulă şi, după cum s-a dovedit, ceva nu era în regulă, iar 
Hayes nu mai era, deci nu conta. 

— Nu, zise el, e un lucru bun. 

Vorbea serios şi întreaga lui expresie şi ţinuta i se 
schimbară. 

— Hai să te întreb ceva. Ţi-a lăsat cumva Ellie impresia 
că ar fi în largul ei în natură? 

— Poftim? 

— Stevie, e singura fumătoare pe care o ştiu incapabilă 
să aprindă un chibrit. Am văzut-o încercând. A fost 
incredibil. Foloseşte bricheta fiindcă chibriturile sunt prea 
complicate. larna trecută am fost convins că avea să se 
omoare pe bune, încercând să se descurce cu zăpada. Nu 
are nicio pereche de bocanci. Simţul ei de autoconservare 
e zero. Nu ştie să conducă. E făcută să trăiască în 
metropole şi să facă chestii artistice. Ei, gândeşte-te acum 
de cât efort ar fi nevoie să cobori singură muntele. 
Răspunsul e: imens. Am încercat eu. 

— Credeam că se furişa tot timpul din campus ca să se 
ducă la Burlington, spuse ea. 

— Cu mine. Avea acolo prieteni care aveau maşini. Eu îi 
ajutam să intre în campus, umblând la camera de la 
poartă. Ellie are o mulţime de talente, dar nu e deloc 
îndemânatică. Deci tu vrei să-mi spui mie că a fugit de aici 
pe nepusă masă, fără niciun bagaj, fără telefon, fără s-o 
aştepte nimeni pe aleea din spate... că a traversat râul 
singură. N-a folosit podul. De cum s-a cărat, Larry a pus pe 


e 387 œ» 


cineva pe drum. Râul are vreo trei metri adâncime, e rapid 
şi e îngheţat. Deci aleargă ea singură kilometri întregi, 
prin pădure, în întuneric, la vale, peste un râu de munte, 
până la şosea, care acum e supravegheată... 

— Bine, bine, zise Stevie. Deci ce vrei să spui? 

— Spun că ceva nu se leagă şi vreau să faci ce ştii tu să 
faci şi să te uiţi prin lucrurile ei înainte să dispară, fiindcă 
te pricepi tare bine la asta şi eu nu mai ştiu ce să fac. E 
prietena mea. Şi nu ştiu unde e. Dacă există cineva care 
poate să afle unde s-a dus sau dacă e teafără, poate că tu 
eşti aceea. 

Era cumva o capcană? Fiindcă aşa părea. 

Şi, cu toate astea, o spusese pe şleau, aşa că Stevie avea 
impresia că era sincer. David şi Ellie fuseseră întotdeauna 
prieteni buni. Când Stevie venise prima dată la Ellingham, 
se uitase cum erau nedezlipiţi unul de altul. Stevie crezuse 
că erau iubiţi. Nu erau. Chiar erau doar prieteni. 

Totodată, David nu era prost. Ştia că odată introdusă 
ideea în creierul lui Stevie, nu putea decât să prindă 
rădăcini şi să crească. Lăstarii aveau să se răsucească în 
jurul fiecărui gând al ei până ce aveau să împingă afară 
orice altă activitate a creierului şi nu avea să mai rămână 
în mintea ei decât jungla deasă a dorinţei irezistibile de a 
cotrobăi. 

Iar cutia de tablă provenea totuşi din camera lui Ellie. 

— Hai, că ştii că vrei, spuse el. Janelle e în şopronul de 
mentenanţă, lucrează la proiectul ei, iar Nate n-o să 
observe. 

Se regăsiseră cu numai zece minute în urmă şi deja 
biblioteca era infestată cu veveriţe şi el îi cerea ajutorul să 
intre prin efracţie într-o cameră. 

Era acasă. Totul era aşa cum trebuia. 


Când David şi Stevie intrară în camera comună, Minerva 
era mai tăcută decât de obicei. Singurul martor era capul 
de elan de pe perete şi, pentru o clipă, Stevie se întrebă 
dacă fuseseră montate acolo camere de supraveghere. 
Camere care să arate lumea prin ochii elanului, la propriu. 


q 88 - 


Să fi vrut Edward King să vadă când se întorcea fiul lui în 
cameră? 

Ce gând stupid! Ce gând tulburător! Îi transpirau 
palmele. David era chiar în spatele ei şi ea îi simţea umbra 
pe spate de parcă era făcută din degete. 

— Janelle? strigă ea. 

Nimic. 

— Nate! Eşti acasă? 

Elanul continuă să se holbeze fix în faţă. 

— i-am zis, spuse David. Toată casa e a noastră. Intim 
şi plăcut. 

Doar ea şi David, singuri în casă... în toată casa. Singuri. 

— Uşa e încuiată...? 

David scoase o cheie din buzunar. 

— De unde-o ai? 

— Nu-ţi bate capul cu asta, spuse el. 

Chiar şi în soarele puternic al amiezii, coridorul 
Minervei era foarte întunecat, luminat doar de ferestruica 
cu vitralii de lângă scările din capăt. Exista o aplică pe 
perete, dar n-o aprindea nimeni în timpul zilei. Stevie păşi 
cu grijă pe lângă camera lui Janelle şi pe lângă a ei, către 
capătul holului, unde aştepta camera trei. 

Camera lui Ellie era doar puţin diferită de ale lui Janelle 
şi Stevie. Era un pic mai mare şi avea o mică nişă, ca un 
intrând. Acolo erau puse unele peste altele trei cutii mici, 
deci o parte din lucrurile ei încă erau acolo, însă în niciun 
caz toate. Când Stevie fusese ultima dată în camera asta, 
pe pat era un morman de pături şi cuverturi multicolore. 
Erau obiecte peste tot: materiale pentru artă, vopsele şi 
pasteluri şi creioane şi şaluri boa de pene şi munţi de 
haine murdare, dar colorate, cărţi, imagini tipărite, desene 
şi lumânări topite şi sticle de vin din care ieşeau pene de 
păun. Toate acele lucruri dispăruseră. Acum patul îşi arăta 
adevărata identitate: un pat de cămin format dintr-o ramă 
mică, de lemn, şi o saltea acoperită cu plastic. Poeziile şi 
desenele pe care Ellie le pusese pe pereţi erau încă acolo, 
ca nişte piese de artă urbană străveche. Citate, versuri de 
cântece, fragmente de poezii în franceză şi engleză, 


e 89 œ» 


fulgere de culoare, schiţe viu colorate, mostre de culori... 
mintea lui Ellie era un loc plin de activitate şi culoare, iar 
lumea ei era decorată cu conţinutul acesteia. 

Modul profesionist de a procesa scena unei crime era să 
începi de la margini şi să îţi croieşti drum spre mijloc, deci 
Stevie aşa făcu. Merse întâi pe marginea camerei, de jur- 
împrejur, uitându-se la mesaje, scriituri şi desene, 
verificând sertarele şi dulapurile, ca să vadă dacă 
rămăsese ceva. Pe birou încă mai era un strat gros de 
pudră şi farduri şi ceară, la fel şi pe noptieră. 

Stevie deschise dulapul. Nu era în el decât o sacoşă de 
plastic, mototolită. Odată ce se convinse că încăperea în 
sine nu avea nimic să-i spună, se duse la cutii şi trecu în 
revistă conţinutul lor, cu atenţie. Cea de deasupra conţinea 
haine, după cum spunea şi David - descoperiri făcute de 
Ellie prin magazine de haine la mâna a doua şi stil punk 
parizian. Tricouri vintage făcute ghem, pantaloni hippie 
fluizi, plini de vopsea, obiecte care sfidau orice definiţie. 
Cutia următoare conţinea ceva ce păreau a fi aşternuturi 
folosite, scoase de pe pat, iar cutia de sub ea, prosoape şi 
produse pentru baie. Stevie se uită prin amestecul de 
geluri de duş şi şampoane de supermarket ale lui Ellie şi 
uleiurile ei de corp franţuzeşti, apoi puse totul la loc în 
cutii. 

— Ei? spuse David de lângă fereastră. Ce zic micuţele 
celule cenugşii? 

Ea îl reduse la tăcere cu o fluturare de mână. 

Camera asta conţinuse tot ce avusese Ellie aici, la 
Ellingham. În camera asta ţinuse şi cutia magică. Stevie 
trebuia să se concentreze mai tare. Ce îi spunea acest 
spaţiu despre Element Walker? 

Stevie se întinse pe burtă pe podea şi-şi puse bărbia pe 
mâinile împreunate. Pe scândurile podelei încă mai licărea 
sclipici căzut cu mult timp în urmă, iar în aşchiile lemnului 
erau agăţate bucățele de pene. Aici, jos, simţea mirosul 
beţişoarelor parfumate ale lui Ellie, cele care ardeau 
permanent în camera ei, în ciuda regulilor şcolii, care 
interziceau asta. 


e 90 œ» 


— Fără foc, Ellie! spuse Stevie cu voce tare. 

— Poftim? zise David de la fereastră. 

— Primul lucru pe care l-am auzit despre Ellie în prima 
mea zi, înainte să ajungi şi tu. Ai întârziat şi nouă ni se 
ţinea discursul de orientare... 

Stevie examină camera din punctul ei de observaţie - o 
privelişte plină de şoricei de praf. 

— Pix i-a zis „Fără foc, Ellie”. Probabil că provocase un 
incendiu, nu? 

— A, da. Anul trecut. A răsturnat o lumânare. 

— Aici, în cameră? 

— Da, aici. 

— Şi, cu toate astea, nu e în stare să aprindă un chibrit, 
spuse Stevie mai mult pentru sine. 

Se ridică în genunchi. Unde o găseşti pe Ellie, 
fumătoarea care nu ştie să aprindă un chibrit? Albert 
Ellingham încerca şi el să găsească pe cineva - o căuta pe 
fiica lui pierdută. Toate astea aveau legătură cu fiica lui 
pierdută. lar acum o altă fiică era pierdută pe munte. 

Lângă uşă, sprijinită de o cutie, Stevie o văzu pe Roota, 
preaiubitul saxofon al lui Ellie. Ellie nu ştia să cânte la 
saxofon, dar asta n-o oprise niciodată. O cumpărase pe 
Roota cu banii pe care îi primise de la Hayes ca să scrie 
Sfârşitul, iar acei bani veneau de la fosta iubită a lui 
Hayes, Gretchen. În ziua în care Stevie o cunoscuse pe 
Ellie, aceasta cânta la Roota în cada din baia de la capătul 
coridorului, vopsindu-şi în acelaşi timp rochia (şi pe sine) 
în roz. Acolo descoperise Stevie denivelările de metal de 
sub cadă, cele care lăsaseră urme pe laptopul lui Hayes 
când Ellie îl ascunsese acolo. 

Mare parte din tot ce se întâmplase pornise de la Roota. 

Stevie se duse şi luă în mână saxofonul. Şi atunci o văzu 
- o urmă de arsură ce ducea către perete. Urma fusese 
răzuită şi vopsită. Şi mai era o chestie. Ceva nu era în 
regulă în colţişorul ăla de cameră. 

— Nu ţi se pare ciudată faza cu chibriturile? întrebă 
Stevie lăsându-se în jos ca să se uite la perete. 

— De-aia ţi-am şi zis-o. 


e 91 œ» 


— Nu, spuse Stevie. Tu mi-ai zis-o ca să-mi explici de ce 
nu crezi că s-ar descurca prea bine singură în pădure. Nu 
crezi că e bizar? Ellie e artistă. E îndemânatică. 

Arăta ca şi cum căzuse ceva - era o urmă neagră 
alungită. Dar chestia ciudată era că peretele arăta 
cumva... inegal? Se duse la el şi-şi trecu mâna de-a lungul 
lui până la plintă. Era un spaţiu acolo. Un spaţiu mic-mic, 
de câţiva milimetri. 

— Dă-mi geanta, îi spuse lui David. 

El împinse geanta înspre ea. Stevie o înşfăcă şi cotrobăi 
prin ea până găsi un pix. Scoase capacul şi-l împinse în 
spaţiul dintre plintă şi perete. David veni şi se lăsă pe vine 
lângă ea. 

— Aprinde lanterna de la telefon, îi ceru ea. 

— Ce e? 

— Încă nu ştiu, spuse ea iritată. Lanterna! 

El activă funcţia de lanternă a telefonului. Stevie deja 
desprinsese scândura cu ajutorul pixului. Cedase destul de 
uşor. Era evident că mai fusese desfăcută. In spatele ei, 
era o gaură cam cât un pumn, la baza peretelui. 

David nu mai avea de spus nimic sarcastic. li întinse 
lanterna fără o vorbă. Inainte s-o ia, băgă mâna în 
buzunarul exterior al rucsacului ei, scoase o pereche de 
mănuşi chirurgicale albastre şi le trase pe mâini foşnind. 

— Pe bune? zise el. Ai la tine mănuşi de criminalist? 

— Se găsesc la orice farmacie, spuse ea luându-i 
telefonul. Fă-ţi şi tu o bucurie! 

Se lipi de podea şi întoarse capul într-o parte ca să 
arunce o privire în spaţiul din perete. Părea să nu fie prea 
adânc şi era întunecat şi plin de pânze de păianjen. 
Poziţionă lumina telefonului ca să obţină cea mai bună 
iluminare şi băgă mâna înăuntru, încet, în caz că erau 
înăuntru cabluri electrice sau chestii tăioase. Întinse 
înainte degetele, unul câte unul, până atinse capătul 
spaţiului. Era cam cât mâna ei de adânc. Aproape suficient 
ca să încapă cutia de tinichea, dar nu chiar. 

Ridică capul şi întinse gâtul, apoi ridică degetele. 

Era spaţiu gol acolo. Scobitura urca. Era mai mult decât 


e 92 œ 


suficient spaţiu pentru cutie. 

— Deci e o gaură? spuse David. Ce tare! Vreau să spun 
că nu dezamăgeşti niciodată cu... 

— Taci puţin! 

Suci mâna de jur-împrejur, ca să-şi facă o idee cât mai 
clară despre ce putea fi acolo. 

— Poate are Janelle una din camerele alea micuţe, 
laparoscopice, spuse ea. Sau... 

Degetul ei dădu de ceva. Ceva textil. 

— Am găsit ceva, spuse ea. 

Işi strecură treptat degetele în spaţiu, căutând ceva de 
care să se agaţe. Să fie o bucată mai mare din țesătura 
brodată cu mărgele sau chestia din care provenea pana? 
Să fie alte fotografii, vreo geantă... 

Obiectul se desprinse şi ateriză pe podea, în interiorul 
găurii. Il apucă şi tocmai voia să-l scoată afară când 
creierul o alertă că ceva nu era în regulă cu acest obiect, 
dar uneori, când începi o mişcare, nu te mai poţi opri. 
Scoase obiectul din gaură. 

Nu era sigură dacă era un şoarece mare sau un şobolan 
mic. Era mort şi încă de ceva vreme. Încă mai avea blană 
pe ici, pe colo, dar în alte părţi se vedeau oasele. In 
general, era tare, probabil se mumificase în perete. 

— O, făcu ea, trăgându-şi iute mâna. 

Nu era o exprimare adecvată a ororii, dar asta era tot ce 
putuse scoate. Când te trezeşti că ai în mână un şoarece- 
şobolan mumificat, e posibil să nu-ţi găseşti cuvintele. 

— Aia nu e Ellie, se strâmbă David uitându-se la animal. 

Stevie se ridică şi se retrase de lângă şobolan, scoţându- 
şi mănuşile. Le îndesă în buzunarul hanoracului. 

— Le păstrezi? întrebă el. 

— Nu pot să le pun aici în coşul de gunoi, răspunse ea. 

— Crezi că verifică gunoiul? 

— De unde să ştiu? Tu mi-ai cerut să intru aici. 

— Bine, bine, spuse el ridicând mâinile ca şi cum se 
preda. Ce părere ai? 

Stevie examină încă o dată camera. 

— Cu ce era îmbrăcată în seara aia? întrebă ea. 


e 93 œ 


— Avea balerini în picioare, spuse el. Îmi amintesc că mă 
uitam la ei. 

— Şi o rochiţă. Cu balerini şi o rochiţă. 

Avea dreptate. Ar fi greu să cobori muntele îmbrăcat 
aşa. 

Camera îi vorbea despre Ellie... că era o artistă mânată 
de instinct, că nu se îmbrăca practic, că vorbea franceză, 
că era dezordonată. li plăceau vinul şi cabaretul. Avea o 
mulţime de creioane colorate şi cărţi de colorat. Putea face 
artă din orice. Era culoare şi sclipici şi haos. 

David o privea nerăbdător, aşteptând ca ea să facă un fel 
de proclamaţie sau ceva, dar ea nu avea nimic de zis. 
Camera nu avea secrete de împărtăşit. Singurul lucru pe 
care i-l dăduse fusese un rozător mort, iar acum trebuia să 
scape de el. 

— Lasă-mă să mă gândesc, spuse ea. Am... 

Telefonul lui David bâzâi. El se uită la ecran. 

— Se pare că am o întâlnire. Trebuie să mă duc la Casa 
Mare. Cineva are impresia că am pus nişte veveriţe în 
bibliotecă. 

Băgă telefonul în buzunar. 

— Îţi mulţumesc că ai căutat. Poate a fost o prostie din 
partea mea. Dar eu... zise şi ridică din umeri. Trebuie să 
mă car. 

După plecarea lui, Stevie se trezi că tremura pe 
dinăuntru şi nu doar din cauză că trebuia să ia şobolanul 
cu un carton şi să-l ducă în pădure. 


e 94 œ 


8 


În munca de detectiv există multe metode, multe căi, 
înguste şi subtile. Amprente. Un fir de aţă pierdut. Un 
câine care latră în toiul nopţii. 

Dar mai există şi Google. 

După ce aruncă şobolanul, Stevie se aşeză să caute 
numele pe care le descoperise. 

Francis Josephine Crane trăise cu mult timp înainte de 
existenţa reţelelor de socializare, cu mult timp înainte ca 
fiecare moment şi fiecare mişcare să poată fi urmărite, 
totuşi trăise într-o vreme când evenimentele din viaţa unei 
tinere dintr-o familie înstărită puteau fi înregistrate. Faptul 
că era o tânără dintr-o familie înstărită a fost primul lucru 
pe care l-a descoperit Stevie când s-a aşezat la calculator 
în camera ei. 

Francis Crane era fiica lui Louis Crane, fondatorul şi 
proprietarul unei companii numite Făina Crane. Internetul 
avea o mulţime de informaţii despre Făina Crane, una 
dintre cele mai populare mărci din America, între 1910 şi 
1945. Multă lume colecţiona cutii de făină Crane. Cel mai 
important lucru despre Făina Crane părea să fie faptul că 
una dintre fabricile lor explodase în 1927, omorând opt 
oameni şi rănind 30. Crane a fost acuzat de toată lumea că 
nu luase suficiente precauţii pentru a garanta siguranţa 
lucrătorilor lui şi Făina Crane a dispărut peste noapte vreo 
20 de ani mai târziu, cumpărată de o companie mai mare, 
care a încorporat-o într-o altă companie, apoi în alta. 

Francis se ascundea printre aceste articole, pitindu-se în 
adâncurile informaţiilor disponibile. Stevie o zări o clipă 
într-o listă a participanţilor la un bal ţinut la New York pe 
19 septembrie 1936. Apoi numele ei apărea pe o listă a 
noii promoţii de studenţi de la colegiul Vassar, din 1937. 
Nu era menţionată pe nicio listă de absolvenţi. 

În cele din urmă, Stevie s-a trezit că citea fragmente 
dintr-o carte numită Mai bun ca la mama acasă! Povestea 
patiseriei în America, publicată în 1992 şi încărcată online 


e 95 - 


în segmente sub formă de copii de proastă calitate. 
Aceasta era cea mai lungă informaţie pe care reuşi să o 
găsească despre Francis: 


Fiica lui Louis, Francis, era faimoasă pentru 
chefurile şi  scandalurile-monstru stârnite, la 
propriu. Cuprinşi de disperare, părinţii ei au trimis-o 
să se alăture primei promoții a noii academii 
deschise de prietenul lor Albert Ellingham, pe 
culmile din Vermont. Din păcate, şederea ei acolo a 
coincis cu celebrul caz de răpire Ellingham, iar ea s- 
a întors acasă. Se pare că familia Crane atrăgea 
dezastrele. 


— Cum adică scandaluri-monstru „la propriu”? întrebă 
Stevie cu voce tare. Făcea efectiv scandaluri împreună cu 
nişte monştri? Adică invoca monştrii din iad, sau cum? 

Mai erau şi alte chestii enervante, cum ar fi faptul că 
autoarea zicea „culmile din Vermont”, şi nu „munţii”. 
Motiv pentru care afirmaţia că Francis şi familia ei 
atrăgeau dezastrele părea cam îndoielnică. Chiar şi aşa, 
era un paragraf interesant. Era, totodată, şi singurul care 
o pomenea pe Francis. 

Stevie găsi numele autoarei, Ann Abbott, şi citi lista 
celorlalte lucrări ale ei (eleul! Tremuriciul adorat de 
America, Zilele salatei: Cum a devenit salata populară). 
După alte câteva minute de săpături, obţinu o adresă de e- 
mail. Stevie îi scrise un e-mail şi o întrebă dacă are vreo 
informaţie despre ce s-a ales de Francis. Tocmai îl 
trimisese, când auzi o bătaie în uşă, iar Janelle băgă capul 
înăuntru. 

— Ce faci acolo? întrebă ea. 

Stevie aruncă o privire spre colţul ecranului şi îşi dădu 
seama că scormonise pe internet după Francis Crane mai 
bine de trei ore. Era aproape 18:30. 

— Lucrez, spuse ea închizând laptopul. Am o tonă de 
recuperat. 

Janelle păşi în cameră, însoţită de o urmă delicată de 


e 96 œ» 


parfum de lămâi. 

— Miroşi a lămâi, spuse Stevie. Ca să-ţi aducă noroc? 

— Sunt bucuroasă că te-ai întors, spuse Janelle 
aşezându-se pe marginea patului lui Stevie. Imi dau cu 
parfumul ăsta când sunt fericită, ca să-mi aducă noroc... 
Ador lămâile şi gata! Poftim! Ţi-am făcut ceva. 

Îi întinse lui Stevie un mic obiect din plastic, cam de 
mărimea unui pachet de cărţi de joc, cu două rotiţe. 

— E un robot care se echilibrează singur, spuse ea. Poţi 
să-ţi pui telefonul pe el. Mă jucam cu nişte piese rămase şi 
lucram la unităţile de măsurare inerţiale şi am vrut să-ţi 
fac ceva, aşa că... 

Ridică fericită din umeri când Stevie luă robotul, un 
semn de prietenie. 

— Cum merge proiectul? o întrebă Stevie. 

— Mă bucur că întrebi. Vrei să vezi nişte specificaţii? 

Janelle sări de pe pat şi se întoarse după un minut cu 
laptopul deschis. Îi arătă lui Stevie mai multe filmuleţe cu 
maşinării care se mişcau pe rotile de colo colo şi învârteau 
lucruri. Vorbea cu aceeaşi pasiune arzătoare ca Stevie 
când vorbea despre crime, doar că aici era vorba despre 
ţevi şi motoare şi chestii care se răsuceau şi se mişcau. 
Toate astea erau împletite cu o analiză detaliată a dramei 
coreene preferate a lui Janelle, Lecţii de iubire cu tofu. 
Mintea lui Janelle era un spaţiu aglomerat, dar perfect 
organizat, care funcţiona ca una dintre maşinăriile ei 
imposibile. Scenarii de seriale se derulau alături de 
formule matematice, care se contopeau perfect în tutoriale 
video despre cum să-ţi pui fard negru pe pleoape, care o 
catapultau direct în povestea de dragoste care o depunea 
apoi cu blândeţe înapoi pe un pat de fizică. In plus, 
răspundea absolut tuturor mesajelor primite, în mai puţin 
de un minut. 

Despre mistere polițiste însă nu ştia nimic şi probabil că 
n-ar fi fost interesată de ceea ce tocmai descoperise (sau, 
de fapt, nu descoperise) Stevie în legătură cu o persoană 
înrudită cu altă persoană care producea făină. 

Lui Janelle îi bâzâi telefonul şi se uită la el. 


e 97 œ» 


— Toată lumea se duce la iurtă, spuse ea. Vi e pe drum 
într-acolo. 

— Tu şi Vi păreţi fericite. 

Janelle scoase un mic chiţăit. Chiar era un chiţăit, unul 
adevărat. Un minuscul chiot de bucurie. 

— Încerc să învăţ un pic de coreeană, spuse Janelle, dar 
nu sunt prea talentată la limbi străine. Vi vorbeşte fluent 
coreeană şi japoneză şi s-a gândit că mi-ar plăcea mai mult 
să învăţ coreeană. Vrei să mergem şi noi? Hai să-l luăm pe 
Nate şi să mergem şi noi! 


Înainte de Ellingham, iurtele nu făceau parte din viaţa 
lui Stevie. Nici nu auzise de ele. Când văzuse prima dată 
structura imensă, de cort circular, îi amintise de un circ, 
atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară. Pe dinafară, venise 
circul. Pe dinăuntru, era o întindere de covoare colorate, 
fotolii cu polistiren, canapele şi perne. Era locul unde se 
aduna lumea ca să-şi petreacă timpul împreună, să joace 
jocuri, să citească, să lucreze. Era o structură ciudată - nu 
avea ferestre, iar interiorul era un schelet format din 
bârne dispuse în formă de raze ce susțineau acoperişul şi 
un grilaj de jur-împrejur, care susţinea pereţii. În mijloc 
era o sobă pe lemne care menținea o atmosferă plăcută, 
iar din tavan atârnau becuri şi decoraţiuni multicolore. 

Janelle şi Vi se aşezară pe podea sprijinite spate în 
spate. Nate stătea şi el cu ele, însă era atent la jocul de pe 
tableta lui. Şcoala vuia de povestea cu veveriţele. Părea să 
ştie toată lumea că David era făptaşul şi că încă nu se 
întorsese de la Casa Mare. În Pittsburgh, dacă cineva ar fi 
infestat biblioteca liceului cu 50 de veveriţe, acea persoană 
ar fi fost declarată eroul şcolii. Dar Ellingham era plină de 
iubitori ai bibliotecii şi în aer plutea sentimentul că 
probabil acest gest sărise calul. N-aveai decât să umbli gol 
puşcă, n-aveai decât să urli şi să pierzi vremea pe acoperiş, 
dar nu te atingeai de locul cu cărţi. 

— Poate de data asta îl dau afară, mormăi Nate când 
subiectul pluti în aer până la grupul lor. 

— Dacă pot dovedi că el a fost, spuse Vi. Probabil că au 


e 98 œ» 


imagini. Acum, că trăim într-un stat polițienesc, au filmări 
cu tot ce facem. 

Janelle îşi dădu ochii peste cap. 

— Pe bune, zise Vi. Ştiţi camerele alea montate peste 
tot? Cică sunt puse de cineva din afară. Şcoala nu le-a 
vrut. 

— Şi-atunci cine le-a cumpărat? întrebă Janelle. 

— Nu ştiu. Dar e o persoană particulară. Ştiu că mă 
credeţi o protestatară paranoică, dar e adevărat. 

Stevie îşi muşcă buza de jos. Se părea că nu ştia nimeni 
de legătura dintre Edward King şi şcoală. Asta însemna că 
elicopterul nu fusese văzut de aproape. Stevie se simţi de 
parcă clocea un secret. La propriu! Ca pe un ou. Dacă 
făcea o mişcare, îl spărgea. 

— Ştiu şi eu? zise Janelle. Înţeleg problema, dar nu 
urăsc camerele. Pe-aici sunt... chestii. Urşi şi elani... 

— Elani, nu, zise Stevie. Elanii sunt o minciună. 

— Spun doar că, având în vedere tot ce s-a întâmplat, 
camerele nu sunt cea mai proastă idee din lume. 

— Tot ce vreau să spun e că sigur l-au văzut, zise Vi, 
redirecţionând subiectul către un teren mai sigur. 

De ei se apropie un tip. Era înalt. De fapt, era cel mai 
înalt elev de la Ellingham şi poate chiar cel mai înalt pe 
care îl văzuse Stevie vreodată. Exersa arta măsurării 
înălţimii oamenilor din ochi, fiindcă era o abilitate 
observaţională utilă. Martorii estimau aproape întotdeauna 
greşit înălţimea oamenilor. Cea mai bună metodă de a 
stabili o înălţime era s-o compari cu ceva nemişcat. În 
acest caz, persoana respectivă era lângă un nod mare din 
cadrul de lemn care susţinea peretele iurtei. Luând în 
calcul şi celelalte observaţii, asta însemna că tipul avea 
probabil 1,93, poate chiar 1,95 m. Era solid, ca un jucător 
de fotbal american, sau cum presupunea Stevie că sunt 
făcuţi jucătorii de fotbal. (Existau la vechea ei şcoală, dar, 
pentru Stevie, ei nu erau prezenţi. Nu-i păsa de ei suficient 
încât să-i remarce. Stevie ura fotbalul american şi, în 
special, reclamele la maşini din timpul meciurilor de 
fotbal, cu sloganurile fără sens şi mesajele agresiv 


e 99 œ 


masculine despre cât de important era pentru americani să 
urce cu maşina pe stânci şi să considere fiecare drum la 
magazin sau la un meci ca pe o invazie cu o armată deo 
persoană. Probabil că ea complica exagerat subiectul.) 

Persoana de faţă probabil că nu juca fotbal. Era 
înfiorător de palid - nu ca Nate, care era de un cenuşiu 
blând, de şoarece de bibliotecă. Ci era alb ca varul, care 
contrasta izbitor cu părul negru corb, vădit vopsit. Purta 
lentile de contact mov, cu pupile înguste, ca de pisică, un 
tricou cu logoul formaţiei Slipknot şi la ambele încheieturi 
avea brățări late, din piele neagră, cu ţepi din metal. 

— Salut, îi spuse cu voce moale lui Stevie. Eu sunt 
Mudge. Nu cred că ne-am mai întâlnit până acum, dar Pix 
m-a rugat să te aduc la zi cu chestiile de la anatomie. Vrei 
un Pringle? 

Avea o voce aşa de liniştitoare, că putea să facă 
înregistrări sau aplicaţii pentru meditaţie, precum cele 
folosite de Stevie când era anxioasă. 

— Nu, mulţumesc, spuse Stevie. 

Nate se iţi de după tableta lui şi păru să-l accepte pe 
Mudge ca pe un fel de tovarăş. 

— Da, vreau un Pringle, zise Nate. 

Îi întinse cutia de Pringles şi, cu asta, Mudge intră în 
grup. Spre surprinderea lui Stevie, el şi Nate începură 
imediat să discute despre un joc. În interiorul propriului ei 
grup, Stevie plutea în derivă, singură. Şi atunci îi simţi. 
Ochii lui Germaine Batt. O fixau din cealaltă parte a 
încăperii. 

— Mă întorc imediat, le spuse ea celorlalţi. 

Germaine Batt era minionă, abia dacă avea 1,52 m. Avea 
părul lung şi drept, care azi era strâns la spate într-un coc. 
Ca şi Stevie, purta întotdeauna ţinute potrivite pentru 
slujba pe care şi-o dorea - avea pe ea un blazer negru, cu 
un tricou alb pe dedesubt, ca şi cum putea fi oricând 
chemată să prezinte ştirile. Stătea singură pe un taburet, 
nu în colţ, fiindcă iurtele nu au colţuri, ci retrasă într-o 
nişă cu nişte ecrane şi o măsuţă de cafea. Stătea acolo 
singură, aplecată peste laptop. Când Stevie s-a apropiat, 


< 100 œ» 


bătea cu sârg în tastatură, dar n-avea niciun sens să se 
prefacă. Ştiau amândouă că se înfruntaseră din priviri. 

— Bine-ai revenit! spuse Germaine. 

Vocea ei era într-un registru înalt şi rostea vorbele rapid 
şi tăios. Vorbea aşa cum tasta. 

— Mersi. 

Stevie încercă să nu încarce prea tare cuvântul cu 
înţelesuri. Nu era vina lui Germaine că articolul ei îi făcuse 
pe părinţii lui Stevie să o scoată de la Ellingham. Nu asta 
intenţionase. Cu toate astea, îi era greu să nu simtă 
legătura dintre Germaine şi faptul că fusese luată pe sus 
de pe munte şi azvârlită înapoi, pe pământ. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Germaine. 

— Nu. 

— Parcă s-ar fi întâmplat ceva totuşi. Apropo, încă-mi 
mai eşti datoare cu o favoare. Din noaptea aia. 

Stevie uitase. La petrecerea tăcută, când Stevie încerca 
să-şi dea seama cine luase laptopul lui Hayes, îi ceruse lui 
Germaine să-i arate nişte poze din telefonul ei. [i 
promisese în schimb o favoare, dar nu crezuse că chiar 
avea să-i amintească de asta. 

— Ai dezlegat misterul datorită pozei mele, îi aminti 
Germaine. 

— Ştiu. Şi? Ce vrei? 

— Deocamdată nimic, spuse Germaine. O să-ţi cer când 
o să vină momentul. g 

Stevie se trezi că strângea din dinţi. li comandă 
maxilarului să se relaxeze, dar acesta se încleştă imediat la 
loc. 

— Deci? spuse Germaine închizând pe jumătate capacul 
laptopului. Ce crezi că s-a întâmplat? 

— Cu? 

— Ellie, răspunse Germaine, de parcă era evident la ce 
se referea. 

— Cred că a ieşit prin pasaj, spuse Stevie. 

— Ăăă, daa! spuse Germaine dându-şi ochii peste cap. 
Dar unde s-a dus? 

Lui Stevie nu-i plăcea să fie tratată ca o proastă, dar 


e 101 œ» 


fiindcă tocmai avusese aceeaşi discuţie cu David, se hotări 
să înghită umilinţa şi să afle de ce o întreba Germaine 
acelaşi lucru. 

— La Burlington? spuse Stevie cu inocenţă. 

— Cum a ajuns acolo? spuse Germaine. Nu poţi ajunge 
pe jos. N-a sunat pe nimeni... au obţinut lista cu apeluri 
făcute de pe numărul ei. 

— Putea să folosească alt telefon. 

— Al cui? întrebă Germaine ridicând din sprânceană. 

— Poate al unui prieten? 

Ca la comandă, uşa iurtei se dădu la o parte şi intră 
David. Avea un fel anume de a merge, un fel care sugera 
că era în largul lui oriunde s-ar fi dus. Moştenise stilul 
tatălui lui, care era scârbos şi oribil. Dar la el mai era ceva 
- aerul destrăbălatului din filmele cu cazinouri, care a 
venit să spargă banca, sau al unui animator care ar putea 
în orice clipă să facă un flic-flac până în mijlocul încăperii 
ca să-şi înceapă numărul. 

Ori poate că el doar intra în iurtă, iar chimicalele din 
creierul ei inventau poveşti. 

Se schimbase şi acum purta blugi şi un pulover negru, 
mulat, care-i punea în valoare buclele negre şi scotea în 
evidenţă musculatura braţelor şi a pieptului. Aruncă un 
zâmbet către ea şi Germaine, apoi se duse la Janelle şi Vi. 
Mudge şi Nate se duseseră să studieze jocurile de pe 
rafturi. 

— Telefonul unui prieten, repetă Germaine. 

— Mda, spuse Stevie ridicându-se. Nu prea cred. 

— Poate că ar merita să afli? strigă Germaine după ea 
când Stevie se alătură din nou colegilor din Minerva. 

David stătea sprijinit pe spătarul canapelei şi vorbea cu 
Janelle şi Vi. Janelle se uita în sus la el cu o expresie de 
răbdare exasperată pe chip. Vi avea braţele încrucişate la 
piept. Niciuna nu părea impresionată de el. 

— Sunt arestat la domiciliu, spuse el. M-am lins pe bot 
de drumuri la Burlington. 

— Pe bune?! se miră Janelle. 

— Ştiu, zise el. Nu cred că au dreptul să facă asta. 


e 102 œ» 


— Nu, spuse ea. Asta-i tot? 

— Nu e de-ajuns? zise el. N-am făcut nimic. 

— Ba, ai făcut, spuse Vi. Toată lumea ştie că ai făcut. 

— Dæ’ ce sunt eu, îmblânzitorul de veveriţe? 

— Nu e OK, spuse Vi. Trezeşti lumea din somn, distrugi 
lucruri care ne plac, pe care le folosim. Toţi avem 
probleme, frate. Mai las-o încolo! 

— Credeam că e distractiv să înveţi, spuse David. De ce 
sunt singurul care se distrează? 

Vi clătină din cap şi o luă de mână pe Janelle. Se ridicară 
amândouă. 

— Ne vedem acasă, spuse Janelle, adresându-se 
ostentativ doar lui Stevie. 

— Uneori am senzaţia că nu mă place lumea, spuse 
David uitându-se după ele. 

— Ştii de ce, răspunse ea. 

— Ah, revenirea la responsabilitate, spuse el ridicând 
obraznic din sprâncene. Ştii cine e înnebunit după asta? 

— O mulţime de oameni, răspunse Stevie. Doar pentru 
că... 
Părea prea periculos să zică tatăl tău cu voce tare. 
Stevie simţea ochii lui Germaine Batt pironiţi asupra lor, 
sfredelindu-i ceafa. 

— Cred că mă duc şi eu, spuse ea. Nu vii şi tu? 

— Sigur, spuse el. De ce nu? 

Când trecură pe lângă Germaine, aceasta rămase cu 
capul în jos, dar Stevie o văzu privindu-i apoi pe furiş. 

— Erau doar vreo 40 de veveriţe, spuse David odată 
ajunşi afară. 

— Cum naiba ai prins 40 de veveriţe? 

— Un magician nu-şi dezvăluie niciodată secretele, 
spuse el. N-ai mai găsit nimic? 

Schimbă subiectul aşa de brusc, că pentru o clipă Stevie 
pierdu firul conversaţiei. 

— Auzi? spuse Stevie. Tu ce sugerezi că s-a întâmplat cu 
Ellie? Vrei să spui că nu crezi că putea să scape de aici? 
Deci crezi că e aici? 

— Vreau să spun... cobori vocea. Nu văd cum a reuşit să 


e 103 >» 


fugă de aici în noaptea aia sau în următoarele câteva zile. 
Nu ştiu cum a ieşit din campus. 

— Dar hai să zicem că a ieşit, fiindcă probabil că aşa s-a 
întâmplat, spuse Stevie. Ştii cumva unde s-ar fi putut 
duce? 

— S-ar fi putut duce oriunde, răspunse el. Ellie a crescut 
într-o comunitate hipiotă, a trăit în Franţa... Posibil să fie 
în... ştiu şi eu, în pivniţa vreunei cafenele din Berlin sau 
aşa ceva. 

— l-ar fi cam greu să iasă din ţară. 

— OK. Atunci... vinde tacos de fiţe într-un parc de rulote 
din Austin sau într-o căsuţă dintr-un copac din Oregon... 

— Am prins ideea, spuse Stevie. E de niciunde deci, dacă 
nu e nicăieri, e ca şi cum ar fi acasă. 

David o privi lung o clipă. 

— Corect, spuse el. Dacă nu e nicăieri, e ca acasă. Da. 

— Sau poate fi, pur şi simplu, în apartamentul cuiva, în 
Burlington, spuse Stevie. 

— Cred că ar vrea să fugă de aici. Dacă ar fi ajuns la 
Burlington, ar fi putut urca într-o maşină şi dusă ar fi fost. 
Nu cred că ar pierde vremea pe-acolo. 

— Dar de ce a fugit? De ce fugi dacă n-ai făcut nimic 
rău? 

— De frică, spuse David. 

— Frică de ce? 

— Să nu fie acuzată de crimă. 

— N-am spus niciodată că ea ar fi făptaşul, ripostă 
Stevie. Am spus că ea a scris scenariul pentru Sfârșitul şi 
că a luat laptopul lui Hayes, ceea ce a făcut. 

— Ştiu, ştiu, spuse el. Calmează-te! 

— Nu-mi spune mie să mă calmez, răspunse Stevie. Eu 
am provocat toate astea. Ştiu ce spun. Doar că... dacă n-a 
fost ea... 

— Uite ce este, zise David. Poate... poate totuşi el a luat 
gheaţa carbonică? Poate Beth Brave s-a înşelat în privinţa 
orei la care a vorbit cu el? 

— Există o înregistrare a convorbirilor. 

— Ştiu, dar... dacă e cumva greşită? 


e 104 - 


— Sau dacă Ellie chiar e vinovată? spuse Stevie. Avea 
motiv. Avea îndemânarea necesară. Poate-a făcut-o ca pe-o 
poantă, ca să-i dea peste cap filmarea. Nu pare o persoană 
care să fie în posesia tuturor informaţiilor ştiinţifice 
necesare. N-avea niciun motiv să creadă că i-ar face rău. 

— Fiindcă ea nu era aşa, spuse David. N-ar muta sute de 
kile de gheaţă carbonică doar ca să facă praf creaţia 
artistică a cuiva. 

Pentru prima dată, auzi cum vocea lui se gâtuia puţin 
din cauza emoţiei. 

— Spun doar că... 

— Uite care-i treaba, pricep ce-ai făcut şi are logică. Dar 
eu îţi spun: n-ar face aşa ceva. Singurul lucru pe care Ellie 
nu l-ar face niciodată ar fi să strice creaţia artistică a 
cuiva. Era ca o religie pentru ea. Ştiu că între noi lucrurile 
s-au terminat cam aiurea şi poate că n-ai încredere în 
mine, dar trebuie să mă crezi. 

Era o întorsătură bruscă a lucrurilor. 

— Te referi la faptul că tatăl tău nu e mort şi e Edward 
King? întrebă ea. 

— Mă rog, dacă vrei neapărat să intri în cele mai mici 
detalii... Dar să ştii că am vrut să-ţi spun imediat. Dar n-am 
făcut-o din două motive. Unu, fiindcă tata e Edward King, 
ceea ce însemna că m-ai fi urât. Şi doi, tata e Edward King, 
ceea ce înseamnă că toată lumea m-ar fi urât. 

— Nici nu ştiam că are copii, spuse Stevie. Nu ştiam că 
se poate împerechea cu fiinţe umane. 

— Mda, zise David. Natura găseşte întotdeauna o cale să 
se perpetueze. 

Se trăsese oare mai aproape de ea? Aşa părea. Lui 
Stevie i se uscase gura. Faza era că David era foarte 
frumos - lung şi suplu şi afectat şi ciudat şi îi zâmbea. 
Văzu din nou umbra lui Edward King în trăsăturile lui 
David, în zâmbetul lui. 

Bravo, Stevie. Aşa. Sărută-l. Asta o să-l facă fericit. 

Gândul respingător o făcu pe Stevie să se tragă înapoi 
cam un metru. Creierul ei nu putea procesa aceste 
informaţii contradictorii. Era ceva, ceva ce pulsa între ea şi 


e 105 - 


David. lar acum mai era şi Edward King, al cărui spectru 
plutea deasupra lor, aproape la propriu. Erau până şi 
camere îndreptate către ei. Gândul îi provocă greață. 

— Ar fi trebuit să-i zic lui Nate că plec, spuse ea. Mă duc 
înapoi... să-i spun. 

David îşi ridică imperceptibil bărbia. N 

— Desigur, spuse el, cu o umbră de zâmbet. Nate. Ihâm. 
Ne vedem acasă. 

Se întoarse şi o luă înapoi spre Minerva, cu mâinile în 
buzunare. 

Stevie rămase pe potecă încercând să asimileze toate 
informaţiile care îi influenţau cursul vieţii. Întotdeauna se 
întrebase cum ajungeau unii oameni să ducă vieţi 
interesante. Poate aşa: creezi condiţiile necesare şi apoi te 
alegi cu evenimentele. Şi poate că evenimentele alea te 
luau prin surprindere chiar dacă îţi doreai să aibă loc, 
chiar dacă te pregăteai pentru ele. Işi dorise din tot 
sufletul să lucreze la acest caz şi iat-o acum făcând pact cu 
diavolul. 

Poate că aşa era şi când planificai o crimă, îi trecu ei 
prin cap. Poate că făceai cu propria-ţi persoană un şir de 
învoieli păguboase pe care nu le puteai încălca, până 
făceai una care nu mai putea fi îndreptată niciodată. 


< 106 » 


14 aprilie 1936, ora 06:00 


La început, Francis Crane avusese numeroase motive să- 
l admire pe Albert Ellingham. Natura ei o făcea să admire 
un om care construia tuneluri fără niciun motiv clar. El îi 
încurajase pasiunea pentru chimie. Albert îi dăduse 
instrucţiuni  bibliotecarei să comande toate revistele 
polițiste pe care voia ea să le citească. Băieţii şi fetele 
făceau sport împreună, participau cu toţii la cursuri, 
stăteau la masă laolaltă. El le spusese angajaţilor să 
pretindă că nu văd când elevii erau prinşi bând alcool. [i 
plăceau jocurile şi o înfruntase de mai multe ori pe Francis 
la Monopoly. 

Admiraţia ei pentru el a atins apogeul când a dus-o la o 
plimbare pe domeniu şi i-a arătat unde dinamitaseră 
muntele. Ba chiar a dus-o să vadă unde era depozitat 
explozibilul şi a lăsat-o să ţină în mână un baton de 
dinamită. A încercat să-şi ascundă entuziasmul, dar 
probabil că fără succes. 

— Pari foarte interesată, a spus el cu un hohot de râs. 
Hai! Spune-mi ce ştii despre dinamită. 

— E doar nitroglicerină, stabilizată şi absorbită de 
carbonat de sodiu şi pământ de diatomee, i-a răspuns 
Francis. Asta dacă nu foloseşti TNT, care e... 

— Aoleu! a râs el. Nu m-am aşteptat să-mi răspunzi aşa 
rapid! 

Întinsese mâna să ia înapoi batonul de la ea, dar 
degetele lui Francis se încleştaseră din reflex pe el. Fusese 
nevoie de o comandă mentală conştientizată ca să dea 
drumul dinamitei. 

— Noroc că n-o să ai niciodată nevoie de asta, a 
concluzionat el. Ai putea fi periculoasă! 

— Poate că sunt, a replicat ea. 

Albert Ellingham a râs copios. 

— Trebuie să fiu atent la ce te învăţăm aici, a continuat 
el să râdă. Taică-tău m-ar omori dacă te-am face prea 
periculoasă ca să te mai ia cineva de nevastă. 


e 107 œ» 


g În clipa aceea, totul s-a sfărâmat în sufletul lui Francis. 
li dăduse dinamită, ca apoi să-i râdă în nas. Pentru el era o 
glumă, ceva la care nu o să se mai gândească deloc. Dar 
lui Francis nu avea să-i mai iasă niciodată din minte. 

A hotărât că, dacă tot îi plăceau lui aşa de mult jocurile, 
avea să joace şi ea unul, inventat de ea. Şi avea să fie unul 
tare bun. Lui Edward îi plăcea acelaşi gen de distracţie ca 
şi ei, aşa că au făcut împreună marele plan. 

Scrisoarea nu fusese crucială pentru plan. Fusese doar, 
după cum spunea Eddie, „o mică piesă artistică”. Luase 
ideea din revistele ei polițiste, pe care ea le iubea aşa de 
mult! În revistele astea, oamenii erau răpiți tot timpul, iar 
răpitorii trimiteau întotdeauna mesaje cu litere decupate. 

Presupusese că era o chestie inventată, dar, într-o zi, 
stătea pe pajişte şi citea Detectivii, când l-a văzut pe 
bărbatul care era tot timpul prin preajmă, cel despre care 
ştia toată lumea că era poliţist. Îl chema George Marsh. 
Apăruse în toate ziarele când împiedicase explozia unei 
bombe puse în maşina lui Albert Ellingham - Frankie citea 
întotdeauna articolele despre bombe. Acum părea să fie 
garda de corp personală a lui Ellingham. Se îndrepta spre 
Casa Mare când ea l-a strigat, având grijă să folosească 
cea mai pură formă a accentului ei de newyorkeză din 
lumea bună. 

— Nu sunteţi poliţist? a întrebat ea. 

Domnul Marsh s-a îndreptat spre ea cu un aer 
nedumerit. 

— Ba da, a confirmat el. Sau, mai degrabă, am fost. 
Acum lucrez pentru FBI. 

— Vai, ce palpitant trebuie să fie! Probabil că aţi văzut 
tot felul de lucruri. Spuneţi-mi, e adevărat că infractorii 
veritabili trimit scrisori ca asta? 

A ridicat revista deschisă la o pagină pe care era 
reprodus exact un astfel de mesaj. El a zâmbit. 

— Mă surprinde că citeşti astfel de lucruri. Nu pare să 
fie genul de lectură specifică Academiei Ellingham. 

— Oh! a făcut ea. Mă topesc după ele. Povestirea asta e 
despre o răpire. Aţi lucrat vreodată la un caz de răpire? 


< 108 >» 


— O dată, a spus el. Nu sunt prea dese. 

— Cine era victima? 

— Nevasta unui bancher. Răpită când pleca de la clubul 
de bridge. 

— Răpitorii au cerut răscumpărarea printr-o scrisoare? 

— Telefonic, a precizat el. Nu printr-o scrisoare. Voiau 
50.000 de dolari. 

— Şi ce s-a întâmplat? a continuat Francis cu întrebările, 
având grijă să facă ochii mari şi să arate cât mai inocentă. 

— Bancherul a plătit. Ea nu s-a mai întors acasă. S-a 
dovedit că fugise cu instructorul ei de tenis, iar cei 50.000 
de dolari erau pentru ei. l-am găsit în Miami. 

Şi-a stins ţigara în pământ. 

— Scrisorile de la nebuni sunt deseori foarte plicticoase, 
a continuat el. Din când în când primeşti şi câte-o scrisoare 
adevărată. Dar una ca asta, cu litere decupate? O scrisoare 
cu litere decupate ţi-ar rămâne în minte. Dar o să dau de 
bucluc cu şefii dacă stau aici, pălăvrăgind despre 
infracţiuni când tu ar trebui să înveţi. Văd că sub revista 
aia ai o carte serioasă. 

Avea dreptate. Francis avea sub revistă un manual. 
Citea şi învăţa în acelaşi timp. 

— Chimie organică, a răspuns ea. 

— Să fie la tine, acolo, puştoaico. N-am avut niciodată 
creier pentru aşa ceva. 

A zâmbit larg, a salutat-o ridicând pălăria şi şi-a văzut de 
drum spre conac. Frankie a început să roadă capătul 
creionului. 

O scrisoare cu litere decupate ti-ar rămâne în minte. 

Ideea i-a venit exact în acel moment. Ce-ar fi fost să-i 
trimită o scrisoare? La început a fost doar o glumă. Doar n- 
aveau să-i trimită o asemenea scrisoare lui Albert 
Ellingham. Dar, cu cât întorcea mai mult ideea pe toate 
părţile, cu atât căpăta mai multă greutate şi formă. Era 
realizabilă, doar că trebuia făcută cu maximă atenţie, în 
stil mare. De ce să nu-l zgâlţâie puţin pe bătrân? De ce să 
nu-l facă să simtă o frântură din flacăra dinlăuntrul ei? 

Când i-a spus lui Edward în seara aceea ce idee Îi 


e 109 œ» 


venise, lui i-a plăcut pe loc, la nebunie. A comentat că era 
în stilul dadaismului. Şi, fiindcă era Edward, a brodat mult 
pe tema asta. A făcut chiar şi o poezie. 

— Dreptate poetică, a spus el, după care a sărutat-o. 

Edward i-a arătat o poezie de Dorothy Parker, din care 
s-au inspirat pentru creaţia lor. Existau nenumărate 
moduri adorabile de a descrie lucruri malefice. Edward a 
adăugat la final un ha ha. Trebuia semnată, iar asta era 
înfloritura finală. 

— Trebuie să fie ceva demn de un maestru al 
minciunilor, a spus Frankie. 

— Perfect! 

Edward a adăugat pe ciornă: Maestrul minciunilor. 

Pentru întocmirea propriu-zisă a scrisorii, s-au lungit 
amândoi pe fundul noii piscine goale, au fumat şi au ales 
litere. Hârtia era luată dintr-un caiet adus de Frankie de la 
New York - părea o hârtie comună, găsită prin casă. Au 
purtat mănuşi şi au folosit pensete, aplicând fiecare literă 
cu grijă, înclinându-le pe unele, lăsând între ele spaţii 
neregulate. 

Când scrisoarea a fost gata, Frankie a dus planul până la 
capăt. L-a plătit pe unul din zilieri să arunce un teanc de 
plicuri de-ale ei într-o cutie poştală din Burlington, 
spunându-i că sunt scrisorile ei personale şi că personalul 
de la şcoală le citea corespondenţa. Pentru un dolar, 
scrisorile ei au primit ştampila care trebuia la data la care 
trebuia, plasându-i pe ei la mare distanţă de sursa 
scrisorii. 

O superbă operă de artă criminalistică. 

Dar acum scrisoarea aceea era implicată încorporată în 
altceva, într-o întâmplare legată de dispariţia lui Iris şi 
Alice Ellingham. Şi ce se întâmplase şi cu Dottie Epstein? 
Acestea erau lucrurile care o frământau pe Frankie în 
noaptea albă petrecută pe canapea. Oare avea să fie 
considerată o glumă? Oare le puteau lua urma pornind de 
la scrisoare? 

Omul cu puşca a stat toată noaptea la uşa de la intrare. 
N-a dormit. Nici domnişoara Nelson, care şi-a petrecut 


e 110 œ» 


noaptea foindu-se tăcută prin casă, aducând din camera ei 
lucruri în genţi, trecând în revistă documente. I-a aruncat 
doar din când în când câte o privire lui Francis, care până 
la urmă a cedat şi a aţipit. 

În zori, au fost trezite şi celelalte fete şi li s-a spus să se 
îmbrace. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Gertie ieşind din camera ei 
târşâindu-şi papucii cu toc. 

— Nimic deosebit, a spus sec domnişoara Nelson. Am 
primit o ameninţare cu bombă. N-o să se întâmple nimic, 
dar, ca să fim siguri, vă scoatem pe toţi din campus. 

Această schimbare în rutina zilnică a provocat ţipete şi 
strigăte şi entuziasm în rândul fetelor. Toată lumea s-a 
repezit să folosească baia, să-şi caute rochiile şi hainele. 
Ce să ia cu ele? Avea să se mai servească micul dejun? 

În haosul stârnit, Francis a coborât pe furiş către 
camera ei şi s-a strecurat înăuntru. Avea lucruri de care 
urma să aibă nevoie, lucruri ascunse la ea în cameră, 
lucruri pe care nu le putea lăsa în urmă. A început să 
împingă biroul. După ce l-a mutat vreo 30 de centimetri, s- 
a lăsat pe podea, cu o pilă de unghii în mână, şi se 
pregătea să desfacă plinta, când în uşă a apărut 
domnişoara Nelson. 

— Ce faci acolo? a întrebat-o. 

— Am scăpat pe jos un cercel, i-a răspuns ea calm. 

— Vino înapoi în camera comună! 

— Trebuie să mă schimb. 

Domnişoara Nelson s-a dus la dulapul lui Francis, a 
înşfăcat o rochie, i-a întins-o şi apoi a arătat spre 
paravanul decorativ. 

— Atunci, hai, schimbă-te! 

Francis a luat rochia şi a intrat după paravan. 

— O să-ţi spun doar atât, a zis domnişoara Nelson. E 
foarte grav ce se întâmplă. Dacă cineva vorbeşte prea 
mult, sunt oameni care ar putea fi răniţi. M-ai înţeles? 

Francis a înlemnit, cu rochia în cap. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu că ştii, a continuat domnişoara 
Nelson. Vieţi atârnă în balanţă. Ştiu cât de tare îţi plac 


e 111 œ 


jocurile, Francis, dar ce se întâmplă acum e real. Sunt 
oameni care riscă să-şi piardă viaţa. Şi una dintre colegele 
tale din casă ar putea fi în pericol. 

Francis a inspirat adânc, şi-a tras rochia în jos şi a ieşit 
de după paravan. Domnişoara Nelson nu mai era şefa 
blândă şi modestă a Casei Minerva. Era o femeie care 
stătea în uşa ei ca un zid. Şi pentru prima dată în acea 
noapte şi dimineaţă, lui Francis i s-a făcut frică. S-a uitat 
spre ascunzătoarea din plintă. Ce se afla după acea 
scândură îi putea provoca mai multe necazuri decât şi-ar fi 
dorit. Secretele ei erau sigilate în acel perete. 

— Puteţi să... mă lăsaţi singură un moment? a întrebat 
ea cât a putut de umil. g 

— Nu, a răspuns domnişoara Nelson. Îţi împachetez eu 
lucrurile. Tu pleci. 

Francis Josephine Crane a ieşit din camera ei fără să 
aibă nici cea mai vagă idee că o vedea ultima dată. 


e 112 œ» 


9 


Din nou indicatorul cu elanii. 

Nu avea să apară niciodată un elan. 

