Maureen Johnson — [Stevie Bell] 01 Maestrul minciunilor

MAUREEGN JOHNSON 


gi E SR e 3 
„ MAESTRUL 


— 


k i 
ü Ë = 
MÖ tdetual- POJECIE e 


MAUREEN JOHNSON 


MAESTRUL 
MINCIUNILOR 


— Primul volum din seria Stevie Bell — 
Original: Truly Devious (2018) 


Traducere din limba engleză: 
CAMELIA GHIOC 


7 


virtual-project.eu 


Tuturor celor care au visat vreodată 
să găsească un cadavru în bibliotecă 


= A LELIEA +) 


ARTERIA 


. GERUS 
-AMEH 


AF 


d. DEHN PR 


DEHFTEN 


E ELLINGHAM 


J, Caii MAE |y 
. HINFEYA 
ZEU SCI, 
„ LIDELE 
[LPITEA 
a TERTA, 
i NOMA 


MAESTRUL MINCIUNILOR 
— 00o 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 
Imagine fotografică a scrisorii primite la reşedinţa 


Ellingham pe 8 aprilie 1936 


Iată! O cimilitură! 
Ah, ce-o să ne veselim! 


S-alegem pistol, frânghie? 
Trebuie să cumpănim. 


Cuţitul taie ca briciul 
și sclipeşte-aşa frumos! 


Otrava lucrează alene, 
și-atunci nu ni-i de folos. 


Focu-i prea sărbătoresc, 
iar înecul cam durează. 


Spânzurătoarea nu-i bună 
fiindcă este prea... ațoasă. 


Să-i dai vânt de la-nălţime, 
țeasta să i se zdrobească? 


Sau maşina-i, cu viteză, 
de un zid să se izbească? 


Bombele sunt zgomotoase, 
scot mulţime de scântei. 


Ce de pedepse... tot felul 
pentru băieţii cei răi! 


Ce s-alegem? Ce s-alegem? 


e 7 


Of, deloc, deloc nu ştim. 


Dar şi-n gaură de şarpe 
noi tot o să vă găsim. 


Ha ha! 


Cu sinceritate, 
Maestrul minciunilor 


13 aprilie 1936, ora 18:00 
Ştii că nu pot să te las să pleci... 


Destinul a ciocănit la uşa lui Dottie Epstein cu un an 
înainte, luând forma unei convocări în biroul directorului. 

Nu era pentru prima dată acolo. 

Dolores Epstein nu era trimisă la director pentru 
vreunul dintre motivele obişnuite - bătăi, copiat, corijenţe, 
absente. Dottie era chemată la ordine pentru probleme mai 
complicate: inventa experimente chimice, punea la 
îndoială abilitatea profesorului de a înţelege geometria 
neeuclidiană sau citea în timpul orelor fiindcă nu avea 
nimic nou de învăţat la ora respectivă, aşa că măcar îşi 
umplea timpul cu ceva util. 

— Dolores, spunea directorul. Nu se poate să te porţi de 
parcă eşti mai deşteaptă ca toată lumea. 

— Dar sunt, răspundea ea. 

Nu din aroganță, ci fiindcă era adevărat. 

De data asta, Dottie nu prea ştia ce făcuse. Intrase prin 
efracţie în bibliotecă pentru a căuta o carte, dar era 
aproape sigură că nu ştia nimeni. Dottie cercetase toate 
colţurile acestei şcoli, reuşise să  descuie fiecare 
încuietoare şi îşi băgase nasul în toate dulapurile, bufetele 
şi firidele. În acţiunile ei nu era nici urmă de rea intenţie. 
De obicei, căuta ceva sau voia, pur şi simplu, să vadă dacă 
putea să facă lucrul pe care şi-l propusese. 

Când a ajuns, domnul Phillips, directorul, era aşezat la 
biroul lui masiv. Mai era cineva cu el - un bărbat cu păr 
grizonant şi costum splendid, cenuşiu. Şedea mai într-o 
parte, scăldat într-un fascicul dungat de lumină solară, 
strecurată printre jaluzele. Arăta exact ca din filme, într-un 
fel, chiar era din filme. 

— Dolores, a spus domnul Phillips. Dânsul e domnul 
Albert Ellingham. Ştii cine e dl Ellingham? 

Normal că ştia. Toată lumea ştia. Albert Ellingham 
deţinea American Steel, ziarul New York Evening Star şi 


e 9» 


casa de producţie Fantastic Pictures. Era putred de bogat. 
Era genul de persoană al cărei chip ţi-l puteai imagina cu 
uşurinţă tipărit efectiv pe bani. 

— Domnul Ellingham are să-ţi spună ceva extraordinar. 
Eşti o fată foarte norocoasă. 

— Stai jos, Dolores, a spus domnul Ellingham, arătând 
cu mâna spre un scaun din faţa biroului domnului Phillips. 

Dottie s-a aşezat, şi faimosul domn Ellingham s-a aplecat 
în faţă, şi-a sprijinit coatele de genunchi şi şi-a împreunat 
strâns mâinile mari, bronzate. Dottie nu mai văzuse 
niciodată pe cineva bronzat în martie. Acesta, mai presus 
de orice, era cel mai evident indiciu al bogăției domnului 
Ellingham. Putea să deţină însuşi soarele. 

— Am auzit multe despre tine, Dolores, a spus el. 
Domnul Phillips mi-a spus cât eşti de inteligentă. La 14 ani 
eşti deja în clasa a unsprezecea. Ai învăţat singură latina şi 
greaca? Înţeleg că faci traduceri? 

Dottie a aprobat timid din cap. 

— Nu te plictiseşti uneori aici, în timpul orelor? a 
întrebat el. 

Dottie i-a aruncat o privire neliniştită directorului, dar 
acesta a zâmbit şi a încurajat-o cu un gest din cap. 

— Uneori, a spus Dottie. Dar nu e vina şcolii. 

Vorbele ei i-au făcut pe amândoi bărbaţii să chicotească, 
iar Dottie s-a relaxat un pic. Nu de tot, doar un pic. 

— Dolores, am deschis o şcoală, a continuat domnul 
Ellingham. O şcoală nouă, unde persoanele deosebite, ca 
tine, pot învăţa în ritmul lor, în felul lor, prin orice 
modalitate li se potriveşte. Eu consider că învăţătura e un 
joc, un joc minunat. 

Domnul Phillips şi-a coborât o clipă privirea spre 
sugativa de pe birou. Probabil că majoritatea directorilor 
de şcoală nu erau de părere că învăţătura era un joc, dar 
nimeni nu avea să-l contrazică pe marele Albert Ellingham. 
Dacă spunea că învăţătura era un joc, atunci era un joc. 
Dacă ar fi spus că învăţătura era un elefant în rochiţă 
verde care se dă pe role, ar fi fost de acord şi cu asta. 
Când ai destulă putere şi bani, poţi dicta înțelesurile 


e 10 - 


cuvintelor. 

— Am ales treizeci de elevi proveniţi dintr-o varietate de 
medii ca să vină la şcoala mea şi aş vrea să fii unul dintre 
ei, a continuat domnul Ellingham. N-o să ai niciun fel de 
restricţii în procesul de învăţare şi vei avea acces la orice 
îţi trebuie. Nu ţi-ar plăcea? 

Lui Dottie i-a plăcut foarte mult ideea. Dar a observat o 
problemă imediată şi iremediabilă. 

— Părinţii mei nu au bani, a spus ea direct. 

— Banii n-ar trebui să stea niciodată în calea învăţăturii, 
a spus cu blândeţe domnul Ellingham. Şcoala mea e 
gratuită. Dacă accepti să vii, eşti oaspetele meu. 

Părea prea frumos ca să fie adevărat... dar era adevărat. 
Albert Ellingham i-a trimis un bilet de tren şi cincizeci de 
dolari, bani de buzunar. Câteva luni mai târziu, Dottie 
Epstein, care nu ieşise în viaţa ei din New York, era în 
drum spre munţii din Vermont şi înconjurată de mai mulţi 
copaci decât văzuse vreodată. 

Şcoala avea o impunătoare fântână arteziană care-i 
amintea de cea din Central Park. Clădirile de cărămidă şi 
piatră parcă erau din poveşti. Camera ei din Casa Minerva 
era mare, dar plăcută, şi avea şemineu (era frig aici). 
Aveau cărţi, o mulţime de cărţi grozave, şi puteai să 
împrumuţi câte voiai şi să citeşti orice voiai, fără să fii 
amendat de bibliotecă. Profesorii erau blânzi. Aveau un 
laborator de ştiinţe cu dotări serioase. Învăţau botanică în 
seră. Învăţau dans de la o femeie, Madame Scottie, care 
purta costume de dans mulate şi eşarfe şi avea brățări 
enorme pe braţe, până sus. 

Domnul Ellingham locuia în campus cu soţia lui, Iris, şi 
fiica lor de trei ani, Alice. Uneori, în weekend, veneau pe 
alee maşini luxoase şi din ele coborau oameni în haine 
minunate. Dottie a recunoscut cel puţin două staruri de 
cinema, un politician şi un cântăreţ celebru. În acele 
weekenduri veneau trupe din Burlington şi New York, iar 
din Casa Mare se auzea muzică până târziu în noapte. 
Uneori, invitaţii domnului Ellingham se plimbau pe 
proprietate şi mărgelele de pe rochii sclipeau în lumina 


e 11 œ» 


lunii. Dottie nu fusese aşa de aproape de celebrităţi nici 
când locuia în New York. 

Angajaţii aveau grijă să facă curat, dar proprietatea era 
imensă şi plină de ascunzători, aşa că rămâneau lucruri 
peste tot. Un pahar de şampanie ici, un pantof de satin 
colo. Nenumărate mucuri de ţigară, pene, mărgele şi alte 
resturi de la cei bogaţi şi extraordinari. Lui Dottie îi plăcea 
să adune aceste obiecte bizare pe care le găsea şi să le 
păstreze în ceea ce numea muzeul ei. Cel mai frumos lucru 
pe care l-a găsit a fost o brichetă din argint. O aprindea şi 
o stingea încântată de mişcarea lină a capacului. 
Bineînţeles că avea să predea bricheta, doar că voia s-o 
mai ţină un pic. 

Deoarece Ellingham le lăsa elevilor libertatea de a lucra 
şi învăţa când voiau şi de-a umbla hai-hui, Dottie îşi 
petrecea foarte mult timp singură. Vermont era un loc cu 
totul diferit de ceea ce ştia ea - nu era ca atunci când 
cobora pe scări de incendiu sau se căţăra pe burlane. 
Dottie s-a obişnuit cu pădurea, s-a obişnuit să cerceteze 
împrejurimile campusului. Aşa a găsit tunelul, în timpul 
uneia dintre primele ei ieşiri după ce sosise în toamnă la 
Ellingham. Explora pădurea. Dottie nu mai văzuse 
niciodată ceva asemănător cu acea boltă deasă de frunziş, 
cu acea tăcere profundă, întreruptă doar din când în când 
de câte-un foşnet. Apoi a auzit un zgomot familiar - sunetul 
făcut de ceva subţire şi metalic sub talpă. A recunoscut pe 
loc sunetul ca de tobă. Suna exact ca atunci când călcâi pe 
o trapă din trotuar. 

Dottie a deschis uşa şi a văzut un şir de trepte curate din 
ciment care duceau în jos, sub pământ. S-a trezit într-un 
tunel întunecat din cărămidă, un tunel uscat şi bine 
întreţinut. I-a stârnit curiozitatea. A folosit bricheta de 
argint ca să se ghideze în timp ce cobora către o uşă 
masivă, cu un panou glisant la nivelul ochilor. Şi-a dat 
seama imediat la ce se uita - erau peste tot în New York. 
Era uşa unui bar în care se vindea alcool în mod ilegal. 

Uşa era descuiată. Nimic din acest tunel nu părea foarte 
bine păzit de ochi iscoditori; parcă exista ca să fie explorat. 


e 12 + 


Aşa că l-a explorat. Uşa s-a deschis spre o cameră de 
aproximativ un metru pătrat, cu tavan înalt. Pereţii erau 
acoperiţi cu rafturi şi rafturile erau pline de sticle de vin şi 
băuturi spirtoase de toate felurile. Dottie a examinat 
etichetele complicate de pe sticlele colorate, etichete în 
franceză, germană, rusă, spaniolă, greacă... o întreagă 
bibliotecă de alcool. 

Într-unul dintre pereţi era zidită o scară. Dottie a urcat-o 
şi a deschis chepengul din capătul ei. S-a trezit într-o mică 
structură ca un dom, cu acoperiş din sticlă. Podeaua era 
acoperită cu covoare de blană şi perne, mai multe 
scrumiere şi câteva pahare de şampanie răzlețe. S-a urcat 
în picioare pe bancheta fixată în perete de jur împrejurul 
camerei şi şi-a dat seama că se afla pe o insuliţă în mijlocul 
lacului ornamental din spatele Casei Mari a familiei 
Ellingham. 

O firidă secretă! Cea mai secretă firidă din lume. Acesta 
avea să fie locul ei pentru citit, a decis ea. Dottie Epstein 
şi-a petrecut foarte mult timp acolo, ghemuită pe un covor 
de blană, cu un teanc de cărţi lângă ea. N-o prinsese 
nimeni în acel loc, niciodată, şi era sigură că, chiar dacă ar 
fi prins-o, domnul Ellingham nu s-ar fi supărat. Era un 
bărbat tare blând şi vesel. 

Nici că putea fi mai în siguranţă de-atât. 


Acea zi de aprilie era ciudată şi ceţoasă; spaţiile dintre 
copaci erau neclare şi tot domeniul Ellingham era acoperit 
de o pătură de pâclă lăptoasă. Dottie a decis că vremea se 
potrivea cu o carte polițistă. Sherlock Holmes avea să fie 
perfect. Citise toate povestirile cu Sherlock Holmes, dar să 
recitească o carte era una dintre cele mai mari plăceri ale 
ei, iar ceața asta era exact ca ceața londoneză din 
povestiri. 

Învăţase care erau momentele cele mai propice ca să se 
ducă în micul dom. Era luni după-amiază - nimeni din Casa 
Mare nu avea să fie acolo. Domnul Ellingham plecase 
dimineaţă şi doamna Ellingham după-amiază. Dottie a luat 
din biblioteca şcolii colecţia de povestiri cu Sherlock 


e 13 


Holmes şi a pornit spre locul ei secret. 

În ziua aceea, cupola mică din sticlă parcă plutea printre 
nori. Dottie s-a întins pe podea, a tras peste ea o blană şi a 
deschis cartea. În scurt timp, rătăcea pe străzile Londrei, 
gata de aventură! 

Dottie era aşa de absorbită de lectură, că a fost luată 
prin surprindere de un zgomot venit direct de sub ea. 
Cineva era în încăperea cu băuturi şi urca pe scară. Cineva 
era chiar acolo. Fără să mai aibă timp să fugă, Dottie a 
tras peste ea covorul greu de blană şi s-a lipit cât de tare a 
putut de perete, încercând să se facă una cu un morman 
de perne. Stai pe podea. Fii o denivelare şi atât. 

A auzit geamătul chepengului ridicat şi bufnetul scos 
când a căzut pe piatră. Persoana a urcat în cupolă şi a 
rămas în picioare la vreo jumătate de metru de faţa lui 
Dottie. Aceasta s-a rugat să nu calce pe ea. S-a strâns şi 
mai tare la perete. 

Persoana s-a îndepărtat de ea şi a aşezat ceva pe podea. 
Dottie a riscat şi a ridicat marginea covorului doar un 
centimetru-doi şi a văzut cum o mână înmănuşată scotea 
nişte lucruri dintr-un sac şi le aşeza pe jos. O lanternă, un 
binoclu, o funie şi ceva ce reflecta lumina. 

Obiectul lucios era o pereche de cătuşe, asemănătoare 
cu cele pe care le avea unchiul ei, polițistul. 

O lanternă, un binoclu, funie şi cătuşe? 

Corpul i-a fost străbătut de un val de adrenalină care i-a 
accelerat pulsul. Ceva nu era în regulă. A lăsat covorul să 
cadă la loc peste ea şi s-a ghemuit şi mai tare, cu faţa 
apăsată de podea, turtindu-şi nasul. Câteva minute, 
persoana s-a foit prin încăpere. Apoi s-a lăsat dintr-odată 
tăcerea. Plecase? Ar fi auzit dacă ar fi coborât cineva prin 
trapa de lângă capul ei. 

Începu să simtă din nou pe faţă propria-i respiraţie 
fierbinte. Habar nu avea ce se întâmplă, dar o lua cu 
ameţeală. A început să numere în gând. Când a ajuns la 
cinci sute şi tot nu se auzea niciun sunet, a luat hotărârea 
să ridice iar încet marginea covorului. Doar de-un deget. 
Doar încă puţin. 


e 14» 


În câmpul ei vizual nu era nimeni. A mai ridicat încă un 
pic. Nimic. Era pe punctul de a ridica covorul când... 

— Bună, s-a auzit o voce. 

Dottie a simţit cum inima i se loveşte de podea. 

— Nu te teme, a continuat vocea. Poţi să ieşi. 

De-acum nu mai avea niciun sens să se ascundă. Dottie a 
ieşit de sub blană strângând cartea la piept. S-a uitat la 
vizitator, apoi la obiectele de pe podea. 

— Alea sunt pentru joc, a spus persoana. 

Joc? Bineînţeles. Soţilor Ellingham le plăceau la nebunie 
jocurile. Le jucau tot timpul cu invitaţii - complicate 
vânători de comori şi ghicitori. Domnul Ellingham umpluse 
casele elevilor cu jocuri gen Monopoly şi uneori venea 
chiar şi el să joace. Lanternă. Funie. Binoclu. Cătuşe. Ar 
putea fi un joc. Şi la Monopoly sunt piese cu forme ciudate. 

— Ce fel de joc? a spus Dottie. 

— E foarte complicat, a spus persoana. Dar o să fie tare 
distractiv. Trebuie să mă ascund. Te ascundeai şi tu aici? 

— Ca să citesc, a spus Dottie. 

A ridicat cartea încercând să-şi stăpânească tremurul 
mâinilor. _ 

— Sherlock Holmes? a spus persoana. [Il iubesc pe 
Sherlock Holmes. Pe care-o citeşti? 

— Un studiu în roşu. 

— E bună. Vezi-ţi de citit. Nu te opri din cauza mea. 

Vizitatorul a scos o ţigară şi şi-a aprins-o, apoi a fumat-o 
fără s-o scape din priviri pe Dottie. 

Dottie o mai văzuse pe această persoană. Era cineva 
care ar fi putut foarte bine să joace unul din jocurile 
complicate ale soţilor Ellingham. Dar Dottie era fată de 
New York, care văzuse destule ca să ştie când ceva nu era 
în regulă. Luminiţele din ochi. Tonul vocii. Unchiul ei, 
polițistul, îi spusese întotdeauna: „Ascultă-ţi instinctul, 
Dottie. Dacă ceva sau cineva îţi dă un sentiment neplăcut, 
fă bine şi pleacă de-acolo. Vii şi mă chemi pe mine.” 

Instinctul i-a spus lui Dottie să plece. Dar cu grijă. 
Poartă-te normal. A deschis cartea şi a încercat să se 
concentreze la cuvintele din faţa ei. Ţinea întotdeauna în 


e 15» 


mânecă un ciot de creion ca să-şi ia notițe. Când vizitatorul 
s-a uitat afară, a împins creionul în jos, în palmă, o mişcare 
pe care o perfecţionase în timp, şi a trasat o linie 
tremurată sub una din propoziţiile de pe pagină. Nu era 
mare lucru, dar era o modalitate de a lăsa un indiciu pe 
care poate că cineva avea să-l înţeleagă dacă... 

Nimeni nu avea să înţeleagă, iar acest dacă era prea 
înspăimântător ca să se gândească la el. 

A împins creionul la loc în mânecă. Nu se mai putea 
preface că citeşte. Ochii ei nu mai reuşeau să urmărească 
rândurile. Totul tremura în ea. 

— Trebuie să înapoiez asta la bibliotecă, a spus. N-o să 
zic nimănui că eşti aici. Nu suport nici eu să fiu pârâtă. 

Persoana i-a zâmbit, dar era un zâmbet straniu. 
Nesincer. Tras prea tare de colţurile gurii. 

Dottie a devenit acut conştientă că se afla într-o 
structură din mijlocul unui lac, în munţi. A trecut în revistă 
în minte toate posibilele scenarii şi a văzut exact cum 
aveau să se desfăşoare următoarele secunde. Inima şi-a 
încetinit bătăile, iar sunetul lor a început să-i bubuie în 
cap. Timpul se scurgea cu mare încetineală. Citise multe 
cărţi în care moartea era prezentă ca personaj - o forţă 
palpabilă într-o încăpere. Acum exista o asemenea forţă în 
încăpere, un vizitator tăcut în acelaşi spaţiu cu ea. 

— Trebuie să plec, a spus, cu voce îngroşată. 

A dat să o ia spre chepeng, iar persoana s-a mişcat şi ea 
în aceeaşi direcţie. Parcă erau piese pe o tablă de şah, 
negociindu-şi mutările către un final inevitabil. 

— Ştii că nu pot să te las să pleci, a spus persoana. Aş 
vrea să pot. 

— Poţi, a spus Dottie. Ştiu să ţin un secret. 

Strângea la piept cartea cu Sherlock Holmes. Nu i se 
putea întâmpla nimic rău cât îl ţinea în mâini pe Sherlock 
Holmes. Sherlock avea s-o salveze. 

— Te rog, a spus ea. 

— Îmi pare tare rău, a spus vizitatorul pe un ton care 
părea sincer întristat. 

Mai rămăsese exact o mişcare de făcut şi Dottie ştia că 


e 16 - 


era o mişcare proastă. Dar când nu mai ai pătrate pe care 
să te mişti pe tablă, faci ce trebuie să faci. Se aruncă spre 
deschiderea din podea. Nu era timp să încerce să ajungă la 
scară - a lăsat cartea să cadă şi a sărit în gaura neagră. Cu 
mâinile întinse orbeşte. Degetele i-au alunecat pe treptele 
scării, dar nu a reuşit să se apuce de ele. Cădea. Podeaua a 
întâmpinat-o cu o cumplită finalitate. 

Când a aterizat, a avut o clipă pulsatorie de conştienţă. 
Durerea era aproape dulce şi în jurul ei se acumula ceva 
cald. Persoana cobora scara. Dottie a încercat să se mişte, 
să se târască pe podea, dar n-avea niciun sens. 

— Îmi pare nespus de rău că ai venit aici, a spus 
vizitatorul. Nespus de rău. 

Când întunericul a venit s-o ia pe Dottie, a învăluit-o 
rapid şi total. 


FRAGMENT DIN CRIMELE DE PE MUNTE: AFACEREA 
ELLINGHAM 


Academia Ellingham era situată la jumătatea 
distanţei dintre poalele şi vârful muntelui numit în mod 
oficial Muntele Morgan. Însă nimeni nu-i spunea 
Muntele Morgan. Localnicii îi spuseseră dintotdeauna 
Muntele Secure sau „Marele Topor” din cauza 
protuberanţei din vârf, care semăna cu uneltele 
respective. 

Spre deosebire de munţii din jur, care atrăgeau 
schiori şi turişti, Muntele Secure era în mare parte 
împădurit şi neexploatat. lubitorilor de drumeţii le 
plăcea, la fel şi singuraticilor şi ornitologilor amatori şi 
celor care iubeau izvoarele de munte şi îşi doreau să se 
piardă în pădure. În 1928, când îl descoperise Albert 
Ellingham, oamenii evitau Marele Topor. Nu existau 
drumuri, nici măcar forestiere, care să ducă spre el. 
Codrul era prea des, râul prea adânc. Cădeau prea 
multe stânci. Era prea sălbatic şi straniu. 

Conform legendelor, Albert Ellingham a dat peste 


e 17» 


acest loc din greşeală, încercând să ajungă la 
Burlington, la Yacht Club. Cum de-a nimerit accidental 
pe versantul unui munte nelocuit în 1928, nu se ştie, 
dar el reuşise şi a proclamat locul ca fiind perfect. Visa 
de mult timp să întemeieze o şcoală care să funcţioneze 
după propriile lui principii şi idealuri - învăţătura ca 
joc, un amestec de elevi bogaţi şi săraci, toată lumea să 
înveţe împreună, fiecare în ritmul propriu. Aerul de aici 
era curat, cântul păsărilor era pur. Nimic nu le-ar fi 
distras atenţia elevilor de la scopul lor. 

Ellingham a cumpărat un lot imens la un preţ de trei 
ori mai mare decât preţul de pornire. A durat câţiva ani 
să creeze cu dinamită o suprafaţă plată suficient de 
mare ca să construiască şcoala. Au fost tăiate drumuri 
forestiere. Compania de telefonie a tras fire şi a instalat 
pe traseu câteva telefoane publice. Incet, dar sigur, 
Muntele Secure a fost conectat la lume printr-un drum 
noroios, câteva cabluri şi un flux de oameni şi 
materiale. 

Academia Ellingham, aşa cum urma să fie cunoscută, 
nu avea să fie doar o şcoală - familia Ellingham şi-a 
construit şi ea o casă acolo, fix în inima campusului. Şi 
nu era orice casă. Era cea mai grandioasă reşedinţă din 
tot statul Vermont, mare cât cele mai mari clădiri din 
Burlington şi Montpellier. 

Albert Ellingham a vrut să trăiască în mijlocul 
experimentului său, în centrul lui educațional. 
Domeniul era plin de statui. Proprietatea era brăzdată 
în lung şi-n lat de alei care nu aveau nicio logică. Se 
zvonea că Ellingham şi-a urmărit una dintre pisici şi a 
pus să se facă poteci pietruite de-a lungul tuturor 
traseelor pe care le alegea aceasta, fiindcă el considera 
că „pisicile ştiu cel mai bine”. Zvonul nu era adevărat, 
dar pe Ellingham îl distra aşa de tare, că a apărut un alt 
zvon, cum că el ar fi răspândit primul zvon. 

Apoi mai erau tunelurile, ferestrele false, uşile care 
nu duceau nicăieri... toate glumiţele arhitecturale care-l 
amuzau enorm pe Albert Ellingham şi făceau ca 


e 18 + 


petrecerile lui să fie scandalos de distractive. Se 
spunea că nici măcar el nu ştia locul fiecărui tunel sau 
spaţiu şi că permisese diverşilor arhitecţi să adauge 
fiecare câteva ca să-i ofere nişte surprize plăcute. Pe 
scurt, era idilic şi fantastic şi poate că ar fi rămas aşa, 
dacă n-ar fi fost noaptea aceea ceţoasă din aprilie 1936, 
când a dat atacul Maestrul minciunilor. 

Şcolile pot fi celebre pentru multe lucruri: rezultate 
academice, absolvenţi, echipe sportive. 

Dar nu ar trebui să fie celebre pentru crime. 


e 19 œ 


1 


— Elanul e o minciună, a spus Stevie Bell. 

Mama ei s-a întors spre ea cu o expresie pe care o afişa 
deseori - puţin obosită, forţată să reacționeze din pură 
obligaţie parentală la ce avea să spună Stevie. 

— Poftim? întrebă. 

Stevie arătă pe geamul microbuzului. 

— Vezi ăla? şi-a îndreptat Stevie degetul spre un 
indicator pe care scria doar ELAN. Am trecut pe lângă 
cinci de-astea. Adică o mulţime de promisiuni. Nici măcar 
un elan. 

— Stevie... 

— Au promis şi căderi de stânci. Unde sunt căderile 
mele de stânci? 

— Stevie... 

— Cred cu tărie în publicitatea bazată pe adevăr, a spus 
Stevie. 

Aceste vorbe au avut ca rezultat o lungă pauză. Stevie şi 
părinţii ei avuseseră numeroase conversații despre natura 
adevărului şi a faptelor, iar în orice altă zi, acest schimb de 
replici ar fi erupt într-o ceartă. Nu şi azi. Parcă au decis, 
printr-un fel de înţelegere reciprocă nerostită, că aveau să 
lase de la ei. 

La urma urmelor, nu te muţi în fiecare zi de acasă lao 
şcoală cu internat. 

— Nu-mi place că nu ni se permite să urcăm cu maşina 
până în campus, a spus tatăl ei pentru probabil a opta oară 
în acea dimineaţă. 

Dosarul cu informaţii de la Ellingham fusese foarte clar 
în această privinţă: NU ÎNCERCAŢI SĂ ADUCEŢI ELEVII 
CU MAŞINA PÂNĂ LA ŞCOALĂ. VEŢI FI OBLIGAȚI SĂ 
LĂSAȚI MAŞINILE LA POARTA DE LA POALELE 
MUNTELUI. FĂRĂ EXCEPŢIE. 

Această cerinţă nu ascundea nicio intenţie infamă - 
motivul era foarte bine explicat. Campusul nu fusese 
gândit pentru un număr mare de maşini. Era un singur 


e 20 - 


drum către el şi nu exista parcare. Ca să ajungi sau să 
pleci de-acolo, luai microbuzul academiei. Părinţii ei nu 
priviseră cu ochi buni chestia asta, de parcă un loc la care 
se ajungea greu cu maşina era, cumva, inerent suspect şi 
încălca libertatea lor fundamental americană, dăruită de 
Dumnezeu, de a merge cu maşina oriunde doreau. 

Dar regulile erau reguli, aşa că familia Bell stătea pe 
scaune în microbuz - unul de calitate, cu douăsprezece 
locuri, ferestre fumurii şi un ecran video care nu făcea 
decât să reflecte slab reflexia ferestrei. La volan era un 
bărbat mai vârstnic, cu păr argintiu. Nu vorbise de când îi 
luase în urmă cu cincisprezece minute de la popas şi chiar 
şi atunci nu spusese decât „Stephanie Bell?” şi „Staţi unde 
vreţi. Nu mai e altcineva.” Stevie auzise de această celebră 
reticenţă a nativilor din Vermont şi că le spuneau celorlalţi 
„oameni de şes”, dar tăcerea lui avea ceva straniu. 

— Uite, dacă te răzgândeşti... i-a spus încet mama ei. 

Stevie îşi încleştă mâinile de braţele scaunului. 

— N-o să mă răzgândesc. Am ajuns. Aproape. 

— Ziceam şi eu... a adăugat mama ei, apoi s-a oprit. 

Era o altă conversaţie cicălitoare. Dimineaţa era plină de 
cele mai tari hituri, dar şi ceva material nou. 

Stevie se uită în spate pe geam cum imaginea 
orizontului de un albastru mistic al Vermontului dispărea, 
înghițită de copaci şi pereţi de stâncă golaşă, care 
mărgineau drumul tăiat în munte. Creşterea lentă a 
altitudinii făcea ca urechile să-i pocnească în timp ce 
mergeau mai departe pe I-89, îndepărtându-se de 
Burlington, Vermont, şi intrând tot mai adânc în sălbăticie. 
Simţind că discuţia era în mod normal încheiată, şi-a pus 
căştile în urechi. Când a dat să apese Play, mama ei a 
atins-o pe braţ. 

— Poate că nu e cel mai bun moment să asculţi poveştile 
alea sinistre cu crime, a spus. 

— Crime reale, a răspuns Stevie înainte să se poată opri. 

Corectarea o făcea să pară pedantă. Şi-apoi, fără certuri. 
Fără certuri. 

Stevie scoase mufa căştilor şi încolăci firul. 


e 21 œ» 


— Mai ai veşti de la prietena ta? a întrebat mama ei. 
Jazelle? 

— Janelle, a corectat-o Stevie. Mi-a trimis un mesaj ca 
să-mi spună că era în drum spre aeroport. 

— Ce bine, a spus mama ei. O să-ţi prindă bine să ai 
prieteni. 

Fii drăguță, Stevie. Nu-i spune că ai deja prieteni. Ai o 
mulțime de prieteni. Nu contează că mulţi dintre ei sunt 
oameni pe care îi cunoşti doar online, de pe forumuri de 
discuţii pe teme de crime şi cazuri nerezolvate. Părinţii ei 
habar nu aveau că puteai să cunoşti oameni şi în afara 
scolii şi că nu era nimic bizar, şi că internetul era modul 
prin care găseai oameni cu aceleaşi preocupări ca ale tale. 
Şi, bineînţeles, avea prieteni şi la şcoală, dar niciodată aşa 
cum aveau alte fete, lucru care se pare că presupunea 
petreceri în pijamale şi machiaj şi mers la mall. 

Dar asta nu mai conta acum. Viitorul era aici, în munţii 
învăluiţi în ceaţă. 

— Deci, ce ziceai că o interesează pe Janelle? a întrebat 
mama ei. 

— Ingineria, a spus Stevie. Face lucruri. Maşinării, 
aparate. 

Urmă o tăcere sceptică. 

— Iar băiatul ăla, Nate, e scriitor? a spus mama. 

— Băiatul Nate e scriitor, a confirmat Stevie. 

Aceştia erau ceilalţi doi colegi din anul întâi despre care 
ştia că urmau să locuiască în noul cămin al lui Stevie. 
Despre cei din anul doi nu ţi se spunea nimic. Din nou, 
acestea erau informaţii care circulaseră săptămâni în şir în 
jurul mesei din bucătărie a familiei Bell - Janelle Franklin 
era din Chicago. Era reprezentanta naţională a 
organizaţiei GROWING STEMS, un program care încuraja 
fetele de culoare să intre în domeniile ştiinţei, tehnologiei, 
ingineriei şi matematicii. Stevie primise o mulţime de 
informaţii, cum ar fi faptul că Janelle fusese prinsă 
reparând (cu succes) prăjitorul de pâine la vârsta de şase 
ani. Stevie ştia tot ce-i plăcea lui Janelle: să facă maşinării 
şi dispozitive, să sudeze şi să lipească, să-şi întreţină 


e 22 œ» 


panourile de Pinterest dedicate tehnicilor de organizare, 
fetele cu ochelari, romanele pentru adolescenţi, cafeaua, 
pisicile şi cam orice serial TV. 

Stevie şi Janelle comunicau deja regulat prin mesaje. 
Deci ăsta era un lucru bun. Prietena numărul unu. 

Celălalt boboc din Casa Minerva era Nate Fisher. Nate 
spunea mai puţine şi nu răspundea niciodată la mesaje, 
dar despre el erau mai multe informaţii de aflat. Nate 
publicase o carte numită Cronicile Argint de lună când 
avea 14 ani - şapte sute de pagini de naraţiune fantastică, 
scrise în câteva luni, publicate mai întâi online, apoi 
tipărite. Se spunea că acum lucra la cartea a doua din 
seria Argint de lună. 

Acesta era genul de oameni acceptaţi la Academia 
Ellingham. 

— Par să fie nişte persoane impresionante, a spus tatăl 
ei. Şi tu eşti la fel. Suntem mândri de tine. Ştii asta. 

Stevie pricepea mesajul codificat în acele propoziţii: 
Chiar dacă te iubim, nu pricepem în ruptul capului de ce ai 
fost primită la şcoala asta, copilă ciudată apărută din noi. 

Aşa fusese toată vara, acest amestec bizar de mândrie 
mărturisită şi îndoială nerostită, ambele apărute pe fondul 
buimăcelii stârnite de toată această înşiruire de 
evenimente. Părinţii lui Stevie nu ştiuseră când contactase 
ea Academia Ellingham. Nu era genul de şcoală la care 
mergeau cei din familia Bell. De aproape un secol, 
academia fusese căminul unor genii creatoare, al unor 
gânditori revoluționari şi al unor mari inovatori. Ellingham 
nu avea formular de înscriere, nu avea listă de condiţii, nu 
avea niciun fel de instrucţiuni în afară de îndemnul: „Dacă 
vrei să ocupi un loc la Academia Ellingham, te rugăm să ne 
contactezi.” 

Atât. 

O frază simplă, care îi înnebunea pe toţi elevii ambiţioşi. 
Oare ce voiau? Ce căutau? Era ca o ghicitoare dintr-un 
basm sau o povestire fantastică - ceva ce te pune vrăjitorul 
să faci înainte să-ţi dea voie să intri în Peştera Secretelor. 
Înscrierea la o şcoală ar fi trebuit să includă liste de 


e 23» 


condiţii rigide şi note la examene şi eseuri şi recomandări 
şi poate chiar o mostră de sânge şi fredonarea a două 
măsuri dintr-un spectacol muzical la modă. Nu şi la 
Ellingham. Trebuia doar să baţi la uşă. Doar să baţi la uşă 
în modul acela special, corect, pe care refuzau să ţi-l 
descrie. Nu trebuia decât să iniţiezi contactul prin... ceva. 
Căutau o sclipire. Dacă vedeau în tine acea sclipire, puteai 
fi unul dintre cei cincizeci de elevi pe care îi primeau în 
fiecare an. Cursurile durau doar doi ani, doar primul şi 
ultimul an de liceu. Nu plăteai nimic. Dacă intrai, totul era 
gratuit. Trebuia doar să intri. 

Microbuzul a virat pe banda de ieşire de pe autostradă şi 
a tras la un alt popas, unde aştepta o altă familie. O fată şi 
părinţii ei îşi studiau telefoanele. Fata era foarte drăguță, 
cu păr lung şi negru. 

— Ce păr frumos are! a spus mama lui Stevie. 

Deşi vorbea despre altcineva, bătea apropo la părul lui 
Stevie, pe care şi-l tăiase singură în baie la începutul 
primăverii, într-un puseu de reinventare personală. Mama 
ei plânsese când văzuse părul blond al lui Stevie în 
chiuvetă şi o dusese la coafor ca să i-l fileze şi să-i dea o 
formă. Părul fusese unul din principalele motive de certuri, 
care ajunseseră până în punctul în care părinţii îi 
spuseseră că, drept pedeapsă, n-aveau să-i dea voie să 
meargă la Ellingham... dar până la urmă cedaseră. 
Amenințarea fusese făcută într-un moment de furie. Mama 
ei ţinuse mult la părul lui Stevie, şi, într-un fel, de-asta 
hotărâse Stevie să renunţe la el. Totuşi principalul motiv 
fusese că fata credea că-i stă mai bine cu el scurt. 

Aşa era. Tunsoarea scurtă, ciufulită, i se potrivea şi era 
uşor de întreţinut. Mai fuseseră probleme când şi-l vopsise 
roz, şi albastru şi-apoi roz cu albastru. Dar acum revenise 
la normal: blond-cenuşiu, scurt. 

Bagajele fetei au fost încărcate în compartimentul de 
sub microbuz, iar ea şi familia sa au urcat. Toţi trei erau 
bruneţi, cu un aer studios, cu ochi mari, încadraţi de 
ochelari. Arătau ca o familie de bufniţe. S-au schimbat 
saluturi politicoase, mormăite, iar fata şi familia ei s-au 


e 24» 


aşezat în spatele familiei Bell. Stevie a recunoscut-o pe 
fată din ghidul trimis celor din anul întâi, dar nu-şi amintea 
cum o chema. 

Mama ei o înghionti, dar Stevie încercă să o ignore. Fata 
se uita iar în telefon. 

— Stevie! 

Trase adânc aer în piept. Trebuia să se aplece peste 
mama ei ca s-o strige pe fată, care era cu un rând mai în 
spate, pe cealaltă parte a culoarului. Jenant. Dar trebuia s- 
o facă. 

— Salut, a spus Stevie. 

Fata ridică ochii. 

— Salut! a spus ea. 

— Eu sunt Stevie Bell. 

Fata a clipit încet, digerând informaţia. 

— Germaine Batt, a spus. 

Doar atât s-a sinchisit să spună. Stevie a dat să se 
îndrepte la loc în scaun, cu senzaţia că ambele părți 
făcuseră un efort lăudabil, dar mama ei a înghiontit-o din 
nou: 

— Împrieteneşte-te cu ea, a şoptit. 

Puţine cuvinte dau fiori mai reci decât acest 
împrieteneşte-te. Ordinul de a crea o legătură cu fata îi 
îngheţă lui Stevie sângele în vene. Voia căderi de stânci. 
Dar ştia ce avea să se întâmple dacă ea nu vorbea... aveau 
să vorbească părinţii ei. lar dacă se porneau părinţii ei, se 
putea întâmpla orice. 

— Vii de departe? a întrebat Stevie. 

— Nu, a spus Germaine ridicând ochii din telefon. 

— Noi venim din Pittsburgh. 

— Aha, a spus Germaine. 

Stevie s-a lăsat la loc în scaun, s-a uitat la mama ei şi a 
ridicat din umeri. Nu putea s-o oblige pe Germaine să 
vorbească. Mama ei îi spuse din priviri: ei, măcar ai 
încercat. O bilă albă pentru efort. 

Microbuzul trepidă când ieşi de pe autostradă şi-o luă pe 
un drum mai îngust, denivelat, de-a lungul căruia se 
înşirau magazine şi ferme şi panouri de reclame la schiat, 


e 25» 


sticlărie şi dulciuri cu sirop de arțar. Apoi clădirile s-au 
rărit şi au început iar terenurile agricole, pe care nu se 
vedeau decât camioane vechi şi roşii şi din când în când 
câte-un cal. 

Urcau tot mai mult, prin pădure. 

Deodată, microbuzul luă o curbă strânsă şi-o apucă 
printre copaci, azvârlind-o pe Stevie într-o parte, cât pe ce 
s-o arunce din scaun. Pe un mic indicator maro-roşcat scria 
cu litere aurii: Către Academia Ellingham. Era aşa de 
discret, de parcă şcoala se ascundea în mod deliberat. 

Drumul pe care erau acum abia dacă putea fi numit 
drum. Cu mare generozitate putea fi numit potecă. In 
realitate, era de fapt o fisură artificială în peisaj - o 
cicatrice  şerpuită pe obrazul pădurii. La început, 
microbuzul a luat-o în jos, foarte repede, gonind spre unul 
din cursurile de apă care mărgineau proprietatea. La bază 
era o construcţie la care te puteai referi în glumă ca fiind 
un pod, ce părea făcut din lemn, frânghii şi vise. Parapeţii 
săi aveau cam jumătate de metru înălţime, iar podul părea 
gata să se prăbuşească dacă păşea pe el un iepure mai 
dolofan. 

Microbuzul a trecut în goană peste el. Podul s-a scuturat 
violent, scaunul lui Stevie zgâlţâindu-se. 

Apoi au luat-o iar în sus, într-un unghi rezervat de obicei 
telescaunelor şi avioanelor la desprinderea de pe pistă. 
Dar nimic nu putea opri microbuzul. Umbra copacilor 
întuneca total poteca. Ramurile zgâriau laturile vehiculului 
ca zeci de unghii. Microbuzul a scos nişte zgomote 
scrâşnite, părând să lupte din răsputeri ca să urce poteca 
tot mai îngustă. Stevie ştia că n-avea de ce să se teamă, 
dar microbuzul părea să sfideze înseşi forţele universului 
ca să se caţăre pe această potecă. Era puţin probabil ca 
aceasta să fie cursa - cu ea şi părinţii ei - în timpul căreia 
microbuzul să cedeze şi să o ia la vale cu spatele, înapoi pe 
unde venise, scăpat de sub control, gonind de capul lui ca 
să se prăbuşească orbeşte în râu şi în dulcele întuneric 
rece, acvatic... dar nu se ştia niciodată. 

Panta devenea tot mai lină şi copacii făceau loc unei 


e 26 - 


poteci mai netede, care se deschidea către o privelişte cu 
păşuni verzi. Microbuzul s-a apropiat de o poartă păzită de 
două statui pe piedestaluri, creaturi înaripate cu chipuri 
surâzătoare şi ochi goi, cu patru labe şi cozi. 

— Ce îngeri ciudaţi! a spus mama ei întinzând gâtul ca 
să se uite. 

— Nu sunt îngeri, a spus Stevie. Sunt sfincşi. Creaturi 
mitice care te pun să dezlegi ghicitori înainte să-ţi dea voie 
să intri undeva. Dacă greşeşti, te mănâncă. Ca în Oedip. 
Ghicitoarea Sfinxului. Ala e un sfinx. A nu se confunda cu 
Spanx, care e o armă eficientă din arsenalul complexului 
industriei regimurilor de slăbire. 

Mama ei i-a aruncat din nou acea privire. Noi ne-am cam 
dorit genul de fată care iese în oraş, se duce la 
cumpărături, merge la balul de absolvire, şi ne-am ales cu 
ciudata asta cam înfricoşătoare, pe care o iubim, dar 
despre ce naiba tot vorbeşte? 

Uneori lui Stevie îi era milă de părinţii ei. Ideea lor 
despre ce e interesant era incredibil de limitată. N-aveau 
să se distreze niciodată aşa de bine ca ea. 

Germaine se uita la Stevie cu ochi mari, luminoşi. 
Expresia ei era la fel de indescifrabilă ca a sfincşilor. 

În clipa aceea, o pătură de îndoială se lăsă peste tot ce 
însemna mintea lui Stevie. N-ar fi trebuit să fie primită 
aici. Scrisoarea greşise adresa, venise la altă Stevie decât 
cea care trebuia. Era un truc, o glumă, o eroare cosmică. 
Nimic din toate astea nu putea fi real. 

Dar, chiar dacă toate aceste lucruri erau adevărate, era 
prea târziu, fiindcă ajunseseră la Academia Ellingham. 


e 27» 


2 


Primul lucru pe care l-a văzut Stevie a fost spaţiul verde 
circular, cu o fântână arteziană în mijloc şi o statuie a lui 
Neptun care te întâmpina printre stropii de apă. Zona 
verde era înconjurată de o perdea groasă de copaci. 
Printre spaţiile dintre ei se iţeau cu sfială fragmente de 
clădiri, frânturi de cărămidă, piatră şi sticlă. În capătul 
îndepărtat al rondului, gazda întregii poveşti, se afla o vilă 
grandioasă: Casa Mare, un conac gotic fantezist, cu zeci de 
ferestre ca de catedrală, patru arcade în jurul uşii şi 
acoperişul cu mai multe vârfuri. 

Pentru o clipă, Stevie aproape că amuţi. Văzuse sute de 
fotografii ale domeniului Ellingham. Cunoştea hărţile şi 
unghiurile şi priveliştile. Dar când s-a trezit aici, pe peluza 
imensă, în aerul proaspăt, rarefiat, auzind susurul apei în 
fântâna lui Neptun şi simțind pe faţă razele de soare... a 
început să i se învârtă capul. 

Şoferul a descărcat valizele lui Stevie din burta 
microbuzului, împreună cu trei sacoşe cu provizii pe care 
părinţii ei insistaseră să le ia. Erau jenant de grele, pline 
ochi cu gigantice recipiente de plastic cu unt de arahide, 
prafuri pentru ceai rece, o tonă de gel de duş, produse de 
igienă şi alte lucruri cumpărate la reducere. 

— Trebuie să-i dăm bacşiş? a întrebat mama ei încet, în 
timp ce toate acestea erau descărcate din microbuz. 

— Nu, a spus Stevie, forţându-se să pară sigură pe ea. 

Habar nu avea dacă se dădea bacşiş şoferului şcolii sau 
nu. Asta nu apărea nicăieri în documentarea pe care-o 
făcuse. 

— Eşti bine? a întrebat tatăl ei. 

— Înî, a spus, sprijinindu-se de valiză. Doar că e... 
incredibil de frumos. 

— E altceva, a spus el. Asta e clar. 

O maşinuţă încăpătoare de golf a întors pe alee şi s-a 
oprit în faţa lor. Un bărbat i-a salutat. Era mai tânăr ca 
şoferul, poate să fi avut 30 şi ceva de ani, solid şi 


e 28 œ» 


musculos, îmbrăcat în bermude uzate largi, cu multe 
buzunare, şi un tricou polo cu emblema Ellingham. Era 
genul de persoană normală, dintr-o bucată, care i-a făcut 
pe părinţii ei să se relaxeze, aşa că s-a relaxat şi Stevie. 

— Stephanie Bell? a întrebat el. 

— Stevie, l-a corectat ea. 

— Eu sunt Mark Parsons, a spus. Administratorul 
domeniului. Ai primit Minerva. E o casă frumoasă. 

Lucrurile lui Stevie şi toată familia Bell au fost încărcate 
în maşinuţă. Germaine şi familia ei s-au urcat în alta, care 
a pornit în direcţia opusă. 

— Toată lumea vrea să primească Minerva, a adăugat 
Mark când nu mai putea fi auzit de cealaltă familie. E cea 
mai bună casă. 

Proprietatea era plină de cărări pietruite netede, care se 
întortocheau printre crânguri. Au mers pe sub frunzişul 
care arunca o umbră deasă, iar Stevie şi părinţii ei au 
căzut într-o tăcere impresionată, intimidaţi de clădirile 
şcolii. Unele erau mari, grandioase, din piatră şi cărămidă 
roşie, legate între ele de arcade gotice şi cu colţurile 
îmblânzite de mici turnulețe. Unele erau dezgolite şi 
impunătoare, în timp ce altele erau înfăşurate complet în 
iederă, încât arătau ca nişte cadouri oferite unui zeu al 
pădurii. Acesta era departe de liceul ei de cartier. Acesta 
era în mod evident un centru educaţional. 

In spatele copacilor se vedeau statui greceşti şi romane 
din piatră albă, rece, stând singuratice în luminişuri. 

— Cineva şi-a făcut de cap la magazinul de grădinărit, a 
spus tatăl ei. 

— A, nu, a răspuns Mark, conducând maşinuţa pe lângă 
un grup de capete cu ochi inexpresivi şi goi, dar cu 
expresii hotărâte, care-i făceau să semene foarte mult cu 
un comitet pe cale să ia o decizie importantă. Toate 
acestea sunt originale, a adăugat el. Statui valorând o 
avere, lăsate în aer liber. 

Cinstit vorbind, poate că erau prea multe statui. Poate 
că cineva ar fi trebuit să stea de vorbă cu Albert Ellingham 
şi să-i spună să o lase mai moale cu achiziţionarea 


e 29 œ 


statuilor. Dar Stevie şi-a spus că dacă eşti destul de bogat 
şi destul de celebru, poţi să faci cam orice vrei cu bârlogul 
tău din creierii munţilor. 

Maşinuţa de golf a oprit în faţa unei case joase, 
respectabile, construite din cărămizi roşii şi aurii care 
alternau. Părea să aibă mai multe secţiuni - în dreapta era 
o porţiune mare care arăta ca o casă obişnuită, apoi într-o 
parte era o extensie care se termina cu un turn. Toată 
clădirea era acoperită cu un strat de iederă canadiană 
ascunzând chipurile în basorelief de sub acoperiş şi de 
deasupra ferestrelor. Uşa era vopsită într-un albastru-viu 
şi era larg deschisă, lăsând să intre adierea vântului şi 
muştele. 

Stevie şi părinţii ei au intrat într-o încăpere ce părea a fi 
un fel de cameră comună, cu podea din piatră şi un 
şemineu lat, în jurul căruia erau balansoare. Camera era 
răcoroasă şi umbrită şi încă mai mirosea a lemn şi focuri 
demult stinse. Era decorată cu un tapet roşu catifelat un 
pic prea încărcat, mai ales dacă erai claustrofob, şi un cap 
de elan pe perete care purta o coroană cu luminiţe de 
Crăciun. În încăpere mai erau un hamac atârnat lângă foc, 
nenumărate perne pe podea, o canapea mov uzată, dar 
care arăta teribil de confortabilă, şi o masă din lemn 
masiv, care ocupa cea mai mare parte a spaţiului. Pe masă 
erau o cutie de pescar, cu multe compartimente pentru 
cârlige şi momeli, şi nişte obiecte micuţe care arătau a 
materiale pentru lucru manual - mărgele sau alte chestii 
misterioase folosite la împodobirea albumelor de amintiri. 
Din peretele de lângă uşă ieşeau opt cuiere mari, de vreo 
douăzeci sau douăzeci şi cinci de centimetri lungime - mult 
prea mari pentru haine. Stevie a atins unul cu vârful 
degetului, ca o manifestare fizică a întrebării: Ce mai eşti 
şi tu? 

— Bună! 

Stevie s-a întors şi a văzut o femeie ieşind din bucătăria 
mică, ţinând în mână o cană de cafea. Avea capul ras, cu 
doar o urmă de puf pe el, şi o siluetă minionă, dar extrem 
de musculoasă şi bronzată. Avea braţele tatuate elegant cu 


e 30 - 


mâneci din flori. Purta un tricou larg pe care scria MOR 
DUPĂ SĂPĂTURI şi pantaloni scurţi cu buzunare, care 
lăsau să se vadă o pereche de picioare puternice şi 
păroase. 

— Stephanie? a întrebat-o femeia. 

— Stevie, a precizat ea din nou. 

— Sunt dr. Nell Pixwell, a spus femeia dând mâna cu 
fiecare membru al familiei. Spuneţi-mi Pix. Sunt 
directoarea Casei Minerva. 

Stevie îndrăzni să se uite mai bine la obiectele 
minuscule de lângă cutia cu momeli. La o examinare mai 
atentă, şi-a dat seama că nu erau materiale pentru lucru 
manual - erau dinţi. O grămadă de dinţi disparaţi. Aici. Pe 
masă. Stevie nu ştia dacă erau adevăraţi sau falşi şi nu era 
sigură că asta avea vreo importanţă. O masă plină de dinţi 
e o masă plină de dinţi. 

— Aţi avut o călătorie plăcută? a întrebat Pix împărțind 
rapid dinţii rămaşi pe masă în compartimentele cutiei. 

(Pâc, a făcut un dinte când a căzut în cutia de plastic. 
Pâc!) 

— Scuze, tocmai făceam puţină ordine în lucrurile astea. 
Ai ajuns cel mai devreme... 

(Pâc, a făcut un molar.) 

— Vrea cineva cafea? 

Grupul a fost condus în bucătărioara casei, unde fiecare 
a primit o cană de cafea şi Pix le-a explicat părinţilor lui 
Stevie cum stătea treaba cu mâncarea. Micul dejun era 
servit în casă, iar celelalte mese, în sala de masă. Elevii 
veneau şi-şi făceau aici de mâncare oricând doreau şi 
exista un sistem de comandat alimente online. Când s-au 
întors în camera comună, mama lui Stevie a decis să 
abordeze subiectul cel mai evident: 

— Ăia sunt dinţi? a întrebat. 

— Da, a spus Pix. 

Nu le-a fost oferită imediat nicio explicaţie, aşa că Stevie 
a intervenit: 

— Dr. Pixwell e specialistă în bioarheologie, a spus ea. 
Face săpături arheologice în Egipt. 


e 31 œ 


— Exact, a spus Pix. Mi-ai citit biografia pe site-ul şcolii? 

— Nu, a spus Stevie. Dinţii, tricoul, ai pe încheietură un 
tatuaj cu Ochiul lui Horus, pe ambalajul ceaiului de 
muşeţel din bucătărie explicaţiile sunt în arabă şi ai pe 
frunte o dungă albă de la o pălărie sau bandană. Am ghicit. 

— Sunt extrem de impresionată, a spus Pix dând din cap 
aprobator. 

Pentru o clipă, s-a lăsat tăcerea. O muscă bâzâia în jurul 
capului lui Stevie. 

— Stevie se crede Sherlock Holmes, a spus tatăl ei. 

li plăcea să facă remarci de genul ăsta, care păreau 
glume şi poate că la un anumit nivel erau bine 
intenţionate, dar aveau întotdeauna o tentă ironică. 

— Cine nu şi-ar dori să fie Sherlock Holmes? a spus Pix, 
zâmbind şi privindu-l în ochi. Când eram mică, citeam mai 
ales Agatha Christie, fiindcă a scris mult despre 
arheologie, dar toată lumea îl iubeşte pe Sherlock. Haideţi 
să vă arăt casa... 

In acea clipă, cu acea unică frază, Pix a câştigat pe vecie 
loialitatea lui Stevie. 

Cele şase camere ale elevilor din Casa Minerva erau 
poziţionate toate pe latura aflată în stânga camerei 
comune: trei camere jos şi trei sus. La parter era o baie 
comună, cu gresie şi faianţă care n-aveau cum să nu fie 
originale, fiindcă nimeni nu mai producea culoarea aceea. 
Dacă era să numească acea nuanţă, Stevie i-ar fi zis 
„somon cu indigestie”. 

La capătul coridorului se afla o uşă mare care dădea în 
turnuleţ. 

— Aici avem ceva mai deosebit, a spus Pix deschizând 
uşa. Inainte să se deschidă şcoala, Minerva era folosită 
pentru invitații lui Ellingham, aşa că are nişte 
particularităţi care nu se găsesc în celelalte cămine... 

A dat uşa de perete, dezvăluindu-le o magnifică încăpere 
rotundă, o baie, cu un tavan înalt. Podeaua era acoperită 
cu dale de un gri-argintiu sidefat. În centru era o cadă 
mare, cu picioare de leu. Ferestrele lungi aveau vitralii 
înfăţişând flori şi viţe stilizate, care scăldau încăperea în 


e 32 œ 


curcubeie. 

— Încăperea asta e foarte populară în sesiuni, a spus 
Pix. Elevilor le place să înveţe în cadă, mai ales când e frig. 
Altfel nu prea e folosită, fiindcă avem o mică problemă cu 
păianjenii. Şi acum, hai să-ţi arăt camera ta! 

Stevie a decis să ignore ceea ce tocmai auzise despre 
păianjeni şi a mers mai departe, către camera ei, Minerva 
Doi. Minerva Doi mirosea de parcă se cocea de luni de zile 
la foc mic şi avea aerul îngroşat de izul unui spaţiu închis, 
amestecat cu cel de vopsea proaspătă şi lac de mobilă. Una 
dintre cele două ferestre cu ochiuri multiple, care dădeau 
spre faţa casei, fusese deschisă în încercarea de a aerisi 
camera, dar adierea era prea leneşă. Două muşte intraseră 
şi dansau sub tavanul înalt. Pereţii aveau o culoare crem, 
dulce, cu care şemineul negru făcea un contrast dur. 

In timp ce aduceau lucrurile lui Stevie, s-a discutat 
despre unde ar trebui pus patul şi dacă se putea intra de 
afară pe geamul ăla şi la ce oră se dădea stingerea. Pix a 
ţinut piept cu uşurinţă întrebărilor (ferestrele se puteau 
deschide de sus şi toate aveau încuietori solide, iar 
stingerea era la zece în timpul săptămânii şi la unsprezece 
în weekend, monitorizată electronic cu ajutorul cardurilor 
de identificare ale elevilor şi de Pix în persoană). 

Mama ei se pregătea să despacheteze bagajele lui 
Stevie, când Pix a intervenit şi i-a târât după ea ca să le 
facă un tur personalizat al campusului, oferindu-i lui Stevie 
un moment de calm. Afară ciripeau păsările şi vântul 
aducea sunetul unor voci îndepărtate. Minerva Doi scoase 
un scârţâit blând când Stevie traversă podeaua. Îşi plimbă 
mâna pe pereţi ca să le simtă textura ciudată - erau 
îngroşaţi de vopseaua atâtor ani, strat peste strat de 
vopsea, care acoperea semnele lăsate de locatarul 
precedent. Stevie văzuse recent un documentar poliţist 
despre cum se pot decoji straturile de vopsea ca să scoţi la 
iveală inscripţii ascunse de decenii. De atunci, îşi dorise cu 
ardoare să umezească şi să cojească un perete, doar ca să 
vadă dacă era ceva dedesubt. 

Probabil că pereţii ăştia aveau poveşti de spus. 


e 33 


13 aprilie 1936, ora 18:45 


Ceaţa se lăsase cu iuţeală în ziua aceea - dimineaţa 
înflorise senină şi strălucitoare, dar imediat după ora 
patru, peste ţinut s-a lăsat o perdea de fum gri-albăstrui. 
Acesta a fost lucrul pe care o mulţime de oameni l-au 
pomenit mai târziu: ceața. Până la sosirea amurgului, totul 
era învăluit într-un întuneric perlat şi nu vedeai nimic la 
doi metri în faţă. Rolls-Royce-ul Phantom se mişca încet 
prin ceaţă, urcând drumul periculos care ducea la 
domeniul Ellingham. A tras pe dreapta la jumătatea aleii 
circulare din faţa Casei Mari. Maşina se oprea întotdeauna 
la jumătate. După ce se dădea jos din maşină, lui Albert 
Ellingham îi plăcea să meargă pe jos către casă şi să 
cuprindă cu privirea regatul montan. A coborât de pe 
bancheta din spate înainte ca maşina să oprească de tot. 
Secretarul lui, Robert Mackenzie, a aşteptat câteva 
secunde înainte să coboare şi el. 

— Trebuie să te duci la Philadelphia, a spus Robert din 
spatele şefului său. 

— Robert, nimeni nu trebuie să se ducă la Philadelphia. 

— Trebuie să te duci la Philadelphia. Şi ar trebui să 
trecem măcar pentru două zile şi pe la biroul din New 
York. 

Ultimul autobuz plin cu bărbaţi care lucrau la etapele 
finale ale construcţiei a trecut pe lângă ei, întorcându-se la 
Burlington şi diversele orăşele de pe parcursul drumului. A 
încetinit pentru ca pasagerii să-i poată face cu mâna 
şefului lor, în semn de rămas-bun. 

— Aţi făcut treabă bună astăzi! le-a strigat Albert 
Ellingham. Ne vedem mâine, băieţi! 

Când s-au apropiat de intrare, majordomul a deschis uşa 
şi cei doi bărbaţi au intrat în magnificul antreu al casei. De 
fiecare dată când intra, Ellingham era încântat de efectul 
încăperii, de felul în care lumina se juca în spaţiu, ricoşând 
din fiecare frântură de cristal, colorată de vitraliile 
scoțiene pe care dăduse o avere, dar meritaseră cheltuiala. 

e 34» 


— Bună seara, Montgomery, a spus Ellingham. 

Vocea lui tunătoare stârni ecouri în atriul deschis. 

— Bună seara, domnule, a spus majordomul, luându-le 
pălăriile şi hainele. Bună seara, domnule Mackenzie. Sper 
că nu a fost o călătorie prea obositoare pe ceața asta. 

— Ne-a luat o veşnicie, a spus Ellingham. Robert mi-a 
vorbit tot drumul numai despre şedinţe şi întâlniri. 

— Spune-i, te rog, domnului Ellingham că trebuie să se 
ducă la Philadelphia, a spus Robert dându-i pălăria. 

— Domnul Mackenzie doreşte să vă informez... 

— Sunt lihnit de foame, Montgomery, a spus Ellingham. 
Ce avem în seara asta? 

— Supă-cremă de ţelină şi file de calcan cu sos de 
migdale, pentru început, domnule, urmate de friptură de 
miel, mazăre cu mentă, sparanghel cu sos olandez şi 
cartofi ă la Lyonnaise, iar la final, un sufleu rece de lămâie. 

— Grozav! Mâncăm cât de repede posibil. Mi-am făcut 
poftă de mâncare. Câţi paraziți mai avem pe-aici? 

— Domnişoara Robinson şi domnul Nair încă sunt cu noi, 
deşi nu s-au simţit prea bine mai toată ziua, aşa că 
bănuiesc că o să fie la masă doar doamna Ellingham, 
domnul Mackenzie şi dumneavoastră, domnule. 

— Bun. Cheamă-i. Hai să mâncăm. 

— Domnule, doamna Ellingham încă nu s-a întors. A ieşit 
după-amiază cu duduia Alice la o plimbare cu maşina. 

— Şi nu s-au întors nici acum? 

— Presupun că ceata trebuie să o fi încetinit, domnule. 

— Pune nişte oameni cu lumini să o aştepte la capătul 
drumului, ca s-o ajute să vadă calea la întoarcere. De cum 
intră în casă, spune-i că ne aşezăm să mâncăm. N-o lăsa 
nici să-şi scoată haina. Adu-o direct la masă. 

— Prea bine, domnule. 

— Hai, Robert, a spus Ellingham luând-o înainte. 
Mergem la mine în birou să jucăm o partidă de Rookt. Şi 
nu încerca să mă refuzi. Nimic nu e mai serios decât un 
joc. 


1 Joc de cărţi pe bază de levate, jucat cu un pachet de cărţi special, 
fără figuri (N.t.). 


e 35» 


Secretarul răspunse profesionist, prin tăcere. Să joace 
diverse jocuri cu şeful său era una din îndatoririle sale 
nenegociabile, iar unul din numeroasele motto-uri ale lui 
Ellingham era „nimic nu e mai serios decât un joc”. De 
aceea elevii aveau întotdeauna acces la jocuri, iar noul joc 
numit Monopoly era obligatoriu pentru elevi, pentru cei 
care locuiau în casă, dar şi pentru personal. Toată lumea 
trebuia să joace măcar o dată pe săptămână, iar acum 
aveau loc campionate lunare. Aşa era viaţa în lumea lui 
Albert Ellingham. 

Robert luă corespondenţa zilei din tăviţă şi o trecu în 
revistă cu ochi de expert, aruncând unele plicuri imediat 
înapoi la locul lor şi îndesându-şi altele sub braţ. 

— Philadelphia, a spus iar. 

Era treaba lui să se asigure că marele Albert Ellingham 
rămânea concentrat la ce avea de făcut, fără să se lase 
distras. Robert se pricepea bine la asta. 

— Bine, bine, pune-o în calendar. Ah...! 

Ellingham luă de pe birou o chitanţă Western Union. 

Aceste bucățele de hârtie erau preferatele lui, să-şi ia 
notițe pe ele. 

— Am început dimineaţă o nouă ghicitoare. Spune-mi 
cum ţi se pare. 

— Răspunsul e, cumva, Philadelphia? 

— Robert, a spus Ellingham cu severitate. Ghicitoarea 
mea. E una bună, cred. Fii atent. Ce-i ambelor părți utilă? 
De duşman ea te piteşte; sau te dă-n vileag mişeleşte? Ei? 
Ce zici? 

Robert a oftat şi s-a oprit din sortarea corespondenţei ca 
să se gândească. 

— E ambelor părți utilă, a repetat el. Ca un spion. Un 
trădător. O persoană duplicitară. 

Ellingham a zâmbit şi i-a făcut semn secretarului său să- 
şi continue şirul gândurilor. 

— Dar, a spus Robert, nu e o persoană. E altceva. Un 
obiect care funcţionează din două direcţii... 

Se auzi o bătaie în uşă şi Ellingham se grăbi să deschidă 
el uşa. 


e 36 - 


— E uşa! a spus deschizând-o cu emfază, dând la iveală 
chipul alb ca varul al majordomului. Uşa! 

— Domnule... a spus Montgomery. 

— O clipă. Pricepi, Robert? Uşa poate fi folosită din 
ambele părţi... 

— Şi poţi să te ascunzi după ea, sau poate arăta unde te- 
ai dus, a spus Robert. Am înţeles. Da... 

— Domnule! a spus Montgomery. 

Tonul lui nerăbdător era complet necunoscut celor doi 
bărbaţi, aşa că l-au privit nedumeriţi. 

— Ce s-a întâmplat, Montgomery? a spus Ellingham. 

— Vă caută cineva la telefon, domnule, a răspuns 
Montgomery. Trebuie să veniţi imediat. Pe telefonul 
administrativ. În cămară. Vă rog, domnule, grăbiţi-vă! 

Comportamentul lui Montgomery era aşa de neaşteptat, 
încât Ellingham s-a supus fără o vorbă. L-a urmat în 
cămară şi a luat receptorul care îi era întins. 

— Soţia şi fiica ta sunt în mâinile noastre, a spus o voce. 


e 37 -- 


3 


Stevie Bell avea o singură dorinţă: voia să vadă un 
cadavru la picioarele ei. 

Nu voia să omoare oameni - nici pe departe! Voia doar 
să fie persoana care afla de ce murise un om, atâta tot. 
Voia să aibă pungi de plastic cu eticheta PROBA şi un 
costum de protecţie din hârtie, cum purtau criminaliştii. 
Voia să fie prezentă în camera de interogatoriu. Voia să 
descurce iţele cazului. 

Ceea ce era foarte bine şi frumos şi probabil că mulţi 
oameni îşi doreau acelaşi lucru dacă ar fi fost mai sinceri 
cu ei înşişi. Dar vechiul ei liceu nu era genul de şcoală 
unde simţea că şi-ar putea exprima pe deplin această 
dorinţă. Vechiul ei liceu era un liceu bun, dacă-ţi plăcea la 
liceu. Nu era prost, nici malefic. Era exact aşa cum trebuia 
să fie: kilometri de linoleum şi neoane zumzăitoare, 
duhoare caldă de cantină inhalată prea de dimineaţă, 
scântei de inspiraţie rapid înăbuşite de lungi perioade de 
rutină plicticoasă şi dorinţa permanentă de a fi în altă 
parte. Şi cu toate că Stevie avea prieteni acolo, niciunul 
dintre ei nu înţelegea pe deplin cât de mult iubea ea 
misterele polițiste. Aşa că scrisese un eseu plin de pasiune 
în care îşi pusese tot sufletul şi-l trimisese mai mult în 
glumă. Ellingham oricum n-avea s-o accepte vreodată. 

Dar celor de la Ellingham le-a plăcut ce citiseră. Şi îi 
dăduseră această cameră. 

Mobila era din lemn şi surprinzător de masivă. Avea o 
comodă mare care s-a clătinat când Stevie a atins-o; lacul 
nu reuşea să acopere numeroasele crestături de pe 
suprafaţa ei. Unele erau doar zgârieturi de uzură, dar 
câteva erau cuvinte şi iniţiale cât se poate de clare. Stevie 
a deschis sertarele şi, spre surprinderea ei, a descoperit că 
în ele erau deja nişte lucruri: o pătură de flanel în carouri, 
o jachetă groasă mov, din polar, cu blazonul Academiei 
Ellingham pe piept, un fel de lanternă militară cu un set 
nou de baterii, un halat albastru din flanel şi nişte rachete 


e 38 - 


cu cleme pe ele. Pe acestea Stevie a trebuit să le scoată ca 
să le studieze câteva minute, până a stabilit că probabil 
erau rachete de zăpadă, iar cuierele mari pe care le văzuse 
lângă uşa de la intrare erau destinate atârnării acestora. 

Stevie ştiuse că se ducea în Vermont şi ştia că în 
Vermont se făcea frig, dar obiectele astea îi sugerau 
supraviețuirea. 

S-a apucat să-şi deschidă cutiile şi genţile. Şi-a scos 
cearşafurile vechi, cenuşii, plapuma dungată pe care o 
avea de la zece ani şi două dintre pernele mai puţin 
îngălbenite din dulapurile de acasă. Uitându-se la aceste 
obiecte în lumina limpede de Vermont, păreau toate cam... 
ponosite. Avea şi câteva lucruri noi, precum obligatoriul 
suport cu produse pentru baie şi şlapii, dar nu se putea 
spune că aceste obiecte înviorau camera. 

Dar nu era nicio problemă. În imaginaţia ei, camera de 
internat avea să arate ca reşedinţa lui Sherlock Holmes din 
Baker Street - sărăcăcioasă, dar cu caracter. 

Şi-a băgat căştile în urechi ca să asculte, în sfârşit, mai 
departe înregistrarea emisiunii descărcate de pe internet. 
Aceasta era despre H.H. Holmes, criminalul în serie din 
Chicago: „... au descoperit numeroasele încăperi din 
castelul morţii creat de Holmes: camerele cu instalaţii de 
gaz, camera spânzurătorii, seiful izolat fonic...” 

Insemnase una dintre cutii cu stele şi acum a deschis-o. 
Această cutie conţinea obiectele ei de strictă necesitate 
pentru supravieţuire: romanele polițiste (sau cel puţin o 
selecţie atent făcută, formată din câteva zeci de volume 
esenţiale). Acestea au fost aranjate cu afecţiune în 
bibliotecă, în ordinea în care simţea nevoia să le vadă. 

„... toboganul către cuptorul din subsol, unde cadavrele 
puteau fi...” 

Sherlock Holmes deasupra lui Wilkie Collins. Apoi 
Agatha Christie împrăştiată pe două rafturi, care duceau 
apoi către Josephine Tey şi Dorothy L. Sayers. Şi-a croit 
drum către epoca modernă şi a încheiat cu cărţile ei 
despre criminalistică şi psihologie criminalistică. A făcut 
un pas înapoi ca să studieze efectul general, apoi a mai 


q 39 œ 


umblat pe ici, pe colo, până ce aranjamentul a fost exact 
cum îşi dorea. Unde erau cărţile ei, acolo era şi ea. 

Aranjează cărţile perfect şi restul va veni de la sine. 
Acum se putea ocupa de restul camerei. 

„+... acid, o colecţie de otrăvuri, o roată de tortură...” 

Stevie era mai puţin preocupată de obiectele traiului 
cotidian, precum hainele ei. O interesau foarte puţin 
hainele şi oricum nu avea bani să şi le cumpere, aşa că 
garderoba ei înclina în mare parte spre blugi şi tricouri 
simple. Tânjea după un pulover gros, ca de pescar, fiindcă 
aşa purta detectivul din romanul poliţist scandinav favorit 
şi prefera în loc de poşete o geantă practică, cu curea 
lungă de-a curmezişul corpului, cum purta detectivul ei 
favorit din serialele englezeşti. 

Avea totuşi un obiect de preţ în materie de haine: un 
trenci retro din vinil roşu, scos direct din anii '70, pe care-l 
găsise în fundul dulapului bunicii ei. li venea aşa de bine 
lui Stevie, de parcă fusese croit pe ea, şi şi-l decorase cu o 
selecţie de mici insigne pe rever, care omagiau trupele, 
emisiunile audio şi cărţile ei favorite. Haina avea buzunare 
adânci şi o curea lată, iar când o purta, Stevie se simţea 
puternică, pregătită şi extrem de impermeabilă. Până şi 
mama ei, care detesta gusturile în materie de haine ale 
fiicei sale, fusese de acord cu trenciul roşu. („A dat 
Domnul să te văd şi pe tine cu ceva roşu!”) 

Îşi atârnă haina în dulap şi închise uşa, când s-a întors şi 
l-a văzut pe zombi. Ss 


Stevie citise deseori că actorii arată puţin diferit faţă de 
restul populației deoarece camera distorsionează 
înfăţişarea unui om. Cineva care arată bine pe cameră 
arată aşa de bine în persoană, că realitatea începe să se 
curbeze un pic. Aşa stăteau lucrurile cu silueta care stătea 
în pragul uşii lui Stevie. Era un tip îmbrăcat într-o cămaşă 
albă de in şi o pereche de pantaloni scurţi de un albastru- 
aprins, şi arăta ca o reclamă la hainele ]. Crew rătăcind în 
căutarea unei şedinţe foto pentru vreo revistă lucioasă. 

Chipul lui era de neconfundat. Când îl văzuse ultima 


e 40 - 


dată era sumbru, plin de praf şi de lacrimi. Acum zâmbea 
cu blândeţe. Avea trăsăturile moi şi rotunjite - obraji 
fericiţi, un nas mic, rotunjit jucăuş la capăt, gropiţă în 
bărbie. Părul castaniu era mai lunguţ în creştet şi cădea în 
valuri lejere. Sprâncenele n-aveau cum să nu fie prelucrate 
de mâna omului. Nu exista în natură niciun arc aşa de 
arcuit. Arăta tonifiat din cap până în picioare, dar pulpele 
în special. De fapt, pulpele lui deveniseră prea mari pentru 
restul corpului. Pulpe vânjoase. 

— Salut, a spus el. 

Avea vocea profundă şi mătăsoasă şi plină, un sunet pe 
care l-ar scoate smântâna, dacă smântâna ar putea vorbi. 
(Ceea ce, din fericire, nu poate. E posibil ca smântâna să 
aibă o voce minunată, dar probabil că ar fi o conversaţie 
plicticoasă.) 

— Eşti Hayes Major, a spus Stevie. 

— Înî. 

Chicoti moale, cumva autoironic, cu toate că Stevie era 
aproape sigură că nu era autoironie pe bune. 

Hayes era star pe YouTube. La începutul verii, lansase 
un serial online în zece părţi numit Sfârşitul despre 
supravieţuitorul unei invazii de zombi. Toate clipurile erau 
filmate dintr-un buncăr subteran - doar Hayes vorbind cu 
camera despre supraviețuirea lui în ceea ce numea Oraşul 
Flămând, un orăşel de la marginea mării în care mai erau 
câteva mici enclave de rezistenţă umană. Serialul lui era 
unul dintre acele lucruri care acum nu existau, iar o clipă 
mai târziu erau peste tot. 

Stevie ştiuse că Hayes era elev la Ellingham şi că era 
posibil să-l vadă la un moment dat. Nu se aşteptase să-l 
vadă în uşa ei în timp ce-şi despacheta bagajele. Nu ştia că 
avea să fie în casă cu ea. 

— Scuze, eram la telefon, a spus el. Vorbeam cu unii din 
L.A. 

Şi-a ridicat telefonul de parcă voia să indice prezenţa în 
el a unor minusculi cetăţeni din Los Angeles. Stevie nu 
prea pricepea de ce îşi cerea scuze şi cu atât mai puţin de 
ce explica motivul pentru care vorbea la telefon înainte ca 


e 4l-- 


ea să dea ochii cu el. Dar, oricum, a dat aprobator din cap, 
ca şi cum era normal. Poate că era o chestie pe care o 
făceau celebrităţile - probabil că Hayes intra în categoria 
celebrităților adevărate. Vorbeau la telefon, iar apoi 
vorbeau cu tine despre faptul că au vorbit la telefon. 

— Deci, fii atentă, a spus el. Crezi că ai putea să mă 
ajuţi? 

Stevie a clipit nedumerită. 

— Cu ce? a întrebat. 

— Cu lucrurile mele. 

— A! a spus Stevie cu gheara rece a panicii înfiptă în 
ceafa ei. 

Dădea deja impresia că e o gură-cască imbecilă. 

— Sigur. 

L-a urmat în camera comună, unde genţile şi cutiile lui 
(mai frumoase şi mai multe decât ale ei) aşteptau să fie 
cărate. El a făcut semn cu mâna către o cutie. 

— Te rog să ai grijă cu aia, a spus el. 

Stevie a luat-o drept o indicație să ia în braţe cutia 
aceea. Era cam grea, plină de un fel de aparatură inegal 
distribuită, care aluneca dintr-o parte în alta când o mişca. 

— Mda, a spus el, luând o geantă mai mică şi pornind pe 
coridor către scările circulare din capăt. A fost o vară 
ciudată. De aceea eram la telefon. 

— Aha, a spus Stevie. Păi, da, sigur. 

A încercat să manevreze cutia prin spaţiul circular. 
Treptele au scârţâit tare, iar cutia s-a prins de perete. 
Hayes şi-a văzut de drum, dar Stevie era blocată şi încerca 
să se răsucească şi să schimbe unghiul cutiei fără s-o 
zgâlţâie prea tare. S-a oprit o clipă, aşteptându-l pe Hayes 
să se întoarcă să-i dea o mână de ajutor, dar când acesta n- 
a apărut, a tras adânc aer în piept şi a împins înainte, 
lăsând cutia să zgârie peretele până la etaj. 

Camera lui Hayes era Minerva Şase, chiar în capăt. Era 
ca a ei, dar mai încinsă şi cu o fereastră în plus. 

— A, bun, a spus el. Pune-o oriunde. Mersi. 

— E bun serialul tău, a spus ea. Mi-a plăcut mult. 

Nu era tocmai adevărat. Serialul era cel mult mediocru. 


e 42 » 


Pregătindu-se de venirea la şcoală, Stevie se uitase la 
toate episoadele. Nu erau lungi, vreo zece minute fiecare, 
şi erau OK. Povestea era bunicică. Jocul lui Hayes, mai 
puţin. Consta în mare parte din pomeţi şi o voce joasă, 
senzuală. Uneori asta-i tot ce-ţi trebuie. Stevie încerca 
întotdeauna să fie onestă, dar nu voia să întâlnească 
primul om din noua ei casă şi să-i spună: „Serialul tău a 
fost mediocru şi mult supraestimat, dar înţeleg de ce eşti 
apreciat: pentru înfăţişare şi vocea groasă.” Oamenii nu 
prea aveau tendinţa să se entuziasmeze la auzul unor 
astfel de remarci. 

— Mersi, a zis el şi a ieşit pe uşă într-un fel care sugera 
că ea trebuia să vină cu el şi să aducă şi alte bagaje. 

Era un lucru bun. Hayes Major, celebritate a 
internetului, vorbea cu ea. Totodată, Hayes Major, 
celebritate a internetului, o punea să care cele mai grele 
bagaje, dar chiar şi aşa, tot era ceva bun. 

Incă o chestie bizară, şi-a spus Stevie coborând treptele 
în spirală - ştia totul despre viaţa amoroasă a lui Hayes. 
Acesta fusese implicat în vară într-o altercaţie publică la o 
convenţie, când se combinase cu o altă celebritate de pe 
YouTube pe nume Beth Brave, vedeta serialului Beth nu e 
aici. Beth era iubita lui Lars Jackson, din serialul Tipii 
ăştia. Când Hayes s-a cuplat cu Beth a izbucnit un scandal 
filmat de zeci de martori, în care cei trei s-au certat în 
gura mare pe un coridor. Pe net se zvonea că Beth avea să 
apară într-un al doilea sezon din Sfârşitul. 

Asta era viaţa pe care-o ducea Hayes. Era foarte diferită 
de viaţa lui Stevie. 

— Oameni din L.A., a spus el neîntrebat în timp ce luau 
alte cutii. Serialul a stârnit mare interes acolo pentru 
posibile filme, deci... 

A lăsat suspansul să plutească în aer până ce Stevie a 
exclamat: 

— Uau! 

— Mda, a zis el. Agentul meu vrea să fac imediat un alt 
serial acum, cât sunt interesaţi. 

Incă un drum anevoios în sus pe scări. 


e 43 


— Alţi zombi? a întrebat Stevie când a reuşit să-şi tragă 
sufletul. 

— Ştiu şi eu? Pe aia poţi s-o pui pe pat... Adică... am 
făcut deja unul cu zombi, nu? 

— La final te-ai transformat într-unul, a spus Stevie. 
Parcă aşa, nu? A fost un final oarecum deschis. 

— Mda... a spus el pe un ton care arăta că nu mai era 
entuziasmat de conversaţie. Păi, eu mai am de dat nişte 
telefoane acum, că am ajuns. Mulţumesc mult. Ne vedem 
pe-aici, da? 

— Clar, a spus Stevie ştergându-şi fruntea de sudoare şi 
ieşind cu spatele din cameră. Ne vedem... ştii tu... pe-aici. 

El forma deja un număr. 

Când a ieşit pe hol şi a coborât scările, Stevie şi-a dat 
seama de două lucruri. 

Primul era că aici era opt dimineaţa, deci în Los Angeles 
era cinci dimineaţa. Într-o zi de weekend. Or fi având ei 
program de lucru bizar acolo, la Hollywood, dar era puţin 
probabil ca Hayes să aibă cu cine purta discuţii de afaceri 
importante la ora aia. 

Al doilea era că, deşi locuia în aceeaşi clădire cu ea, 
Hayes Major nici n-o întrebase cum o cheamă. 


e 44» 


13 aprilie 1936, ora 19:15 


— Soţia şi fiica ta sunt în mâinile noastre. Fă exact ce-ţi 
spunem dacă vrei să trăiască. Nu suna la poliţie. O să ştim 
dacă o faci. Supraveghem secţia de poliţie. Scoate din seif 
douăzeci şi cinci de mii. leşi din casă şi vino personal la 
lac. Urcă cu banii într-o barcă şi vino pe insulă. Ai la 
dispoziţie cincisprezece minute. 

Conexiunea a fost întreruptă. 

Trei bărbaţi stăteau în cămara majordomului: Albert 
Ellingham avea telefonul în mână. Robert Mackenzie şi 
Montgomery,  majordomul, erau lângă uşă. Albert 
Ellingham a pus receptorul la loc în furcă şi a urmat o 
tăcere densă, frenetică. 

— Montgomery, a spus încet Ellingham, spune-i 
domnişoarei Pelham să ia măsuri de protecţie a copiilor de 
la şcoală. Toată lumea înapoi în casele lor. Uşile încuiate. 
Draperiile trase. Toată lumea înăuntru. Acum. Robert, hai 
cu mine. 

Din nou, Robert Mackenzie a urmat paşii rapizi ai şefului 
său spre birou. Odată ajunşi înăuntru, Ellingham a închis şi 
a încuiat uşa, apoi s-a dus la uşile mari de sticlă şi s-a uitat 
afară. Bezna coborâse peste munţi. Bezna coborâse peste 
tot. 

Ellingham s-a dus hotărât spre unul dintre corpurile 
bibliotecii de pe peretele fără ferestre. A tras în jos o carte 
de pe raftul de sus, dar numai până la jumătate. S-a auzit 
un clac tipic şi toată porţiunea de zid s-a deschis. 
Ellingham a deschis larg ascunzătoarea, scoțând la iveală 
un seif imens în perete. A introdus combinaţia şi a răsucit 
mânerul încuietorii. Între timp, Robert alerga de la o 
fereastră la alta ca să închidă draperiile. 

— Trebuie să chemăm poliţia, a spus Robert. Trebuie să- 
i chemăm acum. 

— Caută o lampă şi aprinde-o, te rog, a spus Ellingham 
scoțând mai mulţi săculeţi cu bani. 

— Încă mai sunt câţiva muncitori pe domeniu, a insistat 

e 45 - 


Robert, trăgând de draperiile grele care s-au închis peste 
uşile de sticlă cât peretele, aflate în spatele încăperii. Ar 
putea fi afară în cinci minute, în jurul proprietăţii şi pe 
drumurile din jur. Unii au puşti. Toţi sunt suficient de 
îndemânatici. 

— Robert, nu avem timp de aşa ceva. Duc banii ăştia la 
lac. Aprinde o lampă şi ajută-mă să număr. 

Mai târziu, când a fost întrebat despre acest moment, 
Robert Mackenzie a spus că, într-adevăr, nu au avut timp 
să se gândească. De aici şi sclipirea de geniu a cererii: nu 
era timp să se gândească, nu era timp să facă planuri. A 
înşfăcat una dintre lămpile cu gaz pe care le ţineau în 
fiecare cameră din casă (căderile de curent erau 
frecvente), a aprins-o şi apoi a căzut în genunchi şi s-a 
apucat de numărat banii. La sfârşit, aveau acolo douăzeci 
şi trei de mii şi câteva bancnote de douăzeci de dolari. 

— Nu e de-ajuns. Ne trebuie mai mult. 

Probabil pentru prima dată în viaţa lui, Albert Ellingham 
avea un ton disperat. 

— Nu mai am decât cinci minute ca să ies cu banii din 
casă. Ne trebuie ceva. 

Unul dintre cei mai bogaţi oameni din America a alergat 
câteva clipe prin biroul său, trăgând sertare, căutând 
mormane de bani pe care sigur nu le avea sau orice 
altceva ar fi putut valora atâţia bani. 

— O să trebuiască să fie de ajuns, a spus. 

Geanta cu bani cântărea vreo zece kilograme. Ellingham 
a ridicat-o cu greu şi a deschis uşile de sticlă. 

Inainte să-i dea lampa cu gaz, Robert s-a oprit: 

— Ştii că odată ajuns acolo, te pot lua. Probabil că pe 
tine te şi vor! 

— Atunci să mă ia. 

— Şi după aia? a spus Robert. E o nebunie. Avem nevoie 
de ajutor. 

Preţ de o secundă crucială, Albert Ellingham s-a oprit. 

— Marsh, a spus. Sună-l acasă. Nu-i spune ce s-a 
întâmplat. Doar găseşte un pretext ca să-l faci să vină. 
Nimeni altcineva, ai înţeles? Nimeni în afară de Marsh. 


e 46 - 


Robert a încuviinţat din cap. Albert Ellingham a luat 
lampa şi a ieşit cu o geantă de bani în negura munţilor din 
Vermont. A parcurs cei vreo cincizeci de metri până la 
malul lacului, unde se afla un mic debarcader. A pus banii 
într-una din bărcile cu vâsle legate la mal pe partea 
dinspre casă şi a urcat cu grijă în ea, apoi a pus lampa pe 
bancheta goală. Când a împins cu vâsla în marginea 
țărmului, tremura din tot trupul. Cu toate acestea, a ajuns 
într-un minut-două la movilă şi a aruncat funia în jurul 
stâlpului de acostare. 

— Am ajuns, a strigat în întuneric. 

O lanternă se aprinse spre el, orbindu-l pentru o clipă. 

— Coboară, a spus o voce. Ia şi banii! 

— Soţia şi fiica mea... unde sunt? 

— Nu mai vorbi! 

Ellingham a aruncat geanta. Aceasta a aterizat pe fâşia 
de iarbă din jurul domului. El a coborât cum a putut, având 
în vedere că abia vedea. 

Persoana a ţinut lanterna îndreptată direct spre faţa lui 
Ellingham, forțându-l să se uite în jos şi să-şi umbrească 
ochii cu palma. Aproape că s-a târât în patru labe din 
barcă pe uscat. 

— Deschide uşa, a spus vocea. 

Ellingham a scos cheile din buzunar şi a deschis uşa de 
pe partea laterală a cupolei. Acest dom era micul lui loc de 
gândire - insula lui de pace. Persoana l-a izbit tare, 
împingându-l înăuntru, unde a aterizat pe podea. 

— Aruncă banii în trapă, a spus vocea. 

Persoana vorbea printr-un fular, aşa că vocea îi era 
înăbuşită. Se putea sesiza un accent, un accent pe care 
încerca să-l ascundă pronunţând cuvintele într-un mod 
bizar. Ellingham avea pupilele contractate încă din cauza 
luminii, aşa că a pipăit orbeşte podeaua în căutarea 
chepengului. L-a găsit, l-a deschis şi a împins geanta în 
gaură. A auzit cum a dărâmat în cădere nişte sticle de pe 
rafturi, care apoi s-au făcut bucăţi pe jos. S-a întors spre 
străin, dar acesta i-a împlântat iar lumina direct în ochi, 
orbindu-l din nou. 


e 47» 


Pentru o clipă, în Ellingham s-a dat o luptă. Să se 
repeadă la individul ăsta? Să-l pună la pământ acum şi să-l 
dea cu capul de marginea de piatră a observatorului 
întrebându-l la fiecare lovitură unde era familia lui? Frica 
şi furia îl umpleau în egală măsură. Dar Ellingham nu 
ajunsese aşa de departe în viaţă cedând fiecărui impuls. 

— E tot ce aveam în seif, a spus. Imi lipsesc aproape 
două mii, dar ţi-am dat tot ce aveam. Dacă aveam mai mult 
timp... Îţi dau orice. Orice. 

Ceva s-a abătut asupra capului său şi apoi totul s-a topit 
în întuneric. 


e 48 - 


4 


După impresia fenomenală pe care i-o făcuse lui Hayes 
Major, Stevie s-a plimbat câteva minute prin camera ei şi 
şi-a analizat strategia de prezentare personală. Mai multă 
încredere în sine. Asta îi lipsea. Când avea să intre în FBI, 
urma să fie nevoită să se ducă direct la oameni şi să dea 
mâna cu ei, să-i privească în ochi şi să le pună întrebări. 
Hayes o luase doar prin surprindere, atâta tot. 

Următoarea ei ocazie era deja aici, dând şuturi într-un 
coş de rufe plin ochi cu mape de desen, creioane, creioane 
cerate şi vopsele, aflat lângă uşă. Işi făcu apariţia o fată, 
presupusa proprietară a piciorului care dădea şuturile sus- 
menţionate. 

Purta un tricou galben, spălăcit şi intrat la apă, cu un 
logo de service auto, şi o fustă veche de majoretă, 
albastru-închis, cu pliuri ascunse, roşii. Avea picioarele 
pline de mici vânătăi şi tăieturi - nimic grav, din câte se 
vedea, mai degrabă genul de răni pe care le dobândeşti 
când încerci să te caţeri într-un copac sau să te caţeri pe 
obiecte, în general. O pereche de balerini cu baretă din 
pânză roşie, zdrenţuită, abia reuşeau să-i acopere 
picioarele, ţinuţi laolaltă de ace de siguranţă. Dar părul ei 
era adevărata piesă de rezistenţă a stilului ei personal: 
arăta nespălat şi încâlcit şi fusese adunat în mici smocuri 
pe tot capul, apoi legat în moţuri cu ceva ce păreau a fi 
şoseţele de bebeluşi. Pe braţul stâng avea un lung tatuaj, o 
frază imensă cu un scris complicat. Pe braţul drept avea 
notițe şi schiţe cu creionul de diferite culori. 

— E cald ca curu” aici, a spus fata în loc de salut. Ca 
curu', pe bune! Când naiba o să pună şi ei nişte aer 
condiţionat? 

Stevie a păşit înainte, a cumpănit ideea de a-i întinde 
mâna, a ales în schimb să se sprijine nonşalant de unul 
dintre scaune. 

— Eu sunt Stevie, a spus. Stevie Bell. 

— Hai salut, a spus fata. Eu sunt Ellie. 


e 49 œ 


Pe lista elevilor de la Ellingham nu exista nicio Ellie, dar 
exista o persoană pe nume Element Walker. lar persoana 
asta arăta ca un Element. Ellie, sau Element, a tras un şut 
într-o cutie care conţinea un şal din pene, un ukulele, un 
melon şi o mulţime de pungi de plastic pline cu farduri 
folosite, împrăştiind sclipici pe toată podeaua. 

— Pot să te ajut? a spus Stevie. 

Ellie a ridicat din umeri, dar a părut încântată de ofertă. 

Lucrurile lui Ellie erau mult mai alandala decât ale lui 
Hayes sau Stevie - avea două cutii de carton, o geantă 
imensă din pânză tare, ca ale soldaţilor,un rucsac auriu şi 
un sac negru pentru rufe murdare, tot numai gâlme. N-a 
durat mult să depoziteze aceste obiecte în Minerva Trei, 
care era lângă baia cu turnuleţ. 

— Pix, a spus Ellie târându-şi în cameră ultimele bagaje, 
apoi revenind în camera comună. De ce e cald ca curu’ 
aici? 

(De reţinut - îşi făcu Stevie o notiţă mentală -, aici poţi 
să spui cur de faţă cu profesorii.) 

— E vară, a răspuns Pix intrând în camera comună. 
Salut, Stevie. l-am lăsat pe părinţii tăi să facă turul 
campusului. O să se întoarcă repede. Şi, Ellie, căldura n-o 
să ţină mult, iar după aceea o să îngheţi de frig. Aşa că ai 
un motiv să priveşti cu speranţă spre viitor. 

— De ce nu pun aer condiţionat? a spus Ellie lăsându-se 
să cadă de sus în hamac. 

S-a învârtit şi s-a întors cu fundul în sus, lăsându-şi 
capul să atârne în jos, măturând podeaua cu moţurile ei de 
păr. 

— Fiindcă e o clădire veche, cu instalaţie electrică 
veche, a răspuns Pix. Fiindcă... incendii. Cum a fost la 
Paris? 

— Cald, a spus Ellie. Ne-am dus la Nisa pentru o vreme. 
Mama are un nou iubit şi el are o casă acolo. 

Paris. Ellie fusese la Paris. Desigur, Stevie ştia că 
Parisul e un loc real, unde se duc oameni reali. Şcoala ei 
sponsorizase anul trecut o excursie a Clubului de franceză 
şi cunoştea trei persoane care se duseseră. Durase doar o 


e 50 - 


săptămână şi cea mai importantă povestire cu care se 
întorseseră era că pe Toby Davidson îl lovise o bicicletă şi 
fusese cât pe ce să-şi piardă un deget. (Aproape că şi-a 
pierdut un deget: Povestea lui Toby Davidson. Nu era o 
carte pe care să n-o poţi lăsa din mână.) 

La uşă s-au auzit nişte zgomote şi Stevie s-a întors şi-a 
văzut acolo o persoană nouă. Cu toate că era un soare 
orbitor, arăta ca cineva prins de furtună, cu un rucsac 
imens în spate. Avea pe el un tricou pe care scria DACĂ 
VEZI CE SCRIE PE TRICOU, EŞTI PREA APROAPE. Ochii 
lui aveau o ciudată culoare gri spălăcit. Avea o claie de păr 
blond-roşcat care fusese tuns de cineva cu mai mult 
entuziasm decât talent. 

— Nate! a spus ea. 

Mâna întinsă. Ochii în ochii lui. 

— Eu sunt Stevie. 

Nate s-a uitat la mâna ei întinsă, apoi la faţa ei, parcă 
vrând să vadă dacă nu făcuse gestul la mişto. Cu un oftat 
care probabil (probabil?) că nu intenţionase să fie auzit de 
ceilalţi, i-a scuturat-o o dată şi apoi i-a dat repede drumul. 

Stevie a decis să renunţe la faza cu strângerea de mână. 

Pix l-a întâmpinat pe Nate şi a scos cardul lui, timp în 
care Ellie l-a examinat din poziţia ei cu susul în jos. 

— Nate e scriitor, a sărit Stevie. A scris o carte. 
Cronicile Argint de lună. 

— N-am citit-o, a răspuns Ellie. Foarte tare. Şi tu? 

— Eu am citit-o, a spus Stevie. 

— Nu, a spus Ellie. Tu. Tu cu ce te ocupi? 

— A, da, a spus Stevie fără să se lase distrasă de 


greşeală. 
Imprumutase tehnica de la unul dintre detectivii ei 
preferaţi din acest moment, de la televizor - Sam 


Weatherfeld din Vreme de furtună. Sam nu se împotmolea 
niciodată în astfel de momente; îşi vedea mai departe de 
conversaţie şi nu încerca să meargă împotriva curentului. 
Era momentul să-şi declare identitatea. Se gândise la 
numeroşi termeni care să o descrie. Ar fi fost o absurditate 
şi o îngâmfare prea mare să spună că era detectiv; nu era 


e 51 œ» 


niciun fel de reprezentant al legii sau detectiv particular, şi 
nici nu rezolvase vreodată de-adevăratelea vreun caz. Să 
spună că era pasionată de mistere polițiste o făcea să pară 
că are un hobby bizar şi aere de superioritate. „Istoric în 
criminalistică” nu era tocmai corect şi era categoric prea 
plicticos. Soluţia ei a fost să nu-şi dea un titlu, ci să declare 
o activitate. 

— Studiez infracţiuni, a spus ea. 

— Ca să le comiţi sau ca să le pui capăt? a întrebat Ellie. 

— Ca să le pun capăt, a spus Stevie, dar probabil că ar 
merge în ambele sensuri. 

— Deci ai venit aici din cauza infracţiunilor? a spus Ellie. 
A crimelor? 

— Oarecum, a spus Stevie. 

— Super! Cineva trebuia s-o facă odată şi-odată. Sunt 
nişte crime foarte tari, corect? 

A executat o jumătate de salt pe spate ca să se dea jos 
din hamac. Fusta i s-a prins la spate dezgolindu-i fundul. 

Ellie o acceptase pur şi simplu, fără ezitare. Preţ de o 
clipă, lui Stevie i s-a umplut capul de endorfine şi 
curcubeie. Atât fusese de ajuns: o vorbă amabilă, 
aprobatoare din partea altui elev, iar ea şi-a dat seama că 
totul avea să fie OK. 

Şi da, erau nişte crime foarte tari. 

Apoi a zărit ceva cu coada ochiului - părinţii ei veneau 
pe alee cu o altă pereche de părinţi, cel mai probabil ai lui 
Nate. Părinţii lui Nate erau oameni foarte rigizi, îmbrăcaţi 
impecabil în tricouri polo aproape identice şi bermude. 
Culorile erau diferite, dar efectul era acelaşi. Tatăl lui 
Stevie vorbea şi gesticula, iar mama ei aproba din cap. 
Tatăl lui Nate asculta, iar mama lui scruta casa şi 
împrejurimile. 

Endorfinele au rupt-o la fugă şi au fost înlocuite de 
sudori reci. Oare ce spuneau părinţii ei? Vorbeau, cumva, 
despre opiniile lor privind presa? Despre faptul că 
guvernul încearcă să controleze vieţile americanilor 
cumsecade? Despre mitul încălzirii globale? Sau despre 
ceva mai simpatic, cum ar fi preţul hârtiei igienice 


e 52 œ» 


cumpărate en-gros? Acestea erau toate subiecte preferate 
şi toate posibilităţi cât se poate de reale. 

Stevie s-a uitat la Nate, care se holba la uşă de parcă 
vedea apropiindu-se un nor de lăcuste. Şi el simţea 
încordarea dată de întâlnirea dintre perechile de părinţi. 
Acum, Ellie îşi scărpina fundul dezgolit. (Mă rog, nu fundul 
propriu-zis, ci partea de sus unde coapsa se întâlneşte cu 
fundul. Teoretic, coapsa, dar la drept vorbind, fundul.) 

Stevie s-a apucat de scaun şi s-a pregătit de impact. 

— Ai văzut vreun elan? l-a întrebat pe Nate, în 
încercarea de a face o conversaţie oarecare. 

— Ce? a spus el. 

Ceea ce era un răspuns corect la asemenea întrebare. 

Toţi părinţii au ajuns ghem la uşă, ca apoi să se prelingă 
unul câte unul în camera comună. 

— ...doar evitând drumurile cu plată, l-a auzit Stevie 
spunând pe tatăl ei. 

Din câte se părea, conversaţia fusese despre călătorie. 
Ceea ce probabil că era foarte plictisitor, dar era un teren 
solid. Şi atunci, opt ochi părinteşti s-au întors spre fundul 
expus de pe podea. Ellie s-a rostogolit în poziţia şezând, 
dar a fost cu doar câteva secunde prea târziu. Pentru o 
clipă, părul ei încâlcit, prins cu şoseţele, a stat la verticală. 

Părinţii lui Nate n-au avut nicio reacţie evidentă, dar 
Stevie şi-a văzut părinţii cum absorbeau scena. Tatăl ei şi-a 
ferit privirea. Gura mamei s-a strâmbat într-un zâmbet slab 
şi buimac. 

— Haideţi să vă arăt cum mi-am aranjat camera, a spus 
ea luându-i de câte un braţ şi trăgându-i în jos pe coridor. 

— Ce, Doamne iartă-mă, avea pe ea fata aia? a întrebat 
mama ei un pic prea tare, când Stevie a închis uşa camerei 
în urma lor. 

— N-am văzut în viaţa mea aşa ţoale pe cineva, a 
adăugat tatăl ei. 

Părinţii lui Stevie trăiau cu convingerea că ceea ce purta 
o persoană avea o legătură directă cu valoarea acelei 
persoane ca fiinţă umană. Existau haine normale (bine) şi 
haine drăguţe (foarte bine), apoi restul. Ellie tocmai 


e 53» 


retrasase limitele acestei ultime categorii. 

— V-a plăcut campusul? a spus Stevie zâmbind. Aşa-i că 
e extraordinar? 

Campusul chiar era extraordinar - asta era de 
netăgăduit, iar părinţii ei au făcut un efort vizibil să nu 
zăbovească asupra lui Ellie, ci să se concentreze în schimb 
asupra acestui paradis montan cu conacuri şi fântâni 
arteziene şi artă şi frumuseţe naturală. 

— O să trebuiască s-o luăm înapoi spre casă, a spus tatăl 
ei. Ai... tot ce-ţi trebuie? 

La aceste vorbe, Stevie a fost copleşită de o emoție 
complet neaşteptată. Părinţii ei se pregăteau să plece, 
ceea ce ea ştiuse şi, sinceră să fie, îşi dorise, dar acum, că 
sosise momentul, a năpădit-o un val fierbinte de emoție. Îşi 
înghiţi nodul din gât. 

— Aşa, a spus mama ei. Pastilele le ai? Hai să le vedem, 
ca să fim siguri. 

Punga de plastic cu medicamentele lui Stevie a fost 
scoasă la iveală şi examinată. 

— Ai o sută douăzeci de pastile de Lexapro şi treizeci de 
Ativan, dar nu lua Ativan decât la nevoie. 

— Ştiu. 

— Iar dacă ai nevoie, ai grijă... 

— Ştiu, mamă... 

— Ştiu că ştii. Şi să ne suni în fiecare zi. 

— Să fii cuminte, a spus tatăl ei strângând-o tare în 
braţe. Dacă ai nevoie de noi, să suni. La orice oră. 

Tatăl ei părea efectiv în pragul lacrimilor. Nu se putea 
mai rău de-atât. Cei din familia Bell nu plângeau. Cei din 
familia Bell nu-şi arătau emoţiile. Aşa ceva trebuia oprit. 

— Nu uita, i-a şoptit la ureche mama, poţi să te întorci 
oricând acasă. Venim imediat şi te luăm. 

Mica îmbrăţişare de despărţire a mamei spunea: Nu ai 
ce căuta tu într-un loc ca ăsta. Ai să vezi. O să te întorci 
acasă. 


e 54» 


5 


După câteva clipe fără plâns (dar cu mult clipit des) în 
care s-a holbat îndelung la medicamentele ei înainte să le 
bage într-un sertar, Stevie a ieşit din cameră şi a 
descoperit că sosise Janelle Franklin şi că Nate dispăruse. 
Janelle era mai scundă decât îşi imaginase Stevie. Era 
îmbrăcată cu o salopetă cu pantaloni scurţi roşie, înflorată, 
şi părul împletit în codițe era înfăşurat într-o eşariă cu 
nuanţe de galben şi auriu. Işi dăduse cu un parfum uşor, 
văratic, al cărui iz a rămas să plutească în urma ei când s-a 
repezit s-o îmbrăţişeze pe Stevie. 

— Am ajuns! a spus apucând-o pe Stevie de braţe. Am 
ajuns! Au venit şi părinţii tăi? 

— Au plecat acum câteva minute. Ai tăi...? 

— Nu, a spus Janelle. Azi sunt amândoi de gardă, aşa că 
ne-am luat rămas-bun de la toţi săptămâna asta - cine în 
familie, prieteni, am mers la picnic... 

Janelle  sporovăia fericită despre numeroasele 
evenimente care avuseseră loc înainte de plecarea ei. 
Provenea dintr-o familie numeroasă din Chicago, cu rude 
prin tot statul Illinois. Avea trei fraţi, doi la MIT? şi unul la 
Stanford. Părinţii ei erau doctori. 

— Hai să vezi camera mea! 

A apucat-o pe Stevie de încheietura mâinii şi a condus-o 
alături, într-o cameră foarte asemănătoare, dar cu toate 
obiectele poziţionate în oglindă. Şemineurile lor erau spate 
în spate. 

— Probabil că o să am nevoie de mai mult spaţiu de 
lucru, a spus Janelle, dar cred că pot să folosesc masa din 
camera comună. Pix a spus că pot să sudez acolo. Poţi să 
crezi că suntem aici? 

— Ştiu, a spus Stevie. Mă cam ia cu ameţeală. 

— Cred că s-ar putea să fie de la altitudine, a spus 


> Massachusetts Institute of Technology - Universitate politehnică din 
Cambridge Massachusetts, considerată cea mai bună universitate de 
ştiinţe aplicate din lume (N.t.). 


e 55» 


Janelle. Nu suntem foarte sus. Cel mai înalt punct din 
Vermont are doar o mie trei sute zece metri înălţime şi 
altitudinea n-ar trebui să devină o problemă decât de la o 
mie cinci sute douăzeci în sus, totuşi s-ar putea să fie 
nevoie să neutralizezi efectul nivelului mai scăzut de 
oxigen bând un pic mai multă apă. Poftim. 

A deschis geanta şi a scos o sticlă nouă de apă, pe care i- 
a pus-o în mână lui Stevie. 

— Cred că sunt pur şi simplu emoţionată, a spus Stevie. 

— Posibil şi asta. Soluţia e tot apa. Şi respiraţiile 
profunde, lente. Bea! 

Stevie a deschis sticla şi a băut îndelung, cum i se 
spusese. Apa nu strică niciodată. 

— Nate a venit? a întrebat Janelle. 

— Da. Cred că s-a dus sus. 

— Cum e în carne şi oase? 

— Cam cum părea şi din mesaje, a spus Stevie. 

— Păi, acum suntem aici. Hai la el! 

Janelle schimbase complet energia din casă. Era 
mişcare, era acţiune. Stevie s-a trezit trasă în vâltoarea 
stârnită de Janelle, urmând-o când a traversat iute holul şi 
a urcat rapid scările circulare. Nate era în Minerva Patru, 
prima de pe coridor. Avea uşa închisă, dar se auzea cum se 
mişca înăuntru. 

Janelle a bătut. Neprimind imediat un răspuns, i-a trimis 
un mesaj. 

O clipă mai târziu, uşa s-a crăpat şi a apărut chipul lung 
al lui Nate. Un moment a stat aşa, fără să facă nimic, după 
care, cu un oftat abia auzit, a deschis uşa suficient cât să 
le lase să intre. 

— Te bagi la îmbrăţişări? a spus Janelle. 

— Nu prea, a răspuns Nate trăgându-se înapoi. 

— Atunci fără îmbrăţişări, a spus Janelle. 

— Cu saluturile cum stai? a spus Stevie. 

— Alea sunt tolerabile. 

Stevie l-a salutat soldăţeşte. 

Camera lui Nate era mai mult sau mai puţin identică cu 
ale lor, doar că deja era vraişte. Pe podea erau o încâlceală 


e 56 - 


de cabluri şi un teanc de cărţi. Îşi organizase cărţile, exact 
la fel ca Stevie. 

— Conexiunea Wi-Fi e de tot rahatul aici, a spus în loc 
de bun venit. La fel şi semnalul de mobil. 

A dat un şut în mormanul de cabluri - purta pantofi 
sport Converse. 

— Încă nu le-am încercat, a spus Stevie. 

— Ei, să ştii că sunt de rahat. 

Cutia cea mai apropiată de Stevie părea să fie plină cu... 
fragmente de obiecte. Pur şi simplu, fragmente. Picioare 
de scaun. Un fel de disc de metal. Janelle s-a dus să se uite 
în ea. 

— Ce sunt astea? a întrebat. Şi tu construieşti? 

Nate s-a repezit să se-aplece, disperat să-şi apere cutia. 

— Mă duc... la târguri de vechituri, a spus fluturând din 
mână de parcă subiectul era o problemă ce trebuia 
rezolvată. Adun lucruri. Imi plac ceasurile de cameră. Şi 
tot felul de chestii. 

A închis cutia şi, cu acest gest, a pus capăt conversaţiei. 

Lui Stevie îi plăcea atitudinea tonică, energică, sigură de 
sine a lui Janelle la fel de mult cât îi plăcea 
comportamentul morocănos al lui Nate. Ea avea un pic din 
fiecare stil şi se potrivea foarte confortabil la mijloc, între 
cei doi. 

— Începe turul! a strigat Pix de la poalele scărilor. Toată 
lumea vă aşteaptă afară. Haideţi, copii! 

Nate a părut să ezite, dar Janelle nu intenţiona să se dea 
bătută. 

— Cred că e obligatoriu, a spus. 

Janelle, Nate şi Stevie au ieşit afară, unde un mare grup 
de persoane se foiau în aşteptarea lor. Ca elevi în anul doi, 
Hayes şi Ellie evident că nu trebuiau să vină cu ei. 

Se părea că grupul mersese de la o casă la alta ca să 
adune membri, iar Minerva era ultima oprire. Stevie s-a 
uitat la ceilalţi boboci ca ea. Nu ştia prea bine la ce se 
aşteptase - dacă credea că elevii de la Ellingham aveau să 
se prezinte toţi în halate albe, de laborator, sau dacă aveau 
să arate toţi ca Ellie. 


e 57» 


În general, arătau ca oricare alt asortiment de elevi de 
la oricare liceu. Erau câţiva cu păr lucios şi perfect, care 
se lipiseră deja unii de alţii cu ajutorul acelei stranii 
alchimii care uneşte toţi oamenii cu păr lucios şi perfect. 
Era o fată într-o rochie retro în pătrăţele roşu-aprins cu 
alb, cu ochelari ochi de pisică, cu linii lungi trasate pe 
pleoape cu tuş, terminate cu cozi lungi, o poşetă retro 
roşie şi o mică pălărie-ornament roşie. Era cea mai 
elegantă, iar când mergea, tocurile i se scufundau în iarbă. 
Mai era o fată cu păr verde şi tricou cu NASA, care îşi 
manevra cu multă îndemânare scaunul cu rotile pe terenul 
moale, acoperit cu iarbă. Era o fată cu păr negru, tăiat cu 
precizie sub ureche, piele albă şi ruj roşu viu, care arăta ca 
o vedetă din filmele mute, îmbrăcată cum era, cu o rochie 
gri, fără formă, dar vădit rafinată, prinsă la mijloc cu o 
curea neagră lată. Altă fată avea pe cap un superb hijab 
înflorat şi făcea o mulţime de poze cu telefonul. Mai era un 
tip care nu şi-a scos deloc căştile cu urechi de pisică pe 
parcursul întregului tur. 

Ghidul lor era un elev pe nume Kazim Bazir, care vorbea 
repede şi entuziast. Kaz avea ochi sclipitori, plini de 
încântare, şi tonul energic al unui agent de vânzări care 
ţinea morţiş să te convingă să-ţi cumperi propriul tău 
refugiu montan dezaxat. 

— Academia Ellingham a fost construită între 1928 şi 
1936 de Albert Xavier Ellingham şi soţia lui, Iris 
Ellingham, a spus Kaz. Partea din dreapta a campusului, 
unde se află casele noastre, e cunoscută drept campusul 
ud, din cauza pârâului care face un cot şi delimitează 
proprietatea. Câmpurile şi sălile de clasă şi majoritatea 
celorlalte clădiri sunt pe campusul uscat. Sigur, tot 
campusul e pe uscat... 

Niciun zâmbet. Un public dificil. 

Ellingham era superb în lumina soarelui. Era singurul 
cuvânt care-l putea descrie. Lumina cădea ca ploaia, în 
picături fine care rămâneau suspendate în aer. Un norişor 
de astfel de picături minuscule înconjura fântâna care 
ţâşnea vesel în mijlocul spaţiului verde, creându-şi propriul 


e 58 + 


ecosistem de curcubeie. Lumina găsea fiecare ungher şi 
nişă a clădirilor din cărămidă roşie. Făcea şi garguii să 
pară că zâmbesc. Făcea verdele copacilor şi mai intens. 
Făcea statuile... mă rog, statuilor nu le făcea nimic, doar 
că scotea în evidenţă cât de multe erau în campus. 

— Crezi că, cu timpul, o să ni se pară mai puţin 
înfricoşătoare? a întrebat Nate când au trecut pe lângă 
încă un grup de greci sau romani goi. 

— Sper că nu, a răspuns Stevie. 

Kaz a condus grupul pe alei, arătându-le toate clădirile 
şi la ce erau utilizate. Albert Ellingham fusese un 
admirator înfocat al culturii romane şi al celei greceşti. 
Lucru vizibil şi din numele clădirilor: Eunomia, Genius, 
Jupiter, Cibele, Dyonisos, Asteria şi Demetra. 

In timp ce traversau peluza, Stevie a ridicat privirea 
spre Casa Mare. Numele ei era simplu şi corect. Casa 
Mare era un personaj în sine în această poveste - prima 
clădire ridicată în locul acesta, creată ca să satisfacă orice 
capriciu al familiei care locuia în ea, servind în acelaşi 
timp ca centru educaţional. Aceasta era casa din care Iris 
şi Alice Ellingham plecaseră în dimineaţa aceea, chiar pe 
această alee. Stevie a numărat ferestrele de la primul etaj. 

— Ce e acolo? a întrebat Janelle. Te uiţi foarte scrutător 
în sus, la ele. 

— Acolo, a spus Stevie indicând cu degetul două dintre 
ferestrele din stânga. De acolo a spus Flora Robinson că s- 
a uitat afară în noaptea răpirii. 

— Cine e Flora Robinson? 

— O prietenă de-a familiei Ellingham. Cea mai bună 
prietenă a lui Iris Ellingham. A fost suspectată multă 
vreme, pentru că în acea noapte a dat o declaraţie tare 
ciudată. Interogatoriul ei a fost foarte straniu. 

Nu era timp de Flora şi povestea ei. Turul a continuat cu 
biblioteca Ellingham, o structură de piatră care semăna 
puţin cu o biserică datorită marii roze mistice de deasupra 
intrării, a turlei ascuţite şi a uşii roşii duble, arcuite în 
partea de sus. 

— E special creată aşa, a spus Kaz. Albert Ellingham 


e 59 œ 


spunea că religia lui este cunoaşterea şi biserica lui este 
biblioteca, aşa că a construit o biserică. 

Înăuntru, biblioteca era răcoroasă şi tăcută, străbătută 
de o lumină colorată ce se strecura prin ferestrele cu 
vitralii. Toate clădirile erau impresionante, dar aceasta 
avea ceva maiestuos. Un ieşind lat umplea cam jumătate 
din spaţiu, dar odată ce treceai de el, o mare parte din 
clădire era deschisă şi puteai vedea în sus încă două etaje 
de rafturi cu cărţi care tapetau pereţii clădirii. Complicate 
scări în spirală făcute din dantelării răsucite de viță-de-vie 
din fier forjat duceau către nivelurile de sus. Dintre toate 
clădirile, aceasta ar fi trebuit, probabil, să fie cea mai 
tăcută şi neclintită, în schimb părea un pic... Stevie s-a 
chinuit să găsească cuvântul cel mai potrivit. Sălbatică? 
Un vânt dezlănţuit se învârtejea şi şuiera pe sub tavan. 
Viţa din fier părea să se târască cu adevărat în sus pe 
scări. Bibliotecara, care parcă intrase în fugă cu o clipă 
înainte, avea răsuflarea tăiată. Purta un echipament de 
ciclism care arăta foarte profesionist, iar părul ei scurt şi 
negru avea amprenta unei căşti de protecţie abia scoase. 

— Salut! a spus ea gâfâind uşor. Sunt Kyoko Obi. Eu 
sunt bibliotecara voastră, dar conduc şi clubul de ciclism. 
Pe-aici toţi ocupăm câte două funcţii. Scuzaţi-mă o clipă... 

A băut îndelung dintr-o sticlă reutilizabilă de apă cu 
emblema Ellingham. 

— Avem aproximativ o jumătate de milion de cărţi la faţa 
locului, a spus ea, atât aici, cât şi în depozit. Avem acces la 
alte câteva milioane în format digital. Am instituit 
parteneriate cu majoritatea bibliotecilor universităţilor de 
top din lume, aşa că vă putem obţine cam orice carte pe 
care v-aţi putea-o dori. Treaba mea e să fac rost de tot ce 
aveţi nevoie. 

Stevie răsuci un moment în minte informaţia. Unul din 
lucrurile bune când trăiai în Pittsburgh era că Biblioteca 
Carnegie era una dintre cele mai bune din ţară. Reuşise să 
găsească acolo tone de cărţi şi materiale. Dar se putea ca 
aici să existe lucruri legate de caz, lucruri care să nu fie 
disponibile nicăieri în altă parte. Stevie voia să mai stea, 


e 60 - 


dar Kazim i-a condus mai departe, tocmai în cealaltă parte 
a campusului, către un cort imens, circular, o structură cu 
aspect semipermanent. 

— Aceasta e iurta pentru studiu, a spus Kaz, împingând 
o clapă grea ce servea drept uşă. Podeaua din interior era 
acoperită de un talmeş-balmeş de frumoase covoare ţesute 
şi mormane de perne şi fotolii puf umplute cu polistiren. 

— Foarte mulţi oameni dorm aici, a spus Kaz. E pentru 
studiu, dar... are tot felul de utilizări. 

Fata cu părul tuns drept a început să râdă cu subînţeles. 
O fată cu păr argintiu scurt, din care o porţiune mai lungă 
se ridica ascuţită de pe frunte, îşi făcea de lucru prin 
preajmă. Avea ochelari rotunzi, salopetă albă şi pe sub ea 
un maiou scurt. Se ţinea de câteva minute bune după 
Janelle, Stevie şi Nate. Soarele a ieşit de după un nor, 
scăldându-i pe toţi într-o lumină puternică, orbitoare, de 
vară. Fata şi-a ciocănit ochelarii cu degetul şi lentilele s-au 
întunecat. 

— Sunt fermecate, a spus ea. 

— Lentile heliomatice, a răspuns Janelle râzând. Plastic 
fotocromatic. 

— Sunt Vi Harper-lomo, i-a spus fata lui Janelle, 
întinzându-i mâna. Şi chiar sunt fermecată. 

intre cele două se produse o descărcare electrică 
aproape vizibilă cu ochiul liber, ceea ce a speriat-o o clipă 
pe Stevie. Abia o întâlnise pe Janelle, Janelle era şansa ei 
cea mai mare de a avea o prietenă apropiată şi deja apărea 
altcineva în peisaj. 

Era un gând absolut aiurea. 

Stevie a încercat să-l alunge din minte şi să se 
concentreze la trofeul acestui tur: o privire aruncată în 
interiorul Casei Mari din Ellingham, fosta reşedinţă a 
familiei Ellingham. Studiase ani de zile fotografiile casei. 
Văzuse schiţele arhitecturale. Ştia povestea. Insă Kaz i-a 
condus pe lângă ea. 

— Nu intrăm? a întrebat Stevie. 

— La sfârşitul turului! a spus el trecând cu grupul pe 
lângă grădina împrejmuită cu ziduri şi înapoi într-un 


e 6l- 


luminiş din mijlocul copacilor, unde se afla o clădire 
modernă vastă, întinsă, din piatră şi lemn nelăcuit de 
Vermont. 

Avea un acoperiş înalt, ascuţit, ca o cabană de schi. 

— Acesta e şopronul artelor, a spus Kaz. E singura 
clădire care a fost adăugată la campusul original şi 
continuă să crească. lar acum se lucrează la extinderea lui. 

Pământul de pe una din laturi era săpat şi construcţia 
părea nouă. Stevie nu s-a putut abţine să nu remarce că 
clădirea era aproape lipită de zidul grădinii - faimoasa 
grădină împrejmuită cu zid, care adăpostea lacul unde 
avusese loc livrarea răscumpărării de către Ellingham. 

Poarta grădinii era deschisă şi intrau oameni cu căşti de 
protecţie. Stevie şi-a întins gâtul ca să se uite, dar grupul 
intra în şopronul artelor. Avea timp. Şi categoric avea să 
intre în grădină. 

— Şopronul artelor nu e doar pentru artă, a spus Kaz 
înaintând cu spatele în încăpere. Cam totul se întâmplă 
aici. Yoga şi dans, întruniri, unele ore. 

Kaz era cum nu se putea mai entuziasmat când a vorbit 
despre construcţia ecologică a şopronului artelor, despre 
podelele de bambus şi amplasarea toaletelor care 
transformau deşeurile în îngrăşământ natural. Stevie 
începea să trepideze de nerăbdare. După o prelegere care 
parcă a ţinut o veşnicie despre canalizare, au plecat şi s-au 
întors la Casa Mare. 

Când au păşit înăuntru, pentru o clipă lui Stevie i s-a 
tăiat respiraţia. Casa era construită în jurul unui foaier 
uriaş, cu balcoane la etajele superioare care dădeau în 
spaţiul vast. In faţa ochilor ei se aflau scara principală, 
care se unduia spre balconul de la primul etaj şi de acolo 
se răsucea elegant spre al doilea. Pe peretele din capătul 
primului rând de trepte se afla o pictură imensă, făcută de 
celebrul pictor şi prieten al familiei Ellingham, Leonard 
Holmes Nair. Imaginea reprezenta lacul cu observatorul în 
fundal, pe timp de noapte. Cu toate că acest lucru era 
foarte clar, stilul adoptat era aproape halucinant. Iris şi 
Albert pluteau în prim-planul tabloului - siluete mitice din 


e 62 œ» 


tuşe lungi albastre şi galbene. Părul scurt şi negru al lui 
Iris părea să se întindă dinspre capul ei către copaci, 
împletindu-se în crengile lor. Chipul lui Albert Ellingham 
era contopit cu luna plină care atârna deasupra 
observatorului şi-şi revărsa lumina peste lac. Se uitau în 
direcţii opuse, cu chipuri prelungi peste limită, ochi întinşi, 
alungiţi, guri aproape dreptunghiulare. 

Stevie văzuse multe imagini cu această pictură. Pe net 
nu era cine ştie ce. Dar văzută în realitate, a fascinat-o şi i- 
a captat atenţia. Era tulburătoare. Avea ceva... ceva ce 
părea să bântuie tenebrele din fundal, ceva ce părea să 
existe dincolo de observator. Tabloul fusese pictat cu doi 
ani înainte de răpire, dar părea să prevestească destinul 
sumbru aflat la orizont şi faptul că observatorul avea să 
facă parte din el. 

Pictura părea să prezideze peste toată casa. 

— Vi-l prezint pe Larry, a spus Kaz arătând spre un 
bărbat aşezat la un birou mare de lângă uşa de la intrare. 

Era un bărbat mai în vârstă, în uniformă, cu păr 
grizonant tuns milităreşte. 

— Sunt Larry de la Pază, a spus el. Aşa mi se spune. La 
numele ăsta răspund. Sunt şeful securităţii pe tot domeniul 
Ellingham. Ştiu deja cum vă cheamă pe toţi. Am grijă să 
cunosc pe toată lumea înainte să sosească aici. 

— Larry de la Pază cunoaşte pe toată lumea! a spus Kaz. 

Larry de la Pază nu păru prea încântat de întrerupere. 

— Suntem în siguranţă aici, dar dacă aveţi vreodată 
nevoie de noi, puteţi să apăsaţi butonul albastru de la 
alarmele pe care o să le vedeţi în clădirile din campus şi pe 
unii stâlpi de iluminat. Regulile de aici nu sunt complicate, 
dar trebuie să le respectaţi. Dacă nu, o să vă treziţi cu 
mine la uşă. Locuiesc chiar în capătul aleii, lângă poartă, 
aşa că sunt mereu aici. Dacă undeva scrie „Intrarea 
interzisă”, înseamnă că intrarea e interzisă. Nu înseamnă 
„Intră fiindcă te-a provocat cineva sau fiindcă ai auzit că 
alţii o fac”. Unele dintre structurile originale ale 
proprietăţii nu mai prezintă siguranţă. S-ar putea să 
intraţi, dar s-ar putea să nu mai ieşiţi. S-a întâmplat să 


e 603» 


avem oameni blocaţi cu zilele într-un loc, aşa că erau 
speriaţi şi morţi de foame când au fost eliberaţi. 
Consideraţi-vă preveniţi. 

— Ce înseamnă asta? a spus Janelle încet în timp ce Kaz 
le făcea semn să intre într-una dintre camerele din faţă. 
Structurile originale nu prezintă rezistenţă? 

— Se referă la tuneluri, a spus Stevie. Şi la pasajele 
ascunse. 

În dreapta uşii de la intrare, în partea opusă biroului lui 
Larry, se afla o cameră de zi cu magnifice lambriuri de 
lemn pictat, reprezentând viţe răsucite şi trandafiri roz pal, 
toate decorate cu modele delicate în relief, din ipsos 
argintiu. Mobila era tapiţată cu mătase violet şi podeaua 
era acoperită cu un imens covor decorativ. Această 
încăpere de secol al optsprezecelea fusese importată de 
soţii Ellingham din Franţa, de la Lyon - mobila, covoarele, 
draperiile şi decoraţiunile de pe pereţi, toate fuseseră 
ambalate, trimise în America, apoi redimensionate şi 
asamblate aici. 

Camera următoare, sala de bal, avea o uşă dublă din 
sticlă cu ochiuri dispuse într-un complicat stil art nouveau. 
Uşile erau întredeschise, aşa că Stevie le-a împins ca să le 
deschidă de tot şi a păşit într-o încăpere gigantică ce se 
întindea în faţa lor şi în sus pe două niveluri. Podeaua era 
alcătuită din romburi de marmură albe şi negre; pereţii 
erau despicaţi din podea până la tavan de oglinzi, sculptate 
şi înrămate în argint delicat. Lambriurile de pe pereţi 
zugrăveau scene de bal mascat. Draperiile trandafirii ce 
cădeau din tavan până la podea arătau ca nişte cortine de 
teatru. Tavanul era pictat în albastrul-deschis al cerului la 
căderea serii, cu constelaţiile şi siluetele lor reprezentative 
pictate cu auriu. În anii '30, majoritatea înaltei societăţi 
americane dansase în această sală de bal. 

— Iar acesta, a spus Kaz conducându-i spre o uşă din 
stejar masiv, a fost biroul părintelui nostru fondator. 

Biroul era de proporţii masive - se înălța pe două 
niveluri -, dar spre deosebire de holul principal vast, care 
stârnea ecouri, această încăpere era acoperită de la un 


e 64» 


capăt la altul cu o mochetă groasă, de un verde-închis, 
profund, peste care erau covoare persane. Lângă şemineu 
era întinsă o piele de leopard cu cap cu tot, care era vădit 
şi tulburător de adevărată. Ferestre lungi se întindeau 
până în tavan şi erau acoperite cu draperii grele din satin, 
care blocau intrarea soarelui. Al doilea nivel al încăperii 
era tot numai rafturi cu cărţi, având doar o pasarelă de jur 
împrejur, care dădea acces la bibliotecă. 

Şemineul din această cameră era făcut din marmură 
trandafirie. Două birouri masive umpleau o parte a 
încăperii. Pe unul se aflau şase telefoane negre, cu disc 
rotativ. Mai era un glob pământesc care se învârtea şi 
care, bănuia Stevie, avea pe el nume de ţări care 
încetaseră de mult timp să mai existe, fişete uriaşe din 
lemn şi o piesă de mobilier ciudată, din care ieşeau tuburi 
şi pe care Stevie a recunoscut-o ca fiind un dictafon - un 
aparat de înregistrare de la începutul secolului douăzeci. 
Dictafoanele erau vedetele multor povestiri polițiste. 

Aici şi-a conceput Albert Ellingham planul de salvare a 
familiei sale. Pe podeaua asta număraseră banii pentru 
răscumpărare. Stevie n-ar mai fi plecat niciodată din 
camera asta. 

Dar erau invitaţi afară, să meargă spre foaier. Un bărbat 
în costum din bumbac creponat cu dungi subţiri albe şi 
albastre şi, pe sub haină, cu un tricou cu Omul de Fier se 
apucă să coboare scările cu mişcări ce imitau alergarea cu 
încetinitorul. Părul lui rar şi blond era dat pe-o parte şi-i 
sălta un pic la fiecare treaptă. 

— Şi acum, a spus Kaz, vă urează bun venit directorul 
şcolii, dr. Charles Scott! 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit! a strigat el. Spuneţi-mi 
Charles. Bun venit tuturor în noua voastră casă. Spun că 
sunt directorul şcolii, dar îmi place să mă consider 
Învăţăcelul-Şef... 

— "Ai de capu' meu, mormăi Nate în barbă. 

— Acum, că aţi ajuns la finalul turului, a spus Charles, 
trebuie să spunem câteva cuvinte despre Alice. Alice 
Ellingham a fost fiica fondatorului nostru, Albert 


e 65» 


Ellingham. Teoretic, Alice e sponsorul şcolii noastre şi 
inaugurăm fiecare an şcolar cu o mulţumire adresată ei. 
Aşa că vă rog să spuneţi împreună cu mine: Mulţumim, 
Alice. 

A fost nevoie de câteva clipe şi ceva gesticulări ca să se 
prindă toată lumea că vorbea serios şi literal. Până la 
urmă, mulţimea a mormăit: 

— Mulţumim, Alice. n 

— Parcă eram Într-o sectă, a spus Nate în timp ce se 
întorceau pe pajişte, unde se pregătea un picnic. De ce i- 
am mulțumit unui copil mort? 

— Totul e explicat în regulament, a spus Stevie. Şcoala e 
proprietatea lui Alice Ellingham, în caz că tipa apare 
vreodată. Practic, toţi suntem aici pe banii ei, aşa că 
trebuie să-i mulţumim. Ea ne întreţine. 

— Dar e moartă, a spus Nate. 

— Aproape sigur, a răspuns Stevie. A fost răpită în 1936. 
Dar locul ăsta e al ei... dacă e în viaţă şi dacă îşi face 
apariţia. Ar fi bătrână, dar, teoretic, ar putea fi în viaţă. 

— Chestia asta e pe bune? a spus Janelle. Credeam că e 
doar o poveste. 

— E pe bune, a spus Stevie. 

— Spuneai că ştii multe despre asta? a zis Vi, care ieşise 
împreună cu ei. 

— A, Stevie ştie tot, a spus Janelle. Hai, povesteşte-ne şi 
nouă! 

Stevie avea senzaţia ciudată că era pusă să arate ce 
poate, ca un câine care ştia să folosească o tabletă. In 
acelaşi timp, acum avea un public format din persoane 
care voiau s-o audă vorbind despre ceea ce iubea ea, iar 
acest sentiment îi era fetei complet străin, dar minunat. 
Soarele era cald, iarba primăvăratică, plus că ea se afla 
chiar la locul crimei. 

Se îndreptau spre pajişte, dar grădina împrejmuită cu 
zid era acolo, în spatele lor. Stevie s-a întors să arunce o 
privire. Poarta grădinii era tot întredeschisă şi nu se vedea 
nimeni în jur. 


e 66 - 


— Haideţi să vă arăt, a spus ea. 

— Avem voie să intrăm acolo? a întrebat Nate. 

— Poarta e deschisă! a spus Vi luând-o înainte. 

Poarta grea a grădinii era neagră şi, păşind dincolo de 
ea, Stevie a avut senzaţia că a ajuns într-un vis. Au intrat 
într-o grădină imensă, luxuriantă, înconjurată de un cerc 
de copaci înalţi aflaţi la o distanţă egală unul de celălalt. 
Iarba era de un verde strălucitor, saturat. Casa Mare se 
înălța la un capăt, iar terasa ei joasă din piatră cobora 
către gazon. Mai erau şi mici fântâni şi bănci şi ghivece cu 
modele complicate. Era o grădină regală, creată de oameni 
care se inspiraseră din grădinile regale din Anglia şi 
Franţa. Dar era acolo un lucru uluitor care atrăgea atenţia. 

Cea mai mare parte din suprafaţa grădinii era ocupată 
de o gaură gigantică, acoperită cu un covor bogat de iarbă. 

— Ce naiba mai e şi asta? a spus Nate. 

— Acela, a spus Stevie, a fost un lac. Iris Ellingham era 
campioană la înot. Asta era piscina ei. Albert Ellingham a 
deturnat cursul unui pârâu ca s-o umple şi foloseau bărci 
cu vâsle ca să ajungă acolo. 

A arătat spre o colină din mijloc, pe care se afla o 
construcţie rotunjită, cu un dom de sticlă drept acoperiş. 

— Acolo l-au pus răpitorii să se ducă să lase banii, a spus 
ea. După ce Iris şi Alice au fost răpite, oamenii veneau 
întruna la Albert Ellingham cu tot felul de teorii. Cred că o 
clarvăzătoare i-a spus că Alice era în lac, aşa că l-a secat. 
Dar fata nu era acolo. Apoi el nu l-a mai umplut niciodată. 
Probabil că-i amintea prea tare de ce se întâmplase. L-a 
lăsat exact aşa cum e. 

— Pe hartă i se spune grădina scufundată, a spus Vi. 
Acum înţeleg de ce. 

— Explică-ne faza cu copilul mort, a spus Nate. 

— Treaba stă aşa, a spus Stevie. Şcoala şi toată averea 
Ellingham îi aparţin lui Alice, dar Ellingham avea o 
bănuială că era moartă, chiar dacă nu putea să recunoască 
asta nici în sinea sa. După doi ani, el a redeschis şcoala. 

— Şi au venit elevi? a spus Vi. In ciuda acelor crime? 

— Fusese o întâmplare unică, fără precedent, a răspuns 


e 607 œ» 


Stevie. Şi ţara era încă în depresiune economică. lar 
acesta era unul din cele mai celebre locuri din America. Să 
primeşti educaţie gratuită de la unul din cei mai bogaţi 
oameni din ţară... era ceva fantastic. Şi nu credea nimeni 
că răpitorii aveau să se întoarcă. Luaseră cam tot ce era de 
luat. Deci şcoala asta trebuia să fie un loc minunat, 
pregătit s-o întâmpine pe Alice la întoarcerea ei. Albert 
Ellingham îl voia plin de viaţă. Într-un fel... se asigura că 
Alice ar fi avut cu cine să se joace când s-ar fi întors. 

— Asta sună teribil de macabru, a spus Janelle. 
Înduioşător, dar... macabru. 

— Şi câte milioane de oameni au spus că ei erau Alice? a 
întrebat Nate. Înainte de posibilitatea analizei ADN-ului, 
probabil că toată lumea s-a dat drept Alice. 

— Asta a fost o problemă, a confirmat Stevie dând din 
cap. Dar Ellingham avea un plan. Dădaca lui Alice era 
profund loială ei şi familiei. A refuzat să dezvăluie orice fel 
de detalii despre Alice. Ellingham avea un dosar secret cu 
informaţii despre Alice, astfel încât, dacă îşi făcea apariţia 
cineva, să poată verifica autenticitatea afirmațiilor lor. 

— Adică cum? Semne din naştere sau chestii de-astea? 

Stevie a ridicat din umeri. 

— Păi, asta e. Nimeni nu ştie, cu excepţia membrilor 
consiliului de administraţie, iar ei nu pot moşteni averea. 
Cei care administrează trustul sunt tutorii lui Alice. Iar 
acum, dacă ar fi cazul, ar apela la un test ADN, aşa că 
dosarul secret despre Alice nu mai are cine ştie ce 
importanţă. 

— Ei, mă bucur să aflu că suntem elevi la cea mai 
morbidă şcoală din America, a spus Nate. Şi acum, hai să 
mergem! Mi-e foame şi încă sunt aproape sigur că nu 
aveam voie să intrăm aici. 

— Îţi zic încă o dată, poarta era deschisă, a spus Vi. 

— Probabil că are dreptate, ar trebui să plecăm, a spus 
Janelle. Dar e extraordinar! 

Şi chiar era extraordinar. Din nenumărate motive. 


e 608 œ» 


13 aprilie 1936, ora 20:00 


Flora Robinson avea un nas foarte bine dezvoltat pentru 
mirositul belelelor iminente, talent pe care şi-l antrenase 
pe vremea când lucra la un bar unde se servea ilegal 
alcool. Trebuia să fii în stare să simţi unda care străbătea 
încăperea când poliţia se apropia de uşă. Trebuia să faci 
diferenţa dintre o alarmă falsă şi una adevărată. Trebuia 
să-ţi dezvolţi reflexul de a apăsa butonul de alarmă exact 
în clipa în care era nevoie - acel buton care înclina 
rafturile şi deschidea toboganul pe care se duceau băutura 
şi paharele în valoare de sute, uneori chiar mii de dolari, 
către o zonă de evacuare ascunsă. Dacă o făceai cum 
trebuia, salvai clubul de la închidere şi pe clienţi de 
arestare. Dacă n-o făceai cum trebuia, stricai, efectiv, 
totul. 

În seara asta, Flora simţea în nări mirosul de frică şi 
presimţiri. S-a întors să se uite la micul ceas de argint de 
pe noptieră. Iris şi Alice erau plecate de mult timp. Le 
condusese la prânz la maşină. De obicei, când Iris pleca în 
plimbările ei cu maşina, se întorcea într-o oră, două. Acum 
lipsea de opt ore. Nimeni n-o chemase pe Flora la cină. 

Această abatere de la rutină o neliniştea teribil. Necazul 
dădea târcoale pe undeva, prin conacul ăsta tăcut, cuibărit 
în inima munţilor. S-a aşezat pe patul din camera ei şi, cu 
genunchii strânşi la piept, a ascultat şi a aşteptat. Datorită 
auzului ei extrem de fin şi a acusticii casei, a auzit când a 
sosit cineva la uşa din faţă. Se întorsese Iris. S-a dat 
imediat jos din pat şi a ieşit pe balconul de pe palier ca să 
vadă ce-o reţinuse atâta pe prietena ei. 

Însă nu era Iris, majordomul vorbea cu un bărbat. Era 
George Marsh, prieten apropiat al familiei, făcând parte 
din cercul intim al lui Ellingham. 

În mod normal, George ar fi intrat şi ar fi schimbat 
amabilităţi cu Montgomery în timp ce acesta îi lua pălăria 
şi haina. În seara asta, pălăria şi haina au rămas la locul 
lor şi cei doi au pornit cu paşi iuți şi tăcuţi către biroul 

e 69 œ» 


personal al lui Ellingham. 

George fusese detectiv la New York. Cu câţiva ani 
înainte, îi salvase viaţa lui Albert când un anarhist îi 
pusese o bombă în maşină. Plin de recunoştinţă şi 
impresionat de inteligenţa şi curajul lui, Albert l-a sunat pe 
J. Edgar Hoover, directorul FBl-ului, şi i-a recomandat să-l 
angajeze pe George ca agent. George tindea să fie oriunde 
se afla Ellingham şi cei din cercul lui - dacă erau la New 
York, el lucra în biroul FBI de acolo. Dacă erau în Vermont, 
George era mutat la Burlington ca să lucreze la cazuri de 
trafic ilegal de produse din Canada, pe filiera lacului 
Champlain. 

George Marsh era, de fapt, şeful securităţii lui Albert, 
iar Flora şi-a dat seama că în seara asta venise aici cu 
treabă. În viaţa particulară, George era frivol şi sociabil. 
Dar acum era George care-şi făcea datoria profesională: cu 
pasul iute şi zgârcit la vorbă. George şi Montgomery 
vorbeau foarte încet, totuşi Flora a reuşit să desluşească 
câteva cuvinte. 

— „treizeci şi cinci de minute, a spus George. Ai... 

— Nu, domnule, a răspuns Montgomery. Fără poliţie... 

În câteva secunde, dispăru în biroul lui Albert, împreună 
cu Montgomery. 

Poliţia. Nu era un cuvânt pe care Flora să-şi dorească 
să-l audă. Trebuia să acţioneze. 

A coborât un etaj pe scara servitorilor şi apoi, mergând 
pe lângă perete, s-a îndreptat către budoarul lui Iris. A 
scos din buzunarul rochiei o cheie şi a descuiat uşa către o 
vastă încăpere - o oază de confort. Covorul gri-perlă era 
moale sub tălpile ei goale. Draperiile lungi, din satin 
argintiu, erau încă deschise lăsând să intre pe fereastră 
lumina palidă a lunii, care dădea un luciu blând ţesăturilor 
şi ajururilor aurii ale mobilei stil Ludovic al XV-lea. 

Iris avea o mulţime de lucruri; dintre care Florei îi 
trebuia unul singur. A început cu măsuţa de toaletă cu 
oglindă, unde ampla colecţie de farduri a lui Iris era 
păstrată într-o ordine riguroasă de către menajera ei - 
rujuri aliniate ca soldaţii, parfumuri franţuzeşti aranjate 


e 70 - 


plăcut ochiului, perii de păr şi oglinda de argint ordonate 
unele lângă altele. Flora a răscolit prin sertarele cu pudre, 
farduri, clame, creme, loţiuni... unde era? Nu aici. A trecut 
la servanta cu douăsprezece sertare care adăpostea 
mănuşile lui Iris, acele de pălărie, tabacherele, ochelarii de 
soare şi o mulţime de alte accesorii. Nici aici. A luat la 
mână toată camera, meticulos şi rapid, sertar cu sertar, 
până le-a terminat. 

Flora a auzit pe cineva ciocănind în uşile de pe coridor şi 
apoi strigând-o pe nume. O căuta menajera. Nu mai avea 
timp. Trebuia să se gândească. Unde o văzuse ultima dată? 

O poşetă de seară. Cea din mătase roz pe care o luaseră 
din Paris în ziua aceea când plouase aşa de tare, încât 
fuseseră nevoite să alerge desculţe pe stradă. 

Flora s-a repezit la dulap. A deschis uşa tapetată cu 
pânză groasă şi a aprins lumina. Dulapul nu era tocmai un 
dulap - era o altă încăpere, plină cu umeraşe şi rafturi 
încărcate cu mătase şi satin, mărgele şi blană, cu destui 
pantofi cât să umpli un magazin, toţi aliniaţi pe rafturi. 
Poşetele ocupau un perete întreg. Flora le-a trecut în 
revistă până a găsit poşeta roz. A smuls-o de pe raft, a 
deschis-o şi a scos din ea pudriera Schiaparelli în formă de 
disc de telefon. 

Ciocăniturile se apropiau. Flora trebuia să se grăbească. 
Menajera era la uşa salonaşului, bătând şi strigând-o. 

— Vin imediat! a spus Flora. 

Având la dispoziţie doar câteva secunde, şi-a îndesat 
pudriera în sân şi şi-a încrucişat braţele la piept ca să 
ascundă o eventuală umflătură care putea s-o dea de gol, 
apoi s-a dus la uşă ca să-i deschidă menajerei. 

— Sunteţi aşteptată jos, a spus menajera. Imediat, 
domnişoară. 

— De ce? Ce se întâmplă? 

— Nu prea ştiu, domnişoară. Doamna Ellingham şi 
duduia Alice n-au sosit acasă, în schimb a venit domnul 
Marsh. Asta-i tot ce ştiu. 

În timp ce o urma pe menajeră către parter, Flora a 
împins pudriera în jos, lângă cureaua din talie; n-avea 


e 71 œ» 


încotro, urma să se ocupe de ea mai târziu. A fost condusă 
în birou. Mai intrase acolo doar de două ori. Era centrul 
numeroaselor afaceri ale lui Albert, zona lui privată. În 
seara asta, încăperea vastă era straniu de claustrofobică, 
cu draperiile lungi închise şi căldura sufocantă emanată de 
focul din şemineu. 

— Flora, a spus Albert. 

Tonul lui era disperat, cum nu-l mai auzise niciodată. 

— Ţi-a spus cumva Iris pe unde avea de gând să se 
plimbe azi? 

— Nu, a răspuns Flora. Doar că iese la o plimbare cu 
maşina. 

— Şi n-a spus unde? Se ducea spre Waterbury? 
Burlington? În ce direcţie? 

— Nu ştiu, Albert, a spus Flora. Ce se întâmplă? 

Albert s-a întors spre foc. 

Flora s-a uitat la George. Ea şi George se cunoşteau 
foarte bine. În mod normal îi putea descifra expresia într-o 
clipă. Avea o faţă lată, cu maxilare pătrăţoase, şi ochi mari, 
căprui - genul de faţă care putea primi un pumn, putea 
băga în sperieţi un pungaş sau se putea topi într-un râs 
molipsitor. In seara asta, era o enigmă. 

— Vă rog, a spus. Ce s-a întâmplat? Unde e Iris? Unde e 
Alice? 

— Nu s-a întâmplat nimic, a zis George. 

Era un mincinos groaznic de neconvingător şi, până la 
urmă, ce sens avea să mintă în situaţia de faţă? 

— Dacă ai vrea să te întorci la tine în cameră... 

— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu Iris, a spus Flora. 

— Te rog, Flora! a strigat Albert. 

Disperarea din vocea lui a făcut-o efectiv să simtă cum o 
ia cu frig din cap până-n picioare. Secretarul lui, Robert, a 
clătinat din cap, dându-i de înţeles să nu insiste cu 
întrebarea. 

— Sigur, mă duc sus, a spus Flora. Montgomery, nu e 
nevoie să mă conduci. 

Menajera era în foaier, foindu-se aiurea. Pentru Flora 
era evident că încerca să-şi facă de lucru prin preajma uşii 


e 72 œ» 


de la birou, ca să poată afla ce se întâmpla înăuntru. 

— Am nevoie ca de aer de o cană de cafea, i-a spus 
Flora. Poţi să pui pe cineva să-mi aducă una în cameră, te 
rog? 

— Da, domnişoară, a răspuns şi a tulit-o la bucătărie. 

După plecarea menajerei, Flora s-a întors iute, fără un 
sunet, către sala de bal de lângă biroul lui Albert. Aceste 
două încăperi fuseseră construite intenționat una lângă 
alta, fiindcă rareori se întâmpla să fie folosite în acelaşi 
timp, şi ambele aveau tavanul înalt. 

Luminile erau stinse în sala de bal şi toate draperiile 
erau închise. Podeaua împestriţată cu alb şi negru încă mai 
era aspră şi murdară după petrecerile din weekend; 
personalul încă nu o curăţase. Acolo, sub moliciunea 
tălpilor ei, erau panglicile de hârtie, pietrişul aleii adus pe 
tălpile pantofilor de dans, nenumăratele pete lipicioase de 
şampanie vărsată. 

Iris îi arătase Florei o şmecherie la camerele acestea: 
oglinzile din încăpere alternau cu lambriuri acoperite cu 
tapet imprimat cu personaje din commedia dell’arte. Pe 
ultimul lambriu din stânga era o aplică în formă de mască 
venețiană. Flora s-a urcat fără zgomot pe unul din 
scaunele aurii de lângă perete şi s-a întins să ajungă la ea. 
Şi-a băgat degetele prin găurile pentru ochi ale măştii şi a 
tras tare în jos. Lambriul a basculat dând la iveală un 
spaţiu aflat în spatele lui. Flora a împins lambriul, care s-a 
deschis pe verticală pe o balama bine făcută. 

Cu toate că păreau să aibă un perete comun, sala de bal 
şi biroul aveau de fapt în comun un spaţiu secret, de vreo 
jumătate de metru lăţime. Pe partea care dădea spre 
ascunzătoare, oglinzile din sala de bal se transformau în 
geamuri transparente şi puteau fi folosite ca să vezi tot ce 
se întâmpla în sala de bal. Mai erau acolo şi butoane cu 
care puteai scădea intensitatea luminilor din sală sau le 
puteai face să pâlpâie, precum şi mici panouri glisante pe 
care le puteai deschide ca să smulgi un pahar din mâna 
vreunui petrecăreţ buimac. Al doilea mod de folosire, cel 
mai probabil accidental, era că ascunzătoarea era perfectă 


e 73» 


ca să asculţi ce se întâmpla în biroul lui Ellingham. Flora s- 
a strecurat prin spaţiul îngust până a găsit uşiţa care 
dădea în biroul lui Albert. Uşa era suficient de departe de 
bărbaţi şi destul de bine ascunsă în perete, încât ea să 
considere că o putea deschide liniştită, doi centimetri, fără 
să observe cineva, exact aşa cum îi arătase Iris. 

„Aproape tot ce aud e destul de plictisitor”, a spus Iris 
când i-a arătat Florei pasajul şi uşa. „Mi-aş dori să-şi facă o 
amantă ca să am ceva mai interesant de ascultat.” 

Flora presimţea că în seara asta nu o să audă nimic 
plictisitor. 

— ...cea venită joi, spunea George. O mai ai? 

— Sigur, s-a auzit Robert Mackenzie. Poftim. 

I-a întins lui George o hârtie. 

— „lată! O cimilitură! Ah, ce-o să ne veselim! S-alegem 
pistol, frânghie? Trebuie să cumpănim. Cuţitul taie ca 
briciul şi sclipeşte-aşa frumos! Otrava lucrează alene, şi- 
atunci nu ni-i de folos. Focu-i prea sărbătoresc, iar înecul 
cam durează. Spânzurătoarea nu-i bună fiindcă este prea... 
aţoasă. Să-i dai vânt de la-nălţime, ţeasta să i se 
zdrobească? Sau maşina-i, cu viteză, de un zid să se 
izbească? Bombele sunt zgomotoase, scot mulţime de 
scântei. Ce de pedepse... tot felul, pentru băieţii cei răi! Ce 
s-alegem? Ce s-alegem? Of, deloc, deloc nu ştim. Dar şi-n 
gaură de şarpe noi tot o să vă găsim. Ha ha! Cu 
sinceritate, Maestrul minciunilor.” 

— Ştampila de pe plic este de Burlington, a adăugat 
Robert. 

A sunat un telefon şi receptorul a fost smuls din furcă 
înainte să se termine primul apel. Albert Ellingham a spus 
un „alo” gâtuit. Bărbaţii s-au adunat în jurul telefonului de 
pe birou, fiind dificil pentru Flora să mai audă 
răspunsurile, până ce vocea lui George s-a detaşat din 
grup. 

— L-am văzut pe omul tău, a spus o voce cu accent 
bizar, greu de identificat. Ai chemat poliţia. 

— Nu, a răspuns Albert. George e prietenul nostru. A 
venit pur şi simplu în vizită. 


e 74» 


— Ştim cine e, a răspuns vocea. Ţi-ai înrăutățit situaţia. 
Uite ce-o să faci acum. Aduni toate bijuteriile, toţi banii, 
tot ce ai. Le pui în feţe de pernă. Îţi trimiţi prietenul 
singur, cu maşina lui. O ia spre est pe autostrada doi şi 
face stânga spre West Bolton. De acolo ne ocupăm noi, iar 
tu ai să le primeşti pe fete înapoi. Ai face bine să te pui în 
mişcare. Ai la dispoziţie o oră din momentul ăsta. 

Vocea de la celălalt capăt al firului a amuţit. Albert a 
spus „alo” de câteva ori, dar n-a răspuns nimeni. Flora a 
riscat şi a deschis uşa încă doi centimetri ca să vadă ce se 
întâmpla. Bărbaţii stăteau în jurul biroului, neclintiţi, fără 
să scoată o vorbă. 

— Mă duc singur, a spus George, în cele din urmă. 

— Nu, a răspuns Albert. E vorba de soţia şi fata mea... 

— Albert, ai auzit ce au spus, a răspuns George. Pe mine 
mă vor, aşa că mă duc eu. 

Robert Mackenzie scosese o hartă şi a întins-o pe biroul 
în jurul căruia erau adunaţi bărbaţii. 

— Uită-te, a spus. Vor să mergi spre est pe autostrada 
interstatală doi şi să faci stânga ca s-o iei spre West 
Bolton. E un drum de ţară. S-ar părea că tot drumul ţi-ar 
lua o jumătate de oră, poate mai mult, în funcţie de ce se 
întâmplă după ce faci stânga. 

— Deci trebuie să ne mişcăm repede, a spus George. 
Pune-l pe Montgomery să înceapă să adune lucrurile. 
Bijuterii, ceasuri, tot ce e la îndemână. 

— De ce tu? a întrebat Robert. Eşti reprezentant al legii. 
Eşti antrenat. 

— Eu nu contez, a răspuns George. Dacă s-ar duce 
Albert şi ar păţi ceva - dacă l-ar răni sau l-ar omori - asta 
ar fi o ştire de interes mondial. Asta le-ar aduce pedeapsa 
cu moartea. Dar un agent FBI de care n-a auzit nimeni... 
nu-i mare lucru. Se întâmplă. Nu-şi pot permite să păţeşti 
ceva, Albert. 

— Ai dreptate, a spus Robert. Şi nici nu şi-ar mai primi 
banii dacă s-ar ajunge la asta. 

— Trebuie să ne grăbim, a răspuns George. Trebuie să 
adunăm ce vor. Unde sunt bijuteriile? 


e 75» 


— Sunt două seifuri la etaj, unul în dressingul meu şi 
unul în budoarul lui Iris. Combinația e aceeaşi pentru 
amândouă: cinci stânga, douăzeci şi şapte dreapta, 
optsprezece stânga, nouăsprezece dreapta. Du-te, Robert. 
Ia-l pe Montgomery să te ajute. Goleşte-le. 

Robert Mackenzie a plecat în grabă, lăsându-i pe George 
şi pe Albert uitându-se pe hartă. 

— Ar trebui să mă duc eu, a spus iarăşi Albert. 

Vocea lui George era calmă, totuşi a reuşit să umple 
încăperea şi să rezoneze în aer: 

— Trebuie să mă asculţi. M-ai adus aici dintr-un motiv 
bine întemeiat. Par să fie pregătiţi să le dea drumul, deci 
nu trebuie decât să ne păstrăm calmul. Le respectăm 
regulile, dar cu cap. Mă duc şi ţi le aduc înapoi. Ştiu că 
simţi că tu trebuie să fii cel care se duce după ele, dar 
trebuie să laşi sentimentele deoparte. 

Albert s-a sprijinit de spătarul unui scaun şi a rămas 
tăcut câteva clipe. 

— Dacă mi le aduci, a spus în cele din urmă, tot ce am îţi 
aparţine. 

— O să mă mulţumesc cu ceva tare de băut, a spus 
George luându-şi haina. 

Când a făcut asta, Flora i-a văzut privirea alunecând în 
direcţia în care se afla ascunzătoarea ei, dar n-a părut să 
vadă deschizătura minusculă din lambriu. După ce şi-a luat 
haina, s-a întors. 

— Închide campusul, să nu poată intra aici nici măcar un 
şoarece. Ai un pistol? 

— E unul în sertarul biroului, a spus Robert. 

— Încarcă-l. Încuie şcoala. Pune oameni la fiecare uşă. 
lar voi doi rămâneţi aici, cu uşa încuiată şi pistolul la 
îndemână până mă întorc. Dacă nu apar până la... să 
zicem, unu noaptea, chemaţi întăriri. Aşa trebuie să 
procedăm. Aşa le aducem acasă. 

Ghemuită în coridorul secret, cu capul lipit de crăpătura 
uşii, Flora a simţit inima bătându-i aşa de repede, că a 
luat-o cu leşin. S-a lăsat să alunece pe podea cât de 
silențios a putut. 


e 76 - 


6 


În Casa Minerva, ceilalţi doi locatari erau tolăniţi comod 
pe canapea. Cu picioarele aruncate nonşalant la Hayes în 
poală, Ellie vorbea despre Paris. Hayes nu părea s-o 
asculte. Butona telefonul. Pix era aşezată din nou la masă, 
dar colecţia ei de dinţi dispăruse, fiind înlocuită de pliante 
lucioase ale Academiei Ellingham şi tot felul de hârţoage. 

— Te-ai întors! spuse ea. Bun. Am nevoie de câteva 
minute ca să trecem în revistă informaţiile esenţiale... 

— N-ar trebui să-l aştepţi totuşi şi pe David? mârâi Ellie. 

— Avionul cu care vine de la San Diego are întârziere, 
or, cu cât începem mai repede, cu atât terminăm mai 
repede. E mai eficient. 

— Dar vine şi el, da? 

— Vine, spuse Pix. 

Stevie, Nate şi Janelle s-au aşezat în jurul mesei. Ellie şi 
Hayes au rămas unde erau, îngrămădiţi unul în altul, 
Hayes tot cu ochii în telefon. 

— Hayes, spuse Pix. Ridică şi tu privirea cinci minute. 

Hayes îşi ridică privirea spre ea şi, cu un zâmbet relaxat 
pe chipul său cu trăsături frumoase, îşi puse telefonul pe 
canapea. 

— Aşa... spuse Pix uitându-se pe o listă, bine-aţi venit la 
Ellingham! Carduri de identificare. Vi s-a emis fiecăruia 
dintre voi un card de identificare, programat să vă ofere 
acces în clădirile în care aveţi treabă. 

Ellie se rostogoli teatral de pe canapea pe podea, unde 
ateriză pe burtă. Pix continuă: 

— Vizitatorii din alte clădiri trebuie să rămână în zonele 
comune, deci pot sta în camera asta sau în bucătărie, dar 
atât. Aţi primit toţi regulamentul oficial de comportament, 
al Academiei Ellingham, care include informaţii despre 
consimţământ între parteneri şi despre respectul acordat 
celorlalţi elevi. Aici „Nu” înseamnă „Nu”. Bun... 

Pix trecu rapid în revistă lista. 

— Chestii de bun-simţ. Fără alcool, fără droguri. Orice 


e 77 œ» 


aliment din bucătărie trebuie să fie în recipiente închise 
etanş, cu etichete pentru cei care suferă de alergii, dar 
nimeni de aici nu are alergie la alune, deci n-ar trebui să 
avem probleme în privinţa asta. Nu faceţi focul. Doar în 
camera asta şi numai în prezenţa mea. Vorbesc serios, 
Ellie, e interzis să faceţi focul... 

Ellie mârâi nemulțumită. 

Janelle ridică mâna. 

— Lampa de sudură e permisă? întrebă ea. 

— E permisă în încăperea comună. Cuptor cu microunde 
nu are nimeni, aşa... Nu părăsiţi campusul fără 
permisiune. În weekenduri avem microbuze care pleacă la 
zece dimineaţa spre Burlington şi se întorc la patru. Mă 
anunţaţi imediat dacă apare în casă o urgenţă medicală. 
Avem o asistentă permanentă în campus, doctorul vine de 
trei ori pe săptămână, iar dacă aveţi nevoie imediat de 
ajutor, cei de la pază se pot ocupa de orice urgenţă. Dacă 
vreţi să vorbiţi cu cineva, puteţi vorbi cu mine, iar eu voi 
ţine secret discuţia respectivă; din personal fac parte şi doi 
psihologi, la care puteţi să vă programaţi pentru şedinţe 
Online sau în carne şi oase. Cam atât, cred... 

Se uită iar pe pagină. 

— Puteţi să citiţi singuri ce mai e pe-aici. Am spus deja 
că e interzis să faceţi focul, nu? Vorbesc serios, Ellie... 

— Fără foc... mormăi Ellie cu faţa lipită de podea. 

— Bun! Atunci am terminat. Luaţi fiecare câte o mapă. 

Nate înşfăcă rapid un dosar şi plecă grăbit în camera lui. 
Pix urcă înapoi în apartamentul ei. Ellie se ridică de pe 
duşumea, veni la masă şi se aplecă peste Stevie şi Janelle. 

— Baia cu cada, spuse cu voce scăzută. Amândouă, într- 
un sfert de oră. Aduceţi câte o cană. 

Părea să fie un ordin, şi ordinele trebuie respectate. 

Un sfert de oră mai târziu, cu câte-o cană în mână, 
Janelle şi Stevie băteau la uşa băii. Ellie era în cadă, 
îmbrăcată în ceva ce semăna cu o fustă-pantalon din 
secolul al nouăsprezecelea şi un corset. Ţinuta ar fi fost de 
ajuns ca să-i atragă atenţia lui Stevie, dar ceea ce a 
fascinat-o definitiv a fost apa, care era roz-bombon. 


e 78 œ 


— Închideţi uşa, spuse ea. Trebuie să dăm o mică 
petrecere ca să sărbătorim sosirea voastră. 

Arătă spre o grămadă de prosoape ude, folosite, aflate 
pe podea lângă ea, de parcă le invita să ia loc pe cel mai 
confortabil divan. 

Stevie nici nu ştia de unde să înceapă cu întrebările. De 
la faptul că tocmai li se ţinuse o prelegere despre băutură? 
De la faptul că Ellie era în cadă, îmbrăcată în fustă- 
pantalon, vopsindu-se toată roz? Sau de la faptul că de 
cadă era sprijinit un saxofon? Da, mai era şi asta. 

Se hotărî s-o lase baltă şi să vadă unde ducea 
conversaţia. Era una din tehnicile folosite în investigaţii 
când voiai să-ţi faci o părere despre cineva - lăsai oamenii 
să vorbească, îi lăsai să conducă discuţia şi îţi dezvăluiau 
cine sunt. 

— Imi vopsesc ţinuta din seara asta, spuse Ellie. 

Şi Janelle, şi Stevie hotărâră să ignore faptul că Ellie îşi 
vopsea roz şi corpul. N-avea niciun sens să sublinieze ceva 
atât de evident. 

— Ce e în seara asta? întrebă Janelle. 

— Petrecerea! spuse Ellie. Hai, daţi-mi cănile. Hai! 

Se întoarse stângaci ca să scoată din spatele ei o sticlă 
de şampanie. 

— Cănile, spuse Ellie iar, întinzând sticla. 

— Dar Pix tocmai ne-a zis... dădu să spună Janelle. 

— Cănile! 

Stevie întinse cana şi, după o clipă, Janelle făcu la fel. 
Ellie turnă şampanie spumoasă în fiecare. 

— E caldă, spuse ea. N-am reuşit să aduc decât câteva 
sticle din Franţa, şi e ieftină, dar chiar şi aia ieftină de la 
Paris e mai bună decât ce se găseşte pe-aici. Aşa. O să vă 
explic toate chestiile alea. Dar mai întâi... 

Inălţă cana, iar Stevie şi Janelle pricepură aluzia şi 
ciocniră cănile cu ea. 

— Skål. 

Ellie trase o duşcă zdravănă. Janelle se uită în cana ei. 
Stevie ezită doar o clipă, apoi îşi luă inima-n dinți. Nu 
băuse decât de câteva ori în viaţa ei, dar dacă erau 


e 79 œ 


vreodată momentul şi locul perfect pentru asta, atunci 
acestea erau. Şi probabil că aveau timp să scape de căni 
dacă venea cineva. Probabil. Şampania era caldă, avea un 
gust aspru, mineral, şi-i gâdila nasul. Nu era o experienţă 
neplăcută. 

— Consumul de alcool, spuse Ellie golindu-şi cana. Ei 
ştiu că se bea aici. Suntem la dracu-n praznic, aşa că asta 
ne cam limitează activităţile. Ăsta chiar că e genul de loc 
în care poţi să tipi până nu mai poţi, că nu te aude nimeni. 

Janelle continua să studieze conţinutul cănii ei. O ridică 
de vreo două ori la gură, prefăcându-se cât se poate de 
clar că bea. 

— Adevărul e că nu prea le pasă, cu condiţia să nu te 
faci muci, continuă Ellie, întorcându-se pe-o parte ca să-şi 
aranjeze hainele ude. Dacă te prinde Pix, te pune doar să 
arunci toată băutura. Sfatul meu? Cumpăraţi alcool ieftin, 
cumpăraţi des şi puneţi-l în alt recipient. Cei mai mulţi 
aduc băutură din Burlington, cu microbuzele din weekend. 
Acolo trebuie doar să fiţi atente la informatorii pe care-i 
are Larry de la Pază în magazinele de băuturi şi care-l 
sună dacă apare pe-acolo careva de la Ellingham. Din 
cauza lor e greu să cumperi alcool, dar nu imposibil. Sunt 
o groază de oameni dispuşi să-ţi cumpere dacă le dai cinci 
dolari. Dar să nu vă prindă Larry, că nu vă iartă. Bun! 
Subiectul următor. 

Işi mai turnă puţină şampanie. 

— Stingerea. Aici e simplu. Sunt mai multe moduri în 
care vă puteţi descurca cu asta. Unu: puteţi pune pe 
cineva să vă ducă la Minerva cardul de identificare şi să vi- 
l scaneze ca să pară că v-aţi întors în casă. Uneori 
funcţionează, dar dacă Pix e în camera comună şi vede că 
nu sunteţi voi, e de rău. O soluţie mai bună e să vă 
întoarceţi în casă şi să ieşiţi afară pe fereastră. Din nou: 
Larry vă arde dacă vă prinde, dar nu aşa de rău ca pentru 
alcool. Cât despre ceilalţi oameni de la pază... cât de 
inflexibili sunt depinde de cât de tare a pus biciul pe ei 
Larry. Să aduci oameni în camera ta nu e aşa de greu. Pix 
nu prea face controale. E mişto. Dar e şi foarte distrată. E 


e 80 - 


foarte deşteaptă, dar e mereu cu mintea în altă parte. 

Felul în care-şi ţinea Ellie braţele îi permitea lui Stevie 
să-i vadă foarte bine tatuajul. De fapt, era aproape sigură 
că Ellie ţinea braţul în poziţia universal cunoscută drept 
„hai, întreabă-mă de tatuaj”. Pe al ei era un scris elegant. 
Cerneala era foarte închisă la culoare şi, cu toate că nu se 
vedea urmă de roşeaţă, dacă te uitai atent se vedeau 
câteva cojiţe albe, de la vindecarea recentă. Era nou şi se 
întindea pe interiorul antebraţului de la cot la încheietură: 

Mon coeur est un palais fletri par la cohue... 

— E din Baudelaire, spuse Ellie când văzu că Stevie era 
total fascinată de tatuaj. Mi l-am făcut în vară la Paris. 
Vorbiţi franceză? întrebă ea. 

— Eu da, spuse Janelle. Mă rog, un pic. Cred că 
înseamnă... Mi-e sufletul un templu... şi încă ceva? 

— ...prea-pângărit de gloate.* 

Stevie habar n-avea ce naiba însemna asta, dar dădu 
aprobator din cap. 

— Când eram la Paris astă-vară, citeam într-o seară o 
poezie, spuse Ellie întorcându-şi cu eleganţă braţul, şi pur 
şi simplu mi-a mers la suflet. Aşa că i-am spus mamei că 
trebuie să-mi scriu versul pe braţ. Pe tot braţul. Şi a fost 
de acord. Am băut vin, apoi ne-am dus şi-am găsit un salon 
de tatuaje pe Canal Saint-Martin. Noul iubit al maică-mii e 
artist stradal pe-acolo şi ştia un loc bun. 

Pentru o clipă, Stevie se gândi la cum şi-a petrecut ea 
vara. Cea mai mare parte a timpului lucrase la mallul 
Monroeville, în cafeneaua care încerca să imite un 
Starbucks. Când nu lucra, citea. Asculta emisiuni radio pe 
internet. Se ducea până la magazinul de îngheţată. 
Cumpăra cărţi polițiste ieftine de pe mesele cu reduceri 
din faţa librăriei. Făcea tot ce putea ca să ţină la distanţă 
zgomotul politicii din jurul ei. Viaţa ei era exact opusul 
vacanţelor la Paris cu mama şi iubitul ei şi cu tatuaje. 

— Încă ceva, spuse Ellie. Semnalul de mobil e de tot 


3 Poezia „Convorbire intimă”, din volumul Florile răului de Charles 
Baudelaire, traducere de Radu Cârneci, Editura Minerva, BPI, 
Bucureşti, 1978 (N.t.). 


e 81 œ» 


rahatul aici. Şi conexiunea Wi-Fi se întrerupe tot timpul. 

— Şi cum ne uităm la televizor? întrebă Janelle. 

Stevie avu senzaţia că Ellie urma să spună că nu se uita 
la televizor. 

— Nu mă uit la televizor, spuse Ellie. 

Stevie îşi acordă în gând o bilă albă. 

— Nu te uiţi la televizor? spuse Janelle pe un ton de 
parcă ar fi întrebat-o pe Ellie: „Tu nu respiri oxigen?” 

— Eu fac artă, spuse Ellie. 

— Eu,  maşinării, răspunse Janelle. Şi lucrez cu 
televizorul pornit. Am nevoie de televizor. Mă ajută să mă 
concentrez. 

Janelle se uită la Stevie cu ochi înspăimântați. Din 
conversațiile de peste vară, Stevie ştia că Janelle nu 
glumea deloc. Părea să fie la curent cu toate serialele şi 
emisiunile. Avea o atenţie distributivă nativă de excepţie - 
putea să vorbească, să construiască un robot şi să se uite 
la un serial, toate în acelaşi timp. 

— N-am cum să te-ajut, spuse Ellie oferindu-le din nou 
sticla. 

Când Stevie şi Janelle au refuzat-o, şi-a umplut din nou 
cana şi a continuat: 

— Nu mă uit deloc la televizor. Nu m-am uitat niciodată. 
Când eram mică, nici nu aveam televizor. În casa noastră, 
preocuparea principală a fost dintotdeauna arta. Am 
crescut într-o colonie de artişti din Boston, apoi într-o 
comunitate de artişti din Copenhaga, apoi în New Mexico 
şi după aceea am plecat pentru o vreme la Paris. 

— Unde ai mers la şcoală? o întrebă Janelle. 

— Peste tot, pe unde eram. Comunitatea avea o şcoală 
bună. Dacă aş putea face orice aş vrea - dacă m-aş 
îmbogăţi sau ceva de genul ăsta -, aş întemeia o 
comunitate. Aici s-ar putea face o comunitate grozavă. Şi- 
acum, povestiţi-mi despre vieţile voastre amoroase. 

Ellie punctă ordinul punând ferm sticla pe podea, cu un 
pocnet. Pe Stevie o trecură un fior rece şi o uşoară 
senzaţie de greață. Nu era deloc subiectul ei preferat de 
conversaţie. 


e 382 œ» 


— Eu m-am despărţit de prietena mea, spuse Janelle 
uitându-se lung în cană. Atunci am reprogramat cuptorul 
cu microunde. 

— Creativitatea poate fi stimulată atunci când viaţa e de 
rahat, spuse Ellie. Primăvara trecută intrasem într-o 
perioadă de plafonare şi am văzut-o pe Roota într-un 
magazin de amanet din Burlington. Trebuia să fie a mea. 
Nu aveam bani atunci, dar am găsit o soluţie. Am lucrat 
ceva, am făcut nişte bani şi am luat-o pe Roota. De atunci 
suntem nedespărţite. 

Mângâie uşor saxofonul. ? 

— Am să vă mai spun ceva, zise Ellie. In locul ăsta, 
oamenii se transformă în adevăraţi iepuri. Izolarea e de 
vină. Blocaţi aici, în creierii munţilor, înzăpeziţi. Când se 
întrerupe curentul, se încinge rău de tot atmosfera. Şi tu? 

Întrebarea îi era adresată lui Stevie. 

Exact în acea clipă, bulele şampaniei au ajuns la creierul 
ei. Şi stând aşa, în semiîntuneric, în turnuleţul cu tavan 
înalt, alături de noua ei prietenă Janelle şi de artista aceea 
ciudată, dar amuzantă, care se vopsea în roz... se simţi 
deodată plină de căldură şi de un fel de relaxare lentă. 
Decise să fie sinceră şi gata. 

— N-am cunoscut pe nimeni de care să fiu cu adevărat... 
nu ştiu. Nu provin dintr-un loc prea interesant. Adică, 
părinţii mei sunt... ştiţi cine e Edward King? întrebă 
Stevie. 

— Senatorul? întrebă Janelle. Ticălosul ăla? 

— Exact, spuse Stevie. 

— Cine? întrebă Ellie. 

— Edward King e un nemernic din Pennsylvania, spuse 
Janelle. Vrea ca toate să se întoarcă la cum erau în 
vremurile rele de demult. 

— Părinţii mei îl adoră, răspunse Stevie sprijinindu-se de 
caloriferul din spatele ei. Lucrează pentru el. Ştiţi unde e 
sediul lui local? La noi acasă. 

— Doamne fereşte! spuse Janelle. Asta nu mi-ai spus. 

— Nu e genul de informaţie pe care s-o divulgi într-un 
mesaj, răspunse Stevie. Dar am făcut tot ce-am putut ca să 


e 383 - 


ajut opoziţia. În noaptea dinaintea ultimei sesiuni de 
telefoane către potenţiali votanţi, am intrat în lista pentru 
voluntarii de la telefoane şi am schimbat toate numerele 
de telefon. A doua zi, voluntarii au dat o mulţime de 
telefoane interesante - la sediul companiei de gogoşi 
Krispy Kreme, la Ambasada Canadei, la Disney World, la 
Centrul de Scientologie pentru Celebrităţi, la parcul de 
distracţii Seaworld... 

— Splendid, a spus Ellie dându-şi capul pe spate şi 
izbucnind în râs. Îmi place de mor! 

Ellie îşi scosese mai devreme inelul şi şi-l pusese pe 
marginea rotunjită a căzii. Când izbucni în râs, îşi flutură 
braţele şi inelul căzu pe jos, rostogolindu-se sub cadă. 

— Ah, fir-ar să fie! spuse ea. 

Stevie se aşeză pe podea şi începu să pipăie cu mâna pe 
sub cadă. Când îşi retrase braţul, ceva îi zgârie pielea. 

— Ai grijă, spuse Ellie punându-și inelul la loc pe deget. 
Sunt pe-acolo nişte ţevi vechi sau aşa ceva şi poţi să te 
răneşti. 

Părea a fi genul de informaţie pe care Ellie ar fi trebuit 
s-o împărtăşească înainte ca Stevie să-şi bage mâna sub 
cadă. Ce-i drept, Ellie părea a fi genul de om care se 
aruncă cu capul înainte fără să verifice dacă e apă în 
bazin, aşa că probabil că şi sfaturile ei erau în acelaşi stil. 

— Deci, de acolo vin, spuse Stevie. Iar părinţii mei sunt 
aproape obsedaţi de ideea ca eu să-mi găsesc pe cineva. 
Pentru ei, realizarea supremă a oricărui adolescent e să 
aibă succes la sexul opus, aşa că... 

— Am priceput, spuse Ellie. Deci poţi să faci ce vrei aici. 

— Clar, spuse Janelle. Păi, părinţii mei sunt practic la 
polul opus. Nimic nu e mai important pentru ei decât 
şcoala. Acum îţi vezi de şcoală şi poţi să alergi după fete 
mai târziu. lar acum sunt aici, deci... 

Janelle scoase un oftat prelung. 

— Ar trebui să ne pregătim de plecare, spuse Ellie 
ridicându-se brusc, punând capăt conversaţiei exact când 
Stevie începea să se simtă în largul ei. 

Din hainele ei grele de apă curgeau şiroaie roz. 


e 384» 


— Vin să vă iau în câteva minute. E timpul să mergem la 
petrecere. Duceţi-vă să vă pregătiţi! 

În întunericul cald al coridorului, Janelle şi Stevie se 
opriră să schimbe impresii. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Janelle. Adică... îmi place 
de ea...? Cred... Dar faza cu poezia, chestiile franţuzeşti, 
viaţa într-o comunitate închisă, faza cu viaţa fără 
televizor... Nu ştiu ce să zic. 

— Poate că exact de aceea am venit aici, nu crezi? spuse 
Stevie. 

— Poate, spuse Janelle. Mă cam calcă pe nervi oamenii 
care se bat cu pumnul în piept şi fac pe superiorii fiindcă 
nu se uită la televizor. Cred că n-am prea avut de-a face cu 
artişti. Crezi că o să fie o mare problemă Wi-Fi-ul care se 
tot întrerupe? Pe bune, am nevoie de televizor! O să 
trebuiască să găsesc o soluţie. Nu se poate să nu existe o 
cale ca să avem o conexiune mai bună. In fine! Cred că 
trebuie să ne îmbrăcăm. Ne vedem în cinci minute. 

Întoarsă în camera ei, Stevie şi-a trecut repede în revistă 
garderoba. Nu luase în calcul o petrecere care să aibă loc 
aşa de curând. Nu fusese niciodată genul care e mereu 
gata de petrecere. Când colegii ei de liceu căutau pe net 
ţinute de petrecere şi stiluri, ea era sincer nedumerită că 
existau oameni care nu numai că înțelegeau aceste lucruri, 
dar cărora chiar le reuşeau. O bluză în dungi, o pălărie cu 
boruri largi şi pantaloni scurţi pentru „un weekend special 
la plajă”. Rujuri de toamnă, blugi perfecţi pentru o tură în 
carul cu fân, cercei lungi pentru petrecerea de Revelion şi 
pentru o bătaie cu bulgări. Cine avea aşa o viaţă? 

Ţinuta ei de petrecere avea să constea într-o pereche de 
pantaloni scurţi negri şi un maiou negru. Stevie nu avea 
nicio bijuterie. Singura ei concesie făcută ocaziei era o 
pereche de şlapi roşii. 

Janelle apăru la uşa ei îmbrăcată într-o rochie bleu 
imprimată cu lămâi, purtând cercei asortaţi, în formă de 
lămâie, dată cu un parfum proaspăt, cu aromă citrică. 
Toată această combinaţie era normală pentru Janelle, 
fiindcă avea sens. Dacă Janelle putea crea o maşinărie, 


e 385» 


putea crea şi o ţinută. 

De la etaj se auziră nişte behăituri haotice, discordante. 
Ellie cânta la saxofon şi era cât se poate de clar: habar n- 
avea să cânte. 

— Aha, făcu Janelle uitându-se în tavan. S-ar putea să ni 
se ia rapid de chestia asta. 

— Ce zici? Arăt OK pentru o petrecere? întrebă Stevie. 

— Arăţi grozav, spuse Janelle pe ton sincer. Doar că... 
am emoţii. Când am emoţii, îmi pun lămâile. 

O clipă mai târziu, tot roz, tot udă leoarcă, Ellie cobori 
scările înghiontindu-l pe Nate, care era vădit nefericit. Il 
scosese din ascunzătoare terorizându-l cu saxofonul. 

Era timpul să se ducă la petrecere. 


e 86 - 


7 


Amurgul de vară se lăsa leneş şi licuricii se ridicau din 
iarbă şi săltau prin aer. Grupuri-grupuri de oameni se 
îndreptau spre petrecere, care se ţinea în iurtă. Ferestrele 
Casei Mari a familiei Ellingham reflectau ultimele raze ale 
soarelui muribund şi străluceau în tonuri portocalii şi aurii. 
Ellie se afla în fruntea găştii, suflând din toţi rărunchii în 
Roota şi scoțând o serie de zbierete care făceau păsările 
să-şi ia zborul din copaci la trecerea lor. 