Microbuzul de la Ellingham îşi făcea cursa de duminică 
spre Burlington. Azi erau în el doar câţiva oameni - Stevie 
nu-l cunoştea bine pe niciunul. Toată lumea avea căşti pe 
urechi, citea sau juca ceva. Stevie citea pe tabletă 
Maestrul minciunilor: Crimele de la Ellingham, de dr. 
Irene Fenton. Era una din primele cărţi pe care le citise cu 
acest subiect. Trecuse direct la partea despre descoperirea 
lui Dottie Epstein: 


16 mai 1936 a fost o zi blândă, ce vestea o vară 
timpurie. Era ora 5:30 dimineaţă, iar Joseph Vance 
tocmai îşi începuse livrările pentru Ferma de 
Lactate Archer. Avea în camion 35 de livrări de 
lapte, smântână şi unt, iar cu el avea un termos cu 
cafea pentru drum. Tocmai făcuse primele zece 
livrări la case de la periferia oraşului Jericho, 
Vermont, şi era un moment bun ca să tragă pe 
dreapta şi să bea o cană de cafea şi să mănânce 
chifla ce-i ţinea loc de mic dejun. A parcat pe un 
petic de iarbă zburlită, vizavi de Ferma Babbett, a 
mâncat şi a băut, iar când a terminat s-a dus să se 
uşureze sub un copac aflat la vreo şase metri 
distanţă de şosea. 

Mai târziu, Joseph avea să spună că nu ştia ce-l 
îndemnase să se ducă aşa departe de camion; era o 
zonă liniştită; nu era nimeni în jur, pe kilometri 
întregi. Cu toate astea, s-a dus mai în spate, către 
copacul care-i asigura o oarecare intimitate, iar în 
timp ce-şi făcea treaba a văzut pe jos ceva ce părea 
a fi un sac. S-a apropiat. Atunci şi-a dat seama că 
din sac ieşeau două picioare - sau, cel puţin, bucăți 
de picioare. Erau livide, deteriorate de vreme şi 
sălbăticiuni. Restul cadavrului era încă acoperit de 


e 113» 


puțin pământ şi nişte cioturi de lemn. Când Joseph 
le-a dat la o parte, a văzut părul cret al fetei, ce mai 
rămăsese din faţă şi chiar o pereche de ochelari. 

S-a îndepărtat în goană câtiva metri şi a vomitat 
spasmodic. Apoi a urcat în camion şi s-a dus direct 
la secţia de poliţie. Micuța Dolores Epstein, tânăra 
şi sclipitoarea elevă de la Academia Ellingham, 
fusese, în sfârşit, găsită. Când trupul a fost ridicat 
de-acolo şi examinat, pe partea dreaptă a craniului 
ei a fost găsită o fractură uriaşă. 

În acel moment, răpirea de la Ellingham a devenit 
crima de la Ellingham. Cu toată publicitatea din 
jurul dispariţiei soției şi fiicei mogulului, mulți aveau 
să uite că prima victimă cunoscută a cazului a fost o 
elevă, o biată fetiță din New York City - o fată care 
învățase singură cinci limbi străine şi dăduse dovadă 
de un fenomenal talent la tradus texte străvechi, o 
fată care studiase chimie şi fizică la nivel de 
facultate, care reţinuse cu o memorie aproape 
fotografică tot ce citise vreodată. 

Mai târziu, autorităţile aveau să reconstituie toate 
mişcările lui Dolores din acea zi fatidică. Probabil că 
era în domul din lacul artificial când răpitorii 
veniseră acolo ca să-şi ia recompensa. Lui Dolores îi 
plăcea să se ascundă prin cotloane ca să citească şi 
avea o bine-cunoscută predilecție pentru furişatul în 
spații izolate de lume. În ziua aceea luase cu ea în 
cupolă un volum de povestiri cu Sherlock Holmes. 
Cartea avea să fie găsită pe podea. 

E posibil, ba chiar probabil, ca Dolores Epstein să 
fi văzut faţa răpitorului de la Ellingham şi de aceea 
trebuise să moară. 


Microbuzul intră în Burlington. Burlington era un orăşel 
plăcut - genul de orăşel universitar american cam hipiot, 
dar cu cafea bună şi rachete de zăpadă şi yoga şi portrete 
schiţate ale lui Bernie Sanders, făcute cu spray pe ziduri. 
Erau şi lucruri mai neplăcute - oameni fără adăpost, unele 


e 114 


locuri din jurul tribunalului care arătau sumbru. 

Toată lumea a coborât din microbuz pe Church Street, 
care era principala stradă dedicată cumpărăturilor. Stevie 
merse pe jos către lac, admirând casele şi magazinele şi 
peisajul general. Ellie s-ar fi putut furişa către oricare 
dintre aceste case sau apartamente. Chiar acum putea fi 
ascunsă într-un imobil de-aici, privind-o pe Stevie de la 
vreuna dintre ferestre. 

Dar era oare aşa de uşor să rămâi ascuns într-un loc ca 
ăsta? Ellie tot ar fi trebuit să iasă din casă până la urmă, 
iar Burlington nu era aşa de mare. Dacă venise aici, 
probabil că îşi continuase drumul, poate cu o maşină luată 
de la cineva. Poate o luase spre vest, către deşert, sau 
către California. Poate o luase spre nord şi se dusese în 
Canada. Ăsta ar fi un mod rapid şi uşor de a scăpa de 
poliţia americană. Poate se dusese la New York sau la 
Boston, unde ar fi fost uşor să se ascundă. 

Dar era greu să rămâi ascuns pentru totdeauna. Era 
greu să tot fugi. Aveai nevoie de bani. Aveai nevoie de o 
nouă identitate şi de un telefon. Şi era greu să te ascunzi 
de camerele video. Erau peste tot. La semafoare, la 
bancomate, pe străzi. 

Aşa că poate încă mai era pe-aici, pe undeva, pitită într- 
una din garsonierele astea hipiote. 

Stevie îşi alungă gândurile scuturând din cap şi îşi 
continuă drumul spre lac, către Clătita Subţirică. În 
dimineaţa aceea, un vânt rece şfichiuia dinspre lacul 
Champlain. O plesnea pe Stevie pe obraji, făcând-o să 
lăcrimeze. Din câte reuşea să vadă printre lacrimi, 
priveliştea era spectaculoasă - o frumoasă întindere de apă 
înceţoşată, mărginită pe malul celălalt de superbi copaci în 
culori tomnatice. De aici plecase Albert Ellingham cu 
barca în ultima lui zi de viaţă, de la clubul de iahting local. 
Barca lui explodase ceva mai sus, pe râu - victimă, s-a 
crezut, a anarhiştilor care voiau să răzbune moartea lui 
Anton Vorachek, bărbatul arestat pentru uciderea soţiei şi 
răpirea fiicei lui Ellingham. Anarhiştii mai încercaseră să-i 
vină de hac, dar de data asta păreau să-i fi făcut felul. Şi 


<e 115» 


doar cu puţin mai sus, pe mal, dintr-un loc numit Rock 
Point, Albert Ellingham şi George Marsh lăsaseră în jos, 
către o barcă de pe lac, răscumpărarea, în bancnote 
marcate. 

Clătita Subţirică era un spaţiu mare, foarte liniştit, cu un 
aer boem şi un imens meniu cu cafele şi clătite. 

Stevie încă era pe cai mari, din punct de vedere 
financiar, aşa că a comandat un cappuccino mare, cu 
turmeric. De ce să nu arăţi elegant când te întâlneşti prima 
dată cu o profesoară universitară? 

— Salut, Fenton, spuse tipul de la tejghea. Ca de obicei? 

O femeie de vârstă incertă intrase în restaurant. Avea o 
claie de cârlionţi cenuşii, care-i ajungea până la umeri. 
Purta ochelari cu rame groase, roşii, un pulover mov, 
grosolan, haină de ploaie, reiaţi maro şi saboţi care 
scoteau un bocănit puternic, limpede, pe podeaua de lemn. 
Un sac de piele uzat şi bătut de vreme îi atârna de-a 
curmezişul trupului. 

Stevie o recunoscu oarecum din poza de pe coperta 
cărţii, deşi trebuie să fi fost cu vreo 20 de ani mai tânără 
atunci. Persoana din faţa ei avea un aer ceva mai... 
împrăştiat. 

Privirile li se întâlniră un moment şi se recunoscură 
instantaneu una pe cealaltă. 

— Tu eşti Stevie? strigă ea. 

Stevie aprobă din cap. 

— Pune-ne  cafelele pe aceeaşi notă, îi spuse ea 
persoanei de la bar. E cu mine. 

Apoi către Stevie: 

— Te deranjează dacă stăm afară? 

Stevie vru să-i atragă atenţia că era octombrie. În 
Vermont. Pe malul unui lac. Dr. Fenton scoase din buzunar 
un pachet de ţigări şi îl scutură. 

— Nu pot fuma înăuntru, spuse ea arătând către uşă. 

Stevie îşi mai răsuci o dată fularul în jurul gâtului şi o 
urmă. Dr. Fenton se aşeză la una dintre mesele de lângă 
uşă, părând neafectată de vântul care le tăia pielea. 
Scoase o ţigară din pachetul de Camel şi făcu mâinile căuş 


e 116 œ» 


la gură ca să o aprindă. Stevie nu cunoştea niciun fumător. 
Dr. Fenton păru să-şi dea seama de asta. 

— Pe vremuri puteai fuma peste tot, spuse ea. Tu 
probabil că nu eşti obişnuită cu asta. Suntem trataţi de 
parcă suntem paria. 

Trase un fum lung, urmat de o expiraţie şi mai lungă. 

— Deci înţeleg că subiectul tău de studiu la Ellingham e 
cazul Ellingham. Şi că ai fost implicată cumva în 
dezlegarea misterului morţii puştiului ăluia, Mayes. 

— Hayes, o corectă Stevie, trăgându-şi braţele din 
mâneci în interiorul hainei ei roşii, ca să-şi conserve 
căldura corpului. 

— Hayes, repetă dr. Fenton şi scoase un lung fuior de 
fum, din care mare parte îi fu suflat de vânt înapoi în faţă. 
Scuze. Ai citit cartea scrisă de mine? 

— Bineînţeles, spuse Stevie. 

— Bineînţeles! repetă dr. Fenton şi izbucni în râs şi în 
acelaşi timp într-un acces de tuse. Hai, că mi-ai plăcut. 
Bineînţeles. Şi spune-mi Fenton. Fără „doctor”. Doar 
Fenton. Aşa îmi place mie. Hai să discutăm despre cazul 
Ellingham. Spune-mi ce ai mai citit. 

— Poftim? spuse Stevie. Tot ce-am mai citit? 

— Toate cărţile, articolele, ajută-mă să-mi fac o idee 
despre ce ştii. 

— Ştiu... tot? spuse Stevie. 

— Ne-am întâlnit ca să vorbim, zise ea. Vorbeşte, deci! 
Spune-mi ceva despre caz! 

Să ceri cuiva să-ţi spună ceva despre cazul Ellingham 
era ca şi cum ai cere cuiva să-ţi spună ceva despre trecut 
sau să-ţi spună ceva despre ştiinţă. 

— De unde să încep? întrebă Stevie. Din noaptea răpirii 
sau din zilele dinainte sau... 

— Din noaptea răpirii, propuse dr. Fenton cu ţigara 
strâns ţinută între buze. 

Tipul de la bar ieşi cu două cafele şi le aşeză pe masă, 
iar Stevie se întoarse în timp, pe data de 13 aprilie 1936, la 
momentul când Albert Ellingham trăgea maşina în faţa 
casei. Trecu în revistă toate informaţiile cunoscute despre 


e 117 œ» 


acea noapte - unde era fiecare persoană din casă, apelurile 
telefonice, drumul făcut de George Marsh, bancnotele 
marcate, înmânarea recompensei. Din când în când, dr. 
Fenton îi punea întrebări. Stevie îi turuia informaţiile 
solicitate. 

— Bun, conchise dr. Fenton după vreo jumătate de oră şi 
trei ţigări. Excelentă muncă de documentare preliminară. 
Spune-mi cine crezi că le-a răpit pe Iris şi Alice Ellingham. 
Cine e Maestrul minciunilor? 

— Nu ştiu, răspunse Stevie. 

— N-a fost Anton Vorachek? 

— Sigur că nu. 

Dr. Fenton se uită lung la Stevie şi trase din ţigară. 
Stevie auzi cum sfârâiau tutunul şi hârtia. i 

— Cazul ăsta are drept motiv banii, spuse dr. Fenton. In 
centrul său s-au aflat întotdeauna banii. Lui Anton 
Vorachek nu-i păsa de bani. Ca să rezolvi cazul, ia urma 
banilor. Cine le-a răpit pe Alice şi Iris ştia câți bani erau în 
seiful din biroul lui Ellingham. Cum naiba ar putea şti 
Anton Vorachek aşa ceva? 

— Fiindcă banca făcea livrări regulate, zise Stevie. 
Muncitorii erau plătiţi cu cash. O mulţime de oameni ştiau 
că erau bani în casă. Cel puţin, aşa spunea lumea. 

— Corect! Aşa spune toată lumea. Numai că acele livrări 
erau făcute cu mare atenţie, iar suma de bani gheaţă varia 
de la o zi la alta. Ar fi trebuit să ştii când intrau şi când 
urmau să iasă. 

Stevie nu spuse nimic, fiindcă era de acord. La fel şi 
majoritatea celor care studiau cazul. 

— Aşadar, continuă dr. Fenton, apoi trebuie să-ţi 
îndrepţi privirea spre cei care erau în casă, iar în casă erau 
o groază de oameni. Un personal permanent de 20 de 
oameni, plus mai bine de 100 de oameni pe domeniu în 
fiecare zi a săptămânii. Echipa de muncitori, personalul 
şcolii şi elevii. Plus musafirii. Leonard Holmes Nair şi Flora 
Robinson erau la etaj şi, evident, până să vină George 
Marsh la faţa locului ca să-şi ofere ajutorul, Flora Robinson 
dispăruse fără urmă. Sunt nenumărați oameni dintre care 


e 118 œ» 


să tot alegi. Dar Anton Vorachek nu era unul dintre ei. Era 
un anarhist, antipatizat, ţapul ispăşitor perfect pentru a-i fi 
pusă în cârcă fapta. Păi, dacă crezi că el a făcut-o, probabil 
că crezi şi că Oswald l-a asasinat pe Kennedy de unul 
singur. 

Stevie clipi des la auzul acestor vorbe. Părea cam 
devreme ca să primească o porţie de teorii 
conspiraţioniste. 

— Dar ăsta e „Cazul Ellingham pentru începători”. Şi 
cred că tu ai cam trecut de etapa asta. 

Stinse ţigara strivind-o de masă, ceea ce era cam 
scârbos. Scrumul cenuşiu zbură în toate părţile. 

— Bine, spuse ea. Te angajez. Am auzit că ai acces la 
podul conacului. 

Stevie încuviinţă. 

— Bun. 

Fenton băgă mâna în geantă şi scoase un carnet A4 cu 
colţuri îndoite pe post de semne. 

— Vreau să mai faci încă o verificare a unor informaţii. 
Mici detalii ce trebuie confirmate. Unele sunt 
arhitecturale. Trebuie să confirm amplasarea unor lucruri 
şi felul în care arată. Alte lucruri le vei găsi probabil în 
pod. Cred că acolo sunt registrele gospodăriei. Am nevoie 
să verifici chestii precum liste de invitaţi, orare, genul ăsta 
de lucruri. Astea ar trebui să fie în registrele gospodăriei, 
zise ea şi împinse caietul către Stevie. Toate informaţiile 
astea. Am să te rog să le verifici. Notează orice detaliu. 
Asta e însărcinarea ta. Du-te şi avansează în cercetarea ta! 

li dădu carnetul lui Stevie, care se uită prin el. Fenton 
avea întrebări despre lucruri precum meniuri, modele de 
veselă, cine era în casă în anumite zile, culoarea pereţilor. 
Chestii prozaice. 

— Cartea mea o să schimbe totul, spuse Fenton. Am 
informaţii care vor răsturna complet cazul. 

Stevie ridică privirea, curioasă. 

— Cum ar fi? 

— Asta e treaba mea şi poate şi a ta dacă-ţi îndeplineşti 
sarcina. 


e 119 * 


Părea o declaraţie teribil de ambițioasă. Pe de altă 
parte, chiar în această clipă, Stevie avea ceva în geantă 
care putea pune tot cazul într-o lumină cu totul nouă. O 
luase cu ea fiindcă refuza să o lase în cameră când nu era 
în campus, dar şi pentru că visase să i-o arate profesoarei 
astfel încât să facă pe loc echipă şi să rezolve Cazul 
Ellingham într-o clipită. Dar dr. Fenton, sau Fenton, nu o 
inspirase deloc să-şi deschidă sufletul. Cumva, era... o 
figură mai tristă decât se aşteptase Stevie. Poate era din 
cauza ţigărilor. Sau poate că era mai mult de-atât. Ceva în 
privirea ei şi în felul în care şedea. Ceva nu era în regulă 
cu Fenton. 

Un tip cam de vârsta lui Stevie se apropia de ele. Era 
blond, cu nasul şi pomeţii pudraţi cu pistrui de un auriu- 
deschis. Era îmbrăcat cu un hanorac negru, pe corp, peste 
care avea o jachetă albastră din lână şi o căciulă de schi. 
Ca să meargă se ajuta de o cârjă cu suport pe braţul stâng, 
iar pe celălalt umăr avea aruncat un rucsac negru din 
pânză, acoperit cu petice. 

— Am găsit loc de parcare, spuse el. Salut, îi aruncă lui 
Stevie. 

— El e nepotul meu, spuse Fenton. Hunter. Ea e Stevie. 
Stevie e noua mea asistentă care o să mă ajute la carte. Vă 
las să vorbiţi. Eu trebuie să mă duc la baie. Mă întorc 
imediat. 

Fenton se ridică, se apucă de tăblia mesei ca şi cum nu 
se ţinea bine pe picioare, apoi intră în cafenea. 

Hunter îşi sprijini cârja de zid şi se aşeză pe locul de 
unde se ridicase mătuşa lui. Asemănarea dintre ei era 
foarte vagă - aveau aceiaşi ochi mari, albaştri. Dar 
sprâncenele lui erau groase, blonde, permanent 
încruntate. 

— Eşti de la Ellingham? întrebă el. 

— Ihî. Cum ţi-ai dat seama? 

— Te cheamă Stevie. Lucrezi la cartea asta. Ai apărut în 
ştirile despre decesul din campus. 

— A, da, spuse Stevie, jenată de cât de evident era 
raţionamentul. Corect! 


e 120 œ» 


— De când te interesează cazul? 

— De câţiva ani, răspunse ea. 

El îşi muşcă buza dând din cap. 

— Eu stau la mătuşă-mea fiindcă merg la şcoală aici, 
spuse el. 

Hunter se uita la cana de cafea a mătuşii lui. O luă în 
mână ca din plictiseală, dar gestul era mult prea nonşalant 
ca să fie cu adevărat nonşalant. O expresie fugară îi 
traversă chipul şi Hunter puse cana jos. 

— Ce studiezi? întrebă ea. 

— Ecologia, răspunse el. Ştiinţele mediului. O să încerc 
să salvez lumea de încălzirea globală. 

— Şi se poate? întrebă ea. 

— Trebuie să încerc. 

Ea aprobă din cap. Înţelegea asta. Trebuie să încerci, 
încercarea e primul pas către orice ar urma după aceea. 

— Am citit despre ce ai făcut, spuse el. Foarte tare! 
Chiar ai rezolvat o crimă. 

— N-am rezolvat-o, spuse ea. Doar... am pus cap la cap 
nişte chestii. 

— Fata aia e încă dispărută, nu? 

— Ellie. Mda. 

— Nu ştiu unde te poţi duce dacă fugi de la Ellingham, 
spuse el. E crunt aici. Eu sunt din Florida. Nu ştiu deloc 
cum să fac faţă aici... 

Lăsă fraza neterminată, de parcă îi era jenă să 
vorbească. Apoi făcu semn din cap către carnet. 

— Ce te-a pus mătuşa mea să faci? 

— Să verific nişte informaţii, răspunse ea. Aşa cred. 

— Par să fie o mulţime. 

Stevie auzi bocănitul saboţilor lui Fenton pe podea şi 
apoi apăru deja lângă ei. 

— Bun, spuse ea. Apucă-te de astea. Ne vedem la 
mijlocul săptămânii. 

— Nu am microbuz la mijlocul săptămânii, spuse Stevie. 

— Atunci când ne vedem? 

— Sâmbătă? spuse Stevie. 

— Ne vedem sâmbătă. Vino la mine acasă. Acolo am 


e 121 œ» 


biroul. Locuiesc în campus. Poftim! 

Notă o adresă şi îi dădu hârtia. 

— Pot să te ţin la curent pe e-mail, să-ţi trimit 
informaţiile pe măsură ce le am sau... 

— Nimic electronic, niciodată, spuse ea. Niciodată. 

— Bine, spuse Stevie. Nimic electronic. OK. 

— Hai s-o luăm din loc. Unde e maşina? 

— Pe aici, spuse Hunter. 

Întinse mâna după cârjă. 

— Ne mai vedem, da? 

I se părea sau detectase în vocea lui o urmă de 
speranţă? Stevie nu era genul de persoană care să-şi 
închipuie că oamenii erau disperaţi să dea năvală ca să se 
bucure de compania ei. Avea senzaţia că arăta bine în 
haina ei din vinil roşu, cu părul scurt şi blond turtit sub o 
căciulă neagră, tricotată, şi în blugii negri. Avea pe buze 
balsam, ceea ce era un eveniment, şi o mâzgă pentru 
sprâncene pe care i-o împrumutase Janelle şi îi spusese că 
avea să-i stea bine. Janelle se pricepea la machiaj şi 
încerca mereu să stârnească interesul lui Stevie pentru 
vreo paletă de culori sau un fard luminiscent. În general, 
Stevie uita că avea corp, iar când altcineva îi remarca 
corpul, o făcea să se uite în jos spunându-şi: „la te uită! 
oare de când am chestia asta?” 

Numai David o făcuse să simtă altceva. 

Oricum, probabil că-şi imaginase. Hunter îşi luă cârja şi 
îşi privi mătuşa care îşi aduna lucrurile. Când şi-au luat 
rămas-bun şi au plecat, Stevie remarcă două lucruri. Unu: 
Fenton nu era chiar aşa de bătrână încât să aibă nevoie de 
ajutor şi cu toate astea era cât se poate de clar că Hunter 
venise s-o ia şi s-o însoţească. 

Al doilea lucru era că el s-a întors şi s-a uitat peste umăr 
la Stevie, zâmbindu-i. 


e 122 œ» 


10 


Cine devine ucigaş? 

Stevie cântări cuvântul în timp ce microbuzul se 
îndrepta înapoi spre Ellingham în acea după-amiază. Din 
tot ce citise şi vizionase şi studiase, învățase mai multe 
lucruri. 

Există versiunea din filmele de groază: o umbră cu un 
cuţit, pacientul evadat în timpul furtunii de la spitalul de 
psihiatrie de pe deal. Persoana care trăieşte în pereţii 
casei. 

În romanele polițiste poate fi străinul zâmbitor, cel cu 
noţiuni elementare despre otrăvuri. E ruda scoasă din 
testament sau cea recent adăugată. E colegul invidios de la 
muzeu, care vrea să fie cel ce anunţă noua descoperire 
arheologică. E persoana exagerat de îndatoritoare, care se 
tine peste tot după detectiv. 

Pe canalul care transmitea non-stop numai reconstituiri 
de cazuri reale e noul vecin, cel cu barca, bărbatul 
bronzat, între 45 şi 55 de ani, care nu are trecut şi care 
tocmai a cumpărat un congelator în care ar încăpea un om. 
E persoana care locuieşte în coliba din pădure. E silueta 
nevăzută din colţul străzii. 

În toate serialele polițiste e de obicei a treia persoană 
interogată de poliţişti. 

În viaţă, ucigaşul poate fi oricine. Motivele, metodele, 
circumstanţele - căile prin care cineva devine ucigaş sunt 
numeroase ca stelele de pe cer. Dacă înţelegi asta, ai făcut 
primul pas către prinderea unui ucigaş. Trebuie să 
amuţeşti vocile din mintea ta care spun: „Sigur e persoana 
asta!” Ucigaşii nu aparţin unei tipologii. Ei pot fi oricine. 

Stevie îşi lipi capul de sticla rece a ferestrei şi văzu 
atenţionarea cu privire la elani. 

— Niciun elan, şopti ea. 

Element Walker. Stevie o vedea dinaintea ochilor, 
aproape aievea. Artistă. Se străduia prea tare să arate 
asta. Prietenoasă. Fata cu vânătăi pe fluierele picioarelor 


e 123 


de la căţărat, cu găuri în vârful balerinilor ei ieftini de 
satin. Fata cu şoseţele de bebeluş legate în păr şi cu fusta 
veche, de majoretă. Ellie, pentru care cel mai bun prieten 
era un saxofon, deşi nu ştia să cânte. Fata cu sticla de 
şampanie caldă adusă din Franţa, pe care o împărţise cu 
doi oameni pe care abia îi cunoscuse. 

Ai omorât pe cineva, Ellie? 

Ai făcut-o dinadins? 

Stevie încercă să-şi propulseze gândurile în aerul de 
munte, de parcă voia să-i transmită un mesaj mental lui 
Ellie. Spune-mi! Te pot ajuta. Imi pare rău. 

Pentru ce îi părea rău? Trăsese concluzia corectă. Nu 
chemase ea oamenii de la pază - Nate făcuse asta. Ea doar 
pusese o întrebare. 

Ziua se făcuse cenuşie şi pereţii de stâncă se ridicau 
ameninţător pe ambele părţi ale drumului. Era un loc 
aspru, dar frumos. Avea multe ascunzători, dar era la mare 
altitudine şi rece. Ellie era o creatură iubitoare de culori, 
de oameni. Stevie o vedea în minte aşa cum era în prima zi 
de şcoală, îmbrăcată ca o majoretă punk îngălată, cu părul 
încâlcit legat cu şosetele. Şi apoi, în aceeaşi zi, dar mai 
târziu, vopsindu-şi hainele în roz în cadă, în timp ce bea 
şampanie cu Stevie şi Janelle şi le întreținea ca o mare 
doamnă. Lui Ellie îi plăcea să facă spectacol, nu să se 
ascundă de societate. 

Nu. Faptele erau fapte. Le-a aliniat, le-a măsurat, le-a 
cântărit. Ellie scrisese scenariul şi furase laptopul. Asta 
era tot ce spusese şi era adevărat. Era adevărat. Nu putea 
fi învinovăţită pentru ceea ce era adevărat. 

Cu vreo două zile înainte de moartea lui Hayes, cineva a 
luat cardul de acces al lui Janelle în timp ce erau la ora de 
yoga în şopronul artelor. Putea fi oricine. Geanta era lăsată 
în hol. Dar era cineva care ştia că Janelle avea acces la 
şopronul de unelte pentru mentenanţă. Cineva intrase în 
şopronul de mentenanţă cu cardul lui Janelle şi descărcase 
o cantitate imensă de gheaţă carbonică din containerul 
unde era depozitată. Cântărea sute de kilograme. Ar fi 
trebuit mutată cu ajutorul unei lize hidraulice sau al unei 


e 124 œ» 


maşinuţe de golf, ceva mare. De acolo, probabil că fusese 
dusă la chepengul de la intrarea în tunelul din pădure. 
Acele blocuri de gheaţă ar fi trebuit să fie cărate pe scări 
în jos, apoi prin tunel, unul câte unul. Apoi încăperea a fost 
sigilată. Pentru ce? Probabil ca să creeze ceaţă artificială. 
Dar nu asta face gheaţa carbonică atunci când laşi aşa de 
multă într-un spaţiu închis atât de mult timp. 

Îi vedea pe Hayes şi pe Ellie în stare să greşească datele 
ce ţineau de chimie. Din câte ştia ea, niciunul dintre ei nu 
se omora după chimie ori fizică. O vedea pe Ellie capabilă 
să se bage în ceva ce-o depăşea ca să creeze ceva de efect, 
dar... 

Nu avusese niciodată nicio logică. Doar dacă Hayes 
credea că poate filma vreo scenă epică cu ceaţă sau Ellie 
credea că avea să-i strice filmarea... 

Dar de ce ai face un efect special de asemenea 
anvergură, dacă nu ai chemat pe nimeni acolo ca să-l 
filmeze? Şi existau căi mai simple de a-i strica filmarea, 
care chiar ar fi avut efect. 

Dacă n-a fost Ellie, atunci cine a fost? 

Îşi sprijini capul de geamul rece şi cuvântul îi răpăi în 
minte în ritmul roţilor microbuzului: crimă, crimă, crimă, 
crimă... 

De ce a fost nevoie să moară Hayes? Era enervant. Trişa 
şi folosea oamenii. Dar, una peste alta, nu merita să-l 
omori. 

Dar nici Dottie nu merita omorâtă, până ce n-a văzut 
ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. 

Oare să fi văzut Hayes ceva? Dar ce-ar fi fost de văzut? 

Treaba ei era să lucreze la cazul Ellingham, iar lumea 
tocmai îi aruncase în braţe cea mai mare şi mai grozavă 
ocazie. Aceea de a lucra cu o scriitoare la o carte despre 
caz. Era visul ei. 

Dar Ellie continua să danseze undeva, la vederea ei 
periferică. 

Acum luau curba către proprietatea şcolii, urcând pe 
poteca periculoasă, cea cu copaci aşa de deşi şi cu coroană 
aşa de joasă, că zgâriau lateralele microbuzului, şi cu 


< 125» 


panta aşa de abruptă, că făcea motorul să urle. Iată şi râul 
învolburat cu podeţul de lemn. David avea dreptate - ar fi 
fost foarte greu să treci pe aici. Presupunea că era posibil 
să treci prin pădure. Dar n-ar fi deloc simplu. Şi pe 
întuneric ar fi înspăimântător. Era imposibil să treci prin 
pădure fără să te rostogoleşti la vale, fără să te împiedici 
de rădăcini şi de crengi căzute, să cazi în gropi, să te 
loveşti de stânci. Şi singura cale să treci râul era podul. 
Toate acestea erau exact aşa cum intenţionase Albert 
Ellingham să fie. Domeniul era ca o fortăreață. Deci, dacă 
podul era supravegheat şi drumul din spate era 
supravegheat... prin ce vrajă a reuşit Ellie să scape? 
Evadarea din încăperea încuiată era mai nimic faţă de 
realizarea asta. 

Ajungeau de-acum pe culme şi treceau printre cei doi 
sfincşi de piatră. Microbuzul se opri sub coloanele Casei 
Mari şi ea cobori, întâmpinată de vântul de munte care o 
izbi drept în faţă. Ce rău făcea dacă se uita un pic? Doar 
aşa, să arunce o privire ca să-şi potolească chestia care o 
râcâia pe creier. N 

Stevie dădu ocol Casei Mari. In spate, casa era 
despărțită de grădina scufundată printr-un zid care 
împrejmuia grădina. Nu era sigură prin care fereastră de 
la subsol se presupunea că fugise Ellie, dar posibilităţile 
erau puţine. Ferestrele care dădeau în subsol aveau puțuri 
de protecţie adânci, iar acestea erau acoperite cu grilaje. 
Stevie se lăsă pe vine şi trase de unul. Era straşnic încuiat. 

Lasă unde s-a dus Ellie... dar cum a reuşit să iasă din 
subsol? Stevie nu putea răspunde la prima întrebare până 
nu găsea răspunsul la a doua. Şi exista cineva care putea 
şti răspunsul. Îl găsi la locul lui obişnuit, la biroul imens de 
lemn de lângă uşa de la intrarea în Casa Mare. 

— Am trecut doar ca să te salut, spuse ea păşind în 
vestibulul imens. 

Larry ridică privirea de la ce scria pe un clipboard. 

— Salut, spuse el. Şi nu. 

— Nu ţi-am cerat nimic. 

— Nici nu era nevoie. Orice ar fi, răspunsul e nu. 


e 126 œ» 


Trase un scaun pliant aflat lângă uşă şi se aşeză în faţa 
lui. 

— Azi am fost la Burlington, spuse ea. 

— Mă bucur pentru tine. 

— Ca să mă văd cu dr. Fenton, care a scris Maestrul 
minciunilor. Ai citit-o? 

— Nu-mi aduc aminte, spuse el, citind mai departe ce 
era scris pe clipboard. 

Mirosul din Holul Mare nu semăna cu nimic de la 
Ellingham. Totul la Ellingham mirosea a fum de lemn şi 
natură. Holul Mare mirosea a produse de lustruit, a piele, 
a ţigări fumate ultima dată în 1938, ale căror molecule 
infestaseră lemnul şi cristalul şi marmura şi produseseră 
un miros nou, străvechi. Mirosea a avere. Nu a bani... a 
avere. Nu era ca duhoarea ţigărilor lui Fenton, care 
rămăsese în părul şi căciula lui Stevie. Haina de vinil era 
impenetrabilă. Trăiască vinilul! 

— OK, spuse când văzu că Larry refuza să se uite la ea. 
Voiam să te rog ceva. 

Larry apăsă pe butonul pixului, care scoase un clic, în 
semn de avertisment. 

— Voiam să ştiu dacă ai putea să-mi arăţi pe unde a ieşit 
Ellie. 

— Cred că ţi-am răspuns deja, zise el. 

— Nu e mai bine să vin direct la tine să te rog? 

— Ba da. Dar răspunsul tot „nu” e. 

— Ei, hai, nu fi aşa, zise ea coborând vocea şi aplecându- 
se puţin peste birou. Nu merit să văd şi eu? 

Chipul lui Larry spunea că nu. 

— Hai, te rog, încercă iar Stevie, de data asta cu puţină 
tristeţe în glas. Mă simt... vinovată. Adică, din cauza mea 
era aici şi, dacă o mănâncă un urs... 

Nimic. Larry era neclintit ca stânca pe care se aflau. 
Stevie încercă să pară tulburată, dar nu ştia cum. Până la 
urmă scoase un pic în afară buza de jos. Larry îşi dădu 
ochii peste cap şi aruncă o privire în jur, prin pustietatea 
Marelui Hol. 

— Îţi aduc capsule de cafea fără arome! 


e 127 œ» 


— Pleacă, Stevie! spuse el. 

— Nu vreau decât să mă laşi să văd unde s-a întâmplat. 
Atât. Mă... îngrozeşte gândul că eu am adus-o aici. Mă rog, 
am spus ce-am făcut. Vreau doar să văd. 

Larry mai clicăi din pix de câteva ori. 

— Dacă-ţi arăt, mă laşi în pace? întrebă el. 

— Categoric, răspunse ea. 

Larry se lăsă câţiva centimetri pe picioarele din spate 
ale scaunului, cobori bărbia în piept şi se uită în spate, 
prin uşa întredeschisă a biroului pazei. 

— Jill, spuse el, preia tu postul câteva minute. Trebuie să 
cobor în subsol. 

— Bine, se auzi o voce dinăuntru. 

Băgă mâna în sertarul biroului şi scoase un set de chei. 

— Hai, spuse ridicându-se. 

Stevie îl urmă, potrivindu-şi pasul cu al lui. 

— Unchiul meu îmi zicea: „Eşti o belea, dar te citesc ca 
pe o carte deschisă”, spuse Stevie. 

— Unchiul tău nu greşea, răspunse el. 

— Datorită  perseverenţei mele am ajuns elevă la 
Ellingham. 

— Înâ. 

Subsolul Casei Mari se accesa printr-o uşă din bucătărie, 
iar ca să ajungi în bucătărie trebuia să intri pe o uşă de 
lemn de sub scara principală, care ducea la un rând de 
trepte ce coborau într-un spaţiu aflat la demisol. Bucătăria 
era o încăpere cavernoasă, cu gresie alb-negru şi pereţi 
albi. Cu toate că vechile electrocasnice fuseseră de mult 
îndepărtate şi înlocuite cu unele moderne, încă mai 
persista aici un aer al anilor '30 - blaturile late, din lemn, o 
masă cu blat din marmură plin de urme de folosinţă, unde 
probabil că se întindeau aluaturile pentru dulciuri, cămări 
şi dulapuri uriaşe, toate cu uşi din lemn vopsit alb, un pic 
strâmbe, care scârţâiau de vechi ce erau. Ferestrele 
începeau abia de la jumătatea pereţilor în sus, ceea ce 
făcea ca încăperea să fie cam întunecată. Deşi mirosea un 
pic a mâncare încălzită la microunde - profesorii luau aici 
masa de prânz - şi a căni murdare de cafea, încă mai 


< 128 » 


domnea un aer de autenticitate. Stevie şi le imagina cu 
uşurinţă pe bucătăreasa casei şi pe ajutoarea ei muncind 
din greu. 

— Pe-aici, spuse Larry, conducând-o pe Stevie la o uşă 
albă, din celălalt capăt al camerei. Ai grijă la trepte! Sunt 
strâmbe. 

Aici, Casa Mare devenea ceva mai terestră. Încă de la 
intrare, în subsol mirosea puternic, ca-ntr-o pivniţă - un 
miros înţepător, acru, pe care Stevie îl simţea în fundul 
gâtului. Treptele erau lăsate şi, când Stevie păşi pe ele, 
scoaseră un scârţâit ca un țipăt. 

— Oricum aveai de gând să-mi arăţi, spuse Stevie în 
timp ce coborau. Nu-i aşa? 

— Dacă n-o făceam, ai fi găsit tu o cale să cobori aici. 

Stevie strălucea de mândrie. 

— Jos e un adevărat labirint, aşa că stai lângă mine, 
spuse el. 

Larry o luă la dreapta, unde dădură imediat cu nasul de 
un perete. În dreapta lui era o mică deschizătură, care 
ducea către un spaţiu de numai vreo doi metri pătraţi. Din 
acesta se ajungea într-o altă cameră, care să tot fi avut 
vreo trei metri pătraţi şi care se deschidea în ambele părţi 
către şi mai multe cămăruţe. In fiecare dintre ele era 
întuneric şi, ca să faci lumină, trebuia să tragi de un 
lănţişor şi se aprindea un mic bec. 

Stevie fusese cu Hayes în tunelul proaspăt excavat în 
săptămâna fatală dinaintea morţii lui. Mai fusese în spaţii 
sufocant de mici. Cu toate că acest subsol era mult mai 
mare, fusese împărţit aleatoriu în spaţii mici, prin ziduri de 
cărămidă veche, maro. Era un labirint. 

— Ce e asta? întrebă Stevie în timp ce se suceau şi se 
învârteau prin numeroasele spaţii minuscule, cât nişte 
cocioabe. 

— Albert Ellingham era un om ciudat, spuse Larry. 
Lumea uită mereu asta. Era bizar. El şi prietenii lui jucau 
diverse jocuri aici. Unele dintre aceste uşi... 

Chiar în acel moment ajunseră la o uşă. El o deschise, 
dând la iveală un zid de cărămidă. 


e 129 œ» 


— Sunt o păcăleală. Şi tocmai pentru ca nimeni să nu 
înveţe configuraţia, punea ca pereţii interiori să fie 
dărâmaţi şi mutaţi în mod regulat. 

— Ce tare! spuse Stevie. De ce nu apare chestia asta în 
niciuna dintre cărţi? 

— Fiindcă nimeni nu are voie să coboare aici, spuse 
Larry. Şi zidurile astea fără noimă nu există în niciun plan. 
Sunt făcute absolut nefuncţional. Eu, unul, le-aş dărâma pe 
toate şi aş face ceva folositor în spaţiul ăsta. 

Unele zone din mijloc erau ceva mai pline cu obiecte - 
mari, grele. Cutii mari, electrocasnice vechi, mormane de 
scaune şi mobilă veche, desperecheată. Au fost chiar 
nevoiţi să se strecoare printre unele dintre acestea. In 
podea mai erau şi nişte chepenguri grele, din metal. Stevie 
le lumină cu telefonul. 

— Astea ce sunt? întrebă ea. 

— Vechi spaţii de depozitare. Pe vremuri ţineau aici 
provizii - mere, cartofi, conserve. Cele de-acolo erau 
depozite de gheaţă. Iarna tăiau gheaţă şi o împachetau în 
paie. Înainte să existe congelatoarele, existau depozitele 
cu gheaţă. Aşa... 

Ajunseseră într-una din părţile mai vaste ale subsolului - 
un spaţiu de vreo şase metri lungime şi cam jumate din 
atâta pe lăţime. Larry îşi scoase telefonul din buzunar şi 
activă funcţia de lanternă. 

— In clipa asta, spuse el, suntem exact sub biroul lui 
Ellingham. Peretele ăsta - zise şi bătu cu palma în zidul din 
dreapta lor - e permanent şi de susţinere. Iar aici... 

Indreptă o clipă lumina de-a lungul peretelui, apoi îl 
pipăi cu mâna până găsi ce căuta. Apăsă tare una dintre 
cărămizi şi se auzi un doing înfundat, ca de arc. Împinse 
zidul şi acesta cedă, dând la iveală o intrare îngustă, cu o 
uşă cu balamale. Stevie dădu să intre imediat prin 
deschizătură, dar el îi blocă înaintarea cu braţul. 

— Poţi să te uiţi înăuntru, nu că ai avea mare lucru de 
văzut. 

Stevie întinse gâtul în bezna neagră a deschizăturii. Aici, 
duhoarea de praf şi mucegai era cu adevărat oribilă şi 


130 œ» 


Stevie strănută imediat. Îşi scoase telefonul şi îndreptă 
lanterna în beznă. Abia reuşi să întrezărească un pasaj, lat 
de maximum 60 de centimetri, cu un rând de scări în 
capăt. 

— Aşa a scăpat Ellie? întrebă Stevie. A ieşit din birou pe 
o uşă ascunsă? 

— Aşa a scăpat. A coborât pe scări şi a ieşit pe uşa asta. 
Aici... 

Arătă spre fereastră. Câteva cutii erau împinse la 
perete. 

— Erau cutii sub fereastră, care era proptită să stea 
întredeschisă. 

Stevie stătu câteva clipe, uitându-se la ferestruica 
acoperită cu o veche crustă de praf şi pânze de păianjen. 
Pe dinafară era acoperită cu un grilaj. 

— Cum? spuse ea. De unde a ştiut? 

— Nu ştiu, răspunse Larry. Au mai intrat şi alţii în 
subsol, dar, din câte ştiu eu, nimeni n-a găsit până acum 
pasajul ăsta. 

— Deci a ieşit pe fereastră, spuse Stevie uitându-se în 
sus. Cum a trecut de grilaj? 

— Sunt închise cu un cârlig, aici, jos, spuse arătând spre 
un zăvor. Desfaci cârligul şi împingi grilajul în sus. Aşa l- 
am găsit. 

— Deci trece prin pasaj, coboară aici, pune nişte chestii 
unele peste altele, deschide fereastra şi grilajul şi se 
caţără afară. Şi a făcut toate astea în... cât timp? Cinci 
minute? 

— Cam aşa ceva. 

— Deci avea un avans de cinci minute faţă de tine. Şi 
toate astea trebuie să-i fi luat câteva minute, deci avea la 
dispoziţie doar un minut sau două ca să se îndepărteze de 
casă înainte să vii după ea. 

— Să zicem, spuse Larry. Prima dată ne-am dus în 
subsol, dar a trebuit să adunăm oameni pentru căutare. 
Deci, da, a avut vreo cinci minute avans. 

— Unde crezi că s-a dus? întrebă Stevie. Nu avea nimic 
cu ea. Mă rog, avea haina de pe ea. Dar nu avea bani. 


e 131 œ» 


Poate avea telefonul la ea? 

— Nu s-a făcut niciun apel de pe numărul ei şi telefonul 
a dispărut. Ori l-a închis, ori l-a aruncat pe undeva. 

— Tu ce crezi că a făcut? întrebă Stevie. 

— Dacă e să ghicesc, şi-a croit drum către şosea. Am 
coborât imediat şi noi acolo, dar trebuie s-o fi luat prin 
pădure. Poliţia a verificat popasurile de pe autostradă, a 
urmărit autobuzele... Cumva a trecut de noi. Cred că 
cunoaşte nişte oameni în Burlington. Poate unul dintre ei a 
venit şi a luat-o. Asta e teoria mea. 

— Nu crezi că a mâncat-o vreun urs? întrebă Stevie. 

— Nu e imposibil să fi dat peste un urs, dar urşii ucid 
foarte rar oameni şi aproape sigur am fi găsit rămăşiţe. 

O spuse pe un ton puţin cam prea firesc pentru gustul 
lui Stevie. 

— Cred că o să apară, spuse el. Familia lui Element a 
trăit în trecut în comunităţi boeme. Cred că există căi prin 
care putea să ajungă într-o astfel de comunitate şi acum se 
ascunde acolo. Pe-aici sunt o groază de astfel de locuri. 
Dar, până la urmă, oamenii tot ies la iveală. Nimeni nu 
vrea să rămână ascuns pentru totdeauna. Nu e în firea 
omului. 

Nimeni nu vrea să rămână ascuns pentru totdeauna. 

— Pot să te întreb ceva? zise ea. 

Larry arătă printr-un semn că asta făcea de când venise 
la el, aşa că nu vedea de ce s-ar fi oprit acum. 

— Cum se poartă oamenii vinovaţi? întrebă Stevie. 

— În general, mint, răspunse Larry. Unii se pierd cu 
firea imediat, dar alţii pot continua să te mintă în faţă, cu 
sânge-rece ca gheaţa, fără să se oprească niciodată. 

— Dar fac ceva anume? Au cumva vreun... semn care îi 
dă de gol? 

— Da şi nu, spuse Larry. Nu ţine de ei, ci de tine. Odată 
ce îţi petreci destul timp în lumea asta, înveţi să identifici 
semnele. Dar nu te poţi baza pe asta. Trebuie să urmezi 
indiciile oferite de dovezi. Poţi să ai cele mai bune instincte 
din lume, nu contează decât faptele. 

— Nu te poţi baza pe instinct, spuse ea. 


132 + 


— Nu ca să stabileşti vinovăția. Dar instinctul te poate 
ajuta în alte feluri. Te poate proteja ca să nu ţi se întâmple 
ceva. 

Rosti aceste cuvinte pe un ton plin de înţeles. 

— Ție Ellie ţi-a părut vinovată? întrebă ea. 

— Mi s-a părut... speriată, spuse el. Dar era normal să 
fie aşa. 

Intre ei se lăsă o tăcere scurtă, în siajul fricii lui Ellie. 

— Uite ce este, zise Larry. Nu ştim ce s-a întâmplat. Dar 
înclin să cred că a fost un accident, o farsă cu rezultate 
tragice sau ceva în genul ăsta. Cine spune că nu au pus-o 
la cale împreună? Că nu au luat împreună gheaţa 
carbonică? Cred că Element şi Hayes erau doi copii care s- 
au băgat în lucruri în care n-ar fi trebuit să se bage. Orice- 
ar fi făcut, orice s-ar fi întâmplat, nu cred că Element a 
făcut-o intenţionat. Asta dacă a făcut-o ea. Nu-mi dă 
impresia că ar fi periculoasă. N-ai de ce să te temi. Şi 
acum, tot locul ăsta e împânzit de pază. Avem reflectoare 
pe perimetru, camere video... Tot ce-mi doresc de ani de 
zile. N-o să se apropie de tine. N-o s-o las. 

Acum Stevie îl privi pe Larry şi se simţi copleşită de 
nevoia bruscă de a plânge. Ceva se topi puţin în sufletul ei. 
Să fi fost recunoştinţă? Frică înăbuşită? Işi încleştă pumnii 
şi se întoarse înapoi spre partea întunecată a camerei, 
înapoi spre labirintul subteran umed şi rece în care se afla. 
Erau aşa de multe locuri în care te puteai pierde aici, jos, 
şi aici, sus pe munte! Şi în viaţă. Aşa de multe unghere 
întunecate! 

Stevie se mai întoarse o dată către ferestruică. Era 
suficient de largă ca să te poţi strecura prin ea. Toată 
operaţiunea de evadare ar fi necesitat o incredibilă... 
cutezanţă. Ellie îşi păstrase cumpătul într-un mare fel. 

Larry îi făcu semn să se întoarcă pe unde veniseră, s-o ia 
pe potecuţa cu becuri. Trase de lănţişor şi încăperea se 
cufundă în beznă. Doar pe fereastră intra un fir de lumină, 
ca printr-un ochi întunecat, pe jumătate închis. 


Când Stevie ieşi din Casa Mare, observă că în fântâna 
e 133 + 


zeului Neptun era ceva ce nu fusese acolo când intrase ea 
în casă. David stătea aşezat în fântână, iar şuvoaiele de 
apă care se revărsau din gurile deschise ale măreţilor peşti 
prieteni cu Neptun îi cădeau în cap şi-i turteau părul. 

— Specialiştii numesc ăsta comportament de atragere a 
atenţiei, spuse ea apropiindu-se de el. 

— O s-o oprească în curând pe durata iernii, spuse 
David, deschizând gura ca să ia o gură de apă din fântână. 

— E curată? întrebă ea. Crezi că e bine s-o bei? 

El ridică din umeri. Apoi se ridică în picioare cu apa 
şiroindu-i din haine şi ieşi din fântână. Îşi băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor scurţi şi începu să meargă alături 
de ea de parcă ceea ce făcuse era cât se putea de normal. 

— Psihoterapie, spuse ea. Ajută. 

— Am încercat. Până la urmă, toţi ajung să plângă. Cred 
că i-am ajutat să aibă mari revelații despre sine. Ai stat 
ceva acolo. Ce-ai pus la cale? 

— Mă urmăreşti? 

— Nu te urmăresc, spuse el. Sunt doar deosebit de 
interesat. Ce-ai făcut acolo? 

— M-am uitat un pic, răspunse ea. 

— La ce? 

— La subsol. 

— Ce ai văzut? 

— Un labirint, răspunse ea. Subsolul e straniu. Dar e 
limpede cum a ieşit Ellie din casă. A luat-o prin pasaj şi 
apoi a ieşit pe o fereastră de la subsol. 

— Asta ştim, spuse el. Eu te întreb ce s-a întâmplat după 
aceea. N 

— Nu ştiu să-ţi răspund, zise ea. Incerc. Mi-ai cerut să 
cercetez. Cercetez. _ 

David cam tremura în hanoracul lui ud. Încă nu era 
vreme de toamnă târzie, dar categoric nu era o zi de 
umblat în haine ude fleaşcă. Stevie nu putu să nu remarce 
că era cu ochii pe ea şi că faza cu fântâna fusese făcută ca 
s-o impresioneze pe ea. Şi chiar funcţiona. Era bizar... iar 
el arăta tare bine ud. 

— Păi, cercetează mai repede, spuse el. 


e 134 œ» 


Nu e greu să porţi o conversaţie politicoasă, spusese 
Edward King. 

Până şi vocea lui David aducea puţin cu a tatălui lui. 
Vorbele erau altele, dar timbrul era acelaşi. Otrava lui 
King se infiltra peste tot. 

— Nu e răspunderea mea, îl repezi ea. 

— Nici n-am zis că e, răspunse el. Doar că timpul zboară. 

— Nu e vina mea. 

— Nu am zis că... 

— Ei, bine, te porţi ca şi cum ar fi, spuse ea 
îndepărtându-se. 

Era uluitor de uşor să se ambaleze până la o stare de 
indignare şi furie. Trebuia să-şi înfrângă pornirile - să nu-l 
vadă pe David, să nu simtă ceea ce simţea întotdeauna 
când era în preajma lui. Trebuia să-şi alunge dorinţa din 
suflet. O ceartă era o metodă foarte bună de a-şi distrage 
atenţia de la el. Dar nu funcţiona decât până la un punct. 

În plus, nu putea să nu se întrebe: oare David o 
considera vinovată de ce se întâmplase? Şi la fel şi toţi 
ceilalţi? 


e 135 + 


11 


— Anatomia, spuse Pix scriind cuvântul pe tablă, vine 
din greacă. Prefixul ana, înseamnă prin. Rădăcina, tome, 
înseamnă a tăia. Disecţie îşi are originea în latină. Dis 
înseamnă separare şi secare e rădăcina verbului a tăia. 
Deci anatomia şi disecția sunt legate ca limbaj şi ca 
practică. Ca să înţelegi cum funcţionează corpurile, 
trebuie să intri în ele şi să te uiţi. 

În dimineaţa zilei de luni, Stevie era deja înapoi la 
primul curs, şi anume anatomie şi fiziologie, predat de Pix. 
Anatomia era unul din lucrurile pe care Stevie aşteptase cu 
cea mai mare nerăbdare să le studieze la Ellingham - era 
genul de lucru pe care trebuia să-l ştie. Ajunseseră la 
partea din programă dedicată disecţiei, ceea ce însemna 
că se mutaseră într-un laborator. Şi avea şi un partener 
nou de laborator: pe Mudge, cel cu lentile de contact 
colorate. 

— Acestea fiind spuse, zise Pix, veniţi aici şi luaţi câte o 
trusă de disecţie pentru staţiile voastre de lucru şi câte o 
inimă de oaie. 

Stevie se duse fără tragere de inimă în faţă şi luă una 
dintre tăviţe, pe care erau deja pregătite bisturie, foarfeci 
şi catetere. Băgă mâna în cutia frigorifică şi scoase o inimă 
de oaie vidată, de un roşu-închis, aproape negru. 

— Vrei să tai sau să faci desenul? întrebă Mudge. 

Stevie se uită la inimă. Arăta ca un pachet cu sfeclă 
roşie vidată în ţiplă. Oricât i-ar fi plăcut să poarte mănuşi, 
n-o entuziasma ideea. 

— Desenez, spuse ea. 

— Super! 

Îşi puseră amândoi mănuşile chirurgicale, iar Mudge luă 
inima şi tăie ţipla. 

— Îţi place anatomia? întrebă Stevie. 

— Îmi place la nebunie, răspunse Mudge încet. 

— Vrei să te faci doctor? 

— Vreau să lucrez la Disney World, zise Mudge. 


e 136 » 


Stevie ridică privirea spre partenerul ei de laborator, 
înalt de 1,98 m, cu părul vopsit negru ca pana corbului, cu 
lentile de contact mov cu pupilă de şarpe şi cu inele şi 
brățări cu ţepi metalici. 

— Poftim? întrebă el. 

— La Disney World? întrebă ea. 

— Ador Disney World. Uite! 

Se aplecă şi trase cu degetele înmănuşate de gulerul 
tricoului cu Slipknot. Prins de el era un mic obiect. O 
insignă emailată cu Mickey Mouse. 

— E o insignă oferită la retragerea după un an de 
serviciu, spuse el. Le colecţionez. Am vreo sută. 

Se îndreptă iar de spate. 

— De aceea nu am niciun tatuaj, spuse el. Membrii 
distribuţiei nu au voie să aibă tatuaje vizibile. 

— Vrei să faci parte din distribuţie, spuse Stevie. Să-l 
joci pe Mickey, cum ar veni? 

— Toţi angajaţii sunt numiţi membri ai distribuţiei, 
spuse el. Sigur, la un moment dat vreau să ajung 
Imaginator, dar aş vrea să încep lucrând în parc la nivelul 
vizitatorilor. Care e prima incizie? 


Când Stevie ieşi din clădire, mirosind încă a disecţie, îl 
găsi pe David aşteptând-o aşezat, cu o pereche de ochelari 
de soare pe nas şi o expresie îngâmfată pe chip. 

— Salut, Scooby! zise el. Ţi-a mai emis creierul ceva 
unde? 

Stevie discutase cu el în seara de dinainte, spunându-i 
că cercetase subsolul. Subsolul nu-i îmbogăţise cu nimic 
bagajul de informaţii. 

— Ţi-a zis, spuse el. Pare să fie clar că a coborât prin 
pasaj, a pus laolaltă nişte chestii ca să urce până la 
fereastră, apoi s-a căţărat afară. 

— Ceea ce ştim, spuse el. Doar că sunt surprins, cred, că 
nu mi-a spus că există un panou ascuns în peretele Casei 
Mari. Noi ne împărtăşeam astfel de lucruri. 

— Mai ştii şi de alte locuri? întrebă Stevie. 

— Ştiu tot felul de lucruri, răspunse el zâmbind. Poate 


e 137 œ» 


că, dacă eşti cuminte, o să ţi le împărtăşesc şi ţie. Dar 
ideea e... cum a făcut de-a ieşit pe fereastră ca apoi să 
dispară fără urmă? Ţi-am spus toate motivele pentru care 
pun această întrebare. 

— Deci tu ce crezi? spuse Stevie. Ce făceai dacă erai în 
locul ei? 

— Poate că în noaptea aia s-a ascuns, spuse el. Asta a 
fost mereu senzaţia mea. Cred că s-a ascuns până a 
hotărât ce să facă. Se putea ascunde într-o mulţime de 
locuri. Doar că după aceea au închis toate căile de acces, 
asta mă tot roade pe mine. N-avea palton, n-avea telefon. 
Nu ştiu. Trebuie să fi folosit undeva un telefon. Pur şi 
simplu nu pricep şi nu reuşesc să pricep. Dar... cred că ar 
trebui să mă duc la ora de analiză. 

— Te duci la cursuri de analiză matematică? întrebă 
Stevie. 

— Mai fac din când în când act de prezenţă, răspunse el. 
Îl ţin în suspans pe Shorty. Dr. Short mă iubeşte. Toată 
lumea mă iubeşte. Sunt adorabil. 

Îşi ridică ochelarii şi-i făcu cu ochiul, apoi se răsuci pe 
călcâie şi porni spre şcoală. 

Ce naiba mai însemna şi asta? Evident, erau din nou 
prieteni. Sau aşa considera David. 

Alungă sentimentul de confuzie care o cuprinsese şi o 
luă spre Casa Mare. Avea treabă. 


Podul casei Ellingham era un loc cu adevărat magic. 
Această peşteră aşezată deasupra tuturor, întinsă pe o 
suprafaţă la fel de mare ca toată amprenta la sol a Casei 
Mari, era, probabil, cel mai intim loc din campus. Era 
învăluit în penumbră, datorită luminii strecurate printre 
jaluzele. Aici ajunseseră rămăşiţele vieţii de la Ellingham, 
aici, în toate aceste corpuri cu rafturi metalice. Stevie se 
plimbă iar printre ele, lăsându-se pătrunsă de tăcerea din 
jur. Era un miros slab de praf, dar era un praf fin, 
stratificat, captiv în catifele, odihnind ca zăpada pe oglinzi. 
Aici, totul era încremenit în timp. 

Plimbându-se printre rafturi ca să se readapteze, Stevie 


< 138 » 


îşi aminti că mare parte din ce era aici era, de fapt, gunoi. 
Gunoi de bună calitate, dar gunoi. Erau cutii peste cutii 
pline cu clanţe. Vrafuri de farfurii. Cutii cu uniforme vechi. 
Unele lucruri pe care îşi dorea să le studieze din nou, 
precum şirul de rafturi care conţinea obiectele din vechiul 
birou al lui Albert Ellingham - obiectele care nu fuseseră 
suficient de importante ca să fie trimise vreunui muzeu sau 
la vreo arhivă. Mai erau şi nişte telefoane şi cabluri, hârtie 
nefolosită şi mape de plastic. Băgă mâna într-una din cutii, 
unde găsise formularul de Western Union cu ghicitoare pe 
care o scrisese Albert Ellingham în ziua în care murise: 


Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? 
E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă. 


Cotrobăi din nou în aceeaşi cutie, cu un ochi la caiet, ca 
să vadă dacă nu găsea aici vreunul dintre obiectele de pe 
lista lui Fenton. Cutia conţinea lucruri precum 
prespapieruri, capse, vechi hârtii cu antet, nişte cutiuţe cu 
etichete scrise la o maşină de scris Smith Corona, peniţe 
de cea mai bună calitate, marca F.B. Bridges, cablu de 
înregistrare Webster-Chicago, role de hârtie pentru o 
maşinărie de socotit Borough... toate aceste produse care 
trebuie să fi fost cândva ceva, ceva ce se găsea peste tot, 
dar care acum nu mai însemnau nimic. Erau perimate. 

Se aşeză pe podea şi trecu în revistă lista din caietul pe 
care i-l dăduse Fenton. Stevie avea de verificat 307 
articole. Unele aveau să fie relativ simple şi rapid de 
verificat - care camere erau legate între ele prin uşi, 
confirmarea unor culori, materiale şi imprimeuri. Pentru 
unele avea să trebuiască să citească numeroasele volume 
de registre ale gospodăriei. Ceea ce o izbi pe Stevie era 
banalitatea, chiar stupiditatea acestor detalii. Sau, cel 
puţin, aşa părea. Dar munca de detectiv, şi poate şi cea de 
scriitor, necesita documentare şi detaliile contau. 

Deschise un document pe laptop şi pregăti un plan de 
atac rudimentar, separând punctele de pe listă în grupuri 
de lucruri pe care le putea căuta concomitent. Cu puţină 


e 139 + 


muncă, le ordonă în şapte liste, grupate după tip. Genul 
acesta de muncă o calma şi o scotea din ale ei. 
Demontează, ordonează, fă o listă. În scurt timp, notițele 
neglijente ale lui Fenton erau într-un format curat. Decise 
să se apuce pe loc de prima listă şi trase jos de pe rafturi 
mai multe volume de registre. 

Registrele gospodăriei conţineau toate activităţile zilnice 
ale casei Ellingham: comenzile de alimente şi provizii, 
mesele servite, sarcinile îndeplinite. Carnea venea lunea şi 
joia, peştele, de patru ori pe săptămână, iar fabrica de 
lactate făcea zilnic livrări masive. Iarna, portocalele şi 
lămâile erau comandate special din Florida. Alimentele de 
bază, legumele şi produsele de întreţinere veneau uneori şi 
de trei ori pe zi. Curăţenia era un proces de mare 
anvergură, în perpetuă desfăşurare. Pe lângă personalul 
permanent al casei, erau aduse camioane de lucrători 
locali ca să frece ferestrele şi pereţii din sticlă ai 
verandelor, să lustruiască kilometri de lemn de trandafir, 
să şteargă de praf munţii de marmură, să scoată cenuşa 
din şemineuri, să taie lemne şi să le facă stivă, să 
împacheteze gheaţa şi s-o depoziteze, să repare orice era 
de reparat. Mai era şi personalul care lucra afară - o mică 
armată de grădinari ce plantau şi pliveau şi udau şi 
convingeau cu trudă viaţa să răsară din versantul 
muntelui. Toți aceştia, plus sutele care munceau la 
terminarea construcţiei şcolii. Deveni cât se poate de 
limpede cât trebuie să fi însemnat Academia Ellingham 
pentru localnici. Toți trebuie să fi lucrat acolo la un 
moment dat. Toată lumea vindea ceva academiei. Afaceri 
întregi se bazau pe acest om ciudat şi şcoala lui de la 
dracu-n praznic. Era un efort imens, făcut pentru doar o 
mână de oameni, dar în acelaşi timp Albert Ellingham a 
devenit persoana căreia îi datorau aproape totul. Dacă îl 
atacai pe el, îi atacai pe toţi. 

Sigur că avea oarecum sens că cineva a vrut să-l ucidă 
pe Anton Vorachek. Oamenii cunoşteau familia, depindeau 
de ea. Şi erau nenumărați oameni care văzuseră domeniul, 
măcar parţial. Nu ştiau de tuneluri, dar omul cu gheaţa 


e 140 œ» 


ştia de subsol, livratorul de bucătărie, oamenii de la 
curăţenie văzuseră casa pe dinăuntru. Oamenii vorbeau. 

Stevie opri calculatorul şi închise ochii. O pană. O 
bucăţică de pânză cu mărgele. Un ruj. O pereche de 
gangsteri închipuiţi. Ce însemnau toate astea? Să fi vorbit 
Francis şi Edward cu cineva? Să fi fost în cârdăşie cu 
cineva din afară? 

Răspunsurile nu erau încă disponibile. 

Se scutură de praf şi aruncă iar o privire în jur. Avea de 
vizitat vechi prieteni. Pe-aici, pe undeva era o cutie cu 
ziare pe care Albert Ellingham o îngropase în tunel - 
tocmai fusese excavată. Putea conţine ceva util. Nu reuşi s- 
o găsească. Se duse la capătul încăperii, la cea mai mare 
comoară din pod. Era o movilă imensă cu un diametru de 
vreo doi metri şi jumătate, acoperită cu un cearşaf. Îl trase 
deoparte cu grijă. 

Sub el se afla o altă Casă Mare, o copie exactă a 
originalului. Fusese făcută pentru Alice Ellingham după 
dispariţia ei. Stătea şi aduna praf, aşteptând-o să se 
întoarcă. Pipăi prin spate ca să găsească ivărul şi s-o 
deschidă, apoi studie camerele dinăuntru, care erau exact 
aşa cum fuseseră în anii '30. În bucătărie se vedeau 
bucătărese care lucrau cu oale minuscule. În dormitorul lui 
Iris patul era făcut, cu aşternuturi mici de satin, iar pe 
măsuţa de toaletă erau aranjate perii şi sticluţe de parfum. 
Stevie privi scena de sus ca o zeiţă, examinând vechile 
dormitoare şi băile rustice cu plăci de gresie minuscule. Şi 
era acolo şi biroul lui Albert Ellingham, cu copii ale 
scaunelor lui, birourilor lui, covoarelor lui şi chiar unele 
dintre obiectele la care tocmai se uitase. 

Era chiar şi o păpuşă care-l reprezenta pe el. Stevie o 
luă în mână. Porţelanul cu încheieturi mobile se îndoia 
cum voia ea. Pe faţă avea pictat un zâmbet binevoitor. 
Casa de păpuşi avea ceva profund tulburător. Poate tocmai 
de aceea nu fusese niciodată expusă public. 

Se întuneca de-acum. Podul se cufundase în umbră. 
Probabil că era timpul să meargă la cină. Puse păpuşa la 
loc. În timp ce se îndrepta spre ieşire, se uită pe fereastra 


e 141 œ» 


dinspre vest, care dădea către şopronul de întreţinere şi 
mica parcare a corpului profesoral. Erau acolo doar două 
maşini, foarte scumpe. Doctorul Quinn se îndrepta 
schimbându-şi ochelarii spre una dintre ele, o maşină sport 
roşie. Era şi firesc să conducă ceva ce arăta ca şi cum ar 
trebui să zboare pe vreo autostradă montană din Europa 
sau pe coasta Franţei, la Nisa. Dar nu parcarea era 
adevărata privelişte. De aici vedea munţii până departe. 
De ce fusese, oare, nevoie ca să se construiască în acest 
loc? Ca să iei un pisc de munte neîmblânzit, pe care nu 
putea locui nimeni, şi să construieşti pe el un mic imperiu? 
Albert Ellingham era obsedat de zei şi zeițe. Oare încerca 
să-şi creeze propriul lui Olimp, să deţină o bucată de 
pământ şi de cer? 

Telefonul îi bâzâi în buzunar. Era un mesaj de la un 
număr necunoscut. 

Sper că totul merge bine. - EK 

Edward King, amintindu-i că era aici. Că o supraveghea. 
Mesajul era palpabil ca o mână pe umăr. Nu îi dăduse 
numărul ei, dar asta era şi ideea - îi transmitea că nu avea 
nevoie să ceară această informaţie. Era la îndemâna lui 
oricând voia. 

— Vrei să ne jucăm? întrebă ea telefonul. 

Dar nu avea nicio armă pe care s-o poată folosi 
împotriva lui. Tot ce putea face era să ia la rând punctele 
de pe lista asta, să-şi urmeze indiciile. Nu era proprietatea 
lui - doar împrumutase o parte din ea. 

Asta avea de gând să-şi spună de-acum încolo. 


e 142 œ» 


12 


Halloweenul - sezonul, apoi data în sine - se furişă încet 
în campusul Ellingham. Decorul era pictat din nou în 
fiecare seară, cu frunzele tot mai aurii în detrimentul celor 
verzi. Unele dintre viţele de iederă care şerpuiau pe clădiri 
se făcură de un roşu şocant. În ferestre, pe praguri şi în 
firide începură să apară dovleci. Nopțile întindeau degete 
lungi în zile, ca să tragă timpul către ele. Stevie se obişnui 
din nou cu viaţa la Ellingham, iar Ellingham se obişnui din 
nou cu ea. Camera i se părea acum mai intimă. Mirosea 
mai familiar, a pilota ei şi a detergentul de rufe de la 
Ellingham (aveau serviciu de spălătorie - trimiteau rufele 
murdare într-un sac şi se întorceau curate şi împăturite), a 
fum vechi de la şemineul din camera comună. 

Incercă să recupereze materia pierdută şi, vreo 
săptămână, chiar crezu că avea să reuşească. Această 
încredere în sine era în mare parte bazată pe un tur de 
forţă de o noapte, în care făcu module de limbă spaniolă 
până la ora 3 dimineaţa. După efortul susţinut, se simţi 
foarte savantă, poate chiar sclipitoare, poate un geniu 
nerecunoscut al vremii ei. Euforia se risipi brutal când îşi 
dădu seama că pierduse sisteme întregi la anatomie, că era 
în urmă cu patru romane la engleză şi că eseul ei la istorie 
pe tema preşedinţiei Harding nu avea, de fapt, să fie scris 
niciodată. Existenţa lui era o mică farsă conceptuală. 

Insă făcuse progrese în privinţa sarcinii date de Fenton. 
Petrecuse lungi ore în pod, luând la rând articolele 
plicticoase de pe listă. Stevie nu crezuse că o puteau 
plictisi detaliile cazului Ellingham, dar Fenton reuşise să 
facă asta cu lista ei. 

Acum, în dimineaţa de Halloween, era iar în microbuz, 
întorcându-se cu prima lucrare dusă ca lumea la bun 
sfârşit în tot timpul petrecut de ea la Ellingham. Era plăcut 
să faci ceva cum trebuie. 

Inainte să pornească spre Burlington, Stevie trebui s-o 
asigure pe Janelle că avea să se întoarcă la timp pentru 


e 143 >» 


petrecerea de Halloween din acea seară. Stevie avusese 
întotdeauna o atitudine ambivalentă faţă de Halloween. 
Halloweenul avea multe părţi bune - emisiunile despre 
cazuri reale de crimă se înmulţeau întotdeauna, alte 
seriale îşi scoteau pe post episoadele cu intrigă polițistă, 
iar furişatul prin întuneric devenea în general mai 
acceptabil. Dar cu costumele nu se putuse împăca 
niciodată. lată care era prima problemă: trebuia să fii 
„Frumuşică”. Acesta fusese mesajul pe care-l primise toată 
viaţa. In copilărie, Halloweenul era ziua în care Stevie era 
îndesată împotriva voinţei ei într-un costum de prinţesă 
Disney. „Arăţi aşa de frumuşică”, spunea mama ei 
prinzând cu ace de siguranţă poliesterul subţire al rochiei 
de Belle de stratul de haine groase de dedesubt. „Nu vrei 
să fii prinţesă?” 

Stevie nu voia să fie prinţesă. Nu ştia prea bine ce erau 
prinţesele sau ce făceau ele. Ceruse să fie altfel de 
prinţesă, ca prinţesa Leia, dar propunerea i-a fost 
respinsă. Nu i s-a dat niciodată un motiv. Stevie arăta spre 
fiecare costum din magazin - fantomă, pirat, banană. 
Degeaba. Trebuia să fie de fiecare dată prinţesă Disney şi 
aceleaşi costume erau scoase la nesfârşit de pe umeraşe. 

Era de la sine înţeles că Janelle Franklin lua 
Halloweenul foarte în serios. Îl organizase şi-l planificase 
cu aceeaşi precizie şi atenţie la detalii pe care le aplica în 
toate aspectele vieţii ei. Stevie o văzuse cum muncise o 
săptămână la construirea de la zero a unui costum de 
Femeia Fantastică, cosându-l, aplicând lucruri, tăind 
burete, vopsind cu spray şi lipind cu pistolul de lipit. 
Ceruse de mai multe ori şi ajutorul lui Stevie şi cu acele 
ocazii o interogase ca să afle ce costum intenţiona să 
poarte. Refuza să accepte răspunsul lui Stevie că se va 
costuma într-o persoană care stă acasă, fără costum. 

— Halloweenul e şansa de a fi orice vrei să fii, a spus 
Janelle în timp ce Stevie lipea o bucată de polistiren în 
formă de W pe un corset purtat de Janelle. Nu trebuie să 
fie totul sexy, sexy. Astea sunt porcării impuse de 
patriarhat. Eu sunt Femeia Fantastică fiindcă-mi place 


e 144 œ 


mult Femeia Fantastică. 'Ţie cine-ţi place? 

— Oamenii care lucrează la bazele de date de ADN? a 
răspuns Stevie verificând că Wul era bine prins. 

— Aha! Dar detectivi? Sherlock Holmes? 

Stevie şi-a dat ochii peste cap. 

— Care-i problema cu Sherlock Holmes? a întrebat 
Janelle. 

— Nu-i nicio problemă cu Sherlock Holmes, a răspuns 
Stevie. Dar el nu e un costum. E... 

Stevie a fluturat din mâini încercând să transmită ideea 
că nu pui, aşa, pe tine hainele celui mai mare detectiv 
fictiv, cel care a inspirat tehnici de investigare reale şi că 
nu, nu e vorba doar de şapcă sau de haină. Janelle i-a 
dirijat cu grijă înapoi mâna în care încă mai ţinea pistolul 
de lipit. 

— Zi-mi altul, a spus Janelle. 

— Eu ştiu?... Hercule Poirot? 

— Bravo! a spus Janelle. Costumează-te în el! 

Bugetul lui Stevie pentru costum era, practic, de 10 
dolari, mai puţin chiar, dacă se putea. Şcoala dădea voie 
elevilor să folosească costumele de la teatru. Acolo a găsit 
Stevie un costum care - chiar dacă nu se ridica la 
înălţimea standardelor celui mai dichisit detectiv al Belgiei 
- era suficient de bun. Avea să-şi dea părul pe spate, lipit 
de cap, şi să-şi pună pălărie. Avea să împrumute de la Vi 
un spray negru. Mustaţa o cumpărase on-line. Sâmbătă 
dimineaţă aşezase toate astea pe pat, apoi se urcase în 
microbuz ca să se ducă la întâlnire. În seara asta avea să 
joace rol de detectiv, dar acum trebuia să încerce să fie 
detectiv. 

Fenton locuia în mijlocul Burlingtonului, în zona 
universităţii. Strada pe care locuia era plină de case în stil 
victorian, care probabil fuseseră cândva locuinţele unor 
familii bogate. Aveau verande mari, pe toată lungimea, 
care dădeau spre lacul Champlain. Universitatea preluase 
unele dintre frumoasele clădiri din cărămidă şi le 
transformase. Pe celelalte, cele mari, neregulate, pictate în 
tot felul de culori, le împărţise în apartamente pentru 


< 145» 


studenţi, care puseseră pe verande lăzi frigorifice şi 
balansoare şi hamacuri, iar în ferestre atârnaseră afişe şi 
lozinci şi tapiserii. 

Casa ei era micuță, de un verde-prăfuit, amplasată între 
căminul unei frăţii a studenţilor şi un magazin de 
delicatese. Veranda din faţă era închisă cu plasă şi era 
plină cu munţi de ziare, lăzi pentru sticle de lapte şi o 
mulţime de materiale reciclabile. Stevie remarcă o temă 
recurentă printre reciclabile. Conţineau o mulţime de 
sticle. Numeroase sticle de vin, două sticle de whisky, o 
sticlă de vodcă. Îşi aminti cum Hunter luase cana de cafea 
a lui Fenton ca s-o studieze. 

Deodată, gestul avea noimă. 

Înăuntru urla muzica, aşa că Stevie fu nevoită să bată un 
minut întreg la uşa cu vopsea scorojită, până să i se 
răspundă. Fenton deschise, cu o ţigară neaprinsă în gură. 
Azi purta o veche pereche de blugi cu talie până-n gât şi 
un pulover negru, lălâu. 

— Salut, zise ea împingând înăuntru cu piciorul gol o 
pisică portocalie mare. Intră! 

Într-un fel, casa lui Fenton era exact cum Stevie fusese 
sigură că avea să fie, şi totuşi o surprinse. Mirosea a fum 
de ţigară şi pisici şi gunoi şi a parfumul unei singure 
lumânări aprinse, care ar fi trebuit să acopere toate 
celelalte mirosuri, dar nu făcea decât să le înrăutăţească. 
Intrară într-un living alcătuit în mare parte din cărţi. Cărţi 
pe rafturi. Teancuri de cărţi pe lângă tot peretele. Cărţi pe 
toată masa rotundă din mijlocul camerei. Cărţi împrăştiate 
pe scaune. Mai era acolo un televizor mare şi un dulap plin 
cu DVD-uri. Peste tot erau pahare şi căni şi chestii 
imposibil de identificat, în folie de aluminiu. Mai erau şi 
nişte lucruri care probabil erau ale lui Hunter - o haină, 
nişte adidaşi, câteva cărţi despre mediu. În timp ce studia 
camera, mai zări două pisici camuflate în peisaj. Mirosul 
plutea peste tot şi toate. Stevie încercă să nu îşi arate 
dezgustul, dar nu se putu abţine să nu-şi acopere nasul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Fenton tare, ca să acopere 
muzica. 


e 146 - 


— Nimic, doar... 

Fenton opri muzica şi se făcu brusc linişte. 

— Îţi place Rolling Stones? întrebă ea. 

— Păi... 

— Cea mai bună trupă din lume. Exile on Main Street. 
Cel mai bun album din lume. Fără discuţie. Pute a ceva 
aici? Hunter îmi spune tot timpul asta. Mi-am pierdut de 
ani buni mirosul. Deschide o fereastră dacă crezi că 
miroase urât. Hai în birou! 

Fenton îşi puse după ureche ţigara neaprinsă şi-i făcu 
semn să intre pe nişte uşi duble de sticlă, acoperite cu 
jaluzele de bambus. Camera asta ducea totul la un alt 
nivel. Majoritatea spaţiului era ocupat de un birou imens 
de nuc, cu o veioză cu abajur verde. In colţ era un scaun 
de piele vădit utilizat la greu. Şi aici erau cărţi, puse în 
teancuri joase, ordonate. Printre teancuri erau cutii mari 
din carton pentru documente şi fişete din metal. Dar 
pereţii au fost cei care i-au captat complet atenţia. Un 
perete era plin cu fotografiile alb-negru ale persoanelor 
despre care se ştia că erau în casă în ziua răpirii. Era o 
secţiune întreagă de poze cu Vorachek. Apoi poze cu casa 
şi domeniul. Apoi hărţi, vechi şi noi. Cea aflată cel mai 
aproape de Stevie era din hârtie subţire, fragilă, dar într-o 
stare foarte bună, şi arăta autostrăzile din Vermont, 
desenate cu linii groase, cu cerneală albastră. În această 
hartă erau înfipte câteva piuneze colorate. 

— Hartă rutieră originală, tipărită în 1935, spuse 
Fenton. 

Era diagrama unei conspirații. O diagramă adevărată şi 
reală a unei conspirații. Lipseau doar firele care să 
conecteze diverse puncte din diagramă. 

— Deci, zise Fenton, cum ne-am descurcat? 

Stevie împinse carnetul spre ea. 

— Am făcut 290 din 307, spuse Stevie. Lipseau câteva 
lucruri. N-am găsit modelul de veselă pe care-l căutai. 

Fenton făcu hmmm şi răsfoi notesul răsucindu-şi pe 
deget una dintre buclele sure. 

— Lasă-mă să citesc asta, spuse ea. Du-te şi ia-ţi o Cola 


e 147 œ 


sau ce vrei din bucătărie. 

Fenton o alungă pe Stevie cu o fluturare din mână. 
Stevie trecu iar prin living, oprindu-se lângă canapea ca să 
mângâie o pisică mare, roşcată. Canapeaua era acoperită 
cu un strat aşa gros de păr de pisică, încât de-abia se mai 
vedea culoarea stofei. Pe jos erau fire de nisip de litieră, 
scrum şi bucățele mici de hârtie. Pe fiecare suprafaţă 
liberă erau urme circulare de la căni şi pahare. Avea 
impresia că în bucătărie n-o aştepta o experienţă plăcută, 
dar observă că cineva făcuse oarece eforturi. Erau multe 
pahare murdare, dar erau adunate lângă chiuvetă. Pe 
podea, lângă coşul de gunoi erau mai multe sticle de vin 
goale şi o cutie de pizza. Nimic bun n-avea să iasă dacă 
deschidea frigiderul. Stevie provenea dintr-o familie 
crispată, în care cel mai mic miros sau urmă de murdărie 
erau considerate inacceptabile în bucătărie şi ştia fără 
urmă de îndoială că în frigiderul acesta avea să fie un 
miros de la vreun aliment neînchis cum trebuia sau 
expirat. 

Însă într-o cutie de pe podea erau nişte doze de Cola 
calde. Stevie luă una, o deschise şi şterse capacul cu 
mâneca înainte să soarbă din ea. Se uită prin teancul de 
cărţi de pe masă şi tocmai deschisese una despre 
Spintecătorul din Yorkshire când auzi că se deschide uşa. 

— Bună! strigă o voce. 

Se aplecă să vadă cine era şi îl văzu pe Hunter intrând 
pe uşă, sprijinindu-şi cârja de perete şi lăsându-şi rucsacul 
să cadă pe jos, ca să-şi scoată pufoaica. Stevie se retrase, 
simțindu-se aiurea să fie găsită în casa lui, bându-i cola 
caldă, deşi avea permisiunea să fie aici. 

— N-am găsit limete, spuse el. Dar am cumpărat nişte 
conserve de carne... 

Intră în bucătărie şi clipi surprins. 

— Ei! spuse el. Ăăă... salut! Scuze! Bună. 

— Hunter? strigă Fenton. 

— Da! 

— Dă-i o Cola lui Stevie! 

Hunter zâmbi strâmb, cu blândeţe jenată şi făcu semn 


< 148 >» 


din cap către Cola din mâna lui Stevie. 

— Scuze, spuse el. E cam dezordine aici. Ai venit... să 
lucrezi? 

— Mătugşa ta se uită pe nişte chestii pe care le-am făcut. 

— Aha! Super! 

Hunter se uită în jur de parcă îi părea rău că deranja, în 
propria lui casă. Băiatul avea un aer solar. Păr blond, tuns 
cam scurt, probabil o tunsoare ieftină şi rapidă, sau poate 
chiar făcută acasă. Cei câţiva pistrui care-i pudrau chipul îl 
făceau să arate mai tânăr decât era. 

— Aşa, zise el aşezându-se. la spune, cum e la 
Ellingham? 

— Intens, spuse ea. Incredibil. Copleşitor. 

— Şi tu cum ai intrat acolo? 

— Am scris despre cât de obsedată sunt de caz, spuse 
ea. N-am crezut că aveau să mă primească. Dar cuiva i-a 
plăcut totuşi ce-am scris. 

— Probabil că ai acea calitate pe care o caută ei, zise el. 
Adevărul e că şi eu am aplicat. Dar eu n-am primit 
scrisoarea de la Hogwarts. 

Pentru prima dată îşi dădu seama că în ochii altora, care 
poate şi-au dorit să meargă la Ellingham, să se bucure de 
această magie, ea era o iniţiată, era inclusă în lumea 
aceea. Era de invidiat. Lucru bizar şi cam jenant. Işi dori 
să spună ceva ca să-l facă pe Hunter să se simtă mai bine, 
dar ştia că, dacă ar fi fost în locul lui, s-ar fi simţit tratată 
de sus. 

— Nu-i nimic, spuse el. Nu-mi pusesem mari speranţe în 
asta. Doar că ştiam de la mătuşa mea de Ellingham şi mi- 
am încercat norocul. 

Se strâmbă şi aruncă o privire în jur, de parcă era 
stingherit de tot ce spunea. 

— Eu încă mai cred că am fost admisă din greşeală, 
spuse Stevie. 

— Sunt sigur că toţi spun asta. 

— Nimeni nu spune asta, zise Stevie. Doar eu. S-ar putea 
să fie adevărat. Prietena mea, Janelle, e un geniu. 
Prietenul meu, Nate, e scriitor de succes. Toată lumea e 


e 149 + 


ceva acolo. 

— Şi tu eşti ceva, spuse el. 

— Mie îmi plac misterele, spuse ea. 

— Cui nu-i plac? zâmbi el. 

— Multor oameni. 

— Proştilor, zise el. 

Asta o făcu să zâmbească. 

— Bravo! Ai făcut treabă bună. 

Fenton stătea în uşă. 

— Ai făcut totul mult mai repede decât mă aşteptam. 
Leneşii mei de masteranzi ar fi tărăgănat-o tot semestrul. 
Hai! 

Hunter se strâmbă puţin şi Stevie se ridică s-o urmeze 
pe Fenton la ea în birou. Odată ajunse înăuntru, Fenton 
închise uşile duble, apoi se aşeză şi o măsură din priviri. 

— Eşti serioasă, spuse ea. Asta-mi place. Credeam că o 
s-o ardem aiurea ca să ne aflăm în treabă, dar e OK. Poate 
că reuşim să facem treabă serioasă împreună. 

Stevie se întrebă ce făcuse toată săptămâna, dacă asta 
nu era treabă serioasă. 

— Regula numărul unu, spuse Fenton arătând spre zidul 
de cutii cu documente. Nu pune nimic pe internet. Odată 
ce încarci ceva on-line, nu mai face doi bani. Nu-ţi mai 
aparţine. 

Işi scoase ţigara de după ureche şi o aprinse cu o 
brichetă luată de pe birou. 

— Presupun că ai citit transcrierea stenogramelor de la 
procesul lui Vorachek? 

— Bineînţeles, spuse Stevie. 

Era unul din primele lucruri pe care le făcea orice om 
interesat de caz. Fenton scoase o copie legată a 
transcrierii, cu cel puţin 100 de bileţele lipicioase ieşind în 
lateral. 

— Poftim, spuse ea. Citeşte rândurile evidenţiate cu 
marker. 

Era mărturia lui Marion Nelson, şefa Casei Minerva. 
Acestea erau rândurile marcate de Fenton: 


<e 150 - 


ACUZAREA: Domnişoară Nelson, ne puteţi spune 
când v-aţi dat seama că Dolores Epstein dispăruse? 

MARION NELSON: În seara aceea, imediat după 
ora 9. 

ACUZAREA: 9 seara? Nu e o oră cam târzie ca o 
fată să umble pe-afară? 

MN: Păi, nu, nu la Ellingham. Unul din preceptele 
şcolii e că elevii sunt liberi să înveţe şi să exploreze. 
Școala e... mă rog, şcoala părea... şi în general e un 
loc foarte sigur. Ca să poată citi, să se poată distra, 
să experimenteze şi să înveţe. Dottie era o cititoare 
avidă şi se ascundea deseori cu o carte prin vreun 
ungher. Dar de obicei apărea la cină. 

ACUZAREA: Şi acum n-a apărut? 

MN: Nu. 

ACUZAREA: Când aţi aflat că dispăruse? 

MN: Când oamenii domnului Ellingham au venit 
în zori la uşa noastră şi ne-au cerut să-i punem pe 
copii să-şi facă bagajele şi să se pregătească de 
plecare. 


— Şi acum... spuse Fenton luând înapoi transcrierea şi 


trecând mai departe, la o pagină cu mărturia din 22 iulie 


1938 a lui Margo Fields, operatoarea de la centrala 


telefonică locală, care făcuse legătura pentru apelurile în 


care răpitorii cereau recompensa. 


Fenton marcase alte rânduri: 


ACUZAREA: Domnişoară Fields, pe 13 aprilie 
1936, lucrai la centrala telefonică din Burlington. 
Corect? 

MARGO FIELDS: Da, eram. Da. La muncă, da. 

ACUZAREA: De când sunteți operatoare, 
domnişoară Fields? 

MF: Se fac şase ani în iunie. M-am angajat de cum 
am terminat liceul. Nu ştiam ce voiam să fac, dar 
era un post liber şi am aplicat, l-am primit şi cu asta 
mă ocup de atunci. 


e 151 œ» 


ACUZAREA: Ce ne puteţi spune despre liniile de 
telefonie care duc la Academia Ellingham? 

MF: A, sunt o mulțime. Şapte linii în casă şi apoi 
multe dintre clădiri au propriile lor telefoane. În 
total sunt şaisprezece linii către proprietate. 

ACUZAREA: Şapte linii în casă? 

MF: Da. Până să vină domnul Ellingham nici n-am 
ştiut că o casă poate avea şapte linii! Vă imaginaţi? 
Șapte telefoane într-o singură casă! 

ACUZAREA: Ne puteţi spune unde duc liniile? 

MF: Păi, una duce la domnul Montgomery. El e 
valetul. Mai e una în bucătărie, una la domnul 
Mackenzie - el e secretarul domnului Ellingham, 
una la doamna Ellingham, un telefon pentru oaspeți, 
un telefon pentru menajeră şi apoi, bineînţeles, mai 
e şi telefonul domnului Ellingham. Majoritatea 
apelurilor către şi din casă sunt ale domnului 
Montgomery sau ale domnului Mackenzie sau ale 
doamnei Ellingham, cu excepţia cazurilor când e 
vreo petrecere acolo sus. Atunci apelurile vin şi 
pleacă de la toate telefoanele toată ziua. lar 
apelurile care merg la telefonul domnului 
Montgomery... vin şi pleacă peste tot! 

ACUZAREA: Domnişoară Fields, să mergem la 
după-amiaza zilei de 13 aprilie. La ce oră ajungi la 
serviciu? 

MF: Păi, în ziua aia lucram în schimbul care 
începea la 5 după-amiază. De obicei, înainte de 
schimbul de la 5, iau prânzul la Henry's. Deci m-am 
aşezat la postul meu la ora 5 şi am înlocuit-o pe 
Helen. Helen Woolman. 

ACUZAREA: Onorată instanță, prezint dovada cu 
numărul 56A. Domnişoară Fields, acesta e registrul 
pe care îl folosiţi ca să ţineţi evidența apelurilor? 

MF: Da. 

ACUZAREA: Vorbiţi-ne despre legătura pe care 
ați făcut-o în seara aceea, la ora 7 şi un sfert. 

MF: Sigur. Acel apel a venit de la o cabină 


e 152 » 


telefonică de la colțul străzilor College şi Church. Au 
sunat pe telefonul domnului Montgomery. Nu prea 
văd apeluri către casa Ellingham care să fie date 
dintr-o cabină telefonică, dar aceea e chiar lângă 
piață, aşa că m-am gândit că o fi vreo livrare sau aşa 
ceva. Dar, ştiţi, eram curioasă. 

ACUZAREA: Puteţi descrie vocea de la telefon? 

MF: Răguşită. Foarte răguşită. Cu un fel de a 
vorbi foarte ciudat. Parcă vorbea printr-un tub sau 
aşa ceva. Dar telefonul ăla are uneori o conexiune 
dubioasă. 

ACUZAREA: Ce altceva vă mai amintiţi despre 
voce? La ce vă referiţi când spuneți că era ciudată? 

MF: A, avea accent. 

ACUZAREA: Ce fel de accent? 

MF: Nu era american. European, parcă. Vecina 
mea, doamna Czarnecki, din josul străzii, e din 
Polonia, din Varşovia, şi semăna un pic cu accentul 
ei, dar nu exact aşa. Am rămas pe fir cât să-l aud pe 
domnul Montgomery că răspunde. Aş vrea să fi 
rămas mai mult, dar noi nu facem aşa ceva. Vai, cât 
îmi doresc s-o fi făcut! Nu vă închipuiți cât îmi 
doresc. Nu ştiu ce aş fi făcut. 

ACUZAREA: Cât a durat apelul? 

MF: Cinci sau şase minute. 

ACUZAREA: Şi după aceea ce s-a întâmplat? 

MF: Următorul apel a venit din casă. Era 7:45. 
Domnul Mackenzie a sunat şi a cerut să-i fac 
legătura cu... George Marsh, din ce am aflat după 
aceea. Si acesta era un apel obişnuit. După aceea 
domnul Mackenzie m-a sunat iar şi mi-a cerut să am 
grijă să fac o notiţă specială în registrul apelurilor 
cu locul de unde pleca fiecare apel din şi către casă 
în seara aceea. Vocea lui suna cam ciudat, dar a zis 
ceva, cum că domnul Ellingham trebuie să ştie din 
nu ştiu ce motiv legat de afaceri. Şi m-a întrebat de 
unde venise apelul anterior, iar eu i-am zis. De 
obicei iau o pauză de cină la 7 seara, dar mi-am 


< 153 + 


mâncat sandviciul la post, fiindcă domnul Mackenzie 
mă rugase să fiu atentă în mod special în seara aia 
şi noi avem întotdeauna grijă de liniile de la 
Ellingham. A făcut aşa multe pentru copiii ia... Mi- 
aduc aminte că aveam la mine un sandvici cu brânză 
şi dulceaţă de roşii şi, cum am luat prima 
muşcătură, a venit un apel. 

ACUZAREA: Ce ne puteţi spune despre celelalte 
apeluri? 

MF: Aşa. Am notat aici că la 20:30 a venit un apel 
din New York City către telefonul personal al 
doamnei Ellingham. N-a răspuns. Atunci n-am ştiut 
de ce, dar acum ştiu, desigur. Venea de la o centrală 
din Manhattan - o legătură pe care am văzut-o des. 
Cred că o suna o prietenă de-ale ei. 

ACUZAREA: Acel apel a fost identificat ca venind 
de la doamna Rose Peabody, o prietenă a doamnei 
Ellingham. 

MF: Da, apelul ăla nu era nimic nou. Ei, 
următorul, acela venea de la o altă cabină 
telefonică, ceea ce era ciudat. Asta s-a întâmplat la 
20:47. De data asta era un telefon de lângă 
benzinăria de la ieşirea în Route Two. O ştiţi? Apelul 
era către linia domnului Mackenzie. Ei, era aceeaşi 
voce ciudată ca la primul apel, sunt sigură de asta. 
Foarte răguşită. Am rămas pe fir cât să-l aud pe 
domnul Mackenzie că răspunde. Un alt apel a venit 
la 21:50 pe telefonul domnului Ellingham, de la 
aceeaşi legătură din New York City, doamna 
Peabody, şi n-a răspuns nimeni. La miezul nopții am 
ieşit din tură şi l-am sunat pe domnul Mackenzie să-i 
spun şi să-i citesc informațiile notate. 

ACUZAREA: Acelea au fost singurele apeluri? 

MEF: Da. 

ACUZAREA: Primite, date sau chiar şi între 
clădiri? 

MF: În unele zile, liniile de la Ellingham sunt 
foarte solicitate, dar serile sunt în general liniştite şi 


e 154 


cred că domnul Ellingham era în oraş în ziua aia, 
deci telefoanele lui erau mai puţin folosite. Deci nu 
era chiar aşa neobişnuit. 

ACUZAREA: Si vocea pe care aţi auzit-o? Aţi 
putea-o identifica dacă ați mai auzi-o o dată? 

MF: Aăă... cred că da? Posibil. Era o voce ciudată. 
Ceva nu era în regulă cu ea. 

ACUZAREA: Nu era în regulă? 

MF: Nu pot să explic. 

ACUZAREA: Onorată instanţă, aş vrea să-l rog pe 
acuzat, domnul Anton Vorachek, să citească ceva cu 
voce tare. 

APĂRAREA: Onorată instanţă, obiectez! 

DOMNUL JUDECĂTOR  LADSKY:  Obiecţie 
respinsă. 

ACUZAREA: Domnule Vorachek, am scris ceva pe 
bucata asta de hârtie. Vă rog să citiţi cu vocea 
dumneavoastră normală. 

ANTON VORACHEK: Nu sunt actor. Refuz să 
particip la teatrul dumneavoastră. 

DOMNUL JUDECĂTOR LADSKY: Sunteţi deplasat, 
domnule... 

ANTON VORACHEK: Acest proces e o farsă! 
Sunteţi cu toţii marionete ale statului capitalist! 

DOMNUL JUDECĂTOR  LADSKY: Domnule 
Vorachek! Mai am puțin şi vă dau afară din sală! 

ACUZAREA: Onorată instanţă, e posibil să fi fost 
de-ajuns pentru ce am nevoie. Domnişoară Fields, 
tocmai aţi auzit vocea domnului Voracheck. Asta era 
vocea pe care aţi auzit-o? 

MEF: A, vocile sunt ciudate. Auzi aşa multe pe fir şi 
prinzi mici chestii mărunte şi ai impresia că le poți 
deosebi, dar apoi se amestecă iar una cu alta. Am 
avut senzaţia că persoana asta... nu voia să fie 
înțeleasă? A fost o noapte oribilă. Sigur, atunci nu 
ştiam asta, am aflat după aceea. Dar... da. Cred că e 
posibil, da. 

ACUZAREA:  Onorată instanţă, nu mai avem 


< 155» 


întrebări. 


Stevie era prea deşteaptă ca să întrebe „Şi ce-i cu 
asta?”. Se uită la Fenton aşteptând un indiciu care să-i 
arate unde bătea. 

— Spune că n-au mai fost alte apeluri între 9:15 şi 
miezul nopţii, zise Fenton. Iar domnişoara Nelson spune că 
a aflat de răpiri dimineaţă. Aşa că am verificat câte ceva. 

Pe colţul biroului era un teanc de notesuri A4 galbene. 
Le luă la rând până îl găsi pe cel pe care îl căuta. 

— Ţi-am spus că am informaţii noi, spuse Fenton. Am 
vorbit cu o mulţime de oameni. Am obţinut informaţii 
foarte interesante, foarte importante. Unul dintre oamenii 
pe care i-am găsit a fost Gertie van Coevorden. Gertie van 
Coevorden era... 

— O elevă din Casa Minerva, spuse ea. 

— Exact. Una foarte bogată, una căreia îi plăcea să 
vorbească despre noaptea aia cu oricine îi ieşea în cale. 
Am intervievat-o, am înregistrat şi am transcris discuţia. 
Uite ce a zis: „Fra o noapte oribilă, foarte ceţoasă. Eram 
adunaţi cu toții în camera comună. Noi, toate fetele din 
Minerva, eram prietene tare bune şi tineam enorm unele la 
altele. Dottie nu venise acasă şi eram toate îngrijorate. 
Dottie era una dintre cele mai bune prietene ale mele. 
Ceva nu era în regulă şi îi tot spuneam domnişoarei 
Nelson, şefa casei, că ar trebui s-o caute cineva. Mă 
gândeam să mă duc eu s-o caut, dar chiar atunci a sunat 
telefonul de sus. Știu că era fix înainte de ora 10 seara, 
fiindcă ne plăcea să ascultăm o emisiune la radio, care 
începea la 10. Dar domnişoara Nelson ne-a obligat pe toate 
să mergem la culcare şi a inceput să se comporte foarte 
ciudat.” 

Fenton ridică ochii din notes. 

— Nu se pomeneşte nicăieri că ar fi făcut legătura 
pentru vreun apel la ora 10 seara, spuse Fenton. Aşa că 
mă uit iar la ce spune, de fapt, Margo Fields. Acuzarea: 
primite, date sau chiar şi între clădiri? Şi Margo Fields nu 
spune „Da, corect”, spune ceva complet diferit. Spune „In 


e 156 » 


unele zile, liniile de la Ellingham sunt foarte solicitate, dar 
serile sunt în general liniștite şi cred că domnul Ellingham 
era în oraş în ziua aia, deci telefoanele lui erau mai puțin 
folosite. Deci nu era chiar aşa neobişnuit”. Ceea ce nu e un 
răspuns, propriu-zis. Deci ce avem noi? 

— O discrepanţă, zise Stevie. Gertie van Coevorden 
spune că a fost un apel telefonic, iar în registre nu apare. 

— Şi avem o centralistă care e evazivă în boxa 
martorilor. Dacă ocoleşte subiectul nu se cheamă că minte. 
Deci, care poveste crezi că e reală? Gertie van Coevorden 
şi telefonul ei sau centralista evazivă? 

Stevie se lăsă pe spătar şi răsuci subiectul pe toate 
feţele. 

— De ce n-a observat nimeni până acum ce a spus Gertie 
despre telefon? 

Fenton zâmbi şi îşi bătu uşurel nasul cu degetul. 

— E exact întrebarea corectă. Fiindcă n-a întrebat-o 
nimeni până acum. Par să se fi dat peste cap să nu întrebe 
pe nimeni din Casa Minerva nimic despre apelurile 
telefonice. lar Gertie van Coevorden nu mi-a dat impresia 
că ar fi una din marile minţi ale naţiei. Nu cred că a 
remarcat că din toate relatările lipsea acel apel telefonic. 
Dar eu, da. 

— Şi atunci ce înseamnă asta? A sunat cineva la 
Minerva? Are sens - probabil, o căutau pe Dottie. 

— Din nou, corect, spuse Fenton. Atunci de ce acel 
telefon nu apare înregistrat nicăieri? Răspunsul se află în 
planul clădirii Academiei Ellingham. 

Se duse la peretele cu poze alb-negru reprezentând casa 
şi domeniul. 

— Ştii că acolo sus sunt tuneluri, da? Tu ai fost în cel 
mai cunoscut. Dar mai sunt şi altele. Multe au fost parţial 
umplute cu pământ sau închise pentru că erau periculoase 
- dar ideea tunelurilor secrete tocmai asta era: erau 
secrete. Pentru uz personal. Conform spuselor lui Gertie, 
în Minerva exista un tunel. 

— În Minerva? spuse Stevie. Eu locuiesc în Minerva. 

— Ai auzit ceva de vreun tunel? 


e 157 œ» 


— N-am auzit nimic. 

— Gertie era convinsă că e. Spunea că l-a găsit o altă 
elevă, că o văzuse pe eleva asta dispărând şi reapărând. 

— Unde duce tunelul? 

— Dacă presupunerile mele sunt corecte, duce undeva în 
celălalt capăt al campusului, într-un loc izolat, cam pe-aici. 

Se ridică şi arătă cu degetul către zona de lângă cantină 
şi sala de sport. 

— Deci, dacă găsim acest tunel, spuse Stevie, cu ce ne 
ajută pe noi? 

— Am o mică teorie, spuse Fenton. Dacă pot dovedi că 
tunelul există, teoria mea e mult mai solidă. 

— Care e teoria? întrebă Stevie. 

— Treaba mea. Dar, dacă am dreptate şi cartea asta o 
să-mi iasă aşa cum cred eu că o să iasă, vei face şi tu parte 
din ea. Uite următoarea ta însărcinare. Vezi care-i treaba 
cu tunelul. Iscodeşte pe-acolo. 

Stevie decise să nu pomenească despre faptul că 
explorarea tunelurilor era puternic descurajată printre 
elevi. Mai bine o lăsa aşa. Tocmai primise o însărcinare 
oficială. 

În drum spre ieşire, îl văzu pe Hunter stând în living, 
mângâind o pisică mare, portocalie, pe care o ţinea în 
poală. 

— Gata? spuse el. Vrei să te duc cu maşina, ori... 

— Las-o-n pace, îl repezi Fenton. Au microbuz. 

Fenton strănută, apoi smulse o copie a cărţii ei dintr-un 
morman cu cărţi ce părea să fie alcătuit din exemplare 
vechi. 

— Poftim, spuse ea. Asta e pentru tine. 

Stevie avea deja una, iar asta avea margini îngălbenite, 
dar tot o primi. Discuţia fiind încheiată, Fenton plecă în 
bucătărie. 

— Voiam să spun că te duc eu dacă ai nevoie, spuse 
Hunter. Scuze. E... dură. 

— Nu, stai liniştit, spuse Stevie. Oricum, nu lasă pe 
nimeni să urce până în campus. 

— A, chiar, spuse el înroşindu-se puţin. Îhî. M-am 


e 158 œ» 


prostit. Îmi pare rău. 

— N-are de ce să-ţi pară rău, spuse ea. 

— Uite ce, zise el. Ţi s-ar părea ciudat dacă ţi-aş da 
numărul meu de telefon? Chestia e că lucrezi cu mătuşa 
mea şi... 

Aruncă o privire spre bucătărie, unde Fenton fredona 
tare. 

— ...poate, poate că-l vrei. Sau. Poate că nu. 

— Sigur, spuse Stevie oferindu-i telefonul ei. 

Nu prea înţelegea de ce îi dădea numărul lui - să fi fost 
zâmbetul pe care i-l oferise mai devreme ori firea instabilă 
a lui Fenton, dar ceva nu era în regulă cu tot acest mic 
aranjament. În orice caz, era un număr de telefon, încă o 
persoană cu care putea să creeze o legătură. 

Nu era cea mai neplăcută senzaţie din lume. 


< 159 + 


13 


În acea seară, la ora 6, când ziua se apropia de sfârşit şi 
umbrele nopţii se întindeau peste Ellingham, Stevie Bell 
stătea în camera ei şi se chinuia să încapă în costumul care 
încă mirosea puternic a naftalina şi mucegaiul din podul cu 
costume. Se postă în faţa oglinzii şi făcu ceea ce ar fi făcut 
şi detectivul belgian, faimos pentru cât era de pretentios - 
îşi aranjă mustaţa până arătă perfect, îndesă o pernă în 
pantaloni ca să-şi umfle puţin abdomenul şi să mai umple 
ceva din spaţiul în exces rămas în costum. Găsise şi un 
baston în recuzită şi nişte mănuşi albe, iar efectul general 
era foarte mulţumitor. 

Faza asta cu tunelul era o tâmpenie. Dacă era un tunel 
sub Minerva, cineva l-ar fi găsit până acum. David. Ellie. 
Cineva. Ar fi ocupat un loc de prim-plan în legendă. 

Cu toate astea, trebuia să facă un minim efort ca să-l 
caute. Aşa ar face Hercule. 

Intrarea în tunel ar trebui să fie la parter. Asta însemna 
că potenţialele puncte de intrare erau bucătăria, camera 
comună, coridorul, una din cele două băi sau unul din cele 
trei dormitoare. Se târâse deja pe toată podeaua lui Ellie. 
Nu era nici urmă de tunel acolo. Sigur, intrările puteau fi 
ascunse cu mare grijă, dar chiar şi aşa... Se lăsă în jos şi 
examină propria ei duşumea, târându-se, ciocănind, 
trăgând de scânduri. Nimic. 

Putea să verifice mai târziu camera lui Janelle. Acum era 
băgată până în gât în transformarea în Femeia Fantastică 
şi nu putea fi deranjată. Dar părea puţin probabil ca 
intrarea să fie în dormitoare. Ar fi trebuit să fie în podea. 

Se duse în bucătărie şi cotrobăi prin spatele dulapurilor 
cu bastonul. Era posibil ca frigiderul, aragazul sau maşina 
de spălat vase să fi acoperit intrarea, însă, pe de altă 
parte, locurile acelea n-aveau cum să nu fi fost verificate, 
având în vedere că aparatura era conectată la reţelele de 
apă şi de gaz. Frigiderul era greu. Era puţin probabil să nu 
remarce nimeni dacă sub el era un gol. 


e 160 œ» 


Se plimbă prin camera comună, studiind podeaua din 
dale de piatră. Zona era ceva mai promițătoare, fiindcă 
oricare dintre aceste lespezi putea fi un chepeng. Dar 
îmbinările păreau categoric solide. La fel, în băi nu era 
niciun semn că ar exista vreun pasaj undeva în podea. 

Era o verificare superficială şi avea de gând să se uite şi 
mai târziu, dar adevărul e că era posibil ca Fenton să se fi 
înşelat. Poate că undeva, în campus, exista un tunel care 
nu fusese găsit, dar probabil că nu era aici. 

Tocmai mergea în patru labe pe coridor, examinând 
scândurile, când Nate se apropie din spate. 

— Ce faci? întrebă el. 

Stevie se ridică şi-şi aranjă perna de pe burtă. , 

— Nimic, spuse ea. Am crezut că am scăpat ceva. Asta e 
costumul tău? 

Nate era îmbrăcat cu hainele lui normale - raiaţii lui 
spălăciţi şi un tricou lălâu. 

— Nu le am cu costumele, spuse el. 

Uşa lui Janelle se dădu de perete şi Fantastica Janelle 
apăru în prag. 

— Crezi că scapi aşa uşor? îi spuse ea lui Nate. Am 
bănuit că aşa se va întâmpla. 

Întinse mâna după uşă şi extrase o mantie lungă, 
cenuşie, făcută dintr-un material aspru, o pălărie de 
vrăjitor de aceeaşi culoare şi o barbă gri. Întinse costumul 
în direcţia lui. 

Nate se holbă fără să se clintească. 

— Aveai asta aşa... pur şi simplu? întrebă el. 

— eBay, spuse ea. Şi nişte cusături. Ia-l. 

Nate luă costumul şi şi-l puse pe braţ. 

— Şi pe ăsta. 

Întinse iar mâna după uşă şi scoase o creangă de copac 
căreia îi dăduse o formă asemănătoare unui toiag. 

— Cum... zise el. 

— Ascultă aici, la mine, spuse Janelle. Anul ăsta s-au 
întâmplat o mulţime de lucruri rele. A fost înspăimântător 
şi a fost cumplit. Dar suntem aici şi e o sărbătoare, ceea ce 
înseamnă că o să sărbătorim, fiindcă nu toţi cei din casa 


e 161 œ» 


asta mai pot să o facă. Aşa că pune-ţi chestiile astea de 
vrăjitor, eu o să-mi aranjez diadema şi mergem. 

Inchise uşa. 

— A avut astea la ea în cameră, spuse Nate. Tot timpul 
ăsta. 

— E Janelle. E magică şi poate vedea pe după colţuri. O 
să le porţi? 

Nate pipăi materialul, apoi luă toiagul şi-l studie. 

— E un costum de Gandalf foarte bun, spuse el. Probabil 
că a făcut chiar ea toiagul, aşa-i? Adică s-a dus pe-afară şi 
a căutat o creangă? 

— Fiindcă aşa e Janelle, spuse Stevie. 

S-au dus în camera comună şi Nate îşi puse mantia. Sus 
se auzi podeaua scârţâind. Janelle ieşi din camera ei cu 
diadema perfect aşezată acum, un scut rotund agăţat în 
spate şi o sabie în mână. Il privi pe Nate dând din cap cu 
satisfacţie. 

— Bun, spuse ea. Echipa Minerva. Unde-i David? 

Se auziră paşi şi scârţâitul oribil al scărilor, după care, 
din bezna holului, îşi făcu apariţia. 

— O, spuse Janelle. E... 

— Ai optat pentru... 

Vorbele îi mureau pe limbă lui Stevie. 

— ...Sherlock. 

David optase exact pentru Sherlock, idee pe care Stevie 
o respinsese, mai precis, Sherlock Holmes din serialul 
BBC. Purta o cămaşă elegantă albastră, cu croială 
impecabilă, pantaloni înguşti, croiţi pentru el, şi o haină 
lungă, gri închis, cu căptuşeală roşie. Îşi tapase puţin părul 
şi îl aranjase în aşa fel încât să facă bucle. Într-un fel, era 
costumul perfect fără să fie, de fapt, deloc un costum. Şi îi 
era evident adresat ei, în mod intenţionat. 

Picioarele lui Stevie deciseră să se dezoseze brusc şi 
corpul ei deveni o mlaştină bolborosind de hormoni. Îşi 
încleştă mâinile pe pântecul-pernă, în căutare de sprijin 
emoţional. 

— Tu ce eşti? îi spuse el lui Stevie. Bucătar? 

— E Hercule Poirot, spuse Janelle de parcă era cât se 


e 162 » 


poate de evident pentru toată lumea că asta însemnau 
costumul imens şi mustaţa falsă. 

— Şi Femeia Fantastică! Şi Gandalf! Şi Sherlock! Toţi 
împreună! Aşa cum e ordinea naturală a lucrurilor. 
Mergem? 

leşiră tuspatru în noapte. Pe potecă îi aştepta Vi, care 
purta un costum perfect de Steve Trevor, iubirea Femeii 
Fantastice. 

— Ei? spuse David în timp ce toţi cinci treceau pe sub 
copacii negri către Casa Mare. Nu ţi se pare ciudat? 

— Ce anume din tot ce se întâmplă acum? întrebă 
Stevie. 

— Există ficţiune scrisă de fani pe tema asta? Ştii tu, cu 
ăştia doi şi relaţia lor? Oare cum ar arăta? Şi cum să 
numim cuplul? Porlock? Sheriot? 

Janelle şi Vi mergeau braţ la braţ, Femeia Fantastică şi 
Steve al ei. Nate mergea de unul singur înainte, măturând 
pajiştea cu mantia. 

— De unde ai făcut rost de haină? întrebă Stevie făcând 
pe nonşalanta. 

— Vechitura asta? spuse el băgând mâinile în buzunare 
şi desfăcând pulpanele ca să se laude cu ea. N-a trebuit 
decât să comand o haină de 2000 de dolari şi s-o plătesc cu 
cardul tatei. 

— Există haine care costă 2000 de dolari? îi replică 
Stevie. A 

— Şi-ar dori să o am. Doar nu pot să arăt jerpelit, nu? În 
niciun caz la Casa Albă. 

Era prima dată când David spunea ceva despre scopurile 
ambiţioase ale tatălui lui, iar Stevie se uită speriată în jur. 

— N-au auzit nimic, spuse el. Şi chiar dacă ar auzi, n-ar 
înţelege. 

Merseră tăcuţi câteva minute. Lumea începu să se 
învârtă blând când Stevie îşi dădu seama ce se întâmpla: 
se îmbrăcase sexy pentru ea. Rolurile erau inversate. Îşi 
dădea toată silinţa, încercând din răsputeri să pară 
atrăgător în ochii ei. 

— Deci, nicio şansă să ştii de vreun tunel sub Minerva? 


e 163 * 


întrebă ea încercând să-şi recâştige stăpânirea de sine. 

— Nu există tuneluri sub Minerva. 

— Fenton e de altă părere. 

— Cine e Fenton? 

— Fenton e profesoara din Burlington pentru care 
lucrez. Cea care scrie o carte despre caz. 

— Nu există tuneluri sub Minerva, repetă el. Crezi că n- 
aş observa un tunel sub Minerva? 

— Tunel secret, spuse ea. 

— Repet. 

— Ea pare să fie foarte sigură. 

— Ei bine, şi eu sunt foarte sigur. Nu mi-ai spus dacă-ţi 
place haina mea. 

— Imi place haina ta. 

Intenţionase să sune sec şi rece, dar al naibii gât o trădă 
scoțând un mic cârâit sugrumat pe ultima silabă. Trupul 
era duşmanul minţii. 

Ellingham nu se zgârcise deloc cu preparativele pentru 
petrecere. Casa Mare era făcută, la propriu, exact pentru 
astfel de ocazii. Toate candelabrele fuseseră stinse şi 
iluminarea venea de la sute de lumânări electrice care 
pâlpâiau. Erau aşezate pe fiecare suprafaţă şi se înşirau pe 
toată scara grandioasă. Lumina difuză se reflecta cu 
licăriri în cristale. În şemineul imens ardea un foc puternic 
şi alături fusese instalată o staţie de făcut mici sandvişuri 
din biscuiţi, bezele rumenite în foc şi ciocolată. De acestea 
se ocupa Kaz, care era costumat în David Bowie şi avea un 
fulger desenat de-a curmezişul feţei. Spuneti-mi Charles se 
apropie de ei, îmbrăcat ca Charlie Chaplin. 

— Sunteţi pregătiţi de distracţie? întrebă el. 

— Nu, răspunse David. 

Charles se făcu că nu aude şi arătă cu bastonul către uşa 
de la sala de bal. 