— Mai trebuie să vină şi David, spuse ea. O să vă placă 
mult de el. E cel mai tare. 

Când treceau  printr-una din numeroasele zone 
împădurite, ornate cu statui, Ellie se opri o clipă în faţa 
uneia dintre statui, băgă mâna în geantă şi scoase un mic 
spray cu vopsea. Scrise cuvintele ASTA E ARTA pe pieptul 
statuii, cu litere albastre, care se prelingeau, puse 
recipientul la loc în geantă şi apoi îşi văzu de drum ţopăind 
în pasul ştrengarului şi behăind din saxofon. 

— Cineva se străduieşte cam tare să facă pe artista, 
mormăi Nate. 

La sosirea lor, iurta era deja arhiplină. Dinăuntru venea 
zumzet de voci. Ellie dădu deoparte pânza care acoperea 
intrarea şi păşi înăuntru, ridicând-o pe Roota deasupra 
capului. Un grup de pe o canapea mică din fundul încăperii 
îi ovaţionară sosirea, iar ea li se alătură. În două secunde, 
era înfăşurată într-un şal boa de pene negru, apărut nu se 
ştie de unde. În grupul respectiv era şi o fată din anul 
întâi, cu o înfăţişare frapantă - ruj negru şi o rochie roşie, 
zdrenţuită. O chema Maris Coombes, după cum avea să 
afle Stevie pe parcursul serii, şi era cântăreaţă de operă. 
Stevie a aflat asta fiindcă fata tot izbucnea în frânturi din 
arii, emise cu voce înaltă, limpede. 

Un tip impresionant, cu părul în toate direcţiile şi o 
cămaşă elegantă, imensă pentru el, care arăta ca o pânză 
pe care şi-ar pune-o pe el un pictor ca să nu se 
murdărească, gesticula cu o ţigară electronică. Hayes era 


e 387 œ» 


şi el acolo, cufundat în pernele canapelei. Maris stătea 
foarte aproape de el şi vorbeau nas în nas. 

Janelle se uită prin încăpere şi o zări pe Vi care stătea pe 
un covor, cu încă trei persoane, şi juca un joc cu pietre. 

— Hai să stăm acolo, le spuse ea lui Nate şi Stevie. 

De ce nu? Vi se dădu mai încolo şi făcu loc pentru toţi, 
apoi îi prezentă celorlalţi. 

— Ei sunt Marco, DeShawn şi Millie, spuse ea. Vă place 
„Castelele din Arcadia”? Ne pregăteam să jucăm. 

— Sigur! spuse Janelle. Nu ştiu să joc, dar arată-mi tu. 

Nici Stevie nu ştia cum se joacă, dar Nate ştia şi asta 
insuflă un strop de entuziasm în atitudinea lui. Incepu 
imediat să explice valoarea pietrelor cu imagini cu cereale 
şi cărămizi, importanţa diferitelor pătrate verzi, de ce 
trebuia să construieşti pe marginea râurilor şi să aduni oile 
şi vacile minuscule, din lemn, ca să le pui în ţarcuri. Janelle 
se concentră la joc, dar Stevie nu se putea abţine să nu se 
uite în jur şi, în scurt timp, pierdu şirul jocului. 

Prin deschizătura cortului intră o fată cu o atitudine 
regală. Avea o coamă de păr lung, roşu-aprins, des şi 
cârlionţat. Stevie mai întâlnise oameni cu părul lung, 
oameni cu părul cârlionţat şi oameni cu părul roşu, dar 
părul acesta era ca o adevărată forţă a naturii. Nu era creţ, 
creţ - cârlionţii erau desfăcuţi, bogaţi şi aurii. Nu era atât 
păr, cât fenomen meteorologic. Cineva strigă numele 
Gretchen, şi Ellie traversă încăperea ţopăind ca să-i iasă 
înainte. Stevie se uită cum fata înfruntă din priviri grupul 
de pe canapea, îngustându-şi ochii când se uită la Hayes şi 
Maris. Vorbi cu Ellie, apoi îşi aruncă părul pe spate cu un 
gest teatral şi, cât se poate de ostentativ, nu se alătură 
celor de pe canapea. Hayes se mulţumi să-şi încline o clipă 
capul spre umăr, apoi se întoarse iar spre Maris. 

Acolo se petrecea ceva interesant. 

Germaine Batt, fata din autocar, stătea de vorbă cu Kaz, 
deşi părea să fie şi ea mai atentă la ce se petrecea în cort. 
Butona încontinuu telefonul, cu o intensitate cum rar mai 
văzuse Stevie. 

— Face emisiunea aia... spuse Janelle. Raportul Batt. E 


e 88 - 


un fel de ziaristă. 

În încăpere zgomotul era tot mai mare şi aglomeraţia 
creştea, şi era clar că se cam terminase cu Castelele din 
Arcadia. Millie, Marco şi DeShawn s-au despărţit de 
ceilalţi alcătuind propriul lor grup, iar Vi şi Janelle se 
apucară să stea de vorbă. Nate şi Stevie rămaseră 
împreună, Nate strângând jalnic în pumn câteva văcuţe din 
lemn. 

— Ce mişto! spuse Nate. Şi noi ce-ar trebui să facem 
acum? 

— Să ne facem noi cunoştinţe, spuse Stevie. 

Nate scoase un sunet de balon dezumflat. 

— Nu-ţi place să-ţi faci noi cunoştinţe, trase concluzia 
Stevie. 

— Nimănui nu-i place. 

— Nu sunt prea sigură că ai dreptate, spuse Stevie 
uitându-se la Janelle şi Vi. 

Descoperi cu uimire că devine tot mai neliniştită văzând 
cum Janelle şi Vi vorbeau şi la fiecare schimb de replici 
capetele li se apropiau tot mai mult şi râsetele le erau tot 
mai sonore. În ea se înălţă un balon de gelozie şi îl opri 
repede să iasă la suprafaţă. 

— E adevărat, spuse Nate. Toţi se prefac că le place. E 
unul din lucrurile care trebuie să ne prefacem că ne plac. 

— Şi eu sunt o cunoştinţă nouă, spuse Stevie. 

Nate nu avu nicio replică la asta. 

— Şi? spuse ea ca să facă conversaţie. Lucrezi la o 
continuare la cartea ta? 

— Poftim? 

Parcă Nate fusese prins în lumina unui reflector şi acum 
era lipit de un zid, înconjurat de gardieni. Îşi strânse 
văcuţele la piept. 

— Am început-o, spuse el. 

— Câte capitole ai scris? 

— Nu aşa se pune problema, o repezi el. De ce mă 
întrebi aşa ceva? 

— Poftim? 

— Vreau să spun... zise Nate foindu-se. Nu scrii ceva şi 


q 89 œ» 


gata. Nu o faci aşa, pur şi simplu. Scrii fragmente şi rescrii 
şi-ţi vin idei noi şi muţi chestii de colo-colo. Nu vreau să 
vorbesc despre carte. 

— Bine, spuse Stevie. 

Se cufundă mai adânc în fotoliu, până simţi că rama de 
lemn îi apasă coloana. 

Nate se foi şi el stingherit. 

— M-au primit aici datorită cărţii, spuse el. De aceea 
sunt aici. Ştii câte pagini am scris? 

— Credeam că nu vrei... 

— Două mii. Două mii. 

— Asta e bine... nu? spuse Stevie buimăcită. 

— Două mii de pagini în care nu se întâmplă nimic. Sunt 
toate absolut îngrozitoare. Am scris prima carte şi după 
aceea am uitat să scriu. Înainte, mă aşezam să scriu şi 
intram în cu totul altă lume - vedeam totul aievea. Eram 
complet în alt loc. Dar în clipa în care scrisul a devenit o 
sarcină ce trebuie îndeplinită, ceva s-a rupt în mine. Parcă 
ştiam cândva cum să ajung într-un ţinut magic şi am 
pierdut harta. Mă detest. 

Se afundă în perne şi oftă din rărunchi. 

— Aşa că nu, nu vreau să vorbesc despre asta. 

Stevie îl privi neliniştită cu coada ochiului până ce a fost 
clar că n-avea să mai spună nimic. Apoi se uită atentă prin 
încăpere. _ 

Hayes se trăgea mai aproape de Maris. În scurt timp, 
erau iar cufundaţi în conversaţie. Stevie se întrebă ce-ar 
spune Beth Brave dacă l-ar vedea - probabil că n-ar fi fost 
prea încântată că Hayes se lipea de alte fete acum, că era 
la şcoală. Stevie a mai remarcat şi că nu era singura atentă 
la Hayes şi Maris. Germaine Bratt îi urmărea atent pe cei 
doi şi, la un moment dat, a ridicat telefonul şi a făcut o 
poză. Fata cu păr roşu, Gretchen, părea şi ea să fie 
deranjată de ce vedea, fiindcă îşi tot întorcea ostentativ 
privirea de la cei doi. 

Multe iţe păreau să ducă la Hayes şi-l trăgeau în direcţii 
diferite. 

— A venit David! ţipă Ellie azvârlindu-şi braţele în sus şi 


e 90 œ» 


distrăgându-i atenţia lui Stevie de la Hayes şi cei ce 
gravitau în jurul lui. David, David, David! 

Când David David David intră în iurtă, şirul de becuri se 
scutură şi, odată cu el, intră o pală de vânt nocturn 
parfumat. Ridică braţele deasupra capului, în semn de 
triumf. Ellie ţâşni spre el şi-l prinse într-o îmbrăţişare 
strânsă, strivind între ei şalul de pene negre. El o ridică şi 
ea-şi încolăci picioarele în jurul taliei lui rămânând aşa, iar 
el o cără de colo-colo. 

Ellie îl îndrumă pe triplul David către grupul casei 
Minerva. Era înalt, cu o claie de păr negru în parte 
ondulat, în parte ciufulit, care nu părea să fi văzut o 
foarfecă de luni de zile. Mulţi dintre cei din iurtă erau 
îmbrăcaţi neprotocolar, dar David era de-a dreptul ponosit: 
bermude vizibil rupte şi uzate, un tricou subţire bleumarin 
cu o siglă care abia se mai vedea de decolorată ce era, 
tenişi jerpeliţi. 

În acel prim moment, Stevie avu senzaţia că-l mai 
văzuse pe David undeva. Avea ceva care-i dădea impresia 
de... ceva ce nu reuşea să identifice. Ceva ce-i stătea pe 
creier. 

— El e David, spuse Ellie de unde era, încolăcită pe 
trupul lui. E ultimul membru al Casei Minerva. Spune 
„salut“, David. 

În mod ciudat, Stevie speră din toată inima că el n-avea 
să răspundă cu „salut, David”, dar exact asta s-a întâmplat. 
Încă o bilă albă pentru ea. Poate că, la o adică, cei de la 
Ellingham nu erau aşa de diferiţi de restul lumii. 

Ochii lui David, căprui-închis şi sclipitori, se înfipseră 
direct într-ai ei, de parcă îi sesizase dezaprobarea. 
Sprâncenele curbate se arcuiră şi mai tare şi el îi aruncă 
un surâs lung, vag. O puse pe Ellie pe spătarul canapelei şi 
se lăsă să cadă între Stevie şi Nate, deşi spaţiul nu era 
tocmai suficient ca să încapă. Ellie făcu prezentările 
împletindu-i lui David în păr pene căzute din lungul ei şal 
boa. 

David băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet de cărţi 
jerpelite. 


e 91 œ» 


— Trage una, spuse el întinzându-i pachetul lui Stevie. 

Când s-a aplecat, Stevie a detectat mai multe arome: 
una grea şi neplăcută pe care nu reuşi s-o identifice, 
combinată cu aerul stătut tipic avioanelor. 

Stevie nu voia să tragă o carte, dar pachetul era întins 
spre ea, aşa că trase una. 

— Uită-te la ea, spuse David. Nu mi-o arăta. 

Stevie se uită la valetul de cupă din palma ei. 

— Bun, spuse David lăsând capul pe spate şi privind 
tavanul iurtei. E cumva... treiul de treflă? 

— Nu. 

— OK. Şasele de caro? 

— Nu. 

— Asul de pică? 

— Nu. 

— Hmmmm. 

Nate se foi plin de compasiune pentru rateurile lui 
David, dar Janelle îi aruncă un zâmbet amabil. Ellie se 
cocoţă pe spătarul canapelei. 

— Şapte de cupă? întrebă el. 

— Poate-ar fi bine să renunti, răspunse Stevie. 

— Nu, nu, obiectă el. O nimeresc întotdeauna din 
primele cincizeci şi două de încercări. 

Gluma lui obţinu un hohot de râs de la Janelle, dar 
Stevie bănui că era pură politeţe din partea ei. 

— Bun, spuse David uitându-se iar în jos şi inspirând 
adânc. Ultima încercare. E... popa de treflă? 

Stevie ridică valetul de cupă. 

— Mda, spuse el. Nu-l ghiceam în veci pe ăsta. Ziceam 
cărţi la întâmplare. 

li luă cartea din mână şi-o băgă la loc în pachet. Stevie 
simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. Făcea mişto de ea? 
Ce naiba însemna asta? Stevie putea face faţă miştourilor. 
Dar nu suporta să nu înțeleagă. lurta era aglomerată şi 
aerul închis. 

Ellie îi dădu o palmă uşoară peste ceafă lui David, 
făcând să-i zboare penele din păr. 

— Tare eşti prost, David, spuse ea afectuos. 


e 92 œ 


Îi aruncă lui Stevie un zâmbet liniştitor peste creştetul 
lui David. 

— Începusem să mă tem că nu mai vii. 

— A fost cât pe ce să nu ajung, spuse el. 

Apoi, adresându-se tuturor: 

— Anul trecut mi-a cam stat mintea în altă parte. 

— A stat în camera lui fumând iarbă şi jucând jocuri 
video, explică Ellie. 

— Dai impresia că nu făceam nimic, răspunse David. Era 
muncă de documentare. 

— David creează jocuri video, spuse Ellie. Sau aşa zice 
el. 

— Deci, spuse David. Voi cine sunteţi? 

Avură loc alte prezentări, de data asta datorită lui 
Janelle. Nate a fost din nou scos în evidenţă ca fiind cel 
care a scris cartea aia, cu ceva timp în urmă. Apoi au ajuns 
la Stevie. 

— Ea cercetează crime, spuse Janelle. 

— Cercetează crime? repetă el. Cum adică? 

— Cum auzi, spuse Stevie. 

— Adică... te uiţi mult la Discovery ID? întrebă el. 
Adevărul era că, întâmplător, chiar se uita mult la 
Discovery ID. Era un post TV numai despre crime. Insă nu 
spuse asta. 

— Face cercetări criminalistice şi chestii de-astea, spuse 
Janelle, poate pe un ton cam înţepat. Şi ştie totul despre 
cazul Ellingham. De aceea e aici. 

— Cum adică? Ai venit ca să rezolvi cazul? întrebă el. 
Stevie înghiţi în sec. 

Da, cam ăsta era planul ei. Însă nimeni altcineva nu ar fi 
trebuit s-o spună şi în niciun caz s-o spună pe tonul ăla. 
Parcă tocmai îi luase visele, care plutiseră blând toată ziua 
în înălţimi, şi cu o singură împunsătură, le făcuse să 
dispară, cu un pocnet exploziv. Şi-acum erau bucăţi 
cauciucate de vis prin toată iurta. 

— Nu aveai de gând să spui asta, aşa-i? zise el. 

Ochii lui o sfredeleau, strălucitori. 

În colţul lor se lăsă o tăcere jenantă. Ca să-i pună capăt, 


e 93 - 


Ellie se răsturnă de pe spătarul canapelei în poală la 
David. 

— Credeam că a fost rezolvat cazul ăla, îi spuse ea lui 
Stevie. Nu? N-a mărturisit nimeni? 

— Cineva a fost găsit vinovat, răspunse Stevie. Probabil 
că n-a făcut-o el. A mărturisit fiindcă... 

Din spate se auzi un hohot de râs şi Ellie ridică privirea 
ca să vadă ce se întâmpla. Nimeni nu voia să afle de ce 
mărturisise Anton Vorachek, anarhistul local care fusese 
arestat şi judecat pentru infracţiune. 

— A mărturisit fiindcă era în boxa martorilor... încercă 
Stevie să continue. 

Dacă înainte o asculta toată lumea, acum lumea începea 
să danseze, David avea pe chip un rânjet ciudat, iar 
Janelle, Vi şi Nate păreau uşor stingheriţi. 

E bine să ştii când momentul tău a trecut. 

De undeva apăru o sticlă. Ellie bău din ea, David o 
refuză. Ellie întinse sticla în direcţia lui Janelle, Nate şi 
Stevie, dar toţi clătinară din cap. Lui Stevie i se părea 
scârbos să bei din recipiente din care băuseră şi alţii. Era 
adepta principiului lui Locard: fiecare contact lasă o urmă, 
iar în cazul ăsta, urma era saliva altora. 

Ellie şi David se duseră să stea de vorbă cu alţi elevi din 
anul doi, lăsându-i singuri pe nou-veniţi. 

— Pare simpatic, spuse Janelle cu veselie forţată. 

Nate nu reuşi să mintă. 

— Mă simt ceva mai bine, îi spuse el lui Stevie. Cred că 
eşti şi mai în rahat decât mine. 


Nopțile veneau întotdeauna cu temeri. Era dificil 
noaptea. 

Era trei dimineaţa şi Stevie era cât se poate de trează. 
Dacă avea să aibă un atac de panică, cel mai probabil 
urma să-l aibă în noaptea asta. Şcoală nouă, prieteni noi, 
un nou început, o nouă locuinţă în vârf de munte, în 
condiţiile în care nu fusese niciodată plecată de acasă şi de 
lângă părinţi mai mult de câteva zile. Noaptea aducea cu 
ea un aer mai răcoros, dar chiar şi aşa, camera părea cam 


e 94 œ 


sufocantă. Când deschise geamul, un imens fluture de 
noapte intră, îşi croi grăbit drum spre becul din tavan şi 
ateriză pe el cu un poc. 

— Te înţeleg perfect, îi spuse Stevie. 

Atacurile de panică începuseră când avea 12 ani. Nimeni 
nu ştia de ce. Părinţii ei încercaseră s-o ajute, dar erau 
complet depăşiţi de situaţie. Medicamentele amelioraseră 
problema, iar Stevie rezolvase restul cu ceva ajutor din 
partea terapeutului de la şcoală şi citind cam tot ce era pe 
internet despre subiect. 

Era un an şi trei luni de când Stevie nu mai avea atacuri 
tot timpul şi cel puţin şase luni de când avusese unul 
puternic. Dar tot o mai îngrijorau nopţile. Încă se mai 
plimba prin cameră înainte de culcare, măsurând din ochi 
patul, întrebându-se dacă avea să urmeze una din acele 
nopţi în care era smulsă din somn de bubuitul inimii, care 
gonea ca o maşină de curse fără şofer, cu o cărămidă pe 
pedala de acceleraţie. 

Se aşeză pe podea, sub fereastră, închise ochii şi lăsă 
adierea răcoroasă să se joace pe ceafa ei. Inspiră. Expiră. 
Unu. Inspiră. Expiră. Doi. Lasă gândurile să vină şi să 
plece aşa cum au venit. 

N-aveai de gând să spui asta, aşa-i? 

Nu-i nimic. 

Poţi să te întorci oricând acasă. 

Pe bune, nu-i nimic. Fă ca Elsa din Regatul de gheaţă: s- 
a întâmplat, e în trecut. 

Eşti şi mai în rahat decât mine. 

Deschise ochii şi se uită spre birou. Putea să ia un 
Ativan şi să adoarmă ca lemnul, dar a doua zi ar fi fost 
ameţită toată ziua. 

Nu. O să treacă prin asta fără medicaţie. O să fie bine. 

Aşa că apelă la celălalt medicament - misterele ei dragi. 
Stevie îndrăgise întotdeauna poveştile misterioase, încă de 
când era mică. Când începuseră atacurile, descoperise că 
poveştile polițiste erau salvarea ei. Dacă era trează 
noaptea, avea la îndemână romanele polițiste, cărţile 
despre crime adevărate, serialele şi emisiunile radio. Poate 


e 95 - 


că cei mai mulţi oameni nu s-ar calma citind despre crime 
în baie de acid, despre Lizzie Borden sau H.H. Holmes, 
despre omoruri pe autostradă, despre vecinul liniştit care 
are un secret întunecat, despre cadavre ascunse în pereţi 
şi amprente, despre treisprezece invitaţi la o cină care 
pentru unii e ultima... Dar acestea erau probleme la care 
mintea ei putea lucra, iar când mintea ei lucra la 
dezlegarea unui mister, nu avea timp să intre în panică. 

Aşa că Stevie a devenit o enciclopedie a crimelor, iar 
între orele de clasă şi în timp ce umplea cutiile cu boabe 
de cafea la cafeneaua de la mall, asculta necontenit în 
căşti documentare despre crime reale. Intrase în 
comunitatea online a detectivilor virtuali, unde găsise 
oameni ca ea, oameni care-şi petreceau timpul studiind 
vechi cazuri nerezolvate. Acolo devenise fascinată de cazul 
Ellingham. 

Ce-i drept, ideea că ea avea să rezolve cazul părea 
improbabilă. Era o puştoaică de 16 ani din Pittsburgh. 
Cazul acesta era vechi de decenii. Toată lumea încercase 
să-l rezolve. FBl-ul nu reuşise. Zecile de anchetatori serioşi 
(sau mai puţin serioşi) nu reuşiseră. Mii de oameni erau 
obsedaţi în permanenţă de el. Însuşi Ellingham, un geniu, 
încercase să afle ce se întâmplase şi căutările îl băgaseră 
în mormânt. 

Nu rezolvai, aşa, fluierând, Afacerea Ellingham. 

Se uită fix la pereţii cu vopseaua lor groasă şi 
potenţialele secrete. 

Nu era în rahat. Ea era Stevie Bell şi intrase la 
Academia Ellingham prin propriile puteri. Şi se ştie că aici 
nu primeau oameni din greşeală. 

Doar dacă nu cumva a fost o greşeală. 

Dacă greşiseră? Dacă, pentru prima dată în existenţa 
academiei, se făcuse o greşeală? De ce îi făcuseră aşa 
ceva? 

Nu. Nu. Nu. Nu. 

Stevie îşi puse un serial audio, se târi pe podea şi 
deschise o cutie încă sigilată. Scoase mai multe dosare 
pline cu copii şi materiale imprimate perfect organizate, o 


e 96 - 


rolă de bandă adezivă zdravănă şi o foarfecă ţeapănă. 
Când cutia a fost goală, se apucă să o desfacă în bucăţi 
plate,  îndreptând marginile capacului ca să facă 
dreptunghiurile egale şi perfecte. Lucră iute, cu atenţia 
împărţită între emisiunea din căşti şi ceea ce făcea. 

În serialele polițiste exista întotdeauna un panou al 
cazului - un loc unde erau puse imaginile victimelor şi 
suspecţilor, hărţi şi diagrame. Un rezumat vizual care te 
ajuta să analizezi toate datele. Cutia avea să servească de 
panou. 

Sus puse trei fotografii: Iris Ellingham, Alice Ellingham 
şi Dottie Epstein. Adăugă şi planul Casei Mari, aşa cum era 
în momentul răpirii. Panoul cazului începu să capete formă 
pe măsură ce se umplea. 

În centrul panoului ei, Stevie puse cea mai faimoasă 
probă a cazului, cea despre care se vorbea întotdeauna: 
scrisoarea de la Maestrul minciunilor: 


Iată! O cimilitură! Ah, ce-o să ne veselim! 

S-alegem pistol, frânghie? Trebuie să cumpănim. 
Cuţitul taie ca briciul şi sclipeşte-aşa frumos! 

Otrava lucrează alene, şi-atunci nu ni-i de folos. 
Focu-i prea sărbătoresc, iar înecul cam durează. 
Spânzurătoarea nu-i bună fiindcă este prea... ațoasă. 
Să-i dai vânt de la-nălţime, ţeasta să i se zdrobească? 
Sau maşina-i, cu viteză, de un zid să se izbească? 
Bombele sunt zgomotoase, scot mulţime de scântei. 
Ce de pedepse... tot felul, pentru băieții cei răi! 

Ce s-alegem ? Ce s-alegem? Of, deloc, deloc nu ştim. 
Dar şi-n gaură de şarpe noi tot o să vă găsim. 

Ha ha! 

Cu sinceritate, 

Maestrul minciunilor 


Scrisoarea în sine se pierduse în haosul anchetei, aşa că 
n-a putut fi analizată şi nici nu s-au prelevat amprente de 
pe ea. Rămăsese doar o fotografie a ei - o declaraţie de 
intenţie clară şi înfricoşătoare, care sosise la reşedinţa 


e 97 œ» 


familiei Ellingham cu o săptămână înainte de răpire. 
Fusese alcătuită din cuvinte tăiate din reviste şi ziare, în 
înfiorătorul stil clasic folosit de cei care vor să-şi ascundă 
scrisul de mână. 

Dintre toate aspectele ciudate ale Afacerii Ellingham, 
ăsta era cel la care tot revenea - această declaraţie bizară 
a unei persoane necunoscute care spunea: „Sunt un om 
rău. Am de gând să fac rău altora. Vă fac rău chiar acum 
băgând spaima în voi. Eu sunt lama tăioasă. Eu sunt 
Maestrul minciunilor.” 

Era un fel de trolling, doar că mult, mult mai complicat. 
În anii '30 ai secolului trecut era nevoie de eforturi mari ca 
să scoţi din minţi o persoană faimoasă. Trebuise să ia o 
colecţie de reviste şi ziare, să găsească cuvintele de care 
avea nevoie, să le decupeze cu atenţie şi să le lipească 
deliberat şui, după care să trimită rezultatul prin poştă, 
fără să aibă habar de efect. 

De ce ţi-ai anunţat prezenţa, Maestru al minciunilor? De 
ce le-ai spus ce-aveai de gând? 

Stevie adăugă pe panou încă o fotografie - Anton 
Vorachek. Scrisoarea Maestrului minciunilor era proba 
care o convingea întotdeauna pe Stevie (şi pe alţii) că 
Voracheck era nevinovat. Vorachek abia lega două vorbe 
în engleză - probabil că n-ar fi ales să scrie o poezie în 
engleză, şi încă una inspirată de Dorothy Parker. Nimeni 
nu crezuse vreodată că avea vreun sens ca Vorachek să fi 
comis fapta, dar găsiseră asupra lui bancnotele marcate, 
nu-l plăcea nimeni şi tipul mărturisise în instanţă. 

Maestrul minciunilor bântuia cazul ca o fantomă. 

În ora următoare, Stevie asamblă imaginile şi organiză 
dosarele. Avea schițe arhitecturale, copii după 
interogatorii, rapoarte de poliție. Fusese nevoie de foarte 
mult timp, de o bibliotecară serviabilă şi de ajutorul altor 
detectivi virtuali ca să adune toate astea. Ca să tipărească 
tot acest munte de informaţii consumase două tonere de 
imprimantă şi un bax de hârtie care aparținea campaniei 
electorale a lui Edward King (bonus!). Şi chiar era un 
munte de informații - totul cântărea foarte mult. Lui Stevie 


e 98 œ» 


îi plăcea să ţină în mână dosarele şi teancurile de hârtii, să 
le studieze iar şi iar, până ce toată informaţia îi alerga prin 
creier ca un străvechi râu. Cu siguranţă că mai veniseră şi 
alţii la Ellingham atraşi de caz. Unii dintre ei veniseră 
înainte să existe internetul, aşa că nu avuseseră acces la 
tot ce avea acces Stevie. Iar ceilalţi... 

Nu. Niciunul nu fusese aşa de pasionat ca ea. Ştii când 
eşti fanul numărul unu - cel care ştie toate cuvintele, simte 
sincopele şi lacunele. Ştii când eşti cel care înțelege. 

Se lumina de ziuă când Stevie a terminat de pus cap la 
cap panoul şi de organizat toate documentele pe birou şi în 
bibliotecă. Se duse la fereastră şi descoperi o dimineaţă 
blândă, prietenoasă, cu o briză uşoară, plăcută, închise 
ochii şi trase adânc aer în piept. 

Scena în care îşi face apariţia detectivul e crucială în 
povestirile polițiste. Acţiunea se mută în salonul lui 
Sherlock. Micul belgian cu mustață cerată apare la 
recepţia hotelului de lux. Bătrânica blândă cu tricotajul în 
sacoşă vine în vizită la nepoată când prin sat încep să 
circule scrisorile otrăvite. Detectivul particular se întoarce 
la birou după o noapte prin baruri şi o găseşte acolo pe 
femeia cu ţigara în mână şi pălărie cu voaletă. Acesta e 
momentul în care totul se va schimba. 

La Academia Ellingham apăruse detectivul. 


e 99 œ» 


14 aprilie 1936, ora 04:00 


Când George Marsh s-a oprit în faţa porţilor domeniului 
Ellingham, l-au întâmpinat doi bărbaţi în salopete, înarmaţi 
cu puşti. I-au făcut semn să treacă, şi el a condus maşina 
pe drumul periculos, pentru a doua oară în doar câteva 
ore. 

Albert Ellingham şi Robert Mackenzie îl aşteptau pe 
aleea din faţa casei. Mackenzie era zgribulit în paltonul lui, 
pe când Ellingham părea să nu simtă deloc frigul. S-a 
repezit la portieră şi, când a dat cu ochii de George, a 
făcut un pas înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Ce-i cu faţa ta? Ce s-a 
întâmplat? 

Se referea la vânătăile de pe maxilarul lui Marsh şi din 
jurul ochiului său şi la rana de pe obrazul stâng. Ochiul lui 
stâng era aproape închis de umflat ce era. 

— Nu erau acolo, spuse Marsh coborând din maşină. 

— Cum adică nu erau acolo? Nu le-ai văzut? 

— Când am virat spre West Bolton, am făcut cam o milă 
şi m-am oprit, fiindcă blocaseră drumul cu o maşină şi m- 
au atacat. Vor încă două sute de mii. N-am văzut nici urmă 
de Iris sau Alice. 

Robert a oftat lung. 

— Ai avut dreptate, Robert, a spus Ellingham. Vor mai 
mult. Aşa că o să le dăm mai mult. Cât timp avem la 
dispoziţie? 

— Douăzeci şi patru de ore, a răspuns Marsh. O să 
primim încă un telefon. Au spus să punem pe cineva să 
aştepte lângă cabina telefonică de pe Church Street în 
seara asta la unsprezece. Voiau să le duci tu banii, dar i- 
am convins să accepte să-i livrez eu. 

— Ei, acuma sigur o să chemăm poliţia şi FBl-ul, nu? i-a 
spus Robert lui Marsh. Putem pune pe cineva să-l 
trezească pe J. Edgar Hoover. Nu se poate s-o ţinem tot 
aşa. 

— Au spus că au mărit răscumpărarea fiindcă ai implicat 

e 100 œ» 


poliţia, a spus Marsh. Adică pe mine. 

— Nu vor să implicăm poliţia, a spus Ellingham. Pot să le 
dau orice doresc. 

— N-o să se termine niciodată, a răspuns Robert cu voce 
spartă din cauza stresului. Eşti o sursă nesfârşită de 
fonduri. Chiar nu înţelegi? 

O bufniţă a străbătut cerul ţipând. 

— Ar trebui să discutăm înăuntru despre asta, a spus 
încet Marsh. Vocile se aud noaptea până departe. 

Casa Mare era acum cufundată în linişte, dar nu era 
deloc liniştită. In vârful muntelui, electricitatea fluctua 
deseori. Luminile din holul principal pâlpâiau. Casa în sine 
părea să pulseze. Alţi doi bărbaţi în salopete aşteptau 
înăuntru, lângă uşă, cu armele pregătite. Păreau buimăciţi, 
speriaţi, şi faţa învineţită a lui Marsh n-a fost tocmai ce le 
trebuia ca să se calmeze. Majordomul, Montgomery, era 
încă treaz şi la datorie. 

— Să aduc apă şi bandaje, domnule? a întrebat el. 

— Poftim? a spus Ellingham. 

Apoi, amintindu-şi de rănile lui Marsh, flutură din mână. 

— Da, da. Adu! 

Ajuns în birou, Ellingham s-a dus agitat la măsuţa cu 
băuturi şi, cu mâini tremurânde, a turnat whisky în două 
pahare şi i-a dat unul detectivului, păstrând unul pentru el. 

— Ce le-ai spus celor din casă? a întrebat Marsh. 
Trebuie să fi observat că doamna Ellingham şi Alice nu s- 
au întors. 

— Le-am spus că ne confruntăm cu una din obişnuitele 
ameninţări din partea anarhiştilor şi că doamna Ellingham 
a fost sfătuită să rămână peste noapte în Burlington, cu o 
prietenă, până rezolvăm situaţia. 

— Crezi că te-au crezut? a întrebat Marsh. 

— Puțin probabil. 

Câteva minute, tăcerea se aşternu peste cei trei. Marsh 
s-a lăsat într-un scaun. Ellingham a rămas în picioare 
lângă foc, cu o mână încleştată pe marginea şemineului. 
Mackenzie s-a aşezat să studieze din nou scrisoarea. 
Montgomery a apărut cu apa şi bandajele. Marsh şi-a 


e 101 œ» 


curăţat faţa de sânge. 

— O să le aducem înapoi, s-a răstit brusc Ellingham. O 
să le dăm tot ce cer. Iris e puternică şi inteligentă. O să 
ştie să aibă grijă de ea şi de Alice. 

— Cu tot respectul, a spus Robert, în condiţiile de faţă 
mă văd nevoit să vorbesc deschis. Da, doamna Ellingham e 
inteligentă. Are caracter puternic şi e atletică. E 
campioană la înot şi schi. Credeţi că ar permite ca ea şi 
fiica ei să fie răpite fără să opună rezistenţă? O să se lupte 
cu răpitorii. Situaţia asta a mers din rău în mai rău. Cu 
fiecare moment care trece fără să anunţăm poliţia, ea e 
într-un pericol din ce în ce mai mare. 

— Deja s-au înfuriat că am implicat pe altcineva. Uite ce 
i-au făcut lui Marsh! Putem să ne ocupăm singuri de asta. 
Le dăm ce vor, fără să atragem şi mai multă atenţie asupra 
noastră. 

— S-ar putea să nu avem de ales, a răspuns Robert. 
Chiar dacă am vrea, crezi că n-o să se afle? Numai în casă 
avem douăzeci de oameni, plus cei din şcoală, iar în câteva 
ore, încă o sută de bărbaţi vor veni la muncă. Cum vreţi să 
păstrăm secretul ca să nu ajungă în presă? 

— Contramandează lucrările din weekendul ăsta şi ai 
grijă ca oamenii să fie totuşi plătiţi. 

— Asta n-o să-i oprească să vorbească, a spus Robert. 
Până în zori, o să afle tot Burlingtonul. 

Ellingham s-a uitat la Marsh, care sorbea cu grijă din 
whisky ca să nu-l usture buzele umflate. 

— Poţi să faci rost de o asemenea sumă până mâine? a 
întrebat Marsh. 

— Banca din Burlington n-o să poată face faţă unei 
asemenea retrageri de fonduri fără notificare prealabilă, a 
spus Ellingham. Robert, trezeşte pe cineva din New York, 
spune-i să fie la bancă în clipa când deschide şi să trimită 
banii aici cu avionul. Pune în legătură omul cu banii cu 
piloţii. Vreau să fie toţi treziţi acum. Eu o să mă asigur că 
proprietatea e păzită. 

După plecarea lui Ellingham, polițistul şi secretarul s-au 
uitat unul la altul în lumina focului din şemineu. 


e 102 œ» 


— Îţi înţeleg dezaprobarea, Mackenzie, a spus Marsh. 
Nici mie nu-mi place chestia asta. Dar cred că aşa trebuie 
să procedăm deocamdată. 

— Scrisoarea aia... S-alegem pistol, frânghie? Cuţitul 
taie ca briciul şi  sclipeşte-aşa frumos! Maestrul 
minciunilor. Cine a scris asta vorbea despre crimă, nu 
răpire. 

— Continuăm în felul ăsta încă douăzeci şi patru de ore, 
a spus Marsh. Cine-a făcut asta... cunoaşte bine locul. 
Trebuie să presupunem că ne supraveghează. Dacă 
proprietatea colcăie de agenţi FBI, individul ar putea să 
intre în panică şi să facă ceva necugetat. Ne păstrăm 
cumpătul şi facem ce ni se spune. 

Ellingham şi-a făcut apariţia în uşa biroului. 

— Tocmai am fost anunţat că a dispărut o elevă - o fată 
pe nume Dolores Epstein. Trebuie să o căutăm pe tot 
domeniul. E imposibil ca dispariţia ei să nu aibă legătură 
cu răpirea. E o fată cuminte. N-ar fugi de aici. 
Dumnezeule, trebuie să ne protejăm elevii! Dar nu ne 
putem da de gol. Va trebui să găsim un pretext ca să-i 
scoatem pe toţi de-aici. 

Robert Mackenzie închise ochii, obosit. I se părea că se 
pregăteşte un dezastru şi nu putea face nimic ca să-l 
împiedice. 


e 103 >» 


8 


A doua zi, Stevie se trezi în patul necunoscut şi tresări. 
Pe podea se afla toată munca ei din noaptea precedentă. 
Chipurile familiei Ellingham o priveau în timp ce-şi aranja 
obiectele de toaletă în suportul compartimentat din plastic 
albastru pe care îl alesese cu atâta grijă. Impinse 
şamponul într-o margine, gelul de duş în cealaltă margine, 
căutând un loc potrivit ca să aşeze vertical aparatul de ras. 
Trase pe ea pantalonii de pijama şi un halat, îşi puse şlapii, 
luă suportul pentru baie şi rămase în faţa uşii închise două 
minute bune, făcându-şi curaj să iasă pe coridor. 

Era aiurea. De ce i se părea aşa de aiurea? Doar ştia că 
era la cămin. Mai dormise la prieteni. Dar acum era 
altceva - cu oamenii aceştia avea să locuiască pe termen 
lung şi unii dintre ei erau tipi. Jumătate erau tipi. 

Şi ce dacă? Era îmbrăcată în halat şi... şi ce dacă? 

Deschise uşa. Nu era nimeni pe coridor. Se îndreptă 
alene, cu paşi măsuraţi, către baie, cu un aer triumfător. 
Mai era o baie la etaj; era puţin probabil ca toată lumea 
din casă să se înghesuie la asta. Însă nu era prea mare şi 
era deja plină de abur, iar singura cabină de duş era deja 
ocupată. 

Stevie îşi aşeză cutia cu obiectele de toaletă pe pervaz şi 
studie cât de opac era geamul ca să se asigure că era 
imposibil să vezi ceva de afară. Perdeaua de la duş a fost 
dată brusc în lături şi şi-a făcut apariţia Ellie, şiroind de 
apă. Teoretic, avea prosop, dar îl folosea ca să-şi usuce 
părul. Practic, Ellie era în pielea goală. 

— A, salut! spuse ea. Apa e cam rece. Scuze. 

Işi văzu de drum, trecând pe lângă Stevie şi lăsând 
băltoace la fiecare pas. Când ajunse la uşă, îşi înfăşură 
prosopul în jurul corpului, abia reuşind să acopere zonele 
principale, şi ieşi. 

Asta înseamnă să fii sigur pe tine, şi-a spus Stevie. 

Mai era şi chestia că Ellie era desculţă, în timp ce Stevie 
avea în picioare şlapii ei stupizi. Maică-sa o convinsese că, 


e 104 - 


dacă îi scotea fie şi pentru o secundă, picioarele aveau să-i 
fie atacate de microbi oribili. Duşul părea curat, dar nu 
poţi să ştii. 

Iar apa nu era cam rece, ci de-a dreptul rece. 

Insă un duş rece nu e neapărat ceva rău într-o dimineaţă 
de vară, când eşti deja obosit. Era apă cristalină, de izvor 
de munte. (Probabil că era apă din conductele 
municipalităţii, dar era important să-ţi spui o poveste 
frumoasă când stai sub un duş rece ca gheaţa.) 

Janelle era deja aşezată la masa din lemn, citind atent 
ceva de pe tabletă şi mâncând un castron cu cereale. Pix 
era instalată în hamac şi tricota. Nimeni altcineva nu părea 
să se fi trezit. 

— 'Neaţa! spuse Pix. Găseşti în bucătărie tot ce-ţi 
trebuie pentru micul dejun. 

Stevie se duse în bucătărie şi se repezi la cafea. 
Cotrobăi prin mica încăpere, studiind conținutul 
distribuitoarelor de cereale şi al frigiderului. 

Brusc, lângă ea apăru din neant un castron, făcând-o să 
tresară. 

— E gratis, spuse David. Pix nu cântăreşte cerealele ca 
să-ţi trimită nota de plată. 

Stevie nu înţelegea dacă remarca voia să fie un fel de 
înţepătură legată de bani sau, mai degrabă, de lipsa lor. 
Cine spunea chestii de-astea? Oameni ca David, care mai 
aveau şi obiceiul să se furişeze prin spatele tău în zorii 
zilei, când erai pe jumătate adormit. Oare ştia că familia ei 
nu avea bani? 

Voia să se dueleze? Fiindcă ea nu se dădea în lături. N-ai 
de ce să fii drăguță, Stevie. Ai undă verde. 

Îl cântări din priviri. Purta aceleaşi haine din seara 
precedentă şi în păr încă mai avea înfipte vreo două pene 
rătăcite. Fie nu dormise, fie dormise îmbrăcat. Inspiră cu 
grijă. Respirația lui mirosea a vin. Cel mai probabil, 
stătuse la o băută cu Ellie. 

Interesant, dar nu suficient. Uită-te mai atent. La lumina 
zilei, îşi putea face o impresie mai corectă despre el decât 
reuşise în întunericul din iurtă. Avea nasul lung şi subţire. 


e 105 - 


Când el îi întinse castronul, ea observă muşchii subţiri şi 
bine definiţi care-i coborau pe braţ, iar la încheietura 
mâinii un ceas care părea să fie scump, dar cu urme de 
uzură. Cadranul de cristal era zgâriat, însă refuza să se 
spargă de tot, iar cureaua de piele, cu toate că era roasă, 
tot mai rezista. Stevie reuşi să-i vadă cadranul. Rolex. 

Acum chiar că mirosise ceva. David avea pe braţe un 
model neobişnuit de bronz şi arsuri. Un braţ era roşu ca 
racul, celălalt doar bronzat. La fel, o parte a feţei era mult 
mai roşie decât cealaltă. Era genul de arsură asimetrică pe 
care o căpătai dacă erai acoperit doar pe o jumătate din 
corp sau stăteai prea mult la soare pe o singură parte. 

— Deci, spuse ea, apucând strâns castronul, băgându-l 
cu un gest hotărât sub distribuitorul de Froot Loops şi 
umplându-l cu cereale. Eşti din California? 

— Aşa s-ar părea, spuse el luându-şi o cană. 

Stevie se uită iar la bronzul inegal, la fâşiile de arsuri 
vindecate, la petele palide. Şi îi ascultă vocea. Nu avea 
tonul lent, relaxat, al californienilor. 

— Recent? spuse ea. 

— Recent ce? întrebă el cu o urmă de tensiune în voce. 

Foarte bine. 

— Te-ai mutat acolo recent? spuse ea, aruncându-şi în 
gură câteva cereale fără lapte. 

— De ce crezi asta? 

Băiatul zâmbea, dar zâmbetul era forţat. Şi tonul vocii îi 
era vag tăios. Mutarea era recentă şi avusese loc în 
circumstanţe nu prea plăcute. Puştan bogat, mutare 
recentă, subiectul îl făcea să se cam aricească şi era 
evident că se răzvrătea şi cerşea atenţie. 

— Pur şi simplu, m-am prins, spuse ea. 

— Te prinzi de multe? întrebă el zâmbind, de data asta 
sincer, dar pieziş. 

Se sprijini cu spatele de frigider, şi cafetiera scoase un 
şuierat. Răsuci puţin ceasul pe încheietură. 

Stevie urmări o clipă gestul. David se opri, părând să-şi 
dea seama la ce se uita fata, şi-şi băgă mâna în buzunar. 

Ceasul ăla e legat de ceva neplăcut. 


106 œ» 


— Poţi să te dai un pic la o parte? spuse ea. Vreau să iau 
nişte lapte. Măcar să ştiu pe ce dau banii. 

El zâmbi şi mai larg şi se îndepărtă de uşa frigiderului. 

— Bineînţeles. Fata-detectiv trebuie să-şi ia micul dejun. 

Stevie îi răspunse la zâmbet turnându-şi lapte şi 
punându-l la loc în frigider. 

— Pentru problemele cu tati e nevoie de terapie, îi dădu 
ea replica. 

El izbucni în râs - un mic hohot, ca o tuse. Stevie îi 
găsise punctul nevralgic. Era mare cât China şi uşor de 
nimerit, iar săgeata ei îşi atinsese ţinta. 

Acel mic schimb de replici ar fi trebuit să fie de-ajuns. Ar 
fi fost perfect dacă totul s-ar fi terminat acolo, pur şi 
simplu. Dar, desigur, nu exista cale de scăpare. Locuia şi el 
în aceeaşi casă. David se aşeză în capul mesei şi se uită la 
ceilalţi aşezaţi la masă. 

Cu părul ciufulit, Nate li se alătură, furişându-se în 
încăpere. În dimineaţa asta părea un pic mai vivace şi 
chiar salută pe toată lumea. 

— Şi? spuse David puţin cam tare. Ce planuri are toată 
lumea azi? 

— Întâlniri cu consilierii, spuse Janelle. Cum sunt? Eu îl 
am pe dr. Hinkle. 

— Îţi place să asculţi poveştile oamenilor despre cum s- 
au rătăcit în Marele Accelerator de Hadroni“? întrebă 
David. 

— La nebunie, spuse Janelle. 

— Atunci n-o să ai probleme. Tu la cine eşti, Nate? 

— La dr. Quinn, spuse Nate. 

— Of, clătină David din cap. Bandajează-ţi bine rănile, că 
simte mirosul de sânge de la mare depărtare. 

— Poftim? 

— Şi tu, Stevie? 

Zâmbetul ăla pieziş îi era din nou adresat ei. 

— Dr. Scott, răspunse Stevie. 

— O, Căpitanul Entuziasm! răspunse David. 


4 Cel mai mare accelerator de particule din lume, construit la Centrul 
European de Cercetări Nucleare, de lângă Geneva (N.t.). 


e 107 œ» 


Stevie o surprinse pe Pix zâmbind uşor, fără să-şi ia 
ochii de la tricotat. 

— E plin de vioiciune. O să rezolvaţi împreună mistere? 

— David! îl atenţionă Pix. 

— Întreb şi eu, răspunse David. 

— Ce-ai vrut să spui cu sângele? insistă Nate. E dură? 

— Ţine minte: nu e nicio ruşine să plângi, răspunse 
David. După aceea, vreau să spun. Ca mine după ce mi-am 
pierdut virginitatea. 

— David, spuse iar Pix. Nu speria oamenii! Dr. Quinn e-n 
regulă. O să-ţi fie bine, Nate. 

Stevie rămăsese blocată la faza cu virginitatea. Era o 
glumă? Trebuia să fie o glumă. Ce voia să spună? Era, 
cumva, o fază de-aia când spui ceva foarte intim ca să dai 
impresia că eşti mai presus de chestiile astea? Rostise oare 
„virginitate” mai tare decât celelalte cuvinte din 
propoziţie? Făcea cumva aluzie la virginitatea ei? 

Ah, şi acum tipul o studia cu atenţie. Aruncase vorbele 
acelea ca pe o capcană în calea ei. 

Stevie îşi îndesa în gură cereale Froot Loops, dar nu le 
simţea gustul, iar zahărul îi scrâşnea în dinţi. 

— O să-mi pună multe întrebări despre cartea mea? 
întrebă Nate. 

— Cum ar fi? întrebă David. Adică despre intrigă? Sau 
care e cel mai tare dragon? 

— Adică... am terminat-o sau mai lucrez la ea. 

— A! făcu David. Îhî. Probabil că asta o să întrebe. Ce 
grupă sanguină ziceai că ai? Ca să ştim, pentru orice 
eventualitate. 

— David! 

David ridică mâinile. 

— Glumesc şi eu. Ştie că glumesc. Ştii că glumesc, nu, 
Nate? 

Nate nu părea să ştie asta. Iar Janelle, care urmărise 
tăcută scena, era acum gata să intervină. 

— Stevie, hai cu mine mai târziu, spuse Janelle. Mă duc 
să văd atelierul. Trebuie să văd unde ţin sculele pentru 
sudură. Abia aştept să pun mâna pe noua mea lampă de 


< 108 >» 


sudură. 

Exact când Janelle spunea „lampă de sudură”, îşi făcu 
apariţia Hayes, ud de la duş. Părul auriu îi era lipit de cap. 
Spre deosebire de David, era îmbrăcat impecabil, în şort 
alb şi o cămaşă albastră. Chiar şi la prima oră a dimineţii, 
tot arăta nefiresc de bine. Mai puţin ochii, care erau 
cumplit de injectaţi. 

— La ce oră te-ai trezit? întrebă David măsurându-l cu 
privirea. Mahmur? 

— N-am prea dormit azi-noapte, spuse Hayes cu un 
zâmbet şmecher. 

— Serios? zise David. Ia spune, ne inviţi pe toţi la nuntă? 
Inclusiv pe Beth? 

Hayes ridică din umeri şi se lăsă să cadă pe un scaun. 

— Şi? întrebă David. Acum eşti celebru sau cum? 

— Ceva în genul ăsta, spuse Hayes zâmbind. Mda, poate 
că da. 

— Afacerea cu zombie e o afacere la scară globală, 
spuse David. Oamenii sunt înnebuniţi după morţii vii. 

— Parcă e povestea vieţii mele, spuse Stevie. Lucrez la 
Monroeville Mall. 

Hayes nu răspunse nimic. 

— In Pittsburgh, spuse Stevie. Monroeville Mall. 

Hayes înclină capul şi-i zâmbi, dar era un zâmbet care 
parcă spunea: Habar n-am despre ce vorbeşti. În expresia 
lui era categoric o urmă din felul în care o priveau uneori 
părinţii ei. Începură să-i ardă obrajii. 

Nate ridică ochii din străfundurile lăptoase ale 
castronului său cu cereale şi se uită mai întâi la Hayes, 
apoi la Stevie. 

— Ce te-a făcut să vrei să scrii despre zombie? întrebă 
Janelle, încercând să întreţină o conversaţie normală. 

Ellie intră poticnindu-se, îmbrăcată într-o pereche de 
şalvari jerpeliţi şi un tricou pe care scria FA ARTA CA 
LUMEA. În loc de salut, se aşeză pe un scaun şi-şi puse cu 
degajare un picior gol pe masă, examinându-l o clipă. 

— Nu ştiu, răspunse Hayes. M-am dus anul trecut acasă, 
în Florida, am făcut câteva zile surf şi ideea mi-a venit 


e 109 œ» 


dintr-odată. Uneori, când te duci undeva şi te relaxezi şi ai 
timp să te gândeşti, ideile încep să curgă. N 

— Nu se ştie niciodată când îţi vin ideile, spuse Ellie. In 
Paris, stăteam cu toţii la un pahar de vin şi le lăsam să vină 
de la sine. 

— Sunt oarecum în discuţii cu P.G. Edderton pentru un 
film, spuse Hayes. 

— P.G. Edderton? spuse Nate. P.G. Edderton, cel cu 
Motelul Silver Moonlite? 

— Doar discutăm, spuse Hayes cu un zâmbet blând. Dar, 
da. 

Chiar şi Ellie ciuli urechile auzind asta. P.G. Edderton 
era genul de regizor de care ea ar fi auzit. Făcea filme de 
artă excentrice, despre silfide minione, frumoase, isteţe, 
nebune şi pline de viaţă, filme care erau transformate într- 
o mie de gif-uri, filme pline de replici pe care le cita toată 
lumea. 

— Păi, baftă, spuse David. 

Din nou, sensul vorbelor lui era neclar. Nu părea să fie o 
urare de bine. 

— E cazul să vă pregătiţi, strigă Pix de pe scara care 
ducea la apartamentul ei. Trebuie să ajungeţi la întâlnirile 
programate. 

Îi aştepta viaţa de zi cu zi la Ellingham. 


< 110 - 


9 


Stevie păşi în strălucirea senină a dimineţii tipice de 
Vermont şi se îndreptă pe potecile şerpuitoare, pe sub 
bolta de copaci, către Casa Mare. Sună la uşa masivă. Pe 
vremea lui Ellingham, ar fi deschis majordomul lui, 
Montgomery. Montgomery era pomenit des în cărţile 
despre caz. Era şeful personalului lui Ellingham. Instruit în 
Anglia, lucrase pentru feţe regale şi fusese furat de la una 
dintre cele mai mari case din Newport ca să fie capul Casei 
Ellingham. După răpiri, a continuat să lucreze pentru 
Ellingham, dar era zguduit, traumatizat şi a murit după 
câţiva ani. 

Acum nu mai exista majordom. Doar un bâzâit uşor care 
semnaliza că uşa era deschisă. Intră în spaţiul cavernos. 
Larry de la Pază stătea la biroul lui cufundat în umbră, 
chiar lângă uşa de la intrare. 

— Mergi la dr. Scott, corect? 

Stevie încuviinţă din cap. 

— Ia loc acolo, spuse el arătând spre scaunele de lângă 
şemineul masiv. 

Câţiva oameni erau deja acolo, inclusiv Germaine Batt, 
care era absorbită de ceea ce lucra pe telefon. 

— Când îţi vine rândul, urcă la etaj şi fă stânga, pe 
coridor, spuse arătând cu degetul spre balconul aflat exact 
deasupra capului său. Îl găseşti în ultima cameră care dă 
în faţă. 

— Fostul dormitor al lui Iris Ellingham, spuse Stevie 
ridicând privirea spre tavan. 

— Exact, spuse Larry lăsându-se pe spătarul scaunului. 
Te interesează cazul? Care e cartea ta preferată despre el? 

— Crimă în munţi, de Sanderson, spuse Stevie fără 
ezitare. Are un stil enervant, dar cred că el explorează cel 
mai în profunzime cazul. 

— Da, e o alegere bună, spuse Larry dând aprobator din 
cap. Ai citit Dosarele Ellingham? 

— Aia cred că se cam grăbeşte să tragă o mulţime de 


e 111 œ 


concluzii nefondate, spuse ea. 

El dădu din cap, aprobându-i spusele. 

Aerul din Casa Mare era răcoros şi avea un foarte vag iz 
de fum, în ciuda faptului că era foarte puţin probabil ca 
cineva să mai fi fumat acolo după perioada interbelică. Ea 
ştia totul despre clădirea aceasta. Holul acesta - holul 
principal - era făcut din lemn de trandafir importat din 
India. Şemineul înalt de doi metri şi jumătate era construit 
din marmură roz din regiunea italiană Carrara, de unde 
provenea şi marmura lui Michelangelo. Aplicele erau toate 
din cristal austriac, alese personal de unul dintre cei şase 
arhitecţi care au lucrat la proiect. Vitraliile în stilul şcolii 
din Glasgow (ceea ce însemna ceva foarte elegant, dar 
Stevie nu prea ştia ce anume) erau prezente peste tot, 
inclusiv la o verandă cu acoperiş de sticlă pictată cu flori 
întreţesute şi păsări ascunse printre ele. 

— Stevie? Stevie Bell? 

Auzindu-se strigată, ridică privirea. Spuneţi-mi-Charles 
era la etaj, sprijinit de balustradă şi se uita în jos, la ea. 
Purta un tricou cu Lanterna Verde şi pantaloni de tercot, 
iar părul lui lunguţ era încâlcit ca al unui băieţel. 

— Hai sus, spuse Spuneţi-mi-Charles. 

Îi ieşi înainte în capul scărilor şi-i întinse mâna. 

Pe o uşă din apropiere ieşi o femeie. Primul lucru pe 
care l-a observat Stevie a fost înălţimea ei, accentuată de o 
pereche de pantofi negri cu toc cui şi un luciu subtil, untos. 
Când s-a răsucit pe călcâie, Stevie a zărit o clipă tălpile 
roşii. Nu era expertă în modă, dar ştia că pantofii de genul 
ăla erau scumpi, la fel şi fusta conică impecabil croită şi 
puloverul fin mare, complicat, care se plia şi cădea în 
falduri, ca printr-o vrajă. Părul ei lung era vopsit delicat, 
într-o paletă întreagă de nuanţe de arămiu şi auriu. Femeia 
butona telefonul. 

— Bună dimineaţa, Jenny! o salută Charles. 

— Bună, spuse ea, fără să ridice privirea. 

Îşi văzu ţanţoşă de drum, fără să se oprească nicio clipă 
din butonat. Era imposibil să nu-i observi atitudinea 
dispreţuitoare. Stevie nu văzuse aşa ceva la fosta ei şcoală. 


e 112 œ» 


Charles zâmbi, prefăcându-se că n-a observat. 

— Dânsa e dr. Quinn, spuse Charles. Ţine cu cei din anul 
întâi un seminar de istorie şi cultură americană. Hai să 
mergem la mine în birou. 

Podelele de lemn care scârţâiau erau acoperite cu 
traverse care amortizau zgomotul. Fiecare uşă de la etajul 
acesta era din lemn masiv, închis la culoare, cu mânere 
rotunde, din cristal şlefuit în fațete tăioase, care păreau 
periculoase. 

Ultima uşă, cea de la camera lui Iris şi a lui Spuneţi-mi- 
Charles, avea pe ea un panou din plută acoperit în 
întregime cu însemne, mici postere şi abţibilduri: PUNE 
TOTUL LA ÎNDOIALĂ; PĂZEA, CĂ O SĂ ÎNCERC SĂ FAC 
ŞTIINŢĂ!; REFUZ REALITATEA TA ŞI O ÎNLOCUIESC CU 
A MEA. Cel mai mare însemn era în mijloc şi părea făcut 
de mână. Spunea: PROVOACĂ-MĂ! 

Era, efectiv, tot ce-i speria mai tare pe părinţii ei, şi asta 
o entuziasma la fel de mult pe cât o dezgusta. 

Camera fusese categoric modificată. Probabil că tapetul 
de un argintiu palid era original, dar acum încăperea era 
ticsită cu rafturi, câteva scaune, un birou şi o canapea 
micuță. Erau cărţi peste tot - pe toate rafturile corpurilor 
de bibliotecă, aşezate în şiruri înclinate peste alte cărţi, 
puse teancuri pe podea, pe spătarul canapelei, înşirate pe 
şemineu. Pe perete erau şase diplome şi certificate, toate 
în rame masive - Harvard, Yale, Cambridge. Mai era o 
poză cu o echipă de canotaj, o fotografie de grup de la 
Cambridge... peste tot dovezi ale unei lungi şi importante 
cariere academice. 

Charles îi făcu semn lui Stevie să ia loc. 

— Aşa, spuse el. Trebuie să-ţi mărturisesc, Stevie: 
candidatura ta a fost una dintre cele mai interesante pe 
care le-am citit vreodată. 

Stevie trase scurt aer în piept. „Interesant” era unul 
dintre acele cuvinte care puteau însemna orice. 

— Te entuziasmează foarte mult povestea acestui loc, 
dar şi crimele şi metodele de investigaţie. Ţi-ar plăcea să 
lucrezi pentru FBI? 


e 113 >» 


Stevie încuviinţă scurt din cap. 

— Excelent! Hai să vedem ce avem aici pentru tine. 

Îşi consultă laptopul, nu înainte de a-şi pune ochelarii. 

— Aşadar, pornind de la interesele tale, ăsta e rezultatul 
la care am ajuns. O să faci anatomie şi fiziologie, statistică 
şi spaniolă... astea o să fie cursurile de bază, care se şi 
potrivesc subiectelor care te interesează. Toate sunt foarte 
utile. Apoi ţi-am desemnat un meditator pentru lecturi 
despre dreptul penal şi istoria dreptului american. De trei 
ori pe săptămână o să mergi la yoga, pentru educaţie 
fizică. Toată lumea merge la dr. Quinn la seminarul de 
literatură şi istorie. De obicei, studenţii lucrează în primul 
an la un mic proiect, care se leagă apoi de proiectul 
principal din anul al doilea. Te-ai gândit cumva la asta 
peste vară? 

Stevie înghiţi în sec. O spusese cu voce tare în seara 
precedentă, dar acum, faţă în faţă cu Charles, faţă în faţă 
cu realitatea situaţiei, oare mai reuşea s-o spună încă o 
dată? Împinse vorbele cu greu dincolo de nodul din gât. 

— Proiectul meu e... să rezolv cazul. 

— Să-l rezolvi? spuse Charles înclinând capul într-o 
parte. Adică să scrii o lucrare despre caz? 

— Nu, spuse ea. Adică... să descopăr ce s-a întâmplat. 

Charles îşi scoase ochelarii, îi strânse şi se lăsă pe 
spătarul scaunului. 

— E un ţel foarte ambițios, spuse el. Defineşte-l mai clar, 
te rog. 

— Am citit toate teoriile, spuse Stevie îndreptându-se în 
scaun. Am citit toate rapoartele. 

— Presupun că sunt o mulţime. 

— Interogatoriile principale au cam opt mii de pagini, 
spuse ea. Cred că răspunsul se află aici. Cred că vinovatul 
era în casă în ziua aceea. 

— Ia stai aşa, spuse Charles. 

Se lăsă pe spătar, o cântări o clipă apăsându-şi bărbia cu 
pumnul. Cu fiecare secundă de tăcere, Stevie se cufunda 
tot mai tare în scaun. 

— Am o idee, spuse el. Hai cu mine! 


e 114 


Zâmbi larg, ca un prezentator de emisiune educativă cu 
un căţel animat, un zâmbet care părea să spună: „Hai cu 
mine dacă vrei să înveți. ” 

Stevie sări în picioare şi-l urmă pe coridor până la scara 
din dos. Urcară încă un etaj şi ajunseră la o uşă cu o 
plăcuţă care anunţa politicos INTRAREA OPRITĂ şi cu o 
încuietoare cu tastatură digitală. Lui Stevie îi plăceau mult 
camerele pe uşile cărora scria INTRAREA OPRITA şi aveau 
tastaturi digitale. Se uită cum Charles introducea codul de 
acces, fără să facă niciun efort ca să ascundă cifrele, ceea 
ce o făcu pe Stevie să tragă concluzia că voia ca ea să le 
vadă. 

— 1936? întrebă ea. 

— Ştiu, nu e o alegere prea creativă, răspunse el 
zâmbind. Dar e uşor de ţinut minte. 

Treptele către pod erau înguste, simple şi aveau pete 
întunecate. Odată ajunsă în capăt, Stevie se trezi într-un 
spaţiu imens, care acoperea suprafaţa întregii case. Era 
foarte întuneric; ferestrele erau acoperite cu jaluzele şi 
draperii care blocau complet lumina. 

— Evident că familia Ellingham avea foarte multe 
lucruri, spuse Charles atingând cu degetele panoul digital 
pentru lumini. Hârtiile au fost trimise la Yale, unele dintre 
ele la Biblioteca Congresului. Obiectele cele mai valoroase 
au ajuns fie la Institutul Smithsonian, fie la Muzeul 
Metropolitan, fie la Luvru, fie la diverse muzee de artă din 
lume. Aici avem ce a mai rămas din vieţile lor. 
Decoraţiunile. Vesela. Hainele. Obiectele casnice. 

Clic, clic, clic. Încăperea se lumină. 

Peste tot erau numai nişe şi cotloane, în toate direcţiile - 
rânduri, rânduri de rafturi de metal înalte până în tavan. 
Cutii de arhivare şi cărţi într-o direcţie, cuiere în cealaltă. 
Lămpi, vaze, piese de mobilier desperecheate - rame de 
pat puse unele peste altele lângă o fereastră, scaune 
adunate laolaltă în strânsă comuniune, taburete, măsuţe 
de toaletă împinse spate în spate. Mai erau acolo suluri de 
tapet vechi, globuri pământeşti, cutii cu mânere de uşă 
rotunde, din cristal. 


<e 115» 


Stevie avu impresia că creierul îi fusese înlocuit de un 
roi de albine, rotindu-se nebuneşte şi izbindu-i-se de 
țeastă. 

— Pe aici, spuse el. 

Îl urmă fără o vorbă. Charles o conduse către peretele 
din celălalt capăt al încăperii, până la o vastă formă, de 
vreun metru jumate înălţime şi doi metri lăţime, acoperită 
cu un cearşaf din satin argintiu. Ridică pânza cu grijă. Era 
Casa Mare în miniatură. O copie perfectă, sub formă de 
căsuţă de păpuşi, identică cu originalul până la detalii 
precum vasele cu flori din faţă, pline cu floricele 
minuscule. 

— Albert Ellingham a comandat-o pentru Alice la câteva 
luni după dispariţia ei, spuse el. 

Întinse mâna într-o parte şi apăsă pe un buton ascuns, 
apoi deschise căsuţa pe o balama verticală, ca pe o carte 
imensă, dând la iveală atriumul şi scara uriaşă. Totul era 
perfect - lămpile, micile mânere de cristal ale uşilor. Dar 
partea cea mai bună era că totul era aranjat exact aşa cum 
fusese atunci. 

— Am citit despre căsuţa asta, spuse Stevie. N-am ştiut 
că mai e aici. 

— Poţi să vezi în celelalte camere deschizând spatele şi 
una din laturi, spuse Charles. Nu-i aşa că e frumoasă? 

Stevie se apropie şi se aplecă pentru a studia micile 
încăperi. Se vedea camera lui Alice, completă până la 
ursuleţii de pluş de pe pat. În budoarul lui Iris erau perii 
de păr minuscule din argint şi cosmetice imposibil de 
micuţe. Bucătăria era plină de farfurii de porțelan cât o 
unghie. Şi iată şi biroul lui Albert Ellingham, cu două 
pupitre, telefoane mici, tablouri pe pereţi... o miniatură a 
trecutului. 

— E o capodoperă, spuse Charles. A costat zece mii de 
dolari în 1936, adică o avere în banii de azi. Am fi trimis-o 
la un muzeu, dar toate lucrurile lui Alice trebuie să rămână 
în casă, ca parte a proprietăţii. Tot ce-i aparţine lui Alice 
rămâne aici. 

Stevie îl ajută să închidă căsuţa şi să pună la loc 

e 116 >» 


cearşaful. 

— Deci, de ce crezi că ţi-am arătat-o? întrebă el. 

— Fiindcă e extraordinară? spuse Stevie. 

— Este. Dar nu ăsta e motivul. 

O căsuţă de păpuşi. Casa în miniatură. Lumea redusă la 
scară. 

— E simplu, spuse Charles trecând direct la subiect. Un 
bărbat îndurerat a făcut pentru fiica lui jucăria perfectă, 
pe care ea nu avea s-o vadă niciodată. Sunt fiinţe umane 
reale, nu personaje fictive. Ştiu că acest caz e foarte 
popular - că, în general, crimele sunt populare. Dar 
crimele au o faţă umană. Dacă o să studiezi crime, trebuie 
să nu uiţi niciodată de oamenii implicaţi în fiecare caz. 

Stevie nu-şi dădea seama dacă era un fel de mustrare, 
ori doar una din acele lecţii de viaţă pe care le ofereau 
adulţii, dar i se părea corectă. Măcar tipul o lua în serios. 

— De aceea, înainte să te dedici complet încercării de a 
rezolva cazul, vreau să te implici într-un proiect mai mic, 
ceva care să redea latura umană acestei tragedii, spuse el. 

— Ce proiect? întrebă Stevie. 

— A, nu, nu e treaba mea. E treaba ta. Tu hotărăşti. 

— Dar... e vorba despre o lucrare sau...? 

Charles clătină din cap. 

— Restul depinde de tine. Trebuie să ajung la 
următoarea întâlnire. Abia aştept să văd ce faci! 

Coborând scările, lui Stevie îi vâjâia capul de tot ce 
văzuse. Germaine Batt ieşi de la dr. Quinn din birou şi 
cobori în grabă scările, trecând pe lângă Stevie. Arăta de 
parcă tocmai văzuse un document în care era descris în 
detaliu propriul deces. 

Nate aştepta la parter. Se uită după Germaine, apoi se 
întoarse spre Stevie. 

— Ei? întrebă el. 

— A fost bine, spuse Stevie. Mi-a arătat podul şi nişte 
lucruri care au aparţinut familiei. 

Nate dădu din cap şi-şi încrucişă braţele la piept, 
uitându-se în jur, dar fără să fie atent la ce vedea. 

— Ai observat ceva ciudat azi-dimineaţă la Hayes? 


e 117 œ» 


întrebă Stevie. 

Nate se întoarse iar spre ea. 

— Te referi la faptul că Hayes habar n-avea de 
Monroeville Mall, locul unde are loc acţiunea din filmul 
Dawn of the Dead şi din chestia aia super-celebră cu 
zombie? Îhî. 

Stevie era încântată de rapiditatea cu care ea şi Nate 
păreau să îşi priceapă gândurile. 

— Ce crezi de asta? 

— N-am idee. Tipul arată de parcă a ieşit dintr-o 
imprimantă 3D. 

— Nathaniel, se auzi o voce de sus. 

Dr. Quinn se aplecă peste balustradă. 

— Poţi să urci. 

— O să te descurci de minune, spuse Stevie arborând o 
expresie cât putea ea de încurajatoare. 

— Mda, termină cu de-astea, spuse Nate. 

— Bine. O să fie oribil. 

— Merci, spuse el. Ne vedem la masă... probabil. 

Îşi aşeză rucsacul din pânză maro pe umeri şi o luă în 
sus pe scări ca un om care merge la ghilotină. 

Larry urmări toată scena de la biroul lui şi o opri pe 
Stevie la ieşire. 

— Dr. Scott ţi-a arătat câte ceva prin casă? întrebă el. 

— Prin pod, spuse Stevie. 

Larry se lăsă pe spate cu tot cu scaun şi luă în mână un 
pix, ţinându-l ca pe o săgeată de darts. 

— Şi cum ţi s-a părut? 

— Cred că e cel mai grozav loc pe care l-am văzut în 
viaţa mea, spuse ea. 

Expresia lui Larry rămase neschimbată. Chipul lui era la 
fel de împietrit şi imobil ca munţii în care se aflau. 

— Altfel, ţi-a plăcut întâlnirea? întrebă el. 

— Cred că am multe de făcut, spuse Stevie. 

— O să te descurci. Te pun la muncă aici, dar n-a murit 
nimeni din asta. 

— Şi chiar dacă moare cineva aici, poţi să duci pur şi 
simplu cadavrul în pădure să-l îngropi. 


< 118 + 


Larry nu zâmbi. Doar colţurile ochilor i se încreţiră 
foarte puţin, într-o expresie pe care Stevie nu reuşi s-o 
descifreze. 

Poate că ăsta era genul de loc unde nu se făceau glume 
despre cadavre îngropate. 


e 119 œ» 


14 aprilie 1936, ora 10:00 


Leonard Nair Holmes era obişnuit cu pauzele în 
calendar, zile care, pur şi simplu, dispăreau. Odată, în 
1928, pierduse toată luna iunie. Şi nu avea nicio dovadă 
concretă că anul 1931 existase vreodată. Oamenii i-au spus 
că existase - i-au arătat chiar şi ziare -, dar nu poţi să crezi 
tot ce citeşti. 

Aşa că, în acea dimineaţă de marţi, când Leo s-a trezit în 
reşedinţa Ellingham, în camera lui cufundată în întuneric, 
şi-a văzut, pur şi simplu, de treabă după somnul lui plăcut, 
revigorant. Era timpul să caute de mâncare. leşi cu paşi 
târşâiţi din cameră, în papuci şi un halat maro de mătase, 
jerpelit şi prea lung, pe care-l târâia pe jos ştergând 
podelele cu el. Ceea ce era mare lucru, având în vedere că 
Leo avea peste un metru nouăzeci înălţime. Comandase 
halatul ca pentru un uriaş - mâneci largi, buzunare imense 
şi lung de parcă ar fi avut trenă. Abia a ajuns pe palier, 
când Flora Robinson l-a înşfăcat şi l-a tras înapoi în camera 
lui. 

— Chiar dacă aş vrea, draga mea, o să am nevoie mai 
întâi de un grapefruit, patru ouă şi cam o sută de grame de 
gin înainte să... 

Flora i-a astupat gura cu palma şi-a închis uşa. 

— Ce te-a apucat? a spus el, băgându-şi mâna cu degete 
lungi în buzunarul halatului, după tabacheră. 

— Leo! Iris şi Alice au fost răpite! 

Leo a ridicat încet din sprâncenele sale arcuite şi a scos 
o ţigară din tabachera de argint şi jad. A bătut-o uşor de 
câteva ori de marginea tabacherei şi apoi şi-a pus-o în 
gură. Şi-a pipăit buzunarele. Când n-a găsit nimic, s-a dus 
la pat şi a cotrobăit pe-acolo. A aprins lumina, şi-a mijit 
ochii. A scormonit prin mormanul de cărţi şi mărunţişuri, 
găsind în cele din urmă o cutie de chibrituri turtită ca să-şi 
aprindă ţigara. 

— Au fost luate când s-au dus ieri la plimbare cu maşina 
şi răpitorii au sunat şi au cerut răscumpărare, a spus Flora 

e 120 » 


având grijă să vorbească încet. Albert l-a adus înapoi pe 
George Marsh. Le servesc angajaţilor un basm de adormit 
copiii, cum că ar fi rămas peste noapte la o prietenă, în 
Burlington, şi încearcă să nu implice deocamdată poliţia. 
Ştiu că azi-noapte au livrat răscumpărarea şi lucrurile n-au 
mers deloc cum trebuia. Răpitorii au luat banii, dar nu li 
le-au dat înapoi pe Iris şi Alice. Au cerut şi mai mulţi bani. 
Albert îi adună acum. 

Leo a tras câteva fumuri lungi, umplându-şi plămânii, ca 
să-şi pună creierul în mişcare. 

— Aha, a spus el. 

— Aha? Asta-i tot? Au fost răpite. 

Leo a tras cu sete din ţigară, arzând tutunul cu un sunet 
care s-a auzit până în celălalt capăt al camerei. Şi-a 
mângâiat barba crescută cât dormise cu mâna cu unghii 
albastre, apoi şi-a studiat o clipă marginile ojei. 

— Ai făcut curat? a întrebat. 

— Am făcut ce-am putut, a răspuns Flora. Pentru ea. M- 
am dus la ea în cameră de îndată ce mi-am dat seama că se 
întâmpla ceva. 

— Pentru noi toţi, Flora. Furtuna scufundă tot ce-i iese 
în cale. 

— Trebuie să facem ceva, a spus ea. 

— Cum ar fi? Nu ştiu unde e. Abia dacă ştiu unde sunt 
eu. 

— Trebuie să ne gândim. Cine-ar face aşa ceva? Poate că 
ar fi bine să le spunem tot. Poate că trebuie să le spunem. 

— Flora, a spus cu grijă Leo. Imi dau seama că ai o 
conştiinţă şi că ea vorbeşte acum, dar la ce-ar ajuta asta? 
Nouă nu ne-ar fi de niciun ajutor şi cu siguranţă nu le-ar fi 
de ajutor lui Iris şi Alice. 

— N-ai de unde să ştii... 

— Gândeşte-te, Florie. Gândeşte-te! Nu vezi unde 
suntem? Suntem în reşedinţa izolată a marelui magnat 
Albert Ellingham. Oricine iubeşte banii putea să le ia pe 
Iris şi Alice, şi toată lumea iubeşte banii. Şi putea s-o facă 
oricine, fiindcă suntem în creierii munţilor. Albert o să 
plătească. 


e 121 œ» 


Flora a dat înapoi şi s-a sprijinit moale de perete. 

— Tu, draga mea, ai nevoie de ceva ca să te calmezi, a 
spus el. 

— Ba nu! s-a răstit Flora. Nu am. 

Au fost întrerupţi de o bătaie puternică în uşă. Leo i-a 
făcut semn Florei să deschidă. 

— Bună dimineaţa, Albert, a spus Flora. Tocmai îl 
dădeam pe Leo jos din pat. S-a întâmplat ceva? 

— Da, a spus Albert, renunțând să se mai prefacă. S-a 
întâmplat. Nair, vreau să faci o porţie din cerneala ta 
invizibilă. 

— Nu am la mine echipamentul. 

— Avem aici un laborator complet echipat. 

— Sigur că da, a spus Leo. Lasă-mi câteva ore... 

— Nu! a spus Albert. Imediat. În clipa asta. Fă cât de 
multă poţi, cât de repede poţi. Cât o să-ţi ia? 

— O oră? a spus Nair uitându-se nesigur la Flora. Poate 
două. Depinde de cantitate. 

— Atunci ai la dispoziţie o oră. Ia orice îţi trebuie de 
oriunde vrei, numai grăbeşte-te. 

— Stai să mă îmbrac şi mă apuc imediat. 

Flora a închis uşa după Albert. 

— Cerneală? a întrebat Leo. 

— Banii pentru răscumpărare, a răspuns Flora. Probabil 
că îi marchează. Tu apucă-te de treabă şi eu o să văd ce 
mai pot afla. 

Odată Flora plecată, Leo a încuiat uşa şi s-a dus la 
dressing. Înăuntru, pe o măsuţă, era amenajat un mic 
aranjament cu cântar, arzătoare şi pahare Bunsen. Mai 
erau şi sticluţe albastre delicate, care conţineau o 
cantitate deloc neglijabilă de substanţe chimice de toi 
felul. Lui Leo îi plăcuse mult chimia încă din copilărie. Îşi 
amesteca singur vopselele şi de aceea aveau o tentă 
neobişnuit de vie. Făcea şi cosmetice, motiv pentru care 
avea unghiile albastre, iar Iris şi Flora aveau farduri atât 
de deosebite. De aceea obrajii lui sclipeau deseori subtil, 
pudraţi cu argintiu. 

Dar aceasta nu era o instalaţie pentru vopsele. Nici 


e 122 » 


pentru farduri. 

Fără să piardă nicio clipă, îşi puse sticlele şi paharele în 
geantă, trase o pereche de pantaloni peste pijama şi cobori 
de parcă nu avea nicio grijă pe lume. 


e 123 + 


10 


Stevie avea mari aşteptări de la cantina şcolii. Ştia că nu 
era cazul să spere la lumânări plutind sub tavan şi la 
fantome, ca în Harry Potter, dar mesele lungi, din lemn, 
păreau să fie o posibilitate reală. Mesele lungi apăreau în 
nenumărate cărţi polițiste, în scenele în care toţi invitaţii 
casei erau aşezaţi la masă, studiindu-se peste paharele cu 
vin şi întrebându-se pe cine o să treacă în testament lordul 
Dudley sau care dintre ceilalţi l-ar fi putut omori pe 
Ratchets cu crosa de golf. 

Dar cu ce s-a ales, de fapt, a fost ceva care aducea puţin 
cu zona bufetului din hotelul în care stătuse cu clubul de 
criminalistică al liceului, când fuseseră cu toţii la un 
concurs în Hershey, doar că puţin mai artizanal şi poate 
combinat cu elemente de cabană de schi. (Sau aşa credea 
ea că arătau cabanele de schi. Nu văzuse niciodată una.) 
Avea un tavan înalt, boltit, şi pereţi luminoşi, din lemn şi 
piatră. Mese de diverse forme şi mărimi erau risipite 
aleator în încăpere - mese rotunde, la care putea sta un 
grup numeros, mese pătrate, de patru persoane şi foarte 
multe mese mici, la care nu încăpeau decât una sau două 
persoane. Pe lângă peretele opus bufetului cu mâncare 
erau înşirate canapele şi fotolii-puf cu tapiţerie în carouri, 
iar în faţa lor erau măsuţe joase - evident, un fel de 
cafenea pentru oameni care trăiau prea sus pe munte ca să 
ajungă la un Starbucks. 

Meniul scris cu creta pe o tablă părea să sublinieze cu 
tot dinadinsul că totul provenea din surse locale şi 
conţinea sirop de arțar. Friptura de vită la grătar era 
făcută cu sos cu sirop de arțar şi aromă de fum. 
Macaroanele cu brânză erau făcute cu brânză afumată cu 
arțar. Meniul mai conţinea şi tofu cu sirop de arțar şi sos 
cu sirop de arțar pentru salate. 

— Nu cumva ai uitat vreo clipă că eşti în Vermont? îi 
spuse Stevie lui Janelle în timp ce-şi luau tăvile. Uită-te în 
jos. Stai într-o baltă de sirop de arțar. 


e 124 œ» 


— Mda, răspunse Janelle puţin descurajată, luându-şi 
nişte tofu şi legume. Nu e pe lista mâncărurilor mele 
preferate. 

Nate se uită în jos, prin sticla vitrinei, la cărnurile 
însiropate. 

— O să beau sângele viu al copacilor, spuse el. Bagă! 

În zona băuturilor, era apă minerală la bidon cu robinet 
(fiţă) şi un frigider plin cu sucuri naturale scumpe, la liber, 
inclusiv unul cu aromă de arțar, limetă şi molid, pe care 
Stevie îl studie atent, curioasă la culme. Era unul din acele 
lucruri pe care ea nu le văzuse niciodată şi n-ar fi avut 
oricum bani ca să le cumpere, şi acum acel lucru era, pur 
şi simplu, în faţa ei. Chestia asta părea să indice mai clar 
decât orice altceva ce fel de loc era acesta. Un loc cu 
sucuri de fiţe pline de arțar, puse la dispoziţie gratuit. 

Luă unul. N-avea cum să nu-l ia. 

Fiindcă încă era cald şi soare, se puseseră mese afară. 
Ellie rechiziţionase o masă de picnic şi se apucă să fluture 
din mână către ei, făcându-le semn să i se alăture. Hayes 
era aşezat la masă în faţa ei. 

Janelle şi Stevie porniră spre uşa deschisă, dar Nate 
ezită. 

— E cel mai naşpa să mănânci afară, spuse Nate, 
alungând o muscă din preajma farfuriei lui care părea să 
fie plină numai cu diverse tipuri de carne. 

— Vitamina D, spuse Stevie. Ai nevoie de ea. 

— De unde ştii tu? întrebă el. Vreau să-mi mănânc 
carnea la mine în cameră, cu lumina stinsă. 

— Ca scriitor, eşti sigur că vrei să rosteşti exact aceste 
cuvinte? întrebă Stevie. 

— Da, răspunse el. 

— Hai să stăm azi cu ceilalţi, ce zici? spuse Janelle. Data 
viitoare stăm înăuntru. 

Nate oftă şi le urmă. 

— Ei? Cum a fost? întrebă Ellie când se aşezară la masă. 

— A fost grozav, spuse Janelle. Îmi dau acces la atelier şi 
o să primesc şi un loc în şopronul artelor ca să lucrez la 
maşinăria Rube Goldberg pentru concursul Sendell 


< 125» 


Waxman. Versiunea pentru licee. Avem chiar şi buget 
pentru materiale. Locul ăsta e incredibil! 

— La mine a fost OK, să zicem, spuse Stevie. Trebuie să- 
mi găsesc un proiect săptămâna asta care să adauge o 
latură umană infracţiunilor. 

Nate nu spunea nimic. 

— Ei? făcu Janelle. 

— Mă urăşte, răspunse el pe şleau. 

— Ei, hai, spuse Janelle clătinând din cap. Termină! Nu 
se poate să fii aşa chiar din prima zi. 

— Mda, nu glumesc. 

— A spus ea că te urăşte? întrebă Janelle. 

— Nu s-a uitat deloc la mine. A zis ceva cum că în zilele 
noastre oricine poate publica orice cu prea mare uşurinţă, 
apoi mi-a citit o listă de cursuri şi mi-a zis să plec. 

— Asta nu înseamnă că te urăşte. 

— Dacă erai acolo, înţelegeai, spuse Nate. 

Stevie se simţi privită. Din spate. Din lateral. Se uită în 
jur cât de subtil putea şi îşi dădu seama că nu se uita 
nimeni la ea - lumea se uita la Hayes. Parcă era un mic 
centru gravitațional. 

— Ce naiba bei acolo? întrebă Nate întorcând către el 
eticheta sticlei de suc. 

— Suc natural, spuse Stevie. Era la bufet. Am hotărât să- 
l încerc. 

— De ce? 

— Fiindcă vreau să ştiu cum e. 

— O să fie rău, spuse Nate. Ce e de ştiut? 

— N-ai de unde să ştii. 

— Of, Doamne, spuse Janelle, frecându-şi faţa cu mâna. 
Nate, pe bune. Trebuie să-ţi placă ceva. Nu se poate să fii 
tot timpul posomorât, să te deranjeze tot. 

Nate îi făcu semn lui Stevie să bea şi-şi încrucişă braţele 
la piept. Stevie trase o duşcă zdravănă din sticlă. De cum îi 
atinse băutura gâtlejul, Stevie simţi cum îi atacă papilele 
gustative un gust lemnos, usturător, ca de dezinfectant, 
care-i urcă rapid în nări. Se repezi în faţă, astupându-şi 
gura cu palma, cât pe ce să-l scalde pe Nate într-o 


e 126 œ» 


arteziană de arțar, limetă şi molid. Tuşi aşa de tare, că cei 
de la mesele vecine se întoarseră să se uite la ea. 

— Da, spuse Nate. Acum înţeleg. 

— Cum spuneai că stai cu cartea? ripostă Stevie când 
reuşi să vorbească din nou. 

Nate se apucă să-şi studieze atent farfuria plină de 
cărnuri. 

Brusc, Janelle se ridică pe jumătate şi flutură din mână. 

— Vi! strigă ea. Vino să stai cu noi! 

Vi îşi făcuse iar apariţia, cu ochelarii ei cu lentile 
colorate, îmbrăcată într-o salopetă cu pantaloni scurţi, 
maiou roşu şi şosete dungate, până la genunchi. Părul ei 
era parcă un pic mai ţepos decât în ziua precedentă. Se 
strecură lângă Janelle. 

Din nou, o minusculă bulă de panică bolborosi în Stevie. 
Dacă n-o să aibă niciun prieten? Dacă Janelle nu forma o 
legătură cu ea, iar Nate nu vorbea niciodată şi gata, asta îi 
era soarta? Poate că renunţase la viaţa ei de dinainte, 
venise în creierii munţilor şi nimeni n-o s-o placă şi o să se 
întoarcă acasă ca o mare ratată nenorocită. 

Era vocea anxietăţii. Janelle o plăcea. Nu făcuse decât s- 
o cheme pe Vi să stea cu ele, fiindcă voia să flirteze cu Vi. 
Şi Nate, era şi el acolo. Doar că era mai greu de pătruns 
prin carapacea lui. 

Lucrurile se aşezară la locul lor pentru o clipă, dar apoi 
David ieşi din sala de mese, cu părul zbârlit ţâşnind în 
unghiuri ciudate. Încă nu se schimbase de hainele din 
seara precedentă. Stevie avu aceeaşi tresărire interioară, 
de parcă-l mai văzuse undeva, ca şi cum era o persoană pe 
care o cunoştea bine. Dar era imposibil să se mai fi 
întâlnit. 

— Salut! spuse el mult prea tare, aşezându-se. Tare-ţi 
mai place să te uiţi la mine. Nu-i nimic, te înţeleg. Spune- 
mi că n-ai băut din chestia aia! 

Arătă spre sticla de suc din faţa lui Stevie. 

— Am luat-o pentru tine, spuse Stevie împingând sticla 
spre el. 

Ellie zâmbi şi se întinse pe bancă punându-şi picioarele 


e 127 œ» 


goale în poală la David. 

— Am veşti proaste, Hayes, spuse el. Cineva a stat 
aseară cu ochii pe tine. 

Îşi împinse telefonul pe masă, către Hayes. 

— Se pare că avem propriul nostru TMZ*, spuse David. 
Cineva pe nume Germaine Batt? 

În timp ce el vorbea, Stevie simţi un freamăt în aer. 
Oamenii se holbaseră până acum, iar în clipa asta se 
formase un curent subteran de şuşoteli. 

— Prietena ta o să fie furioasă, remarcă David. 

Hayes se uită la ecran, dar nu părea tulburat de ce 
vedea. 

— Ei, asta e, spuse dându-i înapoi telefonul lui David. 

— Probabil că asta se întâmplă când eşti celebru, zise 
David. Eşti urmărit peste tot. 

Fără niciun motiv vizibil pentru Stevie, Ellie îşi puse 
talpa pe faţa lui David şi el o muşcă. Ea ţipă hohotind de 
râs. Se întâmplase uite-aşa, sub ochii ei, absolut din senin 
- un gest atât de bizar şi familiar! Stevie se încordă, apoi 
simţi o frământare interioară, fiind inundată de un val de 
anxietate. 

Vi şi Janelle se uitară una la alta. Nate refuza cu 
încăpățânare să ridice privirea. Într-un fel, Hayes nu părea 
să facă, de fapt, parte din grup. 

Stevie se simţi cumplit de singură, doar o albină se 
hotărâse să-şi facă de lucru pe lângă urechea ei, bâzâind 
furios. În general, Stevie n-avea nimic împotriva 
singurătăţii, dar acum simţea că legăturile ei cu grupul se 
rupeau una câte una. 

Poţi să te întorci oricând acasă... 


Întorcându-se în camera ei, Stevie s-a aşezat pe podea, 
unde a rămas câteva clipe uitându-se la panoul cu 
documentarea ei. 

Dacă locul ăsta nu era cu nimic diferit de altele? Dacă 
era, cum spunea Ellie, doar o adunătură de iepuri excitati, 
în vârf de munte? Venise aici fiindcă se presupunea că o să 


5 Celebru site de bârfe despre celebrităţi (N.t.). 
e 128 œ» 


fie ceva diferit. La ce se aşteptase? 

Câteva clipe bătu darabana cu degetele în podea, 
uitându-se la chipurile celor din familia Ellingham. Apoi îşi 
scoase computerul din geantă. Nu putea să stea aşa şi să 
se gândească la asemenea lucruri. Poate că i-ar fi fost de 
ajutor să afle mai multe despre oamenii din jurul ei. 