În seara asta, petrecerea nu era deloc discretă. Sala de 
bal, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi şi decorată cu măşti de 
carnaval, strălucea de lumină şi deborda de sunete. Din 
tavan atârnau şiruri de leduri portocalii şi alte sute de 
lumânări electrice minuscule licăreau de-a lungul pereţilor 


e 164 œ» 


şi pe podea. Pe o masă erau băuturi şi gustări. În mijlocul 
ringului dansau câţiva dintre elevii mereu prezenţi în 
mijlocul ringului la astfel de evenimente, printre care şi 
Maris, care purta o ţinută roşie de petrecere din anii '20, 
alegere care lui Stevie i se păru inevitabilă. Dash era şi el 
acolo, în costum de Han Solo. Vi întinse mâna galant către 
Janelle. Femeia Fantastică şi Steve începură să danseze. 

— Salut! 

Mudge era lângă ei, în costum de Mickey Mouse. Un 
Mickey Mouse de doi metri, cu urechi imense care-i ieşeau 
din părul negru ca pana corbului. 

— Mişto Gandalf, îi spuse lui Nate. 

Păru ceva mai nedumerit de costumele lui Stevie şi 
David, dar dădu politicos din cap. 

— Sunt o reclamă la ceasuri, spuse David. lar ea e un 
bunic hipster. Dezlegăm împreună mistere. 

La aceste vorbe, Mudge îşi lăsă capul pe-o parte şi 
hotări că îşi putea petrece timpul mai plăcut în altă parte. 
Nate se uită şi el prin cameră, de sub borul imens al 
pălăriei lui de vrăjitor, şi decise pe loc că avea să se ducă 
la staţia de bezele de la şemineu. Stevie şi David rămaseră 
singuri pe marginea ringului. 

— Vrei să dansezi, tataie? o întrebă el pe Stevie. 

— Her-cule! 

— Vrei să dansezi, Hercule? 

Hercule era emoţionat. Pânza fină a cămăşii lui David 
era mătăsoasă şi lipită de trup. Simţea deja cum ar fi fost 
să-şi pună palmele pe pieptul lui, să le plimbe până pe 
spate, să se lipească de corpul lui. 

— Ce-ar fi să mâncăm un sandvici cu bezea? spuse ea. 

El îi făcu semn s-o ia înainte. 

leşiră iar în holul de la intrare, unde elevii de la 
Ellingham mai puţin talentaţi la dans jucau diverse jocuri. 
Mai era o masă cu gustări aici şi David se duse la ea şi luă 
câteva bile din bezea şi pesmet. 

— Un tunel, spuse el muşcând dintr-una. Aş şti dacă ar 
exista. 

Era un teren mai sigur, mai stabil. 


e 165 


— Nu ştii totul despre tuneluri. 

— Dacă ar fi unul în podeaua clădirii în care locuiesc, aş 
şti. 

Se aşeză într-un loc ferit, umbrit de scările grandioase. 
Cineva deghizat în schelet trecu ţanţoş pe lângă ei. 

— Dacă voiau să facă o petrecere de Halloween 
adevărată, ne-ar fi lăsat să intrăm în subsol, spuse ea. E o 
demenţă. Ca un labirint. 

— Acum mi-ai stârnit interesul, spuse David 
îndreptându-se de spate. Şi cum se ajunge în subsolul 
ăsta? 

— Nu, spuse ea. l-am promis lui Larry. 

— O promisiune e doar... 

— l-am promis lui Larry! spuse ea aruncând o privire în 
direcţia uşii ce ducea la bucătărie. 

— Vai, ce ne distrăm... Stând pe o bancă. 

— Atunci du-te şi dansează sau fă ce vrei, spuse Stevie. 

— Tu nu vrei să dansezi. 

— N-ai nevoie de permisiunea mea, spuse ea. 

— Dar poate că prefer să stau cu tine, zise el. 

David îşi întinse puţin picioarele şi, cu vârful pantofului, 
o bătu uşurel pe interiorul gleznei. Apoi ridică ochii spre 
ea. Ce mai era şi asta? Flirta? Flirt însemna să trimiţi din 
senin un mesaj. Asta era altceva, ceva ce o făcea să se 
simtă ca atunci când Ellie îi dăduse să bea şampania aia 
caldă în prima ei zi - sângele bolborosind spumos în vene, 
o senzaţie ireală. Nu. Acum era mai mult de atât. Acum era 
ca şi cum trecuse printr-o poartă stelară direct în viaţa 
unei Stevie dintr-un univers paralel. Era obişnuită cu 
sentimente care se băteau cap în cap în sufletul ei, cu felul 
în care anxietatea îi provoca o agitaţie periculoasă. Acum 
putea să facă faţă acelor momente, pentru că recunoştea 
sentimentele. Dar acum era ca un fel de greață plăcută, 
ceea ce nu avea nicio noimă, aşadar se întorcea iar la 
anxietate şi agitația ei urâtă, numai că acum chimicalele 
din creierul ei ajunseseră la un cu totul alt nivel. 

Iar în acest caz, fiindcă totul duhnea a Edward King, nu 
existau decizii bune. Pentru situaţia de faţă nu exista nicio 


e 166 » 


reacţie corectă. Trebuia doar să o evite, evite, evite. 

Încercă să nu se mai uite la piciorul care o bătea pe 
gleznă şi se concentră la scările imense care se curbau 
elegant deasupra lor şi la uşa către bucătărie aflată sub 
ele. În casele vechi se întâmplau multe sub scări. Acolo 
lucrau servitorii - sub scări. Harry Potter trăia sub scări. 
Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? E veşnic pe 
scară... 

— ...dar nicicând pe o treaptă, spuse ea cu voce tare. 

— Poftim? 

Stevie era deja în picioare şi David o urmă. Când ieşiră 
pe uşă, Spuneţi-mi Charlie îi privi nedumerit. 

— Plecaţi aşa repede? întrebă el. 

— Am uitat ceva, spuse Stevie. Mi-am uitat... 
medicamentele. Trebuie să le iau. Ne întoarcem imediat. 

Charlie Chaplin îşi ridică puţin melonul. Stevie şi David - 
sau Hercule şi Sherlock - o luară în pas alert pe potecă, pe 
sub copaci, cu aşa o viteză, că pe Stevie o trecură sudori 
reci. 

— Deci, ce se întâmplă? întrebă el. g 

— Sub scară, spuse ea. Ai căutat vreodată sub scară? În 
Minerva? 

— Cum adică? 

— Treptele sunt acoperite dedesubt, dar trebuie să 
existe un spaţiu acolo. E singurul loc care nu e la vedere şi 
în care e puţin probabil să caute cineva. 

— Sub scară, repetă el. Cum de ţi-a trecut prin cap? 

— Pur şi simplu, spuse ea. 

În timp ce mergeau grăbiţi, observă că treceau pe lângă 
una dintre camere, iar sticla întunecată şi punctul 
minuscul de lumină albastră le înregistra toate mişcările. 
Poate că Edward King se uita la aceste înregistrări, poate-i 
vedea chiar acum pe Stevie şi David împreună. Ar fi 
încântat. Iat-o pe Stevie făcând ce i-a ordonat. Ea nu mai 
controla situaţia. 

Cu mâna în buzunarul hainei, ridică degetul mijlociu 
spre cameră. si 


e 167 œ» 


Ajunşi la Minerva, ea şi David se duseră direct la scări, 
acele bestii scârţâitoare care aveau să-i amintească mereu 
de Hayes din acea primă zi, când o pusese să-i care 
lucrurile la etaj. În ziua aceea, lumina se revărsa prin 
vitralii. Ea mergea în urma lui cărând o cutie, privindu-i 
stăruitor picioarele musculoase, acoperite cu perişori 
blonzi. El vorbea despre Hollywood şi serialul lui. Asta se 
întâmpla cu numai două luni în urmă. Acum, moartea lui 
era doar o amintire. 

În seara asta, coridorul era cufundat în întuneric. Erau 
nişte becuri, dar nu reuşeau să ilumineze capătul holului. 
Poate era ceva intenţionat, se gândi ea, ca să distragă 
atenţia de la scări, să facă detaliile acestora greu de văzut. 
Scările erau o spirală îngustă, iar pe dedesubt erau 
acoperite cu lemn curbat, care se unea cu peretele. Pipăi 
lemnul, trecându-şi palmele în sus şi-n jos în căutarea unei 
fisuri. David ciocăni în el. 

— Cam sună a gol, spuse el. Recunosc că nu mi-a trecut 
prin cap până acum să mă duc să bat în scări. 

Ciocăni şi ea. Era cu siguranţă spaţiu gol în spatele 
lemnului. Era cât se poate de posibil să nu fie nimic 
dincolo de structură, doar praf şi aer, dar îi bubuia inima şi 
mintea îi era limpede. 

Deşi avea lanternă în telefon, avea nevoie de ceva mai 
puternic. Era timpul să pună la lucru lanternele militare pe 
care le dădea şcoala fiecărui elev ca să le aibă în caz de 
pană de curent. Se duse la ea în cameră şi o luă pe-a ei. 
Astea nu erau simple lanterne cilindrice care scoteau un 
fascicul de lumină blândă - ci erau monştri cu mânere, 
care orbeau şi stârneau confuzie în rândurile inamicului şi 
erau semnalizatoare pentru avioanele care treceau pe 
deasupra. Stevie o luă pe a ei pe hol şi o aprinse. Brusc, 
capătul holului fu inundat de o lumină albă care scotea la 
iveală orice detaliu. 

— 'Ţine-o, spuse ea dându-i-o lui David. 

Scăldată în lumina clară, scara începu să-şi dezvăluie 
secretele. Deşi suprafața părea netedă, reuşi să 
desluşească conturul extrem de subţire al unei uşi. Fusese 


e 168 œ» 


montată la mare artă, aşa încât era aproape invizibilă. Anii 
'30 nu luaseră în calcul un asemenea nivel de luminozitate. 

— Salut! spuse ea. 

— Fir-ar să fie! adăugă David. 

Nu se vedea nicio cale de a deschide uşa, iar fisura din 
lemn care marca conturul nu era mai groasă decât o coală 
de hârtie, poate chiar mai subţire. Trebuia să fie undeva 
un mâner, ceva care s-o deschidă. Stevie pipăi pereţii, 
podeaua. Nimic. 

— În filme, tragi de un sfeşnic fixat în perete, spuse 
David aşezând lanterna pe podea. Işi scoase haina de 2000 
de dolari şi o împături ca s-o folosească pe post de suport 
pentru lanterna îndreptată către perete. 

— Nu suntem într-un film. Nu avem niciun sfeşnic. 

David veni lângă ea ca s-o ajute să pipăie peretele. 
Studie treptele trecându-şi degetele pe sub marginea 
fiecăreia. 

— De ce pipăi peretele? 

Nu auziseră când se întorsese Nate şi se furişase către 
ei în mantia lui de vrăjitor. 

— Chiar vrei să ştii? întrebă Stevie. 

— Vai, Doamne! 

— Atunci aş face stânga împrejur în locul tău, spuse ea. 
Fiindcă n-o să-ţi placă. 

— Nu-mi place nimic. Ce faci acolo? 

— Caut un tunel, spuse ea. 

Nate o privi cu o expresie care spunea: Te rog, fă ceva 
să opreşti ce se întâmplă. 

— N-o să fie ca data trecută, spuse Stevie. Asta e doar 
pentru documentare. 

— Aşa ai zis şi data trecută. Măi... 

— Stai, spuse David. Dă-te, dă-te! 

li făcu semn lui Stevie să-i facă loc, apoi se dădu înapoi 
un pas şi se aruncă cu putere în uşă. Nimic. Se retrase şi-şi 
frecă umărul. 

— Bun! spuse Nate. Ţine-o tot aşa! 

— Mi s-a părut că simt ceva, zise David. Stai să... 

Se repezi iar în uşa de lemn, scăpând un geamăt la 


e 169 œ» 


impact. 

— Îhî, spuse Stevie. Poate că... 

Încă o dată. Şi de data asta se auzi un pocnet. Doar unul 
slab. 

Panoul se mişcase, doar o idee, iar acum apăruse o 
deschizătură de vreo jumătate de centimetru. 

— Super, spuse Nate. Acuma nu mai trebuie decât să te 
strecori pe acolo. 

— Şurubelniţă, zise Stevie. 

Nu avea, dar la Janelle sigur găsea una şi ea nu-şi încuia 
niciodată uşa. Sigur că nu era bine să intre, dar era o 
urgenţă. Camera lui Janelle reflecta personalitatea 
ocupantei - perfect organizată, fiecare centimetru de 
spaţiu era optimizat şi îngrijit. Aerul mirosea a parfum şi 
caprifoi de la un difuzor de uleiuri parfumate. Bancul ei de 
lucru era sub fereastră. Işi folosea biroul drept spaţiu de 
lucru şi-şi pusese pe el toate sculele. După ce se uită 
câteva clipe printre cleşti şi alte dispozitive şi mai 
năucitoare, Stevie găsi un mic ciocan. La fix. 

Se întoarse în spatele scării şi înfipse ciocanul în 
deschizătură, mai întâi cu capătul mai mic. Uşa mai cedă 
câţiva centimetri, aşa că băgă în deschizătură capătul 
mânerului şi-l folosi drept pârghie. Uşa refuza să se 
deschidă. Anii de nefolosinţă sau poate un ivăr pe care nu-l 
vedea o făceau să opună rezistenţă. Uşa gemea revoltată. 

— O să strici scara, spuse Nate. 

— Vrei să încerc eu? întrebă David. 

— Nu. 

Stevie îşi scutură mâinile ca să şi le dezmorţească după 
ce strânseseră ciocanul. Mai încercă o dată, lăsându-se cu 
toată greutatea pe mânerul ciocanului. 

Şi atunci, scările se deschiseră deodată, dând la iveală 
un mic spaţiu întunecat. 

— Cât de tare e Halloweenul ăsta! spuse David. 

Stevie reuşi să împingă uşa un pic mai mult, îndreptă 
lanterna spre interior şi băgă mâna înăuntru, pipăind în 
jur. La început crezu că atingea smoală, dar apoi îşi dădu 
seama că erau vreo opt ani de praf şi jeg care le făcuseră 


e 170 œ» 


lipicioase şi le transformaseră într-o nouă şi interesantă 
substanţă. Găsi trapa fără nicio dificultate. Era chiar acolo, 
în podea, închisă cu zăvor. Încercă zăvorul, aşteptându-se 
să descopere că era înţepenit, dar se mişcă şi alunecă din 
locaş. Apucă mânerul şi trase, scoțând la iveală o 
deschizătură rotundă cu diametrul de vreo 60 de 
centimetri. 

— Frate, tipul ăsta era înnebunit după ascunzători, zise 
David aplecându-se peste umărul ei în spaţiul de sub scară. 
Ce-i acolo? 

— O gaură, spuse Stevie încercând să-l împiedice să 
vadă. 

— E o scară în ea. E un tunel? 

— Şi, uite-aşa, o luăm de la capăt, spuse Nate. 

Stevie îi împinse înapoi şi se lăsă pe vine, absorbind 
ceea ce vedea înaintea ochilor. 

— Cum de ţi se tot întâmplă ţie chestiile astea? întrebă 
David. 

— Fiindcă le caut, răspunse Stevie. O groază de lucruri 
se întâmplă când ieşi din casă cu scopul precis de a le face 
să se întâmple. 

— Bine, Stevie. 

Nate se aşezase pe vine lângă ea. 

— Ştiu că asta e o chestie majoră pentru tine, dar, pe 
bune acum, Pix se întoarce imediat şi e cam... Situaţia e 
cam delicată aici, iar tu doar ce te-ai întors. Inţelegi ce zic? 

— Uită-te puţin! spuse Stevie. 

— Mda, ştiu, dar îţi aminteşti, da, că chestiile astea pot 
fi instabile? Acolo e o gaură. O gaură mică. Orice poate fi 
acolo. Ar putea fi cabluri electrice sau ceva de genul ăsta. 
Ar putea fi apă. 

David se uită cu capul în jos în deschizătură, cu o 
lanternă. 

— Nu văd apă, spuse el. Nici cabluri. 

— Hai, pe bune, acuma, spuse Nate. 

Stevie ştia că avea dreptate. Plus că mai făcuse o 
promisiune... lui Larry. Fără explorări de tuneluri. 

Insă... 


e 171 œ 


— Nate are dreptate, spuse ea. 

Sări în picioare şi se duse să-şi caute telefonul. 

— Nu putem să intrăm acolo aşa, ca pe bulevard. Uite 
cum facem, zise Stevie. O sunăm pe Janelle. Sigur are pe- 
aici o dronă micuță, cu cameră sau ceva similar şi o 
coborâm acolo şi... 

— E timpul pentru sărit în gropi! spuse David 
întorcându-se şi intrând în groapă cu picioarele înainte. 
Incepu să coboare scara. 

— David! strigă ea. Vorbesc serios. Nu putem... 

— Dar asta vom face, spuse el. Dacă nu mă întorc în 
zece minute, răzbună-mă. Sau vii şi tu? Hai, că ştii că vrei. 

Apoi începu să coboare treptele. Nate clătină din cap şi 
dispăru, în mantia lui. 

— E răcoare aici, strigă David de jos. Ar trebui să vii şi 
tu. E... 

Scoase un urlet, care-i făcu să sară-n sus pe Nate şi pe 
Stevie. Stevie aproape că se aruncă în groapă. David se iţi 
din gaură şi zâmbi. 

— Glumesc. E totul în regulă, spuse uitându-se în sus la 
ea. Sunteţi cam stresaţi. 

— Dacă se surpă? întrebă Nate. 

— Aşa, deodată? Exact când suntem noi în el? Fără 
niciun motiv? 

— Am putea s-o aşteptăm pe Janelle... 

— Fii serioasă, spuse David. Şanse ca asta nu apar tot 
timpul. Hai hai hai hai hai! Nu poţi să rezişti. 

Să fi fost zâmbetul? Să fi fost haina? Licărul din ochi? 
Sau să fi fost pur şi simplu atracţia irezistibilă a tunelului? 
Fiindcă avea dreptate. Nu putea rezista. 

— Nu poate să se ducă singur, îi spuse ea lui Nate. 

— Ba poate. Am putea închide trapa. 

— Stai tu aici, să te asiguri că nu păţim nimic? spuse ea. 
Promit, promit, promit că o să avem grijă, dar nu pot să-l 
las să se ducă singur. 

Nate îşi smuci barba falsă şi şi-o lăsă pe piept. 

— De-ce-fac-oa-me-nii-pros-tii? 

— Fiindcă suntem proşti, spuse ea. 


e 172 œ» 


Încercă prima treaptă a scării cu piciorul. Nate o înşfăcă 
de braţ... nu tare, doar cât să-i atragă atenţia. 

— Hayes n-a murit că s-a surpat tunelul, spuse el. A 
murit din cauza unui gaz. Habar n-ai ce te aşteaptă acolo 
jos. 

Asta o făcu pe Stevie să şovăie o clipă. Avea dreptate. 

— Dar gazul ăla nu era în tunel dinainte, spuse Stevie. 
Cineva a pus acolo gheaţă carbonică. Tunelul nu avea 
nimic înainte de asta. Am intrat eu în el. Uite ce este, ne 
ducem şi noi... un pic mai încolo. 

— Îmi îngreunezi rău de tot situaţia, spuse el. 

— Ştiu, răspunse ea. Dar ce facem cu dragonii? 

— Termină! 

— Bine, spuse ea. lartă-mă! Dar vrei să ne păzeşti, chiar 
şi-aşa? 

Nate îşi frecă fruntea cu o mână moale, obosită. 

— Am de ales? 

— Teoretic, da. 

— Mda, dar te-ai duce oricum. Fiindcă e el acolo. 

Stevie se întrebă ce voia să spună, dar nu avea timp să 
analizeze. Trebuia să exploreze tunelul. 


e 173 + 


14 


Stevie mai intrase într-un tunel de la Academia 
Ellingham... în celebrul tunel! În comparaţie cu cel de faţă, 
tunelul acela era lat cât o autostradă. Ăsta era o crăpătură 
în pământ, prea îngust, prea jos şi mult, mult prea 
întunecat. Stevie îndreptă lanterna în jos, formând o baltă 
de lumină care stropea şi pereţii din jurul ei. Spre 
deosebire de tunelul care ducea la grădina scufundată, 
care avea pereţii acoperiţi cu cărămidă uniform aşezată, 
netedă, acesta era făcut din piatră aspră, neşlefuită, poate 
bucăţi rămase după ce fusese aruncat în aer muntele. 
Poate că nu-ţi despicau carnea, se gândi Stevie, pipăind 
şovăitor peretele din faţa ei, dar te-ar fi julit până la sânge 
dacă te atingeai de ele cu pielea dezgolită. Nu-şi putea 
îndepărta coatele de corp mai mult de câţiva centimetri în 
ambele părţi, aşa că ridică precaută mâna în beznă; 
tavanul era doar puţin mai sus decât lungimea braţului ei. 
Şi, cu fiecare pas, zidurile se apropiau tot mai mult. 

Intr-un cuvânt, era înfricoşător. În două cuvinte, o 
greşeală. 

Undeva, în adâncurile minţii ei, Stevie avea totuşi destul 
instinct de conservare elementar ca să ştie că integritatea 
structurală şi calitatea aerului erau condiţii importante 
pentru a supravieţui şi evitarea tunelurilor era o condiţie 
importantă pentru ca Larry să n-o azvârle în şuturi de pe 
munte. Dar o altă parte din ea, mai zgomotoasă, mai 
nebună, categoric mai proastă, o împingea să meargă mai 
departe. 

Şi nu numai pentru că David coborâse deja acolo, 
indiferent de ce credea Nate. 

Stevie îşi retrase mâinile în mânecile hainei lui Poirot, ca 
să şi le protejeze de zgârieturi, şi continuă să pipăie 
orbeşte peretele pe lângă care mergea, înaintând cu paşi 
mărunți până se ciocni de spatele lui David. 

— Tu eşti, da? spuse el. Mi-e frică de monştri. Plus că 
aici pute de mori. 


e 174 


Era adevărat. În aer plutea o duhoare grea. 

— Drona ar fi fost mai bună, spuse ea. Ştii tu, în cazcă e 
pe-aici vreo conductă de gaze fisurată. 

— Ai spus cumva conductă de gaze fisurată? se auzi 
Nate de deasupra. 

_ — Miroase mai mult a cur decât a gaz, răspunse David. 
Ingust, întunecat, puturos. Tunelul ăsta are toate calităţile! 
Ii dau cinci stele din cinci. 

— Să ştii că nu se supără nimeni dacă-l laşi să moară 
acolo, spuse Nate. 

Apoi, amintindu-şi probabil că cineva chiar murise 
ultima dată când intrase în tunel, nu mai spuse nimic. 

Spaţiul părea tot mai mic şi ea se întrebă dacă era 
posibil să ajungă într-un punct unde să rămână, efectiv, 
înţepeniţi, ca cei care făceau scufundări în lacuri din 
peşteri şi li se prindeau de stânci furtunurile cu oxigen şi 
nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, doar că aici nu erau 
sub apă. Aici aproape că era mai rău. 

— Ei, ăsta, da, Halloween, spuse David. 

Stevie nu vedea decât o bucăţică din cămaşa lui. Ţinea o 
palmă între omoplaţii lui ca să păstreze acelaşi pas cu el. 
Acum, că dovediseră că exista un tunel sub Minerva, lui 
Stevie nu îi era prea clar cât de departe trebuiau să 
meargă. Dar, dacă ştia ceva despre David, era că 
intenţiona să descopere capătul acestui pasaj, iar dacă 
celălalt capăt era la Casa Mare, aveau ceva de mers. 

Aşa că au mers tot mai departe în beznă, păşind cu grijă. 

— Aşa, spuse David cu voce scăzută. M-am gândit. Poate 
că e necesară transparenţa totală. 

Stevie ezită o clipă, pierzând contactul cu spinarea lui. 

— Cum adică? întrebă ea. 

— Poate ar trebui să-ţi dau eu tot, ca să nu mai ai motiv 
să faci tu săpături. Vrei informaţii despre mine? Despre 
tata? Vrei să ştii toată povestea? 

Acum? Acum deschidea discuţia asta? Când erau într-o 
crevasă mortală, sub pământ? 

Dar într-un fel avea sens. Era beznă. Nu se puteau 
vedea. Nu-i putea auzi nimeni - nici măcar Nate, care era 


e 175 


de-acum prea departe. Era o conjunctură cât se putea de 
intimă şi erau invizibili unul pentru altul. 

— Bine? spuse ea. 

— Nu le spun oamenilor că tata e Edward King, fiindcă e 
Edward King. Dar nu le spun oamenilor şi pentru că e 
jenant. E o poveste stupidă despre un divorţ ca oricare 
altul. Dar asta e. 

Stevie nu era sigură dacă lipsa bruscă de aer din tunel 
era doar rezultatul imaginaţiei ei. Probabil că da. 

— Mama era recepţioneră la o staţiune de lux din Marin, 
începu David. Se ocupa de lucruri precum organizarea 
weekendurilor de degustări de vinuri, de experienţe în 
centrul de relaxare şi de jocuri de golf. Edward King s-a 
dus acolo la un eveniment, ceva pentru strângere de 
fonduri, iar ochii lui s-au întâlnit cu ai lui Becky. Asta se 
întâmpla înainte ca el să ajungă cineva. Încă nu era 
senator, doar un politician local pe o traiectorie 
ascendentă. Mama e foarte frumoasă. lar Edward King e 
bogat. Nu e vorba că Becky e interesată doar de bani, mai 
degrabă e vorba despre faptul că nu pricepe că banii nu te 
fac deştept. Crede că cei care au bani sunt... poate nu 
superiori în toate, dar mai împliniţi, cumva. Nu cred că s-a 
prins că poţi fi bogat fără să fi făcut nimic ca să meriţi 
acea bogăţie. Ceea ce e bizar, fiindcă prin meseria ei avea 
de-a face mereu cu oameni bogaţi şi ar fi trebuit să ştie că 
nu e adevărat. Nu e proastă, dar are nişte probleme 
emoţionale. Nu te combini cu Edward King dacă ai o 
părere grozavă despre tine. Nu e o alegere emoțională 
înțeleaptă. 

Se opri şi Stevie se întrebă ce se întâmpla. Nu-i putea 
vedea faţa. La drept vorbind, nici măcar spatele. Dar îşi 
dădea seama că tonul caustic din vocea lui era forţat. 
Vorbea în întuneric fiindcă era mai uşor, fiindcă nu putea fi 
văzut în timp ce-şi punea sufletul pe tavă. Deşi nu se 
întâmpla nimic fizic, era cel mai intim moment pe care îl 
împărtăşiseră vreodată. 

— Nu, spuse ea umplând pauza lungă. 

— Nu, căzu şi el de acord. Deloc. S-au căsătorit destul 


e 176 œ» 


de rapid, într-o ceremonie intimă, dubioasă, în biroul unui 
judecător, iar eu am apărut şapte luni mai târziu. Eddie ne- 
a dus pe mine şi pe Becky în casa lui din Harrisburg şi s-a 
cărat la DC ca să-şi vadă de carieră. Şi acela a fost 
sfârşitul idilei. Am fost rezultatul celei mai semnificative 
tăvăleli din viaţa lui Eddie. Căpitanul Responsabilitate 
Personală plătea facturile. Sincer să fiu nu-mi amintesc să 
fi fost prea mult prin preajmă. Poate la Crăciun. Ne-a scos 
la lumină de câteva ori ca să ne folosească pe post de 
recuzită la vreo două evenimente, dar în scurt timp s-a 
oprit şi asta. Becky era plină de resentimente şi nu avea 
nimic de făcut, aşa că s-a apucat de băut. Odată, să tot fi 
avut eu vreo nouă ani, am auzit apa curgând. Mă jucam pe 
Xbox, dar eram întotdeauna cu urechile ciulite. Când 
trăieşti cu un alcoolic trebuie să asculţi tot timpul. Apa 
curgea de mult prea mult timp. M-am dus sus şi covorul de 
pe coridor era leoarcă, iar pe sub uşa de la baie ieşea apă. 
Becky intrase acolo cu o sticlă de Chablis şi adormise. Era 
roşie ca racul - apa era dată la maxim pe fierbinte. A 
trebuit s-o scot din cadă, apoi s-o spăl cu duşul cu apă rece 
ca să-i calmez arsurile. Nu s-a trezit. Aşa că l-am sunat pe 
Eddie. Mi-a răspuns asistenta lui care mi-a zis să sun la 
911. A venit ambulanţa. Până la urmă n-a păţit nimic - s-a 
ales doar cu o mahmureală şi câteva arsuri uşoare. Eddie 
m-a sunat în seara aceea şi, practic, m-a certat că l-am 
sunat şi i-am spus asistentei lui ce se întâmpla cu mama. 
Ar fi trebuit să mă descurc singur. În noaptea aceea am 
decis că Edward King putea să se ducă dracului pentru 
totdeauna. Ăsta a fost unul din lucrurile care mi-au plăcut 
la tine din prima - şi tu ştii că Edward King ar trebui să se 
ducă dracului, pentru totdeauna. E o calitate foarte utilă şi 
atrăgătoare. 

Ea observă că el încetinise pasul. Rămase cu mâna pe 
spatele lui şi apăsă puţin, asigurându-l de prezenţa ei. 

— Când aveam 10 ani, Becky a rămas gravidă cu un 
copil fermecat. Nu era al lui Eddie. Acum, nu că mă laud, 
dar pot să număr până la nouă. Şi Eddie nu era în zonă cu 
nouă luni înainte să se nască sora mea, Allison. Probabil că 


e 177 œ» 


tatăl ei e un tip din corpul legislativ al statului, care 
frecventa aceeaşi sală de sport ca şi Becky. A venit de vreo 
două ori şi la noi acasă. Nu am reţinut niciodată cum îl 
chema, aşa că i-am spus Chad şi gata. In faţă. Imediat 
după naşterea lui Allison, Chad a părăsit guvernul statal, 
apoi statul cu totul. Nu te culci cu nevasta lui Edward King 
fără să suporţi consecinţele. După care Eddie şi Becky au 
divorţat fără mare tam-tam. 

— Cum de nu s-a aflat de asta? întrebă Stevie. Că a mai 
fost căsătorit? 

— Asta e vraja lui Edward King, spuse David. A avut 
grijă să dispărem din peisaj înainte să ajungă pe cai mari 
în politică. S-a însurat cu Tina, sau Tina fosta lui internă, 
ca să spun titulatura completă. Tina e o nevastă foarte 
bună pentru campanie. Are dinţi impecabili. Mari şi albi şi 
aliniaţi. Zici că are gura plină de dulapuri de bucătărie alb- 
lucios. Ei, cum m-am descurcat până acum cu dezvăluirile 
complete? 

— E... foarte mult de digerat. 

— Noroc că am ajuns la capăt, spuse el oprindu-se. La 
propriu. La capăt. S-a terminat tunelul. 

— la să văd, spuse ea. 

— Cum? Nu pot să trec în spatele tău. 

— Apleacă-te! 

David se lăsă pe vine şi Stevie îndreptă lanterna spre 
zid. Se vedea o scară scurtă de metal, cu numai opt trepte, 
care ducea la un chepeng rotund. 

— "Ţine lumina pe ea, spuse el ridicându-se iar. 

Puse lanterna lui pe jos, zgâlţâi o dată scara, apoi urcă, 
întinse mâna să încerce chepengul şi împinse cât putu de 
tare. 

— Nici gând, spuse el. Nu se deschide, neam. O lungă şi 
întunecată călătorie către nimic. Dar tunelul e de nota 10. 

Cobori. Stevie lăsă lanterna în jos ca să nu-l orbească cu 
lumina. Pentru o clipă, rămaseră faţă în faţă în întuneric, 
cu toate că nu se prea puteau vedea. Ea îndreptă lanterna 
spre pământ. 

— De ce te-ai hotărât să-mi spui toate astea? întrebă ea. 


e 178 œ» 


— Ţi-am spus... transparenţă totală. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă... tata a distrus tot ce aveam în viaţa mea. 
Acum are o carieră care-i permite să distrugă şi vieţile 
tuturor celorlalţi oameni. Dar refuz să-l las să-mi ia ce e 
între noi. Refuz să-l las să mi te ia. Ştiu că sună ca-n 
filmele proaste, dar eşti tot ce am. 

Dar taică-tu deja mă are la mâna lui, se gândi ea. Oare 
putea s-o şi spună? Să-i spună acum, pe loc? 

El întinse mâna după ea prin întuneric, bâjbâind până îi 
găsi umărul, apoi mâna lui îşi găsi drumul spre gâtul ei, ca 
să-i mângâie bărbia. 

Spune-i acum. Spune-i chiar în clipa asta. El ţi-a spus 
adineauri totul despre el. 

El îi mângâie blând cu degetele linia maxilarului. Fetei i 
se tăie respiraţia şi se sprijini cu şoldul de zid, ceea ce îi 
veni uşor, fiindcă zidul era doar la vreo doi centimetri 
distanţă. El continua să se apropie încet, testând apele, 
centimetru cu centimetru, până ce pieptul lui se lipi de al 
ei, iar ea nu se mişcă. 

Lanterna grea îi atârna în mâna stângă. Se trezi că se 
apleacă s-o lase jos. Apoi se ridică şi-i cuprinse capul cu 
amândouă mâinile, împletindu-şi degetele în părul lui 
ondulat. Când buzele ei se lipiră de ale lui, simţi cum ceva 
dinăuntrul ei rupea zăgazurile, eliberându-se, ceva ce nu 
îşi dăduse seama că înăbuşise. Il săruta cu un fel de 
frenezie, de parcă nu putea respira decât când era cu el. 
Nu se puteau mişca nici la stânga, nici la dreapta, aşa că 
rămaseră încleştaţi unul de altul. Ea îl sărută pe gât şi el 
scoase un geamăt moale, apoi un scurt hohot de râs fericit. 

— S-a întâmplat mult mai bine decât am sperat, spuse el. 
Credeam... 

— Taci, spuse ea sărutându-l din nou. 

O cuprinse strâns cu braţul şi o ridică de la pământ 
câţiva centimetri. Dacă ar fi avut loc, Stevie l-ar fi încolăcit 
cu picioarele, dar pereţii tunelului refuzau să se dea la o 
parte ca să-i faciliteze dorinţa. 

— Se vede ceva, mormăi el cu gura lipită de a ei. 


e 179 + 


— Ce? mormăi şi ea. 

— Lumină. Probabil că semnalizează Nate. 

O lăsă uşor jos. Ea îşi dori să-i poată vedea expresia de 
pe faţă, dar erau amândoi orbi. El îi tinu îndelung faţa în 
palme fără să spună nimic - fără s-o sărute, fără să se 
mişte, fără să vadă. 

— Nate, spuse el din nou, după o lungă pauză. 

— Nate, răspunse ea. 

— E rândul tău să mergi în faţă. 

Se agită cu mâini tremurătoare şi picioare nesigure, 
încercând să găsească lanterna. Apoi se întoarse stângaci 
pe călcâie. Era foarte bucuroasă că la venire David 
mersese în faţă, fiindcă nu văzuse decât spatele lui. Dacă 
ar fi văzut ca lumea pasajul lung şi îngust care li se 
aşternea în faţă, n-ar fi mers niciodată până la capăt şi nu 
s-ar fi întâmplat niciodată ceea ce tocmai se întâmplase. 

O luară înapoi, David respirându-i în ceafă, jucându-se 
cu vârfurile părului ei, înghiontind-o jucăuş în coaste, 
gâdilând-o pe ceafă. Deodată, lumea era perfectă şi 
amuzantă, chiar dacă erau prinşi cu mâţa-n sac. Totul avea 
să se termine cu bine. Tot ce i se întâmplase în viaţa ei o 
adusese aici - în acest tunel, în acest moment. Îşi simţea 
sufletul cald şi uşor şi plin de bucurie. Era o nouă Stevie. 

Lanterna ei lumină ceva aflat pe jos. La prima vedere 
era doar încă o frântură de negru într-o lume neagră, dar 
acest negru era altfel, un negru mai intens pe fundalul gri 
şi avea şi un pic de luciu. Se aplecă să îl ia şi David profită 
de ocazie ca s-o prindă de la spate de talie şi s-o 
îmbrăţişeze. 

— Ce e? întrebă David. Vreo comoară? 

Ea o tinu în fasciculul lanternei. Era plastic. O bucăţică 
de pungă de plastic, lucioasă şi neagră. 

— Doar o bucată de pungă, zise ea. 

Probabil că în anii '30 nu existau pungi de plastic. 
Probabil? Stevie frecă fragmentul între degete. Ceva făcu 
un declic în adâncurile minţii ei. Creierul ei făcea aşa tot 
timpul - scotea un clic şi apoi nu-i spunea nimic despre 
acel clic. 


e 180 » 


— Ce e? întrebă el. 

— Nu, răspunse Stevie absentă. 

Bucăţica de plastic îi aluneca rece printre vârful 
degetelor. 

— Nimic. 

Clicurile din mintea ei erau tot mai sonore. Parcă avea 
în creier un contor Geiger, pentru depistat radiaţii. Şi 
atunci o văzu. Nu prea aveau cum s-o vadă când intraseră, 
din cauza unghiului - era în diagonală - o altă deschidere, 
lată de vreo 80 de centimetri. 

— Mai e un tunel, spuse ea. 

Îndreptă lanterna către acel spaţiu. 

— Mi-e ruşine că spun asta, zise David, dar ar trebui să 
urcăm înapoi înainte să se întoarcă Pix sau să ne încuie 
Nate aici. 

Stevie făcu doar câţiva paşi în noua ramificaţie a 
tunelului. În faţa ei, pe jos, era încă o bucată de plastic. O 
ridică. Acelaşi plastic negru şi lucios. Plastic de sac de 
gunoi, asta era. 

Clic. Clic. Clic. Mintea ei prinse de-acum viteză, 
arătându-i imagine după imagine. Saci de gunoi acasă, în 
bucătărie. Hainele ei în saci de gunoi când s-a întors la 
Ellingham. Haine din gunoi. La petrecerea discretă, Ellie 
era îmbrăcată într-o fustă făcută din saci de gunoi... 

Puțin mai încolo era gunoi pe jos. Cel puţin aşa arăta de 
la distanţă. Se vedea un luciu subtil de la şi mai mult 
plastic de saci de gunoi, apoi ceva amorf, vânăt... 

N-avea nevoie să se apropie mai mult ca să-şi dea seama 
ce găsise. 


e 181 œ» 


INTERVIU CU MARION NELSON, LUAT ÎN NEW YORK 
CITY DE AGENTUL HENRY EVANS, DE LA SEDIUL DIN 
NYC, ŞI AGENTUL GEORGE MARSH, DE LA FILIALA DIN 
VERMONT 

20 APRILIE 1936 


HE: Vă mulţumim că aţi venit să vorbiţi cu noi, 
domnişoară Nelson. 

MN: Nu e absolut nicio problemă. 

HE: Înţelegeţi ce s-a întâmplat? Nu e nevoie să vă 
explic nimic, nu? 

MN: Da, ştiu. Ştiu ce s-a întâmplat. 

HE: Sunteţi supraveghetoarea Casei Minerva de 
la Academia Ellingham, corect? 

MN: Corect. 

HE: Cum aţi obținut slujba? 

MN: Îl cunoşteam pe domnul Ellingham de aici, 
de la New York. Am lucrat ca secretară la ziarul lui. 

HE: Aţi lucrat direct cu el? 

MN: Nu, lucram pentru redactorul-şef, Max 
Campbell. Dar am ajuns să-l cunosc pe domnul 
Ellingham datorită vizitelor pe care le făcea la 
redacţie. Era foarte implicat în activitatea de zi cu 
zi. 

HE: V-aţi împrietenit. 

MN: Da. 

HE: Prieteni buni? 

MN: Aăăă... da. Prieteni buni. 

AGENTUL MARSH: Noi ne-am cunoscut pe 
vremea când dumneavoastră lucraţi la ziar. 

MN: Da, când l-aţi salvat pe domnul Ellingham de 
la atacul cu bombă. 

HE: Şi v-a rugat să veniţi să fiţi supraveghetoare 
la noua lui şcoală. 

MN: Da. Voia să lucreze la şcoală oameni pe care 
îi cunoştea şi în care avea încredere. 

GM. Sunteţi singura persoană de la ziar care a 


e 182 » 


venit să lucreze la academie, domnişoară Nelson. 
Numai dumneavoastră. 

MN: Da. 

GM: De ce credeţi că aţi fost singura pe care a 
adus-o de la ziar? 

MN: Presupun că... eram Singura cu abilităţile 
necesare. Nu sunt reporter. Eram secretară. 

HE: Aţi ocupat şi altă poziţie la şcoală? Aţi 
predat? 

MN: Biologie. 

HE: Deci predati biologie şi locuiaţi în Casa 
Minerva. 

MN: Da. 

HE: Domnişoară Nelson, ne-am uitat pe dosarele 
tuturor membrilor corpului profesoral de la 
Academia Ellingham. Niciunul dintre ceilalți nu avea 
o legătură directă cu viaţa profesională a lui Albert 
Ellingham. Nu doar cu ziarul. Cu toate afacerile lui. 

MN: Da. Şi ce-i cu asta? 

HE: Înţeleg că n-a fost o întrebare. Doar o 
observaţie, însă e ciudat că dintre sutele şi sutele de 
oameni care lucrează cu Albert Ellingham, el v-a 
ales pe dumneavoastră să veniţi la academie. 

MN: Si pe dumneavoastră, domnule Marsh. 

GM: Eu nu lucrez pentru domnul Ellingham, 
domnişoară Nelson. Eu lucrez pentru Biroul Federal 
de Investigaţii. Am fost repartizat local, domnului 
Ellingham. Dar el v-a ales pe dumneavoastră dintre 
toți cei care lucrează pentru el. 

MN: Aşa cum am mai spus, Albert... ăăă... domnul 
Ellingham voia oameni pe care-i cunoştea... 

HE: Probabil că sunteți foarte apropiaţi. li spuneți 
Albert? 

MN: Nu ştiu ce vreți să sugerați. 

HE: Absolut nimic. E doar o observaţie. Dar acum 
sunt nevoit să vă întreb, domnişoară Nelson, şi 
trebuie să vă amintesc de gravitatea chestiunii în 
discuţie: relația dumneavoastră cu Albert Ellingham 


e 183 + 


e... mai mult decât de prietenie? 
[Subiectul nu răspunde] 


HE: Domnişoară Nelson, nu vă intreb ca să vă fac 
să vă simţțiţi prost. Vă întreb fiindcă trebuie să 
înțelegem tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea la 
academie. Avem nevoie de informații. 

MN: Ştiu că aveți nevoie de informații. 

MN: Deci, vreţi să răspundeţi, vă rog, la 
întrebare? 


[Subiectul nu răspunde] 


HE: Domnişoară Nelson, când aţi plecat de la 
Academia Ellingham, aţi luat trenul înapoi spre New 
York împreună cu câţiva elevi. Apoi v-aţi dus la un 
apartament de pe Fifth Avenue, numărul 1040. 

MN: Cine v-a spus asta? 

HE: Nu contează de unde ştim. E important să 
aflăm care sunt faptele. E adevărat? 

MN: Da. 

HE: Cine e proprietarul apartamentului? 

HE: Corporaţia Ellingham. În momentul acesta nu 
am un apartament al meu. Locuiesc la şcoală. 
Domnul Ellingham m-a lăsat să stau într-una din 
proprietățile lui. 

HE: Şi când v-a spus că puteţi sta într-una din 
proprietățile lui? Când v-a transmis acest mesaj? 

MN: Când... când ne-a spus că trebuia să plecăm. 

HE: Domnişoară Nelson, înţelegeţi că e o faptă 
gravă să minţiţi un agent federal? Mă văd nevoit să 
subliniez din nou că avem nevoie de informații ca să 
le găsim pe Iris şi Alice Ellingham. Fără informații, 
nu putem face nimic. Orice întârziere în obținerea 
acestor informații înseamnă o întârziere în căutările 
noastre, iar dacă avem informaţii false, suntem pe 
piste greşite. Pricepeţi ce spun? 


e 184 œ» 


[Subiectul e vizibil tulburat] 


MN: O, Doamne! Vai, cum de s-a întâmplat aşa 
ceva? Putem să ne oprim, vă rog, pentru câteva 
clipe? Doar un minut, vă rog? 

HE: Domnişoară Nelson, e momentul să fiti 
sinceră. Nu aveţi de ce să vă temeți să fiţi sinceră. 
Nu ne-am pus în gând să vă umilim, nici pe 
dumneavoastră, nici pe domnul Ellingham. Doar că 
trebuie să ştim. E o informaţie care ar putea fi 
folosită împotriva domnului Ellingham sau a 
dumneavoastră. Trebuie s-o ştim. Relația 
dumneavoastră cu Albert Ellingham e pur 
prietenească? 

MN: Ştiţi! Ştiţi totul! De ce mă tot întrebaţi? De 
ce mă tot întrebaţi ceva ce ştiţi deja? 


[Subiectul are nevoie de timp să-şi recapete 
stăpânirea de sine] 


GM: Nu vă grăbiţi, domnişoară Nelson. Nu vrem 
să punem pe nimeni într-o situaţie jenantă. Vrem 
doar să ştim ce s-a întâmplat. 

MN: Ne-am întâlnit. 

GM: Unde? 

MN: Avem un loc de întâlnire, unde se 
construieşte sala de sport. 

GM: Aveţi vreo idee cum a ajuns domnul 
Ellingham la dumneavoastră fără să fie văzut când a 
plecat din birou sau din casă? 

MN: Avem... o modalitate. 


[E arătată o fotocopie a scrisorii de la Maestrul 
minciunilor. ] 


HE: Aţi văzut vreodată scrisoarea aceasta? 
MN: Nu. 


e 185 - 


HE: V-a pomenit vreodată Albert Ellingham de ea? 

MN: Nu. 

HE: Când lucraţi la ziar primeaţi astfel de 
Scrisori? 

MN: Primeam, desigur, scrisori de ameninţare. 
Cineva a pus o bombă în maşina lui Albert când era 
acolo. Da, primea scrisori. De tot felul. 

HE: Uitaţi-vă atent la ea. Aţi primit vreodată la 
ziar ceva asemănător? 

MN: Niciodată ceva exact aşa. Niciodată scrisă cu 
litere decupate. 

HE: Ce altceva ar mai trebui să ştim? Orice. Ceva 
legat de Iris şi Alice? 

MN: Micuța Alice. Of Albert trăieşte numai 
pentru ea. Nu înțelegeți. Trăieşte pentru fetiţa 
aceea. Zici că e... 

HE: Că e ce? 


[Subiectul n-a răspuns] 
HE: Că e ce, domnişoară Nelson? 


MN: Zici că e singura persoană din lume. Asta-i 
tot. Singura persoană din lume. 


e 186 œ» 


15 


— David, spuse calm Stevie. 

Cu bubuitul greu al inimii în urechi şi mirosul în nări, 
simţea că era pe punctul să vomite, dar trebuia să-şi 
păstreze cumpătul, trebuia să recapete un dram de control 
asupra situaţiei. 

— Dă-te înapoi! 

— Ce se întâmplă? 

— E blocat, spuse ea. Dă-te înapoi! 

Oricât de tare încercă să-şi păstreze vocea calmă, ceva 
din tonul ei trădă faptul că se întâmpla ceva foarte rău. O 
ocoli ca să vadă ce era în pasaj. 

— Ce naiba e... 

Efectiv, ea simţi când lui îi pică fisa. 

— Dă-te înapoi, spuse ea blând. Înapoi, înapoi. Numai 
aşa o mai putem ajuta. 

— Stevie... 

Vocea lui avea o notă de voioşie. Aproape că chicotea. 

— Fă stânga împrejur, spuse Stevie împingându-l înapoi 
pas cu pas. Trebuie să te dai înapoi. 

Acum repeta ca un ecou vorbele pe care i le spusese 
Larry. Dă-te înapoi. Nu te uita, fiindcă dacă te uiţi, n-o să 
mai scapi niciodată de imaginea din cap. 

— N-o putem lăsa aşa, spuse el. 

— Ne ducem să cerem ajutor. Întoarce-te! Hai! 

Fu nevoită să-l întoarcă ea şi să-l împingă în principala 
arteră a tunelului. Adrenalina preluase controlul. Nu ştia 
cum, dar ştia cum să gestioneze situaţia asta, cum să-l ia 
de mână pe David şi să-l conducă înapoi la intrarea în 
tunel. 

Când ajunseră la scară, Nate stătea atârnat în 
deschizătură, cu gluga costumului de vrăjitor atârnându-i 
în jurul gâtului. 

— Sus! spuse Stevie. Hai, mişcă-te! 

Nate se dădu înapoi, iar ea şi David se căţărară cu efort 
afară. Când David se ridică în picioare, făcu câţiva paşi, 


e 187 œ» 


clătinându-se, apoi se îndoi de spate icnind, cât pe ce să 
vomite. 

— Ce se întâmplă? întrebă Nate. Ce e acolo jos? 

Stevie scutură din cap, pe de o parte pentru că nu 
reuşea să-şi găsească cuvintele şi pe de altă parte ca să 
ţină sub control senzaţia de greață. 

— Ce se întâmplă? întrebă iar Nate. 

— Ellie, răspunse Stevie. Ellie e acolo, jos. 

— Ellie e acolo? Se ascunde? Trebuie să chem ajutoare! 

Stevie clătină din cap, iar Nate se prinse şi se prăbuşi 
lângă perete. 

Stevie îşi scoase telefonul din buzunar. David se azvârli 
către ea şi se întinse să-i tragă în jos mâna cu telefonul. 

— Nu! Nu, eu trebuie să dau telefon, spuse David 
scoţându-şi telefonul. Voi doi ar trebui să vă duceţi la voi în 
camere. Puneţi-vă căştile pe urechi. Acolo aţi fost toată 
seara. Puneţi muzică şi daţi-o tare. Plecaţi! 

— Poftim? spuse Stevie. 

— Stevie, tu nu se poate să fi coborât acolo. Pricepi? 
Nate, tu pricepi? N-a călcat acolo, jos. Am coborât singur. 
Numai eu. 

— Ce? Acum mai şi minţim? spuse Nate. Poliţia? 

— Ştii ce înseamnă dacă Stevie a coborât acolo. Eu n-o 
să păţesc nimic. Ea, da. Nu facem decât să anunţăm 
autorităţile. Atât. 

David era animat de o frenezie care altfel îi era complet 
străină. Avea obrajii aprinşi şi voce răguşită. Nate se făcu 
cenuşiu la faţă, cam ca mantia de vrăjitor pe care încă o 
purta. 

— Mergeţi la voi în camere şi închideţi uşa, spuse iar 
David pe ton rugător. Asta e tot ce trebuie să faceţi. 

Nate înjură în barbă, dar se dezlipi de perete. 

— Vii? o întrebă el pe Stevie. 

Stevie nu ştia prea bine nici unde era. Cu câteva clipe în 
urmă era în tunelul îngust, în braţele lui David, îmbrăţişată 
de pământ, singuri în tot universul. Apoi, Ellie. 

Nate o scutură de braţ. 

— Dacă tu nu pleci, nu plec nici eu, zise el. Spune-mi ce 


e 188 œ» 


faci. În clipa asta nu înţeleg nimic. 

David se uită la ea. Avea părul încă ciufulit de mâinile ei. 
Îi sărutase gâtul delicat şi neted... 

Mirosul din tunel îi otrăvi amintirea. 

David avea să fie în siguranţă. Sigur, Nate nu ştia de ce. 

— Înî, spuse ea. Du-te la tine în cameră. 

Toată situaţia i se părea total aiurea, ce făcea pentru ea 
însăşi, dar i se părea absolut corectă pentru Nate. Nate n- 
avea nevoie de aşa ceva. Nate se luptase mult să-şi revină 
după tot ce i se întâmplase lui Hayes. 

— Dumnezeule! mormăi Nate trecând pe lângă ei şi 
urcând pe scara curbată, împiedicându-se în mantie. 

Stevie îşi umplu plămânii cu aer. IÎncepu să se mişte pe 
pilot automat, mergând poticnit către camera ei. 


Cinci minute mai târziu, îi auzi pe primii sosiți. Îşi 
pusese căşti în urechi, dar nu asculta nimic. Bătăile inimii 
îi răsunau cu ecou în urechi. Mai veni cineva. Şi mai multe 
voci în camera comună, pe coridor. 

Îşi puse muzică. Tare. Închise ochii şi se sprijini cu capul 
de tăblia de lemn a patului. Când răsună bătaia în uşă, 
chiar nu o auzi din prima. Dăduse muzica mult prea tare. 

Până la urmă, Pix băgă capul pe uşă. 

— Stevie? spuse ea. 

Stevie deschise ochii cu un efort supraomenesc. Lumina 
din tavan era agresiv de puternică. 

— Stevie, spuse iar Pix. Poţi să... rămâi aici câteva 
minute? Are loc o... chestie. Nimic îngrijorător. Cei de la 
Pază trebuie doar să se uite la ceva pe coridor. 

— Sigur, spuse Stevie cu voce somnoroasă. 

— Îmi pare rău că te-am deranjat. Culcă-te la loc! 

Stevie închise iar ochii şi începu să ruleze nişte filme în 
spatele pleoapelor. Invocă din nou senzaţia sărutului şi 
atingerii lui David. Avusese tare puţin timp să le savureze. 
Amintirea avea să se estompeze, iar senzaţia avea să fie 
întinată de ce avea să urmeze. 

Toate astea se mai întâmplaseră o dată. La fel, dar 
diferit. 


< 189 + 


Pix se întoarse şi îi spuse să-şi împacheteze câteva 
lucruri într-o geantă. 

— Nu e grabă, zise ea, dar chipul îi trăda şocul. E o 
problemă în casă şi în noaptea asta dormim în altă parte. 

Stevie se dădu jos din pat şi se apucă să-şi umple 
rucsacul, cu mişcări mecanice. Medicamente, haine, 
laptopul, telefonul, totul îndesat în rucsac până ce acesta 
scârţâi puţin, întins la limită. Se pregătea să-l închidă când 
o fulgeră un gând. Cutia. N-avea cum să încapă. Scoase o 
cămaşă care ocupa spaţiu valoros şi puse cutia în locul ei. 
Paza bună trece primejdia rea. 

Un agent de la Pază bloca vederea către capătul 
coridorului. Nate stătea la masa din camera comună, iar 
Janelle, încă îmbrăcată ca Femeia Fantastică, lua la 
repezeală lucruri din cameră şi le băga într-o geantă. Pix 
era în picioare lângă masă, cu o expresie mohorâtă. 

— Unde e David? o întrebă Stevie pe Pix. N 

— E la Casa Mare. A găsit-o pe Ellie, Stevie. Intr-un 
tunel. Nu... nu era teafără şi nevătămată. A murit. 

Pix aşteptă ca Stevie să digere informatia. 

— Unde ne ducem? întrebă Nate. 

— În noaptea asta dormim în iurtă. O să aducă paturi şi 
o să atârnăm din tavan nişte paravane. O să fie plăcut şi 
intim. Putem sta de vorbă. 

— Ce mă bucur, zise Nate râcâind cu unghia pe 
suprafaţa mesei. 

— De îndată ce e gata şi Janelle, mergem. Mă duc să-mi 
iau lucrurile. 

— S-o fi săturat să-i tot moară elevii, spuse Nate după ce 
Pix se duse sus. Îţi dai seama câtă hârţogăraie? 

Văzând că Stevie nu-i răspundea, Nate îi dădu un ghiont 
în braţ. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Habar n-am. 

— Cum naiba de se întâmplă aşa ceva? Doar ce-am 
trecut prin asta, nu? Credeam că a fugit, în sensul că a 
fugit cu circul sau aşa ceva. Nu că era... sub noi. 

— Nu era chiar sub noi, spuse Stevie. Era mai departe, 


e 190 œ» 


aşa. 

— Uf, slavă Cerului, zise Nate. 

— Ei, ştii ce vreau să zic, spuse ea. 

— Ştiu ce vrei să spui. Ştiu că s-ar putea ca locul ăsta să 
fie de rahat. Au murit doi oameni. 

— Nu e vina şcolii. 

— Nu, dar... dacă e? Poate că locul ăsta... 

— Vrei să spui că locul ăsta e... cum? Blestemat? 

Nate scutură din cap. 

— Zic doar că au murit doi oameni şi ăsta e un număr 
mult mai mare de morţi decât la fosta mea şcoală. Ştiu că 
rahaturi se întâmplă peste tot. Rahaturi oribile se întâmplă 
mereu. Dar astea sunt rahaturi oribile şi stranii, cu 
tuneluri şi gheaţă carbonică şi oameni care mor sufocaţi în 
subteran... 

Stevie îşi adună mai tare umerii. Mintea ei rătăci către 
David şi povestea despre mama şi sora lui, către 
promisiunile făcute, către cazul îngheţat atâţia ani, către 
ceva rece ca gheaţa în subteran. 

Janelle apăru într-o pereche de pantaloni de pijama din 
polar şi un pulover imens, pufos, cu o geantă de voiaj mică, 
argintie, pe umăr. Veni la Nate şi Stevie şi îi luă cu braţele 
de umeri. Avea lacrimi în ochi. 

— Pix a zis că poate şi Vi să vină cu noi la iurtă, dacă voi 
nu aveţi nimic împotrivă. Tare-mi doresc să fie cu mine. 

— Sigur, zise Stevie. Nicio problemă. 

Nate aprobă absent din cap. 

— David a găsit-o. L-au dus la Casa Mare. 