Mai întâi, David. Care era treaba cu el? De pe lista cu 
elevi aflase că numele lui de familie era Eastman. David 
Eastman era un nume relativ comun, deci avea de luat la 
mână foarte multă informaţie, zeci şi zeci de rezultate ale 
căutărilor. A adăugat la cuvintele-cheie „Ellingham”. A mai 
adăugat şi „California”. A cotrobăit prin toate platformele 
de socializare existente. Trecuse o oră şi îi amorţise fundul 
de cât stătuse în aceeaşi poziţie, ghemuită, cu laptopul pe 
genunchi. Cu cât căuta mai mult, cu atât mai inexistent 
părea să fie David. Niciun profil, nicăieri. 

— Unde naiba eşti? bombăni ea. j 

Se auzi o bătaie la uşă, apoi uşa a fost împinsă uşor. În 
spaţiul îngust a apărut Janelle. 

— Salut, spuse ea. Pot să intru? 

— Sigur, răspunse Stevie trântind capacul laptopului. 

Janelle parcă plutea prin încăpere. Avea un fel al ei, 
delicat, de a păşi pe vârfuri, ţinându-şi ridicate de pe 
podea poalele rochiei lungi, vaporoase. Spre deosebire de 
Stevie, care era din nou în pantaloni scurţi negri (fusese o 
ofertă de genul trei-perechi-la-preţ-de-două, aşa că îşi 
luase trei perechi, toate negre), Janelle arăta ca un picnic 
într-o zi de vară. Când se mişca, emana o vagă aromă de 
parfum cu nuanţe citrice. Părul împletit în codițe era 
încolăcit cu precizie fix în creştetul capului. 

— Ilartă-mă, spuse ea aşezându-se pe podea lângă 
Stevie. 

— Pentru ce? 

— Te-am ignorat la prânz. N-am făcut-o intenţionat. 

— Nu-i nimic, spuse Stevie. Erai... 

— Ihî, spuse Janelle fără să-şi poată stăpâni zâmbetul. 

Îşi înfăşură rochia înflorată strâns în jurul genunchilor. 

— Ştii că astă-primăvară m-am despărţit de prietena 


e 129 œ» 


mea. 

— Mi-ai spus. 

— Şi n-am crezut că... dar Vi? Nu ştiu. Doar că... nu 
vreau să fiu una dintre acele persoane care devin obsedate 
când se îndrăgostesc şi-şi ignoră prietenii. 

Stevie simţi cum o învăluie o senzaţie caldă şi în sufletul 
ei - încordat, fără ca ea să-şi fi dat măcar seama - se 
relaxă. 

— Îţi place de fata asta? 

— Îmi place de acest om, o corectă Janelle. 

— Scuze. Păi, şi omul pare să te placă pe tine. 

— Trebuie doar s-o iau mai încet, spuse Janelle, scoțând 
un luciu de buze de sub banda laterală a sutienului, 
aplicându-şi un strat perfect şi punându-l la loc. Abia am 
ajuns aici. Poate că e un fel de... nici nu ştiu ce. Trebuie să 
mă concentrez. Am de făcut o maşinărie, iar programul pe 
care l-am primit azi-dimineaţă este... o nebunie! Imi place 
mult matematica, dar mă sperie ce mă aşteaptă. Ecuaţii 
diferenţiale dimineaţa, analiză matematică după-amiaza, 
fizică între ele. 

— Pentru tine e floare la ureche, spuse Stevie. 

— Îmi place panoul tău, spuse Janelle. 

— Toată lumea are nevoie de un panou cu schiţe ale 
unor conspirații, spuse Stevie. 

— Nu, zise Janelle arătând cu degetul. Tu pentru asta ai 
venit aici. Te-am auzit vorbind despre asta. Dacă şi mie mi- 
ai stârnit interesul, care nu mă omor după chestii de-astea. 
Tu şi cu mine o să ne descurcăm fără probleme. Şi, orice s- 
ar întâmpla, anul ăsta o să fim una alături de cealaltă. Eu o 
să-mi fac maşinăriile, iar tu o să dezlegi un mister. 

După plecarea lui Janelle, Stevie se lungi pe spate pe 
podea şi privi în tavan. 

O avea pe Janelle. Şi da, o să dezlege misterul. Dar acum 
avea altul. Cine era David? Ceva era putred aici. Simţea 
asta până-n măduva oaselor. 

Stevie nu se temea de morţi, pare-se că viii erau cei 
care-i cam dădeau uneori fiori reci. 


e 130 œ» 


11 


A doua zi dimineaţă, Stevie îşi târşâi picioarele până la 
fereastră frecându-se la ochi, dădu puţin deoparte un colţ 
al perdelei şi, privind afară, văzu că cerul era verde. Dacă 
ar fi crezut în semne, ar fi putut foarte uşor să ia asta 
drept un semn rău pentru prima zi de cursuri. Dar Stevie 
nu credea în semne. Un cer verde era o anomalie 
meteorologică şi poate o ocazie să pui o poză pe 
Instagram. Dar nu un semn. 

Stevie îşi luă umbrela cu ea. 

Prima oră, cea de anatomie, se ţinea într-un loc ce purta 
un nume deloc subtil: Sala Genius. Erau doar şase 
persoane la oră. A ajutat-o mult faptul că profesoara era 
Pix - măcar era cineva cunoscut. 

— Bun venit la cursul de anatomie şi fiziologie, spuse ea. 
Vom discuta despre corpul uman fără piele, despre corpul 
format din muşchi şi oase şi organe. Aici... 

Se duse la scheletul care atârna lângă tablă şi îl luă de 
mână. 

— ...avem cele două sute şase oase ale corpului uman, 
complet articulate. Una dintre primele întrebări care mi se 
pun legate de schelet este... dacă-i adevărat. De obicei 
sunt din plastic, dar acesta e cât se poate de adevărat. A 
fost donat academiei de cineva care a ţinut să-şi păstreze 
anonimatul şi, în fiecare an, cineva încearcă să-l fure. E 
conectat la un dispozitiv de alarmă. Nu furaţi scheletul. Îl 
cheamă dl Nelson. Purtaţi-vă frumos cu dl Nelson. E aici ca 
să vă înveţe despre ce e înăuntrul vostru, înăuntrul tuturor 
oamenilor. 

Dl Nelson, scheletul adevărat, le rânjea privindu-i cu 
orbitele mari şi goale. 

— Oasele au propria lor geografie - culmi şi văi, acolo 
unde se îmbină cu muşchi şi ţesut. Veţi învăţa care sunt 
relaţiile dintre acestea, dintre toate aceste sisteme: cel 
osos cu cel muscular, nervos şi endocrin, digestiv, 
reproducător, excretor, tegumentar, cardiovascular, 


e 131 œ» 


respirator. Odată ce veţi învăţa ce sunt toate acestea, veţi 
afla şi cum funcţionează. 

S-a mai vorbit despre extemporale şi teste (o mulţime), 
ore de laborator (de două ori pe săptămână) şi disecţii 
(mult prea multe pentru gustul lui Stevie). Pix profesoara 
era cu mult mai dură decât Pix supraveghetoarea de 
cămin. 

Când Stevie ieşi afară, începu să plouă şi, într-o 
secundă, era în mijlocul unei grindine cât oul de porumbel 
care se prăbuşea peste ea. Deschise umbrela, dar loviturile 
erau prea violente. O rupse la fugă. Reuşi să ajungă la 
cupola din capătul de jos al pajiştei, unde rămase 
naufragiată câteva minute. Când grindina se mai potoli şi 
nu-i mai punea viaţa în pericol, alergă până la Eunomia, 
unde trebuia să se întâlnească cu dr. Velman, pentru lecţia 
particulară de criminologie şi sociologie. 

Dr. Velman părea să aibă în jur de 70 de ani şi, după ce 
i-a citit lista de cărţi pe care îi cerea lui Stevie să le 
citească - descoperind şi că ea citise deja două dintre cele 
mai importante manuale -, petrecu următoarea jumătate 
de oră vorbind despre arta şi meşteşugul călăului şi despre 
cum cei mai buni ştiau să lege nodul laţului spânzurătorii 
exact unde trebuie, astfel încât să rupă rapid gâtul 
victimei, în loc să o sufoce încet. În ultima jumătate de oră, 
vorbi despre creşterea şoricarilor. 

După oră, Stevie zăbovi puţin în faţa clădirii, ploaia 
răpăindu-i pe umbrelă. Următorul curs era peste două ore. 
Ellingham funcţiona ca o facultate - te duceai la cursuri, 
iar între ele puteai să faci ce voiai cu timpul tău. Gata cu 
şuvoiul de oameni de pe holurile liceului, care te purta în 
înghesuială de la o oră la alta. Gata cu sălile de clasă în 
care mirosea a pufuleţi şi în care se simţea aburul de la 
maşina de spălat vase din cantină. Aici te simţeai ca un 
adult. 

Aşa că stătea în ploaie, ca o fraieră. Toţi ceilalţi păreau 
să aibă ceva de făcut. Se întrebă dacă să se ducă să 
mănânce sau să meargă în camera ei sau poate să rămână 
pentru totdeauna aici, în mijlocul drumului. Trase adânc în 


132 + 


piept aerul umed de munte. Avea timp. Unde-şi dorea cel 
mai tare să se ducă? Ce simţea că i-ar fi plăcut să facă? 

Se întoarse şi o luă spre bibliotecă. 

Când intră, văzu că înăuntru nu era decât Kyoko, care 
stătea singură la pupitrul ei masiv şi mânca un măr. 

— Salut! îi strigă lui Stevie. Intră! Eşti nouă, nu? 

— Înî, spuse Stevie. Mă numesc Stevie Bell şi aş vrea să 
văd... 

— Vrei să vezi cartea lui Dolores, spuse Kyoko, punând 
cu grijă mărul pe pupitru şi ştergându-se pe mâini. 

Stevie se pregătise să întrebe dacă aveau ceva materiale 
despre caz, aşa că amuţi de uluire când auzi că i se oferea 
cartea lui Dottie. 

— Primesc un dosar pentru fiecare nou elev, spuse 
Kyoko. E treaba bibliotecarei să ştie de ce materiale e 
nevoie. Te interesează cazul Ellingham. Hai în spate! 

Îi făcu semn lui Stevie să înconjoare pupitrul de la 
recepţie şi s-o urmeze spre o uşă maro-închis, pe care era 
scris cu auriu cuvântul BIROU. 

Dincolo de uşă se afla o încăpere mare, dar caldă. Totul 
era original - mese şi birouri din lemn, dulapuri din lemn. 
Pe mese mari se aflau cărţi pe cale să fie legate sau 
reparate. 

— Deci ştii că în 1993, cartea ne-a fost înapoiată, spuse 
Kyoko. Datorită semnificației sale istorice nu o 
împrumutăm. Poftim! 

Scoase dintr-o cutie o pereche de mănuşi albastre, din 
latex, şi-i făcu semn lui Stevie să şi le pună, ceea ce Stevie 
abia aştepta. Nimic nu se compara cu satisfacția de a auzi 
fâşâitul unor mănuşi chirurgicale trase pe mână. Era un 
detaliu minor, dar făcea ca investigația ei să pară un pic 
mai oficială. 

— Uite, zise Kyoko, punându-şi şi ea mănuşi şi 
deschizând o vitrină ca să scoată un volum gros. 

Îl aşeză pe una din mese şi-i făcu semn lui Stevie să se 
apropie. 

Cartea era bine păstrată datorită anilor petrecuţi în 
depozitul de dovezi şi în arhiva bibliotecii. Supracoperta 


e 133 + 


era impecabilă şi avea pe ea o imagine cu Sherlock Holmes 
purtând celebra lui căciulă cu cozoroc şi cu pipa de spumă 
de mare în gură, desenat cu roşu pe fundal alb. 

Când Stevie deschise cartea, se auzi un pârâit slab. 
Paginile erau gălbui şi scrisul era foarte înghesuit şi 
compact. În buzunăraşul pentru fişa de bibliotecă, pe care 
scria BIBLIOTECA ACADEMIEI ELLINGHAM, nu era nicio 
fişă. Cartea fusese împrumutată, dar nu fusese înapoiată, 
în fapt, niciodată. Stevie dădu cu grijă paginile, iar când 
ajunse la prima povestire, Un studiu în roşu, se opri. 

Pe una din primele pagini se vedea un semn scrijelit cu 
creionul, o linie neregulată care sublinia oarecum o frază. 
Era o frază foarte cunoscută, una dintre cele mai 
cunoscute din toate povestirile. 


Sherlock spuse: „Cred că, iniţial, creierul uman e ca 
o mică mansardă goală, pe care trebuie s-o mobilezi 
după preferinţele tale.” 


— Dottie a făcut asta? întrebă Stevie. 

— Habar n-am. Cartea asta a fost împrumutată de mai 
multe ori înaintea ei, de alţi elevi. Oricare dintre ei ar fi 
putut face însemnarea. Dar am observat-o şi eu. 

Stevie frunzări cartea, dar nu mai era nimic altceva în 
ea. Era doar o carte cu povestiri cu Sherlock Holmes. Dar 
era cartea. Doar asta conta. 

— Întâmplarea face că ştim foarte multe despre lecturile 
lui Dolores, spuse Kyoko. S-ar putea să te intereseze şi 
asta. 

Deschise unul dintre fişetele de lemn şi scoase un dosar 
cu burduf. 

— Prima bibliotecară de la Ellingham, Diana Cloakes, 
era o persoană remarcabilă - unul dintre cei mai buni 
bibliotecari specializaţi în documentare de la Biblioteca 
Municipală din New York. Albert Ellingham a angajat-o să 
vină să lucreze aici. A angajat cei mai buni oameni din 
toate domeniile. Ea a cumpărat o colecţie extraordinară şi 
a documentat totul cu meticulozitate. 


e 134 œ» 


Kyoko scoase din dosar un teanc gros de foi scrise la 
maşină şi se uită prin ele, apoi aşeză cu grijă câteva 
teancuri pe una din mesele mari, pline cu cărţi. 

— Când Albert Ellingham a înfiinţat şcoala, a stabilit 
regula ca orice carte pe care-o voiau elevii să fie 
comandată, iar noi avem toate fişele din primul an. Acest 
teanc... 

Arătă spre una dintre grămezi. 

— „conţine toate cererile de cărţi din anul şcolar 1935- 
1936. Numai Dolores a făcut cereri pentru mai bine de 
cinci sute de cărţi. Şcoala a comandat patru sute optzeci şi 
şapte dintre ele. Restul de treisprezece erau în biblioteca 
unei universităţi din Turcia, care a refuzat să le vândă. 
Dacă e una din cărţile lui Dolores, o să vezi că după titlu 
apar literele DE. 

Stevie trecu în revistă lista. Dolores ceruse mai multe 
lucrări în greacă, o mulţime de romane de care Stevie nu 
auzise niciodată, câţiva clasici. Alţi elevi ceruseră tot felul 
de cărţi, printre care şi o mulţime de titluri ciudate. 

— Revista Gun Molls, citi Stevie. Detectivul de la 
Moravuri, Detectivul de doi bani, Povestiri polițiste sută la 
sută reale... 

— A, da! spuse Kyoko. Da, îmi plac de nu mai pot. Numai 
publicaţii de scandal, scriitură populară de mâna a zecea. 
Cele mai multe biblioteci sau bibliotecare nu le-ar fi 
comandat niciodată, dar regula lui Ellingham era clară: tot 
ce se cere. Tare-mi doresc să le mai fi avut, dar cred că 
elevii le-au luat şi nu le-au mai adus înapoi. 

Stevie avea senzaţia că s-ar fi înţeles de minune cu elevii 
aceia. 

K 


Primele două zile la Academia Ellingham au trecut ca 
fulgerul. In primul rând, era presiunea care venea din 
toate părţile. Lecturile. Gândurile. Scrisul. Speranţa de a 
avea un bagaj semnificativ de cunoştinţe. Parcă era un fel 
de raliu academic cu camioane gigantice. Totul se 
întâmpla cu mare repeziciune. De la curs la curs, de la 
lectură la lectură. 


e 135 


Mesele ajunseră să aibă un ritm al lor. 

Grupările generale începură să aibă sens - unii se 
aşezau la mese în funcţie de case. Alţii erau gameri. Alţii 
citeau. Unii luau mâncarea cu ei şi nu stăteau niciodată la 
cantină. Germaine Batt avea tendinţa să stea deoparte şi 
să urmărească totul cu atenţie, întotdeauna cu un 
dispozitiv în mână. Gretchen şi incredibila ei coamă roşie 
domneau de obicei peste una din mesele lungi dinăuntru. 
Hayes se mută de la masa Minerva ca să stea cu Maris şi 
un grup foarte pestrit de oameni cu aspect boem. Vi era o 
prezenţă regulată la masa Minerva. Nate începu să 
vorbească un pic mai mult. Ellie venea şi pleca, la fel şi 
David, dar nu veneau şi plecau împreună. Nu păreau să 
formeze un cuplu - păreau mai mult să fie doar doi oameni 
care se simțeau foarte bine în propria piele şi nu erau prea 
atenţi la ce îi stingherea pe alţii. 

După ora de literatură de miercuri, Stevie traversa 
pajiştea când i se alătură şi începu să ţină pasul cu ea o 
pereche de picioare încălţate în tenişi jerpeliţi. Să ţină 
efectiv pasul, imitându-i întocmai ritmul şi mişcările. Nu 
era nevoie să ridice privirea ca să ştie cine era şi nici nu 
voia s-o ridice, dar capul i se răsuci în direcţia lui cu de la 
sine putere, ca o floare întorcându-se către soare, asta 
dacă soarele era o persoană enervantă care locuia la etaj. 
În ultimele câteva zile reuşise să evite să vorbească cu 
David. Dacă era la masa lor, ea se aşeza în celălalt capăt. 
În casă, el prefera să stea în cameră. Dar acum era aici, 
zâmbind, cu părul ciufulit săltând la fiecare pas şi tricoul 
bleumarin suspect de uzat. Pantalonii lui scurţi aveau 
găuri aşa de mari, că puteai pierde un telefon prin ele. 

— Salut, Fata cu Crimele, spuse el. Cum merge 
investigația? Ai pus ochii pe vreun răufăcător? Pe vreun 
făptuitor? Zic bine? Răufăcător? Făptuitor? Suspect? 

Stevie strânse din dinţi. Puteai să-i pui piedică. Puteai 
să-i tragi un şut în fluierul piciorului. Rezista la lucrurile de 
genul ăsta. Dar nimeni nu avea voie să se ia de misterele ei 
polițiste. Asta o ustura până-n măduva oaselor. 

— Ştii că într-o carte polițistă tu ai fi deja mort? spuse 


e 136 - 


Stevie. 

El zâmbi şi mai larg şi o aprobă dând din cap. Corpul lui 
era... atos. Cuvântul din scrisoarea Maestrului minciunilor 
i se potrivea. Era lung şi subţire şi probabil puternic. Părea 
făcut din noduri. 

— Ce vrei? întrebă ea grăbind pasul. 

— Merg şi eu în direcţia asta, spuse David. Locuim în 
aceeaşi casă. Care-i problema? 

— N-am nicio problemă. 

— Ce bine! 

În drum spre Minerva, au trecut pe lângă grupul de 
statui. Era un punct de reper bizar în drumul lor spre casă. 
Stevie începea să se obişnuiască cu statuile, dar gruparea 
asta de capete fără trup încă îi dădea fiori. Parcă erau în 
toiul unei conversații şi se opriseră la trecerea străinilor. 

— Mi-a povestit Ellie de conversaţia voastră, spuse el. 

— Ce conversaţie? întrebă Stevie. 

Avusese mai multe conversații cu Ellie, dar niciuna nu 
părea să merite să fie povestită altcuiva. 

— Despre tine, spuse el. 

Stevie se simţi nevoită să-şi cam stoarcă creierul. 
Vorbea cumva despre conversaţia din jurul căzii? Cea în 
care Ellie întrebase despre vieţile lor amoroase şi ea 
explicase că nu avea aşa ceva? 

— A spus că părinţii tăi lucrează pentru Edward King, 
zise el. 

Răsuflă uşurată. Aceeaşi conversaţie, alt subiect. 

— Mda, spuse ea alungând o albină cu mâna. Cred că 
unii au, pur şi simplu, noroc cu carul. 

— Şi tu eşti mare fan? 

— Tu ce crezi? spuse ea. 

— Cine ştie? răspunse el. Nimeni nu cunoaşte cu 
adevărat pe nimeni altcineva. lar ţie îţi plac legea şi 
ordinea. 

Nu exista insultă mai mare ca asta, iar şi mai rău era 
faptul că se vedea nevoită să declare răspicat că nu-l 
plăcea pe Edward King. Edward King era absolut 
dezgustător şi asta o ştia toată lumea - bogat, corupt, 


e 137 œ» 


arogant. Era sursa multor necazuri din viaţa lui Stevie. În 
mai puţin de treizeci de secunde, David reuşise să arunce 
două săgeți dureroase în cele mai vulnerabile puncte ale 
psihicului ei. 

— Nu sunt fan, spuse ea cu voce scăzută. 

— Aha! Chiar voiam să spun că părinţii tăi par să... 

— Nu ştiu de ce îl plac, îl repezi ea. Îmi storc creierii tot 
timpul ca să aflu răspunsul. Dar aici aş cam vrea să mă 
distanţez de chestia asta, aşa că... 

— Sigur, spuse el săltând alături de ea. Nu ne putem 
controla părinţii. Adică, mama e apicultor şi tata a inventat 
bufetul suedez. 

Ajunseseră la uşa albastră a casei Minerva. David tastă 
codul ca să descuie uşa. 

— Avem tot timpul să ne cunoaştem, spuse el. Tot timpul 
din lume. La revedere! 

Se întoarse şi o luă înapoi, pe unde veniseră. Nu intră 
deloc în casă. Stevie rămase în loc, întrebându-se ce naiba 
fusese asta? E 


Nu avea să fie singura întâlnire bizară din ziua aceea. 
Următoarea a avut loc după vreo oră, două, când ea 
încerca să citească la ea în cameră şi Hayes Major a băgat 
capul pe uşă. 

— Salut, spuse el. Pot să vorbesc ceva cu tine? 

Purta un tricou alb, strâmt. Impecabil. Era posibil să fi 
fost nou-nouţ. (Stevie nu cumpăra tricouri albe. [ineau 
prea puţin.) 

— Pot să intru? întrebă el. 

— Sigur, răspunse ea. 

Intră în felul acela al lui, firesc, relaxat, lăsând uşa larg 
deschisă în urma lui. Ea îi făcu semn să ia loc pe podea, 
dacă dorea. El nu s-a aşezat; doar s-a lăsat pe vine. Părea o 
poziţie deloc confortabilă, doar că îi scotea în evidenţă 
musculatura tonifiată a picioarelor şi relieful patelelor. 
(Cuvânt din anatomie! Rotule. Deja folosea cunoştinţele 
acumulate aici.) 

— Mi-a venit o idee, spuse el stând în echilibru pe micul 


< 138 + 


lui taburet invizibil. Spuneai acum vreo două zile că ai 
nevoie de un proiect. Şi eu la fel. Mă gândeam: ce-ai zice 
să lucrăm împreună la ceva? A 

În spaţiul dintre Hayes şi Stevie dansau fire de praf. În 
lumina strălucitoare a după-amiezii târzii, părul lui emana 
efectiv lumină, de parcă era tors din fire de aur. 

În Grecia sau Roma ar fi putut fi model pentru sculptori. 
Lumina era aşa de bogată, că el arăta acum ca o statuie, o 
creaţie de pe altă lume, făcută din lumini şi umbre, cu 
accent sudist şi tricou mulat. Stevie nu era sigură dacă 
ameţeala care o lua în prezenţa lui era cauzată de atracţie 
sau de buimăceala stupefiată a creierului ei, care încerca 
să determine exact cărei specii îi aparţinea Hayes. „Arată 
uman”, îi spunea creierul, „dar n-are cum să fie. Pomeţii 
ăia sunt imposibili. E o simulare. Origine necunoscută.” 

— Împreună? spuse ea smulgându-se din gândurile 
rătăcitoare. 

— Chestia e că agentul meu... 

Rostind acest cuvânt, înfipse sfios o unghie atent 
manichiurată în podeaua de lemn. 

— ...crede că ar trebui să fac un alt serial. M-am gândit 
la asta şi mi-am spus... ce-ar fi să fac ceva despre ce s-a 
întâmplat aici? Despre crime. Despre faza cu răpirea. Tu 
ştii totul despre asta. 

— Despre ce? 

Era foarte greu să te concentrezi când vorbeai cu Hayes 
stând aşa de aproape de el, iar acum spunea ceva despre 
un serial nou. Nimic nu avea sens. 

— Despre crime, repetă el. Tu ştii chestii despre crime, 
corect? Despre cazul de aici? Despre crime? 

— Despre crime, repetă ea. Îhî. Ştiu. Dar... ce? 

Nu făcea o impresie prea bună. 

— Tu ai fi un fel de director tehnic. Experta. Am o idee 
chiar şi pentru trailerul de promovare. L-am putea filma în 
tunelul ăla, cel de sub grădina scufundată. 

Într-o clipă, buimăceala se risipi şi totul deveni limpede 
ca cristalul. 

— Tunelul? întrebă ea. Cel folosit de răpitori? 


< 139 + 


— De sub grădina scufundată, repetă el. 

— Tunelul ăla a fost umplut cu pământ în 1938, spuse 
Stevie. 

— L-au dezgropat astă-primăvară, spuse Hayes zâmbind 
şi mai larg. Pentru construcţie. S-au apucat la sfârşitul 
anului şcolar trecut. Am fost deja înăuntru. 

— Ai fost în tunel? întrebă Stevie cu voce tensionată, 
aplecându-se spre el. 

— O dată, spuse el. Anul trecut, când l-au excavat. 

Lui Stevie nici nu-i trecuse prin cap gândul că tunelul ar 
putea fi deschis din nou. Nu credea deloc în soartă, dar 
coincidenţa sosirii ei cu golirea tunelului era incredibilă. 

— Chiar mă gândeam că ar fi un loc perfect ca să fac 
ceva. Şi acum eşti şi tu aici şi ştii tot felul de chestii despre 
caz... Oamenilor le-ar plăcea să vadă aşa ceva. Am fi primii 
care am arăta interiorul tunelului. 

Inima lui Stevie bubuia să-i spargă pieptul. 

— Avem voie în el? 

— Păi... 

Pe chipul lui Hayes apăru încet un zâmbet tot mai larg. 

— Teoretic, nu se ştie nimic de el. Au încercat să 
ascundă faptul că l-au deschis, dar într-o zi eram pe-acolo 
şi am văzut că scoteau tone de pământ. 

— Şi chiar ai intrat în el? 

— Chiar am intrat, spuse Hayes. Dar e doar o idee. Te 
înţeleg dacă eşti prea ocupată... 

— Mă bag, spuse Stevie. La scris. Sau la ce-o fi. Mă bag. 

— Super! răspunse Hayes. Deci îl iei tu pe Nate şi scrieţi 
ceva în weekend? Până luni? 

— Stai aşa! Ce? 

— Nu e nevoie să fie ceva lung, spuse Hayes. Vreo cinci 
pagini. Zece. Doar ceva despre caz, ceva ce se întâmplă în 
tunel. N-a murit acolo o elevă? Sau faza cu 
răscumpărarea? N-a fost ceva cu o răscumpărare? Ceva cu 
o barcă? În grădina scufundată? 

Stevie aprobă din cap. 

— Atunci, aşa facem, spuse Hayes. Asta o să faci. Scrie 
ceva despre tunel şi despre răscumpărarea din grădina 


e 140 œ» 


scufundată. Putem face asta. O să fie grozav! 

Câteva minute mai târziu, el dispăruse, iar Stevie se 
întreba cum se scrie un scenariu. Era un detaliu 
nesemnificativ. O să intre în tunel şi asta era tot ce conta. 


Conversaţia bizară cu numărul trei a fost iniţiată de 
Stevie. 

— la gândeşte-te, spuse Stevie mai târziu în aceeaşi 
seară, stând în scaunul de la biroul lui Nate. Ţi-aş putea 
servi eu toate informaţiile. Există transcrieri. Există 
dosare. Povestea e, practic, deja scrisă. N-ar trebui să faci 
mai nimic. 

— Nu ştiu nimic despre cum se scriu scenariile, spuse 
Nate. 

— Dar scrii! 

— Scenariile sunt cu totul altceva, zise Nate. Scenariile 
sunt... sunt ca un fel de radiografie a unei cărţi. Doar 
oasele. Cuvintele pe care le spun oamenii şi acţiunile lor. 
Cărţile sunt... totul. Ce văd şi ce simt personajele şi cum e 
spusă povestea. 

— Păi, pare mai simplu, sublinie Stevie. 

— E altceva, spuse Nate. Trebuie să merg la dr. Quinn 
să-i arăt o schiţă a următoarelor trei capitole din cartea 
mea, plus că am de citit toate cărţile astea... 

— Poate, spuse Stevie, dacă scrii asta, dr. Quinn o să te 
lase să lucrezi la carte mai mult timp. Ai putea să scrii 
deocamdată asta în loc de aia, ce zici? Aştia de aici se dau 
în vânt după proiectele de grup. 

Aşa cum Stevie fusese ademenită cu tunelul, Nate n-a 
putut rezista ocaziei de a trage chiulul de la scrisul cărţii. 

— Deci iau toate astea şi le transform în nişte scenarii, 
spuse el. Şi tu ce faci? 

— Eu sunt consilier tehnic. 

— Adică? 

— Explic ce s-a întâmplat, spuse ea. Te ajut pe tine. l-am 
putea spune Maestrul minciunilor. 

Nate expiră prelung pe nas. 

— Bine, spuse el. Orice e mai bine decât să fac ce-ar 


e 141 œ 


trebui să fac. 


e 142 œ» 


14 aprilie 1936, ora 15:00 


Robert Mackenzie supraveghea livrarea unor mari sume 
de bani de la New York. De-a lungul întregii zile, două sute 
de mii de dolari au stat într-un morman pe podea. În timp 
ce el şi George aranjau banii, Ellingham a scos dintr-un 
dulap două sticluţe albastre şi o pensulă subţire. 

— Ce-i acolo? a întrebat Marsh. 

— O soluţie făcută de Nair pe care o folosim în jocurile 
noastre, a spus Ellingham. Când se usucă e complet 
transparentă. Ca s-o vezi, e nevoie de o altă soluţie şi o 
lumină specială. Chestia asta e aşa de bună, că i-am 
sugerat de multe ori lui Nair s-o vândă guvernului. Dacă 
din cine ştie ce motiv lucrurile n-or să meargă cum trebuie 
în noaptea asta, vreau să pot urmări bancnotele astea. 

Teancurile de bancnote au fost marcate pe cant cu o 
dungă trasată cu pensula. Ellingham a luat şi măsura 
suplimentară de a-şi marca amprenta pe banderola de 
hârtie a fiecărui pachet de bancnote. Au pus ventilatoare 
peste tot prin încăpere ca totul să se usuce rapid şi apoi au 
pus banii în patru genţi. 

— Am pus nişte oameni să urmărească intersecțiile în 
noaptea asta, a spus Marsh. Nu le-am spus de ce sau 
pentru ce - doar să noteze numere de înmatriculare şi 
orice li se pare ciudat. Le-am dat fiecăruia câte cincizeci 
de cenți ca să vină cu informaţii solide. 

— Dă-le câte cinci dolari, a spus Ellingham. Dă-le tot ce 
vor! 

— La cinci dolari o să-şi dea seama că e ceva important 
şi-o să înceapă să inventeze poveşti. Cu cincizeci de cenți 
mă asigur că sunt cinstiţi şi că nu se află despre ce e 
vorba. 

Robert Mackenzie a urmărit neliniştit toată discuţia. 


Telefonul cu instrucţiunile a venit în seara aceea, la ora 
19:07. Indicaţiile spuneau să ducă banii în Burlington şi să 
aştepte lângă o anume cabină telefonică. Ellingham a 

e 143 + 


condus el însuşi maşina, în care mai erau Robert 
Mackenzie şi George Marsh. Fiecare dintre ei era înarmat 
cu un revolver. Au ajuns exact înainte de ora 20:00, oră la 
care a sunat telefonul. De acolo, li s-a spus să meargă cu 
maşina către Rock Point. 

Rock Point e o culme stâncoasă aflată în apropiere de 
Burlington, care se prăbuşeşte abrupt în lacul Champlain. 
Vârful e aproape nelocuit şi terenul e foarte denivelat. 
Odată ajunşi, au găsit o săgeată trasată cu creta pe 
pământ, care arăta către poteca îngustă de pământ şi 
bolovani, ce ducea la apă. 

— Robert, tu rămâi la maşină, a spus Ellingham. 

Robert s-a uitat la poteca cufundată în beznă deplină, 
care ducea şi mai adânc în culmea împădurită şi 
bolovănoasă. 

— Domnule Ellingham, dar e... 

— Ai auzit ce-am spus, Robert. Stai aici. Dacă nu dăm 
niciun semn de viaţă într-o oră, întoarce-te şi du-te în oraş 
după ajutor. 

Ellingham şi-a aprins lanterna. Când a pornit spre 
întuneric, pantofii i-au alunecat puţin pe pietrele lucioase. 

— Se vede lumină în faţă, a spus el. 

Calea le era marcată cu o serie de felinare făcute din 
cutii de tablă care, s-a descoperit ulterior, proveneau de la 
un restaurant din oraş. Restaurantul nu avea nicio legătură 
cu infracţiunea - pur şi simplu, cei de-acolo îşi scoseseră 
afară gunoiul cu o seară înainte. Gunoierii de pe traseul cu 
restaurantul au raportat că dimineaţă tomberoanele erau 
goale. Cineva furase gunoiul. 

Chiar şi cu luminiţele din cutiile de tablă, poteca era 
periculoasă şi întunecată şi a devenit tot mai întunecată 
când luminiţele s-au rărit şi i-au condus către faleza 
abruptă. În sfârşit, pe una din muchiile bolovănoase ale 
peretelui de stâncă au găsit trei cutii de conserve şi o funie 
încolăcită. Dedesubt a licărit un felinar. 

— E o barcă jos, a spus Marsh uitându-se cu grijă peste 
margine, cu pistolul pregătit. 

— Luaţi funia, a strigat o voce. Coborâţi banii. 


e 144 œ» 


— Nu facem nimic până nu ni le arătaţi pe doamna 
Ellingham şi pe Alice, a strigat şi Marsh. 

— Uitaţi-vă lângă voi. 

Ellingham a alergat în stânga şi-n dreapta strigându-şi 
soţia, dar a găsit pe jos doar o poşetă şi un pantofior de 
copil. 

— Avem nevoie de o dovadă mai solidă, a spus Marsh. O 
dovadă că sunt în viaţă. 

Ellingham a lăsat geanta din mână şi a început să lege 
capătul funiei de mânere. Marsh a oftat şi l-a ajutat. 

— Pun banii pe funie, a strigat Ellingham. Vă implor, 
duceţi-mi soţia şi copilul undeva unde să fie în siguranţă 
până ne ducem să le luăm. Nu ne interesează ce faceţi voi, 
le vrem doar pe ele. 

Banii au trecut dincolo de marginea falezei şi au coborât 
pe perete - toate cele patru genţi. Ellingham a aruncat 
peste margine capătul funiei. 

— Ăştia au fost toţi! a strigat Ellingham. 

Dedesubt, felinarul a început să pâlpâie, aruncând forme 
ciudate. 

— Ce fac? a spus Ellingham. Ce-i aia? Nu e codul Morse. 

— Habar n-am, a spus Marsh trăgând cocoşul 
revolverului. 

— Nu trage în barca aia! Fetele ar putea fi acolo! 
Felinarul s-a stins. Timp de un minut bun, nu s-au auzit 
decât vântul şi clipocitul blând al apei. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Ellingham, părând cu 
adevărat vulnerabil şi înspăimântat pentru prima dată în 
noaptea aceea. 

— Nu ştiu, a spus Marsh. 

— Alo? a strigat Ellingham. V-am dat banii! Ce fac 
acum? Unde sunt? 

Barca a dispărut în neant, luând cu ea orice şansă de a 
le mai recupera pe Iris şi Alice. 


< 145» 


12 


Scrierea serialului Maestrul minciunilor nu a fost deloc 
aşa de simplă cum promisese Stevie. 

În prima zi, Nate a întâmpinat-o dimineaţă pe Stevie cu 
un zâmbet larg. 

— Am scris aseară două capitole din noua mea carte! 
spuse el. Bine, sunt doar o primă variantă. Scriam iute ca 
fulgerul, Stevie. Jur că am scris vreo cincisprezece mii de 
cuvinte aseară. 

— Adică... mult? întrebă ea. 

— Nu ştiu! spuse el. Dar se pare că faptul că m-ai pus să 
scriu scenariul ăsta m-a făcut să vreau să scriu orice 
altceva, numai scenariul nu, deci am lucrat la cartea mea! 

— Stai puţin! spuse Stevie. Stai puţin! Să înţeleg că n-ai 
scris scenariul? 

Nate dădu fericit din cap. 

— hi! spuse el. 

La cină, se schimbase povestea. 

— Tot ce am scris aseară e groaznic, spuse el. Şi nici 
scenariu nu avem. Hai să-l scriem odată. Mai arată-mi o 
dată documentele. 

Toată povestea s-a repetat de mai multe ori. Stevie îi 
dădea copii după transcrierile interogatoriilor poliţiei. 
Acestea erau deja la îndemâna oricui, online. Nate se 
retrăgea să scrie. Nate făcea orice altceva. Până la urmă, 
Stevie a stat cu Nate la masa de lemn timp de cinci ore şi, 
unul lângă altul, trecând computerul de la unul la altul, au 
pus cap la cap zece pagini de scenariu. 

Scena începea în tunel, cu Hayes citind scrisoarea de la 
Maestrul minciunilor. Apoi trecea la scena cu livrarea 
răscumpărării, în care Hayes îl juca pe Albert Ellingham. 
Cum avea să-l joace Hayes pe Albert Ellingham, un bărbat 
cu 30 de ani mai bătrân, nu era problema lor. Aşa cum nu 
era problema lor nici faptul că scena presupunea ca Albert 
Ellingham să traverseze cu barca un lac care nu mai 
exista. Ceea ce conta era că totul se petrecea în grădina 


e 146 œ» 


scufundată, fiindcă, dacă filmau acolo, poate că Stevie 
reuşea să intre în observator. 

Priorităţi. 

Una peste alta, era mulţumită de ce făcuseră. Rezultatul 
aducea a scenariu - aveau personaje, replici şi acţiune. 

Luni seara, pe fundalul tunetelor de afară, Stevie şi Nate 
au înmânat scenariul unei mici echipe adunate în şopronul 
artelor. Pe lângă ea şi Nate, mai era acolo Maris, care era 
imaginea perfectă a femeii fatale, în puloverul ei negru, 
strâmt, pufos, mult prea gros pentru vremea de afară. 
Avea buzele de un roşu aprins, ca macul, şi purta ciorapi 
negri subţiri, cu dungă la spate, pe care avea grijă s-o 
arate întinzându-şi picioarele pe podea şi rotindu-şi-le ca 
să i se vadă gambele. [inea în mână o cană cu ceai 
fumuriu, al cărui abur parfuma încăperea. 

— Cred că o cunoaşteţi pe Maris, spuse Hayes. Ea o să 
ne ajute cu filmarea şi regia. 

Mai era acolo cineva pe care Stevie îl mai văzuse - în 
iurtă, în prima seară. Avea chipul prelung, cu frunte înaltă 
şi bărbie ascuţită şi proeminentă, iar pe frunte avea riduri 
premature de îngrijorare. Purta o haină lungă şi neagră, 
iar pe umeri avea aruncată o eşarfă stacojie. 

— El e Dash, spuse Hayes. O să fie regizorul secund. 
Dash e cel mai tare. 

Hayes citi scenariul cu voce tare de pe ecranul 
laptopului, iar Maris completă cu indicaţiile regizorale. Pe 
ici, pe colo era stângaci rău, iar în mare parte era, practic, 
copiat cuvânt cu cuvânt din diversele documente ale 
cazului, dar Nate îi dăduse o formă acceptabilă. Stevie 
alesese cele mai suculente părţi din transcrieri. Şi, spre 
cinstea lui, Hayes îl juca bine pe Albert Ellingham. Nu se 
ştie cum, dar chiar reuşeau să creeze ceva ce aducea a 
serial. 

— E fantastic, spuse Hayes când termină. Maris, fă, te 
rog, nişte poze. Ca să documentăm procesul de creaţie. 

— Sigur, spuse ea scoțând telefonul şi făcând câteva 
poze cu Hayes studiindu-şi laptopul. 

— Am nevoie de mai multe detalii, spuse Dash. Cum era 


e 147 œ 


vremea în noaptea aia? 

— Era ceaţă, răspunse Stevie. 

— Putem face ceaţă, spuse Dash scoţându-şi telefonul. 
Vrei ceaţă? Facem ceaţă fără probleme. 

— Multă ceaţă, spuse Hayes. 

— Ooooo, da! aprobă Dash din cap. Pot să instalez nişte 
T-90-uri prin toată grădina scufundată. Ceaţa aia chimică e 
grea, pluteşte aproape de sol. Putem face să pară că 
deasupra lacului e plin de ceaţă. 

— Super, spuse Hayes. Ceaţă. 

— O să-mi trebuiască maşini de ceaţă, nişte stâlpi ca să 
montez lumini... Cred că o să reuşim să punem totul cap la 


cap. se 

În următoarele etape au încercat să facă lucrurile să 
meargă, iar Stevie şi Nate încă nu scăpaseră. Mai erau 
costume de asamblat şi recuzită de pregătit. 

Pentru costume, Maris şi Stevie s-au dus la teatrul 
Academiei Ellingham. Era un spaţiu mic, special creat în 
acest scop, care de afară arăta ca un mic templu grecesc. 
Teatrul avea o sală de spectacole lungă, cu tavanul jos şi 
pereţii negri, cam de o sută de locuri. La depozitul de 
costume se ajungea urcând o scară din colţul holului de la 
intrare, care ducea într-un pod alcătuit din două camere 
lungi, separate de un coridor de numai o jumătate de 
metru lăţime. 

Garderoba era într-o parte şi avea un tavan foarte 
înclinat, de care Stevie se tot lovea cu capul. Era ticsită de 
stative pentru haine care dădeau pe-afară de tot felul de 
obiecte de îmbrăcăminte oarecum grupate după un anume 
criteriu. Un stativ era plin ochi cu felurite ţinute 
bărbăteşti, alt stativ plin cu paltoane, unul cu rochii din 
toate epocile, stative cu chestii pufoase, armuri de plastic 
şi gips, obiecte amorfe, care probabil că aveau sens în 
anumite contexte, precum şi o friteuză uriaşă din polistiren 
şi un sac maro acoperit cu ochi din fetru. 

Podeaua era acoperită cu o mare de pantofi şi cizme, iar 
pe rafturile de sub tavan erau pălării, coifuri, poşete, 


e 148 œ» 


scuturi, pene (doar pene? doar pene... dar pentru ce?) şi 
lucruri de natură şi provenienţă necunoscute. Toată 
încăperea mirosea ca un magazin de haine de mâna a doua 
copt la cuptor şi îţi dădea senzaţia unei îmbrăţişări prea 
lungi şi prea strânse din partea unui personaj Muppet 
respins la casting. 

Până la urmă, au ales două costume, o pălărie şi un 
pardesiu. În dulapul cu recuzită, care era la fel de sufocant 
şi chiar mai prost organizat, au găsit o geantă de pânză şi 
o vâslă pentru barca falsă. 

Seara de miercuri a adus ceva neaşteptat - construcţii. 
Grupul se adună în atelier, o structură ca un hambar aflată 
pe lângă zona administrativă. Era un spaţiu vast deschis, 
friguros, şi conţinea lucruri care nu-şi prea făceau apariţia 
în viaţa de zi cu zi a lui Stevie: mese cu ferăstraie 
circulare, stative cu unelte, containere mari, industriale. 
Aici veneau elevii de la Ellingham ca să creeze obiecte 
care necesitau spaţiu şi unelte şi foc. În această categorie 
nu intrau prea mulţi oameni, dar cu siguranţă intra Janelle, 
care avea pe faţă o mască de sudură şi se uita lung la două 
bucăţi de metal. Când Stevie intră, ea îşi ridică masca şi-i 
făcu cu mâna. 

— Taie-mi astea în două pe lungime, îi spuse Dash lui 
Stevie arătând către nişte lemne. Uite măsurătorile. 

Îi întinse lui Stevie o bucată de hârtie. 

Ea se uită năucă la cifrele de pe ea. 

— Poftim? spuse ea. 

— Taie lemnele pe lungime! 

Dash arătă cu degetul lemnele, apoi ferăstrăul circular. 

— Cred că glumeşti, îi spuse Stevie. 

— Le tai eu, zise Maris pe un ton plin de dispreţ, de 
parcă ar fi vrut să spună: Iti vine să crezi că tipa asta nu 
ştie să folosească un ferăstrău circular? 

Se duse agale spre ferăstrău, în puloverul ei pufos, şi se 
aplecă peste el cu mişcări experte. 

Unealta începu să se învârtă bâzâind, iar Maris puse pe 
masă o scândură pe care o tăie în două. Aerul se umplu de 
miros de rumeguş. În timp ce lumea lucra, Hayes îşi făcu şi 


< 149 + 


el apariţia, îi salută pe toţi, apoi se aşeză pe jos ca să 
studieze scenariul. 

— Alo! strigă Janelle când Dash luă nişte stâlpi metalici 
dintr-un container din colţ. Ce faci cu ăia? 

— Instalaţii de lumini, spuse Dash. 

— Nu cred. Ăia sunt stâlpii mei. 

— Doar n-ai nevoie de toţi, spuse Dash. 

— Ba da, răspunse Janelle. 

— Ne trebuie doar pentru câteva zile. 

— Stâlpii ăştia sunt măsuraţi special pentru maşinăria 
mea. Nu sunt nişte stâlpi oarecare, spuse Janelle. 

— Auzi? E imposibil să ai nevoie de toţi stâlpii ăştia. lau 
şi eu câţiva. 

— Putem să împrumutăm câţiva? întrebă încet Stevie. O 
să am grijă să-i primeşti înapoi. 

— Pentru tine, spuse Janelle. Nu aş da stâlpii mei 
nimănui în afară de tine. 

Într-o clipă, Dash scoase stâlpii din găleata în care se 
aflau şi ieşi grăbit cu ei din atelier. 

Maris se oprise o clipă din tăiat lemne şi se uita într-un 
container industrial albastru de lângă un perete. 

— Am găsit gheaţă carbonică, îi strigă lui Dash. Multă! 

— Am destule maşini de ceaţă, spuse el. E mai uşor de 
lucrat cu lichidul. 

Maris ridică din umeri şi închise containerul. 

După ce au construit rampele şi au organizat stâlpii şi 
tot ce le trebuia ca să filmeze sâmbătă în grădina 
scufundată, au planificat incursiunea în tunel. Urma să 
aibă loc în noaptea următoare şi toată lumea trebuia să se 
adune la ora şapte în spatele şopronului. 

Încă mirosind a rumeguş, Stevie s-a dus acasă şi s-a 
prăbuşit în pat. Zăcu aşa câteva minute cu faţa în sus, 
complet îmbrăcată, lăsând aerul răcoros care intra pe 
fereastră să-i mângâie faţa. Amurgul târziu de toamnă se 
prăbuşi în întuneric. Deasupra ei se auzea scârţâit de 
podele sub paşi. David era acasă. Îi ştia pe toţi cei din casă 
după sunetul paşilor. Începea să înţeleagă cum se aşeza şi 
se foia casa Minerva, cu un sunet aproape muzical. Ridică 


<e 150 œ» 


mâna deasupra capului şi dădu de metalul rece al patului. 
Trase peste ea pilota, izolându-se sub ea cu mirosul de 
rumeguş pe care încă îl emanau pantalonii ei de trening. 
Dincolo de peretele ăsta era Janelle, dincolo de celălalt 
perete era Ellie. Ea era la mijloc şi i se părea cât se poate 
de normal. Şi atunci o străfulgeră un gând. Se instalase de- 
a binelea. Era acasă şi aproape că terminase un proiect 
important despre cazul Ellingham, împreună cu prietenii 
ei. Mă rog, Nate era prietenul ei şi poate că şi Hayes, 
Maris şi Dash. Prietena ei, Janelle, îi dăduse materiale 
pentru proiect. 

O străbătu un val plăcut de satisfacţie, care o făcu să se 
întindă şi să ia telefonul de pe noptieră. Avea în el o 
aplicaţie de notițe, în care avea fişiere atent organizate cu 
imagini şi informaţii despre cazul Ellingham. Deschise 
fişierul numit SOCIAL. Conţinea documentarea făcută de 
ea despre viaţa dusă aici de familia Ellingham înainte de 
tragedie, pe vremea când casa era doar un specimen 
montan unic, excepţional şi ciudat, iar prietenii celebri ai 
familiei veneau să schieze iarna, să privească frunzele 
toamna şi să bea tot timpul. Unii dintre ei probabil că au 
stat în clădirea asta, în camera asta, pe vremea când 
şcoala încă nu fusese deschisă şi Minerva era casă de 
oaspeţi. Stevie trecu în revistă conţinutul fişierului şi se 
opri la una din preferatele ei: poza listei de invitaţi de la o 
petrecere din 1929. Habar nu avea cine erau oamenii ăia, 
dar îi plăcea la nebunie să le citească numele: Gus 
Swenson, gemenii Billbody, Esther Neil şi Buck Randolph, 
surorile Davis (Greta şi Fio), Bernard Hendish, Lady 
Isobella de Isla, dr. Frank Dodds, Frankie Sullivan, soţii 
Van-Warner, McMurray „Lelegraf” şi Lorna Darvish... 

Şi lista continua. Veniseră aici să bea şampanie şi să 
danseze sub stele. Actori, scriitori, artişti, lume bună. Şi 
apoi, aici a locuit Dottie Epstein. Stevie citise despre 
Dottie - unul dintre cei mai inteligenţi elevi din şcoală. 
Puternică. Sclipitoare. O fată dură, din Lower East Side, 
care ştia să fure mere şi să-l citeze pe Virgil. Stevie luă 
telefonul în mână ca să se uite poate pentru a mia oară la 


e 151 œ» 


poza lui Dottie. Avea bucle şaten, obraji rumeni ca merele 
şi strungăreaţă. Era deseori uitată, fiindcă nu era bogată. 
Nu deţinea o şcoală. Era doar o fată deşteaptă care încerca 
să facă ceva cu viaţa ei la Academia Ellingham. Citea 
povestiri polițiste. Se dusese în observator ca să citească şi 
lăsase după ea o carte. 

Stevie îşi lăsă telefonul pe burtă şi privi îndelung în 
tavan. Cazul trebuia rezolvat pentru toţi cei implicaţi, dar 
poate că în primul rând pentru Dottie. Pentru Dottie, care 
iubea misterele. În noaptea următoare o să se ducă în 
tunelul care fusese blocat din 1938. Era ceva ce categoric 
nu mai făcuse niciunul dintre cei care studiaseră cazul în 
ultimele decenii. O să fie, efectiv, pe teren virgin. Prin 
tunelul acela trecuse Dottie. Murise în el, lângă el sau din 
cauza lui. Tunelul marca locul unde Dottie trecuse din 
viaţă în moarte. 

Stevie adormi în poziţia asta, cu telefonul pe burtă, 
gândindu-se la Dottie şi la tunel. O trezi un fascicul de 
lumină. 

Stevie clipi buimacă. Preţ de o fracțiune de secundă, 
creierul ei încercă să identifice sursa luminii. Faruri de 
maşină? 

Nu. 

Incă aproape adormită, se ridică în capul oaselor, 
sprijinindu-se într-un braţ. 

Lumina, sau ceva făcut din lumină, era pe perete. 
Umplea spaţiul de lângă şemineu. Bule de culoare. Litere, 
cuvinte. 

Toate se amestecau haotic în creierul ei, până-şi dădu 
seama că bulele erau un mesaj făcut din litere tăiate din 
ziare: 


Pe perete-o ghicitoare 
Crima vine ca o boare 
Un cadavru-n câmp, vai, bietul! 
Oare o să-i ştim secretul? 
Dar trupul din lac, femeia? 
Oare ea să fie cheia? 


e 152 œ» 


Alice, Alice, unde eşti? 
Nu vrei că ne lămureşti? 


Detectivul a cocilt. 
Poate să înceapă jocul! 
Maestrul minciunilor vine 
Să se joace iar cu focul. 


Încă o străfulgerare, şi mesajul dispăru. 


e 153 + 


13 


Într-o secundă, Stevie sări din pat şi căzu ca un bolovan 
pe podea. Ochii îi zvâcneau puţin din cauza trezirii bruşte, 
a trecerii de la beznă la lumină. 

Cuvintele i se învălmăşeau în minte în timp ce se târa 
spre fereastră. Când ajunse, se ghemui o clipă sub pervaz, 
tremurând din tot trupul de la adrenalină. Era cineva 
afară? Dacă se ridică un pic cât să se uite pe geam, o să 
dea nas în nas cu acea persoană? Fereastra era deschisă 
vreo cincisprezece centimetri. Oare o să bage cineva mâna 
pe-acolo? 

Nu putea afla decât într-un singur fel. 

Cu o mişcare iute se ridică în genunchi. Afară era 
întuneric şi nu se clintea nimic. Apucă rama ferestrei, fără 
să fie sigură dacă să o închidă sau să o deschidă mai mult 
ca să se uite afară. Strânse mai tare cerceveaua. 

li veni altă idee: scoase de pe raft cea mai grea carte de 
criminologie, cea pe care o obținuse cu doar trei dolari la 
un târg organizat de bibliotecă, cea care era comoara ei 
cea mai de preţ. O scoase pe fereastră şi o lăsă să cadă. 

Nu se auzi niciun țipăt. Auzi cartea căzând pe iarbă cu o 
bufnitură. Se furişă până la dulap, scoase lanterna primită 
de la şcoală şi o aprinse ca să cerceteze împrejurimile. 
Nimic. Doar întuneric şi iar întuneric, şi foşnetele uşoare 
ale nopţii. 

Inchise şi încuie fereastra, trase draperiile şi-şi băgă 
capul între picioare. Cum era? Pe perete-o ghicitoare, 
crima nu mai ştiu cum şi nu mai ştiu cum... 

Şi atunci, o lovi. 

Atacurile de panică sunt nişte javre afurisite. 

Mai întâi veni senzaţia de viteză. Apoi gheara din gât, 
ameţeala, senzaţia de goană oarbă spre buimăceală. Apoi, 
vântul bizar vâjâindu-i în creier, răsturnând totul şi 
transformând totul într-o caricatură a realităţii. Toate căile 
i-au fost blocate. Fiecare opţiune ducea la pieire. Nimic nu 
mai avea niciun sens. Parcă cineva o strângea de gât cu 


e 154» 


amândouă mâinile. Stevie înghiţi cu greu, ca să-şi 
dovedească faptul că o putea face, că avea căile 
respiratorii deschise. 

— N-am nimic, îşi spuse ea. Respiră: unu, doi... 

Dar nu putea respira unu, doi, pentru că tot universul se 
strângea într-un punct. Leşinul ar fi fost o opţiune 
binevenită dacă n-ar fi fost groaza că acest carusel ar 
continua cumva să se învârtească, chiar şi în stare de 
inconştienţă. 

Se spune că depresia te minte. Ei, bine, anxietatea e pur 
şi simplu proastă. E incapabilă să facă diferenţa între ceea 
ce e cu adevărat înspăimântător (să fii îngropat de viu, de 
exemplu) şi ceea ce nu e înspăimântător deloc (să fii în pat, 
sub plapumă). Erau apăsate exact aceleaşi butoane şi într- 
un caz, şi în celălalt. Stop. Mergi. Sus. Jos. Pentru 
anxietate sunt acelaşi lucru. Draperiile erau făcute din 
frică, podeaua era şi ea făcută din frică. Întunericul era 
făcut din frică şi, dacă ar fi aprins lumina, cu siguranţă că 
şi ea ar fi fost făcută tot din frică. Aprinse oricum lumina. 
Chipurile membrilor ucişi ai familiei Ellingham o priviră 
acuzator de pe panoul cazului. Se duse repede la servantă 
şi deschise cu mâini tremurânde un sertar. Aruncă în gură 
un Ativan, apoi se întoarse în grabă la noptieră şi-l dădu pe 
gât cu o duşcă de apă din sticla de lângă pat. 

Avea să dureze până-şi făcea efectul, iar universul încă-i 
urla în urechi. 

Avea nevoie de ajutor. 

Se strecură pe hol, lovindu-se în drum de tocul uşii. Se 
duse şi bătu la uşa lui Janelle. După o clipă, se auzi vocea 
ei somnoroasă: 

— Da? 

Stevie apăsă pe clanţă şi descoperi că uşa era descuiată. 
Era prea buimacă să mai fie jenată sau să se simtă prost că 
o trezea. 

— Ce e? întrebă Janelle ridicându-se în capul oaselor. Ţi- 
e rău? 

— Atac de panică, spuse Stevie. Poţi... ai putea să... 
Janelle se ridică din pat, îşi luă halatul şi-l puse pe umerii 


< 155» 


lui Stevie. O conduse spre pat şi o aşeză, cuprinzând-o cu 
braţul de umeri. 

— Iartă-mă, gâfâi Stevie. lartă-mă. 

— Aşa, spuse Janelle luând-o de mână. Nu-i nimic. O să 
trecem împreună peste asta. Ţine-mă de mână. 

Strângerea mâinii lui Janelle readuse o fărâmă de 
realitate în lumea lui Stevie. 

— Pot să stau un pic aici? întrebă Stevie. 

— Stai până-ţi trece, răspunse Janelle. Oricât ar dura. S- 
a întâmplat ceva? 

Lui Stevie nu-i veni să explice. Totul se clătina. Se 
sprijini de Janelle şi de peretele din spatele patului şi 
aşteptă ca lumea să se oprească din mişcare, ca vorbele să 
înceteze să i se mai învârtă prin minte, ca Maestrul 
minciunilor să plece. x 


A doua zi dimineață, când Stevie ieşi din camera ei, 
Janelle era în încăperea comună şi arăta incredibil de 
vioaie având în vedere că stătuse trează aproape toată 
noaptea ca să-şi ajute prietena. Purta un tricou gros, 
moale, pe care scria ÎNTREABĂ-MĂ CE-MI FACE PISICA şi 
o pereche de pantaloni comozi, din bumbac, iar codiţele îi 
erau încolăcite sub o eşarfă de un roşu vesel. Pe de altă 
parte, Stevie purta tot pantalonii de trening plini de 
rumeguş. Nu se uitase să vadă cum îi stătea părul. Putea 
să arate oricum. Nu se obosise să-şi dea cu apă pe faţă sau 
să-şi curețe puchinii de la ochi ori să se spele pe dinţi. Nu 
voia decât să se dea jos din pat şi să se scuture de 
amintirea nopţii trecute. 

Uitându-se la prietena ei, Stevie se simţi ruşinată. Nu 
mai trecuse niciodată printr-o asemenea experienţă, în 
care altcineva decât părinţii ei să aibă grijă de ea în felul 
ăsta. Janelle o băgase la loc în pat chiar înainte să se crape 
de ziuă şi Stevie dormise profund câteva ore. Acum era 
ameţită şi se mişca greoi, încet. 

— Cum te simţi? întrebă Janelle cu voce scăzută. 

— Bine, răspunse Stevie. Mi-e puţin greață şi sunt 
obosită. Dar mă simt mai bine. 


e 156 œ» 


Nu reuşi să spună „datorită ţie”, dar încercă să 
transmită mesajul cu privirea şi apoi comportându-se 
stângaci în general. Janelle se mulţumi să clatine din cap 
într-un fel care spunea: nicio problemă. 

Stevie ieşi din casă. Dimineaţa era proaspătă şi 
luminoasă - un cer albastru, nesfârşit, şi nori zdrenţăroşi, 
fericiţi, care alergau peste munţi. Era genul de dimineaţă 
care dădea cu tifla fricii din noaptea precedentă. Atâta 
farmec aproape că înrăutăţea lucrurile. Cum putea să fie 
aşa de anxioasă când totul era atât de încântător şi vesel? 

Ei bine, foarte uşor, se pare. Substanţelor chimice din 
creier nu le pasă de cât de frumos e totul în jur. 

Merse pe lângă zidul casei Minerva prin iarba umedă ca 
să-şi recupereze cartea de sub fereastră. Era un pic udă, 
dar o cercetă cu atenţie şi nu descoperi vreo stricăciune. 

Ce se întâmplase? Citise materiale despre caz până 
adormise. Se gândea la răpire şi la tunel. Putea foarte uşor 
să fi visat mesajul de pe perete. Dar imaginea era foarte 
vie, clară. Se dăduse jos din pat. Aruncase o carte pe geam 
încercând să prindă un străin. 

Se uită o clipă la cer strângând cartea udă la piept şi 
încercă să determine ce era real, după care se frecă la ochi 
- o usturau de oboseală. Trebuia să se ducă totuşi la ore. 
Şterse coperta cu tricoul şi duse cartea în casă. 

In drum spre camera ei se ciocni de David, care cobora 
scările. 

N-a fost mai nimic. Doar i-a aruncat un mic zâmbet. Cu 
gura lui mare, cu colţuri ridicate. Doar un zâmbet. Dar 
ceva a făcut-o pe Stevie să dea în clocot. li blocă drumul. 

— Ai avut o noapte plăcută? îl întrebă ea. 

— Ce drăguţ din partea ta să mă întrebi! răspunse el 
sprijinindu-se de perete. Sigur. Tu? 

Intrebarea fusese pusă pe un ton neutru, dar zâmbetul 
lui se lărgi cu vreo doi milimetri. 

— Ai fost ocupat aseară? continuă ea. 

— Pui cam multe întrebări. 

Tot neutru, tot cu o umbră de zâmbet. Dar era ceva în 
ochii lui. O străfulgerare. Era imposibil să-ţi dai seama ce, 


e 157 œ» 


dar ceva era. 

— Nu că nu m-aş distra, dar pot să mă duc la micul 
dejun? spuse el. 

Stevie se dădu la o parte, dar se întoarse să se uite după 
el. Oare era posibil să fie David cel care-i proiectase 
mesajul pe perete? 

x 


În acea dimineață n-a fost prea atentă la discuția despre 
Fire de iarbă. Stevie îşi petrecu mare parte din timp 
încercând să-şi aducă aminte cuvintele pe care le văzuse. 

O ghicitoare... ceva cu crimă, ceva cu lac, ceva cu Alice. 
Sigur apărea pe undeva şi Maestrul minciunilor. Dar cu cât 
încerca mai mult să-şi amintească, cu atât mai iute îi 
alunecau cuvintele printre degete şi parcă nici nu mai 
semănau a cuvinte. 

Acum se amestecau şi cu Walt Whitman: 


Și cu privire la bătrâni şi mame şi la vlăstarele luate 
degrabă din poala lor. 

Ce crezi că se întâmplă cu tinerii şi bătrânii? 

Ce crezi că se întâmplă cu femeile şi copiii? 

Ei sunt bine şi vii, undeva...€ 


Ghicitoare, ghicitoare... O femeie într-un lac, o fată într- 
o groapă... 

Şi ea o să fie în noaptea asta o fată într-o groapă, când o 
să intre în tunel. 

La anatomie, explicaţiile despre funcţiile scheletului 
axial şi ale celui apendicular ajunseră la ea sporadic. 
Prânzul o scoase aproape de tot din gândurile în care era 
pierdută, iar când a ajuns la laboratorul de spaniolă, 
groaza începea să se risipească şi Stevie începu să se 
concentreze la incursiunea în tunel. Simţi o fluturare de 
nerăbdare în stomac, iar senzaţia o ajută să suporte mai 
uşor restul după-amiezii. 


€ Poezia „Un copil a spus: Ce este iarba?” de Walt Whitman, din 
volumul Fire de iarbă, traducere de Mihnea Gheorghiu, Editura 
Pandora M, Târgovişte, 2000 (N.t.). 


< 158 + 


Stevie se întoarse în grabă la Minerva ca să-şi ia 
lanterna şi mănuşile, apoi se întâlni cu Janelle la cinci 
pentru prima lor lecţie de yoga. Din opţiunile oferite de 
Ellingham pentru educaţia fizică obligatorie, Stevie alesese 
yoga. Suna mai bine decât Fitness şi serenitate prin 
alergare, Instrucție militară prin cooperare sau 
Perspective asupra mişcării. La liceul lui Stevie, te puneau 
doar să alergi jumătate de oră pe bandă şi te lăsau în pace 
să-ţi asculţi emisiunile, ceea ce era, efectiv, singurul lucru 
care-i plăcea mai mult la liceu decât la academie. 

Janelle o aştepta în faţa şopronului artelor cu un covoraş 
rulat sub braţ. 

— Totul e-n regulă? întrebă ea. 

— Înî, făcu Stevie. Aşa cred. 

— Visele provocate de anxietate sunt oribile, spuse ea. 

În noaptea precedentă, târziu, Stevie reuşise să-i explice 
lui Janelle ce văzuse. Probabil că-i povestise ca şi cum 
fusese categoric un vis, şi nu o întâmplare dubioasă care 
era posibil să fi fost reală sau nu. 

— Poate... Poate că am visat? spuse Stevie. Nu ştiu. 

Janelle aprobă dând din cap, de parcă acesta era 
singurul răspuns la care se aşteptase. 

— Dar, hai să zicem că n-am visat, spuse Stevie intrând 
în şopronul artelor. Cât de dificil e să proiectezi ceva pe un 
perete, în felul ăla? Presupun că ai avea nevoie de un 
proiector, nu? 

— A, asta-i simplu, spuse Janelle. Poţi să faci unul din 
carton, bandă adezivă şi o oglindă. Nu e imposibil, dar... 

— Vreau să spun... m-am trezit, zise Stevie. Eram în pat 
şi am văzut mesajul pe perete. Mi-am aruncat cartea pe 
geam ca să-l prind pe făptaş. Adică am încercat să-i arunc 
cartea în cap. 

— Şi ai prins pe cineva? întrebă Janelle. Ai văzut pe 
cineva? 

— Nu. 

— Dacă eşti trezit în anumite faze ale somnului, 
realitatea şi visele se amestecă pentru câteva clipe. Şi 
faptul că eşti prima dată aici, probabil că era normal să-ţi 


< 159 + 


provoace vise anxioase. Ale mele sunt totdeauna despre 
cum nu mă duc niciodată la ore. Şi e sfârşitul anului şi am 
chiulit de la tot. În nopţile bune, visez despre noi 
descoperiri în imprimarea 3-D şi Gina Torres îmbrăcată în 
Femeia Fantastică. Dar ştii care-i treaba? 

O opri pe Stevie înainte să intre în sala de yoga. 

— Cred că toţi venim aici fiindcă avem în cap ceva ce ne 
obsedează şi de care nu putem scăpa, spuse Janelle. Toţi 
avem un fel de fixaţie. Eu vreau să fac maşinării, tu vrei să 
rezolvi mistere, Nate vrea - sau nu vrea - să scrie, iar Ellie 
vrea să trăiască în propria ei comunitate de artişti. Hayes 
face seriale. Probabil că David creează jocuri. L-am văzut 
scriind coduri, aşa că ştiu că poate. Toţi suntem oarecum 
în propria noastră lume. Doar că aici, lumea ta e un loc 
real. Cred că creierul tău e un pic cam ocupat cu 
procesarea acestei informaţii. Ai avut un vis foarte viu. 
Ceva te-a trezit. Poţi să treci prin unele din etapele 
somnului văzând lucruri şi crezând că eşti treaz, când de 
fapt nu eşti pe deplin ieşit din starea de somn. Aşa e 
somnul, ciudat. 

Văzute din perspectiva asta, lucrurile păreau să aibă 
sens. 

— Cum ai ajuns să fii aşa de deşteaptă? a întrebat 
Stevie. 

— Citesc mult, zise zâmbind Janelle. 

Deschise fermoarul buzunarului din faţă al genţii, băgă 
înăuntru cardul de acces, îi prinse şnurul cu un clips şi 
închise la loc fermoarul. Orice făcea, Janelle făcea 
temeinic, chiar şi când îşi băga cardul în geantă. 

— Plus că sunt fenomenală. 

Ora se ţinea într-un mic studio deschis. Toată lumea şi-a 
lăsat genţile pe coridor şi s-a înghesuit înăuntru. Yoga era 
foarte populară, aşa că între covoraşe erau doar câţiva 
centimetri. Stevie folosi unul pus la dispoziţie de şcoală; 
era cauciucat, mov şi mirosea un pic a dezinfectant şi a 
picioare. 

Profesoara, Daria, avea un fel de mic pian-acordeon la 
care cânta, punându-i pe toţi să se aşeze la începutul 


< 160 » 


cursului pe nişte pături, cu ochii închişi. Trebuia să se 
concentreze la propria respiraţie, dar Stevie se tot întorcea 
cu gândul la acea clipă fulgerătoare din noaptea 
precedentă, când sărise din somn şi citise cuvintele de pe 
perete. Dădu filmul înapoi şi revăzu momentul de 
nenumărate ori. Cât de trează era când atinsese podeaua 
cu picioarele, când încercase să memoreze cuvintele? 

Era imposibil de ştiut. Somnul avea şi el misterele lui, 
iar Daria le spunea să ia poziţia câinelui. Pentru Stevie, 
faza asta cu yoga era ceva nou, aşa că, în scurt timp, Daria 
era lângă ea şi-i aranja mâinile, şoldurile şi tălpile. Inainte 
să vină la curs, Stevie se uitase la câteva clipuri ca să se 
pregătească, dar când veni vremea să pună în practică ce 
văzuse, se zăpăci complet şi orice mişcare pe care-o făcea 
era cumva greşită. Era mereu cu cel puţin două mişcări în 
urma celorlalţi. Genunchiul nu era unde trebuia, braţul nu 
era ridicat suficient, răsucirea nu era destul de amplă. 
Daria o supraveghea atent şi, cu o voce dulce, şoptită, îi 
corecta poziţiile de fiecare dată; până la urmă s-a instalat 
lângă Stevie şi a condus cursul de-acolo. De unde ştiau 
ceilalţi să facă yoga? 

Singurul avantaj era că-i alunga din minte orice alt 
gând. Auzise că sportul avea această proprietate. Oare la 
asta se referea lumea? Erai atât de preocupat de propria 
buimăceală şi de faptul că îţi alunecau palmele pe covoraş 
din cauza transpiraţiei, că nu te mai puteai gândi la nimic 
altceva? 

Dar lui Stevie îi plăcu faptul că la finalul şedinţei de 
yoga a zăcut pe podea, ca un cadavru. 

— În seara asta filmati, nu? întrebă Janelle când ieşiră 
pe hol ca să-şi ia lucrurile. Fiindcă eu şi Vi vrem să... 

Cotrobăia cu sârg prin geantă, băgând mâna până la 
fund şi prin buzunare. 

— Cardul meu de acces, spuse ea. A dispărut. L-am 
băgat în buzunar şi am închis fermoarul, doar ai văzut şi 
tu. 

— Aşa e, spuse Stevie. Eşti sigură că nu e acolo? 

Cu o smucitură, Janelle deschise buzunarul din faţă. Nici 


e 161 œ» 


urmă de card. 

— Cum naiba de s-a pierdut? se întrebă Janelle. L-a luat 
cineva? Trebuie să-l găsesc. Cu el intru în diverse locuri, 
iar dacă îl pierd... 

— Îl căutăm împreună, spuse Stevie, deja în genunchi pe 
podea, cotrobăind prin mormanul cu restul genţilor, în 
timp ce lumea ieşea de la curs şi şi le lua. 

— Unul nou costă o sută cincizeci de dolari, spuse 
Janelle. Of, fir-ar a naibii! 

— Nu-i nimic, o linişti Stevie. Probabil că cineva a făcut, 
pur şi simplu, o greşeală. 

— Cum? Mi-a deschis din greşeală geanta şi l-a luat? 
Trebuie să-i spun lui Pix. Ce fel de om fură carduri? Cine 
mi-a umblat în geantă? 

Janelle începea deja să se enerveze. Genul ăsta de 
dezordine o dădea peste cap. Şi categoric îşi pusese cardul 
în geantă. 

— Poate a făcut cineva o farsă? 

— Furându-mi cardul? 

Stevie a fost cât pe ce să spună: „Sau proiectând o 
scrisoare la mine pe perete.” Dar fiindcă încă nu era sigură 
dacă fusese ceva real sau nu, s-a abținut. Era a doua 
întâmplare stranie într-un interval scurt de timp. O 
scrisoare şi o cheie. Parcă era un joc bizar, unul care-o 
umplea pe Stevie în străfundul sufletului de o îngrijorare 
ce nu prevestea nimic bun. 

Jocurile nu sunt amuzante dacă nu ştii că le joci. 


e 162 » 


14 


Era o noapte perfectă pentru intrat sub pământ. 

La ora opt seara, în timp ce mergea împreună cu Nate 
către şopronul artelor, Stevie observă că toamna era foarte 
diferită aici, în munţi. Era mai... sălbatică. Probabil că era 
de aşteptat, dar chiar şi aşa, experienţa o luă prin 
surprindere. Era mai multă foşgăială în tufe, coroanele 
întunecate ale copacilor erau mai frapante, vântul era mai 
puternic. Aerul era greu de mirosul fecund al primelor 
frunze căzute şi de parfumul putreziciunii straturilor de 
vegetaţie de sub tălpi. Cu toată apropierea morţii, totul era 
plin de viaţă şi sonor. Mirosul, senzaţia... de asta insistase 
Albert Ellingham să construiască aici. 

— Dau un regat pentru un Starbucks, spuse Nate. Şi tu 
ai impresia că suntem aici de o veşnicie? Când începem să 
ne mâncăm între noi sau să ne batem pe scoica şefului de 
trib? 

Pentru această misiune nocturnă, şi Stevie, şi Nate erau 
îmbrăcaţi în haine închise la culoare. Nate era îmbrăcat în 
blugi largi, negri, şi un pulover negru lălâu, ale cărui 
mâneci îi atârnau peste degete, făcând ca braţele lui lungi 
să pară şi mai lungi. Arăta aproape la fel de morocănos ca 
de obicei, dar Stevie era de-acum obişnuită. Nate era un 
nor negru, de ploaie, dar era norul ei negru prietenos şi 
lumea mai are nevoie şi de ploaie. Stevie era echipată 
până-n dinţi pentru incursiune, îmbrăcată în pantaloni 
negri, cu buzunare, şi în hanoracul ei negru. Garderoba ei 
n-o dezamăgise. Amândoi aveau în genţi lanternele 
militare date de şcoală. 

— Şi tunelul ăsta... spuse Nate în timp ce treceau pe 
lângă capetele şuşotitoare din piatră. Ce a fost acolo? 

— Era un tunel de aprovizionare cu alcool pe vremea 
Prohibiţiei, spuse Stevie. Comandau camioane cu alcool 
din Canada. [ineau băutura sub observator ca să nu fie 
găsită dacă avea loc vreun raid al poliţiei. Nu că ar fi 
îndrăznit poliţia să facă raiduri la Albert Ellingham. 


e 163 + 


— Mă refer la tunelul în sine, spuse Nate. Am auzit ceva, 
cum că a fost redeschis? 

— Fiindcă a fost o vreme astupat cu pământ, spuse vag 
Stevie. 

Nu voia să spună: „Din 1938, şi tocmai a fost dezgropat 
din nou, Dumnezeu ştie ce-o fi acum acolo.” 

— Şi avem voie să intrăm? 

— N-a spus nimeni că n-avem voie, răspunse Stevie. 

— Şi nici nu trebuie să spunem nimănui. 

— Mai întâi acţionează şi apoi cere-ţi scuze. 

Simţi cum Nate se uita lung la ea, dar întoarse capul şi 
se uită la un cap de statuie cu o grimasă pe chip. 

— Nu ştiu dacă proiectul ăsta o să fie socotit într-adevăr 
ca fiind echivalentul a trei capitole, spuse Nate îndesându- 
şi mâinile în buzunare. Lucrăm la asta doar de o 
săptămână. 

— Ce-a spus dr. Quinn? 

— Că o să se gândească la sugestia mea după ce o să 
vadă proiectul. Dar pare să creadă că sticla pisată trebuie 
să facă parte dintr-un mic dejun echilibrat. 

— Cred că-ţi faci prea multe griji, spuse Stevie. 

— Normal că-mi fac prea multe griji, răspunse Nate. Dar 
de obicei am dreptate. Oamenii care-şi fac griji au 
întotdeauna dreptate. Aşa merg lucrurile. 

Stevie se hotări să nu-l contrazică în privinţa asta. 


Hayes, Maris şi Dash îi aşteptau deja în capătul cel mai 
îndepărtat al  şopronului artelor, unde se găseau 
echipamentele de construcţie şi tomberoanele, lângă 
poteca pentru mentenanţă. Şi ei erau îmbrăcaţi în negru - 
Hayes în ceva mulat, Dash în ceva larg şi boem, iar Maris 
în colanţi negri şi un pulover imens, pufos, iar pe cap cu o 
căciulă strâmtă, neagră. Işi dăduse şi cu parfum, un iz 
moscat, greu, care se asorta cu ocazia. 

— Bun, spuse Hayes aprinzând lanterna. Hai să 
mergem! 

Au intrat în pădure - inelul de sălbăticie adevărată care 
învăluia Academia Ellingham, locul unde copacii nu erau 


e 164 œ» 


aliniaţi şi în care nu răsărea nicio statuie. Mă rog, au intrat 
în mica porţiune de pădure de lângă poteca pentru 
mentenanţă. Stevie avea o idee destul de clară cam pe 
unde trecea tunelul şi unde ar trebui să fie intrarea, dar 
aceasta avea să fie exact la nivelul solului. Hayes părea să 
ştie exact unde mergea. 

— Cum ai găsit locul ăsta? întrebă Maris. 

— Săparea de tuneluri e cea mai tare chestie, spuse 
Hayes zâmbind. Ăsta s-a deschis în primăvară. N-au vrut 
să ştie nimeni. 

— Dar tu ai aflat? 

— Am văzut, spuse rânjind, punându-şi lanterna sub 
bărbie. 

leşi de pe potecă şi îi conduse vreo treizeci de metri în 
pădure, până la un pâlc des de copaci. Acolo se opri şi 
începu să tropăie tare pe pământ, până se auzi un dong ca 
de metal solid. 

— Lumină, spuse el. 

Maris îndreptă o lanternă în jos, iar el dădu la o parte 
câţiva centimetri de pământ afânat. 

— L-au acoperit, spuse aplecându-se. Şi se pare că i-au 
pus şi lacăt. Nu era încuiat. Avem o problemă. 

— Stai să văd, spuse Stevie lăsându-se în jos lângă el. 

Sub genunchii ei, pământul era moale şi rece. 

— E doar un lacăt obişnuit, zise ea, uitându-se la 
încuietoare. Poţi să luminezi puţin aici? 

Maris îndreptă lanterna spre lacăt. Stevie băgă mâna în 
geantă şi cotrobăi un pic prin ea, până găsi pe fund două 
agrafe de birou. Le îndreptă şi le băgă în încuietoare. 
Folosi una ca să blocheze butucul în loc, iar cu cealaltă 
manevră bolţurile cu arc. Toată şmecheria era să lucrezi 
încet, cu grijă, pipăind orbeşte cu ustensilele fiecare 
milimetru. Încuietorile erau foarte mici, iar boburile lor cu 
arc erau şi mai mici, deci mişcarea necesară ca să ridice 
unul era mai delicată decât o tresărire. 

Din fericire, descuiase de multe ori lacăte de felul 
acesta. Era un hobby util şi ieftin, pe care-l puteai exersa 
în timp ce te uitai la filme polițiste. In plus, lui Stevie i se 


e 165 


părea că ar trebui să deţină genul acesta de abilitate. 

Lacătul se deschise. 

— Uau! făcu Hayes. Cum naiba ai învăţat să faci asta? 

Stevie se mulţumi să zâmbească, se ridică şi-şi scutură 
palmele de pământ. 

— Frumooos! adăugă aprobator Maris. 

In sfârşit, ceva ce Stevie ştia să facă, şi Maris nu. 

Dash scria un mesaj, iar Nate privea scena într-o tăcere 
stupefiată. 

Hayes trase de uşi şi le deschise, dând la iveală o gaură 
în pământ, total cufundată în beznă. Stevie îşi îndreptă 
lanterna spre ea şi văzu vreo duzină de trepte de ciment 
care duceau către şi mai multă beznă. 

— Ihî, nu arată deloc sinistru, spuse Nate. 

Stevie îşi făcu loc în fruntea grupului şi se lăsă pe vine 
ca să lumineze interiorul. Spaţiul din faţa ei era învăluit 
într-un întuneric violent, catifelat. Putea fi orice acolo. Un 
milion de păianjeni. Cineva cu un cuţit. Sau, şi mai rău... 
doar un lung tunel întunecat. 

Numără treptele şi pipăi în jur cu piciorul ca să se 
asigure că ajunsese la capăt, după care ridică lumina 
lanternei. Dacă erau acolo, cei un milion de păianjeni erau 
bine ascunşi, şi nu era nimeni înarmat cu un cuţit. Tunelul 
era făcut din cărămidă şi ciment şi era în stare destul de 
bună dacă nu puneai la socoteală câteva crăpături şi 
spărturi îngrijorătoare, provocate, probabil, de zăpezile şi 
gheaţa atâtor ani. Mirosea foarte tare a pământ şi a vechi 
şi a aer stătut. Tunelul părea mai îngust decât crezuse ea - 
de-abia încăpeau doi oameni, umăr la umăr. Era şi normal, 
desigur. Nu e uşor să construieşti un tunel secret. Aveai 
nevoie să fie doar suficient de mare cât să-ţi poţi aduce 
lăzile cu băutură sau să te poţi furişa prin el cu prietenii 
când jucai unul din celebrele jocuri ale lui Ellingham. Din 
cauza cărămizilor, aveai senzaţia că te afli într-un horn 
orizontal. 

Pentru o clipă, Stevie ameţi puţin şi-şi trecu mâna pe 
pereţi. Păreau aproape uzi, iar ea urmări cu degetele liniile 
mortarului. Asta era istorie, istorie adevărată, care se 


e 166 œ» 


deschidea ca o carte sub ochii ei. Era aproape copleşitor. 
Stevie ignoră eforturile care se făceau în jurul ei: Dash 
scoase un trepied din geantă şi-l instală, Maris şi Hayes îşi 
plecară capetele peste telefonul lui, ca să citească încă o 
dată scrisoarea Maestrului minciunilor şi să decidă unde 
trebuia să stea Hayes. 

Nate se strecură lângă Stevie şi-i întrerupse reveria. 

— De ce ştii să spargi lacăte? întrebă el. 

— Fiindcă sunt o mulţime de tutoriale pe net. 

— Asta e răspunsul la „de unde?”, spuse el. Eu am 
întrebat de ce? 

— Cine n-ar vrea să ştie cum se sparge un lacăt? Mi-a 
luat doar câteva ore. Cumperi un lacăt de cinci dolari... 

— Tot nu-mi spui de ce. 

— Fiindcă asta fac la televizor, spuse până la urmă 
Stevie. Mi se pare ceva ce e bine să ştiu. Îmi plac 
detectivii, ce vrei? Fiecare cu pasiunile lui. 

— Sper să nu te supăr vreodată, spuse Nate. 

Stevie se uită lung în întuneric. Îndreptă lanterna spre 
el, dar nu se zărea capătul. Doar şi mai mult întuneric. 

— Sunt siguri de integritatea structurală a tunelului? 
întrebă Nate. Poate că n-ar trebui să fim aici. Parcă e un 
lift de pe Titanic. 

— E-n regulă, spuse Stevie. 

Pentru că probabil că aşa era. Cele mai multe lucruri 
sunt în regulă. 

Stevie mătură pereţii cu fasciculul lanternei, având grijă 
să ocolească o crăpătură înfricoşătoare de pe un perete, 
după care îndreptă lumina drept în faţă. 

— Mă duc până la capăt, spuse ea. 

— Tu vorbeşti serios? zise Nate. 

— Pentru asta am venit aici. Acolo sunt dragonii mei. 

— Stevie, eu nu m-aş... 

— Tu eşti tu şi eu sunt eu, spuse Stevie. Dacă mor, să 
mă răzbuni! 

Glumea, dar nu chiar. Trebuia să se ducă, dar în acelaşi 
timp părea să fie o posibilă greşeală. 

Insă unele greşeli trebuie făcute. 


e 167 œ» 


Ştia că distanţa era cam de o sută douăzeci de metri. 
Poate că o sută douăzeci de metri de tunel întunecat nu 
par cine ştie ce, dar în realitate înseamnă o eternitate de 
tunel întunecat. Însă ea intra în el, aşa cum intraseră 
oamenii care se târâseră în spaţiile înguste ale piramidelor 
sigilate de mii de ani, fără să aibă habar ce îi aştepta. 
Există mistere îngropate, aşa că uneori trebuie să intri sub 
pământ. 

Se întrebă dacă avea s-o cuprindă panica. Dar spre 
surprinderea ei, la fiecare pas făcut în vidul catifelat al 
tunelului, bătăile inimii ei rămâneau lente şi egale. În 
curând avea să dea de uşa de la capăt. Intinse braţul în 
faţă ca s-o găsească şi, în cele din urmă, simţi cu vârful 
degetelor lemnul masiv. 

Inima îi stătu în loc efectiv, pentru o clipă, trimițând 
apoi, nedumerită, un val de sânge care se grăbi să-i alerge 
prin vene. 

Uşa era făcută din bucăţi groase de lemn, strânse la un 
loc cu fâşii de fier, iar ferestruica mică, cu uşiţă, arăta ca 
dintr-o închisoare medievală. Pe uşa asta nu era nicio 
clanţă, nicio încuietoare. Pe vremuri, uşa aceasta era 
deschisă din cealaltă parte, aşa că dacă acum era încuiată 
pe partea cealaltă, aici lua sfârşit expediţia ei. 

Împinse. 

Se deschise. 

Mergea mai departe. Intra. Parcă era un vis. 

Camera de dincolo de uşă era mică. Trei laturi ale 
spaţiului erau numai rafturi. Aceasta fusese camera cu 
băutură. Livrările veneau prin tunel, apoi erau depozitate 
aici. O scară de metal ducea către un chepeng din tavan. 
Stevie o scutură ca s-o testeze. Părea bine fixată în perete 
şi în perfectă stare de funcţionare. Oare să îndrăznească? 
Oare să se ducă, efectiv, Ja locul faptei? 

Ceilalţi nu se zăreau nicăieri. Era singură. 

Incercă iar scara, apoi îşi îndesă lanterna în geantă. 
Urca prin beznă. Porni încet, punându-şi încrederea în 
scară, conştientă că la un moment dat capul ei avea să ia 
contact cu chepengul de deasupra. Avea să se ghideze 


e 168 œ» 


după acea senzaţie. 

Sus, sus, sus în beznă, mişcându-se tot mai încet pe 
măsură ce înainta. Simţi când părul, scalpul atinseră 
chepengul. Cobori o treaptă şi întinse mâna să-l încerce. 
La început, nu cedă, dar ea împinse mai tare. Cu un 
scrâşnet cumplit, străvechile resorturi au fost forţate să 
intre din nou în acţiune, iar chepengul s-a deschis. 

Unii vor să se ducă să vadă Turnul Eiffel sau orologiul 
Big Ben. Unii visează la balurile de absolvire sau la nunțile 
pe care o să le aibă într-o zi. Unii visează să zboare cu 
balonul sau să facă scufundări în apele limpezi din 
Caraibe. Fiecare om are un loc al visurilor sale, iar Stevie 
Bell tocmai urca într-al ei. 

Acum, că era înăuntru, observatorul cu cupolă parcă era 
mai mic. Triunghiurile din sticlă groasă din care era făcută 
cea mai mare parte din structură erau acoperite cu un 
strat gros de noroi întărit, aşa că totul era cufundat în 
întuneric. Stevie cercetă cu lanterna podeaua de piatră, 
bancheta lipită de perete, care înconjura încăperea. Acum 
nu mai era nimic aici, doar nişte frunze moarte şi pământ. 
Mirosea ca într-un hambar. 

Aici fusese Dottie. Aici îi găsiseră cartea cu Sherlock 
Holmes. Fix pe uşa aceea solidă intrase Albert Ellingham. 
Fusese lovit şi căzuse la podea. Aici? Chiar în locul ăsta? 
Oare aici fuseseră numărați banii? Oare aici începuse să 
meargă totul din rău în mai rău? 

Închise ochii o clipă. Poate, dacă respira aerul ăsta şi se 
lăsa pătrunsă de senzaţia acestui spaţiu, reuşea să se 
întoarcă în timp... 

— Alo! străpunse Dash tăcerea, strigând de sub ea. Hai, 
că avem nevoie de tine. 

Momentul se spulberase. 


Filmarea s-a făcut foarte repede. N-a fost nevoie decât 
ca Hayes să recite scrisoarea de la Maestrul minciunilor, 
mergând prin tunel. El şi Maris şi-au tot trecut camera de 
la unul la altul ca să tragă nişte cadre mai lungi, dar era 
întuneric şi frig şi era greu de filmat, iar timpul nu era de 


< 169 + 


partea lor. La opt şi jumătate, s-au furişat cu toţii înapoi 
spre trepte. O privire aruncată iute afară, şi şi-au dat 
seama că nu-i aştepta nimeni să răsară din gaură. Au 
închis uşile. 

— Nu putem să mergem toţi odată înapoi, spuse Hayes 
cu lacătul în mână. Dacă ne vede cineva că venim toţi din 
direcţia asta, s-ar putea să-şi dea seama că am coborât 
aici. Nate, Stevie, duceţi-vă voi primii. Dash, tu ar fi bine 
să o iei pe partea cealaltă. Maris, noi putem merge ultimii. 

În timp ce Stevie şi Nate mergeau înapoi spre campus 
prin întuneric, Nate aruncă o privire peste umăr. 

— Cred că o să se întoarcă să-şi facă de cap în tunelul 
ăla, spuse el. 