Uşa albastră se deschise scârţâind şi intră Larry, cu 
haina lui de polar în carouri roşii şi negre şi staţia de 
emisie-recepţie bâzâindu-i la şold. Studie grupul de la 
masă. 3 

— Acum o să vă ducem la iurtă. Incă nu am anunțat 
toată şcoala. Unii Încă mai sunt la petrecere. Aş vrea să vă 
rog, dacă sunteţi de acord, să nu împrăştiaţi vestea. Ştiu 
că Vi Harper-Tomo are permisiunea să vină să stea cu voi. 
Dar vă rog să nu trimiteţi nimănui mesaje despre ce se 
întâmplă. 


e 191 œ» 


— Nu trimitem, spuse Janelle. 

_ Atenţia lui Larry se concentră asupra lui Stevie. O citea. 
Incercă să se închidă, la fel de sonor şi sec cum ai închide 
o carte. 

Dar, din păcate, oamenii nu sunt cărti. 

Grupul porni în noapte, flancat de cei doi agenţi. 
Noaptea era rece şi neclintită ca sticla, cu doar o aşchie de 
lună. Vi le ieşi în cale pe drum, însoţită de şefa Casei 
Iunona. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. Ai păţit ceva? 

O privi atent pe Janelle şi îi şterse cu degetul mare 
lacrimile de pe obraji. 

— Vorbim când ajungem, spuse Janelle. Sunt bine. Hai 
să mergem! 

Nate îşi puse căştile şi-şi lăsă bărbia în piept. Se izola de 
situaţie. Stevie nu-şi dădea seama care dintre ei iniţiase 
mişcarea, dar se părea că ea şi Larry aveau un ritm diferit 
de al celorlalţi şi o traiectorie uşor deviată, până ce 
ajunseră împreună pe propria lor cărare. Fie el voia să 
vorbească cu ea, fie ea simţea în subconştient nevoia să 
vorbească cu el. Oricum ar fi stat lucrurile, era ceva ce nu 
putea îndura să ţină pentru ea. Când treceau pe lângă 
adunarea de capete de statui, Stevie se opri. Larry le făcu 
semn din cap celorlalţi să-şi continue drumul. Se sprijini de 
unul dintre socluri şi o studie. 

— Vrei să vorbeşti? întrebă el. 

— Am fost acolo, jos, răspunse ea. 

li arătă o mustață falsă. Probabil că îi căzuse când se 
pupa cu David. Uitase că o avusese pe faţă. 

— Ce trebuie tu să faci acum e să-mi spui adevărul. 

Stevie băgă mâna în buzunar şi scoase fragmentul de 
sac de gunoi. I-l dădu lui Larry. 

— Am găsit asta pe jos acolo, dedesubt. 

— Ce căutai acolo, Stevie? spuse el. Ţi-am zis să nu te 
mai apropii de vreun tunel. 

— Fenton... dr. Fenton era convinsă că există un tunel. 
L-am căutat. L-am găsit. Era tema mea, ca să zic aşa. Nu 


e 192 œ» 


ştiam că Ellie era acolo. Nici prin cap nu mi-a trecut că ar 
fi acolo. Era doar un tunel. N-am vrut să intru. Darela 
coborât în tunel. 

— David. 

Stevie încuviinţă. 

— A trebuit să mă duc după el. Am crezut că s-ar fi 
putut... nu ştiu. 

— Ai mai găsit şi altceva în afară de asta, pe lângă...? 

Larry ridică fragmentul de sac de gunoi. Stevie clătină 
din cap. 

— Era un... miros. 

— După ce îl simţi prima dată, nu-l mai uiţi niciodată. Te 
poţi obişnui cu el, poţi învăţa să-i faci faţă, dar e greu. 

— A rămas, pur şi simplu, blocată acolo jos? întrebă 
Stevie. Când a plecat în noaptea aia din Casa Mare? 

— Aşa aş crede, spuse Larry. Am mers până în celălalt 
capăt al pasajului. Habar nu aveam de existenţa lui. Duce 
la un chepeng din podeaua subsolului Casei Mari, perfect 
camuflat printre celelalte lespezi din piatră. A intrat pe- 
acolo şi ceva i-a blocat drumul spre ieşire. 

Mintea lui Stevie se duse pe loc la povestirea lui Edgar 
Allan Poe, „Balerca de Amontillado”, despre un ucigaş care 
îşi ademeneşte victimele către un seif subteran, unde le 
leagă apoi cu cătuşe de perete şi le zideşte înăuntru. 
Oroarea întregii situaţii era deja copleşitoare. Stevie trase 
lacom în piept aerul rece şi curat. Mirosul încă o mai 
însoțea, moleculele sale agăţându-i-se de interiorul nărilor, 
de piele, de sănătatea ei mintală. 

— Ce să fac? întrebă Stevie. Trebuie neapărat să spui 
poliţiei că am fost acolo? 

Larry îşi puse palma pe picior şi se bătu gânditor cu un 
deget pe coapsă. Apoi trase adânc aer în piept şi scoase un 
lung oftat. 

— Şi Nate? întrebă el. 

— Nate n-a coborât, spuse Stevie. 

— Nu e aşa de prost ca voi doi. 

— Ne-a spus să nu ne ducem. A rămas deasupra, ca să 
ne păzească să nu păţim ceva. 


< 193 + 


— Categoric e mai deştept ca voi, spuse Larry. Bun. Aici 
e vorba despre găsirea victimei unui accident şi anunţarea 
autorităţilor. Tehnic vorbind, se pare că David a fost cel 
care a găsit-o. Tu n-ai cum să anunţi ceva ce n-ai văzut cu 
ochii tăi. 

Nu aşa stăteau lucrurile, dar Stevie nu îl corectă. 

— Dacă se schimbă ceva, atunci ieşi şi tu în faţă. 
Imediat. Şi nu mai intri niciodată în vreun tunel de pe-aici, 
sub nicio formă, pentru nimic în lume. Şi respecţi toate 
regulile cu sfinţenie. 

— Mulţumesc, spuse ea încet. 

— Nu-mi mulţumi. Nu e vorba de mulţumiri aici. Mie mi 
se pare că ai încercat să te iei după cineva care făcea o 
prostie imensă, chiar dacă asta însemna că făceai şi tu o 
prostie imensă. Ştiu destule despre David Eastman ca să 
nu mă îndoiesc că ar sări fără să se uite unde sare. Orice s- 
ar întâmpla, el n-o să păţească nimic. Cred că ştii de ce. 

Dintre toate cele întâmplate, această afirmaţie a fost cea 
care o făcu pe Stevie să îngheţe. 

— L-ai cunoscut pe tatăl lui, spuse Larry. 

Nu era o întrebare. 

Stevie încuviinţă din cap. 

— Şi tatăl lui a avut legătură cu întoarcerea ta? 

— Ţi-a spus el? întrebă Stevie. 

— N-a fost nevoie să-mi spună nimeni, răspunse el. N-a 
fost aşa greu să mă prind. Brusca răzgândire a părinţilor 
tăi, care lucrează pentru om, zborul cu care te-ai întors din 
senin, faptul că nu există zboruri încoace la ora aia şi că 
probabil n-ai veni, oricum, cu avionul... 

Stevie expiră zgomotos. 

— Ce ţi-a dat? întrebă Larry. 

— Zborul cu avionul încoace. 

— Şi mai ce? 

— Nimic, răspunse ea. 

— Ce-a vrut de la tine? 

— Doar... să fiu aici. Din cauza lui David. Eu am vrut 
doar să mă întorc. 

Nu era sigură dacă îi spunea asta lui Larry sau ei înseşi. 


e 194 œ» 


Larry lăsă să-i scape un mârâit. 

— Nu e vina ta, spuse el. Edward King e un ticălos, iar 
fii-su e o mare poamă... 

Stevie avu impresia că ar fi putut spune mult mai multe 
despre acest subiect, dar, spre deosebire de un suspect 
care odată ce începe să vorbească nu se mai poate opri, 
Larry închise robinetul. 

— Deci Edward King ţi-a oferit şansa să te întorci, dacă 
îl supraveghezi pe David. Acum se mai clarifică lucrurile. 

— David nu ştie, spuse ea. 

— Păi, n-o să-i spun aşa ceva. Toată treaba asta... 

Clătină din cap şi se întrerupse iar. 

— Aş putea totuşi să-l văd? întrebă ea. Tocmai a găsit 
cadavrul prietenei lui. 

Larry oftă prelung. 

— E la bibliotecă, spuse el. L-au dus acolo fiindcă e prea 
multă lume la Casa Mare. Te duc la el fiindcă în seara asta 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Dar ţine minte că nu e 
treaba ta să-l protejezi pe David Eastman. Îmi pare rău de 
puşti, sincer. Dar nu e treaba ta. Ai înţeles? 

— Ştiu. 

— Nu, spuse el, nu cred că ştii. Nu urma pe cineva în 
întuneric, Stevie. Am văzut întâmplându-se asta de prea 
multe ori. 

Stevie nu era prea sigură ce însemna asta, dar ideea 
generală era suficient de clară. 


< 195 œ» 


16 


În noaptea aceea, în timp ce Stevie şi Larry se îndreptau 
spre bibliotecă, aerul era impregnat cu un miros greu, 
fecund, de frunze căzute. De ce era Ellingham întotdeauna 
în culmea abundenței în astfel de momente, greu de 
mirosurile pământului şi aerului, bogat în extreme de 
lumină şi umbră? De ce se înălța Casa Mare parcă mai sus, 
ameninţător, cu ferestrele ei luminate portocaliu, unde 
petrecerea se cam risipea şi şcoala încă nu ştia că 
rândurile i s-au împuţinat cu încă unul? 

Care era problema cu locul ăsta? Poate că Nate avea 
dreptate, se gândi ea, în timp ce paşii îi răsunau clar şi 
sonor pe potecă. Se numea Muntele Secure. Poate era un 
semn. Nu călca acolo. Nu arunca în aer o halcă din 
versantul muntelui ca să-ţi construieşti imperiul. 

Şi nu veni aici în căutare de moarte şi crimă, Stevie, 
fiindcă o să le găseşti. 

Haina ei de vinil nu îi ţinea nici pe departe suficient de 
cald, chiar şi cu polarul gros de la Ellingham pe dedesubt. 
Blugii ei erau prea subţiri. Nu avea fular, aşa că frigul îi 
gâdila ceafa. 

Ellie, înfăşurată în saci de gunoi, sub pământ. 

Încă mai simţea mirosul acela. 

Mirosul acela. Mirosul ei. 

Câţiva oameni ieşiră din Casa Mare, încă în costume. 

Normal că Ellie era moartă. i 

Normal că fusese găsită de Halloween. Inchisă într-un 
tunel. 

Era pur Ellingham, distilat în esenţă la fel de pură ca 
unul din izvoarele care coborau muntele. 

Trebuie să fi fost întuneric când Ellie era în tunel. Beznă 
completă. N-avea cum să ştie unde era. Probabil că a mers 
pipăind zidurile, înainte şi-napoi, căutând o cale de ieşire. 
Cât timp? Ore? Zile? Plângând. Probabil hiperventilând. 
Stevie se gândi la intensitatea propriei ei panici - acea 
senzaţie de nimic, ca de sfârşit de lume. Ellie sigur intrase 


< 196 » 


în panică. Trebuie că mersese înainte şi înapoi şi probabil 
că ţipase. Lovise cu pumnii. Zgâriase pereţii ca să iasă. 
Probabil că la un moment dat i se făcuse sete şi foame şi 
era dezorientată... 

Nu. Trebuia să ţină la distanţă aceste gânduri. Să le 
vopsească pe deasupra cu lac şi să le lase să se întărească. 
Acum avea o treabă: să-l găsească pe David, care o găsise 
pe Ellie. 

Biblioteca de la Ellingham zumzăia în surdină. Erau 
acolo mai mulţi agenţi de la Pază, care vorbeau cu poliţia 
locală. Pe spaţiul oval cu pietriş din faţă nu era parcată 
nicio maşină de poliţie - probabil că veniseră pe drumul de 
întreţinere şi parcaseră în spate, ca să nu sperie lumea. În 
ciuda activităţii din interior, biblioteca parcă era o 
catedrală goală. Avea strania calitate arhitecturală de a 
captura orice boare de vânt care intra pe uşă, ca apoi s-o 
răsucească în sus, într-un vârtej moale care nu avea unde 
să se ducă. Cu cât urcai mai sus, aerul şuiera prin 
dantelăria complicată de fier forjat a scărilor circulare şi a 
parapetelor balcoanelor, iar paginile cărţilor deschise 
fluturau, prinzând viaţă. Zgomotul conversaţiilor de la 
parter se răsucea în sus, tocmai până în tavan, izbindu-se 
de cărţi. Stevie se uită în sus, remarcând pentru prima 
dată constelaţiile pictate pe tavanul albastru. Stelele erau 
înăuntru, mai aproape. 

Larry schimbă pe şoptite câteva vorbe cu unul din 
oamenii de la Pază. 

— E sus, într-una din sălile de lectură, îi spuse el lui 
Stevie. Cu un psiholog. Stai să văd care-i treaba. 

Stevie se uită cum Larry se roti în sus pe scări până la 
palierul primului etaj, unde dispăru între rafturi. Câteva 
minute mai târziu apăru din nou la balcon şi îi făcu semn 
lui Stevie să urce. Balustrada de fier a scării era rece şi 
fiecare dintre paşii ei reverbera când urca. Părea că 
biblioteca protesta faţă de această întrerupere a rutinei 
sale liniştite. 

— Poţi intra să vorbeşti cu el, spuse încet Larry. 
Psihologul a spus că v-ar ajuta pe amândoi. Dar nu uita ce 


e 197 œ» 


ţi-am zis. 

O conduse spre capătul unui culoar lat, aflat între 
secţiunea de geografie şi secţiunea de geologie - un şir de 
cărţi cu cotor verde, care se termina la una dintre uşile 
severe din lemn ale bibliotecii, pe care scria cu litere aurii. 
Psihologul o aştepta la uşă. Stevie o recunoscu de data 
trecută, când murise Hayes şi academia trimisese 
psihologi în toate direcţiile. 

Camera de lectură era un loc micuţ, separat de restul 
etajului prin pereţi pe jumătate acoperiţi cu sticlă 
opacizată. Mobilierul original fusese înlocuit cu o canapea 
cenuşie pentru două persoane, patru fotolii-sac lăţoase şi 
un covor la fel de lăţos, în caz că nu te satisfăcea niciunul 
din celelalte şase sute de unghere pentru citit de la 
Ellingham. 

David evitase toate aceste opţiuni şi stătea pe podea, 
sprijinit de perete, purtând în continuare haina de două 
mii de dolari. Avea genunchii puţin îndoiţi şi îşi studia 
pantofii. Psihologul îl ţinea sub supraveghere, aşezată 
lângă el pe braţul canapelei. Se ridică şi veni la uşă să 
vorbească cu Larry şi Stevie. 

— Vrei să intri? o întrebă ea pe Stevie pe tonul ăla de un 
calm profesionist, pe care-l folosesc psihologii. 

Stevie păşi prudent în încăpere şi David ridică privirea. 
Era palid, cu chipul aspru. 

— Salut! spuse Stevie. 

— Salut! 

În vocea lui era un hârâit sec, dar, în rest, nimic nu 
trăda câtuşi de puţin ceea ce tocmai se întâmplase. 

Psihologul s-a retras şi a închis încetişor uşa. Stevie 
descoperi că nu prea ştia ce să facă. Braţele îi atârnau 
greoaie şi inutile pe lângă corp. Nu ştia bine dacă voia să 
se aşeze, dar statul în picioare devenea de-acum aiurea. Se 
gândi să se cocoaţe pe braţul canapelei, ca psihologul, dar 
era ciudat şi cam studiat. 

După un moment de stânjeneală, se lăsă să alunece în 
jos pe perete şi se aşeză lângă el. Trupul lui radia căldură. 
În încăpere părea să plutească un aer umed. Având în 


e 198 œ» 


vedere tot ce se întâmplase între ei în noaptea aceea, nu 
avea niciun motiv să fie stingherită. Cu toate astea, Stevie 
se simţea de parcă o strângea propria piele. 

— Ne pregătesc în iurtă un loc unde să stăm în noaptea 
asta, spuse ea. 

— Parcă mergem în tabără, spuse el. O tabără pentru 
oameni trişti. 

Îşi strânse şi desfăcu pumnul de pe genunchi de mai 
multe ori, apoi se întinse brusc după mâna lui Stevie şi o 
luă într-a lui. 

— Aşa, zise el cu un hohot de râs scurt, lipsit de veselie, 
ca o tuse. Mi-ai spus să nu cobor acolo. Ar fi trebuit să te 
ascult. Dacă tu spui să nu intrăm pe furiş undeva... 

Stevie putea să se concentreze doar la senzaţia din 
mâna ei, la căldura palmei lui lipite de a ei, la mesajul pe 
care îl transmitea. Era o nevoie. Nevoia de tăria ei. 
Senzaţia se răspândea în valuri mici în sus pe braţ şi apoi îi 
străbătea ca un val imens tot corpul. 

— Ştia, spuse David. De mine. Inainte de tine, ea a fost 
singura care ştia. 

— De tatăl tău? întrebă Stevie. 

— Eram cam beti. I-am zis. Nu credeam că avea să mă 
judece pentru asta. in minte că stăteam în podul 
şopronului de artă. Făcea un colaj şi avea o sticlă cu o 
licoare nemţească cu gust de sirop de tuse şi cur. Când i- 
am zis... a râs. A spus că nu conta. Ar fi putut să spună 
altora. Ştiu sigur că n-a făcut-o niciodată. 

Vocea lui David era tot mai îngroşată. Stevie se uita 
țintă la podea, cu gresia ei originală, cu semnele şi 
ciobiturile ei de la decenii de elevi care îi tociseră 
culoarele. În aer mocnea o furtună, ceva ce dădea o 
senzaţie de prăbuşire şi răsucire. Îşi dorea să se reverse 
peste ei un val de veveriţe. Se pregătea să-l întrebe pe 
David cum reuşise să adune toate veveriţele alea, când el 
începu să plângă în hohote. 

Stevie nu avea nici cea mai mică idee ce să facă. 

Mă rog, avea. Normal era să îl ia pe după umeri. Fusese 
uşor să-l sărute. Dar acest gest era pur şi intim şi nu se 


< 199 + 


întâmpla în beznă într-un tunel, ci aici, în lumina difuză, 
priviţi din toate părţile de cărți. 

Începu să transpire. Simţi vârtejul din creier, viteza 
ameţitoare pe care o căpătase viaţa. Promisiunea făcută lui 
Edward King părea acum s-o ia peste picior. 
Împrieteneşte-te cu el. Ai grijă de el. Fă-l să rămână la 
şcoală! 'Transformă într-o batjocură fiecare sentiment pe 
care l-ai avut pentru el, ca să obţii ce ţi-ai dorit şi ai râvnit 
din răsputeri. Nu mai reuşea să-şi dea seama dacă făcuse 
ce făcuse cu David fiindcă aşa îşi dorise ori fiindcă făcea 
parte din înţelegere, afurisita de înţelegere diabolică. 
Edward King o transformase într-o mincinoasă. O 
transformase în cineva ca el şi tot ce se întâmplase în 
seara asta era pângărit. Dacă îl atingea acum pe David, 
avea să-i fie complice. 

Dar nici nu-l putea lăsa aşa. Aşa că îi luă mâna şi i-o 
strânse. Încercă să transmită cu acea strânsoare tot ce era 
în sufletul ei, tot ce nu putea spune. O strânse şi el de 
mână, apoi i se prăbuşi pe umăr plângând cu suspine. 

Stevie se lipi de perete, incapabilă să se mişte. Această 
revărsare de emoție o panica. După câteva minute, David 
se sprijini la loc de perete, se şterse la ochi şi-şi trase 
sufletul. 

— Îmi bag picioarele, spuse el. M-am săturat să stau 
aici. Hai la iurta tristeţii! 

Nu era absolut deloc jenat de ce se întâmplase. Nu că 
avea de ce să fie. Doar că, în locul lui, Stevie ar fi fost 
stânjenită. David se exprima complet liber, fără niciun fel 
de reţinere. Se ridică şi îi întinse mâna ca să o ajute să se 
ridice, apoi continuă s-o ţină de mână. Acum erau pur şi 
simplu împreună. 

Afară, pe balcon, la capătul coridorului, psihologul se 
consulta cu Spuneţi-mi Charles, care fusese chemat la faţa 
locului. Îşi scosese mustaţa şi pălăria de Charlie Chaplin şi 
era înfăşurat în obişnuita lui haină neagră, dar de sub ea 
încă se mai vedeau pantalonii şi pantofii eludaţi. Noaptea 
de Halloween era teribil de stranie. 

— Cum vă simţiţi? întrebă el când îşi făcură apariţia. 


e 200 œ» 


Stevie îl văzu cum remarcă mâinile lor împreunate. 

— Cam cum te-ai aştepta, răspunse David. 

Charles încuviinţă solemn. 

— Acum putem să ne ducem la iurtă? întrebă David. Mai 
au nevoie de mine? 

— Cred că deocamdată au terminat cu tine, răspunse 
Charles. S-ar putea să mai aibă întrebări mai târziu, dar 
deocamdată ar trebui să te duci la prietenii tăi şi să te 
odihneşti puţin. O să chem pe cineva să vă conducă până 
acolo. 

— Putem să zicem pas? întrebă David. De ce să nu ne 
ducem singuri? Doar ştii unde o să fim. 

— Cred că nu se întâmplă nimic, spuse Charles. Puteţi 
merge împreună. 

David dădu să plece, cu Stevie în urma lui, legată de el. 

— Stai liniştită, Stevie, spuse încet Charles când trecură 
pe lângă el. O să fie totul bine. Vorbim noi cu părinţii tăi. 

La asta, David se întoarse, remarcându-i spusele, după 
care cei doi coborâtă scara de fier şi ieşiră în noaptea rece. 

Stelele străluceau deasupra lor. În nopţile fără nori, 
câmpiile întinse de stele de deasupra Academiei Ellingham 
erau o privelişte cum Stevie nu mai văzuse niciodată în 
viaţa ei - erau incredibil de multe, cu mult mai multe decât 
crezuse Stevie că existau. O semilună joasă, de un galben 
ca untul, arunca puţină lumină asupra pajiştii şi a Casei 
Mari. 

Se apropiau de unul din felinarele de pe potecă, unde o 
cameră de supraveghere era cocoţată deasupra lor. Se 
opri şi se uită ţintă în cameră. 

— Şcoala pare să fie foarte înţelegătoare, spuse David 
după o clipă. 

— În legătură cu ce? 

— Cu părinţii tăi, răspunse el. Că au grijă să nu se 
sperie. Trebuie să fie greu să menţii calmul tuturor când 
elevii îţi mor pe capete. 

— Cred că da, spuse ea. 

— Probabil că le-ai ţinut părinţilor tăi un discurs 
senzaţional de i-ai convins să te lase să te întorci, zise el. 


e 201 œ» 


Ce le-ai spus? 

În urechile ei se auzea un bubuit ca de tunet. 

— N-am... N-am de unde să ştiu ce-i motivează pe 
părinţii mei. 

Era un nonrăspuns şi la David n-a funcţionat ca la Nate. 

— Eram pe acoperiş când te-ai întors, spuse el. Te-am 
văzut când ai venit acasă. Era târziu. Sigur, eram ameţit 
zdravăn, dar ştiu că era vineri seara şi era târziu. 

Nu era o întrebare şi asta era înspăimântător. 

— Ai tăi trebuie să fi condus toată ziua, spuse el. 

— Am venit cu avionul, spuse ea. 

— A! Mişto. Prima dată nu ai venit cu maşina? 

Trebuia să deschidă gura şi să răspundă, fiindcă fiecare 
secundă care trecea în tăcere vorbea în locul ei, dând-o de 
gol. Dar cum? Fiindcă adevărul era acum o mărturisire, nu 
un dar. 

Ochiul albastru al camerei îi observa distant. 

— Avionul e tare comod, spuse el. A încercat să te 
convingă să mănânci chipsurile? 

Trecură câteva secunde. Sau să fi fost un minut? Timpul 
începea să se extindă şi să se prelingă peste tot peisajul. 
Stelele se îngrămădiră unele în altele să-i asculte 
răspunsul. 

— Stai puţin... 

Cele mai oribile cuvinte cu care putea începe: stai puțin. 
Foarte defensiv. 

— Stau, spuse el. 

Stevie voia să se întoarcă în timp, să dea filmul înapoi, la 
tunel, înapoi la sărut. Înapoi la râsete. Înapoi la întuneric. 
l-ar fi putut spune atunci. Ar fi înţeles. Dar nu te poţi 
întoarce în timp. Nu poţi recrea aceleaşi condiţii. 

David se aşeză pe una dintre băncile de pe alee şi-şi 
întinse picioarele lungi. Îşi încrucişă braţele la piept şi 
aşteptă. 

— Cum de nu m-am prins până acum? spuse el. Era aşa 
de clar! 

Zâmbi strâmb şi clătină din cap. 

— A venit la mine acasă, spuse Stevie. L-am găsit acolo 


e 202 » 


vineri când m-am întors de la şcoală. Vorbea cu părinţii 
mei. A venit cu informaţii despre tot felul de măsuri de 
securitate. I-a convins că ar trebui să mă pot întoarce la 
şcoală. 

— Ce drăguţ din partea lui, spuse David. Şi a zis „Hai în 
avionul meu”? 

— Nu voiam să vorbesc cu el. Nu voiam să fiu cu el. 

— Dar ai acceptat drumul cu avionul, spuse el. 

— Normal că am acceptat să mă aducă cu avionul, 
ripostă ea. Trebuia să mă întorc. Ştiam că nu face nimic 
doar ca să fie drăguţ. L-am întrebat ce voia şi a zis... că 
nimic... Nu trebuia decât să fiu aici, fiindcă... 

Stevie nu reuşea să-şi găsească un punct de sprijin. Se 
aruncase în gol şi acum nu simţea sub picioare decât o 
suprafaţă netedă, alunecoasă. David făcea ceea ce făcea 
orice bun detectiv în timpul unui interogatoriu: când 
cineva mărturiseşte, îl laşi să vorbească. Şi impulsul era 
cât se poate de prezent. Simţea nevoia să vorbească. 

— Voia doar să vorbesc cu tine. Fiindcă zicea că o iei 
razna. Şi atât, iar eu... Spune ceva! 

— Ce să spun? întrebă el pe un ton distant. 

Încă se mai auzea în vocea lui o urmă de răguşeală de la 
plânsul de dinainte, dar orice altă emoție dispăruse. 

— Nu ştiu ce vrei de la mine, spuse ea cu voce spartă. 

— Ce vreau de la tine? IhîÎ, se vede că-ţi petreci timpul 
cu tata. Chiar şi tu. A pus mâna până şi pe tine. 

Din ochi i se prelinseră alte câteva lacrimi, dar el râse, 
un hohot răguşit şi amărât, fiindu-i confirmată până şi 
ultima suspiciune legată de lumea în care trăia. 

Aşa că Stevie făcu ce fac toţi vinovaţii când sunt 
încolţiţi. Fugi. Era un impuls ridicol, dar era singurul care 
avea sens în momentul acela. O rupse la fugă pe alee, paşii 
ei bubuind înfundat pe dalele din pavaj. Dar părea absurd 
să fugă aşa, sub privirea lui David, aşa că o coti direct de-a 
curmezişul prin întunericul relativ al pajiştii. Fuga e una 
dintre cele mai umane reacţii. Luptă sau fugi! Cum spunea 
terapeuta ei, odată ce începi circuitul reacției, trebuie să-l 
şi închei. Dacă simţi că trebuie să fugi, fugi până îţi spune 


e 203 œ» 


corpul să te opreşti sau până ce eşti oprit de o forţă 
exterioară. 

Nefiind o alergătoare cu experienţă, Stevie se opri când 
ajunse la adăpostul copacilor din cealaltă parte a pajiştii şi 
icni sec, cu gâtlejul dureros de la efortul respirației. 
Incetini puţin, cât să audă dacă David venea după ea. 
Bineînţeles că nu venea. David n-avea să mai fie niciodată 
în spatele ei. 

Merse mai departe, către cercul de statui, corul 
bârfitoarelor de piatră, etern adunat între Casa Minerva şi 
iurtă. Se tinu de unul din socluri şi-şi trase sufletul. 
Trebuia să se adune. Să se gândească. Prietenii ei aveau să 
fie în iurtă, aşteptând-o. Era aşteptată acolo. Dar nu putea 
da ochii cu ei, nu putea risca să dea iar nas în nas cu 
David. 

Se învârti puţin sub cerul negru şi îl urî pentru 
vastitatea lui. 

Poate că avea să-şi sune părinţii ca să vină s-o ia. 

Nu. Vorbea frica din mintea ei. Trebuia să-şi bage 
minţile în cap. Trebuia să... 

Aduse rucsacul din spate spre faţă şi deschise buzunarul 
din faţă, apoi cotrobăi prin el până dădu cu degetele de o 
cutiuţă ca un degetar din metal, cam cât jumătate din 
degetul ei mare. O deschise şi vărsă conţinutul în palmă. 

O mică pastilă albă. Ativanul de urgenţă pe care-l avea 
mereu la ea „pentru orice eventualitate”. Cel pe care nu se 
aştepta, de fapt, niciodată să-l ia. Nu era o pastilă mare, 
aşa că o puse pe limbă şi-şi aruncă capul pe spate, apoi 
înghiţi forţat în sec de câteva ori, până ce pastila i se duse 
pe gât. Avea să mai dureze ceva până să-şi facă efectul, 
dar măcar ştia că se îndrepta spre stomacul ei, unde avea 
să fie dizolvată şi trimisă în sânge. 

Simţea nevoia să doarmă. Doar să-şi pună capul jos 
undeva, oriunde, şi să doarmă. Dacă acasă nu şi în iurtă 
nu, atunci... 

Se întoarse către şopronul artelor şi porni cu paşi mari 
şi rapizi. Când ajunse la şopron, deschise cu cardul de 
acces şi trase uşa după ea. 


e 204 œ» 


Merse iute spre sala de yoga - o încăpere goală, cu 
acoperiş înalt, podea de bambus şi un perete de oglinzi. 
Închise bine şi uşa aceea, apoi, fără să ştie de ce, luă una 
dintre benzile elastice pentru yoga şi o răsuci pe clanţă, 
legând capătul de o bară. Nu era cel mai impenetrabil 
sistem de apărare, dar tot era ceva. Apoi aprinse lumina, 
se asigură că nu era absolut nimeni în sală, apoi o stinse la 
loc. 

Odată ce te apuci de făcut ceva bizar şi decizi să i te 
dedici fără rezerve, e mult mai uşor să îl duci până la 
capăt. Stevie începu să-şi construiască un mic adăpost în 
nişa în care se depozitau materialele pentru yoga. Îşi făcu 
un pat gros din saltele, pe care îl acoperi cu mai multe 
pături, pentru moliciune şi căldură. Împături o altă pătură 
ca s-o folosească pe post de pernă. Apoi clădi restul 
materialelor lângă acest cuib, construind un mic zid 
protector în jurul ei, astfel încât oricine ar fi băgat capul 
pe uşă, n-ar fi văzut decât un mic morman de pături şi 
saltele de yoga. Se urcă în patul pe care şi-l făcuse şi trase 
peste ea mai multe pături. Era linişte şi întuneric şi ea era 
teribil de singură. Vântul şuiera pe lângă clădire, iar 
copacii zgâriau acoperişul şopronului artelor. Păturile 
pentru yoga erau cam murdare şi cam aspre, dar erau 
suficient de călduroase. Scoase telefonul şi le scrise un 
mesaj lui Janelle şi Nate. 

Sunt bine. Mă duc la culcare. 

Răspunsul lui Nate veni rapid: Unde dormi? 

Un minut mai târziu veni şi al lui Janelle: Ai pățit ceva? 
Unde eşti? 

Răspunse amândurora: N-am nimic, mă culc, ne vedem 
la micul dejun. 

Poate că avea să rămână aici pentru totdeauna. 

Ellie... 

Ellie era o fostă persoană dispărută, acum găsită. Cineva 
care fusese luată de vânt şi adusă acum înapoi. 

Şi David... 

Distrusese tot ce era între ei. Îl ucisese. Omorâse şi 
sentimentele ei şi pe ale lui, dar acum totul era la lumină. 


e 205 » 


Închise ochii. Era groaznic de obosită. 

Larry avea să ştie unde era - tot traseul ei jenant avea 
să fie vizibil pe camere. N-avea să dispară, ca Ellie. Parcă 
Larry era singurul om care îi păzea somnul, iar acesta era 
unicul gând ce-i aducea consolare. 


e 206 » 


17 


În dimineaţa următoare, Stevie se trezi, ceea ce era un 
început bun. Când lucrurile merg prost, premiază-te cu un 
punct pentru orice. E 

Se ridică în capul oaselor. (Incă un punct.) Era 
înţepenită şi o durea tot, avea gura uscată şi părul sigur îi 
stătea aiurea. Pe obrazul drept simţea întipărit modelul de 
vafă al păturii de yoga şi întreaga fiinţă îi era îmbibată de 
mirosul slab de lavandă şi paciuli. Parcă trecuse peste ea 
un bolovan făcut din hipioţi. 

Pipăi în jur, încercând să-şi găsească telefonul printre 
lucruri. Era între saltelele de yoga pe care dormise. O 
informa că era ora 09:50 dimineaţa. 

— Fir-ar să fie! spuse ea. 

Când lua un ativan, avea tendinţa să doarmă mult şi 
profund. Lumea ar fi putut să încerce să intre în sala de 
yoga şi ea nici n-ar fi avut habar. Se iţi pe deasupra 
micului zid de pături şi saltele să vadă dacă aşteptau la uşă 
ceva pasionaţi de yoga furioşi, dornici să-şi dezlănţuie 
chakrele. Nu se vedea picior de om. Se târi afară din 
cuibul ei. La finalul orei trebuia să-ţi rulezi salteaua şi să-ţi 
împătureşti pătura şi să zici namaste şi alte chestii de- 
astea, dar acum nu era la oră, aşa că Stevie împinse totul 
înapoi în ceva ce semăna cu aranjamentul corect şi 
desfăşură banda care ţinea uşa închisă. Se uită afară şi 
văzu un cer cenuşiu şi o ploaie piezişă care izbea 
ferestrele. 

— Mi se pare corect, bombăni ea. 

Îşi frecă viguros cu mâna părul scurt, aşezându-şi-l pe 
cât posibil. Se frecă la ochi şi pe faţă ca să alunge orice 
rest de somn. Dormise în haina de vinil, deci acum se 
îndoia aiurea în sus la poale. Nici nu arăta bine, nici n-o 
făcea să se simtă bine, dar era ceva ce trebuia să facă 
orice detectiv. Probabil că avea să fie nevoită să petreacă 
noaptea într-o maşină sau în vreo clădire abandonată în 
timpul unei operaţiuni de supraveghere. Detectivii erau 


e 207 œ» 


întotdeauna neglijenţi şi nedormiţi. Sigur, se gândi ea 
împingând uşa sălii, nu toţi dorm de bunăvoie într-o sală 
de yoga, dar ea o lua treptat. 

Afară, dimineaţa montană o izbi cu rafale de vânt şi 
ploaie. Nu turna cu găleata, dar era o ploaie constantă şi 
rece. Cerul era incolor şi până şi culoarea vie a copacilor 
arăta ştearsă. Ziua asta diminua intensitatea vieţii. Ploaia 
o ajută să-şi netezească părul zburlit şi să-şi îndrepte 
haina. Stevie îşi văzu de drum, îndepărtându-se de 
şopronul artelor. Când se apropie de Casa Mare şi de 
pajişte, văzu maşini şi dube de poliţie, dar prezenţa lor era 
discretă. 

— Salut, spuse cineva. 

Stevie se întoarse şi o văzu pe Maris apropiindu-se pe 
alee. Era îmbrăcată într-o imensă haină neagră, lăţoasă, cu 
colanţi negri şi cizme roşii şi era zgribulită sub o umbrelă 
mare, neagră pe deasupra, cu un cer albastru cu norişori 
albi imprimat pe dedesubt. Rujul ei roşu era cel mai viu 
colorat lucru pe o rază de kilometri întregi. 

Stevie se opri s-o aştepte, exact când ploaia se înteţea. 
Când Maris ajunse lângă ea, înclină umbrela către Stevie, 
încercând să o ajute, dar Stevie se alese doar cu marginea, 
ceea ce înrăutăţi lucrurile. 

— Cum te simţi? întrebă Maris. 

Stevie ridică din umeri. 

— Sfinte Sisoe, ce oribil! spuse Maris scoțând o ţigară 
electronică din adâncurile hainei ei lăţoase. Nu-mi vine să 
cred... mă rog... adevărul e că, da, cred. 

Era un rezumat foarte corect al experienţei. Nu-ţi vine 
să crezi până la un moment dat, când crezi. Şi apoi, pur şi 
simplu, asta e. 

Stevie nu-şi dorea deloc să meargă împreună cu Maris. 
Nu se putea spune că fuseseră vreodată apropiate. Dar, 
cinstit vorbind, Maris era singura persoană care părea 
sincer şi pe bune îndurerată de moartea lui Hayes. Nu 
fuseseră prea mult timp un cuplu (nu că ar fi fost cine ştie 
ce cuplu), dar ţinuse la Hayes. Maris fusese amică şi cu 
Ellie, având amândouă firi de artiste. Maris merita puţină 


e 208 œ» 


compasiune. 

— N-am prea vorbit cu tine de când te-ai întors, spuse 
Maris. Şi acum... nu ştiu. Poate o să se închidă şcoala? Dar 
nu se poate să permită aşa ceva, nu? Tu ştii ce s-a 
întâmplat? Cum de a ajuns acolo? 

Stevie clătină din cap. 

— Se pare că ea şi Hayes umblau mult prin tuneluri, 
continuă Maris. Păreau să aibă o mulţime de secrete în 
comun. Crezi... Chiar ai crezut că Ellie a fost vinovata? Că 
ea l-a omorât pe Hayes? Adică... pe bune? Credeam că te 
înşeli, dar acum... 

Aşa ar fi trebuit să fie. Ideea lui Stevie părea iniţial 
exagerată, până ce aflase că Ellie fugise şi se ascunsese 
într-un tunel aşa de mult timp, că a ajuns să moară. Dar 
când Stevie se întoarse să se uite în direcţia Casei Mari, 
care acum se înălța deasupra lor ca o masă amorfă într-o zi 
întunecată, convingerea ei începu să se evapore. Poate din 
cauza încrederii pe care o avea David în Ellie. Ori poate că 
se simţea vinovată. 

Ceva era strâmb în acest peisaj. Nu reuşea să vadă ce, 
dar marginile nu se aliniau corect. 

Maris încă mai aştepta un răspuns. 

— Eu ştiu doar de scenariu, spuse Stevie. Că ea a scris 
Sfârşitul. Că i-a luat laptopul. 

Maris trase câteva clipe din ţigară şi suflă un fuior de 
vapori. 

— Dacă l-a omorât pe Hayes şi a murit în tunel, asta e! 
zise ea. 

Părea o afirmaţie puţin cam dură. De fapt, părea foarte 
dură, dar avea o soliditate de necontestat. 

Telefonul lui Stevie începu să sune. Îl scoase şi văzu că 
era un număr necunoscut, ceea ce era primul semn rău. 

— Ne vedem mai încolo, îi spuse lui Maris. 

Stevie alergă câţiva paşi către Casa Mare, ca să 
răspundă. 

— Îmi cer scuze că te sun într-un astfel de moment, 
spuse o voce cunoscută. Am auzit că au fost ceva probleme 
azi-noapte. 


e 209 » 


Vocea senatorului King se auzea ca şi cum era pe un hol, 
înconjurat de oameni care trăncăneau în voie. 

— A fost găsită Element Walker, continuă el. De David, 
dacă am înţeles bine. Aşa e? 

— Da, răspunse Stevie. 

Era surprinsă că nu tremura la auzul vocii lui. 

— Ei, spuse el, măcar acum ştim unde a dispărut. Sigur, 
e foarte trist. Groaznic. Biata fată! 

Edward King părea la fel de întristat de moartea lui Ellie 
ca cineva care tocmai a văzut o altă persoană scăpând pe 
jos o jumătate de gogoaşă. Stevie aşteptă. Era clar că 
David îl sunase pe taică-său. Orice s-ar fi întâmplat acum, 
Stevie putea şi avea să facă faţă. Putea să-şi descarce 
acum toată furia, să-şi manifeste confuzia, putea orice. Era 
timpul. Totul avea să ia sfârşit pentru ea aici, dar... 

— Cum crezi că l-a afectat asta? întrebă Edward King. 
Faptul că a găsit cadavrul. Cum ţi s-a părut? El nu vrea să- 
mi spună cum se simte, aşa că trebuie să întreb pe 
altcineva. 

Nu era întrebarea la care se aştepta. 

— E întors pe dos, spuse ea. 

— Ei, măcar asta e ceva normal. E bine. Pare să-i fie 
mult mai bine. Nu ştiu cum faci, dar cred că ai o influenţă 
foarte bună asupra lui. O să am grijă să-i sun azi pe părinţii 
tăi, să liniştesc apele, dacă i-a speriat ce s-a întâmplat. 
Dacă stai să te gândeşti, de fapt asta înseamnă că acum 
sunt mai puţine motive de îngrijorare. Bine. Pe curând! 

Şi, cu asta, închise. 

Deci, se părea că Edward King nu ştia că Stevie 
mărturisise tot. Cel puţin, nu încă. Stevie aproape că se 
cutremură, se gândi să meargă înapoi, apoi îşi aminti că nu 
avea unde să se întoarcă. Casa încă era scena unei crime - 
sau, mă rog, nu a unei crime, dar era o scenă. Accesul 
interzis. Le promisese lui Janelle şi lui Nate că avea să se 
întâlnească cu ei şi în momentele astea avea nevoie de ei. 

Îşi continuă dramul către sala de mese. Din clipa în care 
intră pe uşă îşi dădu seama că toată lumea ştia ce se 
întâmplase în noaptea trecută. În primul rând, toată lumea 


e 210 - 


era acolo, ceea ce era ciudat după petrecerea de 
Halloween. O  şuşoteală generală, electrică, umplea 
încăperea. Maris era cu un grup de oameni la scaunele de 
lângă şemineul aflat chiar lângă uşă. Dar nu stătea pe 
scaun - era urcată în picioare pe unul. De fapt, era lăsată 
pe vine. Ca o cloşcă. Era o poziţie bizară, una pe care-ar fi 
adoptat-o mai degrabă Ellie. 

Ellie nu mai era. Noua Ellie îi lua locul. 

Janelle îi făcu semn cu mâna din unul dintre separeuri. 
Stevie se duse către ea. li găsi acolo şi pe Nate şi pe Vi. 
Stevie se strecură pe banchetă. 

— Unde ai fost aseară? întrebă Janelle. 

— Cu cortul, răspunse Stevie. 

— Unde? 

— În sala de yoga. Era linişte. Sunetul ploii pe acoperiş 
era tare plăcut. 

— Trebuia să stai cu noi. Cum te simţi? Ai reuşit să 
dormi acolo? 

Pe masă apăru o tavă. Era adusă de David, care se aşeză 
alături de ei. Nu ridică privirea spre Stevie. Luă o bucată 
de şuncă prăjită şi se apucă s-o rupă în bucățele. 

Venele de pe fruntea lui Stevie începură să urle 
alarmate. 

— Mă simt bine, răspunse ea. 

— Şi tu? îl întrebă Janelle pe David. Că nici tu n-ai fost 
cu noi. 

— Grozav, spuse el. Mă simt grozav. 

Rupse iar din şunca crocantă. Se uită fix la Stevie, dar 
imaginea ei parcă ricoşă din ochii lui, fără să fie văzută. 

Stevie simţi că dispărea, că se făcea tot mai mică. 
Stinghereala toxică a conversaţiei era evidentă. Nate mai 
avea puţin şi dispărea complet în puloverul de pe el. Vi îi 
aruncă rapid o privire îngrijorată lui Janelle. Janelle, 
desigur, continuă să abordeze situaţia frontal. 

— E frumos în iurtă, spuse ea. Au adus paturi şi au creat 
mici camere pentru noi cu ajutorul unor tapiserii. 

— Mă bucur, spuse David. Toată viaţa mi-am dorit să 
trăiesc într-un târg în stil renascentist. 


e 211 œ» 


— Mă duc să-mi iau de mâncare, spuse Stevie ridicându- 
se de la masă. 

Deşi trecuse ceva vreme de la ultima masă, Stevie 
descoperi că nu avea poftă de mâncare. Merse pe lângă 
bufet, privind lung în adâncurile chihlimbarii ale cuvei cu 
sirop de arțar cald, cu polonicul ei micuţ. Gretchen se 
apropie din spatele ei, împingându-şi delicat tava, cu grijă 
să n-o atingă pe a lui Stevie, de parcă se putea molipsi de 
ceva. 

— Aveţi un an prost, voi, ăştia de la Minerva, spuse încet 
Gretchen. Îmi plăcea de Ellie. 

— Şi mie, răspunse Stevie. 

Acum, că o spusese cu voce tare, îşi dădu seama că era 
adevărat. Ellie era o tolomacă, dar altfel era plină de 
culoare. Ellie fusese prietenoasă din start. Era ridicolă în 
hainele ei zdrenţăroase, cum se rostogolea din hamacul 
aflat în camera comună. 

— Tu crezi că e vinovată? întrebă Gretchen. Pe bune? 

— Nu ştiu, răspunse Stevie împingându-şi tava. 

— Scuze, spuse Gretchen. 

Stevie scutură din cap, dându-i de înţeles că era în 
regulă, deşi nu era deloc în regulă şi înaintă iute la coadă. 
Luă o porţie de pepene pe post de mic dejun, ca să n-o 
întrebe nimeni de ce nu mânca, şi porni pe lungul drum 
înapoi către masă. 

Nu făcuse nimic rău, îşi spuse ea ridicând privirea spre 
chipurile neiertătoare ale dovlecilor sculptați aşezaţi pe 
cornişe. Stătuse alături de David în momentele lui de 
durere. Apoi îi spusese adevărul. Asta era tot. 

O făcuse într-un fel oarecum răutăcios, fără niciun motiv 
pe care să-l poată identifica, după ce el îşi pusese sufletul 
pe tavă? 

Termină, îşi spuse. Termină odată. E-n regulă. Stai jos şi 
gata. E-n regulă. 

Spaţiul dintre ea şi masă o ameninţa, când lungindu-se, 
când scurtându-se. Lumea se întorcea să se uite la ea când 
trecea, unii cu urme din costumaţia de seara trecută încă 
prezente pe piele şi în păr. Nişte sclipici aici, nişte 


e 212 » 


dermatograf întins dincolo, câteva şuviţe colorate. 

Stevie era la jumătatea drumului către masă când uşile 
cantinei se deschiseră şi intră un mic grup de profesori, 
printre care Spuneţi-mi Charles, Jenny Quinn şi Larry. Mai 
era şi asistenta medicală a şcolii, psihologii, Pix, şi alţi 
câţiva profesori. Eliberară un pic de spaţiu, oferindu-i lui 
Stevie ocazia să se aşeze lângă Janelle fără să mai fie 
privită şi să înceapă să-şi îndese pepene în gură. 

Charles, îmbrăcat azi solemn, în pantaloni gri şi cămaşă 
neagră, se urcă în picioare pe unul din scaune. Jenny 
Quinn stătea lângă el, trecând tăcută în revistă pe toată 
lumea din încăpere. Şi ea era îmbrăcată în gri şi negru - 
pantaloni negri de crep, pantofi negri fără toc şi un pulover 
imens, de lână cenuşie, care-i ajungea până la genunchi. 
Era genul de obiect nebunesc, magic, care arăta de parcă 
era dintr-unul din serialele polițiste scandinave ale lui 
Stevie. Îşi prinsese părul într-un coc perfect, în creştetul 
capului, ca o gogoaşă. Avea faţa ferm încremenită într-o 
expresie neutră şi-şi plimba privirea dintr-o parte în alta a 
încăperii ca un scanner. Căuta ceva, dar Stevie habar n- 
avea ce. 

— Alo, alo! spuse Charles ridicând braţele. Se poate 
puţină linişte? 

Cantina se potoli în câteva secunde. Stevie se întoarse 
să asculte. Simţea privirea lui David aţintită în ceafa ei. 

— După cum cred că cei mai mulţi dintre voi ştiţi deja, 
am suferit o cumplită pierdere. Aseară a fost găsită 
Element Walker. Îmi pare nespus de rău s-o spun, dar nu 
era în viaţă. 

Tăcerea de moarte din cameră spunea că toată lumea 
ştia asta, dar să auzi vestea rostită cu voce tare era cu 
totul altceva. 

— Vreau să vă spun ce ştim şi ce urmează să se 
întâmple, continuă Charles. Se pare că Ellie a suferit un 
accident şi a ajuns să rămână blocată într-un tunel - un 
tunel de care nu ştiam, un tunel care va fi inspectat 
imediat şi închis. O singură clădire, Casa Minerva, a fost 
afectată, deci vom lucra cu locatarii din Minerva ca să le 


e 213 + 


găsim cazare... 

Se foi puţin şi-şi băgă mâinile în buzunare. Atenţia lui 
Jenny era acum îndreptată către masa unde se aflau cei de 
la Minerva. 

— „ultimele câteva săptămâni au fost încărcate de o 
teribilă tristeţe. Ceea ce vreau să ştiţi, ceea ce trebuie să 
ştiţi e că siguranţa voastră, sănătatea voastră, bunăstarea 
voastră emoţională sunt cele mai importante pentru noi. 
Vom fi la dispoziţia voastră. Vom avea... 

— Psihologi, mormăi în barbă Nate. Şi tu primeşti un 
psiholog şi tu primeşti un psiholog şi tu primeşti... 

Janelle se întinse şi îl apucă de mână, iar Nate se opri. 

— „„toate resursele disponibile. Unii dintre voi s-ar 
putea să aibă nevoie de timp liber ca să-şi viziteze familiile. 
Ne vom ocupa să organizăm asta, dacă simţiţi nevoia. 
Puteţi veni oricând să vorbiţi cu oricare dintre noi. 

Charles îi dădu înainte despre proceduri şi sentimente. 
Stevie mai băgă un cub de pepene în gură şi-l mestecă 
încet. Mintea ei decise că nu avea ce face aici şi făcu o 
mică excursie înapoi, la ora de anatomie. Dis înseamnă 
separare. Aşa multe cuvinte cu dis. Disperare. Distanţă. 
Disociere. 

Toate se aplicau vieţii ei. 

Charles cobori de pe scaun. Ordinea fu restabilită şi 
cantina începu iar să zumzăie încetişor, toată lumea 
schimbând păreri despre ceea ce tocmai auziseră. 

— Deci se închide şcoala sau cum? întrebă în cele din 
urmă Nate. 

— Sperăm că nu. 

Răspunsul venise de la Jenny Quinn, care se apropiase 
de masa lor. Deşi o văzuse de multe ori pe dr. Quinn sau o 
auzise de mai multe ori vorbind, Stevie nu luase niciodată 
parte la o discuţie faţă în faţă cu ea. Dr. Quinn era unul 
dintre cei mai redutabili academicieni de la Ellingham. 
Făcea parte din mai multe comitete şi era membră a mai 
multor institute decât putea număra pe toate degetele de 
la mâini şi de la picioare. Grupuri de cercetare o curtau. 
Harvard încă mai suferea după ea şi aştepta telefonul ei. 


e 214 œ» 


Era a doua în ierarhie după Charles, ceea ce părea puţin 
probabil, până îţi aminteai că Charles era bărbat. Chiar şi 
la Ellingham, mentalitatea de patriarhat îşi arăta chipul 
hidos. Tot ea era prima persoană pe care o văzuse 
vreodată Stevie că purta ceea ce erau vădit branduri de 
lux. Nu doar chestii în trend. 

Chestii care fuseseră prezentate pe podiumuri de modă. 

— Nathaniel, spuse ea. Am vrut să văd cum te simţi. 

Nate înghiţi vizibil în sec. 

— Bine? 

Ochii lui Jenny încă mai scanau totul, trecând de la un 
chip la altul. li aruncară o privire lui Nate, alunecară spre 
Janelle şi Vi, se opriră o clipă când surprinseră privirea lui 
Stevie, apoi poposiră asupra lui David. Acesta avu parte de 
o privire lungă, scrutătoare, apoi ea reveni la Nate. 

— Dacă situaţia asta îţi creează probleme în scrierea 
cărţii... spuse ea. Apelează la mine. 

Studie din nou fiecare chip de la masă. Stevie nu-şi 
dădea seama pentru ce venise Jenny Quinn până la ei, dar 
clar nu ca să vadă cum se descurca Nate în lumea 
sentimentelor ori a dragonilor. Avea cu totul alt scop, pe 
care se hotărâse să nu-l împărtăşească, iar acel scop avea 
legătură cu David, care acum se uita fix în farfurie şi-şi 
împungea mâncarea cu furculiţa. 

— Am o întrebare, spuse Janelle. Am nevoie de o 
însărcinare. Trebuie să fac ceva. Ce putem face? 

Peste trăsăturile lui Jenny se aşternu o expresie ce ar fi 
putut însemna aprobare. 

— Cred că un mesaj ferm, pozitiv, venit din partea 
elevilor ar fi de mare impact, spuse Jenny. Dacă o să apară 
în ziare, şi chiar o să apară în ziare, elevii ar trebui să ia 
parte la transmiterea mesajului. Ellingham e o instituţie. 
Suntem aici de foarte mulţi ani şi sperăm să fim aici încă 
mulţi ani de acum încolo. De fapt, probabil că ne vom 
extinde, poate chiar ne vom dubla ca dimensiuni. Deci 
poate că ai putea să organizezi elevii, ce zici? Să vă faceţi 
auziţi. Puteţi creiona mesajul împreună cu mine şi apoi să 
lucraţi cu echipa de mass-media. 


e 215» 


— Asta pot să fac, spuse Janelle. Asta pot să fac. 

— Absolut, spuse Vi. Am lucrat la mesajele mai multor 
campanii, de tot felul. 

— Bine, spuse Jenny. 

Apoi se retrase. Janelle şi Vi se strânseră una lângă alta 
ca să înceapă să discute despre noua sarcină. David îşi luă 
tava şi porni spre uşă, aruncând-o în container în drum 
spre ieşire. 

— Aşa, spuse Nate întorcându-se spre Stevie şi vorbind 
cu voce scăzută. Ai de gând să-mi spui ce naiba se 
întâmplă? 


e 216 œ» 


18 


— Deci, stai aşa, ca să pricep, spuse Nate plimbându-se 
în sus şi-n jos. David Eastman e fiul lui Edward King. 

— Să nu mai spui nimănui, zise Stevie. 

Stătea pe teancul de saltele de yoga, în lumina mohorâtă 
a dimineţii ploioase. Nate era genul de om care nu reuşea 
să stea liniştit sau să se uite la tine dacă conversaţia se 
prelungea prea mult, aşa că traversa încăperea dintr-o 
parte în alta, ridicându-se puţin în braţe pe bară, urmărind 
cu degetul îmbinarea dintre oglinzi şi perete. Făcea toate 
astea fără să stea o clipă locului. 

— Eşti aici datorită lui Edward King. Şi treaba ta e să ai 
grijă ca David să-şi păstreze echilibrul? 

— In mare, da, spuse Stevie. 

— Şi e normal aşa ceva? 

— De unde vrei să ştiu eu ce e normal? întrebă Stevie 
trăgând de un fir ieşit din manşeta hanoracului. 

— Dar i-ai spus lui David, spuse Nate. Că tatăl lui e 
motivul pentru care eşti din nou aici. 

Stevie îi povestise lui Nate totul în linii mari, dar nu şi 
detaliile sângeroase, cu plânsul şi fugitul. 

— Numai că Edward King nu părea să ştie asta când m-a 
sunat azi-dimineaţă, adăugă ea. 

— Te-a sunat azi-dimineaţă? 

Stevie nu ajunsese până acolo cu povestirea. Era o 
povestire tare lungă. 

— Doamne, Isuse Cristoase, spuse Nate dându-se uşor 
cu capul de peretele de oglinzi. Asta e şcoală sau suntem 
cumva supuşi unui experiment? 

Stevie clătină din cap. 

— Şi acum ce se întâmplă? întrebă Nate. 

— Nu ştiu. 

— Dacă David îi spune lui taică-său, ai putea să dispari 
în orice moment de-aici? Cum aşa? 

— Cred că ar vorbi cu părinţii mei sau ceva de genul 
ăsta, spuse ea. Ascultă de el. Are influenţă şi... avioane. 


e 217 œ» 


Poate face aproape orice. 

— Doamne fereşte! Doamne fereşte, Stevie! 

— Tu ai vrut să ştii! spuse ea. 

— Janelle ştie? 

— Nu. N-am putut spune nimănui. 

— Ai de gând să-i spui? 

— Probabil. Şi-aşa îl urăşte pe David. 

Stevie îşi frecă tâmplele. 

— Auzi? Am ceva de făcut. Ar mai fi un lucru... 

Îşi deschise rucsacul, scoase cutia de tablă şi o aşeză pe 
podea. 

— Aia ce mai e? întrebă Nate. O să iasă cumva şerpi din 
ea? 

— E dovada faptului că persoana care a scris misiva 
semnată Maestrul minciunilor nu e aceeaşi cu persoana 
care le-a răpit pe Alice şi Iris Ellingham. Am găsit-o în 
camera lui Ellie. 

Nate îşi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. Stevie nu-l 
mai auzise niciodată râzând aşa. Era un râs profund, care 
umplea camera, parcă ricoşând în oglinzi şi podea. 

— Acum Chiar că faci mişto de mine, spuse el. Ai o 
înţelegere secretă cu un senator, care e tatăl lui David, doi 
oameni sunt morţi, iar tu ai dovezi noi în cazul Ellingham. 