— Să-şi facă de cap? repetă Stevie. Chiar trebuia să zici 
asta? 

— Sex în tunel, spuse Nate. Un nou parfum pentru 
bărbaţi. 

— N-ar face aşa ceva, spuse Stevie. N-o să facă asta. 

— De ce? 

— Fiindcă e... tunelul. Nu te duci aşa, să-ţi faci de cap în 
tunelul ăla. 

— Uneori, un tunel e doar un tunel, spuse Nate. 

Lui Stevie i se încleştară puţin maxilarele, dar merse 
mai departe, cu mâinile înfundate până la cot în 
buzunarele hanoracului. Încă mai simţea magia tunelului şi 
a observatorului şi voia să o păstreze cât mai mult posibil. 

Se gândi la scrisoarea pe care o văzuse pe peretele 
camerei. Da, chiar fusese incredibil de vie. Visele aveau 
obiceiul să se înceţoşeze şi să se estompeze de cum se 
terminau. Dar la acesta, contururile erau clare şi culorile 
aprinse. Mintea ei făcuse o poză a imaginii. 

Oare întâmplarea fusese reală? 

Era posibil; cele mai multe lucruri sunt posibile. Însă era 
puțin probabil. Cel mai probabil era faptul că creierul ei 
anxios şi surescitat, plin de stimuli noi, crease pentru ea 
ceva sclipitor şi colorat, ceva aşa de magic şi straniu, încât 
a rămas ştanţat pe celulele ei nervoase un pic mai mult 
timp decât un vis normal. Analizând logic incidentul, cine 


e 170 œ» 


ştia sau cui îi păsa suficient de ea, încât să depună 
asemenea eforturi, şi în ce scop? 

Fusese un vis, exact aşa cum spunea Janelle. Janelle era 
logică. 

Cu toate astea, senzaţia rămânea, şi parcă Maestrul 
minciunilor arunca din trecut o provocare. Maestrul 
minciunilor, strigoiul cunoscut, ucigaşul vesel. 

Dar unele lucruri nu rămân îngropate - nici tunelurile, 
nici secretele. lar Maestrul minciunilor nu era nici el imun. 


CINE E MAESTRUL MINCIUNILOR? 80 DE ANI MAI 
TÂRZIU 

Postdetective.com 

13 aprilie 2016 


Pe 8 aprilie 1936, la biroul lui Albert Ellingham din 
Burlington, Vermont, a sosit o scrisoare. La acea 
vreme, Albert Ellingham era unul din cei mai bogaţi 
oameni din America. A construit un domeniu şi o şcoală 
în munţii din apropiere de Burlington şi locuia acolo cu 
soţia şi fiica lui, respirând aerul curat şi proaspăt. Un 
birou din Burlington îi aduna corespondenţa personală 
şi de afaceri şi, în fiecare zi, o maşină ducea saci cu 
plicuri din Burlington la casa din inima Muntelui 
Secure, unde era sortată şi procesată de secretara lui. 

În acea zi, sosită împreună cu alte sute de scrisori, 
una a ieşit în evidenţă. Plicul avea ştampilă poştală de 
Burlington. Adresa domeniului Ellingham era scrisă pe 
faţă cu un creion tocit, cu litere groase, apăsate. 
Înăuntru era o singură foaie de hârtie, pe care scria: 


Iată! O cimilitură! Ah, ce-o să ne veselim! 

S-alegem pistol, frânghie? Trebuie să cumpănim. 
Cuţțitul taie ca briciul şi sclipeşte-aşa frumos! 

Otrava lucrează alene, şi-atunci nu ni-i de folos. 
Focu-i prea sărbătoresc, iar înecul cam durează. 
Spânzurătoarea nu-i bună fiindcă este prea... aţoasă. 
Să-i dai vânt de la-nălţime, ţeasta să i se zdrobească? 


e 171 œ» 


Sau maşina-i, cu viteză, de un zid să se izbească? 
Bombele sunt zgomotoase, scot mulţime de scântei. 
Ce de pedepse... tot felul pentru băieții cei răi! 

Ce s-alegem? Ce s-alegem? Of, deloc, deloc nu ştim. 
Dar şi-n gaură de şarpe noi tot o să vă găsim. 

Ha ha! 

Cu sinceritate, 

Maestrul minciunilor 


Ameninţările la adresa lui Albert Ellingham şi a 
familiei lui nu erau nimic nou - de fapt, Albert 
Ellingham scăpase ca prin urechile acului în urmă cu 
câţiva ani, când cineva îi pusese o bombă în maşină. 
Asta se întâmpla într-o perioadă în care industriaşii 
erau deseori ameninţaţi. De ce era aşa de deosebită 
scrisoarea asta? 

În primul rând, era făcută din litere şi cuvinte 
colorate, care, avea să se stabilească mai târziu, erau 
decupate din reviste populare la acea vreme. Fonturile 
vii, vesele, alcătuiau o poezie diabolică, în care erau 
înşirate numeroasele feluri în care putea muri Albert 
Ellingham. Autorul scrisorii îşi dăduse un nume: 
Maestrul minciunilor. 

Cinci zile mai târziu, în timp ce era la plimbare cu 
maşina, soţia lui Albert Ellingham, Iris, a fost răpită, 
împreună cu fiica lor în vârstă de trei ani, Alice. Odată 
cu Iris şi Alice, a mai dispărut şi o fată pe nume Dolores 
Epstein, elevă la noua academie a lui Ellingham, 
deschisă pe domeniu. 

În seara aceea s-a primit prin telefon o cerere de 
răscumpărare, dându-i-se lui Albert Ellingham doar 
câteva minute ca să adune la un loc banii din seif şi să-i 
ducă la lacul de pe proprietate. Ellingham nu a avut 
chiar toţi banii la îndemână, aşa că răpitorii l-au bătut 
pe omul trimis să le recupereze pe Iris şi Alice şi au 
cerut şi mai mulţi bani. 

Robert Mackenzie, secretarul particular al lui 
Ellingham, un bărbat de 30 de ani, l-a implorat să 


e 172 œ» 


anunţe poliţia. Dar Ellingham era convins că, dacă ar 
face asta, şi-ar pune familia într-un pericol şi mai mare. 
În schimb, împreună cu prietenul familiei, George 
Marsh, Ellingham a dus două sute de mii de dolari în 
bancnote marcate într-un loc izolat din Burlington şi a 
coborât banii către o barcă ce aştepta dedesubt, pe 
lacul Champlain. 

Barca a plecat. Pe 16 mai 1936, trupul lui Dolores 
Epstein a fost găsit îngropat aproape de suprafaţă pe 
un câmp din Jericho, Vermont. A fost descoperită de 
şoferul unui camion cu lapte de la o fermă locală, care 
trăsese pe dreapta ca să se uşureze. Cauza morţii a fost 
o lovitură devastatoare în cap. 

Trei săptămâni mai târziu, pe 5 iunie 1936, trupul lui 
Iris Ellingham a fost adus de apă la țărm lângă South 
Hero, Vermont. O localnică pe nume Maude Loomis 
descoperise cadavrul şi declarase: „Era înfăşurată într- 
o muşama şi nu arăta deloc bine, da' deloc! Mi s-a 
părut că au încercat s-o lege de greutăţi, ca să nu iasă 
la suprafaţă.” Pe trupul lui Iris s-au descoperit trei răni 
provocate de împuşcături. 

Părea că Maestrul minciunilor luase la rând lista: a 
fost implicată o maşină, deşi nu intrase într-un zid (de 
fapt, Mercedesul roşu-cireaşă al lui Iris Ellingham a 
fost până la urmă găsit parcat cu grijă pe un drum de 
ţară, la unsprezece kilometri de casă, fără semne că s- 
ar fi dat vreo luptă în el). Mai erau un cap zdrobit, un 
pistol şi un cadavru găsit în apă. 

FBl-ul a fost chemat la trei zile după răpire. Agenţii 
au luat imediat în stăpânire scrisoarea şi au început s-o 
examineze. Specialiştii au stabilit că hârtia era dintr-un 
sortiment obişnuit vândut în mii de magazine. 
Singurele amprente de pe scrisoare erau cele ale lui 
Albert Ellingham şi Robert Mackenzie. Literele erau 
lipite cu lipici alb, de duzină. Cuvintele şi literele 
proveneau din publicaţii de mare tiraj precum Life, 
Photoplay şi Saturday Evening Post. Pe scurt, singurul 
lucru care ieşea din comun la această scrisoare era 


e 173 + 


conţinutul. 

Psihiatri din toată ţara şi-au exprimat opiniile despre 
identitatea autorului scrisorii. În privinţa verdictului 
exact existau păreri contradictorii, dar toţi erau de 
acord că autorul era inteligent, excelent orator şi foarte 
sigur pe sine. Poezia a fost studiată de poeţi şi profesori 
de literatură şi toţi au avut opinii care mai de care mai 
divergente. Unii au spus că lucrarea era infantilă. Alţii 
că poezia era scrisă de cineva versat în versificaţie şi 
care încerca să-şi ascundă talentul. Un suprarealist a 
numit-o în mod sinistru „cea mai mare şi mai onestă 
creaţie a timpurilor noastre”. 

Acest lucru s-a dovedit a fi cam problematic la 
proces. Cu toate că Anton Vorachek avea în casă o 
parte din răscumpărare şi şi-a recunoscut fapta, nu ştia 
engleză aproape deloc. Majoritatea experţilor implicaţi 
în caz credeau că era incapabil să scrie scrisoarea, însă 
un specialist FBI i-a contrazis. La doi ani după moartea 
lui Vorachek, o femeie a declarat că el fusese cu ea în 
noaptea răpirii, dar că-i fusese prea frică să spună ceva 
până atunci. Declaraţia ei a fost contestată de toată 
lumea. 

Optzeci de ani mai târziu, întrebările nu-şi găsiseră 
răspunsul. 

Cu ajutorul tehnologiei moderne, am putea reuşi să 
aflăm mai multe despre scrisoarea Maestrului 
minciunilor - doar că e o problemă. Scrisoarea nu mai 
există. A fost dusă la tribunalul din Burlington pentru 
proces. La o săptămână după încheierea procesului, în 
subsolul tribunalului a izbucnit un incendiu, cauzat, 
probabil, de o ţigară  nestinsă cum trebuie. 
Douăsprezece cutii cu dovezi au fost distruse până să 
fie stins incendiul, printre care şi cutia în care era 
opera Maestrului minciunilor. Deci probabil că nu vom 
afla niciodată secretele Maestrului minciunilor. 

Ha ha! cum ar spune acesta. 


e 174 + 


15 


— Vrei s-auzi o chestie ciudată? întrebă Janelle stând în 
pragul uşii lui Stevie. 

Stevie era încă în pat, iar alarma de pe telefon ciripea 
anunţând-o că, deşi era sâmbătă dimineaţă devreme, era 
timpul să se scoale şi să facă un filmuleţ cu Hayes. Se 
frecă la ochi şi se uită la Janelle, care arăta pe cât de 
tulburată putea arăta o persoană îmbrăcată în pijamale 
bleu din lână, presărate cu capete de pisici. 

— Uite o chestie ciudată, spuse. 

Ridică braţul şi din pumnul ei strâns atârna un şnur cu 
sigla Ellingham, la capătul căruia se legăna un card de 
identificare. 

— Ghici unde era? 

Stevie nu găsi niciun răspuns. 

— Afară, la propriu. Pe cărare. Cineva mi-a luat cardul şi 
apoi l-a adus înapoi, dar nici măcar nu s-a obosit să vină 
până la mine. Putea să mi-l bage pe sub uşă sau aşa ceva. 
În schimb, l-a aruncat la jumătatea potecii. Ce fel de om 
face aşa ceva? 

— Cineva care face o farsă? spuse Stevie frecându-şi 
părul scurt. Un nesimţit? 

— Categoric varianta B, spuse Janelle. Măcar l-am 
recuperat. Dezastrul a fost evitat. 

Odată rezolvat (chiar dacă nu şi dezlegat) acel mister, 
Stevie făcu duş şi se îmbrăcă. Aerul era proaspăt şi rece, 
aşa că Stevie îşi puse pe ea treningul şi jacheta de lână cu 
sigla Ellingham. Când intră în încăperea comună, 
descoperi şocată că David era treaz şi stătea turceşte pe 
canapeaua mov, aplecat peste laptopul lui, îmbrăcat în 
pantaloni de pijama şi un tricou vechi cu logo-ul unei 
companii de echipament de surfing. 

— Lucrezi? întrebă ea. 

El ridică privirea. Avea ochii roşii, ca şi cum nu dormise 
toată noaptea, iar maxilarele îi erau umbrite de barba 
nerasă. Părul lui cârlionţat îi stătea ridicat, drept. Arăta 


e 175 


răvăşit şi... atrăgător. 

— Nu ştiu dacă mai ţii minte, dar sunt şi eu elev aici, 
spuse el. 

— Eşti sigur? răspunse rece Stevie, ducându-se în 
bucătărie. 

I se păruse, cumva, că David era atrăgător? Oare el şi-a 
dat seama? Era acceptabil să o gândească, dar nu era 
acceptabil ca el să ştie asta, iar el, ca prin minune, ştia. 

Işi umplu termosul de aluminiu de la Ellingham cu cafea 
şi ieşi repede din casă, fără să-l mai aştepte pe Nate să 
coboare. 

Era o dimineaţă agresiv de frumoasă, de parcă 
anotimpul voia să se laude cu tot ce avea înainte ca totul 
să se facă praf, copacii să se golească de frunze şi totul să 
moară. Cerul era vast, albastru. Mergând spre grădina 
scufundată, Stevie se simţea plină de avânt şi avea 
senzaţia plăcută că are o direcţie şi un scop. Acum chiar 
simţea că merge la şcoală, gândi ea uitându-se în jur, la 
domeniul Ellingham. Trezită devreme într-o dimineaţă 
senină de sâmbătă, cu cafeaua în mână, se ducea să 
lucreze la un proiect. Încă mai avea în suflet energia 
tunelului. 

Poarta către grădina scufundată era deschisă şi Stevie 
păşi înăuntru. Încă nu venise nimeni, aşa că profită de 
moment ca să se aşeze şi să se uite în jur, bându-şi 
cafeaua. 

Stevie ştia foarte bine că acest lac artificial era mare, 
dar când te uitai la el, când vedeai acest crater uriaş în 
pământ, îţi dădeai seama până unde mersese Albert 
Ellingham ca să-şi facă familia fericită. Soţiei lui îi plăcea 
mult să înoate, aşa că terenul fusese nivelat şi stânca 
fusese dinamitată. Când primise un pont care sugera că 
soţia şi fiica lui sau anumite dovezi despre ele s-ar fi aflat 
pe fundul lacului, acesta fusese secat, albia fusese uscată 
şi pământul mutilat. lar acum, mai rămăseseră doar 
monumentele - statuile care priveau spre hău - şi 
observatorul arătând ridicol pe mica sa colină. 

— Mersi că m-ai aşteptat, zise Nate venind din spatele 


e 176 œ» 


ei. 

— Scuze, spuse ea. 

Deşi era cam rece afară, Nate purta pantaloni scurţi cu 
buzunare aplicate şi un tricou pe care scria CEALALTA 
MAŞINĂ A MEA E UN DRAGON. 

— Ţie chiar îţi plac la nebunie chestiile astea, aşa-i? 
întrebă el aşezându-se lângă ea pe iarba umedă. Parcă eşti 
la un Disney World dedicat crimelor. 

— Un Disney World al crimelor ar fi extraordinar. 

— Aşa e, spuse el. M-aş duce şi eu să-l văd. 

— Chestia e că... 

Stevie îşi căută cuvintele. 

— Am văzut o mulţime de poze cu locul ăsta. Am citit o 
tonă de materiale. E ca şi cum tot ce aveam în minte e 
acum... 

Arătă neajutorată cu mâinile spre tot ce o înconjura. Din 
fericire, Nate păru să înţeleagă. 

— Ihî, spuse el. Cred că aşa m-aş simţi eu dacă aş putea 
să intru într-o carte. Mi-am dorit întotdeauna ca poveştile 
să fie adevărate, aşa că am început să-mi scriu propriile 
poveşti. Parcă erau mai adevărate aşa. Sunt un pic invidios 
că tu poţi să vezi cu ochii tăi ce te pasionează. Gandalf n-o 
să vină niciodată să mă ia cu el. 

— Nu se ştie niciodată, spuse Stevie, 

S-a auzit zgomotul discret al sosirii unei maşinuţe de 
golf şi Mark, de la administrarea domeniului, apăru cu 
echipamentele lor şi cu Dash ca pasager. Hayes şi Maris 
sosiră ultimii şi, cu toate că nu se ţineau de mână, 
mergeau suficient de aproape unul de altul şi se priveau 
într-un fel care arăta clar că nu se despărţiseră imediat 
aseară, după ce ieşiseră din rs 

A fost o zi cu multă alergătură, multe mutări de lucruri 
dintr-o parte în alta, multe obiecte de adus. Mult iubiții 
stâlpi ai lui Janelle au fost instalaţi şi folosiţi ca stative de 
care au fost ataşate reflectoare. În grădina scufundată s-a 
instalat rampa, pentru a crea locul din care Hayes putea 
să-şi vâslească barca imaginară. Aduseseră şi un generator 


e 177 œ» 


pentru lumini şi maşinile de ceaţă, care au necesitat 
numeroase repoziţionări şi teste. După care au fost 
instalate trepiedurile, iar luminile au fost îndreptate spre 
locul de filmare. Totul a durat ore în şir şi a fost groaznic 
de plictisitor. Nate şi Stevie n-au prea avut altceva de făcut 
decât să se supună cererilor de a ţine lucruri şi de a muta 
lucruri şi de a aduce lucruri. Când Stevie şi Nate s-au dus 
la dulapul cu costume şi apoi s-au întors în grădină, Stevie 
a observat că Hayes nu prea părea să alerge, să ţină sau să 
mute cine ştie ce. În cea mai mare parte a timpului stătea 
pe o bancă din piatră, uitându-se în laptop. Stevie a crezut 
că-şi repeta replicile, care erau toate numai ale lui - era un 
monolog. Restul dialogului avea să fie înregistrat separat 
şi adăugat peste naraţiunea lui, deci avea mult de învăţat. 
Dar când a trecut rapid prin spatele lui, a văzut că se uita 
la poze şi răspundea la mesaje. 

În timp ce rampa era poziționată a cincea oară, Stevie a 
remarcat că li se alăturase un personaj nou. Germaine Batt 
se strecurase pe poartă, se foise un pic pe-acolo şi acum se 
îndrepta agale în direcţia lui Hayes. Stevie se întrebă cum 
avea să decurgă întâlnirea, având în vedere că Germaine îl 
filmase pe Hayes acum câteva nopţi fără ştirea lui şi 
postase filmarea. Dar el păru să o întâmpine cu braţele 
deschise pe Germaine, ba chiar poză pentru câteva 
fotografii. Stevie mai remarcă şi faptul că Hayes a avut 
grijă să pară foarte ocupat în acele poze. 

S-a luat o scurtă pauză de masă, în timpul căreia Hayes 
a dispărut un pic, cât s-a dus înapoi la Minerva ca să se 
machieze. Când totul a fost, în sfârşit, gata, câteva ore mai 
târziu, el nu era de găsit. 

— Unde naiba s-a dus? întrebă Dash uitându-se în jur. 
Stevie, îl cauţi tu? 

Stevie stătea pe geanta ei şi încerca să prindă suficient 
semnal ca să-şi descarce ultimul episod din noul ei serial 
documentar despre crime reale, Apropo de crime. 

— Ăăă, spuse ea ridicându-se. Îhî, sigur. 

Se duse să-l caute în jurul lacului secat, la marginea 
grădinii. La un moment dat, auzi voci care veneau din 


e 178 œ» 


construcţia ornamentală de lângă zidul din fundul grădinii. 
Când se apropie, distinse o voce de fată, plină de furie. 

— Numai rahat mănânci, Hayes, spunea. Îmi eşti dator. 

— Şi o să mă ţin de cuvânt, răspunse Hayes. 

— Ai mai zis asta şi altă dată. 

— Pentru că e adevărat. 

Stevie rămase neclintită câteva clipe şi ascultă cu 
atenţie. 

— Crezi că nu se ştie? spuse persoana necunoscută, pe 
un ton plin de dispreţ. 

— Ce se ştie, Gretchen? întrebă Hayes. 

Gretchen! Fata cu părul roşu. Cea cu ţinută regală. 

— Mă laşi? Doar n-ai de gând să faci pe niznaiul cu 
mine! 

— Până la urmă, ce-ţi pasă ţie? întrebă el. 

— Păi, în primul rând, n-o să primesc niciodată banii 
înapoi. Hai să fim sinceri în privinţa asta. Aşa le faci 
tuturor. Aşa mi-ai făcut mie, probabil că aşa i-ai făcut şi lui 
Beth. Măcar acum ştie, datorită fetei care te-a filmat. Şi 
cum rămâne cu fraierii ăştia nenorociţi de aici, care-ţi fac 
treaba chiar în clipa asta? 

Fraierii ăia nenorociţi? Stevie era unul dintre fraierii ăia 
nenorociţi! 

— Gretchen... 

Cuvântul a fost rostit ca un lung oftat. 

— Ce-ar fi să-i spun tot fetei ăleia care are emisiune? 

— Păi, faci cum crezi de cuviinţă, Gretchen, spuse el. 
Sau poţi să iei un Xanax şi să mă mai păsuieşti o 
săptămână sau două. 

Inainte ca Stevie să apuce să facă vreo mişcare, Hayes 
apăru de după ornament. Era Hayes, evident, dar mai 
bătrân. Avea părul grizonant şi chipul plin de riduri. Maris 
făcuse treabă foarte bună cu machiajul de scenă. 

— Salut, Stevie, spuse el puţin mai tare decât era 
nevoie. 

— Salut, răspunse ea. Suntem gata de filmare. 

Hayes zâmbi uşor şi Stevie îşi dădu seama că el credea 
că îi oferă un pretext ca să pună capăt conversaţiei. Acum, 


e 179 œ» 


că fusese etichetată drept o fraieră nenorocită care-i făcea 
treaba lui Hayes, Stevie îi privi expresia cu mult mai multă 
suspiciune. 

— Mulţumesc, spuse el cu voce dintr-odată îngroşată şi 
îndulcită. 

Acum era tot numai miere de tei. 

Gretchen îşi făcu şi ea apariţia. O văzu pe Stevie, dar, ca 
să-l parafrazăm pe Sherlock Holmes, nu o observă. Stevie 
făcea parte din peisaj. Trecu pe lângă ea cu paşi mari, fără 
un cuvânt. 

— Mulţumesc, spuse Hayes punându-şi încet braţul pe 
umerii lui Stevie. Fosta. Păi, ea a rupt-o cu mine şi tot ea 
pare să fie supărată pe mine din cauza asta. Ciudat. Dar 
ştii şi tu cum e. 

Stevie nu ştia cum e, dar aprobă din cap. 

— E greu, spuse ea. 

Hayes încuviinţă şi el şi apoi trecu la un zâmbet mai 
profund, mai confortabil. Zâmbetul lui Hayes era ca un 
hamac - hai, urcă, adormi şi uită de griji şi probleme. 


În după-amiaza aceea, Stevie învăţă nişte lucruri: 


Unu, o filmare însemna că mult timp nu se filma nimic, 
era multă pierdere de vreme, erau multe discuţii despre ce 
ar trebui refăcut, apoi din nou ceva trebuia refăcut, apoi 
dădeai o fugă la baie şi la întoarcere descopereai că toate 
erau exact ca înainte. 

Doi, Hayes chiar juca bine. Nimeni nu putea nega asta. 

Trei, ceața artificială puţea. 

Şi patru, era posibil ca Stevie să se sature de stat în 
grădina scufundată şi să audă reluată la nesfârşit povestea 
răpirii celor două Ellingham. 


Pe măsură ce orele treceau, începu să deteste faptul că 
îi dăduse voie lui Hayes să-l aleagă drept subiect pe 
Maestrul minciunilor. Sigur, fusese de acord, dar ceva nu 
era în regulă, crearea acestui filmuleţ bizar părea să fie 
cumva deplasată. Şi cu toate că Hayes făcea treabă destul 


< 180 » 


de bună, oricât de bine era aplicat machiajul, el tot un 
puşti de 17 ani era, jucând rolul unui bărbat de aproape 50 
de ani. Acesta era subiectul lui Stevie, şi ceva din tot 
procesul ăsta de filmare îi părea cumva strâmb şi nedrept, 
într-un fel pe care nu prea reuşea să şi-l explice. 

Pe la ora şase, Maris spuse că probabil aveau tot ce le 
trebuia, iar Dash decretă pauză de cină. 

— Mâncăm şi apoi ne întoarcem să strângem, spuse el. 

— În seara asta? răspunse Nate. Nu putem să strângem 
mâine? 

Maris îl ajuta pe Hayes să-şi şteargă faţa cu un şerveţel 
demachiant. Când au terminat, grupul ieşi din grădină şi-o 
luă spre sala de mese. Stevie auzi cum îi chiorăiau maţele 
lui Nate. 

Când au ajuns pe pajişte, Hayes făcu un pas înapoi. 

— Mergeţi voi înainte, spuse el. Am uitat ceva. 

— Vin cu tine, spuse Maris. 

— Nu, e-n regulă, zise el mergând cu spatele. Mergeţi şi 
păstraţi-mi şi mie un loc. 

Stevie şi Nate n-au aşteptat să li se spună de două ori. 


Era ciudat de derutant să iei cina cu un alt grup. Stevie 
devoră o farfurie cu friptură de pui şi porumb, uitându-se 
cum în capătul celălalt al încăperii, unii dintre vecinii ei 
din casă se reconfigurau în alte grupuri. Iat-o pe Janelle, 
luând loc alături de nişte persoane din casa lui Vi. Ellie 
stătea cu oameni pe care Stevie abia dacă-i mai văzuse o 
dată sau de două ori. David nici nu-şi făcu apariţia. La fel 
şi Hayes. 

— Oare ce i-o lua atât? spuse Maris foindu-se în scaun. 
Nu răspunde la mesaje. 

— Probabil că vorbeşte la telefon, spuse Dash mâncând 
grăbit nişte piure. 

Maris stătea cu mâinile sub coapse şi se tot uita în jur, 
iar când Gretchen intră în sala de mese, privirea lui Maris 
se opri asupra ei şi fata îşi trecu limba peste dinţi. 

— Ar trebui să mă duc să văd ce face, spuse ea. 

— Maris, o să vină, spuse Dash. Doar că are ceva de 


e 181 œ» 


făcut. 

— Oricum trebuie să ne ducem înapoi ca să mutăm 
rampa. 

— Of, Doamne! spuse Dash. Bine! Îmi dai voie totuşi să 
termin de mâncat? 

Gretchen se întoarse teribil de nonşalant spre ei, iar 
privirea ei trecu peste grup ca un nor. 

Despre ce vorbea mai devreme cu Hayes? Ce-i datora 
Hayes lui Gretchen? Şi oare aşa reuşea să tulbure Hayes 
vieţile tuturor celor cu care avea de-a face? Maris era 
agitată, toţi lucrau la un proiect de pe urma căruia Hayes 
avea să beneficieze cel mai mult, iar Gretchen voia nu ştiu 
ce răsplată. 

Cum reuşesc unii oameni să aibă asemenea vieţi? 

Cina se termină rapid, spre jalea lui Nate, şi toţi patru - 
Maris, Dash, Stevie şi Nate - se întoarseră în grădina 
scufundată. 

De-acum se lăsa înserarea şi pe fundalul cerului de-un 
albastru electric, siluetele copacilor ieşeau puternic în 
evidenţă. În drum spre grădină, Stevie auzi cum cineva se 
apropia cu pas iute şi, când se întoarse, o văzu lângă ea pe 
Germaine Batt. 

— Unde vă duceţi? întrebă ea. 

— La grădina scufundată, spuse Nate. Ca să mutăm o 
rampă. Sau aşa ceva. Nu sunt sigur. Am crezut că tot ce 
am de făcut e să scriu. 

— Pot să vin şi eu? 

— Vrei să muţi o rampă? întrebă Stevie. 

— E visul oricui, spuse Nate săltându-şi rucsacul pe 
spate. Vino la Academia Ellingham şi vei avea şansa să 
muţi o rampă dintr-o gaură, pe întuneric. 

— Vreau doar să văd ce faceţi, spuse Germaine. 

— Ai de dat noi ştiri cu Hayes? întrebă Stevie. 

— Am avut cincizeci de mii de vizualizări la ultima 
postare. 

— Ar suna bine ca inscripţie pe mormânt, spuse Stevie. 
Am avut cincizeci de mii de vizualizări la ultima postare. 

— Spune ce vrei, zise Germaine cam rece. Sinceră să fiu, 


e 182 » 


nu-mi pasă. 

Când oamenii spun că sincer nu le pasă, le pasă. 
Germaine nu-i făcuse nimic lui Stevie. Nu avea niciun 
motiv să fie acidă cu ea. Sigur, ce făcea era cam de prost- 
gust, dar nu părea să-i facă vreun rău lui Hayes. Ba chiar 
avea o nouă iubită care alerga după el, la propriu, chiar 
acum, în faţa lor, prin întunericul tot mai dens. 

— Scuze, spuse Stevie. Glumeam. 

— Nicio problemă, răspunse tăios Germaine. 

Se pare că avea o problemă. 

Când au intrat pe poartă, ultimii licurici ai sezonului 
dansau deasupra gazonului. În întuneric, gaura din pământ 
părea ceva mai amenințătoare, iar sticla murdară a 
observatorului reflecta lumina lunii care răsărea. Aveau de 
luat mormane de stâlpi, prelate împăturite şi rampa. 

— Hayes? strigă Maris. 

Niciun răspuns. În frunzişul copacilor de deasupra lor se 
agita o pasăre nevăzută. 

— Unde e? întrebă Maris. 

— Cine ştie? răspunse Dash. Probabil că vorbeşte la 
telefon pe undeva şi ne-a lăsat cu toate astea pe cap. Hai 
să strângem! 

— Trebuie să fie pe-aici, pe undeva, spuse Maris. Hayes! 

Vocea ei cristalină, de soprană, răsună dintr-un capăt în 
altul al grădinii. 

— O să te prinzi repede, spuse Dash luând de pe jos 
nişte stâlpi. Hayes nu rămâne niciodată să ajute la spălatul 
vaselor. 

Maris se răsuci pe călcâie şi, pentru prima dată, Stevie 
văzu o nou-venită ca şi ea, o fată care se îndrăgostise 
fulgerător de cineva şi-şi dădea seama cu repeziciune că 
relaţia nu era la fel de ambele părţi. 


În acea seară, la întoarcerea acasă, Nate se duse direct 
la el în cameră. Stevie se hotări să stea în hamacul din 
camera comună şi să-l aştepte pe Hayes. N-ar fi putut 
explica exact de ce făcea asta. Poate că era vorba despre 
iritare. Poate că avea legătură cu tunelul. Se întorsese 


e 183 + 


oare Hayes acolo? De ce făcuse stânga împrejur aşa brusc 
şi plecase de capul lui, insistând să fie singur? 

În orice caz, hamacul era un loc în care putea să stea 
comod şi să se uite la nişte episoade din Vreme de furtună. 
Le merita. Timpul trecea. Ora nouă se făcu zece, când veni 
acasă Janelle, cu obrajii în flăcări. 

— Salut, spuse aşezându-se pe podea, la picioarele lui 
Stevie, zâmbind larg. Lucram ceva cu Vi. Am văzut că mi-ai 
adus stâlpii înapoi. 

— Stâlpii tăi vor fi întotdeauna în siguranţă cu mine, 
răspunse Stevie. Şi aşa, zici? Lucrai cu Vi? 

— Învăţam, spuse Janelle. În iurtă. 

— Învăţaţi în iurtă? 

Janelle o plesni în joacă peste gambe cu firul de la căşti. 

— Mă duc să-mi aduc lucrurile şi vin să stau cu tine. 

Zece se făcu zece jumate. Ora de întoarcere în casă era 
unsprezece şi Hayes încă nu apăruse. Stevie începu să se 
gândească tot mai mult la tunel. Era evident că Hayes mai 
fusese în el. Oare era stabil? Decenii întregi fusese umplut 
cu pământ. Trecuse prin tot felul de intemperii. Era 
încuiat. Avea crăpături. Dacă coborâse singur în el? Dacă i 
se prăbuşise în cap? 

Nu. Hayes se purta cum îi stătea în fire, atâta tot. Totuşi, 
nu era cu Maris. Poate era cu Gretchen? 

Nu conta unde era. Şi-atunci de ce era aşa de 
îngrijorată? 

Fiindcă suferea de anxietate. A 

Pix se instala şi ea în camera comună. Îmbrăcată într-o 
pereche de pantaloni de bumbac largi şi un maiou negru, 
care-i lăsa la vedere braţele musculoase, tricota cu iuţeală 
şi se uita la un documentar pe laptop. Ellie şi David 
apărură ca două flori chiar înainte de ora unsprezece, 
amândoi cu gura până la urechi. S-au prăbuşit împreună 
pe canapea. 

— Şi? o întrebă David pe Stevie. Cum te-ai distrat în 
această seară de sâmbătă? 

— Ce-i cu tine? întrebă Ellie. Arăţi cam speriată. 

Înainte ca Stevie să apuce să răspundă, Pix îşi scoase 


e 184 - 


căştile din urechi şi se uită la ei. 

— Ştie cineva unde e Hayes? întrebă ea. O să întârzie. 

Toată lumea răspunse negativ. Stevie se hotări să arate 
inexpresiv şi să ignore întrebarea. 

Pix îşi scoase telefonul şi începu să scrie un mesaj. 

Stevie simţi cum îi străbate braţele şocul electric al 
anxietăţii. Hayes avea să intre pe uşă dintr-o clipă într-alta. 
Făcea şi el pe interesantul. Nu pomeni de tunel. O să dea 
toată lumea de belea, probabil fără motiv. 

Unsprezece se făcu unsprezece şi jumătate. 

— Nu-mi place deloc să-l sun pe Larry când întârzie 
cineva, spuse ea. Nu-mi răspunde la mesaje. N-a spus 
nimănui unde se duce? 

Stevie simţi cum îi pulsa o venă pe frunte. 

— Chestia e că nu ştiu unde e Hayes, chiar nu ştiu, dar 
acum vreo două nopţi ne-am dus în tunel, spuse Stevie. 

La auzul acestor vorbe, David şi Ellie ridicară brusc 
capetele. Janelle nu auzi, fiindcă avea căştile pe urechi. 

— Te rog să fii mai clară, spuse Pix. Sunt o mulţime de 
tuneluri. 

— Cel de sub grădina scufundată. 

— Ala e astupat, spuse Pix. 

— Nu mai e, răspunse Stevie. Nu s-a întâmplat nimic, 
dar... ştiu şi eu? S-o fi întors acolo? 

— Nu pot să cred! spuse Pix. Doamne, Dumnezeule! 

Zece minute mai târziu, Larry era la uşa casei Minerva. 

— Mark e deja în drum spre tunel, îi spuse el lui Pix. 
Stevie, pune-ţi haina. Vii cu mine. 

Câteva minute mai târziu, Stevie mergea prin frig alături 
de Larry, expulzând norişori de abur la fiecare respiraţie, 
cu lumina lanternelor dansând pe pământ, în faţa lor. 

— Ştiam eu că cineva o să încerce să intre acolo, spuse 
Larry făcându-i semn lui Stevie să urce în maşinuţa de golf 
care-i aştepta. Ştiam eu că trebuia să sudăm uşa. 

Stevie se cuprinse strâns cu braţele în timp ce maşinuţa 
huruia pe potecă. 

— Măcar ai avut atâta minte să ne spui, zise Larry. 
Dumnezeule mare! 


e 185 


— Nu s-a întâmplat nimic, zise Stevie, cu voce mică. 
Părea să fie în regulă. 

— Tunelul ăla e şubred, spuse Larry. Probabil că nu era 
prea solid nici când a fost construit, iar după ce a rămas 
îngropat optzeci de ani, starea lui sigur nu s-a îmbunătăţit. 
Le-am zis să sudeze intrarea. Dacă nu e acolo, o să 
mergem peste tot pe unde aţi lucrat, fiindcă o să-l găsesc 
şi-o să am o vorbă cu el. Doamne, Isuse, fir-ar al naibii de 
tunel... 

Pe drum, lui Stevie începu să-i bubuie inima. S-au 
întâlnit cu o altă maşinuţă, în care erau Mark şi asistenta 
medicală, domnişoara Hix, apoi au mers împreună pe 
lângă zidul grădinii, apoi prin pădure. Au parcat pe poteca 
pentru mentenanţă. 

— Stai aici, îi spuse Larry lui Stevie. 

Mark sări din maşinuţă, cu o cască de protecţie pe cap. 
Domnişoara Hix purta o pufoaică imensă şi avea pe umăr o 
geantă mare, pentru situaţii de urgenţă, de un portocaliu 
fluorescent. Cei trei au intrat în pădure. Stevie se cuibări 
în haină. 

— Capacul e descuiat, spuse Larry. 

Când trase de uşa trapei, aceasta scoase un geamăt 
metalic. Larry cobori câteva trepte, luminându-şi drumul 
cu lanterna militară. 

— Hayes? strigă el. Hayes, răspunde dacă eşti aici! 

Niciun răspuns. 

— Intru, îi spuse el lui Mark. Aşteaptă aici. 

Întunericul se înghesui în jurul lui Stevie. Degetele 
începură să-i amorţească, de la vârfuri în jos. Singură în 
maşinuţă, sub cupola deasă a copacilor, Stevie simţi că 
începe să o cuprindă genul de groază care izvorăşte din 
frig, spaţii sălbatice, beznă deplină şi nenorociri fără 
nume. În noaptea asta avea să se petreacă o nenorocire. 
Oare cum erau pedepsiţi elevii de la Ellingham? Oare 
liliecii atacau capetele oamenilor aflaţi în maşinuţe de 
golf? 

Un strigăt îi întrerupse derapajul gândurilor. Era Larry. 

— Mary! Mark, sunati la 911! Spuneţi-le că avem nevoie 


e 186 » 


de un elicopter! 

Cuvintele o izbiră ca un trăsnet. Domnişoara Hix intră 
iute în tunel. Mark păşi într-un luminiş ca să dea telefon la 
Urgenţă. Stevie cobori din maşinuţă şi, păşind încet, cu 
grijă, de parcă putea să i se surpe pământul de sub 
picioare, se îndreptă spre deschizătura din pământ. Acum 
auzi voci înfundate. Erau adânc în tunel şi ceva nu era 
deloc în regulă. 

Nu avea la ea lanterna mare, dar avea telefonul în 
buzunar, aşa că îl folosi ca să-şi lumineze calea. Cobori 
scările cu atenţie şi cu pulsul tot mai accelerat. Auzea din 
străfunduri o conversaţie febrilă - erau tocmai în capăt, în 
încăperea pentru băuturi. Stevie păşi înainte ca prin vis, 
urmând mica luminiţă de la telefon. Ignoră tot ce spusese 
Larry despre instabilitatea tunelului. Se întâmpla ceva, iar 
o forţă necunoscută părea s-o împingă să se confrunte cu 
ceva sinistru, necunoscut. 

Când ajunse la uşă, auzi asistenta rostind cuvintele 
inert, rece, cianotic. La apropierea ei, Larry se întoarse şi- 
o lumină cu lanterna. 

— Ce s-a întâmplat? se auzi Stevie întrebând. 

Larry veni spre ea. Nu alerga. Alergi doar atunci când te 
duci după ajutor. Mergi normal când te apuci să izolezi cu 
grijă locul faptei. 

Lanterna puternică a lui Larry era îndreptată în jos, 
către ceva aflat pe pământ. O masă amorfă, nemişcată. Lui 
Stevie îi trebuiră câteva clipe până să-şi dea seama că 
lucrul acela era Hayes, cu picioarele spre uşă. Era în 
poziţie semifetală, cu un picior întins. Avea pielea vineţie. 

— Stevie, spuse Larry blocând uşa cu trupul. 

Dar Stevie văzuse destul. Ştii cum arată moartea când 
dai cu ochii de ea. 


e 187 œ» 


16 


Ciudat lucru mai e şi şocul. Totul devine clar şi neclar în 
acelaşi timp. Timpul se dilată şi se distorsionează. Unele 
lucruri ţâşneau în centrul atenţiei şi păreau mai mari decât 
erau în realitate. Altele se topeau până nu mai rămânea 
din ele decât un punct. 

— Vino cu mine, spuse Larry întorcând-o pe Stevie blând 
de umeri şi conducând-o afară din tunel, către maşinuţa de 
golf. 

— E mort, spuse Stevie ridicând ochii spre cer şi trăgând 
adânc în piept aerul rece. Hayes e mort. 

Larry continuă s-o ducă spre maşinuţă, fără să scoată o 
vorbă pe moment. O instală pe locul din dreapta şi-o privi 
în ochi. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Spune-mi doar dacă am dreptate. 

Larry expiră încet. 

— E mort, spuse el. 

— De ce? întrebă ea ca un copil naiv. 

— Nu ştiu, răspunse Larry. Tu ştii? Ce făcea acolo în 
toiul nopţii, Stevie? Trebuie să-mi spui. 

— Nu ştiu, răspunse Stevie. Pe cuvânt! Chiar nu ştiu. 

Larry îi studie o clipă chipul, apoi păru că o crede. 
Stevie se simţea de parcă plutea uşor deasupra întregii 
scene, ca într-un vis pe care-l tot avea, în care plutea dintr- 
o cameră în alta a casei vecinilor şi se uita la ei cum fac 
lucruri obişnuite. O fantomă în casa altcuiva. 

— Ce-o să facem acum? întrebă ea. 

Din nou, o întrebare teribil de bizară. Stevie cea din 
interior era capabilă să gândească. Stevie cea din afară se 
cuprinsese cu braţele şi spunea chestii bizare. 

— O să te duc înapoi la Minerva, spuse Larry. 

Pe drumul de întoarcere nu rostiră niciun cuvânt. 
Academia Ellingham trecea pe lângă ea ca imaginile dintr- 
un film. Nimic nu era real. La mare depărtare se auzi un 
sunet, ca o sfâşiere a aerului. Larry se aplecă în faţă şi se 


e 188 œ» 


uită în sus, când luminile elicopterului apărură şi aterizară 
pe pajişte. Venise ambulanţa, dar pacientul nu mai era. 

Îşi dorise să vadă un cadavru - dar nu pe acesta, nu 
cineva real. Nu tenişi cu vârfurile în sus la capătul acelor 
picioare, care cu numai câteva zile în urmă stătuseră 
aiurea pe vine pe podeaua camerei sale. Nu acele rotule - 
patele -, nu acel om real, care acum era nemişcat şi rece şi 
rămăsese undeva în urma lor, în întuneric. 

Când au ajuns la Minerva, Larry i-a spus lui Stevie să 
aştepte puţin, aşa că se supuse. El vorbi cu Pix în faţa uşii. 
Stevie o văzu pe Pix cum îşi punea mâna peste gură la 
auzul veştii, apoi veni la maşinuţă şi-o apucă de mâini. 

— N-am nimic, spuse Stevie. 

— Stevie! 

Larry se aplecă spre ea de pe partea şoferului, cu mâna 
pe acoperişul maşinuţei. 

— O să te rog să nu spui deocamdată nimic nimănui din 
casă. Doar pentru puţin timp. Ai înţeles? 

— Nu vrei să se stârnească panică şi ai nevoie să nu se 
apropie nimeni de zona crimei ca să poţi investiga ce s-a 
întâmplat, zise Stevie. 

— Exact, spuse Larry. Foarte bine, Stevie. 

— Stevie, spuse Pix. O să te duc la mine în apartament... 

— Dacă mă duci tu sus, ceilalţi o să-şi dea seama, zise 
Stevie. O să mă duc, pur şi simplu, la mine în cameră. Sunt 
OK. Mă descurc. 

Larry o aprobă dând din cap. 

— Face faţă foarte bine, spuse el. Du-te la tine în cameră 
şi bagă-te în pat, Stevie. Stai acolo liniştită şi o să mă 
întorc în curând să te iau. O să mai avem nevoie de tine. 

Înainte să păşească jos din maşinuţă, Stevie încercă 
terenul şi descoperi că nu-i tremurau picioarele. Pix se 
oferi s-o ia de umeri, dar o refuză. Odată intrată, camera 
comună îi păru luminată orbitor. Peretele roşu părea că 
vibrează, iar elanul de pe perete arăta de-a dreptul 
grotesc. Janelle nu mai era acolo, dar Ellie şi David erau 
tot pe canapea, cu tălpile lipite unele de altele, şi râdeau 
de ceva. La intrarea lui Stevie şi Pix, s-au oprit. 


e 189 œ» 


— Care-i treaba? întrebă Ellie. Hayes o să şi-o ia? 

— Nu, spuse încet Pix. 

David se uita la Stevie. Îl văzu cum îi înlătura expresia 
neutră şi încerca să-i pătrundă în gânduri. 

— Mă duc să mă culc, spuse Stevie întorcându-le 
spatele. 

David o urmări cu privirea. Apoi telefonul lui scoase un 
ciripit. 

— Cineva a văzut un elicopter, îi spuse el lui Pix. 

— Mi s-a părut mie că aud ceva ciudat, zise Ellie. 

— Pix, a aterizat cumva un elicopter? întrebă David. 

— Nu-i nimic, spuse Pix. 

Stevie se grăbi spre camera ei şi închise uşa. Se sprijini 
de ea, lovindu-se cu capul de cuier. O copleşi un val de 
greață şi se duse preventiv la coşul de gunoi, dar greaţa îi 
trecu. Urcă în pat complet îmbrăcată şi trase pilota peste 
ea. 

Şase au urcat pe munte şi-au rămas doar cinci. 

Poate că o să doarmă puţin... 

Şoc. Simţea cum alunecă în starea de şoc. Se ridică în 
capul oaselor. Hârtie. Avea nevoie chiar acum de hârtie. Se 
duse la birou şi luă caietul de anatomie. Trebuia să scrie 
totul acum, cât îi era proaspăt în minte. Ce văzuse? Ce 
ştia? Scrie tot, acolo, simplu, fără să te gândeşti la ce-ar fi 
putut să însemne. 

Se auzi o bătaie în uşă şi, înainte să apuce să răspundă, 
uşa se crăpă puţin. 

— Salut, spuse David. 

Pe chipul lui nu mai era nici urmă de umor. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu pot, spuse Stevie aplecându-se încruntată peste 
caiet. 

— Ce faci? 

— Nu. Pot. Vorbi. 

— Poftim? 

— Vorbitul îţi tulbură memoria, spuse ea iritată. 

— Ceva se întâmplă, spuse el. Sunt doar vreo două 
motive pentru care s-ar trimite aici un elicopter. În plus, 


e 190 œ» 


arăţi de parcă tocmai ţi s-au extras vreo trei kile de sânge. 
Ce naiba se petrece? 

— Nu pot, răspunse ea. Trebuie să scriu totul acum. 
Odată ce începi să vorbeşti despre ele, povestirile se pot 
modifica accidental, aşa că nu pot vorbi. Te rog, închide 
uşa şi lasă-mă. 

Mâna începu să-i tremure uşor. O strânse pumn ca s-o 
potolească şi şi-o băgă iute sub pilotă. David se trase încet 
înapoi şi închise uşa. 

Stevie îşi stoarse creierii. Fă o listă şi gata! Ce-ai văzut, 
Stevie? Îşi lăsă mâna să scrie. A început joi. 


e Mutat rampa şi echipamentul în grădină 
e Instalat maşinile de ceaţă 


Mai detaliat, Stevie. Aşază-le în ordine. 

* Acum câteva nopţi am intrat cu toţii în tunel. Noi. 
Nu. 

“Nei Eu am spart lacătul ca să putem intra 


Şi în casă, şi afară era zgomot. Auzi zumzetul 
elicopterului când acesta decolă, apoi voci în camera 
comună. Îşi puse căştile ca să înăbuşe zgomotul. 
Informaţia se răspândea şi în scurt timp avea să fie haos 
total. Trebuia să-şi adune gândurile acum. Când a fost 
sigură că notase tot ce ştia, rupse pagina. Apoi se ridică, 
îşi scoase haina roşie din dulap şi o puse pe ea, refugiindu- 
se în vinilinul ţeapăn ca într-o platoşă. In buzunarul stâng 
puse o pastilă de Ativan şi în cel drept puse lista 
împăturită. Apoi se aşeză pe marginea patului şi rămase 
aşa, cu mâinile în poală, până veni Larry s-o ia. 


Poate că trecuse o oră, Stevie nu era sigură. Timpul 
devenise alunecos. Stevie trecu prin camera comună ca o 
fantomă, fără să se uite la ceilalţi. Afară, luminile roşu- 


e 191 œ» 


albastre păreau să fie peste tot - sclipind printre copaci, 
reflectate pe cer, aruncând peste tot umbre stranii. 
Temperatura părea să fi scăzut brusc cu zece grade. Nate 
aştepta afară, cu Pix. Arăta cenuşiu şi inexpresiv. 

Larry îi duse pe Nate şi Stevie la Casa Mare. Cei doi 
stăteau unul lângă altul în maşinuţa de golf, în spatele lui 
Larry, încălzindu-se puţin unul de la celălalt. Sub portal 
era parcată o maşină de patrulare a Poliţiei Statale şi 
polițistul din ea introducea date într-un calculator. Alţi 
poliţişti erau înăuntru. Mai mulţi membri ai colectivului 
profesoral stăteau înghesuiți pe palier şi se uitau în jos. 
Maris şi Dash erau deja în hol, lângă şemineul imens. 
Maris plângea cu suspine şi Dash se holba absent la 
telefon. 

— Cred că s-ar putea să vomit, spuse Nate. 

— Respiră adânc, spuse Stevie luându-l de mână. Odată 
cu mine. 

Se aşeză cu el pe ultima treaptă a scării principale. 

— Secretul e ca expiraţia să fie mai lungă decât 
inspiraţia, spuse Stevie. Aşa că o să inspirăm cât număr 
până la patru, ne ţinem respiraţia cât număr până la şapte 
şi expirăm preţ de opt timpi. Hai şi tu cu mine. Număr eu. 
Unu, doi, trei, patru... 

Nate respiră cu Stevie, încetinind reacţia, încetinind 
frica. 

Asta era o chestie ciudată legată de anxietatea lui Stevie 
- când întâlnea pe cineva şi mai anxios decât ea, se calma. 
Descoperise acest lucru în urmă cu câţiva ani, când, într- 
una din rarele vacanțe ale familiei Bell, rămăsese blocată 
într-un lift de hotel împreună cu o persoană. Hotelul avea 
douăzeci de etaje. Stevie şi acea femeie urcaseră în lift la 
etajul opt. Uşile se închiseseră, liftul pornise în jos, apoi se 
prăbuşise brusc cam un etaj, se cutremurase şi se oprise. 
Lui Stevie aproape că-i ţâşnise inima din piept, dar când o 
văzuse pe femeie ţipând şi ghemuindu-se speriată într-un 
colţ al liftului, un sentiment nou pusese stăpânire pe ea. 
Femeia îşi petrecuse următoarea jumătate de oră pe 
podea, într-un colţ, cu ochii în lacrimi, tremurând ca varga. 


e 192 œ» 


Stevie o ajutase să nu-şi piardă minţile de spaimă, 
vorbindu-i tot timpul, iar când fuseseră salvate, femeia nu 
mai ştia cum s-o ridice în slăvi pe Stevie şi-i cumpărase de 
la cafeneaua din hol o brioşă imensă şi o cafea. 

Era posibil ca acesta să fie viitorul ei - să vorbească cu 
oameni care tocmai fuseseră martori la evenimente 
traumatizante. O să trebuiască să vorbească cu ei, să-i 
calmeze, să-i aducă în stare să poată vorbi. 

— Nate, spuse Stevie luându-l iar de mână. Care e 
cartea ta preferată? 

— Poftim? 

— Spune-mi care e cartea ta preferată. Nu te gândi prea 
mult, spune doar titlul unei cărţi care-ţi place. 

— Hobbitul. 

— Ce-ţi place cel mai mult la ea? întrebă Stevie. 

— Îmi place toată. _ 

— Dar dacă ar fi să alegi un singur lucru? Închide ochii 
şi gândeşte-te o clipă la Hobbit, apoi spune-mi ce-ţi place 
cel mai mult. 

Nate închise ochii şi trăsăturile i se mai relaxară puţin. 

— Uşa rotundă, spuse el. De la casa lui Bilbo. Am citit 
cartea când eram mic şi totdeauna m-am gândit la uşa 
aceea. 

— Grozav, spuse Stevie. Gândeşte-te la uşă. Gândeşte-te 
la Bilbo. Hai să mai respirăm. Inspirăm până la patru. 
Ţinem respiraţia până la şapte. Expirăm până la opt. 

După încă o clipă, Stevie văzu că Nate se mai liniştise un 
pic. Umerii i se mai relaxaseră, iar încordarea provocată 
de încercarea de a nu vomita se mai risipise. Expiră încă o 
dată, deschise ochii şi se uită la ea. 

— Aşa, spuse el, dând din cap. Aşa. Ce-o să se întâmple 
acum? Ce se întâmplă? Stevie, ce naiba se întâmplă? 

— O să ne întrebe ce am văzut, spuse Stevie. 

— N-am văzut nimic. Nici nu ştiu ce se petrece. Cică 
Hayes ar fi mort? 

— Mă refer la ce s-a petrecut în timpul zilei, răspunse 
Stevie. Trebuie să se stabilească înşiruirea faptelor. 

— Dar ce s-a întâmplat? Cum a murit Hayes? 


e 193 


— Nu ştiu, răspunse Stevie, deşi în mintea ei vedea din 
nou uşa chepengului din podeaua observatorului. 

O simţea în palmă, îi simţea greutatea, stând în echilibru 
instabil pe treapta subţire, cilindrică, a scării de fier. 

— Dar e foarte important să nu încerci să inventezi 
nimic, Fii cât mai clar şi gata. Spune numai ce ştii. 

— Asta e un sfat foarte bun. 

Larry stătea în faţa lor. Se lăsă pe vine şi-l studie pe 
Nate, apoi se uită la Stevie şi dădu din cap aprobator. 

— Fata asta e deşteaptă şi cu capul bine înfipt pe umeri. 
Poliţia trebuie să treacă în revistă evenimentele. 

Unul din poliţiştii statali l-a strigat pe Nate şi l-a chemat 
în salonul din faţă. Larry se aşeză lângă Stevie, pe scară. 

— Tu cum te simţi? întrebă el. 

— Am pus pe hârtie o parte din ce s-a întâmplat, spuse 
Stevie dându-i notițele. Cât de proaspăt am reuşit să le 
păstrez în minte. 

Larry citi cu atenţie pagina. Stevie îi urmări privirea 
cum trecea de la un rând la altul. 

— E foarte bine, spuse dându-i înapoi hârtia. Te descurci 
bine în circumstanţele astea. 

— Ştii ce s-a întâmplat? întrebă Stevie. 

Larry clătină din cap. 

— Nu ştii? zise Stevie. Sau nu poţi să-mi spui? 

— Te aşteaptă, spuse un poliţist apropiindu-se de Stevie 
şi conducând-o în biroul Pazei. 

Şi iat-o urmărind de aproape un caz, dând o declaraţie, 
făcând toate lucrurile pe care tânjea de atâta vreme să le 
facă. 

Nu trebuise decât să moară cineva. 


e 194 œ» 


17 


Poliţia a reţinut-o pe Stevie vreo jumătate de oră. 
Întrebările au fost exact cele la care Stevie se aştepta. 
Trecerea în revistă a evenimentelor zilei. Cine unde s-a dus 
şi la ce oră? Ce căuta Hayes în tunel? 

Adunarea de informaţii - ştia asta - trebuia să fie făcută 
la rece. Fără presupuneri. Fără ton prietenos. Se pun 
întrebările. Se stabileşte ordinea evenimentelor. Se face o 
documentare corectă şi rapidă. Încercă să răspundă clar, 
concis, dar complet. Fără înflorituri. Fără comentarii 
despre semnificaţia celor întâmplate. 

Când a terminat, Larry şi Nate o aşteptau ca să meargă 
înapoi la Minerva. Când au păşit afară, o dubă de 
investigaţii criminalistice traversa proprietatea. Pentru o 
clipă, duba o luă prin surprindere pe Stevie, care se simţi 
pe loc invadată de panică. Se gândi iar la chepeng. Dar cel 
mai probabil, toate locurile unde murea cineva fără o 
cauză evidentă trebuiau analizate de criminalişti. 

Luna era subţire ca un cârlig, iar bufniţele ţipau. 
Mirosul frunzelor de toamnă era purtat de vânt, iar Hayes 
era mort. A 


La întoarcerea lor, toată casa Minerva era în picioare. 
Intrarea ei şi a lui Nate parcă instaură un vid, de zici că 
toată conversaţia fusese suptă din încăpere. 

— Doamne, Dumnezeule! spuse Janelle, repezindu-se s-o 
îmbrăţişeze pe Stevie. Cum te simţi? Doamne fereşte! 
Chiar e mort? Stevie? Ce s-a întâmplat? 

Stevie se uită peste umărul lui Janelle la Ellie şi David. 
Erau cuibăriţi unul în altul într-un colţ al canapelei mov. 
Ellie era, practic, făcută ghem - nu plângea, dar privea în 
gol. David stătea lângă ea, ţinând-o cu blândeţe de umeri. 

Nate începu să chicotească. 

— Tu de ce dracu' te hlizeşti? îl repezi Ellie. 

— Habar n-am, răspunse Nate. 

— E din cauza şocului, El, spuse Pix. Râzi, Nate. N-ai 


e 195 


cum să-ţi controlezi reacţia. 

Nate începu să râdă şi mai tare, apoi începu să sughiţă. 

Stevie simţi cum somnul o învăluia, greu. Era perfect 
calmă, doar că era foarte obosită. 

— Mă duc să mă culc, spuse ea simplu. 

Ajunsă în camera ei, Stevie descoperi că se mişca foarte 
încet şi meticulos. În cele mai multe nopţi, doar îşi scotea 
hainele şi le arunca în sacul de rufe murdare. In seara 
asta, şi-a pus haina cu grijă pe umeraş, şi-a scos cu 
delicateţe fiecare braţ din mânecile tricoului şi şi-a scos 
pantalonii de parcă erau fragili. Le-a rulat pe toate şi le-a 
dat drumul cu atenţie în sac, apoi a cotrobăit pe fundul 
comodei, a scos pijamalele călduroase, primite de la 
şcoală, şi s-a îmbrăcat cu ele. 

Urcă în pat, cu lumina aprinsă, şi privi fix în faţă, cu 
telefonul strâns în mână, de parcă se aştepta să sune. N-o 
suna nimeni. Era doar ceva ce putea ţine în mână. 

Habar nu avea cât timp trecuse, când auzi o bătaie 
uşoară în uşă. La început, se hotărî s-o ignore, dar apoi se 
ridică şi deschise. 

Nu ştia cum, dar ştia că era David. 

— Am văzut lumina aprinsă la tine, spuse el încet. Pot să 
intru? 

Ea clipi, se scărpină la ceafă, apoi ridică din umeri şi 
lăsă uşa deschisă. El intră şi o închise. Stevie se aşeză pe 
podea, sprijinită de tăblia de la picioarele patului. El se 
rezemă de perete. Părul lui era un pic mai îmblânzit, iar 
expresia îi era neobişnuit de serioasă. 

— Ştii ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Ştiu că e mort, spuse ea. Asta-i tot. 

David strânse buzele gânditor şi-şi frecă un timp 
mâinile. Se duse până la biroul lui Stevie şi bătu o clipă 
darabana cu degetele pe marginea acestuia. Nu părea să 
fie atent la nimic. Se lăsă pe podea. Stevie fixă cu privirea 
partea de jos a pantalonilor lui de trening, fiindcă părea 
ceva ce putea fixa cu privirea fără probleme. Erau foarte 
vechi şi e posibil să fi fost cândva bleumarin-închis. Acum 
erau un gri-albăstrui spălăcit, iar pe un crac era scris 


e 196 œ» 


cuvântul YALE, cu litere albe, crăpate. 

— De ce ai spus mai înainte chestia aia că nu poţi să 
vorbeşti? întrebă el în cele din urmă. 

— Fiindcă nu te poţi bizui pe declaraţiile martorilor, 
răspunse ea. 

— Crezi că oamenii o să-i mintă pe poliţişti? 

— Nu, răspunse ea. Nu e vorba de asta. Oamenii nu ştiu 
ce-şi amintesc. Nu că mint, dar se înşală în privinţa a ceea 
ce cred că au văzut. Fiinţele umane nu sunt deloc capabile 
să  estimeze corect timpul, distanţa şi durata 
evenimentelor, mai ales când sunt speriate sau stresate. 
lar pe întuneric e şi mai grav. Dar cel mai rău e când 
martorii încep să vorbească între ei. De cum începi să 
vorbeşti cu cineva, povestea din mintea ta se schimbă. 
Memoria umană e rescrisă exact ca memoria unui 
calculator. Primeşti doar fişierul cel mai recent actualizat. 
Motiv pentru care, dacă vezi vreun accident, trebuie să 
documentezi imediat experienţa, în scris sau altfel, fără să 
vorbeşti cu altcineva. Aceea va fi relatarea cea mai clară. 
S-ar putea să nu fie adevărul pur, dar măcar n-o să te îneci 
într-un ocean de erori. 

Explicaţia curse lin de pe buzele ei, de parcă aşteptase 
toată viaţa să o spună cuiva. li veni perfect formată. Acum, 
că vorbea despre infracţiuni într-un mod ipotetic, corpul i 
se mai încălzi puţin şi simţurile îi reveniră la viaţă. 

— Poftim? spuse David. 

Stevie se uită în jur, căutând o modalitate prin care să-i 
explice. Singurele obiecte pe care le putea folosi pentru 
exemplificare erau pixuri şi agrafe de birou. Erau de-ajuns. 
Scoase capacele de la câteva pixuri. 

— Să zicem că are loc un jaf, spuse ea, şi avem o maşină 
pentru fugă şi mai mulţi hoţi înarmaţi. Martorul Unu poate 
că-şi aminteşte trei hoţi, doi cu măşti şi unul cu fes, şi o 
maşină neagră. 

Puse pe podea un capac negru şi două agrafe de birou. 

— Poate că Martorul Doi îşi aminteşte patru hoţi, toţi cu 
măşti, şi o maşină albastră. 

Mai adăugă două agrafe şi înlocui capacul negru cu unul 


e 197 œ» 


albastru. 

— Şi poate că i s-a părut că vede o motocicletă. 

Împinse pe lângă capac o rolă de scoci. 

— Martorul Trei e sigur că erau trei hoţi, continuă ea, 
luând de pe podea o agrafă. Unul purta o mască şi fes, iar 
maşina era verde. N-am pix verde, aşa că... în fine. 
Martorul Trei e sigur de ce a văzut. Asta e important - 
oamenii care cred că au memorie bună sunt uneori cel mai 
puţin credibili, dar sunt cei care aproape sigur îi vor 
influenţa pe ceilalţi. Şi acel martor spune atunci că 
motocicleta era cu maşina verde. 

— Motocicleta e banda de scoci? întrebă David. Iar 
maşina verde e capacul albastru? 

— Ideea e, spuse Stevie, că acum, după ce Martorul Unu 
a vorbit cu Martorul Trei şi Martorul Trei pare foarte sigur 
pe ce a văzut, Martorul Unu s-ar putea să se gândească 
mai bine şi să vadă retrospectiv trei hoţi cu fesuri, nu cu 
măşti. Acum Martorul Doi pune la îndoială măştile văzute 
şi crede că, de fapt, maşina era verde. Iar unul dintre hoţi 
era foarte înalt. Martorul Trei susţine că toţi erau înalţi şi 
că motocicleta era cu maşina verde. 

David se dădu un pic mai aproape ca să studieze 
aranjamentul. De fapt, ajunsese foarte aproape. 

— Bun, spuse el încet. Dar ce s-a întâmplat, de fapt? 

— Poftim? 

— Erau trei sau patru hoţi? întrebă el. Maşina era 
albastră, neagră sau verde? A fost implicată şi o 
motocicletă sau nu? 

— Ideea e... repetă Stevie. 

— Şi ăsta care martor era? întrebă el întinzând mâna 
după o agrafă de birou. 

O puse în palma ei. Avea mâna caldă. 

Parcă nici nu-i venea să creadă că tocmai văzuse 
cadavrul lui Hayes întins pe jos în tunel. Văzuse tălpile 
unor tenişi, îi văzuse pielea marmorată... 

Nu te gândi la asta. Nu o face să devină reală. 

În schimb, altceva îşi făcea loc în mintea ei. Mă rog, nu 
în minte. În alte părţi ale ei. Mintea îi era deposedată rapid 


< 198 » 


de orice gânduri raţionale. Ea şi David se poziţionau pe 
nesimţite tot mai aproape unul de altul, milimetru cu 
milimetru. 

Oare chiar avea să se întâmple asta? 

Ultimii centimetri dintre ei au fost acoperiţi rapid şi 
David îşi apăsă buzele de ale ei. Stevie simţi cum i se 
relaxează trupul şi o învăluie o căldură confortabilă. Se 
lăsă pe-o parte pe podea, iar David o urmă, sprijinindu-se 
într-un cot. O săruta cu multă delicateţe, apăsându-şi 
buzele pe gâtul ei, gâdilându-i urechea, iar ea îi răspundea 
înfometată la sărut. El se întinse pe podea şi, spre propria 
ei surprindere, Stevie se trezi că se rostogoleşte peste el. 

Fiecare neuron din creierul ei spunea nu face asta - o să 
se sfârşească prost. Era David, şi David avea ceva teribil 
de iritant, şi locuia deasupra ei şi cineva tocmai murise. Ea 
tocmai văzuse un cadavru. 

Dar probabil că exact lucrul ăsta o şi împingea să 
continue. Acel lucru care o umplea cu un fel de emoție 
bizară, năvalnică şi cu nevoia de a face ceva, orice, absolut 
orice. Ea îi sărută curba ciudată a nasului, fruntea înaltă şi 
apoi reveni la gură. Şi-au schimbat poziţia, rostogolindu-se 
către şemineu. Stevie a simţit cum se loveşte cu spatele de 
panoul cu documentarea cazului şi şi-a dat seama că 
probabil a îndoit puţin cartonul, dar nu i-a păsat. Nu i-ar fi 
păsat nici dacă s-ar fi deschis podeaua şi ar fi înghiţit-o, 
nici dacă ar fi fost trasă în sus pe hom de o forţă 
necunoscută. Avea mâinile înfipte în părul lui, iar el 
mormăia ceva ce ea nu prea reuşea să desluşească. 

— Salut. 

Era o voce complet diferită şi venea dinspre uşă. Cei doi 
se opriră din rostogolit şi, pentru o clipă, rămaseră 
nemişcaţi. 

Stevie îşi dădu seama că transpira şi că David gâfâia, iar 
inima lui bătea lipită de a ei. Dădu capul pe spate şi se uită 
la silueta inversată a lui Pix. 

— Poate că ar fi cazul să te duci la tine în cameră, spuse 
ea, nu fără blândeţe. 

— Corect, răspunse David rostogolindu-se cu grijă de pe 


< 199 + 


Stevie şi ridicându-se în picioare, cu spatele la Pix. Corect. 
Plec chiar acum. 

Pix se dădu înapoi ca să-i facă loc să iasă. 

— Încearcă să dormi puţin, spuse ea după plecarea lui 
David. Ai nevoie de ceva? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Stevie cu o voce străină, 
piţigăiată. Am tot ce-mi trebuie. Mersi, Pix. 

— Bine. Mă găseşti sus. 

Stevie rămase pe loc câteva clipe, uitându-se în tavan, 
unde un fluture de noapte se izbea neajutorat de bec. Apoi, 
foarte încet şi meticulos, se izbi cu ceafa de podeaua de 
lemn. 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 

INTEROGATORIU LUAT DE AGENIUL SAMUEL 
ARNOLD 

FLOREI ROBINSON 

17 APRILIE 1936, 12:45 p.m. 

LOCUL: PROPRIETATEA ELLINGHAM 


SA: Aş vrea să trecem în revistă ce s-a întâmplat luni. 
Sunteţi de acord? 

FR: Desigur. 

SA: Sunteţi aici, la reşedinţa Ellingham, de două 
săptămâni? De pe 4 aprilie? 

FR: Da. 

SA: Îi vizitaţi cu regularitate? 

FR: Da. 

SA: Şi locuiţi în New York City. Acolo aţi cunoscut-o 
pe doamna Ellingham? 

FR: Ne-am cunoscut acum nouă ani. 

SA: Unde v-aţi cunoscut? 

FR: La o ocazie socială. 

SA: Ce fel de ocazie socială, domnişoară Robinson? 

FR: Un salon literar. 

SA: Un salon literar? 

FR: Da. 

SA: Unde avea loc acest salon literar? 


e 200 œ» 


FR: În New York City. 

SA: Era cumva, de fapt, un stabiliment unde se 
consuma alcool, domnişoară Robinson? 

FR: Ce importanță are? 

SA: Trebuie să ne facem o imagine clară a 
persoanelor cu care avea contact doamna Ellingham. 
Vrem să ştim dacă nu e posibil să fi cunoscut pe undeva 
pe cineva care i-ar fi vrut răul. Alcoolul e acum legal, 
aşa că nu ne pasă ce aţi făcut cu nouă ani în urmă. 

FR: Vă asigur, acest stabiliment era plin cu oameni 
de cea mai bună calitate. 

SA: Acum nouă ani, stabilimentele pentru consumul 
de alcool erau pline totodată şi de infractori, 
domnişoară Robinson. Erau, prin definiţie, conduse şi 
aprovizionate de infractori. 

FR: Nici pe departe genul de infractori care... nu era 
acelaşi lucru. 

SA: Înţeleg. Haideţi să vorbim acum despre relația 
dumneavoastră cu familia. Sunteţi considerată cea mai 
apropiată prietenă a doamnei Ellingham, aşa e? 
Petreceţi foarte mult timp cu ei aici, în Vermont. 
Personalul spune că sunteţi aici cam tot atâta timp cât 
sunt şi soţii Ellingham. 

FR: Cred că se poate spune asta, da. 

SA: Sâmbătă, pe 11, a avut loc o petrecere la 
reşedinţă. A fost o petrecere mică sau mare? 

FR: O petrecere mică. Acum, Că s-a deschis şcoala, 
petrecerile sunt foarte mici. 

SA: Cine a participat? 

FR: Eu, Leo... 

SA: Leonard Holmes Nair. Pictorul. 

FR: Da. Maxine Melville, actrița, şi soțul ei, John 
Porter. Unul sau doi parteneri de afaceri de-ai lui 
Albert, dar n-au stat prea mult. 

SA: Se pare că majoritatea oaspeţilor au plecat din 
casă duminică. Dumneavoastră cât intenţionaţi să mai 
rămâneţi? 

FR: Până când simţeam că era timpul să plec. 


e 201 œ» 


Invitaţiile mele sunt pe termen nelimitat. 

SA: Ce ați făcut duminică? 

FR: Albert lucra, afară ploua, aşa că am petrecut o 
bună parte din zi în salon, cu Iris şi Leo. Lucrează la un 
nou tablou. 

SA: Altceva? 

FR: Ne-am jucat puţin cu Alice. Apoi am făcut o baie 
lungă. 

SA: lar seara? 

FR: Am stat de vorbă cu Iris şi Leo până târziu. Poate 
un pic prea târziu. Dimineaţă nu mă simţeam prea bine. 

SA: Dimineaţă, doamna Ellingham v-a căutat ca să vă 
invite să veniţi cu ea la plimbare cu maşina, corect? 

FR: Da. A venit la zece, la mine în cameră. Eram încă 
în pat. Aveam o durere de cap cumplită. l-am spus... 


[Tăcere] 


SA: Vă ascult. 

FR: Îmi cer scuze. 

SA: Nicio problemă, aştept. 

FR: l-am spus că nu mă simţeam bine şi să se ducă 
singură. Dacă aş fi mers cu ele... 

SA: Deci nu v-aţi dus la plimbare fiindcă vă durea 
capul. 

FR: Ar fi trebuit să merg cu ele. Ar fi trebuit să merg 
cu ele. 

SA: La ce oră v-aţi dat jos din pat? 

FR: Menajera mi-a adus ceva de mâncare pe la 
amiază. Am pus-o să-mi pregătească baia. Mi-am 
petrecut restul zilei la mine în cameră, citind. 

SA: În seara aceea v-aţi dus în budoarul doamnei 
Ellingham. De ce? 

FR: Am auzit agitaţie. Am vrut să mă uit pe geam. 
Fereastra lui Iris dă spre grădina din faţă. 

SA: La fel şi alte ferestre. 

FR: Păi, ştiam că de la geamul ei se vede totul. Am 
intrat doar ca să mă uit. Eram neliniştită. 


e 202 » 


SA: E ceva obişnuit să intraţi în budoarul personal al 
doamnei Ellingham în lipsa ei? 

FR: Intru tot timpul în budoarul lui Iris. 

SA: Chiar şi în lipsa ei? 

FR: Da. Am permisiunea să-i folosesc lucrurile. 

SA: Doamna Ellingham le dădea şi altora acces liber 
în spațiul ei intim? 

FR: Habar n-am. 

SA: Uneori nu-i dădea voie nici menajerei ei 
personale să intre în budoarul ei. 

FR: Eu nu sunt menajeră. 

SA: De obicei încuia uşa, nu? 

FR: Eu am cheie. Aveţi un foc, ca să-mi aprind ţigara? 

SA: Sigur. 


[Pauză] 


SA: Deci aţi intrat în budoarul personal al doamnei 
Ellingham folosind propria dumneavoastră cheie? De 
când aveţi cheia? 

FR: Aăă, nu mai ştiu. De ceva vreme. 

SA: Mi se pare ciudat că ați pierdut timp să intrați 
într-o încăpere încuiată ca să vă uitaţi pe geam. 

FR: Poate că vi se pare ciudat... dar aşa s-a 
întâmplat. 

SA: Cât aţi stat în încăpere? 

FR: Nu ştiu. Am pierdut noțiunea timpului. 

SA: Estimativ, aşa. 

FR: Să zicem... un sfert de oră? 

SA: Şi apoi, cineva a venit şi v-a chemat. Ruth, 
menajera. Spune că v-a căutat şi v-a găsit la ora opt 
cincizeci. Că v-a strigat, dar n-aţi răspuns. 

FR: N-am auzit-o. 

SA: Era chiar pe coridor. 

FR: Eram foarte absorbită. 

SA: Doamna Ellingham ţine în camera aceea nişte 
obiecte foarte valoroase. 

FR: Majoritatea lucrurilor ei sunt valoroase. Tot ce e 


e 203 œ» 


în casa asta e valoros. Nu e totul sub cheie. 

SA: Aveţi dreptate, domnişoară Robinson. Dar în 
camera aceea sunt nişte obiecte de o valoare ieşită din 
comun. Nu de aceea e în mod normal încuiată? 

FR: Bineînţeles. 

SA: Nu sunteţi la fel de bogată ca doamna Ellingham, 
aşa-i, domnişoară Robinson? 

FR: Foarte puţini sunt. 

SA: Nu sunteţi bogată, aşa-i? Asta voiam să vă întreb. 

FR: Mă ofensează această întrebare. Cea mai bună 
prietenă a mea e... 

SA: Punem aceste întrebări tocmai pentru că cea mai 
bună prietenă a dumneavoastră a dispărut. Nu e nicio 
ruşine să nu fii bogat, domnişoară Robinson. Vreau 
doar să spun că proveniţi din medii diferite. 

FR: Mi-ar da orice. Orice. Iris e cea mai generoasă 
persoană din lume. Uitaţi-vă la şcoala asta! Au construit 
o scoală la care copiii să poată merge gratis! li invită în 
casa asta! 

SA: Sunt foarte generoşi. Dar haideţi să revenim la 
subiect. Ce traseu aţi ales ca să ajungeţi în camera 
doamnei Ellingham? 

FR: Traseu? 

SA: N-aţi coborât pe scara principală. 

FR: Nu, am luat-o pe scara laterală. 

SA: Pe scara servitorilor? 

FR: Da. 

SA: De ce nu pe calea cea mai directă - pe scara 
principală? 

FR: Nu ştiu. 

SA: Şi n-aţi auzit pe nimeni strigându-vă? 

FR: Nu. 

SA: Domnişoară Robinson, aş fi zis că în acel moment 
ați fi fost mai atentă ca oricând şi aţi fi auzit că vă 
striga cineva. Aţi petrecut tot acel timp uitându-vă pe 
fereastră şi atât? 

FR: Eram tulburată. 

SA: Dar aţi auzit-o pe menajeră când a ciocănit la 


e 204 œ» 


uşă. 

FR: Da. 

SA: Spune că v-a luat ceva timp să răspundeți la uşă. 

FR: Eram tulburată. Tocmai auzisem că cea mai bună 
prietenă a mea a dispărut. Asta am făcut şi punct. Nu 
ştiu de ce. 

SA: Sunt foarte multe lucruri de valoare în camera 
aceea. 

FR: De ce tot menţionaţi cât valorează lucrurile ei? 

SA: Pentru că a dispărut şi cineva cere o mulțime de 
bani ca s-o elibereze. 

FR: Prietena mea cea mai bună a dispărut. De ce imi 
faceți asta? 

SA: Trebuie să clarific faptele petrecute. 

FR: Ce fapte? 

SA: Trebuie să ştiu de ce erati în camera ei. 

FR: Tocmai v-am spus. Ar trebui să le căutați pe cele 
două, nu să mă luaţi pe mine la întrebări. 

SA: Aproape toți poliţiştii de pe o rază de o sută de 
mile le caută. Şi încă şi mai mulți dincolo de acea rază. 
În fiecare oraş de pe Coasta de Est. Dar ceea ce vreau 
să aflu acum de la dumneavoastră e ce aţi făcut în acele 
cincisprezece minute petrecute în budoarul doamnei 
Ellingham. 

FR: V-am spus... 

SA: V-aţi uitat pe fereastră. 

FR: Da. 

SA: Domnişoară Robinson, daţi-mi voie să fiu cât se 
poate de clar: nu e momentul să minţiţi. In fiecare 
secundă pe care o irosiți minţind, Iris Ellingham şi Alice 
Ellingham ar putea fi în pericol. Când mințiţi, le puneţi 
în pericol şi vă puneţi şi pe dumneavoastră în pericol. 

FR: Dar nu... 

SA: Auzeaţi cum vă strigă cineva de pe coridor. Casa 
era cuprinsă de haos. Nu era absolut nimic de văzut 
afară. Era întuneric şi ceaţă. 

FR: Știu asta. 

SA: Deci aţi petrecut cincisprezece minute uitându-vă 


e 205 œ» 


la nimic? 

FR: Mai mult sau mai puţin, dar da. 

SA: Ştim şi noi câte ceva despre dumneavoastră, 
domnişoară Robinson. Știm că eraţi animatoare la 
Carmine's, barul ilegal de pe Twenty-Ninth Street. 
Carmine's era proprietatea lui Bill „Barosanul” 
Thompson, şeful mafiot. Lucraţi direct pentru el. _ 

[PASA] REDACTAT DIN CAUZA INVESTIGAŢIEI IN 
DESFĂŞURARE. VEZI DOSARUL 248B-2] 

FR: Treaba mea era să cânt, să distrez, să vorbesc cu 
clienţii. Era o slujbă care presupunea socializare, iar 
Iris şi cu mine ne-am împrietenit fiindcă ne-am plăcut. 

SA: Una dintre cele mai bogate femei din America şi 
o animatoare de bar ilegal. 

FR: Am cunoscut o mulțime de oameni importanţi la 
Carmine's. Jumătate din inalta societate din New York 
intra pe uşa aia. Artişti. Scriitori. Actori şi actriţe. 
Politicieni. Poliţişti. Îi vedeam pe mulţi dintre ei acolo. 

SA: Bill „Barosanul” Thompson e implicat şi în 
operațiunile de trafic ilegal de bunuri din Canada. Se 
ştie că acoliții lui sunt prin zona asta. S-ar putea să ştiţi 
asta în urma faptului că un alt agent FBI frecventează 
această familie. 

FR: Credeţi că George Marsh vorbeşte despre munca 
lui? Orice-ar face pentru voi, e mormânt în privinţa 
asta. Iar cu Bill n-am mai vorbit de ani de zile. Sunt aici 
ca s-o vizitez pe prietena mea, Iris, iar prietena mea a 
dispărut. 

SA: Trebuie să fie tare bine să ai prieteni bogați. 

FR: E bine să ai prieteni, indiferent câţi bani au. Iris 
e prietena mea şi ar fi prietena mea şi dacă ar fi săracă 
lipită pământului. Vreti să ştiţi ceva despre Iris? Mă 
face să râd. 

SA: Vă face să râdeţi? 

FR: Exact. Şi nu e deloc ușor. Eu şi Iris suntem 
prietene, prietene adevărate. O înţeleg. Aş face orice 
pentru ea. Nu ştiţi ce a însemnat pentru ea mutarea 
aici. Ducea o viaţă extraordinară la New York. Iris e 


e 206 » 


sportivă, ştiaţi? S-o vedeţi cum înoată! Scrie. Asta 
stiati? A scris un roman întreg. L-am citit. E bun. Nu-l 
arată nimănui fiindcă crede că nu ar fi luată în serios, 
deoarece e privită drept soția lui Albert Ellingham şi 
atât. Dar e mult mai mult de-atât. N-ar fi trebuit 
niciodată să ajungă să trăiască în vârful muntelui ăstuia 
nenorocit, dar mai e şi foarte loială, aşa că a susţinut 
şcoala asta fiindcă era visul lui Albert. N-o cunoaşteţi 
pe Iris. Eu, da. Are nevoie să se simtă stimulată... 
SA: Şi cum obține această stimulare aici? 


[Tăcere] 


SA: Domnişoară Robinson... 

FR: V-am spus tot ce ştiu. Nu mai am nimic de 
adăugat. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să-mi ajut 
prietena, dar conversaţia asta nu ajută la nimic. Aş 
merge până la capătul pământului pentru femeia asta şi 
pentru Alice. Aşa că ce-ar fi să vă duceti să le căutaţi? 
Fiindcă dacă n-o s-o faceţi, jur pe ce am mai sfânt că 
urc în maşină şi nu mă las până nu le găsesc. Încercaţi 
numai să mă opriți. 


In teroga toriu încheiat la ora 13:13 


e 207 œ» 


18 


Dovezile erau împrăştiate pe toată podeaua - agrafele de 
birou şi capacele de pix. O rază de soare ilumina o 
adâncitură pe care o făcuse în panoul cu documentarea 
cazului. 

Venise dimineaţa şi adusese cu ea realitatea. Şi 
întrebări. O mulţime de întrebări, care îi dansau în minte 
învârtindu-se în cercuri. 

Întrebările, în ordine aleatorie: 

Ce-o să spună presa despre ultimul deces de la 
Academia Ellingham, care are deja o reputaţie sinistră? 

Stai aşa, lasă presa - ce-o să spună despre asta părinţii 
ei? Școală de fiţe reuşeşte să omoare un elev. Dar despre 
faptul că ea fusese de faţă? 

Oare o să se închidă şcoala? 

Poate pentru câteva zile. Doar n-aveau s-o închidă de tot 
din cauza asta, nu? 

De ce gândea aşa? Cineva murise. Hayes era mort. 

Fiindcă asta fac creierele. Gândesc. Podul în care 
creierul ei păstra tot era plin de lucruri noi şi bizare pe 
care ea nu reuşise încă să le studieze şi să le clasifice. 
Stevie nu putea să se simtă vinovată pentru gândurile ei şi 
nici nu putea să acorde atenţie tuturor gândurilor ei. 
Învăţai asta în timpul şedinţelor de terapie pentru 
gestionarea anxietăţii - gândurile pot să vină, dar nu e 
obligatoriu să urmăreşti şirul fiecăruia dintre ele. Într-un 
fel, era opusul unei anchete temeinice, în care trebuia să 
verifici şi să analizezi fiecare indiciu. 

Rămase o vreme cu faţa înfundată în pernă, în timp ce 
capul îi zvâcnea uşor. Încă mai avea în gură un gust ciudat, 
gust de... 

De afară se auzeau voci străine şi din când în când 
cârâitul unei staţii. Reuşi să-şi ridice faţa din culcuşul 
moale şi sigur al pernei şi se frecă la ochi. 

Hayes. Se întâmplase cu adevărat. Murise cu adevărat. 
Hayes murise şi îi găsiseră cadavrul. Iar reacţia ei fusese 


e 208 » 


să se întoarcă acasă şi să se giugiulească cu David. Totul 
era prea real, prea brusc, emoţiile ei se uneau toate într-un 
nod de groază şi tremurat şi greață şi jenă. 

Concentrează-te! 

Un timp, creierul ei pluti în jurul evenimentelor. Hayes 
era pe jos, deja mort. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Se 
uită cu ochiul minţii în jur, prin mica încăpere din capătul 
tunelului. Privi atent rafturile goale de pe pereţi. Hârşâi 
podeaua de piatră cu talpa pantofului. Ridică privirea în 
susul scării, către trapa care ducea în observator... 

Cam patru metri înălţime. Dacă te prăbuşeai de la 
distanţa aia pe piatră, te făceai praf. Puteai să şi mori. 

Stevie văzu scena în minte. Ea urcase acolo. Închisese 
trapa după ea. Oare Hayes urcase ca să vadă ce era pe- 
acolo? Poate că făcuse un pas greşit în beznă şi căzuse 
prin deschizătură. 

De ce se dusese Hayes înapoi? Probabil ca să filmeze 
ceva. Dar pentru asta, el ar fi luat, probabil, pe cineva cu 
el. Era clar că a vrut să se ducă acolo singur. Îl văzu 
îndepărtându-se cu spatele, încercând să scape de ei ca să 
se strecoare înapoi. 

Dar nu se înapoiase în grădină. Se dusese tocmai până 
la drumul de serviciu şi o luase prin pădure, până la tunel. 
Se întorsese acolo şi murise. 

Pe perete-o ghicitoare... 

Aproape că uitase de asta, de teroarea care o trezise cu 
câteva nopţi în urmă. Nu se putea să nu fi visat toată faza. 
Se gândea la crime şi moarte şi tuneluri şi la Maestrul 
minciunilor, iar creierul ei a proiectat totul pe perete. 

Nu? 

Stevie se întinse pe spate şi făcu exerciţii de respiraţie 
câteva minute, cu expiraţii mai lungi decât inspiraţiile, 
ducând aerul până jos, în abdomen. 

Încă mai simţea pe piele un miros de gel de duş sau 
şampon moscat. David. 

Mai era şi asta. În oricare altă zi, acesta ar fi fost unicul 
eveniment. Azi, abia dacă intra în top zece. 

— Bun, îşi spuse ea. Acum. Bun. Acum. Ridică-te. Acum. 


e 209 œ» 


Se ridică. me 

La scurt timp după aceea, spălată şi îmbrăcată în 
pantaloni subțiri şi largi de trening şi hanoracul ei negru, 
Stevie îşi făcu apariţia în camera comună. Janelle şi Nate 
erau la masă, amândoi încă în pijamale. Pix vorbea la 
telefon în bucătărie. David stătea pe canapea în nişte blugi 
jerpeliţi şi un tricou Henley maro. Avea părul ud, câteva 
bucle îi erau turtite pe frunte. La intrarea lui Stevie, el 
ridică privirea spre ea - o privire directă, stăruitoare, 
lipsită de veselie. Părea să o măsoare din priviri, 
remarcându-i prezenţa. 

Nu erau prea multe de spus, câteva saluturi mormăite, 
câteva înclinări din cap. Ce se spune când îţi moare 
colegul de casă, chiar dacă nu-l cunoşti prea bine? Chiar 
dacă ce ştiai despre el nu-ţi prea plăcea? 

Se spun foarte puţine. 

Apăru Ellie, îmbrăcată în izmene lungi, pătate de 
vopsea, dintr-o țesătură cu carouri în relief, şi un tricou 
imens, rupt, cu numele unei trupe franţuzeşti pe el, şi 
jambiere lungi, trase în sus pe braţe. Avea ochii foarte roşii 
şi umflaţi. Se lăsă să cadă pe canapea lângă David, se 
strânse ghem şi-şi puse capul în poală la el. David îşi puse 
absent mâna pe părul ei încâlcit. 

Stevie simţi cum o cuprinde o senzaţie de greață. Oare 
aveau să vorbească despre ce se întâmplase? Şi dacă da, 
ce-o să spună? Poate că n-o să vorbească niciodată despre 
asta. Poate că ce se întâmpla în nopţi cum fusese noaptea 
trecută nu se punea la socoteală. 

La acest gând, ceva se prăbuşi în adâncul ei. Se uită 
ţintă în cafea. Avea gust amar, neplăcut, dar era fierbinte 
şi, când o bea, simţea şi altceva decât stinghereală. Aşa că 
a băut-o. 

— Stevie, spuse Pix intrând în încăpere. Era Larry la 
telefon. Trebuie să vorbească iar cu tine sus, în Casa Mare. 
O să vină el să te ia. 

Janelle o privi speriată. Nate se albi la faţă. 

— E normal, spuse Stevie. Aşa face poliţia. Trebuie să 


e 210 œ» 


pună aceleaşi întrebări de mai multe ori ca să obţină 
informaţii cât mai clare. 

— Toţi ceilalţi trebuie să rămâneţi aici, spuse Pix. 

— Toată ziua? întrebă Ellie din poală de la David. 

Vocea ei avea tonul acela înfundat care apare după ce ai 
plâns mult. 

— Deocamdată, răspunse Pix. O să vină nişte terapeuti, 
în caz că simţiţi nevoia să vorbiţi despre ce s-a întâmplat. 

David îşi dădu ochii peste cap. 


Nu după multă vreme, Stevie şi Larry ajungeau la Casa 
Mare, unde găsiră două maşini de la poliţia statului 
Vermont parcate sub portalul de la intrare. 

— Spune doar ce ştii, zise Larry. Spune-le adevărul şi 
gata. 

— Ştiu, răspunse Stevie. 