— De aceea am note aşa proaste la anatomie, explică 
Stevie. 

— Parcă eşti din filme, jur. 

— Orice mi s-ar întâmpla aici, cazul ăsta trebuie 
rezolvat. Dacă mă alungă de aici, am nevoie de ajutorul 
tău. 

Nate îşi apăsă rădăcina nasului şi mai dădu o tură de 
cameră. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. Bine. Da. Bine. Sigur. 
Hai să rezolvăm cazul secolului. De ce naiba n-am face-o, 
nu? 

Lui Stevie îi sună telefonul şi ea îl scoase din buzunar. 
Număr necunoscut. 

— Of, Doamne, spuse ea. Cred că e el. 

— Cine? 


e 218 » 


— Edward King. 

Telefonul continuă să sune. Stevie se gândi o clipă să 
dea cu el de perete, apoi se hotări că era mai bine să 
răspundă decât să nu afle niciodată cine era. 

Dar nu era Edward King. Era Larry. 

— E aici cineva care vrea să te vadă. 

— Aici? întrebă ea. 

Nate ridică din sprânceană. 

Regula numărul unu a Academiei Ellingham era că 
nimeni nu avea permisiunea să intre pe domeniu cu 
excepţia elevilor şi angajaţilor. Nici măcar părinţii nu 
puteau veni decât în zile şi la ore dinainte stabilite. Drumul 
nu putea susţine un trafic mare, iar şcoala îşi făcea un titlu 
de glorie din faptul că favoriza un spirit de învăţare 
creativ, ceea ce însemna că nu intra pe domeniul său 
oricine, oricând. Vizitatorii erau rari şi toţi cei veniţi în 
ultimul timp aveau legitimaţii de poliţişti. 

Deci, părinţii ei. Veniseră. Totul se terminase. Se simţi 
pleoştită, cum stătea aşa, prăbuşită pe saltelele de yoga. 

— Dr. Fenton, spuse Larry. Te aşteaptă la Casa Mare. 


Când ajunse la Casa Mare, Stevie o găsi pe dr. Fenton 
sprijinită de biroul agentului de pază, cufundată într-o 
conversaţie cu Spuneti-mi Charles. Şi nu venise singură. 
Hunter stătea pe un scaun de lângă uşă, arătând de parcă 
îşi dorea să intre în pământ. Purta nişte blugi vechi şi un 
tricou cu mânecă lungă şi avea aerul cuiva care fusese 
târât împotriva voinţei lui la întâlnirea amoroasă a 
altcuiva. 

— ...e o reală lucrare ştiinţifică, tocmai spunea ea. 
Depăşeşte cu mult calitatea originalului. 

— O să am grijă să o citesc, zise Charles. 

De data asta, Căpitanul Entuziasmului arăta de parcă 
primise o lecţie de la cineva mult mai obositor decât el. Se 
foi stingherit şi se uită la ceas. 

— Stevie, spuse el când ea se apropie. Dr. Fenton a 
urcat până aici ca să... 

— Am vrut doar să văd cum stai cu verificarea acestor 


e 219 + 


referinţe, îl întrerupse Fenton luându-şi carneţelul. Dar se 
pare că am nimerit într-o zi proastă. 

— Da, spuse Charles. Cred că cel mai bine ar fi să veniţi 
la mine în birou ca să ne uităm împreună la program. Ne ia 
doar câteva minute. 

— Credeţi că ar fi posibil ca nepotul meu să arunce o 
privire în jur? întotdeauna şi-a dorit să vadă acest loc. 

Hunter continuă să foreze podeaua cu puterea minţii. 

— C... cred că ar fi în regulă, spuse Charles pe un ton 
care numai asta nu sugera. Stevie, îl poţi conduce tu pe 
Hunter într-un scurt... 

Nu rosti apăsat ultimul cuvânt, dar ideea era clară. 

— „tur al campusului. Dr. Fenton, dacă aţi putea veni 
cu mine... 

Când ieşiră afară, Hunter oftă din toţi rărunchii. Ploaia 
se mai potolise puţin, lăsând în urmă o zi cenuşie mustind 
de apă, dar suficient de bună pentru o plimbare. 

— lartă-mă, spuse el imediat, m-a obligat să vin. Ştiu că 
n-ar trebui să fim aici. Şi ea ştie asta. Imi pare tare rău. Nu 
e nevoie să-mi arăţi campusul. Pot să aştept în maşină. 

— Nu, îl linişti Stevie. Nu e nicio problemă. E o zi... 

— Proastă, completă el. Ştiu. 

— Ştii? 

— Veştile se răspândesc ca vântul, spuse el. E adevărat? 
Au găsit-o pe fata aia? 

Stevie încuviinţă din cap. Nu adăugă că ea o găsise pe 
fata aia. În cenuşiul noii zile, această realitate i se lăsă 
apăsător pe umeri. Găsise un cadavru şi asta era... în 
regulă. Nu era grozav. Nu era fericită. Dar îşi păstra capul 
pe umeri. Undeva, se declanşase un mecanism de 
gestionare a traumei. 

— Cum aţi ajuns aici? întrebă Stevie. 

— l-a spus persoanei de la poartă că avea stabilită o 
întâlnire cu dr. Scott. Probabil că i-a spus că putea urca. 

— Ce vrei să vezi? întrebă Stevie. 

Hunter privi în zare, dincolo de fântâna lui Neptun, la 
vasta întindere a pajiştii. N 

— Chiar că e extraordinar, spuse el. Imi pare rău că am 


e 220 » 


venit aşa, dar tot e mişto că o văd. Nu ştiu de unde să 
încep. 

— Păi, de pe-aici? spuse ea. 

Stevie porni către zona cu iarbă. 

— lartă-mă, spuse el din nou. Putem s-o luăm pe potecă? 

Îşi ridică cârja. 

— O, Doamne. Scuză-mă! Da. 

— Nu-ţi face probleme. Doar că se înfige în pământ, mai 
ales dacă e ud. 

Stevie decise că dintre cele două direcţii posibile, cel 
mai bine era să o ia la stânga, către clădirile în care erau 
clasele. Probabil că acestea aveau să fie mai puţin 
populate. Dacă ar fi văzuţi de David, toată situaţia asta 
bizară ar fi şi mai neplăcută. Biblioteca era un loc la fel de 
bun ca oricare altul ca să înceapă turul din acel punct, aşa 
că îl conduse pe Hunter într-acolo. 

Hunter privea totul admirativ, cu ochii tot mai mari. 
Stevie citi pe chipul lui regret şi dorinţă. 

— Locul ăsta e fantastic, spuse el în timp ce mergeau 
printre clădirile cu săli de clasă. E mai tare ca în poze. 

— Nu e rău, spuse Stevie. 

— Ei, hai, că ştii că e mai bine de-atât! 

Ea ridică din umeri. 

— Deci cineva va primi toate astea, spuse el. 

— Poftim? 

— Dacă o găseşte pe Alice. Cineva primeşte toate astea. 

— E doar un zvon de pe internet, spuse Stevie. 

— Nu şi după părerea mătuşii mele. 

— Ei, pe naiba, spuse Stevie clătinând din cap. Doar nu 
crede aşa ceva! 

— Ba crede, răspunse el. 

Hunter o luă puţin înainte şi se aşeză pe banca dintre 
statuile aflate în apropiere. 

— Spune că... începu Hunter, apoi oftă adânc. Robert 
Mackenzie ăla i-a spus că la testamentul lui Ellingham s-a 
adăugat ceva, în care se zice că oricine o găseşte pe Alice, 
vie sau moartă, primeşte o avere imensă. 

— Ce tâmpenie, zise Stevie clătinând din cap. E un zvon 


e 221 œ» 


vechi, ca şi ăla cum că toată chestia a fost o înscenare sau 
că Alice trăieşte în pod şi are 100 de ani. Apropo, am fost 
în pod. Nu e acolo. 

— Mătuşă-mea îl crede. 

— Ba nu, spuse Stevie. Nimeni dintre cei care iau în 
serios investigația nu crede că e adevărat. Dacă ar fi, ar şti 
toată lumea. Asta ar fi şi ideea... să spui tuturor ca să se 
ducă să o caute pe Alice. Nu oferi o recompensă fără să le 
spui oamenilor să pornească să caute. 

— După spusele mătuşii mele, zise Hunter, Mackenzie 
nu s-a supus ordinelor. Spunea că totdeauna l-a supărat 
faptul că a acceptat fără să protesteze tot ce s-a întâmplat 
în noaptea răpirii. Credea că dacă ar fi încălcat ordinele lui 
Ellingham şi ar fi chemat imediat poliţia, lucrurile ar fi 
putut să se termine altfel. Când Ellingham a scris codicilul 
ăsta, i-a spus lui Mackenzie să dea de veste despre el în 
toate cele patru zări. Mackenzie a crezut întotdeauna că 
Alice era moartă şi, chiar dacă nu era, avea să fie mai în 
siguranţă dacă miza găsirii ei nu era aşa de mare, dacă 
vâlva se potolea. Dacă această provocare ar fi fost 
răspândită în lume, fiecare escroc şi şarlatan ar fi venit 
peste ei. Şi după aceea, când Ellingham a murit, 
Mackenzie a simţit nevoia să-i protejeze averea. Nu voia ca 
banii să fie furati, voia să fie folosiţi la ceva bun. Aşa că s-a 
asigurat că codicilul nu avea să vadă lumina zilei. 

— Deci undeva există o hârtie magică, de existenţa 
căreia nu ştie nimeni şi pe care scrie: „Găseşte-o pe Alice 
şi câştigi un premiu!” 

— Nu spun că eu cred asta. Spun că asta crede mătuşa 
mea şi ea jură că ştie de la Mackenzie. 

Stevie se opri şi se gândi o clipă. 

— Trebuie să mai ştie cineva, zise apoi. 

— Ea spune că sunt oameni care ştiu. Cei din consiliul 
de conducere, care conduc academia şi trustul. Iar ei nu au 
voie să moştenească. Toţi sunt de acord să păstreze 
secretul, ca să nu fie asediați mereu de vânători de comori. 
Îţi dai seama? E vorba de o tonă de bani! 

Stevie îşi dădea seama. Chiar şi aşa, apăruseră de multe 


e 222 œ» 


ori femei care se dăduseră drept Alice, dar niciuna nu 
trecuse de teste. Erau informaţii secrete despre Alice pe 
care ele nu le ştiau. Singurele care încercaseră mai recent 
eşuaseră la testarea ADN-ului. 

— Deci tu vrei să spui că mătuşa ta face toate astea 
pentru bani? întrebă ea. 

— Cred că la început a vrut să scrie o carte, dar da. 
Acum e, practic, unu’ de-ăia care umblă cu detectorul de 
metale în căutarea oraşului dispărut al aurului. 

Ideea de a face asta pentru bani îi lăsă lui Stevie un gust 
amar. 

— Îţi spun asta fiindcă nu-mi place că se foloseşte de 
tine. Nu-mi place cum am ajuns azi aici. De aceea am vrut 
să-ţi dau numărul meu de telefon. Toată situaţia asta are 
un iz scârbos. A mai avut contacte aici, în şcoală. Nu eşti 
singura persoană de-aici cu care a vorbit anul ăsta. 

— Cu cine a mai vorbit? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Am auzit-o vorbind la telefon cu cineva care 
sigur era de-aici, din campus. Era foarte secretoasă. Şi ţi-a 
pomenit numele. 

— Cum aşa? Ce spunea despre mine? întrebă Stevie. 

— N-am reuşit să desluşesc mare lucru. Am prins 
numele tău, ceva despre Ellingham şi atât. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Mai la începutul anului, fiindcă era mai cald ca acum 
şi aveam toate geamurile deschise. Dar şcoala începuse 
sigur. Să zic... pe la jumătatea lui septembrie? 

— Crezi că mătuşa ta vorbea cu Hayes sau cu Ellie? 

— Nu ştiu. Posibil. 

Dacă Fenton fusese în contact cu Hayes sau cu Ellie... 

Avea mai mult sens să fi fost Hayes. El venise cu ideea 
să facă filmuleţul. Hayes fusese cel care voise să intre în 
tunel. Hayes şi ideile lui creţe. Fenton aborda oameni care 
să facă cercetări pentru ea. Să fi apelat Fenton mai întâi la 
Hayes şi, după ce el murise, să fi venit la Stevie? Oare era 
ea rezerva lui Hayes? 

Trebuia să ignore pentru o clipă acest gând, fiindcă era 
mult prea enervant. Poate că Fenton îl convinsese cumva 


e 223 + 


pe Hayes că se putea umple de bani dacă se apuca de 
explorat tuneluri. 

Din spatele lor se auzi un zgomot şi Germaine Batt îşi 
făcu apariţia cu căştile pe urechi. Văzută de departe, părea 
că trecea şi ea pe acolo, ducându-se undeva, dar lui Stevie 
i se părea foarte improbabil. Avea senzaţia oribilă că 
Germaine auzise fiecare vorbă şi că Stevie tocmai îi 
întorsese favoarea. 


e 224 œ» 


19 


— Care e distracţia ta preferată de la Disney World? 
întrebă Mudge scoțând banderola elastică de muşchi şi 
grăsime din jurul unui ochi de vacă. 

— N-am fost niciodată, spuse Stevie. 

Stevie stătea la vreun metru distanţă, cu şorţul de 
laborator pe ea, strângându-şi cafeaua în palmele 
îmbrăcate în mănuşi chirurgicale. Mudge lucra la tava de 
disecţie. Stevie simţea în nări mirosul de formaldehidă. 

Trecuseră cinci zile de la Ellie. Aşa se gândea Stevie la 
ea. Aceasta era perioada post-Ellie. Poliţia îşi terminase 
treaba la Casa Minerva. Lucrurile lui Ellie nu mai erau 
acolo şi singura zonă de interes era intrarea în tunelul de 
sub scări. lInstalaseră deasupra panoului ascuns o 
închizătoare masivă cu arc, încuiată cu un lacăt serios, nu 
părea să fie genul pe care-l puteai descuia cu o clamă de 
păr. In plus, panoul era traversat de trei benzi încrucişate 
puse de poliţişti. 

Aşa cum are obiceiul, viaţa se întorsese la normalitate. 
Apăruseră, desigur, ştiri în presă. Dar concluzia generală 
era că chestiunea morţii lui Hayes ajunsese la sfârşitul ei 
natural. După ce făcuse ceva rău, persoana responsabilă 
făcuse o altă alegere proastă, care dusese la moartea ei. 
Presa le dăduse atenţie o zi întreagă, dar apoi ştirea fusese 
scoasă din jurnale, când apăruse ceva nou câteva ore mai 
târziu. Părinţii fuseseră sunati şi calmaţi. lar Edward King 
îşi aruncase iar vraja asupra părinţilor lui Stevie, 
asigurându-i că Ellie primise exact ce merita şi nu mai 
avea absolut niciun motiv să fie îngrijoraţi. 

lar David... era prezent. Nu mai făcea meditaţie 
matinală cu urlete şi nici nu mai dormea pe acoperiş. 
Continua să meargă la ore, dar nu vorbea niciodată cu 
Stevie. Nici măcar o dată. Parcă Stevie nici nu exista. 

Insă uneori îi zâmbea din senin. Zâmbea de parcă ştia 
ceva despre ce exista înăuntrul ei, o mare glumă cosmică 
pe care n-avea să o dezvăluie niciodată. 


e 225» 


Stevie se ascundea în camera ei pentru lungi perioade, 
ieşind doar ca să mănânce şi să meargă la ore, iar uneori 
nu-şi mai bătea capul nici cu mâncarea. Motiva că avea de 
învăţat, iar Janelle îi aducea caserole cu mâncare de la 
cantină. 

— Probabil crezi că a mea ar fi Casa bântuită, continuă 
Mudge. Nu e. Îmi place Casa bântuită, dar preferatul meu 
e Concertul country al ursuleţilor muzicanți. 

— Odată îndepărtat țesutul extern, spuse Pix din faţa 
clasei, puteţi continua cu o incizie în cornee. 

— Ce-mi place la el... 

Mudge lăsă jos foarfeca şi întinse mâna după bisturiu. 

— ...e că nu se schimbă. Niciodată. E acolo din ziua 
inaugurării parcului şi unii cred că e plictisitor, dar... 

Făcu expert o incizie de-a curmezişul ochiului. Lichidul 
dinăuntru se scurse în tava de disecţie. 

— .„.„„adevărul e că e de-a dreptul heavy metal. Unul din 
urşi cântă un cântec despre sânge, pe şa. Ar trebui să te 
duci să-l vezi. E foarte tare! Dar dacă vorbim despre 
maşinării în care-mi place să mă dau... 

— Lichidul pe care îl vedeţi e umoarea apoasă, spuse 
Pix. Ajută la menţinerea formei corneei. Aşa, acum trebuie 
să treceţi prin scleră... 

— Ca maşinărie, spuse Mudge, lumea vorbeşte mereu de 
Space Mountain, dar ăla nu e cea mai bună maşinărie 
Disney. E o tâmpenie inspirată de era spaţială de la 
mijlocul secolului trecut. Cea mai bună cursă e Dumbo. 

— Şi ce e sclera, Stevie? întrebă Pix, care venise lângă 
ei. 

— Albul ochilor? răspunse Stevie. 

— E membrana protectoare exterioară. Apropie-te puţin. 
Disecţia e dificilă la început, dar te obişnuieşti. Gândeşte- 
te câte lucruri va trebui să vezi dacă te faci detectiv! 

Probabil că acestea erau singurele cuvinte care o puteau 
clinti din loc. Stevie se apropie cu un pas de tavă. Era 
adevărat că probabil avea să fie nevoită să se obişnuiască 
să vadă disecţii în cariera pe care şi-o alesese, dar asta era 
altceva. Era un ochi imens, care se uita la ea din mâna lui 


e 226 » 


Mudge, în timp ce acesta îl tăia în jumătate aşa cum alţii 
taie un măr. 

— Tu cum te mai descurci? întrebă Mudge. 

— Cu? 

— Moartea lui Ellie. Trebuie să ai mare grijă de tine. 

Mudge puse jos bisturiul şi cotrobăi prin trusa de 
disecţie după o sondă. 

— Vreau să ştii că sunt la dispoziţia ta dacă vrei să 
vorbeşti cu mine despre orice. 

Stevie se uită în sus la înaltul ei partener de laborator 
înveşmântat în negru, cu mănuşi de cauciuc în mâini şi 
şort de plastic. Din cauza lentilelor mov cu pupilă de şarpe 
era greu să îi citeşti expresia din privire. 

— Mersi, spuse ea. 

— Mă ofer, atâta tot. E important să anunţi oamenii că 
eşti deschis la orice discuţie. 

— Acum scoateţi irisul, aflat între cornee şi cristalin, 
spuse Pix dând ocol încăperii. 

Mudge îi întinse jumătatea de glob ocular cu un gest 
care spunea o vrei tu? Stevie scutură din cap. El o puse jos 
şi continuă să lucreze. Pe Stevie o usturau căile 
respiratorii din cauza mirosului de  formaldehidă, 
amintindu-i de mirosul din tunel. 

Nu te gândi la asta! 

— Cum a ajuns acolo? se întrebă Stevie cu voce tare. 

— Ellie? spuse Mudge. Întotdeauna a fost aşa. li plăcea 
să caute locuri periculoase. 

— Dar am fost în subsol, spuse Stevie. 

Nu voia deloc să discute cu Mudge despre asta, dar 
acum, că îi smulsese comentariul, vorbele i se revărsau de 
pe buze. 

— Nu văd cum ar fi putut să găsească deschizătura 
aceea. Trebuie să mai fi fost şi altă dată acolo. 

— Ştiai că... spuse el, sunt kilometri de tuneluri sub 
Disney World? Li se spune uşi utilitare. Walt Disney s-a 
supărat când a văzut un cowboy trecând prin Ţinutul 
Viitorului ca să ajungă la Ţinutul de Frontieră... asta se 
petrecea la Disneylandul din California. Aşa că în Florida a 


e 227 œ» 


pus să se construiască aceste tuneluri. Deci seamănă puţin 
cu ce e aici. Asta e un fel de Disneyland educaţional. 

Stevie habar n-avea cum să răspundă la aşa ceva. 

— Disney World e construit pe o mlaştină, continuă 
Mudge. Tot ce e acolo trebuie construit în sus. Aşa că 
tunelurile sunt la nivelul solului. Disney World e construit, 
de fapt, pe teren înălţat artificial, în pantă. Lumea nici nu 
observă, pentru că trecerea e extrem de graduală. 

Mudge scoase triumfător din ochi o chestie 
transparentă, gelatinoasă, cam cât o monedă mică. 
Semăna puţin cu o meduză. 

— Cristalinul, spuse el. Îl aşeză pe tavă. 

— Cristalinul, spuse ea. 

Telefonul ei zumzăi în buzunar şi îl scoase discret. 
Primise un mail. Pentru o clipă, numele expeditorului îi 
provocă nedumerire - Ann Abbott. Dar apoi îşi aduse 
aminte. Doamna cu făina. Doamna cu salatele şi jeleurile. 
Dădu sonda jos de pe bancul de lucru ca din greşeală, ca 
să se poată apleca după ea şi să citească: 


Dragă Stevie, 


Îţi mulţumesc din suflet pentru mesajul tău! Îmi 
cer scuze că-ţi răspund aşa târziu. Nu mă descurc 
deloc cu poşta electronică. Mă bucur mult că ţi-a 
plăcut Mai bun ca la mama acasă! Nici n-am ştiut 
că se mai găseşte pe piaţă. 

Ca să răspund la întrebarea ta, din câte ştiu eu, 
există foarte puţine informaţii despre Francis Crane. 
Cea mai mare parte a averii familiei a ajuns la 
fratele ei mai mare, care a murit prin anii '60. Cred 
că a avut loc un fel de scandal în familie, care a avut 
ca rezultat excluderea aproape totală a lui Francis 
din testament. 

Dar când scriam cartea am vorbit cu altcineva din 
familie şi parcă îmi amintesc că spunea că era 
posibil ca Francis să fi plecat în Franţa chiar înainte 
de război, locuise la Paris şi avea o fiică. O să încerc 
să aflu mai multe acum, că m-ai făcut curioasă. 

e 228 » 


E minunat că eşti la Academia Ellingham. Pare să 
fie un loc absolut magic! 


Toate cele bune, 
Ann Abbott 


Ei, tot era ceva. Urma lui Francis nu se ştersese de tot. 

— Ai pierdut ceva? întrebă Pix de pe cealaltă parte a 
bancului de lucru. 

Mudge n-o dădu de gol când se uită în jos, la Stevie. Ea 
împinse telefonul sub rucsac şi reapăru cu sonda. 

— Vă aduc una curată, spuse Pix luând-o. Să folosiţi 
întotdeauna instrumente curate, chiar şi pentru operaţiuni 
ca asta. Lucraţi curat. 

Mudge continuă cu incizia. 

— Asta de-aici... 

Mudge împunse ochiul cu degetul, arătându-i o bucăţică 
de substanţă ca o peliculă. 

— Retina. Aici se ataşează fibrele nervoase. Şi tot ce 
loveşte direct punctul unde se ataşează fibra nervoasă 
constituie unghiul mort. Prin singurul loc pe unde intră 
toată informaţia, nu poţi vedea, de fapt, absolut nimic. 

Işi puse pentru o clipă mâinile în şold, apoi se scărpină 
cu mâna înmănuşată după ureche. 

— Sunt oameni care vor să dispară Concertul country al 
ursuleţilor muzicanți, spuse el. Fiindcă nu e o maşinărie cu 
care poţi să faci o cursă şi nu există un film numit aşa. Dar 
nu asta e ideea. Cred că dacă elimini Concertul country al 
ursuleţilor muzicanti, elimini sufletul din Disney World. Nu 
e vorba de bani, e vorba de ri azi 

Când ieşiră de la oră, Stevie speră să-l vadă pe David 
aşezat pe bancă, cum îl găsise în ziua aceea, cu ochelarii 
ăia stupizi de soare pe nas. Dar, cu excepţia unei păsări, 
banca era goală. Plănuise să se întoarcă în cameră şi să 
stea în labirintul ei din cărţi şi caserole în care îi fusese 
adusă mâncarea, până se stingea soarele sau măcar până îi 
venea o idee mai bună. 

Şi-i venise o idee mai bună. Sau, mă rog, o idee. Ce 

e 229 œ» 


spusese Mudge cu câteva minute în urmă? „Nu e vorba de 
bani”? Banii. Fenton credea în banii oferiţi ca recompensă. 
Niciunul dintre cei ce studiau serios cazul nu credea în 
existenţa banilor. Banii erau un zvon, o himeră... genul de 
chestii în care credeau cei care susțineau că Pământul e 
plat, sau ăia care erau convinşi că aselenizarea era falsă. 
Nu exista nicio comoară de vânat la Ellingham. 

Dar! Fenton era o cercetătoare serioasă. Poate că era un 
pic dusă. Avea cu siguranţă nişte probleme. Dar cunoştea 
materialul. Nu s-ar fi lăsat păcălită aşa de uşor. 

Şi... Stevie se trezi că mergea către Casa Mare... ceva ce 
îi ajunsese la ureche... ce Dumnezeu era? Ceva legat de 
bani. Cineva tocmai spusese ceva despre bani. Cine? 
Derulă filmul înapoi în minte, revăzând conversații. Bani. 

Aici! O găsise. Când Jenny Quinn venise la masa lor, la 
cantină. Spusese că şcoala era pe cale să se extindă. 
Extinderile costă bani. Bani care pot veni de oriunde, 
desigur. De la un donator. Poate de la Edward King. Dar 
aici părea să fie vorba despre o mulțime de bani. Genul de 
sumă ce ar putea proveni dintr-o moştenire imensă, 
obţinută recent. 

Dacă era adevărat? Dacă numărau zilele până puneau 
mâna pe banii pentru Alice? Dacă găsirea lui Alice valora o 
avere ce putea schimba viaţa cuiva pentru totdeauna? Mai 
multe vieţi, chiar? 

În timp ce această posibilitate i se învârtea prin minte, 
observă că Larry ieşea din Casa Mare şi pornea în direcţia 
ei. Apoi îşi dădu seama că venea către ea, ca şi cum nu era 
o întâmplare. Avea pe chip o expresie sumbră. 

— Vreau să vorbesc cu tine, îi spuse lui Stevie. Mergi 
puţin cu mine. 

Peste uniformă avea haina din flanel în carouri roşii şi 
negre. Îi făcu semn să vină cu el pe poteca ce ducea către 
terenurile de sport goale şi copacii care blocau vederea 
către râu. Începeau să-şi piardă frunzele, lăsând găuri 
zdrenţuite în perdeaua pe care o formau. Larry nu spuse 
nimic decât când ajunseră pe la jumatea terenului gol. 

— Azi e ultima mea zi aici, spuse el atunci. 


e 230 » 


Stevie încremeni în loc. 

— Poftim?! 

— Mi-am strâns tot din birou. După asta plec acasă. N-o 
să mă mai întorc în campus. Vor aduce pe altcineva. 

Stevie parcă primise un pumn în plex. 

— De ce? întrebă ea. 

— Treaba mea e să am grijă ca toată lumea de aici să fie 
în siguranţă. Doi morţi. Asta nu înseamnă siguranţă. Şi de 
aceea trebuie să plec. 

— Nu poţi să faci asta, spuse Stevie. Nu pot să-ţi facă 
asta. Nu-i aşa că nu e decizia ta? 

— E decizia corectă, spuse el. Nu contează cine a luat-o. 

— Dar nu e vina ta, spuse ea. Ce s-a întâmplat cu Hayes, 
ce s-a întâmplat cu Ellie... 

— S-a întâmplat sub supravegherea mea. Ascultă... nu-ţi 
face griji din cauza mea. 

— Putem organiza un protest! spuse Stevie. Putem 
face... 

— Stevie, spuse el. Ascultă-mă! Vreau să fii atentă la 
mine. 

Stevie înghiţi în sec şi tăcu, zgribulită în haina ei roşie 
de vinil. 

— Vreau să fii cu băgare de seamă, spuse el. Orice-ar fi, 
nu te duce singură cine ştie pe unde ca să investighezi. S-a 
terminat. Gata! 

— Să investighez? spuse ea. 

— Nu mă refer la cazul Ellingham. Mă refer la Hayes, la 
Ellie, la toate cele... 

În ochi i se citea o avertizare gravă, apăsată. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. Au fost... 

— Accidente, spuse el. 

Vântul le dădea ocol, izbindu-i din toate părţile, 
pătrunzând prin haina lui Stevie. 

— Vrei să spui că nu asta au fost, spuse ea. 

— Nu. Spun doar că... 

Pentru prima dată, Stevie îl văzu pe Larry căutându-şi 
cuvintele. Încerca să dea formă unui pericol pe care Stevie 
nu-l putea vedea cu limpezime, dar care se contura vag în 


e 231 œ» 


atmosferă, în umbra copacilor şi în schimbările de 
temperatură. Îl simţise de mai multe ori, iar acum îl simţea 
şi Larry. 

— Când ai vorbit la venirea noastră la şcoală, ai zis că s- 
a mai întâmplat să rămână oameni blocaţi în tuneluri, 
uneori zile în şir... 

— Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva, spuse Larry. 
Doar că asta făcea parte din discursul menit să-i facă pe 
oameni să nu intre în cine ştie ce construcţie ascunsă pe 
care ar putea-o găsi, fiindcă nu ştiam sigur dacă mai sunt 
şi altele pe proprietate. Vreau să-ţi notezi numărul meu în 
telefon. Acum. Scoate-ţi telefonul. 

Aşteptă să-şi scoată telefonul şi să-l adauge în agendă. 

— N-am nicio şansă să te conving să pleci acasă, aşa e? 
spuse el. 

— Să plec? De ce? Şi nu! Dar de ce? Spune-mi ceva! 

Larry se opri o clipă. 

— Nu ştiu, spuse el. Şi de asta sunt neliniştit. Să zicem 
că am un presentiment urât şi vreau să ai numărul meu. 
Sună-mă oricând, orice-ar fi. Zi sau noapte, nu contează 
când. 

Inspiră profund pe nas. Când se uită în jur, probabil 
pentru ultima dată, văzu pe chipul lui semne de durere. 

— Nu au dreptul să-ţi facă asta, spuse ea din nou. 

— Aici nu e vorba despre mine. Dar, dacă vrei să faci 
ceva, trebuie să-mi promiţi că o să ai grijă de tine şi o să 
faci cum am zis. Renunţă la toată treaba asta! 

Stevie simţi că o usturau ochii şi lăcrima. Păţea asta 
uneori când era vânt puternic. Acum nu asta era cauza. 

— Promiţi? întrebă el. 

— Da, spuse ea. Promit! 

El dădu din cap şi se întoarse înapoi către Casa Mare. 
Creierul lui Stevie continuă să ticăie. Chestia cu banii şi 
această nouă răsturnare de situaţie se contopiră într-o 
singură idee. 

— Stai! strigă ea după el. Pot să te rog ceva? Mă duci şi 
pe mine undeva? 


e 232 + 


30 octombrie 1938, ora 13:00 


Era chiar amuzant că răspunsul se afla în ghicitoare. 

Albert Ellingham stătea la el în birou, ascultând ticăitul 
ceasului de marmură verde de pe şemineu. Acest ceas îi 
aparținuse cândva lui Marie-Thérèse Louise, prinţesă de 
Lamballe şi se spunea că era un dar de la prietena ei 
apropiată, regina Maria Antoaneta. Era un ceas superb, 
făcut din marmură suedeză verde-închis, vrâstată cu aur. 
Cu toate că femeia care îl dăruise şi femeia care îl deținuse 
fuseseră amândouă decapitate în timpul Revoluţiei 
Franceze, ceasul continua să existe şi să funcţioneze 
impecabil. Îl cumpărase în Elveţia cam când se născuse 
Alice. Vânzătorul de antichităţi îi povestise lui Albert 
Ellingham istoricul ceasului, cum unele dintre obiectele 
prinţesei fuseseră scoase din casă înainte să fie cotropită 
de popor, cum trăsuri pline cu obiecte de artă trecuseră 
graniţa în Elveţia la moartea aristocrației din Franţa. li 
spusese poveşti cu sânge şi capete trase în ţeapă şi 
lucrătură de mare fineţe. î 

Albert Ellingham dăduse o mică avere pe ceas. li făcea 
plăcere să-l vadă, aşa de trainic, aşa de încărcat de istorie, 
cu verdele lui de culoarea brazilor. 

Peretele cu imense uşi de sticlă care dădeau către 
terasă şi grădină era acoperit cu draperii grele. De când 
secase lacul, Albert ţinea draperiile trase. Nu putea îndura 
priveliştea găurii din pământ, care arăta ca un mormânt, 
însă astăzi le-a deschis larg pe toate, iar priveliştea i-a 
răsplătit curajul. Cerul de Vermont era de un albastru cu 
adevărat perfect, iar copacii care înconjurau totul erau 
pictaţi cu nuanţe de auriu şi roşu. Zilele frumoase ale 
anotimpului aveau să ia sfârşit curând, iar zăpada avea să 
vină peste munte. Nu îi mai aşteptau prea multe zile ca 
asta. 

Astăzi era ziua în care trebuia să se întâmple. 

Erau foarte multe de făcut. Pe birou erau mai multe 
obiecte şi toate necesitau atenţia lui: un morman de 


e 233 + 


documente legale, un formular de telegramă Western 
Union, un exemplar din colecţia integrală Sherlock Holmes 
şi o rolă cu cablu de înregistrare. 

Mai întâi, documentele. 

A luat unul, proaspăt tipărit pe hârtie de pergament. A 
trecut prin el până a găsit partea care-l interesa: 


Pe lângă celelalte prevederi, suma de zece 
milioane de dolari va fi păstrată într-un fond 
administrat prin procură, pentru fiica mea, Alice 
Madeline Ellingham. În cazul în care fiica mea nu se 
mai află printre cei vii, orice persoană, persoane sau 
organizaţie care găseşte rămăşiţele ei pământeşti - 
cu condiţia să dovedească faptul că nu au legătură 
cu dispariţia ei - va primi această sumă. Dacă nu e 
găsită până la împlinirea vârstei de 19 ani, acest 
fond va fi eliberat către Academia Ellingham pentru 
a fi utilizat în orice mod decide consiliul de 
conducere. 


Această secţiune fusese finalizată ieri, iar Robert 
Mackenzie nu fusese deloc încântat de ea. Mackenzie a 
adus-o direct de la avocat, apoi s-a aşezat în faţa lui Albert 
Ellingham şi l-a privit ţintă. 

— Ce e, Mackenzie? a trebuit până la urmă să întrebe. 
Zi! 

— Nu-mi place. Şi ştiţi de ce. 

— Da. 

— O să răsară din toate părţile, a continuat Mackenzie. 
Toţi escrocii de doi bani din lume o să dea buzna aici, ca 
un roi de lăcuste. 

— Poate că una din aceste lăcuste ştie unde e fiica mea, 
a spus Albert Ellingham. 

— Putin probabil. Şi cum o să ştim care dintre ele? 

— Fiindcă ştiu ceva despre fata mea ce nimeni altcineva 
nu ştie, a spus el. Voi şti cine spune adevărul. 

Mackenzie s-a lăsat înapoi în scaun şi a oftat. 

— Crezi că sunt un fraier bătrân, a spus Albert 


e 234 œ» 


Ellingham. 

— Nu sunteţi nici fraier, nici bătrân. Sunteţi un tată 
îndurerat şi un om foarte bogat. Oamenii o să vrea să 
profite de dumneavoastră. 

— M-am descurcat în situaţii mult mai dificile decât asta, 
Robert. 

— Ştiu... 

— Încerci să mă aperi, fiindcă mi-ai protejat întotdeauna 
interesele. Dar sunt banii mei şi fac cu ei ce vreau. Şi asta 
vreau. Datoria ta e să scrii anunţul şi eu o să-l public în 
ziarul meu începând de săptămâna viitoare. 

Albert Ellingham s-a uitat din nou la secţiunea din 
testament. Mackenzie avea dreptate, bineînţeles. Cu 
această ofertă se expunea tuturor mişmaşurilor de pe 
lume. Pentru zece milioane de dolari, cei mai mari escroci 
de pe planetă aveau să facă potecă până la uşa lui. 

Dar, pe de altă parte, toţi oamenii din lume aveau să 
devină detectivii lui particulari. 

Era un risc, dar Albert Ellingham era familiarizat cu 
riscul. Se ridicase din nimic şi s-ar fi întors bucuros la 
nimic dacă ăsta era preţul ca s-o vadă din nou pe Alice. 

A pus documentele la loc în dosarul gros şi l-a băgat în 
sertarul biroului. 

Al doilea punct pe ordinea de zi: formularul Western 
Union. O scrisese în acea dimineaţă, devreme. Ghicitoarea 
îi răsărise în minte cu câteva zile mai înainte, dar nu se 
simţise în stare până acum să o pună pe hârtie, fiindcă asta 
însemna să privească adevărul în faţă. Oare de când ştia? 
Probabil de când citise prima dată acel exemplar al cărţii. 
A privit lung ghicitoarea pentru câteva clipe, apoi a 
îndesat-o în buzunar. După care a tras spre el Aventurile 
lui Sherlock Holmes. Acest exemplar anume aparţinea 
bibliotecii şcolii şi îl găsise în cupolă când îşi revenise în 
dimineaţa fatidică a răpirii. La început nu-i dăduse nicio 
atenţie - se întâmplaseră prea multe lucruri în noaptea 
aceea. Cu siguranţă, vreunul dintre oaspeții lui 
împrumutase cartea ca s-o citească; toţi musafirii lui erau 
invitaţi să folosească biblioteca şcolii pentru lecturile lor. 


e 235» 


Dar mai târziu, când mai trecuse ceva timp şi i se mai 
limpeziseră gândurile, se interesase de carte. Nu, niciunul 
dintre oaspeţii lui nu luase cartea. Dolores Epstein o 
folosise aproape în exclusivitate. 

Şi astfel şi-a dat seama că Dolores venea des în acea 
mică ascunzătoare ca să citească şi că în ziua aceea îşi 
luase cu ea unul din volumele ei preferate. 

Albert Ellingham crescuse el însuşi într-unul din cele 
mai sărace cartiere din New York City; poate de aceea 
simţea aşa multă afecţiune pentru mica Dolores Epstein. 
Muncise ca vânzător de ziare de la opt ani, adunând bănuţ 
cu bănuţ. Nu o dată dormise în câte o noapte rece pe 
vreun prag de casă. Se adăpostise uneori în Biblioteca 
Publică din New York, unde citise toate povestirile cu 
Sherlock Holmes şi memorase multe dintre pasaje. 

A deschis cartea şi l-a căutat pe cel care-i răsărea 
deseori în gând. Era dintr-o povestire numită „Misterul din 
valea Boscombe”. „Nu este nimic mai înşelător decât un 
fapt evident.” 

Într-adevăr. Aşa era. 

Păstrase cartea la el în birou şi remarcase semnul făcut 
la acea pagină din pură întâmplare. Era la începutul 
volumului, în Un studiu în roşu. Acesta fusese factorul 
declanşator care îi pusese gândurile în mişcare. Dolores 
Epstein, fata aceea extraordinară, genială, îşi păstrase 
capul pe umeri până la final. Să ai asemenea ascuţime a 
minţii, asemenea prezenţă de spirit... 

În sfârşit, s-a întins după cablu. Trebuia să mai asculte o 
ultimă dată înregistrarea, doar ca să fie absolut sigur. S-a 
ridicat şi s-a dus în cealaltă parte a camerei, în faţa unui 
şir de dulapuri. A deschis unul, în care era un aparat de 
înregistrare Webster-Chicago. Această maşinărie fusese 
echipată cu o pereche de căşti. A cuplat cablul, s-a aşezat, 
şi-a pus căştile pe urechi şi a ascultat înregistrarea. 

După câteva minute a oprit maşinăria şi şi-a scos căştile. 
Totul era acolo, toate piesele se aşezau perfect la locul lor. 
Când a adăugat ceea ce dezvăluise Margo Fields... 

Toată imaginea era completă. Venise timpul. 


e 236 » 


A apăsat soneria de pe birou şi l-a chemat pe Robert 
Mackenzie. Mackenzie a apărut în mai puţin de un minut, 
cu carnetul în mână. A văzut că Mackenzie remarcase 
draperiile deschise. 

— Mă duc la clubul de iahting, spuse el. Vremea e 
frumoasă şi cerul e senin. L-am rugat pe Marsh să vină cu 
mine. Avem amândoi nevoie de aer curat. Mi-am petrecut 
prea mult timp în locuri întunecate. 

Albert a fost mişcat de bucuria sinceră care a inundat 
chipul secretarului său. Mackenzie ţinea la el. Probabil că 
era ultima persoană care mai ţinea la el. 

— E o idee minunată, a spus Mackenzie. Vreţi să cer să 
vi se pregătească un coş de picnic? 

Albert Ellingham a clătinat din cap. 

— Nu e nevoie, nu e nevoie. Uite! Am scris o ghicitoare 
azi-dimineaţă. Cum ţi se pare? 

Vorbele sale l-au luat chiar şi pe el prin surprindere. 
Ghicitoarea era personală, dar el îi arăta toate ghicitorile 
lui Mackenzie. Aceasta, poate mai mult ca toate celelalte, 
merita să fie apreciată de el. Mackenzie a luat-o, vădit 
fericit să-l vadă revenind la vechile obiceiuri. 

— Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? E veşnic 
pe scară, dar nicicând pe o treaptă, a citit Mackenzie. 

Albert l-a urmărit cu atenţie. Oare avea să ştie 
răspunsul? Era, oare, vizibil pentru toată lumea? 

— S-ar putea să fie cea mai bună ghicitoare pe care am 
scris-o vreodată, a spus el. E ca ghicitoarea Sfinxului, 
varianta personală. Cei care o dezleagă pot să treacă. Cei 
care nu... 

S-a întins şi a luat înapoi bucata de hârtie, aşezând-o 
apoi atent în mijlocul biroului. Mackenzie răsucea 
ghicitoarea pe toate părţile în minte, dar Albert vedea că 
nu era atent la ea. Mackenzie îi studia comportamentul, 
căutând indicii. Secretarul arăta mult mai bătrân decât cei 
30 de ani pe care îi avea. Trebuia să iasă în lume şi să 
trăiască. 

— Azi am să-ţi dau o însărcinare foarte importantă, 
Robert, a spus Albert Ellingham punând un prespapier 


e 237 œ» 


peste ghicitoare, ca s-o protejeze. leşi la aer. Distrează-te. 
E un ordin. 

— Aşa o să fac, a spus Mackenzie. Dar mai întâi trebuie 
să trec prin vreo cinci kile de corespondenţă. 

— Vorbesc serios, Robert. 

Şi aşa era. Deodată, să-i spună lui Robert Mackenzie să 
aibă grijă de el devenise cel mai important lucru din lume. 

— Iarna vine curând şi o să-ţi doreşti să fi profitat mai 
mult de zilele frumoase ca asta. 

Mackenzie s-a foit stânjenit. 

— Eşti un om bun, Robert, a continuat el. Mi-aş dori să 
ai tot atâta fericire în viaţă câtă am avut eu. Nu uita să te 
bucuri. Nu uita de joc. Nu uita niciodată de joc. 

Toate astea sunau cam exagerat, aşa că Albert 
Ellingham şi-a lipit pe chip cel mai larg zâmbet pe care a 
reuşit să-l arboreze. 

— Promit să ies afară, a spus Mackenzie, pe un ton care 
indica exact opusul. 

— Încă ceva, a spus Albert. Toată documentaţia pentru 
codicil şi fond e în biroul meu. Ai grijă să fie totul gata 
pentru tipar. Vreau să apară anunţurile mâine. 

— Chiar aveţi de gând să faceţi asta? a întrebat 
Mackenzie. Şi nu pot spune nimic ca să vă opresc? 

— Nimic. Font mare, Bold, în partea de sus a paginii. 
„Ellingham oferă zece milioane pentru fiica lui.” Vreau să 
se vadă titlul şi din avion. 

— E o greşeală. 

— Şi e dreptul meu s-o fac. Când ai zece milioane de 
dolari, poţi face ce vrei cu ele. 

Fusese cam dur, dar trebuia să se facă bine înţeles. Era 
timpul să plece. Gata cu comentariile emoţionante despre 
natura zilei. Acum, că venise clipa, a simţit tăişul ezitării. 
Poate că ar trebui să-i explice. Robert Mackenzie era de 
încredere. 

— Era în înregistrare, a adăugat când Mackenzie a ajuns 
la uşă. 

— Poftim? a întrebat Mackenzie întorcându-se. 

Nu. Robert nu trebuia să ştie. 


e 238 » 


— Nimic. Nimic. La loc comanda. 

Mackenzie s-a întors în biroul lui. 

Toate piesele erau aşezate la locul lor. Celelalte 
pregătiri erau deja făcute. Materialele erau în portbagajul 
maşinii. Mecanismul era o chestie simplă, pe care o 
construise în faţa focului cu o seară înainte. Albert 
Ellingham s-a mai uitat o dată prin birou, ca să vadă dacă 
nu cumva uitase ceva. S-a aplecat şi a deschis sertarul de 
jos al biroului. Acesta conţinea doar câteva mici obiecte 
personale: un flacon de aspirină, ochelari de rezervă, un 
pachet de cărţi. A băgat mâna în fundul sertarului şi a scos 
un revolver. L-a ţinut o clipă, simţindu-l greu în palmă, 
cântărindu-l îndelung. 

Ceasul de marmură verde continua să ticăie. Când îl 
privise ultima dată prinţesa ucisă? Ochiul rece de sticlă 
urmărise cum fusese târâtă din casă. Fusese cruțat de 
priveliştea morţii ei, a capului ei înfipt în ţeapă şi plimbat 
pe străzile Parisului. Capul fusese expus chiar la fereastra 
celulei în care era prietena ei, regina, ca o marionetă 
cumplită. Un semn a ceea ce o aştepta. 

Era doar un ceas. Nu ştia şi nu pricepea. Dar ştia cum 
curge timpul şi îi spunea lui Albert Ellingham că venise 
vremea. Alege. 

Nu. Era mai bine s-o facă fără pistol. Planul era perfect 
echilibrat. L-a pus la loc în sertar şi s-a ridicat să-şi ia 
haina înainte să îl încerce îndoielile. 

Era timpul să joace jocul. 


e 239 + 


20 


Având în vedere că tocmai îl concediase, şcoala nu era 
dispusă să-l lase pe Larry s-o ducă pe Stevie la Burlington. 
Cu toate astea, conform iniţiativei „facem orice ca să te 
simţi bine”, n-a obiectat nimeni când Stevie a cerut să se 
ducă la Burlington ca să lucreze cu dr. Fenton. Au trimis-o 
cu un agent de pază pe nume Jerry, care ieşea din tură 
într-o jumătate de oră. Urma să fie adusă înapoi de 
altcineva. Jerry o duse pe Stevie la Burlington cu vechea 
lui Acura şi nu i-a păsat că fata a stat tot timpul cu căştile 
în urechi. Simţea nevoia să asculte muzică. Capul îi vâjâia 
de informaţii şi trebuia să le facă să se sincronizeze ca 
ritm. 

Opriră la uşa lui Fenton şi Stevie ţâşni afară, aruncă 
peste umăr o mulţumire şi se grăbi pe aleea de beton 
crăpat. Nu îi dăduse mesaj lui Hunter, fiindcă ceea ce se 
pregătea să facă necesita o doză de surpriză şi un pic de 
muncă de recunoaştere. Întâi, trase cu urechea. Casa era 
cufundată în linişte. La parter nu era nicio lumină aprinsă. 
Verificase orarul lui Fenton, aşa că Stevie ştia că în 45 de 
minute avea de predat un curs. Se plimbă o vreme prin jur, 
având grijă să nu fie văzută şi să se ţină la distanţă de 
drumul pe care trebuia s-o ia Fenton. 

Aşteptă aproape 40 de minute până ce Fenton ţâşni pe 
uşă, bocănind cu furie în saboţii ei, în direcţia clădirii cu 
săli de clasă. 

Abia acum îi trimise mesaj lui Hunter: 

Eşti acasă? 

Răspunsul veni după o clipă: Da, de ce? 

Coboară şi ieşi afară. 

Stevie aşteptă pe veranda închisă cu plasă, printre 
mormanele de gunoi şi containerele pline cu reciclabile. 
După o clipă, se crăpă uşa şi Hunter scoase capul. 

— Pot să intru? 

— Sigur, spuse el deschizând uşa larg. 

În ziua aceea casa mirosea urât. Era clar că Fenton nu 


e 240 œ» 


glumise când spusese că nu avea simţul mirosului. Până şi 
pisicile păreau să fi abandonat corabia. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Stevie. 

— Pentru ce? 

Stevie ar fi putut să mintă. O mai făcuse. Dar toate 
minciunile se întorseseră împotriva ei. În plus, furişatul în 
casa lui Fenton nu era acelaşi lucru cu furişatul în camera 
cuiva. În lumea reală aşa ceva se numea intrare prin 
efracţie. Acţiunea de azi necesita transparenţă şi puţin 
noroc. 

— Trebuie să intru la ea în birou. Trebuie să văd 
manuscrisul. 

Lui Hunter îi pică faţa. 

— Dar nu pot... 

— Nu fur nimic, spuse ea. Trebuie doar să mă uit la 
notițele ei despre ce a spus Mackenzie. 

— Ţi-am spus... 

— Uite ce este, spuse Stevie mişcându-se prin cameră în 
căutarea unui loc unde duhoarea să nu fie aşa de 
puternică. S-ar putea să n-am la dispoziţie o eternitate ca 
să fac asta. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Găsi un spaţiu cât de cât liber pe una din mese şi-şi puse 
rucsacul. Îl deschise, băgă mâna în el şi scoase cutia de 
tablă. 

— Asta, spuse ea, conţine dovada că scrisoarea 
Maestrului minciunilor a fost scrisă de doi elevi din 
campus. A fost o glumă, o farsă. Ceva în genul ăsta. 

— la mai lasă-mă! spuse Hunter. 

Stevie deschise cutia şi scoase pozele. 

— Ăştia doi, spuse ea ridicând poza, erau doi elevi 
bogaţi. Tipul era poet. Fata era pasionată de revistele cu 
cazuri polițiste reale. Se jucau de-a Bonnie şi Clyde. Uite o 
poezie pe care au scris-o. 

li arătă poezia. 

— Şi aici, spuse ea arătându-i lui Hunter pozele lipite 
una de alta, cu literele decupate. Dovezi, sau ceva similar 
dovezilor. Am probe reale în acest caz. Şi dacă şi mătuşa ta 
are, trebuie să le văd. Fiindcă am senzaţia că mă joacă pe 


e 241 œ» 


degete. Şi la mine la şcoală se întâmplă ceva. Au murit doi 
oameni. 

— Accidental, spuse el. 

— Da, dar ceva se întâmplă. Dacă teoria asta cu banii 
chiar e ceva spus de Mackenzie, trebuie să văd notițele. 

Hunter trase adânc aer în piept şi se uită către uşa 
biroului. 

— Crede-mă, spuse Stevie. Nu mă interesează banii. Mă 
interesează doar răspunsurile. Te rog. 

Privirea lui Hunter alunecă pe podea, apoi se ridică spre 
chipul lui Stevie. 

— Se întoarce în mai puţin de o oră, spuse el. Nu stă 
niciodată la curs până la capăt. Hai! 

Intră pe uşile glisante din sticlă, iar Stevie îl urmă. 
Odată ajuns înăuntru, el se îndreptă spre un fişet. Însă în 
loc să îl deschidă, dădu jos cu vârful cârjei un teanc de 
reviste care-i stătea în cale. 

— E paranoică, spuse sprijinindu-şi cârja de fişet şi 
lăsându-se pe podea. 

Împinse revistele şi dădu la iveală o cutie de pizza aflată 
sub fişet. Pe aceasta o deschise. Cutia era nefolosită şi 
avea înăuntru mai multe dosare plic. Căută prin ele, apoi 
alese unul. Se lăsă o clipă pe călcâie. 

— Cred că Mackenzie era bolnav când a vorbit mătuşă- 
mea cu el, spuse el. Era bătrân. I se dădeau o mulţime de 
medicamente. I-a spus lucruri pe care le păstrase secrete 
toată viaţa, fiindcă era vulnerabil. Dar, presupun că oricum 
trebuiau să iasă la iveală. 

Se mai gândi puţin, apoi îi dădu lui Stevie dosarul. 

Pe etichetă scria MACKENZIE. Era un dosar subţire, 
conţinând doar câteva foi galbene, rupte dintr-un caiet A4, 
scrise de mână. 

Multe dintre însemnări păreau să aibă legătură cu 
detaliile privind locul şi timpul întâlnirii. Apoi era o pagină 
cu doar două puncte: 


Ellingham a lipsit din casă aproximativ 45 de 
minute în jurul orei 02:00 în noaptea răpirii, nu a 


e 242 œ» 


ieşit pe uşa din faţă. Pare să fi plecat din birou. 
Mackenzie era sigur că exista un tunel care ieşea 
din Casa Mare şi poate încă unul care pleca din 
Minerva, unde Ellingham îşi caza amanta, şi ducea 
la o zonă aflată în cealaltă parte a proprietăţii. 


— Gertie von Coevorden pe naiba, spuse Stevie. Deci așa 
a ştiut că exista un tunel. 
Mai era un punct şi părea important. 


Ultimul lucru pe care l-a spus Albert Ellingham a 
fost „Era în înregistrare”. 


— În înregistrare? repetă Stevie. 

— Mda, spuse Hunter. Mi-a citit şi mie partea asta. 
Crede că înseamnă că era la radio... cred? În noaptea în 
care a murit Albert Ellingham, a fost o emisiune radio 
importantă... 

— Războiul lumilor, spuse Stevie. 

_ Era o informaţie care apărea în fiecare carte despre caz. 
În noaptea când murise Albert Ellingham, fusese transmis 
un spectacol radiofonic regizat de Orson Welles, numit 
Războiul lumilor. Era o piesă despre o invazie 
extraterestră în New Jersey, relatată sub forma unei 
emisiuni de ştiri în direct. Numai că oamenii din anii '30 
nu erau obişnuiţi cu asemenea metaspectacol şi mii de 
ascultători au intrat în panică, crezând că are loc cu 
adevărat o invazie extraterestră şi că venise sfârşitul lumii. 

— Pare bizar să pomenească de asta, spuse Hunter. 

— În înregistrare, spuse iar Stevie. Astea sunt marile 
dezvăluiri? Ceva despre un tunel şi o înregistrare? Şi unde 
erau informaţiile despre testament? 

— Nu ar pune niciodată asta pe hârtie. Cum spuneam, e 
paranoică rău. Nu-i place nici măcar că am un telefon care 
face poze. Dar cred că de vină e... mă rog, probabil că ai 
remarcat sticlele. Şi mirosul. Şi tot. 

— Ar fi greu să le ratez. 

— Ar trebui să pun astea la loc, spuse el întinzând mâna 


e 243 + 


după dosar. Probabil că ar trebui să pleci, ori... în fine, am 
putea să... Dacă vrei, am putea să facem o plimbare, ce 
zici? Să bem o cafea? Undeva unde nu miroase a cur? 
Înainte să se întoarcă şi să te vadă. 


Au mers pe Pearl Street, de la zona universităţii în jos pe 
Church Street, unde începea zona turistică, cu magazine şi 
cafenele. Pe această stradă era interzis accesul maşinilor, 
aşa că se plimbară chiar pe mijlocul ei. O vreme, nu spuse 
niciunul nimic... doar au lăsat tăcerea să se aşeze între ei. 

— A fost odată la tratament, spuse el în cele din urmă, 
acum vreo zece ani, fiindcă familia mea a organizat o 
intervenţie. A spus că s-a internat numai pentru că au 
obligat-o, ca să-i mulţumească pe ei. Spune întruna că n- 
are o problemă cu alcoolul. Cred că chiar e convinsă de 
asta. 

— Îmi pare rău. 

— Nicio problemă spuse Hunter. Bine, nu pentru ea, 
dar... nu e aşa de greu s-o suporţi. Una peste alta, se poate 
trăi cu ea. Casa pute fiindcă fumează înăuntru şi nu are 
simţul mirosului. Dar în camera mea... e mai bine. Am 
acolo un filtru de aer imens şi o mulţime de odorizante. 
Stau mult cu geamul deschis. Se face cam frig. 

— Sună super, spuse Stevie. 

— Uneori stau peste noapte pe la alţii, spuse Hunter. La 
prietenii mei din campus. Dorm pe jos, pur şi simplu. Nu-i 
nicio problemă, că oricum locuiesc la doar câteva străzi 
distanţă. 

— De ce faci asta? întrebă ea. De ce stai aici? 

— Mi se oferă reducere la taxa de şcolarizare, am cazare 
gratis cât merg la şcoală şi stau cu ochii pe ea ca să dau 
raportul tuturor despre starea ei. Cred că e puţin mai 
echilibrată când mă are pe mine în preajmă. Mănâncă 
oarecum regulat. Poate chiar nu mai bea aşa de mult. Din 
când în când devine cam... agitată. Nu că ar fi periculoasă 
sau ceva de genul ăsta. Ţipă. Dar atât. Avem o înţelegere: 
nu se urcă la volan. Conduc eu sau merge pe jos ori cu 
taxiul. 


e 244 œ» 


Stevie se întrebă dacă Hunter chiar era aşa de mulţumit 
cu situaţia cum părea. Traiul cu o mătuşă alcoolică într-o 
casă plină de fum, în schimbul cazării gratuite şi al taxei 
cu reducere părea să nu fie cea mai grozavă afacere din 
lume, dar, la un anumit nivel, îl înţelegea. Faci ce e 
necesar. 