— Cum te simţi? 

— Cred că sunt OK. Poate că încă nu am procesat ce s-a 
întâmplat. Asta e rău? 

— Nu e nici bine, nici rău. Pur şi simplu, este. O să 
descoperi asta dacă te hotărăşti să urmezi această cale. 
Trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ai auzit 
tu că ar trebui să fie. 

Era unul dintre cele mai înțelepte lucruri pe care i le 
spusese vreodată un adult lui Stevie. 

Odată intrată, Stevie crezu că avea să se ducă în camera 
pazei, în schimb Larry o conduse către uşa din stejar masiv 
care ducea spre biroul lui Albert Ellingham. 

— Aici? întrebă ea. 

— Aici poartă detectivul discuţiile cu oamenii, zise el. 
Răspunde la întrebări şi atât. O să te descurci. 

Un detectiv, de data asta. Nu un poliţist în uniformă. 

Două scaune de piele erau aşezate lângă imensul 
şemineu din marmură roz, cu înfiorătorul covor-trofeu, din 
piele de animal, întins între ele. Într-unul din scaune stătea 
scriind într-un carneţel o femeie minionă, îmbrăcată într- 
un costum gri. 

— Stephanie? spuse ea consultând carneţelul. Sunt 


e 211 œ» 


detectiv Agiter. Vino şi ia loc. 

Stevie se aşeză pe scaunul din faţa ei, unul dintre 
scaunele care-i aparținuseră lui Albert Ellingham, 
personal. Deşi era foarte vechi, pielea încă era în stare 
foarte bună şi avea o uşoară elasticitate confortabilă. 
Acesta era locul unde stătea şi de unde-şi conducea 
imperiul, gândindu-se la soţia şi fiica lui pierdute. 

Detectivul Agiter era o paletă de tonuri neutre atent 
selectate. Avea mâini lungi, elegante. Părul negru era dat 
pe spate şi adunat într-un coc strâns, cu fiecare fir perfect 
aliniat şi lipit de cap. Dar Stevie îi admira cel mai mult 
pantofii, care erau negri, plaţi şi perfect banali. Chipul ei 
avea o împietrire studiată. Nu trăda nimic, niciodată. 
Stevie simţi că trebuia neapărat să înveţe să stăpânească 
şi ea expresia aceea. Aşa arăta un detectiv. 

— O să înregistrez această discuţie, spuse ea, punând un 
reportofon digital pe măsuţa Art Deco dintre ele. 
Interogatoriul cu Stephanie Bell, sunt detectivul Fatima 
Agiter, duminică, 10 septembrie, ora nouă patruzeci şi 
cinci. Aşa. Cum vrei să-ţi spun? Stephanie sau Stevie? 

— Stevie. 

— Stevie, ai luat parte la filmarea unor secvenţe despre 
răpirile din familia Ellingham. A cui a fost ideea filmului? 

— A lui Hayes. 

— Tu cum ai ajuns să participi? 

— A venit şi m-a rugat să-l ajut să-l facă. 

— Şi de ce te-a rugat pe tine? întrebă detectivul. 

— Fiindcă ştiu foarte multe despre asta. 

— Te referi la răpirile celor două fete Ellingham? îi ceru 
detectivul să clarifice. 

Stevie dădu din cap aprobator şi se dojeni în sinea ei. 

Era vorba că ai să vorbeşti clar. Asta nu e clar. 

— Ştiu foarte multe despre cazul Ellingham. Am venit 
aici ca să-l studiez. Infracţiunea... tot istoricul ei. 

— Deci Hayes a vrut să facă un serial despre răpirile 
celor două fete Ellingham şi a apelat la tine fiindcă tu ştii 
despre ce e vorba. Şi pe Nathaniel l-ai rugat să se implice 
fiindcă e scriitor? 


e 212 œ» 


— Hayes m-a rugat să-l întreb, spuse Stevie. 

— Deci, se pare că Hayes aduna un grup de oameni, 
fiecare cu domeniul lui de expertiză. Mai erau în grup 
Maris Coombes, care are experienţă teatrală, şi Patrick 
Dashell, care e student la cinematografie. Şi împreună, ca 
grup, aţi făcut acest proiect. 

— Corect, spuse Stevie. 

— Cum aţi intrat în tunel? 

Inima lui Stevie stătu o clipă. 

— Am descuiat lacătul, spuse ea. 

— Cum l-ai descuiat? 

— L-am spart, spuse Stevie. 

Detectivul ridică una dintre sprâncenele ei îngrijite - 
singura sa reacţie pe parcursul întregului interogatoriu. 

— L-ai spart? întrebă ea ca să fie sigură. 

— Exact, spuse Stevie. 

N-avea rost s-o dea cotită. A spart un lacăt. Adio, 
Ellingham. A fost frumos. 

— De unde ştii să spargi lacăte? 

— De pe YouTube, răspunse Stevie ridicând din umeri. 

Ridicase din umeri ca să dea de înţeles că nu era mare 
lucru şi că oamenii făceau asta tot timpul, dar nu era 
sigură că reuşise să transmită mesajul. 

— Vreun motiv anume? 

— Nu. Fiindcă e simplu? Nu. Oamenii mai sparg şi 
lacăte. E o chestie aşa... Un hobby. 

Nu dădea deloc bine. Nu-i nimic de văzut aici! Sparg şi 
eu lacăte ca să mă distrez! 

— Larry mi-a spus că te interesează să lucrezi în 
domeniul legii şi ordinii publice, spuse detectivul. 

— Da, răspunse Stevie. 

— Să ştii că noi nu avem obiceiul să spargem încuietori. 

— Nu, spuse Stevie. Ştiu că nu. 

Detectivul Agiter îşi scărpină o ureche, apoi trecu mai 
departe. 

— Când aţi terminat, aţi plecat din tunel cu toţii 
împreună sau în grupuleţe? 

Ciudat. N-a întrebat nimic de chepeng. O clipă, lui 


e 213 + 


Stevie îi stătu inima şi creierul îi dădu eroare. 

— Am plecat împreună, spuse ea. Doar Maris şi Hayes... 
au mai rămas. 

— Ştii cumva de ce? 

— Pot să presupun. 

— Şi ce presupui că au făcut? spuse detectivul. 

— S-au pupat? răspunse Stevie. Aşa ceva? 

Cu o umbră de zâmbet pe chip, detectivul îşi consultă 
notițele. 

— În timpul filmării, ați folosit ceață artificială. Ştii 
cumva cum a fost făcută? 

— Am avut maşini de ceață. 

— Aţi mai folosit şi altceva? întrebă detectivul. 

Era o întrebare ciudată. 

— Nu, spuse Stevie. 

— Doar cele trei maşini. 

— Corect, spuse Stevie. 

Nu, pe bune, de ce întreba de maşinile de ceaţă? 

— Cred că am terminat, Stevie, spuse ea. Îţi mai vine în 
minte altceva? Vreo întâmplare ieşită din comun? 

Stevie îşi cercetă podul minţii, în care păstra totul. 
Sigur, mai era mesajul de pe perete. Mesajul pe care 
probabil că şi-l imaginase. Nu puteai spune poliţiei lucruri 
pe care credeai că probabil ţi le-ai imaginat. 

Doar că... aşa era? Oamenii făceau asta tot timpul în 
povestirile polițiste şi întotdeauna se dovedeau a fi 
informaţii cruciale. 

— Nimic, spuse Stevie. 

— Bine. Interogatoriul s-a terminat la zece şi douăzeci. 

Opri reportofonul şi Stevie se ridică din scaunul adânc. 

— Ce s-a întâmplat cu Hayes? întrebă Stevie. 

Detectivul ridică privirea la ea. 

— Trebuie să aşteptăm raportul medicului legist, 
răspunse ea. 

— Da, spuse Stevie înroşindu-se. Sigur. Scuze. 

Se duse la uşă şi tocmai pusese mâna pe clanţa de 
cristal cu fațete tăioase, când în minte îi veni un gând. 

— A fost o chestie, spuse. Cartela de acces a lui Janelle. 


e 214 œ» 


Detectivul Agiter ridică privirea din carneţel. 

— Poftim? 

— Prietena mea, Janelle, spuse Stevie. I-a luat cineva 
cartela de acces în Casa Minerva. Când ne-am dus joi la 
ora de yoga o avea la ea. Dar când am plecat, nu o mai 
avea în geantă. Apoi, a doua zi, a găsit-o pe poteca din faţa 
casei noastre. 

— De ce spui că a luat-o cineva? Nu se poate să fi 
pierdut-o ea? 

— Era prinsă cu o carabină în interiorul buzunarului din 
faţă al genţii ei, spuse Stevie. Am văzut cu ochii mei. A 
folosit-o ca să intrăm la yoga şi a pus-o la loc în buzunarul 
din faţă. Când am plecat de la oră nu o mai avea. Şi apoi a 
apărut din senin afară, vineri dimineaţă. 

— Care e numele de familie al lui Janelle? 

— Franklin, spuse Stevie. 

Detectivul îşi notă informaţia în carneţel. 

— Mersi, Stevie, spuse, concediind-o. Poţi să te duci 
înapoi la casă. 

În holul principal, doi oameni de la pază vorbeau cu 
poliţia. Niciunul din ei nu păru să-i dea atenţie lui Stevie 
când ieşi din biroul lui Ellingham. Sus, pe palier, îl văzu pe 
Charles cufundat într-o conversaţie cu dr. Quinn şi alte 
câteva cadre didactice. Stevie ieşi neînsoţită. 

Afară, un nor acoperise rapid cerul. Campusul era 
îngrijorător de tăcut, fiindcă aproape toată lumea se 
retrăsese în case. Avea pentru moment suficiente motive 
de grijă, multe sentimente de gestionat şi multe temeri. 
Dar lucrul care o preocupa cel mai tare pe Stevie în 
această clipă era ceața. De ce o întrebase despre ceaţă şi 
nimic altceva? Cui naiba îi păsa de ceaţă? Trebuia să fi 
avut un motiv. O întrebase de două ori. 

Stevie trecu în revistă tot ce ştia despre maşinile de 
ceaţă. Erau închiriate. Împroşcau ceaţă artificială. Puţeau, 
oarecum. 

În străfundurile minţii ei se stârni un ecou. Ceaţă. Mai 
venise vorba despre asta şi în alt context. Ceaţă... 

Gheaţă  carbonică. Se aflase aproape de gheaţă 


< 215» 


carbonică. Era în atelier, când Janelle şi Dash se certaseră 
pe stâlpi şi Dash se uitase în containerul cu gheaţă 
carbonică şi spusese că se lucrează mai uşor cu maşinile 
de ceaţă. 

Stevie se opri în drum spre Minerva, scoase telefonul şi 
căută pe Google gheaţă carbonică. Luă la mână pagină 
după pagină de rezultate ale căutării, până ajunse la unul 
care conţinea şi cuvintele risc la utilizare. 


Gheaţa carbonică e dioxid de carbon solidificat... în 
mod normal nepericuloasă, dar trebuie luate precauții 
la utilizare... se transformă în dioxid de carbon... 
trebuie folosită în spaţii bine ventilate; altfel există 
pericolul apariţiei hipercapniei, când dioxidul de carbon 
înlocuieşte oxigenul din atmosferă datorită greutății 
sale, mai ales în structuri aflate la nivel inferior, cum ar 
fi pivnițele. Asta poate duce la pierderea cunoștinței şi 
moarte, care poate surveni cu rapiditate... 


Stevie îşi înghiţi nodul din gât. 

Gheaţa carbonică era în atelier. Lui Janelle i-a fost furată 
cartela. Cartela lui Janelle deschidea atelierul. 

Ar fi trebuit să se ducă acasă. Încălcase deja destule 
reguli. 

Ar fi trebuit să se întoarcă la Minerva. 

Deci de ce întorcea spatele casei Minerva şi o lua înapoi, 
spre atelier? Nu putea intra acolo cu cartela ei. Ce-şi 
imagina că avea să găsească? Cu toate astea, toate 
instinctele ei o îmboldeau să meargă înainte. 

— O să verific înregistrările, îl auzi pe Larry spunând. 

El şi detectivul Agiter se apropiau din spate. Stevie abia 
avu timp să se pitească după o maşinuţă de golf. 

— Aveţi înregistrate şi intrările, şi ieşirile? întrebă 
detectivul. 

— Da, sistemul le înregistrează pe toate. Stai puţin! 

Larry duse telefonul la ureche. 

— Jerry? Te rog să scoţi câteva înregistrări. Pe numele 
Janelle Franklin. Vreau să ştiu unde şi când a fost folosită 


e 216 œ» 


cartela ei joi seara. 

Cei doi se duceau către atelier, iar Stevie se ţinea după 
ei păstrând distanţa. Se lăsă tăcerea cât Larry îşi scoase 
cartela de acces şi deschise uşa. Odată intraţi, Stevie avea 
să piardă restul conversaţiei, iar asta părea să fie o idee 
foarte proastă. 

O învălui din nou acea senzaţie ca de vis şi se trezi că se 
furişa tupilată către uşă, ca s-o prindă înainte să se închidă 
de tot. O ţinu deschisă cu degetul cât să-i lase pe cei doi să 
mai înainteze în încăpere. O mai crăpă un pic şi văzu că 
erau deja în cealaltă parte a atelierului şi se uitau în 
containerul cu gheaţă carbonică. 

Oare chiar făcea aşa ceva? Da, o făcea. 

Impinse şi mai mult uşa şi intră tiptil, ascunzându-se 
după un suport cu unelte de grădinărit. 

— Doamne, îl auzi pe Larry, chestia asta era plină. Cum 
naiba... da, Jerry. OK. Ia zi! Intrare în şopronul artelor la 
şaisprezece şi cincisprezece. Apoi nimic până la unu şi 
douăsprezece minute după miezul nopţii. Intrare aici, în 
atelier. Mda. 

Băgă telefonul în buzunar. 

— Deci, conform declaraţiei lui Stephanie Bell, spuse 
detectivul, cartela lui Janelle Franklin dispare în timpul 
orei de yoga. 

— O să-i verific orarul, dar ştiu că orele de yoga se ţin în 
şopronul artelor. Aşadar, mi se pare în regulă. Deci cineva 
ia cartela... 

— Şi o foloseşte ca să intre aici la unu noaptea. Trebuie 
s-o luăm şi să ridicăm amprente de pe ea. [i se pare 
plauzibil? Vine aici, ia... 

Şi atunci, telefonul lui Stevie începu să sune. 

Larry şi detectivul întoarseră amândoi odată capul în 
direcţia ei. 

Nu avea sens să încerce să rămână ascunsă. Stevie se 
ridică în picioare. 

— Salut, spuse ea. 

Aruncă o privire la telefon. 

Pe ecran scria: PĂRINŢII. 


e 217 œ» 


19 


Când a escortat-o pe Stevie afară din atelier, Larry nu 
mai avea aerul prietenos de dinainte. 

— Ştiu, spuse ea. Îmi... 

— Uite ce e, Stevie, spuse el. Eşti o puştoaică deşteaptă 
şi-mi place de tine. Dă-mi voie să fiu cât se poate de clar. 
Trebuie să faci exact ce-ţi spun. 

— Ştiu. Voiam doar... 

— Nu. Ştii. Spune-mi că ştii. 

— Ştiu, spuse Stevie. Dar Janelle... 

— Aşa că acum o să stai aici, zise el. In biroul celor de la 
pază. Şi n-o să vorbeşti cu nimeni până nu-ţi spun eu că ai 
voie. Bine? 

Telefonul lui Stevie începu din nou să sune. 

— Cine e? întrebă Larry. g 

Ea îi arătă ecranul. Din nou, scria PĂRINȚII. Îi făcu 
semn să răspundă şi o urmări în timp ce se conforma. 

— Stevie! 

Erau amândoi părinţii la telefon şi era imposibil să-ţi dai 
seama care-i rostise primul numele. 

— Tocmai ne-au sunat de la şcoală, spuse mama ei. 
Venim să te luăm. 

Stevie îşi trecu o mână peste faţă. 

— N-am nimic, spuse ea. 

— Stevie, a murit cineva. 

— Mda, ştiu, răspunse ea. 

— Deci venim acolo şi te luăm înapoi acasă, spuse tatăl 
ei. 

— Uitaţi care-i treaba, spuse Stevie uitându-se speriată 
în pământ. E groaznic, dar... se putea întâmpla oriunde. 

— La vechea ta şcoală n-a murit nimeni. 

— Nu-i adevărat, răspunse Stevie. A fost un accident de 
maşină în... 

— Uite ce este, spuse mama ei. Tatăl tău şi cu mine ne 
luăm o zi liberă şi venim să te aducem acasă. N-au trecut 
decât câteva zile. Putem să te înscriem din nou la vechiul 


<e 218 » 


liceu. 

N-ar fi trebuit ca Stevie să înceapă să plângă tocmai în 
momentul acesta. Nu voia ca ăsta să fie motivul. Hayes ar 
fi trebuit să fie. Dar, aşa cum îi explicase Larry mai 
devreme, lucrurile nu se întâmplau aşa cum voiai tu. Işi 
şterse o lacrimă cu dosul mâinii şi încercă să-şi înăbuşe 
tremurul vocii. 

— Stai puţin, spuse ea. A fost... Hai să vorbim despre 
asta când ajungeţi aici, bine? 

Acceptară fără tragere de inimă. Stevie reuşi să încheie 
convorbirea. Expresia de pe chipul lui Larry se mai 
îmblânzise puţin - trecuse de la împietrire tăioasă, la 
împietrire mai puţin colţuroasă şi tăioasă. 

Deasupra se auzi un zgomot precum cel de noaptea 
trecută. Larry şi Stevie ridicară amândoi odată ochii şi 
văzură un elicopter alb cu roşu. 

— Presa, spuse el. S-a aflat. O să se adune la poartă. 

Oftă zgomotos şi iuți pasul. 

— Hai, spuse el. Trebuie să te duc la Minerva şi apoi să 
mă ocup de situaţia asta. 

— Mi-am pierdut minţile pentru o clipă, spuse ea. Mi-a 
fost teamă pentru Janelle. Dar n-o să mai fac. Promit să mă 
duc direct acasă, fără opriri, fără abateri, fără nimic. Iartă- 
mă. Poţi să-ţi vezi de treaba pe care-o ai de făcut. Poţi avea 
încredere în mine. 

Larry o cântări o clipă din priviri. 

— Bine, spuse el. Dar dacă aflu că nu ţi-ai respectat 
promisiunea, cu mine ai terminat-o. Şi ştii că te pot 
verifica. 

Fata se întoarse să plece, ca să-i arate că se ţine de 
cuvânt, dar Larry o strigă din urmă. 

— Ai grijă de tine, Stevie, spuse el. Du-te şi stai cu 
prietenii tăi. Chiar dacă nu-ţi plăcea tipul, nu e momentul 
să stai singură. 

— Cine spune că nu-mi plăcea tipul? întrebă Stevie. 

— Douăzeci de ani în poliţia statală. Am fost detectiv, 
începi să te prinzi de chestiile astea. 

— Ai fost detectiv? întrebă Stevie. Pe bune? 


<e 219 + 


— Cincisprezece ani la Omucideri. 

— De ce ai renunţat? întrebă Stevie. 

— Fiindcă am deschis prea multe uşi şi am văzut prea 
multe lucruri cumplite, spuse el încet. Iar unele dintre ele 
rămân cu tine pentru totdeauna. Fiecare detectiv are ceva 
ce nu-l părăseşte niciodată, ceva ce vede de fiecare dată 
când închide noaptea ochii ca să doarmă. Douăzeci de ani 
sunt mai mult decât suficienţi. Ştiu că-ţi doreşti să devii 
detectiv, dar nu te juca de-a detectivul, m-ai înţeles? Nu te 
mai furişa pe lângă poliţişti. 

— Ştiu, spuse ea. 

— Ne-am înţeles? 

— Îhî, spuse Stevie. Cred că da. 


Stevie se întoarse la Minerva cuprinsă de amorţeală. 
Părinţii ei aveau să fie categoric o problemă, iar 
întoarcerea acasă era o posibilitate foarte reală, asta dacă 
n-o dădeau mai întâi afară de la Ellingham. Când se 
apropie de uşa albastră, se uită cu alţi ochi la clădirea în 
care locuia. Poate că nu îi fusese sortit să stea prea multă 
vreme aici. Greşeli se făceau tot timpul. Soarta avea 
planurile... 

Nu. 

Stevie nu era una dintre acele persoane care credea că 
soarta decidea în locul ei. Soarta însemna să faci alegeri. 
Soarta însemna să încerci, măcar. Cei de la şcoală încă n-o 
dăduseră afară, iar părinţii ei încă n-o luaseră acasă. Şi 
aici se întâmpla ceva. Dacă Hayes fusese cel care luase 
cartela, dacă Hayes luase gheaţa carbonică... ce naiba 
făcea cu ea în tunel? 

Încă se mai gândea la asta când intră în camera comună. 
Nimeni nu părea să se fi mişcat de unde stătea când ea 
plecase. Cineva făcuse focul în şemineu, aşa că era foarte 
cald. Focul dădea încăperii o personalitate complet nouă 
cu mirosul de lemn şi senzaţia de intimitate pe care o crea. 
Pârâitul lemnelor în şemineu semăna cu pocnetul de sticlă 
spartă. 

— E totul în regulă? întrebă Janelle. 


e 220 » 


Se întoarse şi Nate spre ea. 

— Înî, făcu Stevie scoţându-şi hanoracul. 

Se uită în jur după un loc unde să se aşeze. Ellie şi David 
erau tot pe canapea, dar acum era loc între ei. Ellie desena 
într-un caiet pe care-l ţinea în poală. David avea cu el 
laptopul, dar se uită din nou fix la ea. 

Ochii li se întâlniră şi Stevie îşi feri repede privirea. Se 
aşeză la masă. 

— Ţi-au spus ce s-a întâmplat? întrebă Nate. 

Stevie se mulţumi să clatine din cap. 

— Deci, o să avem voie să ieşim din casă? continuă Nate. 

— Cred că da, spuse Stevie. În curând. M-au sunat 
părinţii mei. Cred că i-a anunţat şcoala? Deci o să afle 
acum şi părinţii tăi. O să afle toată lumea. 

— Înî, făcu David. 

Stevie tresări la auzul vocii lui. Apoi o văzu pe Janelle că 
remarcă scena şi că se uită curioasă când la Stevie, când la 
David. 

— S-a dus vestea. Aşa că în cinci minute o să înotăm în 
terapeuţi. 

Nu-şi lua ochii de la ea. Şi nu că se uita doar. O ţintuia 
cu o privire pătrunzătoare, directă. 

— Mai bine îi sun eu prima pe părinţi, spuse Janelle 
luându-şi telefonul în mână. Avem voie? Crezi că putem? 

Stevie ridică din umeri. 

— Mai bine aştept, spuse Janelle lăsând telefonul din 
mână. O s-o întreb pe Pix când iese de la duş. 

— Après le déluge, spuse din senin Ellie. Les parents.” 

Nimeni nu ştiu ce să răspundă. 

— Deci aşteptăm, spuse Nate. 

— Aşteptăm, repetă David. 

Stevie deveni brusc foarte conştientă de locul în care se 
afla David în încăpere. Da, aseară doar s-au sărutat, dar s- 
au sărutat la greu. Şi s-au tăvălit la greu. Ce poţi să spui 
cuiva cu care te-ai rostogolit pe podea? 

Ellie se ridică brusc şi plecă cu paşi apăsaţi în camera 
ei. Şi apoi au rămas patru, stând într-o tăcere 


7 După potop, vin părinții. (n original, în franceză) (N.t.). 
e 221 » 


stânjenitoare, până se auzi o bătaie la uşă. Era Larry, cu 
un poliţist în uniformă. 

— Janelle, spuse Larry. la-ţi, te rog, cartela de acces şi 
vino puţin cu noi. 

Janelle făcu ochii mari, dar se ridică imediat şi se duse 
în camera ei după cartelă, apoi ieşi afară. 

— De ce au nevoie de cartela lui Janelle? o întrebă David 
pe Stevie. 

— Fiindcă i-a fost furată joi, răspunse ea cu ochii la uşă. 

— Şi? 

Stevie nu mai spuse nimic. David se ridică şi se aşeză la 
masă, lângă ea. 

— Nu ştii nimic? întrebă el. 

— Nu pot să spun nimic, răspunse ea. 

— Deci ştii ceva. 

Nate urmărea în tăcere discuţia. Pix intră în cameră. 

— A bătut cineva adineauri la uşă? întrebă ea. 

— Tocmai a luat-o poliţia pe Janelle cu tot cu cartela ei, 
spuse David. Stevie ştie de ce, dar nu poate să ne spună. 

— Nu vreau să fiu afurisită, spuse Stevie. Pur şi simplu, 
nu pot. 

Pix se duse iute spre uşă şi ieşi afară. 

Atmosfera din încăpere continuă să devină tot mai 
apăsătoare. Stevie se uită la mâna lui David, aflată pe 
masă. Avea degete lungi. Degetele acelea trecuseră aseară 
prin părul ei. Şi prin alte locuri. Avea mâini puternice, mult 
mai puternice decât păreau. Se uită la el cu coada ochiului. 
Sprâncenele lui erau groase şi foarte expresive. Se ridicau 
când era pus pe glume, se arcuiau când era nesuferit, iar 
acum erau drepte. Era în alertă. 

O cuprinse dorinţa stranie să se aşeze în poală la el. Să-i 
tragă faţa către a ei. Să-l sărute din nou, chiar aici, lângă 
foc, în faţa lui Nate şi a capului de elan. i 

De unde mai răsărise şi gândul ăsta? li traversase 
fulgerător mintea, ca un iepure care ţâşneşte peste şosea. 

David împinse scaunul în spate, se ridică şi se duse în 
camera lui Ellie, lăsându-i pe Stevie şi Nate singuri. 

— Deci, spuse Nate. 


222 + 


— Înî, făcu Stevie. 

— Chiar eşti OK? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Fiindcă pari speriată. E normal. Aseară m-am speriat 
eu, dar azi nu mai sunt chiar aşa de speriat. Aşa că, dacă 
vrei, e rândul tău. 

— Totdeauna mi-am dorit să fiu în preajmă când are loc 
o moarte suspectă, spuse Stevie. Ştii că sunt pasionată de 
chestiile astea. Şi acum sunt în preajma morţii. Mă simt 
vinovată că mi-am dorit asta, dar... 

Scutură din cap. 

— Ţi-a stârnit interesul, spuse el. Am văzut ce mutră ai 
făcut când a venit Larry să-ţi spună că poliţia vrea să 
vorbească cu tine. 

— E urât din partea mea? 

— Nu, spuse el. Chestia asta tocmai s-a întâmplat. Eram 
cu toţii aici când s-a întâmplat. 

Îşi înfipse unghia între striaţiile lemnului. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— Am impresia că mă înţelegi, răspunse ea. 

— Aşa şi e, zise el ridicând din umeri. Noi doi avem un 
vocabular emoţional limitat. Suntem copii de apartament. 

Uşa se deschise iar şi Janelle se întoarse. Se aşeză lângă 
Stevie şi-şi lăsă capul pe umărul ei. 

— Mi-au luat cartela, spuse ea. Şi o să urce în camera lui 
Hayes ca să se uite pe-acolo. Nu ştiu ce vor cu cartela 
mea. N-am făcut nimic. 

Stevie puse mâna pe capul prietenei sale. Era o senzaţie 
străină pentru ea, acest cap cald pe umărul ei. Şi 
încrederea deplină pe care-o avea Janelle în ea, faptul că îi 
căuta sprijinul. Şi mai era şi Nate, care ieşea din carapace 
ca să comunice cu ea. 

Iar David, de care tocmai fusese mai apropiată decât de 
oricine, păstra o tăcere plină de înţelesuri. 


e 223 + 


20 


Arestul la domiciliu luă sfârşit la ora trei. 

Tuturor li s-a părut cât se poate de natural ca priveghiul 
să se ţină în iurtă. Nu se anunţă nimic, nu era nimic oficial. 
Oamenii au început pur şi simplu să se ducă acolo, să se 
aşeze pe pernele prăfuite de pe podea şi pe canapelele 
vechi şi stricate. În iurtă era o atmosferă confuză şi cumva 
încărcată de tensiune - toată lumea vorbea în acelaşi timp, 
dar încet, iscând un zumzet scăzut, constant. Lumea 
aducea mâncare. Pungi cu chipsuri şi bomboane şi tot felul 
de alte gustări făceau turul încăperii. 

Stevie se duse cu Janelle şi Nate. Vi îi aştepta la uşa 
iurtei şi se aruncă de gâtul lui Janelle. Arătau ca un cuplu. 

De cum intră, Stevie îşi dădu seama că atrăgea foarte 
mult atenţia. Oamenii se întorceau să se uite la ea, aşa 
cum se uitau cu doar puţin timp înainte la Hayes. Aflaseră 
că ea era Cea Care A Fost Acolo. 

Maris şi Dash stăteau ca un cuplu regal într-o zonă 
specială în spatele iurtei, pe cea mai mare canapea, cu un 
mic grup în faţa lor, pe perne. Maris era în negru din cap 
până-n picioare - colanţi, pulover mulat, cu o curea aurie. 
Arăta de parcă purta un costum de Catwoman. Dash era 
îmbrăcat tot în tricoul lui imens şi stătea ghemuit, cu 
genunchii strânşi la piept. Maris plângea încetişor, fără 
oprire. La intrarea lui Stevie, ridică ochii şi îşi aruncă 
braţele în sus. 

— Stevie! strigă ea. Nate! 

Stevie o luă spre ei. Când ajunse suficient de aproape, 
Maris o apucă strâns de mână. 

Stevie îşi privi mâna captivă. Nu-şi dădea seama dacă 
era un gest sincer, unul teatral sau unul plin de sinceritate 
teatrală. Se simţea foarte obosită şi în acelaşi timp foarte 
agitată, iar un straniu sentiment de vinovăţie o urmărea 
peste tot, ca un miros neplăcut. 

— Ai vorbit din nou azi cu poliţia? întrebă Dash. Şi noi. 

— Îhiî, făcu Stevie. 


e 224 œ» 


— Ţi-au spus ceva? 

— Mă tot întrebau de maşinile de ceaţă, spuse Stevie. 

— Da, zise Maris. Şi pe noi. Şi unde am fost. Şi la ce oră 
ne-am întors acasă în noaptea în care am fost în tunel. 

— La ce oră te-ai despărţit de el? 

Stevie puse întrebarea ridicând din umeri, ca şi cum era 
nevoită să o pună şi ei ştiau asta. 

— Adică, trebuie să se fi dus acasă înainte de stingere, 
adăugă ea. 

— Chiar înainte de ora unsprezece, spuse Maris. S-a dus 
acasă. M-am dus acasă. 

Dash părea cu adevărat şocat. 

— Îmi pare rău, spuse Stevie. Aţi făcut ceva împreună 
anul trecut? Ai lucrat la Sfârşitul? 

— Nu, spuse Dash. Ăla a fost un proiect pe care l-a făcut 
complet singur. A scos serialul ăla aşa, din senin, din iarbă 
verde, peste vară. Avea să fie un star, să ştii. Cred sincer 
asta. Cred că urma să se ducă la Hollywood şi să apară în 
filme şi să ajungă mare. Era genul ăla de actor, punct. 

— Aşa am zis şi eu de cum l-am văzut prima dată, spuse 
Maris. Star. Star, star, star! 

Stevie decise să nu îi atragă atenţia că Hayes era deja 
un mic star când îl cunoscuse Maris. 

— Era sincer, spuse Maris. Era cel mai sincer om pe 
care l-am cunoscut vreodată. De aceea juca aşa de bine. 

— Sincer? întrebă Stevie. 

— Mă rog, nu sincer, spuse Maris. Pur. Mă rog... 
neîngrădit. De cum l-am cunoscut, am ştiut că trebuia să 
fiu cu el. 

Făcu o pauză şi-şi studie unghiile. Apoi ridică brusc 
capul. Stevie se întoarse ca să vadă la ce se uita aşa, ţintă. 
În iurtă intrase Gretchen. 

— Aia, spuse Maris, e o javră. 

— E fosta iubită a lui Hayes, nu? întrebă Stevie. 

— Ea i-a făcut rău. Uită-te la ea! 

De fapt, Gretchen părea distrusă. Plângea. 

— Hayes s-a băgat în chestia cu Beth doar de dragul 
serialului, continuă Maris. Ştiu ce-o să spună lumea, dar 


e 225 + 


era doar de faţadă. 

Doar de faţadă. Expresia cristaliză în mintea lui Stevie 
un gând pe care nu reuşise până acum să-l exprime în 
cuvinte. Toată treaba asta avea ceva... nu neapărat regizat, 
dar... avea un fel de aer teatral. Ei lucraseră la un serial. 
Apoi, felul în care Hayes se întorsese din drum şi n-o 
lăsase pe Maris să vină cu el. Privirile ostentative, 
melodramatice. 

Din cealaltă parte a încăperii, Janelle îi făcu semn lui 
Stevie să vină la ea. Janelle, Nate şi Vi erau aplecaţi peste 
computerul lui Nate. David era şi el acolo. Îşi făcuse şi el 
apariţia în iurtă la un moment dat. 

— Germaine Batt loveşte din nou, spuse Nate întorcând 
laptopul ca să-l vadă şi Stevie. 

Tăcuta, atotvăzătoarea Germaine Batt postase iar un 
reportaj şi acesta era şi despre gheaţa carbonică. Vestea 
se răspândi ca fulgerul şi toată lumea puse mâna pe 
telefoane ca să vadă ştirea. 

— Gheaţă carbonică? spuse Janelle cu voce gravă. Asta 
s-a întâmplat? Aşa a murit Hayes? 

— Cum te poate omori gheaţa carbonică? întrebă Nate. 

— Mori de intoxicație cu dioxid de carbon, spuse Janelle. 
Dacă eşti captiv într-un spaţiu mic şi e destulă gheaţă 
carbonică, dioxidul de carbon poate să înlocuiască tot 
oxigenul. Oare Hayes luase cu el o cantitate mare de 
gheaţă carbonică? 

— S-ar părea că e foarte posibil să se fi întâmplat exact 
aşa, spuse Stevie. Am auzit ceva în sensul ăsta când m-au 
dus la Casa Mare. 

Janelle se încruntă. 

— Trebuie să fi luat foarte multă, spuse ea. Şi chestia aia 
e grea. Foarte grea. 

Cei din grup căzură o clipă pe gânduri. Vi mângâie 
încurajator mâna lui Janelle. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Nate. 

— Nu cred că o să mai stau mult pe-aici, răspunse 
Stevie. 

— Crezi că o să te dea afară? spuse Vi. 


e 226 » 


— N-o să te dea, zise David. 

Apăruse din spatele canapelei, sprijinindu-se de spătarul 
acesteia şi aplecându-se spre ei. 

— Nu dau afară pe nimeni. Am încercat eu. 

— S-ar putea să mă ia de-aici părinţii mei, spuse ea. 

— De ce ar face aşa ceva? 

— Fiindcă din start n-au vrut să vin aici. 

— De ce să nu vrea să vii aici? întrebă Vi. 

— Fiindcă, răspunse Stevie, le plac lucrurile normale. 
Ellingham nu e o şcoală normală. E plină de tot ce îi 
îngrijorează pe ei. Altfel de oameni. M-au lăsat să vin 
fiindcă e luxoasă şi gratuită, dar abia aşteaptă un pretext 
ca să mă retragă. Şi cred că moartea cuiva poate fi un 
pretext foarte bun. Aşa că nu mai fac mulţi purici pe-aici, 
în lumea asta luxoasă, specială. Mă aşteaptă sediul local al 
campaniei lui Edward King, unde o să adun praf şi-o să 
stau printre oameni care cred în extratereştri, dar nu în 
schimbarea climei. 

— Doamne fereşte, spuse Vi. Nu poţi face nimic în 
privinţa asta? 

— Habar n-am. Poate doar să devin peste noapte genul 
de fată care ajunge Miss Boboc. Le plac lucrurile astea. 

— Poate că o să trebuiască să plecăm toţi, spuse Nate. 
Poate o să închidă şcoala. 

— Măi, oameni buni! spuse Janelle. Ce Dumnezeu? A 
murit Hayes. 

— Asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre posibila 
închidere a şcolii, spuse Nate. 

Stevie auzi pe cineva din grupul de lângă ei repetând în 
şoaptă „se închide şcoala?” Viaţa vine peste tine cu 
repeziciune, iar telefonul fără fir şi mai rapid. 

Uşa iurtei se dădu de perete şi Ellie intră cu paşi mari. 
Se clătină pe picioare, vădit beată şi-o ridică pe Roota 
deasupra capului. 

— Hayes a murit! strigă ea. Trăiască Hayes! 

Începu să sufle în neştire în saxofon, făcându-l să zbiere. 

Anunţul acesta nu a fost primit prea bine de cei din 
încăpere. Spre deosebire de acea primă noapte în iurtă, de 


e 227 œ» 


data aceasta nimeni n-a fost prea receptiv la puseele 
artistice ale lui Ellie. David se dezlipi de spătarul 
canapelei, se duse la ea şi-i şopti ceva la ureche. Ea se 
smuci de lângă el şi suflă şi mai agresiv în instrument. O 
luă de braţ şi încercă să o conducă acasă, dar ea se trase 
iar înapoi. 

Câţiva artişti se ridicară de prin diverse colţuri şi se 
adunară în jurul ei. La început, părea că încearcă să o 
oprească, dar apoi, unul din ei începu să sară-n sus într-un 
fel de dans bizar. Ellie îi urmă exemplul. Apoi li se alătură 
încă cineva. David ridică din umeri şi părăsi grupul, 
întorcându-se să stea sprijinit de spătarul canapelei ca o 
pasăre pe sârmă. Maris, care iniţial se uitase oripilată la 
scenă, se ridică şi începu să danseze cu furie, vânturându- 
şi braţele în toate părţile. 

— Dumnezeule mare, spuse Janelle încercând să acopere 
zgomotul. Nici nu mai înţeleg ce se întâmplă în clipa asta. 
Voi? 

— Bacantele, zise Nate. 

Acest mic grup care dansa absorbi pe loc tot aerul şi 
toată energia care mai rămăseseră în încăpere, continuând 
să ţopăie până ce în cameră intră un alt grup. Era unul mai 
puţin festiv, format din Larry, Charles, dr. Quinn şi doi 
poliţişti în uniformă. Zgomotul din încăpere încetă în 
câteva clipe. 

— Puţină atenţie, vă rog, spuse Larry ridicând mâinile. 

Ellie mai scoase un behăit cu Roota. 

— Element, spuse Larry. Te rog. 

Ea cobori saxofonul de la gură. 

— Poliţia vrea să stea de vorbă câteva minute cu fiecare 
dintre voi, spuse Larry. Nu vă faceţi griji. Trebuie doar să 
stabilim un nivel de referinţă al informaţiilor despre ce s-a 
întâmplat aici. Aşa că o să rog pe toată lumea să se ducă 
înapoi în case. 

— O să vă fie adusă cina acolo, spuse Charles. Şi repet: 
vă stau la dispoziţie terapeuţi care pot veni oricând la voi. 
Oricine are nevoie de ajutor trebuie doar să răspundă la 
SMS-ul pe care l-am trimis sau să discute cu oricare dintre 


e 228 » 


profesori. 

Toţi elevii de la Ellingham s-au dus fără chef către 
casele lor, şi mai neliniştiţi decât până acum. 

— Toată lumea trebuie să stea de vorbă cu câte un 
poliţist, spuse David în timp ce grupul Minerva se îndrepta 
spre casă. Tu trebuie să vorbeşti cu un poliţist, şi tu 
trebuie să vorbeşti cu un poliţist, şi tu... 

— Ba eu nu vorbesc cu nimeni, spuse Ellie. 

— Mult succes, spuse sarcastic David. 

— Nu sunt obligată şi nu vreau, răspunse ea. Nu suntem 
într-un stat fascist. 

— Nu cred că despre asta e vorba, spuse Nate. Se pare 
că încearcă să afle ce s-a întâmplat. 

— Iar tu eşti beată, zise David. Primeşti cafea înainte să 
vorbeşti cu un poliţist. 

Ea începu să râdă şi-l împinse cu palma în piept, luându- 
l prin surprindere şi trântindu-l la pământ. 

— Ar putea cineva beat să facă asta? întrebă ea. 

— Sunt sigur că răspunsul e da, spuse el ridicându-se şi 
scuturându-se. 

Ellie înaintă câţiva paşi, clătinându-se. Era mai beată 
decât îşi închipuise iniţial Stevie. Cu Ellie, era greu să-ţi 
dai seama. 

— Hai, îi spuse Janelle lui Stevie. Apuc-o de celălalt braţ! 

Janelle înaintă şi o apucă îndemânatic pe Ellie de braţul 
îndoit şi aşteptă ca Stevie s-o ia de celălalt. 

— Hai, împreună, spuse Janelle. Ce zici? Mergem 
împreună? _ 

— Mergem împreună, spuse Ellie. De ce nu? Împreună. 
Împreună! 

Era tot mai greu s-o ţină pe Ellie în picioare. 

— Ştii că el mi-a spus s-o iau pe Roota? întrebă ea, 
respirându-i lui Stevie direct în nas şi duhnind a vin. 
Înţelegea. Înțelegea! 

— Bine, spuse Stevie. 

— Înţelegea arta. Mai mult decât îşi dădeau oamenii 
seama. 

— Sigur. 


e 229 + 


David mergea pe lângă ele, cu mâinile înfundate în 
buzunarele pantalonilor. După trânta pe care-o trăsese, 
părea absolut mulţumit să le lase pe Stevie şi Janelle să se 
ocupe de Ellie. 

— Auzi, Nate? spuse Ellie. Şi tu înţelegi. Eşti scriitor. Şi 
tu înţelegi. 

— Ăăăă, sigur că da? spuse Nate. 

— Faci ceea ce vezi în mintea ta. 

Încercă să-şi lovească tâmpla cu degetul, dar Janelle o 
tinea zdravăn de braţ. 

— Apă, spuse Janelle. Ne trebuie apă! Şi apoi cafea. Şi o 
baie. Ce zici de o baie? 

— O baie! spuse Ellie. Şi tu înţelegi. Toţi înţelegeţi! Mai 
puţin Stevie. Tu înţelegi, Stevie? 

— Înţeleg, spuse Stevie, fără să aibă nici cea mai vagă 
idee despre ce vorbea Ellie. 

Reuşiră să o bage pe Ellie în casă fără să-i vadă Pix. 
Janelle pregăti baia. Ştiind că Ellie nu avea nimic împotriva 
băilor cu hainele pe ea, o băgară în cadă exact aşa cum 
era. 

În cadă, Ellie deveni tăcută şi îşi bău cuminte cafeaua. 
Când poliţia veni, câteva ore mai târziu, era într-o stare 
rezonabilă. Janelle, Nate şi Stevie trecuseră deja prin asta. 

David a fost chemat primul. Interogatoriul a avut loc în 
camera lui şi a durat cam zece minute. 

— Ce te-au întrebat? zise Stevie. 

— Dacă ştiam ceva despre planurile lui Hayes. Dacă a 
zis ceva despre tunel sau despre gheaţa carbonică. N-a zis. 
Când Hayes se ocupa de chestiile alea, eu eram aici, cu 
Ellie, fumam iarbă. Nu le-am zis asta, şi nu ştiu dacă ea o 
să le spună, dar cred că o să aflăm curând. 

Ellie era suficient de trează ca să nu le spună asta 
poliţiştilor. Le-a zis că era acasă cu David şi lucrau 
împreună. 

După aceea, epuizarea parcă îi lovi pe toţi deodată, ziua 
fusese lungă. Locuitorii casei Minerva zăcură pleoştiţi o 
vreme în camera comună, apoi, unul câte unul, dispărură 
la culcare. Ellie plecă prima, apoi Janelle, apoi Nate. David 


e 230 » 


era în hamac, legănându-se încet înainte şi-napoi. 

— Şi? spuse el. Chiar crezi că părinţii or să te oblige să 
pleci? 

— Cineva tot o s-o facă, răspunse ea. Dacă nu ei, atunci 
şcoala. 

David întinse picioarele, împingând în materialul elastic 
al hamacului. 

— N-o să te dea afară, spuse el. Aici nu fac aşa ceva. 
Crede-mă! Am testat sistemul. 

— Şi când ai testat tu sistemul murise cineva? 

— N-ai făcut nimic care să ducă la moartea lui Hayes, 
nu? 

— Nu cred. Dar... 

— N-ai făcut ceva ce regreţi, nu? 

Ridică spre el o privire intensă. Vorbea cumva de ce 
făcuseră împreună? Ce fel de joc conversaţional cinic mai 
era şi ăsta? 

În orice caz, nu era unul pe care ea să fie dispusă să-l 
joace. 

— Mă duc la culcare, spuse ridicându-se. Noapte bună, 
Westley. Probabil că o să fiu ucisă dimineaţă. 

— Poate că n-ar fi cazul să faci glume despre moarte, 
spuse el în timp ce ea se îndepărta pe coridor. 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 

INTEROGATORIUL LUAT DE AGENIUL SAMUEL 
ARNOLD 

LUI LEONARD HOLMES NAIR 

17 APRILIE 1936, ORA 15:30 

LOCUL: PROPRIETATEA ELLINGHAM 


SA: Domnule Nair, trebuie să vă mai pun câteva 
întrebări. 

LHN: Se pare că numai asta facem pe-aici. 

SA: Trebuie doar să stabilim cu exactitate ce s-a 
întâmplat. Înţeleg că aţi predat la un moment dat aici 
un curs de arte plastice. 

LHN: Nu-mi amintiţi. 


e 231 œ» 


SA: De ce spuneţi asta? 

LHN: A fost cea mai lungă după-amiază din viaţa 
mea, cea în care am încercat să-l explic copiilor pe Max 
Ernst. Dar ăsta e unul din preţurile pe care le plăteşti 
când il cunoşti pe Albert. El crede că aceşti copii 
trebuie să înveţe de la cei mai buni. 

SA: În ziua aceea, aţi cunoscut cumva o elevă pe 
nume Dolores Epstein? 

LHN: Habar n-am. Pentru mine, toți copiii arată la 
fel. 


[Îi este arătată o fotografie a lui Dolores Epstein. ] 


LHN: Repet: pentru mine, toți copiii arată la fel. 

SA: Dolores era o elevă foarte înzestrată. Mulţi dintre 
profesori considerau că era cea mai inteligentă dintre 
elevii de aici. 


[DI Nair s-a mai uitat o dată la fotografie. ] 


LHN: Acum, că-mi spuneţi, era o fată care părea mai 
vioaie decât ceilalţi. Avea cunoştinţe decente despre 
arta greacă şi romană. E posibil să fi fost ea. Avea părul 
cret, ca în poză. Da, cred că ea era. Ea e cea care-a 
dispărut? 

SA: Dolores Epstein a fost văzută ultima dată în 
după-amiaza zilei de 13, când a împrumutat o carte de 
la bibliotecă. Aţi văzut-o vreodată în altă parte decât la 
cursul dumneavoastră? 

LHN: Îi văd pe toți, peste tot. Stiti? Albert a deschis 
locul ăsta şi a zis că-l umple de copii supradotați, dar 
jumătate dintre ei sunt copiii prietenilor lui şi nu sunt 
cine ştie ce lumini. Probabil că cealaltă jumătate sunt 
OK. Cinstit să fiu, mai erau unul sau doi dintre ceilalţi 
care mai dădeau semne de inteligenţă. Un băiat şi-o 
fată, nu mai ştiu cum îi cheamă. Păreau să fie un cuplu. 
Fata avea părul ca pana corbului, iar băiatul semăna 
puțin cu Byron. Îi interesa poezia. În ochii lor se vedea 


e 232 + 


că era ceva lumină la mansardă. Fata m-a întrebat de 
Dorothy Parker, ceea ce mi s-a părut o rază de 
speranţă. Sunt prieten cu Dorothy. 


[Pe masă e pusă o brichetă de argint.] 


SA: O recunoasteti, domnule Nair? 
LHN: A! De când o caut! 


[Domnul Nair încearcă să ia bricheta de pe masă, dar 
nu e lăsat.] 


SA: E o probă, domnule Nair. Trebuie să rămână la 
noi. 

LHN: E Cartier, domnule agent Arnold. Unde aţi 
găsit-o? 0 caut de o veşnicie. 

SA: Am găsit-o în observator, împreună cu cartea 
luată de la bibliotecă de Dolores şi un creion. 

LHN: Probabil că am uitat-o acolo. 

SA: Am găsit amprentele lui Dolores pe bricheta asta. 
De ce ar fi avut Dolores bricheta dumneavoastră? 

LHN: Probabil că a găsit-o. 

SA: Nu i-ati dat-o dumneavoastră? 

LHN: De ce aş da unui copil bricheta mea Cartier? 

SA Nu ştiu, domnule Nair. 

LHN: Mai pierd câte ceva. Presupun că fata a găsit-o 
şi-a păstrat-o pentru că e un obiect frumos. Are bun- 
gust. O s-o primesc înapoi? 

SA: Când n-o să mai avem nevoie de ea, domnule 
Nair. Dati-mi voie să vă întreb altceva. Ce motiv ar fi 
putut avea domnişoara Robinson să se ducă în budoarul 
privat, încuiat, al doamnei Ellingham? 

LHN: O mulţime de motive, cred. Cele două femei 
sunt nedezlipite. 

SA: Mai la obiect, asta se întâmpla în seara zilei de 
13, când toată lumea din casă o căuta pe domnişoara 
Robinson. Nu a răspuns numeroşilor oameni care o 
strigau şi a fost găsită singură în cameră, unde era de 


e 233 + 


aproximativ un sfert de oră. Un comportament bizar în 
timpul unui evident moment de criză, nu credeţi? 

LHN: N-am de unde să ştiu de ce face Flora ce face. 

SA: Sunteţi prieten cu domnişoara Robinson? 

LHN: Da, Flora mi-e prietenă. 

SA: Unde v-aţi cunoscut? 

LHN: Ei, într-un bar ilegal. Cu ani în urmă. 

SA: Deci vreţi să spuneţi că Flora Robinson nu v-a 
spus ce căuta în camera doamnei Ellingham luni seara, 
când s-a dat alarma? 

LHN: Nu mi-a spus. 

SA: N-a spus nimic despre acest subiect? 

LHN: Flora nu-mi dă raportul de fiecare dată când 
intră sau iese dintr-o cameră. 

SA: Şi când aţi aflat prima dată de răpire? 

LHN: Când m-a trezit Flora marţi dimineaţă, aşa cum 
ştiţi, fiindcă v-am mai spus asta de cel puțin zece ori. 
Dacă sugeraţi cumva că Flora a fost implicată în 
povestea asta, vă inşelați amarnic. Spre deosebire de 
mine, Flora are inimă. O iubeşte pe Iris ca pe o soră, iar 
pe Alice ca pe o fiică. Aveţi grijă cum umblaţi cu 
bricheta aia, vă rog. Serios, o vreau înapoi. 


Interogatoriu încheiat la ora 15:36 


e 234 œ» 


21 


— Aşa, spuse Charles. Hai să stăm de vorbă. 

Era a doua zi dimineaţă şi Stevie stătea în faţa lui 
Spuneţi-mi-Charles, în biroul lui. Ploaia bătea în ferestre şi 
din nişte mici boxe albe se auzea încet muzică clasică. 
Stevie se aştepta la această convocare şi, când în sfârşit 
sosi, simţi că era pregătită trup şi suflet. Citise despre cum 
Maria Antoaneta aşteptase prizonieră într-un palat din 
Paris, în timp ce afară se ridicau ghilotinele. 

— Hai să discutăm despre ce s-a întâmplat, spuse 
Charles. Întâi şi-ntâi, spune-mi dacă eşti OK. 

— Adică, vrei să ştii ce simt? întrebă Stevie. 

— Răspunde la întrebare cum vrei tu. 

Stevie nu era o persoană căreia să-i placă să vorbească 
despre sentimentele ei, dar de data asta probabil că era 
mai bine să vorbească despre sentimente decât despre 
fapte. 

— Păi, spuse ea, n-am nimic. E ciudat, dar nu-l 
cunoşteam aşa bine pe Hayes. Aşa că ce s-a întâmplat e 
groaznic, dar... nu eram apropiaţi. 

Charles încuviinţă din cap cu o expresie îngrijorată. 

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? Cine a venit cu ideea 
să folosiţi tunelul? 

— Hayes, spuse Stevie. Eu credeam că tunelul a fost 
astupat. 

— Nu, spuse Charles. L-am dezgropat în primăvară. O să 
fie demolat şi umplut cu pământ când o să tragem noile 
conducte de apă şi canalizare, pentru noua aripă a 
şopronului artelor. Credeam că am lucrat în secret, dar... 

— Eu am spart lacătul, spuse Stevie. 

Simţea că era important să-i spună. Poliţia ştia deja. Era 
mai bine să nu lase secretul s-o macine până-şi pierdea 
minţile. 

— Ştiu, spuse el. 

Trecură câteva secunde lungi. Azi Charles nu mai arăta 
aşa tânăr şi fără griji. Pe sub sacou nu mai purta un tricou 


e 235» 


cu super eroi. 

— Folosirea tunelului a fost mult timp una din 
caracteristicile acestei şcoli. Incercăm să descurajăm 
această activitate. Şi Hayes n-a... nu tunelul l-a omorât pe 
Hayes. Ce s-a întâmplat cu Hayes a fost un accident tragic. 
Extrem de tragic. Aveai ce căuta în tunelul acela? Nu. Dar 
nu tu l-ai dus pe Hayes acolo în noaptea aceea. 

Stevie se uită la dantelăria creată de picăturile de ploaie 
pe sticla ferestrei. 

— Mă exmatriculaţi? întrebă ea. 

— Nu, spuse Charles. Dar o să-ţi dau ceva de făcut. Vino 
cu mine! 

Stevie îl urmă ca în transă către intrarea în pod. Nu 
numai că nu o exmatricula, dar o mai şi ducea în pod? 

— După tot ce s-a întâmplat cu Hayes, am decis să 
întărim toate măsurile de securitate, spuse introducând în 
încuietoarea digitală un nou cod de securitate, mai lung. 

Au urcat scările înguste. 

— Când am vorbit data trecută, spuse el aprinzând 
luminile, ţi-am spus că vreau să găseşti un proiect care să 
dea un chip uman crimei petrecute aici, pierderii tragice. 
Şi ai găsit un proiect. Nimeni n-ar fi putut prezice 
groaznica lecţie despre pierdere pe care ai primit-o. Acum, 
că ştii că tunelul e deschis, pot să-ţi arăt ceva. 

O conduse pe lângă mai multe culoare şi o luă pe unul 
plin de cutii pentru depozitat documente şi trei rafturi 
ticsite de cărţi mari, îmbrăcate în piele verde, cu date 
scrise pe ele. 

— Rândul acesta conţine o mare parte dintre 
documentele şi efectele personale din biroul lui Albert 
Ellingham şi de la administraţia reşedinţei, spuse el. 

La capătul rândului, lângă fereastră, se lăsă în genunchi 
pe podea şi trase de pe raftul de jos o cutie de metal uzată, 
de vreun metru lungime şi cam patruzeci de centimetri 
înălţime. Se vedea că era foarte veche. Fusese vopsită în 
Toşu şi, pe ici, pe colo, se mai vedea vopseaua, dar în mare 
parte sărise sau fusese mâncată de rugină. 

— Când echipa a intrat prima dată în tunel, cutia asta a 


e 236 » 


fost găsită în pământul folosit la umplerea tunelului. Era 
încuiată. 

Charles ridică cu grijă ivărul vechi. 

— Toată lumea s-a entuziasmat. O cutie îngropată în 
tunel... putea fi orice. Aşa că am deschis-o şi... 

Săltă capacul, dând la iveală două teancuri de ziare 
îngălbenite, aşezate unul lângă altul. Titlul de pe primul 
era: FAMILIA ELLINGHAM, RĂPITĂ. Stevie îngenunche 
lângă Charles ca să se uite mai bine. Fiecare ziar era 
diferit, provenea din oraşe diferite, avea o dată diferită, 
dar toate aveau pe prima pagină Cazul Ellingham. 

— Cineva a îngropat în tunel o cutie cu ziare? întrebă ea. 

— Nu ştim cine le-a pus acolo, răspunse Charles. Dar 
cred că probabil a fost Albert Ellingham. Poate că încerca 
să îngroape trecutul, să-şi îngroape durerea. 

— Trebuie să fi fost greu pentru un proprietar de ziar să 
se ascundă de presă, spuse ea. 

— Foarte bine punctat, zise Charles aprobând din cap. 
Dar cred că înţelegi că tunelul acela era un loc sacru. A 
văzut foarte multă moarte şi lumea o să facă din asta un 
subiect de senzaţie. 

Stevie văzu în această declaraţie o mică dojană. 

— Deci uite ce-o să faci, spuse el. Rândurile astea... 

O scoase înapoi pe culoar şi o duse la un alt rând, pe 
care scria 38. 

— Rândurile de la treizeci şi opt la patruzeci şi cinci sunt 
pline cu obiecte casnice. Obiectele au fost adunate în cutii, 
dar n-au fost sortate cum trebuie. Vreau să sortezi şi să 
cataloghezi materialele de pe aceste şapte rânduri. 

— Asta e pedeapsa mea? spuse ea. 

— Noi nu aplicăm pedepse, răspunse Charles. Noi 
desemnăm proiecte. Acesta e proiectul tău. Sortezi, 
ordonezi, cataloghezi. 

Stevie se uită la şirul de rafturi. Părea să conţină 
containere cu clanţe, vrafuri de reviste vechi, saci cu 
diverse resturi. 

— Poţi să te apuci acum, dacă te simţi în stare, spuse el. 

— Sigur, răspunse ea. 


e 237 œ» 


— Atunci te las să te apuci de treabă. Doar să-i anunţi pe 
cei de la pază când termini. S-ar putea să-ţi ia câteva zile, 
aşa că o să aranjez să te aducă cineva aici. 

O lăsă singură, cu toate comorile din pod. Dintre toate 
pedepsele posibile, una mai plăcută ca asta nici că se 
putea. Se plimbă printre rafturi, uitându-se pasivă la tot ce 
era în jur. Îşi imprimă în minte tot ce vedea: hainele aici, 
mobila acolo. Globuri, cărţi, veselă... Erau doar ea şi 
obiectele familiei Ellingham, care, prin repetiţie, îi 
deveneau familiare. 

Stătu o vreme în faţa unui bufet masiv cu rafturi 
orizontale închise cu sticlă, până şi-a făcut curaj să îl 
deschidă ca să scoată o supieră delicată, albă, cu flori roz 
şi lăstari gingaşi de viţă, cu marginile aurite. Pe fundul 
vasului, literele AIE erau şi ele aurite. Lângă porţelanuri 
era un teanc de cărţi. 

Se întoarse la primul rând unde-o dusese Charles şi se 
uită la registrele lungi şi verzi. Unele conţineau comenzi 
de alimente şi produse pentru casă. Oamenii ăştia 
consumau o groază de mâncare în weekenduri: tone de 
portocale şi lămâi şi ouă şi mentă pentru băuturi. Comenzi 
semnificative de ţigări, care erau aşezate în tabacherele 
puse la dispoziţia oaspeţilor. Bileţele care consemnau zeci 
de pahare de şampanie sparte şi comenzi de pahare noi. 
Ceară de podele pentru a acoperi urmele lăsate de pantofi 
în sala de bal. 

Un registru consemna numai meniuri zilnice, făcute 
pentru cei din casă. Stevie îl frunzări până dădu de meniul 
din 13 aprilie 1936. Era scris de o mână sigură şi ordonată: 


MASA PRINCIPALĂ: 
Supă-cremă de ţelină 

File de calcan cu sos de migdale 
Miel la cuptor 

Mazăre cu menta 

Sparanghel cu sos olandez 
Cartofi à la Lyonnaise 

Sufleu rece de lămâie 


e 238 » 


Meniul din 14 aprilie nu era la fel de elaborat: 


Fără servire la masa principală. Tavă dusă în birou. 
Sandvişuri cu friptură rece de pui şi salată cu şuncă 
Țelină feliată şi măsline umplute 

Prăjitură cu lămâie 

Cafea 


Musafir, domnişoara Flora Robinson, servire la tavă: 
supă clară, ceai cu lapte, suc de roşii, sandvişuri cu pui 
rece, ţelină feliată, cremă dulce de brânză de vaci 

Musafir, domnul Leonard Nair, servire la tavă: ouă 
jumări, cafea 


Oricât de nesemnificativ părea, acest meniu oferea o 
imagine clară a stării de spirit din casă şi a schimbării 
resimţite în gospodărie. Pe 13, totul a decurs normal. Pe 
14, parcă era altă casă. Tăvile cu sandvişuri reci, încropite 
la repezeală fiindcă trebuiau să mănânce ca să-şi păstreze 
puterile. Şi completarea bizară a mesei cu ţelină feliată, 
probabil rămasă din ziua precedentă, nişte măsline 
(mănâncă orice, orice ai la îndemână) şi prăjitură probabil 
mai veche. Cafea, ca să alunge oboseala. 

Flora Robinson şi Leo Holmes Nair păreau să fi mâncat 
în camerele lor, mâncăruri simple, genul pe care le mâncai 
când erai bolnav sau mahmur. Ouă jumări. Supă. Şi iar 
cafea şi ceai. Orice, numai să rămână în stare de alertă. 
Toată casa încărcată de tensiune, aşteptând să sune 
telefonul. Şi cu toate acestea, majordomul consemnase şi 
această masă disperată, fiindcă aşa se făcea. Probabil că 
personalul din bucătărie fusese şi el interogat, aşa că cei 
de-acolo nu avuseseră prea mult timp să gătească. 

Înaintă printre rafturi, scoțând cutii şi vechi obiecte din 
birou - trei telefoane, hărţi făcute sul, tuburi de ceară, 
cărţi de telefon. O cutie mare, căptuşită cu catifea, 
adăpostea nişte obiecte ce păreau să fie unice - o călimară 
din cristal, un stilou rafinat, piuneze, agrafe de birou, un 


e 239 + 


teanc de cărţi de vizită, o invitaţie la un dineu pe 31 
octombrie 1938. 

Aceea era o dată care avea însemnătate. Acestea erau 
obiectele care trebuie să fi fost pe biroul lui când a murit. 
Răscoli prin ele, se uită la agenda de birou pe care erau 
scrijelite nişte cercuri şi cifre şi pe care se scurseseră 
câteva picături de cerneală. O bucăţică de hârtie ruptă 
dintr-un ziar cu informaţii despre bursă. Un formular de 
telegramă Western Union pe care scria: 


10/30/38 
Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? 
E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă... 


Ultima lui ghicitoare, rămasă fără răspuns. Pe 30 
octombrie 1938, Albert Ellingham îi spusese secretarei lui 
că se duce la o plimbare cu barca cu pânze. În ziua aceea 
părea neobişnuit de bine dispus. L-a luat cu el pe prietenul 
lui credincios, George Marsh. Au ridicat ancora de la 
Burlington Yacht Club. În acea seară, locuitorii din South 
Hero au auzit un bubuit şi au văzut o străfulgerare pe apă. 
Barca lui Ellingham explodase. Rămăşiţele au dovedit că la 
bord fusese pusă o bombă. Se părea că anarhiştii care îl 
urmăriseră atâta vreme, care fuseseră acuzaţi de uciderea 
soţiei şi dispariţia copilului său, reuşiseră până la urmă să- 
i vină de hac. 

Ultimele lucruri erau teribil de stranii. Cei mai mulţi 
oameni nu au niciun fel de control ori idee despre care vor 
fi ultimele lucruri pe care le vor face. Pentru o clipă, fata 
se întrebă dacă Hayes îşi dăduse seama ce i se întâmpla, 
că avea să moară făcând un video la şcoală. 

Îi trecu fulgerător prin minte scrisoarea de pe perete, 
viziunea ei. Păruse incredibil de reală, dar era absolut 
imposibil să fie. N-avea niciun sens. Fusese, pur şi simplu, 
un vis intens, provocat de o minte prea înfierbântată. 
Stevie nu credea în premoniţii şi clarvăzători. Nu credea 
că prevăzuse moartea lui Hayes. Cuvântul crimă, e- 
adevărat, apăruse în visul ei, dar asta era din cauza 


e 240 œ» 


crimelor petrecute aici. Nu era nimic straniu. A visat 
despre o crimă, a avut loc o crimă. Albert Ellingham 
scrisese o ghicitoare, aşa cum făcuse de nenumărate ori, 
apoi murise. 

Ţintui îndelung cu privirea micul formular de telegramă, 
studiind cuvintele, cerneala, hârtia veche, dar bine 
păstrată. Trebuie să fi fost ultima ghicitoare a lui 
Ellingham, ceva la care lucra în ziua în care murise. O 
mică prostioară, o scurtă întoarcere la vechiul lui fel de a 
fi. Apoi, a intervenit soarta. Oare mai observase cineva 
înainte de ea această mică rămăşiţă de pe biroul lui? Sau 
nu i-a păsat nimănui de micile lui jocuri după moartea lui, 
când marele imperiu trebuia administrat? Cui îi mai pasă 
de o mică ghicitoare când moare unul din cei mai bogaţi 
oameni din lume? 

Stevie puse înapoi în cutie bucăţica de hârtie cu grijă, ca 
şi cum îi depunea o floare pe mormânt. I se umeziră puţin 
ochii şi i se puse un nod în gât. 

Se şterse la ochi cu dosul mâinii, se duse la una din 
ferestre şi se uită la întinderea campusului şi la priveliştea 
de dincolo de el. Moartea venise din nou la Ellingham. 
Moartea iubea locul ăsta. Dar dacă voia să facă faţă şederii 
aici, să facă faţă slujbei la care visa, Stevie trebuia să 
privească moartea în ochi. Nu avea voie să-i fie frică sau să 
plângă de fiecare dată când vedea câte un memento trist. 
Trebuia să fie tare. Morţii meritau asta. 

Dar, se întrebă Stevie, care era răspunsul la ghicitoare? 
Ce era veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă? 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 

INTEROGATORIU LUAT DE AGENIUL SAMUEL 
ARNOLD 

LUI GEORGE MARSH 

17 APRILIE 1936, ORA 17:45 

LOCUL: DOMENIUL ELLINGHAM 


SA: Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să vorbiţi din 
nou cu mine. 


e 241 œ» 


GM: Vă stau la dispoziție pentru orice. 

SA: Au fost câteva zile foarte grele. 

GM: Nu dorm de două nopți. Nu contează. Iris şi 
Alice sunt încă dispărute. Pot să iau o ţigară de la 
dumneavoastră? 

SA: Sigur. Se poate să trecem în revistă relaţia 
dumneavoastră cu Albert Ellingham şi situațiile din 
trecut când v-a îngrijorat siguranța familiei Ellingham? 
Când v-aţi cunoscut, lucraţi la poliția din New York, 
corect? 

GM: Corect. Eram detectiv. Lucram la cazul unei 
grupări anarhiste care crea probleme. Am descoperit că 
plănuiau să arunce în aer un industriaş important. Am 
descoperit că acesta era Albert Ellingham şi, din 
fericire, am ajuns la el la timp ca să-l previn. 

SA: Dumneavoastră, personal, i-aţi salvat viaţa cu 
câteva clipe înainte să explodeze maşina. 

GM: Mi-am făcut treaba. După aceea, domnul 
Ellingham a fost amabil şi m-a recomandat celor de la 
FBI. Am lucrat în sediul din New York. Aţi lucrat 
vreodată la New York? 

SA: Nu, numai la Washington. Dar directorul Hoover 
m-a trimis aici ca să investighez acest caz. 

GM: Domnul Ellingham m-a rugat să vin în Vermont 
când a construit locul ăsta. Fac muncă de teren pentru 
birou şi sunt consultantul lui. 

SA: Dar nu locuiti aici, în casă. 

GM: Nu. Locuiesc în Burlington. Vin aici de câte ori 
are nevoie de mine domnul Ellingham. De obicei vin 
când are musafiri importanţi. Eram aici pentru 
petrecerea din acel weekend, în principal pentru că 
Maxine Melville, starul de cinema, era şi ea aici. Vrea s- 
o angajeze la studioul lui de film, aşa că a invitat-o să 
vină în vizită. Petrecerea din weekend a fost organizată 
în primul rând pentru ea, ca s-o distreze. Eu 
supraveghez domeniul, sunt cu ochii în patru după 
ziarişti, am grijă ca angajaţii să nu devină prea 
bpăgăcioşi. Sunt foarte buni, dar oamenii au tendința să 


e 242 œ» 


devină ciudați în preajma celebrităților. 

SA: Ce credeţi că s-a întâmplat cu eleva dispărută? 

GM: Cel mai probabil s-a nimerit să fie unde nu 
trebuia, când nu trebuia. M-am uitat prin dosarul ei. 
Copil bun. Foarte deşteaptă. Unul dintre cei mai 
inteligenţi copii de-aici. Dar îi plăcea să găsească 
ascunzători unde să se bage şi să citească. Am auzit că 
ați găsit o carte de-a ei în observator, aşa e? 

SA: Aşa e. 

GM: Of, fir-ar a naibii de treabă! Biata fată! 

SA: Cum aţi evaluat scrisoarea care a venit pe 8 
aprilie? Cea pe care o numim scrisoarea Maestrului 
minciunilor. 

GM: Mackenzie se ocupă de toată corespondenţa. Mi 
le arată doar pe cele care crede că pot provoca 
probleme. 

SA Dar această scrisoare nu v-a arătat-o decât după 
răpire? 

GM: Era un weekend foarte plin. Cred că n-a avut 
când să mi-o arate. lar când am văzut scrisoarea, totul 
era deja în desfăşurare. Lui Mackenzie nu-i scapă 
niciodată nimic. Mare păcat că nu mi-a spus. Nu că asta 
ar fi schimbat ceva. 

SA: Ce vreţi să spuneţi? 

GM: Vreau să spun că e greu să-l faci pe Albert 
Ellingham să-şi schimbe planurile. De exemplu, uitaţi- 
vă la locul ăsta. Vedeţi şi dumneavoastră exact ce văd şi 
eu. Avantajul, dar şi dezavantajul acestui loc e poziţia 
unde e situat. Pe de o parte, e greu de ajuns la el, deci 
n-o să aibă loc aici infracţiuni spontane. Trebuie să faci 
un efort serios ca să ajungi aici, iar apoi trebuie să faci 
un efort şi mai mare ca să fugi. Dar, aşa cum am 
descoperit, dezavantajul e că sunt multe locuri în care 
poți ataca pe cineva prin surprindere şi multe căi de 
scăpare. 

SA: Nu se poate ca cineva care a dejucat un atentat 
cu bombă împotriva lui Albert Ellingham să nu-şi fi dat 
seama de aceste lucruri! 


e 243 + 


GM: Ba, mă îngrijorau de moarte. Am vorbit despre 
asta cu Albert. l-am sugerat să aducem aici mai mulţi 
oameni ca să păzească domeniul. A refuzat. 

SA: De ce? 

GM: Citez: „Nu ar fi favorabil învăţăturii prin joc.” 
Am încheiat citatul. 

SA: Deci şi-a continuat activitatea fără să aibă paza 
necesară? 

GM: Uitaţi care-i treaba. Trebuie să înțelegeţți un 
lucru când e vorba de Albert Ellingham. E un om 
extraordinar. Cu excepția lui J. Edgar Hoover însuşi, nu 
admir pe nimeni mai mult decât pe el. Dar se crede 
invincibil. Crede că poate face orice. Fiindcă experiența 
i-a arătat că aşa şi este. Și-a făcut singur toți banii. Tot 
ce are - ziarele, studioul cinematografic şi toate 
celelalte - pe toate le-a construit de la zero, cu mâinile 
lui. În copilărie, tipul vindea ziare, trăia pe stradă şi nu 
avea niciun sfant. E un geniu. Dar crede că nimic nu-l 
poate atinge. Nu cred că mă ţine pe lângă el fiindcă ar 
considera că îi sunt cu adevărat de ajutor - cred mai 
degrabă că vede în mine un fel de trifoi cu patru foi. L- 
am salvat de bomba aia, dar el a pus-o pe seama 
norocului şi m-a luat pe lângă el. li sunt recunoscător. 
Dar crede că voinţa lui e suficientă. Era de aşteptat să 
se întâmple ceva de genul ăsta. Eram sigur. E evident. 
Era de aşteptat să se întâmple aşa ceva. 


Interogatoriu încheiat la ora 18:10 


e 244 œ» 


22 


A doua zi, microbuzul de la Ellingham era din nou activ, 
cu un orar special, pentru a permite elevilor să se 
întâlnească cu părinţii. 

Se făceau două opriri - la un popas şi la Burlington. 
Stevie aranjase cu părinţii să se întâlnească la popas. A 
aşteptat cu mai multe persoane sosirea microbuzului. Işi 
pusese căştile şi-şi asculta emisiunile ca să se calmeze. 

Şi era calmă, până când David se trase lângă ea. Nu era 
îmbrăcat în ţoalele lui tipice: blugi zdrenţuiţi şi tricou 
străvechi. Avea pe el o cămaşă albastră călcată impecabil, 
pe talie, şi o pereche de pantaloni negri bine croiţi. Purta 
chiar şi pantofi negri, eleganţi. Toată înfăţişarea lui era 
impecabilă şi pe măsura lui, scoţându-i în evidenţă silueta 
subţire, musculoasă. Tot ansamblul era întregit de o haină 
neagră, cambrată. 

Experienţa lui Stevie cu ţipi îmbrăcaţi elegant era 
limitată. (Detectivii în costum de la TV nu se puneau la 
socoteală.) David îşi etala penajul, ca un păun, şi asta 
stârnea în Stevie senzaţii care-o tulburau fizic. 

— Succes la interviul pentru slujbă, spuse Stevie, 
întorcându-şi privirea de la el. Cred că au mare nevoie de 
tine sus, la Contabilitate. 

— Asta ai dedus tu? spuse el. Te-ai prins? Poantă cu 
contabili şi poantă cu detectivi. 

— Unde te întâlneşti cu părinţii? 

— Nu mă întâlnesc, spuse el, înfundându-şi adânc 
mâinile în buzunarele hainei negre, lungi. Sunt departe, iar 
eu sunt în siguranţă. Evadez şi eu, naibii, de aici. 

— Şi-atunci, ce-i cu... 

— Îmi place să arăt bine când mă duc să-l văd pe 
Maiestatea Sa, Burger King. Tu, încotro? 

— La masă. Şi, sper, înapoi la şcoală, dacă părinţii mei 
nu sunt convinşi că locul ăsta e plin de liberali dezaxaţi 
care-i lasă pe oameni să fie omorâţi, ceea ce cam cred în 
acest moment. 


<e 245» 


Microbuzul se opri în faţa lor şi Stevie şi David urcară. 
Stevie se aşeză la geam, iar David se trânti lângă ea. 

— Deci, vrei să vorbim? întrebă el. 

— Despre ce? 

— Despre seara aia? 

Cei mai mulţi dintre cei din microbuz - nu că erau prea 
mulţi - deja vorbeau unii cu alţii sau ascultau ceva. Dar tot 
erau în public. Stevie simţi că o ia cu transpiraţii reci. 

— Ai vreun motiv anume pentru care faci asta? întrebă 
ea. 

— Vreau numai să ştiu. Îmi place să aflu lucruri noi. De 
aceea sunt elev la Ellingham. E distractiv să înveţi ceva 
nou. Învățătura e ca un joc. 

— Cât de în serios iau cei de aici regula care interzice 
folosirea limbajului violent cu un alt elev? întrebă ea. 

Începeau să-i transpire palmele. Şi fruntea. Şi 
picioarele? Ce naiba mai era şi asta? De ce era trupul 
omenesc aşa un nemernic? De ce te inunda cu hormoni şi 
senzaţii sexy, dar şi cu valuri de transpirație? 

— Foarte, spuse el sever. 

— Uite ce este, zise ea, am şi-aşa destule pe cap. 
Probabil că părinţii mei o să mă ia în seara asta de la 
şcoală, aşa că... 

— Viaţa găseşte întotdeauna o cale să răzbească, spuse 
el. N-ai învăţat nimic din Jurassic Park? 

Îşi sprijini capul de tetieră şi-şi puse nişte căşti imense, 
lăsând-o pe Stevie să rumege afirmaţia. 


Microbuzul îşi croi drum înapoi pe lângă ferme şi 
magazine cu dulciuri cu sirop de arțar şi pe lângă ateliere 
de suflat sticlă şi reclame la îngheţata Ben Jerry's, înapoi 
spre I-89, şi până la popas, unde aşteptau acum părinţii lui 
Stevie, bine înfofoliţi, lângă maşina lor monovolum, maro. 

David se ridică pentru a-i face loc să treacă şi cobori din 
microbuz. Stevie crezu că ia măsuri exagerate ca să-i facă 
loc să coboare, dar el rămase jos şi veni după ea direct la 
părinţii ei. 

— Bună ziua. Eu sunt David, spuse el întinzându-le 

e 246 » 


mâna. David Eastman. 

De ce se prezenta David părinţilor ei? 

— Ne pare bine să te cunoaştem, David, spuse mama ei. 
Te întâlneşti şi tu aici cu familia ta? 

— Nu. Stevie a spus că aţi putea să mă duceti şi pe mine 
până în Burlington. Dacă nu vă supăraţi. Dacă vă supăraţi, 
pot să iau microbuzul când trece din nou. 

Stevie văzu în ochii părinţilor ei cum le pica fisa. Se 
uitară de la David la Stevie şi iar la David şi le plăcu ce 
văzură. Stevie simţi că îi fuge pământul de sub picioare. 

— Sigur că nu e nicio supărare! spuse mama ei. Vii cu 
noi. 

— Mergem să mâncăm ceva, spuse tatăl ei. Vino şi tu, 
dacă vrei. N 

Stevie nu se putea mişca. Ii paralizase tot trupul. David, 
nu, David, nu e de glumă, David... 

— Sigur, răspunse el zâmbind. Dacă nu vă deranjez. 

— Vai, dar nu ne deranjezi deloc, răspunse tatăl ei. 

Il văzu pe David uitându-se la abţibildul cu EDWARD 
KING de pe maşina părinţilor ei. li aruncă pe furiş o privire 
fetei, apoi se duse şi deschise portiera din spate. 

— După tine, zise el. 

— Te omor, spuse ea printre dinţi. 

— Jur că regula cu limbajul e luată foarte în serios aici. 

Ea ocoli maşina şi urcă pe cealaltă parte. 

Porniră toţi patru pe I-89 în monovolumul familiei Bell, 
în timp ce întunericul se lăsa peste ţinut. Drumul până la 
Burlington a fost rapid. Au trecut prin zona cu 
universitatea, s-au blocat în trafic pe drumul de lângă lacul 
Champlain şi au cotit pe una din numeroasele străduţe 
pitoreşti. 

De-acum, toată ordinea Universului era dată peste cap. 
Nu trebuia să fie niciun David aici, cu părinţii ei, în acest 
loc. Cu toate că volumul radioului era scăzut, Stevie auzea 
mormăitul familiar al talk-show-ului preferat al părinţilor 
ei - cel care vorbea mereu despre cât de periculoşi erau 
„oamenii de genul acela”, cel care făcea propagandă 
pentru Edward King. L-au oprit, ceea ce era uluitor. 


e 247 œ» 


În Burlington erau multe restaurante bune, iar 
restaurantele bune au tendinţa să fie scumpe. Stevie 
găsise un loc pe lângă Church Street, zona principală cu 
magazine şi localuri, unde păreau să se vândă sandvişuri şi 
salate bune, care nu costau prea mult. Şi erau acolo şi 
locuri de parcare libere. În restaurant comandai la tejghea, 
plăteai, primeai un număr de ordine şi te duceai să te aşezi 
la orice masă îţi plăcea. 

Mama lui Stevie şi David au comandat primii. Tatăl lui 
Stevie avu nevoie de mai mult timp ca să studieze meniul, 
iar lui Stevie îi venea să se tragă în ţeapă aruncându-se în 
stativul cu chipsuri. 

— Sandviş vegetarian cu friptură de vită, spuse tatăl ei. 
Mă întreb cum vine asta. 

— Folosesc un înlocuitor, zise încet Stevie. 

— Atunci nu e friptură de vită, nu? 

Stevie închise o clipă ochii, exasperată. 

— Nu face mutra asta, spuse el. Glumesc şi eu. Nu pot 
să fac o glumă? 

Nu face mutra asta, Stevie. Nu fi deşteaptă, Stevie! 
Crezi că ştii aşa de multe, Stevie, dar stai să ieşi în lumea 
reală, ai să vezi că nu aşa merg lucrurile... 

— Am venit până aici să te vedem. N-am putea să facem 
din această vizită o experienţă plăcută? Dacă nu, putem să 
te urcăm în maşină şi să te luăm acasă. 

Nu reacţiona! Nu ceda! Nu trebuie decât să treci cu bine 
prin asta ca să te întorci la şcoală. 

Momentul tensionat trecu. 

— Îmi place de el, spuse tatăl ei. E foarte politicos. Ţi-a 
deschis portiera. 

— E o comoară la casa omului, răspunse Stevie. 

La capătul celălalt al cozii, de unde îţi ridicai comanda, 
David părea s-o amuze grozav pe mama ei şi... o, nu! Işi 
scotea portofelul. Insista, insista vizibil să plătească el. 
Uite şi cardul de credit. Incă o glumă. Ea râdea în hohote, 
leşinată de încântare, complet fermecată de el. 

Stevie simţi cât se poate de clar cum îi murea o părticică 
din suflet. Spera să nu fie o părticică importantă. 


e 248 » 


Au ocupat o masă la fereastră. Aerul rece trecea prin 
sticlă, iar Stevie întâmpină bucuroasă frigul. Se potrivea 
cu ce era în sufletul ei. Îşi examină sandvişul cu pui mult 
prea umplut, decise că era prea mare ca să îl poată lua în 
mână să muşte din el, aşa că îl răsturnă şi mâncă părţile 
componente cu o furculiţă de plastic, în timp ce părinţii ei 
îl interogau pe David. 

La rândul lui, de cealaltă parte a mesei, David era tot 
numai păr negru şi ochi mari şi sprâncene expresive. Reuşi 
să-şi îndese sandvişul uriaş în gură şi să participe în 
acelaşi timp la conversaţie. Vorbea cu o voce mai limpede 
decât de obicei, observă ea, de parcă juca un rol. 

Încerca s-o zăpăcească. 

— Şi cu ce se ocupă părinţii tăi? întrebă tatăl lui Stevie. 

— Mama e pilot, răspunse el printre îmbucături. 

Stevie ridică privirea. David băgă calm în gură un cartof 
prăjit, apoi aşeză un altul într-un turn pe care-l construia 
din cartofi. 

— Pilot? repetă tatăl ei. E foarte impresionant! Trebuie 
să fie greu să ai o viaţă de familie cu o astfel de meserie. 
Cu ce se ocupă tatăl tău? 

— Păi, spuse David rupând în două un cartof şi 
examinând interiorul pufos al celor două jumătăţi. 
Conduce o fabrică de îngrăşăminte. 

Stevie îi aruncă o privire tăioasă. Făcea cumva mişto de 
părinţii ei? Pilot şi cineva care administra o fabrică de 
rahat? Stevie simţi cum creştea în ea un imens val de furie. 
Poate că nu era de acord cu părinţii ei în nicio privinţă, dar 
erau părinţii ei, nu erau bătaia de joc a nimănui. 

— Foarte impresionant, repetă tatăl ei. 

Fetei îi ardea faţa. Îşi lipi o clipă paharul de obraz ca să- 
şi răcorească pielea. 

— Aşa, spuse mama ei. Trebuie să discutăm despre ce s- 
a întâmplat. E o conversaţie foarte serioasă, David, pe care 
trebuie s-o purtăm cu Stevie. 

— Bineînţeles, zise David. Am purtat-o şi eu cu părinţii 
mei. 

— Şi ce-au spus? 


e 249 œ» 


Se lăsă pe spătar cu acea degajare pe care se presupune 
că o au doar băieţii şi pe care Stevie intenţiona s-o 
stăpânească şi ea. 

— E groaznic, spuse el. Dar accidente se întâmplă peste 
tot. 

— Cum a putut permite şcoala să se întâmple aşa ceva? 
întrebă mama ei. Chestia aia ar fi trebuit să fie ţinută 
încuiată. 

— Era, spuse Stevie. Dar Hayes a spart lacătul. 

— Înseamnă că nu era cine ştie ce lacăt, zise tatăl ei. 

— Unii se dau peste cap să intre în locuri încuiate, spuse 
David fixând-o pe Stevie cu o privire lungă. A furat cardul 
de acces al cuiva. 

— Era celebru, spuse mama ei. Dacă e să te iei după 
ştiri, era un copil bun. 

— Asta nu înseamnă nimic, zise David. Nu poţi afla de la 
ştiri cum sunt de fapt oamenii. 

— Mare adevăr ai spus, confirmă tatăl lui Stevie. 

Stevie se încordă. Te rog, nu începe. 

— Eu şi Stevie avem opinii diferite despre anumite 
lucruri, continuă tatăl ei. Dar presa... 

Fata simţi cum i se zdruncină hotărârea. O să-şi dea 
ochii peste cap, o să iasă pe geam şi o s-o rupă la fugă. 
Putea să trăiască în munţi, mâncând pietre. 

— ...ne spune, în general, ce vrem să auzim, continuă 
David. 

Stevie simţi cum i se opreşte inima o clipă. lar acum, 
tatăl ei avea să sară la el, ceea ce urma să fie un spectacol 
de neratat. 

— Interesant, spuse tatăl lui Stevie dând din cap. Ai pus 
mâna pe un băiat isteţ, Stevie. 

Parcă primise un pumn în stomac. Stevie afirma astfel 
de lucruri tot timpul şi i se spunea că nu are dreptate. 
David a zis-o o dată şi a obţinut de la el o aprobare din cap 
şi un compliment. 

Ah, magia bărbaţilor! Dacă ar putea-o ambala, ar face 
avere. 

— Stevie, am primit un telefon, spuse tatăl ei, culegând 


e 250 œ» 


o bucăţică de roşie din sandvişul lui. Ne-a sunat Edward 
King. Mă rog, cineva de la biroul lui. Oamenii lui. 

— Edward King e senatorul nostru, îi explică mama ei lui 
David. E un mare om. Dar Stevie nu-l place. 

Stevie îşi împreună mâinile şi le apăsă în plexul solar. 

— Ni s-a propus să devenim coordonatori voluntari 
pentru tot statul, spuse tatăl ei. Stevie, ştiu că n-o să-ți 
placă asta... 

Transformă-te în stană de piatră, Stevie. Fă-te munte! 

— E grozav! spuse David trântindu-şi pe faţă un zâmbet 
imens. Felicitări! 

Amândoi părinţii ei se uitau la ea. Aceasta era proba de 
foc. Îi venea să explodeze. Asta îi dicta instinctul. Muntele 
ăla în care se transformase era, de fapt, un vulcan. Dar... 
dacă reuşea s-o înghită pe asta - dacă reuşea să facă faţă 
veştii fără să explodeze - avea să pară schimbată într-un 
fel care o să le placă. Şi dacă o să poată face asta, atunci 
poate că uşa nu era încă închisă. Poate că... cine ştie...? 

O durea. O durea la propriu. Mugşchii feţei opuneau 
rezistenţă. Gâtlejul dădea să i se închidă. 

Dar se forţă. Se forţă să afişeze... dacă nu un zâmbet, 
măcar ceva ce semăna oarecum cu unul. Împinse aerul din 
plămâni în sus, pe gât, şi afară, pe gură. 

— E minunat! spuse ea. 

Două vorbe. E minunat. Cele mai oribile două vorbe pe 
care le pronunţase vreodată. Părinţii ei se uitară la ea. Se 
uitară la cămaşa elegantă a lui David. Toată această mică 
şi ciudată piesă de teatru avu efect. Şi în acel moment, ştiu 
că aveau s-o lase să rămână. 

Şi-atunci de ce se simţea de parcă tocmai pierduse 
partida? 


e 251 œ» 


23 


Când au ajuns la microbuzul de întoarcere, nu mai erau 
decât două locuri libere, aşa că David şi Stevie erau iar 
împreună. Stevie simţi gheara din piept şi îşi dădu seama 
că îşi strângea pumnii aşa de tare în buzunare, că îi intrau 
unghiile în palme. 

— Cred că mă plac, spuse el. 

— Ce naiba a mai fost şi asta? întrebă Stevie. 

— Cu plăcere, spuse el. 

Stevie îşi scoase telefonul şi-şi îndesă căştile în urechi. 
David îi scoase una. 

— Ce ai? Rămâi aici. De ce eşti aşa de supărată? 

— De-aia, spuse Stevie. Nu rămân datorită mie. Rămân 
datorită ţie. Fiindcă părinţii mei cred că suntem împreună. 
Fiindcă probabil cred că am pus laba pe un prieten bogat, 
de familie bună. Rămân fiindcă există un tip în viaţa mea. 

— Ştiu, spuse el ridicând iritat din sprâncene. De aceea 
am şi făcut tot ce-am făcut. Ai spus că e important pentru 
ei. De aceea am venit cu tine. Dacă vrei să-mi primesc 
valoroasa lecţie, va trebui să mi-o spui pe litere. 

— Să fie iubitele cuiva, spuse ea cu răceală, ăsta cred 
părinţii mei că e rostul fetelor. Să iasă cu băieţi. Aşa că 
acum le-am îndeplinit toate aşteptările pe care le au de la 
mine. Şi faza cu Edward King? Da. A trebuit să stau şi s-o 
înghit cu totul. 

— Pare să fi funcţionat, spuse David. Repet: nu văd de ce 
eşti supărată. Tu eşti aici, iar ei sunt departe. 

— Fiindcă, repet: nu datorită mie. Datorită lui Edward 
King, tipul care reprezintă, efectiv, tot ce urăsc pe lume. 
Tipul e un gunoi rasist, fascist, iar acum părinţii mei îi 
conduc armata de huligani din tot statul, iar eu a trebuit să 
zâmbesc frumos. 

— Ca să ştii... nu ai zâmbit... 

Pentru o clipă, Stevie se simţea prea furioasă ca să 
poată vorbi. Respiră greu, până-şi regăsi vocea. 