Faci înţelegeri. 

— Nu m-ai întrebat nimic de cârjă, spuse el. 

— Nu ştiam că trebuie s-o fac, zise ea. Nu ai piciorul în 
ghips, deci presupun că o foloseşti permanent. 

El încuviinţă din cap. 

— Artrită reumatoidă juvenilă. O am de la 15 ani. Frigul 
nu mă ajută deloc. Ar trebui, de fapt, să trăiesc într-un loc 
ca Florida, dar iată-mă aici, în Vermontul cald şi însorit. 

— Bună alegere, spuse Stevie. 

— E o reducere mare la taxa de şcolarizare. Şi prietenii 
mei au canapele. 

Se apropiau de o cafenea aflată pe dreapta şi Hunter o 
luă în direcţia ei, dar Stevie încetini pasul. 

— Tunelul, spuse ea. 

Hunter se întoarse înapoi. 

— Ce-i cu el? 

— Cum a murit Ellie acolo. Dacă am fi ştiut mai 
devreme... ştiu şi eu? Poate am fi găsit-o la timp. Mătuşa ta 
ştia de existenţa tunelului. Ştiu că nu e vina ei. Eu sunt cea 
care a făcut-o pe Ellie să fugă. 

— Dacă înţeleg corect ce s-a întâmplat, spuse Hunter, şi 
nu spun că înţeleg, dar... ce ai spus a fost corect, nu? 
Despre ce făcuse Ellie? 

— Mda, dar... nu cred că asta e toată povestea. 

— Cum adică? 

Stevie dădu din cap. Nici ea nu ştia ce voia să spună. 
Erau prea multe informaţii. 

— Ştii ceva? spuse el. Sunt nişte leagăne mişto pe malul 
apei, ca nişte bănci. Leagănele fac orice situaţie să pară 
mai puţin gravă. Vrei să mergem să le încercăm? Decât 
cafea... 

Ideea leagănului suna tare plăcut. Compania lui Hunter 


<e 245» 


era... nu ştia nici ea prea bine cum era. Nu era groaznică. 
Poate ciudată, fiindcă era aşa de prietenos. Dar ce era rău 
în asta? Era rău să fie un om drăguţ şi echilibrat? 

— Sigur, spuse ea. Un leagăn. De ce nu? Se poate şi mai 
Tău. 

Se întoarseră înapoi şi ieşiră de pe Church Street, după 
care o luară spre lac. Stevie îşi scoase telefonul să vadă cât 
era ceasul. 

— Uau! făcu Hunter. Tipul ăla ia o bătaie soră cu 
moartea. 

Stevie ridică privirea. La capătul străzii, sub acoperişul 
staţiei de autobuz de lângă tribunal, era un grup de 
skateboarderi. 

Unul dintre ei îi căra pumni cu nemiluita în faţă lui 
David. 


e 246 œ» 


21 


— A, salut! spuse David când Stevie se apropie de el. 

El îi zâmbi. Avea dinţii roşii de sânge. Stropi mărunți de 
sânge îi împestriţau cămaşa albă, elegantă. Se îmbrăcase 
din nou elegant, exact ca în prima seară când luaseră 
amândoi microbuzul spre Burlington. Atunci, David 
încercase să-i păcălească pe părinţii lui Stevie, făcându-i 
să creadă că erau un cuplu, ca să-i convingă astfel să o 
lase să rămână la Ellingham după moartea lui Hayes. De 
data asta nu exista nicio explicaţie de genul ăsta. Era pur 
şi simplu îmbrăcat cu eleganţă tradiţională, în timp ce faţa 
îi era făcută terci, un pic mai jos de tribunal. Mai avea pe 
el şi haina de două mii de dolari, acoperită acum de 
murdărie. De-a lungul obrazului drept avea o tăietură 
adâncă, din care se prelingea sânge. Mai avea o rană şi 
deasupra ochiului. Cămaşa îi era ruptă la poale şi mai 
mulţi nasturi erau descheiaţi, sugerând că primise pumni 
şi în abdomen. 

— Ce mai faci? întrebă el senin. Cine e amicul tău? 

Pe la colţul gurii avea puţină spumă însângerată. 

— Eşti OK? întrebă ea. 

Încercă să-l ia de braţ, dar el se scutură. 

— Sunt bine, spuse el. Mă distrez şi eu cu nişte prieteni. 

Se duse poticnit către un alt skateboarder care urmărise 
totul şi înregistrase cu telefonul. David întinse mâna şi 
tipul îi dădu telefonul, după care atacatorii plecară pe 
skateboardurile lor. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Stevie. Hai, te duc la... 
E vreo clinică pe-aici sau un spital sau... 

li adresase ultima întrebare lui Hunter, care încă se mai 
holba la David. 

— Îhî, făcu el. Maşina mea e la câteva străzi mai încolo. 
Mă duc s-o aduc. 

— Nu merg nicăieri, spuse David, ridicând mâinile. 

— David, termină! 

— Chem poliţia, spuse Hunter. 


e 247 œ» 


— Nu, nu, spuse David. Fără poliţie. 

Se aşeză pe bordură şi îşi studie telefonul. Stevie se 
întoarse să se uite la Hunter, care urmărea toate astea 
complet buimac. 

— Hunter, spuse ea. Mă laşi să vorbesc puţin cu el? 

— Da, da, spuse Hunter dându-se înapoi. Eu o să mă 
întorc acasă. Mă duc... 

— Mda... 

Plecă în direcţia din care veniseră, uitându-se înapoi o 
dată sau de două ori. 

— Dæ’ ştiu că te mişti repede, spuse David uitându-se la 
telefon. 

— Poftim? 

— Noul tău amic. Mă bucur tare mult pentru voi doi. 
Când anunţaţi data nunţii? 

— Ia mai taci! spuse ea. 

Se aşeză lângă el. 

— Stai să te văd. 

De data asta, el nu se mai retrase. Ba chiar îşi întinse 
gâtul ca să-i permită să-i vadă mai bine obrazul. 

— Cum e? întrebă el. 

— Pare adâncă. Trebuie să te duci la spital şi după aia 
trebuie să mergem la poliţie. 

— De ce? întrebă David ştergându-se de sânge cu 
mâneca. Din câte ştiu, în Vermont nu e ilegal să iei bătaie, 
nu? 

— E ilegal să baţi pe cineva. 

— Nu şi dacă eşti plătit de acel cineva. Bine, poate că şi 
aşa e. Nu sunt avocat. 

— Cum adică dacă eşti plătit? Ai plătit pe cineva să... 

— Stai aşa, spuse el. 

Făcu ceva în telefon, apoi aprobă din cap satisfăcut. 

— Gata, spuse el băgându-l în buzunar. L-am încărcat. 

— Unde? 

— Pe YouTube. Vechiul canal al lui Hayes. 

— Poftim? 

— Vezi? Nu sunt chiar complet inutil, spuse el. Pot să 
sparg un cont de YouTube. Ei, a fost vesel, dar tu ai treabă 


e 248 » 


în altă parte, nu? 

— Nu înţeleg, spuse Stevie clătinând din cap. Faci asta 
din cauza mea, fiindcă am făcut ce am făcut? 

— Din cauza ta? 

Începu să râdă şi din gură i se prelinse puţin sânge. 

— Din cauza ta? Nu eşti buricul pământului. 

Scuipă sânge pe jos, ceea ce o făcu pe o femeie din 
apropiere să-şi ia copilul şi să se îndepărteze. David le 
aruncă un zâmbet plin de sânge. 

— Nu te las singur, spuse ea. Nu-mi pasă că vrei să plec. 
Trebuie să te duci la doctor. 

— Dacă tu nu pleci, plec eu. 

— Vin după tine. 

— Ştiu ce-ţi trece prin cap, spuse el. Te temi că a picat 
înţelegerea cu tata şi că el o să aterizeze în elicopterul lui 
ca să te ia de-aici pe sus. 

— Mă tem că cineva tocmai ţi-a spart faţa, iar ţie pare 
să-ţi placă. 

— Sunt mişcat. Ce-ar fi să te întorci la noul tău amic, 
oricine-ar fi el? 

— De ce eşti aşa de măgar? ţipă ea. 

— Cred că ştii răspunsul la întrebarea asta. Cred că eu 
ţi-am spus totul. A fost o mişcare deosebit de inteligentă 
din partea mea. Cred că, în sfârşit, am învăţat cât de 
benefic e să ai încredere în alţii. M-am maturizat. 

— Şi ce aştepţi? Să-ţi cer iertare? spuse ea. 

Când cuvintele îi ieşiră de pe buze, îşi dădu seama că 
habar n-avea care era răspunsul la acea întrebare. David 
înclină capul într-o parte, plin de interes. Chipul îi fu 
traversat de o expresie ciudată, al cărei înţeles Stevie nu 
reuşi să-l desluşească. 

— Probabil, spuse el. Dar am depăşit de-acum acea 
etapă. 

Mai scuipă nişte sânge pe jos. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, spuse el. Cred că ai 
probleme mai mari decât mine. Măcar eu ştiu că sunt dus 
cu capu'. 

Se ridică de pe bordură şi porni în direcţia lacului, 


e 249 » 


tamponându-şi faţa cu fularul. Stevie se învârti în cerc, 
neştiind prea bine ce să facă, apoi ţâşni pe urmele lui. 

— De ce l-ai încărcat? întrebă ea. De ce ai plătit ca să fii 
bătut? 

— Am planurile mele, spuse el. Tu nu eşti inclusă în ele. 

— David... 

Stevie făcu un mic salt şi-i tăie calea ca să-i blocheze 
drumul. El o ocoli. Ea i-o luă iar înainte. De-acum, dacă tot 
continua să-l blocheze, avea să arate ca un fel de dans 
penibil, aşa că merse mai departe alături de el, în ritmul 
lui rapid. 

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat? întrebă ea. Tatăl tău a 
apărut din senin la mine acasă. Avea dosare pline cu 
informaţii despre sisteme de securitate. l-a convins pe 
părinţii mei să mă lase să mă întorc. M-a dus direct la 
aeroport. În avion l-am întrebat ce voia, fiindcă nu cred că 
tatăl tău face astfel de gesturi de drăguţ ce e el. 

— Corect, spuse David băgându-şi mâinile în buzunare. 

Lumea care trecea pe lângă ei se holba la David; era 
imposibil să n-o faci. 

— Şi atunci a spus că mă trimite înapoi fiindcă credea că 
te-ai mai calma, dracului, dacă aş fi aici. Nu ţi-am spus 
fiindcă... 

— Fiindcă... 

— Fiindcă... cum puteam să-ţi spun aşa ceva? 

— Cu vorbele tale, spuse el. 

— Şi tu cam ce-ai fi făcut? 

David se opri. _ 

— Dacă-mi spuneai? o întrebă el. Aş fi înţeles. Il cunosc 
pe tata. Dar nu mi-ai spus. Ai aşteptat până ai găsit-o 
moartă pe prietena mea, putrezind pe jos, într-un tunel, şi 
apoi te-ai descărcat. 

— Fiindcă mă simţeam prost, spuse ea. Nu ştiu cum să 
fac chestiile astea. Nu sunt... Nu le am pe-astea. Cu 
oamenii adică. 

— Nu, zise el. Nu le ai. 

— Nici tu. Mi-ai zis că părinţii tăi sunt morți. 

— Aşadar, aş zice că suntem chit, spuse el simplu. N-o să 


e 250 œ» 


păţeşti nimic. Mă rog, până vede tata filmarea, presupun. 
A, şi nu mă mai întorc la Ellingham. Asta ar putea fi o 
problemă. Dar te descurci tu. 

— Stai aşa! Ce-ai zis? 

— Nu mă întorc la Ellingham, spuse el. 

— Deci tocmai te-ai ales cu faţa făcută zob şi acum 
renunti la şcoală? 

— Te-ai prins! Bravo! 

— De ce? întrebă ea. 

— Repet: e treaba mea. Tu poţi să negociezi o altă 
înţelegere cu Eddie. Ce-ar fi să-i zici că ai să mă găseşti şi 
ai să mă aduci înapoi? S-ar putea să meargă. Te pricepi la 
găsit oameni. 

— David... 

Ea dădu să-l apuce de braţ, dar el se smuci brutal. 

— Aici ne despărţim, spuse el. 

— Nu plec nicăieri. 

— Bine. Atunci o să mă arunc în lac. Vii să înoţi? Apa e 
cam rece şi agitată, dar înotul e un sport complet. 

Cu David era imposibil să ştii dacă glumea, iar lacul era 
chiar la capătul străzii. 

— Fă cale-ntoarsă, îi ceru. Vorbesc serios că mă arunc în 
lac. 

De-acum, pe chipul lui Stevie şiroiau lacrimile. Era 
bizar. Stevie nu plângea des şi niciodată în public. David 
urmări fenomenul pentru câteva secunde, cu interes 
ştiinţific, apoi se întoarse pe călcâie şi îşi văzu de drum 
către malul lacului. 

Stevie nu îl urmă. Se întâmplaseră mult prea multe 
lucruri rele în lacul acela. Nu avea de gând să ia parte la 
încă unul. 

Trebuia să-l lase să plece. 


Când Stevie ajunse înapoi în campus, filmarea cu David 
luând pumni în gură avea deja 10.000 de vizualizări. Stevie 
reîncărcă pagina şi văzu cum numărul creştea. Majoritatea 
comentariilor erau, pe bună dreptate, perplexe. Lumea 
venea pe canalul ăsta să vadă un serial despre zombi. Iar 


e 251 œ» 


acum tipul cu zombi era mort şi în locul lui era un neica 
nimeni care-şi lua pumni în cap. 

Îşi verifică obsesiv telefonul, să vadă dacă nu-i trimisese 
niciun mesaj şi se întrebă dacă n-ar trebui să-i scrie ea 
ceva, dar până la urmă ambele părţi păstrară tăcerea. Pe 
de altă parte, Hunter luase legătura cu ea de mai multe 
ori. Răspunsurile lui Stevie erau evazive. Nu exista o 
explicaţie simplă pentru asta. 

La întoarcerea la Minerva, găsi casa cufundată în tăcere. 
Nu era foc în şemineu, dar era cald. 

Şi-au mai rămas doar trei. Hayes, mort. Ellie, moartă. 
David... 

Cum trăise, oare, înainte să înceapă nebunia? Cum de 
făcuse faţă la tot ce se întâmpla? Pur şi simplu... făcuse. 
Realitatea a continuat să-şi întindă în faţa ei poteca 
sinuoasă, iar ea a păşit pe ea. 

Îi trimise mesaj lui Nate să coboare, apoi se duse la uşa 
lui Janelle. Era deschisă câţiva centimetri. Janelle şedea pe 
podea, pe o pernă flocoasă, pe calculator rula un film 
despre SpaceX, iar în jurul ei erau împrăştiate bucățele de 
Arduino. Era aplecată în faţă şi se uita în oglinda de pe 
perete, cu o grămăjoară de palete de farduri de pleoape 
alături, aplicând delicat culoare cu o pensulă. 

— Cum ţi se pare? întrebă ea întorcându-se ca să-i arate 
un ochi fardat splendid, cu o gamă de nuanţe de 
portocaliu, roşu şi galben. E un ochi în culorile apusului. 
Arată a apus? Parcă e prea portocaliu. 

— Trebuie să vorbesc cu voi, spuse Stevie. 

Janelle se răsuci către ea şi puse filmul pe pauză. Stevie 
închise uşa şi se aşeză pe podea. 

— Trebuie să-ţi spun nişte chestii, zise ea. 

— Despre tine şi David? 

— Mda. Ai observat? 

— Vrei să te faci detectiv, dar eşti cea mai puţin subtilă 
persoană pe care am văzut-o în viaţa mea, spuse Janelle. 
Trebuie să schimbi ceva în privinţa asta. Ce se întâmplă? 

— Ăsta e un secret, spuse Stevie. Unul grav. 

Fruntea lui Janelle se încreţi a îngrijorare. Unicul ei ochi 


e 252 + 


în culori de apus îi aruncă lui Stevie o privire neliniştită. 
Se auzi un ciocănit la uşă şi Nate băgă capul pe uşă după 
ce Janelle îi strigă să intre. 

— Ce e? întrebă el. Avem şedinţă sau ce? 

— Am nevoie de voi, spuse Stevie. Trebuie să auziţi 
amândoi ce am de zis. 

Sub ochii lui Nate erau urme de cearcăne vineţii, 
asortate cu tricoul lui decolorat. 

— Îhî, spuse el aşezându-se pe podea, cu genunchii 
strânşi la piept. Poate e timpul să ne comparăm notițele. 

— Ce mi-aţi ascuns voi doi? întrebă Janelle uitându-se 
când la unul, când la celălalt. 

— Zi tu, spuse Nate. Eu nu pot să încep. k 

Stevie trase adânc aer în piept şi-şi zburli părul. Incepea 
să fie prea lung. Nimic nu era cum trebuia. 

— David e fiul lui Edward King, spuse ea. 

Lui Janelle îi luă câteva clipe ca să proceseze informaţia, 
timp în care ochiul ei crepuscular clipea şi se făcea tot mai 
mare. 

— David? spuse ea. E fiul... politicianului? Ala care 
candidează la preşedinţie? Cel pentru care lucrează 
părinții tăi? Ala? 

— Îhî, făcu Stevie. Nu se înţeleg. Eu am aflat în 
dimineaţa de după dispariţia lui Ellie. A venit în campus. 

— Nu pari surprins, îi spuse Janelle lui Nate. 

— Eu am aflat acum vreo două nopţi. 

— Nu e o informaţie pe care o puteam împărtăşi, spuse 
Stevie. Voiam să vă spun, dar nu trebuie să ştie nimeni. 
Presupun că îi poate periclita siguranţa. 

— Deci e adevărat că Edward King a plătit pentru 
sistemul ăla de securitate? întrebă Janelle. Nu e doar un 
zvon? Credeam că Vi se înşală. 

— Stai că n-am terminat, zise Stevie. El m-a adus înapoi. 
Aşa am reuşit să mă întorc la şcoală. El i-a convins pe 
părinţii mei. A făcut-o fiindcă a crezut că David avea să se 
calmeze dacă mă întorceam. Ei, şi acum s-a ivit asta. 

Trase spre ea laptopul lui Janelle şi deschise canalul de 
YouTube al lui Hayes ca să le pună filmul cu bătaia luată 


e 253» 


de David. Ea îl văzuse fără sunet. Cu coloană sonoră era şi 
mai rău, fiindcă se auzea cum David îi întărâta. Era 
dureros să vezi cum loviturile cădeau pe faţa lui şi felul în 
care el zâmbea către atacator şi mai spunea ceva care 
provoca o nouă ploaie de pumni. 

Acum avea 60.000 de vizualizări. 

— Ce naiba face? spuse Janelle. Băiatul ăsta nu e întreg 
la minte. 

Nate se întoarse încet spre Stevie. 

— De acord, spuse el. 

— A plătit pe cineva să-i facă asta, spuse el. Apoi mi-a zis 
că nu se mai întoarce. 

— Bine. 

Tonul lui Janelle sugera că n-avea nevoie să vadă mai 
mult. Se ridică de pe podea şi li se adresă amândurora 
stând în picioare. 

— Ştiţi că nu mă omor după el, dar trebuie să spui cuiva 
ce se întâmplă. Imediat! 

— Asta dacă nu cumva e o cacealma, zise Nate. Crezi că 
e o cacealma? Poate a vrut doar să se joace cu nervii tăi. 

— Nu mi-a lăsat impresia asta, îl asigură Stevie. A plătit 
pe cineva să-l bată. A pus filmarea pe pagina lui Hayes, pe 
care a intrat spărgând parola. Astea sunt acţiuni deliberate 
şi bizare. Face el ceva, dar nu-mi dau seama ce. 

— Ne distruge vieţile, spuse Nate. 

— Nu contează! spuse Janelle. A plătit pe cineva să-l 
bată. Ăsta nu e un semn bun. Hayes e mort. Ellie e moartă. 
Nimeni din casa asta nu o să mai fie rănit! Te duci şi spui 
cuiva. Spune-i lui Pix. Acum! 

Janelle avea dreptate, bineînţeles. Corect era să spună 
cuiva. Ceea ce făcuse David era profund tulburător. Dar 
avea în ochi o siguranţă care-i spunea lui Stevie că tipul 
avea un motiv pentru care făcea toate astea. Fusese rănit, 
dar nu chiar aşa de rănit. Iar prin faptul că urcase filmarea 
pe canalul lui Hayes transmitea un mesaj, doar că ea nu 
reuşea să-l descifreze. 

Dar Janelle avea dreptate. 

— O să-i spun lui Pix, zise Stevie. De bătaie şi că nu se 


e 254 œ» 


mai întoarce. Nu şi despre taică-său. Dar să ştiţi că în clipa 
următoare o să fiu luată de la şcoală. 

— Nu ai de unde să ştii asta, spuse Janelle. 

— Ba da, răspunse Stevie. David nu e calm, deci 
înţelegerea cu tatăl lui cade. 

— Asta o rezolvăm noi, spuse Janelle. Nu e decizia lui 
Edward King. Te ajutăm noi. Dar acum îi spunem lui Pix. 
Iar noi trei? Fără secrete de-acum înainte. 

— Fără secrete, spuse Stevie. 

— Ce e mişto e că tot ce se întâmplă e categoric mult 
mai rău decât să stau să-mi scriu cartea. 


< 255» 


22 


Stevie visa. lar visul ei era un ghiveci. Mergea pe 
străzile din Burlington, pe aceeaşi alee pe care mersese cu 
David, iar cineva striga: „Se scot oameni din lac!” Deci 
Stevie din vis a alergat spre faleză, acolo unde o cunoscuse 
pe Fenton, şi a văzut cum erau scoase din lac zeci de 
trupuri. Dar nu erau moarte. Se zbăteau ca peştii pe mal. 
O mare de corpuri umane care zvâcneau. Cineva s-a 
apropiat de Stevie din spate, dar ea nu s-a întors. A auzit o 
voce care-i şoptea ceva, o voce de fată, dar nu reuşea să 
desluşească cuvintele. Ceva din adâncul sufletului ei îi 
spunea că era Dottie Epstein şi că, dacă se întorcea, Dottie 
avea să dispară. Aşa că a rămas cu ochii aţintiţi la 
oamenii... peşti care pleoscăiau pe doc, încercând să audă 
vorbele lui Dottie. 

Şi apoi, telefonul. 

— Te-am trezit? întrebă Edward King. 

Stevie se ridică în capul oaselor şi se frecă furios la ochi. 
Avea laptopul deschis în poală, rămas tot la pagina 
forumului detectivilor amatori Websleuths, pe care îl citea 
când adormise. Avea obiceiul să facă asta ca să se relaxeze 
când lucrurile deveneau prea copleşitoare. Miji ochii 
împăienjeniţi de somn ca să descifreze ora de pe ecran. 
Era 7:07. 

— Nu, minţi ea. 

— Ba da. Îmi cer scuze că te sun aşa devreme. Am un vot 
în Congres peste două ore şi trebuie să merg înainte la 
câteva întâlniri. p 

Apelul era inevitabil, bineînțeles. Il aştepta, de îndată ce 
îi spusese totul lui Pix, care primise cu îndârjire şi tristețe 
veştile despre bătaia primită de David şi despre evadarea 
lui. Pierduse doi elevi; faptul că altul plecase era încă o 
lovitură adăugată la ultimul şir de lovituri zdrobitoare. 
Stevie îi dăduse vestea, apoi se băgase în pat cu laptopul şi 
rămăsese acolo. 

Ciudat era că dormise incredibil de bine. Pentru prima 


e 256 » 


dată după o perioadă atât de lungă, încât nu-şi mai 
amintea când începuse, iar teama de anxietate nu o mai 
bântuise în toiul nopţii. 

— Mai eşti acolo? întrebă el. 

— Da, spuse ea încercând să alunge din voce răguşeala 
matinală. 

— Bun. Revenind, aseară a fost postat un video. 
Presupun că l-ai văzut? 

— Da. 

— Nu mă înnebunesc după el, Stevie. Aveam o 
înţelegere. Nu pot să nu mă întreb dacă tu îţi respecţi 
partea de învoială. 

— Şi ce anume aţi vrea să fac eu? spuse ea. 

— Asta de tine depinde. Erai o posibilă soluţie la această 
problemă. Dacă această soluţie nu funcţionează, o să 
găsesc alta. Îţi sugerez să vorbeşti cu el. 

Oricât şi-ar fi dorit, nu avea niciun sens să se certe cu el. 

— Altceva? întrebă ea. 

— Nimic. Te mai sun mâine la aceeaşi oră să văd ce-ai 
făcut. La revedere! 

— Să ştiţi că e teafăr, în caz că vă făceaţi griji. 

Edward King închise. 

Se simţi cuprinsă de o stranie senzaţie că avea mintea 
foarte clară. Orologiul avea să bată. Fiecare zi conta şi la 
fel fiecare oră a fiecărei zile. Acest moment, această clipă, 
în răcoarea unei dimineţi tipice la Ellingham, era cel mai 
de preţ lucru pe care îl avea. 

Sări din pat (o bilă albă pentru efort), îşi smulse de pe ea 
pantalonii pufoşi de pijama şi îi înlocui cu o pereche 
aproape identică de pantaloni de trening cenuşii. Fără duş. 
Tricoul vechi pe care-l purta (unul din preferatele ei... îl 
găsise scormonind printr-o cutie de vechituri din pod) mai 
mergea purtat o zi. Da, mirosea cam urât, ca şi cum 
dormise în el, dar nu o deranja. 

Uneori detectivii miros a transpiraţia de peste noapte. 

Îşi înşfăcă rucsacul şi puse în el tot ce credea că s-ar 
putea să-i trebuiască: telefon, încărcător, laptop, tabletă, o 
lanternă. Dacă încerca să rezolve un caz din anii '70, una 


e 257 œ» 


dintre scriitoarele ei preferate despre cazuri reale făcea 
tot ce putea ca să se cufunde pe deplin în cultura timpului. 
Stevie citise că făcea compilaţii de muzică cu toate 
cântecele care ar fi fost date la radio în perioada crimelor, 
iar apoi se plimba cu maşina prin cartierele unde 
avuseseră loc, ascultând acele cântece, ca să-şi regleze 
mintea pe frecvenţa atmosferei vremurilor respective. 
Fiindcă totul conta, spunea ea. Trebuia să simţi cazul, să îl 
înţelegi în toate felurile posibile, să pătrunzi în miezul lui... 
iar uneori putea să preia controlul, putea să-ţi acapareze 
toată viaţa, dar era cazul tău şi trebuia să-l rezolvi. 

Găsi un post de radio on-line cu muzică din anii '30 şi-şi 
îndesă căştile în urechi. 

Dimineaţa era proaspătă ca un măr crocant. Aerul 
curăța trupul pe dinăuntru, răzuind pereţii plămânilor, 
pompând viaţă rece în artere. (Nu în vene. Venele duc 
sângele din care s-a extras oxigenul înapoi către inimă. 
Acest sânge era transportat de artere în sus, prin bolta 
aortei, ţâşnea în carotidă şi dăruia creierului ei tot 
oxigenul delicios ca ciocolata de care avea nevoie.) Porni 
muzica şi un sunet legănat şi grav îşi făcu loc în urechile 
ei. Merse în ritmul lui, lăsându-şi piciorul să lovească 
pietrele aleii la fiecare bătaie. Confundă-te cu acel caz. 
Acordează-te la ritmul lui. Întoarce-te în timp cu ajutorul 
aerului, al ritmului. 

Avea de gând să ia campusul la picior o singură dată. 
Avea să înceapă cu aleile dintre case, să se plimbe pe 
străzi şi pe potecile şerpuite. Se trezi că se mişca cu 
graţie, îndreptându-se de spate. Dacă vedea pe cineva la 
distanţă, îşi schimba traiectoria, mişcându-se lin pe lângă 
un copac, dând un colţ. Se zvonea că Albert Ellingham 
făcuse aleile din campus urmărind o pisică care se plimba 
pe domeniu, fiindcă „pisicile ştiu cum e cel mai bine”. 
Probabil că nu era adevărat, dar cu Albert Ellingham nu se 
ştia niciodată. În timp ce mergea pe noua ei cale, muzicală, 
Stevie avu brusca revelaţie că această declaraţie ar putea 
fi cât se poate de adevărată. Din multe puncte de vedere, 
pisicile chiar ştiu cum e mai bine. Sunt vânători perfecţi, 


< 258 » 


se pricep să ia urma prăzii şi să rămână nevăzute. Pot 
trece de la furişatul în umbră la căţărat pe înălţimi şi 
înapoi jos. Pisicile văd toate nivelurile, în timp ce oamenii 
se uită în general doar drept în faţă. 

Pe cine avea aici? Edward şi Frankie, cu joaca lor de-a 
gangsterii. Deveniseră Maestrul minciunilor. Dar de ce? 
Doar ca să-l joace pe degete pe maestrul jocurilor? 

Păreau bogaţi. Doi puşti bogaţi şi plictisiţi care voiau să 
fie răi. Cam ca un băieţaş bogat pe care-l ştia ea şi care-şi 
făcuse faţa terci aseară fără niciun motiv care îi putea 
trece prin minte, cu excepţia dorinţei de a atrage atenţia 
lui taică-său. Subiectul zilei de azi nu era David, dar 
legătura avea logică. Avea s-o folosească. Edward şi 
Frankie puneau în practică ceva ce numai ei înțelegeau. 
Aşa că au trimis o scrisoare. Dar nu au făcut rost deo 
maşină şi nu le-au răpit pe Iris şi Alice, nu? Cu siguranţă, 
ar fi fost observați. Şi unde-ar fi dus-o pe Alice? Nu ei erau 
bărbatul masiv din cupolă, din noaptea aceea. Nu ei l-au 
bătut pe George Marsh şi nici n-au luat o barcă de pe lacul 
Champlain pentru a lua recompensa. Pe atunci nu exista 
internet şi abia dacă erau câteva telefoane. Nu poţi 
coordona aşa ceva când nu ai, practic, nimic la dispoziţie. 

Deci, poate că era o coincidenţă. Ori cineva folosise 
scrisoarea, incluzând-o în complot. 

Şi cum rămânea cu Dottie? De-acum Stevie mergea pe 
lângă partea cea mai îndepărtată de Casa Mare a pajiştii, 
pe lângă statuile Sfinxului. Dottie înţelegea mitul. Ştia 
totul despre ghicitoarea Sfinxului. Citea tot timpul. 

Stevie se opri şi se uită la Casa Mare de aici, din punctul 
cel mai îndepărtat de unde o puteai vedea în campus. 
Muzica se schimbase, trecuse la un cântec de jazz sprinţar. 
Era genul de muzică ce s-ar fi auzit în weekendul dinainte 
de răpire, în timpul petrecerii care avea loc în casă. Casa, 
inima acestui loc, vibrând de viaţă şi cântec... 

Ce-i spusese Fenton despre ultimul lucru pe care i l-a zis 
Albert Ellingham lui Mackenzie? „Era în înregistrare.” 
Înregistrare? Ca o emisiune? Auzise oare ceva la radio? Să 
fi fost vorbe lipsite de importanţă? Se ducea doar la o 


e 259 + 


plimbare cu barca. Nici prin cap nu-i trecea că avea să 
moară. Putea să vorbească despre orice. 

Dar... 

Işi actualizase testamentul. Dacă acel codicil despre 
care se zvonea de mult că exista era adevărat? Dacă 
pusese deoparte o avere pentru cine reuşea să-i găsească 
fiica, vie sau moartă? Dacă ştia că avea să i se întâmple 
ceva rău? A scris o ghicitoare. Şi-a finalizat treburile. Şi i-a 
spus lui Mackenzie că „era în înregistrare”. 

Stevie fusese odată la unul din acele restaurante cu 
sushi, unde mâncarea îţi vine în faţă pe o mică bandă 
rulantă. Exact aşa simţea uneori că-i funcţiona mintea: 
informaţii plutind pe lângă ea, pe o mică bandă rulantă. 
Uneori simţea impulsul de a întinde mâna după una, ca s-o 
ia şi să se înfrupte din ea. Înregistrarea. 

— Inregistrarea, spuse cu voce tare. 

Porni spre casă. Parcă se expanda pe măsură ce se 
apropia de ea. Fântâna lui Neptun era oprită pentru iarnă, 
lăsându-l pe zeul mărilor să o privească de pe soclul lui 
uscat. 

La biroul lui Larry de lângă uşa de la intrare stătea 
altcineva, un tip mai tânăr, îmbrăcat într-o uniformă de la 
o companie de pază, aceeaşi pe care Edward King o 
angajase ca să instaleze camerele. Când încercă să intre, 
agentul o opri, dar Spuneţi-mi Charles strigă de pe 
balconul de la etaj: 

— Stevie! Poţi să urci un minut? 

Stevie urcă treptele, trecând pe lângă portretul familiei 
Ellingham. Charles stătea pe palier cu Jenny Quinn. 

— L-ai văzut cumva pe David Eastman? 

— Ieri, răspunse ea. În Burlington. 

— Şi de atunci? 

Clătină din cap. Jenny se uită la Charles ca şi cum voia 
să spună: Vezi? 

— Te-a sunat sau... 

— Nu, spuse ea. Imi pare rău. 

Nu avea niciun sens să-i spună că David o anunţase că 
nu se mai întorcea. Nu era şefa circului ăstuia, iar clovnul 


e 260 » 


fugit nu era responsabilitatea ei. Toată treaba aia avea să 
li se prăbuşească în cap. Nu era nevoie să grăbească ea 
momentul. 

— Bine, spuse el. Mulţumesc. Urci în pod? 

Stevie încuviinţă din cap. 

— Dacă totuşi te sună, să ne spui, te rog, şi nouă. 

— Ai văzut filmarea, zise Jenny. 

Nu era o întrebare. 

— Vă anunţ dacă-mi dă vreun semn, spuse Stevie, 
continuând să urce. 

Se duse către scara din spate, care ducea în pod. 

De obicei, când ajungea acolo, Stevie îşi făcea mai întâi 
de lucru, uitându-se prin jur, aruncând câte o privire prin 
cutii, trăgând lucruri de pe rafturi. Nu şi azi. Venise pentru 
un singur lucru şi trebuia să-l găsească. Era în cutiile care 
conţineau obiecte din biroul lui Albert Ellingham. O 
mâncau nările de la praf şi de la mirosul de hârtii vechi. 
Erau enorm de multe lucruri rămase din biroul lui Albert 
Ellingham:  piuneze, role de scotch  pietrificate, 
transformate de timp în chihlimbar,  blocnotesuri 
îngălbenite, cu numele lui imprimat pe ele, foarfeci, 
prespapieruri, deschizătoare de scrisori, călimări cu 
cerneală uscată în ele... 

Şi mai multe role maro cu alb, pe care scria Webster- 
Chicago. Lângă aceste cuvinte, pe o bucăţică de hârtie 
lipită cu scotch îngălbenit, erau literele DE. Săpă mai 
adânc, trăgând afară ceva aflat la fundul cutiei, care până 
acum nu avusese nicio însemnătate. Era o cutie de carton, 
ambalajul rolelor. Ştia asta fiindcă era una desenată pe 
pachet. Tot acolo scria şi CABLU DE ÎNREGISTRARE 
WEBSTER-CHICAGO. 

— Cablu de înregistrare, spuse ea cu voce tare. Cablu de 
înregistrare. 

Dacă asta era o înregistrare, întrebarea era ce naiba o 
putea reda? Dacă aveai benzi, era evident că ceva le 
înregistrase. Stevie se răsuci pe călcâie în spaţiul strâmt 
dintre şirurile de rafturi. Muzica se schimbă din nou, la fel 
şi abordarea lui Stevie. Albert Ellingham fusese aşa de 


e 261 œ» 


amabil încât să-i facă un catalog al lucrurilor din casă şi al 
locurilor în care se aflau acestea şi o făcuse sub forma unei 
uriaşe căsuțe de păpuşi. Stevie porni grăbită către celălalt 
capăt al podului, trase husa şi deschise cu grijă casa de 
păpuşi. Se lăsă pe vine în faţa biroului minuscul al lui 
Albert Ellingham, simțindu-se ca un uriaş care privea de 
sus viaţa acestui om extraordinar. Erau acolo nenumărate 
obiecte pe care le recunoştea... unele îşi schimbaseră 
puţin locul, dar surprinzător de puţine se schimbaseră în 
privinţa plasamentului şi decorului. Fotoliile din piele, 
covoarele-trofeu de vânătoare, cele două birouri acoperite 
cu hârtii şi telefoane nu mai mari decât unghia de la 
degetul mare al lui Stevie. Rafturile erau pline de volume 
imposibil de mici. Iată şi globul, ceasul din marmură verde 
de pe şemineu şi... 

Un dulap cu un obiect ciudat pe el, cam cât o 
imprimantă. (Mă rog, ăsta era cam cât o cutie de 
chibrituri. Dar reprezenta ceva de mărimea unei 
imprimante.) Intinse mâna şi apucă obiectul cu două 
degete. Putea să fie un radio, dar avea pe el cuvinte 
pictate probabil cu o pensulă foarte subţire: WEBSTER- 
CHICAGO. 

Aparatul. 

Avea obiectul micuţ ca termen de comparaţie, iar acum 
trebuia să-l găsească pe cel mare. Familia Ellingham avea 
extraordinar de multe bunuri, sute şi mii de obiecte, dar în 
clipa asta nu conta decât acest obiect. O luă metodic, 
pornind de la primul raft care conţinea materiale din birou. 
Le trase jos unul câte unul, strănutând peste documente, 
icnind de greutatea vechilor cărţi de telefon, murdărindu- 
şi degetele de praf şi mizerie. Când obiectele erau sus, se 
căţăra pe rafturile de metal, fără să le încerce să vadă 
dacă o ţineau. Trebuia să găsească maşinăria. 

li luă aproape două ore. Era într-o cutie de carton mare, 
sub o altă cutie foarte grea, care conţinea dosare. 
Maşinăria cântărea cam 15 kilograme. Era argintiu cu 
maro, foarte elegantă, în stil art deco, iar cuvintele 
WEBSTER-CHICAGO încă mai păstrau un pic de strălucire. 


e 262 » 


Se uită la cablurile groase, vechi, la role, la cadrane. Nici 
nu era sigură că era prudent să o bage în priză, şi nici nu 
avea idee cum s-o facă să meargă. 

Noroc că ştia ea un geniu. 


e 263 + 


23 


— Bun, spuse Janelle punându-şi centura cu scule. la să 
vedem ce e lucrul ăsta. 

Străvechea maşinărie pentru înregistrări era aşezată pe 
o masă cu rotile în mijlocul şopronului pentru mentenanţă. 
Pe chipul lui Janelle se citea fericire pură. Pe cap avea o 
pereche de ochelari de protecţie. 

Singurul lucru bun la noul sistem de securitate era că 
Larry nu era acolo să o întrebe pe Stevie pentru ce îi 
trebuia porcăria asta masivă din pod. Acum spusese doar 
că i s-a cerut să o ducă la şopronul administraţiei ca să fie 
curățată, iar persoana de la birou încuviinţase din cap. Il 
cărase până acolo, unde o aşteptau Janelle, Nate şi Vi. 
Nimic nu-i atrăgea atenţia lui Janelle mai iute decât un 
mesaj cu cuvintele VREAU SĂ REPARI O MAŞINĂRIE. 

Janelle începu prin a şterge delicat cu o cârpă exteriorul 
maşinii, apoi deschise închizătoarea, dând la iveală cele 
patru bobine ale vechii maşinării. Se lăsă în jos ca să 
studieze mecanismul, plimbându-se în jurul lui, uitându-se 
de deasupra. Apoi închise cutia şi o întoarse cu susul în 
jos. 

— Trebuie scoasă carcasa, spuse ducându-se la un 
perete plin cu unelte şi luând o bormaşină fără fir, pusă la 
încărcat. 

Nate stătea turceşte pe jos, cu ochii în telefon. Vi şedea 
pe un morman de lemne, privindu-şi lung iubita, cu o 
expresie care spunea fără urmă de fereală Eşti grozav de 
sexy aşa, cu uneltele tale. Stevie se foia neliniştită, ba 
sprijinindu-se de perete, ba aşezându-se lângă Nate, ba 
mergând până la uşă. Traversă de câteva ori încăperea 
către locul unde fusese containerul cu gheaţă carbonică, 
cel în care stătuse depozitată substanţa care îl omorâse pe 
Hayes. Fusese luată de acolo, poate de tot sau poate doar 
ascunsă în altă parte. In locul cu pricina, erau acum 
sprijinite de perete câteva greble şi lopeţi. 

Se auzi bâzzzzzzzzâitul rapid al bormaşinii când Janelle 


e 264 œ» 


scoase şuruburile care fixau carcasa. 

— O să ningă peste câteva zile, spuse Nate ridicând 
ochii din telefon. Tone. Vine un viscol monstru. 

— Ce bine! spuse Janelle punând bormaşina pe podea. 
Ador zăpada. Pun pariu că aici sus e o privelişte 
incredibilă. 

— Îţi place să fie tone de zăpadă? întrebă Nate. 

— Da, dar ce înseamnă „tone”? Eu sunt din Chicago. 
Acolo ninge iarna. 

— Un metru. Poate mai mult dacă e viscolită. 

— O, dar chiar că tone de zăpadă, spuse aprobator 
Janelle. Probabil că ţie nu-ţi place zăpada, corect? 

— A, ba nu, îmi place, spuse Nate. Când e zăpadă nu mai 
eşti ciudat dacă nu ieşi din casă. 

Râsul lui Janelle răsună dintr-un capăt în altul al 
atelierului, în timp ce ea întorcea cu grijă aparatul la loc şi 
sălta carcasa, dând la iveală mecanismul de dedesubt. Era 
un amestec cenuşiu cu maro de bobine şi fire şi plăcuţe 
metalice. Ş 

— Fată frumoasă, spuse Janelle. Fată murdărică. Întâi de 
toate, trebuie să fie curățată. 

— Crezi că o poţi pune în funcţiune? 

— Trebuie să ai puţină răbdare, spuse Janelle 
coborându-şi pe nas ochelarii de protecţie. Trebuie să-mi 
fac treaba. O s-o suflu cu aer. 

Scoase ceva ce arăta ca un pistol de jucărie butucănos, 
cu o ţeavă subţire, cât ciocul unei păsări colibri. Îl băgă în 
maşinărie şi începu să tragă jeturi puternice de aer, 
eliberând mici norişori de praf şi resturi. 

— Aşa, spuse Janelle împingându-şi din nou ochelarii pe 
creştet şi băgându-şi pistolul cu aer la cingătoare. Se pare 
că s-a păstrat destul de bine. Cred că trebuie să schimb 
condensatoarele astea şi poate să montez un nou cablu de 
alimentare. Am condensatoare în cutia mea cu piese şi 
găsesc eu un cablu de alimentare pe care să-l dezizolez şi 
să-l conectez. 

Toată vorbăria asta părea să aibă un puternic efect 
asupra lui Vi, ai cărei ochi mai că luaseră formă de 


e 265 » 


inimioare. N 
— Dragostea pluteşte în aer, spuse încet Nate. Încă un 
minut şi dragostea s-ar putea să fie pe maşinăria ta. 


După vreo oră de muncă, Janelle puse la loc carcasa 
aparatului. 

— Bun, zise ea. Hai să vedem cum merge. 

Răsuci un buton şi rolele începură să se învârtească. 
Stevie şi Nate săriră în picioare de pe podea. 

— Ai reuşit? zise Stevie. Pe bune? 

— Normal că am reuşit, spuse Janelle băgând mâna în 
sutien şi scoțând un luciu de buze cu care se dădu fără să 
se uite în oglindă. Sunt regina maşinăriei! 

Vi o îmbrăţişă pe Janelle. E 

— Bun, zise Stevie dându-i cablul. Asta cum se 
foloseşte? 

— Mda, am căutat să văd, spuse Vi dezlipindu-se de 
Janelle. Lumea colecţionează chestiile astea. Există o 
groază de tutoriale. Asta e cel mai bun pe care l-am găsit. 

li dădu telefonul ei lui Janelle, care se uită la un clip. 
Luă cablul şi-l puse pe bobină, consultând de câteva ori 
clipul. 

— Cred că aşa e, spuse ea. Nu vreau să înregistrăm 
peste ce e acolo. Cred că aşa e. Vrei să încerci? 

Stevie încuviinţă din cap şi Janelle apăsă pe buton. 
Cablul se rulă pe bobine. Pentru o clipă, se auzi doar un 
fâşâit şi pârâituri, apoi câteva bubuituri înfundate, de 
parcă ceva lovea microfonul. Şi apoi... o voce. Groasă, 
masculină, inconfundabilă: Albert Ellingham. 

— Ia loc aici, Dolores. 

— Să stau aici? 

O voce de fată. Cea care vorbea era Dolores Epstein. 
Stevie se clătină, şocată. Dolores era un personaj, o fată 
din trecut, pierdută. Şi iat-o acum aici, printre ei, cu voce 
subţire şi limpede, cu un foarte puternic accent de New 
York. 

— Acolo e bine. Şi apleacă-te puţin spre microfon, spuse 
Albert Ellingham. 


e 266 » 


Janelle se uită la Stevie cu ochi mari, plini de entuziasm. 

— Aşa, spuse el. Acum nu trebuie decât să vorbeşti 
normal. Vreau să te întreb câte ceva despre experienţa ta 
la Ellingham. Fac nişte înregistrări despre şcoală, ca să se 
ştie cum lucrăm noi aici. Bun. Dolores, înainte să te 
cunosc, intrai în tot felul de belele, aşa e? 

— Asta o să fie la radio? întrebă Dottie. 

— Nu, nu. Poţi vorbi deschis. 

— Îmi place să mă uit şi eu pe ici, pe colo, atâta tot, 
spuse ea. 

— Iar asta e foarte bine! Eram şi eu exact la fel. 

— Unchiul meu e poliţist în New York. Zice că sunt ca un 
om de etaj. 

— Un om de etaj? întrebă Albert Ellingham. 

— Un om de etaj e un hoţ care, aşa cum sugerează şi 
numele, intră printr-o fereastră aflată la etaj. Ceva mai 
sofisticat decât unul care înşfacă poşete pe stradă. Şi, 
sinceră să fiu, de la unchiul meu am învăţat cum să intru în 
locuri ferite. Poliţiştii cunosc toate trucurile. Şi am fost 
mereu interesată de lacăte şi chestii de genul ăsta. 

— Ce părere ai avut când ai ajuns aici? Trebuie să ţi se 
pară foarte diferit de New York. 

— Păi, să vă spun sincer, eram speriată. 

— De ce? 

— Sunt obişnuită cu oraşul. Nu cu pădurea. Pădurea e 
înfricoşătoare. 

— Pădurea e superbă! 

— Şi întunecată şi adâncă, după cum spune poetul 
Robert Frost. Când i-am spus unchiului meu că vin aici, a 
spus că e în regulă, fiindcă aveţi aici un om din pod. 

— Un om din pod? întrebă el. 

— Încă un colocvialism. Ce se află deasupra etajului? 
Podul. Unchiul meu spune că poliţiştii care vor să-i ia ca 
din oală pe oamenii de etaj - adică să-i prindă în flagrant -, 
trebuie să se poziţioneze exact deasupra lor. Aveţi aici un 
poliţist din New York, pe domnul Marsh. M-am simţit mai 
bine după ce mi-a zis asta. Acum îmi place aici. 

Albert Ellingham chicoti. 


e 267 œ» 


— Mă bucur să aud asta. Şi ce ai vrea să spui lumii 
despre Academia Ellingham? 

— Păi, aş spune că e cel mai grozav loc în care am fost 
vreodată. Foloseşte elemente din sistemul creat de Maria 
Montessori, însă văd şi elemente din lucrarea lui John 
Dewey, care, de fapt, e chiar de aici, din Burlington, ştiaţi? 
_ — Nu ştiam. În fiecare zi aflu ceva nou aici la şcoală. 
Invăţăm unii de la alţii. Aşa cum tocmai am aflat de 
oamenii de etaj. Şi acum haide să vorbim despre ce faci 
aici zi de zi. Spune-mi ce studiezi... 

Deodată, în mintea lui Stevie se auzi vocea lui Mudge. 
Se uitau la ochiul de vacă. Prin singurul loc pe unde intră 
toată informaţia, nu poţi vedea, de fapt, absolut nimic. 

În mintea lui Stevie se declanşă ceva ca un fulger 
orbitor. 'Toate piesele pe care le adunase şi le văzuse în ani 
de citit despre subiect se aliniară perfect, fiecare la locul 
ei. Simţea nevoia să se mişte puţin, aşa că fu nevoită să le 
tot apuce, ca să se asigure că n-aveau să se clintească din 
loc. Se duse iute spre uşă. Nu putea să mai asculte nimic, 
nu putea vorbi cu nimeni, ca să nu-i scape printre degete. 

— Ei! spuse Janelle oprind maşinăria. Unde te... 

Stevie flutură din mână. Cerul se făcuse roz ca vata de 
zahăr, iar aerul părea umed, chiar îngheţat. Aer curat, 
numai bun pentru gândire. Acesta era principalul motiv 
pentru care Albert Ellingham cumpărase iniţial locul 
acesta - era convins că aerul de aici stimula gândirea şi 
procesul de învăţare. Poate că avea dreptate. Odată ce te 
obişnuiai cu ceva mai puţin oxigen, parcă totul se mişca un 
pic mai rapid. 

Gândeşte, Stevie! Ce-i scăpa? Ce văzuse? 

Biblioteca Ellingham, cu turlele ei negre, se reliefa în 
puternic contrast pe fundalul cerului roz. Biblioteca. Dottie 
îşi lăsase semnul în bibliotecă. 

Stevie o rupse la fugă. Ţâşni pe uşile bibliotecii şi o găsi 
pe Kyoko pregătindu-se să-şi încheie schimbul. Stevie 
aproape că alunecă pe podea până la pupitrul ei. 

— Kyoko... am nevoie de ceva. 

— Nu poţi aştepta până mâine? 


e 268 » 


Stevie scutură din cap. 

— Cartea. Cartea lui Dottie. Cu Sherlock Holmes. 

— Asta era aşa urgent? 

— Te rog, spuse ea. O să mă mişc repede. Cinci minute. 
Două minute. 

Kyoko îşi cam dădu ochii peste cap, dar se aplecă, luă 
cheile şi deschise biroul din spate. Stevie o urmă, trecând 
de rafturile de metal şi de cutii, până în spate, la rândul 
unde se păstrau comorile din 1936. Kyoko scoase din cutie 
cartea în culori sepia. 

— Grăbeşte-te, dar ai grijă, spuse ea, dându-i-o fetei. 

Stevie o luă ca pe un obiect sfânt şi se duse la una din 
mesele de lucru. 

— De ce-ţi trebuie aşa de urgent? întrebă bibliotecara. 

Dar Stevie nu o mai auzea. Căuta ceva ce ştia sigur că 
văzuse, ceva foarte mic, ca un punct minuscul pe un 
radar... 

lată-l, în Un studiu în roşu. Semnul din carte, o linie 
trasată tremurat cu creionul: Sherlock spuse: „Cred că 
inițial creierul uman e ca un mic pod gol, pe care trebuie 
să-l mobilezi după preferinţele tale”. 

În povestirea Un studiu în roşu este găsit un cadavru cu 
cuvântul RACHE scris pe el cu sânge. „Rache” înseamnă în 
germană răzbunare. Un indiciu lăsat de victimă despre ce 
s-a întâmplat. 

— Ai găsit ce căutai? întrebă Kyoko aplecându-se peste 
masă. 

— Da, spuse ea ridicându-se. 

Se grăbi aşa de tare s-o ia din loc, că era cât pe ce să 
cadă când îşi prinse piciorul în piciorul mesei. 

— Te-ai lovit? 

— Nu, sunt OK. Sunt foarte OK. 

Închise repede cartea şi i-o dădu înapoi lui Kyoko, care o 
puse cu grijă într-o lădiţă în care aduna de regulă cărţile 
de pe mese. 

— Mulţumesc, spuse ea. Trebuie să... Mulţumesc. 

Stevie traversă iute biblioteca, trecând pe lângă oameni 
care lucrau la mese, cu căştile pe urechi. Odată ajunsă 


e 269 œ» 


afară, trase lacom în piept aerul cu fulgi rari, care cădeau 
blând. Pluteau pe nasul ei sau i se topeau în gură. Îşi 
scoase cu o smucitură telefonul din buzunar şi o sună pe 
Fenton. 

Telefonul lui Fenton sună de cinci ori. 

— Hai, odată! spuse Stevie săltând pe vârfuri de 
nerăbdare. Hai... 

Se plimbă în sus şi-n jos pe aleea din faţa bibliotecii. 

— Alo? 

Fenton vorbea tare şi neclar. 

— Bună, spuse ea. Trebuie să vorbesc cu 
dumneavoastră. Am... 

— Nu pot acum, Stevie, zise ea. 

— Nu, n-aţi înţeles, răspunse Stevie încercând să nu 
tipe. Am... 

— Nu acum... spuse ea coborând şi mai mult vocea, 
aproape şoptind. Te sun înapoi în câteva minute. Copilul e 
acolo. Copilul e acolo! 

— Poftim? spuse Stevie. 

Dar Fenton închisese. 

Stevie rămase cu telefonul lipit de ureche, în timp ce 
sticla devenea tot mai rece şi se aburea de la răsuflarea ei. 
Păşi pe aleea pietruită. Din cauza gerului, sunetele aveau 
ecou mai puternic. Fiecare pas se auzea clar şi distinct. 

Cum putea Fenton să-i închidă aşa telefonul? Cum de 
ajunsese ea să fie singură în bezna acestui munte, fără să 
aibă pe nimeni cu care să poată împărtăşi aceste firicele 
de gânduri ţesute între ele de şoriceii din creierul ei? 

Cui să explice ea că ştia cine le răpise pe Alice şi Iris 
Ellingham? 


e 270 œ» 


30 octombrie 1938, ora 17:00 


Era o scenă idilică: Wonderland, micul velier sport al lui 
Albert Ellingham, marca Sparkman & Stephens, plutind 
leneş pe apele lacului Champlain. Avea o velă roşie şi una 
albă, ambele ridicate în poziţie dreaptă, deşi barca plutea 
cam în derivă. Frumoasa după-amiază de octombrie de 
Vermont era suprasaturată de culoare, de parcă o cutie cu 
vopsele se răsturnase peste peisaj. Albert Ellingham stătea 
cu o mână sprijinită leneş de timonă. George Marsh şedea 
pe banchetele tapiţate aflate de jur-împrejurul bărcii, 
rezemat confortabil pe spătar, cu braţele larg desfăcute, 
savurând amiaza superbă. 

— Tu citeşti, George? a întrebat Albert. 

— Nu, a răspuns George. 

— Ar trebui, zău că ar trebui. Cititul e una dintre cele 
mai mari plăceri ale vieţii... poate cea mai mare. 

— Spui asta pentru că n-ai fumat niciodată un trabuc 
cubanez. 

Albert Ellingham a izbucnit în râs. 

— Ba e adevărat. Toţi banii, toată puterea din lume... 
nimic nu se compară cu o carte bună. O carte îţi oferă 
totul. Îţi oferă o fereastră care dă spre alte suflete, spre 
alte lumi. Lumea e o uşă. Cărţile sunt cheia. 

— Pe mine m-ai pierdut de muşteriu, a spus George. 

— Dar Sherlock Holmes? Ai citit vreodată Un studiu în 
roşu? Nu se poate să n-o fi citit! 

— Mă tem că nu, a zis George. 

— Ar trebui, chiar ar trebui s-o citeşti. Aici îşi face 
Sherlock Holmes prima dată apariţia. E o povestire 
minunată, foarte instructivă. Afli cum vede lumea Sherlock 
Holmes şi cum îşi abordează munca. Având în vedere că te 
ocupi cu aplicarea legii, ţi s-ar putea părea interesantă. De 
fapt, această povestire m-a transformat în persoana care 
sunt. În copilărie, când eram la orfelinat, aveam la 
dispoziţie doar câteva cărţi. Printre ele se afla şi o colecţie 
de povestiri cu Sherlock Holmes. Am deschis cartea aia şi 


e 271 œ» 


am citit-o... nici nu mai ştiu, poate de o sută de ori sau 
chiar mai mult. M-a învăţat să privesc... să văd cu adevărat 
lumea din jurul meu. E unul dintre cele mai instructive 
lucruri scrise vreodată. 

— Bine, spuse George Marsh râzând şi scoțând o ţigară. 
M-ai convins. O să-mi fac abonament la bibliotecă. 

— Atunci se poate spune că am făcut o faptă bună pe 
ziua de azi. A, îmi pare rău, George, dar nu se fumează pe 
barcă. Sper să nu te superi. Focul şi bărcile nu fac casă 
bună împreună. 

George Marsh a dat din cap şi şi-a pus ţigara după 
ureche. î 

— O să las ancora aici. Stăm puţin în loc. Imi place aici, 
lângă golful Magquam. 

Albert Ellingham a desfăşurat alene o funie de pe 
tambur şi şi-a răsucit-o în jurul încheieturii mâinii, 
coborând ancora în apă. 

— Ştii... a spus el în timp ce făcea toate aceste treburi, 
Dottie Epstein citea Sherlock Holmes când au găsit-o 
răpitorii. În toată nebunia, ea e deseori dată uitării. E vina 
mea. Mă concentrez asupra lui Iris, a lui Alice... Micuța 
Dottie Epstein din cartierul Lower East Side e dată 
deoparte în toată vânzoleala asta. Nu e corect. Merita o 
soartă mai bună. 

— Săraca puştoaică, a spus George Marsh clătinând din 
cap. 

— Dolores Epstein, a spus Albert Ellingham. Dottie, aşa i 
se zicea. O fată de excepţie, cu adevărat de excepţie. A fost 
prima elevă pe care am ales-o pentru şcoală. Ţi-am zis 
vreodată asta? 

George Marsh scutură din cap. 

— Nu? a spus Albert Ellingham. Nu. Probabil că n-a 
venit niciodată vorba. Am auzit de ea de la unul dintre cei 
mai buni bibliotecari din Biblioteca Publică, de fata asta de 
pe Avenue A care citea în limba greacă şi reuşise să se 
strecoare de trei ori într-una din sălile cu cărţi rare. 
Spuneau că era o mare bătaie de cap, dar o bătaie de cap 
în sensul cel mai bun posibil. O bătaie de cap în sens bun. 


e 272 œ» 


Tu înţelegi ce zic aici, George? 

— Înţeleg, a spus George Marsh. Şi tu eşti uneori o 
bătaie de cap în sens bun, dacă nu ţi-e cu supărare. 

— Nicidecum, nicidecum. Îţi mulţumesc. M-am dus la ea 
la şcoală şi am vorbit cu directorul. Se vedea că era pe de- 
o parte fericit să scape de ea, pe de altă parte i se rupea 
inima că pleacă. Nu ai parte de elevi ca ea în fiecare zi. Imi 
amintesc bucuria de pe chipul ei când a ajuns la 
academie... când s-a dus la biblioteca mea şi a aflat că 
poate să aibă orice carte doreşte... George, eu sunt un om 
bogat. Am foarte multe bunuri. Dar o să-ţi spun ceva: cea 
mai bună investiţie pe care am făcut-o vreodată a fost în 
cărţile lui Dottie Epstein. Îi hrăneam mintea. Era un copil 
fenomenal. 

— A fost groaznic ce s-a întâmplat cu ea, a spus George 
Marsh dând solemn din cap. 

— Puțin spus groaznic. Puțin spus groaznic. Am suferit o 
pierdere imensă în ziua aia. Mintea ei... Şi ştii că atunci 
când au găsit-o în cupolă era cu un exemplar din 
Aventurile lui Sherlock Holmes. Asta citea când s-a 
întâmplat. Foarte ciudat... 

Albert Ellingham s-a oprit, a înfăşurat strâns funia în 
jurul degetelor, apoi a legat-o. Barca s-a rotit uşor în loc, 
apoi s-a oprit legănându-se. 

— Ştii, a spus Albert Ellingham după câteva clipe, am 
văzut că în exemplarul acela făcuse un semn sub un citat 
celebru: „Cred că iniţial creierul uman e ca un mic pod 
gol”. M-a pus pe gânduri rândul ăsta subliniat de ea. Nu 
era o linie curată, era scrijelită cu creionul. Inegal. 
Dezordonat. Nici un alt semn în toată cartea. Dar cine-şi 
bate capul cu un semn dintr-o carte luată de la o bibliotecă 
şcolară? lar eu eram aşa de absorbit de ce se întâmplase 
cu Iris şi cu Alice! Mă uitam, ca Watson, dar nu am fost în 
stare să observ. Însă ceva trebuie să-mi fi rămas în minte. 
Ştii cum lucrează mintea la o problemă? Rotiţele se învârt 
ticăind în fundal. Semnul acela de sub acel rând anume. 
Mă sâcâia. 

Barca se întoarse către soarele ce apunea şi Albert 

e 273 a 


Ellingham a mijit ochii. 

— M-am dus la bibliotecă şi m-am uitat prin cărţile 
împrumutate de Dottie Epstein. Niciun semn în niciuna 
dintre ele, George. Mi-a confirmat asta şi bibliotecara. Ea 
avea grijă să verifice cărţile la predare, ca să nu fie 
mâzgălite. Bibliotecarilor nu le scapă nimic. Putea să fie de 
la un alt elev, bineînţeles, dar s-a dovedit că Dottie iubea 
cartea aceea aşa de mult, că n-o împrumuta nimeni 
altcineva. O avea permanent la ea. Cred că mulţi dintre 
ceilalţi elevi erau obişnuiţi să aibă propriile lor cărţi şi nu 
foloseau biblioteca aşa de mult ca Dottie. Am mers puţin 
mai departe. Am citit raportul poliţiei despre ce s-a găsit în 
cupolă şi în subsol. Pe podeaua depozitului de băuturi s-a 
găsit un creion... se rostogolise lângă perete. Era tocit. 
Unul dintre creioanele pe care le dăm elevilor. Sunt 
albastre şi pe o parte scrie „Academia Ellingham”. Deci 
concluzia logică e că Dottie a făcut acel semn şi că l-a 
făcut în ziua aceea, în cupolă. Dar de ce? 

— E posibil să fi fost un accident, a spus George Marsh. 
Se sperie sau o înşfacă cineva, iar Dottie trage accidental o 
linie pe pagină cu creionul... 

— Nu. Înţeleg de ce ai putea crede asta, dar nu. Un 
semn accidental nu ar fi fost aşa de precis. Asta a fost o 
subliniere deliberată. Cred că Dottie Epstein a făcut un 
efort să transmită un mesaj pe care spera să-l înţeleg. Se 
baza pe mine, iar eu am dezamăgit-o. 

— Albert, a spus George, nu poţi să-ţi faci singur aşa 
ce... 
Albert Ellingham i-a respins obiecţia făcând un semn cu 
mâna. 

— Îţi mulţumesc pentru ce încerci să faci, George, dar e 
adevărat. Am înţeles-o pe Dottie. Era o persoană care ştia 
să joace jocul. De fapt, unchiul ei era poliţist la New York, 
ca tine. Zicea că multe dintre tehnicile ei de a intra prin 
efracţie în diverse locuri le învățase de la el. 

Albert Ellingham a chicotit, iar George Marsh a zâmbit. 

— Da, a spus Albert Ellingham, Dottie era o fată foarte 
deşteaptă şi nu s-a lăsat înfrântă fără să opună rezistenţă. 


e 274 œ» 


A, am o rugăminte. Vezi că sub bancheta pe care stai e un 
panou. Bagă mâna printre picioare şi glisează-l spre 
stânga. Uită-te înăuntru. 

George Marsh s-a aplecat cum i se ceruse şi a deschis 
panoul. Sub bancheta pe care stătea erau legături de 
batoane de dinamită închise la culoare, bine fixate de 
catena bărcii. 

Albert Ellingham s-a uitat direct la soare. 

— Barca e o bombă, a spus el calm. Mai sunt patru 
mănunchiuri ca ăsta. Tocmai am armat declanşatorul, iar 
firul lui e legat de funia din jurul încheieturii mele. Dacă-i 
dau drumul, sărim amândoi în aer. Aş fi putut folosi un 
pistol, dar e prea uşor să dezarmezi un om cu un pistol, 
plus că nu-mi plac armele de foc. Sincer să fiu, nu am avut 
încredere în mine. Dorinţa de a te împuşca e mult prea 
puternică. Situaţia de faţă necesită autocontrol din partea 
mea, dacă vreau să aflu tot ce trebuie să ştiu. In acest 
moment, singura ta opţiune e să stai pe loc fără să faci cea 
mai mică mişcare şi să-mi spui cum s-a întâmplat totul. 


e 275 a 


24 


Stevie stătea pe podeaua de ciment a rotondei, iar 
răcoarea i se strecura prin țesătura blugilor. În jurul ei 
erau împrăştiate o mulţime de petale uscate, moarte. 
Multe dintre omagii dispăruseră, dar un bilet rătăcit 
scăpase atenţiei celor de la întreţinere cu măturile şi sacii 
lor. Era o bucăţică de hârtie albastră, cu marginile 
acoperite cu o bandă de sclipici negru, lipit acolo manual. 
Mesajul de pe el era scris într-un stil preţios folosit de 
obicei de oamenii care luau foarte în serios ideea unui 
jurnal zilnic. Mesajul spunea aşa: SĂ NU SPUI NICIODATĂ 
MORT. SĂ NU RĂMÂI NICIODATĂ MORI. IUBIRE 
ETERNĂ, MELODY. 

Stevie lăsă hârtia din mână. 

Nu avea nicio dovadă, desigur. Nu putea merge la 
tribunal cu ce ştia. Nu putea scrie imediat o carte... nu că 
ar fi ştiut cum să scrie o carte. Îl văzuse pe Nate încercând 
să scrie, iar procesul părea îngrozitor. Nu se gândise 
niciodată la ce avea să facă odată ce rezolva cazul. Cui 
trebuia să-i spună? Urla în gura mare către lună? Posta un 
mesaj pe Twitter? Işi actualiza statutul de pe Facebook şi 
punea acolo „specialist în rezolvarea cazurilor de crimă”? 

Şi de aceea trebuia să vorbească cu Fenton. Se uită ţintă 
la telefon. 

— De ce nu suni? îl întrebă ea. 

Telefonul stătea neutru şi neştiutor. Îl luă în mână şi-i 
trimise un mesaj lui Hunter. 

Ce face mătuşa ta? Trebuie să vorbesc imediat cu ea. 
Poţi să-i spui că trebuie neapărat să mă sune? 

Rămase cu ochii la ecran, aşteptând să vadă că mesajul 
trece de la statutul de „Trimis” la „Citit”. Nimic. 

Respiră. 

Se ridică şi se învârti în cerc, trecându-şi mâinile prin 
părul scurt, simțind cum şuviţele îi treceau printre 
degetele care alunecau în sus prin ele. Ce putea face cu 
acest gând care-i ocupa mintea? Cum îşi putea verifica 


e 276 » 


rezultatul muncii? 

Într-un singur fel, desigur. Trebuia să o facă aşa cum se 
făcea în cărţi. Aduni suspecţii şi treci prin toată teoria 
crimei, de la un capăt la altul. Nu la propriu, desigur. In 
mintea ei. Avea să invoce morţii. Să-i alinieze. Să-şi expună 
teoria punct cu punct. 

În jurul rotondei aşeză un cerc de scaune imaginar. Pe 
două dintre ele îi puse pe Edward Pierce Davenport şi pe 
Francis Josephine Crane. Edward, cu înfăţişarea lui 
atrăgătoare, frapantă, poetică. Francis, cu tunsoarea ei de 
paj, cu părul negru ca pana corbului. Francis era 
îmbrăcată într-un set pulover şi blazer cu model în zigzag, 
fustă şi jachetă. Strâmte. Din lână. Maro şi crem. Şi avea 
pe cap o beretă mult lăsată pe dreapta. Edward purta o 
cămaşă albă, o cravată cu nodul lărgit, atârnând la gât şi o 
vestă neagră descheiată. Se aplecă în faţă, sprijinit de 
genunchi, ca să se uite la Stevie cu ochi sclipitori, pe când 
Francis stătea sprijinită de spătar, calmă şi calculată. 

— Voi doi, le spuse Stevie cu voce scăzută. 

Nu se vedea nimeni în jur şi dacă vorbea cu voce tare o 
ajuta să-şi ordoneze gândurile. 

— Voi aţi vrut să fiţi proscrişi. 

— Chiar am fost proscrişi, spuse Francis. 

— Noi am scris poezia, zise Edward. 

— E o tâmpenie de poezie, răspunse Stevie. Ţi-am citit 
poeziile. Nu eşti deloc un poet bun. 

Edward se trase înapoi, jignit. 

— Prostia voastră de poezie a încurcat ani de-a rândul 
cazul, continuă Stevie dând ocol spaţiului. Toată lumea a 
crezut că Maestrul minciunilor a comis crimele. Dar 
Maestrul minciunilor nu există. 

— Jucam şi noi jocul, spuse Francis. Ca în poezie. „Rege 
era un glumeţ ce trăia sus pe culme. Stăpân peste joc se 
voia numai el. Dar Frankie şi Edward şi-au jucat cartea şi 
lucrurile n-au mai fost niciodată la fel.” 

— Dar aţi scris asta înainte să plecaţi de la şcoală, 
înainte ca totul să meargă prost, zise Stevie. Habar nu 
aveaţi ce urma să se întâmple. Vă refereaţi la altceva. 


e 277 œ» 


Francis zâmbi fără să spună nimic. 

— Deci sunteţi amestecați în caz, dar nu sunteţi 
responsabili de ce s-a întâmplat, spuse Stevie. Nu. Nu voi 
eraţi persoana care nu era chiar acolo, cea de pe scări, dar 
nicicând pe o treaptă. Cineva care nu stă acolo, dar vine şi 
pleacă des - asta spunea Albert Ellingham. Dacă e cineva 
care nu e chiar acolo... 

Silueta lui George Marsh se materializă în scaunul de 
lângă Francis. Purta un costum cu dunguliţe albe şi o 
pălărie fedora. Era un bărbat masiv, bine clădit, cu maxilar 
pătrat. Îşi încrucişă braţele la piept şi o privi fix pe Stevie, 
provocând-o. 

— Nu ai nicio dovadă, spuse el. Sunt agent FBI. Ştiu 
când nu ai cu ce să construieşti un caz. 

— Te înşeli, îi spuse ea. Ai făcut o greşeală. Ai fost văzut 
de cineva care iubeşte misterele polițiste. 

În cerc apăru încă o siluetă fantomatică - o fată cu păr 
creţ şi strungăreaţă. Era îmbrăcată într-o rochie urâţică, 
din lână maro, şi avea pe nas ochelari puţin strâmbi. 
Strângea la piept o carte. Se uită îndelung la George 
Marsh, apoi se întoarse spre Stevie şi dădu din cap. Stevie 
îi răspunse şi ea cu o înclinare din cap. 

Siluetele negre ale copacilor, coloanele rotondei şi 
statuile, toate stăteau martori ai acestui moment. 

— Te-am prins, îi spuse ea lui George Marsh. 

Îi sună telefonul. Cercul fantomelor se evaporă în 
noapte, lăsând-o pe Stevie singură cu petalele de flori. 

— Te mai întorci? întrebă Nate. Ce faci? 

— N-ai să crezi. 

— Hai să vedem. 

— Am rezolvat cazul! 

Pauză. 

— Unde eşti? 

— La rotondă. 

— Vin imediat, spuse el. 

Stevie lăsă telefonul jos de la ureche şi-şi verifică iar 
mesajele. Hunter încă nu citise mesajul. Ce naiba făcea 
Fenton? Nu acum... Copilul e acolo. Copilul e acolo! Sigur, 


e 278 + 


oamenii spuneau tot felul de chestii la beţie, dar ce 
spusese ea era foarte precis, foarte insistent. 

Brusc, începu să se simtă neliniştită. 

Bineînţeles, uneori oamenii pur şi simplu nu răspund la 
telefon. Uneori oamenii spun chestii bizare. Dar acestea 
erau note discordante. Se uită la cimentul pe care stătea. 
Rămăşiţele ofrandelor aduse lui Hayes îi foşneau sub tălpi. 
Ellie fusese mereu sub ei, în tot acel timp. Păşiseră peste 
ea. Oare îi auzise deasupra ei? Işi auzise prietenii trecând 
pe deasupra capului ei în timp ce aerul devenea tot mai 
închis, în timp ce ea tremura de frig, în timp ce ea era tot 
mai flămândă şi deshidratată? Frica trebuie să fi fost 
cumplită, mai puternică decât orice ar fi putut simţi 
vreodată Stevie. Oare îşi dăduse seama că murea singură, 
sub pământ, în beznă? Oare se împrietenise cu acea beznă, 
cu ceea ce venise în acea beznă ca s-o ia? Cu acel perfid 
prieten din tenebre, care a venit să-i ia cu mâna durerea şi 
frica... 

De ce era telefonul aşa de tăcut? i 

Spusese că putea s-o facă. Spusese oricând. Îşi încleştă 
şi descleştă pumnii de câteva ori, apoi sună. Larry 
răspunse la al doilea apel. Stevie auzea în fundal un 
televizor şi un câine care lătra. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

— Bine. la-o de la capăt. 

— Ştiu cine le-a răpit pe Alice şi pe Iris, spuse ea. Ştiu 
cine a omorât-o pe Dottie. 

— Poftim? 

— Dar nu de aceea te-am sunat, spuse ea cu respiraţia 
precipitată. Nu asta e problema. Cred că... sunt 
îngrijorată? Pentru profesoara cu care lucrez în 
Burlington. Şi nu ştiu de ce. Ceva nu e în regulă. Simt asta 
în stomac. 

— Dă-mi adresa ei, spuse Larry. 


e 279 œ» 


30 octombrie 1938, ora 18:00 


Pe barcă domnea de mult tăcerea. George Marsh şi 
Albert Ellingham şedeau uitându-se unul la altul, în timp 
ce cerul devenea de un roşu-portocaliu vulcanic. IÎncepea 
un senzaţional apus de toamnă în Vermont. 

— Se  întunecă în curând, a rupt tăcerea Albert 
Ellingham. Nopțile sunt foarte liniştite aici, pe lac. 

Apa pleoscăia moale pe lângă barcă. 

— Albert... 

— Nu, nu, a spus Albert Ellingham. E prea târziu pentru 
asta, George. Ca să ţii un secret e nevoie de un efort 
epuizant. Ştiu din experienţă. Povara pare suportabilă la 
început, dar, pe măsură ce trece timpul, greutatea ei 
creşte. Te trage în jos. E momentul să laşi jos această 
povară. 

— Albert... 

— Vezi tu, a spus Albert Ellingham, ignorând 
întreruperea, am ales corect când am selectat-o pe Dottie 
Epstein. Era una la un milion. Cred că nimeni altcineva nu 
mi-ar fi putut transmite răspunsul. Imi pare doar rău că mi- 
a luat atâta vreme să-l descifrez, Dottie. Nu mi-a mers 
mintea suficient de iute. Te-am dezamăgit. Dar în sfârşit i- 
am dat de cap. 

Aceste vorbe le adresase soarelui care apunea. 

— Cred că e posibil să fi găsit rezolvarea la nivel 
subconştient, George. Ca poliţist, sigur ştii senzaţia. Este 
la un nivel la care nu poţi ajunge. Era limpede că în răpire 
trebuia să fie implicat cineva aflat în casă. Am pus să fie 
investigat fiecare până în cele mai mici detalii ale întregii 
lor vieţi. Am aflat de cocaina pe care o avea la el Leo şi pe 
care o folosea Iris. Am aflat foarte multe lucruri pe care nu 
voiam să le ştiu, despre foarte mulţi oameni, dar nu am 
aflat nimic care să explice ce s-a întâmplat cu Iris şi cu 
Alice. Cel mai evident lucru este exact cel care mi-a 
scăpat. E adevărat că nu vezi niciodată ceea ce se află 
chiar sub nasul tău. Am scris acum vreo două zile o mică 


e 280 œ» 


ghicitoare pentru mine. Suna aşa: Unde cauţi pe cineva 
care nu-i aici niciodată? E veşnic pe scară, dar nicicând pe 
o treaptă. Uneori îmi scriu ghicitorile automat. Mintea mea 
le generează şi trebuie să le dezleg şi eu. Trebuie să 
încerci multe abordări când dezlegi ghicitori. Veşnic pe 
scară, nicicând pe o treaptă. În cazul de faţă, ghicitoarea 
îţi spune că e vorba despre cineva care nu stă prea mult 
într-un loc, nu are reşedinţă permanentă în casa 
respectivă. Cine nu e decât uneori într-o casă? Spune-mi! 

— Un musafir? a spus George Marsh fără tragere de 
inimă. 

— Exact! Cine nu e mereu acolo, dar e veşnic pe scară, 
deci vine şi pleacă după pofta inimii? Musafirul care nu e 
tocmai musafir? Polițistul aflat acolo ca să protejeze şi nu e 
niciodată implicat în crimă? Tu erai persoana aflată veşnic 
pe scară. Mi-a spus Dottie. Mi-a spus-o cu gura ei. Vezi tu, 
când au venit elevii, am făcut nişte înregistrări cu ei în 
care vorbeau despre experienţa lor aici, la şcoală. Mă 
gândeam să fac un mic montaj pe care să-l proiectez 
înainte de filme. Şi Dottie a spus ceva tare amuzant. A spus 
că îi fusese frică să vină în pădure, fiindcă ea era de la 
oraş. Îţi poţi închipui aşa ceva? Pentru Dottie, metropola 
era un loc sigur, iar natura era sălbatică şi înfricoşătoare. 
Dar unchiul ei, polițistul, i-a spus să nu-şi facă griji. I-a 
spus că aveam la şcoală un „om din pod”. Habar nu aveam 
despre ce vorbea, aşa că mi-a explicat că hoţii sunt deseori 
numiţi oameni de etaj şi că poliţiştii sunt oamenii din pod, 
aflaţi cu un etaj mai sus ca să sară şi să-i prindă în flagrant 
pe oamenii de etaj. Unchiul ei ştia cine eşti: George Marsh, 
faimosul poliţist care l-a salvat pe Albert Ellingham. La fel 
şi Dottie. 

O altă barcă a trecut la distanţă de ei, îndreptându-se 
spre țărm. Albert Ellingham a ridicat mâna să-i salute, de 
parcă totul era în regulă. 

— Nu ştiu tot, a spus Albert Ellingham în timp ce făcea 
cu mâna. De aceea suntem aici. Eu o să-ţi spun ce am pus 
cap la cap, iar tu o să completezi restul. Ştiu că în după- 
amiaza răpirii erai la Burlington. Ai fost văzut la poştă, la 


e 281 œ» 


secţia de poliţie; când Iris a plecat cu maşina, erai peste 
tot în Burlington. Deci probabil că nu ai fost implicat în 
actul propriu-zis al răpirii, deşi e posibil să mă înşel. 
Trebuie să fi urcat până la casă după-amiază, pe înserat. 
Îmi închipui că ceața te-a ajutat - nu erau multe maşini pe 
drum şi erai greu de văzut. Nu erau în zonă urme 
neobişnuite de cauciucuri, deci presupun că ai parcat unde 
parchezi de obicei. Nu ai pierdut vremea cu cine ştie ce 
trucuri penibile, cum ar fi să porţi pantofi prea mari ca să 
laşi urme false. Dacă se găseau prin preajmă urmele tale... 
şi ce dacă? Erau tot timpul la mine acasă. Eşti persoana 
care e mereu şi niciodată acolo. Ai intrat în tunel. Ai urcat 
în cupolă şi iată-te faţă în faţă cu una dintre cele mai 
inteligente fete din New York City. Erai înarmat cu ceva, 
sunt convins, dar ea avea ceva mai grozav. Avea cartea ei. 
S-a uitat la tine şi l-a recunoscut pe omul din pod. Poate şi- 
a dat seama că timpul ei se apropia de sfârşit. Nu avea de 
gând să te lase să scapi nepedepsit. Ca şi muribundul din 
Un studiu în roşu, a lăsat un mesaj - un mesaj pentru mine. 
Aici am nevoie de tine, George, să continui povestirea. 
Explică-mi! 

— Nu e nimic de explicat, a spus George Marsh. 

— Atunci nu avem despre ce discuta şi dacă nu avem 
despre ce discuta, atunci cred că o să... 

A întins mâna după funie, iar George Marsh s-a aplecat 
în faţă cu mâna întinsă. 

— Nu se poate să fie adevărată chestia aia, a spus 
George. Bomba. 

— A, ba sigur că e adevărată. Ca şi promisiunea mea de 
a o detona dacă nu-mi spui ce vreau să ştiu. 

— De ce ai... 

— Fiindcă nu mi-a mai rămas nimic, a spus calm Albert 
Ellingham. Singurul lucru de care am nevoie e răspunsul. 
Ştiu că tu îl ai. Dacă nu mi-l spui, murim amândoi. 
Gândeşte-te foarte bine la următoarea ta mişcare, George. 
Vreau să-ţi dai seama că nu am ajuns aşa departe în viaţă 
făcând ameninţări nefondate. 

Tăcerea poate fi asurzitoare. Pleoscăitul apei, sunetul 


e 282 » 


scos de o pasăre aflată la distanţă. Fiecare fluturare şi 
fiecare undă parcă bubuiau. George Marsh a rămas exact 
unde era, pe jumătate aplecat în faţă, iar pe frunte au 
început să-i apară broboane de transpiraţie. Şi-a lins 
buzele şi a clipit de mai multe ori. Apoi a părut să se 
dezumfle şi s-a lăsat încet înapoi pe banchetă. 

— Aşa, a spus Albert cu voce blândă. Acum înţelegi. 
Pune jos povara, George. Vorbeşte. Vorbeşte şi savurează 
uşurarea. Dă-i drumul, fiule. Avem tot timpul din lume. 

Auzind tonul blând, lui George i s-au umezit ochii. 

— Nu a fost niciodată ăsta planul, a spus el în cele din 
urmă. Trebuie să înţelegi. N-a fost niciodată vorba de 
niciun fel de violenţă. Niciodată. Pur şi simplu, totul a 
mers prost. 

— De ce ai făcut-o, George? 

George Marsh şi-a împreunat mâinile. 

— Când am început să umblu cu tine şi cu prietenii tăi... 
m-a cam depăşit situaţia. Am jucat cărţi. Sunt bun la cărţi. 
Câştigam. Şi apoi, într-o zi m-am trezit cu o datorie de vreo 
20 de miare la nişte tipi din New York, oameni cu care nu 
te joci. Ştiau că sunt în cercul tău, aşa că m-au lăsat să 
continui să pariez. Credeam că o să câştig. 

— Pentru bani? a spus Albert Ellingham. George, dacă 
aveai nevoie de bani, de ce n-ai venit la mine? 

— Ca să-ţi cer bani să-mi plătesc datoriile la cărți? a 
spus George Marsh. 

— Dacă aveai nevoie de ajutor, te-aş fi ajutat. 

— Şi după aia n-ai mai fi lucrat niciodată cu mine, a spus 
George Marsh. Trebuia să ies din beleaua asta şi să nu mai 
intru niciodată în ea. 

— Aşa că mi-ai luat nevasta şi copilul? 

Tonul lui Albert Ellingham s-a ridicat puţin. Şi-a dres 
glasul şi s-a adunat. 

— Zi mai departe, i-a cerut el. 

— Într-o zi, a continuat George cu capul plecat, am văzut 
că unul dintre copiii de la şcoală citea o revistă cu poveşti 
polițiste. Am întrebat-o de ea şi mi-a zis că citea o poveste 
despre o răpire. Voia să ştie dacă am lucrat vreodată la un 


e 283 + 


caz de răpire. l-am spus că da. M-a întrebat dacă existau 
de obicei mesaje, indicii lăsate de răpitor. Cu cât mă 
întreba mai multe, cu atât mai clar îmi dădeam seama că 
răpirile la care lucrasem erau simple. lei pe cineva, eşti 
plătit şi îl dai înapoi imediat. Atât timp cât nu-ţi vede 
nimeni faţa, chestiunea e de cele mai multe ori rezolvată. 
Apoi m-am gândit la banii din seiful aflat în biroul tău. Mi-a 
venit în minte planul complet. Aveam să cer banii ăia. 
Sincer să fiu, am crezut că lui Iris avea să... 

— Avea să ce? 

George Marsh a ridicat privirea de la mâinile pe care şi 
le frângea. 

— Să-i placă, a spus el. 

— Să-i placă?! 

— Era în căutare de senzaţii tari, Albert. Folosea 
cocaină. Ştii şi tu asta. Ştii cu ce gen de oameni îşi 
petrecea timpul. Voia distracţie şi aventură. Era plictisită 
de moarte aici. N-ar fi trebuit decât s-o înşfăcăm şi s-o 
ţinem câteva ore într-un grajd. Ţi-o poţi imagina uşor pe 
Iris povestindu-şi aventura la cină. 

Dacă Albert Ellingham îşi putea imagina asta, nu a spus- 
o cu voce tare. 

— Am luat doi tipi pe care-i ştiam, nişte gorile de duzină, 
fără cine ştie ce creier. Furau orice, dar nu făcuseră 
niciodată rău cuiva. Le-am oferit câte două bătrâne ca să 
mă ajute câteva ore. Treaba lor era să blocheze şoseaua cu 
maşina lor, iar când Iris ieşea la plimbare, trebuia s-o 
înşface, s-o lege, să-i acopere ochii şi s-o pună într-un grajd 
aflat la câţiva kilometri mai încolo. Luam banii şi ea era 
eliberată. Poate ar fi avut o zgârietură, două, dar ar fi fost 
acasă şi ar fi râs de întâmplare. Trebuia să fie acasă şi să 
râdă. 

— Dar nu e acasă, a spus Albert. Şi nu râde. 

— Nu. Nu, nu e. 

George Marsh scoase ţigara de după ureche. 

— Alice era în maşină. Cred că asta... a complicat 
lucrurile. 

A şovăit, dar Ellingham i-a făcut semn să continue. 


e 284 œ» 


— În ziua aceea eram în Burlington, cum ai spus. Aveam 
un semnal prestabilit. Aveam să iau prânzul la Henry's şi 
când era gata, când Iris era... mă rog, cu ei... aveau să 
sune la restaurant şi să ceară să vorbească cu Paul Grady. 
La 1:05, chelneriţa l-a strigat prin restaurant pe Paul 
Grady. Am plătit nota şi am plecat, dar am mai rămas o 
vreme în oraş şi am stat cu ochii pe clădirea în care lucrai 
cu Mackenzie. Apoi am luat-o pe Route Two către casă şi 
am parcat lângă o cabină telefonică. Unul dintre tipi stătea 
de şase şi m-a sunat la telefonul public când ai plecat din 
Burlington. Atunci era momentul să-mi ocup poziţia. Era 
ceaţă, aşa că nu era nimeni în jur. Am parcat în spate şi am 
intrat în tunel. Eram înfofolit cu fular, căciulă şi palton. Tot 
ce trebuia să fac era să aştept în dom, să iau banii de la 
tine, să te leg şi apoi să iau maşina şi să mă întorc la 
cabina telefonică. Ştiu pe cineva care lucrează la centrala 
telefonică... 

— Margo, a spus Albert Ellingham. Margo Fields. A fost 
singurul element care m-a sâcâit întotdeauna - în seara 
aceea te-am găsit acasă când am sunat şi nu aveai cum să 
ajungi acasă la timp dacă erai persoana pe care o văzuse 
Dottie. Mi-am dat repede seama cât de uşor era să-ţi fie 
făcută legătura în altă parte, şi nu acasă la tine. Dar Margo 
vorbise cu poliţia. Le-a spus că ţi-a făcut legătura la tine 
acasă. A trebuit să mă întorc la ea şi s-o întreb din nou ca 
să recunoască până la urmă că ţi-a făcut legătura la cabina 
telefonică. A spus că tu i-ai zis să nu spună nimănui, 
fiindcă era o acţiune FBI şi anumite lucruri trebuiau 
ascunse atât de public, cât şi de mine. Deci te-ai dus în 
cupolă şi, în loc s-o găseşti goală, ai găsit-o acolo pe Dottie 
Esptein. Ce s-a întâmplat cu Dottie? 

— Trebuie să înţelegi, a spus George Marsh, toată 
chestia începuse deja. Trebuia să o ducem până la capăt. 
N-am vrut să-i fac rău. N-am ştiut ce să fac. Stătea acolo 
aşa, cu cartea strânsă la piept de parcă era un scut, şi-mi 
zicea că n-o să spună nimănui. lar eu stăteam şi mă 
gândeam „Ce mă fac cu puştoaica asta?”. Cred că i-am zis 
„Nu te pot lăsa să pleci” sau ceva în genul ăsta şi, până să 


e 285 œ» 


mă dezmeticesc, s-a aruncat direct în chepengul deschis 
din podea. Jur că ea a sărit. A sărit direct în gaura aia, 
încercând să scape. 

Vocea i s-a frânt şi a durat câteva minute să-şi recapete 
stăpânirea de sine. 

— Doamne, trebuie să se fi izbit rău de tot cu capul de 
pământ... Distanţa e... cât? Trei, patru metri? Am coborât 
scara după ea. Era o baltă de sânge. Gemea şi încerca să 
se târască, dar nu reuşea. Aluneca... Cred că avea ţeasta 
despicată. Dacă o lăsam aşa ar fi fost mai rău. Jur că ar fi 
fost mult mai rău dacă o lăsam aşa. M-am uitat cum 
aluneca în sângele de pe jos şi era aşa de oribil, că... 
Aveam pistolul la mine, dar dacă o împuşcam s-ar fi 
descoperit că glonţul provenea din pistolul meu. Aşa că am 
luat o ţeavă care era sprijinită de zid - cred că o foloseşti 
ca să propteşti uşa trapei ca să stea deschisă - şi am lovit-o 
doar o singură dată, iar ea nu s-a mai mişcat... 

Cerul a început să se întunece de parcă auzise 
povestirea. 

— Nici nu ştiu ce se întâmpla în mintea mea în acel 
moment. Totul se petrecuse în câteva secunde. Niciodată 
n-am vrut să păţească ceva copilul ăla. Tu urma să vii în 
scurt timp. Singurul meu gând a fost să curăţ scena crimei. 
Am pus-o într-una din lăzile pentru băuturi pe care le ai 
acolo. Era plină cu rumeguş, aşa că a mai absorbit din 
sânge. Am curăţat podeaua cu alcool. Mi-am şters pantofii 
cu alcool. Am pus lada pe una din lize şi am scos-o afară, 
apoi am băgat-o în maşină. 

— De ce nu ai lăsat-o? a întrebat Albert Ellingham. 

— Dacă nu exista un cadavru, nu ştia nimeni nimic. 
Locul crimei nu exista. Puteam să mă întorc mai târziu şi 
să curăţ ca lumea. Trebuia neapărat să curăţ locul. Apoi 
am urcat înapoi în cupolă şi mi-am ocupat poziţia ca să te 
aştept. N-am vrut să te lovesc aşa de tare... eram foarte 
ambalat din cauza puştoaicei. Am luat banii, am ieşit prin 
tunel, m-am urcat în maşină şi am plecat. M-am dus la un 
restaurant de la un popas. Începusem cu câteva săptămâni 
în urmă să iau cina acolo, ca să se obişnuiască cu venirea 


e 286 œ» 


mea regulată. Era mai aproape de casa ta decât de a mea. 
Spuneam mereu tuturor celor de acolo că mâncam înainte 
să vin la academie din cauza prostiilor franţuzeşti care 
erau servite la tine - creme de o-la-la când omu' vrea să 
mănânce un burger cinstit. Toată lumea se amuza copios 
când auzea asta. Aşa că am comandat o friptură Salisbury 
şi o cafea şi am aşteptat telefonul. Ştiam că avea să vină. 
Pe asta se baza totul. Dacă veneau apeluri seara şi nu 
răspundea nimeni la mine acasă, atunci Margo de la 
centrală trebuia să-mi facă legătura acolo, ca să pară că 
sunt acasă. De acolo puteam aştepta telefonul tău, care a 
şi venit. Apoi urma să vin la reşedinţă, după care mă 
duceam s-o aduc acasă pe Iris. Când ajungeam la grajd, le 
dădeam băieţilor partea lor şi eu veneam acasă cu Iris. 
Ăsta era planul. Dar nu s-a întâmplat aşa. 

— Nu, a spus Albert Ellingham. Nu s-a întâmplat aşa. 

— Când am ajuns acolo, le-am dat banii. Eu mi-am 
păstrat cumpătul, dar ei erau agitaţi. Iris s-a luptat cu ei ca 
s-o apere pe Alice. A opus rezistenţă. Iar ei nu erau aşa 
proşti cum am crezut şi nici aşa de inofensivi. Au spus că 
familia Ellingham valorează mult mai mult decât două 
miare pentru fiecare dintre ei. Le-am oferit cinci. M-au 
atacat amândoi. În alte condiţii, mai favorabile, i-aş fi putut 
înfrânge, dar unul dintre ei m-a lovit cu o cheie fixă. Au 
spus că de-acum ei sunt şefii. Le mutaseră pe Iris şi pe 
Alice în altă parte şi au spus că le păzea un alt tip şi că ăla 
era pregătit să le împuşte dacă lucrurile nu se petreceau 
cum voiau ei. Mi-au dat instrucţiunile pentru livrarea 
recompensei. Situaţia scăpase de sub control. 

— Aşa că ai venit cu mine noaptea următoare, ca să le 
dau recompensa, a spus Ellingham. 

— Până să mergem, am avut timp să mă gândesc, a 
răspuns George Marsh. Habar nu aveam ce se întâmplase 
cu Iris şi Alice, dar trebuia să încerc să le scot din situaţia 
în care le băgasem. Aş fi făcut orice pentru asta. 

— Şi totuşi ai luat o parte din mormanul de bancnote 
marcate, a spus Albert Ellingham. Ca să-ţi acoperi urmele. 
Să arunci vina pe altcineva. 


e 287 œ» 


— Trebuia să le arăt tipilor ălora că aveam ceva ce i-ar fi 
putut scoate din belea, ceva care i-ar fi făcut scăpaţi 
pentru totdeauna. Am ştiut mereu cine avea să fie ţapul 
ispăşitor - Vorachek. Era un scandalagiu. Toată lumea 
avea să fie bucuroasă să-l vadă după gratii. Te ameninţase 
în trecut. Tot ce trebuia să fac era să-i plasez o parte din 
banii marcați. Aveam de gând să le spun asta tipilor, să le 
spun că puteau să scape basma curată, fără bătăi de cap. 
Am aşteptat să mă contacteze. N-au făcut-o. Aşa că m-am 
dedicat complet cazului. Am verificat tot ce ştiam despre 
tipii ăia. Am luat la scuturat fiecare persoană de contact pe 
care o aveam, dar, când e vorba de o asemenea sumă de 
bani, te cam lupţi cu morile de vânt. Apoi a fost găsită 
Iris... 

S-a uitat peste marginea bărcii la apa în care plutise 
cadavrul lui Iris. 

— Cine l-a omorât pe Vorachek? a întrebat Albert 
Ellingham. 

— Nu ştiu. Pe cuvânt că nu ştiu. Nu m-ar mira să-i fi 
făcut felul unul de-ai lui. Sau poate-a fost cineva din 
mulţime, cineva pur şi simplu furios. 

— Iris, a spus Albert Ellingham. Dottie. Anton Vorachek. 
Trei morţi. Şi apoi mai e Alice a mea. De aceea suntem 
aici. Asta trebuie să aflu. Unde e Alice? 

În sfârşit, George Marsh s-a adunat suficient încât să 
ridice bărbia şi să-l privească în ochi pe Albert Ellingham. 

— La ce bun să murim amândoi aici? a întrebat el. 

— Sunt dispus să plătesc acest preţ. 

— Ştiu unde e Alice, a spus George Marsh. 

Tot calmul pe care Albert Ellingham reuşise să şi-l 
păstreze până în acel moment s-a evaporat într-o clipă. S-a 
ridicat pe jumătate, cu funia strânsă în pumn, cu faţa 
vineţie şi vasele capilare brăzdându-i vizibil albul ochilor. 
Când a vorbit, vocea lui era ca un tunet îndepărtat. 

— Tocmai ai spus că nu ştii nimic despre ce s-a 
întâmplat cu Alice, a zis el. Că nu ai fost implicat direct în 
răpirea ei. Că ai căutat-o. 

— Şi până la urmă am găsit-o, a spus Marsh. 


q 288 » 


— Este fiica mea în viață sau nu? 

Pentru prima dată de când începuseră această 
conversaţie, George Marsh s-a sprijinit de spătarul 
banchetei. Şi-a lărgit nodul la cravată şi şi-a întins 
picioarele, de parcă era din nou după-amiaza relaxantă pe 
lac care-i fusese promisă. 

— Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ăsta e unul din 
jocurile tale. Eşti înnebunit după jocuri, Albert. 

— Nu e niciun joc. Spune-mi unde e fata mea sau... 

— Sau ce? Dai drumul la funie şi sărim amândoi în aer? 
Asta vrei să spui? Şi dacă-ţi spun, o să mă laşi pur şi 
simplu să plec liniştit? Asta o să se întâmple? Eu îţi zic, tu 
desfăşori funia aia de pe mână şi plutim împreună la mal, 
iar apoi totul e bine şi frumos? 

— Ne întoarcem la mal. Rămâi în viaţă. 

— Unde? a întrebat George Marsh ridicând din umeri, cu 
palmele în sus. În puşcărie? Tu ştii ce mi-ar face în 
puşcărie, Albert? Unui poliţist care a răpit un copil? 
Copilul tău? Aş fi bătut zi de zi până aş ajunge o masă de 
carne însângerată... probabil de ceilalţi poliţişti. Asta dacă 
aş apuca să ajung la puşcărie. Nu mă aşteaptă niciun viitor 
la mal. 

— Dacă-mi spui unde e Alice, am putea ajunge la o 
înţelegere. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu tine dacă-mi 
recapăt fiica. 

— Ar trebui să ajungem la o înţelegere de proporţii 
epice. Cam cum vezi tu treaba asta? M-ai lăsa să plec, 
poate că mi-ai promite nişte bani, iar apoi eu ţi-aş spune 
unde e? Nu, a spus Marsh scuturând din cap. N-ai putea 
să-ţi asumi acest risc. Nu mă poţi lăsa să plec. Atât timp 
cât ştiu ce s-a întâmplat cu Alice, trebuie să-ţi păstrezi 
controlul asupra mea. lar dacă mă omori, n-o să afli 
niciodată. 

S-a aplecat în faţă suficient de mult ca să-şi scoată 
braţele din mânecile hainei. Albert Ellingham l-a urmărit 
amuţit, cu faţa roşie de furie. 

— Sincer să fiu, a continuat Marsh ridicându-se de data 
asta în picioare ca să-şi suflece mânecile, nu-mi vine să 


e 289 œ» 


cred că ţi-a luat atât timp să te prinzi. Presupun că am 
aşteptat ziua în care avea să-ţi pice fisa şi uite că a venit. 
Ai dreptate. Mă simt mult mai bine acum, că ţi-am spus. M- 
am săturat de secrete. Şi cred că şi tu la fel... la câte mici 
secrete murdare ai. Pun pariu că nici măcar Mackenzie nu 
le ştie pe toate. Tu, cu ziarele tale... toate mitele pe care 
le-ai dat, toate articolele pe care le-ai îngropat, politicienii 
pe care îi ţineai în lesă... Marele Albert Ellingham... 

— N-am făcut niciodată... 

— Şi Alice. Ştiu şi de Alice. E cel mai mare secret al tău, 
nu-i aşa? 

Marsh şi-a luat haina de pe umeri, apoi a aşezat-o pe 
banchetă, lângă el. A băgat mâna în buzunarul de la 
pantaloni şi a scos o brichetă. 

— Nu există cale de întoarcere pentru niciunul dintre 
noi, a spus punându-și ţigara între buze. 

Câteva zeci de secunde mai târziu, oamenii din 
apropiere au văzut o lumină orbitoare şi au auzit o 
bubuitură care a speriat păsările, făcându-le să se 
risipească în noapte. Explozia a făcut bucăţi velierul 
Wonderland şi pe ocupanţii săi, aruncând totul în aer. În 
săptămânile care au urmat, lacul Champlain a continuat să 
aducă la țărmurile sale fragmente din barcă şi din oameni. 


e 290 œ» 


25 


— De ce scrii cărţi? 

Nate stătea pe jos în faţa lui Stevie, în întunericul 
rotondei. Amândoi îşi ţineau genunchii strânşi la piept şi 
erau zgribuliţi, deşi purtau paltoane. Locurile liniştite, 
observă Stevie, erau foarte zgomotoase odată ce te 
obişnuiai cu ele. Urechea se obişnuieşte şi apoi prinzi 
fiecare sunet. Fiecare frunză care cade scoate un sunet 
blând la impactul cu pământul. Fiecare suprafaţă 
mângâiată de vânt are propria ei percuție. Tot ce trăieşte 
în beznă - şi sunt multe lucruri care trăiesc în beznă - face 
zgomot la fiecare mic pas pe care-l face. Bufniţele ţipă. 
Lemnul scârţâie. E o adevărată hărmălaie. 

— Nu ştiu, răspunse Nate. Fiindcă nu ştiu să fac altceva? 

— Ăsta nu e un motiv. 

— Nu ştiu. Scriu şi gata. De ce am nevoie de un motiv? 

— Totul are un motiv, chiar dacă nu-l cunoaştem, spuse 
Stevie. Motivul? 

— Bine, spuse Nate. Motivul meu e că prefer dragonii. 

— În locul cui? 

— Absenţei dragonilor. 

Stevie se uită la Casa Mare aflată de cealaltă parte a 
pajiştii. În întuneric, ferestrele erau luminate, 
dreptunghiuri distorsionate, ca nişte ochi prelinşi. Luna 
contura învelişul exterior al clădirii; umbra aruncată de 
galeria exterioară obtura complet uşa de la intrare, aşa că 
arăta ca o creatură uriaşă care te vedea, dar nuci 
permitea accesul. Afară, reflectorul îndreptat spre statuia 
lui Neptun lumina vârfurile tridentului. Acum, când era 
învăluită în tenebre şi aproape invizibilă, Stevie văzu 
pentru prima dată Casa Mare. Văzu ce era: un loc complet 
dement, nedorit de munte. I se spunea Muntele Secure, 
fiindcă avea forma uneltei respective. Muntele Secure nu 
dorise să-i fie dinamitată faţa şi nici să-i fie copacii tăiaţi. 
Nu voia să aibă nimic de-a face cu această şcoală, aşa că 
distrusese familia care o întemeiase. li înghiţise pe toţi, cu 


e 291 œ» 


mişcări lente, precaute, până nu mai rămăsese nimic din 
ei. 

Creierul ei începea să o ia pe căi bizare. 

— Ce face Norbul Pulsatoriu? întrebă ea încercând să-şi 
alunge gândurile. 

— Nimic. E ca un zid de jeleu. Mă rog... poţi să pui 
chestii în el şi nu le va vedea nimeni. 

— E un zid care ascunde lucruri? Nu mi-ai spus asta 
data trecută. 

— În principal, pulsează, spuse Nate. Arată ca şi cum ar 
respira. Nu includ Norbul Pulsatoriu în carte. 

Lui Stevie nu-i plăcea acest zid care pulsa şi respira, nu 
când de la capătul pajiştii o privea ameninţător casa aceea 
bolnavă. De ce venise aici? De ce trecuse printre Sfincşi? 
De ce se întorsese după moartea lui Hayes? De câte 
avertismente era nevoie ca să priceapă? 

Aha, venea! Fiara care se înălța în pieptul ei, creatura cu 
degete dinlăuntrul ei, care-i strângea inima în ritmuri 
frânte, care-i şoptea la ureche nenorociri până ce devasta 
totul. Venea chiar acum, exact când totul atingea punctul 
culminant. 

— Îmi place, minţi ea. 

— Nu înţelegi Norbul Pulsatoriu. Nimeni nu înţelege 
Norbul Pulsatoriu. 

— II doresc. 

— Nimeni nu doreşte Norbul Pulsatoriu, spuse Nate. 
Vrei să aşteptăm înăuntru? 

— Nu, spuse ea. 

— De ce? 

— Fiindcă nu mă pot mişca. 

Măcar asta era adevărat. Dacă se făcea stană de piatră, 
îşi încleşta mâna pe telefon şi se agăța cu putere de 
realitatea lui Nate şi Larry şi Fenton şi Hunter, putea să 
stăpânească fiara. Trebuia. Stia răspunsul. 

— De ce i-ai zis Norb? întrebă ea încercând să continue 
conversaţia, ca să fie nevoită să vorbească. 

— Am tastat greşit când am vrut să scriu cuvântul „orb” 
şi l-am lăsat aşa. Hai, Stevie, pe bune, e frig. Janelle şi Vi... 


e 292 œ» 


— Dacă am rezolvat cazul? spuse ea. Dacă chiar am 
reuşit? 

Nate făcu o pauză. 

— Atunci ar fi ceva extraordinar de important, spuse el. 

— Mi-e frică. 

Spre cinstea lui Nate, nu întrebă de ce îi era frică şi nu îi 
spuse să nu-i fie frică. Poate că înţelegea ce înfricoşător 
era să faci ceea ce ai fost născut să faci. Poate că vedea 
monştrii ascunşi în noapte. 

— Atunci tu de ce o faci? întrebă el. De ce studiezi 
mistere polițiste? 

La asta Stevie chiar se gândise. 

— În mistere, în cazurile polițiste, ai la dispoziţie o 
mulţime de informaţii... totul contează. Locul. Ora. 
Vremea. Clădirea. Terenul. Fiecare lucru care-ţi intră în 
raza vizuală. Fiecare obiect din încăpere. Tot ce spune 
toată lumea. E enorm de multă informaţie. Iar tu trebuie să 
te uiţi la tot şi să descoperi tiparul, să găseşti acel lucru 
care iese în evidenţă, să înţelegi care dintre toate 
informaţiile are însemnătate. S-a găsit cumva un fir de aţă 
prins în gard? A auzit cineva vreun zgomot? E vreo 
amprentă sub masă? Şi ar putea fi mii de amprente - deci 
care dintre ele înseamnă ceva? Iei totul la mână şi-ţi dai 
seama ce anume contează. Asta este munca pe care 
trebuie s-o faci. Şi după aceea faci dreptate. 

— Deci tu vrei să afli răspunsurile, iar eu vreau să 
inventez răspunsurile, spuse el. Cred că tocmai am 
economisit o căruţă de bani pe care i-am fi dat pe terapie. 

— A, şi vreau să port mănuşi chirurgicale, spuse Stevie. 

— Cine nu vrea? zise Nate zâmbind vag. 

— Ce chestie! spuse ea. Când zâmbeşti, parcă apare un 
curcubeu într-o zi noroasă. 

— Să nu-mi mai spui în viaţa ta aşa ceva. 

Telefonul lui Stevie zornăi pe ciment. Zgomotul era aşa 
de şocant, că fata tresări puternic. Pe ecran apăru numele 
lui Larry, iar Stevie luă telefonul. 

— Salut! spuse. 

— Stevie, zise Larry cu o voce ciudat de egală. Ce te-a 


e 293 + 


făcut să mă suni? _ 

— Am avut un presentiment urât, spuse ea. Îmi pare rău. 
N-am vrut să... 

Larry rămase tăcut. 

— Alo? spuse Stevie. Ce se întâmplă? 

— Stevie... casa era cuprinsă de flăcări. A fost un 
incendiu foarte mare, Stevie. Pompierii cred că cineva a 
uitat gazul pornit şi şi-a aprins o ţigară. Au găsit un 
cadavru la parter. Era profesoara ta, dr. Fenton. 

Stevie simţi că-i vine să râdă. Nu era nimic amuzant, 
totuşi era cât pe ce să slobozească un hohot de râs. 

— Au mai găsit pe cineva pe scări. Are un nepot... 

Poate că râsul era de fapt un icnet că avea să vomite. 

— E... 

— Nu ştiu în ce stare e. Stevie, ai ştiut că ceva nu era în 
regulă... _ 

Nate se aplecă în faţă. Işi dădea seama că se întâmplase 
ceva rău. 

— Vorbea ciudat la telefon. 

— Mai era cineva cu ea? În ce stare ţi s-a părut că era? 

Nu acum... Copilul e acolo. Copilul e acolo! 

— Stevie? 

Lumea începea să se întunece. Sigur, era noapte, dar 
acum venea şi mai multă noapte şi Stevie simţi că era 
momentul să se lase pe spate şi să stea întinsă, lipită de 
pământ. Nate se trase lângă ea şi o întrebă dacă se simte 
bine, dar abia îl auzea. 

Acum, că era lungită pe spate şi celelalte lumini ale 
lumii se topeau în întuneric, observă un singur punct 
luminos deasupra capului ei. Un punct mic, albastru, 
strălucind în jos, către ea. Era încastrat într-un ochi negru, 
lucios, care-i amintea de ochiul de vacă pe care îl disecase 
cu Mudge. Cum se numea punctul unde totul se 
conectează, dar prin care nu vezi...? 

Ar fi putut să jure că micul ochi albastru al camerei de 
supraveghere a lui Edward King din tavanul rotondei i-a 
făcut cu ochiul. 

Vedea tot. 


e 294 œ» 


Mulţumiri 


Când scriu o carte, mă simt deseori ca o nebună 
singuratică ce inventează lucruri şi vorbeşte întruna 
singură. Mă simt aşa fiindcă e o descriere destul de 
corectă a ceea ce se întâmplă. DAR! Nu suntem niciodată 
cu adevărat singuri! Cărţile sunt scrise datorită prietenilor 
şi familiei, datorită redactorilor, editorilor, agenţilor, 
oamenilor de PR, datorită celor de la marketing, librarilor, 
bibliotecarilor... nenumărați oameni pun umărul la crearea 
şi finisarea unei cărţi şi apoi la aducerea acelei cărţi în 
mâna cititorilor. 

Mulţumesc, Katherine Tegen, pentru îndrumarea şi 
sprijinul tău. Mulţumiri lui Mabel Hsu, care a călăuzit 
această carte prin procesul editorial. Mulţumiri 
incredibilului meu redactor Beth  Dunfey pentru 
observaţiile extraordinar de pertinente şi eterna atitudine 
pozitivă. Şi tuturor celor de la editura HarperCollins care 
au avut grijă de această carte în fiecare etapă a procesului. 
(Şi sunt o mulţime de etape.) 

Mulţumiri agentei şi partenerei mele de aventuri Kate 
Schafer Testerman. E fenomenală. Şi n-o dau nimănui. Nu 
vă apropiaţi de ea! E a mea şi numai a mea. Mulţumiri 
asistentei mele, Kate Welsh, şi impresionantelor ei tabele 
Excel. Mulţumiri Doamnei Crimă, Sarah Weinman, pentru 
susţinere şi pentru toate povestirile „criminale”. 

Mulţumiri prietenilor mei, minunaţilor mei prieteni. Sunt 
o mare norocoasă că am prieteni sclipitori, care împart cu 
mine cunoştinţele lor vaste despre structură şi naraţiune. 
Mulţumiri lui Cassie Clare, Holly Black, Sarah Rees 
Brennan, Kelly Link şi Robin Wasserman. Nu există cuvinte 
care să exprime pe deplin cât de mult îmi îmbogăţeşte 
înţelepciunea lor viaţa şi îndemânarea cu care îmi fac 
meseria. Îi mulţumesc prietenului meu Dan Sinker, care a 
insistat să fac ceva ce-mi place şi m-a convins să fac 
emisiuni audio pe net cu el. Nu ştiu unde aş fi ajuns fără 
această supapă creativă. Şi lui Jason Keeley, Paula Gross, 


e 295 » 


Alexander Newman, John Green, Kirsten Rambo, Peggy 
Banaszek, Shannon Skalski, Alexis Fisher, Crista 
Kazmiroski şi Julie Polk, le mulțumesc în general pentru 
tot ce-mi oferă, tot timpul. Şi mai sunt atâţia alţii cărora 
am să le mulţumesc. Sunteţi cu toţii extraordinari. (Mai 
puţin tu, Keeley. Tu eşti în regulă.) 

Le mulţumesc părinţilor mei pentru toată dragostea lor 
şi susţinerea fără limite. 

Mulţumiri fetiţei mele frumoase, Zelda. E îngerul meu 
urât mirositor şi absolut perfect, chiar şi când latră trei ore 
fără oprire în timp ce scriu. Cineva trebuie să apere casa 
de hoţi. 

M-am măritat în timp ce scriam această carte! Aşa că 
mulţumesc minunatei mele familii engleze, care m-a 
acceptat ca nou membru. E minunat să ai socri, un nou 
frate, o nouă soră şi doi nepoti extraordinari. Nu e prea 
clar cu ce contribui eu la această familie, dar vă 
mulţumesc că m-aţi primit printre voi. 

Mulţumiri soţului meu, care va rămâne anonim. O să-i 
spunem Maestrul Adorabil. (Ce greţos! Teribil de greţos! 
Lolololol foarte greţos.) (Dar este. Adorabil, vreau să zic.) 
(Lololol greţos.) _ 

Şi îţi mulţumesc ţie. Da, despre TINE vorbesc. Ii 
mulţumesc că citeşti această carte. TU eşti motivul pentru 
care această carte există! 


e 296 » 


MAUREEN JOHNS 


YOUNG 


Așteptarea următorului episod al seriei lui 
Maureen Johnson, un omagiu adus Agathei 
Christie, lui Sherlock Holmes și literaturii 
mystery clasice, a fost o tortură, dar Silueta 
de pe scară merită întru totul. 
ai | 

BUSTLE 


Al doilea volum din seria Stevie Fell are mai 
multe răsturnări de situație decat își poate 
imagina eroina. Nimeni nu răspunde de bunăvoie 
la întrebări, iar cineva va plăti cu viața pentru 
aflarea adevărului. 


Cazul Maestrul minciunilor — o răpire și o triplă 
crimă care au zguduit din temelii Academia 
Ellingham în 1936 — a chinuit-o ani de zile pe 
Stevie şi e chiar motivul pentru care a venit la 
academie. Dar apoi mai moare cineva, iar părinții o 
retrag în grabă de la scoală. Stevie e dispusă să facă 
orice ca să se întoarcă la Ellingham, să fie alături 
de prieteni şi să rezolve cazul. Chiar dacă asta 
înseamnă să facă un pact cu detestabilul senator 
Edward King. Când se intoarce, în cele din urmă, la 
şcoală, se întoarce şi la David: băiatul pe care l-a 
sărutat și care şi-a ascuns adevărata identitate. 


Însă e mult mai mult de-atăt în joc. Unde s-a 
ascuns ucigașul? Care e intelesul ghicitorii 
pe care a lăsat-o în urmă Albert Ellingham? 


mwutdltaratrei, ra 
ISAN TE trl- 0-03 3-6 


e 298 œ»