— Şi mama ta nu e pilot, dezaxat mincinos ce eşti! 


e 252 œ» 


adăugă ea. 

— De unde ştii? Poate că e. 

— Iar taică-tu conduce o fabrică de îngrăşăminte? 
întrebă ea. 

— Asta e adevărat, spuse David. 

— Lângă plaja din San Diego? 

— Să nu înoţi niciodată acolo, zise David clătinând grav 
din cap. 

— Ştiu eu ceva plin de rahat, spuse ea. Şi ăla eşti tu, 
fiindcă-l mănânci cu polonicul. 

Ridică din umeri, ca şi cum voia să spună: Mi se pare 
corect. 

— Care naiba e problema ta? întrebă ea. 

— Multe, răspunse el. 

— Eşti un mincinos, spuse ea. 

— Poate că subiectul părinţilor e delicat pentru 
amândoi. N-am vrut decât să te ajut să-ţi rezolvi problema. 
Am rezolvat-o. Vrei să fii supărată, n-ai decât. Poftim! 

Luă iar în mână casca ce atârna şi i-o dădu s-o bage la 
loc în ureche. Dar fata nu porni nicio emisiune. Se uită pe 
fereastră şi la reflexia lui palidă în sticlă. Descoperi că era 
enervant de fascinată de linia maxilarului său. La început îi 
păruse foarte ascuţită, de parcă chipul lui se aduna într-un 
singur punct la capăt, dar de fapt nu era chiar aşa de 
ascuţită. Probabil că era încordat înainte şi îşi împinsese 
bărbia în faţă. 

Acum se uita în telefon, fără să-i mai dea nicio atenţie. 

Numai că îşi transformase mâna într-un mic păianjen şi- 
o făcea să danseze de-a lungul coapsei lui. Ea o urmări cu 
privirea, aşa cum şi trebuia, evident, iar creatura se 
apropie milimetru cu milimetru de piciorul ei... 

„„.„apoi dădu înapoi. 

„„„apoi se apropie iar, şi un deget de păianjen rămase 
suspendat nehotărât deasupra piciorului ei, fără să-l 
atingă, fără să atingă... 

...numai vârful o atinse fugar, oare chiar o atingea? 

Tot trupul ei era încărcat de electricitate, în aşteptare. 

Microbuzul luă curba în ac de păr ca să intre pe aleea 


e 253 + 


campusului, zgâlţâindu-i şi alungând păianjenul. 


Când s-au dat jos, Stevie o luă înaintea lui David. Pe la 
jumătatea drumului spre Minerva, încetini, aşteptând să-i 
audă paşii în urma ei. Dar el nu era de găsit. Intră plină de 
draci în camera comună. 

— Cum a fost? întrebă Janelle când Stevie trecu prin faţa 
camerei sale. 

Janelle era înconjurată de mormane de cărţi de 
matematică şi cabluri şi un laptop deschis pe ecranul 
căruia rula un serial. 

— Bine, spuse Stevie, încercând să pară cât mai 
nonşalantă. Bine. Cred că totul e în regulă. Deocamdată 
rămân aici. 

Janelle scoase un chiţăit de încântare. 

— Hai, stai jos, spuse ea. 

— Mă duc puţin până... arătă Stevie cu capul spre 
camera ei. Mă întorc în cinci minute. 

Ajunsă în cameră, se plimbă dintr-o parte în alta fără să- 
şi scoată haina. Se privi în oglindă. Avea obrajii roşii ca 
mărul de frig. Părul ei scurt era lipit de cap din cauza 
căciulii tricotate. 

Venise timpul să-şi pună o întrebare la care nu se 
gândise niciodată cu adevărat: era atrăgătoare? Ce 
însemna să fii atrăgătoare? Ce le plăcea altora? Ea ştia ce-i 
plăcea ei: părul scurt. Îi plăcea cum arăta când îşi îngusta 
privirea, fiindcă îi dădea un aer inteligent şi pătrunzător, 
fără să arate de parcă se strâmba. li plăceau rotunjimile 
gurii ei, fiindcă nu se temea să spună ce gândea. 
Rotunjimea şoldurilor o făcea să se simtă cu picioarele 
bine înfipte în pământ. 

Asta însemna să fii frumuşică? 

Cine ştie? În orice caz, asta însemna să fii Stevie. 

Apucă marginea biroului şi întinse braţele, uitându-se la 
podea. Stevie era expertă în domeniul panicii, însă ceea ce 
nu înţelegea nici pe departe la fel de bine era acest nou 
amestec hormonal pe care trupul ei îl trecuse în meniu, şi 
nici ce impact avea el asupra planurilor ei. Voia să se ducă 


e 254 œ» 


sus. Voia... să fie cu David. 

Il dorea. Pe David, care tocmai o înfuriase mai tare 
decât oricine altcineva, cu excepţia părinţilor ei. Pe David, 
cu care era nevoită să se vadă în fiecare nenorocită de zi. 
Pe cineva care a venit de la alergat duhnind şi apoi a 
reapărut în camera comună curat lună şi parfumat şi... 

De ce el? Dintre toţi, de ce l-au ales zeii hormonilor 
tocmai pe el? 

Îl auzi intrând în casă. Îl auzi venind pe coridor. Oare 
avea să se oprească? 

Nu. Se auzi scârţâitul treptelor. 

Poate că trebuia să se ducă să vorbească cu el. Nu era 
sigură despre ce. Işi scoase haina, se plimbă prin cameră 
şi se trezi că iese şi o ia în sus pe scări. 

Ajunsă la uşa lui, rămase acolo, cuprinsă de 
incertitudine. Nu urca prea des aici. Băieţii trebuiau să 
coboare, dar pentru ceilalţi, urcatul până aici era opţional. 
Era mai întuneric decât jos. Vântul se auzea mai tare. 
Ridică mâna ca să bată şi rămase cu ea în aer un minut 
întreg până să o coboare ca să ciocănească timid în lemn. 

Când David deschise uşa, nu arăta deloc plin de sine. 
Căldura se aduna aici, la etaj, aşa că era extrem de cald. 
Singura lumină aprinsă în camera lui era o mică veioză de 
pe noptieră. 

— Ce vrei? întrebă el. 

— Vreau... 

Ce voia? 

— „să înţeleg. 

— Ce? Viaţa? Universul? 

— Vreau să ştiu care-i treaba cu tine, spuse ea. 

— Treaba? Cum adică treaba? 

— E ceva ce nu spui, răspunse ea. E ceva ce... 

— Şi tu ai ceva ce nu spui, răspunse el. De ce nu 
pomeneşti deloc despre faptul că ne-am sărutat? 

— Şi ce-ar trebui să spun despre asta? zise ea 
aprinzându-se la faţă. 

— Uau, te dai rău de gol când te înroşeşti. Ar trebui să 
faci ceva în privinţa asta. 


< 255» 


Ridică bărbia, furioasă. 

— Şi despre ce-ar trebui să discutăm? întrebă ea. Despre 
tehnică? 

— Am putea. A ta mi s-a părut bună. Îţi place teribil să 
explorezi cu limba. Se pare că eşti detectiv până în vârful 
unghiilor... 

— Bine, spuse ea întorcându-se pe călcâie. La revedere. 

— Enervez oamenii, spuse el. Sunt conştient de asta, 
crede-mă. E un mod eficient de a comunica atunci când 
asta e singura opţiune pe care-o ai. Dacă nu poţi intra pe 
uşă, aruncă o cărămidă în geam. Şi cred că s-ar putea să fii 
şi tu la fel. 

Aceste vorbe o calmară pentru o clipă. Aveau logică, iar 
ea era întotdeauna dispusă să recunoască dacă spunea 
ceva ce avea logică. David lăsă uşa deschisă şi se 
îndepărtă. Ea păşi ezitând către uşă, o deschise puţin mai 
larg şi intră. El stătea pe pat. 

— Ea intră în cameră, spuse el. 

Stevie bătu neliniştită cu degetele în tocul uşii. 

— Cred că te fac să te jenezi când vorbesc despre ce am 
făcut, spuse el. Adevărul e că nu vreau să te fac să te simţi 
prost. Nu asta-mi doresc. Poate că mie îmi vine mai uşor să 
vorbesc despre chestii de genul ăsta. Cred că există unele 
lucruri de care mă doare în cot, din motive bine 
întemeiate. Dar pot să-ţi spun că mi-a plăcut ce am făcut 
împreună. 

Lui Stevie îi zvâcneau încheieturile mâinilor. Pulsul îi 
era aşa de mare, că sigur aveau să i se umfle mâinile ca 
nişte baloane, ba poate chiar o să-i explodeze din cauza 
presiunii. 

— Adevărul e, spuse el, că mi-ai plăcut din clipa în care 
te-am văzut, când te-ai uitat la mine de parcă-ţi venea să- 
mi dai un pumn în mutră numai pentru că existam. 
Probabil că asta spune ceva sinistru despre mine. Şi mai 
cred că mă placi pentru că te enervez. Amândoi avem 
probleme serioase, dar cred că ar trebui să facem ca 
personalităţile noastre bizare să funcţioneze în folosul 
nostru. 


e 256 » 


Stevie se întrebase deseori cum decurgeau conversațiile 
de genul ăsta, în care oamenii vorbeau despre sentimente 
şi atingeri şi toate chestiile care ea credea că trebuiau 
ţinute bine închise în drogheria ei personală, interioară. Şi 
acum cineva voia să intre, să scoată capacele sticluţelor şi 
să se uite la ce era înăuntru. Stevie habar nu avea că 
oamenii aveau voie să vorbească aşa deschis despre 
emoţii. Lucrurile nu se întâmplau aşa acasă. 

Închise uşa după ea. I-a tremurat mâna când a făcut-o, 
dar asta nu conta. Făcu emoţionată cei câţiva paşi până la 
pat şi se aşeză cu prudenţă pe margine. Stătea pe patul lui. 
Se afla pe un teritoriu nou şi periculos. 

El nu se clinti. 

— Şi? spuse ea. Acum ce facem? 

— Tu ce vrei să facem? 

Privirea ei se înceţoşa cu intermitențe. Se apropie de el, 
întinse mâna şi-l apucă de ceafă, trăgându-l mai aproape. 
Se întrebă dacă avea să opună rezistenţă mâinii ei, dacă 
făcea o greşeală, dar capul lui se apropia de ea. Îşi apăsă 
buzele pe ale lui. 

De data asta, se sărutară pe îndelete, încet, păstrându-şi 
echilibrul delicat pe marginea patului. Buzele li se 
întâlneau şi stăteau împreunate câteva clipe, apoi se 
opreau amândoi şi rămâneau neclintiţi alte câteva 
secunde, cu chipurile lipite, înainte s-o ia de la capăt. Fără 
grabă, fără nervozitate. Parcă vorbeau cu uşurinţă unul cu 
altul prin intermediul sărutărilor. Mâna ei alunecă pe 
pieptul lui şi simţi cum îi bubuia inima. El îi mângâia părul, 
trecându-şi degetele prin şuviţele scurte. Se lăsă pe spate 
pe pat şi Stevie se întinse uşor peste el. 

Şi atunci, se auzi o bătaie în uşă. 

— David? îl strigă Pix. 

Totul îngheţă în loc. Realitatea se prăbuşi peste ei cu o 
bufnitură sonoră. Asta nu trebuia să se mai repete 
niciodată. 

— În dulap, şopti David. 

Când dădu să se ridice, Stevie descoperi că i se 
înmuiaseră genunchii. Se poticni către dulap şi intră 


e 257 œ» 


printre mormane de încălţăminte şi genţi şi echipament de 
schi, toate de-a valma, mirosind (nu să te dărâme, şi totuşi) 
a purtat, cu capul printre pantaloni şi cămăşi. Închise uşa 
pe dinăuntru. David o salută pe Pix. 

— Trebuie să te duci la Casa Mare, o auzi ea pe Pix. Nu 
s-a întâmplat nimic, dar Charles trebuie să discute cu tine 
despre... 

— Nu-i nimic, spuse el. Sigur. Vin chiar acum. Am haina 
jos. 

Tăcere. Păreau să fi plecat. 

Stevie se lăsă pe vine în dulap, cu inima bubuind în 
piept, răvăşită şi un pic încinsă, respirând iute. Îşi potoli 
respiraţia, aprinse ecranul telefonului, ca să vadă, şi-l 
îndreptă către spaţiul din jur. Se uită la pantofii lui, 
luându-i în mână ca să-i studieze. Toţi aveau tălpi relativ 
noi. Stevie avea adidaşi cu găuri în tălpi şi majoritatea 
pantofilor ei aveau urme de uzură în vârf, pe laterale - mici 
imperfecţiuni pe care fie încerca să le ascundă, fie le 
accepta, pur şi simplu. Ăştia erau pantofi noi. Înlocuiţi cu 
regularitate. Şi toţi erau de firmă. Avea lângă ea pantofi 
eleganţi, din piele moale, cu numele în interior: ELLIS, OF 
LONDON. Echipament de tenis. Schiuri. Totul confirma 
diagnosticul de copil înstărit, aproape sigur nu fiu de pilot 
şi director de fabrică de îngrăşăminte. Când nu auzi niciun 
zgomot afară, ieşi din ascunzătoare şi se duse la uşă. 
Linişte. 

Şi uite-aşa, era în camera lui David. Singură. 

Există un principiu deseori discutat în cărţile şi filmele 
polițiste. Agatha Christie scrisese chiar şi o carte intitulată 
E uşor să ucizi. Ideea era că prima crimă e cea mai grea, 
dar odată încălcată acea limită, odată ce ai luat o viaţă şi- 
ai scăpat neprins, îţi e de fiecare dată tot mai uşor. Stevie 
încă nu găsise în cărţile ei nicio dovadă care să arate că 
acest lucru era neapărat adevărat şi în realitate, deşi era 
foarte limpede că oamenii pot comite şi alte crime dacă-s 
mânaţi de panică. Cu toate astea, teoria avea o logică de 
necontrazis. E simplu să comiţi o crimă. Şi e la fel de 
simplu să cotrobăi prin camera altuia, mai ales dacă 


e 258 » 


proprietarul camerei respective e o persoană care te-a 
poftit înăuntru şi te-a lăsat singur acolo. 

Şi avea aşa de multe întrebări! Cine era David, acest 
David fără niciun cont pe nicio reţea de socializare? Tipul 
care tot spunea minciuni bizare despre familia lui. Dorinţa 
de a şti era, efectiv, ca o foame - huruia în adâncul ei şi 
pretindea informaţie. 

Ce-ar fi dacă ar arunca doar o privire rapidă în jur? Să 
se uite un pic prin cameră, fără să atingă nimic. Ar avea 
timp. Ca să mergi până la Casa Mare, să vorbeşti cu 
Charles, să te întorci, asta însemna minim douăzeci de 
minute, chiar şi dacă Charles avea foarte puţine de spus. 
Şi probabil că era oricum o idee bună să aştepte aici vreo 
două minute, ca să fie sigură că Pix plecase. 

Doar o să tragă puţin cu ochiul prin jur. 

David avea un sistem de jocuri video şi o mulţime de 
componente de calculatoare. Boxe bune - Stevie văzuse 
reclame la marca aceea. Căşti bune. Totul bun. Cărţile lui 
erau puse la întâmplare în teancuri. Subiecte: filosofie, 
teoria jocului, o mulţime de literatură, cărţi despre cum să 
scrii (interesant), benzi desenate. Pe noptiera de lângă pat 
era un e-reader. Trecu în revistă conţinutul: alte benzi 
desenate, mult SF (era foarte clar că lui David îi plăceau 
mult lucrările spaţiale), cărţi despre istorie. David citea. 
Cu nesaţ. 

Puse la loc pe ecranul e-reader-ului pagina la care îl 
găsise când l-a luat în mână şi-l aşeză la loc. Se uită la 
veioza de pe noptieră: era făcută de o firmă italiană - alt 
obiect de calitate. Tot ce era în camera lui era doar un pic 
mai bun, de la greutatea şi fineţea cearşafurilor lui (se 
aşeză pe pat şi îşi trecu palma peste ele; miroseau a el) 
până la pilota groasă, din puf. 

O clipă, se lăsă la loc pe pat, pe spate. 

Ce mai era la vedere? Poliţia putea să se uite la lucrurile 
aflate la vedere dacă intra undeva, dar nu avea mandat de 
percheziţie. Camera era curată. Nu ordonată, dar per total 
curată. Se vedea că se făceau eforturi ca să ţină lucrurile 
la locul lor. Exista un singur poster, cu Led Zeppelin, dar 


e 259 œ» 


Stevie avea impresia că fusese pus doar ca un fel de anti- 
decoraţiune. la primul obiect pe care-l vezi şi pune-l pe 
perete. Marea majoritate a încăperii era o vastă pânză 
neatinsă, fără poze sau decoraţiuni. 

Se lăsă pe spate şi dădu de ceva tare. Băgă mâna sub 
cearşaf şi scoase laptopul lui David. 

Laptopul lui, stând aşa, acolo. 

Il examină pe dinafară câteva secunde. Niciun abţibild, 
niciun însemn. Puse mâinile pe margine. 

Să-l deschidă sau... 

Problema cu uitatul doar un pic e că e foarte uşor după 
aceea să te uiţi un pic mai mult. Odată ce l-ai atins, asta e, 
l-ai atins şi dacă ai laptopul în poală şi-l deschizi şi se 
aprinde ecranul, asta-i situaţia. 

Poate că aşa s-a simţit Pandora când şi-a primit celebra 
cutie. Deschizi capacul şi lumina se revarsă... 

— Ce naiba faci? 

Pentru o clipă, lumea încremeni în loc. Cum de urcase 
scările fără ca ea să-l audă era un mister. Probabil că 
fusese mult prea absorbită de ocupaţia ei - sigur, ocupaţia 
ei era să se uite prin computerul lui. 

Să-i răspundă la întrebare ar fi însemnat să se 
autoincrimineze, aşa că Stevie rămase în loc, neclintită şi 
tăcută. Obiectele neclintite pot să pară uneori invizibile. 

— Ce faci? repetă David. 

— Voiam doar... 

Veni la ea şi întinse mâinile. Stevie îi dădu laptopul. 

— Nu... nici măcar nu m-am uitat. 

— Părea că te uitai, spuse el. 

Păi, mda, aşa părea. Avea dreptate. Stevie simţi cum 
toate mecanismele de apărare se reactivează instantaneu. 

— Şi? Ce mare secret ai de ascuns? se răsti şi ea. Tu mi- 
ai cunoscut familia. Te-ai urcat, pur şi simplu, în maşină şi- 
ai venit cu noi. Ai avut ocazia să arunci o privire în viaţa 
mea. 

— Iar tu ai vrut să arunci o privire, spuse el. Ţi-a trecut 
vreo clipă prin cap că nu vreau să vorbesc despre familia 
mea dintr-un motiv întemeiat? 


e 260 œ» 


— Toţi avem motive întemeiate, spuse ea. Nu eşti cu 
nimic mai special fiindcă ai o relaţie aiurea cu părinţii tăi. 

— Părinţii mei sunt morţi, spuse el. E suficient de special 
pentru tine? 

Odată, când era mică, Stevie se juca afară într-o zi 
geroasă. A prins cam multă viteză pe un petic de gheaţă şi 
a intrat din plin într-un zid. Când abdomenul ei a luat 
contact cu peretele, îşi amintea cum simţise că tot aerul 
din plămâni îi fusese forţat afară, rănindu-i gâtlejul la 
ieşirea din corp. 

Cam aşa se simţea acum. Unghiurile ascuțite 
reapăruseră pe chipul lui David şi, împreună cu ele, încă 
ceva. 

Durere. 

— leşi afară, te rog, spuse el. 

— Îmi... 

— leşi afară, spuse el încet. 


BIROUL FEDERAL DE INVESTIGAŢII 

INTEROGATORIUL LUAT DE AGENIUL SAMUEL 
ARNOLD 

LUI ROBERT MACKENZIE 

17 APRILIE 1936, ORA 19:10 

LOCUL: DOMENIUL ELLINGHAM 


SA: Nu mai am decât vreo două întrebări, domnule 
Mackenzie. Trebuie să trecem de mai multe ori prin 
toate aceste informații. 

RM: Înţeleg. 

SA: Când aţi început să lucraţi pentru Albert 
Ellingham? 

RM: Când am terminat Princeton, acum opt ani. 

SA: Şi sunteţi asistentul lui personal pentru 
chestiunile care tin de afaceri? 

RM: Corect. Sunt secretarul lui personal pentru 
afaceri. 

SA: Deci vedeţi foarte multe dintre tranzacțiile 
domnului Ellingham. 


e 261 œ» 


RM: Le văd aproape pe toate, poate chiar pe toate. 

SA: Nu vi se pare ciudat să conduceţi afacerea de 
aici, din munţi? 

RM: Cred că niciunul dintre noi nu se aştepta să 
rămână aici aşa de mult timp. 

SA: Cum adică? 

RM: Şcoala era doar încă un proiect. Domnul 
Ellingham are o mulțime de proiecte. Ni s-a părut că 
acest loc avea să fie un fel de refugiu, care urma să fie 
folosit vreo două săptămâni pe timpul verii, în cel mai 
bun caz. Dar e aici din septembrie. Parcă toţi aşteptam 
să zică: „Gata! Ne întoarcem la New York.” Dar nu s-a 
întâmplat asta. Am rămas aici toată iarna. Aveţi idee 
cum sunt iernile aici? 

SA: Îmi închipui că friguroase. 

RM: Mare parte din timp, nici nu poți ieşi din casă de 
atâta zăpadă. Pe localnici nu pare să-i deranjeze, dar 
toți ceilalți au luat-o razna - se cheamă febră de 
cabană. Doamna Ellingham... 


[Tăcere] 


SA: Ce-i cu ea? _ 

RM: Doamna Ellingham e vivace. li place să fie 
printre oameni şi îi plac sporturile. A schiat puţin aici, 
dar n-a fost destul. Se vedea că o afectează. 

SA: A provocat neînţelegeri între domnul şi doamna 
Ellingham? 


[Tăcere] 


SA: Știu că aveţi simţul loialității, dar trebuie să ştim 
aceste lucruri. 

RM: Sunt conştient de asta. Poate că da, puțin. Sunt 
complet diferiţi. Se iubesc, desigur, dar sunt extrem de 
diferiți. Cred că uneori şederea aici a fost extrem de 
dificilă pentru ea. O are pe domnişoara Robinson ca să-i 
țină de urât. Asta pare s-o mai ajute. 


e 262 » 


SA: Sunt apropiate? 

RM: Ca două surori. 

SA: Și cum era domnul Nair? 

RM: Domnul Nair e un artist genial şi un bețiv. 

SA: Bea des? 

RM: Des şi cantităţi mari. L-am văzut odată bând o 
ladă de şampanie de unul singur. M-a surprins că n-a 
murit. 

SA: Când e aşa, e agresiv? 

RM: Dimpotrivă, de obicei se mulţumeşte să picteze 
sau să vorbească şi în cele din urmă îl găsim dormind 
pe undeva, pe proprietate. Odată l-au scos elevii din 
fântâna arteziană. Dacă mă întrebaţi dacă e capabil să 
aranjeze o răpire, mă îndoiesc că Leonard Holmes Nair 
e capabil să aranjeze masa pentru micul dejun. Aici a 
fost cineva organizat. 

SA: Dumneavoastră sunteţi un bărbat organizat. 

RM: Motiv pentru care recunosc o acțiune organizată 
când o văd. Sunt searbăd în meserie, agent Arnold. De 
aceea am fost angajat. Contrabalansez exuberanta 
domnului Ellingham. _ 

SA: Păreţi o persoană rațională. In noaptea de 13, ați 
insistat să fie anunţată poliția. 

RM: Şi regret că n-am făcut-o, totuşi mi s-a spus să n- 
o fac. 

SA: V-aţi supus ordinelor. 

RM: M-am supus ordinelor. 

SA: Haideţi să vorbim despre scrisoarea primită pe 8 
aprilie. Scrisoarea de la Maestrul minciunilor? Ce 
părere ați avut când aţi primit-o? 

RM: Primim, în medie, două sau trei ameninţări pe zi 
odată cu corespondența noastră regulată. Marea 
majoritate a lor sunt aiureli şi o mulţime sunt de la 
aceiaşi oameni. Iniţial, aceasta mi-a dat impresia că e o 
glumă. 

SA: De ce? 

RM: Din cauza literelor tăiate din ziare. A poeziei. 
Dar apoi am remarcat câteva lucruri. Am observat că 


e 263 + 


avea ştampilă de Burlington. Apoi am observat adresa. 
Stiti, domnul Ellingham primeşte corespondenţă de 
afaceri din toată ţara. Aşa cum sunt sigur că vă puteţi 
imagina, e greu să ajungă poşta aici. Aşa că toată 
corespondenţa de afaceri e direcţionată către un birou 
din Burlington, de unde ne e livrată aici cu maşina în 
fiecare zi, dacă permite vremea. Dacă vremea e prea 
proastă, avem acolo o secretară care mi-o citeşte la 
telefon. Ceea ce era neobişnuit la scrisoarea aceasta 
era că nu fusese trimisă la niciuna dintre adresele 
oficiale - acolo ajung cele mai multe scrisori cu 
ameninţări. Avea adresa de aici, de la această casă. 
Părea mult mai personală. 

SA: Dar nu i-ati arătat-o lui George Marsh. 

RM: Urma s-o fac. Dar s-au petrecut foarte multe în 
acel weekend. Aveam de gând să i-o arăt când venea 
data următoare. 

SA: Deci în acel weekend a avut loc o petrecere? 

RM: Da, pentru Maxine Melville. 

SA: Aţi fost prezent şi dumneavoastră? 

RM: Numai în sensul că eram în casă. Eram foarte 
ocupat - finalizam hârtiile pentru o tranzacție 
importantă la care domnul Ellingham lucra demult. 
Vrea să cumpere un ziar din Philadelphia. 

SA: Aţi observat ceva neobişnuit în acel weekend sau 
luni dimineaţă? 

RM: Absolut nimic. Luni dimineaţă ne-am dus la 
Burlington ca să rezolvăm nişte afaceri şi să trimitem 
câteva telegrame. Ne-am întors seara. 

SA: Haideţi să vorbim despre casa aceasta şi despre 
şcoală. Vi s-a părut cumva că acest loc e nesigur? 

RM: Categoric, având în vedere amenințările primite 
şi tentativa de asasinat. 

SA: Ați discutat despre asta cu angajatorul 
dumneavoastră? 

RM: Am încercat. 

SA: Păreţi un tip deştept, domnule Mackenzie. 
Instinctul v-a spus tot timpul să apelaţi la autorități. 


e 264 œ» 


Sunteţi un om cu picioarele pe pământ. Unde credeţi că 
ar putea fi Iris, Alice Ellingham şi Dolores Epstein? 

RM: Oriunde ar fi, nu le e bine. Ca să fiu sincer, 
cred... 

SA: Da? 

RM: Mi-e greu să rostesc cuvintele, agent Arnold. 
Cred că scrisoarea aceea era de la răpitori şi că fiecare 
cuvânt de pe pagina aceea era adevărat. Cred că sunt 
moarte. Doamne, iartă-mă, cred că sunt moarte toate 
trei. 


[In teroga toriu încheiat la ora 19:32] 


e 265 » 


24 


A fost odată ca niciodată o fată pe nume Dottie, care era 
din New York, a venit la Academia Ellingham şi aici colţul 
a dat când s-a ales cu capul spart. 

A fost odată ca altă dată un actor din Florida, care a 
venit la Academia Ellingham şi s-a constatat că gheaţa 
carbonică i-a venit de hac. 

A treia oară e cu noroc. O fată din Pittsburgh la 
Academia Ellingham a venit şi să vadă un cadavru ea şi-a 
dorit. 

Dorinţa i s-a împlinit. 

Aceeaşi fată a reuşit să transforme în ultima clipă o 
înfrângere sigură în victorie, când a izbândit să rămână la 
Academia Ellingham, dar după aceea, îngrijorată că 
înfrângerea se va răzbuna în moduri neaşteptate, şi-a luat 
victoria obţinută şi a transformat-o repede în înfrângere. 
Fata aceea a dat de gustul unui lucru de care n-a ştiut că 
are nevoie sau pe care nu a ştiut că-l vrea, şi reuşise să 
strice tot. 

Şi viaţa a continuat. 

Ellingham a jelit şi a făcut terapie. A avut loc o mică 
ceremonie comemorativă în cupola de pe pajişte, unde 
lumea a lăsat lumânări şi poze şi o mică păpuşă zombi. Au 
mai fost şi scrisori şi telefoane de la Charles şi ceilalţi 
membri ai consiliului director. Paza a fost întărită. 
Cardurile de acces ale tuturor au fost verificate şi 
îmbunătăţite. Ora stingerii a început să fie impusă cu 
stricteţe şi domeniul a început să fie patrulat. Nu era vorba 
că toată lumea uitase de moartea lui Hayes - subiectul era 
discutat în permanenţă -, doar că devenise ceva ce se 
întâmplase şi atât. Făcea parte din realitate. 

Cu toate că ancheta nu era încă închisă în mod oficial, 
informaţiile au fost făcute publice, pentru a linişti pe toată 
lumea. Se părea că Hayes murise într-un accident provocat 
chiar de el. Hayes, o persoană despre care se ştia că făcea 
filmuleţe în unghere întunecate, a luat ceva ce nu Îi 


e 266 » 


aparţinea. Amprentele lui erau pe cardul lui Janelle şi pe 
maşinuţa de golf folosită ca să mute gheaţa carbonică şi pe 
un cărucior manual de marfă. Era foarte clar pentru toată 
lumea că aici era vorba despre Hayes care făcuse o 
greşeală imensă. Şi mai şi furase. Se dăduse peste cap ca 
să încalce regulile, aşa că părinţii lui nu aveau niciun motiv 
să dea şcoala în judecată. 

Varianta universal acceptată era că Hayes intrase în 
tunel ca să filmeze ceva nou pentru Sfârşitul. De aceea se 
întorsese singur acolo. De aceea păstrase secretul. Văzuse 
gheaţa carbonică, se uitase la tunel şi îi venise o idee care 
le unea pe cele două. Doar că le unise foarte greşit. 

Viaţa revenise la teancuri de cărţi şi laboratoare de 
anatomie şi eseuri. S-a organizat ceva ce se numea 
Petrecere Tăcută - un dans fără niciun sunet, sau ceva în 
genul ăsta. Urma să aibă loc în Casa Mare. Asta era 
considerată o formă de distracţie. Inapoi la şcoală. Fiindcă 
asta şi era Ellingham - o şcoală. Stevie a încercat să facă 
asta, dar a descoperit că nu avea strop de putere de 
concentrare. Nu reuşea să termine lecturile obligatorii, nu 
reuşea să-şi scrie eseurile. Vremea deveni ireversibil 
cenuşie. Munţii sunt nemiloşi când vine toamna. Frunzele 
din copaci începură să se facă aurii şi roşii la vârfuri, iar 
câteva, grăbite, făcură călătoria spre pământ. 

David nu vorbea cu ea. 

Era deasupra lui Stevie, la propriu. Ea îi auzea paşii, dar 
cam asta era tot ce auzea din partea lui. Trecea foarte rar 
prin camera comună şi bucătărie, iar dacă se întâlnea cu 
Stevie, se uita în altă parte. 

Fata deschidea cărţi, se holba la o pagină şi-şi dădea 
seama că nu reţinuse nimic. Apoi o citea din nou, iar 
cuvintele cum intrau, aşa îi şi ieşeau din cap. Avea de scris 
eseuri care nu depăşeau niciodată etapa notiţelor. 
Lucrurile astea erau tratate cu oarecare îngăduinţă, din 
cauza evenimentelor recente, dar îngăduinţa nu avea să 
dureze o veşnicie. 

Nimic din toate astea nu scăpă atenţiei lui Janelle, care 
în cele din urmă o luă pe Stevie de braţ, o trase în camera 


e 267 œ» 


ei şi o aşeză pe pat. 

— Ai de gând să-mi spui ce naiba s-a întâmplat cu voi 
doi? întrebă Janelle. 

— Poftim? 

— Cu tine şi David, spuse Janelle. 

Stevie clipi. 

— Crezi că nu ştim? spuse Janelle. Toată lumea ştie. 
Nimic nu poate fi mai evident ca relaţia dintre voi doi. Deci 
ce s-a întâmplat? 

— Ne-am pupat, spuse Stevie. 

— Înî, m-am prins. Şi după aia? 

Ruşinea e un sentiment cumplit. Janelle n-ar cotrobăi 
niciodată prin camera lui Vi. Bine, Vi nu era o ciudată 
mincinoasă, dar chiar dacă ar fi fost, Janelle tot n-ar fi 
făcut aşa ceva. Janelle avea standarde. Janelle era loială, în 
timp ce Stevie era o cretină fără principii. 

Janelle aşteptă un răspuns, iar când şi-a dat seama că nu 
avea să primească vreunul, Stevie văzu cum în ochii ei se 
stingea o luminiţă. 

Mai rămâneau Nate şi Ellie. 

Reacţia lui Ellie faţă de moartea lui Hayes era Ellie la 
puterea o sută. Casa Minerva era trezită dimineaţa de 
zbieretele înfricoşătoare ale Rootei. Când garguii şi unele 
statui de la Minerva au fost fardate cu vopsea, a fost destul 
de clar cine era vinovat. Şi mai aveau loc şi mai multe 
beţii, şi mai multe băi şi mai multă poezie franceză. 

Ceea ce însemna că mai era doar Nate, iar Nate se 
retrăsese în munţii înceţoşaţi din mintea lui. Acum citea 
tot timpul, evita orice conversaţie şi mânca deseori singur. 
Stevie îl găsi în sala de mese, la una din mesele mici, 
înalte, cu capul îngropat într-un exemplar din Trilogia 
Terramare, de Ursula K. Le Guin, învârtind cu furculiţa 
într-o farfurie de paste cu chiftele de curcan. 

Stevie trase un scaun şi-şi puse pe masă tava cu lasagna 
şi salată cu dressing de arțar, fiindcă renunţase să mai 
lupte cu siropul de arțar. 

— Salut, spuse ea. 

Nate o privi peste carte. 


e 268 » 


— Salut, răspunse el. 

Aşteptă să lase cartea din mână. Băiatului îi luă câteva 
clipe ca să se prindă. Puse cu grijă un şerveţel între pagini, 
pe post de semn de carte. Nate nu punea cărţile deschise 
cu faţa în jos, ca să nu se strice cotorul. 

— Spune-mi cum e să scrii, zise Stevie. 

— De ce mă urăşti? răspunse el. 

— Nu, pe bune. Spune-mi cum e. 

— Ce să-ţi spun? zise el. Scrii şi gata. 

— Dar cum faci asta? spuse ea. Te aşezi, pur şi simplu, şi 
scrii? Trebuie să faci mai întâi un plan sau scrii aşa, tot ce- 
ţi trece prin cap? 

— Te plăteşte cineva să mă şicanezi? 

— E doar... ţii minte în prima zi, când vorbeam despre 
zombi? Şi Hayes habar nu avea ce e mallul Monroeville? 

— Îhî. 

— A fost o chestie ciudată, spuse ea. 

El aşteptă să explice ce voia să spună, dar fata nu avea 
nicio explicaţie. Nate se întoarse la cartea şi chiftelele lui. 

— E ca şi cu Maestrul minciunilor, spuse ea după o 
clipă. 

Nate ridică o privire plictisită, dar măcar o ridică. 

— Ce-i cu el? 

— Persoana pe care au arestat-o pentru crimele din 
cazul Ellingham, spuse ea. Anton Vorachek. N-ar fi fost 
niciodată capabil să scrie scrisoarea aceea. Vorbea prea 
prost engleză. Şi oricum, cine anunţă că are de gând să 
comită o crimă? 

— Cam toţi criminalii în serie, răspunse Nate. 

— Foarte puţini criminali în serie fac asta, îl corectă 
Stevie. Ucigaşul Zodiac a fost unul din extrem de puţinii... 

— Toţi o fac în filme, spuse el. Şi în cărţi. 

— Uite altă chestie, zise Stevie ambalându-se. Există o 
veche dilemă polițistă. Un bărbat e găsit spânzurat într-o 
încăpere goală, încuiată pe dinăuntru. Nu există niciun 
scaun, nimic pe care să se fi urcat. Cum s-a întâmplat? 

— S-a urcat pe un bloc de gheaţă, spuse Nate. Toată 
lumea ştie răspunsul. 


e 269 + 


— Corect, zise Stevie. E exact ca aceea despre persoana 
găsită înjunghiată într-o cameră încuiată şi fără nicio armă 
în jur. Arma a fost un ţurţure de gheaţă. E aşa de bine 
cunoscută ghicitoarea, că nimeni nu poate folosi această 
metodă în povestirile polițiste. E ca şi cum ai spune că 
majordomul a comis crima, dar şi mai rău. Gheaţa nu poate 
fi niciodată folosită într-o crimă. 

— Ei bine, ăsta nu e un roman poliţist. 

— Nu eşti curios să ştii ce făcea Hayes în tunel? 

— Ştim ce făcea, spuse Nate. Făcea un film, parcă. 

— Asta crede toată lumea că făcea. 

— Ce altceva ar fi avut de făcut acolo? Nu era nimeni cu 
el şi chiar dacă ar fi fost, nu cari după tine o sută de kile de 
gheaţă carbonică doar ca să te tăvăleşti cu cineva. Nu prea 
sunt la zi cu perversiunile, dar nu cred că asta e una din 
ele. 

Stevie se lăsă pe spătar şi ciuguli din lasagna. Se uită 
prin sala de mese. O văzu pe Gretchen intrând - mai 
degrabă văzu părul lui Gretchen, dar Gretchen era 
nedespărţită de părul ei. 

Dintre toţi cei de aici, probabil că Gretchen îl cunoştea 
cel mai bine pe Hayes. Fusese cu el anul trecut, cu 
siguranţă mai mult timp decât Maris. Şi dintre toţi cei din 
şcoală, ea părea să fie constant în stare de şoc. Maris era 
ţinta compasiunii generale, dar Gretchen arăta cu adevărat 
distrusă. Stevie o urmări cum îşi lua o salată la pachet. 

— Scrisul înseamnă mult stat jos, spuse Nate, 
răspunzând, în sfârşit, la întrebare. Înseamnă să încerci o 
mulţime de lucruri şi să o dai în bară. Ai văzut cum e când 
am lucrat împreună la scenariu. 

— Dar noi am folosit lucruri care au existat, spuse 
Stevie. Dar cum e când inventezi totul, de la zero? 

— E fie extraordinar, fie cel mai groaznic lucru din lume, 
spuse el. Uneori merge bine şi nu te poţi gândi la nimic 
altceva, după care, a dispărut. E ca şi cum cobori cu barca 
pe un râu, cu o viteză ameţitoare şi apoi, brusc, nu mai e 
apă. Stai aşa, în barcă, şi încerci s-o împingi cu vâslele prin 
nămol. Şi atunci, ai ajuns ca mine. 


e 270 œ» 


— Dar parcă acum scrii, spuse ea. 

— Ihî, şi dacă vorbesc despre asta, o să se evapore totul. 

Terminase de vorbit şi o lăsă pe Stevie cu gândurile ei. 
Iar gândurile ei refuzau să se potolească. Cu cât petrecea 
mai mult timp singură cu ele, cu atât mai iute se roteau şi 
se răsuceau şuierând. 

Nu avea sens să încerce să mănânce. Stevie aruncă 
restul cinei în containerul pentru compost şi ieşi afară, 
urmărind-o de la distanţă pe Gretchen. Se îndreptă înapoi 
către şopronul artelor, iar Stevie o urmă. Odată intrată, o 
pierdu pe Gretchen. Dar câteva secunde mai târziu, dintr- 
una din încăperi răsună zgomotul tunător al unui pian la 
care cineva cânta agresiv. Stevie merse pe coridor iţindu- 
se pe la uşi, până o zări pe Gretchen la unul din piane. 
Cânta sălbatic, lovind cu putere clapele de parcă se lua la 
întrecere cu înseşi forţele naturii. Purta haine strâmte, 
sport, ceva în genul ţinutelor purtate de dansatori - colanţi 
negri, balerini negri, o tunică înnodată în talie. 

Stevie bătu în geam şi Gretchen se opri brusc. Stevie 
intră în sala de repetiţii. Nu îşi pregătise ce anume să-i 
spună. Norocul ei că Gretchen vorbi prima. 

— Erai cu Hayes în ziua aceea, spuse ea. Eşti Stevie, nu? 

— Îhâm, spuse Stevie. Scuze. Te-am auzit cântând şi... 
pot să vorbesc cu tine? 

— Nu tu eşti cea care l-a găsit? întrebă Gretchen. 

— Nu l-am găsit eu. Doar eram acolo când a fost găsit. 

Gretchen dădu absentă din cap şi se uită la cutia cu 
salată de pe podea. Era neatinsă. 

— Acum două zile, spuse Stevie, am dat peste voi doi 
discutând... 

— Mda, spuse Gretchen. Nu a fost cea mai grozavă 
ultimă conversaţie din lume. Eram nervoasă. 

— Ştiu că aţi fost împreună, spuse Steve. Şi ştiu că v-aţi 
despărţit. Cu toate astea, condoleanţe. 

— Condoleanţe? spuse Gretchen. Mda. E ciudat să fii 
fosta iubită a tipului care-a murit. Eşti singura persoană 
care mi-a spus „condoleanţe”. 

— Pot să te întreb câte ceva despre Hayes? zise Stevie 


e 271 œ» 


strecurându-se în încăpere şi aşezându-se pe podea. 

— Ce-i cu Hayes? spuse Gretchen. 

— Faza e... După cele întâmplate, sunt buimacă şi cred 
că dacă aş şti mai multe despre el, poate n-aş mai fi. 

Gretchen se gândi o clipă. 

— Vrei să ştii cum mă simt? spuse ea. Furioasă. Sunt 
furioasă că nu pot să fiu furioasă pe el. Parcă mi-a făcut-o 
din nou. 

— Cum adică ţi-a făcut-o din nou? 

— M-a tras pe sfoară, spuse clătinând din cap. Mă simt 
ca o proastă. Şi dacă aş zice ceva de rău despre el, aş fi 
considerată un monstru. Şi nu ştiu cum să mă împac cu 
asta. 

— Nu cred că eşti un monstru dacă spui adevărul despre 
cineva. 

— Ba da, dacă acea persoană moare într-un tragic 
accident bizar. 

— Ce a luat de la tine şi nu-ţi mai dădea înapoi? întrebă 
Stevie. Lucrul acela despre care vorbeaţi când am dat 
peste voi. 

— A! spuse ea. Astă-primăvară, a împrumutat de la mine 
cinci sute de dolari. Erau banii pe care-i câştigasem 
predând pian copiilor într-o tabără. Erau toţi banii mei. I- 
am zis să mi-i dea când ne întoarcem la şcoală. Ştiu că a 
făcut ceva bani cu serialul ăla. Mi-a tot promis că mi-i dă 
înapoi, dar nu cred că aveam să-i mai văd vreodată. Ştii tu, 
ca şi cum... 

Scutură din cap şi-şi şterse iute o lacrimă. 

— Doamne, spuse ea. De ce plâng? Sunt furibundă. 

Stevie se uită în altă parte cât Gretchen se adună. 

— Hayes era unul dintre acei oameni care păreau să 
aibă o viaţă perfectă, spuse Gretchen ştergându-şi obrajii. 
Era actor bun, aşa a intrat aici. Dar în profunzime? În 
profunzime nu era nimic. Lumea făcea tot felul de lucruri 
pentru el pentru că era frumos şi are... avea vocea aceea. 
li făceai favoruri. Ştii cum e când îţi place cineva. Faci 
numai prostii. Faci chestii care ştii că n-au nicio noimă. 

Până foarte recent, Stevie n-ar fi ştiut cum era. Dar 


e 272 œ 


acum avea o imagine destul de clară despre subiect. Poate 
că îi cotrobăi prin lucruri, de exemplu. N 

— Dar eram topită după el, spuse Gretchen. Insă anul 
trecut... s-a folosit de mine. Adică, s-a folosit de mine pe 
bune. Mai întâi mi-a cerut să-l ajut puţin cu lucrarea lui 
despre Jonathan Swift. M-a rugat să o citesc şi poate să o 
mai aranjez puţin. Aşa că asta am făcut. Apoi lucra la o 
producţie a piesei Menajeria de sticlă şi era ocupat şi a zis 
că n-avea timp să scrie un eseu despre Dryden şi n-aş vrea 
să-l ajut şi să scriu eu măcar o parte din el? Apoi m-am 
trezit că făceam o parte din proiectele lui la franceză ca să 
pară că se ocupa de asta. Apoi, într-o zi, m-a rugat să-i 
scriu eu lucrarea semestrială de zece pagini despre 
Alexander Pope şi mi-am dat seama cât de multe din 
temele lui Hayes le făcusem eu. Când l-am refuzat, la 
început s-a enervat, dar după aceea şi-a cerut scuze 
insistent. A zis că ştia că-mi ceruse prea mult. Totul a 
revenit la normal. Mai târziu, când eram deja despărțiți, 
am aflat că nu eram singura care-i făcea proiectele. 
Cunoscuse nişte oameni online, pe alţii prin şcoală. 
Probabil că eram vreo patru sau cinci care făceam toată 
treaba lui Hayes. Patru sau cinci. 

Gretchen îşi trase nasul. 

— În perioada aceea. Timp de o săptămână sau două 
cred că am crezut că-l iubeam, spuse ea. Când Hayes îşi 
dezlănţuia farmecul, păi îl dezlănţuia. Dar apoi lucrurile s- 
au înrăutățit. Intr-o noapte, ne furişam cu toţii din campus 
ca să ne ducem la o petrecere în Burlington. Ellie Walker îi 
pusese pe câţiva dintre prietenii ei din teatrul burlesc să 
vină după noi cu maşina pe drumul din spatele campusului 
şi să ne aştepte cu farurile stinse. Ne-am strecurat din 
campus şi ne duceam la locul de întâlnire. E un loc unde 
camerele de supraveghere nu merg prea bine şi, dacă te 
sincronizezi perfect cu ele, poţi să pleci fără să fii văzut. 
Dar s-a întâmplat ca un îngrijitor al domeniului să lucreze 
în noaptea aia acolo, fiindcă cineva văzuse un urs prin 
împrejurimi. Venise cu maşina pe drumul lăturalnic ca să 
stea de pază şi ne-a prins. Tipul a zis că o să ne spună 


e 273 a 


superiorilor. Şi Hayes i-a zis: „Ar fi groaznic dacă ar găsi 
iarbă la tine în maşină, aşa-i? Cum ar fi să fii arestat 
pentru că vinzi droguri elevilor?” Tipul s-a albit la faţă, iar 
Hayes a zâmbit şi-a zis doar: „Glumeam...” 

— Pe bune? spuse Stevie. 

Era o latură a lui Hayes pe care ea nu o văzuse. 

— Pe bune. Atunci ar fi trebuit să o rup cu el. Ar fi 
trebuit să fac stânga-mprejur şi să mă întorc la casa mea. 
Ellie s-a supărat groaznic pe el pentru faza asta. Pe drum 
către Burlington l-a pocnit peste ceafă şi a tipat la el, i-a 
zis că nu te porţi aşa cu oamenii. Hayes a zis că-i pare rău. 
Hayes spunea întotdeauna că-i pare rău. A spus că a 
glumit dar... nu faci aşa ceva. Nu ai dreptul să sperii 
oamenii şi să-i ameninţi şi-apoi să spui că glumeai. Fiindcă 
nu glumeai. 

Imaginea lui Hayes începea să devină tot mai clară şi nu 
era deloc frumoasă. 

— Tipul ăla, paznicul? spuse Gretchen. A plecat la vreo 
trei săptămâni după aceea. Nu ştiu de ce. Totdeauna m-am 
întrebat de ce. Asta mi-a pus capac. M-am despărţit de 
Hayes. Era pe 1 aprilie, aşa că o fi crezut că era o 
păcăleală. Nu era. A reacţionat foarte bine. Un pic cam 
prea bine. A spus că înţelegea. O zi, două totul a fost în 
regulă, apoi mi-a trimis un mesaj în care spunea că vrea să 
vorbească câteva minute cu mine, că nu era nimic grav. 
Puteam să vin în şopronul artelor? Aşa că m-am dus. Când 
am ajuns acolo, s-a lansat dintr-odată într-un spectacol în 
toată regula. A început prin a-mi spune cât mă iubeşte de 
mult şi că nu-i venea să creadă că l-am înşelat. Era o 
interpretare demnă de Oscar, jur, şi venită complet din 
senin. Nu l-am înşelat. Îi tot dădea înainte cu tot felul de 
chestii pe care cică le făcusem eu, toate inventate. Şi în 
camera de alături erau o mulţime de oameni, aşa că toată 
lumea a auzit. Când a terminat, a făcut un semn din cap 
către peretele dintre noi şi cei de alături, mi-a zâmbit şi şi- 
a şters lacrimile mincinoase. Încerca să mă facă să mă 
întorc la el făcându-mă să par eu vinovată. Şi, apropo, el 
avea deja pe altcineva gata să-mi ia locul. Beth. Fata aia cu 


e 274 œ» 


care s-a cuplat în Chicago. Era deja în peisaj. 

Se opri o clipă şi scutură din cap. 

— Uite, de aceea nu pot să vorbesc despre asta, spuse 
ea. Nimeni nu vrea să audă aşa ceva despre un tip care-a 
murit. 

__ Stevie lăsă această declaraţie să plutească o clipă în aer. 
În minte îi răsări brusc o nouă idee - găsi deodată 
cuvintele pentru a exprima ceva ce îi stătea pe creier. 

— Crezi că el a scris serialul? întrebă ea. 

Gretchen se uită la ea buimacă. 

— Care? Ala cu zombi? spuse ea. Sub nicio formă. 

Stevie nu se aşteptase la un răspuns atât de categoric, la 
o întrebare care abia îi trecuse prin cap. 

— Ţi-am zis, spuse Gretchen. Toată munca lui o făceau 
alţii. 

— Mie mi-a zis că el l-a scris, spuse Stevie. 

Gretchen îşi dădu ochii peste cap. 

— Scuză-mă că te-am deranjat, zise Stevie ridicându-se 
de pe jos. 

— Eşti cu David Eastman? întrebă Gretchen când Stevie 
dădu să iasă pe uşă. 

Stevie îşi înghiţi nodul din gât. 

— Nu, spuse după o clipă. 

— Aha. Credeam că eşti cu el. Voiam să-ţi spun „mult 
succes cu chestia asta”. 

Stevie vru s-o întrebe ce voia să zică, dar Gretchen se 
întorsese deja spre pian şi începu iar să cânte. Muzica ce 
izvora cu putere din mâinile ei furioase era pasională şi 
plină de forţă. 


e 275 a 


25 


În drum spre Minerva, lui Stevie îi zvâcneau tâmplele. 
Asta o sâcâia. Dacă n-a scris Hayes Sfârșitul? Ce însemna 
asta? 

Păi, în primul rând, filmul acela despre care vorbea... s- 
ar cam fi complicat lucrurile. 

Când ajunse acasă, o găsi pe Pix în camera comună, 
desfăcând mai multe cutii. 

— Pentru ce sunt astea? întrebă ea. 

— Pentru lucrurile lui Hayes, spuse încet Pix. Părinţii lui 
m-au rugat să-i golesc camera ca să nu fie ei nevoiţi s-o 
facă. Măcar atâta pot să fac şi eu pentru ei. 

Pe masă era o cheie de care atârna o etichetă de carton 
pe care scria 6. Cheia de la camera lui Hayes. 

— O să te ocupi de asta în seara aceasta? întrebă Stevie. 

— Astă-seară, mâine, spuse Pix. Peste o jumătate de oră 
am o şedinţă şi probabil că o să încep după aceea. Tu cum 
te simţi? 

— Păi, bine, spuse Stevie. 

Întoarsă în camera ei, Stevie analiză această nouă 
informaţie. În curând, lucrurile lui Hayes aveau să dispară. 
Ceea ce însemna că o mulţime de informaţii aveau să 
dispară. Nu că avea nevoie de informaţii. Numai că... 
ceva... ceva... ceva nu era în regulă. Şi probabil că 
răspunsurile erau sus, în camera lui. De exemplu, poate că 
era acolo un răspuns legat de Sfârșitul. 

Dar cu ce ar ajuta-o asta pe ea? 

Stevie se plimbă dintr-o parte în alta prin cameră. Se foi 
de colo-colo, fixând cu privirea marginea panoului de caz, 
care se iţea de sub pat. Când se mai uitase în camerele de 
sus, nu ieşise nimic bun din asta, dar... 

Stevie se întoarse în camera comună. 

— Auzi? îi spuse ea lui Pix. Simt că ar trebui să te ajut. 
Pot să desfac eu cutiile astea? 

— Sigur, răspunse Pix. Sigur că da. Ar fi grozav, Stevie. 

Stevie îi aruncă un zâmbet de mincinoasă nenorocită şi 


e 276 


se aşeză în locul lui Pix la masă. Cheia de la Minerva Şase 
era lângă ea. 

— Eu mă duc, spuse Pix luându-şi haina din cuierul de 
lângă uşă, acoperindu-şi apoi puful ca de piersică de pe 
cap cu o căciulă de lână. Sigur e totul în regulă cu tine? 

— N-am nimic, spuse Stevie. Dar e bine că am ceva de 
făcut. 

— Te înţeleg, spuse Pix. Nu stau mult. 

De cum ieşi pe uşă, Stevie luă cheia. 


Stevie descuie şi intră în camera lui Hayes cufundată în 
întuneric. Perdeaua era trasă peste fereastră. În cuierul de 
pe uşă atârna un prosop. Il luă şi-l aşeză pe jos, la 
crăpătura uşii, ca să nu se vadă de afară lumina în caz că 
ar fi trecut cineva pe-acolo. Îşi scoase pantofii ca să reducă 
zgomotul făcut de paşii ei pe podea, apoi traversă uşurel 
camera către biroul lui Hayes, aprinse veioza, răsuci 
scaunul cu faţa spre centrul camerei şi se aşeză. 

Da, cotrobăia prin altă cameră. Dar avea motive 
întemeiate şi asta era tot ce conta. Era acolo fiindcă o 
zgândărea ceva în legătură cu moartea lui Hayes, iar 
Hayes nu mai putea face nimic în privinţa asta. 

Asta părea o scuză foarte bună. 

Primul pas era să privească scena, în general - fără să 
caute nimic anume. Doar s-o privească pe de-a-ntregul, aşa 
cum era. Îşi permise să se rotească încet cu scaunul, ca să 
arunce o privire panoramică. 

Aşa lăsase Hayes lucrurile din viaţa lui. Venise în 
cameră ca să se pregătească pentru filmare. Patul părea să 
fi fost făcut, dar apoi deranjat. Pătura de deasupra era 
răsucită şi trasă spre tăblie. Pe biroul lui Hayes era o 
harababură de tot felul de lucruri - laptop, produse pentru 
îngrijirea părului, cabluri, cameră foto, microfon, mormane 
de scrisori şi desene de la fani. Pe raftul biroului se afla o 
sacoşă de la o librărie. Stevie o luă şi scoase conţinutul. 
Patru cărţi despre actorie, toate fără semne că ar fi fost 
deschise. Dintr-una din ele ieşea un bon. Cărţile fuseseră 
cumpărate dintr-un magazin din New York pe 26 august, 


e 277 œ» 


cu doar câteva zile înainte ca Hayes să se întoarcă la 
şcoală. Pe podea era încă o sacoşă cu cărţi. Acestea erau 
toate piese de teatru: David Memet. Sam Shepard. Tony 
Kushner. Tom Stoppard. Arthur Miller. Shakespeare. 

— Ce selecţie masculină! îşi spuse ea. 

Plimbă un deget de-a lungul cotoarelor căutând fisuri 
sau semne de utilizare. Nu găsi nimic. 

Sertarele biroului. Primul conţinea post-it-uri, pachete 
cu pixuri de bună calitate, trei caiete legate în piele, marca 
Moleskin. Cu excepţia unuia dintre caiete şi a unui pachet 
de pixuri, toate erau încă sigilate şi fusese scos doar un 
singur pix. Următorul sertar, mai mare, conţinea în 
principal cabluri. Ultimul sertar era gol. 

Işi croi drum prin cameră mergând în sensul acelor de 
ceasornic. Măsuţa de toaletă era plină cu produse de baie 
şi îngrijire personală, toate în dezordine. Se uită rapid prin 
sertare. Examină un sertar cu boxeri multicolori. Îi împinse 
într-o parte ca să vadă dacă era ceva sub ei. Nimic 
remarcabil. La fel şi în cazul unui sertar cu tricouri şi al 
unuia cu şosete. Continuă cu dulapul, care era deja 
întredeschis. Toate hainele lui păreau aproape noi, toate 
de mărci normale, ca J. Crew şi Abercrombie & Fitch. 
Firme de mall, dar din cele mai scumpe. 

Pe şemineu erau mai multe recipiente cu machiaj de 
scenă Ben Nye - majoritatea încă deschise, cu pudră 
revărsată pe suprafaţa neagră. Era acolo lichid argintiu 
pentru păr, pudră matifiantă, adeziv pentru mustăţi şi 
bărbi false, ceară homeostatică de oase, latex, fond de ten 
solid, creioane de diverse culori, capsule cu sânge fals, 
bureţei şi pensule folosite şi bucățele bizare de piele falsă. 
Un pieptene era pătat cu argintiu de la părul tratat. Pe 
podea era o trusă care arăta ca o cutie pentru pescuit, 
plină cu şi mai multe farduri. Toate erau mânjite şi în 
dezordine, dar erau profesioniste. 

Desenele de la fani - acelea constituiau caracteristica 
numărul unu a camerei. Ocupau doi pereţi. Stevie le 
examină pe toate la lumina mică a lanternei de la telefon. 
Majoritatea erau portrete ale lui Hayes în rolul lui Logan. 


e 278 œ» 


Zeci de desene. Unele alb-negru, în creion, altele colorate. 
Unele erau stângace, de amator, dar câteva erau de foarte 
bună calitate. Mai erau scrisori, poezii, poze cu Hayes şi 
fanii, inimioare, felicitări... toate formele de comunicare pe 
hârtie erau prezente. Obiectele mai mari erau pe podea, 
lângă şemineu - animale de pluş, cusături în puncte, o 
machetă a platoului de la Sfârşitul, cu un Hayes minuscul, 
din lut. 

Pe scurt, camera lui Hayes era un omagiu adus lui 
Hayes. Pe perete-o ghicitoare, Cine-i mai celebru, oare? 

Făcu poze la tot, începând dintr-un colţ şi lucrând 
secţiune cu secţiune. Îi luă cam jumătate de oră să 
termine. La final, avea o imagine destul de clară a cuiva 
interesat doar de subiectul Hayes. 

Stevie îşi îndreptă atenţia spre calculatorul lui Hayes. 
Capacul avea un strat gros de abţibilduri - din nou, 
majoritatea erau reclame la serialul lui Hayes, dar şi 
câteva cu canale online şi cu schi. Mai avea şi o zgârietură. 
Era evident că Hayes nu fusese prea grijuliu cu laptopul 
lui. În calculator erau foarte puţine fişiere. Unul era 
intitulat IDEI. Deschise un document în care scria doar: 


Tabără care antrenează asasini 
Tabără de antrenament pentru spioni 
Spioni care 

Tabără? 

O lume în care poți 


Şi aici se termina lista. 

— Cred că Hayes era în pană de idei, îşi spuse ea. 

Dădu o căutare în calculator după fişiere legate de 
Sfârşitul. Erau tone de e-mailuri, dar numai câteva fişiere 
video - unul lung şi o mulţime scurte, cam de aceeaşi 
dimensiune, de parcă cel lung fusese tăiat în bucățele. Cel 
mare era din 4 iunie, iar celelalte purtau date între 9 şi 14 
iunie. 

O căutare rapidă pe net scoase la iveală faptul că 
Sfârşitul începuse pe 20 iunie şi apoi apăruse de două ori 


e 279 a 


pe săptămână. În total erau zece episoade. 20 iunie, 23 
iunie, 27 iunie, 30 iunie, 4 iulie, 7 iulie, 11 iulie, 14 iulie, 
18 iulie, 21 iulie. În câteva clipe, verifică programul anului 
trecut şi văzu că elevii eliberaseră camerele de la 
Ellingham pe 6 iunie. 

Fişierul principal era făcut pe 4 iunie. 

Era făcut aici. 

M-am dus anul trecut acasă, în Florida, am făcut câteva 
zile surf şi ideea mi-a venit dintr-odată... 

— Ba nu, nu ţi-a venit, spuse Stevie cu voce tare. 

Şi atunci de ce a spus asta? De ce ar fi minţit în privinţa 
locului unde a făcut serialul? 

Afară se auzi o voce. Stevie îngheţă. Dar nu venea de pe 
coridor. Venea prin perete şi părea furioasă. 

Vocea lui David. Nu reuşea să desluşească ce spunea, 
aşa că puse deoparte calculatorul şi se furişă către perete. 
Tot nu reuşi să audă decât o bolboroseală, apoi un cuvânt 
strigat tare: „Allison!” 

— Cine-i Allison? şopti Stevie pentru sine. 

Simţi cum o cuprinde anxietatea. Allison. Iubita? Cea 
adevărată, nu o tâmpită de la şcoală? Allison căpătă pe loc 
un chip, un întreg profil. Avea păr lung şi o placă de surf. [i 
stătea bine în pantaloni scurţi. Se epila cu ceară şi râdea în 
somn. 

Stevie îşi dădu o palmă uşor peste frunte ca să înceteze 
şi continuă să încerce să asculte, dar de cealaltă parte a 
peretelui se lăsase tăcerea. Mai rămăseseră în camera lui 
Hayes doar ea şi bubuitul inimii ei. 

Pix avea să se întoarcă în curând. Stevie închise laptopul 
lui Hayes şi-l aşeză unde-l găsise. Stinse lumina, îşi luă 
pantofii şi puse prosopul la loc în cuier. Apoi, după ce se 
asigură că nu se auzea niciun zgomot nici pe coridor, nici 
în camera lui David, deschise precaut uşa. 

Holul era gol. 

Se strecură afară şi închise uşa fără zgomot. Când a 
auzit o uşă deschizându-se în spatele ei, era deja lângă 
scară. Se întoarse şi-l văzu pe David privind-o. 

— Salut, spuse ea. 


e 280 » 


El nu-i răspunse. Dar nici nu părea să-şi fi dat seama că 
ea tocmai ieşise din camera lui Hayes. 

— Ei, hai acuma! spuse ea. Zi ceva. Nu se poate să nu 
mai vorbeşti niciodată cu mine. Doar locuim împreună. 

— Ceva, spuse el, dar fără urmă de umor în voce. 

— Fii atent, spuse ea. De ascultat poţi să asculţi? Nu 
trebuie să vorbeşti. O să fiu concisă. Ce zici? 

David cumpăni o clipă propunerea, apoi ridică din umeri. 

— Pot să intru două secunde? spuse ea. 

El arătă spre uşa lui deschisă, apoi intră în cameră. 
Stevie trase aer în piept şi îl urmă. 

David nu s-a aşezat. Stătea în picioare în mijlocul 
camerei, cu braţele încrucişate la piept. 

— Ce vrei? spuse el. 

— Vreau să-ţi spun că-mi pare rău pentru ce-am făcut. 

— Bine, spuse el. 

Apoi... nimic. 

— Îmi pare rău, repetă ea. 

— Bine. Dacă asta e tot, poţi să pleci. 

— Pe bune? întrebă ea. 

lar o cuprindea furia. Toate sentimentele pe care le 
înăbuşea de zile în şir ţâşniră pe neaşteptate la suprafaţă. 

— la, mai lasă-mă! Nu vrei să-mi spui nimic despre tine, 
la cină ai minţit... 

— La cină am glumit, fiindcă n-aveam chef să vorbesc 
despre părinţii mei morţi. 

— Sunt o nenorocită. Ştiu asta. Dar sunt şi plină de 
regrete. Nici nu ştii cât de tare regret ce-am făcut. 

— De ce stai cu pantofii în mână? întrebă el. 

Stevie uitase de pantofi. 

— l-am scos acum, spuse ea. 

El lăsă capul într-o parte şi o privi lung, câteva clipe. 
Fetei îi veni o idee, care probabil că era teribil de proastă. 
Dar în lipsă de altele, trebuia s-o pună în practică. 
Sinceritate radicală. Spune-i şi gata! Toate cărţile pe faţă. 

— Am fost în camera lui Hayes, spuse ea. 

David izbucni în râs, dar nici de data asta nu era urmă 
de veselie în râsul lui. 


e 281 œ» 


— Ştiu cum pare, spuse ea, vorbind peste râsul lui, dar 
am avut cheie. Ascultă-mă puţin. Trebuia să intru. Pix se 
pregătea să pună lucrurile lui în cutii şi atunci totul ar fi 
dispărut. 

— Şi ai simţit, aşa, nevoia de a mai petrece câteva 
minute cu amintirea lui? 

— Ceva nu e în regulă aici, spuse ea. Nu pot să-mi dau 
seama ce anume... 

— Cred că pot eu, zise el. Cineva din casa asta tot 
cotrobăie prin lucrurile altora. Ar trebui să fie luate 
măsuri. 

Vorbele lui o răneau. Simţi că-i dau lacrimile. 

— Şi de ce zici că trebuia să intri acolo? întrebă el. 
Trebuie să intri în fiecare cameră de pe coridorul ăsta? 
Asta-i pasiunea ta? 

— Hayes nu a scris Sfârşitul, spuse ea. 

— Cine zice? 

— Logica. Am lucrat cu el la un film. El nu făcea 
niciodată nimic. lar anul trecut, toate temele lui au fost 
făcute de alţii. Iar în laptopul lui nu există nimic care să 
sugereze că ar fi făcut vreo bucăţică din serial sau că ar fi 
fost în stare să scrie ceva nou. lar fosta lui iubită crede... 

— Gretchen, spuse David dându-şi ochii peste cap. 

— Gretchen, răspunse Stevie. 

— Lui Gretchen i se pusese rău pata pe el. L-a părăsit. A 
fost o mare tragedie anul trecut. 

— Hayes a păcălit pe toată lumea, spuse Stevie. Hayes s- 
a folosit de toată lumea. Hayes n-a muncit nicio secundă, 
dar a cules toţi laurii. După care, Hayes moare lucrând la 
proiectul care i-ar fi permis să plece la Hollywood şi să se 
bucure de rezultatele muncii tuturor. Nu ţi se pare 
improbabil că Hayes ar fi depus atâta efort ca să facă ceva 
complet lipsit de sens? 

— Şi? Ce vrei să spui? întrebă el. Vrei să spui că cineva a 
făcut-o dinadins? Că cineva l-a omorât pe Hayes? 

Rostite cu voce tare, cuvintele păreau ireale. Hayes. 
Omorât. 

— Nu, spuse ea, descumpănită de idee. Nu... poate a fost 


e 282 » 


un accident. Vreun plan ca să-i dea peste cap filmările. 

Acum, că acel cuvânt fusese introdus în ecuaţie, rătăcea 
pe coridoarele minţii lui Stevie, stârnind ecouri. Pentru 
crimă e nevoie de un motiv, iar un motiv exista din plin 
aici. Numai dacă te gândeai la toţi cei cu care Hayes se 
cuplase, pe care îi trăsese pe sfoară şi de care se folosise, 
precum şi la faptul că nu-şi scrisese serialul, dar era pe 
cale să culeagă laurii pentru el şi să se îmbogăţească... 
toate astea erau motive cât se poate de întemeiate. 

Crimă? Oare asta era, de fapt, convingerea ei? Aceasta 
să fi fost cauza neliniştii ei? 

— Ştii ce nu e-n regulă? spuse David în timp ce Stevie 
era pierdută în gânduri. Nu e-n regulă să-ţi faci o pasiune 
din moartea unui coleg. Şi ştii ce altceva nu e-n regulă? Să 
cotrobăi prin camerele altora, inclusiv în cea a colegului 
mort. Fiindcă pari nebun. 

Oamenii tind să nu ia în serios o persoană obsedată de 
mistere polițiste, de parcă graniţa dintre ficţiune şi 
realitate ar fi extrem de clară. Probabil că nu ştiau că 
Sherlock Holmes era inspirat dintr-un om adevărat, 
doctorul Joseph Bell, nici că metodele create de Arthur 
Conan Doyle pentru detectivul lui fictiv inspiraseră 
generaţii de detectivi din lumea reală. Ştiau că Arthur 
Conan Doyle se apucase de investigat infracţiuni reale şi 
că dovedise chiar nevinovăția unui om condamnat pe 
nedrept? Ştiau că Agatha Christie îşi înscenase cu 
măiestrie propria dispariţie ca să se răzbune cu eleganţă 
pe un soţ infidel? 

Probabil că nu. 

Şi Stevie Bell n-avea de gând să lase pe nimeni s-o ia în 
derâdere, pe ea, care intrase la şcoala asta pe aripile 
interesului ei pentru cazul Ellingham, şi care asistase de 
pe margine la o moarte care acum părea tot mai suspectă. 

Nu era nebună. lar cheia lui Hayes era în buzunarul ei, 
în timp ce Pix era în drum spre casă. 

Stevie se răsuci pe călcâie şi ieşi din camera lui David 
fără să mai spună nimic. Fiindcă n-avea de gând să-l lase s- 
o vadă plângând. 


e 283 + 


RAPORTUL BATI 
O celebritate a internetului moare într-un accident 


Hayes Major, starul care a făcut senzaţie pe internet 
în această vară cu filmul Sfârşitul, devenit viral, a murit 
sâmbătă noapte. Major, elev la Academia Ellingham, 
făcea un film despre cazul răpirii şi crimelor Ellingham. 
Trupul lui neînsuflețit a fost găsit într-un tunel 
dezafectat, care fusese dezgropat recent. Cauza mortii 
nu a fost clară imediat, dar surse apropiate de Raportul 
Batt spun că a murit asfixiat, cel mai probabil 
accidental. Poliţia a stabilit că Major a luat o cantitate 
de gheaţă carbonică din zona de atelier şi mentenanţă a 
şcolii, folosind o cartelă de acces furată de la un elev, 
probabil pentru a produce un efect de ceaţă pentru 
filmarea sa. Peste noapte, gheaţa carbonică s-a topit în 
spațiul închis subteran, umplând încăperea cu un nivel 
mortal de dioxid de carbon. 

Directorul Academiei Ellingham, dr. Charles Scott, a 
făcut publică marţi dimineaţă următoarea declarație: 
„Toți cei de la Academia Ellingham avem inimile 
zdrobite din cauza pierderii lui Hayes Major, un actor şi 
un artist cu un viitor extrem de promițător, şi un 
prieten drag. Gândurile noastre sunt alături de familia 
şi prietenii lui, precum şi de numeroşii lui admiratori. 
Pierderea lui ne-a afectat profund.” 


e 284 œ» 


26 


„Mă numesc Logan Banfield”, spuse Hayes. „Şi nu ştiu 
unde sunt. Nu ştiu dacă mă aude cineva. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat. Nu ştiu dacă sunt singur. Nici măcar nu ştiu 
dacă sunt mort sau viu.” 

Stevie stătea turceşte pe podeaua din podul Casei Mari 
şi se uita la Sfârșitul, numărând clanţe. Trecuseră două 
zile de când lucrurile lui Hayes fuseseră trimise acasă, de 
la confruntarea cu David. În acele două zile, ea ar fi trebuit 
să se apuce din nou de lucru, să se apuce din nou de 
învăţat. Teancul de cărţi de lângă patul ei nu se citea 
singur, iar eseul pe care trebuia să-l predea a doua zi 
rămăsese nescris, deşi Stevie deschisese de nenumărate 
ori laptopul, dar se holbase în gol în direcţia ecranului, 
pentru ca în cele din urmă să se mai uite o dată la 
Sfârşitul. 

Fiecare episod din Sfârşitul ţinea cam zece minute. 
Stevie începu de la capăt, de la primele momente, când 
personajul lui Hayes se trezea, buimac, fără să ştie ce se 
întâmpla. Totul era filmat în acelaşi loc, un fel de buncăr, 
cu excepţia ultimelor minute din serial. Mare parte din 
serial consta doar din reacţii, turuială fără noimă şi 
ascultat zgomote îndepărtate. În unele episoade, lui Logan 
îi reveneau frânturi de amintiri despre atacul zombilor. În 
altele, găsea mesaje de la posibili supraviețuitori. Cam 
toate erau chestii tipice filmelor şi serialelor apocaliptice 
cu zombi. Motivul pentru care acest serial avusese atâta 
succes, credea Stevie, era faptul că Hayes era teribil de 
intens. Şi frumos. Era un tip frumos care se ascundea de 
zombi şi pierdea treptat contactul cu realitatea. In ultimul 
episod, Logan pleca din buncăr. Fusese oare salvat, sau 
renunţase să mai lupte pentru supravieţuire? 

Se uită la serial de mai multe ori. lar acum îl urmărea de 
pe rândul 39 al podului Casei Mari, în care erau mici 
obiecte de gospodărie, lustre vechi, cutii cu ciocane, 
borcane cu şuruburi. Şi aceste clanţe. Casa asta avea o 


e 285 œ» 


groază de clanţe de rezervă. 

Doar o fată, cu clanţele şi zombii ei. 

În ultimele câteva zile, Stevie îşi petrecuse cea mai mare 
parte a timpului concentrându-se exclusiv la aceste lucruri. 
lar acum, când se lăsa seara şi îi chiorăia stomacul, îşi 
scoase căştile din urechi. Nu mai putea să-l mai vadă încă 
o dată. 

Se ridică şi căută iar prin cutia cu obiectele din biroul lui 
Albert Ellingham, până găsi formularul de telegramă cu 
ultima ghicitoare. 


Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? 
E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă... 


Se sprijini de rafturile de metal şi privi îndelung foaia în 
lumina fluorescentă verde. Cineva care nu e niciodată, de 
fapt, acolo suna puţin cu felul în care Gretchen îl 
descrisese pe Hayes. În profunzime nu era nimic. 

E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă putea 
însemna o mulţime de lucruri. O balustradă. Ceva de pe 
perete. Îmbinările dintre trepte. 

Albert Ellingham n-avea să apară ca să-i dea răspunsul 
la ghicitoare. 

Mirosul de vechi era prezent, dar încăperea avea 
climatizare şi sistem de control al umidității, aşa că în loc 
să fie stătut şi greu, aerul din pod avea chiar o anume 
dulceaţă. Bogaţii reuşeau chiar să se şi descompună cu 
graţie. 

Stevie puse pe podea mica foaie de hârtie şi se uită în 
sus, la rafturile care o înconjurau. 

Ce naiba însemnau toate astea? Şi ce dacă nu scrisese el 
serialul? Ce naiba avea de evita munca şi oamenii şi viaţa, 
ca să stea într-un pod, holbându-se la Hayes, socotind date 
şi sortând clanţe? Ar putea să lucreze la eseul ăla, care 
trebuia predat - aoleu! - mâine. Ar putea să... 

Ce? Să încerce să vorbească iar cu David? Că ultima 
dată fusese un succes răsunător, nu? 

Puse clanţele la loc în cutie. Când împinse cutia la locul 


e 286 » 


ei, îşi zgârie dosul mâinii de raftul de deasupra. Din 
zgârietură apăru o dungă subţire de sânge. 

— Proastă mai eşti, îşi spuse ea. 

Când termină, cobori fără tragere de inimă scările Casei 
Mari, cu rucsacul atârnându-i pe spate. Larry era la postul 
lui de lângă uşă, uitându-se atent la ceva dintr-un dosar. 
Stevie avea de gând să treacă pe lângă el fără să zică 
nimic, dar când ajunse la uşă, el o strigă: 

— Nici măcar un salut? spuse el. 

— Scuze, spuse ea. Mă gândeam la altceva. 

— Văd. La ce? 

Fata scutură din cap. El îşi lăsă scaunul pe spate şi-o 
cântări o clipă. 

— Ce-ai mai făcut? o întrebă. 

— Bine, răspunse ea. 

— Nu pari prea entuziasmată. 

— Nu, spuse ea. Nu sunt. 

— Păi atunci, ia loc. 

Deşi n-avea chef, un ordin de la Larry era un ordin de la 
Larry. Se duse şi se aşeză pe marginea scaunului din faţa 
biroului său, ca să-i încapă rucsacul şi să se poată ridica 
repede. 

— Ceva idei noi despre cazul Ellingham? 

— N-am prea avut timp să mă gândesc la el, spuse ea. 

— Păi, dacă vrei să rezolvi un caz vechi, asta trebuie să 
faci. Nu te fofilezi de la muncă. Cazurile vechi se rezolvă 
fiindcă cineva se dă peste cap să facă totul. Citeşte fiecare 
dosar. Ascultă fiecare înregistrare. Vorbeşte cu fiecare 
martor. Caută fiecare dovadă, cât de mică. Şi apoi o ia de 
la capăt; iar şi iar, până se aprinde un beculeţ, până ce 
cazul vechi e văzut într-o lumină complet nouă. Munceşti 
pe brânci. Şi uneori ai noroc. 

— Cam cât e noroc? întrebă Stevie. 

— Norocul are întotdeauna un rol. Te roade ceva. 

— Chestii de şcoală, spuse ea. 

— Nu, spuse el. Nu cred că e vorba doar de şcoală. Cred 
că are legătură cu Hayes Major. Te macină ceva şinue 
durerea pierderii lui. E altceva. 


e 287 œ» 


— N-ai de unde să ştii asta. 

— Douăzeci de ani de muncă în poliţie. Am de unde să 
ştiu. 

Stevie se împinse puţin înapoi în scaun şi-l înfruntă pe 
Larry. 

— Poţi, te rog, să-mi spui ce ştii despre moartea lui şi 
despre ce s-a întâmplat? 

— Vrei detalii? 

— Îhî. 

— Nu pot să ţi le dau pe toate, spuse el. Dar pot să-ţi 
dau câteva. A fost luată foarte multă gheaţă carbonică. În 
containerul acela erau zece bucăţi. Zece cuburi, şi şapte 
dintre ele au dispărut. Fiecare din acele zece cuburi 
cântărea peste douăzeci de kilograme. Am găsit 
amprentele lui Hayes pe cartela de acces a lui Janelle şi pe 
o maşinuţă de golf. Cartela lui Janelle a accesat şopronul 
artelor noaptea, la ora 01:12. Am găsit recipientul în care 
a fost mutată gheaţa carbonică. Ştim că Hayes a intrat în 
şopronul artelor când voi eraţi la cursul de yoga. În urma 
testelor făcute, ştim că gheaţa carbonică a stat în spaţiul 
acela aproximativ optsprezece ore şi că nivelul de dioxid 
de carbon din încăpere era extrem de ridicat. Am avut 
noroc că n-am murit şi noi când am intrat acolo. Uşa era 
deschisă, deci s-a mai disipat puţin gazul. Dacă Hayes ar fi 
reuşit să închidă uşa după el, iar după aceea ar fi intrat 
unul dintre noi, am fi murit şi noi. 

— Deci Hayes a intrat în încăperea în care lăsase gheaţa 
carbonică, spuse ea. Şi a murit pe loc? 

— Probabil că aproape imediat sau, cel puţin, şi-a 
pierdut cunoştinţa aproape pe loc. Moartea a survenit 
rapid. Locul acela era o capcană mortală. Nu e plăcut, dar 
aşa s-a întâmplat. 

— Şi eşti sigur de asta? 

Larry lăsă scaunul să cadă la loc pe cele patru picioare 
şi se sprijini de birou, împreunându-şi mâinile. 

— De ce întrebi? spuse el. Ştii tu mai multe? 

A, nu, doar că am avut un vis despre crima asta Chiar 
înainte să se întâmple, în care mi-a apărut pe perete un 


e 288 œ» 


mesaj fantomatic... 

— Nu, răspunse ea. Doar că am o senzaţie aiurea. 

O măsură puţin cu privirea, apoi deschise primul sertar 
al biroului şi scoase un plasture. 

— Pentru mână, zise el. Uite, ai fost foarte curajoasă... 

Curajoasă. 

Mai exista cineva cu care putea vorbi. 

— Mulţumesc, Larry, spuse ea lipindu-şi plasturele pe 
mână. Interesantă discuţie. 


Beth Brave stătea în apartamentul ei de pe platoul de 
filmare al propriului serial, având în spate un perete cu 
lucrări de artă de la fanii săi. Era mai îngrijit decât al lui 
Hayes, imaginile fiind înrămate şi aşezate pe rafturi 
suspendate. 

Beth era o blondă care te frapa, cu păr strălucitor, drept 
ca paiul, şi gene imense, pe care Stevie le bănuia că erau 
false. Unghiile ei lungi - Beth le-a examinat constant pe tot 
parcursul conversaţiei (părea să fie un tic nervos) - erau 
creaţii splendide ale artei manichiurii, cu blazoanele celor 
patru case de la Hogwarts pictate pe degetele ambelor 
mâini şi cu imaginea minusculă a lui Harry Potter pe 
unghiile degetelor mari. Nu era genul de manichiură pe 
care ţi-o făceai singură; era genul de manichiură pe care 
dădeai sute de dolari şi care dura ore în sir să ţi-o facă 
cineva. 

Nu fusese aşa de greu s-o contacteze pe Beth. Erau 
peste un milion de oameni care-i urmăreau canalul de 
YouTube, dar n-a fost nevoie decât să-i trimită un mesaj în 
care îi povestea că fusese colegă cu Hayes la Academia 
Ellingham, că lucrase cu el la serial şi că - şi aici 
intervenea minciunica - voiau să facă un film în memoria 
lui, în care să apară şi ea. După mai puţin de o oră, a sosit 
un răspuns, iar după alte cincisprezece minute, Beth şi 
Stevie se uitau una la alta pe Skype. 

— Îţi mulţumesc că m-ai contactat, spuse Beth. 

Avea dinţi orbitor de albi, mari cât nişte uşi de bufet. 

— Mi-a fost destul de greu. Sunt sigură că şi pentru voi, 


<q 289 + 


cei de acolo, a adăugat ea. 

— Cu siguranţă, spuse Stevie. 

— Frumos din partea voastră că faceţi un clip, spuse 
Beth. I-ar fi plăcut lui Hayes. 

Pe ecranul laptopului, în spatele ferestrei de Skype, 
Stevie vedea iţindu-se şi ţipând alooooo un fişier cu un 
eseu neterminat (mă rog, de fapt neînceput), care trebuia 
predat a doua zi. N-o să rămână aşa. O să-l facă. Doar să 
vorbească puţin cu Beth. 

— E ceva cam... spuse Stevie... Ceva... Nu ştiu... Aş vrea 
să-ţi alin durerea, dar mi-e tare teamă că... 

— Ce e? spuse Beth. 

— Nimic, doar că eu cred că cineva ar trebui să-ţi spună, 
fiindcă oricum o să se afle, spuse Stevie. 

— Te referi la fata aia? spuse Beth. 

— Da... răspunse Stevie. La Maris... 

— A, Ştiu de ea, zise Beth. 

— Şi nu te deranjează? 

— Adevărul e, spuse Beth, şi asta nu e pentru film, da? 
Opreşte înregistrarea. 

— Bine, zise Stevie. 

(Nu că ar fi înregistrat până atunci.) 

— Normal că avea pe cineva la şcoală. Şi eu am pe 
altcineva. Niciunul dintre noi nu ar trebui să fie singur. O 
să ne cuplăm... urma să ne cuplăm când avea să vină în 
LA. Dar am stabilit împreună că era în regulă să ne vedem 
cu altcineva cât eram despărțiți. Dar asta nu e o informaţie 
pentru urechile fanilor. S-ar supăra. Ştiam cum să ne 
descurcăm departe unul de altul. 

— A zis ceva de clip? întrebă Stevie cu precauţie. De 
vreun efect cu gheaţă carbonică? 

— Nu, răspunse ea. Nimic. Păcat că n-a făcut-o. Am 
vorbit cu el chiar în noaptea în care a luat-o. 

Stevie simţi furnicături în ceafă. 

— Stai puţin, spuse Stevie. Ai vorbit cu el joi seara? 

— Da, vorbeam mereu pe Skype înainte să ne culcăm. 
Probabil că am fost ultima persoană cu care a vorbit în 
seara aceea, spuse ea. 


e 290 œ» 


— Era târziu când ai vorbit cu el? 

— A, da! spuse Beth. 

— La ce oră? 

— Eu ştiu? Era târziu. 

— Faza e că ar fi fantastic dacă... dacă discuţia voastră 
din noaptea aia ar fi aşa... un punct culminant romantic al 
filmului în memoria lui. Ai pe Skype ora la care aţi vorbit? 

— Stai să văd. 

Stevie avu parte de un prim-plan al nasului lui Beth când 
aceasta se aplecă să citească de pe ecran. 

— A, uite. Era... zece şi douăzeci. 

N-avea nicio logică. La ora aceea, Hayes fusese cu 
Maris. 

Nu, proasto, Beth era în California. Deci aici era ora 
01:20 noaptea. 

Dar cardul de acces al lui Janelle fusese folosit la ora 
01:12. Hayes nu avea sub nicio formă cum să-l folosească 
şi să fie înapoi în camera lui la 01:20. 

La ora 01:20, Hayes fie era în atelier, fie vorbea cu Beth, 
dar sigur nu le făcea pe amândouă. lar activitatea la care 
avea un martor era probabil cea reală. 

Ceea ce însemna că altcineva pusese gheaţa carbonică 
în tunel şi făcuse să pară că Hayes era autorul. 

Ceea ce aducea foarte tare a crimă. 


e 291 œ» 


27 


Ploua în noaptea aceea. Nu era o ploaie blândă, care s-o 
legene pe Stevie ca să adoarmă. Ploua pieziş, furios, 
bătând haotic în ziduri, ferestre şi acoperiş. Era o ploaie 
care făcea ca încăperea goală în care stătuse Hayes să 
pară şi mai pustie. 

Era o ploaie care-i biciuia nervii lui Stevie Bell, 
imprimându-i o stare de alertă maximă. 

Inamicul principal în orice anchetă e timpul. Cu fiecare 
oră care trece, dovezile dispar. Locurile crimelor sunt 
compromise de oameni şi natură. Lucrurile sunt mişcate, 
modificate,  mânjite, mutate. Organismele  putrezesc. 
Vântul aduce praf şi contaminează dovezile. Amintirile se 
schimbă şi se estompează. Cu cât te îndepărtezi mai mult 
de eveniment, cu atât mai mult te îndepărtezi de soluţie. 

De aceea nu le-a găsit nimeni pe Dottie şi Iris decât când 
era prea târziu. Trecuseră zile în şir. Dacă ar fi chemat 
cineva poliţia în noaptea aceea, poate că totul s-ar fi 
schimbat pentru familia Ellingham. Dar nu a chemat-o 
nimeni. 

Stevie avea acum informaţii - informaţii adevărate. 
Putea merge cu ele la Larry, dar Larry o avertizase deja să 
nu se mai joace de-a detectivul. Putea să se ducă la el când 
ştia ceva, când înţelegea ce ştia. Aşa că începu să facă 
liste. 


Ce ştiu sigur: 

Cineva a luat cartela lui Janelle din şopronul artelor cât 
noi eram la yoga. 

Cineva a folosit cartela ca să intre în atelier în acea 
noapte, la ora 01:12. La aceeaşi oră, din container au fost 
luate şapte bucăţi de gheaţă carbonică. 

Pe cartelă erau amprentele lui Hayes. 

La acea oră, Hayes era pe Skype cu Beth. 

Hayes a minţit în legătură cu Sfârşitul. 


e 292 œ» 


Ce ştiu aproape sigur: 
Hayes nu a scris Sfârşitul sau, cel puţin, nu l-a scris 
Singur. 


Concluzii: 
Hayes a avut la un moment dat cartela aceea, dar nu el a 
intrat în atelier cu ea. 


Întrebări: 

De ce a făcut Hayes cale întoarsă ca să se ducă în tunel? 
Stia că gheaţa carbonică era acolo? 

A rugat cumva pe cineva să i-o aducă? 


În acea dimineaţă, era la laboratorul de anatomie 
îmbrăcată în cel mai vechi tricou al ei şi un hanorac şi 
privea în gol în direcţia lui Pix, care îşi făcea de lucru cu 
scheletul. Intra în faza de acuitate exacerbată. Capul unui 
femur arăta ca o ciupercă bizară. Stevie îl răsuci în minte, 
studiind concentrată osul. Trohanterul mare. Trohanterul 
mic. Capul, care se articulează cu acetabulul şi chestia aia 
din pelvis, tuberozitatea ischiatică... 

Îi curgea un pic de salivă din gură. Îşi şterse bărbia cu o 
mână şi se uită la caietul ei şi la numele de oase pe care le 
scrisese acolo, în timp ce Pix le scria pe tablă. Erau nişte 
mâzgăleli fără noimă. Se gândi la Hayes, la genunchii lui, 
la cum îi văzuse picioarele întinse pe jos. 

La literatură aţipi, apoi a fost trezită brusc ca să 
răspundă la întrebări despre poezia „Cântecul de dragoste 
al lui J. Alfred Prufrock”. („Şi ce crezi, Stevie, că voia să 
spună Eliot când a scris seara în cer e-ntinsă peste noi 
precum o pacientă sub eter pe-o masă?” Răspuns: „Că... 
era obosit?”) 

Luă prânzul singură şi ascultă cum lumea discuta despre 
Petrecerea Tăcută ce avea să aibă loc în acea seară. 

Îşi continuă ziua poticnindu-se, încercând să proceseze 
tot ce acumulase în creier. Când ajunse la cursul de yoga, 


3 Poezie de T.S. Eliot, traducere de Aprilia Zank, România Literară nr. 
49-50, Bucureşti, 2010 (N.t.). 


e 293 + 


abia mai reuşea să-şi ţină ochii deschişi. Îşi luă covoraşul 
mov cam murdar din mormanul din colţ şi păstră lângă ea 
un loc pentru Janelle, pe care însă îl ocupă altcineva. 
Janelle a venit, a văzut că Stevie se instalase fără ea şi şi-a 
făcut tăcută loc în partea cealaltă a încăperii. 

Plecă de la curs înainte ca Stevie să apuce să vorbească 
cu ea. 

x 


În seara aceea, Stevie sări peste cină şi trecu din nou în 
revistă faptele. Stomacul îi chiorăia, iar ploaia răpăia în 
geam. Janelle şi Ellie se duseseră la dansul din Casa Mare. 
Habar n-avea ce făceau David şi Nate. 

Concentrează-te, Stevie! Concentrează-te! 

Dar puterea ei de concentrare era pe zero. Ajunsese 
până aici, dar nu reuşea să mai avanseze niciun 
centimetru. Işi băgă căştile în urechi şi dădu drumul tare 
la muzică, în încercarea de a-şi abate gândurile într-o 
direcţie nouă, într-un loc de unde putea să vadă imaginea 
de ansamblu. Aşa că nu a auzit bătaia în uşă şi a fost 
surprinsă să-l vadă pe Nate în picioare lângă ea, îmbrăcat 
într-o pereche de raiaţi largi şi o cămaşă în carouri, şi 
purtând cravată. Vorbea, dar cu căştile în urechi şi gluga 
hanoracului trasă pe cap, Stevie nu auzea nimic. Îşi smulse 
căştile şi-şi dădu gluga jos. 

— Poftim? întrebă ea. 

— Tu, spuse el. Vii cu mine. 

— Să vin? Unde? 

— La dans. 

— La dans? A 

— Da, la dans, răspunse el. În seara asta se dansează. 
lar tu mergi cu mine. Mă rog, nu cu mine, cu mine. Dar 
mergem amândoi. 

— Despre ce tot vorbeşti acolo? 

— Dans. Chestia aia. În Casa Mare. Toată lumea. Acolo. 
Aşa că hai. 

— Nu pot, spuse ea. 

Cu un şut, Nate închise uşa. N 

— Uite care-i faza. Ai cam luat-o razna. In viața mea nu 


e 294 œ» 


am mers de bunăvoie la un dans. Dar acum merg, fiindcă 
eşti prietena mea, bine? Şi ceva nu e în regulă cu tine. 
Normal că nu vreau să fac asta. Şi nici tu nu vrei să faci 
asta. Dar o fac pentru tine, pentru binele tău. E prima şi 
ultima dată când mă ofer să fac ceva de genul ăsta. Uneori, 
trebuie să mai ieşi, la naiba, din Comitat, Frodo. Dacă 
suntem prieteni, ridică-te şi vino imediat cu mine. Şi ar 
trebui să mă iei foarte în serios, fiindcă ai cam rămas fără 
prieteni. 

Îi întinse mâna. 

— Tu vorbeşti serios. 

— Da. 

Se uită în jos, la listele ei, apoi ridică ochii spre Nate. 

— "Ţi-ai pus cravată, spuse ea. 

— Ştiu. 

— Asta se poartă la dans? 

— De unde să ştiu? [i se pare că merg non-stop la 
petreceri? 

Stevie se simţea ca făcută din ciment şi sudată de podea. 
Dar văzându-l pe Nate acolo, văzând câte eforturi făcea, 
simţi că lanţurile care-o ancorau în loc se rupeau. Se ridică 
de pe podea. Hanoracul de pe ea era prăfuit. Nu era 
fardată. Era încălţată cu adidaşi. 

— Merg aşa? 

— Arăţi suficient de bine pentru mine. Asta nu înseamnă 
că arăţi bine. Înseamnă că ai face bine să te mişti înainte 
să-mi piară curajul să merg la dans. 


Mergeau spre Casa Mare într-o tăcere stranie. Stevie 
vedea luminile care pulsau blând în ferestrele înalte ale 
sălii de bal. 

— Deci cu ce te ocupi de ai ajuns să fii aşa de ciudată? 
întrebă Nate. 

— İl caut pe ucigaşul lui Hayes, spuse ea înfundându-şi 
mai adânc mâinile în buzunarele hanoracului. 

— Poftim? spuse el. 

— Il caut pe ucigaşul lui Hayes, repetă ea. 

— Să mori tu! 


e 295 œ» 


— Să mor eu. 

— Eşti beată? 

— Nu, răspunse ea. Nu Hayes a fost cel care a pus 
gheaţa carbonică în tunel şi pot s-o dovedesc. 

— Cum? 

Stevie îl puse pe Nate să se aşeze sub portalul Casei 
Mari şi-i explică tot ce descoperise. 

— Bun, zise el. Deci de-aia ai fost aşa ciudată în ultimul 
timp. 

— În mare parte, da, spuse ea uitându-se în sus la ceva 
ce zbura pe lângă cupolă. 

Un liliac, probabil. Era plin de lilieci la Ellingham. Nate 
îl văzu şi el şi sări în picioare. 

— Şi? Ai să-i spui lui Larry sau altcuiva toate astea? 
întrebă Nate după câteva secunde de tăcere. 

— Cred că ar fi bine să mai aştept, spuse Stevie. 

— De ce? Ce să aştepţi? 

— Dacă nu procedez cu cea mai mare grijă, dacă mă 
înşel, şcoala ar putea fi închisă, spuse ea. Dacă e un 
accident şi Hayes e vinovat, am scăpat. Dacă e cineva aflat 
în libertate, am dat toţi de belea. 

— Dar ceva s-a întâmplat. Ai dovada că Hayes nu şi-a 
făcut-o cu mâna lui. Aşadar vrei să găseşti de una singură 
vinovatul fiindcă nu vrei să te duci acasă? 

— Vreau să găsesc vinovatul fiindcă vreau să găsesc 
vinovatul, răspunse ea. Şi fiindcă nu vreau să mă duc 
acasă. Dar cred că acum o să merg să dansez. Cu prietenul 
meu. 

Il strânse de braţ. 

— Pentru mine ai făcut asta, spuse ea. 

— Înî, pentru tine am făcut asta, dar nu-i nevoie să faci 
atâta caz. Şi cum să mergem la dans după tot ce mi-ai 
spus? 

— Mergem, spuse ea. Fiindcă m-ai adus la dans şi 
fiindcă s-ar putea ca răspunsul să fie aici. 

— Pe bune, tu vorbeşti serios când spui toate chestiile 
astea? întrebă el încet. Nu faci mişto de mine? 

— Nu fac mişto de tine, spuse ea. 


e 296 » 


— Crezi că ştiau că gheaţa era mortală? N-a fost un 
accident? 

— Asta chiar nu ştiu, spuse Stevie privindu-l în ochi şi 
simțind cum începe să transpire. 

— Deci s-ar putea să dansăm cu un ucigaş? 

— S-ar putea, spuse Stevie. 

— Şi chiar crezi că e cazul să mai aştepţi înainte să spui 
cuiva? 

— Mai lasă-mă măcar o seară, spuse Stevie. Ca să mă uit 
puţin prin jur. Îţi promit să o să vorbesc curând cu Larry. 

Nate trase adânc aer în piept. 

— Bine, spuse el. Dacă spui tu. Probabil că asta e doar a 
doua cea mai mare prostie pe care am făcut-o de când am 
venit aici. 


e 297 œ» 


13 august 1937 


Măcelarul s-a prins primul. El a fost cel care a observat 
că anarhistul local, Anton Vorachek, cumpăra deodată 
carne mai de calitate. De obicei cumpăra resturi şi 
bucățele - orice era mai ieftin - şi nici acelea multe. Într-o 
zi, a venit la prăvălie şi a cumpărat o halcă pentru friptură. 

Sau poate că a fost chelneriţa de la restaurant. A spus că 
Vorachek a venit ca în fiecare săptămână, ca să comande 
un singur ou făcut jumări - aşa făcea în fiecare duminică, 
ca să încerce să vorbească şi să-i recruteze pe oamenii 
care mâncau la tejghea. Numai că în acea duminică a 
comandat două ouă, chiftele de cartofi, o porţie de slănină 
prăjită şi pâine prăjită. Ba chiar a comandat cafea. Şi i-a 
lăsat bacşiş douăzeci şi cinci de cenți pentru o consumaţie 
de treizeci şi cinci de cenți, pentru că „muncitorul merită o 
parte mai mare din profituri”. 

Sau poate că a fost şoferul de autobuz, fiindcă Vorachek 
avea brusc bani de autobuz. 

Tot Burlingtonul a semnalat autorităţilor un om care, 
chiar dacă nu se întrecea cu familia Rockefeller la bogăţie, 
avea deodată mult mai mulţi bani ca înainte. 

Nu era un personaj prea plăcut de oameni. Incita la 
greve şi împărțea literatură anarhistă. Striga „Moarte 
tiranilor!” de câte ori rostea cineva numele lui Ellingham. 
Albert Ellingham era teribil de îndrăgit în zonă. Dona bani 
pentru poliţie şi şcoli şi departamentul de pompieri şi 
spital şi pentru orice altă cauză despre care afla. 
Influenţase mii de vieţi din Burlington. Vorbim despre un 
bărbat care cumpăra îngheţată pentru copiii sărmani. lar 
acum îşi deschisese o scoală. 

Aşa că lumea nu-i privea cu ochi buni pe cei care-i 
doreau moartea. 

Oficial, poliţia i-a percheziţionat casa lui Vorachek 
fiindcă un martor a spus că l-a văzut dând târcoale 
cabinelor telefonice. Apoi altcineva a raportat că l-a văzut 
sigur pe Vorachek dând un telefon la ora 19:07, în seara de 

e 298 œ» 


14 aprilie. Şapte martori care au primit câte cincizeci de 
cenți pentru declaraţiile lor au spus că în seara de 14 
aprilie l-au văzut pe Vorachek luând-o spre Rock Point. 
Faptul că acestor oameni le-a luat câteva luni să-şi dea 
seama că văzuseră aceste lucruri nu părea să deranjeze pe 
nimeni. La fel şi faptul că declaraţiile acestor martori se 
băteau cap în cap. Doi dintre cei care au dat declaraţii 
scrise susțineau că Vorachek s-a dus spre Rock Point într-o 
maşină neagră. Doi spuneau că s-a dus pe jos. Unul spunea 
că a luat taxiul. Unul că s-a dus cu bicicleta. Unul nu ştia 
ce mijloace de transport a folosit. 

In orice caz, poliţia din Burlington avea suficiente 
motive ca să se ducă să arunce o privire prin casa lui, unde 
au găsit un munte de bani marcați cu vopseaua 
fosforescentă a lui Leonard Holmes Nair, şi chiar un teanc 
de bani care purta amprenta invizibilă a lui Ellingham. Şi 
mai îngrijorător era faptul că au găsit şi un pantof de copil, 
perechea celui lăsat la Rock Point. 

Vorachek a fost arestat şi acuzat de răpirea lui Iris şi 
Alice Ellingham, precum şi de uciderea lui Iris şi Dottie 
Epstein. 

— Eu am făcut-o, a spus el când i s-au pus cătuşele. Toţi 
tiranii vor cădea. Acesta e doar începutul! 


Mecanismul justiţiei s-a pus în mişcare. Pe tot parcursul 
acelei toamne şi ierni s-au examinat dovezile şi au fost 
aduşi tot felul de experţi. Un avocat celebru a venit ca să-l 
apere pe Vorachek. În primăvară, totul părea gata pentru 
proces, însă au apărut întârzieri. Anarhiştii au venit în oraş 
ca să protesteze faţă de arestarea lui Vorachek. S-a vorbit 
de mutarea procesului, dar propunerea a fost respinsă. 

În cele din urmă, pe 15 iulie, în toiul unui val de caniculă 
devastator, totul era pregătit să înceapă. Burlington făcea 
faţă cu greu magnitudinii situaţiei. Nu mai era nicio 
cameră de hotel liberă, aşa că Albert Ellingham a 
cumpărat, pur şi simplu, o casă lângă tribunal. Presa 
locuia, practic, pe gazonul ei şi ziariştii au fisurat trotuarul 
tot plimbându-se dintr-o parte în alta. Cazul era pe prima 


e 299 + 


pagină în fiecare zi, în toată ţara. Erau veniţi reporteri de 
la fiecare ziar din America, din lume chiar. Pe lângă 
tribunal erau aşa de multe cabluri de telegraf, că uneori, 
când se uita în sus, Robert nici nu mai vedea cerul. Şi-apoi 
mai erau şi curioşii, cei care veniseră doar ca să caşte 
gura. Nici nu se mai putea merge pe Church Street. 
Restaurantele rămâneau în fiecare zi fără mâncare. 
Ambarcaţiuni pline cu oameni traversau lacul Champlain 
numai ca să ajungă în Burlington, ca să-l vadă pe Anton 
Vorachek judecat. În faţa tribunalului s-au instalat 
vânzători ambulanți care vindeau bere rece, floricele şi 
limonadă. Parcă era un meci de baseball. 

În fiecare zi din acea lună oribilă, Robert Mackenzie a 
stat în sala de tribunal înăbuşitoare, alături de Albert 
Ellingham, şi a urmărit prezentarea dovezilor. A luat notițe 
care nu erau, de fapt, necesare, dar el era mâna dreaptă, 
iar mâna dreaptă trebuia să facă ceva. A văzut cum poliţia 
arăta fotografii cu banii găsiţi sub podea, cu bancnotele pe 
care le marcaseră cu cerneala specială a lui Leo. A văzut 
banderola de hârtie pe care Albert Ellingham îşi pusese 
amprenta înmuiată în aceeaşi cerneală invizibilă, ceea ce 
dovedea fără urmă de îndoială de unde proveneau 
bancnotele. Leo a depus mărturie despre cum făcuse 
vopseaua şi procesul prin care ieşea la iveală. 

Vorachek a folosit sala de judecată drept amvon ca să 
ţină predici furioase împotriva industriaşilor lumii. Aceasta 
era răzbunarea, a spus el. În curând, toţi cei ca Albert 
Ellingham aveau să plătească. Anarhiştii l-au ovaţionat şi 
au fost daţi afară din sală. Mulțimea a icnit şocată şi a 
plâns şi şi-a mâncat floricelele. 

În tot acest timp, chipul lui Albert Ellingham era total 
lipsit de expresie. Uneori, Ellingham nici măcar nu 
transpira. Era cenuşiu şi neclintit. Concentrarea lui era 
nestrămutată. În fiecare zi îi spunea lui Robert: „Poate că 
azi o să spună unde e Alice.” 

Vorachek a fost declarat vinovat la toate capetele de 
acuzare. 

În noaptea anterioară pronunțării sentinţei, Albert 


< 300 » 


Ellingham a venit în camera lui Robert. 

— Mergem la tribunal, a spus, scurt. Vreau să vorbesc 
cu el. 

Robert şi-a luat pălăria şi l-a urmat. Apariţia lor i-a luat 
pe nepregătite pe ziarişti, dintre care cei mai mulţi erau 
plecaţi la cină sau mâncau sandvişuri pe iarba din faţa 
casei. Au mers pe Church Street, cu o haită de oameni pe 
urmele lor, răcnind întrebări către ei. 

Din cauza interesului stârnit, precum şi a magnitudinii 
evenimentului, Anton Vorachek nu a putut fi ţinut în 
închisoarea normală. În subsolul clădirii impunătoare a 
vămii şi poştei, aflate lângă tribunal, se construise o celulă 
într-un loc rezervat de obicei pentru depozitare. Acolo s-au 
întâlnit cu George Marsh. 

— Pe aici, a spus el, făcându-le semn să-l urmeze pe 
coridorul întunecos, către scări. 

Robert şi Ellingham au fost escortaţi înăuntru, apoi jos, 
prin secţia de sortare a corespondenţei, printre sacii de 
poştă, către adâncurile pustii. Acolo, după o uşă cu gratii 
special construită, se afla bărbatul condamnat. Era mic, cu 
o barbă lungă, foarte ascuţită, şi ochi strălucitori. Era 
îmbrăcat într-un combinezon maro, din pânză aspră, care-i 
fusese dat să-l poarte în celulă. Robert şi-a dat seama că 
nu fusese spălat de multă vreme. Chiar şi de la câţiva 
metri se simţea că mirosea. Celula pe care-o ocupa Anton 
Vorachek avea un pat de campanie şi o băncuţă de lemn; 
pentru necesităţile fizice îi fuseseră puse la dispoziţie nişte 
găleți. Nu exista nicio fereastră, iar lumina venea din afara 
celulei, aşa că bărbatul stătea mai mult în întuneric. 

— Văd că eşti foarte bine păzit aici, a spus Ellingham în 
loc de salut. 

Anton Vorachek a clipit şi s-a aşezat pe băncuţa lui, 
trăgându-şi genunchii la piept. Un gardian a adus un scaun 
de lemn pentru Albert Ellingham şi l-a pus în faţa 
zăbrelelor, ca să poată vedea până în fundul celulei. 

— Spune-mi unde e, a spus Ellingham. Spune-mi cine te- 
a ajutat. Sub nicio formă n-aveai cum să faci singur ce-ai 
făcut. 


e 301 - 


Anton Vorachek n-a spus nimic. Timp de o oră, a stat 
tăcut, iar Ellingham l-a țintuit cu privirea. Robert fuma cu 
George Marsh şi gardienii. Stăteau în picioare şi se mai 
foiau din când în când, dar niciunul n-a rupt vraja. 

— O să ajungi pe scaunul electric, ştii asta, da? a spus în 
cele din urmă Albert Ellingham, lăsându-se pe spătarul 
scaunului. 

Anton Vorachek şi-a părăsit, în sfârşit, locul, a venit 
lângă gratii şi le-a apucat strâns. 

— Ce mai contează cine sunt? a spus el. Cei ca tine îi 
distrug zi de zi pe cei ca mine. 

Ce mai contează cine sunt? şi-a spus în sinea sa Robert. 
De ce-ar spune cineva aşa ceva? 

— E ultima ta şansă, a spus Ellingham. 

— Ce mai contează? a spus Vorachek. 

— Ce mai contează? 

Albert Ellingham aproape că tremura din cauza forţei 
din vocea sa. 

— Dacă ne spui unde e Alice, vorbesc cu judecătorul. Mă 
duc la el acasă. O să-ţi pledez cauza. Poţi să rămâi în viaţă. 
Chiar dacă ne spui doar unde i-ai pus trupul... 

Când a spus trupul, în vocea lui s-a auzit un tremur 
aproape imperceptibil. 

Anton Vorachek s-a uitat la Ellingham câteva clipe 
nesfârşite, iar expresia pe care-o avusese în boxa 
martorilor s-a risipit. Masca îi căzuse şi în faţa lor stătea o 
fiinţă umană. O fiinţă umană care părea... plină de 
compasiune? 

— Du-te acasă, moşule, a spus în cele din urmă 
Vorachek. N-am nimic să-ţi spun. 

— Atunci o să mă uit cum mori, a răspuns Ellingham. S-a 
ridicat şi şi-a împins scaunul în spate. În timp ce urcau 
scările înapoi, George Marsh i-a pus mâna pe spate. 

— N-o să cedeze niciodată, Albert, a spus el. Mâine, 
totul se va termina. 

— Nu se termină niciodată, a spus Ellingham. Nu 
pricepi? Mâine abia începe. 

Robert Mackenzie a dormit prost în acea noapte, chiar 


e 302 » 


mai prost decât în toate acele ultime săptămâni cumplite. 
De obicei, reuşea să se lupte cu canicula şi grozăvia 
situaţiei şi să prindă câteva ore, dar de data asta s-a sucit 
şi s-a răsucit toată noaptea. 

S-a dus la fereastră şi s-a uitat la luna care atârna 
deasupra oraşului şi a lacului Champlain. Era aproape 
ridicol să zici că ceva nu era în regulă într-o situaţie în 
care nimic nu era în regulă, dar se apropia ceva rău. 

În zori s-a îmbrăcat şi s-a stropit cu apă rece pe faţă. Şi- 
a găsit şeful gata şi el de plecare. Au ajuns devreme la 
tribunal şi au stat în hol, aşteptând ca Vorachek să fie adus 
pentru ultima lui zi de proces. _ 

În acea ultimă zi, s-a schimbat ceva. În loc să-l aducă pe 
Vorachek prin spate, aşa cum se întâmplase în fiecare zi, 
poliţia l-a adus prin faţă. Vorachek mergea cu capul sus să- 
şi înfrunte soarta. Presa a dat năvală şi mulţimea a 
izbucnit în întrebări urlând şi în mici explozii de blitzuri. 

Mai târziu, Robert avea să-şi aducă aminte că nici măcar 
nu auzise sunetul, că acesta se contopise perfect cu 
tipetele şi blitzurile. Vorachek s-a prăbuşit, probabil 
împiedicându-se de ceva. Gloata spumega de furie şi, 
deodată, cineva a început să strige: „Culcat! Toată lumea 
la pământ!” 

George Marsh l-a înşfăcat pe Albert Ellingham şi l-a tras 
în vestibulul tribunalului. Robert Mackenzie a fost prins de 
valul de oameni şi poliţişti care se repezeau la uşă. A auzit 
strigăte despre „împuşcat” şi „armă”. Toată lumea tipa şi 
fugea. 

Vorachek a fost tras în holul de la intrare al tribunalului, 
cu cămaşa îmbibată de sânge, sânge pe mâini şi sânge 
mânjit pe faţă. Mai târziu, Leonard Nair, care era acolo, a 
pictat scena, aruncând vopsea roşie peste mica siluetă 
căzută jos. 

Poliţia a împins pe toată lumea înapoi şi s-a prezentat un 
doctor, dar era evident că nu se mai putea face nimic. În 
ultimele sale clipe de viaţă, Vorachek a încercat să 
vorbească. Din gura lui au ieşit mai mult sânge şi o salivă 
spumoasă, dar Robert se afla suficient de aproape ca să-l 


< 303 + 


audă spunând: „Nu am...” 
Apoi, Anton Vorachek a murit. 


e 304 œ» 


28 


Stevie rămase în pragul sălii de bal. Vârful adidaşilor ei 
atingea tabla de şah a podelei alb-negru. Luminile erau 
scăzute - doar câteva aplice aurii erau aprinse la jumătate 
de capacitate şi pulsau în ritmul unui cântec neauzit. In 
jurul ei, restul elevilor de la Ellingham se roteau purtând 
pe urechi căşti fosforescente roz cu verde, în care răsuna o 
muzică pe care Stevie nu o auzea. 

— Parcă păşesc într-o metaforă, spuse Stevie. 

— Salut! 

Kaz veni dansând spre ei. Purta un sacou negru, cu o 
floare roşie în buzunarul de la piept. 

— Mă bucur că aţi reuşit să veniţi! Poftim. 

Stevie şi Nate au primit fiecare câte o pereche de căşti 
luminiscente. 

— Porniţi-le şi dansaţi! spuse Kaz. 

Cu căştile pe urechi, Stevie şi Nate intrară în sala de 
bal. Stevie nu-şi putu stăpâni admiraţia pentru felul în care 
încăperea aceasta se juca cu lumina, reflectând-o dintr-un 
capăt în celălalt şi înapoi, cu ajutorul oglinzilor. Chipurile 
măştilor de pe pereţi le rânjeau orb. 

Stevie opri muzica, astfel încât auzea totul, doar că un 
pic mai înăbuşit. Nate se uita în jur, agitat, în timp ce 
executa o mişcare smucită constând într-o uşoare îndoire 
ritmică a genunchilor. Stevie ţopăi şi ea cu el câteva clipe, 
în semn de solidaritate. Chiar era mişcată de gestul făcut 
de Nate pentru ea. 

Se uită în jur şi le văzu pe Janelle şi Vi într-o parte a 
sălii, ţinându-se cu braţele de gât, legănându-se la unison. 
Maris era şi ea în apropiere, într-o rochie zdrenţuită, 
executând o mişcare complicată, lentă, împreună cu Dash. 
Îşi reveniseră amândoi după pierderea lui Hayes. 

Într-un colţ stătea discret Gretchen, fosta iubită 
părăsită, împreună cu alţi elevi de anul doi. Şi dincolo, în 
cealaltă parte a sălii, erau David şi Ellie. Ellie purta ceva 
negru şi lucios, care, la o privire mai atentă, părea să fie 


e 305 œ» 


un snop de saci de gunoi legaţi unii de alţii într-un fel de 
fustă fistichie, şi pe deasupra un furou scurt. Dansa 
nebuneşte, prostindu-se şi vânturându-şi la greu braţele. 
David nu dansa, ci privea, sprijinit de perete. Ca şi Stevie, 
nici el nu era îmbrăcat de petrecere. Purta aceiaşi blugi 
ponosiţi şi un tricou verde jerpelit. 

Când Nate şi Stevie au intrat în încăpere, s-a dezlipit de 
perete şi a traversat sala ca să vină la ei, scoţându-şi 
căştile. 

— Ce cravată frumoasă ai, îi spuse el lui Nate. 

— Nu te lua de Nate, zise Stevie. 

— Nu mă luam de el, răspunse David. Nate. E o cravată 
frumoasă. lar tu văd că te-ai îmbrăcat elegant. Te-ai 
inspirat de la artistul Banksy sau de la teroristul 
Unabomber? 

— Sunt o fată frumuşică, spuse Stevie. Căreia îi place să 
se simtă confortabil. 

Vi observase şi ea prezenţa lui Stevie şi venea spre ei, 
târând-o pe Janelle după ea. Vi era îmbrăcată chiar 
elegant, cu o cămaşă albă, impecabilă, şi cravată galbenă 
cu buline albe. Janelle era îmbrăcată cu o fustă galbenă şi 
bluză albă. Îşi asortaseră ţinutele pentru petrecere. Ideea 
depăşea complet înţelegerea lui Stevie, dar lor li se 
potrivea mănuşă. 

— Salut! spuse Vi cu o voioşie un pic forţată. A venit 
toată lumea! 

Janelle cobori o clipă privirea în podea. 

— Înî, spuse Stevie. Am vrut să ieşim în lume. Noi doi 
am vrut să ieşim în lume. 

— Trăiesc pentru dans, spuse Nate. 

— Păi, hai să dansăm, spuse Vi. 

Adevărul era că Stevie nu ştia să danseze. Părea să fie o 
aptitudine pe care alţii o aveau de la naştere, ceva ce le 
era la fel de natural ca mersul. Nu pricepea şi pace cum 
reuşea lumea să înveţe să danseze. Dar Janelle voia s-o 
vadă dansând, iar Nate o adusese la dans, iar acum, ea 
trebuia să-şi continue ancheta la un dans... aşa că, asta 
însemna că o să danseze. ÎIncercă la început faza cu 


< 306 » 


îndoitul genunchilor, dar până şi Nate se uită la ea cu milă. 
Încercă să-şi utilizeze în schimb braţele, învârtindu-le ca 
pe nişte morişti, aşa cum făcea Ellie în cealaltă parte a 
sălii. 

Dumnezeu ştia ce impresie îi făcea lui David, care stătea 
şi se uita. Nu conta. Nu mai avea nimic de pierdut. 

Janelle izbucni în hohote incontrolabile de râs, fiind 
nevoită să se sprijine de Vi. Apoi o luă pe Stevie pe după 
gât cu ambele braţe. 

— Eşti ridicolă, spuse ea. 

— Ştiu, spuse Stevie. 

Janelle şi Vi reveniră cu o piruetă una în braţele 
celeilalte şi începură să danseze mai lent. Stevie se uită la 
David, dar el se întorsese deja lângă perete. Fata ignoră 
durerea pe care i-o provoca gestul lui. 

La sfârşitul a nenumărate cărţi de Agatha Christie, 
Poirot aduna suspecţii la un loc ca să-i studieze. Dacă toată 
Academia Ellingham era adunată în seara asta în aceeaşi 
încăpere, însemna că Stevie putea să-i studieze pe toţi 
laolaltă. Să caute pe cineva care ar fi avut motiv să pună 
gheaţa aia carbonică în tunelul acela şi care a tăcut chitic 
după aceea. Să caute motivul pentru care Hayes s-a întors 
înapoi. 

Se învârti şi cuprinse cu privirea încăperea decorată, ca 
un omagiu adus măştilor şi şotiilor. Interpreţi de 
commedia dell'arte pe pereţi şi corpuri de iluminat în 
formă de măşti. Totul era un truc cu oglinzi, care făcea ca 
încăperea să se repete la nesfârşit. 

Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? 

Albert Ellingham o îndemna să gândească. 

Să fi fost Gretchen? Gretchen, care a mărturisit deschis 
că muncea în locul lui Hayes, că era furioasă pe el? 
Gretchen care rămăsese fără cinci sute de dolari? 

— Hai! _ 

Janelle venise în spatele ei şi o luase de mână. Începu să 
danseze iar, cu Stevie. Aceasta încercă să ţină pasul, 
mişcându-se cât putea ea de bine. li părea bine să vadă că 
Janelle îi zâmbea din nou. Vi înclină discret din cap în 


e 307 a 


semn de totul o să fie bine. 

Poate că asta era de-ajuns. Doar să fii cu prietenii tăi. Să 
fii o fată normală. Să încetezi să mai crezi că ai descoperit 
o crimă. Închide ochii şi dansează. 

Janelle o strânse uşor de mână, apăsând puţin pe 
zgârietura căpătată mai devreme. 

Ceva străbătu fulgerător mintea lui Stevie. 

Mâna ei. Era ceva legat de mâna ei. O durere în mână. O 
zgârietură. Îşi concentră toată atenţia ca pe un reflector 
acolo, la dosul mâinii. Mâna o să-i vorbească. Mâna o să-şi 
spună povestea dacă o lăsa. 

Mâna ei îşi răscoli prin amintiri. Ceva rece care a zdrelit 
pielea. Căldura din interiorul buzunarelor ei de polar. 
Atingerea pielii lui David... 

— Vin imediat, spuse ea. Mă duc... până la toaletă. 

Muzica se schimbă şi toată lumea începu să se mişte 
frenetic. Stevie îşi împinse căştile de pe urechi şi întinse 
gâtul ca să se uite în jur. Trebuia să găsească o anume 
persoană, acea persoană care era mereu acolo, fie că o 
observai sau nu. Şi bineînţeles că era acolo, stând pe una 
dintre banchetele joase de lângă ferestre, butonând 
telefonul. Stevie se duse la ea. 

— Trebuie să văd pozele pe care le-ai făcut în ziua 
aceea, în grădină, spuse ea. 

Germaine îşi miji curioasă ochii. 

— De ce? _ 

— Fiindcă trebuie, Germaine, spuse ea. Te rog. Îţi rămân 
datoare. Te rog. N 

— Imi place faza cu „lţi rămân datoare”, spuse 
Germaine. 

Căută puţin prin telefon, apoi întoarse ecranul către 
Stevie. Stevie trecu de la o poză la alta până găsi ceea ce 
spera să fie acolo - un cadru clar cu Hayes aşezat, 
prefăcându-se că lucra pe laptop. Mări imaginea. 

Inima i se opri o clipă în loc. 

— Alo, spuse Nate din spatele ei. 

— Stai, zise Stevie. Stai puţin! 

Toţi trei rămaseră în picioare în bula lor de tăcere, timp 


< 308 + 


în care ceilalţi se roteau în jurul lor. 

Stevie scoase propriile ei poze, făcute în camera lui 
Hayes. Peretele cu artă de la fani, biroul, calculatorul... 

Dădu drumul unei avalanşe nesfârşite de înjurături 
murmurate-n barbă. 

În pozele de sâmbătă ale lui Germaine, computerul lui 
Hayes n-avea nicio zgârietură. Dar când apărea iar în 
pozele făcute de Stevie, în timpul percheziţiei făcute în 
camera lui, după ce murise, pe faţa capacului erau trei 
semne clare, ca nişte zgârieturi de pisică. Erau trei semne 
pe care le mai văzuse pe propria ei mână, când o băgase 
sub cadă în ziua sosirii aici. 

— Ce se întâmplă? spuse Germaine studiind cu atenţie 
chipul lui Stevie. 

Cineva luase laptopul lui Hayes şi-l ascunsese sub cadă. 

De ce ai face aşa ceva? 

Concentrează-te, Stevie. 

Poate dacă era nevoie să cauţi ceva, cum ar fi dovezi că 
ai scris un serial pentru care Hayes culegea laurii, un 
serial care urma să devină film. Poate că ai făcut ceva ca 
să-l hărţuieşti. Poate l-ai omorât din greşeală. Şi apoi, 
poate că a trebuit să-ţi ştergi urmele. Să te asiguri că în 
laptopul lui nu era nimic care să indice că tu erai 
adevăratul autor. 

Janelle şi Nate puteau fi eliminaţi de pe lista suspecţilor. 
Anul trecut nu erau la Ellingham. Mai rămâneau Ellie şi 
David. 

Aici se ajunsese. 

Ellie, care iubea arta şi se ducea la Paris şi-şi făcea 
tatuaje. Ellie, care era simpatică şi nepăsătoare şi poate că 
se străduia mult prea tare să pară aşa. David, care minţea. 
David, ai cărui părinţi erau morţi. David, care ţinea totul în 
el. David, care hărţuia oamenii. 

Luminile din încăpere se făcuseră roz strălucitor şi 
începuseră să pulseze, ca nişte degete trandafirii ce se 
întindeau spre tavan. Ochii măştilor licăreau. 

Oricare dintre cei doi era în stare să iasă noaptea din 
casă fără să fie detectat. Şi amprentele lui Hayes pe 


< 309 + 


cartela de acces? Simplu. I-o dădeau s-o ţină puţin şi gata. 

Intenţie. Planificare. Poate că scopul a fost să-l vadă 
exmatriculat şi planul o luase razna. 

Dintre cei doi, David ar fi putut să ştie cel mai bine ce ar 
fi însemnat un asemenea gest. Invăţa mai multă 
matematică şi discipline ştiinţifice. Probabil că David ar fi 
înţeles mai bine ce efecte poate avea o cantitate aşa de 
mare de dioxid de carbon. Pe de altă parte, lui Ellie i-ar fi 
plăcut ideea valului artistic de ceaţă. 

Oare era posibil ca cheia întregului caz să fie câteva 
zgârieturi pe calculator? 

— Ce se întâmplă? întrebă Nate. 

— Încerc să-mi dau seama, spuse Stevie. 

— Hai să vorbim chiar acum cu Larry, spuse el. Lasă-l să 
cheme poliţia. 

— Poliţia n-a ajuns aşa departe cu ancheta, spuse ea. Eu 
am ajuns. Şi pot să o duc până la capăt. 

— Nu spune chestii de-astea, răspunse Nate. Am 
senzaţia că eşti pe cale să ne bagi într-o belea de-o să 
murim amândoi sau cam aşa ceva. 

— Nu, zise ea. Doar că trebuie să mergem acasă. 


Dansul s-a terminat la miezul nopţii. Stevie era cu ochii 
în patru ca să se asigure că toţi cei de la Minerva erau în 
raza ei vizuală. Janelle şi Nate erau lângă ea. Ellie şi David 
mergeau înaintea lor. Din când în când, David se întorcea 
ca să se uite curios la Stevie. 

Era oare posibil ca Stevie să se fi sărutat cu un ucigaş? 
Şi cum săruta un ucigaş? Putea un ucigaş să fie aşa de cald 
cum fusese David? Oare de aia i se părea aşa de atrăgător? 
Oare asta să fi recunoscut în el din prima clipă în care îl 
văzuse, când ceva de pe chipul lui îi amintise foarte tare de 
ceva cunoscut, ceva ce o umplea de nervi? 

Sau Ellie, care acum ţopăia în pasul ştrengarului cu sacii 
de gunoi pe ea, ca o balerină dezaxată? Oare să-l fi atras 
jucăuş pe Hayes în tunel, cu promisiunea unei sticle de 
vin? Oare i-a zis s-o ia el înainte? 

Germaine Batt i-a urmat o vreme. Nu spunea nimic, dar 


e 310 œ» 


era în permanenţă cu doar doi paşi în urma lor. Stevie mai 
că o auzea cum trage cu urechea ca să înţeleagă ce se 
petrecea. l-ar fi urmărit până la Minerva dacă ar fi putut, 
dar la răscrucea cu statui, un grup din casa ei a luat-o 
către Casa lunona, şi Stevie i-a urat tare noapte bună. 
Germaine a mijit puţin ochii, iritată, dar a plecat cu 
ceilalţi. 

— Sunteţi tare tăcuţi, spuse Janelle. 

— Suntem doar teribil de surescitaţi, spuse sec Nate. 
De-atâta dans. 

— A mai fost vreunul dintre voi vreodată la dans? 

— Nu, au răspuns ei la unison. 

Noaptea avea ceva teatral. Luna era convenabil de jos şi 
de galbenă. O lună imensă, de toamnă, strălucind cu furie 
pe cerul senin şi întunecat. Ca un reflector. 

— Măcar ai idee ce faci? o întrebă încet Nate pe Stevie. 

— Vag, răspunse ea. Dar n-o să-ţi placă. 


e 311 œ» 


29 


Ajunşi în casă, Pix le scană conştiincioasă cartelele de 
acces ca să vadă dacă erau toţi acasă şi apoi se duse la 
culcare. Ellie şi David păreau gata să se ducă în camerele 
lor, când Stevie spuse: 

— Cine vrea să jucăm un joc? 

Nate se uită la ea nedumerit. 

— Ce joc? întrebă Ellie. 

— Niciodată, răspunse Stevie. 

— Îmi place jocul ăla, răspunse Ellie. David, hai să 
jucăm. Aduc eu vin. Nu putem să-l jucăm fără vin. 

— Atunci ar trebui să jucăm în cameră la cineva, spuse 
el. 

— Haideţi la mine, spuse Ellie. 

Nate îi aruncă lui Stevie o privire. O privire îngrijorată. 
Dar Stevie îl înghionti ca să-l pună în mişcare. 

Camera lui Ellie, cu toate că în realitate avea aceeaşi 
formă şi mărime ca a lui Stevie, era ca o altă lume. Pereţii 
erau acoperiţi de schiţe şi broşuri în franceză. Pe podea 
era un covor zdrenţuit, îmbâcsit, cu un miros greu de 
beţişoare parfumate. Mai erau mormane de căni şi ceşti şi 
castroane aduse din bucătărie, toate murdare şi unele 
mucegăite. Peste tot pe podea erau creioane şi hârtii şi 
ceară de lumânări întărită revărsându-se de pe marginile 
mobilei. 

— Aţi mai jucat jocul ăsta, nu? spuse Ellie instalându-se 
pe o pernă pe podea şi scoțând o sticlă de vin dintre 
noptieră şi pat. Incepi prin a spune Niciodată şi apoi spui o 
acţiune. Dacă n-ai făcut-o niciodată, nu bei. Dar dacă tu ai 
făcut-o, mărturiseşti trăgând o duşcă din sticla de vin. E 
simplu. Hai să vă arăt. Niciodată nu m-am pupat cu cineva 
din camera asta. 

Zâmbi larg şi se uită la David. David o privi pieziş. 

La început, nici Stevie, nici David nu se clintiră, apoi 
Stevie întinse mâna după sticla de vin şi sorbi foarte puţin, 
abia cât să-i atingă vinul buzele şi mirosul să-i inunde 


e 312 + 


nările. Puse sticla jos şi David întinse încet mâna după ea. 

Ellie începu să râdă. 

— Uite-aşa se joacă, spuse Ellie. Acum e rândul tău, 
Nate. 

— Bine, spuse el. Niciodată n-am mai fost la dans până 
în seara asta. 

— Asta ai spus-o mai devreme, zise Janelle. 

— Nu scrie nicăieri că nu putem folosi informaţii deja 
cunoscute, răspunse el. 

Janelle oftă adânc şi luă o gură mică de vin, urmată de 
Ellie şi apoi de David. 

Urma Janelle. 

— Niciodată n-am stârnit un incendiu, spuse ea. 

Numai Ellie trase o duşcă de vin. Acum era rândul lui 
David. Se sprijini de patul lui Ellie şi-şi mângâie o clipă 
bărbia. 

— Niciodată n-am cotrobăit prin camera altcuiva, spuse 
el. 

Stevie ezită, apoi bău. Toată lumea se uită lung la ea, 
dar nimeni nu scoase o vorbă. Acum era rândul lui Stevie. 

— Niciodată n-am luat ceva ce nu-mi aparţinea, spuse 
ea. 

Janelle şi Stevie nu băură. Nate da - sau, mă rog, a 
ridicat sticla. 

— Ziceţi şi voi că am băut, spuse el. 

— A, nu! spuse Ellie. Trebuie să bei. Ce-ai luat? 

— Cine n-a luat ceva de la altul? spuse Nate. Toată 
lumea o face. Cum poţi să treci prin viaţă fără să iei ceva 
ce nu-i al tău, chiar şi din greşeală? 

— Asta aşa e, spuse Janelle întinzând mâna după sticlă. 
Jocul ăsta e cam intens, iar eu nu prea beau, aşa că... s-ar 
putea să ies din joc. 

— Atunci o să trebuiască să vă cânt, spuse Ellie ducând 
mâna în spate ca s-o ia pe Roota. 

Saxofonul era lângă birou. 

Roota. 

Ce-a spus Ellie despre Roota? Trebuia să fie a mea. Nu 
aveam bani atunci, dar am găsit o soluție. Am lucrat ceva, 


e 313 >» 


am făcut nişte bani şi am luat-o pe Roota. 

— Cât a costat Roota? întrebă Stevie când Ellie dădea să 
pună gura pe muştiucul saxofonului. Mă bate gândul să-mi 
iau un instrument. 

Declaraţia atrase priviri neîncrezătoare din partea celor 
mai mulţi dintre cei de faţă. 

— Vreo cinci sute de dolari, răspunse Ellie. Dar a 
meritat. Mi-a fost prietenă bună. 

Cinci sute de dolari. 

— Şi când ai luat-o? În primăvară? 

— Îhî, răspunse Ellie, părând un pic deranjată. 

— Spuneai că ai făcut rost de bani lucrând ceva. Ce 
anume? 

Acum Ellie se foia deja în loc. 

— Am vândut nişte desene şi alte chestii, spuse ea. 

— Desene, de cinci sute de dolari, spuse Stevie. Le-ai 
vândut foarte bine. De câte ori ai mai vândut desene apoi? 

— De vreo două ori, spuse Ellie. Ştiţi ceva? Dacă nu 
jucăm şi nu bem, puteţi să plecaţi toţi. 

Nate se uită la Stevie. Ştia. Inţelegea. Janelle dădu să se 
ridice, dar Stevie îi făcu semn să rămână. 

— Ce-aţi zice să vorbim puţin despre Hayes, spuse 
Stevie. Parcă ar trebui să... nu ştiu, să-i dedicăm câteva 
clipe. 

— Mda, n-am chef de-aşa ceva, spuse Ellie. 

— Stevie, ce faci? întrebă David. 

Se strâmba, dar vocea lui era încărcată de o îngrijorare 
sinceră. 

— Chestia este că Hayes, spuse Stevie, avea un obicei: 
să ia ceea ce nu-i aparţinea. Adineauri ar fi trebuit să tragă 
o duşcă de vin. li punea pe alţii să muncească în locul lui. 
Pe mine. Pe Nate. Pe Gretchen. Ai lucrat vreodată ceva 
pentru Hayes, Ellie? 

Ellie deja o privea fix pe Stevie. Avea ochii de un căprui 
aşa deschis, că erau aproape aurii. 

— Nu-mi dau seama despre ce vorbeşti. 

— Chiar, Stevie, spuse David. Despre ce vorbeşti? 

— Fiţi atenţi ce chestie! spuse Stevie. Hayes mi-a spus 


e 314 >» 


cu gura lui că a făcut Sfârşitul în Florida, la începutul verii 
trecute. A minţit. L-a făcut pe 4 iunie, iar Ellingham s-a 
închis pe 6 pentru vacanţa de vară. 

— Ce? spuse Ellie. Am... 

— Ştiu sigur, fiindcă i-am cotrobăit prin cameră, o 
întrerupse Stevie. Eu cotrobăi prin camere. Sunt o 
nemernică. Devin curioasă când lucrurile nu se leagă. Dar 
am aflat câte ceva. Am aflat că Hayes a minţit. A făcut 
serialul aici şi nu l-a făcut singur. lar primăvara trecută a 
împrumutat cinci sute de dolari de la Gretchen, fosta lui 
prietenă, pe care nu i-a mai dat niciodată înapoi. Iar tu ai 
primit cinci sute de dolari pe ceva ce ai lucrat primăvara 
trecută, şi ai cumpărat-o pe Roota. 

— Te porţi ca o nebună, Stevie, spuse Ellie, dar vocea îi 
tremura uşor. leşi naibii din camera mea! Ia, ieşiţi naibii 
toţi din camera mea! _ 

— Şi încă ceva, spuse Stevie. Între momentul morţii lui 
Hayes şi momentul când am intrat la el în cameră, cineva i- 
a luat calculatorul. Acea persoană l-a ascuns sub cadă. 
Aşa, calculatorul a căpătat trei zgârieturi pe capac. 
Zgârieturi care nu erau acolo înainte. Am dovezi. 

— Stevie... spuse Janelle cu voce speriată. Ce se 
întâmplă? 

Dar Stevie pornise de acum pe acest drum şi nu mai era 
cale de întoarcere. În camera întunecoasă era o atmosferă 
grea, la care contribuia şi duhoarea stătută de paciuli şi 
vopsele. Nu mai putea şterge cu buretele noaptea asta, 
nici neaşteptatul interogatoriu despre trecutul lui Ellie şi 
viaţa şi moartea lui Hayes. Dacă se înşela, avea să fie 
nevoită să-şi facă bagajele şi să plece. Avea senzaţia că 
înainta pe creanga unui copac, simțind cum se lăsa şi 
pârâia la fiecare pas. 

Şi-i plăcea la nebunie senzaţia. 

— Încă ceva. Beth Brave. La ora la care se presupune că 
Hayes scotea gheaţa carbonică din atelier, Hayes vorbea 
cu ea pe Skype. Ştia şi el de gheaţă? Fusese ideea lui? 

Chipul lui Ellie se transformase într-una din măştile de 
pe pereţii sălii de bal - trăsături lăţite, alungite, exagerate 


e 315 » 


de emoție. 

— leşi afară din camera mea, spuse Ellie. leşiţi afară 
toţi! 

David îşi schimbase poziţia şi acum stătea aproape pe 
vine, pregătit să se ridice. Janelle se trăgea înapoi, spre 
perete. Însă Nate era ca o stâncă, privind toată scena cu 
braţele încrucişate la piept. 

— Stevie, spuse cu grijă David, ştii că chestiile astea pe 
care le spui sunt cam grave, da? 

— Ştiu, răspunse ea. 

— Deci ar trebui să fii foarte sigură... 

— Sunt. 

— Şi? Ce dacă l-am ajutat la serial? spuse Ellie. 
Dumnezeule mare! L-am ajutat la serial. 

Prima piesă a puzzle-ului alunecă la locul ei. 

— Filmul, spuse Stevie. Se ducea la Hollywood să 
lucreze cu P.G. Edderton şi să culeagă toate laudele şi 
beneficiile. 

— Şi? Crezi că voiam să afle lumea că am lucrat la un 
serial cu zombi? Nu voiam decât nişte bani ca să mi-o iau 
pe Roota. 

— Şi atunci de ce i-ai luat laptopul? întrebă Stevie. A 
venit poliţia. Trebuia să vezi dacă avea acolo dovezi că ai 
fost implicată în serial, fiindcă ştiai că... 

— Ştiam că nu dădea bine. Hayes... Hayes spunea tot 
felul de tâmpenii. Hayes făcea tâmpenii şi a murit şi asta 
mă întristează, şi acum hai, iesiti afară toți! 

Când văzu că nu se mişca nimeni, se ridică, înşfăcându- 
şi geanta de pe jos. 

— Ellie, spuse David ridicându-se şi ducându-se după ea, 
unde te duci? 

Întinse mâna s-o apuce, dar ea îşi smuci braţul. Ellie 
traversă iute coridorul către camera comună şi într-o clipă 
ajunse la uşă. 

Stevie se ridică repede şi-o urmă. Ellie deschise uşa 
dând-o de perete şi se repezi afară... 

...direct în Larry. 

— l-am trimis un mesaj acum un sfert de oră, spuse Nate 


e 316 » 


din spatele lui Stevie. Nu prea voiam să murim toţi, din 
cauza ta. 
— Corect, spuse Stevie sprijinindu-se moale de perete. 
Mi se pare corect. 
x 


Locuitorii casei Minerva au fost duşi în grup la Casa 
Mare, unde toată lumea a fost invitată în biroul lui Albert 
Ellingham. Noaptea învăluia casa, iar Larry trase 
draperiile groase. 

Charles arăta de-abia trezit din somn şi era îmbrăcat în 
blugi şi un pulover de caşmir. Dr. Quinn era şi ea prezentă, 
îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată. Părea să fi fost 
convocată în timp ce era la un eveniment. Pix a venit şi ea 
cu ei ca să supervizeze procedurile, într-un pulover imens 
şi pantaloni de camuflaj. 

Ellie se făcu ghem într-unul din fotoliile de piele ale lui 
Albert Ellingham, cu capul lipit de genunchi. Au fost 
relatate evenimentele serii. Când Stevie a terminat, 
încăperea rămase câteva clipe cufundată în tăcere. 

— Element, vorbi în cele din urmă Charles, l-ai ajutat pe 
Hayes să scrie serialul? 

— Da, spuse Ellie. Bine. L-am ajutat la serial. Ce 
contează? 

— Serialul ăla n-a făcut o groază de bani? întrebă Larry. 

— Habar n-am, răspunse ea. Nu-mi pasă de bani. Am 
crescut într-o comunitate. Asta n-are nicio legătură cu 
banii. Nu pentru mine. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Charles. 

— Păi... asta. Las-o baltă! 

— Ai luat laptopul lui Hayes? întrebă Larry. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Ce porcărie! 

— Element, spuse Larry. I-ai luat laptopul? E o întrebare 
simplă. 

— M-am uitat la el, spuse ea. 

— De ce? 

Niciun răspuns. 

— Tu ai pus gheaţa carbonică în tunel? întrebă Larry. 

— Nu, mormăi Ellie de după genunchi. 


e 317 » 


— Ne ascunzi ceva, spuse Larry. Trebuie să ne explici ce 
se întâmplă. Situaţia e gravă. 

Deodată, Ellie se îndreptă de spate. Avea ochii plini de 
lacrimi, care începură să-i şiroiască pe obraji. 

— Doamne, ce prost era! De ce i-am dat atenţie? 

— Ce vrei să spui? insistă Larry. 

— Tot locul ăsta, spuse ea clătinând din cap şi zâmbind 
amar. Tot locul ăsta. Hayes şi ideile lui idioate. De la astai 
s-a tras moartea, de la ideile lui idioate. 

— Mă îngrijorează în mod real ideea de a continua 
această discuţie, spuse dr. Quinn ridicând o mână. Ellie, 
cred că ar trebui să nu mai vorbeşti până nu-ţi aducem un 
avocat. Iar voi, ceilalţi, haideţi să plecăm de-aici. 

— De acord, spuse Charles. O să-l sun pe avocatul 
nostru şi-o să-l chem aici ca să-ţi ofere o consultaţie. Larry, 
te rog să-i duci pe ceilalţi înapoi la Minerva. 

Larry traversă încăperea ca să le şoptească ceva lui 
Charles şi dr. Quinn. 

— Bine, spuse Charles. Dr. Pixwell, du, te rog, pe toată 
lumea în cancelarie. Dacă vrea cineva să doarmă, puteţi 
folosi camerele de oaspeţi. 

— Nu putem să ne întoarcem acasă? spuse Nate. 

— Haideţi să mai rămânem puţin aici cu toţii, spuse dr. 
Quinn. Până lămurim situaţia. 

— Adică sunt arestată? întrebă Ellie. Mă arestează 
Larry? 

— Nu, răspunse Larry. Şi sunt de acord. Hai să aşteptăm 
avocatul, Element. Aşteaptă aici, bine? Mai stai puţin aici. 

Schimbarea era drastică - de la un grup de elevi care 
povesteau conducerii şcolii o discuţie purtată în cămin, la 
adresarea cu numele întreg şi chemat un avocat. Brusc, 
Ellie părea foarte mică şi un pic nebună, cu ochii ei roşii şi 
sclipitori. 

— Plec, spuse ridicându-se în picioare. 

— Element, o avertiză Larry. 

— Nu mă poţi ţine aici. 

— Ellie, interveni Charles pe un ton liniştitor. Ştiu că e 
înfricoşător. Dar îţi aducem pe cineva care o să te ajute. 


e 318 + 


Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci e să te calmezi şi să 
iei loc. Dacă rămâi şi vorbeşti cu avocatul, o să fie mai bine 
pentru tine, dar dacă pleci acum... 

— N-ai unde să te duci, spuse dr. Quinn. Suntem în toiul 
nopţii, în vârf de munte. Stai jos, Ellie. 

Ellie se aşeză. 

— Îţi aducem ceva de băut şi de mâncare, spuse Charles. 
Ce zici? Ţi-ar prinde bine. Pix, te ocupi, te rog? 

leşiră din cameră târşâindu-şi picioarele într-o tăcere 
stânjenită, fiindcă nu ştiau prea bine care era situaţia lui 
Ellie. Casa Mare scârţâia şi gemea puţin, bătută de vântul 
toamnei. Ellie rămase în biroul lui Ellingham. După ce ieşi 
toată lumea, Larry răsuci cheia în broască. 

— O încui înăuntru? întrebă Charles. 

— Poţi să fii sigur! Iar glasvandul e blocat pe dinafară. 

— Nu e deţinută, spuse Charles. 

— Nu, dar s-ar putea să fi omorât pe cineva. E în 
siguranţă închisă aici. 

— Ei, eu îi aduc ceva de mâncare şi apă, spuse Charles. 

— Cum vrei, răspunse Larry. 

Făcu semn unui paznic să stea în faţa uşii. 

— Tu, îi spuse lui Stevie. Hai cu mine! 

O duse în biroul pazei şi închise uşa. 

— Stai jos, spuse el. 

Sună la poliţie şi ceru să fie trimis imediat un echipaj. 
Când închise telefonul, se uită cu gravitate la Stevie. 

— Trebuia să vii să-mi spui, zise el. 

— Ce să-ţi spun? întrebă Stevie. 

— Că ştii că Hayes era pe Skype când noi credeam că 
era în atelier. 

— Îmi pare rău, spuse Stevie. Nu mi s-a părut suficient. 

— Suficient pentru ce? Nu era decizia ta. Tu îţi dai 
seama ce se putea întâmpla? E clar că Element ascunde 
ceva. E posibil să-l fi ucis pe Hayes. Mai mult decât posibil. 
Nu te joci cu aşa ceva. 

— Ştiu, spuse ea. 

Larry se frecă la ochi. 

— Aşa că o să aştepţi aici până vine poliţia şi clarificăm 


e 319 œ» 


totul. 

Se ridică şi ieşi, lăsând-o pe Stevie să se uite la ecranele 
camerelor de supraveghere, care nu arătau decât beznă şi 
siluete de copaci şi, din când în când, sclipirea ochilor 
vreunui animal. Pentru câteva clipe intră într-un fel de 
transă. 

În mintea ei recăpătă formă scrisoarea pe care-o văzuse 
pe peretele camerei sale. Acum avea consistenţă. 
Cuvintele începură să revină. Pe perete-o ghicitoare... 

„„„crima vine ca o boare. 

Asta spunea. Poate că era reală. Poate că Ellie chiar o 
făcuse? Poate era vreo chestie artistică. Fiindcă n-ai avea 
niciun motiv să spui că ai de gând să omori pe cineva, nu? 

Se auziră strigăte în faţa uşii. Stevie sări în picioare şi se 
uită pe coridor. Uşa de la birou era deschisă, iar Charles 
era lângă uşă, ţinând în mâini apă şi fructe. Ceilalţi paznici 
alergară spre ieşire. 

— Cum adică? spunea Larry. Fir-ar a naibii de treabă, 
poate să moară dacă se îndepărtează prea mult de 
campus... 

— Cum de s-a întâmplat aşa ceva? întrebă dr. Quinn. 

— Probabil că a deschis panoul secret, spuse Larry. De 
unde naiba ştie de panoul secret? Dennis, du-te în subsol. 
Lauren, Benny, ieşiţi afară, verificaţi toate ferestrele... 

Panoul secret. Stevie citise despre asta. Se presupunea 
că exista un fel de trecere secretă între biroul lui 
Ellingham şi sala de bal, folosită în special pentru farse şi 
jocuri. Ducea la subsol. Dar se pare că era camuflată 
inteligent în perete şi nu era uşor de găsit. 

Ellie dispăruse. 


e 320 œ» 


30 octombrie 1938 


Dimineaţa era incredibil de însorită şi albastră, o 
dimineaţă perfectă de toamnă, fără urmă de nor pe cer. 
Copacii încă mai păstrau rămăşiţe din coroanele lor de aur. 

Robert Mackenzie era aşezat la biroul lui şi asculta 
ticăitul ceasului de pe şemineu. Cam acesta era singurul 
sunet pe care-l auzea, cu excepţia lui Montgomery sau a 
unuia dintre ceilalţi angajaţi, când treceau prin faţa uşii, 
sau, ocazional, vocile elevilor trecând de la o clădire la 
alta. Dar chiar şi acele zgomote erau înăbuşite. Când se 
uita la ei pe fereastră, îşi întorceau întotdeauna privirile 
dacă vedeau pe cineva la ferestrele Casei Mari. 

Acum, Mackenzie avea mult mai mult spaţiu decât îi 
trebuia, de când fusese mutat din biroul lui Albert 
Ellingham după terminarea procesului, într-una din 
încăperile cu glasvand, din faţă. 

— Nu văd de ce să nu foloseşti tu spaţiul acela, spusese 
şeful lui. Oricum stă degeaba. 

Dar ştia că adevăratul motiv era că şeful lui voia să fie 
singur. Singur toată ziua în biroul lui, cu uşile închise. 
Mânca doar din când în când. Primea foarte rar vizite. 
Draperiile izolau încăperea de lume. Dar mai era 
posibilitatea ca Alice să fie în viaţă. 

Alice. Nu fusese găsită. Întrebarea, plutind veşnic în aer. 
Mai era ea...? Mai era ea...? 

Ellingham vorbea întotdeauna despre Alice la timpul 
prezent. Casa era mereu pregătită pentru întoarcerea ei. 
De trei ori pe an, Ellingham punea o specialistă din New 
York să-i trimită o garderobă completă cu hainele pentru 
copii care se purtau în sezonul respectiv, de fiecare dată 
de mărimea pe care estima că ar fi avut-o Alice. Munţi de 
rochiţe şi şorţuleţe, puloveraşe şi ciorăpei de toate 
culorile, pijamale, paltonaşe, pălării, mănuşi, protecţii din 
blană pentru urechi, pantofiori din piele fină... toate erau 
despachetate de menajera personală a lui Iris, care încă 
era angajată în casă, şi aranjate în dulapurile lui Alice. 

e 321 » 


Setul de haine anterior, nefolosit, era donat săracilor. 
Fetiţa primea cadouri de ziua ei şi de Crăciun - un 
splendid radio Stewart Warner, un căluţ-balansoar de la 
Londra, o întreagă bibliotecă de volume ale clasicilor, un 
serviciu miniatural de ceai din porțelan, de la Paris, şi o 
extraordinară casă de păpuşi, copia exactă a Casei Mari de 
pe domeniul Ellingham. 

Aceste treburi erau aşa de deprimante, că personalul 
plângea deseori în timp ce le îndeplinea, dar niciodată de 
faţă cu domnul Ellingham. De faţă cu el, vorbeau 
întotdeauna cu optimism despre domnişoara Alice. 
„Domnişoarei Alice o să-i placă la nebunie noile rochiţe de 
primăvară, domnule.” „E minunat radioul domnişoarei 
Alice, domnule. O să fie încântată.” 

Posibilitatea ca Alice să fie găsită condusese la secarea 
lacului în iunie, cu un an în urmă. Un pont anonim 
sugerase că trupul lui Alice era pe fundul lacului. Deşi era 
foarte puţin probabil, Ellingham a ordonat ca lacul să fie 
secat. Lui Robert aproape că i s-a părut un act de 
răzbunare împotriva lacului, pentru rolul jucat fără voie în 
acea noapte cumplită. Acum lacul era o groapă, un 
memento constant al pierderii suferite. 

Aceasta era atmosfera sufocantă din Casa Mare în acea 
zi când soneria de pe biroul lui Robert Mackenzie a 
început să zbârnâie. Şi-a luat agenda şi creionul şi s-a dus 
în biroul lui Albert Ellingham. In această dimineaţă, 
draperiile erau deschise. Prin glasvand se vedea 
priveliştea încă ireală a lacului secat. Robert n-avea să se 
obişnuiască niciodată pe deplin să vadă acea rană căscată 
în pământ. 

— Mă duc la Yacht Club, a spus Ellingham. Vremea e 
frumoasă şi e senin. L-am rugat pe Marsh să vină cu mine. 
Ne-ar prinde bine amândurora un pic de aer curat. Am stat 
prea mult în locuri întunecate. 

— E o idee foarte bună, a spus Robert. Vreţi să vă 
pregătesc un coş de picnic? 

Albert Ellingham a clătinat din cap. 

— Nu e nevoie, nu e nevoie. Uite. Am scris dimineaţă o 


e 322 » 


ghicitoare. Cum ţi se pare? 

I-a dat lui Robert un formular Western Union. Trecuse 
multă vreme de când Albert Ellingham scrisese o 
ghicitoare, aşa că Robert a luat nerăbdător hârtia. 

— Unde cauţi pe cineva care nu-i aici niciodată? a citit 
Robert. E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă... 

A ridicat privirea spre şeful lui şi a văzut în ochii 
acestuia o intensitate stranie. 

— S-ar putea să fie cea mai bună ghicitoare pe care am 
scris-o vreodată, a spus Ellingham. E ca ghicitoarea 
Sfinxului. Cine o dezleagă poate să treacă. Cine nu... 

A lăsat gândul suspendat în aer. A luat hârtia înapoi şi-a 
pus-o pe birou. 

— Robert, astăzi am o sarcină foarte importantă pentru 
tine, a spus punând un prespapier pe ghicitoare. leşi la 
aer. Bucură-te de viaţă. E un ordin. 

— Aşa o să fac. Dar mai întâi trebuie să trec prin vreo 
cinci kilograme de corespondenţă. 

— Vorbesc serios, Robert, a spus Ellingham mai sever. 
Iarna o să vină curând şi o să-ţi doreşti să fi profitat de zile 
ca cea de azi. 

Remarca era aşa de încărcată de înţelesuri, că Robert a 
rămas fără replică. _ 

— Eşti un om bun, Robert, a spus Ellingham. lţi doresc 
să ai parte de tot atâta fericire în viaţă câtă am avut şi eu. 
Nu uita să te joci. Nu uita de joc. Nu uita niciodată de joc. 

Avea să-şi amintească mai târziu că Albert Ellingham nu 
rostise acele vorbe având un aer posomorât. Avea mai 
multă vigoare, ceea ce poate că sugera faptul că-şi 
transforma durerea într-un monument de marmură. Poate 
că era timpul să-şi reînceapă viaţa. Trecuse un an de la 
proces. Poate că era timpul. 


Robert a ignorat ordinul de a ieşi la aer şi a avut o după- 
amiază productivă stând la biroul său. S-a ocupat de 
apeluri de la New York şi de noua divizie de film din Los 
Angeles. A ajuns la zi cu corespondenţa. Aproape că n-a 
observat cum au trecut orele şi s-a lăsat întunericul. Îşi 


e 323 + 


simţea sufletul uşor cum nu şi-l mai simţise de multă 
vreme. Poate că, şi-a spus el, lucrurile se vor schimba 
măcar un pic de acum. Poate că Albert Ellingham va 
începe să se vindece. Nu era bătrân. Era bogat. Era 
energic. S-ar fi putut însura din nou, şi-ar fi putut face o 
altă familie. Poate că blestemul groaznic ce plutea asupra 
acestui loc avea să fie risipit. Poate că ceva avea să fie din 
nou normal. 

La şapte şi jumătate, Robert s-a oprit, mulţumit de tot ce 
reuşise se facă. Pe birou era un teanc ordonat de 
documente finalizate. 'Tăviţa pentru corespondenţă era 
goală. Se întunecase de-a binelea şi vântul se înteţise. 
Şuiera pe la colţurile încăperii şi şerpuia în jos pe horn. 

Robert a aprins focul şi a sunat să i se aducă cina. 
Bucătarul era întotdeauna bucuros să facă de mâncare 
pentru cineva care chiar avea să mănânce, aşa că în scurt 
timp avea în faţă o farfurie zdravănă de cotlete cu piure de 
spanac şi cartofi. A dat drumul la radio şi s-a aşezat la 
masa din birou. Abia aştepta să înceapă emisiunea de 
teatru radiofonic Mercury Theatre. In ultimul timp 
făcuseră nişte spectacole foarte bune, producţii cu 
Sherlock Holmes şi Înconjurul Pământului în 80 de zile. 
Emisiunea era pentru Robert unul din momentele cele mai 
plăcute ale săptămânii. 

Exact când a început muzica genericului şi crainicul 
spunea „Să mergem acum la Grovers Mills, New 
Jersey...”, a sunat telefonul. Robert şi-a pus şervetul pe 
masă, a dat radioul mai încet şi a răspuns. 

— Robert Mackenzie, a zis, ştergându-şi de la colţul 
gurii o picătură de piure de spanac. 

— Sergentul Arnold la telefon, s-a auzit o voce 
întretăiată, aproape  pierită. Puteţi confirma, Albert 
Ellingham, barca lui... a ieşit cu barca? 

— Da, cu ore în urmă, a răspuns Robert. Cu George 
Marsh. 

— Nu s-a întors? 

— Nu, a răspuns Robert. A spus că probabil va rămâne 
peste noapte în Burlington. Ce s-a întâmplat? 


e 324 » 


— Am primit rapoarte despre o barcă ce cobora spre 
South Hero... a spus sergentul. A fost o explozie... 

Un zgomot cavernos a umplut urechea lui Robert. A fost 
cuprins de o senzaţie de cădere în gol, de senzaţia că 
multe lucruri au convers toate către un singur punct, în 
timp ce asculta cuvintele care au urmat, iar murmurul 
scăzut al radioului şi bătăile inimii sale stârneau ecouri pe 
coridoarele pustii ale sufletului. Mai târziu avea să spună 
că, pentru o clipă, a simţit că plutea către tavan şi se uita 
de acolo în jos, la încăperea în care se afla. 

Avea să-şi amintească tot restul vieţii conversaţia bizară 
pe care a avut-o în ziua aceea cu Albert Ellingham. 
Ghicitoarea Sfinxului. Ordinul de a se bucura de viaţă. 

De parcă Ellingham ştia că în ziua aceea avea să moară. 

Ghicitoarea avea să bântuie mintea lui Robert până la 
moarte, dar el n-a reuşit niciodată să găsească răspunsul. 


e 325 œ» 


30 


Fusese o noapte lungă. 

Locatarii din Minerva erau nevoiţi să iasă cât timp 
poliţia percheziţiona casa. In Casa Mare erau nişte camere 
rezervate pentru profesorii sau oaspeţii care nu puteau 
pleca din cauza zăpezii. Pe acestea le-au ocupat Janelle şi 
Nate. David stătea pe canapeaua din cancelarie. Stevie era 
trează, în stare de alertă, de câteva ore, pe treptele scării 
imense, în creier zumzăindu-i informaţii şi ghicitori. 

E veşnic pe scară, dar nicicând pe o treaptă. Dar ea era 
mereu pe o treaptă. Toată noaptea, pe o treaptă. 

S-a uitat cum poliţia şi paza veneau şi plecau, la fel şi 
Charles, dr. Quinn şi avocatul şcolii. S-a organizat o 
căutare pe domeniu, dar nu prea se putea face mare lucru 
pe întuneric. Pădurea era adâncă şi stăpânită de beznă. Se 
auzea că erau urşi, dar nu şi elani. 

Tot nu pomenea nimeni de elani. 

În subsol a fost găsită o fereastră deschisă şi, sub ea, 
câteva cutii aşezate una peste alta. Dispărută, dispărută, 
dispărută. În sus pe munte. In jos pe munte. Pe după 
munte. Cine ştie? 

Aşa că Stevie stătea chiar în inima pulsândă a Casei 
Mari, scena unei noi căutări frenetice în toiul nopţii. In 
versiunea neclară a realităţii, care se derula în creierul ei 
obosit şi supraexcitat, Stevie trecu în revistă evenimentele 
ultimelor săptămâni, oprindu-se în cele din urmă asupra 
mesajului pe care-l văzuse pe peretele camerei sale cu 
câteva nopţi înainte de moartea lui Hayes. Pe perete-o 
ghicitoare... 

O mulţime de ghicitori. 

Işi frecă faţa cu palmele şi rămase câteva clipe cu 
mâinile pe obraji. Aţipi aşa nu se ştie cât, până o trezi 
gestul cuiva care-i întindea o cană de cafea. N 

— Nu cred că-ţi doreşti să dormi aşa, spuse Larry. In 
biroul Pazei e un pat de campanie, iar sus sunt mai multe 
canapele. 


e 326 » 


— Nu vreau să dorm. 

— Uneori nu contează ce vrei. 

Stevie scutură din cap. 

— Aţi găsit-o? întrebă ea. 

— Se luminează de-acum. Elicopterul e pe drum. 

— Pot să ies afară, la aer? 

Larry se legănă pe călcâie. 

— Numai să stai în faţă, unde să te pot vedea de la 
intrare, spuse el. 

Aşa că Stevie îşi luă cafeaua, se aşeză pe iarba udă a 
pajiştii şi privi Casa Mare fără să se mai gândească o 
vreme la nimic. Deasupra Academiei Ellingham se crăpa 
de ziuă într-un vârtej roz-trandafiriu care se topea într-un 
albastru-vineţiu. Stevie se uită cum soarele abia răsărit se 
iţi de după Casa Mare ca într-un joc celest de-a v-aţi 
ascunselea. Nu era de multă vreme afară, când văzu pe 
altcineva ieşind din casă. 

David venea agale spre ea cu mersul lui relaxat, cu 
mâinile îndesate în buzunare. Se aşeză lângă ea fără să 
spună nimic. 

Primele ore ale dimineţii au darul de a-ţi schimba foarte 
subtil percepțiile. Lumina e nouă; nimeni n-a apucat să-şi 
ridice scuturile de protecţie purtate în timpul zilei. Totul o 
ia de la zero şi nimic nu e încă real. 

În acest moment, orice se întâmplase între David şi 
Stevie nu mai exista. Nu mai existau decât rouă şi cafeaua 
instant de la Larry şi soarele blând, untos, al dimineţii. 

— Ei, zise în cele din urmă David, cred că şcoala s-a dus 
naibii. 

Stevie bău lung din cana de cafea. Era prea tare şi plină 
de cocoloaşe de lapte praf, dar te trezea pe loc. 

— Un elev mort, spuse David ridicând ochii spre 
zgomotul slab de elice care venea de deasupra lor. O elevă 
dispărută, presupusă ucigaşă a primului. O să fie greu să 
dea o tentă pozitivă poveştii ăsteia. 

— Îhiî, făcu Stevie sorbind iar din cafea. 

Vântul spinteca tăios munţii, ca un oftat sonor al naturii. 
Se apropia un elicopter. 


e 327 œ» 


— Cred că au organizat o căutare aeriană, spuse David. 

— Îhî. 

— Ai multe de spus pentru cineva care a rezolvat primul 
său caz. Nu eşti entuziasmată? Nu primeşti steaua de 
şerif? 

Stevie puse cana de cafea pe iarbă. O privi o clipă, ca să 
se asigure că nu se varsă. Nu s-a vărsat. 

— Hai să te întreb ceva, spuse Stevie. Ai spus că erai cu 
Ellie în noaptea în care gheaţa carbonică a ajuns în tunel. 
Erai cu ea, da? 

— Până pe la miezul nopţii, a spus el. Dar te-am minţit. 
N-am fumat iarbă. Am stat doar de vorbă. 

— Deci ai adăugat detaliul acela... 

— Ca să mă distrez, a spus David. 

Elicopterul se vedea din nou, întorcându-se să mai dea o 

tură pe deasupra pădurii. 
__— Mie tot nu-mi vine să cred, spuse el. Ellie nu e rea. 
Înţeleg că aici se întâmplă ceva ce nu pricep, dar ea nu 
este... ea nu face rău oamenilor. În orice caz, nu dinadins. 
Nu ştiu ce să zic. Poate că nu ştiu nimic. 

— Ai cumva idee ce a vrut să spună la sfârşit? întrebă 
ea. Că Hayes ştia nişte lucruri? Când tot repeta: tot locul 
ăsta... şi zicea că fusese ideea lui Hayes? 

— Habar n-am. 

Stevie frecă nişte iarbă între degete până îşi pătă pielea. 
Poate că era din cauza lipsei de somn. Pusese lucrurile cap 
la cap. Ellie recunoscuse că scrisese serialul. Ellie fugise. 
De ce-ai fugi dacă n-ai făcut nimic rău? 

Se gândi la Hercule Poirot şi la felul în care el ezita când 
studia datele problemei şi descoperea că ceva nu se 
potrivea. Vorbea întotdeauna despre psihologia crimei. În 
cazul de faţă, lucrurile nu se aliniau perfect. Nu erau 
limpezi. 

Ca şi cu Vorachek. Avusese banii la el. Ba chiar îşi 
mărturisise vinovăția. Dar Vorachek nu avea sub nicio 
formă cum să fie vinovat. 

Doi poliţişti ieşiră dintre copaci din direcţia Casei 
Minerva. Unul ducea o cutie. 


e 328 » 


— Se pare că au căutat prin lucrurile lui Ellie, spuse 
David. Cred că ne putem întoarce acasă. 

Se ridicară amândoi, înţepeniţi şi obosiţi, cu pete de 
iarba udă pe haine. p 


Dimineaţă, Minerva scârțâia încetişor, plină de lumină 
palidă şi fantome reci de fum. Elanul avea o expresie mai 
binevoitoare şi până şi tapetul roşu nu mai arăta chiar aşa 
de agresiv. Casa părea părăsită. Deocamdată era golită de 
oameni şi cel puţin doi dintre ei nu se mai întorceau 
niciodată. Poate că nu se mai întorcea nimeni. 

Uşa camerei lui Ellie rămăsese întredeschisă. Stevie se 
opri o clipă în faţa ei, uitându-se prin crăpătură. David era 
chiar în spatele ei. Simţea căldura pe care-o emana trupul 
lui. 

— Intri, nu? spuse el. Asta faci tu. 

Ea nu răspunse. 

Scena jocului jucat de ei cu câteva ore mai devreme 
fusese puternic răvăşită. Poliţiştii trăseseră patul lui Ellie 
de la perete şi-l lăsaseră câş, aproape în mijlocul camerei. 
Cuvertura fusese întinsă. Cărţile erau fie culcate pe-o 
parte, fie scoase de tot de pe rafturi şi puse în teancuri 
ordonate. Toate sertarele erau închise, ceea ce însemna că 
trecuseră prin ele - în seara anterioară, aproape toate 
sertarele lui Ellie erau mai mult sau mai puţin 
întredeschise, cu lucruri atârnând din ele. 

— Zău că e mai curat acum, după percheziţia poliţiştilor, 
spuse David. 

Pipăi puţin cu mâna pe marginea patului, după care se 
aşeză. Stevie se uită la el. In lumina dimineţii, chipul lui 
părea blând. David aducea puţin a... înger, cu ochii lui 
mari şi părul uşor ondulat. 

Işi aminti cum comentase mama ei la intrarea pe 
domeniu că statuile erau nişte îngeri cam ciudaţi, iar ea 
spusese că nu, nu erau îngeri, erau sfincşi. Îngeri sau 
sfincşi? 

Trebuia neapărat să doarmă puţin. 

Se aşeză pe pat lângă David şi se uită la lucrurile lui 


e 329 + 


Ellie. Rucsacul ei din pânză. Mormanul de haine murdare 
din colţul camerei. Creioanele împrăştiate pe podea. 
Propoziţiile scurte scrise de ea pe pereţi. Lângă pat era o 
poză înrămată, cu zeci de oameni. Trebuie să fi fost 
comunitatea despre care le vorbise. Roota era sprijinită de 
birou, lucind în soare şi părând singuratică. 

— Îmi pare rău, spuse Stevie, adresându-se oarecum 
Rootei, dar mai mult lui David. 

— De ce? 

— Fiindcă ţi-am umblat prin lucruri. Mi-a părut rău din 
clipa în care am făcut-o. Doar că... nu ştiu. Voiam să ştiu. 
Despre tine. lar tu te purtai aiurea... 

— Frumos îţi mai ceri scuze. 

— Bine. 

O luă de la capăt. 

— Am greşit. 

Elicopterul părea să plutească deasupra casei, bătând 
aerul cu elicea. Ellingham avea să se trezească în curând 
şi să descopere că Ellie dispăruse, şi iar avea să 
izbucnească haosul. 

— Mda, spuse el după o lungă pauză. 

— Mda? 

Ridică din umeri. 

— Dacă locul ăsta se închide, nu cred că ar trebui să fim 
supăraţi unul pe altul. 

— Probabil că nu, spuse ea. 

Tăcerea care a urmat părea nesfârşită. Apoi David a 
luat-o de mână şi cu un deget trasă în palma ei un mic 
cerc. Stevie aproape că se clătină sub avalanşa emoţiilor. 
Oare te puteai săruta în lumina rece a dimineţii, când totul 
era la vedere? Pe patul colegei tale dispărute? Care 
probabil că omorâse pe cineva? 

El se aplecă puţin spre ea, iar ea reacţionă lăsându-se 
puţin pe spate. Când a făcut asta, mâna ei a aterizat pe 
ceva dur, ascuns printre aşternuturi. 

Dădu deoparte cuvertura şi scoase la iveală o cutiuţă. 
Era roşie, din metal, cu colţuri rotunjite, de vreo douăzeci 
de centimetri pe douăzeci. Timpul îşi cam pusese 


< 330 >» 


amprenta pe ea - era lovită şi ruginită, dar desenul încă se 
mai vedea destul de clar. Pe ea scria PLICULEŢE DE CEAI 
OLD ENGLISH şi avea pe capac imaginea unei ceşti de 
ceai din care ieşeau aburi. O vechitură ciudată. 

Acum se auzea duduind ceva. 

Duduind tare! 

Era elicopterul care zbura pe deasupra lor, dar foarte, 
foarte jos. Era imposibil să-l mai ignori de-acum. David se 
uită către fereastră mijindu-şi ochii, apoi dădu drumul 
mâinii lui Stevie şi se ridică să se uite mai bine. 

Stevie trase adânc aer în piept şi se adună. Examină 
cutia ciudată, deschise cu ceva efort capacul şi vărsă 
conţinutul pe pat. Era acolo ceva ce arăta a rămăşiţă dintr- 
o pană albă, o bucăţică de pânză ruptă, cu nişte mărgeluţe 
cusute pe ea, un tub auriu de ruj. Mai era o clemă cu un 
ştras pătrat şi un pantofior miniatural vopsit cu email roşu, 
care se dovedi a fi o cutiuţă de medicamente minusculă. 
Stevie o deschise şi-o închise de câteva ori, privind lung 
interiorul din bronz mătuit. 

— Asta chiar e bizar, spuse ea. Vino să vezi. 

— Stai puţin, răspunse el. 

Stevie îşi continuă cercetările. Lipită de o latură a cutiei 
era o bucată de hârtie dictando împăturită şi vreo duzină 
de fotografii vechi, alb-negru, tăiate grosolan, inegal. 
Stevie se uită mai întâi la hârtie. Devenise fragilă de-a 
lungul îndoiturilor bine presate, dar se îngălbenise doar 
foarte puțin.  Scrise ordonat, dar lăbărţat, erau 
următoarele rânduri: 


Balada lui Frankie şi Edward 
2 aprilie 1936 


Frankie şi Edward aveau argint 
Frankie şi Edward aur aveau 

Dar ei înțelegeau ce ascundea jocul 
Și-adevărul amândoi să-l spună voiau 


Frankie şi Edward pe rege-l sfidau 
e 331 >» 


Trăiau pentru artă şi-amor 
p m nul E Pi] lat jos d 
Au luat 


Rege era un glumet ce trăia sus pe culme 
Stăpân peste joc se voia numai el 

Dar Frankie şi Edward şi-au jucat cartea 
Și lucrurile n-au mai fost niciodată la fel 


În fotografii erau doi adolescenţi, o fată şi un băiat, 
pozând în diverse ipostaze, care lui Stevie i se păreau 
familiare, dar în acelaşi timp absolut năucitoare. Tipul 
purta costum, pălărie şi la gât o cravată uşor desfăcută. 
Fata avea pe ea un pulover mulat, fustă şi o beretă trasă 
pe-un ochi. Într-o fotografie, pozau în faţa unei maşini. În 
alta, fata avea un trabuc. În alta, erau faţă în faţă şi fata îl 
ţinea la distanţă pe băiat cu braţul întins. Stevie întoarse 
fotografiile. Pe spatele uneia scria 04.11.1935. 

Stevie se holbă îndelung la poze până să-i pice fisa. 
Oamenii ăştia pozau ca Bonnie şi Clyde, celebrul cuplu de 
bandiți din anii '30. Făceau cosplay’. 

Una dintre poze era altfel; era o idee mai groasă, mai 
grea. Stevie o examină pe aceasta cu mai multă atenţie şi 
descoperi că erau de fapt două fotografii lipite una de alta. 
Ignoră zgomotul elicopterului care ateriza pe pajişte. 
Chestia asta - ce-o fi fost colecţia asta bizară de poze şi 
obiecte - era extraordinar de importantă. Incercă să 
desfacă grijulie pozele şi, când nu reuşi, trase mai tare. 
Începură să cedeze. Era ceva prins între ele. Arăta ca... 

Un cuvânt? Decupat dintr-o revistă? 

Era cuvântul NOI, scris cu litere de un roşu aprins pe un 
fundal galben. Minuscul. Poate să fi avut şapte milimetri. 

Lui Stevie începu să-i tremure mâna. 

Litere tăiate dintr-o revistă, aflate într-o cutie datând din 
anii 1935-1936. Poze cu doi oameni de vârsta ei făcând pe 
Bonnie şi Clyde. Şi un fragment de poezie - o poezie deloc 


” Formă de artă, la origine japoneză, în care participanţii se 
costumează în diverse personaje celebre (N.red.). 
e 332 œ» 


diferită de scrisoarea Maestrului minciunilor, scrisă cu 
doar câteva zile înainte de primirea scrisorii de la Maestrul 
minciunilor. O poezie scurtă, un fel de ciornă, despre un 
joc jucat cu regele care trăia pe culme. 

Era chiar Maestrul minciunilor. Indiferent cine scrisese 
această poezie, indiferent cine erau Frankie şi Edward. 
Stevie alergă înfrigurată prin podul minţii, unde depozita 
toate informaţiile, rupând nerăbdătoare cutii şi căutând 
prin sertare. Plecase foarte departe de această dimineaţă 
stranie şi de David şi de camera lui Ellie. Uite-o! A găsit-o. 
Se uita la o pagină cu declaraţia martorului Leonard 
Holmes Nair despre un băiat şi o fată care i se păruse că 
dădeau semne de inteligenţă. Formau un cuplu. Ea avea 
părul ca pana corbului şi el arăta ca lordul Byron, iar fata 
îl întrebase de Dorothy Parker. Doi elevi în anul întâi la 
Academia Ellingham. 

Nişte elevi scriseseră scrisoarea. Ţinea în mână dovada. 

Oare să fi omorât-o nişte elevi pe Iris Ellingham? Să fi 
fost Dottie ucisă de oameni care-o cunoşteau bine? Să fi 
fost Dottie adevărata ţintă? Mintea lui Stevie era turată la 
maximum. 

— David, spuse Stevie cu voce uşor tremurată. 

David ieşi din cameră mergând cu viteză. Plecarea lui 
era aşa de neaşteptată, încât pentru o clipă Stevie nu reuşi 
să proceseze informaţia. Clipi, apoi îl urmă, strângând încă 
în mână fotografiile. El ieşise deja pe uşa casei şi se 
îndrepta spre pajişte. Elicele elicopterului aterizat acolo îşi 
încetineau rotirea. Câţiva oameni ieşiseră deja din case. 
Ellingham se trezise. 

Nu era un elicopter de poliţie. Literele de pe el erau de 
un bronz-închis, uşor metalizat. Scria... 

King? 

David se oprise brusc la capătul aleii care ducea spre 
pajişte şi se uita lung la elicopter. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă Stevie ajungându-l din 
urmă. E cumva ceea ce cred? 

David n-a răspuns, dar nici nu era nevoie. Uşa 
elicopterului se deschise şi cobori cineva. 


333 = 


În realitate, Edward King era mai mic decât părea la 
televizor, expresia îi era mai stresată, iar părul îi flutura 
ciudat, în toate direcţiile. Încercă fără succes să şi-l 
netezească. 

David tot nu se clintise din loc. Parcă se transformase 
într-una din numeroasele statui de la Ellingham, o copie 
din piatră. 

În legende, Meduza te transforma în stană de piatră 
dacă te uitai la ea. 

— Cum e posibil? spuse Stevie. De ce? Ce se întâmplă? 
David? 

David nu răspunse. 

Şi atunci, toate piesele se adunară şi se potriviră. Toate 
informaţiile din podul minţii lui Stevie se asamblară în 
ordinea corectă. Făcu mici calcule, determinând 
proporţiile chipului său. În minte îi răsări acea primă clipă 
în care îl văzuse în iurtă, acea antipatie ciudată, chestia 
care-o râcâia pe creier. Unghiul nasului său, ţinuta 
umerilor... 

Atunci nu reuşise să-şi dea seama. Nici n-ar fi avut cum. 
Era prea abracadabrant. 

Edward King traversa pajiştea venind în direcţia lor. 

Acum, în creierul ei se declanşă o avalanşă de indicii. 
Felul în care David se eschiva de la discuţii, absenţa lui 
totală de pe platformele de socializare, lipsa fotografiilor, 
mutarea în California, Rolexul uzat... 

— David, spuse ea încet. 

El nu o privi. 

— David? mai spuse ea o ultimă dată. 

El se uită iute la ea cu coada ochiului. Arăta neajutorat, 
prins în capcană. 

— Mai ştii când părinţii tăi au primit slujba aia? spuse 
David în cele din urmă. În campania lui? Ei, ţi-am zis că 
vreau să te ajut. 

Stevie strânse şi mai tare fotografiile în pumn, cu toate 
că uitase de ele. 

— Explică-mi ce vrei să spui, zise ea. 

David zâmbi, dar era un zâmbet ca cel pe care şi-l lipise 


e 334 >» 


Stevie pe faţă în seara cinei cu părinţii. Cu fiecare secundă 
care trecea, speranţa ei se îndepărta tot mai mult, până ce 
abia o mai ţinea cu unghiile, disperată să nu-i scape de tot. 
Apoi simţi cum dispare. 

— ȚŢi-l prezint pe tata, răspunse el. 


Va urma... 


e 335 + 


Mulţumiri 


TREBUIE SĂ LE MULŢUMESC MULTOR OAMENI. 

În primul şi-n primul rând, îi mulţumesc lui Katherine 
Tegen. Fără ea, Maestrul minciunilor n-ar fi existat. 

Le mulţumesc numeroşilor oameni care au călăuzit 
această carte prin hăţişurile procesului editorial - 
redactorului meu, Beth Dunfey, lui Mabel Hsu şi întregii 
echipe de la editura Katherine Tegen Books. li mulţumesc 
Anicăi Rissi, cea care m-a adus la editura lui Katherine 
Tegen. 

Agenta mea, Kate Schafer Testerman, mă ţine în viaţă. E 
susţinută în acest efort de asistenta mea, Felicity Disco 
(sau Kate Welsh, aşa cum i se mai spune uneori). Fără ele, 
cine ştie ce s-ar fi întâmplat? Nici nu îndrăznesc să-mi 
imaginez. 

Pot să spun cu mâna pe inimă că, fără ajutorul prietenei 
mele Robin Wasserman, această carte n-ar fi existat. Şi 
nici nu pot să cuprind în cuvinte ajutorul pe care mi l-au 
dat Cassandra Clare, Holly Black şi Sarah Rees Brennan. 

Îi mulţumesc lui Daniel Sinker, pentru că a insistat să 
mă alătur lui şi să facem emisiunea Says Who? Aceasta a 
contribuit major la păstrarea sănătăţii mele mintale, atâta 
câtă e. 

Mulţumiri doctorului Jason Sutula şi asistentei medicale 
Erin Wert, pentru ajutorul dat în probleme legate de ştiinţa 
medicală. 

Mulţumiri şi lui Oscar şi Zeldei. Vă iubesc. 

Mulţumiri mamei mele, care m-a îngrijit pe parcursul 
unei lungi boli, în timp ce scriam. 

Şi mai există nenumărați alţi oameni care îmi fac viaţa 
mai bună în fiecare zi. Dacă ai citit până la final pagina de 
mulţumiri, probabil că eşti unul dintre ei. Aşa că îţi 
mulţumesc şi ŢIE. Da, ŢIE. 


<e 336 » 


MAUREEN JOHN 


Un excelent debut de serie. 


ENTERTAINMENT WEEKLY 


Academia Ellingham este o faimoasă școală privată 
din Vermont, dedicată celor mai străluciți inventatori, 
artiști și cercetători. A fost întemeiată de Albert 
Ellingham, un magnat de la inceputul secolului XX, 
care şi-a dorit să construiască o instituție în care 
învățarea să fie un joc. 


În 1936, la scurtă vreme după infiintare, soția şi fiica 
lui au fost răpite. Singurul indiciu a fost o scrisoare- 
ghicitoare semnată „Maestrul minciunilor”, in care 
erau înșirate diferite metode de a ucide. Aczastă 
dispariție a devenit unul dintre marele mistere 
nerezolvate ale istoriei americane. 


Stevie Bell, ð adolescentă pasionată de detectivistică, 
se inscrie la Academia Ellingham şi îşi propune 

să rezolve acest caz. Dar se întâmplă ceva cu totul 
neaşteptat: Maestrul Minciunilor reapare şi moartea se 
cuibărește în academie. lar Stevie Bell porneşte într-o 
cursă contracronometru pentru elucidarea celor două 
cazuri. 


TREI 


mem, tăditaratrel.ro 
TU 78 Esca 0-08 À 


e 338 +